Ediţie îngrijită § i prefaţată de MAKIN BUCUK I MAGDA ISANOS VERSURI 19 6 4 Editura pentru liter atu O rj i Coperta şi ilustraţiile de Mihu Vulcânescu PREFAŢĂ L/n singur volum tipărit în timpul vieţii, altul venit ca un omagiu postum în primul an după Eliberare — Cîntarea munţilor — şi volumul Ţara luminii, apărut în anul 1946, relevau cu certitudine apariţia unei puternice personalităţi poetice căreia îi era în putere să schimbe orientarea liricii noastre feminine. S-a confundat mult timp, şi pe bună dreptate, poezia feminină din trecut cu dulcegăria, vaietul şi însemnarea pe albume. Au fost şi excepţii, auzindu-se pînă departe unele acorduri curate de strune. Magda Isanos are meritul de a fi scos din uz o tematică desuetă, lacrimogenă, de un intimism excesiv, creîndu-şi un univers poetic nou, conceput pe o dimensiune sufletească deosebită, sub semnul unei arderi profunde. Feminitatea încetează prin 5 poeziile ei de a fi sinonimă, ca pînă atunci, cu sentimentalismul. Lirica Magdei Isanos este prologul poeziei de azi răscolită de problemele şi gîndurile vieţii, ridicată în planul universalului uman şi cultivată cu sensibilitatea gestului matern. Bolnavă, ea nu a transformat poezia intr-o fişă medicală ori într-un bocet prevestitor de moarte. Magda Isanos s-a trezit în suferinţa trupului, dar n-a rămas încarcerată propriei dureri. Ceea ce se remarcă ca o notă specifică a liricii sale este tocmai patosul trăirii. Ea ştie că sfîrşitul îi este aproape şi zilele îi sînt numărate, dar viaţa este dorită cu patimă pînă în ultimul moment. Nu contestăm unele valori în lirica feminină şi înainte de Magda Isanos, impuse tocmai printr-o detaşare de curentul tematicii tradiţionaliste, prăfuite de-a lungul vremii. Putem cita nume ca Alice Călugăru Elena Farago, Otilia Cazimir care s-au realizat tocmai prin pătrunderea într-un univers liric mai larg şi printr-o viziune mai bogată asupra lumii. Opera restrînsă a Magdei Isanos, publicată în cea mai mare parte postum — de unde se explică şi acea întîrziere a fixării ei în istoria literaturii — nu numai că lăsa să se întrevadă poezia generaţiilor de poete care aveau să-i continue strălucitor mesajul, dar afirma, ^In ''flfeijnul rînd, noua poezie. Era poezia femeii luptătoare, a femeii iubite şi a femeii peste care a trecut războiul: femeia mamă şi femeia suferindă. Poezia feminină, în anii mişcărilor pentru noua orînduire, se transforma prin Magda Isanos în poezia baricadei şi a luptei. Nu suprimase nota specifică, temperamentală, de structură, a feminităţii, ci, dimpotrivă, feminitatea înflorea dintr-un alt sol de viaţă. Chiar cînd durerea era copleşitoare şi cînd te aşteptai la o poezie tristă şi dezolantă, Magda Isanos avea o bază de susţinere solidă în viaţă şi în om. O concepţie sănătoasă despre natura şi rostul artei îi restructurează temele lirice pe care le abordează. Poeta nu se îngrijeşte şi nu pregăteşte ultimul ceas de despărţire, ci vrea ca, în timpul cît viaţa o încunună, să slujească oamenilor, fiindu-le de folos ca şi bucata de pîine de pe mesele lor: «Trebuie să scriu, cu puţine cuvinte, de ţarini şi oamenii lor, » (C ine va c î nt a) Magda Isanos nu se fereşte să vorbească de durere, de moarte, de zînele care o aşteaptă să le dea, ca legendarului Graal, cupa cu sîngele vieţii, dar în poezia ei stăruie în permanenţă o rază de lumină: dragostea pentru semenul apropiat, conştiinţa că trebuie să faci ceva pentru oameni ca să le poţi rămîne tuturor « o candelă de veghe » pentru mai tîrziu. E conştiinţa că nu trebuie să devină roaba suferinţei ei trupeşti, ci că trebuie să se înalţe pînă acolo unde se aud şi se pipăie durerile de infern ale oamenilor de pe urma rănilor sociale. în unele poezii din ciclul Spital, se simte înclinarea spre misticism, tristeţe şi deprimare, stăvilite, însă, de dragostea tinerească pentru viaţă. Magda Isanos ne-a lăsat pagini de mare poezie umanitară, poezie izvorîtă dintr-un suflet de luptătoare, de iubită şi de mamă. Frîntă în plină amiază, poeta trezeşte şi pune să cînte coarde multiple, într-un tot perfect, în care se aud şi chemarea la iubire, şi chemarea la lupta socială, şi cîntecul de leagăn, şi plînsul unei morţi implacabile. Poezia Magdei Isanos este a femeii care are o responsabilitate civică, a femeii care-şi împarte viaţa între cămin şi societate, care se simte părtaşă la suferinţă cu bărbatul. Plînsul şi geamătul ei de durere se adună în albia suferinţelor nedreptăţiţilor de pe urma inegalităţii sociale. Boala o chinuie şi o pune în faţa morţii iminente, dar poeta nu transformă poezia într-o litanie sfîşietoare. Poezia 7 morţii devine o poezie a durerii de a părăsi viaţa a dorinţei de a amîna la infinit ultima clipă. Poeta îşi simte moartea ca un blestem căzut pe sufletul ei, trebuind să plece prea devreme, «...înainte I de-a -ntomna în pădure». Magda Isanos deplînge părăsirea timpurie a lumii, «...înainte de-a vedea miezul zilei / cînd nu s-au copt încă perii vărateci j şi griul nu sună» (Frumoase-s cîmpiile vieţii...). E un fel simplu, lipsit de fastul funerar, de a-şi lua adio de la viaţă. E tristă ca şi omul ţarinei care nu a terminat lucrul şi nu a lăsat grădina în floare şi în rod. Poezia nu e a morţii; este, de fapt, poezia unei chemări frenetice la viaţă. îndepărtarea umbrei morţii îi dă o bucurie fără margini: «Tu cîntă şi nu te teme. Mai înainte de vreme nu vei muri. Vei culege şi vei huzuri în lunga toamnă. Vei şti ce~nseamnă cu aripa lor cocorii pe cer şi pe pămînt ce scrie plugul de fer...» (Poemul femeii care iubea primăvara) Plecarea prematură dintre vii este o crimă a firii, căci rostul ei n-a fost împlinit întru totul în lume. Ultimul gest este să privească oamenii, în ceasul spovedaniei, poeta nu cere iertare şi îndurare, ci, cu solemnitate, declară ca o fiică a pămîntului: « Am iubit pămîntul. Fiecare umbră aruncată pe el. Zborul fiecărui porumbel. Şi cîntecele pe care le şoptea vîntul. » (Poemul femeii care iubea primăvara) ăi 8 Rugăciunea poetei este în faţa vieţii. Ei îi cere protecţia, pentru că ea e puterea şi minunea în care crede: « Viaţă, nu mă părăsi în răsăritul acesta, priveşte fruntea mea de pe-acum aurie. Şi aerul din cauza viitoarelor fructe e rumen şi plin. » (V ia ţ ă, nu mă părăsi) Semeţia tinereţii o face să nu se teamă, şi să creadă în atotputernicia vieţii şi în perpetuarea ei nesfîrşită: « Noi nu ne închinăm de fel şi nu plîngem, ci pregătim un loc cît mai înalt pentru cuiburi şi pregătim o orgă de brazi pentru vînturi, soare de-aramă, zeu totdeauna rotund . . .» (Pomii cei tineri) Numai încrederea nemărginită în viaţă şi în natură îi dă acest sentiment al trăirii şi al învingerii: « Uneori, în dimineţile clare, mă uit drept în soare rîzînd şi nu pot crede c-am să mor în curînd; viaţa mea sună înalt, fără-ntristare. Cred în ea, cred în numele ei şi'n colorile anotimpului meu, zveltă ca mestecenii, mereu, să freamăt aş vrea în soarele acesta dintăi. (în dimineţile clare) Gîndurile apăsătoare stăruie pe durate mici de timp, îndepărtîndu-le şi fugărindu-le fiorii aprinşi ai vieţii care nu vrea să cedeze: « însă mai plin decît grădinile-n vară, sîngele meu sună atunci ridicînd o dulce auroră’n obrajii de ceară: o, nu-i adevărat c-am să mor în curînd...» (în dimineţile clare) 9 Nu se aude nici un hohot de plîns şi nici un vaiet. Numai versul prinde în sunetele cuvintelor focul adînc de durere care o mistuie. Moartea nu este dispariţie, ci o împrăştiere în marea natură. Veşnicia noastră aparţine veşniciei a tot ceea ce ne populează universul: « Să ştii c-am să rîd în flori si c-am să-nconjor de multe ori cu nourii şi cu ploaia ogrăzile unde mi-am petrecut amiezile. » (Copilul meu, să nu mă cauţi) Este o comuniune cu tot ce-o înconjoară şi este viu: « Aj vrea să trăiesc în toate vieţuitoarele, să privesc, să privesc soarele, s-aud toate glasurile, toate murmurile, să-nverzească-n inima mea toate pădurile. » (Cel puţin, legănaţi-vă, ramuri...) Chiar şi aparenta invocaţie mistică este în fond expresia unei dorinţe mistuitoare de a fi lăsată să se mai bucure încă de frumuseţile naturii: « îngere, lasă-mă pe pămînt. Strînge-ţi aripele pline de vînt şi priveşte: totu-nfloreşte şi creşte. Lasă-mă să-mi trec umbra pe-aici, peste ape-n tremur şi potici, să culeg flori, să-mpletesc cununi . . . Iată, nu cer multe minuni. » (Trebuie să plec astă-sear ă...) Slava supremă, cu ecouri prelungi în zările ne-, cuprinse, i se cuvine vieţii: « Frumoase-s cîmpiile vieţii, întorc capul să mai văd o dată 10 ceea ce ani în şir am privit; ceea ce şiruri lungi de ani n-am să mai văd. (F r umoase-s cîmpiile vieţii... E credinţa învingerii morţii nu printr-o viaţă de apoi, veşnică, ci printr-o primenire neîntreruptă a naturii, prin puterea miraculoasă a materiei: «...nu te teme, păpădie, nu tremura, am să-ţi spun, am să-ţi spun ceva: zeii nu ştiu, însă noi vom învia. » CL u m i n a asta) în moarte poeta nu-şi caută «lăcaşul făgăduit >> în cîmpiile elizee ale «fericiţilor». Locul ei este pretutindeni, pe pămînt, în plante şi flori, în mugurii şi fructele care or să crească şi or să cadă darnic de pe crengi. Sora ei este iarba, răsărind şi înverzind în fiecare primăvară ca o tărie a vieţii pe care « zăpezile » morţii nu o pot acoperi cu anotimpurile negre. Moartea este o trecere într-un alt regn, o transmutare a materiei, fără nici o aluzie mistică. « Aşa visau munţii. Dar nu mai ştiu. în cortul singurătăţii mele se făcuse tîrziu. Trebuia să mor. Mi-am pus mînile pavăză-n dreptul feţei, să nu văd zînile cum veneau să-mi ia trupul pentru temeliile pădurilor de stejar. Toate stihiile zburau împrejurul lor; mă temeam, mă temeam să mor. însă ele-mi spuneau: — Ai să fii într-o sută şi-o mie de lucruri viii — în fiori, aş vrea, murmuram. — Ai să fii, spuneau zînele. — N-am să uit cîntecele, n-am să orbesc? 11 — Scutură-te, pom pâmîntesc! au strigat zînele şi stihiile cu putere, şi m-am prăvălit deodată-n tăcere şi-ntunecime . . . Cu mine mai erau o mulţime...» (C ortul singurătăţii) Natura, în ansamblul ei, este concepută ca un univers viu, iar noţiunea de divinitate, în cele mai reuşite poezii, care o definesc pe Magda Isanos, este subordonată noţiunii de animism. Terminologia, cu toate că e împrumutată adeseori din vocabularul biblic, exprimă totuşi, mai întotdeauna, o realitate umană, şi nu una transcendentă, metafizică. Ceea ce, în poezia ei, poartă numele de Dumnezeu nu e absolutul, ci puterea şi forţa vie a materiei. E pomul, e firul de iarbă şi stropul de ploaie. Zeii ies din pămînt, sînt forţele ascunse, materia în diferitele ei forme luînd înfăţişarea arborilor şi tufişurilor. Trezirea la viaţă în primăvara însorită este miracolul transformării naturii, fără nici o imixtiune a vreunei puteri dinafara ei. Comunicarea poetei cu natura nu e o urmare a dorinţei de a părăsi viaţa terestră şi o aspiraţie către «lumea» de dincolo. Moartea nu-i aduce «fericirea » şi bucuria paradisului cucerit: « Da. Somnul meu ar fi adine şi bun, visul mai verde, geana-n funigei, şi n-aş dori nicicînd, copiii mei, în raiul trist, cu sfinţii să m-adun. » (Raiul) Lăcaşul de veci e pe pămînt, în raiul verde al florilor, în bătaia soarelui, sfidînd pretinsul rai creştin. Iar după moarte, ca semn al adeziunii sale totale la viaţă, poeta vrea să fie lăsată lîngă tot ce aminteşte de om. Atitudinea de neconformitate 12 la viziunea şi interpretarea mistică a lumii e categorică, opunîndu-i-se o viziune naturistă şi telurică: « Mi se părea că sunt culcată-n fin; duhurile pămîntului mă rugau să rămîn, să nu zbor într-un cer depărtat, pe care niciodată nu l-am ştiut, care nu m-a chemat.» (Duhurile pămîntului) Dorinţa poetei este ca, în această revenire a materiei, ea să se transforme într-un element al universului intim al vieţii umane. într-o temă ca aceea a morţii, din care tradiţionaliştii şi ortodoxiştii au făcut în epoca respectivă pretextul unei lirici a osîndirii condiţiei umane, preamărind dispariţia din viaţă şi fericirea morţii, Magda Isanos rămîne poeta perenităţii vieţii şi naturii, în care moartea vine ca un semn perpetuu al înnoirii şi al schimbării materiei. Ea simte natura ca adăpost şi tihnă veşnică; totuşi, sfîrşitul nu e pentru poetă o trecere în « marea linişte » şi în repausul universal, ci o trecere într-o altă formă de viaţă. Ceea ce poeta numeşte Dumnezeu e, de altfel, orice element al naturii din jur. Ea însăşi specifică în poezia [Acuma cîntecul s-a sfîrşit...], după ce afirmă că a auzit pe Dumnezeu şoptindu-i din frunze: « De fapt nu era Dumnezeu, era pom. Şi cîteodată-avea glas de om. ,,Sărbătoreşte, mi-a spus el, aceste cîmpii dezmierdate şi creste . . . “» Numai ceea ce există în realitate este binecuvîntat şi înălţat: « Zburaţi, cîntece, zburaţi departe, scuturaţi-mă de pămînt şi moarte, şi preamăriţi natura-n care încă e linişte şi-nţelepciune-adîncă. » 13 E un dumnezeu aflat în fiecare om, cu alte cuvinte fiecare dintre semenii săi poartă miracolul «divin» al vieţii. Influenţa psalmilor arghezieni e netă: « Eu cred în dumnezeul ţarinei mele — printre cartofi dormind ca printre stele. Nu mă tem de fulgerul lui; e-un amnar, Dumnezeu, ca şi mine,4 plugar; seamănă, pune vie, culege. Uneori nici n-aşteaptă să lege. . . » (I o n) Zîne de rouă este un Mai am un singur dor al Magdei Isanos, poezie concepută într-o viziune folclorică originală, preluînd mitul ciobanului din Mioriţa. Rugăciunea poetei se îndreaptă către zinele de rouă, pentru a-i găti patul de veci în pajişti, lîngă crînguri şi susuri de ape: « Drept luminare, aş vrea o floare. Drept rugăciuni şi tropare, vîntul să bată, iarba s-aplece mai tare.» Nici corul celest al serafimilor, nici reminiscenţe de viziune mistică, aşa cum apar altădată. « Aşa mă rog vouă, zîne de rouă, să mă dezmierde şi-n moarte zarea pămîntului verde. » Concepţia Magdei Isanos este profană, chiar dacă uneori fabulaţia poeziei ne-ar înclina să credem că e vorba de un cult mistic. Ea vorbeşte de materie ca de mater: « Dar mai bine s-ascult. Oare n-am fost şi eu un arbore mai demult 7 Şi-astăzi nu-s tot materie 1 % 14 Forme pieritoare, vise, puzderie, de unde veniţi ? Laudă, oricum, laudă ţie, natură şi forţă vie, mamă care ne legeni pe jumătate-adormiţi. » (Imnuri pentru pămînt) Este o meditaţie matură şi o viziune pozitivă, clară, deşi uneori pătrunde în universul poeziei o tematică religioasă, naivă, care nu-i atacă însă fondul sănătos al gîndirii. Poeta se întreabă fără a cădea în reverie mistică: « unde eşti, Doamne, ca să-ţi arătăm lumea împărţită în săraci şi bogaţi, relele care le-ai lăsat pe pămînt?» E, desigur, un procedeu poetic. Dumnezeu, cel închipuit de bogaţi în icoane, ademenit cu catapetesme aurite şi strane, nu se arată. Lucrurile şi fiinţele naturii sînt sfinte: divinitatea este în copaci, ajutîndu-i să înflorească, trece pe la săraci, creşte «în păpuşoaie», dă pămîntului apă şi ploaie. De fapt, ceea ce numeşte Magda Isanos Dumnezeu sînt «minunile materiei», care fac ca totul să se schimbe într-o infinitate de forme. Chiar şi în poezia socială, divinitatea este folosită ca un simbol. Oamenilor ea le-a dat în dar pămîntul, dar ei l-au împărţit, devenind unii altora duşmani. Divizarea pă «,intului, inegalitatea proprietăţii i-a pornit pe oameni împotriva oamenilor, surpînd liniştea vieţii. Ingenuitatea, tihna, frăţia au dispărut, alungate de lupta feroce pentru existenţă: «V-am lăsat vîslind cu apele şi cu soarele, şi v-am găsit ucişi cu sapele şi cu topoarele. V-am lăsat vouă şi vouă grădina asta cu rodii şi rouă, 15 ca s-o culegeţi şi s-o cosiţi — şi fraţi să fiţi l » (Moartea prorociţei) în Cînt poeta afirma: «Cred în zîne, în sfinţi şi minuni », dar ruga ei către toţi este de a-i da har să cînte despre oameni şi durerile lor, despre ceea ce trebuie să facă ca să îndrepte strîmbătăţile lumii: « Fă-mă să cînt despre oameni şi suferinţi, şoptesc cu buzele reci, fierbinţi, despre săraci, despre copii şi foame. . . Şi-n mijlocul cereştii mele spaime, întrezăresc cuvintele de foc, cu care-ar trebui să creez lumea, s-o pun la loc. » Plină de îndoieli, poeta cheamă la sine un dumnezeu bun şi blînd cu oamenii sărmani, şi nu-1 găseşte, întrebîndu-se în zadar unde poate sălăşlui atît de departe, ca să fie absent la durerile lumii: « Doamne, n-ajung pîn’la tine, vîrfurile-acestor păduri de suspine ? Cum eşti tu atotştiutor, să fi dat pîne de-ajuns tuturor, culcuş pentru copiii îngheţaţi, cîte puţin din lumina celor bogaţi, cîte puţin din cerul lor senin, de care îngeri întraripaţi se ţin. » (Doamne, n-ajung pîn’la tine?) Această poezie apare, de altfel, ca o derivată a poeziei sociale, protestatare, lipsită de o notă mistică dominantă şi obsedantă. Totuşi, nu trebuie să se uite unele reminiscenţe ale filozofiei creştine, care 16 întunecă uneori viziunea poetei. Elanul ei curat de dragoste pentru om se pierde cîteodată într-o meditaţie religioasă şi minoră, ca în unele poezii din primul volum, ori într-un comentariu tendenţios mistic al unor scene şi subiecte biblice. Poezia coboară din intensitatea emotivă şi din clocotul interior de sentimente într-o fabulaţie mistică, uscată şi naivă. în poezii cu motivări mistice, ca îngerii morţii, Bunavestire, După scriptură ş.a., Magda Isanos se îndepărtează incidental de la tribuna realistă a artei. Numai realitatea îi dărîmă idolii şi îi risipeşte iluziile, rămînîndu-i o singură credinţă adevărată: aceea în viaţă şi în oameni. Anii războiului criminal antisovietic au fost pentru Magda Isanos anii maturizării concepţiei despre viaţă şi a mesajului artei sale. Volumul Cîntarea munţilor era mărturia elocventă că poeta fusese în epoca războiului încadrată în frontul popular al rezistenţei şi al luptei. Ea se dovedeşte a fi o militantă în adevăratul înţeles al cuvîntului. E unul dintre cei mai activi scriitori cu exemplul căruia istoria literară contemporană se poate mîndri. Magda Isanos a cultivat emoţionant poezia durerilor şi a speranţelor colective, a dezastrului războiului, a chemărilor la luptă. Numele ei se înscrie cu onoare alături de numele scriitorilor noştri democraţi ale căror fapte şi atitudini au întărit mişcarea de rezistenţă populară împotriva regimului antonescian. Poeziile din Cîntarea munţilor reclamă o participare şi o trăire intensă a dramaticelor evenimente ale războiului. E o poezie a aşteptării active, a încrederii în anul unu. Apocalipsul războiului nu o îngenunche, ci o trezeşte şi îi arată. Ceea ce caracterizează poezia de rezistenţă a Magdei Isanos este finalitatea ei optimistă. Datoria artistului în acel timp nu era de a plînge, ci de a încerca să găsească o salvare din dezastru a poporului său. Simpla împotrivire, fără 17 o pătrundere ideologică în miezul situaţiei politice, era un act pozitiv, însă insuficient. în afara luptei poporului, în afara clocotului de ură şi de răzbunare în care fierbea «ţara incendiată », nu ar fi fost posibile o claritate şi o limpezire a atitudinilor şi crezurilor cetăţeneşti. Toată sensibilitatea ei feminină, toată acea ardere profundă se revarsă acum pe făgaşul unei tematici noi. Strigătele de durere se complinesc cu condamnările grave, cu viziunea şi siguranţa înfăptuirii unei orînduiri sociale noi. Poezia Magdei Isanos din Cîntarea munţilor este poezia virtuţii neîntinate de laşitate, poezia unei atitudini eroice, poezia prevestitoare a luminii de azi. Poeta se autocaracteriza cu luciditate pentru perioada dinainte de război ca un om cu sufletul « mic şi orb », fiindcă nu pricepuse nimic stînd «departe de oameni». îi trebuia un suflu puternic de viaţă; întîlnirea cu marea artă avea să aibă loc pe terenul marilor frămîntări sociale. « Suferinţele omeneşti », care însoţeau ca un cortegiu mortuar războiul, au trezit-o: « Mi-era ruşine să mai scriu despre flori şi stele, şi iar auzeam în visele mele largi, zbuciumate, inima omenirii întregi cum bate: ,,Vrem pîne, dreptate“.» (Am fost departe de oameni) Iubirea de oameni nu se confundă cu sentimentul de compasiune creştină, ea dă aripi zborului de altitudine al poeziei, pentru că aceasta nu era o stare afectivă abstractă, ci un legămînt de soartă, o solidarizare în numele unor idealuri sociale revoluţionare. Abia acum poeta are conştiinţa că şi-a aflat menirea: 18 \ « Astfel visam, în sînge şi fum trăind. O nădejde-arzâtoare creştea în inima mea în fiece zi, o dată cu iubirea de oameni prin care puteam, în sfîrşit, înţelege şi auzi... » (A m fost departe de oameni) Poezia de război a Magdei Isanos este în acelaşi timp şi o poezie a aşteptării şi a pregătirii viitoarelor seisme sociale. Războiul îi arată mai pregnant şi mai deschis rănile şi plăgile de nevindecat ale societăţii burgheze. Atitudinea ei antirăzboinică nu-i totuna cu atitudinea pacifistă, conciliatoare, voind o pace a vechilor rînduieli, o împăcare cu suferinţa şi umilinţa. Anul unu nu însemna terminarea oricum a războiului; « Aştept anid unu. Amd păcii între popoare. Ale istoriei mari abatoare vor fi dărîmate. Inima mea de pe-acuma murmură: ,,Frate, iartă-mă pentru urile strămoşeşti şi-n numele suferinţelor omeneşti, dă-mi mînaâ. desfă'ţi aripile tale bogate; mările se clatină departe, undeva un curs de rîu s-abate, oamenii se nasc, oamenii s-acopăr cu moarte. Şi tu, nesigur, îndepărtat anotimp. . , Nouri şi soare şi iarăşi nouri adînci, ca şi cînd pe rînd se descopăr frunţi gînditoare, toate se-ntunecă, se luminează pe rînd, pînă ce luna loveşte umbrele toate; iată mormintele, ţărmul scînteie gol, şi-n casa de piatră fîntînile cîntă culcate, dulce răsună brăţările, părul domoL VIAŢA, NU MĂ PĂRĂSI ă, nu mă părăsi în răsăritul acesta, priveşte fruntea mea de pe-acum aurie. Şi aerul din cauza viitoarelor fructe e rumen şi plin. Viaţă,-ncălzeşte puţin începutul acesta, ascultă numele meu de pe~acuma sonor. O pasăre zbura-n cea dintâi zi repetînduA, şi pomii ceilalţi atunci mă luară de mînă: — Hai să-nflorim. . . 45 Tu nu mUai spus despre toamna frunzelor roşii, tu nu mi-ai spus despre moartea copiilor, nici pentru ce trandafirul sălbatec rîdea-n cimitir. . . AUZ £ ’ăzînd din nori, ploile capătă crengi şi flori. Aud şi vizuinile şi-aripa care bate deasupra mea clipa. Piticii care bat pe sub pămînt, căutînd vîna de aur, rîul sfînt, ochii diamantului nesăgetat şi degetul unui urs împărat. Toate le-aud. Şi-auzul încă mi-i crud. Clopotul sîngelui molatec, rotund ţine veştile care nu mai pătrund. 47 Ţine veştile de Ict stea, să n-ajungă în inima mea. Tine veştile de [la] şerpii de casă, şi-n amiaza cuprinsă mă lasă să cad şi s-adorm profund, clopotul sîngelui molatec, rotund. AMIAZA u ştiu ce-a fost mai demult. Am uitat. Din trecut m-am ales ca să fiu singură, ca să te-ascult înainte de-amurg şi cules. Cu fiecare lucru, azi ştiu, mă-nrudesc şi de zarea mea ţiu. Revolta s-a făcut surîs, durează această plină, fără greş amiază. Ce-a fost demult am uitat. Poate-am dormit şi-am visat. In bulbii de morcovi şi cepe e încă un vis care-ncepe. în toate prea multăA lumina. Soarele Laş culege cu mîna. Dar pîn’ la urmă eu voi fi cules şi voi cădea în întunerec des. ÎNQER DIN LUMINĂ v ^snzer din lumină, roagă-te pentru mine ieşi din casa ta ziditâ-n rază şi zi: «Doamne, mă rog pentru pîne, pentru somn şi linişte-n amiază ». Mînile mele grele nu se ridică. îngere, m-aş ruga şi mi-i frică; însă tu cu aripa roagă-te tare şi zi: « Să fie cu soare, să treacă repede ultima ?i. CÎND CEL IUBIT e înd cel iubit departe plecase, toate s-au retras în liniştea lor, numai vremea nefolositoare rămase şi numele-n suflet, sonor. Moartea veni atît de simplu, tăcut. Mînile care nu puteau cuprinde-au zăcut, puse una lîngă alta, cum sunt uneori anume aşezate unelte sau flori. Părea că n-au fost niciodată verile nalte, toamnele-n zarea cu steme. Sub iarbă, poate, sinul mic de fată respiră încă noaptea şi se teme. FLORI e flori, din pămînt aburind, ca nişte strigăte cresc, saltă zîmbind. Care e vrerea lor gingaşâ-n vreme 1 Noaptea-n grădinile mari nu se vor teme 1 însă-n mijlocul lor, bolnav de vis, ochiul lui Dumnezeu sade deschis. . . Haina lui mirosind a ierburi şi cer — fără să ştie oraşul de piatră şi fer. Mînile micilor flori intră-n pămînt. Morţii cînd le sărută ştiu dacă4 vînt, şi de pe dînsele sorb ploaia şi veştile. Astfel, în flori îşi deschid morţii fereştile. . . 53 ÎNTOARCERE V \^or fi şuatuncea ierburi şi zăpezi. . . Tu, ochi, cum ai să rabzi să nu le vezi ? «Ba nu, mai pe-nnoptate-am să mă scol, s<3 dau livezii, stupilor, ocol, să mîngîi lemnul uşilor de-acasă şi păpuşoii galbeni pe mătasă. Dulăii vor veni să mă miroase, cu boturile negre, somnoroase, şi gudurînd spinările: ,,stăpînă, de unde vii, că miroşi a ţărînă . . » COPILĂRIA MEA / gi-i fraged sufletul, pînă pe buze mi-i fraged, poate de iarba ce creşte acuma la noi; cu bice de aur trec sub fereastra mea ploi — stau singură şi-mi aduc aminte de multe: Cînd eram mică legasem un leagăn de-o creangă. «Vreau s-ajung steaua de-acolo... » strigam bunicului. O, cît de sus s-au suit duşmănoasele stele. . . Nu le mai văd, le-am uitat lumina curată. 55 Mi-i inima tristă. Mama mi-a scris c-au tăiat pomii din fundul grădinii, leagănul putred; o dată cu dînsul, va fi căzut în buruieni copilăria mea — şi o mănîncă furnicile. . . 11 Cine povesteşte-n mine, cine mi-aduce aminte c-am trăit acolo, în ţara dintre sobă şi genunchii bunicului, întîia poveste cu zmei ? Vă voi face să trăiţi de-a pururi, ani duşi, miraculoase răsărituri. Deasupra gardului unde lumea sfîrşea, azi ştiu, de-acolo începea tărîmul zmeului. Insă toate s-au sfîrşit odată, cînd ardeau luminările ziua. Bunicul dormea într-o cutie frumoasă — şi l-au luat şi l-au dus pe sub marii castani. Toată noaptea m-am temut pentru dînsul. Văzînd că nu se mai întoarce, ziceam: «Dacă se-ntîlneşte cu scorpial Haide, A?or, să ne ducem la el. » Şi singură mai tîrziu am plecat. Pe tărîmul zmeului mişună oameni. In jurul inimilor lor un şarpe mic se-ncolăceşte; ei sunt trişti şi răi. 56 * Dar pentru dînşii scriu poemele mele, scutur deasupra lor copacii de-atunci şi ploile amintiţi'Vă că sunt copii pe lume, şi plante albastre, şi duioşii cîni. MULTE CHIPURI / lulte cKipwri s-ascund în oglindi, obraji şi mîni ca nuferii deschise, străbat la suprafaţa multor vise străbunii mei cucernici şi plâpînzi. Ştiu eu de cîtâ vreme n-au merinde ? Ştiu eu de cînd ca umbre rătăcesc ? Oglinda-ncet răsună şi s-aprinde şi-n fundul ei pădurile-nverzesc. Şi mîna mea se face grea, precum sunt cele care-or fi murit de-acum. Ascult cum plouă nopţile şi-aştept un arbore să-mi crească peste piept.. . NOAPTE C, ît de-ncet acei fulgi de-ntuneric căzură, deasupra lumii, ca o cenuşie nedumerire, pînă ce neagra noapte cu stoluri veni. Totul ca*n apele adînci acuma era, pomii atenţi, casele, însăşi lumina era undeva în calma, umeda noapte, ce nevăzută zîmbea. Şi timpul însuşi mai curgea acolo prin umbră, ca printr-un pămînt afînat. Dar cine respiră uşor, fericit ? Poate păsări ce se visează zburînd. Noapte. Dumnezeu însuşi sărută cu gura lui neagră pămîntul, ca şi cînd cu duioşie ar spune: « Haide,-nvăţaţi'vă cîte puţin să muriţi. .. 59 CERUL ACELA (3 rid acela fără de grabă căzu şi mirosi albastru lîngâ mine, la ceasul trist cînd stelele luceau cum cupele pe jumătate pline. Ca ochii obosiţi de vis, aşa se desfăceau astralele pleoape, şi tulbure, ca-n fundul unei ape, cocorii nopţii, ultimii, treceau. Era hotar şi linişte-n hotare de s-auzea cum florile trosnesc, ca nişte-aripi de îngeri care cresc departe,-n mari grădini neştiutoare. PRIMĂVARA /ii arbori dorm acum sau zac; zadarnic ai asculta pieptul lor mut, pe care muşchi şi zăpezi au crescut. însă crengi noaptea-n cer se desfac. Apoi deodată zările-nfloresc şi clopote mari, clopote s-aud, departe-n cerul vesel şi rotund hulubii albi şi roşii se rotesc. Tu, feciorelnică lume, bună-vestire de undeva din pămînt suie spre tine soarele4*»ca un inel subţire. Sună-n salcîmul pustiu verile pline. MĂ SCALD ÎN ZI / |ă scald în zi ca un copil în rîu. N-am ieri, nici mîne, şi voioasă-n uliţi privesc cum trece soarele cu suliţi, şi mă gîndesc la vară şi la grîu. Voi scrie despre-acea necruţătoare bucurie de-a fi tînăr sub soare; cu fruntea lîngă cer voi scrie despre viaţă. Tu sărută-mi cartea, dimineaţă... Fereastra se umple de-amurg şi-ngîndurată se uită la mine cum mă bucur şi cred — ca şi cînd eu am scornit grădina-ntomnată, şi stelele nalte, şi coarnele scunde de ied... 62 i PĂDUREA /âdurea, cînd s-a făcut toamnă tîrziu, a scoborît, ca pe nişte odoare, clopotele ei de verdeaţă răsunătoare, de care faurii pămînteni nici nu ştiu... Şi ea — bătrîna — le-ngropă ca pe morţi aceste clopote de stejari şi de ulmi, ce scufundate-n pămînt mai visau despre culmi şi dulce prin somn sunau după grelele porţi. Atunci ca orbită lumea rămase, crezînd că mai vede înflăcăratele coame, în vreme ce putred sînge de poame spre buzele fetelor moarte-ncepea sâ se lase... 63 CAVALERUL / loaia de primăvară singură, cu suliţă şi cu chivără, a trecut prin pădure la pas, pe calul ei verde. în glumă-mplinind minunile, mugurii pocneau ca alunele, şi,-atingîndu4 haina şi părul, înflorea măcieşul şi mărul. Cu platoşă strălucind şi cu pene deasupra coifului său, alene, cumpănindu-se şi visînd războaie, trecea tînăra ploaie. * 64 }■ Qorunii spuneau: « Făt-Frumos, dă-te de pe calul tău jos. Aici doarme pajura şi balaurul, strălucind la soare ca aurul. » Sub copite, sub potcoave mici, se trezeau popoare de furnici. Un melc mare auzea din casă iarba cum creşte grasă. Se făcea senin, mai senin. Cavalerul pălea ca un crin. Nu i se vedea coiful, nici faţa. îl fura soarele, ceaţa. Calul cădea în genunchi şi cădea suliţa, în vîrf cu o stea. Numai steagul în zare se vede, pentru cine nu crede. MAMA u-ncetul, spaţiul s-a mai lărgit. Lucrurile devenind bogate-au sunat, zările ca piepturi de dor s-au mişcat, către mine venind. De fapt, eram Cenuşăreasa, eram cea care poartă viaţa şi cîntă, eram aproape de pămînt şi frîntă de marea mea putere ca un ram. Priveam în tăcere pămîntul, zările, brazdele'arcuindu'şi spinările; eram singură şUnruditâ cu toate lucrurile blînde şi-ntunecate. 66 * Dac-ar fi venit cineva şi-ar fi zis: «Am hotărît să-ţi dăm coroană, vină... », fruntea nu mi-o plecam pentru altă lumină, inima n-o deschideam altui vis... ION \_Jş cînta liniştea din ograda mea. Seara — cînd creşte în cireş o stea — mă mai uit o dată la curechi şi bostani, că sînt plugar de-atît amar de ani. Faţa dumnezeului meu e-mbUnzită. Cînd mîngîi pe grumaz cîte-o vită, sau cînd m-aplec să culeg un trifoi, văd urma lui în ţarină la noi. Cea mai frumoasă unealtă e coasa! •Cine-i toarce păpuşoiului mătasa ? Eu cred în dumnezeul ţarinei mele — printre cartofi dormind ca printre stele. Nu mă tem de fulgerul lui; e-un amnar, Dumnezeu, ca şi mineri plugar; seamănă, pune vie, culege. Uneori nici n-aşteaptă să lege. . . Şi pe mine-o să mă strîngă-ntr-o zi> Am să mă culc, n-am să mă pot trezi. Chipul lui din nori va zîmbi: « Ioane, astăzi nu mai este zi ». DIMINEAŢĂ DE PRIMĂVARĂ C nceput de primăvară. Cîmpii, peste care gîlgîie întâiul austru, şi ramuri palide, mişcîndu-se-n cer. Acuma dimineaţa sărută fereştile. Spun «viaţă»... şi inima-mi bate deodată, grăbită ca o pasere plină de spaimă. Afară, noaptea de mart păleşte cu-ncetul, şi arbori şi turnuri răsar. E ziuă şi departe m-aşteaptă lucrurile şi oamenii, cu-nţelesul lor bogat şi trist. 70 # Fiecare va avea în curînd o umbră, întunecată ca cele mai ascunse gînduri, o umbră. Soarele va striga lumii: «Exişti... » Şi toate vor fi în ziua cuprinzătoare. Chiar mormintele-n cimitirul de ţară vor fi ca nişte mici grădini multicolore. Lucruri. Voci de femei, aproape cîntece. Fereşti deschise. Vrăbii pe-acoperiş. Drapele. Cineva se ceartă. Lăptarul pune doniţa jos şi zice: « Bună dimineaţa, domnişoară Magda ! »... ZEU Cp- a- - - V „-ieşind din pamint, zeii cu creştetul sfînt semănau a pomi şi tufişe. Luna cu raze furişe lumina coroanele lor — de laur şi mirt mirositor. Unde puneau piciorul sau mîna înflorea îndată ţărîna, şi chiar în cer se făcură poiene de stele clipind alene. 72 i Apoi cîntece s-auziră, de cimpoi şi de liră, şi multe glasuri subpămîntene. Aurul spunea vorbe viclene: « Sunt ascuns şi totuşi lucesc. » « Sunt marmora din care templele cresc.» « Sunt piatra preţioasă, safirul.» « Sîngele mi-i ca trandafirul.» Zeii stăteau pe pietre aşezaţi, luminoşi — în afară — şi-ngînduraţi, pînă ce florile-neepură zglobii melodii. Clopoţei erau, clopoţei — la un loc cîte cinci, cîte trei. Şi răcoros sunau albastrele, cărora le răspundeau astrele, cald, ca-ntr-o guşă de turturică, floarea roşie cînta — şi frică răspîndeau mortuarii crini, de lună plini. Qeniile veniră din scorburi, în sunet de liră. Săreau, jumătate oameni, jumătate fiare, centauri, zîne şi vrăjitoare. Era plină grădina. Cu fiecare zeu creştea lumina. 73 « Se face primăvară, zise-un arbust, mugurii mei s-au umplut de must.» « Şi noi, vorbiră broaştele ţestoase, simţim pămîntul bine cum miroase.» Şi nu ştiu cine rîse cristalin. Cu toţi ciocniră şi băură vin, sau poate numai lumină de lună, care ameţeşte şi-mbună la jel oamenii şi stafiile... « înflorească viile...» striga zeul mic cît un ciot. Doamne, se face ziuă de tot... Şi pămîntul sorbea încet visul acesta de bătrîn poet, întâi picioarele întraripate ale zeilor care ocroteau o cetate, apoi coapsele, umerii lini, mînile purtînd lalele şi crini, şi-n fine creştetul lor luminos. Cîteva ramuri văzui pe jos. O broască şi-o aripă de corb — însă soarele-n cer era orb. INSULĂ ' (ă simt în camera mea ca pe-o insulă. Seara cînd arde becul — amiază egală — ies ploşniţe şi gînduri în haină de gală. Ca un Robinson visez departe oraşul. Mă gîndesc tot mai grăbită şi sufăr de tinereţe, ca de-o boală sau dragoste. Fereastra miroasă frumos şi adie, dreptunghiulară, ca un drapel pe-o corabie. RĂDĂCINA dau sînge altora-n dar. Eu tinereţea ţi-am dat-o, plină de har. Am spus zilelor: «Nu sunteţi ale mele. Nu vă rătăciţi printre vise şi stele.» De la douăzeci la treizeci, număraţi, ţi-am dat anii bogaţi; unul cîte unul luminînd calea ta, s-au trecut curînd. Poate-au fost flori şi s-au stins. Acuma s-a făcut tîrziu. A nins. Nimeni nu caută vechile cărări, nimeni nu plînge moarte primăveri. Şi anii mei au fost pămînt bogat. Stejarul a crescut. Nu s-a plecat. Sevele acelor vise de demult în tines biruinţă şi tumult. Bâtrîna rădăcină uneori caută muguri în pămînt şi flori, uitînd că ce-a fost viaţă şi mister se leagănă deasupra ei, în cer. LA MARQINEA CIMITIRULUI C ^Sste la marginea cimitirului, lîngă bunic, un loc prea potrivit, să-mi uit de toate şi să4 ţin şi lui cînd noaptea-i lungă, iarna, de urît. Mi'ăr fi-n pămîntul cald aşa de bine şi trupu~n iarbă bună mi-aş preface, să-l pască vite pripăşite şi sărace, ce-or cere şi-o-ndurare pentru mine, la marea judecată. Voi uita ce-am fost, şi^mprăştiată-n forme noi voi pierde pînă şUamintirea ta... Legîndu-mi ochii prăbuşiţi şi goi 78 i cu veşnicia, mă voi odihni. Şi puf de păpădii m-a tămîia, nici nu m-oi bucura, nici m-oi mîhni că-i neagră ţărna de deasupra mea. Dar ploile cu-ncetul m-or pătrunde — păcatele să-mi spele de pe oase — şi-asemeni rădăcinii ce s-ascunde, eu presimţi-voi zilele frumoase şi-oi scoate-n chip de floare, din pămînt, obrazul tinereţii de-altădată, să-l ardă soare şi să-l bată vînt, voioasă să şi-l prindă-n păr o fată l Spital 4 FEBRĂ n termometrele strălucitoare erau lacuri arzînd sub soare. Bărci clătinate-n ceasuri de-nnoptare şi'Uix orizont; păsări, plutiţi uşoarei II Nimeni-acolo-n moarte nu credea. Febra venea, dansa şi strălucea. Avea instrumente ciudate-n care lovea şi măşti pe care le punea şi le scotea.. O dată numai a pus masca morţii şi-a stat sfioasă sub arcada porţii. « Bravo ! Bravo !» am strigat toţi deodată. Moartea însă era adevărată. SOLII PĂM ÎNTULUI c? cameră se făcuse iar ceaţă. Melcii urcau din verdeaţă. La temeliile rîului, jos, mirosea ca*n pădure frumos. S-auzeau gheţurile pornite mugind ca nişte cîrduri de vite, şi zinele vorbeau de-nviere. Piticii mi-aduceau giuvaere, inele, cupe, hangere, se prăvăleau în umbra din unghere. De ramuri şi flori, eram plină pînă-n subţiori. «N-ai să zbori, suflete, n-ai să zbori», strigam şi hohoteam uneori. ICOANA Maica Domnului a venit. (Albastră &ra haina ei ca-n icoană.) A luat de pe mas<5 o cană şi-a dat să bea soldatului din stînga noastră. Apoi s-a aşezat mai deoparte, cu fruntea plecată, înconjurată de raze, ca-n carte, şi-ngîndurată. Nu ştiu cine-a zis: « E un vis ». . . 87 ÎNQERîl <9. v npp.ru veneau noaptea tirziu. S-aşezau în rînd şi vegheau, rezemaţi în suliţi cu vîrf auriu. Aripile lor stufoase ne-năbuşeau. « Ţi-a venit îngerul ?» întrebam uneori. Şi-ndată vedeam strălucind, la picioarele patului şi albind penele pînă-n tavanul cu flori. N-aveau fulgere: erau serafimi, bătrîni oşteni şi paşnice mulţimi. Cînd se făcea dimineaţă zburau, în fereastră o dungă albastră lăsau. PĂSĂRILE ăsările cu aripi molatece, din smîrcuri sălbatece, au zburat cît au zburat — pe spatele lor era cerul culcat — apoi începură să ciocănească tîmpla mea, gata-n vis să-nflorească. Altele, mici, plutiră ca un roi multicolor şi-asurzitor spre noi. Odaia se umplu de vînt şi pene; clipeam alene. 89 Toate cîntau soarele. Ploaia, care-şi varsă ulcioarele. Vîntul, care clatină toate cuiburile lor cocoţate... S-aşezau pe pernele mele, pe lampă şi-n dantela din perdele, şi cîntau, umflînd guşele, c-au început să răsară brînduşele. « Oh, goniţi-le ». .. strigam şi, iată, venea pajura întunecată, care spunea cu voce omenească: « un pom vrea din tine să crească ». BĂTRÎNA _ zi-dimineaţă, intrînd în ceaţă, bătrîna văzu lîngă pat pe Isus răstignit şi-nviat. Nu l-a recunoscut de la-nceput. Insă din straie ţîşnea o văpaie care-i curgea pe mînile bălaie. 91 Puţin albastru din cer i se lipise de frunte şi păr. Şi-n mîni ducea nişte peşti, nişte pîni. « Doamne, şopti bătrîna, mUai luat durerea cu mîna. » Dar lsus a mai stat şi-a zis: « Uită acest vis ». « Şi păcatele ?» întrebă ea mirată. «Nu ţi le~aminti niciodată. » Cînd n-a mai sunat nici o şoaptă, cineva ă luat mîna dreaptă şi-a puS'O peste stînga, pe piept. Ochii erau închişi. Piciorul, drept. ZÎNELE K^Jtunci m-au chemat la viaţă zînele mici din ceaţă. Mi-au făcut semn că~n pămînt s~aude alt clopot, mai sfînt, al florilor şi pădurilor care încă nu sînt. Erau zîne batjocoritoare, luminoase, nerăbdătoare; prin fereastra deschisă intrară, cu ramuri în mîni se-nchinară. 93 Jumătate şopîrle, jumătate fete, le curgea apa din plete — şi vorbele lor ca un foc risipit alergau în oraşul adormit.. . Fata tuberculoasă le-auzea şi ea, şi plîngea. POEMUL FEMEII CARE IUBEA PRIMĂVARA primăvara. Florile pe creştete-or duce lumina care luce-străluce a soarelui şi-a marelui anotimp visător. « Floare, răsai...» va murmura lumina de mai. Aripe se vor desfăşura în prielnice clipe, şi fiece lucru va fi prelungit în umbra de taină. Pentru dragoste îmbrăcînd o altă haină, şi totuşi sfărîmicios, pieritor, va fi şi floare şi om şi zbor. 95 Ce rămîne ? Urîtă-ntrebare. Cine-a scornit-o oare ? Cine-a scornit vorbele « astăzi » şi «mine» ? Ca şi cînd n-ar fi totul veşnic, şi soarele şi luminarea din sfeşnic, în măsura-n care ard şi există... Tu nu fi tristă. Priveşte: lumina cade-n flori, se roteşte, se face fluture şi albină. Umbra, şi ea ca o apă, lunecă nu ştiu cum şi ne scapă, apoi se umple de luceferi. E noapte. Toate-acestea într-o zi vor fi coapte. Florile din pomi vor fi mere. Cîntecul din iasomii — tăcere, şi stelele—pulbere-n vînt şi părere... Tu cîntă şi nu te teme. Mai înainte de vreme nu vei muri. Vei culege şi vei huzuri în lungă toamnă. Vei şti ce-nseamnă cu aripa lor cocorii pe cer şi pe pă.m.înt ce scrie plugul de fer, însă nu vei şti toate. Umbrele şi luminile neîmpăcate vor juca pe mînile tale-ngheţate. Şi tu vei zîmbi. 96 * Puţinul sînge ce te va-ncălzi va fi încă preţios şi viu. Şi-n moarte vei intra mai tîrziu, ca-ntr-o apă răcoritoare. Ce oră e oare ? Cine mă scapă şi cine-mi vine în întîmpinare 1 Tu eşti, tovarăş al tinereţii, din anotimpul privighetorilor, stăpînul tuturor florilor vieţii. Vrei să mă iei 1 Dar unde 1 Umbrele noastre-acum vor pătrunde taina cea de pe urmă. Tăcere, în paradis nu-s vegetaţii efemere. Nici rîuri ce-ngheaţă. Să mergem dar, cu soarele-n faţă. Mă părăseşti, viaţă... Lumina fuge. Unde-s minunile ? Nu pot muri ca sălbătăciunile, în resemnare şi pace. Am iubit pămîntul. Fiecare umbră aruncată pe el. Zborul fiecărui porumbel. Şi cîntecele pe care le şoptea vîntul. Acum mă părăsesc colorile ca nişte păsări sperioase. Amintirile se usucă, şi florile cad lovite de-o mînă misterioasă. 97 Cine spune: «Dormi, iubita mea, s-a stins blînda stea, dormi...» Şi anii mei vor cădea, uniformi, în uitare, despoiaţi de calda suflare a povestitorilor răsfăţaţi. O, ridicaţi-mă încă-ntre perne, oameni ciudaţi, fără chipuri şi fără umbră. Văd soarta mea sumbră în ochii voştri solemni. Să nu mă-ndemni să mă închin, părinte. Picăturile sîngelui meu sunt sfinte. Să mergem, tovarăş al tinereţii, din anotimpul privighetorilor, stăpînul tuturor florilor vieţii. i EPILOQ a rămas departe, cu trîmbiţe şUalămuri sparte. Pentru unii a sunat judecata} şi moartea, întunecata, a luat fata tuberculoasă, care voia să plece acasă, a luat bătrîna şi mama şi n-a dat seama. îngeri stufoşi, cu săbii luminate, mai zboară sub tavane aplecate, şi lîngă patul strîmt, necunoscut, vine Isus, strălucitorul scut. 99 i * CÎNTAREA MUNŢILOR 19 4 5 AŞTEPT ANUL UNU \_Jstept anul unu. Anul păcii între popoare. Ale istoriei mari abatoare vor fi dârîmate. Inima mea de pe-acuma murmură: «Frate, iartă-mă pentru urile strămoşeşti şi-n numele suferinţelor omeneşti, dă-mi mîna ». Şi eu am muşcat ţărîna şi-am plîns. Cei scumpi erau morţi şi focul căminului stîns, în patria incendiată. Sîngele lumina, auroră ciudată. Zare după zare cădea, înainte şi-n urma mea. 103 Treceam fruntarii, rîuri şi munţi. Şi nimeni nu era mai mare ca marii soldaţi anonimi. înfricoşate, cenuşii mulţimi din calea noastră se trăgeau ca apa. Obuzele ucideau şi săpau totodată groapa copilului nevrîstnic şi mamei. Apoi, spectrul foamei colinda cîmpiile pustiite. în vremea asta, iahtul cu punţi aurite de soarele Sudului plutea ca o pasăre imaculată. Miliardarul îşi fuma havana: « O, lume minunat aşezată l. . . » (Viermele îngrăşîndu-se-n rana veşnic însîngeratei omeniri...) Frate, să nu mai avem amintiri şi visuri şovine. Tu făureşti unelte ca şi mine. Lucrezi pămîntul. Poate scrii cărţi. Sunt vetre sărace şi-n alte părţi de lume, şi eu te cunosc după faţă că-n fiecare zi te scoli dimineaţă, şi seara te culci tîrziu. Dă-mi mîna, să dărîmăm abatoarele istoriei. Ieşi din sicriu şi priveşte: răsare soarele. . . 4 « ZĂRIŢI VEŞNICUL MUNTE 1 ăriţi veşnicul munte, după atîtea dealuri mărunte ? Desfăşuraţi drapelul ! Aţi pregătit oţelul ? L-aţi turnat în zctle şi săbii ? De nu ne-ar întrece alte corăbii. După munţii mărunţi, cel mai înalt dintre munţi. Avem, oare, lauri destui pentru colinele lui ? Printre munţii mărunţi, vreau s-ajung cea dintîi sus pe Drapelul meu cu falduri grele să fîlfîie întâiul între drapele. Ţot mai sus şi mai sus ! întâi l-a urcat domnul Isus, printre facle, printre grădini, cu cunună de spini. Vreau s-azvîrl lumii dinari: pentru vameşi, pentru tîlhari. Toţi cei străini, fără casă, să şadă cu mine la masă. Ce-ar fi şi tu să te-nalţi cu mine, peste munţii înalţi, să fim, împreună, holdă şi soare în alte cîmpii, viitoare ? DOAMNE, N-AJUNQ PIN’ LA TINE1 G) TJoamne, n-ajung pîn’ la tine vîrfurile-acestei păduri de suspine ? Cum eşti tu atotştiutor, să fi dat pîne de-ajuns tuturor, culcuş pentru copiii îngheţaţi, cîte puţin din lumina celor bogaţi, cîte puţin din cerul lor senin, de care îngeri întraripaţi se ţin. Să fi dat, Doamne, fiecărui om, cîte-o bucată verde de pămînt şi cîte-un pom al tuturor speranţelor pămînteşti, şi nu te-am fi-ntrebat unde eşti. Am fi spus că te-ai răspîndit în noi, ca un fluviu liniştit, 107 că te-am băut fără să ştim. . . N-ai fi rămas în biserică şi-n ţintirim, ci ai fi mers împreună cu noi şi te-am fi pus între coarne la boi, ca pe-un ciucure frumos de mătasă să ne-ajuţi la plug şi la coasă. în loc să pleci pe celălalt tărîm, ai fi avut la masa noastră un tacîm şi seara, obosit şi făr’ de-alai, în loc să te-ntorci înapoi în rai, adormeai undeva pe-aici, printre copii şi pisici, într-un colţ de vatră luminat. Doamne, de ce ţi-au crescut aripi şi-ai zburat ? PESTE CJMPIILE VIITOARE A /este cîmpiile viitoare vor străluci curcubeie mai falnice. Cîntec şi petrecere va fi semănatul şi seceratul acelor cîmpii. Mărire vouă, munţi ! Laudă mînilor care vă caută luminoasele frunţi ! 109 Holde şi imnuri vor secera mîne popoarele. Vor lăuda soarele şi vor cînta. Peste cîmpiile viitoare, vor străluci cur cubei e mai mîndre. în strălucitoare ogoare pluguri de-argint au să între. Oameni, cîntaţi ! Una suntem: argaţi, împăraţi. Spre-aceeaşi cumpănă lină, uşoară, unii urcă, alţii coboară. PENTRU PACE MĂ ROQ. y? Jentru pace mă rog, pentru lucruri uitate şi pentru oameni din singurătate. Un cerc vrăjit se-nchide în jurul lor. Şi fruntea-ngheaţă, orele cobor, spre zi, mai albe, orele cobor. Mă mai rog pentru sîngele plin de întuneric şi spaimă, sînge străin, nicicînd să nu fie vărsat pe pămînt, unde morţii aproape ca florile sînt. 111 CÎNTAREA ADORMIŢILOR pune goarne de aur, lîngâ dînşii, pentru fiecare, pentru vestea cea mare, pentru soare, ceruri, popoare. Pe-aceste vîrfuri de lănci înfipte-ntre dînşii, aici, au poposit, gata de zbor, hulubi, rîndunici. Sâ4 învelim cu pînze de in, purpurii, uşurele, pentru că pinzele-acestea vor fi, mîne, drapele. Să le ocrotim umerii de tăiuşul iute al vîntului, căci ei au să zguduie munţii şi munţii pămîntului. Vor zgudui continentele din ciclon în ciclon, steag nou flutura-vor pe turlele noului Vavilon. Pentru-a dormi ţii de-aici au venit hulubi, rîndunici, să le-arate calea nopţilor depărtate. Le zăriţi 1 Bucuraţi - vă... Cît cerul, şira guri-şira guri, numai steaguri şi ramuri, numai păsări şi steaguri. ACESTE MÎNI ceste mîni prea mult întîrzie, sus, printre ramuri şi printre flamuri, prea mult întîrzie... Ce fac, oare 1 Poate-au să coboare cu-o cunună de raze strălucitoare... Cunună? Pentru fruntea cui ? Suntem sătui ! N-avem lauri destui ? Printre ramuri şi printre flamuri, mînile-acestea pipăie alte geamuri, mult mai sus aşezate, mînile mele întîrziate. Coborîndu-le, oamenii-au spus: « A... Voi aţi fost sus... » Şi-au ridicat spre-aceste mîni priviri de vulpi, boturi de cîni. CÎNT £ K^î înt ca privighetorile oarbe. Nu ştiu, eu sorb cîntecul sau el mă soarbe. Atît de sus ne-nălţăm cîteodată. . . Sufletu-mi arde de-o flacără înfricoşată. Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu, aşa arde sufletul meu. Cred în zîne, în sfinţi şi minuni; prieteni, nu-mi împletiţi cununi. Cîntecul e-n mine ca-n voi tăcerea; îi bănuiesc uneori puterea, însă nu ştiu nimic şi mă-nchin smerit îngerului lîngă mine ivit. 116 Fă-mâ să cînt despre oameni şi suferinţi, şoptesc cu buzele reci, fierbinţi, despre săraci, despre copii şi foame. . . Şi-n mijlocul cereştii mele spaime, întrezăresc cuvintele de foc, cu care-ar trebui să creez lumea, s-o pun la loc. Apoi rămîn singură. Nu ştiu nici eu de ce mi-a vorbit din stufişul aprins Dumnezeu. MOARTEA PROROCIŢE1 lăsat vîslind cu apele şi cu soarele, şi v-am găsit ucişi cu sapele şi cu topoarele. V-am lăsat vouă şi vouă grădina asta cu rodii şi rouă, ca s-o culegeţi şi s-o cosiţi — şi fraţi să fiţi ! Dar abia am închis uşa, şi mi-aţi şi măturat cenuşa. Abia coboram pragul, şi mi-aţi şi rupt cartea şi steagul. 118 « Şi încă mai eram prin ogradă, cînd unul a ieşit să vadă dacă nu cumva mă întorn. Altul privea cerul prin horn şi prin spaţii zărea, pe punţi de argint, glezna mea. M-aş întoarce acasă pe drumul vaselor, urmărită de vînătoarea cicloanelor, dar mă apasă putreda Mare-a Sargaselor, mă apasă greul zid al oceanelor. DUMNEZEU umenii bogaţi au făcut icoane, catapitezme-aurite şi strane, însă Dumnezeu n-a venit în locul astfel îngrădit. Bogaţii stăteau groşi, împovăraţi şi se uitau la sfinţii frumos îmbrăcaţi. în vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci, făcîndu'i să-nflorească. Fugea la săraci, cerîndu-le mămăligă şi ceapă. Era cînd cîmpie verde, cînd apă. Alteori se făcea mic şi s-ascundea în floarea de finic, ori s-apuca să crească-n păpuşoaie, s-ajute furnicile la muşuroaie, să dea pămîntului mană şi ploaie. Avea atîtea de făcut Dumnezeu, şi oamenii îl plictiseau mereu, cerînd unul pentru altul rău. îi auzea strigînd: «Pămîntul meu... » îi vedea punînd semn de hotar, ciopîrţind, împărţind minunatul dar. Atunci se supăra. Pornea furtuna. Cu secetă şi ploaie-ngheţată lovind într-una, se făcea mare şi-nfricoşat, ca muntele cu păduri îmbrăcat. Pînă venea o pasăre la el. Codobatura, sau un porumbel, şi spunea: « Doamne, mi-a căzut puiul jos. Zi să se facă iară frumos, să răsară soarele şi să-l găsesc.. . » « Facă-se voia ta, sol păsăresc...» Şi Dumnezeu punea fulgeru-n teacă şi s-apuca alte lucruri să facă. NU POT ÎNŢELEQE DE CE. i cresc lîngă mestecenii albi, împreună cu gorunii, cu brazii, şi totuşi se gîrbovesc aşa repede. Nu pot înţelege de ce ţin privirile-n pămînt, la fel cu vitele. Voi, care cetiţi zodiile, cunoaşteţi vămile văzduhurilor, potriviţi cumpăna ploilor cu degetele voastre scurte, 122 \ voi, care cetiţi în urma rîmelor veşti de peste veacuri, nu pot înţelege de ce muriţi în umilinţă şi sărăcie. Oameni, porniţi l După pilda şuvoaielor revărsate, porniţi ! Ştiu că nu vi-i teamă de moarte, căci moartea pentru voi e-o laudă. Atunci de ce staţi ? Iată: dac-aş şti că, murind eu, aţi porni mai degrabă, pumnaluA gata. Oameni, daţUmi drapelul ! DIN ORAŞE ARZÎND din cornuri sunînd, răsunînd, din oraşe arzînd. întrebaţi, ce4 acolo ? Strigaţi, copii, femei şi bărbaţi speriaţi. .. Corbi şi negre stindarde. îngeri sau hoarde 1 Au inimi în lănci, sau stindarde Zarea arde şi arde. Oare de cînd vin aşa tropotind ? Bogaţii Uaşteaptă gemînd, săracii, cîntînd. IARTĂ-MĂ, FRATE o? ^„s^artă'rnă pentru urile strămoşeşti. Vrei peste sînge-n casă să păşeşti, să-mpărţim prînzul sărac, să vorbim despre noul veac al dragostei dintre oameni ? Fratele meu, ce bine te-asameni cu mine ! Născuţi din pămînt, am fost purtaţi de-un potrivnic vînt între drapele şi săbii. Acum sosesc în port corăbii, sosesc, vînturi bune desfăşurînd stindardele altor continente. AM FOST DEPARTE DE OAMENI m fost departe de oameni şi eu. Intr-o insulă secetoasă lîncezeam. Uneori Dumnezeu se făcea porumbel şi-mi intra în casă. Dar nu puteam pricepe nimic. Sufletul meu era mic şi orb. Atunci au venit suferinţele-omeneşti şi-au vorbit înaintea mea. Inima-mi singuratecă s-a trezit şi-a plîns. Războiul începea să secere vieţile nevinovate. Steag negru flutura peste cetate. 127 Incendiile, numai, luminau; copii în toiul jocului mureau. Mame jefuite de fii mă priveau cu ochi arzători. Mi-era ruşine să mai scriu despre flori şi stele, şi iar auzeam în visele mele largi, zbuciumate, inima omenirii întregi cum bate: « Vrem pîne, dreptate ». Vedeam continentele, rasele înfrăţite. « Qrăbiţi-vă, timpuri grăbite...» şopteam, şi vedeam transparentele ceţuri risipindu-se-n zare. E ziua păcii. Vrednice popoare clădesc acum din temelii o lume pentru care nu-i nici un nume Qrea mare. Intre cele două cercuri polare e patria mea. Ecuatorul nu4 decît un drum care-o străbate, fără s-o despartă. Sub crucea Sudului, undeva pe hartă, oriunde e patria mea... Astfel visam, în sînge şi fum trăind. O nădejde-arzătoare creştea în inima mea în fiece zi, o dată cu iubirea de oameni prin care puteam, în sfîrşit, înţelege şi auzi... DE-AM FI-MPĂRŢIT PE DREPTATE trecătorile munţilor gem cu tîmpla pe stîncă. Şi-aş fi vrut să te mai laud încă, luminată culme a munţilor. De-am fi-mpărţit pe dreptate toate durerile lumii, cît pe inima mea, cît pe inima ta, eu n-aş muri aşa tînâră. Puteam încă mult să mă bucur rîzînd, sub verzile ramuri, puteam să mai cînt încă mult cu tîmpla pe orga pădurilor. 129 Mai erau atîtea grădini de cules. . . Aş fi-mpodobit pîn’ la fund blidul acesta rotund, cu năframe şi mere. De-am fi-mpărţit pe dreptate toate durerile lumii, ani mulţi aş mai fi secerat strălucirea cîmpiilor. Prietene, adă-mi spice de grîu, sus, pe culmile munţilor, lîngă ceruri şi vînturi, Ungă focul tăcut al păstorilor.. . Viaţă, pentru unii ai fost masă pururi întinsă, pentru mine — ploaie pustie, tu, cu nedreptele-ţi cumpene; şi totuşi, plecînd, te salut regretîndu- DIN DRAQOSTEA DE OAMENI O) Sin dragostea de oameni neînvinsă răsar aceste poeme. Cetitorule, nu te teme, dacă inima ţi4 o faclă stinsă. N~au S'O învie vorbe-nflăcărate, dar sunt şi alţii care-au murit pentru pîine şi pentru dreptate. Lor li se-nchină gîndul meu smerit. Ca la prieteni veşnici mă gîndesc la cei plecaţUasupra muncii lor, la gestul larg şi chipul gînditor al oamenilor, care făuresc 131 o lume nouă, din ruini şi moarte. Auzi-mă tu, frate de departe, şi-ntinde^mi mîna peste morminte, ca să păşim cu veacul înainte. MAMA / iama a trecut printre plumbi, ducînd la sîn ceva nevăzut. Peste rîul albastru, mama printre plumbi a trecut. Tinerii muriseră*n temniţă. Bătrînii se furişaseră-n munţi, şi-acel ceva trebuia dus, numaidecît, peste punţi. La pîndă, ochii aspri, înguşti. Buze aspre de puşti. Strîmbele guri o pîndeau din păduri. 133 Mama cobora şi cînta. Plîngea sau cînta ? Qhemuită-n inima ei, mama gemea. Intrînd în apa albastră, întinereai sub şal, ca o ramură. Mamă, spune^mi, ce duci ? O flacără sau o flamură ? Cînd ai căzut printre plumbi, la punţi, cînta cineva sus pe munţi. Ai murit cu gura-n ţărînă, cu flamura desfăşurată-n mînă. Braţul meu tînăr ca ramura, iată, îţi ridică flamura, să ţi'O poarte peste punţi şi munţi, mai departe J VOI N-AŢI AFLAT ? n-aţi aflat ? De ce întîrziaţi ? Ridicaţi'Vă şi cîntaţi noului împărat. Au fost cumpene, secete, că n-aveţi pîne de grîu ? Aţi scăpat printre degete toată apa din rîu. V*au fost de zgură gurile, cuvintele — bani mărunţi, şi v-ctw cuprins marii munţi, şi pădurile, fără a bănui că purtaţi ramuri şi tîrnpine, care-au să-ntîmpine veacul, cînd va veni. Bat vînturi mari peste ţări. Din zări în zări, din măgură'n măgură, vine focul din negură. V-am văzut semănăturile. Pot s-adorm de-acum lîngă punţi, să mă acopăr cu marii munţi şi cu pădurile. MĂ Q ÎN DE SC LA OAMENII RISIPIŢI / (ă gîndesc la oamenii risipiţi pe-ntinsul pămîntului: plugari, făuritori de unelte, spre zorii păcii porniţi. La orizont, ca-n cea dintâi zi, ceţuri opace se ridică deasupra mării. Toţi poartă semnul spaimei şi-al aşteptării. Sunt fraţii mei. Şi-mi pare că le-aud inimile bătînd în inima mea. O, numai de s-ar putea clădi pe pămîntul de sînge ud. . . 137 Vorbim diferite limbi, dar am plîns la lîngâ mormintele proaspete; în măcel, ne-am temut şi-am strigat de groază. Acum toţi căutăm un liman şi-o oază de dragoste. VEAC MARE, VEAC LARQ eac mare, veac larg... Vestea s-apropie, focul s-apropie. Cîmpia-i plină de tropote. Daţi fuga la clopote ! Veac mare, veac luminat pe cîmpia lumii a coborît. Toţi cei cu fierul pe gît s-au bucurat şi-au cîntat. latâ-i înâlţînd, înâlţîndu-se. Uliţi de suliţi mişcîndu-se, la ceruri mari ridicîndu-se. 139 Spune-mi, ţi4 frică ? Aceste coase, topoare parcă se urcă în soare aşa de sus se ridică.. ÎN PĂDURILE ŢĂRII MELE r-P L Vn pădurile ţării mele, trăieşte balaurul, care ne-nghite fierul, argintul, grîul şi aurul. în aurie cîmpie, mulţi l-au pîndit să iasă, dar el sade ascuns în casă, încolăcit pe-un divan de mătasă. Cînd cîntă-ntîia oară cocoşii sub streşina lui, el întinde douăsprezece gîturi gălbui spre douăsprezece perni roşii. 141 Cînd se-ntoarce prin somn şi se clatină, i se văd, cît palma, solzii de platină. Si are, grosul balaur, pe cîte labe, inele de aur ? ★ Doarme balaurul. Mistuie pînea, argintul şi aurul. Numai cîteodată tresare, cînd, jos, ţara geme prea tare. Mulţi viteji de demult s-au furişat acolo, să-l scapete. Să-l suliţeze cu suliţa, să'i reteze măcar unul din capete. A sărăcit, fiara, munţii şi ţara. Haiducilor şi pandurilor le putrezesc ciolanele-n fundul pădurilor. Te-aşteaptă murgul, gata de ducă. l-am dat jăratec şi miez de nucă. l-am gătit cu panglici frîurile, să sară munţii şi rîurile. Ţi-am gătit suliţa cu urmuz şi beteală. Ţi-am pus la piept, sub căptuşeală, trei fire dintr-o perie, gurile munţilor să nu te sperie. )42 \ De4 cădea, iubitule, sub streşina lui, sugrumat de labe gălbui, norodul cu flamuri şi sfeşnice te va-ngropa-n legendele veşnice. SÎNQELE e 'e-i dacă se varsă sîngele cald al martirilor ? Poeţilor, nu-i un subiect pentru voi, sîngele-amestecat cu noroi. Cîntaţi roşul macilor şi-al trandafirilor ! Dar celălalt sînge, atît de luminos, al victimelor nevinovate ? Să4 căutăm, să-l căutăm pe jos, lady Macbeth, cu mînile pătate. Ajută-mă. Sîngele este aici, în fărădelegile mari şi mici, murmură cald şi s-aude. E sîngele tînăr, uşor, al celor care plini de viaţă mor. Vai, palmele ministrului sunt ude... Priviţi şi hermina frumoasei doamne. Ce pot toate-acestea să-nsamne, şi cine-aruncâ lumina de-amurg înflăcărat asupra lumii ? S-a înroşit şi albul spumii lăsată de valuri pe ţărm. Unde-i ocheanul mincinos, să-l sfărm ? Dar nu-i un ochean mincinos. Sîngele luminează de jos, din pămînt, şi strigă: «Aicea sînt, nu călcaţi peste mine. Mă doare. Flacăra mea clipeşte mustrătoare. Eu nu mă pot face nici frunză, nici floare. Sunt sînge-strigoi, din trupurile celor plecaţi în război, pentru-o lume mai bună ». .. Lady Macbeth, ajută-mă şi-adună de jos acest sînge. Prea mult se zbuciumă singuratec şi plînge, cerînd să fie vărsat. Şi celălalt sînge, greu şi-ntunecat, al căilor încă vii. . . O, toate sunt acum trandafirii... Un vaier s-aude. Ministrul îşi ascunde mînile roşii şi ude, dar nici nu-l privesc. Sunt fascinată de pădurile care cresc, repede, ca-ntr-un vis. Dar nu-s păduri. Sunt oameni desculţi, care vin prin ploaie. (Nu ştiu pe unde-au pătruns în odaie.) Sau poate că Infernul s-a deschis. S-a stîrnit un vînt. 145 Oamenii-aceştia sunt morţi şi miroase-a pămînt. Oare ce vor ? Copiii s-agaţă de mamele lor. Sunt victime necombatante. Au murit pe sub dărîmături. Un singur strigăt: «La moarte. .. » iese ca aburul, din sute de mii de guri. Din sîngele Meduzei, în vechime, se născu întraripatul Pegas. Acum, din sîngele tău, mulţime, poeziei nouă se naşte şi capătă glas. Nu vom vorbi despre flori, care se deschid şi surîd dimineaţa. Ci despre zbuciumul nostru şi viaţa care-aşteaptă cîntăreţi nenfricaţi. Despre moartea milioanelor de bărbaţi, femei şi copii, despre războiul nedrept, despre pace, şi încă despre oamenii gigantici şi vii, în mijlocul lumii, care se cutremură şi se preface. OSPĂŢ (° y_____'redeai că tinda asta-i scundă pentru întreaga lume rotundă, şi, totuşi, lumea a-ncăput. A ospătat, a plîns, a cîntat, a gemut. Răsărea soarele cînd am auzit picioarele mulţimilor. Naţiile, rasele şi-au părăsit vasele, casele. Să nu taci. Ce-i dacă suntem trudiţi şi săraci? Noi n-avem nimic de pierdut. 147 Vezi ? Lumea-ntreagâ a-ncăput într-o simplă tindă. Pune-ţi secera sub grindă. Soarele a lunecat pe-un fir, din zenit în nadir, şi fîlfîind din flăcări, apoi, s-a aşezat pe casă la noi. Tindă scundă a inimii... Tu, pe toţi ţine-mi-i ! Să-i ascultăm. Ei vin de sub asprele cercuri polare, de la Qange, de la Congo, de la Rin, din continentul lui Columb, trudiţi, mărunţi, toţi au la glezne plumb şi urcă munţi. Zăreşti vîrful coaselor, gura topoarelor ? Ei vin acum în vîrful picioarelor, dar lasă... Cînd pasărea soarelui va zbura de pe casă, dîrji şi crunţi, vor dărîma zid după zid, munţi după munţi. EI SUNT SĂRACII i sunt săracii pâmîntului, ei sunt umbroşii oameni care râspîndesc întristare, şi lumea lor n-are măsură, n-are coloare. Ei sunt săracii, ei sunt umbroşii. Nimic nu-nfloreşte acolo, nimica nu strigă, ci totul se stinge-n umbra covîrşitoare. Ei sunt săracii pâmîntului care-aşteaptă- anotimpul făgăduinţelor toate. 149 MUNŢII LUMII, PE INIMA MEA n plug roşu umblă şi ară hotarele, din ţarâ-n ţară. Pe munţii lumii urcă glorioşii, trîmbiţaşii, stindardele roşii. Oameni de sub toate stelele, meridianele şi paralelele, sub strălucitoare cunună zorii noi vă adună. Pe munţii lumii, trîmbiţele sună, răsună. 150 % Oameni de toate rasele, părâsiţi'vă legile goale şi casele. E ziua mare. Plugul roşu vine să are. Pe munţii lumii, trîmbiţele sună mai tare. Oriunde e patria mea. Pe cărarea ecuatorului am trecut desculţă, cîntîndu'vâ, din cinci continente chemîndu'vâ. Din munţii lumii strigîndu'Vă. Cîntecul meu fie-vă leagăn. Prispă caldă fie-vă inima mea, vouă, oropsiţi ai pâmîntului l Eu pentru voi am purtat munţii lumii pe inima mea. FLORILE ŞI FIECARE SENS LUMINOS AL LUMII O lorile şi fiecare sens luminos al lumii să poposească-n cartea mea deschisă, şi ca-n pămîntul milei şi minunii să-nvie-aicea pasărea ucisă. Mi'i dor să scriu de-o dreaptă dimineaţă şi mă-nfioară fila fără semn; mi-i dor să săp zn inimi ca-ntr-un lemn un nume ce-l purtăm cu toţii: viaţă. SERILE mieriie} mă gîndesc la oamenii care se^ntorc în casele sărace. S'aşeazâ'U jurul mesei şi vorbesc despre pace şi despre război. Se ceartă. De ce oare nu se mai înţeleg tinerii cu bătrînii ? După ce nu vor mai fi războaiele, convulsii demente ale unei lumi prea bâtrîne, am să pot îmbrăţişa cele cinci continente. 153 Strigătul « Dreptate...» şi va înceta. Atunci se vor risipi ceţurile de pe faţa pămîntului. « Pîne... » 9 TESTAMENT PENTRU FATA MEA r.. . ^ ya nu uitaţi, oameni, că eu am secerat pentru voi grine, din toate hotarele. Toate veştile mari vouă întîi vi le-am spus, cîntînd vi le-am spus toate veştile mari. Steaguri şi imnuri am împletit, aici, printre coase şi seceri, numai steaguri şi imnuri, pentru zorile Binelui. 155 Eu mă cobor acum, adînc, în verzile ierburi. Copila mea, vino pe creştetul munţilor, coroniţă, cunună, să te-ncredinţez viitorului. Să fii cu oamenii blîndă şi bună. Să nu uite ochii tăi miraţi că toţi au fost odată fraţi, dar străbătînd prin cicluri nisipurile, şi-au uitat unii altora graiul şi chipurile. Fata mea, draga mea. Mînile tale mici, paşii tăi mici să lase urme de aur aici, unde eu am plîns şi-am gemut, pe-atîtea prispe de lut. Ţi-am împletit steaguri şi imnuri, pentru ziua cînd te vei ivi, mirată, pe creştetul munţilor, printre steaguri şi imnuri. AM VĂZUT ŞI EU OAMENI PLECÎND \_Jm văzut şi eu oameni plecînd la război. Erau tineri ţărani, jumătate goi, în vagoane de marfă, cîntînd cîntece monotone şi triste. Plecau. Erau atît de mulţi, că-ntunecau zarea zilei de vară. Şi nu s-au mai întors. Secară şi grîu a crescut din ei în Rusia. în vremea asta, acasă, se plimba arătoasă-n oraşe neruşinarea şi nemernicia. Ei nici măcar nu ştiau pentru cine mor. 157 Erau numai simplu popor. Oameni care ca plantele creşteau, în simplitate, lîngă pămînt. Doamne, ochii lor unde sînt ? Unde sînt braţele lor pline de forţă şi de supunere ? Oare mai-marii lor s-au trudit să numere crucile şi schilozii ? Mie, cînd bate vîntul, mi se pare că aud cîntece, mulţimi de picioare călcînd în cadenţă. Nerozii care-au murit în Rusia se-ntorc să te judece, rit de porc, îmbogăţitule de război ! Ai dreptate să tremuri. Ascultă: E ziua de-apoi ! PRIN EL AM CUNOSCUT NORODUL... yO * rin el am cunoscut norodul, încrezătoare, la braţul lui, am coborît tot mai jos, £>in<î ia prispele verzi ale ţării. Fiecare femeie seamănă cu Fecioara Maria acolo. Fiecare om poartă un jug blestemat, careA, apasă crîncen. Şi-s prea puţine bucuriile în satul bărbatului meu, deşi-i aşa de mult soare şi cîntec acolo. Fetele, 159 Catrinele, Măriile, Savetele, înfloresc o singură dată, o singură zi, atunci cînd îşi pun cununia. După aceea, vine sărăcia, pustia. Ce deosebire e între ghiontul tatălui şi al bărbatului ? Deşi ară şi seamănă cu mînile lor, culeg cu mînile lor, totuşi, niciodată n-au pîne de-ajuns. Iar din lipsa pînii ies şerpii. Le intră întâi în gînduri, după aceea li se cuibăresc în inimi. Oamenii gem şi încărunţesc repede. Simt în preajma lor un duh negru vîslind. Apucă topoarele şi — fără să vrea — le aruncă spre cer. Chiaburii îi privesc. Şi rîd la garduri. Ei ştiau cauza. Căci ei sunt cauza. Şi se pleacă adînc, furişîndu'se pe sub arbori, căci, Doamne fereşte de mînia desculţului şi a flămîndului. . . în vara cînd am fost acolo, la prispele verzi ale ţării, într-o noapte a bătut clopotul. Cerul era roşu ca sîngele, Oamenii răcneau, chiuiau. In noaptea aceea ardeau gospodăriile chiaburilor. Au ars casele, şurile, cu vite cu tot. 160 % Şi-am auzit şoptindu-se c~au ars copii de ţîţâ şi nişte bunici. Şi azi mai umblă prin ţară nişte bâtrîni cerşetori, orbi, cu armonici. Sunt chiaburii de-atunci, din satul bărbatului meu. Cineva le-a turnat între pleoape, în noaptea focului, scîntei şi zgură, şi le-a turnat jăratec în gură. De cîte ori îi văd trecînd, cîntînd din armonici, nu ştiu cum, îmi vine parcă să ies în drum şi să pornesc cu dînşii spre surele ţarini, acolo, departe. Oameni dragi şi mărunţi... O singură dată am stat sub secete, sub cumpene o singură dată, şi m-am chinuit să pricep cum de nu porniţi mai curînd, cu vijeliile, să ne doborîţi pe noi, cei cari ne-ascundem de secete, ne-ascundem de cumpene — şi totuşi avem totdeauna la masă pine de-ajuns... II Cine va mai întoarce anii ? în 38, în vara aceea, cea mai luminoasă vară a vieţii, 161 m-am cununat cu pădurile. Am văzut ploile verzi atunci, şi-am alergat desculţă, despletită, prin trestiişul ploilor verzi. Atunci am sărit printre fulgere o coasă de aur şi straiul alb al unui cosaş. Vrăjitoarele-mi spuneau: «Moare de tînără cine-l vede... » şi c-un ochi rîdeau şi cu unul plîngeau. După aceea, toate s-au dus. Bătrînele satului vedeau semne, sus. Spuneau că vor veni peste lume cumpene grele. Fără ştiri din gazete, ochii lor stinşi, osteniţi pătrundeau munţii timpului, dincolo de munţii timpului, şi vedeau cum pornesc, în marş repede, ostile Satanei cu zvastică. Urechea lor tocită auzea cum tancurile zdrobesc meridianele şi vin spre răsărit. Auzeau motoarele marilor fabrici de tunuri, şi priveau, noaptea, cerul, simţind apropierea paserilor apocalipsului. « Draga mamei, vin nourii. Păzeşte-te. A pornit Anticrist»... Şi, nu mult după vestea lor, au bătut clopotele, au sunat goarnele. Fiecare bărbat a primit ordin verde. Ordin verde, blestemat de-atîtea femei... unde mi-ai dus bărbatul 1 Fiecare şi-a părăsit uneltele. Al meu şi-a închis cărţile, într-o noapte, s-a dus. Blestemele erau fără folos. Şi totuşi, cerul era limpede în acel septemvrie 39, cînd au început concentrările. îmi scria rar. De pe Şiret, de pe Ceremuş. Şi simţeam, din felul cum îmi scrie, că-i lipseşte libertatea gîndirii şi mai cu seamă tutunul. îmi scria despre ţăranii lui, că-mparte cu dînşii ploile, somnul, cîntecul, foamea, dar mai cu seamă acelaşi muc de ţigară. Printre dînşii, el a devenit iar ţăran. îmi scria despre ei cu-atîta căldură, că parcă fiecare i-ar fi dăruit nu ştiu ce ţundre de aur, sau fiecare din ei ar fi avut deasupra capului nu ştiu ce steag, ei, cari dormeau pe pămîntul gol şi gemeau prin somn. La-nceput, am spus: cine ştie... Ţara-ntreagă se duce. Omul meu de ce să rămîie ? Şi simţeam ruşinea cuprinzîndu-mă la gîndul că al meu ar fi rămas, în vreme ce toată ţara pornea. Ani amari... Prea tîrziu m-am luminat asupra unor rosturi. 163 Prea tîrziu am aflat că războiul îl fac numai calicii, numai norodul de jos. Ce-i sus rămîne-acasă. Sau, chiar dacă se duc, 'ei, feciorii bogaţilor, tot sus rămîn şi-acolo, şi coboară-n gropile comune numai cei din norod. III A venit peste ţară nu ştiu ce zbor de arhangheli. Purtau steaguri verzi. Ucideau. Copiii se-narmaseră. îşi ucideau fraţii, părinţii. Iarna aceea din 40... Cei cu steaguri verzi, cu frunţi înguste m-au găsit vinovată că n-am deosebit oamenii după naţie şi după religie. Iar omul meu era mereu dus. Pe Ceremuş. Pe Şiret. De-ar fi ştiut el cît îndur, ar fi fugit. Nu cu puşca. El ar fi luat toporul. L-ar fi-nvîrtit mult deasupra capului, înainte de a-l izbi, gemînd, drept în fruntea arhanghelului... Iarna din 40 mi s-a ghemuit în inimă. Şi-mi stă ghemuită acolo. IV Oamenii au ridicat steaguri mai nalte. Au răsunat clopotele ţării. Iunie, 41. Cît de mîndri erau soldaţii din poze, de prin gazete ! Cît de trişti erau ei, pâmîntiii, care mureau acolo în negură ! Doamne, cum aş fi tăiat degetele celor care scriau minciunile despre nu ştiu ce eroisme ! Ca şi cum norodul n-ar fi murit şi-aşa.. . Doamne, cît mi-i de ruşine ! Omul meu, bărbatul meu, căminul s-a stins de mult. Vino acasă ! Cît ai să mai stai, în toate Rusiile ? Căci dacă boierii caută glorii, de ce nu-şi trimit ei feciorii ? Vino acasă ! La ce te-ai dus în Rusia ? Nimic nu s-a schimbat în ţară. Doamnele mari umblă cu-aceleaşi podoabe. Tinerii feciori ai ciocoilor se plimbă la munte. Nimeni nu ştie despre voi, cei mulţi, care zi de zi vă măcinaţi. Mulţimi, întunecate mulţimi. Zid de glorie ? Nu ! Ce ruşine ! Bărbatul meu, omul meu.. . Pe ţăranii, pe fraţii tăi, la judecată, cine-o să-i scoale din văi ? Cît veşnicia vor creşte din ei buruiene galbene-n Rusia. 165 V La prispele verzi ale ţării, încă mult se vor zări pe ceruri umbrele-ntinse-ale lupilor galbeni, alergînd cu limbile scoase; la prispele verzi ale ţării, mîne, pruncii, bătrînii vor răscoli cu toiegele cenuşa focului nostru. Şi veacuri la rînd vor stărui în cenuşă urmele lupilor zvasticei, din pădurile Miezului Nopţii. Bate tunetul. Răsună tunetul. Peste prispele verzi ale ţării sar speriate haitele lupilor galbeni, înfricoşatele haite, revărsate asupra cîmpiilor lumii; sar înapoi, spre pădurile Miezului Nopţii. Săgetătorul, cu părul pe ochi, răcneşte-n pădurile negre. Nici un arc nu-i primeşte săgeţile. Şi toate vînturile i le-abat înapoi, către inima lui. Să răsune goarnele, . . Vestiţi zarea şi zarea c-a început vînătoarea ! Cu arcanele, cu securile, înconjuraţi pădurile ! Cu butucii, cu stîncile, cu morile, astupaţi trecătorile ! Sau să vie marii zidari, cu măsurile, să zidească toate pădurile ! Destupaţi toate sondele lumii ! Mări de păcură, cumpeni de flacără, din toate sondele lumii, să se reverse asupra pădurilor negre, acolo unde Săgetătorul şi-a tras mai tare părul pe ochi, asmuţîndu-şi haitele. Omul meu, du-te cu bine... Auzi hăitaşii şi trîmbiţaşii ? Alergătorii şi vînătorii ? Chiar din prag, soarele te-a cuprins. Să răsune goarnele.. . Chiuie şi vesteşte zarea şi zarea c-a început vînătoarea ! Bărbatul meu, du-te cu bine... Focul să te arate falnic, pietros, pe fundul verde al cerului, în fruntea ţăranilor tăi. Aruncă suliţa... S-ajungă şi să se-nfigă în alt veac.. . 167 Răsună goarnele. Bate tunetul greu. Păzeşte-ţi glezna, bărbatul meu, de zăvozii galbeni din munţi. Să te-ntorci sănătos din război, în veacul nou să răsărim amîndoi, cu cununi de aur pe frunţi ! IMNURI PENTRU PĂMÎNT 19 4 6 ŢARA LUMINII e-nchinam pămîntului-Dumnezeu, care ne trimitea puterea şi somnul său. Spuneam florilor: Bine-aţi venit.. . Ploile, bătînd într-un zid aurit, scoteau măreţele fulgere. Animale cu coarne şi ugere îngenuncheau să le mulgem. Crengile se plecau la poame s-ajungem —• şi de cîte ori vîntul trecea un cîntec de cristale lovite pornea. Cîte-o insulă desprinsă de continent pleca în largul ocean transparent; vedeam grădinile ei suprapuse, păsările-n zbor o urmau supuse. 171 Alteori ciocăneam, in stîncă-ntrebînd izvorul, care s-auzea murmurînd: ce-ai de gînd ? Şi-ndată sărea ca un ied. Toate lucrurile şi fiinţele spuneau: cred, şi luminau atît de puternic, că niciodată nu se făcea întuneric. II Orbiţi de verdele-atîtor cîmpii, de cîntec de mierlă şi ciocîrlii, ne duceam în peşteră să dormim; şi cînd se-ntîmpla să murim, eram zidiţi acolo, uitaţi, căci de-acum se născuseră alţi bărbaţi, alte femei, la fel de frumoase. De ce-am fi plîns deasupra acelor oase ? Numele, nici ele nu se pierdeau. Tinerii ca pe nişte mantii de preţ le purtau. Erau aceleaşi nume sonore, aceleaşi astre şi ore licăreau în răstimpuri, aceleaşi cortegii şi anotimpuri, încît numirăm acele ţinuturi ciudate, ale luminii de nimic tulburate. ÎNQERII MORŢII ine cînta şi sta drept în picioare credea în soare. Cine se uita în pămînt credea în ierburi şi vînt, dar nimenea nu se temea. «Voi trăi în veci, veţi vedea», spunea stejarul măreţ. Mintă cu părul parfumat şi creţ povestea nu ştiu ce florilor: «Nu vă temeţi, surorilor, suntem fiicele soarelui si-ale norilor.. .» Numai omul, printre toate păşind, auzea îngerii morţii cîntînd un colind; 173 viermii în sînul rodiilor mari, ostile de omizi şi de cari, furnicile şi muştile isteţe, în soarele descompunerii dîndu-şi bineţe, trena morţii foşnind erau ele, mantia ei cu ibişi şi asfodele. . . Un nour cuprindea capul meduzei, rzswl hidos, /ară petala buzei, era mut şi-auzit în toate. Degetul uscat părea măsura că bate... Şi-n vremea asta îngerii cîntau: pentru moarte fiinţele farmec au. Pentru secerişurile morţii, în /iece si tragem sorţii. Lanurile blînd clătinate-n amurg, ostile şi copiii spre dînsa curg, fructele cad, frunzele-n vînt s-aruncă — fără poruncă, fără poruncă. PLOAIA /loi verzi, de vară, sufletu-mi vrăjiră, şi-n melodia caldă, rămuroasă, eu auzeam pămîntul cum respiră, iarba cum creşte, noaptea cum se lasă. Nu era nimic trist, dar solemn, sufletul lumii închis în lemn, în flori palide, în hribi şi scaieţi revărsa bucuria tainicei vieţi. Cerul pierdut în ceţuri îl uitam. Nu mai eram nici eu decît ram, decît rădăcină avidă şi pace de ierburi vîscoase, opace... /75 însă irizată, subtila apă voioasă avea licurici, clopoţei în plete; jumătate din fiinţa ei luminoasă, lăsînd să cadă văluri încete, apărea-n pajişte sau Ungă bălţi, o zînă pe care-o văzusem şi-n alte dăţi. Numai picături de apă, văpăi de fosfor era frumuseţa-i dintâi. Sunt ploaia, spunea, sunt ploaia de vară, voi face să-nverzească pietrele şi să răsară ochii morţilor în cîmpia cu flori... Tu m-ai visat, poete, de-atîtea ori. Cînd vei muri, ai să-mi cunoşti puterea, dizolvantă, murmurătoare. Oxigen şi . . .Ha — mi se pare, chicotea Ungă mine tăcerea. Şi-ndată vraja căzu, vraja cea mare, din care cresc poeme, fiinţi ireale; spaţiile fură din nou uscate, goale, din apus pînă-n soare-răsare. NU VĂ SCUTURAŢI, FLORILOR... 71 ’u vă scuturaţi, florilor, ascultaţi-mă bine, surorilor. Toamna-i departe; departe-al clopotelor cîntec, de moarte. Să ne rugăm, numai, lumina atotputernică-n cer să ţină. Alai oprit în mersul lui, grădina, să nu răspundă morţii cînd o să vină. . . Să nu răspundem visului râu, care vîsleşte deasupra noastră mereu.. . 177 PRIMĂVARĂ m răsună soarele-n cîmpie, ca trîmbiţa tuturor învierilor... Trezeşte-te, iarbă, treziţi-vă, merilor, şi tu, măruntă floare, păpădie, treziţi-vă. Şi totul se trezeşte. E zeul lumii, care porunceşte fiinţelor cîte-a ivit din sine, şi vînturilor să se facă line. Ascult-acum măreţul imn-al vieţii, în revărsatul roş-al dimineţii, mă simt şi eu ca frunza ce se zbate jumătate-n umbră şi jumătate luminată de-un zeu nevăzut. Iată, pitulicea a şi-nceput imnul pe care eu nu-ndrăzneam să-l cînt. Fericitul neam păsăresc se deşteaptă-n crîng; aş vrea să văd codobaturile cum strîng paiele lungi, de aur, pentru cuib. Şi ca un arbor tînăr să mă-mbuib de seva nouă, care curge-n toate plantele, duios aplecate cătră pămînt. O, spune-mi, vînt, s-a dezgheţat lacul ? Vorbesc izvoarele 1 Sau poate uşoarele, străveziile zîne nu s-au trezit; dorm pe pămînt, cu părul despletit, visînd ceţosul anotimp şi clara cădere-a ploii cînd începe vara, şi cînd din ape se născură ele, a lacului năluci şi albe iele... ÎN PĂDURE nmăvara-n pădure văzui fum trecea Dumnezeu cu cetele lui, şi-aprindea în fiecare mugur un fir de lumină, ca un safir. Plecarea sevelor murmurătoare şi-ntîlnirea lor cu puterea din soare; într-o dimineaţă, după zăpadă, fiecare frunză-ncepea să vadă. Apoi orice lucru părea plin de rouă şi sărutat de stea, în noaptea care ne ţinea ca pe toate plantele nenflorite, neclătinate. 180 % ÎN CRÎNQ a cP n crîngul plin de-a primăverii udă podoabă verde şi lumină crudă, m-am dus să văd şopîrle şi gîndaci şi să vorbesc cu tinerii copaci. Lira mi-am prins-o-n ramul înflorit al măcieşului ce-am întîlnit. Bondari de aur s-au suit pe strune şi paseri începură să s-adune. Hulubi sălbateci se roteau pe sus. «Surorile mele, le-am spus, nu vă temeţi, nu-i laţ, nici căpcană; e-o scornitură-omenească şi vană...» 181 Atunci pitulicile se bucurară. ofi crede-atîta necuviinţă. Dar cînd întinzi mînile, s-a to£it. Ştiu eu 1 Poate-un arbore trist mi-a vorbit. LUMINA ASTA umina asta vine din pămînt, nu se sperie, nu se scuturâ-n vînt. O redau plantele sătule de vară, toate fiinţele gata să moară. Spaţiului o redă fiecare om singuratec, ori floare, c-un gest melancolic, ciudat, şi'O pasăre parc-a zburat; aşa ţi se pare mereu pe-acest cer, c-a trecut un înger, un mare mister. însă pe pămînt a-nceput descompunerea lentă; poame tîrzii cu carnea transparentă s-au desprins şi-au căzut. O, totul se petrece-n tăcere ! Să reluăm grozava putere, pe care-am împrumutat-o fiinţelor trecătoare, aşa spun zeii din pămînt, din soare. îi aud şi-n sîngele meu sărăcit; stau în lumina de toamnă, zîmbind liniştit, şi-l aud cum se sfătuiesc: să luăm fiinţelor harul ceresc. Da, e lumina vieţei ce ni se ia, nu te teme, păpădie, nu tremura, am să-ţi spun, am să-ţi spun ceva: zeii nu ştiu, însă noi vom învia. CĂLĂTORIE \»/m să-ncep o călătorie, cătră sud, cătră sud, cum îţi place ţie. Pe frunte-am să-mi pun viorele, şopîrle-n loc de salbe uşurele, şopîrle verzi, din verzile păduri, vor înălţa fierbinţile lor guri pîn} la urechea mea, să-mi dea poveţe, ziua şi noaptea drumul să mă-nveţe. Pădurile şi toate florile vor creşte-acoperindu-mi pieptul şi subţiorile, însă eu am să merg mereu — deasupra capului c-un curcubeu. 200 La dreapta c-un rîu încă tînâr, voios, pornit şi el, ca şi mine, pe jos, rîu străbătut de fulgere de mrene; şi-ndată ce-om ajunge ne-o fi lene, şi ne-om culca-n nisipuri amîndoi, de soare străvezii, sătui de ploi, vom adormi cu pleoapele deschise, prins fiecare-n delta lui de vise. ŢII MINTE-NTÎIA PLOAIE ? cr- Jii minte-ntîia ploaie cum cădea, /cu fulgere, cu stele lungi în ea ? Arborii stăteau drept, intonînd imnul vieţei şi-n zarea foşnind, verde ca un codru lichid, s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid. Şi noi stăteam ca pomii în picioare. «Nimic nu moare, mi-ai şoptit, nu moare. . .» 202 « Şi plantele creşteau, ne făceau semne, ca nişte mîini, ca umbre nempăcate, se străduiau spre viaţă să ne-ndemne şi iar cădeau în deznădejde toate. ANOTIMPURI r~2 V ntîlnindu-se cu puterea din soare, sevele se făceau cînd frunză, cînd floare. Qlasuri de zîne, sus, s-auzeau, şi muZti sei de lumină şi apă, trecînd desculţi. Apoi, primăvara cu flamuri, goruni şi fagi şi alte dîrze neamuri, iar mai în jfund mestecenii subţiri, visătoare, lunatece firi. Cîte zale, cîte platoşe, cîte hangere ! Nici noaptea-n pădure nu se făcea tăcere. Numai toamna cînd venea se plecau toate pletoasele oşti şi steaguri însîngerate. PÎLC DE STEJARI O răcoroasa taină care-adie în jurul vostru, arbori seculari, goruni, şi fagi şi pîlcuri de stejari, cu platoşa de ploaie fumurie. Alături staţi şi sfătuiţi, s-ar spune, nişte bătrîni, pletoşi oşteni de-aVdat\ Vîntul învie, soarele apune. — Unde sunt roibii ? unul a-ntrebat. Unde4 cetatea, s-o despresuraţi ? Ici, colo cîte-o stea vă amăgeşte, ca focul de popas frumos luceşte; voi aţintiţi urechea şi-ascultaţi. 205 Dar miezul nopţii cînd răsunâ-n toate turlele cetăţei-apropiate, vin telegari cu scările-atîrnînd şi bat pămîntu-n preajmă, nechezînd. Atunci încălecaţi, sub luna plină, vă strălucesc armurile ca noi. Stă cîmpul singuratec în lumină, foşneşte zarea ţârei de strigoi. RAIUL jD Jrimăvara m~aş culca pe pămînt, cînd bate austrul, întîiul vînt deschizător de muguri şi sfînt. Soarele mi-ar veni drept în faţă, ca un rîs larg, ca un strigăt de viaţă străbătător prin amintiri şi ceaţă. Aproape tare de urechea mea, flori mici, în formă de inel şi stea, S'ăr îmbulzi, iar ploaia de-ar cădea, 207 eu m-aş lăsa de ierburi biruită, de blîndele brînduşi acoperită — ca o colină'abia din mări ivită. Da. Somnul meu ar fi adînc şi bun, visul mai verde, geana-n funigei, şi n-aş dori nicicînd, copiii mei, în raiul trist, cu sfinţii să m-adun. LOQODNĂ ogodnicul vine-n amurg, vesele pletele-i curg. Puneţi-mi rochii albastre, flori. N-auziţi paşii biruitori ? Unde-i inelul scump, dăruit 1 Luna nu vreau să-l zărească. O, ce poveste copilărească: cum ne-am văzut, ne-am iubit. Fragedă, inima ni s-a frînt. Prielnici de-acum ne fie zeii cei blînzi din pămînt şi-ai cerului zei o mie. 209 Creanga belşugului, necontenit scuturată de noi, rodească. O, ce poveste copilărească: cum ne-am văzut, ne-am iubit. BĂTRÎNUL REQE K^Jrborele bâtrîn aţipea; multe lucruri uitase. Ştia să ridice seva, să ivească florile. II supărau paserile şi zorile. Atîta cîntec nu putea pricepe; auzea pitulicea că-ncepe, şi se trezea^n lumina încă slabă nu'i grabă, gîndea, nuA grabă. Dar piţigoi, botgroşi şi ciocîrlii, zvîrlind în aer notele^argintii, umflau guşele cu-nfocare, cu ochii ţintă spre imensul soare, care-ncepea, la margini de pămînt, să suie pe aripele-acestui cînt. . . Atunci bătrînul, deşteptat de-a bine, simţea cu vîrful vînturile line, şi-ncet, încet, <2e cîntec legănat, el se lăsa, ca regii, lăudat. DUHURILE PĂMÎNTULUI V/m văzut duhurile pâmîntului. Aproape de moarte — le-am implorat; pe repezi aripile vîntului au venit în cortej ciudat. Cu rădăcini subţiri în loc de pâr şi cu seminţe nencolţite-n mîniy a venit Urieşul care doarme-n grădini şi m-a-ntrebat: — Te temi intr-adevăr ? — De cine ? — Se-nţelege, de moarte; florile mele-nfloresc, nu cugetă mai departe; însă tu mă tot chemi. Acum, sufletul ţi se poate risipi ca un fum. 213 Nu striga, linişteşte-te; încă decît moartea ta este-o moarte şi mai aăîncă. . Şi-au mai venit — ţinîndu-se de mîni — cele mai frumoase iele şi zîni, unele ivite din apele stătătoare, altele din umbroase izvoare. Limpede glas aveau, verde cunună, şi-mbrăcate-n lumină de lună, povesteau despre moartea-mpăcată a frunzişului care cade deodată. Erau aici şi parcă nu erau; — Nu te teme, nu, murmurau, toate se refac şi durează cît o rază care tremură, cît o rază.. . Ce frumos miroseau mînile ciotoroase ale Urieşului şi-ale frumoaselor între frumoase Mi se părea că sunt culcată-n fîn; duhurile pămîntului mă rugau să rămîn, să nu zbor într-un cer depărtat, pe care niciodată nu l-am ştiut, care nu m-a chemat. OQLINZ1 e oglinzi mă mai tem şi-acum. Este înăuntrul lor ca un fum, care noaptea se-ntinde-n odaie, mai ales cînd e luna-n văpaie. Se deschide-n oglindă-o poartă spre nu ştiu ce lume moartă; şi ca un clopot sună, străluceşte iluzia care mereu pîndeşte. Nu mi-ar părea nicidecum ciudat sa iasă din oglinzi-un cavaler, un pirat, şi să-nceapă-a-şi povesti toată viaţa, înecîndu-se-n apele lor dimineaţa. 215 Foarte mulţi oameni se-neacă-n oglinzi, femei palide, prunci suferinzi s-apleacă-aşa şi se privesc spre seară ■ puterea lor îi soarbe şi-i omoară. Insă noi, cînd intră-n odaie luna cuprinsă-n veştedă văpaie, acoperim ciudatele oglinzi: suntem poeţi şi suntem suferinzi. CINEVA TREBUIA SĂ IUBEASCĂ. P. y ^yineva trebuia să iubească armonia lumii, ascunsa lege-a cadenţelor; cineva trebuia să fie singur şi s-asculte-ndelung. Acuma, din nou creată, lumea scînteie, arborii, iată, sus în cer mişcă crengile, fără să scuture stelele. Slavă vouă, slavă vouă, lucruri, spaţiu creator a toate, culori şi clopote redeşteptate, slavă ţie, bătrînă cetate. 217 RUQĂCIUNE fi Jentru pace mă rog, pentru lucruri uitate, şi pentru oamenii din singurătate. Un cerc vrăjit se-nchide-n jurul lor. Şi fruntea-ngheaţă, orele cobor, spre zi> mai albe, orele cobor. FRUMOASEI CÎMPIILE VIEŢII. Srumoase's cîmpiile vieţii, frumoasă primăvara de aur; ci eu se cuvine să plec înainte de-a-ntomna în pădure. Se cuvine să plec înainte de-a vedea miezul zilei, cînd nu s-au copt încă perii vărateci şi grîul nu sună. Frumoase-s cîmpiile vieţii. întorc capul să mai văd o dată ceea ce ani în şir am privit; ceea ce şiruri lungi de ani n-am să mai văd. 219 LA-NCEPUT, PRIN FERESTRE DESCHISE a-nceput, prin ferestre deschise, /el si chip de nădejdi îmi veneau şi vise. Eram ca o turlă înconjurată de porumbei, mereu cercetată de îngerii mei. Somnul venea şi ploaia miresmată cînd începeau din aripi să bată. Apoi, nu ştiu cum, s-a-ntunecat, din fundul cerului pîn’ lîngă pat; duhuri fără pace, văpăi, jucau peste tot în odăi. Hohoteau, s-ascundeau în oglinzi. Atunci te rugam s-aprinzi şi pentru mine-o stea, o lumină. Statornică, pămîntească nădejde, vină ! Dar nu venea. O umbră prin unghere se furişa c-un pas tăcut, şi lîngă picioarele patului meu aştepta, nătîngă, sufletul veşted să mi-l poată cere. — Ascunde coasa sub veşmînt; priveşte, dacă-i prieten, pentru ce pîndeşte 1 — Ce-a mai căzut din cer, ce-ai auzit ? Doi munţi aproape-ntregi au înverzit. Nu simţi, miroase-a apă şi-a grădini 1 — Un arbore să-mi răsădiţi pe mîni. Drept în mijlocul pieptului să-l puneţi cu rădăcinile, să pot sui cătră soare-n toate zilele. Păsări să zboare-n jurul frunţii mele, şi să-nfloresc, mirată, printre stele. ÎNTOARCERE \^Jcuma totul e altfel, chiar viaţa, că fără veste s-a făcut primăvară şi-n prag un pom frumos o să răsară: statura ta, şi-n loc de soare - faţa. De bucurie, n-o să vorbim şi-o să-mi cadă cartea din mînă. Ziua scădea-va la geamuri. Cînd ai plecat, urma-ţi vedeam pe zăpadă. Astăzi te-ntorci — frunzele toate-s pe ramuri. Dragul meu, stai; vrei să mănînci şi ţi-i sete. Iată, m-aplec, singură-ţi scot încălţările; oare eşti tu ? Umbra-i a ta pe perete ? Poate mă-nşeală ceasul tîrziu, aşteptările. Ca mai demult, m-aşez la picioarele tale; tu povesteşti, noapteaA afară deplină, stelele ies cu lucitoare paftale, luna coboară — lebădă albă-n grădină. SPITAL C ^sn aerul dens, gălbui — mereu s-auzea numele lui, al Dumnezeului tuturor îndurărilor; eram sub temeliile mărilor. Ceruri crepusculare mureau acolo-ntr-o tăcere mare. Şi cîte umbre erau. ♦ . In timp ce dormeam, creşteau pe tîmple şi mîni imenşii polipi marini. Venea dragonul, şarpele de mare, şi s-aşeza pe pieptul meu. Acum trebuia să-i îndur privirea strălucitoare şi trupul greu, deşi era de fum. Din cînd în cînd, răcoarea eterului ne-amintea lumea cealaltă. Pajiştile verzi sub lumina cerului, dimineţile, seara-ncărcată de-atîtea parfumuri uşoare; oameni verticali, libertate, culoare. Cei care pînă-n seară trebuiau să moară căpătau aripi, nădejdi, vedeau sfinţi în odăjdi, ori cîntau cîte-un cîntec uitat. îngerul speranţei stătea lîngă pat. Avea straie de vînt; mirosea a cer şi-a pămînt şi murmura c-un glas neauzit: «Chinurile tale-au luat sfîrşit». — Vreau să mă-ntorc acasă, gemea bolnavul, şi-un grai uşor, ca şi cînd ai fi lovit o mătasă, murmura: «Vom pleca în zbor». DOAMNE, N-AM ISPRĂVIT ! (7) ^i^oamne. n-am isprăvit cîntecul pe care mi l-ai şoptit. Nu-mi trimite îngeri de gheaţă şi pară în orice seară. Nu pot pleca. Arborii îmi şoptesc; florile calea-mi aţin şi mă opresc. Despre toate-am început o cîntare de laudă şi naivă mirare. Oamenilor voiam să le las sufletul meu, drept pîine la popas, drept păşune, livadă şi cer. 226 f Tuturor acelora care nu mă cer şi nu mă cunosc, am vrut să le fiu o candelă pentru mai tîrziu. Căutam în iarbă şi-n mohor tainele ascunse tuturor. Mă uitam în fîntînă şi-n iaz, şi-ascultam — îndelung — sub brazi. . . Atunci au venit îngerii şi m-au chemat. Doamne, nu pot pleca, n-am terminat ! Deschide colivia, fă să zboare cîntecele mele nerăbdătoare. DOAMNE, UNDE-AI SĂ NE-AŞEZI PE NOI ? CD / doamne, unde-ai să ne-aşezi pe noi, visătorii, care-am băut din corola florii de mătrăgună — şi-am trăit goi ? N-am avut altă-avuţie decît praful de pe tălpile noastre, altă casă decît zările-albastre din copilărie. Oamenii, ocolindu-ne,-au zis: cine sunt aceşti vînzători de vis ? N-am avut linişte, n-am avut masă-aşezată, însă tu ne zîmbeai cîteodată. Te-arătai la sfîrşitul cîte unui cuvînt, erai ca un fulger, ca o pală de vînt. 228 % Şi noi ne spuneam rugăciunile, încrezători în toate minunile. Doamne, dintre toţi copiii tăi, numai noi am fost ca paseriie-n aceste văi. lartă-ne ce-am greşit şi primeşte-ne în grădinile pe care îngerii tăi le-au plivit. Pune-ţi mînile pe ranele noastre prea pămînteşti şi spune că ne vindeci şi ne primeşti ! TREBUIE SĂ PLEC A STĂ-SEARĂ. să plec astâsearâ sau mîine. Un înger de pară lîngă patul meu va veni: scoală-te, nu zăbovi. îngere, lasă-mă pe pămînt. Strînge-ţi aripele pline de vînt şi priveşte: tot u-n fior este şi creşte. Lasă-mă să-mi trec umbra pe-aici, peste ape-n tremur şi potici, să culeg flori, să-mpletesc cununi. . . Iată, nu cer muite minuni. Ia o ramură şi prefă-o-n femeie, du'O-naintea dumnezeului tău să steie ea va răspunde nevinovată despre viaţa mea toată. CEL PUŢIN, LEQĂNAŢLVĂ, RAMURI .. C- el puţin, legănaţi-vă, ramuri, străluciţi, fericite neamuri de dalii multicolore, să fie vesele-aceste ore cîte-au rămas înaintea marelui, singuratec popas. Aş vrea să trăiesc în toate vieţuitoarele, să privesc, să privesc soarele, s-aud toate glasurile, toate murmurile, să-nverzească-n inima mea pădurile. Stoluri de frunze şi de ciuperci sâ mâ-ntrebe: «Nu vrei să-ncerci viaţa noastră, nu vrei sâ fii în toate-ale lumii cupe ciudate, vii ? » Dar, Doamne, toate mi se par puţine; veşnicia va cădea peste mine ca un bloc de-ntuneric. Şi-atunci am să vă uit, păduri frumoase, lunci. Oricît aş fi trăit de multe vieţi, naive bucurii şi dimineţi, în vremea nesfîrşită le voi pierde. . . Leagănă-te, codrul meu verde ! PLECÎND opţile uneori se deşteaptă un clopot, ori geme o treaptă, ca şi cum ar veni cineva, ca şi cum m-ar chema către ţara de fum. Se-ntunecă şi se clatină cerul. S-alege de-o parte lemnul, de alta ferul. Toate lucrurile se-nfioară. Din ape uscatu-nvolburat vrea să scape. Nu-i nici-o lumină, nu-i nici-o floare. Şi iată: vieţile viitoare nu mă mîngîie că mă duc de-aici, lăsînd ogoarele, copiii mici. f 234 ® Aş fi vrut să mai am răgaz, să mai fac o grădină şi-un iaz; să zidesc case, să pun livezi, şi vie sâ cresc, şi cirezi. Doamne, ce mult aş $ vrut să Ie fac toate de la-nceput 1 însă Dumnezeu m-a strigat, în mijlocul zilei de foc, şi~am plecat, lăsînd uneltele, lăsînd ogoarele, pămîntul cel vesel şi soarele l COPILUL MEU, SĂ NU MĂ CAUŢI (3 opilul meu, sâ nu mă cauţi. Toate îţi vor vorbi de mine cu dreptate. După ce n-am să mai fiu, sâ nu spui: «Pentru mama-i tîrziu». Sâ ştii c-am să rîd în flori şi c-am sâ-nconjor de multe ori cu nourii şi cu ploaia ogrăzile unde mi-am petrecut amiezile. Dacă suferi, sâ mă chemi serile, şi-am să vin lîngă inima ta, de-ar trebui să străbat zările şi marea cu aripa mea. Să nu te temi de faţa mea schimbată. Să nu spui: «Mama n-a fost aşa niciodată !» Ai să-mi cunoşti glasul poveştilor în arborii din faţa fereştilor. Din multe semne-ai să-nţelegi că-s eu, cînd am sâ vin lîngă patul tău şi-am sâ fac aerul răcoros, scoborînd toate stelele jos. Ai să cunoşti că-i mama după pace şi după felu-n care totul tace —■ durerea şi grija de mîine —■ după mirosul de gutui şi pîine. Ai să mă ştii şi-ai sâ zîmbeşti dormind. Eu, cînd am sâ văd soarele răsărind, de teamă să nu mă fac rouă şi să nu mor, am să-mi iau îngerii şi-am să zbor. CORTUL SINQURĂTĂŢII n pădure mi-am aşezat cortul singurătăţii şi-am ascultat cîntînd urieşii culmii — stejarii şi ulmii. Acolo veneau pînă jos poalele cerului răcoros. ŞUn nemişcare stînd şi-n rugăciune, munţii aşteptau o minune, care să-i ridice-n picioare şi să4 poarte înapoi spre mare, 23S * să-i facă iar nisipuri de-nceput de viaţă pentru moluşti şi soiuri de peşti — într-o marină, caldă dimineaţă, cu arbori de mărgean la fereşti. Aşa visau munţii. Dar nu mai ştiu. în cortul singurătăţii mele se făcuse tîrziu. Trebuia sâ mor. Mi-am pus mînile pavăză-n dreptul feţei, să nu văd zînile cum veneau să-mi ia trupul pentru temeliile pădurilor de stejar. Toate stihiile zburau împrejurul lor; mă temeam, mă temeam să mor. Insă ele-mi spuneau:—-Ai să fii într-o sută şi-o mie de lucruri vii ! — în flori aş vrea, murmuram. — Ai să fii, spuneau zînele. — N-am să uit cîntecele, n-am să orbesc 1 — Scutură-te, pom pămîntesc! au strigat zînele şi stihiile cu putere, şi m-am prăvălit deodată-n tăcere şi-ntunecime. . . Cu mine mai erau o mulţime. ECHINOX \_,Jcum cea mai înaltă zi a echinoxului se trezi. Aur era şi miere-n toate cele; pe fundul florilor grele adormeau bondarii, albinile, arborii îşi uitau rădăcinile, clâtinîndu-se-n ceru-nsorit şi-n apele c-un suflet liniştit. Nu se ridica dimineaţa din văi ceaţa primăverii dintâi. Lumina biruise-n mii de feluri; în spic, în maci şi-n bobul de nectar erau atinse minunate ţeluri, şi umbra nu cădea pe minutar. 240 1, Cîteodatâ, paseri obosite de-o lungă zi adormeau printre frunze-aurite. Puteam auzi clopote de la mari depărtări. . . Albastre flori şi proaspete mirări nu mai creşteau în lume nicăieri. în lac, fugeau undele circulare, zburau păpădii uşoare — şi totul cunoştea acuma cea mai naltă culme pîn-a nu cădea spre toamnă şi amurgire. . . S-alegeau seminţele sub coaja subţire şi încă verde-a fructelor. Apoi despletitele ploi străbăteau ţinutul dansînd în sunetul tobelor şi ţimbalelor; era vremea taclalelor lîngă vetrele bine-aburind. . . Ci pururi înăuntrul nostru trăiau zilele-acelea de vară; sunau clopotele, lumină mierea şi aurul. Sfîntul Qheorghe ucide în icoană balaurul, şi noi ne gîndeam: iarna va fi la fel ucisă. Beam vinul plin de soare şi închinam pentru morţi, pentru Lari şi Mani. Cel puţin de n-ar trece pe rîu-ngheţat duşmani, de-ar ploua la vreme. . . Şi-ascultam cum geme furtuna ! 241 Femeile se ridicau-atunci cîte una şi stingeau luminările. Doamne, fii în inimile noastre şi la toate intrările. f ZÎNE DE ROUĂ C> .fug de rouă, mă rog vouă, să mă primiţi în pajiştea unde dormiţi. Drept luminare, aş vrea o floare. Drept rugăciuni şi tropare, vîntul sâ bată, iarba s-aplece mai tare. Voi, dne bune, zvîrliţi'mi un brîuy sâ se facă rîu şi să sune. 243 Apoi, sub torentul spumos, îngropaţi-mă jos, s-aud prin piatră, ca şi cum aş sta lîngâ vatră, poveştile-acestui ţinut luminos. . Aşa mă rog vouă, zîne de rouă, sâ mă dezmierde şi'U moarte zarea pămîntului verde. / IMNURI PENTRU PĂMÎNT = ? /cum vreau sa cint imnuri pentru pămînt, păduri şi izvoare; străvechea ta laudă, soare, îmi arde buzele. Toate plantele răspîndesc visuri ciudate. Răcoarea nopţii, stelele nestinse, într-un cuvînt le-aş voi cuprinse. Dar mai bine s-ascult. Oare n-am fost şi eu un arbore mai demult ? Şi astăzi nu-s tot materie ? Forme pieritoare, vise puzderie, 245 de unde veniţi î Laudă, oricum, laudă ţie, natură şi forţă vie, mamă care ne legeni pe jumătate-adormiţi. Tu, care-ai născocit soarele, umbra şi apele — şi numai o dată mişcînd pleoapele — stelele, strălucitoarele ! Ai creat spaţiul, fiinţele chinuite de nesaţiul vieţii, mările licărind îndărătul ceţii celei dintâi; amiaza de foc şi-nfloritele pămîntului văi. Apoi, după larmă şi joc, somnul cel bun al morţii. Tu, ca o mamă, stai îndărătul porţii; s-a-nserat, se-ntorc risipiţii copii, şi tu4 primeşti în cîmpiile liniştite; fiinţe-obosite ! Fiinţe—obosite ! IIIII II II III s / IMN PENTRU SOARE = 7 / ram singură. Mi-aminteam nisipul în care mi~apăsam mînile reci şi chipul. Cit a trecut ? Soarele m*a privit, zeul temut. Şi ridicîndu-mâ ca şi alte fiinţi, cu buze fierbinţi, am cîntat: fii lăudat, soare. . . Arborii, frunzele nerăbdătoare repetau ca ecoul trezit: şi fii slăvit. Apoi verdele cîmpului, cîntecul adînc'dl pămîntului, imnuri pentru soare, sonore, laude, pămînteşti-aurore 247 şi curcubeie strigau: cine-ar putea să steie înaintea ta dintre zei ? Bir uită'nchideam ochii mei' plini de umbră. Plecam fruntea^n amurg şi~aşteptam răcoroasa noapte. Ca mine, multe rodii prea coapte sufereau în lumină. Suntem oarbe, o, prea senină ni4 carnea şi sîngele sfînt. Soare, nu ne privi, pulbere suntem şi pămînt J Astfel, imnul se făcea rugăciune. Văile bune, £>îine de ceaţă'ale pămîntului ne primeau pe rînd, o dată cu sfîrşitul cuvîntului, oarbe, cîntînd. RÎURI SFINTE, MĂRI NETULBURATE îuri sfinte, mări netulburate visam ades. Inima pămîntului liniştită bate — acolo~n ses. Lacuri se fac potolitele ape. Cine-ar fi zis ? Ţărmul scGboară, marea-i aproape, cerul deschis. Bine miroasă cerul din apă, algele vin să ne cuprindă, dar mîna-mi scapă, şi~ncet mă-nchin. 249 Lunec cu rîul, cu soarele-o dată, pătrundem greu în marea densă, marea sărată. .. Frînt curcubeu atîrnă încă deasupra ceţii. Ceru4 deschis. Noi părăsim cîmpiile vieţii, spre care vis ? s URCAŢI CA FUMUL, IMNURI LINIŞTITE! / / rcaţi ca fumul, imnuri liniştite, pentru pâmînt şi soare, pentru zări; pentru văzduhuri bine cumpănite şi pentru munţii singuri, lîngâ mări. Fiţi rugăciuni, voi imnuri, fiţi chemarea acestei inimi mai adînci ca toate apele care^mplinesc oceanul şi marea. Pasăre-n zbor şi clopot care bate aş vrea să-mi fie glasul. Poate*n fund, unde ceru'ntîlneşte cîmpiile; poate la temeliile lacului, unde stele s-ascund, 251 in ii ii ii ni să se deştepte'Un zeu şi să m-audă; păzeşte-mâ ca pe iarba cîmpului, crudă. Doamne, aş striga, coboară-te^n sîngele meu, care-amurgeşte şi-ngheaţă mereu. . . Cine ştie, poate m^ar auzi zeul luminii şi vieţii, mările licărind înapoia ceţii ca-n prima zi, sau munţii m-ar auzi. . . Voi, prin văzduhuri bine cumpănite, urcaţi ca fumul, imnuri liniştite, pentru soare, pentru pămînt şi pentru puţina flacără care sînt. PUSTNICUL (7) .^L^oamne, mi'am întors faţa de la lucruri vagi, omeneşti; am ascultat în ploaie cum creşti şi'am cîntat dimineaţa creaţiunilor tale. Fumul focurilor risipitei vale nu m'a mai ispitit. Eram ca un arbore singuratec şi fericit. Anii treceau. Cunoşteam acum povestea rîului întors din drum spre izvoarele care nu istovesc. Aveam drept casă cortul tău ceresc, cele patru zări, pereţii de cleştar ai templului în care mă umpleam de har, sunau uneori pentru mine. Sâlbătâciuni supuse, vînturi line veneau lîngă peşteră să se-nchine. Şi prin aceste glasuri, prin toate semnele care-ncepeau să s-arate pricepui că s-apropie ceasul... Prea scurt îmi părea popasul. Aş fi vrut multă vreme încă s-ascult în munte vocea ta adîncă; dar era vremea. Mi-am ales sub stîncă un loc ferit. Acum aştept să vii. Leii îmblînziţi mă-nconjoară. Oare se vor întoarce la fiare iară ? Vai, ochii li-s ca focurile vii care cîndva m-au ispitit în volei Doamne, primeşte-mă-n rîndul oştilor tale s N'AUZI CUM BAT SI CHEAMĂ? / / 7) / ('O -auzi cum bat şi cheamă, în soare, clopote mari de^aramă ? Din ceţuri se iveşte cetatea şi toate există în claritatea ceasului fâră-amintiri. Fire de iarbă subţiri se înalţă şi cîntă; crinii cîmpului se^nveşmintă, mii de flori cu cădelniţe şi căţui au ieşit întru slava lui. 255 «Nici un bob de nisip, spun ele, nu se mişcă fără voia ta. Doamne, nu ne uita.» Numai mîinile mele grele nu se ridică pentru-nchinâciune. Sufletul plin de umbre clâtinătoare nu mai pricepe zilnica minune a răsăritului tău, soare. în toateA o lege profundă, de care neamul meu omenesc a fugit. în arborii liniştiţi care cresc în fuga timpului, albă, rotundă. . . pe care numai noi o simţim. în fiece lucru e zeul de care fugim. s / ÎN ASFINŢIT rQ asfinţit regăseam umbra şi sufletul meu liniştit, acela cu care nădăjduiam să trec în eternitate. Auzeam strigătele cum se~ntorc mirate iar pe pămînt. Şi cerul se făcea albastru^mprejurul tău, stea a serii. . . Era pe la mijlocul verii, cînd grîul se coace şi sună. Nu eram singură, dimpreună cu arborii şi alte fiinţi plămădite din cel dintâi lut al lumii, în ere uitate, fierbinţi. 257 \ \i iii ii ii mu Cu toţii atîrnam în picătura luminoasă ce precede noaptea. O presimţire străbatea făptura mea pieritoare: oare-avem să te vedem, încă, mîine, soare ? Nu4 asta ultima clipă ? Şi asfinţitul, strălucita risipă a culorilor ne-nspăimînta. Adio, adio, sufletul pîlpîia, şi-n timpul veşnic clipa mea cădea. € NUNTĂ \_Jcuma pâmîntu-ntreg putea mărturisi pentru noi; ca unele văratece, luminoase ploi, plînsul şi rîsul între noi plutea. Eu eram principiul neschimbat, ţărîna, întunericul roditor, luna, spre care mareele tuturor oceanelor adînci au urcat. Tu, soarele care-aruncâ-n spaţii arcul superbei graţii, amintind chiar în somn nemişcarea. . . «Nu'mi clătina întunericul şi nemişcarea », 259 voiam la-nceput să strig; şi-auzii murmurul ţurţureilor mici de ghiaţă. Stînd în lumină tremuram de frig si nu ştiu cine mă chema spre viaţă. Trebuia să-ascult negreşit acele porunci. Ca şi cînd aş fi dormit pîn-atunci, priveam verdele ca un fum al primăverii şi simţeam precum nişte muguri de aripi pe umeri. « Poţi să trăieşti şi fără să numeri zilele. » Qlasul tău plutea ca duhul deasupra apelor şi creştea parcă noaptea primului somn din noi. . . Sunt unele văratece, luminoase ploi, care prefac pămîntul şi apa din temelii. Şi eram străvezii, străvezii. * ADDENDA Poezii publicate antum în periodice AŞ VREA UN BASM K^sş vrea un basm, dar cine să mi4 spună cînd a tăcut de~o vreme chiar şi vîntul ? E focul stins şi noaptea-i fără lună, şi muzei mele i-a-ngheţat cuvîntul. Era o fată şi-un bunic bătrîn; erau poveşti şi maci aprinşi în lunci; parfum şi greieri ce cîntau in fin — şi-i mult de tot de~atunci. BătrînuA mort acum, şi buzele-i sunt mute. El doarme^-n sînul bunului pămînt, şi de'ar trăi, azi, cine să4 asculte povaţa înţeleptului cuvînt ? 265 Prin dealuri sărace, se-aude un zvon care creşte mereu, îl spun a pîrîului unde, îl cîntă tot sufletul meu. O floare albastră şi crudă se-nalţă sfioasă spre soare şi cată la loc să se-ascundă de firea zăpezii ce moare. Tu, soare, trimite lumină în raze bogate spre noi şi fă să răsară-n grădină frunzişul, pe arborii goi. . . 1932 i QELOZIE V^yi ochi fascinatori de şarpe; ai ochii verzi ca lacul blestemat, în care,-atraşi de schimbătoare ape, atîţia trecători s-au înecat. Ai ochii mincinoşi şi-atît de verzi; cînd mă aplec şi-i cercetez de-aproape, eu văd un chip pe care tu-l păstrezi în taina luminoaselor lor ape. Un chip ciudat, un chip ce nu-i al meu şi mă căznesc să aflu-al cui e oare ? Cine-i străina care-mi fură gîndul tău şi ochii tăi cu ape schimbătoare ? 269 Cînd văd privirea ta nepăsâtoare, ţigara stinsă-n colţul gurii mută, cum o urăsc pe-acea necunoscută din ochii tăi cu ape schimbătoare ! 1933 TOPORAŞÎ (Z u sacu-i de banalităţi s~a prezentat şi anul ăsta zîna primăvară; cu toate acestea noi ne*am bucurat de parc-ar fi venit întîia oară. Contrazicîndu'mă cu mine însumi şi,-n sfîrşit, riscînd sâ*mi stric pantofii prin noroi, m-am dus să văd ce flori au răsărit în parcul vast şi gol de lîngă noi. De mult nu mă-ncercase aşa dor de viaţă, şi călcam nerăbdătoare; simţeam cum se-nfioară sub picior pămîntul umed, fecundat de soare, 271 Copacii goi mi s-au părut încîntători — parc-aş fi vrut să4 strîng în braţe, să4 sărut (trecusem pîn-atunci de-atîtea ori pe lîngă ei şi nici nu Uam văzut). Iar ceru'albastru, vag, nedefinit (ca rochiile care ies la spălat), cu capul dat pe spate Lam privit şi l-am găsit de-a dreptul minunat. Pe urmă-am dat de toporaşi lîng-un stejar; erau aşa de-albaştri, delicaţi — ca nişte firmituri de cer lăsate-n dar de primăvară, printre pomii întunecaţi. M-am aplecat, cu inima bătînd, dar cînd era să4 rup, nici eu nu ştiu de ce şi cum, dar mi-a venit în gînd că pentru ei paharuA un sicriu. Şi m-am întors spre casă mai agale, c-o oboseală fericită-n paşi, iar dacă mîinile-mi erau la fel de goale, în schimb aveam în suflet toporaşi. 1934 MACII rdeau ca nişte facle vii, în vîrf de firave tulpini, îşi înălţau rîzînd zglobii obrazul roşu dintre spini. I-am adunat cu mîini avare, am rătăcit în seara blîndă, umplîndu'-mi braţele de floare învăpăiată şi plăpîndă. Şi m-am întors intr-un tîrziu, departe cîmpul rămînea, atît de singur şi pustiu, în urma mea. 273 Dar cînd acasâ-am încercat să4 strîng într-un aprins buchet, toţi macii mei s-au scuturat ca nişte lacrimi pe parchet. 1934 DORINŢA 71 aş vrea ca după moarte să-nvii în alt tipar de om sau animal, sau floare cu petale străvezii, ci-aş vrea să trec în regnul mineral. Să fiu bucată rece de granit, ascuns filon de marmoră să fiu, să-mi dorm, în fine, somnul liniştit sub straturi suprapuse mai tîrziu. 275 Eu ri'O să simt rozîndu-mă izvoare, şi peste-un veac o mînă de artist va nemuri minuni strălucitoare din trupu-mi fără linişte şi trist. 1936 TOAMNA £ -atîta frig în mine,-ncît îmi zic, ca o livadă toamna: «Oare n-am visat c-a fost frumos şi vară,-n vreme ce nimic din toate-acestea nu s-a întîmplat ?» Dar sufletul, întocmai ca livada,4 greu de ramuri frînte, frunze putrede şi spini, sunt semne că n-a fost la mijloc visul meu ci-aievea dragostea trecu, lăsîndu-ne străini. 277 Sau poate şi mai râu: iubirea, ca o floare, şi-a scuturat petalele pe jos, şi dorul, fructul ei cel veninos, se coace-acuma liniştit la soare. 1936 CAISUL \_J?i-dimineaţă m-am trezit, căci mi-a bătut nerăbdător în geam, cu degetele sale fragede de ram, caisul, care peste noapte-a înflorit. Şi nu-l recunoscui de la-nceput. . . Atîta alb şi roz îşi răsfăţa risipa, că m-am gîndit un înger c-a trecut şi-n ramurile lui şi-a frînt aripa. 279 Dar poate nu-i caisul, m-am gîndit, şi-atuncea, supărat că tac astfel, obrazul mi-a lovit cu ramul înflorit şi-ndată l-am recunoscut că este el, prietenul copilăriei, mult iubit. 1936 <1 CUVÎNTUL EVEI 7l aş fi crezut că suferinţa poate de la un timp plăcere să devină, că deopotrivă se găseşte-n toate amestecată umbră si lumină. Eram asemeni unei moarte care-oglindeşte fără să-l încapă un cer de dînsa pururi prea departe. Tu m-ai făcut să fiu şi cer, şi apă. Ca lumea mai-nainte de-a fi soare, pe mine însămi nu m-am cunoscut, şi-n căutarea ta, rătăcitoare, eram asemeni unui rece strop de lut. 281 Dar tot aceeaşi taină care face să se-ntîlneascâ suflete şi stele mi te-a adus, ca tu, de-acum încoace, să fii puterea slăbiciunii mele. DRAQOSTEA MEA u ştiu că tu nu meriţi dragostea şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc; dar parcă bolta merită vro stea, şi totuşi, cîte-ntr-însa s-oglindesc. ♦ . Nu meriţi iarăşi clipele de-acum şi gîndurile bune cîte ţi le-am dat, dar parcă merită noroiul de pe drum petalele ce peste el s-au scuturat ? 283 Iubirea însă e ca soarele, care râmîne pururea curat şi după ce — milos — i*a sărutat leprosului, pe uliţă, picioarele. . . 1936 4» JUCĂRIA O) —/ duşman grozav e timpul, mi se pare acuma, ca şi cînd te-aş fi visat, cum poate mai visează cîte-o floare pămîntul, iarna, după ce-a-ngheţat. Iubirea noastră astfel a trecut, ca dîra luminoasă a unei stele, şi bezna-n urma ei s-a refăcut, de-mi pare steaua fericirii mele că niciodată n-ar fi strălucit. Şi nu mai ştiu acuma dac-am stat cu tine, dacă-n pieptul tău iubit eu inima-ntr-o zi ţi-am ascultat. Cuvintele pe care le rosteai, din depărtări de basm răsună parcă, pentru că mierea tot acelui grai, lîngă urechea alteia le-ncearcă. 285 Din ce în ce mai şubred. e sub pas pămîntul amintirilor, şi-mi pare că dintr-un vis frumos mi-au mai rămas frînturi ciudate şi strălucitoare. Zadarnic între ele să le leg încerc acuma, fiindcă nu se poate din cioburi vasul să-l mai faci întreg; şi tristă, surîzînd, mă joc cu toate aducerile-aminte la un loc, ca un copil cu jucăria care i s-a stricat, dar n-a dat-o pe foc, pentru că alta mai frumoasă n-are. y 1936 b ROCHIA in lada mirosind a molii şi-a parfum a scos o rochie din tinereţea ei bunica. Subţireii şi uşoară ca un fum, de parcă-ar fi ţesută din nimica. Ce trist foşneşte crinolina de mătase, volanele i se distramă şi se taie, şi-n joc de raze, siluete graţioase, din alte vremi, dansează prin odaie. Revede balul cel dintîi bătrîna, îşi recunoaşte rochia de fată şi-i tremură pe-atlasu rece mîna, de-nduioşare multă-nfiorată. 287 Şi cum îşi pleacă fruntea tot mai tare, i-aşa de gîrbovă bunica-n vechiul şal. . . Ce s-a făcut frumoasa dansatoare care-a plutit în rochia de bal ? Picioarele uşoare şi micuţe, şi ochii, şi surîsul strălucit, în trupul gîrbovitei bunicuţe cum, oare, pe vecie de-au murit ? Şi mi-au răspuns mătăsurile moarte, sau poate chiar bătrîna-n vechiul şal: nu, n-au murit, dansează mai departe, mereu în alte rochii, primul bal. 1936 * ÎNVRĂJBIRE VwA vrea să mor alăturea de tine şi tîmpla lîngă tîmpla ta S'O pun, ca, ascultîndu-ţi gîndurile bune, să ştiu dacă mai eşti şuacuma bun şi fără ascunziş ca mai nainte, şi să te-ntreb dacăA adevărat că nu mă mai iubeşti şi m-ai uitat. E lumea rea pe-aicea şi mă minte c-ar fi aşa, dar dacă te-aş vedea, cu gura, de pe ochi şi de pe gură îndepărtînd oricare vrajă rea, iubirea din tăciunele de ură aş reaprinde-o şi ne-am recunoaşte, mirîndu-ne c-atîta învrăjbire în suflet din cuvinte poate naşte. 289 Şi-am fi pe urmă cum îs două fire într-o împletitură, să nu poată o umbră între noi să se strecoare şi astfel să-mi întunece c-o pată surîsul care-mi ţine loc de soare. 1937 BLESTEM ^ 'unt mii de ani de cînd ne-am întîlnit, şi-am pus vînatul nostru la un loc, şi-n grotă — după ce-am aprins un foc legîndu-ne tovarăşi, ne-am iubit. Mi-i glasul tău aşa de cunoscut, şi-n ochii tăi e-un soare de demult (de care-ţi aminteşti că ne-am temut şi ne-nchinam la dînsul). Cînd te-ascult, străveche bucurie creşte-n mine, şi toate parc-au fost, dar le-am uitat şi mi le-aduc aminte lîngă tine. Eu şi pe-atuncea-n tine-am căutat 291 iubire, şi-am găsit numai durere; sunt mii de ani şi pentru totdeauna e blestemul, de n-au avut putere atîtea nopţi din noi să facă una. 1937 LACUL inima pădurilor bătrîne, spun basmele c-ar fi un mîndru lac, de nuferi plin şi locuit de zîne, cu ape care totdeauna tac. Pe ţărmuri iarba-i scurtă, mătăsoasă; poteci, nici urme într-acolo nu-s; se stringe-n jur pădurea tot mai deasă şi blînd lumina picură de sus. E-aşa de clară apa, că pe-alocuri se vede bine fundul presărat cu pietre verzi şi umede, cu smocuri de alge şi de muşchi catifelat. 293 în neclintitul luciu tremur vii toţi brazii de pe ţărmuri, bolta goală că, de priveşti o vreme, nu mai ştii de-ntr-adevăr privirile te-nşeală. Din cînd în cînd vin ciute, căprioare, de-albastrul adîncimilor atrase; cu botul ars de sete şi fugare, înaintează-n salturi graţioase. Şi se opresc, adulmecă pe vînt, de-atîta linişte fricoase şi uimite, s-adapă lung şi-n umedul pămînt rămîn o vreme urme de copite. Cînd cade noaptea, codrul se-nfioară, dar lacul e la fel de nemişcat, cu apa mai adîncă şi mai clară: un hîrb de cer pe pajişte uitat. Şi, una cîte una, mari şi mici, s-aprind pe cer şi-n lacul străveziu ciudate lampioane de pitici, cu focul rece, albăstrui şi viu. Pînă cînd tot cerul nopţii, aplecat deasupra apei cu tezaure ca-n vis, şi-admiră frumuseţea lui mirat şi pătimaş, întocmai ca Narcis. CALUL DE LA BIRJA DE NOAPTE /arcă s-ar fi-nchegat din ceaţă: sade bătrîna birjă-n gară şi se-aud locomotive triste-n aer ud — în care-aşteaptă ploaia şi nu cade; şi se gîndeşte calul fără vlagă la biciul ce-l pîndeşte şi la drum, la umezeala grajdului şi cum e hamul greu şi nu i-l mai dezleagă. Iar buza lui bătrînă se-nfioară de-o suferinţă fără răzvrătire, simţind aroma fragedelor fire de iarbă, ce răsar pe cîmp afară; şi, pirotind, urechea-şi aţinteşte, s-audă glasul aspru care-i cere mereu să-şi mişte trupu-ntr-o durere, ce, ca şi drumul, nu se mai sfîrşeşte. 295 O vreme-avu pe-alăturea tovarăş, şi boturile cînd li s-atingeau, povara mult mai lesne-o dovedeau, dar a căzut prietenul — şi iarăşi stă calul şi nu poate să priceapă întunecoasa lege care-l mînă prin nopţi mucegăite şi prin apă. Şi-n sinea lui se roagă să rămînă, cum a rămas şi celălalt, pe paie, nesimţitor la bici şi-njurătură. Fierbinte fulger gîndurile-i taie, şi-adînc simţind încă-o înjurătură, porneşte,-n spate roţile s-aud, ca ieri, ca-ntotdeauna, şi departe locomotive,-n aerul cel ud, ca strigăte de dincolo de moarte. 1937 ULTIMUL SĂRUT uzele tale scumpe-n astă-seară inima tristă mi-au pecetluit, ca dragostea, ce-acolo a-nflorit, cît vei fi departe să nu moară. Şi toate cîte vieţii Uam furat, cu lacomă şi-nfrigurată mînă (orice-ar veni de-acuma), să rămînă ca-n clipa asta bun şi nentinat. 297 Buzele tale triste mă rugară — pecetluindu-mi inima, tăcute — să nu las amintirile să moară cînd numai ele n-or mai fi trecute. LOQODNĂ DE PRIMĂVARĂ frumuseţea ceasului de-acuma de ce nu-mi este dat s-o sorb cu tine, şi-alături să simţim sub talpă huma de iarba vieţii grea, cum de suspine mi-i inima de cînd nu te-am văzut ? Vreau soarele, pe degetele noastre unite, un inel să făurească; albastre zările-n privirile-ţi albastre să le privesc şi dragostea să crească din rădăcini bătrîne ca grădina (mai mîndră decît cea care s-a dus), să-mi ierţi, şi eu să-ţi iert, de-asemeni, vina de-a fi iubit mai mult decît am spus. 299 Şi să ne ducem colo, sub coline, a primăverii zină-nduioşată să ne prefacă-n gemene tulpine, pe care-aceeaşi moarte să le-abată. 1937 4 « RISIPIRE -a scurs din inima mea tinereţea ca vinul dintr-un vas prea plin, care s-a revărsat, şi astăzi sîngerează sufletul de spinul regretului că nici o picătură n-am păstrat. Pentru că numai ea, cu ochii săi, făcea să strălucească-aşa de tare soarele, şi florile se desfăceau frumoase pentru ea, şi visurile toateA sărutau picioarele. 301 De cînd s-a dus, sunt ca o creangă veştedă, care-nainte de-a-nflori se scutură, şi lumea nici o bucurie nu-i mai dă inimii mele, goală şi putredă ciutură. 1937 VIS VEQETAL V KSrea reau, suflete, să mă dezbar de tine şi sâ trăiesc ca pomii de pe vale, cu flori în locul gîndurilor tale, o viaţă fără râu şi fără bine. Departe,-ntr-o pădure de la munte, cînd păsările toate-or face haz, să mă trezesc cu soarele pe frunte şi lacrimile cerului pe obraz. Şi despletita ploaie să mă spele de pulberea durerii de demult, din care rădăcinile mi-am smult, iar nopţile să-mi dea cercei de stele. Luna cea plină vreau s-o cumpănesc mirată-n lanţul crengii ca pe-un cuib. De raze şi de sevă să mă-mbuib, ca tot deasupra altora să cresc. 303 Atunci mi-oi face ferecate strune din ramurile mele şi-am să cînt doar bucuria fragedă ca sînt; pădurea-n jurul meu o să s-adune. MURIM... CA MÎINE -aşa de trist să cugeţi că-ntr-o zi, poate chiar mîine, pomii de pe-alee acolo unde-i vezi or să mai stee voioşi, în vreme ce vom putrezi• Atîta soare, Doamne,-otita soare o să mai fie-n lume după noi; cortegii de-anotimpuri şi de ploi, cu păr din care şiruie răcoare. . . Şi iarba asta o să mai răsară, iar luna tot aşa o să se plece, mirată, peste apa care trece — noi singuri n-o să fim a doua oară. 305 Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate găsi atîta vreme pentru ură, cînd viaţa e de-abia o picătură între minutu-acesta care bate şi celălalt — şi-mi pare nenţeles şi trist că nu privim la cer mai des, că nu culegem flori şi nu zîmbim, noi, care-aşa de repede murim. 1937 4 * CAPRICII ^y-apleacă primăvara pe fereşti, cu părul tot numai zulufi de soare, aşa cum stai în umbră şi zîmbeşti, o fi crezut că gura ta-i o floare. Simţi răsuflarea ei cu iz de ploi şi iarbă crudă scînteind sub coasă ? Să nu te mişti. Poate că intră-n casă. Vom prinde-o, să rămînă printre noi. 307 Ba nu, că — cine ştie — eşti în stare mai mult decît pe mine s-o iubeşti; şUapoi, îmi face rău atîta soare. Fii bun şi lasă storul la fereşti. 1937 ROMANŢĂ Ibastru marin, n-am mîni să mă-nchin, şi-albastru ceresc, simt aripi pe umeri că-mi cresc. Se clatină-n mine catarguri şi doruri de larguri, de lanuri cu spicul de spumă, cu sarea deasupra drept brumă. Ţi-s ochii ca două fereşti spre mare, chenare cereşti; şi genele-o sută de furturi, comise-ntr-o ţară de fluturi. 309 Pe ce nesfîrşituri de-ocean găsit-ai inel de mărgean, ) cu margini atîta de dulci, în mijlocul feţei să-l culci ? j Şi curge pe tîmpla ta bună de-acolo, şi-adesea răsună, cînd scoica urechii e-aproape — atavice certuri de ape. Pricepi tu tăcerea-ntristării ciudate, de-ct $ lîngă tine, cum lîngă miracolul mării stau ţărmuri, s-apleacă ruine. .. 1937 4 RUQĂCIUNE ÎN PĂDUREA DE BRAD să ne-ntîlnim noi doi acum, stelele-au făcut atîta drum, şi-a fost soare-n lume, şi-au fost ploi, cer rotund şi lanuri pentru noi. .. Doamne, n-am genunchi să-ţi mulţumesc pentru pomi şi turme cîte cresc, ocrotite-n poala ta albastră, toate pentru bucuria noastră. . . Ne-nchinăm de aceea Răsăritului, apei şi pămînţului, truditului... Şi-o să-ţi sărutăm, colo, pe munţi, 311 marginea veştmîntului, să-ţi spunem lauda, şi sub picior să-ţi punem praful nostru, praful de pe frunţi. . . Ne-or primi pădurile şi turma ierburilor alergînd aproape de pămînt. . . Şi zînele din ape ne-or cunoaşte pe nisipuri urma. . . Umbre-n asfinţit ne-or face semne, vom striga ecoul să ne-ndemne, şi, luminîndu-i urma, vom cunoaşte locul unde căprioara paşte. . . Vom cunoaşte scunde-mpărăţii de ciuperci şi vizuini pustii, de duşmani sau poate de prieteni, ce-şi uitară oasele sub cetini. După urma ciutei fără vină, ne vom face drum şi-apoi hodină pîn’la stîncile ce nu-obosesc s-aştepte pasul Domnului, pe primele lor trepte. . . 1938 4 3 REQRET C •eva nespus de tînăr s-a pierdut. Aşa, cu golul fiecărui ceas, s-a risipit în mine, s-a retras, ca un izvor de nimenea ştiut. Mi-a fost de mine însămi tot mai dor, ca de-un prieten bun care-a murit. . . şi m-am întors adese şi-am privit la toate cu tristeţi de călător. 1938 313 FRAQMENT nre voi avea destulă putere să scriu despre grădina cu verdele ei timpuriu, despre lumina ce-ncepe lîngă pămînt, tunsă ca iarba, şi despre multe ce sînt ? Uneori, cînd mă trezesc dimineaţa, parc-aş striga cuiva: frumoasă-i viaţa, Daţi-mi o sută de ani s-o trăiesc şi s-o spun, vreau să cobor în poemele mele soare bun. Plantaţiile albastre ale cerului cine le va cosi lîngă ţările gerului 1 ăi 314 \ Cînd inima, ca şi luna prea plină, e tristă Doamne, te plîng că vezi lumea ca pe'O batistă. . . 1938 INTERIOR C^ ^'n casa asta trecură zilele mele, leneşe ca pernele pe canapele, cuminţi ca nişte fete de pe vremuri. Candelă de sub icoană, de ce tremuri?... Maica Domnului seamănă nu ştiu cu cine ! Mamă, cîteodată seamănă cu tine. Amîndouă aţi împletit şi-aţi spălat, noaptea mai tîrziu decît toţi V'ăţi culcat.. . Mi-s dragi portretele, mi-s dragi ungherele pe unde se^ascund să toarcă tăcerile, ca nişte pisici singuratece. Casa e plină de zbor de perdele lunatece. . . 316 ţ M-aş duce să caut în scrinul de lemn (pe care se lasă lumina ca un îndemn) portocale şi mere şi să-ntîlnesc printre rufe mîinile unei fetiţe, fragede tufe. . . 1939 FATA BATRÎNĂ (3: întecul încă necîntat al vieţii s-a stins în pieptul ei sub multe şaluri, şi ea visează munţi ca-n basme, baluri şi sănii zvelte străbătînd nămeţii. Ai săi au putrezit de mult sub dealuri; cînd iese-n prag în clarul dimineţii, ca buhna fac la ea din drum băieţii; nepăsător, oraşul curge-n valuri. De leturghie clopotul cînd bate, cu grabă merge-n strană să se-nchine, dar nici acolo nu e pietate. . . 318 % Ţinînd copilu-n braţele ei pline, Madona spune: «Dacă n*ai păcate, nefericito, nu veni la mine. . . » 1943 MAI SUNT CÎTEVA VERI [ai sunt citeva veri de trăit sub soare. Cîteva cîntece şi tăceri roditoare. Cîţiva strălucitori ani de ramură verde şi flori. Cîteva popasuri cu sfat şi vin în pahare turnat. Cîteva sărutări mai sînt, pînă la sărutarea ta, pămînt. Nu vă certaţi, prieteni drumeţi, pentru nălucirile-acestei vieţi. 1943 AŞTEPT ÎND \^Jşteptînd să vină cel drag, am pus o ramură verde pe prag. Fereştile nu ştiu cum luminau. Parcă rîdeau. Florile aduse din cîmp au fost şi ele vesele-un timp. Toate lucrurile cîte erau în casă se făcuseră de-argint şi mătasă. Dar a trecut amiaza. E seară. Oamenii reintră în casele lor. Păsări, obosite de zbor, în cuiburi ascunse coboară. Ridic ramura stinsă de jos: amîndouă suntem de prisos. 1943 CA FLORILE NE-AM SUPUS e a florile ne-am supus iubirii: «Meşterul ştie taina zidirii... » Cîntau în jurul nostru pădurile. Ne-am unit mîinile, gurile. Şi, despărţindu-ne ca lumina de noapte, sîngele se umpluse de şoapte. 1943 324 DRAQOSTEA ragostea care ne purta pe noi nu ştia de amintiri şi strigoi. Venea din pâmînt, din ape, poruncindu-ne să ne ţinem aproape. Şi-avea puterea plantelor tăcute, de multe ori în jurul trunchiului petrecute. 1943 325 Poezii publicate postum în periodice INSULA SCUFUNDATĂ podul palmei sale ridicase zeul mării insula cu terase şi munţi de safir. O scufunda din cînd în cînd, o trăgea c-un fir nevăzut, înapoi, în mare, cînd s-arătau corăbii în zare, sau cînd bătea vîntul prea tare. Altfel, plutea ca o frunză de aur pe ape. Zeul dormea pe-aproape, undeva, pe nisipul mărunt, cu părul de sare cărunt, 329 plin de crabi şi de scoici. Vedeam prin pînza de apă subţire tîmpla-i cu vinişoare de mărgean. O, cîtă pace era-n ocean atunci. . . Odihnindu-se de asprele lui porunci, meduzele şi peştii străvezii dormeau lîngă albastrele temelii ale insulei. Beau apa uşoară din gura rîului. Poate-ascultau păsările, care-n fiece seară, ascunse-n stufiş, cîntau. Nimenea nu călcase încă nisipul. Vedeam urma adîncă a unui monstru marin mort de mult. Oasele lui albesc lîngă munţi. l-au smult păsările carnea înc-aburind. Şi algele, cu fiece val tresărind, s-au depărtat. Marea s-a zbătut şi-a oftat: — Unde mi-i fiul, întraripatul şi străveziul ? De-atunci insula s-a încins c-un inel de coral de care se sparge întîiul val de mînie-al oceanului necuprins. Stă singură. Munţii din mijloc sclipesc. Pădurile cad într-o pulbere neagră. Altele cresc. Pasărea paradisului, schimbîndu-şi penele, presară poienele. S-aud căzînd fructele cocotierului, care-ndată se desfac pe nisip. Şi-ndoita splendoare a cerului şi-a mării luminează-ntr-un chip nefiresc toate lucrurile Care-aruncă umbre şi cresc, pînă cînd se deşteaptă zeul şi trage c-un fir nevăzut insula de safir, înapoi, pe nisipul mărunt, în fundul mării, unde-atîtea sunt. 1945 VISUL E'APROAPE. x^/ştept primăvara în fiecare zi* Aş vrea să pot auzi cum naşte ziua şi cum scade seara. Pe sub pămînt a-nceput urcuşul şi-adîncul avînt. Qreierii îşi caută arcuşul. Visul e-aproape, fă-i numai semn, călător pe pămînt şi ape, în corăbii şi cară de lemn. .. Întîrzie seara.. . « Va veni primăvara».. . spune el, şi zîmbeşte. Zarea din vis, visul din zare creşte. . . Acuma-n februar se petrec minunile. Pâdurea-şi făureşte cununile. Pămîntul se umple de har.. . Şi fiecare floare}-n ascuns, ridică creştetul uns de Dumnezeu cu lumină. Cine-o să vină ? 1947 VEAC DE SÎNQE de sînge şi zgură, vîlvătaie de ură. . . MinciunaA stăpînă. Urlă urît şi ne-ngînă. Nu mă tem să strig şi să chem, în numele vieţii, în numele dimineţii ce va să vină, din ruină, ca o nouă religie, caldă lumină.. Striga-n cîmpii Dumnezeu: «Cain, ce-ai făcut cu fratele tău Şi spicele de grîu se plecau şi murmurau: « L-am văzut, l-am văzut pe Abel, în ţărînă căzut. . . » 1947 ACUM, DIMINEAŢA cum, dimineaţa e-naltă şi plină de arbori care tremură uşor şi de coline singure-n lumină, ce-n. respiraţii unice cobor. E vară, pînă sus în cer e vară, şi verdele acestor mari cîmpii ne-nvaţă că şi morţii au o ţară> şi mările, tăcute temelii. 1947 336 ♦ ALBASTRE SUNT SERILE \_Jlhastre şi-acuma sunt serile, sfîrşitul de toamnă cel jalnic, cad frunze, cad grabnic şi cresc peste noi depărtările. Ce vreme, ce vreme haină l Ţi-aduci tu aminte de mine ? Departe,-n cîmpia străină, cad frunze, sfîrşitul meu vine. O /loare pe-ngustul pervaz mai ştiu-eu de unde-a venit... şi-n ceasul ciudat de-asfinţit, te-apropii, văratec obraz. 337 Albastre şi-acuma sunt serile, cocorii-n ceruri strigă, i-ascult; ţi-aduci tu aminte mirările şi dragostea cea de demult ? 1947 ♦ £ DORMIŢI, DORMIŢI. ormiţi... dormiţi, sub proaspătă zăpadă, morminte rotunjite-abia-n cîmpie. Aşa de rece noaptea o să cadă, aşa degrabă vremea o să vie. Şi voi sunteţi cupole scufundate, dintr-un oraş odată-nfloritor, cînd ca un ultim clopot mai străbate, azi, sufletul poetului, sonor. Dar auziţi'l, auziţi-l, voi, morminte reci, cetăţi nepăsătoare, prin care se coboară negre ploi şi subţirică, albă, trece-o floare. 339 Dormiţi, dormiţi cu stelele de pază şi-ntr-un crepuscul dulce-ngrâmădite, popoare-ntregi de plante-acum visează furtuna unor crengi nebiruite. 1947 SĂ VĂ CÎNT, FRUCTE. *ya vă cînt, fructe, să vă cînt. .. Adînci îs râdâcinile-n pâmînt. Dar gloria-mprejurul frunţii voastre e ca un nimb de tresăriri albastre. Merele-n iarbă rostogolite, prasade pe creanga plecată, gutui. Ce veselă horă de fete gătite ! Şi viermele doarme pe laurii lui. în carnea cu miros de floare aurora boreală răsare; harbuzul trosneşte, seminţele curg. Şi4 toamnă şi-amurg. . . 1948 DUPĂ CE. G) . «mL *Supă ce frunzişul fu plin de şoapte, după ce soarele privi îndelung lucrurile cele vii şi moarte de pe pămînt, atunci îşi aprinse toamna-n cer rugurile. Şi-ntr-o zi văzui că totul e gata. Rotunjimea merelor egal răsuna; prasadele, poama ciugulită şi coaptă în zarea lovită de aripi sclipea. 343 Frunzele încă nu cădeau. Florile încă întîrziau pe-un pâmînt sunător. JurAmprejur atunci izbucniră pădurile: aur, şi sînge, şi flăcări. Toate mă dor ! 1948 f * Inedite [O, PRIM AVARĂ... 7 primăvară, de temut eşti, zînă, cînd oarbă treci şi mîinile-ţi întinzi spre mugurii din vîrf cu totul blînzi şi loc de cuiburi cauţi în grădină. Tu încă nimica nu ştii de culori, de vocea calelor gravă. Tu nu ştii nimica de fata bolnavă ce stă la fereastră-ntre flori. Eşti naltă, eşti naltă, copacii spre umerii tăi se ridică, o, zînă, tu nu ştii nimica, şoptesc lîngă praguri săracii. 347 Acuma tu nu ştii nimica şi-asculţi tăcerea din arbori şi oameni; acuma nu ştii nimica, dar mulţi te-aşteaptâ să ari şi să sameni. Eu văd faţa ta calmă încă: mari gheţuri o acopăr; ci toate luminile-n preajma ta sunt bogate. Ce melodie, ce melodie adîncă ! IARBA i-n trup şi-n spice viaţa grea s-adună şi, fără să păstrăm vreo amintire, eu şi cu iarba, sora mea cea bună, voioase creştem peste cimitire. Deasupra noastră cerul întretaie cărări de stele, fără să ne vadă, şi pentru amîndouă-aceeaşi ploaie din ochii lui albaştri o să cadă. Şi eu şi iarba ne-nchinăm la soare; de-a lungul primăverilor visăm, şi-i ducem zării triste la picioare tot aurul pe care i-l furăm. 349 Ni-i dragă lumea pururea frumoasă, dar paiul vieţii noastre e subţire; şi eu şi iarba vom cădea sub coasă, ca să ne căutăm prin cimitire. VARIANTĂ ^/unt sora ierbii tinere de-afară. Aceleaşi seve curg într-amîndouă, şi ne-a lăsat aceeaşi primăvară pe gene suferinţa, ca o rouă. Privirea dimineţilor albastre mirată soarbe boabele de rouă, care străbat prin zîmbetele noastre cînd ne-nfioară toamna pe-amîndouă. Ne-am copt încet, ca pîinea-ntr-un cuptor şi, spic de aur, sufletul aşteaptă, culegător ales, cu mîna dreaptă s-adune bobul dulce-sunător. 351 ÎNTÎLNIRE-N NOAPTEA DE PRIMĂVARĂ rin vreme, dintr-o altă primăvară, se-ndreaptă către mine-agale-o fată (ce cunoscută mi-i şi-ndepărtată !); ea-ntinde mina, parc-ar vrea să-mi ceară un zîmbet, dintr-acele fără rost, şi mă priveşte-n faţă, cu mirare, şi tristă, fata asta despre care fotografii şi oameni spun c-am fost. Aş vrea s-o iau de mînă şi să plîng, dar nu ştiu pentru ce nu pot s-o fac — e-n jurul ei un farmec de copac abia-nflorit — şi-n scoica mea mă strîng, s-adorm, să nu mai simt că-i primăvară, întocmai ca şi-atuncea cînd o fată (ce cunoscută mi-i şi-ndepărtată !) se-ndrăgostise pentru-ntîia oară. RĂTĂCIND CU LUNA -aşa frumos să rătăceşti o noapte, cu luna, ca o amforă, pe umăr, să simţi, asemeni fructelor prea coapte, cum cad în tine gînduri fără număr. Se-ntinde caldarîmul ca o apă, ademenind molatecă piciorul, şi casele-şi răsfaţă larg pridvorul, în care luna n-a putut să-ncapă, şi-a curs — argint şi miere — prin grădină... Splendoarea ei poate-a făcut să cadă — pierdute-ntr-o beţie de lumină — atîtea flori de-acacia pe stradă, 353 şi ea-i aceea care-n astă seară îţi face dor de-o vorbă de iubire şi de-un fermecător odinioară pierdut în nu ştiu cîte cimitire. Asemeni unui braţ de fată moartă e luna ce te duce-aşa, de umăr — stafie, tu şi ea, din poartă-n poartă, să numeri gîndurile fără număr. Opreşte-te, cuprinde-ţi capu-n mîini, şi, dacă nu se poate altfel, plîngi. Că luna, luna asta n-o s-o stîngi decît cu jarul soarelui de mîini. , . t k QÎNDEŞTE-TE, N-AR FI PĂCAT. Romanţă -mă cu ce să-ncep întîi şi-n care vorbe-anume tuturor să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi, şi cum, de-atîtea lumi luminător, pe gura ta surîsu-i ca un soare; ei poate niciodată n-or să ştie din fiecare clipă trecătoare cum ne-am durat noi cîte-o veşnicie iubindu-ne; şi nu vor şti că-n glas îţi cînt-atîtea cîntece cînd spui cuvinte ce pe buzele oricui nişte cuvinte simple-ar fi rămas. 355 învaţă-mă cu ce să-ncep şi cum să-i spun acestei lumi cît mi-i de dragă că te-a născut, cu truda ei întreagă, pe tine, bucuria mea de-acum. Ea, poate, niciodată n-o să ştie c-a înflorit în flori şi-a curs în ape, ca din pămînt şi sură vecinicie să mi te-aducă,-aşa cum eşti, aproape; şi, fiindc-o să murim şi noi odată, gîndeşte-te: n-ar fi păcat să moară, cuprinsă-n noi, atîta primăvară, şi dragostea cu inima deodată?... De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume, şi eu voi scrie toate, fir cu fir, ca, dispreţuitori de cimitir, să ne iubim de-a pururea pe lume. CINTECUL DEŞERTĂCIUNII /■* rP- C ^Smi risipesc ca o miliardară comoara mea de zimbete şi versuri, şi-n toate a/lu proaspete-nţelesuri, cum a/Ză /Zori o si de primăvară. Asemenea fărîmelor de stele in august, eu alunec către moarte, de care numai clipa mă desparte, şi scrumu-i taina strălucirii mele. De la un loc cu pulberea şi iarba am legănat sub soare cîte-un vis şi tînără şi mîndră l-am şi scris, ca vremea să-şi împiedece-n el graba. 357 Eu voi trăi puţin, însă prea mult cînd cuget cît cules-am din durere, şi-adesea-mi par şi mie câ-s părere, şi nu mă cred, cu toate că m-ascult. M-am copt asemeni spicelor şi-aştept să vie secerişul şi să cad într-un hambar de scîndură de brad, în care stai cu mîinile pe piept. Şi, iată, de nimica rău nu-mi pare, la gîndul că m-apropii de-acel ceas, ca de iubirea cîtă mi-a rămas necheltuită-n suflet, şi de soare. STÎNQĂCIE ţinut cîndva întreaga-mi viaţă în mîna ta cam mare şi stîngace, cum ţii un pui, care-ntr-o dimineaţă năuc şi fraged iese din găoace, şi-i simţi bătaia inimii atunci cum asurzeşte dramul lui de lut, de frică să nu4 sfarmi ori să-l arunci} dar tu se vede că n-ai mai avut, în mîna ta, o floare ori un pui, pe care — asta-i trist — să4 fi iubit, şi nu e vina ta că l-ai strivit; se-ntîmplă dintr-acestea orişicui. 359 STROFELE POETULUI BOLNAV O) trupu-n care mă pîndeşti, durere, m-aş despărţi cu inima uşoară, ca să răsar într-o împrăştiere de iarbă şi de flori la primăvară. I'O taină pentru ce Ua trebuit lui Dumnezeu acest clondir de sînge (dizgraţios şi greu de mînuit), cînd gîndul se putea, de-o pildă, strînge, scînteietor, pe-aripa unui flutur, ori între două foi de trandafir, care-s aşa frumoase cînd se scutur pe-al straturilor verde cimitir. 360 i De cîte ori îmi simt putreziciunea în care sufletul mi-ai răsădit, eu, Doamne, nu-ţi contest înţelepciunea, da-mi zic c-a şasea zi ai obosit. [CÎND FÎNUL COSIT...] /O —'înd fînul cosit miroasă a vară sfîrşită, a flori, spre zarea pâmîntului joa,să, cu seara, cu basmul cobori. Şi greierii sună — pâmîntul s-ar zice că murmură, plin de cîntece-n ceasul senin> cînd tace şi apa, şi vîntul. ÎNTRE OQL1NZI K^yprind candela anume, ea clipeşte-n ceea lume. Ceea lume cine-o ştie ? Străvezie> cenuşie. . . Candelă întîrziată, cine, oare, ne momeşte? Ochiul meu, clipind, clipeşte în atîtea lumi deodată. Şapte uşi s-au dat în lături. Au intrat, cu paşii rari, şapte domni în haină neagră, lăcrămînd sub ochelari. 363 Lîngă doamnele acestea, despletite, fără număr, s-du oprit şapte odată şi le-au pus un braţ pe umăr. M-am întors ţipînd spre dînsuL « Cit de cunoscut îmi pari, vreau să te privesc în faţă, domnule cu ochelari !.. .» Din pădurile oglinzii, mă pîndeşte iar. II simţi ? I'tfm vă^ut sub haina neagră vîrful aripei cu zimţi. Candelă întîrziată, te-am aprins tîrziu, anume, să clipeşti doar pentru mine. Tu clipeşti în ceea lume. /ACUMA CÎNTECUL S-A SFÎRŞ1T.. J \_Jcuma cîntecul s-a sfîrşit. Nu ştiu de-i bine ori râu. Din frunze-am cîntat. Dumnezeu, lîngă mine stînd, mi-a şoptit. De fapt nu era Dumnezeu, era pom. Şi cîteodată-avea glas de om. « Sărbătoreşte, mi-a spus ely aceste cîmpii dezmierdate şi creste...» Şi ca o pasăre neînvăţată m-am apucat să cînt. Eram mirată şi bucuroasă, şi nici n-am simţit cum trece anotimpul fericit ! 365 Zburaţi, cîntece, zburaţi departe, scuturaţi-mă de pămînt şi moarte, şi preamăriţi natura-n care încă e linişte şi'nţelepciune-adîncâ. '/ [CA NIŞTE PAŞI.../ c° V vfl nişte paşi, ca aripi muiate-n lumină trec amintirile peste sufletul meu, şi fermecată de zborul acesta, senină, asemenea zărilor, toamna, sunt eu. Vin amintirile către inima mea ca navele care se rentorc de departe, şi pe covertă, dulce povară şi grea, ele-mi aduc bucuriile dragostei moarte. Poate că—cine ştie — chiar tu le-ai trimis, ca-n plasă de fire vrăjite să mă-mpresoare şi să mă ducă spre tine prin poartă de vis, cum duce pescarul prada fără de păsare. 367 STRĂBUNII f. w ^/imt în mine neliniştitul vostru suflet, străbuni de mult putreziţi în ţărîna străvechii Helade, semizei îndrăgostiţi de-adevăr şi frumos, iluştri nebuni, în /aţa cărora însăşi puterea timpului cade. Simt în bătăile inimii mele-arzătorul elan, şi-ndrăznealat şi chinul ce v-a făcut să săpaţi marmora albă de Păros, ca şi cuvîntul viclean în care pîlpîie sufletul vostru, corăbieri şi piraţi. Curtezane şi filozofi libertini, pentru ce mi-aţi lăsat firea voastrâ-nsetată de aur şi desfătare, de dragoste multă şUameţeala oricărui păcat, curtezane şi filozofi ai Qreciei arse de soare. Vă simt retrăind în sîngele meu laolaltă, vă blestem, sunt mîndră de voi şi sufăr prea mult — moştenirea ce mi-aţi lăsat-o e grea şi-i bogată, străbuni putreziţi în ţărîna Heladei, demult. 1934 CIUTA in umbră şi desişuri o ciută naltă sare ca-n basmul Qenovevei, speriată şi fugară, cu nările pe dunga de vînt tremurătoare, nencrezătoare-n paceai din juru-i, se-nfioară. PicioareleA sunt nalte, subţiri, atente, pline de tresăriri nervoase, abia s-ating de stîncă. Qrumazu-ntors şi neted, cu şnurul unei vine, de-o graţie perfectă, tot mai jicneşte încă. Sw& pielea ei lucioasă cu păr catifelat şi sumbru ca-nnoptarea, ca fumul şi ca ceaţa, toţi muşchii se-nfioară, şi-n trupul nemişcat auzi cum bate parcă, înspăimîntată, viaţa. 370 \ 4 Atentă şi-ncordată, pe cer se profilează atît de lămurită, c-o clipă ciuta pare, aşa cum şade-n coasta pădurii şi veghează, o piatră viu cioplită, simbolică-ntrupare. 1934 FLOARE RARA /O V, ^îndva. pe vrejul sufletului meu o floare-a-mbobocit, o floare rară, ce se numea iubirea, însă eu am rupt-o şi-am lăsat-o ca să moară. De-atuncea sufletul, bătrîn şi obosit, n-a mai putut să deie altă floare ca dînsa, care timpuriu s-a veştejit, frumoasă şi plăcut mirositoare. Şi-adesea dorul florii minunate şi unice, pe care n-am ştiut s-o strîng pe veşnicie dintre toate, asemeni unui ghimpe m-a durut. 1934 FATA DE CINCISPREZECE ANI yata de cincisprezece ani şi jumătate unde-i ? Era la chip ca mine şi cozi purta pe spate; mi-i dor de voioşia, de îndrăzneala ei, acuma, cînd nădejde şi visuri mi-s uscate. O caut în inima mea bâtrînă şi seacă, în ochii fără zîmbet şi-n gura mea amară pe-adolescenta care nu m-a vestit că pleacă şi care spune lumea c-am fost odinioară. Aş vrea măcar alături de mine să mai vină, cu pâr rebel, cu suflet de-a pururea bogat, şi-n ochii goi şi singuri privirea ei lumină să-mi verse şi să-mi zică: «Eu încă n-am plecat ! » 374 \ ÎNRUDIRE u-i vina mea, nu-î vina nimănui că sufletul ca ţârna mi-i bogat, că pătimaş şi bun ca dînsul nu-i un altul, sau ca dînsul nempăcat. Inima meaA ca ţărna-n care toate îşi au înfipte trainic rădăcina; iubirea, ura, şi chiar gîndul, poate că'şi trage din adîncul ei lumina. 375 De-aceea cred că cerul m-a făcut cu inimă cu tot aşa cum sînt şi, cum vorbeşte biblia, din lut, legîndii'mă cu totul de pămînt. SAPHO mtSapho, te văd ca şi aievea, frumoasă străbună, aşa cum vechiul basorelief te arată, cu dulci palori de fildeş şi de lună pe-obrazul supt şi fruntea ta curată. Cu ochii adînciţi şi arzători, pe care pleoapele-ostenite s-au lăsat ca două vinete petale-a unei flori, iar nările sculptate chiar se zbat. Şi nu ştiu ce enigmă mai pluteşte în jurul pătimaşei tale guri, ce desfrînat şi tainică zîmbeşte plebeicei batjocure şi uri. 377 Strâbuno, chipul tău i-aşa divin, că piatra-n care-i migălit respiră viaţă şi-aievea parcă buzele suspin pe palida şi oacheşa ta faţă. Iar dac-aş îndrăzni să te sărut în lutul modelat şi ars la soare de peste-atîtea veacuri ce-au trecut, m-ar frige gura ta nemuritoare. NAUFRAQIU <3 cerul peste ape mă aplec peste sufletul meu singur şi trudit, lumini şi umbre ca-n oglindă trec şi toate doar de tine-au povestit. Basmul dragostei noastre nu l-a uitat apa cea stătătoare a inimii mele, cum nu uită lacul nuferi c-a purtat, sau, în zori, că noaptea oglindise stele. Din adîncuri neştiute nici de mine, cheamă sufletul imaginea pe care-a scăldat-o şi tremură de bucurie şi de teamă văzînd că nici o trăsătură n-a uitat-o. 379 Amintirile ca algele şi mîlul mă cuprind, şi iată-mă împotmolită, tristă barcă, fără catargul voinţii şi cîrmă de gînd. Cine către ţărmuri are s-o întoarcă ? 1935 € «i SEARĂ DE PRIMĂVARA e u mii de ochi ceru-ntreabă de tine ce mă-nvăţaseşi limba să Uo ştiu — şi-a tresărit noianul tăcerilor din mine la glasu-i de lumină, ca o dojană viu. Copacii de pe strada noastră mă-ntrebară, amestecîndu-şi umbrele sub paşi, zvonind din crengi chemări de primăvară, ci eu, simţindu-mi sufletul de-ocnaş, tăceam; dar iată că tăcerile din mine s-au rupt ca gheaţa de pe rîuri şi-au pornit să plîngă — nu ştiu, pentru mine, pentru tine, sau pentru dragostea dintîi, care-a murit. 1936 % $ TORENTUL S^Jstâ-noapte ploaia scoborî din nori un torent de munte, care-acuma saltă, străbătut de raze şi-ndrăgit de flori, către şesul unde îl aşteaptă-o baltă. Faţa ei sclipeşte vrajă-nşelătoare şi-1 ademeneşte, mincinos tezaur; stele mari şi nuferi desfăcuţi în floare par s-aştepte-acolo pe-o tavă de aur. Şi torentul n-are pic de somn pe prund, vrea să vadă totul bine şi de-aproape; cînd va fi acolo nămolosul fund lacom o să-l sugă şi-are să-l îngroape. 383 Şi-n. beznă-o să se-ntrebe torentul chinuit: « Dar unde e comoara de nuferi şi de stele în care-atît crezusem, pe care le-am iubit şi viaţa mi-am jertfit-o ca să ajung la ele ? » MINA TA / {îna ta nu-i fără de temei fierbinte, sau rece, grea ca plumbul, sau uşoară; eu vorba i-o-nţeleg, şi ea nu minte, cum are obicei stăpînul, bunăoară. E ca o frunză mare, pală, ce s-a scuturat pe fruntea mea, să steie răcoroasă, şi, cînd pe umeri cîteodată mi se lasă, eu ştiu de eşti sau nu eşti supărat. în pârul meu ce albe-s degetele mîinii tale, şi-aşa de visătoare, că de femeie-mi par, dar ard şi dor pe braţe pînă la umăr goale, de-mi zic că au în vîrfuri şi-n podul palmei jar. 385 Ştiu orice linie sau vinişoară albăstrie a mîinii tale, orişicît de nensemnată, după cum. şi dînsa pe de rost mă ştie şi să mă mai uite n-ar putea vrodată. BELŞUQ TRIST mi 4 pom împovărat de rodii sîngerii; le-am scuturat, şi nu s-au scuturat, şi trebuie să vii. Ramurile să se-ndrepte vor către cer şi soare uşurate, tu ştii că doare bogăţia lor, culege-le cu mîna ta pe toate. 387 [EU NU REQRET...] & u nu regret povestea de iubire, dar e nespus de trist şi de ciudat să simţi că-asemeni unui fir subţire ceva frumos din tine s-a sfărmat. Şi nu mai ştiu anume ce, şi-anume cînd, căci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut, de-ţi vine să porneşti, de alţii întrebînd de-au fost aievea cele ce-au trecut. 388 % CUM POVESTEŞTE VIAŢA a-ncheietura mîinii mele-ascult cum povesteşte viaţa, şi mă mir, şi-mi amintesc şi-acuma c-am fost fir de iarbă, şi-am fost scoică, mai demult. Şi poate mai-nainte-am respirat pe-ntinderile vaste, şi-am privit în faţă cerul tainic şi-am dorit să nu mai fiu ocean, şi-am fost uscat. Eu ştiu ce simt copacii care cresc, şi fructele pe creangă cînd se coc, ce simt vulcanii care izbucnesc, c-am fost copac, şi ramură, şi foc. 389 Cu şerpii pe nisip am stat la soare şi-am mers la vînătoare, şi-am ucis, în piatră spaima gîndului mi-am scris cînd îmi făcusem braţe din picioare. Şi cîte somnuri nu mi-au trebuit ca de la capăt truda să mi-o ieu, şi multe le-am uitat, dar pururi eu am fost, şi niciodată n-am murit. 1937 DARURI 9". yu eşti în inima mea ca un dar neaşteptat şi mult prea scump, pe care îl cercetez mirată iar şi iar, cu-aceeaşi nesecată desfătare. Eşti tainica-mi putere şi mîndrie, de cînd te ştiu mi4 cerul mai aproape şi nu mai pot durerile să vie, să-mi tulbure-ale sufletului ape. Tu mi-ai făcut ţărîna mai uşoară şi inima aşa de dulce grea, ca ramura ce toamna se-mpovară de greutatea roadei de pe ea. 391 Asemeni unui mare cer cu stele, mi te-ai răsfrînt în suflet ca-ntr-un lac, şi-adînci de-atuncect-s gîndurile mele, de aur glodul inimii, sărac. Aceste toate să ţi U plătesc nu voi putea, ci lasă-mă măcar, risipitorul meu, să te iubesc, din darurile tale dîndu-ţi dar. 1 LECTURĂ O carte-mi ţine-ades tovărăşie şi-a mai rămas pe rîndurile ei, ca pulberea de soare străvezie, lumina unui gînd din ochii tăi. Din cînd în cînd, cu buzele-o ating, căldura mîinii tale s-o culeg, şi bucurii trecute să-nţeleg eu nu-ndrăznesc, de teamă să nu plîng. 393 Stau astfel vremea fără s-o mai număr mă-nşeală visul bun şi mă gîndesc că-mi urmăreşti lectura peste umăr, şi, dacă taci, e pentru că citesc. 1937 INSOMNIE 71 oapte, noapte, caută mai bine în burduful tău cusut cu stele câpătîiul ce mi se cuvine, somnul meu si visurile mele. în zădar cu faţa la perete m-aş întoarce, că din orice parte mă privesc, de dincolo de moarte şi de vreme, tristele portrete. Ceasul e, sau inima ce bate ? Din adînc de suflet mai aproape vine să-n fior ească sub pleoape amintirea dragostei bogate. 395 TRIUMFUL IUBIRII Motto: « Lîngă fereastră, unde-n colţ luceafărul aşteaptă...» E mi n e s c u \**/ş vrea să fiu ca aerul uşoară, şi să mă sui la cer, şi să-l sărut, de bucurie că se desfăşoară deasupra mea şi-a ta şi c-a făcut să ne-ntîlnim mereu în cîte-o stea, la care încă de copii priveam cînd răsărea-n anume ceas la geam, şi eu şi tu spuneam: «E steaua mea». Şi-asemeni stelei, va fi fost şi-o carte care-n aceeaşi vreme să ne placă mie-ntr-o parte, ţie-ntr-altă parte a strimtei lumi; şi cine ştie dacă ne-am despărţit cîndva cu-adevărat privirile pe cer şi paşii pepămînt, de vreme ce ni s-au amestecat intr-un universal şi orb alint. . . * Aş vrea să fiu ca aerul uşoară şi să m-ating de toate ce-ai atins, sărutul meu de-a pururea aprins să fie-acela care te-nfăşoară; cînd vei privi-ntr-o apă, să mă vezi, şi clătinarea fiecărei flori aminte-aducă-ţi că de-atîtea ori ne-au cununat macabrele livezi, şi mîna mea pe umeri ţi-a fost stat acolo,-n întuneric, ochii mei şi-amestecară lacrima cu-ai tăi mult mai naintea primului păcat. Ţii minte limba-n care mi-ai vorbit întîia oară, şi-n ce ţară-anume, şi cîte trupuri am schimbat şi nume, cînd trecătoare morţi ne-au adumbrit ? 397 Eu nu mai ştiu, dar amintirea ta e ca un fir pe care4 simt prin vreme, şi nu m-aş rătăci, şi nu m-aş teme decît în clipa-n care m-ai uita. Atunci, atîtea lumi ce plămădiră cu truda lor fiinţa noastră, una, s-ar sparge-n haos pentru totdeauna ca să desfacă ceea ce-mpletiră. Din cer, ca dintr-un pom, cînd s-ar desprinde, ciocnindu-se bezmetice-ntre ele, ca focuri de-artificii; şi din stele, ca la^nceput, un soare s-ar aprinde, împrăştiind pe-ntinderea albastră noi sateliţi, că viaţa n-o să stea. . . Şi fiecare, surghiunit pe cîte-o stea, am aştepta-o seara la fereastră şUam spune tresărind: «E steaua mea». VORBELE LA CARE MĂ-NTORC 'vrbele la care mă-ntorc uneori ard ca nişte flăcări pe comori. Aş vrea să scriu despre oameni săraci, despre dobitoace, despre copaci. Universul meu vesel sau crud aş vrea să-l sun şi să-l aud, nu ştiu, dar dintr-o dată mi-i jale şi dor, şi-s ca un steag în lumină, multicolor. Fie, numele meu nu va rămîne, nimica n-am desăvîrşit. în amurg privesc la ape care totuşi curg şi se-ntîlnesc în mările regine. 399 Sicriul meu va fi mic, va fi mic, undeva, în pămînt, fără glorie stînd, mîna mea, ca o frunză uscată de vînt, o să fie uitată~n curînd. f IUBIRE A.. .] ^Subirea.-N jurul ei frumoase-s toate, de-ţi vine sâ-ngenunchi, şi de mirare ţi-i sufletul mai fraged ca o floare, înmlădiat pe lanuri de păcate. Sunt oameni trişti, sunt oameni care mor în ceasu-acesta, însă tu nu vezi decît prea sus — albastrele livezi a unui cer ce rîde tuturor. Din creştet pînâ-n sprintenul călcîi simţi viaţa ca un val domol şi plin, a cărui spumă spulberă spre sîn o bucurie fără de temei, 401 ce creşte-n tine-asemenea c-urt soare, de-ţi vine sâ-ntinzi braţele spre zări, pămîntul să4 presari cu primăveri, aşa cum ai zvîrli — glumind — o floare. ULTIMA ZI <3 \^**'înd voi muri, ştiu că va fi o zi frumoasă, voi culege-n palme soare şi voi simţi întîia sărbătoare, gîndind că mîine n-am a mă trezi. Copacii, doar de dînşii de-o să-mi pară râu, cînd îi voi vedea cu ceru-n braţă vestind la geam ciudata dimineaţă în care toate trebuie să moară. Mă va cuprinde-o dragoste nătîngă de mine, lacrimi tulburi de pămînt în colţul gurii mele-or să se strîngă şi voi zîmbi, mirată că mai sînt. 403 mămmmmm Dar pe neaşteptate o să crească o noapte pe deasupra frunţii mele, şi deopotrivă, zîmbete şi stele, departe, mai departe-or să pălească. Prin somn, ca printr-un zid voi auzi cum se loveşte-un ram de cercevea, cum plînge lîngă mine cineva încet, de parcă m-aş putea trezi. Şi dintr-o dată totul sub pleoape căzînd adînc spre liniştea de-apoi, ca-ntotdeauna, eu voi fi aproape, şi totuşi prea departe, lîngă voi. 1937 * 4 ŢARA AMINTIRILOR K^/dună-mă la pieptul tău. Pe-aproape simt ţara amintirilor comune, în care încă dragostea n-apune. Să mergem. Cu-o bătaie de pleoape am şi ajuns; pămîntul e uscat şi cîte ploi pe-aicea n-au trecut, dar noi suntem de-asemenea din lut, eu plîng şi tu zîmbeşti — şi-am şi uitat. Mai arde-n capul crîngului şi-acum frumosul ceas de vrajă şi de seară; pe lîngă noi, tovarăşă de drum, tăcută, luna plină-o să răsară. Să mergem reculeşi, destăinuiri prea multe sunt în linişte, nu-i nime — şi inima, de-atîta frăgezime, se teme c-ai sfărma-o sub priviri. 405 Din tot trecutul, cum culegi o floare îndepărtînd frunzişul în pădure, hai, pîn’ nu vine toamna să ne-o fure, să regăsim întîia sărutare. Că ţara amintirilor comune luceşte-n stropi de lacrimi sub pleoape, atît de-ndepărtată şi de-aproape (şi mă-nfior, gîndindu-mă că-apune). Dar cade stropul, visu-ntreg apune. % 4 VIS VEQETAL Motto: «Crescu la fereastra împăratului un brad nalt şi frumos de era minune cum de crescuse într-o noapte. » (Rodiile aurite din Basmele romînilor y_Js vrea sa fiu copac şi-aş vrea sa cresc lîngă fereastra ta, te-aş auzi şi-n voie te-aş privi întreaga zi. M-aş apuca şi iarna să-nfloresc, ca să te bucuri. Păsările cele mai mîndre-ar face cuib pe creanga mea, şi nopţile mi-ar da cercei de stele, pe care, ca pe frunze, ţi le-aş da. Prin geamul larg deschis, de-atîtea ori 407 m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut cînd părul ce pe frunte ţi-a căzut, cînd buzele, cu buze moi de flori. Spre toamnă m-aş juca, zvîrlindu-ţi mere şi foi de aur roşu prin odaie, cu-a ramurilor tînără putere ţi-aş apăra obloanele de ploaie. Şi, cine ştie, poate că într-o seară de primăvară, cînd va fi şi lună, va trece prin grădină-o zînă bună, făcîndu-mă femeie să fiu iară. Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz genunchiul ud de frunze şi pămînt, cu pârul încă doldora de vînt, cu rouă şi cu lună pe obraz, eu ţuaş sări în casă, şi senină (uitînd de-atîta vreme să vorbesc), cu cîte-un cuib în fiecare mînă întinsă, aş începe să zîmbesc. 1937 [CÎTE LUCRURI...] C îte lucruri au sunat inimii mele ? Qrabnic a trecut pe faţa mea umbra, şi tu, luminătoarea vremurilor duse, toamnă, de ce întîrzii ? Soarele tău străbate departe-n urmă prin zare de copaci desfrunziţi. Văd casa-n amurg tupilată, castanii de aur domnind. Acolo am fost tînără, acolo, demult, în altă parte visam să mă duc, acum să mă-ntorc mi-e teamă — vechile ziduri n-or fi căzut ? Seara dacă va fi albastră voi mai vedea umbra unei femei în rochia ei lungă, frumoasă, umbra unor ani minunaţi. 409 SCĂLDĂTOAREA-N ZORI e ălcîiul ei ca soarele scînteie, ducîndu-se spre lac să-şi spele faţa de cer, zglobie trece dimineaţa, pierzînd conduri de aur prin aleie. S-adună norii toţi să-i facă scară, genunchiul i se-ndoaie luminos. Ea, dezbrăcîndu-şi haina, scoboarâ — s-ar bate pentru dînsa Făt-Frumos. Incearcă-nfiorată primul val, din fund vin peştii, palma de-i dezmiardâ; fac trestiile semne către mal c-au început şi apele să ardă. Pluteşte printre nuferi zîmbitor al dimineţii chip împărătesc — cînd fără veste broaştele pornesc să cheme valea toată-ntr-ajutor. ÎN LUMEA ASTA. r~0 y ^/n lumea asta de n-ar fi culori şi sunete, uşor ţi-ar fi să mori; sau, de-ai putea, măcar un snop de soare s-aduni şi pentru viaţa viitoare; unde pămîntul pururea e ud, nici gîndurile tale nu s-aud, şi-n ochii tăi nu tremură măcar o stea, din cîte altora răsar. Pe unde-mi vor fi buzele şi nara cea lacomă de flori, cînd primăvara, cu glezna-n iarbă, părul roi de-albine, va trece pentru toţi, nu pentru mine ? 412 ţ Cînd viaţa, ca o insulă-nsorită, de unde s-a desprins cîndva o barcă, mă va uita sub ţărmul său, de parcă nici n-aş fi fost, cu inima răzbită de frig şi umezeală, fără gînd, mi-oi număra mătăniile albe a degetelor mele tot mai slabe, din care cad falangele pe rînd. în lumea asta de n-ar fi culori şi sunete, uşor ţi-ar fi să mori, de n-ar fi pomi înalţi, cu ceru-n braţă şi pe mormîntul tău—atîta viaţă. [CU OCHII MEI.. .] C u ochii mei închişi eu pot vedea atîtea lumi, cît numai creatorul, cercînd azurul trainic cu piciorul, în ziua cea dintîi închipuia. Şi-apoi aleg cuvintele, că ştiu că-s rude cu metalul care-nşală, cu vremea strălucirea lor se spală, dar, dacă'S bune, sunetul e viu. Aleg cu trudă vorbe: cînd înalte, cînd mici, cînd mătăsoase; drept unelte, doar ritmul şi cu rima, ci nimic nu-mi place; a doua zi, ce-i gata stric. 414 * # întocmai ca Manole, simt eu bine, c-am să-mi durez atuncea mănăstire în veacuri, cînd te-oi pune şi pe tine la temelia versului: iubire. DIMINEAŢA-N BALTĂ ■P yierzînd conduri de aur pe-o aleie albastră, trece-n ceruri dimineaţa, să-şi spele-n lacul lebedelor faţa; călcîiul său ca soarele scînteie. S-a-ncins cu curcubeul la mijloc, şi-n poală duce stele vestejite, căzute de pe fruntea sa de foc la roua cea dintîi. Pe sub răchite, de-un sînge tainic apa se pătează (fu printre peşti, pesemne, un omor), ascute săbii trestia vitează şi broaştele fac repede sobor. 416 \ Cu burta grea de gheme, robotesc păianjânii de la un ram la altul spînzurâtoarea. Unde-i vinovatul ? Pe-aproape, prunduri albe licăresc. De urma unui pas cu soare scrisă, respiră cineva prin pomi şi este pe buza nenufarilor deschisă un început de cîntec sau poveste. 1937 A PUS rP ^ ^n. ape foarte limpezi şi-n lumină, sunt gînduri care nu pot să ne vină, sunt îngeri ce-şi contemplă transparenţa şi lasă să le picure din poală luceferi galbeni, pînă cînd prezenţa lui Dumnezeu devine materială. Dacă-aş întinde mîna, l-aş atinge, şi rănile lui sîngeră lumină, îmi amintesc de-un suflet fără vină, pe care nu-l mai am, şi-ncep-a plînge. CASA fi visat, ori am văzut o casă ce stă-n grădina galbenă şi-ascultă cum cîte una frunzele se lasă pe streşină şi mor de toamnă multă; cum cîte una urmele se şterg sub iarbă, dar s-audă ea nu poate picioarele copiilor cum merg şi ostenesc pe drumuri depărtate, picioarele copiilor ghiduşi, care-au crescut acolo-n bătătură, treceau furtună veselă prin uşi şi se-ntreceau cu plopii la statură. 419 Pe unde-or fi ? Şi-n serile cu lună, şi-acum, de larma glasurilor lor, inima ei de piatră mai răsună şi toate-ncheieturile o dor. Doi lilieci deretecă odaia de musafiri, în vreme ce-n pămînt scoboară zidul, ajutat de ploaie, să-i caute pe cei ce nu mai sînt. NU-I VINA MEA 9? aş vrea să fiu cum sînt, nu-i vina mi-i drag pămîntul, dragă dimineaţa, ax celui dintâi om ce se-nchina la soare, aşa de dragă-mi este viaţa. Nu pot urî nimic, nu-i vina mea — presimt în toate ochiul de lumină a celui fără timp şi vin5 care-a tăiat din beznă prima stea. Şi ca şi valul, sufletul meu clar zvîcnind de bucurii şi trecător, de se revarsă-n calea tuturor, în sine se retrage mai amar. mea, 421 Nu-i vina mea, n-aş vrea să fiu cum şi-mi par şi mie fără de-nţeles, ulcior stîngaci şi şubred de pămînt, în care toţi străbunii s-au cules. DIMINEAŢA V \yrea reau să descopăr lumea, niciodată n-am crezut, cum spun poeţii, că-i frumoasă, însă astăzi, cu lumină pieptănată, dimineaţa mi-a intrat în casă. Fumegam de somn, cînd am simţit paşii cuiva lîngă perete — ea dansa cu trupul arcuit sub priviri mirate de portrete. Cu picioare goale ea păşea, în oglindă răsuna cristalul, dimineaţa strămutase balul fetelor-lumini în casa mea. 423 Şi privind, eu mă gîndeam: e bine să fii tînăr cînd afarâA soare. Zi frumoasă, ifi voi pune legătoare după gît şi'O să te iau cu mine. PLÎNQ MORŢII e olo-n foc ce plînge şi suspină 1 Nu4 copac, nU'S lăcrămi de răşină, e străbunul care l-am uitat, osul lui, cu pomii cununat. Ochii lui şi mîinile cum gem... Şi se lasă flăcărilor ghem, după cum iubirii se lăsară întT'O neştiută primăvară; cum iubirii, soarelui şi vieţii, cînd nu-i năpădiseră scaieţii, pe privirea naltă şi pe trup. Inima lui, pajişte şi stup, 425 va fi fost ca inima ta plină cînd treceau, ţinîndu-se de mînâ şi zîmbeau gîndindu-se: « Departe eşti de noi, şi nu ne temem, moarte ». Colo-n foc, şi-n pietre, şi-n pămînt, nu simţiţi ce trişti străbunii sîntl Paşii tăi să fie mai uşori peste ochii lor clocotitori. Peste pieptul lor, peste picioare subţirele-n fluier şi uşoare, şi pe tîmpla lor care-a fost vatră gîndurilor, ca s-ajungă piatră. Sufletu-i, ca ceara de pios, pentru somnul fetelor mlădii, creşte pretutindenea pe jos, pârul lor cel galben, păpădii. Alţii pentru noi or să se-ndure cînd vom fi cîmpie şi pădure, că mi-i trupul candelă şi pîine pentru foamea dragostei de mîine. CRĂCIUNUL ALTORA are pentru cine vine Crăciunul cu clopoţei şi beteală Nu pentru mine, nici pentru tine, care eşti departe şi trist ca la sfîrşitul povestei lui Crist. Oare pentru cine s-aprind pretutindeni lumine ? Ale noastre s-au stins, şi-n suflet ne-ai nins, întunecime. Mă gîndesc totuşi la mîinile tale sărutate de zînele nenorocului, şi-n inima mea totuna e cîntec de moarte, cîntec de stea. ÎNŢELEPCIUNE cQ V ^snţplppriunp. este să respiri uşor, şi după lacrimi să zîmbeşti, petalele ce cad din trandafiri şi nu s-aud cînd mor, să le iubeşti. Priveşte pomii drepţi din bătătură — ei cată totdeauna cătră cer, şi-n ruga lor cea verde parcă cer mai multă ploaie, mai puţină ură. Nu te gîndi la mîine, nici la ieri. Poate naintea spicelor să cazi, stăpîni cînd nu suntem decît pe azi, nu te gîndi la mîine, nici la ieri. 429 TIR ZIU C ■opacii spun foşnind: «E-atîta soare, că ţi-ar veni şi toamna să-nfloreşti» — şi-asemeni unor frunţi copilăreşti stau frunzele la geam nerăbdătoare. Dar chiar sub ochii mei îmbătrînesc şi galbene şi triste se desprind; pîn’ mîine, cine ştie, mă gîndesc... Şi frunze cad, şi orele pe rînd. [AŞ VREA...] v,_J.9 vrea acest poem să-l ridic ca un val, s-acopăr cu el partea neagră din lume, totul să fie alb ca-ntr-un mare spital, fără morţi, fără nume. ★ In vreme ce orele zilei, rotunde şi descrescînd în lumină, trec pe dinaintea mea şi se sfarmă-n grădină, o, s-ar zice că toate se joacă-n lume, numai eu cu meşteşugul meu nenţeles stau aicea fără să cos, fără să ţes. Cum voi găsi acestora toate un nume ? 431 BIBLIOQRAFIE INDICE ALFABETIC AL TITLURILOR POEZII PUBLICATE ÎN PERIODICE Pomii cei tineri. Revista Fundaţiilor, an. VII, 1940, nr. 7, pp. 71-72. Auz. Cetatea Moldovei, an. IV, 1943, voi. IX, nr. 24, p. 75. înger din lumină. Adevărul literar şi artistic, an. XIX, 1939, seria a IlI-a, nr. 960, 7 mai, p. 6, cu titlul Rugăciune. Cînd cel iubit. Cetatea Moldovei, an. IV, 1943, voi. IX, nr. 5, p. 230. Flori. Revista Fundaţiilor, an. VII, 1940, nr. 7, p. 70. Republicată în ziarul Victoria, an. II, 1945, nr. 168, 17 mai, p. 2, ca titlul Vijelioase flori. Copilăria mea. Partea a doua e publicată cu titlul Moartea bunicului (laşul, an. VI, 1938, seria a II-a, nr. 151, 26 septembrie, p. 5). Noapte. A apărut (după publicarea în volum) în Almanahul Universul, 1947, p. 171. Cerul acela. A apărut cu titlul Zori în laşul, an. VI, 1938, seria a II-a, nr. 103, 1 august, p. 5. M ă s c a l d în zi . laşul, an. VI, 1938, nr. 229, 26 decembrie, p. 6. S-a publicat cu titlul Poem, apoi cu titlul N-am ieri, nici mîine în Adevărul literar şi artistic, an. XIX, 435 1939, seria a IlI-a, nr. 960, 7 mai, p. 6. în a doua versiune, poeta a omis din poezie strofa a doua: « Mi-s dragi copacii zvelţi în bătătură, ce-ntotdeauna caută spre cer, şi-n rugăciunea verde parcă cer mai multă pace, mai multă ură»... La strofa următoare a schimbat versul: «Şi despre tine, despletită dimineaţă»... cu «Tu sărută-mi cartea, dimineaţă»... De asemenea, a reapărut în ciclul publicat de Camil Baltazar în Revista literară, an. III, 1947, nr. 42, 30 noiembrie, p. 5, alături de poeziile l-aşa de trist, în dimineţile clare, E vară. Pădurea. Vremea, an. XIV, 1942, nr. 654, 28 iunie, p. 7. Ion. Cetatea Moldovei, an. III, 1942, voi. VII, nr. 11, p. 199. Zeii. Cetatea Moldovei, an. VI, 1943, voi. X, nr. 7, pp. 65 — 67. Insulă. laşul, an. VI, 1938, seria a II-a, nr. 211, 5 decembrie, p. 5. Retipărind-o în volum, poeta renunţă la ultima strofă (a treia): « Cine ştie dac-o s-ajung pîn-acolo unde m-aşteaptă poemele mele, m-aşteaptă ţara lor, poate-o adulmecă mareele în vreme ce plîng în camera mea ca pe-o insulă »... La marginea cimitirului. însemnări ieşene, an. II, 1937, voi. III, nr. 3, p. 1. îngerii. Tipărită în Vremea, 1943, an. XV, 16 mai, p. 7, cu titlul Solii cerului. 436 % Păsările. Vremea, an. XV, 1943, 16 mai, p. 7. B ă t r î n a. Publicată cu titlul Spital în Cetatea Moldovei, an. IV, 1943, voi. VIII, nr. 1, p. 52. Poemul femeii care iubea primă-vara. Vremea, an. XVI, 1943, nr. 693, 1 aprilie, p. 6. X După apariţia volumului de Poezii, în Cuget / moldovenesc, an. XII, 1943, nr. 5 — 7, pp. 103 — 106, s-au republicat patru poezii: '/i.uz, Cineva cînta, Cavalerul şi Multe chipuri. Aştept anul unu. Tribuna poporului, an. I, 1944, nr. 43, 27 octombrie, p. 2. Doamne, n-a j u n g pin* la tine? Victoria, an. I, 1944, nr. 12, 2 noiembrie, p. 2. Aceste mîni. Tribuna poporului, an. I, 1944, nr. 78, 3 decembrie, p. 2. Dumnezeu. Vremea, an. XV, 1943, nr. 729, 25 decembrie, p. 18, cu titlul îngerii. D e - a m fi-mpărţit pe dreptate. Revista Fundaţiilor, an. XII, 1945, nr. 3, p. 498. ama. Victoria, an. II, 1945, nr. 162, 7 mai, p. 2. s p ă ţ. Victoria, an. I, 1944, nr. 32, 26 noiembrie, p. 2. Munţii lumii, pe inima mea. Tribuna poporului, an. I, 1944, nr. 69, 23 noiembrie, p. 2. Florile şi fiecare sens luminos al lumii. A apărut cu titlul Poem în Jurnalul literar, an. I, 1939, 16 aprilie, p. 3. în revistă poezia mai conţinea încă o strofă: « Să fie cald în curtea mea şi bine ca sub copaci în rumenă amiază. Dar versurile singure s-aşează, şi ca un vis stă zarea lîngă mine»... Am văzut şi eu oameni p l e c î n d. Publicată în Victoria, an. I, 1944, nr. 3, 437 27 octombrie, p. 2, şi în Orizont, an. I, 1945, nr. 9, 15 martie, p. 3. Măştile galbene. Tribuna poporului, an. I, 1944, nr. 7, 14 decembrie, p. 2. (E publicat numai ultimul fragment — V — din poemul Prin el am cunoscut norodul.) Oamenii mă uimesc. Cu titlul Oamenii a apărut în Revista Fundaţiilor, an. XI, nr. 5, pp. 342-344. Bărbatul. Revista Fundaţiilor, an. X, 1943, nr. 10, pp. 61—63. Toamnă. Idem. Republicată în Lumea, an. II, 1946, nr. 28, 6 aprilie, p. 4. îngerul. Vremea, an. XVI, 1944, nr. 737, 20 februarie, p. 6 (Bunavestire). Anotimpuri. Publicată în Cetatea Moldovei cu titlul în pădure, an. IV, 1943, voi. XI, nr. 11, p. 155. Duhurile pămîntului. Vremea, an. XVI, 1944, nr. 753, 11 iunie, p. 2. Oglinzi. Revista Fundaţiilor, an. XI, 1944, nr. 5, pp. 342 — 344. întoarcere. laşul, an. VI, 1938, seria a Il-a, nr. 24, 24 aprilie, p. 3, cu titlul întoarcerea gospodarului. S-a retipărit în volum, elimi-nîndu-se ultima strofă: « Dragul meu, stai, fruntea de praf ţi-i pătata: tînără nu-s, nu mai sunt poate frumoasă. Mărul rotat s-apleacă pe streşina joasă. Noi te rugăm: Nu mai pleca niciodată !» Spital. Revista Fundaţiilor, an. XII, 1945, nr. 3, p. 450. Trebuie să plec astă-seară... Universul literar, an. LIV, 1945, nr. 1, 31 ianuarie, p. 6. Cel puţin, legănaţi-vă, ramuri... Revista Fundaţiilor, an. XII, 1945, nr. 3, p. 499. Urcaţi ca fumul, imnuri liniştite! A apărut (după publicarea în volum) în Revista literară, an. III, 1947, nr. 11, 27 aprilie, p. 5. A? v r e a u n basm. Licurici, an. I, 1932, nr. 2, 28 mai. Primă vara. Licurici, an. I, 1932, nr. 2, 28 mai. Q e l o z i e. Licurici, an. II, 1933, nr. 2, 1 aprilie. Toporaşi. Crai nou, an. I, 1934, nr. 3, 31 martie, p. 8. Macii. Qhiocei, an. I, 1934, nr. 3, p. 12. D o r i n ţ a. însemnări ieşene, an. I, 1936, voi. II, nr. 24, p. 472, şi în V. B., an. V, 1936, nr. 1, p. 20. ^ Toamnă. V. B., an. V, 1936, nr. 1, p. 40. Caisul. Cuget moldovenesc, an. V, 1936, nr. 6 — 8, p. 16. jf'C u v î n t ul E v e i. an. I, 1936, nr. 8, p. 5. Dragostea mea. însemnări ieşene, an. I, 1936, voi. II, nr. 17-18, p. 168. Jucăria. însemnări ieşene, an. I, 1936, voi. II, nr. 24, p. 473. Rochia. însemnări ieşene, an. I, 1936, voi. II, nr. 24, p. 474. învrăjbire. însemnări ieşene, an. II, 1937, voi. III, nr. 3, p. 2. Blestem. însemnări ieşene, an. II, 1937, voi. III, nr. 6, p. 405. Lacul. însemnări ieşene, an. II, 1937, voi. III, nr. 6, pp, 406 — 407. Calul de la birja de noapte. însemnări ieşene, an. II, 1937, voi. III, nr. 7, p. 515. Ultimul sărut. însemnări ieşene, an. II, 1937, voi. III, nr. 7, p. 516. Logodnă de primăvară. însemnări ieşene, an. II, 1937, voi. III, nr. 8, p. 599. 439 Risipire. însemnări ieşene, an. II, 1937, voi. III, nr. 8, p. 601. Vis vegetal. însemnări ieşene, an. II, 1937, voi. III, nr. 9, p. 714. Murim ca mine. însemnări ieşene, an. II, 1937, voi. III, nr. 11, p. 928. Capricii. însemnări ieşene, an. II, 1937, voi. III, nr. 11, p. 929. Romanţă. însemnări ieşene, an. II, 1937, voi. IV, nr. 23, p. 639. Rugăciune în pădurea de brad. însemnări ieşene, an. III, 1938, voi. V, nr. 1, p. 111. Regret. însemnări ieşene, an. III, 1938, voi. V, nr. 3, pp. 456 — 457. Fragment. laşul, an. VI, seria a Il-a, 1938, nr. 52, 3 mai, p. 3. Interior. Jurnalul literar, an. I, 1939, nr. 205, 28 noiembrie, p. 5. Fata bătrînă. Vremea, an. XVI, 1943, nr. 708, 25 iulie, p. 7. Mai sunt c î t e v a veri. Revista Fundaţiilor, an. X, 1943, nr. 10, p. 62. A şteptînd. Revista Fundaţiilor, an. X, 1943, nr. 10, p. 63. Ca florile n e - a m supus. Cuget moldovenesc, an. XII, 1943, nr. 11 — 12, p. 44. Dragostea. Cuget moldovenesc, an. XII, 1943, nr. 11-12, p. 44. Insula scufundată. Revista Fundaţiilor, an. XII, 1945, nr. 3, pp. 451—452. Figurează şi în sumarul volumului Ţara luminii (Imnuri pentru pămînt). Visul e-aproape... Revista literară, an. III, 1947, nr. 7, 30 martie, p. 1. V e a c de s î n g e . Revista literară, an. III, 1947, nr. 7, 30 martie, p. 5. 440 ţ * Acum, dimineaţa. Publicată cu titlul E vară în Revista literară, an, III, 1947, nr. 42, 30 noiembrie, p. 5. Albastre sunt serile. Revista literară, an. III, 1947, nr. 42, 30 noiembrie, p. 5. Dormiţi ... dormiţi. Revista literară, an. III, 1947, nr. 42, 30 noiembrie, p. 5. Să vă cînt, fructe... Almanahul Universul, 1948, p. 105. După ce... Almanahul Universul, 1948, p. 105. SCRIERI PUBLICATE ÎN VOLUME Poezii. Iaşi, Institutul de arte grafice, 1943. Cîntarea munţilor. Poeme. Cu un portret al autoarei. Prezentare de M. Beniuc. Bucureşti, Ministerul Artelor, 1945. Focurile. Dramă în patru acte. Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1945 (în colaborare cu Eusebiu Camilar). Ţara luminii. Versuri. Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1946. Poezii. Culegere, cu o prezentare de Camil Baltazar. Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1947. Versuri, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1955. Soloviev (Leonid), Minunata istorie a lui Nastratin Hogea. Traducere din limba rusă de Magda Isanos şi Eusebiu Camilar. Bucureşti, Ed. Cartea rusă, 1945. 441 SCRIERI DESPRE MAQDA ISANOS T r a i a n C h e l a r u : Poezii (Cronica lite- rară) — Universul literar, an. LII, 1943, nr. 17, 20 iunie, p. 5. M i r c e a Pavelescu: M agda Isanos, Poezii (Cronica literară) — Vremea, an. XV, 1943, nr. 711, 15 august, p. 9. ^ Q. Dtr.: A murit Magda Isanos —Victoria, an. I, 1944, nr. 26, 18 noiembrie, p. 2. Q. Mărgărit: Poezia Magdei Isanos — Tribuna poporului, an. I, 1944, nr. 89, 16 decembrie, p.2. A l . Popovici: ba moartea Magdei Isanos — Revista Fundaţiilor, an. XI, 1944, nr. 12, pp. 669 — 670. Al. P i r u : Magda Isanos, Cîntarea munţilor — Tinereţea, an. I, 1945, nr. 20, 18 noiembrie, p. 2; Magda Isanos şi Eusebiu Camilar, Focurile — Tinereţea, an. II, nr. 28, 20 ianuarie, p. 2; Magda Isanos, Ţara luminii, Naţiunea, an. I, 1946, nr. 100, 22 iulie, p. 2. Ion Călugăru: Cîntarea munţilor. Poeme de Magda Isanos (Cronica literară) — Scînteia, an. XVI, seria a IlI-a, 1945, nr. 389, 26 noiembrie, p. 2. C a mii Baltazar: M agda Isanos — poeta luptătoare — Revista literară, an. III, 1947, nr. 42, 30 noiembrie, p. 5. M i h u D r a g o m i r : Magda Isanos — Qazeta literară, an. I, 1954, nr. 15, 24 iunie, p. 2. Veronica Porumbacu: Magda Isanos, o poetă a vieţii — Tînărul scriitor, 1955, nr. 5. I Constantin Ciopra ga: M agda Isanos — ' laşul literar, 1956, nr. 1, pp. 88 — 92. Aurel Martin: Magda Isanos — Contempo- ^ ranul, 1956, nr. 15, 13 aprilie, p. 3. 442 % 4 M a g d a I s a n o s (bibliografie) : Luceafărul, an. IV, 1961, nr. 4, 15 februarie, p. 4. C a m i l Baltazar: Contemporan cu ei, E.P.L. 1962, pp. 29 — 40. Aceste mîni, 114 [Acuma cîntecul s-a sfîrşit...], 365 Acum, dimineaţa, 336 Albastre sunt serile, 337 Am fost departe de oameni, 127 Amiaza, 49 Am văzut şi eu oameni plecînd, 157 V-vAnotimpuri, 204 Apus, 418 Aştept anul unu, 103 Aşteptînd, 322 [Aş vrea. .. ], 431 Aş vrea un basm, 265 Auz, 47 t- Bărbatul, 192 Bătrîna, 91 \j Bătrînul rege, 211 Belşug trist, 387 Blestem, 291 Ca florile ne-am supus, 324 Caisul, 279 Calul de la birja de noapte, 295 ^ Călătorie, 200 [Ca nişte paşi...], 367 Capricii, 307 Casa, 419 Cavalerul, 64 V Cel puţin, legănaţi-vă, ramuri..., 232 Cerul acela, 60 Cine va cînta, 35 Cineva trebuia să iubească, 217 Ciuta, 370 Cînd cel iubit, 52 [Cînd fînul cosit...], 362 Cînt, 116 Cîntarea adormiţilor, 112 Cîntecul deşertăciunii, 357 [Cîte lucruri...], 409 Clipă, desfă-ţi aripile, 44 s Confesiuni, 186 Copilăria mea, 55 v Copilul meu, să nu mă cauţi, 236 . Cortul singurătăţii, 238 Crăciunul altora, 427 Cum povesteşte viaţa, 389 [Cu ochii mei...], 414 Cuvîntul Evei, 281 Daruri, 391 De-am fi-mpărţit pe dreptate, 129 Departe sunt volburi, 37 Din dragostea de oameni, 131 Din oraşe arzînd, 124 Dimineaţa, 423 Dimineaţa-n baltă, 416 Dimineaţă de primăvară, 70 Doamne, n-ajung pîn’la tine?, 107 V Doamne, n-am isprăvit!, 226 v Doamne, unde-ai să ne-aşezi pe noi?, 228 446 \ Dorinţa, 275 Dormiţi, dormiţi..., 339 Dragostea, 325 Dragostea mea, 283 v Duhurile pămîntului, 213 \j Dumnezeu, 120 După ce.. ., 343 y Echinox, 240 Ei sunt săracii, 149 Epilog, 99 [Eu nu regret...], 388 V Fata, 190 Fata bătrînă, 318 Fata de cincisprezece ani, 374 Febră, 83 Floare rară, 372 Flori, 53 V Florile şi fiecare sens luminos al lumii, 152 Fragment, 314 v Frumoase-s cîmpiile vieţii..., 219 Gelozie, 269 Gîndeşte-te, n-ar fi păcat..., 355 Iarba, 349 Iartă-mă, frate, 126 Icoana, 87 V Imn pentru soare, 247 v Imnuri pentru pămînt, 245 Insomnie, 395 V Insula scufundată, 329 Insulă, 75 Interior, 316 Ion, 68 [Iubirea...], 401 447 în asfinţit, 257 vîn crîng, 181 în dimineţile clare, 42 înger din lumină, 51 îngerii, 88 îngerii morţii, 173 v îngerul, 195 în lumea asta 412 în pădure, 180 în pădurile ţării mele, 141 înrudire, 375 întîlnire-n noaptea de primăvară, 352 înţelepciune, 429 între oglinzi, 363 ' întoarcere (Acuma totul e altfel, chiar viaţa), 222 întoarcere (Vor fi şi-atuncea ierburi şi zăpezi...), 54 învrăjbire, 289 Jucăria, 285 Lacul, 293 La marginea cimitirului, 78 Lampa, 41 v La-nceput, prin ferestre deschise, 220 Lectură, 393 \ Logodnă, 209 Logodnă de primăvară, 299 Lumina asta, 198 Macii, 273 Mai sunt cîteva veri, 320 Mama (Cu-ncetul, spaţiul s-a mai lărgit), 66 Mama (Mama a trecut printre plumbi), 133 Mă gîndesc la oamenii risipiţi, 137 Mă scald în zi, 62 Mîna ta, 385 448 f * Moartea prorociţei, 118 Multe chipuri, 58 Munţii lumii, pe inima mea, 150 Murim... ca mîine, 305 Naufragiu, 379 N-auzi cum bat şi cheamă?, 255 vNici o frunză nu se clatină sus..», 188 Noapte (Ascultam astă-noapte), 185 Noapte (Cît de-ncetacei fulgi de-ntuneric căzură), 59 Nu-i vina mea, 421 Nuntă, 259 Nu pot înţelege de ce..., 122 Nu ştiu cum s-a făcut, 39 ' Nu vă scuturaţi, florilor..., 177 vOamenii mă uimesc, 183 v Oglinzi, 215 [O, primăvară...], 347 Ospăţ, 147 Pădurea, 63 Păsările, 89 Pentru pace mă rog. . ., 111 Peste cîmpiile viitoare, 109 Pîlc de stejari, 205 v Plecînd, 234 Plîng morţii, 425 \/Ploaia, 175 Poemul femeii care iubea primăvara, 95 Pomii cei tineri, 33 Primăvara (Frumoşii arbori dorm acum sau zac), 61 Primăvara (Un aer călduţ, parfumat), 267 'Primăvară, 178 Prin el am cunoscut norodul..., 159 /Pustnicul, 253 v Raiul, 207 Rădăcina, 76 Rătăcind cu luna, 353 Regret, 313 Risipire, 301 VRîuri sfinte, mări netulburate, 249 Rochia, 287 Romanţă, 309 v Rugăciune, 218 Rugăciune în pădurea de brad, 311 Sapho, 377 Să vă cînt, fructe..., 341 Scăldătoarea-n zori, 410 Seară de primăvară, 381 Serile, 153 Sîngele, 144 Solii pămîntului, 85 v Spital, 224 Stîngăcie, 359 Străbunii, 368 Strofele poetului bolnav, 360 Testament pentru fata mea, 155 Tîrziu, 430 Toamna, 277 Toamnă, 194 Toporaşi, 267 Torentul, 383 v Trebuie să plec astă-seară. .., 230 Triumful iubirii, 396 Ţara amintirilor, 405 /Ţara luminii, 171 vŢii minte-ntîia ploaie?, 202 Variantă, 351 Veac de sînge, 334 450 f Veac mare, veac larg, 139 Viaţă, nu mă părăsi, 45 Visul e-aproape..., 332 Vis vegetal (Vreau, suflete, să mă dezbar de tine), 303 Vis vegetal (Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc), 407 Voi n-aţi aflat?, 135 Vorbele la care mă-ntorc, 399 Zăriţi veşnicul munte?, 105 Zeii, 72 s/Zîna, 196 ; Zîne de rouă, 243 Zînele, 93 Ultima zi, 403 Ultimul sărut, 297 vUrcaţi ca fumul, imnuri liniştite!, 251 CUPRINS Prefaţă 5 Notă asupra ediţiei 29 POEZII Pomii cei tineri 33 Cine va cînta 35 Departe sunt volburi 37 Nu ştiu cum s-a făcut 39 Lampa 41 în dimineţile clare 42 Clipă, desfă-ţi aripile 44 Viaţă, nu mă părăsi 45 A uz 47 Amiaza 49 înger din lumină 51 Cînd cel iubit 52 Flori 53 întoarcere 54 Copilăria mea 55 Multe chipuri 58 "Noapte 59 Cerul acela 60 Primăvara 61 Mă scald în zi 62 Pădurea 63 Cavalerul 64 Mama 66 Ion 68 Dimineaţă de primăvară 70 Zeii 72 Insulă 75 Rădăcina 76 La marginea cimitirului 78 Spital Febră 83 Solii pămîntului 85 Icoana 87 îngerii 88 Păsările 89 Bătrîna 91 Zînele 93 Poemul femeii care iubea primăvara 95 Epilog 99 CÎNTAREA MUNŢILOR Aştept anul unu 103 Zăriţi veşnicul munte1 105 Doamne, n-ajung pîn’ la tine ? 107 Peste cîmpiile viitoare 109 Pentru pace mă rog... 111 Cîntarea adormiţilor 112 Aceste mîni 114 Cînt 116 Moartea prorociţei 118 Dumnezeu 120 Nu pot înţelege de ce... 122 Din oraşe arzînd 124 lartâ-mâ, frate 126 Am fost departe de oameni 127 De-am fi-mpărţit pe dreptate 129 Din dragostea de oameni 131 M ama 133 Voi n-aţi aflat? 135 Mă gîndesc la oamenii risipiţi 137 Veac mare, veac larg 139 în pădurile ţării mele 141 Sîngele 144 Ospăţ 147 Ei sunt săracii 149 Munţii lumii, pe inima mea 150 Florile şi fiecare sens luminos al lumii 152 Serile 153 Testament pentru fata mea 155 Am văzut şi eu oameni plecînd 157 Prin el am cunoscut norodul... 159 IMNURI PENTRU PĂMÎNT Ţara luminii 171 îngerii morţii 173 Ploaia • 175 Nu vă scuturaţi, florilor... 177 Primăvară 178 în pădure 180 în crîng 181 Oamenii mă uimesc 183 ţ. Noapte * Confesiuni Nici o frunză nu se clatină sus... * Fata... « Bărbatul » Toamnă * îngerul * Zîna Lumina asta Călătorie Ţii minte-ntîia ploaie ? Anotimpuri Pîlc de stejari Raiul Logodnă Bătrînul rege Duhurile pămîntului Oglinzi Cineva trebuia să iubească... Rugăciune Frumoase-s cîmpiile vieţii... La~nceput, prin ferestre deschise întoarcere Spital Doamne, n-am isprăvit ! Doamne, unde-ai să ne-aşezi pe noi ? Trebuie să plec astă-seară... Cel puţin, legănaţi-vă, ramuri... Plecînd Copilul meu, să nu mă cauţi Cortul singurătăţii 185 186 188 190 192 194 195 196 198 200 202 204 205 207 209 211 213 215 217 218 219 220 222 224 226 228 230 232 234 2 36 238 Echinox 2 40 Zîne de rouă 243 Imnuri pentru pămînt 245 Imn pentru soare 247 Rîuri sfinte, mări netulburate 249 ţ^Urcaţi ca fumul, imnuri liniştite ! 251 Pustnicul 253 N-auzi cum bat şi cheamăî 255 (în asfinţit 257 Nuntă 259 ADDENDA Poezii publicate antum în periodice Aş vrea un basm 265 Primăvara 267 Qelozie 269 Toporaşi 271 Macii 273 Dorinţa 275 Toamna 277 Caisul 279 »»» Cuvîntul Evei 281 Dragostea mea 283 Jucăria 285 Rochia 287 învrăjbire 289 Blestem 291 Lacul 293 Calul de la birja de noapte 295 Ultimul sărut 297 Logodnă de primăvară 299 Risipire 301 Vis vegetal 303 Murim... ca mîine 305 Capricii 307 Romanţă 309 Rugăciune în pădurea de brad 311 Regret 313 Fragment 314 Interior 316 Fata bătrînă 318 Mai sunt cîteva veri 320 Asteptînd 322 Ca florile ne-am supus 324 Dragostea 325 Poezii publicate postum în periodice Insula scufundată 329 Visul e-aproape... 332 Veac de sînge 334 Acum, dimineaţa 336 Albastre sunt serile 337 Dormiţi, dormiţi... 339 Să vă cînt, fructe... 341 După ce... 343 INEDITE [O, primăvară...] 347 Iarba 349 Variantă 351 întilnire-n noaptea de primăvară 352 4 Rătăcind cu luna 353 Qîndeşte-te, n-ar fi păcat... (Romanţă) 355 Cintecul deşertăciunii 357 Stîngăcie 359 Strofele poetului bolnav 360 [Cînd finul cosit. . .] 362 între oglinzi 363 [Acuma cîntecul s-a sfîrşit. . .] 365 [Ca nişte paşi. . .] 367 Străbunii 368 Ciuta 370 Floare rară 372 Fata de cincisprezece ani 374 înrudire 375 Sapho 3 77 Naufragiu 379 Seară de primăvară 381 Torentul 383 Mîna ta 385 Belşug trist 387 [Eu nu regret. . .] 388 Cum povesteşte viaţa 389 Daruri 391 Lectură 393 Insomnie 395 Triumful iubirii 396 ■* Vorbele la care mă-ntorc 399 [Iubirea. . .] 401 Ulti ma zi 403 Ţara amintirilor 405 Vis vegetal 407 [Cîte lucruri...] 409 Scăldâtoarea-n zori 410 în lumea asta... „ 412 [Cu ochii mei...] 414 Dimineaţa-n baltă 416 Apus 418 Casa 419 Nu-i vina mea 421 Dimineaţa 423 Pling morţii 425 Crăciunul altora 427 înţelepciune 429 Tîrziu 430 [Aş vrea...] 431 Bibliografie 433 Indice alfabetic al titlurilor 433