PETRE ISPIRESCU OPERE I 1969 EDITURA PENTRU LITERATURĂ PETRE ISPIRESCU Ediţie îngrijită, note şi variante, glosar şi bibliografie de ARISTIŢA AVRAMESCU Stadiu introductiv de CORNELIU BĂRBULESCU 1969 EDITURA PENTRU LITERATURĂ PERE I UBLlOTFXA ¿5. INTRODUCERE Cînd şi-a tipărit întâiul său basm Tinereţe fără bălrîneţe viaţă fără de moarte, în ziarul Ţăranul român din 21 ianuarie 1862, Petre îspirescu nu s-a gîndit eîtuşi do puţin că a păşit in Pantheonul culturii poporului său şi că numele îi va întineri mereu cu fiecare generaţie care i-1 va rosti. De altfel multă vreme el şi-a semnat lucrările numai „un culegător tipograf“ — nu culegător de basme ci de meserie culegător tipograf1 — sau numai cu iniţialele numelui. îspirescu era modest; de o modestie virtuoasă, adine înrădăcinată într-o mare înţelepciune. Nu era un cărturar. Conştient, o mărturisea cinstit, ceea ce dovedeşte o adîncă seriozitate şi o personalitate puternică. Este revelatoare mărturia pe care o face în două scrisori adresate profesorului ceh Urban Jarnik în anul 1880, deci când îspirescu avea 50 de ani, devenise cunoscut şi era preţuit de mulţi oameni de cultură. Din scrisori se desprinde pe ltngă o mare sinceritate izvorîtă dintr-o nuanţă de legitimă mîndrie pentru modul în care, prin sine însuşi, fără nici un fel de ajutor, s-a realizat ca om, şi o subtilă critică la adresa celor care, folosindu-se de calităţile lui, îl ţineau totuşi în afara societăţii lor. „Mă găsesc dator să-ţi spun un lucru po care dumneata se vede că nu l-ai ştiut pînă acum. Află, domnul meu, că eu n-am trecut nici patru clase primare. Din nenorocire, pe vremea cînd am învăţat carie, şcoalele naţionale atunci erau în organizare. Ele nu se bucurau în popor de vreo stimă sau respect, fiindcă dascălii greci răspîndise vorba că guvernul voieşte să ne strice religia şi că toţi profesorii de la aceste şcoli sînt eretici. Tatăl meu n-a voit cu nici un chip să mă facă eretic. Nu rn-a dat la şcoala grecească fiindcă ura pe greci. A preferit mai bine să mă dea să învăţ 1 îspirescu rt-a folosit niciodată cuvîntul culegător în sens folcloristic. Confuzia a fost făcută de comentatori. ........' V carte de la Un dascăl de biserică ce ţinea şi el o şcoală mică, dar care era român, să plătească lunar ca să mă înveţe să mă închin... şi cu atîta am rămas... Acum înţelegi dumneata că cererea de a face analiza şi a aduna material care să servească pentru o istorie a literaturii este ceva peste priceperea mea. N-am văzut pînă acum, nici n-am citit ceva analog care să mă îndrumeze măcar către o aşa lucrare... N-am înainte nici un model, n-am pe nimeni să mă călăuzească, de aceea zic încă o dată că-mi pare rău că sîntem aşa de departe unul de altul. Lîngă un bărbat de atît de mare bună Voinţă şi dezinteresare ca dumneata aş putea să învăţ multe de care norocul mi-a fost vitreg la tinereţe. Oamenii noştri sînt cum sînt ei. Mai bine te ia în rîs decît să-ţi arate ceva. Şi ce poţi să faci, nu te lasă; te împiedică sub cuvînt că are să facă ei şi cînd, în cele din urmă, nici ei nu fac; din ce cauză, Dumnezeu ştie...“1 Conştiinţa lipsei sale de pregătire intelectuală îl făceape Ispirescu să sufere, îl măcina; trăia o tragedie care l-a zbuciumat toată viaţa deoarece fiind nevoit să-şi cîştige existenţa, cu greu mai putea găsi timp să se instruiască. Este de admirat însă cum, trecînd prin numeroase situaţii care adesea i-au pus la încercare sensibilitatea şi ar fi putut să-ialtereze caracterul, el şi-a păstrat probitatea, pasiunea pentru muncă, setea de a şti. Cărturarii timpului, în preajma cărora Ispirescu şi-a trăit de fapt viaţa prin natura activităţii sale de tipograf, l-au preţuit şi l-au respectat pentru însuşirile sale, însă din pricina prejudecăţilor societăţii din care făceau parte, relaţiile cu el s-au desfăşurat în cadrul profesional; adeseori cordiale, dar totdeauna de circumstanţă. Aici îşi are o rădăcină şinepăsarea acestora faţă de strădaniile scriitoriceşti ale celui care nu avea nici o diplomă şi aparţinea altei lumi decît cea în care trăiau ei. Ispirescu a sesizat cu multă ascuţime situaţia încă din tinereţe, însă bunul său simţ — dirijat din fragedă copilărie de mama sa, o ardeleancă de ispravă cu mult tact şi instinct etic — l-a ajutat să se concentreze asupra preocupărilor sale majore. Ispirescu era stăpînit de un permanent neastîmpăr, de o vibrare interioară care l-a făcut să caute mereu o cale de exteriorizare a gîndurilor şi simţămintelor, vibrare rezultată din osmoza dintre calităţile sale personale — 'inteligenţă, seriozitate, sensibilitate artistică, spirit de observaţie — şi întregul tezaur de noţiuni şi impresii acumulate din tradiţia orală şi din relaţiile complexe ale mediului din care s-a ridicat şi în care s-a format. Ispirescu a încercat să scrie versuri dar n-a reuşit. El căuta să-şi scuze faţă de el însuşi neputinţa, prin lipsa de cultură — de cunoaştere a legilor prozodiei. De fapt, în perioada de acumulare a cunoştinţelor, el nu a cunoscut poezia şi a fost departe — după cum singur mărturiseşte — şi de prilejurile 1 Scrisoare datată 28 aprilie 1880. T. Ionescu-Nişcov, Corespondenţa pirare J. Urban Jarnik şi Petre Ispirescu, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, XII, 1963, pp. 651 — 652. VI favorabile ascultării cîntecelor populare cu care nu era cîtuşi de puţin familiarizat. Versuri nu a citit şi fiind o fire retrasă, gînditoare, n-a avut nici prieteni care să-l ducă pe la petreceri cu lăutari, n-a ieşit în afara oraşului să cunoască viaţa sătească şi urechea să i se obişnuiască cu versul cîntat. In timpul adolescenţei şi primei tinereţi, cînd de fapt se adîncesc impresiile asupra mediului respectiv, Ispirescu era preocupat de munca lui, trăia sub directa îndrumare a mamei sale. Deşi avea 19 ani, se deosebea prin compor. tare de tovarăşii săi de muncă: „Pe Ia 1849 cînd îmi ziceau că umblu cu perna în piept fiindcă purtam jaboduri la cămaşă şi altele, numai şi numai că nu mă uneam cu dînşii la demoralizaţii1 [...] Cînd ieşeam mai de timpuriu din lucru, adică seara la şapte ore vara, mă izolam de ceilalţi lucrători care mergeau la plimbări necuviincioase, mă duceam la Gheorghe Lurţa care avea o grădină de speculă. Aici îmi era plimbarea mea şi duminica. îi ajutam să ude florile, pliveam şi-i dam şi alte mici ajutoruri numai pentru plăcerea dea fi aproape de flori. Iubeam cu deosebire mixandrele albe“.1 2 3 A încercat să scrie proză memorială dar n-a izbutit nici aici. Atît Jurnalul său cît şi descrierea celor două călătorii la Roşiorii de Vede, şi alta la Câmpulung Muscel, sînt lipsite de nerv literar, deşi mărturisesc pe alocuri sensibilitatea estetică a celui ce le-a scris. Şi totuşi basmele scrise de el sînt de o frumuseţe cuceritoare, care ne dezvăluie un alt Ispirescu decît tipograful modest, chinuit de conştiinţa lipsei sale de cultură şi de faptul că în încercările sale literare nu putea să aştearnă pe hîrtie ceea ce simţea — ni se dezvăluie un povestitor inspirat, stăpîn pe arta îmbinării cuvintelor care se înşiră ca de la sine, fără opintire, mărgăritare pe firul basmului căruia i s-a dăruit cu pasiune, integral, cu care s-a contopit, în lumea căruia a trăit şi s-a regăsit cu irămîntările, cu nedumeririle şi cu explicaţiile pe care i le-a putut da metafora încărcată de înţelesurile purtate peste veacuri, îmbogăţită din înţelepciunea şi experienţa numeroaselor generaţii de strămoşi. Ispirescu trăieşte aievea cu fiecare personaj căruia i-a împrumutat sensibilitatea, judecata şi firea, vorbind el însuşi prin gura eroilor, reflectîndu-se el în comportarea acestora. Povestitorul Ispirescu înţelegea sensul adînc al basmelor pe care le ascultase de la alţii şi pe care le-a spus mai departe, pentru că fusese crescut în lumea celor care, ca şi el, făceau parte integrantă din procesul de dezvoltare şi transmitere a culturii orale. De aceea basmele lui rămîn xnereu vii, pentru că de fiecare dată cînd sînt citite se împrospătează din seva acestei culturi caro trăieşte puternic în tradiţiile şi obiceiurile poporului nostru, 1 Jurnalul lui Petre Ispirescu, Acad. R.S.R., ms. nr. 3279, fila 22 v. Acest manuscris a fost folosit pentru întîia oară la alcătuirea unei biografii ample a povestitorului de Dora Littman, Viaţa lui Petre Ispirescu, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, IV, 1955, pp. 513 — 534. 2 Secretar de redacţie la ziarul Vestitorul românesc. 3 Jurnalul, fol. 26 v. VII în comportamentul indivizilor, în colectivitate, în atitudini care ni s-air transmis în cadrul familial şi social, pe care la rîndu-ne le transmitem urmaşilor. Faptul că Ispirescu şi-a scris basmele, nu face din el un scriitor — aşa cum este Creangă. Bl rămîne un povestitor autentic popular care a depăşit însă cadrul restrîns al unui auditoriu limitat, pentru că a folosit un mijloc mai perfecţionat de a se face auzit: condeiul. El a povestit scriind — şi-a povestit lui însuşi — aşa cum ar fi povestit dacă în locul tocului de scris ar fi fost un microfon de magnetofon. în prima jumătate a secolului trecut, tîrgul Bucureştiului avea cu totul altă înfăţişare decît astăzi. în general atmosfera celor vreo 90 de mahalale era foarte rurală iar modul de viaţă al oamenilor de rînd nu fusese încă schimbat în acea epocă de început a dezvoltării relaţiilor economice capitaliste. Obiceiurile, credinţele, tradiţiile orale formau miezul vieţii lor culturale, determinau dezvoltarea relaţiilor şi caracterul educaţiei obşteşti. Petre Ispirescu s-a născut în luna ianuarie 1830, într-o casă din mahalaua Pescăria veche, aşezată între hanul Sfîntul Gheorghe vechi şi Colţea. Tatăl său Gheorghe ispirescu era frizer de meserie. Fiindcă locuinţa devenise strimtă pentru familia ce începuse să se mărească, părinţii săi s-au mutat în mahalaua Udricani într-o casă mai încăpătoare. Aici Petre Ispirescu şi-a petrecut copilăria împreună cu fraţii săi mai mici, Ştefan, Gheorghe şi Săf-tica, s-a jucat cu ceilalţi copii din vecini, deprinzînd vorbirea vie din jocurile copilăreşti. Iarna, adeseori cînd se adunau mai mulţi vecini în casă, copiii ascultau la sfada celor mari. Aici a avut prilejul Petre să asculte basme de la tatăl său, de la mama sa ori, poate, chiar cînd se ducea pe la bărbierie, de la vreo calfă sau de pe la clienţi, căci de multe ori bărbieria era loc de adunare a bărbaţilor din mahala care veneau aici să mai schimbe cîte o vorbă, sâ-şi fumeze ciubucul aşezaţi la rînd pe o laviţă lipită de perete, să mai afle cîte o veste, în timp ce cîte unul, ciuciulit pe un scăunaş scund în mijlocul încăperii era ferchezuit de frizer.1 Mama lui Petre, Elena, fiind o minte luminată, a stăruit pe lingă soţul său să dea copiii la şcoală. Astfel Petre a fost trimis la dascălul Nicolae de la biserica Udricani, apoi pe la 1840 — deci cînd avea zece ani, la dascălul Stan Lupe seu do la biserica Olteni, ceva mai depărcior de casă, căci de acolo dacă treceai printr-o uliţă din spatele bisericii, ajungeai în pădure1 2. La această şcoală Petre (apoi Gheorghe, fratele său şi mai tîrziu Safta — sora mai mică decedată la vîrsta de 11 ani) a învăţat să scrie, să citească, să socotească, dar tot aici şi-a îmbogăţit limba vorbită, din joaca cu colegii, din schimbul de păreri şi impresii. Din acest timp Ispirescu are amintirile cele 1 Cf. desenul lui Charles Doussault „O bărbierie la Bucureşti în 1842“, în Istoria oralului Bucureşti (Florian Georgescu, red. resp.), voi. I, Buc. 1965, p. 182. 2 Mărturia unui memorialist din timpul lui Tudor Vladimirescu, după Ionescu Gion, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1899, p.236. VIII maifrumoase. în anul 1866— deci cînd avea 36 de ani — scria: „Maialaltâ-seară eram de gardă la palat. Un amic al copilăriei mele era cu mine de facţiune noaptea în sala tronului [...] Ne-am mai adus aminte de procitaniile ce făceam sîmbăta la Ceaslov, la Psaltire şi la Evanghelie; de grapsimele ce ni le da dascălul Stan de la Olteni ca modele de scris [...] Am rîs de jocul din şcoală cînd ne băteam în Psaltiri sau în Ceasloave1“. Mult mai tîrziu, în anul 1881 — poate că atunci citise Amintirile din copilărie ale lui Creangă — Ispirescu evoca o întîmplare a lui din şcoală: Dascălul îl pusese să spună rugăciunea, dar el băgase de seamă că învăţătorul ţinea în mînă un capac de călimară pe care el îl pierduse cu puţin mai înainte. Şi dascălul era aspru cu asemenea greşeli „dar să mă credeţi, că parcă se sfîrşise sufletul din mine, nu puteam să-mi trag răsuflarea de credeai că mi se strămutase pieptul şi nu mai intra aer într-însul. Cu glasul tremurînd bine, rău, zic eu rugăciunea pînă la sîîrşit; dar nevoiaşul de capac şi răspunsul ce am să dau dascălului cînd o întreba al cui este, mi se învîrtea prin creier şi mă chinuia £...]. Cînd să zic amin şi să întinz mina dreaptă pînă lapămînt şi să fac mătania, eu zic: al meu. Toată şcoala a pufnit de rîs, iar eu am intrat în fundul pămîntului de frică. Nu ştiam unde mă mai aflu şi inima în mine zvicnea de credeai că are să iasă afară. Eu ştiam obiceiul că dascălul întreba al cui este, adică lucrul găsit în ziua aceea prin şcoală, şi că trebuia să i se răspunză al meu. De aceea inima îmi era cît un purice de teamă, căci nu puteam ghici ce are să-mi zică să mă ruşineze...“1 2 Din toate amintirile lui Ispirescu cele mai puternice sînt din timpul îcopilăriei, „bogată în bucurii dulci şi inocente“, cînd se juca împreună cu tovarăşii săi, cînd mergea în rînd cu toţi elevii de la biserica Olteni unde aveau şcoala pînă la biserica lui Ţircă, pe lunca Dîmboviţii, de unde luau ramuri de salcie în ajunul Floriilor. în anul 1842 Petre nu mai avea ce învăţa de la dascălul Stan, şi încurajat mereu de mama sa care îl îndemna să înveţe, pentru că învăţătura îi va fi de folos, poate determinat şi de îndemnurile unor colegi şi tovarăşi de joacă ceva mai vîrstnici decît el, s-a dus la profesorul de muzică George Voiculescu de la biserica Domniţa Bălaşa să înveţe Psaltichia. După cîtva timp, fiindcă fusese sîrguincios şi cînta binişor, epitropii bisericii l-au ales să cînte în strană în fiecare duminică, împreună cu alţi cinci colegi. în drumul de acasă pînă la biserica Domniţa Bălaşa, ceata de copii de 12—15 ani, avea prilejul să se hîrjonească prin livada bisericii Sfînta Vineri Herasca, pe uliţa Vergului, pe lingă biserica Iancu Nou, de unde coborau spre chei şi puteau trece Dîmboviţa ori pe podul ce] mare către dealul Mitro- 1 Jurnalul, f. 17 v. 2 G. Baiculescu, Amintiri inedite ale lui Petre Ispirescu, In Revista Fundaţiilor regale, Bucureşti, 1947, nr. 1, pp. 178 — 182; nr. 2, pp. 194—202. IX poliei, ori pe puntea care ducea spre Podul Calicilor1, unde chiar în prundul gârlei erau ridicate chiliile şi acareturile bisericii. Mergînd pe aici spre şcoală treceau prin ţaţa hanului lui Manuc unde aveau prilejul să audă zarva cher-vanelor şi să vada forfota călătorilor, apoi să bea apă din fîntîna cu cumpănă din grădina de la Curtea Veche. în această perioadă, pînă la adolescenţă, Ispirescu şi-a însuşit direct cele mai preţioase elemente şi impresii de viaţă, care se reflectă destul de clar în modul său de a descrie peisajele şi oamenii în basmele pe care şi le-a amintit din copilărie şi care de fapt sînt cele mai frumoase, reprezen-tîndu-1 cel mai bine ca povestitor. După ce a început să-şi cîştigo singur banii de cheltuială, fiindcă primea zece lei pe lună pentru cîntatul la strană, îndemnat şi de tatăl său, minat şi de dorinţa nestăvilită de a învăţa, şi-a părăsit prietenii de hîrjoană şila vîrsta de 14 ani a păşit pe drumul rostuirii vieţii. „Dorinţa de a învăţa m-a dominat. Voiam să citesc, nu ştiu ce cărţi se tipăreau pe atunci. Ştiu că în mînă mi-au căzut Erotocritul, Arghir Crăişorul, Halimaua, şi Alexandria pe care le devoram. Acestea mi-au excitat curiozitatea să ştiu cum se fac cărţile. Am cercetat încoa şi încolo şi am aflat că ele se tipăreau. Crezînd că acolo unde se tipăresc cărţile, adică la tipografie se poate studia tot, m-am informat despre condiţiile în care intrau băieţii la tipografie şi am aflat tipografia lui Carcaleki, unde am şi intrat. Cu aceasta am mulţumit şi pe tata şi pe mama care mă îndemnau să învăţ un meşteşug, fiindcă, ziceau ei, meşteşugul este brăţara de aur în mîna omului. Mai tîrziu am înţeles sensul acestor vorbe...“1 2 Adolescenţa i-a fost destul de tristă şi a trebuit să îndure mult, să facă experienţe dureroase ca să scrie după aproape treizeci de ani în Jurnal: „Cînd mă gîndesc la anii adolescenţei mele, nu ştiu de ce mă cuprinde o temere pentru copiii mei. Aş dori, dacă se poate, ca ei să nu întîmpine în viaţa lor amărăciuni ca cele ce am întîmpinat eu.“3 Anii au trecut, copilul Petre a crescut ocrotit sufleteşte de mama sa care îi dădea sfaturi şi îl îndruma. în anul 1848 terminase cursul de tipografie în atelierul lui Carcaleki, însă îşi dădea seama că nu învăţase prea mult, deoarece tipografia era lipsită de foarte multe ustensile. în schimb plăcerea de a citi i s-a accentuat: „N-am avut însă pe cine să-mi arate ce să citesc. Tipografia lui Carcaleki tipărea numai Vestitorul... de literatură nu se pomenea... Dacă se întîmpla a da peste Foaie pentru minte, inimă literatură din Braşov, ori Albina Românească din Iaşi, era o fericire deosebită pentru mine“4. 1 Astăzi Calea Rahovei. Se numea Podul Calicilor pentru că în chiliile de la Domniţa Bălaşa fusese un azil pentru bătrîni săraci. 2 Jurnalul, f. 19 v. 3 Ibidem, f. 21 r. 4 Jurnalul, f. 21 v. X După cum se vede, la această vîrstă, cînd mintea prinde uşor cunoştinţe temeinice, Ispirescu nu şi-a putut îmbogăţi cultura nici prea mult, nici în mod sistematic. Mai citise el şi Vămile văzduhului şi Uşa pocăinţei, însă fără prea mult folos. „Dacă aş fi avut pe cineva să-mi arate adevărata cale a studiului, poate că aş fi învăţat ceva; aş fi pătruns în sanctuarul luminii. Voinţă am avut, n-a avut cine să mă povăţuiască“1. A fost fericit cînd, printre cărţile trimise tipografiei pentru prezentare, găsise aruncate prin biroul lui Carcaleki Ienicerii şi Ierusalimul eliberat pentru care, ca să le capete de la patron, a muncit suplimentar c.îteva nopţi. In perioada în care orizontul de viaţă începe să se lărgească pentru orice tînăr ieşit din adolescenţă, cînd caracterul şi personalitatea se fixează în procesul de maturizare, cînd se păşeşte pragul vieţii sociale, se creează relaţii, se discută, se aderă la diferite preocupări practice sau intelectuale, Petre Ispirescu era un singuratic, cunoştea prea puţin lumea, trecea pe lîngă fră-mîntările celor de vîrsta lui cel mult ca spectator întîmplător, f iindu-i destul de departe cele ce se petreceau în juru-i. în anul 1847, în ziua de 23 martie, a izbucnit în Bucureşti un incendiu uriaş care a impresionat prin violenţă şi a înspăimîntat populaţia. în incendiul acela au ars 12 biserici între care şi Udricanii, lîngă care locuia Ispirescu, şi 13 mahalale. Totuşi el nu a fost impresionat de acest fapt, deoarece nu l-a consemnat nicăieri în notele sale. Nici evenimentele de la 1848 n-au intrat în orizontul său de preocupări, deşi împlinise 18 ani şi avea o poziţie socială — era proaspăt ieşit calfă. Prin natura conţinutului ziarului la care lucra şi care avea oarecum caracter semi-oficial, prin faptul că muncea 12 — 14 ore pe zi, iar seara frînt de oboseală se ducea de-a dreptul acasă, Ispirescu trăia într-un cerc foarte limitat de cunoştinţe. Fiind harnic şi serios, Carcaleki îi mărise salariul şi-i dăduse să culeagă singur „Vestitorul românesc“, ceea ce aţîţase invidia celorlalţi lucrători din tipografie şi mărise mai mult distanţa dintre el şi aceştia. în afară de asta, patronul începuse să-l invite la el acasă, poate chiar cu gîndul de a şi-l apropia mai mult, în interesul tipografiei. „Toată familia lui Carcaleki mă respecta pentru sinceritatea mea. Cîteodată, serile, făceam lecturăfamiliei adunate, şi tratamentele nu lipsea. Dumineca, fiindcă trebuia să lucrez la jurnal, mîncam la masă cu familia. Simpatiile nu-mi lipseau. După lectură ne întindeam la conversaţie şi rămîneam de multe ori cu domnişoara Mariţafiica patronului, mai tîrziu, fiindcă bătrînii se culcau... Eram mulţumit de mine însumi şi cu cît auzeam că cei ce mă cunoşteau vorbeau bine de mine, cu atît mă sileam şi eu să fiu mai de treabă. Biata mama se îngrăşa cînd auzea şi dînsa.“1 2 Poate că aceste reuniuni au avut oarecare înrîurire asupra simţămintelor tînărului ajuns la vîrsta frămîntări-Ior romanţioase, cum reiese chiar din spusele sale. 1 Ibidem. 2 Jurnalul, f. 26 v., 27 r. XI în anul 1849, sora lui mai mică Săftica s-a stins in urma unei scarlatine. Mama sa, pe care Petre o iubea cu căldură, era zdrobită de amărăciune. Ca s-o mîngîie, a învăţat să cînte din chitară. Tot atunci a început să scrie şi versuri, care nu l-au mulţumit însă niciodată. în anul 1853 a făcut o cunoştinţă preţioasă pentru firea şi tinereţea sa, un om serios şi în vîrstă care a căpătat repede ascendent asupra lui. „Cunoştinţa ce făcusem cu domnul Antalfi mi-a făcut mult bine. Acesta era ungur, doctor în medicină, care îşi părăsise cariera, se făcuse neguţător de mobile, devenise avut şi se retrăsese din comerţ. Trăia cultivîndu-şi mica sa grădiniţă. Văzînd aptitudinea mea pentru învăţătură, mă conciliă a lăsa chitara de la care, zicea el, n-o să am folos şi să învăţ o limbă, de pildă cea franceză. L-am ascultat...“1 Antalfi era mulţumit de străduinţele elevului pe care şi-l apropia prieteneşte din ce în ce mai mult; păcat însă că nu s-a ocupat mai serios de o îndrumare sistematică a lui pe calea studiului. „Seara, în zilele de lucru, luam lecţii de franţuzeşte, peste noapte le meditam; cînd însă îmi prisosea timpul, scriam felurite nebunii, sau citeam orice carte îmi cădea în mînă. Nenorocirea că nu mi-au căzut în rriînă cărţi de studiu.“1 2 în vremea aceea au sosit în Bucureşti două nepoate din Focşani ale lui Carcaleki, care probabil îşi căutau rostuirea, şi care au tulburat oarecum apele liniştite ale obiceiului casei. Cert, este că în anul 1854, fiul patronului — poate interesat direct — i-a propus lui Ispirescu să se căsătorească cu coa mai mare din veri,soare. Dar Antalfi, precum şi mama sa, l-au sfătuit să nu facă acest pas. „Fără aceste două fiinţe providenţiale, poate că aş fi căzut în cursă.“3 Şi înspre toamna anului 1854, Petre Ispirescu a plecat de la tipografia lui Carcaleki, angajîndu-se la Copainig. Avea aproape 25 de ani, comportarea îi era plină de bun simţ, reţinută, se îmbrăca cu îngrijire. Mama sa îi chivernisea banii, iar Petre nu-şi irosea timpul ducîndu-se cu alţi camarazi pe la localuri de petrecere, sau să joace cărţi şi alte jocuri de noroc. Seara, cînd termina lucrul şi mai ales duminicile le petrecea de cele mai multe ori acasă, cîntînd la chitară ori citind; între altele şi fabulele lui Florian în limba franceză. într-o zi ducîndu-se la prietenul său Lurţ, a cunoscut-o pe Anicuţa. Petre s-a îndrăgostit şi a început o idilă plină de poezie în ce-1 privea pe el, care, serios şi curat în gînduri,dorea să se căsătorească. Această idilă după un an s-a terminat în mod dureros pentru Ispirescu. Dezamăgit şi dezorientat, el s-a concentrat asupra muncii, asupra studiului limbii franceze, asupra lecturii. în tipografia lui Copainig i-au intrat în mînă traducerile din Swift — Călătoriile lui Guliver; Chateaubriand — Atala; Bernardin de Saint-Pierre — Paul şi Virginia; traduceri din scrierile lui Jean Jacques Rous-seau, Victor Hugo, Dumas, Cervantes, pe care le-a cules literă cu literă şi 1 Jurnalul, f. 27 r. 2 Ibidem, f. 25 r. 3 Ibidem, f. 27 v. XII indirect şi-a îmbogăţit cunoştinţele, apropiindu-se de preocupările intelectualilor, a început să desluşească unele atitudini şi păreri în mişcarea culturală a vremii. în anul 1856 Copainig îi plătea 200 de lei pe lună şi a cincea parte: din venitul net al tipografiei. Ispirescu lucra ziua şi noaptea ca să poată “cîştiga cît mai bine. îşi strînsese o sumă de bani şi era mulţumit. Copainig, care era bolnav, a murit şi tipografia a rămas să fie condusă mai departe de soţia acestuia, care o vreme a respectat învoiala pe care Petre Ispirescu o avusese cu soţul său. Dar ginerele ei, D. Valentineanu, director la tipografia Mitropoliei1, care se amesteca şi în treburile soacrei sale, a ^ venit în 1858 şi i-a propus lui Ispirescu să tipărească o carte cu Corespondenţa • Isecretă a princepelui Vogoride, fără să mai trimită textul la controlul cenzureî care funcţiona în acea vreme, înţolegîndu-se, chipurile, şi asupra celor ce erau de făcut dacă ar fi avut neplăceri. Această tipărire fusese pusă de fapt la cale de unioniştii care voiau să anuleze primele alegeri pentru Divanul Ad-hoc si vroiau să-l compromită pe prinţul Vogoride, al cărui frate era secretar la ambasada turcească din Londra. Poliţia află despre acest mic complot şi i-a arestat, pe toţi colaboratorii la acţiune, între care bineînţeles şi pe Ispirescu, probabil cum prevăzuse şi Valentineanu, care, „flecar, om de nimic cum este, ca să-şi dea aere de patriot spunea la toţi cunoscuţii ceea ce făcea“.1 2 Poliţia informată i a urmărit şi a confiscat cărţile, descoperind toată manipulaţia. „Am fost arestat trei săptămîni. Fără să fiu dat judecăţii am fost liberat în ziua deschiderii Divanului Ad-hoc. Eu crez că dacă majoritatea acestei adunări ar fi fost de alte principii, trebuia să fia osîndit. Am scăpat însă cu atît“.3 Cînd s-a întors la post, acesta era ocupat de un altul. Proprietara tipografiei şi ginerele său au prins prilejul ca să nu se ţină de înţelegerea veche pe care Ispirescu o avusese cu Copainig, şi bineînţeles nici de aranjamentul pe care-1 făcuseră înainte de tipărirea cărţii infamante» „Nu numai că mă lăsa pe drumuri, fără ocupaţie, dară nu voiau a-mi da nici leafa pe o lună, nici ce mi se cuvenea pe profitul pe cinci luni. Pe ; calea justiţiei însă am fost satisfăcut.“4 Abia după vreo două sau trei luni de lipsă de lucru a fost primit ca lucrător într-un atelier tipografic, al lui Ferdinand Ohm. în anul 1858 a intervenit o cotitură în viaţa lui Ispirescu. Către sfîrşitul iernii a fost înştiinţat de un cunoscut, Mărgărit Moşoiu, că Vasile Boerescu, care îşi făcuse studiile la Paris şi se întorsese de puţină 1 Transformată mai tîrziu în tipografia Statului unde Ispirescu a fost director. 2 Jurnalul, f. 58 v. 3 Ibidem, f. 59 r. 4 Ibidem. XIII vreme în ţară, îşi exprimase dorinţa să îl întîlnească. „Cine i-a spus de mine, nici pînă azi nu ştiu. M-am dus. Domnia sa m-a făcut să înţeleg că are de gînd a înfiinţa o tipografie, că pentru acum a cumpărat tipografia domnuluiBusuioceanu, compusă din un teasc şi literă de o coală şi jumătate; că voieşte să fiu cap al tipografiei d-sale. Am primit cu nişte condiţii mai mulţumitoare pentru ambe părţi“.1 Astfel a luat fiinţă tipografia jurnalului Naţionalul, al cărui redactor era Vasile Boerescu. Tipografia era destul de bine dotată cu o presă mecanică — cea dintîi presă franţuzească venită în Bucureşti, teascul şi litere suficiente. „Un buchet de tipografie“, în care s-a început lucrul cu tipărirea ziarului Naţionalul, apoi treptat s-au adăugat şi alte lucrări. Viaţa lui Petre Ispirescu devenise iarăşi oarecum liniştită. Deşi se zbuciuma între dorinţa de a se cultiva şi datoria profesională, sufleteşte se mai înseninase; în manuscrisele lui se găsesc un număr de poezii scrise între anii 1855—1859. Mai mult, preocupările sale depăşiseră orizontul mărunt al atelierului. Evenimentele din 1859, spre deosebire de cele din 1848, l-au interesat şi l-au făcut să participe activ la sprijinirea opiniei unioniste. In intervalul de zece ani care trecuseră, dobîndise o experienţă de viaţă, citise Şi învăţase foarte mult, personalitatea începuse să i se contureze. în anul 1860 Boerescu i-a făcut o noul propunere interesantă. în dorinţa de a-1 încuraja, văzînd că recunoaşterea calităţilor şi micile satisfacţii pentru munca lui susţinută şi onestă îl stimulau i-a propus să devină asociat la tipografie. Ispirescu aducea în tovărăşie dirijarea şi activitatea, iar Boerescu punea capitalul. înţelegerea era ca după ce se Vor scoate toate cheltuielile, profitul să se împartă pe din două. Ispirescu a primit cu recunoştinţă ofertaşi comportarea lui a fost de asemenea calitate încît cei care erau sub conducerea lui îl respectau din ce în ce mai profund, iar clienţii îl preţuiau în mod deosebit. „Acesta a şi fost timpul de fericire al vieţii mele, bucuria şi satisfacerea bietei mele mame. Eram mulţumit cu poziţia mea modestă, lucram în conştiinţă, mă bucuram de o absolută încredere a d. Boerescu. Mama era satisfăcută. Eu eram fericit. Trăiam cu cumpăt; micile economii ce puteam face din partea ce mi se cuvenea de la tipografie, mă puseră în poziţia să adun ca la 250 de galbeni. Nu e mult; dar eram liniştit, împăcat cu conştiinţa, fiindcă din laborea nouă putusem să fac ce aveam“.1 2 Ispirescu avea jil de ani, situaţia materială îi era oarecum înfloritoare. A hotărît să se însoare şi după sfatul unor cunoscuţi, a trimis peţitori la Se-vastiţa, fata lui Dimache Petrescu, starostele cavafilor, care locuia în fosta mahala Pescăria Veche. La început, tatăl fetei n-a dat nici un răspuns clar, probabil nepărîndu-i-se ginerele potrivit pentru rangul său — pretextînd tinereţea copilei — 14 ani — însă în urma bunelor referinţe căpătate asupra 1 Jurnalul, f. 59 v. 2 Jbidem. XIV pretendentului de la cei ce înlesniseră vederea, a consimţit şi i-a dat fetei printre altele, drept zestre şi o grădină cu pomi şi vie aşezată afară din tîrg, ceva mai încolo de cimitirul Şerban Vodă, unde lui Ispirescu îi plăcea să se plimbe din cînd în cînd. Din economiile făcute pînă atunci, tînărul soţ şi-a cumpărat o casă micuţă cu ceardac pe uliţa Sălciilor la numărul 17 în mahalaua Oţetari, unde şi-a întemeiat gospodăria în mijlocul unei grădini cu pomi roditori şi curte împodobită cu nalbe, gherghine, dălii, bujori şi mixandre. în acest timp de limpezire a rosturilor vieţii sale a început să se manifeste şi personalitatea lui Ispirescu. Hărnicia, modestia şi onestitatea lui deveniseră cunoscute. în redacţia tipografiei veneau foarte mulţi dintre oamenii cu carte ai timpului şi Ispirescu a avut prilejul să-i cunoască mai îndeaproape, căci pînă în 1863, din teascurile pe care le îndrăgea, a scos Ia iveală gazetele Nichipercea, începînd din 1859, Gazeta Tribunalelor, din 1860, Ţăranul român şi La Voix de la Roumanie, din 1861, Buciumul, din 1862; de asemenea tot el a tipărit Pharmacopea română, Misterele Bucureştilor, Călătorii in Macedonia; afişele teatrului italian şi francez, precum şi alte mărunţişuri.1 De abia acum Ispirescu a făcut cunoştinţă cu reprezentanţi ai culturii româneşti contemporane, a început să cunoască opiniile lui I. Ionescu de la Brad, s-a împrietenit cu Nicolae Filimon, a discutat cu Ion Ghica, cu Dimitrie Bolintineanu, l-a ascultat adeseori pe Cezar Bolliac vorbind despre idealurile naţionale, şi-a lărgit apreciabil orizontul ideologic în sensul concepţiilor progresiste contemporane asupra rostului şi valorii creaţiilor populare,a fost îndrumat şi stimulat. în această perioadă, o dată cu împlinirea vîrstei de 32 de ani, în deplină maturitate, Petre Ispirescu a păşit pe făgaşul adevăratei sale chemări de povestitor popular, făgaş pe care nu l-a mai părăsit şi care l-a consacrat. în anul 1862, îndemnat de I. Ionescu de la Brad şi de Nicolae Filimon, Ispirescu a tipărit în ziarul Ţăranul român şase basme pe care le ştia din copilărie1 2. Tot atunci a tipărit şi_o broşură intitulată Basme sau poveşti populare, care cuprindea primele trei basme tipărite în Ţăranul romdp, broşură care nu se mai găseşte astăzi în nici o bibliotecă, dar pe care Ispirescu o menţionează la fiecare din basmele arătate şi retipărite mai tîrziu, şi pe care o aminteşte şi în prefaţa broşurii pe care a tipărit-o în 1872. Ispirescu voia să scrie mai multe astfel de volumaşe, aşa cum reiese dintr-o notiţă publicată la basmul Balaurul cel cu şapte capete, în care spune: „reproducţiunea este oprită, fiindcă aste poveşti au să formeze un tot alcătuit din mai multe broşuri care în curînd au să înceapă a ieşi“, 1 Jurnalul, f. 59 r. 2 Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte — auzit de la tatăl său; Prislea cel voinic şi merele de aur — tata; Balaurul cel cu şapte capete — tata; Fata de împărat şi pescarul; Făt Frumos cu părul de aur — tata; Fata moşului cea cu minte — mama. XV gînd pe care nu şi l-a putut îndeplini decît (după) zece ani mai tîrziu. > Totuşi broşurică din 1862 este piatra de temelie a celei mai frumoase colecţii ! de basme populare româneşti. Pe lingă truda do culegător tipograf şi pe lingă frămîntarea scrisului, Petre Ispirescu a continuat să fie permanent preocupat de progresul meşte şugului tiparului la noi în ţară, şi mai ales de soarta tipografilor. De aceea nu ne mirăm cînd în anul 1858 îl găsim membru în comitetul unei „Case“ de prevedere şi de economii a lucrătorilor tipografi din Bucureşti, nu ne mirăm cînd citim în Jurnalul său că prin anul 1860 „cînd eram mai mulţi împreună şi provocam o unire între lucrători, să pună toţi ce vor putea şi : să formăm o tipografie în asociaţie, sau îi îndemna la alte fapte, ei în derî-j dere şi po sub ascuns mă numeau Franklin al României.“1 în anul' 1863 Boerescu şi-a vîndut tipografia lui Cezar Bolliac, deci contractul dintre acesta şi Ispirescu a căzut. După două luni de funcţionare in continuare, locul lui Petre Ispirescu a fost luat de Protopopescu Pache, care însă după puţină vreme a plecat şi el de la direcţia tipografiei, iar după ce a schimbat mai mulţi directori, Bolliac a vîndut tipografia. Petre Ispirescu arămasfără ocupaţie aproape trei luni de zile. C.A. Rosetti, care îi cunoştea capacitatea, l-a chemat să-i conducă tipografia lui în care se tipărea jurnalul Românul şi ispirescu a funcţionat aici aproape Un an. Guvernul însă, care persecuta gazeta din pricina poziţiei sale ideologice, a suprimat-o şi în anul 1864, deoarece tipografia nu mai avea de lucru, Ispirescu s-a despărţit de Rosetti, Perioada liniştită şi fericită a vieţii lui se încheiase. De aci înainte un mare număr de ani el a trăit numai într-un zbucium. Singurătatea sufletească l-a copleşit din ce în ce, şi probabil că nici în căsnicie nu şi-a găsit liniştea căutată şi împlinirea concepţiilor sale despre viaţă, deoarece în Jurnal se strecoară în diferite locuri aluzii la grija pe care trebuie să o aibă un tînăr atunci cînd se căsătoreşte — sub pretextul de a lăsa sfaturi pentru copiii săi — la modul în care cineva trebuie să se intereseze înamte de căsătorie de calităţile reale ale soţiei, chiar dacă aceasta este lăudată ori a învăţat şcoală şi chiar dacă poate să rupă cîteva cuvinte în limbi străine. Tot acum s-a stins din viaţă şi mama lui, rupîndu-i oarecum echilibrul modului de viaţă. Totuşi, fiind fără slujbă, trebuia să facă ceva pentru a ieşi din impas. „Mai de mult încă mă turmenta o idee: ideea unei asociaţii între lucrători spre a deschide un stabiliment tipografic care să corespunză numelui. M-am adresat lui Walter şi Gobl. Au primit ideea mea ca mîntuitoare. Ei nu vorbeau de vreun an, fiind certaţi. Cu ocazia aceasta s-au împăcat. Ei n-au primit să luăm pe alţii în asociaţiunea noastră. Am cedat, primind Insă ca firma să fie „Tipografia lucrătorilor asociaţi“; am încheiat contractuj şi am depus fiecare zece mii de lei vechi.“1 2 Ispirescu a insistat ca atelierul 1 Jurnalul, f. 22 v. 2 Jurnalul, f. 61 v. XVI să fie instalat în centrul oraşului, într-una din sălile clădirii în care era şi liotelul Bossel, în pasaj. Asociaţia însă nu a mers aşa cum trebuia. înţele' gerea era ca fiecare din cei trei să primească lunar un salariu fix de şase sute de lei şi la sfîişitul fiecărui an, după ce se scădeau toate cheltuielile,profitul net să fie împărţit în mod egal. După cîtva timp de funcţionare însă, atît Fr. Gobi cit şi Scarlat Walter, sub pretextul că trebuie să aducă din străinătate utilaje perfecţionate pentru tipografie, au plecat în călătorie pe seama asociaţiei, iăsîndu-1 pe Petre Ispirescu singur. Acesta era nemulţumit, totuşi muncea cu sîrg. „Cu elevi atunci luaţi am cules poeziile domnului Bolin-tineanu. Laexpoziţia ce s-a urmat ne-a adus o medalie de argint aceastăcarte. Tipograful român1, o foaie ce începusem a publica şi de care tot eu mă ocupam, ne-a adus o altă medalie de argint de la expoziţia ce s-a făcut la iaşi peste un an. De aici, pot zice, datează adevărata artă tipografică în România. De aici imprimatele au rupt-o cu trecutul.“1 2 In această gazetă in care se realizau unele năzuinţe ale sale, Ispirescu spune — ca director — cu modestie: „Dacă cutezăm a-i lua direcţiunea, nu o facem spre a ne arăta talentele de a seri pe care nu le posedăm, sau cu ambiţiunea de a trece de autor sau Dumnezeu ştie ce... intenţiunea noastră este curată şi simplă: de a face adică să ajungă la cunoştinţa fiecărui lucrător tot ce vom găsi că poate fi de folos spre instruirea junilor ce şi-au ales de carieră arta tipografică“3. în paginile ziarului au fost tipărite îndrumări profesionale pentru tinerii care trebuiau să fie instruiţi, pentru ca arta tipografică românească să prospere. Tot în paginile de mai tîrziu ale ziarului au apărut şi articole despre neajunsurile tipografiei române, despre ortografia amestecată a scriitorilor, articole despre Asociaţia tipografilor din România, care cules din mitologia irlandeză (celtică). Variante româneşti mai vechi decît basmul lui Ispirescu sînt tipărite de fraţii Schott — Vaca năzdrăvanii?, Frantz Obert — Cum a devenit ginere de împărat, fiul unui om sărac11, Dionisiu Miron — Vaca lui Dumnezeu5, şi I.G. Sbiera — Finul lui Dumnezeu şi boul năzdrăvan6. Toate variantele sînt deosebit de unitare şi foarte clare, pe tot teritoriul românesc, ceea ce arată o circulaţie îndelungată care a dus la o cristalizare a basmului. Bineînţeles că unele variante au deosebiri, însă nu esenţiale ci provenite din contaminări cu alte tipuri de basm. Treisprezece din variante au la sfîrşit adăugat un episod în plus faţă de basmul lui Ispirescu. Un basm, mitologic este povestit in stilul caracteristic lui Ispirescu, simplu, direct, oral, familiar. în povestire se reflectă cîteva tradiţii şi obi- 1 A.Z. N. Pop, op.cit. loc cit. 2 St. Thompson, Motif-Index of Folk Literature, Copenhaga, 1955-58,. 6 voi. 3 Valachisches Märchen... p. 160, Die wunderbare Kuh. 4 Rumänische Märchen und Sagen, p. 40. Wie der Sohn eines armen Mannes eines Kaisers Eidam wurde. 5 Columna lui Traian, II, 1870, nr. 81, p. 3. 6 Poveşti poporale româneşti, p. 123. Culeasă cu cca două decenii mai înaintea publicării. LV ceiuri populare pe care povestitorul le cunoştea din chiar trăirea în mediul lor, cum ar fi: schimbarea norocului copilului prin căutarea unui naş de botez străin de familie şi chiar de sat, numirea finului cu numele naşului, darul naşului pentru copil — o vacă cu lapte, căutatul în cap în semn de dezmierdare, numirea bovinelor domestice după culoarea părului — Galben, Bălaia, Plăvan. Motivul central este de natură agrară — aratul — şi relaţia boi, plug, ogor capătă multă forţă dramatică prin metafora ogor de plumb, de aramă, plug de fier, care, izolată, se poate cristaliza înnoindu-şi conţinutul pînă în ghicitoare: bou de fier, plug de oţel, ogor de aramă; sau: bou cu cornul de oţel, scurmă un ogor de fier — strungul. Basmul Porcul cel fermecat, ascultat de povestitor în copilărie de la mama sa şi publicat în Columna lui Traian în anul 1876, cu cîteva săptămîni mai înainte de a-şi publica Ion Creangă Povestea porcului în revista Convorbiri literare, face parte dintr-un ciclu de basme cu o mare răspîndire la popoarele europene, fiind semnalat şi la alte cîteva popoare în Orientul Apropiat, India, în Canada, La Zuni în Noul Mexic sau în Jamaica. Vechimea basmului pare să fie foarte mare, deoarece o variantă literară a lui se găseşte inclusă în lucrarea lui Apuleius Măgarul de aur, scrisă în secolul al Il-Iea al erei noastre1. Specialiştii i-au acordat o atenţie mai deosebită, din pricina asemănării sale cu legenda lui Cupidon şi Psyche, făcînd studii întinse asupra a peste o mie de variante culese din folclorul a 62 de popoare din toată lumea.1 2 în folclorul românesc sînt cunoscute pînă acum 52 de variante tipărite şi 10 variante culese pe bandă de magnetofon în ultimii 15 ani3. Acestea fac parte din mai multe versiuni ale tipului cunoscut sub titlul Căutarea soţului pierdut (Tip ATh. 425) şi anume: Soţul cu chip monstruos (Tip 425 A), Frumoasa şi fiara (Tip 425 C), şi Lacătul de pe pieptul soţului fermecat (Tip 425 L). Povestea porcului alui Ispirescu face parte din versiunea a doua (Tip 425 A) şi este cea mai veche variantă atestată la noi dintr-un grup de 18 variante, în care soţul fermecat poartă chip de porc. Faţă de celelalte variante, povestea lui Petre Ispirescu se deosebeşte numai prin început unde este vorba de trei fete de împărat care în lipsa tatălui lor de acasă au intrat într-o cameră unde au găsit „cartea sorţii“ în care şi-a citit fiecare ursita. Petre Ispirescu a mai scris încă două variante ale aceluiaşi tip, una apar-ţinîndultimei versiuni mai puţin cunoscute la noi (Tip ATh. 425 L). Faptul ne dovedeşte că Petre Ispirescu ştia mai multe basme decît a publicat. Tinereţe fără bătrineţe şi viaţă fără de moarte este cel dinţii basm publicat de Ispirescu în 1862 ; fusese ascultat de el în copilărie de la tatăl său între 1 Traducere românească de I. Teodorescu, E.P.L., Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1968, la p. 104 — 163. 2 Ultima lucrare apărută: J.O. Swahn, The Tale of Cupid and Psyche .Lund, 1966, 404 pagini. 3 Arhiva Institutului de etnografie şi folclor, Bucureşti. LVI anii 1838 — 1844. Basmul este foarte curios şi după cite ştim, nu se mai găseşte în folclorul altor popoare lntr-o schemă asemănătoare cu a basmului românesc, ceea ce ne-a determinat să-l clasificăm aparte (Tip 470 C*). Motive separate se pot întîlni însă în variantele altor tipuri,1 atît în folclorul altor popoare cît şi în folclorul nostru. Astfel motivul de început: copilul care plînge în pîntecele mamei şi nu se naşte decît după ce i-a fost făgăduită tinereţea fără bătrîneţe şi viaţa fără moarte — însă cu o deosebire: făgă-duiala părinţilor se referă la o nevastă supranaturală — serveşte ca pretext în basmul lui P. Frîncu — Ileana Costlnţeana?, al lui I.C. Fundescu1 2 3 — Fata din dafin, sau în basmul lui N.D. Popescu cu acelaşi nume4 * 6, în basmul luţ D. Stăncescu® — Floarea şi Florea, basmul lui T. Pamfilc* — Tudorel, şi în Floarea florilor sau Fata din dafin al lui N.î. Dumitiaşcu7. Acest motiv din a doua rcdacţiune este consemnat în catalogul internaţional8 9 la Tip ATh. 409 B* cu specificaţia că a fost găsit în catalogul basmelor maghiare al lui Berze Nagy® avînd opt variante (din care două sînt culese în Transilvania înainte de 1918). Motivul cu întoarcerea eroului în ţara lui după o perioadă de vreme pe care el o credea scurtă, precum şi mirarea că n-a mai găsit pe locul unde ştia că este casa părintească decît ruine şi uitare, fiindcă de fapt de cînd plecase trecuse vreme îndelungată, evocă episodul din basmul celtic Bătrlneţea lui Osian în care, cînd bătrînul erou al Irlandei s-a întors în şesu-rile Erinului „a găsit în locul mîndrei cetăţi de odinioară un şanţ pe care crescuseră spini şi bălării, şi nimeni nu-şi mai aducea aminte de numele şi de falnicele isprăvi ale eroilor din trècut“.10 11 Motivul dorului de casă poate fi întîlnit şi în povestea bretonă Château de cristal11 în care eroul, întoreîndu-se acasă, în locul căminului părintesc a găsit doar o cîmpie pe care crescuseră cîţiva copaci foarte groşi. întrebînd un om unde locuieşte acum tatăl său — şi i-a rostit numele — acela, mirat i-a răspuns că nu cunoaşte în regiune nici o persoană care să se numească astfel ; însă un bătrîn a intervenit amin-tindu-şi că bunicul său rostea acest nume ca fiind al unui neam de oameni care s-a stins de multă vreme. Analiza amănunţită a basmului lui Ispirescu deschide perspective interesante cercetării. Este unul din cele mai frumoase basme româneşti, 1 Cf. ST. Thompson The Types of the Folhtale, Tip 470* The Hero visits the Land of the Immortals. 2 Tribuna, 1866. 3 Basme, poezii, păcălituri şi ghicitori, Buc. 1867. 4 Calendarul basmelor şi al legendelor populare pe anul 1883, p. 11—29. 6 Alte basme culese din gura poporului, Buc. 1893. 6 Un tăciune şi un cărbune, Buc. 7 Pova^ti olt€7i€ Buc 8 St. Thompson, The Types of the Folktale, Helsinki 1964, F.F.C. nr. 184. 9 Magyar Nepmesetlypusok, Pecs, 1967. 10 L. Şăineanu, Basmele române... p. 364. 11 F. Luzel, Légendes chrétiennes de la Basse Bretagne, Paris 1881, p. 64. LVII iar pentru cunoaşterea calităţii de povestitor popular a lui Ispirescu şi a artei sale narative devine un document valoros, pentru că făcînd comparaţia între modul de structurare al basmului, între calitatea narativă şi stilul acestui întîi basm scris de el în anul 1862, şi aceleaşi aspecte ale altor basme luate dintre cele scrise în anii următori, pînă la ultimul său basm Sarea în bucate, putem deosebi modul în care Ispirescu s-a păstrat pe linia creaţiei autentic-populare în toate basmele lui, chiar dacă stilul apare din ce în ce mai îmbunătăţit. Balaurul cel cu şapte capete pe care Ispirescu l-a ascultat tot de la tatăl său, este al treilea basm care împreună cu Tinereţe... şi Prîslea cel voinic... au fost retipărite în anul 1862 — după ce apăruseră în ziarul Ţăranul român — într-o broşurică cu titlul Basme sau poveşti populare, pe care Ispirescu a numit-o ediţia a doua, aşa cum arată în broşura Legende şi basmele românilor, tipărită în 1872 pe care o socoteşte ediţia a treia. Basmul este o combinaţie de două tipuri diferite, dar care avînd unele motive asemănătoare, s-au putut apropia datorită afinităţii. începutul este specific tipului de basm numit Omorîtorul balaurului (Tip Ath. 300). Episodul următor în care este vorba despre felul în care eroul i-a întîlnit pe Miază Noapte, pe Mezilă şi pe Zorilă şi i-a legat de cîte Un copac ca să oprească timpul în loc şi să nu treacă noaptea prea repede, pentru a avea răgaz să se întoarcă la locul de popas, cu jăratec, şi să aprindă focul stins din pricina luptei cu fiara, înainte de deşteptarea fraţilor săi (Tip Ath. 723*), oferă posibilitatea unei noi combinări cu basmul despre uriaşul orbit de erou, de care scapă strecurîndu-i-se pe sub mînă agăţat sub burta unui berbec din turmă (Tip Ath. 1137), pentru a reveni la episodul cu impostorul care s-a dat drept omorîtor al balaurului (Tip Ath. 300). Episodul cu uriaşul orbit ne evocă legenda pătrunsă în literatură de peste două mii de ani, a lui Ulise care, ajuns în ţara ciclopilor, l-a orbit pe Polifem şi a scăpat împreună cu tovarăşii săi trecînd pe lîngă el agăţaţi sub burţile berbecilor. Acest tip de basm se găseşte şi el în folclorul românesc, de sine stătător, cunoscut în 14 variante, ceea ce demonstrează atît vechimea cît şi larga lui circulaţie în creaţia noastră orală. în alto variante populare ale tipului de basm despre omorîtorul balaurului se întîlnesc şi alte combinaţii de motive, spre exemplu cu motive luate din basmele cu fraţii gemeni (Tip ATh. 303), din basmul despre tînă-rul care nu ştie ce este frica (Tip ATh. 327), din basmul despre fratele şi sora care au fost părăsiţi în pădure (Tip ATh. 315 şi Tip ATh. 450), sau basmul lui Chipăruş Viteazul (Tip ATh. 327 B*, de asemenea arătat în catalogul internaţional ca specific românesc) şi din alte basme, fără ca în întregul lui acesta să sufere schimbări de structură. Varianta povestită de Petre Ispirescu este cea mai veche atestare a tipului reprezentat de peste 80 de variante folclorice româneşti consemnate pînă acum. LVI II Fata de împărat şi pescarul, poveste publicată pentru întîia oară în ziarul Ţăranul român în anul 1862, o regăsim după cinci ani, în colecţia lui I.C. Fundescu, într-o formă surprinzător de asemănătoare cu textul lui Ispirescu. Fundescu nu a dat nici un fel de indicaţie asupra originei basmului său, ori a datei culegerii. Lazăr Şăineanu presupune că atît Ispirescu cît şi Fundescu ar fi cunoscut povestea de la Nicolae Filimon1. în orice caz povestea lui Ispirescu este cea mai veche variantă atestată în folclorul nostru din acest tip (901 C*), care în catalogul internaţional este consemnat numai pe seama folclorului românesc. în afară de cele două variante despre care am vorbit mai sus, care au fost retipărite în cursul anilor de cîteva ori, mai există şi variante culese din circulaţia orală în care unele motive sînt amplificate. în basmul Iui Ispirescu este interesant de remarcat motivul care reflectă un străvechi obicei popular legat de ceremonialul nunţii: tinerilor căsătoriţi li se dă să soarbă amîndoi dintr-un ou. Titlul basmului Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei (Tip ATh. fiSO) se trage din jocul de cuvinte dintr-unul din episoadele de început ale poveştii, cînd fiii de boieri care mergeau să o peţească pe fata împăratului, ca să-şi bată joc de ciobanul co li se alăturase pe drum cu aceeaşi intenţie, i-au aruncat în foc bleanda (pălărie ponosită dar şi sperietoare de păsări) iar ciobanul drept ripostă le-a aruncat în foc armele care au ars şi n-au mai rămas decît fiarele — ca nişte oase — ţurloaie ale blendei (în sensul de picioarele sperietoarei de păsări). Întîmplarea vrea să demonstreze de la început isteţimea deosebită a eroului faţă de ceilalţi pretendenţi la mina domniţei. Basmul a fost ascultat de Ispirescu tot de la tatăl său, însă nu se spune dacă în copilărie sau mai tîrziu. Este cca mai veche variantă atestată pînă acum în folclorul nostru, din cele 12 variante care se cunosc, printre care una de la aromânii din Epir. Motivul semnelor din naştere ale domniţei (H 51.1) este ecoul unei străvechi credinţe populare că dacă mama înainte de naşterea copilului rîvneşte la un obiect oarecare, semnul acelui obiect se va imprima pe trupul copilului acolo unde mama se va atinge întîi cu mîna cînd a rîvnit. Aşa se explică în popor existenţa a diferite semne sau pete de pe corp care au aspect de măslină, cireaşă, floare etc. în basme, prin hiperbolizare, semnele eroilor sînt în general mai deosebite: soare pe piept, luna pe spate, doi luceferei pe doi umerei, semne care să corespundă calităţilor deosebite ale Ilenei Cosinzenei sau ale lui Făt-Frumos. Basmul este cunoscut în folclorul european, avînd înregistrate cele mai multe variante în Finlanda, pentru că acolo s-au făcut culegeri 1 Op.cit., p. 188. Afirmaţia este infirmată de notele lui Ispirescu la basmele F.F. cu părul de aur, Balaurul cu 12 capele, pe care Şăineanu le socotea de aceeaşi categorie. Gf.şi scrisoarea Iui Ispirescu trimisă lui J. Urban Jarnik, în care-i spunea despre însuşirea basmelor lui de către „un român de-ai noştri“. LIX mai organizate. In folclorul românesc basmul este foarte bine închegat şi forma lui este aproape cristalizată — cu variabilitate mică între variante — ceea co dovedeşte că varianta Ispirescu, care este şi cea mai frumoasă, a circulat, slujind drept sprijin permanent celorlalte variante. Ileana Simziana este varianta cea mai veche cunoscută la noi a basmului de tipul Fata travestită in bărbat (Tip ATh. 514). Pe plan internaţional a fost cules în puţine ţări de la povestitori orali..1 în folclorul românesc el este atestat prin 20 variante din care 14 au fost tipărite în colecţii, iar restul au fost culese direct de pe teren în ultimii ani. Acest fapt dovedeşte că basmul trăieşte în folclorul nostru şi că circulă pe întreg teritoriul ţării. Deşi Ispirescu l-a publicat în anul 1872, credem că i-a fost comunicat de P. Niculescu din Graiova în acelaşi timp cu celălalt basm — Făt-Frumos cel rătăcit — în anul 1852, deşi po acesta din urmă l-a tipărit cu zece ani mai târziu decît basmul cu Ileana Simziana. Este unul din cele mai frumoase basme ale lui Ispirescu. Deosebit de interesant de semnalat faptul că în folclorul nostru circulă o baladă intitulată Mizil crai sau Mizilca în care se povesteşte acelaşi subiect cu al basmului, piuă la episodul în care fata împăratului, după ce a trecut de toate ispitele întinse de zmeul pe care îl scăpase de la moarte, a plecat mai departe spre ţinta călătoriei începute. Basmul despre Cele trei rodii aurite (Tip ATh. 401) i-a fost comunicat lui Ispirescu de soţia sa care la rîndul său îl auzise de la o servitoare venită <1 intr-un sat din judeţul Ilfov, cam prin anul 1858 în copilăria ei. Cea mai veche variantă cunoscută din cele trei româneşti şi una aromânească, publicate pî.nă acum, este varianta tipărită în volumul fraţilor Schott.2 Cea mai veche variantă cunoscută pe plan internaţional a fost publicată în anul 1635 de Giambattista Basile în Pjntamerone3. Desfăşurarea basmului lui Ispirescu este de fapt contaminată la început cu basmul Fata moşului cea cu minte în sensul că tîuărul care trebuie să ia cele trei rodii de aur, trecînd pe lingă un balaur i-a spus bună ziua frate, a curăţat o îîntînă, nişte porţi împăienjenite şi i-a dat ajutor unei femei care curăţa un cuptor — deci a avut o purtare cuviincioasă asemănătoare cu a fetei moşului — şi implicit a fost răsplătit. în cea do a doua parte a basmului, zîna persecutată s-a antananrfozat în pisare măiastră, apoi din sîngele păsării sacrificate caro a picurat în grădina împăratului, a crescut un brad fermecat — la fel ca în motivul cu brazii care au crescut din cei doi copii îngropaţi, din basmul înşir-te mărgărituri. Vraja prin care zîna fusese prefăcută în pasăre, apoi în brad, a Cost ruptă prin găsirea şi smulgerea acului pe care slujitoarea 1 St. Thompson, The Folktale, p. 56. 2 Walachische Mărchen... p. 248. s Traducerea românească de Aurel Covaci, prefaţă de Petru Creţia. Buc. ELU, 1967; ultimul basm, intitulat Cele trei chitre, p. 490. LX perfidă îl vîrîse în părul domniţei, ac rămas înfipt înir-o aşchie do lemn, sărită din brad, asemenea episodului cu readucerea la viaţă a Albei ca zăpada. Basmele Voinicul cel cu cartea in mină născut (Tip 400 B*) şi jFăt-Frumos cu carita dg sticlă (Tip ATh. 313) i-au fost povestite lui Ispirescu 4e fratele său George la date probabil diferite. Drept reper ne-a folosit basmul Pasărea măiastră (Tip ATh. 550), comunicat povestitorului tot de George Ispirescu, şi auzit de acesta în satul Bulbucata-Vlaşca în anul 1868, în acelaşi loc cu basmele Ţugulea şi Voinicul cel cu cartea..., pe cînd basmul Făt-Frumos cu carita de sticlă poartă indicaţia că a fost ascultat de la o calfă de pantofar care lucra pe Podul Beilicului din Bucureşti pe ia anul 1856. Data publicării basmelor este diferită şi ea, căci basmul ascultat în 1856 şi Voinicul cel cu cartea in mină născut au fost publicate pentru întîia oară în 1882, iar Pasărea măiastră şi Ţugulea, respectiv în anii 1872 şi 1876. Considorînd această diferenţă de date, putem presupune — aşa cum de altfel şi Jarnik Urban a spus-o cînd a vorbit despre modul In care îşi scria Ispirescu basmele — că povestitorul uneori îşi fixa pe hîrtie schema amănunţită a basmelor ascultate şi revenea asupra însemnărilor scriind povestea în întregime cînd avea timp. Totodată, ţinînd seama că «n număr de basme poartă indicaţia comunicate de... (10), altele sînt însemnate ca povestite de... (33), şi altele nu au nici un fel de indicaţie, putem fi îndreptăţiţi să credem că basmele comunicate i-au fost înmînate lui Ispi-a-escu în scris de informatori ca Panait Nicolaescu din Craiova, I. Econo mescu care a auzit basmul la o mahalagioaică din Bucureşti, J. Urban Jarnik din Fraga despre care ştim precis că i-a trimis lui Ispirescu basmul scris 4e el după cum l-a auzit de Ia un ardelean în Viena, un farmacist din garnizoana Iaşi, etc., pe cînd cele povestite au fost ascultate de el direct, intre datele însemnate. Poveştile care nu poartă nici o indicaţie putem presupune că şi le-a amintit din repertoriul de copilărie. Problema datării basmelor este plină de interes, deoarece ne fixează data primei consemnări a variantelor unui tip dat, în folclorul nostru, fapt care înlesneşte studiile •comparative cu folclorul altor popoare. Basmul Voinicul cu cartea in mină... face parte dintr-un grup de basme In care este vorba despre eroismul unui tînăr care a rezistat în trei rînduri ia nişte încercări foarte grele şi a salvat o prinţesă din puterea unui farmec {Tip ATh. 401) contaminat adeseori cu alt basm asemănător despre tînărul soţ care, călcînd o interdicţie, şi-a pierdut soţia pe care a trebuit să o caute Infruntînd multe greutăţi (Tip ATh. 400). In folclorul internaţional aceste basme sînt foarte cunoscute şi răspîndite — amestecate între ele, combinate cu alte tipuri din pricina afinităţii unor motive. In folclorul românesc am întîlnit pînă acum 20 de variante din întregul grup, între care cinci variante sînt foarte asemănătoare cu basmul povestit de Petro Ispirescu {Tip 401 B*) dintre acestea cea mai veche variantă fiind culeasă de F. Obert LXI înainte de 1856. Motivul de început aminteşte o străveche credinţă populară,, că după naşterea unui copil se adună ursitoarele care îi prezic viitorul. Acelaşi motiv îl găsim şi în basmul despre Frumoasa din pădurea adormită (Tip ATh. 410), în basmele despre Copilul abandonat de un negustor care ascultase ursitoarele prezicîndu-i pruncului că-i va moşteni averea (Tip ATh. 930) şi în general în majoritatea basmelor despre soartă. O frumoasă, realizare literară a motivului o găsim în legenda grecească a lui Meleagru care a fost ursit să trăiască atîta timp cît nu se va mistui un tăciune din vatră. începutul basmului Făt-Frumos cu carîta de sticlă (Tip ATh. 313) după cum am arătat este aproape identic cu începutul basmului Făt-Frumos cu părul de aur (Tip ATh. 314), deşi intervalul de timp în care au fost publicate este de douăzeci de ani. Explicaţia acestei asemănări o găsim în faptul că basmul Făt-Frumos cu carîta de sticlă, ascultat de George Ispirescu pe la 1866 ar fi putut să fie contaminat de acesta cu basmul Făt-Frumos cu părul de aur, povestit de tatăl lui între anii 1834—1840, pe care l-a ascultat în acelaşi timp cu fratele său mai mare, Petro. Basmul despre Cele douăsprezece fele de împărat şi palatul cel fermecat ridică o discuţie interesantă. Petre Ispirescu îl însoţeşte în notă cu informaţia că i i-a povestit „un june transilvănean, student în Bucureşti, în anul 1868“. Paul Delarue,1 marele specialist în cercetarea basmelor franceze, cînd vorbeşte de tipul respectiv de basm (Tip 306) afirmă că Petre Ispirescu a transpus povestea lui în româneşte dîndu-i caracter autohton, aproape cu vînt cu. cuvînt după un basm al lui Charles Deulin, publicat2 la Paris în anui 1874 cu titlul Les douze princesses dansantes. Paul Delarue a luat cunoştinţă de basmul lui Ispirescu din culegerea de basme româneşti Sept contes roumains, traduse în limba franceză de Jules Brun cu o introducere şi comentariu folcloristic de Léo Bacholin, tipărită în 1894 la Paris şi în caro nu este consemnată nota iui Ispirescu. Probabil că cercetătorul francez a fost impresionat atît do marea asemănare a titlului cît şi de suprapunerea motivelor din variantele franceze cu basmul românesc. O astfel de asemănare însă fusese observată pentru alt basm de Petre Ispirescu încă din anui 1873 cînd şi-a publicat articolul său despre basmele franceze şi basmele române. Adevărul este că Petre Ispirescu n-ar fi putut să citească în anul 1868 un basm franţuzesc, publicat cu şase ani mai tîrziu la Paris, pentru că nota lui Ispirescu nu o punem cîtuşi de puţin la îndoială. Basmul lui Deulin osie compus, de acesta din combinarea variantei publicată de fraţii Grimm, cu motivul 1 in lucrarea Le conte populaire français, Paris, 1957, I p. 171. a In volumul Contes du roi Cambrinus. LXII plantei fermecate care se găseşte în basmul Cenuşereasa din Pentamerone1. Realitatea este că în folclorul românesc schema structurii tipului este foarte clară şi variantele (11 din care cea mai veche este a lui Ispirescu) seamănă foarte bine între ele, deşi unele contaminează cu alte tipuri de basm (ATh. 570, 307, 829). Ne întrebăm însă de ce Petre Ispirescu nu a citat şi acest basm în articolul său despre basmele franceze şi române şi explicăm numai prin faptul că nu ora do acelaşi tip cu basmele comentate. Basmul împăratul şerpilor (Tip ATh. 563), care a fost publicat întîia cară în broşura din 1872, se bucură de o mare popularitate în folclorul românesc şi pînă astăzi au fost consemnate 27 de variante. Cea mai veche variantă cunoscută este varianta lui Petre Ispirescu. Mihai Erninescu a cules şi el o variantă — Borta vîntului — în care doar începutul diferă de basmul lui Petre Ispirescu, variantă care a fost găsită într-un manuscris al său din Viena1 2, datat circa 1871 — 1872. Aceeaşi popularitate o are basmul şi în folclorul celorlalte popoare europene, multe variante fiind consemnate şi la alte neamuri din Asia, Africa şi America. Motivele cu obiectele fermecate sînt foarte vechi în cultura orală a popoarelor din întreaga lume. Cea mai veche consemnare literară a tipului de basm în discuţie o găsim într-o lucrare chinezească din secolul al Vl-lea al eroi noastre, Tripitaka3. începutul basmului lui Petro Ispirescu seamănă foarte bine cu începutul basmelor despre soţul cu chip de monstru (Tip ATh. 425 A) în care eroul este un şarpe în loc de parc, coea ce dovedeşte că Ispirescu ascultase şi astfel de variante. De asemenea începutul basmului ne aminteşte şi de basmele în care animalul recunoscător pentru îngrijirea primită îi dăruieşte omului generos obiecte fermecate — cutie, oglindă, pietricică de sub limbă etc. — care să îi împlinească orice dorinţă şi să-l facă fericit (Tip ATh. 537). Uiul din basmele pe care Petre Ispirescu le-a tipărit o singură dată în broşura din 1872, şi nu l-a retipărit, este Mogirzeaşi fiul său, care de fapt combină trei tipuri de basme şi anume: tipul despre tînărul care vindecă orbirea unor bătrîni prin dobîndirea ochilor de la zînele care le luaseră şi pe care le-a prins cu mina în crăpătura unui copac, pretextînd că vrea să-şi facă un fluier nou din acel lemn, în locul celui vechi pe care îl spărsese (Tip ATh. 321), basmul despre tînărul care a silit o zînă să-i fie soţie după ce i-a furat hainele în timp ce ea se scălda (Tip ATh. 413) şi basmul despre tînărul care i-a păcălit pe cei trei draci care se certau pentru trei 1 Basile, op.cit., pag. 80; curmal, sapă, găleată de aur, ştergar de mătase. Se prea poate ca studentul transilvănean să fi cunoscut o variantă orală românească, care să fi anticipat consemnarea variantei franceze atestată de Deulin. 2 Ms.nr. 2284, 44 — 45, in M. Erninescu, Literatura populară, ed. critică, Perpessicius, Buc., 1963, p. 621. 3 Ed. Chavannes, 500 contes et apologues extraits du Tripitaka chinois Paris, 1910, Voi. III, p. 266, nr. 468. LXIII obiecte fermecate, le-a obţinut prin viclenie şi cu ajutorul lor a pornit în căutarea soţiei care îl părăsise (Tip ATh. 518). în folclorul românesc cele trei tipuri de basm circulă legate între ele,, fio cîte două, fie împreună toate trei, în peste 60 de variante, iar tipul 518 poate fi găsit ca episod şi în alte basme în care este vorba de căutarea* soţiei pierdute (Tip ATh. 400, sau 412). Cea mai veche variantă din acest grup este varianta publicată de fraţii Schott.1 în folclorul internaţional, acest ultim tip de basm (Tip ATh. 518)' se dezvoltă în strînsă legătură cu tipurile de basm despre obiectele fermecate despre care am vorbit mai înainte. Cea mai veche atestare scrisă a lui se găseşte atît în Tripitaka, cît şi în 1001 de nopţi. Basmul Măzărel împărat este şi el compus din două tipuri bine deosebite: povestea despre omul care a găsit pe drum cîteva boabe de mazăre şi a început să-şi facă planuri cît o să se îmbogăţească după ce le va sădi în pămînt şi va culege recolta, fapt care l-a determinat să se ducă la împărat să-i ceară vase ca să-şi strîngă mazărea (Tip 545 D*) şi tipul despre contractul cu diavolul prin care omul, ca să scape de impasul în care intrase, îi făgăduise acestuia să-i răspundă la nişte întrebări, ori să i se dăruiască (Tip ATh. 812*). Basmul Măzărel împărat este cunoscut îrt folclorul românesc în patru variante, dintre care cea mai veche atestată este a lui Petre Ispirescu. în ce priveşte partea a doua a basmului (adică cea corespunzătoare Tip ATh. 812*) de sine stătătoare, este şi foarte veche şi foarte răspîndită în folclorul internaţional. în folclorul românesc se cunosc 12 variante culese din toate provinciile ţării. Un basm foarte curios pe care B.P. Hasdeu l-a folosit în argumentarea teoriei sale despre originea basmelor în vise, a fost tipărit de Ispirescu în 1872 cu titlul Sufletul (Tip 834 B*). Motivul contrai, descoperirea unei comori datorită visului (motiv M 631) este foarte răspîndit în folclorul internaţional, însă în contextul cu pasărea care iese din craniul celui adormit şi zboară peste un cîmp pînă la o căpăţînă de cal mort, apoi povestirea visului despre palatul de porţelan (marmură), nu l-am găsit consemnat în catalogul internaţional de motive. Basmul lui Petre Ispirescw capătă caracter de povestire adevărată datorită stilului. Aceste patru basme discutate în urmă şi publicate toate în broşura Legende sau basmele românilor în 1872, nu poartă nici un fel de indicaţie de la cine şi cînd ar fi fost ascultate. Piciul ciobănaşul şi pomul cel fără căpălîi (tip ATh. 468) î-a fost povestit lui Ispirescu de o cusătoreasă din Bucureşti — care probabil lucra din cînd în cînd în casă pentru nevoile familiei — şi publicat în broşura din 1874. în folclorul românesc se cunosc 17 variante dintre care trei ars fost culese de Franz Obert înainte de 1856 în Transilvania. în folclorul 1 Op.cit. p. 85. LXIV internaţional, catalogul tipurilor de basm al lui Thompson înregistrează doar 19 variante maghiare ale tipului (pe care verificîndu-le, am găsit 7 din ele culese pe teritoriul Transilvaniei) şi 6 variante germane. Tăleruş este numele basmului pe care i l-a povestit lui Ispirescu un locuitor „mărginaş de la Obor“ şi pe care l-a publicat în 1874. Şi basmul acesta este tot compus, din basmul despre boul năzdrăvan care şi-a protejat stăpînul împotriva mamei sale vitrege dîndu-i mîncare dintr-un corn (Tip ATh. 511 A) şi povestea cu zmeul care după un timp a venit să-I pedepsească pe tînărul care nu-şi respectase înţelegerea făcută cu el, dar n-a putut face nimic din pricina unei pîini care i-a ieşit în cale şi a început să-i povestească povestea vieţii ei pînă cînd, la sfîrşit, zmeul a pleznit (Tip ATh. 1199 A). Varianta publicată de Ispirescu este cea mai veche atestare din 40 de variante româneşti ale basmului, dintre care 15 variante cu aceeaşi desfăşurare, fiind combinate din ambele tipuri arătate. în1 povestea lui Ispirescu începutul este foarte asemănător ca formulă narativă cu începutul basmului despre Fata moşului cea cu minte (Tip ATh. 4S0j numai că aici este vorba despre un băiat. De asemenea în ce priveşte primul tip component (Tip ATh. 511 A), acesta se încorporează într-un grup mai mare de basme care vorbesc despre o fată persecutată, cunoscut în general sub denumirea de ciclul de basme despre Cenuşereasa (Tip ATh. 510, 510 A, 511). în folclorul altor popoare, varianta de tip 511 A este mai puţin cunoscută, fiind inclusă în general în celelalte trei tipuri ale grupului. Basmul despre Cei trei fraţi împăraţi este de fapt o combinaţie autohtonă foarte reuşită de motive din basmele despre cele trei obiecte fermecate şi fructele miraculoase (Tip ATh. 566-Fortunatus) şi grupul de basme despre o pasăre fermecată a cărei inimă, ficat şi pipotă dădeau puteri magice cui le-ar fi mîncat (Tip ATh. 567 şi 567 A). Versiunea românească a tipului, din care se cunosc 29 de variante atestate — cea mai veche fiind publicată de Franz Obert — este bine închegată şi se deosebeşte de versiunile din folclorul altor popoare prin omiterea unor motive care ar fi putut să îngreuneze desfăşurarea clară a naraţiunii. Interesant de menţionat este că pe aceeaşi schemă narativă, Mihai Eininescu a scris, pe cînd era la Viena, cam în 1872, basmul intitulat Frumoasa lumii\ pe care l-a şi versificat în parte în 1875 — 1876. Basmul lui Eminescu a rămas într-o fază de început a prelucrării literare şi din lectura textului se poate vedea uşor că a fost ascultat de la vreun ardelean, ce se afla probabil în Viena în acelaşi timp cu poetul. Basmul lui Petre Ispirescu este scris cu puternice* accente realiste, şi chiar intervenţia elementelor fantastice nu schimbă' atmosfera, integrîndu-se perfect în naraţiune ca nişte fapte sau lucruri* obişnuite. Din analiza variantelor româneşti reiese că schema românească* a basmului a rezultat din suprapunerea unor motive din Tip ATh. 567' 1 Perpessicius, op.cit., pag. 617 şi 338. 5 LXV 5 — Opere, voi. I — Petre Ispirescu pe o schemă de Tip ATh. 566 datorită unor asemănări de structură care au determinat afinitatea. De aceea tipul românesc l-am clasificat separat, la numărul 567 B*. Unele motive din ambele tipuri menţionate sînt foarte vechi şi circulă în folclorul multor popoare, de multe secole. Consemnarea lor scrisă o găsim în Gesta Romanorum, sec. al XlII-lea, iar în sec. al XV-lea în romanul popular german Fortunatus care a cunoscut o mare răspîndire. Alte motive se află consemnate în colecţia de basme persane Tutti Nameh. Specialiştii sînt de părere că tipul de basm ATh. 566 s-ar fi format în special în zonele de cultură celtică din apusul Europei, iar tipul ATh. 567 în Orientul Apropiat. Marea frecvenţă a basmului în folclorul românesc dovedeşte o circulaţie vie şi îndelungată în tradiţia orală a poporului nostru. Grupul acesta de basme se pretează foarte bine la studiul circulaţiei motivelor narative de la un popor la altul, în special în condiţia de bilingvism; în Catalogul basmelor maghiare, la tipul înrudit de aproape cu versiunea românească (Tip ATh. 566 Fortunatus), din cele opt variante consemnate, şapte au fost culese do pe teritoriul Transilvaniei între anii 1880 — 1906. Hoţu, împărat (Tip ATh. 950) este unul din puţinele basme pe care le găsim consemnate literar în antichitate. Este vorba de povestea despre comoara lui Rampsinitus întemeietorul dinastiei a XX-a egipteană, în jurul anului 1200 î.e.n.1 Basmul este foarte răspîndit în întreaga lume datorită în mare parte includerii lui în istoriile Iui Herodot în sec. al V-lea î.e.n. Ilerodot însuşi l-a auzit însă din sursă orală cum mărturiseşte: „să deacrezămînt spuselor egiptenilor cel care Ie socoteşte vrednice de crezare. Cât despre mine, în toată povestirea mea, nu fac decît să scriu cum am auzit spusele unuiaşi ale altuia.“1 2 în folclorul românesc am consemnat pînă acuma 14 variante dintre care cea mai veche atestată o socotim povestea despre împăratul cu doi feciori publicată de Ion Frânţi în Siezetoarea din Budapesta în anul 1875, deşi Ispirescu la varianta publicată de el în 1882 face menţiunea că i-a fost comunicată în 1874 de un farmacist militar bucu-reştean din garnizoana Iaşi. în basmul lui Ispirescu subliniem un motiv deosebit de interesant care-i dă o culoare mai aparte. Este vorba de motivul în care feciorul de împărat, după ce învăţase toate meşteşugurile din lume, şi-a construit din „scînduri, stinghii, drugi, otgoane şi pînze“ un fel de foişor în care s-a suit şi „învîrtind nişte şuruburi şi nişte vîrtejuri la nişte meşteşuguri ce avea acest foişor, începu a pluti în vînt...“ (Motiv F 772.2.6). Este curios că o astfel de maşinărie este descrisă de Petre Ispirescu la o dată cînd tehnica mondială nu realizase încă un astfel de aparat cu „vîrtejuri“, iar Jules Verne încă nu îşi tipărise cunoscutul roman Robur 1 Probabil Ramses al treilea. 2 Herodot, Istorii, Bucureşti, 1961, Voi. I, Cartea II traducere Adelina Piatkowski, Cap. 121, pp. 183 — 186. LXVI cuceritorul în care este vorba tocmai despre o astfel de maşinărie. Un număr de motive sînt evident contaminate cu motive din snoave despre tînărul isteţ, Hoţul cel meşter (Tip ATh. 1525) despre care a scris şi Ispirescu un basm, Ionică hoţul, care a rămas însă netipărit. Aleodor împărat, a fost ascultat de povestitor în anul 1875 şi publicat în volumul de basme din 1882. în folclorul nostru am consemnat pînă acuma cinci variante dintre care trei sînt tipărite, şi două culese de pe teren în ultimii ani.1 Cea mai veche variantă tipărită este Prinţesa şi porcarul din colecţia fraţilor Schott. Basmul este foarte răspîndit în toată lumea, dar s-au cules destul de puţine variante care să fi fost consemnate în scris. Specialiştii cred însă că el are încă o intensă circulaţie orală. De altfel în Irlanda au fost culese 137 de variante. în basmul lui Ispirescu, chiar de la început apare un personaj pe care îl putem aşeza oarecum alături de Stătu Palmă Barbă Cot — Jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop — pe care noi îl socotim de fapt o metaforă creată de Ispirescu pentru a-1 înfăţişa pe vecinul lui Aleodor în toată urîţenia lui, deoarece un personaj cu aspect asemănător n-am mai găsit pînă acum nici în Indicele internaţional de motive, nici în vreo altă colecţie de basme străină.1 2 Incontestabil, personaje numai pe jumătate om, cu un ochi, o mînă, un picior sau jumătate om-jumătato cal (centaurul) ori jumătate om-jumătato taur (minotaur), ori jumătate om-jumătate urs, jumătate om-jumătate peşte (sirenă) etc., se întîlnesc în legendele, miturile şi basmele diferitelor popoare, dar aici în imaginea creată de Ispirescu este cu totul alta relaţia între chipul de om şi cel de animal. în orice caz imaginea unei jumătăţi de om, care să aibe numai un ochi, o mînă şi un picior, este consemnată în Motif-Index pe seama mitologiei celtice. în jurul anului 1876, Mihai Constantin, soldat din Comuna Bălăcită, plasa Dumbrava, judeţul Mehedinţi — deci un om tînăr, la vîrsta cînd făcea serviciul militar — i-a povestit lui Ispirescu la rînd şase basme din care acesta a tipărit abia în 1882 patru, şi două în 1883. Basmul Copiii văduvului şi iepurele, vulpea, lupul şi ursul era în orice caz scris în rezumat î.i 1879, fiindcă însuşi Ispirescu îl foloseşte ca exemplu în articolul Basme române şi basme franceze. în folclorul românesc au fost atestate pînă acum în variante care în cea mai mare parte urmează schema basmului lui Ispirescu, adică o combinaţie din povestea copiilor rătăciţi în pădure — frate şi soră — la cererea mamei vitrege (Tip ATh. 327) cu basmul despre sora trădătoare (Tip ATh. 315) contaminat puternic în ceea ce priveşte găsirea castelului zmeului cu basmul despre mama trădătoare (Tip ATh. 590), 1 Arhiva Institutului de etnografie şi folclor din Bucureşti. 2 Personajul a intrat în circulaţia orală fiind amintit într-un basm cules de D. Mihalache în Goleştii-Badii, Busuiocul cel frumos, în Calendarul Ion Creangă, IV, 1914, p. 122. , 5* LXVII cu basmul despre omorîtorul balaurului (Tip ATh. 300), încheindu-se cu motivul celor patru clini credincioşi care îşi readuc stăpînul la viaţă (Motiv B 515), combinat cu motivul păcălelii unei coţofane care le spusese celor patru animale că numai picînd peste mort trei picături de sînge al unei păsări ca ea, l-ar putea însufleţi (Motiv N 452). Este interesant că în basm apare un moşneag în rolul de erou cultural, care îl învaţă pe tînărul rătăcit cum să confecţioneze cu ajutorul unei viţe de păr, luată din cozile fetei, Laţuri de prins păsări, arc, şi cum să le întrebuinţeze la vînătoare. Sub influenţa creştinismului, în toate variantele în care apare, acest bătrîn este numit Dumnezeu sau Sf. Petru, însă de fapt este vorba de un personaj existent din străvechime, în tradiţia orală a popoarelor şi care, în timp, şi-a schimbat doar numele. In acest basm găsim şi fragmente de ritmie îa naraţiune, atît de obişnuită la povestitorii populari talentaţi. Al doilea basm povestit de acelaşi soldat ridică probleme deosebit de interesante. Este vorba de înşir-te mărgăritari (Tip 707 C*) care nu se află consemnat în catalogul internaţional unde este trecut un tip asemănător de basm (Tip ATh. 707) în care este vorba tot de nişte copii cu părul de aur; tip care şi el există în circulaţie orală în România şi din care am identificat 18 variante, pe cînd din tipul 707 C* am stabilit 44 de variante deosebit de unitare. Cea mai veche variantă a celui de al doilea tip este consemnată în 1845 de fraţii Schott, iar cele mai noi sînt 17 variante culese pe bandă de magnetofon în ultimii ani de către cercetătorii Institutului de etnografie şi folclor din Bucureşti. Din structura acestui tip de basm, din considerarea relaţiilor dintre motive care sînt de două categorii — unele de circulaţie largă aparţinînd unui fond comun cultural uman şi altele care reflectă particularităţi de cunoaştere, preocupări şi mentalitate specifică unui grup social în care circulă — izvorăşte un interesant caracter de funcţionalitate pe care celălalt tip paralel nu-1 are.1 Chiar din lectura unei singure variante — basmul înşir-te mărgăritari al lui Petre Ispirescu — ne dăm seama de marea capacitate dramatică a tipului, care ilustrează în primul rînd o poziţie etică a colectivităţii faţă de un fapt infamant ce contravine la legile moralei populare, acela de a îndepărta din gelozie o femeie de lingă bărbatul dorit şi a-i lua chiar locul prin crimă. Ideia este dezbătută şi în alte basme în care mireasa sau soţia au fost substituite (Tip ATh. 403, 425, 425 G, 707, 780) însă în acest basm românesc este deosebit de realizată artistic, in basmul lui Ispirescu, ca de altfel în toate variantele acestui tip subliniem o atmosferă poetică emoţionantă, o mare profunzime psihologică, care se dezvoltă din relaţia elementelor de structură a tipului şi anume înfiriparea procesului de conştiinţă a impostoarei vinovate şi reacţia ei 1 Gf. studiul Citeva observaţii la basmul „înşir-te mărgăritari“ (tip. 707 C*) în Rev. de etnografie şi folclor, 13, 1968, nr. 4, pp. 293—298. LXVIII cînd prezenţa celor doi copii ucişi revine în mod persuasiv în toate metamorfozele prin care au trecut — copaci, scînduri de pat, scîntei de foc, flori, animal, copii. Remarcăm de asemenea o metaforă foarte reuşită care aparţine însăşi structurii dramatice tradiţionale a tipului, pentru că o găsim deopotrivă în numeroase variante din Muntenia, Moldova şi Transilvania. Este vorba de Soare care zărindu-i pe cei doi prunci jucîndu-se pe prundul gîrlei, fiind fermecat de frumuseţea lor s-a oprit din drum şi a ţinut ziua mai lungă decît de obicei; de aceea mama lui l-a certat că s-a oprit în cumpăna cerului şi nu s-a gîndit la oamenii care muncesc în ogorul altuia, făcîndu-i să obosească peste măsură. în varianta lui Ispirescu această imagine este înlocuită cu un episod mai strîns legat de funcţionalitatea basmului, şi anume, vederea celor doi copii apăruţi pe prundul gîrlei de însăşi mama lor oropsită şi apoi de impostoare, care, din ce în ce mai crispată, îşi întrezăreşte împlinirea osîndei pentru nelegiuirea făptuită. De fapt, în acest episod se reflectă admirabil participarea directă a povestitorului la desfăşurarea firului dramatic, potrivit modului său de a judeca astfel de încălcări ale bunei cuviinţe. în basmul Înşir-te mărgăritari recunoaştem acelaşi procedeu narativ pe care Ispirescu l-a folosit şi în povestea Pasărea măiastră tipărită cu zece ani mai înainte, adică o revenire în povestirea întîmplărilor din a doua parte a basmului cu amănunte care să-i comploteze partea întîia. Tot Mihai Constantin a povestit şi Cotoşman năzdrăvana, (Tip ATh. 545 B) foarte cunoscut în literatura populară universală mai ales după ce a fost publicată varianta lui Perrault. Versiuni scrise mai vechi ale basmului se găsesc în Nopţile plăcute ale lui Straparola1 şi în Pentameronc al lui Basile1 2. în catalogul internaţional tipul de basm este atestat în toate ţările europene, în Asia şi în Africa, ceea ce dovedeşte o mare circulaţie orală. în folclorul nostru sînt cunoscute pînă azi 20 de variante din care cea mai veche a fost publicată de N.D. Popescu cu numele de Peneş împărat. în acelaşi an a apărut şi varianta lui Ispirescu, care este una din cele mai frumoase poveşti cunoscute în folclorul românesc atît pentru stilul în care e povestită cît şi pentru gingăşia şi sensibilitatea imaginilor. începutul basmului seamănă cu introducerea poveştii despre împăratul şerpilor, publicat cu zece ani mai înainte. Vorbind despre pisoiul pe care bătrînii l-au găsit şi l-au adus acasă, simţim că Ispirescu şi-a amintit de pisoiul pe care l-a îndrăgit în copilărie în casa părintească şi despre care a scris în cele cîteva pagini de amintiri. Descrierea jocului mîţei cu ghemul din care stăpîna casei împletea la ciorapi este tot atît de sensibilă, fără să aibă însă strălucirea literară a imaginei asemănătoare creată de Creangă. Ispirescu găseşte şi prilejul să introducă în naraţiune un fragment de conă- 1 Povestea întîi, noaptea Xl-a, Pisica lui Constantin norocosul. 2 Cagliuso, Ziua Il-a, Zăbava a patra, Ed.cit. p. 157. LXIX carie, obicei străvechi practicat la nunţi, transformat în episod al basmului: „Şi aşa luminate boierule, cum îţi spuneam, stăpînul meu nu băga în seamă poşidicul de vînat ce-i tot ieşea înainte [...] cînd deodată pe piscul unui munticel ce se ridica semeţ din rariştea pădurii, zări o căprioară sprintenă, cu ochii blajini. Fu de ajuns o uitătură căci îi răpi inima. Stăpînul meu, Mătăhuz împărat se ia după dînsa, căprioara fugi, el după dînsa. Dară ea mai iute de picior îl lăsă pe urmă şi veni de se ascunse în culcuşul ăsta. Iară pe mine mă trimise să-i caut inima şi să-i dau în mină pe hoţomana de căprioară. Pentru aceasta am venit la dumneata şi te rog să-mi dai ajutor ca să mă întorc cu isprava bună... — [...] Dară, împăratul vînătorul tău să vie să-şi caute căprioara“. Basmul despre Cei trei fraţi dornici, deşi în întregul său face parte din tipul de basme despre tovarăşul credincios (Tip ATh. 516), este compus din fragmente din diferite basme. Începutul este asemănător cu al basmului despre Broasca ţestoasă cea fermecată (Tip ATh. 402 A). Pornind de la pretextul căutării ursitei fratelui celui mai mic, deoarece suliţa lui căzuse pe marginea unui lac—ceea ce fusese tălmăcit de o vrăjitoare că feciorul trebuie să se însoare cu fata împăratului din scursul apelor în coadele mărilor — fratele cel mare a pornit împreună cu prîslea ca să-l ajute să-şi dobîndească mireasa. Fragmentul care urmează este dintr-un tip de basm foarte rar întîlnit la noi1, despre o tînără fată care a fost închisă de tatăl său într-un castel sau într-un turn foarte bine păzit, ca să nu se poată întîlni cu ursitul (Tip ATh. 310). Cu acest prilej, pentru a o putea scoate pe tînăra de sub supravegherea unui străjer neadormit — pasărea Dale — cei doi fraţi au trebuit să se ducă să caute o cutie în care era închisă o prepeliţă cu trei gîndăcei în inimă — puterea pasării Dale — ca în basmul despre zmeul a cărui inimă era închisă în oul de prepeliţă, din iepurele, din porcul de la lacul de lapte dulce (Tip ATh. 302). După omorîrea păsării Dale în basm se intercalează un motiv narativ pe care în basmele româneşti nu l-am mai întîlnit în context asemănător. Fratele cel mare a pleznit dintr-un bici de foc şi casele în care erau împreună cu fata, s-au ridicat în aer şi au început să zboare1 2 cu totul spre ţara celor doi tineri3. De aici înainte basmul se desfăşoară potrivit schemei poveştii despre tovarăşul credincios (Tip ATh. 516), tip din care face parte şi basmul scris de N. Filimon, Omul de piatră. 1 Cf. şi basmul Pipăruş Patru şi Mistiţă hoţul, în Gh. Cătană, Poveştile Banatului, I, p. 99. 2 A nu se confunda cu motivul covorului zburător sau al căruţii zburătoare. 3 Motivul nu se găseşte consemnat în Motif Index-ul internaţional; l-am întîlnit însă fiind vorba de o tobă în loc de bici — într-un basm kabil, cf. Basme africane, Bucureşti, E.P.L. 1966, BPT nr. 371, p.p. 3 — 42. LXX Basmul Cei trei fraţi săraci a fost publicat în anul 1883 în volumul Basme, snoave şi glume. Este vorba de împlinirea dorinţelor a trei fraţi şi a modului în care s-au purtat faţă de ceilalţi oameni după ce s-au văzut înstăriţi. (Tip ATh. 750 D) Basmul face parte din grupa basmelor moralizatoare, în care apar şi personaje religioase. Cea mai veche variantă din cele 21 cunoscute pînă acum în folclorul nostru este culeasă de Obert1, urmată de varianta lui I. Pop Retoganul1 2 şi apoi de basmul lui Ispirescu. Basmul Fata cu pieze rele (Tip 940*) este destul de curios şi în folclorul românesc am găsit nouă variante pînă acuma, pe cînd catalogul internaţional nu-1 menţionează la nici un alt popor. De fapt basmul face parte dintr-un grup mai mare în care este vorba despre noroc şi nenoroc. Este interesant motivul în care norocul fetei este personificat printr-un bărbat tînăr, gras, care trîndăvea pe un pat jucîndu-se cu două gheme de mătase, iar norocul arăpoaicei bogate care o adăpostise pe tînăra izgonită de acasă, este personificat într-un moşneag slab şi prăpădit care nu mai avea astîmpăr şi umbla cu treburi în toate părţile; motivul îl găsim în acelaşi context în foarte multe basme din folclorul nostru. Imaginea de la sfîrşitul basmului, în care împăratul exasperat că nu poate echilibra balanţa pe talerele căreia fuseseră puşi într-o parte ghemul de mătase al fetei şi în altă parte cîţiva saci de aur, s-a suit el însuşi deasupra sacilor şi abia atunci cîntarul a arătat egalitate, ne aminteşte de gestul pe care l-a făcut Bronnus, comandantul galilor care i-a bătut pe romani în anul 390 î.e.n., cînd şi-a aruncat spada în balanţa cu care se cîntărea aurul plătit do învinşi drept răscumpărare. Fata săracului cea isteaţă (Tip ATh. 875) face parte din grupul mai multor basme care vorbesc despre isteţime. Basmul este foarte răspîndit fn folclorul nostru, se cunosc 30 de variante, iar în folclorul internaţional £re o mare popularitate. în basmul lui Ispirescu sînt prinse momentele pheie ale tipului: întrebările puse ţăranului şi răspunsurile isteţe ale fetei, -yenirea fetei la casa boierului aşa cum îi ceruse acesta — nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici pe drum, nici pe lîngă drum, nici călare, nici pe jos, judecata făcută ţăranului care spunea că roata căruţei a fătat un mînz şi transportarea boierului, soţul fetei înţelepte, în bordeiul tatălui său, ca pe cel mai scump lucru pe care îl avea. Astfel varianta lui Ispirescu, cea dinţii tipărită din acest tip, deşi are şi Sbierea o variantă culeasă cam cu 30 de ani mai înainte, rămîne un model al tipului respectiv. Poveste ţărănească, pe care Urban Jarnik a cules-o de la un român, ;Socaciu, ce se afla la Viena în anul 1880-81, i-a fost trimisă în scrisoare lui Petre Ispirescu care a repovestit-o în stilul său. Urban Jarnik o scrisese foarte exact în graiul ardelenesc în care îi fusese povestită. Este o mare pierdere că nu mai avem notele, schemele şi textele comunicate lui Ispi- 1 Crislos şi vierul. 2 Azima umblătoare, Familia, 19, 1885, p. 97. LXXI rescu de diverşii lui informatori, pentru a ne putea da seama de modul în care povestitorul îşi însuşea basmele aflate, de modul în care el însuşi se realiza în forma variantelor care au ajuns pînă la noi. Basmul este compus din mai multe fragmente diferite. începutul aparţine tipului de basm care povesteşte despre un vînător iscusit (Tip ATh. 304), contaminează cu episodul impostorului din tipul despre omorîtorul balaurului, (Tip ATh. 300) şi se desfăşoară mai departe potrivit basmului cu împărăteasa răpită de zmeul a cărui inimă şi putere se află în porcul sălbatic (Tip ATh. 302). Basmul despre Fiul vînătorului (Tip ATh. 513 C) este singura variantă de acest tip cunoscută în folclorul nostru; nu putem şti dacă basmul i-a fost povestit lui Ispirescu de cineva sau dacă şi l-a amintit din copilărie1, pentru că fiind publicat în Columna lui Traian, ca de altfel mai toate basmele publicate în periodice — nu are nici o indicaţie lămuritoare. După stilul în care este povestit însă, după cursivitatea şi după modul în care se înlănţuie motivele, credem că basmul a fost scris cu puţin înainte de a fi publicat. Şi în acest basm, ca de altfel în toate celelalte ale lui Ispirescu se poate vedea cît de direct participă el la actul povestirii, punînd adeseori în gura eroilor gînduri şi frămîntări de ale lui pe care în parte le putem controla în paginile Jurnalului, scris într-o perioadă de răscruce a vieţii şi activităţii sale. Astfel discuţia pe care fiul vînătorului o duce cu moaşa lui are nuanţă autobiografică: „[...] lucrez din zi pînă în noapte; pentru aceasta şi lumea mă omeneşte văzîndu-mi hărnicia; dar eu nu pot să leg două într-un tei. M-am luat de gînduri. Muncesc cît zece însă norocul se ţine după mine ca pulberea după cîini“. Sfaturile moaşei seamănă cu îndemnurile pe care le primea de la mama sa: „Nu te desnădăjdui, dragul moaşei [...] lucrează ca şi pînă acum [...] stăruieşte întru a fi om cinstit şi harnic şi odată, odată trebuie să-şi spargă dracul opincile“. Răspunsul vînătorului exprimă cu o mare claritate gîndurile povestitorului: „Bine zici dumneata, moşică, şi nici eu n-am cugetat altfel vreodată, dar mi-e ciudă cînd văz atîţia trîntori ajunşi şi trăind în largul lor“. Mai departe aluziile la contemporaneitate (1876) şi la camarila de la Curtea domnească sînt foarte străvezii: „Călătorind el, nu se putea domiri cum merge treaba de se lasă împăraţii să fie purtaţi de nas de către un nemernic de boier [...] Ca să fie cineva împărat trebuie să fie om frumos la minte, frumos la chip, cu înţelepciune şi cu dreaptă judecată; aşa spune şi moşica; aşa zice şi toată lumea. De ce dar se ia el după muşte? Nu ştie el că lingăii o să-l ducă pe calea pieirii? Dar n-o fi aşa! împăratul nostru e bun. Nu trebuie lăsat pe mîini rele“. în alt loc tot pe seama vînătorului evocă amintiri 1 Cert este că acelaşi basm a fost cules de Ignatz Kunos în insula Ada-Kaleh, publicat în Turkish Fairy Tales, translation from the Hungarian version by R.N- Bain,London 1896. Colecţia lui Kunos cuprinde patru basme scrise şi de Ispirescu şi publicate în ed. 1882. LXXII din tinereţe cînd tatăl său ti arăta cerul noaptea explicîndu-i constelaţiile şi povestindu-i despre vechi credinţe, despre stele1. „Ii plăcea iarăşi să se uite noaptea la stele şi ar fi voit să ştie care este steaua împăratului cutare, sau a cutărui boier; îi părea rău cînd vedea cîte vreo stea că cade, fiindcă ştia că atunci trebuie să fi murit acela a cărui stea cădea“. Basmul lui Coman vînătorul tipărit în Columna lui Traian spre sfîrşi-tul anului 1882, este cea mai veche variantă românească cunoscută a tipului de basm consemnat în catalogul internaţional cu titlul de Clinele ţarului (Tip ATh. 449). Varianta lui Ispirescu, povestită de un puitor de hîrtie lucrător în tipografie, are drept introducere un alt basm prin care se explică cum a ajuns la Coman vînătorul biciul fermecat cu care putea să transforme un om în orice chip de animal ar fi dorit. Din toate cele 28 de variante româneşti cunoscute ale acestui tip numai două variante mai au o structură asemănătoare, adică justificarea obţinerii obiectului cu puteri magice să fie făcută printr-o introducere amplă — un adevărat basm închegat, de sine stătător — şi anume varianta întitulată tot Coman vînătorul publicată în Şezătoarea după 20 de ani şi basmul Zmeoaica care fură soldaţii dintr-o cazarmă, cules oarecum recent1 2. Restul variantelor încep cu o introducere simplă pentru a se trece direct la desfăşurarea tipului narativ, cu episodul transformării soţului în chip de cîine de către soţia trădătoare. Pentru studiul schimbărilor pe care le suferă un basm care circulă un timp în aceeaşi zonă, este foarte important să avem trei variante cu aceeaşi notă deosebitoare, atestate în scris — deci devenite documente — care să acopere intervale de timp de 20 şi respectiv de 80 de ani. Povestea despre Împăratul cel f&ră-de-lege este cea mai veche variantă cunoscută din 21 de variante atestate pînă acum din tipul de basm despre fata nedreptăţită căreia i s-au tăiat miinile (Tip ATh. 706). Cunoscut pe întreg teritoriu al ţării, tiptil are trei versiuni, din care versiunea ce înglobează şi varianta lui Petre Ispirescu este cea mai frecventă, însumind 12 variante distribuite: 5 în Transilvania, 4 în Moldova şi 3 în Muntenia. Interesant este faptul că Petre Ispirescu a povestit varianta lui după ce a ascultat-o de la un ţăran venit din satul Grid-Hunedoara. Povestea începe cu un episod care se găseşte şi într-una din versiunile ciclului basmului Cenuşereasa, fata care fuge de la casa părintească pentru că taică-său voia s-o ia de nevastă (Tip ATh. 510 B). După ce se desfăşoară pe deplin, basmul se continuă ca o altă poveste mai scurtă în care fiind vorba de pedepsirea împăratului care tăiase miinile fiicei sale şi-i dorise moartea, apare motivul transformării acestuia în urs, motiv care ne aminteşte motivul de încheiere din basmul bucureştean, George cel viteaz. Este important acest fapt pentru că prin povestitorul ardelean din satul Grid, ni se atestă folcloric într-o 1 în descrierea călătoriei De la Bucureşti la Roşiorii-de-Vede. 2 Arh. Institutului de etnografie şi folclor, în anul 1956. LXXII! zonă românească depărtată de Bucureşti şi izolată, un motiv narativ popular care a fost socotit de comentatori ca neautentic. Basmul are o tradiţie orală puternică, veche şi continuă în folclorul românesc. Pe plan internaţional cea mai veche atestare este din secolul al XlII-lea, într-o poemă germană Mai und Beaflor al cărui sîmbure însă se pare că stă într-o prelucrare literară mai veche a temei orale de bază, scrisă în sudul Angliei în jurul anului 12001. Deşi este cunoscut din U.R.S.S. pînă în Irlanda, în Orientul Apropiat, în Africa, în cele două Americi, deşi a pătruns în 1001 de nopţi şi a ajuns pînă la tătarii din Tobolsk, pentru cultura populară românească acest tip de basm este foarte important fiindcă prin studierea variantelor lui populare în paralel cu versiunile scrise se poate ajunge la stabilirea vechimii şi continuităţii motivelor sale componente în folclorul patriei noastre1 2. Din tipul de basm Dreptate şi Nedreptate (Tip ATh. 613) în folclorul' românesc s-au atestat pînă acum 52 de variante printre care, a cincea în; ordine cronologică este şi povestea lui Ispirescu Cei trei fraţi neguţători,,, publicată în anul 1885. Basmul este unul din cele mai populare în folclorul multor neamuri de pe toate continentele şi are — după cum au stabilit specialiştii — o vechime de peste o mie cinci sute de ani, fiind atestat în literatura budistă chineză, în culegerile ebraice anterioare secolului al IX-lea din era noastră, în 1001 de nopţi şi în Pentamerone3. în varianta lui Ispirescu — care este scrisă deosebit de curgător — subliniem măiestria analizei comportării celor doi fraţi mai mari invidioşi pe cel mai mic, care căutau o justificare a planului lor mîrşav de a se scăpa de prîslea.. Este un proces psihologic pe care povestitorul îl rezolvă în foarte puţine cuvinte, simplu, conform cu firea obişnuită omenească. Acest episod care justifică motivul orbirii unuia dintre eroii basmului, îl găsim ulterior repetat în numeroase alte variante, în care arbitru în disputa pentru confirmarea dreptăţii sau justificarea nedreptăţii făcute, este dracul care ia chip de judecător — probabil o reflectare metaforizată a modului în care se făcea justiţia cîndva. Sarea în bucate (Tip ATh. 923) este ultimul basm pe care Ispirescu l-a ascultat de la mama sa, dar pe care l-a scris în luna aprilie 1884. Basmul a fost predat spre publicare şi citit în redacţie la Revista Nouă cu trei zile înainte de moartea povestitorului şi s-a tipărit postum în numărul din 15 decembrie 1887. Varianta povestită de Ispirescu este cea mai veche cunoscută din cele şapte variante româneşti atestate în Muntenia, Moldova şi Transilvania. Pe plan internaţional, deşi nu este foarte răspîndit, tipul 1 St. Thompson, The Folktale, p. 121; G. d’Aronco, Indice delle fiabe Toscane, Firenze 1961, Tip. 706. 2 Gf. studiul „Analiza istorică a basmului românesc. Fata cu mîinile tăiate“ (Tip. 706) în Rev. Etnografie şi Folclor, 11, 1966, nr. 1, p. 27—40. 3 Thompson, op.cit., p. 80. LXXIV apare în scris pentru prima dată în secolul al XlII-lea în Gesta Romanorum, totuşi circulaţia lui orală anterioară nu poate fi contestată. Motivul cheie al basmului a fost folosit de Shakespeare în Regele Lear. Repertoriul de povestitor al lui Ispirescu este foarte bogat, cuprinzînd aproape toate categoriile narative populare. El însă nu face o diferenţiere clară între acestea. Faptul se observă din titlurile pe caro le-a dat colecţiilor sale de naraţiuni. Dacă în anul 1862 în titlul broşurii Basme sau poveşti populare exprima o sinonimie pe care el o cunoştea din vorbirea curentă şi din practica povestitului în mediul în care s-a format, în anul 1872, care de fapt marchează în viaţa sa o etapă deosebită ca profil social-cultural de cea cristalizată cu 10 ani mai înainte, el şi-a intitulat cea diutîi broşură din noua colecţie tipărită legende şi basmele românilor, subliniind deosebirea do conţinut a celor două categorii narative. în titlul broşurilor pe care le-a tipărit în anii 1873, 1874 şi 1876 — deci după ce a avut prilejul să discute cu Un număr de cărturari şi intelectuali pe care îi cunoştea atunci despre lucrarea din 1872 — Ispirescu a creat 'alte sinonimii: snoavă-poveste1 şi legendă-basm1 2, ceea ce reflectă de fapt confuziile care s-au continuat în general multă vreme de atunci pînă nu de mult între mit, legendă, basm, poveste, snoavă, anecdotă, povestire, glumă, naraţiune populară, mitologie etc. Astăzi terminologia de specialitate este stabilită cu preci-ziUne şi nu se mai întîlnesc alterări de conţinut a noţiunilor specifice decît în discuţiile celor care în mod diletantist se avîntă a face consideraţii pe marginea fenomenelor de cultură populară. De aceea nu ni se pare o scădere a valorii operii lui Ispirescu faptul că sub titlul de basme inserează cîteva snoave3, că o snoavă4 şi o poveste despre dracul cel prost5 le intitulează legende populare, sau că printre snoave publică poveşti cu animale, naraţiuni cu caracter realist sau poveşti moralizatoare, deşi unii comentatori au produs confuzii prin analizarea nediferenţiată a naraţiunilor de categorii deosebite. Incontestabil, în întreaga operă a lui Ispirescu, cele mai valoroase sînt poveştile propriu-zise care prin complexitatea, prin valoarea emoţională şi funcţională au meritat aprecierea de cea mai frumoa,să colecţie de basme populare româneşti. Totuşi, şi printre snoavele publicate, sînt foarte reuşite acelea pe care Ispirescu le-a ascultat în desfăşurarea naturală a diferitelor prilejuri de povestit şi pe care le-a redat cu toată spontaneitatea narativă populară, păstrîndu-le nealterat caracterul folcloric. în general snoavele pe care i le-au comunicat unii cunoscuţi cărturari ca Dr. Moses Gaster, prof. D. Mirescu, prof. D. Manliu, prof. I. Caragiani din Iaşi, şi 1 Snoave sau poveşti populare. 2 Legende sau basmele românilor. 3 Baba cea înţeleaptă, Intimplările lui Păcală. 4 Moş-Lăcustâ. 5 Bogdan viteazul. LXXV alţii, sînt elaborate, făcîndu-se simţită atît contribuţia livrescă a intermediarului, cit şi faptul că nemaiavînd caracter folcloric, Ispirescu n-a mai putut să le dea savoarea autenticităţii creaţiilor populare. Este încă un argument ce se poate adăuga în favoarea demonstrării autenticităţii orale populare a celorlalte snoave şi basme ale povestitorului. Bineînţeles că asemenea poveştilor propriu-zise, nici snoavele povestite de Ispirescu nu aparţin numai folclorului românesc. Multe din ele circulă de secole şi în folclorul altor popoare, călătorind cu multă iuţeală dintr-o parte într-alta a lumii pe cale orală, deoarece snoava se pretează mai uşor la comunicare datorită simplităţii sale compoziţionale, — unuî sau două motive narative, — scurtimii expunerii intrigii, stilului direct, — nemetaforizat, — umorului condensat şi puterii de actualizare în contemporaneitatea povestitorului a unor motive foarte vechi sau venite şi adaptate din altă parte, care prin transmiterea de la o generaţie la alta au căpătat valoare de tipizare în raport cu configuraţia social-eeonomică a mediului respectiv. Snoava despre Moş-Lăcustă este cunoscută în Europa încă din Evul Mediu1 şi s-a răspîndit în folclorul multor popoare, purtînd în general titlul Doctorul ştie tot (Tip ATh. 1641). O atestare mai îndepărtată în timp se găseşte însă în vechile colecţii literare de basme din India1 2. In folclorul nostru snoava este cunoscută prin 29 de variante foarte unitare, din care şase sînt culese pe bandă de magnetofon în ultimii 10 ani din diferite zone folclorice ale ţării. în snoavă se vorbeşte despre un isteţ care răspîndise zvonul prin sate că este mare ghicitor, fiindcă pentru o plată oarecare, se uita într-o carte şi spunea celor cărora li se furaseră diferite lucruri şi veneau Ia el să-i ceară sfatul, unde le pot regăsi; de fapt el fiind cel care le dosise. Intr-o zi împăratul a trimis şi l-a chemat cerîndu-i să-i ghicească în termen de trei zile pe acela care îi furase p nestemată. închis într-o cameră, mincinosul înspăimîntat de soarta ce-1 aştepta, număra cu glas tare slujitorii care-i aduceau de mîncare. Aceştia însă erau hoţii, şi cînd s-au auzit număraţi, speriaţi i-au mărturisit furtul şi l-au rugat să-i scape de belea. I-steţul i-a învăţat să pună nestemata într-un anumit loc şi în ziua hotărîtă răspunsului la întrebare, împăratul uimit şi-a recăpătat odorul. Neîncrezător încă în ştiinţa ghicitorului, împăratul, pe neaşteptate, pe cînd se plimbau prin grădină, l-a întrebat ce-a ascuns în palmă, sau într-un sac, ori într-un loc anumit şi ghicitorul surprins a răspuns cu glas tare că acum a păţit-o, pronunţîndu-şi numele (rac, lăcustă, cărăbuş, vulpe, etc,) care se potrivea însă şi lucrului tăinuit. Astfel împăratul a fost convins că ghicitorul este un mare învăţat şi l-a răsplătit. Dar acesta, fiindcă scăpase de 1 Johannes Pauli, Schimpf und Ernst, ed. Boite, Berlin 1925, nr. 818. 2 St. Thompson, The Folktale, p. 145. LXX VI sărăcie şi nu mai voia să-şi rişte capul, a făcut în aşa fel încît să sc afle de toată lumea că i s-a nimicit într-o împrejurare nefericită cartea în care^ citea şi că în viitor nu va mai putea ghici. Varianta lui P. Ispirescu, cea mai veche cunoscută la noi, este scrisă cu sfătoşenia modului său obişnuit de a vorbi, sfătoşenie nepotrivită însă cu stilul narativ al snoavelor propriu-ssise — mai concis, precipitat spre a nu lăsa să lîncezească succedarea întâmplărilor sau dialogurilor — să nu li se destrame ascultătorilor atenţia, concentrată în aşteptarea dezlegării exploziv-comice a intrigii. De fapt, basmul şi snoava aparţin unor categorii narative diferite, fiecare cu specificul său de realizare artistică şi este foarte greu să se găsească povestitori populari care să practice cu aceeaşi măiestrie amîndouă modurile de a nara. Cei care spun frumos snoave, în generai schematizează basmul, iar băsmuitorîi amplifică snoava cu comentarii personale, coca ce îi schimbă acesteia caracterul, din combativ în demonstrativ. Ispirescu prin natura temperamentului său nu putea fi un tot atît, de bun snovos pe cît a fost băsmaş. Biografia lui ne-o demonstrează, deoarece caracterul, talentul, temperamentul, mentalitatea unui ins se cristalizează şi se realizează în raport, de circumstanţele sociale, istorice, economice ale societăţii în care acesta trăieşte. Ispirescu avea un temperament grav, serios. împrejurările de viaţă îl împiedicaseră să part icipe mai des la prilejuri vesele de comunicare cu cei din jur. Muncind fără preget, de dimineaţa pînă noaptea tîrziu, de cele mai multe ori şi în zilele de sărbătoare, devenise un singular,, cu înclinaţii contemplative în puţinele ore de răgaz de peste zi. Pe Ispirescu nu ni-1 putem închipui strecurînd sprinten într-o conversaţie una sau mai multe snoave, spuse „din picioare“. El, cînd povestea, împlinea un adevărat ceremonial cum de altfel se întîmplă şi astăzi cu unii din bunii băsmuito'ri săteşti pe care îi întîlnim In culegerile la tereh. în folclorul românesc, snoavele cu Păcală sînt extrem de numeroase. Pînă acum se cunosc peste 300 de variante şi versiuni în care se combină foarte divers motive narative de tipuri deosebite, dintre care unele nu făceau parte iniţial din categoria snoavelor, dar au fost transformate în procesul de circulaţie orală şi adaptate speciei. Întîmplările lui Păcală, aşa cum ni le înfăţişează Ispirescu, picdrc o confuzie în semantica epitetului Păcală prin substituirea sensului de cm glumeţ, poznaş, cu înţelesul de om nătărău. Din desfăşurarea naraţiunii, în locul personajului tradiţional isteţ care în toate împrejurările se comportă în mod inteligent, în aşa fel încît fără să i se poată face vreun reproş sau să i se pună la îndoială buna credinţă, păcăleşte şi pedepseşte prin păgu-bire materială pe cei ce încalcă normele eticii populare, pretinsul Păcală din această snoavă este lipsit de orice grăunte de inteligenţă şi stîrneştc rîsul doar prin comportarea în diverse împrejurări: pune la păstrare un ac I.XXVII în carul cu fîn, la riposta nevestii că trebuia să-l înfigă în gulerul hainei, a doua zi îşi sfîşie îmbrăcămintea cu un fier de plug pe care a vrut să-l agate do cămaşă, a treia zi a adus în spinare un cîine aşa cum trebuia să aducă fiorul de plug, apoi a cărat trăgînd prin praf cu o sfoară o halcă de carne cumpărată din tîrg, aşa cum trebuia să lege cîinele etc. Snoava este o înlănţuire de motive narative care biciuiesc prostia, cunoscute tn mare parte în folclorul multor popoare1, stîrnind rîsul prin ricoşarea în absurd a unui fapt logic. Snoava lui Ispirescu este combinată din două tipuri diferite de naraţiune, un tip în care personajul întreabă „ce trebuie să fac?“ (Tip ATh. 1696) şi aplică fără discernămînt sfaturile primite, al doilea în care personajul, cu multă iniţiativă dar total lipsit de logica relaţiei dintre obiecte, persoane şi acţiuni, săvîrşeşte nişte boroboaţe care stîrnesc rîsul prin ridicolul care-1 acoperă (tip. ATh. 1681 B). Cea dintîi din cele două snoave din combinaţie este atestată prima oară într-o scriere veche budistă chineză şi apare în cîteva colecţii europene de snoave din timpul Renaşterii, avînd însă şi o circulaţie orală, mai intensă în folclorul popoarelor din nordul Europei.1 2 Cea de-a doua snoavă din combinaţie este cunoscută din povestirile lui Nastratin Hogea care au circulat multe secole într-o zonă destul de întinsă în sud-estul european şi în Asia mediteraneană3, unele din ele pătrun-zînd şi în folclorul românesc. Este interesant de menţionat că specialiştii4 au ajuns la concluzia că poznaşul Hoge a trăit într-adevăr în secolul al XlII-lea al erei noastre, murind în anul 1284-85 în localitatea Hibrisisan din Anatolia, a avut o fiică Fatima, decedată în anul 1326-27 şi un strănepot decedat în anul 1486, ajuns mare demnitar ia Istambul cu numele de Sinan Paşa. Din snoavele spuse pe seama lui Nastratin, P. Ispirescu a cunoscut cîteva şi le-a repovestit în stilul său. In snoava Cum neamţul n-are parte 1 In Motif Index of Folk Literature by Stith Thompson, Copenhaga, 1955-58, 6 voi., între cotele J 1700 —J 2799, Pools (and otherunwise persons) se găsesc cca. 1800 de motive — principale şi laterale — despre prostie şi despre comportarea celor ce o reprezintă, care circulă în folclorul tuturor popoarelor. Bineînţeles însă că în realitate aceste motive narative sînt mult mai numeroase dar nu au fost consemnate din cauza lipsei de atestare scrisă, ori a faptului că autorul Indexului nu a putut avea la dispoziţie bibliografia exhaustivă a problemei. 2 Cf. St. Thompson, The Folktale, p. 156. 3 Două colecţii pot fi considerate de bază pînă acum: J.A. Deeourdc-manche, Sotticier de Nasr-eddin-IIodgea, Bruxelles, 1878 şi A. Wesselski, Der Hodja Nasreddin, Weimar, 1911, 2 voi. 4 Cf. Pertilev Naili Boratav, A propos de quelques tentatives d’identification de Nasreddin Hodja, în Internationaler Kongress der Volkserzählungsforscher in Kiel und Kopenhagen, 19, 8 — 29, 8. 1959. Vorträge und Referate, W. de Gruyter, Berlin 1961, p. 21 — 25. LXXVIII de cuvint, se spune că un neamţ înduioşat de soarta unui măgar împovărat cu sedile1 de brînză şi pe.care mai călărea şi ciobanul, îl sfătuieşte pe acesta să-şi mai uşureze animalul luînd el pe umeri cobiliţa cu desagii cu1' brînză (tip. ATh. 1242 A.). Snoava este cunoscută în folclorul românesc în şapte variante, cea mai veche fiind a lui Ispirescu. In snoava Neajunsurile socotelii cu bobii se povesteşte cum un preot care nu ştia rînduiala calendarului a greşit data venirii Paştelui pentru că peste cele 48 de boabe de* porumb păstrate în buzunar — care reprezentau zilele postului — şi din care preotul arunca zilnic cîte una — preoteasa mai adăugase un pumn de boabe crezînd că soţului său îi place să le ronţăie (ATh. 1848 B). în folclorul românesc circulă 12 variante atestate pînă acum din care cea mai veche este a lui Ispirescu. După cum bine se vede săgeata este îndreptată spre cei ce se grăbesc să dea sfaturi fără să judece şi spre ignoranţii care nu corespund locului pe care îl au în societate. Celelalte două snoave care urmează, dimpotrivă, subliniază isteţimea a două personaje respectiv de aceeaşi categorie cu primele, adică vorbesc despre un impostor ignorant care scapă dintr-o situaţie critică datorită inteligenţii — popa care nu ştia carte (Motiv J 1263.1.3) şi-a întrebat credincioşii dacă ei ştiu ce scrie în Evanghelia pe care o avea deschisă în faţă şi la răspunsul lor că nu ştiu, el a zis că nici nu trebuie să ştie; iar în duminica următoare cînd mirenii i-au răspuns că ştiu, le-a întors vorba că în cazul acesta nu mai este nevoie să le citească el. Celălalt personaj cu o judecată ascuţită, surprins că un prieten al său pe care l-a invitat la masă a venit însoţit de încă 11 persoane pe care le-a recomandat: prietenul meu, prietenul prietenului meu, prietenul pri-tenului prietenului etc., a poruncit la bucătărie să se aducă pe rînd la masă 12 castroane cu papară pe care le-a anunţat succesiv, papara, papara paparei, papara paparei paparei etc. Şi aceste două snoave care sînt puse tot în seama lui Nastratin, Ispirescu le-a ascultat de la alţii, fiindcă ele circulau în oralitate. Atestări mai vechi scrise pe motive narative asemănătoare găsim pentru cea dintîi în: colecţia lui Pauli iar pentru cea de-a doua în colecţia lui Decourdcmanche.: In folclorul românesc sînt cunoscute respectiv şapte şi 15 variante. Nu putem afirma că Ispirescu a urmărit simetria dintre cele două perechi de snoave, deşi ar fi posibil s-o fi făcut, ţinînd seama de spiritul său metodic şi de înclinaţia sa discretă demonstrativ-didactică - la el trăsătură caracterologică reflectată atît în „ţinuta“ Iui in societate cit şi în personajele care trăiesc prin el în basmele şi povestirile sale. Totuşi este interesant de constatat că, poate în mod intuitiv, fiind înzestrat cu o mare sensibilitate, snoavele sale nu le-a tipărit la întîmplare aşa cum le-a auzit ci le-a selecţionat după criterii personale pe care le putem sesiza numai în relaţia: viaţa-opera povestitorului. 1 Saci de pînză cu ţesătură rară, în care se pune brînză la scurs. LXXIX Poate că, dacă s-ar fi păstrat manuscrisele lui Ispirescu, s-ar fi găsit atestarea încă a multor tipuri de snoave care circulau în acel timp şi pe care nu le-a putut face cunoscute din pricina împrejurărilor. Poate că, în acest caz, s-ar fi adus o confirmare mai certă a tendinţei lui Ispirescu de a selecţiona snoavele potrivit unei convingeri teoretice ideologice personale care, deşi nu prea clară, era mai înaintată totuşi faţă de teoriile ştiinţei literaturii contemporane lui în considerarea funcţională a categoriilor naraţiunilor populare, convingere fundamentată pe observaţia directă şi mai ales pe trăirea participativă a fenomenului povestitului oral. în sensul arătat de noi, snoavele Ţiganul iertat de Dumnezeu de la robie, Bolnavul şi doctorul, Avocatul gonit din rai şi Ispravnicul pocăit, corespund admirabil părerilor pe care Ispirescu le avea despre unii reprezentanţi ai diferitelor straturi din societatea timpului, păreri exprimate de altfel şi în Jurnalul său, uneori destul de vehement. Deşi stilul acestor snoave este foarte puţin oral şi popular — de aici şi de la alte scrieri de aceeaşi categorie ale lui Ispirescu au pornit multe opinii nefavorabile asupra valorii întregii sale opere — totuşi ele se încadrează perfect în funcţionalitatea şi în sfera fenomenului de creaţie folclorică în care se reflectă şi oraşul cu toate particularităţile sale (relaţii, ocupaţii, mentalitate, limbaj, stil, simţ estetic etc.). Cea dinţii din aceste snoave subliniază nepăsarea şi ticăloşia unui boier care a tot amînat dezrobirea făgăduită unui rob ţigan bătrân pînă cînd acesta a murit. In cea de-a doua, un doctor este denunţat ca şarlatan. A treia snoavă demonstrează reaua credinţă a unui avocat, iar cea de a patra comentează ingratitudinea unui copil nerecunoscător faţă de mama sa care s-a sacrificat să-l înveţe carte şi să ajungă ceva de capul lui. Naraţiunile sînt de altfel presărate cu comentarii personale ale lui Ispirescu — aspect frecvent întîlnit în basmele populare — din care reiese şi o intenţie pedagogică-caracterologică. Mai ales ultima snoavă, după ce se încheie cu morala: ruşinarea ispravnicului, fiu nerecunoscător, în faţa domnitorului său, continuă cu comentariul: ...„dară astăzi, cîţi nemernici nu s-or fi găsind care...“ Este interesant de amintit că în Jurnalul său Ispirescu relatează nişte întîmplări reale asemănătoare, de purtare ingrată faţă de părinţi a unor persoane cunoscute în mediul contemporan intelectual bucureştean. Alte şase snoave1 sînt preluate de povestitor din scrierile lui Anton Pann; snoava Pasărea cu coada lungă este o variantă a snoavei Vulpea bearcă, de Odobescu* 2. Snoava Muierea vindecată de iubit (Motiv J 2342,3) face parte dintr-un ciclu de naraţiuni cu o circulaţie orală foarte întinsă, fiind consemnată şi ' 1 Bobirnacul neamţului, Crivăţul şi petecul de cojoc, Vorbele bălrineşti sini pietre nestemate, Ieftin şi scump, Bucatele afumate, Cum poate să-şi calce ţiganul jurămîntul. 2 în Pseudokinegheticos, Buc., 1874. LXXX în folclorul italian1, iar Bărbatul cu iabaşaua a fost identificată de Mozes Gaster ca fiind de origine veche orientală1 2, dar este atestată şi într-un „fabliaux“ din secolul al XlII-lea, ca şi în cartea lui Straparola3. Snoavele Păcăliciul păcălit (Tip ATh. 1562 A) — atestată în 25 de variante româneşti — Minunea resteului (Tip ATh. 1548), Motanul nedus la biserică (Tip ATh. 1321), Lipitura casei (Tip ATh. 1358 C) şi multe altele, sînt de o autenticitate neîndoielnică, deşi pe unele din ele, cel care le-a consemnat pentru întîia oară în folclorul nostru a fost Ispirescu. Din cele 74 aşa numite „snoave“ ale povestitorului, Clinele leneş (Tip ATh. 81*), Ţapul şi şarpele (Tip ATh. 155), Multe meşteşuguri nu folosesc întotdeauna (Tip ATh. 105 B*), Vulpea firoscoasă (Tip ATh. 93), Copilul cel isteţ (Tip ATh. 155 B*), Ariciul şi vulpea (Tip ATh. 35 G*), Lupul pircălab, Judecata vulpii, Mierloiul şi scatiul, Copilul şi şarpele, sînt de fapt poveşti cu animale, iar Facerea muierii (Motiv A 1224.3) este legendă etiologică. Deşi comicul pe care îl degajă este foarte pronunţat, naraţiunea Astronomul, doctorul şi ţăranul (Tip ATh. 921 C*) şi Citea-n varză (Tip 903 C*) sînt poveşti nuvelistice, Bogăţia şi veselia (Tip ATh. 754) şi Planul Sfintului Petre (Tip ATh. 804 B) fac parte din categoria poveştilor religioase-morale, iar Tararaua nemţească (Tip ATh. 1032 A) este dintre poveştile despre Dracul cel prost. De natură folclorică sînt şi Jocurile de copii pe care Ispirescu le-a publicat mai întîi în diferite reviste, apoi în broşură, ghicitorile şi proverbele, răspîndite de asemenea prin paginile multor periodice ale timpului. Cunoaşterea profundă a culturii orale, a tradiţiilor, credinţelor şi obiceiurilor româneşti, i-au înlesnit lui Ispirescu manifestarea unor aptitudini care, dacă ar fi fost cultivate, i-ar fi asigurat un loc de cinste printre învăţaţii care s-au ocupat cu folcloristica noastră. Articolele sale despre Basmele române fi cele franceze, despre Pomul de Crăciun şi cel despre Zicători populare, deşi degajă o pronunţată atmosferă de diletantism, sînt oneste, denotă o informaţie serioasă, o muncă stăruitoare şi pasionată, un orizont de gîndire larg şi mai ales o intuiţie deosebit de ascuţită. Putem presupune că, dacă ar mai fi trăit, cu maturitatea de gîndire la care ajunsese şi cu cultura pe care şi-o însuşise după anul 1879, ar fi dat la iveală studii valoroase. De altfel în necrologul lui Ispirescu4 se anunţă că — pe lîngă lucrările cunoscute — a rămas de la el un foarte preţios manuscris, o adevărată comoară, 20.000 de proverbe adunate zi cu zi şi aranjate de el în ordine alfabetici. Ne cuprinde o adevărată emoţie dacă facem legătura 1 D.P. Rotunda, Motif-lndex of the Italian Novella, Bloomington, Indiana, 1942. 2 Literatura poporană română, Bucureşti, 1883, p. 172. 8 Tredici piacevolli noti. Veneţia, 1550. 4 Familia, XXIII, 1887, p. 575. LXXXI şi cu un fragment din o scrisoare inedită pînă acum trimisă de Şăîneano lui B.P. Ilasdeu în decembrie 1887 : „Am fost dureros impresionat de ştirea morţii domnului Ispirescu. El a fost pentru mine cel mai bogat izvor de informaţiune pentru tot ce priveşte limba populară. Cu cea mai mare bunăvoinţă se punea totdeauna la dispoziţiunea mea ori de cîte ori era vorba de a limpezi un cuvînt, o zicală, o datină a poporului. în timpul din urmă îi propusesem un nou plan mai ştiinţific în privinţa distribuirii materialului mitologic ce poseda; îl rugasem să ilustreze fiecare zicătoarc cu toate explîcaţiunile ce îi procura bogata sa memorie [...] îmi afirmase că cea mai mare parte a materialelor este deja gata conform noului plan şi îi făgăduisem un studiu sintetic asupra importanţei preţioasei sale colecţii. Ar fi păcat să se piardă roadele unei munci atît de conştiincioase“.1 Reiese dar că este vorba de un monument de înţelepciune românească populară care, cu toată modestia celui ce l-a lucrat cu osîrdie, ne-ar fi deschis încă o fereastră spre inima şi cultura poporului nostru, alături de Etymo-logicum magnurn Romaniae a lui B.P. Hasdeu şi de Proverbele românilor ale lui I.A. Zanne. Totuşi opera cu caracter oral a lui Ispirescu pe care am discutat-o pînă acum, socotită prestigioasă de contemporanii săi — unii, oameni de înaltă cultură — pusă alături de celelalte scrieri ale lui, ne dovedeşte că atunci cînd povestitorul a vrut să scrie literatură, rupîndu-se de izvorul folcloric — după cum am mai spus — nu a izbutit să depăşească un nivel artistic destul de scăzut. în ciclul Poveştile unchiaşului sfătos, atît în repovestirea legendelor din mitologia greacă şi romană cît şi în încercările de relatare memorialistică De la Bucureşti la Roşiorii de Vede şi înapoi şi Schiţă de călătorie,1 2 sau în povestirile istorice Istoria lui Ştefan Vodă cel Mare şi Bun > Isprăvile şi viaţa lui Mihai Viteazul, poveşti despre VIad Ţepeş şi Războiul pentru Independenţă 187 7-783, deşi stilul narativ în general este acelaşi — caracteristic lui Ispirescu — limbajul în care sînt scrise se deosebeşte fundamental de acela al basmelor, fiind mult mai sărac, lipsit de metafore. De fapt el se poate contura încă din lectura acelor snoave pe care povestitorul le-a cunoscut de la contemporanii săi cărturari şi care pot fi situate oarecum între cele două moduri de realizare ale personalităţii artistice1 a lui Ispirescu, unul determinat de cunoaşterea profundă, complexă şi de însuşirea organică a culturii populare orale care au dinamizat cristalizarea povestitorului popular autentic, şi celălalt, năzuinţa lui Ispirescu de a se realiza potrivit mediului cărturăresc pe care I-a slujit toată viaţa, fără să fi avut îasă o temeinică pregătire intelectuală, fără să-şi fi putut 1 Arhivele centrale de stat, Bucureşti, fond Hasdeu, pachet CCCLXXXIV, Scrisoarea nr. 1283. (Comunicată de M. Sefer). 2 La Cîmpulung Muscel, 10 — 30 iulie 1885. 3 Lucrare inedită ce se publică în această ediţie pentru întîia oară. LXXXII însuşi la timp noţiunile elementare de cultură, de istorie şi teorie literară, fără să fi cunoscut — decît foarte tîrziu, la maturitate — cîteva opere literare de valoare. Deşi Al. Odobescu în Precuvîntarea la volumul Poveştile unchiaşului sfătos face un elogiu stilului „viu, simplu şi popular în care plinul de merite autor al acestor foiţe va ştie mai bine decît oricine a le îmbrăca“ (este vorba de legendele mitologice), deşi în „Memoriile“ sale de călătorie povestitorul izbuteşte pe alocuri să strecoare cîte o vibraţie poetică — în -special acolo unde are prilejul să vorbească despre vreo legendă sau tradiţie populară — deşi în povestirile istorice împrumută tonalitatea din -cronicile şi letopiseţele pe care le citise la data aceea şi ceva din stilul cronicăresc, totuşi valoarea literară a acestor scrieri rămîne sub nivelul acelui „şirag de pietre scumpe din averea naţională“ cum îi categoriseşte Alecsandri basmele. Petre Ispirescu a avut o existenţă dramatică, agitată de năzuinţa .permanentă de a evada dintr-o stare de inferioritate în care era ţinut în orînduirea social-economică a timpului. Fără să fi avut convingeri politice clare, el a urmărit cu perseverenţă realizarea unui ţel pe care l-a preluat prin moştenire tradiţională de la predecesorii săi care ca şi el din gene-•raţie în generaţie, fie că erau pălmaşi cu tălpile goale afundate în glia pe -care o munceau, fie că erau mici meseriaşi care măiestreau cu migală, necunoscuţi, bunuri materiale, ori slujitori care trudeau tot felul de munci •grele şi îndeajuns de neplătite, s-a integrat colectivităţii populare, şi-a -însuşit cultura orală, mentalitatea ei, întreaga comoară de cunoştinţe şi deprinderi, etica, sensibilitatea estetică, a devenit unul din exponenţii unei categorii sociale pe care n-a trădat-o pînă la moarte. „El îţi apare -ca un focar mare în care s-au adunat, s-au frînt şi răsfrînt toate razele -luminoase ale romanităţii simple, sărmane şi muncitoare, ale acestui aur -curat al neamului nostru“1. De fapt această integrare totală în mentalitatea populară, a modestului tipograf, a dat basmelor sale puterea să rămînă vii peste o sută de -ani, le-a dat puterea să pătrundă înapoi în viaţa cotidiană a generaţiilor următoare celor care le-au povestit. Ispirescu a fost citit şi ascultat cu linteres fiindcă limba în care şi-a scris basmele, era limba vie pe care •o vorbeau cei din categoria sa, locuitori ai diferitelor mahalale bucureştene sau provinciali veniţi în metropolă, a căror viaţă, preocupări şi mentalitate nu se deosebeau prea mult de a mediului sătesc, limba înţeleasă atunci -şi care poate fi înţeleasă şi astăzi de toţi cei care vorbesc româneşte. în anul 1395, în lucrarea sa despre Basmele române, Lazăr Şăineanu -a făcut o afirmaţie care a generat ulterior multe confuzii în comentariile 1 Delavrancea, Prefaţa la: P. Ispirescu, Legende sau basmele românilor, -Bucureşti, 1915. B* LXXXIII asupra scrierilor lui Ispirescu. Fără să considere diferenţiat categoriile narative din întreaga operă a acestuia, referindu-se la basme în mod generic, spune: „Cu toate astea, oarecare cultură literară şi natura-i de artist se oglindesc întrucîtva şi în basmele publicate de dînsul...“1 Deşi evazivă, afirmaţia a fost preluată drept certă de către comentatorii de mai tîrziu ai operei povestitorului. Şi astăzi încă, atunci cînd se discută asupra stilului scrierilor lui Ispirescu, drept exemplu al influenţei literaturii scrise asupra operei sale se dau descrierile de peisaje, de interioare de palate, de stări sufleteşti ale personajelor etc. Dar Ispirescu avea o „natură de artist“. El îşi îmbogăţea naraţiunea asemenea povestitorilor populari buni şi autentici ale căror basme sînt întotdeauna mai înflorite, mai ample, mai colorate ca stil decît basmele spuse de cei de la care le-au ascultat. De asemenea se ştie că pînă în anul 1874, ciad Ispirescu tipărise cîteva din cele mai frumoase basme ale salo, care pot fi un fel de etalon, nu se poate spune că acesta ar fi avut măcar „oarecare cultură literară“. De fapt, descrierile do peisaje, de interioare de case, de grădini, etc. sînt evocări ale unor amintiri trăite. Deşi pînă în anul 1381 el nu părăsise Bucureştii niciodată, totuşi admirase lunca Dîmboviţei la biserica lui Ţîrcă, cutreierase pajiştile la Cotroceni, făcuse de gardă în încăperile cu tapete aurii ale palatului domnesc, cunoscuse sala de bal cu oglinzi şi candelabre de la Bossel1 2, văzuse alaiuri cu oameni îmbrăcaţi în haine înfirate, privise gravuri contemporane în atelierul tipografiei, lucruri pe care dacă le-ar fi cunoscut ori le-ar fi văzut cel mai autentic povestitor sătesc, le-ar fi descris în basmele povestite de el întocmai cum a făcut 'şi Ispirescu. Descrierile din basmele culegătorului tipograf reflectă însă şi nevoia lui sufletească de a comenta, de a participa la frămîntările personajelor pe care de fapt el le-a înviat în basmele sale, personaje care îi înlocuiau lipsa unor relaţii obişnuite de societate, a posibilităţii de conversaţie, căci Ispirescu a fost — prin forţa împrejurărilor — un singuratec, un meditativ, un timid. Confuzia a fost mărită şi de afirmaţia — tot a lui Şăineanu — că „Poporul nu vorbeşte nici aşa de frumos, nici aşa de bine“3, a cărei anulare însă e prilejuită chiar de autor în aceeaşi frază cînd spune că „basmele lui Ispirescu au un stil şi un mare merit literar, iar fondul, formulele şi locuţiunile stereotipa aparţin graiului poporului“. Experienţa noastră de teren şi numeroasele înregistrări de povestitori populari pe bandă de magnetofon, pot demonstra oricînd că poporul vorbeşte prin gura povestitorilor 1 L. Şăineanu, op.cit., p. 195. 2 cf. Jurnalul. 8 op. cit., loc.cit. LXXXIV talentaţi şi frumos şi bine, o limbă vie îmbogăţită mereu cu noţiuni noi,, cu mai multă măiestrie decît unii mînuitori profesionişti ai condeiului. Considerată în ansamblu, din viaţa şi opera lui Petre Ispirescu se desprinde o mare generozitate cu care acesta şi-a dăruit ideii de progres puterea sa de muncă, inteligenţa, talentul, sănătatea, bucuria de a trăi. în modestia şi onestitatea sa, el nici măcar nu s-a gîndit la valoarea pe care ar fi putut s-o aibă opera pentru care Alecsandri i-a scris: „Recunoştinţa noastră iţi este dar cîştigată pentru totdeauna“. Ispirescu şi-a făcut datoria. Şi-a scris basmele ca „să nu se piardă“ şi „spre a se putea servi cu ele cei competinţi şi erudiţii, ca să scoată dintr-însele orice lumină va putea găsi întru completarea istoriei naţiunii noastre“1. Acest gînd al băsmuitorului însă nu s-a împlinit încă, nu s-a împlinit nici credinţa lui Delavrancea că basmele acestuia vor naşte „desigur multe volume de studii privitoare la geniul poporului românesc“2. în schimb, din anul 1862 de cînd a apărut basmul Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, şi pînă astăzi, poveştile lui Ispirescu au fost citite de milioane de români tineri şi vîrstnici, de copii care după ce au crescut *e-au transmis copiilor lor. Limba tipărită de Ispirescu, aceeaşi atunci,, aceeaşi acum,a pătruns în vorbirea celor care l-au citit, a fost dată drept model în manuale şcolare, a fost folosită ca argument în studiile specialiştilor. Alături de operele altor clasici ai literaturii noastre, basmele lui Ispirescu au intrat în plămădeala limbii literare româneşti. Omagiul pe care Alecsandri, Odobescu, Hasdeu, Delavrancea şi numeroşi savanţi români şi străini l-au adus modestului tipograf român pentru opera lui care pe plan universal stă cu cinste alături de colecţiile lui Perrault, fraţii Grimm, Vuk, Afanasiev, poate fi împlinit numai atunci cînd numele îi va fi înscris printre cele ale ctitorilor culturii poporului nostru. CORNELIU BĂRBULESCU octombrie 1968 1 Prefaţă la colecţia tipărită în 1872, p. 5. a Delavrancea, op.cit., loc.cit. LISTA BASMELOR LUI P. ISPIRESCU pe grupe de informatori, încadrarea tipologică Aarne Thompson (coloan» întîi), data întîii publicări (coloana a doua) şi data atestării (coloana, a treia). A CADRUL FAMILIAL I Tatăl 1 Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte 2 Prîslea cel voinicşi merele 470 C* 1862 1838—1844, de aur 301 1862 1838-1842 3 Balaurul cel cu 7 capete 300 + 723* 1862 1838 — 1842 4 Faţade împărat şi pescarul 901 C* 1862 — 5 Făt-Frumoscu părul de aur 314+551 6 Ciobănaşul cel isteţ sau 1862 1834 — 1840 II ţurloaiele blendei Mama 850 1876 1838 — 1842 7 Fata moşului cea cu minte 480 1862 1838 8 Porcul cel fermecat 425 A 1876 1838-1847 III 9 Sarea în bucate Fratele George 923 1887 1840 10 Pasărea măiastră 11 Ţugulea, fiul unchiaşului şi 550 B* 1872 1868 al mătuşii 12 Făt-Frumos cu carîta de 300A + 513A 1876 1860 sticlă 313 1882 1856 LXXXVII 13 Voinicul cel cu cartea In mină născut 401 B* 1882 1862 IV Soţia 14 Cele trei rodii aurite 408 1882 1858 V Gheorghe Ispirescu-fiul 15 Cîtea-n varză 903 C* 1882 ALŢI INFORMATORI VI 0 calfă de bărbier 16 Zîna munţilor 401+510 B 1872 1838-1844 VII P. Nicolescu din Craiova 17 Ileana Simziana 514 1872 1862 18 Făt-Frumos cel rătăcit 314 + 551 1882 1862 VIII 0 cusătoreasă din Bucureşti 19 Piciul ciobănaşul şi pomul cel fără căpătîi 468 + 313 1874 — IX Un mărginaş de la Obor (Bucureşti) 20 Tăleruş 511A+1199A 1874 — X I, Economescu — auzit de la o bătrină mahalagioaică (Bucureşti) 21 Cei trei fraţi împăraţi 567 B* 1874 - XI Leonida Tănăsescu — mahalaua Dudescu (Bucureşti) 22 Luceafărul de ziuă şi lucea- fărul de noapte 303 1876 1874 23 Voinicul cel fără de tată 590 1882 1873 XII Mihalache Constantinescu (Mihai Constantin) 24 George cel viteaz 650 C 1876 — 25 Greuceanu 300A+328 A* +302 B 1881 1878 26 Copiii văduvului şi iepurele, vulpea, lupul şi ursul 327+315 + 300 1882 1876 27 Inşir-te mărgăritari 707 C* 1882 1876 28 Cotoşman năzdrăvanu 545 B 1882 — 29 Cei trei fraţi dornici 516 1882 — 30 Cei trei fraţi săraci ' 750 D 1883 1876 XIII Un ţăran din satul Colentina — muncitor la presa mecanică 31 Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă 947 D* 1880 — LXXXVIII XIV June transilvănean student In Bucureşti 32 Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat 306 1882 XV Un farmacist din garnizoana Iaşi 33 Găinăreasa 510 1882 34 Hoţu împărat 950 1882 XVI Un şcolar din mahalaua Duşumea (Bucureşti) 35 Aleodor împărat 329 1882 36 Ioviţă Făt-Frumos 303 1883 XVII A.B. născut in Bucureşti, elev Şc. militară. Iaşi, an 37 Băiatul cel bubos şi ghigorţul 675 1882 XVIII Dr. J. Urban Jarnik 38 Poveste ţărănească 304+302 1882 XIX Un oborean din Bucureşti, muncitor la presa mecanic 39 Un basm mitologic 532* 1882 40 Fata de împărat şi fiul văduvei 675 1882 XX Mencicof — lucrător la presă (Bucureşti) 41 Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos 550 1882 42 Zîna zînelor 402 + 413 1882 43 Coman vînătorul 449 1882 XXI O actriţă în vîrstă din Bucureşti 44 Fata cu pieze rele 863* 1882 XXII Ana Brdniza (soţia academicianului) 45 Fata săracului cea isteaţă 875 1882 XXIII D-na Jeorjean — Bucureşti 46 Broasca ţestoasă cea fermecată 402 A 1882 XXIV Petru Jeorjean locuitor în Bucureşti 47 Un diavol ca nealţii 819 B* 1883 XXV Unchiaş din satul Grid 48 împăratul cel fără-de-lege 706 - 1883 1868 1874 1874 1875 II 1887 1881 1887 LXXXIX XXVI Petre Rădulescu — Micşuneşti Greci, Ilfov 49 Goi trei fraţi neguţători 613 1885 XXVil I. Caragiani prof. universitar, Iaşi 50 Bogăţia şi veselia 754 1886 C FĂRĂ INFORMATOR 51 Bărbatul cel harnic 901 B* 1872 52 Glasul morţii 337 B 1872 53 Bogdan viteazul 1045 + 1046 + 1872 + 1115 ,54 împăratul şerpilor 563 1872 :55 Mogîrzea şi fiul său 321+413 + 518 1872 .56 Măzărel împărat 545 D + 812 1872 .57 Sufletul 834 B* 1872 .58 Planul Sf. Petru 804 B 1879 .59 Tararaua nemţească 1082 A 1879 60 Fiul vînătorului 513 C 1882 61 Tatăl, mama şi puiul de leu 590 1882 62 Dunăre voinicul 301 B 1885 *63 Astronomul, doctorul şi ţăranul 921 C* 1886 tipărite: 64 Lucer şi Aman cătcăunul 328 65 Sîn’ Petru 532* 66 Voinicul cu trei daruri 302 D*+318 67 Dovleacul cel năzdrăvan 425 A 68 Făt-Frumos şi fata neguţătorului 425 L 69 Fata cu trei peţitori 653 A 70 Fata unchiaşului şi fata babei 480 .71 Muma cu nasul muşcat de fiul său 838 72 Nan din găvan 700 73 Săvuică 2022 1883 JBasme paralele şi anul lor de publicare (în paranteze nr. crt. din tabelul anterior) ( 2) Prîslea cel voinic şi merele de aur 1862 (62) Dunăre voinicul 1885 ( 5) Făt-Frumos cu părul de aur 1862 (18) Făt-Frumos cel rătăcit 1882 XC (16) Zîna munţilor 1872 (33) Găinăreasa 1882 (10) Pasărea măiastră 1872 (41) Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos 1882 (11) Ţugulea, fiul unchiaşului şi al măluşii 1876 (25) Greuccanu 1881 (22) Luceafărul de ziuă şi luceafărul do noapte 1876 (36) Ioviţă Făt-Frumos 1883 (46) Broasca ţestoasă cea fermecată 1882: (42) Zîna zînelor 1882 (23) Voinicul cel fără de tată 1882 (61) Tatăl, mama şi puiul de leu 1882 (37) Băiatul cel bubos şi ghigorţul 1882: (40) Fata do împărat şi fiul văduvei 1882: ( 7) Fata moşului cea cu minte 1862 (70) Fata moşului şi fata babei netipărit ( 8) Porcul cel fermecat 1876 (67) Dovleacul cel năzdrăvan netipărit (68) Făt-Frumos şi fata neguţătorului netipărit (39) Un basm mitologic 1882 (65) Sîn’ Petru netipărit NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Am încercat în aceste două volume de Opere să prezentăm cît mai complet activitatea lui Petre Ispirescu, cel care este „de pretutindeni, din toate timpurile, naiv, glumeţ, epic, trist, bogat, ca întregul nostru popor“ după cum spunea B.Şt. Delavrancea. De-a lungul vremii scrierile lui s-au bucurat de o mare răspîndire, fiind tipărite în numeroase ediţii. Cele mai multe însă au avut un caracter de popularizare, mai ales a basmelor sale, excepţie făcînd ediţiile îngrijite de N. Cartojan, Paul P. Papadopol şi Iorgu Iordan. Ediţia de faţă, tinzînd să cuprindă aproape în totalitate creaţia literară a lui Ispirescu, a inclus în afară de basme şi snoave unele lucrări mai puţin cunoscute ca: povestiri istorice, însemnări de călătorie, basme păgîneşti, pagini inedite din manuscrise etc. Scrierile au fost orînduite în cele 2 volume în capitolele: Legende sau basmele românilor, Snoave sau poveşti populare, Povestiri istorice, Varia şi Din manuscrise şi corespondenţă. S-au luat ca bază următoarele ediţii: — Snoave sau poveşti populare adunate din gura poporului, ed. a Il-a cu multe adaose, Bucureşti, 1879, Noua tipografie a laboratorilor români. — Legende sau basmele românilor adunate din gura poporului, ed. a Il-a, Bucureşti, 1882, Tipografia Academiei Române (Laboratorii români). — Basme, snoave şi glume adunate din gura poporului, Graiova, 1883, Samitca. — Poveşti morale adunate din gura poporului, Bucureşti, 1886, Tipografia Academiei Române (Laboratorii români). Primul volum se deschide cu Legende sau basmele românilor, cuprinzînd scrieri publicate în volumul cu acelaşi titlu din 1882, urmate de cele publi- XCIII cate în 1872 — 1874 în Legende sau, basmele românilor, ghicitori şi proverb! şi care n-au fost cuprinse în ediţia de bază specificată precum şi cele din Basme, snoave şi glume, 1833. S-a avut în vedere ordinea stabilită de autor cu prilejul alcătuirii respectivelor ediţii. Volumul I se încheie cu basme publicate numai în periodice, respectîndu-se cronologia apariţiei lor. Dintre acestea au mai fost publicate după moartea lui P. Ispirescu în volume: Fiul vînălorului, Cei trei fraţi dornici, Dunăre Voinicul şi Sarea în bucate, apărute pentru prima dată în Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului. Cu o introducere de d-nul Barbu Şt. Dela-vrancea, Bucureşti, 1907, Minerva (Biblioteca scriitorilor români). Celelalte apar pentru prima oară în ediţia de faţă: Tatăl, mama şi puiul de leu, Un basm mitologic, Coman vînătorul şi Cei trei fraţi neguţători. Volumul cuprinde şi o Anexă în care am reprodus rezumatele unor basme inedite de P. Ispirescu publicate de L. Şăineanu în: Basmele românilor în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice, Bucureşti, 1895 şi care credem că s-au pierdut. Volumul al II-lea începe cu bucăţile incluse în volumul Snoave sau poveşti populare din 1879, continuînd cu cele din Basme, snoave şi glume, 1883 şi cele din Poveşti morale, 1886. Deoarece unele din snoave figurează în două sau trei din ediţiile amintite am găsit de cuviinţă să le reproducem în cadrul textelor cuprinse în ultimul volum apărut (de exemplu: Copilul cel isteţ, figurează în volumele din 1883 şi din 1886; l-am reprodus alături de textele volumului 1386). Capitolul se încheie cu snoave şi poveşti populare care n-au fost publicate de P. Ispirescu în volume şi pe care noi le-am grupat sub titlul: Din periodice, în ordinea cronologică a apariţiei lor. Unele snoave şi poveşti populare apar pentru prima oară în volum în cadrul ediţiei de faţă: Neguţătorul şi chirigiul, Ban la ban trage, Tifla sub giubea, Cum cugetă sasul, Finul popii, Mierloiul şi scatiul, Mumă cu d-a sila şi Copilul şi şarpele. Capitolul Povestiri istorice cuprinde în subcapitolul Din volume: Isprăvile şi viaţa lui Mihai Viteazul (1885) şi apoi în subcapitolul Din periodice şi postume: Istoria lui Ştefan Vodă cel Mare şi cel Bun şi alte povestiri istorice publicate în reviste, printre care şi scrierea publicată postum: Viaţa şi faptele lui Vlad Vodă Ţepeş. Capitolul Varia începe cu subcapitolul Din volume care cuprinde Poveştile ujichiaşului sfătos, 1879, Pilde şi ghicitori, 1880, Jucării şi jocuri de copii, 1885, Despre pomul Crăciunului, 1886. In subcapitolul Din periodice am inclus însemnări de călătorie: De la Bucureşti la Boşiorii-de-Vede şi-napoi, Schiţă de călătorie şi Zicători populare etc. In capitolul Din manuscrise si corespondenţă am reprodus din amintirile din şcoală ale scriitorului, pagini din jurnal, corespondenţa sa purtată cu XCIV Urban Jarnik, Bustaţiu Aristide şi alţii, fragmente din povestirea Războiul pentru neatirnare (titlu sub care apare menţionată de Al. Odobescu şi B. Şt. Delavrancea), [Snoavă], Citeva nevinovate băgări de seamă, pagini dintr-un calendar poporan etc.; cea mai mare parte a acestor lucrări reproduse după manuscrisele aflate la Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România apar pentru prima oară în ediţia de faţă. Trebuie să specificăm că pentru a se respecta modul de grupare în volume folosit de Petre Ispirescu, în primul volum se găsesc şi unele snoave (vezi intimplările lui Păcală), iar în al doilea volum se găsesc cîteva poveşti grupate sub titlul de Snoave sau poveşti populare (vezi Planul Sfintului Petru, Tararaua nemţească). Do altfel în studiul introductiv se face o clasificare riguroasă a acestor scrieri Un aparat de note şi comentarii, concentrînd explicaţii de ordin bibliografic, lexical etc. a fost anexat la sfîrşitul fiecărui volum. în aceste note am inclus date privind locul de unde e reprodusă bucata respectivă precum şi indicaţia „povestit de“ şi a primei apariţii atunci cînd acestea au fost indicate în ediţia de bază de către scriitor (reproduse între ghilimele) sau au fost depistate de noi. în cadrul Notelor am dat, cînd a fost cazul, şi unele variante. Variantele le-am alcătuit făcînd comparaţie între ediţia de bază şi prima apariţie (în volum sau revistă). Am înregistrat numai modificările de cuvinte, nu şi variantele fonetice sau de punctuaţie. Glosarul explică arhaisme, particularităţi dialectale şi cuvinte ieşite din uz. Volumele sînt însoţite de o bibliografie a scrierilor Iui P. Ispirescu, întocmită de noi. Textele au fost transcrise întotdeauna după ultima ediţie antumă. Limba scrierilor lui P. Ispirescu are în structura ei particularităţi dialectale şi arhaice pe care le-am păstrat întocmai. Textele au fost transpuse în ortografia modernă, corectîndu-se tacit greşelile evidente de tipar. Grafiile etimologice (ca de exemplu: remlne, se ceară, sea) au fost înlocuite, ţinîndu-se seama de pronunţarea reală a cuvintelor respective (rămâne, să ceară, sa). U final fiind o manieră ortografică a fost eliminat. Variantele rezultate prin constrîngerea unor cuvinte compuse au fost ortografiate după modelul corespondenţelor lor din limba literară: dodală, dopotrivă, vrun, vro, totdauna. Au fost respectate toate formele de fonetism regional, amintite mai sus, precum şi numeroase altele (genuche, copaci, Impregiur, încongiur). De asemenea au fost păstrate formele duble: după şi dupe, tuturor şi tutulor; am menţinut formele pluralului pronumelui relativ interogativ care-cari. Am intervenit în punctuaţie, atunci cînd aceasta a fost necesar pentru clarificarea textului. ARISTIŢA AVRAMESCU DIN VOLUME 7 — Opere, vol. I — Petre Ispirescu LEGENDE SAU BASMELE ROMÂNILOR (1882) TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÎNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti ; de cînd făcea plopşorul pere şi răchita micşune-5 ie; de cînd se bateau urşii în coade; de cînd se luau de gît lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de cînd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti; De cînd se scria musca pe părete, 10 Mai mincinos cine nu crede. A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amîndoi tineri şi frumoşi, şi, voind să aibă copii, a făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; a îmbiat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească daca 15 or să facă copii; dar în zadar. în sfîrşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape,un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că: cine are trebuinţă, să vie la dînsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luînd cu dînşii vro cîţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au 20 dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întîmpine şi totdodată le-a zis: — Bine aţi venit sănătoşi; dar ce îmbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare. — Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci, 25 daca ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai. — Am, răspunse, unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o săaveţi de el. Luînd împăratul şi împărăteasa leacurile, s-au întors ve- seli la palat şi peste cîteva zile împărăteasa s-a simţit în-30 sărcinată. Toată împărăţia şi toată curtea şi toţi slujitorii s-au veselit de această întîmplare. Mai-nainte însă de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plîns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i tăgăduiască toate bunurile din lume, 35 dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă. — Taci, dragul tatei, zicea împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da de soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d-alde astea; în sfîrşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fă- 40 tul meu, că ţi-oi da Tinereţe, fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în timpine şi în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămînă întreagă. 45 De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Il deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o . lună, astfel încît împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi pro-60 copsit ca Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gînduri. Iar cînd fuse într-o zi, tocmai cînd copilul împlinea cincisprezece ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise: 55 — Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naştere. Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis: — Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost nu- 60 mai ca să te împac. — Daca tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea pînă voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut. Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genuchi, cu 65 rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boierii: — Tatăl tău de aci înainte e bătrîn, şi o să te ridicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie. 70 Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărîrea sa, ră-mîind statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, iidetevoie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia. Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde 75 erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mîna şi apuca pecîteunulde coadă, îi trîntea, şi astfel toţi caii căzură. în sfîrşit, tocmai cînd era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duse 80 şi la dînsul; iar cînd puse mîna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise: — Ce porunceşti stăpîne? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ajung ca să mai puie mîna pe mine un voinic. Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca luminarea. 85 Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gînd să facă şi calul îi zise: — Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el cînd era flăcău; iar pe mine să mă îngrijeşti cu în- 90 şuţi mîna ta şase săptămîni şi orzul să mi-1 dai fiert în lapte. Cerînd împăratului lucrurile ce-1 povăţuise calul, el a chemat pre vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei 95 nopţi, găsi în sfîrşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tătîne-său de cînd era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mîna lui să le cureţe de rugină şi, după şase săptămîni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă mun-100 că avu; dar fie, că izbuti. Cînd auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciugă căzură de pe dînsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru a-105 ripi; văzîndu-1 Făt-Frumos astfel, îi zise: — De azi în trei zile plecăm. — Să trăieşti, stăpîne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îi răspunse calul. A treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia 11.0 era plină de jale. F’ăt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mină, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasa, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii, carii, cu lacrămile în ochi, îl rugau să se lase de a face călă- 7 115 120 125 130 135 110 145 150 155 8 toria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dînd pinteni calului, ieşi pe poartă ca vîntul, şi după dînsul carăle cu merinde, cu bani şi vreo două sute de ostaşi, pe care-i orînduise împăratul ca să-l însoţească. După ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-Frumos îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luîndu-şi ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-şi pentru dînsul merinde numai cît a putut duce calul. Şi apu-cînd calea către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile şi trei nopţi, pînă ce ajunse la o cîmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni. Stînd să se odihnească, îi zise calul: — Să ştii, stăpîne, că aici suntem pe moşia unei Gheo-noaie, care e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorît. A fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei,, dar mîine, în pădurea ce o vezi, o s-o întîlnim venind să te prăpădească; e grozavă de mare: dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloşul şi suliţa să le ţii la îndemînă, ca să te slujeşti cu dînsele cînd va fi de trebuinţă. Se deteră spre odihnă; dar pîndea cînd unul cînd altul. A doua zi, cînd se revărsa ziorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înşelă şi înfrînă calul, şi chinga o strînse mai mult decît altă dată, şi porni; cînd, auzi o cio-cănitură groaznică. Atunci calul îi zise: — Ţine-te stăpîne, gata, că iată se apropie Gheonoaia. Şi cînd venea ea, nene, dobora copacii: aşa de iute mergea; iar calul se urcă ca vîntul pînă cam dasupra ei şi Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata şi, cînd era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea: — Stăi, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic! Şi văzînd că nu o crede, îi dete înscris cu sîngele său. — Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca un năzdrăvan ce este, căci de nu era el, te mîncam fript; acum însă m-ai mîncat tu pe mine; să ştii că pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea; cîţiva nebuni carii s-au încumes a o face d-abia au ajuns pînă în cîmpia unde ai văzut oasele cele multe. Se duseră acasă la dînsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos şi-l omeni ca p-un călător. Dar pe cînd se aflau la masă şi se chefuiau, iară Gheonoaia gemea de durere, deo- 160 166 170 176 180 185 190 195 200 dată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-1 puse la loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă trei zile d-a rîndul şi rugă pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca nişte zîne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta; atunci ea îi zise: — Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta, crez că ai să izbuteşti. După trei zile, se pregătiră de drum şi porni. Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă; dară cîrid fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o cîmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iară pe de altă parte pîrlită. Atunci el întrebă pe cal: — De ce este iarba pîrlită? Şi calul îi răspunse: — Aici suntem pe moşia unei Scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot să trăiască la un loc; blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut lighioi, aşa precum le vezi; vrăjmăşia lor e groaznică, nevoie de cap, vor să-şi răpească una de la alta pămînt; cînd Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi smoală ; se vede că a avut vro ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de pe tărîmul ei, a pîrlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decît soră-sa şi are trei capete. Să ne odihnim puţin, stăpîne, şi mîine dis-de-dimi-neaţă să fim gata. A doua zi se pregătiră, ca şi cînd ajunsese la Gheonoaie, şi porniră. Cînd, auziră un urlet şi o vîjietură, cum nu mai auziseră ei pînă atunci! — Fii gata, stăpîne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie. Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt şi vărsînd flăcări, se apropia ca vîntul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata pînă cam dasupra şi se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap; cînd era să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrămi ca să o ierte, că nu-i face nimic şi, ca să-l încredinţeze, îi dete înscris cu sîngele ei. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos şi mai şi decît Gheonoaia; iară el îi dete şi dînsei înapoi capul ce i-1 luase cu săgeata, carele se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după trei zile plecară mai departe. Trecînd şi peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai duseră, pînă ce ajunseră la un cîmp numai de flori şi unde era numai primăvară ; fiecare floare era cu deosebire de mîndră şi cu un miros dulce, de te îmbăta; trăgea 9 un vîntişor care abia adia. Aicea statură ei să se odihnească, iară calul îi zise: — Trecurăm cum trecurăm pînă aci, stăpîne; mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare; şi, daca ne-o 205 ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dînsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrlneţe şi piaţă fără de moarte. Această casă este încongiu-rată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neador-210 mire şi sunt multe foarte; cu dînsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe dasupra. După ce se odihniră vreo două zile, se pregătiră iarăşi; atunci calul, ţinîndu-şi răsuflarea, zise: 215 — Stăpîne, strînge chinga cît poţi de mult, şi, încăle- cînd, să te ţii bine şi în scări, şi de coama mea; picioarele să le ţii lipite pe lingă supţioara mea, ca să nu mă zăticneşti în zborul meu. Se urcă, făcu probă, şi într-un minut fu aproape de pă-220 dure. — Stăpîne, mai zise calul, acum e timpul cînd se dă de mîncare fiarălor pădurei şi sunt adunate toate în curte; să trecem. — Să trecem, răspunse Făt-Frumos, şi Dumnezeu să se 225 îndure de noi. Se urcară în sus şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dînsul ba. Trecură pe dasupra pădurii şi, tocmai cînd erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copaci şi 230 dodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dînd demîncare puilor ei (căci aşa numea ea lighionile din pădure), îi prăpădea negreşit. 235 Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. Opri pe dobitoace, le îmblînzi şi le trimise la locul lor. Stăpîna era o zînă naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos, rămase încremenit. Dară ea, ui-240 tîndu-se cu milă la dînsul, îi zise: — Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici? — Căutăm, zise el, Tinereţe fără bătrlneţe şi viaţă fără de moarte. 10 — Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este. 245 Atunci descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi 250 dînsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tutulor lighioanelor, de puteau îmbla în tihnă prin pădure. Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dînsele, căci ziceau că li se urîse, şezînd tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci priimi cu toată mulţumirea, 255 ca unul ce aceea şi căuta. încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi pînă să ajungă la dînsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpînele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primpre-260 jur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plingerii. Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tînăr, ca şi cînd venise. Trecea 265 prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta înpala-turile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vînătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete '270 două şi nu-1 nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl şi nemeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergînd după iepure, trecuse în Valea. Plingerii. Luînd iepurile, se întorcea acasă; cînd, ce să vezi d-ta? 275 deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea şi neodihna ce vedea intr-insul. — Ai trecut, nefericitule, în Valea Plingerii! îi ziseră ele, cu totul speriate. 280 — Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; şi acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plîng de nici o mîhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinţii şi 285 apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. 11 — Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar tu, ducîndu-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămîi cu noi; căci ne zice gîndul că vei pieri. 290 Toate rugăciunile celor trei femei, precum şi ale calului, n-a fost în stare să-i potolească dorul părinţilor, care-1 usca pe d-a-ntregul. In cele mai de pe urmă, calul îi zise: — Daca nu vrei să mă asculţi, stăpîne, orice ţi se va întîmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spui o 295 vorbă, şi daca vei priimi tocmeala mea, te duc înapoi. — Primesc, zise el cu toată mulţumirea, spune-o! — Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să mă întorc, de vei voi să rămîi măcar un ceas. — Aşa să fie, zise el. 300 Se pregătiră de plecare, se îmbrăţişară cu femeiele şi, după ce-şi luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsîndu-le suspinînd şi cu lăcrămile în ochi. Ajunseră în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se schimbaseră în cîmpii; întrebă pre unii şi pre alţii despre Scorpie 306 şi locuinţa ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. — Cum se poate una ca asta? le zicea Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia. Locuitorii rîdea de dînsul, ca de unul ce aiurează sau vi-310 sează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise. Ajungînd la moşia Gheonoaiei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în cîteva zile s-au schimbat astfel locu-315 rile? Şi iarăşi supărat, plecă cu barba albă pînă la brîu, simţind că îi cam tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tă-tîne-său. Aici alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. In cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în cari se născuse. Cum se dete jos, calul îi să-320 rută mîna şi îi zise: — Rămîi sănătos, stăpîne, că eu mă întorc de unde am plecat. Daca pofteşti să mergi şi d-ta, încalecă îndată şi aidem! — Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste 826 curînd. Calul plecă ca săgeata de iute. Văzînd palaturile dărâmate şi cu buruieni crescute pe dînsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte 12 cît era odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut 330 copilăria în ele; ocoli de vreo două-trei ori, cercetînd fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gh-liciul căreia se astupase de dărămâturile căzute. Cuutînd într-o parte şi în alta, cu barba albă pînă la 335 genuchi, ridicîndu-şi pleopele ochilor cu mîinele şi abia umblînd, nu găsi decît un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbă-nogit îi zise: — Bine ai venit, că de mai întîrziai, şi eu mă prăpă-340 deam. O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cîrlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărînă. Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa. ILEANA SIMZIANA Av fost odată ca niciodată ele. A fost odată un împărat. Acel împărat mare şi puternic bătuse pe toţi împăraţii de prinpregiurul lui şi-i supusese, S îneît îşi întinsese hotarele împărăţiei sale pe unde a înţărcat dracul copiii, şi toţi împăraţii cei bătuţi era îndatoraţi a-i da cîte un fiu d-ai săi ca să-i slujească cîte zece ani. La marginea împărăţiei lui mai era un alt împărat carele, cît a fost tînăr, nu se lăsase să-l bată; cînd cădea cîte 10 un pîrjol asupra ţărei sale, el se făcea luntre şi punte şi-şi scăpa ţara de nevoie; iară după ce-ajunse la bătrâneţe, se supusese şi el împăratului celui mare şi tare, fiindcă n-avea încotro. El nu ştia cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat de a-i trimite pe unul din fiii 15 săi, ca să-i slujească: fiindcă n-avea băieţi, ci numai trei fete. Dintr-aceasta el sta pe gînduri. Grija lui cea mare era ca să nu crează acel împărat că el este zăcaş şi se îndărătniceşte a-i trimite vreun fiu, din care pricină să vină să-i ia împărăţia, iară el cu fetele lui să moară în ticăloşie, în sără-20 cie şi cu ruşine. Văzînd fetele pe tată-său tot supărat, se luaseră şi ele de gînduri, şi nu ştiau ce voie să-i facă ca să-l mai înveselească. Dacă văzură şi văzură că nimic nu-i este pe plac, fata cea mai mare, îşi luă inima în dinţi şi-l întrebă într-o zi la masă, 25 că de ce este supărat: — Au purtarea noastră nu-ţi place? îi zise ea. Au supuşii măriei tale sunt răi şi arţăgoşi de-ţi pricinuiesc atîta mîh- 14 ni re? Spune şi nouă, tată, cine este vipera aceea care nu-ţi dă pace şi-ţi otrăveşte bătrîneţele, şi ne făgăduim chiar a 30 ne jertfi dacă aceasta va putea să-ţi aline oarecum mîhnirile: căci numai tu, tată, eşti mîngîierea noastră, după cum prea bine ştii; iară noi niciodată n-am ieşit din cuvîntul tău. : — De asta, aşa este; n-am a mă plînge de nimic. Nic mi-aţi călcat porunca niciodată. Dară voi, dragele mele, nu 35 puteţi să-mi alinaţi durerea care-mi pătrunde sufletul. Voi sunteţi fete, şi numai un băiat m-ar scoate din nevoia în care mă aflu. — Eu nu înţeleg, zise fata cea mare, de ce ascunzi de noi izvorul mîhnirilor tale, tată; spune, că eu, iată, sunt 40 gata a-mi da viaţa pentru tine. —- Ce să ştiţi voi face, dragele mele! De cînd sunteţi pe lumea asta albă, voi aţi îmbiat cu furca, cu acul, cu războiul: ştiţi toarce, coase, ţese. Numai un viteaz mă poate mîntui, care să ştie să răsucească buzduganul, să mînuiască 45 sabia cu virtute şi să călărească ca un zmeu-paraleu. — Oricum, tată, spune-ne şi nouă, că doară nu s-o face gaură în cer, dacă vom şti şi noi ce lucru te amăraşte. Dacă văzu împăratul că-1 înteţesc fetele cu rugăciunile, zise: 60 — Iată, copilele mele, de ce sunt tot trist. Voi ştiţi că ni- meni nu s-a putut atinge de împărăţia mea, cît am fost tînăr, fără să-şi capete alageaua şi fără să se ducă ruşinat de unde a venit. Acum pîrdalnicele de bătrîneţe mi-au secat toată virtutea; braţul meu e slăbănogii, nu mai poate să învîr- 65 tească paloşul de să se cutremure vrăjmaşul. Şoimuleanul meu, pentru care p-aci-p-aci era să-mi pierz viaţa pînă l-am dobîndit, a îmbătrînit şi el: este un răpciugos, abia îşi tîrîie şi el viaţa de azi pe mîine. Altădată abia mă arătam înaintea vrăjmaşului şi, să te ţii, pîrleo! îi sfîrîia călcîiele di- 60 naintea feţii mele; dară azi, ce să vă mai spui? voi ştiţi că m-am supus celui mai mare şi mai tare împărat de pe faţa pămîntului. însă la dînsul este obiceiul ca toţi supuşii împărăţiei să-i trămită cîte un fiu, să-i slujească zece ani, şi eu vă am numai pe voi. 66 — Mă duc eu, tată, zise fata cea mare, şi mă voi sili din toate puterile mele să te mulţumesc. — Mă tem să nu te întorci fără nici o ispravă. Cine ştie ce încurcătură vei face p-acolo, de să nu-i mai dea nimeni de căpătîi, cît hău! 15 70 75 80 85 90 95 100 105 110 16 — Tot oe ştiu, tată, şi mă făgăduiesc, este ca nu te-oi da de ruşine. — Dacă este aşa, pregăteşte-te şi te du. Gînd auzi fata că tată-său îi dă voie să meargă, nu mai putea de bucurie. Punea la cale tot pentru drum; şi se întorcea numai într-un călcîi, cînd poruncea şi aşeza lucrurile de călătorie. Îşi alese calul cel mai de frunte din grajdurile împărăteşti, hainele cele mai mîndre şi mai bogate şi merinde ca să-i ajungă un an de zile. După ce tată-său o văzu gata de plecare, îi dete poveţele părinteşti de cum să se poarte, cum să facă ca să nu se descopere că e fată. O învăţă tot ce trebuia să ştie un viteaz care merge la o aşa slujbă înaltă, şi cum să se ferească de bîrfeli şi clevete, ca să nu fie urîtă şi nebăgată în seamă de ceilalţi fii de împărat. Apoi îi zise: — Pasă cu Dumnezeu, fiica mea, şi adu-ţi aminte de învăţăturile mele. Fata ieşi din curte ca fulgerul; n-o mai ţinea panunţul de bucurie; într-o clipă nu se mai văzu. Şi daca n-ar l'i stat mai încolo să-şi aştepte boierii şi carăle cu merinde, acestea s-ar fi pierdut, fiindcă nu puteau să se ţină după dînsa. împăratul îi ieşi pe de altă parte înainte, mai la marginea împărăţiei, fără să ştie ea; aşeză îndată unpodde aramă, se făcu un lup şi se ascunse sub pod. Cînd era să treacă fiică-sa, deodată ieşi de subt acel pod, cu dinţii rînjiţi şi clănţănind de te lua groaza; se uita drept la dînsa cu nişte ochi cari strălucea ca două făclii, şi se repezi la ea ca să o sfîşie. Fata, care îngheţase sîngele în ea de frică, îşi pierduse cumpătul şi, dacă calul nu făcea o săritură la o parte, lupul înfigea ghearele într-însa; ea o luă la sănătoasa înapoi. Tată-său, care se întorsese înaintea ei, ieşi să o întîm-pine,şi-i zise: — Nu-ţi spuneam eu, fata mea, că nu toate muştele fac miere? — Aşa este, tată, dară eu n-am ştiut că, ducîndu-mă să slujesc unui împărat, am să mă lupt şi cu fiare sălbatice şi turbate. — Daca este aşa, zise împăratul, şezi acasă de-ţi vezi de fuse şi mosoare, şi Dumnezeu să aibă milă de mine, ca să nu mă lase a muri ruşinat. Nu trecu mult şi se ceru şi fata cea mijlocie să se ducă şi dînsa; şi se lega că ea îşi va pune toate puterile cum să-şi sfîrşească cu bine slujba ce lua asupră-şi. După multe rugăciuni şi făgăduieli, se înduplecă tată-său şi o lăsă şi pe dînsa să se ducă; dară păţi şi ea ca soru-sa 115 cea mare, şi întîmpinînd-o tată-său, cînd se întorcea, îi zise: — Ei, fata mea, nu ţi-am spus eu că nu se mănîncă tot ceea ce zboară? — Adevărat este, tată, aşa mi-ai zis; dară prea era gro-120 zav acel lup. Unde deschisese o gură de să mă îmbuce din- tr-o dată, şi unde se uita cu nişte ochi din cari parcă ieşeau nişte săgeţi de mă săgetau la inimă! — Şezi acasă dară, îi răspunse împăratul, de vezi de coada maturei şi de zarzavaturile de la bucătărie. 125 Mai trecu ce mai trecu, şi iată că şi fata cea mică zise tatălui său, într-o zi, cînd şedeau la masă: — Tată, lasă-mă şi pe mine să fac o cercare: lasă-mă, rogu-te, să mă duc şi eu să-mi încerc norocul. — Deoarece surorile tale cele mai mari n-au putut-o 130 scoate la căpătîi, mă mir cum îţi mai vine să vorbeşti de tine, care nu ştii nici cum se mănîncă mămăliga. Şi se cerca în tot felul să-i taie pofta de plecare, dară în zadar. — Pentru dragostea ta, tată, mai zise ea, voi face pe 135 dracul în patru, numai să izbutesc; însă dacă Dumnezeu îmi va sta împotrivă, mă voi întoarce iarăşi la tine, şi fără să mă ruşinez. Se mai împotrivi tată-său, se mai codi; dară fiie-sa îl birui cu rugăciunile. La urmă de tot, zise împăratul: 110 — Dacă este aşa, iată îţi dau şi ţie voie, să vedem ce procopseală a să-mi faci. Ge-aş mai rîde să te văz întorcîn-du-te cu nasul în jos! — Vei rîde, tată, cum ai rîs şi de surorile mele, fără cu toate astea să le scază cinstea. 115 Fata împăratului, dacă văzu că tată-său îi dete voie, se gîndi mai întîi pe care din boierii cei bătrîni să ia de povă-ţuitor. Şi pînă una-alta, ea îşi aduse aminte de vitejiile tatălui său din tinereţe şi de calul său. Se duse deci la grajd ca să-şi aleagă şi ea un cal. Se uită la unul, se uită la altul, 150 se uită la toţi caii din grajduri, şi de nici unul nu i se prindeau ochii, deşi erau armăsarii şi caii cei mai buni din toată împărăţia. In cele mai de pe urmă dete şi peste calul tatălui său din tinereţe, răpciugos, bubos şi zăcînd pe coaste. Cum îl văzu, se uita la el cu milă şi parcă nu se îndura să 155 se depărteze de dînsul. 17 s Calul, daca văzu aşa, îi zise: — Se vede că pentru iubirea ce ai către împăratul, stă-pînă, te uiţi aşa de galeş la mine. Ce pui de voinic era în ti-nereţele lui! Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! Dară 160 de cînd a îmbătrînit, nici pe mine n-a mai încălecat altul. Si daca mă vezi aşa de jigărit, este că n-are cine să mă hrănească ca el. Astăzi, uite, dem-ar îngriji cineva cum să-mi priiască mie, în zece zile m-aş face de nu m-aş da pe zece ca d-alde ăştia. 165 Atunci, fata zise: — Şi cum trebuie să te îngrijească? — Să mă spele în toate zilele cu apă neîncepută, să-mi dea orzul fiert în lapte dulce ca să-l pot roade, şi pe fiecare: zi o baniţă de jaratec. 170 — Cînd aş şti că-mi vei fi de ajutor să sfîrşesc ce am pus- de gînd, mai-mai că aş face aşa precum, zici tu! — Stăpînă, zise calul, fă cercarea asta şi nu te vei căi. Calul era năzdrăvan. Fata împăratului îngriji de cal tocmai precum îi zise el. 175 La a zecea zi, unde se scutură odată calul, şi se făcu frumos, gras ca un pepene şi sprinten ca o căprioară. Apoi,, uitîndu-se vesel la fata împăratului, zise: — Să-ţi dea Dumnezeu noroc şi izbîndă, stăpîna mea, că m-ai îngrijit şi m-ai făcut să mai fiu odată pe lume cum 180 doream. Spune-mi tu care este păsul tău, şi porunceşte-mi ce trebuie să fac. — Eu voi să merg la împăratul cel mare şi tare, vecinul nostru, ca să-i slujesc, şi-mi trebuie pe cineva care să mă po-văţuiască. Spune-mi pe care din boieri să aleg? 185 — Daca vei merge cu mine, îi zise calul, habar să n-ai; nu-ţi trebuie pe nimeni. Te voi sluji, cum am slujit şi pe tată-tău. Numai să m-asculţi. —• Dacă este aşa, de azi în trei zile plecăm. — Şi chiar acum daca porunceşti, îi răspunse calul. 190 Fata împăratului, cum auzi aceasta, puse toate alea la cale pentru drum. îşi luă nişte haine curate, dară fără podoabe, niţele merinde şi ceva bani de cheltuială, încălecă calul şi, venind înaintea tatălui său, îi zise: — Rămîi cu Dumnezeu, tată, şi să te găsesc sănătos! — Cale bună, fata mea, îi zise tată-său. Toate ca toate,, numai poveţele ce ţi-am dat să nu le uiţi niciodată. Şi la 195 orice nevoie mintea ta să fie pironită la Dumnezeu, de unde-ne vine tot binele şi tot ajutorul. 18 După ce se făgădui că aşa va face, fata porni. Ca şi la celelalte fete, tată-său dete pe de altă parte şi-i ieşi înainte, aşeză iarăşi podul de aramă şi o aştepta acolo. 200 Pe drum, calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăţia, şi o povăţui ce să facă ca să scape cu faţă curată. Ajungînd la pod, unde se năpusti asupra ei un lup cu nişte ochi turburaţi şi zgîiţi de băga fiori în oase, cu o gură mare şi cu o limbă ca de dihanie turbată, cu colţii 206 rînjiţi şi clănţănind de pare că nu mîncase de o lună de zile; şi cînd să înfigă ghiarele sale cele sfîşiitoare, fata dete călcâie calului, şi unde se răpezi asupra lupului cu paloşul în mînă de să-l facă mici fărîmi şi, daca nu se da în laturi lupul, în două îl făcea cu paloşul; căci ea nu glumea, fiind-210 că-şi pusese credinţa în Dumnezeu, şi dorea ca vrînd-nevrînd să împlinească slujba ce şi-o luase asupră. Ea trecu podul mîndră ca un voinic. Tată-său se miră de vitejia ei şi, dînd pe de altă parte, ieşi mult înaintea ei, aşeză un pod de argint, se făcu un leu şi acolo o aştepta. 216 Galul spuse fotei peste ce o să dea şi o învăţă cum. să facă să scape şi de astă ispită. Cum ajunse fata la podul de argint, unde îi ieşi leul înainte cu gura căscată, de să o îmbuce cu cal cu tot, cu nişte colţi ca cei de fildeş şi cu nişte ghiare ca secerile şi răcnea de se cutremurau codrii, şi cîmpiele vuiau 220 de-ţi lua auzul. Numai uitîndu-se cineva la capul lui cel cît baniţa şi la coama aia ce sta rădicată în sus şi zbîrlită, ar fi îngheţat de frică. Dară fata împăratului, îmbărbătată de cal, senăpusti odată într-însul cu sabia goală în mînă, încît daca nu fugea leul sub pod, în patru îl făcea. Atunci trecu podul, 225 mulţumind lui Dumnezeu şi neştiind ce o mai aştepta. Fata împăratului, care nu ieşise din casă de cînd o făcuse mă-sa, se mira şi sta în loc uimită, văzînd frumuseţile câmpului. Aci îi venea să descalece ca să adune cîte un mă-nuchi de flori din mulţimea aia ce acoperea văile şi dealurile, 230 flori de cari nu mai văzuse ea; aci îi venea să se dea la umbră sub cîte un copaci nalt şi stufos, în care miile de paseri cântau fel de fel de cântece, aşa de duioase, de erau în stare să te adoarmă; şi aci în urmă să se ducă la cîte un şipot de apă limpede ca lacrima ce izvora din cîte un colţ de piatră din 235 coastele dealurilor; susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeş la ele şi-i plăcea să le vază curgerea lor cea şer-puită ce aluneca pe pământ, încungiurate de mulţime de floricele şi verdeaţă de primăvară. Dară la toate astea calul o îmbărbăta şi-i da ghes să meargă înainte şi să-şi cate 19 240 245 250 255 260 265 270 276 280 20 de drum. El îi spunea că voinicii nu se uită la d-alde astea, decît după ce duc trebile la capăt bun. îi mai spuse că are să mai dea de o cursă pe care i-o întindea tată-său, şi o şi învăţă cum să facă să iasă şi de astă dată biruitoare. Fata asculta cu toate urechile şi făcu precum o învăţă calul, fiindcă văzu ea că toate învăţăturile lui îi iese înde bine, şi din cuvin tul lui nu se abătea. Tată-său, ca şi de la rînd, dete pe de altă parte şi-i ieşi înainte, aşeză un pod de aur, se făcu un balaur mare cu douăsprezece capete şi se ascunse sub acel pod. Cînd fu ca să treacă fata pe acolo, unde îi ieşi înainte balaurul plesnind din coadă şi încolăcindu-se; din gurile lui ieşea văpaie de foc, şi limbile îi jucau ca nişte săgeţi arzătoare; cum îl văzu fata că este aşa de grozav, nişte răcori o apucară şi i se făcu părul măciucă de frică .Calul, daca simţi că fata se pierde cu firea, o îmbărbătă iarăşi şi-i aduse aminte ce o învăţase să facă; iară fata împăratului, după ce mai prinse niţică inimă, strînse frîul calului cu mîna stingă, îi dede călcîie şi, cu paloşul în dreapta, se repezi asupra acelui balaur. Un ceas ţinu lupta. Calul o potrivea cum să vină tot cam la o parte ca să-i reteze vreun cap; dară vrăjmaşul se păzea şi el destul de bine. în cele mai de pe urmă, izbuti fata să rănească pe balaur. Atunci, dîndu-se el de trei ori peste cap, se făcu om. Fetei nu-i venea să crează ochilor cînd văzu pe tată-său înaintea ei; iară el, luînd-o în braţe şi sărutînd-o pe frunte, îi zise: — Văz că tu eşti voinică, fata mea, şi bine ai făcut de ţi-ai luat calul ăsta, căci fără dînsul te-ai fi întors şi tu ca şi surorile tele. Am bună nădejde să isprăveşti cu bine slujba cu care te-ai însărcinat de bunăvoie. Numai adu-ţi aminte de poveţele mele şi să nu ieşi din cuvîntul calului ce ţi-ai ales. Să ne vedem sănătoşi! — Să te auză Dumnezeu, tată, îi răspunse fata, şi să te găsesc sănătos. Apoi, sărutînd mîna tatălui său, se despărţiră. După ce merse cale lungă, depărtată, ajunse la nişte munţi mari şi înalţi. între munţi întîlni doi zmei ce se luptau de nouă ani şi nu puteau să se dovedească unul pe altul. Lupta era pe moarte ori pe viaţă. Cum o văzură ei, crezînd că este un voinic, unul îi zise: 285 290 295 300 305 310 315 320 325 — Făt-Frumos, Făt-Frumos, vino de taie pe ăst duşman al meu, că ţi-oi cădea şi eu vreodată bun la ceva. Iar cellalt zise şi el: — Făt-Frumos, Făt-Frumos, vino de mă scapă pe mine de idolul ăsta de vrăjmaş, şi-ţi voi da un telegar fără splină, care se numeşte Galben-de-soare. Fata întrebă pe cal, pe care din amîndoi să scape; iară calul îi zise să scape pe cel ce-i făgăduise să-i dea pe Galben-de-soare, că este un cal mai harnic decît dînsul, fiindu-i frate mai tînăr. Atunci unde se repezi fata la zmeul cellalt cu paloşul, şi dintr-o lovitură îl făcu în două bucăţi! Zmeul, daca se văzu scăpat, îmbrăţişă pe mîntuitorul său şi-i mulţumi, apoi merseră acasă la dînsul ca să dea lui Făt-Frumos pe Galben-de-soare, după cum se făgăduise. Muma zmeului nu mai putea de bucurie cînd văzu pe fiu-său teafăr şi nu mai ştia ce să facă ca să mulţumească lui Făt-Frumos că-i scăpase copilul de la moarte. Fata împăratului arătă dorinţa ce are de a se odihni de osteneala drumului ce făcuse. îi dară o cămară şi o lăsară singură. Ea, prefăcîndu-se că voieşte să îngrijească de cal, îl întrebă daca are să i se întîmple ceva; şi calul îi spuse ce are să facă. Muma zmeului precepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie. Ea spuse fiului său că voinicul ce-1 scăpase de primejdie trebuie să fie fată şi că o asemenea fată vitează ar fi numai bună să o ia el de soţie. Fiul său zicea că o dată cu capul nu putea el crede una ca asta, fiindcă nu se putea ca o mînă femeiască să răsucească paloşul aşa de bine cum făcea Făt-Frumos. Atunci muma zmeului zise că are să facă cercare. Pentru aceasta puse seara la capul fiecăruia din ei cîte un mănuchi de flori: la care se vor veşteji florile, acela este bărbat, şi la care va rămînea verzi, este femeie. Fata împăratului, după povaţa calului, s-a sculat peste noapte cam despre ziuă, cînd somnul este mai dulce, şi, pîş, pîş, în vîrful degetelor, intră în cămara zmeului, îi puse mănuchiul său de flori, luă pe al lui şi, punîndu-1 la capul patului său, se culcă şi dormi dusă. Dimineaţa, cum se sculă zmeoaica, se duse într-un suflet la fiul său şi văzu florile veştede. După ce se sculă şi fata împăratului, merse şi la dînsa şi, văzînd că şi ale ei se vestejise, tot nu crezu că este voinic. Ea zicea fiului său că nu se putea să fie bărbat, fiindcă vorba îi curgea din gură ca mierea, boiul îi era aşa de gingaş, încît îţi venea să o bei într-o băr- 21 dăcuţă de apă, perişorul supţire şi stufos îi cădea pe umeri în unde, faţa-i are pe vino-ncoace; ochii ăia marii, frumoşi şi vioi de te bagă în boale, mânuşiţa aia micuţă şi picioruşul ca de zînă, şi în sfîrşit totul nu putea să fie decît de fată, mă-830 car că se ascundea sub ţoalele cele voiniceşti. Apoi hotărîră să mai facă o încercare. După ce-şi dară bună dimineaţa, după obicei, zmeul luă pe fată şi merseră în grădină. Aci, zmeul îi arătă toate felurile de flori ce avea, şi o îmbia şi pe dînsa să le miroase. Fata 335 împăratului îşi aduse aminte de poveţele calului şi, cunos-cînd viclenia, zise cam răstit că de ce l-a adus în grădină de dimineaţă ca pe o femeie să-i laude florile cu nişte vorbe seci, pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri să vază cum se îngrijeşte p-acolo de cai. 340 Auzind acestea, zmeul spuse mă-sei, dară ea nici acum, nu putea să crează că este băiat. în cele mai de pe urmă, zmeoaica se vorbi cu fiul său să mai facă încă o-ncercare; zise fiului său să ducă pe Făt-Frumos în cămara cu armele, să-l îmbie să-şi aleagă ceva de acolo şi, de va alege vreo armă din 345 cele împodobite cu nestimate, să ştie de bunăseamă că ea este fată. După prînz, zmeul duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. Aci erau.rînduite cu meşteşug tot felul de arme: unele împodobite cu nestimate, altele numai aşa, fără podoabe. 350 Fata'împăratului, după ce se uită şi cercetă mai toate armele, îşi alese o sabie cam ruginită, dară cu fierul ce se încovoia de se făcea covrig. Apoi spuse zmeului şi mumei sale că a doua zi vrea să plece. Cînd auzi muma zmeului ce fel de armă îşi alese, se da de 355 ceasul morţii că nu putea descoperi adevărul. Eâ spuse fiului său că, deşi pare că este băiat după apucăturile lui, dară este fată, şi încă de cele mai prefăcute. Dacă văzu că n-are încotro, merseră la grajd şi-i dederă pe Galben-de-soare. Şi după ce-şi luă rămas bun, fata împă-360 râtului îşi cătă de drum. încă pe cale fiind şi silind să ajungă, calul zise fetei: — Stăpînă, pînă acum m-ai ascultat la orice ţi-âm zis, şi toate ţi-au mers bine. Ascultă-mă şi de astă dată şi nu vei greşi. Eu sunt bătrîn de aci înainte; şi mi-e să nu poticnesc. 365 Ia pe frate-meu Galben-de-soare şi fă călătoria mai departe cu el. încrede-te lui cum te-ai încrezut în mine şi nu te vei căi. El este mult mai tînăr decît mine şi mai sprinten, şi te va învăţa ca şi mine ce să faci la vreme de nevoie. 22 — Este adevărat că am izbutit ori de cîte ori te-am ascul-370 tat. Şi daca n-aş şti cît ai fost de credincios tatălui meu, de astă dată nu te-aş asculta. Mă voi încrede însă fratelui tău ca şi ţie, după ce-mi va dovedi că-mi vrea binele. — Increde-te, stăpînă, zise Galben-de-soare, căci voi fi mîndru să încalece pe mine o vitează ca tine, şi apoi mă voi 375 sili ca să nu simţi lipsa fratelui meu, fiindcă voi să-l scutesc şi pe dînsul, sărmanul, că e bătrîn, de necazurile şi primejdiile călătoriei ce vei să faci, pentru că, trebuie să ştii, peste multe nevoi a să dai şi multe primejdii ai să întîl-neşti. Dară cu vrerea lui Dumnezeu şi de mă vei asculta, 380 pe toate ai să le biruieşti şi să le scoţi la capăt bun. Fata împăratului încălecă apoi pe Galben-de-soare şi se despărţi de calul ei, lăcrimînd. Merseră, merseră, cale lungă, depărtată, cînd fata împăratului zări o cosiţă de aur. Opri calul şi-l întrebă dacă este bine să o ia, ori s-o lase lo-385 cului. Galul îi răspunse: — De o vei lua, te vei căi; de nu o vei lua, iarăşi te vei căi; dară mai bine este să o iei. Fata o luă, o băgă în sîn şi plecă înainte. Trecură dealuri, trecură munţi şi văi, lăsară în urmă 390 păduri dese şi verzi, cîmpii cu flori de cari nu mai văzuse fata, izvoare cu ape limpezi şi reci, şi ajunseră la curtea împăratului celui mare şi tare. Ceilalţi fii de împăraţi cari slujeau acolo îi ieşiră înainte şi o întîmpinară. Ei nu se puteau dezlipi de dînsa, căci şi 395 vorba-i şi faţa îi erau cu lipici. A doua zi se înfăţişă la împăratul şi spuse pentru ce a venit. împăratul nu mai putea de bucurie că-i sosise aşa voinic chipeş şi drăgălaş, li plăceau prea mult răspunsurile ce primea la întrebările lui, se vedea cît de colo că vorbea cu 400 înţelepciune şi supunere. Văzînd împăratul un tînăr aşa de cu minte, prinse dragoste de el şi-l luă pe lîngă dînsul. Fata de împărat nu se putu împrieteni cu toţi ceilalţi fii de împăraţi, fiindcă cei mai mulţi erau năzuroşi, tembeli şi deşucheaţi; iară ei prinseseră pizmă pe dînsa pentru aceasta; 406 şi, pentru că văzuse că împăratul o lua în nume de bine, îi purtau sîmbetele. într-una din zile ea îşi găti bucate singură şi şedea la masă, cînd doi din ceilalţi fii de împăraţi veniră să o vază. Şezură deci cu toţii şi mîncară. Atît de mult plăcură acestor 410 fii de împăraţi bucatele, încît îşi lingeau şi degetele cînd 23 mlncau. O lăudară pentru meşteşugul de a face bucatele şi ziseră că de cînd sunt ei, nu mai mîncaseră aşa bucate bune. Cum se întîlniră aceştia cu ceilalţi fii de împăraţi, le spuseră că au fost la masă la fiul de împărat venit de curînd, 415 că au mîncat cum nici împăratul nu mănîncă şi că bucatele au fost gătite de dînsul. Atunci toţi fiii de împăraţi se alegară de dînsa să le gătească într-o zi ea bucatele. Şi iată că tocmai în ziua aceea bucătarii curţii se îmbătaseră, sau nu ştiu ce făcuseră, că 420 nici focul nu era făcut pe vatră. Şi aşa, rugată fiind cu stăruinţă, se apucă şi ea de găti nişte bucate înfricoşate. Cînd le aduse pe masă la împăratul, acesta nu se putea sătura mîncînd. Iară dacă chemă pe bucătar şi-i dede poruncă că tot astfel de bucate să-i gătească, el spuse cine a gătit în ziua 425 aceea. împăratul rămase pe gînduri. Apoi veniră şi ceilalţi fii de împăraţi şi spuse împăratului că fiul împăratului de curînd venit s-ar fi lăudat la un chef ce au făcut cu toţii, că ştie unde este Ileana Simziana, cosiţă de aur, cîmpul înverzeşte, florile-nfloreşte, şi că are o 430 cosiţă din cosiţa ei. Cum auzi împăratul aceasta, porunci să-l cheme şi îndată îi zise: — Tu ai ştiut de Ileana Simziana şi mie nu mi-ai spus nimic, măcar că ţi-am arătat dragoste şi te-am cinstit mai mult decît pe ceilalţi. 435 După ce ceru şi văzu cosiţa de păr, îi zise: — Poruncă împărătească să ştii că ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosiţe; căci de nu, unde-ţi stau talpele îţi va sta şi capul. Biata fată de împărat se cercă să zică şi ea ceva, dară îm-440 paratul îi tăia cuvîntul. Apoi se duse de spuse calului cele ce se întîmplară. Calul îi zise: — Nu te speria, stăpînă. Astă-noapte chiar frate-meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiţei a furat-o un zmeu; că ea nu voieşte nici în ruptul capului să-l iubească pînă nu-i va 445 aduce herghelia ei de iepe; şi că zmeul îşi bate capul cum să-i împlinească dorinţa. Ea este acum în smîrcurile mărilor. Du-te la împăratul şi cere să-ţi dea douăzeci de corăbii, şi ia marfă de cea mai frumoasă de pune într-însele. Fata de împărat nu aşteptă să-i zică de două ori, şi se 450 duse drept la împăratul: — Să trăieşti, luminate împărate, şi să-ţi fie faţa cinstită. Am venit să-ţi spun că slujba cu care m-ai însărcinat o voi împlini-o, daca-mi vei da douăzeci de corăbii şi bani ca 24 să cumpăr marfa cea mai frumoasă şi mai scumpă ca să pun 455 intr-însele. — Să se facă aşa precum zici tu, numai să-mi aduci pe Ileana Simziana, îi răspunse împăratul. Cum se gătiră corăbiile, le încărcară cu marfă şi fata de împărat împreună cu Galben-de-soare intră în cea mai fru-460 moaşă şi plecară. Nici vînturi, nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă şi, după o călătorie de cîteva săptămîni, ajunseră la smîrcurile mărilor. Acolo stătură. Fata împăratului şi cu Galben-de-soare ieşiră la uscat şi îmbiau pe ţărmuri ; însă cînd ieşiră, luară din corabie o păreche de conduri 465 cusuţi numai cu fir şi împodobiţi cu pietre nestimate. Tot îmblînd pe aci, zăriră nişte palaturi cari se învîrteau după soare, şi o luară într-acolo. în cale se întîlniră cu trei roabe de ale zmeului, cari păzeau pe Ileana Simziana. Cum văzură ele condurii, li se scurgeau ochii după dînşii; iară fata împă-470 râtului le spuse că este un neguţător care a rătăcit drumul pe mare. Întorcîndu-se roabele, spuse doamnei lor cele ce văzură; iară ea zărise de pe fereastră pe neguţătorul; de cum îl ochi, începu să-i tîcîie inima, fără să ştie de ce; şi era bună bucu-475 roasă de a putea să scape de zmeu, mai cu seamă că nu era atunci acolo, fiindcă-1 trămisese ca să-i aducă herghelia ei cu iepele. După ce ascultă cele ce-i spuse roabele, se duse la neguţător, care aştepta la poartă, ca să vază şi ea condurii; 480 dară după ce auzi de la neguţător că are în corabie marfă şi mai scumpă şi mai frumoasă, se înduplecă de rugăciunile neguţătorului şi pofti să meargă să-i vază marfa; ajungînd la corabie şi tot alegînd la marfă, nu băgase de seamă că lopătam depărtaseră corabia de la uscat, şi dînd Dumnezeu un 485 vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata; cînd se pomeni în mijlocul mării, Ileana Simziana se prefăcu că-i pare rău şi prinse a certa pe neguţător că o înşelase, iară-n sufletul ei ruga pe Dumnezeu să-i ajute a scăpa de iazma de zmeu. Ajunseră cu norocire la ţărm, cînd, ce să vezi! drăcoaica 490 de muma zmeului, cum auzi de la roabe că pe Ileana Simziana o furase un neguţător şi fugea cu dînsa cu corăbiile, se luă după ei; şi ajungînd la ţărm, o văzură venind după dînşii ca o leoaică, cu o falcă în cer şi una în pămînt şi arun-cînd văpaie din gura ei ca dintr-un cuptor. 25 495 500 505 610 515 520 525 530 535 26 Cum o văzu ileana Simziana, înţelese că e zgripţuroaiea de mumă a zmeului, spuse neguţătorului, cu care era călare pe Galben-de-soare, şi începu a plînge cu foc. Fata împăratului întrebă pe Galben-de-soare ce să facă, că o dogoreşte văpaia ce iese din gura zmeoaicei, iară Galben-de-soare îi răspunse: — Bagă mîna în urechea mea cea stingă, de scoate gresia ce este acolo, şi o aruncă înapoi. Aşa făcu fata împăratului. Apoi o luară iute la picior, pe cînd în urma lor se nălţă deodată un munte de piatră care atingea cerul. Muma zmeului făcu ce făcu şi trecu muntele, căţărîndu-se din colţ în colţ, şi, să te ţii după dînşii! Văzînd Ileana Simziana că iară era să-i ajungă, spuse neguţătorului; iară a-cesta, după ce se înţelese cu calul, scoase din urechea lui cea dreaptă o perie şi o aruncă înapoi. îndată se făcu o pădure mare şi deasă, de nu putea să treacă prin ea nici pui de fiară. Muma zmeului roase din copaci, se agăţă de ramure, sări din vîrf în vîrf, se strecură, şi tot după dînşii, alergînd ca un vîrtej ! Dacă văzură că şi de astă dată îmblă să-i ajungă, fata împăratului întrebă iară pe cal ce să facă, şi acesta îi zise să ia inelul de logodnă ce se află în degetul Ileanei Sim-zianei şi să-l arunce înapoi. Cum aruncă inelul, se făcu un zid de cremene pînă la cer. Muma zmeului, daca văzu că nu se poate urca pe dînsul şi să treacă dincolo, nici să roază din acest zid, nu mai putea de ciudă, şi cum era de cătrănită şi amărîtă, se urcă şi ajunse cu gura la gaura ce lăsase inelul să rămînă, şi suflă văpaie din gura ei cea spurcată cale de trei ceasuri ca să-i ajungă şi să-i pîrjolească, dară ei se aşezară jos la rădăcina zidului şi nu le păsa nimic de focul zmeoaicei. Zmeoaica suflă ce suflă şi, daca văzu că nu poate să-i prăpădească, nici să pună mîna pe dînşii, plesni fierea în-tr-însa de necaz, căzu şi crăpă ca necuratul; iară ei aşteptară pînă să moară bine, apoi neguţătorul băgă degetul în gaura inelului, după cum îl învăţase Galben-de-soare, şi zidul pieri ca şi cum n-ar fi mai fost şi-i rămase inelul în deget. După ce se uitară la stîrvul zmeoaicei şi făcură haz de dînsul, îl lăsară corbilor şi porniră mai departe şi merseră şi merseră, pînă ce ajunse la curtea împărătească. Ajungînd, se înfăţişară la împăratul; acesta priimi cu multă cinste pe Ileana Simziana. El nu mai putea de bucurie, şi se îndrăgosti de dînsa de cum o văzu. Iară Ileana Simziana se căina şi se întrista în sufletul ei că n-avea trişte. Cum se poate, zicea ea, să ajungă pe mîinile unora şi altora, pe cari 640 nu putea să-i vază de urîţi ce-i erau. Inima şi ochii ei era tot la Fătul-Frumos care o scăpase din mîna zmeului. CSnd însă o sili împăratul ca să se cunune cu el, ea îi zise: — Luminate împărate, să-ţi stăpâneşti împărăţia eu no-645 rocire; dară eu nu mă pot mărita pînă nu mi s-o aduce herghelia de iepe, cu armăsarul ei cu tot. Auzind astfel împăratul, chemă îndată pe fata de împărat şi-i zise: —• Să te duci să-mi aduci herghelia de iepe, cu armăsarul 660 ei cu tot, a iubitei mele; căci de nu, unde-ţi stau picioarele, îţi- va sta şi capul! — Preamărite împărate! m-ai însărcinat cu o slujbă care abia am săvîrşit-o, fiindu-mi capul în joc. Ai la curtea măriei-tale atîţi viteji fii de împăraţi; şi fiindcă toţi te ţin 565 de om drept şi cu frica lui Dumnezeu, eu socotesc că ar fi cu dreptul ca să dai la altul această slujbă. Ce mă ştiu eu face, şi de unde să-ţi aduc eu herghelia ce-mi porunceşti? — Nu ştiu eu. Din pămînt, din iarbă verde, să te duci să-mi aduci herghelia, şi să nu îndrăzneşti a mai zice nici o 660 vorbă măcar. Atunci fata împăratului se închină şi ieşi. Ea se duse de spuse lui Galben-de-soare ceea ce i se poruncise. Iară calul îi răspunse: — Du-te de caută nouă piei de bivol, să le cătrăneşti 565 şi să le aşezi bine pe mine. Nu te teme, că, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei scoate-o la căpătîi bun şi slujba cu care te-a împovărat împăratul. Dară trebuie să ştii că cu amar are să-i vină şi lui, la urma urmelor, pentru faptele sale. Fata împăratului făcu precum îi zisese calul şi porniră 670 amîndoi. După o cale lungă şi grea, ajunseră pe tărîmul unde păşteau iepele. Acolo se întîlni cu zmeul care furase pe Ileana Simziana, rătăcind ca un dezmetic şi neştiind cum să facă ca să aducă herghelia. îi spuse că Ileana nu mai este a lui şi că mă-sa crăpase de necaz, pentru că nu putuse să-i 575 scape de la răpitor pe iubita lui. Auzind zmeul aceasta, se făcu foc şi pară de mînie, se turbură de necaz şi nu mai vedea înaintea ochilor. Apoi, după ce înţelese că are a face tocmai cu răpitorul iubitei sale, îşi pierdu cumpătul de supărare şi amărăciune; şi răcnind ca 580 un leu, se luă la luptă cu fata împăratului, care îşi ţinea 27 firea şi pe care o îmbărbăta calul. Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului; căci, cînd vedea că rădică sabia să dea, odată se rădica mai sus decît zmeul, şi el da în vînt; iară cînd aducea fata paloşul, calul se lăsa răpede 585 asupra calului zmeului şi ea da în carne vie. După ce se luptară de credeai că a să se scufunde pămîntul subt ei, nu ştiu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse paloşul cam pieziş şi-i reteză capul. Apoi, lăsîndu-i stîrvul ciorilor şi coţofe-nilor, se duseră pînă ajunseră la locul unde se afla herghe-590 lia. Aci, calul zise fetei de impar rt să se urce ea într-un pom ce era acolo, şi să privească la lupta lor. După ce se urcă fata în pom, necheză Galben-de-soare de trei ori şi toată herghelia de iepe se adună împrejurul lui. Apoi dodată se arătă şi 595 armăsarul iepelor, plin de spume şi sforăind de mînie. Şi văzînd pe Galben-de-soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul cu turbare şi se încinse o luptă de să te ferească Dumnezeu ! Cînd se da armăsarul la Galben-de-soare, muşcadin pieile de bivol; iară cînd se da acesta la armăsar, muşca din 600 carne vie, şi se bătură, şi se bătură pînă ce armăsarul, sfîşiat, hărtănit de sus pînă jos şi plin de sînge, fu răzbit şi biruit; iară Galben-de-soare scăpase teafăr, fiindcă se hărtănise pieile de bivol. Atunci se dete fata jos din pom, încălecă şi luară herghelia, mînînd-o de dinapoi; iară armăsarul abia 605 se tîra după dînsa. După ce băgă herghelia în curtea împăratului, se duse de-1 înştiinţă. Atunci ieşi Ileana Sânziana şi le chemă pe nume. Armăsarul, cum îi auzi glasul, îndată se scutură şi se făcu ca întîi, fără să se cunoască semn de rane pe el. 610 Ileana Simziana zise împăratului să pună pe cineva să-i mulgă iepele, ca să se îmbăieze amîndoi. Dară cine putea să se apropie de ele? că azvîrleau din copite de zvînta unde loveau. Daca nimeni nu putu, împăratul porunci iarăşi fetei de împărat să le mulgă. 615 Fata împăratului, cu inima zdrobită de mîhnire şi obidă că tot pe dînsa o punea la lucrurile cele mai grele, şi fiind curată în cugetul ei, se rugă lui Dumnezeu cu credinţă ca să o ajute să sfîrşească cu bine şi slujba aceasta. Şi unde începu o ploaie d-alea de părea că toarnă cu găleata, şi îndată ajunse 620 apa pînă la genuchile iepelor, apoi dete un îngheţ de nu se mai puteau mişca din loc. Văzînd minunea aceasta, fata împăratului mai întîi mulţumi lui Dumnezeu pentru ajutorul ce-i dete, apoi se puse de mulse iepele. 28 împăratul se topea de dragoste pentru Ileana Simziana «25 şi se uita la dînsa ca la un cireş copt; dară ea nici nu-1 băga în seamă, ci tot da, zi după zi, cu fel de fel de vorbe, a se cununa. în cele de pe urmă, îi zise: — Văz, luminate împărate, că tot ce am cerut mi s-a împlinit. Un lucru ne mai trebuie, şi apoi să ştii că ne vom «30 cununa. — Porumbiţa mea, îi răspunse împăratul, împărăţia mea şi eu sîntem supuşi ascultători ai poruncilor tele. Cere ce mai ai de cerut cu un ceas mai curînd, că iată mă sfîrşesc de dragoste pentru tine. Am ajuns ca un năuc, visez deştept, «35 nu mai ştiu ce fac, cînd mă uit la ochii tăi cei frumoşi şi tînjitori. — Daca este aşa, mai zise Ileana Simziana, să-mi aduci vasul cu botez care se păstrează într-o bisericuţă de peste apa Iordanului, şi atunci ne vom cununa. «40 Cum auzi împăratul aceasta, chemă iarăşi pe fata împăratului şi-i porunci să facă ce o face şi cum va şti ea, să-i aducă ceea ce poruncise Ileana Simziana. Fata de împărat cum auzi, se duse de spuse lui Galben-de-soare, şi el îi răspunse: «45 — Aceasta este cea din urmă şi mai grea slujbă ce mai ai să faci. Aibi însă nădejde în Dumnezeu, stăpînă, căci şi împăratului i s-a împlinit. Se gătiră şi plecară. Calul ştia de toate astea, căci nu era el năzdrăvan de flo- «50 rile mărului. El spuse fetei împăratului zicînd: — Acel vas cu botez se află pe o masă în mijlocul unei bisericuţe şi-l păzesc nişte călugăriţe. Ele nu dorm nici zi, nici noapte. Din cînd în cînd însă un pustnic vine pe la ele «55 de le povăţuieşte cele sfinte pentru Domnul. Cînd sunt la ascultare de le învaţă pustnicul, rămîne numai una de pîndă. De am putea nemeri la vremea aceea, tocmai bine ar fi; de nu, cine ştie cit avem a zăbovi, căci altfel nu e chip. Se duseră deci, trecură apa Iordanului şi ajunseră la acea 660 bisericuţă. Noroc că tocmai atunci sosise pustnicul şi chemase pe toate călugăriţele la ascultare. Numai una rămăsese de pază; şi aceasta, obosită fiind de şederea îndelungată, o prinse somnul. Ca să nu se întîmple însă cine ştie ce, ea se culcă pe pragul uşei, cu gînd că n-o să poată nimeni «65 intra fără să simţă ea. 29 Galben-de-soare povăţui pe fata de împărat cum să facă ca să pună mîna pe vasul cu botez. Fata se duse binişor, se strecură pe lingă zid şi, pîş-pîş, în vîrful degetelor, pînă la uşă. Aci odată sări ca o pisică de uşure peste prag, de nici nu 670 atinse pe călugăriţa pe care o furase somnul; şi, punînd mîna pe vas, ieşi cum a intrat, încălecă pe cal şi pe ici ţi-e drumul! Călugăriţa simţi, sări odată în sus şi, văzînd că lipseşte vasul, începu a se boci de ţi se rupea rărunchii de milă. Îndată se adunară călugăriţele şi se văicăreau de focul ce le 675 ajunsese. Pustnicul, dacă văzu că s-a spălat pe mîini de vasul cu botez, cătă către fata de împărat cum zbura cu Galben-de-soare şi, rădicînd mîinile în sus şi îngenuchind, o blestemă zicînd: — Doamne, Doamne sfinte ! fă ca nelegiuitul care a cute-680 zat să pună mîna lui pîngărită pe sîntul vas cu botez să se facă muiere, de va fi bărbat; iară de va fi muiere, să se facă bărbat! Şi îndată rugăciunea pustnicului se ascultă. Fata împăratului se făcu un flăcău de-ţi era dragă lumea să te uiţi la el. 685 Cum ajunse la împăratul, se miră şi nu ştia ce să crează ochilor săi, băgînd de seamă că se schimbase; lui i se părea că nu mai este cum era la plecare, ci că acum e mai chipos şi mai semeţ. Cum dete vasul, zise: — Mărite împărate, ţi-am făcut slujbele cu cari m-ai în-690 sărcinat. Socotesc că acum am sfîrşit. Fii fericit şi domneşte cu pace cit mila Domnului va voi! — Sunt mulţumit de slujbele tale, zise împăratul; să ştii că după moartea mea tu ai să te urci pe scaunul împărăţiei mele, fiindcă eu n-am moştenitor pînă acum. Iară daca 695 Dumnezeu îmi va da un fiiu, tu vei fi mîna lui cea dreaptă. Toţi sfetnicii şi fiii de împăraţi erau de faţă cînd a zis împăratul vorbele acestea. Ileana Simziana, dacă văzu că i se împlini şi astă voinţă, se hotărî să-şi răzbune asupra împăratului, pentru că 700 trămise tot pe Fătul ei Frumos la toate slujbele cele grele, cari puteau să-l răpună; căci ea credea că însuşi împăratul se va duce să-i aducă vasul cu botez, fiindcă el putea mai lesne s-o facă, de vreme ce toţi se supuneau la porunca lui. Ea porunci să încălzească baia şi împreună cu împăratul 705 să se îmbăieze în laptele iepelor ei. După ee intră în baie, porunci să-i aducă armăsarul ca să sufle aer răcoros. Şi daca veni, armăsarul suflă cu o nară înspre dînsa răcoare, iară cu 30 altă nară Înspre împăratul aer înfocat, încît fierse şi maţele dintr-însul, şi rămase mort pe loc. 710 Maro vllvă ho făcu în împărăţie cînd se auzi de moartea împăratului celui mare şi tare; toţi din toate părţile se adunară şi-i făcură o înmormîntare d-ale împărăteştile. După acestea, zise Ileana Simziana Fătului-Frumos: — Tu m-ui adus aici, tu mi-ai adus herghelia, tu ai omo-71A rit pe zmeul care mă furase, tu mi-ai adus vasul cu botez, fu »fi-mi fii bărbat. Aidem să ne îmbăiem şi să ne cununăm. — Eu te voi lua, dacă tu mă alegi, răspunse Făt-Frumos; dară să ştii că în casa noastră voi ca să cînte cocoşul, iară nu găina. 71Î0 Se învoiră şi intrară în baie. Ileana chemă armăsarul ei ca să încropească laptele în care se vor îmbăia. Chemă şi împăratul cel nou pe Galben-de-soare. Şi astfel amîndoi caii se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său, şi mai nimerit de încropită. 727» După ce s-au îmbăiat, a doua zi s-au şi cununat. Apoi s-au urcat în scaunul împărăţiei. Trei săptămîni ţinură veseliile, şi toată lumea se bucura că le-a dat Dumnezeu un împărat aşa de viteaz, care făcuse atîtea isprăvi. Iară el domni cu dreptate şi cu frica lui Dumnezeu, ocro-780 tind pe săraci şi neasuprind pe nimeni, şi domnesc şi în ziua de astăzi de n-or fi murit. Eram şi eu p-acolo şi căscam gura pe dinafară, pe la toate sărbările, căci nici pomeneală nu era să fiu şi eu poftit, şi apoi se ştie că nepoftitul scaun n-are. 735 încălecai p-o şea şi v-o spusei d-voastră aşa. BROASCA ŢESTOASĂ CEA FERMECATĂ A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un împărat, şi el avea trei feciori. Cînd le-a venit şi lor vremea de însurătoare, le-a zis împăratul: 5 — Dragii mei copii, v-aţi făcut mari; mergeţi de vă cău- taţi ursitele, ca să intraţi şi voi în rîndul oamenilor. — Vorbele tale, tată, sunt pentru noi ca o icoană la care ne închinăm, răspunseră copiii şi, după ce îi sărutară mina, se gătiră, care mai de care, să plece mai curînd. 10 PTul cel mare se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune, luă oaste cu dînsul şi bănet de ajuns. Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat care avea o fată, singură la părinţi. O peţi de la tatăl ei, împăratul, şi învoiala se şi făcu. 15 Asemenea şi cel mijlociu, după ce se dichisi şi el cum ştiu mai bine, plecă şi el înspre apus. Ajunse şi el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, şi iute, iute, se logodi şi el cu dînsa. Pe fiul cel mai mic, însă, nu-1 trăgea inima a pleca în 20 peţit. Dară n-avu ce-şi face capului, căci tată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui şi el. Luă şi dînsul nişte haine, numai să nu zică nescine că nu s-a gătit, şi de cheltuială ce pe apă nu curge, şi plecă şi el, ştii, cam în dorul lelii. Dară unde să se ducă? Nici el, iacă, nu ştia. Mişca şi el 25 picioarele a lene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă, apucă pe o cărare ce întîlni în cale, şi merse pe ea, fără să-şi dea seama unde se duce. Cînd, ce să vezi d-ta? Poteca pe care apucase, îl scoase drept la un eleşteu mare. 32 In cale văzu o nuia lungă de alun pe care o luă, aşa de florile mărului, fără să ştie ce are să facă cu dînsa. 80 Ajungînd pe marginea eleşteului, se aşeză şi el acolo jos, şi, privind cu nedomirire, ia aşa numai ca să zică şi el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă, şi făcea haz cum sare «tropii de apă, cînd o lovea. Apoi începu a cugeta. El vedea că fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă, se face #8 clte un armean (cerc) împregiurul lui, şi de ce merge se măreşte, pînă ce intră iarăşi în sinul matcei de unde a ieşit, fără mai pe urmă să se cunoască nici locul unde a picat stropul,nici întinderea armeanului din giurul lui, ci totul rămî-nca ca mai-nainte, adică faţa apei lucie ca o oglindă. 40 El era dus cu gîndurile. Se uita şi nu mai vedea, tot da cu nuiaua în apă, şi nu ştia ce făcea. Nu mai simţea dacă este, ori nu mai este. Cînd, iată că o broască ţestoasă ieşise pe luciul apei, şi se uita galeş la dînsul. Unde lovea el cu nuiaua, şi unde se deschidea talazurile care înconjura vîrful nuielei, acolo, ţîşt! şi dînsa, şi ochii de la dînsul nu şi-i 45 mai lua. Se uita la dînsul parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atîta era de dus cu minţile. . în cele din urmă, cum, cum, băga de seamă că o broască ţestoasă se ţine după vîrful nuielei lui. Se uită şi el la dînsa, 60 şi parcă îi zicea inima ceva, dară nu pricepu nimic. Cînd se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfinţit. Se sculă binişor, fără să-i pese de ceva, şi se duse acasă. A doua zi iarăşi aşa făcu, fără să-i plesnească prin cap 66 ceva, şi fără să-şi mai aducă aminte că plecase în peţit. A treia zi, cum se sculă, plecă iarăşi la marginea eleşteului. Pasămite îl trăgea aţa la ursita lui. Şi cum sta el acolo şi se juca cu nuiaua în apă, iară broasca ţestoasă îi tot sărea pe dinainte şi se uita la dînsul 00 cu dor, îşi aduse aminte, la urma urmelor, că el era plecat în peţit, şi că fraţii lui erau a se întoarce a doua zi cu logodnicele lor. Tocmai cînd voi să se scoale şi să plece spre a merge să-şi încerce şi el norocul, iată că broasca mai ţîşni o dată, iară el îşi aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. Se uită 65 drept în ochii broaştei, şi simţi un nu ştiu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. Şezu iarăşi jos. Ar fi voit să plece, dară parcă îl pironise cineva locului. Mai voi el 33 9 — Opere, voi. I — Petre l'spirescu să facă ceva cumva, aşa ca să se depărteze, dară în deşert. Picioarele nu se mai mişcară, ca şi cînd ar fi fost butucite. 70 Se miră de astă lîncezeală. Şi, mai aruncîndu-şi căutătura Ia broască, văzu ochii ei, pare că străluceau de un foc ce simţea că îl atinge. Atunci îşi luă inima în dinţi şi strigă: — Asta să fie logodnica mea. — îţi foarte mulţumesc, dragul meu iubit, îi răspunse 75 atunci broasca. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă ţineau înlănţuită. Tu eşti ursitul inimei mele. Pe tine te voi urma pînă voi avea viaţă în mine. Se sperie oarecum, fiul de împărat, cînd auzi pe broască vorbind. 80 Ar fi rupt-o d-a fuga, dară graiul ei cel dulce şi viersul cu lipici ce avea, îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. Broasca se dete de trei ori peste cap şi se făcu o zînă gingaşe, şi plăpîndă, şi frumoasă, cum nu se mai afla sub 85 soare. îi venea flăcăului, de drag, să o soarbă într-o lingură de apă. Dară se opri, şi nu făcu nici o mişcare, ca să nu supere ori să îndărătnicească pe zîna a veni după el,, căci simţi că, de aci înainte, fără dînsa nu va putea trăi. Se puseră la vorbă, şi nici ei nu ştiau ce vorbesc. Aci 90 începeau una, aci lăsau alta, pînă ce se pomeniră că amurgise. Şi fiindcă a doua zi era să vie fraţii cu logodnicele lor, spuse zînei că se duce să înştiinţeze şi el pe tătîne-său că a să-şi aducă şi el logodnica. Broasca intră iarăşi în eleşteu, iară dînsul plecă la 95 curtea împărătească. Mergea el, dară parcă-1 tot oprea cineva în cale. I se părea că-1 trage cineva de la spate de haine. El se tot întorcea de se uita înapoi. Nu vedea nimic, însă el îşi tot întorcea capul şi se uita. Noroc că i se scurtase calea şi ajunse acasă, căci, de ţinea drumul mai lung, te miră de 100 nu rămînea cu gîtul strîmb, de atîta uitat înapoi. Daca ajunse şi găsi pe toţi ai lor adunaţi la tatăl său, începu să le povestească şiritenia celor ce i se întîmplase. Cînd ajunse să le spuie că a zis broaştei: „Tu să fii logodnica mea“, toţi se umflară de rîs deodată şi începu a-1 cam lua 105 peste picior cu vorbe în doi peri şi cu glume nesărate. Vru el să le spuie cine a fost broasca, dară nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură, şi-l cam dedeau în tărbăceală cu graiuri care mai de care păcălitoare. Daca văzu, tăcu din gură şi înghiţi ruşinea ce-i făcură 110 fraţii înaintea tatălui său. Se gîndi el: „Acum o mie de vorbe 34 115 120 125 180 185 140 145 150 9* un ban nu face. Lasă, îşi zise el, să vedem că cine rîde mai In urmă, rîde mai cu folos“. A doua zi fiecare flăcău zbură la logodnica sa. Iară împăratul puse de împodobi palatul şi cetatea cît se putu mai frumos, ca să-şi priimească nurorile. Oamenii umblau cete, cele prin cetate, ca în zi de sărbătoare, ostaşii se gătiră ca de alai, pînă şi copiii se veseleau de veselia împăratului. Veniră unul după altul feciorii cei mai mari ai împăratului cu logodnicele lor. Ce e drept, şi ele erau frumoase, hainele pare că le erau turnate pe dînsele. Fiecare îşi adusese zestre însemnată: robi, cai, căruţe ferecate; şi le priimise împăratul cum se cuvine împăraţilor şi fiilor de împăraţi. Ei, daca se adunară la un loc, aduseră vorba iarăşi despre broasca fratelui lor celui mai mic, şi începură, împreună cu logodnicele lor, a grăi despre dînsul cam în dodii. îi ţinură de rău tatăl lor, căci de, orice s-ar zice, fiu îi era şi ăl mic, şi îl durea la inimă cînd îl luau în rîs, dară toate fură în deşert, căci, deşi nu mai Amrbea de rău aievea în faţa împăratului, pe din dos, însă, îşi băteau mendrele, cum voiau, îşi dcdeau coate de rîdeau, şi chiar se vorbiră, amîndoi fraţii cu logodnicele lor, să facă pe fratele lor cel mic de rîs şi de ocară, cînd va veni cu broasca ţestoasă înaintea împăratului. Fiul cel mic al împăratului daca se duse şi el să-şi aducă logodnica, broasca cea ţestoasă ieşi din eleşteu la dînsul, se dete de trei ori peste cap şi se făcu om ca toţi oamenii. Vorbiră ce vorbiră, apoi fiul împăratului îi zise să se gătească să meargă. Atunci ea îi răspunse: — Dragul meu logodnic, trebuie să ştii că şi eu sunt fată de împărat, şi încă fată de împărat mare, şi avut, şi puternic. Dară blestematele de farmece ne-a acoperit palaturile cu apa aceasta murdară, împărăţia ne-a fost răpit-o duşmanii, şi pe mine m-a făcut precum, m-ai văzut. Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă, nu altceva, zăpăcise oarecum pe bietul fecior de împărat, dară, ţiindu-şi firea şi nepierzîndu-şi cumpătul, el îi mai zise: — Lasă astea acum. Odată dacă te-am ales, tu eşti a mea, floncănească lumea ce va vrea. Găteşte-te, îţi zic, şi aidem, că ne aşteaptă tatăl, cu fraţii şi cu cumnatele mele. — La noi este obiceiul, adăogă zîna, ca înainte de a merge la cununie, să ne îmbăiem. — Ne vom îmbăia la palaturile tatălui meu, răspunse el. 35 — De ce să mai facem p-acolo tevatură? Să ne îmbăiem 155 aci. Şi făcînd un semn cu mina, apa eleşteuîui se trase într-o parte şi într-alta, şi în locul lui se văzură nişte palaturi, strălucite de podoabe, încît la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. Aurul cu care erau poleiţi stîlpii şi ciubucele de 160 pe lîngă streaşină licărea de-ţi lua ochii. Zîna luă de mînă pe fiul împăratului şi intră în palat. Vezi că el rămăsese cu ochii bleojdiţi, ca unul ce nici dînsul, deşi era fecior de împărat, nu mai văzuse asemenea scum-peturi. 165 Şi fiind băile gata şi apa încropită numai ca laptele cînd îl mulge de la oaie, intrară fiecare în cîte o baie şi se îmbăiară. Fiul împăratului nu cuteza să calce pe pardoseala băii şi pe velinţele cele de mare preţ ce erau aşternute prin palat, 170 de milă să nu le strice frumuseţea. Baia era pardosită cu tot felul de marmură lustruită şi adusă din meşteşug aşa, încît închipuia fel de fel de flori,, de păsări şi cîte nagode toate. Apa ciuruia din ţeve aurite şi o lua cu năstrape şi cu căuşe de aur. Ştergarele erau de mătase 175 şi în ţesătură cu fir de cel bun şi cu mărgăritare. După ce ieşiră din baie şi se îmbrăcară, trecură prin grădină, unde mirosul florilor îi îmbăta. Zîna porunci şi trase la scară o căruţă ferecată în aur, cu patru telegari de mîncau foc. Căruţa era împodobită cu 180 pietre nestemate de sclipeau în faţa soarelui ca cine ştie ce lucru mare. Ei se urcară. Cum se puse el lîngă dînsa, un luceafăr se aşeză pe fruntea ei, şi aşa strălucea de orbea pe cei ce se uitau asupra dînşilor. Amîndoi erau îmbrăcaţi cu nişte haine scumpe şi foarte 185 frumoase. Caii porniră. Dară zburau de parcă n-atingeau pămîntul, iară nu că mergeau. într-o clipă ajunseră la împăratul, tatăl băiatului, carele îi aştepta şi se ciudea de atîta întîrziere. Cînd îi văzură, toţi înţeleseră că aceasta era femeie de 190 pe alte tărîmuri, şi lăuda pe fiul de împărat pentru o aşa nimerită şi neaşteptată alegere. Fraţii cei mai mari o mîl-ciră, văzînd atîta frumuseţe şi atîta bogăţie. Mai mare strălucire şi gingăşie ca aceasta nu se mai văzuse sub soare şi pe la dînşii pînă atunci. începură a-şi da coate, a-şi veni în 195 cunoştinţă şi a se căi de rîsul ce făcuseră de fratele lor. 36 împăratul nu mai putu de bucurie, cînd văzu că fiul său cel mai mic îi aduce în casă minunea minunilor. Zîna se purtă cu mare bunăcuviinţă, şi vorbi astfel încît robi toate inimile. Oaspeţii nu-şi mai luau ochii de la dînsa si urechile '200 lor nu mai ascultau alte vorbe, decît vorbele ei, că mult erau cu lipici. Fiii cei mari ai împăratului povăţuiră pe logodnicele lor ca să facă şi ele tot ce va vedea pe zîna că face, şi la cununie şi la masă. 205 împăratul îşi împlini pofta inirnei lui. El dorise, vezi, să-şi cunune toţi copiii într-o zi, şi aşa şi făcu. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. După ce se cununară fiii împăratului cu logodnicele ce-şi aleseseră fiecare, se prinseră în horă şi jucară, ca la nunta 210 unui împărat. Ceilalţi jucau, nu jucau, dară zîna cînd juca, părea că n-atinge pămîntul. Lumea privea şi i se umplea inima de mîndrie, căci fiul cel mic al împăratului lor adusese o aşa zînă să o domnească. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumuseţe ca ceea ce 215 aveau ei dinaintea ochilor lor. între acestea veni seara, şi se puse o masă d-alea împă-răteştile. împrejurul mesei împărăteşti, o mulţime de alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime şi pentru prostime. Se puseră la masă. 220 Nurorile cele mari ale împăratului ţineau ochii ţintă la zînă să vază ce face ea ca să facă şi ele, după povaţa soţilor lor. Zîna, din fiecare fel de bucate ce se aducea la masă, lua cîte niţele şi băga în sîn. Asemenea făcură şi cumnatele 225 ei. Mîncară şi se veseliră cît le ceru inima. Cînd se sculară de la masă, zîna se duse la împăratul socru, îi sărută mîna, îi mulţumi, şi, scoţînd din sîn, de unde băgase bucatele, un mănunchi de flori bine-mirositoare, i-1 dete ca semn de iubire fiască. 230 Odată se umplu locul de un miros aşa de frumos şi strein, cum nu mai mirosise oamenii locului aceluia. Atunci toţi într-o glăsuire strigară: „Să ne trăiască doamna şi împărăteasa noastră“, iară ea, fără a se mîndri, se trase din naintea împăratului cu totul smerită şi se aşeză lingă soţiorul ei. 285 în calea ei, începu a curge de printre încreţiturile hainei sale mărgăritare, de umplu locul; iară mesenii, cu buni, cu proşti, se plecară şi le adunară. 37 Ducîndu-se şi nurorile cele mai mari ale împăratului să-i mulţumească, îi sărutară şi ele mina. Cînd voiră însă 240 a scoate şi ele din sîn ce puseseră în timpul mesei, băgară de seamă că hainele lor sunt murdare şi terfelite de bucate, încît nu mai semăna a haine puse pe om, ci a alte dihănii, şi se făcu un rîs de mila lor în toată nunta, încît plecară umilite în cămările lor ca să se schimbe, fiindcă nu mai era 245 chip a mai sta aşa îngălate la nuntă. Atunci mulţimea,'cu mic, cu mare, şi împăratul împreună cu dînsa, strigară într-un grai, că aceşti soţi să-i domnească de aci înainte. împăratul se coborî din scaun, şi se urcă fiul cel mic cu soţia sa. 250 Această împărăteasă cu rostul ei cel blajin, cu purtarea cea cumpătată, se făcu de o iubiră pînă şi cumnatele ei. Iară fiul împăratului, cu agerimea minţii lui, cu înţelepciunea cea firească şi cu poveţele împărătesei, soţia lui, domni în pace, în linişte şi în A^eselie toată viaţa lui. Eram şi eu p-acolo. Şi fiindcă am dobîndit şi eu un os de ros, mi-am pus în gînd să vă povestesc, boieri d-voastră, lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciună ; şi încălecai p-o şea etc. ALEODOR ÎMPĂRAT A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un împărat. El ajunsese la cărunteţe, şi nu se învrednicise a avea şi el măcar un copil. Se topea 5 d-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă şi el, ca toţi oamenii, măcar o stîrpitură de fecior, dară în deşert. Cînd, tocmai, la vreme de bătrîneţe, iată că se îndură norocul şi cu dînsul şi dobîndi un drag de copilaş, de să-l vezi şi să nu-1 mai uiţi. împăratul îi puse numele Aleodor. 10 Cînd fu a-1 boteza, împăratul adună Răsărit şi Apus, Miazăzi şi Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Trei zile şi trei nopţi ţinură petrecerile şi se ehefuiră şi se bucurară, de o ţinură minte cit trăiră. 15 Băiatul de ce creştea, d-aia se făcea mai isteţ şi mai iscusit. Nu mai trecu mult şi iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Cînd fu la ceasul morţii, el luă copilul pe genuchi şi-i zise: — Dragul tatei, iată că Dumnezeu mă cheamă. Sunt 20 în clipa de a-mi da obştescul sfîrşit. Eu văz că tu ai să ajungi om mare. Si chiar mort, oasele mele se vor bucura în mor-mint de isprăvile tale. Asupra cîrmuirei împărăţiei n-am nimic să-ţi zic, fiindcă tu, cu iscusinţa ta, ştiu că ai s-o duci bine. Un lucru numai am să-ţi spui: Vezi tu muntele cela 25 de colo, să nu te ducă păcatele să vînezi p-acolo, că este nevoie de cap. Acel munte este moşia lui Jumătate-de-om--călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop: şi cine calcă pe moşia lui, nu scapă nepedepsit. 39 Acestea zicînd, căscă gura de trei ori şi-şi dete sufletul. 30 Se duse şi el ca toată suflarea de pe pămînt, de pare că n-a fost de cînd lumea şi pământul. îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră şi poporul; în cele de pe urmă trebuiră să-l îngroape. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deşi copi-36 landru, puse ţara la cale ca şi un om matur. Toată lumea era mulţumită de domnirea sa, şi oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui. Adesea ieşea Aleodor la vlnătoare ca să-şi petreacă ceasurile ce-i prisosea de la trebile împărăţiei. El ţinea minte 40 ce-i spusese tătîne-său şi se silea să-i păzească cuvintele cu sînţenie. într-o zi, nu ştiu cum făcu, dus fiind pe gînduri, şi alunecă de călcă pe pămîntul pocitului de om. N-apucă să facă zece, douăzeci de paşi, şi iată că se pomeni cu dinsul 45 dinaintea lui. Acum nu-i era lui pentru că trecuse pe pămîntul omului celui slut şi scîrbos, ci îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său ce-i spusese cu grai de moarte. Pocitania pămîntului îi zise: 50 — Toţi nelegiuiţii ce-mi calcă hotarul cad în robia mea. — Mai întîi trebuie să ştii, îi răspunse Aleodor, că din nebăgare de seamă şi fără de voia mea am călcat pe coprinsul > tău, şi n-am nici un gînd rău asupră-ţi. — Eu te socoteam mai altfel; dară văz că ai de gînd să-ţi 56 cei iertăciune de la mine ca toţi fricoşii. — Ba să mă ferească Dumnezeu ! Eu ţi-am spus curatul adevăr, şi daca vei luptă, alege-ţi: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm. — Nici una, nici alta. Ci, ca să scapi de pedeapsă alt chip 00 nu e, decît să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeş împărat. Aleodor voi să se codească oarecum, ba că trebile împărăţiei nu-1 iartă să facă o călătorie aşa de lungă, ba că n-are călăuz, ba că una, ba că alta; dară aşi! unde vrea să ştie pocitul de toate astea! El o ţinea una, să-i aducă pe fata lui 66 Verdeş împărat, daca vrea să scape de ponosul de tîlhar, de călcător de drepturile altuia, şi să rămîie cu sufletul în oase. Aleodor se ştia vinovat. Deşi fără voia iui, dară ştia că a făcut un păcat de a călcat pe moşia slutului. Mai ştia 70 iară că de omul dracului, să dai şi să scapi. Să n-ai nici în 40 75 clin, nici în mînecă cu dînsul. Făgădui în cele din urmă să-i facă slujba cu care-1 însărcina. Jumătatea-de-om - călare - pe - jumătate - de - iepure - şchiop ştia că, deoarece Aleodor i-a făgăduit, apoi are să-şi ţie cuvîntul, ca unul ce era om de omenie, şi-i zise: 80 — Pasă cu Dumnezeu, şi să-ţi ajute să vii cu izbîndă bună. Aleodor plecă. Şi cum mergea el gîndindu-se şi răzgîn-dindu-se cum să-şi împlinească sarcina mai bine, căci îşi dăduse cuvîntul, se pomeni pe marginea unui eleşteu şi o 85 ştiucă se zbătea de moarte pe uscat. Cum o văzu, el se duse să o ia să-şi aline foamea cu dînsa. Ştiuca îi zise: — Nu mă omorî, Făt-Frumos; ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ţi-oi prinde cînd cu gîndul n-ăi 00 gîndi. Aleodor/o ascultă şi o dete în apă. Atunci ştiuca îi mai zise: — Ţine acest solzişor, şi cînd vei gîndi la mine, eu voi fi la tine. »5 Flăcăul plecă mai înainte şi se tot mira de o astfel de întîmplare. Cînd, iacă se întîlneşte cu un corb ce avea o aripă ruptă. Şi voind să vîneze corbul, el îi zise: — Făt-Frumos, Făt-Frumos, decît să-ţi încarci sufletul .100 cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa, că mult bine ţi-oi prinde. Aleodor îl ascultă, căci era băiat viteaz şi de treabă, şi îi legă aripa. Cînd era să plece, corbul îi zise: — Ţine peniţa asta, voinicule, şi cînd vei gîndi la mine, 105 eu voi fi la tine. Luă peniţa Aleodor, şi-şi cătă de drum. Dară nu făcu ca la o sută de paşi şi iată că dete peste un tăune. Cînd se gătea a-1 strivi cu piciorul, tăunele zise: — Cruţă-mi viaţa, Aleodor împărat, şi eu te voi mîntui 110 pe tine de la moarte. Ţine acest pufuleţ din aripioara mea, şi cînd vei gîndi la mine, eu voi fi la tine. Auzind Aleodor unele ca acestea, şi că îi zise şi pre nume, odată ridică piciorul şi lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. Şi mergînd înainte, cale de nu ştiu cîte zile, dete de pala-115 turile lui Verdeş împărat. Cum ajunse aci, se puse la poartă şi aşteptă ca doar de va .veni cineva să-l întrebe ce caută. 41 Stele o zi, stete două; şi ca să v,ie cineva să-l întrebe ce voieşte, ba. Cînd fu în ziua d-a treia, Verdeş împărat chemă slujitorii şi le dete o gură de or pomeni-o. 120 — Cum se poate, le zise el, să stea omul trei zile la poarta mea şi să nu meargă nimeni să-l cerceteze? Pentru asta vă plătesc eu simbrie? Pentru asta vă am eu la mine pe procopseaîă? Slujitorii dedeau din colţ în colţ şi nu ştiau ce să răs-125 punză. în cele de pe urmă, chemă pe Aleodor şi-l duse înaintea împăratului. — Ce vrei, flăcăule, îi zise împăratul, şi ce aştepţi la poarta curţilor mele? — Ce să voi, mărite împărate, îi răspunse el, iată sunt 180 trimis să-ţi cer fata. — Bine, băiete. Dară mai întîi trebuie să facem legătură, căci aşa este obiceiul la curtea mea. Ai voie să te ascunzi unde vei voi, în trei zile d-a rîndul. Dacă fie-mea te va găsi, capul ţi se va tăia şi se va pune în parul ce a mai rămas, 135 din o sută, fără cap. Iară dacă nu te va găsi, atunci cu cinste împărătească o vei lua de la mine. — Am nădejde la Dumnezeu, mărite împărate, că nu mă va lăsa să piei. Parului îi vom putea da şi altceva, nu tot cap de om. Să facem legătura. ' 140 — Aşa? — Aşa. Se puseră şi făcură legătura; scriseră carte şi o întăriră. Viind fata de faţă, se învoiră ca a doua zi el să se ascunză cum va şti mai bine. Iară daca se învoiră, el rămase într-un 145 neastîmpăr ce-1 chinuia mai cumplit decît moartea. El se gîndea şi se răzgîndea cum să se ascunză mai bine. Vezi că era vorba de capul lui, iară nu de altceva. Şi tot mergînd pe gînduri şi tot plănuind, iată că-şi aduse aminte de ştiucă. Scoase solzul, se uita şi gîndi la stăpîna lui; cînd, iată, 150 măre, că ştiuca şi venise şi-i zise: — Ce pofteşti de la mine, Făt-Frumos? — Ce să poftesc? Iacă, iacă, ce mi s-a întîmplat. Nu ştii tu ceva să mă înveţi ce să fac? — la nu te mai îngrija. Lasă pe mine. 155 Şi îndată, lovind din coadă, făcu pe Aleodor un1 cosăceî şi îl ascunse pe fundul mării, printre ceilalţi cosăcei. 1 î» textul de bază: unui. 42 Clnd se sculă fata, îşi luă ocheanul şi se uită cu el în toate părţile. Nu-1 văzu. De unde ceilalţi cari venise să o ceară în căsătorie se ascundeau prin pivniţi, pre după IflO case, pre după cîte o şiră de paie, sau prin vreo culă părăsită, Aleodor se ascunse astfel, încît fata intră la grije că a să fie biruită. Ge-i veni ei, se uită cu ocheanul şi în mare, şi îl zări pe fundul mării, printre cosăcei. Pasămite, ocheanul ei era năzdrăvan. 165 — Ieşi d-acolo, hoţomanule, îi zise ea rîzînd. Ce mi te-ai posmăgit aşa? Din coşcogeamite omul te-ai făcut un cosac şi mi te-ai ascuns în fundul mării. N-avu încotro şi trebui să iasă. Ea zise şi împăratului: 170 — Mi se pare, tată, că flăcăul ăsta mi-a venit de hac. Şi mult e nurliu şi drăgălaş. Chiar de l-oi afla pînă la a treia oară, să:l ierţi, tată, că nu e prost ca ceilalţi. Boiul lui îl arată a fi ceva mai deosebit. — Vom vedea, îi răspunse împăratul. 175 A doua zi, ce-i veni lui, se gîndi la corb. Acesta fu numaidecât dinaintea lui, şi-i zise: — Ce mă vrei, stăpîne? — Ia uită-te, neiculiţă, ce mi s-a întîmplat; nu ştii tu ceva să mă înveţi? 180 — Să cercăm. Şi îovindu-1 cu aripa, îl făcu un pui de corb şi îl vîrî intr-un stol de corbi ce se urcase pînă la vîntul turbat. Cum se sculă fata, îşi luă ocheanul şi iarăşi îl cătă prin toate locurile. Nu e. Caută-1 pe pămînt, nu e. Caută-1 prin 185 ape şi prin mări, nu e. Se luă de gînduri fata. Cînd, către nămiezi, ce-i veni ei, se uită şi în sus. Şi zărindu-1 în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul, şi-i zise: — Ghidi, ghidi, tîlharule ce eşti! Dă-te jos d-acolo, 190 omule, ce mi te-ai făcut aşa pitcoace de pasăre? Nici în rai nu scapi de mine! Se dete jos, că n-avea ce face. împăratul începu a se minuna şi eî de isteţimea lui Aleodor şi-şi plecă urechea la rugăciunea fiei sale. 195 însă, fiindcă legătura era ca să se ascunză pînă de trei ori, împăratul zise: — D-a minune, ia să vedem unde are să se mai ascunză?! 43 A treia zi, dis-de-dimineaţă, se gîndi la tăune. Acesta veni într-un suflet. După ce îi spuse ce voieşte, tăunele 200 zise: — Lasă pe mine, şi de te-o găsi, eu aici sunt. îl făcu o lindină şi-l ascunse chiar în coada fetei, fără să simţă ea. Sculîndu-se fata şi luînd ocheanul, îl căută toată ziua, 205 şi, ca să dea de dînsul, nici cît. Ea se da de ceasul morţii, căci îl simţea, i se arăta ei a fi p-aci prin preajmă, dară de văzut nu-1 vedea. Cătă cu ocheanul prin mare, pre pămînt, prin văzduh, dară nu-1 văzu nicăiri. Către seară, obosită de atîta căutare, strigă: 210 — Ci ia arată-te odată. Te simţ că eşti p-aci p-aproape, dară nu te văz. Tu m-ai biruit, a ta să fiu. Daca auzi el că este biruită, se dete binişor jos din coada ei şi se arătă. împăratul n-avu nici el ce mai zice, şi îi dete fata. Cînd plecară, îi petrecu cu mare cinste şi alai, pînă 215 afară din împărăţia lui. Pe drum, ei stătură să facă popas. Şi după ce îmbucară cîte ceva, el puse capul în poala ei şi adormi. Fata de împărat, tot uitîndu-se la el, i se scurgea ochii după frumuseţea şi după boiul lui. Inima îi dete brînci şi ea nu se putu opri, 220 ci îl sărută. Aleodor, cum se deşteptă, îi trase o palmă de auzi cîinii în Giurgiu. Ea plînse şi îi zise: — I! Aleodor dragă, dară grea palmă mai aii — Te-am pălmuit pentru fapta ce ai făcut; căci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a trămis pe 225 mine. — Apoi bine, frăţioare, de ce nu mi-ai spus aşa de acasă; căci atunci ştiam şi eu ce să fac; dară lasă, nici acum nu e timpul trecut. Pornind şi de aici, ajunseră cu sănătate la Jumătatea-280 de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop. — Iată, m-am închinat cu slujba, zise Aleodor, şi voi să plece. Fata, cînd văzu pe acea iazmă, se cutremură de scîrbă şi nu voia să rămîie la dînsul o dată cu capul. 236 Slutul se dete pe lingă fată şi începu s-o linguşească cu vorbe mierloitoare şi să se ia cu binele pe lîngă dînsa. Dară fata îi zise: — Piei de dinaintea mea, satano, că te trimit lamumă-ta, Iadul, care te-a vărsat pe faţa pămîntului. 44 240 245 260 255 260 Slutenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pămînt şi umbla cu şosele, cu momele să înduplece pre fată a-1 lua de bărbat. Dară, aşi! feritu-î-a sîntuleţul să se apropie de dînsa! căci îl ţinea ţintuit în Ioc cu ochii cît de colo. Din satană, din iazmă şi din spurcăciune nu-I mai scotea. — Piei, necuratule, de pe faţa pămîntului, să scape lumea de o ciumă şi de o holeră ca tine. Mai stărui ce mai stărui, şi daca se văzu înfruntat pînă într-atît, iazma plesni de necaz, cum de să fie el ocărit atît de mult de o cutră de muiere. Atunci Aleodor întinse coprinsul său şi peste moşia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop, luă de soţie pe fata lui Verdeş împărat şi se întoarse la împărăţia lui. Cînd îl văzură alde gloatele venind teafăr, alături cu o soţioară de-i rîdea şi stelele de frumoasă, îl priimiră cu mare bucufie; şi urcîndu-se din nou în scaunul împărăţiei, domni şi trăi în fericire, pînă se istoviră. Iară eu încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa. PORCUL CEL FERMECAT A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un împărat şi avea trei fete. Şi fiind a merge la bătălie, îşi chemă fetele şi le zise: 5 — Iacă, dragele mele, sunt silit să merg la război. Vrăj- maşul s-a sculat cu oaste mare asupra noastră. Cu mare durere mă despart de voi. în lipsa mea băgaţi de seamă să fiţi cu minte, să vă purtaţi bine şi să îngrijiţi de trebile casei.>. Aveţi voie să vă preîmblaţi prin grădină, să intraţi prin toate 10 cămările casei: numai în cămara din fund, din colţul din dreapta, să nu intraţi, că nu va fi bine de voi. — Fii pe pace, tată, răspunseră ele. Niciodată n-am ieşit din cuvîntul dumitale. Du-te fără grije, şi Dumnezeu să-ţi dea o izbîndă strălucită. , 15 Toate fiind gata de pornire, împăratul le dete cheile de la toate cămările, mai aducîndu-le aminte încă o dată poveţele ce le deduse, şi-şi luă ziua bună de la ele. Fetele împăratului, cu lacrămile în ochi, îi sărutară mina, îi poftiră biruinţă; iar cea mai mare din ele priimi 20 cheile dina mîna împăratului. Nu se ştia ce să se facă, de mîhnire şi de urît, fetele, cînd se văzură singure. Apoi, ca să le treacă de urît, hotărîră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească şi o parte să se plimbe prin grădină. Aşa făcură şi le mergea bine. 25 Vicleanul pizmuia pacea fetelor şi-şi vîrî coada. 46 30 35 40 45 50 55 60 65 — Surioarele mele, zise fata cea mai mare, cîtu-i ziulica de mare toarcem, coasem, citim. Sunt cîteva zile de cînd ne aflăm singure, n-a mai rămas nici un colţ de grădină pe unde să nu ne fi plimbat. Am intrat prin toate cămările palatului tatălui nostru, şi am văzut cit sunt de frumos şi bogat împodobite; de ce să nu intrăm şi în cămara ceea, în care ne-a oprit tatăl nostru de a intra? — Vai de mine, leliţă, zise cea mai mică, mă mir cum ţi-a dat în gînd una ca aceasta, ca să ne îndemni dumneata să călcăm porunca tatălui nostru. Cînd tata a zis să nu intrăm acolo, trebuie să fi ştiut el ce a zis şi pentru ce a zis să facem aşa. — Că doară nu s-o face gaură în cer d-om intra, zise cea mijlocie. Că doară n-or fi niscaiva zmei să ne mănînce, ori alte lighioane. Ş-apoi de unde o să ştie tata daca noi am intrat au ba? Tqt vorbind şi îndemnîndu-se, ajunseră tocmai pe dinaintea acelei cămări; cea mai mare din surori, care era păstrătoarea cheilor, băgă cheia în broasca uşei şi, întorcînd-o niţel, scîrţ! uşa se deschise. Fetele intrară. Cînd colo, ce să vază? Casa n-avea nici o podoabă; dară în mijloc era o masă mare cu un covor scump pe dînsa, şi dasupra o carte mare deschisă. Fetele, nerăbdătoare, voiră a şti ce zicea în cartea aceea. Şi cea mare înaintă şi iată ce ceti: „Pe fata cea mare a acestui împărat are s-o ia un fiu de împărat de la răsărit.“ Merse şi cea mijlocie şi, întorcînd foaia, ceti şi ea: „Pe fata cea mijlocie a acestui împărat are s-o ia un fiu de împărat de la apus.“ Rîseră fetele şi se veseliră, hihotind şi glumind între ele. Fata cea mai mică însă nu voia să se ducă. Cele mai mari nu o lăsară în pace, ci, cu voie, fără voie, o aduse şi pe dînsa lingă masă, şi cam cu îndoială întoarse şi ea foaia şi ceti: „Pe fata cea mică a acestui împărat are s-o ia de soţie un porc.“ Trăsnetul din cer de ar fi căzut, nu i-ar fi făcut mai mult rău ca ceea ce i-a făcut citirea acestor vorbe. P-aci p-aci era să moară de mîhnire. Şi daca n-o ţineau surorile, îşi şi spărgea capul căzînd. 47 70 75 80 85 90 95 100 105 110 48 După ce se dezmetici din leşinul ce-i venise de inimă rea, începură s-o mîngîie surorile. — Ce! îi ziseră, mai crezi şi tu la toate alea! Unde ai mai pomenit tu ca o fată de împărat să se mărite după un porc? — Ce copilă eşti! îi zise cealaltă, dară tata n-are destulă oştire să te scape, chiar cînd s-ar întîmpla să vie să te ceară un dobitoc aşa de scîrbos? Fata cea mică a împăratului ar fi voit să se înduplece a crede cele ce îi spuneau surorile; dară n-o lăsa inima. Gîndul ei era mereu la cartea care spuse că norocul celorlalte surori era să fie aşa de frumos şi numai ei îi spusese că o să i se întîmple ceea ce nu se mai auzise pînă atunci pe lume. Şi apoi o rodea la ficaţi călcarea poruncii tatălui lor. Ea începu a lîncezi. Şi numai în cîteva zile aşa se schimbase, încît nu o mai cunoşteai; din rumenă şi veselă ce era, ajunsese de se ofilise şi nu-i mai intra nimeni în voie. Se ferea de a se mai juca cu surorile prin grădină, d-a culege flori ca să ie puie la cap şi d-a cînta cu toatele cînd erau la furcă, ori la cusătură. între acestea, tatăl fetelor, împăratul, făcuse o izbîndă cum nu se aştepta, biruind şi gonind pe vrăjmaş. Şi fiindcă gîndul îi era la fiicele sale, făcu ce făcu şi se întoarse mai curînd acasă. Lumea după lume ieşise întru îotîmpinarea lui, cu buciume, cu tobe şi cu surle, în'/eselindu-se că împăratul se întorcea biruitor. Cum ajunse, pînă a nu merge acasă, împăratul dete laudă Domnului că-i ajutase asupra protivnicilor carii se sculase asupra lui, de-i îufrînse. Apoi, mergîud acasă, fiicele lui îi ieşiră înainte. Bucuria lui crescu ciad văzu că fetele îi erau sănătoase. Fata cea mică se feri cît putu a nu se arăta tristă. Cu toate astea, nu după mult timp, împăratul băgă de seamă că fie-sa cea mică din ce în ce slăbea şi se posomora. îndată îi trecu un fier ars prin inimă, gîndindu-se că poate i-au călcat porunca. Şi de unde să nu fie aşa?! Ca să se încredinţeze, îşi chemă fetele, le întrebă, porun-cindu-le să-i spuie drept. Ele mărturisiră. Se feriră însă d-a spune care din ele fuse îndemnătoarea. Cum auzi împăratul uua ca aceasta, se tînguia în sine cu amar, şi cît p-aci era să-l biruie mîhnirea. îşi ţinu însă firea şi căuta a-şi mîngîia fata care vedea că se pierde. Ce s-a făcut, s-a făcut; văzu el că o mie de vorbe un ban nu face. începuse a se cam uita întîmplarea aceasta, când, într-o zi, se înfăţişe la împăratul fiul unui împărat de la răsărit 115 şi-i ceru de soţie pe fata cea mai mare. împăratul i-o dete cu mulţumire. Făcură nuntă înfricoşată şi peste trei zile o petrecu cu cinste mare pînă la otar. Peste puţin, aşa făcu şi cu fata cea mijlocie, pe care o ceruse un fiu de împărat de la apus. 120 Cu cît vedea că se împlinesc întocmai cele scrise în cartea ce citise, cu atît fata împăratului se întrista şi mai mult. Ea nu mai voia să mănînce, nu se mai gătea, nu mai ieşea la plimbare; voia să se lase să moară mai bine, decît să ajungă de batjocura lumii. Dară împăratul nu-i da răgaz 125 să puie în lucrare o faptă aşa de nelegiuită, ci o mîngîia cu fel de fel de poveţe. Mai ¡trecu ce mai trecu şi iată, măre, că într-o zi împăratul se pomeneşte cu un porc mare că intră în palatul lui şi-i zice: 130 — Sănătate ţie, împărate; să fii rumen şi voios ca răsă- ritul soarelui într-o zi senină ! — Bine ai venit sănătos, prietene. Dar ce vînt te aduce pe la noi? — Am venit în peţit, răspunse porcul. 135 Se miră împăratul cînd auzi de la porc aşa vorbe frumoase şi îndată îşi dete cu părerea că aci nu putea să fie lucru curat. Ar fi voit s-o cîrmească împăratul spre a nu-i da fata de soţie; dară după ce auzi că curtea şi uliţile geme de porci, care venise cu peţitorul, n-avu încotro şi-i făgădui. 140 Porcul nu se lăsă numai pe făgăduială, ci intră în vorbă şi se hotărî ca nunta să se facă peste o săptămînă. Numai după ce priimi cuvînt bun de la împăratul, porcul plecă. Pînă una alta, împăratul îşi povăţui fata să se supuie ursitei, daca aşa a voit Dumnezeu. Apoi îi zise: 145 — Fata mea, cuvintele şi purtarea cea înţeleaptă a acestui porc nu este de dobitoc; o dată cu capul nu crez eu ca el să se fi născut porc. Trebuie să fie vreo fermecătorie sau vreo altă drăcie aci. însă tu să fii ascultătoare, să nu ieşi din cuvîntul lui; căci Dumnezeu nu te va lăsa să te 150 chinuieşti mult timp. — Dacă dumneata, tată, găseşti cu cale aşa, răspunse fata, te ascult şi-mi pui nădejdea în Dumnezeu. Ce o vrea el cu mine! Aşa mi-a fost triştea; văz eu că n-am încotro. 49 10 155 160 165 170 175 180 185 190 195 50 Intre acestea sosi şi ziua nunţii. Cununia se făcu cairo pe sub ascuns. Apoi, puindu-se porcul cu soţia sa într-o-căruţă împărătească, porni la dînsul acasă. Pe drum trebuia să treacă pe lingă un noroi mare;; porcul porunci să stea căruţa; se dete jos şi se tăvăli în noroi, pînă se făcu una cu tina, apoi, suin du-se, zise miresei să-l sărute. Biata fată, ce să facă? Scoase batista, îl şterse niţel la bot şi-l sărută, gîndindu-se să asculte poveţile-tatălui său. Cînd ajunseră acasă la porc, care era într-o pădure mare., se şi înseră. Şezură niţel de se odihniră de drum, cinară împreună şi se culcară. Peste noapte, fata împăratului simţi că lîngă dînsa era un om, iară nu un porc. Se miră. însă îşi aduse aminte de cuvintele tătînă-său şi începu a mai însufleţi, plină de nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. Porcul seara se dezbrăca de pielea de porc, fără să simtă fata, şi dimineaţa, pînă a nu se deştepta ea, el iară se îmbrăca cu dînsa. Trecu o noapte, trecură două, trecură mai multe nopţi şi fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc şi noaptea om. Pasămite el era fermecat, vrăjit să fie aşa. Mai tîrziu începu a prinde dragoste de dînsul, cînd simţi rodurile căsătoriei; atît numai se mîhnea că nu ştia ce o y să dea lumii peste cîteva luni. Cînd, într-o zi, văzu trecînd pe acolo o babă cloanţă vrăjitoare. Ea, care nu văzuse oameni de atîta mare de timp, era jinduită, şi o chemă să mai vorbească cu dînsa cîte ceva. Vrăjitoarea îi spuse că ştie să ghicească, să dea leacuri şi cîte nagode toate. —' Aşa să trăieşti, bătrînico, ia spune-mi, d-a minune,, ce are bărbatu-meu de este ziua porc şi noaptea, cînd doarme lîngă mine, îl simţ că este cm? — Ceea ce-mi spui, puica numii, eram să ţi-o spui eu mai înainte, căci nu de surda sunt ghicitoare. Să-ţi dea mămulica leacuri cari să-i taie farmecele. — Dă-mi, zău, mămuşoară, şi ţi-oi plăti cit mi-i cere, că mi s-a urît cu el aşa. — Ţine icea, puişorul mamei, aţa aceasta. Să nu ştie _ el de dînsa, că n-are leac. Să te scoli cînd doarme el, biniişor, şi să i-o legi de piciorul sting, cît se poate de strîns, şi să vezi, draga babii, că dimineaţa rămîne om. Parale nu-mi trebuie. Eu voi fi destul de plătită cînd voi afla că o să scapi de aşa urgie. Mi se rupe, uite, băierile inimii de milă n pentru dumneata, bobocelul mamei, şi mă căiesc, mă căiesc, cum de să nu aflu mai dinainte, ca să-ţi viu întru 200 ajutor. După ce plecă zgripţoroaica de vrăjitoare, fata de împărat ascunse cu îngrijire aţa; iară peste noapte se sculă bini-t şor, încît să n-o simţă nici măiastrele, şi, cu inima tîcîindă, legă aţa de piciorul bărbatului său. Cînd să strîngă nodul, 205 pîc! se rupse aţa, căci era putredă. Deşteptîndu-se, bărbatul speriat îi zise: — Ce-ai făcut, nenorocito! Mai aveam trei zile, şi scăpăm de spurcatele astea de vrăji; acum cine ştie cît voi mai avea să port această scîrboasă piele de dobitoc. Şi numai 210 atunci vei da cu mina de mine, cînd vei rupe trei perechi de opinci de fier şi cînd vei toci un toiag de oţel, căutîndu-mă, căci eu mă duc. xZise şi se făcu nevăzut. Sărmană fată de împărat, cînd se văzu singură cuc, unde 215 începu a plînge şi a se boci, de ţi se rupea inima. Blestema cu foc şi cu pară pe afurisita de ghicitoare. Dară toate în zadar. Daca văzu că n-o scoate la căpătîi cu tînguirea, se sculă şi plecă încotro va duce-o mila Domnului şi dorul bărbatului. 220 Ajungînd într-o cetate, porunci de-i făcu trei perechi de opinci de fier şi un toiag de oţel, se găti de drum şi se porni în călătorie, spre a-şi găsi bărbatul. Se duse, se duse, peste nouă mări, peste nouă ţări, trecu prin nişte păduri mari cu buştenii ca butia, se poticnea 225 lovindu-se de copacii cei răsturnaţi şi, de cîte ori cădea, de atitea ori se şi scula; ramurile copacilor o izbeau peste faţă, crîngurile îi zgîriase mâinile, şi ea tot înainta, mergea, şi îndărăt nu se uita. Cînd, obosită de drum şi de sarcină, abătută de mîhnire şi cu nădejdea în inimă, ajunse la o căsuţă. 230 Pasămite acolo şedea sînta Lună. Bătu la portiţă, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească niţel, mai cu seamă că îi şi abătuse să facă. Muma sîntei Lune avu milă de dînsa şi de suferinţele sale; o priimi dară înăuntru şi o îngriji. Apoi o întrebă: 235 — Cum se poate ca om de pe alte tărîmuri să răzbească pînă aci? Biata fată de împărat îşi povesti atunci toate întîmplă-rile şi sfîrşi zicînd: io* 51 240 245 250 255 260 265 270 275 280 52 — Mulţumesc mai întîi lui Dumnezeu că mi-a îndreptat paşii către acest loc, şi al doilea dumitale, că nu m-ai lăsat să pier la ceasul naşterii. Acum te mai rog să-mi spui, nu care cumva sînta Lună, fiica dumitale, ştie pe unde s-ar afla bărbatul meu? — Nu poate să ştie, draga mea, îi răspunse muma sîntei Dune, dar du-te încolo, spre răsărit, pînă vei ajunge la sîntul Soare; poate el să ştie ceva. Ii dete să mănînce o găină friptă şi îi zise să bage de seamă să nu piarză nici un oscior, că-i va fi de mare trebuinţă . După ce mai mulţumi încă o dată de buna găzduire şi de poveţele cele folositoare şi după ce lepădă o pereche de opinci care se spărsese, încălţă altele, puse oscioarele găinei într-o legătură, luă în braţe copilaşul şi toiagul în mină şi o porni iarăşi la drum. Merse, merse, prin nişte cîmpii numai de nisip; aşa de greu era drumul, încît făcea doi paşi înainte şi unul înapoi; se luptă, se luptă şi scăpă de astă cîmpie, apoi trecu prin nişte munţi nalţi, colţoroşi şi scorboroşi; sărea din bolovan în bolovan şi din colţ în colţ. Cînd ajungea pe cîte un piept de munte şes, i se părea că apucă pe Dumnezeu de un picior; şi după ce se odihnea cîte niţel, iar o lua la drum, şi tot înainte mergea. Glodurile, colţii de munte, care erau tot de cremene, atît îi zgîriase picioarele, genuchii şi coatele, încît erau numai sînge; căci trebuie să vă spun că munţii erau nalţi, încît întreceau norii, şi pe unde nu erau prăpăstii peste care trebuia să sară, nu putea merge altfel decît suin-du-se pe brînci şi ajutîndu-se cu toiagul. în cele mai de pe urmă, stătută de osteneală, ajunse la nişte palaturi. Acolo şedea Soarele. Bătu la poartă şi se rugă să o priimească. Muma Soarelui o priimi şi se miră cînd văzu om de pe alte tărîmuri pe acolo şi plînse de mila ei, cînd îi povesti întîmplările. Apoi, după ce-i făgădui că va întreba pe fiu-său despre bărbatul ei o ascunse în pivniţă, ca să n-o simţă Soarele cînd o veni acasă, căci seara se întoarce totdauna supărat. A doua zi află fata de împărat că era s-o paţă, fiindcă Soarele cam mirosise a om de pe altă lume. Dar mumă-sa îl linişti cu vorbe bune, zicîndu-i că sunt păreri. Fiica de împărat prinse curagi cînd văzu cu cîtă bunătate este priimită şi întrebă: — Bine, frate dragă, cum se poate ca Soarele să fie supărat, el care este atît de frumos şi face atita bine muritorilor? — Iacă pentru ce, răspunse muma Soarelui: el dimineaţa 285 stă în poarta raiului, şi atunci este vesel, vesel şi rîde la toată lumea. Peste zi este plin de scirbă, fiindcă vede toate necurăţiile oamenilor şi d-aia îşi lasă arşiţa aşa de cu zăpuşeală ; iară seara este mîlmit şi supărat, fiindcă stă în poarta iadului; acesta este drumul lui obicinuit, de unde apoi vine 290 acasă. îi mai spuse că l-a întrebat despre bărbatul ei şi fiu-său ii răspunse că nu ştie de seama lui nimic, fiindcă, de va şedea în vro pădure deasă şi mare, vederea lui nu poate străbate prin toate colţurile şi afundăturile, ei că altă nădejde 295 nu e, decît să meargă la Vînt. îi dete şi acolo o găină să mănînce şi îi zise să păstreze oscioarele cu îngrijire. După ce lepădă şi a doua pereche de opinci, care se spărsese şi acelea, luă legătura cu oscioarele, copilul în braţe şi 800 toiagul în mînă şi porni spre Vînt. în calea aceasta întîlni nişte greutăţi şi mai mari, căci dete, una după alta, peste munţi de cremene din care ţîşnea flăcări de foc, peste păduri nemaiumblate şi peste cîmpii de gheaţă cu nămeţi de zăpadă. P-aci, p-aci era să se prăpă-805 dească, biată femeie; însă, cu stăruinţa ei şi cu ajutorul lui Dumnezeu, birui şi aceste greutăţi mari, şi ajunse la o văgăună care era într-un colţ de munte, mare de putea să intre şapte cetăţi într-însa. Acolo şedea Vîntul. 310 Gardul care o înconjura avea o portiţă. Bătu şi se rugă să o priimească. Muma Vîntului avu milă de dînsa şi o priimi să se odihnească. Ca şi la Soare, fu ascunsă, ca să nu o simţă Vîntul. A doua zi îi spuse că bărbatul său locuia într-o pădure 315 mare şi deasă, pe unde nu ajunsese toporul încă; că acolo şi-a făcut un fel de casă, grămădind buşteni unul peste altul şi împletindu-i cu nuiele, unde trăia singur-singurel, de teama oamenilor răi. După ce îi dete şi aci o găină de mîncă şi îi zise să păs-320 treze oscioarele, muma Vîntului o povăţui să se ia după drumul robilor, care se vede noaptea pe cer, şi să meargă, să meargă pînă va ajunge. 53 Aşa şi făcu. După ce mulţumi cu lacrămi de bucurie pentru buna găzduire şi pentru vestea cea bună, porni la 825 drum. Biata femeie nopţile le făcea zi. Nu i se mai alegea nici de mîncare, nici de odihnă, atîta dor şi foc avea să-şi găsească bărbatul pe care ursita i-1 dedese. Merse, merse pînă ce i se sparse şi opincile aceste. Le 330 lepădă şi începu a merge cu picioarele goale. Nu căuta gloduri, nu băga seamă la ghimpii ce-i intra în picioare, nici la loviturile ce suferea cînd se împiedica de vreo piatră. în cele mai de pe urmă ajunse la o poiană verde şi frumoasă pe marginea unei păduri. Acum se mai înveseli şi 335 sufletul ei, cînd văzu floricelele şi iarba cea moale. Stătu şi se odihni niţel. Apoi, văzînd păsărelele cîte două-două pe rămurelele copăceilor, se încinse focul într-însa de dorul bărbatului său, începu a plinge cu amar şi, cu copilul în braţe şi cu legătura cu oscioarele pe umăr, porni iarăşi. 340 Intră în pădure. Nu se uita nici la iarbă cea verde şi frumoasă ce-i mîngîia picioarele, nu voia să asculte nici la păsărelele ce ciripeau de te asurzea, nu căuta nici la floricelele ce se ascundeau prin desişurile crîngurilor, ci mergea dibuind prin pădure. Ea băgase de seamă că aceasta trebuie 345 să fie pădurea în care locuia bărbatul său, după semnele ce-i spusese muma Vîntului. Trei zile şi trei nopţi orbăcăi prin pădure şi nu putu afla nimic. Atît de mult era ruptă de osteneală, încît căzu şi rămase acolo o zi ş-o noapte fără să se mişte, fără să bea şi 350 să mănînce ceva. în cele mai de pe urmă, îşi puse toate puterile, se sculă, şi aşa, şovăind, cercă să umble sprijinindu-se în toiagul său, dară îi fu cu neputinţă, căci şi acesta se tocise, încît nu mai era de nici o trebuinţă. însă de mila copilului, care 355 nu mai găsea lapte la pieptul ei, de dorul bărbatului, pe care îl căuta cii credinţă la Dumnezeu, porni aşa cum putu. Nu mai făcu zece paşi şi zări către un desiş un fel de casă precum îi spusese muma Vîntului. Porni într-acolo şi abia, abia ajunse. Acea casă n-avea nici ferestre, nici uşă. Pasămite 360 uşa era pe dasupra. îi dete ocol. Scară nu era. Ce să facă? Voia să intre. Se gîndi, se răzgîndi; se cercă să se suie — în zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul întristarea: cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal. Cînd, îşi aduse aminte de oscioa-365 rele de găină ce le purtase atîta cale şi-şi zise: nu se poate să 54 mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare, ci că îmi va fi de mare ajutor la nevoie. Atunci scoase oscioarele din legătura ce o avea, se socoti niţel, mai cugetă şi, luînd două din aceste oscioare, le puse 370 vîrf în vîrf şi văzu că se lipi ca prinlr-o minune. Mai puse unul, apoi unul, şi văzu că se lipiră şi acelea. Făcu deci, din oscioare, doi drugi cît casa de înalţi. Ii rezemă de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. După aceea puse iarăşi căpătîi la căpătîf 375 celelalte oscioare şi făcu nişte druguleţi mici, fiecare puin-du-i d-a curmezişul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări; cum punea aceste trepte, se lipeau şi ele. Şi astfel unul cîte unul puse pînă sus. Cum punea o treaptă, se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, pînă unde îi ajunse. Cînd, 380 tocmai sus în vîrful scării, nu-i ajungea să mai facă o treaptă. Ce să facă? Fără astă treaptă nu se putea. Pasămite ea pierduse un oscior. Să stea acolo, era peste poate. Să nu intre înăuntru îi era ciudă. Se apucă şi-şi tăie degetul cel mic, şi cum îl puse acolo se lipi. Luă copilul în braţe, se 385 urcă din nou şi intră în casă. Aci se miră ea de buna rînduială ce găsi. Se apucă şi ea: şi mai deretică oleacă. Apoi mai răsuflă niţel, puse copilul într-o albie ce găsi şi o aşeză în pat. Cînd veni bărbatu-său, se sperie de ceea ce văzu. Parcă 390 nu-i venea să crează ochilor săi, tot uitîndu-se la scara de oscioare şi la degetul din vîrful scării. Frica lui era să nu fie iară niscaiva farmece, şi cît p-aci era să-şi părăsească casa, dară Dumnezeu îi dete în gînd să intre. Atunci, făcîndu-se un porumbel, ca să nu se lipească 395 farmecele de el, zbură pe dasupra fără să se atingă de scară şi intră înăuntru în zbor. Acolo văzu o femeie îngrijind de un copil. El îşi aduse aminte atunci că femeia sa era însărcinată cînd plecase de la ea, şi unde îl coprinse un dor de dînsa şi 400 o milă, gîndindu-se la cîte trebuia să -.‘fi păţit ea pînă să dea cu mîna de dînsul, incit se făcu numaidecît om. Cît p-aci era să n-o cunoască; atît de mult se schimbase din pricina suferinţelor şi a necazurilor. Fata de împărat cum îl văzu, se sculă în sus şi îi tîcîia 405 inima de frică, fiindcă ea nu-1 cunoştea. După ce el i se făcu cunoscut, ea nu se căi, ba şi uită tot ce suferise. El era un bărbat ca un brad de frumos. 55 410 415 420 425 430 485 440 Se puse deci la vorbă. Ea îi povesti toate întîmplările, iară el plînse de mila ei. Apoi începu şi el a spune: — Eu, zise el, sunt fiu de împărat. La un război ce avu tată-ineu cu nişte zmei, vecini ai lui, care erau foarte răi şi-i tot călcau moşia, am omorît pe cel mai mic. Pasămite, ursita te făgăduise lui. Atunci mă-sa, care era o vrăjitoare de închega şi apele cu farmecele ei,mă blestemă să port pielea acelui scîrbos dobitoc, cu gînd ca să nu ajung să mi te iau eu. Dumnezeu i-a stat împotrivă, şi eu te-am luat. Baba care ţi-a dat aţa să mi-o legi de picior era ea. Şi de unde mai aveam trei zile să scap de blestem, am fost silit să port încă trei ani stîrvul porcului. Acum, fiindcă tu ai suferit pentru mine şi eu pentru tine, să dăm laudă Domnului şi să ne întoarcem la părinţii noştri. Fără tine eram hotărît să trăiesc ca un pustnic, d-aia şi mi-am ales acest loc pustiu şi mi-am făcut casa asta aşa, ca pui de om să nu mai poată răzbi la mine. Apoi se îmbrăţişară de bucurie şi se făgăduiră ca amîndoi să uite necazurile trecute. A doua zi de dimineaţă se sculară şi porniră amîndoi mai întîi la împăratul, tatăl lui. Gînd se auzi de venirea lui şi a soţiei sale, toată lumea plîngea de bucurie că îi vedea. Iară tatăl şi muma lui îi îmbrăţişe strîns, şi ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi. Apoi merse şi la împăratul, tatăl femeii lui. El cît p-aci era să-şi iasă din minţi de bucurie, cînd îi văzu. Ascultă povestindu-i-se întîmplările lor. Apoi zise fie-sei: — Ţi-am spus eu că nu credeam să se fi născut porc acel dobitoc ce te-a cerut de soţie? Şi bine ai făcut, fata mea, de m-ai ascultat. Şi fiindcă era şi bătrîn, şi moştenitori n-avea, se coborî din scaunul împărăţiei sale şi îi puse pe dînşii. Iară ei domniră cum se domneşte cînd împăraţii trec prin fel de fel de ispite, necazuri şi nevoi. Şi de n-or fi murit, trăiesc şi astăzi, domnind în pace. Iară eu încălecai p-o şea etc. ÎNŞIR-TE MĂRGĂRITARI TA fost odată ca niciodată etc. A fost odată un fecior de boier mare, şi după ce cutreierase ţările, răzbătând prin toate unghiurile, se întorcea la moşia 5 sa. Şi trecînd printr-o cînepişte, văzu trei fete ce munceau la cînepă. El îşi căuta de drum în treaba lui, fără să ia aminte la cele ce tot spuneau fetele. Cînd ajunse la urechile lui nişte vorbe ce-1 trezi, căci era dus pe gînduri. Se întoarse la fete şi le întrebă: 10 — Ce aţi zis, fetelor? — Dc m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş îmbrăca curtea cu un fus, zisese fata cea mai mare. — De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece 15 p-aci, eu i-aş sătura curtea cu o pită, zisese fata cea mijlocie. — De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş face doi feţi-logofcţi cu totul şi cu totul de aur, zisese fata cea mică. După ce îi spuseră felele ce ziseseră, el stătu de se socoti 20 gîndindu-se: mă, ca ce să fie asta? Apoi după ce se mai râz-gîndi, zise fetei celei mici: — Fetico, mie îmi plăcu vorbele tale mai mult decît ale surorilor tale. Dacă vrei să mergi cu mine, eu te iau de soţie, numai să-ţi ţii cuvîntul. 25 Şi cum să nu fi voit fata; căci era un brad de flăcău, chipeş şi drăgălaş, nu glumă. 57 Fata se roşi la faţă ca un bujor; apoi, după ce mai stătu niţel la chibzuri, întinse mina şi îi zise: — Ai, să fie de bine. Dacă tu vei fi orîndul meu, nu scap 30 eu de tine, nici tu de mine, măcar de s-ar pune nu ştiu cine şi cruciş şi curmeziş. Feciorul de boier luă fata şi se duse cu dînsa la moşiile lui. Acolo avea el nişte palaturi cum nu mai văzuse ea. Se cununară, făcînd o nuntă de se dusese vestea în şapte ţări, 35 şi făcură tot ce trebuia pentru rostul căsătoriei lor. Nu trecu mult şi fata rămase grea şi ea ca toată lumea. Gînd auzi feciorul de boier una ca asta, nu mai putu de bucurie, şi porunci numaidecît să-i facă un leagăn numai de mătase, în care să-şi puie copiii. 40 Feciorul de boier, cînd îşi aduse acasă nevasta, îi dete, pentru trebuinţele ei, o fată a unei bahniţe de ţigancă ce-şi ţinea zilele prin curtea boierului cu ce se îndurau stăpînii. Procleta de cioară cum văzu fata, îi puse gînd rău. Gînd sosi ceasul naşterei, fiul de boier nu era acasă, ci dus 45 într-ale sale. Doamna casei trimise pe ţigancă să aducă o moaşă. Ea aduse pe mumă-sa. Aceasta, cum veni, îi zise: — Milostiva noastră doamnă, mîncaţi-aşi ochişorii, la noi p-aci este obicei ca doamnele cînd are să nască, să se suie în pod şi moaşa să stea cu ciurul la uşa podului şi aşa să 50 facă. Doamna îi răspunse: — Bine, bunico; dacă aşa vă este obiceiul p-aci, aşa să facem. Ea, biet, nevinovată cum era, nici prin gînd nu-i ples-55 nea că întru aceasta era o viclenie din cele mai spurcate. Ea se ştia curată la inimă. Făcuse tutulor bine. Nu se aştepta, deci, ca cineva să aibă nici măcar o umbră de cugete pîngă-rite pentru dînsa. Ea crezu. Şi suindu-se în pod, făcu, cum zisese, doi feţi-60 logofeţi cu totului totului de aur, în ciurul pe care îl ţinea ţiganca la gura podului. Cum văzu copilaşii aşa de frumoşi, gaşperiţa de cioară, ce să facă ca să ponosească pe doamna sa? Se duse numaidecît şi îngropă copilaşii in băligarul de la grajd, siluind doi căţei de la o căţea ce fătase de curînd, 65 îi arătă doamnei sale, zicîndu-i: — Iată, stăpînă, ce făcuşi dumneata. — Cum se poate una ca asta? îi răspunse doamna. Şi pîngara de cioară începu a se ciorovoi cu doamna sa. Ba, c-o'fi; ba, că n-o fi. 58 70 între acestea iată că sosi şi fiul de boier. Ţiganca îi ieşi înainte, şi arătîndu-i ciurul cu căţeii, îi zise: — Iată ce pricopseală îţi făcu nevasta ce ţi-ai ales. Bine că ţi-a dat Dumnezeu în gînd să-i aduci o credincioasă ca mine, care să fie pe lingă dînsa, căci altminteri, cine ştie 75 cum era să te îmbrobodească şi să-şi rîză de dumneata. Se mînie fiul de boier cînd văzu o astfel de batjocură, şi, ca să o pedepsească, luă de soţie pe ţigancă, iară pe fosta lui nevastă o făcu slujnică. Biata femeie văzu bine nedreptatea ce i se făcu; dară 80 neavînd încotro, tăcu şi răbdă cu nădejdea în Dumnezeu că-şi va revărsa mila lui asupra ei, şi va da odată, odată, la iveală nevinovăţia sa. Şi mai trecînd cîtăva vreme, iată, măre, că răsări din bă-ligarul unde fuseseră îngropaţi copiii, doi meri. Coaja aces-85 tor meri era suflată cu aur, de lucea ca ziua, cînd noaptea era întuneric beznă. Ei creşteau într-o zi ca într-un an, şi după puţin se făcură mari. Ţiganca, care ştia blestemăţia ce făcuse se temu, văzînd frumuseţea merilor, şi zise bărbatului ei, tatăl copiilor ră-90 puşi de dînsa: — Mă, mie mi-a venit aşa să te îndemn a tăia merii ăia ce cresc lîngă grajd, şi din ei să faci, din doi, două scânduri la pat, că tot ne lipsesc câteva scânduri. — Bine,fa, răspunse fiul de boier, cum să tăiem noi a 95 mîndreţe de meri? Nu vezi, tu, că sunt de poveste? Cine mai are asemenea meri? — Fie, mie mi-a venit aşa, ca să-i tai; că tu de nu-i vei tăia, eu nu mai mănînc pîine şi sare cu tine pe un taler. Şi neputîndu-se cotorosi de dînsa, fiul de boier puse de 100 tăie merii şi făcu dintr-înşii scânduri, le puse la pat şi se culcară pe dînsele. Peste noapte ţiganca auzi cum vorbea scândurile. — Dado, zicea una, căci copiii erau un băiat şi o fată, dado, zise băiatul, greu ţi-e ţie? 105 — Greu, răspunse fata, căci este păgîna pe mine. Dară ţie, greu îţi este? — Mie nu-mi este greu, zise băiatul, că este tata pe mine. Cum pricepu ţiganca că vorbele scîndurilor o vor duce la pierzare, de le va auzi fiul de boier, nu mai dete nici pic de 110 somn în genele ei pînă dimineaţă. 59 — Bărbate, îi zise blestemata de cioropină, cum se lumină de ziuă, să tai scîndurile alea de le-am pus ieri la pat; căci am visat nişte vise urîte astă noapte. — Bine fa, îi răspunse el, cum să tăiem ale scînduri aşa 115 de frumoase? — Eu nu ştiu ; tu dacă nu le vei tăia, eu mă duc şi mă dau de rîpă. Ga să scape de cîra ei, fiul de boier puse de tăie scîndurile, făcîndu-le ţăndări mărunte. Iară spurcata astupă toate 120 găurelele casei şi puse scîndurile pe foc de arseră. Totuşi două scînteioare se strecură pe coş şi picară în grădină. In locul unde căzură aceste scîntei, răsări îndată două steble de busuioc. Boierul avea un mieluşel ce creştea şi el prin curtea lui; acesta scăpînd în grădină, mîncă busuiocul, şi îndată i se 125 auri lina. Şi aşa de frumos se făcu mielul, încît nu se mai găsea pe lume un altul aşa de frumos ca acesta. Crăpa fierea într-însa de necaz cînd văzu mielul; căci ţiganca pricepu că aceasta nu era lucru curat pentru dînsa. Şi după ce mai trecu cîtinică vreme, zise bărbatului ei, cînd îl 130 văzu cam cu voie bună: — Cum aş mai mînca carne din mielul ăla al nostru ! — Nici să te gîndeşti la una ca asta, că mie mi-este drag, îi răspunse fiul de boier. Văzu ţiganca că de astă dată nu i se prinde vorba, o în-135 toarse la viclenie. Se făcu bolnavă. O săptămînă încheiată îşi chinui bărbatul cu gemetele ei. Intr-o noapte se făcu că răsare din somn; şi dacă o întrebă bărbatu-său, că ce i s-a întîmplat, ea îi răspunse: 140 — Am visat că unde venise o descîntătorească şi unde îmi zicea că dacă voi să mă fac sănătoasă,să cer de la tine să tai mielul ăla al nostru şi să-i mănînc drobul. — Fugi d-acolo, nevastă, îi răspunse el, ce stai tu de vorbeşti? Unde s-a mai văzut pe lume un miel aşa de frumos? 145 Cum să-l tăiem? Mai bine să aducem pe toţi vracii să-ţi dea leacuri care să te facă sănătoasă. — Leacul meu ăsta este, îi mai zise ea. Daca nu vei să tai mielul, Înţeleg că tu vei să mor eu. Şi, neavînd încotro, fiul de boier puse de tăie mielul şi-l 150 dete la bucătărie să-l gătească. Gaşperiţa se duse îndată în bucătărie şi puse la cale ce să se facă cu mielul, ca să nu mai rămîie nimic din el. Trimise maţele la pîrîu, cu o credincioasă d-ale ei, ca să le 60 spele, după ce numără pînă şi cel mai mic mâţişor, şi-i spuse 165 că va plăti cu capul ei de va pierde vrun crîmpei din ele. Credincioasa bahniţei, spălîndu-Ie la pîrîu, nu ştiu cum făcu şi rupse un căpătîi. De frică, îl dete pe gîrlă. După aceea se întoarse acasă, aduse toate maţele şi le dete iarăşi în număr. 160 A doua zi dueîndu-se fosta soţie a boierului la pîrîu cu cofa să aducă apă, se uită la vale pe rîu şi văzu acolo pe un dîmb doi copilaşi, jucîndu-se cu două mere de aur, de lucea pământul, şi rămase acolo pînă seara uitîndu-se cu jind la dîuşii, căci ei îi da în gînd că poate să fie copiii dînsei. 165 Intorcîndu-se acasă, o luă spurcata de cioroaică la bătăi. Dară ea zise: — Nu mă mai bate, stăpînă, că ce-mi văzură ochii, o săptămînă să te tot uiţi, şi tot nu te îndestulezi. Daca auzi aşa, se duse şi cioroaica, şi în adevăr că şi ea se 170 uitase acolo privind la copilaşi. Şi cum şi-ar aduce aminte oare a se depărta, cînd vedea aşa frumuseţe nemaiauzită? Se jucau copiii şi se zbeguiau, de-ţi era dragă lumea să priveşti la dinşii. înţepenise împeliţata, zgîindu-se cu ochii acolo. Şi venind 175 mama copiilor şi trezind-o din buimăceala în care căzuse: — Vezi, stăpîuă, nu-ţi spuneam eu că nu te poţi îndestula de o aşa frumuseţe, de te-ai uita nu ştiu cît? Procleta le puse gînd rău, şi tot plănuia, cum ar face ca să-i răpuie. 180 într-acestea venea lume după lume de se uita la dînşii. Din toţi privitorii o babă bătrînă, mai pricepută, dorind şi ea să-i aibă de feţi ai ei, ducîndu-se acasă, aduse cu dînsa o furcă mică şi un toiegel. Cu acestea se duse în marginea rîu-lui şi, arătîndu-le aceste unelte, îi strigă cu un grai duios. 185 Cum văzură copiii aceste lucruri, odată se repeziră la dîn-sele; şi fata puse mîna pe furcă, iară băiatul pe toiag. Luîndu-i baba cu sine, îi îmbrăcă cu nişte zdrenţe şi îi duse acasă la dînsa. Nu trecu mult după aceasta, şi boierul făcu clacă, adu-190 nînd pe toţi copiii şi fetele din sat ca să înşire mărgăritare. Se duse şi baba cu copiii ei. Acolo, la şezătoare, unde se strînseră toţi de vorbea la verzi şi uscate, spuind la glume şi la ghicitori, sta şi feciorul de boier. 195 El se întîmplase în acea zi să fie cu voie bună, şi zise: 61 — Ştiţi ce? copii! Decît să flecăriţi la glume şi la cîte nagode toate, mai bine spuneţi-vă fiecare basmul său. Toţi într-o glăsuire priimiră de bună cugetarea boierului. Şi spuseră unii, una; alţii, alta; pînă ce veni şi rîndul copiilor 200 babei, ca să-şi spuie şi ei basmul lor. Dară ei sfiicioşi cum îi lăsase pe ei Dumnezeu, răspunseră: — Apoi, de, boierule, noi ce să spunem? că nu ştim nici un basm. — De! nu vă mai fandosiţi acum. Spuneţi şi voi, ia, ce 205 v-ăţi pricepe. Atunci băiatul începu: — „A fost odată trei fete cari munceau în cînepişte, în şir-te mărgăritar!; şi trecînd p-acolo un fecior de boier mare, înşir-te mărgăritari. 210 Fata cea mai mare zise: «De m-ar lua pe mine de soţie, feciorul ăla de boier, eu i-aş îmbrăca curtea cu un fus.» înşir-te mărgăritari». Fata cea mijlocie zise: «De m-ar lua pe mine de soţie feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş sătura curtea cu 215 o pită.» înşir-te mărgăritari. Fata cea mai mică zise şi ea: «De m-ar lua pe mine de soţie feciorul ăla de boier, eu i-aş face doi feţi-logofeţi cu totul şi cu totul de aur. » înşir-te mărgăritari. Feciorul de boier luă de soţie pe fata cea mai mică, şi 220 daca o duse acasă, îi dete spre slujbă pe fata unei ţigance.“ Afurisita de ţigancă cum auzi începutul unei astfel de basm, prinse a zice: Un tăciune, Ş-un cărbune, 225 Taci, băiete, nu mai spune. Iară boierul zise şi el: Un cărbune, Ş-un tăciune, Spune, băiete, spune. 230 Băiatul iarăşi începu: — „Mai trecu ce mai trecu şi soţia boierului rămase grea. Cînd fu la ceasul naşterii, boierul nu era acasă. Soţia lui trimise pe ţigancă să-i aducă o moaşă; şi ea aduse pe mă-sa. înşir-te mărgăritari. 235 Bahniţa de mă-sa daca veni zise că pe la dînşii p-acolea este obiceiul ca doamnele cînd nasc să se suie în pod şi 62 moaşa să stea la uşa podului cu ciurul. Doamna crezu. Se urcă în pod şi născu doi feţi-logofeţi cu totului, totului de aur. înşir-te mărgăritari. '240 Cioroaica cum văzu minunea asta, se duse de îngropă copilaşii în băligarul de la grajd, şi puse în ciur doi căţei fătaţi de eurînd, pe care îi arătă boierului, spuindu-i că astfel de odrasle i-a născut soţia. Inşir-te mărgăritari. Boierul se mînie pe soţia sa, şi o pedepsi, făcînd-o sluj-'245 nica ţigancei, iară pe ţigancă o luă de soţie. Din băligar crescu doi meri cu coaja de aur. Ţiganca, cum îi văzu, se ţinu de cîra boierului ca să-i taie şi să-i facă scînduri de pat. Peste noapte cînd se culcară, scîndura de sub boier zise: «Dado, greu ţi-e ţie?» «Greu, că este păgîna pe mine, dară 250 ţie greu ţi-e?» «Mie nu-mi este greu, că este tata pe mine. » înşir-te mărgăritari.“ Ţiganca iară sări cu vorba: Un tăciune, Ş-un cărbune, 255 Taci, băiete, nu mai spune. Dară şi boierul sări, şi zise şi el: Un tăciune, Ş-un cărbune, Spune, băiete, spune. •260 Băiatul începu: — „Atunci bahniţa, care auzise ce vorbise scîndurile, stărui cu dinadinsul la bărbatu-său, pînă ce tăie scîndurile. Ea le făcu ţăndări şi le puse pe foc. Două scînteioare săriră pe coş şi căzură în grădină. Din aceste scînteioare, răsăriră două 265 steble de busuioc. Boierul avea un mieluşel; el scăpă în grădină şi mîncă din acest busuioc. îndată i se auri lina. înşir-te mărgăritari. Cum văzu cioropina şi această minune, se prefăcu că e bolnavă şi ceru de la bărbatu-său să-i taie mielul, că se va 270 însănătoşi de va mînca din el. Acesta se împotrivi. Ea stărui. Şi ca să scape de gîra-mîra, că nu-i mai tăcea fleoanca, puse de-1 tăie. înşir-te mărgăritari. Ţiganca trimise pe o credincioasă a ei cu maţele mielului să le spele la rîu; şi ca să nu lipsească nici un mâţişor, i le 275 dete pe număr. Credincioasa spălindu-le, se rupse un crîm-peiaş şi-l dete pe rîu. El se opri pe un prund, şi noi ieşirăm de acolo. înşir-te mărgăritari.“ 63 Şi, o minune! Mărgăritarul se înşira de la sine, fără ca copiii să fi pus mîna pe dînsul. 280 Afurisita de ţigancă tot mereu le zicea, căci vedea ea unde are să ajungă treaba: Un tăciune Ş-un cărbune, Taci, băiete, nu mai spune. 286 Boierul însă, căruia parcă i se răcorea inima cînd auzea spusele băiatului, îi da ghies, zicîndu-i: Un cărbune, Ş-un tăciune, Spune, băiete, spune. 290 — „De acolo ne luă o babă şi ne duse la casa ei, unde ne creşte ca pe copiii ei. Boierul, stăpînul acestei moşii, făcu o şezătoare, şi venirăm şi noi, şi iacătă-ne, teaferi cum ne-a născut muica. înşir-te mărgâritari.“ Toţi cei de faţă rămăseseră cu ochii bleojdiţi la copilul 296 cure-şi spunea basmul, şi parcă nu le venea a crede celor ce le auzea urechile. Atunci băiatul îşi sfîrşi basmul zicînd: — Şi daca nu credeţi, uitaţi-vă şi vă încredinţaţi. Şi dodată se dezbrăcară de zdrenţele cele murdare, şi 800 rămaseră strălucind de nu putea nimenea să ţie ochii la ei. Tatăl lor însă numaidecât se repezi, şi luîndu-i în braţe văzu că se lipesc de inima lui, şi atunci îi cunoscu că sunt fii ai săi. Şi viind şi muma lor, care plînsese de dînşii cu lacrămile cît pumnul, îi îmbrăţişă şi dînsa. Şi plînseră de bucurie că îi 306 mai adună Dumnezeu la un loc pre toţi şi se veseliră veselie îngerească. Atunci boierul, amărît de amăgirea şi înşelăciunea ii gancei, porunci şi aduse din herghelie doi armăsari neînvăţaţi. Apoi legă pe ţigancă de coadele cailor, împreună cu un 81 o sac de nuci, şi. le dete drumul să se ducă în lume, şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica, pînă ce nu se mai alese nici praful de dînsa. Iară eu încălecai p-o şea etc. LUPUL GEL NĂZDRĂVAN ŞI FĂT-FRUMOS A fost odată ca niciodată etc. A fost un împărat şi o împărăteasă. Ei aveau trei 5 copii. Mai aveau pe lingă palaturile lor o grădină foarte frumoasă. Şi atît de drag îi era florile acestui împărat, încît însuşi cu multă tragere de inimă le plivea şi îngrijea de grădină. în fundul acestei grădini crescuse un măr cu totul şi cu totul de aur. împăratul nu mai putea de bucu-10 rie că în grădina sa se află un aşa pom cum nu se găsea în toată lumea. Se tot întorcea pe lingă dînsul şi se tot uita pe de toate părţile la el, de i se scurgeau ochii. Cînd, într-o zi, văzu că pomul înmugureşte, înfloreşte, se scutură florile şi roadele se arată; apoi spre seară dă în pîrguială. îi zimbea 15 mustaţa împăratului şi îi lăsa gura apă, cînd se gîndea că a doua zi o să aibă ia masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise pînâ atunci. A doua zi nu se luminase bine de ziuă, şi împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite şi să-şi împace 20 nesaţiul ce avea de a se uita la dînsele. Dară rămase ca ieşit din minte, cînd, în loc de mere coapte aurii, văzu că pomul înmugurise din nou, iară merele nicăiri. încă fiind acolo, văzu cum înfloreşte pomul, cum îi cade florile şi cum roadele se arată iarăşi. 25 Atunci îi mai veni inima la loc şi se mulţumi a aştepta pînă a doua zi. în ziua următoare, ia merele de unde nu e. S-a supărat împăratul, nevoie mare, şi porunci ca paznici să se puie să prinză pe hoţi. Dară aşi! unde e pomana aia! 65 — Opere, voi. I — Petre Ispirescu Pomul înflorea în fiecare zi, se scuturau florile, rodul 30 creştea şi seara da în pîrg. Noaptea se cocea. Oarecine venea atunci şi le lua, fără să prinză de veste oamenii împăratului. Pare că era un lucru făcut: acel cineva care lua merele îşi bătea joc şi de împăratul şi de toţi paznicii lui. Acest împărat acum nu-i mai era că nu poate avea mere aurite 35 la masa lui, ciuda cea mai mare era că nici pîrga acestui pom nu o văzuse măcar. Aceasta îl întrista piuă într-atîta încît p-aci p-aci era să se scoboare din scaunul împărăţiei şi să-l dea celui ce se va lega a prinde pe hoţ. Fiii acestui împărat, pasămite că-i simţiră gîndul, căci 40 veniră înaintea lui şi-l rugară să-i lase a pîndi şi ei. Mare fu bucuria împăratului cînd auzi din gura fiului său celui mai mare legătura ce făcea de a pune mîna pe hoţ. Le dete, deci, voie, şi ei se puseră pe lucru. Pîndi în ziua dintîi fiul cel mare; dară păţi ruşinea ce păţise şi ceilalţi pîndari din 45 naintea lui. A doua zi pîndi şi cel mijlociu; dară nici el nu fu mai breaz, ci se întoarse la tatăl său cu nasul în jos. Ei spuseră că pînă la miezul nopţii o duc cum o duc, dară ca; după aceea nu se pot ţine pe picioare de piroteala ce-i 50 apucă şi cad într-un somn adînc, şi nu mai ştiu nimic. Fiul cel mai mic asculta şi tăcea. Apoi, după ce s.fîrşi de spus fraţii cei mai mari ce li se întîmplase, se ceru şi el de la tată-său ca să-l lase să pîndească şi el. Cît de trist era tată-său pentru că nu se găsea nici un voinic care să-i prinză 55 pe hoţii merelor rîse cînd îl auzi.Iară după multe rugăciuni se înduplecă. Atunci fiul cel mai mic se pregăti de pîndă. Cum veni seara, îşi luă tolba cu săgeţile, arcul şi paloşul, şi se duse în grădină. îşi alese un loc singuratic şi depărtat de orice pom şi de ziduri, astfel ca să n-aibă de ce se 80 rezema. Se hotărî a sta în picioare pe un trunchi de pom tăiat, astfel încît cînd i-ar veni somn şi ar moţăi, să cază jos şi să se deştepte. Aşa făcu, şi după ce căzu de vro două ori, i se sperie somnul şi rămase treaz şi nebîntuit de piroteală. Cînd, colea despre ziuă, cînd somnul e mai dulce, auzi 85 un îîlîîit ca de un stol de paseri că se apropie. Trase cu urechea şi simţi că cineva jumuleşte pomul de mere. Scoase o săgeată din tolbă, o aşeză la arc şi, trac! trase o săgeată şi nu se făcu nici o mişcare. Trac! mai trase una şi iarăşi nimic. Cînd trase cu a treia, fîlfîitul se auzi din 70 nou şi el pricepu că stolul de păsări trebuie să fi zburat'. Se apropiă de mărul de aur şi văzu că hoţul n-avusese timp 66 a lua toate merele. Luase ce luase, dară tot mai rămăsese. Stînd el acolo, i se păru că vede lucind ceva pe jos. Se plecă şi ridică acel ceva ce lucea. Cînd, ce să vezi d-ta? două 75 pene cu totul şi cu totul de aur. Cum se făcu ziuă, culese cîteva mere, le puse pe o tipsie de aur, şi cu penele la căciulă se duse de le înfăţişă tată* lui său. împăratul, văzînd merele, mai-mai era să-şi iasă din 80 minţi, de bucurie; dară îşi ţinu firea. Puse de strigă prin toată cetatea că fiul său cel mic a izbutit să aducă mere şi să şi afle că hoţul este o pasăre. Făt-Frumos zise tatălui său să-i dea voie acum să caute şi pe hoţ. Tatăl său nu mai voia să ştie de hoţ, deoarece i-a 85 ajutat Dumnezeu să vază merele cele atît de mult dorite. Dară fiul cel mic al împăratului nu se lăsă numai pe aceea, ci stărui pînă ce împăratul îi dete voie să meargă a. căuta şi pe hoţ. Se găti de drum; iară cînd fu a pleca, îşi scoase penele cele de aur de la căciulă şi le dete împărătesei 90 muma lui, ca să le poarte ea pînă s-o întoarce el. Luă haine de primeneală şi bani de cheltuială, îşi atîrnă tolba cu săgeţile la spate, paloşul la coapsa stingă şi, cu arcul într-o mină şi cu alta de gîtuî credinciosului său, porni Ia drum. Şi aide, şi aide, merse cale lungă depărtată, pînă ce 95 ajunse în pustietate. Aci făcu popas şi sfătuindu-se cu robul său cel credincios, găsi cu cale să apuce spre răsărit. Mai călătorind ei o bucată bună, ajunse la o pădure deasă şi stufoasă. Prin bungetul ăsta de pădure mergînd ei pe dibuitele, căci altfel era peste poate, zăriră în depărtare un lup 100 groaznic de mare şi cu fruntea de aramă. îndată se şi gătiră de apărare. Cînd fură aproape de lup de o bătaie de săgeată puse Făt-Frumos arcul la ochi. Văzînd lupul una ca aceasta, strigă: — Stăi, Făt-Frumos, nu mă săgeta, că mult bine ţi-oi 105 prinde vreodată. Făt-Frumos îl ascultă şi lăsă arcul în jos. Apropiindu-se lupul şi întrebîndu-1 unde merge şi ce caută prin astfel de păduri nestrăbătute de picior de om, Făt-Frumos îi spuse toată întâmplarea cu merele din grădina tatălui său, şi că 110 acum merge să caute pe hoţ. Lupul îi spuse că hoţul era împăratul pasărilor.Că el cînd venea a fura merele, aduna pasările cele mai agere la zbor şi cu ele în stol venea de Ie culegea. Că acea pasăre se află la împărăţia de la marginea acestei păduri. îi mai li* 67 115 spuse că toată megieşia se văietă de furturile ce face ea poamelor de prin grădini, şi le arătă drumul cel mai apropiat şi mai lesnicios. Apoi, dîndu-i un merişor frumos la vedere, îi mai zise: — Ţine, Făt-Frumos, acest merişor. Gînd vei avea tre-120 buinţă de mine vreodată, să te uiţi la el, să gîndeşti la mine şi eu îndată voi fi acolo. Făt-Frumos priimi merişorul şi-l băgă în sîn, apoi, luîn-du-şi rămas bun, porni cu credinciosul său şi, străbătînd desişurile pădurei, ajunse la cetatea în care se afla acea 125 pasăre. Cercetă prin cetate şi i se spuse că împăratul locului aceluia o ţine într-o colivie de aur în grădina sa. Aceasta îi fu do ajuns a şti. Dete cîteva tîrcoale curţii împărăteşti şi luă aminte ISO la toate amănunturile ce încongiura curtea. Cum se făcu seară, veni cu credinciosul său şi se pitulă la un colţ, aştep-tînd acolo pînă se liniştiră toţi cei din curte. Apoi credinciosul lui puindu-se piuă, Făt-Frumos se urcă pe dînsul ; d-aci pe coama zidului, şi sări în grădină. Cînd puse mina pe 135 colivie, o dată ţipă pasărea şi, cît ai zice mei, se văzu încon-giurat de o mulţime de paseri, cari mai mici, cari mai mari, ţipînd pre limba lor. Şi atîta larmă făcură, încît se deşteptară toţi slujitorii împărăteşti. Şi viind în grădină, găsiră pe Făt-Frumos cu colivia în mină şi pasările dîndu-se la el 140 să-l sfîşie, iară el apărîndu-se. Puseră slujitorii mina pe el şi-l duseră la împăratul, carele şi dînsul se sculase să vază ce se întîmplase. Cum îl văzu împăratul, îl şi cunoscu; apoi prinse a-i zice: 145 — îmi pare rău, Făt-Frumos, de această întâmplare. De ai fi venit cu binele, sau cu rugăciuni, să-mi ceri pasărea, poate m-aş fi înduplecat să ţi-o dau de Punâvoia mea; dară acum, prins cu mina în sac, cum se zice,aupâ (latinele noastre cu moarte trebuie să mori. Şi numele îţi va rămînea 150 pîngărit cu ponosul de tîlhar. — Această pasăre, luminate împărate, răspunse Kăt-Frumos, ne-a jefuit de mai multe ori merele de aur din pomul ce are tătîne-meu în grădina sa, şi de aceea am venit să pui mina pe hoţ. 155 — Poate să fie adevărat ceea ce spui tu, Făt-Frumos, dară la noi, împotriva" datinelor noastre eu n-am nici o putere. 68 160 165 170 175 180 185 190 195 Numai o slujbă însemnată făcută împărăţiei noastre te poate scăpa şi de ponos şi de moarte. — Spune ce slujbă să-ţi fac, şi mă voi încumete. —- De vei izbuti să-mi aduci iapa cea sireapă ce este la curtea împăratului meu vecin, vei scăpa cu faţă curată, şi-ţi voi da pasărea cu colivia. Făt-Frumos priimi. Şi chiar în acea zi şi plecă cu credinciosul său rob. Ajungînd la curtea împăratului vecin, luă cunoştinţă de iapă şi de împrejmuirea curţii. Apoi, cum veni seara, se aşeză cu credinciosul lui la un colţ de curte, unde i se păru a fi un loc de pîrleaz. El văzuse iapa cum o plimba doi slujitori, şi se minună do frumuseţea ei. Ea era albă, avea căpăstrul aurit şi împodobit cu pietre nestemate, de lumina ca soarele. Pe la miez de noapte, cînd somnul este mai dulce, Făt-Frumos zise credinciosului său de se puse piuă, iară el se urcă pe dînsul, apoi pe zid şi sări în curtea împăratului. Merse pe dibuitele şi în vîrful degetelor, pînă ce ajunse la grajd; şi, deschizînduşa, puse mîna pe căpăstru şi trăgea iapa după dînsul. Cum ajunse iapa la uşa grajdului, unde nincheză o dată de hani văzduhul şi urlă toată curtea şi palaturile. îndată săriră toţi cu totul, puseră mîna pe Făt-Frumos şi-l duseră la împăratul, carele şi el se sculase. Acesta, cum văzu pe Făt-Frumos, îl şi cunoscu. îl înfruntă pentru fapta cea mişelească ce era să săvîr-şească, şi-i spuse că datinele ţărei sale dă morţii pe furi, şi că împotriva acelor datine el n-are nici o putere. Făt-Frumos îi spuse drept toată şiritenia cu merele, cu pasărea şi cu cele ce îi zisese să facă împăratul, vecinul său. Atunci împăratul îi zise: — De vei putea, Făt-Frumos, să-mi aduci pe Zîna Crăiasa, poate că voi izbuti să scapi de moarte şi să-ţi rămîie numele nepătat. Făt-Frumos se î nou mese şi, luînd pe credinciosul său cu sine, plecă. Pe drum îşi aduse aminte de merişor. îl scoase din sîn, se uită la dînsul şi se gîndi la lup. Şi cît te-ai şterge la ochi, lupul fu aci. — Ce pofteşti, Făt-Frumos? îi zise. — Ce să poftesc, îi răspunse el. Iaca, iaca, iacă ce mi s-a întîmplat. Cum să fac eu acum să mă întorc cu ispravă hună? — De asta îţi este? Las’ pe mine, că treaba este ca şi sfîrşită. # 69 200 Şi porniră cîteşitrei spre Zîna Crăiasa. Cînd fură aproape de Zîna Crăiasă, făcură popas într-o pădure de unde se vedea palaturile cele strălucite ale zînei. Se învoiră ca Făt-Frumos şi cu credinciosul său să aştepte la tulpina unui copaci bătrîn, pînă s-o întoarce lupul. 205 Şi mîndre palaturi mai avea zîna, măre. însuşi lupul se miră de frumuseţea şi de rînduiala cea bună ce era p-acolo. Cum ajunse, făcu ce făcu şi se furişă în grădină. Ce să vezi d-ta? Nici un pom nu mai era verde.Le căzuse frunza, şi crăcile, şi rămurelele, de erau ca despuiaţi. Pe 210 jos, frunzele căzute erau făcute scrum de uscăciune. Numai un stuf de trandafiri mai era înfrunzit şi plin de boboci, unii în floare şi alţii deschişi. Ca să ajungă pînă la dînsul, lupul trebui să meargă în vîrful degetelor ca să nu fîşie frunzetul cel uscat, şi se ascunse în acel crînguleţ 215 înflorit. Stînd el acolo şi pîndind, iată că iese Zîna Crăiasă din palaturi, însoţită de douăzeci şi patru de roabe, ca să se plimbe prin grădină. Cînd o văzu lupul, p-aci, p-aci era să uite pentru ce venise şi să se dea de gol; dară se stăpîni. Căci era aşa de 220 frumoasă, cît nu s-a mai văzut şi nu se va mai vedea pe faţa pămîntului. Avea un păr, nene, cu totul şi cu totul de aur. Cosiţele ei lungi şi stufoase, de-i bătea pulpele. Cînd se uita la cineva cu ochii ei ceia marii şi negri ca murele, îl băga în boale; avea nişte sprîncene bine arcuite, de pare că 225 erau scrise, şi o pieliţă mai alba ca spuma laptelui. După ce dete cîteva tîrcoale prin grădină cu roabele după dînsa, veni şi la stuful de trandafir să rupă cîteva flori. Cînd lupul, care era ascuns în crîng, odată se repezi, o luă în braţe şi pe ici ţi-a fost drumul. Iară roabele, de spaimă, 230 se împrăştiară ca puii de potîrniche. într-un suflet alergă lupul şi o dete leşinată în braţele lui Făt-Frumos. Acesta, cum o văzu, se pierdu cu firea; dară lupul îi aduse aminte că e voinic, şi-şi veni în sine.Mulţi împăraţi voise să o fure dară se răpuseră. 235 Făt-Frumos prinsese milă de ea, şi nu-i mai venea a o da altuia. Zîna Crăiasă, după ce se deşteptă din leşin şi se văzu în braţele lui Făt-Frumos, prinse a-i zice: — Daca tu eşti lupul care m-a furat, a ta să fiu. 240 Făt-Frumos îi răspunse: — A mea să fii, nedespărţită pînă la moarte. 70 Apoi se înţeleseră la cuvinte, şi spuse fiecare şiritenia istoriei sale. Vazînd lupul dragostea ce se încinsese între ei zise: 245 — Lăsaţi pe mine, că toate le întocmesc eu după vrerea voastră. Şi plecară a se întoarce de unde veniseră. Pe drum, lupul se dete de trei ori peste cap, şi se făcu întocmai ca Zîna Crăiasă. Pasămite lupul era năzdrăvan. 5550 Se vorbiră ei, ca credinciosul lui Făt-Frumos să stea cu Zîna Crăiasă la tulpina unui copaci mare în pădure, pînă se va întoarce Făt-Frumos cu iapa sireapă. Ajungînd la împăratul cel cu iapa, Făt-Frumos îi dete pre prefăcuta Zîna Crăiasă. Cum o văzu împăratul, i se 255 muiă inima şi prinse un dor de dînsa, de nu se poate povesti. împăratul îi zise: — Vrednicia ta, Făt-Frumos, te-a scăpat şi de ocară şi de moarte. Acum te şi răsplătesc pentru aceasta, dîndu-ţi 2(50 în dar iapa. Cum puse mina pe iapă şi pe căpăstrul cel minunat, Făt-Frumos o luăla sănătoasa şi,puind pe Zîna Crăiasă călare pe iapă, porni cu dînsa şi trecu hotarele acelei împărăţii. împăratul adună numaidecît pe sfetnicii săi şi purcese 265 la biserică ca să se cunune cu Zîna Crăiasă. Cînd fu la uşa bisericei, prefăcuta Zînă se dete de trei ori peste cap şi se făcu iarăşi lup, carele, clănţănind din colţi, îşi arătă dinţii rînjind către curtenii împăratului. Aceştia, cum văzură, deodată îngheţară de frică. Apoi, după ce se mai dezmeticiră, 270 se luară după dînsul cu chiote şi cu uideo. Dară lupul, să te ţii, pîrleo! lungi pasul lupeşte, se duse, duîuţă, de nu mai dete cu mîna de dînsul. Şi ajungînd pe Făt-Frumos şi pe ai săi, merse cu dînşii. Cînd fu aproape de curtea împăratului cel cu pasărea, făcură ca şi la cellalt împărat. Lupul, 275 schimbat în iapă sireapă, fu dus la împăratul, carele, văzînd iapa, nu se mai ştia do bucurie. După ce priimi cu multă omenie pe Făt-Frumos, împăratul acesta îi zise: — Ai scăpat, Făt-Frumos, şi de ponos şi de moarte. Iară 280 eu îmi voi ţinea cuvîntul împărătesc, şi mulţumirea mea va îi pururea cu tine. Porunci, şi numaidecît i se dete pasărea, cu colivia ei cu tot. Şi priimind-o Făt-Frumos, îşi luă ziua bună şi plecă. Ajungînd în pădure unde lăsase pe Zîna Crăiasă, iapa şi 71 285 pe credinciosul lui, porniră împreună către împărăţia tatălui său. împăratul cel ce priimise iapa porunci să iasă toată oastea lui şi mai-marii împărăţiei sale la cîmp, unde voia să li se arate călare pe iapa cea atît de vestită. 290 Cînd îl văzură ostaşii, toţi cu toţii strigară: — Să trăieşti, împărate, că ai dobîndit un astfel de odor! Să-ţi trăiască şi iapa, care te face să te arăţi aşa de măreţ! Şi în adevăr, venea, nene, iapa cu împăratul pe dînsa, 295 de nu-i da picioarele de pămînt, ci parc-ar fi zburat. Se luară la întrecere. Dară nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toţi îi lăsa în urmă. Cînd fu la o depărtare bună, odată stătu iapa, trjnti pe împărat, se dete de trei ori peste cap şi se făcu iarăşi lup, 300 şi o rupse d-a fuga, şi fugi, şi fugi, pînă ajunse pe Făt-Frumos. Cînd fură a se despărţi, lupul zise lui Făt-Frumos: — Iată, de astă dată ţi s-a împlinit toate poftele. Pă-zeşte-te în viaţa ta a nu mai pofti lucruri peste puterea ta, căci nu vei păţi bine. 305 Apoi se despărţiră, ducîndu-se fiecare într-ale sale. Ajungînd la împărăţia tatălui său şi auzind că vine fiul său cel mic, îi ieşi înainte cu mare, cu mic, ca să-lpri-imească, după cum i se cuvenea. Mare fu bucuria obştească cînd îl văzură cu soţioară cum 310 nu se mai găsea pe faţa pămîntului, şi cu odoare cum nu s-a mai pomenit. Cum ajunse, porunci Făt-Frumos şi făcu un grajd măiestrit pentru iapă; iară colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. 315 Apoi tată-său puse de se făcu pregătirile de nuntă. Şi după cîteva zile se cunună Făt-Frumos cu Zîna Crăiasă , întinse masă mare pentru bun şi pentru rău, şi ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi încheiate. După care trăiră în fericire, fiindcă Făt-Frumos nu mai avea ce pofti. Şi or fi trăind şi astăzi, de n-or fi murit. Iară eu încălecai p-o şea etc. 320 PRÂSLEA GEL VOINIC ŞI MERELE DE AUR A fost odată ca niciodată etc. Era odată un împărat puternic şi mare şi avea pe lingă 5 palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită nevoie mare! Aşa grădină nu se mai văzuse pînă atunci, p-acolo. In fundul grădinei avea şi un măr carefăcea mere de aur şi, de cînd îl avea el, nu putuse să mănînce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescînd 10 şi pîrguindu-se, venea oarecine noaptea şi le fura, tocmai cînd erau să se coacă. Toţi paznicii din toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe care îi pusese împăratul ca să pîn-dească, n-au putut să prinză pe hoţi. în cele mai de pe urmă, veni fiul cel mai mare al împăratului şi-i zise: 15 — Tată, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin astă grădină de atîtea ori şi am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul grădinei, dar n-am putut gusta niciodată din ele; acum a dat în copt, dă-mi vpie ca nopţile astea să păzesc însumi, şi mă prinz că voi pune mina pe acel 20 tîlhar care ne jefuieşte. — Dragul meu, zise tată-său, atîţia oameni voinici au păzit şi n-au făcut nici o ispravă. Doresc prea mult să văz la masa mea măcar un măr din acest pom care m-a ţinut atîta sumă de bani şi de aceea, iată, mă înduplec şi te las ca 25 să pîndeşti, măcar că nu-mi vine a crede că o să izbuteşti. Atunci fiul împăratului se puse la pîndă o săptămînă întreagă: noaptea pîndea şi ziua se odihnea; iară cînd fu într-o dimineaţă, se întoarse trist la tată-său şi-i spuse cum 73 30 35 40 45 50 55 60 65 70 74 priveghease pînă la miezul nopţii, cum mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ţinea pe picioare, cum, mai tîrziu, somnul îl copleşi şi căzu ca un mort, fără să se poată deştepta decît tocmai cînd soarele era rădicat de două suliţe, şi atuncea văzu că merele lipsesc. Nepovestită fu mîhnirea tatălui său, cînd auzi spuindu-i-se astă întîmplare. De silă de milă, fu nevoit a mai aştepta încă un an, ca să facă şi voia fiului său celui mijlociu, care cerea cu stăruinţă de la tată-său ca să-l lase şi pe dînsul să pîndească, şi se lega că el va prinde pe hoţii care îi făcea atîta întristare. Timpul veni, merele începură a se pîrgui; atunci fiul său cel mijlociu păzi şi el; dară păţi ca şi frate-său cel mare. Tată-său, deznădăjduit, pusese în gînd să-l taie; dar fiul său cel mai mic, Prâslea, veni cu rugăciune către tată-său, şi-i zise: — Tată, atîţia ani l-ai ţinut, ai suferit atîtea necazuri după urma acestui pom, mai lasă-1, rogu-te, şi anul acesta, să-mi încerc şi eu norocul. — Fugi d-aci, nesocotitule, zise împăratul. Fraţii tăi cei mai mari, atîţi şi atîţi oameni voinici şi deprinşi cu nevoile n-au putut face nimic, şi tocmai tu, un mucos ca tine, o să izbutească? N-auzi tu ce prăpăstii spun fraţii tăi? Aici trebuie să fie ceva vrăji. — Eu nu mă încumăt, zise Prâslea, a prinde pe hoţi, ci zic că o încercare de voi face şi eu, nu poate să-ţi aducă nici un rău. împăratul se înduplecă şi mai lăsă potoul netăiat încă un an. Sosi primăvara: pomul înflori mai frumos şi legă mai mult decît altădată. împăratul se veseli de frumuseţea florilor şi de mulţimea roadelor sale, dară cînd se gîndea că nici în anul acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite, se căia că l-a lăsat netăiat. Prâslea se ducea adesea prin grădină, da ocol mărului şi tot plănuia. în sfîrşit, merele începură a se pîrgui. Atunci fiul cel mai mic al împăratului zise: — Tată, iată a sosit timpul; mă duc să pîndesc şi eu. — Du-te, zise împăratul; dară negreşit că şi tu ai să te întorci ruşinat ca fraţii tăi cei mai mari. — Pentru mine n-are să fie aşa mare ruşine, zise el; fiindcă eu nu numai că sunt mai mic, dară nici nu mă leg ca să prinz pe tîlhari, ci numai o cercare să fac. Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi de cetit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. îşi alese un loc de pîndă în-tr-un colţ pe lingă pom, bătu ţepuşele în pămînt şi se puse 75 între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate ca, daca îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi daca ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi. Astfel pîndi pînă cînd, într-una din nopţi, cam după SO miezul nopţii, simţi că-1 atinge încetişor boarea ziorilor care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui; dară loviturile ce suferi vrînd să moţă-iască îl deşteptară, şi rămase priveghind pînă cînd, pe la revărsat de ziori, un uşor fîşîit se auzi prin grădină. Atunci, 85 cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata; fîşîitul se auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom şi se apucă de ramurile lui; atunci el dete o săgeată, dete două şi, cînd dete cu a treia, un geamăt ieşi de lîngă pom şi apoi o tăcere de moarte se făcu; iară el, cum se lumină puţin, culese cîteva mere 90 din pom, le puse pe o tipsie de aur şi le duse la tatăl său. Niciodată n-a simţit împăratul mai mare bucurie decît cînd a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată. — Acum, zise Prâslea, să căutăm şi pe hoţ. 95 • Dară împăratul, mulţumit că pipăise merele cele aurite, nu mai voia să ştie de hoţi. Fiul său însă nu se lăsa cu una cu două, ci, arătînd împăratului dîra de sînge ce lăsase pe pămînt rana ce făcuse hoţului, îi spuse că se duce să-l caute şi să-l aducă împăratului chiar din gaură de şarpe. Şi chiar 100 de a doua zi vorbi cu fraţii lui ca să meargă împreună pe urma hoţului şi să-l prinză. Fraţii săi prinseseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic decît dînşii şi căutau prilej ca să-l piarză; de aceea şi voiră bucuros să meargă. Ei se pregătiră şi porniră. 105 Se luară, deci, după dîra sîngelui şi merse, merse, pînă ce ieşiră la pustietate, de acolo mai merse oleacă pînă ce dete de o prăpastie, unde se şi pierdu dîra. Ocoliră împregiu-rul prăpastie!, şi văzură că dîra de sînge nu mai înainta. Atunci pricepură ei că în prăpastia aceea trebuie să locuiască 110 furul merelor. Dară cum să se lase înăuntru? Porunciră numaidecît vîrteje şi funii groase, şi îndată se şi gătiră. Le aşezară, şi se lăsă fratele cel mare. 75 115 120 125 130 135 140 145 150 155 76 — Dară, zise el, cînd voi scutura frînghia, să mă scoateţi afară. Aşa şi făcură. După fratele cel mare se coborî cel mijlociu şi făcu şi el ca cel dîntîi, atîta numai că se lăsă ceva mai în jos. — Acum e rîndul meu să mă las în prăpastie, zise Prâs-lea, văzînd că fraţii cei mari se codesc; cînd voi mişca frînghia, voi mai mult să mă lăsaţi în jos; şi după ce veţi vedea că frînghia nu se mai duce la vale, să puneţi paznici să păzească şi, cînd va vedea că frînghia se mişcă de loveşte marginile groapei, să o trageţi afară. Se lăsă şi cel mai mic din fraţi şi, de ce mişca frînghia d-aia îl lăsa mai jos, şi-l lăsară, şi-l lăsară, pînă ce văzură că frînghia nu mai sta întinsă, cum este cînd^are ceva atîr-nat de capătul ei. Atunci fraţii ţinură sfat şi ziseră: — Să aşteptăm pînă ce vom vedea daca face vreo iz-bîndă, şi atunci, ori bine ori rău de va face, să-l pierdem, ca să ne curăţim de unul ca dînsul care ne face de ruşine. Prâslea ajunse pe tărîmul cellalt, se uită cu sfială în toate părţile, şi cu mare mirare văzu toate lucrurile schimbate; pămîntul, florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo. Deocamdată îi cam fu frică, dară, îmbărbă-tîndu-se, apucă pe un drum şi merse pînă dete de nişte pala-turi cu totul şi cu totul de aramă. Nevăzînd nici pui de om pe care să-l întrebe cîte ceva, intră în palat, ca să vază cine locuia acolo. în pragul uşei îl întîmpină o fată frumuşică, care zise: — Mulţumesc lui Dumnezeu că ajunsei să mai văz om de pe tărîmul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, îl întrebă ea; aici este moşia a trei fraţi zmei, care ne-a răpit de la părinţii noştri, şi suntem trei surori şi fete de împărat de pe tărîmul de unde eşti tu. Atunci el povesti în scurt toată istoria cu merele, cum a rănit pe hoţ şi cum a venit după dîra sîngelui pînă la groapa pe unde s-a lăsat în jos la ea, şi o întrebă ce fel de oameni sunt zmeii aceia şi daca sunt voinici. Ea îi spuse apoi că fiecare din zmei şi-a ales cîte una din ele şi le tot sileşte să-i ia de bărbaţi, iară ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerîndu-le cîte în lună şi în soare, şi ei se fac luntre şi punte de le împlinesc toate voile. — Ei sunt în adevăr voinici, adăogă ea, însă cu vrerea lui Dumnezeu poate îi vei birui. Dară pînă una alta ascun- de-te, vai de mine! undeva, să nu dea zmeul peste tine în casa lui, că e năbădăios şi se face leu-paraleu. Acum e timpul cînd are să vină la prînz, şi are obicei de aruncă buz-160 duganul cale de un conac şi loveşte în uşă, în masă şi se pune în cui. N-apucă să isprăvească vorba, şi se auzi ceva că şuieră, că loveşte în uşă, în masă, şi buzduganul se arătă şi se aşeză în cui. Dară Prâslea luă buzduganul, îl azvîrli înapoi mai 166 departe decît îl azvîrlise zmeul; şi, cînd era prin dreptul lui, îl atinse pe umere. Zmeul, speriat, stătu în loc, se uită după buzdugan, se duse de-1 luă şi se întoarse acasă. Cînd era la poartă, începu să strige: 170 — Hîm! hîm! aici miroase a carne de om de pe tărîmul cellalt; şi, văzînd pe fiul de împărat ce-i ieşise înainte, îi zise: Ce vînt te-a adus pe aici, omule, ca să-ţi rămîie oasele pe alt tărîm? — Am venit ca să prinz pe furii merelor de aur ale tată-176 lui meu. — Noi suntem, îi zise zmeul; cum vrei să ne bătem? In buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm? — Ba în luptă, că e mai dreaptă, răspunse Prâslea. 180 . Atunci se apucară la trîntă, şi se luptară şi se luptară, pînă cînd zmeul băgă pe Prâslea în pămînt pînă la glezne; iar Prâslea se opinti odată, aduse pe zmeu şi, trîntindu-1, îl băgă în pămînt pînă în genuchi şi-i şi tăie capul. Fata, cu ochii plini de lacrămi, îi mulţumi că a 185 scăpat-o de zmeu, şi-l rugă să-i fie milă şi de surorile ei. După ce se odihni vreo două zile, porni, după povaţa fetei, la soră-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint. Acolo, ca şi la cea mare, fu priimit cu bucurie; fata îl rugă să se ascunză; iar el nu voi; ci, cînd veni buzduganul 190 să se aşeze în cui, pe care îl aruncase zmeul ei cale de două conace, el îl aruncă mult mai îndărăt, izbind şi pe zmeu în cap; iară zmeul veni turburat, se luptă cu Prâslea ca şi frate-său cel mare, şi rămase şi el mort. Fata, după ce îi mulţumi, îl povăţui cum să facă ca să 196 scape din robie şi pe sora lor cea mai mică. — Deşi e mai puternic, zise fata, decît fraţii lui pe care i-ai omorît, dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi mai ales că e şi cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu săgeata cînd a vrut să fure merele, nădăjduiesc că-i vei veni de hac. 77 SOO O săptămînă întreagă se desîătară împreună cu amîn-două fetele, şi Prâslea, odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni şi către zmeul de al treilea. Văzînd palaturile de aur în care locuia zmeul cel mic, rămase cam pe gînduri, dară, luîndu-şi inima în dinţi, 205 intră înăuntru. Cum 11 văzu, fata îl rugă ca pe Dumnezeu să o scape de zmeu, care, zicea ea, e otărît ca, îndată ce se va face sănătos bine, să o silească oricum să se însoţească cu dînsul. Abia isprăvise vorba şi buzduganul, izbind în uşă şi 210 în masă, se puse în cui. Prâslea întrebă ce putere are zmeul şi îi spuse că aruncă buzduganul cale de trei conace; atunci el îl aruncă şi mai departe, lovindu-1 în piept. Zmeul, turburat de mînie, se întoarse numaidecît acasă. — Cine este acela care-a cutezat să calce hotarele mele 215 şi să intre în casa mea? — Eu sunt, zise Prâslea. — Dacă eşti tu, îi răspunse zmeul, am să te pedepsesc amar pentru nesocotinţa ta. Cum ai vrut, venit-ai; dară nu te vei mai duce cum vei voi. 220 — Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi răspunse Prâslea, am eu ac şi de cojocul tău. Atunci se învoiră să se ia la luptă dreaptă, şi se luptară şi se luptară, 225 zi de vară fplnă seara; iară cînd fu pe la nămiez, se făcură amîndoi două focuri şi aşa se bateau; un corb însă le tot da ocol, croncănind. Văzîndu-1, zmeul îi zise: 280 — Gorbule, corbule! ia seu în unghiile tale şi pune peste mine, că-ţi voi da stîrvul ăsta ţie. — Corbule, corbule! îi zise şi Prâslea, daca vei pune peste mine seu, eu îţi voi da trei stîrvuri. — Unde dă Dumnezeu să cază o asemenea tiflă peste 285 mine! Mi-aş sătura sălaşul întreg. — Adevăr grăieşte gura mea, îi răspunse Prâslea. Corbul, fără a mai întîrzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Prâslea, şi prinse mai multă putere. Către seară zise zmeul jcătre fata de împărat, care privea 240 la dînşii cum se luptau, după ce se făcuseră iară oameni: 78 — Frumuşica mea, dă-mi niţică apă să mă răcoresc, şi-ţi făgăduiesc să ne cununăm chiar mîine. — Frumuşica mea, îi zise şi Prâslea, dă-mi mie apă, şi-ţi făgăduiesc să te duc pe tărîmul nostru şi acolo să ne 245 cununăm. — Să-ţi auză Dumnezeu vorba, voinice, şi să-ţi împlinească gîndul! îi răspunse ea. Fata de împărat dete apă lui Prâslea de bău şi prinse mai multă putere; atunci strînse pe zmeu în braţe, îl ridică 250 în sus şi, cînd îl lăsă jos, îl băgă pînă în genuchi în pămînt; se opinti şi zmeul, ridică şi el în sus pe Prâslea şi, lăsîndu-1 jos, îl băgă pînă în brîu; puindu-şi toate puterile, Prâslea mai strînse o dată pe zmeu de-i pîrîi oasele şi, aducîndu-1, îl trînti aşa de grozav, de îl băgă pînă în gît în pămînt şi-i şi 255 tăie capul; iară fetele, de bucurie, se adunară împregiurul lui, îl luau în braţe, îl sărutau şi îi ziseră: — De azi înainte frate să ne fii. îi spuseră apoi că fiecare din palaturile zmeilor are cîte un bici, cu care loveşte în cele patru colţuri ale lor şi se fac 260 nişţe mere. Aşa făcură, şi fiecare din fete avură cîte un măr. Se pregătiră, deci, să se întoarcă pe tărîmul nostru. Ajungînd la groapă, eletenă frînghia de se lovi de toate marginile groapei. Paznicii de sus pricepură că trebuie să tragă, frînghia. Se puseră la vîrtejuri şi scoaseră pe fata cea 265 mare cu mărul ei de aramă. Ea, cum ajunse sus, arătă un răvăşel ce-i dase Prâslea, în care scria că are să ia de bărbat pe frate-său cel mai mare. Bucuria fetei fu nespusă cînd se văzu iară pe lumea unde se născuse. 270 Lăsară din nou frînghia şi scoase şi pe fata cea mijlocie, cu mărul ei cel de argint şi cu o altă scrisoare, în care o hotăra Prâslea de soţie fratelui celui mijlociu. Mai lăsară frînghia şi scoase şi pe fata cea mică:aceasta era logodnica lui Prâslea; însă mărul ei cel de aur nu-1 dete» 275 ci îl ţinu la sine. El simţise de mai-nainte că fraţii săi îi poartă sîmbetele şi, cînd se mai lăsă frînghia ca să-l ridice şi pe el, dînsul legă o piatră şi puse căciula dasupra ei, ca să-i cerce; iară fraţii dacă văzură căciula, socotind că este fratele lor cel 2f8© mic, slăbiră vîrtejile şi dete drumul frînghiei, care se lăsă în jos cu mare iuţeală, ceea ce făcu pe fraţi să crează că Prâslea s-a prăpădit. 79 Luară, deci, fetele, le duseră la împăratul, îi spuseră cu prefăcută mîhnire că fratele lor s-a prăpădit, şi se cunu-*85 nară cu fetele, după cum rinduise Prâslea. Iară cea mai mică nu voia cu nici un chip să se mărite, nici să ia pe altul. Prâslea, care şedea doparte, văzu piatra care căzuse cu zgomot, mulţumi lui Dumnezeu că i-a scăpat zilele şi se gîndea ce să facă ca să iasă afară. Pre cînd se gîndea şi se *90 plîngea dînsul, auzi un ţipăt şi o văietare care îi împlu inima de jale; se uită împregiur şi văzu un balaur care se încolăcise pe un copaci şi se urca să mănînce nişte pui de zgripsor. Scoase paloşul Prâslea, se repezi la balaur şi numaidecît îl făcu în bucăţele. *95 Puii, cum văzură, îi mulţumiră şi-i ziseră: — Vino încoa, omule viteaz, să te ascundem aici, că, de te va vedea mama noastră, te înghite de bucurie. Traseră o pană de la unul din pui şi-l ascunseră în ea. Cînd veni zgripsoroaica şi văzu grămada aia mare de 300 bucăţele de balaur, întrebă pe pui, cine le-a făcut ăst bine? — Mamă, ziseră ei, este un om de pe tărîmul celălalt şi a apucat încoa spre răsărit. — Mă duc, le zise ea, să-i mulţumesc. Ea porni ca vîntul înspre partea încotro ii spusese puii 305 că a apucat omul. După cîteva minute, se întoarse: — Spuneţi-mi drept, le zise, încotro s-a dus. — Spre apus, mamă. Şi într-o bucată de vreme, ca de cînd începui să vă povestesc, străbătu cele patru părţi ale tărîmului de jos şi se 810 întoarse cu deşert. Ea ceru ca numaidecît să-i spuie. In cele mai de pe urmă, îi ziseră puii: — Dacă ţi l-om arăta, mamă, ne făgăduieşti că nu-i vei face nimic? — Vă făgăduiesc, dragii mei. 315 Atunci ei îl scoaseră din pană şi îl arătară; iară ea, de bucurie, îl strînse în braţe şi cît p-aci era să-l îngbiţă, dacă nu l-ar fi acoperit puii. — Ge bine vei să-ţi fac şi eu, pentru cămi-ai scăpat puii de moarte? 320 — Să mă scoţi pe tărîmul celălalt, răspunse Prâslea. — Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgripsoroaica; dară pentru că ţie îţi sunt datoare mîntuirea puilor mei, mă învoiesc la asta. Pregăteşte 100 oca de came făcută bucăţele de cîte o oca una, şi 100 de piini. 80 *25 Făcu ce făcu Prâslea, găti plinile şi carnea şi le aduse la gura groapei. Zgripsoroaica zise: — Pune-te dasupra mea cu merinde cu tot şi, de cîte ori oi întoarce capul, să-mi dai cîte o pîine şi cîte o bucată de carne. *80 Se aşezară şi porniră, dîndu-i, de cîte ori cerea, pîine şi carne. Cînd era aproape, aproape să iasă dasupra, pasărea uriaşă mai întoarse capul să-i mai dea demîncare; dară carnea se sfîrşise. Atunci Prâslea, fără să-şi piardă cumpătul, trase paloşul şi-şi tăie o bucată de carne moale din 385 coapsa piciorului de sus şi o dete zgripsoroaicei. După ce ajunseră dasupra şi văzu că Prâslea nu putea să îmbie, îi zise zgripsoroaica: — Daca nu era binele ce mi-ai făcut şi rugăciunea puilor mei, mai că te mîncam. Eu am simţit că carnea care mi-ai 340 dat în urmă era mai dulce decît cea de mai înainte, şi n-am înghiţit-o; rău ai făcut de mi-ai dat-o. Apoi o dete afară dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al său, şi se lipi. Atunci se îmbrăţişară, îşi mulţumiră unul alteia, şi se despărţiră; ea se duse în prăpastia 345 de unde ieşiseră şi Prâslea plecă către împărăţia tatălui său. Ple.cînd către oraşul în care locuia părinţii şi fraţii lui, îmbrăcat fiind în haine proaste ţărăneşti, întîlni nişte drumeţi şi află de la dînşii că fraţii lui au luat de soţii pe fetele 350 care le-a trimis el, după cum le hotărîse însuşi, că părinţii lui erau foarte mîhniţi de pieirea fiului lor celui mai mic, că fata cea mică e îmbrăcată în negru şi-l jeleşte şi că nu voieşte a se mărita nici în ruptul capului, măcar că a peţit-o mai mulţi fii de împărat; că acum, în cele din urmă, fraţii 355 lui i-a adus un ginere prea frumos şi că o silesc cu toţii să-l ia şi că nu se ştie de va putea scăpa. Prâslea, auzind de toate acestea, nu puţin s-a întristat în sufletul lui şi, cu inima .înfrîntă, a intrat în oraş. Mai cercetînd în sus şi în jos, află că fata a zis împăratului că, 380 dacă voieşte să o mărite cu tînărul care i-1 aduseră, să poruncească a-i face şi a-i aduce la odoare o furcă cu caieruî şi fusul cu totul de aur şi să toarcă singură, fiindcă aşa îi făcuse şi zmeul şi asta îi plăcea mult. Mai află că împăratul chemase pe starostea de argintari şi-i poruncise zicîndu-i: 385 „Iată, de azi în trei săptămîni să-mi dai gata furca care o cere fata mea cea mică; că de unde nu, unde-ţi stau picioa- 81 12 rele, îţi va sta şi capul“ ; şi bietul argintar se întoarse acasă: trist şi plîngînd. Atunci Prâslea se duse de se băgă ucenic îa argintar-370 Prâslea, tot văzînd pe stăpînu-său văitîndu-se fiindcă nu izbutise a face furca după porunceală, îi zise: — Stăpîne, te văz trist că nu poţi să faci furca ce ţi-a poruncit împăratul, iată, mai sunt trei zile pînă să se împlinească sorocul ce ţi-a dat; lasă-mă pe mine să o fac. 375 Argintarul îl goni, zicîndu-i: — Atîţi meşteri mari n-au putut să o facă, şi tocmai un trenţeros ca tine să o facă? — Dacă nu-ţi voi da furca de azi în trei zile, răspunse Prâslea, să-mi faci ce vei voi. 380 Atunci se învoiră a-i da o odaie să lucreze numai Prâslea singur, şi pe fiecare noapte să-i dea cîte o trăistuţă de alune-şi cîte un pahar de vin bun. Argintarul îi ducea grija, fiindcă, ascultînd pe la uşer n-auzea alt deoît cum spărgea la alune pe nicovală! Iară eînd 385 fu a treia zi, el ieşi dis-de-dimineaţă din odaie cu furca pe tavă, pe care o scosese din mărul zmeului,ce era la dînsul?. şi o dete argintarului ca să o ducă fetei împăratului. Argintarul nu mai putea de bucurie, şi-i făcu un rînd de haine; iar pe la nămiez, cînd venise slujitorii împăratului 390 ca să-l cheme la palat, el seduse şi îi dete furca care torcea singură. După ce împăratul se minună de frumuseţea ei, dete-argintarului doi saci de bani. Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă; ea 395 cunoscu furca şi pricepu că Prâslea cel viteaz trebuie să fi ieşit dasupra pămîntului. Atunci zise împăratului: — Tată, cine a făcut furca poate să-mi facă încă un lucru pe care mi l-a adus la odoare zmeul. Iară împăratul chemă îndată pe argintar şi-i porunci să-i 400 facă o cloşcă cu pui cu totul şi cu totul de aur, şi-i dete soroc de trei săptămîni, şi, daca nu i-o face-o, unde îi stă picioarele îi va sta şi capul. Argintarul, ca şi de-lalt rînd, se întoarse acasă trist;: despreţui ca şi întîia oară pe Prâslea, care îl întrebase şi 405 de astă dată; iară dacă se înţeleseră la cuvinte, se învoiră şi lucrul se şi săvîrşi cu bine. Cînd văzu argintarul cloşca cloncănind şi puii piuindr cu totul şi cu totul de aur şi ciugulind mei tot de aur, înţelese că trebuie să fie lucru măiestru. 82 410 Argintarul luă cloşca, o duse la împăratul, iară împăratul, după ce se minună îndestul de frumuseţea şi gingăşia lor, o duse fetei şi-i zise: — Iată, ţi s-au împlinit toate voile; acum,fata mea, să te găteşti de nuntă. 415 — Tată, îi mai zise fata, cine a făcut aste două lucruri trebuie să aibă şi mărul de aur al zmeului; porunceşte, rogu-te, argintarului să aducă pe meşterul care le-a făcut. Priimind porunca asta, argintarul se înfăţişă împăratului rugîndu-se să-l ierte şi zicîndu-i: 420 — Cum o să aduc înaintea măriei tale pe meşter, fiindcă este un om prost şi trenţeros şi nu este vrednic să vază luminata faţă a măriei tale. Împăratul porunci să-l aducă oricum ar fi. Atunci argintarul, după ce puse de spălă pe Prâslea şi-l 425 curaţi, îl îmbrăcă în nişte haine noi şi-l duse la împăratul; iară împăratul îl înfăţişă fetei. Cum îl văzu fata, îl şi cunoscu. Ea nu putu să-şi ţie lacrămile care o podidiseră, de bucurie mare ce avu, şi zise împăratului: 430 — Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mina zmeilor. Şi, dînd în genuche, îi săruta mîinele şi pe faţă şi pe dos. Luîndu-i seama bine împăratul, îl cunoscu şi dînsul, măcar că foarte mult se schimbase. îl îmbrăţişa şi-l sărută 485 de sute de ori. Dar el tăgăduia. In cele mai din urmă, inima lui înduioşită de rugăciunile tatălui său, ale mamei sale şi ale fetei care rămăsese în genuche rugîndu-1, mărturisi că în adevăr el este fiul lor cel mai mic. 440 Prâslea le povesti apoi toată istoria sa, le spuse şi cum a ieşit dasupra pămîntului şi le arătă şi mărul de aur al zmeului. Atunci împăratul, supărat, chemă pe feciorii lui cei mai mari; dar ei, cum văzură pe Prâslea, o sfecliră. Iară 445 împăratul întrebă pe Prâslea cum să-i pedepsească. Viteazul nostru zise: — Tată, eu îi iert şi pedeapsa să o ia de la Dumnezeu. Noi vom ieşi la scara palatului şi vom arunca fiecare cîte o săgeată în sus şi Dumnezeu, daca vom fi cineva greşiţi, 450 ne va pedepsi. Aşa făcură. Ieşiră cîte trei fraţii în curte, dinaintea palatului, aruncară săgeţile în sus şi, cînd căzură, ale fraţilor S2* 83 celor mai mari le căzură drept în creştetul capului şi-i omo-rîră, dar a celui mai mic îi căzu dinainte. 455 Iară dacă îngropară pe fraţii cei mai mari, făcură nuntă mare şi Prâslea luă pe fata cea mică. Toată împărăţia s-a bucurat că le-a adus Dumnezeu sănătos pe fiul cel mai mic al împăratului şi se mîndrea, fălindu-se, de vitejiile ce făcuse el; iară după moartea tătîne-său se sui el în scaunul: 460 împărăţiei, şi împăraţi în pace de atunci şi pînă în ziua de astăzi, de or fi trăind. Trecui şi eu pe acolo şi statui de mă veselii la nuntă, de unde luai O bucată de batoc, 465 Ş-un picior de iepure şchiop, şi încăleeai p-o şea, şi v-o spusei dumneavoastră aşa.. 5 10 15 20 25 VOINICUL CEL CU CARTEA ÎN MINĂ NĂSCUT A fost odată ca niciodată etc. A fost odată o babă şi un unchiaş. Ei pînă la vreme de bătrîneţe nu avură nici un copil. Ce nu făcură? Ce nu dre-seră? Şi ca să aibă şi ei măcar o miarţă de copil, nici cit. Ba merseră pe la descîntătorese, ba pe la meşteri vrăjitori, ba pe lă cititori de stele şi ca să rămîie baba grea, nici gînd n-avea. Ajunşi la vreme de bătrîneţe, începură a se îngrijura. — Ce ne facem noi babo, zise într-o zi unchiaşul, de vom ajunge niscaiva zile de neputinţă ori de nevoie? Tu ştii că am făcut tot ce mi-a stat prin putinţă, şi ca să ne dea Dumnezeu şi nouă un copilaş, care să fie toiagul bătrî-neţelor noastre, nu s-a îndurat. — De! unchiaş, cine e de vină? Tu ştii că am umblat şi cruciş şi curmeziş pe la meşterese, pe la vraci, am făcut tot ce m-au învăţat unii şi alţii, şi ca să avem şi noi o mîn-gîiere pentru pîrdalnicele de bătrîneţe, că grele mai sun't! a fost peste poate. — Ia, să apucăm noi doi în două părţi, să ne ducem unde ne-o lumina Dumnezeu, căci tot degeaba stăm noi la un loc amîndoi, două nevoi. — Să ne despărţim, unchiaş, daca tu aşa găseşti de cuviinţă. Dară bine, cine să ne închiză ochii în ceasul cel de pe urmă? — Că bine zici tu, baho; stai dară; ia să iei tu (basmaua mea care am avut-o în ziua de cununie şi eu ştergarul cel 85 vărgăţel ce mi-ai adus de zestre. în toate zilele să ne uităm la dînsele; şi cînd vom vedea pe ele cîte trei picături de âO sînge, să ne întoarcem acasă. Acesta să fie semnul că moartea s-a apropiat de unul din noi. — Aşa să facem, unchiaş. Cum ziseră şi făcură. Se gătiră de drum, îşi luară fiecare desăguţa d-a umeri, în care baba puse pe fund bas-35 maua bărbatului ei, iară unchiaşuî ştergarul cel vărgăţel al neveste-sei, şi apucară unul spre răsărit, iară altul spre apus. Nouă zile şi nouă nopţi se duseră, se duseră, şi iară se duseră. întrebară şi pe bun şi pe rău, pe mare şi pe mic 40 ce ar face ei ca să poată avea un copil. Ceea ce le spuseră să facă ei răspunseră că au tot făcut, dară în deşert. Ei căutau să le spuie cineva altceva, ce nu ştiau ei, dară nu-şi găsiseră omul. A zecea zi sculîndu-se unchiaşuî, ieşi afară să se spele, 45 ca să pornească la drum mai departe. Cînd luă ştergarul să se şteargă pe ochi, ce să vază? Trei picături de sînge pe dînsul. El îşi zise: „Trebuie să mă întorc acasă, căci Dumnezeu ştie ce va fi păţit baba mea.“ 50 întinse unchiaşuî la drum. Nu mai căuta nici de mineare, nici de odihnă, şi se întoarse acasă cum plecase. — Ce ţi s-a întîmplat, babo? zise el, cum îşi văzu jumătatea. — Ce să mi se întîmple, unchiaş? Iacă eu îmi căutam 55 de cale şi întrebam în dreapta şi în stînga, rugîndu-mă de toţi să mă înveţe ceva ca să putem avea un copil. Dară întrebările şi rugăciunile mele le făceam în sec, căci îmi răceam gura de surda. Şi tot mergînd înainte, am ajuns într-o pădure mare, 80 mare, fără seamăn, şi m-am rătăcit prin bungetul acelei păduri, de nu mai ştiam pe unde să ies la oameni. Cînd, odată văz înaintea mea un moş, fleos de bătrîn, uitat de moarte şi de Dumnezeu. Eu îi spui după ce umblu şi cum m-am rătăcit. Moşul, încărcat de zile cum era, se 85 pune jos, stă de vorbă cu mine şi, cu un grai blajin, îmi arătă drumul pe unde să ies acasă, şi îmi zice să mă întorc, căci rîvna noastră a ascultat-o Dumnezeu. — Şi ăsta a fost semnul de pe ştergarul meu? — Se vede că asta. 86 70 Atunci şi ei se hotarîră ca să nu se mai despartă şi să rămîie să-şi mănînce amarul împreună. Nu trecu mult după asta, şi baba spuse unchiaşului că se simte îngreoată. Aoleo! Unde era Dumnezeu să vază bucuria unchiaşu-75 lui cînd auzi d-o asemenea veste bună! Umbla de colo pînă colo de bucurie şi nu mai ştia pe ce să puie mina şi ce să facă. Şi aşa trecură zilele una după alta pînă la nouă luni, cînd baba, cu ajutorul Maicii Domnului, născu un dolofan 80 de copil, de drăguleţ, şi cu o carte în mînă. A treia seară cînd veniră ursitoarele, se întîmpîă ca unchiaşul să fie deştept. Pe dînsul, vezi, nu-1 mai prindea somnul de bucurie, şi de trei zile nu-i mai dase ochii în gene, tot umblînd pe lingă babă ca s-o îngrijească şi s-o 85 caute la boală. D-aia şi cînd veniră ursitoarele, el nu dormea, ci sta stîrcit într-un colţ, ca şi cînd ar fi fost Matracuca, sora doamnei. Cînd începură ursitoarele să ursească, el se făcu numai urechi şi auzi tot. 90 Cea mai mare din ursitoare zise: — Acest copil are să fie un Făt-Frumos, şi are să ajungă bogat. Cea mijlocie zise: — Pe acest copil, cînd va fi el de doisprezece ani, are 95 să-l răpească duhurile rele. Cea mică zise: — Daca va scăpa de duhurile rele, acest copil are să ajungă împărat. Atîta îi trebui unchiaşului să auză, ca să-i dea un cuţit 100 ascuţit prin inimă. El, vezi, nu se împăca cu ceea ce zisese ursitoarea d-a doua. O grije mare îl coprinse, şi de pe acum chiar, începu a plănui cum să facă să-şi scape copilaşul de un asemenea rău. Pînă una, alta, copilul creştea, asculta pe părinţi şi 105 cartea cu care se născuse din mîini n-o lăsa. Cetea, cetea mereu pe dînsa şi învăţa, de se mira toată lumea de silinţa şi învăţătura dînsului. Cînd se făcu ca de nouă ani, ştia cîte în lună şi în soare. El însuşi ajunsese să fie o carte, şi toţi megiaşii veneau la 110 dînsul şi-I întrebau despre păsurile lor. Unchiaşul se bucura, nu se bucura de fiul său, dară baba ştiu că nu mai putea de bucurie, văzîndu-1 şi frumos, 87 115 120 125 ieo 135 140 145 150 155 88 şi cu atîta procopseală într-însul. Unchiaşul, vezi, era cu cuiul la inimă; ştia el ce ştia, dară la nimeni nu spunea. Băiatul de ce creştea, d-aia se făcea mai frumos şi mai învăţat. Tot satul îl cinstea şi îl asculta ca pe cine ştie cine; iară unchiaşul, de ce trecea timpul, d-aia se întrista. Cînd era aproape de a împlini băiatul doisprezece ani, nu mai putu unchiaşul să ţie, trebui să răsufle. El găsi de cuviinţă să spuie şi alor săi ceea ce era să se întîmple fiului lor. Şi astfel, într-o seară, cînd stau cu toţii la foc şi povesteau şi verzi şi uscate, ca să le treacă timpul, unchiaşul se apucă de spuse tot ce auzise de la ursitoare. P-aci, p-aci era să moară baba, muma băiatului, de întristare, cînd auzi unele ca acele; săriră însă unchiaşul şi fiul său, o stropiră cu apă, şi d-abia, d-abia o mai înviorară. Iară băiatul se puse pe gînduri. Şi mai plănui el ce mai plănui, pînă ce, după cîteva zile, spuse tatălui său ceea ce izvodise el să facă. Tată-său, carele asculta la gura lui ca la o carte, se duse numaidecît prin sat şi dete gură la toţi megiaşii că în seara cutare şi cutare, adecă cînd era să împlinească fiu-său doisprezece ani, ei să se adune toţi cu totul la biserică, ca să facă rugăciune pentru fiul său, spre a-1 scăpa de duhurile cele rele. Vorbi şi cu moş popa şi toţi cu totul se făgăduiră că va împlini cererea unchiaşului. Şi aşa şi făcură. în seara aceea, cînd era băiatul unchiaşului să împlinească doisprezece ani, toţi oamenii din sat, bărbaţi, femei şi copii, împreună cu moş popa, se adunară la biserică pentru rugăciune. Şi viind moşul cu baba şi cu fiul lor, tot cu cartea în mînă, megiaşii îi băgară la mijloc, şi rugăciunile începură. Se rugară ce se rugară, cînd deodată se pomeniră că se umple biserica de o ceaţă groasă. Atunci căzură cu toţii în genuche şi scoaseră nişte rugăciuni fierbinţi, de ar fi muiat inima nu ştiu cărui duh rău. Ceaţa se risipi şi ei rămaseră teferi. A doua seară, cînd erau la rugăciune, tot pe acea vreme, unde se pomeniră că se umple biserica de şoareci, de lilieci şi de bufniţe, şi începură a chiţăi, de colo pînă colo prin biserică, a se sui pe oameni şi a-i ciupi de pe unde apuca. Toţi se speriară, pînă şi chiar moş popa. Atunci băiatul unchiaşului, cu cartea in mînă, căzu în genuchi şi începu a se ruga cu foc. Aşa făcură şi unchiaşul şi moş popa, şi toţi megiaşii cari se aflau în biserică. Şoarecii şi toate lighioanele acelea pieriră. A treia seară dacă se adunară şi se puseră la rugă» se rugară, se rugară, pînă ce către miezul nopţii o dată începu a se cutremura biserica şi se auziră nişte pocnete şi tunete, bubuituri şi duduituri îngrozitoare, ca de tunet. 160 Căzură şi de astă dată în genuchi, se rugară şi de astă dată cu toată credinţa în Dumnezeu. însă, ce să vedeţi d-voas-tră? tocmai în toiul rugăciunei, unde se coborî un călugăr din turnul bisericii, apucă pe băiatul unchiaşului de subţiori, îl răpeşte din mijlocul lor şi se înalţă cu dînsul în sus. 165 N-apucară oamenii să bage bine de seamă, şi pieriră din ocbii lor ca o nălucă. Ba că o fi rămas prin turn, ba că o fi pe după biserică, ba că o fi pe colo, ba pe dincolo. Aşi î El s-a dus cu călugărul ce-1 răpise, şi dus a fost. Toţi rămaseră ca căzuţi din cer de spaimă, dar unchia-170 şui şi baba, mai cu asupra. După ce se mai astîmpărară din spaimă, şi după ce biserica se linişti, oamenii ieşiră şi se duse fiecare într-ale sale. Fiul unchiaşului, deşi răpit de călugăr, dară cartea din mînă n-o lăsa. Căţea mereu şi în gura mare; iară cînd fu 175 de ajunse pe la mijlocul cărţii, călugărul nu-1 mai putea ţine. Vru să-i smucească cartea din mînă; dară băiatul o ţinea vîrtos. Luptîndu-se cu băiatul prin văzduh ca să-i ia cartea, călugărul îl scăpă, şi fiul unchiaşului căzu într-o prăpastie adîncă. 180 Dumnezeu ştie cît a rămas el acolo, pînă s-a dezmeticit din ameţeala ce-i veni căzînd. Cînd se pomeni, el era tot cu cartea în mînă. Mulţumi Domnului că l-a scos din mîna duhurilor rele şi că este viu; dară alt necaz acum! nu ştia unde se află. Se scoală el d-acolo, şi o porneşte la 185 drum. Şi aide, şi aide pînă ce d-abia ieşi din prăpastie. Apoi o luă într-acolo unde mila Domnului l-o duce. Şi apucînd spre soare-scapătă, se duse, se duse, zi de vară pînă-n seară, fără să dea de vrun sat şi fără să vază pui de om; şi mai mergînd ce mai merse, dete de un copaci 190 şi mase acolo. Nemîncat şi nebăut nu putea să doarmă. Şi luptîndu-se cu foamea, cu setea şi cu nesomnul, se socotea unde s-ar duce, ca să iasă la lume. A doua zi o apucă iarăşi spre soare-scapătă, după cum plănuia el, pînă ce dete peste nişte grămezi de căpăţîni şi oase de oameni. 195 Şi apucîndu-1 nişte răcori reci de frică, începu a citi pe cărticica lui, şi înlătură oarecum groaza ce sta gata să-l coprinză. îşi luă deci inima în dinţi şi porni înainte;de ce mergea mai-nainte, d-aceea grămezile de oase de om 89 •200 205 210 215 220 225 230 235 240 90 se înmulţeau. El se făcu că nu le bagă de seamă, şi tot înainte mergea, pînă ce ajunse la un oraş mare, din care numai dărimături rămăsese. Prea puţine ziduri mai erau în picioare. Şi mai merse ce mai merse, şi dete de nişte palaturi foarte frumoase. Acolo daca ajunse, bătu în poartă. El cugeta să ceară ceva demîncare, că nu mîncase nu ştiu de cîte zile, şi să-l lase să mîie acolo, că era vreme de cînd nu se odihnise ca lumea. Dară nu-i răspunse nimeni. Mai bătu o dată. Dar ca să răspunză cineva, ba. în sfîrşit, bătu şi a treia oară; dară niţel mai tăricel. De astă dată se auzi un glas piţigăiat dinlăuntru că-1 întreabă: — Cine este? El răspunse că este om ca toţi oamenii, şi cere să-l găzduiască. Daca îi deschise portiţa, ce credeţi că mi-ţi văzu? O umbră de om, un bătrîn cu barba pînă la genuchi, slab şi pipirnicit şi cocoşat de parcă mînca numai vinerea. El se cruci cînd văzu pe Făt-Frumos, şi-i spuse că n-a văzut om de cînd era copilandru. Acest bătrîn era portarul curţii, şi lăsat acolo să păzească palatul pînă s-o găsi cineva care să desfacă făcutul locului aceluia. Dacă intră Făt-Frumos înăuntru, bătrînul îi puse o masă curată, şi pe masă nişte pîine albă ca zăpada şi nişte legumă bună de mîncare, însă gătită fără multe meşteşuguri. Băiatul îmbuca lupeşte, căci nici el nu mai ştia de cînd nu mîncase. După ce mîncă şi se sătură, se puse la vorbă cu unchiaşul. — Bine tătuţule, ca ce să fie asta, de n-am întîlnit eu, cale de atîtea zile de cînd viu, nici un sufleţel de om p-aici pe la voi, fără numai grămezi, grămezi de oase de oameni, risipite colea şi colea? Ş-apoi şi aici la palaturile. acestea, numai pe tine te găsesc cu sufletul în oase, încolo parcă ar fi în împărăţia morţii? — Ei, tătişorule, povestea împărăţiei acesteia este mare. Eu ţi-oi spune o cîtinică din ea. Să vezi dumneata, nepo-ţelu moşului, această împărăţie a fost şi ea odată mare şi puternică. împăratul şi împărăteasa locului n-aveau copii. Ei, în loc să se roage lui Dumnezeu ca să le dea un moştenitor, se apucară să umble cu farmece. Umblară ei ce umblată, şi dete peste un fermecător meşter. Acesta nu ştiu ce făcu, nu ştiu ce drese, că numai iată că împărăteasa rămîne grea, şi după nouă luni născu o fată mai frumoasă decît nu ştiu care zînă din cer. Ea tră-245 ieşte şi acum. Este atît de frumoasă, incit s-o vezi şi să n-o uiţi în toată viaţa ta. La trei zile cînd veniră ursitoarele, o ursiră ca ea să nu se poată mărita pînă ce nu se va găsi cineva care să petreacă o noapte în cămara ei şi să scape teafăr. Pasămite. 250 Dumnezeu pedepsea pe copil pentru păcatul părinţilor. Nu numai atît, dară ursitoarele întinse pedeapsa aceasta şi asupra împărăţiei. Ele zise că din ziua cînd va veni cel dintîi peţitor şi nu va izbuti să scape, toate oraşele şi toate satele să se dărîme precum le-ai văzut şi tu, şi toţi 255 oamenii să putrezească, să le rămîie numai oasele. Aceasta ca să îngrozească pe juni, ca să nu vie în peţit. Vezi d-ta, şi fermecătorul acela care a făcut pe împărăteasă să nască, fu pedepsit, căci umbra lui este care vine noaptea de munceşte şi chinuieşte pe bieţii tineri carii se încumet a rămî-200 nea în cămara domniţei. Mulţi tineri s-au încumes pînă acum a face cercare, şi toţi au pierit. Auzind unele ca acestea Făt-Frumos, zise portarului că ar dori să vază şi el pe fata de împărat. 265 — Fugi d-ac-olo, tătişorule, nu-ţi mai băga sufletul în păcat. Fă-ţi cruce şi te depărtează de locurile acestea, ca să nu-ţi pierzi viaţa. Păcat de tinereţile tale. „Fie! îşi zise băiatul, gîndindu-se la cele ce păţise pînă acum, tot n-am eu la ce mai trăi singur prin pustiităţile 670 acestea“, şi stărui ca să-l ducă în cămara domniţei. Portarul, daca văzu că nu este chip să-l oprească de a merge, îl duse la fata împăratului. Ei, cum se văzură, se şi plăcură. Se vede că ei erau făcuţi unul pentru altul. Şi de unde să nu fie aşa! 275 Biată fata împăratului ar fi dorit să rămîie în noaptea aceea băiatul în cămara ei; dară îi era milă de tinereţele lui, cum de să se prăpădească o aşa bunătate de june. Şi împreună cu portarul mai cercară încă o dată să-l facă a nu rămînea. Dară fu peste poate; căci Făt-Frumos 280 era de aceia cari, cînd îşi pune în gînd să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap. Şi aşa, cum veni seara, el se duse cu cărticica lui în mînă şi stătu în priveghere. Ce făcu el, ce nu făcu, că văzu albul zilei. A doua zi îl găsiră tot cu cartea în mînă şi 91 285 searbăd, şi galben ca turta de ceară, de pare că muncise cine ştie la ce lucruri grele, şi cine ştie cîte nopţi, nemîncat şi riebăut. Se deşteptă şi fata de unde dormea ea, şi cum îl văzu în carne şi în oase îi zise: 290 — Tu să fii soţul meu. Atunci o dată, ca din senin, începură a învia oamenii de prin oraşe şi de prin sate, slugile de prin curte, şi toate cîte erau cu suflet, în ziua cînd veni cel întîi peţitor, începu să mişte şi să se scoale ca dintr-un somn adînc. 295 Oamenii începură la lucrul lor, oştirea a da în tîmpine şi în surle, şi a veni la curtea împărătească să se închine cu slujba. De unde pînă aci era tăcere, moarte, acum te asurzeau strigătele şi zgomotul ce făcea mulţimea de oameni şi de argaţi mergînd fiecare la lucrul său. 800 Portarul se buimăcise la cele ce vedea. Nu ştia încotro să-şi întoarcă privirea şi la ce să se uite mai întîi. Făt-Frumos şi cu domniţa ieşiră şi se arătară la lume. Mulţimea striga de bucurie de se auzea în cer strigătul lor, şi din fiecare gură ieşea vorbele: „Să ne trăiască împă-805 râtul şi împărăteasa noastră!“ Făt-Frumos, daca se cunună cu fata, se aşeză în scaunul împărăţiei şi-şi tocmi ostile, boierimea şi prostimea cum ştia el în legea lui. Toţi rămaseră mulţumiţi de tocmelele lui. Şi petrecură ce petrecură cu fericire în căsătoria lor; 810 cînd, într-una din zile, îşi aduse aminte de tatăl său şi de mumă-sa, şi se întristă că nu ştia nimic de căpătîiul lor. împărăteasa băgă de seamă întristarea lui şi, ca unul ce-i era drag foarte, nu voia, vezi, să-l vadă nici o clipă de ochi măcar fără chef. Prinse a-1 întreba. Iară daca îi 815 spuse, ea îl îndemnă să se ducă să-şi aducă părinţii, şi să trăiască cu toţii la un loc ca în sinul mă-sii. Făt-Frumos asta şi voia. Şi totuşi nu se îndura să-şi lase soţia singură. Ştia el, biet, ce va să zică singurătatea. Dară înteţindu-1 şi încingîndu-1 dorul de părinţi, 320 hotărî să se ducă. înainte însă de a pleca, împărăteasa, soţia lui, îi dete un inel, ce zicea că îl are de la moşi, de la strămoşi, şi îi spuse că are puterea, cînd îl scoate din deget, se uită la dînsul şi doreşte, să se facă un palat cum seamăn pe lume 325 să nu aibă. îi dete şi pe vizitiul curţii, om vechi, credincios şi iute la slujbă, care să nu se dezlipească de stăpînul său, nici cît ai da în amnar. 92 Aşa căpuit şi pregătit de drum, plecă către satul unde trăiau părinţii lui, după ce-şi luă ziua bună de la împără-330 teasa, de la boieri şi de la ostaşi. Drumul îi era să treacă pe la împărăţia lui Sefer împărat, pe la ţara zînelor şi Dumnezeu mai ştie pe unde. Trei ani şi trei luni şi trei zile ţinu călătoria pînă să ajungă la satul părinţilor lui. Şi trecînd pe la împărăţia -335 lui Sefer împărat, l-a întîmpinat dregătorii curţii şi l-a petrecut cu dragoste. Şi trecînd şi pe la ţara zînelor, acestea se întreceau care de care să-i arate mai multă cinste şi să-l petreacă. Daca ajunse la satul părinţilor săi, trase butca dinain-340 tea bordeiului. Tată-sau şi mă-sa nu-1 cunoscură. El daca văzu aşa, ceru să-l găzduiască. Bătrînii priimiră, şi-şi cerură iertăciune că nu pot să-i dea mai mult decit ceea ce au, adică bordeiul lor. El se învoi şi mase acolo. Peste noapte se scoală, iese afară binişor şi, uitîndu-se la inel, 345 îi arătă că doreşte să se facă un palat înfricoşat în locul bordeiului aceluia. N-apucă să isprăvească bine de gîndit, şi mi se ridică, neiculiţă, nişte palat uri măreţe, împodobite cu de toate frumuseţile, cu grădini falnice, cu izvoare limpezi, de să 350 te tot fi uitat la dînselc şi să nu te saturi. Dară încămite pe dinăuntru? Aci e aci. Cămările, lăviţile, aşternuturile, numai scumpeturi. Cînd se deşteptară a doua zi unchiaşul şi cu baba şi se văzură muiaţi numai în aur se speriară. Se frecau la ochi 355 şi se uitau în toate părţile, şi nu le veneau a crede ochilor lor. Li se păreau că visează. Atunci intră Făt-Frumos la dînşii, îi scoase din uimirea în care căzuseră şi se descoperi, spuindu-le că el este fiul lor cel răpit, şi că a ajuns împărat. 361) Cînd auziră de unele ca acestea, unchiaşul şi baba muriră şi înviară de bucurie. Apoi îl luară şi îl pupară şi pe o parte şi pe alta: iară el le sărută mîinile. • îndată se făcu zvon în sat că unchiaşul şi baba se procopsiră fără ştirea lui Dumnezeu, şi alerga lumea după 365 lume ca să vază cu ochii lor minunea. Ajungînd şi la urechile stăpînului moşiei acest zvon, se duse şi el de văzu palaturile şi rămase cu ochii zgîiţi. Acest om era pizmătareţ şi zăcaş la inimă. Nu voia, vezi, nici în ruptul capului, să-l întreacă alţii, nici în bogăţie, 370 nici în procopseală. 93 Se duse, deci, acolo, să se încredinţeze prin sine însuşi de această minune, şi daca văzu pe Făt-Frumos, ar fi poftit dumnealui să-l ginerească, fiindcă avea trei fete. Pofti pe Făt-Frumos, ca să vie şi el pe la dînsul p-acasăr 375 ca să lege prietenie. Făt-Frumos, cu inima curată şi fără nici o vinovăţie într-însul, se duse, de! de datorie. Acolor daca îl văzură, stăpînul moşiei aduse vorba de căsătorie şi-i spuse că ar fi bun bucuros să-i dea pe oricare va voi el să ia din fetele lui. 880 Făt-Frumos le spuse curat că el este însurat, şi că are de gînd să se întoarcă la nevastă peste puţin. Ba încă le spuse şi cu ce putere făcuse palaturile alea frumoasele,, daca îl întrebară. Pizmătareţul de stăpîn al moşiei plănui atunci cu fetele 385 sale, cum să facă să fure inelul din degetul lui Făt-Frumos. Pentru aceasta, nu trecu multe zile, şi poftiră pe Făt-Frumos la masă la dînşii ca să se cliefuiască şi să petreacă, împreună, căci, ziceau ei, mai avea-vor zile să se mai vază au ba? 390 Făt-Frumos, fără să-i plesnească prin cap ce plănuiseră ei, se duse. După ce se chefuiră mîncînd şi bînd cît le cerură inima, cînd fură să se scoale de Ia masă, zăcaşul de proprietar ceru să le mai dea cîte un pahar să bea, la botu calului, cum se zice. în paharul ce de te lui Făt-Frumos, ames-395 tecă, fără să ştie el, nişte buruieni adormitoare. Cum bău, îl şi fură Aghiuţă. Căzu într-o amorţeală soră cu moartea. Capul îi bănănăia într-o parte şi într-alta, de parcă îşi rupsese junghetura. îl luară, deci, binişor, îl puseră într-un pat, şi acolo rămase pînă a doua zi. 400 Pe cînd dormea el dus, îi scoaseră inelul din deget şi îl ascunseră. A doua zi daca se deşteptă Făt-Frumos, îi fu ruşine de ceea ce făcuse. El se căia şi se căina cum de să facă el fapte de care nu mai făcuse în viaţa lui, să-şi bea adecă şi sim-405 ţirile. El socotea, vezi, că a băut ca un nemernic, şi d-aia, se îmbătase aşa. Cum se deşteptă se şi duse acasă fără să bage de seamă că îi lipseşte inelul din deget. Acasă daca ajunse, ia palatul de unde nu e. Pierise ca şi cînd n-ar fi mai fost, iar în 410 locul lui găsi iarăşi bordeiul părinţilor lui. Se mai căi el o» toană de neghiobia ce făcuse, dar acuma prinde orbuly scoate-i ochii, povestea ăluia. 94 Se hotărî dară să se întoarcă la împărăţia lui, să nu se mai întîlnească cu nişte asemenea oameni răi la suflet. 415 El zise şi părinţilor lui să meargă cu dînsul, să trăiască ca în rai. Dară ei se mulţumiră a le rămînea oasele în sătucea-nul în care se născuseră, şi poftiră fiului lor o viaţă lină şi fără de supărări diavoleşti. Bietul Făt-Frumos, trist că-şi pierduse inelul, trist că 420 părinţii săi nu voiesc a merge să trăiască cu dînsul, sta cu capul rezemat pe mină şi se gîndea cum să facă ca toate să-i iasă înde bine. Cînd, deodată, se înfăţişează înainte-i vizitiul ce-i dase împărăteasa. — Ce ai, stăpîne, de eşti aşa trist, fără să te mîngîi? 425 Au doară priimit-ai niscaiva ştiri rele de la împărăţie? — Ba ştiri rele de la împărăţie n-am priimit, dragul meu. Dară iacă, iacă, iacă ce mi s-a întîmplat. Şi-i spuse tot, din fir pînă-n aţă. — Ia lasă, stăpîne, nu te mai mîhni aşa pentru atîta 400 lucru de nimic. — Ce stai tu de vorbeşti, omule? Apoi de nimic lucru iei tu că am pierdut inelul, aşa sculă rară? Şi de puţin lucru socoteşti tu că este a mă despărţi de părinţi fără să mai nădăjduiesc a-i vedea? *05 — Ba nu, stăpîne; dară ia să ne înţelegem la cuvinte. Părinţii împărăţiei tale, daca nu vor să vie să trăiască pe lîngă d-ta, poţi să-i faci să trăiască bine şi aci, lăsîndu-le o sumuliţă bunicică de bani, de care ai, mulţumită Domnului, destui. Gît ppntru inel, apoi împărăteasa, doamna 440 noastră, a avut de grije şi pentru aceasta. La plecare, ea mi-a dat acest inel, cu poruncă straşnică ca să ţi-1 dau numai atunci cînd voi vedea că mîhnirea umblă să te biruie. Şi tocmai acum mi se pare că e timpul. Poftim! Şi îndată seoţînd din sîn un inel, ca şi celălalt de fru-445 mos, i-1 dete, mai adăogînd a zice că inelul acesta are darul, ca, uitîndu-te la el şi dorind, îndată se va înfăţişa înaintea dumitale doi arapi, cari vor face orice le vei porunci. Tocmai atunci trecea p-acolo şi stăpânul moşiei, cel cu pricina, într-o căruţă cu patru telegari, mergînd în treaba 450 iui. Făt-Frumos, cum luă inelul în mină, se uită la el, şi pofti să iasă cei doi arapi. îndată se pomeni cu doi arapi, negri ca fundul ceaunului, că stau dinaintea lui, ageri şi sprinteni ca nişte pardosi. 455 — Ge porunceşti, stăpîne? ziseră ei. 95 — Să-mi luaţi pe chir ăla care trece în căruţă şi să nu-1 slăbiţi pînă nu va scoate inelul ce mi-a tras din deget mişeleşte. Vezi că el pricepuse că beţia aia d-atuncea nu fusese 460 lucru curat; dară n-avusese ce-şi face capului, d-aia şi tăcuse din gură. Unde mi se repeziră, neiculene, ăi arapi, ca nişte zmei şi ca nişte lei paralei, de nu-i puteai ajunge cu praştia! într-o clipă fură acolo, şi unul apucă caii de dîrlogi şi mi 466 ţi-i opri ca pe ei, şi altul apucă pe pizmătareţul de stăpîn al moşiei de piept, şi cît te-ai şterge la ochi, fu şi dat jos; şi unde mi ţi-1 începură a-1 răsuci şi a-1 buchisi înfundat^ de-ţi era mai mare mila de dînsul. Dacă îi cerură arapii inelul, el tăgăduia ca un nemernic. 470 Se pusese diavolul călare pe inima lui şi nu-1 lăsa nicidecum să scoaţă inelul la iveală. Dară ce credeţi că arapii mi-1 lăsară numai aşa, cu una, două? Nici să vă gîndiţi. îl luară din nou la tărbăceală. Umbla prin mâinile lor, de la unul la altul, ca o minge. îl mai făţuiră, îl mai 475 trudiră, îl luară din nou la rapanghele, şi-l mai dară căţeaua, de credeai că se pierde prin mîinile lor, şi, ca să spuie, nici cît. Dacă văzură arapii aşa, că se înclinase şi nu vrea să dea inelul, îl puseră jos, unul îl ţinea şi altul scoase un 480 cuţit de la brîu, îl dete pe masat, şi se făcea că vrea să-l jupoaie de viu. Văzu ăla eă nu e glumă, că-i sta viaţa numai într-un fir de ată, si ca să scape de moarte, spuse că la el este inelul, şi-l scoase de-1 dete arapilor. 485 Ar fi voit oamenii lui, vizitiul şi argatul, să sară să-şi scape stăpînul din mîna arapilor. Dar cine se putea apropia de dînşii? Numai cîte un brînci le da aceştia, şi se duceau peste cap, de se sculau schilozi. Făt-Frumos privea şi creştea carnea pe el de muîţu-400 mire, cînd vedea că freacă ridichea becisnicului de zăcaş, după cum i se cuvenea. Priimindu-şi inelul Făt-Frumos, îl băgă în deget lingă cellalt, şi se hotărî a se întoarce înapoi ia împărăţia sa. Dete părinţilor lui vro două, trei pungi de galbeni, fiindcă nu 495 voiră a merge cu dînsul, se găti de drum, se urcă în butcă şi porni. Dară cînd se despărţiră? Plîngea şi lemnele şi pietrele de jalea unchiaşuîui şi a babei. Vezi că pricepură ei că 96 n-are să se mai vază. Poate că în cer, dar aci pe pămînt, 500 de leac! Şi se duse, şi se duse Făt-Frumos cale lungă depărtată, care de aci înainte se găteşte, basmu mai frumos grăieşte, se duse pînă ajunse la o poiană frumoasă, de marginea căreia curgea un rîuleţ. Aci îşi căută el loc de popas. Fie, că-1 605 şi găsise, căci era o frumuseţe de nu te îndurai să te depărtezi de dînsa. Licheaua de stăpîn al moşiei, nici una nici alta, voia cu dinadinsul să aibă pentru dînsul inelul lui Făt-Frumos şi mai multe nu. Se luă după dînsul, şi cugeta că, mai cu 510 marghiolii, mai cu şoalda, mai cu prefăcătorii, să înşele pe Făt-Frumos şi să-i dea pui de giol la inel. Daca văzu pe Făt-Frumos ca vrea să poposească, se opri şi el mai cît colea, după un mărăciniş, şi aşteptă pînă să adoarmă. 515 Făt-Frumos, nici că se gîndea la nişte astfel de mişelii, el întinse pe pajişte nişte scoarţe scumpe ce le avea, se aşeză pe dînsele, mîncă şi se culcă. Vizitiul lui cel credincios stătu de pază o bună bucată de timp, şi daca văzu că nici apele nu se mai mişcă, şi fiind şi ajuns de osteneala 520 drumului, puse şi el capul jos şi-l fură somnul. Cînd văzu că amîndoi dorm duşi, ăla ieşi din crîng binişor, şi piş, piş, ca o miţă cînd pîndeşte la şoareci, se apropie încetişor de Făt-Frumos, îi trage inelele din deget şi p-aici ţi-e drumul. 625 Iară daca se sculă Făt-Frumos şi văzu că-i lipsesc inelele, crezu că vizitiul i le-o fi luat, ca să le puie bine, de teamă ca să nu le piarză dormind, şi-l întrebă. Vizitiul răspunse că Doamne fereşte! nu i le-a luat el. Acum înţelese că ATeun fur i le-a şters şi se în tristă, nevoie mare. 580 Aşa supărat, porunci de înhămă caii la butcă şi porni. El nu ştia ca cine să i le fi luat, şi n-avea pe cine apuca de ele. Şi mergînd el aşa şi ciudindu-se şi frămîntîndu-se de mîhnire, se gîndea ca ce să răspunză el împărătesei, cînd l-o întreba de inele. Nu-i venea lui, vezi, o dată cu 585 capul, să-l crează neştine că este neharnic, mototol şi adormit. Tocmai pe cînd părerea de rău îl ajunsese şi mai şi decît pînă aci, erau trecînd printr-o pădure mare şi deasă. Dodată auzi nişte balauri de lăutari trăgînd din viori, 640 de gîndeai că mănîncă foc, şi din ce în ce se apropriau. 97 18 — Opere, voi. I — Petre Ispirescu Nu trecu mult şi iată că lăutarii trecură pe lingă butca lui Făt-Frumos, tot cîntînd, şi-i deteră bună-ziua. Făt-Frumos le mulţumi şi prinse a-i întreba: — Dară de unde veniţi, bre, oameni buni, şi unde vă 546 duceţi? Lăutarii răspunseră: — Ne ducem să cîntăm la nunta împărătesei tale. — Cum să cîntaţi la nunta împărătesei mele? întrebă Făt-Frumos, căruia îi sări inima de frică. 550 — Apoi, să vezi dumneata. Un împărat din vecină- tate, văzînd că este atîta diastimă de vreme de cînd ai plecat şi nu te-ai mai întors, s-a sculat cu oaste asupra împărăţiei tale, ca să silească pe împărăteasa a lua de soţ pe fiul său. Împărăteasa s-a împotrivit foarte, şi de două 45 5 ori s-au lovit ostile şi de două ori acel împărat a fost biruitor. în cele din urmă, nici împărăteasa nu mai trăgea nădejde c-o să te întorci. Şi de milă, ca să nu se mai prăpădească oraşele şi satele şi atîta sumedenie de oaste, s-a înduplecat a asculta cererea împăratului, şi mîine le este 460 nunta. — Cum se poate una ca asta? — Iaca, se poate şi se prea poate. Dară fiindcă te întorci, şi daca voieşti să ajungi înaintea nunţii, lasă-ţi butca să vie pe urmă, şi tu aideţi cu noi. 585 Făt-Frumos n-aşteptă să-i mai zică încă o dată. Se dete binişor jos din butcă, şi porni cu lăutarii la drum. Unul din lăutari îl luă în cîrcă, şi cînd îşi făcu vînt, se aruncă drept în slava cerului, şi mergea ca vîrtejul. Ar fi voit el să meargă ca gîndul, dară îi fu teamă să nu ples-570 nească fierea în Făt-Frumos. Odată începu Făt-Frumos să strige: — Stăi, mă, să-mi iau căciula, că mi-a căzut din cap. — Ce stai dumneata de vorbeşti? Las-o încolo, la nevoile, căciula, că ea acum o fi cale de şase luni de departe, 57 5 să mergi cu piciorul pînă acolo, unde a căzut ea. Şi mai merse ce mai merse şi se coborîră la scara palatului împărăţiei sale. Aci daca ajunse, împărăteasa şi toţi boierii şi toată oastea ieşiră întru întîmpinarea lui. După ce-şi dară bun-580 găsit şi bun-venit, îi povestiră cum împăratul vecin s-a sculat cu război asupra lor, cum oastea lui a spart oastea împărăţiei lui de două ori, şi cum se gătesc pentru a treia lovire. 98 Apoi împărăteasa îi spuse că ea a făcut acele meşteşuguri 585 cu lăutarii, ca să-l aducă mai curînd, că ştie cum a pierdut inelele şi ce-a păţit. Pe cînd vorbeau încă, iacă un curier că se înfăţişează înaintea lor şi dă împărătesei inelele cu pricina şi împăratului căciula ce-i căzuse din cap. 590 Ea îi spuse că doi din acei lăutari ce a văzut el în pădure a avut porunca: unul să-l aducă pe dînsul, şi altul inelele. împăratul se veseli o toană; dară era supărat foarte cum de să îndrăznească vecinul lor împărat să se scoale cu 595 război asupra împărătesei sale. Şi auzind gloatele de venirea lui Făt-Frumos veneau droaie să se scrie la oaste. Se sculară, deci, cu mic cu mare, şi făcu oaste ca frunza şi ca iarba. Făt-Frumos le tocmi şi le învăţă cum să meargă la război. Şi-l ascultau gloatele, 600 că-1 iubeau nevoie mare. D-apoi boierii? Nu se lăsau nici ci mai prejos. Vezi că şi el era drept, îndurător şi viteaz. Pornind la război cu o silă aşa de mare şi de grozavă sparse împărăţia vecinului lor cutezător. Prinse în război şi pe acel împărat vrăjmaş, împreună cu fiul său, şi 605 îi aduse de-i tăiară dinaintea împărătesei. Apoi întinzînd coprinsul său şi asupra acelei împărăţii şi mai puind la cale toate cum să ajungă supuşii săi să fie fericiţi, se puse pe trai, şi trăirăveac de om nesupăraţi de nimeni. 610 Iară eu încălecai p-o şea etc. 13* 5 10 15 20 25 100 VOINICUL CEL FĂRĂ DE TATĂ A fost, odată ca niciodată etc. A fost un împărat ş-o împărăteasă. Ei aveau numai o fată şi o păzea ca lumina ochilor lor. Ea n-avea voie să iasă nici pînă în grădină fără dădaca ei. Aceasta o ţinea de aproape şi n-o scăpa din vedere nici cît ai da în cremene. Fata, tot şezînd la fereastră, vedea pe un june fluieră-vînt umblînd de colo pînă colo. Intr-o zi uitîndu-se la el, o văzu şi el şi, ţintind ochii în ochii ei, ea simţi un fior, apoi ca o scînteie de foc o arse ceva la inimă. Se trase fata de la fereastră şi spuse dădacă-sei ce i se întîmplă. Atunci dădaca ei îi zise: — Ci ca fugi şi d-ta de la fereastră! Ce tot te zgîieşti şi te uiţi la toţi d-alde taie cîinilor frunză. Nu trecu mult şi fata începu a nu se simţi bine. Pasămite luase în pîntece, fără ştirea lui Dumnezeu. Spuse dădacă-sei. Aceasta se da de ceasul morţii de ciudă, cum de să se întîmple una ca asta, fără să ştie fata de bărbat. Frica ce le coprinsese pe amîndouă era de nepovestit. —- Ca ce o să zică tată-tău acum cînd va afla, se văieta dădaca, ce o să-i răspunz eu, cînd mă va întreba? — Cum o să mă înfăţişez eu acum înaintea tată-meu cu borţuî la gură, zise şi fata, cînd numai unul Dumnezeu ştie cît sunt de nevinovată? Şi în adevăr că tată-său era un om aspru. Nu le-ar fi iertat o dată cu capul. Se duseră, deci, şi povesti împărătesei toată întîm-plarea, şi se rugară de dînsa, ca să intre ea la împăratul cu mijlocire de iertare. 30 Cînd auzi împărăteasa de cele ce se întîmplase, se luă cu miinile de păr. Ea zicea că este peste poate ca să ră-mîie cineva însărcinată din vedere. Vezi că ea ştia cum merg lucrurile în lume. Şi la o minune ca aceasta nici că se aştepta. 35 Lucrurile nu puteau rămînea mult timp acoperite, împărăteasa, de silă, de milă, fu nevoită a spune împăratului toată şiritenia. Cînd auzi împăratul de astă năpaste, se făcu foc de mînie. Răcnea ca un leu: 40 — Cine să fie acel neomenit carele mi-a necinstit perii cei albi ai bătrîneţelor mele? Cu moarte să se omoare. în furci să-l atîrne. Praf şi pulbere să se aleagă de capul lui! împărăteasa îl luă cu binişorul şi-l mai domoli olecuţă. Vezi că el nu punea crezămînt pe spusele fiicii sale şi 45 ale dădacei. El ştia că astfel de întîmplare nu se mai auzise. După ce dojeni cu dojană împărătească pe dădacă, oropsi pe fie-sa cu urgie. Porunci de făcu o corăbioară, puse pe fată într-însa, şi lîngă ea cinci pîini şi un urcioraş cu apă, şi îi dete drumul pe gîrlă spre a se duce unde mila Domnu-50 lui o va scoate. Mergînd corăbioara pe apă, ea se ruga lui Dumnezeu cu zdrobire de rărunchi ca să o scoată la liman bun , ca unul ce cunoaşte nevinovăţia ei, şi ca pe una ce nu se ştia la sufletul ei cu nici o prihană. 55 Gîteva zile se bălăbăni ea aşa cu valurile apelor. în ziua a treia îi veni ceasul naşterii, şi făcu un dolofan de copil ca un îngeraş. Biata femeie! căci n-avu ea nici un ajutor omenesc în ziua necazului, decît suferinţele ei, şi alinător pe Dumnezeu! se mîngîia oarecum în sufletul ei 60 că se ştia nepîngărită. Şi vrînd Dumnezeu cu dînsa, corăbioara, într-una din nopţi, se opri. Ea simţi că corabia nu mai merge; sta pe loc. Pînă la ziuă, îi tîcîi inima de frică, neştiind pe ce ţărmuri se va fi oprit. Cînd se lumină, văzu că corăbioara 65 poposise de marginea unei păduri. Ieşind la uscat cu copilaşul în braţe, rătăci încoa şi-ncolo prin pădure. Apoi se aşeză în scorbura unui copaci mare şi gros ca butia. Acolo stete ea mai mulţi ani, hrănindu-se cu ierburi şi rădăcini, ori cu roadele unor copaci. Ea îşi creştea copilaşul cu drag. ICI - ‘VCM.'Î* bJ 70 75 80 85 90 95 100 105 110 102 Ea făcu din ramurile unui copaci un leagăn în care îşi punea copilul ziua; iară noaptea nu-1 depărta de la sinul ei, şi, pentru scăldătoare, se ducea la vadul de la albia unui pîrîiaş ce curgea p-aproape d-acolo. Acoperămînt le era cerul cu stelele; tovarăş de jucării copilului îi era florile cîmpului, paserile cerului, flutureii şi gîngăniile. După ce se făcu mai măricel, mă-sa îl învăţă la vînat şi-i spunea cu lacrămile în ochi cum a fost ea crescută şi cum este nevoită să-l crească pe dînsul. Iară el asculta şi băga la cap toate cele ce îi spunea mă-sa. Mai mărindu-se el oleacă, începu a căta vînat mai pe departe de locuinţa lor. Iară într-una din zile zări un palat în depărtare. El îşi aduse aminte de cele ce îi spusese mă-sa despre palaturile tată-său şi i se păru că se cam aseamănă. Dete fuga şi spune mă-sii ceea ce descoperise. A doua zi plecă cu mă-sa de mînă şi, ajungînd la aceste pala-turi, mumă-sa îi spuse că acelea nu sînt ale tatălui ei; dară că tot cam aşa sunt şi ale împăraţilor din lume. Mai trecu ce mai trecu şi mai mărindu-se şi dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăşi la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăşi dinaintea acelui palat; cu toroipanul la spinare, el îşi luă inima în dinţi şi intră în curte. Pasămite palatul acela era al unor zmei. Flăcăiandrul nostru cel viteaz, carele nu ştia ce este frica, intră şi în palat. P-aci, p-aci era să-şi iasă din minţi de mirare şi să-şi piarză cumpătul dînd de atîtea lucruri, ce nu mai văzuse el în viaţa lui. Cînd, ce să vezi d-ta? odată îi ieşi înainte trei zmei. Aceştia erau stăpînii palatului. Şi unde se repeziră la dînsul de pare că să-l ia în unghii, şi cu grai răstit, dojenin-du-1, îi ziseră: — Cum de ai cutezat, spurcatule, să ne calci casa? Voinicul nu zise nici circ! ci, aducînd toroipanul, mai iute decît fulgerul, păli pe unul la dreapta, pe altul la stînga, de nu ştiură de unde le veni trăsnetul, şi îi culcă la pămînt. Şi nici că se mai mişcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde. Al treilea zmeu, văzînd cum merge treaba, pieri dinaintea lui ca o nălucă, şi se duse de se ascunse în pivniţă. Văzu el că nu poate da piept cu un asemenea viteaz, şi se hotărî a-i purta sîmbetele. Voinicul de românaş, în dîrdora luptei nu băgă de seamă ce se făcu al treilea zmeu. Aşteptă ce aşteptă şi daca văzu că nu mai vine nimeni, el se întoarse, luă pe mumă-sa, o duse în acele palaturi şi se aşeză acolo. Umblînd din cămară în cămară, dete peste armele 115 zmeilor şi se minună. Mă-sa îi spuse că văzuse în casa tatălui său asemenea arme, şi îi arătă cum se întrebuinţează, îi prinse bine, căci văzu că îi merge mai lesne la vînat. Acum începu a săgeta la căprioare şi la ciute, căci pînă acum vina numai păsărele cu laţul, şi li era cu greu. 120 Ajunsese ca el să fie tare şi mare în pădure. Nu era cine să-i stea împotrivă. De multe ori nu venea cu zilele p-acasă. într-una din zile, zmeul ieşi din pivniţă şi veni milo-gindu-se la muma voinicului ca să-şi facă pomană cu el 125 să-l priimească la curtea ei, căci zicea el că pribegeşte nu ştiu de cît timp orbăcăind prin acel bunget de pădure. Spuse că este un nenorocit carele se rătăcise, umblînd după vînat, şi da laudă Domnului că l-a învrednicit a mai da peste fiinţe de oameni. 130 Ea, biet, care ştia ce este necazul şi lipsa, îşi plecă urechea la rugăciunile cele viclene ale zmeului şi, făcîndu-i-se milă de nenorocirile lui, îi făgădui că va vorbi fiului ei de dînsul. Cum veni fiul său de unde era dus, ea îi spuse toată 135 şiretenia nenorocirei omului ce năzuia la mila lor, şi îl rugă să aibă milă de ticăloşia lui, căci, zicea ea, nu ştim cum ne va mai aduce şi pe noi Dumnezeu. Voinicului îi păru bine de astă întîmplare, mai cu seamă, gîndea el, că va fi barim o slugă în curte care să 140 ţie de urît mă-sii, în lipsa lui, şi să-i şi dea ajutor în tre-bile casei. Nu-1 cunoscu că este zmeu, cînd îl, văzu, atît de bine ştiu procletul a se schimba. îi spuse ce are de făcut şi îl primi să şează la curtea lui. 145 Multele lipsuri, multele necazuri, multa mîhnire ce suferise muma viteazului şi dorul cel mare de ţara ei, iară mai cu seamă suferinţele ei cînd se gîndea la ruşinea ce rămăsese asupra numelui său în casa părinţilor ei, ea fiind nevinovată, o făcu de lîncezea şi se topea d-a-n picioarele. 150 Văzînd-o zmeul aşa searbădă şi tot fără voie-bună, se în-cumese într-una din zile, pe cînd voinicul era lavinătoare, şi o întrebă, dară se prefăcu că vorbeşte cu sfială: — Cum bag de seamă, stăpînă, nu prea ţi-e bine? 103 155 160 165 170 175 180 185 190 195 104 — Nu mi-e bine, mă băiete, căci mi-e dor d-alde tata şi d-alde mama, şi de ţara mea. Vezi că eu sunt fată de împărat, şi pentru o năpaste ce a căzut pe capul meu pribegesc de sunt atîţi mari de ani. — Eu ştiu un leac pentru boala dumitale, stăpînă; dară n-are cine se duce să-l aducă. Şi îi spuse o sumedenie de minuni ce făcuse leacul ce zicea că ar fi bun pentru ea. Gînd se întoarse de la vînătoare fiul ei, ea îi spuse că auzise de la sluga lor, cum că de va mînca mere din mărul roşu se va face sănătoasă. EI fu bun bucuros că auzise un leac care să facă pe mă-sa sănătoasă, şi se hotărî a se duce tocmai acolo să-i aducă leacul. Îşi luă ziua bună şi plecă. Dar încotro s-apuce? căci nici nu mai auzise pînă atunci de aşa ceva. Apucă şi el într-un noroc spre răsărit şi, mer-gînd prin desişurile pădurii, zări un palat mai frumos decît acela în care şedeau ei. Se duse drept acolo. Aci locuia o zînă măiastră. Cum o văzu el, îi căzu cu drag. Dară măiastră, ieşlndu-i înainte, îl priimi după cum i se cuvenea, îl băgă în palat şi îl omeni ca pe un oaspe. Din una, din alta, se înţeleseră la cuvinte. Vezi că, măre, aceasta era scrisa lui. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere, decît p-al mă-sii. Ş-apoi era atît de frumoasă şi de gingaşe, ca o floare! Ea încă avea la ce se uita la el; căci era un brad de românaş. El se uitase acolo la dînsa. Cînd îşi aduse aminte că el plecase să aducă mume-sei mere de la mărul roşu, voi să o zbughească. Dară zîna măiastră îl opri şi-l întrebă unde se duce. Voinicul îi spuse din fir pînă în aţă toată şiretenia. Zîna pricepu viclenia zmeului şi tăcu. Apoi îl îndreptă ea spre locul acela cu mărul roşu, şi-l şi învăţă cum să facă ca să ia merele. După ce-şi luă ziua-bunâ şi de la măiastră şi-i făgădui că se va întoarce pe la dînsa, porni; şi aide, aide, merse cale lungă şi mai lungă, pînă ce, trecînd ţări şi mări, ajunse la o grădină ocolită numai de trandafiri. Intră înăuntru şi dete peste mărul roşu, carele era sădit în mijlocul gradinei. El cercă a se alătura de pom, dar pomul îi zise: — Nu te apropia de mine, voinice, că îţi vei pierde viaţa şi e păcat de dînsa. Flăcăiaşul, ce nu ştia de frică, îi răspunse cum îl învăţase zîna: ţ — Nu te teme, pom oropsit, că te voi curăţa de omizi 200 /şi de uscături. Şi după ce-i tăie uscăturile şi îi luă omizile, culese trei merişoare ca cele din rai şi se întoarse înapoi. Ajurigîrid în pădure, "dede pe lă zîna. Aceasta cum îl văzu, îl priimi cu bucurie, îl puse într-o cămară să se odihnească niţel, 205 îşi pînă una, alta, îi schimbă merele şi îi puse altele în | locul lor. Cînd se sculă voinicul, se grăbi a se întoarce la l mă-sa cu slujba făcută. Luă deci merele şi porni. în vremea aceasta, procletul de zmeu se linguşea pe lîngă muma băiatului şi, cu ispite şi cu marghiolii, umbla 210 să o dea in cap să se planisească lui. Ea, biet, nu ştia unde bate diavolul de zmeu. Nu cunoştea la sufletul ei ce sunt ispitele şi cursele dragostei, şi prin urmare nu da nas spurcatului să se întinză. Ea ştia una şi bună: se topea de dor după fiul său, după părinţii ei şi după ţara în care se năs-215 cuse. Cînd o căutai, era cu ochii scăldaţi în lacrămi. Cum văzu pe fiu-său, săltă de bucurie. I se păru a înviora olecuţă. Mîncă din merişoarele ce-i aduse, şi i se păru bune. După ce mai trecu, ea căzu iarăşi în piroteala de mai-220 nainte. Voinicul, văzînd că sănătatea mă-sei tînjaşte, nu ştia ce să-i mai facă spre a o mai înveseli. Iară dracul de zmeu atît de harnic se arăta în ale slujbei, încît n-apuca să iasă bine vorba din gura voinicului, şi el o ghicea; apoi se făcea 225 luntre şi punte, ca să-i îndeplinească voile. Voinicul băgă şi el de seamă tragerea de inimă ce avea sluga spre a-i sluji cu credinţă, şi nu se căia de loc că l-a priimit la curtea sa, ba încă începuse a-1 privi cu ochi buni. într-una din zile, pe cînd voinicul era cu voie-bună, 280 zmeul se apropie de el şi, cu grai milogit, îi zise: — Stăpîne, cunosc iubirea ce ai pentru mămuliţa d-tale. Lîncezeala de care pătimeşte, mie nu-mi prea place. De vei vrea să mă asculţi, nu vrei greşi. — Ştii tu ceva leacuri? spune, că te ascult. 285 — în ţara de unde sunt eu, oamenii pătimaşi de ase- menea boală fac tot ce se poate de aduc apă vie şi apă moartă de la munţii ce se bat în capete. Această apă este leacul cel mai bun. Te văz că eşti un mare viteaz şi am cre- 105 dinţa în sufletul meu că d-tale îţi va fi mai uşor decît al- 240 tora a o aduce. N-apucă să isprăvească vorba şi viteazul se duse la mă-sa. Fiind acolo, el îi zise: — Mamă, te văz tot galeşă, şi te pierzi d-a-n picioarele. Mă duc, mamă, să-ţi aduc leacuri. La munţii ce se bat în 245 capete este apă vie şi apă moartă. Tocmai acolo mă voi duce, să-ţi aduc apă de aceea. — Nu te duce, dragul mamei; mila Domnului este cu noi; de va vrea el să fiu bolnavă, măcar orice fel de apă îmi vei aduce, în deşert va fi. Nu mă mai lăsa singură. Des- 250 tul mi-a ros rărunchii singurătatea. Mîngîierea mea acum tu eşti, fătul meu, de voi mai fi lipsită şi de dînsa, voi pieri. — Fii bărbată, mamă, ţine-ţi firea pînă mă voi întoarce, şi ai să fii veselă şi sănătoasă ca piatra, după ce vei 255 bea apă vie. Nu fu cu putinţă a-1 ţine. Se găti şi plecă. în cale dete şi pe la zîna măiastră. Din una, din alta, veni vorba că se duce în călătorie, şi-i şi spuse unde se duce. Zîmbi zîna cînd auzi şi văzu urcioarele ce-i dase zmeul. 260 Nu zise însă nimic care să-i dea vro bănuială, ci îi dete două borcane, cu care să ia apă mai în grabă, şi îl învăţă cum să facă. îi zise că tocmai la amiazi, cînd va fi soarele în cruci, să înalţe o prăjină şi în vîrful ei să puie o mahramă roşie. Munţii or căta la ea cu ochii bleojdiţi; iară el, pînă s-or 265 deştepta ei din buimăceală, să se repează iute a lua apă cu borcanele din ambele fîntîne. îi păru mult bine voinicului pentru învăţătura ce-i dete. Apoi luîndu-şi ziua-bună, plecă. Merse, merse, merse, pînă ce, după o călătorie silită, ajunse la locul cu pricina. 270 Făcu precum îl învăţase zîna; iară el, d-a-n călarele, se repezi printre munţi şi umplu borcanele. Cînd fu a se întoarce, munţii prinsese de veste că oarecine a luat apă din fîntînă, şi începu a se bate iarăşi în capete. Tocmai atunci şi voinicul se întorcea. Şi daca nu se grăbea a ieşi 275 mai iute, acolo îl prăpădea. Scăpă însă cu faţă curată. Numai coada calului o apucă şi acolo rămase de jumătate. De atunci, vezi, este calul cu coada jumătate de carne şi jumătate de păr. Cînd se întoarse acasă, dete iarăşi pe la zîna. Ea, ca şi 280 de la rînd, îl rugă să se dea niţel odihnei; şi în acel timp îi schimbă apa, puindu-i alta în locul celei ce adusese el. 106 Sculîndu-se după somn, luă borcanele cu apă şi veni 8LC8.SB., Atîta îi fuse mă-sii, ca să-l vază. Nu ştia ce mai făcea 285 de bucurie. îl săruta şi p-o parte şi pe alta. Apoi după ce bău din apa ce-i aduse, ei îi păru că mai prinse niţel suflet. Vorbă să fie! Ea nu băga de seamă, vezi, că bucuria pentru vederea fiului său o face să fie oarecum mai sprintenă. Zmeul se da de ceasul morţii cînd îl văzu că s-a întors 290 cu isprava făcută. El bătuse capul mult şi bine să dea în cap pe fata împăratului, în lipsa fiului său, dară toate mrejele lui rămăseseră de rîs; căci ea nu dete în clapca în care o împingea spurcatul. Ea nu-şi putea da seamă de ce tot umblă el pe lîngă dînsa cu şosele, cu momele. Nici că 295 visa despre ce avea de gînd procletul de zmeu. Pasămite zmeului îi era frică să se ia la luptă pe faţă cu voinicul. Ci voia să-l piarză prin viclenie, şi apoi să-şi bată joc şi de mă-sa, ca să-şi izbîndească pentru moartea fraţilor săi. 800 Dară nu-i ajută Dumnezeu. Voinicul din cînd în cînd mergea la vînătoare, şi da şi cîte o raită pe la zîna. Nu trecu mult şi el băgă de seamă că mă-sa nu se îndreptează, ci găinează şi se topeşte de pe picioare. Se întrista în inima lui cînd vedea că nu-i dă înde 805 bine şi că nu-i poate da nici un ajutor. Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frămîntă cu firea pentru sănătatea mă-sii, se apropie de dînsul într-o zi şi-i mai zise într-o doară; căci se temea spurcatul a-1 mai îndemna. Teama lui era să nu se deştepte voinicul şi 810 să-i ghicească cugetele lui cele viclene. — Am auzit şi eu, stăpîne, pe cînd eram copil, că oamenii mari cînd sunt pătimaşi de lîngezeală şi copiii cînd bolesc de boală cîinească se tămăduiesc de va mînca un purcel de la scroafa de sub pămînt. Mi se rupe inima din 815 fnine cînd văz pe buna mea stăpînă cum i se stinge viaţa din sine. Dară nici pe d-ta nu te îndemn a te duce, căci mare primejdie va cădea pe capul aceluia ce se va cerca a fura purcelul, de nu va izbuti. — Nu sporovoi mai mult, îi răspunse voinicul, eu nu 820 ştiu ce este primejdie şi frică. Numaidecît şi puse la cale cele de trebuinţă pentru o călătorie mai lungă. Mă-sii îi spuse că se duce la vînătoare. Plecă şi dete şi pe la zînă, căreia îi spuse ce avea. de gînd să facă. El ştia, vezi, că sfaturile ei îi prinsese mult bine. 107 325 Zîna, după ce îl învăţă cum să facă să izbutească, îi dete un săpun, un pieptene şi o perie, ca să-i fie de slujbă. El plecă şi merse, merse, pîriă ce ajunse la o pădure deasă şi întunecoasă, de abia putea să răzbească. Bîjbîi el p-a-colo pînă ce dete de ghizuina scroafei. Cum să se apropie 330 el? Căci ghizuina era încongiurată de buşteni şi de ras-cote, de nu se putea atinge nici pasăre măiastră. Voinicul făcu precum îl învăţase zîna. Săpă un şanţ adînc pînă ce ajunse sub culcuşul scroafei. Intră acolo şi aşteptă pînă ce veni scroafa să se culce. Purceii erau toţi 335 în păr la ugerul scroafei şisugeau. Mai-nainte de a răsări luceafărul porcilor, cînd toţi porcii se deşteaptă, adormiţi fiind purceii cu ţîţa în gură, voinicul băgă mîna binişor şi apucă un purcel, dar aşa de binişor îl apucă şi aşa de uşor îl trase, încît scăpă ţîţa din gură fără să simţă. Il apucă nu-340 maidecît de bot ca să nu guiţe, şi p-aici ţi-e drumul. Dracul de scroafă băgă de seamă că o ţîţă i se răceşte. Se deşteptă şi văzu că un purcel îi lipseşte. Se luă după voinic. Şi cu toate că telegarul voinicului era un zmeu de cal, scroafa îl ajunse. Cînd văzu că are să-l înhaţe cu colţii 345 ei, voinicul aruncă săpunul. Atunci unde se făcu un noroi cleios şi puturos, de ţi se scutura carnea de pe tine. Calul fugea de da cu burta de pămînt. Scroafa făcu ce făcu, se zvîrcoli prin ăl noroi şi se tăr-băci de nu o mai cunoşteai, scroafă e, ori ce dracu e. Scăpă 350 din nomol şi se luă după voinic. într-o clipă îl ajunse. Cînd văzu zorul, voinicul aruncă pieptenele. Şi unde se făcu un zid nalt, nalt, d-a curmezişul drumului ei, de nu fu cu putinţă să-l sară. Atunci scroafa se puse cu colţii săi şi sparse zidul, făcînd o gaură numai cît putea ea să treacă. Şi să te 355 te ţii după dînsul. Daca văzu voinicul că scroafa iară s-a apropiat, aruncă şi peria. Deodată se făcu o pădure naltă şi deasă, de nu se putea strecura nici pui de pasăre. Cum văzu una ca asta, scroafa se puse şi roase, şi roase la copaci, pînă ce-şi făcu 360 drum, şi după dînsul! pînă ce, cînd fu a-1 ajunge, voinicul intrase în curte la zîna. Aceasta ieşi numaidecât, întinse mîna, şi strigă: — înapoi, scroafă ruşinoasă, şi teme-te de urgia tatălui meu! 365 Cînd îi auzi glasul, scroafa rămase încremenită şi plină de ruşine se întoarse. Mergea şi se tot uita îndărăt; pare că tot nu-i venea a crede ceea ce văzuse şi auzise. 108 Se culcă şi de astă dată niţel voinicul, ca să se odihnească, iară zîna îi schimbă purcelul, puindu-i altul în 370 locul lui. După ce se deşteptă, se întorcea la mă-sa cu voie-bună, de isprava ce făcuse. Venea, nene, cu căciula într-o parte, cu purcelul în braţe şi cîntînd din frunză. Cînd iată că se întîlneşte cu trei inşi. Pasămite era 375 Vîntul, Căldura şi Gerul. El îşi luă căciula din cap, şi cu multă plecăciune îi zise: — Noroc bun să dea Dumnezeu, nea Vîntule. — Cale bună, dragul meu, îi răspunse Vîntul. — Da ce, mă, numai Vîntului te ploconeşti? îi zise 380 Căldura. Nu ştii tu oare că eu pot să las o zăpuşeală şi o arşiţă, de să fiarbă maţele din tine? — Nu-mi pasă de nimic, răspunse voinicul, numai Vîntul să-mi bată. — N-ai auzit tu oare de mine, mă, îi zise şi Gerul, că 385 eu am putere să dau un frig şi o geruială peste tine, de să îngheţe maţele în tine. — Haber n-am, răspunde şi el, numai Vîntul să nu-mi bată. Şi încet, încet, ajunse acasă. Cînd îl văzu alde mă-sa 390 şi auzi peste cîte prăpăstii a dat, muri şi învie de bucurie că-1 mai văzu o dată în carne şi în oase. îi dete de mîncă purcelul; dară ea mărturisi că nu vede nici o uşurare. Să înnebunească zmeul de ciudă! Văzu el că nu poate 395 altfel să răpuie pe voinic, decît prin Auclenie. Gata deci vreme cu prilej ca să-şi puie în lucrare cugetul său cel nelegiuit. într-o zi cînd voinicul se întorsese de la vînat şi era ostenit peste măsură, se culcă în grădină la umbra unor tran-400 dafiri. Zmeul dete peste dînsul şi-l făcu bucăţi, bucăţi, cu paloşul pe care îl purta totdauna ascuns la dînsul.Şi ca să nu bage de seamă mă-sa, puse toate bucăţelele în dăsagi, le aşeză pe cal şi, dînd cîteva bice calului, îl dete pe poartă afară. 405 Calul fusese al zînei. Ea îl dedese în dar voinicului cînd fu a se duce la mărul roşu. El acum, daca se văzu gonit, alergă drept la stăpînă-sa. Ea, cum îl văzu viind fără stă-pînu-său, pricepu că trebuie să fie vro drăcie la mijloc. Se dete jos, şi ce văzu se spăimîntă. Luă deci desagii, îi 410 aduse în casă la ea şi luă bucăţică cu bucăţică, os cu os, şi le 415 420 425 430 435 440 aşeză una lingă alta, fiecare la locşorul lor. După aceea turnă apă moartă peste dînsele. Ele se închegă, lipindu-se una de alta; pielea se făcu ca piftia, întrupîndu-se. ll stropi şi cu apă vie şi se însufleţi; dară mut şi surd. Atunci îi dete să mănînce un măr de care adusese el şi îi veni grai. Luă şi purcelul scroafei de pe sub pămînt şi îl făcu să-i guiţe la urechi şi îi veni auz. Atunci zise: — Dară greu somn dormii, soru-mea. — Greu, frăţioare; şi ai fi dormit cît lumea şi pămîn-tul, de nu erau măiestritele lucruri ce tu ai adus pentru mă-ta; iară eu le-am oprit şi ţi-am pus altele în locul lor. Atunci îi spuse cine era duşmanul care voise să-l răpuie. Şi ca să se încredinţeze de adevărul celor spuse de dînsa, îi dete putere să se facă porumbel şi să se ducă să vază cum zmeul chinuieşte şi pe mă-sa. Voinicul se făcu porumbel şi ajunse într-un suflet la casele unde şedea mumă-sa. Cînd, acolo, ce să vază? Se frecă la ochi ca să se încredinţeze de sunt aievea cele ce i se înfăţişa, sau năluciri. Zmeul, carele cu şosele, cu momele nu putuse da în cap pe muma voinicului şi a se planisi lui, acum o pusese la chinuri. O legase cu o frînghie de mătase roşie, o ţinea nemîncată şi cu ochii în soare. El voia să o omoare tocmai cînd voinicul ajunse în chip de porumbel. Se dete de trei ori peste cap, cum îl învăţase zîna, şi se făcu om cu sabia goală în mînă. Şi cît ai zice mei, făcu mici fărîme pe necuratul de zmeu, bala dracului. Scăpă pe mumă-sa de la chinuri, şi, viind zîna, îi dete de bău niţică apă vie. Cum bău, văzu că se însufleţeşte şi se simte voioasă ca un om plin de sănătate. Apoi voinicul se însoţi cu zîna, şi trăiră cîte trei un trai plin de fericire şi de îngăduinţă pînă la adinei bătrî-neţe. Iară eu încălecai p-o şea etc. GEORGE CEL VITEAZ A fost odată ca niciodată. A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Zece ani au vieţuit ei în căsătorie şi nu putură face şi ei măcar o stîr-5 pitură de copil. în cele de pe urmă, împăratul porunci împărătesei soţiei lui, că dacă într-un an de zile de aci nainte nu-i va face un copil, să ştie că pîine şi sare pe un taler cu dînsul nu va mai mînca. Dacă auzi aşa împărăteasa, mult se mîlini în sufletul 10 ei, căci trăiau bine. Se puse şi ea dară a cere sfaturi de la vraci şi vrăjitori, de la moaşe şi descîntătorese.Luă tot felul de leacuri. Cînd, într-o noapte, ce văzu se spăimîntă. Se făcea că umblă pe o cîmpie verde şi frumoasă. Pe acolo toate firicelele de iarbă erau însoţite, şi două cîte două se 15 încovoiau una către alta şi părea că se sărută. Pînă şi flu-tureii umblau tot doi cîte doi.Visa şi totuşi credea că este aievea ceea ce vedea. Nu se bucură mult de priveliştea cea frumoasă, şi iată că un balaur, bala dracului, venea, mere, spre dînsa ca un vîrtej. Pasămite, el gonea o porumbiţă; 20 aceasta, tremurînd ca varga, fugi în sus, fugi în jos şi, văzînd că n-are scăpare de vrăjmaşa fiară sălbatecă, se repezi şi se ascunse în sînul împărătesei. Balaurul, văzîrd una ca aceasta, se repezi şi el asupra împărătesei. Dar împărăteasa dete un ţipet şi se deşteptă. îi sărise inima de 25 frică şi-i tremurau toate cărnurile. P-aci, p-aci era să şi leşine. Spuse împăratului pocitania de vis, şi rămase şi el înmărmurit de groază. A doua zi se simţi îngreunată şi 111 30 35 40 45 50 55 60 65 70 112 peste nouă luni de zile născu o bunătate de copilaş de dră-guleţ. Bucuria ce fu la curtea împăratului nu se poate spune. Se hotărîră să boteze pruncul. Pe atunci se botezau copiii într-o fîntînă sub un munte. Şi fiindcă de citva timp se ivise nişte tîlbari pe acel munte, cari pîndeau pe cei ce veneau să-şi boteze copiii şi-i omora, straşnică poruncă dete împăratul ca să puie oaste împrejurul fîntînei, să păzească şi să apere pruncul, cînd va fi să se ivească tâlharii. Nu se mulţumi cu atît, ci mai porunci împăratul de scrise pe nişte pietre scumpe cîte o slovă; după aceea înşiră \ pietrele şi alcătui numele copilului. Acest şir de pietre nestemate îl legă de gîtul copilului. Astfel pregătiţi, plecă împăratul cu împărăteasa să-şi. boteze copilul, luînd cu dînşii şi mai mulţi ostaşi călăreţi şi înarmaţi. Ajungînd la poalele muntelui, le ieşiră înainte tîlharii, şi nici una, nici alta, începură a da vîrtos. împăratul trimise pe împărăteasa să boteze pruncul, căci el va sta să dea piept cu tâlharii, pînă se va întoarce ea. împărăteasa se supuse poruncei şi plecă. Cînd să se întoarcă de la botez, veni pînă la un loc; aci, stînd şi nemaiauzind zăngănitul armelor şi zgomotul luptei, îi dete un fier ars prin inimă. Atunci, nemaicutezînd să meargă înainte, se întoarse înapoi şi ascunse copilul după fîntînă, într-un stuf de flori. , Pasămite tîlharii răzbise oastea împărătească şi o răpusese pe dînsa. împărăteasa plecă singură la împăratul. Pe drum, cînd ajunse la locul de luptă, văzu un băltău de sînge şi alături o groapă mare unde erau îngropaţi oamenii împărăteşti, închise ochii să nu vază acea groază şi porni înainte, cînd deodată se pomeneşte cu doi tîlhari că pun mîna pe dînsa. După ce le spuse cine este, tîlharii o duse la căpitanul lor. Acesta, cum o auzi cine este, fără judecată, fără nimic, porunci să o bage într-o peşteră părăsită şi să i se dea cîte un sfert de pîine şi cîte o cană de apă pe zi, pînă ce s-o prăpădi acolo. i Copilul rămăsese în stuful de flori. Dumnezeu, purtîn-du-i de grije, nu lăsa nimic rău să se apropie de dînsul, care putea să-l vatame. Prin preajma locului aceluia trăia un pustnic într-o văgăună de munte. Acel pustnic avea o capră şi el, după sufletul lui. Ea venea totdauna, spre a se adăpa, la apele cele limpezi ale fîntînei. într-una din zile, păscînd pe ici pe colea, se apropie de stuful cu flori. Cum dete de copil, se puse lingă dînsul, începu să-l lingă şi să-şi apropie uge-75 rul de guriţa copilaşului. Acesta, cum simţi, începu să sugă şi supse piuă ce se sătură bine, şi aşa dor prinse capra de copil, încît o lună de zile nu se depărtă de lingă dînsul. Călugărul, văzînd că nu-i mai vine capra, începu s-o caute, şi caut-o în sus, caut-o în jos, capra nicăiri. îşi 80 luase nădejdea de la dînsa, cînd într-o zi se pomeneşte cu ea. Pustnicul o văzu, începu s-o mingîie; — Capra-tatiî! capra-tatii! voind să puie mina pe dînsa. Dar aşi! unde e pomana aia? Capra, ţîşt! în dreapta, ţîşt! în stînga, se depărta mereu. 85 Călugărul după dînsa. Dacă văzu că nu poate pune mîna pe ea, se întoarse în chilioara lui, făcu o strachină cu tărîţe şi începu a se lua pe lingă dînsa cu binele, tot strigînd-o şi mîngîind-o: — Capra-tati»! capra-tatiî! 90 Dar nici aşa nu izbîndi; căci capra nici că voia să se uite la strachina lui cu tărîţe, ci tot înainte trăgea să se ducă. Pustnicul se luă după dînsa, d-a minune, să vază unde se duce. Capra, nici una nici alta, merse drept, ca pe ciripie, la stuful cu flori, unde era copilul, şi se puse lingă dînsul, 96 dîndu-i să sugă. Călugărul intră după dînsa şi, cînd o văzu, stătu locului, temîndu-se să nu fie vreo nălucă. Se închină, făcu rugăciunea ca să-l apere Dumnezeu de rele şi să piară năluca dinaintea lui. Aşi! unde? ce nălucă să piară? Căci ceea ce vedea 100 el era aievea un copil frumos ca un îngeraş. După ce se încredinţă că nu era ceva necurat, ba încă un copil botezat, de milă către omenire îl luă, îl duse la chilioara lui şi-l puse în pătuceanul său. Capra sări şi ea şi se aşeză lingă copilaş. Văzînd astă minune, călugărul o lăsă de-i dete ţîţă 105 pînă ce se sătură, apoi luă copilul, îl desfăşă, îl spălă şi-l primeni cu nişte rupturi de haine de ale sale. El citi mărgelele de la gîtul copilului şi află că se numeşte George şi că este fecior de împărat. După ce se mai mări, călugărul îl învăţă să citească şi 110 să scrie. Plînse George şi călugărul, cînd muri capra, de nu li se zvîntă lacrimile de la ochi multă vreme. O îngro-pară ca pe oameni. George se tîngui mai cu foc de pierde- 113 14 115 120 125 130 135 140 145 150 155 114 rea ei. El ştia bine că nu-1 făcuse capra, dar o cinstea ca pe o mamă, ca pre una ee-1 hrănise şi-l crescuse. Nu trecu multă vreme, şi iată că muri şi călugărul. ÎI îngropă George şi pe acesta, cu toată evlavia. Apoi, după ce mai plin se şi se mai tîngui o toană, se hotărî să iasă la lume; căci nu-i mai plăceau locurile acelea, unde murise mă-sa şi părintele său cel duhovnicesc. Apucă şi el pe cărarea ce o văzu mai aproape şi se lăsă pe dînsa a-1 scoate oriunde va voi ea, după ce-şi închelbără un rînd de haine ca de urs, alcătuite din nişte piei de vulpe ce găsi în podul chilioarei, unde şezuse el cu pustnicul. Merse ce merse pe acea potecă, pînă ce văzu că copacii încep a se rări, apoi se coborî în nişte cîmpii cu fel de fel de burieni. Mai merse o bucată de loc şi intră într-o cetate. Se ameţi şi se fîstîci cînd se văzu încongiurat de o mulţime de lume, şi-l asurzise zgomotul ce se făcea în acel oraş. Mergea, şi nici el nu ştia unde se duce. După ce-şi veni în simţiri din ameţeală, îşi ţinu firea şi, luîndu-şi inima in dinţi, începu a umbla, uitîndu-se prin toate prăvăliile şi mirîndu-se de toate celea ce vedea. Se ţinea lumea după dînsul ca după urs. Pasămite unde era îmbrăcat ca neoamenii. Dacă colindă o mare parte din oraş, ajunse Ia o fierărie, şi acolo, văzînd săbii şi buzdugane, intră şi ceru să-i dea şi lui o sabie şi un buzdugan. — Alege-ţi de care pofteşti, îi răspunse negustorul. După ce alese un săbioi ce de-abia oamenii ceilalţi îl ţinea în mină şi un buzdugan năprasnic, voi să plece. — Plăteşte întîi, băieţaş, şi apoi să pleci. — Ce va să zică aceea să plătesc? întrebă dînsul. — Iaca să ne tocmim, şi să-mi dai bani cu cît ne-om învoi. — Ce este aceea bani? mai întrebă el. Negustorul, văzînd că are a face cu ursul din pădure, îi deschise capul şi-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin oraşe. Se miră George deocamdată de toate nagodele ce-i tot povestea negustorul; apoi, daca văzu că n-are încotro, ceru să slujească fierarului pentru sabie şi buzdugan. Se învoiră, deci, ca pentru aceste lucruri să slujească un an, şi aşa se băgă ucenic. Iscusinţa lui George ajunsese de poveste: unde alţii nu puteau face unele lucrări de fierărie nici în trei ani, el într-o jumătate de an lucra ca o calfă veche. Barosul cel mare pe carele nici trei oameni nu-1 puteau ridica, el se juca cu dînsul. Şi toţi se temeau de el. Daca îşi împlini anul, se mai băgă pe un an, ca să-i dea fier şi cărbuni să-şi făureze el o sabie şi un buzdugan, după 160 pofta inimii sale. împlinindu-se şi acest an, stăpînul porunci să-i dea fier şi cărbuni. Calfa cea mai mare, temîn-du-se să nu-i ia locul, îi pusese gînd rău şi căuta cum să facă să-l prăpădească. Ii spuse, deci, că fier este destul, dară că nu sunt căr-165 buni de ajuns, ci să se ducă la pădurea neagră să-şi facă, căci de acolo aduc şi ei. Aceasta nu era adevărat. Acolo, la pădurea neagră, se iscodise o scorpie care omora pe oricine mergea în acea pădure, şi de aceea îl trimitea pre dîn-sul acolo, ca să se prăpădească. 170 George nu ştia de unele ca acestea. El era cu inima curată şi fără făţărnicie. îşi alese din prăvălia stăpînului său o sabie rămasă de la Novaci, pe care o păstra în prăvălie ca pe un odor din vechime, luă nişte burduşe mari pentru cărbuni, făcute din două piei de bivol şi plecă să-şi 175 facă cărbuni în pădurea neagră. Merse ce merse şi, ajungînd la un sat, întrebă că încotro se află pădurea neagră. Cum auziră sătenii, începură să-şi facă cruce şi să-şi scuipe în sin de frică. Apoi îi spuseră toată şiretenia cu scorpia. George le tăie cuvîntul şi le zise: 180 — Dacă nu voiţi a-mi spune, încetaţi cu astfel de paras- covenii ce n-au seamăn. Oamenii, dacă îl văzură atît de înţestat, îi arătară drumul şi-l lăsară să se ducă unde îl va duce orînda lui. Ajungînd la pădure, tăie cu sabia o mare mulţime de 186 copaci, din cari făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă şi îi puse foc. Stînd pe lingă foc, simţi că un oarecare lucru, un fel de sorbitură îl trăgea şi îl tot mişca din loc;se întoarse; cînd, ce să vezi? unde venea, măre, vericule, asupra lui năbă-190 dăioasa de scorpie, şi tot sugea văzduhul, ca să tragă într-însa şi pe bietul George. Acesta, cum văzu ce plăcintă i se pregăteşte, înfipse sabia în pămînt, se propti într-însa şi rămase neclintit. Astfel aştepta el şi priveghea să vază ce are să i se întîmple. Scorpia, cum veni, dete cu coada şi 195 risipi focul, apoi se repezi asupra lui George ca, să-l soarbă pre el. Voinicuţul de George unde smuci «Iată sabia din pămînt şi, mai iute decît ai gîndi, o aduse şi tăie în două scorpia. 14* 115 200 205 210 216 220 225 280 235 240 116 Apoi se luă după dînsa, care fugea către scorbura unde vieţuia, şi, ajungînd-o, îi tăie capul. Atîta sînge mohorît curse din spurcăciunea de scorpie, încît se alcătui o baltă. Cînd era să se întoarcă într-ale sale, deodată auzi un grai dulce care îi vorbea şi-i zicea pre nume. Cînd se uită, ce să vază? o păsărică drăgulică şi frumuşică sta pre o ramură şi-i zicea: — Georgiţă cel viteaz, spre mulţumire că mi-ai scăpat pe ai mei de la pieirea acestei scorpii necurate, care în toţi anii îmi sorbea puii, te sfătuiesc să te scalzi în sîngele acestei fiară blestemate şi nici un rău nu se va mai atinge de tine în toată viaţa ta, şi să nu mai ai frică de nimeni, afară de Dumnezeu. Voinicul de George făcu precum îl învăţă păsărică; cînd ieşi din scăldătoare, păsărică văzu pe spinarea lui George lipită o frunză de copaci şi-i zise: — George,ţi-a mai rămas un locşor pe trupul tău supus la metehne; dară, dacă te vei păzi bine, habar să n-aibi. Apoi voinicul, punînd capul scorpiei într-un burduf, şi în celalt cărbunii ce făcuse, se întoarse la prăvălia stăpînului său, îşi luă fierul pentru care muncise un an şi se puse a-şi făuri o sabie şi un buzdugan. După ce le isprăvi, îşi încercă sabia, dînd cu dînsa într-un drug de fier, şi se rupse în două ; o lepădă şi, luînd buzduganul, îl aruncă în slava cerului, şi cînd căzu jos se turti; îl lepădă şi pe acesta. Acum ce să facă? Sta în loc şi fluiera a pagubă. Tot gîndindu-se, îşi aduse aminte a fi văzut, în codrul unde a crescut el, un fier gros înfipt în pămînt. Se duse tocmai acolo. Cînd se apucă să-l scoată, ce să vezi? fierul nu era înfipt, ci era o vină din munţi. Se apucă de el, îl trase, îl smuci, îl răsuci, pină ce, rupînd vina, o smulse şi o luă la spinare ca un voinic ce era, se întoarse la prăvălie şi izbuti a-şi face o sabie şi un buzdugan cari să-i fie tovarăşi nedespărţiţi. După aceea se duse cu tovarăşii săi la fîntina botezului şi le boteză, punînd săbiei numele de Balmut ajutătorul meu, şi buzduganului Omorîtorul vrăjmaşilor mei; apoi se întoarse iarăşi la prăvălie ca să-şi ia ziua-iiună, fiindcă voia să plece să-şi caute părinţii. Cînd se întoarse la prăvălie, găsi pe toţi morţi buşteni. Pasămite »ei, în lipsa lui, cântară în burduful său, şi dete peste capul scorpiei. Cîţi o văzură, toţi muriră. Daca văzu aşa, îi păru rău; dară n-avu ce face. Ieşi pe poartă afară şi plecă.Pe drum se întîlni cu un: ucenic carele nu fusese acolo cînd umblase călfile în burduful lui George. Acesta, cum îl văzu, se duse la dînsul 245 să-şi ia ziua-bună. — Da unde te duci, nene George? — Iaca, unde oi vedea cu ochii şi mă va lumina Dumnezeu. — Ia-mă şi pe mine cu d-ta, nea George, se rugă uce-250 nicul. — Lasă-mă în pace, că n-am eu singur unde să-mi plec capul, darămite să-mi iau şi licheaua după mine! Plecînd George şi mergînd singur, singurel, se abătu intr-un colnic să facă un popas, cînd iată şi băiatul cu 255 care ucenicise că vine şi se aşează lingă dînsul. Pasămite, se luase după el şi, cît colea, îl urmări pînă îl ajunse. — Dară asta, mă? îi zise George. — Iată-mă şi eu, răspunse ucenicul. Ce? daca n-ai vrut să mă iei, socoteşti că eu n-am putut să mă ţiu de 260 dumneata? După ce rîse niţel George şi, făcîndu-i-se milă de dragostea ce-i arăta băiatul, se înduplecă să-l ia, zicîndu-i: — Daca este aşa, tovarăş să-mi fii. Apoi lungi pasul la drum, şi aide, aide, trei zile şi 265 trei nopţi merseră pînă ajunse la o pădure mare. Acolo stătură să se mai odihnească şi sa şi îmbuce cîte ceva. Pe cînd stau ei acolo, auziră o guiţătură de porc şi tot-dodată şi văzură un porc mistreţ mare, fugind, şi un vînă-tor alergînd după dînsul călare, iară după vînător se luase -270 un alt porc şi mai năprasnic. Vînătorul întinse arcul şi, cînd zbură săgeata, prăvăli fiara sălbatecă din gura căreia gîlgîia sîngele ca dintr-o saca. v..- Atunci şi fiara de la urmă, unde se repezi odată şi dintr-o săritură fu lîngă calul de vînător, căruia îi şi vărsă 275 maţele, sfîşiindu-i burta cu colţii lui cei grozavi. Vînătorul căzu morman de pe cal şi, pe cînd porcul cel mistreţ umbla să-l facă mici bucăţi, George cel voinic sări de acolo de unde era şi, mai iute decit gîndul, fu lîngă vînătorul cel nenorocit, cu sabia goală în mînă. Dintr-o lovitură făcu 280 în două spurcata fiară. în mai puţin de o clipă de ochi, veniră şi ceilalţi tovarăşi ai vînătorului, cari rămaseră înmărmuriţi de groază pentru cele ce era să se întîmple. 117 Aceşti oameni erau din împărăţia tătîne-său. Ei cu 285 toţii mulţumiră lui George pentru izbăvirea domnului lor. Apoi se puseră la masă şi traseră un chef, de să se ducă pomina, de bucurie. Şi fiindcă era cald, se dezbrăcară de hainele de pe dasupra, rămîind mai uşori. Atunci, unul din meseni zări mărgelele de la gîtul lui George. Se dete pe 290 lingă dînsul binişor, îi citi numele şi-l cunoscu. Spuind şi celorlalţi minunea dumnezeiască, cum se descoperi împăratul lor, vînătorul cel cu pricina veni lingă dînsul şi-i zise: — Mulţi ani să trăieşti, doamne şi al nostru stăpîni-295 tor! Şi să ştii că împăratul locului acestuia a răposat în Domnul şi eu, sluga nevrednică a domnului meu, îi ţin locul, pînă se va găsi moştenitorul său cel pierdut de la botez. Adunarea bătrînilor m-a însărcinat cu aceasta. Acum mulţumesc Domnului pentru cele ce mi s-au întîmplat, 300 că mi te trimise Dumnezeu de mă scăpaşi de la moarte, căci cunoscui în tine pe fiul acelui bun împărat care ne-a cîrmuit omeneşte atîta mare de ani. George, care căscase gura şi bleojdise ochii la cele ce spunea vînătorul, zise: 305 — Dară de unde ştiţi voi, oameni buni, că eu sunt fiul împăratului despre care îmi vorbiţi? — Mărgelele de la gîtul tău ne-au spus. Să fie lăudat numele Domnului că am dat peste tine, şi de azi înainte tu să ne cîrmuieşti. 310 Toţi mesenii se sculară şi i se închinară ca la un împărat. George plecă cu dînşii şi cu băietul cu care ucenicise el, şi se duse la palaturile împărăţiei. Sfară se dete în ţară de această fericită întîmplare. Şi alerga poporimea din toate părţile, cu mic cu mare, să 315 vază pe acela carele mort a fost şi a înviat, pierdut şi s-a aflat, lăudînd numele Domnului. Iară daca s-a aşezat George în scaunul tătîne-său, începu a pune lucrurile la cale, cum să meargă bine trebile. Băietul cu care ucenicise George ajunse să fie mina 320 dreaptă a împăratului, atît se ciopli şi se supţie în puţină vreme. Cercetînd noul împărat în dreapta şi în stînga, de cum s-a întîmplat pierderea lui, află şiretenia pricinei din fir pînă în aţă, cum adică s-a bătut tată-său cu tîlharii, cum 825 aceştia i-au înfrînt oastea şi cum împăratul cu ai săi, dînd dosul, n-a mai ştiut nimic nici despre dînsul, nici despre 118 mama sa, şi cum împăratul a fost coprins de mîhnire şi de obidă pînă la moartea sa, şi cum a murit nemîngîiat, ne-maiaflînd nimica despre dînşii. 330 Atunci el alcătui o ceată de oameni tot unul şi unul şi porni la fîntîna botezului, ca să stîrpească codrul de acei tîlhari. Dară pînă una, alta, ca să nu i se întîmple ceva rău mă-sei, socoti mai nemerit să poftească pe căpitanul tîlharilor printr-o carte scrisă ca să dea drumul îm-335 părătesei. Şi scrise carte. Iară daca văzu că oştenii lui se cam codesc, primi cererea băietului cu care ucenicise el, şi-I trimise pe dînsul. Acesta dacă plecă, ajungînd în codrul unde era fîn-840 tîna botezului, se pomeni înconjurat de doisprezece haiduci, cari şi puseră mîna pe dînsul. Aceştia chibzuiau cu ce moarte să-l omoare; dară după ce auziră că merge cu carte la căpitanul lor, îl duseră la dînsul şi aşteptară să vază ce le porunceşte el. 345 Căpitanul rîse, după ce citi scrisoarea. Şi scrise şi el carte în care zicea împăratului că daca îi e voia să mai fie cu viaţă, să stea locului, iară daca i s-a urît a mai trăi, să vie să se bată cu el, că-1 aşteaptă; şi mă-sei nu-i va da drumul pînă nu se va istovi de tot în închisoarea unde este 350 băgată. Această osîndă zicea el că i se cuvine pentru înfruntarea ce i-a făcut oarecînd în tinereţe, neprimindu-1 a-i fi soţ, cînd a cerut-o de la părinţii ei, lucru pentru care s-a şi făcut el haiduc. Pînă să vie cu răspunsul, căpitanul de haiduci puse de 355 tăie un curcan, îl fripse şi-l trimise împărătesei, zicîndu-i să mănînce cea mai de pe urmă mîncare bună, căci el are să se lupte cu fiul ei, împăratul, pe caro fără doar şi poate are să-l omoare. Aceasta este, zicea el, pomana ce face fiului ei, căci după ce va pieri, nu va mai avea cine să-i 860 facă pomană. Împărăteasa, cum auzi că trăieşte fiul ei şi că este împărat la împărăţia tătîne-său, nici că se atinse de curcan, ci trimise răspuns căpitanului de tîlhari că ea, cum a trăit douăzeci şi patru de ani numai cu pîine şi apă, va trăi şi 365 de acinainte, pînă ce Dumnezeu, care cunoaşte toate ascunsurile inimei şi ştie nevinovăţia ei, o va mîntui de aceste munci de cari nu este vrednică. 119 George se cătrăni de mînie cînd văzu necuviincioasa purtare a haiducului şi poftirea cea vrednică de rîs ce-i 370 făcea. Atunci porni cu ceata lui cea aleasă şi se otărîră ca nici în ruptul capului să nu se întoarcă acasă fărămă-sa, pentru care se bucura, auzind că încă trăieşte. Tot atunci, căpitanul de tîîhari îşi adună ceata într-o 375 culă sub nişte dărâmături de ziduri ce se aflau în muntele acela şi unde era locuinţa lor, şi se puse a cina. Pe cînd ei beau şi se veseleau, vorbind verzi şi uscate şi bătîndu-şi joc de scrisele împăratului şi de răspunsul împărătesei, odată se despică zidul şi se ivi o umbră, care puse pe masă 380 două luminări aprinse de piatră, o carte şi o cheie. Apoi umbra se făcu nevăzută. Tîlharii rămaseră ca scrişi pe părete şi tăcură mîlcă. Se putea auzi musca zbîrnîind, atîta linişte şi tăcere se făcu. Căpitanul luă cartea, îi rupse pecetea, o deschise şi 385 citi: „Firul nelegiuirilor tale s-a sfîrşit. Glasul nenorociţilor pe care fără milă i-ai jertfit s-a auzit la cer. Sîngele cel nevinovat ce atîta mare de timp ai vărsat cere răsplătire. Eşti blestemat. în ascunzătoarea ce este în colţ la dreapta, 390 şi pe care tu n-ai ştiut-o, este o uşcioară pe care o vei descoperi căutînd-o cu una din aceste luminări. Ia cheia ce ţi s-a pus pe masă şi o deschide. In această ascunzătoare vei găsi nişte haine şi podoabe de împărăteasă, pe cari le vei da nenorocitei împărătese, muma lui George, să se 395 îmbrace cu ele. Ea te va ierta pentru trudele şi chinurile ce i-ai pricinuit de sunt acum douăzeci şi patru de ani. în celălalt sipeţel vei găsi o piele de urs şi un lanţ, cu care piele te vei îmbrăca tu, căci urs ai să rămîi pînă îţi vei ispăşi păcatele. împărăteasa te va duce de lanţ şi te va da 400 în mina împăratului. Şi să nu cutezi a face în alt chip, căci mînia cerului va cădea preste tine şi mai îngrozitoare.“ La citirea acestei scrisori, căpitanul rămase ca lovit de trăsnet. Si neavînd încotro, scoase toate avuţiile ce adu-naşe de cînd tîlhărea şi le făcu douăsprezece părţi, deopo-405 trivă, pe cari le împărţi la cei doisprezece tovarăşi ai săi. Aceştia, după ce-şi luară ziua-bună de la căpitanul lor, se împrăştiară ca puii de potîrniche, careşi pre unde. Iară el, căpitanul, deschise sipeţelele şi află toate celea, întocmai precum îi zicea cartea. Luă hainele şi podoabele 410 de împărăteasă şi le dete mumei lui George, ca să se im- 120 brace cu ele. Aceasta primi bucuros, căci hainele de pe dînsa se hărtăniseră, se muceziseră şi se putreziseră, ră-mîind mai goală. Apoi îşi ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse el, pe care iertăciune o şi dobîndi, fiindcă împără- 415 teasa avea o inimă foarte bună. După ce căpitanul de tîlbari se îmbrăcă în pielea de urs, care se lipi de trupul său ca şi cînd ar fi fost de acolo, împărăteasa îl luă de lanţ şi se îndreptă către scaunul fiului său. 420 Pe drum se întîîni cu George, care venea, măre, ca un leu, şi călare pe un şoimulean sireap de mîncafoc. George era cu sabia lui, ce o ţinea goală în mînă. Mumă-sa, cum îl văzu, îl cunoscu, căci era leit tată-său, şi se închină lui ca unui împărat. 425 George se dete jos de pe cal şi îmbrăţişe pe împărăteasa ca pre muma lui, după ce află cine este. Mumă-sa îi spuse cum Dumnezeu, cunoscîndu-i nevinovăţia, a izbîndit-o, prefăcînd în urs pe prigonitorul ei. Apoi dete pe urs de lanţ în mina împăratului. Acesta 430 se înduioşi de osînda lui şi-i dete drumul, zicîndu-i: — Destul îţi este ţie urgia dumnezeiască. Du-te şi cată de-ţi1 ispăşeşte păcatele. Ursul într-o clipă de ochi se făcu nevăzut, intrînd în codru. 435 Iară împăratul, cu mumă-sa, cu credinciosul şi cu ostaşii săi se întoarseră la scaunul împărăţiei, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate arătările lui. Şi domniră în pace şi în linişte pînă ce, vrînd Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta. 440 Iară întîmplările lor au rămas de poveste şi vor rămî-nea în veacul veacului. încălecai p-o şea etc. 1 în textul de bază: de-ţi ii. FĂT-FRUMQS CU PĂRUL DE AUR A fost odată ca niciodată etc. A fost odată într-o pustie mare un pustnic, şi petrecea singur singurel. Vecinii săi erau fiarele pădurilor. Şi aşa era 5 de bun la Dumnezeu, încît toate dobitoacele i se închinau, cînd se întîlneau cu dînsul. Intr-una din zile se duse pustnicul pe marginea gîrlei, care curgea p-aproape de coliba lui, şi iată văzu că vine pe apă un sicriaş smolit şi încleit bine, şi auzi un orăcăit de 10 copil ieşind dintr-însul. Stătu puţin de cugetă şi, după ce făcu rugăciune, intră în apă şi trase cu o prăjină sicriaşul la margine. Cînd deschise, ce să vază în el? Un copilaş ca de vro două luni; îl scoase din sicriu şi cum îl luă în braţe tăcu. 15 Acest copil avea un baier atîrnat de gît. Şi, dacă îl luă, văzu că într-însul era o scrisoare, o ceti şi află că copilul de faţă este lepădat de o fată mare de împărat, care alunecase şi ea în valurile lumei şi, care, de frica părinţilor, lepădă copilul, îl puse în sicriaş şi-i dase drumul pe gîrlă, lăsîndu-1 20 în ştirea lui Dumnezeu. Pustnicul voia din toată inima să crească pruncul ce-i trimisese Dumnezeu, dară cînd se gîndi că n-are cu ce să-l hrănească îl podidi un plîns de nu se mai putea sfîrşi. Căzu în genuche şi se rugă lui Dumnezeu, şi o! minune! dodată 25 răsări, măre, dintr-un colţ al chiliei sale o viţă, şi numaidecît crescu şi se înălţă pînă la streaşină casei. 122 Pustnicul căută la dînsa şi văzu struguri, unii copţi, alţii pîrguiţi, alţii aguridă şi alţii tocmai în floare; îndată luă şi dete copilului, şi văzînd că-i mănîncă, se bucură din 30 tot sufletul lui şi mulţumi lui Dumnezeu. Cu struguri crescu copilul pînă ce începu să mănînce şi cîte altceva. Iară dacă se mai mări copilul, pustnicul se apucă şi-l învăţă să citească, să adune rădăcini ca să se hrănească şi să umble la vînat. 35 Dar într-o zi chemă pustnicul pe copil şi-i zise: — Fătul meu, simţ că slăbesc din ce în ce; sunt bătrîn, precum mă vezi, află dară că de azi în trei zile mă duc pe lumea ceealaltă. Eu nu sunt tatăl tău cel adevărat, ci te-am prins pe gîrlă, unde erai dat şi pus într-un sicriaş de mumă-ta, 40 ca să nu se dovedească fapta sa cea de ruşine, fiindcă era fată de împărat. Dacă voi adormi somnul cel de veci, care o să-l cunoşti cînd vei vedea că tot trupul meu are să fie rece ca ghiaţa, amorţit şi ţeapăn, să bagi de seamă că o să vină un leu. Să 45 nu te sperii, dragul tatei, leul îmi va face groapa, şi tu vei trage pămînt peste mine; de moştenire n-am ce să-ţi las decît un frîu de cal. După ce vei rămînea singur, să te sui în pod, să iei frîul, să-l scuturi, şi îndată va veni un cal şi te va învăţa ce să faci. 50 După cum zisese bătrînul aşa se şi întîmplă. A treia zi pustnicul, luîndu-şi rămas bun de la fiul său cel de suflet, se culcă şi adormi somnul cel lung. Apoi îndată veni un leu groaznic, nevoie mare! şi veni răcnind, cum văzu pe bătrîn mort, îi săpă groapa cu ghia-55 rele, iară fiul îl îngropă şi rămase acolo trei zile şi trei nopţi plîngînd la mormînt. Apoi foamea îi dete în ştire că el viază încă; se sculă de pre mormînt cu inima zdrobită de durere şi de întristare, se duse la viţă, şi cu mare mîhnire văzu că se uscase; atunci 60 îşi aduse aminte de vorbele bătrînului şi se sui în pod, unde găsi frîul; îl scutură şi iată că veni un şoimulean aripat şi, stînd înainte-i, zise: — Ce porunceşti, stăpîne? Copilul spuse calului din cuvînt în cuvînt toată şirite-65 nia cu moartea bătrînului şi adăogă: — Iată-mă aicea singur. Dumnezeu mi-a luat pe tatăl ce-mi dedese, rămîi tu cu mine, dară să mergem într-altă parte, unde să ne facem o colibă: aici, lingă acest mormînt, nu ştiu de ce, dar îmi tot vine să plîng. 123 70 75 80 85 90 95 100 105 110 124 — Nu aşa, stăpîne, îi răspunse calul, noi o să ne ducem să locuim unde sunt mulţi oameni ca dumneata. — Cum? întrebă băiatul, sunt mulţi oameni ca mine şi ca tata? Şi o să trăim cu dînşii? — Negreşit, îi răspunse calul. — Atunci, daca e aşa, mai întrebă copilul, de ce nu vin ei pe la noi? — Ei nu vin, îi mai zise calul, fiindcă n-au ce căuta p-aci, trebuie să mergem noi la dînşii. — Sa mergem, răspunse copilul cu bucurie. Iar daca îi spuse că trebuie să fie îmbrăcat, fiindcă ceilalţi oameni nu îmblă aşa goli, băiatul rămase cam pe gîn-duri; şi calul îi zise să bage mîna în urechia lui cea stingă şi după ce băgă mîna scoase nişte haine pe care le îmbrăcă, ciudindu-se că nu ştia cum să le întrebuinţeze; calul îl învăţă, şi apoi copilul încalecă pe dînsul şi porni. După ce ajunse în oraşul cel mai de aproape şi se văzu întru mulţimea aia de oameni, furnicînd în sus şi în jos, se cam spăimîntă copilul de atîta zgomot, şi îmbla tot cu frică, mirîndu-se de frumuseţea caselor şi de tot ce vedea; băgă însă de seamă că fiecare îucru-şi are rînduiala sa. Dară calul, îmbărbătîndu-1, îi zise: — Vezi, stăpîne, aici toate sunt cu şartul lor; de aceea trebuie să ştii să-ţi faci şi tu un căpătîi. Şi, după ce şezu acolo cîteva zile, mai dedîndu-se cu lumea şi mai obişnuindu-se a trăi în huietul ce înăbuşeşte oraşele, plecă luîndu-şi calul cu sine şi se duse, şi se duse, pînă ce ajunse pe tărîmul unor zîne. Ajungînd la zîne, cari erau în număr de trei, căută să se bage argat la dînsele; aşa îl sfătui calul să facă. Zînele deocamdată nu prea voiau să-l ia în slujbă, dară se înduplecară la rugăciunile lui şi-l priimiră. Calul adesea venea pe la domnul său, şi într-o zi îi zise să bage bine de seamă, cum că în una din case zînele aveau o baie, că acea baie, la cîţiva ani, într-o zi hotărîtă, curge aur, şi cine se scaldă întîi aceluia i se face părul de aur. li mai spuse să vază că într-unul din tronurile casei zînele aveau o legătură cu trei rînduri de haine, pe care le păstrau cu îngrijire. Băiatul băgă la cap toate zisele calului şi, de cîte ori avea cîte ceva greu de făcut, chema calul şi-i da ajutor. Zînele îi dase voie să îmbie prin toate casele, să deretece, să scuture, să măture, dar numai în cămara cu baie să nu intre. însă el cînd lipseau ele d-acasă intra şi lua aminte la toate cîte îi zicea calul. Ochi şi legătura cu hainele puse cu 115 îngrijire intr-un tron. Intr-o zi zînele plecară la o sărbătoare, la alte zîne şi avură grije să poruncească argatului, ca în minutu ce va auzi ceva zgomot în cămăruţa cu baia, să rupă o şindrilă din streaşină casei, ca să le dea de ştire şi să se întoarcă de degrab, 120 fiindcă ele ştiau că e aproape să înceapă a curge această apă de aur. Fiul pustnicului pîndea şi cînd văzu minunea asta chemă numaidecît pe cal. Galul îi zise să se scalde; şi el aşa făcu. Ieşind din baie, el luă legătura cu hainele, şi o porni la 125 sănătoasa călare pe calul lui cel cu aripi, cu care zbura ca vîntul şi se ducea ca gîndul. Cum călca peste pragul porţii, începu casele, curtea şi grădina a se cutremura şi a urla aşa de groaznic, încît se auzi pînă la zîne şi zînele îndată se întoarseră acasă. ISO Daca văzură că argatul lipseşte şi hainele nu sunt la locul lor, se luară după dînsul; şi-l urmăriră din loc în loc pînă ce, cînd era să puie mîna pe dînsul, el trecu hotarele lor, şi apoi stătu. Cum îl văzură zînele scăpat, se cătrăniră de necaz, că 185 nu putură să-l prinză. Atunci ele îi ziseră: — Ah! fecior de lele ce mi-ai fost, cum de ne amăgişi? Arată-ne, măcar, să-ţi vedem părul. Şi răsfirîndu-şi părul pe spinare, ele se uitau cu jind la dînsul, şi li se scurgeau ochii. Apoi ziseră: 140 — Aşa păr frumos nici noi n-am mai văzut! Fii sănătos, dară încai fă bunătate de ne dă hainele! El însă nu voi, ci le opri şi le luă în locul simbriei ce avea să ia de la zîne. De aci se duse într-un oraş, îşi puse o băşică de cirviş 145 în cap, şi merse de se rugă de grădinarul împăratului ca să-l priimească argat la grădina împărătească. Grădinarul nu prea voia să-l asculte, dară după multă rugăciune îl priimi, îl puse să lucreze la pămînt, să care apă, să ude florile, îl învăţă să cureţe pomii de omizi şi brazdele de buruieni. 150 Făt-Frumos lua în cap tot ce-1 învăţa grădinarul, stăpînul său. împăratul avea trei fete: şi aşa multă grije îi dase trebile împărăţiei, încît uitase de fete că trebuie să le mărite. 125 155 160 165 170 175 180 185 190 195 126 într-una din zile, fata cea mai mare se vorbi cu surorile ei ca să ducă fiecare cîte un pepene ales de dînsa la masa împăratului. După ce împăratul se puse la masă, veniră şi fetele şi aduse fiecare cîte un pepene pe tipsii de aur şi îi puseră dinaintea împăratului. împăratul se miră de această faptă şi chemă sfatul împărăţiei să-i ghicească ce pildă să fie asta. Adunîndu-se sfatul, tăiară pepenii, şi după ce văzură că unul se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncat şi al treilea dase în copt, zise: — împărate, să trăieşti mulţi ani; pilda asta însemnează vîrsta fetelor măriei tale, şi că a sosit timpul ca să le dai la casa lor. Atunci împăratul hotărî să le mărite. Dete, deci, sfară în ţară de această hotărîre şi chiar de a doua zi începură a veni peţitori de la cutare şi de la cutare fecior de împărat.. Iară după ce fata cea mai mare îşi alese mire pre un fiu de împărat, care-i păru mai frumos, se făcu mare nuntă împărătească. Şi după ce se sîîrşi veseliile, plecară împăratul cu toată curtea ca să petreacă pre fiică-sa pînă la hotarele împărăţiei sale. Numai fiica împăratului cea mai mică rămase acasă. Făt-Frumos, argatul de la grădină, văzînd că şi grădinarul se dusese cu alaiul, chemă calul, încălecă, se îmbrăcă cu un rînd de haine din cele luate de la zîne, pe care era cîmpul cu florile şi, după ce-şi lăsă părul său de aur pe spate, începu a alerga prin grădină în toate părţile, fără să fi băgat de seamă că fiica împăratului îl vede de pe fereastră, căci odaia ei da în grădină. Calul cu Făt-Frumos strică toată grădina şi, cînd văzu că veselia lui făcuse pagubă, descălică, se îmbrăcă cu hainele sale de argat şi începu a drege ceea ce se stricase. Cînd veni acasă grădinarul şi văzu stricăciunea ce se făcuse, se luă de gînduri; începu a certa pe argat de ce n-a îngrijit de grădină, şi era atît de supărat, cît p-aci era să-l şi bată. Dară fiica împăratului, care privea de la fereastră toate aceste, ceru grădinarului să-i trimiţă niţele flori. Grădinarul făcu ce făcu şi adună de prin colţuri cîteva floricele, le legă şi le trimise împărătesei celei mici. Ea, daca priimi florile, îi dete un pumn de bani şi-i trimise răspuns să ierte pe bietul argat, că nu este el de vină. Atunci grădinarul, vesel de un dar aşa de frumos, îşi puse toate silinţele, şi în trei săptămîni făcu grădina la loc, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic într-însa. 200 Nu mult după aceasta, fata împăratului cea mijlocie îşi alese şi ea un fecior de împărat, şi-l luă de bărbat. Veseliile ţinură ca şi la soră-sa cea mare; iară la sfîrşitul veseliilor o petrecu şi pe dînsa împăratul pînă la hotarele împărăţiei sale. Fata cea mică a împăratului nu se duse, ci rămase acasă, 203 prefăcîndu-se de astă dată că este bolnavă. Argatul grădinei, cum se văzu iară singur, vru să se veselească şi el ca toţi slujitorii curţei; însă, fiindcă el nu se putea veseli decit cu bidibiul său, îşi chemă calul, se îmbrăcă cu alte haine: cerul cu stelele, îşi lăsă părul pe 210 spate, şi călcă toată grădina. Cînd băgă de seamă că iară fărîmase totul, se îmbrăcă cu hainele sale cele proaste, şi bocindu-se începu să dreagă ceea ce stricase. Ga şi de lalt rînd, grădinarul voind să-l cîrpească, fu 215 oprit de fata cea mai mică a împăratului, care ceruse flori, trimiţîndu-i şi doi pumni de bani, şi vorbă să nu se atingă de argat, nefiind el vinovat. Grădinarul se puse iară pe muncă şi dădu grădina gata în patru săptămîni. împăratul făcuse o vînătoare mare şi, fiindcă scăpase 220 de o mare primejdie, ridică un chioşc în pădurea aceea, şi chemase, ca să serbeze mîntuirea sa, pre toţi boierii şi slujitorii curţei la o masă înfricoşată ce pregătise acolo. Toţi curtenii se duseră la chemarea împăratului, numai fiica sa rămase. 225 Făt-Frumos, văzîndu-se iară singur, chemă calul şi voind să se veselească şi dînsul, îmbrăcă hainele: cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în umeri, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă calul şi-l încurcă prin grădină. Atît se stricase acum grădina, încît nu mai era chip de 280 a o drege. Iar daca văzu aceasta el, începu a se tîngui, se îmbrăcă iute cu hainele lui cele de argat, şi nu ştia de unde să înceapă meremetul. Mînia grădinarului trecu orice hotare, cînd veni şi văzu acea mare prăpădenie. Dară cînd voi să-i dea pe foi pentru 235 că nu îngrijise de grădină, fiica împăratului îi ceru flori, de la fereastră. Grădinarul da din colţ în colţ şi nu ştia ce să facă; în cele mai de pe urmă, cătă şi mai găsi vreo două floricele care abia scăpase de copitele calului cu aripi, i le trimise, şi 127 240 245 250 255 260 265 270 275 280 128 fata de împărat îi porunci să ierte pe bietul argat, pentru care îi şi dădu trei pumni de galbeni. Se apucă de croi din nou, şi în şase săptămîni abia putu face ceva care să mai semene a grădină, iar argatului îi făgădui o sîntă de bătaie, sor’cu moartea, de s-o mai întîm-pla una ca asta, şi să fie şi gonit. împăratul se luase de gînduri văzînd pe fiică-sa tot tristă. Ea acum nu mai voia să iasă afară nici din casă. Hotărî dară să o mărite şi începu a-i spune de cutare şi cutare fiu de împărat. Ea nu voia să audă de nici unul. Iar daca văzu aşa împăratul, adună iară sfatul şi boierii şi îi întrebă ce să facă? Unul din boieri îi zise să facă un foişor cu poarta pe dedesubt, pe unde să treacă toţi fiii de împărat şi de boieri, şi pe care-1 va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-1 va ţine în mînă, şi după acela s-o dea împăratul. Aşa se şi făcu. Se dete sfară în ţară că este hotărîrea împăratului să se adune mic şi mare şi să treacă pe sub poartă. Toţi trecură, dară nu lovi nici pe unul. Mulţi credea că fata n-are voie să se mărite. însă un boier bătrîn, trecut şi prin ciur şi prin dîrmon, d-ăia care auzise, văzuse şi păţise multe, zise să treacă şi oamenii curţii; trecu şi grădinarul, şi bucătarul cel mare şi vătaful, şi slugile, şi vizitiii, şi toţi rîndaşii, dar geaba, fata nu lovi nici pe unul. Se făcu întrebare daca n-a mai rămas cineva netrecut, şi se află că a mai rămas un prăpădit de argat de la grădină-rie, cheleş şi dosădit de n-are seamăn pe lume. — Să treacă şi acesta, zise împăratul. Atunci chemă şi pe argatul cel cheleş şi-i zise să treacă şi dînsul, dar el nu cuteza; apoi cam cu cîrîială, cam cu sila, fu nevoit să treacă şi, daca trecu, lata îl lovi cu mărul. Argatul începu a ţipa şi a fugi, ţinîndu-se cu mîinile de cap zicînd că i-a spart capul. împăratul, cum văzu cele întîmplate, zise: — Asta nu se poate! este o greşeală! fata mea nu e de crezut să fi ales tocmai pe cheleşul ăsta. Nu putea, vezi, să se învoiască împăratul a da pe fie-sa după argat, deşi îl lovise fata cu mărul. Atunci puse de a doua oară să treacă lumea şi de a doua oară fiică-sa lovi cu mărul în cap tot pe cheleş, care iarăşi fugi ţinîndu-se cu mîinile de cap şi ţipînd. împăratul, plin de mîhnire, iară îşi luă vorba înapoi, şi puse de a treia oară să treacă toată lumea. Daca văzu şi văzu împăratul că şi d-a treia oară tot 285 pe cheleş îl lovi fata, s-a plecat la sfatul împărăţiei, şi ba dat lui pe fiică-sa. Nunta se făcu cam pe sub ascuns, şi împăratul apoi îi oropsi pe amîndoi, şi nu mai voi să ştie şi să auză de dînşii; atîta numai că de silă, de milă, îi priimi să locuiască în 290 curtea palatului. Un bordei într-un colţ al curţii li se dete spre locuinţă, iar argatul se făcu sacagiul curţii. Toate slugile împăratului rîdeau de dînsul şi toate murdăriile le arunca pe bordeiul lui. înăuntru însă calul cel cu 295 aripi le adusese frumuseţile lumii: nu era în palaturile împăratului ceea ce era în bordeiul lui. Fiii de împărat, carii veniseră înpeţit la fiica cea mică, se îmbufnară de ruşinea ce păţise, pentru că fiica împăratului alesese pe cheleş şi se învoiră între dînşii ca să por-300 nească oaste mare împotriva lui. împăratul simţi mare durere cînd auzi hotărîrea vecinilor săi, însă, ce să facă? se pregăti de război, şi nici că avea încotro. Amîndoi ginerii împăratului se sculară cu oaste şi veniră 306 în ajutorul socrului lor. Făt-Frumos trimise şi el pe soţiasa ca să roage pe împăratul a-i da voie să meargă şi el la bătaie. — Du-te dinaintea mea, nesocotito; fiindcă iată, din pricina ta mi se turbură liniştea; nu mai voi să vă văz în ochii mei, nemernicilor ce sunteţi. 810 Dară, după mai multe rugăciuni, se înduplecă, şi porunci să-l lase să care şi el măcar apă pentru oştire. ^ Se'pregătiră şi porniră. ft Făt-Frumos, cu hainele lui proaste şi călare pe o mijirţoagă şchioapă, plecă înainte. Oştirea îl ajunse într-o mlaştină 815 unde i se nomolise iapa şi unde se muncea ca să o scoaţă, trăgînd-o cînd de coadă, cînd de cap, cînd de picioare. Rîseră oştirea şi împăratul cu ginerii cei mai mari ai săi şi trecură înainte. După ce însă nu se mai văzură dînşii, Făt-Frumos, scoase 320 iapa din noroi, îşi chemă calul său, se îmbrăcă cu hainele cîmpul cu florile şi porni la cîmpul bătăliei, ajunse şi se sui într-un munte apropiat, ca să vază care parte este mai tare. 129 15 — Opere, voi. I — Petre Ispirescu Ostile daca ajunse, se loviră, iar Făt-Frumos, văzînd că 325 oastea vrăjmaşă este mai mare la număr şi mai tare, se răpezi din vîrîul muntelui asupra ei şi ca un vîrtej se învîr-teja prin mijlocul ei cu paloşul în mînă, şi tăia în dreapta şi în stînga, pe oricine întîlnea. Aşa spaimă dete iuţeala, strălucirea hainelor şi zborul 330 calului său, încît oastea şi toţi cu totul o rupseră d-a fuga apucînd drumul fiecare încotro vedea cu ochii, împrăştiin-du-se ca puii de potîrniche. Iar împăratul după ce văzu minunea, mulţumi lui Dumnezeu că i-a trimis pe îngerul său de l-a scăpat din mîna 835 vrăjmaşului, şi se întoarse vesel acasă. Pe drum întîlni iarăşi pe Făt-Frumos, prefăcut în argat, muncind să-şi scoată iapa din noroi; şi cum era cu voie bună, împăratul zise la cîţiva: — Duceţi-vă de scoateţi şi pe nevoiaşul acela din noroi. 340 N-apucară să se aşeze bine, şi veni veste la împăratul că vrăjmaşii lui cu oştire şi mai mare s-au ridicat asupra lui. Se găti dară şi el de război şi plecă s-o întîlnească. Făt-Frumos iară se rugă să-l lase şi pe dînsul să meargă, 345 şi iară fu huiduit. Dară daca dobîndi voie, porni iară cu iapa lui. Fu şi de astă dată de rîs şi de bătaie de joc, cînd l-a văzut oştirea că iară se înomolise şi nu putea să-şi scoaţă iapa din noroi de fel, de fel. S50 îl lăsară înapoi, dară el ajunse şi acum mai nainte la locul de luptă, prefăcut în Făt-Frumos, călare pe calul cu aripi, şi îmbrăcat în hainele lui cele cu cerul cu stelele. Ostile deteră în tîmpene şi în surle şi se loviră, iar Făt-Frumos, daca văzu că vrăjmaşii sunt mai puternici, se 355 repezi din munte şi-i puse pe goană. împăratul se întoarse iară vesel, mulţumind lui Dumnezeu de ajutorul ce i-a dat, şi iară porunci ostaşilor să scoaţă din noroi pe nevoiaşul de sacagiu. Iar el era împăcat cu cugetul său şi se bucura în ascunsul sufletului său de izbîn-860 dele sale. împăratul se mîhni pînă în fundul inimei sale cînd auzi că vrăjmaşii se ridică de a treia oară cu oaste şi mai mare şi că a ajuns la hotarele împărăţiei sale cită frunză şi iarbă; un plîns îl năpădi, de să ferească Dumnezeu! şi plînse, şi 365 plînse, pînă ce simţi că-i slăbesc vederile. Apoi îşi strînse 130 şi dînsul toată oastea şi porni la bătălie cu nădejde în Dumnezeu. Făt-Frumos porni şi el tot pe oţopina lui. Iar după ce trecu toată oastea făcînd haz de dînsul cum 870 se muncea ca să-şi scoaţă iapa din noroi, se îmbrăcă cu hainele cele cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi in umeri, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă calul şi într-un minut fu iarăşi pe munte, unde aştepta să vază ce s-o întîmpla. 875 Se întîlniră ostile, se loviră din mai multe părţi şi se tăiau unii pre alţii fără de cruţare, atîta erau de înverşunaţi ostaşii. Iar cînd fu către seară, cînd văzu că oştirea vrăjmaşe era să ia în goană pre a împăratului, unde se repezi odată Făt-Frumos din munte ca un fulger; şi unde trăsni în 880 mijlocul lor, încît se îngroziră de nu mai ştiau ce fac. Strălucirea hainelor lui Făt-Frumos pînă într-atîta orbise şi zăpăcise pe vrăjmaş de nu mai ştiau ostile unde se află. Făt-Frumos lovea cu pala de zvînta, în toate părţile. Groaza intrase în inimile protivnicilor şi îi tulburase de îşi uitaseră 885 de bătălie, ci cătau cum să se mîntuiască cu viaţă. O luară la sănătoasa cari încotro vedea cu ochii dînd năvală unii preste alţii de-şi rupeau gîturile. Făt-Frumos însă îi gonea şi-i secera cu pala ca pe buruienele cele rele. împăratul îl văzu sîngerat la mină, la care se crestase 890 însuşi, şi îi dete năframa sa ca să se lege. Apoi se întoarse acasă izbăviţi de primejdie. Cînd veniră, găsiră iară pe Făt-Frumos în noroi cu iapa, şi iarăşi porunci de îî scoase. Şi sosind acasă împăratul căzu la boală de ochi şi orbi. 895 Toţi vracii şi toţi filosofii carii citeau pe stele fură aduşi, şi nimeni nu putură să-i dea nici un ajutor. într-una din zile, sculîndu-se din somn împăratul, spuse că a văzut în vis un bătrîn care i-a zis că daca se va spăla la ochi şi daca va bea lapte de capră roşie sălbatică va dobîndi vederile. 400 Auzind astfel ginerii săi, porniră cu toţii, cei doi mai mari singuri, fără să ia şi pe cel mai mic, şi fără a voi să-I lase măcar a merge împreună cu dînşii. Iară Făt-Frumos chemă calul şi merse cu dînsul prin smîrcuri, găsi capre roşii sălbatice, Ie mulse şi cînd se întorcea, se îmbrăcă în haine 405 de cioban şi ieşi înaintea cumnaţilor săi cu o doniţă plină cu lapte de oi. Ei îl întrebară ce lapte are acolo, iară el le răspunse, prefăcîndu-se că nu-i cunoaşte, că duce lapte de capră roşie la împăratul care visase că-i va veni vedere 15* 131 410 415 420 425 430 435 440 445 450 132 daca va da cu acel lapte pe la ochi. Atunci ei se încercară a-i cumpăra laptele; dar ciobanul le răspunse că laptele nu-1 dă pe bani ci că, daca voiesc să aibă lapte de capră roşie, să se zică că sunt robii lui, şi să rabde ca să le pună pecetea lui pe spinarea lor, măcar că ei au să se ducă şi să nu mai dea pe la dînsul. Cei doi gineri se socotiră că ei pentru că sunt împăraţi şi gineri de împărat n-o să le pese nimic, se lăsară, deci, de le puse pecetea lui în spinare, şi apoi luară laptele şi-l aduseră vorbind între dînşii pe drum: „De se va încerca, nerodul, să ne zică ceva, îl facem nebun, şi tot noi vom fi mai crezuţi decît dînsul“. Se întoarseră la împăratul, îi deteră laptele, se unse la ochi şi bău, dară nu-i ajută nimic. După aceea veni şi fiica cea mică la împăratul şi-i zise: — Tată, iată ia şi acest lapte, pe care îl aduse bărbatul meu, unge-te şi cu dînsul, aşa te rog. — Ce lucru bun a făcut nătărăul de bărbatul tău, răspunse împăratul, ca să facă şi acum ceva de ispravă? N-a putut face nimic ginerii mei ceilalţi, carii m-au ajutat aşa de mult în războaie, şi tocmai el, nătîngul, o să-mi poată ajuta? Şi apoi nu v-am zis că n-aveţi voie a vă mai arăta înaintea feţei mele? Cum ai cutezat să calci porunca mea? — Mă supui la orice pedeapsă vei binevoi să-mi dai, . tată, numai unge-te, aşa te rog, şi cu acest lapte ce ţi-1 aduce umilitul tău rob. împăratul daca văzu că atît de mult se roagă fiica-sa se înduplecă şi luă laptele ce-i adusese, şi apoi se unse cu dînsul la ochi o zi, se unse şi a doua zi, şi cu marea sa mirare simţi că pare că începuse a zări ca prin sită; şi daca se mai unse şi a treia zi, văzu cum vede toţi oamenii cu ochii luminaţi şi limpezi. După ce se însănătoşi, dete o masă mare la toţi boierii şi sfetnicii împărăţiei, şi după rugăciunea lor priimi şi pe Făt-Frumos să şează în coada mesei. Pe cînd se veseleau mesenii şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi, rugîndu-se de iertare, întrebă: — Mărite împărate, robii pot şedea cu stăpînii lor la masă? — Nu, nicidecum, răspunse împăratul. — Apoi daca este aşa, şi fiindcă lumea te ştie de om drept, fă-mi şi mie dreptate, şi scoală pe cei doi oaspeţi carii şed d-a dreapta şi d-a stingă măriei tale, căci ei sunt 455 460 465 470 475 480 485 490 robii mei; şi ca să mă crezi, pune să-i caute şi vei vedea că sunt însemnaţi cu pecetea mea în spinare. Cum auziră ginerii împăratului, o băgară pe mînecă şi mărturisiră că aşa este; îndată fură nevoiţi a se scula de la masă şi a sta în picioare. iară cătră sfîrşitul mesei, Făt-Frumos scoase năframa care i-a fost dat-o împăratul la bătălie. — Cum ajunse năframa mea în mîinile tale, întrebă împăratul? Eu am dat-o îngerului Domnului care ne-a ajutat la război. — Ba nu, mărite împărate, mie mi-ai dat-o. — Apoi daca este aşa, tu eşti acela care ne-ai ajutat? — Eu, mărite împărate. — Nu se poate, adaose iute împăratul, şi daca vei să te crez, arată-te aşa cum era atunci acela căruia am dat năframa. Atunci el se sculă de la masă, se duse de se îmbrăcă cu hainele cele cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în umeri, îşi lăsă părul pe spate şi se înfăţişă împăratului şi la toată adunarea. Cum îl văzură mesenii, îndată se rădicară şi se minunară; Făt-Frumos era atîta de mîndru şi strălucitor, încît la soare te puteai uita, dar la el ba. Împăratul, după ce lăudă pe fiică-sa pentru alegerea sa cea bună, se dete jos din scaunul împărăţiei şi ridică în el pre ginerele său, Făt-Frumos; iară el, cea dintîi treabă ce făcu, fu de a da drumul din robie cumnaţilor săi, şi în toată împărăţia se făcu bucurie mare. Eram şi eu p-acolo, şi la masa împărătească: Cărarn mereu la vatră, lemne cu frigarea, Duceam eu la masă, glume cu căldarea; Pentru care căpătai: Un năpăstroc de ciorbă Ş-o sintă de cociorbă Pentru cei ce-s lungă vorbă, Şi încălecai p-o şea şi v-o spusei d-voastră aşa. Şi mai încălecai p-o lingură scurtă, s-o dai pe la nasul cui n-ascultă. FĂT-FRUMOS CEL RĂTĂCIT A fost odată ca niciodată etc. A fost odată o păreche de oameni, muncitori, de! cum dă Dumnezeu. Toată nădejdea lor era într-o iapă cu care 5 se hrăneau. Şi ar fi voit şi ei să aibă un copilaş, dar fu peste poate. Cercetară în dreapta şi în stingă, ca să afle niscaiva leacuri care să le desfacă făcutul stărpiciunei lor, dară, aşi! parcă întîlnea tot surzi şi muţi. Nimeni nu ştia să-i înveţe ceva. 10 Mai umblară ei ce umblară şi, la urma urmelor, aflară despre un vrăjitor meşter carele închega şi apele. Creştinul se duse şi la dînsul, îi spuse păsul lui şi îi ceru leacuri. Vrăjitorul n-aşteptă multă rugă şi, după ce se învoiră, îi dete un măr. 15 — Din acest măr, zise el, să mănînce numai soţia dumi- tale. Dară bagă de seamă să n-apuce din el nici o făptură cu viaţă de pe lumea asta. — Cît despre aia, n-ai grije, răspunse omul. Lasă pe mine; nu mi-ai dat mie în mînă mărul? Acum să fii odihnit. 20 Luînd mărul, omul nu se mai gin de a dară decît la bucuria ce o să simţă el şi nevasta cînd s-or vedea împresuraţi de copii. Şi cu gîndurile astea ajunse acasă şi dete mărul neveste-sei, ca să-l mănînce, fără să-i mai spuie altceva. Ea priimi mărul cu bucurie. Şi după ce plecă bărbatul 25 în trebile sale, se aşeză pe pragul uşei, curăţi mărul şi-l mîncă. Iepşoara ieşise şi ea din grajd, şi veni la stăpînă-sa, 134 că era învăţată la traista cu grăunţe. Negăsind nimic de ronţăit, luă şi ea cojile de măr, pe care le lepădase stăpînă-sa şi le mîncă cu multă poftă, ca pe nişte trufandale. 30 Nu trecu mult şi atît stăpîna, cît şi iepşuna se simţiră a îi luat în pîntece. Şi după nouă luni femeia născu uncopi-laş de drăguleţ; iar iepşuna un mînzuleţ gingaş. Îndoită fu bucuria omului cînd se văzu şi cu copil, şi cu mînz. Şi fiindcă acesta se născuse odată cu fiul său, hotărî 35 ca nimeni să nu încalece pe dînsul, fără numai fiu-său, cînd s-o face mare. Botezară copilul şi îngrijiră de dînsul, mă rog, ca unul la părinţi. Copilul crescu şi se făcu mare. Cînd era d-un an, parcă era de cinci; iară cînd fu de cinci, parcă era de cinci-40 sprozece, şi de ce creştea, d-aia se făcea mai frumos şi mai drăgălaş. Darămite de învăţat? învăţa ca nealţii pe lumea asta albă. N-apuca să auză de la dascăl ceva, că el învăţa mai din adînc decît dascălul. Şi astfel ajunsese de poveste. 45 Unii zicea că ştia carte pînă în glezne, alţii zicea că pînă în genuchi, iară alţii, pînă în brîu. De m-ar fi întrebat pe mine, eu le-aş fi spus că ştia carte pînă în gît. Dară fiindcă nimeni nu m-a întrebat, iacă tac şi eu din gură ca un peşte, şi nu mai zic nimănui nici pis! 50 Astfel fiind, într-una din zile ce-i vine drăcosului de copilaş, că numai încăleca pe mînzul lui, şi mi ţi-i dete căl-cîie; iară mînzul, carele şi dînsul crescuse de se făcuse un cîrlănaş zburdalnic de n-avea astîmpăr, o rupse d-a fuga cu băiat cu tot, şi duşi au fost pînă în ziua de astăzi. 55 Cînd prinseră de veste părinţii că băiatul nu e, caută-1 în sus, caută-1 în jos, nu e; ba mai în dreapta, ba mai în stînga, de loc! Mai cercetară pe ici, mai cercetară pe din-coaci, băiatul, aşi! nici pomeneală nu era de el! Tocmai tîrziu, hei! aflară de la nişte drumeţi că au văzut un băie-30 ţandru călare pe deşolate pe un căluşel, carele se ducea ca vîntul. Ei ziceau că n-apucară să se uite după dînsul,ca de cînd se apucase să le spuie, şi pieri din ochii lor ca o nălucă, ca şi cînd n-ar mai fi fost. ll plin seră părinţii pînă cînd se istoviră şi dînşii, şi 05 ochii din lacrămi nu şi-i mai uscară; dară în deşert, că fiul lor nu se mai întoarse. Pasămite ei, daca s-au lăsat zburdălniciei lor şi s-au văzut la cîmp, nu s-au mai gîndit în urmă, ci au întins la 135 drum zbeguindu-se şi încurîndu-se, pînă ce, cînd băgară 70 de seamă, ajunsese pe nişte tărîmuri necunoscute. Aci stătură să se mai odihnească. Şi, voind să se întoarcă, ei se rătăciseră. Nu mai ştiau nici pe unde veniseră, nici pe unde să se întoarcă. Atunci băiatul începu să plîngă şi să dorească de părinţi. 75 Mai cu seamă cînd s-a văzut singur, singurel, el care nu era ieşit din casa părinţilor, începu să-l ia nişte răcori de nu ştia ce va să zică asta. Calul, daca văzu aşa, începu să-l îmbuneze, ba că o să facă cutare lucru, ba că ceeaialtă. Pînă una alta, îşi cătară 80 un culcuş unde să mîie peste noapte. Se odihniră şi dormiră sub acoperământul cerului. A doua zi, nici tu masă, nici tu casă, băiatul începu iarăşi să plîngă şi să voiască să se întoarcă la părinţi. Cătară să-şi găsească urmele pe unde veniseră; dar nu găsiră nici 85 piculeţ de urmă. Daca văzu şi văzu, calul zise: — Stăpîne, am făcut o greşeală care nu se mai poate întoarce. , Dă-mi voie să mă duc să caut vrun mijloc ca să ne căpătuim. — Asta nu se poate, odată cu capul, răspunse băiatul. După ce am ajuns pe aste tărîmuri neumblate, prin pustie- 90 tăţi fără locuitori, să mă laşi şi tu? Singur nu pot sta, uite, nici olecuţă. — Incinge-te cu frîul meu, şi. cînd vei vedea vro nevoie, scutură-1 şi într-o clipă sunt la tine. Eu mă duc să caut pe unde să ieşim la lume, şi cum să ne chivernisim. 95 Calul, vedeţi d-voastră, era năzdrăvan. Cu mare anevoinţă se dezlipi calul de stăpînul său. Umblă ce umblă şi se întoarse numaidecît. El vînturase văzduhul şi cutreierase pămîntul pînă nu apucase să i se urască băiatului; şi întorcîndu-se spuse băiatului că i-a găsit un 100 loc unde să se bage argat. 11 şi învăţă ce să facă şi cum să dreagă ca să argăţească cu folos. încăleca băiatul calul, cînd auzi că are să-şi găsească unde să se căpătuiască, şi porni ca vîntul, precum şi venise. Ajungînd la nişte zîne, făcu precum îl învăţase calul. 105 Cele trei zîne, căci trei erau ele, se cam codeau să-l prii-mească; iară daca stărui, se rugă şi se făgădui că o să fie harnic şi credincios, ele îl priimiră. Aşezîndu-se el acolo la zîne, băiatul se puse cu toată inima pe muncă şi, cînd era ceva de făcut mai greu sau mai 110 anevoios, îşi chema calul şi îi da ajutor. 136 Calul, carele nu ştiu de unde aflase tainele zînelor, vezi că nu era el de florile mărului năzdrăvan, spuse băiatului să fie cu mare băgare de seamă că în baia zînelor, intr-un timp hotărît, are să curgă aur, şi atunci să apuce 115 el înaintea zînelor să se scalde. îi mai spuse să ochească prin poliţile cu haine ale zînelor, cînd îl va pune să deretece, nişte nuci pe care le avea zînele şi le îngrijea ca pe ochii lor din cap. Băiatul făcu întocmai precum îl învăţase calul. 120 într-o zi cînd zînele se dusese la vînătoare, fără grije, băiatul auzi în baia zînelor un susur de apă mai răsunător decît altă dată. Temîndu-se, el chemă calul, care veni într-o clipeală de ochi. El, cum văzu cele ce se petrec în baie, puse pe băiat de se dezbrăcă îndată şi îl împinse în baie de 125 se îmbăie. Cînd ieşi d-acolo, ce să vedeţi d-voastră, cinstiţi boieri? Părul i se făcuse cu totul de aur, şi-i crescuse de bătea pulpele, încît nu te îndurai să-ţi iei ochii de la el. Şi luînd şi nucile, pe cari le ochise el, încălecă, şi pe ici ţi-e drumul! 180 Cum pîşi pragul porţii începu casele a ţipa de ar fi deşteptat şi pe morţi din groapă. Auzind zînele ţipătul se întoarseră acasă numai cît ai zice mei. Ele văzură că lipseşte argatul de acasă, spălăcitura ce mai rămăsese în baia unde se îmbăiase argatul şi nucile ce lipseau; nu mai zăboviră, ci 185 se luară după dînsul. Cît p-aci să puie zînele mîna pe ei. Şi fugi, zînele după dînşii; ei fugi! zînele după dînşii. Daca văzu şi văzu calul primejdia, întinse pasul la drum şi începu a zbura ca gîndul, pînă ce, tocmai cînd era zînele să-i prinză, ei trecură de pe tărîmul lor şi se opriră. 140 Puterea zînelor pînă aci era. Iară daca văzură ele că le trecu otarele, începură cu binele a se ruga de el ca să-şi taie părul să li-1 dea lor; dară băiatul le făcea cu bîz! Ele se rugară ca barim nucile cu haine să le dea. Băiatul le arătă coltucul. Atunci zînele se rugară ca încailea să le arăte părul, 146 să se bucure şi ele de vederea lui. Atunci băiatul îşi răsfiră părul, încălecă şi zbură cu bidiviul lui. Zînele se uitară cu jind la dînsul şi, nemaiavînd ce face, se întoarseră acasă şi vorbiră între ele ca să nu mai bage argat strein la curtea lor, cît or trăi ele. 150 După ce ajunse pe moşia unui împărat mare, calul învăţă pe băiat ce să facă. El ascultă şi se duse de se băgă argat la grădinarul împăratului. Pînă a nu se învoi cu grădinarul, 137 el îşi puse o băşică de vacă în cap, în care îşi ascunse părul cel de aur. 155 Grădinarul îl învăţă cum să facă brazde, să semene flori, să le răsădească şi să le îngrijească. Şi îl luase la ochi, căci era spirt, ştii, colea, cum trebuie omului, mină dreaptă, nu altceva. Totuşi slugile din curtea împărătească îl numiră cheleş. Şi, cheleş în sus, cheleş în jos, pînă ce îi rămaseră 160 numele Cheleş. Grădinarul împărătesc îmbătrînise la curtea împăratului. El era om destoinic, cu frica lui Dumnezeu şi cinstit. Slujba lui de căpetenie era să ducă în toată dimineaţa cîte un mănuchi de flori la cele trei fete care îe avea împăratul. 165 Imbolnăvindu-se grădinarul într-una din zile, chemă pe argatul său şi îi spuse să aleagă din florile cele mai frumoase atîtea cîte să-i ajungă a face trei legături de flori şi să le ducă fetelor împăratului. Chele şui se duse de culese flori şi făcu trei legături, una 170 rnai mare, alta mijlocie şi alta mai mică. Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece şi abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. Legătura mijlocie cu flori ce erau tocmai în floare o dete fetei celei mijlocii; iară legătura cea mai mică ce avea flori numai 175 boboace, cari acum se deschideau, o dete fetei celei mici. Cum dete florile, o tuli d-a fuga, şi se apucă de lucru prin grădină. Fetele se mirară de aceasta, şi cu toatele se duseră la împăratul şi-i arătară florile. Împăratul chemă pe grădinar 180 să-i spuie ce noimă să aibă florile ce trimisese fetelor sale. Grădinarul se sperie cînd auzi că aşa bolnav este chemat la împăratul. Iară daca se duse, cu inima tremurîndă, şi auzi de la împăratul şiritenia cu florile, el se dezvinovăţi şi spuse că, 185 bolnav fiind în acea zi, trimisese pe argat să ducă florile. Chemînd şi pe Cheleş, el, daca veni, se apropie cu sfială şi răspunse: — Să trăiţi, luminate împărate, întru mulţi ani! Cînd am cules florile şi am făcut acele mănunchiuri, n-am avut 190 nici un gînd rău, martor mi-e Dumnezeu! ci am dat fiecăria din domniţe flori ce le arată care cum este. — Şi cum ai cutezat, tu, un cheleş ca tine, să faci una ca asta? 138 195 200 205 210 215 220 225 280 — Atîta m-a tăiat capul şi m-a dus mintea, luminate împărate, atîta am făcut. Măria ta judecă şi fă ce e cu dreptul. împăratul rămase pe gînduri. El, deşi s-a întristat, dară mai mult s-a bucurat că îi aduse aminte ceea ce trebuia să facă el ca un părinte. Apoi trimise o pungă cu bani argatului. Acesta se duse şi-i dete grădinarului, sub cuvînt că el nu ştie ce să facă cu ei, ca unul ce are de toate de la stăpînu-său. Nu trecu mult şi, viind o sărbătoare, împăratul cu toţi curtenii şi bătrînii împărăţiei merse la biserică. între bătrî-nii şi credincerii curţii era şi grădinarul. Numai fata cea mică rămase acasă. Argatul, văzîndu-se singur, descinse frâul de pe lîngă sine, scoase dintr-o nucă nişte haine de aramă, din cele luate de la zîne, se găti bine, intră în grădină, sună frîul şi veni calul lui înşelat, dar neînfrînat şi, puindu-i frîul în cap, argatul încăleca şi prinse a-şi încura calul prin grădină. Fereastra fetei de împărat celei mici da în grădină şi ea văzu tot ce se petrecu. După ce strică grădina, argatul se duse ca fulgerul la biserică, dete calul în mina unui om ce sta afară, ca să i-1 ţie, şi el intră în biserică. Aci merse înfipt la mir, se ploconi în dreapta, se ploconi în stingă şi ieşi afară. Toţi cei din biserică se mirară de dînsul. Pînă şi împăratul zicea că nici el nu mai văzuse aşa voinic frumos. Argatul de la grădinărie, cum ieşi din biserică, încălecă şi într-un suflet ajunse la grădina împărătească şi descălecă şi porunci calului să facă la loc tot ceea ce stricase. Calul se puse şi numaidecât îndreptă grădina şi o făcu şi mai frumoasă de cum fusese. Fata împăratului cea mică vedea de la fereastră şi tăcea. Gînd se întoarse de la biserică, surorile cele mai mari zise celei mai mici: — Ce rău ai făcut de n-ai venit şi tu la biserică, că a venit un tânăr îmbrăcat aşa şi aşa, a făcut aşa şi aşa, şi numaidecât a plecat, de au rămas toţi cu ochii după el. Fata cea mică. asculta şi tăcea. Dară grădinarul, cînd intră în grădină, stătu în loc şi se miră. Apoi îşi închipui el că poate d-aia i se pare grădina mai frumoasă, unde nu intrase de mult într-însa. Peste cîtva timp veni iarăşi o sărbătoare şi împăratul se duse la biserică iarăşi cu toată curtea lui. De astă dată 139 235 240 245 250 255 260 265 270 275 140 fata cea mică se făcu bolnavă într-adins, rămase acasă şi se puse la fereastră. Argatul de la grădinărie scoase de astă dată nişte haine de argint, scutură frîul şi încălecă pe cal, carele venise numai cit ai clipi. Şi iarăşi încurîndu-1 prin grădină o strică şi mai rău decît întîia oară şi iarăşi merse la biserică, făcu ca şi de-lalt rînd şi se întoarse acasă, porunci calului să dreagă grădina, carele o făcu încă o dată mai frumoasă decît era. Fata împăratului cea mică privea de la fereastră şi tăcea. îi spuseră surorile, îi spuse mumă-sa, îi spuse tată-său de tînărul cel mîndru ce venise la biserică şi despre care nimeni nu ştia de unde era. Ea asculta şi tăcea. Mai trecu ce trecu şi iarăşi, într-o sărbătoare mare, împăratul merse la biserică cu toţi sfetnicii săi şi cu toţi curtenii tineri şi bătrîni. Şi de astă dată fata cea mică a împăratului se prefăcu că este bolnavă şi rămase acasă. între curtenii împăratului cari merseră la biserică era şi grădinarul, fiind bătrîn, credincios şi vechi slujbaş al împăratului. Argatul cel cheleş, daca se văzu singur, scutură frîul şi-şi chemă calul. De astă dată scoase din găoacea de nucă rîndul de haine cel de aur, se găti frumos, înîrînă calul ce venise numai înşelat, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă, îşi încură calul prin grădină, pe care o strică de tot, şi apoi se duse ca şi de-lalt rînd la biserică, merse la mir, se ploconi în dreapta şi în stînga şi ieşi. Întorcîndu-se acasă, porunci calului de făcu grădina de trei ori mai frumoasă decît era. Fata împăratului îl văzu şi cînd ieşi, şi cînd se întoarse, şi ceea ce făcu, dară tăcea. Cînd se întoarseră de la biserică, împăratul şi toţi cu totul spuseră fetei celei mici a împăratului minunea ce văzuseră. — Daca n-ai fost şi tu la biserică, îi ziseră, să fi văzut cum a venit acel Făt-Frumos strein, cu părul de aur, ce mîndru era cînd s-a aplecat în dreapta şi în stînga la toţi cei din biserică şi cum a ieşit apoi, fără să bage pe nimeni în seamă. Fata cea mică a împăratului se făcea că ascultă, dară tăcea într-însa şi rîdea înfundat. Vezi că ştia ea ce ştia. Grădinarul, daca se întoarse de la biserică şi văzu frumuseţea aia de grădină ce făcuse calul argatului, se tot freca la ochi şi nu-i venea de loc să crează. Asta să fie grădina, ori ba? şi credea că a rătăcit prin altă grădină. Nu o mai cunoştea. Şi, văzînd pe argat, îl întrebă despre acea schim-280 bare; iar argatul îşi cerea iertăciune, spuind că el a făcut ceea ce învăţase de la stăpînu-său. Darămite cînd văzu împăratul? Scoase şi dete o pungă de bani grădinarului, pentru că-i făcuse o grădină, de nu se mai găsea ca asta la nici un împărat. 285 Şi mai trecînd ce mai trecu, împăratul îşi aduse aminte de cele trei mănuchiuri de flori. Atunci se vorbi cu împărăteasa cum să facă să-şi dea fetele la casele lor. Cum se află de această hotărîre împărătească, începu a veni peţitori de pe la fel de fel de împăraţi. Fetele, adecă 290 cea mare şi cea mijlocie, îşi aleseră cîte un fecior de împărat şi se duseră după bărbaţii lor. Fata însă cea mică nu voia să se mărite cu nici un chip. Ba să-i dea pe feciorul cutărui împărat, ba pe al cntărui; aşi! ea zicea că nu-i place nici unul. Ce să facă bietul împă-295 rat? Se sfătui cu boierii şi găsiră cu cale să stea fata într-un pridvor, cu un măr de aur în mină, să treacă toţi fiii de împăraţi şi de boieri pe dinaintea ei, şi, pe care îl va plăcea, să-l lovească cu mărul. Aşa şi făcură. 300 Trecură fiii de împăraţi carii veniseră în peţit, dară ca să lovească pe vreunul, ba. Trecură şi fiii de boieri mari ai împărăţiei, dară ca să lovească pe vreunul, nici gînd n-avu. în cele mai de pe urmă trecură toţi tinerii buni şi răi 305 din împărăţie, şi din boiernaşi, şi din prostime, şi nici nu se uită la dînşii fata ce sta cu mărul în mină. Trecînd şi argatul de la grădinărie, din întâmplare, pe acolo, fata îl lovi cu mărul drept în cap. Fiii de împăraţi şi de boieri rămaseră ca bătuţi de Dum-310 nezeu, cînd văzură una ca aceasta. împăratul zise că trebuie să fie o greşeală, şi pofti pe fiii de împăraţi şi de boieri să mai treacă o dată. Trecură toţi cu totul, şi nu lovi pe nimeni; zise şi chelului să treacă, şi de astă dată tot pe el îl lovi. 316 împăratul nu se putea învoi ca să ia fie-sa de bărbat un aşa om prost şi pofti pe toată adunarea să mai treacă o dată, căci, negreşit, trebuie să fie vro greşeală a fetei. Trecură şi a treia oară, şi tot pe argatul cel chel îl lovi cu mărul fata împăratului. Hi 320 Atunci împăratul, neavînd încotro, dete de bărbat îie-sei pe argat, dară îi şi oropsi, gonindu-i de la casa lui. Ei se duseră de la faţa împăratului, care îi oropsise, cu lacrămile în ochi şi cu inima smerită, şi-şi aleseră loc de trai un bordei în care ţinuse împăratul nişte bivoli. Apoi 325 aducîndu-şi aminte fata împăratului de ceea ce făcuse în grădină, îl îndemnă să-şi cheme calul. Argatul, ginerele împăratului, făcu precum îi zisese soţia, chemă calul şi-i porunci să-i facă nişte palaturi sub : pămînt, fără seamăn pe lume. Galul nu întîrzie şi le făcu 330 ! nişte palaturi înfricoşate. Nu se găsea la împăratul în casă i ce se găsea în palaturile lor. Şi bogăţii, şi scumpeturi, şi tot ce ai fi poftit se găsea la dînşii. Şi mai trecînd cîtînică vreme la mijloc, se pomeni împăratul cu veste de la un alt împărat să iasă la război . împăra-885 tul chemă în ajutor pe ginerii săi, feciorii de împăraţi, carii şi veniră şi se lăudau cu isprăvile ce au să facă. Cînd veni vremea a merge la război, iată că se înfăţişe la împăratul şi argatul, ginere ai său, şi ceru să-l ia şi pe dînsul la război, că poate va tăia şi el vrun vrăjmaş. 340 împăratul şi ginerii cei mari îl înfruntară, zicînd să-i lase în pace, să nu-i mai poarte şi Iui grija p-acolo. El stărui şi. împăratul se înduplecă şi porunci să-i dea şi lui o mtrţoagă de cal şi o rugină de paloş. Argatul încăleca voios şi porni înaintea oştilor. Cînd 845 ajunse la o lăcovişte pe unde trebuia să treacă, el înnomoli calul şi începu să-l bată ca să iasă de acolo, dară în deşert. Ajungîndu-I împăratul cu ginerii cei mari şi cu toată oastea, trecu pe lingă dînsul clătinînd din cap, iară ostaşii îşi dedeau coate şi rîdeau. 850 După ce trecură şi se depărtară de nu se mai văzură, argatul scutură frîul, şi iată că îndată şi-i sosi calul. îi spuse ce avea de gînd să facă şi ceru povaţă. Galul îl învăţă ce sa facă, cînd va fi dinaintea vrăjmaşului. După ce luă în cap tot ce-1 învăţă calul, încalecă şi porni şi el. 355 Ajungînd la război şi văzînd pe ai săi încăieraţi cu vrăjmaşii, tocmai cînd aceştia erau să dovedească pe socru-său şi pe cumnaţii săi, unde mi se ridică de trei stînjeni pe dasu-pra oştilor şi zbură drept la împăratul socru-său, îi tăie degetul cu inelul şi-l luă cu sine. Apoi se lăsă asupra vrăj-360 masului şi tăia în carne vie cu nemilostivire, întocmai ca un muncitor vrednic cînd trage cu coasa nemiluit. 142 Iar cînd îl înteţea vrăjmaşul, calul se urca ca fulgerul în sus şi se ţinea bine de coama lui. Apoi cînd se lăsa în jos, tăia cum ştia el în legea lui să taie. Aşa, vezi, îl învăţase 865 calul. De trei ori se urcase în sus, cînd năvălise vrăjmaşul asupra lui, şi de trei ori se lăsase ca un vîrtej asupra oastei vrăj-măşeşti. La fiecare dată cădeau d-a stânga şi d-a. dreapta lui cu grămada şi făcea ui iţi, uliţi pe unde mergea. In mai 870 puţin ca de cînd mă apucai să vă povestesc, mormane de morţi se vedea pe unde trecuse el. Aşa spaimă grozavă băgă el în inimile vrăjmaşului, încît prinse a fugi, iară el a-i goni şi a-i tăia ca pe nişte vite. împăratul socru rămase înmărmurit cînd văzu atîta 875 vrednicie. După fuga vrăjmaşului, el stătu locului şi mulţumi lui Dumnezeu că le-a trimes pe îngerul său de i-a scăpat din mîna duşmanului, care vrea să-i piarză, şi mai multe nu. Argatul, ginerele împăratului, după ce-1 mîntui, se 880 întoarse înaintea lui, dete drumul calului său, încălecă iară pe mîrţoaga ce-i dase împăratul şi se chinuia a ieşi din nomol. împăratul se întorcea cu voie bună de 1a. oaste şi dînd peste dînsul înnomolit încă în noroi, porunci la vro doi 886 ostaşi de-1 scoase d-acolo. Şi ajungînd acasă, ginerele împăratului cel chel spuse neveste-sei ce făcu. Ea se bucura din toată inima. Toată oastea vorbea de îngerul Domnului care le dăduse atîta ajutor şi-l semuia cu străinul care venise la biserică. 890 însuşi împăratul bănuia aceasta, şi ar fi dorit ca să-l mai întîlnească o dată, să-i mulţumească. Dară ia-1 de unde nu e. Mai trecînd ce mai trecu, împăratul ajunse de orbi. Toţi vracii se adunară şi-i dădură leacuri, dară nici unele din 895 buruienele lor nu-i dară înde bine. Vrăjitoarele puseră apă la stele şi-i aduseră şi-i descântară, tot însă ce punea la ochi mai rău îi făcea, dară mai bine de loc. In cele din urmă un cititor de stele şi vraci mare fu adus cu multă cheltuială din ţări streine, şi acesta, spuse că pînă cînd împăratul nu va avea. 400 lapte de pasăre de peste apa Iordanului cu care să se ungă la ochi, nu-i va veni văzul. Atunci puse împăratul oameni să strige prin toată împărăţia că cine se va găsi să aducă lapte de pasăre de preste apa Iordanului,acela să ştie cu bună încredinţare că va dobîndi 143 405 410 415 420 425 430 435 440 445 144 cal împărătesc şi jumătate împărăţia. Dară strigară de surda, căci nu se găsi nimeni carele să se însărcineze cu această slujbă. Ginerii împăratului cei mari, daca văzură aşa, se legară că ei vor aduce laptele trebuincios şi incălecară pe cai buni împărăteşti, luară cu dînşii slujitori şi bani. Umblară ei, cătară şi nu putură afla ceea ce cătau. în cele din urmă dete peste un înşelător, carele le dete lapte ca tot laptele şi le luară o mulţime de bani. Ei se întoarse cu bucurie la casa socrului lor. în aceeaşi vreme şi ginerele împăratului, argatul, plecă după lapte de pasere. El scutură frîul şi îndată şi veni bidiviul lui. îi spuse ceea ce voia, şi calul îi răspunse: — Ce e mai lesne, stăpîne; căci acolo locuiesc şi eu. încăleca şi porni. După ce ajunse, luă lapte de pasere de preste rîul Iordanului şi în cîteva zile se întoarse acasă, cam tot odată cu cumnaţii săi. Aceştia merseră la împăratul, ii aduseră lapte de al lor, cu care dete pe la ochi împăratul şi rămase ca întîi, orb ea toţi orbii. Nu-i folosi nimic. Merse şi argatul şi-i aduse şi el lapte, dară adevărat lapte de pasere de preste rîul Iordanului. împăratul nu prea voia să dea pe la ochi. După stăruinţa împărătesei şi a sfetnicilor, se înduplecă şi se unse. Cum puse la ochi lapte de acesta, băgă de seamă că vede ca prin sită. Mai dete o dată, văzu ca prin ciur; cînd se unse şi a treia oară, văzu luminat ca toţi oamenii. împăratul iertă pe argat de fapta lui de mai-nainte. Ginerele său cel mic, daca văzu aşa, rugă şi el pe împăratul să vie să le vază locuinţa. împăratul se înduplecă şi merse. Cînd ajunse acolo, ce să-i vază ochii? Ce nu era în palatu-rile lui era în locuinţa ginerelui său cel mic. Văzînd mirarea de care era coprins împăratul, ginerele său cel mic se încumetă şi zise: — Eu sunt, mărite împărate, cel ce am venit de trei ori în biserică. împăratul aruncă ţintă ochii la el. — Eu sunt cel ce ţi-am făcut grădina cea frumoasă. împăratul parcă nu-i venea să crează spuselor lui. — Eu sunt, mai zise, cel ce v-am scăpat în război din mîna nelegiuiţilor ce se sculaseră să te răpuie. împăratul rămase stîlpit de mirare. Apoi, mai viindu-şi în fire, îi zise: — Cum poţi dovedi zisele tale? Atunci ginerele său cel mic ieşi afară, scutură frîul, scoase hainele de aur din găoacea de nucă unde le păstra, se 450 găti frumos, îşi lăsă părul pe spate, încălecă pe cal şi, arăţi nd împăratului degetul cu inelul, zise: — Iată, mărite împărate, dovezile ziselor mele. Şi începu a încura calul prin curtea împăratului. Părul său cel de aur şi hainele cu care era îmbrăcat strălucea ca 455 soarele. împăratul, uitîndu-se la dînsul, tot punea mina la ochi, făeîndu-şi umbră. Vezi că se temea să nu orbească încă o dată. El lăudă pe fie-sa pentru că-şi alesese un asemenea bărbat. 460 — Şi ai fi putut oare crede d-ta, tată, răspunse fata cea mică, că aş fi putut să-mi aleg de bărbat pe unul care să facă tatălui meu, împărat, ruşine în lume? Atunci împăratul, şi bătrîn fiind, se coborî din scaunul împărăţiei, pe care se urcă ginerele său cel mic. Şi împără-465 ţiră în pace şi în linişte pînă ce trăiră. Iară eu încălecai p-o şea etc. ut FATA SĂRACULUI CEA ISTEAŢĂ fi fost odată ca niciodată etc. A fost odată un om şi o femeie. Ei erau atît de săraci.,, încît n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă,, 5 nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea bietul om de dimineaţa pînă seara tîrziu, alături cu muierea,, de-i treceau năduşeleîe, şi ca să dea şi ei în spor, ba. Se ţinea, vezi, norocul după dînşii ca pulberea după cîini, cum se zice. 10 Umblau cu tărăbuţele de colo pînă colo, şi ca să se statornicească şi ei. Ia un loc, nu găseau. Căci cine era să-i prii-mească pe ei, doi calici, cu leaota de copii după dînşii?! Adică uitasem să vă spui. Aveau aceşti oameni o spuză de copii. Din aceşti copii, cei mai mari erau numai fete, iară 15 băieţii erau mărunţei şi stau pe lingă dînşii ca ulceluşele. Să nu vă fi dus Dumnezeu vrodată să fiţi faţă cînd venea omul de la muncă, că v-aţi fi luat cîmpii. Ieşeau toţi afară, înaintea lui, jigăriţi şi hărtăniţi, ca nişte netoţi, subţiratici şi piţigăiaţi, mă rog, leşinaţi de foame, şi tâbărau pe bietul 20 om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame. Tatăl lor se zăpăcea şi nu ştia către care să se întoarcă mai întîi şi le da toată agoniseala lui dintr-o zi. Dară de unde să le ajungă ce brumă le aducea el? Abia puneau p-o măsea.. Bietul tat’ său şi biată mă-sa de multe ori se culcau 25 nemîncaţi. Li se rupea inima de milă, dară n-aveau încotro. Şi ca să-şi liniştească copiii, el le făgăduia că a doua zi 146 oro să le aducă mai mult. Astfel, mai cu şoşele, mai cu moinele, adormeau şi bieţii copii, cu nădejde că a doua zi are să fie mai bine. 30 Dintre toţi copiii, fata cea mai mare era mai tăcută şi mai cu judecată. Ea rămînea cu surorile şi fraţii cei mai mici cînd se duceau părinţii la muncă, vedea de dînşii, îi mustru-luia şi îi povăţuia să fie mai cu răbdare, mai îngăduitori, ca să nu se amărască pînă într-atît părinţii. Dară, bate toba 35 ia urechea surdului. Adecă, de! Ce să zici? Ar fi fost şi ei, poate, mai îngăduitori, şi mai cu răbdare, dară burta le da g’nies şi îi făcea de multe ori să fie neînţelegători. într-acestea, boierului pe moşia căruia se afla aceşti oameni, ca şi urgisiţi de Dumnezeu, i se făcu milă de ei şi, 40 într-o zi, cînd veni omul să se roage pentru sălaş, el îi zise: — Omule, te văz harnic, munceşti de te speteşti, şi două în tei te văz că nu poţi lega. Iată, eu mă îndur şi-ţi dau un petec de loc, să fie de veci al tău. Du-te de-ţi alege petecul ce-ţi va plăcea şi apucă-te numaidecît să-ţi faci un 45 bordei. — Bogdaproste cucoane, şi Dumnezeu să priimească. De unde dai să izvorască, răspunse bietul om. Se duse de-şi alese un petec do Ioc şi pînă în seară groapa pentru bordei o şi dete gata. 50 Nepartea Iui. Cum se brodi ca locul ce-şi alesese să fie alături cu al unui ţăran bogat şi mîndru de nu-i ajungea cineva cu prăjina la nas. Peste noapte, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că o vită d-ale bogatului căzu în groapă şi muri. 55 A doua zi de dimineaţă bogatul, văzîndu-şi vita moartă, sări cu gura mare asupra săracului, îî luă de piept şi cu el tîrîş se duse la curtea boierului, să le facă judecată. Boierul se miră cînd îl văzu şi-i întrebă ce caută? Ţăranul cel bogat zise: «0 — Boierule, acest prăpădit de om, venetic în satul nos- tru, n-ar mai avea parte de el! după ce ţi-ai făcut pomană do i-ai dat un petec de loc, el tocmai lîngă mine şi-a ales să-şi. facă bordei! IJna la mînă. Bagă de seamă că, după ce e sărac, apoi e şi cu nasul pe sus. Al doilea, groapa ce şi-a făcut <55 pentru bordei, după ce că e mare foarte, apoi n-a avut grije să o acopere peste noapte cu ceva, numai ca să-mi facă mie pagubă, şi mi-a căzut o vită într-însa de şi-a rupt junghie-tura. Judecă d-ta acum, nu e dator să mi-o plătească? El zice că n-are cu ce. Şi ce-mi pasă mie de asta? 16* 147 70 75 80 85 90 95 100 105 110 148 — Boierule, răspunse şi săracul umilit şi cu lacrămile în ochi cît pumnul. Boierule, n-am ce zice, omoară-mă7 spînzură-mă, n-am ce face daca a dat păcatul peste mine. Aşa este cum zice bogătaşul meu vecin. Şi fiindcă lui Dumnezeu îi place dreptul, drept să-ţi spui ce e drept: am săpat groapă, şi o groapă mare, ca să încapă bordeiul pe toţi ai mei, dară nici că m-am gîhdit ca să-i aduc pagubă. Şi nici n-a fost la sufletul meu cugetul de mîndrie, căci n-aveam pe ce mă mîndri, cînd mi-am ales loc lîngă d-lui. Acum lumi-neze-vă Dumnezeu, boierule, şi judecaţi după dreptate. Boierul sta în cumpănă. Nu ştia cui să dea dreptate. Vedea el că săracul a căzut în păcate, dară fără voie. După ce se gîndi el niţel, zise: — Bre, oameni buni! Eu am să vă fac trei întrebări; cine le va dezlega mai bine, a aceluia să fie dreptatea. Vă dau răgaz de trei zile, gîndiţi-vă. După trei zile să veniţi şi să-mi ghiciţi întrebările. Ţineţi minte bine. Întîia întrebare sună aşa: Ce este mai gras în lume? A doua: Ce este mai bun? Şi a treia: Ce aleargă mai iute? Aide, duceţi-vă acum. Dară să mai ştiţi una: daca nici unul din voi nu va ghici vreuna din întrebările mele, să ştiţi că unde vă stau picioarele o să vă stea şi capetele. Amîndoi împricinaţii se întoarseră la casele lor.Bogătaşul, lăudîndu-se că el are să ghicească, fiindcă ce lucru poate fi mai uşor decît a spune că porcul său din ogradă este mai gras, deoarece stă slănina pe dînsul de o palmă; iară săracul plîngea de potopea pămîntul, gîndindu-se ca ce o să spuie el. Daca ajunseră fiecare la ai săi, bogătaşul era vesel că are să-şi cîştige pricina, iară săracul se puse pe gînduri şi tot ofta. Copiii se adunară pe lîngă dînsul, se uita, dară nu cutezau să-l întrebe ceva. începură şi ei a plînge; şi se făcu acolo la dînşii o plîngere şi o jelanie de te luau fiori de milă. Numai fata cea mai mare îşi luă inima în dinţi şi-l întrebă ce are de este aşa de trist? — Ce să am, fata mea? Iacă păcate de la Dumnezeu.. Boierul ne-a îndatorat să-i ghicim nişte întrebări pe cari nici oamenii cei procopsiţi nu i le-ar putea spune, necum un sărman prost ca mine. — Ci spune-ne şi nouă, ca doară d-om putea să-ţi dăm vrun ajutor. 115 — Ca ce ajutor aţi putea voi să-mi daţi, voi care nu ştiţi încă nici cum să mănîncă mămăliga. — Te miră, tată, la ce am putea fi bune şi noi. Şi apoi ce strică daca ne vei spune şi nouă? Atunci săracul zise: iacă, iacă, iacă ce ne-a zis boierul 120 să ghicim; căci de unde nu, ne va sta capul unde ne stau tălpile. Fata cea mare se puse pe glnduri şi, după ce mai cugetă ea ce mai cugetă, se apropie de tată-său şi îi zise: — Ia lasă, tată, nu mai fi aşa mîhnit. Nu ne lasă Dum-125 nezeu pe noi să pierim. Cînd te vei duce la boierul să-i dai răspuns, ţi-oi spune şi eu ceva. Şi poate că va da Dumnezeu să scapi cu faţă curată dinaintea lui. Săracul păru a se mîngîia oarecum; dară numai inima lui ştia. Nu voia, vezi, să-şi mai mîhnească şi copiii. 130 în dimineaţa cînd fu a se înfăţişa la boierul ca să-i ghicească întrebările, fie-sa îi spuse ca ce să răspunză. Săracul se arăta a fi mulţumit, dară se îndoia. Se înfăţişară înaintea boierului. Bogătaşul, mîndru şi cu pieptul deschis; săracul, umilit şi strîns la piept de sta 135 să-i crape sucmanul cel zdrenţuit de pe dînsul. Boierul întrebă pe bogătaş: — Ei, bade, ce este mai gras pe lumea asta? Bogătaşul răspunse cu coraj: — Apoi de, cucoane, ce să fie mai gras decît porcul 140 meu din ogradă, care are grăsimea pe el de o palmă de groasă. — Minciuni spui, răspunse boierul. Şi întrebînd şi pe săracul, el răspunse cu sfială: — Apoi de, cucoane, eu zic cu mintea mea a proastă că pămîntul să fie mai gras pe lumea asta, că el ne dă toate 145 bunătăţile pe cari le avem. — Aşa este, răspunse boierul. Acum zise bogătaşului iară: — Ce aleargă mai iute pe lumea asta? — Armăsarul meu, cucoane, răspunse bogătaşul, că 150 aleargă peste văi şi dealuri, cînd îi dau drumul, de nu-i vezi copitele. — Apoi de, cocoane, capul meu nu mă duce aşa departe, fără decît dau cu socoteală că nimic nu aleargă aşa de iute ca gîndul, răspunse şi săracul. 155 — Tu ai dreptate. Cela aiurează. 149 în cele din urmă, mai întrebă o dată pe bogătaş: — Ce este mai bun pe lumea asta? — Nimic nu este mai bun pe lumea asta, milostive stăpîne, răspunse el, ca judecata cea dreaptă a măriei tale. 160 — Eu, boierule, cu prostia mea mă duce gîndul să crez că nimic nu e mai bun pe lumea asta ca Dumnezeu, care ne sufere pe lume cu toate răutăţile noastre. — Adevărat, aşa este, zise boierul. Şi, întorcîndu-se către bogătaş, adăogă: 165 — Ieşi afară, ţăran viclean şi mojic ce eşti, sau pui acum de-ţi trage la tălpi atîta cît nu poţi duce. Bogătaşul ieşi cu coada între picioare. Şi ohemînd mai aproape pe sărac, îl întrebă cu un grai blajin: 170 — Spune-mi, bre, omule, cine te-a învăţat pe tine să răspunzi aşa de potrivit, căci din capul tău ăla secu nu crez să fi ieşit aşa cuvinte înţelepte. Bietul sărac se cam codea. Nu-i venea să spuie drept, de teamă să nu păţească ceva. Dară daca se văzu încolţit, 175 spuse tot adevărul precum era. Atunci boierul, mirîndu-se în sine de iscusinţa fetei săracului, îi porunci ca a doua zi să vie cu fata la curtea boierească. Ea să fie nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lingă drum. 180 Cum auzi săracul unele ca acestea, începu a se boci şi a se văicăra, de nu-ţi venea să-l mai auzi, şi se întoarse la cii sai. Fata cea mare, cînd auzi cele ce îi spuse: — Nu te teme, tătucă, îi zise ea, că-i viu eu lui de hac! 185 Numai să-mi cauţi două mîţe. Cum se făcu dimineaţă, fata aruncă pe dînsa un volog (plasă), luă miţele la subţiori, încalecă pe un ţap şi plecă la' curtea boierească. Mergînd astfel pe drum, ea nu era nici călare, nici pe 190 jos, căci îi da de pământ cînd un picior, cînd altul, ţapul fiind pitic; umbla ni pe drum, ni pe lingă drum, căci ţapul nu ţinea drumul drept. Aci trecea pe lingă cîte un gard să apuce cîte vrun lăstar de la vrun pomişor; aci trecea de cealaltă parte. Nu era nici îmbrăcată, nici dezbrăcată cu volo-195 gul aruncat pe dînsa. Şi aşa, cu chiu, cu vai, ajunse la curtea boierească. Cînd o văzură boierul şi oamenii curţii, venind aşa, încremeniră. Boierul, vezi, nu voia să se dea rămas, şi porunci 150 200 205 210 215 220 225 230 235 240 să dea drumul la doi zăvoi ce-i ţinea la curte în lanţ. Aceştia, cum văzură alaiul cu care venea fata săracului, se repeziră la dînsa, dară ea dete drumul îndată miţelor şi zăvoii se luară după dînsele, iară fata săracului ajunse la scara boierească aşa precum îi poruncise boierul. Văzînd şi această iscusinţă a fetei, boierul n-avu încotro şi fu nevoit s-o priimească. Atunci porunci să o fereduiască (să o îmbăieze), o îmbrăcă cu nişte haine ca de mireasă şi hotărî să o dea după un fecior ce-1 avea boierul pe lingă dînsul, care îl slujea cn credinţă. După ce o văzu boierul curăţită şi ferchezuită ca o mireasă, şi cum avea ea şi pe vino-încoace, i se păru mai frumoasă de cum era atunci; ce-i abătu lui, că pofti să o aibă el de nevastă, mai cu seamă că era burlac, şi se cunună cu dînsa. Mai-nainte do a se cununa, boierul zise dînsei: — Eu te iau de soţie; dară să ştii că tu n-ai voie să judeci niciodată iară de mine. Ea priimi. După ce trecu cit trecu de la cununia lor, boierul se duse o dată în treaba lui pe moşie. în lipsa lui veniră doi ţărani cu o prigonire la curte. Aflînd că boierul nu este acasă, şi văzînd pe cuconiţa într-un ceardac, ei începură să se jeluiască la dînsa. Ea asculta şi tăcea. Unul zise: — Aveam să mă duc pînă în cutare loc, însă o roată de la căruţă mi se stricase. Nu-mi puteam înhăma iapa la căruţa cu trei roate, mai cu seamă că era a făta. Atunci m-am rugat de vecinul meu, ăsta care e de faţă, să-mi împrumute el o roată. El, ce e drept, aseară mi-a împrumutat roata ce i-am cerut, cu gind ca azi pînă în ziuă să mă duc la treaba mea. Cînd, ce să vedeţi, cinstiţi boieri? Astă noapte mi-a fătat iapa un mînz. Ţăranul cel cu roata îi tăie cuvîntul şi zise şi el: — Nu-1 credeţi, cucoană, să vă ţie Dumnezeu! Roata mea a fătat mînzul. Cucoana asculta din ceardac şi tăcea. Ţăranii aşteptară ce mai aşteptară şi, daca văzură că cucoana nu le face nici o judecată, întrebară: — Da’ unde-i dus boierul, cucoană? — Ia, s-a dus, răspunse ea, să vază un lac de mălai ce-1 avem pe marginea unui iaz, că în toate nopţile ies broaştele dintr-insul şi mănîncă mălaiul. 151 Ţăranii se uitară lung şi plecară. Ajungînd la poarta ogrăzii boiereşti, ei începură a se întreba unul pe altul: — Ca ce fel de vorbă fu aia a cucoanei, mă, nea ăsta? Cum se poate broaştele să mănînce mălaiul? 245 Ce se sfătuiră ei, ce vorbiră, că numai se întoarseră să întrebe pe cucoană ce vorbă fu aia. Daca veniră dinaintea cerdacului iară, prinseră a întreba: — Da’ bine, cucoană, ca ce să fie vorba ce ne-ai spus-o? Poate-se ca broaştele să mănînce mălaiul? 250 — Nu ştiu daca broaştele poate să mănînce mălai, au ba, răspunse cucoana; dară ştiu că roata nu poate să fete mînji. Tocmai atuncea îşi veniră şi ţăranii de acasă. Acum • înţeleseră şiritenia vorbei cucoanei, se mirară de atîta înţelepciune şi se împăcară cum ştiură ei mai bine. 255 Viind şi boierul acasă, întrebă: — Cine a mai fost p-aici în lipsa mea? Ce s-a mai petrecut? — Ce să fie? răspunse ea. Iaca, iaca cine a venit şi iacă ce s-a întîmplat cu ei, şi ce le-am zis eu. 260 Boierul, cum auzi, îi zise: — Fiindcă ai călcat făgăduiala şi ai judecat fără mine, nu mai putem trăi amîndoi. Ia-ţi ce pofteşti de la mine şi ce-ţi este mai drag în casa mea, şi să te duci la tată-tău acasă. 265 Cucoana zise: — Vorbele tale, bărbate, sunt sfinte pentru mine, pentru că de aceea bărbatul este bărbat. Nu sunt vinovată întru nimic, căci n-am judecat pe acei jeluitori, ci le-am spus numai unde este stăpînul lor. Dar daca d-ta găseşti cu cale 270 să mă goneşti, eu mă supun fără să cîrtesc şi-ţi mulţumesc încă din adîncul sufletului pentru bunătatea ce ai de a mă lăsa să-mi aleg ce mi-e mai drag din casa dumitale. Un lucru te mai rog: fiindcă mă goneşti, lasă-mă să mă mai veselesc o dată şi eu în casa domnului meu şi bărbat. Dă o masă 275 şi cheamă pe prietenii noştri şi cunoscuţi să petrecem împreună şi să ne chefuim pentru cea din urmă oară. Boierul se înduplecă şi porunci de făcu o masă d-alea înfricoşatele, unde chemă prietenii şi pe cei mai de aproape ai lor. Şezură, se înveseliră şi se chefuiră cît le cerură inima. 280 Cucoana însă tot îndesa paharele boierului şi el le tot bea. Şi[-i] mai dete unul, şi încă unul, pînă îl făcu cuc. Se îmbătă boierul de se coclise turtă. Atunci şi cucoana îl ia frumuşel 152 la spinare, fără să mai simtă boierul ceva şi-l duse la tat-său acasă, unde îl puse pe cuptor de dormi pînă se trezi. 285 A doua zi, cînd se deşteptă, boierul, văzîndu-se în astfel de hal, întrebă unde se află. Cucoana îi răspunse: — La tata acasă. Cînd m-ai gonit de la d-ta, mi-ai dat voie să iau din casa dumitale ce mi-o fi mai drag. Aceea 290 am şi făcut. Nimic nu mi-a fost mai drag decit bărbatul. Nu crez să mă ţii de rău pentru că mi l-am luat. Cînd auzi boierul asemenea vorbe cu noimă, se gîndi ce se gîndi, apoi răspunse: — Aidem, nevastă, acasă, şi să trăim ca în sîn de rai; 295 acum pricep eu ce odor de femeie am dobîndit. Şi m-am suit pe o şea Şi am spus-o aşa. M-am suit pe o roată Şi am spus-o toată. ZlNA MUNŢILOR A îost odată etc. A fost odată un împărat foarte viteaz; toate împărăţiile de prinprejurul împărăţiei sale îi cerea sfaturi: atîta era de drept şi înţelept. Cînd se isca sfadă între dînşii, la acest împărat mergeau mai întîi la judecată şi, cum zicea el, aşa se şi făcea, fiindcă era judecător drept şi iubitor de pace. Cînd îu aproape de bătrîneţe îi dărui Dumnezeu un fecior. Nu se poate spune cită bucurie simţi împăratul cînd a văzut că dobîndi un moştenitor. Toţi împăraţii vecini i-a trixnis daruri. Ei nu mai puţin se bucurau că vecinul lor, care îi ajuta cu sfaturile şi poveţele lui cele de mult folos, a dobîn-dit fecior. După ce se mări, il puse de învăţă carte. El era aşa de silitor, încît se mirau dascălii de dînsul cum de învaţă aşa repede. Ceea ce învăţa ceilalţi copii într-im an, el învăţa numai într-o săptămînă. Ajunsese să nu mai aibă dascălii ce să-i dea să înveţe. Iară tată-său scrise carto împărătească la nişte filosofi vestiţi ca să vie să ispitească cu învăţăturile lor pe fiul său. La curtea acelui împărat se afla pe atunci un vînător vestit; şi, pînă să vie filosofii cei vestiţi, împăratul dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l înveţe meşteşugul său. După ce veniră filosofii, învăţă şi de la dînşii cîte în lună şi în soare. Bucuria tatălui său era aşa de mare unde vedea că fiu-său are să fie procopsit ca nici unul din fiii de împăraţi, încît se uita la dînsul ca Ia soare. Iară el de ce se mărea d-aia se făcea mai cu minte şi mai frumos. In toată împărăţia lui şi a vecinilor lui împăraţi, altă vorbă nu era 30 decît de înţelepciunea şi de frumuseţea acestui fiu de împărat. N-ajunsese să-şi răsucească mustăcioara şi foile de zestre curgeau de la fel de fel de împăraţi, care voiau să-şi dea fetele după dînsul, dară el nu voia să se însoare aşa de tînăr. 85 într-una din zile mergînd la vînătoare, văzu o turturică, care tot sărea înaintea lui; lui îi fu milă să o vîneze; el căuta vînaturi mari, fiindcă nu se temea de primejdii: era vînător meşter şi viteaz. In cele din urmă, daca văzu şi văzu că tot îi sărea în cale, întinse arcul şi de te cu o săgeată. 40 El se miră prea mult cum de nu o putu omorî el, care era aşa de bun vînător, ci o răni puţin în aripă, care, aşa rănită, se duse de nu o mai văzu. Cum se duse turturica, simţi, nu ştiu cum, nu ştiu de ce, că îi tîcîia inima. După ce se întoarse acasă, era tot cam galeş. împăratul 45 văzînd că tînjeşte fiu-său cu sănătatea, îl întrebă ce are, iară el răspunse că n-are nimic. Turturica aceea era Zîna Munţilor care se îndrăgostise de frumuseţea lui. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aievea, ca să-i dea pricină, şi d-aia se făcuse turturică şi îi 50 tot sărea în cale. Nu ştia însă cum să facă, cum să dreagă, ca să se cunoască cu fiul împăratului. Peste cîteva zile de la întoarcerea feciorului de împărat de la vînătoare, o femeie săracă veni la curtea împărătească să se bage slujnică, şi fiindcă tocmai era trebuinţă de o gâi-55 năreasă, o primi. Curăţenia şi buna îngrijire ce da găinilor şi tutulor paserilor de la coteţele împărăteşti ajunsese de poveste. împărăteasa era aşa de mulţumită, încit în toate zilele spunea împă-ratului cîte o vorbă bună pentru bărbăţia acestei femei 60 tinere, dară săracă. Ea şi începuse a se gîndi la norocirea bietei femei. Fiul împăratului auzind atîtea vorbe frumoase despre găinăreasă, voi să o vază şi el. într-o zi, cînd împărăteasa se duse să cerceteze găinile şi să vază de coteţe, merse şi fiul său cu dînsa. 65 Găinăreasa, cum văzu pe fiul de împărat, îşi aruncă ochii asupră-i cu o căutătură aşa de mîngîioasă şi aşa de plină de dragoste, dară cu smerenie, încît feciorul de împărat se fîstîci oarecum, dară îşi ţinu firea. Simţi că obrajii îi arde, o sudoare rece îl trecu, şi inima începu să-i tîcîiască, 70 de părea că o să-i spargă pieptul. El însuşi nu-şi putea da 155 seama ca ce poate să fie istoria asta. Plecă ochii în jos, nu zise nici circ, şi se întoarse acasă. Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă, pentru vrednicia şi curăţenia ei. Ea se purta cu 75 toate slugile cu bunăcuviinţă, şi nimeni nu cuteza să-i zică nici dă-te mai încolo, pentru că ea nu le da prilej de glumă. într-acestea un fiu al unui împărat vecin, însurîndu-se, a fost poftit la nuntă şi pe acest împărat cu toată curtea lui. împăratul plin de bucurie merse la acea nuntă şi luă 80 cu dînsul şi pe împărăteasă şi pe fiul său. In ziua aceea, cînd era cununia fiului de împărat, la nunta căruia merse acest împărat cu feciorul său, găinăreasa se ceru şi ea de la vătaf să o lase şi pe dînsa să se ducă la preumblare. Vătaful, cam rîzînd, îi zise: „Ce-i trebuie che-85 lului? Tichie de mărgăritar“. Apoi o lăsă. Iară ea, înghiţind înfruntarea, nu zise nimic şi plecă. împăratul era vesel peste măsură văzînd că din atîţi feciori de împăraţi şi domni al său se deosebea prin isteţimea, boiul şi înţelepciunea lui. Toate fetele de împărat ar 00 fi voit să joace lingă el în horă. Cînd, deodată, vine la nuntă o fată îmbrăcată în nişte haine cum niciuna din fetele de împărat nu avea. Cosiţele ei împletite cu meşteşug şi date pe spate îi atingeau pulpele şi ea era aşa de bine făcută, încît ochii tutulor 05 rămase la dînsa. Ea cum veni, nici una, nici alta, se prinse lingă feciorul de împărat şi numai lingă dînsul juca pînă către seară. Vorbiră, rîseră, îşi povestiră fel de fel de lucruri, dară cam pe sub mină, fiindcă-i era ruşine feciorului de împărat 100 să rîză şi să vorbească aşa înaintea tătîne-său şi apoi toţi fiii de împăraţi îşi dau coate, căci băgaseră de seamă că necunoscuta tot lingă el juca. Feciorul de împărat nu mai era al său. Se mira însuşi de schimbarea ce simţea într-insul, dară nu cuteza să spuie 105 nimănui. El îşi pusese în gînd ca, la hora din urmă ce va juca, să întrebe pe această necunoscută cine era, de unde venea, de este fată ori măritată, şi se gîndea că de n-ar avea bărbat să o ceară de nevastă. Cînd, pieri ca o nălucă. Feciorul de împărat rămase ca un zăpăcit. Se întoarse 110 acasă, dară cu gîndul era tot la dînsa. Tată-său, văzîndu-1 tot pe gînduri şi trist, nu ştia ce să-i mai facă să-l înveselească oarecum. Gînd iată că-1 poftesc la altă nuntă de împărat, unde se şi duse cu împărăteasa şi cu fiul său. 156 115 120 1.25 180 135 140 / 145 150 15 5 Ca şi la cealaltă nuntă feciorul de împărat jucă cu fata cea necunoscută şi frumoasă, care venise şi la această nuntă şi se prinsese în horă lîngă dînsul. După multe întrebări, află de la dînsa că şedea tocmai înspre partea aceea, încotro era împărăţia tatălui său, doară căci nu-i zisese că şade chiar la dînsul. Atunci fiul de împărat îi făgădui să o ducăacasă, daca era singură, şi ea priimi. însă tocmai cînd era să se spargă nunta, ea pieri de lîngă dînsul din horă. Se întoarseră deci acasă împăratul şi cu ai lui, însă fiul lor se topea d-a-n-picioarele şi nimeni nu ştia din ce pricină. Deşi se făcuse vîlvă că feciorul de împărat este îndrăgostit cu o zînă, el însă se apăra înaintea tatălui său că nu ştie la sufletul său nimic. Toţi vracii şi cititorii de stele se aduseră şi nimeni nu ştiu să-i ghicească răul de care suferă. Unul dintr-înşii zise că e teamă să nu dobîndească lipici. într-aceasta împăratul fu poftit la o altă nuntă de împărat, unde nu voi să se ducă, fiindcă inima lui nu era de veselii, ci se îngrija mai mult de fiul său. Dară daca văzu că fiul său atîta stăruieşte, îi făcu voia. Acesta porunci la nişte credincioşi ai săi ca să aibă pregătit la îndemînă cîteva cazane cu smoală, să le fiarbă în ziua nunţii şi cînd va fi înde seară să aştearnă pe drum smoală. După ce puse la cale toate astea, se duse la nuntă. De cum începu hora, fata cea frumoasă şi necunoscută veni ca din senin, şi iară se prinse lîngă dînsul. De astă dată era gătită şi mai frumos, avea nişte haine de la soare te puteai uita, dar la dînsa, ba. Juca feciorul de împărat şi se uita la dînsa ca la un cireş copt. Şi de astă dată o întrebă şi ea îi tot răspunse cam în doi peri. îi făgădui şi acum că se va lăsa să o ducă acasă. Cînd fu înde seară la hora cea mai din urmă, pieri ca o măiastră de lîngă dînsul. Nu se poate spune cît de mult se mîhni el; căzu la pat şi zăcea, fără să-i poată ajuta cineva. Tată-său ar fi dat nu ştiu cît aceluia ce ar fi putut să-i tămăduiască copilul. Cînd iată credincioşii lui veniră cu un condur. Măiastră, daca se nomoli în smoală, mai bine lăsă condurul acolo decît să întîrzie. Atunci [feciorul] împăratul[ui] trimise pe credincioşii lui să umble din casă în casă, şi să puie pe toate femeile să se încalţe cu acel condur, şi la care s-o potrivi, aceea să fie soţia lui. Tată-său se învoi şi el la această otărîre. Se 157 160 165 170 175 180 185 190 duseră deci, credincioşii lui, ocoliră toată împărăţia, cercară toate femeile condurul, şi la nici una nu se potrivi. Auzind feciorul de împărat una ca aceasta se îmbolnăvi şi mai rău. Apoi porunci ca să încerce şi femeile din curtea împărătească. La nici una nu se potrivi. Nu mai rămase decît găinăreasa, pe care o uitaseră; dară împărăteasa, adu-cîndu-şi aminte de dînsa, îi porunci să se încalţe şi ea cu condurul. Cînd îl trase la călcîi, pare că fu de acolo. Era turnat pe piciorul ei. Ea începu a se văicăra şi a tăgădui că nu era condurul ei. Feciorul de împărat cum auzi, porunci să i-o aducă, şi cum o văzu strigă: — Asta este, mamă. Ea, deşi tăgăduia, dară înteţită de rugăciunile împăratului, ale împărătesei şi ale fiului lor, în cele din urmă mărturisi că ea este stăpîna condurului. După ce îi povesti că este zînă măiastră,că îl îndrăgostise de cînd îl văzuse la vînat, că el rănise o turturică, şi că acea turturică era ea, şi daca nu s-a arătat lui aşa cum este a fost că, de va lua de bărbat un om de pe pămînt, toată puterea ei piere. Mai spuse că, spre a-1 putea vedea mai adesea, intrase găinăreasă la dînşii şi că tot ce ea făcuse era. numai pentru dragostea iui. După aceea ieşi la scară, bătu de trei ori în palme, şi iată o cărucioară, fără să fie trasă de cai, veni; ea îşi luă zestrea numai de scumpeturi dintr-însa, apoi, curgîndu-i şiroaie de lacrămi din ochi se întoarse şi zise feciorului de împărat: — Iată, pentru dragostea ta, mă lepăd de puterea mea cea măiastră, numai şi tu să mă iubeşti, precum te iubesc şi eu. Dete drumul cărucioarei şi rămase lingă fiul împăratului, carele în scurt timp se făcu sănătos. Apoi făcu o nuntă d-alea împărăteştile şi după moartea tatălui său, rămaseră ei în scaunul împărăţiei, şi domnesc şi astăzi daca nu vor fi murit. Incălecai p-o şea etc. FĂT-FRUMOS CU CARÎTA DE STICLĂ A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un om, căruia i se urîse cu deşertăciunile cetăţilor şi se făcuse sihastru. Vezi că văzuse el că tot nu e 5 nimic de lumea asta oarbă şi d-aia se dusese în sihăstrie. Acolo el avu vecini fiarele pădurilor, şi, aşa de bun era el la Dumnezeu, incit toate dobitoacele i se închinau şi îi lingeau picioarele eind se întîlneau cu dînsul. Intr-una din zile, ducîndu-se el la marginea rîului, ce 10 curgea prin pădurea aceea, ca să se spele, văzu un sicrinel, încheiat şi smolit bine, că vine pe apă şi se opreşte de marginea unde sta el, şi îndată auzi că orăcăieşte ceva ca un copilaş. Stătu puţin şi cugetă el, ca ce să fie asta? Dară după co 15 se rugă puţin, ca să se depărteze de el ispita satanei, daca ispită ar fi, şi după ce văzu că orăcăitul se înteţeşte, necum să piară dinaintea lui, prinse a scoate sicriaşul la margine. Şi, deschizîndu-1, găsi într-însul un copil mic ca de două săptămâni. Cum îl luă în braţe, copilul tăcu. 20 Atunci sihastrul mulţumi lui Dumnezeu că i-a trimis suflet de om cu care să-şi mai petreacă urîtul în bungetul ăla de codru. De gîtul copilului găsi un baier în care citi pustnicul că acel copil este fiu al unei fete de împărat. 25 De crescut, ar fi voit pustnicul să-l crească, dară nevoia era cu ce să-l hrănească. Atunci plecîndu-şi genuchii se rugă Domnului cu căldură, şi îndată răsări ca din pămînt din 159 iarbă verde un smochin mare, cu roadele, unele în mugur, altele în floare, altele în pîrg, iară altele coapte jşi numai 30 bune demîncat. Dete copilului zeamă stoarsă din o smochină, şi mîncă copilaşul, de se minună şi sihastrul. Aşa îl crescu el acolo, pînă ce se făcu măricel, începu a umbla şi a mînca şi cîte altceva ce-i da sihastrul. După ce se mai mări, învăţă pustnicul pe fiul său de-35 suflet să citească, şi să-şi adune rădăcini şi alte verdeţuri pentru hrană. Şi aşa petreceau ei acolo în tihnă, fără să-i supere cineva, bătrînul învăţînd pe copil tot ceea ce ştia el despre lume şi ale lumii, copilul ascultînd şi băgînd la cap tot ce-1 învăţa tată-său cel dat lui de sus. 40 Trecu aşa cîţiva ani. Cînd, într-una din zile bătrînul spuse fiului său că o să se ducă la Dumnezeu. — Să nu te sperii, dragul meu, că are să vie un leu groaznic să-mi sape groapa, şi tu să mă bagi într-însa şi să mă acoperi cu pămînt. Apoi să te sui în podul colibei mele şi 45 să iei d-acolo frîul ce vei găsi şi să-l scuturi. încă vorbind, pustnicul se culcă şi adormi somnul cel de veci. Băiatul plînse cu foc, văzîndu-se singur. Apoi iată, nene, că leul cel groaznic venea răcnind.I se făcu băiatului părul măciucă în cap de frică, dară, aducîndu-şi aminte de 50 vorbele bătrînului, se linişti şi privi cum săpa groapa, în care el puse pe tată-său, şi îl acoperi cu pămînt. După ce băiatul făcu precum îi zisese bătrînul, leul se duse în treaba lui şi nu se mai întoarse pe acolo. Băiatul rămîind singur, rătăcindu-se prin desişurile pădu-55 rei, plîngea şi se tînguia de ţi se rupea rărunchii de mila lui. Şi, aducîndu-şi aminte de cuvintele bătrînului, tatălui său, se sui în podul colibei, găsi frîul, îl luă şi se dete jos cu el.. Am uitat să vă spui. După moartea bătrînului, smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buştean pîrlit, 00 stînd înfipt în pămînt. Daca se dete jos cu frîul, băiatul îl scutură şi, iată că, se arătă un armăsar cu şase aripi şi zice: — Ce porunceşti, stăpîne? — Ce să poruncesc? răspunse băiatul, ia să stai cu mine. 05 aici, că mi-e urît singur. — Ba nu, stăpîne, d-ta să mergi la lume, să faci ce ţi-oi ; zice eu, că va fi mult bine de d-ta. Se miră băiatul de spusele calului. Vezi că el nu ştia nimic de ale lumii. Se mai miră o toană cînd îi spuse că 70 trebuie să fie îmbrăcat. Şi, după povaţa calului, băgă mîna 160 în urechia lui cea stingă şi scoase nişte haine, cu care se îmbrăcă. Şi încălecînd, îl duse calul la un oraş şi trase la un han. Se miră el de tot ce vedea şi lua aminte la tot ce făcea cei-75 lalţi oameni. Iară după ce trecu cîteva zile, în care băiatul se mai deprinse cu lumea, calul îi zise că trebuie să-şi facă şi dînsul un căpătîi. Pentru aceasta îi zise să se lege la ochi şi încălecînd zbură cu dînsul, ca vîntul, ducîndu-se într-un dîmb 80 şi se opri acolo. Apoi îi zise: — Stăpîne, descaîecă, şi cu frîul în mînă, apleacă-te şi ia de pe jos ce ţi-o da de mînă şi umple-ţi sînurile. — Aşa orbeşte, ce naiba o să apuc? Mai bine ar fi să mă dezleg la ochi, răspunse băiatul. 85 — Să nu faci una ca asta, vai de mine! că în clipa ce vei deschide ochii, cu moarte vei muri, îi zise calul. Băiatul ascultă. Descălecă, dară frîul din mînă nu-1 lăsă. Se plecă jos şi cu cealaltă mînă lua pe nepipăite, tot ce putu apuca, îşi umplu sînurile, încălecă şi porni înapoi. 80 Acasă daca ajunse şi se dezlegă la ochi, ce credeţi că mi-ţi văzu, boieri dumneavoastră?numai pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. El nu ştia ce sunt alea, se juca cu dînsele ca copiii cu pietricelele. Calul însă îl învăţă ce să facă cu ele. 85 Luă numai cîteva şi se duse pe la neguţători de le schimbă pe bani. Plăti la han, îşi cumpără cele ce îi era de trebuinţă şi-i mai şi rămase. Acum calul îl învăţă ce să mai facă.îl învăţă să aleagă vro cîteva pietre din cele mai mari şi mai frumoase şi să le 100 ducă în dar la împăratul locului aceluia. Şi el făcu aşa. Iară daca se duse Ia împăratul cu darul şi văzu că îl priimeşte împăratul cu mare cinste şi atît îi preţuieşte darul, el spuse că mai are încă multe. 105 Se sperie şi împăratul de atîta bogăţie ce văzu la băiat , şi-l luă în nume de bine. Nu era ţîrmonie Ia curte, unde să nu fie şi el chemat. Nu era paradie ori vrun alai sau serbare, ca să nu fie şi el acolo. 110 Azi aşa, mîine aşa, el făcu cunoştinţă cu toţi fiii de domni şi de boieri şi învăţă de la dînşii, ia numai aşa auzind şi văzînd, toate obiceiurile: cum să mânuiască sabia ori paloşul, cum să răsucească buzduganul,cum să întinză arcul 161 17 — Opere, voi. I — Petre Ispirescu şi să ochească, ba încă îi şi întrecu, că era deştept băiatul, 115 iscusit şi numai spirt, ca un român verde ca bradul şi mîndru ca stejarul. Toate bune. Numai de un lucru nu-şi putea da el seamă. Că de ce adecă împăratul era tot trist şi tînjea firea într-însul. într-una din zile nu ştiu cum îi veni lui bine şi prinse a-1 ISO întreba: — împărate, zise el, toate bunătăţile de pe lume ai, toţi ţi se închină ca la un mare împărat,ce ai la sufletul tău de eşti tot fără chef şi mîhnit? — Ei, dragul meu, ce să am? Ia nişte păcate de la Dum-125 nezeu am avut să trag pe lumea asta şi acum m-au ajuns. Aveam o fată şi doi băieţi şi parte de ei n-am avut. Un spurcat de zmeu mi-a furat fata şi nu pol da cu mîna de urma ei, de loc, de loc. Două oştiri am trimis, împreună cu fiii mei şi toţi cu totul s-au prăpădit. Nevasta mea, împărăteasa, s-a 180 . sfîrşit de dorul copiilor şi eu nu e departe pînă să mă duc să mă împreun cu dînsa, că uite, simţ că slăbesc din zi în zi, i şi nu-mi mai dă inima să mă veselesc. Băiatul tăcu şi-i păru rău că aduse vorba despre lucruri atît de mîhnitoare sufletului împărătesc. 135 Dacă se întoarse acasă la dînsul, spuse calului cele ce află şi-l întrebă, că nu e chip a scoate pe fată din mîna zmeilor? Calul îi răspunse: — Ce nu se poate pe lumea asta? Insă ca să scapi pe fată din mîna zmeului, cam greu lucru este din pricina zgrip- 140 soroaicii de mă-sa, că este şi vrăjitoare de înghiaţă apele. Atîta fu destul băiatului să afle. El nu voi să ştie greu negreu, şi se duse drept la împăratul. Mai aduse vorba încă o dată despre copiii lui cei pierduţi, cercetă mai cu d-amănuntul despre dînşii, apoi zise: 145 — Mă voi duce să ţi-i aduc eu, mărite împărate. — Fugi d-acolo, voinice, îi răspunse împăratul. Nu-ţi mai pierde tinereţele în deşert. N-a putut face nimic novacul meu, n-a putut face nimic arapul meu, dară încămite tu, un copil necercat în ale războiului. Novacul avea darul de 150 culca la pămînt o oaste întreagă, de se făcea o movilă înaltă cît era ea de mare, cînd aducea o dată mîna de o da la spete şi apoi el se punea de şedea d-asupra movilei. Arapul meu avea darul de a înghiţi o oştire cît de mare, cînd sorbea o dată, şi apoi o da afară ca şi mistuită. Şi totuşi ei s-au 155 răpus ducîndu-se cu fiii mei la război. — Voi cerca şi eu, mărite împărate, dacă-mi vei da voie. 162 — Du-te băiete, daca te trage aţa la moarte. Şi luîndu-şi ziua bună de la împăratul, voinicul se duse la calul său şi-i spuse tot ce auzise de la împăratul, ICO şi tot ceea ce hotărîse el să facă. — Să mergem, răspunse calul, însă cu cugetul tot la Dumnezeu, şi el nu ne va lăsa să pierim. Vezi că nu ştiu de ce, dară voinicul simţi că parcă fata împăratului să fie scrisa lui, şi parcă nu mai avea odihnă 165 în oase. Se pregăti şi porni. Şi merse, şi merse, şi merse, zi de vară pînă-n seară, ca cuvîntul din poveste, care d-aci încolo mai frumos este, pînă ce au ajuns la o poiană verde şi dez-mierdătoare. Aci daca stătură în popas, prinse a se sfătui cu 170 calul, ce şi cum să facă, iară calul, ca un năzdrăvan ce era el, îi spuse cum să apuce lucrurile ca să meargă la izbîndă,, ia dor de copilă blîndă. Şi mai merse ce mai merse şi ajunse la palaturile zme-oaicei. Aceste palaturi erau cu totul şi cu totul de sticlă, şi 175 strălucea de la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. Pînă a nu intra în curţile palatului stătură şi spionară', ca să ştie cum stau lucrurile în această curte. Trei zile şi trei nopţi umblară prin preajma palaturilor şi mai ispitind, aflară că zmeoaica cu zmeul nu erau acasă. 180 Atunci Făt-Frumos călare intră în palaturi şi se opri drept la scară. Fata, cum îl văzu, ieşi afară. Vorbi cu Făt-Frumos d-a-n-călarele şi se înţeleseră la cuvinte. Fata, văzînd că are a face cu un viteaz, intră în cămară, luă cu dînsa o gresie, o basma cu chenar pe margine şi o perie, ieşi 185 repede din casă, se puse pe calul Iui Făt-Frumos şi o luară la sănătoasa. Cum păşiră pragul porţii, începură curţile şi palaturile a hăui, de să ferească Dumnezeu! Şi auzind zmeoaica de unde era dusă, într-o clipă se întoarse acasă. Aci daca sosi şi 190 văzu că fata este răpită, se luă după dînşii şi goneşte-i, şi goneşte-i, pînă ce, cînd era să puie mina pe ei, fata aruncă peria înaintea zmeoaicei şi îndată se făcu o pădure mare şi deasă, de nu putea pui de pasăre să răzbată printr-însa. Zmeoaica făcu ce făcu, roase la copaci, căţărîndu-se din 195 cracă în cracă şi strecurîndu-se prin desişi, pînă ce trecu dincolo şi să te ţii după dînşii! Calul zbura ca vintul, dară zmeoaica venea după dînşii ca gîndul. Cînd să puie mina pe dînşii, fata aruncă în urma 163- 17* ei basmaua. Odată se făcu o apă mare, mare de d-abia i se 200 vedea marginea şi de jur împrejur înconjurată cu foc. Zmeoaica se făcu luntre şi punte şi trecu. Dete prin foc şi prin apă, şi după dînşii! tot după dînşii, şi din goană nu-i slăbea! N-apucase calul să se depărteze o bucată de loc mai 205 de Doamne-ajută şi iată că zmeoaica iară îi ajunse. Atunci fata aruncă d-a-n-fuga şi gresia. Odată se făcu între dînşii şi zmeoaică un munte, numai şi numai de piatră. Zmeoaica crăpa de necaz şi nu mai vedea înaintea ochi-210 lor de cătrănită ce era.începu a se sui pe munte, dară aşi! unde era pomana aia, ca să se poată urca? Muntele era drept şi piatra lustruită , mă rog, ca o gresie ce era ea. N-avea unde pune piciorul, ca să se sprijinească.Cînd se atingea de cîte un colţ de piatră, cărnurile îi sîngera, căci era aşa de ascu-215 ţit de tăia ca briciul. în cele de pe urmă, mai căţărîndu-se din stei în stei, mai d-a buşele, ca o lipitoare făcu pe dracul în patru şi se urcă d-asupra muntelui. Făt-Frumos sta în poale cu arcul în mină. Zmeoaica cum se văzu în vîrful muntelui,răsuflă o 220 toană şi, învîrtejindu-se la vale, se lăsa ca o furtună. Făt-Frumos, cum văzu una ca asta, înstrună iute arcul, puse săgeata şi o luă la cătare. Cînd îi veni bine, dete drumul arcului şi o săgetă drept în ochi. Zmeoaica odată dete un ţipăt de se cutremură muntele şi numai iacă venea d-a ros-225 togoîul, gemînd. Cînd ajunse jos,se făcu mototol de durere. Făt-Frumos, cu buzduganul în mină, se apropie de dînsa, îi mai dete vro cîteva lovituri d-alea îndesatele că nu murise încă. Atîta mai apucă să zică zmeoaica: 230 — M-ai mîncat friptă! fecior de lele ce mi-ai fost. Căscă gura de trei ori şi cînd îi ieşi sufletul din oase, se răspîndi o duhoare de nu putea nimeni să stea lîngă dînsa. Atît de spurcată ce era, dihania! Făt-Frumos şi fata de împărat nu mai puteau de bucurie. 235 Ei voiră să se întoarcă acasă la împăratul, carele îi aştepta cu mare nerăbdare. Dară calul le răspunse: — O! o! cine se pripeşte, se pîrleşte. Trebuie întîi să omorîm pe zmeu, fiul zmeoaicei, căci pînă va fi acesta d-asu- 164 240 pra pămîntului, pace de el nu veţi avea. Apoi să sculăm din mormînt pe fiii de împărat şi oastea ce i-a prăpădit zmeoaica cu farmecele sale, şi aşa, cu tot avutul zmeilor, să ne întoarcem acasă. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul, şi porni 245 din nou la palaturile zmeoaicei. Zmeul aştepta înarmat să vază ce izbîndă făcuse mă-sa. Cînd însă văzu pe Făt-Frumos viind ca un voinic cu fata lîngă dînsul pe cal, i se tăie mîinile şi picioarele. P-aci, p-aci era să se piarză zmeul de părere de rău, că se răpusese 250 mumă-sa. Dară îmbărbătîndu-se, stătu locului, ca să se ia la luptă cu Făt-Frumos. Acesta atîta şi aştepta. Vezi că îl învăţase calul cum să meargă la luptă şi cum să facă. Se apucară deci la trîntă. Şi lupte-se, şi lupte-se, zi de 255 vară pînă-n seară,şi ca să se dovedească unul pe altul, nici că se pomenea. Văzînd Făt-Frumos că îi apucă noaptea, odată se opinti din toate puterile, ridică în sus pe zmeu şi, aducîndu-1, îl băgă în pămînt pînă în gît şi, ţinîndu-1 acolo sub picior şi 260 cu sabia goală în mină ridicată d-asupra lui, îl întrebă despre fraţii fetei şi despre ostile trimise. Zmeul, crezînd că o să-l ierte de la moarte daca i-o spune, răspunse: — Movilele de pămînt ce ai întîlnit pînă aici sunt fraţii 265 fetei împăratului şi ostile lui. Hrisoavele legăturei lor sunt puse într-o cutie de argint şi păstrată pe poliţa de după sobă din cămara mamei; cine le va lua şi le va citi d-asupra acelor movile, ca să desfacă făcutul lor, legătura vrajelor se va dezlega şi toţi vor învia ca şi cum n-ar fi fost legaţi de cînd 270 pămîntul. Atîta trebuia lui Făt-Frumos să ştie. îi reteză capul şi îl lăsă acolo corbilor să-l mănînce. Şi, intrînd în palaturile zmeoaicei, fata, care ochise cutia cu pricina, se duse drept ca pe ciripie, puse mina şi 275 o luă. Cînd colo ce să vază? cîte movile era atîtea şi hrisoave. Acum altă nevoie. Cum să ghicească hrisoavele movilelor. Se hotărîră să meargă la cîte una din ele şi să citească toate hrisoavele de legătură,pînă va da peste acela al movi-280 lei aceleia. 165 Tocmai acum îşi veni şi Făt-Frumos de acasă.El băgase de seamă că aceste movilite de pămînt grămădit se cutremurau cînd trecea pe lingă dînsele, dar nu-şi putea da seamă ca ce să fie. 285 Şi, întorcîndu-se, stete la cea întîi movilită ce întîlni, ceti un hrisov, ceti altul, nimic! mai citi încă unul şi încă unul, pasămite acesta era hrisovul prin care se legase vra-jele movilitei de faţă că, numai, măre, unde începu movila să se cutremure şi apoi să se legene, de părea că vrea să se 290 dezgrădineze de pămînt şi în cele din urmă pieri, şi în locu-i rămase un tînăr fecior de împărat, viu nevătămat. Acesta, cum deschise ochii, se uită împrejur, şi zise: — Oh! soru-mea, dară greu somn dormii! — Greu, fratele meu, şi ai mai fi dormit tu mult şi bine 295 de nu venea omul acesta, trimis de la Dumnezeu, să ne scape de la robie. Atunci, întorcîndu-se către Făt-Frumos, îi zise: — Oricine vei fi, frate să ne fii. — Frate pînă la moarte, răspunse Făt-Frumos. 800 Şi, îmbrăţişîndu-se, porniră şi pe la celelalte movile şi la toate tot aşa făcură. învie pe celălalt frate, pe novac, pe arap cu toate oştile lor. Şi se făcu o bucurie mare între dînşii de nu se poate spune. Bietul Făt-Frumos umbla din mînă în mînă, căci toţi 805 voiau să-l îmbrăţişeze de mulţumire. Şi, întorcîndu-se din nou la palaturile zmeoaicei, plesni de patru părţi ale curţilor cu un bici, ce era după uşă în cui, care se făcu un măr de aur; Făt-Frumos îl luă şi îl băgă în sîn. Apoi el, împreună cu fata, se puseră în carîta zmeoaicei 310 care era numai şi numai de sticlă, cu cai cu tot de sticlă, şi se întoarse la împăratul cu alai mare. Cînd veniră olăcarii şi spuseră împăratului că i se întorc toţi fiii lui înapoi cu oşti cu tot, p-aci, p-aci era să se piarză de bucurie. îşi ţinu însă firea şi le ieşi înainte, cale d-o zi. 315 Darămite cînd se văzură! Nu ştia bietul împărat pe care să îmbrăţişeze mai întîi. Şi cînd îmbrăţişa pe cîte vrunul, parcă nu-i mai venea să se dezlipească de dînsul. Intrînd în oraşul împărătesc, alaiul se orîndui astfel: întîi venea pedestrimea, apoi calul lui Făt-Frumos, după 320 care era Făt-Frumos cu fata împăratului în carîta zmeoaicei cea de sticlă, de o parte şi de alta fiii împăratului călări şi apoi călărimea, în cap cu novacul şi cu arapul. 166 Gloatele se îmbulzea şi da unul peste altul, care mai de care să vază pe mîntuitorul fiilor împăratului şi toţi cu un 825 glas strigau că el să le fie împărat. După ce se cununa Făt-Frumos cu fata împăratului, acesta, fiind şi bătrîn, se coborî din scaunul împărăţiei, şi se urcă Făt-Frumos. Şi domniră în pace şi în linişte lăudaţi de popor, pînă 880 in ziua de astăzi, de n-or fi murit. Iară eu încălecai p-o şea etc. BALAURUL CEL CU ŞAPTE CAPETE A fost odată ca niciodată etc. A fost odată intr-o ţară un balaur mare, nevoie de cap. El avea şapte capete, trăia intr-o groapă, şi se hrănea numai 5 cu oameni. Cînd ieşea el la mîncare, toată lumea fugea, se închidea în case şi sta ascunsă pînă ce-şi potolea foamea cu vreun drumeţ pe care îl trăgea aţa la moarte. Toţi oamenii locului se tînguiau de răutatea şi de frica balaurului. Rugăciuni şi cîte în lună şi în soare se făcuseră, ca să scape Dum-10 nezeu pe biata omenire de acest nesăţios balaur, dară în deşert. Fel de fel de fermecători fuseră aduşi, însă rămaseră: ruşinaţi cu vrajele lor cu tot. In cele din urmă, daca văzu împăratul că toate sunt în 15 deşert,hotărî ca să dea pe fiica lui de soţie şi jumătate împărăţia sa acelui voinic, care va scăpa ţara de această urgie, şi dete în ştire la toată lumea hotărîrea sa. Iară după ce se duse vestea în ţară, mai mulţi voinici se vorbiră să meargă împreună la pîndă şi să mîntuiască 20 ţara de un aşa balaur înfricoşat. Ei se înţeleseră între dinşii ca să facă un foc la marginea cetăţii, care era mai apropiată de locul unde trăia balaurul, şi în care cetate era şi scaunul împărăţiei, şi acolo să stea să privegheze pe rînd cîte unul, unul, pe cînd ceilalţi să se odihnească; şi, ca nu care cumva 25 cela ce ar fi de pîndă să doarmă şi să vie balaurul să-i mă-nînce d-a gata, făcură legătură ca cela care va lăsa să se 168 stingă focul să fie omorit, drept pedeapsă dacă va dormi eînd ar trebui să fie deştept. Cu aceşti voinici se întovărăşi şi un om verde, pui de 30 român, ştii colea, care auzise de făgăduinţa împăratului şi venise să-şi încerce şi el norocul. Porniră, deci, cu toţii, îşi aleseră un loc aproape de groapă şi se puseră la pîndă. Pîndiră o zi, pîndiră două, pîndiră mai multe zile, şi 35 nu se întîmplă nimic. Iară cînd fu într-una din zile, cam după sfinţitul soarelui, pe cînd era de rînd viteazul nostru să pîndească, ieşi balaurul din groapă şi se îndreptă către voinicii cari dormeau pe lingă foc. Viteazului care priveghea, i se făcuse inima cit un pu-40 rice, dară, îmbărbătîndu-se, se repezi, şi unde se aruncă, măre, asupra balaurului cu sabia goală în mînă, şi se luptă cu dînsul, pînă îi veni bine, şi hîrşt! îi tăie un cap, hîrşt! şi-i mai tăie unul, şi aşa cîte unul, cîte unul, pînă îi tăie şase capete. 45 Balaurul se zvîrcolea de durere şi plesnea din coadă, de te lua fiori de spaimă, viteazul nostru însă se lupta de moarte şi obosise, iară tovarăşii săi dormeau duşi. Dacă văzu el că tovarăşii săi nu se deşteaptă, îşi puse toate puterile, se mai aruncă o dată asupra grozavului balaur 50 şi-i tăie şi capul ce-i mai rămăsese. Atunci un sînge negru lăsă din ea, fiară spurcată, şi curse, şi curse, pînă ce stinse si foc şi tot. Acum ce să facă viteazul nostru, ca să nu găsească focul stins, cînd s-or deştepta tovarăşii lui, căci legătura le era ca 55 să omoare pe acela care va lăsa să se stingă focul. S-apucă mai întîi şi scoase limbile din capetele balaurului, le băgă în sîn şi iute, cum putu, se sui într-un copaci înalt, şi se uită în toate părţile, ca de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă şi să ceară niţel foc, ca să aţîţe şi el pe al lor ce hO se stinsese. Cătă într-o parte şi într-alta şi nu văzu nicăiri lumină. Se mai uită o dată cu mare băgare de seamă şi zări într-o depărtare nespusă o schinteie ce abia licărea. Atunci se dete jos şi o porni într-acolo. Se duse, se duse, pînă ce dete de o pădure, în care întîlni pe Murgilă, şi pe care îl opri în loc, ca să mai întîrzie noaptea. Merse după aceea mai departe şi dete peste Miazănoapte, şi trebui să o lege şi pe dînsa ca să nu dea peste Murgilă. Ce să facă, cum să dreagă ca să izbutească? O rugă să-i ajute a 169 70 lua un copaci în spinare, care, zicea el, îl tăiase de la rădăcină ; o învăţă el să se puie cu spatele să împingă, pe cînd el tot cu spatele la copaci de ceealaltă parte va trage cu mîinile, ca să-i pice în spinare şi să-l ia să se ducă la treaba lui. Miazănoapte, de milă şi de rugăciunea ce-i făcu, se puse 75 cu spatele la copaciul care i-1 arătă viteazul şi, pe cînd împingea, el o legă de copaci cobză, şi porni înainte, că n-avea vreme de pierdut. Nu făcu multă cale şi întîlni pe Zorilă, dară lui Zorilă nu prea îi da meşii a sta mult de vorbă, căci, zicea el, seduce 80 după Miazănoapte, pe care o luase în goană. Făcu ce făcu şi-l puse şi pe dînsul la bună rînduială, ca şi pe ceilalţi doi,dar cu mai mare bătaie de cap. Apoi plecă înainte şi se dusepînă ce ajunse la o peşteră mare, în care zărise focul. Aci dete peste alte nevoi. în peşteră acolo trăiau nişte 86 oameni uriaşi carii aveau numai cîte un ochi în frunte. Ceru foc de la dînşii, dar ei, în loc de foc, puseră mîna pe dînsul şi-l legară. După aceea aşezară şi un cazan pe foc cu apă şi se găteau să-l fiarbă ca să-l mănînce. Dară tocmai cînd era să-l arunce în căldare, un zgomot 90 se auzi nu departe de peştera aceea, toţi ieşiră, şi lăsară pe un bătrîn de ai lor ca să facă astă treabă. Cum se văzu viteazul nostru singur numai cu unchiaşul, îi puse gînd rău. Unchiaşul îl dezlegă ca să-l bage în cazan, dară voinicul îndată puse mîna pe un tăciune şi-l azvîrli 96 drept în ochiul bătrînului, îl orbi, şi apoi fără să-i dea răgaz a zice nici circ! îi puse o piedică şi-i făcu vînt în cazan. Luă focul după care venise, o apucă la sănătoasa, şi scăpă cu faţă curată. Ajungînd la Zorilă, îi dete drumul. După aceea o tuli 100 la fugă şi fugi pînă ce ajunse la Miazănoapte, o dezlegă şi pe dînsa, şi apoi se duse şi la Murgilă pe care îl trimise să-şi vază de treabă. Cînd ajunse la tovarăşii săi, ei tot mai dormeau. Nu începuse, vezi, încă a se arăta albul zilei, atît de lungă fu noap-105 tea, fiindcă voinicul îi oprise cursul, şi aşa avu timp destul să colinde după focul care îi trebuia. N-apucă să aţîte focul bine şi tovarăşii săi, deşteptîn-du-se, ziseră: — Dară lungă noapte fu asta, măi, vere. 110 — Lungă da, vericule, răspunse viteazul. Şi se umfla din foaie ca să aprinză focul. 170 Ei se sculară, apoi începură a se-ntinde şi a căsca, dară se cutremurară cînd văzură namila de lighioană lîngă dînşii şi un lac de sînge cît pe colo. Zgîiră ochii şi cu mare mirare 115 băgară de seamă că capetele balaurului lipsesc, iară viteazul nu le spuse nimic din cele ce păţise, de teamă să nu intre ură între dînşii, şi se întoarseră cu toţii în oraş. Cînd ajunseră în cetate, toată lumea (se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, da laudă ifîntului că trecuse 120 noaptea aia lungă, mai ajunseră o dată iară la ziuă şi ridica pînă în naltul cerului pe mîntuitorul lor. Viteazul nostru, care văzuse şi el lipsa capetelor, nu se frămînta de/loc cu firea, fiindcă se ştia curat la inimă, şi porni către curtea împărătească, ca să vază ce s-o alege cu 125 capetele fără limbi, căci el înţelesese că aici trebuie să se joace vreo drăcie. Pasămite, bucătarul împăratului, un ţigan negru şi buzat, se dusese d-a minune să vază ce mai ala, bala, pe la flăcăii ce stau la pîndă. Şi daca dete peste dînşii dormind şi 130 peste dihania spurcată fără răsuflare, el se aruncă cu satirul de la bucătărie şi-i tăie capetele. Apoi merse la împăratul cu capetele şi i le arătă, fălindu-se că el a făcut izbînda. Iară împăratul daca văzu că se înfăţişează bucătarul curţii cu izbîndă, făcu o masă mare, ca să-l logodească cu 135 fie-sa, şi pusese în gînd să facă o nuntă, unde să cheme pe toţi împăraţii. Ţiganul arăta la toată lumea hainele sale pe care le umpluse de sînge, ca să fie crezut. Cînd ajunse viteazul nostru la palat, împăratul cuvoie 140 bună şedea la masă, iară cioropina sta în capul mesei pe şapte perne. Cum ajunse la împărat, îi zise voinicul: — Preaînălţate împărate, am auzit că oarecine s-ar fi lăudat către măria-ta că el ar fi ucis pe balaur. Nu e adevă- 145 rat, măria-ta, eu sunt care l-am omorît. — Minţi, mojicule, strigă ţiganul îngîmfat, şi poruncea slujitorilor să-l dea afară. Împăratul, care nu prea credea să fie făcut ţiganul astă voinicie, zise: 150 — Cu ce poţi dovedi zisele tale, voinicule? — Zisele mele, răspunse viteazul, se pot dovedi prea bine, porunciţi numai ca mai întîi să se caute daca capetele balaurului, care stau colea la iveală, au şi limbile lor. — Să caute, să caute, zise bahniţa. 171 155 El însă o cam băgase pe mînică, dară se prefăcea cămi-i pasă. Atunci căutară şi la nici unul din capete nu găsiră limbă, iară mesenii înmărmuriră, căci nu ştiau ce va să zică asta. Ţiganul, care o sfeclise de tot, şi care se căia de ce n-a 160 căutat capetele în gură, mai nainte de a le aduce la împăratul, strigă: — Daţi-1 afară că e un smintit şi nu ştie ce vorbeşte. împăratul însă zise: — Tu, voinicule, va să zică ne dai să înţelegem că acela 165 a omorît pe balaur care va arăta limbile. — Fugi d-acolo, împărate, zise ţiganul care tremura ca varga şi se-ngălbenise ca ceara, nu vezi că calicul ăsta este un deşuchiat, care a venit aici să ne amăgească? — Cine amăgeşte, răspunse voinicul liniştit, să-şi ia 170 pedeapsa. El începu apoi a scoate limbile din sîn şi a le arăta la toată adunarea, şi de cîte ori arăta o limbă de atîtea ori cădea şi cîte o pernă de sub ţigan, pînă ce, în cele din urmă, căzu şi el de pe scaun, atît de tare se speriase dihania. 175 După aceea voinicul nostru spuse toate cîte a păţit, şi cum a făcut de a ţinut noaptea atît de mult timp. Nu-i trebui împăratului să se gândească mult şi să vază că voinicul care vorbea avea dreptate, şi cum era de supărat pe ţigan, pentru mişelia şi minciuna lui cea neruşinată, 180 porunci şi numaidecît se aduse doi cai neînvăţaţi şi doi saci de nuci, legă pe ţigan de coadele cailor şi sacii de nuci şi le dete drumul. Ei o luară la fugă prin smîrcuri, şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica, pînă ce s-a prăpădit şi ţigan şi tot. 185 în urmă pregătindu-se lucrurile, după cîteva zile făcu nuntă mare, şi luă românaşul nostru pe fata împăratului de soţie, şi ţinu veselie mare şi nepomenită mai multe săptă-mîni, puindu-1 şi în scaunul împărăţiei, iară fata lăcrăma şi mulţumi lui Dumnezeu că a scăpat-o desluţenia pămîn-190 tului, de harapina spurcată. Eram şi eu p-acolo şi dedeam ajutor la nuntă, undecăram apă cu ciurul, iară la sfîrşitul nunţei aduseră un coş de prune uscate să arunce în ale guri căscate. încălecai p-o şea etc. NUMAI GU VITELE SE SCOATE SĂRĂCIA DIN CASĂ A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un ţăran şi-l chema Neagoe. Acest ţăran era om voinic şi harnic. Nu-i păsa lui de nu ştiu cine de ar 6 fi fost. Vezi că-şi căta de munculiţă lui, îşi plătea dajdia, se avea bine cu toţi din sat, şi cum făcea el, ce dregea el, se chivernisea omul ca să-i ajungă agoniseala muncei sale pentru multă vreme. îi veni vremea de însurătoare şi, ca tot creştinul, îşi făcu 10 şi el rîndul. Ce să vezi d-ta? O dată cu nevasta se strecură în casa lui şi sărăcia. Ea găsise un tron vechi, urgisit într-un colţ din bordeiul Neagului, la care nimeni nu lua aminte, şi acolo, pe dînsul, Sărăcia îşi făcu culcuşul. Sta greceşte pe tron cît e ziulica şi nopticica de mare, şi din loc să se mişte, 15 ha. Pasămite tronul era gol, numai punea ctmenii într-însul nimic, atît era de vechi şi de odorogit. Bietul Neagoe văzu că începe a da îndărăt; lucrurile nu-i mai mergeau strună ca mai nainte; se luă de gînduri, fiindcă el se ştia că munceşte şi mai şi decît înainte, şi de Ia o vreme 20 încoa, două în tei nu putea lega. Se spetise, bietul cm muncind, şi să salte şi el ceva, te-aşi! cîtuşi de cît! ferita sîntul! Ba pînă într-atîta ajunsese, îneît să-l împingă păcatele să se gîndească ca să-şi facă seama singur, vezi că dracul n-are de lucru, el nu face biserici ori puţuri pe la răspîntii. 25 Se zbătea, bietul om, cu mintea şi cu trupul, şi parcă era un făcut, mergea din pagubă în pagubă, de ajunsese în sapă de lemn. 173 Tot satul îl luase la ochi; îl vedea lucrînd cînd la alde neică Burcilă, cînd la aleşii ori la fruntaşii satului, cînd la 30 taica popa. Totdauna găsea el de lucru; la toţi muncea şi la toţi sporea lucrul lui. Cînd însă muncea şi pentru dînsul, munca nu-i da în spor. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. Daca vrun prăpăd de la niscaiva lighioane, ori de la ciori cădea peste semănăturile megiaşilor, ale lui era stinse cu desăvîrşire; de bătea 35 piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pămîntul, de nu se mai alegea nici praful de dînsele;ba uneori porumbul se tăciuna, ba lăcuste, ba potop, ba toate relele numai pe capul lui cădea. Sătenii, megiaşii lui, puseră mina cu toţii de mai multe 40 ori să-i dea cîte vrun ajutor, să-i facă cîte vro clacă, dar toate în deşert, că nu-i ieşea înde bine nimic, în cele din urmă şi vecinii şi tot satul îl părăsiră. Toţi cu totul zicea că aşa i-a fost orînda şi credeau că trebuie să fi căzut asupra capului lui vrun blestem de la Dumnezeu. Ajunsese omul să-şi urască zilele. Şi aşa cu sufletul amă-45 rît, şezînd într-o duminecă cu luleaua în gură şi gîndindu-se cum să-şi curme viaţa, ca unul ce i se urîse cu sărăcia, iată că vine soţia lui şi îi spuse că peste puţin are să fie tată. El, ridicîndu-şi ochii la soţia lui, i se păru că vede o slu-ţenie de fiinţă stînd greceşte şi ghemuită pre tronul cel vechi 50 şi neîntrebuinţat. Se frecă la ochi, se mai uită o dată, şi ce să vază? O sfrijită de lighioaie, mai urîtă decît ciuma, cu barba adusă de părea că stă să o apuce de nas, cu ochii numai scovîrliile, părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca, mîinile ei răschitoare goale, cocoşată şi cucuiată, de seamăn 55 pe lume nu mai avea. Cînd văzu el o aşa nemetenie spurcată stînd ca o cobe rea în casa lui şi pe tronul lui, un şarpe rece îi trecu prin sîn. El însă îşi ţinu firea, şi merse drept la ea, întrebînd-o: — Cine eşti tu, şi ce cauţi aici? <50 — Eu sunt Sărăcia, răspunse ea, şi am venit nepoftită. — Ieşi afară din casa mea! — O! o! stai că prea te pripeşti, voinicule, îi răspunse Sărăcia rînjind la dînsul cu batjocură. Ca să scoţi sărăcia din casă, trebuie să ai ce pune în locul ei. ©5 Şi, rînjind încă o dată, îi arătă nişte colţi, de care s-ar fi speriat şi dracul. 174 Bietul om tăcu şi înghiţi găluşca. Cugetul că are să fie tată, vorba că trebuie să aibă ce pune în locul Sărăciei, îi mută gîndul. 70 El voia să gonească Sărăcia din casa lui, căci nu putea mistui înfruntarea ce i-o făcuse ea, şi apoi nu se îndura să-şi lase odrasla pe mîinile cele blestemate ale Sărăciei. Din nou se puse pe muncă, muncă jidovească, se zvîr-colea omul şi în dreapta şi în stînga, noaptea o făcea zi, da 75 şi din mîini şi din picioare, cum se zice, şi folos nici cît negru subt unghie. Nevoile îl năpădea din toate părţile şi el nu mai ştia ce să facă. De câte ori intra în casă, de atîtea ori şi sfrijita de Sărăcie îi rînjea în bătaie de joc. într-una din zile, iată că şi nevestei îi abătuse să facă 80 şi născu un dolofan de copil, sănătos şi voinic catată-său. Acum ce să facă el? Parale n-avea, de moară nieicît să orbească un şoarece, ceva ţoale, ori vrun dichis în casa lui, tufă! Nimic, dară nimic n-avea de ce se prinde ochiul la el. Cum s-o scoaţă la căpătîi? Ar fi voit si el, de! să-şi boteze 85 copilul cu vrun naş mai de Doamne ajută, să facă şi el o cumetrie. Dară cu ce? Sta bietul om cu mîinile încrucişate, se uita în cer şi în pămînt şi nu ştia la cine să caşte gura. Şi de felul lui fiind om cinstit, nu voia să amăgească pe nimeni cu minciuna. El ştia una şi bună: cînd o zice da, să 90 fie da; cînd o zice nu, apoi nu. El cunoştea de mult pe un cioban chiabur. Dară nu era în sat. Cînd, iată că se pomeneşte că-1 cheamă cineva să-i cinstească. Acolo ce să-i vază ochii? Prietenul lui suia oii« în munte. Părerea lui de bine nu se poate spune. Il rugă să 96 se cumetrească şi ciobanul priimi cu bucurie să-i boteze pruncul. Partea lui să trăiască bine! Se puseră toate la cale cum e bine. La botez ciobanul dărui finului său o oaie fătătoare. Atîta îi trebui. Cînd fu să plece, mocanul zise: 100 — Cumetre, tot n-ai tu unde ţine oiţa, lasă-o în turmă la mine, şi mi ţi-oi îngriji-o ca şi pe ale mele. — Bine, cumetre, răspunse Neegce, să fie precum zici tu. El era bun bucuros că-i ia beleaua din bătătură, deoarece n-avea ei ce să mănînce, dar încfmite să mai dea şi oii. 105 Mocanul se duse cu oile. Omul se puse iară pe muncă, dară munca lui d-abia aducea cu ce bruma să-şi ţie zilele. Cum am zice muncea în sec. După cîtăva vreme se pomeneşte cu un argat de la stîna mocanului. 175 110 — Neică, m-a trimes stăpînu-meu cu lina asta la dum- neata. — E, şi ce să fac eu cu dinsa? — Apoi, să vezi d-ta, stăpînu-meu a pus de şi-a tuns oiţele şi a tuns şi oaia finului său. Aceasta este lina ei şi a 115 trimis-o cui se cuvine. — Foarte mulţumim de bunătate. Să spui cumătrului multă sănătate şi să auzim de bine. Şi, luînd lîna din mina argatului, intră în casă, merse drept către Sărăcie şi, cu grai ţanţoş, îi zise: 120 — Dă-te Sărăcie, la o parte, că am să pui lina asta acolo. Sărăcia nu se îndura, neiculiţă, să iasă din culcuşul ce şi-l făcuse acolo. Rinji ea şi de astă dată, dară îi dete rînjitul prin piele, căci voinicul unde aduse odată lina şi buf! o lovi după ceafă 125 de era să-şi muşte limba şi o răsturnă jos de pe tron. Sărăcia rămase locului unde căzuse ca vai de ea. Oaia finului fătase un miel; acesta, după ce se mai mări, îl miţui şi pe dînsul ca pe mieii ceilalţi şi îi trimise miţele acasă. ISO Ţăranul, şi mai curajos, intră în casă, şi merse iarăşi drept la Sărăcie: — Dă-te, rînjito, mai la o parte, că am să pui miţele astea acolea. Şi fiindcă Sărăcia tot cam întîrzia, o lovi o dată cu miţele 135 de-i merse fulgii, şi o dete peste cap, mai către uşă. Pe toamnă se pomeneşte cu un alt argat că-i aduce un burduşel de brînză. — Baciul de la stînă, zise el, a adunat laptele de la oaia finului, l-a făcut brînză şi l-am adus acasă. 140 — Spune cumătrului, răspunse Neagoe, că finul d-sale îi sărută mîinile şi să ne vedem sănătoşi. Apoi se întoarse repede în casă şi îndreptindu-se către Sărăcie, îi zise: — Dă-te, Sărăcie, la o parte, că am să pui burduful ăsta 145 în locul tău. —• Da unde să mai mă dau? răspunse Sărăcia. — Ieşi afară, dacă n-ai loc, şi te du în oţelele pustei vru-nui vînător că acolo ţi-e locul. — Ba aia-i vorbă! mai puneţi pofta în cui. 150 Şi lovind-o cu burduful în cap, o făcu mototol după uşă. Bietul Neagoe fu nevoit să petreacă încă o iarnă întreagă cu Sărăcia pe vatră. 176 în vara viitoare, mielul de la oaia finului se făcuse mare. Acum îi aduse două line. .155 Ţăranul intră cu amîndouă în mină şi bufnind şi răzbuf-nind pe Sărăcie, o pofti să iasă afară cu nepusă în masă. Sărăcia, dacă văzu zorul, dete dosul pe uşă afară, şi să te ţii pîrleo, îi sfîrîia călcîiele fugind, pînă ce se duse să-şi clocească ouăle în oţelele puştilor vînătorilor. 160 Şi d-atunci a rămas de vînătorii sunt săraci ;fiindeă-şi pierd vremea prin colţii de piatră, prin mărăcini, umblînd toată ziua pînă să împuşte şi ei cîte vro babuşcă de nu ştiu care păsărică. Neagoe începu a bate în pinteni de bucurie, că se cotoro-.165 sise de sărăcie. Acum pe ce punea mîna, punea şi Dumnezeu mila. Toate îi mergeau înde bine. Începu şi el a lega gura pînzei. Munca lui se vedea cum mergea înainte şi avea parte de ea. Ce să mai spunem multe? în scurtă vreme ajunse fruntaş al satului, după hărnicia lui, cu vitişoare, cu pluguleţ şi 170 cu toate dichisurile unui om cu parte lăsată de la Dumnezeu. Vezi că numai cu vitele se scoate sărăcia din casă afară. 3.3 ZÎNA ZÎNELOR fi fost odată ca niciodată etc. A fost odată un împărat mare şi puternic, şi el avea trei feciori. Făcîndu-se mari, împăratul se gîndi fel şi chipuri 5 cum să facă să-şi însoare copiii ca să fie fericiţi. Intr-o noapte, nu ştiu ce visă împăratul, că a doua zi, de mînecate, îşi chemă copiii şi se urcă cu dînşii în pălimarul unui turn ce avea în grădină. Porunci să-şi ia fiecare arcul şi cîte o săgeată. 10 — Trageţi copii, cu arcul, le zise împăratul, şi unde va cădea săgeata fiecăruia, acolo îi va fi norocul. Copiii se supuseră fără a cîrti cîtuşi de puţin, căci ei erau încredinţaţi că tatăl lor ştia ce spune. Traseră, deci, şi săgeata celui mai mare din fii se înfipse în casa unui împărat 15 vecin; a celui de al doilea se înfipse în casa unui boier mare d-ai împăratului; iară săgeata celui mai mic se urcă în naltul; cerului. Li se strîmbaseră gâturile uitîndu-se dupădînsa, şi p-aci, p-aci, era să o piarză din ochi. Cînd, o văzură cobo-rîndu-se şi se înfipse intr-un copaci nalt dintr-o pădure mare. 20 Se duse fiul cel mare, îşi luă soţie pe fata împăratului vecin, şi se întoarse cu dînsa la tatăl său. Se duse şi cel mijlociu şi se întoarse şi el cu o soţioară mîndră şi frumoasă. Se duse şi cel mic. Cutreieră lumea pînă ce ajunse la pă-26 durea cea mare unde se lăsase săgeata lui. Bîjbîi el şi orbăcăii p-acolo prin bunget, pînă ce dete de copaciul în care se înfipsese şi săgeata lui. Acest copaci era nalt şi gros şi bătrîn, de cînd 178 urzise Dumnezeu pămîntul. Se încovrigă el de dînsul, şi se urcă pînă ce ajunse de se agăţă de o ramură. Şi din ramură în ramură, cînd atîrnat cu mîinele, cînd cu picioarele încru-30 cişate şi încleştate, ajunse pînă în vîrf. Acolo puse mina şi-şi luă săgeata. Se dete jos cu sufletul plin de obidă şi de mâhnire, socotind că este sec de noroc, căci, segîndea el,ca ce era să găsească în acel copaci? Nu-i fu destul că nu-şi aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu 35 destul că făcuse atâta cale în deşert, se mai pomeni,când vru să plece de lingă copaci, că se agaţă de spinarea lui o bufniţă. Hîţ în sus, hîţ în jos, bufniţa să se ducă din spinarea lui, ba. Il înhăţase, drăcoaica, cu ghiarele, ca o gaiţă spurcată, şi nu-1 slăbea nici cit ai da în cremene. 40 Mai se suci, mai se învârti să scape de pacoste, şi nu fu nici un chip. Daca văzu şi văzu, se hotărî şi el a se duce acasă cu saxanaua în spinare şi o luă la drum. In cale băgă de seamă că alte şase bufniţe se ţineau după dînsul. Merse el, biet, cu alaiul după dînsul, şi potrivi astfel ca să ajungă acasă 45 noaptea, spre a nu se face de rîsul dracilor de copii. Cum intră în cămara unde locuia dînsul în palaturile tătînă-său, cele şase bufniţe se aşezară careşi pe unde; iar cea d-a şaptea bufniţă, care se încleştase de spinarea lui, se aşeză în pat. •50 Mai stătu, bietul flăcău, se mai socoti, se mai gîndi, mai plănui, şi în cele din urmă găsi cu cale să le lase în pace, să vază unde are să iasă această întâmplare. Mai cu seamă că acum se cortorosise de saxanaua din spinare. Şi cum era şi rupt de osteneală de atîta călătorie şi de 65 atîta tevatură ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parcă l-ai fi lovit cu muchea în cap. A doua zi, ce să-i vază ochii? Lingă dînsul în pat, o zînă aşa de frumoasă, de amuţea şi nu ştiu cine cînd o vedea; iară la capetele patului lor şase roabe, una mai frumoasă 30 decît alta. Mai văzu, intr-un colţ al cămărei, şapte piei de bufniţe, aruncate una peste alta. Se miră tată-său, se miră mumă-sa de aşa frumuseţe şi gingăşie, ce nu mai văzuseră de cînd erau ei. Ziua de nuntă a fratelui celui mai mare viind, se duse El nu se uita nici în dreapta, nici în stînga, mergea cu vitele Ia păşune şi treaba ieşea din mîna lui mai cu 30 asupra decît din ale celorlalţi argaţi. Nu ştiu ce făcea el, ce dregea, că vacile pe cari le păştea el erau mai frumoase decît ale celorlalţi argaţi. Ele dau mai mult lapte decît cele ale altor argaţi, fiindcă pe unde le ducea el păşunea era mai cu gust şi mai îndestulătoare. 35 Pe unde călca piciorul lui se cunoştea, fiindcă şi ierburile se înveseleau. Pasămite se născuse în ceas bun şi era ursit să ajungă ceva. Dară el nici habar n-avea de asta şi nici gînd n-avea să se mîndrească, fiindcă nu ştia ce-i este ascuns în 40 cursul vremilor. Ci smerit, precum îl lăsase pe el Dumnezeu, îşi vedea de ale sale, fără să se atingă cu cuvîntul sau în oricareva fel, de alţii sau de al altora. Şi tocmai pentru aceasta flăcăii şi ceilalţi argaţi îl ponosluia. Intr-o zi de primăvară, ostenit fiind tot umblînd după 45 vaci, se dete la umbra unui copaci marc şi stufos şi adormi; îşi şi alesese, vezi, loc pentru aşa ceva. Era o vîlcea împodobită cu fel de fel de floricele, toate înflorite, de părea că dă ghes omului să treacă printre ele. Ceva mai cît colo un pîrîiaş, a cărui obîrşie venea dintr-un şipot de apă ce ieşea 50 din coasta unui deluleţ, şerpuia printre brusturi şi alte buruieni pe unde îşi făcuse loc, şi susurul apei parcă te îndemna la somn. Copaciul subt care se adumbrise era măreţ şi parcă se lupta ca să ajungă la nuori. Printre crăcile lui întinse se giugiuleau păsărelele şi-şi făceau cuiburi: nu-55 mai ascultînd cineva ciripirile lor se aprindea într-însul focul dragostei. Desişul frunzelor sale făcea o umbră, de parcă rîmneai la ea. Bag seamă, nu era aşa căscăund flăcăul acesta, şi pe nedrept îi atîrnau de coadă acest ponos ceilalţi argaţi din sat. Cum puse capul jos şi adormi. 80 N-apucase să doarmă, ca de cînd începui să vă povestesc, şi o dată sări drept în sus. Visase un vis frumos şi se deşteptase. Visase că unde venise la dînsul, măre, o zînă mai frumoasă decît toate zînele din cer şi de pre pămînt, şi-i zisese 65 să se ducă la curtea împăratului locului aceluia, că acolo are să se procopsească. Cînd se deşteptă, îşi zise: „Mă, ca ce să fie asta?“ şi începu a se pune pe gînduri; toată ziulica îl munciră gîn-durile şi nu se domirea deiloc, deîloc ca ce să însemneze un 196 70 asemenea vis. EI nu înţelegea că steaua sub care se născuse venea să-l slujească. A doua zi, mergînd iarăşi cu vitele la păscut, abătu din drum şi dete iarăşi pe la copaciul cu pricina,, şi iarăşi se culcă la tulpina lui, şi iarăşi visă acelaşi vis. 75 Sculîndu-se, îşi zise: „Mă, ăsta nu e lucru curat“, şi iarăşi toată ziulica fu dus pe gînduri. Â treia zi cu dinadinsul făcu să-i fie drumul pe Ia acelaşi copaci sub care se culcă, şi visă acelaşi vis; ba încă de astă dată zîna îl ameninţă cu boală şi cu toate ticăloşiile ome- 80 neşti, dacă nu s-o duce. Atunci şi el, dacă se sculă şi veni acasă cu vacile şi le băgă în coşar, se înfăţişe la stăpînu-său şi-i zise: — Stăpîne, pe mine mă bate gîndurile să mă duc în lume să-mi caut norocul. Destul am argăţit, şi pînă acum 85 nu văz nici un semn ca să pot şi eu sălta ceva. Fă bine şi-mi dă socoteala. — Da pentru ce, băiete, să ieşi de la mine? Au doară nu te mulţumeşti de simbria ce-ţi dau? Au mîncare n-ai destulă? Ia, mai bine şezi la mine, şi eu voi căta să-ţi dau 00 o fată bună din sat, cu niţică zestricică, să to mai ajut şi eu cu ce m-o lăsa inima, să-ţi faci şi tu rost aici ca toţi megiaşii, nu mai hoinări prin a lume, ca să nu ajungi fără nici un căpătîi, ca vai de lume. — Ba, de mulţumit, sunt mulţumit de d-ta, stăpîne; 05 mîncare am destulă, nu pot să mînii pe Dumnezeu; dară aşa mi-a venit mie, să mă duc în lume, şi nu voi rămînea pentru nu ştiu ce. Dacă văz u stăpînu-său că este peste poate a-1 face să rămîie, îi dete ce bruma mai avea să ia, şi el plecă, luîn-100 du-şi ziua-bună de la stăpîn. Ducîndu-se de la satul său, flăcăul ajunse drept la curtea împărătească şi se băgă argat la grădina împăratului. Grădinarul fu bun-bucuros să-l priimească, cînd îl văzu aşa curăţel, căci dobîndise pînă atunci cîteva bobîr-105 nace de la fetele împăratului că bagă argaţi tot ce este mai urîcios şi mai scîrbos în omenire. Curăţel, curăţel, dară hainele de pe dînsul erau imoase, deh! ce să zici, ca de văcar. Grădinarul puse de-1 îmbăie, îl primeni şi-i dete de îmbrăcă nişte haine care să 110 mai semene a argat la grădina împărătească. Şi cum era de potrivit făcut la boiul lui, îi şedea bine cu hainele ce îmbrăcă. 197 / Pe lingă celelalte Irebi grădinăreşti, slujba Iui de căpetenie fu ca să facă în fiecare zi cîte douăsprezece mănu-115 chiuleţe de flori, şi în fiecare dimineaţă să le dea la cele douăsprezece domniţe, fete ale împăratului, cînd vor ieşi din casă spre a se primbla prin grădină. Aceste domniţe erau ursite să nu se poată mărita pînă nu se va găsi cineva care să le ghicească legătura ursitei 120 lor şi să facă pe vreuna din ele ca să iubească pe cineva. Ursitele lor le dăruise cu patima jocului. Erau nebune după joc şi pe fiecare noapte rupeau cîte o pereche de conduri de mătase albă, dănţuind. Nimeni nu ştia unde merg ele noaptea de joacă. 125 împăratul se luase de gînduri cu atîta cheltuială pe condurii fetelor sale şi pentru inima lor de gheaţă, de care nu se putea lipi nici un june din cei ce veniseră în peţit. Pentru aceasta el dase sfarâ în Icra lui şi în ţările streine, precum ca să se ştie că cine se va găsi să-i spuie ce fac 130 fetele lui noaptea de rup fiecare cîte o pereche de conduri, poate să-şi aleagă pe care îi va place din ele, si el i-o va da lui de soţie. El ştia că le ţine pe toate închise la un loc, într-o cămară din palatul său, încuiate şi zăvorite cu nouă uşi de 135 fier şi cu nouă lacăte mari. Dară nimeni nu ştia ce fac ele noaptea de li se rup încălţămintele, căci nimeni nu le văzuseră pînă atunci ieşind din casă, căci ru puteau. Pasămite, lor le era făcut ca aşa să-şi petreacă vremea în toată viaţa lor. Aşa le era orînda. 140 Cum se auzi de această hotărîre a împăratului, începu a curge la peţitori: ba feciori de domni şi de împăraţi, ba feciori de boieri mari, pînă şi feciori de boieri mai mici. Şi care cum venea se punea de pîndă la uşa domniţelor cîte o noapte. împăratul aştepta cu mare nerăbdare în fiecare 145 dimineaţă ca să-i aducă e îte vreo veste bună; dară în loc de aceasta, i se spunea că junii ce se puneau de pîndă seara nu se mai găsesc dimineaţa. Nu se ştia ce se fac. Nici de urmă măcar nu li se mai dedea. Unsprezece flăcăi o păţise pînă acum. Ceilalţi cari mai erau, 150 începuseră a se codi; nu mai voiră sa stea de pîr dă. Se lipseau de a lua de neveste nişte fete pentru care se r; pune atîţi tineri. Şi astfel, unul cîte unul, se cărară pe la casele lor de 1a. curtea acestui împărat, şi-i lăsară fetele în plata Domnului; căci nimeni nu mai voia să-şi piarză sufletul pentru 155 un cap de muiere. 198 însuşi împăratul fu coprins de spaimă, cum de să piară aşa junii ce voiau să-i pîndească fetele, şi nu mai cuteza să îndemne pe nimeni. împăratul era nevoit să cumpere mereu pe fiecare zi 160 cîte douăsprezece perechi de conduri, şi intrase la grije că o să-i îmbătrînească fetele în vatră şi o să împletească cosiţa albă, fără să puie pirostriile în cap. Argatul de la grădinărie îşi împlinea slujba cum ştia el în legea lui. Şi domniţele erau mulţumite de mănuchele 165 de flori ce li le da argatul, şi grădinarul de lucrul lui. El, cînd da florile domniţelor, nici nu-şi ridica ochii asupra lor; dară cînd da florile fetei celei mici, nu ştiu de ce, că se roşea ca un bujor, şi-i tîcîia inima, de sta să-i sară din piept afară. 170 Fata băgă de seamă aceasta, insă crezu că flăcăul este ruşinos şi d-aia se face aşa de roşu cînd vine înaintea lor. Azi aşa, mîine aşa, el vedea că nu e de nasul lui o aşa bucăţică. Dară ce-i faci inimei? Ea îi da brînci şi lui, bat-o pustia! şi ar fi voit să se puie şi el la pîndă, şi apoi se gîndea 175 şi la păţeniile celor ce păzise înaintea lui. Fata cea mică se greşi într-o zi şi spuse surorilor cum argatul care le da flori se roşeşte ca o sfeclă cînd vine înaintea lor şi cum este de curăţel. Cum auzi fata cea mai mare astfel de cuvinte că iese din gura surorei sale celei mai mici, 180 unde începu să o dojenească cu nişte vorbe cam luătoare în rîs, cum de numai să se gîndească ea a scoate aşa vorbe blînde pentru un argat, căci asta ar semăna că inima ei » este pornită a se planisi cuiva. Băiatului îi zicea inima să se arate la împăratul cu 185 cererea de a pîndi şi el, dară să lăsăm că-şi cunoştea lungul nasului, să lăsăm că nu1 uitase păţeniile atltor flăcăi ce pieriseră, lui îi era să nu-şi piarză slujba şi să rămîie cu buzele umflate. Apoi unde pui d-ta gîndul ce-1 muncea groaznic că, de va fi gonit de la curtea împărătească, 190 n-are să mai vază pe fetele împăratului, căci dîndu-le flori în fiecare dimineaţă, oricît se feri de vreo patimă, totuşi gingăşiile şi frumuseţile fetelor de împărat, şi mai cu seamă căutătura cea blajină a fetei celei mici, îl ademenise pînă într-atît, încît, se socotea el, că daca nu va 195 mai atinge In fiecare dimineaţă cu degetele sale mîinile 1 In ediţia de bază cuvîntul: na lipseşte 199 cele albe ca o coală de hîrtie, cu pielea moale ca puful, ale fetelor de împărat, nu va mai putea trăi. Ziua, noaptea, îl munceau aceste gînduri şi nu ştia cum să facă să-şi împlinească pofta inimei, fără de care, simţea 200 el, că nu va putea să mai trăiască. într-una din nopţi, adormind el cu gîndul ţintă la dorinţa ce-1 chinuia de-i rodea băierile inimei, văzu în vis iară pe zîna din vîlceaua cea cu flori unde i se arătase odinioară. 206 Ea îi zise: — Să te duci în unghiul grădinei cel despre răsărit; acolo vei găsi doi pui de dafin, unul cireşiu şi altul trandafiriu; alături cu dînşii vei vedea o săpălugă de aur, o năstrapă tot de aur şi un ştergar de mătase. Să iei aceşti 210 pui de dafin, să-i pui în două ghivece frumoase, să-i sapi cu săpăliga. cea de aur, să-i uzi cu năstrapa cea de aur, să-i ştergi binişor cu ştergarul cel de mătase şi să-i îngrijeşti ca pe lumina ochilor tăi. Cînd vor creşte şi se vor face ca de un stat de om, orice vei cere de la dînşii ţi se va izbîndi 216 tocmai pe tocmai. Zise şi pieri ca o nălucă, fără să apuce argatul grădinarului să-i mulţumească barim. Nici nu se dezmeticise bine din uluiala somnului, nici nu se şterse la ochi măcar, şi dete fuga în unghiul grădinei 220 cel despre răsărit şi rămase năuc de bucurie, cînd văzu în fiinţă toate cele ce îi spusese zîna în somn. Acum se şterse şi el la ochi, se pipăi să vază nu care cumva doarme încă şi aievea să fie oare ceea ce vedea? După ce se încredinţă că nu este nălucă, de noapte, puse mina şi luă dafinii. 225 li îngriji cum ştiu el mai bine, îi săpa adesea cu săpă-luga ce găsise el acolo, îi udă cu năstrapa, îi şterse cu ştergarul şi, ce să mai lungim vorba? îi îngriji ca pe lumina ochilor lui, tocmai precum îi poruncise zîna. . Dafinii creşteau şi se împuterniceau ca prin minune. 280 Nu trecu mult şi se făcură mari. Frumuseţe ca şi la aceşti dafini nici că s-a mai văzut. Cînd ajunseră ca d-un stat de om, el, veni la dînşii întruna din zile şi zise unuia precum îl învăţase zîna; — Dafine, Dafine, 235 Cu săpălugă de aur săpatu-te-am, Cu năstrapă de aur udatu-te-am, 200 240 245 250 255 260 265 270 275 Cu ştergar de mătase ştersu-te-am, Bă-mi darul d-a mă face, oricînd voi voi eu, să nu fiu văzut de nimeni. El rămase buimăcit de mirare, cînd în clipa aceeaşi chiar văzu cum se înfiinţează un boboc de floare, cum creşte de se măreşte şi cum se deschide o floare aşa de frumoasă, de nu puteai să te opreşti ca să nu o miroşi. El puse mîna de o rupse, o luă şi o băgă în sîn; vezi că aşa îl învăţase zîna. Seara cînd domniţele intrară în cămara lor cea încuiată şi zăvorită cu nouă lacăte mari, ca să se culce, el se furişe binişor pe lingă ele şi intrară împreună. El le vedea pe ele ce fac, dară ele nu-1 vedeau pe dînsul. El le văzu că în loc să se dezbrace spre a merge la culcare, ele începură a se pieptăna, a se îmbrăca cu haine scumpe şi a se găti de ducă. El se mira de cele ce vedea şi hotărî ca să se ţie după dînsele cu dinadinsul să vază pe unde au să iasă ele, unde au să se ducă şi ce au să facă. Cînd deodată, fata cea mai mare zise surorilor sale: — Gata sunteţi, fetelor? — Gata suntem, răspunseră ele. Atunci cea mare din surori bătu cu piciorul în pămînt, şi deodată se deschise în două duşumeaua casei. Ele se cobo-rîră prin acea deschizătură şi merseră ce merseră, pînă ce ajunseră la o grădină gărduită cu zid de aramă. Cînd fură să intre, fata cea mare bătu din picior iarăşi şi porţile cele de oţel ale gradinei se deschiseră. Intrînd, băiatul călcă pe rochia fetei celei mici. Aceasta, întorcîndu-se repede, nu văzu pe nimeni; şi, chemîndu-şi surorile, le zise: — Surorilor, bănuiesc că s-a luat cineva după mine, că uite, simţii că m-a călcat oarecine pe rochie. Surorile se uitară în toate părţile şi nevăzînd nici ele pe nimeni, îi răspunse: — Nu fii aşa bănuitoare, soro; cine să fie aci, ori să se ia după noi. Nici pasăre măiastră nu poate răzbi pînă unde suntem noi acum. Ia vezi mai bine, să nu se fi apucat rochia ta de vreun mărăcine şi, cum eşti tu de fricoasă, ţi s-o îi părut că te-a călcat neştine pe rochie. Nu fi aşa de uşurică! Ea tăcu. Băiatul se ţinea după dînsele. Trecură printr-o pădure cu frunzele de argint, trecură prin alta cu foile de aur, trecură prin altă pădure cu frun- 201 zele numai diamanturi şi pietre nestimate, cari sclipeau de-ţi 280 luau ochii, şi ajunseră la un eleşteu mare. In mijlocul acelui eleşteu se ridica un dîmbuleţ şi pe dînsul nişte palaturi cum nu mai văzuse el pînă atunci. Palaturile împăratului rămăseseră jos de tot pe lingă acestea, care străluceau de la soare te puteai uita, dară la dîn-285 sele ba. Şi aşa de cu meşteşug erau făcute, încît cînd te urcai în ele ţi se părea că te cobori, şi cînd te dedeai jos din ele ţi se părea că te urci. Douăsprezece luntrişoare cu vîslaşi muiaţi numai în fir de cel bun le aşteptau la margine. Cum ajunseră, se 290 puseră fiecare în cîte una şi plecară. Argatul se puse în luntrea fetei celei mici. Luntrile porniră şi mergeau în rînd ca cocorii. Numai luntrea fetei celei mai mici rămînea mai în urmă. Vîslaşul se mira cum. de este mai grea decît altă dată şi trăgea din 295 răsputeri la vîsîe ca să ajungă pe celelalte. Cum ieşiră la celălalt mal al eleşteului, se auzi o muzică care, vrînd, nevrînd, te făcea să dănţuieşti. Fetele se repeziră ca fulgerul, intră în palat şi se puseră pe joc cu flăcăii cari le pîndiseră, şi jucară şi jucară pînă ce li se sparseră 300 condurii. Băiatul se ţinu mereu după ele. Intrînd şi el în palat, ce-i văzură ochii? Cămara de joc mare şi largă de-abia puteai să-i zăreşti căpătîiul. Ea era împodobită numai cu aur, cu pietre nestemate şi cu făclii de jur.împrejur ce ardeau în 305 nişte sfeşnice de aur curat, mai mari decît omul. Păreţii albi ca laptele străluceau de-ţi luau ochii, şi cu dungi de aur, împodobite cu zamfiruri şi rubinuri de licăreau ca focul. Argatul se puse într-un colţ şi privea la toate minunile astea. Şi avea şi la ce privi, căci vedea acolo lucruri 310 de cari nu-i mai văzuseră ochii. Dar unde fu pomana aia ca să stea la un loc? Sărea şi el tontoroiul de colo pînă colo, fără să vrea; căci nu era chip să stea la un loc fără a sălta, cînd cînta muzica aia. Pînă şi sfeşnicile şi mesele şi lăvi-ţile din casă săltau. 315 Şi nici pomeneală măcar nu este ca să-şi înehipuiască cineva frumuseţea cântărilor şi a muzicii aceleia; organe, fluiere, chitări, alăute, buciume, ciumpoaie şi alte“‘multe d-alde astea cîntau într-o unire de rămîneau marţ cei mai buni muzicanţi din lume. i 202 32« 325 330 335 340 345 350 355 D-apoi fetele1? trăgeau cu foc la nişte hori, bătuta, brîul, ca la uşa cortului, de unul singur, pipăruş şi cîte jocuri toate, de puteai să-ţi rupi bojocii jucînd. Şi jucară şi jucară, pînă despre ziuă. Cînd, deodată, încetînd muzica de a mai cinta, ieşi ca din pămînt o masă încărcată cu de toate bunătăţile, şi ce este pe lume, şi ce nu este. Se puseră cu toţii la masă şi mineará şi se chefuiră cit le poftiră inima. Argatul de la grădinărie şedea în colţul lui unde se aşezase şi privea, lăsîndu-i gura apă. La masă le slujea nişte arapi, îmbrăcaţi în nişte haine foarte scump împodobite. După ce se sculară de la masă, prinseră a se întoarce acasă. Se întoarseră iarăşi pe unde au fost venit. Băiatul se ţinea după dînsele, ca dracul după călugăr. Cînd fură a trece prin grădina cu frunzele de argint, ce-i dete argatului prin gînd, că numai rupse o rămurică dintr-un copaci. Un freamăt puternic se făcu atunci în toată pădurea, ca de o furtună ce vine întărîtată asupra copacilor; şi totuşi nici o frunză măcar nu se mişcă din loc , ba nici măcar nu se clătină ca de o adiere de vînt barim. Fetele răsăriră. — Ce să fie asta, leiculiţă? ziseră. — Ce să fie? răspunse cea mai mare din surori. Iacă, păsărică ce-şi are cuibul în turnul bisericii din palaturile tatălui nostru trebuie să fi trecut prin frunze; căci numai ea poate să răzbată pe aici. Fetele trecură şi ajunseră în palatul unde erau încuiate, tot pe unde ieşiseră. A doua zi, argatul de la grădinărie, cînd dete mănu-chiurile de flori fetelor împăratului, ascunse cu meşteşug rămurică ruptă în mănuchiul fetei celei mici. Domniţa se miră cînd îşi priimi mănuchiul de flori, se uită cam cu milă la argat şi nu-şi putea da seamă cum de să ajungă acea rămurică între florile ce priimise. A doua seară, iarăşi aşa o petrecură . Băiatul, iarăşi pe furiş, se ţinuse după dînsele, cu deosebire numai că rupse o rămurică din copacii cei cu frunzele de aur, pe care o 1 în textul de bază: cintecele. 203 360 365 370 875 380 385 390 395 400 204 puse iarăşi între florile ce dete a doua zi domniţei celei mici. Fata cea mai mare, iarăşi cu cuvinte liniştitoare, alină frica surorilor ei cînd se auzi freamătul ce se făcu în pădurea de unde argatul rupse rămurica. Cînd a doua zi domniţa cea mică priimi florile cu rămurica ascunsă între ele, îi dete un fier ars prin inimă. Ea căută vreme cu prilej şi, prefăcîndu-se că vrea să se primble, ieşi preste zi prin grădină şi, întîlnind pe argat la o cotitură a grădinei, îl opri şi-i zise: — De unde ai avut tu rămurica ce mi-ai pus-o în mă-nuchiul de flori? — De unde o ştie prea bine măria-ta. — Care va să zică, tu te-ai ţinut după noi, şi.ştii unde mergem noi noaptea. — Cam aşa, măria-ta. — Cum ai făcut de ai venit după noi de nici una dintre surori nu te-a văzut? — Pe furiş. — Na o pungă de bani, şi să nu scoţi nici o vorbă despre primblarea noastră de noaptea. — Eu nu-mi vînz tăcerea, măria-ta. — Dacă voi auzi însă că ai crîcnit ceva, voi pune să-ţi taie capul. Zise ea vorbele astea aspre din gură, dară din inimă altceva cugeta. Ei i se părea că acest argat din ce în ce se face mai curăţel. A treia noapte cînd se duse după dînsele, tot pe furiş, rupse o ramură din pădurea cu copacii cei care aveau foile de diamant, şi iarăşi se făcu freamăt printre frunze, şi iarăşi surora cea mai mare alină frica surorilor celor mici cu cuvinte liniştitoare. Domniţa însă cea mică, nu ştiu de ce, dară în inima ei se strecură o bucurie ascunsă. în ziua următoare, cînd găsi rămurica de diamant în mănuehiul de flori, cătă cam pe subt ascuns la argat şi-î găsi că nu se prea deosebeşte de fiii de domni şi de împăraţi. Atît i se păru de drăgălaş. Argatul şi dînsul cătă asupra domniţei cu ochi galeşi, dară tot pe furiş, şi o văzu că se tulburase oarecum, se făcu însă că nu pricepe nimic şi-şi cătă de treabă. Surorile domniţei deteră peste dînşii vorbind şi rîseră de dînsa şi o luară cu cuvintele cam peste picior .Fata cea mică tăcu şi înghiţi ruşinea. Nu se putea ea mira din destul cum a făcut argatul de le-a descoperit. Ei, vezi, îi intrase în cap că acest flăcău nu poate să fie om prost, deoarece 405 dovedise lucruri ce nici măiestrele nu le ştiau. Şi apoi, adevărul vorbind, boiul lui cel falnic, chipul lui cel bine potrivit şi blajin îl arăta cît de colo a nu fi de argat prost. Pe lîngă acestea, şi înfăţişarea, şi totul într-însul avea pe vino-ncoace. 410 După ce intrară în casă fetele, domniţa cea mică le spuse că argatul de la grădinărie ştia tot ce fac ele noaptea. Atunci se adunară la sfat şi plănuiră ca să-l facă şi pe dîn-sul să-şi piarză inima şi simţirile, cum făcuseră şi cu ceilalţi tineri. 416 Flăcăiandrul însă se furişă şi de astă dată de intră în cămara fetelor, ca să asculte la sfatul lor. Pare că-i spusese ariciul la ureche că are să se petreacă între ele ceva pentru dînsul. Acum, după ce ştia totul, dară totul ce trebuia să ştie, 420 se duse la dafinii lui şi zise către cel trandafiriu: — Dafine, Dafine, Cu săpălugă de aur săpatu-te-am, Cu năstrapă de aur udatu-te-am, Cu ştergar de mătase ştersu-te-am, 425 Dă-mi minte şi procopseală de fiu de domn şi împărat! Ca şi de la rînd, un boboc de floare încolţi, crescu şi se deschise o floare minunată. El luă floarea şi o băgă însîn. Odată căzură de pe faţa lui arsăturile de soare şi îi rămase chipul curat şi luminat, ca şi cînd atunci îl făcuse mă-sa. 430 Simţi că în creierii lui se petrece un ce de care nu-şi putea da seama. Dară văzu că începe a judeca altfel de cum judeca el pînă acum. Pasămite se ascuţise la minte. Şi totdeodată se pomeni îmbrăcat cu nişte haine ca ale fiilor de împăraţi şi de domni. 435 Atunci se duse la împăratul şi ceru şi dînsul să-i păzească fetele, într-o noapte. împăratului i se făcu milă de tinereţele lui şi-l sfătui să-şi caute mai bine de treabă, deeît să se răpuie. El stărui. împăratul priimi. Acesta nici că bănuia măcar a fi 440 argatul de la grădinărie; aşa de mult se schimbase. Cînd îl arătă fetelor şi le spuse împăratul ce voieşte, nici ele, vezi, nu-1 cunoscură. Numai cea mică, fiind cu cuiul la inimă, îl cunoscu şi începu a tînji de dragoste. 205 Noaptea următoare, cînd plecară ele la joc, îl luară şi 445 pe dînsul. El ştia ce i se pregăteşte, dară se feri ca de oala mălaiului să nu dea în clapcă. Ajunseră la palatul vrăjit, jucară pînă despre ziuă, apoi se puseră la masă. I se aduse şi lui băutura din care băuse toţi cari veniseră înaintea lui, băutură care trebuia 450 să-l facă a-şi pierde minţile şi simţirea, băutură care să-l piarză şi pe dînsul ca pe ceilalţi. Atunci unde îşi întoarse nişte ochi lăcrămoşi şi plini de focul dragostei ce-1 mistuia, şi zise cu grai duios domniţei celei mici: 455 — Vei tu? iacă eu mă pierz pentru dragostea ta, daca ai aşa inimă de gheaţă. — Nu, n-am inimă de gheaţă, focul dragostei tale mi-a încălzit-o, răspunse ea. Nu bea. Mai bine voi să fiu grădinăreasa cu tine, deeît fată de împărat. 460 Cum auzi aşa, el aruncă băutura la spate, şi mai apro-piindu-se de dînsa, îi mai zise: — Să nu-ţi fie teamă, măria-ta, că grădinărepsă nu ai să fii o dată cu capul. Toţi cei de faţă auziră vorbele lor. Puterea farmecului 465 se zdrobi şi toţi cu totul se pomeniră în palaturile împăratului. Palatul cel fermecat pieri ca o nălucă, ca şi cum n-ar fi mai fost, pe lumea asta. Cînd îi văzură împăratul, încremeni de uimire cu amândouă mîinile pe barbă. Flăcăul, fostul argat la grădinărie, 470 îi povesti toată şiritenia nopţilor. împăratul dete pe fata cea mică după flăcăiandrul cel frumos şi drăgăstos. Apoi se înfăţişară şi celelalte fete cu cîte unul din fiii de împăraţi şi de domni pe care şi-l alesese. împăratul se înduplecă şi le dete pe fiecare la casa lor. Şi se făcu o bucurie mare în 475 toate părţile, care bucurie de ar fi o sută de guri, nu una ca a mea, n-ar putea-o spune. înainte de a se cununa, fata cea mică întrebă pe logodnicul ei cu ce putere făcu el de le descoperi ascunsurile faptelor lor şi legătura farmecului ce le ţineau înlănţuite. 430 El spuse. Iară ea, ca să nu fie bărbatu-său mai presus deeît ea, ci să fie dopotrivă om ca toţi oamenii, se duse de tăie dafinii şi-i băgă în foc. Apoi se cununară şi trăiră o viaţă fericită, cum se trăieşte pe lumea noastră asta bălţata, pînă ce se istoviră toţi 485 cu totul, în adinei bătrîneţe. Iar eu încălecai p-o şea etc. CIOBĂNAŞUL CEL ISTEŢ SAU ŢURLOAIELE BLENDEl' A fost odată ca niciodată ctc. A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Amîndoi 6 erau oameni de treabă şi frumoşi. Ei se iubeau, nevoie mare! Dară erau tot mîhniţi şi amărîţi că nu făceau copii. Toate leacurile ce luase împărăteasa de pe la vraci şi vrăjitoare nu-i folosise întru nimic. Împăratul şi împărăteasa se puseră pe post şi pe rugă-10 eiune, cu gînd ca doară îi va asculta Dumnezeu şi le va da şi lor un copil. După trecere de cîteva zile, într-una din seri, cînd petrecură ei o parte din noapte rugîndu-se mai fierbinte, se culcară şi mai tîrziu. Cum puse capul pe perină, adormiră îndată, parcă-i lovise cineva cu muchea în cap. 16 Nu trecu mult şi împărăteasa dete un ţipăt, răsărind din somn. — Da ce ai, draga mea împărăteasă, zise împăratul, de ţipi aşa de grozav? — Ce să am, mărite împărate , iacă am văzut un vis 20 frumos şi minunat. Ascultă, că voi să ţi-1 povestesc: Se făcea că eram într-o grădină, frumoasă, frumoasă, cum n-am mai văzut. Erau nişte pomi înalţi, stufoşi şi bine potriviţi de părea că erau scrişi, şi aşezaţi în trîmbă pe drumul pe care mergeam. în dreapta şi în stînga era o 26 pădure tot cu de astfel de pomi de îţi plăcea să-i priveşti. Tot mergînd şi minunîndu-mă, m-am pomenit către mijlocul grădinei. Aici era, ce să-ţi spui? frumuseţea de pe 207 lume. Nişte cărări sucite şi cotite, acoperite cu un fel de iarbă mărunţică, de părea că erau nişte covoare aşternute. 80 Din loc în loc şi mai cît colea, se făcea că erau aşezate nişte stufişuri, unele rotunde şi cu flori, altele lunguieţe şi cu pomişori, iară altele făcute ca nişte ascunzători. Flori cu fel de fel de feţe şi cu un miros de te îmbăta. Mă rătăcisem eăscînd gura în toate părţile, uitîndu-mă la poamele 85 cu care erau încărcaţi pomii şi ascultînd la miile de păsărele ce cîntau pe rămurele şi fără a se sfii de mine. Mai către mijlocul grădinei se făcea că era o fîntînă de marmură albă ca laptele, şi apa curgea pe de o sută de părţi, limpede ca vioara şi rece ca gheaţa. 40 Tot umblînd încoa şi încolo, nesăturîndu-mă de privirea florilor şi de miros, auz un glas ca de privighetoare care tot zicea: „cine m-o mînca, rămîne grea!“ Stau în loc, caut să văz de unde vine glasul, şi mi se părea că iese din mijlocul unui stufuleţ de pomişori, mai frumoşi decît 45 ceilalţi pe care îi văzusem pînă aci. Mă iau şi eu după glas ş-o plec într-acolo. Gînd, ce să vezi? stufuleţul se făcea că era înconjurat de nişte iarbă verde, subţirică şi naltă de-mi venea pînă mai sus de genuchi: firicelu de iarbă şi floricica; astfel încît nu te îndurai să calci peste ele. Şi 50 cînd adia vîntul, se culcau şi se ridicau de părea că sunt nişte valuri de apă. Eu, pîş, pîş, binişor, mă feream să nu stric a frumuseţe de iarbă şi flori, şi ajung pînă la stufuleţ. Acolo, în mijlocul unor pomişori, era unul ceva mai nălticel, pare că de dinadins era făcut aşa, ca să-l vază 55 oricine o trece. Pe ramurile lui sta nişte merişoare mici şi p-o parte rumene, de părea că erau prăjite. Stau şi ascult. Ele se făcea că mie îmi vorbeau, căci nu mai încetau de a tot zice: „cine m-o mînca, rămîne grea“. Eu n-am mai putut să mă opresc. Mă întinz peste cei-60 lalţi pomişori, iau un merişor d-alea, îl bag în gură să-l mănînc, dară, cînd să mă întorc, dau într-un ghimpe. Aşa de m-a săgetat pustiul de ghimpe, încît am ţipat şi m-am deşteptat. — Frumos vis ai visat, zise împăratul; dar şi tare ai 65 ţipat, încît m-am speriat. Nu trecu mult după asta şi împărăteasa simţi că a fost luat în pîntece. După nouă luni, născu o fată ca o zînă. Bucuria şi veseliile ţinură la curtea împărătească mai multe zile. Fata de ce creştea, d-aia se făcea mai frumoasă. 70 împăratul şi împărăteasa se uita la dînsa ca la soare. 208 După ce mai crescu, se văzu că fata este isteaţă şi cuminte. Ii plăcea să iasă pe cîmp să se joace, să adune floricele, să alerge după fluturei şi să se scalde în pîrîiaşul ce curgea pe la spatele grădinei împărăteşti şi care era lim-75 pede ca lacrima. Dădaca băgase de seamă că fetei, pe lîngă alelalte, îi plăcea să asculte şi la viersul ce scotea din fluier un ciobănaş care avea cîteva miele şi le păştea dincolo de pîrîiaş. Intr-una din zile fata împăratului merse cu dădacă-sa la $0 cîmp şi, neauzind fluierul, crezu că sunt singure, se dez-brăcară şi se scăldară. Ciobănaşul dormea la rădăcina unui copaci şi mielele se rătăciseră pe cîmpie. Cînd, un ţintar îl înţepă aşa de tare, încît îl deşteptă. Deşteptîndu-se el, iacă fata împăratului că ieşea din apă. Rămase uimit de 85 ceea ce văzu. După ce se duse fata împăratului cu dădacă-sa, îşi căută şi el mielele şi se duse şi el într-ale sale. Pînă aci, cîntase el nu cîntase; dară după asta îşi puse şi el puterile şi zicea din fluier nişte doine de te adormea. 90 Văzînd dădaca că fetei îi plăcea prea mult să asculte la fluier, nu zise nimănui nimic, dară se feri de a mai veni cu fata pe acolo. Ciobănaşul, un flăcăiandru chipeş şi tras ca pin inel, daca văzu că nu mai vine fata pe acolo, îşi luă şi el lumea 95 în cap, şi se duse în altă parte, la un oraş, de se băgă argat la vite. împăratul şi împărăteasa se topea după fata lor, văzîn-d-o că de ce merge se face mai frumoasă şi mai cu minte. Cînd ajunse de măritat, împăratul zise împărătesei: 100 — împărăteasa mea iubită, fata noastră s-a făcut mare; acum să-i căutăm un bărbat dintre fiii de împăraţi, tot aşa de frumos şi de cu minte ca şi dînsa. — Fata noastră va lua de bărbat pe acela, zise împărăteasa, care îi va ghici semnele ce are pe trup; altfel nu o 105 mărit, Doamne fereşte. împăratul ascultă de vorbele împărătesei şi dete sfară în ţară şi pe la toate împărăţiile, precum ca să se ştie că oricine va ghici semnele ce are fata împăratului pe trup, aceluia i-o va da de soţie. 110 Cînd se auzi de astă hotărîre împărătească, se făcu mare vîlvă între împăraţi şi oamenii locului, şi toţi cu totul se sculară să meargă la curtea împărătească să-şi cerce norocul. 209 20 Jar daca auzi şi ciobănaşul, îşi ceru simbria de ia. sta-115 pînu-său, îşi mai vîndu şi ce bruma de ţoale mai avea, îşi cumpără un cal de atît pe cît îi ajunsese bani şi haine de primeneală, îşi luă ceva merinde şi plecă şi el. Cum se văzu la cîmp, descălecă şi, cu ochii înmuiaţi în laerămi, făcu o rugăciune la Dumnezeu să-i fie de ajutor î20 în călătorie şi să izbîndeaseă, apoi încălecă din nou şi porni cu voie bună. Şi aşa, aide, aide, merse pînă însera şi se puse a se odihni. Cînd, ce să vezi d-ta? unde venea o ceată de fii de împăraţi şi de boieri mari, îmbrăcaţi numai în fir şi pe nişte 125 armăsari de mîncau foc. Se părea că nu-i mai încape locul. El, biet, se dete mai la o parte. Mai văzuse el cai buni, înşelaţi şi înfrînaţi frumos; mai văzuse şi fii tineri de boieri îmbrăcaţi cu haine scumpe, auzise ca unii dintr-înşii sunt limbuţi, dezmierdaţi, luători în rî.i şi înfumuraţi, de nu 130 le ajunge cineva cu strămurarea la nas, dar ca şi aceştia, ba, ba, ba! Trase şi ei aci spre a mînea peste noapte. Puseră deci de le făcu un foc mare de părea că au să frigă un bou, se puseră pe lingă dînsul şi, după ce cinară, începură a vorbi 135 verzi şi uscate; mai multe rele decît bune. Nu le scăpase nimic pe lume de care să nu se alege. Stau tolăniţi pe nişte rogojini pe dasupra cărora erau aşternute nişte velinţe lucrate cu meşteşug. Noaptea era frumoasă. Pic de nour nu se vedea. Din 140 cînd în cînd greierii şi prigoriile te făceau să-ţi mai aduci aminte că trăieşti pe lume. Un vînticel adia, încît de abia îl simţeai că vine să-ţi mîngîie obrajii. Ciobanul se făcuse mititel lingă un mărăcine înflorit, pe lingă care păştea calul său, şi se pusese pe gînduri. Se uita pe cer la drumul 145 robilor, vedea cum se mişca carul, fata care duce apa în don iţi pe cobiliţe. Se mira de razele ce ieşea din luceafăr, şi căuta cu mare dorinţă să cunoască care din candelele atârnate în cer ar fi aceea a fetei împăratului ca să se închine la ea. 150 Pe cînd era cufundat în gîndire, fiii de împăraţi şi de boieri băgară de seamă că mai era cineva. Il întrebară şi aflară că merge şi el la cetatea împărătească unde mergeau şi ei. Şi fiindcă văzură că el nu le da pricină de vorbă, începură ei să-i vorbească şi să-l cam ia peste picior. 155 — Iată, zise unul din ei, încă un peţitor pentru fata cea frumoasă a împăratului. 210 — Ăsta negreşit că are să-i ghicească semnele, zise altul. — Da bine are să şază fetei împăratului cu ăst Făt-160 Frumos, grăi un al treilea. Ciobanul tăcea şi înghiţea; asculta şi el la vorbele lor cele nesărate şi necumpătate. Dacă văzură şi văzură că el nu răspunde nici un cuvin-ţel, merseră la dînsul şi între altele îi ziseră: 165 — Atîţi fii de domni şi de împăraţi au fost şi nimeni n-au putut ghici semnele fetei împăratului, şi tocmai dumneata, prietene, o să te găseşti mai firoscos? — Omul este dator să-şi cerce norocul o dată, de două, mult de trei ori, zise ciobanul, şi acela care face aşa este 170 om cu minte. Cel ce însă umblă mereu cercînd, este un nesăbuit căruia trebuie să-i lipsească vreo doagă. Eu nu aduc nimănui nici o supărare. Nu mă încumet iarăşi că o să ghicesc ceva. Dar-ar Dumnezeu însă să apuce unul din dumneavoastră o aşa bucăţică bună, fiindcă vi se cuvine. 175 Feciorii de boieri nu putură mistui vorbele ciobănaşului. Îşi puseră în gînd să i-o coacă şi se culcară. A doua zi ciobănaşul se sculă de dimineaţă, îşi spăla faţa la o fîntînă, îşi făcu rugăciunea, încălecă pe mîrţoa-ga lui şi trei, trei, mergea singur. Feciorii de boieri şi de 180 împăraţi se sculară tîrziu, se mai zbeguiră şi apoi plecară şi ei; îl ajunseră de pe urmă şi îl şi întrecură. Şi de astă dată se alegară de dînsul şi-i cătau cearta cu luminarea. Ciobănaşul tăcu din gură şi îşi căută de drum. El ştia că cine tace merge în pace. 185 Seara feciorii de împăraţi şi de domni maseră în marginea unei păduri. Cînd, tocmai tîrziu hei! ajunse şi ciobănaşul, ostenit ca vai de el; se puse şi el la o parte, făcu un focşor, îngriji de cal, apoi cină şi se culcă. Feciorii de boieri, neastîmpăraţi cum erau, voiră să-şi rîză de el. Aşteptară 190 pînă adormi ciobănaşul, mai aţîţară focul, îi luară pălăria şi i-o aruncară pe foc. Iar unul din ei, deşteptîndu-1, îi zise: — Hei, prietene, ţi-a căzut bleanda pe foc, scoală-te de o ia, că se arde. 195 — Las-o să arză, răspunse el, şi-şi cată de somn. După ce se culcară şi boierii, carii rîseră pînă se ţinură cu mîinile de inimă, adormiră şi ei. Ciobănaşul se sculă şi el, le ia toate armele, suliţe, săgeţi, arcuri, paloşe, şi le puse pe foc. După ce se arseră 20* 211 200 205 210 215 220 225 230 235 240 212 de rămaseră numai fiarele, şi acestea se făcuseră roşii,, fiind încinse de foc, îi sculă, pe cînd el răscolea jăratecul cu o ţandăra de lemn, zicîndu-le: — Ia sculaţi, boieri, de vedeţi ţurloaiele bîendei. Cînd se sculară boierii şi văzură atîtea fiare arse, nu le venea a crede ochilor. Se duseră să-şi ia armele de unde Ie agăţaseră, dară ia-le de unde nu e. Văzură în cele din urmă că sunt păcăliţi, se cătrăniră de mînie, însă înghiţiră găluşca. Ciobănaşul era gata de plecare, fiindcă tocmai se îngîna ziua cu noaptea, încălecă şi o luă la sănătoasa; vezi că se cam şi temea să nu paţă ceva din mina boierilor. Boierii iarăşi îl ajunseră de pe urmă şi îl şi între cură r bătîndu-şi joc de dînsul, cînd erau pîn dreptul lui. Seara iarăşi tîrziu sosi şi ciobănaşul la locul unde se aşezaseră ei să conăcească. Cum ajunse, se trase la o parte ca şi în ziua trecută,, îngriji de cal, apoi cină şi se culcă. Locul unde maseră ei noaptea aceasta era aproape de o lăcovişte nomoloasă. Boierii, cum văzură că ciobănaşul a adormit, îi luară calul şi îl înnomoliră în lăcovişte. Apoi deşteptîndu-1, îi ziseră: — Hei, prietene, scoală că ţi s-a înnomolit mîrţoaga şi nu mai poate ieşi. Ciobănaşul ştia că-şi priponise calul bine; înţelese că trebuie să fie vreo drăcie aci la mijloc, şi răspunse: — Cine dracul a pus-o să se înnomolească? las-o că va ieşi ea de va voi. Rîseră şi de astă dată boierii cu lacrămi, apoi se culară. După ce adormiră, se scoală şi ciobănaşul, le ia armăsarii, le jupoaie pieile picioarelor de la copite în sus şi le leagă cu tei ceva mai sus de genuchi, le pune cîte un proţap în gură ca să stea cu dinţii rînjiţi şi îi băgă în nomol pe lingă calul lui. Apoi se duse să deştepte pe fiii de boieri: — Sculaţi, boieri, de vedeţi minune: armăsarii dv. văzînd mîrţoaga mea înnomolită în lăcovişte, şi-au sumes nădragii şi s-au dus ca s-o scoată din noroi. Pentru aceasta rîd, rîd, uite, de să se prăpădească. Cînd auziră boierii de una ca asta, se temură să nu le fi jucat iarăşi vrun renghi, şi de unde să nu fie aşa, se sculară, şi cînd văzură cum i-a poticălit ciobănaşul, se luară cu mîinile de păr. N-avură ce zice. Cu toate astea, unul din ei, care era şi mai. semeţ, se oţărî să se ţie de capul ciobănaşului, să 2â5 nu-1 lase să se sfinţească. Ciobănaşul însă îşi scoase calul din nomol şi, în învălmăşeală, se strecură binişor, şi pe ici ţi-e drumul; plecă şi îi lăsă cu buzele umflate, cu braţele încrucişate şi fluierînd a pagubă. 250 Boierul cel semeţ şi neruşinat se luă după dînsul, îl ajunse, şi tot cu şosele cu momele îmbla pe lingă el. După ce sosi la cetatea împărătească, ciobanul se înfăţişe şi el la împăratul ca să ghicească semnele fetei; dară boierul nu se dezlipea de lîngă dînsul, nici cît ai da în cremene. 255 împăratul daca văzu pe cioban, dichisit, spălăţel, cu ţoalele curate pe dînsul şi cu mustăcioara mijindă, îi plăcu şi lui; mai ales că era şi mîndru şi sta înfipt înaintea lui şi cu coraj, îl priimi deci să vie să ghicească. Înfăţişîndu-se înaintea sfatului împărătesc, unde se 260 afla şi împăratul cu împărăteasa şi cu fata lor, el, după ce îşi aruncă ochii ca un şarpe la fată, zise: . — Preamărite împărate şi împărăteasă, fata măriilor voastre are soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în cei doi umeri. 265 — Aşa eram să zic şi eu, răspunse de la spatele cioba- nului boierul cel neruşinat. Toata lumea rămase uimită cînd auzi semnele ce spusese ciobanul şi mărturisirea împăratului că aşa este; de unde pînă aci se auziră, zicîndu-se de unii, alţii: 270 — Ba, că fata ar fi cocoşată. — Ba, că ar fi şchioapă. — Ba, că ar avea vrun semn de măslină, cireaşă, coarnă, ori de alte poame pe care împărăteasa, fiind grea cu fata, ar fi poftit la vreuna dintr-însele, şi că ar fi furat-o- 275 spre a-şi potoli pofta. Că, după ce ar fi mîncat poama, în locul unde a pus mîna mai întâi pe trupul ei, în acelaşi loc s-a făcut semnul poamei pe trupul fetei. Că acel semn ar fi în cutare ori în cutare loc. Unii, ba, că una. Alţii, ba, că alta. 280 împăratul şi împărăteasa se afla într-o mare încurcătură. Nu ştia pe care să aleagă din doi. Unii din sfatul împărăţiei zicea să aleagă pe fiul de boier mare, fiindcă el zisese că tocmai aşa era să spuie şi el. Alţii zicea să aleagă pe cioban, fiindcă el ghicise cel întîi semnele fetei. împă-285 râtul lăsă ca să-şi aleagă fata pe cine va voi, mîin.e de dimi- 213 neaţă, tot de faţă cu sfatul. Lăsă adecă fetei timpul să se gîndească pînă a doua zi. Pînă atunci, împăratul porunci să-i omenească pe amîndoi ca pe nişte mosafiri mari şi să-i găzduiască în 290 palaturile împărăteşti. Le pregătiră o cameră cu două paturi în care să mîie peste noapte. Pînă a nu însera, ciobanul se furişe de fiul de boier şi se duse de-şi cumpără niţele floricele-boabe. Întorcîndu-se, îl întrebă fiul de boier: 295 — Dară unde fuseşi, prietene? — Mă dusei de-mi cumpărai un euţitaş, răspunse el. —- Ce să faci cu el? — îmi trebuie. Cum auzi aşa fiul de boier, se duse de-şi cumpără şi el 800 un euţitaş. După ce se întoarse, cina fiind gafa, se puseră de cinară, apoi merseră să se culce. Cămara în care intrară era aşa de mîcdru împodobita, îneît bietul cioban se mira cum o să calce el pe velinţele 305 şi scoarţele alea scumpele ce erau aşternute pe jos. EÎ se ciudi şi mai mult cînd văzu pe fiul de boier mare că intră şi calcă fără milă peste dînsele, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce zdrenţe. Păreţii erau albi ca laptele şi cu nişte vărgi de aur. 310 La ferestre erau nişte perdele de mătase d-aia bună şi groasă, întinse pe nişte drugi de aur. Pe lingă păreţi, nişte laviţe şi o masă de lemn mirositor, lucrate cu meşteşug. Paturile erau de o parte şi de alta ale cămării şi cu un fel de oranist dasupra, numai de mătăsărie d-aia buna, înmu-815 iate în fir, aşezate pe patru stâlpi lucraţi ca melcul şi cu nişte dungi de aur. Aşternutul era de nişte pînză albă ca zăpada şi subţire de s-o spargi cu limba. Perina de cap era îmbrăcată cu pînză de borangic de cea mai aleasă. Ciobanul intră cu sfială. Abia călca, ca să nu strice 820 velinţele. Se puse binişor în pat ca să nu se mototolească albiturile. Iară fiul de boier, cum intră, se aruncă pe un pat, parc-ar fi fost la dînsul acasă, şi se tolăni. După ce se stinse luminarea, ciobanul începu a ronţăi la floricele prin întuneric. Cum auzi feciorul de boier, 325 întrebă din patul său: — Da’ ce faci tu acolo, prietene? — Iacă, ce să fac; mi-am tăiat nasul şi îl mănînc, pentru aceea mi-am cumpărat cuţitaşul. 214 îndată şi feciorul de boier îşi scoase cuţitaşul, îşi tăie 830 nasul, şi începu a ronţăi şi el, crezînd că asta trebuie să fie ceva. Nu-i veni lui să crează că o asemenea faptă n-o să însemneze vreo izbîndă la norocul pe care nădăjduia să puie mina. îl durea de durut; dară răbda în piele ca un drac, pînă 835 o vedea cum o s-o scoată la cale. Mai tirziu iară aude pe cioban ronţăind. — Dară ce mai faci tu acolo, prietene? — Ce să fac? facă mi-am tăiat urechile şi le mănîne. îndată şi le tăie şi feciorul de boier şi începu a ronţăi 840 şi dînsul, ca să nu rămîie mai pe jos declt ciobanul. Toată noaptea nu s-a putut odihni de durere. Se zvîr-colea ca lipitoarea cînd îi dai sare. Dară îi era ruşine să ţipe ori să geamă. Ciobanul adormi şi trase un pui de somn pînă a doua 3 45 zi, de să se ducă vestea. Cînd se sculară, fură poftiţi înaintea sfatului împărătesc ca să-şi aleagă fata un mire; cînd colo, ce să vază? Feciorul de boier slut, ciont şi plin de sînge ca un stîrv, pe care îl deteră afară ca pe un marţafoi şi becisnic. 850 Apoi porunci să schimbe hainele ciobanului, şi îl luă de-1 duse la biserică, unde îl cunună cu fata. Să lăsăm că veseliile ţinură multă vreme; dară băgînd de seamă împăratul că ginere-său nu e prost, ci că din ce în ce iscusinţa lui se ascute, îl puse să judece cîteva pricini din cele mai 355 grele. Ginerele împăratului era din firea Iui om drept, blînd şi cu frica lui Dumnezeu. Sfatul împărăţiei rămase cu gura căscată cînd auzi hotărîrile cele drepte ce dase el. Atunci împăratul, mîndru că i-a trimis Dumnezeu un aşa ginere ager la minte, se coborî de pe scaunul împărăţiei, 360 fiindcă era şi bătrîn, şi puse pe ginere-sâu împărat în locul lui, care, de va fi trăind, împarăţeşte şi azi. Iară eu: ’Ncălecai p-un mărăcine, Să m-asculte orişicine. POVESTE ŢĂRĂNEASCĂ A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un împărat. El avea trei feciori. Cînd fu la ceasul morţii, îşi chemă feciorii şi le zise: -5 — Feţii mei, sunt cu sufletul la gură, precum mă ve- deţi; un lucru numai vă cei: în cele trei nopţi după înmormîntarea mea, să-mi păziţi mormîntul, cîte unul din voi. Cum auzi făgăduiala din gura feciorilor săi, căscă gura 10 şi-şi dete sufletul. Gătire se făcu de îngropăciune, mă rog, ca la moartea unui împărat, şi cu mare alai şi jale fu pus la odihna de veci. Feciorii, carii ştiau ce glăsuise tatăl lor cînd îi ieşi 15 sufletul, se puse de pază în noaptea dintîi feciorul cel mai mare al împăratului. Pîndi el ce pîndi, şi în puterea nopţii, pe cînd şi apele dormeau, se pomeni fiul de împărat cu un oarecine că vine şi vrea să dezgroape pe mort. Nici că e de 20 gîndit a-1 fi lăsat feciorul de împărat să facă aşa o nelegiuire, fără decît se luă cu dînsul la luptă. Şi lupte-se, şi lupte-se, pînă ce, cînd începu să cînte cocoşii, acel cineva pieri ca o nălucă. A doua noapte, feciorul de împărat cel mijlociu păţi ca 25 şi cel mare. 216 Cînd se întîlniră ei, se vorbiră să spuie fratelui lor celui mic, păţenia lor şi să-l îmbie a priimi ca unul din ei, pe carele îl va alege el, să-l însoţească în noaptea cînd va avea să păzească dînsul, de teamă, ca să nu se răpuie, ca unul ce 30 era mai tînăr. Dară feciorul cel mic al împăratului nici nu voi să asculte de unele ca acestea, ci zise: — Duce-ma-voi singur, căci trebuie să fi ştiut tata ce zice, cînd ne-a poruncit să păzim cîte unul singur. 35 Şi astfel, cum veni seara, se duse la locul de pîndă. Şi deoarece ştia ce-1 aşteaptă, el îşi luă cu dînsul armele şi se găti bine de luptă. Pe la miezul nopţii se pomeni şi el cu cineva că vine. Vru el să întrebuinţeze armele; dară unde îi dădu ăla pas; căci el se arătă ca o vedenie ieşind ca din pă-40 mint, şi se luară la trîntă. Lupta fu crîncenă, căci duhul necurat, duh necurat era cel ce venea să dezgroape pe împărat, îşi pusese toate puterile ca să dovedească pe fiul cel mai mic al împăratului. Vezi că duhul ştia că de nu va putea nici în a treia seară să izbutească, apoi trebuia să-şi mute 45 gîndul; nu mai putea adecă să-l dezgroape, nici la amin. Fie însă că şi băiatul nu se lăsă mai pe jos. Şi cum spusei, se luptară pe capete; dară luptă nu glumă. Curgea sudorile de pe fiul împăratului şiroaie, şi nu se da netezului nicicît. Lupta ţinu, şi o luptă de moarte, pîna despre cîntători. Cum 50 se auzi cocoşul, duhul pieri ca o nălucă, dară şi băiatul căzu jos de ostenit. De mai ţinea lupta, numai cît ai aţîţa un foc, s-ar fi muiat, şi cine ştie ce se întîmpla. Cum căzu fiul de împărat pe mormîntul tătîne-ssu, acolo şi adormi. Atît era de rupt de oboseală. 55 Cînd se deşteptă, ce să vedeţi d-voestră? Soarele răsărise de mult şi se urcase ca de trei suliţe. Ce să facă el? Să se întoarcă acasă ziua-n amiaza mare, să treacă prin oraş aşa înarmat de sus pînă jos, îi era ruşine; să rămîie acolo, nu se putea. 60 Ce-i veni lui în gînd, că numai o luă rara, rara, către o pădure ce era p-acolo p-aproape, ca să-şi petreacă ziua cu vînatul, şi mai către seară să se întoarcă acasă. Şi aşa, mergând el prin pădurea aceea, îl apucă gînduriîe. El cugetă, ca ce să fie pricina de le-ă zis tată-sâu să-i păzească mormîn-65 tul în trei seri d-a rîndul. Şi mergînd aşa, fără să ştie nici el unde merge, şi cu gândurile duse, se pomeni că pierde poteca şi r,u mai ştie unde merge. Dă în sus, dâ în jos, drumul nu-1 mai găsea. Mai se 217 70 75 80 85 90 95 100 105 110 218 întoarse în dreapta, mai la stînga, aşi! în loc să iasă la lumină, el să rătăcea şi mai mult. Dibuind prin codru, şi cer-cetînd să dea peste potecă, ieşi la un luminiş, şi acolo în mijlocul luminişului zăreşte un foc mare şi pe foc o crăcătiţă, din care ieşea un fel de glas, dară fără să ştie el ca ce să fie. Stete locului, şi mai ascultă. Auzi ca şi întîi. Se mai uită o dată, dară nu văzu pe nimeni. Ce să facă? Să se ducă acolo, nu-i da meşii, căci nu ştia ca ce drăcovenie o fi aia. Atunci întinse şi el arcul, dete drumul săgeţii şi, tranc! lovi drept în capacul crăcătiţei, şi îl şi dete jos. Intr-aceeaşi clipeală, toată pădurea începu a hăui, de-ţi lua auzul, şi deodată se arătă înaintea lui şapte zmei, îl înconjoară, pune mîna pe el, şi sfătuiesc cum să-l pedepsească, pentru ce să dea el drumul Agerului pămîntului, pe carele ei l-a fost închis în crăcătiţă aceea. Unul zicea să-l taie. Altul să-l spînzure. Altul să-l jupoaie de viu. Alţii în fel de fel de chipuri să-l chinuiască pînă l-o omorî. Iară cel mai bătrîn dintre dînşii zise să-l lase cu viaţă, căci cine ştie la ce le-o fi şi el bun, poate că va izbuti el să fure pe fata unui împărat după care umblau ei să o răpească, şi nu puteau. Fata aceasta se afla închisă de tată-său într-o casă, ale cării uşi erau închise. Tat-său o dată pe an o lăsa descuiată, şi atunci, la o uşă sta de pază un cocoş, şi la cealaltă era un clopoţel; şi nu putea nimeni să se apropie, căci cum punea cineva piciorul pe prag, ori clopoţelul se trăgea, ori cocoşul cînta. Fiul de împărat se făgădui că va cerca şi el. Şi aşa îl lăsară zmeii viu. El se duse binişor, şi pînă a nu pune piciorul pe prag, întinse mîna fără să-l simtă nici măiestrele, apucă cocoşul de gît şi i-1 răsuci, de nu mai zise nici pis! apoi deschise uşa încetişor, trecu la cealaltă uşă, fură clopoţelul, şi se întoarse de spuse zmeilor să intre unul cîte unul, că el îi aştepta la uşă, pe dinăuntru. Zmeii îl ascultară, orbiţi de lăcomia ce aveau ei să puie mîna pe fată. Şi apoi, de! de zmei, zmei; de voinici, voinici; dară se vede că erau cam nătăfleţi, de ascultară la gura băiatului să intre după dînsul cîte unul, unul; căci fiul cel mic al împăratului sta acolo înăuntru cu paloşul în mină, fără să ştie zmeii, şi cum intrau, el, hîrşt! le lua capul şi îi trăgea cu totul în cămară. Făcu unuia, făcu la doi, pînă la al şaselea. Dracul de zmeu cel d-al şaptelea, pesemne că el nu era tocmai atît de nătăflete, căci parcă-i spuse dracul la ureche ce prăpăd li se găteşte acolo înăuntru, că nu-i veni să intre şi fugi. Băiatul aşa de încet şi uşor lucrase, încît fata nu simţi 115 nimic. Ea dormea dusă în pat, fără să aibă vreun habar. Atunci şi el se apropie de fată — şi, dreptul lui Dumnezeu! nici că mai văzuse pînă atunci aşa frumuseţe — îi luă inelul ce avea în degetul cel mic şi marama de pe faţă. Cu aceste două lucruri se întoarse el acasă la fraţ ii săi, fără să le spuie 120 ceva, din cele ce i s-au întîmplat. Tata-1 fetei, împăratul, carele ştia că umblă nişte zmei să-i răpească copila, nu mai putu de bucurie cînd îi văzu măcelăriţi. Şi cu socoteală că de aci înainte fata îi va fi scăpată, puse să se strige prin toate răspîntiile cetăţilor din 126 lume că cine va fi acel viteaz care a răpus pe zmei, să se înfăţişeze ca să-i dea fata după dînsul, şi jumătate împărăţia. Nu trecu mult şi iată că vine la împărat un ţigan urît şi buzat, şi negru, ciumă nu altceva, şi spune că el a omorît 130 pe zmei. Şi ca să încredinţeze pe împăratul de spusele lui, îşi arată cu mîndrie satirul plin de sînge şi hainele stropite. El îşi umpluse satirul şi hainele cu sîngele unui cal al său, stătut de bătrîn şi plin de tecnefcs, cu care nu mai avea ce face, şi-l ucisese ca să-i ia pielea. 135 împăratului nu-i prea venea la socoteală să aibă ginere pe un ţigan, dară fiindcă apucase de-şi dedese cuvîntul, voia acum ca să şi-l ţie. Şi pînă să se facă logodna, pofti pe ţigan la o masă pe care o dădu împăratul pentru mîntuirea fie-sei de zmei. Ţiganul şedea la masă pe şapte perne şi d-a 140 dreapta împăratului. Pe cînd mîncau ei acolo şi se chefuiau, iată că vine şi feciorul împăratului cel cu izbînda, şi d-abia, d-abia, izbuti să intre ca să vorbească împăratului. Intrind la masa împărătească, fiul împăratului începu 145 să laude pe cel ce făcuse izbînda, şi să heretisească pe împărat pentru scăparea fie-sei de la rele. — Eu am omorît pe zmei, zise ţiganul fudul, fudul. Ce socoteşti tu, băiete, cit m-am mai luptat! — Aşa o fi, verişcane, dară mie pare că tot nu-mi vine 150 a crede ca tu să fi făcut o aşa ispravă. — Ce staţi de mai ascultaţi la bîrfelele mojicului ăsta? slujitori! daţi-1 afară! —- O! o! voinicule, mai încet, mai încet, te-ai prea grăbit; nu e de nasul tău o asemenea bucăţică ! Ca să te credem 219 165 că tu ai făcut o aşa vitejie, arată-ne vrun semn care să ne scoată din bănuială. — Dară mai semn ca satirul şi hainele mele cele stropite cu sînge, ce mai pofteşti? — Cel ce a făcut o asemenea vitejie nu crez eu să fi fost 160 el aşa de uşurel, incit să nu fi luat vrun semn, cu care să-şi dovedească fapta. — Ce mai aşteptaţi, slujitori? Daţi afară pe smintitul ăsta carele vine să ne strice cheful. — Ia, mai stai olecuţă, îi zise atunci şi împăratul, carele 165 ascultase cum nu se înţelegeau ei Ia cuvinte. Cum cam dai tu să se înţeleagă, parcă ar veni la prochimen. — Eu socotesc, mărite împărate, că cel ce a făcut o asemenea vitejie, nu crez să se fi culcat pe urechia aia şi să fi stat numai aşa cu degetul în gură, după ce a ucis pe zmei 170 şi s-a văzut stăpîn pe cămara unde dormea împărăteasa, trebuie să fi luat el vrun semn cu care să dea la iveală vitejia iui. Pe cînd vorbea feciorul împăratului, pernele sărea una cîte una de sub ţigan. Pesemne că se tot sîcîia pe scaun de 17» neastâmpăr şi de frică pentru mişelia ce făcu. Iară fiul de împărat, încă vorbind, scoase marama şi inelul ce luase fetei din deget. — Aoleo! astea sunt ale mele, zise şi fata, şi mi-a pierit în învălmăşeala cu omorul zmeilor. 180 — N-a pierit, domniţă, îi răspunse fiul de împărat, eu ţi le-am luat, după ce am ucis şase zmei şi îmi pare rău că mi-a scăpat şi cel d-al şaptelea. Atunci împăratul răsuflă de bucurie că a scăpat cu faţă curată pe fie-sa de o însoţire ce nu-i venea la socoteală de 185 loc,- de loc. Şi înfruntînd pe ţigan, după cum i se şi cădea, porunci de aduse doi armăsari neînvăţaţi. Legă pe ţigan de coadele cailor şi împreună cu dînsul şi un sac de nuci. Apoi dete drumul armăsarilor de se duseră în lume şi unde cădea nuca, 190 cădea şi bucăţica din ţigan, pînă ce nu se alese nici praful de el. Apoi se făcu gătire de nuntă pentru feciorul de împărat cel viteaz cu fata cea frumoasă ca o zînă. Şi gătindu-se, şi ziua de mult sosind, porniră cu toţii la biserică. Lumea după 195 lume se luaseră după dînşii să-i petreacă la biserică. împăratul şi împărăteasa, mirii şi rudele lor erau în căruţe ferecate numai în aur. 220 Cînd fură aproape şi mai aveau numai cîţiva paşi să facă pînă la biserică odată se auzi o vîjiitură groaznică, şi numai 20© iată că zmeul d-al şaptelea dă năvală peste dînşii. Odată plesni dintr-un bici, şi toate căruţele se făcură stane de piatră, fără numai împăratul şi mirii scăpară. Pe mireasă o înhăţă zmeul de mijloc, o răpeşte dintre ai săi, se înălţă în aer şi se făcu nevăzut cu fată cu tot. 205 Toţi rămaseră buimăciţi de spaimă. Iară ginerele se supără mai cu asupra decît toţi. îşi muşca mîinile de supărare cum de n-a putut el să puie mîna şi pe acest blestemat de zmeu să-l omoare, căci iată acum ce neajuns îi făcu. Ce să facă acum? Fără logodnica lui nu putea să rămîie; 210 să se ducă să o caute; dar unde? Se frămînta, bietul şi nu ştia cum s-o nimerească mai bine. în cele din urmă se hotărî, ca, orice o fi, să fie, el să se ducă să-şi caute scrisa. Se cercă bietul tatăl fetei să-l oprească, ca să nu se răpuie şi dînsul în deşert; dar geaba, nu fu cu putinţă a-1 opri; 215 şi-o pusese el în cap, şi căta să se ducă. îşi luă deci niţele merinde cu dînsul şi plecă. Ieşind la cîmpie, luă drumul d-a lungul şi aide, aide, trecu păduri şi văi, trecu pustiuri, dumbrăvi, munţi şi vâlcele pînă ce ajunse Ia un codru mare, mare fără căpătâi. Or-220 băcăind el p-acolo prin desiş, dete de o poiană. Acolo în poiană şedea cineva la foc. Tocmai şi el îşi isprăvise merindele şi se duse drept la omul ce şedea la foc. Acela cum îl văzu, îl cunoscu şi începu să-i mulţumească că l-a scos din ghiarele zmeului. Pasămite era Agerul pămîntului. Acolo 225 trăia el. Statură ei ce stătură de vorbă, se întrebară de ale sănătăţii, îşi spuseră păsurile, şi apoi feciorul de împărat zise: — Acum mă duc să-mi caut logodnica pe care mi-a răpit-o zmeul. Nu ştii tu, vericule, încotro va fi şezînd spur- 230 catul? — Cam greu lucru este ce vrei tu. Şi eu te-aş sfătui mai bine să-ţi cauţi de treabă şi să laşi la naiba şi zmeu şi tot, că poate să-ţi răpuie viaţa. — Se vede că tu nu înţelegi, îi răspunse voinicul, că 235 fără de logodnica mea nu mai pot trăi, sunt hotărît a mă duce după dînsa şi dincolo de lumea asta, şi ori voi izbuti să-mi iau soţia, ori îmi voi frînge şi eu junghetura umblînd după dînsa. Atunci Agerul pămîntului văzînd aşa, îi spuse că zmeul 240 nu este tocmai, tocmai de temut, dară mumă-sa, că e şi vră- 221 j i toare de n-are căpătîi, şi pe ea trebuie s-o omoare mai întîi. Apoi îl îndreptă pe unde să meargă ca să ajungă la casele zmeoaicei şi ce să facă ca să puie mîna pe odorul ce căuta el. Atîta voi să ştie feciorul de împărat şi după ce priimi 245 de la Agerul pămîntului cîte ceva de ale gurei, porni şi se duse, şi se duse, pînă ce ajunse Ia hotarele zmeilor. Şi ca să nu ne pierdem vremea degeaba înşirînd greutăţile ce întîm-pină bietul fecior de împărat în cale, să vă spui cum a ajuns şi cum şi-a izbîndit. 250 Aci dacă ajunse, făcu tocmai pe tocmai cum îl învăţase Agerul pămîntului. Drăcoaica de mumă a zmeului dormea numai la nămiezi cînd soarele stă în cruci. Şi cînd veni fiul împăratului, şi stătu la poartă, ea tocmai adormise, cătîndu-i în cap sluj-255 nica sa. Această slujnică, şi ea tot răpită era şi viţă de boier. Stînd el acolo şi uitîndu-se la cotoroanţa de babă cum îi căuta în cap, fata aceasta îl zări. El îi făcu semn. Fata puse binişor capul babei pe o pernă, şi veni numaidecât la feciorul de împărat să vază ce voieşte. 260 Şi după ce se înţeleseră la cuvinte, fata îl băgă într-o cămară şi acolo îl învăţă cum să facă, după ce el îi făgădui că o va scăpa şi pe dînsa de robia zmeoaicei. — Baba cloanţa, muma zmeului, zise ea, are darul să nu moară cît va fi cada (tocitoarea) ce stă ici după uşă. In 265 ea sunt o mulţime de suflete, şi cînd s-ar întîmpla să o ră-puie cineva, ea dă fuga şi soarbe din sufletele închise în cadă, şi câştigă putere şi viaţă din nou. Fiul împăratului pînă să se scoale baba, se apucă de în-gropă cada în pivniţă. 270 După ce se deşteptă baba şi auzi că nescine a venit şi vrea să se întâlnească cu dînsa, se duse numaidecît în cămara unde o aştepta fiul împăratului; vezi că acolo voia să vorbească ea cu cei ce veneau la dînsa. Aoleo! era să uit a vă spune că în curtea zmeoaicei era 275 de jur împrejur pari înfipţi în pămînt, şi în fiecare par câte un cap de om din cei ce îi trăgea aţa la moarte şi îi împingeau păcatele să-i calce hotarele. Numai unul mai rămăsese fără de cap, şi acela striga babei: cap! cap! Nu e vorbă, fiul împăratului o cam băgase pe mînecă de 280 frică, dară îmbărbătat de fata, slujnica babei, îşi luă inima în dinţi zicînd: „vei mai căpăta şi tu cap la moşii ăi verzi, ori la paştele cailor“. 222 Viind baba Ja dînsul, începu să-i vorbească cu nişte graiuri mieroase şi ademenitoare, de ar fi supus pe nu ştiu ce 2H5 voinic de ar fi fost. Fiul împăratului ştia la ce să se aştepte, şi sta şi el gata de luptă. încă vorbind, baba se făcea că nu ştiu ce căuta prin casă, şi luînd nişte iţe ce erau agăţate Intr-un cui, le puse pe dînsa. Odată se schimbă într-o catană (oştean), cu sabia goală în mînă. Atunci şi fiul împăratului, 290 fără a mai zăbovi nici o clipă, şi mai iute decît, ai gîndi, scoase paloşul şi îi tăie capul, retezîndu-1 de nouă ori. Vezi că aşa îl învăţase fata. Afurisita de babă aşa cu capul retezat sărea prin casă de colo pînă colo, căutînd cada cu sufletele, ca să le soarbă, 205 şi daca n-o găsi, căzu jos şi crăpă. După aceea fata din casă a babei arătă voinicului fiu de împărat calea ce ducea la casele zmeului, şi îl învăţă ce să facă şi acolo. Şi, ajungînd la locuinţa zmeului, merse fără frică drept 800 la cămara unde şedea logodnica sa, căci ziua zmeul se ducea la vînat, de unde se întorcea tocmai seara. Fata de împărat, cum îl văzu, nu mai putu de bucurie. Pînă una alta, el o rugă să întrebe pe zmeu în ce îi stă puterea, iară fiul de împărat se întoarse la curtea babei şi 805 mase acolo peste noapte. Venind zmeul acasă, fata îl întrebă unde îi stă puterea? El îi trase o palmă ca la Urlaţi. Ea, prefăcîndu-se a plînge şi a fi bolnavă, zmeul se căi că s-a iuţit şi îi spuse o minciună: 310 — Puterea mea, zise el, stă în stîlpul porţii. A doua zi spuse lui Făt-Frumos, şi el nu crezu. Fata prefăcîndu-se mîhnită că nu ştie în ce îi stă puterea, păţi insă ca şi de rîndul trecut, apoi zmeul îi spuse încă o minciună. Daca văzu fata că fiul de împărat nu crede, vezi că ştia 315 el ce ştia, ea se făcu bolnavă. Cînd veni zmeul a treia zi de la vînat, găsi pe fată în pat. Se duse el s-o întrebe ce are, şi ea îi răspunse: — Am căzut la pat de întristare, pentru că tu tăinuieşti de mine în ce stă puterea ta. 320 Zmeul trase fetei şi de astă dată o calcavură de auzi cîinii în Giurgiu. Atunci ea se prefăcu aşa de bolnavă, încît zmeul crezu că o să dea mina cu moartea. Şi căindu-se de ceea ce făcuse, şi voind s-o mîngîie, îi spuse drept: — Puterea mea, zise el, stă într-o scroafă care se tăvă-825 Icşte cît e ziulica într-o lăcovişte de lapte dulce. Acea lăco- 223 vişte nu este tocmai departe de aci. In scroafă este un iepure, în iepure o prepeliţă, şi în prepeliţă sunt trei viermi. Aceştia sunt puterea mea. Atîta voi şi fata să ştie. 380 Cum se făcu ziuă şi zmeul se duse la vînat, iată că vine şi fiul de împărat să cerceteze despre cele ce aflase fata de la zmeu, căci dorul de a-şi vedea cu un ceas mai nainte logodnica acasă, nu-i da răgaz să zăbovească mai mult. Fata îi spuse tot ce află, din fir pînă în aţă; iară el plecă numaide-386 cît. De milă de silă, luă el şi niţele merinde ce-i dase fata; dară lui nu-i ardea de mîncare. Merse, merse, şi iară merse. Merindele se sfîrşi. El merse voiniceşte pînă ce înde seară ajunse lihnit de foame, şi setos, de să ferească Dumnezeu, într-un codru, unde dete de o coli-340 bă. Intră înăuntru şi găsi un om orb ce-şi mînca mămăliguţa cu lapte dulce. Se apropie şi el binişor; fără să prinză de veste orbul, şi mîncă pînă ce-şi momi foamea oarecum. Orbul băgă de seamă că prea se sfîrşeşte curînd leguma de pe masă. Se miră. El ştia că de altădată îi era de-ajuns mînca-345 rea; de astădată însă nu se săturase. înţelese el că trebuie să se joace vreo drăcie la mijloc. Atunci întrebă: — Cine este de-mi ajută la mîncare? De este om bun, fie binevenit, iară de este om rău, să se depărteze, că nu va fi bine de el. 360 — Om bun, moşicule; sunt călător, şi pînă una alta, aş voi să găsesc ceva de lucru. Unchiaşul cel orb priimi bucuros să intre la dînsul î» slujbă. îl puse să-i ducă turmuliţa de oi la păşune; dară avu grijă a-i spune să nu care cumva să treacă peste hotarele 355 moşiei lui, pe locul scroafei din lăcoviştea de lapte dulce, că va fi vai de capul lui, şi va pierde şi oile. Fiul împăratului se făgădui că va asculta de cuvîntul orbului; dară chiar în ziua dintîi trecu, şi oile păscură iarba cea mare şi moale ca mătasea ce se afla pe moşia scroafei cu 360 nesaţ. Cînd veni seara acasă, laptele ce deteră oile fu de-ajuns pentru amîndoi, şi încă rămase. Orbul se minună şi zise fie-sei să se ia după dînsul a doua zi şi să vază d-a minune ce face argatul. Cum plecă cu oile argatul în dimineaţa următoare, fata 365 făcu precum îi zisese tată-său. El se duse drept, ca pe ciripie, tocmai pe moşia scroafei cu oile la păşune. Fata se sperie, dară se piti şi tăcu din gură, să vază ce se va întîmpla. 224 Ce să vedeţi d-voastră? Unde veni scroafa cu o falcă în cer şi cu una în pămînt, şi năvală la argatul orbului să-l 870 sfîşie, şi mai multe nu. Fiul împăratului sta ţanţoş cu paloşul în mină, şi se luară la luptă; şi lupte-se, şi lupte-se, pînă ce amîndoi obosiră de abia se mişcau. Atunci zise scroafa: —• Dac-ar fi cineva să-mi dea niţel lăstar de trestie şi un 875 ciob de lapte din lăcoviştea mea de lapte dulce, ţi-aş arăta eu cum să cutezi tu a-mi călca hotarele. — Dac-ar fi cineva să-mi dea şi mie un colac să-mbuc, şi o bărdacă de apă de izvor să beau, ţi-aş arăta şi eu ţie cine sunt eu, zise şi fiul împăratului. 880 Cînd, iacă fata unchiaşului celui orb, care privea la lupta lor, că vine şi dă fiului de împărat să îmbuce colacul ce şi-l luase ea, ca să aibă ce rnînca la pîndă, şi fuga se repezi de-i aduse şi o bărdacă de apă de la izvor. Flăcăul mînea şi bău, şi prinzînd putere, răsturnă pe scroafă, se puse călare pe 885 dînsa, şi-i tăie capul. Apoi o spintecă şi îngriji să nu scape iepurele. Puse mîna pe dînsul şi spintecând şi iepurele, prinse prepeliţa. Şi scoţând din rărunchii prepeliţei cei trei viermi, îi băgă în sîn după ce le suci niţel gîturile. 800 Întorcîndu-se la nnchiaş, îşi lua ziua bună de la orb şi de îa fată, spuindu-le că în curînd va afla despre dînsul, şi într-un suflet se întoarse la curtea zmeului. Aci daca ajunse îşi schimbă vestmintele, se făc-u doftor, şi începu a striga: 805 — Leacuri de vînzare, leacuri! Zmeul cum auzi, trimise de-1 chemă, că lui nu-i prea era bine. De cîteva zile, găinea aşa lîncezind. Nu-i era toţi boii acasă, vezi bine, că puterea lui se afla acum în sinul fiului de împărat. Se îmbolnăvise. 400 Dacă veni fiul împăratului şi îl întrebă zmeul de poate să-l facă sănătos, prefăcutul doftor îi spuse că se va însănă-toşa, dacă se va scălda în lapte de iepe. Zmeul porunci nu-maidecît şi i se făcu o baie din laptele iepelor lui, pe care le pusese dînsul de le mulse. Cînd intră în baie zmeul, fiul 405 împăratului mai răsuci o toană gîturile viermilor; iar zmeul odată sări în sus, zicînd: — Acum mi-e bine ca şi cînd erem la sinul mamei. Şi dînd doftorului daruri scumpe, îl pofti la masă. Vezi că zmeul nu cunoştea cine era doftorul. Ospătîndu-se, şi 410 stând ei la taifas, fiul împăratului întrebă pe zmeu: 225 21 — Opere, voi. I — Petre ispirescu — De ce treabă sunt bicele alea ce le ţii atîrnate fiecare în cuiul său pe păretele din fund? — Cu unul, răspunse zmeul, dacă voi plesni o dată, toate turmele mele se fac o nucă. Dacă voi plesni cu al doilea, 415 toate coprinsurile mele se fac un măr. Iară cu al treilea bici cînd plesnesc la spatele oricărui lucru, îl schimb în stană de piatră şi cînd plesnesc cu el în faţă, se desface făcutul,şi vine la adevărata lui fiinţă lucrul împietrit. Cum află despre asta fiul împăratului, ieşi afară şi suci 420 de tot gîturile viermilor iară zmeul crăpă îndată. Apoi luă bicele, plesni cu unul şi toate turmele şi cirezile zmeului le făcu o nucă, pe care o băgă în sîn; şi plesnind cu altul, toate coprinsurile zmeului se schimbară într-un măr, pe care iarăşi îl băgă în sîn. Şi luîndu-şi logodnica, se 425 duse la orb, dară nu-1 mai găsi, căci murise; luă deci cu dîn-sul pe fată; şi mergînd la curţile babei, luă şi pe fata ce slujea zmeoaicei şi se întoarse cu toatele acasă la împăratul socrul lui. Şi mergînd în faţa carelor şi cailor care rămăseseră stane 480 de piatră, de cînd răpise zmeul pe fata împăratului, plesni de trei ori în faţa lor şi se făcură la loc cum erau în ziua cînd merseseră la cununie ei şi toţi cei de prin căruţe. Cele două fete ce le adusese cu sine fiul de împărat le dete de neveste fraţilor lui. 435 Şi se făcu o nuntă înfricoşată, d-alea împărăteştile, cum seamăn nu mai avu pe faţa pămîntului, şi se făcu o veselie de o ţinură minte cît trăiră locuitorii acelei împărăţii. Am fost şi eu acolo şi am văzut toate chefurile, căci de n-aş fi fost, de unde aş fi ştiut eu să vă povestesc. 440 O lingură scurtă pe la nasul cui n-ascultă. CEI TREI FRAŢI ÎMPĂRAŢI A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un biet cm sărac. EI avea femeie şi trei copilaşi. Lucra bietul cm de da pe brânci, zi şi noapte, orice 5 şi pe unde găsea, şi două în tei nu putea lega şi el. Bieţii copilaşi erau mai mult flămînzi decît sătui. într-o dimineaţă, plecînd la pădure ca să aducă ceva us-căturele pentru casă, văzu într-un copaci un cuib de pasăre, cum nu mai văzuse el până atunci. Se miră niţel, apoi parcă-i 10 da cineva ghes, vru să ştie ca ce fel de pasăre să fie aceea ce se adăpostea în astfel de cuib. îşi lepădă calevrii, îşi scuipă în palme şi se agăţă de copaci ca să se urce în el. încet, încet, el se sui pînă la cuib, se uită într-însul; pasărea nu era; cînd, ce să vază? un ou ca de găină. Aşa de 16 frumos era oul şi lucios, lucios, încît parcă-i era milă să puie mîna pe dînsul. în cele din urmă, îl luă şi-l băgă în sîn. După ce se dete jos, culese cîteva uscături, făcu o sarcină mică, o luă la spinare şi plecă cu dînsa acasă. Copiii, cînd văzură oul, săreau de bucurie. Se miră şi 20 femeia lui, căci nici ea nu mai văzuse un astfel de ou. Nu ştiau cum să umble mai binişor cu dînsul, ca să nu-1 scape jos să se spargă. Unul zicea ca să-l coacă în spuză şi să mănînce toţi dintr-însul; altul zicea ca să-l fiarbă; altul zicea ca să-l păstreze. 21* 227 25 30 35 40 45 50 55 60 65 228 Muncitorul însă zise că mai bine ar îi să se ducă cu el in lîrg să-l dea pe bani, că tot şi-a pierdut el ziua de muncă, şi cu ce va prinde pe dinsul să ia niţel mălai. Toţi găsiră cu cale că aşa este mai bine să facă. Se duse deci cu oul în tîrg. Se aşeză şi bietul muncitor în rînd cu femeile ce vindeau ouă. Umblau oamenii de colo pînă colo şi cumpărau mereu la ouă; dară la el nici unul nu venea. Se mira cum de nu-1 întreabă şi pe dinsul nimenea de oul lui. în cele mai de pe urmă, iacă un neguţător chiabur că vine şi la dinsul. — De vînzare ai oul ăsta, prietene? îi zise. — De vînzare, jupîne. — Ce cei pe dinsul? — Păi, ce-i vrea să-mi dai, jupîne. — Să-ţi dau o pungă de bani. — Ia lasă, jupîne, nu-ţi mai bate joc de mine, zise el şi se uita în altă parte, crezînd că rîde de el pentru eă venise la tîrg numai cu un ou. — Ba .nici rîs, nici nimic, începu a zice neguţătorul cel chiabur. Iată două pungi; nu crez să-ţi dea altul mai mult. Şi scoase pungile cu bani, i le puse în mină, luă oul şi plecă. Bietul om rămase înlemnit în loc, uitîndu-se după neguţător cum se ducea. Nici că-i venea măcar să crează ochilor. Şi apoi unde se mai auzise ca un ou să se vinză cu două pungi de bani. Cînd se deşteptă din zăpăceala lui, pipăi pungile să vază nu e vrun vis; apoi vru să alerge după neguţător să-l întrebe de n-a făcut vro greşeala. Dară ia pe neguţător de unde nu e. El îşi căutase de drum vesel că cumpărase aşa ou. Daca văzu şi văzu, deschise şi el pungile, se uită în ele, dară odată îl luară de ochi banii ce era acolo. Apoi le strînse la loc, le băgă în sîn şi plecă să-şi cumpere merinde. Umplu un sac cu de cele de trebuinţe şi o luă către casă. Se tot temea şi se tot uita în toate părţile să nu care cumva să vie cineva să-i ia pungile. Cînd ajunse acasă, trînti sacul jos şi zise: — Iată nevastă, ce minune făcui eu eu oul ăla poznaş; vezi tu? — Văz. Dar ce e în sacul ăla marele? — Ei! dară ce nu e, aia întreabă-mă; mălai, fasole, pas-tramă, peşte sărat, ceapă, ardei, usturoi. 70 — Şi unde le duci? — Ia auzi: unde le duc! acasă, fă, ţie şi copiilor, unde să le duc? — Ce vorbeşti, bărbate, ori ai căpiat astăzi? Vezi, mă, că ţi le-o fi dat cineva să Ie duci aiurea şi tu, ştiind lipsa de acasă, t-ci fi rătăcit cu ele încoace. Cînd ai mai făcut tu astă comedie să vii acasă cu merinde cît munca ta pe zece 75 zile? — Păi bine, fa, nevastă, nu-ţi spusei că comedia asta o făcu oul ăla poznaş, de-1 găsii eu azi în pădure? — Ce spui, bărbate? atît a făcut oul ăla, cît ai dat tu pe toate astea? 80 — Hei! dară cînd ăi mai vedea şi p-astea, să vedem ce o să mai zici! Atunci scoase pungile şi răsturnă banii în pat. Femeia rămase înmărmurită cu ochii ţintă la bani. Copiii carii pînă atunci răscolea prin sac şi înhăţa cu 85 dinţii cînd din una, cînd din alta, cum auziră zornăitul banilor, alergau de la sac la bani şi de la bani la sac. Ei nu se puteau sătura văzînd atîta belşug în casa lor. — Bărbate, mai zise femeia, dară asta nu e lucru curat. Atâţia bani pentru un ou de găină! 90 Şi pipăia banii să vază, nu care cumva sunt niscai fer-mece, ori altceva? — De găină, de negăină, uite, l-am vîndut cu două pungi de bani, cum îi vezi cu ochii verzi. Apoi ori că el a făcut atîta, ori că negustorul la care l-am vîndut n-a fost om curat, 95 eu nu ştiu. Atîta ştiu numai că trebuie să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să vedem şi noi o dată cu ochii ce este belşug în casa noastră. Acum vezi de rosteşte de masă, să mîncăm şi să ne veselim. Aşa şi făcură. Toată ziua într-o veselie o duseră. 100 A doua zi, se sculă de dimineaţă, se găti şi plecă la muncă. Nu ştiu însă cum făcu el, nu ştiu cum drese, că se pomeni iarăşi în pădure. Nici el nu ştia cum venise acolo; ştia numai că el la muncă plecase. Daca văzu aşa, cătă copaciul, se sui în el şi mai găsi 105 un ou. Se duse cu el în tîrg şi mai luă încă două pungi cu bani, tot de la acel negustor. Pasămite oule astea erau de diamant, care făceau de zece ori atît cît îi da lui pe ele negustorul. 229 110 El însă era bun bucuros că lua şi atît; căci scăpă de sărăcie el şi cu toţi ai lui. Cumpără de astă dată haine pentru copii, căci erau goi. Mai luă nişte unelte şi dichisuri de ale lui pentru muncă şi pentru casă, căci nu credea că o să fie în toate zilele Paşte, 115 să tot găsească la ouă d-astea scumpele. Cîteva zile d-a rîndul se mai duse el în pădure şi tot găsea eîte un ou. Se făcu însă mai năzuros în tîrg, ţinu mai la preţ şi cu mirare văzu că scoate cîte patru pungi de bani în Ioc de două. 120 Apoi daca văzu el că aşa merge treaba, îşi făcu o căscioară, îşi mai îndulci şi el traiul şi-şi dete copiii la dascăl ca să înveţe carte. într-una din zile, ducîndu-se mai de dimineaţă să-şi ia merticul, dete peste pasărea ale cui ouă le lua el. Sta pe cuib. 125 Aşa frumuseţe de pasăre nu mai văzuse, nici mai auzise, îndată îi trăsni prin cap că ar fi bine să o aducă acasă la dînsul. O şi luă binişor şi cu mare bucurie aduse la bordeiul lui pe stăpîna ouălor. Apoi, ducîndu-se în tîrg, porunci o colivie foarte frumoasă 130 şi foarte mare, în care colivie îşi aşeză găina şi o îngrijea ca pe copiii lui. Cu chipul acesta scăpă şi de drumul de toate zilele prin pădure şi de suitul în copaci. Găina îi oua în toate zilele cîte un ou, în colivie. 135 îmbogăţindu-se el, goni sărăcia din satul lui. Făcea bine la tot satul. Ajuta pe orice nevoiaş; cumpăra vaci la toate văduvele; ocrotea pe toţi copiii sărmani. Omul este nesăţios. Cu cît are, tot ar vrea să mai aibă. Muncitorul, după ce văzu că are destul, începu a face negoţ. 140 Şi fiindcă negoţul, cînd merge bine, de firea lui este să se întinză ca pecingenea, dete ghies muncitorului să călătorească prin ţări străine după negoţ. Porni dară într-o călătorie foarte depărtată peste mări şi ţări. 145 într-o zi, cînd lipsea şi nevasta lui d-acasă, copiii intrară în colivie ca să se joace cu găina. Jucîndu-se ei acolo, unul din ei ridică aripa găinei şi vede că este ceva scris acolo: — Să te văz, nene, zise cel mijlociu către cel mai mare din fraţi, poţi tu să citeşti ce zice aici? 150 — Ba nici boabă, răspunse el. Astea parcă nu sunt slove de care ne arată dascălul. 230 — Să mergem să chemăm pe dascăl, să ne spuie el ce zice acele slove, zise cel mai mic din fraţi. — Bine zici tu, răspunseră amîndoi fraţii mai mari, 155 să mergem, să mergem. Şi într-un suflet ajunseră la dascăl, îi spuseră şi-l rugară să vie să citească, ca să ştie şi ei ce zice acele slove de sub aripa găinei, pe care o păstrează în colivie tat-al lor. Dascălul deocamdată nu voi să crează ceea ce-i spuneau 160 copiii; dară după ce-1 încredinţară, se hotărî să vie într-o doară, mai mult de hatîrul lor, decît pentru vro ispravă. Gînd văzu acele slove şi le citi, dascălul rămase înmărmurit şi, întrîndu-i gărgăunii în cap, îi şi puse gînd rău găinei. Copiilor însă le zise că acelea ce li se păreau a fi slove era 165 un fleac şi că nu însemna nimic. Ce făcu dascălul, ce drese, se dete pe lingă muma copiilor şi, cu şosele, cu momele, îi intră pe sub piele şi se înădi cu dînsa. Biata femeie, slabă ca toate femeile, se planisi dască-170 lului. într-una din zile, după ce îşi scoaseră ochii, dascălul uitîndu-se la ea cu ochi galeşi şi cu giugiuleli, îi zise: — Ce mult aş pofti să mănînc o pasăre cu tine la masă. — Mîine e sărbătoare, răspunse femeia, voi trimite să 175 cumpere o pasăre bună şi grasă şi o voi găti după pofta inimioarei dumitale. — Daca ar fi vorba despre pasări de care se găseşte la toată lumea, nu ţi-aş fi mai spus dumitale, căci am şi eu destule în curte, slavă Domnului! 180 Dascălul bătea şeaua să priceapă iapa. Femeii îi dete un fier ars prin inimă. — E, apoi ce fel de pasăre ai voi dumneata? îl întrebă femeia. — Ceva aşa, deosebit, răspunse dascălul. Şi ca să nu mai 185 ocolim, ţi-oi spune româneşte, pe şleau: am poftă să-ţi mănînc friptă găina aia a ta din colivie. — Vai de mine, dascăle; dară cum aş face eu una ca asta? Ce va zice bărbatu-meu cînd s-o întoarce? — Orice va zice, iaca, tu să-i spui că a murit. Şi apoi nu 190 pricep la ce să mai ţineţi o găină, care şi aşa e destul de bătrînă şi care peste curînd negreşit că tot are să moară. — Orişicum, dascăle, tot nu-mi vine să fac una ca asta, ca să nu se amărască bărbatu-meu. 231 195 200 205 210 215 220 225 230 235 232 — Atîta trecere n-am şi eu la dumneata? mai zise dascălul. Asta îmi dovedeşte că nu mă iubeşti. îmi pare rău că am îndrăgit cu atîta foc pe o nesimţitoare. Eu pentru dragostea ta aş fi dat prin foc şi prin apă, ca să-ţi fac voile, şi tu pentru mine atîta lucru să nu faci. Să ştii dară că de azi încolo n-ai să mă mai vezi; mă duc să mă înec. Biata muiere începuse a simţi şi ea de dînsul; apoi, de frică ca să nu-şi facă seamă singur pentru dragostea ei, se înduplecă şi făgădui dascălului că-i va da găina s-o mănînce friptă, singur, singurel, după cum dorea. Cum auzi dascălul de una ca aceasta, îi zise că acum s-a încredinţat că şi ea îi iubeşte. Apoi puse la cale ca găina s-o gătească bucătăreasa lui. A doua zi, după ce porunci bucătăresei să nu lepede nimic din ale găinei, nici din măruntaie, ci s-o frigă aşa întreagă-întreguliţă, se duse la biserică, unde veni şi femeia cu copiii. Bucătăreasa făcu întocmai precum îi poruncise stăpînu-său, însă pe cînd era aproape să fie friptă găina desăvîrşit, copiii se întoarseră de la biserică, deşi nu se isprăvise slujba, căci li se făcuse foame, şi se rugară de bucătăreasa să le dea ceva să mănînce. Cu atîta gingăşie se rugară copiii, încît bucătăresei i se făcu milă de dînşii: le dete cîte un codru de pîine şi, pe lingă aceasta, celui mare îi dete capul găinei, celui mijlociu pipota, şi celui mai mic inima, socotind că acestea sunt lucruri de nimic. Copiii mîncară repede şi se duseră iarăşi la biserică. Dascălul, care stătuse ca pe ghimpi la biserică, cum ieşi, veni numaidecît să se puie la masă. Numai gîndindu-se la găină, îi lăsa gura apă. Dară se supără cît un lucru mare cînd văzu că i se aduse găina fără cap, fără pipotă şi fără inimă. Se cătrăni de ciudă şi de necaz dascălul, încît p-aci, p-aci era să’ nebunească. Atunci răcni ca un leu la bucătăreasă, întrebînd-o cum a făcut de i-a călcat porunca. Biata bucătăreasă spuse lucrul cum se întîmplase, zi-cîndu-i că nu credea să se facă atîta tevatură pentru nimicul ăsta de măruntaie. Văzu că nu mai are încotro şi se stăpîni, gustă cîte ceva din masă, se sculă foarte amărît şi se hotărî să poarte sîm-betele copiilor. Femeia, de unde se aştepta să vază pe dascăl mulţumit pentru că se jertfise să-i facă plăcerea, rămase uimită auzin- du-1 că este atîta de mîhnit. Se duse dară pe lingă dînsul şi cu fel de fel de vorbe dulci voi să-l înveselească. Iară el, care nu-şi lua de loc gîndul de la găină, îi zise: 240 — Ai voit să-mi dovedeşti că-ţi sunt drag cînd te-ai în- duplecat şi ai dat găina s-o taie şi să o frigă . Ca să mă încredinţez cu desăvîrşire că mă iubeşti, am să te pui încă la o încercare. Un lucru am să-ţi mai cer. — Spune, spune mai curînd, sufletul meu, numai să se 245 poată. Eu însă sunt gata şi la moarte să merg pentru d-ta, îi răspunse femeia. — Trebuie să alegi una din două: ori să fii cu copiii tăi, ori să fii cu mine. Şi iată de ce: sunt dascăl de atîţi mari de ani, şi nu mi s-a mai întîmplat ca vreun şcolar pînă acum 250 să-mi fi făcut ruşinea ce mi-a făcut copiii tăi. Toată lumea ştie că pe copiii tăi îi am mai de aproape decît pe ceilalţi; eu mă silesc cu ei să-i învăţ cîte în lună şi în soare, fiindcă am voit să-i scot ciraci ai mei; şi ei, ce să vezi? Lasă că fac mişelii şi umblă ca dezmeticii pe uliţi, de s-a luat lumea de 255 gînduri cu ei, dară azi, să iasă ei din biserică, să vie să mă-nînce şi apoi să se întoarcă în biserică clefetind din gură! Cu ce obraz să mai ies eu în lume? Cine o să-şi mai dea copiii la şcoala mea? Şi decît să-mi iasă nume rău, mai bine să mor; căci iată ce glăsuieşte o zicătoare: decît să iasă omului nume 260 rău, mai bine ochii din cap. — Ce stai, dascăle, de vorbeşti? Apoi la mine nu te mai gîndeşti? Nu e păcat de Dumnezeu să pierdem noi nişte copilaşi aşa de drăgălaşi şi curaţi ca mărgăritarul? Cum se poate una ca asta, ca eu să-mi pierz copilaşii? Gîndeşte-te, 265 drăguţul sufletului meu, că sunt copiii mei. — Ori ei, ori eu, răspunse el. — Bine, ce o să zică bărbatul meu cînd s-o întoarce? Lumea mă va omorî cu pietre, cînd va auzi una ca asta. Dascălul văzu că a cam scrîntit-o şi o întoarse pe foaia 270 ailaltă. — Eu nu zic să-i omorîm, ci să-i trimitem deocamdată la un alt oraş; să zici că i-ai trimis pentru învăţătură. Nu mai pot, mă înţelegi? să stea cu mine aici; căci nu voi să-mi zică lumea că sunt dascăl d-ăia, terchea, berchea, trei lei perechea. 275 Cu gura zicea el unele ca acestea, dară în capul lui clocea alte gînduri spurcate. — Ei bine, daca este aşa, mă învoiesc; dară cum să facem? întrebă femeia. 233 — Foarte lesne, răspunse dascălul; la noapte să-i închi-280 dem într-o magazie şi mîine, în faptul zilei, îi iau eu într-o căruţă şi i-oi duce să-i aşez la un prieten al meu. Gîndul dascălului era să ia pe copii, să-i ducă în pădure şi acolo să spintece pe cîte unul, unul, şi să le scoaţă dintr-în-şii capul, pipota şi inima găinei şi să le înghită el. 285 Dară norocul nu-i sluji nici de astă dată. Copiii fură coprinşi de frică cînd se văzură închişi în magazie. începură să plîngă. Cel mijlociu însă zise: — Fraţilor, ascultaţi-mă pe mine, că va fi bine de noi toţi. Ştiţi de ce ne-a închis dascălul aici cu voia mamei? 290 — De ce? întrebară ceilalţi. — Dascălul a spus minciuni că nu însemna nimic slovele de subt aripa găinei. Şi d-aia a stăruit el pe lingă mama de a tăiat găina şi s-o mănînce el, ca să se împlinească la dînsul prorocia din acele slove. Dară n-a vrut Dumnezeu cu dînsul. 295 — Adevărat să fie, mai întrebară fraţii, că însemna ceva acele slove? — Mai e vorbă! răspunse el. Iacă să v-o spui eu acum. Slovele acelea ziceau că: cine va mînca capul găinei, va ajunge împărat. — Eu împărat?! zise cel mare, care mîncase capul. 300 — Aşa, răspunse fratele cel mijlociu. Cel ce va mînca inima găinei, de cîte ori se va culca, se va pune la capul lui o pungă cu bănet, unde o va găsi cînd se va scula. — Mie să mi se întîmple astă? întrebă cel mic, care mîncase inima. 305 —- Ţie, îi răspunse fratele cel mijlociu. Iară cel ce va mînca pipota găinei se va face năzdrăvan. — D-aia ştii tu năzdrăvăniile astea, strigară fraţii cel mare şi cel mic deodată. — D-aia, fraţilor, le răspunse mijlociul. Acum, ca să 310 scăpăm de aici, trebuie să ne punem toate puterile să stricăm fereastra magaziei ăştia şi să fugim, căci dimonul de dascăl are de gînd să ne ia în revărsatul ziorilor, să ne ducă în pădure şi să ne omoare. Se puseră cu toţii, sfărâmară fereastra şi fugiră. Merseră, 315 merseră, toată noaptea. Cînd se lumina de ziuă, ajunseră la un loc unde se deschidea trei drumuri. Aci stete să se odihnească. Se hotărîră să apuce fiecare pe cîte un drum şi să se ducă unde i-o lumina Dumnezeu. Se îmbrăţişară, se sărutară, îşi luară ziua bună unul de la altul cu lacrămile în ochi şi se 320 despărţiră. 234 825 880 835 840 345 850 355 360 Merseră ei toată ziua, cînd înde seară fraţii cei mari se întîlniră iară. Pasămite drumurile pe care apucaseră ei se întruneau acolo. Atunci năzdrăvanul zise: — Pesemne că Dumnezeu vrea să fim tot împreună, daca el ne-a adus aci. Aşadară să nu ne despărţim în toată viaţa noastră. Mai-nainte de aci este un oraş mare. Acolo a murit împăratul şi mîine se alege altul: cel ales ai să fii tu. — Ia lasă vorba aia încolo, măi frate, şi nu mă mai face să-mi intre gărgăuni în cap. Mai bine zi: ai să mergem să căutăm ceva de lucru, că burta, auzi, cică n-am mîncat de ieri, şi cere, sărmana. Mergînd ei, ajunseră la oraşul care era înaintea lor. Aci întîlniră un bătrîn pe care îl rugară să-i îndrepteze la vrun han, unde să mîie noaptea. Bătrînul le spuse că hanurile gem de lume care a venit să fie faţă la alegerea împăratului, care se va face mîine, că nu va găsi nici un loc de mas şi îi luă la dînsul acasă, unde le dete de mîncare şi un pat de odihnă. A doua zi de dimineaţă se scoală cu toţii, se spală, se scutură şi pleacă cu bătrînul afară din oraş pe o cîmpie întinsă, ca să vază şi ei cum se aleg împăraţii la cetatea aceea. Bătrînul le spuse că alegerea se face aşa: dregătorii cei mari ia un porumbel alb nevinovat, îl încarcă cu cordele foarte frumoase cu tot felul de feţe, îl aruncă în sus, şi pe cine s-o lăsa porumbelul, p-acela îl face împăratul lor. Pe locul hotărît se adunase, încă pină a nu se face ziuă, atîta lume, cîtă frunză şi iarbă, de nu se mai putea mişca; şi bătrînul cu copiii abia găsiră şi ei un colţişor la o parte de unde să se poată uita şi ei. N-apucară să se aşeze bine şi auziră un sunet de bucium. Atunci se făcu o tăcere de se auzea musca zbîrnîind. Toată lumea ţinea ochii ţintă în sus. Aruncîndu-se porumbelul în văzduh, acesta ocoli pe da-supra lumii şi veni de se puse drept pe capul băiatului celui mare. Fiii de împăraţi şi de boieri, cari veniseră cu gînd d-a fi aleşi, începură a striga că nu se poate,e greşeală,nu e bun de împărat, şi altele, şi cerură ca să se facă o a doua încercare. Se înălţă dară porumbelul de a doua oară; şi de astă dată, fără nici un ocol, veni şi se puse drept pe capul băiatului, încă o dată strigară fiii boierilor că nu se poate, nu se poate, şi cerură a treia cercare. Iară pe băiat îl băgară într-un sac şi-l duseră departe de lume. 235 La a treia înălţare, porumbelul, după ce fîlfîi puţin pe 365 dasupra locului pe unde sta băiatul mai-nainte, îşi ia zborul şi se duce de se pune drept pe sac. Atunci toata lumea strigă într-o unire că acesta este împăratul lor. îl scoaseră dară din sac şi-l duseră de-1 aşezară pe tron, în sunetul buciumelor, al surlelor şi al strigă-370 rilor de bucurie ale mulţimei adunate. împăratul cel nou, cum se văzu întronat, mai întîi hotărî ca frate-său năzdrăvanul şi bătrînul ce-i găzduise să fie nelipsiţi de lîngă dînsul. Şi cu ajutorul lui frate-său începu a cîrmui împărăţia cu înţelepciune şi dreptate. Nu trecu mult 375 şi vestea se duse în toate ţinuturile şi în împărăţiile vecinilor despre numele lor; iară supuşii lor începură a-i numi: cei doi fraţi împăraţi cu minte şi drepţi. & Cînd auzi dascălul de fuga copiilor, turbă de mînie; căci era un zăcaş de n-avea margini. Vru să-şi facă seamă singur, 380 dar n-avu curaj. Văzînd însă că norocul îi stă împotrivă, se potoli oarecum şi se apucă iară de dăscălia lui. După o bună bucată de timp iată că soseşte şi tatăl copiilor din călătoria cea lungă ce făcuse. Adusese cu dînsul bogăţii după bogăţii. Cînd află de fuga copiilor, cît p-aci era 385 să-i vie rău, dară se stăpîni. Cercetă în dreapta şi în stingă, şi i se spuse toată istoria cum s-a întîmplat. Atunci el hotărî să ceară dreptate pentru necinstea ce i-a făcut soţia lui şi pentru răul ce i-a pricinuit procletul de dascăl. Merse deci pe la toate dregătoriile şi fu străgănit prin 380 judecăţi mai mulţi ani, fără să-şi dobîndească dreptatea potrivit cu mărimea vinei celor vinovaţi. Aflînd şi despre numele cel falnic al celor doi fraţi împăraţi, neguţătorul îşi luă femeia şi pe dascăl şi se duse să-i judece ei. 395 Mai-nainte însă de a ajunge ei acolo, fratele împăratului, năzdrăvanul, simţind că are să vie tată-său la judecată, spuse frăţine-său, împăratul, şi amîndoi se ehibzuiră ca să facă o priimire frumoasă ca unui părinte bun ce le era. Cînd veniră împricinaţii la înfăţişare, ieşi înainte fratele 400 împăratului şi priimi pe negustor Ia scară, iară cînd îl duse înaintea împăratului, acesta se sculă de pe tron şi l-a întâmpinat cu vorbe bune şi supuse. 236 405 Negustorul se minună de alîta cinste ce i se făcu şi nu ştia ce să mai zică; se uita în toate părţile şi nu pricepea nimic din cele ce se făceau. El căuta cînd la împăratul, eînd la fratele împăratului, se minuna în sine, dară nu cuteză să zică nimic. Intrind in cămară şi dascălul cu femeia, stătură ca 1răs-niţi de Dumnezeu. Vezi că se ştiau vinovaţi de moarte. 410 După ce se aşeză împăratul pe tron, judecata începu. Neguţătorul îşi spuse păsul şi zice că îşi pune nădejdea în înţelepciunea împărătească şi aşteaptă să hotărască împăratul cum îl va lumina Dumnezeu. Dascălul o mîicise de tot, iară femeia îndrugă şi ea eiteva 415 vorbe, aruncind toată vina în spinarea dascălului. Atunci împăratul întrebă pe negustor că: daca îşi va vedea copiii, i-ar cunoaşte el? — Mai e vorbă? răspunse neguţătorul. El se uita la amîndoi împăraţii şi nu mai cuteză să zică 420 nici bleau. — Noi suntem, răspunse împăratul. La aceste cuvinte, femeia şi dascălul o sfecliră de tot şi tremurau ca varga. Iară neguţătorul, creştea inima In-tr-însul de bucurie că-şi găsise copiii. 425 împăratul zise că de cînd el este împărat, aşa pricină * grea nu mai judecase. Hotărî dară ca toţi să cază în germehi şi să roage pe Dumnezeu să le arate dreptatea lui. Aşa şi făcură. Pe cînd încă se rugau, deodată, dascălul şi femeia se 480 ' făcură stane de piatră. împăratul porunci să puie aste stane de piatră de o parte şi de alta la scara palatului. Iară negustorul rămase la curtea împărătească. In vremea aceasta, fratele cel mic, după ce se despărţi 485 de fraţii săi, se duse, se duse, ca euvintul din poveste ce d-aci încolo se găteşte, şi ajunse la oraşul unde îl scosese drumul pe care apucase el. Acolo daca sosi, trase la gazdă Ia un om al Iui Dumnezeu. De cîte ori se culca, de atîlea ori găsea oiţe o pungă cu 440 galbeni la căpatîiul său cînd se scula. Ceru de la gazdă pe cineva care să-i arate lucrurile cele mai însemnate. După ce ocoli cruciş şi curmeziş tot oraşul, văzînd tot ce era vrednic de văzut, ajunse la margine şi acolo 237 445 450 455 460 465 470 475 480 485 238 era un ostrov. Iară daca vru a şti ce era acolo, călăuza se feri d-a-i spune. Seara întrebă pe gazdă şi aceasta îi zise: — Să nu care cumva să te muşte şarpele de inimă să te duci acolo, că e stingere de tine. — Pentru ce? întrebă flăcăiandrul. — Pentru că acolo şade o măiastră şi oricine merge Ia dînsa se întoarce capiu. Şi apoi nimeni nu poate să meargă să o vază, pînă nu o da două pungi de bani. — Asta este tot? Mîine mă duc să o văz, zise el; bani am destui, precum vezi. Nici rugăciunile gazdei, nici frica de căpiare nu l-a putut opri de a merge să vază pe acea măiastră. Se duse deci, dădu două pungi de bani şi intră în ostrov. Acolo umblă cîtva timp, ca un haidamac, pe dinafară, ca doar măiastră va ieşi la fereastra palatului să o vază. Ea ieşi, el o văzu şi apoi se întoarse. A doua zi se duse iară, a treia zi iară şi tot astfel cîteva zile d-a rîndul. De ce o vedea, d-aia dorea să o mai vază. Măiastră băgă de seamă că el venea într-una de cîteva zile. „Trebuie să aibă mulţi bani“, se gîndi ea. Iară daca trimise de-1 chemă, îi zise: — Mare stare trebuie să ai tu, tinere, de o risipeşti aşa. N-am văzut pînă acum pe nimeni care să vie la mine în ostrov de atîtea ori una după alta. — Da, mare şi nesfîrşită, răspunse flăcăiandrul cu mândrie, ca şi puterea cu care o fac. Cum auzi măiastră aste vorbe, îi puse gînd rău. Se luă deci pe lîngă dînsul cu şoptele cu momele, viclenindu-1 ca să-i afle puterea. Flăcăiandrul se pierdea de dorul ei cînd o văzu dez-mierdîndu-1 cu nişte cuvinte mai dulci decît mierea. Se înşelă şi îi spuse. Atunci ea îi dete ceva de bău, iar el dete dintr-însul afară inima găinei. Ea o luă, apoi îl dete pe bete din ostrov. Cînd se dezmetici el şi se văzu pirpiricosac, golănel şi gonit, cugetă: „Daca nu ţi-oi face-o eu, apoi să ştii că nici dracul nu ţi-o mai face“. Se duse la gazdă şi povesti ce i se întîmplase. — Nu ţi-am spus eu, săracul de mine, să nu te duci acolo? Ce o să te faci acum? — Mă voi duce în lume, şi ce va vrea Dumnezeu cu mine. A doua zi plecă şi, trecînd printr-o pădure, ajunse Ia marginea unui rîu. Acolo dete peste o colibă de pescar. Ii chiorăia maţele de foame şi fu nevoit să se abată. 490 Pescarul priimi să rămînă la dînsul să înveţe pescuitul. într-una din zile, pescarul zise flăcăiandrului: — Iată eu mă duc Ia tîrg cu coşul ăsta de peşte. Pînă una alta, ia şi tu halăul ăla, şi vezi d-ei putea să prinzi vro fîţă de peşte ca să avem de legumă pentru azi şi mîine. 495 — Las’ pe mine, răspunse flăcăiandru. Pescarul plecă. Iară băiatul intră cu plasa în gîrlă. Bătu în sus, bătu în jos şi peşte să prinză, cituşi decît. Tocmai era să se lase de pescuit, cînd văzu o mreană. Mreana fugi, el după ea, pînă îi veni bine şi, aruncînd 500 plasa, o încîlci într-însa şi o trase la margine. Văzu el că mreana era cît să le ajungă pe două zile. Se bucură în inima sa că făcuse o treabă cumsecade. Se puse deci de o curăţă de solzi; o spintecă, îi scoase măruntaiele. Cînd în loc de lapţi, ce să vezi? ceva ce nu se-505 măna a nimic. Luă el acel ceva, îl spălă, şi rămase un fel de covăţea mititică de piatră. — Bună este şi asta, zise el, să am cu ce bea apă. Şi îndată şi luă oleacă de apă cu dînsa să bea. Cînd s-o aducă la gură, ea era plină cu galbeni. Se miră de astă 510 întîmplare. Băsturnă banii în poală şi mai luă o dată apă ca să bea. Cînd să aducă la gură, se făcu iară bani. — Acum, aide la zîna mea măiastră, zise el. Lăsă şi plasă, şi peşte, şi colibă şi într-un suflet alergă la gazda lui din oraş. îi spuse despre norocul ce dase peste 515 el şi începu a se găti să meargă la ostrov. Gazda se sili în toate chipurile să-l oprească de la această otărîre a sa. Fu peste putinţă. îl trăgea aţa la rele. Pînă una alta, umplu gazdei două tocitori cu bani. Apoi luă cu dînsul covăţica de piatră şi două pungi pline, şi se duse la 520 ostrov. Cum îl văzu măiastră, îl cunoscu. înţelese ea că trebuie să fi dat el cu mina în foc, şi-l chemă la dînsa. Acolo, cu prefăcături, cu marghiolii şi cu viclenii îl făcu de spuse cum are atîta stare. Şi fiindcă flăcăiandrul îşi pier-625 duse capul cum ajunse lingă dînsa, se lăsă să fie mîglisit, şi măiastră îi şterse şi covăţica. Cum se făcu stăpînă şi pe acest lucru, porunci slugilor sale să-l huiduiască ca p-o găgăuţă şi îl goni cu ruşine din ostrov. 239 Cînd se văzu iarăşi dat afară şi înfruntat, nu se putu 580 astîmpăra de necaz, cum de să nu se ţie el, ca să nu fie şi batjocorit, şi cu banii luaţi. Plecă iară la gazdă şi-i spuse toată şiretenia. Gazda îl povăţui să ia pe seama lui o tocitoare de bani din care îi lăsase, să se apuce şi el de ceva şi să nu mai umble 535 ca un pierde-vară după icre verzi. El nu voi, şi plecă în lume. — Ce mi-o da Dumnezeu, zise el. Merse, merse, prin cîmpii cu inima plină de foc pentru măiastră lui, trecu prin păduri, şi nu se putea^ împăca cu 540 gîndul că n-o să-şi mai poată vedea odorul. In cele din urmă, căzu de obidă şi de mîhnire. Stînd el aşa şi zbătîndu-se cu gîndurile, băgă de seamă că p-acolo p-aproape curgea o apă. Se duse să se scalde ca să se mai răcorească. Tot scăldîndu-se, văzu de ceea parte a rîului nişte smo-545 chini. îşi aduse aminte că nu mâncase de două zile şi se duse să facă o gustărică cu niţele smochine. Mîncă ce mîncă, dară începu a simţi că din ce în ce se schimbă. Unde din om ce era, se pomeni deodată măgar. Altă nevoie acum. Cum să se întoarcă în cetate? Pe 550 lingă celelalte toate, acum are să fie şi prigonit. Umblînd în sus şi în jos pe marginea pădurei, îi era frică să intre înăuntrul pădurei, ca să nu-1 apuce vro fiară sălbatecă; se temea iară să iasă mai la lumină,ca să nu-1 prinză vrun om, să-l puie la vro muncă ce n-ar putea-o duce. Ce să facă? 555 Se căina şi se văicărea, de-i plîngeai de milă. Toată ziua umblă rătăcind cu inima cît un purice de frică. Flămînzi iară. Caut în d cîte ceva de mîncare, dete peste nişte roşcove. Se apucă să manînce, căci era lihnit de foame. Cît p-aci era să moară de bucurie când văzu că încet, 580 încet, se schimbă şi se făcu iară om. Stătu în loc şi se cruci şi el de astă minune. Apoi deodată zice: — Acum eşti a mea! Stăi, măi tu, că ţi-o fac eu ţie pe piele, femeie fără de inimă ce mi-ai fost! 565 Se apucă şi umplu sinul de roşcove. Apoi făcu un co-şuleţ, cum putu, din nuiele de richită, şi culese intr-insul smochine, de care mîncase şi el. După ce se întoarse la gazda lui din cetate, îi spuse că acum s-a împlinit. 240 570 Auzind însă de faima celor doi împăraţi înţelepţi, îi dete un fier ars prin inimă, şi-şi puse în gînd a merge la dînşii să vază, oare n-or fi fraţii lui? Dară pînă să se pornească către dînşii, se mai duse o dată la ostrov, cu coşuleţul de smochine pe mină, şi începu a 575 striga la smochine, pe la poarta palatului. Măiastră, au-zindu-1, trimise să-l cheme. Cum îl văzu, îl cunoscu. Crezînd că şi în smochinele lui este ascuns vrun farmec numai bun pentru dînsa, porunci de-i cumpără coşul cu totul. El luă banii şi se făcea a se mai plimba prin ostrov. 580 Măiastră se puse Ia masă. Cînd la sfîrşitul mesei, după ce mîncară împreună cu ai lor smochine, se făcură măgari. Hîţ în sus, hîţ în jos. Ba că o fi una, ba că o fi alta, nimic. Rămaseră măgari ca toţi măgarii. Atunci flăcăiandrul, prinzîndu-i, le puse cîte un căpăs-585 tru în cap, îi legă unul de altul şi îi duse cu dînsul, după ce luă covăţica şi o băgă în sîn; căci inima găinei o mîncase măiastră. Se duse cu cîrdul de măgari la gazda lui. — Acum să ştii că mă duc într-ale mele, zise el gazdei; 590 bani ai destui, ostrovul şi palaturile sunt ale tale. Rămîi sănătos. — Să ne vedem sănătoşi, răspunse gazda, şi să auzim de bine. Dară cu turma aia de măgari ce ai să faci? Ia-ţi un argat, care să vază de ei. 595 Aşa şi făcu. Tocmi un argat şi porni să meargă la fraţii lui, cu alaiul după dînsul. Pe cînd mergea, fratele năzdrăvan spune împăratului toate cele întîmplate fratelui lor celui mai mic, şi se pregătiră să-l priimească cu cinste. 600 Cînd ajunse de marginea cetăţii unde domnea împăratul, se miră că găsi pe fratele său cel mijlociu care îl aştepta. Acesta îi povesti toată întîmplarea cu muma lor şi a dascălului, şi cum îi pedepsise Dumnezeu. Plînse fratele cel mic de osînda dumnezeiască ce că-605 zuse peste muma lor, apoi merse de se înfăţişe împăratului. Cum se văzură, se cunoscură şi se îmbrăţişară. Apoi ceru de la împăratul să-i dea un grajd curat unde să-şi puie măgarii, pe care singur îi îngrijea. 610 Trecu ce trecu şi nici pomeneală nu era ca să facă pe măgari să se schimbe iarăşi în oameni. *99 241 într-o zi, la masă, cînd văzu că frate-său cel mic este cu voie bună, împăratul îi zise: — Ei, ce ai de gînd cu măgarii tăi; destul i-ai pedepsit, 615 iartă-i. Să nu socoteşti că nu ştiu tot ce ai păţit. Dară este destul. Mai cu seamă căci ştiu că se topeşte inima în tine de dorul ei. — Adevăr ai grăit, îi răspunse fratele cel mic. Pentru hatîrul tău fac tot. 620 Trimise de aduse măgarii acolo; le dete de mîncară roşcove şi îndată se făcură iară oameni. Toţi cei de faţă rămaseră înmărmuriţi cînd văzură asta minune. Apoi ochii tutulor se aţintiră la măiastră şi mărturisiră că aşa frumuseţe de muiere nici c-au mai văzut, 625 şi nici că se mai poate afla în toată lumea. Ea atunci începu a zice: — Mai întîi mulţumesc împăratului că s-a fost înduioşat, de starea cea proastă şi ticăloasă în care ajunsesem şi a stăruit de ne-a făcut oameni la loc. 630 Apoi, uitîndu-se la fratele împăratului cel mic, îi zise: — Numai tu mi-ai venit de hac pe lumea asta; daca voieşti, sunt gata a te lua de bărbat. Iartă-mă pentru neajunsurile ce ţi-am făcut. — Apoi eu ce umblam, păcatele mele, cînd tot veneam 635 pe la tine, şi tu ţi-ai bătut joc de mine. Fie că şi eu mi-am scos din capete. Sunt gata şi eu a te lua de soţie, mai cu seamă acum, că nu mi-a mai rămas la inimă nici o zăcăşeală.. Se pregătiră şi făcură o nuntă d-alea împărăteştile. Ei nu se mai duseră de acolo. Rămaseră cîtetrei fraţii 640 la un loc. Trebile împărăţiei mergeau găitan. Locuitorii apucau şi ei de la aceşti trei fraţi cînd dreptate, cînd poveţe bune şi cînd ajutoruri de bani; şi în toată lumea se duse vestea despre ei, cărora li se zicea: 645 La cei trei fraţi împăraţi. încălecai p-o şea etc. COTOŞMAN NĂZDRĂVANU f fost odată ca niciodată etc. A fost odată o pereche de oameni. Ei n-aveau copii, într-o zi, fiind cu voie bună, zise bărbatul către femeie: 5 — Soro, de la mila lui Dumnezeu noi n-avem copii. Să mergem pe cîmp şi ce vom găsi, aceea să ne fie copil. — Bine zici dumneata, frate. Aşa să facem, daca astfel ai găsit dumneata cu cale. Vezi că ei trăiau bine şi nevasta nu ieşea din cuvîntul 10 bărbatului, nici cit negru subt unghie. Făcură o azimă, luară şi niţică legumă, le puseră la traistă şi plecară. Aide-aide, mergînd povesteau, şi rîdeau, şi cu ochii în toate părţile cătau. 15 Cînd, iată că dete peste un pisoi jigărit, jigărit şi urduros, îl luară şi îl aduseră acasă. îl îngrijiră şi îl crescură ca pe copilul lor. De ce trecea, d-aia se făcea mai frumos, pînă ce se făcu un cotoşman numai de drag să priveşti la el. Nu mai putea de bucurie oamenii, căci aveau şi ei pe ce '20 pune ochii în casa lor, cînd se sculau dimineaţa. Mai-nainte casa li se părea pustie. Cotoşmanul era un pisic cuminte. Şoareci nu se mai stăveau prin casa aceea. Cînd şedeau casnicii la lucru, iarna, în nopţi d-alea lungile şi spuneau la snoave şi la ghicitori, 25 cotoiul sta lîngă dînşii şi torcea. Cînd stăpîna casei făcea la ciorap, pisoiul se juca cu ghemul. Dară nu-1 22* 243 încurca, ferească Dumnezeu. Cum făcea el, cum dregea, se juca aşa de frumuşel, incit ghemul nici nu se desfăşura, nici nu se încurca. Cîteodată îl lua în lăbuţele lui de dinainte,, 30 ţiindu-1 ca un om, şi se trîntea cu el pe spate, altă dată îl făcea să se dea d-a rostogolul, lovindu-1 cu cîte o labă şi se repezea după dînsul ca după şoareci. Cînd stăpînul casei se juca cu dînsul, ferit-a sînlul să-î zgîrie, pare că-şi pilise ghearele. Cînd îlmîngîia, cunoştea el 35 că îl iubeşte, şi se întorcea şi el cu lăbuţele şi mîngîia pe stăpînu-său, dară tot cu ghearele ascunse, o mîngîiere lină ca mătasea. Pe lingă acestea, era aşa de cuminte, încît casnicii îî lăsa să îngrijească de pui şi să le dea de mînc-are; iară cotoş-40 mânui nici că se gindea să se dea la ei. El nu era de cei ce îşi bagă botul prin toate vasele. Cît despre oala cu smîntîna,. nici pomeneală nu era să-l fi prins vrodată la ea, ori să dea cu praştia prin bucăţelele de friptură de pe grătar. Era un mîţoi cum nu este altul în ziua de azi. 45 Nu mult după aceasta, femeia se simţi îngreunată. Atunci să fi văzut bucurie pe casnici, încît nu-i ţinea pănu'n-tul. Iară cînd fu la facere, născu un copilaş gras şi frumos şi sănătos. Crescu copilul şi se făcu mare. Nu se despărţea de pisoi 50 nici cît ai da în cremene. Amîndoi se jucau, amîndoi uimeau la masă, amîndoi se culcau. Părinţilor copilului nici nu le trecea prin minte să oropsească pe cotoşman. Ba încă îl îngrijea ca şi pe copilul lor,, fiindcă, ziceau ei, a intrat cu noroc în casa lor,este ugurliu, 65 adică dobîndise un copilaş. De Ia o vreme încoace însă, văzură că dau îndărăt. Unde pînă aci era bilşugul în casa lor, acum ajunseră negustori grei ca fulgul pe apă, cum se zice. Cu toate astea, perechea de oameni nici nu se gîndea a cîrti împotriva lui Dum-60 nezeu. Ea era mulţumită că dobîndise copil, şi alt nimic.. Mai trecu ce trecu şi amîndoi bătrînii dară ortul popii,, rămîind în urma lor casa toacă şi o sărăcie lucie. Copilul se alese cu cotoşmanul. După ce văzu că nu mai are de nici unele, şi nici părinţi, se puse pe un plîns de-ţi 65 era mai mare jalea de dînsul. Atunci cotoşmanul îi zise: — Stăpîne, nu te credeam aşa slab de înger. Eşti cu mine. Nu te întrista aşa de mult. Precum părinţii tăi a îngrijit de mine, aşa şi eu sunt dator să îngrijesc de tine. Şi precum tu nu m-ai dezlipit de lîngă tine, nici cît ai clipi 244 70 din ochi, aşa şi eu nu mă voi dezlipi de tine pînă ce nu te-oi căpătui şi nu te-oi vedea om în rîndul oamenilor. Pasămite cotoşmanul era năzdrăvan. Băiatul însă ramase cu ochii bleojdiţi la dinsuî, cînd îl auzi vorbind. Plecară amîndoi. Cotoşmanul înainte, băiatul după dîn-75 sul. Ajungând într-o pădure, găsiră o sc-orboră mare şi şi-o aleseră de locuinţă. Cotoşmanul făcu un culcuş stapînului său acolo numai, din fulgi de pasări, de se cufunda în puf cînd se culca. îi aducea de mîncare şi de băut. îi ţinea de urît spuindu-i fel 80 de fel de basme şi de snoave. El îi spunea ce va să zică cîntatul greierilor, ce însemnează săritura locustelor prin iarbă. Il făcea să înţeleagă că dragostea între fraţi este nesfîrşită ca apa fîntînei ce curgea p-aproape de locuinţa lor. Cînd se plimbau amîndoi prin 85 cîte un luminiş din pădure ori ieşeau la cîmp, îi arăta toate floricelele şi i le spunea pre nume. Copilul nu se domirea de ce cocorii umblă înşiruiţi trîmbă, de ce rîndunelele se duc şi vin, de ce privighetorile cîntă aşa frumos; iară ciuhurezii, te apucă răcori de groază cînd îi auzi. Şi cotoşmanul îi 00 spunea pe şart toate şi-l făcea să priceapă că aici pe pămînt toate sunt cu rînduiala lor. Scorbora o ţinea aşa de curată, încît ţi-era milă să calci pe acolo. Nici că se stăvea vreo goangă măcar pe la ei pe acolo. 05 Cotoşmanul nu lăsa pe băiat să puie mina pe nimic. Toate el le făcea. Băiatul se făcuse flăcău de însurat. Şi-i zise pisoiul: —- Stăpîne, acum ţi-a venit vremea să te însori. — Bine, să mă însor, răspunse flâcăiaşul; dară eu n-am 100 de nici unele. Sunt golan precum mă vezi: sula şi căciula. —- De asta nu te îngriji, că este de mine îngrijită de mai-nainte. Tu numai să faci ce ţi-oi zice eu. De azi înainte, să ştii că te numeşti Mătăhuz împărat. Nu trecu mult după aceasta şi cotoşmanul se duse a căuta 105 fată să-şi însoare stăpînui. Se vede că el o ochise, căci se duse drept ca pe ciripie la palaturile unui boier mare. Cum ajunse la poartă, se dete de trei ori peste cap şi se făcu om.. Iară daca dete ochi cu boierul, el zise: — Boierule, stăpînui meu, Mătăhuz împărat, mergînd la 110 vînătoare, nu întîlnea decît păsărele mititele. Nu era cinat Vrednic de-mpăral 245- El trecea înainte, lăsîndu-le să-şi vază de ouşoare. — Şi ce trebuinţă am eu oare să ştiu daca stăpînul tău, 115 Mătăhuz împărat, n-avea noroc la vînat? — Să-ţi tai cuvîntul cu miere, boierule; dară dacă vei voi să mă asculţi pînă în sfîrşit, vei afla că solia mea are să-ţi aducă veselie. — Ei bine, vorbeşte cît vei voi, te ascult. Dară nu ştiu 120 de ce, bag de seamă, că în graiurile tale este ceva mierloit. — Păreri, cinstite boierule. Precum vremea închisă zămisleşte visuri spăimîntoase, aşa poate că voi fi avînd şi eu peri răi, şi te înşeală părerile. — Bine, bine; sfîrşaşte, precum ai început. 125 — Şi aşa, luminate boierule, cum îţi spuneam, stăpînul meu nu băga în seamă poşidicul de vînat ce-i tot ieşea înainte. Răzbătu pădurea prin toate colţurile, dară părea că se vorbise toate lighionile ca să nu iasă de prin culcuşurile lor. Scîrbit de prostia fiarelor sălbatice, ce stau pitulate, 130 stăpînul meu hotărî să se întoarcă acasă. Cînd, deodată, pe piscul unui munticel ce se ridica semeţ din răriştea pădurii, zări o căprioară sprintenă, cu ochii blajini. Fu de ajuns o uitătură, căci îi răpi inima. Stăpînul meu, Mătăhuz împărat, se ia după dînsa. Căprioara fugi, el după dînsa. Dară ea, 135 mai iute de picior, îl lăsă pe urmă şi veni de se ascunse în culcuşul ăsta. Iară pe mine mă trimese să-i caut inima, şi să-i dau în mină pe hoţomana de căprioară. Pentru aceasta am venit la d-ta, şi te rog să-mi dai ajutor ca să mă întorc cu ispravă bună. 140 — Măi, da’calendroi mi-ai mai fost! Stăpînul tău, Mătă- huz împărat, mult trebuie să fi căutat pînă să găsească un puşchi ca tine... — De mine zi ce vei pofti, boierule; dară să nu cazi în ispită să te atingi de împăratul, stăpînul meu, că, uite, se 145 face lucru dracului. — Nici că m-am gîndit la una ca asta. Dară împăratul, vînătorul tău, să vie să-şi caute căprioara. Şi fiindcă vorba vorbă aduce, cotoşmanul şi boierul stă-tură la taifas şi se înţeleseră la cuvinte. Ei hotărîră ca să vie 150 Mătăhuz împărat, să dea ochi cu fata boierului. Intorcîndu-se cotoşmanul la stăpînul său, îi spuse cum a izbutit în solia lui şi puseră la cale ca în sărbătoarea viitoare să meargă împreună. Băiatul nu se putea domiri cum de să meargă el aşa 155 goloneţ. Iară cotoşmanul nu-i da răgaz să se gîndească la 246 160 165 170 175 180 185 190 195 d-alde-astea, ci îl lua cu vorba pe departe şi cu un cusur supţire îl făcea să priceapă că are să fie fericit. Trecură zilele ca ziua de ieri şi veni sărbătoarea aşteptată. Cotoşmanul luă pe stăpînul său şi plecă cu el în petit. Merseră ce merseră şi, ajungînd într-o pădure, aproape de palaturile boierului celui cu fata, se opriră. Băiatul rămase adumbrit într-un crînguleţ verde, căci era gol pistol. Iară cotoşmanul o rupse d-a fuga spre curtea boierului celui mare. Cum ajunse, începu a striga cît îi lua gura: — Săriţi, săriţi! că ne-a jefuit hoţii. Toţi cu totul ieşiră să vază ce s-a întîmplat. Cotoşmanul, abia răsuflînd şi cu spaima în faţă, zise boierului: — Da’ bine, boierule, în coprinsul dumitale se poate ca ziua-n amiaza mare să ne calce hoţii? — Unde? Cum? Ce s-a întîmplat? întrebă boierul. — Ce să fie? Iacă tocmai cînd veneam cu Mătăhuz împărat, stăpînul meu, să-ţi vedem fata, o ceată de haiduci puse mîna pe noi, a jăfuit pe stăpînu-meu pînă la cămaşe, iară eu mă strecurai, şi pe ici mi-e drumul, alergai într-un suflet să-ţi dau de veste şi să cer ajutor de la d-ta. Abia,, uite, am scăpat cu zilele. — Bre! strigă boierul. Cum se poate una ca asta, ca să jefuiască hoţii, p-aproape de palaturile mele, pe Mătăhuzul tău împărat? Să sară cu mic cu mare într-ajutor! — Acum este de prisos, boierule. Tâlharii au luat-o la sănătoasa. Mai bine dă-mi un rînd de haine, ca să duc stă-pînului meu şi să poată veni pînă aci. Cît pentru tâlhari, fii pe pace, că va şti el ce să facă pentru dînşii. Luă hainele ce-i dete boierul şi se întoare la stăpînul său. După ce îl îmbrăcă şi-l învăţă cum să se poarte la boierul, plecă cu dînsul. Ajungînd, îi ieşi boierul înainte şi-l priimi cu toată cinstea. Cînd fură în casă, Mătăhuz împărat se tot uita pe dînsul. Oamenii casei începură să şopoiască şi să-şi dea coate, zicînd: ori că este prea fudul acest Mătăhuz împărat, sau că este prost. Cotoşmanul, băgînd de seamă, zise boierului: — Mă rog să nu-ţi fie cu supărare, dară stăpînul meu n-a purtat pînă acum aşa haine proaste. Numaidecât, boierul porunci să-i aducă altele, muiate numai în fir. Pînă una alta, cotoşmanul se dete pe lîngă stă- 247 pinul său, şi pe furiş ii dete ghiold şi-i şopti la ureche ca să 200 se ţie să nu se tot uite pe dînsul aşa ca proştii şi ca mojicii. După ce se îmbrăcă cu hainele cele bune, el se ţinu bine şi nu se mai uită asupra lui; apoi intrară în vorbă şi se isprăvi treaba cu bine. Şi nici că se putea altfel. Căci ginerele, deşi era Mătă-205 huz împărat, dară boiul lui cel măreţ, chipul cel bine făcut şi alb ca zăpada, trupşorul lui cel tras ca prin inel şi nalt ca un brad, făcea mai mult decit toată împărăţia şi decît toată boieria. După ce se hotărî ziua de cununie, plecă. Pînă atunci 210 bietul flăcău se îrămînta cu gîndul ce o să facă el şi unde o să-şi ducă mireasa. Cotoşmanul nu-i dădu răspas să se mai gîndească, ci cu fel de fel de glume şi snoave îi fura gîndurile şi-l înveselea. Cînd fu ziua hotărîtă pentru cununie, se duseră iarăşi 215 amîndoi. Boierul rămase încremenit. De unde se aştepta să vie cu oaste şi cu mărire ca un împărat, mă rog, îl văzu viind ca un cioflingar, şi începu a se îndoi şi a se codi să dea fata după dînsul. Cotoşmanul mirosi îndată cam cum merge şiritenia şi 220 luă pe boier d-oparte, zicîndu-i: — Boierule, să nu-ţi fie paraxin unde ne vezi că am venit numai amîndoi. Iaca, iaca, iaca, cum mergea treaba: curgfoile de zestre ca ploaia la părinţii lui Mătăhuz împărat. Iară el nu voieşte nici în ruptul capului să ia pe alta, fără decât pe 225 fata dumitale. Părinţii se împotrivesc la una ca asta. Eu însă l-am îndemnat şi-l îndemn mereu să te aibă de socru. Vezi că ştiu eu ce ştiu. Casă ca a dumitale şi cinstită, şi lăudată, nu se mai găseşte pe lume; şi flăcău ca Mătăhuz împărat ba, ba, ba, mai la rar. Apoi casă ce o să ţie astă păreche 230 are să fie fără seamăn. Pentru aceasta şi stăpînul meu, ascul-tîndu-mă, s-a hotărît să o ia fără voia părinţilor şi să se tragă la moşiile lui, să trăiască acolo ca un boier mare. — Frumos cuvintezi tu, dară eu ştiu că binecuvîntarea părinţilor întăreşte casele fiilor. 235 — Dară mai este şi altă poveste, răspunse şi cotoşma- nul. Cu sluta în vatră casa ajunge să fie cu uşa prin pod şi cu ferestrele pe sub pat. Mai bine: Să munceşti Şi să trăieşti, 240 Şi ce-ţi place să iubeşti. 248 — Cam ai dreptate, tu. Dară mă bate gindurile să mai amînăm nunta. — Fie şi aşa. Nu mă împotrivesc. Eu însă te sfătuiesc să nu pierzi din mină un giuvaer ca acesta ce ţi-1 trimite Dum- 245 nezeu. Norocul cînd pică omului, atunci să ştie să-l apuce şi să-l păstreze. — Ei, aide, de! aide. M-ai biruit cu limbuţia ta. Toate fiind gata, se cununară şi făcură o nuntă, de se duse vestea în şapte sate. 250 Trei zile şi trei nopţi ţinură veseliile. A patra zi trebuia să meargă cu nunta la moşiile lui Mătăhuz împărat. Acesta se pierduse cu totul. Nu ştia ce să facă; nu ştia nici ce mai vorbeşte de ruşine. Cotoşmanul se dete pe lingă dînsul şi îi zise: 255 — Ţine-ţi firea, omule, nu fi copil! Am îngrijit eu de toate. Ţie să nu-ţi pese de nimic. Să taci din gură şi să te laşi să te ducă unde oi zice eu. Mai veni niţel inima la loc lui Mătăhuz împărat, cînd auzi graiurile cotoşmanului. Nu se putea doiniri însă cum 260 va face el şi la ce moşii îl va duce. Toate se puseră la cale. Toate erau pregătite pentru plecare. Ginerele şi mireasa se urcară în căruţă şi porniră. Cotoşmanul însă o apucă înainte şi zise vizitiilor să se ţie pe urma lui, că el îi va călăuzi. 265 Aşa făcură. Apucară pe cîmpii unde mii de floricele împodobea pămîntul. Vîntul abia adia şi clătina uşurel frunzele pomilor ce se afla ici şi colo în calea lor. Brotăceii orăcăiau în depărtare. Din cînd în cînd cucul cînta în partea dreaptă. Păsările ciripeau; iară privighetorile prin crîn-270 guleţele înflorite trăgea nişte geamparale de-ţi lua auzul. Cotoşmanul mergea înainte şi aşa de iute, încît căruţele nu se puteau ţinea de dînsul. Aci pierea ca o nălucă, aci se învîrteja înapoi şi făcea semn pe unde să apuce. Pasămite, călăuzind, el făcea dresurile înainte. Întîl-275 nind cirezile de vite ale unor zmei, el spuse văcarilor ce să zică, cînd îi vor întreba cineva ale cui sunt cirezile, că de unde nu, pieirea capului ce va cădea peste dînşii de la Dumnezeu va fi groaznică. Intîinind turmele, spuse aşijderea. ciobanilor ce să zică şi ei, căci de unde nu, Muma-pădurei îi 280 va chinui băgîndu-le mîinile în căldarea cu jăratic, pînă vor muri, şi sufletele lor vor ajunge la munci nesfîrşite. 249 Bieţii oameni, de spaimă, şi ştiind că gura nu-i ţine chirie, spuse celor ce îi întrebară, precum îi învăţase cotoşmanul, carele era în chip de om. 285 Ajungînd căruţele, oamenii miresei întrebară pe văcari, cînd văzură sumedenia de cirezi: — Ale cui sunt cirezile astea, fîrtaţilor? — Ale cui să fie? răspunseră văcarii, iacă ale lui Mătăhuz împărat. 290 Se minunară toţi de bogăţiile acestui împărat. Mergînd mai-nainte, dete de nişte turme de oi. Şi atîtea de multe erau, încît nu le putea coprinde cu ochii. Întrebînd: — Ale cui sunt aste turme, prietenilor? Ciobanii răspunseră: 295 — Ei, Doamne! Ale cui să fie? Ale lui Mătăhuz împărat sunt, şi încă astea nu-s nimic! Cînd auziră una ca aceasta, toţi se loviră cu mîna peste falcă. Ei nu mai putură să-şi stăpînească mirarea şi fericea pe mireasă că a dat peste un bărbat aşa de june, frumos 300 şi bogat. Iară Mătăhuz împărat tăcea mîlcă şi înmărmurit de cel ce vedea. Auzea şi i se părea că visează, iară nu că sunt aievea cele ce se arătau ochilor lui. Cotoşmanul se mîndrea şi se fălea cu bogăţiile stăpînu-305 lui său. Cînd, iară nu se mai văzu. Nu se ştiu ce se făcu. Pare că intrase în pămînt. El însă dete o repezitură înainte. Şi ajungînd la palatu-rile zmeilor, pe ale căror moşii erau, le zise cu grai îngrozit: — Fugiţi, zmeilor, şi vă ascundeţi, căci iată că vine 310 Ilie, Pălie,să vă potopească, să vă pîrjolească, şi după el Luceflenderu, să vă ia suflengheru. Răcori de groază coprinse pe zmei cînd auziră pe neaşteptate o veste aşa de primejdioasă. Nu ştia încotro să se dea d-oparte pînă va trece acest pîrjol ce le spunea cotoşmanul. 315 Acesta se prefăcu a le fi prieten şi a le da sfaturi bune. Vorbele lui atîta îi ameţise, încît de spaimă pare că le luase pînza de pe ochi şi se pierduseră cu totul. Atunci le zise cu grăbire şi cu o prefăcută grije: — Veniţi, veniţi mai iute încoa, să vă ascunz eu în şira 320 asta de paie din bătătură. Bieţii zmei atîta se speriaseră, încît nu mai ştiau ce face. Se lăsară să-i ia şi să-i ascunză. Cotoşmanul îi băgă în şira de paie, şi îi dete foc. îndată văpaia se urcă pînă la cer, iară bieţii zmei ţipau de usturime 250 326 în para focului, de să le plîngi de milă. Ţipară ce ţiparăr dară o dată cu focul li se stinse şi lor glăsciorul şi se făcură scrum. Atunci iaca şi nunta intra pe poarta palatului. Slugile spuseră şi ele după cum le învăţase cotoşmanul, că palaturile 380 astea sunt pe moşiile lui Mătăhuz împărat. Cînd intrară în palat, ce să vezi dumneata? Bogăţia de pe lume era acolo. Păreţii numai în aur poleiţi. Pardoseala era de cleştar, iară învălitoarea era de acioaie şi de plumb. Se mai minunară o toană oamenii ce însoţiră pe mireasa. 335 După ce se aşezară tinerii, oamenii se întoarseră la boier şi-i povestiră tot ce văzură. Boierul nu se căi că şi-a dat fata lui Mătăhuz împărat. Iară acesta se mira de unde şi pînă unde să-i vie lui acea bogăţie. Trăiră în pace şi în veselie perechea nuntită şi or fi trăind şi astăzi, de n-or fi murit. 340 Iară eu încălecai p-o şea etc. PASĂREA MĂIASTRĂ A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un împărat evlavios şi bun. El avea trei feciori. Pe lingă multe bunătăţi ce făcuse oamenilor din 5 împărăţia lui, a ridicat şi o monastire de care să se ducă pomina. A împodobit-o cu aur, cu pietre nestemate şi cu tot ceea ce meşterii din acea ţară au socotit mai scump şi mai frumos. O mulţime de stîlpi de marmură şi poleiţi erau prin biserică şi pe dinaintea ei. Zugrăvelele cele mai preţioase, 10 policandre de argint suflate cu aur, candele de argintul cei mai bun şi mari cît doniţa, cărţile cele mai alese erau zestrea monastirii aceleia. Cu cît se bucura împăratul de frumuseţea ei, cu atît se întrista că nu putea să o săvîrşească pe deplin, căci turnul se surpa. 15 „Cum se poate, zise împăratul, să nu pot sfîrşi astă sîntă biserică? Iată am cheltuit toată starea, şi ea nu este încă tîrnosită.“ Şi dete sfară în ţară ca orice meşter se va găsi care să poată să-i ridice turnul, să ştie că va dobîndi de la dînsul 20 mari daruri şi boierie. Pe lingă acestea, poruncă dete ca în toate bisericile să se facă rugăciuni şi privegheri, ca să se îndure milostivul Dumnezeu a-i trimete un meşter bun. Iară a treia noapte visă împăratul că daca va aduce cineva pasărea măiastră de pe tărîmul celălalt şi să-i aşeze 25 cuibul în turn, se va putea face monastirea desăvîrşit. 252 Spuse fiilor acest vis, iară ei se întreceau care de care să plece mai-nainte, şi să se închine cu slujba la tată-său împăratul. Atunci împăratul le zise: — Eu văz, feţii mei, că toţi aveţi dorinţă de a vă face 30 datoria către Dumnezeu; însă nu vă puteţi duce toţi deodată. Acum să se ducă fiul meu cel mai mare; şi daca nu va putea el să izbutească, să se ducă oltul, şi tot aşa pe rînd, pînă cînd Dumnezeu îşi va arăta mila lui către noi. Copiii tăcură şi se supuseră; iară feciorul cel mare al 35 împăratului se găti de drum. Merse ce merse şi daca trecu de hotarăie tatălui său, stete să conăceascâ Intr-o dumbravă frumoasă. După ce făcu focul, sta acolo pînă să se gătească mîncarea, cînd văzu deodată înaintea lui un vulpoi care îl rugă să-şi lege ogarul, să-i dea şi Iui un codru de pîine, 40 un pahar de vin şi să-l lase să se încălzească şi el la al foc. Fiul împăratului, în loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului, care se luă după dînsul. Atunci vulpoiul făcu un semn asupra lui şi îl schimbă în stană de piatră. Văzînd împăratul că fiul său cel mare nu se mai întoarce, 45 ascultă rugăciunea fiului celui mijlociu, şi îi dete voie să meargă şi dînsul. Acesta, după ce se găti şi îşi luă merinde de drum, porni şi dînsul. La locul unde se împietrise frate-sau, păţi ca dînsul; fiindcă nu voi să dea ascultare rugăciunilor ce-i adusese vulpoiul, ci voia să-l prinză ca să-i ia 50 pielea. împăratul se pusese pe gînduri văzînd că după atîta mare de timp nu se mai întoarse fiii săi nici cu pasărea măiastră, nici fără dînsa, cînd fiul său cel mai mic îi zise: — Tată, iată este acum destul timp de când fraţii mei cei S5 mari au plecat să aducă pasărea măiastră şi nu s-au mai întors nici cu ispravă, nici fără ispravă. Să-mi dai bani de cheltuială Şi haine de primeneală, ca să-mi cerc şi eu norocul. Şi de voi izbuti, te vei bucura, 30 tată, că ţi se împlineşte dorinţa, iară de nu, eu nu voi suferi nici o umilinţă. — Fraţii tăi cei mari, zise împăratul, după cum se vede, n-au putut să facă nimic spre a aduce acea pasăre măiastră, ba poate să-şi fi şi răpus capetele, deoarece sunt duşi de €5 atîta timp şi nu se mai întoarce nici unul. Eu sunt bătrîn de aci înainte: daca vei lipsi şi tu, cine să-mi dea ajutor la greutăţile împărăţiei, şi daca voi muri, cine să se suie pe 253 scaunul meu, daca nu tu, fiul meu? Rămîi aci, dragul tatei,, nu te mai duce. 70 — Domnia ta, tată, ştii prea bine că n-am ieşit din poruncile împărăţiei tale nici cit negru sub unghie; şi daca acum cutez a stărui în rugăciunea mea, este numai că voiese, dac-aş putea, să împlinesc o dorinţă care nu dă odihnă sufletului măriei tale, dorinţă pe care te sileşti de mulţi ani şi 75 cu mari cheltuieli să o împlineşti. După multe rugăciuni şi stăruinţă, împăratul se înduplecă şi-i dete voie. îşi alese calul ce-i plăcu din grajdul împărătesc, un ogar să-l aibă de tovarăş, îşi luă merinde de ajuns şi plecă. 80 După trecere de oarecare timp, sosiră amîndoi fiii cei mai mari ai împăratului, aducînd cu sine-le pasărea măiastră şi o roabă pe care o făcură găinăreasă. Toată lumea se mira de frumuseţea acelei pasări, care era cu mii de mii de vopseli, penele ei străluceau ca oglinda la soare; iar turnul bisericii 85 nu se mai surpă; pasărea se aşeză în acel turn cu cuibul ei. Un lucru se băgă de seamă: pasărea se părea a fi mută, căci nu da nici un viers, şi toţi cîţi o vedea o căinea cum de o aşa pasăre frumoasă şi mîndră să nu aibă viers, pentru care şi împăratul, cu toată bucuria ce avea pentru biserică şi 90 turnul ei, se mîhnea că pasărea nu-i cînta. Locuitorii începuseră a uita de fiul împăratului cel mic; atîta de multă bucurie aveau ei că li se adusese pasărea măiastră, ceea ce oprise turnul de a se surpa, şi astfel biserica se putuse face cu desăvîrşire; numai împăratul se mîh-95 nea în sufletul său că nu este faţă şi fiul său cel mic care să se împărtăşească de bucuria poporului său; cînd într-una din zile veni găinăreasa şi-i zise: — Mărite împărate, să-ţi fie faţa luminată, toată cetatea se minunează de viersul pasării măiestre; un cioban, 100 cum a intrat azi de dimineaţă în biserică, pasărea a început să cînte de să se spargă, şi este aşa de veselă, încît pare că nu o încape locul. Asta este a doua oară de cînd, cum intră acel cioban în biserică, pasărea nu mai conteneşte de a cînta; cum iese el, ea tace. 105 — Să se aducă acel cioban înaintea mea chiar acum. — Măria ta, după cum se vede, ciobanul este străin, căci nimeni nu-1 cunoaşte. Fiii măriei tale, precum mi s-a spus, ar fi pus paznici să-l prinză. — Taci! zise împăratul, nu vorbi de fiii mei, căci nu 110 ţi se cuvine ţie să te atingi de ei. 254 Împăratul puse şi el cîţiva slujbaşi să pîndească pe sub ascuns şi, cum va vedea pe ciobanul care, cînd va intra în biserică, pasărea va cînta, să pună mina pe dînsul şi să-l aducă înaintea lui. 115 Nu s-a mulţumit pe atît, ci şi însuşi s-a dus la biserică în sărbătoarea cea mai apropiată ca să auză cu urechile sale cîn-tecul cel minunat al pasărei, şi să vază cu ochii săi pe acel păstor tînăr; şi, de n-ar fi fost de faţă, s-ar fi întîmplat o luptă crîneenă între slujitorii săi şi oamenii puşi de fiii lui, 120 carii voiau cu dinadinsul să pună mîna pe cioban. Atunci porunci împăratul să aducă pe acel păstor cu omenie la palatul său, pentru că nu ştiu ce simţi împăratul în inimă cînd îl văzu aşa de tînăr, blînd, smerit şi cu boiul de voinic. După ce ieşi de la biserică, împăratul se duse drept la 125 palat, pentru că inima îi zicea că trebuie să fie ceva de ciobanul acela. Cum îl văzu împăratul, îi zise: — Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc eşti? Ai părinţi, şi cum s-a întîmplat de ai venit p-aci? — Istoria mea, luminate împărate, este lungă. Părinţi 130 am, asemenea şi fraţi. Ca să-ţi povestesc cum am venit p-aici şi din ce parte de loc sunt, îmi trebuie mai mult timp. Dară daca voinţa măriei tale este să ştii, sunt gata a mă supune. Chiar mîine pînă în ziuă voi veni Ia măria ta pentru aceasta. Acum este tîrziu. 135 — Bine, voinice; mîine în revărsat de ziori te aştept. A doua zi dis de dimineaţă, ciobanul veni şi aşteptă porunca împăratului; iară împăratul, cum auzi că a venit păstorul cu pricina, îl chemă înaintea lui. — Ia spune-mi, flăcăule, ce este cauza de cîntă pasărea 140 măiastră, cum pui tu piciorul în biserică, şi tace, daca ieşi? — Ca să ştii aceasta şi altele, luminate împărate, lasă-mă să-ţi povestesc toată istoria mea. — Iacă te ascult, povesteşte-mi tot ce vei voi. Atunci ciobanul începu: 145 — Am tată şi fraţi. Am plecat din casa părintească ca să fac o faptă care să veselească pe tata, căci el era trist că nu putea să-şi împlinească dorinţa. După o călătorie de cî-teva zile, am ajuns la o cîmpie frumoasă, de unde se deschidea mai multe drumuri. Acolo am voit să conăcesc. Mi-am 150 făcut un focşor bun, am scos merindele ce aveam şi, cînd era să mă pui la masă, mă trezesc cu un vulpoi lîngămine.Nu ştiu nici de unde, nici pe unde veni, că eu nu l-am văzut. Pare că ieşi din pămînt. 255 „Fă bine, mă rog, îmi zise, şi lasă-mă să mă încălzesc 156 şi eu la focul tău, că uite, tremur de-mi clănţănesc dinţii în gură. Dă-mi şi o bucată de pîine şi un pahar de vin să-mi potolesc a foame şi sete care mă chinuiesc. Şi ca să mănînc în linişte şi să mă pot încălzi fără frică, leagă-ţi ogarul.“ „Prea bine, îi zisei, poftim de te încălzeşte; iată merin-160 dele mele, şi plosca mea, mănîncă şi bea cît vei pofti.“ Apoi am legat ogarul şi am şezut amîndoi lîngă foc, povestind. Din una, din alta, îi spusei unde mă duc; ba încă îl şi rugai daca ştie ceva să-mi spuie cum să fac, cum să dreg, să-mi împlinesc slujba cu care m-am însărcinat de 165 bună-voia mea. „Cît pentru asta, îmi zise vulpoiul, fii pe pace. Mâine dc dimineaţă plecăm amîndoi, şi daca nu le-oi’ face eu să izbuteşti, să nu-mi mai zici pe nume.“ Şezurăm la foc,ne ospătarăm ca nişte prieteni; apoi vul-170 poiul îşi luă noapte bună şi pieri ca o nălucă. Mă ciudeam în mine cum de să nu-1 văz încotro a apucat, şi tot frămîn-tîndu-mi mintea să ştiu cum a venit şi cum s-a dus fără să-l bag de seamă, am adormit. Cînd a venit a doua zi în faptul zilei, m-a găsit minu-175 nîndu-mă de nişte stane de piatră ce închipuiau doi oameni, doi cai şi doi ogari. De cum îl văzui, ne gătirăm de ducă. Vulpoiul, se dete de trei ori peste cap şi se făcu un voinic, ştii colea, cum ţi-e drag să te uiţi la el. Pe cale îmi spuse că locul unde am mas noaptea trecută era moşia lui, că este 180 însurat, că are copii, că el era blestemat să poarte corpul de vulpoi pînă cînd un om va avea milă de el, îl va priimi să se încălzească cu dînsul la un foc, îi va da un codru de pîine şi un pahar de vin; că eu am fost acel om, că acum este dezlegat de blestem şi că de aceea va merge cu mine, şi nu mă 185 va lăsa singur pînă ce nu voi ajunge la izbîndă. îmi păru bine de astă întîmplare, şi aşa noi merserăm, zi de vară pină-n seară, şi ajunserăm la o poiană, unde maserăm peste noapte. To-190 varăşul meu de călătorie îmi spuse că a doua zi avem să trecem pe hotarul unor zmei, că acolo credea el că voi găsi ceea ce căutam. A doua zi am înaintat pe moşia zmeilor, dar tot cam cu teamă; cînd, pe la chindii, am ajuns la palaturile zmeilor. 195 Mîndreţe ce am văzut acolo nu se poate povesti. Grădina cu 256 fel de fel de fiori şi de pomi; casele învălite cu argint caro strălucea la soare ca oglinda, păreţii era împodobiţi cu chipuri şi flori săpate, iară ciubucele erau poleite; fîntîni care aruncau apă în sus. Avurăm parte că zmeii nu erau acasă 200 cînd am ajuns acolo. Furăm întîmpinaţi în pragul porţii de o fată frumoasă, frumoasă, de pare căerafăcută din zahar, care ne zise să nu călcăm în curte, în lipsa zmeilor, că nu o bine de noi; apoi lăcrămă de bucurie că a mai văzut oameni de pe tărîmul de unde a furat-o zmeii. 205 Întrebînd-o, despre lucrul ce căutam, ne-a spus că se află la alţi zmei, rude ale zmeilor pe moşia cărora eram. „Dueeţi-vă, ne zise ea, că cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să izbîndiţi, şi întorcîndu-vă, luaţi-mă şi pe mine.“ După ce ne învăţă cum să facem să intrăm în curtea 21© zmeilor şi cum să lucrăm, mă jură pe ce am mai scump pe lume, pe tata, ca să nu o las la zmei, ci să o iau; iară noi ne-am dus. Ce e drept, şi mie îmi plăcu fata, de cum o văzui. Şi ajungînd la hotarul celorlalţi zmei, am stat de ne-am 215 odihnit. Iară în revărsat de ziori, am pornit pe tărîmul zmeilor, şi am ajuns cam aproape de nămiezi la palaturile lor, care erau şi mai frumoase decît ale celor dinţii. Cum am descălecat, m-ara dus la grajd, iară tovarăşul meu s-a întors înapoi; fiindcă aşa ne învăţase fata. 220 Caii erau la iesle. Unul din ei a întors capul şi s-a uitat la mine. Eu l-am frecat la ochi, l-am tras de urechi, i-am sumuţat şi i-am pus frîul în cap. Apoi încălecînd, d-a-n-eălarele am luat colivia cu pasărea măiastră care era în pridvor. 225 — Tu ai luat pasărea măiastră? zise împăratul; tu eşti fi iul meu pe care toată lumea îl ţine de pierdut? — Aşa, tata. Şi după ce sărută mina împăratului, îl rugă să poruncească a se aduce de faţă găinăreasa. 230 Dacă veni găinăreasa, ciobanul zise: — Asta este fata de care îţi spusei. — Cum se poate? răspunse împăratul. Dară cum a ajuns găinăreasă? — Asta ţi-o va spune ea; căci eu nu ştiu. Şi aşa cum zisei, 285 începu el a povesti, după ce înhăţai colivia şi o luai la sănătoasă cu bidibiul luat de la zmei,începură să nincheze caii ceilalţi şi să facă un zgomot de ţi se făcea părul măciucă; iară eu îmi ţineam firea. Unde se luară zmeii după mine, 25 7 23 — Opere, voi. I — Petre Ispireseu 340 245 250 255 260 265 270 275 280 258 şi fugi, şi fugi, piuă ce ajunsei la tovarăşul care mă aştepta la hotar; şi daca nu era el, puneau zmeii mina pe mine şi cine ştie ce se alegea de capul meu. Tovarăşul meu însă, întinse mîna şi răcni o dată la dînşii: staţi! Iară ei pare că fură de piatră de cînd lumea; nici un pas nu mai făcură înainte. După ce mă luă în braţe şi mă sărută, se miră şi el de frumuseţea pasărei. Zmeii însă umbla cu şosele, cu momele, să-mi ia pasărea, făgăduindu-mi cîte în lună şi în soare; daca văzură că nu mă poate îndupleca, mă rugă ca barim calul să li-1 dau; în sfîrşit, văzui eu că nu e bine să-i las tocmai de tot mîhniţi, le-am dat calul, şi eu am plecat cu tovarăşul meu şi cu pasărea; iară zmeilor li se scurgeau ochii după dînsa. Ajungînd la palaturile celorlalţi zmei, fata ne aştepta în poartă; plesni de trei ori cu un bici şi tot palatul se făcu un măr, pe care ea îl luă; iară eu o înhăţai de mijloc şi pe ici ţi-e drumul. Aoleo! dară zmeii cînd simţiră! unde veneau cu o falcă în cer şi cu una în pămînt, şi unde răcneau de-ţi îngheţa sîngele în vine. Eu îmi făcui curagi, detei pinteni calubii şi împreună cu tovarăşul meu fugeam ca vîntul; zmeii însă veneau ca gîndul. Dacă văzu tovarăşul meu aşa, şi că nu este chip a scăpa cu faţă curată, se opri în loc, ameninţă asupra lor şi se făcură stane de piatră. Iară noi ne urmarăm călătoria venind pînă iarăşi în cîmpia de unde plecasem, adică pe moşia vulpoiului. După ce ne-am odihnit şi am dat mulţumită Domnului că am terminat cu bine astă treabă, l-am întrebat ce însemna acele stane de piatră. Atunci el îmi zise: „De vei şti, te vei căi; de nu vei şti, iarăşi te vei căi“-„Spune-mi te rog“, îi zisei. „Aceştia sunt fraţii tăi, îmi răspunse. Ei, în loc să facă ca tine, să priimească cu dragoste rugăciunea mea, asmuţară ogarii după mine, ceea ce îmi prelungi scîrbosul blestem de a purta leşul vulpoiului; iară eu îi împietrii.“ „Pentru dragostea mea, rogu-te, îi zisei eu, şi pentru prietenia ce am legat, fă-i iară oameni cum au fost.“ „Mult mi-e dragă prietenia ta, răspunse el, şi de aceea fie după voia ta; dară o să te căieşti.“ Şi într-un minut nu ştiu ce făcu din mînă, că deodată pietrele acele se scuturară şi fraţii mei rămaseră în mirare văzîndu-se faţă cu noi. Ne luarăm ziua bună de la tovarăşul meu şi plecarăm să ne întoarcem acasă. Pasămite, fraţii mei îmi cocea turta. „Frate, îmi ziseră ei, după ce călătorirăm cîtva, am obo-285 sit de atîta drum; căldura este mare; aide ici la un eleşteu pe care îl ştim noi, să bem cîte niţică apă, să ne răcorim.“ Am ascultat şi am mers. Bău cei mare, bău şi cel mijlociu; iară cînd era să beau şi eu, cum eram pus pe brîncipe marginea eleşteului ca să ajung cu gura la apă, cum făcu-290 seră şi ei, mă trezii cu o usturime grozavă la amîndouă picioarele; cînd să mă întorc să văz ce este pricina, nu mă mai putui scula în picioare; mi le tăiaseră fraţii mei, şi-şi cătau de drum, fără a mai asculta la rugăciunile şi vaietele mele. Trei zile şi trei nopţi am mas acolo prinprejurul eleş-295 teului. Calul meu, biet, cînd vedea că vine cîte vrun balaur la mine, mă lua cu dinţii de pe la spate, de haine, şi fugea încotro vedea cu ochii, şi azvîrlea din picioare de nu se putea apropia de noi nici o fiară sălbatică. In sfîrşit a patra zi am dat peste un orb care orbăcăia 300 şi el pe dibuite. „Cine este acolo?“ întrebai eu. „Un biet neputincios“, răspunse el. Şi după ce îmi spuse cum fraţii i-a scos ochii, din pizmă, i-am povestit şi eu cum mi-a tăiat fraţii picioarele. 805 Atunci el îmi zise: „Ştii ce? Aide să ne prindem fraţi de cruce. Eu am picioare, tu ai ochi; să te port în spinare. Eu să umblu pentru tine; tu să vezi pentru mine. Eu ştiu că p-aci prin vecinătate este o scorpie mare. Cu sîngele ei se poate vindeca 810 orice boală ar fi“. M-am învoit cu dînsul la aceasta şi am mers pînă am dat de locuinţa scorpiei. Ea nu era acasă. Orbul mă aşeză după uşe şi îmi zise ca să dau cu sabia să o tai, cum va intra; iară el se ascunse după sobă. Nu aşteptarăm mult şi 815 iată scorpia venea supărată, fiindcă simţise că-i călcase cineva casa. Cum o văzui, inima se făcuse cît un purice în mine, iară cînd intră pe uşă, aşteptai pînă să-mi vie biney şi unde dedei o dată cu sete, încît dintr-o lovitură îi tăiai cîtetrele capetele. 320 Mă unsei numaidecît cu sîngele ei cald, şi cum atinsei picioarele la loc, se lipiră de parcă fusese acolo de cînd lumea. Unsei şi pe orb, şi îi veni vederile ca mai-nainte. După 23* 259 ce mulţumirăm lui Dumnezeu, plecarăm fiecare la ale noastre. 325 N-am voit să viu d-a dreptul acasă, ci am socotit mai bine să mă bag cioban şi să las ca Dumnezeu să aducă lucrurile aşa incit să se dovedească vinovatul. Nu m-am înşelat în credinţa mea, că iată puterea lui mare este şi judecata lui dreaptă. 330 — Spune şi tu, zise împăratul găinăresei, cum de ai ajuns găinăreasă şi roabă? — După ce a tăiat picioarele fratelui celui mic, fiii cei mari ai împărăţiei tale mă luară unul pe mine şi altul pasărea măiastră. Eu plîngeam de mă topeam, că mă despărţea 335 de fiul cel mic al măriei tale, pe care îmi era drag să-l privesc, fiindcă-1 văzusem că e un pui de românaş. Ei mă siliră să mă iubesc cu unul din ei, îmi făgădui că mă va lua de soţie cum voi ajunge la curtea împărătească. După ce m-am împotrivit la toate siluirile ce amîndoi voiau să-mi facă, 340 am priimit mai bine să fiu roabă şi găinăreasă la curtea împărăţiei tale, decît să mă duc aiurea, fiindcă ştiam că Dumnezeu nu va lăsa să se prăpădească acela care a umblat eu dreptatea în sîn, şi acum, mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a arătat cum fapta bună nu moare niciodată. 345 — Poţi tu să-mi dovedeşti, întrebă împăratul, că tu eşti acea fată şi nu alta? — Acest măr, zise ea, pe care îl scoase din sîn, poate să încredinţeze pe orişicine că eu sunt. Fiii d-tale cei mai mari n-au ştiut de dînsul, că mi l-ar fi luat, şi nu m-aş mai fi în- 350 tîlnit cu dînsul. Atunci, ieşind afară, plesni dintr-o biciuşcă de trei ori asupra mărului şi unde se ridică nişte palaturi, încît în toată împărăţia nu se găsea altele ca acelea. Împăratul rămase şi el în mirare. Şi voind a sărbători ve- 355 nirea fiului celui mic, acesta zise: — Tată, înainte de a mulţumi lui Dumnezeu că m-am întors sănătos, să mergem cîteşitrei fraţii înaintea lui la judecată. împăratul n-avu ce zice. Se aduseră fraţii înaintea îm- 360 pârâtului, carii deteră în genuchi şi cerură iertare de la fratele cel mai mic. El le zise: — Daca Dumnezeu vă va ierta, iertaţi să fiţi şi de la mine. Neavînd încotro, se duseră înaintea bisericii şi puseră trei uleie depărtate deopotrivă unul de altul. Intrară fie- 365 care cu picioarele în cîte unul, şi aruncară cu praştia în sus 260 870 eite o piatră: pietrele fraţilor celor mari se întoarseră şi loviră pe fiecare în cap cu aşa tărie, incit rămaseră morţi. Piatra însă a fiului celui mic de împărat căzu dinaintea lui. Lumea se adunase de se uita la astă judecată dumnezeiască, iar împăratul, după ce făcu nuntă şi-şi însoţi copilul 875 cu găinăreasă, se coborî de pe tron şi puse pe fiul său în lo-cu-i, care, daca o fi trăind, împărăţeşte şi pînă azi. Eram şi eu faţă la acele întîmplări, pe care le povestesc acum celor ce mă ascultă. GĂINĂREASA A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un împărat şi o împărăteasă. In căsătoria lor ei au trăit ca fraţii, şi numai o fată au fost făcut. Ca şi mu-5 mă-sa, această fată, din naştere, era cu o stea în frunte. Murind împărăteasa, a lăsat cu sufletul la ceasul morţii ei şi cu jurămînt ca împăratul, soţul ei, să nu văduvească, ci să ia de soţie pe aceea la care se va potrivi condurul ei. împăratul o iubea, nevoie mare. Şi nici în ruptul capului nu voia 10 să se însoare de a doua oară. Un an întreg, întreguleţ o plînse după înmormîntarea ei. Sfatul împărăţiei, ştiind hotărîrea împărătesei, lăsată cu grai de moarte, se tot ţinea de cîra împăratului ca să se însoare, şi mai multe nu. El se tot împotrivea cu fel de fel 15 de cuvinte. Daca văzu şi văzu că scăpare nu este, se lăsă şi el după sfatul mai-marilor împărăţiei. Dete condurul răposatei împărătese şi doi trimişi ai Sfatului împărătesc răzbătu ţări şi cetăţi, căutînd la cine s-ar potrivi condurul. Nu trecu 20 mult şi se întoarseră precum se duseră, fără nici o ispravă. Pasămite condurul nu se potrivi la nici o fată de împărat, la nici o cucoană, la nici o jupîneasă, la nici o ţărancă, ba chiar la nici o roabă. împăratul nu mai putea de bucurie de această întîmplare. 25 Condurul sta d-a pururea pe masă în cămara împăratului. Oricine voia să-l încerce avea toată voia. 262 Intr-una din zile cînd împăratul ţinea sfat cu boierii cei mari pentru trebile împărăţiei, iacă şi fie-sa că vine şi se juca şi se zbeguia p-acolo prin cămară. Trecînd şi pe lingă 30 masă şi văzînd condurul, îl ia şi îl încalţă ; cînd, ce să vedeţi d-voastră, cinstiţi boieri, parcă fusese d-acolo. Începu a alerga iară după jucării, ca un copil ce era. Ea luase condurul fără să ştie al cui este şi pentru ce stă pe masă. Cînd văzură boierii una ca aceasta, rămaseră înmărmuriţi de uimire. 86 Ce să facă ei? Hotărîrea împărătesei era lămurită. Să nu văduvească împăratul după pristăvirea ei, ci să ia pe aceea la care se va potrivi conduruPei. Să lase pe împăratul să văduvească pentru că nu s-a potrivit condurul la nici o muiere, călca jurămîntul împărătesei de la ceasul morţii 40 sale; să silească pe împăratul să ia de soţie pe fie-sa, se temea de Dumnezeu. Ce să facă dar? După multe chibzuiri, Sfatul împărăţiei găsi cu cale că împăratul n-ar păcătui de ar lua de soţie pe fie-sa, fiindcă aşa lăsase cu sufletul împărăteasa şi pentru că Dumnezeu 45 chiar orînduise aşa, deoarece la nimeni de pe lume nu se potrivise condurul răposatei. Numaidecît mai-marii ţării ziseră fetei să se gătească de nuntă. Acum altă nevoie. Nici fata nu voia să ia pe tată-său 50 de soţ. Ea zise: — Unde aţi mai auzit, boieri dumneavoastră, batjocură ca aceasta, să ia tatăl de soţie pe fie-sa. — Nu te supăra, domniţă, şi nu fii aşa ţanţoşă. Are să curgă multă apă pe gîrlă pînă să ajungi a cunoaşte tainele 66 împărăţiei ca noi. Şi apoi, răposata maica împărăţiei tale, cea atît de vestită în lume de cuminte, a lăsat cu sufletul ca împăratul, tatăl tău, să nu văduvească, ci să se însoare cu aceea la care se va potrivi pe picior condurul ei. — Căutaţi, mai zise fata, şi găsiţi pe vreuna la care să 00 se potrivească condurul mamei pe piciorul ei. — Am răzbătut, răspunseră boierii, împărăţii şi cetăţi, tîrguri şi cătune, am încercat şi la bun şi la rău, la tinere şi la bătrîne, la femei de neam şi la de cele proaste, pînă şi la roabe, şi la nimeni nu s-a potrivit. Dumnezeu ne-a arătat 05 pe aceea pe care împăratul nostru trebuie să o ia de soţie. Văzînd fata că n-are încotro, ceru timp de trei zile în care să se gîndească şi apoi să-şi dea răspunsul. Şi trecînd în cămara ei, se puse pe un plîns, de să te ferească Dumnezeu; vărsa nişte lacrămi cît pumnul şi suspina 263 70 de să-i spargă pieptul. Plînse ce plînse, dară văzu că de la plîns nu cîştigă nimic. Se duse deci la dădacă-sa, îi spuse cele întîmplate şi îi ceru sfat. Dădaca, după ce se gîndi şi se răzgîndi, îi zise să ceară a i se face trei rînduri do haine: unul de aur, altul de mărgă-75 ritar şi al treilea de diamante, şi să spuie că după aceea se va găti. Cererea ei se îndeplini tocmai pe tocmai. In vremea aceasta, dădaca îi pregăti toate cele trebuincioase spre fugă. 80 Cînd îi aduse hainele, îi mai zise o dată să sc gătească de nuntă. Fata răspunse că este gata. Boierii râmaseră mulţumiţi, auzind răspunsul fetei; ei crezură că în cele din urmă ea a cunoscut că trebuie să se supuie Sfatului împărăţiei. Seara, îi aduse şi dădaca cele spre fugă. îşi băgă hainele 85 cele frumoase ce le căpătase în desagi, se îmbrăcă cu o piele de măgar pe care i-o adusese dădaca şi fugi. Ascultaţi, boieri, cuvînlul din poveste; Căci d-aci nainte mai frumos îmi este. Fugind fata împăratului de la curtea tătînă-său, apucă 00 pc căi dosnice, pe cărări neumblate de picior de om. Ea se feri să nu o vază nimeni, şi fugi şi fugi, pînă ce ieşi din împărăţia tatălui său. Trecînd hotarul, îi mai veni niţică inimă. Unde pînă aci umbla cu moartea în sîn, acum se mai linişti olecuţă. Merse ce merse, şi ajungând la curtea împă-05 râtului locului aceluia, se puse la poartă cu chip umilit şi smerit. Iară daca ieşi bucătăreasa şi o văzu, i se făcu milă de dînsa şi, înduplecîndu-se de rugăciunile ei, o primi înăuntru. Spuse şi împărătesei că o fată sărmană şi nenorocită a năzuit la curtea împărătească şi o rugă ca să o priimească 100 să fie găinăreasa curţii. împărăteasa se înduioşi cînd auzi că o sirimană nevoiaşă cere adăpost de la dînsa şi porunci ca să o puie îngrijitoare de găini; dară ea, bucătăreasa, să răspunză de dînsa. Fiind sub ascultarea bucătăresei, fata de împărat se silea 105 în toate chipurile să-i fie pe plac. Unde să se adune ea cu celelalte slugi din curte? Unde să scoaţă ea un cuvinţel de pîră sau de zîzanie? Unde să calce ea cuvîntul bucătăresei şi să se amestece în certurile şi becisniciile celorlalţi? Ferit-a Dumnezeu! Ea îngrijea de păsările din curtea împărătească, 110 ca de ale dînsei; după ce deschidea coteţele, şi le da de mâncare, apoi le cuibărea, punea cloştile şi vedea de pui, mai 264 cu milă decît cloştile. Mîncarea şi apa, mai cu seamă, nu le lipsea niciodată. Iară daca isprăvea treaba cu găinile, venea pe lingă bu-115 cătăreasă şi-i da şi ei ajutor. Toţi slujbaşii curţii o luau in nume de bine, văzîndu-i vrednicia, şi toţi aveau milă de ea. Se dusese vestea pînă la împărăteasa de hărnicia, de bărbăţia şi de curăţenia de inimă a găinăresei. împărăteasa ceru să i se înfăţişeze ca să o vază şi dînsa. Smerenia, nevinovăţia şi 120 sfiala ce băgă de seamă împărăteasa la găinăreasă îi plăcu. Ea porunci bucătăresei să o ia mai de aproape, spre a nu cădea în gurile bîrfitorilor. Nu trecu mult şi împăratul cu împărăteasa şi cu fiul lor fură poftiţi la nuntă la un alt împărat. Ei se duseră. în ziua 125 aceea se ceru şi găinăreasa de la bucătăreasă cu rugăciune ca să o lase să se ducă şi ea prin cetate, să se mai răsufle puţintel. Bucătăreasa îi dete voie. Găinăreasa se îmbrăcă cu hainele de aur şi zicind: „Lumină înainte, întuneric înapoi, nimeni să nu mă vază ce voi face“, se duse ca vîntul şi, ajun-130 gînd la nuntă, se prinse în horă tocmai lingă fiul împăratului. Acesta cum o văzu, îi căzu tronc! la inimă. Se îndrăgosti după dînsa, vai de lume! El o întrebă a cui fată este, şi de unde. Ea îi spuse alte gogleze. Iară el tot vorbind cu dînsa, îi luă un inel şi nu mai voi să i-1 dea. 135 Cînd fu înde seară, ea, cu grije, iară zise vorbele ce zisese ia venire, şi pieri ca o nălucă din mijlocul horei. Bucătăreasa o certă că prea zăbovise. Ea îşi ceru iertare şi se făgădui că altă dată nu va mai face aşa. Fiul împăratului nu mai putea ... de inimă rea, câ-i scăpase aşa bucăţică bună. 140 După niţel timp, acest împărat fu iarăşi poftit la o nuntă de împărat. Fiul împăratului se duse şi el cu tată-său şi cu mumă-sa. Găinăreasa se ceru şi ea de la bucătăreasă. Şi căpătînd voie se duse, ca şi întâi, îmbrăcîndu-se în hainele cu mărgă-145 ritare. Se prinse în horă, iarăşi lingă fiul împăratului. Pînă seara nu jueă cu altul, decît numai şi numai cu dînsul. Cînd dete în amurg, ca şi de la rind, ea pieri. Să se prăpădească fiul împăratului de părere de rău că o pierduse. Nu-1 mai încăpea locul. O căuta prin toate părţile, 150 dară ia-o de unde nu e! Se întoarse dară cu inima zdrobită. Un fel de lîngezeală îl coprinse. 265 155 160 165 170 175 180 185 190 195 266 Găinăreasa, îndată ce se întoarse acasă, iute, iute, se îmbrăcă iarăşi cu pielea de măgar, şi căuta de găini cu voie bună şi tot cîntînd. Mai trecu ce mai trecu, şi iarăşi iu chemat împăratul la o nuntă a altui împărat. El se duse iarăşi cu fiul său. Se ceru şi găinăreasa în ziua aceea. Dară bucătăreasa nu mai voia să-i dea drumul. Abia, abia, după multe rugăciuni, şi cu făgăduinţa de a nu se mai cere niciodată, se înduplecă bucătăreasa a-i da voie. Se îmbrăcă deci în hainele sale cele cu diamante, şi zicînd vorbele cele ce o ascundeau de la ochii oamenilor, ea se duse şi se prinse în horă iarăşi lingă fiul împăratului. Acesta, cum o văzu, îi veni inima la loc, fiindcă fata cam întîrziase. Fiul împăratului juca ce juca, şi tot se uita la dînsa, parcă o tot pierdea din ochi. Şi în adevăr avea şi ce vedea. Aşa de bine îi şedea gătită, de părea că este o zînă. Sclipea diamantele de pe dînsa de luau ochii celor ce se uitau la dînsa. Fiul împăratului era mîndru, nevoie mare! fiindcă zîna numai cu dînsul jucă cît ţinu hora. Şi unde se rotea pe lingă dînsa şi se îngîmfa ca un curcan. Iară cînd fu a da înde seară, găinăreasa pieri iarăşi ca o nălucă. Cînd văzu fiul împăratului că zîna lipseşte, atîta îi fu. Căzu la grea boală. Pasămite prinsese lipici. Se aduseră toţi vracii, toate babele şi toţii cititorii de stele; rămaseră însă ruşinaţi, căci n-avură ce-i face. Atunci fiul împăratului spuse mă-sii că pînă n-or găsi pe fata la care se va potrivi inelul ce-i dete el, nu se va face bine. Mumă-sa rugă pe împăratul să asculte rugăciunea fiului lor. Iară împăratul porunci să umble nişte boieri din casă în casă să încerce inelul, şi la ce fată ori muiere se va potrivi, să o aducă cu cinste la curtea împărătească. Umblară boierii şi răzbătură toate colţuleţele, şi ca să se potrivească inelul la cineva, ba. Se întoarseră deci cum s-au fost dus. Să se dea fiul împăratului de ceasul morţii, de ciudă, cînd auzi una ca aceasta! în cele mai de pe urmă porunci să se cerceteze şi prin curtea împărătească. Chemă de faţă pe toate muierile, slujnicile şi roabele. Toate se grăbiră a veni. încercă inelul şi la nici una nu se potrivi. Pasămite pe găinăreasa o uitaseră toţi cu totul. Bucătăreasa îşi aduse aminte şi spuse împărătesei de dînsa. — Să vie şi ea, să vie şi ea, răspunse împărăteasa. O aduseră cu nepusă în masă, căci ei nu-i prea era voia să se dea la iveală îmbrăcată în pielea de măgar. Dară cine o ascultă! Cum o văzură slugile, se umflară de rîs. Ea, cu capul plecat şi plină de ruşine de batjocura tutulor slujitorilor, veni şi cu sfială se apropie. Cum îi puse inelul, parcă fu de acolo; şi de unde să nu fie aşa! Cum auzi fiul împăratului că s-a potrivit inelul, odată 200 răsări ca din somn. Porunci de o aduse în faţa împăratului. Acestuia nu prea îi venea a crede că fiu-său să fi căzut la boală pentru o aşa netrebnică, şi cît p-aci era să-i oropsească. Fiul împăratului şi mumă-sa căzură cu rugăciune la găi-năreasa ca să se facă cum era la nuntă. După mai multe tăgă-205 duiri, se înduplecă şi, ducîndu-se în cocioaba ei, se îmbrăcă şi apoi veni sus, îmbrăcată şi frumoasă ca o zînă. împăratul bleojdi ochii la dînsa şi rămase mult timp uimit de frumuseţea ei. Văzu şi el acum că bună bucăţică îşi alesese fiul lui. Atunci împăratul îşi scoase stema din cap şi o puse în capul 210 fiului său; tot aşa făcu şi împărăteasa, puind stema sa în capul găinăresei. Fiul împăratului odată sări din pat. Parecă nu mai fusese bolnav de cînd lumea. Atunci găinăreasa, după stăruinţa tutulor, îşi spuse toată 215 istoria. Nunta se hotărî şi împăratul, tatăl găinăresei, fu şi el poftit. Acesta cînd văzu pe fie-sa la cununie, rămase ca trăsnit de Dumnezeu. El o credea pierită, socotind că-şi făcuse seamă singură. Apoi se veseliră veselie împărătească, şi trăiră cît trăieşte lumea, bucurîndu-se în pace de toate 220 fericirile pămînteşti. încălecai p-o şea etc. ŢUGULEA, FIUL UNCHIAŞULUI ŞI AL MĂTUŞEI A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un moş şi o babă. Ei erau săraci de n-aveau după ce bea apa. Gînd mălai aveau, n-aveau sare; cînd aveau 6 sare şi mălai, n-aveau legumă. Trăiau şi ei de azi pînă mîine. Ei aveau trei copii, trenţăroşi şi nespălaţi, ca vai de ei. Cel mai mic se vedea a fi mai isteţ decît cei doi mai mari, dară era olog de amindouă picioarele. El se numea Ţugulea. Ei se învecinau cu Zmeoaica pămîntului. Această zme-10 oaică era aşa de rea, încît nimeni din vecinii ei n-avea pace de dînsa. Ea le călca moşiile şi le făcea fel de fel de neajunsuri. La naşterea lui Ţugulea, cînd a venit ursitoarele, s-a întîmplat să fie p-acolo şi Zmeoaica pămîntului. Ea auzise 15 cum îl ursise şi, de pizmă,mai în urmă, îi luă vinele şi d-aia era el olog. Din această pricină, şi fiind şi săraci, unchiaşul cu mătuşa şi cu copiii lor ajunseseră de rîsul tuturor megiaşilor din sat. De bietul Ţugulea însă rîdea şi chiar fraţii lui. 20 După ce se mai măriră copiii, Ţugulea zise într-o zi mă-sii, faţă cu fraţii săi: — Mamă, am auzit că dumneata ai un frate bogat, care locuieşte în alt sat. De ce nu te duci la dînsul să ceri o mîr-ţoagă de iapă, pe care să ieşim şi noi la vînat, că mi s-a urît 25 clocind acasă pe vatră? 268 — Ia nu mai trăncăni şi tu de acolo, Ţugulea ologu, îi ziseră fraţii rîzînd, mai bine mama noastră să se ducă la unchiul să ceară pentru noi doi cai, căci noi suntem vrednici a încăleca şi descăleca. 30 Ţugulea înghiţi ruşinea, plecă capul în jos şi tăcu. Muma, tot mumă. Se duse la frate-său şi ceru doi cai pentru fraţii cei mari şi o iapă pentru Ţugulea. Frate-său îi dete bucuros, mai cu seamă de milă pentru Ţugulea, ca să poată umbla şi el. 85 Nu mai putură de bucurie fraţii cînd le aduse mă-sa caii. Ţugulea nu se putea mîngîia pentru că era olog şi nu ştia cum să facă să se inzdrăvenească. După cîteva zile Ţugulea zise că ar dori să meargă şi el cu fraţii lui la vînătoare. 40 Rîseră fraţii de el. Apoi daca se rugă şi mă-sa de ei, îl luară şi pe dînsul. Se gătiră şi plecară. In pădure se mirau fraţii cum face Ţugulea de nimereşte aşa de bine vînatul pe care punea el ochii. Nici o săgeată nu se ducea în vînt degeaba. Toate intrau în carne. 45 Trei zile şi trei nopţi zăboviră la vînătoare. In a treia noapte, Ţugulea visă un vis ce-i plăcu. Se făcea că el era într-o grădină frumoasă, frumoasă ca un rai. El şedea acolo, într-un colţ, trist şi mîhnit că nu putea umbla, să se bucure şi el de frumuseţile acelei grădini. Păsările eîn- 60 tau de se spărgeau. Frunzele de pomi fîşiau de adiarea vîn-tului şi florile răspîndeau un miros de te îmbăta. Se uita cu jind la toate astea, căci nu putea să se desfăteze şi el. Atunci ridicînd ochii în sus, se rugă lui Dumnezeu să-i ia viaţa mai bine, decît să trăiască în aşa ticăloşie. 55 Pe cînd se făcea că se roagă, deodată i se arătă dinainte o zînă, aşa de frumoasă şi de blinda, cum nu mai văzuse el în viaţa lui aşa fiinţă. Şi se făcea că-1 întreabă, zicîndu-i: — De ce te câineşti, băieţele, şi te amărăşti? — Cum nu m-aş căina şi nu m-aş amîrî, zînă a frumuse- 60 ţelor, se făcea că zise el, iată sunt olog, şi din această pricină am ajuns de batjocura tutulor băieţilor din sat. — Lasă, dragul meu, nu mai plînge, că ei nu ştiu ce fac, se făcea că mai zise zîna. Tu ai să te tămăduieşti şi o să ajungi împărat. 65 — Nu-mi trebuie mie împărăţie. Eu aş fi bun bucuros, numai să pot umbla. Dară asta n-o să se poată, căci, uite, parcă n-am vine în picioare. 269 — Ba o să se poată, se făcea că adaose zîna cu vorbă apăsată. Tu ai avut vine; dară ţi le-a luat Zmeoaica pământului 70 de cînd erai mic. Ţine chimiraşul ăsta. Cînd vei fi încins cu el, ce vei voi, te faci, dacă t-ei da de trei ori peste cap. Sileş-te-te de-ţi ia vinele de la zmeoaică. Luă chimiraşul; dară cînd ridică ochii şi voi s-o întrebe cine era ea, de are milă de dînsul, ia pe zîna de unde nu e! 75 Parcă intrase în pămînt. Iară el odată se deşteptă. Se pomeni cu chimiraşul în mină. Se încinse cu el, se dete de trei ori peste cap, gîndind să se facă o pasăre, şi îndată se făcu. Se dete iară de trei ori 80 peste cap şi se făcu om la loc. Cît p-aci să se piarză de bucurie, dară se stăpîni. Încinse chimirul pe piele ca să nu se vază şi se feri d-a spune fraţilor ceva. Pasămite, zîna aceea era ursitoarea lui cea bună. 85 După ce se făcu ziuă, se întoarseră cu fraţii lui la bordeiul lor, şi aduseră mulţime de vînat. Peste cîteva zile plecară iară. Dînd caii la păşune, fraţii cei mari ziseră lui Ţugulea să păzească el caii, căci dînşii sunt obosiţi. 90 Cum se culcară şi adormiră. Ţugulea priponii caii, apoi, dîndu-se de trei ori peste cap, se făcu o albină şi plecă înspre miazănoapte încotro şedea Zmeoaica pămîntului. După ce ajunse acolo, zbîrn! în sus, zbîrn! în jos, intră 95 în casa zmeoaicei şi ascultă ce vorbea cu zmeii, ginerii săi, şi cu zmeoaicele, fetele sale. Intre altele, auzi zicînd zmeoaica bătrînă: — Ia vedeţi, fetelor, mai sade vinele alea ale lui Ţugulea în cutia în care le-am aşezat eu după sobă? 100 — Mai şade, răspunse zmeoaica cea mică, azi le-am vă- zut, nu mai departe. — Iaca, voi o să vă duceţi la casele voastre, zise bătrîna cea zbîrcită; să ştiţi,să vă temeţi de Ţugulea ăsta, afurisitul; căci şi mie mi-e frică de dînsul, măcar că i-am luat vinele- 105 Tot de la dînsele mai auzi Ţugulea că peste cîteva zile are să se facă nunta zmeoaicei celei mici, şi pentru veseliile de nuntă trebuindu-le vînat, zgripsoroaica scofîlcită împărţi pe fiecare din gineri pe unde să vîneze. Ii fu destul pentru astă dată că auzise şi atît. 270 110 Cînd se întoarse la fraţii săi, începuse a intra alba în sat. — Sculaţi, fraţilor, le zise el, că iată ne-a luat ziua de pe urmă. — De ce ne-ai lăsat să dormim atît de mult? îi ziseră 116 fraţii, dojenindu-1. El tăcu din gură. Se sculară ei şi plecară după vînat, apoi se întoarseră acasă. Ţugulea acum se culca afară în toate nopţile, şi tot plă-120 nuia cum să facă să-şi ia vinele. El se ducea mereu pe la zme-oaică, fără să ştie cineva, şi pîndea vreme cu prilej cînd să-i vie bine să-şi ia vinele. Intr-o seară se făcu muscă, intră pe coş în cămara unde era cutia cu vinele, pe cînd zmeoaica nu era acasă; aci daca 126 intră se făcu om, luă vinele din cutie şi le puse la picioarele lui. Cum le puse, se lipi, parcă fusese acolo de cînd lumea. Se făcu iară muscă şi plecă acasă. A doua zi, noaptea, trebuia să meargă zmeii la vînat pentru nuntă. 130 Ţugulea se duse mai întîi în calea zmeuluiceluimai mare. Cînd se apropie de el, calul zmeului începu a sforăi; dară zmeul îi zise: — De! cal de paraleu, că doară nu va fi adus cioara osciorul şi vîntul perişorul lui Ţugulea pe aici, căci vinele lui 135 sunt la soacră-mea după sobă. — De unde ştii tu aşa bine? îi zise Ţugulea. Dă-te jos să ne vedem şi să ne luptăm. Zmeul, cum îl văzu, îngheţă sîngele într-însul. Se apucară la luptă în buzdugane, dară Ţugulea cum aduse buzdu-140 ganul său şi lovi pe zmeu, îi luă mirul, apoi îi tăie capul, îi luă calul şi armele şi plecă înaintea zmeului celui mijlociu. Asemenea îi făcu şi lui. Apoi plecă înaintea zmeului celui mic. După ce se întîlni şi cu zmeul cel mic, se luă la luptă şi 145 cu dînsul. Se bătură întîi în buzdugane, buzduganele se sfă-rîmară; se luptară cu suliţele, acestea se rupseră; se apucară apoi în săbii, a zmeului se frînse. După aceea se luară la luptă dreaptă, se luptară ce se luptară şi, înfrîngînd pe zmeu, îi tăie şi lui capul. îi luă şi lui armele şi calul şi plecă acasă 150 cu dînsele. Cînd ajunse se crăpa de ziuă; legă caii şi puse bine armele zmeilor. 271 155 160 165 170 175 180 185 190 195 272 Apoi sculă pe fraţi să meargă la vînat. Cînd văzură fraţii caii se minunară. îl întrebară, dară el nu voi să le spuie nimic, zicînd că nu ştie. încălecară fraţii pe caii zmeilor şi porniră. Ţuguleaînsă încalecă pe calul zmeului celui mic, căci era mai vînjos. Zmeoaica, văzînd că întîrzie ginerii, zise fiicelor sale: — Asta nu e lucru curat. Ia vedeţi vinele lui Ţugulea sunt ele unde le-am pus eu? — Ba nici ca cit, îi răspunseră fetele, după ce căutară. — Bărbaţii voştri trebuie să fie răpuşi. Ţugulea a făcut pozna. Duceţi-vă în pădure pe unde are a trece el şi faceţi precum v-am zis. Ţugulea, trecînd cu fraţii săi prin pădure, văzu o vie cu struguri. El simţi că asta nu poate să fie lucru curat. Cum de nu mai văzuse el astă vie în pădure? Frate-său cel mai mare vru să ia un strugure. Ţugulea îl opri. Apoi descăleca, scoase paloşul şi începu a tăia la viţe. Deodată începu a curge din viţele tăiate nişte sînge negru ca păcura. Fraţii se mirară de aceasta. Apoi, incălecînd ei, porniră. Merseră ce merscră şi dete peste o livede cu pruni. Ţugulea nu lasă pe fratele cel mijlociu să ia prune, ci făcu ca şi la vie, şi din prunii tăiaţi curse iară sînge. După ce mai merse, dete peste o fîntînă. El ştia că prin acea pădure nu era nici o fîntînă. Nu lăsă pe fraţi să bea apă. Ci luînd suliţa, înţepă fundul fîntînei de mai multe ori, şi deodată începu a gîlgîi un sînge mohorît şi cu rea duhoare. Gîlgîia ca dintr-o vacă. Acestea erau fetele zmeoaicei, care voiau să otrăvească pe Ţugulea, feciorul moşului şi al mătuşei. Mergînd ei împreună, Ţugulea zise fraţilor săi: — Ia uitaţi-vă, fraţilor, de vedeţi ce este, că nu ştiu ce mă dogoreşte. —- Ce să fie! răspunseră fraţii uitîndu-se, iacă un norişor roşu, vine după noi ca vîntul. — Aia este zmeoaica bătrînă, măi, zise el. Vine după mine. Voi împrăştiaţi-vă care încotro şi vă duceţi acasă, ca să nu vă aflaţi în calea ei, căci vă face mici fărîmi. După ce se despărţiră, Ţugulea intră într-o peşteră să se adăpostească pînă va trece zmeoaica. Urgisita de zme-oaică unde venea, măre, venea turbată de mînie, trecu ca fulgerul pe lingă peşteră şi apucă înainte, că nu vedea cu ochii de cătrănită ce era. Ţugulea îndată ieşi din peşteră, încalecă şi pe ici ţi-e drumu. O luă la sănătoasa înapoi spre răsărit şi merse, şi merse, pînă ajunse la curtea unui împărat care de douăzeci de ani lucra un zid nalt foarte, ce cădea înspre partea 200 moşiei zmeoaicei, nici el, vezi nu avea pace de dînsa , şi tocmai atunci îl isprăvise. Cum ajunsese acolo Ţugulea, spuse împăratului că omo-rîse pe ginerii şi pe fetele zmeoaicei. Apoi îi zise să dea poruncă grabnică la toţi fierarii ca să-i facă îndată o mă-205 ciucă de fier mare cu care să omoare şi pe zmeoaica bă-trînă. împăratul priimi bucuros să facă Ţugulea orice o şti el, numai să se scape de blestemata de zmeoaică. Ţugulea puse de făcu o gaură în mijlocul zidului cetă-210 ţii, apoi porunci şi se aduse o grămadă de bucăţi de lemne, cărora le dete foc în mijlocul cetăţii; în acel foc puse măciuca de fier ca să arză să se facă roşie. Zmeoaica, după ce alergă într-o parte şi într-alta şi nu găsi pe Ţugulea, mirosi ea că trebuie să fie la împăratul 215 cel cu zidul mare. Se întoarse şi să te ţii, pîrleo! într-un suflet ajunse, căzînd lingă zid de osteneală şi amărăciune. Apoi se sculă cum putu şi vru să sară peste zid. Sări, însă în sec. Dacă văzu că-i este peste putinţă a sări pe dasupra zidului, se urcă pînă la gaura ce o făcuse Ţugulea şi începu 220 a sorbi, Aurind să înghiţă totul ce era în cetate. împăratul şi oamenii din cetate se păreau a fi sorişi pe părete, atît îi înmărmurise frica. Ţugulea nu-şi pierdu cumpătul ci, cu măciuca roşie ca focul şi ţiind-o de coadă, merse la gaură. Cînd sorbi o dată zmeoaica, trase măciuca 226 arsă tocmai în inimă. O dată răcni zmeoaica zicînd: — M-ai mîncat friptă, Ţugulea! şi muri pe loc. împăratul, boierii şi locuitorii acelei împărăţii mulţumiră lui Dumnezeu că i-a scăpat de zmeoaică, de fetele 230 şi de ginerii ei, căci multe rele le făceau; iară mîntuitoru-lui lor îi ziseră „Ţugulea viteazul şi înţeleptul“. După aceea, împăratul ridică pe Ţugulea la mare cinste. Ţugulea trăi acolo cîtva timp ca în sinul mă-sii. Dară nişte zavistioşi de boieri băgă în inima împăratului frica 235 că Ţugulea odată, odată are să-i ia ţara. Cum auzi unele ca acestea, împăratul se gîndea ce meşteşug să facă ca să scape de el. în sfîrşit ascultă poveţele celui mai pizmătăreţ din boierii cei bătrâni. 273 25 ! Vţ ^ ! , \ * 240 245 250 255 260 265 270 275 280 Trimise şi chemă pe Ţugulea. El veni. — Ţugulea viteazul, zise împăratul, Sfatul împărăţiei; mele a găsit cu cale să te duci la împăratul ştirilor, în petit,, să-i ceri fata pentru mine. — Daca Sfatul împărăţiei a găsit cu cale, eu sunt gata să mă supui, răspunse el. — Apoi pe cînd hotărăşti ziua plecărei? — Cînd ar fi după mine, şi mîine. îi gătiră cărţile ce trebuia să le ducă Ţugulea, îi dete bani şi porni, după ce îşi luă ziua bună de la împărat şi boieri, iară gloatele îl petrecură pînă afară din cetate şi se uitară după dînsul pînă nu-1 mai zăriră. Ţugulea se duse mai întîi de se întîlni cu fraţii lui. Le spuse şi lor cum a omorît pe zmeoaica cea bătrînă, apoi le făcu cunoscut şi treaba cu care l-a însărcinat împăratul. Le dete şi lor niţei bani ca să-i ducă părinţilor, apoi se îmbrăţişară şi plecară. Fraţii lui Ţugulea începuse a se uita la el cam chion- * dorîş. Ei nu se puteau învoi cum de Ţugulea să ajungă să le facă lor ruşine. Ei mai mari şi să rămîie mai pe jos decîti el, ca nişte bobleţi. Ducîndu-se Ţugulea la treaba lui, întîlni în cale pe; un om care striga că moare de foame. Se apropie de dînsul să vază ce fel de om este acela. Cînd, ce să vază? un: om ca toţi oamenii umbla după şapte pluguri ce ara şi din gură nu mai tăcea. — Ce voinic mare eşti tu, omule, de mănînci brazda de la şapte pluguri şi tot strigi că mori de foame? îl întrebă Ţugulea ca p-un prieten. — Eu nu sunt voinic, răspunse flămîndul, ci voinic este Ţugulea, feciorul moşului ş-al babei, care a omorît pe zmeoaică, pe fetele şi pe ginerii ei. — Eu sunt acela, îi zise Ţugulea. — Daca eşti tu, ia-mă şi pe mine cu tine, că poate ţi-oî prinde bine la ceva. îl luă şi plecară. După cîteva zile de călătorie, dete peste un alt om, în gura căruia curgea apa de la nouă fîn.-tîni şi tot striga că moare de sete. îl întrebă şi pe acesta ca şi pe flămînd. Şi daca căpătă un răspuns care semăna cu al flămîndului, îl luă şi pe acesta cu sine, şi plecă mai departe. Se duse, se duse şi iară se mai duse. Iară cînd fu să treacă nişte munţi, întîlni un alt om, cu două pietre de 274 moară de picioare, care sărea din munte în munte şi cînd fugea, iepurele pe spinare netezea, şi striga că n-are loc unde să fugă. :285 Ţugulea îl întrebă ca şi pe ceilalţi, iară omul răspunse tot ca ei. ll luă şi pe acesta şi porni înainte cu Dumnezeu. în calea lor mai întîlni un om cu o mustaţă albă şi cu alta neagră, îmbrăcat cu nouă cojoace şi striga că moare de frig, deşi era pe la nămiezi şi soarele ardea ca în luna lui •290 cuptor. După ce îl întrebă şi el voi să meargă cu dînsul, Ţugulea îl luă şi pe acesta, şi înainte, tot înainte şi înapoi nu se uita. , Merse ce mai merse şi, cînd fu pe la amurgit, întîlni un 295 om care se uita în sus cu un arc în mină. Ţugulea îl întrebă: — Da’ ce faci acolo, omule? — Ce să fac, răspunse el, iaca un ţînţar a ajuns tocmai la vîntul turbat şi voi să-l dobor d-acolo cu săgeata mea. 300 — Voinic trebuie să fii, omule, îi zise Ţugulea, daca tu poţi să vînezi un ţînţar pe care noi nu-1 vedem. — Ce are a face! Voinic este Ţugulea, fiul moşului şi al babii, care a omorît pe zmeoaica cu fetele şi cu ginerii ei cu tot, zise omul. 306 —- Eu sunt, răspunse Ţugulea. — Daca eşti tu, ia-mă şi pe mine cu tine, că poate ţi-oi prinde bine la ceva. După ce mai merse ce merse, ajunse în nişte văi foarte frumoase de unde se întindea nişte munţi împodobiţi cu 310 copaci şi cu o verdeaţă care desfăta inima, şi acolo dete peste un om, care nu ştiu ce tot bombănea el din gură şi cînd ameninţa cu toiagul ce ţinea în mînă,pe dată se făcea cîte o sută de păsărele. Apoi daca îl întrebă Ţugulea cu ce vitejii face el minu-316 nile astea, el răspunse că Ţugulea este viteaz care a făcut atîtea şi atîtea voinicii. Aflînd omul că vorbea cu Ţugulea, s-a luat şi el după dînsul, ca şi ceilalţi. Şi merse cu toţii, merse, merse ca cuvîntul din poveste 320 ce d-aci înainte se găteşte, şi pe unde ajungea întreba de împăratul stririlor. Pe la cetăţi şi sate, pe unde mî-neau ei noaptea, toţi îi conăceau şi îi găzduiau cu bucurie cînd auzea de numele lui Ţugulea. 24* 275 325 330 335 340 345 350 355 360 365 Iară cînd fu într-una din dimineţi, zăriră turnurile cetăţii unde locuia împăratul stririlor. întinseră piciorul la drum şi cînd era înde seară, ajunseră şi ei la porţile cetăţii. A doua zi se sculară, pe ochi mi se spălară, se îmbrăcară, se scuturară şi pe Domnul lăudară, că le-a ajutat de au ajuns vii, nevătămaţi. Spuse Ţugulea tovarăşilor săi pentru ce a venit, iară ei răspunseră că dacă împăratul nu va voi să-i dea fata de bună voie, apoi o vor lua-o ei cu nepusă în masă, că doară nu sunt ei de florile mărului cu Ţugulea viteazul.. După ce a dat împăratului cărţile ce adusese Ţugu.lear acel împărat îi zise: — Sunt gata a-ţi da fata, daca îmi vei săvîrşi cu bine slujbele cu care am să te însărcinez; iară de nu,, unde îţi stau picioarele îţi va sta şi capul. Aceasta să o ştii. îţi dau soroc pînă mîine să te gîndeşti, daca te încumeţi ori ha- — Mă încumăt, luminate împărate, îi răspunse Ţugulea. Porunceşte. — Pînă mîine dimineaţă să-mi mănînci nouă cuptoare* de pîine, îi porunci împăratul. — Să se puie la caîe coacerea lor cît mai curînd, răspunse Ţugulea. Hotărîră cînd să vie să înceapă a mînca. Se puseră şi paznici care să ia aminte. Pe seară veniră cu toţii. Apoi uitîndu-se la Flămîndul, Ţugulea îi zise: — Să te vedem, nene Flămîndule. — Las’ pe mine, răspunse acesta. Luaţi-vă eîte o pîine, ca să aveţi şi voi ceva gustărică. Şi începînd a arunca cîte zece pîini în gură şi a le înghiţi, sfîrşi cuptoarele pînă la miezul nopţii. Parcă arunca după spate. Mai adună şi codriceii ce mai rămăseseră de la tovarăşi, îi înghiţi şi pe aceştia şi începu a striga: — Mor de foame! mor de foame! Strejarii, care rămaseră ca nişte bostromengheri, uitîndu-se cum piereau pîinele, se duseră de spuse împăratului despre cele întâmplate. Se minună şi împăratul. Apoi zise să-i aducă nouă bufi de vin şi porunci lui Ţugulea să le bea pînă în ziuă. Ţugulea zise Setosului: — Pe dînsele, nene Setos. — Numai atît? întrebă el. 276 Trase cepurile la cîteva buţi dodată, şi pe toate le înghiţea de părea că intră vinul în pămînt. După ce le isprăvi, începu şi el a striga: — Mor de sete! mor de sete! 870 împăratul începu a se îngrijura cînd îi spuseră strejarii cele ce se întîmplară şi începu a încălzi cuptorul cel mare cu nouă cară de lemne. Dînd poruncă lui Ţugulea de a intra în cuptor, el se uită la Frigurosul şi-i zise: 875 — A venit şi vremea ta, nene Mustăţio. — Cum o să vă pui să faceţi niţele cuie, clănţănin-du-vă dinţii! răspunse el. Şi în adevăr, cum ajunse la cuptor, carele era roşu ca para focului, puse mîna pe mustaţa lui cea albă, smulse 380 cîteva fire dintr-însa şi le aruncă în cuptor. Deodată la gura cuptorului se făcu brumă. Apoi intrară în cuptor toţi megiaşii lui Ţugulea cu dînsul împreună şi începură a striga că le degeră. Cînd veni împăratul şi văzu, se luă de gînduri cu Ţu-885 gulea ăsta năzdrăvanu. Şi cerînd ei, împăratul porunci de mai aduse nouă cară de lemne, le dete foc, dară parcă ardea pe gheaţă. împăratul acela avea o pşţircă de fată slujitoare, care se lua în goană cu ogarii. 890 Porunci lui Ţugulea să trămiţă şi el pe cineva din ai săi ca împreună cu fata să se ducă la Fîntîna Ielelor, să aducă cîte două urcioare de apă. Daca omul său va veni înainte, îi va da pe fie-sa; iară daca slujitoarea lui va veni mai-nainte, să ştie că pe toţi megiaşii lui îi pune în ţeapă 395 şi pe dînsul într-una mai sus decît pe toţi. Ţugulea priimi. Apoi uitîndu-se la soţul său cel cu pietrele de moară de picioare, îi zise: — Ce zici tu, verişcane, umflăm noi fata, ori ne odihnim în vîrful ţepelor? 400 — Să cercăm şi noi, poate că vom lăsa frigările alea pe seama împăratului. Omul cu pietrele de picioare şi fata fugătoare porniră împreună, fiecare cu cîte două urcioare, şi aide, aide, de vorbă, ajunseră la Fîntîna Ielelor. 405 Aci, fata umblă cu şmecherii. Şi cum era şi cam nurlie, mîglisi pe omul cu pietrele de picioare şi îl înduplecă să se puie cu capul în poala ei, pînă s-or mai odihni niţel, şi să-i caute în cap. Tot căutîndu-i în cap, el adormi. 277 Fata cum îl văzu că adormi bine, luă o căpăţînă de cal us-410 cată ce era acolo alăturea, îi puse capul binişor pe dînsa, îi varsă urcioarele lui, ia p-ale ei şi o plecă la sănătoasa. Nici drumul ei, nici picioarele ei. Ţugulea cu ai săi sta pe o măgură şi se uita înspre locul de unde trebuiau să vie cei trimişi să aducă apă. Cînd, vede 415 pe fată. Unde venea, măre, venea ca vîntul. Omul nu se vedea, nu se auzea. Atunci zise săgetătorului celui dibaci: — Ia te uită, fîrtate, de vezi ce face megiaşul nostru. — Doarme cu sforăitele, răspunse acesta, cu capul pe o căpăţînă de cal mort şi uscată. 420 Unde întinde arcul, dădu drumul săgeţii, şi tranc! drept în căpăţînă de cal lovi, de sări cît colo de sub capul omului. Acesta odată sări în sus, şi ia pe fată de unde nu e. Umplu urcioarele numaidecît. Apoi ca gîndul porni sărind cîte zece conace dodată; ajunse pe fată tocmai la 425 poarta palatului şi, trecînd pe lîngă dînsa, îi sparse şi urcioarele cu pietrele de la picioarele lui. Cînd duse urcioarele sus la împăratul, acesta întrebă: — Dară fata unde a rămas? — Vine pe urmă, îi răspunse Ţugulea. 430 Ajungînd şi fata şi mergînd şi dînsa la împăratul îi spuse toată şiritenia. împăratul toată noaptea n-a putut să doarmă, frămîn-tîndu-se de gînduri. A doua zi, unul din sfetnici, care ştia păsul împăratului, veni şi-i spuse ce să mai zică lui Ţu-435 gulea să mai facă. Plăcu împăratului sfatul şi, chemîndu-1, îi zise: — Ţuguleo, mi-ai făcut tot ce ţi-am poruncit, încă o slujbă mai cer de la tine şi apoi pace. — Porunceşte mai degrabă, împărate, căci poate să se 440 supere împăratul ce m-a trimis de atîta zăbavă, şi aceasta n-aş voi-o nici în ruptul capului. — Să-mi faci să nască într-o noapte 50 de femei sterpe! — Ce mai treabă! zise Ţugulea. Să se aducă numai de-cît la faţa locului. 445 Porunci împăratul de aduse cincizeci de femei şi le-a băgat pe fiecare în cîte o cămară. Ţugulea ridică ochii către vrăjitor şi zise: — Arată, învăţatule, ce poate toiagul tău cel plin de vrăji. 450 — Putea împăratul să dea porunci mai grele de făcut; aceasta este jucărie, răspunse el. 278 Şi intrînd în cămările femeilor, bomboni la fiecare cîte ceva din gură, şi pe fiecare le lovi uşor cu toiagul pe spinare, apoi ieşi. Una după alta ele născură pînă dimineaţă. 455 Cînd veni împăratul a doua zi şi auzi orăcăitul copiilor de-i împuiase urechile, se luă cu mîinile de păr şi plecă îndată. Cînd să pîşească pragul porţii de la aceste case, ca să se ducă la palatul lui, vrăjitorul îl atinse şi pe dînsul cu toiagul, şi îndată se pomeni cu cîţiva boboci de raţă măcă-460 ind după dînsul. Rîseră şi împărăteasa şi sfetnicii cînd văzură pe împăratul cu bobocii după dînsul. Iară el se spăimîntă de poznele ce făcuse Ţugulea şi, nemaicutezînd să-i mai dea vreo poruncă, oţărî să-i dea 465 fata. După ce se pregătiră tot ce trebuia de drum, Ţugulea luă pe fata împăratului şi porni, petrecîndu-i împăratul cu toată sila lui, cu trîmbiţe şi cu buciume, cu tobe şi cu surle pînă afară din cetate. 470 Şi luîndu-şi ziua-bună de la împăratul, Ţugulea îşi cătă de drum, lăsînd pe fiecare din megiaşii săi pe la locurile de pe unde îi luase. Mergînd el, băgă de seamă că fata împăratului stririlor era tristă. Iară dacă o întrebă care să fie pricina de stă 476 tristă, ea îi răspunse: — Sunt în stare să-mi fac seamă singură, dacă voi cădea în mîna împăratului celui ce te-a trimis pe tine, şi nu m-ăi lua tu. îi plăcu lui Ţugulea vorbele astea şi îi merseră tocmai 480 la inimă. N-avea însă ce face. Trebuia să se ţie de cuvîntul ce dase celui ce l-a trimis. Pe drum văzu un vultur. Ţugulea trase o săgeată din tolbă, o aşeză la arc şi îl luă la ochi. Vulturul îi zise: — Nu da, Ţugulea viteazu, că mult bine ţi-oi prinde 485 cînd vei fi în nevoie şi te vei gîndi la mine. Ţugulea îl lăsă şi plecă înainte. Ajungînd într-o pădure mare şi înnoptînd, a mas acolo. Făcu un foc mare şi se puse a se odihni. Cînd fata, dodată, strigă speriată: — Ursul! 490 Ţugulea, de unde şedea şi începuse a aţipi lîngă foc, o dată sări drept în sus, puse mîna pe arc şi pe paloş; cum văzu ursul, îl luă la cătare cu o săgeată. Ursul însă stătu locului şi începu a striga: 279 — Nu mă omorî, Ţugulea viteazul, ci mai bine seoa-495 te-mi steapul ce mi-a intrat în labă, că mult bine ţi-oi prinde'şi eu cînd vei fi vrodată în nevoie şi te vei gîndi îa mine. Ţugulea se opri, iară după ce veni ursul la dînsul, se căzni pînă ce îi scoase steapul, apoi îl legă la bubă şi ursul 500 plecă mormăind de unde a venit. A doua zi, pornind dis-de-dimineaţă, a mers toată ziua. Cînd era însă pe la scăpătatul soarelui, ajunse şi el la împăratul ce-1 trimisese. Cum ajunse, îi înfăţişă pe fata împăratului stririlor. 505 împăratul, cum văzu pe Ţugulea, intră în grozile morţii. El îl credea pierit. Apoi priimi cu mare cinste pe fată şi-i pregăti pentru dormit cămara unde dormea mă-sa. Lui Ţugulea îi dete şi lui o cămară în palaturile împărăteşti. Apoi spuse împăra-510 tului tot ce păţi pînă ce îi aduse fata. Peste noapte, împăratul ţinu sfat. El zise sfetnicilor săi: — Ce socotiţi, boieri dumneavoastră, să facem cu Ţugulea ăsta? El ne-a scăpat de neaga-reaua aia de zmeoaică 515 şi de ai săi. Acum nu care cumva să-i vie poftă să şi domnească? Şi atunci, ce ne facem noi? O să se verse sînge peste sînge şi cînd, în cele de pe urmă, tot el, pare-mi-se, o să biruiască. — Nu te teme, împărate, zise sfetnicul cel pizmăiă--520 reţ, ne curăţăm noi de el, numai să porunceşti cuiva să-l otrăvească, ori să-l puie bine. — Ce stai dumneata de vorbeşti? zise alt sfetnic; cu otravă se răsplăteşte cel ce a făcut atîtea slujbe şi ne-a scăpat de nevoia ce era pe capul nostru? 525 — Ai dreptate, răspunse un al treilea sfetnic; eu dau cu părerea că cinste împărătească să se dea lui Ţugulea şi să se aşeze în trebile împărăţiei cele mai înalte, să se rădice la rangul de boier din doisprezece. Mai ziseră unii una, alţii alta, dar nicicum nu se în-550 ţelegeau, din pricina pizmătareţului de boier. — Eu socotesc, răspunse împăratul tăindu-le cuvîntul, că ar fi cu dreptul ca el să ia de nevastă pe fata împăratului stririlor ce o aduse acum; căci el şi-a pus viaţa în primejdie de a adus-o. Deşi îmi place prea mult, de mi se scurg 585 ochii după o aşa bucăţică gingaşă, dară mă lipsesc de un aşa odor şi-l las pe seamă cui mi l-a adus. Apoi, după ce 280 îl voi dărui împărăteşte pentru slujbele ce a făcut mie şi locuitorilor împărăţiei mele, să-l poftesc a se duce la ţara lui. Astfel putem scuti pe biată sărăcime de vărsa-640 rea de sînge, căci nu crez eu ca un viteaz ca dînsul să se cerce a se atinge de drepturile mele rămase de la moşi, de la strămoşi. Numai să întrebăm şi pe fată, daca vrea să-l' ia de bărbat. — înţelepţeşte ai grăit, împărate, răspunseră cea mai 546 mare parte din sfetnici, şi judecata măriei-tale va fi plăcută şi lui Dumnezeu. A doua zi, împăratul chemă pe Ţugulea şi pe fata de împărat în divanul cel mare, şi le spuse ce a găsit cu cale Sfatul împărătesc. 550 Fata împăratului răspunse: — Să-ţi dea Dumnezeu ani mulţi, împărate, şi să domneşti cu pace. Aşa mi se pare şi mie a fi după dreptate. Eu însămi era să ţi-o spui, daca n-ai fi voit să cunoşti. Cînd o împărăţie are parte de un stăpînitor aşa de drept şi 555 nepărtinitor, ferice de noroadele din împărăţia aceea. — Văzui şi eu, împărate, o judecată dreaptă în viaţa mea, zise şi Ţugulea. Şi fiindcă tu îmi dai fericirea, braţul meu este închinat împărăţiei tale. Cînd va cădea vro pacoste pe capul norodului tău, gîndeşte-te că este pe lume un 660 Ţugulea care va fi gata a-şi vărsa sîngele pentru tine şi pentru ţara ta. Apoi Ţugulea, după ce priimi şi daruri împărăteşti, peste cîteva zile porni cu logodnica lui, gîndul fiindu-i să meargă a-şi mai vedea părinţii. Şi într-acolo şi porni. 565 Cînd a plecat Ţugulea de la curtea împărătească, împăratul cu ai lui l-a petrecut cu cinste împărătească pînă la hotar. Şi despărţindu-se, îşi luară ziua bună unii de la alţii. Fata şi Ţugulea parcă zbura, iar nu mergea, de bucurie că le împlinise Dumnezeu dorinţa. Şi mergînd, ajunseră la 570 locul de întîlnire cu fraţii săi, pe cînd soarele era în cruci, Cînd văzură fraţii pe Ţugulea cu o logodnică mai frumoasă decît florile şi mai albă decît spuma laptelui, îi puseră gînd rău. Pînă a nu se culca, ei se furişară de Ţugu-575 lea, se dară mai cît colea şi începură a plănui, cum să facă să se scape de el. Noi acum o să fimderîsîn sat, pe iîngă fratele nostru, zice cel mijlociu. — Să răpunem pe Ţugulea, zise fratele cel mai mare, 680 Tu să-i iei calul şi eu nevasta. 281 Cum. plănuiră, aşa şi făcură. Peste noapte se sculară şi cu o mină tremurîndă taie pe Ţugulea, îi ia fata şi calul şi o rup d-a fuga; şi fugi, şi fugi, pînă ce, cînd se crepa de ziuă, era aproape de satul 585 lor. Fata unde se puse pe un plîns de nu o putură mmgîia cu nici un chip. — Noi suntem înţeleşi, îi ziseră fraţii. Să ştii că te omorîm şi pe tine, daca ne vei spune că noi am ucis p® 590 Ţugulea. Ajunseră la părinţii lor. Cînd auziră părinţii lui Ţugulea că a fost ucis într-o bătaie cu nişte zmei, după cum îi spuseră fraţii, plîngeau şi lemnele şi pietrele de mila lor. Nu puteau ei face să li se 505 usuce lacrămile de la ochi, ferească Dumnezeu. Şi se tîn-guiau şi se boceau, de nu se mai puteau astîmpăra. Fata plîngea şi ea, biet, înfundat, căci nu cuteza să dea grai din gura ei. Ţugulea scăpase cu o scînteie de viaţă, căci fraţii nu-1 000 omorîse de tot. Cînd a fost dat ei cu sabia, le-a tremurat mina de frică şi nu i-a retezat capul. El, viindu-şi niţel în simţiri, şi neputîndu-se scula, a început a geme de durere şi urgie, mai cu seamă cînd văzu că nu era lîngă dînsul nici fata, nici calul. 005 Şi gîndindu-se la triştea lui şi la biata fată pentru care nu ştia ce o să pată şi ea din mîna fraţilor lui, îşi aduse aminte de vultur şi de urs. Nu trecu mult şi se pomeni cu vulturul la capul lui. Şi pe cînd îi spunea ce păţi, odată se auzi prin pădure gla-010 sul ursului: mor! mor! mor! Venea, nene, ursul, de duduia pădurea, trosnea uscăturile pe unde călca şi răpăia ramurile pe unde trecea. Vulturul cît p-aci era s-o ia la sănătoasa, dară daca văzu 015 că şi ursul vine în ajutorul lui Ţugulea, se lăsă din zbor iarăşi lîngă dînsul. Abia mai putu Ţugulea să spună şi ursului ce păţi. Apoi cu grai stins ceru niţică apă. Vulturul se repezi la fîntînă şi-i aduse apă în guşă. Pînă atunci zise ursului să-i 020 pipăie ranele, fiindcă el nu e cîrnic, şi să-i aşeze toate oscioarele la locul lor, de vor fi zdrobite. 282 m Cum îi aduse apă, Ţugulea bău. Ursul zise vulturului: — Ce vom face acum şi noi pentru binefăcătorul nostru, ca să nu-1 lăsăm să moară? 625 — Să-mi cauţi două citurele, răspunse vulturul, să mi le legi de picioare, şi mă voi duce ca gîndul să aduc leacuri ţ pentru Ţugulea de la apa Iordanului, unde sunt două fîntîni cu apă vie şi apă moartă, căci şi el ne-a făcut atîta bine. Căută ursul eiturelele, le legă de picioarele vulturului şi 630 acesta zbură ca vîntul înspre apa Iordanului şi se întoarse ca gîndul. Ursul nu se mişcă de la capul lui Ţugulea. Cum veni vulturul, turnă ursul apă moartă peste toate ranele şi se închegă carnea, turnă apoi de două, trei ori, 635 apă vie şi se vindecă Ţugulea de toate metehnele, rămîind cum l-a făcut mă-sa, sănătos şi întreg. Yăzîndu-se Ţugulea voinic ca şi mai-nainte, mulţumi vulturului şi ursului, apoi le zise: — Eu văz că m-aţi iubit mai mult decît fraţii mei. 640 Nu mai am nimic pe lume acum. De azi încolo voi trăi cu voi ca nişte fraţi. — Priimim bucuroşi, răspunse vulturul. Dară cum vei putea trăi departe de iubita ta şi de şoimuleanul tău? — Daca nu este cu putinţă, mai zise Ţugulea, să... 645 — Să-ţi tai cuvîntul cu miere, răspunse ursul; dară trebuie să fie cu putinţă. Vulturul se va duce ca ştafetar, să afle ce este pe la fraţii tăi. Eu voi şedea cu tine şi, cînd va fi vreme cu prilej, vei merge să-ţi iei soţia şi, de voieşti, vom conceni şi pe fraţii tăi. 650 — Bune sunt poveţele astea, adause Ţugulea. Se duce vulturul, află toate întîmplările şi se întoarse de spuse luiŢuguleaca să facă ce o face mai curînd, căci pe fa-tă o silesc toţi cu totul să ia de bărbat pe unul din fraţi, cu gînd că Ţugulea este mort. 655 Cum auzi Ţugulea, porni cu tovarăşii lui, vulturul şi ursul, şi peste cîteva zile ajunseră aproape de casa lor. Aşteptară pînă înseră şi se duseră pe-ntunerec1 în curte. Intrînd un curte, ursul începu să mormăie. Fraţii ieşiră afară speriaţi şi se luă după urs, ursul coti şi se întoarse 660 lingă Ţugulea. Intre acestea, fata îi luă armele de unde le pusese fraţii şi întîmpină pe Ţugulea cu ele. Iară vulturul se repezi la 1 Pe-ntunerec: Fila deteriorată în exemplarul textului de bază. 283 coşar, unde era calul lui Ţugulea care tot nicheza, îi dezlegă căpăstrul cu ciocul, şi el veni lingă stăpînu-său. 665 Ursul şi vulturul îşi luară ziua-bună după ce-1 văzură înarmat şi plecară zicîndu-i să se păzească a nu cădea în capcană. După plecarea lor, Ţugulea întră în casă, la părinţi. Ei nu-1 mai cunoşteau. Dară fata, cu lacrămile şuroaie pe •670 obraz, le povesti adevărata istorie a omorîrei lui Ţugulea. Fraţii lui Ţugulea adunase pe toţi megiaşii, zicînd că a intrat ursul în sat. Cînd veniră şi văzură pe Ţugulea, rămaseră ca bătuţi de Dumnezeu. Calul lui Ţugulea sări şi-i omorî pe amîndoi cu picioa-675 rele, apoi veni lingă stăpînul lui cel adevărat, lăcrimă şi îi linse mîinile. Cînd auziră megiaşii faptele cele proclete ale fraţilor lui, ziseră că urgia lui Dumnezeu a căzut peste dînşii, omorîndu-i calul. 680 Tocmai istorisea părinţilor lui tot ce păţise în pribegia lui Ţugulea, cînd deodată se auzi un zgomot în curte. Ieşiră să vază ce este. Ce gîndiţi că mi-au văzut? O ceată de ostaşi. Căpetenia ostaşilor descălecă, se apropie şi-i dădu nişte cărţi împărăteşti. 685 Împăratul stririlor murise. Această carte ce-i aduse era adiata împăratului. Căci bolnav fiind pe patul morţii, l-a fost întrebat sfetnicii şi gloatele pe cine le lasă împărat, pentru că n-avea alţi copii. împăratul le-a fost răspuns că mai vrednic nu cunoaşte *690 pe nimeni decît pe Ţugulea. Atunci s-a scris adiata, s-a iscălit de împărat şi de toată obştea. A două zi, Ţugulea a pornit la împărăţia lui cu soţia şi părinţii săi. Cum ajunse acolo, veni ştire că este ales de împărat şi la cetatea ce o scăpase din urgia zmeoaicei, a 695 fetelor şi a ginerilor ei. Pasămite murise şi împăratul d-acolo şi nici el n-avea urmaşi. Apoi Ţugulea, unind amîndouă împărăţiile, se cunună cu fata, iubita lui, şi făcu o nuntă de se duse vestea peste tot pămîntul şi rămase de povestit la urmaşii urmaşilor lor. .700 Şi domniră pînă ce Dumnezeu voi cu ei. Iară eu: Încălecat pe un lemn, La bine să vă îndemn; încălecat pe un cocoş Să vă spui la moş pe groş'. COPIII VĂDUVULUI ŞI IEPURELE, VULPEA, LUPUL ŞI URSUL A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un om. EI avea o fată şi un băiat. Şi ® rămîind văduv de muma copiilor, îl îndemnă ariciul să se însoare de a doua oară. Neveste-sei îi sta aceşti copilaşi ca sarea în ochi. Nu era dimineaţă, nu era seară, nu era clipă lăsată de la Dumnezeu să nu-i amărască. Cînd îi ciocmăgea, cînd îi cicălea şi cînd îi da tutulor răilor 10 gonindu-i. Copiii, biet, ca copiii, nu ştiau ce să facă, ce să dreagă, ..ca să umble după placul ei; dară în deşert. Nu mai aveau zi albă, căci ea se ţinea mereu de eîra lor. Intr-o zi, ea zise bărbatului ei: 16 — Mă, bărbate, de nu ţi-ei lua copiii să-i duci undeva în pustietate, ca să-i prăpădeşti, eu pîine cu sare de pe un taler cu tine nu mai mănînc. — Da bine, fa nevastă, cum să prăpădesc eu aşa bunătate de copilaşi? Şi unde să-i duc? 20 — Nu ştiu eu d-alde astea. Să faci ce zic eu, ori mai multe nu. Ce era să facă bietul om? Să nu o asculte, îi era că i se risipeşte casaşi îşi pierde rostul. Să o asculte, îi era milă de copii. După ce-1 mai ciocmăni muierea o toană, puse în 26 gînd să-i facă v-oia, căci limbuţia nevestei îl scosese afară din ţîţîni. 285 Se sculă, deci, de dimineaţă, îşi luă copiii şi plecară împreună cu vorba că merge la lemne. Fata, ca una ce era şi mai mare decît băiatul, luă în şorţ vro doi pumni de-30 mălai şi presără pe drum, pînă în pădure. Aci daca ajunseră, tatăl lor le făcu focul, apoi le zise: — Iată, copii, v-am făcut focul; staţi aici şi vă încălziţi, că eu mă duc ia, cît colea, să tai niţele lemne, şi cînd mă voi întoarce am să vă aduc mere. 35 — Bine, tătuţă, răspunseră copiii, numai să nu zăbo- veşti mult, căci ne este frică singuri. — Fiţi pe pace din partea asta. Zise şi plecă. El se opri la o depărtare cît arunci cu o zburătură de ţandără, şi se sui într-un copaci şi legă un 40 căpătîi de scîndură de vîrful copaciului. De cîte ori batea vîntul scîndură se lovea, iară copiii ziceau: — Auzi, tata taie lemne. El însă se întoarse la nevastă, şi îi spuse ceea ce făcuse. Iara daca se făcu seară, puseră masa şi mîncară. 45 Mai rămîindu-le nişte fărămituri, îi zise nevasta: — Unde or fi copiii tăi, bărbate? Ar putea să mănînce şi ei ceea ce ne-a rămas. — Iată-ne aci şi noi, iată-ne aci. Şi ieşiră de după coşul bordeiului şi mîncară. 50 După ce se sculă tatăl copiilor, vitrega întrebă pe copii cum a nemerit de s-au întors. Iară fata îi povesti tot ce făcuse, şi cum se ascunseseră după coş, daca ajunseră acasă, de frică să nu-i bată. Pasămite ei se luase după dîra de mălai ce o presărase 65 fata, cînd merseră în pădure. Mai trecu, ce mai trecu, şi strigoaica de vitregă iară se ţinu de cîra bărbatului său ca să-şi prăpădească copiii. Şi neavînd ce-şi face capului, tatăl îşi luă copiii şi plecă cu dînşii iarăşi în pădure. 60 Fata voi să ia şi de astă dată mălai, dară nu mai găsi; se duse la vatră să ia cenuşă, dară vitrega o lovi cu vătraiul peste mînă. Ajungînd în pădure, tatăl lor le făcu focul, şi îi lăsă acolo ca să se ducă să taie lemne. Şi s-a cam mai dus, şi 65 dus a fost, căci pe la dînşii nu se mai întoarse. Aşteptară ce aşteptară, şi daca văzură copiii că tatăl lor nu se mai întoarce, o luară şi ei înspre partea încotro se dusese el, ca să-l caute. Şi negăsindu-1 orbăcăiră şi ei 286 prin pădure pînă înde seară. Băiatul, mai mic fiind, începu 70 să scîncească de osteneală şi de foame. Fata se văicărea şi ea că nu ştia ce să-i dea de mîncare şi unde să se aciuieze. Umblau ce umblau, şi iarăşi se întorceau la focul unde îi lăsase tatăl lor. Băiatul scîncea mereu, că era rupt de osteneală. Amurgul dase peste dînşii nemîncaţi şi neodih-75 niţi. Atunci fata, ca să împace pe copil, să-l facă a adormi cu gîndul la mîncare şi să nu mai plîngă, băgă în spuza focului o baligă de vacă ce găsi pe-acolo prin pădure, şi zise fratelui său celui mai mic: £0 — Taci cu dada, băieţelul dadei, că uite am pus turta în foc să se coacă. Pînă atunci pune capul ici în poala dadei şi trage un somnuleţ bun. Băiatul crezu pe soru-sa şi tăcu. într-acestea iată că se pomenesc cu un unchiaş. 85 — Bună vremea, nepoţilor, le zise. — Mulţumim dumitale, moşicule, ii răspunde fata. — Dară ce aveţi acolo în foc? — Ce să avem, tată moşule, iaca am pus o baligă de vacă ca să împac copilul ăsta, care este rupt de osteneală DO şi pocîltit de foame. Şi după ce mai şezu niţel, zise moşul să o scoată din spuză că s-o fi copt. Fata se supuse; dară cam cu îndoială. Cînd ce să vedeţi d-voastră? scoase o pline albă ca faţa lui Dumnezeu. 05 Pasămite moşul acela era chiar Dumnezeu, fără însă să ştie fata ceva despre asta. Văzînd fata o astfel de minune se spăimîntă. Vezi că ştia ce pusese ea acolo, şi acum iaca ce scoase. Se puseră cu toţii şi mîncară. Mîncau mereu şi pîinea 100 nu se mai sfîrşea. Apoi moşul luă o viţă de păr din capul fetei, făcu laţuri şi un arculeţ, şi dîndu-le băiatului, le zise: — Acum aveţi pîine. Cu astea prindeţi păsărele ca să aveţi ce mînca. 105 — Mulţumim, tată moşule, mulţumim, răspunseră amîn- doi deodată. Apoi moşul învăţă pe băiat cum să se întrebuinţeze cu laţurile şi cu arcul, îi lăsă acolo şi el se făcu nevăzut. De aci înainte băiatul umbla prin pădure şi prindea pă-110 sări; iară soru-sa le gătea şi aveau de mîncare. 287 Ei se făcuseră mari şi li seurîse a mai mînea seara prin scorburi şi prin hăţişuri. Ar fi voit să aibă şi ei un locşor să puie capul pe că pălii. Umblînd băiatul in vînat, într-una din zile întîlni un 115 iepure. El întinse arcul să-l săgeteze. Dară iepurele îi zise: — Nu mă săgeta, voinicule, că ţi-oi da un pui de ai mei carele îţi va fi de mare folos. Băiatul ascultă pe iepure şi îi luă puiul. Merse mai îna-120 inte şi se întîlni cu vulpea. Ea îi zise ca şi iepurele, şi îi luă un pui. Mai merse ce merse, şi întîlnindu-se cu lupul, îi luă şi lui un pui, căci îl ascultase şi nu-1 săgetase. Asemenea făcu daca se întîlni şi cu ursul. Acum băiatul avea patru fiare, pe care le numea căţe-125 luşii lui. Se întoarse, deci, la soru-sa, cu căţeluşii după dînsul şi îngrijea de ei ca de un lucru mare. Odată, ce-i veni fetii în gînd, zise fratelui său: — Urcă-te leică într-un copaci mare şi te uită în toate părţile, doară de vei vedea ceva aşa care să semene a sat. 130 Căci li se acrise tot umblînd încoace şi încolo prin pădure ca nişte haidamaci, urgisiţi de Dumnezeu. Şi se sui băiatul şi-l întrebă soru-sa: — Vezi ceva, leică? — Nu văz nimic, decît, uite, în partea asta încoa drept 135 înainte, mi se aliceşte albind ceva; dară nu ştiu ce este că nu mi s-alege, fiind prea departe. — Uită-te bine, îi mai zise fata şi să ţii minte încotro este, şi dă-te jos să mergem drept acolo. După ce merseră o zi, iară se sui într-un pom nalt, se 140 uită într-acolo şi văzu bine că sunt case. Şi dacă îl întrebă fata, el spuse ceea ce văzu. Şi plecară şi merse voiniceşte pînă ce ajunseră drept acolo. Cînd colo, ce să vază? nişte palaturi ca de domn: era sălăşluinţa unui zmeu; inlrară, dară nu văzură pe 145 nimeni. Atunci se pune fata şi scutură, şi deretică, şi aşeză toate lucruşoarele pe la locurile lor; apoi găti bucate şi se puse la masă şi mîncă cu frate-său. Apoi se ascunseră în-tr-0 cămară. Seara, iacă-te că vine şi zmeul. Văzu el că nu este toate 150 tabără cum lăsase, şi începu a zice: — Cine mi-a făcut ăst bine să-i fac şi eu lui. Ei ieşiră de unde erau ascunşi, şi fata îi răspunse: — Eu am scuturat şi am dereticat. 288 Şi aşa bine ce-i păru zmeului, cit nu se poate spune. Puseră masa, mîncară cu toţii şi se culcară. A doua zi băiatul îşi luă căţeii şi plecă în vînat, că aşa era treaba lui. 155 Asemenea făcu şi zmeul. Seara cînd se întoarseră, găsiră mîncărică şi fierturică gata. Se puseră de îmbucară şi se veseliră. Azi aşa, mîine aşa, trecea zilele ca păcatele de iute. De cîtăva vreme zmeul se întorcea de la vînătoare îna-160 intea băiatului. Se dedulcise, vezi, la vorbă cu fata. Şi din vorbă în vorbă, începu a mi-ţi simţi zmeul că îi cam tîcîie inima cînd se da pe lingă fată, ori cînd aceasta îi zâmbeşte şi îi spune câte ceva gogleze. El pricepu, hoţomanul, de ce nu-1 mai trage inima să meargă la vînat, şi căta fel de fel de 165 pricini ca să rămâie acasă. Şi tot astfel pînă ce se îndrăgosti cu fata cum se cade. Băiatul îşi căta de treaba lui şi nu băga de seamă că zmeul începuse a umbla cu şotia. El ştia o dreptate, şi încolo pace buna. Zmeului şi fetei începu a li se părea că băiatul le tot 170 sta în cale. Ce făceau, ce dregeau, li se părea că tot de el se împiedică. Dară el, săracul, nici nu vedea, nici nu auzea. El nu lua aminte la şoaptele lor, nu se uita la tertipurile şi la renghiurile ce-i tot juca: ba, că a venit prea tîrziu, şi,, ca să nu se treacă bucatele din fiert, ei mîncaseră mai na-175 inte, şi lui îi da, te miră ce; ba că a venit prea devreme şi să mai aştepte pînă să se puie masa; ba că una, ba că alta, cînd se supăra soru-sa pe căţeii lui, cînd zmeul îi căta chiondorîş, şi multe d-alde astea, şi de toate. Intr-o zi zmeul se vorbi cu sora băiatului ca să-l omoare,, 180 şi să se scape de el. Zmeul voia să se ducă în pădure după dînsul şi să-l mănînce. — Nu te duce, vai de mine, îi zise ea, că te face mici fărîme cîinii lui. — Apoi cum să facem dară? 185 — Lasă că pui eu la cale, şi pe urmă îţi spui eu ce să faci. Şi astfel fiind şiritenia, sora băiatului începu să se milogească pe lîngă frate-său, că îi este urît singură acasă. Pentru aceasta îl rugă ca să-i lase căţeii să-i ţie de urît. 100 Deocamdată frate-său nu voi, căci se învăţase cu ei. Dară după mai multe rugăciuni, i se făcu milă de soru-sa, şi-i lăsă căţeii ca să-i ţie de urît. Plecînd el în vînat fără căţeii lui, soru-sa îi luă, îi băgă într-o văgăună de munte, şi puse împreună cu zmeul un 289 25 — Opere voi. I — Petre Ispirescu 200 bolovan mare la gura văgăunei. Apoi zmeul se luă după dînsul în pădure. Văzînd el pe zmeu de departe că vine necăjit şi trăcănit după dînsul, se sui într-un copaci. Cum ajunse, zmeul îi zise: 205 — Dă-te jos, vrăjmaşule, că am să te mănînc. — De mîncat, mă vei mînca; dară pînă una alta, dă-mi răgaz să cînt un cîntecel de cînd eram tinerel, răspunse băiatul. — Ei, aide, hatîrul ţi-e mare. Dară cîntă mai curînd, 210 că n-am vreme de pierdut. El cîntă: Uu! N-aude, N-a vede, Na greul pămintului, 215 Şi uşorul virilului, Căţeluşii mei, Că vă piere stăplnul. — Ei acum dă-te jos să te mănînc, zise zmeul. — Mai stai niţel, răspunse băiatul, să mai cînt un cîn- 220 tecel, şi na opinca asta de o roade pînă atunci. El cîntă acelaşi cîntec. Şi ca să mai cînte un cîntec, ii dete încă o opincă. Văzînd că nu se simte nimic, el îi dete şi căciula să o roază pînă va cîntă şi a patra oară. 225 Ce să vezi d-ta? Cînd a strigat întîi, a auzit iepurele, şi zise: — Auziţi, fraţilor, se prăpădeşte stăpînul nostru. — Taci urechi de cîrpă, îi zise vulpea şi-i trase o palmă, tu să gîndeşti stăpînului nostru aşa? 230 Cînd a strigat a doua oară, a auzit vulpea. Zicînd ea ce zise şi iepurele, lupul i-a tras o palmă şi i-a răspuns întocmai cum făcuse vulpea iepurelui. Cînd a strigat a treia oară, a auzit lupul. Şi zicînd şi eî ceea ce zisese vulpea, ursul îi trase o palmă şi lui şi îl 235 înfruntă de ce să gîndească stăpînului aşa rău. Dară cînd a strigat a patra oară, auzi şi ursul. Iepurele începu să se fîţîiască că pe nedrept a fost înfruntat. — Lasă că ne-om judeca pe urmă, zise ursul, acum să vă vedem la lucru. Puneţi mina toţi cu totul să dăm bolo- 240 vanul la o parte şi să mergem într-un suflet să ne scăpăm stăpînul de la pieire. 290 Puse iepurele umărul, dară nu se cunoscu nimic. Puse şi vulpea, şi pare că începu să se cunoască oarecum că se mişca bolovanul. Puse şi lupul umărul, şi cletină; iară 245 cînd puse, măre, ursul, umărul lui, se dete bolovanul d-a rostogolul, şi ursul peste el. Şi ieşiră cu toţii afară. Apoi se sfătuiră a merge ca vîntul; iară nu ca gîndul căci se prăpădesc. Băiatul dacă văzu că nu vin căţeluşii lui, tocmai înee-250 puse a se da jos, căci zmeul îl înteţise cu îmbiala. Cînd, unde îmi venea măre, căţeluşii, şi îmi venea ca vîrtejul dus de furtună, şi într-o clipă ajunseră drept acolo. Băiatului, îi veni inima la loc, căci o cam sfeclise. Iară zmeul, daca îi văzu şi eî se făcu un buştean pirlit. 255 Cum ajunseră căţeluşii, îi ziseră: — Ce porunceşti, stăpîne? — Vedeţi voi buşteanul ăla pirlit? — îl vedem. — Să mi-1 faceţi harta, parta; să mi-1 scuturaţi, să ini-f 26© sfâşiaţi, tot trupul să-i mîncaţi, doar inima şi ficaţii să-i lăsaţi, că-mi trebuie mie. Unde mi se puse, cinstiţi boieri, ăi căţeluşi pe buşteanul cel pirlit şi unde mi ţi-1 hărtăniră de nu se alese nici praful de dînsul. într-o clipeală de ochi nu mai rămase de 265 dînsul decît inima şi ficaţii. Şi dîndu-se jos din copaci, băiatul făcu o frigare, puse inima şi ficaţii zmeului într-însa, şi o luă d-a spinare. Apoi se întoarse acasă cu căţeluşi cu tot. Daca ajunse acasă, dete frigarea soru-sei să o puie la 270 foc ca să se frigă cărnurile. După ce începu a se părpăli, băiatul luă frigarea din mina suroru-sei, crestă friptura pe de toate părţile şi îi dete sare multă. Şi puind-o iarăşi la foc o lăsă să se frigă pîriă ce era cu mustul într-însa. Apoi luînd frigarea în mină, zise soru-sei: 275 — Uită-te, soro, la mine, căci de cînd te cunosc, eu nu ţi-am văzut ochişorii. Ea se uită la dînsul. Iară el îi dete cu frigarea peste ochi, de o orbi. Şi îi zise: — Soru-mea! să plîngi pînă vei umplea cu lacrămile taie 280 nouă buţi, la cea d-a noua voi veni şi eu să-ţi ajut, şi numai atunci să-ţi vie ochii la loc. O lăsă acolo să-şi ispăşească păcatele; iară el plecă cu căţeluşii săi, cîntlnd din caval. Şi se duse, şi se duse, pînă ce ieşi din codrul acela năprasnicul. Mai merse ce mai 25* 291 '285 merse şi dete de un sat. Şi însetoşînd, se duse Ia o» casă şi ceru niţică apă. Baba, stăpîna casei, îi zise: — N-am dragul mamei, apă; căci la noi se află numai o fîntînă. în ea este sălaşul unui balaur mare; şi el lăsă să ia apă numai pe cei ce îi dăruie cîte un cap de om. 280 — Ad-o vadra, răspunse el, să mă duc eu să aduc apă. El luă vadra şi se duse la fîntînă. Luă apă şi bău, şi aduse babei vadra plină. Cum o văzu baba o bău toată, căci era friptă de sete. Ea îl rugă să-i mai aducă una, şi daca îi aduse, o bău şi pe aceea. 285 — Dumnezeu să primească, şi să te norocească, dragul mamei flăcăiaş! îi mai zise baba. Şi uitasem gustul apei de cînd n-am mai băut. Nu mai rămăsese suflet în mine. P-aci, p-aci, era să mă sfîrşesc de sete. Mai adu-mi una, şi să o găseşti pe lumea cealaltă. 300 Flăcăul se duse să mai aducă o vadră. Cînd ce să vază? La gura fîntînei o fată frumoasă de s-o sorbi într-o bărdacă şi gingaş îmbrăcată, plîngea cu lacrămile cît pumnul. — De ce plîngi şi te tînguieşti, fată mare, o întrebă el? — Cum n-aşi plînge şi cum nu m-aşi tîngui, cînd îmi 305 aştept moartea din clipă în clipă? — Da de ce să mori, surată? — Apoi d-ta nu ştii că aici în fîntină este un balaur mare de şarpe care bîntuie omenirea? — Am auzit de aşa ceva; dară nici nu ştiu, nici n-am 310 văzut; căci eu sunt de pe alte moşii, şi numai acum am ajuns aici. Dară tu de ce să stai aici să te mănînce balaurul? Au doară n-ai părinţi? — Ba am şi părinţi şi tot. însă la noi este obiceiul ca fiecare să dea cîte un cap de om acestui nesăţios balaur, ca 315 să-i lase să ia apă de la fîntînă, căci numai astă fîntînă este în coprinsul acesta; şi acum este rîndul nostru să dăm om pentru mîncare acestei jivine. Şi tata numai pe mine mă are; el m-a adus ca să-şi facă rîndul şi tata este împăratul locului acestuia. 320 Lui i se făcu milă de dînsa şi îi zise: — Nu te teme, fetico, de nimeni, căci sunt şi eu pe aici. Eşti cu mine. — Cîţi voinici ca d-alde tine, şi încă şi mai chipeşi, şi mai ţanţoşi decît tine, mai răpuse astă fiară blestemată. 825 — Să mă bizui şi eu; şi de m-o răpune şi pe mine, atîta jaf în ciuperci, căci n-are cine să plîngă după mine, afară 292 doară de căţeluşii mei, daca mă vor lăsa şi ei să mă prăpădesc. — Du-te, voinicule, de-ţi scapă măcar viaţa ta, căci stînd 330 aici, amîndoi, pierim. — Ce semne are balaurul cînd iese afară? — Începe a urla fîntîna. — Bine. Ia caută-mi tu mai bine niţel în cap, şi cînd vei auzi urletul să mă scoli, de voi fi adormit; dară nu care 335 cumva să umbli în tolba mea cu săgeţile. Şi puse capul în poala fetei, şi îndată adormi, ca şi cînd l-ar fi lovit cineva cu muchea securei în cap. Fata nu se putu ţine şi umblă la uneltele lui şi-i perdu o săgeţică de care punea el în arculeţul lui. Şi auzind fîn-340 tîna că începe a urla, ea se temu de a-1 scula, ca să n-o dojenească că i-a călcat vorba. Şi unde începu a plînge cu foc şi cu pîrjol, de ţi se rupea inima de mila ei. Şi picînd o lacrimă de ale ei pe obrazul lui, el odată sări drept în sus, zicînd: 345 — Ce fu oare aceea ce pică pe obrazul meu că m-a fript în ficaţi? — Lacrămile mele, îi răspunse fata. A început să urle puţul. Atunci flăcăul îşi luă arculeţul în mină. Şi ducîndu-se 350 la gura fîntinei, odată răcni: — Ieşi mai curînd afară, fiară spurcată! — Ce ai cu mine, voinicule, răspunse şarpele, cătelăsai să iei apă cît voişi. — Ieşi, dihanie urîtă, cu mine să te lupţi. 355 — Eu n-am nimic cu tine, du-te într-ale tale şi dă-mi pace să-mi făptuiesc treburile mele, după învoiala ce am eu cu oamenii locului acestuia, şi după cum m-a lăsat pe mine Dumnezeu. Atunci băiatul nici una, nici două, întinse arcul şi zbu-360 rînd săgeata, luă o limbă balaurului; căci avea nouă limbi acea jiganie. Şi ieşind şarpele se luă la luptă cu dînsul. Ii juca limbile în gură ca fulgerul şi le arunca asupra băiatului, de să-l prăpădească. Iară el mai trase o săgeată, şi-i mai luă o limbă, şi încă una, şi iară una, pînă ce îi săgetă 365 opt limbi. Cînd să puie şi a noua săgeată, ia-o de unde nu e. Se repezi iute şi luă fetii din cap un ac, îl puse la arc, şi • cu el luă şi limba a noua a balaurului. Şi curse din fiară nişte sînge negru şi mohorît şi cu o duhoare de-ţi era scîrbă. 293 370 375 8S0 385 300 395 400 405 410 294 Se mai zvîrcoli ce se mai zvîrcoli dihania, şi rămase moartă bumbenă. Şi cerînd batista de la fată, legă limbile într-însa şi plecă cîntînd din caval, cu căţeii după dînsul. Il strigă fata, îl chemă, şi daca văzu că nu se întoarce, se uita cu jind după dînsul. Apoi se puse de iznoavă pe plîns. Yăzînd tatăl fetei că se întîrzie timpul, şi crezînd că balaurul îi va fi mîncat fata, trimise un ţigan cu vadra să aducă apă. Ţiganul fiind la bucătărie, avea un cuţit mare la brîu. Daca ajunse la fîntînă, se sperie, balmiţa, văzînd fata vie nevătămată, iară pe balaur mort intr-un baltac de sînge cit pe colo de mare. Apoi viindu-şi niţel în fire, şi încredin-ţîndu-se că şarpele e mort, ce-i da lui dracul în gînd, că-şi scoase cuţitul din teacă şi începu a mi-ţi cresta pe şarpe şi cruciş şi curmeziş, pină ce îl făcu ciopăţi, ciopăţi, şi se umplu de sînge de sus pînă jos. Aşa plin, ca un parlagiu de la zahana, se întoarse fuga la împăratul şi spuse că a făcut o izbîndă mare, că omorîse, adică, pe şarpele ce-i bintui împărăţia şi-i scăpase şi fata de la moarte. împăratului nu prea îi venea să crează spusele ţiganului, dară după ce-i aduse fata şi o văzu, crezu. Fata spuse că altul l-a omorît, dară ţiganul striga în gura mare că el a făcut acea vitejie şi cerea să-i dea fata de soţie, căci aşa zisese împăratul, că cine i-o scăpa fata de la moarte, a lui soţie sa fie. Fata nu vrea nici în ruptul capului să ia pe ţigan de bărbat. Atunci se uită prin butia roţii înspre partea în care plecase voinicul cu căţeluşii lui şi-l văzu, şi-l arătă şi tatălui său. împăratul trimise numaidecît după dînsul nişte olăcari, îl ajunse şi-l rugară să se întoarcă că voieşte împăratul să-l vază şi să-i vorbească. El se mai împotrivi niţel. Dară, dacă văzu că-1 înteţesc cu rugăciunile, se înduplecă şi se întoarse. Cum îl văzu împăratul, îi zise: — Flăcăule, tu mi-ai scăpat fata de Ia moarte? — Eu, împărate. — Minte, împărate, zise şi ţiganul. — Putere-ai tu, voinicule, să ne dovedeşti, că tu eşti acela ce a ucis fiara spurcată? — Limbile chiar ale dihănii ar putea să mărturisească, răspunse el. Atunci scoase batista şi-i arătă limbile. — Aceasta este batista mea, tată, îi zise şi fata. Eu i-ani dat-o de a pus limbile într-însa. 415 Ţiganul o sfeclise. El rămase ca trăsnit din cer, cînd văzu limbile. împăratul trimise de aduse căpăţîna balaurului. Şi căutând văzură toţi cei de faţă că ea n-avea limbi. împăratul hotărî ca pe fată să o ia de soţie voinicul 420 carele a ucis balaurul, iară pe ţigan porunci de-I legă de coadele a doi cai neînvăţaţi, şi dîndu-le drumul l-a rupt în două. Apoi făcu o nuntă d-alea înfricoşatele. Aşa nuntă ş-aşa veselie mai rar. 425 Iară el daca se văzu în bine, îşi aduse aminte şi de păcătoasa de soru-sa. Nu trecu mult de la cununie, şi se duse cu căţeii după dînsul să o caute şi să o mântuiască şi pe dînsa. O găsi deci plîngîndu-şi păcatele. Umplusese opt buţi de lacrimi. El îi ajută la butia a noua şi o umplu şi pe aceasta. 430 Apoi spălîndu-se ea pe obraz şi pe ochi cu amestecătura aceasta de lacrimi, ii veni văzul. Ea însă tot cu gîndul dracului. Cum se făcu cu lumini îi zise: — Frate, este mult timp de cînd nu ţi-am mai căutat în 435 cap. Pune capul ici în poala dadei, şi mai trage un somni- sor, ca să ne mai aducem aminte din copilărie. — Că bine zici, soro. Ia să mai uităm necazurile. Şi puse capul şi adormi. Soru-sa atunci îi înfipse un os din oasele zmeului după urechi, şi îndată muri fratele său. 440 Apoi luîndu-i trupul, îl băgă într-un butoi, îl înfundă bine şi îl dete pe gîrlă. Căţeii cum simţiră că li s-a răpus stăpînul, se puseră pe un chiloman de-ţi venea să-ţi iei lumea în cap. Iară lupul începu a alerga cu nasul în vînt în toate părţile pînă îi dete 445 de urmă. Şi se luară cu toţii după dînsul pe marginea gîrlei pînă îl dete apa mai [la] mal. Ursul se aţinea mereu, pînă îi veni bine, se repezi în apă, luă butoiul în braţe, ieşi cu dînsul la uscat şi trîntindu-1 o dată, se sparse. Scoaseră trupul stăpînului lor din butoi şi începură să-l plîngă. 45© Stînd ei acolo şi plîngînd, iată că vine o coţofană şi tot jucînd şi fîţîind din coadă, zicea: — Caţa, caţa! să prindeţi o coţofană faură, dară nu pe mine, ci alta ca mine; să-i rupeţi gîtu în două, şi să picaţi 295 455 460 465 470 475 trei picături de sînge peste mortăciunea ce o plîngeţi, şi va învia. Dară vulpea cea şireată îi răspunse: — Ce zici, tu, ce zici? ia dă-te mai încoace şi mai spune o dată, că n-auz bine. Coţofana se dete mai aproape şi tot juca. Şi cînd era să mai zică încă o dată, hal! pune vulpea ghiara pe dînsa şi o prinde. Şi rupîndu-i gîtul, pică trei picături de sînge peste stă-pînul lor şi învie. — Of! Doamne! greu somn mai dormii, zise el. — Puteai tu să dormi mult şi bine, daca nu eram noi. El spuse că nu ştie ce are de îl doare după ureche. Ursul se uită, şi văzînd osul zmeului, puse gura şi supse rana pînă ce ieşi osul, apoi începu a linge, şi linse, şi linse, pînă ce se închise şi se vindecă. Se spălă pe ochi, şi luîndu-şi cavalul plecă cu căţeluşii după dînsul şi ajunse la soţioara lui care îl aştepta cu inima sărită. Trimise slujitori împărăteşti de aduse pe soru-sa. Şi adunînd pe judecătorii cei mari, tot boieri din doisprezece, merse de se jelui, şi ceru să facă judecată dreaptă între el şi soru-sa. Boierii găsiră cu cale ca ea cu moarte să se omoare. Iară împăratul se coborî atunci din scaunul împărăţiei şi puse pe ginere-său, fiindcă văzu şi el acum că era viteaz, drept şi milos ca un împărat bun. Iară eu încălecai etc. FATA MOŞULUI CEA CU MINTE A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un om bătrîn care avea o fată mare, de se dusese vestea în lume de vrednicia ei. Moşneagul (unchia-5 şui) se căsători de a doua oară cu o babă, care avea şi ea o fată mare. Baba, însă, punea pe fata unchiaşului la toate greutăţile casei; iară fata ei se clocise de şedere. Biata fata unchiaşului torcea, ţesea, făcea pîine, mă-10 tura şi scutura fără să zică nici pis! dară baba punea parte fetei sale, şi pîra la unchiaş pe fiica lui şi o tot ocăra. Nu era ziuliţă lăsată de Dumnezeu să nu se certe cu el, ca să-şi gonească copila, şi-i zicea: — Daca nu-ţi vei duce fata de aici, pîine şi sare pe un 15 taler cu tine nu mai mănînc. Bietul om se cam codea; dară baba într-o noapte turnă apă pe vatră şi stinse focul ce-1 învălise fata unchiaşului de cu seară. A doua zi, dis-de-dimineaţă, se scoală fata să facă fo-20 cui, fiindcă tot pe ea cădea păcatele; dară foc nu mai găsi în vatră. Atunci, de frică să nu o ocărască mumă-sa cea vitregă, se urcă pe bordei, se uită în toate părţile, doară va vedea încotrova vreo zară de foc, ca să se ducă să ceară măcar un 25 cărbune; dară nu se văzu nicăiri ceea ce căuta ea. Cînd, toc- 2 97 mai cînd era să se dea jos, zări spre răsărit abia licărind o mititică vîlvotaie: se coborî de pe coperiş şi o luă într-acolo. Se duse, se duse şi la foc nu mai ajunse; dară în drumul ei întîlni o grădină părăginită, care o strigă zicîndu-i: 30 — Fată mare, fată mare! vino de-mi curăţă pomii ce mi-au mai rămas de omizi; şi, cînd t-ei întoarce, ţi-oi da poame coapte să mănînci. Se apucă fata de lucru numaidecît şi cum isprăvi, îndată plecă. 35 Mai încolo dete peste un puţ, care îi strigă: — Fată mare, fată mare! vino de mă sleieşte, că ţi-oi da apă rece, să te răcoreşti cînd t-ei întoarce. Fata slei puţul şi plecă înainte. Merse ce merse şi dete peste un cuptor, care-i strigă şi 40 acesta: — Fată mare, fată mare! vino de mă lipeşte şi mă şterge de cenuşe, şi, cînd t-ei întoarce, îţi voi da azimă caldă. Fata lipi şi şterse cuptorul şi-şi căută de drum. Mai merse niţel şi dete peste o căscioară, şi bătu la poartă. 45 — Cine e acolo? îi zise dinăuntru; daca e om bun să in- tre, daca nu, să nu vie, căci am o căţeluşe cu dinţii de fier şi cu măselele de oţel, şi-l face mici fărîmi. — Om bun, răspunse fata. După ce intră, fiindu-i frică de mumă-sa vitregă să nu 50 o bată dacă se va întoarce acasă, pentru că întârziase, întrebă daca nu cumva are trebuinţă de o slujnică. Sînta Vinerea, care locuia înăuntru şicarepriimi pe fată, îi răspunse că are trebuinţă de o asemenea fată; ea rămase acolo. Mai întîi îi spuse că treaba ce are să facă dimineaţa este 55 să dea de mîncare puilor ce-i avea în curte, însă mînearea să fie nici caldă, nici rece; apoi să scuture şi să deretice pîn casă. Iară maica Sînta Vinerea plecă la biserică. Fata făcu tot, precum. îi poruncise. Cînd veni acasă, Sînta Vinerea întrebă pe puii ei, carii 60 erau balauri, şerpi, nevăstuici, ciuhurezi, şopîrle, năpîrci şi guşteri, cum le-a dat mînearea, şi toţi răspunseră că n-a băgat de seamă daca a lipsit ea de acasă: aşa de bine au fost căutaţi. Intră în casă maica Sînta Vineri şi văzu toate lucrurile 65 aşezate la locul lor şi rămase foarte mulţumită. După cîtva timp, zise fata: — Maică Sîntă Vinere, mi s-a făcut dor de părinţi, fă bine şi-mi dă voie să mă duc. 298 — Du-te, fata mea; dară mai-nainte caută-mi în cap, şi 70 să vezi că o să curgă o apă pe dinaintea casei şi o să aducă fel de fel de cutii, de tronuri şi de lăzi; pe care din ele îţi vei alege, aceea să fie simbria ta. Se aşezară şi îndată văzu curgînd apa de care-i spusese, şi pe dînsa veni nişte lăzi şi tronuri prea frumoase. 75 Fata se gîndi că, daca va lua o ladă d-ale frumoasele, slujba ei nu făcea atîta, şimai aşteptă pînă mai văzu că venea o cutie mică şi necioplită; atunci zise ea: — Maică Sîntă Vinere, iată că mi-am ales lucru pe cît face slujba mea. 80 — Ia-1, fata mea, daca n-ai voit să-ţi alegi altceva mai frumos, şi du-te cu Dumnezeu. Fata unchiaşului îşi luă ziua bună, plecă cu cutia la supţioară, şi întorcîndu-se pe la cuptor, căpătă o azimă caldă, şi trecînd pe la puţ, bău apă rece de se răcori ; iară 85 eînd ajunse la grădină, mîneă poame coapte. Fata ajunse acasă şi găsi pe tată-său zdrobit la inimă de mîhnire; îi spuse tot ce a făcut şi deschise cutia. Dar ce să vază înăuntru? Mărgăritare, pietre nestemate, mărgele, ie numai cu fluturi de aur şi catrenţe de mătase. 00 Baba şi fiică-sa pizmuia pe fata moşului; iară lui îi creştea inima de bucurie. Baba trimise şi ea pe fie-sa, să facă ce făcuse fata unchiaşului. Se duse, se duse şi fata babei, şi ajunse la grădina care o chemă şi pe dînsa ca să o cureţe; dar ea răspunse: 05 — Da’ ce! nebună sunt eu să-mi zgîri mîinile prin tine? O lăsă şi porni mai departe, sosi pînă la puţ, şi daca o chemă puţul, ea îi răspunse şi lui: — Da’ ce! am mîncat laur ca să mă ostenesc eu cu tine pînă să te sleiesc? 100 Şi plecă mai departe şi se duse pînă ce dete şi peste cuptor, carele o strigă ca şi pe fata unchiaşului; ea îi zise şi lui: — Da! ce-am văzut să-mi murdăresc mînuşiţele şi să mă vîr pîn tine? Şi plecă înainte, pînă ce ajunse şi ea tot la Sînta Vinerea. 105 Acolo fu întrebată ca şi fata unchiaşului şi priimită în slujbă, apoi maica Sînta Vinerea îi zise şi ei să facă ceea ce zisese şi fetei moşneagului, şi plecă la biserică. Cînd veni Sînta Vinerea acasă, toate lighioanele, cu gî-turile întinse, se plînseră că li s-au opărit gîtlejurile; intră 110 în casă şi văzu o arababură de nu-i mai da nimeni de căpătâi. 299 115 120 125 130 135 140 145 în cele din urmă, zise fata cea leneşe: — Maică Sîntă Vinere, mi s-a făcut dor de părinţi, dă-mi dreptul meu, căci mi s-a urît aci, să mă duc acasă. — Du-te, fata mea, răspunse Sînta Vinerea, dară mai aşteaptă niţeluş, că o să treacă o apă pe dinaintea portiţei, aducînd fel de fel de lucruri; pe care ţi-o plăcea ca s-o iei, alege; iară pînă atunci să-mi cauţi în cap. N-apucă să puie mîinile în capul ei şi se repezi de luă de pe gîrlă lada cea mai mare şi mai frumoasă ce văzu. Sînta Vinere îi zise: — Deoarece ţi-ai ales astă ladă, ia-o; dară să nu o deschizi pînă acasă; şi cînd o vei deschide, să fii numai cu mu-mă-ta singură în casă, ca să nu vază nimeni ce e într-însa. Fata luă lada şi plecă. Cînd se întoarse pe la cuptor, văzu azime calde, se cercă să ia şi nu putu; ea nu mai putea răbda de foame. Pe la puţ trecu cu jind, că nu-i dete măcar o picătură de apă, ca să se răcorească; iară cînd trecu pe la grădină, îi lăsa gura apă şi nu putu nici să se umbrească puţin de arşiţa soarelui. Ajungînd acasă obidată de osteneală şi flămîndă, n-avu răbdare, ci chemă pe mumă-sa la o parte şi-i zise să facă pe unchiaş şi pe fie-sa să iasă afară. Cum rămase singurele, deschise lada; dar ce ieşi d-acolo? balauri, şerpi, şi cîte lighioni toate, cărora le arsese gîtie-jurile cînd le dase de mîncare, şi îndată le sfîşiară şi le mîn-cară. Tot satul se spăimîntă de întîmplarea asta;şi fiecare om băgă de seamă că asta vine de la răsplătirea dumnezeiască. Fata moşneagului însă se căsători cu un flăcău din cei mai frumoşi ai satului, care o ceru de la tată-său şi o luă de soţie. Mare veselie se făcu în sat la nunta lor, şi trăiesc în fericire pînă în ziua de azi. Cine nu crede să facă bine să se uite împrejur, şi va vedea multe de aceste case. Iar eu încălecai p-o şea etc. 5 10 15 20 25 FATA DE ÎMPĂRAT ŞI FIUL VĂDUVEI A îost odată ca niciodată etc. A fost odată un împărat foarte bogat şi puternic. Acest împărat avea un fecior şi o fată. Întîmplîndu-se să-i moară feciorul, îl îngropă cu mare cinste şi alai ca pe un împărat. Cînd fu a duce mortul la biserică, fata împăratului ceru a. merge şi dînsa să-l petreacă. Aşa de păzită era fata aceasta de tată-său, încît pînă atunci nici soarele nu-i văzuse feţişoara, nici vîntul nu-i bătuse părişorul. Ea se îmbrăcă în negru şi-şi lăsă părul despletit [pe] spate, şi aşa merse de petrecu pe frate-său la groapă. Şi aşa gătită îi şedea şi mai bine decît altminteri. Căci, nu e vorba, ea era foarte frumoasă. Crinii şi viorelele rămăseseră pe jos şi nici la degetul cel mic al ei nu le punea. Cînd o văzu lumea aşa de gingaşă şi de plăpîndă, rămase-cu ochii zgîiţi la dînsa. Şi aşa de puţintică şi drăgălaşe-mai era, încît s-o sorbi într-un pahar cu apă. Lumea uitase şi mort şi tot uitîndu-se la dînsa. Atunci veni un vîntişor lin şi uşor, de-i resfiră pletele; iară ea simţi că un fior rece i se strecoară prin inimă. Cum, cum, îngropară mortul şi toată lumea se întoarse acasă. Tot pe atunci în cetatea aceea se afla o văduvă săracă. Ea avea un fiu. El era de treabă, smerit şi sfiicios ca o fată mare. Toţi feciorii de boieri aveau pizmă pe dînsul şi-i puseseră gînd rău. Nu-i găsea însă nici o pricină, ca să puie mina 3C1 pe dînsul. Fiul văduvei în trecuse pe toţi boierii şi împăraţii la boi şi la stat. El era arătos nevoie mare. Ai fi pus ochii pe dînsul d-ar fi fost într-o mie. Ş-apoi era dulce la 30 cuvîntare. Curgea graiul din gura lui ca mierea. Nu se mai sătura cineva de dînsul ascultîndu-1. De la moartea fratelui său, fata nu se prea simţea bine. Ba c-o fi una, ba c-o fi alta, ba c-o fi deochi, ba e-o fi săge-tătură, şi toate descîntătoresele şi vracii nu-i putură da 35 pe leac. Mă-sa băgă de seamă că fie-sa era însărcinată. în zadar se jura fata că nu ştie la sufletul ei nimic cu prihană. Cine să o crează? Burta o da de gol. Ea însă nu spunea minciuni, se pomenise şi ea aşa. D-apoi cînd află tată-său că fie-sa 40 are să fie mumă, fără să fi pus pirostriile pe cap? se făcu foc şi pîrjol. Nu mai ascultă nici rugăciuni, nici nimic. A se dezvinovăţi înaintea lui nu era cu putinţă. Porunci deci ca numaidecît să se adune Sfatul împărăţiei în taină, ca să otărască pedeapsa ce s-ar cuveni fie-sei pentru o aşa nele-45 giuire şi ca să se spele ruşinea ce adusese ea părului cărunţit al tatălui său. Sfatul împărăţiei găsi cu cale că spre a se spăla o aşa grozavă necinste, fata cu moarte să se omoare. Unii ziceau ca să se arză de vie. Alţii ca să-i scoaţă ochii şi .să se gonească 50 în pustietăţi spre a fi mîncată de fiare sălbatice. Alţii iară ziceau ca să i se lege o piatră de gît şi să se dea pe Dunăre. Tocmai pe atunci, din păcate, iată că şi feciorul văduvei trecea pe acolo în treaba lui. Cum îl văzură boierii, numaidecît se învoiră, şi hotărîrea fu gata, cam ce, adică, să facă 55 cu fata împăratului. Toţi fură într-o glăsuire ca fata să se dea pierzării. Insă ca una ce este fată de împărat, şi ca una ce trebuie să fi săvîr-şit nelegiuirea cu un om, carele şi acela trebuie să piară, acel om să fie fiul văduvei, deoarece fata nu vrea să spuie 60 pe adevăratul nelegiuit, şi pentru că Sfatul împărăţiei nu poate să-l ghicească. Cum hotărîră, aşa şi făcură. împăratul porunci, şi numaidecît se aduse un boloboc mare; puse de-1 smoli şi, băgînd într-însul pe fata de împărat cu fiul văduvei, porunci de înfundă bolobocul bine, 65 şi îl dete pe Dunăre. r Pe cînd însă dogarii înfundau bolobocul, una din roa-\ bele fetei de împărat, mai miloasă la inimă, se strecură prin | calabalîc şi le dete pe sub ascuns o copaie de mere, două (_ azime şi un fedeleş cu apă. Noroc că nu o văzu nimeni. 70 Se duse butoiul pe Dunăre trei zile şi trei nopţi, fără a se opri undeva. Merindea din butoi se isprăvise. Biata fată îşi plîngea nevinovăţia cu nişte graiuri de-ţi rupea băierile inimei, iară bietul băiat, şi el nevinovat ca şi dînsa, o mîn-gîia şi nu o lăsa să-şi piarză nădejdea de la Dumnezeu. Cînd, 75 ce să vezi dumneata? A patra zi, dis-de-dimineaţă, bolobo-cul se loveşte de un buştean şi se sparge. Pasămite bolobo-cul ajunsese la margine, adus fiind de talazurile Dunării, şi-l ciocni de buşteanul pe care tot apa îl dase la margine, i Ieşiră deci la uscat dpsădiţii de ei, şi dară mulţumită 80 lui Dumnezeu că le-a scăpat zilele, şi-i făcură să mai vază o dată lumina. Apucară pe o potecă şi intrară într-un bunget de pădure. < Aci o luară apoi pe o pîrtie, şi merse, şi merse, pînă ce văzu că se deschide o poieniţă. în astă poieniţă dete de nişte 85 case foarte frumoase, bătătura cărora era cîmpul cu florile. Toate lucrurile in această casă erau cu şart. Nimic nu lipsea. Toate catrafusele îşi aveau vătaful lor şi nimic nu era nerostit. Cînd voiai ceva, era destul numai să porunceşti şi îndată se făcea. Aci era în adevăr: pune-te masă, ridică-te 90 masă. Trecură mulţi ani de Ia această întîmplare. împăratul îşi uitase de fiica sa. Pata de împărat şi fiul văduvei se îri-voiseră şi se însoţiseră. Nici unul din amin doi nu s-a căit mai în urmă pentru aceasta. Vezi că el în viaţa lui nu alu-95 necase pînă atunci, era curat, cum îl făcuse mă-sa; şi pe fata împăratului o găsise acasă. Copilul cu care era însărcinată fata cînd o goni tată-său se născu, şi se făcuse un băiat de să nu te înduri de el. Iară ei petrecînd cu bine, îşi uitaseră de necazurile cele trecute. Puterea lui Dumnezeu îi 100 ocrotea şi-i ferea de rele. Atîta numai că p-acolo nu se vedea nici pui de om. Parc-ar fi fost la sfîrşitul pământului. într-una din zile, împăratul, tatăl fetei, plecă la vînâ-toare. El se încumese a răzbi mai înăuntru pădurei decât altă dată. Şi, din vînat în vînat, el se rătăci. Orbăcăi în sus, 105 căută în jos şi peste poteca pe care să iasă la lumină nu putea să dea. Se luase de gânduri. Cînd, iacă dă în poieniţa cu casele. Văzu şi casele. El se minună cînd văzu aşa casă frumoasă într-o astfel de sălbăticime de pădure. De voie, de nevoie, trebui să se ducă acolo, căci ochii nu-i dase în 110 geană de nu ştiu cît timp. Mai întâi îşi trimise sluga care nu se despărţise de dîn-sul nici cât ai scăpăra. El se întoarse şi spuse împăratului 303 115 120 125 130 135 140 145 150 155 304 că este priimit a găzdui acolo cu dragă inimă.. Inlrînd împăratul, îşi trimise sluga la bucătărie să-i frigă două potîr-nichi din cele ce vînase el. După ce aşeză petîrnichile în frigare şi le puse la foc, acolo le uită: căci ce văzu şi auzi îl buimăcise. Toate lucruşoarele vorbeau în casa aceea, pînă şi oalele şi vătraiul. La vatra aceea erau două oale puse la foc. Aceste oale se certau. Sluga împăratului auzi cu urechile sale cum se cio-rovoiau aceste oale. — Fă buzato, dă-te la o parte că tu ai fiert destul. — Ba, dă-te tu mai la o parte, scurto ce eşti, că au fiert şi maţele din tine. Şi căscînd gura la dînsele, sluga uită şi potîrniche şi tot. Cînd se deşteptă sluga împăratului, friptura se făcuse scrum. Se bocea biet şi se tînguia de-i plîngeai de milă. Fata împăratului îl linişti spuindu-i că o să roage pe împăratul să-l ierte pentru această greşeală. Apoi trimise şi pofti pe împăratul în casa cea mare. Aci, stînd de vorbă, stăpînul casei porunci să se puie masa. Rămase împăratul stîlpit cînd văzu masa viind singură, talerele, lingurile şi celelalte tacîmuri cu vătaşii lor şi le aşezau careşi pre unde. Veniră bucatele şi mîncară. După ce sfîrşiră de mîncat şedeau la vorbă, cînd, în loc de a se strînge masa, văzură că lingurile încep a sălta pe masă. Vătaful le suduia, dară ele nu ascultau de cuvîntul lui. împăratul nu băgă de seamă, căci vorbea cu fiul gazdei, un copilandru dezgheţat şi sfătos, de te trăgea inima să stai cu dînsul de vorbă. Atunci gazda, ca să facă pace, zise: — Nu se poate ca împăratul să fi făcut o asemenea faptă. — Că n-are la cine altul să fie, răspunse vătaful lingurilor. Trebuie să-l căutăm. — Nu mai trăncăni, îi mai zise gazda. Aide, ridică masa şi te cară de aci. Auzind împăratul cele ce se vorbiră, ceru să fie căutat, ca să-şi iasă din bănuială, căci el nu se ştia vinovat. Atunci, trăgîndu-i încălţămintea, îi căzu lingura pe care o căutau din cizma împăratului. Pasămite gazda se vorbise cu vătaful lingurilor ca să-i joace renghiul ăsta. împăratul se făcu ca sfecla de roşu de ruşinea ce păţi şi zise încîlcindu-se de ciudă: — Arată-ţi, Doamne, minunea ta! Nu ştiu la sufletul meu de nici un furt. N-am băgat eu lingura în cizmă. — Cum nu ştii dumneata, zise şi gazda, despre lingură, asemenea nu ştiu nici eu pînă în ziua de azi cu cine am făcut 160 copilaşul ăsta. Atunci, cunoscîndu-se, se îmbrăţişară şi se iertară unul pe altul. Fata de împărat mulţumi apoi împăratului că i-a dat Dumnezeu în gînd de a pus în boloboc împreună cu dînsa 165 pe junele cu care ea s-a însoţit mai pe urmă; căci el s-a îndrăgostit de dînsa, a iubit-o şi a îngrijit-o ca pe o soţie credincioasă. împăratul nu ştia cum s-o mai mîngîie, cunoscîndu-i nevinovăţia. Lăudă şi pe soţul ei pentru buna sa purtare 170 de grije, şi cu toţii împreună se întoarseră la scaunul împărăţiei, dînd mărire lui Dumnezeu că nevinovăţia a ieşit dasupra ca untul de lemn. Iară eu incălecai p-o şea ete. •26 CELE TREI RODII AURITE A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un împărat, şi avea un fecior; acesta, şe-zînd la fereastră, vede o babă bătrînă, care venea cu tivga 5 să ia apă de la fîntina. Ce-i vine lui, ia o piatră şi aruncînd-o către fîntînă, nemereşte drept în tivga, şi aceasta se sparge; baba, care simţise de unde venise piatra, îşi aruncă ochii la fereastra împăratului şi vede pe fiul de împărat făcînd haz; atunci baba zise: 10 — Pînă nu vei găsi cele trei rodii aurite, să nu te însori, dragul mamii; şi se întoarse acasă tristă şi fără tivgă şi fără apă. Fiul de împărat, auzind acest blestem, stătu, şi după ce se gîndi mult timp la rodiile aurite, se aprinse dorinţa în el 15 de a le vedea şi de a le avea ; deci se duse la tată-său şi-i zise: — Tată, să-mi faci trei rînduri de haine de fier, căci am să fac o călătorie mare. Şi toată silinţa ce puse împăratul a opri pe fiul său de Ia aceasta, fu în zadar. Daca văzu şi văzu că nu-1 poate opri, porunci şi numaide-20 cît i se şi făcu hainele; după ce le luă, fiul împăratului încă-lecă şi plecă. Un an de zile trecuse de cînd călătorea; ajunsese prin pustietăţi nelocuite de oameni; şi tot rătăcind în sus şi în jos, două rînduri de haine se rupseseră şi le lepădasc. Neş-25 tiind ce să facă, hotărî a mai merge cîtva, şi daca nu va putea descoperi nimic, să se întoarcă. 306 Abia mai făcu cîţiva paşi şi iată că zări o colibă. Se repezi într-acolo iute ca săgeata şi îndată şi ajunse. Cînd, o mătuşă sihastră, cum îl văzu, îi şi zise: 30 — Da bine, flăcăule, cum ai ajuns p-aici pe unde nu se vede pasăre cu aripioare, dar încămite om cu picioare? — Mamă, zise fiul de împărat, caut cele trei rodii aurite; nu ştii d-ta încotro se pot afla? — Nu ştiu, dragul mamii, nici n-am auzit pînă acum de 35 aşa minune,dară poate soru-mea să ştie, care sade puţin mai departe de aici; de ai curaj să mai mergi, poţi să o întrebi pe dînsa. N-aşteptă să-i zică de două ori, şi o tuli într-acolo repede şi merse, şi merse, cale lungă neumblată, pînă ce dete de 40 o altă colibă, de unde asemenea ieşi o mătuşă sihastră, şi mai bătrînă, şi mai scofâlcită, care şi ea îi zise: —Cum ai ajuns p-aici, om cu picioare, pe unde nu vine nici pasări cu aripioare? — Mamă, zise fiul împăratului, caut cele trei rodii au-45 rite, şi dorinţa de a le avea m-a adus p-aici, nu ştii d-ta încotro se află? La auzirea acestor vorbe, bătrina începu să plîngă, a-poi îi răspunse: — Am avut şi eu un fecior, care auzise despre acele bles-50 temate rodii, şi care, tot umblînd după ele, într-una din zile se întoarse şchiop şi în cele din urmă îşi rupse şi capul pentru ele; daca aş fi ştiut atunci, dragul mamii, cum să le găsească cineva fără primejdie, nu-mi pierdeam copilaşul. Cum auzi flăcăul nostru, începu a se ruga să-i spuie cum 55 să facă să le ia, iară bătrîna îl povăţui cum să umble şi cum să se poarte, şi daca va izbuti, l-a jurat pe tinereţele iui ca să se întoarcă tot pe acolo, ca să-i arate şi ei acele rodii, după care s-a prăpădit fiul său. După ce i-a făgăduit că se va întoarce, i-a mulţumit pen-00 tru sfaturile cele bune ce a priimit de la dînsa, şi ca o nălucă pieri dinaintea ei, cînd, după o călătorie încă d-o săptămină şi mai bine, văzu un balaur cu o buză în cer şi cu alta în pămînt. îndată ce ajunse la dînsul îi zise: — Bună ziua, frate, şi trecu înainte. 05 Iar balaurul îi răspunse: — Noroc bun, frate. Ajunse apoi la o fîntînă, mucegăită şi plină de nămol; el se apucă îndată de curăţi şi primeni apa din fîntînă şi-şi căută de drum pînă dete de nişte porţi încuiate, pline de 26* 307 praf şi de păiajeni; curaţi acei păiajeni, scutură praîulT 70 dete poarta de perete şi trecu înainte. în drumul său întâlni o brutăreasă care ştergea un cuptor cu ţîţele sale; cum o văzu, îi dete bună ziua, şi tăindu-şi o bucată din haina sa, îi zise: — Ţine asta, leiculiţă, de şterge cuptorul. 75 Iară ea, luînd-o, îi mulţumi. La spatele cuptorului, fiul împăratului văzu o grădină ca un rai, în care se rătăci cîtva timp. în cele de pe urmă văzu cele trei rodii cum atîrna de o cracă în pom; îşi făcu curaj, scoase cuţitaşul şi tăie cră-80 culiţa de care erau atîrnate, şi o tuli d-a fuga înapoi. N-apucă să facă zece paşi şi toată grădina începu să ţipe şi să cheme în ajutor pe brutăreasă, porţile, fîntîna şi pe balaur. — Ba aia-i vorbă, răspunse brutăreasa, că de cînd sunt 85 urgisită a sta aci, nu s-a îndurat nimeni să vie a mă scuti de arsătura de toate zilele. — Că alt gînd n-am, răspunseră porţile, că de cînd suntem făcute, n-a venit nimeni să ne mai scuture, să ne des-chiză, de înţelenisem aşa. 90 — Ba să ne iertaţi, zice fîntîna, că de cînd sunt făcută, mînă de om n-a venit să-mi cureţe apele, încît ajunsesem a mă împuţi. — Ba că chiar, răspunse şi balaurul, că de cînd sunt o-sîndit a sta cu gura căscată şi cu ochii sticliţi la stele, ni- 95 meni nu mi-a dat măcar o bună-ziua, şi să-mi zică frate. Acest om ne-a scăpat de urgia ce era pe noi, şi ne vom căuta de treabă. Fiul împăratului, care făcuse întocmai cum îl învăţase bătrîna, se întoarse pe la dînsa şi după ce-i mulţumi şi-i dete 100 şi ei cîte ceva, plecă să se întoarcă la împărăţia tatălui său. Pe drum, ce-i veni lui, văzînd că nu mai poate răbda, scoase cuţitaşul şi taie una din rodii, ca să guste şi să se încredinţeze de bunătatea lor. Cînd, ce să vezi? Deodată iese din rodie o fată, ca o zînă de frumoasă, şi îndată începu a 105 striga cu un glas mîngîios: — Apă, apă, că mor. întoarse fiul împăratului ochii în toate părţile să vază apă; dară geaba, apă nu era, iară fata căzu şi muri; p-aci, p-aci era să cază şi el, dară se ţinu. 110 Tot mergînd el, nu putu să ţie pînă să nu guste dintr-o rodie, şi scoase cuţitaşul de tăie încă una; deodată, iese şi 308 dintr-însa o fată ca o zînă, şi moare ca şi cea dinţii, fiindcă n-avu apă să-i dea. Mîhnit de ciudata întîmplare, mergea către împărăţia 115 tatălui său cu rodia care îi mai rămăsese, şi se uita la dînsa ca la un cireş copt; şi merse pînă ce ajunse la o cîmpie frumoasă pe unde începu a cunoaşte urme de oameni. Aici îi mai veni inima la loc, şi se puse jos să se odihnească niţel. Gîndul lui nu se lua de la rodii şi de la fetele cele frumoase 120 ce muriseră; şi tot gîndindu-se se aprinse în el dorinţa de a gusta din rodia care o mai avea, încît nemaiputîndu-se ţine, oţărî să o taie şi pe aceasta, dară temîndu-se să nu i se întîmple ca şi cu celelalte, căută o fîntînă, luă apă în căciulă, şi acolo, la umbra unui copaci mare, tăie şi rodia care 125 îi mai rămăsese, cînd, ce să vezi? unde ieşi o fată ca soarele' de frumoasă, şi cu părul de aur. — Apă! apă! strigă ea. Şi el îi dete de bău şi o stropi cu apă, şi aşa scăpă fata cu viaţă. ISO Fiul împăratului îi da tîrcoale, şi se tot minuna de frumuseţea şi de gingăşia ei. Apoi o luă de mină şi îi zise: — Soţie să-mi fii şi ea priimi. El nu voi să o ducă pe jos acasă Ia tată-său, ca să nu ostenească, fiindcă o vedea că era puţintică la trup încît ar 135 fi băut-o într-un pahar de apă, şi aşa de supţiricâ de parcă era trasă prin inel. El o povăţui să se urce în pomul de lîngă fîntînă, şi îi zise să-l aştepte acolo pînă se va întoarce de la tatăl său cu cară împărăteşti şi cu călăreţi, ca să o ia, fiindcă el cunos-140 cuse locurile că nu mai este aşa departe. Fata cea frumoasă zise copaciului să se lase jos, şi el se lăsă, apoi se puse în el şi se ridică. Fiul împăratului rămase cu gura căscată uitîndu-se la ea şi la minunea cum de se lăsase şi se ridicase copaciul, apoi, rupînd-o d-a fuga, să te pă-145 zeşti pîrleo, că îi sfîrîia călcîiele de iute ce se ducea. Nu trecu mult de cînd se duse fiul de împărat, şi o fată de ţigan veni să ia apă din fîntînă, dar cînd văzu chipul care strălucea în apă, crezu că e al ei, şi spărgînd ulciorul se întoarse fuga la mumă-sa: 150 — Nu mă mai duc la apă, zise ea, o frumuseţe ca a mea nu aduce apă. — Du-te la apă, arapino, ce tot spui astfel de fleacuri, îi zise mă-sa, arătîndu-i coceanul măturei. 309 Ea se duse şi iară se întoarse, ca şi întîi, fără ispravă 155 şi tot cu astfel de vorbe. Mă-sa înţelese că acolo nu e lucru curat şi îi dete un ac vrăjit să-l ţie în păr, şi o învăţă ce să facă cu el la întâmplare de ar da peste cineva p-acolo, şi o trimise iară. Ţiganca, cum ajunse la fîntînă, cătă în sus şi văzu de 160 unde venea în fîntînă acel chip îngeresc. — Suie-mă şi pe mine acolo, rogu-te, zise ţiganca, ui-tîndu-se galeş către zîna frumuseţilor. Iară fata cu părul de aur zise copaciului de se lăsă, luă pe ţigancă ca să-i ţie de urît, şi copaciul se ridică la loc. 165 Stînd ele la vorbă, ţiganca se linguşi şi rugă pe fată, ca de voieşte să doarmă niţel, să puie capul în poala ei, şi ea îi va căuta în cap. Fata se înduplecă şi se puse cu capul în poala ţigancei, şi, cînd era să o fure somnul, ţiganca îi înfipse acul otrăvit în 170 cap, iară fata se făcu o păsărică cu totul şi cu totul de aur, şi începu a zbura de colo pînă colo, pîn crăcile pomului. Atunci ţiganca zise: — Ah! fată de lele ce mi-ai fost, cum mi-ai scăpat, eu socoteam că dormi, dară, fie, tu n-o să-mi scapi, îţi viu eu 175 ţie de hac. Nu trecu multe zile şi iaca şi fiul de împărat cu oaste şi călăreţi şi cu cară împărăteşti veni ca s-o ridice; iară ţiganca, cum îl văzu, îi zise: — Da bine, împărate, m-ai lăsat să te aştept atîta, în-180 cît soarele mi-a ars feţişoara şi vîntul mi-a bătut perişorul. Împăratul, cum o văzu, rămase la îndoială şi nu-i venea să crează că ea este zîna pe care o lăsase el acolo. Dară, după vorbele ce-i zise, pare că ar fi crezut, şi deci se înduplecă şi o luă. 185 Nu ştiu cum, nu ştiu ce fel, dară parcă-i spunea inima că n-o să fie ea; în sfîrşit, daca nu văzu pe altcineva, plecă cu ea, şi nu ştia cum să facă să nu crează tată-său că spusese minciuni. Cînd ajunse la curtea împărătească, le ieşi împăratul 190 înainte, şi rămase înmărmurit cînd văzu în loc de zîna frumuşelelor, cu faţa ca soarele şi cu părul de aur, pe o arapină neagră ca fundul căldărei. Şi măcar că fiul său îl încredinţa că soarele îi arsese feţişoara şi vîntul îi bătuse perişorul, împăratului tot nu-i venea să crează. Insă n-avu ce face; de 195 bine, de rău îi puse într-o parte a palatului şi tot amina cununiile. .310 200 205 210 215 220 225 230 235 D-a doua zi chiar, în grădina împărătească, în toate dimineţile, venea o păsărică şi cînta cu dor de-ţi rupea inima;, apoi striga cît îi lua gura: — Grădinar! Doarme împăratul? — Doarme, îi răspundea grădinarul. — Să doarmă somn dulce şi mai dulce, de pe căpătîi să s-aridice, adăoga păsărică. Dară cioroaica de împărăteasă doarme? — Doarme, îi răspundea. — Să doarmă somnul de urgie, de acum pînă-n vecie. Şi pe care pom se punea de cînta, pe loc se şi usca. Grădinarul spuse împăratului toată şiretenia cu pasărea şi cum se usucă pomii pe care se punea ea de cînta. Împăratul se luă de gînduri. Mai toţi pomii din grădină se uscară în cîteva zile, mai rămăsese unul. Atunci împăratul porunci să se pună pe fiecare crăculiţă cîte un laţ, şi aşa se şi făcu; iară a doua zi în revărsat de zori, veni la împăratul cu pasărea de aur care dedese în laţ. împăratul porunci de-i făcu o colivie cu totul şi cu totul de aur, puse pasărea în ea şi, de dragul ei, o ţinea pe fereastra lui. Ţiganca, cum auzi de istoria cu pasărea, îi trecu un fier ars prin inimă. Se făcu bolnavă, mitui pe toţi vracii cari' spuseră împăratului că pînă nu va tăia pasărea de aur şi să dea împărătesei să mănînce din ea, nu se va însănătoşi. Plin de scîrbă împăratul nu se putea învoi la asta, dară,, după rugăciunea fiului său, o dete; rămase însă nemîngîiat şi din ce în ce ura mai mult pe ţigancă. Luară, deci, pasărea şi o tăiară, o fierseră şi o duse împărătesei; iară ea, după ce se prefăcu că se însănătoşeşte,, începu a se găti de cununie. Din sîngele păsărelei crescu la fereastra împăratului un, brad înalt şi frumos, şi era o minune cum de într-o noapte crescuse aşa de mare şi falnic. împăratul chemă pre grădinar şi-i porunci să aibă cea mai mare îngrijire de acel pom. Iară ţiganca, cum auzi, n-avu odihnă şi-i puse gînd rău. Pricepuse, drăcoaica, că încă nu scăpase cu totul şi cu totul de primejdie. Se făcu iară bolnavă, mitui iară pe vraci, cari spuseră împăratului că pînă nu va tăia bradul să-l fiarbă şi cu apa aceea să-i facă baie, nu va trece împărătesei. 311 Împăratul se supără pînă la suflet, văzînd că logodnica fiului său e piază rea, fiindcă de cînd a venit ea, n-a avut 240 parte de nici un lucru ce i-a fost lui drag. Lăsă să taie şi bradul ca să nu mai aibă nici un cuvînt a-1 mai supăra cineva cu ceva, şi se hotărî ca de aci înainte să nu mai facă pe voia nimănui, daca ar mai da peste ceva care să-i placă. 245 Pe cînd tăia bradul, la care toată lumea se uita cu jind, o bătrînă cerşetoare se opri şi ea să privească lingă cealaltă lume, şi cînd vru să plece, luă cu dînsa o surcea ce căzuse de la o ţandără a bradului şi o duse acasă. Băgă însă de seamă că era un ac înfipt în surcea; ea îl scoase; şi fiindcă surceaua 250 era oarecum măricică şi lată o făcu capac la oala care o avea şi ea după sufletul ei. A doua zi plecă în prosteală ca totdauna; dară cînd se întoarse acasă, rămase încremenită văzînd coliba măturată şi deretecată de-ţi era dragă inima să priveşti. 255 Nu înţelegea baba ce minune să fie asta, adică cine să fi venit să-i facă ei astfel de bine. Cîteva zile urmă tot astfel; în sfîrşit hotărî să pîn-dească, doară va da peste cel ce-i deretecă şi-i pune toate alea la rînduiala lor pîn colibă şi aşa şi făcu. Intr-o zi după 260 ce plecă, ea se ascunse şi, uitîndu-se pe furiş, pe crăpătura uşii, văzu cum din capacul oalei sări o fată mai albă de-cît neaua şi cu părul de aur. — Cine eşti, mamă, zise ea, de îmi faci astfel de bine? — O fată fără trişte, zise ea; daca mă primeşti să şez 265 la d-ta, mult bine ţi-oi face şi eu dumitale. Se învoiră şi rămase; ba încă baba se mîndrea, că aşa fată nici în casa împăraţilor nu se găsea, frumoasă şi vrednică. Baba mergea mereu în prosteală, cum învăţase ea; 270 dară într-o zi îi zise fata să-i cumpere din tîrg pînză şi mătase roşie şi verde; baba, biet, din paralele ce adunase din cerşit, îi cumpără. Fata îşi cusu toată istoria pe două sangulii; şi după ce le isprăvi, zise babei să se ducă cu dînsele la împăratul, 275 şi cînd va fi pe tron alăturea cu fiul său, sangulia cusută cu verde să o pună pe genuchii împăratului; iară cea cusută cu roşu pe ai fiului său. Baba ascultă şi se duse; dară ostaşii n-o lăsa să intre. Atunci ea făcu zgomot, şi împăratul porunci să o lase a 312 280 intra. Ea, cum intră, făcu cum îi zisese fata, şi ieşi ca să aştepte să vază isprava. Cum văzură sanguliile, împăratul şi fiu-său înţeleseră totul. Porunci să cheme pe logodnica împăratului şi-i zise: 285 — Pentru că o să te faci împărăteasă, trebuie să te deprinzi a şi judeca pe femei, cînd judecătorii nu se donai-resc la cîte un lucru. Astăzi ni s-a arătat cu plângere o femeie, care zise că, avînd un cocoş de soi, cu mare cheltuială a alergat prin ţări de a cumpărat şi o găină, aşijde- 290 rea de soi; că vecina ei nu s-a mulţumit că i-a omorît găina, dară i-a furat şi cocoşul şi l-a dat la o găină d-ale ei, şi aşa cere dreptate. Ce zici despre aceasta? — Zic, răspunse bahniţa, după ce se gîndi puţin, că femeia care a omorît şi a furat cocoşul, cu moarte să se 295 omoare, şi cocoşul să se întoarcă stăpînului împreună cu găina osînditei şi cu ouăle ce va fi făcut. — Bine ai judecat, răspunse împăratul. Eu sunt femeia cu cocoşul, şi tu eşti care l-ai furat; găteşte-te la osînda care tu însuţi ai găsit-o cu cale. 300 Ţiganca începu a plînge, a se ruga, a se jeli, dară toate fură degeaba. O dete pe mina ostaşilor care fără milă îi răsplătiră nelegiuirea ce făcuse. După aceasta se duseră cu toţii la casa babei, şi fiul de împărat cu tată-său înainte, ridicară pe fată cu toată 305 cinstea; şi după ce o aduse la palat, îndată îi şi cununară, şi mare veselie fu în toata împărăţia trei zile d-a rîndul, pentru că s-a găsit vie şi nevătămată fata cu părul de aur, după care atîta a umblat fiul de împărat, şi toţi cu totul oropsea pe ţigancă cînd s-a auzit istoria nelegiuirilor sale. 310 încălecai p-o şea etc. HOŢU ÎMPĂRAT A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un împărat mare şi puternic. Abia ia vremea c-ărunteţei dobîndi şi el un copil. Bucuria lui fu nespusă 5 cînd se văzu şi el tată, şi toată împărăţia lui fu veselă din-preună cu dînsul, căci acest împărat era bun, drept şi temător de Dumnezeu. Pentru aceasta, el făcu mult bine poporului său. Şi toţi intr-un gînd şi într-o glăsuire dete mărire Domnului că s-a îndurat a le da un moştean al îm-10 părăţiei. Acest împărat puse de gînd ca pe fiul său să-l dea să înveţe toate meseriile şi toată procopseala cărturarilor. Fiul împăratului creştea într-o lună cît alţii într-un an. Gînd fu de opt ani, părea că este de optsprezece. 15 Daca văzu aşa, tată-său, împăratul, îl dete la carte; după ce învăţă filosofia şi citirea pe stele, de la cei mai iscusiţi dascăli, îl dete la cel mai meşter vraci, de învăţă şi meşteşugul leacurilor. Văzînd tată-său, împăratul, că fiu-său are ţinere de 20 minte grozavă şi ia in cap uşor cele ce i se arăta, se umplu de mulţumire sufletească, căci Dumnezeu îi dase un copil tocmai după gîndul său. Invăţînd el toată cartea, împăratul a început a trimite pe fiu-său din cetate în cetate să înveţe toate meseriile. 25 Cum auzea că în cutare cetate este cîte vrun meşter mai 314 dibaci şi că acea meserie nu se află pe lâ dînsul, îndată îl trimetea să înveţe şi acea meserie. Astfel umblă fiul împăratului din ţară în ţară, ca şi un pribeag, pînă ce învăţă toate meseriile de pre pămînt. Şi 30 întorcîndu-se la palaturile tatălui său, socotea că acum s-a sfîrşit; are să se strîngă de pre drumuri. De bucurie că are un fiu aşa de procopsit şi de iscusit, tatăl său făcu o masă mare, unde chemă pe toţi împăraţii, vecinii lui, ca să le arate fiul său procopseala. 35 însuşi fiul împăratului porunci la bucătari şi le arătă cum să facă bucatele. Mesenii nu ştiau cum să mai laude gustul acestor bucate. Cînd, iată că vine şi fiul împăratului la masă. Se chefuiră, deci, şi ştii, vorba ăluia, vorba vorbă aduce. începură împăraţii a-şi povesti despre judecăţile şi 40 dreptăţile ce făcuse fiecare în împărăţia sa. între altele, unul spuse că se va căi cît va trăi el, pentru că a osîndit pe un om drept, învinovăţit fiind că ar fi furat nişte lucruri, pe cînd altul a fost hoţul, precum se dovedi mai în urmă. Cum auzi împăratul care dedese ospăţul, se întoarse 45 către fitil său şi zise: — Ştiu că, daca un împărat voieşte să fie drept şi adevărat stăpînitor supuşilor săi, trebuie să ştie toate meseriile, ca să cunoască prin însuşi ochii săi păsurile fiecăruia. De aceea, fătul meu, te-am dat să înveţi toate meşteşugurile. 50 Nu mi-a venit în gind că şi hoţia este un meşteşug. Aceasta îţi rămîne să mai înveţi, după care te vei face un împărat ca Solomon împărat şi cum altul nu va mai fi pe lume. — Ii! tată, răspunse fiul de împărat, carele se ruşina şi se roşise ca o sfeclă, cum de mă osîndeşti astfel ca pe un 55 vinovat de codru? Şi sculîndu-se de la masă, se duse unde se duse el, şi se întoarse numaidecît, peste aşteptarea tutulor, cu o slugă a lui credincioasă, aducînd nişte scânduri, stinghii, drugi, odgoane şi pînze. Cu aceste se apucă, ajutat de sluga lui, 30 de clădi un fel de foişor. Gătindu-se foişorul, se urcă într-însul şi, învîrtind nişte şuruburi şi nişte vîrtejuri la nişte meşteşugiri ce avea acest foişor, începu a pluti în vînt şi, pe cînd se tot urca, el îşi luă ziua bună de la toţi cei de faţă, cari rămăseseră cu gurile 05 căscate şi cu ochii bleojdiţi la dânsul. Mwnă-sa cît p-aci era să-i vie rău de inimă rea; dară îşi ţinu firea. După ce îl pierdură din ochi, mesenii se sculară şi se împrăştiară ca puii de potîrniche, nemaivoind a adăoga 315 mîhnirea împăratului, care se vedea de pe faţă că era prea 70 mare. Fiul împăratului, după ce călători cîtva timp prin văzduh, prinse a se coborî. Ce să vezi dumneata? Orînda îl duse a se lăsa tocmai dinaintea unei cocioabe de bordei sărăcăcios. 75 Era seara. Bătu la uşe. Cei dinăuntru, o pereche de oameni jigăriţi, întrebă: — Cine e acolo? — Om bun, le răspunse fiul de împărat. Deschideţi, că sunt un călător. 80 îi deschiseră. Cînd intră în bordei, el băgă de seamă că muierea aruncase ceva sub pat. — Dară ce vînt te aduce pe la noi? — Sunt strein. Acum am sosit din alte împărăţii. Rogu-vă să mă găzduiţi. 85 — Bucuros, cu ce vom putea. — Foarte vă mulţumesc, le mai zise el. Nu vă va fi degeaba. Dară de ce vă stinghiriţi din lucru? Lucraţi, nu vă opriţi pentru mine. Am băgat de seamă că făceaţi ceva cînd am venit! '90 Muierea vru să îndruge cîteva minciuni. Dară bărbatul îi luă vorba din gură şi zise: — Să-ţi spunem drept. Dumneata eşti oaspele nostru, şi crez că nu ne vei da pe mîna stăpînirei. Eu sunt hoţ. Meseria aceasta nu mai are căutare, de cînd împăratul a pus 95 nişte slujbaşi ai dracului de straşnici şi de aspri pentru unii ca noi. Abia ne mai ţinem zilele, cu cîte o găină sau altă pasăre ce putem să ciordim de pe ici, de colo. Şi tocmai jumulea o gîscă nevastă-mea cînd ai venit d-ta. — Tocmai ce căutam şi eu. Dumnezeu m-a adus la voi. 100 Scoateţi gîsca de sub pat şi face-vă-ţi meşteşugul. De azi încolo sunt al vostru. Mă bag ucenic la d-ta să mă înveţi acest meşteşug. Şi pînă jumuli şi găti gîsca, fiul împăratului ieşi afară, îşi strînse foişorul, desfăcîndu-1 din toate încheieturile, şi-l 105 puse bine, unde să nu dea nimeni peste dînsul. Se puseră, deci, la masă şi se chefuiră, pînă ce cocoşii începură a vesti că vine alba în sat. A doua zi se înţeleseră ei la cuvinte, şi fiul de împărat rămase sub ascultarea hoţului, ca să înveţe meşteşugul de 110 la dînsul. 316 — Tot meşteşugul este, zise hoţul într-una din zile, să ciordeşti, fără să te prinză cineva; să buzunăreşti şi pe dracul, fără să te vază nici pui de om sau de altă gadină; să n-apuce să cază şi tu să găseşti; orice ţi s-o părea că nu este 115 pus bine de altul, tu să iei şi să păstrezi; marghiolia, vicleşugul, îndrăzneala, isteţimea, şotia şi cu tot neamul lor, să fie uneltele tale. Fiul de împărat asculta şi băga la cap. După trecere de timp, în care fiul împăratului se înde-120 letnicise la meşteşugul hoţiei, văzînd el că lucrurile îi merg strună, zise: —- Meştere, cînd ai de gînd să mă scoţi, calfă? — Cînd mi-oi fura ipîngeaua de pe mine. După ce mai trecu, merseră într-o zi la vînat. Acolo în 125 pădure, stînd să facă popas, se tolăniră fiecare pe ce avea, la umbră de copaci şi la răcoare, ca să-şi aromeze oarecum. Hoţul îşi aşternuse ipîngeaua. Deodată hoţul auzi miercăitul unui iepure, ca şi cînd îl apucase ogarul. Se scoală, se uită prin prejur, şi nu vede 130 nimic. Soţul său, fiul împăratului, adormise, şi-i da nişte sforăieli de părea că mînă porcii. Se culcă iarăşi. Nu şezu mult, şi tocmai cînd era să-l fure şi pe el somnul, auzi încă o dată acelaşi miercăit şi cu totul p-aproape. Odată sări drept în sus. 185 — Ce naiba, trebuie să fie ceva. Mă repez să văz ce dră- covenie să fie aceea. Şi fiind un crînguleţ într-o depărtare cît arunci cu piatra, se duse într-acolo, de unde i se păru lui că vine miercăitul iepurelui. 140 Pe cînd se ducea hoţul, fiul împăratului se scoală binişor, şi pîş! pîş! îi ia ipîngeaua frumuşel, o îndoieşte şi o ascunde într-o scorbură de copaci şi iarăşi se culcă. Acestea le făcu el mai iute decît ai gîndi. Hoţul, daca văzu că nu este nimic în crîng, dete tutulor 145 răilor şi iepure şi tot, şi se întoarse să se odihnească. Cînd, ia ipîngeaua de unde nu e. Se uită prin prejur, şi nici o frunzuliţă măcar nu se mişca. Fiul împăratului horcăia de socoteai că o să deştepte şi pe morţi. Bietul hoţ rămase ca lovit de trăsnet. Simţi că alt n-are 150 cine să-i fi jucat renghiul acesta, decît ucenicul lui. Se suci, se învîrti, dete tîrcoale prejmetelor; ipîngeaua nu e. în cele de pe urmă, după ce îl înecase necazul, se duse să-şi deştepte ucenicul. 317 155 160 165 17« 175 180 185 190 195 318 Acesta dormea mort. îl zgudui, îl scutură, ca de cînd începui să vă povestesc şi abia, abia se deşteptă. Somnoros cum era, şi tot frecîndu-se la ochi, începu să se jeluiască că n-are parte să doarmă şi el măcar un somn, şi că din pricina asta o să se ducă de la un asemenea stăpîn, care nu-i dă răgaz cît ar aromi cineva. Hoţul văzu că ucenicul lui are să-l Întreacă, şi zise: — îa lasă astfel de vorbe, ci dă-mi ipîngeaua, că acum eşti calfă, ai scăpat de ucenicie. Cînd auzi fiul împăratului de unele ca acestea, se duse într-un suflet de-i aduse ipîngeaua, şi legară amîndoi tovărăşie pe bine şi pe rău. începuse a mişca binişor la meseria lor, de cînd se făcură tovarăşi. Vezi că fiul împăratului era mai ager de mină, mai isteţ şi mai îndrăzneţ. într-una din zile, feciorul de împărat se duse la vînat, ia aşa cam în dorul lelii, fiindcă n-avea altă treabă. Umblînd el prin pădure, odată aude un grohăit de porc p-aproape de dînsul; caută şi, mai iute decît ai gîndi, fu şi acolo. Cînd, ce să-i vază ochii? Un mistreţ cît toate zilele de mare prăvălise pe un flăcău tînâr ia faţă, şi se silea a-şi descurca colţii din arcul flăcăului spre a-1 sîîşia. Fiul împăratului îşi scoase cuţitul de vînătoare şi, cu un curaj nemaiauzit, se repede asupra mistreţului, îi înfige cuţitul drept în ochi şi îl dă tumba peste cap, îi mai dă vro două lovituri bune în cap şi-l lasă mort acolo locului. Făcu ce făcu şi aduse niţică apă în căciulă, stropi pe flăcăul care leşinase, şi îl mai învioră. Acesta, cînd se deşteptă şi văzu pe izbăvitorul său, zise: — Cere-mi oricît vei voi şi-ţi voi da, pentru această facere de bine. — Bani au şi ţiganii, îi răspunse fiul de împărat, dară cinste nu. Să nu socoteşti că pentru bani am făcut ce am făcut eu acum pentru tine. Se ruşină oarecum flăcăul cu pricina; dară mai prinzînd limbă, îi spuse şiritenia, cum venise în vînătoare cu mai mulţi tovaroşi, cum zărise mistreţul şi se luase după dînsul, şi cum nu-1 lovise bine, şi el se năpustise asupra lui şi-l prăvălise de era să-l trimiţă pe lumea cealaltă. Pasămite şi acesta era fiu de împărat, şi încă fiul împăratului locului aceluia. Se împrieteniră şi se duseră la palaturile împărăteşti. Împăratul nu ştia cum să mulţumească streinului că i-a scăpat copilul de la moarte, li dete voie ca să vie în palat oricînd va voi, fiindcă el nu priimi nici o altă răsplătire. 200 Streinul fiu de împărat, de cîte ori mergea pe Ia împăratul, de atîtea ori el cerceta şi băga de seamă la tot ce era pe acolo. După cîtăva vreme, el zise o dată tovaroşului său: — Tovaroşe, mi s-a urît cu borfăşia, să facem şi noi o 205 hoţie care să se mai simtă. — Ce vrei să facem? — Iaca, să mai mergem şi pe la haznaua împărătească, că doară n-o fi foc. — Da ce stai d-ta de vorbeşti, omule? D-apoi acolo, 210 aoleo! ce de păzitori mai sunt! — Noi să mergem pe unde nu sunt păzitori. Se hotărîră, şi într-o noapte şi plecară. Ei îşi luară şi uneltele trebuincioase. Şi fiindcă fiul de împărat ştia toate meşteşugurile, el cunoştea şi zidăria. Se apucă şi, numai 215 din două cazmale, scoase cîteva cărămizi, cît putea omul să intre. Aceasta pe de la uliţă, pre unde nu păzea nimeni. El intră, umplu două căciuli cu galbeni şi ieşi. Apoi potrivi cărămizile la loc, ca să nu se cunoască pe unde au intrat. Nu se poate spune bucurie ce avură cînd se văzură cu 220 atîta căcălău de bani. Veniră acasă şi dormiră, ca şi cînd usturoi nu mîncase şi gurile nu le miroseau. A doua zi mare vîlvă se făcu în oraş cînd se află că s-a spart visteria împăratului. Toţi se minunau şi se cruceau, nedomirindu-se pe unde să fi intrat tîlharii. 225 Nu mai puţin şi împăratul intră la chibzuri, cum ar face să prinză pe aceşti hoţi cutezători. Fiul împăratului, cel ce făcuse bosmaua, se duse ca tot-dauna pe la împăratul, se făcu şi el că se miră de atîta cute-zare, şi zise: 280 — Cel ce a făcut o asemenea hoţie îndrăzneaţă nu se poate să nu mai vie măcar încă o dată. împăratul locului puse tot felul de paznici la visteria lui şi aştepta. Hoţii, după cîteva zile, cînd se mai potoli vîlva, veniră 285 iarăşi, fiindcă se dedulciseră ca calul la tărîţe, scoase cărămizile şi fiul împăratului zise tovaroşului său: — De rîndul trecut am intrat eu; acum intră tu. Aşa mi se pare că cere dreptatea. 319 240 245 250 255 200 265 270 275 280 320 Tovaroşul n-avu ce zice, căci aşa era. Intră deci în hazna şi, fiind mai lacom, luă cîţi galbeni putu el duce şi-i aduse tovaroşului la gaură. Acesta îi priimi. Cînd să iasă şi el, hîţ! în sus, hîţ! în jos, se simţi că este prins în laţ, şi că nu poate ieşi. Fiul împăratului n-avea timp de pierdut, ce să facă? Se apucă şi el de-i tăie capul, îl luă cu dînsul şi p-aici ţi-e drumul. Dară cînd ajunse acasă? aoleo! Unde era Dumnezeu să vază bocetele şi vaietele muierii, cînd îi arătă capul bărbatului ei? Ţipa de socoteai că o pune în ţeapă. Fiul împăratului îi puse mîna la gură şi-i zise: — St! că ne-am topit. Să nu te auză cineva, că nu e bine de noi. Şi după ce îi spuse toată şiritenia pricinii, o împacă spuindu-i că-i lasă ei toţi banii ce au furat, şi îi mai făgădui că-i va aduce şi trupul bărbatului, ca să-l îngroape ca oamenii şi cu toată rînduiala. Iară daca se făcu ziuă, slujitorii împărăteşti găsiră trupul fără cap şi-l duseră la împăratul. Acesta se da de ceasul morţii şi mai multe nu, cum de să nu prinză pe tîlhar viu, nevătămat. Fiul împăratului se duse şi el pe la palat şi, auzind cele ce se plănuiau, se pregăti şi el a-şi ţine făgăduiala ce dase nevestei tovaroşului său. Sfătuind cei doisprezece boieri, socotiră cu mintea lor că tîlharii trebuie să fie cel puţin doi; că cel viu este peste poate să nu vie a lua şi trupul mortului. Găsiră, deci, cu cale a pune trupul cel fără cap în mijlocul pieţei, pe o schelă cu trei trepte, şi de jur împrejur slujitori împărăteşti, cari să păzească toată noaptea. Aşa şi făcură. Fiul împăratului, hoţul, se duse şi el de cumpără o mîr-ţoagă de cal răpcigos şi bubos, şi slab, de era numai pielea şi osul, mai cumpără o odoroagă de căruţă şi un butoi de rachiu. Şi după ce încărcă căruţa, înhămă la dînsa rabla lui de cal şi o porni înspre locul unde era pus trupul mortului spre vedere. P-aci prin prejur era o uliţă noroioasă. P-acolo avu poftă el a trece. Cînd, ce să vedeţi dumneavoastră, cinstiţi boieri? Unde mi se înnomoli a oţopină de cal, de nu mai putea nici picioarele să şi le mişte, necum să mai tîrască şi căruţul cu butoiul de rachiu. Hi! în sus, hăţ! în jos; să se mişte din loc calul, ba. Şi unde mi-ţi începu a face o gălăgie, de credeai că s-a aprins tîrgul. Căpetenia păzitorilor trimise pe unul să vază ce pacoste 886 a mai dat peste nevoiaşul ăla de om, carele are de gînd să scoale tot oraşul în gura lui. Văzîndu-î păzitorul cum se nevoia a-şi scoate calul şi căruţa din noroi, i se făcu milă de el. Fiul împăratului, cum îl văzu, îi zise: 290 — Du-te, neiculiţă, de mai ado vro cîţiva oameni de-mi ajutaţi să ies din acest noroi, şi vă voi cinsti ca pe nişte oameni de treabă. îndată veniră mai mulţi păzitori, îi luară şi cal, şi tele-guţă, şi butoi şi tot, pe sus, de-1 scoaseră din glodul unde se 295 nomolise. El nu ştia cum să le mulţumească mai bine; îşi frămînta mîinile de bucurie şi prinse a da cep butoiului. Le dete de bău cît poftiră, şi duse şi celor ce rămăseseră de pază pe lingă trupul mortului cel fără cap. 800 Nu trecu mult şi toţi păzitorii fură coprinşi de un somn soră cu moartea. Unde îmi mai sforăia voinicii noştri de paznici, de pare că era cine ştie ce mare turmă de rîmătorL Pasămite rachiul din butoi era cu afion. Fiul împăratului, cum îi văzu lungiţi şi trîntiţi ca cine 806 ştie ce blende, se apucă de-i dezbrăcă de hainele lor şi îi îmbrăcă în haine călugăreşti. Apoi, luînd trupul mortului, se duse în treaba lui. Cînd văzu femeia trupul, iară începu a se boci. El iară îi puse mina la gură şi o opri de a face zgomot, căci, de se 810 va afla, nu va fi bine de ei. Ea tăcu după ce văzu că nu e glumă, şi priimi şi cea mai mare parte din suma furată, în chiar aceeaşi noapte, ei se puseră şi îngropară mortul. Cînd se deşteptară păzitorii şi se văzură îmbrăcaţi în. haine călugăreşti, nu puteau crede celor ce li [se] arată. Se 816 mai frecară la ochi, se mai uitară, şi văzură că aşa este. Cel ce se deşteptase mai iutii se duse la tovaroşul de lingă dînsul şi, începînd a-1 înghioldi, îi zise: — Moş călugăraş, moş călugăraş, ce câţi tu aci? — Dară tu, călugăre, ce cauţi? îi răspunse. 820 Atunci toţi deodată începură a răcni unul la altul: — Ce cauţi aci, călugăre? arătîndu-se cu degetul. Şi se făcu o tulburare şi o răscoală între dînşii, de nu-i putea da nimeni de căpătîi. Ei! tocmai tîrziu se dezmeticiră 321 27 Opere, voi. I — Petre Ispirescu 325 330 335 840 345 350 355 360 365 322 şi se domiriră că omul cu rachiul de astă-noapte n-a fost lucru curat. Dară cînd îini văzură că trupul lipseşte? atunci, atunci; unde îmi începură o ceartă şi o hălălaie între dînşii, de-ţi venea să-ţi iei cîmpii. Se învinovăţeau ca dracii unii pe alţii. — Ba că tu eşti de pricină. — Ba că tu ne-ai făcut să bem rachiu. — Ba că tu ne-ai îndemnat să ne ducem să-i ajutăm. — Ba că tu ai fost cel dintîi care ai băut. Toate erau cum erau. Dară cum şi cînd s-au călugărit ei? Şi cum să se înfăţişeze ei la împăratul? N-avu încotro. Aşa se duseră. împăratul se luă cu amîndouă mîinile de barbă cînd văzu că vine la dînsul o ceată de călugări. El nu ştia, vezi, cine sunt şi ce vreau. Cînd află că sunt paznicii lui, unde mi-1 umflă un rîs d-alea cu lacrămi, şi rîse pînă ce se strîmbă. Paznicii, biet, deteră în genuchi şi-şi cerură iertare. Ei spuseră toată şiritenia. îi iertă împăratul de vro osîndă, chipul; dară intră la mai mare grije. El se temea ca nu carecumva acest hoţ atît de iscusit să nu-i ia şi domnia. Nu mai chemă Sfatul împărăţiei, fiindcă începuse a-1 cam bănui şi pe dînsul, ci îşi fră-mînta cugetul, ca ce ar face să puie mîna pe hoţ, spre a-i face de petrecanie. Hotărî dară, el cu mintea lui, ca să iscodească şi pe mari şi pe mici, să ispitească şi prin boierime şi prin prostime, ca doar, doară va ajunge să puie mîna pe un aşa tîlhar vestit care îl pusese pe aşa gînduri negre. Pentru aceasta puse să se gătească un ospăţ înfricoşat, la care pofti numai boierime neaoşe. La acest ospăţ fu poftit, fără doar şi poate, şi fiul de împărat cel strein. La ziua hotărîtă se adunară toţi oaspeţii. Veseliile se întinseră pînă noaptea tîrziu. Căci, după ce se sculară de la masă, se puseră pe joc. Şi trage-i la danţuri, la hori, la brîuri pînă ce, cînd se deşteptară, ajunseseră pe la cîntatul cocoşilor de miezul nopţii. Cînd să se spargă adunarea, împăratul veni Ia mijloc şi zise cu grai cam poruncitor: — Boieri dumneavoastră, noaptea este înaintată, şi ca să nu se întîmple cuiva vreo meteahnă de Ia niscaiva duhuri necurate, ori făcători de rele, eu am găsit cu cale în mintea mea să mîneţi aci pînă la ziuă. Cămara este mare; vă încape pe toţi. Alături de aci este cămara fiicei mele. Fiţi fără grije şi vă repauzaţi de ostenelile danţului şi săltărilor din astă 870 noapte. Domnul să privegheze asupra voastră a tutulor. Aşa zise împăratul, şi aşa trebuia să se facă. Că hîr, că mîr, pace; zisa împăratului nu se putea deszice. — Vai, de mine, tată, cum să mă culc eu cu uşa descuiată, alături cu cămara unde are să doarmă atîţia bărbaţi 875 streini? zise fata tatălui său. — Nu numai atît, fata mea, dară încă să fii cu luminarea stinsă şi să ai la îndemină niţel muc de luminare. De va veni cineva la tine, tu să-l mîngîi cu mîna pe obraz, rugîn-du-1 să mai stea; şi mîngîindu-1 să-l mînjeşti niţel cu muc 880 de luminare, şi aceasta, draga mea copilă, cu atît mai mult trebuie să o faci, cu cît ea este pentru mîntuirea împărăţiei. Pasămite împăratul umbla să prinză pe hoţ prin viclenie. Asta fu chemarea boierilor la ospăţ. Căci, îşi zicea împăratul, de va fi dintre boieri un asemenea om isteţ, 885 trebuie să fie şi îndrăzneţ. De nu va fi dintre boieri, apoi, tot cu tertipuri, prin tagma prostimei să-l caut. Hotărîrea împăratului se puse în lucrare întocmai. Se culcară toţi cu totul şi adormiră. Numai pleoapele fetei de împărat nu putură da în gene, cîtuşi de cît. 890 Fiul de împărat cel hoţ, nici el nu adormi măcar cît ai da în cremene. El îşi tot răsucea mustaţa şi se încumete a, duce-se-va or ba? iară cînd fu cam pe după miezul nopţii, cînd şi apele dorm, se sculă binişor, se uită pe la soţii săi, carii toţi dormeau bumbeni, şi pîş! pîş! trecu în cămara fetei 895 de împărat, o sărută şi se întoarse apoi să se culce şi el. Fata împăratului îşi făcu dresurile cum o învăţase tatăl său, împăratul. Hoţul, pînă a nu se culca, se duse la doniţă să bea niţică apă, căci îi era sete. Uitîndu-se în doniţă, el văzu că pe 400 obrazul lui din stînga sunt nişte pete negre. în cămara unde dormeau oaspeţii împăratului luminarea arse toata noaptea. — E! aşa mi ţi-a fost povestea? zise el încetişor, stai măi, dară, să-ţi arăt eu cu cine ai a face. Şi cu inima tîcîindă, şi umblînd mai uşor decît o pisică 405 cînd pîndeşte la şoareci, luă muc de luminare şi mînji pe toţi oaspeţii cari dormeau, pe obraz, la fel cu mînjitura lui de pe faţă, apoi se culcă şi el. împăratul se sculă mai de dimineaţă decît toţi. Şi în revărsat de ziori vine prin cămara unde dormeau oaspeţii, 27* 323 410 415 420 425 430 435 440 445 450 324 spre a se uita la dînşii, nu carecumva este vreunul din ei mlnjit după cum îşi povăţuise fata. Cînd colo, ce să-i vază ochii? Toţi erau mînjiţi. Speriat, se duse într-un suflet în cămara unde dormea fie-sa; şi cu grai neliniştit zise fie-sei: — Bine, frate dragă, toţi te-au sărutat? — Ba nu, tată, unul numai a venit, pe care 1-am mînjit, după cum mi-ai poruncit dumneata. — Şi-l cunoşti? — Ba nu, căci era întunerec. împăratul îşi muşcă buzele. Apoi porunci păzitorilor să nu lase pe nici unul din oaspeţi care ar voi să plece. După ce se făcu ziuă bine, veni împăratul iarăşi în mijlocul oaspeţilor şi zise cu glas mare: — Boieri dumneavoastră, hoţul care a tulburat o ţară prin iscusinţa, măiestria şi isteţimea lui, şi care mi-a răpit odihna sufletului meu, se află în mijlocul domniei voastre, şi îl rog să se dea pe1 faţă; pe făgăduiala mea de împărat că nu-i voi face nimic. Toţi boierii începură a-şi scutura hainele şi a se lepăda ca de satana de o astfel de năpaste, zicînd: — Departe de noi o astfel de bănuială. Noi nu ştim la sufletul nostru nici o faptă neomenoasă să fi săvîrşit, nici cu ştiinţă, nici cu neştiinţă. — Acum nu este vorbă nici de ocară, nici de pedeapsă. Totul este să se dea pe faţă, şi mă jur pe viul Dumnezeu şi pe stema mea de împărat, că nu numai nu-i voi face nimic rău, dară încă îi voi da pe fata mea după dînsul. Atunci ieşi în faţă streinul fiu de împărat şi zise: — Eu sunt. Păru mult bine împăratului cînd îl văzu. Iară el îşi ceru voie să iasă afară, şi se jură pe cuvîntul lui de cruce de voinic că se va întoarce înainte de namiezi. împăratul crezu şi-i dete voie. El se întoarse, cu mai mulţi oameni însăxănaţi cu bucăţelele foişorului său. Şi acolo de faţă cu toţii, aşeză fiecare lemnişor la îmbucătura lui şi clădi foişorul din nou. Apoi, viind înaintea împăratului, îi sărută mîna, şi ceru ca soţia lui, fata împăratului, să se urce cu dînsul în foişor, ca de acolo să mărturisească cine este şi ce a făcut. împăratul priimi. 1 în ediţia de bază: de. 455 460 465 470 Cum se suiră în foişor, fiul împăratului prinse a întoarce vîrtejele; şi, pe cînd foişorul începu a se sui în slavă şi a pluti în aer, el zise cu grai lămurit: — Să ştiţi că sunt fiu de împărat, că mi-a fost dat să-mi fur nevasta, ceea ce şi făcui, şi că acum mă duc la împărăţia tatălui meu. Astfel vorbind, foişorul se urca mereu pînă cînd se pierdu din ochii tutulor, ce rămaseră cu gurile căscate uitîndu-se la dînsul. Iară daca se coborî la palaturile tatălui său şi-şi arătă cartea de meşter de hoţie, precum şi nevasta ce-şi aduse tot prin furtişag, se înveseli tatăl său şi, coborîndu-se din scaun, înălţă pe fiul său, zicînd: — Ştiu acum că are să se ducă pomina de domnia fiului meu peste ţară. Ştiu că popoarele au să ştie şi ele acum ce este dreptatea, căci a fi bun domnitor şi drept, trebuie să ştii totul. După ce se înscăună, trimise sol la socrul său cu carte prin care îi spunea că s-a urcat în scaunul tătîne-său, şi mult se bucură acel împărat de norocul ce dase peste fie-sa. Iară eu încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră uşa.. LUCEAFĂRUL DE ZIUĂ ŞI LUCEAFĂRUL DE NOAPTE A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un împărat şi o împărăteasă; ei nu făceau 5 copii; umblase pe la toţi vracii şi vrăjitorii, pe la toate babele şi cititori de stele, şi toţi rămaseră de ruşine, căci n-avură ce le face. în cele din urmă se puseră pe posturi, pe rugăciuni şi milostenii; cînd, într-o noapte, Dumnezeu văzînd rîvna lor, se arătă împărătesei în vis şi-i zise: 10 — Rugăciunea voastră am auzit-o şi vei face un copil cum nu se va mai afla pe faţa pămîntuîui. Mîine să se ducă împăratul, bărbatul tău, cu undiţa la gîrlă, şi peştele ce va prinde să-l găteşti cu mina ta şi să-l mîncaţi. Nu se făcuse încă bine ziuă şi împărăteasa se duse la 15 împăratul şi-l sculă zicîndu-i: — Împărate! scoală c-a sosit alba în sat. — Dar asta, răspunse împăratul, ce ai astăzi să mă scoli aşa de noapte; nu care cumva vrăjmaşii au călcat hotarele împărăţiei mele? 20 — Din mila lui Dumnezeu, de nici unele ca astea n-am auzit; dară am visat iaca ce... Şi-i spuse visul. împăratul cum auzi, sări din aşternut, se îmbrăcă, luă undiţa şi se duse 1a pîrîu gîfîind. Aruncă undiţa şi nu trecu 25 mult, şi văzu pluta undiţii mişcîndu-se. Trase undiţa; cînd, ce să vezi? un peşte mare, cu totul şi cu totul de aur. 326 Doară că nu-i căzu leşin de bucurie. Darămite cînd îl văzu împărăteasa? Ea fu şi mai oleoleo. Găti împărăteasa singură cu mîna ei peştele şi mîncară. 80 Ea îndată se simţi însărcinată. Roaba care ridică masa văzu pe taierul împărătesei un os de peşte şi o bătu gîndurile să sugă acel os, ca să ştie şi ea gustul bucatelor gătite de împărăteasa. Cum supse osul, se simţi şi ea însărcinată. 85 După nouă luni născu împărăteasa, ziua, un copil frumos, frumos, ca un îngeraş. Peste noapte născu şi roaba un copil, aidoma cu al împărătesei, încît nu aveau deosebire unul de altul. Cum era copilul împărătesei era şi al roabei. Semănau, cum se zice, ca două picături de apă. 40 Fiului de împărat i s-a dat numele de Busuioc, iară fiului de rob, Siminoc. Crescînd împreună şi făcîndu-se mari, i-a dat la carte, şi învăţau într-o zi cît învăţa alţi copii într-un an. Cînd se jucau ei în grădină, împărăteasa se uita cu drag la dînşii de 45 pe fereastră. Se făcură mari. Ei semănau atît de mult, încît nu cunoştea nimeni care este fiu de împărat şi care de rob. Boiul lor era mîndru, amîndoi aveau pe vino-ncoace, vorba lor era vorbă cu lipici şi amîndoi erau voinici, nevoie mare. 50 într-o zi se hotărîră să meargă ia vhiătoare. împărăteasa se tot ciudea cum să-şi cunoască pe fiul său: fiindcă şi feţele şi îmbrăcăminţile fiind la fel, de multe ori nu putea să deosebească pe unul din altul. Se gîndi să facă fiului său un semn. îl chemă şi, prefăcîndu-se că îi caută în cap, îi 56 înnodă două viţe de păr, fără să ştie el. Apoi plecară la vînătoare. Alergară zburdatici prin cîmpiile înverzite şi se zbe-guiau ca mieluşeii; culeseră la floricele, se udară de rouă, priviră fluturii cum săltau şi săreau din floare în floare, cum 60 albinele culegeau ceara şi adunau mierea, şi se desfătară foarte mult. Apoi merseră la fîntînă, băură apă de se răcoriră şi priveau cu nesaţiu cum se lasă cerul în depărtare pe pămînt, şi ar fi dorit' să meargă pînă la sfîrşitul pămîntului, să vază cerul din apropiere, sau măcar pînă vor da de locu-65 rile acelea unde pămîntul este ca piftia. Apoi intrară în pădure. Cînd văzură frumuseţile pădurilor, rămaseră cu gurile căscate. Vezi că ei nu mai văzuseră d-alde astea de cînd îi făcuse mă-sa. Cînd bătea vîntul şi se mişca frunzele, asculta la fîşiitul lor şi li se părea că împă- 327 70 75 80 85 90 95 100 105 110 328 răteasa umblă tîrînd după sine rochia cea de mătase; apoi se aşezară pe iarba fragedă, la umbra unui copaci mare. Aci se puseră a cugeta şi a sfătui cum să înceapă vînătoarea. Ei, nici una, nici alta, voiau să vîneze tot lighioni sălbatice. Păsărelele, cari alergau împrejurul lor şi se puneau pe crăcile copaciului, nici nu le băgau ei în seamă; lor, le era milă să-şi puie mintea cu ele; dară le plăcea să le asculte ciripind. Păsărelele parcă băgaseră şi ele de seamă una ca aceasta, şi nu se sfiau, ba încă cîntau de se spărgeau; iară privighetorile trăgeau la geamparale numai din guşe, ca să fie mai dulce cîntarea lor. Şitaşa, stînd ei aci şi sfătuindu-se, pe fiul împăratului îl apucă o moliciune de nu putea sta în sus şi îşi lăsă capul în poala lui Siminoc, rugîndu-1 să-i caute niţel în cap, pînă va aromi el. După ce îi căută ce-i căută, Siminoc se opri şi zise: — Ce este asta din capul tău, frate Busuioc? — Ce să fie? Ştiu eu de ce mă întrebi, frate Siminoc? — Iaca văz, răspunse Siminoc, că două viţe de păr în capul tău sunt înnodate. — Cum se poate? zise Busuioc. Aceasta supără atît de mult pe Busuioc, încît se hotărî să plece în lume. — Frate Siminoc, zise Busuioc, eu mă duc în lume fiindcă nu pot să pricep de ce mama mi-a înnodat părul cînd mi-a căutat în cap. — Măi, frate Busuioc, îi răspunse Siminoc, vino-ţi în fire şi nu mai face una ca asta. Căci daca împărăteasa ţi-a înnodat părul, nu crez să o fi făcut cu vreun gînd rău. Busuioc însă a rămas nestrămutat în hotărîrea sa şi cînd şi-a luat rămas bun de la Siminoc, i-a zis: — Na, frate Siminoc, batista asta. Cînd vei vedea pe dînsa trei picături de sînge, să ştii că sunt mort. — Să-ţi ajute Dumnezeu, frate Busuioc, să nimereşti cu bine; dară eu încă o dată te rog, pentru dragostea mea, să rămîi, să nu mai pribegeşti pîn lume. — Peste poate, răspunse Busuioc. Apoi se îmbrăţişară şi Busuioc plecă; iară Siminoc rămase de se uita galeş după dînsul pînă îl pierdu din ochi. Siminoc se întoarse acasă şi povesti părinţilor toate cele ce se întîmplase. împărăteasa nu mai putea de inimă rea. îşi frîngea mîi-nile şi plîngea, de să ferească Dumnezeu. Dară n-avu ce-şi face capului, şi se mîngîia oarecum văzînd pe Siminoc. După cîtva timp, acesta scoase batista, se uită la dînsa 115 şi văzu trei picături de sînge. Atunci zise: — I! a murit frăţiorul meu. Mă duc să-l caut. Şi luîndu-şi merinde, plecă după dînsul să-l caute. Trecu prin oraşe şi sate, străbătu cîmpiile şi codrii, merse, merse, pînă ce ajunse la o căsuţă. Acolo întîlni pe o bâtrînă şi 120 întrebă de fratele său. Bătrîna îi spuse că se făcuse ginere al împăratului din acea parte de loc. Ajungînd la palaturile împăratului aceluia, cum îl văzu fie-sa, socoti că e bărbatu-său, şi alergă întru întîmpi-narea lui. El zise: 125 — Eu sunt fratele bărbatului tău ; am auzit că a pierit din lume, şi am venit să aflu de căpătîiul său. — Eu nu crez una ca asta, zise fiica de împărat. Tu eşti bărbatul meu, şi nu ştiu de ce te prefaci aşa acum. Au doară credinţa mea a fost pusa la cercare şi eu te-am amăgit? 180 — Nici unele din acestea nu este. Ci eu îţi spui în cuget curat, nu sunt cu bărbatul tău. Ea nu voia să crează cu nici un chip. Atunci el zise: — Dumnezeu sâ-şi arate dreptatea. Pe cine nu va fi 135 drept din amîndoi, să-l cresteze sabia care stă în cui. Şi îndată sabia sări şi crestă pe fată la deget, şi atunci crezu şi ea. Apoi găzdui după cum se cuvenea pe Siminoc. A doua zi el află că Busuioc se dusese la vînătoare şi nu se mai întoarse. îneăiecă deci şi el pe un cal, luă ogari şi 140 plecă după frate-său, în partea locului pe unde se dusese acesta. Meţse ce merse şi ajunse în pădure; acolo se întîlni cu Muma-padurii. Cum o văzu, se luă după djjisa, şi dă-i goană. Ea fugea, el după dînsa, pînă ce Muma-fădurii văzînd că n-are înco-145 tro, se sui într-un copaci înalt şi acolo scăpă. Siminoc descălecă şi el, priponi calul, făcu focul, scoase merindele şi începu să mănînce lingă foc, aruneînd şi ogarilor cîte ceva. ’|>/ — Aoleo! cum mi-e de frig, zise Muma-pădurii, îmi 150 clănţănesc dinţii. — Dă-te jos, îi răspunse Siminoc, de te încălzeşte la foc. — Mi-e frică de cîini, zise ea. 329 — Nu te teme, că nu-ţi fac nimic. 155 — Daca vei să-mi faci bine, mai zise ea, na o viţă din cosiţă şi leagă-ţi cîinii. El puse viţa de cosiţă pe foc. ’ jp/ — Uf! ce greu miroase, zise Muma-pădurii, cosiţa ce ţi-am dat-o şi pe care tu ai pus-o pe foc. 160 — Ai te cară de aici, îi răspunse Siminoc, şi nu mai spune la nimicuri. Iaca unul din ogari a dat cu coada prin foc, s-a pîrlit niţel şi d-aia miroase greu. Daca ţi-e frig, dă-te jos şi vino de te încălzeşte; daca nu, tacă-ţi fleoanca şi mă lasă în pace, nu mă tot supăra. 165 Atunci ea crezu, se dete jos, şi alăturîndu-se de foc, zise: — Mi-e foame. — Ce să-ţi dau să mănînci? Iaca ia ce-ţi place din ceea ce am dinainte. ; — Eu voi să te mănînc pe tine, zise Muma-pădurii, 170 găteşte-te! — Ba te voi mînca eu pe tine, răspunse Siminoc şi asmuţi cîinii la dînsa ca să o sfîşie. — Stăi, zise Muma-pădurii, opreşte cîinii să nu mă sfîşie, că ţi-oi da pe frate-tău, cu cal şi cu ogajţi cu tot. 175 Siminoc opri cîinii; atunci Muma-pădurii icni de vro trei ori şi dete afară dintr-însa pe Busuioc, calul şi ogarii; iară Siminoc îşi asmuţi ogarii şi o făcură mici fărîmi. Deş-teptîndu-se Busuioc, se miră cum de vede pe Siminoc aci şi-i zise: 180 — Bine ai venit sănătos, frate, dară mult am dormit. — Puteai tu să dormi mult şi bine, daca nu eram eu. Apoi îi spuse toată şiritenia de la despărţirea lor pînă acum. Busuioc bănuind pe Siminoc că s-o fi îndrăgostit cu 185 femeia lui, nu voi să-l crează cînd acesta îi mărturisi adevărul, spuindu-i că nici prin gînd nu i-a trecut una ca asta vreodată. Ei se făcu dîrz, începînd a-şi teme nevasta. Şi aşa puindu-i gînd rău, se învoi cu Siminoc ca să se lege la ochi, ei şi pe caii lor, apoi să încalece, să le dea drumul, şi 190 unde i-o scoate să-i scoată. Aşa făcură. Cînd Busuioc, auzind un geamăt, opri calul, se dezlegă la ochi, se uită, şi Siminoc nicăiri. Pasămite el căzuse într-o fîntînă şi înecîndu-se, n-a mai ieşit d-acolo. Busuioc se întoarse acasă, îşi ispiti nevasta, şi ea spuse 195 ca şi Siminoc. Apoi ca să se încredinţeze şi mai bine de ade- 330 văr, zise şi el săbiei să sară din cui şi să cresteze pe cel vinovat. Sabia sări şi-l crestă pe dînsul la degetul cel mare. Se tîngui el, se jeli, plînse cu amar că pierduse pe Siminoc; se căi că se prea iuţise, dară toate fură în deşert, că 200 n-avu ce-i mai face. Atunci, plin de obidă şi de durere, nici el nu mai voi a trăi fără frate-său, ci legîndu-se iarăşi la ochi, precum şi pe cal, încalecă şi-i dete drumul în pădurea în care pierise fratele său. Alergă calul ce alergă, şi, bîldîbîc! dete în fîntina în care căzuse şi Siminoc, şi acolo îşi sfîrşi 205 zilele şi Busuioc, şi de atuncea a răsărit luceafărul de ziuă fiul împăratului, Busuioc, şi luceafărul de noapte, fiul roabei, Siminoc. Iară eu încâlceai p-o şea etc. BĂIATUL CEL BUBOS ŞI GHIGORŢUL Ă fost odată ca niciodată etc. A fost odată un băiat. El, de Ia naşterea lui, se pomenise bubos. Ce n-a făcut el ca să se curăţe de bube? dară în deşert. 5 Băieţii la joc şi fetele la horă îl huiduia şi fugiau de dînsul ca de o lepră. Şi fiindcă n-avea încotro, şi el, biet, îşi înghiţea amarul şi răbda. Nici tu joc, nici tu veselie, nici tu dezmierdare. Se uita cu jind la ceilalţi băieţi şi flăcăi, cum unii se încurau 10 jucîndu-se, cum alţii se zbeguiau cu fetele, şi rîmnea la dînşii. In toate zilele se ducea el la un puţ de aducea apă pentru casă. Drumul însă îi era pe la curtea împărătească. într-o zi, cînd scoase apă văzu în ciutură un ghigorţ. Bucuria lui, 15 că o să aibă în ziua aceea legumă mai deosebită. Cînd, ce să vezi d-ta? peştele începu să-i vorbească: — Flăcăule, aruncă-mă iară în puţ, şi nu-ţi face păcat cu mine, că mult bine ţi-oi prinde şi eu vrodată. Băiatul se minună de asta; cum de să vorbească un peşte? 1 20 Simţi el că trebuie să fie aci la mijloc ceva năzdrăvan şi-i dete drumul în puţ. Fata împăratului nu voia cu nici un chip să se mărite. Ce nu făcu bietul tată-său, ce nu drese ca să-şi dea fata la casa ei, dară ca s-o înduplece, ba. Ei nu-i da inima să-şi lege 25 capul cu nici unul din peţitorii ce veneau să o ceară, deşi toţi erau împăraţi şi fii de împăraţi. 332 Băiatul cel bubos insă de cîte ori trecea cu cofa la apă şi ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. El nici că se gîndea că pentru dînsul se punea la fereastră, şi că îl pîndea pînă 30 ce trecea, ci socotea că aşa este ea de felul ei cu zîmbetul pe buze. Pasămite fata împăratului, ori că cunoscuse că el o să fie un om frumos, ori că o trăgea aţa ca spre ursitul ei. Azi aşa, mîine aşa, pînă ce într-o zi, îl chemă de vorbi cu el. Să se prăpădească băiatul de ruşine cînd văzu că pe 35 dînsul îl cheamă! Se făcu roşu ca sfecla, se zăpăci pînă într-atîta de nu ştiu deocamdată să zică nici două boabe legănate. Atît de mult se fîstîcise el. Apoi ţiindu-şi firea şi luindu-şi inima în dinţi, de te nişte răspunsuri de merse fetei tocmai la inimă. 40 Vezi că şi vorba lui ca şi a fetei era vorbă cu lipici, dragul neichii; fetei îi tîcîia inima nu-i tîcîia, dară lui ştiu că-i tîcîia de sta să-i iasă afară din piept. Şi dintr-acel minut, nu ştiu ce făcea el, nu ştiu ce dregea, că se pomenea, fără voia lui, trecînd pe la curtea împărătească, ia aşa, 45 numai ca să treacă. El îşi uitase de peşte. Acum îşi aduse aminte de dînsul, şi ducîndu-se la puţ într-o zi, se uită înăuntru şi zise: — Peşte, peştişor, ghigorţule dragă, mi-ai zis că ai să-mi prinzi bine odată, odată; rogu-te, scapă-mă de bubele astea 50 uricioase şi împuţite. N-apucă să sfîrşească vorba bine, şi ce să vezi dumneata? odată îi căzu bubele, şi rămase curat şi luminat, ca un pui de brad. Cînd l-a văzut fata de împărat aşa mîndru şi frumos, nu 55 s-a mai putut opri, şi l-a sărutat. Vezi că inima îi da brînci către dînsul, şi se bucură, nevoie mare, că pusese ochii pe un aşa boboc de flăcău. Ea frumoasă de pica, el frumos ca un bujor, văzu că sunt numai buni de a se lua în căsătorie, şi ducîndu-se la 00 împăratul, tatăl său, îi zise: — Tată, eu mi-am găsit logodnicul. Nu ştiu daca ţie îţi place ori ba, dară mie îmi sfîrîie inima după dînsul. — Cum se poate să-mi faci tu astă ruşine, fata mea? Unde ai mai auzit tu ca o fată de împărat să ia de bărbat pe 05 un fluieră-vînt, golan şi fără nici un căpătîi? — Tată, poate să fie sărac, poate să fie golan, cum zici d-ta, dară este om de omenie, deştept şi apoi mie îmi place. Eu am să trăiesc cu el. Pe el îmi zice inima să-l iau. Daca nu 333 vei voi să mă însoţesc cu el, să ştii cu hotărîre că pe altul 70 nu iau, o dată cu capul. Daca văzu tatăl fetei, împăratul, că fie-sa pusese piciorul în prag şi nu voia nici în ruptul capului să ia pe altul de bărbat, mi i-a luat binişor pe amîndoi, i-a băgat într-o butie şi i-a dat pe gîrlă. 75 Ei începură a se boci şi a plânge de mi ţi se rupea rărunchii. El, biet, nevinovat, păţea necazul după urma fetei împăratului, căci el nici nu-i bătuse capul, ba nici că visa că o să ia de nevastă pe fata împăratului. Yăzînd însă că cu boceala nu o scoate la nici un căpătîi, 80 se ruşină singur de sine, cum de să se arate el, cruce de voinic, aşa puţin la inimă cînd se întîmplă de caz în nevoie, şi începu a se gîndi, ca ce ar face să scape de primejdie. Cînd, odată îi veni în gînd ghigorţul. — I!... zise, ghigorţule drăguţ, acum să te văd! Mi-ai 85 dat dovezi de năzdrăvănia ta. Ştiu că poţi multe. Scapă-mă de nevoia în care am căzut. Abia îi ieşi din gură vorba cea din urmă, şi, ce să vezi dumneata? dintr-o păcătoasă de butie, unde mi se făcu un palat, de nici împăratul, tatăl fetei, nu avea aşa palat bogat 90 şi împodobit cu de toate frumuseţile lumei. Atîta numai, că butia ajunsese la mare, şi acest palat acolo se înfiinţa. Mai gîndi o dată băiatul cel bubos la ghigorţ şi dori ca palatul sâ se strămute într-o pădure. Dorinţa lui se împlini numai cît te ştergi la ochi. 95 Dar aşa palat măiestru nici că s-a mai văzut, măre. Toate lucruşoarele dintr-însul era puse la rînduiala lor şi toate îmi vorbeau ca nişte năzdrăvane. Ei acolo au făcut nunta. Faţă la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei măreţi, floricelele cele frumoase, pasă-100-, rile văzduhului şi stelele cerului împreună cu sînta lună. Trăiau acolo ei ca în sinul mumei lor. Unde să auzi la dînşii ceartă! ferita sîntuleţul să vezi la dînşii neunire. Căci diavolul vrajbei nu cuteza să-şi víre coada între ei. Şi aşa petrecînd ei, căsătoria lor fu binecuvîntată cu 105 un copilaş, ce se născu împlătoşat cu un piept de aur. Mumă-sa, fata împăratului, cum îl văzu aşa, se sperie, şi îi şi puse gînd rău. Dară fiind rodul pîntecelui său, îi fu milă să-i facă de petrecanie. Se duse deci de-1 puse într-un pom nalt şi îl 110 năpusti acolo. 334 Venind ursitoarele, ele ursi pe copil că va ajunge om mare; că va ridica tulpina din care ieşise mă-sa, la mare mărire; că hrana i-o va aduce o pasăre; că va întîmpina un zabrac bun de Ia ai hrănitoarei sale, din care va scăpa cu 116 faţă curată; apoi că va fi povăţuit de o altă pasăre. Şi în adevăr, chiar de a doua zi începu a veni un vultur în toate zilele, şi a-i aduce de mîncare. în vremea aceasta, împăratul, tatăl fetei, plecase în vînă-toare cu o mulţime de curteni, slujitori şi vînători. Şi vî-120 nează ici, vînează colea, se depărtase de oamenii săi, pe nebăgate în seamă. Cum, cum, el se rătăci, rămîind numai cu credincerul său. E! ce te faci tu acum? căci seara se apropie, şi loc de repaus nu este, şi casă de găzduit nici pomeneală. 125 Tot bîjbîind ei prin amurg, dete peste palaturile băiatului celui bubos. Cum ajunseră, descălecară, şi voind să lege căpăstrul calului de propteaua porţii, aceasta îi înfruntă, zicîndu-le: — De, mă, neghiobilor, da ce, aici legaţi voi caii? locul 130 cailor este Ia grajd. împăratul rămase stîlpit de mirare. Şi apoi îi veni şi cu ruşine cum el, împăratul, să fie mustrat de o proptea. Şi, tot strîngînd pumnii şi dinţii de necaz, se plimba de colo pînă colo pe dinaintea porţii, ca să se mai răcorească 136 niţel şi să-şi astîmpere necazul. Bubosuî văzu de pe fereastră că tot umblă pe dinaintea porţii nişte oameni, lucru ce nu mai văzuse el de cînd intrase în butie, coborî scara palatului şi veni la poartă de pofti pe aceşti călători înăuntru şi-i ospătă ca pe nişte oameni de 110 omenie şi rătăciţi. Stăpînii palatului cunoscură pe împăratul, dară el nu-i cunoscură pe dînşii, vezi că nici nu-i trăsnea lui prin cap ca ei să mai trăiască. împăratul nici n-avea vreme să se minuneze de ceea ce 146 văzu în acele palaturi. N-apuca să privească cu băgare de seamă la lucrurile ce mergeau singure şi-şi făceau slujba, şi sta să asculte la altele cari vorbeau şi se îmbărbătau una pe alta la lucru. Masa se puse în linişte şi cu bună rînduială. Toate îşi aveau vătaful lor: tacîmurile mesei, trăneănăile 160 de la bucătărie, aşternuturile, măturile de casă şi de curte, grajdurile, curtea, toate erau cu rînduielile lor. După ce ospătă ca un împărat, a doua zi plecară vînătorii cei rătăciţi. Găsind o potecă care îi scoase la luminiş, de 335 155 160 165 170 175 180 185 190 195 336 unde cunoscură drumul, împăratul plecă la curtea lui cu hotărîre desăvîrşită a pune gonaci cari să afle ale cui erau palaturile acelea din coprinsul împărăţiei sale, şi despre care nimeni nu-i povestise nimic. El avea de gînd ca să poruncească mai apoi să i-1 aducă lui acolo. Vulturul urma a hrăni copilaşul lepădat de mă-sa şi pus în copaci, carele creştea repede ca o floare, pînă ce într-o zi se ţinu vulturoaica după dînsul să vază unde tot vine el. Gînd privi ceea ce făcea, îşi zburli penele de pe dînsa şi puse gînd rău copilului. Ea se ascunse şi stele acolo pînă ce plecă vulturul. Cum se duse el, vulturoaica veni la copil şi cu pliscul începu a ciocni în pieptul copilului, ca să-i mănînce rărunchii. Pieptul fiind tare, pentru că era, cum zisei, de aur, nu-1 putu sparge aşa lesne. Copilul, cum simţi ciocniturile vul-turoaicei, întinse mânuşiţele, parcă l-ar fi învăţat cineva, apucă pe vulturoaică de gît, şi strînse, şi strînse, pînă ce o sugrumă şi căzu jos moartă. Atunci şi copilul, coborîndu-se din copaci, o apucă razna pe cîmp. în cale se întîlni cu un cocor. Cum îl văzu, se împrieteni cu el. Cocorul dînd peste o aşa bunătate şi frumuseţe de copil, nu se mai îndură a se dezlipi de dînsul, şi trăiau împreună în cuibul lui. Găsind o carte pe unde colinda cocorul, o aduse băiatului, şi acesta învăţă să citească şi să scrie. După ce se mai mări băiatul, cocorul îl învăţă a face o luntre, cu care se plimba pe apă. El lua oameni cu dînsul în luntre, cu care se învăţa la mînat. Mai tîrziu el îi şi întrecu în meşteşugul de a mîna luntrea şi îi plimba şi pe dînşii. Plimbîndu-se el aşa pe apă, a zărit palaturile tatălui său. A cercetat ce era aceea şi a aflat că acolo trăieşte o pereche de oameni. El s-a dus să facă cunoştinţă cu dînşii. Acolo, din una, din alta, se dară în vorbă şi despre copii, şi află că el este copilul lor. După aceasta părinţii îl rugară să rămîie cu dînşii. El nu voi, vezi că ursita lui îl trăgea în altă parte. Se puse în luntre şi ieşi la lume. Aci daca ajunse, dete peste palaturile împăratului, tatăl mă-sii. Cum îl văzu împăratul, nu ştiu ce parcă îi zicea să ia în nume de bine pe acest june. Iar lui, fără să ştie de ce, îi tîcîia inima de bucurie. Vezi că, măre, sîngele apă nu se face, şi rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet. -200 305 310 El intră în slujbă la împăratul. Şi isprăvile ce aduse împărăţiei prin iscusinţa lui, făcu pe împărat să aibă pe acest tînăr mai de aproape al său. Fiind tot pe lîngă împăratul, şi văzînd adesea pe fata împăratului, căci după surghiunirea fetei celei mari, dobîn-dise împăratul altă fată, îl bătu gîndurile să se întinză pînă la dînsa şi nu greşi, căci şi ea pusese ochii pe dînsul. Intr-o zi se încumese a-i face cu mustaţa, dară cam cu sfială; ea se uită galeş la dînsul. Azi aşa, mîine aşa, pînă ce într-o zi merseră amîndoi înaintea împăratului, dădură în genuchi, mărturisiră că sunt îndrăgiţi, şi se rugară de împăratul să-i căsătorească. împăratul, carele ştia de patarama celei dinţii fete, nu se împotrivi nici o cirtă de timp, ci ştiind şi pe băiat deştept şi ager la minte, puse de le făcu un pui de nuntă de ştiu că s-a dus pomina. Apoi fiind şi bătrîn, se coborî din scaunul împărăţiei şi ii urcară pe dînşii, cari domniră cu omenie cîte zile avură. Şi încălecai p-o şea etc. 28 FATA CU PIEZE RELE A fost odată ca niciodată ete. A fost odată un împărat. El avea doisprezece feciori. Cînd se punea la masă, copiii stau împrejuru-i cunună depli-5 nă. El era totdauna cu voie-bună, fiindcă vedea că trebile îi merg strună. împăraţii, vecinii lui, rîvnea la traiul lui cel ticnit. Vezi că şi el era bun 1a inimă, şi nu supăra întru nimic pe popor, şi nu asuprea pe văduvă, nici pe siriman. 10 Adecă, de! nimeni nu ştia ce vierme îl rodea la inimă şi pe dînsul. Ar fi dorit, boieri d-voastră, să aibă şi o fată barim, la atîţia feciori. Şi mai una, şi mai alta, dete Dumnezeu în cele din urmă de i se împlini şi această poftă a inimei: nevasta Iui, împă-15 răteasa, rămase grea şi peste nouă luni făcu o fată, frumoasă, de seamăn pe lume n-avea. De unde se aştepta acum împăratul ca să fie pe deplin fericit, aşi! unde? iaca se adeveri şi la dînsul, ca la toată lumea asta păcătoasa, povestea cîntecului: 20 In lume născut, Nimeni n-a stătut A fi fericit Cu desăvîrşit. începu a-i tinji trebile împărăţiei. începu adecă a da 25 îndărăt. Ba cutare împărat îl amerinţă că voieşte să se scoale 338 cu război asupra lui, daca nu o face cutare lucru; ba, cutare împărat cere cutare lucru; ba, supuşii lui vor să facă răzmi-riţă; ba, vitele de pe moşiile lui a călcat hotarele altei împărăţii şi sunt luate de pripas; ba, că moartea a dat în ele, şi 30 cîte neajunsuri toate se ţineau lanţ, de ajunsese bietul împărat în sapă de lemn. Se silea bietul împărat, cu toţi cei doisprezece fii ai săi, să iacă pace, să fie între oameni bună învoire, să oprească relele ce-1 bintuiau, dar geaba, pagubele curgeau gîrlă. 35 în cele mai de pe urmă chemă un cetitor de stele să-i spuie ce e pricina de-i merg lucrurile anapoda şi nu poate să dea înainte. Daca veni filosoful, îi puse la stele, şi a doua zi îi zise să bage de seamă în trei zile d-a rîndul cum îi dorm copiii. 40 Trecînd cele trei zile filosoful veni din nou. Împăratul îi spuse că băieţii dormeau care cu mîinile dasu-pra capului, care într-o parte, care cu mîinile pe piept, şi care pe spate şi cu mîinile pe lîngă dînşii, iar fata doarme pe brînci, ori strînsă făcută ghem, sau cu mîinile între genuchi. 46 — Aceasta este piaza reaoa a împărăţiei tale, răspunse filosoful; de nu o vei depărta din casă, nu se va alege nici praful de d-ta şi de copiii dumitale. împăratul băgase şi el de seamă că se cam adevereau zisele filosofului, că de cînd, adecă, dobîndise fata, d-atunci •50 şi el dă îndărăt. Dară nu ştia ce să facă, cum să scape de prăpăd pe cei doisprezece copii. Bietul împărat! şi acesta îi era copil. N-ar fi vrut, vezi, să piară nici unul. în cele de pe urmă se lăsă după povaţa filosofilor. Ei ziceau că mai bine este să piară unul şi să scape 65 doisprezece, decît toţi să ajungă ca vai de ei şi de rîsul lumii. Se îndoia împăratul, se îndoia împărăteasa să facă o aşa faptă, dară înteţiţi de toate relele ce-i năpădea din toate părţile, se înduplecară la sfaturile celor mai aproape de dînşii, şi se hotărîră în cele din urmă să facă o jertfă decît 00 treisprezece. Vorbi deci împăratul cu credinciosul său cum să facă. Să zică adecă că vrea să meargă la vînat, să ia şi pe fată cu dînsul, mai cu seamă că tot zicea ea că-i place să vază cum merg oamenii Ia vînat, şi să o lase acolo în pădure. Aceasta ,35 însă fără să ştie ea. I se rupea rărunchii împăratului de mîhnire pentru răpunerea fiicii sale, se mîhni împărăteasa pînă în fundul sufle- 28* 339 70 75 80 85 90 95 100 105 340 tului ei cînd îi aşeza merinde în coş, sub care puse primeneli, şi cîteva giuvaiericale d-ale ei. Cînd fu căruţa gata, puse coşul cu merinde, un urcior cu apă, şi se urcară şi ei, adecă fata şi cu credincerul împăratului. Porniră şi ajunseră într-o pădure măre. In urma lor acasă se bocea împăratul, împărăteasa şi fraţii fetei, de-ţi venea să-ţi iei lumea în cap. Daca ajunseră în pădure, stete căruţa mai d-o parte la o potecă, luară cu dînşii coşul şi urciorul, şi plecară prin pădure după vînat. Stînd la un colnic, fata se dete să culeagă nişte floricele, să-şi facă un mănuchi; iară credincerul împăratului umbla razna prin pădure după păsărele, şi, încet,, încet se depărtă o bucată bună, ajunse la căruţă, se puse într-însa şi pe ici ţi-e drumul. Când băgă de seamă fata împăratului, credincerul nu e. Dădu chiot, strigă, ţipă, dară nimeni nu-i răspunse. Ce să facă ea? Iară daca văzu că dă înde seară, fata se urcă intr-un-, copaci, sc uită într-o parte, se uita într-alta, nu care cumva: vede vro colibă ceva. Nu e. Se mai întoarse de se mai uită şi în alte părţi şi zări, tocmai ee! într-o depărtare licărind o lumină ca o steluţă. Atunci se dete jos şi cu coşul într-o mină. iar cu urciorul de apă într-alta, tîrîş după dînsa, merse drept la lumina ce zărise. Aci daca ajunse, dete peste o colibă, în care ardea urt opaiţ în ciob. Bătu la uşe şi-i deschise. Acolo şedea o bătrî-nă cerşetoare. Fata se rugă ca să o adăpostească şi pe dînsa. Săraca o priimi; dară îi spuse că n-are ce să-i dea dc mîncare fiindcă tot avutul ei este o găină, un căţel şi o pisică. Fata scoase din coş şi dete şi bătrînei. . A doua zi cînd se sculară, bătrîna începu să se vaiete-că i-a murit găina pe cuib. Ea se plîngea acum că are să moară de foame, deoarece cu ouşorul ce lua de la găină pe fiecare zi se hrănea ea. Biata fată de împărat îi dete o giuvaierica d-ale ei, ca să-şi cumpere o altă găină cu care să se hrănească. Baba cam cu mîrîială, cam de voie, cam de nevoie, priimi darul fetei şi tăcu. A doua noapte îi muri căţeluşul. Atunci ea zise: — Fata mea, să-ţi iei ale trei fuioare şi să te duci din casa mea, că de cînd ai venit tu, pagubele se ţin lanţ. Căţelul ăsta nu l-aş fi dat nu ştiu pe ce, fiindcă îmi păzea coliba,, şi-l am de atîţia mari de ani. 110 — Lasă, mămuşoară, nu te supăra, îţi dau eu cu ce să-ţi cumperi altul, ba încă să-ţi mai şi rămîie. Şi scoase de-i mai dete o giuvaierica. A treia zi găsiră şi pisica moartă. — Să te duci, fetico, din casa mea, zise baba şi îndărăt 115 să nu te mai întorci. Te văz a fi fată de oameni, te văz că ai scule, dară lipsă de aşa bogăţii. Mai bine eu cu sărăcia mea şi să trăiesc în ticnă. De cînd ai venit tu, belelele mi-au tăiat inima. Du-te, dragul mamei, şi ia împreună cu tine tot ce ai adus în casa mea şi bun şi rău. 120 Fata n-avu încotro, şi cătă să plece din coliba babei, înainte însă d-a pleca, se dezbrăcă de hainele sale cele bune şi ceru de Ia babă nişte zdrenţe d-a le ei. Baba, ca să scape de dînsa, căută pe după perne, pe sub pat, pe culme, şi-i dete nişte ţoale de puse pe dînsa, numai să se ducă din casa ei. 125 Hainele ce le lăsă fata, baba le scoase1 din casă şi Ie dete în celarul ce avea lingă coliba ei. Şi aşa fata, îmbrăcată în haine de cerşetoare, plecă din casa babei şi începu a orbăcăi prin bun getul cela de pădure, că doar’ d-o găsi vro potecă care să o scoată la lume. ISO Şi tot mergind aşa, dete peste o stînă de oi. Acolo nu găsi pe nimeni, căci stăpînii erau trei tovaroşi, carii se duceau cîtetrei cu oile. Aci daca ajunse, fata împăratului se puse de mătură coliba, rîndui fiecare lucru la locşorul lui, făcu focul şi atîrnă căldăruşa de mămăligă în crăcane. Pînă 135 una, alta, mai spălă vasele, precum şi vedrele şi hîrdaiele în care adunau ciobanii laptele. Apoi se ascunse. Venind ciobanii şi văzînd toate astea, se mirară. Se uitară încoace şi încolo, dară nu văzură pe nimeni. Atunci ziseră: 140 — Cine ne-a făcut ăst bine, de va fi băiat, frate să ne fie, iară de va fi fată, soră să ne fie. Fata împăratului atunci se arătă. Ea se rugă să o primească a locui cu dînşii căci era o nenorocită şi n-avea unde să se adăpostească, nici să-şi plece capul. 145 — Ciobanii o primiră şi îi spuseră ce are să facă. Seara cînd veniră găsiră iarăşi toate gata, şi de mîncărică şi hîrdaiele, în care făceau brînză, curate, şi toate bune la stînă. însă unul din tovaroşi se plînse că nu ştie ce au oile de tînjesc de azi-dimineaţă; pasămite dase boala în ele, căpi-150 aseră ori nu ştiu ce Ii se întîmplase. 1 în ediţia de bază: scoate. 341 A doua zi se plînse altul că a dat vărsatul în oi, şi nu ştie cîte vor scăpa. A treia zi altul veni cu nu ştiu ce brumă de oi. El spuse că voind a trece peste o punte, pe unde trecea în toate zilele 155 cu oile, de astă dată nu ştie cum îşi făcu nălucă o oaie şi sări înrîu, după dînsa alta, după asta alta, pînă ce se năpustiră oile şi săriră mai toate în rîu. Se sili bietul cioban să le oprească, dar aşi! pe dracul să-l opreşti? cînd intră spaima în oi, degiaba toată munca; abia scăpase vro cîteva oi, cu care 160 veni acasă. Se luaseră de gînduri bieţii ciobani, cum de în cele trei zile de cînd venise fata aia la stîna lor să dea ei peste o aşa pagubă. Ei văzură că surata lor trebuie să fie piază rea, şi că a căzut ca o pacoste peste dînşii. Atunci se vorbiră ca să 165 o gonească de ia dînşii, şi îi ziseră: — Surată, cum ai venit, să te duci de la noi unde mila Domnului te va povăţui. Noi nu te mai putem ţine. Tu ai intrat în coliba noastră cu sărăcia. Paguba ce am încercat în aceste trei zile de cînd eşti tu la noi, nici în zece ani nu 170 o vom putea pune la loc. Fata n-avu ce zice. Văzu şi ea că aşa este. Se sculă dară şi cerîndu-şi iertăciune de răul ce le făcuse fără voia ei, plecă într-o doară, ia aşa peste cîrnp unde o vor duce-o ochii. Şi mergînd ea cu inima plină de obidă şi cu lacrămile şiroaie, 175 zări într-o depărtare mare nişte palaturi. întinse pasul şi se duse într-acolo ca să nu însereze pe drum. Acolo şedea o arăpoaică bogată. Se rugă de slugile palatului să o priimească. Arăpoaica, care o văzuse de sus cînd intră pe poartă, porunci să o aducă 180 înaintea ei. Cum o văzu, o cunoscu, şi puse de o îmbăie frumos, o îmbrăcă cu nişte haine curate şi o luă pe lingă dînsa. Şi aşa, într-o zi arăpoaica o puse să-i caute în cap, căci, zice-se că arapii cît de curaţi să fie, tot se găsesc condrăţei în capul lor: pentru că le e părul îmbîcsit, pîslos şi des, ne-185 voie mare! Fata împăratului văzînd în capul arăpoaicei, ce nu mai văzuse de cînd o făcuse mă-sa, i se făcu scîrbă şi îi veni să scuipe. Se uită în dreapta, se uită în stînga, şi nu-i dete de ochi decît scumpeturi, pe care îi fu milă să scuipe. Să se ducă 190 ceva mai încolo, nu putea, căci arăpoaica adormise cu capul în poala ei. Se apucă şi ea de scuipă în laţele arăpoaicei. Arăpoaica, ca dracu, simţi şi odată se sculă. Ea se uită cu milă Ia fată, şi îi zise: 342 — Să nu te ştiu cine eşti, ai vedea tu ce ai păţi din mina 196 mea. Dară aşa, te iert. Să te găteşti că mergem la un loc. Zi sä prinză caii la căruţă. Pînă se gătiră ele, căruţa trase la scară. Se deteră jos şi se puseră în căruţă. Arăpoaica spuse vizitiului unde să meargă. Pe drum însă învăţă şi pe fată ce să facă acolo unde 200 merg. Abia sfîrşi de vorbit arăpoaica şi ajunseră în curtea unui palat cu mii de mii de cămări. Cum se dară jos din căruţă, arăpoaica merse la o cămară unde erau doi oameni: unul tînăr şi gras, şedea într-un pat de aur răsturnat şi se juca 206 cu două gheme de mătase; altul moşneag umbla de colo pînă colo şi astîmpăr nu mai avea. El se cocoşase de muncă, era trenţăros şi slab şi pipernicit de credeai că este altă aia, nu fiinţă de om. Pasămite, tînărul era norocul fetei, iară bă-trînul norocul arăpoaicei. 210 Cum văzu fata pe tînăr, jucîndu-se cu ghemele de mătase, odată se repezi la dînsul, după cum o învăţase arăpoaica, îi smulse ghemele din mină, şi pe ici ţi-e drumul! Ieşi fuga, se sui în căruţă, vizitiul dete bice cailor şi nu stătură decît tocmai acasă. 216 Cela, greoi şi mototol cum era el, pînă să se scoale, pînă să iasă afară, pînă să se ia după dînsa, ramase cu buzele umflate, că n-o mai putu ajunge şi, întorcîndu-se căruţa, luă şi pe arăpoaica şi o duse şi pe dînsa acasă. Tocmai atunci împăratul locului aceluia se hotărîse să 220 se însoare, că era holtei. Logodnica îi ceruse să-i facă o haină de o mătăsărie foarte scumpă. Făcu ce făcu împăratul, găsi o asemenea mătăsărie şi o dase la croitor. Dară ce-i faci necazului, că mătăsăria nu ajungea. îi mai trebuia un petec. Puse împăratul să-i caute petecul, dară asemenea mătăsărie 225 nu se mai găsi în toată împărăţia. Ei! cum rămîne cu haina miresei? Daca n-o face-o după şartul ei, logodnica nu o priimeşte; daca n-o găsi petecul ce-i trebuia, rămîne haina neisprăvită. Şi aceasta nu se putea, adică să rămîie nunta dintr-un fleac de nimic. 230 Mai pusese împăratul oameni de cercetară şi află că la arăpoaica cutare se găseşte un petec de mătăsărie aidoma celeia ce căuta împăratul, şi tocmai atît cit îi trebuia. Pasămite în ghemele luate de fata împăratului de la norocul ei cel leneş se afla acel petec de mătăsărie. 235 Trimise împăratul oameni să-l cumpere. Arăpoaica le spuse că petecul îl dă celuia ce îi va da atîţi galbeni cari să 343 tragă la cumpănă cît şi mătăsăria. Puse, deci, într-un taler al cumpenei petecul de mătăsărie şi îndată braţul cumpenei cu petecul se lăsă jos. Puse şi galbeni în cellalt taler, dară 240 el rămase sus. Mai puse, mai puse şi iară mai puse, dară cumpăna nu se lăsa în jos, puseră oamenii împăratului toţi banii ce avură la dînşii, cumpăna sta tot sus. Atunci se duseră de spuseră împăratului. Se miră împăratul de întîmplarea aceasta. Trimise cîţiva saci cu galbeni, 245 dară trimişii se întoarseră şi spuseră că diavoliţa de cumpănă nu vrea să se lase în jos de loc, de loc. Atunci împăratul luă cu dînsul încă cîţiva saci cu galbeni şi se duse singur, ca să vază cu ochii lui astă minune, căci altfel nu-i venea să crează. Ajungând şi intrînd în casă la arăpoaică, văzu pe fata 250 împăratului, ceea pe care o gonise tatăl său împăratul ca p-o piază rea, şi-i rămase la inimă. Vezi că nu era urîtă; avea nuri, avea pe vino-ncoace, cum se zice, avea învăţătură, mă rog, daca era fată de împărat; dară fusese seacă de noroc. Văzu şi împăratul cumpăna. Braţul cu talerul în care 255 erau puşi banii sta sus! Puse un sac cu galbeni de care îi adusese, şi ca să se lase cumpăna în jos, ba. Mai puse unul, ba încă unul, cumpăna habar n-avea. Puse toţi sacii, cumpăna pare că era proţăpită acolo sus. Atunci ce-i veni împăratului, se sui şi el dasupra banilor, cam cu necaz, şi odată 260 braţul cu talerul în care era puşi banii se lăsă în jos şi stătu drept la linie, tocmai pe tocmai cu cela în care era petecul de mătase, veni adecă la cumpănă dreaptă. — Care va să zică, petecul ăsta de mătase se poate cumpăra numai cu mine, zise împăratul, care înţelesese el noima 265 acestei cumpene, ca un împărat ce era el acolo. — Cam aşa, împărate, răspunse arăpoaica. — Apoi daca este aşa, mie mi-ar fi voia să stric logodna cu năzuroasa aia de fată cu care sunt în vorbă, cînd aş şti că stăpîna mătăsăriei ăştia m-ar vrea. 270 — Cum socoteşti d-ta că n-ar vrea ea, răspunse iarăşi arăpoaica, cînd d-ta vezi bine că însuşi petecul de mătăsărie al cui este el te vrea. Şi aşa se făcu vorba şi apoi nunta, nu după multă vreme, cu mare veselie şi dragoste. 275 Darămite tatăl, muma şi fraţii fetei cînd auziră de una ca asta, ce bucurie gîndiţi că n-avură? Se întrolocară cu toţi cu totul şi făcură o nuntă d-alea împărăteştile de se duse vestea de dînsa. Şi încălecai p-o şea etc. LEGENDE SAU BASMELE ROMÂNILOR, GHICITORI ŞI PRO VERBURI (1872- 1874- 1876) MĂZĂREL ÎMPĂRAT A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un calendroi. El era sărac lipit, de n-avea după ce bea apa. După ce umblase toate ţările, se întorsese 5 acasă mai cu minte. Frecat prin multe nevoi în străinătate, el dase cu capul de pragul de sus, trecuse şi prin ciur şi prin dîrmon. Ar fi voit să se apuce şi el de vro treabă, dar n-avea capital. Intr-una din zile găsi trei boabe de mazăre. După ce le 10 ridică de jos, le puse în palmă, se uită la dînsele, cugetă lung, apoi rîzînd, zise: — De voi pune aste boabe în pămînt, la anul am o sută; de voi pune apoi cele o sută boabe, voi avea o mie; de voi pune şi acea mie, voi avea cine ştie cît. Urmînd apoi tot aşa, 15 prin chipul acesta voi ajunge bogat. Ca să grăbesc însă a veni bogăţia şi mai curînd, lasă că ştiu eu ce să fac. Se duse, deci, la împăratul şi-l rugă să poruncească în toată împărăţia să-i aducă buţi în care să-şi pună mazărea. împăratul, cînd auzi că-i trebuie atîta sumedenie de buţi, 20 crezu că este putred de bogat. împăratul se încredinţă şi mai mult că poate să fie bogat, după ce intră în vorbă cu dînsul. Ce e dreptul, că era şi bun de gură: tăia la lavre şi palavre de gîndeai că-i iese din gură mărgăritare. Spuse împăratului ce a văzut prin ţări străine, spuse 25 cum este p-acolo, spuse cîte în lună şi în soare, de rămăsese împăratul cu gura căscată ia dînsul. Iar daca văzu că atîta 347 se miră împăratul de spusele lui, îl luă gura pe dinainte şi mai spuse eă are palaturi, în alte ţări, turme cu vite şi alte avuţii. împăratul dete crezămînt povestelor calendroiului; apoi 30 îi zise: — Văz că eşti îmbiat, ştii multe, eşti isteţ şi ţanţoş, daca ai voi, eu bucuros ţi-aş da pe fie-mea după tine. Se căi calendroiul că spuse atîtea prăpăstii împăratului, nu ştia cum să scape acum de propunerea împăratului. Dară, 35 după ce se gîndi cîtva, îşi luă inima în dinţi şi zise: — Priimesc cu bucurie, luminate împărate, gineria ce-mi dai, şi mă voi sili să-ţi arăt că sunt vrednic de dînsa. Se făcură pregătirile trebuincioase, şi peste puţin o nuntă d-alea împărăteştile se întinse în curtea palaturilor. Apoi 40 rămase acolo. Trecu o săptămînă, trecură două, trecură mai multe săptămîni, şi nici pomeneală nu mai era de mazăre şi de bogăţii. In cele după urmă împăratul începu a se cam căi de fapta ce făcuse, dară n-avea ce-şi face capului; iară ginerile 45 împăratului pricepuse după purtarea ce aveau cu dînsul boierii şi slujitorii împărăţiei, că ei îl cam luau peste picior despre avuţiile lui. îi crăpa obrazul de ruşine. Cu toate astea el tot plănuia, se frămînta cu firea cum ar face să scape de ponosul acesta, 50 încît nici noaptea nu putea dormi. într-o dimineaţă, în ră-vărsat de ziori, plecă, fără să-i prinză de veste cineva. Se duse pînă ieşi la o cîmpie. Mergea şi se gîndea, fără să ştie unde a să ajungă. Deodată îi iese înainte un om roşcodan şi îl întrebă: 55 — Da unde te duci, măi vericule, aşa pe gînduri şi trist, de pare că ţi s-a înecat corăbiile pe mare. El îi spuse toată şiritenia pricinei şi ce caută. Atunci omul cel roşu îi zise: —- Daca te-oi scăpa eu de pacostea ce a căzut peste tine 00 ce-mi dai? — Ce mi-i cere, răspunse el. — Noi suntem nouă fraţi, răspunse omul roşu, şi fiecare avem cîte o ghicitoare. De ni le vei ghici, toată averea noastră, a ta să fie; iară de nu, cel dîntîi copil ce vei face să fie 65 al nostru. Bietul ginere al împăratului, prăpădit de ruşine, măcar că nu-i venea la socoteală, dară priimi, cu nădejde că poate 348 pînă va naşte copilul, va găsi pe cineva care să-l înveţe iară ce să facă. 70 După aceea merse de-i arătă toate turmele şi cirezile de vite ce avea omul cel roşu şi palaturile lui ce nu erau departe de acolo. Apoi învăţă pe văcari, pe porcari, ciobani şi argaţi, cum să răspunză cînd i-o întreba cineva ale cui sunt vitele. Se întoarse ginerele împăratului acasă şi spuse că a doua 75 zi îşi va lua femeiea şi se va duce la casa lui. Pe drum însă cînd se întorcea din cîmpie, ginerile de împărat se întîlni cu un unchiaş. Văzîndu-1 aşa bătrîn şi neputincios, avu milă de el şi voi să-l miluiască cu ceva. Unchiaşul nu priimi, dară se rugă să-l ia în slujbă, că mult bine i-a prinde. El îl SO priimi. Împăratul de bucurie, cînd auzi că ginerele său voieşte a se duce la ale sale, porunci să se facă gătire mare ca să-l petreacă cu cinste împărătească. A doua zi toată curtea împăratului era plină de boieri, sS5 de ostaşi şi de fel de fel de slujitori. Toate lucrurile de drum le punea la cale unchiaşul ce intrase în slujbă la ginerile împăratului; el zicea că este vătaful de curte al lui Măzărel împărat; şi toată lumea îl lăuda pentru bărbăţia, vrednicia şi nepregetul lui. 90 Împăratul era cu multă voie bună şi împreună cu împărăteasa, cu Măzărel împărat şi cu femeia lui porniră către moşia ginerilui său. Argatul cel bătrîn mergea înainte şi punea la rînduială tot ce trebuia să se facă. Numai bietul Măzărel împărat era ofilit şi fără curagi de parcă l-ar fi opă-95 rit cineva cu apă fiartă. Gîndul lui era la ghicitori, cum să le dezlege. Merseră ce merseră şi ajunseră în cîmpie. Aci era o livede de ţi-era dragă lumea să priveşti; dincolo o dumbravă ca un rai. Pîndarul cum îi văzu ieşi la drum şi stă cu căciula în 100 mină. — Ale cui sunt moşiele astea, prietene? întrebă împăratul. — Ale lui Măzărel împărat, răspunse pîndarul. împăratul însă se îngrăşa de bucurie; credea că în adevăr 105 gineri-său nu era un calic. Mai merse ce merse şi dete peste o sumedenie de turme de tot soiul de vite, şi pe toţi argaţii d-a rîndul îi întrebă ale cui sunt şi toţi răspunseră că ale lui Măzărel împărat. Iară daca ajunseră la palaturile celor nouă zmei, se mi-110 nună împăratul de măiestria lor. Fiecare lucru era cu rîn- 349 duiala lui. La poartă fură priimiţi de o muzică care cînta nişte cintece cum nu mai auzise ei. Pe dinăuntru palatul era împodobit numai cu pietre nestimate. O masă d-alea înfricoşatele li se pregăti în pripă, şi luară cîte niţel vin 115 d-alea nemuritoarele. După ce ură împăratul toate fericirile fiilor lui, se întoarse la cetatea sa, rîvnind la lucrurile şi bogăţiile ginerelui său. Măzărel împărat însă se topea de grijă. Seara veni. Unchiaşul zise domnului său: 120 — Stăpîne, după cîte ai putut să vezi de cînd te slujesc, socotesc că te-ai asigurat de credinţa mea. Acum îţi spui că sunt în stare să-ţi fac şi alte slujbe mai mari. — Spui drept, bătrînule? zise Măzărel împărat. — Nu te îndoi nici un minut, stăpîne. Un lucru te mai 125 rog: în noaptea asta să mă iaşi să dorm într-un colţişor, după uşe măcar, în odaia unde vă veţi culca; apoi te sfătuiesc să nu răspunzi nici un cuvinţel oricărui te va chema pe nume şi oricît de mare s-ar face zgomotul. Aşa să fie, zise Măzărel împărat. 130 Şi aşa făcură. După ce se culcară şi se stinse luminarea, un zgomot surd ca de o vijelie ce se apropia se auzi. Apoi o voce răguşită şi aspră zise: — Măzărel împărat! Măzărel împărat! 135 — Ce pofteşti? răspunse unchiaşul. — Nu te chem pe tine, zise, pe Măzărel împărat îl strig. — Totuna este, răspunse unchiaşul; stăpînu-meu doarme. Este obosit. Atunci un zgomot de o mulţime de glasuri se auzi ca 140 cum se gîlcevea cineva. Apoi iarăşi se auzi vocea dintîi strigînd: — Măzărel împărat! Măzărel împărat! — Ce este? răspunse iarăşi, unchiaşul. — Ce a fi Una? 145 — Una este Luna, răspunse bătrînul. — Tu eşti, Doamne? — Crapi, drace. După aceea se făcu un vuiet de socoteai că este iadul afară. Apoi altă voce zise: 150 — Ce a fi Două? 350 — Doi ochi în capul omului bine vede. — Tu eşti, Doamne? — Crăpi, drace. — Ce a fi Trei? 155 — Unde sunt trei fete mari în casă, coada să nu-ţi bagi. — Tu eşti, Doamne? — Crăpi, drace. — Ce a fi Patru? — Carul cu patru roate bine îmblă. 160 — Tu eşti, Doamne? — Crăpi, drace. — Ce a fi Cinci? — Palma cu cinci degete, bine te izbeşte. — Tu eşti, Doamne? 165 — Crăpi, drace. Atunci se auzi din nou nişte zgomote ca de tunete şi de trăsnete; se cutremura casele şi parcă sta să se cufunde pă-mîntul. Se auzi iarăşi strigînd pe Măzărel împărat, care se făcuse mititel şi nici nu sufla. Tăcea mîlcă. Bătrînul îi răs-170 punse şi de astă dată. Apoi o altă voce zise: — Ce a fi Şase? — Fluierul cu şase găuri bine răsună. — Tu eşti, Doamne? 175 — Crăpi, drace. — Ce a fi Şapte? — Unde sunt şapte fraţi să nu te amesteci în trebile lor. — Tu eşti, Doamne? — Crăpi, drace. 180 — Ce a fi Opt? — Plugul cu opt boi, bine răstoarnă ţelina. — Tu eşti, Doamne? — Crăpi, drace. — Ce a fi Nouă? 185 — Unde sunt nouă fete mari, casa rămîne nemăturată. — Tu eşti, Doamne? — Crăpi, drace. Măzărel împărat, care auzise toate astea, nu putu să doarmă toată noaptea, măcar că se făcuse linişte de puteai 190 auzi o muscă, şi aştepta ziua ca mortu colacul. 351 A doua zi cînd se sculă, ia pe unchiaş de unde nu e. Ieşi afară ; cînd, ce să vază? Nouă leşuri crăpate de oameni roşiir pe care le dete corbilor de le mîncară. Apoi, mulţumind lui Dumnezeu că l-a mîntuit şi l-a 195 scăpat de ruşine, un glas dulce s-a auzit, zicînd: — Mila ce ai avut de săraci te-a mîntuit. Fii totdaun» milostiv. Incălicai etc. FATA DE ÎMPĂRAT ŞI PESCARUL A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un pescar, nici prea, prea, nici foarte sărac; el era june, cu mustaţa răsucită ştii, colea, şi chipeş. De 6 cîte ori trecea el cu peşte pe la curtea împărătească, fata împăratului trimetea să-l cheme, cumpăra de la el peşte, şi-i da bani de zece ori cît făcea peştele lui. Pescarul nostru se spurcase la bani; el, de cîte ori avea ceva peşte bun şi proaspăt, trecea pe la curtea împărătească 10 şi nu era ziuliţă lăsată de la Dumnezeu în care să nu cumpere fata împăratului peşte, cînd trecea p-acolo pescarul. într-una din zile fata împăratului, cînd îi plăti peştele ce cumpărase, îl cam strînse de mină, iar pescarul se făcu roşu ca sfecla, puse ochii în pămînt, după ce se uită şi el 15 la dînsa cu o căutătură mîngîioasă, fiindcă înţelesese că-i dă pricină. Intră apoi în vorbă cu dînsa, şi se feri a nu zice ceva prostii. Altădată cînd luă fata împăratului peşte, el aduse vorba 20 cam pe departe, şi dete fetei împăratului să înţeleagă că a priceput-o, şi că focul ce-1 arde pe dînsul nu este mai prejos decît al ei. în alt rînd, întinzîndu-se la vorbă, fata împăratului află de la dînsul că era flăcău, şi pe lingă aceasta ei îi plăcu 353 2B — Opere, voi. I — Petre Ispîrescu 25 mult răspunsurile lui cele isteţe; şi cum era de nurliu, prinse dragoste de dînsul fata împăratului; atunci îi dete o pungă cu bani ca să-şi cumpere un rînd de haine bune, şi îi zise apoi să vină la dînsa să-l vadă. După ce-şi luă haine ca de boier şi se îmbrăcă cu ele, 80 pescarul veni să le arate fetei împăratului. Ea cît p-aci era să nu-1 cunoască, fiindcă şi umbletul lui cel ţanţoş şi boiul lui semăna a boier mare. în cele mai de pe urmă ea nemaiputînd să ţie focul ce avea la inimă îi spuse că vrea să-l ia de bărbat. 85 Pescarul cunoştea şi el că nu prea e de mutra lui aşa bucăţică şi nu-i venea să crează ceea ce auzea cu urechile şi vedea cu ochii, dară după ce îl încredinţa fata împăratului că nu-i vorbeşte glume, priimi şi el, cam cu îndoială şi ruşinos, ce e drept. 40 împăratului nu-i prea venea la socoteală căsătoria a-ceasla dară, fiindcă-şi iubea fata,numai una fiind la părinţi, se înduplecă la rugăciunile ei. Fata mai dete o pungă de bani pescarului, şi-i zise să-şi ia alte haine şi mai frumoase. Pescarul se întoarse cu nişte haine muiate numai în fir; iar 45 fata îl duse de-1 arătă împăratului, care îi şi logodi. Nu trecură multe zile şi le făcură o nuntă d-ale împără-teştile. Cînd se puseră la masă, le aduseră şi lor un ou cu zeamă, după lege, din care numai amîndoi trebuiau să mă-nînce. 50 Fata împăratului cînd voi să întingă el îl opri, zicîndu-i: — Eu trebuie să înting întîi, fiindcă eu sunt fată de împărat şi tu un pescar. Pescarul nu răspunse nimic; se sculă de la masă şi se făcu nevăzut. Mesenii, carii nu ştiau ce se petrecuse, se uitau 56 unii la alţii şi se întrebau cu mirare, ce să fie asta? pentru că ei nu auziseră nimic despre ginerele împăratului că ar fi fost pescar. Se căia fata şi-şi muşca buzele, şi-şi frîngea mînele pentru nesocotinţa ei. Mîncă ce mîncă, dară pare că arunca la 60 spate, căci nu-i mergea la inimă nici o îmbucătură. Se duse dară, după masă, în odaia ei. Toată noaptea nu închise ochii, căci nici somnul n-o prindea, aşa de tristă era; şi cum avea gîndul tot la dînsul se temea foarte să nu dobîn- 354 dească lipici. Focul ei era de ce să plece fără să zică măcar o vorbă. A doua zi ea merse la împăratul şi-i spuse că se duce după bărbatul său să-l găsească; atît de mult o încinse dorul lui. > împăratul voi s-o oprească, dară ea nu-1 ascultă şi plecă. Umblă prin tot oraşul, caută în sus si în jos, si nu-1 află 70 nicăiri. Plecă dar din oraş în oraş şi-l află băgat slugă la un han. Cînd îl văzu se duse drept la el şi începu să-i vorbească; dar el se făcu că n-o cunoaşte, întoarse capul încolo, nu-i răspunse nimic si se duse la treaba lui. 76 Ea se luă după el şi-l rugă să-i vorbească măcar un cuvin-ţel, dară în zadar. Iar daca o văzu stăpînul lui că din pricina ei se face zăticnire la trebile ce făcea sluga lui îi zise: — Cum de nu-mi laşi sluga în pace să-şi sfîrşească trebile? Nu vezi că e mut? Fă bine şi te cară d-aici, daca eşti 80 femeie de treabă. — Nu este mut, strigă ea, acesta este bărbatul meu, care pentru o greşeală m-a lăsat şi a fugit. Toţi oamenii din han rămaseră uimiţi, cînd auziră vorbele ei, care nu glumea; iar stăpînul hanului nu putea a crede 86 una ca asta, căci, zicea el, nu se poate om să ştie să vorbească şi să ţie o săptămînă întreagă fără să dea un cuvinţel; şi în adevăr toţi îl cunoşteau de mut, se înţelegea cu dînsul prin semne şi-l iubeau pentru vrednicia lui. Atunci fata împăratului făcu prinsoare cu toţii ca în 90 soroc de trei zile să-l facă a vorbi, numai să aibă voie a fi cu dînsul, iară daca nu, ea să fie spînzurată. Se făcură înscrisuri, le arătă la stăpînire şi o rugă să le ţie în seamă învoiala lor. Tocmeala fiind făcută, sorocul de trei zile începu de a doua zi. 96 Pescarul nu ştia la început de aste istorii, dar apoi află; iar fata împăratului se ţinu mereu de capul lui. — Dragul meu, îi zicea ea, tu ştii că eu sunt cea greşităy eu te-am ales pentru că te-am iubit; mă leg să nu mai fac asemenea greşeli; îndură-te de-mi vorbeşte numai un cuvînt 100 şi mă scapă de ruşinea asta care mă omoară. Ştiu că ai drept să fii supărat, dară pentru dragostea noastră, iartă-mă! Pescarul, întorcîndu-şi capul de către dînsa, da din umeri şi se făcea că n-o cunoaşte şi că nu ştie despre ce este vorba. 29* 35 5 Trecu o zi, trecură două şi nu zise nici măcar bob. A treia 105 zi, fiica de împărat se înfricoşă grozav, şi oriunde mergea mutul, ea îi tot ieşea înainte şi-l ruga să-i vorbească. Pescarul, din partea lui, cînd simţea că-1 pridideşte cu rugăciunile, fugea ca un sălbatec de dinaintea ei ca să nu-1 podidească lacrămile, şi se făcea ca cum i-ar fi fost inima 110 sloi de gheaţă, iar ea nu înceta a-i face mii de rugăciuni de ar fi înmuiat şi chiar inimile fiarelor sălbatice. In sfîrşit trecură trei zile şi pescarul nu zise nici măcar circ. Toată lumea se mira de astă întîmplare. Nu era altă 116 vorbă în acel oraş decît despre argatul cel mut de la han şi despre fata cea frumoasă şi gingaşe, care, ziceau oamenii, s-a amăgit, semuind pe mut cu altcineva şi singură s-a nenorocit. A doua zi spînzurătoarea era gata. Se adunară deci toţi 120 cu totul ca să vază sfîrşitul istoriei. Oamenii stăpînirei fură chemaţi la faţa locului şi siliţi, fără voia lor, a pune în lucrare ceea ce coprindea învoiala ce făcuseră. Veni gîdea şi o chemă la osîndă, căci nu izbutise a împlini legăturile la care singură se îndatorase; iară fata se 125 întoarse încă o dată şi suspinînd se mai încercă a înmuia inima pescarului, dară în deşert. Dacă văzu şi văzu că nu e scăpare, îşi lăsă părul despletit pe spate şi începu a se jeli de să ferească Dumnezeu ! încît şi lemnele şi pietrele plîngeau de mila ei. Astfel merse către locul osîndei. Iar oamenii, cu 180 mic cu mare, lăcrămau pentru dînsa şi nu puteau să-i ajute întru nimic. Daca ajunse la spînzurătoare, plină de nădejde, se mai uită la mut, care venise şi el cu gloata de oameni, şi care sta ca un nesimţitor, şi îi zise: 135 — Dragul meu bărbat, scapă-mă de moarte, tu ştii dra- gostea mea pentru tine, nu mă lăsa să mor ruşinată! Zi numai o vorbă şi voi fi mîntuită; iar el dădu din umeri şi se uita anapoda peste cîmpii. Gîdea stătea cu laţul în mină; doi slujitori o urcară pe 140 scară şi gîdea îi puse laţul de gît. O clipeală de ochi şi fata era să fie moartă. Dară, tocmai în minutul cînd era să-i dea drumul şi s-o lase atîrnată, pescarul întinse mîna şi strigă: — Ho! ho! staţi! 356 Toată lumea încremeni; lacrămi de bucurie curseră din toţi ochii celor care erau de faţă, iar gîdea scoase laţul de la gîtul fetei. Atunci pescarul uitîndu-se la fată, îi zise de trei ori: — îmi mai zici pescar? — Iartă-mă, scumpul meu bărbat, se grăbi fata a-i răspunde, o dată am zis şi chiar atunci din greşeală; mă făgăduiesc o nu-ţi mai zice. — Daţi-o jos, căci aceasta este femeia mea. Şi luînd-o de mînă, plecară la casa lor. După aceea trăiră în fericire, şi trăiesc şi pînă în ziua de astăzi, dacă n-or fi murit. încălecai p-o şea etc. GLASUL MORŢII •¿i. fost odată ca niciodată etc. A fost odată un om, şi el în toate zilele se ruga lui Dumnezeu ca să-i dea bogăţie. Rugăciunile sale cele multe şi: 6 dese găsi pe Dumnezeu, într-una din zile, în toanele cele bune, şi-l ascultă. Ajuns bogat el dorea să nu mai moară;, şi aşa botărî să se ducă din ţară în ţară să caute a se aşeza acolo unde va afla că nu mor oamenii. Se găti de drum, spuse şi femeii sale gîndul lui, şi porni. 10 în fiece ţară unde ajungea întreba de cumva mor oamenii pe acolo, şi îndată pornea înainte, daca i se răspundea că mor şi pe la dînşii. în cele din urmă ajunse la o ţară unde i se spuse că nu ştiu ce va să zică aceea a muri. Călătorul,, plin de bucurie, întrebă: 15 — De ce, dară, nu e gloată mare la voi, dacă nu mor oa- menii? — Nu e gloată mare, vezi bine, i se răspunse, că din cînd. în cînd vine cineva şi cheamă pe cîte unul şi cine se duce nu se mai întoarce. 20 — Şi văd oamenii pe acela care îi cheamă? mai întrebă el. — Cum să nu-1 vază?! i se răspunse. Atunci el nu se putu mira destul de prostia acelor oameni cari se duc după acela care îi cheamă, cînd ştiu bine că rămîn acolo unde îi ducea el; se întoarse la casa sa, îşi luă toată 25 averea, femeia şi copiii şi merse de-şi aşeză locuinţa acolo unde nu mor oamenii, dar pe carii îi cheamă un oarecine,. 358 şi cine se ducea după acel oarecine nu se mai întorcea, cu hotărîre nestrămutată că el şi cu ai săi să nu se ducă niciodată după oricine i-ar chema. 80 Aşa, după cum se aşezară şi îşi tocmiră toate trebile puin-du-le la bună rînduială, îşi povăţui femeia şi p-ai săi să nu se ducă cu nici un chip după oricine ar veni să-i cheme, daca voia, zicea el, ca să nu mai moară. Se puseră dară pe trai si o duse într-una vreo cîţiva ani. 86 Cînd într-o zi, pe cînd se aflau cu toţii veselindu-se în casa lor, femeia sa deodată începu a striga: — Viu acum! Viu acum! şi îşi căuta scurteica cu iuţeală prin casă. Omul nostru sări şi el îndată, puse mina pe dînsa, o opri 40 şi începu să-i facă imputări, zicîndu-i: — Astfel asculţi tu poveţile mele? rămîi aici daca vei să nu mori. — Nu vezi tu cum mă cheamă ăla? Mă duc să văz ce vrea, şi mă întorc numaidecît; şi se zbătea să scape din mîi- 45 nile bărbatului ei, ca să se ducă. El o ţinu cu putere, şi izbuti să pună şi zăvoarele la toate uşele casei. Ea, dacă văzu aşa, zise: — Lasă, bărbate, că acum nu mă mai duc. Bărbatul, socotind că şi-a venit în sine din nebunia sa, 50 o lăsă; dară nu trecu mult, şi femeia se repezi la una din uşile cele mai apropiate, o deschise în grabă şi ieşi cu iuţeală, iară bărbatul său se luă după dînsa ş-o apucă de scurteică, tot povăţuind-o să nu se ducă, căci nu se va mai întoarce. Ea lăsă mîinile în jos, cam îndărăt, se îndoi niţel de mijloc, 85 smuci şi scurteica alunecă de pe umeri şi rămase în mîinile omului, care încremenise uitîndu-se după ea cum fugea cît putea şi striga: — Viu acum. Viu acum. După ce n-o mai văzu, venindu-şi în sine, omul nostru 60 intră în casă zicînd: — Daca eşti nebună şi ai poftă să mori, du-te cu Dumnezeu, că eu n-am ce să-ţi fac; destul ţi-am spus să nu te duci după nimeni, oricine te-ar chema. Mai trecură zile, zile multe, săptămîni, luni, ani, şi pacea «6 în casa lor n-a mai fost niciodată turburată. Cînd, ca după obicei, el se afla la bărbier să se rază într-o zi, prăvălia fiind plină de lume, tocmai cînd era cu clăbucul pe barbă, strigă: — Nu viu mă, nu viu. 359 Bărbierul şi ceilalţi oameni înmărmuriră. El iarăşi, ui-70 tîndu-se spre uşă, zise: — Ci ca înţelege o dată, şi du-te de acolo, că nu viu. Mai tîrziu zise iară: — Du-te de acolo, mă, daca vrei să scapi cu faţă curată,, că îţi spui de o mie de ori că nu viu. 75 Şi ca cum parcă ar fi stat cineva la uşă şi l-ar fi chemat mereu, se necăjea şi se ciudea că nu-i da pace. In cele din urmă, se repede şi ia briciul din mîna bărbierului: — Adu încoa, zise, să-i arăt eu lui ce va să zică a mai supăra oamenii. 80 Şi o tuli pe uşe în fuga mare, după acela ce zicea el că îl chema şi pe care nu-1 vedea nimeni, afară de dînsul. Bărbierul, biet, ca să nu-şi piarză briciul, se luă şi el după dînsul. Omul fugi, bărbierul după dînsul; ăla fugi, ăsta după dînsul, pînâ cînd ieşiră afară din oraş şi acolo puţin mai înainte 85 omul dete într-o prăpastie de unde nu mai ieşi; astfel încît fără voia lui se duse şi el ca toţii după acela ce-i chema. Bărbierul, întorcîndu-se fluierînd a pagubă, povesti la toţi ce se întîmplase, şi se dete sfară în ţară că oamenii carii se duceau şi nu se mai întorceau intrau în acea peşteră, fiind-90 că pînă atunci nimeni nu ştia ce se făceau oamenii carii se duceau după acela ce-i chema. Cînd se porniră gloatele spre locul mîhnirei să vază prăpastia nesăţioasă, care tot înghiţea la oameni şi nu se mai sătura, nu mai găsiră nimic, parcă de cînd lumea fusese tot 95 loc şes, şi de atunci oamenii începură să moară şi pe la dînşii ca în toată lumea. 5 10 15 20 25 MOGlRZEA Şi FIUL SĂU A fost odată un pui de român; el n-avea nici tată, nici mumă. Tot rămasul de la părinţi era pus subt epitropie. Nemaiputînd suferi el mustrările nedrepte ale epitropilor, se duse în lume şi apucînd pe o potecă, care îl scoase într-o poiană departe, se duse cale lungă să-i ajungă. Acolo înserînd şi neavînd unde adăposti, se urcă pe o movilită şi se uită în toate părţile ca doar va zări vreo lumină încotrova; şi după multe căutări văzu licărind abia o schinteioară de foc şi o luă într-acolo. Merse, merse, noaptea jumătate şi ajunse la un foc mare, mare foarte. Impre-giurul acelui foc văzu că dormea un om mare cît un uriaş. Ce să facă? ce să dreagă? După ce se gîndi puţin, se băgă pe cracul nădragului acelui om, şi mase noaptea acolo. A doua zi cînd se sculă omul acela văzu cu mirare pe băiatul nostru cum căzu din cracul nădragului său. — Dar tu, mă? zise el. — M-ai făcut în astă noapte, tată, răspunse băiatul. — Dacă este aşa, mai zise omul cel mare, să-mi paşti oile, şi eu ţi-oi da de mîncare; dară să bagi bine de seamă, să nu treci hotarul, că este prăpădenie de tine. îi arătă cu mîna pînă unde ţinea moşia lui şi îi zise apoi: — Pasă cu Dumnezeu. Băiatul păscu oile toată ziua, şi cînd se întoarse seara, găsi focul făcut şi ajută omului să mulgă oile. 381 După ce sîîrşi, şezură la masă, şi pe cînd mîucau, întrebă pe omul cel mare: — Cum te cheamă pe tine, tată? — Mogîrzea, răspunse omul cel mare. 80 — Mă mir cum nu ţi-a fost ruşine să şezi singur aici în pustietate. — Tu te miri fără cuvînt. Dară nu ştii că ursul nu joacă de voie? — De, asta aşa e, mai zise băiatul; dară te văd tot trist 85 şi fără voie bună, spune-mi povestea ta, tată. — La ce te-ar folosi să ştii lucruri ce poate să te întristeze şi pe tine? — Fie, voi să ştiu şi eu. Tu nu-mi eşti tată? Oare că mă ai acum pe mine, socoteşti că-ţi va fi în deşert? 40 — Ei bine, daca este aşa şi voieşti, iată istoria mea: Eu, precum ţi-am spus, mă numesc Mogîrzea; sunt fecior de împărat, şi am plecat la lacul de lapte dulce, care nu este departe de aci, ca să mă însor cu o zînă. Auzisem că acolo^ sunt trei zîne. Dară norocul mi-a stat împotrivă: căci nago-46 dele de iele dete peste mine şi-mi luară inima, şi de atunci m-am aşezat aici şi mă hrănesc cu oiţele mele pe moşioara asta, fără să mai am poftă la ceva, fără să mă pot veseli un minut măcar, sau fără să pot rîde şi eu o dată. Pustiile de iele sunt aşa de gîlcevitoare, încît nu sufere 60 pe nimeni să treacă peste hotarul lor care să rămîie nepedepsit. De aceea te sfătuiesc să fii cu luare aminte, ca să nu păţeşti şi tu ceva. — Bine, bine, lasă pe mine, tată, zise băiatul, şi se culcară. 65 Cînd se lumină de ziuă băiatul se sculă şi plecă cu oile. Nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dar lui nu-i venea la socoteală să vază livezile cele frumoase ale ielelor, şi el să-şi pască oile pe uscătura moşiei lui Mogîrzea. A treia zi, pe cînd sta la umbra unui copaci şi cînta din 60 fluier, căci era meşter a zice din fluier, o oaie se dezghină din turmă şi intră în livezile cele înflorite ale vecinilor; după dînsa alta, după asta alta, şi cînd băgă de seamă, mai multe oi apucase de trecuseră hotarul. El, tot cîntînd din fluier, se duse să abată oile ce lăsase 66 turma; dară deodată se văzu faţă în faţă cu trei fete zburdalnice, eă-1 opreşte şi încep a juca împregiurul lui. Dacă văzu băiatul cum merge treaba, îşi puse şi el puterile şi cîntă cu foc, iară ele jucară pînă seara. 362 — Acum, le zise el, daca voiţi să vă cînt mîine mai cu 70 foc, lăsaţi-mă să mă duc, că i-a fi foame lui bietul Mogîrzea. — Noi te lăsăm, ziseră ele, da să ştii că de nu vei veni nu scapi nepedepsit de noi. Se învoiră deci ca mîine să vie d-a dreptul cu oi cu tot să le cînte, şi se întoarseră fiecare la ale sale. Mogîrzea se 75 miră cum de sporeşte laptele, şi nu se linişti decît numai după ce-i spuse că n-a călcat hotarul. Mîncară şi se culcară. Băiatul nu aşteptă să se lumineze bine, şi din albul zilei pleca cu oile drept în livezile ielelor. Cum începu să cînte cu fluierul, ielele fură aci, şi jucară, şi jucară pînă înde seară, 80 cînd atunci băiatul se făcu că scapă fluierul din mină şi că din greşeală calcă peste el şi îl sparge. Să-l fi văzut atunci cum se tînguia şi cum îşi frîngea mîinile şi plîngea că şi-a pierdut tovărăşelul; ţi s-ar fi făcut milă de el. Chiar ielele se înduioşiră şi făcut (sic l) începură 86 să-l mîngîie. — Nu-mi e de altceva, zise el, ci pentru că aşa fluier care să zică cu foc nu mai găsesc, căci el este din inimă de cireş de 7 ani. — Noi avem un cireş în curte, şi e tocmai de 7 ani; daca 90 vei, aideţi să-l tăiem şi să-ţi faci un altul. Se duseră cu toţii, tăiară cireşul, şi de teamă ca să nu i se strice inima cînd îl va despica, le rugă ca să pună cu toate minele. Deci, după ce dete cu toporul şi făcu crăpătura cît să 96 le intre degetele, le zise să pună şi ele minele ca să-l despice numai cu puterea braţelor, ca să nu ajungă ascuţitul toporului la inima lemnului. Atunci ele, proastele, băgară degetele, stînd d-o parte şi de alta a lemnului. Şi pe cînd le zise: — Trageţi! el scoase toporul şi le prinse degetele în cră-100 pătura lemnului. In zadar se rugară ele să le scape de acolo; în zadar îi spuseră că le vine leşin de durere, căci el nu voi să ştie de făgăduielile cele frumoase şi mari ce-i spunea ele, ci rămase rece ca piatra. 105 Atunci el le ceru inima lui Mogîrzea. — Du-te că e pe fereastră într-o sticlă, ziseră ele. După ce o luă întrebă cum să o puie la loc; iară ele îl învăţară, crezînd că le va scăpa din nevoie. — Multă lume veţi fi chinuit voi, făcînd-o să sufere în 110 toată] viaţa lor durerile morţii; răbdaţi şi voi o noapte că doar nu s-o face gaură în cer. 363 Apoi plecă cu oile şi inima lui Mogîrzea; iară ele se boceau de ţi se rupea inima de milă. Cum ajunse acasă, Mogîrzea începu a-lţine de rău pentru 115 că a fost prea întîrziat. Drept răspuns băiatul îi zise să se culce pe spate, şi el suindu-se pe pieptul lui, se săltă de cîte-va ori; cînd, cîlc! ieşi dintr-însul inima de putrigai ce-i lăsase ielele, îi dete de înghiţi pe a lui, îi astupă gura şi nasul cu mîinile lui, îi dete de bău apa ce era în sticlă, şi îl obloji 120 cu un plastur ce luase de la iele. N-apucase să-l lege bine, şi odată sări în sus ca o căprioară, zicînd: — De vei fi sau nu fiul meu, ce vei dc la mine pentru binele ce mi-ai făcut? 125 — Să-mi spui încotro este lacul de lapte, cum să fac ca să iau de soţie una din trei zîne care sunt acolo, şi să fiu fiul tău pentru totdauna. Priimi cererile băiatului, se puseră la masă, fără să se mai mire de ce dau oile atîta lapte, se înveseliră în chiote, 180 în cintece şi în jocuri toată noaptea. Daca văzură că i-a apucat ziua nedormiţi, hotărîră să se ducă împreună să vază păcălitura ielelor; ceea ce şi făcură. Mogîrzea cum le văzu, luă copaciul la spinare cu ele cu tot, şi plecă la împărăţia tatălui său, care se umplu de 135 bucurie cînd îl văzu voios ca mai-nainte, iară el arătă pe mîntuitorul său ce venea în urma lui cu oile. Toţi de toate părţile mulţumea băiatului pentru isteţia lui şi pentru că a scăpat pe Mogîrzea de nevoia în care căzuse. Trei zile ţinură veseliile la palat. 140 După ce trecură aceste zile, băiatul chemă pe Mogîrzea la o parte şi-i zise: — Eu voi să plec, fă bine de-mi spune încotro este lacul de lapte dulce, şi de va vrea Dumnezeu, nădăjduiesc să mă întorc cu femeie. 146 Mogîrzea se încerca mai întîi să-l oprească; dară după ce văzu că în zadar îşi sparge capul cu dînsul, îi spuse ceea ce şi el auzise, căci nu putuse vedea nimic din cauza ielelor. Băiatul îşi luă fluierul şi ceva merinde de cale, plecă şi se duse, se duse, trei zile de vară pînă-n seară şi ajunse la 160 lacul de lapte, care era pe moşia unei zîne. A doua zi dis-de-dimineaţă începu a cînta cu fluierul pe marginea lacului. Cînd, ce să vezi? Unde ieşi o zînă frumoasă cu părul cu totul şi cu totul de aur, şi îmbrăcată cu nişte haine mîndre cum nu mai văzuse el; la soare te puteai uita, dar la ea nici cit, 364 156 şi începu a juca. Băiatul rămase încremenit cu ochii bleoj-diţi laea;iarzîna daca văzu că numai zice din fluier plecă. A doua zi, iar aşa făcu. Cînd a treia zi, tot cîntînd, se cam apropia de ea, care nu băga de seamă jucînd, şi deodată se repezi, o luă în braţe, o sărută şi-i smulse trandafirul de la cap. 160 Ea dete un ţipăt şi apoi începu a se ruga de el să-i dea trandafirul, dar el nu voi. Plîngea lemnele şi pietrele de jalea ei, cum se bocea şi se ruga. Apoi cum a pus trandafirul la pălăria lui, dînsa se ţinea după dînsul. Daca văzu şi văzu că chip nu este să-l înduplece a-i înapoia trandafirul, se învoiră 166 ca să se ia. Apoi se duse la Mogîrzea de-i cunună împăratul şi rămase acolo. Iar în luna lui mai în toţi anii se ducea la lacul de lapte de-şi scălda copiii ce făceau. După moartea împăratului, Mogîrzea împărţi pe din două împărăţia cu mîntuitorul său. 170 încălicai etc. Împăratul şerpilor A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti etc. A fost un unchiaş şi o mătuşe. Ei ajunseseră la sărăcie, 6 cheltuind tot ce aveau după sufletul lor spre a dobîndi un fiu, dară în deşert. Acum, la vreme de bătrîneţe, se hotărîră şi ei să iasă pe cîmpie, şi orice va găsi, să-l ia să-l crească ca pe fiul lor. Deci într-o dimineaţă, porniră amîndoi pentru acest sfîrşit: 10 atît de mare era dorul lor să aibă un copil. Găsiră un pui micuţ de şarpe, îl luară, îl aduseră acasă, îl puseră într-o ţeavă de trestie şi îl culcară între dînşii. Tot ce puteau, biet, agonisi şi dînşii, cheltuiau pentru hrana fiului lor. Şarpele crescu pînă ce într-o zi crăpă ţeava. 15 îl puseră într-un mosor. îngrijirea şi hrana cea bună ce-i da făcură pe şarpe să crească repede, şi plesni şi mosorul. ll puseră într-un putinei, şi aşa ¡nu lipseau a-1 culca între dînşii. După ce mai trecu cîtva timp, într-o dimineaţă auziră 20 crăpînd şi putineiul. Atunci unde ieşi din el şarpele şi le zise: — Vă mulţumesc, tată şi mamă, de îngrijirea cea bună ce mi-aţi dat. Fără voi, poate, aş fi pierit. Acum să faceţi bunătate să mă duceţi de unde m-aţi luat. 26 Bătrînii nu se cam îndura de el. Se făcuse un şarpe aşa de frumos cum nu mai văzuseră ei. Solzii lui erau ca de aur. 366 Ochii străluceau în capul lui ca nişte pietre de rubin. Il sărutară şi pe o parte şi pe alta, şi îi răspunseră: — Dar bine, dragul nostru fiu, tocmai cînd credeam să 80 avem şi noi o mîngîiere la bătrîneţele noastre, tocmai atunci ne părăseşti? Noi credeam că numai moartea ne va despărţi de tine. — De aceea vă zic să mă duceţi de unde m-aţi luat, ca să vă pot fi de folos. Şezînd aici cu voi viaţa mea este în 86 joc. Cuvintele lui erau aşa de mieroase încît nu se putură opri de a nu-1 asculta. îl duseră, deci, de unde l-au luat, moşul ţiindu-1 de cap şi baba de coadă. 40 Cum îl puseră jos, se ridică în coadă, fluieră o dată cu aşa putere încît răsuna cîmpiile, apoi plesni din coadă. Şi întorcîndu-se către unchiaş şi babă, le zise: — Să nu vă speriaţi de ce veţi vedea. N-apucă să sfîrşească bine vorba, şi unde se porniră din 46 toate părţile şerpii ca frunza şi ca iarba, cari veneau la chemarea împăratului lor şi i se închinară. Daca văzu însă că moşul şi baba se cam pierd cu firea, făcu un semn şi toţi şerpii porniră de pe unde veniseră. Atunci el zise bătrînilor: 60 — Luaţi ogarul acesta, care venise o dată cu şerpii, şi-l culcaţi între voi, şi îngrijiţi-1 întocmai cum mi-aţi făcut mie. Pînă acasă să nu-i ziceţi: Ogar, fă treaba a mare. Şi cînd veţi fi în vreo nevoie, veniţi aici, fluieraţi şi îndată voi veni să vă dau orice ajutor. 65 După ce se mai sărutară şi plînseră, se despărţiră. Bătrî-nii se bucurară oarecum, daca văzu că a să aibă cu ce să se mai mîngîie. Pe drum cînd se întorceau nu se putu ţine de a nu încerca ce putere va avea asupra ogarului vorbele ce li le spusese 80 şarpele. Se opriră şi ziseră: — Ogar! fă treaba cea mare. Unde mi-ţi începu ogarul a lăsa dintr-însul la galbeni, de nu mai ştiau unde să-i puie. Luară cît putură şi ce nu mai putură lua lăsară acolo şi plecară acasă plini de bucurie 66 pentru darul ce căpătaseră. Daca ajunseră acasă, îl îngrijiră şi-l culcară între ei în pat cum le zisese şarpele. Apoi a doua zi, se duseră la un argintar şi se tocmiră să îmbrace pe ogar în argint. Ziseră şi ei argintarului cum le spusese şi lor şarpele. 367 70 Argintarul vru să cerce şi el, ca şi dînşii, ce însemna vorbele alea. Şi daca văzu minunea cea mai nepomenită, se duse de cumpără un alt ogar pe care îl îmbrăcă în argint şi la ziua otărîtă 1-il dete. Unchiaşul plăti ca un om de treabă, aduse ogarul acasă şi-l culcă între dînşii cu dragostea cu care 75 culcase şi pe şarpe. După ce sfîrşiră banii şi îi zise şi ogarului ăstuia cum zisese celuilalt, el nici nu se tulbură. îi mai zise o dată, nimic. Atunci se hotărîră a se duce la şarpe să-i spuie ca ogarul nu-i mai ascultă. 80 Şarpele cum auzi de una ca asta le dete o puică şi le zise să o îngrijească ca şi pe ogar şi să o culce cu dînşii. Se întoarseră acasă şi, a doua zi cînd se sculară, găsiră în aşternut un ou de aur. Găina ouase. Se bucurară ei şi de acest dar; apoi vîndură oul cu preţ şi îşi tîrguiră cele tre-85 buincioase. în toată dimineaţa, cînd se sculau găseau cîte un ou de aur în aşternut. După cîteva zile se duseră iarăşi la argintar ca să le îmbrace găina în argint. După ce se tocmiră, îi zisese să nu o culce între ei. 90 Argintarul daca văzu că găina face ouă de aur, fiindcă ei o culcase în pat, tocmai cum zisese moşul şi baba să nu facă, cumpără o altă găină, la fel cu aceea şi le-o dete îmbrăcată în argint. Unchiaşul şi de astă dată plăti asemenea, luă găina ce-i 95 dete argintarul şi o duse acasă. A doua zi, în loc de ou de . aur găsiră altceva. Se duseră iară la şarpe. îi spuseră cum că de marea dragoste ce aveau pentru darurile lui se dusese şi cu ogarul şi cu găina la un argintar să le îmbrace în argint şi cum că, 100 după ce le-a îmbrăcat, ogarul nu-i mai ascultă şi găina nu mai făcu ouă de aur! Şarpele pricepu ce drăcie se joacă aci. Le dete un rete-veiaş şi le zise: — Na, această bîtă mică, să o duceţi să o îmbrace şi pe 105 aceasta în argint. Dar să nu-i ziceţi: Sări, măciucă, dă, bor-bolino. însă dacă la vreo întîmplare de-i veţi zice şi veţi voi să nu mai simţă de dînsa, să-i strigaţi: Oprea, nebuno! Unchiaşul şi mătuşa n-avură răbdare pînă acasă, ci chiar pe drum vrură să încerce ca ce minune va face şi măciuchiţa 368 110 cînd i-o zice cum i-a învăţat şarpele. N-apucară să sfîrşească bine vorbele şi unde începu să-i croiască cum se cuvine. Atunci ei îndată o domoliră prin celelalte vorbe ce îi învăţase şarpele şi tocmai atunci cam începură a pricepe şi ei că cu argintarul nu e lucru curat. 115 Ajungînd acasă şi odihnindu-se puţin, se duseră îndată la argintar să le îmbrace reteveiul în argint. După ce se tocmiră ca şi de alte dăţi, îi ziseră: — Noi îţi plătim cît ne-ai cerut, jupîne argintar, dară ne rugăm să nu-i zici: Sări, măciucă, dă, borbolino! 120 —Vai de mine! cît despre asta n-aveţi grije. Noi ne cunoaştem muşteriii. N-avem noi a face pentru întîia oară cu d-voastră. N-apucară să facă nici zece paşi după ce ieşiră, şi argintarul, nerăbdător să vază ce minune o mai face şi bîta, îi 125 zise: — Sări, măciucă, dă, borbolino! Abia sfîrşi de zis, şi unde începu reteveiul a le-nmuia ale oase de-i băgă în năbădăi. Sărea pe spinările tutulor cîţi se aflau în casă ca o altă aia năzdrăvană. Da într-înşii ca 180 la fasole. îi pisăgea şi îi cotonogea de nu ştiau unde se mai aflau. Chilomane, ţipete, de voie, şi reteveiul să stea, ba. îi răzbise în bătăi. Dau să iasă din casă sa alerge după unchiaş; dară unde putea cineva să puie mîna pe clanţa uşei, căci în vipia ameţelei uitaseră că ferestrele sunt des- 185 chise. în cele după urmă, un ucenic d-abia izbuti a ieşi pe fereastră, dete fuga după unchiaş şi mătuşe pe care îi ajunse după urmă, le spuse şiritenia şi tot ce păţiră şi îi rugară să se întoarcă înapoi şi să-i mîntuiască din nevoie. Cînd îi văzu argintarul, le zise: 140 — Veniţi mai iute, oameni buni, de ne scăpaţi de pacos- tea asta, care ne-a dăulat în bătăi, că vă vom da ce ne-ţi cere. — Noi nu-ţi cerem alta decît ceea ce ne-aţi luat cu nedrept. 145 — Vă dau, vă dau, săracul de mine, numai scăpaţi-ne de urgia asta ce căzu pe capul nostru. Atunci unchiaşul zise încet: — Oprea, nebuno! 369 30 îndată măciuchiţa se opri şi veni de se puse în mîna. 160 bătrînului. Iar argintarul, bătut, făcut măr, îi dete ogarul şi puica. Unchiaşul plăti şi de astă dată omeneşte, cît tocmise ca să-i îmbrace reteveiul în argint. Dar o luă acasă împreună cu ogar şi cu găină. 155 Măciuchiţa rămase însă neîmbrăcată, căci nu mai voi moşul să o dea; iar el îi întoarse ogarul şi găina ce i le dase argintarul schimbate. A mai trăit multă vreme unchiaşul şi baba în fericire, şi mai în toate zilele se duceau în cîmp de vedeau pe şarpe. 160 Nu i se mai întîmplă însă nimic. Incălecai p-o şea etc. SUFLETUL A. fost odată ca niciodată, cînd ar fi nu s-ar mai povesti etc. A fost odată doi muncitori. Prietini din copilărie, 5 orice găseau de muncă lucrau împreună, şi niciodată nu se despărţeau. Şi ca să nu şează fără treabă, nu se codeau la nici un fel de muncă; punea mina şi la una şi alta, numai să nu se lenevească. Daca într-un loc nu găseau de muncă, ei se duceau în altă parte. Şi la cîmp, şi în oraş ei munceau la 10 orice le ieşea înainte, numai să trăiască cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu. Mergînd o dată pentru muncă la un sat, şi fiind timpul frumos şi noaptea răcoroasă, merseră, merseră pînă în revărsat de ziuă. Ajunseră într-o poiană verde şi frumoasă, cu fel de fel de floricele, se puseră a se odihni şi 15 a trage cîte un pui de somn, mai cu seamă că erau şi obosiţi de drum. Pe unul dintr-înşii, cum puse capul jos, îl fură sîntul; celălalt însă, nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dară nu-1 putea fura somnul, nici cît ai da în cremene. Se întoarse pe o parte, se 20 întoarse pe alta, să adoarmă nicidecum; strînse ochii cît putu, şi cu toate acestea nu fu putinţă nici măcar a aromi; parcă ar fi fost cu ochii în soare. Daca văzu şi văzu, se puse şi el pe brînci cu coatele pe pămînt şi cu capul rezemat de mîni, şi privea la tovarăşul său cum doarmea de 25 dulce. 30* 371 Era jumătate de oră de cînd privea el astfel; cînd deodată se scoală în sus şi rămîne cu gura căscată, văzînd un porumbe] alb care zbura pe dasupra omului adormit, şi pe care nu-1 băgase de seamă pînă aci. Şi fiindcă era aşa de jos» 30 crezu că ar putea să-l prinză cu mîna, dară unde! că porumbelul cît de blînd se părea a fi, avea aripi, bată-1 nevoia, şi zburînd mai cît colea, se puse jos. Omul nostru se ia după dînsul; porumbul zboară mai-nainte, şi tot astfel trecură livedea cu floricele şi cu iarba verde, pînă ajunse la un crîn-35 guleţ. Acolo dete peste o căpăţînă de cal pe care ploaia şi soarele o albise ca osul de fildeş. Porumbelul întră pe gură, şi sări afară prin locul ochilor, mai întră şi ieşi de mai multe ori; apoi, ieşind, se scutură şi părea a se veseli; luă iară drumul ca mai-nainte, zburînd cît colea şi uitîndu-se la om 40 ca cum i-ar fi zis: „vino după mine“; şi merse şimerse pînă la o măgură, unde porumbul se înalţă pînă în slava cerului de nu-1 mai putea vedea. Omul nostru se gătea a se întoarce, crezînd că norii a luat pe porumbel, cînd deodată îl văzu că se coboară în jocuri, iute ca o săgeată; şi luă dru-45 mul înapoi pînă la tovarăşul ce rămăsese dormind. Aci, se puse pe fruntea lui şi pieri. Atunci se culcă şi omul nostru, şi îndată adormi, parcă l-ar fi lovit cineva cu muchea în cap. După ce îşi făcură povara de somn, se sculară şi se găteau 50 a-şi urma calea, cînd omul pe fruntea căruia se pusese porumbelul zise: — Ce vis frumos am visat! — Ce vis? Şi ce ai văzut? zise celălalt. — Dădusem cu mîna în foc. Se făcea că eram pe o cîmpie 55 frumoasă şi plină de flori. După ce am îmbiat cîtva, am ajuns la un palat numai de marmură. Am intrat acolo, şi aşa de bine ce-mi părea, ca cum ar fi fost al meu. Am intrat pe uşă, m-am preîmblat prin toate odăile. Săream pe ferestre şi iară întram. Era acolo nişte scaune şi paturi numai de 60 mătase. Oglinzi mari cu cercevele de aur, păreţii poleiţi, şi părea că era al meu. Cu toate astea nu ştiu de ce, dară trebuia să plec. După ce am mers o bucată bună de drum prin iarba verde şi naltă, care da un miros de te îmbăta, am ajuns la o movilă mare şi am intrat într-însa printr-o crăpătură. 66 De pe cele ce vedeam, mă aşteptam să văz cine ştie ce minuni, 372 cînd colo nu găsii decît un chiup d-alea marele şi vechi, şi muced, de nu-ţi venea să pui mina pe el. Apoi mi-am luat inima în dinţi şi am zis: fie ce-o fi; şi am ridicat capacul; cînd acolo, ce să vezi? jaratec. Am băgat prin buzunări, am 70 luat în căciulă, am luat cît am putut să duc, dar nici pomeneală nu era să se golească chiupul. Şi nişte bani, numai de aur; şi strălucea de-ţi lua ochii. Am plecat şi l-am lăsat aşa cu gînd să te găsesc şi pe tine, ca să mergem să-l golim; ştiu că eram rupt de osteneală; m-am întors pe la palat, dară 75 n-am mai intrat în el, fiindcă mă grăbeam; am ajuns de unde plecasem, apoi nu-mi aduc aminte ce am mai făcut şi m-am deşteptat. Pe cînd acesta îşi spunea visul, celălalt zîmbea. Apoi după ce sfîrşi de spus îi zise: 80 — Măi vere, ceea ce n-ai putut să faci tu singur, aidem să facem amîndoi. Vom merge să luăm banii. Ce zici tu? — Da ce, mă, nebun eşti tu? Ce bani să luăm? Eu îţi spusei că am visat, şi tu, tronc, te pomeneşti vorbind. Dar de unde să iei banii? 85 Tovarăşul său îi vorbi aşa de serios încît îl încredinţă şi priimi să meargă cu el, dară cam cu îndoială, şi cam cioro-văindu-se. Porniră, deci, tot pe drumul ce apucase porumbelul, şi, ba că a fi una, ba că a fi alta, ba că tunsă, ba că rasă, ajun-90 seră la căpăţîna de cal, şi o arătă cu degetul celui ce visase, zicîndu-i: — Iată palatul tău de marmură în care ai îmbiat şi atîta te-ai veselit. Omul cu visul se uită cam cu coada ochiului la tovarăşul 96 său, şi se gîndi: „El este nebun sau îşi rîde de mine“. Pînă a nu apuca să mai zică ceva, se luă după tovarăşul său care pornise înainte; el era foarte hotărît a nu mai asculta pe tovarăşul său, daca şi-ar rîde de dînsul mai mult, spuindu-i astfel de minciuni, şi a se despărţi de dînsul. 100 Mai merseră însă ce merseră şi ajunseră în poalele movilei. Apoi omul zise celui ce visase: — Aci este. — Ce este? — Ei bine, comoara... Dar, ia stăi: ce-om găsi, pe jumă-106 tate. 373 „Totul, daca vei!“ era să zică; dară, luîndu-şi seama, începu la glumă: — Ei bine, pe din două; nu suntem noi tovarăşi la muncă? 110 Nu făcură zece paşi în crăpătură şi dădură peste chiupul cel vechi, muced şi mîncat de rugină. Pînă a nu se atinge de dînsul, se uitară unul la altul şi începură a rîde de bucurie. In sfîrşit ridicară capacul şi rămaseră înmărmuriţi cînd văzură că chiupul era plin cu vîrf numai cu bani de aur, şi 116 fiindcă erau oameni de omenie împărţiră frăţeşte şi se legară între dînşii a fi tovarăşi pînă la moarte, încălecai p-o şea etc. BĂRBATUL CEL HARNIC A fost odată un flăcău, singur la părinţi. Tot satul 11 iubea pentru vrednicia şi isteţia lui.Cînd îşi punea în gînd să facă vreo treabă se făcea luntre şi punte şi trebuia să izbu-6 tească. Yiindu-i şi lui vremea să se însoare, mumă-sa îl duse la o fată pe care i-o colăcise o peţitoare. Cum o văzu îi plăcu,, şi hotărîră şi nunta. Toţi oamenii şi femeile care cunoştea vrednicia flăcău -10 lui se grăbiră a veni să spuie, mume-sei şi lui, că fata pe care voieşte a o lua de soţie este o leneşă de tînjeşte pămîntu! sub ea. Flăcăul, în loc să se tragă înapoi, el se înfipse şi mai mult, şi nunta se făcu. De a doua zi chiar de nuntă, flăcăul aduse cele trebuin-16 cioase casei şi plecă la lucru. Mumă-sa, ca totdauna scutură, deretică, mătură, găti, şi la prînz aşteptă cu masa pusă. — Cine a lucrat azi, mamă? zise el cum veni. — Noi amîndoi, mamă, răspunse ea. 20 — Amîndoi să mîncăm, zise el; şi aşa şi făcură, fără să se mai uite împregiur, ca cum n-ar mai fi fost nimenea în casă. Femeia lui, care rămase toată ziua ghemuită în colţul patului, văzu şi tăcu. Seara făcu asemenea. Femeia se culcă 26 cu maţele chiorăind, nădăjduind că a doua zi va fi mai fericită, şi că-şi va scoate din capete. A doua zi se petrecu ca şi ziua trecută. 375 A treia zi însă, pînă să vie junele din piaţă, femeia Începu a strînge aşternutul, după cum făcuse soacră-sa ieri, 30 şi o întrebă: — Aceasta ce fac eu, maică, lucru este? — Lucru, maică, lucru, răspunse bătrîna. — Vezi, maică, asta nu m-au învăţat acasă. După ce plecă la lucru junele, mumă-sa se apucă să facă 35 treaba, ca în toate zilele. Din partea sa, juna soţie se dete jos din pat, încinse şi ea un şorţ, şi începu pe lingă bătrînă a tăia ceapă, a spăla carnea, apoi a mătura; şi de cîte ori făcea cîte ceva, tot întreba: — Dar asta treabă este, maică dragă? 40 — Treabă, rnăiculiţă, treabă, îi răspundea bătrîna. — Vezi, maică, mama pe mine nu mă lăsa să fac nimic din toate astea, fiindcă, zicea ea, că mă ostenesc, că mi se strică mîinile, dar nu văz sa fie aşa greu. — Nu e greu de făcut, maică, numai uite, să ţii regula 45 cea mai aspră în tot ce vei face. Spre esemplu: ai luat tigaia, tingirea şi ai gătit, îndată să le speli, împreună cu vasele ce vorrămîneade la masă murdare şi să le pui la locul lor, aşij-derea să pui să facă şi slujnica cînd vei avea; rufele să le ţii la bună rînduială: să le dai spre purtare pe rînd. Aşa cu cio--50 răpii, şi cu toate albiturile. Curăţenia şi o regulă bună te va face să aibi totdauna puţin de lucru. Fiecare lucru să-şi aibă locul său de cum ai umblat cu el şi ai isprăvit treaba, pune-1 la ioc, spălat şi curat. Hainele, de cum ai venit de undeva, scutură-le şi le pune la locul lor. Niciodată să nu 55 zici: lasă că treaba asta o fac mîine. Astfel făcînd, vei avea toate lucrurile curate şi cînd vei avea trebuinţă de ceva, n-o să-l mai cauţi, ci a să te duci d-a dreptul să-l iei de la boul lui, şi a să vezi că are să-ţi rămîie timp să şi lucrezi, să te şi plimbi, şi cu toate astea toate treburile d-tale au să fie 30 regulate. La prînz, cînd a venit tînărul, mumă-sa i-a apucat înainte şi i-a zis: — Fiul meu, azi toţi am lucrat. — Toţi să mîncăm, mamă, zise el vesel. 65 Femeia, care văzuse că cine nu lucrează în casă la ei nu mănîncă, puse bunăvoinţă, ascultă pe soacră-sa şi în puţin avu o mare bucurie cînd vecinele se mira de fericita ei schimbare şi de aplecarea ce avea pentru orice se numea regulă. Ea din parte-i mulţumea soacrei sale care a scăpat-o de atîta 70 ruşine ce suferea. 376 Cînd se da în vorbă cu soacră-sa despre ale casei, îi mai spunea că: „mumă-sa, cînd se ducea undeva, încuia uşa, şi o lăsa să şază pe la vecini pînă venea ea, numai să nu facă nimic, să nu deretice ca să nu se bolnăvească, fiindcă ea a 75 fost crescută numai în bumbac“, şi spuse fără sfială că iubea mai mult pe soacră-sa decît pe mă-sa care o făcuse să poarte ponosul satului. îşi iubi bărbatul, din toată inima, care îi răsplăti cu aceeaşi iubire; ea ajunse să fie arătată cu degetul în sat; şi 80 toţi lăuda pe bărbat pentru că ştiuse să întoarcă lucrurile înspre bine şi îl fericea că dăduse peste pămînt bun. baba cea Înţeleaptă fost odată ca niciodată etc. A fost odată un împărat; el avea o împărăteasă tînără şi , frumoasă, frumoasă, ca un boboc de trandafir. într-una din ;f> zile îi soseşte un sol pentru trebile împărăţiei, chiar fiul unui alt împărat arap. Acesta, văzînd pe împărăteasa cea frumoasă, se aprinse de dragoste pentru dînsa. El îi puse gînd rău. Ca să poată izbuti în dorinţele sale, el se întoarse după cîtva timp şi se băgă fecior. Şi azi una, mîine alta, 10 făcu ce făcu şi cît p-aci să dea pe împărăteasa în cap, cu toate că ea se ţinea cît putea. Intr-acestea, o babă cerşetoare începuse a cam mirosi ceva şi îşi puse în gînd cum să facă să scape pe împărăteasa a nu da de ruşine. 15 Intr-o zi se puse la poarta împărătesei şi sta acolo. Din cînd în cînd se tot ducea de se uita la paserile din curte şi iarăşi se întorcea la poartă. Văzînd-o împărăteasa şi crezînd că cere de milă, îi trimise cîţiva bani cu o servitoare; ea nu voi să priimească, ci 20 zise să spuie împărătesei că ea a venit pentru altceva, iară nu să ceară de pomană. — Daca împărăteasa va voi, zise ea, voi fi gata a mă închina cu slujba. îndată se întoarse servitoarea şi aduse răspuns că împă-25 răteasa o pofteşte sus. Cum intră se închină şi zise: 378 — Să trăieşti mulţi ani, preafrumoasă împărăteasă, am auzit eă paserile din bătătura curţii măriei tale nu vorbesc şi m-am minunat; am venit însumi să mă încredinţez despre aceasta şi am văzut că aşa este. Daca vei pofti, eu mă însăr- 80 cinez să fac a vorbi toate paserile cîte le ai. Ale mele toate vorbesc. Auzind împărăteasa că paserile ei nu vorbesc, dară ale acelei femei sărace vorbesc, n-a voit să se lase mai jos, şi îi zice: 85 — Babo, daca tu zici că paserile tele vorbesc, ceea ce n-am mai auzit, şi dacă te legi a învăţa şi p-ale mele să vorbească, ce ceri de la mine pentru această faptă minunată? — Eu nu cer nimic, răspunse baba; ce te vei îndura măria ta, aceea să-mi dai, şi după ce te vei încredinţa de 40 adevăr. — Bine, zise împărăteasa. Daca vei face precum zici,, te voi răsplăti împărăteşte; iară de nu, teme-te de urgia împărătească. Se învoiră şi baba plecă. A doua zi toate paserile din 45 curtea împărătească erau în curtea babei. Nu după multă vreme, împărăteasa, plină de răbdare,, voi să afle ce s-a făcut cu paserile şi trimise de chemă pe babă. — Ei, babo, ce fac paserile, au început să vorbească? 50 — Să trăieşti, preafrumoasă împărăteasă. Ele abia au început să gongurească. Nădăjduiesc ca peste puţine zile să şi vorbească. Împărăteasa crezu şi o lăsă să se ducă, după ce îi mai zise să îngrijească bine de ele şi să le facă a vorbi desluşit. 55 După ce plecă baba, împărăteasa tot plănuia cum să facă împăratului plăcere cînd va vedea paserile vorbind. Nu trecură multe zile şi baba se înfăţişă cu faţa speriată. — Ce este, babo? Ce ai de eşti plină de spaimă? Au ai păţit ceva? 60 — Nu, preafrumoasă împărăteasă, n-am păţit nimic; dară ceea ce am auzit de la paseri mi-a băgat groaza pînă la măduva oaselor. — Ce este? Ce ai auzit? Spune mai curînd! Nu cumva paserile au început să vorbească? 65 — Da, au început şi vorbele lor mi-e teamă să nu facă a cădea mai multe capete. Păreţii p-aici n-au urechi? — Spune, spune, mai curînd, că nu ne aude nimeni 1 379 — Preafrumoasă împărăteasă, răspunse baba, raţele aleargă de colo pînă dincolo, şi nu încetează d-a face zgomot 70 zicînd: Împărăteasa mac, mac, mac, Mult iubeşte pe-un arap. — Mint, afurisitele, se grăbi a răspunde împărăteasa. Daca el mă iubeşte, ce stric eu? 75 — Curcanii, mărită împărăteasă, mai zise baba, se îmflă în pene şi răţoindu-se, strigă: Chiaul chiau! chiau! Ştiu şi eu, Ştiu şi eu. 80 — Şi ei mint, ticăloşii. Daca este aşa să zic împăratului să-l gonească ca să nu port ponosul. — Gîştele, începu iară a spune baba, ele sunt mai cu minte. Să vezi d-ta cum îmblă printre raţe şi curcani cu aripile şi gîtul întins spre a-i face să tacă şi le zice: 85 S! s! s! tăcere, tăcere. Cine spune multe piere. — Aşa este babo. Poruncă împărătească: ai să tai toate raţele şi curcanii, să nu le mai aduci aci. Dete babii o pungă cu galbeni pentru această slujbă. 00 A doua zi chiar, împărăteasa rugă pe împăratul să gonească pe arap din slujbă, fiindcă nu-1 poate suferi. Nu slujeşte bine zise ea şi apoi îi era scîrbă să mai ia ceva din mina lui. Împăratul ascultă rugăciunea împărătesei, pe care o 05 scăpă de ispită. Iar împărăteasa porunci ca puful de la gîşte să nu se mai lapede ci să fie întrebuinţat la aşternutul ei. încălicai etc. BOGDAN VITEAZUL A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un om, de meseria lui cizmar; el ştia să lucreze bine, dară era aşa de leneş încît tinjea pămîntul subt eî. Acest cizmar se numea Nea Bogdan. Altminteri era deştept şi isteţ; pustia de Sărăcie dejugase la casa lui şi cucoana Lenea îşi făcuse cuib la dînsul. El avea o spuză de copii şi nevastă cari, aşteptînd la mina lui, leşinaseră de foame. Ei trăiau într-o cocioabă de casă ce sta să cază pe dînşii. într-una din zile, pe cînd umbla tăind cîinilor frunză, se tot gîndea şi se socotea cum ar face, cum ar drege, să scape şi el de strigoaica de lipsă. Acasă nu cuteza să se ducă cu miinile goale, căci liota aia de copii şi leşinătura de nevastă, cum îl vedea, îi ieşea înainte şi îi cerea pîine. începuse şi lui a i se cam urî tot zicîndu-le că odată, odată a să le aducă să aibă a da şi altora. Dus pe gînduri şi din socoteală în socoteală, ajunse biet la o prăvălie, fără să ştie cum, unde erau grămădite o mulţime de muşte pe o masă pe care se vărsase nişte miere. Cum văzu muştele, vru a-şi scoate necazul pe ele, dede o dată cu palma şi omorî o mulţime de muşte. Plecînd de acolo, zise rîzînd: — Am să fiu bogat. îşi lăsă casa în ştirea lui Dumnezeu şi se duse, se duse, pînă ce ajunse la puţul unor zmei. Aci se culcă după ce scrise pe ghizdurile puţului: „Eu sunt Bogdan viteazul, care, din o lovitură, omor sute de suflete“. Nu trecu mult şi iată veni un zmeu cu burduful să ia apă. 30 Daca văzu scrisoarea pe puţ, el înţelese că omul care doarme trebuie să fie vrun mare voinic, că d-aia scrisese el acolo aşa, ca să nu-i strice nimeni somnul. Zmeul sta pe gînduri şi nu cuteza să ia apă de teamă să nu scoale voinicul; dar cînd îşi aduse aminte că îl aştepta 35 fraţii, îşi făcu el o socoteală: de s-a deştepta voinicul, foc; de s-or supăra fraţii, pîrjol. Ce să facă? Se suci, se întoarse, şi daca văzu că n-are încotro, îşi luă inima în dinţi şi începu să strige, mai de cît colo, încet şi cu sfială: 40 — Nea Bogdane! Nea Bogdane! Nu-i răspunse nimeni nimic. Mai stătu niţel, se mai apropie oleacă, să vază nu carecumva este mort? Aşi, unde?! Că el sforăia ca un cal, aşa de bine ştia să se prefacă. Strigă zmeul încă o dată, dar puţin mai tăricel. 45 Nea Bogdan, care nu dormea, se sculă repede în sus şi cu glas răstit, zise zmeului, frecîndu-se la ochi: — Cine a îndrăznit să-mi strice somnul? Zmeul sări înapoi cu groază, apoi îi zise: — Nea Bogdane, aici e moşia noastră, şi daca te-a adus 50 Dumnezeu la noi, apoi aide să ne prindem fraţi pînă la moarte; vino să trăieşti cu noi, şi ştiu bine că şi fraţilor mei a să le placă prietenia ce legăm. Nea Bogdan se prefăcu că nu priimeşte, se cam codea şi tot răstit vorbea; apoi, cam înduplecîndu-se, zise cu glas 55 mai moale: — N-o da dracul să vă ispitiţi norocul a-mi face ceva, ştrengarilor, că nu se alege nici praful de voi. — Nu, Nea Bogdane, apoi, ce fel? Aşa ne socoteşti pe noi? După ce se înfrăţiră, zmeul luă apă de la puţ şi merse 60 cu Nea Bogdan la casa lor. Cum îl văzură zmeii, parcă le dete un fier ars pîn inimă, mai cu seamă după ce auziră de vitejia lui. Se luară cu binele pe lingă dînsul. La ei acolo era obicei ca fiecare să facă slujba casei cu 65 săptămîna. Deci, venind şi rîndul lui Nea Bogdan, îl trimi-seră zmeii cu burduful la apă. Burduful era aşa de greu, încît el abia îl ducea gol. Ce să facă ca să nu rămîie de ruşine? Se întoarce acasă, ia o sapă şi, viind din nou la puţ, s-a apucat să sape împregiurul lui. 382 70 Văzînd zmeii că prea întîrziază Nea Bogdan, trimise pe unul dintr-înşii după el, care se sperie cînd îl văzu că sapă. — Da, ce faci acolo, Nea Bogdane? — Ia, sap, zise Nea Bogdan, ca să aduc puţul cu totul în curte; căci voi, proştilor, vă osteniţi în toate zilele de 76 aduceţi apă şi atîta minte n-aţi avut pînă acum să vă scutiţi de astă muncă deşartă. — Lasă, Nea Bogdane, zise zmeul, că aducem noi apă; nu mai strica puţul; îl avem de la moşi, de la strămoşi. — Apoi daca e vorba aşa, îi răspunse Nea Bogdan, eu nu 50 sunt nebun ca voi să merg totdauna la apă. Luă zmeul burduful cu apă, şi pe Nea Bogdan dasupra şi se întoarse acasă. Frica zmeilor se adăogă cînd auziră că Nea Bogdan a voit să aducă puţul în curte şi nu le cam venea la socoteală a trăi 56 cu dînsul la un loc. Veni timpul cînd să se ducă şi la lemne în pădure. Ei avea obicei de aducea cîte un copaci, şi căta să facă şi Nea Bogdan aşa, d-a frăţie. Se duse, deci, în pădure, se uită în dreapta şi în stînga, copacii erau mari şi nici pomeneală nu era să fi putut să 00 aducă vreunul la spinare. începu iar cu viclenia: se apucă să jupoaie la coaje de copaci şi să lege pom de pom de giur împregiurul pădurii. Zmeii, daca văzură că iar zăboveşte, pricepură că trebuie să le mai facă vreo boroboaţă; trimiseră după dînsul pe unul 06 din ei, care se puse pe gînduri cînd îl văzu. — Da ce faci, Nea Bogdane? — Ce tot lemne, lemne? răspunsa el. Ia, voi să aduc pădurea lîngă casă spre a nu mai fi lipsă de lemne; voi atît de nătărăi aţi fost, încît n-aţi avut atîta cap să faceţi un 100 lucru aşa de mic. Crezu zmeul astă minciună şi zise: — Lasă, Nea Bogdane, că aducem noi lemne. Nu voim să stîrpim pădurea asta, fiindcă o avem de la moşi, de la strămoşi. 106 Luă zmeul un copaci şi pe Nea Bogdan dasupra şi se întoarse acasă. Zmeii, cînd auziră una ca asta, le intră vulpea în sac. Ar fi voit să desfacă frăţia cu Nea Bogdan, dară nu ştiau cum să se dezbere de dînsul. Ţinură deci sfat printr-ascuns 110 de dînsul şi hotărîră să-l omoare; mai ales că el nu făcea nimic în casă: se pusese ca scaiul pe capul lor, şedea ca un trîntor şi poruncea numai. 383 Ca să nu simţă Nea Bogdan de cele ce puseseră ei la cale, umbla pe lingă dînsul ca pe lingă o bubă coaptă. El însă tot 115 furdios, şi cu atît se purta mai aspru cu dînşii, cu cit vedea că ei îmblă pe lingă dînsul tot cu binele. într-una din nopţi zmeii puseră la cale să-l piarză. Nea Bogdan, nu ştiu ce făcu, ce drese, că înţelese gîndul cel rău ce-i pusese; şi fiindcă altă putere n-avea, voia să scape 120 cu faţa curată; daca a intrat în horă trebuia acum să joace. Se apucă dară şi puse tăietorul de lemne în aşternutul lui, îl înveli cu velinţa, şi in vîrful tăietorului puse căciula lui, să semene ca cum ar dormi el acolo; apoi se trase d-o parte, să vază ce are să se întîmple. 126 Zmeii pe la miez de noapte veniră numai în vîrful degetelor, nici nu răsuflau, şi cu un topor: poc! una în capul lemnului, mai poc! mai poc! încă vro două. — Na! ziseră ei, porc de cîine ce eşti! Ce, tu socoteai că te joci cu noi? 130 Apoi fugiră în casă, se culcară şi dormiră fără grije. Nea Bogdan luă tăietorul şi-l dete afară; se culcă, dară nu putu să doarmă de frică. Cînd era aproape să se lumineze de ziuă, pe cînd cîntă rîndunica, întră în casă la zmei şi le zise, făcînd o gură cît toate zilele de mare: 135 — Bună dimineaţa, măi fraţilor, da ce, tot mai dormiţi? Nu vedeţi c-a sosit alba în sat? Se îngroziră zmeii cînd îi auziră glasul şi săriră drept în sus. — Da ce ai, Nea Bogdane, de te-ai sculat aşa de dimi-140. neaţă? îl întrebară ei. — Nu ştiu ce naiba astă noapte m-a cam pişcat la cap. Ţînţari să fie, ori nu ştiu ce, şi d-aia mi s-a speriat somnul şi m-am sculat. Zmeii intrară în grozile morţii cînd auziră de la Nea 146 Bogdan că loviturile lor de topor la el era nişte pişcături de ţînţari. Trecu cîtva timp şi pare că le sta în gît zmeilor; ei căta oricum să-l piarză. Nea Bogdan mirosi iară cam ce păpară i se găteşte şi viclenia lui întrecu p-a zmeilor. 150 Cîteva nopţi d-a rîndul Nea Bogdan puse iarăşi tăietorul în aşternutul lui; iară zmeii într-o noapte, pe cînd şi apele dormeau, puse de fierse în clocote o căldare mare cu apă, şi pîş! pîş! în vîrful degetelor, de nu-i simţea nici pămîntul, veniră şi turnară odată căldarea peste aşternutul lui Nea 165 Bogdan. Apoi, după ce se culcară, îşi ziseră: „De astă dată 384 nu credem să fi mai scăpat de moarte blestematul ăla de tîlhar“. Nea Bogdan însă, dis-de-dimineaţă, veni la dînşii şi le zise: 160 — Măi, fraţilor, voi dormiţi şi vă umflaţi de somn, şi mie mi-aţi dat odaia plină de purici, de n-am putut toată noaptea să mă odihnesc. Zmeii înmărmuriră cînd auziră că opăreala lor lui i se părea puricărie. Cu toate astea ei tot cugeta cum să se scape 166 de el; şi într-o noapte, veniră la aşternutul lui cîte trei cu paloşele în mină şi tot deodată deteră zicînd: — Na! şi na! şi mai na! încă una. Apoi se duseră. Nea Bogdan, după ce dete tăietorul iarăşi afară, se duse la dînşii în albul zilei şi începu a se gîlcevi cu dînşii. El zicea: 170 —Astfel ne-a fost tocmeala? Măi, fraţilor, voi m-aţi adus ca pe fratele vostru, şi apoi mă lăsaţi să dorm într-o odaie unde sunt toate lighionile adunate. Astă noapte iar nu m-am putut odihni: ciorile ştie, lipitori, şerpi, năpîrci, ori nu ştiu ce, îmi tot îmbla rece pe la gît. Mă faceţi, bles-176 temaţilor, să vă dau afară din casa voastră. Zmeii cu vorbă bună îi ziseră: — La dracu încolo, Nea Bogdane, că te-ai trecut, atîta ne mai trebuie acum: după ce n-ai adus nimic, după ce tot ce este al nostru este şi al tău, apoi vei să ne şi goneşti. Daca 180 ţi s-a urît cu noi şi vei să te duci la casa ta, noi nu te oprim; dară te rugăm să mai stai pînă să ne batem cu Caz împărat, că iată ne calcă hotarele şi s-a sculat asupra noastră cu război. Nea Bogdan nu voi să se arate că e fricos şi nu merge bucuros la bătălie, de teamă să nu simţă că este slab şi să-l 186 omoare, ci rămase, cu toate că ar fi voit mai bine să scape de dînşii cu un ceas mai nainte. Se puseră la cale toate pentru bătălie şi porniră. Lui Nea Bogdan însă, pentru că-1 credea mai viteaz decît dînşii, îi deteră un cal cu aripi ce-1 avea de moştenire de la părinţi. 100 Cum ajunse la locul de luptă, zmeii care mai de care se întrecea şi-şi arăta puterea; iară Nea Bogdan se ţinea cu amîndouă mîinile de coama calului care zbura pe dasupra oastei şi striga: — Caz! Caz! pierduse şi ruşine şi tot. 106 Caz împăratul, socotind că-1 caută înadins ca să-l omoare, se temu să nu se lase drept asupra lui şi să-l prăpădească, şi o tuli d-a fuga. Oastea lui făcu ca dînsul şi zmeii rămaseră biruitori. 385 31 - Opere, voi. I — Petre Ispirescu Se întoarseră acasă cu mare bucurie, şi mulţumind Iul '200 Nea Bogdan că i-a scăpat de nevoie, se hotărîră a-i da orice vijt cere numai să scape de dînsul. Apoi vorbind între dînşii: : — Adevărat, mare viteaz este mă, zicea unul. — N-ai văzut tu, mă, că el n-a voit să se lupte în rînd cu noi? El cum a ajuns acolo, nici una, nici două, el cu Caz 205 împărat voia să se lupte, zicea al doilea. — Aşa este, mă, răspundea al treilea, şi cum se ţinea de bine pe cal, cînd zbura şi căuta pe Caz împărat. Lui Nea Bogdan îi mai veni inima la loc cînd îi spuseră ceea ce hotărîseră ei. Se învoiră să-i dea un burduf cu gal-210 beni şi să i-1 ducă acasă. Pe drum Nea Bogdan mergea înainte ca să arate drumul şi suflarea şi răsuflarea zmeului îl împingea şi îl trăgea înapoi. La întrebarea ce i-a făcut zmeul de ce merge înainte şi se tot întoarce, el îi răspunse: 216 — Merg înainte ca să caut drumul; mă întorc ca să văz să nu care cumva să mă înşeli şi să fugi cu burduful. Cînd era aproape de casă, zise Nea Bogdan să stea zmeul la un loc ce-i arătă, ca să se ducă să vadă pe unde este drumul mai drept. El se repezi acasă, dete copiilor cîte o cus-220 tură în mină şi-i învăţă ce să zică cînd va veni cu zmeul. După ce se întoarse şi spuse zmeului că a găsit drumul, plecară. Pe drum arătă zmeului de departe casa lui care era învelită cu scoarţă de copaci. — Cu ce este învălită casa ta? întrebă zmeul. 225 — Cu piei de zmei, răspunse Nea Bogdan. Cînd auzi zmeul, se înfricoşa şi mai tare, şi prinse milă de pielea lui mai mult decît totdauna. Cum ajunseră acasă toţi copiii ieşiră afară cu custurele în mînă şi strigară: 230 — Aş mînea carne de zmeu, tatăl aş mînca came de zmeu! Iară zmeul trînti burduful in bătătură şi p-aici ţi-e drumul. Şi întoreîndu-se la fraţii săi spuse ce păţi. Apoi se veseliră cu toţii că au scăpat de o lichea ce-i supără. Se veseli 286 şi Nea Bogdan cu ai săi că a gonit sărăcia din casă. încălecai etc. ÎNTÎMPLĂRILE LUI PĂCALĂ 1 ăcală se însurase de aproape doi ani. Şi-a făcut şi el rîndul ca oricare. In fine scăpase de ponosul de flăcău unguresc. Nu se mai temea că a să vie fetele să-i spargă oalele 6 a doua zi de lăsatul secului de brînză. Cum, cum, el era mulţumit de femeia lui. Cît pentru dînsa, vom vedea la vale întrucît a putut fi mulţumită şi ea de dînsul. Istoria aceasta îmblă din gură în gură de peste sute de ani. Mulţi zic că s-a petrecut pe timpul eînd era lupul căţel, sau mitropolitul 10 unter-ofiţer. Adevăr este sau ba, nu ştiu să vă spun pozitiv; cum am cumpărat-o, aşa o vînz. * — Măi, Păcală, iată, se face tîrg, du-te de cumpără şi tu ceva pentru casă, îi zise nevasta. 15 La întoarcerea sa, îi spune ce a păţit: — Am cumpărat, nevastă, un ac şi, neavînd cum să-I aduc, l-am pus îritr-un car cu fîn. Cînd ne-am despărţit, nu l-am mai găsit. — Nebun eşti tu, mă? dară acul se putea înfige la piept, 20 în haine, că nu era vro treabă mare. — Lasă, nevastă, că aşa am să fac. A doua zi veni de la tîrg iară cu mîinile în buzunar: — Nevastă, am făcut precum mi-ai zis tu şi n-am izbutit mai bine. Să mai asculte cineva altă dată la gura muierilor. 31* 387 25 80 35 40 45 50 55 60 Am luat un fier de plug, şi l-am tot înfipt în haine pînă le-am sfîşiat, uite, cum le vezi pe mine. Unde să stea fierul de plug acolo; a căzut şi l-am lăsat şi eu locului. — Dar bine, mă, smintit ai fost? Fierul de plug se putea lua la spinare, iar nu înfipt ca un ac. — Ai dreptate, nevastă, la spinare, nu e aşa? Ei bine, aşa am să fac. A treia zi se întoarce de la tîrg şi aruncă înaintea femeii un ogar mort. — Dară ce mai este şi aceasta, bărbate? îl întrebă femeia speriată. — La spinare. Nu mi-ai zis tu să-l iau la spinare? Ei, iată aşa am făcut. Să lăsăm că m-a muşcat, de este vai de pielea mea; şi daca nu-1 apucam bine de gît mă făcea numai sînge, dară iată că a murit. — Mă! da nevoiaş român ai mai fost. Cînd să-ţi vie ţie minte, mă? Apoi bine, frăţiorule, eu ţi-am zis de fierul de plug să-l iei la spinare. Cît pentru ogar, trebuia să-l fi legat de gît cu o funie sau altceva, să-i fi dat ceva de mîncare, şi să-l fi chemat: cuţu! cuţu! ori, Grivei! Grivei! — Ei vezi, la asta nu m-am gîndit, nevastă; lasă că aşa am să fac. A. patra zi femeia se vede chemată de vecine spre a-i arăta nătîngia bărbatului ei, de care rîdea tot satul. El venea tîrînd după sine o jumătate de porc ce cumpărase şi pe care o legase de gît cu o funie, îi tot arunca cîte o bucăţică de pine şi striga:, — Cuţu ! Cuţu! Grivei! Grivei! — Dară ce prostii mai sunt şi astea, bărbate? Te-ai. făcut de rîs în sat cu neghiobiile tale. Am (ajuns să nu mai pot scoate capul în lume de ruşinea ta. — Aşa, vezi bine, după ce mă înveţi să fac cîte nagode toate, apoi tot tu eşti cu gura mare. Am făcut aşa cum mi-ai zis tu. — Mîine este ziua din urmă de tîrg. Mă voi duce dară tot eu să tîrguiesc cele ce ne sunt de trebuinţă pentru casă. Tu vei face în locul meu treaba casei. Pînă mă voi întoarce tu vei scălda copilul şi-l vei adormi, vei face azimă, vei bate putineiul, vei mătura şi dereteca prin casă, precum fac eu. <55 — Dară ce va să zică arababura asta prin casă, bărbate? Iacă eu am adus tot ce ne trebuie. Tu nici pentru un dereticat n-ai fost vrednic. — Adică ai vrea să zici că am făcut puţin? Să mă ierţi. Am frămîntat coca pentru azimă, am măturat prin casă, şi, 70 ca să fac mai multe trebi deodată, am legat putineiul de gît, aşa incit să se poată bate, umblînd în sus şi în jos. Nenorocire numai că, plecîndu-mă să pui azima sub ţest, s-a vărsat putineiul peste dînsa. Apoi am scăldat copilul. Ca să fac însă şi astă treabă am făcut focul pe vatră, am pus căldarea, 75 am cercat apa cu făcăleţul, şi cînd am crezut că e bună am. turnat-o în albie şi am băgat copilul de l-am scăldat. Dar eu de un lucru mă mir. Cum, tu, care zici că e nevoie mare de capul tău, cum, tu, zic, n-ai băgat de seamă că copilul avea o bubă în cap? Vezi de aceea plîngea copilul într-una 80 şi n-avea somn. Ia te uită acum de vezi ce frumos doarme. Să-ţi spui şi ce am făcut de am descoperit aceasta. Cum am băgat copilul în albie să-l scald, a început să ţipe de te lua groaza. Am băgat de seamă că capul copilului era moale lingă creştet şi mi-am închipuit că acolo trebuie să fie vro 85 bubă coaptă. Nu m-am înşelat. Ştii tu, cită materie am scos de acolo cu îndreaua? Cum am spart buba, a adormit şi doarme dus şi acum încă. — Vai de mine şi de mine! Mi-ai omorît copilul, netotule. Să te duci de la mine; căci pîine şi sare p-un taler cu mine »0 nu mai mănînci. Şi biata femeie îşi smulgea perii de desperare. Pe cînd copilul ieşea mort pe o uşe spre a fi dus la înmor-mîntare, Păcală ieşea pe alta cu o uşe în spinare, partea ce i se cuvenise din avutul lor, spre a se duce în lume, ori înco-95 tro l-a duce ochii. * — Să dea Dumnezeu să faceţi grîu cît uşa aceasta, zise el unor oameni ce arau şi pe care îi întâlni în drumul său. Bunii ţărani, cari nu avusese nici în clin, nici în mânecă 100 cu dînsul, ba nici nu-1 cunoştea cine este, se simţiră atinşi de acest blestem. Şi ca să aducă pe Păcală în stare să-şi dea cuvîntul pentru cele ce zisese, îl dară niţel ţurcava. — E, bine, verişcanilor, ce vă făcui eu de mă trîntirăţi? — Aşa se zice, mă, cînd dă cineva peste oameni lucrînd 105 la cîmp? 389 — Dară cum? Păcatele mele, învăţaţi-mă! — Ia, să zici, daca vei, să dea Dumnezeu spor şi îmbil-şugare, ori berechet, să burduşiţi pămîntul de grîu, sau să taci din gură, daca nu vrei să zici ceva, iar nu să blestemi. 110 — Bine, bine, lasă că aşa am să zic de aci înainte. * Tocmai aşa şi zise, cînd, din întîmplare, intîlni nişte oameni ducînd la biserică un mort. Lumea, care era adunată se închinară de nesocotitele lui 115 vorbe, îl luară la trei parale şi-i dădură o păruială straşnică. — Dar bine, oameni buni, de ce mă bateţi? Daca n-am zis bine, învăţaţi-mă! — Aşa? Ei iacă să zici, daca vei, Dumnezeu să-l ierte. Să dea Dumnezeu să nu mai moară. Să mergi apoi la groapă 120 să dai ţarină peste dînsul. Daca nu voieşti sa zici ceva, taci din gură, treci pe lingă dînsul ca un om de omenie; nu trebuie însă să zici ca să burduşim pămîntul de morţi. — Aşa voi zice, săracul de mine. * 125 — Dar ce treabă ai tu, mă, cu porcul meu, de îl împli de ţărînă şi îi zici Dumnezeu să-l ierte, zise omul ce întâlni Păcală. Şi unde rni-1 luă pe ăl Păcală al meu la buşeli, măcelarul care junghiase porcul, şi unde mi-1 răsuci de cîteva ori, 130 de mi-1 zăpăcise în buchiseli. — Ia stai, jupîne, de ce mă dai aşa val-vîrtej; ce ţi-am greşit? Daca nu-ţi place ce ţi-am zis, învaţă-mă, că eu ascult. — Iaca, să zici şi tu, daca vei să te afli în vorbă: să-l mănînci sănătos cu nevasta, cu copilaşii tăi; să vă lingeţi 135 buzele. Daca nu vei să zici nimic, oată-ţi de treabă. — Aşa voi zice, sărăcuţ de maica mea. * Nici una, nici două, cînd intîlni în calea sa Păcală un om pe care neputinţa îl silise să se dea pe cîmp d-o parte, îi 140 zise din cuvînt în euvînt toate vorbele ce-1 învăţase măcelarul. 390 Omul nostru îl ia la refec şi-i dete după ceafă vro cîţiva pumni de ceia înghesuiţii de-i muie gîrbiţa, zicîndu-i: — Ce ai tu cu mine, mă, nici nu mă cunoşti, nici nu te 145 cunosc. Glumă între noi nu este. Şi apoi cum îndrăzneşti să-mi pomeneşti de nevastă şi de copii? — Ei, vai do mine, învaţă-mă, îrăţiorule, cum să zic altă dată, ca să nu mă mai încarc de Doamne ajută. — Să nu zici nimic rău, daca vrei să scapi cu faţă curată. 150 Ori daca vrei să intri în vorbă, să-l ţii de rău daca va face ce am făcut eu, sau să-i dai cu huideo. Asta este cel mai mult ce poţi să faci. — Lasă-mă, că aşa am să zic de aci înainte. 155 Plecând şi de aici, Păcală, cei dîntîi oameni ce întîlni fu doi inşi ce se bateau. De cum îi văzu, începu a le da cu huideo. Cei doi oameni, supăraţi de purtarea lui Păcală către dînşii, îşi lăsară socotelile a şi le descurca altădată, şi-l 100 luară la l'ăţuieli. — Na, na, şi iar na, să te învăţăm noi a te mai alega de oameni care nu ţi-a făcut nimic. — Ia staţi, verişcanilor, că eu n-am voit să vă zic nimic rău, aşa m-a învăţat şi pe mine. Spuneţi-mi dumneavoastră 165 cum ar fi trebuit să zic. — Să nu fi zis nimic. Sau daca voiai să faci pace, să te fi pus între noi şi cu vorba, că: „Ce faceţi oamenilor? Şade rău, s-a strâns lumea de vă priveşte; este ruşine să vă bateţi în mijlocul drumului. Ia împăcaţi-vă, că e şi păcat să fiţi 170 învrăjbiţi. înţelegeţi-vă cu binişorul“; apoi să fi cătat să ne desparţi; iar nu să ne dai cu huideo. — Aşa voi zice, vai de păcatele mele. Făcut tobă de bătăi, Păcală întîlneşte doi cîni muşoîn-175 du-se. Nici una, nici alta, el se duse drept la dînşii şi face şi zice din cuvînt in cuvînt ceea ce îl învăţase cei doi oameni 391 cari se băteau. Cîinii, carii nu voiră să ştie de loc de morala lui Păcală, îl luară la tărbăceală şi unul de o parte, altul de alta, îi dară un frecuş de o pomeni-o cît va trăi. Oamenii 180 din sat, văzînd că se îndîrjise cîinii, alergă cu toţii şi făcură scăpat pe bietul Păcală, care se hotărî a cumpăni bine învăţăturile ce i se va da de aci înainte. înţelese, însă cam tîrziu, că a se lua după gura lumii este a da în prăpastie. Pînă nu se loveşte cineva cu capul de pragul de sus nu 185 vede pe cel de jos. RĂVĂŞELUL SPINULUI A. fost odată într-un sat un om care avea un fecior. El, în toate zilele şi întotdauna, învăţa şi povăţuia pe fiul său ca să se ferească cît va putea să. nu aibă a face 6 cu spinii. Fiu-său, un flăcăiandru, viu, ştii ca spirtul şi deştept, învăţase toată treaba cîmpului, şi lucra el în locul tătî-ne-său, iară bătrînul se odihnea. într-una. din zile văzînd că li se sfîrşise mălaiul şi făina, 10 ceru voia de la tată-său să se ducă la moară cu un sac de grîu, pînă una alta, şi apoi, după ce se va întoarce să vază a-şi face provizia pe toată iarna. Pînă să plece, se cam în-murgise; tînărul nostru plecă ; iară tată-său avu grijă şi asta dată de a-i zice: 15 — Vezi, fătul meu, să nu macini unde vei vedea vreun morar spîn. Şi fiindcă de marginea satului erau trei mori la rînd, flăcăiandrul pusese în gînd să meargă la una din trei ca să macine. Se duse, deci, la moara dîntîi care era în calea sa. 20 în uşa morii, un spîn îl întîmpină, zicîndu-i: — Vino la noi, măi, vere, să-ţi măcinăm. — Nu, zise băiatul, fiindcă tata mi-a zis să nu macin unde voi vedea un morar spîn. Pornind mai-nainte, merse ce merse şi dete de moara a 25 doua. Aci, ca şi la cea dîntîi îi ieşi înainte un spîn, îi zise 393 ce i-a zis şi celălalt spin; iară el, fluierând şi minunîndu-se de întâmplarea că dă tot de spini, nu voi să macine, şi porni la moara a treia. Cum ajunse şi aci, încă un spin îl aştepta în uşa morii, 30 şi-i zise: — Măi, verişcane, vino la noi să-ţi măcinăm. — Apoi, vericule, îi răspunse el atunci cam cu necaz, dacă toată lumea a spinii, sunt silit să macin aici la tine, fiindcă iată a înnoptat, şi trebuie să mă şi întorc acasă 35 pînă o ieşi luceafărul porcilor; uite-te colo, luceafărul de seară a început a sfinţi. Intră, deci, în moară, şi turnă în coş. Iară spinul îi zise: — Aici, la noi, băiete, este obicei ca, din făina care 40 iese întâi, să se facă o turtă, şi cine o spune mai mare minciună, a lui să fie turta. — Dacă astfel vă este obiceiul, zise băiatul, aşa să fie. Spinul făcu un foc mare în mijlocul moarei, şi puse apa să dea în crop, după aceea se apucă de turtă: turnă apă, 45 apă multă; puse făină, făină multă; mai turnă apă, apă multă; mai puse şi făină, făină multă; şi tot puse pînă se isprăvi toată făina, şi făcu o turtă cît toate zilele de mare. Făcîndu-se spuză, jerui focul şi puse turta să se coacă. 50 — Acum, zise spinul, să spunem cîte o minciună, pînă s-o coace turta, şi aşa, începi tu, băiete. — Ba începi tu, spînule, zise flăcăiandrul. — Ba începi tu, băiete. — Ba începi tu, spînule. 55 în cele mai de pe urmă începu spinul să spuie: — Tata era erghelegiu, zise spinul, şi mă trimetea adesea să-i păzesc caii. într-una din zile, pe la nimez, mă dedei cam d-o parte la umbra unui copaci; cînd mă pomenii, ia caii de unde nu eă Apucai la vale, apucai la deal, caii 60 nu sunt. în sus, în jos, ajunsei la marginea mării. Aci, văzui un vrej de dovleac, gros cît o alta aia, o luai şi eu la sănătoasa pe vrej să văd unde m-o scoate, cînd băgai de seamă că trecusem marea şi pe celălalt mal în vîrful vrejului o namilă de dovleac cît Ţari gradul de mare. Mă dusei 394 65 pînă la dînsul, dară, ce să vezi! dovleacul era putred şi găurit dedesuptul vrejului. Intrai înăuntru să văz nu care-cumva caii ar fi intrat în dovleac. Căutai încoa, căutai încolo pîn dovleac, caii nu sunt nicăiri. Mai dedei un ocol pîn colţuri, şi cînd, în. cele după urmă, găsii caii care se 70 adăpostise sub o sămînţă a dovleacului; îi scot afară şi-i iau la refec. Acasă era să mă bată tată-meu, pentru că întîrzia-.sem, dară m-a iertat, după ce îi spusei şiritenia istoriei. Acum spune şi tu băiete, să vedem. Şi pe cînd zise asta întoarse şi turta care se copsese 75 pe o parte. Flăcăiaşul nostru, românaş dezgheţat, pricepu ce îmblă spinul; dară nu-1 lăsă să se sfinţească, şi tuşind de vreo două ori, începu şi el zicînd: — Tată-meu era stupar, cinci albine n-aveau loc în 80 stupii lui, şi mă trimitea cu ele să le pasc. Intr-un a din zile, o vijelie groaznică îmi răspîndi albinele. După ce încetă vijelia, îmi caut albinele pîn toate locurile, şi le găsesc; dară două lipseau. Ce să fac? Acasă nu puteam să mă întorc, că-mi era frică de ciurică. Trimit cele trei al-85 bine acasă, şi eu plec să caut albinele fugite. După ce am cutreierat toată ţara, găsesc albinele la un ţăran care le prinsese şi le pusese la jug, de-şi arase tot cîmpul. Iau albinele de la dînsul cam cu mîrîială, şi voi să mă întorc acasă, cînd bag de seamă că albinele se cam stricase la ceafă de 00 jug. Atunci iau o frunză de nuc şi le şterg puţintel; dară, în ceafa lor văz deodată crescuţi doi nuci mari, care şi făcuse roade. Băieţii de prin sat văzînd nucile li se scurgeau ochii şi începură a arunca cu bulgări, pînă ce, cînd am ajuns acasă se făcuse acolo sus în nuci un pămînt de arat aşa de 05 frumos încît îţi răminea inima la dînsul. Văzînd tată-meu aşa cîmp, urcă plugul şi ară. După ce a semănat, crescu un orz înfricoşat de-ţi era dragă lumea să te uiţi ia el. Daca văzu tată-meu că orzul era bun de secerat, se urcă cu cîţiva argaţi ca să-l secere. Seceră în-100 tr-o parte, seceră în alta, pînă cînd iată iese un iepure din orz, şi p-aici ţi-e drumul. Tata aruncă cu secera după el, şi se înfipse dasupra coadei. Iepurele fugi, tata după el, pînă cînd văzu că iepurele umbla să sară jos; atunci îi dete 395 o gură, căci acum nu-i mai era de iepure ci îi era de seceră. 105 Sărind iepurele îi căzu secera şi cu ea împreună căzu şi un răvaş; tată-rneu luă răvaşul şi îl citi. — Ce zicea în răvaş, zise spinul nerăbdător să vază sfîr-şitul povestei, căci trecuse de miezul nopţii. — Zicea, răspunse flăcăiaşul, că: „Spinul mai mult să 110 nu îmbie cu şoalda, că turta e a băiatului“. Un pocnet se auzi de răsună toată moara. Spinul plesnise de necaz că-1 păcălise românaşuJ, iară băiatul luă tprta şi se duse acasă. 6 10 15 20 25 MOŞ-LĂCUSTĂ A fost odată ununchiaş. El se chema Lăcustă. Din pricina lui se făcuse vestit satul în care şedea: sfară se dăduse în ţară că Moş-Lăcustă ghiceşte mai bine decît o vrăjitoare. El nu punea oala goală la foc, nuieluşe de alun nici că se pomenea pe la dînsul, el nu cetea pe stele şi nu scotea pe dracul din apă ca să-l întrebe eîte ceva; Moş-Lăcustă nu-şi vînduse sufletul satanei, nici nu-şi batea capul cu ştiinţa, şi totuşi ajunsese să se vorbească de numele lui peste nouă mări şi peste nouă ţări, căci era dibaci să ghicească şi să facă pe oameni mai adesea să-şi găsească lucrurile ce pierdeau. Rareori putea cineva să vază pe Moş-Lăcustă umblînd ziua prin sat. Noaptea, deşi umbla pînă-n revărsat de ziori, dară se ferea să nu fie văzut, nici simţit de oameni. Şi daca venea nescine la dînsul dis-de-dimineaţă să-l întrebe de cîte ceva, trebuia să mai aştepte puţin, fiindcă Moş-Lăcustă este obişnuit a se scula tîrziu. * — Moş-Lăcustă, astă-noapte mi-a pierit văcşoara din coşar. Dumneata ştii că asta ne este toată avuţia. Ia caută în cărticica dumitale de vezi: nu spune ceva de dînsa? — Vino mîine de dimineaţă, îi răspunde Moş-Lăcustă, şi dacă voi afla ceva bun îţi voi spune. Totuşi fii pe pace, vaca ta nu poate să fie pierdută. 397 A doua zi biată văduvă, căci văduvă era care venise la Moş-Lăcustă să-l roage a-i ghici despre vacă, aducea ghicitorului ce putea şi ea după sufletul ei: cîteva ouă, vrun pui sau niţel mălai, mulţumindu-i din toată inima, şi spunînd 80 că nu ştie cum s-a întors vaca, căci dimineaţa a găsit-o în coşar. * — O păreche de bouleni am avut şi eu, Moş-Lăcustă, păcatele mele, şi nu ştiu cine mi i-a furat ieri cînd eram la 85 plug. Fă bine, moşicule, te rog, şi cată In cărticica dumitale de-mi spune unde să fie ei? — Ce smintit eşti tu, mă? Dară de lingă tine cum se poate să ţi-i fure? — Apoi de, Moş-Lăcustă, mă dasem niţel la umbră, 40 săracul de mine; cînd m-am deşteptat, ia boii de unde nu e, am rămas cu carul în drum! — Aşa ţi se cade; cînd se duce cineva Ia muncă, nu se culcă, că noaptea este destul de mare de la mila lui Dumnezeu. Dară ia stăi, ţine-ţi firea, nu te pierde; adu zece bani 45 şi mă fac eu luntre şi punte ca să nu-ţi pierzi vitele. Car-tea-mi spune că trebuie să fie închişi în oborul satului C...; au făcut o marc stricăciune prin holde. Daca te vei duce tu, nu scapi nici cu cămaşa de pe tine. Nu apunea soarele, şi bietul om avea boii în bătătură. 50 * Moş-Lăcustă se deprinsese din copilărie a sta deştept pe cînd ceilalţi dormeau. Era un şmecher de nu-i dai de căpătâi: cunoştea pe oamenii buni de mină numai după ochi, şi-şi alegea tovarăşi pe sprinceană. Ei aflaseră un fel 55 nou de negoţ, iacă de ce putea să ghicească: soţii lui puneau mîna pe cîte ceva, îl ascundeau şi înştiinţau îndată şi pe Moş-Lăcustă. El, bun de gură şi palavragiu de frunte, putea spune păgubaşilor unde se află lucrul pierdut... pentru un dar de nemic. Aşadară omul nu rămânea păgubaş 60 de ceea ce pierdea, iară tovărăşia era în cîştig, fiindcă nu băgase nici un capital în marfă. Dar daca se întâmpla ca vreun înţestat să nu voiască a face aliş-veriş la prăvălie, apoi lucrul cel pierdut se 398 schimba pe bani tocmai pe unde cu gîndul n-ai gîndi, şi 65 aceasta era tot în folosul tovărăşiei. Trei trămişi domneşti se arată la casa lui Moş-Lăcustă înlr-una din zile. —- Moşule, vestea despre numele tău a ajuns pînă la vodă. 70 Mâria-sa ne-a trărnis să te aducem la Curte, ca să ghiceşti cine să-i fi furat piatra cea mare de smarand din coroana domnească. — Dară bine, fraţilor, vodă n-are destui cititori de stele, cari să-i ghicească? Tocmai un biet unchiaş ca mine 75 găsi să-i facă astă treabă, eu care îmi ţin zilele de azi pînă inîne? Cum o să ghicesc eu un lucru aşa de mare? Moş-Lăcustă se mai codi, se mai suci, se mai întoarse; dară îi pieri pofta de scăpare, văzînd că oamenii stăpmirii nu glumesc cînd sunt trămişi spre slujbă. îl rădicară cu 80 nepusa în masă şi îl duse la curtea domnească. * — Moşule, îi zise vodă, mi-a pierit nestimata ce împodobea coroana mea. Toată lumea zice că eşti un ghicitor bun. Ia caută şi spune-mi unde aş putea să găsesc giuva- 85 erul furat. — Mare lucru ceri de la mine, măria-ta. N-am ghicit de cînd sunt aşa lucru scump. Cărticica mea îmi spune numai despre lucruri mici la preţ; măria-ta ai nimeri-o mai bine, dacă te vei duce la niscaiva zodiaşi sau la vreo vrăjitoare. 90 — De azi în trei zile cer să afli unde se va fi găsind pia- tra mea cea nestimata, căci daca nu, unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul. Aci la curtea mea s-a gătit pentru tine o cămară, unde vei avea tot cc-ţi va trebui. 95 Trist şi pe gânduri, intrase la grije moşul. îşi frământa mintea, şi nu ştia cum să facă să scape de beleaua asta. Deodată întră la dînsul un slujitor domnesc, care-i aducea de ale mîncării. Moşul se uită înfipt asupra lui, şi după ce cumpăni din ochi cit îi plăteşte pielea, măsurîndu-1 100 de sus pînă jos, zice: unul, cu gînd să vază câţi slujitori m de casă are vodă, şi apoi după ce îi va cîntări, să se hotărască pe cine să căşuneze. Asemenea făcu şi cu cel ce-i aduse cina zicînd: doi. Moşul se ruga la toţi sfinţii şi se făgăduia a le aprinde 105 luminări şi a da acatiste de-1 vor scăpa din astă nevoie. A doua zi cînd îi aduse prînzul, făcu ca şi la ceilalţi, zicînd: trei. La cină nu zăbovi şi zise: patru. 110 Slujitorii domneşti ţinură seara sfat. — Ce vom face noi, zise unul, dacă moşul ne va da pe mina lui vodă? Avem să putrezim în ocnă, şi încă de vom scăpa numai cu asta! — Eu nu mai cutez să-i duc de mâncare, zise altul. Are 115 nişte ochi ca de drac: se uită la om parcă vrea să-l cumpere. Nu e lucru curat cu moşul ăsta! Mie mi se pare că are pe spiriduş, — Că bine zici tu, mă! zise altul. Se uită 3a om parcă să-l soarbă. Eu cum am intrat şi mi-am aruncat ochii la 120 dînsul, am încremenit în loc. Apoi, cînd am văzut că m-a cunoscut a fi şi eu amestecat în furtul acesta şi că mă pune la număr, parcă m-a bătut Dumnezeu. — Dară glasul lui, zise un al patrulea, te bagă în gro-zile morţii. Iaca, eu cînd am auzit că mă pune la număr, 125 după ce m-a descoperit că şi eu fac parte din ceată, p-aci, p-aci eram să caz jos. Tremuram ca varga. — Daca este aşa, zise altul, să mergem, la dînsul, mă, şi să-i mărturisim tot adevărul... — Ba încă, mai zise unul, să ne şi rugăm de el să ne ISO scape de belea. Mustrarea de cuget şi faima cea mare a moşului îi făcură să-şi piarză cumpătul. Frica de a fi descoperiţi şi gîndul de ce au să pătimească în urmă îi aduse la hotărârea de a se mărturisi. 135 * A treia zi moşul văzu că intră la dînsul şapte slujitori domneşti. El, crezînd că-i aduc vro poruncă domnească, i se făcuse inima cît un purice. Cînd, ce să vezi dumneta? Unii îi aşezau masa pentru prînz, iară alţii îi dară în ge-140 nuchi. 400 — Iartă-ne, moşicule! Păcatele ne-au împins de am săvîrşit o aşa faptă necuviincioasă. Noi am furat piatra nestimată. Suntem şapte inşi cari ştim de dînsa. Ţi-am adus-o dumitale. Fă cum vei şti, numai scapă-ne, rugămu-te, 145 de urgia lui vodă. Cum ai venit aici, noi am simţit că o să ne ghiceşti, şi d-aia am apucat înainte de am venit să ne mărturisim la dumneata. — Vedeam eu, zise moşul, că voi sunteţi băieţi de treabă. N-am voit să vă pîrăsc la vodă, căci vă aşteptam să mi-o 150 aduceţi. Dară frumoasă-i piatra, mă! Aţi ştiut voi, pişicherilor, pe ce să puneţi mina! Pe vremea aceea doamnele erau de faţă dimineaţa cînd se da de mîncare paserilor din curte; la cuhnie nu se fă-155 cea nimic fără ştirea doamnei; doamna sta la lucru cu fetele din casă. Curtea dinapoi a lui vodă gemea de paseri de casă. Moşul porunci slujitorilor să aleagă curcanul cel mai mare şi mai însemnat şi să-i vîre piatra pe gît. 160 Slujitorii făcură întocmai precum Ie zisese uncliiaşul şi veniră de-1 înştiinţară de toate semnele curcanului. Spre seară Moş-Lăcustă fu adus înaintea lui vodă. — Ei, moşule, astăzi sunt trei zile împlinite. Ia spu-165 ne-mi descoperirile tale. — Am citit cărticica, măria-ta, din scoarţă pînă în scoarţă. N-am găsit însă intr-însa nimic, care să-mi descopere un furtişag aşa de mare. — Hoţia este tot hoţie, îi zise vodă: ori fură cineva 170 un ou, ori fură un bou. — Cu toate astea, după chitirile ce am făcut între deosebitele furtişaguri, împrejurări şi locuri de ascuns, dau cu socoteală că piatra măriei-tale trebuie să se afle în-tr-un loc cald. Acel loc cald pare a fi acoperit cu fulgi şi a 175 se muta din loc în loc, de unde înţeleg că trebuie să fie înghiţită de vreo pasere. Ai paseri în curte? — Şi încă multe, răspunse vodă. — Să mergem acolo. 'ÎCADfeîl'“''*. Bu;- riv,’\*y 401 32 * 180 Vodă porunci găinăresei să aducă, spre a trece pe dinaintea lor, toate găinile, claponii, raţele, gîştele şi alte paseri de casă. Moşul, la fiecare rînd de paseri, se uita ţintă la dînsele şi părea se a gîndi; apoi printr-un semn poruncea să le dea la o parte. 185 Veni şi rîndul curcelor. Pe acestea zicea moşul că are să le cerceteze cu mai mare băgare de seamă, ca unele ce din firea lor au tragere de inimă către lucrurile sclipicioase, pe cari le înghit cu lăcomie. Cercetară pe fiecare în parte. In cele după urmă puse 190 mina pe curcanul ale cui semne i le făcuse cunoscut hoţii. — Acesta să se taie, zise Moş-Lăcustă. Porunca lui se împlini îndată, şi în guşa curcanului se găsi piatra nestimată spre marea mirare a lui vodă, carele nu putea pricepe cum să stea atîtea zile piatra în guşa 195 curcanului. Cu toate palavrele moşului, vodă rămase la îndoială şi cugetă să-l pună şi ia alte cercări. — Moşule, zise vodă a două zi faţă cu mai mulţi boieri 200 adunaţi la Curtea lui, am priimit un plocon. Ghici ce este în sacul acela? înmărmurit dc teamă, moşul, neştiind ce să răspunză, zise din întîmplare: — Aiti! A intrat vulpea în sac! 205 — Bată-te sănătatea, moşule, zise vodă rizînd, cum ai făcut de-ai ghicit?! Vînătorii Curţii prinsese o vulpe vie, nevătămată şi o adusese lui vodă plocon într-un sac. După-amiazi preumblîndu-se vodă prin grădină cu mo-210 şui după dînsul, era cu voie bună că-şi găsise piatra nestimată. Deodată se răpede şi prinde un gîndac din iarbă. — Ghici ce este aici, moşule? zise vodă, arătîndu-i pumnul în care ţinea gîndacul. Moşul o băgase pe mînecă de frică: lui îi era teamă să. 215 nu i se descopere vicleniele. 402 — Ei, Lăcustă, Lăcustă, zise moşul cu grai milogit, ai umblat cît ai umblat, dar aci ţi s-a înfundat! Vodă aruncă lăcusta din mînă, căci o lăcustă prinsese. Se miră oarecum de dibăcia lui de a ghici; apoi a doua zi, 280 Încărcat de daruri domneşti îl trămise de unde îl adusese. * Moşul era vesel că a scăpat cu faţa curată, dară căta cum să se lase de ghicit. Desfăcu tovărăşia ce avea cu oamenii săi şi începu a lucra pămîntul ce-şi cumpărase. Se :22S gîndea şi se răzgîndea cum să facă să se uite numele lui de ghicitor. în zadar spunea verzi şi uscate celor ce veneau să le ghicească, căci aceştia stăruia şi nu-i dedeau pace. Dacă văzu şi văzu, pregăti lucrurile aşa cum să scape de o meserie, care putea să-l aducă la peirea capului. •231) într-una din zile plecă la cîmp cu femeia, copiii şi argaţii. El îngrijise a lua cu dînsul fără să ştie cineva, tot ce avea mai bun, cum şi ochişorii de vulpe ce-i adunase în-tr-o pungă. N-apucă să dejuge şi văzu venind la dînsul doi săteni strigînd: .235 —-Sări mai iute, Moş-Lăcustă, sări, că-ţi arde casa! — Aoleo, daţi fuga, oameni buni! zise el, daţi fuga de-mi scăpaţi cartea de ghicit. Se duse şi moşul, dară alene. Cînd ajunse, casa era copleşită de văpaiă, iară sătenii cu toată hărnicia ce puseseră 24© nu putură să-i scape cartea de ghicit. Moş-Lăcustă nu se văi-ta de alta, decît de carte. Fără carte, el nu mai ghici nimănui, dară putu apoi să trăiască în largul lui. 32* TĂLERUŞ A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un unchiaş ş-o babă. Unchiaşul avea un» băiat de la nevasta dîntîi, şi baba o fată de la bărbatul 5 dinţii. Calul dracului de babă nu putea să vază în ochi pe băiatul unc-hiaşului. într-o zi ea îi zise: — Bărbate! Daca nu ţi-oi duce băiatul de aci, pîine şi sare pe un taler cu tine nu mai mănlnc. — Da unde să-l duc, nevastă? Lasă-J să mai crească; 10 şi l-om da la casa lui. — Eu asta ştiu, asta-ţi spui. Alege. Unchiaşul, daca văzu că n-o scoate la căpătîi cu baba, zise băiatului: — Dragul tatei, tu mă vezi că sunt bătrîn. Nu mai pot 15 munci atîta cit să n-am trebuinţă de ajutor. Mumă-ta nu voieşte să te mai vază pe aici. Du-te şi tu unde te va midii Dumnezeu, de-ţi scoate pîinea de toate zilele; şi daca va voi Cel-de-sus, voi veni să te văd cîteodată cînd voi putea.. — Văz şi eu, tătişorule, că mama asta vitrega n-are 20 ochi să mă vază şi nu ştiu de ce. Eu n-am ieşit din cuvîntut ei; am.făcut tot ce mi-a zis, însă e în zadar; nu mă poate suferi. Mă duc, tată, unde mă va povăţui Dumnezeu, şi voi munci. Mi-oi scoate eu pîinea de toate zilele, că doar nu sunt cruce de voinic aşa de florile mărului. Cînd vei 25 putea, tată, vino de mă vezi, că uite simţ că a să mă usuc de dorul d-voastre. 404 — Pasă cu sănătate, dragul tatii, şi Domnul să-ţi ajute. — Să ne vedem sănătoşi, tătuţule. 30 Şi bietul băiat ieşi din casa părintească cu lacrămile pe obraz. Merse ce merse, se întîlni cu un om bogat şi se băgă pe dînsul să-l slujească. Şapte ani a argăţit. Stăpînul a rămas mulţumit de dînsul. Clnd iacă că-1 apucă dorul de tată-său de nu se 35 putea ţine pe1 picioare. Atunci el spuse stăpînului său că se duce a-şi vedea părinţii. Domnul lui îi zise: — Băiete, şapte ani ai argăţit în curtea mea. Mie îmi place cum ai slujit. Au doară nu-ţi mai place ţie pîinea mea, sau că în altă parte-ţi dă mai mult, de vei să te duci 40 de la mine? — Ba nu, stăpîne. Dar vezi, mi s-a făcut dor de acasă,, şi parc-aş mai voi să mai văz o dată pe tata. Daca socoteşti că mai am să iau ceva, mă rog să-mi faci socoteala. — Bine, băiete, slugă cu sila nu se poate ţine. Tu nu 45 te-ai tocmit cînd ai intrat la mine. Dară spre răsplata slujbelor ce mi-ai făcut, te las să-ţi alegi din cirezile mele două vite mari şi zece mici. Cînd auzi băiatul că atîta i se face să mai ia, lui i se părea că-şi rîde de dînsul şi zise domnului său: 50 — Stăpîne, mi-ai spus că ţi-a plăcut cum te-arn slujit, acum de ce vrei să rîzi de mine? — Ce, nu te mulţumeşti de simbria ce-ţi dau? — Ba nu, stăpîne, dară ştii că eu nu m-am tocmit cu dumneata, ci să-mi dai ce te-o lăsa inima. Daca este ade- 55 vărat cele ce-mi spuseşi adineaura, apoi mie mi se pare că e prea mult, afară numai daca nu ai voit să-mi vorbeşti în dodele. — Eu n-am voit să te batjocoresc, băiete, căci n-am avut de ce; tu te-ai purtat cinstit şi ai slujit cu credinţă şi aşa 60 am socotit eu cu mintea mea că este de-ajuns vitele ce ţi-am zis să-ţi alegi. Şi am zis să-ţi alegi tu, ca să-ţi arăt şi mai mult că am fost mulţumit de tine. Cînd auzi băiatul una ca asta, nu mai ştiu ce să facă de bucurie, mai cu seamă cînd se gîndea că prin munca lui 65 cîştigase atîtea vite. Se duse deci la cirezi şi la turme, se uită în sus, se uită în jos, şi se mira ce fel de vite să-şi aleagă. 1 In textul de bază: la. 405- El nu voi să aleagă din vitele de frunte, fiindcă el nu credea ca slujbele lui face atîta. Nu voi iarăşi să aleagă 70 din cele de coadă, căci nu-! lăsa inima. Alese dară din cele de mijloc. Aşa făcu şi la vitele cele mari. Aci însă,nuştiu cum, nu ştiu ce fel, dar ochii lui căzu tronc pe un bou, care şi el se uita la băiat, cam galeş. Luă dar acest bou şi o vacă. '76 Acum, nici una, nici alta, el puse în gînd să se ducă la părinţi, încredinţat că mumă-sa nu a să se mai uite la dînsul chiondorîş. îşi luă ziua bună şi plecă. Pasămite boul era năzdrăvan; dară băiatul nu ştia. 80 El îi puse numele Tâleruş. Ajunse acasă. Tatăl său murea şi învia de bucurie, cînd îşi văzu copilul care crescuse şi se făcuse un flăcăiandru de-ţi era dragă inima să priveşti la dînsul, ş-apoi era şi cuminte. Dară 85 baba, odoroaga dracului, se ţinea ca Neaga reaua de capul lui, ca o zgripţoroaică ce era. Aşezîndu-se lingă tată-său îi da ajutor la toate trebile cîmpului şi se ducea şi cu vitele la păscut. Era de mare folos casei. 1)0 Cînd so ducea cu vitele să Ic pască, mă-sa îi da cîte o turtă; dară ea era făcută din cenuşa din vatră şi nu o putea mînca. Ce să facă şi el? La vremea prînzului, în loc să mănînce şi el ca toată lumea, se punea la umbra cîte unui copaci, şi-şi plîngea ursita; nu-i venea însă a spune 95 tatălui său, ca să nu le facă ne trai. Acasă n-avea ziulică albă; la cîmp n-avea nici un tovarăş, şi aceasta îl făcea să fie searbăd, gînditor şi fără veselie. într-una din zile, pe cînd plîngea de foame, şi pe cînd 100 mîncase şi cei ce-şi pierduse boii, se trezi cu Tăleruş că-i vorbeşte, zicîndu-i: — Stăpîne, nu mai fii trist, leapădă turta aia de cenu-şe la naiba, şi ia-mi cornul cel din dreapta, şi mănîncă şi bea ce vei găsi acolo. 105 — Măi, Tăleruş, îi răspunse băiatul, să nu fii şi tu vro nagodă drăcească. Unde s-a mai auzit ce spui tu, şi unde s-a mai pomenit bou să vorbească? — Ascultă ce-ţi spui eu. Te văz băiat de treabă şi mi s-a făcut milă de tine că-ţi pierzi tinereţile plîngînd. Cear- 110 că ce-ţi zic eu şi vei vedea că va fi bine de tine. 406 Şi aşa a şi fost. Băiatul luă cornul din dreapta de la Tăleruş. Cînd colo,, ce sa vezi? Scoase o pîine albă ca zăpada şi un pahar de vin de-ţi lingeai buzele. 115 Mîncă şi bău. Cotoroanţa bătrînă băgă de seamă că de la o vreme încoace băiatul se împlineşte la faţă, că este voios, şi toate alea le face bucuros. Unde să-l vază lîncezind din zi în zi, cum credea ea, acum îl vede dînd înainte. Pricepu că 120 Tăleruş trebuie să fie de pricină, fiindcă prea vedea pe băiat îngrijindu-1 mai mult decît pe celelalte vite. Cum să facă ca să afle ce mănîncă el în pădure şi ce face? Trimise pe fie-sa după el pe subt ascuns, şi îi zise să-l păzească şi să vază ce face ei cînd sc duce cu vitele la pă-125 şiunat. Fie-sa se luă după băiat, fără să ştie el, îl pîndi, văzu tot, se întoarse la mă-sa şi-i zise: — Mamă, ce am văzut eu astăzi, nu e de povestit. — Nu care cumva ai întîlnit pe Muma-pădurei? 130 — N-ai ghicit, îi răspunde fata. — Au ai văzut vrun zburător, vrun zmeu sau vrun balaur? — Aş! ferească Dumnezeu. — Ori s-a luat după tine vrun flăcău frumos, bogat şi 135 cuminte? — Unde-i pomana aia? Dară degeaba, să te pui şi în picioare şi în cap, tot nu poţi ghici. — Apoi spune-mi ce ai văzut şi nu mai trăncăni. — Mamă, boul fratelui meu vitreg este năzdrăvan.. 140 — Nu-ţi spuneam eu că trebuie să fie ceva cu afurisi- tul ăla de bou? — Apoi să fi văzut tu, mamă, cum îl lua de gît şi cum îl săruta cînd pe o parte şi cînd pe alta, parcă, zău, îmi da şi mie inima brînci. Apoi la nămezi, cum îi luă cornul 145 din dreapta şi cum scoase dintr-însul nişte pîine albă şi bine coaptă şi nişte vin; şi apoi cum mînca frate-meu de parcă i se bătea lupii la gura lui. îţi spui drept că-mi lăsa gura apă cînd l-am văzut cu ce poftă mînca. Dară ceea ce m-a pus mai mult pe gânduri, fu cînd am văzut pe bou 150 vorbind. Am rămas cu gura căscată şi cu ochii bleojdiţi la ei. — Ei bine, i-oi veni eu de hac. 407 155 160 165 170 175 180 185 100 Baba puse gînd rău boului, şi zor nevoie pe unchiaş să taie boul şi mai multe nu. Toată noaptea îl cicăli. Bietul unchiaş îi spuse că boul nu este al lor, ci al fiului lor; că este frumos, şi că odată, odată are să le fie de folos. Dară cine îl asculta? Ea se ţinu de cîra lui şi nu se putu pînă nu-1 făcu să se hotărască a-1 tăia. Băiatul, din norocire, era deştept şi auzi tot. Cum se făcu ziuă, se duse ia Tăleruş spre a-1 ţesăla şi curăţa, cum făcea totdauna, începu să plîngă şi îi spuse ce i se gătea. Boul îi zise sa stea pe prispă afară cînd l-o goni ca să-l prinză, spre a-1 duce ia tăiere, şi cînd o trece pe lingă locul unde va sta el, să sară iute pe dînsul. Aşa făcu. Boul, după ce scăpă de la moarte, se duse cu stăpîne-sou intr-o pădure, aşa de frumoasă cum nu mai văzuse băiatul. Acolo îşi făcură ei colibă şi trăiau ca şi în sinul mă-si; căci dete peste nişte livezi cu iarba de nu se vedea omul dintr-însa, iarba bună de păscut, totdauna verde şi în floare. Odată cînd şedea el dinaintea colibei vesel şi zicînd din fluier, iar boul era la păscut, veni la dînsul un taur cît toate zilele de mare şi gras de plesnea pielea pe el. — Pentru ce ai venit tu aici, mă băiete, cu Tăleruş al tău, de-mi bei apa şi-mi mănînci iarba? îi întrebă. — N-am ştiut că asta este moşia ta, răspunse băiatul. Tăleruş m-a adus aici. — Să-i spui dară să vie mîine de dimineaţă la podul de aur să se bată cu mine. După ce zise aceasta se duse. Venind seara, boul găsi pe băiat trist ca niciodată. — Dară ce ai, stăpîne, de eşti aşa opărit? îi zise boul. — Ce să am? răspunse băiatul, iaca am dat de şugu-bină. Şi îi spuse tot ce îi zisese taurul. — Lasă, stăpîne, nu mai purta grijă de asta, că e purtată ea de mine. A doua zi dimineaţa boul lăsă pe băiat la colibă; iară el plecă la podul de aur, şi se bătu cu taurul, se bătu pînă ce-1 băgă sub pod, şi se întoarse acasă viu nevătămat. După două zile veni un alt taur, dară nu aşa de mare ca cel dîntîi, zise băiatului tot ceea ce îi zisese şi celălalt, şi chemă pe Tăleruş să se bată cu el la podul de argint. 408 Ca şi la întîia oară găsi pe băiat trist şi plîngînd; îl 195 linişti ca şi atunci, şi merse de se bătu cu acel taur, şi-l băgă şi pe acela subt pod. Peste cîteva zile veni un alt taur, dară acesta era slab, jigărit, urît, găinăţat de ciori şi pipirnicit, şi zise băiatului: 200 — Cine ţi-a dat voie, ţie, băiete, să vii aici cu Tăleruş ăla al tău să-mi beţi apa şi să-mi prăpădiţi iarba din livezi? — Ce-ţi pasă ţie? îi răspunse băiatul, cam în dorul Ielii. — Dacă mie nu mi-o păsa, dară cui să-i pese, răspunse taurul? Care din amîndoi vă veţi încumete să se lupte cu 205 mine, să vie mîine la podul de aramă. — Fii pe pace, îi răspunse băiatul cu nepăsare, că vom veni. Cînd se întoarse Tăleruş de la păscut seara, îi spuse toate cele ce [se] petrecuse şi cu o veselie nespusă. 210 — Veselia ta nu e bună, stăpîne, răspunse boul, acum mi s-a împlinit şi mie. Taurul ăla, răpcigos şi uscat, are să mă răpuie. Tu să stai de faţă, mîine, la lupta noastră, căci pe tine nu te las să te lupţi cu el, pentru că eşti tînăr, eşti fraged şi ai să mai vezi multe pe lumea asta. Cînd vei 215 vedea că a să mă răpuie şi să mă bage subt pod, tu să te repezi şi să-rni iei cornul din stingă şi să nu-1 deschizi pînă nu vei ajunge acasă la tine. Cînd auzi băiatul una ca asta unde îl podidi un plîns de nu se mai putea opri. Şi atîta inimă rea avu cit toată 220 noaptea nu putu să doarmă. A doua zi dis-de-dimineaţă se duse cu Tăleruş la podul de aramă. Acolo îi aştepta taurul cel jigărit. Se luară la lupta. Şi se luptară, şi se luptară, pînă către nămiezi. Cînd boul aducea pe taur, cînd taurul aducea 225 pe bou; apoi se luptară în coarne şi nu se putea dovedi nici unul pe altul. Iară cînd fu cam pe după nămiezi, boul slăbea în putere; şi unde mi-1 aduce odată taurul, şi cînd să-l dea subt pod, se repezi băiatul şi-i luă cornul din stingă. Plînse ce plînse băiatul acolo la pod, dară dacă văzu 230 că Tăleruş al său nu mai iese de subt pod, şi că înamur-geşte, plecă şi el cu cornul său şi cu rărunchii zdrobiţi de mîhnire. Mase noaptea pe o moviliţă. A doua zi, îl înteţi foamea. El crezu a găsi în cornul ce 235 luase de la Tăleruş ceva de mîncare şi-l deschise. 409 Cînd, ce să vezi dumneata? Unde ieşi o mulţime nenumărată de cirezi şi turme de fel de fel de vite. Cum să le ducă el acasă? Aci trebuia o spuză de argaţi ca să le dea de seamă. Se uita pe cîmp, şi cît îi lua ochii nu vedea decît vi-*240 te de ale lui. Ce să facă el acum? Acasă nu le putea duce. în corn nici pomeneală nu mai era de a le băga. Se puse şi el şi începu a plînge cu foc şi cu amar. Pe cînd se tinguia, iată că vine la dînsul un balaur şi-i zise: 245 — Ce-mi dai tu mie, mă băiete, să-ţi bag eu toate aceste vite în corn Ia loc? — Jumătate dintr-însele să fie ale tale, răspunse băiatul. — Puneţi pofta-n cui, îi zise balaurul. Altceva voi eu. 250 — Ei spune, şi voi vedea. — Să iau de lingă tine să mănînc, cînd ţi-o fi lumea mai dragă, lucrul ce vei iubi tu mai mult. Băiatul, fără să -şi dea seama de ce face, se învoi. Balaurul trosni şi plesni din coadă de trei ori şi băgă 255 toate cirezile în corn. Apoi băiatul luă cornul şi se duse la tată-său, pe care îl găsi singur, căci baba şi îie-sa nu se ştie ce se făcuse; pierise din casă. Cînd văzu unchiaşul pe fiu-său ajuns flăcău, cît p-aci era să se piarză de bucurie, dară se ţinu bine. Fiu-său deschise 260 cornul şi dodată toată cîmpia şi locurile de prin pregiur se umplură de vite, incit toţi se mira. — Toate aste vite sunt ale tale? îl întrebă bătrînul. — Toate, tată. Ce să facem cu astă sumedenie de vite? — Să alini necazurile văduvelor şi săracilor, răspunse 265 bătrînul. Băiatul ascultă pe tată-său. Şi nu era ziulică lăsată de la Dumnezeu în care să nu facă cîte un bine la cei ce aveau trebuinţă de ajutor. Ajunsese ca în partea locului să nu rămîie nici pui de 270 sărac. Vestea se duse pînă la curtea împărătească despre bogăţia şi milosteniile ce făcea fiul unchiaşului. Şi fiindcă împăratul avea o fată foarte înţeleaptă şi frumoasă, trimise peţitori la fiul unchiaşului. 275 Băiatul, cînd auzi că împăratul îl cere de ginere, se miră. Apoi, chemat fiind la curtea împărătească, el se duse şi se purtă cu multă cuviinţă şi înţelepciune, încît împăratul nu se căi nicidecum că pusese ochii pe dînsul. 410 280 285 200 295 800 805 810 315 Fata împăratului se îndrăgosti după dînsul, fiindcă era frumos, mîndru şi român dezgheţat. Apoi, după ce se Invoiră între dînşii, făcură o nuntă de se duse vestea în ţară. Tatăl băiatului era şi el pe acolo. După ce se sfîrşi jocurile şi veseliile de la nuntă şi se duse fiecare pe la casele lor, unchiaşul, după obiceiul rămas din bătrîni, puse pe masă în cămara unde era să se culce ginerele cu mireasa, o pîine albă ca faţa lui Christos. Apoi se duse şi el de se culcă. Peste noapte se pomeni ginerile împăratului cu balaurul că vine şi pune o falcă în pragul de sus şi alta în pragul de jos al uşii, zicînd flăcăului că vine după legătura ce au avut, şi el să-i dea să mănînce pe ceea ce se află lingă dînsul pe care o iubeşte ca pe ochii din cap. Fiul unchiaşului, care şi uitase de astă legătură, nu ştia ce să facă. Nu-i venea să se repcază la balaur să-l omoare, fiindcă ştia că aşa le fusese învoiala, şi pentru că şi ta-tă-său îi spusese de mai multe ori că pe unde iese cuvîntul iese şi sufletul. Nu se îndură iarăşi să lase pe iubita lui să o mănînce balaurul. Pe cînd se frămintă cu firea ca ce ar face ca nici cuvîntul să-şi calce, nici pe mireasa lui să o dea, pîinea de pe masă începe a sări şi a zice: — Hei! Balaure, pe mine m-a semănat, am crescut, m-a tăiat cu secera, m-a legat snopi şi am răbdat, rabdă şi tu, şi du-te în smîrcurile mărilor. Balaurul sta şi aştepta. Pîinea iarăşi zise: — După aceea m-a băgat în arie, m-a călcat caii, m-a vînturat şi m-a dus la moară, rabdă că şi eu am răbdat, şi du-te ca să nu-ţi mai auzim de nume. Balaurul tot aştepta şi-i juca limbile în gură ca ful-gerile. Ginerile şi mireasa tăceau mîlcă. Pîinea iarăşi zise: — Apoi m-a măcinat, şi după ce m-a adus acasă, m-a cernut, m-a frământat cu apă, m-a băgat în cuptor şi m-a copt de era să-mi plesnească ochii, şi am răbdat ; rabdă şi tu, balaur blestemat plesnir-ai! Pocnetul ce se făcu cînd crăpă balaurul fu aşa de mare îneît toţi cei din palatul împărătesc se deşteptară. Cînd 411 veniră acolo, ce să vezi? O dihanie de balaur plesnit şi spintecat. Şi aşa era de mare încît toţi se speriară. 820 Luară deci mortăciunea şi o duse afară din cetate, dîn-d-o corbilor. Apoi ginerile povesti împăratului toată şiri-tenia pricinii. Cînd auziră oamenii palatului, toţi mulţumiră lui Dumnezeu că şi-a arătat minunea de le-a scăpat cu faţa curată, în piele şi oase, pe fiii împărăteşti. 825 Apoi trăiră în pace şi linişte, făcînd bine pretutindeni, şi or fi trăind şi astăzi de n-or fi murit. Iară eu încălicai p-o şea şi v-o smusei aŞa- O lingură scurtă pe la nasul cili ascultă. Un crîmpei de fus, în gura cui a spus. PICIUL CIOBĂNAŞUL ŞI POMUL CEL FĂRĂ CĂPĂTÎI ri fost odată ca niciodată etc. A fost odată un împărat mare care era lăudat de toată -5 împărăţia lui, pentru că era om de treabă, cu frica lui Dumnezeu şi drept. El se bucura în domnia lui de pace şi de bil-şug. Toţi împăraţii, vecinii lui, rîvnea la fericirea sa şi a supuşilor săi. El nu se mulţumea cu una cu două, ci voia să vază cu însuşi ochii lui, să se încredinţeze prin sine însuşi 10 despre cum merg trebile împărăţiei. La el nici pomeneală nu era să se ia după gura unuia şi altuia, ci singur cerceta nevoile supuşilor săi. Toate le ştia, toate le vedea, şi îndrepta lucrurile cum să meargă bine. Un lucru numai îl cam posomora. In mij-15 locul grădinei lui era un pom nalt, nalt de nu i se vedea vîrful. El nu ştia ce fel de poame face pomul lui, fiindcă nimeni nu cutezase să se urce în el. Trunchiul era neted şi aluneca ca gheaţa. In cele de pe urmă voi să ştie şi despre pomul ăsta ce roade face şi cît este de nalt. 20 Dete sfară în ţară şi puse pristavi prin toate satele şi cetăţile ca să facă ştiut tutulor oamenilor, că cine se va găsi să se urce în copaciul din grădina împărătească şi să-i aducă poame, aceluia îi va da jumătate împărăţia şi pe fie-sa de nevastă. Nu trecu mult şi se adună mulţimea după mulţime '25 care voia să se urce în copaci. Şi însuşi fiii de împăraţi veniră să facă încercare. 413 Cercară o zi, cercară două, cercară nouă, dară nici unui nu se putu sui. Cei ce se încumetară mai mult nu ajunse,, suindu-se, nici pînă la vîntul turbat. 80 In ziua a noua către seară trecură trei ciobani din în-tîmplare. Ei, văzînd mulţimea aia de oameni la curtea împăratului, se opriră şi ei să caşte gura. Cînd, unul din slujitorii împăratului îi pofti să intre şi ei. După ce le spuse pentru ce se adunase lumea, şi ce va căpăta cel ce va face 35 vreo izbîndă, intrară şi ei în grădină. Ei nu voiau odată cu capul să-i crează lumea că sunt numai nişte căseăunzi. Se apucă deci cel mai mare dintre ei să se urce şi el. Se urcă ce se urcă, dară se lăsă jos. Se urcă cel mijlociu,dară şi el se lăsă jos. în cele mai de pe urmă, cel mai mic,care se chema 40 Piciu, fiindcă era cam scund şi fireav, se încumetă şi dineul, dară îl opriră ceilalţi doi. Piciul nu se lăsă ci, după ce se uită la copaci şi cruciş şi curmeziş, ce-i veni lui, ceru să-i dea nouă colţuri de prescură, nouă pahare de vin şi nouă barde. împăratul porunci ca numaidecât să i se dea. După 45 ce ie primi şi le aşeză în dăsaga lui, Piciul îşi scuipă în palme, zise: „Doamne ajută“, şi se agăţă de copaci. încrucişă mîinile şi picioarele pe dînsul şi încet, încet», mergea înainte. Mulţimea de jos zgîia ochii la dînsul; iară el nu se descoragea, ci tot în sus căta şi se urca mereu. Nu 50 trecu mult şi oamenii, de jos nu-1 mai văzură. Piciul se urca mereu ca un voinic. Când ajunse la vîntul turbat, scoase o bardă, o înfipse în copaci bine şi se puse pe dînsa să se odihnească niţel. Scoase apoi un colţ de prescură de îl mîncă şi un pahar de vin de îl bău. După ce prinse niţică inimă... 65 iară începu să se urce, dară mai cu greutate, căci vîntul turbat îi muia puterile. Atunci mai scoase o bardă, se mai odihni niţel, mai mîncă un colţ de prescură şi mai bău un pahar dc vin, şi iarăşi începu să se urce. Şi tot astfel făcu pînă isprăvi toată merindea ce avea lingă dînsul. După ce 60 scăpă, cu chiu cu vai, de vîntul turbat, se urcă mai lesne,, fiindcă, copaciul începu a avea crăci. Se urcă, se urcă, se urcă, pînă ajunse către vîrful copaciului. Cînd acolo ajunse pe alt tărîm. Aci daca ajunse, ce văzu se spăimîntă. Văzu un cîmp 65 mare, mare de nu i se zărea marginea şi în ţelină. Pomii altfel făcuţi de cum era cei de pe tărîmul de unde venise el„ Buruienele nu semăna de loc cu cele ce cunoştea el. Nici pui de om nu se simţea p-acolo. Se uită în sus, se uită în jos, ba la dreapta, ba la stînga, nimeni. 414 70 Ce să facă el? Unde să se ducă? Vru sa se întoarcă înapoi, dară nu mai găsi locul pe unde venise. începu să se înamur-gească. Iară el n-avea nici un căpătii. Merse ce mai merse, şi zări de depărtare un fel de coşar, făcut astfel cum Dumnezeu să-l facă coşar. 75 De voie de nevoie se duse într-acolo. Pasămite acolo era tărimul Ghesperiţei. Gînd iată că se pomeneşte cu dînsa dinaintea lui. — Cine eşti tu, îi zise Ghcsperiţa, carele ai cutezat să calci pe pămîntul meu? 80 — Eu mă numesc Piciul, răspunse ciobanul înspăimân- tat de parcă i-ai fost luat pinza de pe ochi, iacă păcatele m-a adus p-aici. — Vezi tu cîmpul ăsta, ii mai zise Ghesperita, in noaptea asta să-l ari, să-l semeni, să aduni secerişul, să macini, 85 apoi să-mi faci un cuptor să-l arzi şi miine, cînd m-oi scula, să-mi dai pîine caldă să măninc, daca vrei să scapi cu sufletul în tine. Apoi Ghesperita se duse să se culce- Piciul se puse pe un plîns de ţi se rupea inima de mila lui. Oi) El vedea că este peste poate de a face ceea ce i se poruncise. Plîngea şi se tînguia aşteptîndu-şi sflrşifcul. Pe cînd se socotea pierit de pe faţa pământului, deodată se arată înaintea lui o fată frumoasă, frumoasă, încît, ui-tîndu-se la dînsa, îşi uitase necazurile. 05 — De ce plîngi, băiete? ii zise fata. — Cum să nu plîng şi să nu mă tînguiesc, răspunse Piciul, ca cum s-ar fi trezit din somn, Ghesperita, iacă, iacă, iacă ce mi-a poruncit să-i fac pînă la ziuă. Aş face; dară mărturiseşte şi tu daca este prin putinţa omenească una ca 100 asta. D-aceea plîngeam cînd ai venit tu ; nu ştiu însă cum se făcu, că de cînd te văzui, pare că-mi mai veni niţică inimă. — Lasă, nu te mai boci, că se va face toate. Aşteap-tă-mă niţel că viu îndată. Ea se duse şi după puţin veni cu un bici în mină. Plesni 105 de trei ori şi îndată o spuză de1 necuraţi se arătară strigînd: — Ce porunceşti, stăpînă? — Să-mi araţi locul care 11 vedeţi, cît pe colo, aşa ia, zise arătînd cu mina un ocol foarte mare, să-l semănaţi, să-mi adunaţi secerişul, să-l măcinaţi şi pînă în ziuă să fie 110 pîine caldă coaptă în cuptorul ce-1 veţi face tot în astă noapte. Aide, duceţi-vă de v-apucaţi de lucru. 1 în textul de bază: ¿¡¡. 415 Apoi se întoarse către Piciul şi-i zise: — Acum, pune căciula într-o parte şi te du de te culcăP că treaba se va face. 115 — Aşa va fi, dară uite, nu-mi vine să mă culc pînă n-oi afla cine eşti tu, pe care Dumnezeu te-a trimis intru ajutorul meu. — Ei, băiete, să nu dea Dumnezeu să mai păţească şi alte fete ce am păţit eu. Ghesperiţa avea un fecior. Ca şi 120 dînsa de rău şi slut, nu ştiu cum m-a văzut în ogradă la părinţii mei, pentru că eu sunt de pe tărîmul celălalt, şi se vede că i-am plăcut. Aveam părinţi şi un voinic de frate de* se dusese vestea în lume de el. într-o zi pe cînd dam mîn-care păsărilor în bătătură, mă pomenesc deodată apucată de 125 supţiori şi ridicată în sus. Am dat un ţipăt de s-a speriat toţi. Pasămite fiul Ghesperiţei mă apucase şi se urca cu mine în sus. Cum auzi frate-meu, ieşi afară cu arcul în mină, ochi, şi cînd dădu drumul săgetei, lovi drept în coastă pe fiul Ghesperiţei. Nici vorbă nu e că muri; dară nici pe mine nu 130 mă lăsă jos, ci mă dete în mîna mă-si care ne aştepta pe ăst tărîm. Mă-sa, de părere de rău că şi-a pierdut feciorul, m-a oprit pe mine în locul lui. Altminteri nu trăiesc rău, dară cînd mi-aduc aminte de părinţi şi de frăţiorul meu, mi se topeşte inima de dor. Dară tu cum ai ajuns aici? 135 Piciul îi spuse şi el toată şiritenia pomului pe care se urcase şi îi făcu cunoscut că lui îi zicea Piciul. După aceasta se duse fiecare să se culce. în ziori de zi se sculă Piciul şi se duse la cîmp. Rămase înmărmurit de cele ce văzu. Tot cîmpul era numai otavă. 140 Cîtevaşire de paie aşezate la o margine a cîmpului. La ceea-laltă margine un cuptor cît toate zilele de mare era încă ars şi o mulţime de pîini, coapte gata, erau făcute grămezi,, grămezi, alăturea cuptorului. Pe cînd încă se mira de astă minune, iată Ghesperiţa venea de se dîrdîia pămîntul. 145 — Dă-mi degrabă să mănînc, că sunt Jicnită de foame» zise ea. Piciul începu a-i arunca cîte o pîine în gură şi ea le înghiţea pe nemestecate. Şi tot cîte una, cîte una, pînă se isprăviră grămezile. 150 — Ai avut noroc, zise Ghesperiţa lui Piciu ; acum, pînă mîine de dimineaţă să-mi faci pe coasta aia ce se vede col» o vie; să-mi pui butaşi de viţă, să se prinză, să facă struguriP să-i culegi, să-i calci, şi vinul să fie şi pus în buţile pe carele 416 165 160 165 170 176 180 185 100 185 vei face tot pînă mîine. Căci de unde nu, te mănînc ca p-un pui de vrabie. Ea se duse, iară Piciul se puse pe gînduri. Şitot gîndin-du-se, unde îl podidi un plîns de se înduioşa pînă şi lemnele şi pietrele de mila lui. Cînd veni iară fata şi îl văzu, îi zise: — Ci ţineţi firea, mă, nene Piciule, fii bărbat! Ce naiba plîngi ca o muiere? Vezi că sunt şi eu pe aici. Ce ai mai păţit iară? El spuse tot ceea ce îi zisese Ghesperiţa să facă. Fata aşteptă pînă se culcă Ghesperiţa şi iară se duse de aduse biciul, plesni de trei ori, şi veniră necuraţi ca frunza şi ca iarba de mulţi. Le porunci ce trebuia să facă. Apoi se Întoarse către Piciu şi-i zise: — Acum poţi să pui floare la ureche şi nici capul să te doară, că treaba se va face. Cînd veni Piciul în revărsat de ziori, rămase cu ochii stîlpiţi la ceea ce văzuse. Toată coasta era o vie mare care se culesese. Aracii erau făcuţi glugi prin vie. La cramă bu-ţile pline. Prăştinapusă în tocitori. Linul spălat şi pus la locul lui cu hîrdaiele, curătoarea şi pîlnia. Pe cînd se crucea şi se mira de o astfel de minune, iată că Ghesperiţa vinea ca o vijelie. — Dă-mi să beau, zise ea, cu un glas răstit de te îngheţa de frică. îndată Piciul trase cepul de la o butie unde Ghesperiţa puse gura; după ce se sfîrşi butia, trase cepul de la alta, apoi de la alta, pînă se goliră toate buţile. — Ah, fecior de lele ce mi-ai fost, îi mai zise ea. Ţi-a slujit norocul, că te mîncam eu fript. Acum mîine pînă In ziuă să găsesc un iepure albastru gătit. Să-l prinzi din miile de iepuri ce se află în codru ăla de pădure. Iepurele să fie nici trecut de fript, nici cu mustul crud în el. Auzitu-m-ai? Căci de unde nu, nu mai auzi tu cucul. Zise şi se duse ca o furtună. Cînd auzi porunca asta şi ameninţarea ce-i făcu, i se tăie inima bietului Pici, şi cît p-aci era să-i vie rău. Dară fata veni îndată şi-l îmbărbătă, zicîndu-i: — Nu te credeam aşa slab de îngeri, Piciule, lasă la pîr-dalnicu, că prea te-ai trecut! Două lucruri destul de grele ţi-am ajutat să faci, şi pentru asta d-a treia atîta ai pierdut curagiul, încît pare că ai voi să-ţi faci seamă singur. Nu ţi-am spus că eu sunt p-aici? Şi că pînă voi trăi eu să n-aibi grije de nimic? 417 33 — Opere, voi. I — Petre îspirescu — Aşa este. Toate aste mi le-ai zis. Dară de astă dată nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dară ai întîrziat mai mult ca altă dată să vii. Iată, a plecat soarele înde seară şi tu, d-abia 200 acum te arăţi. — Vezi că, răspunse ea, Ghesperiţa a cam mirosit că eu îţi dau ajutor, şi a ascuns biciul. Unde mai-nainte îl ţinea sub căpătîi, de astă dată s-a culcat cu el în braţe. Noroc că a fost ajunsă de vin. Am aşteptat să adoarmă bine. Altfel 205 nici că l-aş fi putut lua. Apoi îl învăţă ce trebuia să facă. Plesni din bici şi ea se făcu un armăsar de mînca foc. Se duseră în pădure şi începu a bate codrul, încît toate fiarăle ieşiră la cîmpie. Cînd credea ea că trebuie să fi prins Piciul 210 vrun iepure d-ăi albaştri, veni la dînsul. Dară el dormea cu sforoitele. îl sculă şi îi zise: — Eu alerg şi fac totul pentru tine, şi tu dormi ca un buştean. Iată, a ieşit toate fiarăle din pădure. Nu ştiu de va mai fi rămas vreuna. 215 — Frate dragă, răspunse Piciul, nu ştiu ce cioarele de piroteală m-a apucat. Uite, mi se moleşea trupul, mîinile îmi cădea în jos şi ochii mi se închidea fără voia mea. M-am ţinut eu, m-am opintit să stau în sus, dară a fost degeaba toată munca mea. 220 — Acum nu este altă scăpare, mai zise fata, decît să te ţii cu sînul la pîrleazul ăla de colo. Eu m-oi duce, voi mai bate codrul prin toate colţurile şi prin toate cotişurile. Tu, cum vei vedea vrun iepure, să te aţii cu sînul, să-l prinzi, căci altfel suntem pierduţi de pe lumea asta albă. 225 Se duse. Mai bătu şi răzbătu codrul. Nu mai rămase nici o lighioană. Mai alergă şi crucişi şi curmezişi, şi tocmai în-tr-o cotitură înfundată mai rămăsese un iepure albastru. Cum îl văzu îl luă la zbîrnog El fugi, calul după dînsul, pînă ce îl aduse la pîrleaz. Piciul se aţinea cu sînul deschis, 230 şi cît p-aci era să-l scape. Cînd sări pîrleazul iepurele, Piciul, de unde şedea pe vine cu sînul deschis, deodată se ridică în picioare. Iepurele speriat, ţîşt! tocmai în sînul lui Piciul. Iară el strînse sînul, băgă mîna şi-l prinse viu, nevătămat. 235 După ce îl învăţă ce trebuie să facă, fata luă biciul şi se duse să-l aştepte mai cît colea. Piciul jupui iepurele, făcu un foc cumsecade, şi puse iepurele să se frigă. Cînd era fript gata, îl scoase din frigare, îl luă de picioarele de dinapoi şi pîş, se duse, pînă a nu se 418 240 245 250 255 260 265 270 275 280 33* face ziuă bine, în coliba unde dormea încă Ghesperiţa şi o dată o lovi peste ochi cu iepurele fierbinte. Apoi zbughio la sănătoasa. Se duse de întîlni fata care îl aştepta. Fata, făcîndu-se armăsar prin puterea biciului, luă pe Piciul călare, şi fugi, şi fugi, ca să scape de urgia Ghespe-riţei. Ghesperiţa, daca se deşteptă din lovitura cc-i dase Piciul cu iepurele fript, se miră şi ea de aşa tare lovitură, de îi scăpărase ochii. Se sculă iute şi trimise pe bărbatu-său să-i prinză vii, nevătămaţi. El se găti numai cît te-ai freca la ochi şi se luă după dînşii călare pe un cal mai bun, care mergea ca vîntul. Cînd era aproape ca să-i ajungă, fata zise lui Piciu: — Ia uită-te, Piciule, înapoi, şi să-mi spui ce vezi, că, uite, a început să mi se împaiănjeneze ochii. — Ce să văz? ia o întuneceală vine după noi ca vîntul. Atunci fata, după ce îl învăţă ce să facă, se prefăcu în nişte clăi cu grîu şi cu mei, pe lingă care umbla nişte găini; iară Piciul într-un pîndar bătrîn, bătrîn, cocoşat de bătrîn. Cum ajunse aci bărbatul Ghesperiţei, întrebă pe moş: — Moşule! Moşule! Ce, n-auzi, măi, moşule? Piciul se uita în jos, se făcea că nu-1 vede, nu-1 aude, şi tot gonea găinile de la clăile cu grîu şi mei. — Uşi, bată-vă scîrba, zicea el. — Măi moşule, mai zise bărbatul Ghesperiţei, scuturîn-du-1 de mină, n-ai văzut p-aici trecînd un băiat ş-o fată? — N-am văzut, răspunse el, uşi!... Am văzut şi n-am văzut... uşi! mînca-v-ar fripte ăl de vă are. Zicea şi în fa* ţă-i nu se uita. Dacă văzu că nu poate afla nimic, se întoarse îndărăt şi spuse Ghesperiţei că a fost după dînşii o bună cale, dară că n-a putut să dea cu mîna de dînşii. — Du-te, zise Ghesperiţa cu mînie, şi numaidecît să mi-i aduci techer mecher, că am să-i sorb într-o lingură. Fata cum văzu că bărbatul Ghesperiţei se întoarce îndărăt se făcu iară cal şi cu Piciul călare, fugi, fugi, şi iară fugi, pînă ce îi zise: — Ia te uită înapoi, Piciule, că am început să pierd văzul. O ceaţă mi s-a pus pe ochi. Şi să-mi spui ce vei vedea. — Ce să fie? O negură s-a luat după noi şi vine ca gîndul de iute. Daca auzi aşa fata plesni din bici şi se făcu o biserică, veche, veche, cu muşchiul crescut pe dînsa de trei degete 419 şi cu pragul de piatră tocit de tot. Iară Piciul un călugăr bătrîn, bătrîn de-şi ridica pleopele ochilor cu surcelele. 285 Citea, citea şi nu mai isprăvea. Cum ajunse bărbatul Ghesperiţei aci, descălecă şi intră în biserică. Văzînd pe călugăr, se dete pe lingă dînsul şi-i zise: — Moş călugăraş, moş călugăraş, măi moş călugăraş, 290 n-ai văzut tu p-aici trecînd un băiat cu o fată? Piciu nu-şi ridica ochii de pe carte. Citea şi se ruga. In cele mai de pe urmă, daca văzu că nu-i dă pace, îi răspunse: — Am văzut, n-am văzut. Aliluia... Frumuseţe, tinereţe, aliluia... Dumnezeu şi gîndul meu. Aliluia... P-aicea 295 belea, în veci n-ei vedea. Aliluia... Iară daca văzu că n-o scoate la căpătîi cu călugărul, bărbatul Ghesperiţei se întoarse îndărăt. — N-am dat, frate, peste nici un băiat, zise el. — Nimic, nimic n-ai întîlnit în cale? întrebă Ghespe- 800 riţa. — Ba am întîlnit o biserică veche cu muşchiul de trei degite pe dînsa, cu pragul tocit, şi un călugăr într-însa, bătrîn de-şi ridica pleopele cu surcelele şi spunea alandala din gură. 805 — Ăia erau, nemernicule, îi răspunse Ghesperiţa; de ce n-ai pus mîna pe ei? Se cătrănise de mînie Ghesperiţa de nu-şi găsi loc. Apoi încălecă ea pe nişte piuliţe, şi să te ţii, pîrleo! după dînşii. — Ia uită-te înapoi, nea Piciule, zise fata, şi spune-mi 810 ce vezi, că mă încălzeşte de nu mai pot merge. — Ce să văz? Ia o văpaie şi o vîlvotaie, ce vine peste noi, de ţi se face părul măciucă. Atunci fata plesni din bici şi se făcu un heleşteu mare şi adînc, iara Piciul un răţoi frumos, care înota. 815 Cum ajunse Ghesperiţa, zise către răţoi, care înota prin mijlocul eleşteuluit — Răţoi, răţoiaş, vino mai la margine să te întreb ceva. — întreabă-mă, îi răspunse răţoiul, că aud eu şi de aci. — Vino, zicu-ţi, că te sorb cu apă cu tot. 820 — Ba aia să n-o faci, că îndată vei plesni, cînd tu apa vei sorbi. Ghesperiţa nu mai putu să-şi potolească mînia şi se puse să înghită eleşteul dintr-o sorbitură. Sorbi ce sorbi, dar pe răţoi nu-1 ajunse, şi îndată plesni. 420 825 830 835 840 345 350 355 Fata se făcu iar fată, plesni cu biciul în patru părţi şi tot tărîmul Ghesperiţei s-a făcut o rodie; ei se pomeniră dodată în curtea împăratului de unde se urcase Piciul; iară pomul, ia-1 de unde nu e, pierise, ca cum n-ar fi mai fost. Cum îi văzură împăratul şi curtenii împăratului, îi luară în nume de bine, cunoscură că fata era fiica unui împărat vecin, căruia îi dară de ştire despre venirea fie-sei. Împăratul voind să se ţie de vorbă zise lui Piciu: — Fătul meu, trebuie să ştii că pe unde iese cuvîntul, iese şi sufletul; deci, fie-ţi cunoscut că eu sunt gata să mă ţiu de făgăduiala ce ţi-am dat cînd ai început să te urci în pom, daca vei voi şi tu. — Prealuminate împărate, răspunse Piciul arătînd la pieptul său, să nu socoteşti că n-am şi eu ceva colea. Dară dreptatea cere ca să împart bunele de pe lumea asta cu aceea cu care am împărţit şi relele. Daca nu era fata ce vezi eu eram să fiu de mult pe lumea cealaltă. — Bine, băiete, mai zise împăratul. Daca este aşa, o parte din împărăţia mea ţi-o dau ţie, pentru vrednicia ce ai arătat. Eu îţi voi fi naş, şi cununia cu fata ce ţi-ai ales va fi peste cîteva zile. Tocmai atunci iată că sosi şi împăratul, tata al fetei, cu fiu-său, un voinic de român de-ţi era dragă lumea să te uiţi la dînsul. Cînd auzi el cele ce hotărîse împăratul, zise: — Şi eu dau o parte din împărăţia mea acestui român verde ce mi-a scăpat fata de la robie. Apoi fiul împăratului şi cu fata celuilalt împărat plă-cîndu-se, se făcu deodată două nunţi. Nu se poate spune veseliile ce au fost 1a cununiile lor. Dară după săvîrşirea nunţilor s-au dus fiecare la ale sale, trăind în fericire şi astăzi de n-or fi murit. Încălecat p-un tăciune Şi spusei o minciună. BASME, SNOAVE ŞI GLUME (1883) ÎMPĂRATUL GEL FĂRĂ-DE-LEGE A fost odată ca niciodată ; că de n-ar fi nu s-ar mai povesti; de cînd făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de cînd se băteau urşii în coade; de cînd se luau de gît lupii 6 cu mieii de se sărutau înfrăţindu-se; de cînd se potcovea pu-ricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti; De clnd se scria musca pe părete Mai mincinos cine nu crede. 10 A fost odată un împărat şi, murindu-i împărăteasa,vru să ia de soţie pe fiica-sa. Această copilă pe care mă-sa o crescuse numai în bumbac, cum se zice, şi în leagăn de mătase, era din firea ei bună, milostivă şi mai presus de toate darnică şi cinstitoare de părinţi. 15 Mă-sa o învăţase să asculte de poruncile părinţilor, iară mai vîrtos de poruncile lui Dumnezeu. Ea crescuse în frica Domnului şi se făcuse cu de zece părţi mai frumoasă decît mă-sa. Poate că d-aia şi tată-său poftise a o avea de soţie. Cînd auzi ea de la tată-său voinţa lui cea necuviincioasă, 20 se pierdu de ruşine. Puse mîna la gură, îşi muşcă buzele şi rămase ca trăsnită din cer. Apoi mai viindu-şi în fire, zise tatălui său: — Tată, mama m-a învăţat să ascult de poruncile părinţilor. Dă-mi răgaz de trei zile şi-ţi voi da răspuns la porunca 25 d-tale de azi. 425 — Aşa să fie, răspunse împăratul tatăl fetei. De azi în trei zile să te înfăţişezi înainte-mi cu răspunsul tău de prii-mire, căci altfel nu scrie bine de tine. Iară dacă veni fata în cămara ei, se puse pe un plîns, de 80 să ferească Dumnezeu! Căzu în genuchi şi se rugă cu foc şi cu obidă, ca s-o lumineze Dumnezeu întru răspunsul ce va avea să dea împăratului tatălui ei. Cînd se împlini cele trei zile, ea se înfăţişă la tatăl său cu hotărîre de a nu săvîrşi o nelegiuire ca aceea şi zise: 36 — Tată, ca să-ţi pot da răspunsul cerut, să-mi dai o piele de urs proaspăt jupuită, şi apoi un răgaz de alte trei zile. — Să se împlinească voinţa ta, fata mea, răspunse împăratul. 40 Şi dete poruncă vînătorilor împărăteşti să vînezeun urs, să-l jupuiască şi să împlinească cererea fetei. Făcîndu-se şi aceasta, împăratul aştepta cu nerăbdare ceasul însoţirei sale cu fie-sa. Aceasta, dacă dobîndi pielea de urs, se înţelese cu o fată 46 din casă, cum s-o îmbrace în pielea cea de urs şi să fugă. Aflînd împăratul că vrea să fugă fără să-i dea nici un răspuns, unde se supără, de se făcu foc şi catran de mînie, şi porunci să-i taie mîinele, spre osîndă pentru neascultare poruncii. 60 Porunca împăratului se împlini îndată şi ea rămase ciungă şi slută. Împăratul credea că aşa fără mîini nu va mai avea fie-sa poftă să fugă, şi o lăsă să se mai gîndească. Ea însă, pîndi, şi într-o noapte tot îşi împlini ceea ce pusese în gînd. 66 Se îmbrăcă deci în pielea ursului şi pe cînd şi apele dormeau, pe la miez de noapte, o şterse din casa tatălui său şi se duse, şi se duse, pînă nimeri în grădina unui alt împărat, vecin cu tatăl său.jj Se opri acolo deocamdată, casă se socotească în ce parte 60 de pămînt să pribegească pînă s-o prăpădi, mai bine decît să facă o aşa nelegiuire. Şi stînd ea acolo ascunsă, i se făcu foame; mîncă deci din poamele acelei grădini. Poslujnicii împărăteşti băgară de seamă că lipsesc din 66 poame, şi se puseră să pîndească pe hoţ. Stătură ce stătură şi numai iată că în puterea nopţii se pomenesc cu ursul venind să-şi astîmpere foamea. Ei dă- 426 70 75 80 85 00 95 100 105 dură cu săgeţile. Biata fată leşină cînd se văzu că e pîndită de oamenii împărăteşti şi vînată ca p-o fiară sălbatecă. Oamenii crezînd că a omorît ursul, se apucară să-l jupu-iască, dară, tocmai cînd ei şi începuseră a-şi arăta meşteşugul, fata se dezmetici din leşin oarecum şi, întinzînd piciorul, i se văzu condurul cusut cu fir şi cu mărgăritar. Posluj-nicii rămaseră înlemniţi de mirare; apoi o luară şi o duseră înaintea împăratului. împăratul se cruci ca de altă aia, cînd văzu că scoate din pielea de urs un bujor de fată, albă ca crinul, frumoasă ca o floare şi cu mîinele tăiate. O întrebară, o cercetară cine este şi de unde vine. Ea spuse că este o nenorocită care vine de departe; dară nu spuse nici a cui fiică este, nici de unde vine, nici de ce a fugit de la părinţi. Fiul împăratului, cum o văzu, o îndrăgi şi o şi luă de nevastă, aşa ciungă cum era, după ce îi dete voie părinţii lui. Biata fată da mulţumită Domnului că a scăpat-o de pribegie şi că şi-a găsit şi ea norocul, făcîndu-şi rîndul ca fiecare om aici pe pămînt. Se apucă şi dînsa cu toată inima de rostul casei. Fiul de împărat, soţul ei, o iubea ca pe ochii din cap şi se uita la dînsa ca la un cireş copt. Vezi că şi ea, măre, lasă că era frumoasă de pica; dară avea apucături bune. Vorba ei era vorbă cu lipici, şi unde punea ea cuvîntul prindea loc, nu altceva. într-acestea, tat-al fetei află de norocirea ce dase peste fie-sa, şi nu ştia cum să facă să o piarză pe ea, de teamă ca să nu spuie ceva şi să-l dea de ruşine. Puse deci oameni şi întinse mrejile ca să prinză în ea pe credincerul de la împăratul, bărbatul fiicii sale. Nu-i trebui mult, şi lucrurile se puse la cale. Acum îi purta sîmbetele. Fiind la război fiul împăratului, soţia sa i-a născut un drăguţ de copilaş, frumos ca un soare. Muma împăratului nu mai putu de bucurie de aceasta; ea scrise carte fiului său, spuindu-i ce copil frumos a dobîndit, şi o dete credinceru-lui ca să o ducă la stăpînul său. Procletul se duse cu cartea pe la împăratul cel zăcaş, carele, deschizînd cartea şi văzînd cele scrise, se apucă şi scrise el altă carte, în care zicea că împărăteasa a născut un căţel. O pecetlui şi o dete credinciosului ca să o ducă stăpânului său. Nici că e de trebuinţă să mai spunem ce daruri 427 110 115 120 125 180 136 140 145 150 428 frumoase a căpătat. Asta rămîne la mintea omului să o judece. Cînd a ajuns credinccrul cu cartea, fiul împăratului era vesel, că tocmai cîştigase o bătălie însemnată. Şi cum era de voios, îndurarea fiind nelipsită din inima lui, scrise carte înapoi la mumă-sa, zicîndu-i că, deşi soţia lui, împărăteasa, i-a născut un căţel, să urmeze a o îngriji ca şi pînă acum, pe dînsa şi pe născutul ei, pînă se va întoarce el. Credincerul priimi scrisoarea şi, întorcîndu-se, dete iarăşi pe la împăratul tatăl fetei şi îi arată cartea. Acesta se miră mult de înţelepciunea şi bunătatea de inimă a împăratului celui tînăr, ginerele său. Opri cartea la dînsul şi scrise el altă carte la muma împăratului celui tînăr, prin care îi poruncea ca, în minut cînd va priimi cartea, fără nici o zăbavă, să ia copilul şi pe muma lui, să-i puie pe o claie cu fîn şi să le dea foc. Cînd văzu muma împăratului cartea, nu-i venea să crează ochilor celor ce citi ea acolo. Mai citi o dată, ba mai citi şi a doua oară, şi văzu că este aşa. Ce să facă ea? Să asculte porunca împăratului şi să dea pierzării o aşa bunătate de copilaş şi pe muma lui cea nevinovată, nu o lăsa inima. Să nu asculte de porunca împărătească, nu se putea; căci nu voia ca tocmai ea, mumă de împărat, să se arate călcătoare de poruncile împărăteşti. Ce să facă dară? Sta şi nu se do-mirea de loc, de loc. în cele mai de pe urmă, la un fel trebuia să facă; chemă pe împărăteasa cea tînără, şi-i citi cartea. Aceasta începu a plînge cu lacrămile cît pumnul, şi zise: — împărăteasă şi maica mea, dacă restriştea mi-a fost să fiu prigonită, mă las în voia lui Dumnezeu, facă din mine ce va voi el. Dară fiindcă nu mă ştiu cu nimic vinovată la sufletul meu şi, fiindcă mai ştiu că eşti un suflet al lui Dumnezeu, te rog cu cerul, cu pămîntul să nu mă dai pierzării, ci dă-ne drumul să ne ducem unde vom vedea cu ochii. Ceea ce ne va fi orînda, aceea vom păţi. Se înduioşi împărăteasa soacră de rugăciunile nurorei sale, şi legîndu-i o desagă dinainte, ii puse copilaşul acolo: şi legîndu-i o desagă la spinare, îi puse merinde pe cîteva zile şi o lăsă să se ducă în ştirea lui Dumnezeu. Credincerul împărătesc vedea toate aste nemaiauzite necazuri ce căzuse pe biata împărăteasă cea tînără şi pare că i s-ar fi făcut şi lui milă, dară nu-1 lăsa dracul de inimă să puie măcar un cuvinţel spre uşurarea pedepsei ce suferea biata împărăteasă cea nevinovată, din pricina lui, suflet 166 de cîine. Şi aşa însăxănată cum era biata împărăteasă cea tînără, răzbătu văile, orbăcăi prin păduri şi prin desişuri, văietîn-du-se şi tînguindu-se. Se gîndea şi se răzgîndea unde să se ducă, unde să se adăpostească, şi de dus se ducea mereu, 160 dară se uita cu jale înapoi. Cînd, dete peste o apă limpede şi curată ca vioara. Ea îşi aduse aminte că nu-şi scăldase copilaşul de multă vreme. Stătu acolo şi, cu boantele cum putu, desfăşe copilul şi voia să-l spele. Ea nu băgase de seamă că de ceea parte a apei 165 steteau doi bătrîni. Scăldîndu-şi copilaşul, îl scăpă pe gîrlă. Atunci ea, voind să se arunce după copil, ca să-l prinză, îşi ridică ochii şi zări pe cei doi bătrîni. Pasămite era Dumnezeu şi cu sîntul Petru. El făcu semn împărătesei să-şi bage boantele în gîrlă, şi dacă le băgă, îi crescu mîinele la loc, 170 şi-şi scoase pruncul din apă. Atunci ea, prin semne, arătă bătrînilor mulţumirile sale pentru bunătatea ce îi făcuseră şi se închină lor. Aceştia dete copilului darul ca orice va dori, să i se împlinească dorinţa. Apoi împărăteasa s-a tot dus prin pădure pînă ce a ajuns 176 la o casă. Acolo era o fată mare care i-a priimit cu bucurie. Ea le zise: — Bine aţi venit sănătoşi! De cînd vă aştept; iată aici aveţi de toate, intraţi şi stăpîniţi în pace. Şi îndată s-a făcut nevăzută. Pieri de pare că intrase în 180 pămînt. Bărbatu-său, întorcîndu-se de la război, se miră cît un lucru mare cînd văzu că nu iese nimenea întru întîmpinarea lui. Căci mumă-sa nu mai cuteza să dea ochi cu dînsul de frică. 185 Ajungînd la palaturile sale, grăi către mumă-sa: — Cum, nici femeia, nici nimenea nu-mi iese înainte? Nici măcar căţelul ce mi-a făcut nevasta nu iese să mă latre? — Ce vorbă este asta, fiul meu? răspunse împărăteasa soacră. Femeia ta ţi-a născut un drag de copilaş ca un îngeraş, 180 dară eu nu înţeleg urgia ta asupra lor de să-i pedepseşti cu moartea. în ce oare i-ai găsit vinovaţi? Atunci i-a povestit cum i-a fost milă să omoare nişte suflete nevinovate şi cum le-a dat drumul de s-a dus unde îi va mîna mila Domnului. 429 195 200 205 210 215 220 225 230 235 430 Cînd auzi împăratul de unele ca acestea, se întristă pînă în rărunchi şi trimise îndată cercetaşi prin toate locurile ca să-i caute şi, vii sau morţi, să-i aducă cu cinste înapoi. Nimeni n-a fost cu putinţă să dea de urmele lor. Trecuse multă vreme la mijloc şi împăratul nu se putea mîngîia nicidecum. în cele din urmă, plecă însuşi ca să-i caute. Şi umblă el în sus, umblă în jos, sui munţi, coborî văi, trecu şesuri, orbăcăi prin bungete de păduri, o bună bucată de vreme, dară deşartă i-a fost osteneala. Şi tocmai cînd nu se mai aştepta că va putea să-i găsească, nimeri în pădurea unde era casa în care trăiau ei. Bag seamă că Dumnezeu i-a îndreptat paşii într-acolo. Nu făcu drum ca de cînd mă apucai să vă povestesc basmul, şi merse drept la casa cea cu minunea şi ceru să-l găzduiască. împărăteasa cea tînără, cum îl văzu, îl cunoscu, dară el nu o cunoscu pe dînsa, că era îmbrăcată prost. Ea priimi să-l găduiască ca pe un rătăcit. Peste noapte, cînd dormea împăratul, nu ştiu cum făcu el, că-i scăpă mina şi sta atîrnată afară din pat. împărăteasa trimise pe fiu-său să i-o ridice, zicîndu-i: — Du-te, maică, de ridică mîna tătînă-tău. Copilul ascultă şi se duse de-i ridică mîna. Dară se mira cum de-i zice mă-sa că acela este tată-său, ea care pînă atunci nu-i spusese nimic că are şi tată. A doua noapte iară aşa: — Du-te, maică, de ridică mîna tătînă-tău. Copilul se supuse şi-i ridică mîna, fără a cîrti cîtuşi de cît. Robul împăratului, care auzise, îi spuse cele întîmplate şi împăratul se miră. A treia noapte împăratul se făcu că doarme, şi iarăşi îşi lăsă mîna să-i atîrne în jos din pat. împărăteasa, fără a şti că el nu doarme, zise fiului său: — Du-te, maică, de ridică mîna tatălui tău. Copilul nu se mai putu opri şi întrebă pe mă-sa: — De unde şi pînă unde, mamă, îmi este acesta tată? Tu niciodată nu mi-ai spus că am tată. — Aşa este, fătul meu, nu ţi-am spus, pentru că nu era trebuinţa, ca să nu mai suferi şi tu amarul cît am suferit eu. Astăzi cînd este trebuinţa, iată că îţi spui. Copilul ascultă şi de astă dată pe mă-sa, se duse de ridică mina tatălui său. A doua zi, împăratul povesti cum s-a întîmplat de a 240 rătăcit p-acolo şi ce căuta. Apoi uitîndu-se mai cu băgare de seamă la împărăteasa, o cunoscu că ea este cea căutată, numai se miră cum de ea are mîini, pe cînd el o ştia fără de mîini. O întrebă şi ea îi spuse toată întîmplarea. Se bucurară şi 245 dară mărire lui Dumnezeu că s-au mai întîlnit încă o dată. Atunci împăratul îşi îmbrăţişe copilul şi se gătiră cu toţii să plece la împărăţia lor. Cînd fură să iasă din casă, se arătă iarăşi fata cea mare ce-i întîmpinase la venire, şi le zise: 250 — Cale bună, soţi credincioşi. Ş: să nu uiţi,Făt-Frumos, darul ce ai dobîndit cînd ai fost scăpat de la înecare. Atunci îşi aduse aminte şi împărăteasa, căci ea de atunci şi uitase, şi spuse fiului său. Apoi cu toţii se întoarse la palaturile împărăţiei lor. 265 Credincerul împăratului află de la rob ce dar are fiul împăratului. Acum el, nu era destul că scăpase pînă aci de nu păţise nimic, nu era destul mişelia ce făcuse, acum îşi puse în gînd cim să facă să ia şi darul copilului, cu gînd că atunci nu se va mai putea descoperi necredinţa lui, se luă cu bini-260 şorul pe lîngă copil şi-l tot viclenea. într-o zi cînd se aflau ei amîndoi prin grădină, credincerul zise băieţandrului: — De ce nu zici să se facă acum nişte palaturi frumoase în mijlocul mării, şi noi să fim în ele? 265 Băiatul, nevinovat, zise şi îndată se şi făcu. Apoi îi mai zise: — De ce nu zici să vie fata împăratului turcesc? Băiatul zise şi, cît ai zice „mei“, ea fu acolo. Acum credincerul adăugă: 270 — De ce nu-i zici să se îndrăgostească cu mine? — Nu zic, răspunse băiatul. Băiatul, fără să-şi dea seama de cuvintele sale, i-a venit aşa să grăiască. — Aşa! nu-i zici să se îndrăgostească cu mine? Apoi o 276 arunc în mare. — Fă ce vei voi, răspunse copilul. El, nemernicul, o şi aruncă în mare şi ea se înecă. Apoi linguşindu-se pe lîngă băiat, iar îl rugă: — De ce nu zici să vie fata împăratului rusesc? 431 280 285 290 295 800 805 810 815 820 432 Băiatul zise, şi fata veni. — De ce nu-i zici să se îndrăgostească cu mine? — Asta nu o pot zice. Era ceva la mijloc de nu putea băiatul să grăiască toate vorbele ce-1 punea procletul de credincer să spuie. — Aşa faci? Apoi o arunc în mare. — Voia la tine ca la vodă. Şi becisnicul de credincer o aruncă şi pe aceasta în mare şi se înecă şi ea. După ce mai trecu ce mai trecu, luă pe băiat cu şoşele, cu momele, şi iară se rugă: — De ce nu zici să vie fata împăratului nemţesc? Băiatul zise şi fata veni. Acuma credincerul lăsă pe băiat, şi se luă cu binele pe lingă fată, ca să nu păţească ca şi cu celelalte. într-o zi îi spuse fetei ce dar are băiatul, şi se vorbi cu dînsa cum să-l omoare, cum să-i scoată inima, şi cum s-o mănînce amîndoi, ca să dobîndească ei acel dar. însă mina lui Dumnezeu priveghea asupra băiatului, ca nici vîntul să nu mi-1 bată. Fata împăratului nemţesc, numai gîndindu-se la această mişelie, i se făcea părul măciucă în cap de groază. Ea se gîndea: „Cum să omor eu o aşa bunătate de flăcăiandru, el nu mi-a făcut nimic, ba încă mă poate scoate şi pe mine din rnîna astei iezme fără suflet“. Şi găsind vreme cu prilej, se alătură de băiat şi pe subt ascuns îi zise: — Do ce nu gîndeşti tu acuma să fim lingă mă-ta? — Ba mă gîndesc, răspunse băiatul. Şi, cum gîndi, se şi pomeniră cu toţii lingă muma băiatului, fără să se arate cine sunt ei. Tată-său, de bucurie că i-a venit musafiri neaşteptaţi, făcu un mare ospăţ, la care chemă pe toţi vecinii împăraţi. Flăcăiandrul începuse a simţi că-i tîcîie inima cînd se da pe lingă fata împăratului nemţesc şi priimi să o slujească la masă. El crescuse acum şi se făcuse aşa de frumos, de-ţi era drag să-l priveşti şi ochii de la el să nu-i mai iei. Cînd fu ospăţul, el aducea cele de trebuinţă îmbrăcat cu o cămaşă cu mînecile largi, de i se vedea mîinile albe ca caşul pînă în coate şi cu doi trandafiri la pălărie. Cind zîmbea el, zîmbea şi soarele. împăratul turcesc şi împăratul rusesc şedeau la masă trişti. Cum văzu însă pe Făt-Frumos zîmbitor şi cu tranda- •25 •80 835 • 40 •45 •50 MO firi la pălărie, le mai veni şi lor niţică faţă şi inima li se bucură. Ei cerură de la Făt-Frumos cîte un trandafir. Flăcăul numaidecît îşi luă pălăria din cap, să duse la dînşii şi îi rugă să-şi aleagă care le place. Fiecare şi-a ales cîte unul. Apoi le zise: — Din aceste flori să se facă fetele ce s-au înecat şi să poftească şi ele la masă. Şi îndată, ca din senin, se pomeniră mesenii cu fetele împăratului turcesc şi împăratului rusesc că vin la masă. Bucuria ce simţiră părinţii lor cînd le văzură nu se poate spune. Iar mesenii se dete chefului. Muma băiatului murea şi învia de bucurie că-şi cunoscu copilaşul. Fata împăratului nemţesc spuse toată şiritenia, cum curgea firul pricinei cu credincerul. Apoi, chemat fiind la judecată credincerul, el mărturisi că împăratul tat-al fetei l-a măglisit prin bani şi fel de fel dc daruri, ca să facă ceea ce a făcut. Şi chemând şi pe acest ticălos de împărat la judecată, tot sfatul găsi că sunt vrednici de grea osîndă. Tot atunci s-a descoperit şi muma băiatului a cui fată este şi tot ce a păţit după urma tatălui său. Atunci flăcăul ridică glasul şi grăi: — Acel tată fără suflet, fără frică de Dumnezeu şi fără ruşine de oameni, urs să se facă. Şi îndată, ca printr-o minune, urs se şi făcu, şi începu să mormăie. Apoi cuvîntă: — Acel credincer, vînzător de domnul său, căruia îi mînca pîinea, ogar să se facă. Şi îndată, cît ai clipi din ochi, ogar se făcu şi începu a lătra. Şi d-atunci, măre, a rămas de ogarul latră pe urs, dar la el nu se dă. Iar eu privind cu ochii bleojdiţi de mirare la cele ce se întîmplase. Mă uitasem cu gura căscată, şi mi-o astupară c-o prună uscată. Şi încălecai pe-o lingură scurtă. Mai mincinos e cine nu ascultă, '.34 CEI TREI FRAŢI SĂRACI A fost odată ca niciodată etc. A fost odată trei fraţi. Şi nerămîindu-le nimic de la-părinţi, fiindcă şi ei fuseseră săraci, au plecat în lume ca 5 să se căpătuiască. Mergînd pe drum şi ajungînd la un loc unde li se făcea calea în cruci, hotărîră să facă popas. Cel mai mic zise: — Iată, fraţilor, suntem rupţi de osteneală şi pocîltiţi de foame, aidem la fîntîna ce se vede în răscruci, să mîncăm 10 şi să ne odihnim niţel. — Aş! Să nu ne punem la răspîntie, că trec oameni-mulţi, zise cel mijlociu. — Fugi d-acolo! răspunse cel mai mare; cum să stăm noi la fîntînă să îmbucăm cîte ceva, căci n-avem noi din destul,. 15 dară de va mai trece niscai călători şi se va abate să ne ceară şi ei? — Ce staţi de vorbiţi, fraţilor? Nu va trece nimeni, şi chiar de va trece cineva şi va năzui la noi, de acolo de unde e, de unde nu e, i-om da şi lui o cojiţă uscată, să o 20 moaie şi el în apă cum facem şi noi. Se învoiră cu toţii şi poposiră acolo. Stînd ei şi mîncînd şi povestind, iaca se pomenesc cu un unchiaş că se abate pe la ei. — N-aveţi, nepoţilor, vro coaje de pîine să-mi daţi 25 şi mie? îi întrebă moşul, că uite, sunt călător şi lihnit de foame. 434 — N-avem, moşule, pentru noi, dară încămite să mai dăm şi la ăi călători, răspunse fratele cel mai mare. — Apoi, de, moşicule, nici noi n-avem, dară de acolo 80 de unde o fi, de unde n-o fi, ia şi d-ta de mănîncă, zise fratele cel mai mic. Şi mineará cu toţii, şi plecară iarăşi cu toţii la drum. Mergînd ei aşa şi povestind cite nagode toate, veselin-du-se, deodată stătu moşul în cale şi îi întrebă: 86 — Ce aţi vrea să aveţi, flăcăilor? — Eu aş vrea să am, răspunse fratele cel marc, o vie îa marginea unui drum, şi cui o trece pe acolo să-i dau struguri să mănînce, şi o bărdăcuţă de must să bea. — Eu aş vrea să am, răspunse şi fratele cel mijlociu, 40 o turmă de oi, şi să pui tîrla Ia marginea drumului; cui o trece pe acolo, să-i dau lapte şi brînză, iară pe la soroace, să tai şi cîte un miel. Şi răspunzînd şi fratele cel mic, grăi: — Ei voiesc să mă însor, să iau o fată gînd la gînd, 46 adică ce-oi gîndi eu să gîndească şi dînsa; şi să facem o casă la capul unui pod peste o gîrlă, şi pe oricine va trece pe acolo, să-l spălăm şi să-l îmbăiem, să-l punem la căldură, şi să-i dăm şi de mineare. — în mare grijă mă băgaşi, măi băiete, îi rosti şi un-80 chiaşul. Şi tot aşa mergînd ei şi vorbind, ajunseră pînă într-un loc mărăcinos, unde moşul dete cu băţul în care se răzima, şi îndată se făcu o vie lucrată şi curată de-ţi rîdea inima uitîndu-te la ea. Apoi luă de mînă pe fratele cel mare, i-o 85 arătă şi-i zise: — Asta ţi-e via; stăpîneşte-o sănătos. Fratele cel mare nu mai putea de bucurie. Mulţumi un-chiaşului de bunătate şi rămase acolo. Ceilalţi plecară cu toţii împreună. Mai merseră ce mer-80 seră şi ajungînd la un loc cu pietriş, dete iarăşi cu băţul, şi se făcu o turmă de oi grase, lînoase şi lăptoase. Şi arătîn-du-i-le fratelui celui mijlociu, grăi: —• Rămîi stăpîn pe ele, băiete. El rămase locului, după ce mulţumi unchiaşului. 86 Iară acesta cu fratele cel mai mic plecară mai departe, în cale îi rosti şi lui: —- De, băiete, ce să facem noi acum? Unde să găsim noi gînd la gînd? Totuşi vom afla-o noi; dară cam cu greu, şi cu depărtare. 34* 435 70 Şi merseră, şimerseră, pînă ce ajunseră drept Ia ceea ce? căutau ei, căci moşul ştia unde se află fată pe cum cerea flăcăul. Cum intrară în casă, văzură că alţii veniseră acolo în peţit şi se puseră la masă. Moşul se rugă să-i lase şi pe 75 dînşii a prinzi cu toţii împreună. Gazda îi priimi. Pe cînd mîncau, din una din alta se dară în vorbă. Şi ştii că vorba, vorbă aduce. Spuse şi moşul că a plecat să-şi însoare băiatul. — Ai nimerit cam tîrziu, moşicule, zise logodnicul care-80 venise mai întîi. — Fie şi tîrziu, numai să nu vie cineva în sec. — Noi am şi aşezat cu fata, rosti logodnicul. — Noi ne vom ruga de gazdă să ne priimească să mînem şi noi aici astă-seară, şi pentru care din doi flăcăii se va face- 85 vreo arătare, a aceluia să fie fata. — Cu dragă inimă v-aş priimi, răspunse gazda; dară vezi bine, moşicule, că n-am loc unde să vă căpătuiesc pe toţi. — Nu te teme, nepoate, mai grăi moşul. Noi ne gbe-muim într-un colţişor, fără să aducem nici o stinghereală.. 90 Priimi gazda şi-i ospătă pe toţi. Seara se învoiră ca amîndoi logodnicii să înfigă cîte un toiag în pămînt, şi al cui va fi de dimineaţă înfrunzit, acela să ia fata. Flăcăul ce venise mai-nainte săpă o groapă şi puse un toiag pe care îl tăie dintr-un pom, căci nu putu altfel, fiind pămîntul 96 foarte uscat; înfipse şi fratele cel mai mic ce venise cu unchiaşul toiagul în care se sprijinea moşul, însă numai cu mîna, fiindcă al lui intră mai lesne, ca unul ce şi toiagul era destul de uscat. Apoi se culcară. Cînd se sculară a doua zi, deteră fuga afară să vaza 100 toiegele. Se minunară toţi cînd li se arătă că toiagul logodnicului ce venise mai întîi înţelenise aşa cum îl pusese de cu seară, iară al băiatului ce venise cu moşul nu numai că înfrunzise, dară şi înflorise. Se mai mirară o toană cînd se. încredinţară că acest toiag este de alun. 105 Atunci moşul zise logodnicului ce venise mai întîi: — Pînă nu te vei vedea cununat, băiete, să nu te crezi însurat. Să ţii minte vorba mea, şi să nu te făleşti înainte de izbîndă. Acel logodnic se întoarse deşert, căci acum şi fata mai 110 bine voi să ia pe flăcăul ce venise cu moşul decît pe dînsul. 436 Făcură nunta şi apoi moşul îi duse la un cap de pod, şi le rostui şi lor acolo un coprins după pofta inimii băiatului. Şi, plecînd unchiaşul într-ale sale, le zise: — Stăpîniţi sănătoşi, băieţi, şi sa vă fiţi îngăduitori 116 unul altuia. Trecuse doi ani la mijloc. Moşul, mai luă un prieten d-ai lui şi veni să vază pe cei trei fraţi, ce fac ei? Ţinu-se de cuvînt? Merse întîi la fratele cel mare, şi trase la dînsul. 120 — Bună ziua, nepoate, îi ziseră unchieşii. — Mulţumim d-voastră, călătorilor. Pasămite el nu-i cunoştea; căci unchiaşul ce îi făcuse bine se schimbase cu totul la faţă şi la ţoale. — N-ai avea mă, nepoate, niţel vin, ori niscai stru-126 guri ceva, să ne dai şi nouă, că uite suntem stătuţi de drum? — Apoi, de, moşule, cînd a-şi sta să dau la toţi dru-maşii, nu s-ar alege nimic de munca mea. — Bine, nepoate, răspunse moşul. Dacă este aşa să ră-180 mîie iarăşi crîng şi mărăcini, precum a fost. Şi îndată via pieri ca o nălucă. Atunci văzu şi fratele cel mare greşeala ce făcuse; dară n-avu ce face, căci aşa le fusese cuvîntul, să dea la călătorii ce vor năzui la dînsul. încrucişe şi el mîinile şi începu a fluiera a pagubă. 186 Moşul nu mai zise nici două boabe legănate, ci plecă înainte. Ajungînd şi la fratele cel mijlociu îi cerură şi lui ceva de mîncare. Nici el nu-i cunoscu, şi le răspunse: 140 — De, tătuţilor, cînd oi caia tutulor drumeţilor, aş rămînea cu degetul în gură, şi tot n-aş putea mulţumi pe toţi. — Bine, nepoate, din nimic a venit, nimic să se facă, zise unchiaşul şi ameninţă cu toiegeîul asupra tîrlei, şi 145 într-o clipă se făcu pietriş, precum fusese şi mai-nainte de parcă nu fusese zdravănă. Ciobanul rămase cu ochii bleojdiţi şi cu inima înfrînta de mîhnire. Iară unchieşii, fără a mai zice nici bleau, îşi cătară de drum şi merseră, şi merseră, pînă ce ajunseră şi la 160 fratele cel mic. Pînă a nu sosi la pod, unde dete Dumnezeu o ploaie mare şi o răceală de clănţănea dinţii în gură la oameni, şi se făcu un n oroci de se-nomolea cine umbla pe cîmp. Apoi 437 dete un soare cald şi un vîntişor de sbici cărarea oleacă. 155 Şi aşa plini de noroi şi uzi pînă la piele, ajunseră unchieşii la un căpătâi de pod. Fratele cel mic cît fu vremea rea de credeai că o să potopească Dumnezeu pămîntul, el şezuse la capătul podului de pîndă, ca să vază să nu treacă vrun călător, fără să-l 160 găzduiască şi să nu-1 cerceteze dacă are trebuinţă de ceva. Iară după ce dete soarele, se dete şi el niţel şi adormi. Soţia lui se pusese la celălalt cap de pod şi pîndea şi ea acolo. Cum ajunseră unchieşii şi-l văzu pe el dormind, trecu 165 pe lingă dînsul binişor şi înainta spre a trece podul. Soţia lui îi văzu, şi îndată începu a striga la dînsul. El se pomeni în chiotele femeii şi odată sări drept în sus. Şi văzînd pe unchieşi, dete fuga la dînşii, se rugă de iertare că nu-i simţi cînd trecuse, îi luă, îi duse în casă, puse de le spălă ţoalele, 170 îi îmbăie frumuşel şi le dete altă îmbrăcăminte uscată şi curată. Apoi le puse masa şi şezură cu toţii să mănînce. Pe cînd se ospătau, unul din unchieşi deschise vorba: — Nu te îngreuiezi, nepoate, cu atîta sîrguinţă ce-ţi dai cu primirea de oaspeţi? 175 — Apoi de, tătuţule, n-am de ce să mă îngreuiez. Tot ce vezi aici nu este al meu. In dar a venit, în dar dau şi eu. Şi apoi omul de omenie este dator să se ţie de cuvînt. Aşa m-am făgăduit să fac şi aşa voi face pînă ce voi putea. Urmînd astfel văz că darul lui Dumnezeu este în casa mea. 180 Belşug şi berechet de voie. Şi călătorul nu se duce deşert de la noi. — Dară, toate bune. însă s-ar putea ca unii călători să se întinză a cere şi ce nu poţi să dai. — Poate să ceara din tot ceea ce vede la noi cu ochii, 185 căci, îţi mai spusei, nimic nu este al meu. în vremea aceasta iată că vine în casă d-a buşele un copilaş grăsun şi frumuşel de-ţi rîdea ochii cînd te uitai la el. Acesta era copilaşul, întîiul lor născut. Unehiaşul cu pricina, carele şi de astă dată se schimbase 190 la faţă, fără să-l cunoască cineva, ori să bănuiască măcar că ar fi fost el care făcuse bine celor trei fraţi, zise: — Nepoate, eu aşi pofti niţică friptură din copilul ăsta al vostru. Cînd auziră una ca asta amîndoi soţii îşi aruncară ochii 196 unul la altul, se întîlniră şi se umplură de lacrămi. Iară femeia zise: 438 Bărbate, să nu se zică de neştine că ce a poftit din-casa noastră nu i s-a dat; ne-am făgăduit înaintea lui Dumnezeu să dăm tot pînă la cămaşe oaspeţilor noştri, să dăm şi 200 trup din trupul nostru,pentru ca să nu rămîie jos cuvîntul ce-am dat şi să ne ruşineze Dumnezeu cînd ne va lua socoteala de faptele noastre, fie numele lui lăudat. — Aşa eram să zic şi eu, femeie. îmi pare bine că suntem gînd la gînd. 206 Unchiaşul se înduioşi, văzînd îngăduinţa lor, inima: cea bună şi statornicia cugetelor lor de a mulţumi cu desă-vîrşire pe oaspeţii ce priimesc spre a-i găzdui. El le zise: — Văz că cuptorul vostru este destul de cald. Lăsaţi că mă duc eu să bag copilul să se frigă. 210 Şi fără a mai aştepta cuvînt din gura lor, se scoală de la masă unchiaşul, ia copilul, se duce cu dînsul şi, suflînd în cuptor, îl băgă acolo şi veni apoi la masă. După ce mai trecu ce trecu, unchiaşul zise: — Femeie, du-te de scoate copilul din cuptor. 216 Cînd se duse muma copilului cu inima zdrobită, dară cu gîndul că nu şi-a călcat cuvîntul dat lui Dumnezeu, se sperie ce văzu cînd trase capacul de la cuptor. Copilaşul ei era viu, nevătămat, cuptorul rece, şi o femeie care strălucea ca soarele îl mîngîia. Şi neputînd ţine ochii ţintă la cuptor, 220 căci o orbise lucoarea, pe dibuite, îşi luă copilaşul în braţe mai frumos decît fusese mai-nainte şi îl aduse Ia masă. Înmărmuri şi bărbatu-său cînd îl văzu. Tocmai se sculase unchieşii de la masă. Cel mai bătrîn le zise, după ce îşi luară toiegele în mînă şi erau gata de 226 călătorie: — Voi sunteţi oameni de omenie, vă uniţi în gînduri şi în cugete. V-aţi ţinut de vorbă, veţi fi fericiţi. Daţi, daţi mereu ca şi Cel de sus să vă dea necontenit. Rămîneţi cu bine! 280 Şi plecară. Pasămite erau Dumnezeu cu Sîntul Petru. Se uitară mult după dînşii cei doi soţi cu copilul în braţe, şi vedeau bine că unchieşii, deşi mergeau, dară nu atingeau pămîntul cîtuşi de cît. Şi aşa mergînd, odată veni un nor şi li ridică pe amîndoi în slava cerului. Iară ei rămaseră şi 235 se bucurară în pace de toate darurile ce priimiseră pentru milostenia lor. 5 10 16 20 26 440 UN DIAVOL, CA NEALŢII A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un cioban; şi el avea cîteva oiţe, ce agonisise după o slugărie de nu ştiu cîţi ani. Era, cum am zice, tocmai eînd să lege şi el gura pînzei. De învărat, îşi învără el, biet, oiţele; dară dînd iarna peste dînsul, şi o iarnă grea, d-alea uscatele şi cu geruială mare, p-aci, p-aci era să o paţă. Nutreţul, ce bruma putuse şi el să adune, începu a se isprăvi; şi mai era mult pînă în primăvară; abia pusese mîna pe Bobotează. Hotărî dar să-şi mai scoată ale oiţe pe cîmp să mai ciupească ici, colea, ale firicele de iarbă uscată ce se mai putea găsi rămase. Aşa îmi şi făcu. Cînd într-o zi, fiind cu oiţele pe cîmp, unde vede, măre, un lup cît toate zilele de mare, cu nişte ochi zgîiţi sclipind ca luceferii şi cu o limbă scoasă ce atîrna într-o parte, viind asupra lui ca un turbat, şi lihnit de foame. Ciobanul, nici una, nici alta, începu a striga: — Uite, mă! Lupu, mă! Uideo! O! Şiau, Grivei; pe el, Butufei! Uideo! Lupu, mă! Lupul cum auzi aceste huiduieli grozave, o dată se opri, şi fiindcă văzu şi pe cioban arătîndu-i caţa lui cea groaznică, o luă la sănătoasa înapoi, şi p-aci ţi-e drumul. Ciobanul, daca văzu că scăpă aşa ieftin, nu se mai luă după lup, ci îl lăsă în voia Domnului să se ducă nouă cu a brînzei. Cînd, odată se pomeneşte lîngă dînsul cu un om, şi de sub căciulă îi ieşea vîrfurile a doua corniţe. — Iţi mulţumesc, fîrtate, că m-ai scăpat de jigodia aia 80 de lup, că era să mă sfîşie. — Cum? După d-ta alerga lupul pe care îl huiduii? — După mine. — Dară d-ta unde erai, că eu nu te-am văzut? Eu am crezut că vine să se dea la bietele mele oiţe. 86 — D-ta nu m-ai văzut; dară lupul mă vedea şi mă luase în goană. De nu erai d-ta, mă mînca lupul, căci stătusem de osteneală. — Are haz lucrul ăsta. — Are, da. Ce bine vrei să-ţi fac şi eu pentru binele 40 ce şi tu mi-ai făcut? — Ce bine să-mi faci, neiculiţă? Iaca, eu mă mulţumesc pe ce mi-a dat Dumnezeu, după munca mea, şi atîta tot. Dară pare-mi-se că eşti Necuratul, cu corniţele alea pe cap. — Zi-mi Necuratul, zi-mi drac, zi-mi cum vei pofti. 46 Un lucru trebuie să ştii. îţi sunt datornicul tău cu viaţa. Cînd vei fi vrodată în vro mare nevoie, adu-ţi aminte că ai scos pe cineva din gura unui lup flămînd, l-ai mîntuit, şi gîndeşte-te la mine, că într-o clipeală de ochi atunci şi eu sunt la tine. Eu mă numesc fratele Amvrosie. 60 Z ise şi pieri ca o nălucă. Păsămite diavolul ieşise din apă; căci la Bobotează, cînd moaie crucile în apă, toţi dracii ies din ape şi rătăcesc pe cîmp, pînă ce trece sînţirea apelor. Şi nimeni nu-i văd, afară de lupi, cari se iau după dînşii, şi unde îi ajunge, acolo 66 le şi varsă maţele. Ciobanul, biet, rămase ca năuc; se uita în toate părţile ca un zăpăuc; căci el ştia că vorbeşte cu cineva pe care îi vedea, şi acum deodată ia-1 de unde nu e. Nu vedea împrejurul lui nici urmă de făptură omenească. 00 După ce fluieră de două, trei ori d-o aşa minune şi-şi făcu o cruce mare, prinse a-şi mina oile către casă. Nu spuse nimănui de astă întâmplare; căci îi era să n-ajungă de rîsul satului, care poate nu l-ar fi crezut. Şi fiindcă era om harnic, îi mergea treaba strună. Şi 66 mai trecu ce mai trecu şi, găsind o creştină a lui Dumnezeu, se şi însura. Vezi dumneata, ei se îngăduiau, şi căsătoria le merse bine. După cîtăva vreme, dobîndiră şi un copilaş. Şi aşa, ducând ei viaţă ticnită, deodată auzi că a intrat tătarii în ţară. Se băjănări satul unde trăiau ei, de nu mai 441 70 rămase nici pui de om într-însul. Ciobanul nu rămase nici el mai pe urmă. După ce-şi duse muierea, copilul şi tot avutul în munţi, se întoarse să vază ce mai hala-bala este prin sat. Cînd, iată o ceată de tătari dete preste el, şi-l luară rob. 75 Mult prăpăd făcură atunci tătarii în ţară: tăiau, jăfuiau, pîrjoleau şi jecmăneau, pînă ce prinseră de veste cei de la ţeft. Iară daca se porniră asupra lor oastea cea alcătuită numai de pui de românaşi, care veneau, neiculiţă, ca zmeii, îi împrăştiară ca pe nişte lichele. Totuşi ciobanul rămase rob 80 şi-l duseră la Crîm. Acolo îl puseră tătarii la fel de fel de slujbe grele. Mîncare îi dau pe sponci, iară chinuri şi bătăi de voie! Bietul cioban răbda în piele, că n-avea încotro. Nădejdea lui era la Dumnezeu, ca doar şi-o face vreo minune cu dînsul 85 să-l scape de robie. Timpul trecea şi bietul cioban argăţea ca un rob, fără ca să i se mai îndulcească traiul. Muncea, biet, muncă jidovească şi repaos nu mai avea. După ce trecu vro cîţiva ani, într-una din zile îl prinse o jale, de să ferească Dumnezeu, 00 gîndindu-se acasă, la nevastă şi la copilaş, şi la traiul său cel ticnit, şi-l podidi plînsul. El, pasămite, uitase că făcuse bine unui drac, şi că acesta îi făgăduise să-l scape de o mare belea. El tot gîndindu-se la munca tinereţelor sale, la agoni-05 seala lui, se gîndi, vezi bine, şi la necazurile şi greutăţile cu care îşi înmulţise turma de oi, şi atunci îşi aduse aminte şi de binele ce făcuse fratelui Amvrosie şi începu să rîză, şi zise: — Ia te uită, mă, cum uitai eu? Dar unde o fi fratele 100 Amvrosie acum? N-apucă să-şi sîîrşească vorba şi odată se pomeni cu cineva lingă dînsul, care îi zise: — Te-ai gîndit la mine; eşti în necaz, am venit să te scap. 105 — Nu glumeşti? — Nici glumă, nici nimic. Nu mă cunoşti? — Ba te cunosc. Nu eşti tu acela care mi-ai spus că te-am scăpat din gura lupului? Cela cu corniţele ieşite din căciulă, căruia i-am zis că seamănă a drac? 110 — Tocmai acela. Ce vrei de la mine? — Să mă scapi de la robie, daca poţi. 442 — Mai e vorbă? Pot, vezi bine; încalecă pe coada mea şi te ţine bine de mine, luîndu-mă în braţe pe dinapoi. Şi îndată îşi ridică diavolul coada, iară ciobanul încă- 115 lecă pe dînsa şi se ţinu bine, strîngînd pe dracul în braţe, de credeai că o să-l năbuşească. Diavolul o dată se urcă cu dînsul pînă în slava cerului, apoi, cît ai zice „mei“, se coborî cu dînsul pînă în fundul mării. 120 Se se prăpădească bietul cioban! Cînd ieşi din fundul mării, p-aci, p-aci era să-şi dea sufletul; căci mai, mai, îl înecase apa ceea sărată. Scutură din cap, îşi trase sufletul cu sete, dară de lăsat nu se lăsa de trupul diavolului. — Ei, cum ţi s-a părut prin fundul mării? îl întrebă fra- 126 tele Amvrosie. — Cum să mi se pară? Eram ca pierdut. — Tot aşa eram şi eu cînd m-ai scăpat din goana lupului. Tu m-ai scăpat pe mine de la moarte. Trebuia şi eu să fac ca să te scap pe tine de la moarte. Eu voi să-mi plătesc,. 130 pînă într-una, datoria. — Bine, fie! Aidem acasă acum. — Mai întîi să te ospătez. Şi într-o clipă diavolul îl duse în nişte case gătite foarte frumos. Acolo descălică ciobanul. 135 Toate bune, toate frumoase. De un lucru nu se dom ir ea ciobanul. Prea era arşiţă mare; şi întrebă pe drac, unde se aflau. — La mine acasă, îi răspunse diavolul. — Dară de ce este atîta zăduf? 140 — Vezi că această casă este aşezată tocmai, tocmai sub iad; atîta cusur are casa; dar încolo nu este aşa că este bună? — Bine o fi; dară mai bine mi-ar fi să fiu la casa cui mă are. Răsuflu mai în voie pe lumea noastră cea albă. Aici parcă tot ceaţă şi negură este. 146 — Vei merge şi la casa ta; dară mai întîi să tragem o mîncare d-alea înfricoşatele. Şi diavolul se-ntorcea numai într-un călcîi, alergînd In sus şi în jos, şi pregăti o masă împărătească. După ce pofti pe cioban, şi acesta se puse la masă, începu a aduce fel de 150 fel de bucate. Nu ştia bietul cioban din care să ia mai întîi, căci mirosul bucatelor îl apuca de nas. Privirile lui însă se opri mai cu seamă asupra tutulor felurilor de poame ce erau întinse; pe masă. Luă şi el cu cumpăt din toate, zicînd: 445. 155 — Da bine trăiţi voi aci, mă, sub iad! — D-apoi cum socoteşti tu, mă? Avem bilşug de toate. Un lucru ne cam aduce nemulţumire. Avem locaşuri multe, precum vezi, însă ne lipsesc suflete. Ne punem noi şi-n cap şi-n coadă ca să înmulţim locuitorii, dar geaba, loc tot este 160 mult. — Aşa o fi; ia mai spune-mi mie, ce drăcie mai este şi asta ce văd la voi? Masa voastră este încărcată ca la domni şi împăraţi; poame şi bucate de voie; nu văz însă holde deloc; iară pomii, ce bruma zăresc pe ici, pe colea, par a fi 165 uscaţi; nici tu frunză, nici tu muguri; numai nişte crăci parc-ar fi pîrjolite. — Nici n-avem trebuinţă noi d-alde astea. Şi dacă vezi tu la noi atîta bilşug, el ne vine aşa mură-n gură, cum îi ziceţi voi. Mai toate pomenile ce le faceţi voi pentru sufle- 170 tele răposaţilor, ne vin nouă; căci cei ce le fac, nu le fac cu toată inima. Ei de trufie le fac. Cu un gînd dă, şi cu zece le hulesc. Şi apoi ştii tu că fudulia este partea noastră, şi cei stăpîniţi de fudulie ai noştri sunt. — Toate ca toate; dar ştii tu, mă? Mi-e dor d-acasă. 175 — Tiu! Bată-te să te bată! Uitasem de una ca asta, cu întrebările tale. Tocmai e timpul să mergem; căci muierea ta, urîndu-i-se tot aşteptîndu-te, şi nemainădăjduind să te vază întorcîndu-te, a găsit să se mărite şi azi se face logodna. — Aide mai iute, aşa te rog! 180 — Aidem, că tocmai se înserează. Şi încălecînd pe coada diavolului, ca de la rînd, zbură dracul cu dînsul şi se opri de marginea satului de unde era ciobanul. Cînd se văzu el în satul lui, ciobanul voi să se ducă în- 185 tr-un suflet la colibă să-şi vază nevasta şi copilaşul. Diavolul îl apucă de mînică şi-l opri. — O! o! stăi, că nu merge treaba aşa, băiete. — E, dar cum? — Cine se pripeşte se pîrleşte. Mai domol, mai domol, 190 ia-te după mine şi să nu zici nici cîrc! lasă că pui eu la cale toate după rînduială. Tăcu ciobanul mîlcă, şi se luă după diavol. Acesta merse binişor, pîş! pîş! intră în celar şi statură acolo. După ce se logodi muierea ciobanului cu logodnicul său, 195 se puseră la masă cu naşul şi cu alde peţitorii. Cînd începură a se chefui, ciobanul, biet, nemaiputînd răbda, voi să intre la dînşii. 444 — O! O! stăi, că nu merge treaba aşa, îi zise dracul, ţiindu-1 de mînecă. 200 — Da nu vezi, mă, că s-au logodit, şi acum s-au pus pe chef! — Ba văz. Dară lasă că îi regulez eu. Atunci dracul îşi vîrî coada între ei. Naşul uită că muierea ciobanului are să-i fie fină, şi o ciupi cam pe furiş. Logod-205 nicul băgă de seamă, se turbură de mînie, şi unde mi-ţi cîrpi o palmă naşului, de credeai că a venit de la ciuperci. Şi din asta unde mi se încinse o zarvă şi o gîlceavă, de nu le mai da nici dracul de căpătîi. Şi unde mi se încăierară, şi unde mi se încîlciră de păr, de socoteai că se făcură una 310 cu pămîntul. Pîrcălabul satului veni numaidecît şi-i duse pe amîndoi la gherlă. Iară biata femeie a ciobanului începu a mi se boci şi a se văicăra, de să-i plîngi de milă. Ea îşi aduse aminte de traiul cel ticnic ce avusese cu ciobanul, şi acum îl jalea că 215 nici pe dînsul nu-1 mai are, nici pe cesta cu care se logodise. — Acum e timpul sa intri, zise diavolul către cioban. Acesta nu aşteptă să-i zică de două ori. Şi intrînd în casă la nevastă-sa, cu dragoste şi cu inimă veselă, îi dete 220 bună-vremea. Biata femeie a ciobanului, cum îşi văzu bărbăţelu! dinainte, nu mai putu de bucurie, şi da mărire lui Dumnezeu că a învrednicit-o să ajungă a-1 mai îmbrăţişa o dată. Ciobanul îşi luă copilaşul în braţe şi ochii îi lăcrămară 225 de veselie. Şi fiind masa pusă, se aşezară şi chefuiră, cu drac cu tot, pînă despre ziuă. Cînd fu către cîntatul cocoşilor, dracul se sculă de la masă şi zise: — Eu mă duc acum, căci mă strînge în chingi. Nu 230 mai pot să rămîi. Să şti că m-am plătit de datorie. Să ne vedem sănătoşi. — Ba să te duci în smîrcuriîe mărilor! îi răspunse ciobanul. Şi rămîind singură această pereche credincioasă şi dor-235 nică, trăiră o viaţă îngăduitoare şi liniştită pînă la adinei bătrîneţe. IOVIŢĂ, FĂT-FRUMOS A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Ei n-avuse parte de cele trei fiice ale lor, căci li le răpise nişte zmei. 5 Nu se poate spune mîhnirea ce avu acest împărat cînd auzi de prăpădul copilelor sale. Ridică oaste mare şi purcese să bată pe zmei, ca să-şi ia fetele înapoi. Iară dacă ajunse pînă la marginea ţărei sale, chip nu era să înceapă bătălia, căci îi despărţea o apă mare. Puse, deci, să se facă un pod 10 peste acea gîrlă. Lucră trei ierne şi trei vere, dară podul să se aşeze ba! Căci ceea ce se lucra ziua, noaptea venea dracii de zmei şi stricau tot. Ce să facă bietul împărat, căci i se frigea inima după copilele sale? Puse să se strige prin toată ţara că cine se va găsi să descopere pe nelegiuiţii 15 carii îi tot stricau podul şi chipul cu care va putea să-l înfiinţeze va dobîndi daruri împărăteşti. Nimeni nu se bizuia la aşa ceva. Făgăduiala împăratului se mai mări; dară cine să se însarcine cu slujba nu se găsi. Iară o babă chioară, şchioapă şi gîrbovă veni şi se arătă 20 împăratului, zicînd: — Mărite împărate, să-ţi ţie Dumnezeu zilele şi să-ţi fie faţa curată şi luminată! Tot mi-este mie viaţa o povară, mă voi duce să ispitesc şi să descopăr ceea ce măria-voastră doreşte să ştie. 25 — Daca vei izbuti, îi răspunse împăratul, cinste îm- părătească vei avea şi daruri care să te scape de nevoi şi de ticăloşia ce a căzut pe capul tău. 446 — Voi face pe dracul în patru, numai să-mi izbîndesc bărbăţelul pe care mi l-a răpus aceşti cîrcotaşi de zmei, încă 30 din tinereţe, şi ce o vrea Dumnezeu cu mine. — Du-mi-te cu bine, îi mai zise împăratul, şi Dumnezeu fie-ţi în ajutor! Rîse împăratul de semeţia babei. El nu credea să facă ea vro ispravă, mai cu seamă că atîţi viteji nu se încumese 35 a-i face această slujbă. Baba, şiontîc-şiontîc, se duse şi, pe furiş, se acunse într-o scorbură de copaci ce era p-acolo pîm prejur, pe unde ajunsese oastea împăratului de aşezase cîteva bîrne. Cu moarte în sîn şi sufletul ţiindu-i-se numai într-un 40 firicel de aţă, ea sta acolo şi tremura ca varga. Tot aştep-tînd, frica ei creştea. îi tîcîia inima de parcă sta să-i sară din piept. Şi la atîta ajunsese, încît îşi blestema ceasul cînd se semeţise a veni aci. Ar îi voit să fugă. Dară acum altă nevoie o pironi pe loc. îi era frică să nu dea peste dînsa 45 zmeii, căci o făcea una cu pămîntul. Cînd, ce să vezi dumneata? Unde auzi, măre, un urlet, o vîjietură şi un chiloman de glasuri, de îngheţa sîngele în om. Ea se făcu mitiitică într-un unghi şi lua aminte la toate mişcările şi vorbele zmeilor, căci zmeii erau care fă-50 ceau acel zgomot drăcesc. Dărîmară tot. Nu mai rămase nici un lemnişor în picioare. Apoi se adunară la sfat. Şi rîseră cu nişte hohote îngrozitoare, de ţi se ridica perii pe trup, şi-şi bătură joc de osteneala împăratului şi de neizbînda lui. Ziseră unii unele, 55 alţii altele, iară un drăcos de zmeu tînăr şi fără doxă la cap, muşcîndu-1 şarpele de inimă, se scăpă şi el de spuse: — Hei, măi fraţilor, zise către unul d-ai lor. Bine a zis cine a zis că pînă n-o arunca împăratul vrăjmaşul nostru năvodul să prinză mreana de aur, să o gătească şi să o dea 60 neveste-sei, împărătesei, să o mănînce, nici că am gîndul tatei că va putea întinde podul peste apa asta şi să vie să ne bată. — Ia taci, măi tontule şi flecarule, ce tot stai tu de vorbeşti; mare lichea ai mai fost, gură de cîrpă ce eşti! 85 îi răspunse acela către care se îndreptase cu vorba şi răstin-du-se la dînsul: Dară deva fi cineva primprejur care să te auză şi să te crează că o fi aşa, ce ne facem noi? — Dară cine cutează să se apropie de lucrul nostru? răspunse altul. Lasă băiatul în pace. 447 70 76 80 86 90 95 100 105 110 448 Şi ce e dreptul, nu ştiu cine ar fi putut să meargă la dînşii şi să se întoarcă teafăr! căci ei cînd vorbeau, hauian văile şi codrii. Toţi vorbeau deodată, cu nişte răcnete şi bolborositori de-ţi lua auzul. Biata babă, nu mai rămăsese inimă într-insa. P-acir p-aci era să se ducă dracului de pomană. Atîta frică ce păţi ea în noaptea aia nu păţise de cînd o făcuse mă-sa. în revărsat de zi, zmeii se duseră de unde veniseră. Baba sta ghemuită şi nu-i mai venea să iasă de unde se ascunsese.. I se tot părea că vede zmeii sfădindu-se între dînşii. O apucase vedeniile, sărmana de ea, de frică. Chiar după ce-şi veni în fire, i se tot nălucea zmei, certuri şi cîte nagode toate. în cele mai de pe urmă, îşi luă inima în dinţi şi ieşi. din scorbură. N-apuca să facă un pas şi se uita în toate părţile, nu care cumva să o vază zmeii şi să o facă chisă-liţă, una cu pămîntul. Şi iarăşi, şiontîc-şiontîc, veni pînă la împăratul, scă-pîndcu faţă curată. Spuse împăratului ce văzu şi ce auzi., împăratul îi dete avuţii şi o puse în cinste împărătească. Apoi, adunînd pe toţi năvodarii cei mai iscusiţi din ţară» îi puse să dea cu năvodul. Cum aruncară năvodul, pare că fu un făcut, pescuiră numaidecît mreana cea de aur. Luînd împăratul mreana, o găti însuşi cu mîinile lui şi o dete împărătesei, soţia lui, ca s-o mănînce. Aceasta», cum o mincă, simţi îndată a fi luat în pîntece. Mare le fu mirarea cînd văzură o astfel de minune. Atunci împăratul; amină bătălia şi se întoarse acasă. După nouă luni, unde îmi născu împărăteasa un prunc; ca un grăsun şi îi dete nume de Ioviţă, Făt-Frumos. Din rămăşiţele de la masa împărătesei apucase demîncă şi o căţea, şi fată şi ea trei căţeluşi, unul mai frumos decît altul. Creştea fiul împăratului într-un an cît creştea alţii în» trei. După ce se mai mări, îl puse la învăţătură şi numaidecît întrecu pre toţi proc-opsiţii din împărăţie; iară de viteaz era vai de lume! Cine putea să-i stea lui Împotrivă? Cine să se puie cu dînsul? Nimeni nu i se putea asemăna. Cînd se făcu de şasesprezece ani, întrebă el intr-o zi pe-mumă-sa de a mai avut fraţi. Mumă-sa îi spuse că a mai avut trei surori, dară că le-răpise zmeii. Cînd auzi el de una ca asta, se făcu leu paraleu, şi spuse că se duce să le scape de la robie. In deşert se împotrivi mă-sa ca să nu plece, căci îl va prăpădi zmeii, el fiind încă copilandru şi zmeii voinici în-115 cercaţi. în deşert rugăciuni, în deşert îi spuseră că mai era timp, căci nu vru să ştie de nimic, ci se pregăti de plecare. Daca văzură şi văzură că este peste poate de a-1 opri din drum, tată-său şi mumă-sa îi dară bani de cheltuială şi haine de primeneală şi îl lăsară să meargă unde l-o trage 120 pe el aţa; iară dînsul îşi luă clinii fătaţi de căţeaua ce mîn-case din rămăşiţurile ce căzuse din masa împărătesei şi plecă. Plînse tată-său, se tîngui mumă-sa cînd plecă el. Dară dînsul pare că nu-i vedea, nu-i auzea. Dete pinteni calului 125 şi pieri ca o nălucă din ochii părinţilor lui. Merse, merse, merse, şi iară merse. Merse mai multe zile, zi de vară pînă în seară, pînă ce ajunse la soru-sa cea mare. El mergea ca pe ciripie. Intră drept în curtea zmeului, unde întîlni pe soru-sa, şi o întrebă unde este zmeul. ISO Soru-sa, cum îl văzu, prinse milă de el. îl cunoscu după port că este om din împărăţia tatălui său, şi apoi parcă îi zicea inima ceva. Vezi că, măre, sîngele apă nu se face. Pînă a nu întreba de părinţi, ea îi zise speriată: — Fugi, fugi mai iute, vai de mine, şi te ascunde undeva, 135 să nu dea zmeul peste tine, că se face prăpăd mare. — Au doară de florile mărului socoteşti că am venit eu p-aici? Unde este el acum? — S-a dus d-azi-dimineaţă la vînătoare şi acum îl aştept cu masa pusă. 140 N-apucă să sfîrşească bine vorbele şi se auzi un şuierat şi un tropot de cal. Venea, măre, spurcatul de zmeu ca un balaur turbat. în pragul porţii îl întîmpină şi Ioviţă. Cum îl văzu zmeul, îl cunoscu şi păli. Se vede că ştia el ce ştia. Şi cum. 145 sta Ioviţă ţanţoş şi înfipt, zmeul pricepu că nu mai era loc de joc. Atunci îi zise: — Cum vrei, Ioviţă Făt-Frumos să ne batem? în săbii să ne tăiem, în arcuri să ne săgetăm, în suliţi să ne împungem,, ori în luptă să ne luptăm? 150 — Ba în luptă, că e mai dreaptă şi mai sîntă, răspunse Ioviţă. Se apucară Ia luptă. Şi se luptară, şi se luptară, de socoteai că o să se cufunde pămîntul sub dînşii. Cînd aducea zmeul pe Ioviţă, cînd Ioviţă aducea pe zmeu, şi nu se puteau 155 dovedi. 449 35 — Opere, voi. I — Petre Ispiresou Aşa se luptară pînă către amurgul serii. Văzînd lovită 'că timpul trece, şi ca să nu-i fie munca deşartă, unde îşi adună toate puterile, strînse pe zmeu, neiculiţă, de-i ieşi limba din gură şi, aducindu-1 odată valvîrtej şi trîntindu-1, 160 mi ţi-1 răpuse ca pe el. Apoi îi reteză capul. Aşa făcu şi cu ceilalţi doi zmei, la care se aflau celelalte două surori ale lui. După ce îşi izbîndi asupra răpitorilor surorilor sale, lovită le adună la un loc şi le spuse că el este fratele lor. 165 Atunci să fi văzut bucurie pe dînşii. Nu se mai săturau în-trebîndu-1 despre ce mai este pe acasă pe la dînşii,, despre părinţi şi despre tot ce voiau ele să ştie. Surorile lui lovită îi spuseră că mai-nainte de acolo trăia Galonfir, împăratul florilor, care avea o soră frumoasă, 170 cuminte şi bună, încît s-o pui la rană şi să se vindece. lovită purcese spre Galonfir, împăratul florilor, şi, trecind prin cîmpia cu sulfină, ajunse la dînsul, pe care îl găsi adormit sub un pom verde, stufos şi umbros, culcat pe pajiştea moale ca puful. Cum îl văzu, sc culcă lingă dînsul. 175 Deşteptîndu-se Galonfir şi văzînd pe lovită culcat lingă dinsul, carele se făcea că doarme, odată sări în sus şi scoase paloşul. Cînd voi să-l taie, se gîndi şi-şi zise: „Ce eram să fac? Daca omul acesta avea vrun gînd rău asupră-mi, el mă răpunea, cum mă găsise adormit. Bine că nu-mi încărcai 180 sufletul cu un păcat“. Deşteptîndu-se lovita, se împrieteni cu Calonfir şi mergeau amîndoi adesea la vînătoare. Insă de oîte ori trecea pe lîngă un copaci mare, Calonfir se ofilea şi se întrista. Intr-o zi întrebă Ioviţă pe Calonfir: 185 — Ce-ţi este, frate, de te întristezi şi te ofileşti cînd treci pe lîngă copaciul acesta? — Cînd o fi să-ţi povestesc ceea ce mă întrebi tu, vcri-cule, cată să-mi pregătesc toate de moarte, şi apoi să-ţi spui, răspunse Calonfir. 190 — Dară pentru ce să mori? îl mai întrebă Ioviţă. Au doară ţi-este viaţa în mina cuiva? — Aşa, răspunse Calonfir. — Măi, caută-ţi treaba, nu mai crede şi tu toate ire-surile! Spune-mi numai, şi lasă pe mine. 195 Calonfir se încumese şi îi spuse istoria cu copaciul, cum mersese la vînat, ce făcu apoi şi ce păţi. Atunci Ioviţă Făt-Frumos încordă arcul, îşi luă clinii şi porni şi el la vînat, făcînd ceea ce auzise că făcuse şi 450 Calonfir. Ca si dînsul, el săgeta două turturele si le puse să 800 se frigă pe jăratecul de la două cară cu lemne. Pe cînd le frigea, auzi, ca şi Calonfir, o gură care ii grăi: — lovită1 leagă-ţi căţeii, leagă-ţi boldeii, cu firul de păr ee-ţi dau eu, ca să mă apropii să mă încălzesc la focul tău, căci mult mi-e frig; îmi clănţănesc dinţii de mi-am 805 muşcat limba. — Vino şi te încălzeşte, îi răspunse Ioviţă, oricine vei fi tu. La focul meu se poate încălzi, fără teamă, oricine, numai să fie om de omenie. Ca şi la Calonfir se dete Scorpia jos, căci o scorpie era 210 aceea ce vorbea, însă Ioviţă fusese atît de înţelept de nu-şi legă cîinii, cum făcuse Calonfir. Dîndu-se Scorpia jos, se apropie de foc şi se dete să-i mănînce friptura. Atunci Ioviţă îi zise: — Fugi d-acolo, dihanie urîtă, nu te întinde la friptură, 216 că te plesnesc cu dînsa peste ochi. Este destul loc unde să te încălzeşti. Ea nu ascultă. El o izbi cu friptura. Atunci ea sărind să-i soarbă inima, cum făcuse lui Calonfir, Ioviţă asmuţi cîinii, cari săriră pe dînsa. 220 Scorpia credea că Ioviţă îşi legase cîinii cu firul de păr ce-i dase ea, şi strigă: — Păr, perişorul meu, să mi-i legi, să mi-i fereci, gurile să li le încleştezi. Cîinii, nici una, nici alta, o înhăţară bine şi o ţinură 225 în loc. Atunci, Ioviţă îi zise: — Dacă voieşti să-ţi scapi zilele, dă-mi inima lui Calonfir. — Nu este la mine, răspunse ea, ci la soru-mea, preste 230 nouă mări, preste nouă ţări. — Strig-o să vie şi să o aducă, căci, de nu, zic să te; mănînce cîinii de vie. Văzînd Scorpia că n-are încotro cîrmi şi că nu este scăpare, o strigă. Să fi văzut, măre nenişorule, cum mai venea 235 spurcata de soră a Scorpiei cu o falcă în cer şi cu una în pămînt, de te prindea răcori de frică. Ioviţă îi zise să vie mai încet şi să se facă mai mică, că, de unde nu, tocmai în inimă o săgetează, şi-şi întinse arcul. Ea se făcu mică ca o vrabie şi strigă că inima lui Calonfir nu este la dînsa. 1 în textul de bază: Calonfir. 35* 451 240 Atunci lovită zise Scorpiei să spuie soru-sei să vie mai aproape să-i grăiască la ureche, căci nu prea aude. Sora Scorpiei crezu şi se apropie. lovită asmuţi un cîine, care puse gheara pe dînsa şi o înhaţă cu colţii. — Spune-mi, fiară spurcată, unde este inima lui Calon- 245 fir? — Aoleo! îţi spui, îţi spui, numai zi cîinelui să mă mai slăbească. — Spune întîi şi apoi te voi scăpa. — Inima lui Calonfir, zise ea, este la frate-meu, preste 250 nouă mări, preste nouă ţări. Nu se poate lua decît omorîn- du-1 pe dînsul. Şi atunci, despicîndu-1, vei găsi în el un iepure, în iepure o turturică, în turturică o cutioară şi în cutioară inima lui Calonfir. Cum auzi aşa, lovită porunci clinilor şi le omorî pe 255 amândouă. Le scoase apoi inimile, le fripse şi le dete clinilor să le mănînce. Acum trebuia să aducă şi inima lui Calonfir. încăleca dară, şi se duse, se duse, iute ca năluca, şi fără a da măcar ochii în gene, trei săptămîni, pînă ce ajunse la fratele scor-260 piilor. Cum îl văzu, îl chemă la luptă. Fratele scorpiilor era cam budulac, căci purta într-însul o greutate ce nu-1 lăsa să fie sprinten. îl dovedi lesne şi, răpuindu-1, îl şi omorî. Apoi, spintecîndu-1, apucă iepurele de ureche şi-l spintecă 265 şi pe dînsul. Scoţînd dintr-însul turturica, puse mîna şi pe ea; o tăie şi găsi cutioara pe care o luă şi se întoarse într-un suflet la Calonfir. Şi deschizînd cutia, scoase inima şi o dete stăpînului a cui era. Nu mai putea de bucurie Calonfir cînd se văzu iarăşi cu inimă. Sărea, rîdea, juca. 270 Iară daca văzu bucuria lui Calonfir şi pe dînsul om ca toţi oamenii, Ioviţă Făt-Frumos îi ceru de soţie pe soru-sa. Calonfir zise că nu atîrnă de la dînsul aceasta, ci de la dînsa, El voieşte bucuros să aibă un aşa frate ca Ioviţă. Mergînd amîndoi la sora lui Calonfir, fratele său o 275 întrebă: — îţi place ţie, surioară, flăcăul ce ţi-am ales de bărbat? — Daca zici tu că este bun, frăţiorul meu, n-am nici un cuvînt să mă împotrivesc la hotărîrile tale. 280 Ce femeie era aceea care să nu-i placă un aşa român verde, Făt-Frumos şi drăgăstos? 452 Se învoiră şi o luă. Sora lui Calonfir învăţă pe lovită să ceară de la frate-său biciul lui cel năzdrăvan. Calonfir, cam cu greu, dară pentru dragostea lui lovită 285 şi surorei lui priimi cererea şi i-o şi împlini. El zise: — Mi-ai dat viaţa, frate să-mi fii pînă la moarte, şi biciul acesta să ne fie mijlocitor al dragostei noastre. Plînseră ei cu lacrămi fierbinţi cînd se despărţiră. Ioviţă, luînd pe sora lui Calonfir şi biciul, se întoarse pe 290 la surorile sale şi, trosnind asupra caselor fiecăruia din zmeii ce răpiseră pe surorile lui Ioviţă, se făcură nişte mere. Cu surori, cu soţie, cu mere cu tot, se întoarse la tată-său şi la mumă-sa. 295 Cînd auziră părinţii că fiul lor se întoarce cu o aşa iz-bîndă mare, îi ieşiră înainte cu toţi boierii cei mari, cu ostaşi şi cu poporani, deteră în trîmbiţe, şi în surle, şi în buciume cînd îi văzură. Iară cînd se întîmpinară, împăratul şi împărăteasa îşi îmbrăţişară copiii şi nurora şi merseră cu toţii 300 la palaturile împărăteşti. Ioviţă plesnind din bici asupra merelor ce aveau surorile, o dată se făcură alte trei palaturi alături cu palaturile părinteşti. Nu mai trecu mult şi Ioviţă unde mi-ţi trînti un pui de 305 nuntă, şi ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi în toată împărăţia. Iară eu încălecai etc. DIN PERIODICE FIUL VÎNĂTORULUI (Basm din Muntenia) A fost odată ca niciodată. A fost odată un vînător foarte meşter. El îşi pusese de 6 gînd a scoate din fiul său un vînător de să se ducă vestea; dară n-avu parte să-şi împlinească pofta inimei, căci muri, rămîind fiu-său mic. După ce se făcu mai măricel fiul vînătorului, mumă-sa îl dete la carte şi la fel de fel de meşteşuguri; toată lumea se 10 mira de isteţimea lui; dară el, crescând, era nemulţumit, fiindcă n-avea trişte. Intr-o zi se duse la moaşă-sa şi se plînse, zicând: — Moşică dragă, iată m-am făcut mare, m-a dat mama la toate meşteşugurile, lucrez din zi pînă în noapte; pentru 15 aceasta şi lumea mă omeneşte, văzîndu-mi hărnicia; dară eu nu pot să leg două într-un tei. M-am luat de gînduri. Muncesc cât zece, însă norocul se ţine după mine ca pulberea după câni. — Nu te deznădăjdui, dragul moaşei, îi zise bătrîna; ai-20 încă timp, lucrează ca şi pînă acum, şi nu te va lăsa Dumnezeu să piei; stăruieşte întru a fi om cinstit şi harnic şi o-dată, odată trebuie să-şi spargă dracul opincele. — Bine zici dumneata, moşică, şi nici eu n-am cugetat altfel vreodată, dară mi-e ciudă cînd văz atîţia trîntori 25 . ajunşi şi trăind în largul lor. 457 30 35 40 45 50 55 60 65 — Niciodată, dragul moaşei, să nu rîmneşti la al altuia ci totdauna să te mulţumeşti pe ceea ce ai, căci ştie Dumnezeu ce face. — Un lucru am să te întreb, dragă moşicâ, mai zise fiul vînătorului, şi te rog cu cerul, cu pămîntul să-mi spui drept. — Bucuros, fătul meu, numai să-l ştiu. — Ce meşteşug a avut tatăl meu? — Tată-tău, dragul moşicăi, a fost vînător, şi încă o dată vînător. Nu era ziulică lăsată de la Dumnezeu în care el să se ducă la vînătoare şi să se întoarcă cu mîinile goale. Avea mare noroc la vînat. Cîte lighioane sălbatice care făcea rău omenirei n-a stîrpit el de pe faţa pămîntului! Dară şi multe păsărele a ucis, de care ţi-era mai mare jalea cînd te uitai la dînsele, aduse acasă. Daca trăia el, pusese de gînd a face din tine un vînător fără seamăn. — Acum, moşică, să-mi mai spui un lucru. De ce mama nu vrea să-mi spuie d-alde astea, cînd o întreb? — Fiindcă, dragul meu, meşteşugul ăsta este foarte primejdios. De cîte ori n-a plîns mă-ta zile întregi, căci nu ştia de căpătîiul tatălui tău, cînd se ducea şi zăbovea prin păduri după vînat? De cîte ori nu era cu inima sărită, cînd auzea că lighioanele sălbatice au mîncat pe cîte un vînător! Da, asta este pricina de nu voieşte să-ţi spuie. Mă-ta te iubeşte ca pe ochii ei din cap şi nu voieşte nici în ruptul capului să te vază şi pe tine supus latoate relele vînătoriei. — Aşa o fi, moşică. Dară de unde ştie cineva că mie nu mi-o fi scris în frunte să fiu vînător? Vezi dumneata, la munca care muncesc eu, şi să nu văz nici un folos, trebuie să fie ceva! — Mai ştii, păcatele! răspunse bătrîna cu mirare; după cele ce spui tu, pare că ai dreptate; şi apoi mie, mai-mai îmi vine să crez că aşa este. — Daca este aşa şi ai milă de tinereţele mele, spune-mi, moşică dragă, unde sunt armele tatălui meu? — Nu ştie moşică, drăguţă, că ţi-ar spune. — învaţă-mă dară ce să fac şi cum să dreg ca să aflu. — Numai mumă-ta ştie de căpătîiu armelor tătîne-tău Ea de bunăvoie nu ţi le va da. Trebuie silită. Pentru aceasta, să te faci că eşti bolnav şi că răsări din somn. Cînd te va întreba ce ai de răsări, tu să zici că ai visat că te vei face sănătos daca îţi va da mă-ta să sugi pe sub talpa casei. Ea, fiindcă te iubeşte foarte, o să te asculte; şi cînd va băga ţîţa, să laşi talpa peste ea, căci atunci, de durere, îţi va spune tot. 70 Cum auzi, fiul vînătorului se duse acasă, făcu precum îl învăţase moaşă-sa, şi află tot ce voi să ştie. Nu se poate spune bucuria ce avu cînd găsi armele tatălui său. Le luă, le curăţă, dară nu-i venea îndemnă să umble cu ele. După ce se înarmă bine şi se găti de vînat, se arată 75 mume-sei şi-i zise: — Rămîi sănătoasă, mamă, şi să te găsesc cu bine. — Mergi în mila Domnului, răspunse mumă-sa, daca te trage inima să calci în urmele tătîne-tău. însă un lucru am să-ţi spui, şi tu să asculţi, puiul mamei. Uite, în toate părţile 80 să te duci după vînat, numai în pădurea fildeşilor nu, căci nu va fi bine de tine. El plecă, hotărît în sine a asculta sfaturile mume-sei. Pe drum, el cugeta ca de ce fel de vînat să se agaţe. „De voi vîna, îşi zicea el, păsărele mititele: privighetori, pitulice, 85 scatii, stigleţi, lasă că nu va fi mare mană de cîştigul meu, dară pădurile şi codrii vor rămînea mute, freamătul frunzelor tinere de primăvara va ajunge să n-aibă cu cine să se în-gîne, şi călătorul cu inima friptă de focul dragostei nu mai avea unde să vie să-şi aline durerile. Lipsă de un aşa vî-90 nat, prin care să fac rău altora şi prin care să nu se poată cunoaşte vitejia unui român verde! De voi vîna iarăşi turturele, mierlite, prepeliţe şi potîrnichi, iarăşi nu va fi treabă mare, căci livezile înflorite şi pîrîiaşele vor tînji din lipsa lor. Deci nu-mi voi pune mintea cu nişte pasări cari 95 fac pe cei îndrăgostiţi să le fie dulce viaţa, cînd, şezînd pe marginea unei gîrliţe cu malurile smălţuite de floricele, ascultă şoaptele undelor, cari din cînd în cînd sunt amuţite de giugiulitul acestor gingaşe păsări. Şi fiindcă sunt plecat pentru vînat, voi vîna dară fiare sălbatice cari fac 100 tuturor rău, şi prin aceasta chiar se va vedea voinicia unui român.“ Astfel cugetînd şi mergînd, se trezi, fără să ştie cum, tocmai în pădurea fildeşilor. Aci daca ajunse, vînă pe cel dinţii fildeş ce întîlni. 105 îi luă pielea şi colţii şi plecă. Întorcîndu-se, se întîlni în drum cu boierul cel mai credincios al împăratului, carele îl întrebă: — Ce fel de piele este aia, prietene? — Piele de aspidă, îi răspunse fiul vînătorului cam peste 110 picior. 459 115 120 125 130 135 140 145 150 460 — Nu mi-o vinzi mie? — Măcar zece pungi de bani să-mi dai, nu ţi-o vînd. — Zece îţi dau, răspunse boierul. — Măcar o sută să-mi dai, nu ţi-o vînd. — O sută îţi dau. Apoi, daca văzu şi văzu că nu voieşte să i-o vînză, îi zise: — Fiule al vînătorului, o să te căieşti de ceea ce faci. Dară fiul vînătorului îşi cătă de cale, nu voi să ştie de nimic, şi astfel ajunse acasă. Mumă-sa se spăimîntă cînd îl văzu cu pielea şi cu colţii de fildeş. Iară el spuse mă-sei cum se trezi în pădurea fildeşilor fără să voiască şi cum ucise pe cel întîi fildeş ce întîlni. După cîteva zile, fiul vînătorului fu chemat la palat şi împăratul îi zise: — Am auzit, fiu al vînătorului, că tu te-ai fi lăudat că poţi să-mi aduci oase de fildeş cît să-mi clădeşti un palat şi piei de aspidă cît să ajungă să-l învăleşti. — Luminate împărate, răspunse fiul vînătorului, să-ţi fie faţa cinstită. Cine m-a pîrît la măria-ta nu m-a pîrît ca să mă crească, ci m-a pîrît ca să mă prăpădească. Ci cu vrerea lui Dumnezeu mîine îţi aduc răspunsul. Se duce deci la moaşă-sa, îi spuse toată şiretenia pri-cinei, cum adecă fusese la vînat, cum se întîlnise cu cre-dincerul împăratului, ce vorbise cu el, şi în cele din urmă porunca împăratului, după pîra boierului ce-i purta sîmbe-tele. Moaşă-sa îl povăţui ce trebuia să facă, apoi îi zise: — Pasă cu Dumnezeu, dragul moşicăi, şi fii bărbat. A doua zi, românaşul nostru se înfăţişa înaintea împăratului. — Luminate împărate, zise el, se poate să se facă voia măriei tale, numai să-mi dai mînă de ajutor. — Orice vei cere, să se îndeplinească, zise împăratul. — Ca să pot izbuti, răspunse fiul vînătorului, să duc la capăt bun porunca ce mi-ai dat, să trimiţi oameni d-ai măriei-tale să stîrpească balta din pădurea fildeşilor, apoi să-mi dai o mie de buţi cu vin şi o sută cu rachiu. — Cererea ta este ascultată, zise împăratul. Apoi se dete porunci peste porunci la ostaşii şi slujitorii împărăteşti să asculte pe fiul vînătorului în tot ce le va 155 160 165 170 175 180 185 190 195 zice el, ca să poată săvîrşi treaba cu care l-a însărcinat împăratul. Balta se stîrpi, şi în locul apei el turnă vinul din cele o mie de buţi şi rachiul ce se adusese; apoi trimise pe oameni la ale lor. Fildeşii viind la alăpătoare şi văzînd că în loc de apă este altceva, se întoarseră; apoi răbdară o zi, răbdară două, mai veniră, şi, daca văzură că apa nu se schimbă, şi cum erau şi fripţi de sete, băură cu nesaţ şi toţi căzură morţi. Atunci fiul vînătorului se puse de-i jupui, curăţă carnea de pre oase şi le aduse împăratului, carele îi dete un pumn de galbeni, şi plecă la casa mume-sei cu inima plină de bucurie. După cîteva zile, împăratul iarăşi îl chemă şi-i zise: — Fiule al vînătorului, mi s-a spus de un oarecine că tu te-ai fi lăudat că poţi să aduci meşteri de la Nedeia Cetate, să-mi zideşti un palat cum nu s-a mai văzut pînă acum, cu oasele astea de fildeş, şi să-l învăleşti cu pieile de aspidă ce mi-ai adus. — Eu, preamărite împărate, răspunse fiul vînătorului, nici că mi-a trecut prin minte una ca aceasta. Dar, cu vrerea lui Dumnezeu, crez că voi putea arăta color pîrîtori ce poate românul cînd voieşte şi cînd are nădejde la Ccl-dc-sus. Mîine îţi voi aduce răspunsul. După ce află de la moaşă-sa ce trebuie să facă ca să împlinească porunca împărătească, se întoarse a doua zi la împăratul şi zise: — Preamărite împărate, ca să mă pot închina cu slujba ce mi-ai dat măria-ta, am trebuinţă de mila măriei-tale. — Cere şi vei avea, răspunse împăratul. — Să-mi dai, zise fiul vînătorului, o sută de corăbii cu sare. — Să ţi se împlinească cererea, porunci împăratul. Luînd cele o sută de corăbii pline cu sare, fiul vînătorului plecă cu dînsele pe mare. Acum nu-i mai părea rău de slujba ce-i dase împăratul. Bucuria lui era fără margini cînd se văzu pe mare, lucru ce nu mai văzuse de cînd îl făcuse mă-sa. Lui îi plăcea prea mult să se uite la corăbiele care mergeau la rînd, ca cocorii. Sălta de veselie cînd vedea dimineaţa că soarele, ieşind din poartea raiului, se îmbăia în mare mai întîi şi apoi îşi făcea călătoria pe cer. Cînd vedea razele cele fo- 461 coase ale soarelui că ies din apele mărilor, el se mira cum de nu clocotesc apele. Seara încă, cînd luna se gătea şi se oglindea în apele mărilor, el se pierdea în fel de fel de cugete şi nu-şi putea 200 da seamă de ce lumina lunei era aşa de searbădă şi de ce apa părea ca o gheaţă lucie. li plăcea iarăşi să se uite noaptea la stele şi ar fi voit să ştie care este steaua împăratului cutare sau a cutăruia boier; îi părea rău însă cînd vedea cîte vro stea că cade, 205 fiindcă ştia că atunci trebuie să fi murit acela a cărui stea cădea. Şi stînd astfel pe gînduri, legănat de valurile apelor, adormea. Acestea şi altele, despre care nici prin gînd nu-i plesnea 210 pînă ce nu călătorise pe mare, îl făcea să se silească a sfîrşi slujba cît se poate mai bine. După o călătorie lungă foarte, ajunse la Nedeia cetate. > Această cetate era vestită pentru meşterii ei care învăţase meşteşugul de la zîne, şi nu putea nimeni să intre acolo. 215 Fiul vînătorului, daca ajunse, se coborî la uscat şi voi să intre în cetate; dară la porţi îl opriră ostaşii. Atunci el le zise: — Duceţi-vă de spuneţi împăratului vostru că am venit cu o sută de corăbii cu sare. 220 N-apucă să sfîrşească bine vorba, şi să te ţii, pîrleo! Soldaţii într-un suflet alergară şi spuseră împăratului cele ce auziră. La ei acolo se sfîrşise sarea şi era o lipsă de sare de să ferească Dumnezeu. 225 Cum auzi împăratul acestea, porunci să-l aducă îna- intea lui. După ce veni, îi zise: — Omule, Dumnezeu te trimite cu sarea asta? — Eu, luminate împărate, răspunse fiul vînătorului, am auzit că aveţi lipsă de sare, şi am venit să fac omare înles- 230 nire celor întrebuinţaţi. — Cere de la mine cît vei pofti şi îţi voi da, numai să ne vinzi nouă sarea şi să nu te duci cu dînsa într-altă parte. — Eu, mărite împărate, sarea n-o dau pe bani. Voi să fac schimb. O dau pe meşteri zidari cari să-mi facă un palat 235 cum voi voi eu. — Dorinţa ta se va împlini, măcar că pînă acum nimini n-a putut să izbutească nu a lua oameni cu sine d-ai împărăţiei mele, dară nici să calce pe tărîmurile stăpînirii mele! 462 Apoi puse împăratul pristavi cari să spuie la lume că 240 porunca împărătească este să se adune toţi meşterii zidari. Daca se adunară, alese din ei fiul vânătorului vro două sule de meşteri, tot pe sprinceană, ştii! şi dete toată sarea împăratului, primind de la acesta şi mulţumiri. Cînd se întoarse la corăbii, fiul vînătorului se miră cînd 245 văzu că era o mulţime de ostaşi. El întrebă pe unul din ei: — Pentru ce sunt adunaţi atîţi ostaşi aci? — Păzim, i se răspunse, ca să nu plece corăbiile înapoi fără să ne dea sarea. Pe bani, pe schimb, pe orice, sarea trebuie să rămîie aci, căci ne prăpădim. 250 După ce descarcă sarea, se puse în corabie fiul vînătorului cu cei două sute de meşteri, îşi luă ziua bună de la împărat, căruia îi făgădui ca, îndată ce va sfîrşi palatul de zidit, să-i întoarcă pe meşteri daca ei vor cere; apoi plecă. Şi cum era un vînt priincios pe mare, călătorind repede, 255 se întoarse cu sănătate în ţara lui. Apoi puse de făcu pala-turile ce poruncise împăratul şi, după ce isprăvi, trimise pe meşteri de unde venise; iară împăratul, dacă văzu că este gata palatul, nu mai putea de bucurie şi mulţumi pe fiul vînătorului cu câteva pungi de bani. Acesta se duse acasă la 260 dînsul, voios că a scos la capăt bun slujba cu care fu însărcinat. Nu trecu mult, şi împăratul iarăşi îl chemă. — Fiule al vînătorului, îi zise împăratul, mi-amai spus cineva că te-ai fi lăudat că poţi să-mi aduci o cracă verde din 265 pomul care este în mijlocul raiului, care să-mi lumineze palaturile ce mi-ai făcut, noaptea ca ziua. Eu îţi poruncesc să-mi faci astă treabă, căci, de nu, unde îţi stă picioarele îţi va sta şi capul. — Cînd oare va avea să-mi vie şi mie rîndul a-ţi spune 270 preamărite împărate, ceea ce s-au lăudat unii şi alţii? — Tu acuma fă ce ţi-am poruncit, şi apoi vom vedea.. — Eu nu m-am lăudat să fac una ca asta; dară mâine îţi aduc răspunsul, şi mă voi sili, de-mi va ajuta Dumnezeu, să scap şi de năpasta asta ce căzu pe mine. 275 După ce ceru sfaturile moaşe-sei, la care se tîngui de asuprelele ce-i veneau de la credincerul împăratului, şi după ce aceea îl învăţă ce să facă, el merse la împăratul şi-i zise: — Daca împărăţia-ta voieşte să mă întorc cu sufletul în mine, să-mi dai o sută de corăbii cu bucate şi o sută cu 280 carne, iar eu m-oi duce cu ele să-mi mai cerc norocul şi de 463, astă dată şi, bun este Dumnezeu! s-or sfîrşi odată toate năpăstile şi s-or închide gurele care spun aşa minciuni gogo-neţe! Cum auzi împăratul de unele ca aceste, porunci ca numai-285 decît să se împlinească cererea lui. Corăbiile se pregătiră, se încărcară, şi fiul vînătorului se puse într-una din ele şi plecă, luînd calea cătră răsărit. ! Călătorind, el nu se putea doiniri cum merge treaba de se lasă împăraţii să fie purtaţi de nas de cîte un nemernic de 290 boier. „Cum se poate, îşi zicea el, ca împăratul să fie atîta de nătîng, încît să crează toate bîrfelele lepădăturelor? Ca să fie cineva împărat, trebuie să fie om frumos la minte, frumos la chip, cu înţelepciune şi cu dreaptă judecată; aşa spune 295 şi moşica; aşa zice şi toată lumea. De ce dară se ia el după muşte? Nu ştie el că lingăii o să-l ducă pe calea pieirei? Dară nu va fi aşa. Împăratul nostru e bun. Nu trebuie lăsat pe mîini rele.“ Lungă fu călătoria aceasta. Merse, merse, pînă ce ajunse 300 la ţara porumbeilor. Acolo întîlni pe împăratul lor. — Bine ai venit sănătos, îi zise împăratul; dar ce vînt te aduce pe la noi, omule? — Bine v-am găsit sănătoşi, răspunse fiul vînătorului. Sunt trimis de împăratul meu să-i aduc o cracă verde din rai. 305 Daca ştiţi calea la rai, da-mi pe cineva să mă ducă acolo, şi eu voi răsplăti ostenelele lor cu ce voi putea. — Tu mergi să cauţi calea raiului, şi iai după tine atîtea corăbii! La ce ar putea să-ţi slujească ţie aceste catrafuse? — Vezi că, răspunse fiul vînătorului, am luat cu mine 310 lucruri de acelea cu care să ung osia ca să nu seîrţîie roata. Merindele ce am în corăbii sunt de dat pe slujbe. Cum auzi împăratul porumbeilor că are merinde, se luă cu binele pe lîngă dînsul, fiindcă pe la dînşii era pe atunci o foamete groaznică, şi cu şosele, cu momele, umbla să-l 315 facă a nu se duce de la dînsul cu toate bucatele, ci voia să i le cumpere. Apoi daca auzi că bucatele nu se dau pe bani, ci aceluia care îi va ajuta să ia o cracă verde din pomul din rai, porunci de se buciumă trei zile şi trei nopţi, şi se adunară o sumă de porumbei din toate unghiurile lumii. 320 — Care din voi ştie calea raiului să-mi răspunză, le zise împăratul lor. — Eu ştiu, şi eu ştiu, ba şi eu ştiu, răspunseră mai mulţi deodată. 464 — Să mergeţi cu omul ăsta, să intraţi în rai, să rupeţi o 325 cracă verde din pomul ce stă în mijlocul raiului şi să i-o daţi, că-i trebuie. Fiul vînătorului dete în dar toate grăunţele din corăbiile cu bucate. Cînd văzu împăratul porumbeilor atîta buluc de hrană, 330 nu mai ştia ce să iacă de bucurie, căci seceta le stricase toate holdele. Mulţumi fiului vînătorului, iară acesta, luîndu-şi rămas bun, plecă cu porumbeii ce-i dăduse împăratul. Pe drum, porumbeii îi ziseră: 335 — Ce vom face noi, căci avem a trece prin împărăţia vulturilor? — Să nu vă fie teamă, căci m-am îngrijit eu de a le astupa gura. — Totuşi, să ne ascunzi undeva. 340 — Vă voi ascunde, răspunse fiul vînătorului. După ce mai călătoriră, cale lungă şi mai lunga, începu a se auzi croncăniturile vulturilor. Atunci el ascunse cum putu mai bine porumbeii. După ce se apropie de hotarul împărăţiei lor, o negură 345 de vulturi se arătă împregiurul corăbiilor şi, cătîndu-i price, croncăneau de mi-ţi împuia capul, zicînd: — Ce cauţi p-aici, fiule al vînătorului? Au venit-ai să ne vînezi, ori să ne stîrpeşti neamul, sau să ne iai împărăţia? Dară nu ştii că nu vei mai scăpa cu viaţă din mîinele noas- 350 tre? Ori şi daca vei scăpa, n-ai să te întorci teafăr şi nepedepsit de noi! — Staţi locului şl nu vă mai necăjiţi. Eu vin la voi ca prieten. Voi trece prin ţara voastră la treaba mea şi mă voi întoarce fără să mi se cletine un fir de păr măcar din cap. 355 Nici n-am să vă vînez. Nici n-aveţi să mă pedepsiţi. — Hîm! Dară miroasă a hoit p-aici pe la tine, mai ziseră vulturii şi se repezeau cu stolurile asupra corăbiilor. — Astîmpăraţi-vă şi mă ascultaţi, le răspunse fiul vînătorului. Ştiam că vă aflaţi în lipsă şi v-am adus de mîncare. 360 Pentru aceasta şi voi să mă slujiţi. Prinse bucuros împăratul vulturilor, cînd auzi de una ca asta, şi dete poruncă vulturilor să stea careşi pe unde apucase. Atunci fiul vînătorului spuse împăratului vulturilor că-i 365 va da tot hoitul din corăbii daca îi va da un vultur care să meargă cu dînsul şi să-i fie supus la ce-i va porunci. 465 3« Priimind împăratul vulturilor de bine cele spuse, fiul vînătorului le dete hoitul din cincizeci de corăbii, iară vulturii se repeziră asupra lui ca nişte flămînzi calici. 870 După ce mîncară, luă fiul vînătorului un vultur si merse înainte. Pe drum îl învăţă ce avea să facă. îi mai spuse că el va sta cu arcul întins şi că-1 va vina de îndată ce se va abate de la poruncele lui. Vulturul ştia de frica lui. El cînd zicea vorba, nu glu-375 mea. într-acestea, ajunse aproape de grădina raiului. Dară cine se putea apropia de dînsa? Acolo nu era nicidecum noapte, căci pomul din mijlocul raiului lumina noaptea ca ziua. Atunci fiul vînătorului zise vulturului: 880 — Am să dau drumul unui porumbel; tu să-l iai în goană, dară să nu te împingă păcatele să-i faci vrun rău, căci cu viaţă nici tu nu vei scăpa. Eu voi sta cu arcul întins, urmărindu-te cu ochii; şi în clipa ce voi simţi că ai să-mi calci porunca, te voi lua la călare şi-ţi voi trămite o săgeată 385 d-alea înveninatele, de-ţi voi răpune capul. Ai auzit? — Am auzit. Fii pe pace, voi face după cum îmi porunceşti. Apoi spuse şi unui porumbel ce are să facă, şi, dîndu-i drumul, acesta se urcă în slava cerului. Vulturul se luă 390 după dînsul. Porumbelul coti în sus, coti în jos, ba la dreapta, ba la stînga. Vulturul după dînsul şi nu-i da răgaz. Porumbelul se mai dete într-o parte, se mai dete într-alta. Vulturul nu-1 slăbea din goană. Daca văzu şi văzu, porumbelul, năvălind asupra raiului, zvîc ! şi intră înăuntru de se puse 395 pe pomul din mijlocul gradinei, spre a se odihni. îi tîcîia inima de frică, de sta să-i spargă pieptul. Vulturul nu putu să intre după dînsul, căci acolo nu se face vărsare de sînge. După ce se odihni niţel, rupse cu ciocul orămurică din acel pom, se ridică în zbor şi veni de se puse pe umărul fiului de 400 vînător. Acesta, cînd văzu rămurica, parcă apucase pe Dumnezeu de un picior, aşa mare bucurie avu. Porunci numaidecât a lua corăbiile drumul înapoi, după ce ascunse iarăşi pe porumbel. Vîntul fiind priincios, mergea ca gîndul. Cînd trecu prin 405 ţara vulturilor, le dete hoitul şi de la celelalte cincizeci de corăbii. Vulturii, năvălind asupra hoitului ca orbii, nici nu prinseră de veste cînd plecă fiul vînătorului. Iară cînd trecu prin ţara porumbeilor, lăsă locului porumbeii ce luase, şi, luîndu-şi ziua bună delà împăratul 466 410 lor, purcese cătră ţara lui, unde ajunse după o călătorie fericită. Cînd auzi împăratul că s-a întors fiul vînătorului cu isprava făcută, trimise numaidecît slujbaşi şi-l aduse cu cinste la palat. 415 După ce se închină cu slujba, fiul vînătorului zise: — Să trăieşti, luminate împărate! Dară se cădea ca în palaturile tale să se afle o astfel de sculă. — Am ştiut eu de ce te-am Irimis. Şi aşezînd rămurica în mijlocul palatului, nimeni nu 420 putea să cate la dînsa, căci lumina ca soarele. Atunci împăratul, de bucurie că la curtea sa sunt lucruri ce nu se află în toată lumea, strînse Sfatul împărăţiei şi-l pofti să-i spuie cu ce ar găsi dînsul de cuviinţă să răsplătească slujbele făcute lui de fiul vînătorului. Sfatul într-un 425 grai răspunse că n-ar greşi daca l-ar gineri. împăratul primi de bun sfatul şi spuse fiului de vînător să se gătească de cununie. Iară el, dacă auzi una ca aceasta, se închină împăratului, mulţumindu-i pentru răsplătirea cea înaltă ce-i da, 480 apoi zise, faţă cu toţi boierii: — Mărite împărate, eu am auzit pe cutare boier lăudîn-du-se că el, de şi-ar atîrna de gît un prostovol şi s-ar arunca în Dunăre, ar putea să pescuiască pentru măria-ta pe împăratul peştilor, care este cu solzii de aur. 486 — Minte, măria-ta, răspunse acel boier, eu n-am zis niciodată nimic. Acesta era boierul cu pricina, care tot pîrîse pe fiul vînătorului. împăratul nu mai voi să asculte vorbele de îndreptare 440 ale boierului, căci se îngreţoşase şi el de palavrele lui ce pe toată ziua îi toca, ci îi porunci să facă într-o clipeală de ochi ceea ce se lăudase că poate să împlinească. Neavînd încotro şi cu lacrămile în ochi cît pumnul, boierul acela fu nevoit a-şi lega un prostovol de grumazi, 445 se aruncă în Dunăre şi acolo rămase. Iară fiul vînătorului se căsători cu fata împăratului. Şi atîta veselie se făcu la nunta lui, încît rămase de pomenire în toată împărăţia. Şi încălecai p-o şea etc. 36* 5 10 15 20 25 TATĂL, MAMA ŞI PUIUL DE LEU (Basm din Muntenia) A fost odată un împărat şi împărăteasa cîţi copii făcea pe toţi îi omora împăratul, soţul ei. împărăteasa se ruga cu Iacrămi fierbinţi ca să-i lase măcar unul din copii, de la care să aibă şi ea o mîngăiere la bătrîneţele sale; şi de cîte ori se ruga ea despre aceasta, de atîtea ori îi răspundea el cu grai restit: — Taci tu, nevastă, că nu ştii ce vorbeşti. în cele mai de pe urmă, daca văzu ea că cu lacrímele şi cu rugăciunile nu se poate înmuia inima de fiară a împăratului, bărbatului său, se alegă de o rudă a împăratului, om bătrîn şi cu multă înţelepciune, ca să-i vie în ajutor: — Dumneata ştii, zise ea, ce este dorul de copii! Stăruie, rogu-te, pe lingă împăratul şi fă-1 ca să-mi lase şi mie un copil, măcar douăzeci de ani. E destul îndîrjirea cu care îmi omoară copiii. Mă face să nu ştiu ce să mai gîndesc de dîn-sul. — Fii pe pace, împărăteasă, zise bătrînul, mă voi duce, îi voi spune, şi nu-1 voi lăsa pînă nu-mi va făgădui cele ce-mi ceri. Numai să mă laşi pînă îl voi găsi cu voie bună. Nu trecu mult şi bătrînul veni de-i spuse că împăratul se înduplecase a-i asculta rugăciunea de a-i lăsa un copil pînă la vîrsta de douăzeci de ani, dară mai mult nu. Tot atunci află că împărăteasa este însărcinată nu ştiu pentru a citea oară. Cînd auzi împărăteasa despre cuvîntul cel bun ce-i dase împăratul, nu mai ştia ce să facă de bucurie. Porunci seu- tece, leagăn şi tot ce-i trebuia pentru creşterea copilului, 30 cari fură gata din vreme. Trimise după vraci şi dascăli prin toate unghiurile ţării şi aduse pe cei mai buni. In sfîrşit, ceasul naşterii sosi. Ea se ascunse cît putu, ca să nu ştie împăratul când şi unde are ea să nască. Şi după ce născu un băiet, Făt-Frumos 85 şi drăgăstos, îl dete pe mîna vracilor şi se duse cu dînsul de-1 crescu într-o găvăună de munte, unde pui de om nu putea răzbate, ba nici chiar vînturile. Acolo şezu copilul douăzeci de ani. Şi măcar că nu văzuse alt sufleţel de om, decît pe mă-sa şi pe vracii şi înţelepţii 40 cari îl creşteau, el învăţă cu mult mai mult decît învaţă feciorii de împăraţi. Din firea lui fiind isteţ şi viteaz, apoi şi binefăcut la faţă şi la trup, mumă-sa se topea de dragul lui. De cîte ori mergea pe la dînsul, de atîtea ori el o întreba 46 despre tată-său; iară ea îi spunea fel de fel de snoave şi schimba vorba. Niciodată nu-i zicea nimic despre tată-său, nici de bine, nici de rău. Cu două zile înainte de a împlini fiul împăratului douăzeci de ani, mumă-sa, împărăteasa, veni la dînsul şi-i zise, 50 fără a-i auzi cineva: — Fiul meu, peste două zile tu vei împlini douăzeci de ani. Tată-tău nu te-a văzut pînă acum. Şi tu trebuie să te fereşti a vedea faţa tatălui tău, căci nu va fi bine de tine. Nu ştiu ce are el că-şi omoară copiii. Pe tine abia-abia cu 55 mari rugăciuni şi cu mijlociri te-am scăpat pînă acum. — Dară bine, mamă, ce am greşit eu împăratului, tatălui meu, ca să voiască el a mă răpune? — Ştii prea bine, mamă dragă, că nu i-ai greşit nimic. Nici fraţii tăi cei ce erau să fie mai mari decît tine nu-i 60 greşiseră nimic. Şi cu toate astea din faşă i-a luat şi i-a jertfit, fără să aibă milă de ei măcar cît ar avea cineva de un pui de găină. — Aş vrea, mamă, să mă întîlnesc eu cu el să ne înţelegem la cuvinte. 65 — Ba aia e vorbă! Tu să mă asculţi pe mine, dacă ţi-e voia să vezi lumina soarelui. Nici să te încerci a da ochi cu el! Iată,tu să te găteşti să ieşi mîine de mînecate în pădurea ce se vede, fără să ştie nici pui de pasăre despre aceasta. Acolo te voi aştepta eu şi vom merge unde ne vor duce ochii. 70 Numai aşa poate să scăpăm de urgia împăratului. 469 împărăteasa pusese la o parte tot ce le trebuia pentru fugă. Cum se întîlniră a doua zi dimineaţa, plecară şi se duseră, se duseră, se duseră, pînă trecură de hotarele împărăţiei şi ajunseră într-o pădure mare, mare, de se rătăciră 75 printr-însa. Fiul împărătesei, care nu ieşise în viaţa lui din peştera unde crescuse, căsca gura la toate alea şi mereu întreba pe mă-sa despre tot ce vedea: — Ce este aceea, mamă, ce auz eu fîşiind aşa? 80 — Ce să fie, mamă? Iacă un vîntişor care abia adie. El este sburdatec şi sboară pe dasupra ierbei. Vezi cum se clatină vîrfurile floricelelor? în treacătul lui la toate le fură cîte un sărutat. De aci apoi trece Ia pomi şi se strecoară printre toate frunzuliţele, le mîngîie şi fuge. Ele oftează 85 după dînsul şi asta este fîşiitul ce auzi tu. — Ce frumoase sunt floricelele alea, mamă! Mă duc să le pup şi eu ca vîntişorul ăla ce zici dumneata. — Du-te, mămuşoară, şi dacă vei rupe cîteva, fă-le mănuchi. 00 — Auleo! mamă, da ce frumos miroasă! zise fiul împă- ratului, după ce sărută mai multe flori. Şi să-ţi spui drept că mi-e milă să le rup, săracele! Fiul împăratului se uitase cu totul, tot mirîndu-se cînd de copacii cei mari, pentru cari întreba pe mă-sa că tot aşa 95 de mari are să crească şi florile ce miroasă aşa de frumos, cînd de cîntecul păsărelelor, de ce nu se îndura să se depărteze de ele. Apoi cînd văzu un părîiaş ce curgea lingă marginea pădurii, iarăşi mai întrebă pe mă-sa: — De ce, mamă, copăceii cari sunt pe marginea apei 100 acesteia sunt aplecaţi spre dînsa şi de ce păsărelele sunt mai multe aci decît aiurea? — Auzi tu, dragul mamei, cum murmură apşoara aceasta în mersul ei? Ea şopteşte vorbe frumoase şi dulci în limba ei; păsărelele vin s-o asculte şi-i răspund iarăşi vorbe fru- 105 moaşe şi de dor pe limba lor cea păsărească; iară pomişorii de mult ce le plac vorbele acestea, ei se apleacă să-şi moaie rămurelele cele fragede în apă, semn că nici ei nu sunt nesimţitori. Cu d-alde aste întrebări şi răspunsuri trecu ziua şi începu 110 a se întuneca de seară. Acum băgă de seamă împărăteasa că 470 115 120 125 130 135 140 145 150 n-au unde să mîie noaptea. Iar fiul ei dacă văzu pe mumă-sa. speriată, o linişti zicîndu-i: — Nu eşti cu mine, mamă? Lasă că mă duc eu să caut. prin pădure vrun loc unde să ne adăpostim. — Ţine icea, mamă, îi răspunse împărăteasa, de căpă-tîiul acestui fir de aţă. Şi după ce vei găsi vrun loc unde să mînem peste noapte, să te întorci după dînsul ca să nu te rătăceşti. Şi în adevăr, împărăteasa între alte lucruri luase un ghem mare de aţă ca să aibă de lucru. De căpătîiul acestui ghem apucase acum fiul împăratului, cînd plecă să găsească vrun adăpost. Nu umblă mult prin pădure şi fiul împăratului dete peste un palat frumos, frumos, şi cu porţile deschise. Acesta era palatul unor fraţi tîlhari, cari jefuiau prin pădurea de la mărul roşu. Ei erau şapte fraţi. Unul dintr-înşii însă era chior. Acesta venea din cînd în cînd de deschidea uşile palatului şi dereteca. Intră, se uită prin toate părţile, şi pe nimeni nu văzu. Se bucură că l-a dus Dumnezeu să găsească un adăpost aşa de bun. Apoi se întoarse după firul de aţă la mumă-sa, care tremura de frică, văzîndu-se singură-singurică în mijlocul unei astfel de păduri mari în amurgul serii. Luă, deci, pe mumă-sa împărăteasa şi o duse în palatul acela. Cînd acolo, ce să vezi? găsiră porţile încuiate. Deocamdată li se păruse că nu e lucru curat. Dar, bizuindu-se în puterea sa, fiul împăratului scoase buzduganul, sparse cu el porţile şi intrară înăuntru. Apoi drese porţile cum putu, le încuie pe dinăuntru, se urcară în palat şi maseră acolo. Fiul împăratului cînd văzu atîtea lucruri frumoase din acel palat, rămase uimit. EI se mira cum de sunt atîtea lucruri cu cari se întrebuinţează omul şi tot întreba pe mumă-sa: la ce trebuie cutare şi cutare lucru, ce face omul cu cutare şi cu cutare? După ce se deprinse fiul împăratului cu atîtea lucruri frumoase şi scumpe ce văzuse în palatul acela, începu a ieşi la vînat, căci inima îi zicea că el trebuie să caute cum să chivernisească casa. Trecu o bucată de timp fără să se întîmple nimic. Ei se tot mirau cum de nu se arată stăpînul palatului. Cînd într-o noapte auziră că bate cineva la poartă. 471 155 160 165 170 175 180 185 190 195 472 Cum auziră, împărăteasa zise fiului său să se ducă să descuie, căci poate vrun nenorocit se va fi rătăcit prin pădure şi cere ajutor. Fiul împăratului ascultă şi se duse de deschise. — Cine sunteţi voi şi ce căutaţi în palatul meu? zise noul venit. Pasămite era chiorul care venise iarăşi ca să deretece şi să scuture. — Rătăcind prin pădure, răspunse fiul împăratului, am dat peste acest palat singuratec, ne-am sfătuit eu şi mama că n-ar fi rău să mînern peste noapte aici, am intrat să ne adumbrim şi văzând că n-are stăpîn, am rămas într-însul. Palatul este destul de mare, ne încape pe toţi, daca vrei să şedem cu toţii. Apoi merseră de se înfăţişară înaintea împărătesei şi se învoiră a şedea cu toţii. Chiorul, cum văzu pe împărăteasa, îi puse gîndul dracului şi se luă cu binele pe lîngă fiul ei, care era un băiat bun, drept şi nevinovat, de să-l pui la rană şi se vindecă. După cîtva timp, el se dete pe lîngă împărăteasa cu şosele cu momele, iar împărăteasa începu a-1 privi cu ochi galeşi. Numai li se părea că fiul împăratului le tot stă în cale. Mai trecu ce mai trecu şi după ce-şi dară coatele, împărăteasa zise chiorului: — N-ar fi bine să fim numai noi singuri aci? să nu mai avem o mărturie care ne turbură pacea? — Ba bine ar fi, răspunse chiorul; însă nu e păcat să se răpuie un aşa fecior gingaş şi chipeş? — Eu nu zic să-l răpunem; dar să-l însărcinăm cu fel de fel de slujbe, doar de şi-o lua lumea în cap, şi cum este el isteţ şi de cu minte, nu se prăpădeşte ori unde ar fi. — Bine zici. Aşa să fie. — Ei, unde să-l trimitem? Ce să-i zic ca să ne facă? — Iaca tu, împărăteasă, să te faci că eşti bolnavă şi să zici că ai visat că dacă fiul tău ţi-ar aduce lapte de leoaică, te însănătoşeşti. Aşa se învoiră să facă şi aşa şi făcură. Se întristă foarte mult fiul împăratului cînd auzi că mumă-sa este bolnavă. Apoi se pregăti a merge să caute lapte de leoaică. A doua zi revărsatul zorilor îl apucă prin pădure. Se duse, se duse, se duse, pînă ce, după trei zile de treapăd prin văi şi dealuri, prin gloduri şi buşteni, ajunse la o peşteră, într-un colţ de pădure, cam sub munte. Acolo era vizuina unei leoaice, care avea trei pui. Din norocirea lui, leoaica dormea. Puii se zbeguiau prinpregiurul ei. El intră 200 în peşteră fără frică. Puii se dară pe lingă dînsul şi începură a-i linge miinile, iară el îi mîngîia. Şi fiindcă mîinile lui erau albe ca coala de hîrtie şi moi ca catifeaua, ca unul ce nu muncea la pămînt, leoaica nici nu prinse de veste cînd îi mulse niţel lapte. Pînă a nu se deştepta leoaica, el plecă 205 de acolo; iar unul din puii leoaicei, cel ce era mai mare, se luă după dînsul. Cînd îl văzură mă-sa şi chiorul viind cu lapte de leoaică şi cu un pui de leu după dînsul, se luară de gînduri. După cîtva timp, mumă-sa se făcu iarăşi bolnavă şi 210 trimise pe fiul său să-i aducă cuib de ursoaică. Se duse fiul împăratului şi cum făcu, cum drese, aduse niţel cuib de ursoaică. Puiul de leu însă nu se dezlipea de lingă dînsul nici cît ai îmbuca o dată. Pasămite puiul de leu era năzdrăvan, căci el îl învăţă ce să facă ca să ia cuib 215 de ursoaică. Dacă văzură că nu s-a rătăcit, nici s-a dus în lume de grelele slujbe ce i se dase, ci s-a întors cu bună ispravă, se sfătuiră împărăteasa şi cu chiorul să-l trimită să-i aducă mere din mărul roşu care era in mijlocul pădurii unde tîl-220 hăreau fraţii chiorului. Cînd auzi aşa fiul împăratului se întristă, dar nu-şi pierdu cumpătul. Nu se putea gîndi destul ce este pricina de-1 tot trimite la aşa slujbe grele. Lui nici prin minte nu-i da că vor să-l măture de pe acasă. 225 Porni dară să facă şi astă slujbă. Puiul de leu după dînsul. Dacă ajunse în pădure, dete peste tîlharii cari tocmai atunci jefuiau pe o fată de împărat ce trecea pe acolo cu roabele sale. Ţipetele astor femei îi făcură rău şi alergă într-un suflet ca să le scape de la robie şi ruşine. 230 Se luă la luptă cu tîlharii. El într-o parte, puiul de leu într-alta. Şi se luptară pînă ce răpuse pe tîlhari, şi-i lăsă morţi fără răsuflare. Atunci fata de împărat îi zise: — Cere de la mine ce vei voi, voinicule, şi eu voi ruga 235 pe tată-meu să-ţi împlinească cererea. Fiul de împărat, după învăţul puiului de leu, îi răspunse: 473 240 245 250 255 260 265 270 275 280 474 — Ceea ce cer de la tine, măiastro, este să zici împăratului, tatălui tău, să înfiinţeze un spital de orbi întru aducerea aminte de mine, şi tu, din cînd în cînd, să mergi să cercetezi pe bolnavi. Şi pentru ca să ne cunoaştem, dacă va da Dumnezeu să ne mai întîlnim, să-mi dai un semn. Apoi, cerîndu-i inelul, fiul împăratului îl rupse în două, îi dete^ei jumătate, şi jumătate îl opri el. — Ăsta să ne fie semnul, zise voinicul fiu de împărat. După aceea se duse fiecare într-ale sale: fata de împărat la tatăl ei, iar fiul de împărat, după ce luă mere din mărul roşu, la mumă-sa. Mumă-sa şi chiorul se îndulcise la trai ticnit. Cum îl văzură, li se păru că a să cază cerul pe dînşii de ciudă şi de astă dată îi puseră gînd rău. — Să-i dăm otravă, să ne curăţim de el, zise mă-sa cătră chior. — Ba să-i spunem verde în ochi că el nu mai are ce căta aci, răspunse chiorul. — Ba să-l junghiem ca p-o oaie. — Ba să-i scoatem ochii şi să-l dăm pe poartă afară. — Aşa să fie, ziseră amîndoi deodată. Şi căutau timp cu prilej ca să-şi puie în lucrare nelegiuitul lor gînd. Pîndiră o zi, pîndiră două, pîndiră mai multe zile d-a rîndul, pînă ce într-o zi dete peste el dormind. Puiul de leu nu era acolo. Scoaseră amîndoi cîte un cuţitaş şi-i înfipseră în ochi. Odată se deşteptă fiul împăratului pătruns de durere, răcni ca un leu şi sări in sus, dar chiorul şi cu mumă-sa îl luară de spate, îi făcură vînt pe poartă afară şi închiseră porţile. Puiul de leu unde venea, măre, răcnind ca un leu şi se apropie de stăpînu-său, lingîndu-i mîinile şi picioarele. Iar fiul împăratului, care ştia că n-a avut cine să-i facă acest rău deeît mumă-sa şi chiorul, nu zise niciun cuvinţeî care să atingă pe mumă-sa, ci tăcu şi se luă după puiul de leu, care îl trăgea de haină şi mergea înaintea lui, şi astfel se duse, se duse, pînă ce ajunse la spitalul ce înfiinţase împăratul, a cărui fată o scăpase el din mîinile tîlharilor. Aci dacă ajunse, nimeni nu cuteza să se apropie de dînsul de groaza leului. Iar el zise: — Nu vă temeţi, oameni buni, ci daţi-mi ajutor, că mor de durere. ll puseră în spital, dar puiul de leu nu se depărta nici un pas de lingă dînsul. Cum auzi fata împăratului că este un orb în spital, după care se ţine un pui de leu, îi trecu un fier ars prin inimă; 285 veni numaidecît să-l vază; puse pe toţi vracii cei mai vestiţi din lume să-l caute, dar giaba. Apoi, auzind că un vraci mare avea apă vină, trimise la dînsul cu mari greutăţi şi cheltuieli de-1 aduse tocmai din fundul unei ţări măiestre, care cum veni, îl şi vindecă. 290 Apoi fata de împărat îl întrebă cum de se întîmplase de orbi[; el îi povesti alte alea, ferindu-se a zice de mă-sa nimic. In urmă, arătînd jumătatea de inel, fata împăratului cunoscu pe voinicul, făcătorul său de bine, şi-l îndemnă să-i ceară mîna de la împăratul, tatăl său, care nu se lăsă a fi 295 mult rugat, fiindcă auzise de voinicia lui. Se cunună cu fata împăratului. Apoi împăratul, bătrîn fiind şi văzînd pe ginere-său că este isteţ, cuminte şi voinic, se coborî din scaunul împărăţiei şi-l puse pe el. Cît mai trăi împăratul, nu se căi de ceea ce făcuse cu acest Făt-Frumos şi 800 drăgăstos; iar gloatele lăudau pe Dumnezeu că le-a dat un aşa împărat bun. Chiorul, nu ştiu de ce se supără pe muma fiului de împărat, se puse de zidi o cămară fără nici o răsuflătoare şi într-însa închise pe împărăteasa ce-şi orbise copilul; iar el 305 se duse de se prăpădi în lume, nemaiputînd trăi fără fraţii lui. CEI TREI FRAŢI DORNICI (Basm din Oltenia) A fost odată ca niciodată etc. Au fost trei fraţi. Ei rămaseră săraci de părinţi încă de 5 tineri şi nici că moştenise de la dînşii ceva. Ei trăiau cu munca şi erau mulţămiţi cu ce puteau scoate din muncă. Toţi oamenii ce-i cunoşteau îi iubeau, pentru că erau băieţi cumsecade. Hainele pe dînşii, deşi proaste, dară erau spilcă. Să fi căutat cu luminarea şi nu găseai pe ele nici o pată 10 măcar. Pe dînşii nu-i vedea cineva niciodată prin circiume. La ei nu se ştia ce este cearta, ci trăiau într-o unire şi frăţie de rîvnea lumea la dînşii. Yenindu-le vremea să se însoare, se duceau şi ei pe la părinţii fetelor şi le cereau de neveste; dară totdauna se 15 întorceau deşerţi, fiindcă nu se puteau învoi cu fetele. Dacă văzură şi ei că nu se pot însura, se hotărîră a se duce la vrăjitorul cel mai meşter de pe timpul acela, să le spuie ce drăcovenie să fie asta de nu se pot ajunge cu părinţii fetelor pe cari le cer ei. Aşa fiind, se găsi cu cale ca fratele 20 cel mare să meargă a găsi pe vrăjitor. Nu întîrzie fratele cel mare şi află pe vrăjitorul cel meşter. Acesta îi spuse să se ducă la vrăjitoarea Hîrca, care şeade într-o văgăună de munte. — Aceea, zicea vrăjitorul, încheagă apele şi coboară 25 stelele. Atît de meşteră este. Numai ea vă poate spune ce duhuri necurate vă stau împrotivă. 476 Dacă auzi aşa, fratele cel mare întinse piciorul Ia drum, şi merse, şi merse, pînă ce ajunse la Hîrca vrăjitoarea. Iară dacă-i spuse ei toate păsurile lor, ea îi răspunse: 80 — Nu vă temeţi, băiete, că vă veţi însura şi voi, numai să ascultaţi sfaturile mele. Du-mi-te acasă; puneţi să vă facă o cămaşe în care să intraţi toţi trei fraţii; după ce vă veţi îmbrăca cu dînsa toţi deodată, să daţi cu suliţele în sus fiind într-acea cămaşe şi care unde o cădea din suliţele 85 voastre, acolo vă sînt scrisele. După ce se întoarse fratele cel mare acasă şi spuse tot ce auzise, făcură precum îi sfătuise cloanţa vrăjitoarea. Suliţele fraţilor celor mai mari căzură în două curţi boiereşti şi se duseră acolo de-şi luară soţiele şi se veseliră. 40 Iară suliţa celui mai mic căzu în marginea unui lac. El se mîhni oleacă, gîndindu-se că pe cine dracu să ia el din Iac. Cîtetrei fraţii se vorbiră, cum să facă, cum să dreagă, ca să însoare şi pe cel mic. Găsirea lor cu cale fu că iarăşi fratele cel mare să meargă la vrăjitoarea să-i spuie toată 46 şiretenia suliţelor lor. Fratele cel mare, fără preget, porni la drum şi, găsind iarăşi pe vrăjitoare, îi povesti totul cum s-a întîmplat. — Să ştii, dragul meu flăcăiaş,că scrisa fratelui vostru celui mic este fata împăratului din scursul apelor, în coadele 5© mărilor; dară e greu de luat. După ce-1 învăţă ce să facă, fratele cel mare răspunse: — îţi mulţămesc, jupîneasă vrăjitoare; să ştii că ne vom duce şi după ursita fratelui nostru; şi dacă va da Dumnezeu să izbîndim, noi nu te vom uita nici pe tine. 55 Întorcîndu-se acasă, povesti fraţilor săi toată şiretenia. Apoi se pregătiră şi plecară într-acolo, fratele cel mare adecă cu fratele cel mic, şi se duse, şi se duse, cale lungă depărtată, pînă ce, după o călătorie grea şi prin fel de fel de poticneli şi necazuri, ajunseră la scursul apelor, în coadele 60 mărilor. Acolo era un palat mare şi frumos, de n-avea seamăn pe lume. în acest palat era închisă fata împăratului, scrisa fratelui celui mic. Ziua o păzeau strejile împărăteşti la cele nouă uşi ale celor nouă turnuri ale palatului, pe unde tre-65 buia să răzbată cine ar fi mers la dînsa; iară noaptea, pe lîngă streji era încuiată cu nouă zăvoare şi nouă lacăte. Din pricina aceasta nu putea răzbi pînă la ea nici pui de pasere măiastră. 477 Bietul fratele cel mic se topea de dor după ursita lui.. 70 Dară cum să facă, ce să dreagă, ca să ajungă la dînsa. Iară dacă văzu fratele cel mare că frăţiorul lui se pierde cu firea îi zise: — Fii mai inimos, nu te lăsa să te răpuie dorul, ca să nu dobîndeşti lipici. Las pe mine, că nu de surda am mers 75 eu la jupîneasa vrăjitoare. M-a învăţat ea ce să fac, ca s-o scot viuă, nevătămată de unde este închisă. Se dete de trei ori peste cap, zise vorbele ce-1 învăţase vrăjitoarea şi se făcu un ţînţar. Şi pe sub seară începu a zizăi p-împregiurul palatului. Cum se stinse luminările şi 80 se culcară toţi în palat, el se strecură binişor pe găuriea cheilor de la uşi şi ajunse la fată. Ea dormea. El se dete iarăşi de trei ori peste cap, se făcu om, o sărută în talpa piciorului şi-i zise: — Nu te sărut în iubxil meu, ci te sărut în iubul fră-85 ţine-meu celui mic, căci eşti scrisa lui. Fata nu simţi. El se făcu iarăşi ţînţar şi ieşi afară precum venise. A doua zi cînd veni tată-său ca să o vază, căci venea în toate zilele la dînsa, văzu că pe talpa piciorului ei se făcuse 90 o pată neagră. Se cătrăni împăratul de supărare cînd simţi una ca aceasta şi zise cu grai răstit: — Cine a fost la tine astă-noapte, spurcato? — N-a fost nimeni, tată, cine să fie? răspunse fata. 95 Apoi dacă întrebă străjile şi ele spuseră că n-au văzut pe nimeni, împăratul puse de le tăie capetele spre osîndă că n-au păzit bine şi orîndui alte streji. A doua seară făcu acestora ceea ce făcuse şi celor dinţii, fiindcă, zicea, că nu păziseră bine. 100 Adevărul era că fratele cel mare iarăşi se făcuse ţînţar, intrase la fata împăratului şi o sărutase în capul pieptului, zicîndu-i: — Nu te sărut în iubul meu, ci te sărut în iubul frăţi-ne-meu, căci tu eşti ursita lui. 105 Iară împăratul văzu pata cea neagră din capul pieptului ei. Puind alţi paznici şi mai grozavi, împăratul le zise: — Băgaţi bine de seamă să nu intre nimeni în palat, căci unde vă stau picioarele, vă vor sta şi capetele. 478 110 115 120 125 130 135 140 145 150 Iară ei răspunseră: — Lasă pe noi, împărate, că nu se va strecura nici măcar un duh. Peste noapte mai veni încă o dată fratele cel mare şi, găsind-o iarăşi adormită, o sărută drept în gură, zicîndu-i: — Nu te sărut în iubul meu, ci în acela al fratelui meu celui mic, căci tu eşti jumătatea lui şi mult se topeşte inima lui de dragoste către tine! Fata odată se deşteptă. Dară el cu vorbe dulci îi spuse ce căuta acolo, zicîndu-i: — De trei ani de cînd trepădăm şi ne batem capul cum să facem să ajungem a-ţi vorbi verde în ochi, că tu eşti scrisa frăţine-meu, şi să ne înţelegem la cuvinte. — Bine că m-ai găsit, dară n-o să pot să merg după dînsul, fiindcă pe mine măpăzeşte o pasere mare de pecasă ce se cheamă Dale şi are bici de foc. Totuşi să treacă pe la fereastră să-l văz şi eu. Apoi se înţeleseră ei, cum să facă să treacă şi cum să-l vază. Iară fratele cel mare veni la cel mic şi-i spuse isprava ce făcu, punînd la cale cele de trebuinţă ca să treacă pe la fereastra împărătesei. A doua zi fratele cel mic lua la spinare o legătură cu fel de fel de bulendre, zicînd că este negustor cu marfă şi plecă prin oraş. Şi trecu şi pe la fereastra împărătesei. Aceasta, după semnele ce-i spusese fratele cel mare c-o să aibă cel mic, pricepu că el o să fie şi trimise pe fetele ei din casă ca să-l cheme să tîrguiască ceva. Dacă veni, socotiţi că a tîr-guit? Ferească sîntul! Ea s-a pus la vorbă cu dînsul şi cum graiul băiatului era cu lipici, fata împăratului începu a-1 cam lua în nume de bine. Cînd plecă, fata îi zise: — Să spui fratelui dumitale să mai vie pe la mine. Cînd auzi fratele cel mare că fata îl pofteşte pe la dînsa, rosti: — Asta este semn bun. Ducîndu-se el la dînsa, fata îl întîmpină cu cuvintele: — Mie îmi plăcu băiatul. — Dacă-ţi plăcu, aide să chibzuim cum să te scăpăm de aici. — Ascultă, răspunse ea. Alt chip nu este ca să scap de aici, decît să vă duceţi în muntele cela naltul ce se ridică pînă la nori, şi acolo pe pisc este un morman de pietre şi de buşteni; sub ele să săpaţi şi veţi găsi o cutie de plumb; în acea cutie este închisă o prepeliţă, pe care să o spintecaţi 479 şi veţi găsi în inima ei trei gîndăcei: aceştia sînt puterea lui Dale, pasere mare, care cu nemilostivire mă păzeşte să nu 155 ies de aici. De cum veţi pune mina pe aceşti gîndăcei, să rupeţi piciorul la unul, căci Dale, pasere mare, se îmbolnăveşte. Apoi tata va trimite îndată după vraci. Voi să vă faceţi că sînteţi meşteri vraci. Fratele cel mare ieşi de la împărăteasa şi luînd şi pe fra-160 tele cel mic se duseră la munte. Găsi întocmai precum le spusese fata de împărat şi făcu întocmai precum îi învăţase ea. Cum se întoarse în oraş, auzi că Dale, paserea mare, s-a fost îmbolnăvit şi îndată plecară şi, trecînd pe la curtea 165 împăratului, începură a striga: — Vraci meşteri! Vraci meşteri! Cum auzi împăratul, că sunt nişte vraci meşteri, veniţi de curînd pe la curtea lui, trimise să-i cheme: — Am auzit că sunteţi oameni procopsiţi, le zise îm-170 păratul, şi că tămăduiţi de toate patimele; căutaţi-mi pe Dale, pasere mare, şi faceţi-o sănătoasă, că eu vă voi da oricîţi bani veţi cere voi. — Noi ne legăm, preamărite împărate, răspunseră ei, . să-ţi însănătoşim paserea; dar nouă nu ne trebuie bani, ci 175 •' să ne dai biciul ei de foc cel neadormit. — Biciul nu vi-1 dau. Cereţi altceva. — Ai să te căieşti, răspunseră ei. Şi cînd ne vei mai chema, o să fie prea tîrziu. Plecînd ei de la curtea împăratului, omorîră un gîndac 180 şi Dale, pasere mare, se îmbolnăvi mai greu. Iară dacă fură chemaţi a doua oară, le făgădui împăratul împărăţia jumătate, numai să-i tămăduiască paserea. Ei, gui-negui, una ştiau şi bună: să le dea biciul de foc cel neadormit. 185 împăratul nu voi nici de astă-dată; iară ei dacă plecară, mai omorîră un gîndac, şi paserea se îmbolnăvi şi mai rău. Dacă văzu şi văzu împăratul că n-are încotro, îi chemă iarăşi şi de astă dată le dete biciul de foc. Fraţii, cum puseră mina pe bici, striviră şi gîndacul ce 190 mai rămăsese. Dale, pasere mare, muri. Iară ei odată plezniră din bici şi plecară casele fetei cu totul. Mergînd pe drum, trei porumbei se puseră pe vîrful caselor şi vorbeau. Fratele cel mare avea darul de a pricepe limba păsărească şi băgă în cap tot ce auzi. 480 185 Cînd ajunse la ei acasă, pocniră iarăşi din bici şi pala-tnrile fetei împăratului se opriră şi se aşezară într-un loc larg. Fratele cel mare sări îndată şi luă fata în braţe de o dete jos din car şi ea intră în palat. Toţi oamenii se bucurară cînd văzură atîta mîndreţe de 200 fată şi de palaturi, şi toţi le urară bun-venit. Se’ făcură toate gătirile trebuincioase pentru cununie, în ziua cînd fu a merge la cununie, sări iarăşi fratele cel mare, luă fata în braţe şi o urcă în car ca să meargă la biserică şi cînd ajunse iarăşi el o dete jos. Oamenii se uitau şi 205 cîrteau. După ce se isprăvi şi cununia, cînd ieşiră din biserică, fratele cel mare voi iarăşi să ia fata în braţe ca să o urce în car. Dar lumea se împotrivi, zicînd că aceasta este o nelegiuire, fiindcă este dreptul ginerelui a-şi urca mireasa în 210 car şi a o aduce acasă. Fratele cel mare nu se lăsă, ci se repede, ia fata în braţe,, o pune în căruţă, apoi cu glas mîngîios zise în auzul tuturora — Oameni buni! M-aţi bănuit că voi să fac o nelegiuire. Dragostea ce am avut cătră fratele meu cel mic m-a împins 215 la o faptă ce vi se pare nelegiuită. Noi am trăit frăţeşte, ne-am învoit şi am petrecut bine între noi pînă ne veni ceasul să ne însurăm. Niciodată nu s-a iscat nicio dihonie între noi. Mulţămită Domnului că ne-am văzut în cele din urmă fiecare cu casa şi cu masa noastră. Şi ca să piară ca 220 fumul orice umbră de dihonie dintre noi fraţii, mă jertfesc eu pentru fericirea fratelui meu celui mic. Am darul de a înţelege limba păsărească. Cînd ne întorceam acasă cu logodnica frăţîne-meu, trei porumbei se puseseră pepalaturile ei şi ziceau: „Ferice de voi, ferice de cine v-a făcut pe voi, 225 ferice de cine v-a împărechiat. Dară vai şi amar de voi toţi, dacă fratele ginerelui, pînă se vor întoarce de la cununie, nu va lua totdauna în braţe pe mireasa să urce şi să o dea jos din căruţă. Cine pricepe cele ce vorbim noi siva spune vreodată cuiva acestea, să se facă stei de piatră în locul 230 chiar unde va spune!“ Şi, minune! într-o clipeală de ochi fratele cel mare se făcu un stei de piatră în uşa bisericei. Toţi cei de faţă se umplură de groază şi de milă, dar n-avură ce mai face. Nunta plecă acasă, iară fratele cel mie 235 rămase nemîngîiat. Un an de zile nu putu el să zîmbească; şi umbla d-a-n-cîtelea ca să facă ce-o face să-şi scape fratele: 481 37 — Opere, voi. I — Petre Ispirescu de la o aşa grea pedeapsă. Femeia lui rămase grea; dar bucuria nu mai găsi loc în inima lui. Se duse deci de găsi pe vrăjitoarea ce-i învăţase cum să 240 facă să-şi ia logodnica de la închisoarea unde era pusă şi spuindu-i şiretenia din fir în aţă o întrebă ce să facă să-şi mîntuiască frăţiorul Ea îi răspunse: — Cum vei ajunge acasă, o să-ţi iasă doica înainte cu 245 copilul ce a născut femeia ta. Tu nici una, nici două, să tragi paloşul şi, fără măcar a te uita la rodul dragostei tale, să-i tai capul. Cu sîngele copilului să stropeşti steiul de piatră, căci fratele tău se va întoarce între cei vii. Cînd se întoarse acasă, se adeveri zisele vrăjitoarei; căci 250 femeia cum îl văzu de departe, trimise pe doică înaintea lui să-l întimpine de bună-venire şi totodată să-i arate şi băiatul ce dobîndise. Doica îl întîlni tocmai dinaintea bisericii şi cu bucurie îi arătă copilul. El nici una, nici alta, trase paloşul odată 255 şi vru să-şi taie copilul. Doica, speriată de ceea ce era să-i . vază ochii, odată se feri şi, trăgîndu-se la o parte, lovi copilul cu capul de steiul de piatră din uşa bisericei şi, mînjin-du-se de sîngele ce curse din buba ce-i făcuse, însufleţi piatra şi se făcu iarăşi om. 260 Mare fu bucuria fraţilor cînd se văzură iarăşi faţă în faţă. Se întoarseră acasă, săltînd de veselie că-şi arătă Dumnezeu mila cu dînşii. Şi după ce povesti fratele cel mic tot ce făcuse pentru ca să-l învieze, se desfătară, lăudînd numele Domnului şi întinse veseliile cari ţinură trei zile şi trei .265 nopţi. Nu uitară nici pe vrăjitoare, ci trimise numaidecît şi o aduse şi pe dînsa. Şi trăiră toţi într-o dragoste, într-o unire şi într-o dezmierdare fără seamăn pe lume, ca şi mai-nainte, pînă ce se îndură Dumnezeu de le dete zile. 270 Iară eu încălecai etc. UN BASM MITOLOGIC A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un om foarte sărac. El avea mai mulţi copii şi toţi fără noroc. Toţi căpătară la botez, după obiceiul 5 creştinesc, cîte o vacă sau bivoliţă. Toate însă pieriră, care de boală, care mîncate de lupi. Se ţinea norocul după dînşii ca pulberea după clini. N-aveau după ce bea apa de sărăcie. In cele din urmă, mai dobîndi un copil. Pe acesta se hotărî a nu-1 mai da să i-1 10 boteze nimeni din vecini, ci, luîndu-1 în braţe, începu a pribegi cu dînsul pe cîmpii, ca doar va da peste \run drumeţ care să voiască a-1 boteza. Şi ce o fi, să fie. Voia să cerce cum îi va merge şi cu un aşa naş. Mergînd el astfel, se întîlneşte cu un om bătrîn; pasămite 15 cu Sîntul Petru. Acesta, cum îl vede, îl întreabă: — Unde te duci, omule, cu copilul acesta în braţe? — Unde să mă duc, tată bătrînule? îi răspunse el. Iaca mă duc să vedem nu găsesc vrun drumeţ care să voiască a mi-1 boteza? 20 — Adă să ţi-1 botez eu, tată. Se învoiră şi numaidecît se duseră Ia o biserică învecinată şi-l creştinară, dîndu-i numele Petre. Drept dar de botez căpătă şi acest copil o vacă. Cum se întoarseră acasă, deteră vacei numele de Bălaia. 25 Din ziua aceea pare că norocirea desjugase în casa lor. Nu era lucru pe care să puie ei mina şi să nu le iasă înde bine. Vaca Bălaia fătă şi fată cu spor. Nu trecu mult, şi prăsiiă 4S3- 87* din prăsilă, cînd se făcu băiatul măricel, se pomeni cu o cireada întreagă. Unde să se mai apropie lupii de vacele lor? 1 3 0 Unde să mai dea boala în vite?! Teaşi! Ferit-a sîntuleţul! Din sărac lipit ce era omul cu copii mulţi ajunse chiabur în sat, numai în norocul fiului său celui mic. Petre crescuse acum şi se făcuse mare. Intr-una din zile, pe cînd îşi păzea cireada, se apropie Bălaia de dînsul şi îi 35 zice: — Stăpîne, iată am îmbătrînit. Mi-a sosit şi mie sfîr-şitul. Nu mă mai pot ţine pe picioare. După ce voi muri, să mă îngropi. Apoi să vinzi toată cireada. Numai pe boul cel galben şi pe cela ce va mugi după dînsul să-i opreşti, că 40 mare bine are să-ţi prinză. Petre o ascultă şi făcu întocmai precum îl învăţase vaca cea bătrînă. Nu trecu mult şi un om domnesc striga prin cetăţi şi prin sate, că împăratul are un loc cu un fel de pămînt ca 45 plumbul. Cine se va găsi să-i are acel pămînt intr-o zi să ştie că are să ia pe fata împăratului de soţie şi jumătate împărăţia; iară de unde nu, să ştie că i se va reteza capul. Auzind şi Petre de unele ca acestea, se duse de spuse boului galben. Acesta îi răspunse: 50 — Du-te, stăpîne, de porunceşte la un ţigan meşter să-ţi facă un plug cu totul şi cu totul de oţel, căci eu şi cu tovarăşul Plăvan ne încumetăm să-ţi facem treaba. Petre se duse şi porunci plugul. Cînd fu gata, îl luă, îi aduse acasă şi, înjugînd la dînsul pe Galben şi pe Plăvan, 55 porni la împăratul cel cu locul de plumb. Cum ajunse la împăratul acela, se înfăţişă şi-i spuse la ce venise. împăratul îi arătă locul şi-i mai zise încă o dată că, dacă nu-1 va ara într-o zi, să ştie că unde îi sta talpele îi va sta şi capul. 30 Petre tăcu şi se apucă de lucru. Munci bine, vîrtos. Cînd pe la namiezi, locul era p-aproape de sfîrşit. Mai rămăsese o bucată. Se minună împăratul de puterea boilor lui Petre. Fata împăratului se vede că pusese ochii pe vrun alt flăcău, căci nu prea îi păru bine. Ori poate că voi săd cerce, de se 65 plăniseşte lesne, că se duse la dînsul şi cu graiuri mieroase îl opri din lucru. Se deteră în vorbă despre una, despre alta, şi se aşezară pe iarbă verde la umbră. Şi acolo şotura, potura, se uitară vorbind. 484 Fata împăratului luă capul lui Petre, i-1 puse în poala ei 70 şi începu a-i căuta în cap. El adormi, şi dormi un somn greu de nu se putea pomeni. Atunci Galben, văzînd că dă înde seară, că lucru nu este sfîrşit şi că stăpînu-său doarme bumben, întrebă pe Plăvan, că ce putere are el? 75 — Eu, răspunse Plăvan, cînd voi mugi, se aude peste nouă mări, peste nouă ţări. Dară tu? — Eu, răspunse şi Galben, cînd voi mugi, se cutremură pămîntul. Se învoiră deci să zbiere întîi Plăvan, ca doar s-o scula 80 stăpînul lor. Mugi bietul Plăvan, dară stăpînul lor să se pomenească, ba. Atunci unde se puse şi Galben şi cînd mugi se clătină pămîntul şi tocmai atunci se trezi şi bietul Petre. El sări drept în sus. Cînd văzu că a dat înde seară şi că locul nu 85 este arat, cît p-aci era să mi-ţi răsucească de coadă pe fata împăratului. Dar văzu că nu este timp de a căta cuiva pricea. Înjugă boii repede, puse plugul pe brazdă şi începu să are. N-apucă să se însereze bine şi el sfîrşi munca. împăratul n-avu ce mai zice, cînd îşi văzu cîmpularat^ 30 îi dete cele făgăduite. Petre încărcă avuţiile, luă fata împăratului, şi porni cu dînsele acasă. Cînd, ce să vezi dumneata? împăratului i se păru că prea este mult ceea ce-i dase pentru munca de o zi. El avea atunci la curtea sa un bivol nebun, care nu vrea să ştie nici de dracul şi de răul căruia o ţară se 05 plîngea. Pe acesta îl trimise împăratul după dînşii, ca să răpuie pe Petre şi să-i aducă fata înapoi. Cum simţi Galben că vine bivolul cel nebun după dînşii, ceru să-l desjuge. Petru îl ascultă. Cînd iată că venea turbatul, nene, după dînşii, ca un 100 vîrtej. Atunci Galben se opri şi, ţiindu-i calea, bivolul dete în coarnele cele puternice ale lui Galben şi acolo îl ţinu boul cel voinic pînă ce nu mai rămase în el niciun pic de viaţă. Atunci îl dete corbilor. Iară Petre se duse acasă cu toate avuţiile ce dobîndise. Apoi făcu o nuntă d-aîea înfricoşatele, de se duse vestcea Şi încălecai p-o şea... 105 COMAN VÎNĂTORUL (Basm poporan din Ilfov) fost odată un om pre nume Coman. Tată-său fusese vînător şi elvînător se făcuse; căci meseria aceasta o 5 moştenise de la tat-al lui tată-său. Acest Coman era om harnic şi voinic, nevoie mare! El nu ştia ce era aceea frică. Minea nopţile singur singurel prin pădurile cele mai neumblate, cînd se ducea la vînătoare, şi se scula dimineaţa teafăr, deparc-ar fi dormit cine ştie în ce cămară, ferită de pri-10 mejdii, şi cine ştie pe ce saltele moi. El simţea că nevasta îi punea coarne. Dară nu putea s-o prinză. Ce nu făcu el? Ce nu drese? Şi ca să puie mîna pe dînsa, ba. Vulpea de nevastă-sa ştia să se ferească bine. Era o muieruşcă d-alea care zisese dracul şi se făcuse. Ea 15 nu alegea: cînd cu pop-al satului, cînd cu pîrcălabul, şi cînd cu ţîrcovnicul, îşi rîdea de bietul Coman, şi umbla să-l îmbrobodească de tot. Coman, deştept, cum îl lăsase pe el Dumnezeu, nu se da netezului. Simţea el ce simţea, dară nu putea să o dove-20 dească ; că apoi ar fi ştiut el cum s-o ia la rapanghele. Pentru aceasta şi lui de multe ori îi venea să-şi ia lumea în capţ dară îi era necaz cum de să-l joace pe degete un cap de muiere. Ca să-şi mai uite de ale necazuri, Coman se apucă de se 25 ducea unde era primejdia mai mare. Pe el nu-1 spăimînta nici stafii, nici vîrcolaci, nici însăşi muma pădurii. La el nu era scris frică. Unde era pădurea mai mare, hălăciuga 486 mai deasă, unde auzea că sunt fiară sălbatece mai rele, el acolo se ducea în vînat. Şi nu că se întorcea numaidecît, 30 te-aşi! Ferit-a sîntul! Şedea acolo cu zilele şi pînă nu făcea cîte vro izbîndă, nici că se gîndea să se mai întoarcă acasă. Aşa era Coman vînătorul. Vestea se dusese despre dînsul pînă şi pe la împărăţii. Şi totuşi nevastă-sa îi venea de hac! Isi juca mendrele cum voia ea, dar mai cu seamă cînd lipsea 35 d -acasă. Vedea el că lucrurile în casa lui merg anapoda, simţea că nevastă-sa şchioapătă, dară, de! ce-i faci necazului? Nu putea să prinză şoarecele la brînză şi pace. Azi aşa, mîine aşa, pînă ce într-o zi află el că la curtea unui împărat s-a ivit o strigoaică care vine noaptea şi 40 omoară cîte o fată. Istovise de tot fetele din împărăţia aceea şi acum începuse a sugruma şi din fetele rudelor acelui împărat; mai auzise el că acel împărat se luase de gînduri, că tremura inima într-însul de groază cînd se gîndea că o să vie şi rîndul fetei lui, căci una era la părinţi, şi că făgăduise 45 marea cu sarea celui ce se va găsi să-i scape împărăţia de aşa pacoste ce căzuse preste dînsa şi pe dasupra îi va da şi fata de soţie. Multă lume se încercase să facă astă slujbă; dar rămaseră ruşinaţi, căci nu izbutiseră. Tocmai acolo porni şi Coman ca să-şi cerce şi el norocul. 50 în drumul lui, ce să vezi d-ta? Dete peste o pădure mare, deasă şi întunecoasă de n-avea seamăn pe lume. Se cruci bietul om cînd văzu una ca asta. El ştia că prin partea locului nu fu pădure altă dată, fiindcă mai umblase el p-acolo; de unde şi pînă unde acest bunget de nu-i putea da nimeni de seamă? 55 Dacă văzu aşa Coman vînătorul, ce se gîndi el, ce se răz-gîndi, că numai iată se puse a cutreiera pădurea cruciş şi curmeziş, ca să cerce doară va găsi ceva vînat ca să şi îmbuce ceva, că îl cam ajunsese foamea, ori ceva bun de dus la împăratul. «0 Umblînd el încoa şi încolo prin pădure, îl apucă noaptea. Şi mai dibuind şi mai orbăcăind p-acolo prin desiş, fără să vază măcar un pui de vrabie, dete peste o scorbură de copaci mare. Aci îşi făcu el culcuş pentru adăpostit şi să şi mîie noaptea. Abia se aşezase, cînd auzi un fîlfîit de pasăre; da 65 ce pasăre? Uriaş de pasăre! nu glumă. O pasăre cît toate zilele de mare, cu aripele întinse ca nişte pînze de corăbii şi se lăsa în jos încet ca o bleandă. Atunci Goman iese din scorbură, pune mîna pe acea pasăre uriaşă şi o apucă de gît. în aceeaşi clipă i se păru că aude un 70 rîs cu hohot. Se întoarce Coman să se uite dincotro vine rîsul 487 şi nu vede pe nimeni. Se uită Coman în dreapta şi în stingă, să vază cine rîde; dară pasărea de gît n-o slăbi, nici cît ai da în cremene, ba însă strînse, şi strînse vîrtos, pînă ce o omorî. 75 Cum bag de seamă, pasăiea era vrăjită şi nu putea să o răpuie nimeni; d-aia şi ea rîdea de Coman vînătorul cînd acesta puse mîna pe ea. Coman nu ştia de una ca asta; dară ce-i veni luiîngînd că o tăie bucăţele, bucăţele, făcu o groapă şi le puse acolo: 80 un rînd de bucăţele, un rînd de pietre şi apoi iarăşi un rînd de bucăţele şi iarăşi un rînd de pietre şi tot aşa pînă umplu groapa. El crezu că făcuse treabă, aşi! Să se culce pe urechea aia 1 Şi ieşind din pădure, merse ce merse şi dete de o coşto- 85 roabă de colibă. Intră înăuntru şi acolo găsi o căzătură de muiere. Cînd îl văzu, îi zise: — Ei, Comane, nu e bine de tine. — Da de ce, maică bătrînico? »0 — Isprava ce ai făcut nu este ispravă; căci strigoaica pe care tu crezi că ai făcut-o bucăţele, ea trăieşte şi caută să te răpuie. , Pasămite asta era Baba Cloanţa, vrăjitoarea care închega şi apele cu farmecele sale. 95 — Că bine zici, maică bătrînico! Ce pîrdalnic fu lighi- oana aia spurcată de-mi pusei mintea cu dînsa şi cum din cîmpie lucie se făcu pădurea aia grozava, căci eu nu ştiam de dînsa, deşi sunt mai mult pe drumuri decît acasă? — Ei, dragul maichii, nu vezi tu că aici se joacă nişte 100 vrăjitorii de care se sperie o lume? Dară lasă asta, mai bine vezi de tine, căci la noapte ai s-o păţeşti şi o s-o păţeşti bună. — Ce să fac ca să scap? — Comane, zise baba, pe unde ai umblat tu de cînd eşti 105 vînător, n-ai văzut, n-ai auzit tu de vro ceată de porci mistreţi, unde se strîng ei şi mîn noaptea? — Ba am auzit, şi şi ştiu locul unde se adună. — Acolo să te duci şi să faci o groapă, unde să te ascunzi şi să treci noaptea. D-asupra groapei să pui lemne şi preste 110 lemne frunze uscate, ca să nu bage de seamă porcii şi să fugă. Coman, după ce mulţumi babei pentru povaţă bună, se duse într-un suflet la locul unde se strîngeau porcii cei mis- 488 treţi, făcu pînă în seară groapa, precum ii zise baba, şi se ascunse acolo. 115 De cum înoptă, veneau porcii, nene, la locul lor de întro-locare grohăind şi guiţînd de ţi se făcea părul măciucă; se strînseră, acoperiră groapa şi se culcară. Pe la miez de noapte veni şi strigoaica, căci ea înviase la loc precum fusese şi mai-nainte, cu un bici în mînă, şi 120 începu a plesni din el. Pocnea biciul de te asurzea. îndată veniră împrejurul ei spuză de draci şi toţi cu un grai ziseră: — Ce porunceşti, stăpînă? — Ce să poruncesc? răspunse ea. Iaca, să-mi căutaţi pe 125 Coman vînătorul şi să mi-1 aduceţi aici din pămînt din iarbă verde, că vă sluţesc în bătăi. Dracii se puseră pe căutat. Şi caută-1 în sus, eaută-1 în jos, nu puteau să dea cu mîna de el. Li se arăta lor că p-acolo p-aproape trebuie să fie, dară nu puteau ghici locul unde se 180 ascunsese Coman. Strigoaica da cu nemilostivire şi numai în sfîrc îi lua. Striga şi răcnea la draci de-i băgase în grozile morţii. Unde ajungea sfîrcul biciului ei, crăpa pielea pe draci şi-i făcuse numai sînge. Dracii se puseră mai cu dinadinsul şi căutară, şi căutară, 185 pînă îl dovediră că este ascuns în culcuşul porcilor celor mistreţi. Atunci începură a se repezi şi a da năvală în porci, ca să-i sperie şi să fugă din loc; dară porcii nu se clintiră nicicît. Vezi că ei băgaseră pe purcei la mijloc şi porcii cei bătrîni, crezînd că dracii vin să le ia purceii, stau ţanţoşi cu 140 cozile spre purcei şi cu riturile către draci. Unde să se apropie dracii! că-i sfîşia porcii cu colţii lor ăia grozavii. Se munciră dracii, se zvîrcoliră, de-i trecuse năduşelile, şi ca să mişte din loc pe porci, ba. 145 Cînd, odată se auzi cucurigu! cîntau cocoşii de ziuă. Dracii se făcură nevăzuţi, căci puterea strigoaicei pînă aci ţinea. După ce se făcu ziuă şi porcii plecară iarăşi, ieşi din groapă şi Coman vînătorul şi se duse drept la babă. — Aoleo! mămulică, ce mi-a păţit sufletul astă-noapte, oi 150 spune-o şi morţilor. După ce m-am ascuns în groapă şi au început porcii să vie, se încinse o căldură în groapă de nu puteai să-ţi tragi sufletul. Cînd a venit strigoaica şi începu să plesnească şi să trăsnească din bici, să răcnească la draci şi dracii să chelălăiască de usturimea biciului cu care îi 155 batea, nu mai rămăsese suflet în mine. Mă trecuse năduşelile 489 de frică şi de năbuşeaia gropii, de parcă la cine ştie ce greutate muncisem. Acum ştiu şi eu ce e frica. — Nu-ţi spuneam eu? răspunse baba. Acum deseară să te duci să te ascunzi la locul unde se adună armăsarii cu 160 iepele şi cu mînzii lor. Tot aşa groapă să faci şi să intri într-însa. Nu trebui să-i zică de două ori. Coman, după ce mulţumi babei pentru povaţă, se sculă şi se duse unde ştia el că se adună armăsarii sălbateci de mîn noaptea. 165 Făcu şi acolo o groapă, ca de la rînd, acoperi cu lemne puse cruciş şi cu frunze uscate pe d-asupra şi se ascunse în ea. Cum amurgi, se adunară caii, puseră mînzii la mijloc, iară armăsarii se făcură roată împrejurul lor cu capetele către mînzi, iară cu picioarele de dinapoi în afară. 170 Ca şi în noaptea trecută veni strigoaica, plesni din bici, se adunară dracii, îi bătu cu biciul, răcni la ei; dară nici-unul din ei nu se putu apropia de herghelia armăsarilor. Aceştia rînchezau, asvîrleau din picioare şi dau cu copitele de svînta unde ajungea. 175 La cîntatul cocoşilor de ziuă, toţi dracii, cu strigoaică cu tot, periră ca o nălucă.Iară după ce se lumină de ziuă şi se împrăştiară armăsarii, ieşi şi bietul Coman, teafăr şi neatins de nicio meteahnă şi drept la babă se duse. Ii povesti cele ce i s-a întîmplat şi o întrebă ce să mai 180 facă. Baba îi răspunse: — Ai scăpat de două ori. Dacă vei putea să scapi şi la noapte, apoi să ştii că eşti mîntuit de dînsa. Iaca, iaca, iaca, ce să faci. 185 Coman mai mulţumi o dată babei şi se duse să-şi vază de scăparea lui. Cum veni seara, făcu tocmai pe tocmai cum îl învăţase baba. Adecă se duse în pădure, intră iarăşi în scorbura de copaci unde fusese cînd tăiase bucăţele, bucăţele umbra strigoaicei, şi aşteptă acolo cele ce era să se întîmple. 190 Aştepta de aşteptat, dar numai el ştia cum. îi tîcîia inima de socoteai că o să iasă afară dintr-însul. El însă îşi ţinu firea, că doară nu era de florile mărului Coman vînătorul, carele nu ştiuse pînă atunci ce era frica, şi apoi era bărbat, nu fleac. 195 In cele de pe urmă iată că se apropie miezul nopţii. Atunci iată că vine şi strigoaica cu biciul ei cel groaznic. Plesneşte în sus, trăsneşte în jos şi unde mi se adună drăcime 490 ca frunza şi ca iarba de mulţi. Apoi îndată începe a răcni la dînşii de se cutremurară dracii: SCO — Să-mi scoateţi pe Coman vînătorul din pămînt din iarbă verde,că vă mănîncă cîinii, dracilor! Vă sluţesc în bătăi, spurcaţilor! Să mi-1 căutaţi pînă chiar pe unde se bat munţii în capete şi prin smîrcurile mărilor. Şi unde începu a mi-i lua numai în sfîrc, ştii! de plesnea 205 pielea pe draci unde ajungea sfîrcul, şi-i făcu, cît te ştergi la ochi, numai sînge. Dracii alergau de colo pînă colo, forfota, şi nu le venea să se depărteze. Unii apucară spre munţii ce se bat în capete; alţii prin smîrcurile mărilor, iară cei mai mulţi trepădau aci 210 în loc. Li se arăta lor, vezi, că trebuie să fie p-aci prin preajmă Coman vînătorul; dară nu puteau ghici locul unde să fie el. Pasămite acea scorbură de copaci în care se ascunsese Coman era scutită de răutatea acelei pasări. Ea n-avea 215 putere asupra acestui copaci. Cercetară dracii, căutară şi cruciş şi curmeziş; dară ca să dea cu mîna de dînsul fu peste poate. Când iată doi drăcşori mai sprinteni veneau într-un suflet cu gura căscată şi cu limba scoasă d-un cot. Unul zise: 220 — Eu viu de la munţii ce se bat în capete; p-acolo nici nu se pomeneşte de numele lui Coman vînătorul. Celalalt răspunse şi el: — Şi eu am fost prin smîrcurile mărilor şi picior de Coman vînătorul n-a călcat pe acolo. 225 Atunci strigoaica pare că simţi unde să fie Coman vînătorul, că numai întinse aripile ei cele mari, fîlfîi de cîteva ori şi începu a se ridica în sus. Când ajunse d-asupra vîrfului copaciului, se opri în zbor, ca şi cînd ar pluti în văzduh şi începu a striga cu glas dulce şi rugător: 230 — Comane, Comane, dragul meu Comane, arată-te de unde eşti, că nu ţi-oi face nimic, ba încă te voi dezmierda ca pe copilul meu. Coman ştia ee-1 învăţase Baba Cloanţa, tăcea şi rîdea înfundat. Apoi pasărea uriaşă mai zise: 285 — Comane, Comane, viteazule Comane, fie-ţi milă de mine şi mi te arată, că toată puterea mea mi se duce pe copcă şi nu se mai alege nici praful de mine. Coman tăcea. 491 — Comane, Comane, viteaz fără seamăn, tu m-ai biruit, 240 aratâ-te mai curînd, că iată mă sting şi mă risipesc ca fumul. Şi fiindcă era aproape cîntatul cocoşilor, Coman ieşi din scorbura copaciului şi, arătîndu-se, zise: — Iată-mă. De-i avea gînd bun cu mine, bine să-ţi dea 245 Dumnezeu şi să rupă farmecele astea, iar de vei avea gînd rău, legată să fii pînă în veci. Atunci începu şi cocoşul să cînte. Coman văzu biciul căzînd jos. El se aplecă de-1 luă. Pădurea şi dracii, şi pasărea peri ca o nălucă; iară din văz-250 duh ieşi un glas care zicea: —- Comane, cu biciul ăsta asupra cui vei ameninţa se face dobitocul ce vei pofti tu. Şi făcîndu-se ziuă, Coman vînătorul văzu cîmpie lucie, acolo unde odinioară era pădure şi bunget de hăţişuri. 255 îşi făcu cruce, încinse biciul pe piele, adecă pe sub haine, şi porni mai departe în calea lui. Ajungînd la împăratul cu pricina şi luînd înţelegere de ceea ce avea să facă, se puse la pîndă. Cînd, ce să vedeţi d-voastră cinstiţi boieri, pe la miez de noapte vine o stri-200 goaică urîtă ca ucigă-1 toaca şi da năvală să între în cămara unde dormea fata împăratului. Coman vînătorul îşi luase inima în dinţi şi se aţinea cu biciul. Yăzînd el că strigoaica umblă cu de-adinsul să între la fata împăratului, odată aruncă biciul şi prinse pe acea 265 blestemată de strigoaică de gît, cum prind herghelegiii cu arcanul pe cai din herghelii şi o sugrumă. Se zbătea strigoaica şi se frămînta ca să scape din laţ, cît un lucru mare. Duduia pămîntul şi se cutremura prejme-tele de trîntiturile ei, silindu-se să scape de moarte. Dară 270 Coman, încordîndu-şi toate puterile, ţinu, şi ţinu bine ochiul ce făcuse cu biciul în care era vîrît capul strigoaicei. Se bălăbăniră ei, se smuci dînsa; Coman n-o slăbi nici în ruptul capului pînă pe la cîntători; cînd auzi: cucurigu-gagu, odată şi strigoaica se făcu praf şi ţărînă. 276 A doua zi împăratul veni să vază isprava lui Coman vînătorul. El se spăimîntă de ceea ce văzu. A doua seară Coman vînătorul păzi iarăşi şi tot ca în seara trecută prinse şi pe cealaltă strigoaică, făcîndu-se praf şi ţărînă. 492 280 împărăţia era scăpată. Fata împăratului se îndrăgosti după Coman vînătorul, aflînd de vitejia lui şi văzînd isprăvile sale. După făgăduială trebuia să o ia de soţie. Acum altă nevoie. El—însurat după lege. Cum să mai ia el altă nevastă? Aceasta era o bucăţică bună, cum să o lase? 285 Nu se îndura, vezi, nici să facă nelegiuire, nici să lepede de la sine un trai bun. Ce să facă dară? Se apucă şi el de spuse împăratului, cînd îl pofti să se-logodească cu fie-sa, că el se duce mai întîi acasă să-şi puie lucrurile la orînduială şi apoi va veni la logodnă. 290 Şi aşa, plecă Ia nevastă-sa, gîndindu-se că de va mai simţi ceva, să facă pe dracul în patru să afle adevărul şi atunci să facă ce va zice legea. Nu se îndura, neieuliţă, să o lase. Căci de! o luase de copilă, deschisese ochii pe dînsa, îi era dragă, iaca, şi pace 295 bună. Dacă ajunse acasă, nevastă-sa băgă de seamă că el ascunde ceva de încins pe sub cămaşă şi-l întrebă, ca ce să fie? El se codi a spune. Ea stărui. O dată, de două, de trei 800 ori, o cîrmi el cum o cîrmi şi nu spuse; dară ea găsindu-1 într-o zi cu voie bună, se linguşi pe lingă dînsul cu miercăeli, cu giugiuleli şi cu cuvinte dulci de-i merse drept la inimă. Atunci el se înduplecă şi-i spuse. Atît îi fu. Acum ea îi purta sîmbetele. Simţea ea, vezi că odată, odată, o s-o dove-805 dească în nelegiuirea ei şi se temea de mînia lui Coman. Că să se desbere de năravurile ei, pasămite, nu putea. într-una din seri ea îl pîndi pînă adormi şi-i fură biciul. Şi chemînd pe furiş pe popa, pe pîrcăîabul şi pe ţîrcovnicul, ţiitorii şi ibovnicii ei, ii ascunse după uşe. Atunci spurcata 810 de nevastă veni lingă pat şi-l strigă: — Bărbate, bărbate, scoală să jucam la nuntă. N-apucă bietul Coman să facă ochi bine din somn, şi plesnind ea din bici asupra lui, îl făcu un cîine d-ăia marii. Coman, în starea asta, atârna acum la mina ei pentru o 816 cojiţă de pîine. Ea însă îşi bătea joc de dînsul şi-l huiduia ca p-o potaie. El vedea cu ochii lui cum se întindea şi se zbenguia cu ibovnicii, dară n-avea ce face. In cele de pe urmă îl dete la nişte ciobani pe o sidiiă de caş. Cum îl aduseră ciobanii la târlă, îl puseră să păzească 820 turma de oi. Coman se împrieteni cu ceilalţi cîini, mai întîi, şi apoi se puse pe treabă. 493 Unde să se răsnească vro oaie de turmă, că Coman era acolo să o abată la urma ei; unde să se apropie cineva de turmă, că era stingere. începuseră ciobanii a-1 iubi mai cu 825 asupra decît pe ceilalţi clini şi-l luară la ochi. înlr-o seară ciobanii făcură chef, se turlăciră cumsecade şi adormiră buşteni care pe unde apucase. Tocmai în seara aceea iată că vin şi lupii la oi. Acum să fi văzut pe Coman al meu, cum se lupta cu lupii; se întorcea cu dinţii rînjiţi în 380 zece părţi şi zece lupi muşca deodată. Se luptă el pînă ce dovedi mai mulţi lupi şi-i lăsă întinşi la pămînt, morţi ca orice dihanie spurcată; iară pe ceilalţi îi puse pe goană. Nu se putură lupii atinge nici măcar de un mieluşel. Dară şi lui îi scărmănase o blană de să-i plîngi de milă. 885 Deşteptîndu-se ciobanii în lătrăturile şi hîrîiturile câinilor, luară pe bietul Coman la bătaie, că de ce le-a stricat somnul; dară după ce văzură stârvurile lupilor şi pe Coman plin de sânge, îl mîngîiară şi-i dară să mănânce numai zer şi jintiţă 340 Mai tîrziu nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că văzînd împăratul cel cu pricina pe Coman, pofti să-l cumpere. Se putea să nu-1 vînză ciobanii, mă rog, cînd pofteşte împăratul să aibă un lucru? Ajungând la curtea împărătească şi Coman fiind un cîine 845 chipeş, mare şi voinicos, îl luă împăratul în nume de bine. Porunci să-l spele şi să-l îngrijească ca p-un cîine împărătesc. Ba încă îi atîrnară de gît şi o salbă mare numai de galbeni. Atunci Coman vrînd să-şi facă mînă bună cu nevastă-sa, *150 ca doară de va putea să-şi mai apuce biciul încă o dată, se •duse pe la dînsa, şi umbla prin curte. Ea văzîndu-1, ieşi afară cu ibovnicii ei, începură a rîde de dînsul, iară ea le zise: — Văzurăţi, ticălosul de bărbatu-meu cu ce mai avuţie 355 vine? Şi, mîngîindu-1, îi luă salba de la gît, fără măcar a-1 băga în casă. Apoi ea intrînd, ieşi cu biciul în mînă, ameninţă asupra lui Coman şi îl făcu o pupăză. Ea făcu aceasta din şiretlic, ca nu doară Coman să se S6© întoarcă la curtea împărătească fără salbă, să se ia oamenii împărăteşti după dînsul să vază unde a mers cu salba şi să dea de belea. In aşa stare ticăloasă, Coman ce era să facă? Unde să se ducă el? Cum să trăiască şi unde să se adăpostească? Se 49 4 865 gîndi numaidecît iarăşi la împăratul. Se căia acum de ce n-a primit să se logodească cu fata împăratului şi se mai întoarse acasă, ca să păţească ce om pe lumea asta n-a mai păţit. Şi neavînd încotro, fîl! fîl! fîl! începu să zboare şi se lăsă drept pe pălimarul caselor împărăteşti, cu gînd că 870 poate să fie îngrijit ca şi cînd fusese cîine. Se lăsă să-l prinză. împăratul, văzînd pupăza, porunci s-o jumulească de vie. Chinul ce păţi Coman cînd îl jumuli de viu, nu se poate spune. Pe urmă porunci să-l atîrne afară la frig, aşa jumulit cum era. 875 Toată noaptea tremură bietul Coman de să-şi muşte şi-limba şi tot, şi era aproape să-i iasă sufletul. A doua zii împăratul porunci să-l înfăşure într-un cojoc şi să-l puie la căldură. Usturime ca aceea n-amai suferit de cînd era el;, căci încreţindu-se pielea pe el de frig, acum la căldură cînd 380 se întindea să-şi vie în firea ei, crăpa şi da sîngele. Nu mal aştepta decît moartea, pentru care se tînguia de ar fi plîns, şi lemnele şi pietrele de mila lui. Cînd, nu ştiu cum se întîmplă să treacă pe acolo fata-împăratului şi, văzînd pupăza jumulită şi pusă în cojoc lai 885 căldură, ei i se păru a fi chipul lui Coman vînătorul. Se maii uită o dată, se mai uită şi altă dată şi i se arăta ei că în acea pasăre ar fi ceva care seamănă a Coman. Atunci, ee-i veni ei, că numai strigă: — Comane! 890 Iar Coman, uitîndu-se la ea, se pomeni iarăşi om ca toţi oamenii, teafăr şi nevătămat, ca şi cînd atunci îl făcuse mă-sa. Şi, mulţumind din toată inima fetei împăratului, îi făgădui că pestre trei zile va veni să se logodească cu dînsa. 895 Pînă una alta, veni pe furiş la casa neveste-sei cea dinţii, pîndi pînă ce nu fu ea acasă şi intrînd îşi luă biciul, pe care îl găsi după tron. Apoi, după ce veni ea cu ibovnicii ei, începu să-l ocă-rască şi să-l gonească de acolo, fără să ştie că el pusese mîna 400 pe bici; dară el întinse biciul, plezni şi ameninţă asupra ei, care se făcu o măgăriţă; mai plezni şi asupra ibovnicilor ei şi făcu din popă un catîr, din pîrcălab un măgar şi din ţîr-covnic o vacă. El însă îşi luă catrafusele ce bruma îi mai rămăsese încasă, le schimbă pe bani şi se duse de se logodi 405 cu fata împăratului. Pe drum însă dete pe la Baba Cloanţa vrăjitoarea şi-i povesti toate păţeniile lui. 49S Baba îi spuse: — Ai fost jumulit, Comane, pentru că ai omorît pe stri-goaica cea mare. Ai fost spînzurat la frig şi pus apoi la căl-410 dură, pentru că ai omorît pe strigoaica cea mică. Ai fost schimbat iarăşi în om, pentru că ai avut milă de strigoaica din pădure, că i-ai urat de bine de s-au stricat toate farmecele ce o ţinea acolo aşa cum ai văzut-o. Acum pricepu şi Coman de undo îi veni acele păţenii. 415 Şi după ce mai trecu ce mai trecu, Coman unde îmi trînti un pui de nuntă cu fata împăratului, de se duse vestea peste nouă mări, peste nouă ţări. Şi astfel fosta nevastă-sa şi ibovnicii ei rămaseră dobitoace ticăloase, ca să-şi ispăşească păcatele cele multe şi 420 grele ce făcuseră; iară Coman trăi cu nevastă-sa d-a doua în bilşug şi în fericire pînă în adinei bătrîneţe. Şi încălecai pe o şea şi v-o spusei d-voastră aşa. CEI TREI FRAŢI NEGUŢĂTORI A fost odată ca niciodată... A fost odată trei fraţi. Cîteşitrei erau neguţători. Cînrî plecau în negoţ, se vorbeau cît are să zăbovească şi se întorci ceau ca să se întîlnească iarăşi cu toţii. De se întîmpla să le iasă înde bine negoţul şi cîştigau, se veseleau cu toţii; iar de se întîmpla ca vrunul din ei să păgubească se întristau iarăşi cu toţii. Aşa merse treaba cîtva timp şi fu bine de ei. 10 De la un timp încoa, fraţii cei mai mari pierdeau într-una; iar cel mai mic nu. Astfel că el totdauna cîştiga. Văzînd aşa, fraţii cei mai mari începură a pismui pe cel mai mic, şi îi puseră gînd rău. Ei se şi uniră intre dînşii ca să piarză pe fratele lor cel mai mic şi să scape de ruşinea ce 15 socoteau ei că le face, tot cîştigînd el mereu. Se vorbiră dar ce şi cum să facă pentru aceasta. într-una din zile spuseră fratelui lor celui mai mic că de astă-dată să meargă împreună după negoţ, ca doară vor putea să cîştige şi ci ceva. Fratele cel mic, ca unul ce nu ştia 2® cugetul lor, priimi. Se gătiră deci, îşi luară fiecare avutul cu sine şi plecară. Fraţii cei mai mari, după cum se vorbiseră ei, apucară pe un drum pe care fratele lor cel mai mic nu mai umblase şi nu-i cunoştea cotiturile. Fratele cel mic nu se împotrivi, 25 ci merse cu ei, nebănuind nimic. Mă rog, el se ştia curat la inimă, şi nici că-i trăsnea prin gînd a se teme de ceva. El 497 J3 se ştia că este cu fraţii săi, cărora nu le stricase nimic şi pace bună. Cum ajunseră la un loc singuratic şi pustiu, fraţii cei 80 mai mari ziseră celui mic: — Găteşte-te, cîine, că aveam să te omorîm! — Da ce v-am făcut eu, fraţilor? — Tu, frate cu dracul; iară nu cu noi. Găteşte-te să mori, tu cela ce tot eîştigi şi ne faci pe noi de rîs şi de ocară, că 35 tot pierdem. — Ce vinovat sunt eu despre asta, nenişorule? Voi cu norocul vostru şi eu cu al meu. Dar daca voiţi să mă omorîţi, bine; mai întîi de toate să întrebăm şi pe un om bătrîn, să vedem ce zice şi el. 40 Fraţii lui voiră să se arate că el le e frate din gură; dar de la inimă foc şi otravă. Voiră adică să-i arate că el e vinovat de moarte. Zică orice va zice bătrînul ce va întreba, ei să facă ce puseră de gînd. Se învoiră deci să întrebe si pe un bătrîn. Si n-apucară 45 să facă zece paşi şi iacătă, că se întîlniră cu un om bătrîn. Pasămite dracul, care îi îndemnase la un aşa păcat, se prefăcu într-un om bătrîn şi le ieşi înainte. Cei doi fraţi, cum îl văzură, îi ziseră: — Moşule, moşule, bună ziua. 50 — Mulţumim d-voastră, feţii mei, dară ce aveţi cu mine? — Uite, moşicule, ce să avem? Noi doi ne-am unit ca să scoatem ochii fratelui nostru celui mic, carele este acesta pe care-1 vezi, d-ta ce zici? — Foarte bine faceţi, răspunse dracul de unchiaş, să-i 55 scoateţi, da! — Nu e păcat de Dumnezeu să mă orbiţi şi să mă sluţiţi pe mine, fratele vostru, că eu nu ştiu la sufletul meu să vă fi făcut vrun rău? Dară ia să întrebăm şi pe un om tînăr, să vedem tot aşa zice? 60 Fraţii lui ca să-i arate că ei au drept să-i seoaţă ochii primiră să întrebe şi pe un om tînăr. Şi mai mergînd ce mai merseră, se întîlniră cu un om tînăr. Pasămite dracul, din unchiaş ce era, se dete de trei ori 65 peste cap, se făcu un tînăr şi le ieşi înainte. — Bună ziua, flăcău ! — Mulţumim d-voastră. — Flăcăule! uite ce-am hotărît noi să facem: să scoatem ochii fratelui nostru ăl mic. Bine este? 498 »» *70 — Mai e vorbă? Cum să nu. Sc-oate-ţi-i îrrbună voie şi nici capul n-are să vă doară. — Auzi tu, mă? ziseră fraţii cei mai mari. — Auz, răspunse fratele cel mai mic. Totuşi mai îngăduiţi oleacă, că doar nu v-am fript şerpi pe burtă; să între- 75 băm şi pe un copil. Fraţii cei mari se făcură că le e cam milă, ca ţiganului de pildă, şi ziseră: — Haide! fie. Să mai întrebăm şi pe un copil, să vedem n-avem noi dreptul să ne izbîndim asupra ta, cîştigătorule •80 necontenit? Şi mai făcură cîţiva paşi prin pustietatea aceea, pînă ajunseră la un loc. în drum se întâlniră şi cu un copil. Dracul se făcuse copil şi le ieşise înainte. 85 — Duţă, mă! ziseră fraţii cei mari, noi ne-am vorbit să scoatem ochii fratelui nostru celui mic. Ce zici tu, bine este? — Bine şi încă prea bine. Nu sunteţi voi de capul vostru? Cînd auzi fratele cel mic şi de judecata unui copil, îi veni în gînd că nu mai este Dumnezeu, nu mai este dreptate 90 pe lumea asta. Dară se opri, fiindcă îi zicea lui cine îi zicea ia ureche că nici o faptă fără răsplată. Se lăsă dară să-i scoată ochii nemainadăjduind de scăpare. Şi aşa rămase fără ochi pe marginea, lacului aceluia. 95 Dumnezeu, care îngrijeşte de toţi nevinovaţii, îl îndreptă către un copaci care era pe marginea lacului aceluia. Şi bietul orb, dacă simţi că se apropie seara, ca să nu fie bîn-tuit şi de niscaiva fiare sălbatice făcu ce făcu, se agăţă cu mîinile de pom şi, mai cu chiu, mai cu vai, se urcă în pom, 100 ca să mîie noaptea acolo. Pasămite acel lac era locul de întrolocare al diavolilor, cari veneau la zile anumite de-şi dedeau seamă de faptele ce au săvîrşit ei, în diastima de zile de la o întîlnire la alta. Peste noapte, ce să vedeţi d-voastră, cinstiţi boieri? 105 Unde veniră dracii ca frunza şi ca iarba şi unde veni şi tartorul lor între dânşii şi îi puse pe rînd de-i întreba care ce a făcut. Unii ziceau că a făcut cutare sau cutare lucru. Alţii că au îndemnat pe cutare om să facă cutare nelegiuire. Alţii 110 te miră ce. Care zicea că a făcut ceva îl da tartorul de o parte. Dară care zicea că n-a făcut nimica pe acela îl deznoda tartorul în bătăi. 38* 499 In sfirşit, veni şi rîndul celui ce făcuse pe fraţii cei mari să scoată ochii fratelui lor celui mic. 115 — Dar tu, şchiopule şi schilodule, ce ai făcut? — Ce să fac stăpâne? Iată, nu mai departe, ci azi am îndemnat pe doi fraţi de au scos ochii celui mai mic frate al lor. Am oprit moara unui om de treabă. Am mai făcut încă ceva: am făcut pe fata împăratului ca să iasă în grădină 120 să se plimbe şi cînd ieşi eu o umplui de bube, incit nu o mai poate lecui nici un doftor sau vraci. — Ce mai treabă făcuşi şi tu, prostule! zise un drăculeţ cam agiamiu, carele şi el acum deschidea ochii în lume, şi carele vrea să se arate tartorului mai isteţ, de ar şti orbul 125 cel cu ochii scoşi, s-ar spăla cu apa acestui lac al nostru şi i-ar veni vederile; de-ar şti morarul ar lua şi el niţică apă din lacul nostru şi turnînd în scocul morii sale, ea s-ar porni numaidecât; de ar şti şi fata de împărat, ar trimite să ia apă din lacul nostru, să se spele şi i-ar trece toate bubele. 180 Dar un drac bătrîn, învechit în rele, răspunse: — Taci, nerodule, că nu ştii ce vorbeşti. Atunci, îndată se auzi cîntatul cocoşilor de ziuă şi dracii pieriră ca nişte năluci. Şi revărsîndu-se zorile, şi lumimndu-se de ziuă, orbul 185 se dete jos din copaci, se duse pe dibuite pînă la lacul dracilor, şi, spălîndu-se pe ochi, îi veni văzul. Atunci luă apă într-o tigvă ce găsi pe cîmp şi se duse drept la omul căruia îi stătuse moara. — Ce-mi dai mie, jupîne, să fac să-ţi umble moara? 140 — Ce să-ţi dau? lacă-ţi dau atîta. — Ba atîta. — E, ai să fie de bine. Deteră mîna amîndoi şi se învoiră. Turnă apă din tigvă în scocul morii şi ea începu să 145 umble ca o năzdrăvană. Plăti omul atît cît se învoise şi îl mai cinsti şi cu un einzec. Luînd fratele cel mic banii, cumpără două clondire mari, le umplu cu apă din lacul dracilor şi porni cu ele la împăratul 150 cu fata plină de bube. — Ce-mi dai, împărate, zise el, să-ţi mîntuiesc fata de bube? — Ia fugi d-aici, trenţărosule, tu să-mi vindeci fata? N-a putut ei, doctori mari şi bătrîni, vrăjitori vestiţi iş 165 tocmai tu te găsişi? 500 Împăratul era necăjit de boala îie-sii, şi d-aia vorbi aşa aspru. Fratele cel mic răspunse: — Nu te uita, împărate, la trenţele mele. Dac-a nu ţi-oi 160 vindeca fata, să-mi faci ce-i vrea. — Să ştii că de nu-mi vei scăpa fata de bube, unde-ţi stă tălpile, îţi va sta şi capul; iară de o vei lecui, să ştii. că te fac boier mare şi îţi răsplătesc împărăteşte. El se legă să o vindece. 165 Acu altă nevoie. Fata nu voia să se dezbrace în pielea^ goală înaintea lui, ca să o scalde, zicînd că îi este ruşine. El îi spuse, că daca este aşa, împăratul să-l lege la ochi' şi el, aşa cu ochii legaţi, să o spele. Se învoiră şi se apucă de lucru. 110 Numai două scăldaturi îi făcu, şi ar fi fost destul şi una, şi căzură toate bubele de pe dînsa, ca o lepră, şi rămase curată şi luminată, ca şi cînd o făcuse mă-sa. împăratul nu mai putu de bucurie cînd îşi văzu fata mîntuită de nevoia ce căzuse pe dînsa. Plăti omului care o 175 vindecase atît cît nu se aştepta el şi îi mai dete şi pe dasu-pra o caretă cu patru cai, cu vizitiu şi cu oaste ca să-l ducă pînă acasă la dînsul cu alai. Fraţii lui spuseseră nevesle-sei că el a murit pe drum.. Cum îl văzu nevasta acum, teafăr şi pe lingă asta cu 180 bani şi adus cu alai împărătesc, se bucură cît un lucru mare. El spuse pe ici, pe colea ceea ce păţise. Se feri însă de a spune că fraţii lui l-au fost orbit. Dîndu-se sfară în oraş despre păţeniile fratelui celui mie, fraţii cei mai mari puseră de gînd să se ducă şi ei să se 185 suie în acel copaci să asculte la sfatul dracilor, că doar de vor auzi şi ei ceva, şi apoi să facă şi ei aşa, după sfatul dracilor, ca să se îmbogăţească şi ei. Ce-şi puseră în gînd făcură în fapt. Fiind ei suiţi acolo în copaci, nici nu-şi trăgeau sufletul 190 ascultînd să auză ce vor grăi dracii. Adunîndu-se necuraţii pe la miez de noapte, începură a se certa între dinşii, ca dracii şi făceau un zgomot şi o gălăgie de să spargă urechile nu ştiu cui. Cum veni însă tartorul, se făcu o tăcere şi o linişte de 196 să se auză zbirnîind musca. El începu să întrebe: — Cine a lecuit pe orb? Cine a dat drumul morii? Cine a lecuit pe fata împăratului? 501 întrebările lui băgă în grozile morţei pe toţi dracii, căci era supărat foc. 200 Dracii răspunseră cu cutremur: — Eu nu, nu ştiu. Eu nu ştiu. Eu nu ştiu. — Apoi cine dar ştie? răcni tartorul. — Pesemne o fi fost cineva p-aici pîn prejur care să fi ascultat la sfaturile noastre, cugetă a răspunde un drăculeţ 205 pe care îl iubea tartorul. Şi poruncind tartorul să caute cu d-amăruntul prin preajmă, ca să nu mai pată ce-a păţit, începură a viermui dracii căutînd prin tot locul, iară vro cîţiva se suiră şi în copaci numai cît te-ai şterge la ochi. 210 Dînd peste cei doi fraţi ascunşi acolo în pom, ii apucară de păr şi se coborîră cu dînşii. Atunci porunci tartorul să-i arunce de la unul la altul, pînă îi vor omorî. N-avură ce alege dracii de dînşii. Se pierdeau bieţii 215 oameni prin mîinile lor şi aruncîndu-i şi snopindu-i nu se mai alese nici praful de dînşii. Iată cum dar: nici o faptă fără răsplată. 6 10 15 20 25 DUNĂRE VOINICUL A fost odată ca niciodată... A fost odată un pustnic. El trăia într-un codru pe unde* trecea o apă mare. Şezînd el acolo singur, i se urîse tot avînd a face numai cu fiarele sălbatice. Dorul lui era să aibă un copil ca alţi oameni şi odată hotărî să se ducă la rîu şi ceea ce a găsi să fie copil al său. A doua zi, sculîndu-se cu noaptea în cap, şi mergînd la rîu, găsi un coş la margine, abătut de apă; îl luă şi într-însul' află un copil de lemn, pe care l-a adus la coliba lui. Se bucură sihastrul de aceasta; dară bucuria nu era desăvîrşită,fiindcă lemnul este tot lemn, nu mişcă. Se puse deci pe post şi pe rugăciune. Trei zile şi trei nopţi încheiate nu se ridică de la pămînt că doar va arăta Dumnezeu vreo minune cu dînsul. In ziua a patra, pe la cîntători, cînd se revarsă de zori, se pomeneşte că intră la dînsul doi moşnegi cu bărbile pînă la brîu şi albe colilie. Pasămite era Dumnezeu cu Sîntul' Petre. Bietul pustnic rămase uimit de mirare, el care nu văzuse pui de om străin prin preajma locului de cînd trăia p-acolo. — Bun găsit, bătrînule, îi ziseră ei. — Bună să vă fie inima, tătişorilor; dar ce vînt vă aduce* pe la mine, nevoiaşul? Căci nu mai ţiu minte de cînd n-am mai văzut nici urmă de dobitoc p-aci, necum de om. N-am un topor la îndemînă că aşi face un semn în pragul de sus,. 505* ca să-mi aduc aminte că m-a cercetat în viaţa mea oameni de felul alor noştri. — Şi fără să te osteneşti, semnul se va face. Dară de ce-ţi toceşti genuchii rugîndu-te şi te usuci postindu-te? -HO îl întrebară ei. Atunci sihastrul, sculîndu-se, le povesti toată întîmpla-rea cum găsise copilul cel de lemn şi sfîrşi zicînd: — Acum mă rog şi postesc, ca doar văzînd Dumnezeu rîvna mea, se va îndura să facă vreo minune, însufleţind 35 acest lemn, ca să-mi fie toiag bătrîneţelor; că iată picioarele şimîinileîmi slăbănogesc, văzul a început să-mi piară şi în curînd are să mă coprinză nemernicia cea mai de pe urmă a vieţii omeneşti. — Rugăciunea ta s-a auzit la cer. Rîvna ta este cunos-40 cută acum. Fii pe pace! Mîine de dimineaţă, la mînecate, Dumnezeu are să-ţi trimiţă sprijinitor bătrîneţelor tale pe Dunăre Voinicul. Cum isprăviră de vorbit, moşnegii pieriră ca o nălucă. Pustnicul rămase ca un căzut din cer cînd nu mai văzu *45 înaintea lui nimic. Se frecă la ochi, se mai uită o dată, cătă pîm prejurul colibei, spre a se încredinţa de n-a fost vreo iscoadă d-a necuratului. Aş! Ce era să vază, dacă nu avea ce? ¡Atunci şi el începu să scuipe în toate părţile, ca să se depărteze duhurile cele rele. *50 Apoi, adueîndu-şi aminte de rostul cel blînd ce aveau acei moşnegi în graiul lor, i se mai alină oarecum frica. Toată noaptea următoare, orbăcăind sihastrul, dete tîr-coale colibei ca să vază dincotro parte are să-i vie voinicul ce-i spusese unchieşii, cînd în zori la mînecate, auzi în colibă 55 un glas mîngîios de copil că-i zice: — Tată, măi tată! Mi-e foame! Dă-mi ceva de mîncare! Se sperie bietul pustnic şi nu-i venea să intre în colibă. El aştepta minunea de aiurea. Copilaşul, ieşind, stete pe pragul colibei şi mai zise încă o dată: -60 — Tată! Tată! Mi-e foame! Dă-mi ceva să mănînc! Iară pustnicul, întoreîndu-se şi văzînd un copilaş, frumos ca un bujor, îi pieri frica şi îi răspunse şi el: — Copil să-mi fii, să te numeşti Dunăre Voinicul şi să nu te biruiască nimenea nici la luptă, nici la isteţime. 65 Dumnezeu, care ascultase şi primise rugăciunile cele fierbinţi ale sihastrului, trimisese duh de viaţă şi însufleţise pe copilaşul de lemn, pe care locuitorul codrului îl găsise în coş, venind pe gîrlă. 504 70 Se puse deci bătrînul de îngriji de copil şi îî crescu pînă ce se făcu mare. De ce creştea, se făcea mai trupeş şi mai voinicos copilul ; iară după ce se mări, începu a ieşi şi dînsul la vînătoare. Pe unde umbla el, nu se slăvea pasări ori dobitoace. Unde-să mai vie fiare sălbatice pe la coliba tatălui său, tii! că 75 erapeire de cap. Se bucura tătăni-său şi îi creştea inima cînd vedea pe fiu-său aşa de viteaz. într-o zi Dunăre Voinicul, ieşind la vînătoare, intră într-un codru, vecin cu acela în care trăia cu tată-său; p-acolo dete el preste un tontolete de om, care lua copacii de vîrf 80 şi îi încovoia. — Ce faci tu mă, aici, Strîmbă-lemne? îi zise el. — Ce să fac? îi răspunse Strîmbă-lemne, iacă îmi fac şi eu meseria. Daca vrei, aide să ne facem tovarăşi! — Aide,îizise Dunăre, cam în dorul lei ii, poate vei fi 86 şi tu bun ia ceva. Şi plecară împreună. Mergînd ei prin codru, deteră de o apă ce venea tulbure. Se mirară ei eît se mirară de una ca aceasta, apoi merseră mai înainte. în drumul ior deteră de un om care sta cu un 90 picior pe un mal şi cu altul pe celălalt mal al gîrlei. El spărsese un munte şi dintrînsul lua bolovani şi colţi de piatră,, îi freca în palme şi praful îl da pe gîrlă. De aceea venea apa tulbure. Cum îl văzu, Dunăre Voinicul îi zise: — Dar tu, mă? Ce-ţi este de freci ale pietre şi nu Ie laşi 95 în firea lor, aşa cum Ie-a făcut Dumnezeu? — Aşa mi-este mie orînda, răspunse Freacă-pietre. Dar1 voi unde vă duceţi? — Iacă unde om vedea şi noi cu ochii şi unde ne-o scoate-drumul pe care am apucat. 100 — Vrear-aţi să mă luaţi şi pe mine tovarăş? Pot să vă fiu şi eu de vrun ajutor. — Aide şi tu, neiculiţă, că doar nu vom avea să te ducem, în circă. — Da cum păcatele să fie una ca asta? M-oi tîrî şi eu, 105 iaca, după voi şî n-oi rămînea mai pe jos decît tovarăşii mei. Şi cîte trei voinicii purceseră mai departe. Merseră ei ce merseră şi ajunseră la un munte. Acolo poposiră. Iar dacă văzură că este vînat mult şi bun, se aşe-110 zară acolo şi îşi închelbăşiră şi un adăpost. Se dedulciseră,, vezi, la vînat bun. Şi ca să nu li se întîmple vrun neajuns,. 505 ei îşi făcură şi rînd: doi se duceau la vînătoare şi unul rămî-nea de îngrijea de adăpost şi mai vedea şi de ale mîncării ca să fie gata cînd s-or întoarce cei duşi în vînătoare. 115 Intr-una din zile, cînd era de rînd Strîmbă-lemne şi gătea bucate pentru dînsul şi pentru tovarăşi, veni Tarta-cot-barbă-d-un-cot, îi trase o palmă de-1 zăpăci, îi mîncă bucatele şi-l lăsă hăbăuc. Acest Tarta-cot era o stîrpitură de om cu barba de un 120 cot, cu trup cu tot. El era arţăgaş, să ferească Dumnezeu! Nimenea nu scăpa necicălit din gura lui, care pururea fleon-cănea. Umbla mai iute decît o sfîrlează şi nici nu-i prindeai de veste cînd venea şi se ducea. Ţanţoş ca un ţînţar şi cîr-cotaş de voie, nu se putea să nu pişte el în vrun chip pe ori-125 cine întîlnea. Şi apoi avea nişte fiori, de băga pe om în groazele morţii. Cînd se dezmetici Strîmbă-lemne, ia pe Tarta-cot de unde nu e. Bucate, nici de leac, şi vasele întoarse cu gura în jos. Se puse să gătească alte bucate, iute, iute. Dar nu 130 mai fu destulă vreme. Negăsind verdeţuri fierte cînd se întoarseră tovarăşii săi de la vînat, şi auzind ce păţise bietul Strîmbă-lemne, făcură haz de dînsul şi începură a-1 cam lua în zeflemea. Strîmbă-lemne înghiţi ruşinea că n-avea încotro. 135 A doua zi rămase de rînd Freacă-pietre ca să păzească. Păţi şi el de la Tarta-cot, patarama lui Strîmbă-lemne. Rîseră şi de dînsul tovarăşii. Apoi mîncară ce putură şi ei şi se culcară. A treia zi rămase de pază Dunăre Voinicul. Gătea şi el 140 bucate ca tovarăşii lui, îngrijea şi el de cele de prin preajma adăpostului; dar se întorcea într-un călcîi şi era cu ochii-n patru. Cînd iată şi Tarta-cot-barbă-d-un-cot. El credea că are aface cu d-alde tontoletele de Strîmbă-lemne ori Freacă--pietre şi veni drept la Dunăre Voinicul. Acesta mai iute 145 decît ai gîndi, unde îmi întoarse mîna şi cu dosul palmei îl izbi atît de tare, încît ameţi pe Tarta-cot. Apoi Dunăre crăpă un copaci mare, ţinu crăpătura căscată cu o pană, băgă barba lui Tarta-cot în crăpătură, şi scoţînd pana, copaciul veni la loc şi ţinu de barbă strîns pe Tarta-cot. 150 Dunăre îl lăsă locului, se întoarse la treabă şi se puse a găti demîncarea fluierînd, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Cînd se întoarseră tovarăşii de la vînat, începură să rîză de departe cu gînd că şi Dunăre a păţit-o de la Tarta-cot. Dar cînd văzură mîncarea fiartă şi masa pusă, se ruşinară. 506 155 — Da ce, fîrtate, ţie nu ţi s-a întîmplat nimic? îl între- bară ei. — Nimic alt, răspunse Dunăre, fără decît numai că am prins un vînat şi l-am pus la coteţ. Aidem să mîncăm acum şi apoi să vi-1 arăt. 160 Se puseră la masă şi rîseră şi-şi povestiră fel de fel de-snoave ca să se veselească. După ce se sculară de la masă, merseră să vadă vînatuL Cînd colo se cruciră ca de altă aia cînd nu zăriră nimic. Tarta-cot se făcuse nevăzut. Pasămite el, tot smucind îrt 165 dreapta şi în stânga, se zbătu, hîţîi copaciul pînă ce-î scoase din rădăcină şi cu el tîrîş-grăpiş, bălăbăni şi fugi acasă la dînsul. Dunăre Voinicul nu se lăsă numai aşa, ci porni cu tovarăşii săi ca să puie mîna pe sluţenia pămîntului, stîrpitura 170 ceea de om, spaima lumii. Se luară deci după dîra ce făcuse copaciul pe care-1 tîrîse Tarta-cot şi ajunseră la o gaură mare făcută în munte. Intrînd ei acolo, dete peste Tarta-cot dormind pe pajiştea cea verde ce era acolo, cu un urcior la cap şi cu altul la 175 picioare. Ce vă gândiţi că era în acele urcioare? Apă vie şi apă moartă. Dunăre Voinicul, ce-i trăsni lui prin cap, că numai puse mîna şi-i schimbă urcioarele. Puse pe cel de la cap la picioare; iar pe cel de la picioare la cap. Apoi îl deşteptă zicîndu-i: 180 — Scoală, stîrpitură, voinic care dă dosul, să ne luam la luptă dreaptă, dacă eşti om de omenie! — N-am vreme de luptă acum, răspunse Tarta-cot, mi-e somn şi voi să dorm. Nu că Tarta-cot se codea de luptă, ci vru să-şi rîză de 185 dînşii, pentru că se semeţea în puterea lui. După ce-1 mai deşteptară încă o dată, zicîndu-i că este fricos, el le răspunse: — Daca voi sunteţi voinici şi nu nişte mişei, loviţi-mă pe rînd ca să ştiu cu care din voi să mă lupt, care adecă este 190 mai vrednic. — Noi nu ne luptăm cu duşii după lume, îi zise Dunăre Voinicul, scoală şi nu mai umbla cu şotia cum eşti tu învăţat. — Eu vă dau voie să mă omorîţi, daca puteţi şi sunteţi voi voinici; iar de nu, sunteţi balele dracului, nişte buni de 195 gură şi nişte codaci de treabă. Dunăre nu mai putu suferi ocările lui Tarta-cot şi văzu că nu e chip a se lupta cu dînsul, puse pe Strîmbă-lemne să-l >07 lovească el întîi. Acesta îi dete una cu sete, dar Tarta-cot Si răspunse: 200 — Dă mai bine,tontolete ce eşti, căci lovitura ta nu fu nici cît o pişcătură de purice măcar! Se minunară toţi de atîta tărie pe o astfel de lepădătură a firii şi puseră pe Freacă-pietre ca să-l lovească şi el. Dete şi acesta de credeai că Tarta-cot are să intre în pămînt; dar 205 el, aşi! nici habar n-avea, ci îi răspunse şi lui somnoros şi fără măcar să deschiză ochii: — Lovi-te-ai cu capul de toate pietrele, om de nevoie ce eşti! învaţă-te a da cum se dă. Lovitura ta o simţii ca o pişcătură de purice. 210 Se îndîrjiseră acum vitejii, văzînd cum îi ia în rîs o stîr-pitură şi pocitură ca aceea pe care o aveau dinaintea ochilor şi fără să se ridice de jos a se lua la luptă. Şi unde mi se puse, neiculiţă, el Dunăre Voinicul şi cînd îi dete una d-alea sănătoasele, odată sări Tarta-cot drept în sus, dar căzu 215 numaidecît şi strigă: — M-ai mîncat fript, păgînule! Stai, măi, ţi-oi arăta eu ţie acum! Şi luînd urciorul pe care-î avea la căpătîi, bău dintr-insul. Ce credeţi că mi-ţi hău, boieri d-voastră? 220 In urciorul ce-1 avea la căpătîi era apă vie şi în cel de la picioare apă moartă. Dunăre Voinicul schimbîndu-i urcioarele, Tarta-cot bău apă moartă, crezînd că bea apă vie. Simţind că are să se sfîrşească şi să se ducă pe lumea cea-225 laltă, strigă cu grai de moarte: — Tu mi-ai venit de hac! Te jur pe ce ai în piept, tu să-mi iei şi fata de soţie, căci ştiu bine că vei putea să o aperi de rele, zise şi-şi dete sufletul. Cînd se duseră la sălaşul lui Tarta-cot, bunurile de pe 280 lume găsiră ei acolo. Dar ia toate aste bunuri, fata lui le punea vîrf. Era aşa de frumoasă şi de drăgălaşă, încît se pierdea cu firea cel ce o privea. Darămite cînd auzi ea de moartea tătăni-său, unde mi se porni pe un plîns de ar fi înduioşat chiar pietrele şi lemnele. Şi nimeni nu o putu 235 potoli fără deoît numai Dunăre Voinicul, pe care ea, după ce îngropa pe tată-său, îl alese de bărbat şi se cununară amîn-doi. Tot celălalt coprins al lui Tarta-cot îl împărţiră între dînşii Strîmbă-lemne şi Freacă-pietre. Iar Dunăre Voinicul se alese cu fata, care luase din casa părintească numai o •240 minge a ei, dar de la naşu-său. 508 Şi plecînd cu dînsa la sihastrul tată-său, acesta muri şi învie de bucurie cînd îi văzu pe amîndoi ca o pereche de lete-gari d-ăi buni dîndu-i tîrcoale. Vezi că nici el nu mai văzuse în viaţa lui aşa frumuseţe. 245 Iar dînsa trînti jos mingea şi odată ieşi ca din pămînt nişte palaturi, împodobite numai cu aur, cu rubinuri şi cu smaranduri şi strălucea de-ţi lua văzul. La soare te puteai uita, dar la palaturile astea ba! Şi trăiră în fericire şi în frica lui Dumnezeu pînă Ia 250 adînci bătrîneţe şi or fi trăind şi azi de nu or fi murit. Iar eu încălecai p-o şea ruginoasă, spuindu-vă o poveste mincinoasă. SAREA ÎN BUCATE A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un împărat. Acest împărat avea trei fete. Rămîind văduv, toată dragostea lui el şi-o aruncase asupra 5 fetelor. Ele mărindu-se şi văzînd sîrguinţa ce punea părintele lor ca să le crească pro ele, să le înveţe şi să le păzească de orice răutăţi şi bîntuieli, se sileau şi ele din toată puterea lor ca să-l facă să-şi uite mâhnirea ce-î cuprinsese pentru 10 moartea mumei lor. într-una din zile, ce-i vine împăratului, că numai întrebă pe fata cea mai mare: — Fata mea, cum mă iubeşti tu pe mine? — Cum să te iubesc, tată? Iaca, eu te iubesc ca mierea, 15 răspunse ea, după ce se gîndi ca ce lucru poate fi mai dulce pe lume. Atîta o tăie capul pe dînsa, atâta şi vorbi. — Să-mi trăieşti, fata mea; să-mi facă Dumnezeu parte de tine. 20 Şi întrebînd şi pe fata cea mijlocie: — Dar tu cum mă iubeşti pe mine, fata mea? — Ca zahărul, tată. Atîta o tăie şi pe dînsa capul şi atâta răspunse. — Să-ţi dea Dumnezeu bine, fata mea. Să mă bucur 25 de tine. 510 Pasămite fetele acestea erau linguşitoare şi ştiau să-şi arate iubirea către părintele lor mai mult decît o avea. Împăratul se bucură cit un lucru mare cînd auzi de la fetele lui cele mai mari cît îl iubeşte. El socoti că altfel 80 de iubire nu poate să fie decît cea dulce ca mierea şi ca zaharul. Şi uitîndu-se şi la fata cea mai mică, ce sta mai do-parte şi cu sfială, o întrebă şi pe dînsa: — Cum mă iubeşti tu, fata mea? 85 — Ca sarea în bucate, tată! răspunse şi ea cu faţă se- nină, zîmbind cu dragoste fiască şi lăsîndu-şi ochii în jos, de ruşine că vorbi şi ea. Ea se ruşina, biet, văzînd că tată-său o băgase şi pe ea în seamă, ca o mai mică ce era. 40 Cînd auziră surorile ei răspunsul ce dete ea tatălui lor, pufniră de rîs şi-şi întoarseră feţele de către dînsa. Iar tatăl lor se încruntă şi, plin de supărare, zise: — Ia fă-te mai încoa, nesocotito, să ne înţelegem la cuvinte. N-auzişi tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel 45 de dragoste mă iubesc ele? Cum de nu te-ai luat după dîn-sele ca să-mi spui cîtă dragoste dulce ai şi tu către tatăl tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc şi să vă dau învăţătură cum altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot! 60 Cînd auzi fata cea mai mică a împăratului urgia tatălui său, ce cădea pe capul ei, intră în fundul pămîntului de mîhnire căci se supărase tată-său şi, înoumătîndu-se, zise: — Să mă ierţi, tată, că eu n-am vrut să te supăr. Eu 55 am socotit cu mintea mea că dragostea ce am către tine este, daca nu mai presus decît a surorilor mele, dar nici mai prejos decît mierea şi zaharul... — Auzi, auzi, o întrerupse tată-său; şi mai ai obraz să te atingi de surorile tale cele mai mari? Să te duci de la 80 mine, fată neruşinată ce eşti, să nu-ţi mai auz de nume! Ii închise gura şi o lăsă plîngînd. Surorile vrură să o mîngîie, dar cu nişte cuvinte atingă-toare, care îi făceau mai mult rău decît bine. Fata cea mai mică a împăratului, daca văzu că nici 85 surorile nu o cruţă, îşi puse nădejdea în Dumnezeu şi se hotărî să plece unde mila Domnului o va duce. 511 îşi luă deci din casa părintească un rînd de haine proaste şi vechi şi pribegi din sat în sat, pînă la curtea unui alt împărat. 70 Ajungînd acolo, stătu la poartă. Chelăreasa o văzu şi daca veni la dînsa o întrebă ce vrea; ea răspunse că este o fată săracă şi fără de părinţi» şi ar vrea să se bage la stăpîn, daca ar găsi vrun ioc. Tocmai atunci ieşise ajutoarea chelăresei şi ar fi voit 75 să bage pe alta. Se uită la dînsa chelăreasa, cu ocbi pătrunzători, şi i se păru a fi bună să o ia pe dînsa în slujbă. Fata de împărat mai fu întrebată că ce simbrie cere, şi ea răspunse că nu cere nici o simbrie, fără decît să slujească o bucată de vreme şi daca slujba ei va fi vrednică de 80 vro simbrie, să-i dea atît cit va face. Chelăreasa se bucură văzînd-o că răspunde aşa de cuminte, şi o luă să-i fie ajutoare. îi spuse ce are să facă şi îi dete pe mină un vraf de chei din mai multe ce avea. Fata era cuminte şi deşteaptă. Ea începu să deretice 85 prin cămara şi prin dulapurile de la care avea cheile şi să puie fiecare lucruşor la rînduiala lui. Şi fiindcă îi prindea mîna la frămîntat, la fiertul dul-ceţilor şi la alte bunătăţi de mîncare ce se află prin cămările împăraţilor, în grija ei fură lăsate tainurile curţii. 90 Şi cum oare n-ar fi ştiut să facă toate astea? Mă rog, fată de împărat nu era? Şi nu1 se ivi nici o cîrteală din partea nimănui, căci ea toate tainurile le împărţea cu cumpănă şi cu dreptate, de nu-i găsea nimeni nici o părtinire. 95 Unde să stea ea la vorbă deşartă cu oamenii şi cu femeile curţii, sau cu streinii carii veneau să-şi ia tainurile şi merticurile? Unde să iasă din gura ei vreo vorbă fără cumpăt, ori să asculte de la cineva vreo asemenea vorbă, că se ruşina, şi găsea ea cuvinte destul de cuviincioase cu care 100 să închiză şi gura cea mai farfara. Ea nu sta la taifas cu slugile ori cu slujnicile curţii, ci, cînd îşi găsea cîte niţică vreme de repaos, citea pe carte. Toţi cu totul aveau sfială de dînsa şi nu-i găsea nimeni vreo faptă care să le dea dreptul a-i atîrna vrun ponos 105 de coadă. Vestea despre vrednicia şi smerenia ajutoarei de chelă-reasă ajunse numaidecît şi la urechile împărătesei. Ea dori în textul de bază: <Şi căci nu. 512 s-o vază. Iară daca se înfăţişe împărătesei, fata de împărat ştiu să se arate şi să vorbească din inimă curată, fără 110 prefăcătorie şi fără multă îndrăzneală. Împărăteasa prinse a o îndrăgi. Ea bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de neam prost. Vezi, măre, Doamne, cum se cunoaşte cît de colo viţa cea bună. 115 Şi aşa cum vă spusei, împărăteasa luă pe fată, ajutoarea chelăresei, pe lingă dînsa. Unde se ducea împărăteasa mergea şi ea. Cînd se punea împărăteasa la lucru, lucra şi ea. Apoi, lucrul ce ieşea din mîna ei era mărgăritar, nu altceva. Din toate, din toate, 120 cuvintele cele înţelepte ce ieşeau din gura ei plăcu împărătesei mai mult deeît orice. Ce să întindem vorbă multă? Ajunsese să fie nedespărţită de împărăteasa. O iubea împărăteasa ca pe copilul ei. Se mira şi împăratul de atîta alipire a împărătesei 125 către această fată. Acest împărat avea un fecior singur la părinţi. Tată-său şi mumă-sa se uita la dînsul ca la soare. îl pierdeau de drag ce le era. Şi mergînd împăratul la un război, luă şi pe fiul său 130 cu dînsul, ca să se deprinză cu ale războaielor. Acolo, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că numai ce îl aduseră acasă rănit. Să fi văzut acuma pe mă-sa jăliri şi plînsete. Nu mai ştia ce să-i facă ca să-l vindece mai curînd. Nopţile le făcea 135 zile priveghindu-1 la boală. Iară daca o ajunse oboseala de nu mai putea sta în picioare, împărăteasa puse pe fata ei din casă, ca pe un om de credinţă, să îngrijească de dînsul, şi apoi, cînd una, cînd alta, erau nelipsite de lîngă patul rănitului. 140 Cuvintele cele blînde şi înţelepte ale fetei, mîngîierile ei cele dulci şi neprefăcute, smerenia ei deşteptară în inima bolnavului o simţire ce nu o avusese pînă atunci; iar mai mult deeît toate, cum ştia ea să umble de binişor cînd îi primenea ranele, făcu pe fiul de împărat să o iubească ca 145 pe o soră, căci pare că-i alina durerile cînd punea ea mîna pe rănile lui. Intr-un după-prînz, după ce se făcuse mai bine, cînd sta de vorbă cu mă-sa, el îi zise: — Ştii ce, mamă, mie mi-ar îi voia să mă însor. 39 — Opere voi. I — Petre Ispirescu 513 150 — Bine, măicuţă, bine. Mai bine de tînăr, decît să intri în valurile lumii. Să-ţi caute maica o fată bună de împărat, şi de neam, şi de treabă. — Ea e găsită, mamă. — Şi cine este? O ştiu eu? 155 — Să nu te superi, mamă, dacă ţi-oi spune. Mie mi-a rămas inima la fata dumitale din casă. O iubesc, mamă, ca pe sufletul meu. Din cite fete de împăraţi şi de domni am văzut, nici una nu mi-a plăcut ca dînsa. Ea mi-a robit inima. 160 Se împotrivi împărăteasa oarecum, cîrmi ea; dar nu fu cu putinţă să întoarcă pornirea fiului ei de la această însurătoare. Dacă văzu şi văzu că altfel nu se poate, şi că fata ce-şi alesese fiul ei să o ia de nevastă este cuminte, blîndă, cu 165 bună judecată, şi mai presus de toate este smerită, cinstită şi vrednică, se învoi şi dînsa. Rămase acum să înduplece şi pe împăratul, tatăl băiatului, ca să primească şi dînsul alegerea fiului lor. Pentru aceasta nu fu mare greutate; căci atît muma, 170 cît şi fiul căzură cu rugăciune şi lăudară pe fată cum ştiură şi ei mai bine. Logodiră deci împăratul şi împărăteasa pe fiul lor cu fata din casă a împărătesei şi hotărîră şi nunta. Cînd începură a face poftirile la nuntă, logodnica fiu-175 lui de împărat se rugă cu cerul, cu pămîntul ca la nuntă să poftească şi pe împăratul cutare, pe tatăl ei adică; se feri însă d-a spune cuiva că este fata acelui împărat. Socrii priimiră să-i facă voia şi poftiră la nuntă şi pe acel împărat. 180 In ziua cununiilor veniră toţi musafirii la nuntă. Se începură veseliile şi ţinură toată ziua, ca la împăraţi, de! ce să zici? Seara se întinse o masă d-alea împărăteştile, cu fel de fel de mîncări, de băuturi, de plăcinte şi de alte bunătăţi, 185 de să-ţi lingi şi degetele cînd le vei mînca. Mireasa poruncise bucătarilor ce bucate să gătească. Ea însă cu mîna ei găti doparte toate acele feluri numai pentru un musafir. Apoi dete poruncă unei slugi credincioase ca să bage bine de seamă ca aducînd la masă bucatele 190 gătite de dînsa, să le puie dinaintea împăratului poftit după rugăciunea ei. Dară să îngrijească să nu le puie dinaintea altcuiva, că e primejdie de moarte. 514 Sluga cea credincioasă făcu Întocmai precum i se poruncise. 1#6 După ce se aşezară toţi poftiţii la masă, începură & mlnca şi a se veseli cît nu se poate spune. Împăratul cel poftit, adecă tatăl miresei, mînca şi nu prea. încă de cînd venise, el se tot uita la mireasă şi pare că-i 200 zicea inima ceva, dară nu-i venea să crează ochilor. Pasămite el îşi semuia copila, şi neputîndu-şi da seamă de cum ajunsese ea să se mărite după un fecior de împărat, nu cuteză să zică nimănui nimic. Vezi că trudele şi necazurile ce suferise biata fată o 206 schimbase de cum o ştia tată-său. Şi, îndemnîndu-se de pofta cu care mîncau mesenii, ar fi voit şi dînsul să mănînce şi să se veselească; dară după ce gustă o dată sau de două ori din bucate, se opri. Sluga care îi aducea bucatele le ridica întregi, neatinse. 210 Se mira acest împărat cum de toţi mesenii mănîncă cu poftă nişte bucate care pentru dînsul n-aveau nici un gust. Se încumese şi întrebă pe vecinul din dreapta. Acesta îi răspunse că astfel de bucate bune n-a mîncat de nu ţine 216 minte. Gustă şi împăratul din talerul vecinului, şi văzu că bucatele sunt bune. Asemenea făcu şi la vecinul din stingă. îi lăsa gura apă după bucatele cele bune ce gustase de la vecini; foamea îi da zor să îmbuce şi el; dară cine putea să mănînce bucatele care i le aducea lui? 220 Răbdă ce răbdă; de ruşine lua el cîteodată şi din bucatele ce i se aduceau, ca să nu se facă de rîs între meseni, dar încolo nimic. în cele din urmă, nu se mai putu opri, ci, ridicîndu-se în sus, zise cu glas mare: — Bine, împărate, m-ai chemat la nunta fiului tău ca 226 să-ţi baţi joc de mine? — Vai de mine, măria-ta! cum se poate să-ţi treacă prin gînd una ca aceasta? După cum vede toată adunarea, te cinstesc şi pe dumneata ca pe toţi ceilalţi împăraţi, fără deosebire. 280 — Ba să mă ierţi, împărate, bucatele tutulor meseni- lor sunt bune de mîncat, numai ale mele nu. Se făcu foc de supărare împăratul socru şi porunci ca numaidecît să vie bucătarii să-şi dea seamă de ceea ce au făcut, şi vinovaţii să se dea morţii. 515 m Ştiţi ce era? Iaca mireasa gătise toate bucatele pentru tată-său iară sare, ci numai cu miere şi cu zahar. Chiar sarniţa de dinaintea lui era plină cu zahar pisat, şi degeaba lua bietul împărat cu cuţitul din sarniţa ce credea el că este cu sare şi 240 punea în bucate, ele, în loc să se facă mai bune de mâncare, se făceau şi mai dulci de pe cît erau, şi mai cătrănite. Atunci se ridică mireasa în sus şi zise împăratului socru : — Eu am gătit bucatele pentru împăratul ce s-a supărat, 246 şi iată pentru ce am făcut-o: Acest împărat este tată-meu. Noi eram trei surori în casa părintească. Tata ne-a întrebat într-o zi cum îl iubim noi. Surorile mele cele mai mari, una îi răspunse că îl iubeşte ca mierea, alta ca zadarul. Eu îi zisei că-! iubesc ca sarea 250 în bucate. Aşa am socotit eu că uu se poate mai multă iubire decît aceasta. Tata s-a supărat pe mine şi m-a gonit din casă. Dumnezeu nu m-a lăsat să piei şi, prin muncă, cinste şi hărnicie am ajuns unde mă vedeţi. Acum am vrui să dovedesc tatei că fără miere şi fără zahar poate omul să tră-255 iască, dar fără sare nu, d-aia i-am gătit bucatele fără sare. Judecaţi dumneavoastră cu minte împărătească cine a avut dreptate. Toţi mesenii într-o glăsuire găsiră cu cale că pe nedrept a fost fata gonită din casa părintească. 260 Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a ştiut să preţuiască duhul fetei sale, şi şi-a cerut iertăciune. Fata, şi ea, i-a sărutat mina şi şi-a cerut şi dînsa iertăciune dacă fapta ei l-a supărat. Şi se puseră pe o veselie şi pe o petrecere de se duse 265 vestea în lume. Tat-al fetei se veselea, nu se veselea, dar socrul ştiu că se veselea şi se mîndrea că a dobîndit o aşa nuroră, şi de viţă bună, şi înţeleaptă, şi harnică. Eram şi eu la nuntă împreună cu cheleşul ăla care se 270 tupilează printre d-voastră, cinstiţi boieri. Multe ciolane, Doamne, mai căzură de la acea masă, şi, care cum cădea, tot în capul chelului le da; care cum cădea, tot în capul chelului le da. Şi încăleca! p-o şea, şi v-o spusei d-voastră aşa. 275 Şi încălecai p-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă. Şi mai încălecai p-un fus, să trăiască şi cel ce-a spus. ANEXĂ LUCER ŞI AMAN CĂTGĂUN Un băiat sărac de părinţi, anume Lucer, nu-şi putea găsi stăpîn mai de Doamne-ajută. El se băgă în urmă la un Împărat, unde se făcu iubit de vătaf pentru hărnicia lui. Odată, stînd eu slugile la vorbă, unul povesti de Aman Gătcăun de pe celălalt tărîm, care furase o fată din soare: el avea o cloşcă cu puii ei cu totul de aur şi un cal care mînca jăratic. Lucer, pîrît de o slugă vicleană, e pe rînd însărcinat de împărat să-i aducă acele nestemate. Voinicul, ajutat de calul său, i le aduce, ba încă păcăleşte pe Aman însuşi să intre într-un buduroi şi-l aduce în aşa hal împăratului. Puterea lui Aman Cătcăun sta într-o scroafă mistreaţă, care se tăvălea cît e ziulica în smîrcurile bălţilor; în scroafă era un chiţcan mare şi în chiţcan doi gîndaci: în aceştia sta viaţa lui. Voinicul vînează scroafa, o spintecă, ca şi pe chiţcanul din-tr-însa, iar fata furată strivi cu piciorul pe cei doi gîndaci şi Aman Cătcăun odată sării în sus şi, căzînd, îşi dede duhul. SÎN-PETRU ^în-Petru, botezînd un copil, îi lăsă în dar o vacă, care fătă o cireadă întreagă. Cînd fu să moară vaca, ea sfătui pe stăpînul ei să vînză cireada şi să oprească pe boul cel galben şi pe cel ce va mugi după dînsul. 519 Cu ajutorul boului năzdrăvan, voinicul putu ara cu un plug de oţel un pâmînt vîrtos ca plumbul şi pentru această ispravă se cunună cu faţade împărat a locului. Ea însă,vicleană, căută să păcălească pe băiat, adormindu-1 în poalele ei, dar fu deşteptat de boi. VOINICUL CEL CU TREI DARURI Un băiat orfan lipsit de noroc se băgase argat la mai mulţi stăpîni, dar pretutindeni toate îi ieşeau spre rău. Rătăcind odată prin pădure, găsi un ştergar şi se băgă slugă la o cucoană (era norocul lui). După ce o sluji, ea-i dede o pungă, în care găsea orice-i trebuia; o cămaşă, prin care nimeni nu putea trece şi un pistol, pe care întorcîndu-1 de trei ori în jurul capului nici o meteahnă nu-1 putea lovi. Cucoana îl sfătuise totdeodată să nu spuie nevestei sale, ce daruri erau lucrurile date. Băiatul luă de soţie pe o fată de împărat (el nu voia s-o dea decît celui ce ar fi putut-o face să fie veselă; iar de nu, îi s-atîr-na capul în crengi, unde mai erau 99). Un împărat vecin pornind cu război asupra-i, el îl învinse de două ori cu cei doi fii ai săi. Apoi făcu o mare veselie, la care chemă pe toţi împăraţii vecini. Fiul împăratului învins veni şi el şi se linguşi pe lingă împărăteasă. Ea se făcu bolnavă şi, aflînd în ce stă puterea bărbatului său, îi fură cele trei lucruri minunate şi le dede feciorului de împărat. Venind acesta cu război asupra-i, băiatul fu învins şi tăiat bucăţi, apoi pus într-un sac pe cal, care-1 duse la cucoana din pădure. Ea-1 învie şi îi dede un frîu, să-şi izbîndească asupra nelegiuiţilor săi ucigaşi. Scuturînd frîul, se făcu un armăsar de aur şi un unchieş îl duse la curtea împăratului, care luase de soţie pe nevastă-sa. împăratul îl cumpără şi-l puse în grajd. Văzîndu-1 împărăteasa fugi speriată, zicînd că a sosit la dînsa. împăratul puse să-l omoare. Dar pe cînd îl ducea să-l taie, fata aduna spuma lepădată de cal şi o dede pe iaz (după rugăciunea calului). 520 Ducindu-se să se scalde, ginerele împăratului puse cele trei lucruri pe mal. Din spuma calului aruncată în iaz ieşi o raţă cu totul de aur şi, vrînd împăratul s-o prinză, ea odată se făcu om, înecă pe împărat şi luă lucrurile înapoi. DOVLEACUL CEL NĂZDRĂVAN Un unchiaş şi o babă, neavînd copii, puseră la cale să ia de suflet ce vor găsi. Moşul găsi o sămînţă de dovleac, care, pusă în pămînt, odrăsli şi se făcu un dovleac frumos. Toamna, după ce s-a copt, dovleacul zise unchiaşului să-l ducă în casă, să şază cu bătrînii. După cîtva timp dovleacul îi spuse că i-a venit vremea de însurătoare şi-l trimise la împăratul să-i ceară fata. împăratul i-o făgădui, de va fi în stare să facă trei poduri (de aramă, argint şi aur). După săvîrşirea lor, se cununară. Noaptea mirele ieşea din dovleac şi se făcea flăcău frumos. Nevasta, sfătuită de moş, aruncă dovleacul în cuptor. Atunci bărbatul său zise plin de scîrbă: „Trei zile mai aveam să mă chinuiesc în acel putrigai de dovleac şi scăpăm, rămîneam om; să ştii că pînă n-oi întinde mîna peste tine, nu vei naşte. Noi ne vom mai vedea, dacă vei putea străbate pînă la Cîmpu-frumos, şi la Mînăstirea dintr-un os“. Şi pieri. Nenorocita îşi porunci un toiag de oţel şi o pereche de opinci de fier şi porni să-l caute. Ea trecu pe la Sfintele Miercuri, Vineri şi Duminecă, căpătînd de la fiecare în dar: o furcă de aur care torcea singură, o cloşcă cu pui de aur şi o masă de aur ce se întindea singură. Ciocîrlanul St. Dumineci o duse la locul căutat, după ce o trecu printr-o cîmpie înflăcărată. Acolo se aşeză la fîntînă dinaintea palatului, unde locuia băr-batu-său, care se însurase cu altă fată de împărat. Dînsa, aflînd de la roabele sale de lucrurile cele scumpe ale străinei, îi îngădui în schimbul lor să vorbească şi să doarmă cu bărbatu-său. Dar abia a treia noapte putu dînsul să auză plînsetele şi rugămintele nevestei sale. 521 FATA CU TREI PEŢITORI Un împărat cu trei feciori luă de suflet o fată rudă, sărmană de părinţi. Cînd crescu mare, se făcu frumoasă şi înţeleaptă fără seamăn. împăratul se pomeni că tustrei feciorii i-o cerură de soţie, unul fără ştirea altuia. Sfatul de taină hotărî ca feciorii împăratului să apuce în trei părţi de lume şi care se va întoarce cu lucrul cel mai rar, acela să ia fata. Cel mare cumpără un covor ce ducea într-o clipă unde doreai (neguţătorul striga: „cine l-o cumpăra, se va căi şi cine nu l-o cumpăra, iar se va căi“); cel mijlociu o oglindă ce arăta pe cine doreai; iar cel mic o floare ce avea darul prin mirosul ei să întoarcă sufletele în trupurile moarte de curînd. Ajungînd tustrei la locul de întrolocare, fraţii rugară pe cel cu oglinda să se uite şi văzură fata moartă şi cum o ducea cu alai: atunci s-aşezară pe covor şi fură acolo, iar cel cu floarea o învie. Sfatul împărătesc găsi cu cale că celui mic se cuvenea fata. FĂT-FRUMOS ŞI FATA NEGUSTORULUI Un negustor, înainte de a porni la ostrovul cel fermecat după mărfuri minunate, întrebă pe fetele sale (avea trei): ce să le aducă la întoarcere? Întîia ceru un comaş de rochie ca cerul cu stelele, a doua o oca de mătase din toate feţele pentru un covor, iar a treia un cuţit cu totul şi cu totul verde. După ce-şi încărcă corabia cu mărfuri, plecă să se Întoarcă şi, aducîndu-şi aminte în mijlocul mărei de cuţitul cel verde, scoase un oftat lung. Atunci se deschise uşa corăbiei şi un arap înfăţişindu-i-se, îl întrebă: pentru ce l-a chemat? („oricine oftează pe mare, pe mine mă cheamă“) şi-l ameninţă să-l azvîrle în mare, de nu-i va spune pricina. Cum o auzi, se duse la stăpînu său: arapul era rob la un fecior de împărat, Făt-Frumos năzdrăvan, care stăpînea 522 peste ostrov. El dede negustorului cuţitul celverde şi-i spuse că robul său va lega pe fie-sa la ochi cu o năframă şi o va aduce aci. La întoarcere negustorul căuta să se împotrivească cu slujitori de ai stăpînirei, dar arapul pieri cu fata. O duse în palat şi o bagă într-o cămară muiată numai în fir, rămînînd de paza şi împlinindu-i toate poruncile. După ce mîncă şi gustă nişte băuturi răcoritoare, adormi într-un somn sor cu moartea. Arapul o puse pe pat şi pieri. A doua zi fata, sculîndu-se, îşi aduse aminte a fi visat că a fost venit noaptea la dînsa cineva, dar nu-şi putea da seama ce fu. Aşa azi, aşa mîine, pînă într-o zi dorind să ştie se puse pe un plîns şi spuse arapului că i s-a făcut dor d-acasă. Atunci feciorul de împărat porunci arapului s-o ducă la părinţii săi numai pentru trei zile. Acolo ea povesti mamei toate şi dînsa o învăţă să se prefacă că bea din băuturile adormitoare, spre a vedea ce se petrece. întoarsă acasă, ea făcu cum o învăţase. Simţi că. vine cineva la dînsa în pat, se dezmiardă şi apoi adoarme beat de plăcere. Pipăindu-1 la cap, dede peste o cheiţă în creştetul capului. O luă şi, mai pipăind, dede peste un lacăt la buric şi, cînd să se uite prin lacăt, vede un tirg mare şi frumos, unde toţi lucrau pentru copilul ce avea să nască. Apoi vrînd să-l închiză, nu băgă de seamă că un colţ de rochie rămase înăuntru. Aprinzînd o luminare să-l vază la faţă, văzu o frumuseţe de om, chip potrivit şi plin de nuri. De teamă să nu se deştepte, îi tremură mina şi, cînd era s-o stingă, îl pică de la luminare şi el odată sări din somn. Vrînd să se depărteze, văzu că se trage şi rochia ei după dînsul. El se făcu foc şi porunci arapului s-o omoare şi să-i aducă ochii pe taler drept încredinţare. Fata căzu In genuchi, dar nu fu cu putinţă a muia inima lui Făt-Frumos. Arapul mai milos o cruţă, luînd ochii unui căţel, şi ea se legă cu grele jurăminte să nu mai iasă în lume. După ce rătăci mult timp, ajunse la un palat, unde una din roabe o adăposti în căsuţa ei. Peste puţin sosi şi fratele doamnei cu mai mulţi ostaşi. Văzîndu-1 cernit, soru-sa îl întrebă şi el îi spuse toată povestea, părîndu-i rău că s-a iuţit aşa şi începu să plîngă, cuprins de patimă. Fata negustorului, zărindu-1 pe Făt-Frumos şi crezînd că venise s-o caute, aflînd că n-o omorîse, ieşi binişor şi după mult umblet sosi la alt palat, unde stăpîna abia oprimi, aşteptînd şi ea pe fratele său cu mai mulţi oameni: era iar Făt-Frumos. Fata văzîndu-1 fugi din nou şi ajunse la palatul unde locuia sora cea mai mică a lui Făt-Frumos. Ea fu găzduită 523 acolo şi atunci sosi fratele stăpinei. Pe cind vorbeau, poves-tindu-i toate, iată că fata negustorului născu un copil de aur, cheia în creştet, lacăt în buric, soare în piept, luna în spate şi luceferi în umeri. Astfel tinerii se recunoscură şi se împăcară. FATA MOŞULUI ŞI FATA BABEI Un moş şi o babă avea cîte o fată din altă căsătorie: fata babei era leneşă, iar a moşului vrednică şi smerită. Pe dînsa o însărcina baba cu dereticarea casei şi mai ales ea trebuia să aţîţe focul în toate dimineţile. Odată baba se sculă peste noapte şi udă peste locul unde fata învelise focul. Cînd se trezi fata şi găsi focul stins, se urcă pe bordei şi de acolo zări o luminiţă. Luîndu-se după acea zare, ajunse la nişte unchieşi (era Dumnezeu şi Sîn Petru), cari se încălzeau la foc. Pînă să se facă jăratec, Dumnezeu îi spuse să-i caute în cap, şi ea găsi un păduche, pe care-1 lăsă jos pe nebăgate în seamă: „Ai găsit ceva?“ o întrebă Dumnezeu. „Da, un mărgăritar!“ Atunci Dumnezeu îi dede foc şi o binecuvîntă, zicîndu-i: „Pe unde vei călca tu, fetico, să răsară numai busuioc şi lămîiţă, părul să ţi se facă ca beteala şi cînd te vei pieptăna, să cază mărgăritare!“ Cînd văzu baba darurile fetei, trimise şi pe fie-sa. Ea ajunse la unchieşi şi, găsind în cap un păduche, ocărî pe Dumnezeu şi apoi se repezi la jăratec. Atunci Dumnezeu zise: „Fetico, să fie după inima ta, vorbele să-ţi iasă din gură hodoronc-tronc, părul tău să fie poleit de lindeni şi umbletul să fie urma şi ruşinea!“ Şi aşa fu răsplata după faptă. SĂVUICĂ U n unchiaş şi o babă, neavînd copii se hotărîră a lua de suflet orice vor afla în cale. Bătrînii găsiră un şoarice, pe care-1 botezară Săvuică şi-l luară să-l crească. într-una din zile, cînd 524 şoarecele se făcuse mare, unchieşii se duseră la biserica şi lăsară pe Săvuică să gătească păsatul. Fierbînd, căzură stropi pe Săvuică ; el se mînie şi se aruncă în păsat. La întoarcere unchieşii îi găsiră acolo oscioarele. NAN DIN GĂVAN V babă şi un unchiaş doreau s-aibă un copil, fie şi o stîrpitură. Un vrăjitor îi sfătui să-şi deşerte 40 de zile şi 40 de nopţi pîntecele de vînturi într-o troagă şi să-i puie dop. Cînd deşertară troaga, ieşi un copil cît o şchioapă, pe care îl botezară Nan din Găvan. Mă-sa îl trimise la plug să ducă de mîncare lui tată-său. După ce-1 scăpă să nu-1 mănînce un boboc de gîscă, tată-său îl băgă în sîn. Pe cînd ducea altă dată de mîncare, fu apucat de ploaie şi, adăpostindu-se sub o ciupercă, fu înghiţit de o vacă. Cînd fu să mulgă vaca, Nan din Găvan îşi bătu joc de femeie şi dînsa sfătui pe bărbatu-său să vîndă vaca unui măcelar. Acesta, tăind-o, dete pe gîrlă mâţişorul în care era Nan. înghiţit fiind de un lup, el începu să-i urle din pîntece şi lupul speriat o luă la fugă pînă plesni, şi Nan din Găvan se întoarse la părinţii săi. VOINICUL-DE-PLUMB -împăratul Roşu avea trei fete, pe care ie furase (zmeii), Soarele, Luna şi Stelele. El dete ştire că cine le va aduce îi va da jumătate din împărăţie şi pe fata cea mică de soţie. Un moşneag avea 3 feciori: cel mic petrecea tot după cuptor şi 11 numise Voinic-de-plumb, căci se îndoia ca plumbul. El rugă pe tată-său să se ducă la împărat şi să spuie că el ştie unde sunt fetele sale şi le va aduce. înainte de a porni, dezgropă 3 cai de 525 aramă şi ceru hainele şi paloşul împăratului; dede un cal fiecărui frate şi plecară împreună. într-un codru văzu un stîlp de fier din 99 măji, îl smulse din pămînt şi, ajungînd în oraş, îl dede la căpitanul celor 77 de meşteri mari să-i facă din el un buzdugan. în vîrful unui munte dede de Cetatea lui Moş Călugăr, cel dintîi dintre năzdrăvani, şi-i lăsă buzduganul să-l arză pînă la întoarcere. Ajunse apoi într-un şes întins şi la un rîu cu pod de aramă. Acolo borborosi vorbe neînţelese şi fraţii săi se prefăcură în tăciuni, ca să nu vază ce se va întîmpla sau ce putere era în el. Veni de sub pod un zmeu cu 6 capete pe un cal de aramă. După ce-1 răpuse, învie pe fraţi. Tot aşa avu să lupte cu alţi doi zmei la podul de argint şi la podul de aur, unde prefăcu pe fraţi în 2 izvoare de apă bună. Atunci sosiră la curţile zmeilor omorîţi, înconjurate cu pereţi de fier. Neputînd răzbi, se făcu porumbel, intră în grădină şi ascultă vorbele nevestelor cu mama zmeilor. Cu acul înfipt în grindina casei împunse cele 12 uşi ale pivniţei şi toate se deschiseră. în pivniţa din fund era o butie cu 12 cercuri de fier, în care se aflau Soarele, Luna şi Stelele împăratului Roş. Luînd fetele şi pornind, se pomeniră în cale cu o fîntînă frumoasă (era nevasta zmeului mai mare), apoi cu un răt înflorit (era nevasta celui mijlociu) şi cu un păr cu pere de aur (era nevasta celui mic). După aceea fură urmăriţi de muma zmeilor. El aruncă peria ţse făcuse o pădure), cutea (un munte de plumb) şi acul (un munte de fier) şi ajungînd la Moş Călugăr, îi vîrî zmeoaicei buzduganul călit în gură şi plesni. Voinicul-de-plumb trimise pe frate-său cu Soarele, Luna şi Stelele la părinţi şi-i sfătui să îngrijească de cai, iar el se duse la Voinicul-de-fier, un năzdrăvan, care pentru semeţia lui tăie pe băiat în bucăţi şi le puse în dăsagi pe o iapă. Ea se întoarse înapoi la Moş Călugăr, care-1 învie. Atunci se duse a doua oară la Voinicul-de-fier şi-i făgădui să se facă frate de cruce, de-i va aduce pe Ileana Cosînzeana, „Doamna florilor, din cosiţă ruja-i cîntă“. - - Moş Călugăr îl sfătui să facă o cărăbioară şi în ea o boltită cu tot felul de marfă scumpă, apoi să ajungă pe marea răsăritului prefăcut în moş bătrîn. Ajungînd la cetatea Ilenei, deschise bolta. Una din slugile ei zăbovi, minunîndu-se de lucrurile aduse şi spuse Ilenei. Ea o trimise să cumpere o pereche de papuci auriţi. Moşul o pofti să vie însăşi să-şi aleagă. Odată acolo, se făcu 526 iarăşi flăcău frumos, o încuie, corabia porni şi o aduse la Voinicul-de-fier. Dar în urmă îi păru rău că a răpit-o pentru altul. Moş Călugăr îl sfătui ca Ileana să întrebe pe Voinicul-de-fier: unde-i stau puterile? El îi răspunse: „De vei plesni de trei ori, va ieşi de sub pragul bisericei o lădiţă în care s-află trei ouă; ele sunt puterile mele“. Zdrobind ouăle, Voinicul-de-fier se făcu praf. Atunci Voinicul-de-plumb se duse cu Ileana la Moş Călugăr, se cununară şi se întoarseră la părinţi. Acolo se judecă cu fraţii săi, cari se pur-tară necuviincios cu părinţii şi nu îngrijiră de cai. Paloşul, aruncat pînă în nori, căzu pe cei doi fraţi vinovaţi şi dînşii căzură morţi. NOTE $1 VARIANTE DIN VOLUME LEGENDE SAU BASMELE ROMÂNILOR (1882) Volumul intitulat Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului de P. Ispiresou, culegâtor-tipograf, a apărut în 1882, Bucureşti, Tipografia Academiei Române (Laboratori români), str. Academiei nr. 26. Cuprinde 37 de basme şi anume : Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte; Ileana Simziana; Broasca, ţestoasă cea fermecată; Aleodor împărat; Porcul cel fermecat; Înşir-te mărgărituri; Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos; Prâslea cel voinic şi merele de aur; Voinicul cel cu cartea in mină născut; Omul de piatră; Voinicul cel fără de tată; George cel viteaz; Făt-Frumos cu părul de aur; Făt-Frumos cel rătăcit; Fata săracului cea isteaţă; Zîna munţilor; Făt-Frumos cu carîta de sticlă; Balaurul cel cu şapte capete; Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă; Zina zînelor; Greuceanu; Cele 12 fete de împărat şi palatul cel fermecat; Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei; Poveste ţărănească; Cei trei fraţi împăraţi; Cotoşman năzdrăvana; Pasărea măiastră; Găinăreasa;Ţugulea, fiul unckiaşuluişi al mătuşei; Copiii văduvului şi iepurele, vulpea, lupul şi ursul; Fata moşului cea cu minte; Fata de împărat şi fiul văduvei; Cele trei rodii aurite; Hoţu împărat; Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte; Băiatul cel bubos şi ghigorţul; Fata cu pieze rele. Textele basmelor sînt precedate de o scrisoare a lui V. Alecsandri către Petre Ispirescu care a apărut în loc de prefaţă şi pe care o reproducem integral. Mirceşti, 1882 „Domnule Ispirescu, Privind Ia volumul de poveşti poporale ce mi-ai trimis la (ară, îmi pare că mă aflu în faţă cu o comoară pe care aşi fi pierdut-o de mult şi am regăsit-o într-o zi de noroc. 531 Un geniu fermecător iese din cuprinsul] lui şi vine de mă ia pe aripele sale ca să mă transporte în timpul copilăriei mele şi în lumea aceea mult adimenitoare, locuită de zmei, de balauri, de pajuri, de cai năzdrăvani, de paseri măiestre, de strîmbă-lemne, de sfarmă-pietre, de feţi-frumoşi, de fete de împăraţi cu plete de aur etc., într-un cuvînt, de toate minunile ce-mi povestea manca (doica) în nopţile de iarnă la gura sobei. Drăgălaşe povestiri, care îmi îngînau somnul, cu visuri încîntătoare şi care au avut o fericită înrîurire asupra închipuirei mele de cînd sunt-pe lume. Ele au contribuit a mă face poet. în adevăr aceste fantastice roduri ale imaginaţiei poporului român au un caracter de originalitate, care le ridică mai presus decît basmele altor neamuri, căci sunt şi înavuţite de tradiţii mitologice ale anticilor noştri străbuni şi viu colorate de razele soarelui oriental. Ele dar sunt de natură a naşte mirarea şi admirarea străinilor culţi, care se ocupă cu studiul producerilor intelectuale ale seminţiilor răsăritene. A se interesa de aceste basme feerice este un lucru natural; a le feri de nimicirea la care ar fi expuse cu timpul este o dorinţă patriotică; însă a şti de a le păstra naivitatea poetică a graiului povestitorilor de Ia şezători este o operă din cele mai meritorii. Acest merit l-ai avut d-ta, domnule Ispirescu, şi eu te felicit cu toată sinceritatea unui adorator al poeziei poporului nostru pentru modul iscusit cu care ai cules şi ai publicat importanta colecţie ce ai întreprins cu multă osteneală şi mari sacrificii. Ai făcut un bun serviciu neamului românesc, adunînd într-un şireag mulţime de pietre scumpe din averea naţională, un şireag care nu mai este ameninţat de a se pierde. Recunoştinţa noastră îţi este dar cîştigată pentru totdauna. Preţiosul d-tale volum trebuie să se afle în fiecare casă, căci în el generaţiile nouă vor învăţa a cunoaşte valoarea inteligenţii şi a naturei poporului român. Cea mai scumpă recompensă pentru d-ta este de a-ţi vedea numele legat de comoara poveştilor din ţară şi de a-ţi putea zice cu fală că ai îndeplinit o sacră datorie către patrie! Al d-tale servitor şi amic V. Alecsandri“ Apariţia acestui volum a prilejuit de-a lungul timpului aprecieri numeroase, cuvinte de iaudă pentru modestul „culegător-tipograf“. Vom spicui cîteva care ni s-au părut nouă mai interesante. „Douăzeci de ani sunt de cînd d. I. Ionescu, redactorul ziarului «Ţăranul român», a îndemnat ped. Ispirescu să publice un basm şi se vede că a avut o mînă bună în alegerea sa, căci de atunci n-a mai încetat d. Ispirescu (smeritul culegător-tipograf) a culege şi a publica la basme şi legende române 532 şi azi avem plăcerea a anunţa volumul de faţă, cuprinzînd 37 de basme. Credem de prisos a mai arăta aici importanţa ce au culegerile de basme, de i poveşti şi de orice soi de literatură populară, faţă cu mişcarea generală de ) cînd cu vestita colecţiune de basme germane a fraţilor Grimm. Nu e popor, nu e unghi al pămîntului unde indigeni sau străini să nu scormonească după aceste comori ale spiritului omenesc... Intre cele 37 de basme ce cuprinde, 16 sunt luate din colecţiunile sale anterioare, pe cînd 21 au fost adause din nou. Pe cit ştiu colectorul mai posedă o sumă aproape tot atît de însemnată de basme manuscripte pe cari am dori a le vedea în curînd publicate. Ca şi în colecţiunile anterioare d-sa a ^arătat şi aici la sfîrşitul fiecărui basm dacă a fost deja publicat, cînd şi junde, cum şi cine l-a povestit. Astfel avem şi hronologia basmelor şi oareşi-cum şi origina geografică a lor. E de prisos a mai vorbi de farmecul limbei, de frumuseţea imaginilor, de fantazia bogată şi de caracterul naiv popular ale acestor basme, deoarece sunt aşa de binecunoscute, ca inerente cu produeţiunile poporului român, atît de exact conservate de P. Ispirescu. Şi tocmai asta constituie în mare parte valoarea preţuită a acestei colecţiuni“ (Dr. M. Gaster: P. Ispirescu (culegător-tipograf j, Legende sau basmele românilor... „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie“, Bucureşti, an. I, 1883, voi. I, fasc. I, pag. 238 — 239). „Ispirescu a scris mult şi bine, dar opera lui nepieritoare este desigur volumul intitulat Basmele românilor. Cînd citeşti acest volum şi-l Reciteşti, şi iar îl citeşti, ţi se pare că asculţi un popor întreg. Ispirescu mare nici dialecte, nici loc, nici asemuire parţială cu unele judeţe. El e de pretutindeni, din toate timpurile, naiv, glumeţ, epic, trist, bogat,ca întregul nostru popor. El îţi apare ca un focar mare în care s-au adunat şi frînt şi răsfrînt toate razele luminoase ale romanităţii simple, sărmane şi muncitoare, ale acestui aur curat al neamului nostru. Basmele românilor este o operă mare şi originală. Ispirescu nu este un culegător, după cum cred unii neştiutori nevinovaţi şi alţii ştiutori invidioşi, ci un adevărat creator“ (B.Şt. Delavrancea, Petre Ispirescu, „Românul“, Bucureşti, 1887). „Dintre operele lui Ispirescu cele mai cunoscute sunt Legendele sau basmele românilor, care apar acum, pentru nu ştiu a cîta oară, în ediţie nouă. Ele i-au creat faima de povestitor, asigurîndu-i prin aceasta un loc în istoria literaturii noastre şi cu drept cuvînt. Calităţile lui de «unchiaş sfătos» se arată aici cu mai multă strălucire decît oriunde aiurea. Este cu adevărat impresionantă puterea de a da viaţă unor plăsmuiri ale minţii omeneşti, aşa de fantastic cum sunt personajele basmelor şi aceasta cu atît 533 mai mult, cu cit e vorba de figuri al căror caracter este fixat de mai înainte prin tradiţie. Simţi bine că făţi-frumoşii, fiicele de împărat, zmeii, balaurii, trăiau în mintea lui Ispirescu, se mişcau, sufereau, se bucurau, urau şi iubeau la fel ca oamenii de pe pămînt şi tot aşa simţi că faptele lor se desfăşurau în fantazia povestitorului cu aceeaşi plasticitate ca acţiunea a doi luptători sau a două armate vrăjmaşe. Astfel se explică pentru ce, indiferent de vîrstă şi cultură, cetitorul se lasă dus de şirul povestirii şi participă la evenimente cu interesul cu care urmăreşte întîmplările vieţii reale. Acest rezultat surprinde, la prima vedere,mai ales diu cauza mijloacelor stilistice simple pe care le utilizează Ispirescu. Stilul său e familiar, adică vorbit, dar tocmai de aceea foarte potrivit pentru povestire, în special pentru povestire de basme. El scrie ca şi cum ar sta de vorbă cu cetitorii, ca şi cum aceştia I-ar asculta istorisind, nu l-ar ceti. Odată mai mult intuiţia Iui de povestitor autentic l-a făcut să înţeleagă caracterul producţiilor populare pe caro le cultivă şi să i se conformeze“ (I. Iordan, Precuvântare la legende sau basmele românilor, Bucureşti, Cartea românească, 1937, pag. 15 — 16). Noi nu am inclus în volumul de faţă basmul Omul de piatră care a apărut semnat de scriitorul N. Filimon. TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÎNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE* „Povestit de tata, şezător în Bucureşti, malial. Udricani, între 1838 — 1844. Publicat pentru prima oară în «Ţăranul român»,nr. 11 din 1862; a doua oară într-o broşurică din 1862; a treia oară în Legende sau basmele romrnilor, de un culegător-tipograf, Partea I-a la 1872.“ In sumarul „Ţăranului român“, jurnal politic, economic, literar şi comercial, care a apărut de la 12 noiembrie 1861 piuă la 17 martie 1863,sub redac-ţiunea lui Ion Ionescu de la Brad, Bucureşti, Tipografia jurnalului „Naţionalul“, titlul basmului este: Povestea lui Făt-Frumos,sau tinereţe fără bătrineţe şi viaţă fără de moarte (pag. 87 — 88) şi e semnat P. I. Retipărit în „Unirea“, Bucureşti, an II, 1862, pag. 33 — 35. Apare şi în „Voix Roumaine“, Bucureşti, an III, 1863, nr. 20 cu titlul Contes roumains. La jeunesse sans la viellesse et la vie sans la mort. 4—8: povesti; (de cînd făcea plopşorul pere şl răchita micşunele; de cină se bateau urşii Incoade; de cină se luau de git lupii cu mieii de se sărutau, infrăţindu-se); de cînd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca in slava cerului de ne aducea poveşti; De cînd se scria musca pe părete, Mai mincinos cine nu crede.) * Variantele se dau colaţionîndu-se textul de bază numai cu prima apariţie în periodic sau volum. In cadrul variantelor în paranteze şi cursiv am indicat textul care lipseşte din prima tipărire. 534 12: tineri şi frumuşei. 12 — 13: a tăcut de sute de ori. 16: unchiaş meşter 17: dar trimişii s-au întors cu răspunsul că: 35: dar (nici aşa) n-a fost. 36: că-ţi voi da. 37 : că-ţi voi da. 38: (şi alte multe d-alde astea) 40: că-ţi voi da. 45 — 46: se făcea mai cugetătoriu şi mai pus pe gînduri. 47—48: şi toate învăţăturile le trecu şi le săvîrşi, încît împăratul. 50 — 51 (De la o vreme încoace insă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gînduri) 58: Iar el răspunse: Daca. 65—70: Să nu părăsească împărăţia; căci tatăl său de aci înainte e bătrîn şi o să-l ridice pe dînsul în scaunul tătîne-său şi să-i aducă cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie, dar n-a fost. 76 — 77: cum punea mina pe cozile lor îi trîntea şi astfel toţi caii căzură. 84: şi înţepenindu-şi picioarele rămase drept (ca luminarea) 95: găsi armătura şi hainele. 97—98: şi în timp de şase săptămîni, timp în care îngrijea şi de cal, izbuti a face armătura curată ca neaua. 99 — 100: (Totodată îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti.) 101: cînd calul auzi că hainele şi armătura sunt (bine) 102: scutură (şi el) 103: căzură de pe el. 106: plecăm; iar calul răspunse: 107: chiar azi, de voieşti. 120—121: Făt-Frumos a împărţit toată avuţia lui pe la ostaşi. 123: s-a dus (s-a dus, s-a dus) 126: Aicea stînd... 128: atît e de rea. 129 —131: Ea a fost femeie, dar blestemul părinţilor ei a făcut-o să fie Gheonoaie; ea este acum lingă copiii ei 132: în pădurea care o vezi. 134: şi paloşul. 135: slujeşti cu dînsele la trebuinţă. 139: pădurea; (Făt-Frumos) înşelă şi înfrînă calul. 140: ca altădată. 141: groaznică; iar calul 143: (nene) dobora copacii cu iuţimea ei; 535 145: dar cînd era. 149 — 151: Atunci ii zise: să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, că de nu era el te mincam fript, dar acum m-ai mincat. 153 — 154: a o face n-au ajuns decît pină in cimpia 155 — 156: unde (Gheonoaia) l-a ospătat (pe Făt-Frumos) şi l-a omenit ca pe un călător. Dar (pe) cînd. 157: (iară) Gheonoaia. 158: atunci e] îi scoase piciorul. 159: vindecă; iar ea de bucurie 160: şi-l rugă (pe Făt-Frumos) 162: dar el nu voi, ci îi spuse (curat) ce căuta. 163 — 164: crez că vei izbuti 165: Iar cînd fu. 166: (Făt-Frumos) 169 — 170: Făt-Frumos întrebă de ce este iarba pirlită. 172: scorpii, ea este soră cu. 175: (e groaznică) 176: (Scorpia) 180: (stăpâne) 182: ca şi cînd a ajuns la Gheonoaie. 188: se urcă iute. 189: cam dasupra şi se repezi asupra ei. 190: o săgetă şi un cap li căzu. 191 — 192: cînd să-i mai dea un cap jos, Scorpia îi zise să o ierte că nu-i face nimic. 193 — 196: Ca şi la Gheonoaie fu ospătat, capul dat înapoi şi lipit, şi după trei zile... 197: (şi) 200: dulce, care te îmbăta. 203—204: mai avem să dăm peste o... 207: El este încongiurat. 209: (neadormire) 211: dar noi să ne 213: După o odihnă de vreo două zile. 216: (şi în scări) 217: ca să nu mă împiedeci. 221—223: cînd fiarelor se dă demîncare, ele sunt adunate acolo, să trecem. 224: zise Făt-Frumos. 226—227: palatul care strălucea astfel încît la soare te puteai uita, dar la el ba. 229: (d-abia, d-abia) atinse abia cu... 230: (dodată) 536 230: dobitoacele urlau, 231: (pe cap) 235—236: Ea-i scăpă mai mult de bucurie că nu mai văzuse pînă atunci 238: Ea era o zind-naltă, supţirică şi gingaşe şi frumoasă 239—240: Dar ea văzîndu-l aşa, prinse milă de dinsul şi îi zise 241: Dar ce cauţi... 244: (Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este) 246: era muma şi sora cea mai mare a ei. 250: la toate lighioanele 253: căci ziceau ele (că) li se urîse singure 257—258: ce a păţit pînă să ajungă la dînsele şi peste cîtva timp se şi însoţi cu fata. 258 — 259: La însoţirea lor primii voia ca să meargă 263: Petrecu acolo un timp foarte îndelungat 266 — 267: cumnata şi socră-sa; se bucura de frăgezimea 272: în iuţeala sa, nu băgase 274 — 275: (cînd, ce să vezi d-ta?) dar deodată 275 — 276: Nu cuteză să spuie soţiei sale, dar ele 281 — 282: (şi acum) mă topesc (d-a-n picioarele) de dorul părinţilor mei dar şi pe voi nu mă îndur(ca) să vă părăsesc. 288 — 289: rămîi cu noi, căci vei pieri 291 — 292: care-1 usca pe picioare. 293 — 294: ceea ce ţi se vor întimpla, numai din vina ta va fi 298: (de vei voi să rămîi măcar un ceas) 303: Scorpiei; dar acolo 305—306: bunii lor auziseră de la străbuni şi că ei ar fi auzit de la străbunii lor povestindu-se de asemenea bazaconii. 312—316: Gheonoaiei, aceleaşi întrebări şi aceleaşi răspunsuri. El nu se putea mira destul cum în cîteva zile s-au schimbat astfel lucrurile, şi iarăşi supărat plecă cu barba albă pînă la brîu şi simţind câ-i cam tremurau picioarele. 316 — 317: Plecînd şi de acolo ajunse la împărăţia tătîne-său 319: Aci cum se dete jos 321—322: mă întorc de unde am plecat, şi după voia ce i-a dat plecă iute ca săgeata. 324 — 326: (Du-te sănătos că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curînd. Calull plecă ca săgeata de iute.) 328 — 330: (şi cum şi-a petrecut copilăria In ele) 335: (ridicîndu-şi pleoapele ochilor cu mîinile) 337: (slăbănogit). 53? ILEANA SIMZIANA „Comunicat de d. Panait Nicolaescu din Craiova. Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, adunate de un culegător-tipograf, Partea II, fasc. I, Ia 1874.“ Informaţia e eronată. In volumul citat de P. Ispirescu chiar el dă notă Ia acest basm: „Publicat pentru prima oară în «Columna lui Traian», nr. 30, (140), 1872“ şi acesta este adevărul. Basmul apare în revista menţionată la pag. 256—261 cu subtitlul: Poveste din Oltenia şi menţiunea:„Cules din gura poporului de P. Ispirescu“. Retipărit în „Familia“, Oradea, an XXIII, 1887, nr. 27, pag. 313-315; 325-326, 338-339. 2: că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, de cind făcea plopşorul micşunele: de clnd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi se arunca in înaltul cerului de ne-aducea poveşti, De clnd se scria musca pe părete Mai mincinos cine nu crede. 6—7: era îndatoraţi a-i trămite cîte 16: el sta tot pe gînduri 17: că el (este zăcaş şi) se îndărătniceşte 18: vreun fiu şi să nu vină să-i ia 53—54: mi-au secat toată puterea 57: îşi mai tîrîie 64: şi eu nu am decît pe voi 91: li ieşi (pe de altă parte) înainte 94: să treacă fiică-sa peste pod deodată ieşi de desuptul lui cu dinţii 96: făclii (şi), se repezi 184: spune-mi (tu) 206: fata dede pinteni calului 219 : se cutremurau copacii 241: Şi îi mai spuse 243: şi o (şi) învăţă 245: fiindcă vedea; că toate (învăţăturile lui) îi ies In bine (şi din cuvîntul lui nu se abatea,) 258: îi dede pinteni 286 — 287: voi da pe Galben-de-soare 325: îţi venea să-l bei într-o cană de apă 330: se ascundea sub straiele 338: pe cînd trebuia să meargă 357: încă din cele 361: După ce călătoriră o bucată bună, calul fetei zise> 366: încrede-te In el cum te-ai încredinţat 538 383: zări pe cale o cosiţă 387: o luă (o băgă în sîn) şi 398: voinic chipos şi drăgăstos 403: năzuroşi, (tembeli) 420: nici focul pe vatră nu era. 434: mai mult ca pe ceilalţi 437: stau picioarele 444: nu voieşte nici intr-un chip să-l 448: marfă de cea mai scumpă şi mai frumoasă 452 : faţa liniştită 454: cea mai frumoasă şi scumpă marfă 457: (ii răspunse împăratul) 486: în mijlocul mării, atunci Ileana 489: şi cină ajunseră la ţărm 496: erau amândoi călare 527 : plesni fierea dintr-insa de căzu 556: Ce să mă ştiu 565: Nu te teme, stăpină, că 581: ţinea firea şi (pe care) o îmbărbăta 586: (de credeai că a să se scufunde pămîntul subt ei) 587: fetei împăratului (aduse paloşul cam pieziş) şi-i 591: fetei împăratului 600: carne (vie) 615: (şi obidă) 618: (ca) să o ajute a sfîrşi 626—627: vorbe cununia 634: năuc, ca un lihnit, nu mai ştiu 658: apoi cine ştie 665: simţă (ea) 685—688: Cum ajunse la împăratul, se miră şi dînsul de astă schimbare; i se părea a fi mai chipos şi mai semeţ. 693: urci în scaunul 723—724: baia (mai) potrivită (de caldă) stăpînuîui său (şi mai nimerit de încrop ită). BROASCA ŢESTOASĂ CEA FERMECATĂ „Povestit de d-na Jeorjean, din Bucureşti,strada Clopotar,la 1877 iunie.“ Publicată pentru întîia oară în volumul Legende sau basmele românilor, 1882, pag. 33-40. 539 ALEODOR ÎMPĂRAT „Comunicat de un şcolar din gimnaziu, şezător în Duşumea, localitate în Bucureşti, la anul 1875.“ Publicat pentru întîia oară în volumul Legende sau basmele românilor, 1882, pag. 41—48. PORCUL CEL FERMECAT „Povestit de mama, între 1838 — 1847. Publicat pentru întîia oară în «Columna lui Traian», broşura pe aprilie, 1876, apoi în Legende sau basmele românilor, <îo un culegător-tipograf, Partea II, fascicolul II.“ în revistă apare la pag. 171—179 avînd ca subtitlu: Basm din Muntenia şi la sfîrşit menţiunea: „Comunicat de P. Ispirescu“. Retipărit în „Cimpoiul“, Rîmnicu Sărat, an III, 1884, pag. 14 — 15; 22-24; 143-144. Profesorul Léo Bachelin în prefaţa sa la Sept contes roumains, Paris, 1894, sublinia frumuseţea basmelor româneşti, ilustrînd cu un citat din acest basm de Ispirescu. Reproducem pasajul: „Ceea ce dă un farmec fără pereche basmelor româneşti este înfăţişarea lor epică. Unele pasagii amintesc de Homer, atît sînt de mişcătoare, de sublime şi de simple, altele ne fac să ne gîndim la romanele de aventură, într-atît sînt de cavalereşti şi de fantastice ; întregul povestire! face impresia unui fragment de epopee pusă în proză. Să mi se îngăduie să adaog exemplul la teorie şi să fac aci cîteva citaţii împrumutate din colecţia Ispirescu, cea mai autentică, cea mai puţin suspectă de interpolări. Iată cîteva extrase din basmul intitulat Porcul cel fermecat. «— Bine, frate dragă, cum se poate ca Soarele să fie supărat, el care este atît de frumos şi face atîta bine muritorilor? — Iacă pentru ce, răspunse muma Soarelui: el dimineaţa stă în poarta raiului şi atunci este vesel, vesel şi rîde la toată lumea. Peste zi este plin -de scîrbă, fiindcă vede toate necurăţiile oamenilor şi d-aia îşi lasă arşiţa aşa de cu zăpuşeală, iară seara este mîhnit şi supărat, fiindcă stă în poarta iadului; acesta este drumul lui obicinuit, de unde apoi vine acasă.»“ 2: că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, de cind se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca in slava cerului de ne aducea poveşti, de cind se scria musca pe părete, mai mincinos cine nu crede. 540 21: Nu ştiau ce să se facă de mihnire şi de urit fetele 36 — 37: (să facem aşa) 38: de vom 40 — 41: de unde ştie tata, dacă noi am intrat? 43—44: (care era păstrătoarea cheilor) 52: Cea mare 59: Fata cea (mai) 104: îşi chemă fetele şi le 121: fata împăratului cea mică 139: (care venise cu peţitorul) 141 — 142: Numai după ce avu cuvintul împăratului 146: nu sint de dobitoc 147: vreo altă fermecătorie 153: (aşa mi-a, fost trişte a, văz că n-am încotroI 175: (să fie aşa) 190: mămuca 218—-219: (şi dorul bărbatului) 227 : crengile îi 238: O priim'i, se miră 280—281: (Fiica de împărat prinse curagi cînd văzu cu cită bunătate este prUrnită şi întrebă) 287: îşi lasă căldura 347: Trei zile şi trei nopţi căută prin 349—350: fără a se mişca, fără a bea, şi a mlnca ceva 367: căci îmi vor fi 368: legătura ce (o) avea 376: de închipui 425: răzbi pină la jlNŞIR-TE MĂRGĂRITAR! „Povestit la 1876 de Mihai Constantin, din comuna Bălăciţa, plasa Dumbrava, jud. Mehedinţi, soldat în regimentul 1.“ Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, 1882, pag. 62-71. 541 LUPUL CEL NĂZDRĂVAN ŞI FĂT-FRUMOS „Povestit de un lucrător de presă tipografică, poreclit Mencîcof,şezător în mahalaua Tirchileşti, Bucureşti.“ Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, 1882, pag. 72-80. PRÂSLEA CEL VOINIC ŞI MERELE DE AUR „Povestit de tata. Publicat pentru întîia oară în «Ţăranul român», nr. 13 şi 14 din 1862; apoi într-o broşurică Basme sau poveşti populare; a treia oară în Legende sau basmele românilor, Partea I-a,la 1872.“ In revista „Ţăranul român“, Bucureşti,an I, nr. 13, feb. 1862, pag. 103 — 104 şi nr. 14,feb. 1862, pag. 111 — 112 acest basm apare cu titlul: Cele trei mere de aur şi e semnat P.I, Retipărit în „Unirea“, Bucureşti, an II, 1862, nr. 15-16, pag. 57—58; 61-62. 2; cade n-ar fi nu s-ar mai povesti, că nu suntem de cînd basmele, ci suntem de cind minciunile; de cind se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava ceriului de ne aducea poveştii De cînd se scria musca pe părete, Mai mincinos cine nu crede. 8: să mănînce din el 32: cînd era soarele 33 : cînd atuncea văzu 36: De voie de nevoie fu silit 46: (rogu-te) 71: ca să-i prinz (pe tîlhari, ci numai o cercare să fac) 78 — 79: dinapoi, astfel pîndi 80: simţi un aer căldicel şi bine mirositor 82: lui. Dar 84: revărsatul zorilor se simţi prin grădină 85: fîşîitul se simţi 88: un gemet se auzi şi apoi 89 — 90: iară el după ce culese cîteva mere din pom le puse 95: mulţumit de vederea merelor aurite 98 — 99: să-l caute şi chiar de a doua zi vorbi 542 107 '• Ocoliră de jur 117: (şi făcu şi el ca cel dinţii) 119 — 120: Prdslea, daca văzu aşa, zise: — Fraţilor, acum 122 : nu se mai duce in jos 127 — 128: frînghia nu mai este întinsă, ca cum ar avea ceva atîrnat de vîr-ful ei. 132: (de) 135: lighioni cu alte forme 138 : cu totul (şi cu totul) 153: vorbe, puindu-i să le facă cîte 155: (adaogă ea) dar cu ajutorul 160: cale de un sfert de ceas 162—164: şi un şuierat se auzi, o lovitură in uşă, una In masase dele şi buzduganul se aşeză în cui. 170: (him!) 171: celălalt; iar fiul împăratului ii ieşi înainte. 181 — 183: în pămînt pină la genuchi, iar Prâslea se opinti odată şi băgă pe zmeu pină in git şi-i, tăie capul. 191: cale de o jumătate de ceas 191 : (şi) 194: Iar fata, după 199: nădăjduiesc că vei birui 211: cale de un ceas 212: atingindu-l în cap 219 — 220: vei voi, dar Prâslea ii zise: 221: (şi) 228: (croncănind) 232: Dar Prâslea îi zise şi el: 234 — 237: (— Unde dă Dumnezeu să cază o asemenea tiflă peste mine!\Mi-aş sătura sălaşul întreg. — Adevăr grăieşte gura mea îi răspunse Prîslea.) 243: Iar Prâslea îi zise: 246 — 247: (Să-ţi auză Dumnezeu vorba, voinice, şi să-ţi împlinească gindull ii răspunse ea) 248: şi fata de împărat îi dete şi prinse 251—252: zmeul (ridicaşi el în sus pe Prdslea şi, lăsîndu-l jos) îl băgă pe Prâslea 253 — 254: pe zmeu şi cînd îl trînti îl băgă pină 259: (ale lor) 273: lăsară iarăşi 274: nu-1 dete ei 278: căciula lui 543 281: iuţeală şi făcu pe fraţii săi 285: se cununară cu dtnsele. 303—304: mulţumesc, şi ca vintul porni 308: Şi intr-un ceas străbătu 310: deşert şi ceru 311: zise (puii) 314: (dragii mei) 323—324: (făcută bucăţele de ci te o oca una) 325: Îndată se gătiră şi fură aduse 331: mai aproape (aproape) 332: se sfîrşise şi Prâslea 335: din buca piciorului 336—337 : După ce ajunse dasupra ii zise ea: — Iată, te-am scos pe tărimul vostru, du-te acumţdar viteazul nostru nu putea să îmbie, Zgripsoroaica îi zise: 341 — 342: dat-o; şi îndată o dete afară, 353: mărita cu nici un preţ, măcar 378: Prâslea îi răspunse: 381—382: să-i dea o oca de alune şi o litră de rachiu bun 389: pe la prînz, cînd 392: Dar împăratul; şi dete 397: poate să mai facă 400: (şi cu totul) 402: (şi) 403: ca şi intîia dată 406: (cu bine) 408: (şi cu totul) 415: Dar fata ii răspunse: 425: îl îmbrăcă în hainele lui cele mai curate 431—432: zmeilor, şi dînd 436: de pe urmă 451 : tustrei fraţii 455: a făcut nuntă VOINICUL CEL CU CARTEA ÎN MÎNĂ NĂSCUT „Comunicat de fratele meu George şi cules dintr-un sat din judeţul Vlaşca.“ Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, 1882, pag. 95 — 111. 544 VOINICUL CEL FĂRĂ DE TATĂ „Povestit de L. Tănăsescu, şezător în Bucureşti, mahal. Dudescu, la 1873.“ Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, pag. 120—132. GEORGE CEL VITEAZ „Povestit de Mihalaclie Constantinescu, din mahalaua Delea-Veche, Bucureşti.“ Publicat întîia oară în revista „Columna lui Traian“, Bucureşti, an VII, septembrie 1876, pag. 425—432, avînd ca subtitlu: Basm din Muntenia şi la sfîrşit menţiunea: „Comunicat de P. Ispirescu“. Subiectul acestui basm a fost folosit de St.O. Iosif în poemul său: A fost odată. Artur Gorovei arată în volumul: Profesorului P. Poni, omagiu din partea foştilor săi elevi, Iaşi, 1906, pag. 93 — 100, că acest basm e de fapt o fidelă tălmăcire a romanului Aventurile lui Lideric, conte de Flandra de Alexandre Dumas şi probabil Mihaiache Constantinescu, după ce a citit acest roman, i l-a povestit lui Ispirescu. 28: născu un dolofan de copilaş de drăguleţ 30: curtea împăratului, este ceva de nespus. 67: nu lăsa nimic rău care să-l vateme a se apropia de dinsul. 83: Aşi! unde ? ce 116: cu toată cinstea cuvenită 122: haine grosolane 123: (unde şezuse el cu pustnicul) 159: să-şi facă 164: nu sunt de ajuns cărbuni şi că să 172—173: o păstra în prăvălie ca pe moaşte, luă 177: începură a-şi face cruce şi a-şi scuipa 185—186: nu-i putea da (nimeni) de seamă şi-i dete foc 197: mai iute decît fulgerul 199: in care 216: dară de te vei 243: cînd călfile umblase 545 41 — Opere voi. I — Petre Ispirescu 269: (iară) după care se luase 310: i se închinară lui 320: şi se iscusi peste puţină 334: printr-o scrisoare FĂT-FRUMOS CU PĂRUL DE AUR „Povestit de tata între anii 1834 — 1840. Publicat pentru prima oară în «Ţăranul român» nr. 24 şi 25 din 1862, a doua oară în Legende sau basmele românilor, Partea I, 1872.“ Basmul apare în revistă cu titlul: Făt-Frumos în numărul 24 din aprilie 1862, pag. 190 — 192, iar în numărul 25 din mai 1862, pag. 200 apare şi titlul: Făt-Frumos cu păr de aur. La sumarul numărului 24 dat pe prima pagină se Specifică: „Povestea lui Făt-Frumos de d. P. Ispirescu“. în volumul din 1872 are o N.B.: „Asupra acestui basm, d.dr.At. Marie-nescu a făcut nişte erudite şi interesante comentarii, în jurnalul «Albina» ce apare la Pesta. Le-am fi trecut aici, însă n-am cutezat, fără permisiunea autorului“. în articolul citat de P. Ispirescu: Descoperiri mari în poveştile (basmele) românilor, „Albina“, Pesta, an VI, 1871, nr. 17, pag. 1, dr.At. Marienescu povesteşte basmul şi apoi arată că el există şi la greci şi la romani şi se referă la Helios-Apollo-Soare. Mai departe el spune: „Făt-Frumos e o per-soanăgrandioasă în mitologia daco-romană, o personificaţiune de erou, cînd reprezenta pe Apollo şi Hercules în faptele sale, o personificaţiune de zeu de soare cînd se luptă ca şi Semheracles-zeu de soare din Egipt, cu cele 12 zodii din calea soarelui şi constelaţiuni... E o personificaţiune a puterii, eăldurei de soare ce se luptă cu zmeii — titanii,şi cu vîrcolacii-ciclopii, tarele personificate ale pămîntului şi aerului.“ Articolul e depăşit în momentul de faţă de actualele cercetări folcloristice şi de aceea am reprodus din ®1 aşa de puţin. 2: că de n-ar fi nu s-ar mai povesti; că nu suntem de cînd basmele, ci suntem de cînd cu minciunile; de cînd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci de oca de fier şi călctiul tot rămînea gol; şi de cînd se arunca în slava cerului şi tot i se părea că este uşor; De cînd scria musca pe părete, Mai mincinos cel care nu crede. 3: pustnic. El petrecea 546 10: (de copil) 11: şi după ce zise cîteva vorbe de rugăciune 14: tăcu copilu 15: copilul avea ceva 15 — 16: Şi iacă luă baierul de la gîtul copilului şi văzu 26: pînă în streaşină 30: sufletul (lui); Cu must de viţă crescu 37: şi află (dară) 40: fapta sa cea nelegiuită, cu toate că era faţă de împărat 42: somnul cel vecinie 42 — 44: cunoşti după răceala şi amorţirea ce-i vedea în tot trupul meu, să bagi 54: cu unghiile sale; 57 : foamea îi aduse aminte că e dator să trăiască; 61: veni un cal cu aripi 64—65: toată întîmplarea; şi-i zise 66: singur; tatăl care mi-a fost dat de Dumnezeu nu mai este 68: căci aici, dinaintea ăstui mormînt nu ştiu de ce-mi vine să tot plîng 70: Calul îi răspunse: noi ne vom duce 73; Şi-o să trăim în mijlocul lor? 75: (mai) 94: (mai) 96: plecă luînd cu sine calul său 98: După ce ajunse Ia zîne, 108—110: îngrijire. De cîte ori avea cîte ceva greu de făcut el chema calul şi-i da ajutor. 119 : să le deie de ştire zînelor 123 : si aşa şi făcu 124: şi legătura 127 — 128: a se cutremura aşa de groaznic, îneît 134: scăpat, zînele se ciudeau de necaz 136: Ah! fecior de lele ce eşti 138—139: Atunci el-şi răsfiră părul pe spinare, iar ele se uitau cu jind la dînsul şi-i ziseră: 140: niciodată n-am mai văzut! 140—141: fii bun de ne dă 142: Dar el nu voi 142 — 143: simbriei ce-i datorau zînele 144 : şi se duse 153: uitase de fete şi că 547 155: pepene pe care-i alesese să fie; duşi la 157: se puse împăratul la 162: Şi dacă se adună sfatul 179: haine zis cimpul cu florile din cele luate de la zlne. 188 : (ce se făcuse) 188: şi începu a certa pe argat de nelngrijire 191—192: toate aceste, bătu in geam şi ceru 195: pumn de galbeni 196: răspuns să nu se atingă de bietul argat 203: fu petrecută şi ea 205: Dar data 207: dar fiindcă 210: Spate, încăleca şi 214: Ca şi la întîia dată 216: flori, şi care îi trimise doi pumni de bani 230: începu a se văicura 234—236: acea mare pagubă; să-i dea pe foi pentru nengrijirca lui, fiica împăratului bătu în geam şi ceru flori 239—240: le trimise. Dar fata de împărat dete poruncă să ierte 242: dar, croi din nou, şi în patru 243 — 245: argatului se dete făgăduinţa că de se va mai întîmpla una ca asta, apoi are să fie şi zdrobit în bătaie şi gonit 247: Dar ea 250: Şi daca 252 : Un foişor cu poartă pe dedesubt, îi răspunse, pe unde să treacă 259: dar'fala nu lovi nici pe unul. 260—262: [(trecut şi prin ciur şi prin dîrmon, d-ăia care auzise, văzuse şi păţise multe), 267 : un argat cheleş 271: iar dacă fu silit ca să treacă; trecu şi cînd trecu 272: fugi şi a zice că i-a spart 274: cum văzu una ca aceasta 275: Nu se poate asta! 276 — 277: ăsta, căci nu putea (vezi) să se învoiască (împăratul) 281: (şi ţipînd) 285: tot cheleşul a fost lovit, 287 : se făcu în tăcere 288: ştie şi să răspundă cu 294: (cel) 298: ruşinea ce au păţit, fiindcă 548 307: împăratul insă o goni, zicindu-i 315: (ca) 324: se şi loviră 327: ca un vîrtej se întorcea 328: (pe oricine intîlnea) 329: le dete 330: oastea întreagă o luară la fugă 331—332: (împrăştiindu-se ca puii de potirniche) 349: (de fel, de fel) 368: pe mîrţoaga lui 375: se întâlniră ostile şi se loviră de trei părţi 376: fără de nici o milă 380 — 388: ce fac; se împrăştiau ca puii de potirniche şi fugeau de-şi rupeau gîturile. Făt-Frumos însă-i gonea şi-i tăia ca pe nişte oi 394: Iară daca sosiră acasă 397: daca se sculă din somn 405: cu o cofă 409—410: (Atunci) Ei se cercară a-i da bani şi el să le dea laptele 421: Se întoarseră deci 424: lapte, el este adus de bărbatul 426: împăratul îi răspunse 432: să-mi faci, tată, numai 439: văzu cit se poate de bine 452: caută-i şi vei vedea că 465: Nu le crez, adaose iute împăratul, daca nu te vei arăta 469: cu hainele cele mai frumoase 478: de a slobozi din robie pe cumnaţii 479: bucurie mare şi masă împărătească 489 — 490: (Şi mai încălecai p-o lingură scurtă, s-o dai pe la nasul cui n-ascultă). FĂT-FRUMOS CEL RĂTĂCIT „Comunicat de P. Niculescu din Craiova la 1862.“ Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, 1882, dag. 160-173. 549 FATA SĂRACULUI CEA ISTEAŢĂ „Comunicat de d-ria Brândza şi cules de prin împrejurimile laşului.“ Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, 1882, pag. 174—182. ZÎNA MUNŢILOR „Acest basm l-am auzit de la o calfă de bărbier, în copilăria mea. Publicat pentru prima oară în Legende sau basmele românilor, Partea I, 1872“, pag. 71-78. 5: Cînd era; 9: a simţit 14: se mai mări 44—45: împăratul văzindu-l aşa îl întrebă ce are 59—60: femei june, dar 68: se tulbură 68—69: O căldură neobicinuită simţi că i se urcă în obraji, o sudoare 76: să-i zică nici pis pentru că 91: cu nişte 145: la ultima horă, pieri 180: ea îşi luă hainele dintr-lnsul 186: drumul căruciorului FĂT-FRUMOS CU CARÎTA DE STICLĂ „Comunicat de frate-meu George şi povestit de o calfă de pantofar, lucrător pe Podul Beilicului pe la 1856.“ Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, 1882, pag. 189-198. 550 BALAURUL CEL CU ŞAPTE CAPETE „Povestit de tata între 1838 şi 1842. Publicat pentru întîia oară în «Ţăranul romăiî^din 1862; a doua oară tntr-o broşurică, Basme sau poveşti populare; & treia oară în Legende sau basmele românilor, Partea I, la 1872.“ Apare în revista sus-menţionată în numărul din 25 februarie, pag. 127 — 128 şi e semnat P.I. Are ca indicaţie: „Reproducţia este oprită fiindcă aste poveşti au săformeze un tot alcătuit din mai multe broşuri care în curînd au să înceapă a şi ieşi“. 2 : că de n-ar fi nu s-ar mai povesti; că nu suntem de cînd basmele, ci suntem de cînd minciunele; de cînd se potcovea puricile la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti; De cînd se scria musca pe părete, Mai mincinos cine nu crede. 3: cap, cu şapte capete care 8: (de) frica 11: în zadar 12: dar rămaseră 14: de pe urmă 41: şi se luptă şi se luptă 42: pînă cînd îi veni 50: care îi mai rămăsese 58: zare de cuhnie 62: Se uită cu mai mare 63: depărtare nespus de mare 85: şi care n-avea decît numai un ochi în frunte. 93: în căldare 99: Ajunse la Zorilă şi-i 100: O slobozi şi pe ea 101: şi la Murgilă şi-i dete şi lui drumul 103: săi care tot mai dormeau, nu începuse (vezi) 105: oprise drumul ei şi aşa voinicul avu 111: din foaie ca să sufle în foc 127 — 129: (Pasămite, bucătarul împăratului, un ţigan negru şi buzat, se dusese d-a minune să vază ce mai ala, bala, pe la flăcăii ce stau la pîndă.) 131—134: se înfăţişează bucătarul cu capetele balaurului şi se fălea că el îl omorîse, şi ca să-l crează îşi arăta hainele pline desînge, făcu 135: nuntă mare 137: (Ţiganul arăta la toată lumea hainele sale pe care le umpluse de sînge, ca să fie crezut). 551 340: iar bucătarul, un ţigan negru ca fundul căldârei şi buzat, şedea în capul 448: care nu pre a îi venise a crede 454 — 155: Să caute, zise ţiganul, care o cam băgase 466: — Aşa, adevăr zis, răspunse viteazul nostru 469: Dar voinicul răspunse liniştit: — Cine 371: şi începu a scoate 475: Apoi voinicul 478: supărat foarte mult 485: După aceea pregăti împăratul altă masă şi după 190: (de harapina spurcată) NUMAI CU VITELE SE SCOATE SĂRĂCIA DIN CASĂ „Povestit de un ţăran din satul Colintina, muncitor la presa mecanică de tipărit. Publicat pentru întîia oară în «Albumul macedo-român».“ Apare în 1880 în albumul sus-amintit la pag. 56 — 57 cu titlul complet» Din poveştile unchiaşului sfătos. Numai eu vilele se scoate sărăcia din casă şi este iscălit: „P. Ispirescu, culegător-tipograf“. 4: nu ştiu cine (de) 7—8: muncei sale (pentru multă vreme) 19: şi decît mai nainte 19—20: Vreme (încoa); nu mai putea 43: i-a fost osînda 46—47: (ca unul ce i se urî se cu sărăcia, iată că vine) soţia lui (şi) îi spuse. 56: o aşa nonotomie 65: rînjind (încă o dată) 70: voia acum 85: şi el vro 93: Prietenul lui ciobanul urca oile la 110: Neică, zise argatul 126: ghemuită ca vai de ea 127—129: ciobanii de lastînă îl miţui şi pe dînsul ca pe ceilalţi miei şi (li) trimise şi miţele astea acasă. 130: Ţăranul şi mai cu cur agi 139: şi acum l-am adus 144: Dă-te la o parte Sărăcie 552 344: ăsta ăe brlnză 353: In vara următoare 161: printre colţii de piatră, printre mărăcini #71: se scoate sărăcia afară din casă ZÎNA ZlNBLOR „Povestit de un puitor de hîrtie la presa tipografică, şezător în mali. Tirchileştilar, poreclit Mencicof, de la o haină lungă ce purtase odată.“ Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, 1882, pag. 211 —217. Retipărit în „Familia“, Oradea, an XXIII, 1887, nr. 41, pag. 482 — 484. GREUCEANU „Povestit de Mihalache Constantin, din mahalaua Delea-Vecho, Bucureşti, la 1876. Publicat pentru prima oară în «Calendarul Aurora».“ Apare în „Aurora“, calendar ilustrat, Bucureşti, 1881, pag. 21—25 cu specificaţia: „Greucean (Basm) din avuta colecţiune a d-lui P. Ispirescu (culegătorul tipograf)“. 2: niciodată ; căci ds n-ar fi fost nu s-ar povesti, dar a fost şi de-aceea se povesteşte ele. 70: sarcina ce-mi iau (de bună-voia mea) '96 — 97: mai întîi (şi va găsi cuţitul ruginit) să mai aştepte. 144: în luptă să ne luptăm, căci e mai dreaptă 152: îi răspunse (şi lui) 154: .52 luară iarăşi la trînteală 161 — 162: venea tartorul cel mare al zmeilor, ca un diavol şi cînd ajunse 167: decât de Greuceanu 170—171: în săbii să ne tăiem (in suliţi să ne lovim) şi în luptă 173—174: se rupseră săbiile. (în suliţi se loviră ce se loviră şi se rupseră suliţele; apoi) Se luară 180: se luptară (şi se luptară) 203: Zmeule spăriat 229: ce să vezi fd-ta)? 55* 251: pe Greuceanu (şi să-l omoare) 256: cătrănită (şi amărită) 266: se apropie norul (ca o flăcăraie) 272: o gaură în poartă 273: şi făcu o spărtură 282: izbîndă. Iar Faurul mai 293: vestea cea bună a întoarcerii lui 295: Calea drumaşilor 344: mai aşteaptă (rogu-te) 347 — 348: în căruţa lui de fier cu cai cu tot 360: şi detc, (dete) 362: ce (mai) rămăsese 363: paloşul (ce-i furase Satana) 378: povestii d-le aşa CELE DOUĂSPREZECE FETE DE ÎMPĂRAT ŞI PALATUL CEL FERMECAT „Povestit d-un june transilvănean, student în Bucureşti, în anul 1868.“ Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, 1882^ pag. 229—242. A fost tradus în limba franceză în „Peuple Roumain“*, Bucureşti, an I, 1885, nr. 27, 28, 29, 34. CIOBĂNAŞUL CEL ISTEŢ SAU ŢURLOAIELE BLENDEI „Povestit de tata. Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, Partea Il-a, fascicula II, 1876.“ POVESTE ŢĂRĂNEASCĂ „Comunicat de dr. Johan Urban Jarnik, docent de filologie romană 1» c.r. universitate din Viena şi profesor la şcoala c.r. reală.“ Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, 1882„ pag. 252-265. 554 CEI TREI FRAŢI ÎMPĂRAŢI „Comunicat de D.I. Economescu şi auzit de la o bătrînă mahalagioaică din Bucureşti. Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, P. II, f. I, la 1874.“ Apare la pag. 53 —83 cu indicaţia: „Povestit d-o bătrînă din Bucureşti“.. 56 — 57 : pungile. Odată îl luară de ochi banii din ele. 91: (ori altceva?) 111: (el şi cu toţi ai lui) 118: că scoase 139: Acest muncitor după 158: (pe care o păstrează in colivie tat-al lor) 164: ce lor li se părea 166: că se dete 179: (slavă Domnului!) 203: (singur, singurel, după cum dorea) 223 — 224: Dar care fu mirarea şi necazul lui cînd văzu 225—226: de ciudă şi supărare (dascălul), cit p-aci (era) să ’nebun ea s< ă 231: (de măruntaie) 233: foarte supărat şi se hotărî 245—246: (pentru d-la) îi răspunse 249: nu mi s-a mai întîmplat 331: (şi cere, sărmana) 378: Cînd află 397: ca să-i facă 405: (din cele ce se făceau) 478: din insulă 480: apoi (să ştii că) nici 509: plină cu aur 517: aţa la ţeapă 518: tocitori cu aur 526: măiastră (ii) şterse 530: cum de nu se putea ţinea să nu fie 560: şi se face 564: (femeie fără de inimă ce mi-ai fost!) 567: (de care mincase şi el) 577: Crezînd ea că 55* §94: (care să vază de ei) 596: (cu alaiul după dînsul) 603: (şi cum îi pedepsise Dumnezeu) 641: mergeau ca pe ciripie COTOŞMAN NĂZDRĂVANII „Povestit de Mihai Constantin din comuna Bălăeiţa, plasa Dumbrava, jud. Mehedinţi. Soldat.“ Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, 1882, pag. 285-294. PASĂREA MĂIASTRĂ „Povestit de un soldat din satul Bulbucata în judeţul Vlaşca la 1868 şi comunicat de fratele meu G. Ispirescu.“ Publicat pentru întîia oară în Legende şi basmele românilor, ghicitori şi proverburi, Bucureşti, Tipografia Laboratorilor Români, 1872, Partea I, fascicula 1, pag. 79 — 92. 13: a o s&vîrşi 16 — 17: nu este încă terminată 19: a-i ridica 35: se prepară de drum 36: hotarăle împărăţiei 37—38: să se facă mîncarea 39: se rugă 39: să-i dea un colţ de pîine 41: El în loc să-i asculte rugăciunea 42 — 43 : Vulpoiul cu un semn îl schimbă 60: ţi se împlineşte visul 101: să cînte de se spărgea 121 — 122: Atunci dete ordin 123: aşa (de) tînăr 123 : şi cu statură voinicească 151: să mă pun 556 186: merserăm, merserăm 194: cînd pe la nămezi 201: frumoasă, pare că era făcută de zahar 202: îmi zise. 212: îmi plăcu (fata) 280: faţă in faß 311: Am priimit propunerea lui şi 340: Ei îmi propuseră să mă 349—350: fi luat (şi nu m-aş mai fi întilnit cu dinsul). 357: să mergem toţi trei 373—374: dumnezeiască. Iar 375: fiul său (in locu-i) GÄINÄREASA „Comunicat de un farmacist din garnizoana din Iaşi, la 1874.“ Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, 1882, pag. 306—312. ŢUGULEA, FIUL UNCHIAŞULUI ŞI AL MĂTUŞEI „Povestit d-un ţăran din distr. Ylaşca, comuna Bulbucata şi comunicată de frate-meu G. Ispirescu“ Publicat pentru prima oară în Legende sau basmele românilor, P. II, . II, 1876. COPIII VĂDUVULUI ŞI IEPURELE, VULPEA, LUPUL ŞI URSUL „Povestit de Mihai Constantin, soldat, din comuna Bălăcită, plasa Dumbrava, judeţul Mehedinţi, la 1876.“ în legătură cu acest basm credem că e necesar să reproducem din revista „Columna lui Traian“, Bucureşti, an VIII, mai 1877, nr. 5, pag. 234—244, 557 un articol în care Ispirescu face o analiză, a asemănărilor dintre basmele franceze şi cele româneşti, luînd ca termen de comparaţie acest basm. Reproducem articolul respectiv. BASME ROMANE ŞI BASME FRANCEZE „Domnule Director“ al «Columnei lui Traian», Aţi binevoit a-mi da să citesc revista Mélusine, consacrată literaturei poporane şi care acum a început să apară la Paris. Bobind pe ici pe colea, coat-pat, ce am putut şi eu în numerele ce le-am avut sub ochi, am rămas surprins de asemănarea basmelor franţozeşti cu cele româneşti. Aceasta mi-a adus aminte o istorie întîmplată, sînt acuma cîţivaani. Cînd s-a reorganizat armata noastră în modul cum o vedem, s-a trimis chipiuri şi unei companie ce se afla de gardă la un penitenciar oarecare îmi pare. Comandantul companiei era un brav ofiţer, ridicat, pentru capacitatea sa, din gradele inferioare. După sosirea ordinului şi a chipiurilor, seara fu o adunare la director: şi ştiţi, povestea cîntecuiui, vorba — vorbă aduce.Con-versaţiunea, deschisă asupra diferitelor subiecte, veni şi asupra chipiurilor. «Aşa, frate, zise căpitanul, am primit ordinul azi». Şi punînd degetul la frunte şi mai cugetînd, exclamă: «Ştiţi d-voastră că franţozii ăştia sînt cu dracul? Tichie, chipie! nu este aşa că e totuna? Ei au luat tichia noastră şi au făcut dintr-însa chipiu». Nu ştiu dacă avea dreptate ofiţerul. Sînt sigur însă că, dacă i-ar fi căzut în mină şi lui revista Mélusine, el ar zice că francezii de ai dracului ce sînt, după ce no-au răpit tichiele, au mai luat şi basmele noastre, le-au forfecat bine, le-au îmbucătăţit frumuşel, apoi au înseilat bucăţelele cum le-a venit lor la socoteală, şi mi ţi-au turnat la basme numai bune să zici că sînt ale lor. Aşa, basmul lor Le voleur avisé este o compilaţiune din patru basme ale noastre: Zina Zinelor1, Ionică hoţul1 2, Sgabercea3 4 5 şi Logodnica celor trei fraţi*. Jean Bout-d’homme a lor, din numărul 2 al foii Mélusine, este al nostru Nan din Găvan3. 1 Din colecţiunea mea inedită. 2 Idem. 3 Pe care l-am auzit în copilărie. 4 Asemenea auzit în copilărie şi pare-mi-se scris şi de Anton Pann. 5 Din colecţiunea mea inedită. 558 Iepurele, Vulpea şi Ursul, trecut în Melusine, nr. 3, de la 5 febr., asemenea este compus din două basme din România de dincoace de Olt; iar dincolo de Olt se povesteşte chiar ca în Francia. Ca să vă încredinţaţi de adevărul rosturilor mele, vă dau aci la vale «cîte un extract din fiecare. Iepurele, vulpea şi ursul (Basm breton) A fost odată un soldat ce se numea Hervé Laz-Bleiz. Întorcîndu-se de la război, nu mai găsi părinţi, căci muriseră. Fraţi n-avea, dar avea o soră ce se numea Hénori. Părinţii lor le lăsase de moştenire numai o vacă şi douăsprezece oi. După sfatul lui Hervé, vîndură vaca şi oile, şi apoi purceseră în mila Domnului să-şi găsească norocirea în altă parte. După ce merseră, merseră şi iară merseră, ajunseră într-o pădure mare. în mijlocul acestei păduri deteră peste un palat vechi, încongiurat do ziduri mari. S; strecurară pe sub poartă şi nu văzură pe nimeni în curte. Uşa palatului fiind deschisă, ei intrară înăuntru şi nu găsiră nici aci pe nimeni; dar zăriră într-o cămară o masă încărcată cu fel de fol de bucate gustoase, de le lăsa gura apă. Şi cum le era de foame, îşi luară inima în dinţi, se puseră şi mîncară şi băură, cît le luară burta. Hervé nu se îndura a mai părăsi această locuinţă, şi acum ar fi poftit d-lui să rămîie stăpînul palatului. Apoi intrară prin toate cămările, în cari găsiră vase de aur şi do argint, bani, arme, cumaşuri de stofe frumoase şi tot felul de haine. Pasămite era sălaşul unor haiduci. Hervé se hotărî să stăpînească el aceste bogăţii, şi luară măsuri a se apăra împotriva oricui va veni asupră-lc. Puseră deci nişte drugi ţepeni la uşi şi Ia ferestre şi le închiseră bine, apoi încăreară toate puştile, se puseră la meterez şi aşteptară. După miezul nopţii sosiră şi haiducii, încărcaţi de prăzi şi beţi morţi. Hervé şi Hénori, aşezaţi fiecare Ja cîte o fereastră şi avînd pe lîngă dinşii un mare număr de puşti, le descărcare în haiduci una după alta şi începură a-i curăţa de pe faţa pămîntului. Cei ce mai rămaseră fugiră. Hervé şi Hénori pctrecură ziua următoare a întări toate intrările şi a încărca toate puştile. Cei ce fugiseră se întoarseră ziua în amiază mare cu mai mulţi tovarăşi d-ai lor, şi începură a silui intrările. Dară Hervé şi Hénori, de la fereastră, da nemiluit cu puştile prin nişte găuri ce făcuseră, pînă ce-i răpuse pe toţi, afară de vro doi sau trei cari fugiră şi aceia răniţi. 559 Mai veniră tîlharii şi a doua zi, dară de astă dată nu mai scăpă nici unul. Acum Hervé şi Hénori rămaseră stăpîni peste toate bogăţiile şi peste palat. Gînd se încredinţară că hoţii nu mai sînt, începură şi ei a cerceta toate-cămările palatului şi a se preumbla prin grădină. In toate părţile găsiră belşug de bani şi de toate cele. Hervé începu a merge la vînat în pădurea din vecinătate. într-o zi întîlneşte un iepure. Bl vrea să-l împuşte, dar iepurele îi zise să nu-1 împuşte,, că-i va fi de folos odată, fiindcă-1 cunoaşte. Mai departe întîlni o vulpe, şi făcu şi cu dînsa ceea ce făcuse cu iepurele. Puţin mai-nainte întîlni un ursr făcînd şi cu acesta ceea ce făcuse cu ceilalţi doi. Mergînd acasă cu aceste trei dobitoace şi cu o groază de vînat, vulpe» spuse lui Hervé că ursul mănîncă din vînat. Hervé se întoarse şi dojeni peurs, iar acesta, mormăind, se făgădui a nu mai mînca. După ce ajunseră acasă, iepurele spuse lui Hervé că soru-sa este în casă cu căpitanul haiducilor. Hervé nu voi să creazâ. Atunci iepurele îi mai spuse-că în toate zilele vine căpitanul de hoţi la soru-sa, cînd iese el la vînat, şl că s-au vorbit a-1 sugruma la noapte, spre a se scăpa de el. Şi ca să dovedească stăpînului că adevăr grăieşte, puse pe vulpe să adulmece cu nasul ei cel simţitor, în care cămară este ascuns tîlharul. Hervé rămase în cuhnie cu iepurele şi cu ursul. Vulpea intră în palat,, şi descoperind pe tîlhar ascuns într-o zăcătoare, veni de ie sprase. Atunci iepurele trimise pe urs să-l aducă. Cum ajunse ursul, îl scoase din zăcătoare, îl luă d-un picior şi-l aduse tîrîş pînă dinaintea lui Hervé, lovindu-i-se capul de treptele de piatră ale scărei. Hervé, scîrbit de multă supărare, porunci, şi ursul făcu în mi-ci fărîmi şi pe tîlhar şi pe suroră-sa. Apoi trăi singuratec, numai cu dobitoacele lui, şi mergea în toate zilele la vînat. într-o zi iepurele îi spuse că fata regelui Engliterei are să fie dată uiui balaur să o mănînce, şi că el trebuie să meargă a o scăpa. Hervé se car»; îidoia de izbîndă, dară fiarele îi zise că: «Lasă pe noi, stăpîne, că vom birui». Se învoirâ şi plecară. Drumul era lung şi Hervé stătuse, rupt de osteneală.. Atunci ursul îi luă în spinare, şi tot merseră şi în loc nu rămaseră, pînă ce ajunseră în Eaglitera; şi cînd fură p-aproape la Londra, iată că întîlnir» u i alai, care ducea pe biata domniţă la pierzare. Toată lumea plîngea şi se-tîiguia după dînsa ca după un mort. Cînd, ajunseră la marginea unei ci upii cu iarba pîrlită, toţi se întoarseră pe la casele lor, lăsînd singură pe biata fată. Vizuina balaurului era în mijlocul acestei cîmpie, şi de două oh pe zi el arunca foc din gură şi pîrjolea toată pajiştea. Biata domniţă, părăsită de toată lumea, înainta încet, jeiuindu-se şl virsînd droaie de lacrămi. Hervé, carele era acum călare, o pofti lingă dînsal 560 Portretul lui Petre Ispirescu (reprodus după P. Ispirescu, Bucăţi ale ed. îngrijită de P. Papadopol). 18 3 IM i4. POVESTI MORALE ADI’.NATK lil.N PURA POFURULU P, ISPiBISCU «uamEsa TIP O ORA KI A ACADEMIEI ROMÂNE m. îâm. Coperta volumului Poveşti morale, adunate din gura poporului, de P. Ispirescu, 1886, Tipografia Academiei Române, Bucureşti (Biblioteca Academiei R. S. România). pe cal. Ea îl ascultă, şi o luară în fugă spre balaur. Iepurele pusese la cale toate cele pentru biruinţa dihaniei şi spusese tuturor ce are să facă fiecare. Balaurul începuse a arunca foc. Tocmai atunci şi Hervé ajunsese la gura vizuinei. Balaurul ceru să-i dea fata. Hervé îi zise să vie s-o ia. De trei ori o ceru, şi de trei ori îl pofti să vie s-o ia. Balaurul se cătrăni de mînie, şi voind să-i mănînce pe amîndoi, începu a arunca asupra lor un foc din şapte guri de să tăciuneze toată împărăţia. Dar vulpea, care, după povaţa iepurelui, îşi umpluse pîntecele de apă, aruncă apa dintr-însa asupra fiarei spurcate şi-i stinse focul; iară ursul unde mi se repezi, nene, asupra balaurului, şi cu nepusă în masă îl scoase din vizuină; iară iepurele îl lovi cu sabia, încît numaidecît îi tăiară cele şapte capete. Hervé şi domniţa într-o glăsuire strigară: «Biruinţă! biruinţă!» Ei erau învingători, ce e dreptul, dară şi iepurele cu ursul şi vulpea abia scăpaseră cu blănile pîrlite şi pîrjolite, rupţi de osteneală. însuşi Hervé şi domniţa suferise ceva, deşi sta departe de balaur. Făcîndu-se seară şi nepu-t.îndu-se întoarce în cetate, merseră pe cîmpie, unde erau nişte bolovani mari de petroaie. Ursul le adună şi făcu un fel de culcuş, unde se întrolocară cu toţi spre a petrece pînă a doua zi. Numai calul rămase afară şi se culcă pe jos. Iepurele se puse în loc pe pernă sub capul domniţei. Ursul se culcă la picioarele ei spre a i le încălzi. Vulpea însă era cam bolnavă de multă apă ce băuse, deşi o dase afară dîntr-însa. Pînă a nu adormi, ei mai vorbiră oleacă şi făcuseră învoială ca Hervé să ia de soţie pe domniţa. Un cărbunar ce trecea p-acolo, auzi oarecare sgomot şi, puind urechea lingă grămezile de pietre, auzi tot ce chibzuiră ei între dînşii. El le puse gînd rău. După ce adormiră, cărbunarul dete la o parte piatra ce era aşezată în loc de uşă, se strecură încetinel înlăuntrul, tăie capul lui Hervé şi fură pe domniţa, ca s-o ia el. Iepurele, vulpea şi ursul nu auziră nimic, căci cum erau de osteniţi, dormiră duşi îndată ce-i fură somnul. Gînd se sculară de dimineaţă şi văzură pe Hervé cu capul tăiat şi pe domniţa nicăiri, se speriară grozav. Se învinovăţiră unul pe altul, căci nu simţiseră. Dar văzînd ca n-alege nimic de la învinovăţiri, ei cătară cum să învieze pe stăpînul lor. Iepurele ştia să facă un leac, dară îi trebuia material. Zise ursului să-i aducă viermele solitar ce se ascunde în pămînt la o mie de paşi, iară vulpii să-i aducă o mierlă pestriţă ca o coţofană şi un corb cenuşiu. Ursul făcu ce făcu, săpă şi găsi viermele solitar de-1 aduse. Vulpea se duse într-o pădure vecină şi găsind un loc numai bun depindă, se puse pe spinare cu labele întinse în sus şi cu gura”căscată, ca şi cînd ar fi fost moartă, şi aşteptă acolo. Nu şezu mult, şi iată o mierlă, pestriţă ca o coţofană, o văzu. 42 — Opere vol. I — Petre Ispireseu 561 Crozînd-o că e moartă, se duse să ciugulească dintr-însa. Vulpea, haţ! o apucă, o strînse de gît de o omorî şi o ascunse înt,r-un stufiş. Merse mai-nainte şi iarăşi se făcu moartă sub un stejar. După cîtva timp iată şi un corb cenuşiu, trecînd p-acolo, se lăsă asupra vulpii, dară aceasta îl apucă, îl sugrumă şi pe dînsul, şi le aduse iepurelui. Acesta puse pe urs de ţinu în sus trupul stăpînului, apoi puse capul dasupra, frecă rănile'cu leacul ce făcuse, şi Hervé deschise ochii. Capul se lipise la loc. Iepurele îi povesti tot ce se întîmplase. în t impui acesta, cărbunarul duse pe fată la tată-său, regele Engl itéré i, spunând că el a omorît balaurul, şi ceru pc fie-sa de soţie. Regele se învoi, căci el îşi dase cuvîntul că oricine va fi acela ce o va scăpa de la moarte, a lui să fie de soţie. Dară domniţa se împotrivi, căci ştia viclenia cărbunarului, deşi adusese el capetele balaurului într-un sac şi le arătă regelui. Totuşi regele nu voia să-şi calce cuvîntul. Hervé cu dobitoacele lui se porni spre Londra. El era călare, avînd cu -tlînsul limbele balaurului, pe cari le tăiase iepurele şi le păstrase. Dobitoacele veneau după dînsul. Ei poposiră într-o pădure de margine. Iepurele se Cluse la curtea regelui, şi-l găsi cu ceilalţi la masă; căci în toate zilele eia veselii pentru scăparea domniţei. Cărbunarul se logodise cu fata regelui, măcar că ea se tot împotrivea, şi cununia era să se facă peste curînd. Toţi mesenii se mirară cînd văzură iepurele; iară slujitorii alergară după dînsul ca să-l prinză. Dacă văzu nevoia, sări pe genuehii domniţei şi-i spuse la ureche că Hervé trăieşte. Ea îi dete cofeturi. Cărbunarul strigă să-l gonească, iară regele porunci să-l prinză, căci se temea că este vrăjitor. Slujitorii alergau după dînsul cu bastoane şi cu mături; iepurele, dacă văzu zorul, sări pe fereastră şi veni Ia ai săi. Cărbunarul silea mereu pe rege să facă cununia mai curînd. Iară dacă povesti iepurele lui Hervé cele întâmplate, se duse şi vulpea, şi intrînd în sofragerie, sări pe masă şi zise încetişor domniţei că a doua zi au să vie cu toţii. Cărbunarul iară strigă să gonească vrăjitorul din casă. Vulpea, ca şi iepurele, scăpă pe fereastră de strîmtoarea slujitorilor şi trecînd prin curte înhăţă o găină şi veni la ai săi cu ea în gură. A doua zi toţi patru se înfăţişară la curte. Ursul mergea înainte, cu Hervé călare pe dînsul. Ceilalţi veneau în urmă. Cum intrară în sală unde se ţinea veseliile, toţi mesenii voiră să fugă, şi cărbunarul înaintea tuturor. Dară Hervé, ridicînd mîna, zise să nu iasă nimeni afară, căci are o judecată la regele. Atunci el spuse că dînsul a scăpat pe fiică-sa de la moarte, cu ajutorul acestor prieteni, iară nu voinicul ăla care se făleşte cu munca altora. Cărbunarul o sfeclise. Apoi scoase limbile balaurului şi le arătă. După ce s-au căutat căpăţînele ce le adusese cărbunarul şi s-au văzut că n-au 562 limbi, regele porunci să arunce pe acest mincinos şi amăgitor în foc, unde pieri. Fata regelui mărturisi că acesta este cel ce a mîntuit-o de balaur; tată-său făcu nuntă mare şi o cunună cu Hervé. Variantul bucureştean al acestui basm, ca şi cel oltean, diferă de cel francez întru ceea ce priveşte începutul basmului. Iată în extract variantul bucureştean: Vulpea, lupul ţi ursul Doi văduvi se iau în a doua căsătorie. Ambii aveau copii. Femeia se ţinea de cîra bărbatului să-şi ducă copiii unde o şti, căci nu-i putea suferi. Ca să scape de cicala de toate zilele, bietul bărbat se hotărăşte a-şiduce copiii în pădure, ceea ce şi făcu. Copiii erau o fată şi un băiat. Ei se întoarseră acasă pe dîra ce făcuse cu cenuşa ce luară de acasă. A doua oară îi duse, şi ei a doua oară se întoarseră tot pe dîra cenuşei. Cînd fu a-i duce pentru a treia oară, nu mai găsiră cenuşe în vatră şi luară mălai. O vulpe flămîndă, dînd peste dîra de mălai, o linse toată, de nu se mai cunoştea locul pe unde fusese presărat mălaiul. In pădure tatăl copiilor legase o tigvă în vîrful unui copac şi cînd bătea vîntul, ea făcea: toc! toc! Copiii socoteau că tatăl lor tăia lemne. Dacă se înseră şi voiră să vie acasă, nu mai găsiră dîra de mălai şi rămaseră acolo. Rătăcind ei prin pădure, îşi făcură un cuib într-un pom; stufos şi acolo dormeau noaptea. Foamea învăţă pe băiat a-şi face un arc din părul soru-sei şi a umbla în vînat, cu care se hrăneau. Intr-o zi întîlnind o vulpe şi voind s-o săgeteze, ea îi zise să nu-şi facă păcat cu dinsa, cfi-i va da un pui d-ai ei. El primi puiul. Tot aşa făcu şi cu un lup şi cu un urs ce întîlni, şi cu aste trei lighioane după dinsul, merse ce mai merse şi dete de un paiat. Acolo găsi într-o cămară cu uşa de oţel un zmeu într-o zăcă-toare legată cu cercuri de fier. Zmeul, cum îl văzu, îi ceru o doniţă de apă; dară el nu voi să-i dea, închise uşa, şi întorcîndu-se la soru-sa o aduse aci. Băiatul se duce în toate zilele la vînătoare cu căţeluşii după dinsul. Fata rămînea acasă şi vedea de ale casei. Ea n-ascultă pe frate-său, care îi zisese să nu umble în cămara cu uşa de oţel, ci intrînd şi auzind graiurile zmeului cele rugătoare, se înduplecă şi-i turnă o doniţă de apă pe gura vranei. 563 Zmeul o bău şi îndată plesni un cerc. îi mai dete două, şi bîndu-le şi pe acestea, îi plesniră şi celelalte cercuri. Apoi ieşind de acolo se îndrăgosti cu tata, şi cătau vreme cu prilej ca să omoare pe băiat, să rămîie ei stăpînii palatului. Se înţeleseseră să-i oprească căţeii, ceea ce făcu fata rugîndu-1 pre frate-său să-i lase, căci îi este urît singură, zicea fata. Se înduplecă băiatul şi-i lăsă. Ea îi băgă în cămara cu uşa de oţel, o încuie şi mai puse şi un bolovan de piatră la uşă. Zmeul se luă după băiat, îl ajunse şi vru să-l mă-nînce. Băiatul se urcă într-un pom şi ceru să-l lase a-şi cînta un cîntec ce-1 ştia din copilărie. El strigă de trei ori: «Unul n-aude, n-avede, n-a greul pământului,că piere stăpînul vostru!» Şi ca să dea de lucru zmeului, îi dete să-i mănînce opincile şi căciula. Întîi auzi vulpea şi celelalte lighioane n-o crezură; apoi auzi lupul, şi în cele din urmă auzi şi ursul. Apoi puindu-se cîte trei a împinge în uşă, vulpea şi lupul nu putură face nimic; iară cînd so puse şi ursul, scoase uşa din ţîţîui, o răsturnă şi p-aici ţi-e drumul. într-un suflet ajunseră la stăpînul lor. Acesta cum îi văzu, zise să mănînce buturuguţa cea pîrlită, căci zmeul, cum simţi că-i vin căţeii, se făcuse o buturugă uscată şi să-i lase numai inima şi ficaţii. Aşa făcură. Apoi, puind inima şi ficaţii zmeului într-o frigare, se întoarseră acasă. Băiatul puse pe som-sa să-i frigă astă carne, după ce-i dete sare multă şi o crestă bine. îndată ce fripsc friptura bine, băiatul luă frigarea şi, lovind pe soru-sa peste ochi, o întrebă: «mai vede»? Ea răspunse că vede ca prin ciur. O mai lovi o dată şi iarăşi o întrebă; ea răspunse că vede ca prinsită. Şilovind-o pentru a treia oară, ea spuse că nu mai vede nicidecum. Şi puindu-i nouă boloboace de-nainte, i-a zis să nu-i vie vederi pînă nu le va umple de lacrimi. Iară el plecă în lume ... Acelaşi basm în rezumat iată cum se povesteşte peste Olt, în Mehedinţi: Iepurele, vulpea, lupul şi ursul Au fost doi văduvi, un bărbat şi o femeie. Bărbatul avea copii, dară femeia ba. Ei se plăcură şi se luară in căsătorie. Femeia nu iubea pe copii şi zise bărbatului să-i ducă unde va şti el. De două ori i-a dus, iară ei s-au întors pe dîra de cenuşe. A treia oară ducîndu-i în pădure, ca să scape de 564 fleanca muierii, care îi împuiase capul, îi lăsă acolo. Dacă se făcu seară, băiatul rupt de osteneală începu a scînci de foame şi de somn. Fata, care era mai mare, ca să-l împace, făcu focul şi băgă în spuză o balegă de vacă. Băiatul se mai alină oleacă din plîns, fiindcă îi spusese soru-sa că a pus o turtă în foc şi aşteaptă să se coacă. Intre acestea un unchiaş treeînd pe acolo se abătu şi pe la dînşii. Uachiaşul mai stătu pînă întoarse poreclita turtă. Apoi zise să o scoată, să dea băiatului să mănînce. Fata, care ştia ce băgase în foc, se miră cînd scoase din spuză o turtă albă şi frunţi mă. Date copilului să mănînce; dară de unde rupea, creştea turta la loc. Era o turtă nesfîrşită. Apoi unchiaşul luînd cîtova viţe de păr din capul fetei, îi făuri un arc şi săgeţele şi, dîndu-le băiatului, îi zise să vîneze la păsărele ca să aibă şi legumă, căci pîine avea. în urmă plecă. Băiatul acum mergea totdauna la vînat. Ei se făcură mari. într-una din zile întîlni un iepure, şi voind a-1 săgeta, iepurele îi zise să nu-şi puie mintea cu el, ci să-l lase să trăiască şi-i va da un pui. Băiatul îi luă puiul. Merse mai înainte şi întîlnind o vulpe, făcu tot ca şi cu iepurele. Apoi întîlni un lup, şi asemenea făcu. Dînd şi peste un urs, îi luă şi lui un pui, şi se întoarse cu ei acasă. Lor li se urîse tot în pribegie, şi fata zise băiatului să se urce într-un pom înalt, să se uite în toate părţile şi să-i spuie ce vede. El se urcă şi-i spuse că ceea ce vede înaintea lui drept, nu i se alege ce e; se dete jos şi o apucară într-acolo. După ce merseră o zi, iară îi zise fata să se urce într-un pom. El se urcă şi-i spuse câ vede ceva a case. Se coborî din copaci şi merse şi merse pînă ce ajunse acolo. Cînd, ce să vază? Era palatul zmeilor. Intrară şi nu găsiră pe nimeni. Fata se apucă de scutură şi deritică prin case. Apoi se ascunseră. Cînd veni zmeul, se miră de ceea ce văzu. El zise: „Cine mi-a făcut acest bine, să-i fac şi eu lui“. Ei se arătară. Şi aşa bine ce-i păru zmeului, încît îi primi să locuiască cu toţii. Băiatul se ducea în toate zilele în vînat cu căţeii lui. Asemenea făcea şi zmeul. Azi aşa, mîine aşa, pînă ce zmeul începu a o scrînti. Găsea fel de fel de pricini ca să rămîie acasă. Pasămite îşi dase coastele cu fata, se îndrăgiseră, şi acum li se părea că băiatul le tot stă îu cale. Se hotărî să-l piarză ca să se cureţe de el. Intr-o zi vrînd zmeul ca să se ia după el ca să-l puie bine, fata îl opri. Ei se vorbiră, cum să facă să-i oprească căţeii acasă. Cînd veni băiatul acasă, soru-sa îl ruga să-i lase căţeii, căci îi e urît singură. El se înduplecă şi a doua zi îi lăsă căţeii acasă. Ea îi băgă într-o văgăună de codru, şi împreună cu zmeul puse un bolovan mare de piatră la gură. Zmeul se luă după dînsul în pădure şi-l ajunse. Băiatul, cum ¡văzu pe zmeu, se urcă într-un copaci înalt. Cum îl ajunse, zmeul îi zise să se dea jos ca să-l mănînce. El se rugă să-l lase a cînta un cîntecel de cînd era tinerel. Zmeul îl lăsă. El cîntă de patru ori: 565 «Uuu! n-aude, n-avede, n-a greul pămîntului şi uşorul vînlului, căţeluşii mei, că vă piere stăpînul!» Şi ca să aştepte zmeul, la fiecare dată îi da cîte ceva să roază, pînă ce-i dădu opincele şi căciula. Iepurele auzi intîi, şi spuind celorlalţi, vulpea îi trase o palmă. Apoi auzi vulpea şi, dacă spuse, lupul îi trase o palmă. Apoi ursul trage şi el o palmă lupului, dacă spuse că a auzit pe stăpînul lor că este în pieire. Iară cînd auzi ursul, se puseră cu toţii, dete bolovanul la o parte, şi într-un suflet ajunseră la băiat. Zmeul cum îi văzu, se făcu un buştean pîrlit. Atunci băiatul zise căţeilor săi să mănînce buşteanul ăla pîrlit , să-i lase numai inima şi ficaţii. După ce sfîrşiră, băiatul făcu o frigare de lemn, puse inima şi ficaţii în ea şi se duse acasă, le crestă şi le sără, apoi le dete surori-sei să le frigă, cînd era tocmai bună do mîncat, nici prea trecută din fript, nici prea crudă, lovi pe soru-sa cu friptura peste ochi şi o orbi. Apoi îi puse nouă fcuţi dinainte goale şi-i zise să plîngă pînă o umple opt, şi la cea de a noua va veni şi dîn-sul să-i ajute, şi numai atunci să-i vie văzul. El plecă cu căţeii după dînsul, pînă ce ajunse la un sat. Şi fiindu-i sete, nemcri la cocioaba unei babe şi-i ceru apă. Ea îi răspunse că n-are, fiindcă pe la ei p-acoloeste numai o fîn-tînă sub stăpînirea unui balaur, care lăsa numai pe cei ce-i dăruie cîte un cap de om sâ ia apă. Ceru vadra şi se duse la fîntînă, luă apă şi bău, apoi o aduse plină. Două vedre bău şi baba, căci era friptă de sete. Băiatul se duse să-i mai aducă una, cînd ce să vază? O fată frumoasă ca un luceafăr plîngea la gura fîntînii. El află de la dînsa că o dase tată-său balaurului s-o mănînce, ca să-I lase să ia apă. Lui i se făcu milă de dînsa şi se hotărî s-o scape de la moarte. Puse capul în poala ei şi zise să-i cate în cap, şi cînd o vede pe balaur că iese, să-l scoale, dar o opri cu străşnicie să nu umble în tolba cu săgeţile lui. Pata nu se putu ţinea şi, umblînd în tolbă, îi pierdu o săgeată. Din pricina aceasta ea nu cuteză să-l scoale cînd văzu că iese balaurul. Şi unde începu a plînge cu foc şi cu pară. Plîngînd, pică o picătură dc lacrămi pe obrazul flăcăului, şi el odată sare drept în sus, zicînd: «Ce fu aceia de mă arse pînă în ficaţi?» Ea îi spuse. Balaurul tccmai ieşise şi viird către dînşii îi juca limbile în gură ca fulgerele. Buiafui se luă la Iuplă cu dînsul, dete cu opt săgeţi şi luă fiarei opt limbi, cînd să puie şi a noua săgeată, ia-o de unde nu e. Atunci se repezi la fată, îi luă un ac, îl puse la arc, dete şi luă şi a noua limbă. Se zvîrcoli jigania ce se zvîrcoli, apoi rămase moartă bum-benă. Cerînd o batistă de la fată, legă limbile în ea, şi porni în treaba luj cu căţeii după dînsul şi cîntînd din caval. 566 Văzînd tatăl fetei, care era împărat, că se înlîrzie timpul, trimise un ţigan să aducă apă. Acesta văzînd pe fată vio şi pe jiganie moartă, scoase cuţitul de la brîu şi făcu stîrvul balaurului ciopăţi, ciopăţi, apoi ti tăie capul şi-l duse la împărat împreună cu fata, zicînd că el a făcut isprava. împăratul zisese că cine-i va scăpa fata de la moarte, a lui să fie de soţie. Şi acum hotărîsc să o dea ţiganului. în deşert spuse fata că nu e el. împăratul nu o crezu. Atunci luînd ochianul, se uită după băiatul care făcuse vitejia, îl văzu cu căţeii după dînsul, îl arătă tatălui său, şi acesta trimise slujitori după dînsul de-1 întoarse. Întrebîndu-l împăratul dacă el a ucis pe balaur, băiatul răspunse da, şi scoase şi batista cu limbile de Ie arătă. Ţiganul o sfecli. împăratul dete de soţie pe fata sa flăcăului, care omorîse pe balaur, iară pe ţigan puse do-1 legă de coadele unor cai noînvăţaţi, le dete drumul şi-l rupseră drept în două. Apoi făcu o nuntă d-alea impurătcştile. Băiatul îşi aduse aminte de soră-sa, se duse la dînsa şi o găsi cu opt buţi pline de Iacrămi. Plînse şi dînsul împreună cu ea, şi umplu şi a noua but ie. Cu această amestecătură de lacrimi se spălă ea pe ochi, şi-i veni văzul. Ea, tot cu gîndul dracului, se puse să-i caute în cap, iară el adormi. Atunci ea îi înfipse după urechi un os d-ai zmeului, şi frate-său îndată muri. Apoi luîndu-i trupul, îl băgă într-un butoi, îl înfundă bine şi-l dete pe gîrlă. Căţeii, cum simţiră, se luară după dînsul, şi dîndu-1 apa la margine, ursul luă butoiul în braţe, îl trînti de se sparse, scoase trupul, şi începură r-1 jeli. Dar o coţofană, văzîndu-i aşa, le zise să prinză o coţofană, dară nu pe dînsa, să-i rupă gîtul şi să-i pice trei picături de sînge peste trup şi va învia. Vulpea îi zise să se dea mai aproape. Vulpea haţ! şi puse ghiara pe dînsa, îi rupse gîtul, pică trei picături de sînge pe trupul stăpînului şi acesta învie. El spuse că tot mai simte nişte dureri după ureche. Ursul supse locul, scoase osul zmeului, apoi linse şi vindecă rana. Atunci băiatul îşi luă cavalul şi căţeii, şi plecă la soţioara lui. Cum ajunse, trimise slujitorii împărăteşti de aduse pe soru-sa, şi-i judecă tot boieri din doisprezece. El spuse toată şiretenia. Iară boierii, dacă ascultară, ziseră că sora băiatului cu moarte să se omoare. După ce pieri soru-sa, împăratul îl puse pe scaun, căci îl văzu că este viteaz, drept şi milos. 1 1. Este de observat că basmul francez, sau mai bine zis celtic, în întregul său se potriveşte cu cel mehedinţean. El se potriveşte numai în întîia parte cu cel bucureşt.ean Vulpea, lupul şi ursul, şi în a doua a sa parte cu: Balaurul cel cu şapte capete, publicat în: Legende sau basmele românilor, Partea I. 2. Eroul povestei franceze este un soldat. Cela al ambelor variante româneşti este un băieţel urgisit de o mamă vitregă şi părăsit de tatăl cel bun, îndemnat de a doua a sa muiere. 567 3. Francezul dă peste un palat de tîlhari. Acolo găseşte tot ce-i trebuie pentru a ţine o luptă cu succes după meterezuri. Biruitor fiind, merge la vînat de petrecere, şi întîlnind cele trei lighioni, voind să le împuşte, ele îi spun că-1 cunosc, şi merge cu dînsul spre a-i fi de folos. Munteanul, silit de nevoie, îşi închipuieşte cum trebuie să facă un arc, cu care apoi să vîneze la păsări. întîlnind şi dînsul cele trei lighioni şi voind să le săgeteze, ele îi dăruiesc cîte un pui; cu aceşti pui mergînd mai-nainte, dă peste nişte palaturi de zmeu. Este frumoasă istoria zmeului din zăcătoarea cea legată cu cercuri de fier. Olteanul însă are noroc cu bătrînul. Acesta dă copiilor o pîine nesfîrşită şi făureşte băiatului un arculeţ cu săgeţele. Cu aceste săgeţi stă el contra chiar a ursului, de la care ia un pui. Basmul mehedinţean, ca şi cînd ar şti de cel francez, se împacă şi cu dînsul, şi cu cel bucureştean. El primeşte şi iepurele francezului, dar şi lupul muntenesc. 4. Cîte trele basmele se unesc a spune că femeia, moale de firea ei, se înduplecă lesne la vorbele cele frumoase ale unor oameni buni de gură. Francezul îşi face dreptate singur, omorînd pe sorU-sa. Ambele variante române spun că Animai a pedepsit-o, lăsîndu-i timp de căire şi, în cele din urmă, olteanul o supune la judecată bătrînilor, tot boieri din doisprezece. 5. în basmul francez iepurele joacă un rol de atotştiutor. El îndeamnă pe stăpîn a merge să scape pe fata regelui englez de la moarte. El pune la cale lupta cu balaurul, şi tot el împreună cu vulpea şi cu ursul se luptă şi răpune pe balaur. Tot el ştie să facă leacuri ca să învieze pe stăpîn, el trimite pe vulpe şi pe urs să-i aducă material din care să facă leacuri. A lui a fost ideia de a lua limbile din cele şapte capete ale balaurului, în sfîrşit el fu care procopsi pe stăpîn. în basmul oltean, eroul face toată isprava; mergînd şi cîntînd din caval, întîmplarea îl aduce să-şi arate voinicia, dezinteresarea şi generozitatea sa. El îşi pune viaţa în primejdie d-a-dreptul, apoi fără să se mai gîndească ia mulţumire ori recompensă, pleacă iarăşi cîntînd din caval. Balaurul lui este numai cu un cap, dar are nouă limbi, cari joacă în gura fiarei ca fulgerele. Generozitatea lui este şi mai vădită, cînd, după ce ajunge la bine, el îşi aduce aminte de soru-sa, merge la dînsa şi-i ajută a plinge de a umple a noua butie de lacrimi, cu care, spălîndu-se, îi veni văzul. Dobitoacele lui atîta îi servesc că-1 întorc la viaţă. Pentru aceasta în povestea olteană servă o coţofană de mijloc. Trei picături de sînge fu destul, pe cînd în basmul francez, alifia e mai complicată. 6. Basmul francez se servă de un cărbunar ca să arate pe omul ce cată să se folosească de isprăvile făcute de alţii. Românul pentru asemenea neomenie pune un ţigan, şi totdauna un ţigan. Negru şi unul, negru şi altul. 568 7. Este obicei Ia ţăranul român, ca să pună pe femeia dragă inimei lui, să-i caute în cap, şi astfel, cu capul în poala ei, să tragă cîte un pui de somn. Basmul oltean nu lipseşte de a ni-1 arăta şi pe dînsul. De două ori vedem pe eroul acestui basm uzînd de astă mîngîiere, şi de ambele ori în defavoarea lui. De unde să vină acest obicei?“ Ga răspuns M. Gaster publică articolul: A propos de articolul d-lui Ispi-rescu: „Basme române şi basme franceze“, „Columna lui Traian“, Bucureşti, an VIII, 1877, pag. 447 — 449 în care-1 combate pe Ispirescu, arătînd totuşi fondul comun de basme al popoarelor indo-europene. FATA MOŞULUI CEA CU MINTE „Povestit de mama. Publicat pentru întîia oară în «Ţăranul român», nr. 25 din 1862. A doua oară în Legende sau basmele românilor, Partea I, ediţia din anul 1872.“ Apare în revista menţionată de P. Ispirescu la pag. 279—280 cu o completare : învăţătura povsstei aceştia pe care o publicăm şi noi în ediţia de faţă. „Povestea are de scop a ne arăta că răbdarea şi ascultarea duc pre om totdauna la bine, cînd din contra copiii cei alintaţi nu văd nici un bine pe lume, ba încă adeseori cad în daune care aduc pieirea lor şi a părinţilor lor. Poporul ştie că copiii ajung a fi oameni după cum vor face părinţii lor, de aceea pune importanţa educaţiunei în alegoria povestei cu fata babei şi fata moşului. Povestea începe a se urzi cu o iscusinţă admirabilă puind pre fata babei în condiţiunile cele mai bune şi pre fata moşului în acele mai rele şi atît de rele încît a fost silită să-şi ia lumea în cap şi să se ducă pe pustii. In întîiul episod al povestei, poporul nostru vede cum dragostea părintească este zdruncinată în căsătoriile de a doua oară şi cum aceeaşi dragoste poate să facă pre un copil bun şi pre altul rău. Pre cînd fata babei era alintată şi devenea leneşă, rîvnitoare şi neascultătoare, fata moşului trecea prin toate cercările şi cu supunerea şi ascultarea ei se forma în cele bune şi de folos vieţei. Amîndouă fetele căpătînd o deosebită creştere în casa părintească ies în lume ca să-şi caute norocul; şi mai întîi fata moşului se duce şi cu calităţile sale, cu supunerea şi blîndeţea, cu bunătatea şi cu moderaţiunea ei agoniseşte avuţie şi o aduce cu toate bunătăţile tatălui său; după aceea pleacă şi fata babei, şi cu mîndria, cu lenea, cu neascultarea şi cu pofta nemoderată a dobîndirei vine şi ca cu toate rălile şi cu toate lighioanele care o măriîncă şi pe dînsa şi pe mumă-sa. Este admirabilă alegoria poetică în care îmbracă poporul nostru mîntui-toarele învăţături ale moralei celei mai curate. 569 Legile cele imutabile ale naturei şi ale moralei le face a se arăta de toate fiinţele însufleţite şi neînsufleţite. Fantasia poporului nostru se urcă pînă a face să vorbească pietrile şi lemnele şi în povestea de faţă încearcă ascultarea şi inima feţilor făcîndu-le să le vorbească de bine grădina,cuptoral şi puţul. Nu întîrzio a arăta cit de mult s-a folosit de fapta sa cea bună fata moşului şi cît de mult a suferit fata babei pentru că n-a voit a face binele şi a se îndura de suferinţele ascultând şi i'ăcînd binele ce i se cerea. Poporul nostru nu se mărgineşte în sborul imaginaţiunei sale a pune pe om în faţă cu natura neînsufleţită ci so urcă şi în regiunile metafizicei unde fantasia sa creează o fiinţă imaginară din cele mai respectabile pro aceea ce el o numeşte Sînta Vineri, maica Vineri, păscătoare de toate bunătăţile şi de toate sfinţeniile. Cu Sin ta Vineri înţelege poporul nostru sînta cea mai sîntă pe care o şi numeşte vinere, de la ziua săptămînei cea mai sacră pentru dînsitî, de la numele dumnezeuaiei păgîne, a cărei cult creştinii l-au trecut la Maica Domnului. La serviciul Sîntei Vineri ajungind amîadouă fetite, povestea arată ascultarea fetei moşului şi nesupunerea fetei babei. Dar lucru care iese din jocul unei mari virtuţi şi a unui mare viciu este răsplătirea binelui cu bine şi a răului cu rău. îndată cu această răsplătire vedem o altă virtute esenţială fericirei omului: aceea a moderaţiunei în exiginţa salariului. Sînta Vineri oferă [de] acelaşi bunătăţi spre răsplătire do servicii atât. fetei babei cît şi fetei moşneagului. Şi în alegerea răsplătire! povestea aduce cu multă iscusinţă principiul economic şi moral ai moderaţiunei în exiginţa salariului: fata moşneagului nu se lăcomcşte a lua mai mult decît face serviciu] său şi aceea ce ia o face fericită, cînd din contra fata babei, luînd mai mult decât ceea ce i se cădea să ieie nu numai că n-a avut nici un folos, ci şi-a găsit şi moartea; de unde iese învăţătura sublimă a povostei că numai acela are parte de rodul muncei sale care se mulţumeşte cu răsplătirea cuvenită.“ Retipărit in „Educatorul“, Bucureşti, an I, 1883, pag. 295—276. 2: (A fost odată ca niciodată etc.) 4—5: Moşneagul (unchiaşul) voi să apere pe fiică-sa de gurile cele rele şi se căsători cu o babă; 6 — 7: marc; vorbă să fie că tirgul se face; 11: (tot) 40: (şi acesta) 43: căută apoi 51: (daca) 59—61: (carii erau balauri, şerpi, ncvăstuici, ciuhurezi, şopirle, năplrci şi guşteri) 67: (sîntă) 75: Ea se glndea că 78: (Sîntă) 570 82: Fata moşneagului îşi luă ziua bună şi plecă 90: fata moşneagului 99: (pină să te sleiesc) 101: fata moşneagului 109: că le-a ars gîtlejurile 113: (Sîntă) 114: dă-mi ce mi-i da, că mi 127: nu putu şi ea 130: nu putu nici să se apropie 131: osteneală, flămîndă şi însetată 132: (ci) 135 —136: (cărora le arsese gîtlejurile cînd le dase de m.lncare) 133: dar fiecare FATA DE ÎMPĂRAT ŞI FIUL VĂDUVEI „Povestit de un oborean din Bucureşti, muncitor la presa mecanică de tipografie.“ Publicat pentru în ti ia oară în Legende sau basmele românilor, 1882, pag. 352—356. CELE TREI RODII AURITE „Comunicat de soţia mea, Sebaslica şi auzit în copilăria ei pe ia 1858 de la o servitoare Joiţa, fată dintr-un sat din Ilfov. Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, P. II, f. 1, Ia 1874.“ 19: porunci şi numaidecîl 69: curăţi şi acei 70: dete porţile 99: (se întoarse pe la dinsa) şi 132: Femeie să-mi 134: era aşa 168: Fata crezu şi se puse 183: (pare că ar fi crezul şi deci) 571 199: (cit îi lua gura) 216: (de dragul ei) 234: primejdii 260: ea a privi 262: părul de aur şi cu grabă începu a mătura şi sculu/a 273: pe două bucăţi de pînză 275: pînza cusută 282: văzură pînzele HOŢII ÎMPĂRAT „Comunicat în 1874 de un farmacist militar bucureştean din garnizoana de la Iaşi, unde şezu mai mulţi ani.“ Este publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, 1882, pag. 365-379. LUCEAFĂRUL DE ZIUĂ Şl LUCEAFĂRUL I)E NOAPTE „Povestit la 1874 de Leonida Tănăsescu din Bucureşti, şezător în mahal. Dudescului. Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, Partea II, fasc. II, la 1876.“ în anul 1876 apare şi în revista „Columna lui Traian“, Bucureşti, an VII, pag. 276 — 279 cu titlul complet: Busuioc şi Siminoc sau Luceafărul de zi şi luceafărul de noapte, Basm din Muntenia şi la sfîrşit menţiunea: „Comunicat de P. Ispirescu“. Deoarece nu am avut la dispoziţie volumul din 1876, socotim de cuviinţă să alcătuim varianta cu revista, mai ales că în sumarul revistei sînt indicate ca basme inedite din Muntenia toate cele publicate de P. Ispirescu în acest an şi anume: Fiul vinătorului, Porcul cel fermecat, Busuioc şi Siminoc sau Luceafărul de zi şi luceafărul de noapte, Tatăl, mama şi puiul de leu, George cel viteaz şi Cei trei fraţi dornici. 34: se simţi şi ea îngreunată 37: întocmai ca 39: (Semănau, cum se zice, ca două picături de apă) 572 48—49 : vorba lor era (vorbă) eu 53: pe unul de altul 64: in apropiere 67: frumuseţile pădurii 80: privighetorile cintau numai 84: (pină va aromi el) 105: (să nu mai pribegeşti pin lume) 113: şi se mîngîia oarecum cu Siminoc 123: socoti că e bărbatul ei 131: nu eu sînt 140—141: se dusese acela 141: unde se întîlni 146 : (şi el) 158: ce greu pute 164: (nu mă tot supăra) 168: (dinainte) 175: cîinii. Atunci 177: Siminoc dete drumul ogarilor săi 181: mult şi bine, cit lumea şi pămîntul, de nu veneam eu, ii răspunse el. 182: Apoi Siminoc 205: De atuncea a răsărit luceafărul de zi băiatul gel bubos şi ghigorţul „Comunicat la 1877 de A.B., născut în Bucureşti, elev în an II, din şcoala militară de la Iaşi.“ Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, 1882, pag. 386-392. FATA CU PTEZE RELE „Povestit de o actriţă în vîrstă, româncă din Bucureşti.“ Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, 1882, pag. 393 — 400. 573 LEGENDE SAU BASMELE ROMÂNILOR, GHICITORI ŞI PROVERBURI (1872 — 1874—1876) Volumul Legende şi basmele românilor, ghicitori şi proverburi cu o introducere de B.P. Hasdeu, adunate din gura poporului, scrise şi date la lumină de un culegător tipograf (Petre Ispirescu), Bucureşti, Tipografia Laboratori-lor Români, Partea I, 1872, cuprinde: Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, Făt-Frumos cu părul de aur, Prâslea cel voinic şi merele de aur, Măzărel împărat, Fata de împărat şi pescarul, Balaurul cel cu şapte capete, Zîna munţilor, Pasărea măiastră, Fata moşului cea cu minte, Glasul morţii, Mogdrzea şi fiul său, împăratul şerpilor, Sufletul, Bărbatul cel harnic, Baba cea înţeleaptă, Bogdan Viteazul, Întîmplările lui Păcală, Băvăşelul spinului şi Ghicitori şi Proverburi. Volumul a fost precedat de un cuvînt al „colectorului“ Petre Ispirescu şi de o introducere a marelui nostru scriitor Bogdan Petriceicu Hasdeu po care le reproducem integral. „încă de la 1862 parte din aceste Legende sau basme s-au dat la lumină prin foaia «Ţăranul român». S-au cules atunci din gura poporului şi s-au scrisprin îndemnul d.I. lonescu, redactorul şi proprietarul acelei foi. Priimirea favorabilă ce a avut a doua ediţie, a făcut pe colectorul lor să nu înceteze de a aduna mai multe de asemenea legende şi a da această a treia ediţie, mult mai înavuţită. Cine are carte, are şi parte zice unul din proverbii cei înţelepţi ai poporului. Legendele noastre nefiind scrise, multe dintr-însele s-au şi pierdut. Cele rămase nefiind cunoscute, ca şi tradiţiile noastre, a făcut pe unii să zică că originea naţionalităţii noastre se pierde în întunerecul secolilor. Scopul colectorului a fost ca aceste legende să fie scrise spre a se putea servi cu ele coi competinţi şi erudiţii, ca să scoată dintr-însele orice lumină va putea găsi întru complectarea istoriei naţiunii noastre. Meritul este a! poporului care a păstrat aceste legende, daca ele vor avea vrun merit. Limba, pe cit a fost cu putinţă, este a lui. Nimic, dară absolut nimic, nu este al colectorului, decît plăcerea de a le scrie. Oricîte de asemenea legende va mai putea aduna, el le va da publicităţii. Colectorul.“ „Sunt acum cîţiva ani, d.I.C. Fundescu, editînd o colecţiune de basme, adunate în diferite părţi ale Munteniei, mă rugase a o precede printr-o introducere asupra caracterului general al literaturei poporane a românilor. 574 Primisem cu plăcere invitaţiunea, precum primesc nu mai puţin astăzi o altă de aceeaşi natură din partea d-lui P. Ispirescu, căci naiva muză a stînei şi a colibei mi s-a părut totdauna a ti unica nesecată sorginte de inspirat, iune adevărat naţională pentru cocheta muză de prin saloane. Şi cum oare să nu-mi fi surîs ocaziunea de a putea lega numele meu cu secularele suspine şi zîmbete ale unei naţiuni întregi, precum o modestă cordeluţă leagă un mîndru mănunchi de flori! Nu voi vorbi aci despre literatura poporană a românilor în genere, căci o făcusem deja în cartea d-lui I.G. Funde seu şi aş avea acum prea puţine de adaus la vederile mele de atunci. Mă voi mărgini de astă dată în strictul cerc al publicaţiunii d-lui P. Ispirescu. Din punctul de vedere extern, basmele din această colecţiune oferă, mai mult ca oriunde aiuri, imensul avantagiu do a reproduce cu fidelitate modul de a nara propriu al săteanului, în loc de a înlocui caracteristicile idiotisme, ale graiului rustic prin forme mai prozaice ale pedantismului urban. Bunăoară în basmul intitulat Sufletul: «Ajunseră într-o poiană verde şi frumoasă cu fol de fel de floricele, se puseră a se odihni şi a trage clic un pui de somn, mai cu seamă că erau şi obosiţi de drum. Pe unul dintr-înşii, cum' puse capul jos, ll fură] sînlul; celălalt însă, nu ştiu cum,, nu ştiu de ce, dară nu-1 putea fura somnul nici eh ai da in cremene. Se întoarse pe o parte, se întoarse pe al ta, să adoarmă nicidecum ; sirînse ochii cit putu şi cu toate acestea nu fu cu putinţă nici măcar a aromi; parcă ar fi fost cu ochii în soare. Dacă văzu şi văzu se puse şi el etc.» Citind aceste rînduri cine oare nu se simte cu desfătare strămutat pe de-ntregul în viguroasa atmosferă de la ţară, unde expresiunile sunt tot atît de energice ca şi arşiţa soarelui, ca şi trosnetul gerului, ca şi bătaia vîn-tului! Din punct do vedere intern, colecţiunea d-lui P. Ispirescu este o preţioasă comoară pentru scrutătorul mitologiei naţionale şi chiar pentru un istoric. Zmeii, cu cari sc luptă la tot pasul eroii basmului român, uneori în-vingîndu-i prin virtute, alte dăţi prin isteţime cine oare pot fi dacă nu aceia pe drapelurile cărora bas-reliefurile de pe Columna lui Traian reprezintă draconi şi balauri? Este primitiva sin geroasă şi îndelungată luptă între elementul dacic şi elementul roman, trecută cu timpul în fantastica regiune a mitului. E mai obscură şi mai grea de lămurit legenda oamenilor roşii, dar ceea ce-i sigur este că ea exista la români în stare de superstiţiune deja în secolul XII, lacît originea-i cea tactică trebuie să fie căutată în cea mai adîncă anticitate. 575 Sub anul 1235 cronicarul francez Alberic des Trois-fontaines, carele trăia chiar pe atunci, povesteşte despre nişte oameni roşii călări pe cai roşii, de statură mică, la număr vro două sute, cari se arătaseră lingă monastirea Kertz din ţara Făgăraşului în Transilvania, avînd o locuinţă de refugiu într-o peşteră din Carpaţi. Iată însuşi textul: «Eodem anno extra sylvas juxta Kerte, apparuit quaedam, ut dicitur daemonum ludificatio; apparuerunt rubei homines, qui de montana quadam exierunt in rubeis equis, minoris tamen staturae quam sint noştri homines fere ducenti, qui discursus varios spectante populo faciebant, illis de oppido contra illos, irruentibus, caveam suam intraverunt, nec postea comparuerunt, unus tamen aliquantum al uno de oppido retentus fecit ejus manum omnimo esse rublam, et sic effugit etc.»1.- Citiţi acum în colecţiunea de faţă pe Măzărel împărat ş-o să vedeţi că oamenii roşii din mitul român de astăzi, daemonum ludificatio nu diferesc întru nemic de rubei homines ai lui Alberic des Trois-fontaines. Apoi cîte interesante particularităţi din viaţa română domestică din evul mediu, cu totul necunoscute de aiuri, nu s-ar putea dezmormînta din basmele acestei mici colecţiuni! De exemplu: în Fata moşului baba zice bărbatului său: «pîne şi sare pe un taler cu tine nu mai mănîncl» La prima vedere s-ar părea o simplă figură retorică. Ei bine, a mînca pe un taler cu cineva era o vie realitate în veacul de mijloc, nu numai la noi, dar şi în îndepărtatul occidinte. «Et si sachiez que chascun jour En une escuelle menjoient...» zice o poemă franceză din secolul XII1 2. Dară nu este intenţiunea noastră de a da aici o exegeză analitică a basmului român. îi rezervăm un loc întins în tomul V din Istoria critică a românilor din Muntenia. Tot ce am voit a face este de a demonstra ponderozitatea colecţiunii d-lui P. Ispirescu. Ne oprim dară, deşi am mai putea atrage atenţiunea lectorului asupra numeroaselor proverbe şi cimiliture,tezauri de filosofie şi de satiră poporană a românului, cu cari editorul nu fără cuvînt a crezut de cuviinţă a-şi înavuţi publicaţiunea. Hasdeu“ 1 Alberici Chronicon, ed. Leibnitz, Lipsiae, 1698, in 4°, t. 2, p. 556. 2 Legrand d’Aussy, Contes du XII-e et XlII-e siecle, Paris, 1829, in-8°, t. I, p. 99. 576 A doua parte a acestui volum, fascicoia [, a apărut în 1874 cuprinzînd 7 basme şi anume Ileana Simziana, Omul de piatră, Cei trei fraţi împăraţi, Cele trei rodii aurite, Moş Lăcustă, Tăleruş, Piciul ciobănaşul şi pomul cel fără căpălîi. Cea de a doua fasciculă a părţii a doua nu am avut-o la îiidornîiiă, deci s-ar putea strecura unele informaţii eronate; dar ştim că în acost volum apărut în anul 1876 figurau basmele: Porcul cel fermecat, Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei, Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei şi Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte. MĂZĂREL ÎMPĂRAT Publicat pentru întîia oară în Legende şi basmele românilor, ghicitori şi prooerburi, 1872, pag. 49 — 56. Retipărit în „Opinca“, Reşiţa, an I, 1885, nr. 5. FATA DE ÎMPĂRAT ŞI PESCARUL „Publicată pentru prima oară în «Ţăranul român», nr. 18, din 1862“, pag. 144. A doua oară apare în volumul Legende şi basmele românilor, ghicitori şi proverburi, 1872. Partea I, fascicula I, pag. 57 — 62. 2: (etc.) că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, de cind se batea urşii in coade şi era, lupul căţel; de cind se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi călcîiul răminea tot gol. 3: (prea); (foarte) 11: daca trecea 13: (cam) 14 — 25: puse ochii in pămînt şi-i trase şi el cu mustaţa. După aceea fata împăratului se luă la vorbă cu dinsul şi află că era flăcău', el dase nişte răspunsuri de muc la toate întrebările; 26: (atunci) ‘11'. (ii zise) 31: (lui cel ţanţoş) 33: Atunci ea nu mai putu să ţie, şi îi spuse 35—39: Pescarul se cam codea; căci cunoştea şi el că nu prea e de mutra lui aşa bucăţică; dar daca văzu că-l îmbie într-una, priimi şi ei, insă cu ruşine şi uitîndu-se la căciuliţa lui pe care o lot întorcea mereu în mină. 58: (şi-şi frîngea minele) 84: hanului nu-i venea a crede 577 i £5: să ştie om ca să 93: Tocmeala fu făcută şi 101: iartă-mă; iar el 102: şi cu chip de batjocură 103: (se făcea) 126: dar in zadar 123—129: Dumnezeul mergând către locul osindei 130: lăcrămau de mila ei şi 132: Iar daca 135 — 137: Dragul meu bărbat, scapă-mă, dragul meu; numai cu o vorbă mă poli mîntui; iar el da 139: sta cu 149: Iar fala se grăbi a-i răspunde: — Iartă-mă 152 — 153: femeia mea, şi o luă de mină si plecară GLASUL MORŢII Publicat, pentru întiia oară în Legende şi basmele românilor, ghicitori şi proverburi, 1872, pag. 102—105. MOGÎRZEA ŞI FIUL SĂU Publicat pentru întiia oară în Legende şi basmele rominilor, ghicitori şi proverburi, 1872, pag. 106—112. A fost tradus în limba germană: Mogdrzea und sein Sohn, „Romanische Revue“, Reşiţa-Budapesta-Viena, an III, 1887, pag. 551-556. ÎMPĂRATUL ŞERPILOR Publicat pentru întîia oară în Legende şi basmele românilor, ghicitori şi proverburi, 1872, pag. 113 — 118. 578 SUFLETUL Publicat pentru întîia oară în Legende fi basmele românilor, ghicitori .şi proverb uri, 1872, pag. 119 — 123. lî) tipărit în „Opinca“, Reşiţa, an t, 1885, nr. 4. BĂRBATUL GEL HARNIC Publicat pentru întîia oară în Legende şi basmele românilor, ghicitori şi proverburi, 1872, pag. 124 — 127. Retipărit în „Opinca“, Reşiţa, an I, 1885, nr. 3. BABA CEA ÎNŢELEAPTĂ Publicat pentru întîia oară în Legende şi basmele românilor, ghicitori şi proverburi, 1872, pag. 128 — 131. BOGDAN VITEAZUL Publicai: în volumul Legende şi basmele românilor, ghicitori şi proverburi, 1872, pag. 132 — 140. Basmul apare în 1372 şi în „Columna lui Trai an“, Bucureşti, an 1 1 1, 1872, nr. 13, pag. 102 — 103. Nu exista deosebiri de text. INTÎMPLĂRILE LUI PĂCALĂ Publicat întîia oară în Legende şi basmele românilor, ghicitori şi proverburi, 1872, pag. 141 — 148. 579 RĂVĂŞELUL SPINULUI Publicat pentru întîia oară în Legende şi basmele românilor, ghicitori şi proverburi, 1872, pag. 149 — 153. MOŞ-LĂCUSTĂ „Puolicat pentru prima oară în «Columna lui Traian», nr. 21 din 1872.“ Apare Ia pag. 165 — 166 în revista menţionată cu subtitlul: Legendă poporană, şi la sfîrşit cu menţiunea: „Comunicat de P. Ispirescu“, iar a doua oară în volumul Legende sau basmele românilor adunate din gura poporului, scrise şi date la lumină de un culegător-tipograf, 1874, Partea II, fascicula I, pag. 100—112. Deoarece şi în revistă şi în volum numele lui Lăcustă e scris cu un o cu căciulă, o, am transformat acest 5 în ă. 43: noaptea e destul de mare, mărire Domnului. 77: se mai codi, mai şovăi, se mai suci 81: mi-a pierit piatra nestimată 98: Moşul ţintează ochii asupra lui 101 — 102: (cu gind să vază citi slujitori de casă are vodă, şi apoi după ce-i va clntări, să se hotărască pe cine să căşuneze). 118 — 119: parcă ar vrea să-l soarbă 123: Apoi glasul 182—183: se uita ţintă la fiecare 184—185: poruncea să le dea de o parte 194: atîtea zile (piatra) în guşa lui 236: (Aoleo)-, zise el (daţi fuga) de-mi scăpaţi TĂLERUŞ „Povestit de un mărginaş de pe la Obor“. Publicat întîia oară în Legende sau basmele românilor, 1874, pag.112 —127. Acest basm e menţionat de L. Şăineanu cu titlul Sin Petru în volumul său: 580 Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi in legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice, Bucuroşii, 1895, pag. 192 ca basm inedit. Vezi deci Anexa din volum. PICIUL CIOBĂNAŞUL ŞI POMUL CEL FĂRĂ CĂPĂTÎI „Povestit de o cusătoreasă din Bucureşti.“ Publicat pentru întîia oară în Legende sau basmele românilor, 1874, pag. 127-144. BASME, SNOAVE ŞI GLUME (1883) Volumul Basme, snoave şi glume, adunate din gura poporului de P. Ts-pirescu, culegător-tipograf, a apărut în 1883, Graiova, Editura librăriei Samitca. Volumul avea următorul sumar: Basme: [Împăratul cel fără-de-lege. Cei trei fraţi săraci, Un diavol,ca nealţii, lovită, Făt-Frumos; Snoave: Cltea-n varză, Copilul cel isteţ, Judecata vulpii, De ce nu mai au saşii sfinţi, Advocatul gonit, din rai, Statornicie beţivească, Multe meşteşuguri nu folosesc totdauna şi Glume. ÎMPĂRATUL CEL FĂRĂ-DE-LEGE „Povestit d-un unchiaş din satul Grid.“ Publicat pentru întîia oară în Basme, snoave, glume, 1883, pag. 3 — 24, CEI TREI FRAŢI SĂRACI „Povestit la 1876 de Mihai Constantin, din comuna Bălăciţa, plasa Dumbrava, jud. Mehedinţi, soldat în reg. I de infanterie.“ Publicat pentru întîia oară în volumul Basme, snoave şi glume, 1883, pag. 25—39. 581 UN DIAVOL, CA NEALŢII „Povestit de d. Petru Jeorjean, locuitor din Bucureşti.“ Publicat pentru întîia oară în Basme, snoave şi glume, 1883, p. 40 — 53. IOVIŢĂ, FĂT-FRUMOS „Povestit de un şcolar din clasele primare, şezător în mahalaua Duşumea din Bucureşti.“ Publicat pentru întîia oară în Basme, snoave şi glume, 1883, pag. 54 — 72. DIN PERIODICE FIUL VÎNĂTORULUI Publicat pentru întîia oară în „Columna lui Traian“, Bucureşti, an VII, februarie 1876, pag. 82 — 92 avînd indicaţia: „Basm din Muntenia“. In volum apare la basme inedite în ediţia lui Barbu Ştefănescu Dela-.vrancearP. Ispireseu, Legende sau basmele românilor, Minerva, 1907. TATĂL, MAMA ŞI PUIUL DE LEU Publicat pentru întîia oară în „Columna lui Traian“, Bucureşti, an VII, august 1876, pag. 366 — 371, avînd indicaţia: „Basm din Muntenia 582 CEI TREI FRAŢI DORNICI „Povestit de Mihai Constantin, din comuna Bălăciţa, plasa Dumbrava, jud. Mehedinţi, la 1876.“ Publicat pentru întîia oară în „Columna lui Traian“, Bucureşti, an VII, octombrie 1876, pag. 475 — 480, avînd indicaţia: „Basm din Oltenia“. în volum apare la basme inedite în ediţia îngrijită de Barbu St. Dela-vrancea: P. Ispirescu, Legende sau basmele românilor, Minerva, 1907. UN BASM MITOLOGIC „Povestit de un oborean din Bucureşti.“ Publicat pentru întîia oară in „Columna lui Traian“, Bucureşti, Noua serie, an III, nr. 4—5, aprilie-mai 1882, pag. 307 — 308, avînd indicaţia: „Culeasă de Petre Ispirescu“. COMAN VÎNĂTORUL „Povestit de Tache Menoieof, puitor de hîrtie la presă şi locuind în mahai. Tirehileşti, Bucureşti.“ Publicat pentru întîia oară în „Columna lui Traian“, Bucureşti, Noua serie, an III, nr.7 — 9, iulis-soptembrie 1882, pag. 468— 476, avînd indicaţia: „Basm poporan, din Ilfov“, cules de P. Ispirescu Retipărit în „Revista literară“, Bucureşti, an Vii, 1886,pag. 744—753; 882-885. CEI TREI FRAŢI NEGUŢĂTORI „Comunicat dc Petre Rădulescu, din comuna Micşuneştii-Greci, plasa Mostiştea, judeţul Ilfov, şcolar în gimnaziul Mihai Bravu, la 1883 ianuarie.“ Publicat pentru întîia oară în „Revista literară“, Bucureşti, an VI, nr. 15, 26 mai 1885, pag. 340—343. 583 DUNĂRE VOINICUL Publicat pentru întîia oară în „Convorbiri literare“, Bucureşti, an XIX, 1885, nr. 5', pag. 391 — 397. Retipărit în „România liberă“, Bucureşti, an IX, 1885, nr. 2413; „Almanahul literar“, Bucureşti, an I, 1886, pag. 129 — 135. A fost tradus şi în limba germană în „Românische Revue“, an III, 1887 ; pag. 388—395. în volum apare la basme inedite în ediţia lui Barbu Ştefănescu Dela-vrancea: Legende sau basmele românilor, Bucureşti, Minerva, 1907. SAREA ÎN BUCATE „Povestit de mama pe Ia 1840. Scris la 1884, aprilie.“ Publicat pentru întîia oară în „Revista nouă“, Bucureşti, an I, 1387, nr. 1, pag. 31—35. A fost tradus şi în limba rgermană în „Românische Revue“, an II, 1886. 106-112. în volum apare la basme inedite în ediţia lui Barbu Ştefănescu Dela-vrancea: Legende sau basmele românilor, Minerva, 1907. ANEXĂ în această anexă am reprodus rezumatele unor basme inedite ale lui P. Ispirescu găsite în voi. lui L. Şăineanu: Basmele române In comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate si ale tuturor popoarelor romanice, Bucureşti, Lito-tipografia Carol Gobl,1895. La pag. 192 a acestui volum L. Şăineanu specifică: Basme inedite de P. Ispirescu (colecţiunea pusă la dispoziţiunea autorului de văduva răposatului). Ea conţinea următoarele 10 poveşti: 1. Lucer şi Aman Căteăun 2. Sîn-Petru 3. Voinicul cel cu trei daruri 4. Dovleacul cel năzdrăvan 5. Muma cu nasul muşcat de fiu-său 6. Fata de împărat cu trei logodnici (Fata cu trei peţitori) 7. Făt-Fumos şi fata negustorului 8. Fata moşului şi fata baboi 9. Săvuică 10. Nan din Găvan Noi am reprodus şi rezumatul basmului Voinicul-de-plumb, care nu e menţionat de L. Şăineanu. în schimb nu am găsit rezumatul basmului Muma cu nasul muşcat de fiu-său.