ST. O. IOSIF OPERE II Edific îngrijii d, comentarii şi variante, bibliografie de ION ROMAN SCRIITORI ROMANI EDITURA MINERVA Bucureşti, 1971 NOTĂ ASUPRA VOLUMULUI AL II-LEA Acest al doilea volum din ediţia Opere de St. O. Iosif cuprinde toate tălmăcirile de poezii lirice şi epice, precum .şi versiunile roma" neşti a două piese de teatru: Dragoste cu. toane de Johann Wolfgang von Goethe şi Cidul de Fierre Gorneille. Grupînd astfel materialul, am dat curs atît dorinţei de a realiza o anume unitate a cuprinsului, cît şi, mai ales, obligaţiei de a echilibra dimensiunile celor patru volume ale ediţiei. Criteriile generale urmate în stabilirea textelor de bază, în transcrierea acestora şi înregistrarea variantelor, sînt cele enunţate în Lămuririle asupra ediţiei, date la începutul volumului I. Pentru majoritatea traducerilor de poezii lirice şi epice, textul de bază ni 1-a oferit culegerea Tălmăciri, Bucureşti, Editura „Minerva", 1909. Traducerile ulterioare acestei culegeri, sau cele anterioare, pe care poetul nu le-a inclus în culegere, au fost transcrise din următoarele volume: Alexandru Petofi, Poezii alese, Craiova, Biblioteca de popularizare pentru literatură, ştiinţă, artă, nr. 32, Institutul de editură Ralian şi Ignat Samitca, 1897; Romanţe şi cîntece de Heine, Bucureşti, Editura Librăriei H. Steinberg, 1901; Alexandru Petofi, Apostolul şi alte poezii, ediţia a doua revăzută, Bucureşti, Biblioteca pentru toţi, nr. 99, Editura Librăriei Leon Alcalay, 1908. Pentru traducerile rămase în periodice, am recurs la ultima versiune dată la tipar de poet. tn ceea ce priveşte tălmăcirea pastoralei Dragoste cu toane de Goethe, am avut de ales între volumaşul apărut în 1907 în editura 7 ST. O. IOSIF OPERE II Edific îngrijită, comentarii şi variante, bibliografie de ION ROMAN SCRIITORI ROMANI EDITURA MINERVA Bucureşti, 1971 Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român, Biblioteca teatrală, nr. 11, şi ediţia din Biblioteca pentru toţi, nr. 884, scoasă de Editura Librăriei Leon Alcalay. Această a doua ediţie nu este datată, dar presupunem că va fi apărut nu mult după moartea poetului (la începutul anului 1914 apar numerele 891—892 din sus-amintita Bibliotecă pentru toţi). Am luat-o totuşi ca tejct de bază, deoarece cuprinde modificări ce dovedesc că nu e o simplă retipărire, ci un text revăzut de traducător. în sfîrşit, tragedia lui Corneille a fost transcrisă după unica ediţie antumă: Corneille, Cidul, Traducere în formă originală de St. O. Iosif, Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, Biblioteca pentru toţi, nr. 665 [1911]. Traducerile de poezii lirice şi epice, pe care Iosif le-a publicat în volume, au fost grupate de noi — cum a făcut şi poetul în Tălmăciri — pe autori. Succesiunea poeţilor este alfabetică, iar aceea a poeziilor, în cadrul fiecărui capitol, cronologică. (E vorba, fireşte» de cronologia apariţiei traducerilor.) O excepţie: poemul Apostolul a fost paginat la finele părţii rezervate lui Petofi, şi nu la locul indicat de prima apariţie a traducerii, ca în cazul celorlalte tălmăciri. Traducerile de cîntece populare urmează după încheierea seriei de poezii semnate. In partea din volumul de faţă dedicată tălmăcirilor de poezii apărute numai în periodice, ne-am reîntors la criteriul general cronologic aplicat în cazul poeziilor originale ale lui Iosif- Ni s-a părut util să procedăm astfel, pentru a reconstitui evoluţia interesului arătat de traducător diverşilor poeţi străini şi, totodată, pentru a îngădui urmărirea mai clară a progresului artei lui de tălmăcitor. Confruntarea tuturor traducerilor cu originalele ar fi fost, în ediţia noastră, o operaţie imposibil de realizat. Cele cîteva confruntări pe care le facem în cadrul Comentariilor sînt edificatoare pentru măiestria traducătorului şi pentru atitudinea sa generală faţă de modele. în ansamblul său, capitolul de Comentarii şi variante justifică o dată în plus includerea traducerilor într-o ediţie a Operelor lui St. O. Iosif. Variantele ne introduc în atelierul poetului nostru, iar comentariile reconstituie momente din munca lui literară şi din istoria receptării la noi a unor capodopere din poezia universală. DIN VOLUME L u c i e n Bazin UN IMN FRANCEZ LUI EMINESCU Cunosc povestea tristă şi scurt-a vieţii tale, Şi scîrba ta născută din vanele plăceri, Şi lumea ta de visuri, dorinţe şi dureri... Năluca urmărită de tine-n veci pe cale. 5 Şi am citit o parte din opera-ţi măiastră; Subt biciul suferinţei umane ţe zăresc, Trist implorînd în graiul tău dulce românesc Pe Amor, pe tiranul divin din lumea noastră- Dar mai presus citit-am poemul tău romantic, 10 Bogat în idealuri şi falnice avînţuri Ce-o să-ţi rodească neamul, vrăjit de-acele cînturi, In care se trezeşte al Romei geniu antic. Şi mi-am adus aminte atunci că-n voi. renaşte Acelaşi sînge nobil al rasei vechi latine, 15 Şi-n ciuda depărtării, m-apropie de tine... Şi m-a cuprins mîndria că te-am putut cunoaşte! 11 De-atunci şi munca-ţi sfîntă cu dragoste-o aleg. Ci, de n-am fi vlăstare aceleiaşi tulpine, Te-aş fi-nţeles eu totuşi, citindu-te pe tine: 20 Poeţii mari sînt domnii pămîntului întregi Aşa toţi cei ce-odată simţit-au cu putere Delirul deznădejdii, cel plin de-amar şi jale. Vor plînge la accentul sublim al lirei tale, Imens răsunătoare cînd geme de durere... 45 Poete, stai de sţreajăl Spre culmile măririi Insuflă-i, ca să lupte, a geniului1 scînteie,. Copil al României, o, bard menit să steie Alături de stăpînii slăviţi ai Nemuririi! 1 în Tălmăciri, greşeală de tipar: genului. 25 Durerea e obştească: ucide-al ei sărut... Tu însuţi, Eminescu, o cunoşteai din faşe: Inlanţuindu-ţi gttul cu braţele — ucigaşe, Te-a strîns aşa de tare, că lira ţi-a tăcut... S-a stins a ta gindire în. noaptea blestemată, 30 Pln'ce să treci in raiul etern scăldat în rază... Dar opera-ţi rămine, şi duhul tău veghează. Asupra ţării tale în doliu-nvesmîntată. In negrele amurguri, cînd ne-nftoar-un vaier Ca dintr-o altă lume al pasărei nocturne, 35 Cînd strop cu strop, în taină, din nevăzute urne Necunoscute lacrimi alunecă prin aer, In tristele amurguri ce-mbrac-a noastre frunţi Cu negură de visuri, cînd singur iţi arăţi Al lunei disc de aur vrăjind singurătăţi, 40 Cînd raza ei coboară peste cimpii şi munţi, în ceasurile-acele de teamă nenţeleasă, Cînd mările respiră o dulce adiere, Atunci pluteşti, poete, scăpat de-orice durere, Şi ţara ta ţi-o legeni cu drag, ca pe mireasă... 12 Bur g e r io 15 20 LENORE — Baladă — Din somn Lenore-n zori de zi Tresare tulburată: — O, Wilhelm, m-ai uitat? Eşti mort? Veni-vei tu odată?... Iubitul ei lupta sub steag în văile boeme Şi nu-i scrisese nici un şir De-atît amar de vreme. Ţarina şi viteazul crai, Sătui de jaf şi pară, Au pus războiului sfîrşit Şi pace încheiară. Şi clingi şi clang! oşti după oşti, Cu flori împodobite, în zvon de tobe se-ntorceau La vetrele iubite. Era un glas şi-un forfot viu Din plaiuri pînă-n vale: Bătrîni şi tineri, cu alai, Le alergau în cale, Şi bucuria strălucea în ochii tuturora; Pe Wilhelm însă în zadar tl căuta Lenora... 14 25 Ea alerga în sus şi-n jos Prin gloata de oştire: Nici unul, vai! din cîţi veneau N-aveau de Wilhelm ştire. Iar cind, pe rînd, trecură toţi, 30 Durerea o înfrînse: Ţipînd, se tăvăli pe jos, Şi plînse, plînse, plinse... Bătrîna o găseşte-n drum, O scutură, o cheamă: 35 —Ahl mamă, Wilhelm este mortf E mort, de bună samă! Să piară lumea! piară tot! Ar fi cu mult mai bine, Nedrept şi crud e Dumnezeu, 40 Amar, amar de mine!... — Copilă, vino-ţi în simţiri! Fă-ţi cruce si te roagă; Ce face bunul Dumnezeu E drept şi bine, dragă! 45 —Ah, mamă, Dumnezeu e-n cer, Şi cerul e departe... Ce bine, vai, mi-a dat în schimb Pe rugile-mi deşarte? — Copila mea, odorul meu ! 50 Ascultă, fii cuminte! Nu supăra pe Dumnezeu Cu astfel de cuvinte! — Ah, mamă, mamă, e-n zadar, Şi toate sînt pierdute! 15 Nici Dumnezeu, nici iadul chiar Nu poate să-mi ajutel 15 — Dar, fată, dacă ţe-a uitat Necredinciosul mire, Şi poate el cu alta azi «0 Trăieşte-n fericire? La dlnsul nu te mai gîndi Şi-1 vei uita cu anii, Cind el răsplata-şi va găsi In ghearele Satanii! Aşa se zbuciumă mereu 90 Şi ţipă, şi blesteamă, Răbdarea Domnului cercînd Cu vorbe fără teamă. Şi pînă-n ceas tîrziu de-amurg Plîng negrii ochi într-una, 95 Cînd stelele pe cer lucesc Şi-ncet s-arată luna... 65 —Ah, mamă, ceea ce-am pierdut, Pierdut rămlne, mamă! La ce, la ce m-am mai născut? O, moarte, vino, ia-mă! Mîini! In zadar vă frămîntaţi; 70 Ochi! în zadar mai plîngeţi. Ah, viaţa mea! Lumina mea! Apuneţi şi vă stingeţi! — O, Doamne, nu te îndura De vorbele-i nebune! ^5 In deznădejdea-i fără frîu, Nu ştie, vai, ce spune! Ascultă, fată, sfatul meu! Te du la mînăstire: Mireasa fără de noroc £0 [n cer găseşte mire! — Ah, mamă, ce mi-e cer şi rai! Ah, mamă, ce mi-e raiul? Cu el, cu el e raiu-ntreg, Şi fără Wilhelm, iadul! 35 Nici nu mai vreau să cred nimic, Nimic din cîte-mi spuneţi! Ah, viaţa mea! Lumina mea! Stîngeţi-vă şi-apuneţi!... Auzi... deodată, trap-trap-trap, Copite bat afară, Un călăreţ s-opreşte-n drum 100 Şi urcă-ncet pe scară... Lin sună micul clopoţel — Cling-cling-cling, fără veste... Şi de la uşă, lin de tot, Vin şoaptele aceste: 105 —Veghează încă, draga mea? Lumina nu e stinsă? Ce face porumbiţa mea? E veselă, sau plînsă? — Ah, Wilhelm, ţu!... Aşa tîrziu?... 110 Vai, ce dureri cumplite! De plîns mi-e sufletul pustiu... De unde vii, iubite? — Noi noaptea doar plecăm la drum, Cînd zările-s senine. 115 Şi tocmai din Boemia viu, Ca să te iau cu mine! — Ah, Wilhelm, intră-n casă-ntîi, Vreau să-ţi aud cuvîntul. Vreau să te strîng la sînul meu... 120 Cum geme-afară vîntuH 16 2 17 — Hei, geamă vîntul cît o vrea, Iubita mea, nu-mi pasă! Fugarul sforăie grăbit, Nu-i chip de stat în casă! 125 încinge-te de drum curînd: Te-oi duce-n goană cruntă, Şi jur că noaptea asta chiar Dormim în pat de nuntă! — Ah, dar porni-vom chiar de-acum? 130 Afară-i noapte rece. Ascultă!... clopotul din turn Vesteşte unsprezece! — E luna sus... Noi şi cei morţi Ne ducem iute foarte! 135 Ga vîntul ori ca gîndul vreai Fugarul să ne poarte?... — Dar unde-i locul cel faimos Şi patul nunţii cum e? — Departe... strimt, întunecos 140 Şi neştiut de lume!... ■— Vom încăpea noi? — Negreşit! Fii gata dar în grabă; Deschis e balul; după noi Nuntaşii toţi întreabă... 145 Copila se găti; pe roib S-avîntă cu grăbire, Cu braţu-i gingaş încingînd Pe mult doritul mire. Şi hop, hop, hop, fugind cu ei, 150 Fugarul saltă sprinten, Copitele ţîşnesc scintei, Şi ies văpăi din pinten. La dreapta şi la stingă lor, Pe drumul nins de lună, 155 Cum zboară dealuri, văi, cîmpii! Greu podurile sunăl — TJrra!... E luna sus... Urra! Ce repede merg morţii! Te temi, iubita mea, de morţi? 160 —Ah, nu... dar lasă morţii! Hei, unde merge-acel norod, Şi corbii, ce s-adună? Ce-nsamnă ciocli, popi, prohod Şi clopotul ce sună? 165 Cîntări şi bocete-n convoi S-asamăn laolaltă Cu jalnicul orăcăit Al boului-de-baltă. — Pe mort lăsaţi-mi-1 în drum, 170 Neîngropat să steie, Veniţi la cununia mea Cu tînăra femeie! Aici, ţîrcovnic şi gropar, Cu cioclii dimpreună! 175 Tu, dascăl, mormăie un psalm, Tu, popă, ne cunună! Dispare carul mortuar... Cîntările-amuţiră: Pe urma roibului fugar 180 Convoiul lung se-nşiră. Şi hop, hop, hop, zburînd cu ei, Fugarul saltă sprinten, Copitele ţîşnesc scîntei Şi ies văpăi din pinten. 18 2* 19 185 La dreapta şi la stingă lor, Cîmpii, oraşe, sate, Şi ţări, şi munţi dispar în zbor, De goană fulgerate. — Urra!... E luna sus!... Urra! 190 Ce repede merg morţii! Iubita mea, te temi de morţi? — Ah, Iasă-n pace morţii!... — Te uită! sus, pe eşafod, Stafii şi draci s-adună, 195 Şi cîntă, şi se invîrtesc în razele de lună! Aici, strigoi! Aici, scripcari! Veniţi să-nţindem hora: Eu noaptea asta mă cunun 200 Cu mîndra mea Lenoral Şi toţi strigoii — fîş, fîş, fîş — Aleargă pe-apucate, Zburînd pe sus ca-ntr-un vîrtej Un roi de foi uscate. 205 Şi hop, hop, hop, fugind cu ei, Fugarul saltă sprinten, Copitele ţîşnesc scîntei Şi ies văpăi din pinten. Cum zboară toate-n depărtări! 210 Apar, dispar într-una! Oraşe, sate, ţări şi mări, Şi stelele, şi luna! — Urral... E luna sus... Urra!... Ce repede merg morţii! 215 Te temi, iubita mea, de morţi? — Vai... las' să doarmă morţii!.. — Roib! roib! cucoşii cîntă-n sat... Miroase-a dimineaţă... Roib! roib! zăresc la răsărit 220 O geană de roşaţă... Mireasa mea, cred c-am ajuns! Sîntem în dreptul porţii, Şi patul nunţii ni-e gătit... Ce repede merg morţii 1 225 Convoi, şi roib, şi cavaler Străfulgera în treacăt: Lovit cu o vergea de fier, Se frînge vechiul lacăt; Aripele bătrînei porţi 230 S-aruncă la o parte, Şi printre cruci, prin cimitir, Ei zboară mai departe... Hu!... cavalerul s-a oprit! Minune blestemată! 235 Mantaua-i se destramă-n vînt, Bucată cu bucată; O hîrcă goală-n loc de cap Rînjeşte fioroasă, Şi trupul, în schelet schimbat, 240 Pe umăr poartă coasă... Tresaltă roibul viforos, Nechează cu putere, Pe nări şi gură varsă foc, — Şi sforăie, şi... piere! 245 Pămînt şi ceruri gem amar In ceas de grea minie... Lenora se frămîntă greu, Cuprinsă de-agonie. 20 21 250 255 Acum se strîng în cimitir Stafiile la lună, Şi-o horă deşucheată-ntind Şi cîntă împreună: — Răbdare! Chinul pămîntesc Se mîntuie cu somnul; De bietul suflet rătăcit Indure-mi-se Domnul! B u r n s ÎN CIUDĂ! Se vede sărman, ocolit cu dispreţ, Şi fruntea şi-o-nclină — în ciudă? Dar noi ne mîndrim şi-o-nălţăm mai măreţ, Şi-aceasta doar numai în ciudă! 5 în ciudă şi numai în ciudă, în ciuda atîtor mizerii ce sînt, Nimic nu e rangul decît un cuvînt, Şi omul e aur — în ciudă! Cu pîne şi sare, cu coji de mălai! 10 Trăim anevoie — în ciudă! Nebuni şi mişei se răsfaţă ca-n rai, Dar om este omul — în ciudă! în ciudă şi numai în ciudă, In ciuda averii şi-a tuturor chiar, 15 Tot omul cel vrednic e mărgăritar, Oricît de sărac e — în ciudă! 23 Vedeţi voi pe-acela, el cică-i boier, Şi ţanţoş ce umblă — în ciudă! Asculţe-1 toţi proştii şi-nalţe-1 la cer, El tot e-un netrebnic — în ciudă! în ciudă şi numai în ciudă, în ciuda podoabei ce-o poartă la piept, Un om fără zgardă, un om înţelept Se uită şi rlde — în ciudă 1 Un rege îl poate-ncărca din prisos Cu nume şi-onoruri — în ciudă! Dar vrednic să facă din om ticălos Nu poate nici dînsul — în ciudă! In ciudă şi numai in ciudă 1 Oricît e de sus şi oricît de semeţ, Nimic nu-i mai sfînt şi nimic mai de preţ Ca mintea şi cinstea— în ciudă! De-aceea rugaţi-vă Domnului sfînt, Să lupte tot omul — în ciudă! Ca mintea şi cinstea să aibă cuvînt Pe lumea aceasta — în ciudă! în ciudă şi numai în ciudă, Veni-va ea vremea înscrisă pe steag, Cînd om către om să-şi întindă cu drag O mînă de frate — în ciudă! G i o s u e Carducci CĂTRE COPACI Umbreşti culmi repezi, largi singurătăţi, Dar nu-mi eşti drag, întunecat stejar: Cu ramuri verzi tu-mpodobeai barbari, Pustietori de tronuri şi cetăţi. 5 Tu, laur sterp, şi mai prejos îmi pari: Tu minţi, oricît de falnic verde-arăţi Pe cîmpul veşted, sau cînd, alte daţi, Luceai pe frunţi pleşuve de chesari. Mi-eşti dragă, viţă, tu ce creşti bogată 10 Din lut pietros, ca să-mi îmbii paharul Uitării înţelepte-n vremuri grele. Mai scump mi-e bradul: el va-nchide-odată în patru scînduri, neted, tot amarul Şi zbuciumul, şi visurile mele. 25 G us t a v F a Ike DIN ITALIENEŞTE S-a stins virtutea-n a Italiei ţară, Ce-a fost regina lumii în vechime. De muzele Castaliei azi nime Nu poartă grijă; toţi le delăsară- A laurului verde frunză rară E plngărită într-un veac de crime Şi lăcomie; iar din adîncime Desfrîul scoate fruntea dîrz afară. De ne-au lăsat străbunii-n zile bune Frumosul stil al versului şi-al prozei, Nu-mi pare-a fi aceasta vreo minune... Ci vin'să plîngem zilele de faţă, Modernul gust ce-şi are azi rapsozii Şi decadenţa-n care se răsfaţă. IDILA Stă supt teiul 'nalt Fecioara sfînt Şi-alintîndu-şi copilaşul, cîntă. Soţul ei, moşneagul cel cuminte, Doarme fără grijă înainte. 5 Patru îngeri stau şi strajă ţin Pe un ram, şi cîntă-ncet şi lin. Imnul lor se-nalţă-n sfînta pace Şi-ascultînd, privighetoarea tace. Peste codru luna-ntreagă creşte 10 Şi de sus din cer cu drag priveşte Pe pleoape-i cade albă floare Şi din somn Fecioara lin tresare. Şi abia acum, la miez de noapte, îşi alintă pruncul iar în şoapte, 27 Pe cind ochii-i mari, fără să ştie, Cată duşi în bruma argintie. Cintecul de sus abia-1 ascultă Sufletu-i apasă jale multă. Lacrima, pe mîna ei picata, Arde-n lună ca o nestimată. RUGĂ Flăraînd mă lasă, Doamne, şi mă ceartă Din cînd în cînd, cu voia ta cea dreaptă Duşmani trimite-mi dintre cari nu iartă: Puterile în luptă se deşteaptă. 5 Dă-mi pas uşor la joc, şi încă una: Avînt în zări de aur minţii mele, Şi să-mi anini cununa, Cununa-ntreagă cît mai sus în stele. 29 25 Si valuri vesel zgomotlnd la vale jucau in toate albiile de nuri, Si mii de pasări ciripeau pe ramuri, Si mii de inimi tresăltau în piepturi M-am deşteptat din vis — şi era mai DEŞTEPTARE în vis văzui un prunc, un palid prunc, Gu trupul delicat, şi alb, şi rece, învăluit în giulgiu alb — dormea. Părea cioplit din marmur fără viaţă, 5 Pe-obrajii albi n-avea un pic de sînge. „Sărmane prunc, tu vei dormi în veci", Mi-ai zis, visînd, şi nu ştiu ce visam. Privii din nou la el şi auzii Acuma un suspin adînc ieşind 10 Din pieptul său frumos, — adînc suspin! Şi fragezi trandafiri îi înfloreau Acum obrajii, buzele-i mişcară. Rîdea prin somn şi eu-mi ziceam în mine: „Zîmbeşte-aşa cel ce visează flori." 15 Şi stam uitat, privind cum viaţa dulce Străbate-ncet fiinţa lui întreagă, Şi cum dormea de lin, nevinovatul, Cum fiecare răsuflare-a lui Părea o rugăciune. 20 Atunci deschise ochii amîndoi, Şi-un cer albastru se rasfrînse-n ei, înaltul cer aprins de soare vesel, De mîndra lui privire-mbujorat Ca de iubire, şi cerînd iubire. 30 Goethe 10 15 IZBĂVIRE Iubita mea m-a înşelat, Iubita mea m-a scos din minte: Pe ţărm, la rîu am alergat, Şi rîul alerga-nainte. Priveam uitit, ca omul beat, Dar nu ştiam ce mă reţine P-aci să cad în rîul lat, Şi lumea se-nvîrtea cu mine. Aud pe cineva că ţipă Şi, tresărind, mă-ntorc In pripă, Era o voce uimitoare: —-Ia sama! Gîrla vine mare! Era o fată, vezi, drăguţa! Şi inima-mi bătea nebună. — Dar cum te cheamă? zic. — Tincuţa — Tincuţo dragă, tu eşti bună! 32 Ta bu ma laşi să mor, — ţi-e milă! M-ai mintuit în clipe grele; Dar asta nu-i de-ajuns, copilă: 2» Fii deci norocul vieţei mele! Şi m-am plîns ei; ea, blinda, mută, îşi pleacă ochii în pămînt. Eu o sărut, ea mă sărută... Şi despre moarte — nici cuvînt! 3 — St. o. iostf — Opere voi. n Iutei Iute, Adă apă, 25 Să înceapă Rotitoare Valuri-valuri pe-nţrecute Să se verse-n scăldătoaret UCENICUL VRĂJITOR Iar sa dus in tirg bătrlnul Maistru vraci, şi-s eu stăpînul Hai, că pun eu azi Ia cale Toate duhurile salel Ştiu pe dinafară Farmecele lui, Şi minuni, ca dînsul, Fac, fără să-i spui. 30 35 Iată-mi-1 fugind pe cale! Umple doniţele-n vale, Ca un fulger mi se-ntoarnă, Un potop de valuri toarnă. Pleacă, vine iară! Colcăie-n bazin, Saltă, creşte apa, A, dar este plin! 40 Ho! străine! Scalda-i plină: La hodină, Ca-nainte! Ah, pricep... amar de mine! Vorba mi-a pierit din minte! Iute! Iute, io Adă apă, Să înceapă Rotitoare Valuri-valuri pe-ntrecute Să se verse-n scăldătoare! 15 Vino dar, mătură roasă! Ia-ţi mantaua zdrenţuroasă Slugă-ai fost, fii iară slugă Fă-mi pe voie dintr-o fugăl Capătă-ţi picioare, 20 Sus răsară-ţi cap. Du-te, poartă-mi, adă-mi Doniţele-n trap! 34 Vorba, vai! ce cată spusă Ca să-1 facă iar ce fusă! 45 Fuge, vai, şi vine-n grabă! Mătură, de-ai fi de treabă! Tot mai mult aduce, Toarnă tot mereu, Vai, şi mii de rîuri 50 Cad pe capul meu! Şaga-i şagă, Nu-mi mai place! Stai, tu, drace! încă rîde?! 55 Inima-n răcori mi-o bagă! Ce ochi crunţi! Ce schime hîdel 33 3* 60 O, dar ai ieşit din iaduri Ca să faci prin casă vaduri? Unde caut, pretutindeni, Parcă-i un puhoi cu grindenil Mătură netoată, Stai pe loc, îţi spun! Băţ, ce-ai fost odată, Nu mai fi nebuni 65 70 Nu ascultă? I Hai ţu numai Căci acuma Cu toporul Fără de zăbavă multă Am să-ţi potolesc eu zorul Duhurile tale, Doamne,-şi fac de cap: Le-am chemat, şi-acuma Nu mai pot să scapi — Măturice! Stai cuminte Ca-nainte... Căci la vreme Doar bătrînul vraci aice, Duhuri, poate să vă cheme! 75 Iată-mi-1! Tîrlş s-arată! De m-arunc la tine-edată, Nici nu mîntui tot cuvîntul, Una fi-vei cu pămîntulî L-am crăpat în două! L-am lovit la mir! Pot s-aştept acuma Şi să mai respiri Iată! Iată! so Că învie Şi-mi îmbie Doniţi pline Doi acuma dintr-o dată Ajutor, puteri divine! 85 Şi aleargă! Curg păraie Pretutindeni prin odaie! Ce privelişte avană! Vraciul!-Maistre, fă-ţi pomană! 36 STROPII DE NECTAR Cînd Minerva, ca s-arate Preţuirea pentru-alesu-i Prometeu, din cer i-aduse De nectar o cupă plină, Spre a-şi ferici pe oameni Şi spre-a le sădi în suflet Simţul artelor frumoase, Sprintenă-şi zori ea pasul, Nu cumva să prindă veste 4 0 Jupiter; şi cupa de-aur Şovăi, şi pe pămîntul Verde cîţiva stropi picară.. lute-albinele-i luară Urma, şi sorbiră harnic; i& Fluturul s-află în treabă Ca şi el un strop să fure; Chiar năsîlnicul păianjen Lunecă şi supse straşnic. Novocoase-au fost acestea 20 Şi-alte gingaşe gingănii. Căci împart cu muritorii Astăzi deopotrivă cea mai MindTă desfătare — arta. 38 DIN „FATJST" 1© 15 •2t PROLOG IN OER mnul. Puterile cereşti, apoi Mefistofetes. Cei trei Arhangheli înaintează. RAFAEL în armonia sferelor fraterne, îşi sună soarele străvechiul viers Şi îşi urmează după legi eterne, Pe-acelaşi drum, detunătorul mers. Vederea Iui dă îngerilor vlagă, Ci, nepătruns, tu, Doamne, le ramîi, Şi-n veci măreţe-n strălucirea-ntreagă Sînt cele-nalte ca în ziua-ntîi. GABRIEL Şi-n nenţeles de grabnică rotire Aleargă mîndru glob terestru-n zbor, Se schimbă-n şir edenică lucire Cu noapte-adlncă, plină de fior. în largi şuvoaie se răscoală marea, Izbind în stînci, la temelia lor, Şi etlnci şi mări furate-s de viitoarea Do-a pururea zorit-a sferelor. 4t MIHAIL Şi bat orcane fără de-ncetare, Din mări spre ţărmuri, dinspre ţărm spre mări, Şi-alcătuiesc în oarba lor turbare 25 O-nlănţuire de adinei urmări. Fulgerătoarea pustiire, iată, Deschide-n aer trăsnetului căi — Gi mersul lin al zilei tale, tată, îl preamăresc de-a pururi solii tăi. 3» TOŢI TREI Vederea ta dă îngerilor vlagă, Ci nepătruns de nimenea rămîi, Şi-n veci măreţe-n strălucire-ntreagă Sînt ale tale ca în ziua-ntîi. 35 MEFISTOFELES Fiindcă azi tu, Doamne, vii şi vrei Să afli dacă toate merg cum se cuvine,, Şi cum, de-altfel, eu-ţi plac de obicei, Mă vezi în rîndul gloatei şi pe mine. 40 Mă vei ierta, nu pot grăi poetic, Chiar dacă-ntreagă ceata m-ar desfide; Să rîzi te-ar face tonul meu patetic, De nu ţi-ai fi tăgăduit de mult a ride. Nu ştiu să-ndrug nimic de lumi şi sori: 45 Eu vad numai pe bieţii muritori. Al lumii zeu pitic de-aceeaşi teapă îi Şi tot aşa bizar ca şi în ziua-ntîi. Ar fi trăit mai bine poate-n schimb De nu-i dădeai din slava ta un nimb 50 Ce-i zice minte, şi din ea o armă-şi face, Spre-a fi chiar mai prejos de dobitoace-L-aş semui, cu voia ta preanaltă, Cu greierele cel cu lungi picioare, Ce zboară-ntr-una şi zburînd tot saltă 55 Şi-şi zice-n iarbă veşnica-i cîntare. De-ar sta încalte-n iarbă! La tot pasul în orişice gunoi îşi bagă nasul. 41 DOMNUL Ci oare n-ai nimica alt* a-mi spune? «0 Ridici spre plră veşnic glasul tău? Nu afli pe pămînt şi lucruri bune? MEFISTOFELBS Nu, Doamne! Stăm, ca şi-n trecut, perfect de rău Sărmanii oameni Îmi inspiră milă, «5 Şi chiar să-i pun la chin mi-e parcă silă. DOMNUL Cunoşti pe Faust? MEFISTOFELBS Filozoful? 90 95 75 80 *5 DOMNUL Sluga mea; 100 105 MEFISTOFELES Ciudată slugă, Doamne, pe-a mea lege! Nu-i pămîntească hrana ce-şi alege, în zări îl poartă un nestins nesaţiu; El sie însuşi cam nebun îşi pare: El cere cea mai mîndră stea din spaţiu, Iar pe pămînt suprema desfătare, Şi nici o preajma, nici o depărtare Să-i potolească dorul nu-i în stare. DOMNUL Pe căi obscure dacă azi se pierde, Curind îl voi aduce la lumină. XJn grădinar din micul mugur verde Ghiceşte flori şi roade ce-ar să vină. MEFISTOFELBS Pe ce ne prindem? Doamne, îl vei pierde! De-ai vrea doar să mă laşi, cum ştiu, Să-1 dau pe brazdă eu cu binişorul. •12 110 115 120 DOMNUL Ţi-1 dau în samă pînă este viu Şi cum îţi place ai răgaz să-1 porţi. Greşelii e supus tot muritorul. MEFISTOFELES îţi mulţumesc; că, drept vorbind, cu morţi Nu mi-a plăcut nicicînd să am a face. Obrazul rumen mult mai mult îmi place. Dar un cadavru-mi taie tot elanul: Păţesc ca şoarecele cu motanul. DOMNUL Aşa să fie dar 1 Ţi-ascult dorinţa i încearcă din izvod s-abaţi fiinţa Acestui duh şi du-1, de eşti in stare, Pe drumul de1 pierzare, Dar ruşinat vei recunoaşte Că omul bun de-un vag imbold se-ndreaptă, Ce-1 face a cunoaşte întotdeauna care-i calea dreaptă. MEFISTOFELES Aşa-i, decît n-o ţine multă vreme. Eu de prinsoare n-am la ce mă teme-De mi-oi atinge ţinta, însă, ţin Ca să-mi îngădui un triumf deplin: Să muşte ţărna mult şi bine, Ca şarpele vestit, cu care-s neam- DOMNUL îţi las şi-ntr-asta voia ta întreagă. Pe de-alde tine-n veci minie n-am. Din duhurile toate care neagă, Acela hîtru mi-este preferat. Curînd se lasă omul pe tlnjală Şi ţihna-n toate şi-o doreşte-n grabă; Să-i dau un soţ ce-aleargă şi răscoală Şi care, drac fiind, neapărat * In Tălmăciri, prepoziţia de lipseşte. 43 125 Va trebui să Iacă bună treabă. Ci voi, copii aleşi de provedinţă, Vă bucuraţi de veşnica splendoare l Şi tot ce-ncearcă-n veci să ia fiinţă Şi-n veci trăieşte, să vă împresoare 130 Cu graniţele mîndre-ale iubirii. Iar cele ce plutesc şovăitoare, Nelămurite-n lumea nălucirii, Turnaţi-le-n gîndiri nepieritoarei (Cerul se închide, Arhanghelii se risipesc.) H e in e 135 MEFISTOFELES (singur) LORELEY Eu nu ştiu ce poate să fie Că-mi sună mereu in urechi Cu veşnica-i melancolie Un basmu din zilele vechi. Se-ntunecă fără de veste, Lin apele Rinului curg, Şi cresc ale munţilor creste, Măreţ strălucind în amurg. Pe stincă un chip de femeie 10 S-arată din negură blînd, Brăţara-i de aur schinteie, Ea-şi pieptenă părul cîntînd- 15 Ea-şi pieptenă părul şi cîntă Un cintec de vrajă al ei: Te farmecă şi te-nspăimîntă Cîntarea frumoasei femei! 20 Pescarul, nebun, se repede Cu luntrea lui mică şi, dus, Nici valuri, nici stîncă nu vede, El caută numai în sus. 45 Vîltoarea-1 izbeşte de coasta fctfncoasă, şi moare-necat: Loreley a făeut-o aceasta i cinste, şi iubire,— toate!... STAI ŞI-ASCULŢI SUB RAMURI. Stai şi-asculţi sub ramuri albe Cum departe geme vintul Şi priveşti la cer prin ceaţa Care-nvăluie pămîntul. 5 Vezi şi crînguri, vezi şi cîmpuri Triste şi pustii, departe: larnă-n suflet, iarnă-n fire, Iarnă afli-n orice parte... însă crăngile se scutur io Fără veste. Abătut, Crezi că valuri de zăpadă Peste tine-au fost căzut; Ah, nu-s valuri de zăpadă! Tresărind din vis, te sperii^ 15 Plouă flori mirositoare, Joacă razele puzderii. Farmec fioros de dulce! Iarna se preschimbă-n vară, Fulgii se preschimbă-n floarev 20 Inima iubeşte iară... 59 ARBORII-NFLORITI RĂSUNĂ. PĂDURI ŞI ClMPURI SE-NVESMÎNTĂ. Arbori in fior iţi răsună, Cîntă cuiburile-n slavă... Cine-i oare capelraaistrul In orchestra din dumbravă? Piţigoiul care-ntr-una Dă din cap cu-atlta fală? Ori pendantul cuc ce-şi strigă Numele fără greşală? Este oare cocostircul, Care, tacticos la păsuri, Caloă-nfipt, pe lungi picioare, In aceBt concert de glasuri? Nu! In inimă-mi trăieşte Cela ce conduce corul... Tainic simt cum bate tactul, Şi socot că e amorul. Păduri şi cîmpuri se-nvesmîntă Cu flori* — s-a desprimăvărat... Voioasă ciocîrlia cîntă Sus, în văzduhul fermecat. 5 Tresare inima-mi pustie Din toropeala-i de mormînt, Şi tu mă faci, ol ciocîrlie, Să plîng încet, şi trist să cînt, Ea-mi strigă gingaş din tărie: iu „Ce tot îngîni acolo-ncet?" Un cîntec, dragă ciocîrlie, Şi-s ani de cînd il tot repet! îl cînt pe cîmpuri yara-nţreagă, De mult durerea mi-1 urzi, 15 Şi chiar, o! ciocîrlie dragă, Bunica ta mi-1 auzi!... 61 60 PE DEŞERTUL ŢĂRM... IN SALOANE DE PICTURĂ. Pe deşertul tărm al mării Noaptea s-a lăsat, şi-n noapte Dintre nori se rupe luna* Şi din valuri sună şoapte: „E nebun pesemne-acela, Dacă nu-i înamorat Vecinie triat şi vecinie vesel, Parcă-i lucru necurat." 10 Printre nori se furişează Luna cu zîmbiri şirete: „E nebun, înamorat e, Pe deasupra şi poet e." în saloane de pictură Vezi pe omul care-a vrut Ca să lupte cu bravură, înarmat cu lance, scut... Amoraşi însă-I răsfaţă Pin' ce-i fură scut şi armă, Şi cu lanţ de flori pe braţe, El stă dîrz, ci tot nu-1 sfarmă. Astfel llncezesc şi eu, 10 Cu tot focul tinereţii, Iară alţii luptă greu în războiul mare-al vieţii. 62 63 CAVALERUL OLAF Doi bărbaţi de-un ceas aşteaptă La biserică, în poartă; Rege-i unul, gîde-i altul, Haine roşii ambii poartă. — După cum aud eu, slujba Cununiei e sfîrşită. Regele s-a-ntors spre gîde: — Stai cu barda pregătită! Orgă, clopote... Norodul Dă naval din catedrală: Lung alai; în mijloc mirii Strălucind ies la iveală. Firavă, nespus de tristă Fiica regelui priveşte; Vesel şi semeţ e Olaf: Gura-i rumena zîmbeşte, Cînd spre-ntunecaţul rege Gura-i rumenă-şi îndreaptă: — Ziuă bună, tată-socru! Moartea astăzi, ştiu, m-aşteaptă. 04 ' Ut s*l>t»irşf#pt ■ -'''ipib-.. In l>em.ttrr fi-r rsină '••-•itif • ■ \'it --hi'<' 'l.ii jilir Ji-tiof •■ i wm'fii t*- mhriHH i>'t"Jr< it.ii .'t/M .■«! »*'"• nln-t ert* arxiN J !• , ■ i-! .ih l'iiti. mw wîi i-i h" <"• , i , !,«., ».»..(< hh }A"f' i/eirtwJ I ,• . .fih ii 'Imţi i>> ' ff. Ul'-I fttt! tur ftnmh "• "•*> ■•<< •im m> "i i'trUw mifUial '« ti'i-iz'i [H'i'ir" -v ftlfltUti ţftm:- 'ff *'H Vt-f '•jir*?-' f'*tf »n' **s 'I ^ *^ 3f-î* Craiul ielelor de Goetho, prima traducere pi.-.hlicată de St. O.I esif în Revista scoale i, 1892 Traducerea unei poezii de Heine comunicată lui V. ^oflec într-o carte poştala din 9 mai 1 902 ( Hiblioteca Aradomui R.b.K.) Rege, pîn' la miez de noapte Mai amînă-mi ceasul morţii; Vreau să-mi văd banchetul nunţii, Danţul la lumina torţii. 25 Lasă-mi viaţa pîn1 ce cupa Cea din urmă voi goli-o. Lasă-mi viaţa, lasă-mi viaţa Pîn'la danţul de adio! Regele s-a-ntors spre gîde: 30 —Viaţa-i fie-ngăduită Pină azi, la miezul nopţii — Stai cu barda pregătită! II Stă Olaf la praznicul său nupţial, E ultima cupă, e ceasul fatal, Femeia lui sţă lîngă dînsul Şi-o-neacă plînsul... Călăul stă la uşă. 10 Porneşte viu danţul, şi, dornic-păgîn, Şi-apropie Olaf soţia la sin: Ei joacă la lumina torţii — E danţul morţii... Călăul stă la uşă. 15 Cum sună viorile viu şi voios! Cum şuieră flautul trist şi sfios! Privind pe-amîndoi jucătorii, Te prind fiorii... Călăul stă la uşă. M. O. Iosif, desen d< 1). S|0ica, mFfacvra, 19J3 5 — St. O. Iosif — Opere voi. II 65 20 Şi OJaf, în vuiet, îngînă nebun: - Mi-eşti dragă, mi-eşti dragă cîtnupotsă-tispun Nici inimă nu-i să priceapă — ' 3 E frig în groapă... Călăul stă la usă. Ochi frumoşi, ochi viorele, Numai voi mi-aţi stins norocul, Binecuvîntat şi socul Unde mi te-ai dat tu mie! III Olaf, bate miezul nopţii, Şi la moarte-acum te cheamă Tu pe fiica unui rege Ai iubit-o fără teamă. 5 Rugi călugării îngînă; Omu-n haina roşe ţine Barda-n mînă şi te-aşteapţa Lîngă negrul stîlp, pe tine. 10 Olaf vede zid de săbii, Vede torţele cum pică — Gura-i rumenă zimbeşte, Vesel ochii-n sus ridică: — Binecuvîntate fie Ceruri, soare, lună, stele. 15 Blînd popor de păsărele, Vesele ciripitoare! 20 Binecuvîntate marea Şi clmpia-mpodobită! Ochii tăi frumoşi, iubită, Viorelele frumoase... 66 5* MI-E INIMA TRISTA.. E SINDROFIE Mi-e inima tristă, şi dornic Mă-ntorn către timpul trecut, Cînd omul era mai statornic Şi traiul era mai plăcut. 5 Ci astăzi, ce goană grozavă! Ce jale, ce lipsă de-avinţ! E mort Dumnezeul din slavă, Şi demonu-i mort pe pămînt! Ah, toate-mi par triste, bătrine 10 Şi putrede-n sîmburul lor: Aş vrea ca să mor pînă mîne De n-ar fi un pic de amor... E sindrofie asţă-seară, Salonul tremură-n lumină; Sus, la fereastra cea înalţă Se mişcă-o umbră şi se-nclină. 5 Eu singur stau pierdut in noapte, Tu însă nu mă poţi vedea, Şi mai puţin poţi tu pătrunde în noaptea din inima mea! Şi inima-mi Întunecată 10 Poţi singură s-o-nseninezi... Ea geme sîngerînd în noapte Şi moare, însă tu nu vezi... 68 69 PE-O DIMINEAŢA. NOI NE IUBIRĂM.. Pe-o dimineaţă strălucită Trec prin grădină trist... auz Cum florile şoptesc, suspină... Eu însă rătăcesc ursuz. 5 Se uită-n calea mea duioase, Şoptesc încet, suspină-ncet: „împacă-te cu sora noastră, O, palid şi-ntristat poeţi" Noi ne iubirăm împreună, Şi de-a „femeie şi bărbat" Jucîndu-ne în voie bună, Nu ne-am bătut, nu ne-am certat. Am dus-o într-un vis şi-n glume, Rîdeam cu gînd nevinovat, Şi fără nici un zor de lume Ne-am drăgostit, ne-am sărutat. De-a „v-aţi-ascunsele" în fine 10 Ne-am mai jucat prin văi şi lunci Şi ne-am ascuns aşa de bine, Că nu ne-am mai găsit de-atunci. 70 71 IN AMURG.. ICOANE VECHI. în amurg, tîrzia rază Peste crîng şi văi adoarme... In albastrul din văzduhuri Luna plină scinteiază. Icoane vechi din vremi uitate Se-nalţă tainic din morminte Şi-ncearcă astăzi să-mi arate Cum te iubeam mai înainte... Cîntă greieri la izvor, Apa strălucind se mişcă-Ascultînd, robit de farmec, Stă drumeţul visător. La izvorul ce răsună Mîndră zînă mi se scaldă: Umeri goi şi albe braţe Strălucind în clar de 'lună... Cum visător, trist, ziua toată Umblam cu ochii în pămînt, Şi lumea se oprea mirată Văzindu-mă ce palid sunt. io Cum noaptea mă simţeam mai bine, Căci ţîrgul tot era pustiu, Doar eu, şi umbra mea, cu mine, Treceam pe străzi aşa tîrziu... 15 Doar paşii mei trezeau ecouri Pe chei, în tainica tăcere, Doar luna se rupea din nouri Şi-mi arunca priviri severe... 20 Şi mă opream, fără de veste, In faţa porţii casei tale, Priveam pierdut sus, la ferestre, Mi-era atît de dor şi jale! 72 73 Tu m-ai zărit, o ştiu eu bine, Venind atitea seri la rînd, Tîrziu în nopţile senine Ce şi un stîlp în lună stind... NIMFELE Bat valuri plescăind în ţărmul Pustiu, şi luna-i sus, pe mare... Pe dună zace cavalerul Cuprins de leneşă visare. 5 Ies albe nimfe din adîncuri, Un văl uşor e a lor haină; Crezînd că doarme dus voinicul, S-apropie de el în taină. Intîia stă, i-admiră coiful 10 Cu penele strălucitoare, A doua şi-află joc cu lanţul Şi ciucurii la cingătoare... 15 Şi, fulgerînd din ochi, a treia Ii trage spada sclipicioasă: Proptită-n spadă, mi-1 priveşte Şi-i rîde-n faţă, drăgăstoasă. 20 A patra drăgălaş s-alintă Pe lingă el, şoptindu-i glume: „O, de-aş putea să-ţi fiu iubită, Drag făt-frumos din altă lume!" 75 A cincea mînile-i dezraiardăl A şasea parcă nu se-ndură, Sfios s-apleacă şi-1 sărută Intîi pe ochi, apoi pe gură... Şiret, el nu deschide ochii, Se simte-aşa nespus de bine: Sub farmecul tăcut de lună Se lasă răsfăţat de zi ne. VISAI CĂ MĂ PLIMBAM... Visai că mă plimbam cu tine Prin cer, cu tine, draga mea, Căci fără să te am alături, Un iad şi cerul mi-ar părea. Văzui aleşii, cuvioşii Şi drepţii toţi ce preste fire Şi-au chinuit pe lume trupul, Spre-a sufletului mlntuire, Părinţi şi eremiţi, apostoli 10 Prin faţa noastră au trecut, Toţi gîrbovi, ba vreo cîţiva tineri Mai jalnici încă de văzut» 15 Lungi feţe sfinte, frunţi pleşuve, (Şi jidovi Intre ei vreo doi) — Severi ei işi vedeau de cale Şi nici nu se uitau la noi. 77 Nu ţi-aruncau nici o privire, Deşi Ia braţul meu, zglobie, Mi te-alintai zîmbind în treacăt, 20 Iubito, cu cochetărie... Doar unul te-a privit. El singur Era frumos în sfînta ceată, Minune de frumos: în raze Lucea figura-i adorată. CAVALERUL 25 in ochi — senin ceresc; pe buze Un zzmbet voitor de bine: Cum a privit spre Magdalena Pe vremuri, astfel şi la tine... Ah! ştiu... e fără de prihana, 30 E sfînt, şi totuşi nu ştiu, parcă Simţeam că-n inimă o umbră De bănuială tot mă-ncearcă... Lui D. Anghet A fost odinioară un cavaler tăcut, Cu ochii melancolici, obrajii de zăpadă. Tărăgănat şi şubred, pustiu şi abătut, EI hoinărea pe uliţi, dat visurilor pradă. Era aşa de ţeapăn, stîngaci, dus în extaz! La geamuri flori şi fete rideau de el cu haz, Cînd, şovăind în umblet, se poticnea, sărmanul 1' Nu-mi fuse-n coruri la-ndemînă, Şi de pămînt mă prinse dorul: 35 Mă stingherea — o, Doamne, iartă Isus Christos, Mîntuitorul... Ades, pierdut în umbră, stetea-ntr-un colţişor,. Fugind de ochii lumii în casa-i solitară. 30 Şi braţele-amîndouă el le-ntindea cu dor, Ci nu scotea o şoaptă în liniştea de seară. La miezul nopţii însă creştea un freamăt lin Şi-un cîntec sau descintec bizar, ca din senin, Şi cineva la uşă uşor de tot îi bate... 15 20 Iubita-i intră, — iat-o alunecînd uşor într-un veşmînt de spumă de valuri zgomotoase. Aprinsă şi-nflorită ca un aprins bujor, Strălucitor e vălu-i uşor ca de mătase, Blond chipul ei răsare din buclele-auTii, Surîd albaştri ochii scînteietori de vii — în braţe unul altui se lasă ei să cadă... 79 25 30 35 40 în braţe unu) pe-altul ei dornic se coprind; Sţingaciul de-adineauri nici nu se mai cunoaşte; Reînvie visătorul; obrajii reci s-aprind; Din ce în ce mai teafăr el simte că renaşte. Ea însă, ea-1 răsfaţă zîmbind alintător, Cu vicleşug se-ntoarce încet, şi-ncetişor L-acopere cu vălul cel alb, de diamante... într-un palat feeric, cu ziduri de cleştar, Se vede cavalerul, orbit de-aşa splendoare: Uimit se uită dînsul şi se mai uită iar, Tot aruncind în preajmfi-i priviri nencrezătoare. Dar nimfa-l ţine totuşi îmbrăţişat cu drag. El — mire, ea — mireasă, şi-n jurul lor, şirag, Din ţiteră ţin hangul şi cîntă mîndre zîne... Din ţiteră ţin hangul şi cîntă răpitor, Şi, stind să-nceapă danţul, ridică-n tact piciorul. Tresare cavalerul, înnebunit de-amor. Mai pătimaş îşi strînge la piept acum odorul. Atunci, fără de veste, luminile dispar, Şi iarăşi cavalerul tăcut şi solitar Se pomeneşte-n trist-a poetului chilie... SAFIRE-S OCHII TĂI... Safire-s ochii tăi, iubito, Atît de dulci şi drăgălaşi — De trei ori fericit bărbatul Pe care să-i sărute-1 laşi! 5 Şi inimioara ta, iubito, E nestemată piatră rară — De trei ori fericit bărbatul Cel pentru care arde-n pară! 10 Guriţa ta-i rubin, iubito, Cum'alta nu mai e pe lume De trei ori fericit bărbatul Pe care-1 strigă blînd pe nume! 15 Ah! nu-1 ştiu eu pe fericitul! Ah! singurel să-mi iasă-n cale, Acolo-n codru... iute-aş pune Un capăt fericirii salel SOLIA Băiete, sus! — aruncă şeaua Pe cal, ş-aleargă-n zbor cu el, Mai repede ca rînduneaua, La craiul Duncan, la castel. 5 Şi-acolo-aşteapta pîn'ce-ţi iese Din grajd, în cale, vreun argat Şi-ntreabă-1: „Care-ntre crăiese S-a logodit cu-adevărat?" De-ţi spune: „Cea cu negre plete", 10 Să-mi vii napoi cît ai clipi... De-ţi spune: „Cea cu blonde plete". Atunci, te rog, nu te pripi. 15 Te du atunci în tîrg şi cere Un ştreang, şi vino-mi înapoi In trap domol; păstrînd tăcere, Să urci ca să mi-1 dai apoi. RECAPĂT CURAJUL PĂGÎN... Recapăt curajul păgin din străbuni, Zbor parcă pe-un roib furtunatic; M-aşteaptă iubita şi dornic m-avînt Spre vechiul castel singuratic. 5 Recapăt curajul păgin din străbuni, Zbor parcă pe-un roib furtunatic; M-aşteaptă rivalul şi-alerg, îndlrjit De dorul de luptă sălbatic. în juru-mi cîmpii şi păduri se aştern 10 De-a valma în goana turbata! Şi-i scris ca să moară şi cruntul rival, Si gingaşa mea adorată... 82 6* 83 DIN LAC RIMELE... Din lacrimele ce le pllng Răsar înfloritoare flori, Şi suapinările-mi se strîng In coruri de privighetori. Şi ale tale-or fi, de-i vrea, Copilă, toate florile, Şi toată noaptea ţi-or cinta La geam privighetorile. ŞI DACĂ-N OCHII TĂI... Şi dacâ-n ochii tăi privesc, Mă vindec şi mă liniştesc; Şi dacă gura ţi-o sărut, Mă simt cu totul renăscut. Şi dacă tu la sîn mă culci, Mă farmecă iluzii dulci; Ci dacă-mi spui: „Mi-eşti drag1 Şi parc-aş vrea să pling amar. tresar 84 85 DOI FRAŢI Sus pe stîncă-n noapte-adînca Un castel străvechi se vede. Dar în vale, pe sub stîncă, Fulgeră loviri de spede. 5 Fraţi se bat acoîo-n vale, Prinşi de furie turbată. Spune, ce prilej de jale îi împinge să se bată? Laura cu ochi de pară 10 A încins frăţeasca ură: Amindoi se-namorară De frumoasa ei făptură. Dintre dinşii, insă, care E mai brav s-o cucerească? 15 Nu-i alt chip de împăcare — Spedele să hotărască!1 1 In Tălmăciri, strofa aceasta a fost, din eroare, omisă; o reintegrăm după Romanţe şi cîntece. 87 Şi se luptă şi se-nîruntă, Loviturile se-ncură.... Conteniţi bătaia cruntă, Fraţi nebuni, orbiţi de ură! Ah, tu, vale singerată! Ceasul rău, ahl iată, bate! Şi-amîndoi cad morţi deodată, Fratele ucia de frate. Multe secole trecură, Multe vor mai trece încă; Şi castelu-n surpătură Stăruie pustiu pe stîncă. Dar la ora cea fatală Valea se deşteaptâ-n şoapte: Fraţii din mormînt se scoală Şi se bat In orice noapte. A RĂSĂRIT SENINA LUNĂ... A răsărit senina lună Şi străluceşte peste mare; Eu stau cu draga mea-mpreună Şi-o strîng la sîn cu dezmierdare. Stăm singurei uitaţi pe maluri: — Iubito, ce asculţi cu frică La vuietul de vînt pe valuri? De ce tresare mîna-ţi mică?,.. — Nu-i vînt pe valuri, ci cîntarea 10 Sirenelor ce mă-nfioară, Surorilor pe care marea Mi le-a-nghiţit odinioară. 89 Copii sărmani, n-avură parte, 10 Şi steaua nu le-a strălucit: Au rătăcit pe căi străine, S-au prăpădit şi au murit... TRAGEDIE Ui Un tei Întinde ramuri umbrindu-le mormintul, Si paseTile cintă, suspină-n treacăt ymtul: ^ Subt tei, pe dîmbul verde, flăcăul de la moara ^ Cu mîndra lui glumeşte, într-un amurg de vara. — O, vino, şi-mi vei fi soţie; La pieptul meu găsi-vei scut; Uita-vei în străini şi ţara Şi casa unde te-ai născut. > De unde nu, eu mor, şi tristă Vei râmînea p-aceste lunci: Şi chiar la vatra părintească Vei fi ca şi-n străini atunci... Il (Cintec popular auzit pe ţărmurile Rinului) A dat o brumă fără veste, A dat o bruma pe-nserat, Şi florile de primăvară S-au ofilit, s-au scuturat. Un tînăr a-ndragit o fată, Şi dragostea i-a scos din minţi — Ei au fugit pe-ascuns in lume, Nevrind să ştie de părinţi. Fantastic teiul creşte şi-n umbră-1 înveşminta, Trist freamătă zefirul, trist paserile cmta: Deodată-ndrăgostiţii au încetat din glume, Si plîng fără să ştie nici ei de ce anume... 90 AMURG FURTUNA 10 15 20 25 Pe prundul spălăcit al mării Stam solitar şi dus pe ginduri. Măreţul soare scăpata azvlrlind Pe apă vîlvătăi de pară, Şi albele talazuri De flux îmbrîncite Năvăleau mai aproape şi tot mai aproape, Spumegind în ropot mereu... Un ropot bizar: un şopot şi-un plinset, Un hohot şi-un murmur, un freamăt şi-un geamăt, Pe-alocviTÎ o muzică dulce de leagăn Tresărind pe furiş dintre valuri — Părea c-ascult epopei dispărute, Străbune poveşti năzdrăvane pe care, Copil, pe de rost le ştiam pe vremuri Din rostul altor copii din vecini, Pe cînd ne strîngeam1, în amurguri de vară, Pe scara de piatră, Şi toţi ascultam tiptil şi cuminte, Cu ochii mari şi cu inima mică; Iar gingaşele fete, Pe după-nfloritele glastre, Steteau peste drum, la ferestre, Rozalbe figuri zîmbitoare, Bătute de lună... 1 In Tălmăciri, greşeala de tipar: stingeam. Turbează furtuna. Dă bice gloatei de valuri, Şi ele, spuroind de mînie-n răscoală, Se-ncalecă-n goană, urnind şi-mbrîncind 5 Munţi albi şi mişcători de apă: Micuţa navă-i suie Cu trudnică pripă, Ci fără de veste-alunecă în negre prăpăstii căscate... 10 O, marel... Mama Frumuseţii, Din spumă de val răsărite! Străbuna Amorului! Aibi indurare! Ah, iatăl alba ta rîndunea Din aripi filfăie fantastic, 15 Setoasă de pradă, Şi-adulmecă inima mea ce răsună De slava zeiţei din tine născută; Adulmecă inima mea, jucăria, Nepotului tău zburdalnici 93 92 20 De-a surda implor! Dispare strigarea-mi în larma furtunii Şi-n tumultul de vînt uri! Uraganul se sparge-n gigantic delir De sunete oarbei Eu însă prind lămurit în auz O dulce-aiurire de bârfă; Un cîntec mă cheamă răzbind sălbatec Nespus de duios, dureros de nespus, Şi glasul acesta-1 cunosc... NOAPTEA- N CABINĂ 3a 35 Departe, pe ţărmul stîncoasei Scoţii Se-na)ţă turnul castelului sur D asupra năprasnicei mari; Acolo, subt arcul înaltei fereşti, Veghează o mîndra femeie bolnavă — Ga umbra uşoară, ca marmura albă, — Ea cîntă din harfă şi cîntă din gură Şi viatul ii flutură pletelc-i lungi Şi-i spulberă cintecul trist In largul furtunei, pe mare... Legănat ca-n vis de valuri Şi cu ochii către cer, Stau culcat într-un ungher Din cabina-ntunecată. Caut dus prin fercstruie Sus, la spuza cea de stele, Ochii dragostelor mele, — Legănat ca-n vis de valuri. Ochii dragostelor mele Stau deasupra mea de pază, Tot clipesc, tot scînteiază Drăgostos din bolt-albastră.. Astfel, către bolt-albastră Multă vreme caut dus, Pînă ocini dragi de sus Albe neguri mi-i acopăr... 95 * 20 25 In coasta năvii, unde zac Şi-mi razem capul visător. Izbind se frâmintă sălbatece valuri Şi murmură-ntr-una: „Copil fără minte! Ai braţul scurt şi ceru-i departe, Şi stelele stau ţintuite de cer Cu ţinte de aur... Deşarte dorinţei Oftări deşarteI Mai bine-ai face s-adormi în pace..." VOCEA MUNTELUI Visai, departe-n zare, un cîmp pustiu şi nins. Linţoliu de omături nemărginit de-ntins. Şi sub omătul rece, in fundul groapei reci, 30 Dormeam uitat de veacuri în negura de veci. Dar sus, din cerul negru, deasupra groapei mele, Vegheau fără de număr frumoşii ochi din stele, Frumoşii ochi'. — şi dînşii luceau biruitor în linişte senină, şi totuşi plini de-amorl Pe văi un călăreţ pribeag Coboară abătut. — Logodnica m-aşteapta-n prag, Ori m-a uitat de mult? Un glas din văi s-a smult: h „Uitat de mult! Şi călăreţul, coborînd, Oftează cu amar: t — Vai, iată-mă-s aşa cunnd 10 Uitat, şters dintre vii? Plîng văile pustii: S „Şters dintre vnî' Şi-1 prind fiorii morţn reci Pe tristul călăreţ. 15 - Mai bine-atunci să dorm pe veo într-un mormînt tăcut! Trist văile-au gemut: .Mormînt tăcut... 96 97 — st. O. iosif — Opere voi. n SĂRBĂTOARE DE PRIMĂVARĂ £wP"măYep11 tristă Petrecere-a-nceput: Sălbătăticita ceată de gingaşe fecioare Aîeargă-n aiurire, bocind rătăcitoare, Cu sinul gol, cu părul în aer desfăcut: „Adonis! Adonis! 10 Pustie noapte cade. Pe umede cărări S-afundă-n întuneric, trecînd cu torţe-aprinse £i sperie tăcerea pădurilor întinse De-atît suspin şi plînset şi hohot şi strigării „Adonis! Adonis!" 15 Pe iarbă, zace, palid şi mort, un făt-frumos, II caută prin codri fecioare-ndurerate; Plîng florile-mprejuru-i, şi-s toate-nsîngerate. Văzduhul tot se umple de vaier dureros: „Adonis! Adonis!" 98 CE DOR NATING TE POARTĂ... Ce dor nătîng te poartă cu paşi rătăcitori Pe-o noapte-aşa senină? Ai dat o spaimă-n florii Sărmana viorica mi-a tresărit în vis! Ce roşii de mînie, în mijlocul grădinii, Stau rozele! Ce palizi şi trişti se-nalţă crinul Si toate-s tulburate de-un freamăt nedescris... io Greşii, o, lună dragă, şi-am fost nemernic, dar Aşa mironosiţe, ca florile, mai rar! îngăduie-mi încalţe iertare să le cer... Puteam ghici eu însă că stau la pîndă ele Cînd, fermecat cu totul de dorul dragii mele, Grăisem într-aiure cu stelele din cer? 7* 99 ŞI DACĂ VREI... Şi dacă vrei să iei aminte, In toate cîntecele mele Zăreşti un drac frumos de fată Ivindu-se mereu din ele. 5 Şi dacă vrei să iei aminte, Auzi chiar vocea-i îngerească Prin cîntec, rîset şi oftare Ea cearcă să te zăpăcească. io O vorbă numai, o privire E-n stare inima să-ţi fure, Şi-n mai vei rătăci ca mine Pe văi si lunci, visind aiure.., PE NOURI LUNA STRĂLUCEŞTE. Pe nouri luna străluceşte, O uriaşă portocală, Aruncă peste marea sură Dungi sclipitoare de beteală. Pe maluri rătăcesc şi-s singur, Se sparg Ia maluri albe valuri, Şi parcă şoapte dulci mă cheamă Din valuri ce se sparg la maluri. Ah, noaptea e atit de lungă, 10 Şi inima-mi de dor se-mbată... Veniţi, jucaţi, frumoase nimfe, Cîntati în horă fermecatăl... Aş vrea s-adorm la sînul vostru, Al vostru sînt cu trup şi suflet.-. Cintaţi să mor, zdrobindu-mi dulce Din suflet ultimul răsuflet 1 100 101 VEDENIA 10 M-a desfătat un vis frumos Şi negrăit de fioros: Mi-e încă mintea tulburată Şi-mi bate inima speriată... Mă pomenesc într-o grădină Fantastică, de farmec plină, Cu multe flori în multe feţe, Neasemănate-n frumuseţe... îmi ciripesc atîtea neamuri De paseri mici, săltînd pe ramuri; Măreţ se-ngîna zorile, Stropind cu aur florile. 15 Mă-mbată mîndre buruiene Adie vînturile-alene Umblam şi nu ştiam'anume De-s pe pămînt ori pe-altă lume, 102 La mijloc sta o minunată Fîntînă-n marmură curată; Alăturea, o fată dalbă 20 Clătea mereu o pînză albă-.. Obraji duioşi; în ochi — un rai; Un chip de sfînt cu păr bălai; Şi nu ştiu cum, dar mi-a părut Străin, şi-atit de cunoscut! 25 Frumoasa mea da zor, da zor Şi tot cînta fermecător: — Curgi, apă, curgi frumos şi lin, Şi spală pînza mea de in! Spre dînsa paşii-mi abătui 30 Şi-ntreb: — O, n-ai putea să-mi spui, Minune de copilă dalbă, Pe seama cui speli pînza albă?... Ea repede-mi şopteşte: — Iat-ol Cămaşa morţii ţi-am spălat-o!... 35 Şi cum grăi, cum ai clipi, Ca spuma totul se topi. 40 într-o sălbatecă pădure Mă pomenesc umblînd aiure: Creşteau copacii pin' la cer, Şi-am stat uimit de-atît mister. Ascult în adîneimi, departe, Cum âuie-a pustiu şi-a moarte... în deset urma mi se pierde Şi-ajung într-o dumbravă verde. 103 45 La mijloc, subt un vechi stejar, Dau de frumoasa fată iar; Şi cum o văd, mă ia fiorul: Ea mînuia acum toporul! Cioplea-n tulpină şi-avînta 50 Toporu-n aer, şi cînta: — Topor micuţ, topor zglobiu, Dă-i zor, sa facem un sicriu! 55 Spre dînsa paşii-mi abătui Şi-ntreb:— O, n-ai putea să-mi spui, Minune dalbă de copilă, Ce-mi tot ciopleşti tu fără milă? 60 Ea repede-mi şopti: — Zoresc Sicriul tău să-1 isprăvesc! Dar cum grăi, cum ai clipi, Ca spuma, totul se topi. Paragini, veştede cimpii S-aştern in jur pustii, pustii.. Eu nu pricep cum s-a făcut: Stam aiurit, cătam pierdut... 65 Pornesc încet pe calea lungă: Departe văd o albă dungă... Alerg spre ea, alerg — şi, iată! Dau iar de preafrumoasa fată. Cum o zăresc, mă prinde-ngheţul; 70 Ea mînuia acum hîrleţul! Părea un înger alb de pază, Şi totuşi mă umplea de groază... Frumoasa mea da zor, da zor Şi tot cînta fermecător: 75 — Mai sapă, drag hîrleţ, mai sapă, Să pregătim curînd o groapă \ Spre dînsa palid m-abătui, Şi-ntreb încet: — O, vrei să-mi spui, Copilă dalbă, înger dulce, 80 Acolo cine-o sa se culce? Ea repede-mi şopti: —- Rămii! Ţi-am aşternut de căpătli. N-apucă vorba să sfîrşească, Şi groapa fioroasă cască... 85 Dar cum privesc la ea, mă-ntunec, Şi mă-nfior simţind c-alunec Pe gura gropii, aiurit — Atunci din somn am tresărit I 104 20 Don Ramirol Don Ramirol Uită jalea ta de moarte; Pe pămînt sunt multe fete: Cerul Însuşi ne desparte. DON RAMIRO — Donna Clara! Donna Clara 1 De amar de ani iubită! Tu-mi doreşti de-acum pieirea, Mi-o doreşti neimblînzită! Donna Clara I Donna Clara Visul vieţii e feeric! Dar e fioros în groapă De pustiu şi de-ntuneric! Donna Clara 1 Fii voioasă, Don Fernando va să vie La altar, mini să te ducă, Şi mă chemi la cununie? --Don Ramiro! Don Rarairo! Vorba ta amar mă doare, Mai amar chiar ca ursita Stelelor nendurătoare. Don Ramirol Biruit-ai Mauri mulţi, în luptă grea. Te învinge şi pe tine, Şi să vii la nunta mea! 25 — Donna Clara! Donna Clara! Da, ţi-o jur, da, viu la nuntă! Vreau să joc un rînd cu tine: Noapte bunăl Viu la nuntă! — Noapte bună! — Şi răsună 30 Geamul. Singur, în tăcere Împietrit stătu Ramiro; Şi-n sflrşit în noapte piere. 35 In sfîrşit, din lupta oarbă Ziua biruie senină; Se desfăşură Toledo Ca o falnică grădină. Splendide clipesc la soare Monumente, mari palate; Vîrfurile de biserici 40 Toate-n aur par suflate. Ca un zumzet viu de-albine Cintă clopotele-n zare, Psalmodii evlavioase Se înalţă din altare... 106 107 45 Dar spre piaţă-ntoarce-ţi ochii Din măreaţa catedrală Sumedenie de lume Furnică şi dă năvală: 50 Cavaleri, frumoase doamne, Curtezani în haine scumpe.. Sună clopotele clare, Orga zgomotos irumpe. Dar prin mijlocul mulţimii Ce sfioasă-i înconjoară, 55 Vin gătiţi însurăţeii: Don Fernando, donna Clară.., Curioşi, pin' la palatul Mirelui, se bat să-i vază; După datini vechi acolo 60 Nunta mîndra se serbează, Joc de arme, vesel praznic Se perindă toate-n bine; Grannic orele aleargă Zgomotînd, — şi noaptea vine. 65 Sus, Ia danţ, buluc s-adună Toţi nuntaşii-n sala mare, Toţi în haine de paradă, Orbitor de sclipitoare. 70 Iar acum pe jeţuri nalte Vin ca să-şi ocupe locul Donna Clara, don Fernando, Şi-n şoptiri aşteaptă jocul. 108 Freamătă mulţimea-n sală, Vălurînd cu nerăbdare; 75 Sună tobele puternic, Ţipă vesele fanfare. — Dar la ce frumoasă doamnă, Ochii tăi mereu fixează Unghiul sălii? cu mirare 80 Cavalerul cuvîntează. — Cum nu vezi tu, don Fernando, Un bărbat în mantă sumbră? ^ , , Blînd surîde cavalerul: — Ah, nu e decît o umbră I 85 Ci era un om în mantă ?i s-apropie, iar Clara 1 salută pe Ramiro, Inroşindu-se ca para. Danţul se dezlănţuieşte, 90 Jucătorii-şi iau avîntul Valvîrtej în vals, — şi geme, Zguduit, sub ei pămintul. 95 — Te urmez cu drag, Ramiro, Totuşi trebuia să ştii Că-n această neagră mantă Nu se cuvenea să vii! Pironind-o cu privirea Ochilor sticloşi, se-ncruntă Şi-o apucă-ncet Ramiro: 100 — Tu mi-ai spus să viu la nuntă! 109 Ia mulţimea-nvălmăşită Amlndoi dispar o clipă, Sună tobele puternic, Vesele fanfare ţipă. 105 —Alb ţi-e chipul ca omătul! Clara şovăind cuvlntă. Crunt Ramiro-i taie vorba: — Tu mi-ai spus să viu Ia nuntă! 110 Luminările din sală Licăresc fllfiitoare; Sună tobele puternic, Ţipă vesele fanfare. — Mîinile-ţi sunt sloi de gheaţă! Geme Clara-n aiureală. 115 —Tu mi-ai spus să viu Ia nuntă! Şi se pierd din nou în sală. — Lasă-mă, Ramiro, du-te! Răsuflarea-ţi mă-nspăimintă... Surd Ramiro îi,răspunde: 120 —Tu mi-ai spus să viu la nuntă Arde, fumegă pămintul, Veselă orchestra cîntă — Ca-ntr-un haos prins de vrajă Sala toată se frămîntă. 125 — Lasă-mă, Ramirol Du-te! Stins din vălmăşag pătrunde. —- Tu mi-ai spus să viu la nuntă Glasu-ntunecat răspunde. — Du-te, du-te atunci cu Domnul I 130 Ţipă Clara cu putere... Dar abia sflrşi cuvintul, Şi pe loc Ramiro piere. Clara-i dusă: întuneric S-a făcut în toată sala; 135 în împărăţia-i neagră Stă s-o fure ameţeala. în sfîrşit, îşi vine-n fire, Negura-n sfîrşit dispare... Şi frumoşii ochi acuma 140 Se deschid mari de mirare: Căci, de cînd pornise danţul, Stă pe jeţ în neclintire; Stă şi-acum, de mire-alături, Care-i zice cu-ngrijire: 145 —Ah, de ce ţi-e faţa pală Şi sinistră ţi-e privirea? — Şi Ramiro...-ngînă Clara; Groaza i-a curmat vorbirea. Dungi posomorite fruntea 150 Mirelui sever brăzdează: — Doamnă, află că Ramiro A murit chiar azi de-amiază. 110 15 Si bleastămă năprasnic în prada oarbei furii: Urlau în hohot sclavii cînd el scrişnea injurii. Semeţul rege strigă, semeţul rege ţipă, -Un servitor aleargă şi iar se-ntoarce-n pripă, Purtînd pe cap o tavă cu multe-odoare sfinte 20 Din templul1 lui Iehovah furate mai-namte. E noapte-ntunecată şi ceasul e tîrziu; în Babilon domneşte tăcere şi pustiu. Sus numai în palatul regesc e chef nespus: Cohorta lui Belsâzar benchetuieşte sus. 5 In sala triumfală ferestrele lucesc, Stă regele în frunte la praznicul regesc. Sclipesc in juru-i sclavii şi sorb din cupe vinul înflăcărat ca focul şi roşu ca rubinul. Ciocnesc din cupe sclavii cu urlete de bestii: 10 Belsâzar află farmec petrecerii acestii. Ci iată-1 că s-aprinde sălbăticit la faţă, Căci vinul vechi sporeşte pornirea-i îndrăzneaţă. Pornirea-i mi-1 orbeşte şi-i răzvrăteşte firea: El spune vorbe grele, cîrtind dumnezeirea, 112 Nelegiuitul rege o cupă sfînt-alege, Un sclav îi umple cupa din mina sacrilege; Belsâzar o ridică, şi pînă-n fund o soarbe; Şi hohotă-n desfrlul mîniei sale oarbe; 25 „Iehovah, nu mi-e teamă de tronul tău nemernic In Babilon, Belsâzar e rege-atotputernic 1" De-abia rostise insă cuvîntul plin de faimă, Cuprins a fost Belsâzar de-o nenţeleasă spaimă. îngrozitorul hohot a îngheţat în sală, 30 Şi-n urma lui se face tăcere mormîntalâ. Şi uitel... uite-acolo! pe zidul alb deodată Răsare ca o mină, o mină minunată, Si scrie, scrie, scrie, in groaznica tăcere, Cu litere de pară, pe zidul alb, - şi piere. i Ia Tălm&ciri: templu. 113 35 Behâzar vede totul cu mintea aiuriţi, ■ Pe-obrajii lui cei palizi sta groaza-ntipăritâ. A sclavilor cohortă a-ncremenit de frică; . Nici un. cuvint nu Beoate, nici ochii nu ridică. Veniră magi in urmă, dar în zadar cercară . ,,; *o Să tălmăcească rostul acelui scris de(,pară. f Dar sclavii-n răzvrătire atunci au tăbărît, Şi peste noapte fuse Belsâzar omorît. , ÎNCHINARE Cu trandafiri, cu aur şi crăngi de chiparos Aş vrea această carte s-o-mpodobesc frumos, Ca pe-un sicriu în care dorm cînturile mele... O, de-aş putea iubirea s-o-ngrop aici cu elel Odihna peste groapa iubirii înfloreşte, Pe urm-atltui zbucium senină floarea-i creşte. Ci numai pentru mine răsare prea tîrziu: Ea va-nflori cînd însumi în groapă am să fiu Aici sunt dar acele cîntări ce-odinioară, 10 Ca lava ce din Etna aruncă foc şi pară, Zbucniră din adîncul simţirii-mi arzătoare Şi-n jur imprăştiară scintei fulgerătoare! Acum pare că-s moarte, zac îngheţate, mute, Şi palide aşteaptă în negură pierdute. 15 Dar tresări-vor iarăşi vii cînturile mele Cînd s-o abate duhul iubirii peste ele... 8* 119 Şi inima-mi şopteşte că vremea va să vier Acel duh al iubirii cu rouă să le-nvie: Iţi va cădea în mînă această carte-odată, 20 iu, dulcea mea iubire din ţară depărtată! Atunci puterea vrăjii, iubito, va-nceta, Şi palidele slove cu jale vor căta In ochii tăi ce mîndri, făcindu-te să tremuri, Şopti-vor melancolic poveşti din alte vremuri [DIMINEAŢA-NTREB ZADARNIC] Diroineaţa-ntreb zadarnic; Vine îngeraşul azi? Seara însă plîng amarnic: N-a venit nici azi, nici azil Noaptea dorul mi-e tovarăş Şi mă face să veghez; Ziua toată umblu iarăşi Dormitînd, parcă visez. 117 PE INIMA, IUBITO.. ClND MOR TINERE INIMI. Pe inimă-mi, iubito, mînuţa ta aşează; Auzi tu-n cămăruţă cum sună a pustiu? Stă un dulgher acolo, ciopleşte şi lucrează Şi-mi face un sicriu. Tot bate şi răsbate acolo zi şi noapte: Mi-a speriat şi somnul, de m-am luat de gînd.. Hai, meştere dulghere, dă-i zor şî isprăveşte, S-adorm cît mai curînd Gînd mor tinere inimi Zdrobite de dezastre, Rîd stelele voioase Din depărtări albastre: 5 j,Ah, bieţii oameni, dînşii De trist sfîrşit au parte! Cred în amor, şi-n urmă Se zbat pînă la moarte. Noi nu ştim ce-i amorul, Blestemul care-i doare Şi-i mistuie; de-aceea Sîntem nemuritoare!" 118 [ÎN MAI, GÎND MUGURII-NCOLŢESC...] SĂRUTĂ, NU JURA. în mai, cînd mugurii-ncolţesc Şi rîde toată firea, A răsărit şi-a înflorit în inimă-mi iubirea. în mai, cînd tot văzduhu-i plin De viers de păsărele, Mi-am pus în versuri jalea mea Şi dorurile melel Sărută, nu jurai Temei Nu pun pe vorbe de femeii Oricît de dulce-ai fi la grai, Dar şi mai dulce gură aii Sărutul pentru mine-i sfînt: Cuvîntul este fum şi vînt!... 10 O, jură, dragă, cum jurai! Cred tot ce-mi spui şi tot ce vreai! Cînd, fericit, la sin m-alinţi, Nu pot să cred atunci că minţi, Cred că ţi-s drag pe veci si chiar Mai mult, — dincolo de hotar 1 120 121 MI-S CÎNTURILE OTRĂVITE., ÎN VIS... Mi-s cînturile otrăvite Şi-n veci eu n-am tăgăduit-o: Pe primăvara vieţii mele Otravă, revărsaşi, iubito. Mi-s cînturile otrăvite ti-n veci eu n-am tăgăduit-o: u port atîţia şerpi în suflet, Te port pe tine chiar, iubito I în vis văzui un om gătit, mic de statură,. Mergea cu paşi de-o şchioapă pe labe răschirate; Purta o haină nouă şi albituri curate, Ci răsărea-n lumină mojica Iui făptură. 5 în fond era nemernic, meschin, — o stîrpitură; Pe dinafară, însă — cu multă demnitate; Răzbunător şi ţanţoş, trîntea cuvinte late. Cu ifos fără margini vorbind despre bravură. „Ştii cine este? Vino şi-1 vezil" Zîmbind îmi spune, 10 Cu viclenie, Zeul, stînd înaintea mea, Şi magica-i oglindă sub ochii mei o pune. Văd un altar, şi-n faţă-i stetea piticul famen, Cu draga mea alături; rostiră ambii: „Da!" Şi mii de draci strigară rîzînd cu hohot: „Amenl" 123 N-AM ÎMPOTRIVA TA NIMICA... N-am împotriva ta nimica, chiar de-aş înnebuni de jale, Pe veci pierdutol n-am nimica, nimic n-am împotriva ta: Oricît de mîndră-n strălucirea de diamante-ai arăta,] Nu vei putea s-arunci o rază in noaptea inimioarei tale... Ci văd eu zîmbetul ironic pindind prilej ca să zbucnească, Văd ochii tăi mărind cu ciudă fulgerătoarele lumine, 15 Şi văd pornirea de orgoliu ce face sînul tău să crească — Şi totuşi eşti nefericită, nefericită, ca şi mine! în preajma gurei tale totuşi durerea tremură-n neştire, De lacrami tăinuite-n umbră ţi-s ochii împainjeniţi Şi sînul tău superb ascunde o rană fără lecuire — 20 Iubito, soarta blestemată vrea ca să fim nefericiţi! 5 Ştiam de mult. în vis, odată, văzui viaţa ta ursită.j Văzui şi noaptea-ntunecată ce inima ţi-a fost robit-o, Văzui şi vipera ce muşcă ascunsă-n inimă-ţi, iubito, Şi-am înţeles, pe veci pierduto, cît eşti de mult nefericită! Şi dacă eşti nefericită, nimic n-am împotriva ta: io Iubito, soarta blestemată vrea ca să fim nefericiţi!. Pîn'ce tot zbuciumul acestor nebune inimi va-nceta, Iubito, soarta blestemată vrea ca să fim nefericiţi I DIN BASME VECHI... Din basme vechi o albă mină Te cheamă fluturlnd în zări Şi-auzi clntînd o mîndra zînă De peste nouă mări şi ţări... Ea cîntă despre-o-mpăraţie Fantastica din soare-apus: Flori mari, necunoscute ţie, Acolo strălucesc nespus... Toţi arborii acolo sună 10 Şi cîntă parc-ar fi un cor: Ca muzică de danţ răsună Sonore glasuri de izvor, Şi doine dragi, cum niciodată Tu n-ai mai auzit, socot, 15 Te leagănă şi te desfată, Pîn'ce te farmecă de tot. Ah, dac-ai şti-ncotro anume? Acolo cum ai vrea să pleci! 20 Să uiţi durerile din lume, Şi-acolo să rămîi pe vecii.. Ah, mîndra asta-mpărăţie Mi-apare în somn adeseori; Dar, ca o negură pustie, Se stinge totdeauna-n zori 1 120 CÎND DOI ÎŞI ZIC ADIO.. FRUMOS E PE LUME. Cînd doi îşi zic adio, De mîni cu drag se string, Şi plîng amar, oftează Amar, şi iarăşi plîng. 5 Ci noi la despărţire N-am plîns, nici'n-am oftat, Şi lacrimi şi suspine Pe urmă ne-au aflat. Frumos e pe lume şi-n cer e senin, Şi vîntul adie şăgalnic şi lin, Şi Tîd fericite cîmpiile-n floare, Şi tremură-n rouă bătută de soare, 5 Şi-i tot veselie, şi tot sărbătoare, Şi totuşi spre groapă dorinţa mă poartă, S-adorm lîngă tine, mireasa mea moartă! 12S 129 9 — St. O- Iosif — Opere voi. II PRIN CRÎNGUL VERDE. ÎNVĂLIŢI ÎN NOURI, ZEII. Prin crîngul verde rătăceam Ca să-mi ascund de lume plînsul; Un sturz sălta din ram în ram: — De ce plingi tu? mă-ntreabă dînsul. — Întreabă tu pe rîndunici De ce sunt trist, să-ţi spună ele, Ce stau în cuiburile mici De subt fereastra mîndrei mele. 130 învăliţi în nouri, zeii Dorm uitaţi: i-aud în zare Sforăind, —şi noi, pigmeii, Vreme rea avem pe mare!... Vreme rea! Mînia mării Stă să spargă biata navă. Cine, vai! să stăpînească Astă cumpănă grozavă? Saltă nava şi trosneşte, 10 Zguduită de furtună. Mă-nvălesc şi eu ca zeii în manta... şi noapte bună! 9* 131 AFARĂ-I NOAPTE. ATÎT DE DRĂGĂLAŞĂ. Afară-i noapte, plouă, ninge! Pe cer aleargă repezi norii; Ah, unde-i strălucesc iubitei, Pe vremea asta, ochişorii?... O văd lipită de fereastră, în cămăruţa-i solitară; Cu ochii-ntunecaţi în lacrimi Priveşte viscolul de-afară... Atit1 de drăgălaşă, albă, Frumoasă — parcă eşti o floare! Şi-ades rămîn pierdut pe gînduri Cînd mi te-arăţi surîzătoare; Cu mîinUe-amîndouă parcă Te-aş binecuvînta, copilă; Plecînd genunchiul către Domnul, Aş vrea să-mplor cereasca-i mila, Ca veşnic să te aibă-n pază 10 Şi să rămîi surîzătoare, Atît de albă şi frumoasă Şi drăgălaşă ca o floare! L In Tălmăciri, greşeală de tipar: Alîto. 132 133 SOCOATA VREMII. Socoata vremii-n ore, minute şi secunde, — întîiul ornic, — cine Ie-a născocit? Răspunde A fost un singuratec, un suflet trist, pustiu., în nopţile de iarnă sta şi-asculta, tîrziu, 5 Cum şoarecii se mişcă prin umbră de unghere, Şi cariul ritmic toacă în tainica tăcere... Dar sărutarea cine mi-a născocit-o-n lume? O gură fericită şi dornică de glume... Ea săruta cu sete; era în luna mai. 10 Natura-ntreagă parcă se preschimbase-n rai, în rai cu flori frumoase şi ciripire vie, Şi soarele-n văzduhuri rîdea de bucurie!... 135 Holderlin SPUMEGĂ MAREA... CiNTECUL URSITOAREI Spumegă marea sub slînca runică, Pe stîncă stau pierdut pe gînduri Şuieră vîntul, zarea se-ntunecă, Pasan de pradă ţipînd alunecă 5 Trec valurile rînduri-rînduri.. 10 Mlndrele fete, bunii prieteni Şi-atîtea scumpe idealuri Unde-s acuma?... Şuieră vîntul, dănţuie spuma, Aleargă miile'dc valuri...' Umblaţi, acolo, sus în lumină Pe dulce plai, voi, fericite genii! Strălucitoare adieri V-ating uşor, plutind Ca degetele-artistei Pe strune sfinte... Neştiutori de soartă Ca pruncul în somn, Respiră zeii: 10 Cast ocrotit în mugur născînd înfloreşte etern spiritul lor, Şi ochii lor fericiţi Privesc în tăcută, Eternă seninătate. 15 20 Ci noi am fost ursiţi Să nu aflăm nicăirea odihnă: Dispar şi cad Sărmanii oameni, Orbeşte, de la un ceas la altul, Ca apa zvîrlită din stîncă în stîncă, De-a lungul vremii, în necunoscut. 136 137 Gottfried Keller ClNTECUL LUI PAN Braţe-n braţe stau stejarii în pădurea seculară, Azi, fiind cu voie bună, vechiul cîntec şi-1 cîntară. A-nceput departe-n margeni cel mai tînăr să s-alinte Şi un freamăt şi un clatin s-au pornit apoi-nainte: 5 Alergă un vajnic ropot, se umflau bogate valuri, Şi vîrtejul printre vîrfuri se rostogoli pe dealuri. Iar acum cînta-n coroane, şuicra-n văzduh furtuna, Pînă-n rădăcini de-a valma duduia trosnind într-una. Cînd şi cînd huia stejarul cel mai nalt din creştet, falnic, io Codru-n cor întreg pe urmă răspundea vuind năvalnic 1 Mîndru joc era, asemeni unei mări cînd se revarsă, Albă se bătea-n sclipire frunza spre nord-est întoarsă. Tata Pan făcea doar însuşi vechea ceteră să sune, învăţînd copiii, codrii, melodiile străbune. 15 Si din cele şapte tonuri ce cuprind în ele toate Cînlecelc, vechiul meşter ce minuni de cintec scoate! Tinerii poeţi si cintezi stau şi-ascultă în tăcere; Pitulaţi în tufe dese sorb cîntarea cu plăcere... 138 CURCUBEUL GÎNDURI Cădea-n apus o ploaie lină, în care soarele bătea: Drumeţul pe cărarea-ngustă Cu suflet obidit trecea... 5 Vedea cum stropii în cădere Sclipesc prin raze aurii; Reci ii simţea picînd pe frunte-i, Şi-nfiorat, duios şopti: — Ştiu că deasupra frunţii mele 10 Pluteşte-acum un curcubeu, Senina depărtare-1 vede Jucînd măreţ pe drumul meu. 15 Iar cei ce merg de mine-aproape Şi mă cunosc ca nimeni alt, Nu pot vedea ce plin de pace Mă luminează din înalt. Aşa, cînd alte zile poate în cea de azi s-or fi răsîrint, Pe numele meu şters, departe, 20 Luci-va curcubeul sfînt. O mare inima-mi de-ar fi, Duşmanul ei — o navă, Cum ar izbi-o crunt de stînci Mînia ei grozavă! 5 Şi ca s-o-nghit-apoi la fund, Adîncu-i s-ar desface, Spre-a se-nchega deasupra iar Măreaţa mării pace. Dar nu-i decit un vălurel 10 Din mii de vălurele, Ci spuma-i roade nencetat Din putredele schele. 15 Noi, valurile, ne urmăm Mereu, —şi sîntem una: Pe-acelaşi duşman îl gonim Si-1 urmărim într-una- Vîrtejul, duhul răzvrătit, Ne biciuie sălbatic, Pîn'ce cu toatele tresar 20 Din somnul lor acvatic. 140 141 lAlh!^ T ?e;am pUriat di» greu S>-alunda far' de veste, Hei, cum mai treaăltăm atunci, i-«ovindu-ne în creste! 25 Răsim-atunci din ţărm în tărm 91 nohot-oceanul: „S-a dus cu nava lui cu tot S-a dus la fund Vicleanul!" ' L e n a u VÎNTUL Departe, în străini plecam... Privii în urma mea pierdut; Spunînd ceva, mi-a apărut Iubita, sus, Ia geam. Ea mi-a trimis un blînd cuvint — Tovarăş bun pe drum pustiu... Dar ce mi-a spus, nu pot să ştiu, Că s-a pierdut în vînt. 10 Şi dacă n-oi mai întîlni-o, Tu, vînt sălbatec, rău ce-mi eşti, Nu ţi-e de-ajuns?... Să-mi mai răpeşti Şi cel din urm-adio? 143 RANA-N SUFLET ECOU Eu port în suflet o adîncă rană Dar nici un geamăt buzele nu-mi scapă ; Simt cum mereu tot mai adine mă sapă Şi cum se farmă viaţa mea sărmană. Un cîntec vesel cintă călătorul, Diapare în brădet, şi-acuma tace. Doream să-1 mai ascult, dar n-am ce face: Neîmplinit îmi va rămîne dorul. 5 Doar una poate jalea să-mi priceapă-La sînu-i dulce, fără de prihană, Aş piinge-n hohot... dar dorinţa-i vană-Aceea una putrezeşte-n groapă!... El tace, dar acum mi-aduce corul Acelor stînci răsunetu-i încoace, Parc-ar voi cîntarea să-i evoace... Şi-acum aud cum sare doar izvorul. O, mamă, vin', copilul tău te cheamă! io Ue mai tresare inima ta moartă Şi, ca pe vremuri, grija de mi-o poartă, Mergi sănătos, drumeţe! — suspinînd 10 I-am zis; — dar pentru ce-s mai trist eu oare Că i s-a stins ecoul prea curînd Atunci eu vreau de viaţ-a mă desface Ajut-ajută suferinţii, mamă, Copilul tău trudit'să ţi-1 dezbrace* Decît de-ar fi murit chiar omul, cînd Cîţiva ici-colo-1 pomenesc arare, Pîn' ce-amuţesc cu toţii, rînd pe rînd? 144 10 145 ÎNTREBARE SURUGIUL Nu le-ai trezit vreodată fără vrere In zori, întunecat şi abătut, Făr-a-nţelege oricît te-ai zbătut De unde izvorăste-a ta durere? 5 Simţeai doar că visaşi, şi-au dispărut Din minte-ţi ale visului himere, Dar că te-ncearc-ascunsa lor putere, încît să plîngi cu hohot te-au făcut.' Cînd vei scăpa de noaptea pămînteană Şi crezi că poate-atuncea, în lumină, De visul tău cel sarbăd vei uita, Ah, cine ştie dacă vina ta Nu va veni ca tainică dojana Să-ţi tulbure şi veşnica hodină?... Vraja duloei nopţi de mai Stăpînea afară, Sus, de-argint, pluteau bălai Nori de primăvară. 5 N-auzeai pe lunci şi văi Nici un glas să sune, Singură umbla pe căi Raza blondei hme. Molcom fremăta abia 10 Numai vîntul serii, Spre a nu trezi cumva Pruncii primăverii. Chiar şi tainicul izvor Parcă amuţise, 15 Ca să cruţe-a florilor Parfumate vise. Cornul său la gură-atunci Surugiul pune Şi-1 făcu prin văi şi lunci 20 Vesel să răsune. 146 147 Şi sunau cei patru cai Sprinteni din copite, Ce prin înfloritul rai Ropoleau grăbite. 25 Şi părea că trec în zbor Şi aleargă toate, Speriind în goana lor Liniştea din sate. 30 Cînd, prin raiul ce-1 zărim, Cum străbatem, iată, Fără veste-un ţintirirn Ochilor s-arată' Zidul mohorît sletea Sprijinit de stîncă, 3 5 Crucifixul sfînt veghea Sus, în jale-adîncă. Şi de cîte ori revin 50 Pe-aste locuri iarăşi, Trebuie să-i cînt puţin Bunului tovarăş!" 55 Către ţintirirn deci el Cornul şi-1 îmbie, Să-1 audă-n somn acel Aţipit sub glie; Şi-un atît de dulce zvon Dintre stînci pătrunde, Parcă mortul postilion 60 Din mormînt răspunde. Repede porni la drum Goana cea nebună; Tînguiosul corn şi-acum In auz îmi sună... Surugiul domolind Dintr-o dată trapul, Sus, la crucifix privind, 40 Trist întoarce capul. „Ierţi, măria-ta, de-oprim, însă n-am ce face: Colo, sus, în ţintirirn Un tovarăş zace. 45 Şi de cîte ori mă-ntorn, Mă îneacă plînsul: Nimeni nu suna din corn Mai frumos ca dînsul! 148 Li-Tai-Pe CLAR DE LUNĂ EXCELSIOR Lîngă patul unde stau Bate luna pe podele, Nu ştiu, luna bate, sau A căzut omăt pe ele. Fruntea mi-o ridic, privesc Luciul zărilor deşarte; Fruntea-mi cade şi gîndesc Trist la ţara mea, departe. Spre seară, printr-un sătişor Din Alpi, un tînăr călător Trecea purtînd prin nea şi vînt Un steag cu-acest străin cuvînt: Excelsior! 10 Supt geană-i, ochiu-ntunecos Sclipea ca paloşul tăios, Şi ca din corn de-argint, s.enin, Suna cuvîntul cel străin: Excelsior! 15 Lumini de prin bordeie, rar, Băteau în faţă-i, şi, bizar, Gheţarii-n noapte străluceau, Şi straniu buzele-i şopteau: Excelsior! 20 — E un prăpăd în munţi acum! îl sfătuieşte-un moş pe drum — Pîrăul e şivoi turbat... El murmură nenduplecat: Excelsior 151 30 — O, vin', o fată i-a şoptit, La pieptul meu, pribeag trudit! în ochi-albaştri-nlăcrămaţi Priveşte-oftînd, înalţ-un braţ: Excelsior! — O, nu intra-n brădetul des, Lavinele în drum îţi ies! îi strigă-n vale un păstor. El pasă drept, nepăsător: Excelsior! Meerheimb VESTITORUL BIRUINŢII DE LA MARATON (29 septembre 490 a. Chr.j 35 Şi-n zori, cînd clopotul din schit, Vibrînd sonor şi lămurit, Pe fraţi la rugă i-a chemat, Din stele-un glas a răsunat: Excelsior Şi cînele-a descoperit Un pelerin întroienit. Pe pieptul său un steag — drept scut — Cu-acel cuvînt necunoscut: 40 Excelsior! 45 Şi tainic mortul surîdea Spre soarele ce răsărea, Şi mîndru, ca o stea căzînd, Căzu din cer un strigăt blînd: Excelsior i Am biruit, bărbaţi atenieni / IIERODOT (Călduros şi nobil, cu putere crescîndă.) Akropolis! O, afintă cetate de zei, Cum te înalţi aurie-n adincul nopţii albastre 5 Şi îmi vesteşti de departe, măreţ, Că am ajuns, Am ajuns, în sfîrşit! Cădeţi acum, genunchi slăbiţi, Sfîrşiţi de goana îndelungă-10 Ţîşneşte-acum şiroi de purpură Din pieptul meu rănit de moarle! O clipă numai dăruiţi-mi suflet, O zei, nemuritori, Să le vestesc atenienilor! 15 Elada e liberă! Zdrobit e pumnul perşilor Ce ameninţa s-o puie-n jug, Şi-i mîntuită ţara grecilor! (Cu glas puternic.) 2 0 Ascultă-mă, cărunt portar! Deschide! Dă-mi drumul între zidurile-Atenei, Aduc biruinţa, Aduc biruinţa de la Maraton! 153 (Pauza. Sfirşit, dar cu inimă.) 25 Moşnege, mulţumesc. Dă-mi umărul Şi sprijineşte-mă în ceasul morţii. O-nghiţitura încă, sunt topit de sete, Uscat mi-e cerul gurei de praf şi de arşiţă, Şi-acum, din răsputeri răsună, 30 Răsună, scutule, izbit de spadă, Trezeşte-mi Atena din somn! ( Strigind.) Aici, aici, cetăţeni! Sculaţi-vă! Treziţi din somn femeile, copiii! 3 5 Aici! Aici! (Pauză- Vesel, mişcat.) O, iată! Gloata zgomotos aleargă, Minată de voioasa presimţire, Şi umple străzile! ■40 (Jiefuzind cu dragoste.) Lăsaţi, lăsaţi, iubiţilor, aveţi răbdare, Nu fiecăruia în parte, Poporului vreau să-i vestesc Cum au căzut copiii lui şi — au învins! 45 Eladă sfîntă, te apără încă Pallas Atena, Mai oţeleşte încă puterea lui Hercule, Al grecilor braţ! Mai bate inima argonauţilor 50 în pieptul Eladeî! Căci, fără glumă, suflet de erou Iţi trebuie cînd vezi năvălind, Ca valuri aprinse de aur topit, Cumplita armată a duşmanului — 55 De unsprezece ori zece mii — Să-i ţii tu piept cu zece mii! Şi groaznica flot-a barbarilor oare Nu cotropise de jur împrejur Cu armele marea ce părea că este «o Spinarea cu solzi monstruoşi A unui crocodil uriaş, 154 Ce creşte şi se-ntinde spre apus Din ţărmurile Asiei Mici, Căscîndu-şi gura lacom, 65 Ameninţînd Elada? (Cu putere crescîndă.) Zadarnică ameninţare! Înarmaţi, salt ară copiii Minervei! Pe scuturile lor se răsfrînse în flăcări 70 Ruşinea etem-a barbarilor crunţi — Eubea strigă, Eretria răspunse. (Pauză. Sfirşit.) Iertaţi, părinţi cinstiţi ai cetăţii, Sălbatica aprindere a mîniei, 75 Ci amintirea faptei colosale îmi umple iarăşi sufletul de-avînt Şi-mi năbuşeşte fiorii reci ai morţii! (RăstiJnp. Jnoiorat.) Paharul acesta — mulţămesc — 80 Mă face să bănuiesc nectarul. Ţie-1 închin, eroul cel moi de frunte al Atenei, Ţie-1 închin, Miltiade! Miltiade, el a fost, îndrăzneţul, Cel ce,-narmat cu scutul zeilor, 85 A smuls din şanţuri mica noastră ceată Şi-o aruncă în cîmp deschis, Năvalnic, contra puterei de fier a perşilor! (Cu un gest.) Priviţi, vă rog, bătrîni părinţi, 90 Spre miazănoapte, unde din Kytheron Coboară valea, lungă, strîmtorată-ntr-una De Penos şi Penthelikon, Cum se deschide-apoi spre şes La Maraton. 95 Dc-aici vedeai sclipind, în vuietul îndepărtat de valuri, Norii de pînze ai flotei barbarilor, 155 100 105 110 115 120 125 130 13! Şi lîngă ţărm, pestriţele corturi Ale lui Datis, căpetenia mezilor, Şi-ale tovarăşului său de arme, Hippias, Gel care-a fost tiran odată al Atenei, Azi — trădător de patrie! (Pauză.) Şi iată, cînd Eos cu obraji trandafirii Creştea din spuma de valuri, Inecînd în. lumina-i vioaie Cuprinsul adînc ce vuia de arme, Pluteau presimţiri de moarte in aer: „Aleşi sunteţi de Styx, O, voi, copii ai Aticei!" (Cu nobil avînt.) Ci vechiul avînt spre jertf-al Eladei înflăcăra din nou ceata aleşilor: Barbarii dîrji călcau în picioare Al Greciei suflet frumos! (însufleţit-) O, suflet de viteaz, tu, Miltiade! Tu ai fost care, plin de-nţelepciune, Ai cumpănit, şi slăbiciunei noastre Tai dat putere uriaşă, Tu, care ai silit colosul perşilor Să-şi strîngă-aripele ca vulturul rănit, Tu, care ai impins înapoi îndrăzneţul potop de călări, Silindu-i să rămînă pe loc, înghesuiţi, cu sabia-n teacă: Căci slabele noastre aripe, Ferite de munţi şi copaci răsturnaţi, îngrădeau orice atac din afară. (Beat de amintiri, vesel şi cu energie.) Atunci, deodată, sunară cimbale şi-oboaie Şi, vîjîind, năpădi pe şes O mare de arme! Dar noi n-adăstarăm năvala furtunii; Ca şi marinaru-ndrăzneţ ce s-arunnă Cu capul în jos in sălbatecul clocot Al apelor! Astfel şi noi! (Repede, însufleţit.) în semicerc, în munţi, în pas de atac, neştiut pîn-atunci, Aşa năvălea stînga şi dreapta, înainte şi drept în zidul de suliţi, De lănci şi scuturi ale duşmanului Plin de uimire! Şi-n stînga şi-n dreapta, şi-n dreapta şi-n stînga Şovăiau aripele perşilor, Şovăiau — se-ndoiau — se plecau — alergau ! Fugeau ca antilopele iuţi de picioare, 150 Şi noi, luptind din greu cu grindina De lănci şi săgeţi, Noi după ei — spre mare! (Cu spaimă.) 140 145 155 160 165 170 Dar miezul oştirii, slăbit de tot, Deşi purtat de mîndrii viteji Temistocle şi Aristide, Nu mai putea să ţină piept navalei Ce ca un orcan îl izbea Din mijlocul falangelor duşmane, Sţrăpungînd inima grecilor Cu măciuci ghintuite! (Pauză.) Un vaier străbate pîna la aripi. Helenii biruitori aud Cum strigă fraţii lor ajutor. Brusc încetară goana, şi atunci, Ca două cleşte de fier, uriaşe, Ce se-nconvoaie să prindă prada Şi-o strîng într-o cumplitâ-mbrăţişare, Astfel, deodată se văzu barbarul Apucat din ceafă, Şi-n dreapta şi-n stînga drumul închis Spre portul mîntuitor! (Pauză. Cu gesturi hotărlte.) 156 157 175 180 185 190 195 200 205 210 Oştirea grecească îşi vine în fire, Uşoarele lănci se-ntorc înainte. Al duşmanului hohot se schimbă-n prohod, Şi spadele şuieră, ghioagele trosnesc, Falange fugare se sfarmă-ntre ele, Şi călări mea rapede-a pustiului Se spulbera spre mare, ca nisipul! (Cu pornire crescindâ.) „La flotă! Toţi, Ia flotă!" se aude Zadarnica strigare a perşilor. Ci-n stînga şi în dreapta fiii grecilor Opresc năvala spre ţărm, Şi-n lupta cruntă moartea se-nmieşte, Şi fierbe, roşie, întunecată, Albastra Mare Ionică! (Mîndru, triumfător.) Trofeele şi corturile, ale noastre! Cirezile de dromaderi şi elefanţi, Încărcate cu comorile Răsăritului, Cu perle şi podoabe, ale noastre! Şi Datis, capul perşilor, mort! Mort, trădătorul Hippias, înecat în mocirlă! Morţi pîn' la zece mii de barbari! în portul Pireu se opreşte Podoaba semeaţă a galerelor, încărcată de grelele lanţuri Pe seama noastră făurite, Ducînd şi blocul de marmoră Ce trebuia să rămîie Monument al ruşinii noastre, Acum stilp de ruşine-al înfrîngerii lor! (Pauză mai lungă. Slăbit de tot.) De-acum am sfîrşit! Bătăile slabe ale inimei mele îmi spun că mi-s numărate clipele. fPauză. Elegie, plin de melancolie-) Şi-acum o dată încă, dulce vînt, Ce-adii uşor dinspre pădurea sacră, Ca o chemare din Eliseu, 220 215 Mai aminteşte-mi farmecul vieţii, Să mai respir o dată aerul Greciei! (Cu mina-ntinsă, înflăcărat de adîncă dragoste.) Nu, raamă-mamâ, scumpă, bună mamă, Nu te-arunca, bocind, în genunchi! Eu am adus cea mai frumoasă veste! Esti mama unui fiu viteaz, Şi Hellas— liberă! (Sfirşit, frinţ şi totuşi însufleţii.) Ce-mi pasă de aci nainte De lumea pămîntească I Da-mi mina ta, dă-mi mîna, dulce mamă, Şi-aşază-mă cu faţa, Ridică-mi faţa, Cuprinsă de sudoarea morţii, Spre locul unde noi Ne-am ciştigat nemurirea, Să pot privi murind Spre cîmpul de biruinţă al Eladei, Spre Maraton! 225 230 158 25 30 ClNTECUL LUI SAÎDJAH Eu nu ştiu unde am să mor. Văzui căzînd pe micul Si-unah din pom, El culegea un rod al pomului Să-1 ducă maicei sale. De voi cădea din mărul cel înalt, Zăcea-voi mort lîngă tulpina Iui, Ca Si-unah, Dar mama nu va plînge, ea e moartă, Ci alţii vor striga cu glasul aspru „Uitaţi-vă, Saîdjah e mort!" Eu nu voi auzi. 10 Eu nu ştiu unde am sa mor. Văzui marea cea mare la ţărmul mării, Cînd tatăl meu m-a dus acolo Să facem sare. De voi muri pe mare Şi de m-or azvirli in apa-adîncă, Veni-vor chiţii lacomi, Vor înota în preajmă-mi şi vor întreba: Care din ei să-nghită leşul Ce cade către fund? Eu nu voi auzi. 15 20 Eu nu ştiu unde am să mor, Văzui arzînd căsuţa lui Pa'ansu, — El însuşi puse foc. Şi-a fost ieşit din minţi. De voi muri in flăcări, Cad ea-vor bîrne-aprinse Pe leşul meu, Şi-afară vor fi ţipete grozave De oameni cari aruncă apa Ca să omoare focul. Eu nu voi auzi. 35 40 Eu nu ştiu unde am să mor. Văzui mort pe Pa-lisus, El s-a fost stins de bătrîneţe, Albite-i erau pletele. De voi muri bătrîn, cu plete albe, Veni-vor bocitoarele în jurul meu; Mă vor boci ca bocitoarele Pe Pa-lisus, şi toţi nepoţii, Şi ei, vor plînge ou amar. Eu nu voi auzi. 45 Eu nu ştiu unde am să mor. Văzui atîţia morţi în satul meu: I-a-nveşmîntat în haine albe, Şi-apoi i-au coborît în groapă. De voi muri acasă şi m-or îngropa 50 La capul satului, spre răsărit, pe deal, Acolo unde iarba creşte-natltă, Adinda va veni, şi haina-i de mătase încet, încet de tot o să atingă In treacăt iarba-naltă... 55 Şi eu voi auzi. 160 11 — St. O. Iosif — Opere voi. II Petofi Fără de hodină, pasere pribeagă 20 Care-şi cată cuibul cald de-odinioară Cînd se-ntoarce iară mîndra primăvară, Gîndul meu colindă, pretutindeni zboară, Şi mă mir eu singur cîţe-mi spune el: „Mugur, mugur, mugurel!..." 10 MUGUR, MUGUR, MUGUREL. în oraşul ăsta am deschis eu ochii; Salutare, locuri mîndre, scumpe mie! Doina doicei mele din copilărie Sună-n tot oraşul: doica-mi cîntă mie? Glasul ei e-acesta? ori poate mă-nşel: „Mugur, mugur, mugurel!..." A plecat, odată, un copil voios, Azi, bătrîn, se-ntoarce tot pe-aceeaşi cale... Hei, de-atunci ce mult e... griji, năcazuri, boaîe, Bucurii puţine, şi atîta jale! „Cum mai trece vremea..." trist îngînă el. „Mugur, mugur, mugurel!..." 25 30 35 Sunt copil acuma, iarăşi sunt copil! Pe-o nuia încalec... lumea e a mea! Sare şi nechează murgul meu-nuia, Merg la jgheab, devale, şi îi dau să bea. Hii, murguţ, în lume, zboară, rîndunel... „Mugur, mugur, mugurel!..." Clătinat răsună clopotul din turn, Calul, călăreţul cad de obosală... E-n amurg... acasă doica mă ia-n poală. Aţipesc, şi visuri mîndre mă înşală; Doica mă* alintă, cîntă-ncetinel: .,Mugur, mugur, mugurei!..." 15 Oare unde sunteţi, tovarăşi de joc? De-aş vedea pe unul barem dintre voi \ Să mai stăm de vorbă, veseli amîndoi, Să ne reîntoarcem anii înapoi, Anii cei de basme, să cînt iar cu el: „Mugur, mugur, mugurel!..." 162 TOAMNA. IUBITEI Pe plai pustiu şi noroios Atîrnă trist ceaţa de toamnă. Spre vremurile din trecut A jale inima mă-ndeamnă... Lumina soarelui se urcă Şi-mparte-a negurei perdea... Tot astfel, cu un zîmbet numai Tu luminezi inima meal io Dar tu nu fă ca mîndrul soare Ce rupe negura anume Ca să se vadă şi mai bine Pustiul ce domneste-n lume... Au fost şi alţii mai vestiţi, Uitat o azi numele lor.;. Dară pe voi, dragi cîntece, Ce vă aşteaptă-n viitor? 10 Trăi-veţi cînd la capul meu Vor creşte buruieni, pustiu... Cum strunele, cari au plesnit, Tot mai păstrează sunet viu? Ci uite-se, nu-mi pare râu, Tot ce am scris odinioară. Numai ce scriu de dragul ei, De-a pururi vreau să nu mai piară, 15 Trăi-vor aste cîntece, Ş-o vor slăvi-o-n rînd cu aştrii, Căci ele-s sfinte, vin din cer, Din cerul ochilor albaştri. 164 165 AM STAT LÎNGĂ MOHMlNT. SOARELUI Am stat lîngă mormîntul ei... Asemenea unei statui, Cu braţele încrucişate, Cu ochii în pămînt statui... Stă corăbierul trist pe ţărmuri. Se uită peste marea Iată Ce-1 lasă cerşetor, pe drumuri, Caci î-a-necat comoara toată... Soare, am o pîră veche tmpotrivă-ţi... Ştii tu oare? Eşti zgîrcit de n-ai pereche, Cît te ţii de sfînt şi mare! Tuturor, ca om de treabă, Dai lumină şi viaţă. Numai mica mea cocioabă N-a văzut cinstita-ţi faţă. Vino şi te încredinţează... 10 Ai puţină omenie: Mai trimete-mi cîte-o rază, Măcar de parigorie; 15 Poate ştii, slăvite soare, Că scriu versuri: mai ştii, poate, Că-n aşa împrejurare Nu pot sta eu în palate. 20 Cum să nu ştii! Că din liră N-ai cîntat şi tu un timp, Pin' ce nu îl izgoniră Pe Jupiter din Olimp? 166 167 Fie-ţi milă, deci, slăvite, *pst coleg al meu, Apolo... şi o rază-mi mai trimite Cînd şi cînd, d-aci încolo... ÎN TINDĂ AM INTRAT... în tindă am intrat o clipă, Să iau cărbune pentru pipă... Aş fi luat, desigur, focul, Dar ea ardea, bat-o norocul! 5 Ardea ea, pipa, de minune... La ce intrai atuncea? Spune! Intrai, căci am zărit în casă O fată... şi era frumoasă! Sufla în foc ca să-1 aprindă, 10 Şi flacăra bătea în tindă... Dar mai cu seamă-n ochii ei... Ce flacără juca în ei! Ea mă privi aşa ciudat, încît simţeam că-s fermecat... 15 Şi, iată... pipa mea s-a stins, Iar inima mi s-a aprins. 160 LA MARGINEA SĂTULI!, Lîngă sat e-o girlă mare, Crjşma, sus, pe mal apare. Ferestruiele-n lumină S-oglindesc în unda lină. E tîrziu şi noaptea-i sumbră, Luntrea stă proptită-n umbră. Neclintită stă la stînă Cumpăna de la îîntînă. 10 Dar în crişmă-i vuiet mare De ţimbal şi de vioare! Geamurile ţiuie, Şi flăcăii chiuie: — Crîşmăriţă, dragă, hăil Adă vin bun la flăcăi! 15 Vechi ca moşu-meu, colea, Zvăpăiat ca mîndra mea! — Zi, măi cioară, din vioară, Că mă-mbăt în astă-sară! Zi, mă!... că-ţi plătesc să-mi zici 2 0 Vroi să crap jucînd aici!... Bate cineva-n fereastră: — N-aveţi cumpăt dumneavoastră? Hai, destul cu-atîta larmă, Că boierul vrea să doarmă! 25 —Ieie-1 dracu, n-am ce-i face! Tu, potaie, dă-ne pace! Zi, mă!... iaca numa-n ciudă, Zi-i, încalţe să ne-audă! Cineva la geam iar bate: 30 —Mai încctinel se poate? Maica mea aşa vă roagă, Că, sărmana,-! greu beteagă... Stau flăcăii, nu răspund, Toţi beau vinul pănă-n fund; 3 5 Muzicei fac semn să tacă Şi, frumos, acasă pleacă... 170 Rîul şi-a ieşit din matcă Şi-a-necat cîmpia-ntreagă; Dincolo, pe mal, ţi-e casa, Azi să nu m-aştepţi tu, dragă. Apele au rupt zăgazul, Au luat şi podul tot, Gel din urmă stîlp, acolo, Se rostogoleşte-not. Singur stau pe deal şi caut Spre căsuţă, peste ape; Fîlfîind din aripi albe, Zboar-un porumbel pe-aproape. Filfîie din albe aripi Şi îşi ia spre tine zborul: Nu ştiu, dragă, porumbiel e, Ori e dorul? PASTEL Pe pustă crişme sunt destule,.. Dar ştiu eu una, — ciardă1 veche Pe pustă şi în toată lumea Mă prind că nu-i găseşti păreche. Ca omul beat, tot vrea să plece, Dar stă la gînduri, ameţită! Şi strîmb i-atîrnă învelişul, Ca pălăria lui pleoştită... i Csdrăa - crîşmă, han (n.a., in Poezii ihîe) 172 173 PLANURI DE PRISOS Toată calea către casă într-un gînd am petrecut-o: Ce s-aduc eu mamei scumpe Ce de mult n-am mai văzut-o? Cînd cu drag ea va deschide Braţele, eu ce să-i zic? Ce ales cuvînt acelei Ce mă legănase mic? Şi-mi veniră sumedenii 10 De gindiri frumoase-n minte Vremea parcă se oprise... Carul doar fugea-nainte... Şi-am intrat in casă mică... Şi-mi zbură în braţe mama: 15 Mut... îi atîrnam de buze... Cum de vreji atîrna poama. I-aş spune: „Stai, copilă dragă, Opreşte-te in calea mea... O inimă, atîta am... Ţi-o dau, şi fă ce vrei cu eat" I-aş spune: „Inima-mi e-o mare, Fii tu stapînă peste marel în ea s-ascunde cel mai mîndru, Mai rar dintre mărgăritare t Credinţa e mărgăritarul, ^ Eternă-i strălucirea lui-I-aş spune asta ş-alte ™ulte;;\ Dar nu le spun, că nu am cui! 174 175 DEPARTE Stă departe-n plaiul Dunării cel mare O căsuţă albă, ne încăpătoare. Ochii mei înoată-n lacrimi de căinţă Clnd îmi vine-n minte mica locuinţă. 5 Dac-aş fi rămas acolo pin' la moartei Dar pe om îl poartă tot dorinţi deşarte, Aripe de vultur cînd întinde dorul, Nimenea nu poate să-i oprească zborul. Sta pierdută mama-n deznadajduire 10 Gînd cerşeam sărutul ei la despărţire. Ah, nici pînă astăzi lacrimele-i încă N-au putut să stingă jalea ei adincăl Tremurînd, întins-a braţele şi plîns-a Să rămîn acolo, liniştit, cu dînsa. 5 De vedeam atuncea toate-aşa de clar, N-ar fi plins, sărmana, poate, în zadarl A speranţei noastre stea strălucitoare Ne arată basme fermecate-n zare; Numai cînd zărim pustiul dinainte, Ne trezim plîngind di» basmul ce ne minte. Că pe mine tot un vis frumos, nebun, M-a purtat în lume, trebuie să spun...? Şi că lumea singur de cînd o străbat Mii de ghimpi în cale m-au însîngerat?... 25 ...Pămînteni se-ntorc în ţara mea frumoasă: Ce să-i spună mamei de-or ajunge-acasă? „Spuneţi-i, .prieteni — drumul de vă este Pe la pragul nostru — spuneţi bună veste... Spuneţi că zadarnic îşi boceşte-odorul, 30 Că-i petrece-n lume norocos feciorul. Ah de-ar şti ea numai viaţa-mi zbucmmata, Inima ei poate-ar înceta să bată... CLOPOTELE TRIST VIBREAZĂ. DOLIU Clopotele trist vibrează... Dar pe cine-nmormîntează? Cine-o fii îl fericesc: Nu mai e rob pămîntesc. 5 Chiar mi-1 duc pe sub fereastă, Plîng copii, plînge nevastă... Cum nu zac eu în sicriul Nimeni nu m-ar plînge, ştiu... Pintenii au prins rugină, Colbăită-i şuba-mi veche, Şi mustăţile neunse; Nu port şapca pe-o ureche... 5 Ce zor are-un biet ibovnic Cînd drăguţa nu-1 răsfaţă?... Căci ea zace-adînc în groapa, Nici n-o pot zări la faţă... 978 179 NOBIL La scară l-au întins pe ticălos, Să-1 bată, căci a fost nelegiuit, Căci a minţit, şi a furat, şi dracul ştie Ce răutăţi şi crime-a săvîrşit. Dar el se împotrivea mereu, strigînd: „Să nu v-atingeţi voi de trupul meu! Căci n-aveţi dreptul ăsta, după lege... Sunt nobil eu!" 10 AcestUrZit'»T' duhuri ^moşeşti, Acest cuvint, această provocare? De-acun, ma. trebu. Ci dus d-a dreptul la spînzurătoare 180 HUSARII Un tropot — trimbiţa răsună, Cresc nourii de praf treptat. Husarii sunt! Ei vin în goană Şi-au ordin ca să mîie-n sat. Abia sosiţi aici, spre seară, Ai patriei apărători, Şi bucurie, dar şi teamă Cuprinde pe locuitori. Nici bucuria lor, nici teama 10 Nu poate naşte din senin: Sunt chipeşi, buni băieţi, husarii, Dar... cam rivnesc la bun străin. 15 — Ia seama, fata mea, la toate — Şopteşte mama serioasă — Cumva să nu călătorească Vreun lucru mai de preţ din casă. O dat' cu zorile, husarul E treaz, şi toţi sărind pe cai, Dau pinteni, sună de plecare, 20 Dispar departe peste plai. 181 Cu o durere negrăită Se uită fata după ei: Frumoşii ochi înoată-n lacrimi, Uftînd se umflă pieptul ei - De ce eşti, fata mea, tu tristă? Vorbeşte, ce s-a intîmplat? - Ah, mamă, a plecat husarul. Şi inima el mi-a furat! EROI ÎN ZDRENŢE Sa-mbrac în haine pe măsură Şi-n rime mîndre versul meu, Să poată mai uşor străbate Azi prin saloane, — pot şi eu. 5 Ci gîndurile mele sfinte Nu-s tineri leneşi cari se-mbracă La moda, în mănuşi şi fracuri, Şi cari trăiesc ca să petreacă. Azi spada nu mai zîngăneşte, 10 Şi puşca ruginită doarme. Dar e război!... in luptă însă Slujesc idei în loc de arme. 15 Acolo stau şi eu în luptă, între soldaţii ăstui veac! Eu lupt cu versuri: un războinic E orice cîntec care-1 fac. 20 Ostaşi în zdrenţe, dar eroici, Dintr-înşii laş nici unul nu-i... Şi vitejia face cinstea (jnui ostaş, nu haina lui! 183 Şi nu mă-ntreb eu: după moarte-mi Irăi-vor cmtecele mele? Să piară, de li-i 8cris, In luptă, Hai nu mă îngrijesc de ele. 25 Dar sfîntă-i cartea unde-or zace ideile-mi de mult uitate-Mormînt d-eroi care muriră In lupta pentru libertate! UN VIS Iubesc, cum încă om pe lume N-a fost în stare să iubească. Iubita mea e sfîntă, mare, Dar nu-i fiinţă pamîntească. 5 Iubesc o zee exilată Din cer, şi-n veci o voi iubi: E libertatea. Dar, durere 1 în vis numai o pot zări. în visurile mele însă 10 Mi-apare falnica iubită. Chiar astă-noapte-a fost cu mine într-o grădină înflorită. 15 îngenunchind, i-ain spus iubirea-mi Şi m-am plecat sa rup o floare Ca să i-o dau — o mică jertfă... Atunci — cu spada sclipitoare — 20 La spate-mi apăru călăul, Şi capul meu căzu trunchiat... în mini chiar îmi căzu, şi dînsei în loc de floare i l-am dat. 185 STELELOR ZĂDĂRNICIA Eu v-am cîntat atît de-adesea, Cu drag, în versurile melc, Şi vă mai cînt şi astăzi încă, Scînteietoare stelei O lume mai frumoasă parcă Făgăduieşte raza voastră, Şi vă iubesc că-mi tot surideţi Din depărtarea-aîbastră. 10 Şi drag mi-e să privesc de-a pururi Acolo unde mai există Puţină veselie încă Pe lumea asta tristă 1 186 Zădârnicia-i rege peste regi, Palatul ei e largul lumii-ntregi, Cutreieră palatu-n lung şi-n lat, Nimic nu lasă ea necercetat. Şi unde merge... toate se desfac, Se prăbuşesc şi pier... în juru-i zac Coroane sparte, tronuri sfărîmate, Flori veştejite, inimi sfîşiate. 187 UN ÎNŢELEPT ODINIOARĂ. Un înţelept odinioară Pe un măgar călătorea. Dar vremea este schimbătoare, Şi lumea s-a întors pe dos; Măgarii azi umblă călare... Un înţelept merge pe jos. MĂREAŢĂ NOAPTE! 10 Măreaţă noapte! Pe ceruri luna străluceşte, Suita ei o însoţeşte; Măreaţă noapte! în iarbă zac mărgăritare, Cîntă-n tufiş privighetoare; Măreaţă noapte 1 Amanţi i-s fericiţi acum... Şi-acum stă ucigaşu-n drum Măreaţă noapte! 188 189 CÎNTECUL ROZELE SE SCUTUR1, MOARTE. (Ctntec) Rozele se scutur', moarte,. Dragă, eu mă duc departe. Bun rămas, tu, mititico, Bun rămas, tu, frumuşico, Bun rămas! io Luna tremură în ceaţă, Galbenă, ca noi, la faţă. Bun rămas, tu, mititico, Bun rămas, tu, frumuşico, Bun rămas! 15 Vaîea-i umedă de rouă, Umezi ni sunt ochii nouă. Bun rămas, tu, mititico, Bun rămas, tu, frumuşico, Bun rămas! 20 Rozele-nfloresc la vară, Cind mâ întorc şi eu în ţară. Bun rămas, tu, mititico, Bun rămas, tu, frumuşico, Bun rămas! 190 în leagăn plînge copilaşul, Şi doica-1 leagănă cîntînd; Copilul stă din plîns, asculta Şi-adoarme in curmd. în picptu-mi plînge-un alt copil. Copiml multor patimi grele: Durerea; cînt şi mi-1 adorm Prin cîntecele mele. C'omţ'iftân «U'sţtre St- O. SĂ BEM! Cine nu are amantă, Vin să bea, Şi că fetele-1 adoră Va jura! 5 Vin să bea şi-acel ce n-are Nici un ban, Şi-o să-şi pară cel mai mare Bogătan. Vin să bea şi-acel ce este 10 întristat; Şi-ntr-o clipă tot necazul L-a uitat. N-am amantă, n-am parale, Trist sint eu; 15 întreit deci am eu dreptul Ca să beu! 192 Facsimilul traducerii Poezii de Goct.no, în Preocupări literare, 1930 2- 4 ÎS. «7 <■**} '.'i r ■s t **** - ,v t-a 'i ' , Of** * " i!-J Pracment din(.r-o carie jhişUiIu a poetului că/.re \ . Ciofler, septembrie ] 901 .*4 * A- Facsimilul din traducereaC?duhii de Corneille (în colecţia Ion Hnman] l'urh-rlil lui Piiuii din volr.mul Apostolul şi oile poezii h/d. a I l-a) St. O. Iosif, "S ictor TŢftiniîii, Jîariv Chendi şi Octavian Cog'a, în Almanahul scriitorilor români pe anul 191"2 S T. O, I O S I F SUNT GATANĂ Am slujit iu oaste şi am fost catană, Nici căprar n-am fost eu, ci mereu catană. Mîndra tinereţe-n oaste mi-am lăsat, Şi cu bătrîneţea m-am întors în sat. îmi făceam corvada, stain la toate gata, N-am luat pedeapsă un minut măcar, Iar, la liberare, care mi-a fost plata?... M-a bătut pe umăr domnu ghinărar! .. miner .a:. "VCl'RK fi I i 13 — St. O. lostt — Opere voi. II 193 MORMÎNTUL MEU Dacă voi muri, la groapă-mi îmi vor pune ca un semn Nu un monument de piatră, Ci o cruce doar de lemn. Dar de-ar împietri durerea Care-n sufletu-mi încape, Piramidă înălţa-s-ar Deasupra simplei groape. ÎNTÂIUL ROL Eram actor. întăiu-mi rol Gînd apărui în scenă A fost un rol de caraghios. Şi-am rîs fără de jenă, Am rîs din toată inima, Am rîs ca un nătîng... în cariera mea, ştiam, Am timp destul să plîng l 194 13* 195 DUMNEZEU N-0 SĂ MĂ BATĂ. Dumnezeu n-o să mă bală Că iubesc o altă fată, Tu m-ai părăsit întîi, Şi stingher n-am să rămîi. 5 Am crescut de şcoli departe, Nu ştiu să citesc în carte, Dar din ochii tăi citesc Lămurit chin sufletesc; Nu fi tristă în zadar, 10 Dacă m-ai mîhnit amar... Nu fi tristă nicidecum: A trecut ce-a fost de-acum; Mi-am găsit eu alta. Poate Iţi găseşti şi tu un altul; 15 Să vă de ie sănătate Dumnezeu din tot înaltul! NOAPTE DIMINEAŢA, ZI DE TOAMNĂ. Eu stau la geam, cocheta lună Mă spionează prin perdele; Şi drăgăstos ea poleieşte Fereastra odăiţei mele. Nebuno, ce zîmbeşti tu galeş? Ori poate îţi închipuieşti Că stau, ca alţi poeţi, la pîndă, Cu drag aştept să te iveşti? Dar nici nu mi-a trecut prin minte io Aşa ceva. Mergi sănătoasă 1 îndeosebi în astă seară De tine prea puţin îmi pasă! 15 Acolo vezi acea fereastră? E locuinţa adoratei; Aştept, 'nainte de culcare, Să-mi mai apară după gratii.... Dimineaţă. Timp de toamnă mohorit; Pe ţinutul plin de ceaţă Cade ploaia liniştit. Stăm In caaă Eu şi-un oaspe-ngrozitor: E urîtul. Greu m-apasă, Dar il amăgesc uşor. to Tainic, iute Zboară gîndul meu pribeag... O departe du-te, du-te, Spre apus, gîndule drag... Lumea-mi toată Stă acolo, în apus: 15 Stau bătrînii şi o fata, Şi toii cari mi-5 dragi nespus 1 Doar spre seara, Tîrzior, acas' să vn, Ca albina, cu povară -20 Dulce de prin florarul 108 199 ÎNTÎIA MEA IUBIRE Trecutu-i florărie-n care Albina-i amintire, Şi mierea ce-mi aduce-n suflet, E-ntîia mea iubire. Veniţi numai, icoane scumpe Din vremi de mult uitate! în proza vecinică a zilei Poetul greu se zbate... 10 Iubeam pe fata gazdei mele Pe cînd umblam la şcoală; Era o dragoste nebună Şi-atît dc ideală! 15 Cum mă iubea! Ca fată mare. Ea împărţea la masă, Şi eu aveam întotdeauna Bucata cea aleasă. Şi şuncă-mi da cînd, de la scoală, Veneam flămlnd, spre seară,' Şi alte bunătăţi aduse 20 în taină din cămară. Adesea străbăteam grădina în nopţile cu lună: Simţeam atîta fericire Stînd singuri împreună. 25 Sărbătoreşte, firea-ntreagă Tăcea în noaptea-naltă, Doar corul broaştelor, armonic, Cînta devale-n baltă. Ca în romane de iubire, 30 Ne-ndrăgosteam cu şoapte... Şi ce şopteam? „Cum bate luna!" „Ah, ce frumoasă noapte!"... S-a dus, de-a pururi, poate, vremea Atît de fericită! 35 Şi azi eu nu mai am pe lume Nici şuncă, nici iubită... 200 APĂ BEU I Priviţi la mine, oh, prietini, Şi vă cruciţi de fapta mea: La noi aşa minune mare Cam rar s-a mai putut vedea! De-aşa ceva Mă mir şi eu, Dar adevărului mă-nchin; Nu vin... ci apă beu, Da, apă beu! 10 15 Mă întrebaţi, nu cumva oare O grindină a dat prin vii, Ori frigul a stricat recolta Şi viile-au rămas pustii? O, nu l căci vin, Pe cît ştiu eu, A fost ăst an destul şi bun. Şi totuşi... apă beu, Da, apă beu! Ori mă învinuiţi voi, poate, 20 Că nu-s setos? Accasta-i grav! Pe dracu! Dimpotrivă, setea Mă arde în gitlej grozav. Şi chiar de vin Setos sunt eu! 2 5 Şi totuşi... apă beul Pe Dumnezeul meui 30 35 Dar ca să nu vă doară capul De-atîta ce vă minunaţi, Vă lămuresc eu într-o clipă Această taină. Ascultaţi: E mănios Grîşmarul meu, Parale n-am, nici credit n-am De aceea... apă beu, De-aceea, zeu! 202 Cit timp era încă holtei, Dormea şi peste zi; Acum veghează; nopţi întregi 20 Nu poate aţipi. Bătrlne, totuşi e-n zadar; Nevasta ta frumoasă Nu-i dragă doar nepotului. I-e dragă fata-n casă. Viaţa domnului bătrin E plină de amar: Iubirea-1 chinuie adînc, Bătrînul e zuliar. Nepotul lui e-aşa stricat, Frumoasă e nevasta Bătrinului, şi-i tînărâ; Din cap nu-i iese asta. Cit timp era încă holtei, 10 Mergea la slujba lui, Lucra atit de liniştit... Acu, nici vorbă nu-i. 15 Cît timp era încă holtei, Sta la cazin cu drag. Acuma, noaptea, nu e chip Sa calce peste prag. 204 LUNTRAŞUL Poemă Soarele de multă vreme s-a ascuns în asfinţit, Obosiţi de munca zilei, toţi Tuntraşii-au adormit. Dorm luntraşii in colibă şi e linişte adinei, Numai Ştefan Sila singur n-a închis nici ochii încă- 5 —Ştefan Sila, o-ntrebare vreau să-ţi pun, răspunde-mi drept: Obosit eşti tu, şi totuşi pentru ce rămîi deştept? — La această întrebare eu răspund numai atit: Dragostea mi-alungă somnul şi îmi ţine de urît... Luminoasă era noaptea. Ştefan Sila desfăcea 0 De la ţărm luntrea lui mică, după ce sărea in ea, Apuca in mină vîsla şi, plutind uşor pe ape, Gît clipeşti, intra-n ostrovul care nu-i păru aproape. Căci acolo, în mijlocul Dunării, insula mică, Veselă ca o grădină înflorită, se ridică, "> însă floarea cea mai mîndra în al insulei hotar Este tînăra copilă a bătrînului pescar. 20 în coliba lui săracă, tolănit pe şuba-i mare, Doarme tatăl ei; moşneagul sforăie destul de tare; Iară tînăra copilă a pescarului bătrîn, Stind pe ţărm, cu drag aşteaptă pe al inimii stăpîn. Cînd ajunse mîndrul tînăr, de-i sări iubita-n drum, Bucuria întîlnirii n-a fost proastă nicidecum. Mai întii se sărutară... dar mai bine tac din gură: Lumea e clevetitoare şi pornită către ură. 25 Cel mai straşnic vin nu face cît sărutul mîndrei fete 1 Un sărut al ei e-n stare, ca prin farmec, să te-mbete, Pare-mi-se şi lui Sila mintea i se tulburase, De-i venea să spuie-ntr-una vorbe-aşa de curioase; 30 — Lidi, Lidi, dragă Lidi, tu-mi eşti singurul tezaur! Porumbiţa mea cea albă, peştişorul meu de aur, Floarea mea de nestemate, steaua mea strălucitoare Pînă-n zori de zi alungă-mi grijile cu-o sărutare! Blind albastra ta privire genele o adumbresc, Şi precum, fără de veste, nourii se risipesc, 35 Deschizînd frumoasă zare de albastru luminos, Ca si steaua în albastru arde ochiul tău frumos! De s-ar împleti-n cunună florile din lumea toată, Dragostea să mi-o cuprindă n-ar ajunge niciodată, Căci e mai nemărginită decît lumea asta-ntreagă, 40 Şi a ta e toată, dragă! 206 207 Da, e mai nemărginită decit lumea asta mare, Insă dragostea ta, dragă, tot aşa să fie oare? Nu cumva s-ajungi vreodată la al dragostei hotar, Căci atunci... amar de mine şi de amîndoi amart Doarme-un uriaş acolt, pus de dragoste drept paznic, Este patima mea oarbă uriaşul cel năprasnic: Cum ajungem noi acolo, se deşteaptă, şi apoi Ne sfîşie p-amindoi!... Multă vreme-şi povestiră cîte-n lună şi în soare. Din tufiş suna în preajmă cîntec de privighetoare, Unii spun că n-a fost cîntec de privighetoare poate, Ci era doar numai imnul inimilor Fermecate. In sfîrşit, se despărţiră. îşi luară bun rămas După ce se-mbrăţisară... Fata se întoarse-acas', Promitînd c-o sâ-1 aştepte noaptea viitoare iarăşi. Tinărul se-ntoarse vesel în colibă, la tovarăşi. în ţinutu-ntreg domneşte acum linişte deplină, Luna palidă, frumoasă, spre apusu-i se înclină, Ruda carului din ceruri e-ndreptată spre apus, Licăreşte-n miezul-nopţii cloşca şi cu puii, sus. E tîrziu de tot, şi hanul barcagiilor e-nchis, Zăuitat de vînt zăvoiul doarme adîncit în vis, Nu s-aude doar un zgomot: cînd şi cînd un molcom val Şopotind, atinge barca ce se leagănă la mal. * II Este tîrg de săptămînă; spre oraş în sus porneşte Azi pescarul, şi în barcă duce la vînzare peşte. — Vrei să vii cu mine, dragă? o întreabă el pe fată. Fata grabnic ii răspunde: — Dacă vrei tu, dragă tatu... j Astfel la oraş plecară tatăl, fata, împreună... Hei, dc n-ar fi fost chiar vinerii Ziua asta n-a fost bună. Se ducea întîia oară la oraş frumoasa fată, D-aia nu-i plăcu lui Lidi ziua asta niciodată. însă vălmăşagul, larma negrăită din cetate -io O făcură ca să uite şi de grije, şi de toate, Chipeşi domnişori veniră, ca-ndeobşte, prin piaţă, Şi-ncepură să glumească cu fetiţa cea isteaţă. 15 Zise-un domnişor cu faţa palidă şi zîmbitoare, Stînd alăturea'de dînsa: — Unde te-ai născut tu, floare? — Nu-i departe, zise Lidi, locul unde m-am născut în ostrovul mic, devale, dacă-ţi este cunoscut. '20 Zise-atuncea domnişorul: — Minunat! Ce bine-mi pare, Că si eu sunt tot din partea locului. Dar o-ntrebare Spune-mi mie, mîndra fată, ai ibovnic? Dacă ai, Uită-1; dacă n-ai, atuncea dar pe mine nu mă vrai? 208 14 — Dacă am sau nu ibovnic, Lidi i-a răspuns degrabă, N-am să dau eu socoteală, despre asta, cui mă-ntreabă. însă dacă vrea să afle domnişorul şi oricine: Sînt ţigănci cari dau cu bobii şi ghicesc din cărţi mai bine. 25 Deci se duse domnişorul, ii plăcuse mult fetica, însă la răspunsu-i neted nu a mai răspuns nimica... Totuşi, inima de fată fără de prihană nu-i: Lidi mai privi o dată, pe furiş, în urma lui. După vreme-ndelungată 30 Lidi sta pe ţărm, odată; Flori sălbatice în preajmă-i o făceau şi mai frumoasă, Mina ei mică şi albă harnic împletea o plasă. Soarele-notînd în aur scăpata către apus Şi vopsea tufişurile cu un colorit nespus: 35 Gind cu roşu, cind cu galben; şi pe Dunăre-nţindea Aurita lui perdea. Lidi apărea-u lumină ca o zină din poveste... Gînd un zgomot se aude în tufiş, fără de veste. 40 Cine este? Cine vine?... E un chipeş vinător. — Bună seara, puiculiţă; ce lucrezi cu-atîta zor? — Cine are ochi să vadă, vede! dacă nu, ce-mi pasă?! Păi nu vede domnişorul ca stau şi-mpletesc la plasa?! Astfel fu răspunsul fetii, fără-ncunjnr şi hain, 45 Şi păşi de ea aproape vînătorul cel străin. 210 Zise vînătorul mîndru: — Ce mai bobocel de fată! Trandafir fără de ghimpe s-a mai pomenit vreodată? Văd eu că eşti tot cea veche, nu te-ai mai schimbat de-atunci; Vorba, ochii tăi, şireato, fac în suflet răni adinei. :50 Dar tu mă cunoşti pe mine? Nu cumva ţi-aduci aminte Că ne-am intîlnit odată şi-am vorbit, mai înainte? La un tîrg de săptămînă ne-am văzut şi am vorbit... Adu-ţi numai bine-aminte, îngeraşul meu iubit... Şi răspunse-atuncea Lidi: — Poate, nici eu nu zic ba, .55 Că m-a intîlnit vreodată domnişorul undeva. Dar nici faţa dumisale nu îmi pare-aşa podoabă Ca s-o vezi o dată numai şi să n-o mai uiţi degrabă Astfel, n-apuca să-i pună vînătorul o-ntrebare, Căci, la toată vorba, fata nu îi rămînea datoare. •60 Totuşi, vînătorul tînăr nu simţea de fel mînie Către fata asta mică, şi haină, şi hazlie. Dar nici nu luase seama, tilcuind la vorbe-alese, Ca încet, pe nesimţite, neagra noapte se-ntinsese. — Ştii tu, dragă, zise-atuncea vînătorul prefăcut, 65 Că de vreme ce e noapte, drumul nu mi-e cunoscut? Singur şi străin, vezi bine, e îngrozitor, copilă.., însă tu eşti fată bună, şi o să te înduri de milă. Vrei să-mi fii tu călăuză pînă la zăvoi afară, Ori chiar pîn' la mine-n casă? nu-i aşa departe doară... 211 70 Lidi se ghidi o clipă şi îşi zise-apoi în sine: „...Domnul ăsta, orice-aş zice, a grăit frumos cu mine; Blînd, cu inima deschisă şi atît de cuviincios, Cum să fiu cu el mojică dacă s-a purtat frumos? Pentru lumea asta-ntreagă nu pot să mă port mojică!..." 75 Zise Lidi hotărîtă, adică era să zică. Şi pe urmă zise tare, cu un glas tremurător, Aţintind cu ochii limpezi pe frumosul vînător: — Eu călăuzesc pe domnul, să poftească dar cu mine, însă chiar pînă acasă, nu, căci nici nu se cuvine; 80 Pin' la marginea pădurii pot să te călăuzesc... Căci pe seama unei fete cîte nu se iscodesc? 85 Şi plecară. Se întoarse singură la ţărm copila... Acolo, de multă vreme, o aşteaptă Ştefan Sila. — Te aştept de multă vreme, unde-ai fost, drăguţa mea? Lidi nu ştiu degrabă să răspundă cum vroia. III Nu-i plăcu lui Ştefan Sila nicidecum răspunsul dat, Lidi în această seară se purtă foarte ciudat, Tresărea la orice vorbă şi părea îngîndurată... Şi o neagră bănuială îl cuprinse-atunci îndată. 5 Hei, şi bănuiala este un copil care se naşte Din nimic, fără de veste, la-nceput nu se cunoaşte., însă e flămînd, e lacom, n-are saţiu niciodată, Şi cînd e hrănit, se schimbă în dihanie turbată. Ce făcu deci Ştefan Sila? Chiar în seara următoare i0 S-a ascuns la pîndă-n taină... Stînd acolo-n aşteptare, Singur nu ştia ce-nsamnă teama asta, nerăbdarea... Aştepta numai să vadă ce aduce întîmplarea. 15 Nu trecu prea multă vreme, iacă vine vînătorul.., Ea se împotrivea la vorbă, el o ia cu binişorul, Lidi-1 asculta sfioasă, toată roşie ca mărul, Şi simţi odată Sila cum i se zburleşte părul. 20 De-ar fi fost atîta numai! Vorbe dulci, spuse în glumă, Dar acuma vînătorul către fată se îndrumă, O cuprinde, o sărută... se înmlădie copila... Mii de iaduri răzvrătite fierb în sufletul lui Sila. Sare-n sus şi dă năvală către domnul aiurit: — Ucigaş, hoţ, gîde, diavol, ticălos, nelegiuit! Astfel îţi baţi joc tu, cîne, de o dragoste? Aşteaptă! Şi smulgind din brîu cuţitul, către dînsul îl îndreaptă. O, de-ar fi ajuns cuţitul, drept la inimă ţintise! Dar din puşcă scut făcîndu-şi, vînătorul se ferise, lute-apoi cu patul puştii, cit ai zice un cuvînt, ll izbeşte-n cap pe Sila şi-l lungeşte la pămînt. Gind şi-a revenit in fire, se ridică binişor, 30 Caută în dreapta,-n stînga... nu e nici un vînător, Nu-i nici Lidi.. parcă-ntrase în pămînt... şi stă mirat, Nu-şi aduce bine-aminte... i se pare c-a visat. 212 213 Dar că n-a fost vis acesta se încredinţă-n curînd,. Cînd simţi pe fruntea-i rece sîngele cald picur Ind» 35 In nebuna lui durere începu atunci a plînge, Şi spălară lacrimile faţa lui scăldată in sînge... IV Zilnic vînătorul mîndru prin ostrov îşi face drum, Şi pe Lidi fără grijă o îmbrăţişeaz-acum. Nu mai are nici un duşman de acuma de temut:. Ştefan Sila, ca prin farmec, dispăruse din ţinut. 5 In durerea lui cea mare, Ştefan Sila pribegise; Unde rătăceşte oare, alungat de negre vise? Turburarea-i sufletească fu puternic uragan Şi îl azvirli departe pe luntraşul meu sărman... Şi se pironi în largul drumului in aşteptare, Aştepta să-i cadă-n palmă vreun boier cu stare mare, Un boier care să poarte bani atiţi în portofel Cît curaj şi vitejie-n inimă avea şi el. 25 Nici nu trebui s-aştepte pînă să i se urască, Patru armăsari în' goană aduceau într-o călească Pe un boier. Mindră călească, şi ce telegari voinici Surugiu, fecior pe capră, în vestminte cu panglici. — Staţi pe loc l cu mîna-ntinsă Ştefan Sila le răcneşte. 30 Să mai facă o mişcare cine moartea şi-o doreşte! însă nu-i veni în minte dor de moarte nimănui, Şi cu toţii îngheţară tresărind la vorba lui. Pribegi fără odihnă, făr' să cate-n urma lui, 10 Pîn'ce se trezi odată în adîncul codrului. Se opri atunci acolo, şi în codru secular Se trînti la rădăcina unui uriaş stejar. Acolo a stat, dar nurnai trupul lui avu odihnă, Sufletul, rănit de moarte, nu putea să aibă tihnă, 15 Trupul lui era ca iazul, sufletu-i intr-însul peste — lazul stă, peştele-n apă neoprit se zvîrcoleşte. 20 „Am să fiu tîlhar de codri, să aţin la oameni calea, în spînzurători, pe urmă, poate o să-mi mîntui jalea. Cînd voi atirna acolo într-o bună dimineaţă, O să-mi fie ceasul ăsta cel mai fericit din viaţă!" 35 Se apropie de dînşii, îi luă la cercetare, Strînse frumuşel toţi banii ce-i găsi prin buzunare; Ca un hoţ care se simte, ca un vrednic, bun tîlhar, Nu le mai lăsă în pungă nici să bea un vin măcar. 40 — Hai, porniţi! strigă pe urmă Ştefan Sila mîndru. Heil Staţi pe loc! strigă el iarăşi şi s-apropie de ei. Vizitiul chiar plesnise biciul, gata de plecare... — Nu-s născut eu hoţ de codru, ca să prad la drumul mare! la-ţi, boierule, toţi banii! număra-i, că nu te-nşel. Tremurind stetea 'boierul şi privea mirat la el. Nu stia ce să mai creadă şi nimic nu-nţelegea, îsi zicea: „Poate tunarul numai să glumească vrea?" 214 213 45 Dară Sila-i dete banii, nu ştia el să glumească tjluiennd apoi întoarse spatele către caleaşca Şi porni ducînd cu sine, fără gînduri, fără ţintă, bufletu-i cuprins de ciudă, inima-i de jale frintă Cită vreme rătăcit-a şi-a bătut cale pustie, 50 Unde-a fost, în care parte? Sila singur el nu ştie, Cînd o dată se trezeşte, prin al întîmplării joc. Chiar la Dunăre acasă, şi, mirat, se opreste-n loc. Vede hanul şi coliba şi se uită-n preajma-i dus, Toate parcă-s neschimbate în lumina din apus, 55 Insula — de ceea parte — se răsfaţă în tăcere... Şi oftează Ştefan Sila în adînca lui durere: „Lidi, Lidi, dragă Lidi, cum de-ai fost înşelătoare?* Ci, sărmană fată, poate pHngi acum şi rău îţi pare,. Poate ţi-ai bocit iubitul, care nu poate uita, 60 Căci a suferit atîta numai din pricina ta! Daca ai călcat credinţa ce-mi juraşi cu lacrămi sfinte, Uit eu cele întîmplate de acuma înainte. Fii tu numai cumsecade, şi pe tine te cinsteşte, Căci uşor poate să ierte inima care iubeşte." 65 70 Astfel zise el şi sprinten puse mîna pe lopată, — După ce sări în barcă, — vrînd să pîece-acu îndată Spre ostrov, să-şi vadă mîndra şi să-i spună bietei fete Toate cîte îşi spusese singur el, pc îndelete. Dar abia vîsli o dată, se întoarse înapoi: — Hei, luntraşule, ascultă, poţi să ne aştepţi pe noi? Ca şi noi dorim să trecem peste apă chiar acum, O să ai o bună plată dacă faci acelaşi drum. Cît p-aci să cadă Sila, apucat de ameţeală, Se uită la dînşii bine, îi păru că se înşală. 75 Dar deşi erau departe amîndoi şi înserase, El recunoscu pe Lidi şi p-acel a ce strigase. Oţerit, cu faţa întoarsă, aşteptă deci Ştefan Sila Pin' ce coborîra-n luntre vinătorul şi copila. Hei, dar cînd sc pomeniră ou luntraşul faţă-n faţă, 80 Galbeni amîndoi ca ceara; inima — un sloi de gheaţă! Ştefan Sila sta la cîrmă şi vislea cu bărbăţie. Ei tăceau, cuprinşi de spaimă... Cine ar putea descrie Chinul ce-i muncea acuma p-amîndoi? Stăteau ca muţi, Nu ştiau cum să înceapă vorba şi priveau pierduţi. 85 Molcom sta şi Ştefan Sila, dar vislea neîncetat, Insula creştea din ceaţă, apa plescăia-nerat. Insă cînd văzu că barca nu mai e de ţărm departe, Repede-şi veni în fire şi-o cîrmi în altă parte. — Unde? întrebă atuncea domnişorul speriat. 90 înapoi? — O, nu, răspunse Ştefan Sila aşezat. Numai pînă la mijlocul Dunării; departe nu-i. Am cu voi o socoteală: acolo am să v-o spui! Şi abia rosti acestea, începu iar să vîslcasca; ^ Luntrea luneca greoaie, valul începea să crească. 95 Cînd sosi aici, departe aruncă lopata-n apa, Şi-aşezîndu-se-ntr-o parte, zise rar, ca sa-1 priceapă. 216 217 100 — Ştiţi voi, dragii mei, un lucru?... Nu mi-e c- dragă viaţa mie ] ^1 e numai vma voastră că mi-e inima pustie '* Aş pleca pe ceea lume ca să nu mai viu 'napoi Mi-e urit să plec eu singur... o să mă-nsoţiti şi voii Zice şi pe loc răstoarnă barca dintr-o smîncitură Apa năvăli setoasă, cîteşitrei în rîu căzură El cupnnse-atunci in braţe pe iubita-nşelăt'oare S-o mai strîngâ înc-o dată lîngă piept, măcar cînd moare. PROFEŢIE 105 însă cînd băgă de seamă că începe să înoate Domnişorul, că inoatâ bine şi-o să scape poate 11 ajunse-not şi-1 prinse strîns în braţe, ca de fiară şi luptară împreună pînă ce se cufundară. — Tu, mamă, zici că visurile noastre Ni le trimite Atoatestiutorul, Că visu-i o fereastră fermecată Prin care ne surîde viitorul. 5 Visai şi eu un vis, iubită mamă, Un vis frumos... Mi-1 lămureşti tu mie? Visai azi-noapte că-mi crescuse aripi, Şi am zburat cu ele-n veşnicie! — Copile, tu, lumina vieţei mele! 10 Luceafăr blînd al sufletului meu! Fii vesel, vesel, că-ţi făgăduieşte îndelungate zile Dumnezeu. ...Crescu băiatul —mare şi puternic; Din pieptu-i tînăr izbucni deodată 15 Sălbateca văpaie-a tinereţii, Ce-n inimă-i gemuse-ncătuşată. 219 El prinde harfa şi izbeşte-n strune. Dus în extazul sfînt al inspirării: Simţirea lui — măreţ vultur — pluteşte 20 în lumea largă pe-aripa cîntării. Se-nalţă pîn'la porţile tăriei Al cîntecului glas înaripat, Desprinde stelele din cer să-ncununeze Cu raze fruntea lui de inspirat. APOSTOLUL 25 Dar e venin a cîntecului miere; Cu fiecare cîntec smuls din strune El pierde-o floare din cununa vieţii, Şi înc-o zi din viaţa lui apune... Se schimbă-n iad simţirea-i arzătoare; 30 Se mistuie, dat flăcărilor pradă; Un singur ram din arborele vieţii, Şi cea din urmă frunză stă să cadă. Acolo zace-aeum, pe patul morţii, Copilul suferinţii... Biata mamă, 35 Nebună de durere, plînge-n hohot... El, ca prin vis, aude cum blesteamă: — Nu mi-1 răpi din braţe, moarte hidă, Nu-mi stinge, moarte, steaua vieţii mele! Ah, visul îi menise multe zile... 40 Ori visele, atunci, ne mint şi ele?! — Nu minte, mama, visul, niciodată: La groapă numai lutul mi-1 petreci, Dar numele poetului trăieşte, Şi va trăi mereu — în veci de veci... întunecat e-oraşul, noaptea-1 stăpineşte. Colindă luna alte-împărăţi], închisu-şi-au şi stelele Pleoapele de aur. Şi neagră este lumea Ca sufletul vîndut. io O zare de lumină Mai licăreşte sus, Trudindu-se cu întunerecul, Ca ochiul obositului pribeag, Ca ultima speranţă. E palidul opaiţ din mansardă, Dar cine stă de strajă la lumina lui? Acolo sus cine veghează? Doua 15 Surori: mizeria, virtutea! E mare-aci mizeria, e mare, Abia încape în odaia mică. E strimt aici ca într-un cuib de rîndunele Şi nici nu e mai multă bogăţie Ca într-un cuib de rîndunele. Pustii sunt cei patru pereţi, 221 220 25 30 35 Ar fi şi mai pustii De n-ar fi-mpodobiţi cu flori de mucigai, Şi ploile, curgind prin pod, Nu i-ar fi zugrăvit cu dungi... Pe ziduri şerpuind Vezi urma neagră de şiroaie, Ga în saloanele bogate Cordonul de la sonerie. Ce greu e aerul de-atît oftat Şi de duhoarea mucigaiului! Nici ciinii boiereşti Cari sunt deprinşi Cu locuinţă mai curată Nu ar putea trăi aici. 40 Un pat de brad, o masă tot de brad, Ce nu s-ar vinde nici cu toba, Jos, lingă pat, Un vechi mindir de paie; La masă, două scaune Cu paiul rupt; La căpătiiul patului, Un laiţ găurit de cari — Aceasta-i toată mobila din casă. 45 50 Şi cine locuiesc aici? în vîlvătaia roşie de opaiţ Se luptă ceaţa cu lumina obosită... Şi ca-ntr-un vis Icoanele sunt şterse şi nesigure... în întunerec cresc Fantastice, înfricoşate. Opaiţul înşală ochii? Ori cei ce locuiesc aici Sunt chiar aşa de palizi toti, 55 Ca par stafii? Sărmanii! 60 65 70 Stă lingă pat, pe laiţ, mama, Cu copilaş de ţiţă. Nenorocit micuţ! Scînceşte răguşit, sugînd La pieptul ei uscat, tot suge Să-1 stoarcă — şi zadarnic suge! Femeia cugetă... Ce dureroase trebuie să fie Acele ginduril... Cum picură din streşini ploaia, Aşa curg lacrimele dese Pe faţa ei în jos, Pe faţa copilaşului... Ori poate nici nu cugetă, Ci numai din deprindere Şi fără să-şi dea seama, Se rup din ochii-i lacrime, Ca un izvor din stîncă? 75 80 Băiatul cel mai mare, Har Domnului, a adormit (Ori numai s-ar părea că doarme?), în pat, cu faţa spre părete, Pe aşternutul aspru, Sub care paiele stau grămădite. Dormi lin, copile, dormi! Visează Că ai in mină pîine, Şi visul tău va fi împărătesc! 85 90 Bărbatul tinăr şade lingă masă Cu fruntea-ntunecată... Această frunte răspîndeşte oare Atîta negură în casă? Această frunte e o carte-ntreagă, unde Stau scrise toate gîndurile lumii, Această frunte-i o icoană, unde Stau zugrăvite toate Durerile şi lipsele Atîtor milioane dc vieţi. 222 223 95 (00 Dar sub această frunte ard Doi ochi mari, luminoşi, Ca două stele rătăcitoare Ce nu se tem de nime, De care toţi se tem. Privirea lui Tot mai departe, tot mai sus pluteşte, Pîn'ce se pierde-acolo in nemărginire, Ca vulturul în nori. II E linişte în lumea mare, E linişte-n odaia mică, Doar cînd şi cînd oftează vîntul, Doar cînd şi cînd oftează mama. 10 Băietul se ridică-ncet din pat, Cu minile uscate răzemat de zid, Şi, plîngător, Parc-ar veni din criptă glasul, Suspină: — Tată, Mi-e foame! Tată, foamea Mă doare. Dă-mi puţină piine, Ori numai să-mi arăţi, Că ş-asta-mi face bine... — Aşteaptă piuă mîini, drăguţă, 15 Aşteaptă pînă mîini, că mîine Ţi-oi da eu pîine albă, caldă. 20 25 — Mai bine astăzi pîine neagră şi uscată Decît mîini pîine albă, tată, Că pînâ mîine pot să mor, Am să şi mor, să ştii... De cînd tot nu mai vine „mîine"! De cînd îmi tot spui mîine, mîine, Şi e tot azi, şi-s tot flămînd. Dar dacă om muri noi, tată, Dacă ne duce în mormînt, Mai flăminzim s-acolo? — Nu, dragul meu, dacă murim, Acolo nu mai flăminzim. 30 35 — Atuncea cheamă moartea, tată, Te rog, fă-mi mie un cosciug, Să fie mic şi alb cosciugul, Aşa de alb ca faţa mamii, Şi să mă duci în cimitir Şi să mă-ngropi acolo... Aşa de fericiţi sunt morţii, Gă nu mai flămînzesc de fel! 40 45 50 Dar cine zice că-i nevinovat Copilul? Dar unde e pumnalul care Putea să taie-n inimă O rană mai înfricoşată Şi mai otrăvitoare Ca vorbele copilului In inima de tată? Sărmanul tatăl S-a stăpînit, Dar lacrimile l-au pălit dodată, Şi-acoperindu-şi faţa, Le-a şters cu mîini tremurătoare, Crezuse că din inima lui sfişiatâ Ţîşnise sîngele în lacrimi! 225 15 — St. O. Iosif — Opere voi. II 55 60 G5 70 HO 85 în veci el nu se tînguia. Acum A izbucnit din el neînîrinat: — O! Doamne, Doamne, la ce m-ai făcut? De ce nu m-ai lăsat tot în neantul, In care aş dori să mă întorc? Sau pentru că m-ai plăsmuit ca om Şi pentru ce mi-ai dat familie, Daca nu pot să o nutresc, Ca pelicanul, cu sîngele meu?... Dar — să pun lacăt gurii mele, Că ştie Dumnezeu ce face, Sub planurile-i nalte omu-j orb, Şi nu-i permis să-i cerem seamă I El m-a trimis asupra mării, Mi-a pus în suflet o busolă, Oriincotro mă poartă ea, mă duc. — Aci e fătul meu, aci Un zdrob de piine, na-1, mănîncă-1 Şi satura-te, ca e col din urmă, Ţi l-am păstrat pe miine, dar ţi-1 dau, Şi mîine, ştie Dumnezeu... (iu bucurie lacomă S-a repezit micuţul după piine. S-a zgrebulit din nou în pat Şi cu atîta poftă înghiţea î>in piinea veche şi uscată, Că ochii îi sclipeau în cap Ca doi licurici îndrăgostiţi. Tar cînd a isprăvit-o toată, Un dulce somn s-a coborit asupră-i, Ca negura amurgului pe vale, Şi apleeîndu-şi capul mic pe pernă Dormea... visa, cu faţa zîmbitoare... Dar ce visa el oare? Despre ce? Despre cosciug? Sau despre pîine? 90 în vis s-a tînguit şi mama, Culcase copilaşul lîngă frăţior, Şi i-a cuprins în braţe p-amîndoi, In lungul aşternutului, Astfel şi adormise. 93 Bărbatul s-a sculat de lingă masă, Păşind în vîrful degetelor, S-apropie de pat şi se opri Cu braţele încrucişate Şi se gîndea: 100 105 110 „în fine, sunteţi fericiţi, Drăguţii mei! Nu mai simţiţi viaţa. Că visul v-a luat din spate Povara grea, pe care-o purtaţi Şi zi şi noapte, o sărmani, Sărmani iubiţi ai meii O, Doamne, aşadară somnul ÎL are mult mai dragi ca mine, De-i face-aşa de fericiţi Cum eu nu pot să fiu? Ci totuna-i, destul că-s fericiţi, Dormiţi voi, dragii mei, dormiţi Şi noapte bună!" 115 120 A sărutat pe cei trei adormiţi: Treimea sfintă a familiei lui, Şi binecuvintindu-i A ridicat blînd mîna peste ei (Cum nu putea el să le dea mai mult Decît o binecuvîntare!) Şi s-a întors încetinel la locul lui. Inc-o privire blîndă A aruncat asupra lor, Privire-aşa do blîndă, dulce, încît cei ce dormeau, în vis, Văzură numai flori şi îngeri, — Apoi privi pe geam, afară, Privi o dată-n întuneric 125 Cu-atlta îndrăzneală, de parcă ar fi vrut Să-1 aprindă cu lumina tnflăcăraţilor lui ochi, Ca zorile de miazănoapte. Zbură, zbură, De la un corp ceresc Ia altul Sunt căi de mii şi mii de poşte, 25 Şi, totuşi, pîn' să prinzi de veste, Aşa de iute rămîneau in urmă-i Ca arborii din codrul des, Cînd trece călăreţu-n goană. 111 Pe unde umblă sufletul acestui Bărbat de stă veghiînd? Ce cale ş-a ales, pe cine caută! Acolo sus, străbate-acele înălţimi, Unde nebuni numai şi semizei Se încumet şi pot ajunge! 10 A lepădat orişice griji; ca paserei, Ce părăseşte cuibul, îi cresc aripi şi zboară. în el e omul mort, trăieşte cetăţeanul Cel ce fusese al cîtorva, Acu-i al lumei-ntregi, Cel ce îmbrăţişează trei Acum îmbrăţişează milioane. 15 Acolo sus, din aripi sufletul lui bate, De unde-abia zăreşti pămîntul nostru Ga într-un ocean de spuză Scânteia rătăcită. Ş-alunecînd, în zboru-i repede, Pe lîngă-o stea, aceasta tremură o clipă Ca lumînarea-n adierea vîntului. 20 30 35 40 Şi cînd pluti apoi Dasupra miliardelor de stele, Sosi... Ori la sfirşitul tuturor? Nu, chiar în centrul lor! Acolo stă-nainte-i Cel care guvernează lumile Cu o privire, Ş-a căruia fiinţă e lumină, Şi din ai cărui ochi Orice seînteie e un soare, în jurul cărui soare-aleargă Pămînturile cu lumile lor; 45 50 Şi sufletul grăi, Scăldat în vecinică lumină, Cum lebăda se scaldă în ape străvezii: „O, Doamne, fii slăvit, fii binecuvintat! S-a ridicat la tine Un fir de praf al tău, ca să se-nchine ţie, Să-ţi spună: sunt fiu cu credinţă 1 Mi-ai hărăzit drum aspru, Eu însă nu cirtesc, Ci te binecuvint, căci asta mi-e dovadă Că mă iubeşti şi că îţi sunt alesul. Degenerat-au pămintenii, Te-au părăsit şi deveniră robi... Robia-i mama tuturor păcatelor. Un om se-nchină altui om 1 Gel care pleacă fruntea 228 Naintea seamănului său, 60 Pe tine, Doamne, te batjocoreşte! Tu eşti batjocorit, o, Doamne, pe pămint. Ci asta nu va fi aşa în veci, Mărirea ta va fi reînnoită. Mi-ai dăruit o viaţă mie, tata, 65 Şi viaţa asta ţie o închin. Ce plată voi primi? ori voi primi eu plată? Nu vroi să întreb; Şi cel din urmă rob o gata S-alerge dacă-i dai simbrie. 70 Eu fără plată, fără s-o doresc Lucrat-am şi voi mai lucra. Ci răsplătit voi fi şi încă strălucit! Se va vedea, că oamenii Din robi s-or face iarăşi oameni, :5 Căci ci mi-s dragi, deşi sunt păcătoşi. Cu tot păcatul lor, mi-s dragi. Dâ-mi, Doamne, da-mi lumină şi putere, Ca să mă pot trudi spre fericirea lori" Aşa grăi dar sufletul 80 Şi coborî din cerurile'nalte în odăiţa scundă, pe pămînt, Acolo corpul amorţit îl aştepta. Bărbatul tresări, Un frig îl zgudui adine 85 Şi năduşeala picura pe frunte-i... Nedomiril, dacă a fost aieve Ori a visat... A fost aieve, căci acuma aţipeşte, Apasă somnul gre)ele-i pleoape, — 90 îşi ridică truditul corp Şi-1 duse şovăind Jos, pe mindir. Cel ce cutreierase cerul, Acuma zace pe-un mindir de paie, 95 Pe cînd călăii lumii Se hodinesc în perne de mătase, El, binefăcătorul lumii, Adoarme chinuit pe paie. Opaiţul mai pilpăie o dată 100 Şi i se stinge viaţa obosită. Se risipeşte-afară noaptea Ca un mister împărtăşit Tot mai departe, mai departe; Iar aurora, vesela grădinăreasa, 105 Pe ferestruici înşiră trandafiri Şi îi anină de pereţii trişti ai casei; Şi raza cea dîntîi a soarelui Atinge fruntea adormitului bărbat Ca o coroană d-aur: 110 O luminoasă, caldă sărutare Trimisă de la Dumnezeu. IV Dar cine eşti, făptura minunată, cine Eşti tu, bărbat măreţ? Veatmîntul sufletului tău — Palat ţesut din razele de stele; 5 Şi corpul tău — Acoperit de zdrenţe putrede. Flămîndă ţi-e familia, flămînd şi tu; E sărbătoare ziua cînd, Din întîmplare, se găseşte pîine albă 10 La masa ta neaşternută. Şi pe cînd tu nu eşti în stare să cîştigi Pentru ai tăi şi pentru tine, Te zbaţi, vreai lumea mare S-o fericeşti! 15 în cer ţi-e slobodă intrarea, Şi de-ai paşi pe prag, la un palat, Ţi s-ar închide uşa dinainte. Tu cuvintezi lui Dumnezeu, Şi dacă ai intra in vorbă c-un boier, 20 Boierul nici nu ţi-ar răspunde. O parte dintre oameni 230 231 Iţi zic apostol sfint, Şi ceealaltă parte — Păgîn fără de lege. 25 Cine eşti tu? Cine te-a zămislit? Părinţii tăi sunt mindri că tu eşti Copilul lor, ori al tău nume Le dogoreşte faţa de ruşine? Şi unde te-ai născut? Pe ţoale sau pe catifea? 30 Să spun povestea, Viaţa ăstui om? O spun... De-aş zugrăvi-o, Aş zugrăvi-o astfel, ca pe un izvor, Ce cade dintre stînci necunoscute, 5 îşi taie drum prin văi înguste şi întunecate, unde Trec stoluri-stoluri corbi croncănitori; La fiecare pas de-o piatră se izbeşte, Şi în eterne frămîntări gem valurile Iui, V Vestise limba clopotului miezul nopţii. Era o noapte crîncenă de iarnă. Cei doi tirani ai nopţilor de iarnă Domneau: i Gerul şi bezna. La adăpost sta lumea toată; Căci cine ar fi înfruntat acuma Urgia cerului întunecat? Acuma străzile, pe care, nu demult, t Vuind umblară gloatele de oameni, Sunt amuţite şi pustii ca albia Din care rîul a secat... Pe străzile Nepopulate rătăceşte O singură nebună: E vijelia! Aleargă peste uliţe-n galop, Satana parcă-i saltă-n spate Şi o izbeşte-n burtă Cu pintenii de foc. 20 în furia-i sălbatică s-azvîrle Pe creştetele caselor Şi ţipă lung pe hornuri; Iar dă năvală şi, din răsputeri, Răcneşte în urechea surdă 25 A nopţii celei oarbe; Apoi de nori s-agaţă, Cu ghearele-ascuţite face numai trenţe, De se cutremură chiar stelele-ngrozite. Trist luna se rostogoleşte 30 Printre bucăţile de nori, Ca un cadavru intre valuri. Cit ai clipi, Cu un răsuflet iarăşi stringe vijelia Toţi norii laolaltă, 35 Şi din văzduhuri cade pe pămînt, Asemeni unei pasăre de pradă, Smîncind, apuc-o tablă de oblon, O zguduie ş-o scoate din ţiţîni, Şi cînd locuitorii 40 Ţipînd tresar din somn, Ea fuge valvirtej, Trîntind un hohot groaznic. Pustiu e tot oraşul... Cine ar ieşi Acuma in oraş?... Şi totuşi, totuşi, 45 Acolo-i o fiinţa... ori poate o stafie? La umblet seamănă unei stafii. S-apropie, s-upropie, se vede chiar Gă e femeie, insă E taina întunericului 50 De-i cerşetoare sau o doamnă mare. Se uită spionînd jur-împrejur, Zăreşte-n colţ o birjă care-aşteaptă. Cu paşi de hoţ alunecă spre ea, Birjarul .doarme dus pe capră. 55 încet deschide xişa la caretă Şi fură poate?... Dimpotrivă, Aşază ceva-n ea, închide uşa, Apoi dispare repede, ca gîndul. 233 65 70 75 Puţin trecu, şi poarta scîrţîi, 60 Ieşiră un boier şi o cocoană, Ei urcă în caretă, vizitiul îndeamnă caii, goană... Jos, în caretă, geamăt, ţipete... Cocoana a ţipat, Căci la picioare-i un copil gemuse. Trăsura a sosit la ţintă, Coboară domnul şi cocoana, Iar dînsa zice vizitiului: — Jupîne, uite-ţi plata, Bacşişul c pe canapea-n trăsura, Un copilaş drăguţ, neînţărcat, Să-i porţi de grijă, că-i de la Dumnezeu, Aşa vorbi cocoana, şi Se depărta perechea boierească. Sărman micuţ, acolo, în trăsură 1 La ce nu te-ai născut tu cine? Ai fi crescut în braţele Acestei doamne marii 80 rf'f l1 DUtrit duios de drag-80 Pentm că eşti om g' ^e soartă te aşteaptă! 85 90 Birjarul meu se scarpină în ceafă Şi s-a închinat ori a-njurat, nu ştiu. Destul că bombăni ceva; Nu i-a plăcut cu ce-1 dăruise Dumnezeu. Se râzgîndi. Ce-i de făcut cu plodul? De-1 duce acasă, Acolo gazda i-1 aruncă-n cap Şi-i dă pe uşă-afară p-amîndoi. Dă bice cailor de ciudă Şi mînă crunt. 234 Afară din oraş, într-o tavernă scundă E chef, şi de lumina lămpii E roşu geamul Ca nasul omului beţiv, Birjarul n-a mai stat pe gînduri: Aşază darul Domnului acolo, în pragul crîşmci, şi porni. 100 105 HO 11 Abia mi se cărăbănise, Şi iaca, zice „noapte bună" la tovarăşi Un crai bătrîn, cam chefuit. Şi cum păşeşte-afară-n prag, Se-mpiedică o dată, dar aşa de rău, Că-şi tipăreşte chipul în zăpadă. înjură respectabilul bărbat, Jicnit în demnitatea sa: — Poate că pragul a crescut de ieri? îşi zice. Ieri n-a fost aşa înalt, Că d-ar fi fost aşa înalt şi ieri, M-aş fi împiedecat, Păi ieri nu m-am împiedecat! Şi n-am băut ieri mai puţin ca azi, Că-i hotărît o dată pentru totdeauna: Deopotrivă beau în fiecare zi. Şi mormăind aşa, se ridica, Porni, urmîndu-şi mormăiala: — Degeaba spun! Tot pragu-i mai înalt, Pre legea mea! 120 N-am ridicat eu cit colea piciorul, Şi totuşi am păţit ruşinea asta?! De, pragul ăla a crescut de ieri... Ori mi-a pus cineva o piatră-n drum? Se poate; hei, ce lume real 125 îi place mult să-şi bată joc de alţii, Mi-aruncă bolovanii sub picioare, Picioarele-mi sunt oarbe, 130 135 140 145 150 155 160 165 Şi nasul meu, pe urmă, ispăşeşte... Da' las', că şi ceilalţi Cînd or ieşi, tot astfel or s-o pata. De drag să stai la pîndă, undeva, Să-i vezi cum se mai poticnesc Cînd or ieşi afară, he-he-he... Da* ce tot spui tu, om bătrîn, ce spui? Nu ţi-e ruşine Să fii aşa răutăcios? Nu, nu-i lucru cinstit, Şi ca să fiu om drept, mă duc S-arunc din drum cît colo bolovanul! Sunt hoţ şi, la nevoie, Chiar şi tîlhar, şi dacă nu e chip, Dau şi la mir, ci asta, Să las pe om ca sa-şi belească nasul, Vezi, asta nu mi-o iartă cugetul. Şi s-a întors, bălăbanindu-se, (ia să arunce blestematul bolovan. S-apleacă... îl urneşte... han,, Ce ţipăt! Se sperie bătrînul şi, Crucindu-se, îşi zice: „Hah, drace! ce-o fi asta? Aşa un bolovan, mai rar! E moale, ba şi ţipă încă! Un bolovan să ţipe, nu-i lucru curat! la să-1 vedem la geam... Hoho! Păi e copil într-adevăr!... Hei, buna seară, frăţioare, Ori surioară... nici nu ştiu, ce eşti? Cum naiba te culcaşi p-aici? Aşa e c-ai fugit de la părinţi, Drac neastîmpărat ce eşti? Da' ce tot trăncănesc eu iară? Ce vorbe proaste sunt aceste? Doar bietul mititel e-n faşe Şi poate chiar azi e născut. AI cui o fi? D-aş şti eu numai, L-aş duce îndărăt. Dar totuşi e neomenie S-arunci copilul astfel, fără milă, 170 Ca p-o opincă ruptă, e neomeniei Nici porcii, ba nici chiar tîlharii Nu fac una ca asta. Ce cîrpe vechi şi putredei O fi copilul unei cerşetoare... 175 Dar dacă e bogată mâ-sa Şi 1-a îmbrăcat în zdrenţe S-alunge orice bănuială?' Nu-i chip să aflu, nu se poate şti. E un mister, şi-n veci va răminea. isO Dar cine ţi-o fi tată, sărăcuţ de tine? Cum cine? Eu! Pe legea mea, am să fiu tată bun! Şi de ce nu? Arn să te cresc cinstit, Furînd pe seama ta, cît oi mai fi în stare, 185 Şi dacă oi îmbătrîni, atunci Tu vei fura pe seama mea. Aşa merg toate, O mină spală pe cealaltă. Şi o să fie minunat. Vor fi îndreptăţite furturile mele 190 Ba mai puţin o să mă mustre Şi cugetul! Dar uite lucrul dracului, că ţie îţi trebuie şi lapte doar... Hm, nu face nimic, Că acolo-i vecina mea şi chiar 195 Ieri şi-a-ngropat copilul. Mi-1 alăptează ea, îl alăptează, zău, Că pentru plată bună Ar alăpta chiar şi pe Aghiuţă!" Gindind aşa, se trăgăna spre casă 200 Bătrînul bun, înguste ulicioare Duceau spre locuinţa lui ascunsă, Care era o hrubă subterană. Şi, după obicei, bătu cu pumnii în uşa care scîrţăi, — 205 Şi se trezi vecina. 236 237 — Vecină, adă lampă, luminare I Grăi bătrînul, fă lumină, iute, De unde nu, aprind eu toată casa I La ce? La ce? nu întreba-210 Lumină! din pămint, că-i foci Aşa... acuma iute şi degrabă Dă-i ţîţă mititelului. De unde-1 am? Ce-ţi pasă? L-am găsit, Chiar Dumnezeu m-a dăruit cu el. 215 Eu pururea ţi-am apus că Dumnezeu Mă are drag. Aşa, zău, mă iubeşte Mai mult decît ar crede popii. Hm, ce comoară! ţi-o încredinţez, Vecină, da' să-1 Îngrijeşti 2^0 Mai bine ca pe-un prinţ. Să-1 creşti pe socoteala mea, Ne împăcăm noi, cum o fi mai bine. Ne înţelegem noi unul pe altul. Ge-i drept, e drept, că-s banii scumpi, 225 Că, naiba, ştie, oamenii Au ochii-n patru astăzi; dar Am să-ţi plătesc împărăteşte. Aşa să îmi ajute Dumnezeu! Dar îţi mai spun odat', păzeşte-1 230 Ca pe lumina ochilor din cap, Că, vezi, copilul ăsta e Speranţa bătrîneţei mele! Căzură la-nvoială. Micuţul rebegit se încălzi la sînul 23 5 De care, alipindu-şi gura, supse dulce Viaţa cea amară. Numai de-o zi, şi cît a rătăcit! Şi cît o să mai rătăcească încă! VI Cealaltă zi, jupînul cel bătrîn îşi viră capul curios pe uşe Şi-ntreabă pe vecina: _Hei, ce mai face musafirul? Bine? 5 Da' e cam frig aci, cocoană, La dracu, ce-nsemnează asta? Fă foc... De cite ori să-ţi spun ^ Că e pe socoteala mea?... Ia stai! Băiet e, ori e fată, nici nu ştiu. 10 — Băiet, măria-ta, băiet, Si un băiet voinic I — AtU mai bine! Şapte, opt ani treacă, Ş-ajunge un hoţ cum nu s-a mai văzut! L-oi face hoţ cu fală. 15 Ce-i sfînt, e sfînl, la asta mă pricep, Ştiu cum să cresc copii De nu mă-ntrece nimeni. Tot eu crescui pe Toma chiorul, Pe care, ştii, mai ieri îl spinzurară... i*o Vezi, ala hoţ! avea numai un ochi, Şi tot fura chiar şi pe Dumnezeu, Cel cu o miel Băiete, n-avea grijă, am jurat Că nici tu n-o să fii cîrpaci. -2 5 Vecină, dar să-i dăm un nume, Ca să-1 cunoască lumea toată! Ce crezi, vecină dragă, Cum să-1 numim?... Ia să vedem... Ce fuse ieri... Silvestru... bun! 3 0 Silvestru fie! Eu sunt popa; Vecină, tu eşti naşa, Să-1 botezăm, ca după lege Să-şi poarte numele, Şi nu păgîn, creştin să fie, 35 Ca sfîntu Petru, după moarte, Să nu-1 gonească de la uşa raiului. E apă în cazanul ăsta?-.. E. Ridică-l numai pe copil Şi dă-1 aci... dar stăi o clipă, 40 Că-s popă doar, n-am patrabir... Dă-mi sacul să mi-1 prind la gU... 238 239 45 Bătrînul îşi legă un sac la gît, Luă în mini cazanul plin cu apă. Cu toata pompa şi alaiul II botezară pe băiet: Silvestru fu numele lui. VII Trecură patru ani Şi se făcuse mare. Crescu acolo sub pămînt, în întuneric, cu păcatul, 5 Cu viermii la un loc. Nu respira aer curat, Nici nu ştia de frumuseţile pămîntului, Trăia, şi era astfel ca un mort-Bătrînul îl sorbea din ochi, 5 0 Că scapără din el o minte ageră Gum sar scîntei din cremene. Şi se gindea bătrînul: Că din scîntei se naşte flacăra. Abia de patru ani, şi pungăşea 15 Pe precupeţele de poame, Apoi ştia să fure gologanul Din pălăria orbului. Stăpînul, pentru astfel de isprăvi, Vorbea frumos cu el şi ii da piine, 20 Cî-l înjura amarnic dacă Pierdea o zi şi nu fura nimic. Dar asta se-ntimpla arare, Speranţele jupînului bătrîn Creşteau văzind cu ochii, 25 Neobosit bătrînul îşi clădea Palate-n aer Pe stîncă viitorului, Şi-atîta tot clădi mereu, Pin' ce-a rămas odată sus, 30 Acolo atîrnat în aer, Bătrînul bun, neîntrecutul dascăl! A fost s-ajungă la spinzurătoare Cel care merita mai mult decit atît. A fost de faţă şi vecina 35 La înălţarea lui şi a văzut Cînd i-au pus ştreangu-n gît, Şi el a scos de-un cot afară limba, Semn de batjocură spre lumea Care-1 batjocorise — aşa. 40 Şi după ceremonie, Cînd s-a întors acasă jupîneasa, Grai aşa de blînd micuţului: — Acu să te mai cari,, băiete; du-te Cu Dumnezeu la dracu! 45 Simbria azi mi se-mplineşte. Ce? doară n-oi pofti Să te îndop pe socoteala mea? Haidi, îţi mai fac un bine încă, 50 Să te petrec pînă la poartă, dar De vii 'napoi, te-azvîrl colea-n canal! Micuţul nu-nţelese asta. Ascultător, n-a zis nimic. Cînd poarta s-a închis cu zgomot, S-a mai uitat o clipă îndărăt, 5 Apoi porni la drum încetinel... S-a dus şi s-a tot dus. Ieşea, intra din stradă-n stradă. Aşa drum lung Nu mai făcuse niciodată. 60 Nou pentru el era tot ce vedea... Frumoase, mîndre prăvălii, şi mindri oameni; Mirat sta-n loc, mirat pornea iar mai departe. Şi cum lăsa o strada, hei, cealaltă Era alăturea, acolo, 65 Şi fără de sfirşit, mereu aşa, N-a mai ajuns la capătul oraşului. 70 De multe ce văzu, de umblet mult, Micuţul, rupt de oboseală Se aşeză-ntr-un colţ de stradă,^ îşi rezemă căpşorul de o piatră; î'n faţa lui, ciţiva copii vioi 240 241 75 Săreau şi petreceau cu jucării. Pnvi la ei, şi surîdea, părînd Că şi el ia parte la joacă, o- a^îta t0t privi îa ei mer<3u-mereu, Pîn'ce-adormi frumos acolo. Dormi mult timp, o dată numai Visă... şi se făcea că două Piroane lungi şi înroşile-n foc Plutesc asupra lui, tot mai aproape Veneau d-asupra ochilor, să-] arză... Gemu cu spaimă şi în disperare se trezi... 85 90 95 100 io; Era tirzie noapte, în ceruri erau stele. Pe străzi nu erau oameni, Doar o baborniţă urîtă îi sta-nainte Cu doi ochi răi, străpungători, Ce speriară pe copil mai tare Decît piroanele din vis... Acolo Se grămădi el iute-n colţ, încît Era să-şi spargă capu-n piatră, Şi nici nu cuteză s-o vadă, Dar sa-şi ridice ochii către babă! Bălrîria-1 mîngăie pe faţă Şi-1 întreba aşa de blînd Precît ştiu: — Drăguţă, cum te cheamă? Ai tată, mamă? Unde stau? Că eu te duc la ei acasă, Hai, adă mîna. — Silvestru... tată n-am, nici mamă, Nici n-am avut, că sunt găsit, Şi nu mai pot să merg acasă, Vecina noastră doar a zis: „De vii napoi, te-azvîrlu în canal!" — Prea bine, hai cu mine, băieţaş, Să vii la mine, ai găsit 110 O mamă bună, blinda... vino... FemeiaT apucă de mînă pe copil. El o urma cu inima-ncieştată, Şi Iremurînd, aproape leşinat, Nici nu ştia pe care lume este. 115 120 — Vezi, fătul meu, aci stau eu — Grăi acas' baborniţă urîtă — Odaia asta-i locuinţa mea A ta-i afară în tindă. N-o să fii singur... heih, Burcuş, Hai... iacătă-1, aci e. 125 130 13! Aşa-i că e frumos căţelul? Cu el o să petreci aici. E un culcuş destul de larg, Şi-i numai bun, mai bun nici că se poate, Şi cinele îţi ţine cald. N-ai frică, nu-ţi face nimic, E un căţel drăguţ, cuminte, Te uiţi ce blînd clipeşte, Cum se mai gudură şi dă din coadă? O să trăiţi ca fraţii voi Şi o să vă iubiţi, aşa e? Hai, culcă-te alăturea şi dormi, băiete. Ţi-e foame, poate? Da' e prea tîrziu Ca să manînci, şi văd eu că ţi-e somn. Da1 nici nu-i bună, mai ales pentru copii, Mîncarea înainte de culcare: Visezi urît apoi. Hai, culcă-te şi dormi, băiete! Acolo 1-a lăsat baborniţă; 140 Timid, se-ntinse lingă căţeluş Si se zguli pe ţol. ftu îndrăznea să se apropie. 242 243 Dar cinele, Prietenos, se alipi de dînsul, 145 Şi ochii îi sclipeau în întuneric, şi sclipeau Aşa de blînd şi de frăţeşte, Că-i insuflă încredere Şi-i cîştigă prietenia, iso Tot mai aproape, mai aproape Se alipiră ei unul de altul. Copilu-1 mîngiia pe păr, Căţelul îl lingea pe faţă, Vorbi cu el copilul, 155 Şi animalul, drept răspuns, Gemu încetişor- Legară Prietenie caldă, arzătoare. Dar în cealaltă zi bătrîna zgripţoroaică A zis copilului aşa: 160 —Acum ia seama, fătul meu, Poţi şti că nu te ţiu degeaba, Că nici coşciugul lui Hristos Nu se păzeşte pe degeaba. Ai să munceşti, că-i scris: 165 Cel care nu munceşte nici să nu mănince! Dar munca asta e uşoară, Aproape mai nimic-.. Ai să cerşeşti, atîta tot. Eu nu mai pot, că mi-e ruşine, 170 M-am îngrăşat prea tare, Toţi mă gonesc dacă mă văd cerşind, Oamenii-s răi, toţi mă gonesc. Tu vei cerşi în locul meu, De tine-o să Ie fie milă 175 Şi te vor milui. Vei spune tuturor că eşti orfan, Că tata a murit acu, şi mama, Flămindă şi beteagă, zace-acasă. Eu am să stau la pîndă, mai departe, 180 Ca să-ţi iau seama, dar ia şi tu seama, Că altfel nu-i de trai cu mine, Ţi-o spun, pre legea mea! Sunt foarte bună, cînd sunt bună. Da-s foarte rea cînd sunt eu rea, 185 Aceasta să ţi-o scrii în minte Şi-n inimă, băiete dragă! Aleargă după toţi aceia Cu hainele mai bune decit ale tale. Sunt ei destui de ăştia, nţi te teme 190 întinde mina înainte, Apleacă-ţi capoil într-o parte, închide şi deschide ochii, Strimbînd din gură, parcă plingi, Şi tînguieşte-te amar 5 95 în numele sărmanei mame Şi al Iui Dumnezeu din cer. Ai înţeles, băiete? * Dacă n-ai înţeles, îţi mai esplic o dată, Şi dacă, după cum îţi spun, 200 Nu-nveţi această meserie, Te-nvaţă ea bătaia! 20 5 Băietul zise-atunci Că ştie tot şi n-o să uite. Femeia-1 ascultă de prubă Şi se cruci ea singură De dibăcia băieţaşului. — Comoară de aur am găsit în tine, dragă, hihihil... Rînji strigoaica cea bătrînă, 210 O să trăim noi boiereşte, O să trăim chiar boiereşte! Ia să vedem acu îndată... Ţi-e foame? Las', cînd ne-om întoarce, Atunci o sa mănînci mai bine... 215 De altfel, nici n-ai voie tu Ca să mănînci prea mult, Că te îngraşi, ş-apoi Putem sufla din buze; Cînd cerşetoru-i gras, 220 Pomana-i slabă. 244 245 Intrară într-o uliţă mai vie. AcoJo scorpia bătrînă îl aşeză pe copilaş, Şi ea se-nţoarse într-o crîşmă, Şi d-acolo pîndea mereu. De cite ori cei cari treceau îi aruncau ceva copilului, Ea ridica In sus clondirul cu rachiu Şi, dîndu-1 peste cap, rinjea. VIII Trecea, la fel, zi după zi, Cerşea şi fiămînzea băietul: Baborniţa-ngrijea ca nu cumva Să se ingraşe, sărăcuţul; Cerşea şi fiămînzea, aceste două Le-nţelegea el din viaţă, şi nimic mai mult. Privea' de multe ori Cînd se jucau copii de vîrsta lui, Privea la ei, înmărmurit, Şi se gîndea ce dulce trebuie să fie Ca să te joci şi să te bucuri! Şi mintea lui creştea pe zi ce merge, Şi începu să simtă, presimţi Că e nefericit... Erau doi ani de cînd Purta toiagul de cerşetorie. Acum nu mai era nevoie Să-şi ude singur ochii, Că tot mai des i se umpleau cu lacrămi. Era o singură fiinţă Ce se uita la el atît de blînd, Pe care o iubea, care-1 iubea, Cu care-şi împărţea frăţeşte Tainul de acasă Şi biet ce cîştiga pe stradă... Acest prieten era cîinele, Tovarăşul din tindă. Cum i-era dor de el, cînd dimineaţa îl părăsea, şi seara, cînd se-ntorcea acasă, 30 Ce bucurii avea cu dinsul! Bunica nu vedea cu ochii buni Prietenia asta Şi îi era necaz că dobitocul Ţinea la băieţaş mai mult decît la ea. 35 Şi îl bătea adeseori. Cînd dobitocul Ţipa amarnic de durere, Plîngea copilul, plîns cu hohote. Şi baba 1-a gonit apoi Pe bunul căţeluş... 40 In multe rînduri 1-a gonit, Ci iar se întorcea sărmanul Şi tot mai blînd se alipi de copilaş. Aşa trăia băietul... Era abia de şase ani, 4ă Trăise sase veacuri de mizerie Şi bucuria oarbă A citorva stinghere clipe. Odată sta acolo, într-un colţ de stradă, Şi dîrdîia... era o noapte 50 De toamnă-ntîrziată; Pe stradă glod, şi ceaţă peste glod, Adinca, tristă negură, Şi el prin glod, prin negură, Desculţ, în capul gol. 55 Şi către trecători, gemînd, Trist întindea minutele lui galbene. Aşa răzbea în inimi vocea lui, Ca o durere arzătoare, Ca glasul ascuţit de clopot 60 Ce sună la îngropăciune. Un domn bătrîn, posomorit. Stătu din cale şi privi la dinsul lung, Adine, tăcut, pătrunzător; Copilul se găti de fugă. 65 —Aci să-mi stai! ameninţă bătrînul. Copilul îngheţă pe loc, nu îndrăznea să mişte Şi domnul zise:—Ai părinţi? 246 217 „Am... vru să zică, Am mamă, e flămîndă şi beteagă, ?o Şi tata mi-a murit acu", Ci înaintea domnului ursuz Nu îndrăzni să mintă. I se legase limba-n gură, Credea că asta ştie tot, şi zise: 75 — Părinţi eu n-am, On nici nu ştiu de am sau nu... Că sunt găsit. — Urmeaza-mă! grăi bătrînul cel posomorit, Şi copilaşul se supuse. 8 0 Baborniţa sări atunci De unde sta ascunsă, St.rigînd: — Aci rămîi, Copil mişel şi mincinoşi Al meu e, domnule, copilul! 85 —Măria-ta, se tîngui micuţul, Măria-ta, nu sunt băietul ei. O, scapă-mă, o, du-mă tu cu tine, Te rog, în numele lui Dumnezeu! Mi s-a urît cerşind, 90 Că pentru dînsa cer, Şi nu-mi dă de mlncare, Numai să fiu tot slab şi prăpădit, Să-i fie milă cui mă vede. Oh, Doamne, şi acuma sunt flămînd! 95 Aşa grăi copilul, Cu ochii rugători Spre domnul cel posomorit, Şi lacrime curgeau din ochii Pierduţi în fundul capului, îoo O grindină de lacrimi. r~Oh, proclet, oh, nelegiuitule, Tu, diavol, pui de drac afurisit! Zbieră strigoaica cea bătrînă. Nemernic, ticălos ce eşti, 248 105 Cum te înduri să minţi aşa? Tu, răule, nimic nu-i bun în tine! Cum să-mi cerşească, Doamne, Cînd de ruşine intru în pămînt De cîte ori îl prind cerşind, 110 E o deprindere urîtă, Şi nu-1 pot dezbăra de asta; De cîte ori nu-1 bat, Că-mi face-aşa ruşine! Săracă sunt, dar n-am nevoie 115 Ca să cerşesc cînd pot trai Muncind cinstit. Şi zice el că-1 ţiu flămînd! Eu! de la gura mea Rup cea mai bună bucăţică 120 Şi o îndop în el! Dar asta nu-i nimic... Mă şi tăgăduieşte încă, Dar nu te doare inima, oh, suflet blestemat? 1 Să spui că nu-ţi sunt mamă, 125 Eu, mama care te-a născut?... Cum nu se rupe rînza-n tine, Şi splina, şi ficatul Vorbind aşa? Nu-i pe pămînt bunică mai blajină 130 Ca mine, şi ce rău nepot! Da' nu-i departe nici osînda... Tăgăduieşte blestematul Pe mama lui, pe însăşi mama lui, Ce 1-a purtat în pîntece! 135 140 Atît hodorogi moara stricată Dintr-un răsuflet; Aci boierul cel bătrîn Ajunse la cuvînt şi zise: — Destul! n-am chef de vorbă, Ori, dacă nu, te-oi face eu să taci Te-ai îmbătat, Abia stai pe picioare; Cînd ţi-ei veni în ori, 249 145 150 155 10 15 20 Să vii cu cartea de botez la mine (în casa ceea mare locuiesc), Şi poţi să-ţi iei copilul, Ci numai dacă vii cu cartea de botez! Acu, te cară... Tu, Băiete, vino după mine! Copilul îl urmă; Din cînd în cînd se tot uita-ndărăţ, I se părea că baba Se-ntinde după el şi ca 1-a prins de guler, Dar ea nu îndrăznea să se apropie, Ci a rămas pe loc, în umbră, Numai cu pumnul îl ameninţa Şi îşi rotea în cap ochii aprinşi, Precum fierarul învirteşte Potcoavele roşite-n foc. IX Mai bine o ducea băietul, Că nu mai trebuia să fure Şi nu mai trebuia să ceară... Ce fericire, ce noroc! Doar cîteodată spaima îl biruia: dar dacă vine Cu cartea dc botez strigoaica, Ce poate face el atunci? Şi alta dată negura tristeţii îl învelea cînd ii venea în minte Frumosul căţeluş, Tovarăşul iubit şi bun. De dragul lui adeseori S-ar fi întors la baba singur, Ca să cerşească, numai Să fie împreună. De multe ori visa cu el; Visa că îl ţinea in braţe, Şi clinele, gemînd, Blînd îl lingea pe faţă şi pe mîini, Şi cînd se deşteptă şi nu-1 găsi alături L-a podidit un plîns, Şi-a plîns amarnic multă vreme. Cînd a sosit acasă cu băietul, 25 Boierul cel băţrîn 1-a dat Pe mina slugilor. L-au mîntuit Din vechea murdărie- în locul zdrenţelor a căpătat Vestminte noi, frumoase. 30 Ce bine se simţea 1 I se părea că nici n-a mai trăit, I se părea că-i nou născut, de azi. Atuncea I-a chemat la sine Boierul şi-i grăi cu-asprime: 35 — Băiete, vezi pe domnişorul ăsta? E (iul meu, tu ai să-i zici: „Stăpîne" Şi trebuie s-asculţi de el, El este domn, tu slugă. Alt lucru n-ai, doar să asculţi. 40 Dar să fii treaz şi sprinten! De-i fi cuminte, bine o să-ţi fie, Mîncare bună, haine bune... De unde nu, ţi-atîrn de gît Zdrenţele vechi in care te-am găsit, 45 Pe urmă poţi pleca în lume Cersetorind ca pîn-acum. Sluji orfanul Pe domnişor. Umbla cu el, stătea cu el, 50 Ca umbra lui era. Şi ii pîndea mişcarea buzelor. Abia era porunca zisă, Deja o şi îndeplinise, Şi cîte n-a mai pătimit, 5 5 Sărmanul bun băiet! 250 251 Căci domnişorul Era aşa un cîine de copil, Cum sunt de obicei Toţi domnişorii: 60 Făcea să-1 simtă că-i stăpin, Cată prilej la asta. De se frigea cu ciorba, Bătea pe micul servitor; Cînd cineva nu-1 saluta 65 Ori nu-1 lua în seamă, îi azvîrlea căciula de pe cap; Şi-1 înhaţă de păr pe servitor Cînd pieptenul i se-ncurea în-par. Şi n-a fost răutate sau batjocură 70 Pe care să n-o fi făcut-o îndată ce-i trăsnea prin minte. Călcîndu-1 pe picioare dinadins, îl Imbrîncea, de ce-i stă în drum. îi arunca noroi in faţă, 7 5 Pe urma îl certa că-i un murdar Şi îl stropea cu apă-n ochi, Şi dacă începea să plîngă, îl poreclea gură-căscată. Necazuri multe îndură, sărmanul, 80 Din zi în zi mai multe. Ci paşnic le răbda pe toate, Şi hotărît ca un bărbat Cu suflet mare. Şi pentru ce răbda el astfel? 85 De ce nu părăsea odată iadul ăsta, Precum voise în mai multe rînduri? De-aţi şti voi pentru ce-a rămas! Nu pîmea albă, nu straiele bune II ispiteau să se întoarcă de pleca 90 Să-şi piardă urma-n lumea toată. Nu era el, ca oarăle din curte, Cari pribegesc, şi cînd li-i foame Se-ntorc din nou după mîncare, Pe cînd privighetoarea, ciocîrlia, 95 Cînd le-ai deschis portiţa încbisor Se duc pe veci şi-s mulţumite Cu ce găsesc în aer liber. Aşa era şi dînsul, Ca păsările prizoniere, 100 Şi totuşi a rămas acolo, Şi de pornea, venea iar înapoi. Ce-1 ispitea pe el? învăţătura. Putea să-nveţe-alături de stăpîn: 105 Neobservat îi sta la spate Şi, pe furiş, citea din carte; Mereu era atent La vorbele învăţătorului; Tot ce-nvăţa o dată llo Nu mai uita Mult mai devreme ca stăpînul Ştiu să scrie, să citească. Şi cum sporea în ani, Aşa-i sporeau şi cunoştinţele, 115 Ca ramii coarnelor la cerb. Şi se fălea cu ele, Iar cînd odrasla de boier Spunea cite-o dobitocie, EI o-ndrepta în gînd, 120 Zîmbind la vorba proastă. Nici înaintea pedagogului Nu a trecut neobservată Deosebirea dintre slugă Şi domnişor, 252 253 125 Şi clnd acesta nu ştia La lecţii să răspundă, învăţătorul îl mustra, Punînd pe slugă să răspundă, Că el ştia întotdeauna. 130 Era o cinste mare pentru el, Dar nu şi bucurie, asta nu, întotdeauna ispăşea amarnic C-a îndrăznit să-1 facă de ruşine Pe coconaş. 135 Din zi în zi mai crude prigoniri îl grămădiră pe orfan, Din zi în zi simţea sărmanul Cit sunt nedrepte şi urîte; Ş-acum cind îl lovea, 140 Părea că-1 vătăma în suflet, Roşea nu pentru că-1 durea, Ci pentru că-i era ruşine. Era de şaisprezece ani. Şi fiecare zi îi trimetea o rază 145 Ce risipea negura minţei lui, Şi fiecare rază Era slovă de foc. Dîn slove se-nehegară Aceste gînduri1: 150 „Ce drept au să mă bată ei pe mine? Cu ce drept bate om pe om? Alcătuit-a Dumnezeu Deosebit pe vreunul dintre noi? Ei spun că Dumnezeu e drept, 155 Dar dacă-i drept, Nu a putut-o face asta, Pe orice om iubind deopotrivă; Şi eu n-am sa mai rabd aşa, Orice s-ar întîmpla cu mine! 160 îmi dau mincare, straie, adăpost, Dar nu slujesc în schimb? 1 în textul de bază, greşeală de tipar: rînduri. Nu răsplătesc eu fapta bună? Au drept să-mi dea de lucru, Dar sa mă bata, nicidecum! 165 Şi jur: d-azi înainte, O dată mă vor mai lovi, A doua oară, nu!" Aşa a fost. Cu cel dintîi prilej (Şi nici n-a trebuit s-aştepte) 170 Cînd ridică stăpînul mîna, El îi strigă: — Opreşte-te! Să nu mă vatemi, că De te-oi izbi o dată, 175 Mă pomeneşti în veci! Destul ţi-am fost eu ciine, Bun de bătut, de îmbrincit, Acuma-s om, Că om e doar şi sluga! 180 Eu recunosc; aici o mină M-a încărcat de binefaceri, Ci altă mina dărima cu bita Tot ce clădea cealaltă. Aşa că n-am rămas datori 185 Nimic unul altuia. La vorba asta nemaipomenită, Stăpînul se schimbă la faţă Şi dîrz, de furie, urlă: — Hah, neam de slugă! 190 Hah, ticălos răzvrătitor! Şi tinarul aşa răspunse Cu voce dispreţuitoare: — Hm, neam de slugă? dacă ne-am lua După origină, apoi 195 A fost mai nobil tatăl meu Ca toţi străbunii tăi! Şi dacă el m-a aruncat pe stradă, Greşeala e a lui, şi nu-i a mea. Şi dacă domnii toţi sunt răi ca tine, 200 Apoi mai bine a făcut aşa, 254 255 Că niciodată nu puteam să fiu Un om cinstit. Şi-mi zici răzvrătitor?... Dacă e răzvrătire Cînd omul simte şi mărturiseşte 205 Că şi el este om ca orişicare altul, Atunci zic cu mîndrie: sunt un răzvrătitc-tţ Şi de-aş putea eu spune tot ce simt, Aşa cum simt de aş putea eu spune, Atunci s-ar răzvrăti cu mine milioane, 210 Şi-ar tremura o lume, Precum tremura Roma de Spartac, Pe cînd gladiatorii Cu lanţurile rupte Băteau a sale ziduri! 215 Rămii cu bine! Nu mai puteam sta împreună, Eu ţi-am vorbit ca om. Şi cînd un rob se-nalţă Pînă la om, 220 Moare de foame, piere-n ştreang, Ci slugă nu mai poate fi! Ziicînd aşa, s-a-ntors şi a plecat, A părăsit de-a pururi casa unde A înotat copilăria lui 225 Ca floarea în noroi. 230 Porni unde vedea cu ochii, Mergea în lume fără ţintă. In inima lui veselă Se aprinsese tinereţea Ş-ardea cum arde un oraş aprins, în vijelie, biciuit de flăcări... Şi ce miraculoase Fantasme din poveşti Jucau in aste flăcări! 235 La capătul oraşului l-ajunse Bătrînul profesor. Abia-şi mai trăgea sufletul, Fugise mult ca să-1 ajungă. Sudoarea-i brobonase faţa, 240 Zadarnic o ştergea cu mîna Pe cînd vorbea cu tînărul. Şi-n vorba lui Nu «ra multă legătură: — Na, pune-ţi banii ăştia bine. 245 E leafa mea pe an, O să-ţi ajungă ani întregi | Dacă-i grijeşti. Om mare vei ajunge tu, O apun eu asta de la mine. 2 50 Băiat mai zdravăn decît tine N-am Intllnit în viaţa mea! Eu simt aidoma ca tine, tot, Dar nu am îndrăznit s-o spun, M-am speriat de tine şi te-am admirat 255 Cînd ai vorbit. Să-ţi deie Dumnezeu noroc, băiete! îţi poruncesc, Iţi poruncesc, Da, eu îţi poruncesc să-nvoţi, Să isprăveşti cu şcoala; 260 De unde nu, Te blestem, şi blestemul meu O să te-ajungă unde-i fi! Nu eşti născut tu pentru tine, Ci patriei, întregei lumi. 265 Atit iţi zic, învaţă mai departe, Deşi n-ar trebui să ţi-o mai spun, Că ţie doar îţi place cartea. Şi-acuma, Dumnezeu cu tine! Fii norocos şi anrinteşte-ţi 27o Cîteodată şi de mine, Ci dacă n-o să mă asculţi, Atuncea uită-măl Se înclină băiatul Ca să-i sărute mina bunului moşneag, 275 Ci dinsul nu voi şi-1 ridică pe tinăr, îl sărută şi îl îmbrăţişa, Apoi se depărta cu lacrimile-n ochi. 256 257 17 — st. O. losif — Opere voi. II Ce bine i-a făcut orfanului, Ce bine i-a făcut lui asta! 280 Acesta fuse cel dintîi sărut Pe care I-a-ntî!nit. Şaisprece ani au trebuit să treacă Şi să se chinuie, Pîn* ce a dat d-un om 28 5 Ce nu-1 respinse, nu-1 goni, Ci 1-a îmbrăţişat! Abia atunci simţi că-i liber. — Liber! strigă, Sunt liber! Atît putu sa zică, 30 Dar lacrămile lui vorbiră Mai lămurit... Oh, ce beţie, ce gînd fericit Cînd omul este liber, întîia oară liber! Ieşise tînărul afară din oraş. Cînd a scăpat din străzile înguste, Gîndea: „Din închisoare am scăpat", Sorbea cu lăcomie aerul curat, 5 Cel mai scump dar al cerului, Ce dă tărie corpului, Şi sufletului — aripi. Tîrziu privi o dată înapoi: Mersese mult, departe sta oraşul, 10 Şi casele lui se topeau Una într-alte, turnurile Se înecau în ceaţa depărtării. Şi vuietul atîtor mii Era un murmur de albine. 15 Dar tînărul îşi zise: „Departe, mai departe! Să nu aud nimic, Nimic să nu mai văd D-aoolo unde-am vieţuit odată, 2o Dacă a fost şi asta o viaţă!" Şi alergă ca cela ce E alungat de bici. 25 Iar cînd a dispărut oraşul Şi sta acolo El singur în nemărginire, 258 35 Şi merse tînărul, mergea întruna; Oriunde-1 ispiteau frumoase plaiuri, Acolo-şi îndrepta el paşii. Se minuna de şes, de munţi, De cîmpul neted şi de codrii munţilor, 40 De tot ce îi sărea în ochi, Că nou era tot ce zărea. Vedea natura cea dintîia oară, Minunile naturei. Şi colo, în vîrtej de vînt, 45 în nori, în codri, între stînci, Unde e tunet cursul riului Şi tunetul e ţipătul sălbatic Al zilei de apoi... 50 Sau pe întinse bărăganuri, Pe care şerpuie o vînă de pîrîu, Şi unde cel mai mare zgomot E zuzătul de muşte... Acolo s-a oprit flăcăul 55 Şi a privit jur-împrejur, Iar cînd a răscolit cu glndul Adîncul depărtărilor, L-a biruit evlavia, îngenunche şi se rugă: 60 — O, Doamne, ţie mă închin; Acum ştiu cine eşti! De multe ori am auzit, Am cuvîntat de multe ori Numele tău şi nu l-am înţeles. 259 17* 65 Natura asta mare Mi-a lămurit puterea ta... Fii preamărit, fii preamărit in veacuri O, Doamne, ţie mă Închin: Acum ştiu cine eştil 70 75 80 85 Oriunde alerga, vedea Aşa frumoasă pretutindeni Natura, şi pe om intr-însa Aşa nenorocit. Mizerii, pretutindeni, tot mizerii. Luă aminte în curînd Că nu-i cel mai nenorocit, Şi îl durea aşa de mult Că sunt şi alţii mai de plîns ca el... Mai mică, tot mai mică îi părea Durerea lui, Pin* ce-o uită cu totul, Şi nu vedea şi nu simţea Decît durerea altora; Atunci Îşi alipi trist fruntea De-o piatră rece, Ş-a pllns cu lacrime de foc. 10 XI îşi aminti tot ce-i spusese Piosul profesor Cînd şi-a luat rămas bun de la el Şi i-a dat bani; îşi aminti cu drag De sfaturile lui. întră în şcoli Şi învăţă cu sîrguinţă, Şi strălucea între tovarăşi Ca luna între stele. îl admirau, ci nu-1 iubeau colegii, Căci înălţimea sufletului său îi apăsa prea tare; Batjocura şi pizma 260 15 Se ridicară împotrivă-i Şi îndreptară către el Săgeţile lor otrăvite. 20 25 30 35 — De ce vreţi voi să mă jigniţi? Grăia el blînd, cu inima deschisă, Adeseori către băieţi — De ce mă vătămaţi, prieteni? Eu nu învăţ pe seama mea, Ci pentru voi invăţ. Un altul va culege roadele învăţăturii mele, Oricine altul, dar eu nu, Dac-aţi ceti în sufletul meu bine, V-aţi alipi de mine, dragii mei, Şi m-aţi iubi atuncea deopotrivă Cum vă iubesc şi eu, Şi n-aţi tăia cu ură crăngile Ce vor aduce-odinioară Dulci roade, dulce umbră vouă, Sărmani băieţi neştiutori ce sunteţi 1 Dar trebuie să mă iubiţi, Odată tot mă veţi iubii 40 45 50 Ci rîsete urmau Acestor fel de vorbe, Şi ironia 11 rănea adînc, Şi s-a sălbăticit încet de oameni, Tot mai adînc s-a coborlt în sine, Şi-i ocolea pe toţi... avea doar un prieten Singurătatea fără de prieteni; Trăia între icoanele acelea Pe care lumea le socoate De fantasmagorii deşerte, Ci despre care el ştia Că vieţuiesc aievea; Icoana lumei viitoare Se oglindea în mintea lui. Acolo, în singurătate, 261 Cetea nepregetat, Cum ar ceti un musulman Coranul, Cum ar ceti evreul Biblia, 55 Aşa cetea el zi şi noapte Istoria acestei lumi. Istoria lumii! Ce minunată carte! Tot altceva ceteşte fiecare în cartea asta. 60 Unuia slavă, altuia blestem, Unuia viaţă, moarte altuia, Unuia-i zice astfel şi-i întinde spada: „Te du şi luptă! Tu nu vei lupta în van, Folositor eşti omenirii." 65 Altaia: „Tu aruncă spada, Zadarnic ai lupta, în veci va fi nefericită lumea, Cum e de mii de ani încoace". Ce a cetit într-însa tînărul 70 Şi ce şi-a zis cînd a închis Cu mîini tremurătoare cartea?... A zis aşa: „E mică poamă strugurul Şi tot îi trebuie o vară pîn' se coace. 75 Pămîntu-i tot o poamă, O poamă uriaşă, Şi dacă unei boabe îi trebuie o vară, dar pămîntului? Vor trece mii de ani, ori poate milioane, 80 Odată totuşi se va întîmpla, Şi oamenii atuncea ferice vor petrece Pîn' la sfîrşitul lumii. Se coace strugurul în razele de soare. Ci pîn' să fie dulce cîte raze 85 Şi-au risipit căldura vieţii lor? Atîtea mii, atîtea milioane raze... Pămîntul tot de raze e-ndulcit, dar Nu-s razele de soare, ci Sunt sufletele oamenilor. 90 O rază-i orce suflet mare, dar Numai sufletul mare, şi Sunt rare sufletele mari; Cum aţi dori voi aşadară ca Pămîntul să ajungă mai curînd 95 O poamă coaptă?... Simt că şi eu-s o rază Ce nu se pierde în zadar. O zi trăieşte raza; Ştiu că atunci cînd va sosi loo Culesul cel de veci De mult voi fi apus, Şi opera-mi de-o zi S-o pierde-n munca uriaşă, Dar conştiinţa-mi dă 105 Puterea vieţei, morţei liniştire, Că şi eu, şi eu sunt o rază! La muncă dar, La muncă, suflete! Problema-i mare, timpul zboară, 110 Şi viaţa-i scurtă. Ce ţintă are lumea? Fericirea! Un drum spre asta? Libertatea! Să lupt dar pentru libertate, Cum au luptat atîţia încă! 115 De e nevoie, sîngerez Precum au sîngerat atîţia! Primiţi-mă, eroi ai libertăţii, Primiţi-mă în rindurile voastre, Credinţă jur în sfintul vostru steag, 20 Şi dacă e măcar o picătură De îndoială în sîngele meu, O izgonesc afară, chiar d-ar fi în mijlocul inimei mele!" Aşa jură... suflet de om 12 5 Nu auzise aste vorbe, Dar Dumnezeu le auzi din cer, Luă in mină cartea-i sfîntă unde Stau însemnaţi martirii Si scrise-ntr-însa numele: Silvestru. 262 263 10 15 XII Copilul deveni flăcău, Flăcăul deveni bărbat. Ani după ani soseau Şi cercetau pămîntul, Apoi se depărtau în veacuri. Nu-I ocoliră anii nici pe el, Venea la dînsul fiecare, Lăsîndu-i urme-adînci Pe faţă şi în suflet. Umblase toate şcolile, De mult le mintuise, Umbla acum în lume, în viaţă, între oameni, unde La orice pas e cineva izbit, Şi fiecare lovitură întunecă şi şterge Din inimi bucuria. Ce altfel vedea lumea Precum şi-a fost închipuit-o! 20 Din zi în zi mai mic vedea pe om, Tot mai adînc împovărat, Omul, ce trebuie să cate Cu ochii ţintă-n soare, Şi, dimpotrivă, caută 25 în jos, în praf, la viermi, Ca să înveţe de la ei tîrirea. Cu cît mai mic vedea pe om, Gu-atît mai mare îi părea Şi munca pentru care 3o Simţea că e chemat. Dar tot n-a şovăit: Lucra cît un păianjen, Dar tot aşa neobosit; Strimt era cercul lui, 35 Dar plin de strălucire. Virtutea şi ştiinţa lui îi cîştigară nume de prin şcoli, Şi cînd a isprăvit cu şcoala, Mai mulţi domni îl chemară 40 La slujbe mari şi grase Cu astfel de cuvinte: — La mine daca intri, vei fi slugă, Dar a sluji p-un domn aşa de mare Ca mine e şi mare cinste, 45 Şi pentru că te vei pleca-naintea mea, Se vor pleca mii înainte-ţi. Alt lucru n-ai decît doar să despoi, Cum te-i pricepe, miile acestea Şi o să te îmbogăţeşti 5o Din munca asta prea uşoară! Silvestru închină frumos Această muncă prea uşoară Şi zise astfel: — Numai ca să am slugi, 55 Eu nu voi fi altuia slugă, Eu nu doresc să se închine mie Semenii mei, Nici altul nu dorească, deci, Să mă închin eu Iui; 60 Nu recunosc pe nimenea mai mic Şi nici mai mare decît mine. Iar cît priveşte bogăţia, Apoi eu n-o cer, nici n-o vreau, Şi mai puţin cu preţ aşa de mare, 65 Ca să despoi pe alţii pentru ea! Aşa obicinuia el să grăiască, Cu pălăria-n mînă, dar cu fruntea sus. Nu a primit slujbele mari, Dar au venit oameni sărmani 70 Şi l-au chemat în satul lor Notar, şi tînărul se duse, Se duse vesel, fericit. 264 265 80 85 90 95 100 105 Iar cînd intră în sat, Şi oamenii-1 înconjurau, El le vorbi aşa, cu ochii plini de pară: — Sărman popor 1 încrede-te în mine Ca într-un drept povăţuitor. Din leagăn îţi bătură capul toţi, Toţi îţi vorbiră despre datorii: Am să te-nvăţ eu drepturile tale! Şi împlini făgăduinţa, Nu mai umblau apoi prin crîşme Sărmanii muncitori, Precum umblau de la-nceputul lumei: Se adunau în curtea comunală Şi ascultau bătrînii Pe tînărul notar, Şi mai cu drag îl ascultau decît pe popa lor, Căci le vorbea mai bine decît popa. Şi ce-nvăţau duceau cu ei acasă Şi povesteau copiilor, Şi îl cinsteau mult pe notar. Erau în sat două clădiri; acolo, In loc de binecuvintare, ÎI blestemau pe tînărul apostol; Aceste două case unde Sta popa şi boierul, Castelul una, alta parohia. Din zi în zi tot mai urît şi mai temut Ajunse in aceste două case Numele tînărului, Şi puseră la cale Să-l piardă, căci vedeau: Daca rămîne-n sat notarul, li pierde el pe ei. Dar în castel era şi o fiinţă Care-Î cinstea pe omul Poporului, ca şi poporul însuşi, 266 Se bucura din inimă 110 Cînd auzea că-1 laudă Şi o durea cînd îl vorbeau de rău. Cine era fiinţa asta Care-n aşa lumină stranie Ghicise totuşi adevărul? 115 Cine era?... Domniţa din castel. Cine putea fi altul! E sfîntă inima femeilor, Străină egoismului; Tot ce-i frumos şi bun, 120 Dreptatea prigonită Găseşte-ntotdeauna Acolo mîntuire. E sfîntă, sfîntă inima femeilor! Nu bănuia notarul 125 Că are un prieten Sus în castel, acolo, Aşa frumos protectori Văzuse pe copilă Odată, se plimba prin sat; 130 Ori, în castel, cum sta la geam Şi se uita peste cîmpie. Cînd o vedea, cădea pe gînduri, Atunci un simţimînt ciudat Se ridica în inimă-i 135 Şi îşi zicea: „Nu-i omul numai cetăţean, Ci mai întîi de toate-i om; întotdeauna pentru alţii, Şi niciodată pentru tine? 140 Sărman orfan, cînd vei trăi Tu pentru tine singur? Ori vei avea tu vreme să trăieşti? Tu îţi împărţi inima ta la toţi, Dar îţi va da cineva ţie 145 Inima sa măcar pe jumătate, Sau numai o privire chiar, Din care să poţi bănui şi tu 267 Ce este fericirea?... Mi-e Însetată inima, atît de însetată 150 Că ar zvînta potopul, Şi nici un strop de rouă Nu-mi pică niciodată! Fii mulţămit cu soarta ta, băiete, Suportă-ţi viaţa ta cea aspră; 155 Pe alţii fericeşte-i, dacS poţi, Şi tu rămîi singur nefericit. Fii tu pămînt ce dă bucate Pe care alţii le culeg» Fii lampă care luminează altora, 160 Pe cînd se mistuie de propria-i văpaie 1" Un geniu bun sau rău făcu aşa Că fata se-ntilni cu el, Şi-au stat de vorbă... Ce scurtă fuse Intîlnirea 165 Şi ce puţin vorbiră! Dar ei de atunci se vedeau mai des, Din întlmplare ori chiar dinadins? Nici ea, nici el nu-şi dădeau seamă. Tot mai prieteni, mai încrezători 470 Vorbeau ceasuri Întregi acum, Ci despre dlnşii nu vorbeau de fel. Dar într-o zi (copila îl rugase, Ori inima i s-a deschis ea singură, Nu ţine minte) tînărul 175 Şi-a povestit viaţa. A povestit ce singur e pe lume, Că nu e om şi nici n-a fost vreodată Care să-i zică frate sau prieten, A povestit, cum ii veni aminte, 180 Că un tîlhar 1-a fost găsit pe stradă, Apoi o cerşetoare 1-a găsit, Apoi cum a crescut ca servitor; Furînd, cerşind, slujind... aşa trecu Copilăria şi juneţea lui. 185 A povestit mizeria îngrozitoare tn care a trăit copil, Şi chinurile sufleteşti Ce-mpovărară tinereţea lui Şi cari Bunt mai îngrozitoare 190 Decît mizeria. Şi cînd îşi revăzu trecutul, Jos, in prăpastia din care se urcase, In care ca o apă neagră Urla potopul chinurilor sale, 195 Pierzîndu-şi cumpătul, din ochii lui Zbucniră lacrimi peste lacrimi, Ca armia pusă pe goană... Şi plînse lingă el copila. XIII Din ziua asta chiar avu Cu tatăl ei altă purtare. Semeţul nobil îl chemă la sine Şi îl mustră amarnic 5 De ce arată căi greşite Iobagilor, De ce ii cheamă la răscoală; Şi Încheie ziclnd Că dacă nu s-astîmpără, 10 îl dă afar1 din sat. Senin răspunse tînărul: — De lecţii n-am nevoie, domnule, Că nu mai sunt la şcoală, Şi nici acolo nu eram deprins cu ele. 15 Dar dacă sunt greşit, răzvrătitor, Acolo-s legile, să mă condamne; Iar dacă nu, cu ce drept Mă dojeniţi? Iar cît priveşt&-ameninţarea, 268 269 20 Nu mă-nspăimînt de fel; Găsesc oriunde-atît ca să trăiesc. Dar tot nu vreau să plec din sat Pîn' ce mă simt folositor. Şi vreţi să mă goniţi? apoi 25 Ar fi mai bine pentru voi Să părăsiţi ideea asta, căci: Ori vine tot satul cu mine, Ori voi vă depărtaţi... N-o spun aceasta ca ameninţare, 30 Că e mai mult un sfat al meu, Ca unul ce cunosc poporul Şi ştiu ce mult ţine la mine Şi ce-i în stare el să facă... Aşa vorbi notarul; salutînd, pleca. 35 în cea dîntîi duminică Amvonul glăaui în contra lui; Cu groază spuse popa către credincioşi Ce rău, păgîn e omul ăsta, Răzvrătitor, fără de lege! 40 Şi dacă ii mai rabdă între ei, Vor fi pierduţi în veci Pe lumea asta şi pe ceealaltă, Că pe tovarăşii unui răzvrătitor Pe toţi i-omoară împăratul, 45 Şi pe prietenii unui păgîn Nici cerul nu-i primeşte. Le aminti şi îi rugă Să se îndrepte, cît mai este vreme, Pin' ce nu se va năpusti 50 Urgia cerului asupra lor. Cu lacremi îi rugă să-şi amintească De fericirea celor două lumi, Să nu aleagă moartea, iadul în locul vieţei şi al mîntuirei. 55 înfuriat lăsă norodul Biserica (Locaşul Domnului şi-al păcii) Şi năvăliră toţi ca fiarele La tînărul pe care 60 Chiar ieri îl binecuvintau Şi-i porunciră ca să plece pînă miini, Că dacă nu, au să-1 omoare. Vorbi atuncea tînărul, vorbi Aşa însufleţit, ca niciodată. 65 Zadarnic. Unde popa A ridicat cuvînt, nu mai încape vorbă, E adevărul răstignit. Un diavol stă-naintea Cuvîntului pe care-1 spune popa, 7 0 Şi diavolul nu-i mai puternic, Dar mult mai elocvent ca Dumnezeu, Şi cind prin fapte nu învinge, El ştie şi să mintă. Cu blestem şi cu-ameninţări 75 î] părăsi norodul pe notar. O clipă sufletu-i era zdrobit, Disperătoare gînduri s-abătură Asupra minţei lui, Precum un stol de corbi. «0 „Ăsta-i poporul! izbucni atunci, Ăsta-i poporul ce-] slăvesc şi pentru care Trăiesc şi vreau să mor! Aşa a fost acuma ani o mie... Dar nu-i nimic, că după altă mie 85 N-o să mai fie tot aşa; Acum e încă un copil pe care îl poţi înnebuni uşor, Va creşte şi va deveni bărbat, Şi tocmai pentru că-i copil 90 Ar trebui cruţat. Nu-i nici mirare că de veacuri D-aceea fură popi şi regi, Aceşti zei pămînteşti, Ca să orbească pe norod, 95 Căci ei vor să domnească. 271 Sărman, sărman popor, cît e de plins! ?i dacă pîn-acuma M-am străduit spre fericirea lui, Lupta-voi cu puterile-ndoite 100 D-acuma Înainte!" 105 110 Seara veni, noaptea veni, Ultima noapte pentru el aici. Stă acolo în umbra de alee Şi caută sus la fereastra Castelului, de unde Obicinuia domniţa să privească, Dar geamul e pustiu, Nu-i floarea, nu-i copila, Şi tînărul Be uită totuşi, Se uită-ncremenit, Ca o nălucă prefăcută-n piatră; Lumina lunei şi durerea mută Pe faţă-i azvîrlea un palid văl. *** -mai ,Ce 8im^ cSlA Prins de mînă. 115 Inţh nici nu luă în seamă Atingerea, aşa sta dus pe gînduri . Cînd s-a întors, văzu alături Pe cine căuta Ia geam. — Te aşteptam, ii zise tînărul, 120 Te aşteptam, că tot speram Să te mai văd o dată la fereastră, Un mut adio să-ţi trimit, Apoi să plec, pe veci, departe. S-a întîmplat să-ţi pot vorbi, 125 Să string minuţa ta. Kamli cu bine, Fiinţă scumpă, scumpă miei Tu singură mi-ai fost prieten. Eu amintiri nu am, 130 Tu singură-mi vei străluci 130 în inimă, ca în coliba-ntunecată Icoana sfîntă, în faţa căreia, în fiecare seară, îngenunchind, omul sărac se roagă-135 Ci dac-ar fi inima-mi plină De amintirile cele mai strălucite, Le-aş alunga pe toate şi Te-aş aşeza pe tine singură acolo. Rămîi cu bine!... Dacă 140 Vei auzi de mine, Vei auzi lucruri frumoase, O, crede-mă că-s pentru tine toatei Şi vreau să fiu om bun şi mare, Ca nu cumva să-ţi pară rău, 145 Ci aă fii mîndră Că m-ai numit prieten. Rămîi cu bine, înger blînd de pază! Plecă tînărul, ş-ar fi mers, Dar îl ţinea de mînă fata 150 Şi 11 strlngea nebună, pătimaş, Vrea să vorbească şi O părăsise vocea, Tirziu abia putu să-nceapă Cu întreruperi: 155 — Te duci... O, du-te... du-te. Tu, cel mai nobil dintre tineri! Te duci... cum aş veni şi eu cu tine! Cum aş veni de bucuros, Aşa de dulce bucuroşi 160 Dar niciodată, niciodată N-o să ne mai vedem? Apui din cerul meu, tu, stea senină? Că, vesi, eu te iubesc Şi trebuie să-ţi spun aceste vorbe, 165 De teamă ca să nu-mi zbucnească Din suflet, ca şi lava din Vezuv. Eu te iubesc şi nu pot fi a ta! 272 273 170 175 Dar jur Că dacă nu-s a ta, Nu am să fiu a nimănui 1 Iţi dau inelul ăsta... Inelul de logodnă... Se va sfărma mai iute diamantul Decît credinţa mea. O, du-te, vis frumos al vieţei mele! Tot cerul s-a deschis Cu harurile raiului, Şi tînărul căzu în faţa ei, îmbrăţişa, îi sărută genunchii. 180 185 A doua zi, cînd a plecat din sat, Pe drum, mereu şi iar mereu privea Inelul; numai dacă îl vedea pe deget, Atuncea nu se îndoia C-a fost în adevăr această noapte Şi nu-i un vis nebun Al frigurilor sale. 19Q 195 200 Porni (de ce? El singur nu ştia) Spre marele oraş în care-odinioară A fost tîlhar şi cerşetor şi sluga. La marginea oraşului închirie el o mansardă mică, Şi încă nu ştia Ce-o să înceapă. Odată Aude o bătaie-n uşă, Intră o doamnă cu un văl pe obraz, Şi cum intră, îşi ridică voalul Şi, mută, nemişcată se opri... El tresări... mintea-i stătu în loc... Era prietena lui din castel. 274 205 210 — Te-am urmărit, zise copila, Te-am urmărit... De-ţi cade greu, Alunga-mă din casa asta, Şi, nu te teme, nu mă tînguiesc, Atunci voi sta afară jos, pe prag, Voi sta acolo plnă cînd Se rupe inima din mine. Te-am urmărit, nu mai puteam rămîne, în toate părţile te-am urmărit, Pînă aci, acuma sunt aci, O, spune-mi tu, ce ai să faci cu mine? Căzu la pieptul lui Şi plinseră mult, fericiţi. 215 220 — Nu mă goneşti? a zis copila. Pot să ramîn?... să stau cu tine, Să fie ş-ale mele O parte din dureri, Şi toata bucuria mea, a ta? Cu tine voi să sufăr Amar şi lipsă, Şi numai cînd voi fi nemulţămită, Atunci nu crede tu că te iubesc, Că te-am iubit vreodată 1 io XIV Rămaseră-mpreună Femeie şi bărbat, Nu-i cunună vreun preot, Ci Dumnezeu şi dragostea. Credinţă nu-şi jurară, Nu le veni pe buze vorba asta, Ci o lăsară neatinsă, Cum trebuia să stea acolo, Şi chiar de aceea a rămas curată Ca steaua-n cer. 18* 275 Trecură fericite zile Şi luni... iar lumea nu ştia Că ei trăiesc, şi nici ei nu ştiau Că este lume în afar* de ei. 15 Dar voeea sufletului aău Se ridică în tinăr Şi aspru li vorbi: „Deşteaptă-te, deşteaptă-te, Tu, care te-ai născut 20 Pe seama altora, nu pentru tine! Ori ţi-ai uitat chemarea? Sus, sus, începe-ţi operai" Şi zise şi mai aspru încă O altă voce, grija zilnică: 25 „La lucru, că altfel Muriţi de foame amîndoi, Şi mîine-poimîinc, toţi treil" Se aşternu la muncă şi a scris aşa Cum ii şopti în taină sufletul —-30 Vrednic de el şi liber. Pe urmă dete unui editor Să-i tipărească scrierea. Acela o ceti şi zise: — Eşti un om mare, domnule, 35 Şi un mare nebun. E minunat, e splendid tot ce-ai scris, Ba nici Rousseau n-a scris aşa frumos, Ci eşti nebun de crezi Că poţi să tipăreşti aşa ceval 40 N-ai auzit de faima Genzurei?... Dacă nu, Apoi să-ţi spun eu ce-i cenzura Cenzura e batoza iadului, Ce îmblăteşte snopii noştri, 45 Răgindu-le sămînţa, adevărul, Iar pleava o azvîrle-apoi în ochii celor mulţi. De nu mă crezi, încearcă; Şi eu mă leg să-nghit un glonţ de plumb 50 55 De fiecare fir de adevăr Pe care l-o scăpa batoza. Iar dacă nu-ţi convine, Atuncea scrie numai pleavă Ce căpiază şi înnebuneşte; în toate părţile o poţi găsi, Ba te şi premiază încă... Dar tînărul Se-ntoarse buimăcit acasă, parcă S-ar fi izbit cu capul de un zid. 60 Se aşeză la masă şi se hotărî Să scrie blînd, frumos, uşor Şi atît de neted, Ca mîna cenzorului S-alunece ca şi pe catifea. 65 Cînd isprăvi de scris, Văzu cu spaimă că e şi mai liber, Şi mai amar ca înainte, Aşa de zeci de ori, de-o sută, Scria şi iar scria din nou, 70 Apoi rupea ce-a scris, văzînd Că nu se dă pe brazdă. Acuma se încredinţa Că toate ce se tipăresc Sunt vorbe fără de folos, 75 Iar ce-i folositor mulţimii Nu iese la lumina zilei. — îngrozitori strigă atunci, Nu-i chip să-mi spun şi eu cuvîntul? Şi trebuie ca să-mi înăduş so Văpaia sufletului meu, Ce ar aprinde lumea-ntreagă, Şi să mă mistui în tăcere? Ori să-mi reneg credinţa, Credinţa mea cea sfîntă? 8 5 Cu răii să mă prind tovarăş, Cu cioclii omenirii? 276 277 90 95 100 105 Nu, asta nu se poalei Mai bine mort de foame, Sfîrşesc viaţa mea aşa Precum am început-o — Să fur, să cer şi să slujesc mai bine Decît să scriu o litera măcar Ce nu s-ar ridica Senină din izvorul minţei mele, Decît să bat Pe cel mai palid gînd aî meu Pecetea nemerniciei! Vă zic adio, gînduri sfinte, Voi robi încarceraţi, Creierul meu va fi sicriul vostru... Oh, totuşi, nu, Voi nu puteţi muri, Ci va veni odată ziua cînd Se va deschide închisoarea voastră, Şi veţi cutreiera pămîntul Blind răspîndind lumina şi căldură, Ca razele de soare 1 HO i 15 120 Şi astfel tînărul Lăsă in tihnă gindurile sale, Şi ca să aibă piine-n casă, Le prescria pe ale altora. Amară muncă. Poate mai amară Decît a unui tăietor de lemne! De dimineaţa începea şi seara isprăvea, Adeseori şi lampa îl vedea Cum îşi petrece nopţile, Şi adormea ea înaintea lui. Şi dupa-atîta oboseală, Destule ori era pustie masa, Şi iarna albă îi zugrăvea pe geamuri flori de gheaţă, Şi lăcrămile îngheţau în ochii tinerei femei... Ci nu putea să-ngheţe 278 125 130 135 140 Simţirea lui aprinsă, vecinică. Aşa veniră ani, trecură ani, Spori familia, Trei la-nceput, pe urmă patru. Şi împătrită e mizeria Sus in mansarda mică, Ai căreia păreţi Sunt zugrăviţi de ploi, in dungi, Şi-i înfloreşte mucigaiul, Şi unde dorm cei trei în pat, Copiii şi cu mama, Iar la picioarele lor, Pe un mindir de paie, Bărbatul zace... Raza cea dintîia A soarelui, care răsare, Atingea fruntea adormitului bărbat, Ca o coroană d-aur: O luminoasă, caldă sărutare Trimisă de la Dumnezeu. Pe rînd s-Bârbatul, Iar după Băietul... El nu se Părinţii, în vîrful Şi vorba Ga să nu XV a deşteptat familia. întîi care adormise cel din urma, dînsul, mama şi apoi dar micuţul? redeşteaptă, doarme-adînc. frăţiorul umblă degetelor, lor e şoaptă lină, -l sperie din somn. 10 15 Bun frate, buni părinţi, La ce atîta grijă-n umblet, La ce atîta şoaptă? Vorbiţi, strigaţi şi tropăiţi... O, nu vă temeţi, Că micul tot nu se deşteaptă, Că n-aud morţii zgomotul... Micuţu-i mort, de foame-i mort! #279 20 25 30 35 40 45 50 Ce simte, ce ar fi în stare Să simtă un părinte Cînd i-a murit copilul? Dar cînd copilul ăsta S-a prăpădit prin foame, Copilul frumos, nevinovat?! Cînd Dumnezeu ar revărsa Puterea minei sale drepte în mina mea, atuncea poate Aş îndrăzni descrie şi durerea Ce sfişia cu mii de gheare inima Bietei femei. Lăsaţi-o dar trîntită pe cadavru, Să plingă, plîngă, plîngă, Să geamă-n hohote, să urlel Şi din prăpastia adîncă a durerii sale, Să ţipe către cerurile 'nalte, Cu blestem, cu noroiul sufletului ei Să ponegrească Pe Dumnezeu!... Lăsaţi-o, lăsaţi-o, N-o vătămaţi în sfînta ei turbare! Bărbatul, cu durere mută, Sta Ungă micul mort, ori, poate, cine ştie? Cu dureroasă bucurie, Că micul e scăpat de chin. Iar băieţaşul se uita încremenit la frăţiorul lui Şi se gîndea că şi el o să fie Atit de palid, alb şi nemişcat Cînd o muri, Cînd n-o mai fl&mînzi. încet, încet Se perindară orele, şi mama, Bocindu-1 pe copilul mort, A leşinat acolo, Inima i s-a uşurat, 28% 55 60 Şi valurile sufletului ei Nu se mai ridicau spre cer cu furie, Ci se mişcau încet şi Un, Ca spicele de vînt. Se deşteptă, luă în braţe mortul Şi-1 legăna încetişor. Şoptea, cîntînd pe jumătate, Cum cintă codrul, lin, într-un amurg de toamnă: 65 70 75 80 85 90 — Dormi, dormi uşor, Micuţ odor, Şi spune-mi tu Ce vezi in vis? Un rai deschis?... Că încă nu Dormi în pămlnt, Nici în sicriu, Ci eu te ţiu La piept şi-ţi clnt, Te alint la sîn. Dormi lin, dormi lin, Comoara mea, Tu, floare albă, Tu, rază albă, Ce mi te ia Negrul pămînt. Ce roşii sunt Frumoşii nori! Ard in sărut De soare-apus... Eu îţi sărut De mii de ori Obrajii reci, Şi roşii nu-s. Şi nici n-or mai fi In veci de veci! O, de-ai zîmbi O dată doar Spre maica ta 281 100 10' Ce plînge-amar,.. 95 Viaţa mea, Care se ducel Mormînt cu flori,. O albă cruce... Tu în mormînt... Eu pe mormîni... Cad stropii grei Deasupra lui... Nu-i ploaie, nu-i, Ci îacrămi sunt Din ochii mei. Tăcere, voi, Salcîmi uscaţi Din ţintirim, Şi ascultaţi lio Cum povestim Noi amîndoi. Te doare capul? Te doare pieptul? E greu pămîntul? 115 Ţi-e drag mormîntul?. Ori e mai bine în braţe, la mine? Dormi, dormi uşor, Pierdut odor, 120 Şi noapte bună... Visează-ma, Sufletul meu, Să fim mereu Tot împreună! 135 140 145 150 125 130 Tot alintîndu-1, îl culcă frumos Şi aţipi alături, lîngă el. Pe cînd dormea, bărbatul se trudea cu gindul: De unde ia sicriul? Cine să-i sape groapa? Că nu era un ban în toată casa. 282 155 160 Privi o dată prin odaie, Doar o găsi ceva de preţ, Să poată vinde... Nimic, nimic nu mai era! Ce i-a venit în minte, că la gîndul ăsta Odată s-a îngălbenit Şi s-a cutremurat? Era inelul de logodnă, Comoara sufletului său... Să-1 vîndă, trebuia să-1 vîndă, Ca să nu-i meargă mititelul Desculţ în groapă? Să se despartă pe vecie D-acest odor ce îi era mai scump Decît lumina ochilor? Pe care nu 1-a putut smulge Mizeriile atîtor ani? Sa se despartă pe vecie? I-albise părul grija asta... totuşi, Nu era altă mîntuire! Dar cînd şi-a tras inelul de pe deget, I se părea, aşa, că cineva îi rupe inima din piept... Trecutul, viitorul lui Se sfîşie în două, Se frînge-n două puntea Ce-mpreunase vara Cu iarna vieţei lui, Se prăbuşeşte pragul Pe care el trecea De pe pămînt In rail Dar trebui să se întîmple astfel Ga să nu meargă în pămînt Băietul lor desculţ. 283 165 Frumos îl îngropară. Din lemn de brad era sicriul, Şi giulgiul, de mătase, Şi pe mormînt i-au pus o piatră mare, Că preţuise mult inelul. 170 Şi-1 cheltuiră tot la-ngropăciune. Nu se-ndură să ia măcar o piine Din banii pe inel, Deşi aveau mare nevoie, Dar pîinea asta ar fi fost 175 Otravă pentru el, ce l-ar fi omorît. Şi incă mult mai are să trăiască) XVI A spus-o el că gîndurile sale Nu-i pot muri în creier, Că va veni odată ziua cînd Vor năvăli din închisoarea lor Şi vor cutreiera pămîntul. Aşa a fost. Ce n-au adus Mulţi ani de zbucium, Zadarnica strădanie, O clipă a putut aduce, io Descoperise o tipografie Secretă, jos, ascunsă in pămînt, Şi acoio îşi tipări el cărţile. Şi ce era in aste cărţi? Era Câ popii nu sunt oameni, 15 Ci diavoli, Şi regii nu sunt dumnezei, Ci oameni, Că omul n-are numai dreptul, Dar şi o datorie naturală 20 Sâ fie liber, Că cel ce nu cinsteşte Cel mai frumos dar al lui Dumnezeu, îl necinsteşte chiar pe Dumnezeul 284 25 30 35 40 45 50 55 60 Cartea ieşi; in lumea toată Se răspîndi cu miile, Aşa de iute, parcă Ar fi purtat-o fulgere In toate părţile. Şi lacomă sorbi lumea-nsetata Această băutură limpede, răcoritoare, Şi parcă-ntinerise, — dar îngălbeni Puterea, fruntea ei Şi încreţi de furie Şi detună cu voce minioasă: „E sacrilej această carte, Că vatămă religia şi drepturile sacre, Şi după lege trebuie S-o ispăşească autorul eîl" Iar îngrozit poporul repeta: „într-adevăr, e sacrilej, Că vatămă religia şi drepturile sacre, Şi după lege trebuie Să ispăşească autorul ei! E sfîntă legea!" Şi autorul groaznic ispăşi, în uliţă au pus mina pe el Şi-1 hărţuiră. — Opriţi-vă! strigă el rugător. Opriţi-vă, oh, înduraţi-vă! Nu vreau să fug, nu vreau să scap, Mă duc oriunde liniştit. Priviţi colo, fereastra ceea, Acolo-i locuinţa mea, Acolo stă nevasta mea, copilul meu, Duceţi-mă la dînşii sus, O clipă numai, doar o clipă. Să-i mai îmbrăţişez o dată, Să le mai zic adiol Pe urmă nu-mi mai pasă, Lsgaţi-mă, băteţi-mă Şi faceţi tot ce ştiţi, Dar nu pot merge fără să-i mai văd; Mai bucuros aş merge-n iad, După adio, 285 65 Decît în ceruri fără să-i mai vădi... Nu sunteţi voi bărbaţi, părinţi? Ce-aţi zice voi cînd alţii V-ar face vouă astfel? Eu n-am pe nimenea pe lume, 70 Declt nevasta şi copilul, Nici ei nu au pe nimenea, Pe nimenea, decît pe mine; Lăsaţi-mă, oh, oameni buni, Lâsaţi-mă să ne mai revedem 75 O dată, poate cea din urmă oară! De mine nu vă fie milă, Dar fie-va milă de ei, Că sunt nevinovaţi, că. n-au păcătuit în contra legilor, nici vouă, 80 Nu-i omorîţi!... Oh, Doamne, dacă nu vă-nduioşează Nici ruga mea, atunci Gu lacrămi vreau să vă înduplec!... Plîngînd amar, îngenunchie 85 Şi le îmbrăţişa genunchii zbirilor, Precum îmbraţişase-odinioară în timpuri mai frumoase Genunchii mult iubitei. Ci ei cu rinjet crud, ironic, 90 îl ridicara-n sus şi-1 duseră Spre duba care-î aştepta. Cînd a văzut că orice ruga Se pierde-n vînt, furiile l-au cuprins, îşi aduna toate puterile, 95 Sâ-i biruie pe toţi, să fuga. Cu vitejia unui leu turbat Lupta nebun, dar în zadar! Mi-1 doborlră, mi-1 striviră-n fiare Şi-1 aruncară-n dubă. 100 Şi d-acolo urla, ieşit din minţi, Urla aşa blesteme: — Blestem asupra voastră Ş-asupra neamului întreg De fiare şi strigoi sălbatici 105 Gu chip de om! Cangrenă otrăvită Să vă înece corpul, Ga mlrşăvia sufletul, Şi să vă roază viermii 110 Gunoaielor! Blestem asupră-vă, ş-asupra craiului, în numele căruia duceţi La eşafod virtutea! Blestem asupră-ţi, rege hrăpitor, 115 Tîlhar nelegiuit, Cel ce te crezi un dumnezeu Şi eşti un demon, demonul minciunii! Cine-ţi încredinţează milioanele? Cine a-ncredinţat pe lup 120 Cu paza oilor? Ţi-e mina roşie, ca purpura-ţi; Ţi-e faţa galbenă, ca şi coroana ta; Şi neagră-ţi este inima, ca doliul Ce se intinde-n urma ta 125 Ca umbra uriaş-a nopţii. Dar pînă cînd vei uzurpa, nelegiuitule, Puterea tîlhărită şi drepturile altora? Să se răscoale toţi, ca uraganul, Supuşii tăi! 130 Şi de le vei ieşi'nainte Cu autele-ţi de mii de mercenari, Să nu dea Dumnezeu să mori ca un bărbat, Pe cîmpul de bătaie, vitejeşte, Ci tu să fii întîiul laş ce fuge, 135 Să fugi, să te ascunzi sub tron, Ca un căţel ameninţat, sub pat, Şi d-acolo să te cotrobăiască şi, rîzînd, Să scuipe-n ochii-ţi rugători Muierile bătrine şi copiii! 140 Şi cei ce-ţi sărutau picioarele, Acelora sa le săruţi pe ale lor, Aceia să-ţi zdrobească 287 145 Măselele rînjite, Aceia să sugrume-n tine Viaţa ta nemernică! Să crapi în desperarea în care m-azvîrlişi pe mine!... Nevasta mea... copilul meu... XVII Dormise şi s-a deşteptat? Ori îşi pierduse mintea şi Îşi vine-n fire? Un ceas ori luni întregi A fost nebun?... Silvestru nu ştia, 5 Se tot gîndi, se tot gîndi Ce s-a-ntîmplat cu el şi ce se mai întîmplă? Privi în jur şi nu zări nimic, Era-ntuneric pretutindeni, îşi zice atunci: „E încă noapte, 10 Eu am dormit şi am visat. Nu-mi aduc bine-aminte visul, Dar înspăimmtător a fost, Nici n-am să-1 povestesc nevestii, Nu vreau s-o tulbur. 15 Dar de s-ar revărsa de ziuăî Aşa grozavă noapte N-am mai avut eu niciodată. Dormi, dragoste? Dormi, iubito?... Desigur doarme, dacă mi'ini răspunde... 20 Dormiţi iubiţii mei, Dormiţi frumos şi liniştit. Şi tot nu-i încă ziuă! Cînd se face ziuă? Mă înspăimîntă noaptea asta lungă. Ridică-ţi, auroră, faţa luminoasă, 25 Arată-ţi numai vîrful degetelor... Aşa îmi arde capul, parcă Ar fierbe un vulcan în el Şi stă să-mi zboare creierii!" Şi ca să-şi şteargă fruntea-năduşită, 30 Ridică mina... hah, Ce zuruit! Sunase lanţul greu pe braţ, Acum îsi amintea de toate, Şi-un frig de moarte ii cutreieră prin oase 35 Ga vlntul prin ruine. îşi amintea bine de tot... L-au prins în uliţă, L-au ferecat în fiare Şi n-a fost chip să-şi vadă 40 Nevasta şi copilul, Nu a putut să-şi ia Rămas bun de la ei, nici să privească O dată încâ-n ochii lor iubiţi, în care se-ncheia 45 Şi fericirea şi averea lui! Şi-acum e în închisoarea asta subterană, Mult mai adînc înmormîntat Ca morţii care putrezesc Pe fundul gropilor! 50 Şi cînd o să mai vadă cl lumina zilei? Cînd o să mai revadă pe ai lui? Poate că niciodată! Şi pentru ce ajunge el în locul ăsta blestemat? 55 Fiindcă a vestit la oameni A^eea ce-i lăsase Dumnezeu: Că e un bun comun, din care îşi are fiecare partea lui, Şi-uceasta-i libertatea! 60 „Oh, sfintă libertate, sufăr pentru tine, Gemu cu disperare robul, Şi dac-aş fi pe lumea asta singur, Precum eram odinioară, Aş sta cu linişte pe bolovanul asta, 65 Şi mîndru, ca şi regele pe tronul lui furat, Şi lanţul l-aş purta atît de fericit, Cum arn purtat odinioară Inelul de logodnă! Dar am nevastă, am copil... 288 289 _ st. O. losif — Opere voi. II 70 Ce se fac ei fără de mine? Cine o să-i nutrească Cu piine şi cu dragoste? Şi ce mă fac eu fără ei? Oh, inimă, de nu poţi fi de piatră, 75 La ce nu te zdrobeşti? A plîns, s-a văietat, s-a-nfuriat, Şi întunerecul etern Nepăsător îl asculta... încet-încet, s-a liniştit apoi, 80 învins se dete sufletu-i trudit, Şi mut şi nemişcat era, Nesimţitor ca piatra Pe care sta, ca întunerecul Ce îl acoperea. Nu mai simţea, ci numai cugeta. Şi glodurile lui zburau Aproape de pămînt, Ca pasărea cu aripa rănii ă. „Tu, închisoare, ruda cu sicriul, 90 Cine te-o fi zidit Şi cine te va dărăma? De cîte veacuri stai tu în picioare Şi cîte veacuri vei mai sta? Cine-a şezut aici, în locul meu, pe piatră? 95 Tot un martir, ca mine, sau Vreun tîlhar fără de lege? Aci îi putreziră oasele, Sau a văzut iar soarele? Frumoasă-i lumea, codrii şi cîmpiile, 100 Şi- văile şi luncile, şi florile şi stelele... Eu n-am sa le mai văd în vevi, Sau poate-aşa tîrziu, încît Am să le uit şi numele... Ce-ar fi să stau un an 105 Aicea, unde clipa e un veac, Şi unde timpul umblă încet ca cerşetorul şchiop, bătrîn, Cu două cîrji?... Un an? Şi poate' zece, douăzeci, no Ori şi mai mulţi? Veniţi la mine, morţilor, Voi, cari aţi suferit aci vreodată, Să stăm puţin de vorbă... Şi invăţaţi-mă, cum se omoară timpul? 115 Veniţi la mine, morţilor, Că şi eu parcă sunt un mort, Şi în mormînt visez... Sunt mort... mă îngroapă De viu... 120 Sunt mort... nici inima nu-mi bate, Ceea ce-mi tremura în piept E agonia sufletului meu." în fine, Înceta şi să mai cugete, Nu-i era-n inimă-i şi nici în creier 125 Nici o simţire, nici un gînd. Sta mai încremenit decît statuia, îi amorţiră membrele Şi începu să-şi piardă cugetul, Lin capul i se clătină şi 130 Căzu lungit pe pietre... A leşinat? A adormit? Mult timp zăcu acolo nemişcat Şi poate nici nu respira. O dată numai, ca şi cînd 135 L-ai fi izbit cu bici de flacără, Sări în sus Şi cu un glas Aşa sfîşietor de inimi, Că zidurile reci gemură după el, 140 Strigă: — Opreşte-te... opreşte-te! Şi-utinse mîineîe. Mult, mult a stat aşa, apoi Lăsă să-i cada braţele 290 291 19* Şi, istovit, căzu pe scaunul de piatră, 145 Iar capul îi căzu în piept. Cu două laerămi mari in ochi, Gemu încet: —Nu s-a oprit... s-a dus... m-a părăsit aici. Şi totul s-a sfîrşit...! 150 Ce i-a venit? Cine i-a părăsit aici... Ce s-a sfirşit?... Ori a visat? Nu a visat, n-a fost un vis deşert... Nu poate fi adevărat, Şi totuşi e! 155 Pe cînd zăcea acolo, apăru In faţa lui o umbră de femeie; El o recunoscu, Ea se plecă jos, lingă cl. Şi îi şopti-n ureche: 160 „Eu am scăpat de chin, Rămîi cu bine!" Şi-1 sărută pe faţă... Atunci sări în sus... şi cînd Deschise ochii, 165 O mai văzu, dar, mai curind de-o clipă, A dispărut, şi bolţile se-ntunecară Ca-n miezul nopţii după fulger. — „Eu am scăpat de chin, rămîi cu bine..." Trist repetă el vorbele-auzite. 170 Aşa mi-a zis un dulce glas pe care Nu-1 voi mai auzi eu niciodată: „Eu am scăpat de chin, rămîi cu bine..." Te du cu bine dar, iubito. Podoaba sufletului meu, 175 Pe care mi-a răpit-o vijelia. Pe tine dacă te-a răpit, Cc nu mă duce şi pe mine? Ce preţuieşte, ce mai preţuieşte Un arbore pustiu de frunză? 180 Şi unde mi te-a dus furtuna? 185 190 195 200 205 210 ^15 220 Şi unde te voi mai găsi, Măcar şi veştejită, moartă, Ca să-mi pot plînge rămăşiţa vieţei Pe sfintele tale mini?!... Nici nu-mi mai trebuie viaţa mie, Căci i-am pierdut tot rostul; Tu ai fost ţinta vieţei mele, Căci pentru tine şi prin tine am trăit, Femeie-dumnezeu ! Tu singură ai fost în adevăr; Şi celelalte? omenire, libertate, Tot vorbe goale, fantezii deşarte, Nebuni sunt cei ce luptă pentru ele! Tu singură ai fost în adevăr, Femeie-dumnezeu ! Şi eu de-a pururi te-am pierdut? De-aş răscoli pămîntul ca sobolul, întreg pămîntul, nu tc-oi mai găsi... Că tot un praf s-alege şi din tine, Acelaşi praf din toţi, şi urma ta se şterge, Ca şi cînd ai fi fost un animal sau plantă. Dar liniştit aş îndura Nenorocirea mea, povara uriaşă, Pin, ce-aş cădea zdrobit, De i-aş fi zis măcar adio, Măcar o vorbă să-i fi spus, O vorbă mică... toate, toate s-au sfîrşit! Şi Dumnezeu n-a fost îndurător. Ce crud e Dumnezeul ăsta! Şi noi plecăm genunchii înaintea lui, îi zicem tată şi îl preamărim... Eşti un tiran, şi eu Te blestem, Dumnezeule! Tu stai în tronul tău ceresc, Nepăsător şi trufaş, întocmai ca tiranii pămînteşti, Văpsindu-ţi purpura cu zorile, Cu sîngele din inimi sfîşiate I Fii blestemat, tu, mai tiran ca toţi tiranii! Precum m-ai renegat pe mine, Tot astfel şi eu te reneg! 292 293 225 Să-ţi iei viaţa înapoi, pe care Mi-ai aruncat-o de pomană, Ia-o-napoi si dă-o altuia, Ca să se chinuie şi ăla, Nu-mi trebuie viaţă de pomană, Şi o azvârl în faţa ta, să se sfărîme Ca un netrebnic vas! 230 235 240 Aşa urlă apostolul. Iar întunerecul Se îngrozi şi se cutremură... Aşa urlă, nebun de furie; Izbindu-şi capu-n zid, căzu, Şi zidul răsună de groaznica izbire: Un vaier surd şi dureros. Acolo zace el cu fruntea sfărâmată în sîngele-nchegat pe pietre, Acolo zace, şi nu-i mort, e viu! S-a înrădăcinat viaţa-ntr-insul, S-a întrupat adînc in el, Ca suferinţa în sufletul lui, Ca întunerecul în temniţă. 10 15 XVIII Sunt zece ani de cînd Stă între cele patru ziduri! Şi zece ani sunt mulţi chiar cînd eşti liber, Dar acolo, în groaznica celulă! Cum îi crescuse barba, părul! Adesea se uita să vadă, nu e alb? Şi totdeauna negru îl vedea, Dar era alb ca iarna tot, Decît în beznă nu se cunoştea. Sunt zece ani, şi pentru el N-au fost decît o nesfârşită noapte, Şi aştepta mereu s-apară zorile... I se părea adesea că De veacuri sta, de mii de ani, Acolo, şi că lumea a trecut de mult De ziua de apoi, de mult S-a prăbuşit păminVuâ, 30 Şi numai închisoarea a rămas Şi l-au uitat pe el în închisoare! în inima-i murise suferinţa Şi nu mai blestema pe Dumnezeu. Că nu-i venea in minte Dumnezeu, Nici om, nimic... Muriseră în el părerile de rău, Doar uneori plângea, atuncea cînd Se deştepta din vis; din cînd în cînd îl cerceta acea frumoasă arătare, Icoana veşnic adorată a iubitei lui, Dar cum se deştepta, Pierea vedenia în întuneric... Atunci plîngea robul, plîngea. 35 40 45 50 Dar pentru ce nu-1 cerceta băietul lui? Că el avea şi un băiet; De ce nu s-arăta lui niciodată? Aşa se întrebă şi îşi răspunse „Trăieşte încă fiul meu; aci Vin numai morţi. Vii numai tu, blînd înger! Trăieşte... Trebuie să fie mare, Dar ce s-o fi ales din tine, Sărman copil orfan al meu? O, cine ştie unde 1-a împins mizeria, O fi ajuns tîlhar şi a pierit în ştreang. Dar dacă a urmat opera mea, Şi-acuma zace sub pămînt, închis şi el ca tatăl lui? Şi poate chiar în închisoarea asta, Şi poate e vecinul meu? O, fiul meu, mă mai iubeşti? îţi mai aduci aminte tu de mine?" Dar ia auzi, ce zvon, ce note stranii! Ascultă robul, tot mai mult ascultă, Şi e atît de adîncit în ascultare, Ca nu cuteză nici să mai respire, 294 295 60 Şi sufletu-i închis se luminează, Cum se deschide floarea-n soare, Şi prinde robul să zîmbească Întiia oară după zece ani! O păsărică s-a oprit pe aidul temniţei Aproape de fereastră, Acolo stă şi cîntă mica pasare; Ah, dulce, dulce ciripeşte! Şi zise robul, ori gîndi numai, Nu îndrăznea să spuie-o vorbă, 65 Ca nu cumva să fugă micul oaspel „Oh, Doamne, Doamne, ce bine mă simt Aud întiia oară ciripiri De cînd trăiesc aci, Şi-i mult, aşa de mult d-atunci! 70 Mai cîntă, păsărică dragă, ciută!... Cînd te ascult, mi-aduc aminte Că am trăit şi eu odată, că Şi azi trăiesc, îmi vine-n minte tinereţea, 75 De mult pierduta tinereţe. Frumoasa primăvară, floarea Acestei primăveri, frumoasa dragoste! Mai cîntă, păsărică dragă, cîntă!-.. TuLmj redeştepţi durerile, 80 Dar totodată mă şi mîngăil Şi o durere mîngîiată Mai dulce e ca bucuria. Mai cîntă, păsărică dragă, cîntă!... Dar cine te-a trimes aci? 85 Cine ţi-a spus să te cobori Pe zidurile astea negre, unde Blestemul doar coboară?... O, Doamne sfinte, presimţirea asta Pe mine mă omoară, 00 Cu fericirea ei prea mare mă omoară I O presimţire am Că voi fi liber Şi n-o să mor sub bolţile acestea, ci Sub cerul liber şi frumos... 05 Tu, pasăre ciripitoare, Tu, liber călător din lumea libera, Tu eşti solia libertăţei! Aşa e, simt că e aşa. Fii tare, inimă, de nu te-a frînt durerea,, 100 Să nu te-omoare bucuria. Sătulă-i lumea De jug şi de ticăloşie, Şi mai intîî deschide porţile Mormintelor acestora. 105 Acei ce pentru libertate Au pătimit Vor plinge cei dîntîi de bucuriei Tu, pasăre ciripitoare, Tu, liber călător din lumea liberă,, 110 Tu eşti solia libertăţei 1" ■ în broasca portei scîrţîie o cheie, Şi păsărică zboară speriată; Deschisă-i poarta, temnicerul îi spune robului: — Eşti liber, 115 Gemu de bucurie robul Şi s-apucă de cap cu mîiule, Parcă voia să-şi ţie în loc mintea Ce începea să-1 părăsească. — Aci-i! strigă copilăros de vesel. 120 Aci e! N-o lăsai să zboare, Nu am înnebunit... Ştiu tot Co s-a-ntîinplat*. sunt liber... E liber deci poporul, patria? — Ce ai cu patria, nemernice, 125 Răspunse temnicerul mormăind, Fii mulţumit că tu eşti liber... Dar robul nu-1 mai auzi, că mintea lu Era departe... într-o clipă 290 297 130 135 140 Cutreierase jumătate lumea Şi căuta mormîntul în cave doarme dulcea lui iubită. „întîi la tine, moartă scumpă sufletului meu, Intîi la tine; cum m-ai căutat, Aşa am să te caut eu acum, Ca să sărut pămîntul Ce-ţi dă odihnă ţie!... Oh, ce mult ţine piuă să-mi dezlege Din lanţuri mîinile, picioarele; Mai lungi sunt clipele acestea De cum au fost toţi anii lungi şi trişti Din închisoare!" io 15 XIX Cum suge un copil al mamei lapte, Aşa de lacom, aşa dulce Sorbea el aerul cel liber, Şi tot răsufletul îi descărca Un an de chin din obositu-i suflet, Pin1 ce a devenit uşor Ca flutuml, şi-acum zbura Din floare-n floare prin grădina Frumoaselor, vechi amintiri, întinerise sufletul, întinerise-n aer sănătos, Dar corpul a rămas bătrin şi şubred. Şi, şovăind, se sprijinea de băţ; Părul lui lung, alb, barba-i albă Trist fîlfiiau în vânturi. în zece ani trăise zece sute. îi întreba: îşi mai aduc aminte De o familie săracă 25 Ce sta acolo sus, dar este mult d-atuncif Erau asa şi-aşa... 30 35 40 — Ah, eu mi-adue aminte, da, mi-aduc aminte, Grăi o babă cuvioasă. Biata îemeiel ea, frumoasă-chip, Aşa un suflet bun... ci dînsul Era un om nelegiuit, Dar ş-a luat pedeapsa, Că mi l-au prins şi l-au băgat în temniţă* Şi dacă n-a murit, ş-acuma-i tot acolo... Cînd auzi nevasta lui Că el e prins şi n-o să-1 mai revadă, Căzu jos moartă, îi plesnise inima. Eu nu pricep cum poate cineva Iubi p-un om aşa de rău ca ăsta, Incit să moara pentru el... 45 50 Silvestru ascultă nesimţitor, Ca şi cînd n-ar fi el de care se vorbeşte Şi întrebă: — Unde-o îngroparâ Pe tînăra femeie, Şi de copilul ei ce s-a ales? — Băiatul nu ştiu ce s-a mai făcut, Răspunse baba, nu l-am mai zărit După îngropăciune niciodată. Şi nu ştiu un de-i groapa... Am vrut să merg şi eu la-ngropăciune, Dar chiar atunci aveam o cumetrie. 20 Veni la casa unde în mansardă A locuit odinioară, Privi adine la oamenii străini, Că nu găsi vrun cunoscut, Erau alţi chiriaşi, ori poate Nu-i mai ştia el, îi uitase. „Las1 că-1 găsesc, îşi zise el, Am să-i găsesc afară-n cimitir, Să iau mormintele pe rînd, Si dau si de al ei..." 298 299 60 65 Şi se Urî în cimitir. Umblă mormintele în şir, pe toate, Şi se oprea la fiecare. Şi cînd a dat de capăt, începu din nou, Dar n-a găsit mormîntul mult iubitei. Nimic, nimic n-a mai rămas în urmă-il S-a stins făptura ei măreaţa, S-a stins fără de urmă, ca o raza. I-a rupt furtuna crucea de la cap, .Şi grindina i-a risipit mormîntul. S-o ierte Dumnezeu!... Că vrednicia-n oameni pe zi ce merge scade, Şi tirania se urieşeşte. Zadarnice au fost atitea patimi, Zadarnice atîtea jertfe 95 Pe care cele mai măreţe inimi le-au adus Acestei omeniri?... Şi-i fără de folos Orişice zbucium, orice luptă? Ah, nu, nu-i cu putinţă, De mii de ori nu-i cu putinţă! Mult îl durea, mult greu îl mai durea Că n-a găsit ce căutase Şi că din lacrămi, cîte i-au rămas, 30 După atita lungă suferinţă, Nu le mai poate plînge Pe pulberea iubită, sfîntă... dar Un singur gînd îl mîngîia, Că In viaţa lui 75 Va fi durerea cea din urmă asta, Că pentru veci a încheiat Cu bucuria şi durerea; Şi de acum va rătăci prin lume, ca Neîntrupată umbră cu trup nensufleţit. 80 Ci se-nşelase: N-a fost durerea cea din urmă astal Cînd a ieşit din închisoare A întrebat: „E liber aşadară Poporul, patria?'1 85 Şi n-a mai aşteptat răspuns, Aşa credea, orbeşte, că e liber. Şi ce putu să vadă în curind? Că neamul lui, că omenirea E şi mai decăzută ca 90 Acuma zece ani, cînd înălţa el steagul* 100 105 110 115 120 Se oţeri la gindul ăsta, A înviat iar focul învelit, Plecata-i frunte se-nălţă spre cer, Din girbovul bătrîn A devenit tînăr vînjos, Luă atunci o hotărîre tainică, O hotârire mare, îndrăzneaţă, De care-atîrnă soarta unui neam, Ori poate chiar a omenirii-ntregi. Şi nu e nouă hotărîrea asta, A nimicit mii de vieţi; Dar dacă unui izbuteşte, Şi el va fi acesta unul?... Adînc îşi tăinui el planul, Nici nu mergea să doarm-aproape De oameni, nu cumva să-1 spuie-n vis Şi nu cumva să-1 nimicească Lumina zilei. Nu-şi întovărăşi pe nime, Nu pentru gloria ca singur el Să împlinească fapta uriaşă, Ci ca să nu zdrobească şi pe alţii Cînd nu va izbuti. ...Oraşul-noată-n vuiet şi lumină, Si gloata mişuie cu miile. . 125 Pe uliţi se rostogoleşte strigătul: „Iraiascal 300 301 Ga rîul revărsat din matcă, Şi feţele şi haineîe-s de sărbătoare; Cu ce prilej, ce sărbătoare-i asta, * Ori poate Dumnezeu s-a coborît din cer 130 Şi chiar cu mina lui Le dăruieşte oamonilor-robi De mult pierduta libertate, Că e aşa lumină şi atîta veselie? Nu; nu e Dumnezeu, ci altul e, 135 Cu mult mai mic ca Dumnezeu, dar el Mai mare se socoate: regele!... Trufaş şi dispreţuitor el trece printre oameni, Ca şi dulăii printre cîini mai mici. Oriîncotro se uită, 140 Genunchi şi capete i se înclină, Ga trestiile-n vijelie, Şi strigă turmele de slugi, din răsputeri: „Trăiască regele!" Şi cine-ar îndrăzni ca să nu strige, 145 Ori chiar să strige altfel, între atîtea mii dc mii?... Cine?... E unul... Unul între mulţi, Şi ăsta unul, cu o voce care Străbate gloatele, răcneşte altfel, 150 El strigă: „Moarte regelui!" Răpede arma, şi trufaşul rege Se tăvuleştc-n pulbere... Cine-i, unde-i?... Acolo stă... dar zace, nu mai stă, Aproape mort; l-au doborît Jos la pămînt şi-i fericit acela 165 Ce seuipă-n faţa lui zbîrcită Şi-i smulge pârul alb. Nefericit popor, de ce-ţi aprinzi Blestemul cerului asupra capului? Nu e destul blestemul ce te bîntuie? 170 N-a fost destul c-ai răstignit pe Ghrist? Pe orişice mântuitor ţi-1 răstigneşti? Nefericit, de mii de ori nefericit popor! Cîteva zile-n urmă Sta eşafodul în piaţă, 175 Şi-un om bătrîn — pe eşafod. Cînd i-a păşit călăul mai aproape, Cu paloşul strălucitor al morţii negre, Bătrînul se uită în toate părţile La gloatele sălbatice eare-1 priveau, 180 Şi-o lacrimă de milă îi tremură pe gene, Compătimea pe cei ce l-au lovit Şi cari se desfătau acum la moartea lui. Huieste paloşul, îngrozitor huieşte, 185 Şi cade capul... capul lui Silvestru. Norodul a urlat: „Trăiască regele!" Şi slugile călăului Au îngropat pe mort lîngă spînzurători. 155 160 Ridică-te, tiran mişel, Că arma nu te-a nemerit, în haină, nu în inimă-ţi, A rătăcit pumnalul, Satana, căreia te-ai dat, Ţi-a apărat viaţa. Ridică-te, tiran mişel, Şi şterge-ţi faţa ta de praf! XX A vecuit, s-a stins neamul de slugi, Şi alta generaţie veni, alţi oameni, Ce-şi aminteau cu hulă şi ruşine de părinţi Şi-au vrut mai buni să fie decît ei, Şi au şi fost mai buni, Că trebuie numai să vrei!... S-a ridicat eroic neamul nou 302 303 10 15 20 25 Ş-au rupt ale robiei lanţuri, Şi de pe braţe toţi lc-au azvîrlit Pe groapa celor ce le făuriseră, Să se cutremure de zangănitul lor Şi să roşească în mormînt aceia... Şi amintitu-şi-au biruitorii De acei sfinţi şi mari, Cei cari în robie au fost liberi Şi au vestit cuvîntul, Şi moartea-a fost răsplata lor, O ruşinoasă moartei... Şi-au amintit triumfătorii de aceia, Şi-n bucuria biruinţei lor au împletit Numele sfinte drept cunună, Şi i-ar fi dus pe ei In templul gloriei, Ci unde să-i mai caute, De unde să-i mai afle? De mult au putrezit sub furci. Sfîrşit Enea Roncinni 10 ÎNTR-UN ALBUM Cîntă marea, uriaşa mare: „Mare-s eu, şi nimeni nu mă-nvinge!-Tot pămîntul, cît îl vezi de mare, Braţul meu puternic îl încinge.u Cîntă cerul cel albastru: „N-are Margini largu-mpărăţiei mele! Eu cuprind pămînt şi mare-n vălu-mi De mătase presărat cu stele." Cîntă mica inimă: „Mai mare Sunt ca voi, cari vă cercaţi mărirea. Căci în mine iadul stă şi raiul Cu iubirea, — şi dumnezeirea!" 305 Rosegger DORUL DIN URMĂ Şi care-i cel din urmă dor Al meu, atunci cînd am să mor? O groapă simplă, tăinuită Pe-o măgură nelocuită, Pe dealul pururea-nsorit. 10 Acolo, cînd eram copil, întîiul flutur am zărit Şi-am tresărit La-ntîiul tril De ciocîrlie în april 1 15 Mi-e drag acolo să rămîi... Dar semnul negru, visul rău Ce strînge-n braţe omenirea, Pătat pe veci dc răstignirea Celui mai bun copil al său -Nu mi-1 sădiţi la căpătîi! 20 Sădiţi-mi doar un copăcel, Să crească năzuind spre cer... Veni-va poate un dulgher Cu barda-n mină să-1 doboare, Spre-a face-o albie din el... 306 S aadi THOGRUL1 ŞI STRĂJERUL Ai călăuză bună şi eşti domn, Nu te opreşte dealul, valea, nu. La cei rămaşi gîndeşti vreodată tu?... 25 De pe cămila-naltă cît un munte, Simţi tu ce-i valea grijilor mărunte? Voi, cari, sub cald poclit, trăiţi ea-n cer Gîndiţi la cei ce-n frig şi foame pier. 10 Odată, cînd, pe-o noapte furtunoasă, Thogrul trecea pe ling-nn biet străjer Şi 1-a văzut in bunda-i zdrenţeroasă Cum zgribura, învineţit de ger, li zise, căci era milos din fire: — Am să-ţi trimit pe loc o haină groasă. Zicînd aşa, cu inima-mpăcată Intră-n palatu-i pliu de strălucire; Acolo insă-i răsări în prag Soţia lui, făptură minunaiă, Care-) primi zimbind cu-atîta drag, încît uită făgăduiala dată Precum uită şi pe străjer şi gerul. Dar ia aminte tu ce-a zis străjerul: 15 20 A zis: — O, rege, tu m-ai dat uitării, Căci ai dormit în raiul desfătării, Ai dus-o noaptea într-un vis plăcut, Ce-ţi pasă noaptea mea cum a trecuţi Ce-i pasa caravanei care scapă De-aceia cc-n nisip îşi află groapă! Un blînd noroc te leagănă în somn, 1 Un principe al turcilor (n.a.). 308 25 SFAT IN PUSTIE Şi-acela care cel dintîi porneşte Şi nu se lasă îmbiat, fireşte Ca şi ajunge cel dintîi la ţel... De-aceea zic: e fericit acel Ce şi-a urcat desagii în spinare C-uii ceas chiar mai-nainte de plecare, Căci ce folos că tresărim în yis Cînd mîna morţii ochii nc-a deschis? Dormeam odată în pustiul mare, Furat de visul unei nopţi senine, Dar călăuzul de cămile vine, Mă scutură din somn şi-mi strigă tare: 5 „Sus, şi la drum! găteşte-te degrabă, Că vremea trece, vremea un te-ntreabă, Şi ceasul de pornire bate-acum!,.. Ori poate vrei să mori răzleţ pe drum? Hei, sunt trudit şi eu, şi de-ar fi chip, 10 Aş mai dormi măcar şi eu oleacă, Dar caravana pleacă, Şi, vai — o mare largă de nisip — Pustiul fără de hotar se pierde, Şi ce departe este oaza verde!" 15 20 Tu, care dormi cu zlmbetul pe buze Şi nu asculţi de glasuri călăuze, Trezeşte-te, fii gata de plecare, Că, uite, se urneşte caravana... Auzi, departe, mai departe-n zare Ce veselă răsună darabana! 310 Schiller MĂNUŞA io în faţa gradinei sale cu lei, Cînd gata-i să-nceapă lupta de fiare, Stă regele Francise pe tron. în preajmă-i stîlpii coroanei, Şi de jur împrejur, pe înaltul balcon. Cunună de mîndrc femei. Şi ia un semn s-a deschis colivia, Şi grav, în arenă, un leu îşi poartă mîndria Şi caută mut, de jur împrejur, Căscînd fioros. îşi scutură coama-ncurcată Şi se încovoaic o dată, Apoi se culcă jos. Şi regele dă un semn iară, Şi prin poarta cealaltă Un tigru sălbatec saltă. Cum vede pe leu, răcneşte, Ş in cerc, fpicog n fnconj'oarâ -0 Cu hmba-ncordată-n afară Cu coada vîlvoi Şi sforăie turbat, furios Şi mîrîie dîrz, apoi Se culcă alăturea, jos. 25 30 Şi craiul mai dă un semnal, Şi pe două guri colivia Stupeşte doi leoparzi deodată. Ei cad furtunateci, cu lăcomia De luptă-ndrăzneaţă, Pe tigru naval, Acesta turbat îi înhaţă Cu laba-ncruntată, Dar leul în sus Se-nalţă urlînd, şi toţi s-au supus. 35 Şi tac îmbufnate, în cerc întinse, De setea sîngelui aprinse Felinele înfricoşate. Atunci, din balcon 40 Cade-o mănuşe din mini delicate între tigru şi leu, la mijloc. 45 Iar Cunigunda-n bătaie de joc Se-ntoarce spre cavalerul Delorges: — De-ţi este amorul aşa de aprins Şi vrei să mi-o dovedeşti dinadins, Ei, adă-mi atunci mănuşa de jos! 50 Şi cavalerul porneşte în pripă, Coboară-n arena îngrozitoare Cu pas apăsat, îndrăzneţ, Şi dintre fiare Smînceşte mănuşa c-un gest de dispreţ. 312 313 55 60 Şi cu uimire, cu groază, Cavaleri şi nobile dame Se grămădesc să-1 vază. Şi el, liniştit, aduce mănuşa-napoi. Curtenii prind să-1 aclame. Iar Cunigunda jubilează, Norocu-i rîde în ochii vioi: Ce gingaş zîmbeşte primind pe viteaz!... El, mîndru, i-aruncâ mănuşa-n obraz: — Răsplata, doamnă, n-o mai vroi! Şi pleacă, fără să cate-napoi. COPILA DIN STRĂINI într-un cătun, pe Ja Florii, Venea în orice primăvară, Cu cele dintîi ciocîrlii, O mîndra, tainică fecioară. 5 Ea nu era născută-n plai, Nu se ştia de unde este, Şi urmele i le pierdeai La despărţire, făr' de veste. In sfîntă ei apropiere 10 Era atita-nsufleţire, Dar o nobleţă, o putere O-ndepărta de iscodire. Venea cu fructe şi cu flori, Le aducea din depărtare, 15 Din cîmpii cei mai roditori, De rouă plini şi plini de soare, Cu drag le împărţea apoi, Unuia fructe — altuia flori: Bătrîni în cîrji şi juni vioi !0 Mergeau spre casă zimbitori. 315 Şi toţi erau bineveniţi Ea dete darul cel mai bun ' Unei perechi de-ndrăgostiti Shelley LA 0 CIOCÎRLIE Salut, zeiţă a clntării! Căci pasere nu poţi să fii Tu, care, plină de simţire, Prin viersu-ţi măiestrit din fire, Heverşi din bolţile tăriei aşa voioase melodii. întocmai unui nor de pară mai sus şi tot mai sus te-avînţi: Şi-n adîneimile albastre Răsuni dasupra lumei noastre, Şi tot cîntind te urci într-una, precum urcînd intr-una cînţi. în slava soarelui ce-apune scăldat în valuri aurii, 10 Te legeni tu, fermecătoare, Bâtind cu drag din aripioare, Asemeni unei ideale, neţărmurite bucurii. 15 Plutind prin purpura-nserării, te pierzi şi nu te mai zărim; Cum piere steaua cînd o-nghite Lumina zilei strălucite, Dar eu ţi-aud, ca şi-năinte, recitativul tău sublim; 317 Precum în amijit de ziuă luceafărul ne-apare şters. Şi-ndepărtata-i scînteiere, Deşi se stinge din vedere, 20 Ne urmăreşte mai departe, urmîndu-şi calea-n univers, Tot astfel cîntecele tale triumfă pe pămîntşi-n cer, Precum din norul ce-o ascunde, Lumina lunei blînd pătrunde Şi-nsenineaza firmamentul în noaptea plina de mister. 25 Cu ce-aş putea să te asaman? Nu ploua norii aurii, Cind rîde curcubeu-n zare, Mai vesele mărgăritare Ga ploaia trilurilor tale armonioase şi zglobii! 30 Precum în lumea-i ideală poetul cîntă solitar- Smulgînd superbe-accente Urii, Sădeşte-n sînul omenirii Fiori de temeri şi speranţe de cari ca nici n-avea habar; 35 Precum o nobilă fecioară, în turnul vechiului Vrăjită de iubirea-i castă, îşi cîntă dorul la fereastră, In ceasuri de singurătate visînd subt cerul palat, înstelat Precum un licurici spre seară, cînd rouă proaspăt- a căzut, Cu licăritul lui eteric Atrage ochii-n întuneric, o Dar, adumbrit de flori şi ierburi, rămîne totuşi nevăzut 318 Precum, în adieri uşoare, un trandafir îmbobocit S-alintă risipind pe drumuri Amcţitoarele-i parfumuri, Încît, rotindu-se împrejuru-i, tîlharul zboară buimăcit; 45 Nici ropotul primăvăratec pe dîmburi verzi curgînd pîrău, Nici frunzele foşnind vioaie înviorate după ploaie. Nimic nu-i falnic şi zburdalnic şi limpede ca versul tău Ce tainice simţiri te-nspiră, ol pasăre sau heruvim! 50 Cîntăm noi vinul şi iubirea, Dar unde este fericirea Dumnezeieştilor avînturi ce ne cuprind, cînd te-auzimr 55 Cîntările de biruinţă şi corul nostru nupţial Pe lingă imnurile tale Sunt seîncete pustii şi goale: _ Simţim în cîntecele noastre un nu-ştiu-ce lipsind fatal. Ci spune-mi, de-unde-şi ia izvorul şi zborul * glasul tău divin? Din care cer? Din care valuri, Fineţe, cîmpuri? văi sau dealuri? 60 Cc dragoste de tine însăţi? Ce neştiinţă de-once D chm? Căci în eternă veselie tu viaţa toată o petreci, Nici umbra grijii-ntunecate în veci asupră-ţi nu s-abate: Iubeşti, dar patima iubirii nu poţi să o cunoşti v în veci! 319 65 Aievea sau visind ţu, poate, vezi altă lume decît Cunoşti secretul morţii poate, n°1' Şi le pricepi mai bine toate — Cum ai cînta altminteri oare aşa de clar şi de vioi? U hl and Noi iscodim trecutul searbăd, ori viitorul indoios >o Şi-n viaţa noastr-atît de tristă Rîvnim mereu ce nu există, Şi cei mai dulce cînt al nostru e plînsul cel mai dureros. Şi chiar de-am fi străini de rele, de-am rămînea c. . , de-a pururi prunci, £i-n veci cu lacnme durerea Să nu ne-ntunece vederea, Socot că n-am putea cuprinde norocul tău, ah, nici atunci! 75 Poetul s-ar cădea să pună pe arta ta mai mare Ca-n tot ce-a grămădit de veacuri Gîndirea omenească-n bracuri, 80 O, cîntăreţ ce-ascuns in ceruri masori pămîntul cu dispreţ! Dă-mi mie numai jumătate din toată veselia ta, Şi-un imn măreţ, în toată slava, Atunci din pieptu-mi răsuna-va, Atunci, cum eu te-ascult acuma, pămintu-ntreg m-ar asculta! preţ 10 BLESTEMUL BARDULUI A fost de mult un mîndru castel, cu vîlfă mare Strălucitor departe pîn' la albastra mare, Şi-n jurul lui prin parcuri, cu inflorite-alee, Săltau flntîni vioaie în joc de curcubee. Domnea un crai acolo, în ţări şi prăzi avut. în tron de fier sta palid şi de supuşi temut; Căci cugetu-i e spaimă, privirea lui—urgie, Şi bici e tot ce spune, şi sînge-i tot ce scrie. Spre-acest castel veniră doi călăreţi de frunte, Cu plete blonde unul, iar celălalt — cărunte. Bătrînul bard cu harfa-i, pe-un roib împodobit; Păşea alături sprinten tovarăşul iubit- — Copilul meu, fii gata, grăi bătrînul lin, Adînc din pieptu-ţi smulge şi cîntă viers deplin 15 Revarsă dor şi patimi, tot sufletul in el, Să-nduioşem pe craiul cu inimă de-oţel. Sub bolţi străvechi, în sala măreaţă ei intrau; Şi craiul şi crăiasa pe tron acolo stau: El — fioros ca zarea din norduri sîngerată. 20 Ea — gingaşă ca luna, la dreapta lui s-arată. 324 21 — St. O. Iosif — Opere voi. U Şi unde prinde-a zice din strune bardul falnic, Adînc vrăjeşte harfa ce clocote năvalnic; Dar glasul tînăr urcă divin răsunător, Bătrînul parcă cheamă al duhurilor cor... 25 Ei cîntă veacul de-aur, mărirea cea străbună, Şi dulcea primăvară, şi dragostea nebună; Ei cîntă tot ce-ncîntă viaţa pe pămînt, Ei cîntă tot ce-i mindru şi-nălţător şi sfînt. Curtenii cei mai trufaşi stau cu plecate frunţi. 30 înduioşaţi ascultă oştenii cei mai crunţi; Crăiasa, aiurită de dor şi chin nespus, Aruncă de la sînu-i un trandafir, de sus. 35 — Mi-aţi scos din minţi poporul, acum femeia vreţi?... Răcneşte groaznic craiul ţintind pe cîntăreţi. De sus azvîrle spada-i ce fulgere răsfrînge, Şi-n loc de viers de aur, zbucneşte-un val de sînge. Ca risipiţi de vifor, toţi se trezesc din vis. Bătrînu-şi ia pe braţe tovarăşul ucis, îl urcă-n şa, aşază mantaua peste el, 40 îl leagă drept şi iese cu dînsul din castel... Ci-n faţa porţii-nalte a stat bătrînul bard: De-un stîlp de marmur harfa cea fără preţ şi-a spart, Apoi în glas puternic se-ntoarce cu blestem, încît şi bolţi şi parcuri înfiorate gem: 45 —Vai vouă, ziduri mîndre! în veci să nu mai sune în încăperea voastră nici viers, nici glas de strune! 322 Nu, ci fricoase păsuri de sclav, suspin şi plîngeri, Pin' veţi cădea trăsnite de-al răzbunării înger! Vai vouă, mîndre parcuri strălucitoare-n rouă! 50 Cadavru-acestui tînăr vi-1 pun în faţă vouă, Să veştejiţi ca dînsul, secînd orice izvoare: Să fiţi un loc de spaimă în zile viitoare! Vai ţie, crai sălbatic! A barzilor urgie! Deşartă lupta-ţi cruntă spre glorie să fie! 55 Şi piară negru-ţi nume în negura uitării, Cum cel din urmă geamăt se stinge-n hăul zării! Strigă bătrînul; cerul îi auzi cuvîntul. Zidirile-s ruină, prin săli vuieşte vîntul. Din fosta slavă numai un stîlp mai stă dovadă, 60 Şî-acela, rupt, în două, la noapte va să cadă... Zac parcurile moarte şi-s prăzile pustiei. Iar craiul n-are nume în cartea vitejiei! Nici un hrisov nu-1 scrie, şi nici în cîntec nu-i: Pierdut, uitat! Acesţa-i blestemul bardului. 21* Wolff TAINA vechi cin tec german PlNEA CEA DE TOATE ZILELE Stă la fereastra din castel, Pierdută-n viaturi, principesa. Jos, la păstorul tinerel Se uită şi oftează-adesa. 5 De dor ascuns ea moare; el Din ochi convoiul i-1 petrece. Iubirea doamnei din castel Lui nici prin gînd măcar nu-i trece. La groapă-i doar, făcînd popas, 10 De cruce rezemat, adese în visuri dulci se simte-atras, De dor şi chinuri neînţelese... 3 Dar setea de ştiinţă îl chinuia amarnic. Căţa hierofantul în van să-1 înfrîneze.-- — Ce pot avea pe lume cînd nu am total oare? Aşa grăia adesea nerăbdătorul tînăr. — încape oare vorbă de mult sau de puţin? E oare adevărul sau bogăţia minţii O simplă sumă numai mai mică sau mai mare. Pe care totuşi însă o poţi avea mereu 1 Un singur ton desprinde-mi din armonia-ntreagă, O singură culoare să-mi furi din curcubeu, Şi tot ce mai rămîne nimic nu mai înseamnă, Căci toată frumuseţea întregului dispare Din tonuri şi -culori... Acoperi s™ Pe Uria* ta"ou ascunde perdeaua? 372 — Adevărul, Acesta fu răspunsul. 2 5 —Cum? tînărul strigă. Eu caut adevărul cu-atîta dor, şi-aici, Cînd sunt atît de-aproape de el, mi se ascunde? 30 35 40 45 — Aşa vor zeii, zise atunci hierofantul. Ei spun că n-are voie pe lume un muritor Să dea în lături vălul ce-acopere tabloul Pin' ce sosi-va vremea să cadă de la sine. Şi cine dintre oameni ar încerca vreodată Asupră-i să ridice o mînă sacrilege, Spun zeii... — Ce spun zeii? — Zăreşte adevărul. — Misterios oracul! Tu însuşi, aşadară, N-ai ridicat perdeaua? — Eu? Niciodată, nul Nici n-am simţit vreodată ispita s-o ridic. — Eu nu te pot pricepe. Cumt cînd de adevăr Mătasa asta numai m-ar despărţi. Şi legea... Uiţi legea, întrerupse hierofantul brusc. Oricît de uşor îţi pare acest văl de mătase, Pe cuget el apasă de mii de ori mai greu. Şi tînărul se duce acasă gînditor. Nu poate-nchide ochii, căci patima ştiinţei Mereu i-alungă somnul. Se zbate-n aşternut 50 Şi, turburat, ascultă cum miezul nopţei bate... Spre templu se îndreaptă, răpit fără de voie, Uşor, ca o pisică, se caţără pe muri Şi, dintr-o săritură, ajunge în rotondă. Şi stă acum acolo, în liniştea pustie, O clipă turburată de-al paşilor răsunet. Din ceruri, prin spărtura cupolei negre, luna Aruncă, o lumină albastră-argintie, 373 Şi, ca o arătare de minte nepătrunsă, Se-nalţă-nfricoşată sub bolţi întunecate 60 Icoana uriaşă... 65 70 Cu paşi sfioşi, nesiguri, S-apropie de dînsa cutezătorul tînăr. Vrea să ridice braţul... Dar, zguduit de friguri, S-opreşte-n loc cu spaimă, căci nevăzute braţe Parcă-I atrag... „Nebune, nenorocit ce eşti! Ce vrei să faci? — îi striga al conştiinţei glas — Să ispiteşti puterea dumnezeirii vrei? Dar ştii — după oracul —că nici un muritor Nu poate să ridice perdeaua de mătase Pîn' ce sosi-va vremea să cadă de la sine." „Dar n-a spus tot acelaşi oracul mai tîrziu: Acela ce-o ridică zăreşte adevărul? Ce-o fi, de-acum să fie! Dar eu voi ridica-o! Eu vreau să văd tabloul! Să-1 văd!" 75 80 Un lung ecou, Izbit de bolţi, răsună ironic, şi din nou Se pierde în tăcerea adînca de cavou... A ridicat perdeaua. Dar mă-ntrebaţi acum Ce i-a fost dat să vadă... Nici eu nu pot să ştiu. Căzut in nesimţire şi palid îl găsiră, A doua zi, în faţa lui Isus... Ce-a văzut Şi ce-a aflat, la nimini el n-a putut să spună: De bucuria vieţii rămas pe veci străin, O întristare-adîncă îl omori-n curînd... Din literatura populară maghiara PREVESTIRE Ah, Doamne, Doamne, mult mi-e teama! Azi-noapte a căzut o stea, Căzu din cer, căci adormise Un înger care o păzea. 5 Spun oameni pricepuţi acuma, Şi vorba află crezâmint, Că trebuie să moară fata Cea mai frumoasă pe pămînt. Ah, Doamne, Doamne, mult mi-e teamă, 10 E văduv cerul de o stea, Mă tem ca-mi va muri iubita — Sunt îngerii geloşi dc ea... 370 Po ezii populare maghiare SUSAN1CA Frumoasa Susănica zace Sărmana, mai pe pat de moarte; De sete arde toată-n pară, i>ar vaif părăuJ e departe Ia, mamă, repede colita Şi adă-mi apă din părău.'.. t/in ce bâtrîna dă o fueă Sta cu bolnava un flăcău ' 10 Ma a eŞti tu' draSă mama, Nn t "-k- nc^» ^r, mămueă, ' i^u te grăbi aşa pe drum... 10 Eu din vinurile-ţi scumpe, N-aş sorbi o linguriţă I Fetei tale doar i-aş cere Ca să-mi dea un pic de miere Din guriţă. IN CER Pe munte m-am urcat eu singur, Pe vîrful muntelui, şi iată! In poarta cerului bătuţ-am, Şi raiul s-a deschis îndată- Pe dinaintea mea trecură Toţi îngeraşii, cete-cete; Şi-am stat îndelungată vreme Să-i văd pe toţi pe îndelete... Dar oacheş n-am găsit nici unul 10 Din ceata îngerească-ntreagă, Şi-aflai că nici un înger nu e Aşa frumos ca tine, dragai FATA CRlŞMARULUI Dacă-mi fac în crîşmă vacul, Dus cu una nu mă dau! Crezi, crişmare, şi te-ai prinde Că mantaua eu mi-oi vinde Ca să beau? 375 Ijen au Iongfeliow PREA CURÎND! GLONTELE O, primăvară, încă tot Mai pui zăbavă să te-arăţi Pe valea unde te-nti\neam Surîzătoare-n alte daţi... 5 în calea ta, copacii,goi, Trişti aşteptîndu-te să vii, întind, ca nişte cerşetori, Spre tine braţele pustii.. : Flori timpurii au răsărit 10 Crezînd c-o să cobori din cer, Te prevestesc, tînjind de dor, Dar neputînd s-aştepte, pier. Şi rîndunica tremurînd Se uită zăpăcită-n zări 15 Şi-i pare rău că prea curînd S-a-ntors şi ea de peste mări.., E mort de-acum frumosul tînăr, căzut viteazul neînvins, Şi inima-i învăpăiata şi-obrajii lui aprinşi s-au stins î El — sufletul nădejdii noastre, el — răsfăţatul de noroc Pe care cu mlndrie ochii îl urmăreau din loc în loc, A cărui voce mîngăioasă, al cărui zîmbeţ plin de vrajă Făcea să crezi că pretutindeni un înger bun îi stă de strajă... io eri noapte-naintam o ceată prin pas, în munte, r spre pichet, Eram feriţi de întuneric; — el călărea cîntînd încet: „Port două roze roşii La pălăria mea, A treia-n vîrful spadei îmi va-nflori şi ea..." Atunci, din margine de codru un glonte şuierind ieşi: Cintarea-i amuţi pe buze şi, brusc, un trup se prăbuşi, 378 379 15 Simţii că sîngele-mi îngheaţă, fiori de groază m-au pătruns, Şi l-am strigat uşor pe nume, dar, vail n-am căpătat răspuns 1 L-am rădicat pe cal cu trudă şi-ncet, prin ploaie şi noroi, Prin noapte şi prin ceaţă, iată-1 adus la tabără- napoi \ La raza unei mici lanterne, sub cort, văzut-am dup-aceea 20 Pe faţă-i două roze albe, — la piept ii sîngera a treia... Şi-un vis acum mi-arată însă acelaşi glonte ucigaş Cum şuieră zburind departe, se duce şuierînd în zbor, Străbate munţi şi văi, ajunge departe-n nordicul oraş, Şi-n mijlocul unei căscioare 25 Din uliţa plină de soare, Atinge-o inimă, oprindu-i bătăile, fulgerător! De-acolo, dinspre nord, departe, aud un clopot trist sunînd: Vecinul Ei se minunează cum de-a murit aşa curind! PRIMĂVARĂ DIN HEINE Primăvărateci ochi albaştri Ma-ntîmpină zîmbind pe cale' bint viorelele drăguţe, Ce le culeg cuprins'de jale Iubito, te-oi duce departe în zborul Cîntărilor mele nebune, Pe mîndrele şesuri udate de Gangei Cunosc o grădină-minune! Şi toate gîndurile triste Ce tainic sufletu-mi frămintă Răsună viu în tînguirea Privighetoarei care cîntă. Da, tot ce cuget eu în taina Privigketoarea-n cring repetă: Tot crîngul potopit de floare Cunoaşte jalea mea secreta... 10 Visează încărcată de roşii podoabe Sub tainica lunei văpaie. Flori albe de lotus aşteaptă acolo Pe dulcea lor soră bălaie. în taină şoptesc viorelele-albastre, Surîd şi se uită la stele; Poveşti parfumate îşi spun la ureche-Frumoasele roze-ntre ele. Gazele sfioase scot capul din iarbă Şi sprintene-ţi sar înainte, 15 Iar rial măreţ îşi urmează departe Descîntecul apelor sfinte. Acolo, la umbra ce-o dă palmierul,. Din floare un pat ne-om aşterne, Sorbt-vom odihnă, cu inima beată. 20 De visul iubirii eterne. 383 Dainâ din Li t v ani a DESPĂRŢIRE O, uite, draga mea copilă, La poartă cine stă şi scrie? Sunt ofiţeri cari vin să-1 ducă Pe fecioraş în cătănie. Gu păr bălai, cu-obrajii rumeni, Cînd îl vedea, rîdea cîmpia; Şi, ridicindu-se-n văzduhuri, Cînta voioasă ciocîrlia. Şi eine-i stă acum alături? Stă mîndra. Plînge şi suspină. ,,Nu suspina şi nu mai plînge, Tu, mîndra floare de grădină, Ţi-oi scrie un răvaş, mîndruţo; Rămii acasă tu şi toarce, 15 Căluţul meu ţi-l'va aduce, De cumva nu m-oi mai întoarce. 10 20 în ladă să-mi grijeşti răvaşul, Drăguţa mea, frumos mi-1 strînge Şi-ades cînd vei deschide lada, ' Gîndmd la mine, tu vei plînge..." 384 CÎNTEC DIN CAUCAZ Sînt tristă, mi-e urît, mi-e frică, Şi ce să fac, eu nu mai ştiu, Căci dragu-i dus şi e tîrziu: L-astept acasă singurică. 5 Aş vrea să torc, dar nu pot, iată, Se rupe firul, fusu-i greu... Oi toarce mini... Ce Dumnezeul Prea-s tristă azi şi supărată. Eu stau şi plîng de dor în casă, 10 Cînd poate dînsul m-a lăsat... Va fi găsit pe alta-n sat, Şi azi de mine nu-i mai pasă. 15 De-aş şti că pe alta dezmiardă Şi m-a lăsat fără noroc, Mai bine satul tot să ardă, Să ard cu satul la un loc 1 385 25 — St. O. Iosif — Opere voi. II „Pas tiş a r e" după Go e the HILARIANTĂ 10 Am invitat un biet pirlit la masă, Şi nu mi-a fost prea greu să-1 mulţumesc; Aveam mîncarea mea de casă; Pirlitul a mlncat cît şapte, Desertul tot şi chiar un şvarţ cu lapte — Şi-abia s-a săturat, mă pomenesc Gă-1 duce dracu la vecin în drum Şi tacticos mă judecă acum: „Putea să fie şi mai grasă supa, Mai friptă carnea, mai spumoasă cupa." Afurisit de cioflingar! La cap să-i dai! E-un critic de ziar! $ 6 r ike DUNĂREA Baladă Pe Dunăre uşor plutea O barcă, doi copii în ea, El — de o parte, ea — de alta. Ea zice: — Dragă, spune dar, 5 Ce lucru vrei să-ţi dau în dar? Ea mînica şi-o sufleca Şi peste apă se pleca. Băiatul rîse şi, la fel, Pe apă s-aplecă şi el. 10 — Ah, da-mi un dar, frumoasă Dună, Tu, care eşti aşa de bună! O mîndră spadă scoase ea, De mult băiatul o dorea. BăiatuUînsă-n mîni ce are? 15 O salbă^de mărgăritare! 386 387 I-o aşeză In negru-i păr, Părea-o prinţesă-n adevăr! — Mai dă-mi un dar, frumoasă Dună, Tu, care eşti aşa de bună! 20 Copila mai încearcă iară Şi scoate-un scut de-oţel afară. Băiatul rîde aiurit Şi-i scoate-un piepten aurit. CHEF PE LUNĂ A treia oară ea încearcă, 25 Dar, ah! alunecă din barcă. El sare după ea s-o scape, Dar Duna-i fură între ape. îi pare rău de comoara ei Şi se răzbună acum pe ei. 30 Pustie barca se scufundă, Şi soarele stă să s-ascundă, Iar luna cînd ieşi pe deal, Iubiţii morţi pluteau spre mal, El — de o parte, ea — de alta, io Stau in chioşcul luminat de lună, înainte-mi, un ulcior cu vin. N-am tovarăş, dar ce-mi pasă mie? Singur eu cu mine am să-nchin. Haide dar! ridic voios paharul, Lună, tu, să-mi ţii de-urit nu vrei? Iată, măi, şi umbra mea de colol Hei, acuma sîntem tocmai trei! Dar cu vinul parcă nu-i deprinsă Drăgălaşa mea amică, luna. Umbra mea în schimb e bun tovarăş, Cel puţin o văd că bea într-una. 15 Eu încep să cînt de voie bună, Luna saltă-n colo şi încoace... Prind să joc, şi iată că începe Umbra mea pe loc şi ea să joace. 20 Luna trece peste chioşc acuma, Norii-ncet-încet îi dau ocol, Umbra nu ştiu unde-a dispărut, şi singur înainte-mi stă ulciorul gol... 380 Traducere UN VIS So aihey CATARACTA LODOREI Azi-noapte avui un vis bizar: Purtat eram de mîni streine La cimitir, şi nici un prieten N-aveam, să pllngă după mine. 5 M-am deşteptat. Pe lumea asta De n-am prieten iubitor La groapa mea o dat' să pllngă. Atunci mai bine nu mai mor! 10 Cum vine oare apa la Lodora? Odrasla într-o bună zi îmi cere Să-i povestesc. Eu, vrînd să-i fac plăcere, Numaidecît s-alătură şi sora, Şi-o alta surioară mai veni. Şi mare fu dorinţa tuturora Şi toţi voiau cu orice preţ a şti Cum se coboară apa la Lodora, In furia şi măreţia ei, Aşa precum o mai văzuse ei. Deci, nu mă las nici eu prea mult rugat, Căci, îndrăgit al rimelor sonore, Sunt şi al lor, în anumite ore, Şi-al regelui poet laureat. 15 20 25 Din obîrşia plină de izvoara Care ţîşnesc într-un adînc bazin Al muntelui stîncos, apele vin Şi se preling încet şi se strecoară, Alunecă-n zigzaguri, dau ocol, Prin feregă şi muşchi făcîndu-şi cale, Se duc aproape nesimţit la vale, Apoi adorm ici-colo-n cîte-un ghiol; De-acolo apa ce părea că-i moartă Deodată-şi sparge singură o poarta, Şi-acum curgînd prin stuf o întrevezi, 390 391 30 35 40 45 50 55 G0 Printre mesteceni, pajişti şi livezi» Prin rarişti trece vesel strălucind, Sau umbrele pădurii o cuprind. Sărind ca o războinică vitează Zăgazele ce drumul i-1 brăzdează Pin' la-nălţimea malului rîpos. Cum curge apa la Lodora-n jos? Aicea, iat-o viu îierbînd în clocot, Dincoace, iat-o iarăşi aţipită, Ici spumegînd, vuind, fugind cu ropot, înfuriată şi nepotolită, Urmîndu-şi calea-n goană nentreruptă, Săltind în sus şi-n jos, chemînd la luptă Şi-ameninţînd să surpe, să prăvale Stînci, peşteri — tot ce i se pune-n cale. Sărind şăgalnică, Crescînd năvalnică, Slăbind, tîrîindu-se, Ţlşnind, lăfăindu-se, Fugind, azvîrlindu-se, Aiurind, zvîrcolindu-se, Ocolind, plecîndu-se, Săltînd, rentorcîndu-se, De peste tot şi-adună în goana-i ce detună Şuviţele ei săltăreţe, Din care sar alte răzleţe, Pe care-apoi iarăşi le-ndrugă Pîn' la o nouă fugă. Scurmînd şi opintindu-se, Luptînd şi despletindu-se, Ea îşi urzeşte ţesătura ei, Că stai uimit, şi pleoapele Le-nchizi fără să vrei. Rămîi aşa nedumerit, Şi asurzit, şi aiurit De larma ce-o îac apele în cursul lor nemaioprit. Săgeată pornind, 65 Şoptind, forfotind, Clocotind şi cotind, Smorcăind, horcăind, Ici picînd strop cu strop, Ici jucînd în potop, 70 Năruind, stăruind, Tremurînd, murmurînd, Ţîrîind, pîriind, Ropotind, bobotind, Duduind, zguduind, 75 Vîjăind, gîîăind, Aromind şi momind, Şi murind, tresărind şi sărind, Şi fierbînd şi turbînd. Galopînd şi săpind şi rupind şi surpînd, 80 Strălucind, clipocind, nălucind, rătăcind, Lunecînd, zdrumiclnd, şi jucind şi trecînd, Unduind, şerpuind, şi suind şi vuind, Spumegînd. fumegind, răpăgind şi strigind, Dănţuind, chefuind, duduind şi huind, Bolborosind, regăsind, poposind şi sosind, Şopăind, ropăind, ţopăind, hopăind, Frămîntînd şi cîntînd, desfătind şi săltînd, 85 Mereu, mereu coboară, domoală ori zglobie, Bătrîna cataractă, vulcan de apă vie, 90 împreunind tot soiul de zgomote ciudate, Cu-a valurilor sale schimbări neîncetate, Şi-şi trîmbiţă sonora Si vesela solie... Aşa coboară apa-n cădere la Lodora... 392 L e n a u ÎN PRIMĂVARĂ Ji. S io b ec CĂTRE POET ŞI CETITOR Pe-a trilurilor sale scară Se urcă ciocirlia-n zori; De-a cîntăreţilor fanfară Răsună codrul plin de flori, Clădite-s peste tot altare, Şi miile de inimi bat, Chemînd stăruitor şi tare La sfîntul dragostei sabat. în dom ard trandafirii roşii Pe cruguri de smaragd şi curg Prinos jertfindu-i credincioşii Din zori de zi pînă-n amurg... Poetule, cind scrii, te reculege, Precum te reculegi la rugăciune, Ca luminoasă-n minte-ţi să se-nchege A frumuseţii tainică minune, Să poţi zări-n întreaga-i strălucire Icoana ei cum e, adevărată, Şi-n urmă cu credinţă şi iubire Să o ciopleşti ca-n marmură curată. Şi tu, o cetitor, te reculege, 10 Precum te reculegi la rugăciune, Ca luminoasă-n minte-ţi să se-nchege Icoana ce sub ochii tăi o pune Poetul, şi-nălţînd în sus privirea, De pe pămînt, asemeni cu poeţii, 15 Să poţi zări in toată strălucirea Eternul prototip al frumuseţii. 394 395 Alice, baroneasă de G a u d y BĂTRÎNA TOARCE Stă dusă, la vatră, bătrlna şi toarce, Cu ochii-n văpaie; cu gîndul se-ntoarce în vremea trecută, de parc-a fost ieri, Şi gustă din nou bucurii şi dureri. 5 Un vreasc se fărâmă... Văpaia răsfrlnge, Pe zid şi podele, o baltă de sînge. Ea-şi vede — o clipă îi tremură mîna — Zdrobit sub o stîncă, bărbatul căzut. Era călăuză vestită-n ţinut... 10 Oftează; şi toarce-nainte bătrlna... Alt vreasc... O, ursită nedreaptă şi crudă! Avea trei băieţi, îi crescuse cu trudă... Cel mare voinic şi frumos ca bujorul, Cu ochi de vultan1, luminoşi şi vioi. 15 Se face cu ţara Italiei război, Şi la SoUerino... îi tremură mîna Cînd smulge fuiorul; Şi toarce bătrîna... 1 In revistă, greşit; sultan. 20 25 Şî-aî doilea vreasc spulberat în schintei... Mezinul, comoara nădejdilor ei! Ce mîndru cînta el duminica-n strană, Şi-n zile de lucru, din zori pînă-n sară, Muncea să clştige puţina lor hrană. Dar molima, cînd s-abătu peste ţară... Vai, molima... Mina îi tremură iară... 30 35 Se farmă şi vreascul din urmă-n jăratec; Şi zbirnîie însul, se-nvîrte sălbatec, Şi firul se rupse... Cel mic, zvăpăiatul, I-aduse pe cap şi păcatul. Şi noaptea, pe ceaţă, fugi într-ascuns... Pe unde-o fi oare?... Şi ce-o fi ajuns? în temniţă poate... Ori poate-a murit? O, Doamnei Ce-ar fi să-1 revadă întors? Văpaia se stinge încet... S-a oprit Şi fusul din tors. 396 Cu ochii stinşi sub pleoape, O vede cum căzu Luată-ncet de ape, Şi-n veci nu mai băul Goetke REGELE DIN THULE Era în Thule, departe, Un rege lăudat Şi căruia iubita, la moarte, O cupă de aur i-a dat. El bea din ea la ospeţe, Ţinea nespus la ea, Şi ochii-i mureau de tristeţe De cîte ori o sorbea. Şi cînd a fost să moară, 10 Urmaşilor lăsă Oraşele toate din ţară, Dar cupa o păstră. 15 Acolo, pe ţărmul mării, în sala din vechiul castel, Gu toţi fruntaşii ţării La masă sade el. Bătrînul crai se scoală, închină înc-odat' Şi-azvîrle cupa goală 20 în valul înspumat. 398 Căci viaţa noastră nouă doar ni-i dragă. Ai aspiraţiei puternici regi, F r. E q e rs POEŢII De cînd pămîntul, tagma noastră este; A lumilor vechi mări clocotitoare Trăiesc în noi cu-ntreaga lor poveste. încătuşaţi de flăcări arzătoare, 5 Oglinda zilei, prada nopţii grele, Cu inimi pline şi cutezătoare, Aşa umblăm pribegi, făr-adăpost, Şi-un prag o clipă poate să ne-nşele, Dar azi şi mîni vom îi ce ieri am fost. 10 Ne-mbie doar în faptul dimineţii Luceferii speranţelor şi sori Ce stau dasupra morţii şi-a vieţii, Şi-n cei mai sfinţi ai facerii fiori Ni se arată taina vieţii-ntregi, 15 Şi ne simţim atotbiruitori, 400 Martin H o r n u n g ADIO POSTUME H eine CÎNTEC io 15 Nu pot să cred că-mi stai aşa departe! Nu pot să cred, te simt înfiorat Şi-mi este ca şi cum m-ai sărutat, Tu eşti, iubito, nu-s păreri deşarte. Ieri pe veranda imbrăcată-n floare Bătea voios întrauritul soare... Ne-am despărţit... O vorba, numai una... Iubeşte-mă mereu şi-ntotde&una, Aş fi dorit să fiu sub ochii tai, Să-ţi simt iar ale inimii bătăi... O dată încă, cea din urmă dată Să te alinţi la sînu-mi, răsfăţată... Precum te-am strîns cu drag la sînul meu, O dată încă, cea din urmă oară... Rămîi cu bine, veselă mereu! Şi soarele rămîne, şi afară Posomorită toamna se coboară, Aşa de palidă şi întristată Cum nu am mai văzut-o niciodată. Din multelc-mi năcazuri grele Fac cînteeele mititele-, Sonore se-nalţă ele Şi bat din aripe rebele! Aflară către tine cale; Se-ntorc, şi plîng de-amar şi jale, Şi plîng că nu mai vor sa creadă Că-n inima ta pot să vadăl... 402 26* 403 Blînd sună vorba-mi temerară Şi înfloreşte-a primăvară, Minune de frumoasă fată Îmi strigă: „Dă-mi inima toată 1" VISUL 25 Şi sumbru sună vorba ei, Şi ochii ei azvîrl scîntei In al simţirii mele spaţiu, Şi-ascult, pierdut, fără de saţiu. 10 în visul dulce-al nopţii line O vrajă asupră-mi tainic vine Cu un descîntec, era ea, Plutea iubita-n casa mea. Mă uit la ea... O! ce frumoasă! Ea se uita zîmbind duioasă... Şi, surlzind, inima mea îmi creşte, năvălind spre ea: „Ia-mi tot, ia-mi tot, tot ce-am avut E Iubito, vai, eu te-arn pierdut! Dar de-aş putea fi adorat Cînd nu-i cocoşul deşteptat!" Ea se înclină şi se miră Şi ochii-] vineţi străluciră 15 Aşa de trist şi de intim „Ia-mi fericirea, Serafim! 20 Lei tînăr; către tine eu. Copilă, îngere, ce eşti. Implor, ci-n rai nu mă găseşti!1 404 Şi iată că vin îngerei 30 Să împresoare fruntea ei, Şi-apoi sălbateci vin şi cad O gloată de cobolzi din iad. Ei luptă cu îngerii mei, Şi-atunci sărmanii îngerei 35 Fug în sfîrşit; macabrul cor în negură dispare-n zbor! Eu însă mă topesc de dor, Cu braţul strîns o înfăşor Pe dulcea mea, ca pe o ciută, 40 Şi plîng, şi dulcea mă sărută. Şi dulcea fină plînge; eu Cum plîng, mă ştie Dumnezeu Ah, gura ei de trandafir E-o floare mută-n cimitir! 45 „Dă-mi fericirea, viaţa ta!..." Atunci deodată parcă-mi sta în vine sîngele şi îngheaţă, Şi albă-n zori pieri în ceaţă! 405 Fantastic fîlfîind, deodată, 50 Din negru fund de-abis, o ceată întunecoasă urcă-n sus, Şi eu rămîn pierdut şi dus... Atuncea joacă minunat în hori măiestre legănat 55 întunecata ceată-n zbor Şi hohoteşte-ngrozitor... Şi tot mai strimt e cercul lor Şi murmură jalnicul cor: „De-acum în noaptea morţii treci, 60 Şi-al nostru eşti tu pentru vecii" DRAGOSTE CU TOANE Pastorală într-un act şi în versuri SCENA I AMINA şi EGLEA şed intr-o parte a scenei şi împletesc cununi, LAMON vine şi aduce un coşuleţ cu flori. LAMON (plinind jos coşuleţul) 5 Aici sunt flori. EGLEA Prea bine. LAMON Sunt mîndre, nu-i aşa? 10 A ta-i garoafa. EGLEA Ruja! LAMON Ba nu, drăguţa mea! 15 Minunea verii astăzi Aminei i se cade; în păru-i negru ruja nespus de bine-i sade. EGLEA Şi crezi că e cu cale şi e frumos ce faci? 411 • LAMON 20 Ţi-s drag de-atîta vrame, şi nu te mai împaci Gu firea mea? Că singur ţi-s drag o ştiu eu bine. Şi inima îmi bate — o ştiu — doar pentru tine Dar poate vrei ca pururi să-ţi fiu un rob plecat. Şi dacă-mi par frumoase şi altele-i păcat? 25 Eu nu mă tem a-ţi spune: Drăguţă e cutare, Sau: Ce frumoasă-i alta! Să mint nu sunt în star« Nici să mă supăr... EGLEA Bine, nici eu; ne-am înţeles. 30 Greşim doar deopotrivă. De vorbă stau ades Zîmbind, cu unul-altul, iar cîtor păstoriţe, Gind eu nu sunt de faţă, le spui tu că-s zeiţe. Dar inima e una şi şaga este şagă. Uşurătatea noastră chiar şi mai atrîns ne leagă. 35 Nu cred că gelozia ne-ar prinde de minune. (Către AMINA) Zîmbeşti la vorba noastră — ce crezi de noi tu? Spune!; Nu mult... AMINA 40 45 50 EGLEA Cum asta? AMINA EGLEA Cum? în vreme ce noi, glumind mereu, Gonim somnoroşia lui Amor, micul zeu, Tu, biata, tremuri toată cînd dragul tău te vede Un om mai îndărătnic nici c-am văzut, mă crede. Socoti că te iubeşte? Ei aş! Nici n-are-a-facel Te vede-aşa supusă, tiranul, şi ii place Să-şi chinuiască prada. 55 75 AMINA Ah, şi el mi-e supus... EGLEA Spre a-ţi vorbi pe urmă mai dîrz şi mai de sus. Cum? Orişice privire din ochii lui s-o furi? Puterea ce natura ne-o dă-n căutături Spre-a fermeca bărbaţii şi-ai face blînzi ca mieii, 60 Cea mai nepreţuită din armele femeii l-ai dat-o-n dar, şi-acuma te simţi prea fericită, Cînd e în toate bune. Cu fruntea încreţită, Sprîncenele-ncruntate, privirea-ntunecata/ De parcă tot îi plouă şi-i ninge, ţi s-arată. 65 Şi-abia cu rugi, săruturi şi nu arar cu plînsul De-1 îmbunezi. Acesta, aidoma, e dînsul Şi veşnic plin de ciudă, cu faţa supărată! AMINA Tu nu-1 cunoşti, Egleo, că nu ţi-e drag ca mie. 70 Nu încapăţînarea îl face-aşa să fie; Sunt toane de-ntristare ce-1 prind adeseaori Şi ne-nnorează cele mai mîndre sărbători; Ci tot sunt mulţumită cînd, de-1 dezmierd oleacă, îi trece supărarea pe loc şi iar se-mpacă. EGLEA De-atîta mulţumire mai bine-ai fi cruţată! Ci spune: ce plăcere îţi iartă el vreodată? Cum tremurai de poftă cînd se vorbea de joc, Dar domnul face mutre şi tu nu joci de loc. 80 în prada veseliei nici vorbă-i să te laşi — Cînd e gelos de iarba pe care-o pleci sub paşi, Gelos de-o păsărică, fiindcă ţii la ea. Cum ar răbda cînd altul s-apropie, te ia Şi în vîrtej, cu braţul mijlocul ţi-1 supune, 85 Ţinîndu-te la pieptu-i şi vorbe dulci îţi spune? 1 In textul de bază, dintr-o greşeală de tipar, acest vers lipseşte. 412 413 AMINA Nu fi nici tu nedreapta, căci, uite, m-a lăsat Cu voi să fac serbarea, fiindcă l-am rugat. EGLEA 00 Vezi asta nu-i a bună. AMINA Cum? EGLEA El de ce nu vine? 95 AMINA Nu preţuieşte danţul. EGLEA Zi că-i hain, mai binel Cum vii spre el voioasă, 1-auzi numai ce-ţi spune: 100 —Aţi petrecut, îmi pare, grozav. — Da. —De minune! Şi ce jucarăţi? — Gajuri! — Hm! Damot nu lipsea? Şi — aţi dansat? — Fireşte! '— Frumos, pe legea meal Juca drăguţ, desigur? Răsplata şi-a luat-o? AMINA 105 (zîmbind) Ahl EGLEA Rizi? AMINA 110 Da, rid, căci bine îl mai imiţi, suratol Flori! LAMON Iată! Pe sprinceană! AMINA 115 Dar tot sunt măgulită, Ca orişice privire a mea e pismuită. 414 Eu vad din pism-aceasta ce mult mă are dragă Şi-atunci îmi uit îndată de obida mea-întreagă. EGLEA 120 In ochii mei, copilă, eşti vrednică de jale. Tu îţi iubeşti robia: sunt lanţurile tale Şi vrei să crezi că-i cîntec... AMINA Ca să-mi înnod cununa 125 Aş vrea o cordeluţă... EGLEA (către LAMON) Tu îmi furaseşi una. De la Maial, ţii minte, de mine cîştigată? 130 LAMON Merg s-o aduc! EGLEA Prea bine; dar să te-ntorci îndată! SCENA A II -A EGLEA, AMINA AMINA La darurile tale, cum văd, el nu prea ţine. EGLEA 5 Aceasta mă cam pune pe gînduri şi pe mine. Ia prea puţin în samă nimicurile-acele Ce inima ne-o-ncîntă, oricît de mici sunt ele. Dar, scumpa mea, mă crede, e mai puţin amară Iubirea nu prea multă, ca cea din cale-afară, io Credinţa-mi place, însă atunci cînd se îmbină Deplina siguranţă cu liniştea deplină. 415 15 20 AMINA Ah, dragă! Ce tezaur e-o inimă duioasăl Ades el raă-ntristează, dar vezi, şi lui îi pasă Cînd sufăr, şi dojana-i cînd văd că-ntrece gluma, E de ajuns o vorbă să-i spun, o vorbă numa, îndată el e altul, mînia i se stinge; Ba, cind plîngînd mă vede, şi el porneşte-a plînge, îmi cade la picioare şi ca să-I iert mă roagă! Ş'-l ierţi? EGLEA 25 30 35 40 AMINA întotdeauna! EGLEA Şi-i trai acesta, dragă? Cînd te raneşte-n suflet, şi-1 ierţi aşa, îndată? Să faci atîtea jertfe, şi-n veci nici o răsplată? AMINA Nu poţi să-1 schimbi, şi pace! EGLEA Să-1 schimbi? Să-l îndreptezi Nu-i nici o greutate. AMINA Crezi oare? EGLEA Stai, să vezi. Necazul tău cel mare ca şi obida sa îşi au izvor... AMINA De unde? EGLEA Din gingăşia ta AMINA Credeam că prin aceasta am să-i cîştig iubirea! 45 EGLEA Te-nşeli; fii rea şi aspră, să-1 vezi că-şi schimbă firea încearcă doar o dată să-i dai puţine friguri: Bărbaţii vor să lupte, nu vor să fie siguri. Cînd Eridon doreşte să stea un ceas cu tine, 50 îndată reuşeşte, o ştie el prea bine. Nici de rivali nu-i pasă, căci de asemeni ştie: Oricît i-ai fi de dragă, mai mult ţi-e drag el ţie. Nemăsurat de mare-i norocul său şi, iacă, Necazuri dacă n-are, vrea cu-orice preţ să-şi facă. 55 El vede cit de tare l-ai îndrăgit, Amină, Şi vina ta e numai că nu ai nici o vină. întîmpină-1, să creadă că n-ai de el nevoie, întîi o să turbeze, dar o să-ţi intre-n voie Curînd, şi o privire, atunci, îl va-ncînta 60 Cu mult mai mult ca astăzi o sărutare-a ta! Fă-1 ea să-ţi ducă frica, şi ai să-1 fericeşti! AMINA Da, toate-s bune, însă uşor e să vorbeşti; Curajul îmi lipseşte... 65 EGLEA Vrei, poate, ca plocon Să-ţi pice-atuncea totul... Priveşte! AMINA Eridon! 70 EGLEA Da, el e. Biată fată! El vine, tu-1 aştepţi Săltînd de bucurie. De vrei chiar să-1 îndrepţi, Priveşte-1 şi-1 ascultă mai rece, şi va fi... AMINA 75 O, lasă-mă! Amina nu ştie-aşa iubi! 416 417 27 — St. O. Iosif — Opere voi. II SCENA A III-A ERJDON vine încet, cu braţele încrucişate- AMINA se scoată si aleargă intru întâmpinarea, lui. EGLEA rămîne jos, in ocupaţia ei. AMINA 5 (apuctndu-i mina) Scump Eridon! ERIDON (îi sărută mina) Copilă 1 10 EGLEA (aparte) Ah! AMINA Ce drăguţ buchet! 15 Din mîna cui, iubite? ERIDON Nu e nici un secret: Din mina dragei mele! AMINA 20 Cum? Ah, sunt tot acele? De ieri, aşa păstrate? ERIDON E semn că ţiu la ele. Dar ale mele unde-s?.,. 2 5 AMINA Am împletit cununi Spre-a merge la serbare. ERIDON 01 Ai să faci minuni, 30 Trezind necaz în fete şi dor aprins In sînul Atitor fanţi! EGLEA Fii vesel, că tu rămii stăpînul Acelei după care aşa de mulţi oftează. 418 35 ERIDON N-am nici o bucurie: prea mulţi mâ-nvidiază. EGLEA Şi totuşi cine este mai norocos ca tine? ERIDON 40 (către AMINA) Mai spune-mi de serbare; desigur, Damot vine? EGLEA (tăindU'i vorba) Nu poate să lipsească chiar astăzi, se-nţelege. ERIDON (AMINEI) La danţ pe cine oare, iubito, vei alege? (AMINA tace, el se întoarce către EGLEA.) O, dă-i-1 tu pe-acela ce-n taină şi-1 doreşte! 50 AMINA Iubite, n-o să poată, căci Eridon lipseşte. EGLEA Nu, Eridon, ascultă, fii om de omenie! Ce chinuieşti pe-Amina cu oarba ta mînie? 55 De crezi că ea te-nşală, de ce n-o părăseşti? Iar dacă nu, ei bine, n-ai drept s-o chinuieşti! 45 ERIDON N-o chinuiesc. EGLEA 60 Cum? Oare ce simte biata fată, Clnd orice bucurie, cit de nevinovată, Tu din Senin i-o tulburi şi-o bă nu ieşti mereu? ERIDON Poţi tu să mă asiguri că mă iubeşte? 419 27* 65 Eu AMINA Nu te iubesc? Eu? Doamnei ERIDON Nu-i sigur, o repet: 70 Cui i-a furat şi Damon deunăzi un buchet? Şi cui imperbul Triyrsis îi dete-o panglicuţă? AMINA Vai, Eridon! ERIDON 75 Aşa e că n-ai fost tu, drăguţă? L-ai răsplătit încaltea? O, da, ştii sa săruţi 1 AMINA Tubite, ştii povestea, şi totuşi nu mă cruţi? EGLEA £0 O, taci! Nu vrea să ştie! I-ai spus de-atunci ce-a foat Şi s-a-mpăcat şi totuşi s-a plîns iar făr'de rost. La ce bun? îi vei spune din nou şi o să-şi ceară Iertare azi, ca miine să îi năzare iară. ERIDON 85 Şi poate cu droptatel AM ] NA Vai, spui aceasta tu? Amina să te-nşele? Crezi tu, aieve? ERIDON 90 Nu! Nu pot să cred, şi totuşi... AMINA O, spune cînd ţi-am dat Prilej de bănuială? ERIDON Nu e lucru curat! 95 420 AMINA Cînd ţi-am călcat credinţa? Cînd ţi-a greşit Amina? Cînd? Unde? 100 ERIDON Niciodată! Chiar asta-i, vezi, pricina Amărăciunii mele de ieri, ca şi de-acuma, Că n-ai greşit cu voia, din uşurinţă numa, Că ceea ce m-atrage pe tine nu te-ncîntă, 105 Şi prea puţin ţii seama de tot ce mă frămîntă! EGLEA Bun! De-i aşa Amina, ce rău îţi face ţie? ERIDON Mi-a pus şi ea-ntrebarea. îmi face rău, ea ştie! 1lo EGLEA Ştii că ea nu permite prea mult? ERIDON Puţin, o, da! Spre-a da de bănuială, prea mult spre a nu da. 115 EGLEA Nu vezi cum te iubeşte cu dragoste naivă?... ERIDON Şi jocul, veselia şi gluma deopotrivă! EGLEA 120 Dar cui nu-i plac acestea iubească pe bunica! AMINA Eglee, taci! O, lasă, iubite, nu-i nimical întreabă pe prieteni ce des te-am pomenit în lipsa ta, cînd alţii glumeau necontenit; 125 De cîte ori pe gînduri cădeam fără de veste Şi întrebam cu jale: Eridon unde este? De nu mă crezi, vin astăzi, şi vei vedea tu, lasă, 421 De-ţi este-ori ba Amina iubită credincioasă. N-am să te las o clipă, cu tine joc şi hora 130 Şi tu vei fi alesul-naintea tuturora! Iar dac-a mea purtare ţi-a da vreo bănuială... ERIDON Iubirea nu-i iubire clnd e de porunceală! EGLEA 135 Spre cinstea ta curg lacrimi — le vezi? — nevinovatei Nu te credeam în stare de-atita răutate! Nemulţumirea-ţi oarbă, ce margini nu cunoaşte, Şi-oricît de-năbuşită, mai lacomă renaşte, Mîndria ce te face să nu poţi suferi 140 Ca draga ta să aibă şi alte bucurii, Stăpine sunt cu schimbul şi-ntrec orice măsură în inima-ţi haină şi vrednică de ură! Iubirea ei te lasă, ca şi durerea-i, rece! Eu ţiu la ea. De-acuma nimic nu ţi se trece 1 145 Din calea ta să fugă oricît de greu îi vine, Mai greu e să iubească pe-un om cumplit ca tînel AMINA (sieşi) Ah, inimă sărmană, de ce ţi-e drag prea tarei 150 ERIDON (rămine o clipă liniştit, apoi se apropie sfios de AMINA şi-i apucă mîna) Amină, dulce înger! Mai pot spera iertare? AMINA 155 Ah, n-ai avut adesea dovezi destule oare? ERIDON O, suflet bun şi nobil, mă lasă la picioare..- AMINA Ridică-te, iubite! 432 160 165 170 EGLEA Puţine vorbe-ajung! Simţirea prea pornită nu ţine îndelung. ERIDON Iubirea, adorarea ce-o simt, acea pornire-..-EGLEA Să fie mai domoală, ar fi o fericire! Aţi duce lume albă şi voi de-aoi-nainte... ERIDON Mai iartă-mi astă dată! De-acum oi fi cuminte.. AMINA Mergi, Eridon, culege-mi vreo două flori mai bine, M-or face mai frumoasă, ştiind că-B de la tine. ERIDON Dar ruja? 175 AMINA De la Lamon al ei am căpătat-o; îmi sta frumos. ERIDON (atins) 180 Desigur... AMINA Ţi-o dau, iubite, iat-o! Sâ nu te superi numai! 185 ERIDON (o ia şi~i sărută mîna) Ţi-aduc şi flori îndată! 423 SCENA A IV -A AMINA, EGLEA, apoi LAMON EGLEA N-o scoţi aşa la capăt, sărmana, bună fatal Pe zi ce merge creşte flămîndul său arţag: 5 Ia-seama, pîn'la urmă îţi ia tot ce ţi-e drag. AMINA Pe el de nu l-aş pierde, n-am alt gînd mai temuţi1 EGLEA Frumos! Cum se cunoaşte c-abia eşti la-nceput! 10 Aşa-i-ntîi iubirea; stăm zile-ntregi de-a rîndul Şi-un gînd de-avem, la dînsul ne zboară veşnic gîndul; Iar de ne cade-n mină şi vreun roman, şi-n el Citim de oarecare cum a rămas fidel, Ce mare în primejdii s-a arătat cutare, 15 Cum 1-a-ndîrjit în luptă iubirea lui cea mare, Apoi ne pierdem capul de tot şi ne încinge Un dor de-a fi asemeni, de-a suferi şi-a-nvinge: O earte-ncîntă lesne o inimă de fată, Şi mai ales atuncea cînd e amorezată. Şi-astfel iubim o vreme, pîn'ce tîrziu-nţelegem Că din atîtea visuri cu prea puţin ne-alegem... 20 25 30 Nu-i cazul meu! AMINA EGLEA De, dragă, povestea e celebră... Ades bolnavul spune: Dar, doctore, n-am febră Şi ce-1 crede? Nimeni! Oricît ar zice nu, Ia totuşi doctoria. Aşa o păţi şi tu! AMINA De-aş fi copil, ar merge ca să vorbeşti aşa; Sunt eu copil? 1 Dintr-o greşeală de tipar, această replică a Aminei lipseşte din textul de bază. EGLEA Dar, bine, iubeşti1... AMINA 35 Tu nu? EGLEA Da... Iubeşte-aşa ca mine. Alină vijelia Ce bîntuie asupră-ţi! Cu toată gingăşia 40 Poţi să iubeşti, si totuşi să ai în suflet pace... Nu?... LAMON Iată cordeluţa 1 45 AMINA Ce mîndră-i! EGLEA Cum se face C-ai zăbovit atîta? LAMON io Să vezi ce s-a-ntîmplat. Treceam pe la colină, cînd Chloris m-a strigat Şi-mi dete pălăria să i-o gătesc îndată Cu flori... EGLEA 55 Şi-n schimb? 60 LAMON Nimica. Doar s-a lăsat pupată: De dragul unei fete în vînt oricît te' dai, Mai mult ca o guriţă nu poţi în schimb să ai. AMINA (arată EGLEEI cununa cu cordeaua) "nr^xtul de baza, greşeală de tipar: iubeţe. 425 404 75 £ bine-aşa? EGLEA Dat dă-mi-ot 65 (Anină AMINEI cununa, astfel că ii cade cordeluţa pe umărul drept. In acelaşi timp vorbeşte cu LAMON.) Să fim voioşi, nu şagăl LAMON i Acu-i de trai! Să ştiţi voi, nu-i bucuria-ntreagă, | 70 Cînd iei prea multe-n seamă şi tot te-ntrebi cu frică De fapta ta iubitul sau lumea ce-o să zică? EGLEA Că bine zici! LAMON Nici vorbăl In ciuda tuturora... EGLEA Amină, stai! (AMINA se aşază, EGLEA ii prinde flori in păr, pe cind continuă a vorbi-) Dă-mi, Lamon, guriţa de la Chlora. LAMON (o sărută) Îndată, cu plăcere! AMINA 8 5 Ca nostimi mai sunteţi! EGLEA Pe Eridon tot astfel nu poţi tu să-1 înveţi? AMINA Nici vorbă, n-are voie să pupe alte fete... 90 LAMON Dar ruja unde-mi este?... 80 Spre-a-1 îmblînzi. 95 EGLEA Lui Eridon i-o dete AMINA De teamă că iar o să mă certe.. LAMON Da iartă-i tot, şi dinsul, la rîndul lui, să-ţi ierte; Vă faceţi zile-amare, cum văd, pe întrecute! 100 EGLEA (făcind un semn precum că a isprăvit cu găteala pârului) Aşa 105 LAMON E de minune! Şi Eridon.. AMINA Ah, de-ar veni mai iute EGLEA 110 Amină, am să te las o clipă. . Tu stai şi ţi-1 aşteaptă. Mă voi găti în P»P*-Tu, Lamon, hai cu mine... Ne-ntoarcem noi îndată! SCENA a V - a AMINA, apoi ERIDON AMINA O, cîtă gingăşiei Ce viaţă desfătată! Dac-aş trăi tot astfel cu Eridon al meu, 5 Ar fi şi el mai vesel, mai fericită eu. De nu-i dădeam asupra-mi putere-aşa de mare, Un vis ne-ar fi tot traiul, o dulce desfătare. Să mă arăt mai rece! Dar n-am nici o-ndrăzneală! Mînia lui s-aprinde văzînd a mea răceală- 426 427 10 15 20 * icouiu te niruieşte, să-i biruieşti la rindu-Azi am prilej şi trebui să fiu cu-ndemînare De la-nceput. El vine! O, inimă, fii tare! ERIDON (i-adwe flori) Nu sunt aşa frumoase, iubita' mea, vezi bine, Că le-am cules în pripă- AMINA Destul, sunt de la tine. ERIDON Nu sunt aşa învoalte ca rujele acele Ce ţi îe smulse Lamon. AMINA (le prinde la piept) Mi-s dragi, oricum sunt ele. Le-am prins la locul unde stapîn eşti numai tu. ERIDON 30 Sunt oare-n bună pază? ■ 25 35 40 AMINA ERIDON Crezi poate altfel? Nu... Nu cred nimic şi totuşi... eu vă cunosc pe voi, Cind muzica răsună şi jocul e în toi, în larnvameţitoare prea lesne uită unii Porunca datoriei şi glasu-nţelepciunii... Vei fi gindind la mine, ades, fâră-ndoială, Dar tot nu ai tăria să-nţringi acea-ndrăzneală Pe care tineretul şi-o va lua îndată, Chiar numai dacă-n treacăt i-ar da prilej o fată, 428 45 50 55 Mîndria lor deşartă prea lesne ie de bună O vorbă spusă-n glumă. AMINA Destul, că e minciună! In juru-mi dacă roiul de-adoratori se-ndeasă, Tu singur eşti alesul, o ştii, şi ce-ţi mai pasă? Măcar să mă privească îngăduie-le-ole&tă: Sărmani, îşi fac iluzii... ERIDON Nu trebuie să-şi facă! Vezi,.asta mă omoară! A mea eşti, da, dar poate Că norocos ca mine şi altul se socoate. Şi întîlnind privirea-ţi, te şi sărută-n gînd, Ba chiar şi triumfează, nemernicul, crezind Că mi te-a smuls... AMINA De-aceea, iubite, hai la bal. 60 Să vadă toţi încalţe că tu nu ai rival, Că tu... ERIDON Eşti prea gentilă şi-ţi foarte mulţumea Ar fi prea mare jertfa şi nu pot s-o primesc. Un dansator ca mine e o calamitate: Eu ştiu trufia voastră cui dă întîietate La bal: acelui care danţează elegant, Spre-a vă făli cu dinsul, nu bietului amant! 65 AMINA 70 în adevăr... 75 ERIDON O, Doamne, de ce nu-mi este dat Ca Damaren cel sprinten să fiu de lăudat! Ce răpitor s-av?ntă! AMINA O, da! 429 80 ÎI preţuim... ERIDON Şi voi, ou toate. AMINA 85 ERIDON Ba încă, vie drag nespus... AMINA Se poate! ERIDON Aşa?.., Nelegiuire! AMINA Vai, dragă, ce-i cu tine? ERIDON 90 Mă chinuieşti într-una şi mai întrebi? AMINA Dar, bine, A cui e vina oare? O, cît eşti tu de rău! 95 EHIDON Sunt, da; şi n-am ce face, că mor de dragul tău. De nu mi-ai fi tu dragă, copilă adorată, Te-aş chinui eu oare? m-aş plinge eu vreodată? Tot sufletul îmi arde şi inima îmi creşte, Clnd mîna ta m-atinge, cînd ochiu-ţi îmi zlmbeşte, 103 Şi-mi fericesc norocul atunci, dar înţeleg Să nu-1 împart cu nimeni, să fie-al meu întreg! AMINA Dar cînd e-al tău cu totul, mă mir că te mai plîngi! ERIDON 105 Şi totuşi tu eşti bună cu toţi acei nătingi... Nu, ură li se cadel... 110 115 120 125 130 135 AMINA De ce, mă rog? ERIDON Fiindcă prea li-eşti dragă... Aşa! AMINA Frumos de tot! ERIDON O, da! Tu nu voieşti să-i superi şi cruţi cît poţi de mult, Altminterea plăcerea... AMINA Nu pot să mai ascult. Ne-ndeamnă oare-amoiul ca să fugim de lume? Un suflet ce iubeşte pe cineva anume Nu poate să urască pe nici un muritor! Eu cred, chiar dimpotrivă, că gingaşul amor Nu rabd-un strop de ură; la mine una, nul ERIDON Femeia uşurică frumos ce-o aperi tu! Cînd douăzeci de tineri osana-n cor îi cîntă, Pe douăzeci să-nşele — aceasta o încîntă! Azi e o zi-nsemnată; mîndria ta s-aţîţă, Căci azi vei fi slăvită de mulţi ca o zeiţă. Robite-atîtea inimi să prinzi în mreajă poţi Şi n-o să-ţi mai ajungă privirea pentru toţi. Gîndeşte-te, cînd hora nebunilor te-o-ncinge, Că eu sunt cel mai mare nebun! AMINA (sieşi) Vai, el învinge! 430 431 Că n-am eu parte-n lume de nici o bucurie! Ce viaţă zălezităl1 Cît, vai, o să mai ţie?... 140 (Cătră ERIDON.) Tu-mi schimbi în jug iubirea şi gata sînt să mor De-atîta tiranie, iar eu? Eu te ador! La furiile tale ce gingaş ţi-am răspuns, Şi-n toate-ţi fac pe voie, şi tot nu ţi-e de-ajuns! l't5 Ce n-am jertfit eu, numai să pot să-ţi fiu pe plac? Vrei să-ţi jertfesc şi balul? Ţi-1 dau, ca să te-mpacl (îşi ia cununile din păr şi de pe umăr, le aruncă cit colo şi continuă cu o linişte prefăcută.) Hai, Eridon! Aşa e că mă priveşti drept dragul, 150 Cînd nu-s de bal gătită? Ei, ţi-a trecut arţagul? Stai mut, întorci privirea! Eşti supărat? ERIDON (cade In genunchi) Amină! 155 Iertare! Mi-e ruşine! E dragostea de vină! O, mergi la bal. AMINA Nu, frate, rămîn aici. (Sieşi.) Mi-ajunge! (Lui ERIDON.) I6u O gingaşă romanţă urîtul să mi-alunge. ERIDON Copil drăguţ, ascultă! AMINA Nu, du-te după flaut, ERIDON Tu zici. Tu vrei-2 Prea bine! Mă duc atunci să-1 caut l (Pleacă.) 165 1 Zălezit - amărît. In textul de bază, greşeală de tipar: Tu oezi. 432 SCENA a V I- a AMINA S-arată trist şi-n taină se bucură amarnic. Vai, toată gingăşia mi-o risipesc zadarnic! îl mişcă jertfa asta? Aş, nici prin gînd să-ţi treacăl 5 Mă crede doar datoare! Vai, inimă săracă, Tu mirii? Ce-i cu tine? Ce greu rai-apeşi tu pieptul! Vai, merit eu?... Desigur! Nici să mă plîng n-am dreptul! Cînd el nu încetează a te-amărî, cum vezi, Tu a-1 iubi, nebuno, de ce nu încetezi? 10 Ia! Muzica începe... O, Doamne! Mor de frică... Cum inima-mi tresaltă şi-n tăpli cum mă furnică! Simt că mă fură pasul... Simt! Ah, că mă cuprind Nepotolite flăcări... Hai, fuga, să mă prind în horă! Dar zadarnic! El nu mă lasă... Vai, 15 Ce acru citeodată e al iubirii rai! (S-aruncă pe o brăzdaşi plînge; cind intră ceilalţi, îşi şterge ochii şi se ridică.) Vin! lată-i — şi-or să rîdă de mine! Ah]1 SCENA a VH-a AMINA, EGLEA, LAMON EGLEA Curind! Curînd! Alaiul trece 1 Amino, cum? Plîngînd? LAMON (ridică cununile) Cununile? EGLEA Ce-i asta? Cum, cine îndrăzni? 1 In textul de bază, acest vers a fost, din eroare, omis. 433 28 10 Eu AMINA EGLEA Tu? Nu vii?... AMINA 15 O, Doamne, cum crezi că n-aş veni, Dar dacă nu se poate? EGLEA Cum? Ce-nsemnează „dacă"? Hai, nu vorbi-n enigme şi dă mai iute-oleacă! 20 Sau Eridon?... AMINA Da! Dînsul! 25 30 35 EGLEA Ştiam mai dinainte! Cîte-ai păţit, nebuno, şi tot nu capeţi minte! Ţi-ai dat cuvîntul, poate, c-o să rămîi acasă, Să-ţi treacă-ntr-o oftare această zi frumoasă? Nu mă-ndoiesc că astfel e încîntat de tine!... (După o scurtă tăcere, făcînd un semn lui LAMON.) Dar cu ghirlănzi gătită îţi şade mult mai binet Hai, pune-o asta iarăşi! Şi-aşa bine-o aşază... Acuma eşti frumoasă... (AMINA stă cu ochii plecaţi şi se lasa-n voia EGLEEI. EGLEA face semn lui LAMON.) Dar, vai, se depărtează Alaiul, vremea zboară... 40 Plecaţi?... LAMON Hai, scumpa mea stăpînă! AMINA (obidită ) 434 EGLEA Nu vii, Amino? Vrei sa te iau de mină? AMINA 45 50 (Se uită tristă şi tace.) LAMON Ci las-o 1 Zău, de ciudă nu mă mai rabdă locul. A trebuit să-mi strice tot cheful azi. Căci jocul Cu stingă şi cu dreapta ea singură îl joacă Aşa cum se cuvine; contam pe ea, cînd, iacă, li dă-n gînd să nu meargă... Să nu fii mlnios? Hai repede... EGLEA Pierzi jocul! Un joc aşa frumos! 55 Te plîng. Rămîi cu bine! (EGLEA vrea s-o sărute. AMINA-i cade In braţe şi pllngc.) AMINA Ahl nu mai pot răbdal 70 EGLEA 60 Plîngi? AMINA Inima mă doare şi plînge-n mine. Da, Merg... Eridon, Îmi pare că te urăsc! EGLEA Fireşte, I s-ar cădea. Dar cine iubitul şi-1 urăşte? Iubeşte-1 ca iubită, nu ca o biată roabă! Ţi-am spus odată... Haide cu noii LAMON La danţ, degrabă! Şi Eridon? AMINA 435 28* EGLEA 75 Si ii nUm1i! Hmîn eu' latine, 75 Şi L-l aduc eu, lasă! Zi, n.0 să.ţi pară 'bine? Nespus! AMINA LAMON Atunci, degrabă, la bal, la danţ, Aminol 80 N-auzi cimpoiu-n vale? Ce niîndru cîntă! Vino! (Apucă pe AMINA de mină, cîntă şi joacă.) EGLEA (cîntă) Şi dacă iubitul iţi cată ponos Şi orice ai face, găseşte pe dos Şi-ntr-una te mustră de orişice gînd, Acopere-i glasul jucînd şi cîntînd. (LAMON o fură pe AMINA cu jocul şi o duce.) 85 90 AMINA (în treacăt) O, adă-mi-1 degrabă! EGLEA L-aduc eu, n-ai habar! SCENA a VIII-a EGLEA. Apoi ERIDON cu un flaut şi cu note. EGLEA O să vedem acuma... De mult doream eu doar Prilej să-1 dau pe brazdă pe păstoraşul meu. Mi se-mplineşte dorul acuma. Ţi-arăt eu! îţi pun oglinda-n faţă, să vezi chiar tu acum Ce fel de om eşti. — Iată-H... 436 ERIDON Amina unde-i? 10 EGLEA Cum?... Nu ştii? S-a dus cu Lamon al meu la joc, îmi pare, Devale, unde cîntă cimpoiul... ERIDON 15 20 25 30 35 (aruncă flautul la pămînt şi rupe notele) O, trădare! Trădare-afurisită! EGLEA Turbezi? ERIDON Cum n-aş turba? Am stăruit eu oare să stea acasă?... Ba! De ce atunci, vicleana, şi-a smuls zîmbind cununa, Spunîndu-mi că nu joacă? — O! EGLEA (pe un ton aşezat) Să te întreb eu una: De unde-ţi iai tu dreptul de-a n-o lăsa să joace, Cînd ştii aşa de bine ce bucurie-i face? Crezi oare că o fată ce-şi dă a ei iubire Nu poate-avea pe lume şi altă mulţumire? Şi setea de petreceri crezi că s-a stins îndată Ce dragostea cuprinde o inimă de fată? Atîtea ceasuri bune destul ea ţi le-nchină, Stă bucuros cu tine şi-n lipsa ta suspină. De-aceea-i nebunie ce faci, ia seama bine; Ea poate să iubească şi dantul — şi pe tine... ERIDON (lasă să-i cadă braţele şi se uită-n sus) 40 Ah 437 45 50 55 EGLEA Ce dragoste se cheamă grozava ta manie De-a-i bănui tot pasul? Nu, asta-i tiraniei Tu vii — şi-n bal cu tine ea trebuie să şază, Tu pleci — cu tine-odată şi ea se depărtează. Ea şovăie, — pe dată ai şi-ncruntat sprinceani Acuma te urmează, — dar inima-i, sărmana, Prea des şi-o lasă-n urmă... ERIDON întotdeauna EGLEA Fratet i-auz.i ce-amărăciune! Dar fără libertate Nu este bucurie, nimica nu te-ncîntă. Vrea un copil să cînte; îi spune lumea: cintăI Atunci pe loc îşi pierde tot cumpătul — şi tace. Dă-i libertate-Aminei, căci altfel, de-i vei face Mereu amară viaţa, se poate întîmpla Să te urască fata... 60 ERIDON Să mă urască, ea! EGLEA Precum ţi se cuvine I De-aceea te alină Şi caută-ţi norocul in dragoste senină; Las-inimii în voie fireasca ei bătaie, De vrei să nu înăbuşi a dragostei văpaie: Poţi şti de-o păsărică închisă-n colivie De-ţi este credincioasă? 65 ERIDON 70 Nu. EGLEA Dar cînd ea, zglobie, Din cracă-n cracă zboară, pe dealuri şi în lunci Şi iar îţi vine-acasă? 75 80 85 ERIDON Nici vorbă, ştiu atunci! EGLEA Nu simţi tu bucurie cînd vezi ce drag te are Gingania cea mică, şi că mai bine-i pare Să stea la tine-n casă decît în libertate? Şi cînd drăguţa-ţi vine şi sinul i se zbate De danţ, vrînd să te vadă; şi ochii-i stau să-ţi spună Că nu-i tihneşte jocul şi nu-i cu voie bună Cînd tu, nepreţuitul, tu, singurul, lipseşti, Cînd vezi cum ţi se jură că drag nespus îi eşti, Că dulcea-ţi sărutare e mai de preţuit Ca mii de baluri, spune: nu eşti de pizmuit? ERIDON (mişcat) 00 Egleo 95 EGLEA Te gindeşte că zeii se răzbună Pe cel ce nu-şi cunoaşte ursita lui cea bună. Fii vesel, drag prieten! Să nu te-ajungă focul Atîtor lacrimi plînse... ERIDON De nu m-ar arde locul Cînd văd că unu-o prinde de mină, altu-i cată în ochi, şi ea se lasă de-al treilea furată... 100 Doar cit gîndesc, şi-mi vine să mor de supărare I EGLEA Ei, las-o mai cu-ncetul! Doar nu-i vreun lucru mare Nici chiar o sărutare ce mare lucru nu-i! ERIDON 105 Nici chiar o sărutare? Am înţeles ce spui? EGLEA Doar numai cînd şi-n suflet o simţi adînc şi tare, 438 439 110 Dă de gîndit. Dar spune-mi, vrei tu să dai iertare?. Că dacă-i porţi mînie, o-ndurerezi amari Prietenă ERIDON EGLEA (linguşitoare) Ascultă şi iart-o aşadar... 115 Tu eşti şi bun... Adio! (I-apucă mîna.) Ai fierbinţeală mare 1 ERIDON Îmi fierbe-n vine... EGLEA 120 încă? Destul... I-am dat iertare... Alerg la ea acuma. Mă-ntreabă speriată; Eu-i spun: E bun! iar dînsa se-nseninează-ndatăT Ba chiar acuma te-are mai drag ca mai-nainte. (îl ocheşte cu simţire.) 125 Abia se sparge hora, te cată, ţine minte, Şi chiar prin căutare sporeşte-a ei iubire. (EGLEA se preface tot mai tandră, se rezemă pe umărul lui. El îi apucă mină şi i-o sărută.) Şi, în sfîrşit, te vede. O, cită fericire! 130 Cuprinde-o strins in braţe şi simte-ţi tot norocul! Pe-o fată-ntotdeauna o-nviorează jocul; Obraji-i ard, guriţa-i, zîmbind, mai viu respiră, Şuviţele, desprinse în goană, se resfiră Pe sînii ce se mişcă; şi-o vrajă înmiită 135 îi împresoară trupul cînd zboară-n danţ uimită, Tot sîngele-i zvîcneşte şi-n leagănul plutirii Mai vii cresc parcă toate puterile simţirii. (Ea afectează o gingaşe uimire şi cade la pieptul lui; el o înlănţuie eu braţul.) 140 Plăcerea asta oare nu e neasemănată?... Tu nu te duci la baluri şi n-o simţi niciodată. ERIDON La pieptul tău, Eglee, o simt acum întreagă! (la pe EGLEA pe după gît, o sărută. Ea se lasă, apoi 145 face clţiva paşi înapoi şi întreabă cu un ton ştrengăresc.) Crezi tu oare-n iubire? EGLEA Ţi-e dragă ţie-Amina? 150 155 160 165 ERIDON Ca sufletul de dragă! EGLEA Şi mă săruţi pe mine? O dar aşteaptă numa, O să plăteşti tu asta, că s-a trecut cu gluma 1 Tu, om fără credinţă! ERIDON Cum? crezi că eu... EGLEA Vezi bine! M-ai sărutat, ce-i dreptul, aşa cum se cuvine... Şi eu sunt mulţămită. Dar ţie — să nu minţi — Guriţa mea Iţi place?... Cred; buzele-ţi fierbinţi Cereau mai multe... Doamne! De-ar fi văzut Amina} ERIDON EGLEA Faci pe grozavul! Dar greu te-apasă vina ERIDON Şi-apoi! „x„ ar face sură 1 De-aceea nu mă spune 1 Da, zau, ar tace gurai mlnune Te-am sărutat oleacă... Ei şir mi «o Oricît de dulce ştie Amina săruta Nu pot găsi dulceaţă şi-n sărutarea ta? 440 441 EGLEA întreab-o chiar pe dînsa... EGLEA Poi cum! SCENA DIN URMĂ AMINA, EGLEA, ERIDON ERIDON Ah! AMINA îi' 5 Unde-i, unde este? Scump Eridon 1 Eglea m-a-mpins fără de veste Să-mi calc cuvintul... Iartă! îmi pare-aşa de rău ERIDON (sieşi) o Iar eu am înşelat-o! AMINA De ce-ntorci capul tău? Tot îmi mai porţi mînie? ERIDON (sieşi) Ah, Doamne, ce să fie? AMINA Vai, merită pedeapsă păcatul cel mai mic? Cu tine ai dreptatea, dar las'... EGLEA Un prefăcut! Hai, dă-1 încolo, dragă! De-ai şti ţu ce-a făcut! îl vezi, Amină dragă? M-a sărutat. Şi-acum îi lasă gura apă... AMINA Te-a sărutat! 442 AMINA 30 Ah, inimă zdrobită! Grozavă lovitură! Aşa curfnd iubirea eă se prefacă-n ură! Iubitul meu mă lasăl Pe alta o sărută! Cînd ţi-am greşit eu ţie aşa?... Ah, sunt pierdută! Cu mine nici un tînăr n-ar fi avut curaj; 35 Abia o sărutare de-am dat-o, la un gaj... Mă roade gelozia, mă roade ca pe tine, Dar eu te iert; tu numai să te întorci la mine... O, inimă, zadarnic te aperi nencetat! El nu te mai iubeşte, de cînd l-ai vătămat, 40 Şi toată elocvenţa se risipeşte-n vînt... ERIDON O, cîtă gingăşiei Vai, ticălos ce suntl AMINA Cum, ţi-a venit, Eglee, să-1 scoţi aşa din minte? 45 EGLEA Prietenă, n-ai grijă; e-al tău ca şi-naintel în fond el e statornic şi bun cu-adevărat. 50 55 AMINA Şi tot... EGLEA Da, ai dreptate, şi tot m-a sărutat! Eu ştiu ce-a fost, de-aceea îl poţi ierta uşor. Vezi cum se pocăieştel ERIDON (cade în genunchi) Amino, scump odor! E-atîta de şireată! Ea singură-i de vină. Eram aşa de-aproape de gura ei, Amină! Dar înţelegi prea bine: un gust aşa de mic 60 Nu va putea să-mi scadă din dragoste nimic... 443 EGLEA Amină, hai, sărută-1: îl vezi cuminte ce-il (Către ERIDON.) Un gust nu-ţi scade-amorul, nu-1 scade nici pe-al ei, 65 Aşa, iubit prieten. Ţi-ai dat chiar tu sentinţa! Nici danţul ei nu-nseamnă că şi-a călcat credinţa! (Imitîndu-l.) Şi cînd un tînăr mîna i-o strînge, altu-i cată în ochi, iar ea se lasă de-al treilea furată, 70 Nici asta, vezi prea bine, nu-nseamnă lucru mare.., Sper ca de-aci-nainte să-ţi schimbi a ta purtare Şi vii cu noi, la horă. AMINA Da, vino! 75 ERIDON N-am ce face! O mică sărutare m-a cuminţit, şi pace! EGLEA (către AMINA) 80 Tu iartă-ne, copilă, azi sărutarea asta! Dar de-o să mai încerce a-ţi arunca năpasta, Tu pomeneşte-i numai de sărutare, dragă, Să vezi cum se-mbîinzeşte! (Către public.) $5 Geloşi din lumea-ntreagă, Cari chinuiţi vreo fată, gîndiţi-vă la voi Intîi — şi-aveţi curajul să osîndiţi apoil ACTUL I ACTORI 10 DON FERNANDO, tntliul rege al Castiliei DONA URACCA, infanta a Gastiliei DON DIEGO, tatăl lui don Rodrigo DON GOME2, conte de Gormaz, tatăl Ximenii DON RODRIGO, iubitul Ximenii DON SANCHO, îndrăgostit de Ximena DON ALONib,} «enti,0mi CaS"lat" XIMENA1, fiica lui don Gomez LEONORA, guvernanta infantei ELV1RA, guvernanta Ximenii UN PAJ al infantei 1 Se citeşte Himena (nota lui Iosif). SCENA I XIMENA, ELVIRA XIMENA Pot să mă-ncred, Elviră, în ştirile aduse? 5 N-ascunzi nimic din cele ce tatăl meu îţi spuse? ELVIRA Sînt încă fermecată de tot ce-am auzit: Rodrig, iubit de tine, de el e preţuit Şi dacă din cuvinte i-am înţeles gîndirea io Socot ca îţi va cere ca să-i asculţi iubirea. XIMENA O, spune-mi încă o dată, o, spune-mi-o mereu, Ce te îndeamn-a crede că-i place-alesul meu? Redă-mi din nou nădejdea ce-o socoteam apusă, 15 Solie-aşa de dulce în veci de-ajuns nu-i spusă; Nu poţi iubirii noastre ca să-i promiţi de-ajuns Că'şi poate da pe faţa tot focul ei ascuns. Ce-a zis de stăruinţa ce-o pun pe lîngă tine Şi Sancho şi Rodrigo? N-ai da pe faţă-n fine 20 Nepotrivirea care mă face să înclin Mai mult spre cel din urmă? ELVIRA Nu; cituşi de puţin, 446 447 Ci tocmai dimpotrivă i-am spus că tu, senora, 25 Aceeaşi nepăsare le-areţi amîndurora, Şi fără ca pe vreunul mai mult să-1 preţuicşti Te vei pleca smerită voinţei părinteşti. Smerenia aceasta l-umplu de bucurie, Cum ochii lui şi vorba-i îmi dară mărturie, 30 Şi dacă vrei să afli curatul adevăr, Ascultă dar ce-n grabă mi-a spus, de-a fir-a-n păr: „Ea-şi face datoria, pot amîndoi s-o ceară, Căci amîndoi sint nobili, de-o vrednicie rară; Sînt tineri. însă arde in ochii lor focoşi 35 Virtutea strălucită a marilor strămoşi. Rodrig, el mai cu seamă, nu are-o trăsătură, Un gest să nu-ţi vorbească de marea lui bravură Şi-i dintr-un neam ce dete atîţi eroi măriţi, încît ei nasc de-a dreptul de lauri adumbriţi. 40 Viteaz a fost şi tatăl în zilele lui bune. Virtutea lui pe vremuri trecea drept o minune; în creţurile frunţei săpat e-al sau trecut, Spunîndu-ne şi astăzi de cele ce-a făcut. Eu cred că fiul calcă pe urma lui, şi dacă 45 Ximena vrea, iubească-l şi n-are să-mi displacă." Mergea la adunare, şi ceasul ce grăbea I-a întrerupt cuvîntul ce-1 începuse-abea, Dar poţi să vezi din vorba aceasta, mult-puţină, Gîndirea lui spre care din amîndoi înclină. 50 Azi regele e vorba s-aleagă guvernor Infanteîui; şi, sigur, acest înalt favor Pe don Gomez l-aşteaptă, căci rara-i vrednicie Nu-ngăduie de altul înlăturat să fie. Cum marile lui fapte îl fac fără egal, 55 în dreapta-i aşteptare nu va-ntîlni rival. Şi cum Rodrig decise don Dieg să te ceară Chiar azi, după şedinţă, te las să judeci dară De nu-s destule semne că toate-ţi merg în plin. 60 XIMENA Vai, inima mea totuşi cuprinsă e de chin Şi pare că refuză această veselie. O clipă poate soarta s-o schimbe, cine ştie l Şi-n fericirea-aceasta aşa de mare-a mea, Fără să vreau, mi-e teama de-o-ntorsătură real 65 ELVIRA Din fericire, teama aceasta n-o să ţiel XIMENA Să aşteptăm sfîrşitul, oricum ar fi să fieî SCENA a II- a INFANTA, LEONORA, PAJUL INFANTA Paj, du-te la Ximena, să-i spui din partea mea Ca astăzi zăboveşte prea mult spre-a mă vedea 5 Şi lenea ei jigneşte iubirea mea de soră- LEONORA Acelaşi dor te mînă, slăvită mea senoră, Ca să o cauţi zilnic, şi cînd cu ea vorbeşti Te-aud de-a lor iubire cerîndu-i zilnic veşti. 10 INFANTA Nu fără de pricină; eu însămi am silit-o Să sufere săgeata ce-n suflet a rănit-o; Rodrig i-e drag şi însămi eu i l-am dăruit; Dispreţul ei prin mine Rodrig 1-a biruit, 15 Şi cum iubirea-aceasta de mine-a fost legată, Aş vrea să se sfîrşească şi chinul lor odată. LEONORA Cu tot succesul, doamnă, pe care îl obţii, Te văd în prada unei dureri aşa de vii: 20 Iubirea care-i face pe dînşii să tresalte Pricinuieşte jalea acestei inimi nalte? Te faee oare grija pe care le-o păstrezi Să fii nefericită cînd fericiţi îi vezi? Merg insă prea departe şi poate-s indiscretă. 448 449 29 — st. o. iosif — Opere voi. n 25 INFANTA Mai mare xni-este jalea de-ncerc s-o ţin secretă; Ascultă dar, ascultă ce mult m-am zbuciumat Şi cum mă zbucium încă şi astăzi necurmat, Cum dragostea mea creşte oricît aş vrea s-o nărui; 30 Da, tînărul acesta, iubitul ce i-1 dărui Mi-e drag... LEONORA A! INFANTA 35 Pune mîna aici, să ştii de vrei Cum bate cînd aude de-nvingătorul ei Şi cum îl recunoaşte inima mea... LEONORA O, doamnă, 40 Mă ierţi că uit respectul ce să te cert mă-ndeamnă Prinţesa mea pe care feciori de regi o cer Să-şi plece ochii galeşi pe-un simplu cavaler? Dar regele, dar ţara ce spun de toate-aceste? Stăpîna uită, poate, a cui odraslă este? 5 INFANTA Nu uit; şi mai degrabă sînt gata ca să mor Decît să-mi lepăd rangul, decît să mă cobor. Dar ţi-aş putea răspunde că vrednicia ave Pe lumea asta dreptul s-aprinda-un suflet mare, o Şi dacă slăbiciunea aş vrea cu să mi-o iert, Exemple strălucite n-aş căuta-n deşert; Dar nu urmez o cale ce mi-ar scădea mărirea, Nu-ngădui să mă-nvingă pînă-ntr-atît iubirea, Şi-mi zic întotdeauna: fiind do neam de regi. 5 Datoare eşti un rege de mire să-ţi alegi. Cînd am văzut că totuşi slăbeşte-a mea putere, Am dăruit eu însămi ce nu-ndrăzneam a cere: Am pus-o pe Ximena în locul meu, şi-n ea Am aţîţat văpaia ca să mi-o sting pe-a mea. Să nu te mire dară că inima mă-mbie 450 Ca să grăbesc această fatală cununie, Vezi că de ea atîrnă acum hodina mea; O dată cu nădejdea, iubirea-mi va scădea, Precum un foc se stinge cînd e lipsit de hrană; 65 Şi-oricît să-ndur mă face ursita mea tirană, Rodrigo cu Ximena o dată cununat, Nădejdea mea e moartă şi dorul vindecat. Dar pîn-atuncea sufăr un chin fără de nume, Căci azi Rodrig îmi este tot ce-am mai drag pe lume 70 încerc să-1 pierd, şi totuşi, să-1 pierd îmi vine greu De-aice izvorăşte, vezi tu, tot chinul meu! Fiinţa mea sărmana-i silită să suspine Tînjind după un lucru ce nu e demn de mine; S-abate bietu-mi suflet în două sfîşiat: 7 5 Curajul de mă-ndeamnă, simţirile m-abat; Mă tem de nunta-aceasta şi vreau această nuntă, Şi-atît îmi sunt de scumpe în lupta-această cruntă De-o parte-a mea mărire, de alta-al meu amor, Incit de se va face sau nu, simt c-am să mor. 80 LEONORA Atiiucea nu-mi rămîne, senora mea cea bună, Decît să-ţi plîng de jale cu tine dimpreună: Te osîndeam, şi-acuma te plîng văzînd ce-nduri; Dar pentru că în prada acestei dulci torturi 85 Virtutea ta învinge puterea ei şi vraja* Zădărnicind asaltu-i şi respingtndu-i mreaja, Ea va reda hodina şi sufletului tău. încrede-te in vreme, ce-alină orice rău, înorede-te-n virtute şi speră-n provedinţă, 00 Ce trebui să se-ndure de-atîta suferinţă! INFANTA Speranţa cea mai dulce e-n desperarea mea! PAJUL Ximena, principesă, doreşte-a vă vedea. 95 INFANTA Te du şi o reţine puţin pe galerie. 29* 451 LEONORA Vrei să mai stai, stapînă, pierdută-n reverie? INFANTA 100 Nu; dar deşi în suflet ascund atîta chin, Doresc să-mi iau un aer mai vesel, mai senin. Viu după tine. SCENA a III-a INFANTA SINGURĂ INFANTA Doamne, tu singur de la care în jalea-mi fără margini aştept eu vindecare, 5 Redă-mi din nou hodina! Ia-mi cinstca-n paza ta în fericirea-altora cat fericirea mea. Pe toţi trei ne priveşte această cununie. Grăbeşte-i ceasul, Doamne, ori dă-mi măcar tărie! înceată suferinţa-mi, se sfarmă orice lanţ 10 Ctnd oi vedea prin tine uniţi cei doi amanţi. Dar pun prea mult răbdarea Ximenii la-ncercare; Vorbind cu dînsa, poate mai aflu alinare! SCENA a IV-a CONTELE, DON DIEGO CONTELE A regelui favoare vă dete în sfîrşit Un rang ce pentru mine era mai potrivit: 5 Vă face guvernorul principelui Castilii... DON DIEGO Prin naltul semn de cinste ce mi 1-a dat familii Cit e de drept arată, şi face cunoscut Că ştie sa plătească servicii din trecut. 452 15 20 10 CONTELE Şi regii sînt tot oameni ca noi, ca orişicare, Şi ei pot să se-nşele, şi-această-mprejurare Slujeşte ca o vie dovadă curţii-ntregi Că meritul de astăzi e rău plătit de regi. DON DIEGO Sa nu vorbim de-un lucru menit să nu vă placă. Favoarea sau vreun merit dac-a putut să-I facă, Respectul către rege nu iartă nimănui De a cîrti-mpotriva unei voinţi a lui. Sporiţi-mi cinstea asta mai bine cu-alta nouă: Să-mpreunăm a noastre vechi neamuri amîndouă! Aveţi o fată numai, eu numai un fecior: Ne-ar înfrăţi de-a pururi căsătoria lor. Fiţi bun dar şi primiţi-mi de ginere feciorul. 2 5 CONTELE Partide mai de seamă-i păstrează viitorul Şi spre-alte culmi s-aspire e azi îndrituit De noua demnitate la care-aţi fost suit. îndepliniţi-o, faceţi pe prinţ ca să cunoască 30 Cum trebuie o ţară un domn s-o cîrmuiască, Să stea în faţa legii smeriţi supuşii săi, Să-nsufle-n buni iubire şi groază în cei rai; Uniţi aceste daruri cu-acele de războinic: îi arătaţi cît trebuie să fie de destoinic, 35 S-ajungă-n meşteşugul lui Mart fără egal; Cum să petreacă zile şi nopţi întregi pe cal, Să doarmă cu armura şi cum să dea asaltul, Şi orişice izbindă s-o aibă el, nu altul. Prin pilde, nu prin vorbe îl faceţi în sfîrşit 40 Ca să ajungă-aieve un domn desăvîrşit. DON DIEGO Spre-a învăţa din pilde, în ciuda lumii rele, Ajunge să cunoască povestea vieţii mele. Acolo, în trecutul din fapte mari urzit, -45 El va vedea cum trebuie-un neam călăuzit, Cum iai o cctăţuie, îţi rinduieşti oştirea Şi pe isprăvi măreţe întemeiezi mărirea. 453 CONTELE Cu mult mai mare este puterea pildei vii, 50 învaţă rău din carte un prinţ a cîrmui, Şi-al anilor tăi număr nu a putut să tacă Nimic ce n-ar fi-n stare o zi de-a mea să-ntreacă. De-ai fost viteaz pe vremuri, azi cel viteaz sînt eu A ţării cea mai tare proptea e braţul meu; 55 Tresar înspăimîntate Grenada şi-Aragonul Cînd îulgeră-a mea spadă; ea ocroteşte tronul; De n-aş îi eu, aţi trece curînd sub alte legi: Curînd duşmanii voştri ar fi ai voştri regi; Pe zi, pe ceas, victorii cîştig peste victorii 60 Şi lauri peste lauri adaug vechei glorii. Umbrit de braţu-mi prinţul ar mai avea apoi Prilejul să-şi încerce curajul în război Şi-ar învăţa să-nvingă, văzîndu-mă pe mine, Şi pentru ca să poată cit mai curînd, în fine^ 6^ 2ă-şi pună în lumină aleasa lin fiinţă Şi caracterul nobil ce-1 arc... DON DIEGO Am ştiinţă; Slujiţi pe rege bine, doar v-am văzut luptind 70 Şi comandînd sub mine întîi; şi-acuma, cînd A vîrstei slăbiciune a stins în mine focul, Mărturisesc că-mi ţineţi cu vrednicie locul; Ca să cruţăm atîtea cuvinte fără rost: Voi azi sînteţi eroul ce eu pe vremi am fost. 75 Monarhul însă-n astă întrecere fireşte A vrut să dovedească pe cine preţuieşte. CONTELE Voi mi-aţi răpit aseea ee meritasem eu! DON DIEGO 80 Deci cu atit mai mare era meritul meu ! CONTELE Mai de.nn e cine poate mai multă rîvnă pune... 454 DON DIEGO A fi respins nu-i tocmai unsemn din cele bune. 85 CONTELE Aţi amăgit pe rege prin intrigi de curtean. DON DIEGO Mi-a fost trecutul mare unicul partizan. CONTELE 9 0 Cred că etăţii voastre îi dete precădere. DON DIEGO Curajul e măsura ce-o are în vedere. CONTELE Atunci onoarea asta era un drept al meu. 9 5 DON DIEGO Cin' n-a putut s-o ieie n-a meritat-o. COATELE Eu? N-am meritat-o? Spune! 100 DON DIEGO Voi. CONTELE O, de-a ta îndrăzneală Vei îi silit, n-ai teamă, să-mi dai tu socoteală. 105 Şi chiar în clipa asta, moşneag înfumurat! (îl pălmuieşte.) DON DIEGO (scoţind spada) Sfîrşeşte, ia-mi si viaţa, vai! dup-acest stigmat, 110 î nUh.il ce pătează a rasei mele faimă! CONTELE Atîta slăbiciune crezi tu 'ă-mi face spaimă? 455 115 120 10 15 20 25 DON DIEGO Puterile mă lasă în ceasul cel mai greu! CONTELE Păstrează-ţi totuşi spada; ăst ruşinos trofeu De l-aş lua cu mine, ţi-ar face numai fală. Urmeze dară prinţul a vieţei tale şcoală în ciuda lumii rele deprinsă a cîrli, In paginele-acele învaţă-1 a citi; Pedeapsa meritată de vorba-ţi temerară li va sluji, fireşte, drept o podoabă rară! SCENA a V-a DON DIEGO Turbare! Deznădejde! Duşmane bătrîneţi: Acesta-i dar sfîrşitul frumoasei mele vieţi? Albit-am oarc-n lupte slăvit pîn-adineauri Să văd o zi cum poate păli atîţia lauri? Şi braţul meu de-o lume temut şi preţuit, El, care-acest imperiu ades l-am mintuit, Şi-a fost aproape-un secol a tronului tărie, Azi îmi refuză dreptul de apărare mie? O, crudă amintire a vechei vitejii! lsprava-atltor zile pierdută într-o zi! Rang nou plin de mărire şi de urmări fatale, Pripor înalt de unde onoarea-mi se prăvale! E cu putinţă oare să mor nerăzbunat? Ori să trăiesc pe lume cu numele-ntinat? O, ia-mi de-acuma, conte, această slujbă care Nu poate s-o-mpHnească un om fără onoare, Geloasa ta trufie nevrednic mă făcu De-nalta indurare a regelui... Iar tu, Unealtă glorioasă ce m-ai slujit o viaţă, Netrebnică podoabă a unui trup de gheaţă, O, fier temut pe vremuri, ce nu spre-a m-apăra. Ci numai de paradă atîrni la coapsa mea, Te du, mă părăseşte şi treci în mîni mai bune, Care vor şti pe mine, cel slab, să mă răzbune! SCENAaVI-a DON DIEGO, DON RODRIGO DON DIEGO Ai inimă, Rodrigo? DON RODRIGO 5 Pe loc ţi-aş arăta De nu mi-ai fi părinte! DON DIEGO înflăcărarea ta Ce dulce mi-e, şi chinul cum ştie să-mi aline! 10 în apriga-ţi pornire mă recunosc pe mine! Junia mea renaşte in singele tău viu! Vin, nobilul meu sînge, vin, vrednicul meu fiu, Vino şi mă răzbună! DON RODRIGO 15 De ce? DON DIEGO De cea mai mare Ocară ce ucide a ta şi-a mea onoare! De-o palmă. Ticălosul pe loc muşca pămînt, 20 Dar slăbiciunea vîrstei mi-opri orice avînt. Ia acest fier ce braţu-mi nu poate să-1 mai poarte, Ţi-1 dau să faci dreptate: să mori ori să dai moartei Mergi dar şi pedepseşte pe-acel om încrezut: Mori sau ucide-1: iată ce ai tu de făcut, în sînge doar se spală asemenea ruşine. Şi spre-a trezi mindria strămoşilor în tine Ţi-o spun fără încunjur că ai de combătut Un adversar puternic şi mare. L-am văzut Acoperit de sînge şi pulbere odată, împrăştiind teroarea într-o întreagă-armată; O sută escadroane văzutu-l-am rupînd, Şi pentru-a-ţi spune încă mai mult, n-a fost nicicînd Ca el printre războinici, nici printre căpetenii... E... 25 30 456 457 DON RODRIGO Spune, Fie-ţi milă! DON DIEGO Părintele Ximenii! DON RODRIGO El este... DON DIEGO Nici o vorbă. Cunosc iubirea ta. Dar poţi trăi-n ruşine? Insulta e mai grea, Cu cit mai scump îţi este acel ce te insultă. Cunoşti acum ocara. Ştii ce-ai să faci. Ascultă: Răabună-mă pe mine, răzbună-te şi tu! Arată-te de-un tată ca mine vrednic fiu: Pe cînd eu-mi plîng amarul ce-asupra mea s-adună, Tu du-te, aleargă, zboară, Rodrig, şi ne răzbună! SCENA a VII - a DON RODRIGO Străfulgerat în suflet de un năprasnic chin, Pe care nu putuse, vai, nimeni să-1 prevadă, Să fac o nedreptate silit de-o dreaptă sfadă Şi-obiect de plîns al unui neîndurat destin, Stau împietrit de spaimă, şi inima-mi zdrobită Abia de mai palpită. Atît eram de-aproape de raiul meu dorit! O, ce ursită plină de triste ciudăţenii! Iubitul meu părinte e crunt batjocorit Şi vinovatul este părintele Ximenii! O, ce grozavă luptă se dă acum în mine! în contra cinstei mele iubirea mea-i pornită: A răzbuna un tata şi-a pierde o iubită! El inima-mi aţîţă, ea braţul mi-1 reţine. Ca să-mi trădez iubirea ori cinstea mea hulită, 458 Durerea cea cumplită De-o parte şi de alta e tot atît de multă! O, ce ursită plină de triste ciudăţenii! 20 Să las fără pedeapsă aşa de grea insultă? Să pedepsesc pe mîndrul părinte al Ximenii? Onoare şi iubire, duşmane faţă-n faţă! Război frumos şi crîncenl Plăcută tiranie! Ori gloria apusă, ori inima pustie! 25 Nefericit pe lume, sau vai! nedemn de viaţă! A. unui suflet mîndru, dar dragostei dat pradă Chin şi nădejde, — spadă, Al fericirii mele călău cinstit, vrei oare în ziua-aceasta plină de triste ciudăţenii, 30 Vrei tu acum în sînge să speli a mea ruşine, Vrei tu să-mi pierzi norocul şi inima Ximenii? Sfîrşit vieţii mele mai bine vreau să-i puni Şi tatei, şi iubitei aceasta le prieşte. De mă răzbun, Ximena mă va urî, fireşte, 35 Am să-i atrag dispreţul de n-am să mă răzbun! Ori îmi reneg credinţa cea mai de preţ a rnea, Ori sînt nedemn de ca; Nefericirea-mi creşte vroind s-o înconjor: Hai, inimă, cutează! şi dacă-i scris să mor, 40 Murind, să iau cu mine şi dragostea Ximenii! Dar moartea mea nu poate ocara grea s-o spele! Şi gloria-mi o dată cu mine va s-apună! 6, pot să rabd eu oare ca Spania să spună Că n-am ştiut să-mi apăr onoarea casei mele? 45 Să cruţ un vis pe care îl vede biata-mi minte Pierdut de mai-nainte! Fugiţi departe, gînduri aşa puţin înalte! Departe de la mine, voi, josnice vedenii! Hai, braţul meu, onoarea să o salvăm încalţe, 50 Căci, oricum, tot pierdută e dragostea Ximei Da, gîndurile mele o clipă-au rătăcit! Nimic pe lumea-aceasta nu-i mai presus de-cnoar 459 55 60 Şi dacă mor în luptă sau mor de întristare, Jertfi-voi al meu sînge curat cum l-am primit! Aleargă dar, Rodrigo, şi lasă ezitarea, Te cheamă răzbunarea! De-atîta şovăială nedemnă-s ruşinat. Departe de la mine, o, josnice vedenii! Căci azi al tău părinte e crîncen ofensat, Şi-ofensatorul este părintele Ximenii! SCENA I DON ARI AS, CONTELE CONTELE Cel mult pot recunoaşte că sîngele-mi prea viu Prea s-a aprins de-o vorbă, e însă prea tîrziu, 5 Căci lovitura fără de lecuire este. DON ARI AS Să îmblînziţi pe rege cercaţi cu toate-aceste. El ia prea vie parte la tot spre-a nu lăsa Ca să simţiţi întreagă neinulţămirea sa. 10 Şi nici n-aveţi altminteri vreun drept la apărare, Căci deopotrivă rangul înalt al celui care A îndurat ocara, cum şi mărimea ei Cer datorii şi jertfe mai mari ca de-obicei. CONTELE 15 Pe viaţa mea stăpin e monarhul, mi se pare! DON ARI AS Greşeala vi-i urmată de-o furie prea mare. El vă iubeşte încă şi-a-1 împăca nu-i greu. Puteţi sta împotrivă cînd domnul zice: „vreu"? 20 CONTELE Ca să-mi păstrez, seniore, neatins-a mea onoare, Neascultarea-mi nu e-un păcat aşa de mare, Şi-orcit ar îi de mare, la urma urmei pol Prin meritele mele ca să răscumpăr tot. 25 DON ARI AS Poţi să-i aduci servicii oricît de mari şi grele, Un rege nu-ţi rămîne îndatorat de ele; Şi nu uitaţi un lucru: slujind pe domnitor, Orice supus nu face decît ce e dator. 30 Vă credeţi prea puternic şi viaţa-n joc v-o spuneţi. CONTELE Pin' ce nu văd cu ochii, nu pot să cred ce spuneţi. DON ARIAS Monarhul e puternic şi face tot ce vrea, 3 5 CONTELE O zi nu poate pierde pe-un om de seama mea. Să-mi dea cea mai cumplită pedeapsă, nu mă speriu: De pier, cu mine piere şi-ntreg acest imperiu... DON ARIAS 40 Nesocotiţi pe-acela ce ţine sceptru-n mînî... CONTELE Pe care fără mine l-ar pierde pînă mîni: Pornească împotrivă-mi măria-sa prigoana: De voi cădea, voi face să-i cadă şi coroana. 45 DON ARIAS O, cugetaţi mai bine la cele ce v-am zis, Luaţi o deciziune mai bună. CONTELE M-am decis. 50 DON ARIAS Măria-sa m-aşteaptă; ce vreţi să i se spună? CONTELE Că nici o umilinţă nu poate să-mi impună. 462 DON ARIAS 55 Dar regilor la place să fie ascultaţi. CONTELE Zadarnică e vorba; sînt sorţii aruncaţi. DON ARIAS Cu toţi bogaţii lauri ce fruntea vă-ncunună 60 Păziţi-vă de trăsnet. CONTELE L-aştept cu voie bună. DON ARIAS Dar nu fără urmare. 65 CONTELE Atuncea, în sfîrşit, Va fi şi don Diego cu-atît mai mulţămit! CONTELE (singur) 70 Mi-e sufletul deasupra nendurătoarei soarte. De-ainciiinţări nu-ţi pasă cînd nu te temi de moarte. Primesc să duc mai bine un trai nefericit, Dar nimenea nu-mi ceară să vieţuiesc hulit. SCENA a II- a CONTELE, DON RODRIGO DON RODRIGO Două cuvinte, conte. CONTELE Zi. DON RODRIGO Fără vorbă multă: Cunoşti tu pe don Diego? 463 10 CONTELE Da. DON RODRIGO Mă-ndoiesc, ascultă. Ştii oare că bătrînul acesta vrednic fu Virtutea şi mîndria epocii lui, ştii tu? 15 Se poate. CONTELE 20 DON RODRIGO Tp mi ŞtxJ -Că_i Sînge de'al 8ău văPaie vie Ce-mi scapăra-n privire? O ştii? CONTELE Ce-mi pasă mie! DON RODRIGO La patru paşi de-aice te-oi face ca s-o ştii! CONTELE 25 Copil plin de trufie! DON RODRIGO Nu te nelinişti! E-adevărat, sînt tînăr, dar pentru-un suflet mare Valoarea nu aşteaptă ca vîrsta s-o măsoare! 30 CONTELE Tu, care-o spadă încă n-avuşi în mină, vrei Să te masori cu mine? DON RODRIGO Fac parte dintr-acei 35 Cari nu arată cine-s de două ori pe lume Şi de la-ntîia faptă ştiu să-şi cîştige-un nume! CONTELE Curajul care-aceste cuvinte ţi-1 vădesc Mă deprinsesem zilnic în ochi să ţi-1 cetesc; 464 40 Văzînd în tine noua Castiliei mărire, în glndul meu Ximenei te-am fost menit de mire. Eu îţi cunosc iubirea şi-mi place a vedea Că datoria-ţi este mai sfîntă decît ea, Că tot ce simţi nu poate avîntul să-ţi înşele, 45 Că rara ta virtute răspunde stimei mele, Şi ginere voindu-mi un cavaler întreg. De la-nceput ştiut-am pe cine să aleg. în sufletul meu mila îşi face totuşi cale: Ţi-adrair curajul, însă de anii tăi mi-e jale, 50 Deci lasă gîndul ăsta ce-ţi poate fi fatal, Căci între noi duelul ar fi prea inegal, Mi-ar face prea puţină onoare-o biruinţă, Triumfu-i fără slavă de-nvingi cu uşurinţă, Te-or crede toţi de-a pururi căzut de braţul meu 55 Şi moartea ta la urmă am s-o deplîng tot eu! DON RODRIGO De marea ta-ndrăzneală nedemnă ţi-e-ndurarea: Se teme să-mi ia viaţa cel ce mi-a luat onoarea? CONTELE 60 Te du d-aici! DON RODRIGO Să mergem făr-a mai discuta! CONTELE Ţi s-a urit cu viaţa? 65 DON RODRIGO Ţi-o temi cumva pe-a ta? CONTELE Vin, tu-ţi faci datoria şi-i demn un fiu de jale Cînd supravieţuieşte onoarei spiţei sale. 30 465 SCENA a III - a DON' FERNANDO, DON ARIAS, DON SANCHO DON FERNANDO E contele-ntr-atîta de van şi ce aşteaptă? Cutează oare-a crede că-i iert această faptă? DON ARIAS l-am zis din partea voastră tot ce aveam să-i zic, Cu toate-acestea, sire, n-am izbutit nimic. DON FERNANDO O, ceruri! deci nutreşte o rîvnă-aşa săracă Şi-aşa puţină grijă arată ca să-mi placă! jigneşte pe don Diego, de rege-a şti nu vrea! El vrea să facă lege aici, la curtea mea! Oricît de brav războinic, bun căpitan să fie, Voi şti scurta din vreme asemenea trufie. De-ar ţi virtutea însăşi şi-a] bătăliei zeu, Ce-nseamnă neascultarea i-arăt acuma eu! Cu toate că-ndrăzneala-i cerea o grea osîndă, Vroiam să-1 judec totuşi cu inima mai blîndă, Dar pentru că s-arată prea dîrz şi prea semeţ, Plecaţi şi puneţi mina pe el cu orice preţ. DON SANCHO Puţin răgaz l-ar face să-şi vina poate-n fire, îi clocotea mînia în sînge încă, sire, Şi-n cea dintîi vîlvoare nici o mirare nu-i Că nu se pleacă lesne un suflet cum e-al lui. Greşeala şi-o cunoaşte; dar înima-i semeaţă Nu-1 iartă ca s-o deie aşa curînd pe faţă. DON FERNANDO Don Sancho, taci şi află: oricine-i înclinat Să-1 apere se face el însuşi vinovat. DON SANCHO Ascult şi tac; cer totuşi iertare de voi pune O vorbă ca să-1 apăr. 35 40 45 50 55 €0 65 DON FERNANDO Şi ce poţi oare spune? DON SANCHO Că unuia ca dinsul, cu fapte mari deprins, I-e greu să se coboare ca orişicare ins. în orice lămurire el vede o ruşine, Şi-acesta este numai cuvîntul ce-1 reţine. Asprimea datoriei nu-1 poate-ndupleca Şi de n-ar fi un suflet prea mîndru, s-ar pleca. Ci daţi poruncă, sire, ca braţul său cel tare Cu ascuţişul armei insulta s-o repare, Pe lor; se va supune; şi vină cine-o vrea, Aci stau pentru dinsul chezaş, pîn' ce-o afla. DON FERNANDO Uiţi cui vorbeşti; ci vîrsta pe care-o ai ma face Să iert; şi-nfiăcârarea aceasta nu-mi displace. Dar e dator un rege să cruţe pe-orice căi Vărsările de sînge intre supuşii săi; Pe-ai mei îi ţin în pază, şi-i am în grijă mare, Precum un cap cuminte de membre grijă are. Cuvîntul tău nu poate să fie deci şi-al meu: Tu judeci ca războinic, ca rege judec eu, Şi orice-ar vrea să spună şi-ar îndrăzni să creadă, Supunerea nu poate pe contele să-1 scadă. Şi-apoi m-atinge-ocara, căci el a degradat Pe-acel ce-odraslei melc de guvernor l-am dat. Cel ce nu ţine scama de-alegerea-mi fărută Nesocoteşte însăşi puterea absolută. Dar să lăsăm acestea. De-altminteri, am veşti noi S-ar fi văzut vreo zece corăbii de război Ce chiar la gura apei au îndrăznit s-apara. DON ARIAS Duşmanii noştri mauri nu-s pentru-ntîia oară Siliţi a vă cunoaşte, spre a porni din nou Război in contra unui aşa temut erou. 466 30* 467 DON" FERNANDO 70 De-a pururi îi va roade in suflet gelozia Cit m-or vedea pe mine stăpîn pe-Andaluzia, Şi ţara peste care au fost prea mult stăpîni Va fi privită pururi cu ciudă de pagini. Acesta-i şi cuvîntul că-n inima Sevilii 75 De zece ani încoace ţin scaunul Castilii, Să-i pot veghea de-aproape şi să zădărnicesc Pe loc ce bag de seamă tot ce pe-ascuns urzesc. DON ARI AS Atîtea sîngeroase infrîngeri îi învaţă 80 Că totul e zadarnic cît timp veţi fi-n viaţa. N-aveţi de ce vă teme. DON FERNANDO Şi nici n-am ce lăsa. încrederea atrage primejdea-n urma sa. 85 Şi-apoi, la urma urmei, să nu prea dăm uitării Că păn-aici îi poate aduce-un flux al mării. Ar fi cu toate-acestea greşeală orişicum Să aruncăm teroarea în inimi de p-acum, Fiind nesigur zvonul, fiind şi pe-nnoptate, 90 S-ar răspîndi zadarnic neliniştea-n cetate. Să se-ndoiască straja la ziduri şi în port. Ajunge pe-astă-seara. SCENA a IV-a DON FEHNANDO, DON ALONSO, DON SANCHO, DON ARIAS DON ALONSO Sire, contele-i mort. Prin fiul său, don Diego şi-a răzbunat onoarea. DON FERNANDO Pe loc ce-aflai ocara, i-am prevăzut urmarea Şi-am vrut nenorocirea aceasta s-o previn. DON ALONSO Ximena la picioare vă cade în suspin 10 Şi toatâ-n lacrimi vine dreptate a vă cere. DON FERNANDO Deşi adînc în suflet m-atinge-a ei durere, Socot că după fapta ce contele-o făcu A meritat pedeapsa ce ba ajuns acu. 15 Oricît de dreaptă-i însă pedeapsa, tot mă doare Pierzînd din căpetenii pe cel mai de valoare, Căci dup-o lunga, viaţă în slujba-acestui stat, Şi-un sînge pentru mine de mii de ori vărsat, Orice simţiri trufia lui oarbă îmi dictează, 20 Mă simt slăbit, pierzîndu-1, şi moartea-i mă-ntristează. li* SCENA a V-a DON FERNANDO, DON DIEGO, XIMENA, DON SANCHO, DON ARIAS, DON ALONSO XIMENA Sire, sire, dreptate! DON DIEGO Ah, sire, m-ascultaţi! XIMENA Cad la genunchii voştri... DON DIEGO Vi-i ţin îmbrăţişaţi... XIMENA Vă cer dreptate! DON DIEGO Dati-mi o clipă de-ascultareî 468 469 15 20 2 5 XIMENA O, pedepsiţi-i, sire, trufaşa cutezare! Cel mai puternic sprijin al ţării )-a surpat: Mi-a ucis tatăl, sire... DON DIEGO Pe-al său 1-a răzbunat! XIMENA Dreptate de la rege orice supus aşteaptă! DON DIEGO Nu merită pedeapsă o răzbunare dreaptă 1 DON FERNANDO Sculaţi şi unul şi-altul, şi-apoi am să v-ascult. Restriştea ta, Ximena, mă-ndurerează mult. Mi-e inima cuprinsă, ca şi a ta, de jale. (Către don DIEGO.) 30 Aşteaptă; să n-o tulburi in plîngerile sale. XIMENA E mort tatăl meu, sire; cu ochii mei văzui Cum sîngele-i în clocot curgea din pieptul lui, Ăst sînge, chezăşia regestei voastre case, Ăst singe, ce atitea victorii cîştigase, Ce fumegă, cald încă, in mînios şivoi Că sc jertfeşte pentru un altul decît voi, Ăst sînge, ce avuse o nobilă menire, Rodrig la curtea voastră îl risipeşte, sire! Am alergat pierdută şi mort, ah, îl aflai... Dar povestirea, sire, rnă lasă fără grai: Iertaţi-mi deznădejdea, amarele-mi suspine Şi lacrimele mele vorbească pentru mine. 35 40 45 DON FERNANDO Fă-ţi inimă, copilă, că cu de grije-ţi port Şi-ţi voi sluji de tată în locul celui mort. 470 XIMENA 50 55 60 65 70 Prea multă cinste-mi dete a mea restrişte, sire! Precum spuneam, acolo 1-aflai fără simţire, Străpuns era de-o rană şi sîngele-i vedeam în pulbere scriindu-mi ce datorie am. Ori poate vitejia-i ajunsă-n aşa stare Prin rana lui deschisă mă îndîrjea mai tare, Şi-ntocmai ca o gură ce strigă către cer, Mă îndemna mai grabnic dreptate să văr cer! Nu-ngăduiţi, o, rege, astfel de volnicie Sub ocrotirea voastră stăptnă să devie, Ca viaţa celor vrednici să n-aibă nici un preţ, Ca fără de pedeapsă un tînăr îndrăzneţ Cu ei să se măsoare, mărirea să le-o sape, Cu sîngele lor nobil pămîntul să-1 adape! Nerăzbunînd-o, astfel de moarte-ar veşteji în alţi supuşi oricare avînt de-a vă sluji. Cer răzbunare, sire, şi-o cer nu pentru mine, Ci pentru-a voastră slavă şi pentru-al vostru bine Voi aţi pierdut îutr-însul un om de merit rar, Prin altă moarte, moartea-i răscumpăraţi-o dar; Jertfiţi nu pentru mine, pentru dreptate, sire, Şi pentru a coroanei eternă strălucire, Jertfiţi spre uşurarea acestei ţări întregi Pe cel ce se mindreşte cu-astfcl de fărdelegi! DON FERNANDO Don Diego ce răspunde? DON DIEGO 7 5 Că-i demn de pizmuire Acela care moare la vremea lui, o, sire! Că dup-un veac de slavă şi strălucire plin, Adeseaori ne-aşteaptă cel mai amar destin! Eu, ale cărui fapte uimesc şi azi poporul, 80 Eu, care pretutindeni eram biruitorul, Mă văd, slăbit de virstă, acum, cu părul nins, 471 !f Primind o grea ocară şi rămînînd învins! Ce nu putuse luptă, asediu, ambuscadă, Nici Aragonul mîndru, nici falnica Grenadă, 85 Nici toţi duşmanii voştri, nici toţi ai mei pizmaşi, Azi contele-a făcut-o, de-aici Ia cîţiva paşi, Gelos de noua-mi slujbă şi dirz de-o preferinţă Ce i-o dedea asupră-mi a vîrstei neputinţă. Astfel aceste plete albite-n vitejii, 90 Ăst sînge care curse ades spre-a vă sluji, Ăst braţ pe vremi teroarea duşmanelor armate Se coborau în groapă de-ocară-mpovărate, De nu năşteam pe lume un fiu spre-a m-ajuta, Demn de această ţară, demn de măria-ta! 95 El a ucis pe conte, luîndu-mi apărarea, El mi-a spălat ocara, el mi-a redat onoarea! De socotiţi că totuşi e-un ucigaş de rînd Cel ce curaj arată o palmă răzbunînd, Asupra mea sa cadă blestemul şi păcatul, 100 Căci de greşeşte braţul, e capul vinovatul! De e sau nu o crimă, o, sire, judecaţi: Eu, orişicum, sînt capul, el doar viteazul braţ. Ximena împotrivă-mi deci aie a se plînge, Căci de-o puteam eu face, el nu vărsa ăst sînge. 105 Jertfiţi, deci, sire, capul ce anii-1 vor răpi, Dar îngrijiţi de braţul menit a vă sluji, Dreptate-i daţi Ximenii jertfind zilele mele, Că tot nu am ce face de-acuma eu cu ele; Departe de-a mă plînge de-osînda ce mi-aţi dat, 110 Murind cinstit, muri-voi cu sufletu-mpăcat. DOM FERNANDO Pricina-i însemnată de-ajuns spre-a o aduce în adunarea ţării. Don Sancho, vei conduce Acasă pe Ximena. Tu, don Diego, vei sta 115 Aici, drept închisoare avînd credinţa ta. Cătaţi-mi pe Rodrigo. Am să vă fac dreptate. XIMENA E drept ca ucigaşul să piară, maiestatei DON FERNANDO 120 Copilă, ai răbdare, oricît ai suferii XIMENA Răbdare-a-roi cere-nseamnă durerile-a-mi spori. 472 ACTUL UI SCENA I DON RODRIGO, ELVIRA ELVIRA iu, don Rodrig! Ce cauţi aci, nenorocite? RODRIGO Vin să-mi urmez cărarea sărmanei mele-ursite! ELVIRA De unde-ţi iei tu insă curajul, de-ai venit Pe locurile-acestea pe care le-ai cernit? îi urmăreşti şi umbra in casa lui, haine? Nu I-ai ucis tu însuţi? DON RODRIGO Viaţa lui, ştii bine, Era o pîngarire a numelui ce-1 port. ELVIRA Dar adăpost să cauţi în casa-acelui mort! Găsi azil intr-însa vreun ucigaş vreodată? DON RODRIGO Dar tocmai de aceea eu vin la judecată. Nu mai privi la mine cu aerul mirat: Eu moarte-am dat, şi-acuma cer înapoi ce-am dat- Ximena mea iubita îmi e judecătorul, Şi moartea mea o merit, căci i-am pierdut amorul. Şi ca supremul bine acuma vin să cer Din gura ei osînda, de mina ei să pier! 25 ELVIRA Mai bine fugi din faţă-i şi nu-i mai sta în cale, Nu mai chema asupra-ţi urgia urei sale: Te-ascunde şi-ocoleşte întîiele porniri La care pot s-o-mpingă mînia ce-i inspiri. 30 DON RODRIGO Nu! nu! această scumpă şi gingaşă făptură Pe care am jignit-o nu are-atîta ură, Şi sînt în stare-o inie de morţi să ocolesc, Să pot să mor de mîna-i şi ura-i s-o-nzecesc! 35 ELVIRA Ximena e ia Curte, în lacrime scăldată, Şi va veni-nsoţită de-amicii săi îndată. O, fugi, Rodrig, ai milă: nu mă mai chinui! Ce-or spune bîrfitorii de te-or vedea aici? 40 Vrei tu să fie încă şi-n gura lumii dată Că rabdă pe-ucigaşul sărmanului ei tată? Are să vină, vine, o văd. O, dacă vrei Să-i cruţi, Rodrig, onoarea, te du în calea ei! (RODRIG se ascunde.) SCENA a II- a DON SANCHO, XIMENA, ELVIRA DON SANCHO Vă trebuie, senora, prinos bogat de sînge: Mînia voaslră-i dreaptă şi-aveţi dreptate-a plînge, 5 Şi prin aceste vorbe nu vreau t-ît de puţin Nici să vă-nduplec ura, nici chinul să v-alin. Ci gura voastră numai o vorbă de mi-ar spune, Această spadă-i gata oricînd să vă răzbune. O, puneţi la-ncercare, de vreţi, al meu amor 10 Şi, sub porunca voastră, voi fi biruitor. 474 475 Vai mie. XIMENA DON SANCHO îndurare, primiţi, din bunătate... 15 XIMENA Aş mînia pe rege, ce mi-a promis dreptate. DON SANCHO Ştiţi că dreptatea merge cu-atîtea amînări, încît o crimă scapă ades Îăr' de urmări, Şi pin-atuncea lacrimi prea multe sint pierdute, Un cavaler prin arme v-ar răzbuna mai iute. E-un drum mai scurt, şi-osînda n-ar mai întîrzia. XIMENA E leacul cel din urmă; dar de va fi aşa 25 Şi daca trista-mi soartă v-ar mai stîrni-ndurarea, Atuncea veţi fi liber să-mi răzbunaţi onoarea. DON SANCHO E un noroc la care rîvnesc necontenit Şi avînd nădejde-ntr-insul, mă duc prea mulţumit. 20 SCENA a III - a XIMENA, ELVIRA XIMENA Sînt singură acuma şi fără făţarie îmi pot striga întreagă durerea mea cea vie! Acuma pot în voie să plîng şi să suspin, Şi pot să-mi dau pe faţă nemărginitul chin. Vai, tata-i mort, Elvîră, şi viaţa-i e curmată De spada ce Rodrigo o trage-ntîia dată! O, curgeţi, curgeţi, lacrimi, păraie pe pămînt: 10 O jumătate-a vieţii-mi mi-aruncă în mormînt Cealaltă jumătate, şi-aceea care piere Pe-aceea ce-mi rămîne să mă răzbun îmi cere. 15 20 25 30 Alină-te, stăpînă! ELVIRA XIMENA Ah, ce nepotrivit Cuvîntul de-alinare pe buze ţi-a venit! Cum să-mi alin durerea cînd eu, nesocotito, Nu pot urî pe-acela ce mi-a pricinuit-o? Şi ce m-aşteaptă oare decît un veşnic chin, Cînd urmăresc o crimă iubind pe asasin? ELVIRA Mai poţi iubi pe-acela. ce te-a lăsat orfană? XIMENA Dacă-1 iubesc, Elviro? L-ador ca pe-o icoană! Iubirea şi mînia in suflet mi se bat, Şi în duşman descopăr pe omul adorat Şi simt că-n ciuda urei în inima-mi speriată Rodrig combate încă, ah, pe sărmanu-mi tată: L-atacă, l-urmăreşte, se apără şi-i cînd Mai slab cînd mai puternic, şi-acuma triumfînd, Şi-n lupta aceasta intre iubire şi mînie El sufletul mi-1 lasă, dar inima-mi sfâşie. Dar nu m-adoarme-amorul, oricît m-ar stăpîni, Şi datoria-mi sfîntă mi-o voi îndeplini; Alerg unde mă cheamă jignita mea onoare. Rodrig mi-e scump, şi soarta-i nespus de-adînc mă doare, îi plîng de jale, totuşi, oricîtă grijă-i port, Ştiu cine sînt, Elviro, şi tatăl meu e mort! 40 ELVIRA ÎI urmăreşti? 47G 477 XIMENA XIMENA 45 50 55 00 65 70 Ah! crudă gîndire şi cumplită Şi cruda urmărire la care sînt silită! Cer capul său şi totuşi mă tem să-1 dobîndese! De moare el, muri-voi şi moartea i-o cerşesc! ELVIRA Atît de negre gînduri, alungă-le, stăpînă, Şi nu-ţi impune-o lege ce-n contra ta te mînă ! XIMENA Cum? Tatăl meu să aibă sfîrşit aşa de crud, Să strige răzbunare şi eu să nu-1 aud? Să-1 văd murind sub ochii-mi şi inima-mi nătîngă Să creadă că-i ajunge să geamă ori să plîngă? Să sufăr ca iubirea să-năbuşe cum vrea Prin o tăcere laşă mîndria, cinstea mea? ELVIRA O, crede-mă, stăpînă, n-ar fi prea mare vină De-ai resimţi în suflet manie mai puţină; în contra lui Rodrigo ai dobîndit de-ajuns, Ai fost la rege, aşteaptă în linişte răspuns. Nu stărui-n această ciudată supărare. XIMENA Mi-e-n joc mîndria-ntreagă, ea-mi cere răzbunare! Dulci visuri de iubire oricît m-ademenesc, Renunţ la tot mai bine decît să mă-njosesc. ELVIRA Dar îl iubeşti, senora, pe don Rodrig... XIMENA Vai mie! ELVIRA Şi răzbunarea totuşi mai poate sa te-mbie? Ca să-mi păstrez mîndria, sfîrşind şi chinul meu, 75 L-oi urmări, l-oi pierde, şi voi muri şi eu! SCENA a IV - a DON RODRIGO, XIMENA, ELVIRA DON RODRIGO Ei bine, urmăritul priveşte-l e de faţă, A ta să fie slava de-a-1 izgoni din viaţă! 5 XIMENA O, ce sînt eu silită, Elviro, a vedea? Rodrig la mine-n casă! Rodrig în faţa mea! DON RODRIGO Ucide-mă, Ximena, şi gustă fură jale 10 Plăcerea morţii mele şi-a răzbunării tale. 15 20 Vai mie! XIMENA DON RODRIGO O, ascultă! XIMENA Fugi, lasă-mă sa mor. DON RODRIGO O clipă. XIMENA Du-te! DON RODRIGO Numai o vorbă, te implor, Şi-apoi cu-această spadă viaţa tu mi-o stinge. 478 479 XIMENA 25 Cum? încruntată încă de-al tatălui meu sînge? DON RODRIGO Ximena! XIMENA Fugi cu arma ce, vai, în faţa mea 30 Mă mustră pentru viaţa şi fărdelegea tal DON RODRIGO Nu, mai curînd privind-o, mînia ta sporească, Şi ceasul morţii mele să nu mai zăbovească! XIMENA 35 Vopsită e de sînge de-al meu! DON RODRIGO îţi vine greu Să o scufunzi, să-şi piardă culoarea într-al meu? XIMENA 40 Om crud care pe tată l-ucide fără milă Prin spadă, — prin vederea ei cruntă pe copilă! înlătură-mi această unealtă de omor! Vrei să te-ascult, Rodrigo, şi tu mă faci să mor... DON RODRIGO 45 Fac ce doreşti, dar totuşi nu părăsesc dorinţa Că însăţi tu, Ximena, să-mi împlineşti sentinţa. Căci oricît mi-eşti de dragă, un laş nu pot să fiu Ca să reneg vreodată chemarea mea de fiu. Pe tatăl meu căzuse o groaznică ruşine, o Ce mă privea-n aceeaşi măsură şi pe mine. Ştii ce-nsemnează-o palmă pentru un om cinstit. Am căutat să aflu făptaşul, l-am găsit, Am răzbunat onoarea-mi şi pe iubitu-mi tată. Şi dac-ar fi nevoie aş face-o înc-o dată. 5 Nu crede că iubirea-mi n-a dus o luptă grea Cu tatăl meu şi-n urmă chiar împotriva mea! O, judecă-i puterea: aflind c-am fost in stare Să mă-ndoiesc de poate să-ncapă răzbunare. Silit să-ndur ocara ori, vai! dispreţul tău, 60 învinuiam de-o grabă prea mare braţul meu; Ma dojeneam de-această pornire prea nebună Şi farmecele tale erau să mă supună De nu-mi ziceam, Ximena, că nu te-ar merita, Un om lipsit de-onoare, lipsit de stima ta! 65 Că ochii tăi iubirea şi-ar fi schimbat-o-n ură Văzînd mişel pe-acela ce vrednic îl ştiură; Că ascultînd amorul, urmînd al său îndemn, De-alegererea ta însăţi m-aş fi făcut nedemn. Ţi-o spun din nou, ţi-oi spune-o, deşi printre suspine, 70 Pînă la cel din urmă: da, te-am jignit pe tine; Da, te-am jignit amarnic, fiind silit s-o fac Pe tine să te merit şi-onoarea să mi-o-mpac. Mi-am împăcat onoarea şi pe bătrînul tată; Viu să te-mpac pe tine acuma, adorată. 75 Am alergat aicea de mina ta să mor; Ce-am fost dator făcut-am şi fac ce sînt dator. Un tata scump te strigă din fundul negrei groape Şi eu nu vreau victima cu nici un preţ să-i scape: Jertfeşte-acestui sînge pe care 1-a pierdut 80 Acel ce se mîndreşte cu ceea ce-a făcut! XIMENA Rodrig, ah, ai dreptate, cu toată vrăjmăşia Nu pot blama pe-acela ce-şi face datoria. Şi-n chinurile mele ce-asupra-ţi să răsfrîng, 85 Eu nu te-acuz pe tine, pe mine mă deplîng: Ştiu ce se cheamă cinste şi cum înflăcărează Asemenea insultă o inimă vitează, Tu n-ai făcut, fireşte, decît ce se cădea, Dar mi-arătaşi de-asemeni şi datoria mea; 90 Funesta-ţi vitejie mi-arată prin avîntu-i Cum îţi răzbuni un tată şi-onoarea cum ţi-o mîntui Aceeaşi rîvnă cată la rîndul meu să pun Onoarea să mi-o mîntui, pe tata să-1 răzbun. Aceasta, vai, mă face să fiu nemîngîiată! 05 O altă mînă dacă m-ar fi lipsit de tată, 480 481 3! — St. O. losii — Opere voi. n 100 105 Găseam, ah, în norocul dorit de-a te vedea Unica alinare ce-o mai puteam avea; Şi-aş fi simţit un farmec în jalea mea cumplită Să-mi zvinţi aceste lacrimi cu mina ta iubită. Ci caut a te pierde, cum l-am pierdut pe el, Această despărţire mă zbuciumă la fel: Cumplita datorie ce inima mi-o rumpe Mă-mpinge la jertfirea vieţii tale scumpe, Căci oricît ţin la tine, Rodrig, nu aştepta Să simt o laşă milă faţă de crima ta. Şi-oricît iubirea noastră ar vrea să mă reţie, Voi şti să dau dovadă de-aceeaşi bărbăţie: Ca sa fii demn de mine, tu n-ai dat îndărăt, La rîndnl meu vreau demnă de tine să m-arăt. 110 115 120 125 130 DON RODRIGO Nu pregeta atuncea să faci ce eşti datoare Spre-a împlini o jertfă atît de-nălţătoare! Mîndria ta îmi cere viaţa — vin şi-o ia 1 Osînda-mi va fi dulce şi dulce moartea mea! S-aştepţi pînă ce legea îşi va rosti sentinţa, E să-mi întîrzii moartea şi ţie biruinţa. Prea fericit muri-voi, răpus de braţul tău. XIMENA Taci, dacă-ţi sînt duşmană, nu vreau să-ţi fiu călău Eu să-ţi ridic viaţa, e cu putinţă oare? Dator eşti să ţi-o aperi, s-o cer eu sunt datoare, Dar între noi e altul judecător suprem, Şi eu am numai dreptul în faţă-i să te chem. DON RODRIGO Oricît iubirea noastră ar vrea să te reţie, Vei da şi tu dovadă de-aceesşi bărbăţie. Căci, răzbunind un tată, alt braţ dacă-mpruniuţi, Ximena mea, mă crede, însamnă să mă cruţi. Cum braţul meu el singur mi-a răzbunat onoarea, Al tău să-şi dobindească la rindu-i răzbunarea! 482 135 140 145 XIMENA Rodrig, la ce mai stărui? Tu ajutor nu ceri Cînd te răzbuni, la nimeni, şi mie mi-1 oferi Sunt tot aşa de mîndra şi cred că se cuvine Ga slava răzbunării să n-o împart cu tine. Deci ajutor la rîndu-mi nici eu nu voi căta în deznădăjduirea sau în iubirea ta! DON RODRIGO Mindrie neinfrîntă! vai! să nu pot obţine Atîta mîngăiere încalţe de la tine!? în numele iubirii şi-al tatălui tău mort, Nu mă lăsa blestemul acestei vieţi să-1 port! Mai vesel e Rodrigo de mîna ta să piară Decît urit de tine, trăind o viaţă-amarăl XIMENA Nu te urăsc eu, lasă! DON RODRIGO Oh, trebuie! 150 155 XIMENA Nu pot. 160 DON RODRIGO Aşa puţin îţi pasă de lume şi de tot Ce poate să scornească în umbră clevetirea Cînd va să-mi ştie crima şi ca-mi păstrezi iubirea? Sileşte-le să tacă şi în pofida lor Salveazâ-ţi bunul nume, facîndu-mă să mor! XIMENA Lăsîndu-ţi viaţa, vaza imi va luci mai vie; Vreau ca şi cel din urmă clevetitor să ştie Că te ador şi totuşi pedeapsa ta o cer, Şi toţi să-mi cinte imnuri de slavă pîn' la cer Şi soarta să-mi deplîngă... Rodrig, acuma du-te, Să nu mai văd comoara de fericiri pierdute... Ascunde-n umbra nopţii pîerarea ta de-aei. 453 31* 165 Onoarea mea-i pierdută cumva de te-or zări. Tot ce-ar putea bîrfeala să zică despre mine E că-n această casă eu te-am primit pe tine Şi ca să fiu hulită nici tu nu o doreşti... DON RODRIGO 170 Aş vrea să mor!... XIMENA Vai, du-te! DON RODRIGO Atunci, ce hotărăşti? 175 XIMENA Deşi cea mai frumoasă văpaie ameninţă Să-mi mistuie mania, fac tot ce-mi stă-n putinţă Ca să răzbun pe tata, mîndria să mi-o-mpae Şi singura-mi dorinţă e să nu pot s-o fac. 180 DON RODRIGO O, vrajă a iubirii! XIMENA O, culme-a suferinţii! DON RODRIGO 185 Ce de dureri şi lacrimi ne vor costa părinţii! XIMENA O, te-aşteptai, Rodrigo?... DON RODRIGO Ximena,-ai fi crezut?... 190 XIMENA Aşa curînd norocul să ni-] vedem pierdut! DON RODRIGO Şi că aşa de-aproape de ţărm a fost să vie Nădejdea să ne-o sfarme o cruntă vijeliei 195 XIMENA O, jale fără margini! DON RODRIGO O, chin aşa de mult! XIMENA 200 Rodrig, de-ac urna du-te, fugi... nu te mai ascult! DON RODRIGO Pin' la sfîrşit cînd dreapta osindă mi-oi primi-o, Merg să-mi Urăsc o viaţă nemernică... Adio! XIMENA 205 De-o fi aşa să fie, îţi dau cuvîntul meu Gă-n urma ta o clipă n-am să respir nici eu. Adio, dar ia sama să pleci pe nesimţite... (RODRIG exil.1) ELVIRA 210 Stăpioă, orice rele Preabunul ni trimite... XIMENA O, lasă-mă în pace cu sfatul tău nătîng... Mă duc să caut pacea şi noaptea, ca să plîng. SCENA a V - a DON DIEGO (singur) DON DIEGO în veci nu simţi pe lume deplină desfătarea; 5 în orice bucurie s-amestecă-ntristarea, 1 Ezit — iese. 484 485 10 15 20 25 Şi cele mai senine a noastre mulţămiri Ni-s veşnic turburate de griji şi-nchipuiri. O grijă bucuria mi-o strică-n astă-seară: înot în fericire şi spaima mă-nfioară. Văzui mort pe duşmanul ce-onoarea mi-a pătat, Şi nu pot strînge mina care m-a răzbunat. Cutreier tot oraşul, mă zbucium în neştire, Şi vlaga mult-puţină ce mi-a rămas în fire Se mistuie zadarnic de trudă şi necaz, Cătînd fără de preget pe fiul meu viteaz. Mereu şi pretutindeni, în noaptea asta sumbră Socot că-1 strîng în braţe, şi strîng în braţe-o umbră Şi mintea-mi tulburată, din vis cînd mă trezesc, îşi face mii de gînduri ce groaza mi-o sporesc. Nu aflu nicăirea vreo urma-a fugii sale; Mă tem că, cine ştie, i-or fi ieşit în cale Cetaşii ori amicii duşmanului ucis: Rodrig nu mai trăieşte sau poate zace-nchis O, ceruri! m-amăgeşte şi-acuma o părere Sau văd tot ce-al meu suflet ca să mai vadă cere? El e, fără-ndoială; mi-e sufletu-mpăcat Şi grija risipită şi chinul mi-a-ncetat. SCENA a VI- a DON DIEGO, DON RODRIGO DON DIEGO Rodrig, mi-ajută cerul să te revăd în fine! DON RODRIGO 5 Vai! 10 DON DIEGO în triumful nostru n-amesteca suspine. O, lasă-mă o clipă măcar să mai respir, Să pot să-ţi laud fapta aşa cum ţi-o admir! Tu mi-ai călcat pe urmă, şi-n tine reînvie Eroii rasei mele şi vechea-mi bărbăţie. Născîndu-te din mine, din ei coboritor, întîia ta ispravă întrece pe-ale lor, Şi anii tai cei tineri, dar plini de-nflăcărare 15 Ajung al meu renume prin fapta asta mare. O, vino dar şi-atinge, copilul meu viteaz, Aceste plete albe, sărută-acest obraz Şi recunoaşte locul întipărit de-ocară Pe care vitejia-ţi şi spada-ţi o spălară! 20 DON RODRIGO A ta e toată cinstea; eu nu puteam uita Ca sînt născut din tine, crescut prin grija ta. Sînt mîndru că întîia ispravă-a mea îi place Cui datoresc viaţa. Ci bucură-te-n pace, 25 Şi lasă-mă pe mine acum, la rîndul meu, De păsurile mele să-mi văd acum şi eu, O, las' să-mi izbucnească nemărginita jale: Destul ai stînjenit-o cu drepturile tale! Nu simt mustrări de cuget de ceea ce-am făcut, 30 Dar cine-mi dă azi mie norocul meu pierdut? Sa te răzbune braţu-mi s-a înarmat anume Şi-a biruit, răpindu-mi ce-aveam mai scump pe lume Nu-mi mai vorbi nimica; prin tot ce ţi-am jertfit De tot ce-ţi datorisem mă cred acum plătit. 35 DON DIEGO Nu, a izbîndei tale mai scumpă e valoarea! Eu viaţa doar ţi-am dat-o, tu mi-ai redat onoarea; Mai mult decît la viaţă eu la onoare ţin, Cu-atît mai mult deci ţie datornic îţi ramîn. 40 Dar depărtează jalea din sufletul tău mare: Onoarea-i datorie, amorul — desfătare; Onoarea-i numai una; amorurile — mii. DON RODRIGO Ce-mi spui tu, vai? 45 DON DIEGO Aceea ce trebuie să ştii! 486 487 DON RODRIGO Mi-e inima zdrobită de-această răzbunare Şi tu-i mai ceri iubirii să fie trădătoare? 50 Sînt tot aşa de josnici, în mişelia lor, Războinicul ce fuge şi-amantul trădător. O, lasă-mă mai bine cum sînt, avînd putinţa Să fiu şi demn de tine şi să-mi păstrez credinţa. E prea puternic lanţul spre a putea să-1 rump; 55 Ximena mea pe lume e tot ce am mai scump, Şi pentru că ursita cea crudă ne desparte, Unica mîntuire mi-o voi găsi-o-n moarte. DON DIEGO Nu-i vreme mîntuire în moarte-a căuta, 60 Acum cînd e nevoie de bărbăţia ta. A maurilor flotă stă gata de năvală. Norodu-i plin de groază, la curte zăpăceală, N-auzi decît jălanii la fiecare pas, De bună samă fluxul, la noapte, peste-un ceas 65 îi va lăsa pe mauri în port pe nesimţite, în mijlocul acestor nenorociri cumplite Cari umplu de teroare pe mari ca şi pe mici, Norocul îmi trimise cinci sute de amici însufleţiţi cu toţii de-aceleaşi gînduri bune, 70 Venind de bunăvoie ocara să-mi răzbune. Tu le-ai luat nainte; dar bravele lor mîni Se vor scălda mai bine în sînge de păgîni. Mergi dar acolo unde te-aşteaptă numai slavă, Mergi şi-i condu în luptă, făcind fără zăbavă 75 Din pieptul tău, în calea păgînilor, zăgaz: De vrei să mori, încalţe să mori ca un viteaz! Fă regele să-ţi fie dator pierzării tale, Viaţa sa şi slava împărăţiei sale. Dar nu, mai bine fruntea-ţi cu lauri s-o-ncununi» 80 Nu-ţi mărgeni mărirea o palmă să răzbuni; Ci du-o mai departe; sileşte prin putere Pe rege la iertare, Ximena la tăcere; Şi dacă-ţi este dragă Ximena ta, să ştii Că doar pe calea asta mai poţi iertat să fii. 85 Dar prea e scumpă vremea s-o pierdem Aş vrea să zbori la luptă c-un ceas mai înainte. învinge dar, să vadă monarhul în «£9» Că ce-a pierdut în conte în tme-a dobînditl 488 ACTUL IV 15 SCENA I XIMENA, ELVIRA XIMENA Nu este un zvon numai? Stii b ine tu, Elviră? ELVIRA 5 Nici nu-ţi închipui lumea ce călduros l-admiră Şi-nalţă pîn' la ceruri în repetat ecou Isprava săvîrşită de tînărul erou. A maurilor oaste e ruşinos zdrobită; Grăbit i-a fost atacul, şi fuga mai grăbită. 10 Războinicilor noştri nici chiar trei ore-ntregi Le deteră izbîndă şi prizonieri doi regi... Iar meritul e numai al lui, pe cit se spune!... XIMENA Cum, braţul lui Rodrigo făcu aşa minune? ELVIRA Pe-aceşti doi regi, Rodrigo el singur i-a învins Gu mina sa: el singur cu mina sa i-a prins. XIMENA De unde-aflaşi tu insă aceste zvonuri stranii? 20 ELVIRA Oraşul tot răsună de imnuri şi litanii, Numindu-1 fericirea întregului popor Şi îngeru-i de pază şi-al său liberator. XIMENA 25 Şi regele ce spune de-atîta vitejie? ELVIRA Rodrig se teme încă în faţa lui să vie. Don Diego însă vesel i-aduce-ncătuşaţi Ca să-i înfăţişeze pe robii-ncoronaţi, 30 Cerînd măriei sale, ca o favoare rară, Să vadă pe viteazul mîntuitor de ţară. XIMENA N-o fi rănit?... Ci spune!... ELVIRA 35 Nu ştiu dacă-i rănit. Dar vino-ţi în simţire! Cum te-ai îngălbeniţi XIMENA Mînia mea slăbită de-asemenea-mi revine! Să mă-ngrijesc de dinsul şi să mă uit pe minei 40 Toţi îl înalţă-n slavă şi eu 1-înalţ cu ei! Mîndria mea-i uitată şi mut e glasul ei! Taci, inimă sărmană, şi-năbuşe şt e-ţi plînsul: De-a-nvins doi regi, pe tatăl mi I-a ucis tot dinsul, Şi-oricîte osanale îmi sună în auz, 45 Aice însă totul mă face să-1 acuz. Această haină tristă ce spune neagra-mi jale E cea dintîi dovadă a vitejiei sale. Voi, ce-ntăriţi un suflet muncit de îndoieli, Zăbranice şi văluri, lugubrelor găteli, 50 Podoabă ce întîia izbîndă-a sa-mi prescrie, Necontenit vorbiţi-mi de trista-mi datorie, Şi cînd mînia-n mine va lîncezi din nou, Asmuteţi-o-mpotriva semeţului erou! Siliţi-o ca să-mi ducă la capăt răzbunarea I 490 491 ELVIRA Infanta iat-o, vine; alină-ţi supărarea. SCENA a II - a IMFANTA, XIMENA, LEONORA, ELVIRA INFANTA Nu viu aici, Ximena, durerea să-ţi alin, Ci ca să plîng cu tine, cu tine să suspin. XIMENA împărtăşiţi mai bine obşteasca bucurie, Lăslndu-mi supărarea şi lacrimile mie: Azi cine alta-n lume se poate tîngui? Primejdia din care Rodrig ne mîntui Şi pacea datorită doar vitejiei sale Sînt numai pentru mine prilej de-adinea jale. Da, braţul său puternic, de lume preaslăvit E numai pentru mine funest şi urgisiţi INFANTA A săvîrşit, Ximeno, minuni fără păreche. XIMENA Supărătoarea veste mi-ajunse la ureche Şi laude răsuna în gura tuturor De marea-i vitejie şi tristul său amor. INFANTA Te superi ca poporul de laude-î încarcă? Dar ţi-era drag pe vremuri acest Rodrigo, parcă, Şi tu-i erai lui dragă şi el ţi-era supus — Poţi să te simţi dar mindră că-1 vezi aşa de sus. XIMENA Să-1 ridicaţi în slavă uşor vă este, vouă, Dar pentru mine-i veşnic o suferinţă nouă Această praamărire a vitejiei lui: 492 Văzînd cît preţuieşte, văd astăzi ce pierduiI 30 Ah, neplăceri amare a celei ce iubeşte! Cu cît îl văd mai "vrednic, cu-atît iubirea-mi creste. Şi totuşi datoria ce-o am, să mă răzbun, Mai tare-i ca iubirea şi-mi cere să-1 răpun. INFANTA 35 Ieri datoria-aceasta făcu pe toţi curtenii Ca sa admire marea virtute a Ximenii Şi să-i deplîngă soarta, aşa li s-a părut De-nălţător curajul pe care l-ai avut. Dar vreai s-asculţi tu sfatul unei amice bune? 40 XIMENA Aş fi nelegiuită de »u i m-aş supune. INFANTA Ce-a fost ieri nu mai este îndreptăţit şi azi. Al nostru singur sprijin e-acum acest viteaz, El e-adoratul ţării, sărbătoritul zilii, A maurilor spaimă şi razemul Castilii. Chiar bunul nostru rege e azi încredinţat Că tatăl tău în mîndrul Rodrig e renviat, Şi cu atît îţi este greşeala ta mai mare Că urmăreşti prin moarte-i a statului pierzare. Ca Bă-ţi răzbuni un tată, cum? crezi că e permiB Să-mpingi o ţară-ntreagă pe margini de abis? Dar către noi purtarea-ţi e oare legitimă? Luat-am oare parte şi noi ceilalţi la crimă? 55 De bună samă-n urma acestui trist duel Nu te sileşte nimeni să te cununi cu el, Ci dacă vreai, Ximena, s-asculţi a mea povaţă: Din inimă-ţi alungă-1, dar lasă-ni-1 în viaţă 1 XIMENA 60 Atita bunătate, vai! eu nu pot avea: Cu mult mai nendurată e datoria mea. Deşi la el mi-e gîndul în fiecare oră, Deşi-1 răsfaţă-un rege şi un popor l-adoră, 493 45 50 Toţi străluciţii lauri ce-i pun pe frunte ei, 65 Eu vin ca să-i întunec sub chiparoşii mei. INFANTA Da, e frumos, e nobil atuncea cînd, în dorul De-a-ţi răzbuna un tată, ştii să-ţi jertfeşti amorul, Dar crede-mă că-i încă mai nobil, mai frumos 70 Sa te jertfeşti de dragul obştescului folos. Lipsindu-1 de iubirea ce-i arătai odată, E cea mai grea pedeapsă ce-i poate fi lui dată. în joc e mîntuirea întregii-mpărăţii: Şi-apoi chiar de la rege ce crezi să mai obţii? 75 XIMENA Nu pot să mă astîmpar chiar de nu-mi dă dreptate. INFANTA Gîndeşte-te mai bine, Ximena mea, la toate. Adio; ca să cugeti în tihnă-acum te las. 80 XIMENA Voi asculta, prinţesă, al datoriei glas. SCENA a III - a DON FERNANDO, DON ARIAS, DON RODRIGO, DON SANCHO DON FERNANDO Urmaş viteaz şi nobil al unei vechi familii Ge-a fost un stîlp statornic al falnicei Gastilii, 5 Neam de strămoşi iluştri cu glorios trecut Pe care la-ntîiul tău pas l-ai întrecut. Orişice dar din parte-mi prea mic şi prea puţin e Spre-a-ţi răsplăti izbînda aşa cum se cuvine. Pămîntul ţării mele de prădăciuni ferit, io Şi soeptrul meu de tine în mîna-mi întărit, Şi maurii-n risipă goniţi de mica-ţi ceată, Nainte să pornsa.scă viteaza mea armată, Nu sunt isprăvi de care mă pot plăti aşa Precum mi-ar fi dorinţa şi cum ar merita. 15 Răsplata-ţi fie regii captivi cari te admiră: Ei Ciduî lor pe tine în faţă-mi te numiră, Şi dacă Cid însamnă „stăpîn" pe limba lor, Nu-ţi pizmuiesc un nume aşa de sunător. Fii Cidnl deci de-acuma: 1-a numelui tău faimă 20 Grenada şi Toledo să tremure de spaimă, Şi numele acesta s-arate tuturor Cît preţ pun eu pe tine şi tot ce-ţi sînt dator. DON RODRIGO în faţa voastră, sire, mă simt plin de sfială, 25 Isprava mi-e prea mică şi-i daţi prea multă fală, Şi laudele voastre mă fac să mă roşesc Că nu-s destul de vrednic de cinstea ce-o primesc. Ştiu că-s dator cu viaţa şi sîngele din vine Să mă jertfesc, o sire, spre-al ţării voastre bine, 30 Şi-n lupta-aceasta sfîntă de voi cădea răpus, îmi fac doar datoria ca orişice supus. DON FERNANDO Toţi cari se strîng în juru-mi, chemaţi de datorie. Nu şi-o-mplinesc cu-atîta avînt şi bărbăţie, 35 Şi dacă tu ca dînşii te mărgineai să fii, N-ai fi putut atare izbîndă să obţii. Deci lauda primeşte-o şi spune-mi pe-ndelete Povestea biruinţei vitezei tale cete. DON RODRIGO 40 Ştiţi sire, că în spaima întîiului minut, La vestea că paginii la porţi au apărut, Cinci sute de prieteni la noi se adunară Şi-n starea-mi tulburată de şef mă proclamară. Iertaţi-mi graba dacă în zbuciumul de-atunci, 45 Din partea voastră, sire, n-am aşteptat porunci, Din pricina primejdii prea mari şi-a vremei scurte: Dar îmi riscam viaţa de m-arătsm la Curte, Şi viaţa-mi osîndită mi-era mai dulce-spoi S-o pierd în chip mai vrednic în lupta pentru voi. 494 495 ! 50 DON FERNANDO îţi iert fireasca pripă de-a-ţi răzbuna ocara: Precum ai apărat-o, te apără-acum ţara: Să te acuze poate Ximena cît de mult, Ga s-o mîngîi doar numai de-acum am s-o ascult. 55 Dar spune mai departe. DON RODRIGO Sub mine-naintează Ăst pîlc, purtînd pe frunte a bărbăţiei rază. Eram cinci sute numai, dar pînă am venit 60 în port, ca prin minune, trei mii no-am pomenit, Aşa de mult a noastră semeaţă-nfăţişare Redeştepta curajul în gloatele fugare! Ascund îndată două treimi, cum am sosit, în vasele pe care acolo le-am găsit, 65 Şi restul cetei care creştea din clipă-n clipă, Arzînd de nerăbdare, în juru-mi se-nfiripă, Se culcă jos, şi-n paza celei mai mari tăceri Patrece-0 bună parte a minunatei seri. Din ordinul meu streaja se £ace nevăzută 70 La riadul ei, şi planul ea astfel mi-1 ajută Şi plin de îndrăzneală eu mă prefac că am Din partea voastră, sire, lozinca ce-o dedeam... Sub palida lumină ce picura din stele Spre noi, de flux aduse, vin treizeci de vintrele; 75 Le saltă apă-n spume şi c-un obştesc avint Şi maurii şi marea în port acuma sînt. Noi ii lăsăm să treacă; în pace tot le pare; Nici un soldat pe ziduri şi nici în port n-apare, Şi de tăcerea noastră vicleană amăgiţi 80 Nici nu le vine-a crede că sînt primejduiţi. La ţărm trag, ancorează, coboară şi se-ndreaptă Natematori, de-a valma, în cursa ce-i aşteaptă. Noi năvălim atuncea c-un chiotit prelung Şi strigătele noastre pînă la cer ajung. >'* La răcnetul navalei răspund cei din corăbii Şi maurii-şi pierd capul, împresuraţi de săbii! Dî-o groază fără margini cuprinşi, dau înapoi: Ei alergau la pradă şi întîlnind război 496 Pierduţi se cred nainte ca lupta să înceapă: 90 îi prididim pe ţărmuri, îi prididim pe apă, Răzbindu-i fără preget în groaznic vălmăşag, Şi nu apucă bine să-nchege un şirag, Că pînă să B-aşeze în linie de bătaie Noi facem sînge maur să gîlgîie-n şiroaie! 95 Dar principii lor totuşi să-i strîngă reuşesc, Curajul lor renaşte şi-acum se rînduiesc; Văzind că farâ luptă sînt osîndiţi pierzării, tntr-înşii se deşteaptă curajul desperării: S-opresc pe loc şi drumul acuma ni-1 închid, 100 Făcind în contra noastră din iatagane-un zid, Şi apa, şi uscatul, şi flota, schela1 toată Se schimbă-ntr-o imensă arenă-nsîngerată, Pe care duhul morţii se-ntinde-atotstăpîn... O, cîţi eroi de-ai noştri naeunoscuţi rămin, 105 Şi ce isprăvi rnăreţe, ce strălucite fapte Ramîn învăluite pe veci în neagra noapte, în care, martor sieşi, tot insul se lupta Nebănuind izbînda de partea cui va sta! Eu însumi pretutindeni pe-ai noştri îndemnîndu-i, 110 îmbărbătam pe unii, pe alţii stam să-i rîndui, Ca să-i reped in luptă cînd vremea le-a veni, Şi n-am ştiut nimica pînă în zori de zi. Ele ne-arată-n fine ai biruinţii lauri... Atunci îşi pierd curajul înfricoşaţii mauri 115 Şi dorul de-a învinge cedează spaimei lor Gînd desluşesc ca trupe ne vin într-ajutor; S-aruncă in corăbii, odgoanele le taie Şi fug cu huiet mare din cîmpul de bătaie, Nemaivoind să ştie aceşti ostaşi mişei 120 De pot să se retragă şi regii lor cu ei. Nu simţul datoriei, ci groaza-i stăpîneşte... îi adusese fluxul, refluxul ni-i răpeşte! în vremea asta regii, de-ai noştri năpădiţi, Şi apăraţi de-o seamă de oameni, toţi răniţi, 125 Mai luptă, cu nădejdea să-şi vîndă viaţa bine... Zadarnic le dau sfatul eu însumi să se-nchine: Cu iataganu-n mînă, ei stau ne-nduplecaţi; 1 Schelă — port. 32 497 130 Dar cînd îşi văd ostaşii de moarte seceraţi, Că singuri se mai luptă, că-nfrîngerea-i deplină, Ei cer să vină şeful: m-arăt, şi mi se-nchină. Vi i-am trimis îndată aici, pe amîndoi... Aşa-ncetă şi lupta din lipsă de eroi, Şi-n felu-acesta, sire, luptînd pentru-apărarea... SCENA a IV - a DON FERNANDO, DON DIEGO, DON RODRIGO, DON ARIAS, DON ALONSO, DON SANCHO DON ALONSO Ximena vine, sire, să ceară judecarea. DON FERNANDO Supărătoare veste şi datorie grea! Te du, să nu te vadă; mai bine-i pentru ea. Drept orişice răsplată te-alung acum, viteze, Dar vin-întîi la rege ca să te-mbrăţişeze. (Don RODRIGO exit.) DON DIEGO Ximena-1 urmăreşte, deşi să-1 scape-ar vrea. DON FERNANDO Că-i este drag se spune. Acuma vom vedea. 15 Prefă-te plin de jale. 10 SCENA a V- a DON FERNANDO, DON DIEGO, DON ARIAS, DON SANCHO, DON ALONSO, XIMENA, ELVIRA DON FERNANDO De-acum, fii mulţumită, 5 Dorinţa ta, Ximena, ţi-a fost îndeplinită. De-a biruit Rodrigo pe-ai noştri inamici, 498 De rănile primite el a murit aici. Poţi lăuda pe Domnul cu inima-mpăcată. (Cătră. don DIEGO.) 10 Ia uită-te la dînsa cum a pălit deodată. DON DIEGO Dar iat-o că leşină, şi din acest leşin Puteţi vedea dovada iubirii pe deplin. Durerea-i dă pe faţă văpaia tăinuită 15 A dragostei de care e încă chinuită. XIMENA Cum? a murit Rodrigo!... DON FERNANDO Nu, nu; duşmanul tău 20 Trăieşte, viu şi teafăr ca şi amorul său! Nu te-ngriji, Ximena, de soarta vieţii sale. XIMENA Leşini şi de plăcere, precum leşini de jale, Prisosul bucuriei cind vine din senin 25 Simţirile ni fură ca şi-un prisos de chin. DON FERNANDO La ce încerci, Ximena, la ce mai stărui încă? Nu, prea era vădită durerea ta adîncă! XIMENA 30 îngrămădiţi dar, sire, restriştea mea mereu! Dovad;Va întristării numiţi leşinul meu! O ciudă prea firească m-a-împins aşa departe: De judecată dînsul ar fi scăpat prin moarte, Căci pentru-al ţării bine rănit dacă murea, 35 Era zădărnicită şi răzbunarea mea! Mi-ar fi o nedreptate o moarte-aşa frumoasă: Cer moartea lui Rodrigo, nu însă glorioasă, Nu ridicat în slavă de rege şi norod, Nu pe un pat de-onoare, ci pe un eşafod; 32* 499 O Să moară pentru crima-i, mi pentru domn şi ţară De-a pururi amintirea să-i fie de ocară! Nu sînt de plîns aceia ce pentru ţară mor, Ei numele prin moarte şi-1 fac nemuritor! Iubesc deci biruinţa-i, şi nu mi-e greu păcatul, 5 Ea întăreşte ţara, redindu-mi vinovatul Mai nobil şi mai mîndru acum de mii de ori, Căci poartă astăzi lauri pe frunte-n loc de flori; Şi, ca să spun ce cuget cu-o vorbă răspicată, Mai vrednic azi de umbra sărmanului meu tată! Dar vai, în ce nădejde o clipă am crezut? Rodrig din parte-mi n-are nimica de temut: Ce-i strică-aceste lacrimi şi jalea mea amară Cînd pentru el azil e întreaga noastră ţară? Sub ochii voştri totul i se permite-aici: Mă biruie pe mine, ca şi pe inamici. Dreptatea-năbuşită cu-al maurilor sînge O nouă strălucire asupra Iui răsfringe; Noi îi sporim alaiul, şi-acest dispreţ de legi La carul său ne-njugă în rînd cu cei doi regi! DON FERNANDO Copila mea, acestea-s porniri nemăsurate. In cumpănă pun totul atunci cînd dau dreptate. Ucis de-ţi este tatăl, el fu provocator Şi simţul echităţei mă face iertător. Dar cîntărindu-mi fapta, tu inima ţi-o-ntreabă: Rodrig stăpîn e-aeoio şi cred că mai degrabă Ea mulţămeşte-n taină dreptăţii ce-o bîrfeşti Că ţi-1 păstrează teafăr pe-acela ce-1 iubeşti. XIMENA Cui? Mie! Pe-ucigaşul sărmanului meu tată! Pe-acela chiar pe care îl chem la judecată! De-acestea nu vă pasă, ba v-aşteptaţi să fiu Mulţumitoare dacă bocesc aci-n pustiu? O, dac-aceste lacrime zadarnic sînt vărsate, îngăduiţi prin arme să dobîndesc dreptate: Prin arme el pe mine de tată m-a lipsit; Prin arme se cuvine să fie urmărit! Cer de la toţi vitejii să-1 cheme-n luptă, sire: Pe-acel ce mă răzbună eu mi-1 aleg de mire; 80 Să lupte toţi, şi-o dată Rodrigo pedepsit, Voi fi răsplata celui ce biruie-n sfîrşit. Deci daţi poruncă, sire, să se proclame vestea... DON FERNANDO E-o datină străbună, dar luptele acestea, 85 Pretinse că răzbună pe drept un atentat Stîrpesc pe luptătorii cei buni ai unui stat. Adeseaori se-ntîmplă izbînda de înclină Spre vinovat şi cade cel fără nici o vină. Scutesc deci pe Rodrigo; prea mult la dînsul ţin 90 Ca să-1 expun acestui prea schimbător destin, Şi-oricît de vinovat e că te-a lăsat orfană, I-au dus cu dînşii crima paginii puşi pe goană... DON DIEGO Cum? Sire, pentru dînsul călcaţi aceste legi 95 De-a pururi respectate de cei mai mîndri regi? Dar ce va zice lumea şi pizma ce va spune Cînd viaţa lui sub scutul monarhului şi-o pune, Fugind de locul unde oricare om cinstit E bucuros să afle un lăudat sfirşit? 100 Favoarea aceasta, sire, mărirea lui i-o scade; Păstreze-şi nentinate a biruinţei roade 1 Cel ce-a ştiut să-nfrîngâ pe-un conte de Gormaz Dator e să rămînă pîn' la sfîrşit viteaz. DON FERNANDO 105 Mi-o ceri şi tu, deci fie! şi cum i-a fi norocul! Dar celui ce-a să cadă mii au să-i ceară locul Şi preţul ce Ximena ni 1-a vestit aici Din toţi ai mei războinici îi Face inamici. Să-1 las cu toţi sa lupte ar fi nedrept, Ximena: HO I-ajunge de coboară o dată în arenă. Numeşte-1 dar pe care îl vrei din cavaleri, Dar dup-această luptă nimic să nu-mi mai ceri. 500 501 DON DIEGO Atunci cruţaţi pe-aceia ce de Rodrig s-ar teme. 115 Lăsaţi deschisă lupta — şi nimeni n-o să-1 cheme. Căci după biruinţa-i de astăzi, nu m-aştept Să mai cuteze vreunul să dea cu dinsul piept. Se-ncumetă vreunul, oricît de mare-i preţul? Cine va li viteazul sau, mai curînd, semeţul? 120 DON SANCHO Deschideţi dară lupta; şi chiar de-o fi să caz, Eu sunt semeţu-acela ori poate-acel viteaz. Ardoarea mea nu cere decît să vă răzbune: Vă amintesc, senora, a voastră promisiune- 125 DON FERNANDO îţi Iaşi, Ximeno, soarta într-ale sale mîni? XIMENA Făgăduit-am, sire. DON FERNANDO 130 Fii gata deci pe mini! DON DIEGO Nu. Sire, lupta poate să-nceapă cît mai iute: Eşti totdeauna gata atunci cînd ai virtute. DON FERNANDO 135 Să-ncepi o luptă nouă, întors din luptă-abia! DON DIEGO Rodrig a prins putere pe clnd vi-o povesteai DON FERNANDO Să-i dăm un ceas sau două de linişte deplină. 140 Dar cum mă tem ca pildă cumva să nu devină Şi ca s-arat că-n silă s-admit m-am hotărît Un obicei sălbatec ce pururi l-am uit, M-abţin s-asist, şi Curtea şi ea se va abţine. (Către don Arias.) 145 Arbitru-al întîlnirei te rînduiesc pe tine; Vei îngriji ca toate să meargă-n chip cinstit Şi-mi adă-nvingătorul cînd lupta s-a sfîrşit. Aceeaşi e răsplata, oricare s-ar alege, Vreau să i-l dau Ximenii cu mîna mea de rege, 150 Şi ea pe veci să-i jure credinţă-n faţa mea. XIMENA Cum, sire? îmi impuneţi o lege-aşa de grea? DON FERNANDO Te plîngi; iubirea-ţi însă, departe de-a se plînge, 155 De biruie Rodrigo, mîndria-ţi va înfrînge. înceată orice murmur şi-ascultă-mă ce spun: Oricare s-ar alege, cu-acela te cunun. 502 ACTUL V 10 15 20 SCENA I DON RODRIGO, XIMENA XIMENA Rodrig, ce îndrăzneală! Cum? în amiaza mare? Vrei să mă pierzi? Ascultă şi fugi, aibi îndurare (DON RODRIGO Mă duc să mor, Ximeno, şi dacă viu aci, Viu ca să-mi iau adio-nainte de-a muri; Amorul ce mă ţine sub dulcea ta robie Dacă primeşte moartea, vrea să ţi-o închine ţine. Te duci să mori! XIMENA DON RODRIGO Merg vesel spre-a cel minut dorit în care-am să-ţi răscumpăr tot chinul suferit! XIMENA Te fluci să mori! Cum oare? Don Sancho te-nspăimîntă Şi tremură de groază o inimă nenfrîntă? Ce s-a făcut avîntu-ţi? De unde spaima ta? Rodrig învins se crede-nainte de-a lupta? Cel ce-a-nfruntat pe mauri şi pe vitea2u-mi tată 504 25 30 35 40 45 50 55 în faţa lui don Sancho se pierde-aşa deodată? Curajul ţi-e de-acelea ce pot îngenunchea? DON RODRIGO Eu nu alerg la luptă, ci la jertfirea mea, Şi sufletu-mi respinge, plin de dispreţ, povaţa Cînd moartea tu mi-o cauţi, eu să-mi mai apăr viaţa, Eu am rămas acelaşi; dar nu mai poţi să-mi ceri Ca să păstrez aceea ce tu să pierd îmi ceri, Şi-aş fi căzut desigur azi-noapte-ucis de mauri De-aş fi avut să-mi apăr doar propriii mei lauri; însă norodul, ţara şi tronul apărînd, De nu-mi feream viaţa, ar fi-nsemnat să-i vînd. Un suflet mare viaţa-ntr-atîtea n-o huleşte, încît să vrea să iasă dintr-însa mişeleşte, Dar cum e vorba numai de propriu-mi folos, Azi, cînd îmi ceri tu moartea, eu o primesc voios. Mînia ta o mînă străină imi alege — De-a ta, Rodrig să moară nu-i vrednic, se-nţelege. De nici o lovitură nu vreau să mă feresc: Cui te-apără, omagiul acesta-i datoresc. Şi fermecat la gîndul că toate-s de la tine, Fiindcă-a ta onoare don Sancho o susţine, îmi voi deschide pieptul în calea spadei lui, Slăvind această mînă prin care mâ răpui. XIMENA O, dac-asprimea unei îndatoriri severe Ce marea-ţi vitejie s-o osîndesc îmi cere Te-mpinge pîn-acolo ca să te laşi sfărîmat De-un braţ ce pentru mine să lupte s-a-narmat, Gîndeşte-te, în ceasul acesta de orbire, Că-n joc îţi e şi viaţa, dar şi a ta mărire, Şi toţi, or'icît de falnic Rodrig a vieţuit, Căzut dac-or să-1 ştie, l-or crede biruit. Onoarea ţi-e mai scumpă decît îţi sînt eu scumpă, Dac-a putut chiar vraja amorului s-o rumpă Şi te-a făcut, în ciuda părerilor de tău, Să nimiceşti tu însuţi şi visul meu şi-al tău: Şi totuşi, văd că-ţi pasă aşa puţin de-onoare, 505 Că, făr1 să lupţi, pe Sancho îl laşi să te omoare? 60 Ce s-a făcut avîntul pe care-1 arătai? De ce nu-1 ai şi-acuma, ori pentru ce-1 aveai? Şi cum? Viteaz eşti numai spre-a-mi cauza durere? Iar dacă nu, deodată şi vitejia-ţi piere? Şi tatăl meu de tine-i aşa despreţuit, 65 Că tu, biruitoru-i, te laşi azi biruit? Mergi, fără dor de moarte, la luptă hotarîtă Şi-ţi apără onoarea, nu viaţa ta urîtă! DON RODRIGO Dac-am învins pe conte şi maurii barbari, 70 Mai am nevoie oare de alte fapte mari? La ce să-mi apăr slava cînd toată lumea ştie Isprăvile-mi măreţe, c-această vitejie Să facă totul poate şi că pe-acest pămînt Afară de onoare nimic nu mi-e mai sfînt? 75 Nu, nu; in lupta-aceasta Rodrig să moară poate Fără să-şi piardă nimbul măririi cîştigate, Şi fără ca să fie de nime-nvinuit Că n-a căzut el însuşi de sine biruit. Dar se va zice numai: „Ximena i-a fost draga, 80 Avea Intre iubirea şi ura ei s-aleagâ, Şi s-a supus el însuşi ursitei, ce-o silea Pe dulcea lui iubită să-i ceară moartea sa. Ea însăşi i-a cerut-o, şi inima-i, fireşte, Credea că de-o refuză, o crimă săvirşeşte. 85 Spre-a-şi răzbuna onoarea, amorul şi-1 pierdu; Spre-a-şi răzbuna iubita, el viaţa şi-o dădu, Ştiind ca sa prefere in floarea tinereţii Onoarea sa Ximenii şi pe Ximena vieţii." Astfel această moarte, departe de-a umbri, 90 A măreţiei mele splendoare-o va mări, Şi voi avea, prin moartea-mi voită, mîngîierea Că nimeni decît mine nu ţi-a-mpăcat durerea. XIMENA Viaţa ta şi-onoarea în stare dacă nu-s 95 S-abată gîndul morţii de care eşti supus, De te-a iubit vreodată Ximena ta, ei bine, Rodrig, atunci ascultă: îndură-te de mine 506 Şi scapă-mă de sila ce-o am să mă mărit Cu omul care veşnic mi-a fost nesuferit. 5 90 Să-ţi spun mai mult? Aleargă şi-arată-ţi vitejia Ca să-mi impui tăcere, ca să-mi împaci mîndria, Şi de mai ţii, la mine, oricît va fi de greu, învinge într-o luptă al cărei preţ sunt eul Adio; vorba asta, vai, să roşesc mă face... SCENA a II- a DON RODRIGO Mai e duşman pe care sâ-1 tem? Veniţi încoace, Voi, castilani, voi mauri, veniţi voi, navareji, Şi tot ce ţara Spânii rnai are ca viteji! Uniţi-vă cu toţii şi faceţi o armată Să biruiţi o mină astfel îmbărbătată: Spre-a-mi nimici nădejdea, o mie de vieţi; Să aibă fiecare, tot prea puţini sînteţi! SCENA a IlI-a INFANTA Vei asculta mîndria străbună care-ţi cere Acum Intre mărire şi dragoste s-alegi? Sau dragostea a cărei şi vrajă şi putere 5 Te-mbie fără preget să-nfrîngi aceste legi? Ah, căreia din două vei da tu precădere, Sărman vlăstar de regi? Rodrig, eşti demn de mine şi te-aş putea alege, Deşi viteaz, tu însă, vai! nu eşti fiu de rege! 10 Destin fără de milă, a cărui nendurare Desparte-a mea mărire de fericirea mea! E scris în ciuda unei virtuţi aşa de rare Amorul meu să poarte o luptă-aşa de grea? Ah, inima-mi sărmană ce-o să îndure oare *5 Şi cum va geme ea, De n-o să izbutească in veci să se închine Iubitului, nici focul iubirii să-şi aline! 507 Dar totuşi stau şi cuget şi nu pot înţelege: Cînd el e-atît de vrednic, de ce-aş mai ezita? Deşi am fost născută pe seama unui rege, E-o cinste pentru mine, Rodrig, să fiu a ta! Cînd ai învins pe mauri, ar fi o fărdelege Coroană de-ai purta? Şi numele tău falnic de Cid nu dovedeşte Că faima ta măreaţă pe zi ce merge creşte? El totuşi e-al Ximenii, deşi e demn de mine! Îmi pare râu de darul pe care i-1 făcui. Nici moartea unui tată nu poate să-i dezbine, Şi ea, de silă numai, proclamă vina lui. In toata războirea aceasta pentru mine Nici o nădejde nu-i, Căci spre-a-mi mări pedeapsa, ursita, vai! permite Iubirei să dureze şi-n inimi învrăjbite! SCENA a IV - a XIMENA, ELVIRA XIMENA Elviro, vai, cît sufăr! Ce vrednică-s de jale! Nu văd nici o nădejde, am presimţiri fatale! N-am nici un gînd de care să nu mă înfior Şi fără pocăinţă nu pot avea un dor! Pe doi rivali in luptă mînia mea-i împinge, Au să mă coste lacrimi, oricare ar învinge; Şi-n cartea sorţii mele oricum îmi este dcris, Nerăzbunat mi-e tatăl, sau, vai! Rodrig ucis! ELVIRA De-i una ori de-i alta, vei fi mai împăcată, Sau capeţi pe Rodrig, sau fi-vei răzbunată, Şi-apoi oricît destinul va fi de nendurat, Ea-ţi mîntuie onoarea şi-un mire-ţi va fi dat. 20 25 30 35 40 45 50 XIMENA Cum? pe-ueigaşultatei? pe-al lui Rodrigo, poate? Pe unul din făptaşii acestor mari păcate? Oricum s-alege soarta, ea-mi dă un soţ pătat De singele pe care mai mult l-am ado-at; Oricum s-alege soarta, durerea mă ucide Şi mă-ngrozesc de ceea ce lupta va decide, O, dor de răzbunare şi tu, amor, tăceţi, Voi vă sfădiţi pe seama sărmanei mele vieţi, Şi tu, cîrmuitorul umanelor destine. Sfîrşeşte-această luptă eşa cum e mai bine: Nici unul să nu-nvingă şi nici să fie-nvins. ELVIRA Ar fi prea aspră soarta; şi lupta ce s-a-ncins Ţi-ar da prilej la chinuri şi mai amare poate, Lăsîndu-te, stăpînă, să ceri mereu dreptate, S-arăţi aceeaşi ură mereu, să urmăreşti; Mereu viaţa celui pe care tu-1 iubeşti. Mai bine-i biruinţa de-ar fi să-1 încunune, Ea datoriei tale tăcere i-ar impune Şi bunul nostru rege te va sili atunci S-asculţi îndreptăţită de-a inimei porunci. XIMENA O, dacă el învinge, crezi că mă dau învinsă? Prea sfintă-i datoria-mi şi jalea-mi prea nestinsă, Şi nu ajunge numai ca regele să vrea Sau lupta să decidă în defavoarea mea! A-nvinge pe don Sancho nu-i greu, dar n-o să poată Să-nvingă şi mărirea Ximenii totodată; Şi chiar dacă Rodrigo va birui acum. Onoarea mea-i va scoate mii alţi vrăjmaşi în drum. ELVIRA Stăpîna mea, asemeni cuvinte nu mai spune, Să nu se-ndure cerul cumva să te răzbune! Cum! vrei să pierzi prilejul acesta fericit Ce focul urei tale l-ar potoli-n sfîrşit? Dar ce vrea datoria aceasta nempătată? 508 509 55 €0 65 Ori moartea lui Rodrigo îţi dă-napoi un tată? O grea nenorocire îţi pare prea puţin? Vreai lacrimi peste lacrimi, suspin peste suspin? Nu, nu, cu-astfel de gînduri stăpînă mea iubita, Nu-ţi meriţi fericirea ce-ţi este hărăzită Şi-ţi va impune dreapta mînie-a Celui Nalt, Prin moartea lui Rodrigo, sâ-1 iei pe celalalt. XIMENA Elviro, imi ajunge atît amar şi jale N-o mai spori tu încă prin prevestiri fatale, Aş vrea să fug de ambii, dae-aş putea să sper, De nu, pentru Rodrigo-nalţ rugăciuni la cer-Nu că mi-e drag, dar dacă Rodrig nu biruieşte, Voi fi a lui don Sancho, cum am promis, fireşte... La gindul ăsta numai mi-e sufletul-ingrozit... Ce văd, amar de mine? Elviro, s-a sfîrşit! 10 15 SCENA a V - a DON SANCHO, XIMENA, ELVIRA DON SANCHO Silit această spadă să v-o aduc plecată... XIMENA De-al lui Rodrig scump sing^, cum? încă-nsingerată? Şi mai cutezi, perfide, în faţa-mi să te-areţi Cînd mi-ai răpit norocul intregei mele vieţi? O, izbucneşte-n voie de-aeum, iubire-ascunsă, Onoarea mi-e-mpăcată şi ţinta ei ajunsă ! Aceeaşi lovitură de spvidă mi-a ucis Norocul şi iubirii-mi drum liber i-a deschis! DON SANCHO De-aţi Ei mai liniştită... XIMENA Taci! taci! nu ţi-e ruşine, Crunt ucigaş al unui erou slăvit de mine? 510 O, l-ai lovit hoţeşte, căci un viteaz ca el N-ar fi putut, desigur, să fie-nvins altfel. Nu mai spera nimica; crezînd să mă răzbune, 20 Nevrednica ta mînă pe mine mă răpune! DON SANCHO Ciudată rătăcire, ce cu atît moi mult... XIMENA Crezi tu că pot să sufăr şi vrei să te ascult 25 Cu ce neruşinare trufaşă-mi vei descrie Păcatul meu, şi moartea-i, şi marea-ţi vitejie?. SCENA a VI- a DON FERNANDO, DON DIEGO, DON ARIAS, DON SANCHO, XIMENA XIMENA Sire, nu se mai cade să fie tăinuit 5 Ce n-am putut ascunde oricît m-am chinuit. Ştiţi că iubeam şi, totuşi, în dreapta mea mînie, Vream sa jertfesc o viaţă atît de scumpă mie, Şi maiestatea-voastră chiar a putut vedea Iubirea-mi sugrumată de datoria mea. 10 Rodrig e mort acuma, şi moartea-i schimbă, iată, în jalnică iubită vrăjmaşa nempăcată, Ceruse răzbunare acel ce m-a născut, Acum să plîng îmi cere amorul meu pierdut: Luîndu-mi apărarea în oarba lui pornire, 15 Don Sancho nu-mi aduse decît nenorocire, Şi-acum să fiu datoare, cum am făgăduit, S-ajung răsplata celui ce m-a nenorocit! O, de pătrunde mila o inimă de rege, îndură-tc, stăpîne, revoacă-această lege. 20 Ca preţ al unei lupte în care am pierdut Tot ce-aveam scump pe lume, îi las al meu avut, Don Sancho să mă lase pe mine mie însumi, îngăduiţi-mi, sire, să-mi plîng în tihnă plînsu-mi, Jelind, la adăpostul cel sfînt al unui schit, 25 Pîn' ce-oi muri, pe tata şi scumpul meu iubit! 511 DON DIEGO S-a dat pe faţă-n [ine şi nu mai crede, sire, Că-i un păcat să-şi spună năvalnica iubire. DON FERNANDO Ximena, eşti greşită, Rodrig nu a murit. Don Sancho-vins, pesemne, n-a spus-o lămurit. DON SANCHO De-aprinderea-i prea mare, fu, sire, amăgită, Veneam să-i spun cum lupta fusese săvîrşită. Acest războinic nobil, ce-i adorat de ea, ,,N-ai nici o teamă",-mi zise Pe cinu ma dezarma, „Te las mai bine teafăr să părăseşti arena, Decît să vărs nu sînge riscat pentru Ximena, Dar cum de datorie la Curte sînt chemat, Te du şi-i spune lupta aşa cum s-a urmat Şi ca trofeu prezintâ-i din parte-mi a ta spada..." Aşa făcui eu, sire, şi-a fost destul s-o vadă, Spre-a crede fără preget că sunt învingător, Şi-atunci mîaia-L dete pe faţă-al ei amor Cu-aşa avînt năprasnic şi-atîta nerăbdare Că n-am putut să capăt o clipă de-ascultare. Deşi înfrînt, eu totuşi acum sînt fericit Şi dacă-mi văd azi visul iubirii nimicit, Infrîngerea mi-e scumpă, fiindc-a fost în stare Să dea ca pildă lumii o dragoste-aşa mare! DON FERNANDO Nu mai roşi, copilă, şi nu mai căuta Zadarnice mijloace s-ascunzi iubirea ta. Ne-o spune doar sfiala ce-ţi înfloreşte faţa. Punîndu-i in pericol de-atîtea ori viaţa Viteazului Rodrigo, destule-ai încercat, Şi tatăl tău azi poate să doarmă împăcat. Vezi lămurit că alte sunt căile divine-. Făcuşi tot pentru dînsul gîndeşte şi la tine, Şi-ascultă fără murmur al regelui tău sfat, Ce-ţi dă un soţ prea vrednic şi-atît de adorat. SCENA a VII - a DON FERNANDO, DON DIEGO, DON ARIAS, DON RODRIGO, DON ALONSO, DON SANCHO, INFANTA, XIMENA, LEONORA, ELVIRA INFANTA 5 Din partea mea, Ximena, a principesei tale, Pp-arpst războinic nobil primeşte-1 fără jale. DON RODRIGO Vă cer iertate dacă în faţa voastră, sire, M-aruncă la picioare-i sfioasa mea iubire. 10 Nu vin aci răsplata izbinzii să mi-o cer, Vin capul meu, stăpîna, din nou să ţi-1 ofer, Şi în a mea favoare nu chem a luptei lege, Nu <;hem nici chiar voinţa preabunului meu rege, Dar dacă toate cele făcute-s prea puţin, 15 O, spune ce mijloace te-ar împăca deplin? Mii de rivali vrei încă, iubita mea, să birui, Voieşti a mele fapte măreţe să le-nşirui De la un cap al lumii pînă la celălalt? Sa iau o cetăţuie eu singur din asalt? 20 Să spulber o armată? S-ajung-al meu renume Să-ntunece pe-al celor mai mari eroi din lume? O, dacă prin acestea iertare-aş dobîndi, Le-aş îndura pe toate şi tot aş izbîndi! Dar dac-acea onoare, mereu nerăzbunată, 25 Cu moartea mea doar poate să fie îmbunată, Puterea omenească de ce-o mai înarmezi Cînd prosternată fruntea-naintea ta mi-o vezi! Răzbuna-te tu însăţi, căci astfel se cuvine, Cel neînvins de nimeni să fie-nvins de tine; 30 Cu preţul vieţii mele atunci, de m-ai ierta, Nu mă goni, Ximeno, din amintirea ta, Şi pentru că prin moarte-rai eu îţi păstrez mărirea, In schimb şi tu păstrează-mi, Ximeno, amintirea Şi spune cîteodată, plingînd al meu sfîrşit: 35 ,,De nu-i eram prea dragă, Rodrig n-ar fi murit!" 512 513 33 — st. O. losi* — Opere voi. H XIMENA Ridică-te, Rodrigo. Adevărat, e, sire, Prea mult mi-am dat pe faţă ascunsa mea iubire, E prea viteaz Rodrigo ca eu sâ nu-1 iubesc, 40 Şi la porunca voastră pot să mă-mpotrivesc? Ştiu bine că-s datoare s-ascult a luptei lege, Că sfînt e totdeauna cu vîntul unui rege, Dar orişice pedeapsă binevoiţi a-mi da, Această cununie voi o puteţi răbda? 45 Şi datoriei mele de-i porunciţi tăcere, Dreptatea voastră oare nu suferă-o scădere? Dacă Rodrig e-al ţârii cel mai de seamă fiu, A slujbei lui răsplata se cade eu să fiu? Şi viaţa mea întreagă să am mereu a plînge 50 Cu mîinile pătate de-al tatălui meu sînge? DON FERNANDO Adesea vremea totuşi legitim a făcut Ce se părea o fărădelege la-nceput. Te-a cucerit Rodrigo prin marea-i vitejie 55 Şi de aci-nainte a lui eşti pe vecie; Dar preţul biruinţei acum de i l-aş da, Duşman măririi tale să fiu ar însemna: Căsătoria-aceasta mai poate să s-amine O data ce întreagă credinţa ta-i rămîne. 60 Ia-ţi dar un an de doliu, Ximeno, daca vrei... Iar tu, Rodrig, la arme, cu toţi vitejii mei! Dac.-ai gonit pe mauri departe de limanuri, Zădărnicind năvala şi-a lor viclene planuri, Cu-ntreaga mea oştire aleargă-n ţara lor 65 Şi pradă-le pămîntul ca un cuceritor. Eşti Cidul, înainte-ţi vor tremura de groază Şi-or să te vrea de rege; tu însă ii păstrează Credinţa ta jurată Ximenii-n faţa mea. Revin-o, de se poate, mai demn încă de ea, 70 Şi-atît de sus te-nalţă prin fapteVţi viteze, încît să fie mîndra l-altar să te urmeze. DON RODRIGO Spre-a vă sluji, stăpîne, şi pentru-a nu displace Ximenei mele scumpe, ce n-aş putea eu face? 514 75 De ochii ei departe oricit aş îndura, Preafericit sînt, sire, că pot măcar spera. DON FERNANDO în vitejia-ţi speră, Rodrig, şi-n vorba-mi data, Si inima Ximenii fiindu-ţi închinata, 80 Wede-te în vreme, ce-alină once mu, Si-n braţul tău puternic şi-n suveranul taul 33* COMENTARII ŞI VARIANTE LIRICE ŞI EPICE DIN VOLUME Lucien Bazin p. 11 UN IMN FRANCEZ LUI EMINESCU în Sămănătorul, IV, nr. 41, 9 octombrie 1905, p. 744 — 746, cu menţiunea: după Lucien Bazin; Tălmăciri, p. 26 — 28; s-a reprodus in Junimea literară, VI, nr. 7 şi 8, iulie-august 1909, p. 146. Variante în Sâmânătorul: v. 6 Supt biciul suferinţei umane te zăresc, v. 13 Şi mi-am adus aminte atunci că-n noi renaşte. In acelaşi număr al Sămănătorului, la rubrica Cronică, I. Scurlu semnează următoarea notă în legătură cu poezia lui Lucien Bazin: „Mulţumesc amabilităţii d-lui C. Banu cunoaşterea unei poezii franceze de toată frumuseţea, închinată de un poet al marei naţiuni surori, d. Lucien Bazin, eternei noastre glorii literare, care este Mihail Eminescu. Poezia se intitulează «Â Mihail Eminescou, poete naţional roumain» şi se găseşte (p. 107—109) în volumul întîi şi singurul pe care 1-a tipărit păn-acum d. Lucien Bazin (L'aube interieure. Poesies, Paris, Alphonse Lemerre, Editeur, MDCCCV, p. 120 în 8*). Am citit şi am recitit cu o emoţie adîncă — intimă şi estetică, deopotrivă — acest minunat imn izvorît din sufletul ales al unuia din francezii de rasă, scriitor foarte îngrijit şi poet care dovedeşte prin imnul său un talent artistic şi o comoară de simţiri generoase ce sînt daruri rare în lumea literară «modernă»... a valorilor con-trafăcute sau, cel puţin, prefăcute în ciuda artei omeneşti fireşti şi eterne. Şi am rămas uimit, cum vor rămînea toţi cetitorii români, de pătrunderea extraordinară pe care o arată poetul francez în sinteza 519 măiastră a personalităţii artistice şi filozofice a Jui Eminescu, a tra- f gicului său uman şi a însemnătăţii lui pentru neamul nostru şi pentru literatura tuturor neamurilor. Imnul poetului francez — căci este un adevărat imn prin sfîntă pietate a entuziasmului şi prin ideile, simţirile şi imaginile sale solemne — este în 1 ija închinare ce se aduce, din largul lumii culte, aceluia dintre scriitorii noştri care uneşte în opera sa sublimitatea poeziei româneşti eu cea mai înaltă cugetare filozofică universală. Drept semn de recunoştinţă din partea noastră, cărora poetul şi cugetătorul Luceafărului, cu tot ce-a creat geniul său românesc, ni este apostol şi profet al neamului, d. Ştefan O. Iosif, urmtnd rugăminţii noastre, a tradus pentru acest număr al Sămănătorului întreaga poezie a d-)"i Lucien Bazin." In Junimea literară, textul a fost luat din Sămănătorul. Numărul din iulie-august al Junimii literare în care se reproduce poezia lui Lucien Bazin in traducerea lui Iosif este închinat lui Mihail Eminescu, de la moartea căruia se împlineau douăzeci de ani, şi cuprinde cîteva contribuţii interesante, printre care: Patru scrisori inedite ale lui Mikai Eminescu, Amintiri despre Eminescu de Teodor V. Ştefaneli, Memoriu asupra familiei Eminescu de Corneliu Botez etr- B u r g e r p. 14 LE.NORE în Semănătorul, I, nr. 21, 12 mai 1902, p. 372 — 375; Tălmă_ eirt, p. 29—39, cu menţiunea: „Baladă de..." Variante în revistă: v. 25 Ea alergă în sus şi-n jos v. 49 — Copila mea, sufletul meu, v. 73 — Părinte, nu te îndura v. 131 Ascultă!... clopotul în turn v. 201 Şi toţi strigoii — kuş, huş, kuj — v. 233 Hah!... cavalerul s-a oprit! Iosif a tradus Lenore la Dumbrăveni, de unde i-o trimitea lui Virgil Cioflec, pentru a o preda revistei. Celebra baladă a lui Biirger, cunoscută probabil prin intermediare-franceze, a avut ecouri în literatura noastră cu mult înainte de Iosif. Astfel, cavalcada din „ basmul" Mihnea şi baba de D. Bolin-tineanu revelă similitudini izbitoare cu aceea din Ignore. La rîndu-iT Al. Macedonski va declara că balada sa Dorobanţul „este localizată din amintire după celebra baladă Ignore de poetul german Biirger. Eram copil cînd am citit-o intr-un album ilustrat cu foarte frumoase gravuri pe oţel. Ea a făcut asupră-mi o atît de mare întipărire, încît după doisprezece ani de la acea dată am putut s-o scriu Sn româneşte din memorie" (Poezii de Al. A. Macedonski, Bucureşti, Librari-editori Ig. Haimann & Schonîeld, 1882, Note, p. 392). B u r n s p. 23 IN CIUDĂ! In Sămănătorul, II, nr. 34, 24 august 1903, p. 534 — 535; Credinţe, p. 116 — 118, cu menţiunea; „După..." Variante în revistă: v. 1 Se vede sărman, oropsit, nevoiaş v. 3 Dar noi ne mîndrim şi-o-nălţâm mai trufaş, G i o s u e Carducci p. 25 CĂTRE COPACI In Sămănătorul, V, nr. 49, 3 decembrie 1906, p. 961; Tălmăciri, p. 62 — 63. In revistă, traducerea poeziei e precedată de următoarea notă: „Gloriosul titan al poeziei italiene a primit încununarea oficială supremă din partea sfatului înţelepţilor şi drepţilor cari hotărăsc în fiecare an asupra acordării premiului literar al Fundaţiunii Nobel. De acest premiu s-au învrednicit, pîn-acum, scriitorii Sully Prudhomme, Frederic Mistral, BjOrnstjerne BjOrnson, Mommsen Echegaray şi Sienkiewicz. Toţi aceşti scriitori slnt deopotrivă o glorie a neamului lor şi a omenirii întregi: creaţiunea lor este eternă tocmai prin individualitatea lor naţională compactă, din care s-a înălţat peste toate ţările simfonia omenescului universal. Dăm aci traducerea unei poezii a lui Carducci, care arată nepăsarea senină a adevăratului geniu faţă de cele mai depline triumfuri pe care le poate îmbia această lume." Abia după mai bine de două decenii de Ia traducerea lui St. O. Iosif, literatul de origine italiană Giuseppe Cifarelli avea să încerce popularizarea mai temeinică în limba română a operei lui Giosue Carducci, (1835 — 1907), prin culegerea Poezii traduse de...( Bucureşti, 1928 (142 pagini). Iată, spre confruntare, sonetul tălmăcit de Iosif în versiunea lui Cifarelli: 523 521 DE VOR.BA CU COPACII Stejar îngîndurat ce tristul lan Umbreşti, nu te iubesc! Cu frunza buna împodobi-vei fruntea de tiran Ce paşnice cetăţi o să supună. 5 Şi nici pe tine laur sterp: minciună Şi-ocară-i verdele trufaş, viclean, Pe timp de iarnă, sau cînd stai, cunună. Pe o chelie de-mpărat roman. Tu eşti iubită, viţă zîmbitoare, Ce coci prin negre pietre în ciorchine Mult înţeleaptă traiului uitare I Dar şi mai mult cinstesc eu bradul damfc Ce-n patru scînduri va închide-n fine Tumultul minţii, dorul meu zadarnic! Rezultatele confruntării sînt net favorabile lui losif. Tălmăcirea lui este realizarea unui artist, căreia traducerea de amator a Iui Cifarelli îi confirmă şi exactitatea. p. 26 DIN ITALIENEŞTE In Sâmânătorul, VII, nr. 40, 28 septembrie 1908, p. 903, cu titlul Sonet — După italieneşte; Cîntece, p. 117. Variante în Sămănătorul: v. 2 Ce-a fost stăplna lumii în vechime v. 3 De muzele castaliene nime v. 6 E înjosită într-un veac de crime v. 8 Desfrîul iese triumftnd afară. v. 9 De ne-au lăsat strămofii-n zile bune v. 12 Ci vin să plîngem vremea cea de faţă,' v. 14 Şi decăderea-n care se răsfaţă. G us t a o F alk e p. 27 IDILĂ In Sămănătorul, III, nr. 52, 26 decembrie 1904, p. 826, cu menţiunea: după Gustav Falke; Tălmăciri, p. 193 — 194. Variantă în revistă: v. 14 Işî alintă iar copilu-n şoapte, Gustav Falke, poet german, a trăit între 1853 şi 1916. 522 p. 20 RUGĂ In Sămănătorul, V, nr. 9, 26 februarie 1906, p. 164, cu menţiunea: după Gustav Falke; Tălmăciri, p- 195. G e j e r p. 30 DEŞTEPTARE In Sămănătorul, Vl, nr. 34, 19 august 1907, p. 711-712; Tălmăciri, p. 211—212, cu menţiunea: „După...". G o e t h e p. 32 IZBĂVIRE in Viaţa, I, nr. 48, 8 ianuarie 1895, p. 4 (semnat S.): după Goethe; cu aceeaşi indicaţie, în Familia, XXXV, nr. 36, 5/17 sept. 1899, p. 422; Tălmăciri, p. 40-41. Variante în Viaţa; v. 3 Pe ţărm de rîu am alergat v. 15 — Dar cum te cheamă zic eu. — Nuţal v- 16 Frumoasă Nuţă, tu eşti bună! v. 19 Dar asta nu-i destul, copilă: în Familia: v. 3 ca în Viaţa; v. 5 Stau aiurit ca omul beat v. 6 şi 8 inversate v. 10 şi 11 inversate v. 12 — Ia seama! Gîrla vine mare! v. 17 De soarta mea te prinse mila v. 18 Şi m-ai scăpat in clipe grele v- 20 Fii tu norocul vieţii mele! v. 21 Şi'i spun eu lot; ea blîndă, mută, Traducerea este însoţită de următoarea notă*. „Aici e vizată Anna Katharina Schonkopf, sau Kâtchen, cum îi zicea Goethe, cu care poetul legase prietenie în anii săi de studenţie în Leipzig. Pentru tKatchen», cea mai potrivită traducere pare a fi cuvîntul «Tincuţa» aici întrebuinţat." Din Goethe, St. O. Iosif a început să traducă din adolescenţă. Craiul ielelor este cea dintîi traducere în versuri pe care a publicat-o îndată după debutul său în presă cu poezia originală Izvorul (ambele 523 în 1892, în Revistaşcaaleî). Opera uriaşului din Weimar a continuat să-1 intereseze şi sâ-1 farmece. Din Neuburg pe Dunăre, poetul îi scria lui Sextil Puşcariu la 9 august 1901: „Ştii cine-i poetul meu favorit acum? Goethe! Nu-i aşa că sînt cam îndrăzneţ?" (Sextil Puşcariu, St. O. losif, în Luceafărul, XII, nr. 15 —16, 1 august 1913, p. 467). în aceeaşi vreme, îi spunea într-o scrisoare lui Virgil Cioflec: „...deschid o carte şi citesc. Mai ales Goethe. Marele păgîn îţi împrospătează totdeauna sufletul şi e atît de vast, încît nu te înlănţuieşte într-un cerc vrăjit, ca alţi poeţi, d.p. Heine, dimpotrivă, îţi lasă toată libertatea, te introduce şi te plimbă prin universul nemărginit. Din asemenea călătorii te întorci întotdeauna mai cuminte şi mai sănătos. E odihna binefăcătoare ce numai natura ţi-o poate da." în afară de traducerile din Goethe pe care Ie-a publicat în unul sau altul din volumele sale (Izbăvire, Ucenicul vrăjitor, Stropii de nectar, prologul din Faust şi pastorala Dragoste cu toane) sau de cele apărute numai în periodice (Craiul ielelor, Regele din Thule), losif a mai tradus Egmont, Egmont era în 1908 gata, şi tălmăcitorul îl prezenta Iui Pompiliu Eliade, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti (v- Domniţa mea erai, p. 216). Pompiliu Eliade, care de altfel îl însărcinase pe poet cu traducerea, cita lucrarea printre alte tălmăciri datorite lui G. Coşbuc, D. Anghel, Ovid Densusianu, P. Gusty, Brătescu-Voineşti, şi, referindu-se la toate acestea, adăuga aprecierea: „Niciodată limbă românească mai îngrijită, mai corectă, mai înălţătoare, mai fără de păcat nu s-a auzit pe scena românească" (v. Pompiliu Eliade, Teatrul Naţional din Bucureşti în 1908—1909, Bucureşti, Tip. „Voinţa naţională", 1909, p. 43—45 şi 67). Anghel şi losif au răspuns cu ostilitate unora din afirmaţiile lui Pompiliu Eliade care îi priveau (referitor la momentul cînd au primit însărcinarea de a traduce, cel dintîi L'amour veille, celălalt Egmont, sau cu privire Ia remunerare etc.) printr-o notă polemică — Onotă pentru altă notă — publicată, în Cumpăna, I, voi. I, nr. 3, 11 decembrie 1909, p. 47-48. Despre alte versiuni româneşti ale lui Egmont, v. I- E. Torouţiu, Studii şi documente literare, voi. III, Bucureşti, 1932, p. 72. 34 UCENICUL VRĂJITOR v. 11 v. 12 v. 13 v. 14 In Viaţa, II, nr. 51, 29 ianuarie 1895, p. 4 (semnat S.); Sămănătorul, 11, m. 38, 21 septembrie 1903, p. 606—607; Tălmăciri, p. 42—46, cu menţiunea: „După...". Variante în Viaţa: v. 1 A plecat în tîrg stăpînul v. 2 Maistru vrăjitor, bătrînul. V- 5 Ştiu eu şartul lor v. 6 Şi vrăjile lui, v. 7 Fac şi eu minuni, v. 8 Fără ca să-i spui. v. 9 Haide! haide v- 10 Curgă iute Pe-ntrecute Apă-n unde Valuri-valuri rotitoare .. __ Să inunde-n scăldătoare\ v. 15 Vin acu, mătură roasă! v. 17 Slugă fuşi odinioară: v. 18 Fă-mi pe voie aşadară: v. 21 Du-te-aci* şi poartă-mi v. 22 Doniţîle-n trap! v. 23 — 28, ca v. 9—13 de mai sus; v. 29 Iată-mi-1 fugind in clipă v. 30 La pir&u; le umple-n pripă v. 31 Ca un fulger se întoarnă, v. 33 Vine-a doua oară! v. 35 Apa fierbe, creşte! v. 37 Stai! înceată Cu prinosul Căci prisosul E pericol! — Vai... dar nu-mi aduc aminte Blăstămatele cuvinte! v. 43 Ah, cuvintele alese... v. 44 Să devie ce fusese v. 45 Ah, aleargă, nu, el zboară! v. 46 Mătură, prefă-te iară! v. 47 Ce năprasnic vine v. 48 Şi pleacă mereu v. 49 Un potop de valuri v. 51 Nu, dar este t. 52 Groasă gluma; v. 53 Stai tu, numa; v. 54 E-ndărătnic! — v. 38 v. 39 v. 40 v. 41 v. 42 524 525 V. V. V. V. V. V. v. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. v. V. In 66 67 68 69 70 v. v. V. v. v. v. 55 Ah, îngheţ de spaimă-n baie. 56 Ce-o să-mi zică / Ce bătaie i 59 Unde cat, de pretutindeni, 62 Stai pe loc, îţi sic: 63 Cum ai fost odată!.,. 64 lipseşte 65 Nu te-a$tîmperi Nici acuma? Stai tu numa. De te-oi prinde După ceafă-ţi pun piciorul Şi-ţi r&păd în cap toporul! 72 Cum m~oi repezi odată 73 Nici nu isprăvesc cu vîntul, 74 Te fac una cu pâmtntuH 76 Straşnic l-am izbit! 77 Acu nu-mi mai pasă 7 8 Pot fi liniştit! 82 Doi d-odată 83 Doniţile dinainte! 84 Ajutor, ah, Doamne sfinte ! 85 Şi ei fug! Ce de piraie 86 Curg pe scări şi prin odaie 87 Ce grozavă apărie! 88 Iară maistrul nici nu ştie! 89 Ah, dar vine maistru! 91 Duhurile tale! 92 Nu ştiu cum să scap! 93 - După uşă 94 Staţi cuminte 96 Mături! Mături! 97 Căci doar maistrul cînd vă cheamă, 98 Duhuri, să-l luaţi în samă! Sămănătorul: 9 ca in Viaţa; 10 Mergi la apă 11 Iute! iute 12 Să înceapă 13 Cercuri mari, clocotitoare, 23-28 ca v- 9-13; v. 37 ca în Viaţa; v- 38 — 42 Căci prinosul Azi ne-ajunge! Iar prisosul, Nu-i a bună! Ah, dar... Doamne! trei cuvinte... Vai, nu-mi vin deloc în minte! v. 43 ca îa Viaţa; v. 44 Ca să-I facă ce fusese! v- 45 Iată-lfuge, vine-n grabă! v- 46 Mătură, hai fii de treabă! v. 49 Ah, şi mii de rturi v. 51 Ei, dar gluma v. 53 E-ndărătnic v. 54 Nu m-aude? v- 55 Spaima tot mai mult mă-ngheaţă ! y. 56 Ce ochi crunţi! Ce hidă faţă! v- 65 ca în Viaţa; v. 66 Bine! Bine, v. 67 Mi te-oi prinde 68 Eu pe tine Intr-o clipă v. 69 ca în Viaţa; v. 70 Şi-fi reped în cap toporul! v. 73 Nici nu mîntui azi cuvintul, după v. 80 Doi deodată v. 82 Dinainte v. 83 Patru doniţi, toate pline! v. 88 Maistre, Doamne, fă-ţi pomană ! v. 89 Ah, dar vine vraciul! v. 90 Doamne, cum să scap!? v. 91 Le-am chemat pe duhuri v. 92 Şi îşi fac de cap! v. 93 ca in Viaţa; după v. 93 v. 94 după v. 94 v. 96 v. 97 v. 98 lute-n lături ca în Viaţa; Mături! Mături! lipseşte Maistrul numai cînd vă cheamă Duhuri, să-l luaţi în seamă! 526 527 Modificările atît de numeroase de Ia o versiune la alta sînt ilustrative pentru conştiinciozitatea poetului român şi pentru efortul Său de a realiza o traducere cit mai fidelă faţă de original. în Ucenicul vrăjitor, Iosif şi-a îndreptat atenţia spre ceea ce era esenţial: obţinerea ritmului. Succesul i-a fost deplin, însă cu preţul schimbării schemei rimelor. p. 38 STROPII DE NECTAR In Sămănătorul, V, nr. 1, 1 ianuarie 1906, p. 9; în Cîntece, p. 115-116. Variantă în revistă: v. 15 Se ttri şi supse straşnic Traducerea lui Iosif este foarte exactă, aproape vers cu vers. Ritmul şi măsura sînt respectate întocmai. Pentru a realiza lapida-ritatea ultimului vers din poezia lui Goethe, traducătorul a fost nevoit să introducă înaintea acestuia încă un vers, astfel că versiunea românească are un vers în plus faţă de original. Iată textul german: DLE HEK.TARTROPFEN Als Minerva jenen Liebling, Den Prometheus, zu begunst'gen, Eine volle Nektarschale Von dem Himmel niederbrachte, 5 Seine Menschen zu begliicken, Und den Trieb zu holden Kiinsten Ihrem Busen einzuflOssen: Eilte sie mit schnellen Fiissen, Dass sie Jupiter nicht săhe; Und die goldne Schale schwankte, Und es fielen wenig Tropfen Auf den grunen Boden nieder. Emsig waren drauf die Bienen Hinterher, und saugten fleissig; Kam der Schmetterling geschâftig. Auch ei Tropfchen zu erhaschen; Selbst die ungestalte Spinne Kroch herbei und sog gewaltig. Gîucklich haben sie gekostet, Sie und andre zarte Tierchen! Denn sie teilen mit dem Menschen Nun das schonste Gliick, die Kunst. (Deutsche Klassiker-Bibliothek, Gaethes Werke, Band I, Berlin, Verlaganstalt Urania, p. 113). 10 15 20 40 DIN „FAUST" In Tălmăciri, p. 47—53. Cu titlul Clntarea arhanghelilor, dar numai r. 3 — 34, fragmentul a fost tipărit, într-o versiune diferită, la un an de la moartea lui Iosif, în Flacăra, III, nr. 37, 28 iunie 1914, p. 307. Reproducem fragmentul, subliniind deosebirile faţă de textul din Tălmăciri şi numerotînd rîndurile ca în acest din urmă text, pentru a înlesni confruntarea: rafael In armonia sferelor fraterne 5 îşi cîntă soarele eternul viers Şi îşi urmează după legi eterne Pe-acelaşi drum detunătorul mers. Vederea lui dă îngerilor vlagă, Ci nepătruns, tu, Doamne, le rămîi; Şi-n veci măreţe-n strălucire-ntreagă Sunt cele-nalte, ca în ziua-ntîi. GABRIEL Şi nenţeles de repede rotire Se-ntoarce-n juru-i globul pâmintesc... Şi în adîncă, -nfiorată strălucire Dintre genuni adinei se răspindesc Bogate fluvii către-nalte steiuri Din negrele genuni ce se muncesc. Şi-s duse-n goană-n veşnice temeiuri fn veşnica mişcare ce-o primesc. MICHAEL Şi năvălesc furtuni netnfrînate Din mări la ţărm şi de la ţărm la mări, înlănţuind mereu nenumărate Mişcări şi veşnice adînci urmări. Atuncea fulgerul din cer tresare Pe calea trăsnetului, jos, in văi. Dar solii tăi, o, Domn sublim şi mare, Lucesc senini ca-n ziua cea dintâi. [TOŢI TREIJ Vederea ta dă îngerilor vlagă Şi nimeni n-o pătrunde din cei răi. Şi opera ta vie şi întreagă Străluae pururi, ca şi-n zitia-ntăi. 10 15 20 25 30 528 34 529 Avem, vădit, a face cu o ciornă anterioară textului din Tălmăciri, înainte de a pleca Ja Paris, St. O. losif ii scria lui VirgilGioflec din Turnu-Măgurele, în 21 august 1899: „Citesc pe Faust. Sînt cu totul absorbit de puterea supranaturală cu care evoacă marele Goethe icoana vieţii pămînteşti." Era firesc ca tălmăcirea capodoperei să-1 fi ispitit pe poetul nostru. După ce-şi verificase posibilităţile de traducător, el s-a angajat la întreprinderea cea mare: o versiune românească a lui Faust. In primăvara anului 1913, aflîndu-se la Braşov, îl informa pe Horia Petra-Petrescu: „am să traduc pe Faust întreg. Lucrez la el..." (H. P. -Petrescu, St. O. losif — Ctteva amintiri în Revista teatrală, l, nr. 4, iulie-august 1913, p. 250). Cumvolumul Tălmăciri a apărut în 1909, deducem că losif începuse traducerea cu cel puţin 4—5 ani înainte de întîlnirea cu publicistul ardelean. Lucrarea n-a fost dusă pînă la capăt, dar rodul ei este considerabil: şapte caiete care se păstrează la Institutul de istorie şi teorie literară, „George Călinescu" al Academiei R.S.R. H e i n e p. 45 LORELEY In Viaţa, I, nr. 43, 4 decembrie 1894, p. 2 (cu menţiunea „După Heine"); Familia, XXXV, nr. 21, 23 mai (4 iunie) 1899, p. 244; în Sămănătorul, II, nr. 32, 10 august 1903, p. 511—512, şi Tălmăciri, p. 168-169. Variante în Viaţa: v. 1 Sunt trist şi nu-mi pot da sama v. 2 La ce-mi tot răsună-n urechi v. 3 Un basm auzit de la mama v. 7 Pe stincă o rază tirzie v. 8 Abia licăreşte-n amurg. v. 9 Şt cea mai frumoasă femeie v. 10 Acolo apare... e-o zină v. 11 Brăţara-i de aur scînteie, v. 12 Din părul ei curge lumină. v. 13 Ea-şi pieptănă mîndrele plete v. 14 Cu piepten de aur, cintînd V. 15 Şi cintecul zînei şirete v. 16 Pe mare se-mprăştie blînd. v. 17 Pescarul, smintit, se repede V. 18 Cu barca lui mică şi, dus, v- 20 Ci numai năluca de sus-V. 21 Vîsleşte, e tot mai aproape... v. 22 Dar unde e?... a dispărut! v. 23 Căci zîna domneşte pe ape v. 24 Şi cînlecul ei l-a pierdut. Variante în Familia: v. 1 ca în Viaţa (dar: Sînt şi: seama); v. 2 De ce-mi tot sună-n urechi v. 3 ca în Viaţa; v. 4 Un basm din zilele vechi. v. 5 Se-ntunecă, vîntul adie v. 6 Blind apele Rinului curg v. 8 ca în Viaţa; v. 9 O umbră, un vis de fecioară v. 10 Se naşte din negură blînd, v. 11 Scînteie-aurita-i brăţară v. 13 îşi pieptenă auru-n slavă V. 14 Şi cîntă un clntec al ei v. 15 Şi e minunată, grozavă v. 17 Luntraşul turbat se repede v. 18 în luntrea lui mică şi, dus v. 19 Nici stincă, nici valuri nu vede v. 20 Ci caută numai în sus. V. 21 — 22 ca în Viaţa; v. 23 Căci zîna-i stăpînă pe ape v. 24 ca în Viaţa. In Sămănătorul: v. 3 Cu vecinica-\ melancolie Cintecul lui Heine despre nimfa Rinului Lorelei (Lorelei, Lurle e o stîncă la St. Goar, pe rnalul Rinului) a atras pe mulţi din poeţii români. Familia a reprodus textul lui losif, ale cărui variante au fost date de noi mai sus, împreună cu alte două versiuni, datorite respectiv lui O. Carp şi G. D. Pencioiu- între diversele încercări, tălmăcirea lui St. O. Iosil rămîne pînă. astăzi cea mai izbutită. Aceasta şi explică de ce, alcătuindu-se în 1956 o antologie amplă din versurile lui Heine, autorii au reţinut această tălmăcire. Antologia la care ne referim este: Heinrich Heine, Versuri. Note, comentarii şi glosar de Alfred Margul Sperber, Bucu- 530 34* 531 reşti, E.S.P.L.A., 1956, 653 pagini- In general, traducerile din Heine au circulat la noi ca piese distincte şi purtînd diverse titluri. Amintita antologie le încadrează în ciclurile originale, cu numerotarea corespunzătoare. Astfel, Loreley face parte din ciclul întoarcerea acasă, nu are titlu şi este numerotată 2. Titlul dat de poetul român se justifică prin publicarea separată a poeziei. în cele mai multe cazuri, losif a intitulat poeziile fără titlu în original cu primul vers, sau cu cele dintîi cuvinte ale acestuia . Pentru orientare, noi vom indica în aceste comentarii ciclul căreia îi aparţine fiecare piesă şi numărul ei din ediţiile germane ale operei lui Heine. Dintre scriitorii din care a tradus, Heinrich Heine a fost poetul preferat al Iui St. O. losif. Numai lui Petofi i-a mai arătat o atenţie întrucîtva similară. Din Heine, poetul nostru a tradus începînd din anii debutului, prima tălmăcire tipărită fiind Loreley, în 1894. Mai tîrziu, în special în timpul şederii la Paris, opera marelui poet german 1-a preocupat intens. „Apoi sînt cu totul preocupat de Heine..." îi scria lui Virgil Gioflec. In altă scrisoare, nedatată, dar tot din capitala Franţei, îl informa pe acelaşi: „am reluat pe Heine, trebuie să-1 termin odată". Poetul nostru pregătea un volum întreg de traduceri din autorul lui Loreley şi, cum reiese din corespondenţă, lucra intens. In septembrie 1900 mai trecea la activ cîteva versiuni româneşti ale unor „poezioare" din acelaşi. Era exigent şi refăcea textele cu stăruinţă („azi, nu ştiu — vremea o fi de vină — nu-mi mai place nici una"). De altfel, chiar după ce le tipărea în reviste, relua — cum rezultă din confruntarea variantelor — traducerile, schim-bîndu-le de multe ori structural. Tălmăcirile din Heine, publicate în Viaţa, Epoca literară, Pagini literare şi alte reviste au fost grupate mai întîi în volumul Romanţe şi clntece, apărut în 1901. O buna parte dintre ele au fost apoi reproduse în culegerea antologică Tăi' măciri. Romanţe şi clntece de Heine, ca în general întreaga activitate a lui losif de traducător din acest „congenial" al său (expresia aparţine lui I. Scurtu şi a fost însuşită de I. E. Torouţiu), s-a bucurat de o întîmpinare elogioasă. D. C. Ollănescu făcea în 1902 constatarea: „multe bucăţi — mai ales cîntecele — parcă sînt scrise de-a dreptul în limba noastră. Ezitaţiunea, stîngăcia sau perifrază nu se simte într-însele mai deloc, şi ghimpele, pe care Heine îl ascunde îndeobşte la sfîrşitul poeziilor sale, se simte aici tot atît de bine ca în original" (St. O. losif, Patriarhale. — Romanţe şi cintece de Heine, în Familia, XXXVIII, nr. 45, 10/23 noiembrie 1902, p. 537). Peste cîţiva ani, I. Scurtu afirma că versiunile lui losif au pus în umbră toate mai vechile tălmăciri din Heine, întrueît sînt: „interpretări congeniale prin păstrarea curată a fondului liric şi a formei artistice aşa de nouă şi îngrijită a scriitorului german, socotit şi astăzi printre cei mai desăvîrşiţi lirici ai lumii" (Traducerile literare la noi, III, în Sămănătorul, V, nr. 31, 30 iulie 1906, p. 609). Acestor aprecieri li s-au adaus şi altele. Recenzia volumului Tălmăciri, publicată de Viaţa romanească, e de la un capăt la altul un elogiu la adresa traducătorului (I. S.: St. O. losif. Tălmăciri, în Viaţa românească, voi. XIV, an. IV, 1909, p. 142). Meritul lui losif este cu atît mai remarcabil cu cît, în traducerea poeziilor lui Heinrich Heine, a concurat cu un număr foarte mare de poeţi romîni. Numai în Convorbiri literare şi numai între 1867 şi 1874 au apărut un număr impunător de tălmăciri datorite lui lacob C. Negruzzi, N. Scheletti, M. D. Cornea, I.Brociner, G. I. Lahovari, Miron Pompiliu, V. Sturza, Z. Au mai tradus din Heine: A. Toma, Gr. Lazu, Lazăr Iliescu, Barbu Nemţeanu, Enric Furtună şi foarte mulţi alţii (ne referim la traducătorii mai vechi; a se vedea 1. E. Torouţiu, Heine şi heinismul în literatura română, Bucureşti, 1930, şi t. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi documente literare. Bucureşti, 1931, voi. I, p. 266—267). Ilarie Ghendi ne informează că Heine a început să fie tradus în româneşte încă de pe cînd era în viaţă. losif Many publică Peste-a mării ţermi trecute... In Foaie pentru minte, inimă şi literatură din 1846 (p. 248). Această poezie a fost tradusă şi de St. O. losif şi publicată sub titlul Pe deşertul ţărm al mării... Alături de traducătorii citaţi mai sus, Ilarie Chendi mai pomeneşte pe losif Vulcan, Petre Dulfu, Al. Macedonski, I. Gorun (Al. Hodoş), O. Carp, G- D. Pencioiu, care a publicat o culegere din Cartea cîntecelor (V. Ilarie Chendi, Despre traducătorii români ai lui Heine, în Convorbiri literare, XXXV, nr. 9, septembrie 1901, p. 855-864). Volumul Versuri, publicat de E.S.P.L.A. în 1956, înscrie pe lista traducătorilor din opera lui Heine noi nume: Măria Banuş, Vlaicu Bîrna, Demostene Botez, Nina Cassian, Augustin Şt. Doinaş^ ion Frunzetti, Victor Kernbach, Adrian Maniu, Al. Philippide, Veronica Porumbacu, Romulus Vulpescu etc. St. O. losif figurează cu aproape toate traducerile sale. 532 533 p. 47 GRENADIRII în Viaţa, I, nr. 45, 18 decembrie 1894, p. 7 (semnat St. O. I.); în Romanţe şi cîntece de Heine, p. 18-19, şi Tălmăciri, p. 71-73. S-a reprodus în Minerva literară ilustrată, IV nr 189 23 iunie* 1913, p. 4. Variante în Viaţa: v. 2 v. 3 v. 7 v. 8 v. 9 v. 11 v. 12 v. 13 v. 14 v. 21 24 v. 25 v. 27 v, 28 v. 29 v. 30 v. 31 v. 32 v. 33 v. 34 v. 35 Voioşi, c-au să vadă iar Franţa. Dar cînd au sosit în cuartiml nemţesc, Zdrobite-s vitejele sale oştiri — Cezaru-, cezarul e prins! Atunci înclinară trişti frunţile lor A zis celălalt: — Eu simt c-arn să mor; Mă ustură rănile iarăşi! Şi-a zis celălalt: — Un vis a fost tot, Nici eu nu am zile, ştiu bine I Cu limbă de moarte te rog, nu uita O, frate, cînd voi fi murit, Tu ia-mă CU tine în patria ta, Mă-ngroapă-n pămîntul iubit. Şi ordinul crucei mi-l prinde la piept Aşazâ-mi şi puşca la umărul drept Şi nu uita sabia-ncinsă. Voi sta nemişcat in mormînt, aşteptind Ca o santinelă ce doarme... în vis auzi-voi iar tunul urlînd Şi tropot şi zgomot de arme! Atunci călăreşte cezaru-Ti avînt în jurul lui spadele scapăr — Atunci voi sări înarmat din mormînt, în Romanţe şi cîntece: v. 28 Şi spada de mijloc încinsă. p. 49 AŞ PUNE CRUCE SĂRĂCIEI.. Cu titlul Sonet şi indicaţia: („După Heine") a apărut în Viaţa, I, nr. 46, 25 decembrie 1894, p. 4 (semnat Abel); s-a retipărit cu acelaşi titlu în Adevărul ilustrat, II, nr. 26, 26 august 1896, p. 2* fără titlu, în Romanţe şi cîntece, p. 54; în Tălmăciri, p. 112-113*. Variante în Viaţa: 2 De-aş fi maestru pictor de icoane, v. v- 3 v. 4 v. 5 v. 1 v. 10 v. 12 v. 13 Variante în Adevărul ilustrat: v. 2 De-aş fi un pictor meşter la icoane, v. 3 — 4 ca în Viaţa; v. 8 Şi să ridic aplauze-n saloane. v. 10 De-a pururea mi-ai fost însoţitoare, v. 12 Şi ah! cînd alţii beau de se îmbată, v. 13 ca în Viaţa Să zugrăvesc prin temple la rnadoane, Să-mpodobesc măreţele castele. Ar curge daruri scumpe şi coroane. — Să desfătez boieri în cafenele De-a pururea îmi eşti însoţitoare, Şi ah! cînd alţii beau şi se îmbată, Cînd spumegă şampania-n pahare, în original, poezia poartă titlul Sonet burlesc; aparţine perioadei 1823-1830. 50 CA VISURILE... In Viaţa, I, nr. 49, 15 ianuarie 1895, p. 7, cu titlul Noapte şi, indicaţia: ("„După Heine: Heimkehr, 73") (semnat S.); în Epoca seria II, IV, nr. 760, 12 mai 1898, p. 1, cu titlul Ca visurile-ntunc cate... împreună cu Primăvara şi în vis părea la nuntă..., precedate de supratitlul Poezii din Heine (semnate St. O. I.); Romanţeşi cîntece p. 86-87 (fără titlu); Tălmăciri, p. 148-149. Variante în Viaţa: v. 1 Ca visurUe-ntunecoase v. 6 Un clopot bate miez de noapte... v- 7 Acasă mă aşteaptă mîndra r. 9 Prietenoasă luna trece v. H Eu mă opresc naintea porţii v. 12 Şi vesel ii strig: „Bun rămas". v. 14 Că-mi luminaşi cu drag pe drum; v. 15 Treci mai departe, străluceşte v. 17 Iar de găseşti vreun ibovnic v. 18 Ce plînge, singur să nu-l laşi, — v. 19 Ci mîngâie-I, precum pe mine 534 535 In Epoca: 5 Acuma turnul catedralei 6 Vesteşte tainic miez de noapte... 7 Acasă mă aşteaptă draga 9 ca în Viaţa; Eu mă opresc în umbra porţii, 14, 18—19 ca în Viaţa. V. v. v. V. V- 11 v. 12, Cum menţionează şi traducătorul, poezia face parte din ciclul Întoarcerea acasă, unde apare fără titlu, cu nr. 73. p. 51 UN TlNĂR IUBEŞTE... în Viaţa, I, nr. 52, 6 februarie 1895, p. 2, cu titlul Din Heine (semnat S.); în Revista „Tinerimea română, XIV, nr. 7, noiembrie 1896, p. 121, cu titlul Poveste veche; în Romanţe şi cîntece, p. 70, fără titlu; în Tălmăciri, p. 131. Variante în Viaţa: v. 1 v. 2 v. 3 v. 4 v. 5 v. 6 v. 7 v. 8 v. 11 Un tînăr iubeşte o fată; -Dar fata pe altul îl vrea, Acela iubeşte o alta Şi deci se însoară cu ea-Jar fata atunci se mărită De ciudă şi numaidecît Cu primul ce-i iese în cale, Şi tînărul e amărît. Aidoma cui i se-ntîmplă In Revista ^Tinerimea română"; v. 1—2 ca în Viaţa; v. 4 Pe care apoi o şi ia, v. 5 Dar fata atunci se mărită v. 6 în ciuda lui, numaidecît v. 7—8 ca în Viaţa; v, 11 Aidoma cui se întîmplă în Romanţe şi cîntece: v. 6 Din ciudă cu-ntîiul venit Fără titlu, poezia face parte din Intermezzo liric, cu nr. 39. 52 CE TRISTĂ MI-E INIMA... în Viaţa, II, nr. 2, 19 februarie 1895, p. 6, cu titlul Ce tristă; în Romanţeşi cîntece, p. 73 — 74, fără titlu ; în Tălmăciri, p. 134 — 135. Variante în Viaţa: v. 2 Şi-i mai şi e cald şi-i lumină. v. 4 Eu stau dus pe reduta-n ruină. v. 5 De-acolo o apă albastră V. 6 Se vede eurglnd liniştit; v- 7 în luntre-un copil pleacă vesel \. 8 Cu undiţa la pescuit. v. 9 In mii de culori se ridică v. 13 Jos fetele-albesc şi bat rufe; v. li Lin zbîrnăie în depărtare Sub scocul înalt, roata morii Pe lîng-o gheretă se primbla, Cu flinta în soare se joacă Şi-i seînteie-n mfni acea flintă; v. 15 v. 17 v. 21 v. 22 în Romanţe şi cîntece: v. 4 Stau dus pe redută-n ruină, v. 15 ca în Viaţa; Aparţine ciclului întoarcerea acasă, fără titlu, cu nr. 3. 54 IBOVNICĂ DULCE... în Viaţa, II, nr. 4, 5 martie 1895, cu titlul Din Heine (semnat S.); în Epoca, seria II, IV, nr. 8H, 11 iulie 1898, p. 1 — 2 (semnat St. O. I., la Tribuna literară — Poezii din Heine — Traduceri libere) cu titlul Iubito, cînd tu vei dormi... şi numerotată X; în Romanţe şi cîntece, p. 68, fără titlu; în Tălmăciri, p. 128 — 129. Variante în Viaţa: Iubita mea, cînd ai să dormi în sicriu Sub glii, despărţită de mine Atunci mă scobor in mormîntu-ţi şi viu Cu drag să mă culc Ungă tine. Tu, palido, stai nemişcată! Cînd morţii se scoală, în noapte tîrziu, Ei zboară jucînd pe morminte — Ci noi rămînem nemişcaţi în sicriu, 1 2 3 4 6 9 10 v- 11 v. v. v. V. V. V. V. 536 537 V. V. V. V. în v. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. V. Cu 12 Şi îmbrăţişaţi ca-nainte. 13 Toţi morţii se scoală, că-i ziua rf-apoi 14 Şi surla-nvierii răsună — 16 De-a pururi dormim împreună! Epoca: 1 Iubito, cînd tu vei dormi în sicriu 2 ca în Viaţa; 3 Atunci mă cobor în mormintu-ţi şi viu 4 ca în Viaţa; 5 în braţe te strîng, te sărut şi te chem, 6 Tu, palidă, stai nemişcată! 7 Şi tremur şi plîng, şi mă zbucium şi gem, 8 Apoi amorţesc deodată, 9 Toţi morţii din groapă ies, noaptea, tîrziu, 10 Şi zboară, jucînd pe morminte, — 11 Dar noi răminem nemişcaţi în sicriu, 13 Toţi morţii se scoală în ziua (f-apoi 14 ca în Viaţa.; 16 Dormind fericiţi împreună. nr. 32 şi fără titlu aparţine ciclului Intermezzo liric. p. 55 STETEAM LA COLIBĂ... In Viaţa, II, nr. 6, 19 martie 1895, cu titlul Amurg (Heine, Heimkehr, 7)l în Epoca, seria II, IV, nr. 773 — 125, 31 mai 1898, p. 1, numerotată //, cu titlul Amurg (Poezii de Heine — Traduceri libere); în Romanţe şi clntece, p. 76—77, fără titlu; în Tălmăciri p. 137 — 138. Variante în Viaţa: v. 1 Noi stam la colibă, pe ţărmuri, v. 2 Priveam peste mare-n apus, v. 3 Şi neguri de seară veniră, V. 4 Apoi se urcară în sus. v. 5 S-aprinseră-ncetul cu-ncetul v. 6 Luminile toate în far. In Epoca: v. 1 Şedeam la colibă, pe ţărmuri, v. 2 — 6 ca în Viaţa; v. 7 Şi-abia mai zărirăm departe, v- 8 0 pînză p-al mării hotar... v- 9 Vorbeam de furtuni, naufragiu v. 10 Şi cum oieţuieşte-vn naier, v. 11 Aci spâimintal, aci vesel — V- 15 Frumoşi oameni paşnici acolo V. 19 Stîrciţi lingă foc, îşi frig peşte v- 20 Şi ţipă şi strigă-n păduri Cu nr. 7, fără titlu, face parte din ciclul întoarcerea acasă. p. 59 COPII ERAM... în Viaţa, II, nr. 8, 2 aprilie 1895, p. 7, cu menţiunea; (Heine, Heimkehr, 41) (semnat S.}; în Romanţe şi cîntece, p. 83 — 84, fără titlu; în Tălmăciri, p. 145 — 146. Variante îa Viaţa; v. 1 Copii eram p-atunci, iubită, v. 2 Doi copilaşi mici şi vioi, v. 3 Stam cocoţaţi printre coteţe, v. 4 Pitiţi în paie amîndoi... v. 5 Şi oamenii ieşeau jp-afară v. 6 Cînd noi cotcodăceam drăcoşi — V. 7 „Culcurigu! "şi ei credeau v. 9 Şi lăzile din curtea noastră v- 10 Le aşezam una pe altă, v. 11 în casa albă elegantă v. 12 Noi locuiam tot laolaltă... V- 14 Ne vizita-n această casă v- 15 Noi dam din cap, trăgeam mătănii V. 16 Şi complimente caraghioase. v. 17 O întrebam de sănătate, v. 19 La cîte mlţe-mbătrinite V- 20 Am pus d-atunci astă-ntrebare! v- 21 Ba stam, sfătoşi şi 3a taifasuri v- 23 Ne tînguiam că-n tinereţe v. 28 Şi banul cît este de rari... v. 30 Şi toate fug şi toate mor. V. 31 Credinţă, dragoste şi cinste. v- 32 Şi bani şi timp in urma lor! In Romanţe şi cîntece; v. 28 ca în Viaţa. 638 539 Fără titlu, cu nr. 40 (în ediţia folosită de Iosif: 41; în Versuri,] B.S.P.L.A., 1956: 38), aparţine ciclului întoarcerea acasă. p. 59 STAI ŞI-ASCULŢI SUB RAMURI... în Viaţa, II, nr. 10, 16 aprilie 1895, p. 7-8, cu titlul Primăvară nouă şi menţiunea: („După Heine"), împreună cu Arborii-nfloriţi răsună... (aceasta în continuare şi fără titlu); în Romanţe şi cîntece, p. 91-92, fără titlu; în Tălmăciri,- p. 154-155. Variante în Viaţa: v. 2 Cum departe vîntul vine, v. 3 Şi vezi norii cum prin ceaţă v. 4 Se coboară şi se suie. v. 5 Stai şi vezi păduri şi cîmpuri v. 6 Cum se-ntind pustii şi moarte v. 8 Iarnă caţi în orice parte. v. 10 Făr' de veste. — Abătut v. 12 Peste tine au căzut. v. 13 Nu sunt valuri de zăpadă'. v. 14 Şi, trezit din vis, te sperii: v. 16 .Vi curg razele puzderii. v. 17 Ah! ce farmec tainic, dulce v. 18 Iarna se prefacc-xi vară v. 19 Fulgii albi se sckimbă-n floare, — Aparţine ciclului Poezii noi; nu are titlu şi poartă nr. 1. p. 60 ARBORII-NFLORIŢI RĂSUNA... în Viaţa (v. mai sus); în Revista „Tinerimea română11, XIV, nr ■ 7 , noiembrie 1896, p. 130, cu titlul Arborii-nfloriţi; în Epoca, seria II, IV, nr. 760, 12 mai 1898, p. 1, cu titlul Primăvara nouă {semnat a St. O. I.): în Romanţe şi cîntece, p. 93, fără titlu; în Tălmăciri, <1 p. 156-157. Variante în Viaţa: v. 3 Oare cine-i capelmaistrul v. 6 Dă din moţ cu-atîta fală? v. 8 Numele făr7 de greşală? v. 9 Este cocostircul straşnic v. 13 Nu, — in pieptul meu trăieşte v. 14 Cel care conduce corul, v- 15 Şi îl simt cum bate tactul... v. 16 Capelmaistrul e amorul. în Revista ,. Tinerimea română": v. 8 ca în Viaţa; v. 11 Calcă-nfipt în lungi picioare, v- 12 Prin acest concert de glasuri? v. 14—15 ca în Viaţa; v. 16 Capel-maestru e amorul. In Epoca: v. 8 ca în Viaţa; v. 9 Este cacostlrcul falnic v- 11—12 ca în Revista „Tinerimea română"; v. 13 — 16 ca în Viaţa; Aparţine ciclului Poezii noi;fără titlu, cu nr. 8. p. 61 PĂDURI ŞI CÎMPURI SE-NVESMÎNTĂ... în Viaţa, II, nr. 11, 23 aprilie 1895, p. 5, cu titlul Cîntec vechi (semnat St. O. I.); în Adevărul ilustrat, 11, nr. 28, 9 septembrie 1896, p. 3, cu titlul Primăvara; în Romanţe şi cîntece, p. 51, fără titlu; în Tălmăciri, p. 108 — 109. Variante în Viaţa: v. 1—4 Păduri şi cîmpii sunt în floare, S-aud ciocirlii sus, in nori, Cînlaţi, primăvara apare Cu raze, mirezme, colori. v. 5— în inima-mi tristă, pustie 8 E iarnă, e urlet de vînt, Dar cîntecul de ciocîrlie Mă face să plîng şi să cînt. v. 9— Ea-mi strigă cu-aşa gingăşie: 12 „Ce cînţi aşa trist şi încet?" Un cîntec străvechi, ciocîrlie Şi ani sunt de cînd il repet f v. 13— Şi-l cînt, cînd mi-e dor, cînd mi-e frică, 16 De-a pururi tovarăş mi-a fost, Bunică-ta, — o, mititică, Deja mi-1 ştia pe de rost! 540 541 In Adevărul ilustrat: v. 31— Cimpii şi păduri sînt în floare; S-aud ciocîrliile-n nori, Din nou primăvara apare v. 4 — ca în Viaţa; 6 v. 7 Şi cintecul de cioclrlie v. 18—6 ca în Viaţa (în v. 12: sînt; v. 15: Bunica-ta). Fără titlu, poartă nr. 20 (în ciclul Spicuiri, Cartea I din Versuri, E.S.P.L.A., 1956). In ediţia germană de referinţă, este nr. 3 în ciclul Cîntece din Poezii neculese tn volume, de pină la 1830 (Heinrich Heine's Sămmtliche Werke, Erster Band, Hamburg, Hoffmann und Campe, 1890). p. 62 PE DEŞERTUL ŢĂRM... In Viaţa, II, nr. 24, 8 octombrie 1895, p. 8, cu titlul Din Heine; în Epoca, seria II, IV, nr. 811, 11 iulie 1898, p. 1, numerotată VIII, fără titlu (Poezii de Heine — Traduceri libere, semnat. St. O. I.); în Romanţe şi cîntece, p. 101, fără titlu; în Tălmăciri, p. 166. Variante în Viaţa: v. 1 Pe pustiul ţărm al mării v. 2 Noaptea s-a întins, şi-n noapte v. 4 Iar din valuri sună şoapte: v, 5 „E nebun omul acela, v. 6 Ori e chiar amorezat, V- 7 De-i aşa de trist şi vesel, V- 8 Vesel şi nemîngăiat?" v. 9 Ci de sus surîde luna, v. 10 Ea grăieşte clar, încet: v. 11 „E amorezat, nebun e, v. 12 Ba mai este şi poet.1' In Epoca: v. 1 — 2, 4-5 ca în Viaţa; v. 6 Ori e chiar înamorat? v. 7 —10 ca în Viaţa; v. 11 „E înamorat, nebun e, v. 12 ca în Viaţa, Cu nr. 2 aparţine ciclului Serafina din Diverse, p. 63 IN SALOANE DE PICTURĂ... In Viaţa, II, nr. 26, 22 octombrie 1895, p. 4, cu titlul Heine (semnat I.); în Epoca, seria II, IV, nr. 775—125, 31 mai 1898, p. 1, fără titlu, numerotat V (Poezii de Heine — Traduceri libere, semnat St. O. 1); în Romanţe şi cîntece, p. 97, fără titlu; în Tălmăciri p. 160. Variante în Viaţa: v. 2 Vezi bărbatul, care-a vrut v. 3 Să se lupte cu bravură v. 6 Şi îi fură scut şi armă, — v. 8 El stă dîrz — dar tot nu-1 sfarmă. v. 11 Pe c\nd alţii luptă greu In Epoca: v. 2, 3, 8, 11 ca in Viaţa; Cu titlul Prolog deschide ciclul Primăvară nouă. 64 CAVALERUL OLAF In Epoca, seria II, IV, nr. 703, ed. 3-a, 5 martie 1898, p. 1; în subtitlu (Baladănordicăde Heine) ; în Romanţe şi clntece, p. 33 — 36; în Tălmăciri, p. 90-94. Variante în Epoca: 1 v. 8 — Ţine-ţi barda pregătită! v. 9 Orgă, clopote... Poporul v. 10 Buzna dă din catedrală v. 12 Străluciţi ies la iveala, v. 13 Palidă, nespus de tristă v. 15 Vesel, fără frică-i Olaf: v. 17 Spre întunecatul rege v. 19 — Salutare, tatâ-socru! v. 20 Moartea, astăzi, mă aşteaptă. v. 31 Pînă azi ]a miez de noapte — v. 32 Ţine-ţi barda pregătită! II v. 1 Bea Olaf voios la banchet nupţial — v. 3 Femeia lui cată la dînsul v. 5 Călăul e la uşă... v. 7 Şi-apropie Olaf femeia la sîn: v. 10 Călăul * la uşă... 542 543 v. 11 Cum sună viorile atît de voios v. 15 Călăul e la uşă... v. 20 Călăul e la uşă... /// v. 12 Vesel ochii el ridică, v. 13 Binecuvlnt soare, lună v. 14 Stele — raza noastră sfîntă/ v. 15 Păsărelele ce-n aer V- 16 Vesele plutesc şi eintă! v. 17 Binecupintez şi marea v. 18 Şi cîmpia înflorită! v. 19 — 20 inversate v. 21 Voi frumoşi, ochi viorele, v, 22 M'aţi răpus pentru vecie! v. 23 Binecuvintez şi socul Face parte din ciclul Romanţe. 68 MI-E INIMA TRISTĂ... în Epoca, IV, seria II, nr. 775—125, cd. a 3-a, 31 mai 1898, numerotată /, împreună cu Amurg, Tu nu vezi---, în zori de ziuă rătăcesc, cu supratitlul Poezii din Heine — Traduceri libere (semnat St. O. I.); în Romanţe şi cîntece, p. 85, fără titlu; Tălmăciri, p. 147. Variante în Epoca: v. 2 Mă-ntorc către vremea de ieri, v. 4 Şi traiul străin de dureri. v. 6 Ce chinuri, ce lipsă de-avîntl v- 9 Şi toate-mi par triste, bătrîne Fără titlu, cu nr. 39 aparţine ciclului întoarcerea acasă. p. 69 E SINDROFIE In Epoca (v. mai sus} cu titlul Tu nu vezi... şi numerotată III, în Romanţe şi cîntece, p. 81, fără titlu; în Tălmăciri, p. 143. Variante în Epoca: v. 2 Şi casa-noată in lumină; v. 4 Se mişcă-o umbră, se înclină. v. 10 Poţi singură s-o luminezi... Fără Uliu, cu nr. 60, aparţine ciclului întoarcerea acasă. 544 p. 70 PE-O DIMINEAŢĂ... In Epoca (v- mai susj, cu titlul în zori de ziuă rătăcesc, numerotată IV; în Sămănătorul, I, nr. 4, 29 decembrie 1901, p. 64, cu titlul Din Heine (semnat I. Darie); în Tălmăciri, p. 119. In Epoca, textul e total diferit: în zori de ziuă, abătut Trec eu prin vesela grădină Şi florile şopteee încet, Şopttsc încet şi-ncet suspină. 5 încet şoptesc, suspină-ncet, Cătlnd în calea mea duios: „Ce palid eştiI O nu mai fi Pe sora noastră mîniosl" Cu nr. 45, fără titlu, în ciclul Intermezzo liric. p. 71 NOI NE IUBIRĂM... In Epoca, seria II, IV, nr. 811, 11 iulie 1898, p. 1, cu titlul Copii, numerotată Vl (Poezii de Heine — Traduceri libere, semnate St. O. I.}, împreună cu VII. în amurg, VIII. Pe pustiul ţărm al mării..., IX. Icoana din trecut şi X. Iubito, cind tu vei dormi...', tn Romanţe şi clntece, p. 69, fără titlu; Tălmăciri, p. 130- Variante în Epoca: v. 5 Am dus-o într-un vis şi glume v. 6 Făceam, cu gînd nevinovat, — Aparţine ciclului Intermezzo liric, cu nr. 26, fără titlu. p. 72 IN AMURG... In Epoca (v- mai sus); în Romanţe ţi cîntece, p. 98, fără titlu; Tălmăciri, p. 162. Variante în Epoca: v. 1 In amurg, ultima rază v. 3 în văzduhul cel albastru v. 4 Luna d-aur seînteiază v. 11 Umeri goi şi albe braţe v. 12 Blînd lucesc in clar de lună... Cu nr. 85 (87), fără titlu, En ciclul întoarcerea acasă. 35 — şt. O. losif — Opere voi. II 545 p. 73 ICOANE VECHI... în Epoca fv- mai sus), cu titlul Icoana din trecut; în Floare-aU bastrâ, 1, seria II, nr. 29, 25 apriJie 1899, p. 3, cu titlul Icoane din trecut şi indicaţia: f„După Heine")(semnat St. O. I.); în Romanţe şi cîntece, p. 71 — 72, fără titlu; în Tălmăciri, p. 132 — 133. Variante în Epoca: v- 19 Priveam pierdut sus, la fereşte, — v- 23 Şi m-ai văzut în nopţi senine, în Floare-albastră: v. 4 Cum te-am iubit mai înainte... v- 19, 23 ca în Epcca. Cu nr. 38, fără titlu, în ciclul Intermezzo liric, p. 75 NIMFELE Iu Floare-albastră, I, nr. 14, 10 ianuarie 1899, p. 4; Romanţe şi cîntece, p. 37 — 38; Tălmăciri, p. 95 — 96. Variante în revistă: v. 20 Tu fât-frumos din altă lume!" v. 27 Tăcut ?u& farmecul de lună Cu acelaşi titlu, în ciclul Romanţe, p. 77 VISAI CĂ MĂ PLIMBAM... în Floare-albastră, I, nr. 20, 21 februarie 1899, p. 4, cu titlu* Gelozie (După Heine) (semnat St. O. I.); în Romanţe şi cîntece p. 99-100, fără titlu; în Tălmăciri, p. 163-165. Variante în revistă: 2 Prin rai, — cu tine, draga mea, 6 Şi drepţii toţi cari peste fire 19 Mi te-alintai zîmbind şircată, 32 Era frumos în astă ceată, 33 Nu-mi fuse-n ceruri tocmai bine Fără titlu, cu nr. 7 (12), în ciclul Cater'ma din Diverse, p. 79 CAVALERUL în Floare-albastră, I, nr. 22, 7 martie 1899, p. 1, cu indicaţia: — După Heine; in Romanţe şi cintece, p. 42 — 43, fără dedicaţie; in Tălmăciri, p. 102 — 104. Cu titlul Prolog, deschide ciclul Intermezzo liric- p. 81 SAFIRE-S OCHII TĂI... în Floare-albastră, seria II, nr. 27, 11 aprilie 1899, p. 6 (semnat I. Neamţu); în Romanţeşi cîntece, p. 89, fără titlu; Tălmăciri, p. 151-152. In revistă: v. 15 Colo, în codru... iute-aş pune Fără titlu, poartă nr. 56 f5&) în ciclul întoarcerea acasă. p. 82 SOLIA în Familia, XXXV, nr. 43, 24 octombrie (5 noiembrie) 1899, p. 507, cu indicaţia: (După Heine); în Romanţe şi cîntece, p. 32 Tălmăciri, p. 88—89. Variante în revistă: v. 5 Te furişază-ntr-o clipită v. 6 în grajd şi-aşteaptă pe argat v. 7 Şi-ntreabă-J: „Care se mărită V. 8 Dintre prinţese, în palat?" v. 9 De-li spune: „Bruna e mireasă" v. 10 Să-mi fii aici cît ai clipi... v. 11 De-ţi spune: ,.Blonda e mireasă", v. 14 Un ştreang şi-ntoarce-te-napoi v- 15 în trap domol şi în tăcere, v. 16 Să vii ca să mi-1 dai apoi. Cu acelaşi titlu, în ciclul Romanţe. p. 83 RECAPĂT CURAJUL PĂGÎN... în Familia, XXXV, nr. 47, 21 noiembrie (3 decembrie) 1899, p. 558, cu titlul Recapăt curajul; Romanţe şi cîntece, p. 53, fără titlu; Tălmăciri, p. 111. Variante în revistă: v. 1 Recapăt curajul păgin din trecut, v. 3 M-adastă iubita şi dornic zoresc v. 5 ca v- 1 V- 9 Străbat peste codri şi văi şi cîmpii v- 10 în goana-mi nebună, turbată! v- 11 E scris ca să moară şi cruntul rival, Fără titlul dat de Iosif, face parte din Spicuiri, unde poartă nr. 25. 546 547 35* P- s* DIN LACRIMELE.,. In Pagini literare, voi. II, nr. 15 (40), 23 ianuarie 1900, p. 2, cu titlul Ctntec de Heine, numerotat I şi urmată de //. Şi dacă-n ochii tăi... şi ///. Nu mă iubeşti...; Romanţe fi clntece, p. 56, fără titlu; Tălmăciri, p. 114. Variante în revistă: v. 3 Şi ttnguirile- mi se sting v. 4 In ctntec de privighitori. Cu nr. 2, fără titlu, în Intermezzo liric. P- Şi DACĂ-N OCHII TĂI... In Pagini literare (v. mai sus); Romanţe si cintece, p. 57, fără titlu; Tălmăciri, p. 115. Variante în revistă: v. 3 Ci dacă gura ţi-o sărut v- 8 Şi mă îneacă pllns amar. Cu nr. 4, fără titlu, în Intermezzo liric. P- S6 NU MĂ IUBEŞTI! In Pagini literare (v. mai sus); Romanţe şi cintece, p. 58, fără titlu; în Tălmăciri, p. 116. Variante în revistă: v. 5 Tu mă urăşti! ţi-o spune chiar v. 7 îngăduie s-o pup măcar, Cu nr. 12, fără titlu, în ciclul Intermezzo liric. P< 87 DOI FRAŢI In Pagini literare, voi. II, nr. 15 (40), 23 ianuarie 1900, p. 5 — După Heine — ; Romanţe şi cîntece, p. 20 — 21; Tălmăciri,?. 74—75. Variante în revistă: v. 3 Jos în valea de mbt stîncă v. 5 Fraţi se Jupt-acolo-n vale, v. 14 E chemat s-o cucerească? v. 15 Nu e modru de-mpăcare*; v. 21 Semne rele, vai! s-arată v. 22 Ceasul rău, vai! iată bate! v. 24 Fratele străpuns de frate, v. 27 Ci castelu-n dărmătură 548 v. 28 Tot mai stăruie pe stîncă. v. 29 Noaptea-n ora cea fatală v. 32 Şi se luptă-ntreaga noapte. Cu acelaşi titlu, în ciclul Romanţe, p. 89 A RĂSĂRIT SENINA LUNĂ... In Pagini literare, voi. II, nr. 18 (43), 13 februarie 1900, p. 2 cu titlul Clntec; Romanţe şi cîntece, p. 78, fără titlu; Tălmăciri, p. 139. Variante în revistă: v. 1 Stăm singuri pe prundul mării v- 2 Şi luna s-a-nălţat pe mare — v. 3 Cuprinşi de farmecu-nctntării V. 4 Ne strîngem într-o-mbrăţişare. v. 5 E-atlta linişte pe maluri... Cu nr. 9, fără titlu, în ciclul întoarcerea acasă. .. 90 TRAGEDIE In Convorbiri literare XXXIV nr. 3, 15 martie 1900, p. 169—170; Romanţe şi clntece, p. 40—41; Tălmăciri, p. 99 — 101. Variante în revistă: / v. 7 Chiar Ungă vatra părintească v. 9 Copii pribegi, n-avură parte III v- 2 Şi paserile cîntă, suspină seara vîntul: v. 4 Cu mîndra lui glumeşte, stind singuri lntr-o sară. Cu acelaşi titlu, în Diverse. p. 92 AMURG In Convorbiri literare, XXXIV, nr. 6, 15 iunie 1900, p. 433-434 — Traduceri din Heine (Din ciclul „Marea Nordului"), fără titlu, împreună cu Furtună şi Noaptea-n cabină; Romanţe şi cintecet p. 103 — 104; Tălmăciri, p. 170 — 171. Variante în revistă: v. 8 Spumegînd şi vuind... v. 9 Un vuiet bizar: un şopot şi-un plînset, v- 11 Şi pe-alocuri o muzică dulce de leagăn v. 14— Străbune poveşti năzdrăvane, 15 Pe care, copil, pe de rost le ştiam 540 v. 17 Pe cînd ne-astrîngeam (?), în amurguri de vară, v. 20 Cu ochii aţintiţi In tăcere; In Romanţe şi cîntece: v. 21 Iar fetele mari Cu acelaşi titlu, în ciclul Marea Nordului. 93 FURTUNA In Convorbiri literare (v. mai sus), p. 434 — 435; Romanţe i cîntecef 105-106; în Tălmăciri, p. 172-173. Variante în revistă: v. 10— O, mare, 12 Mamă Afroditei, din spumă de val răsărite! Străbuna Iubirii! Aibi milă de mine! v. 15 Şi, setoasă de pradă, v. 16 Adulmecă inima mea ce răsună v. 23 Uraganul se sp&rge-ntr-un cor infernal v. 24 De nebuni furioşi delirînd. v. 25 Eu însă aud lămurit v. 27 Un glas cunoscut, răzbind sălbatic pînă la mine, v. 29 Mă fură departe... v. 30 Departe, pe ţărmul stîncos, v. 31 Turnuleţul castelului sur, scoţian v. 32 Se-nalţă dasupra mării năprasnice; v. 33 Acolo, subt bolta înaltei fereşti v. 35 Diafană şi albă, v. 36 Şi cîntă din harfă şi cîntă din gură în Romanţe şi cîntece v- 4 Se-ncalecâ-n goană, urmlnd şi-mbrîncind v. 32 Dasupra mării năprasnice; Cu acelaşi titlu şi nr. 8, în ciclul Marea Nordului. 95 NOAPTEA-N CABINĂ în Convorbiri literare (v. mai sus), p. 435; Romanţe şi cîntece p. 107-108; Tălmăciri, p. 174-176. Variante în revistă: v. 1 — 17 lipsesc v. 30 Dormeam uitat de veacuri în somnul cel de veci. v. 32 Vegheau fără de număr frumoşii ochi de stele, Ultimele trei părţi din Noaptea-n cabină, în Marea Nordului. p. 97 VOCEA MUNTELUI în Convorbiri literare, XXXIV, nr. 7, 15 iulie 1900, p. 509 — Traduceri din Heine —, cu titlul Ecoul, împreună cu Sărbătoare de primăvară, Primăvară, Chemare; Romanţe şi cîntece, p. 17; Tălmăciri, p. 69—70. Variante în revista: v. 9 Ah, dar să fii aşa curînd v. 11 Gem văile pustii: v. 13 Şi plînge cu obidă grea v. 14 Sărmanul călăreţ. v. 15 — Acolo-n groapă voi avea v. 16 De-a cum pe veci repaos!... v. 17 Trist văile-au adaos: Ripdos /" Cu acelaşi titlu, în Romanţe. 9S SĂRBĂTOARE DE PRIMĂVARĂ în Convorbiri literare (v. mai sus), p. 530; Romanţe şi cîntece 39; Tălmăciri, p. 97 — 98. Variantă în revistă: v. 13 Plîng florile-mprejuru-i, jelind însingerate, Cu acelaşi titlu, în Romanţe. 99 CE DOR NĂTÎNG TE POARTĂ... In Convorbiri literare (v. mai sus), fără titlu, numerotată II, 531; Romanţe şi cîntece, p. 95; Tălmăciri, p. 159. Variante în revistă: v. 7 Greşii, o, lună dragă, şi-am fost nemernic chiar: Cu nr. 17. fără titlu, în ciclul Primăvară nouă. 550 551 p. 100 ŞI DACĂ VREI... In Convorbiri literare (v. mai sus), fără titlu, numerotată ///, p. 531; Romanţe şi clntece, fără titlu, p. 94; Tălmăciri, p. 158. Variante în revistă: v. 1 De cauţi tu şi iei aminte v. 5 Iar dac-asculţi şi iei aminte v. 7 Cu rlsete, oftări şi clntec v. 11 Şi-n mai ca mine rătâci-oei Cu nr. 16, fără titlu, în ciclul Primăvară nouă. p. 101 PE NOURI LUNA STRĂLUCEŞTE... In Convorbiri literare (v. mai sus), cu titlul Chemare, p. 532; ' Romanţe şi cîntece, fără titlu, p. 79; Tălmăciri, p. 140 — 141. Variante în revistă: v. 1 Pe nouri luna odihneşte, v. 8 Din valuri ce se sparg de maluri. v. 12 Ctntînd în horă fermecată!... v. 15 Cîntaţi să mor, sorbindu-mi dulce în Romanţe şi cîntece: v. 6 Se sparg de maluri albe valuri, v. 8 şi 15 ca în revistă Fără titlu, cu nr. 66, în Spicuiri. p. 102 VEDENIA In Romanţe şi clntece, p. 11 — 14; Tălmăciri, p. 64 — 68. Fără titlu, cu nr. 2, în ciclul Imagini din vis. Traducerea acestei poezii este caracteristică pentru capacitatea poetului român de a interpreta originalul, cu respectarea riguroasă a tiparului formal al acestuia. E adevărat, losif utilizează în unele strofe rima feminină, inexistentă în model, dar această abatere nu alterează acurateţea ansamblului: 20 La mijloc sta o minunată Fîntînă-n marmură curată; Alăturea, o fată dalbă Clătea mereu o pînză albă... Inmitten in dem Blumenland Ein klarer Marmorbrunnen stand; Da schaut' ich eine scheme Maid, Die emsig wusch ein weisses Kleid 552 Obraji duioşi; în ochi — un rai; Un chip de sfînt cu păr bălai; Şi nu ştiu cum, dar mi-a părut Străin, şi-atît de cunoscut I 25 Frumoasa mea da zor, da zor Şi tot cînta fermecător: — Curgi, apă, curgi frumos şi lin, Şi spalăpînzamea de in t Spre dînsa paşii-mi abătui 30 Şi-ntreb: — O, n-ai putea să-mi spui, Minune de copilă dalbă, Pe seama cui speli pînza albă?... Ea repede-mi şopteşte: — Iat-ol, Cămaşa morţii ţi-am spălat-ol... 35 Şi cum grăi, cum ai clipi, Ca spuma totul se topi. Die Wanglein suss, die Atiglein mild, Ein blondgelocktes Heil'gen-bild; Und wie ich schau\ die Maid ich fand So fremd und doch so wohlbekannt. Die schfine, die sputet sich, Sie summt ein Lied gar wunderlich: Rinne, rinne, Wăsserlein, Wasche mir das Linnen rein! Ich gingund nahetemichihr, Und fliisterte: — O sage mir Du wunderschone, susse Maid, Fur wen ist dieses weisse Kleid? Da sprach sie schnell: — Su bald bereit, Ich wasche dir dein Todtenkleid! Und als sie Dies gesprochen kaum, Zerfloss das ganze Bild wie Schaum. p. 106 DON RAMIRO în Romanţe şi cîntece, p. 22—28; Tălmăciri, p. 76—83. Cu acelaşi titlu, în Romanţe, 112 BELSÂZAR In Romanţe şi cîntece, p. 29—31; Tălmăciri, p. 84—87. Cu acelaşi titlu, in Romanţe. în Versuri, E.S.P.L.A., 1956, se dă următoarea notă: „Am păstrat forma Belsăzar folosită de St. O. losif, deşi denumirea românească ar fi Baltazar, personajul din Biblie" Expresia sclav din v. 7, 9, 37 şi 42 trebuie înţeleasă în sensul dat de Biblie pentru dregătorii regelui: slugă (germanul Knecht). 5S3 p. 115 ÎNCHINARE In Romanţeşi cîntece, p. 47 — 48, fără titlu ; Tălmăciri, p. 105 — 106. Fără titlu, cu nr. 9, în ciclul Cîntece. Închinare este una dintre cele mai frumoase reuşite ale lui St. O. Iosif ca traducător din poezia lui Heinrich Heine. Fidel ca de obicei faţă de model, poetul român foloseşte un vers mai amplu şi mai muzical decît cel german. Versiunea lui are cursivitatea şi forţa de sugestie a unei creaţii originale. Transcriem textul lui Heine, spre confruntare: Mit Rosen, Cypressen und Flittergold Mocht'ich verzieren lieblich und hold Dies Buch wie einen Todtenschrein, Und surgen meine Lieder hinein. 5 O, konnt'ich die Liebe sargen hinzu! Am Grabe der Liebe wăchst Blumlein der Ruh, Da bfiiht es hervor, da pfluckt man es ab, — Doch mir bliiht's nur, wenn ich selber im Grab. Hier sind nun dic Lieder, die einst so wild, 10 Wie ein Lavastrom, der dem Ătna entquillt, Hervorgestiirzt aus dem tiefsten GemQth, Und rings viei blitzende Funken verspruht! Nun liegen sie stumm und todtengleich, Nun starren sie kalt und nebelbleich. 15 Doch auf's Neu die alte Gluth sie belebt, Wenn der Liebe Geist einst ttber sie schwebt. Und es wird im Herzen viei Ahnung laut: Der liebe Geist einst uber sie thaut; Einst komtnt dies Buch in deine Hand, 20 Du susses Lieb im fernen Land. Dann lost sich des Liedes Zauberbann, Die blassen Buchstaben schaun dich an, Sie schauen dir flehend ins schone Aug', Und flustern mit Wehmuth und Liebeshauch. 117 [DIMINEAŢA-NTREB ZADARNIC] în Romanţe şi cîntece, p. 49, fără titlu. In ciclul Cîntece, cu nr. 1, fără titlu. 554 118 PE INIMĂ IUBITO... In Romanţe şi cîntece, p. 50, fără titlu; Tălmăciri, p. 107. Aparţine ciclului Cîntece, unde figurează cu nr. 4, fără titlu. 119 CÎND MOR TINERE INIMI... In Romanţe şi cîntece, p. 52; Tălmăciri, p. 110. Cu nr. 1, fără titlu, în ciclul Cîntece din Spicuiri. 120 [ÎN MAI, CÎND MUGURII-NCOLŢESC...] în Romanţe şi cîntece, p. 55, fără titlu. Cu nr. 2, fără titlu, aparţine ciclului Intermezzo liric. p. 121 SĂRUTĂ, NU JURA... în Romanţe şi cîntece, p. 59, fără titlu; Tălmăciri, p. 117. Aparţine ciclului Intermezzo liric, cu nr. 13, fără titlu. p. 122 MI-S CÎNTURILE OTRĂVITE... în Romanţe şi cîntece, p. 60, fără titlu; Tălmăciri, p. 118. Cu nr. 51, fără titlu, aparţine ciclului Intermezzo liric. p. 123 IN VIS... In Romanţe şi cîntece, p. 61, fără titlu; Tălmăciri, p. 120—121 Prima strofă din această poezie a lui Heine (Imagini din vis, 4) a fost folosită, în original, de B. P. Hasdeu ca moto la articolul publicat în 1871, în Familia, Trompeta Carpaţilor şi Telegraful, prin care dezvăluia farsa jucată Convorbirilor literare cu poezia Eu şi ea (Din Gablitz). Strofa aceasta i-a oferit maliţiosului Hasdeu o caricatură pe care o aplică lui Titu Maiorescu, mic de stat şi de o ţinută veslimentară ireproşabilă. O cităm, pentru a prilejui totodată şi confruntarea textului original cu cel al lui Iosif: Im Traum sah ich ein Mănnchen, klein und putzig, Das ging auf Stelzen, Schritte ellenweit, Trug weisse Wâsche und ein feines Kleid, Inwendig aber war es grob und schmutzig, lnwendig war es jămmerlîch, nichtsnutzig... In vis văzui un om gătit, mic de statură, Mergea cu paşi de-o şchioapă pe labe răschirate; Purta o haină nouă şi albituri curate, 555 Ci răsărea-n lumină mojica Iui făptură. In fond era nemernic, meschin, — o stîrpitură... Fără titlu, cu nr. 4, In ciclul Imagini din vis. p. 124 n-am Împotriva ta nimica... în Romanţe şi clntece,?. 62 — 63, fără titlu; Tălmăciri, p .122—123 . Fără titlu, cu nr. 18, face parte din Intermezzo liric. p. 126 DIN BASME VECHI... In Romanţe şi clntece, p. 64 —65, fără titlu; Tălmăciri,?. 124 — 125-St. O. losif a folosit primul vers, în germană, ca moto la poezia Vremuri apuse. Fără titlu, cu nr. 43, aparţine ciclului Intermezzo liric. p. 128 ClND DOI ÎŞI ZIC ADIO... In Romanţe şi clntece, p. 66, fără titlu; Tălmăciri, p. 126. Aparţine ciclului Intermezzo liric, nr. 49, fără titlu. p. 129 frumos e PE lume... In Romanţe şi clntece, p. 67, fără titlu; Tălmăciri, p. 127. Cu nr. 31, fără titlu, aparţine ciclului Intermezzo liric. p. 130 PRIN CRlNGUL VERDE... In Romanţe şi clntece, p. 75, fără titlu; Tălmăciri, p. 136. Aparţine ciclului întoarcerea acasă, cu nr. 4, fără titlu. p. 131 invăliţi IN nourî, ZEH... In Romanţe şi clntece, p. 80, fără titlu; Tălmăciri, p. 142. Cu nr. 67, fără titlu, în Spicuiri. p. 132 AFARĂ-1 NOAPTE... în Romanţe şi clntece, p. 82, fără titlu; Tălmăciri, p. 144. Face parte din Intermezzo liric, unde figurează cu nr. 57, fără titlu. p. 133 ATlT DE DRĂGĂLAŞĂ... In Romanţe şi clntece, p. 88, fără titlu; Tălmăciri, p. 150. Variantă în Romanţe şi cîntece: v. 9 Ca vecinie să te aibă-n pază Fără titlu, cu nr. 49, face parte din ciclul întoarcerea acasă. Poezia este greu identificabilă. losif nu mai obţine, ca tn majoritatea cazurilor, concizia originalului şi transpune două strofe în trei. p. 134 GLAS DE PRIMĂVARĂ... In Romanţe şi etntece, p. 90, fără titlu; Tălmăciri, p. 153. Aparţine ciclului Primăvară nouă, fără titlu, cu nr. 6. p. 135 S OCOATA VREMII... In Romanţe şi cîntece, p. 96, fără titlu; Tălmăciri, p. 161. Cu nr. 25, fără titlu, în Primăvară nouă. p. 136 SPUMEGĂ MAREA... In Romanţe şi etntece, p. 102, fără titlu; Tălmăciri, p. 167. Fără titlu, cu nr. 14, în Diverse. HOLDERLIN p. 137 CINTECUL URSITOAREI In Sămănătorul, III, nr. 36, 5 septembrie 1904, p. 574; Tălmăciri, p. 184—186. Un mănunchi din poeziile romanticului german Friedrich H61-derlin (1770-1843) a publicat AL Philippide în excelenta sa culegere de traduceri Poeme de HOlderlin, Novalis, Morike, Rilke, Editura Fundaţiilor, 1940. Transcriem, pentru o paralelă cu tălmăcirea lui losif, următorul ClNTEC DE URSITA Sus în lumină plutiţi Prin line meleaguri, vesele Duhuri! Dumnezeieşti adieri Uşor vă ating Ca mtinile harfistei Coardele sfinte. Fără soartă ca pruncul In somn răsuflă zeii; Blînd ocrotit In mugur tainic Etern înfloreşte Spiritul lor, Şi ochii lor veseli Lucesc în dom oală Lumină eternă. 596 557 Nouă Insă ni-i dat Să nu ne-odihnim nicăieri. Trudiţii oameni Se usucă şi cad Orbeşte, din clipă în clipă, asemeni Cu apa din stîncă în stîncă zvîrlitâ, La întîmplare, mereu şi mereu. Ambele traduceri îşi confirmă reciproc valoarea de piese antologice. Oottfried K e l l e r p. 138 CINTECUL LUI PAN In Sămănătorul, III, nr. 39, 26 septembrie 1904, p. 617-618; s-a reprodus în Voinţa naţională, an XXI, nr. 5.833, ed. a 4 —a, 2G septembrie (9 octombrie) 1904, p. 2 şi în Tribuna, an. VIII, nr. 184, 29 septembrie ("12 octombrie) 1904,p.3; in Tălmăciri, p. 187—188. p. 140 CURCUBEUL In Sămănătorul, VI, nr. 27, 1 iulie 1907, p. 570; Tălmăciri, p. 191—192, cu menţiunea: „După...". p. 141 GÎNDURI In Sămănătorul, VI, nr. 29, 15 iulie 1907, p. 609; Tălmăciri, p. 189—190, cu menţiunea: „După...". Variante în revistă: v. 13 Noi, valurile, ne gonim v. 17—20 lipsesc. L e n au p. 143 VÎNTUL tu Adevărul ilustrat, II, nr. 31, 30 soptembrLe 1896, p. 6, cu titlul Vtntului; Povestea vorbei, 1, nr. 2, 17 octombrie 1896, p. 4, cu menţiunea: după Lenau; Floare albastră, {, nr. 25, 28 martie 1899, p. 7; Tălmăciri, p. 179—180. Variante în Adevărul ilustrat: v. 2 Privii în urma mea mişcat, v. 3 Văzui cum buzele au mişcat v. 4 Făcindu-mi semn la geam. ssa f 1 6 Pe drumul cel posomorit, 7 Şi totuşi nu l-am auzit 8 Căci s-a pierdut în vînt. 9 A trebuit să plec, s-o las... 11 N-a fost destul?... Să-mi mai răpeşti v. 12 Şi cel din urmă bun rămas? în Povestea vorbei: v. 2 Privind pierdut în urma mea v. 3 Şi o văzui spunînd ceva v. 4 Plecată peste geam. v. 6 Tovarăş drumului pustiu... v. 9 ca în Adevărul ilustrat; v. 11 şi 12 ca în Adevărul ilustrat. Cum se ştie, unul dintre cei dinţii traducători în limba română din opera lui Lenau (1802—1850) a fost Eminescu (Foaia veştedă, postuma Stai deasupră-mi). Tălmăciri mai recente: Lenau, Versuri alese, în româneşte de Lazăr Iliescu, Editura Tineretului, 1957, 114 pagini. p. 144 RANA-N SUFLET în Sămănătorul, VI, nr. 2, 7 ianuarie 1907, p. 34, semnată cu iniţiale; în Tălmăciri, p. 177—178. în revistă: v. G La sinu-i dulce, fără de prihană, p. 146 ECOU* în Cumpăna, voi. I, nr. 10, 29 ianuarie 1910, p. 152, împreună CU întrebare; în Cîntece, p. 136—137. Variantă în revistă: v. 3 Să-l mai ascult doream, dar n-am ce face: 146 ÎNTREBARE V. mai sus; în Cîntece, p. 134—135. Variante în revistă: v. 5 Simţeai doar c-ai visat şi-au dispărut v. 6 Din mintea ta a visului himere, 959 P. 147 SURUGIUL In Cumpăna, voi. I, nr. 17, 19 martie 1910, p. 259—261, cu men ţiunea: După Lenau; semnat St. O. I.; Cîntece, p. 129—133. Variante In revistă: v. 3 Sus pe cer pluteau bălai v. 13 Pin' ţi tainicul izvor v. 17 Dar la gură eornu-atunci v. 23 Prin înfloritorul rai v. 24 Ropotind grăbite. v. 29 Cînd în raiul mlndrei firi v. 30 Cum treceam, deodată v. 31 Fără veste-un cimitir v. 39 Către crucifix privind v. 50 Pe aice iarăşi, v. 53 Către cimitir deci el v. 63 Pltngătorul corn şi-acum Li-Tai-Pe p. 150 CLAR DE LUNĂ In Sămănătorul, VI, nr. 52, 23 decembrie 1907 , p. 1.078; Cîntece, p. 119, cu menţiunea: „După.,.". Numele poetului chinei e ortografiat: Lî-Taipek. Variantă în revistă: v. 5 Fruntea mi-o înalţ, privesc Un volum de traduceri din Li-Tai-Pe, poet liric chinez (699—762), a publicat Adrian Maniu: Din cîntecele lui Li-Tai-Pe (E.S.P.L.A., 1957, 223 paginii. In versiunea lui Adrian Maniu, traducerea e intitulată Clnd s-a trezit drumeţul în tractir şi diferă mult de textul lui losif, care — cum menţionează el însuşi — a făcut o prelucrare (după...): In miez de noapte, abia m-ara dom irit Ctnd tn culcuş străin m-am regăsit. Oare bruma argint ceresc pe podini a înflorit? Ridictnd privirea,căutam către tnalt, strălucitoarea lună Inclinînd fruntea, mi-am amintit a drumului ţintă. 560 Longfellotv p. 151 EXCELSIOR1 tn Foaia interesantă, l, nr. 26, 6 iulie 1897, p. 6 (cu semnătura M. Patru); Floare-albastră, I, seria II, nr. 34, 30 mai 1899, p. 3 (semnat cu iniţiale); Sămănătorul, V, nr. 10, 4 martie 1907, p. 182; Tălmăciri, p. 252—254. Variante in Foaia interesantă: v. 6 Sub geană-i, ochiu-ntunecos v. 9 Suna acel cuvlnt străin: v. 26 — O, nu intra; brădetul des (probabil greşeală de tipar) v. 29 Dar tînărul nepăsător: v- 38 Pe pieptul lui un steag — drept scut — La 27 februarie 1907 s-au împlinit o sută de ani de la naşterea lui H. W. Longfellow (1807—1882). Sub semnătura A. M. (A. Mirea), Sămănătorul din 4 martie 1907 (p, 181-182) publică un articol comemorativ despre viaţa şi opera poetului american, din care desprindem următoarele aprecieri:,,...el a fost un poet cu idealuri înalte şi umanitare, cu un sentiment fin şi ales, cu o mare rafinare intelectuală şi morală... Longffellow n-a scris nici un cuvînt care ar putea fi vătămător sufletului celui mai curat" (p. 182). După articol urmează traducerea poeziei Excelsior! datorită lui losif. Meerheimb p. 153 VESTITORUL BIRUINŢII DE LA MARATON In Sămănătorul, III, nr. 26, 27 iunie 1904, p.404-409;ToJmdci>i, p. 196—205, cu menţiunea: „După...". Multatuli p. 160 CINTECUL LUI SAlDJAH In Sămănătorul, III, nr. 16,18 aprilie 1904, p. 244—245; Tălmăciri, p. 208-210, cu menţiunea: „După...". Multatuli (în lat.: „mult am pătimit") este pseudonimul scriitorului olandez Ed. Douwes Dekker (1820—1867), poet şi prozator, autor, Intre altele, al romanului Max Havelaar. 561 36 P e t 6 f i p. 162 MUGUR, MUGUR, MUGUREL... în Viaţa, II, nr. 12, 30 aprilie 1895, p. 4, cu subtitlul: Imitaţie (semnat Abel); Poezii alese, p. 14—15; Tălmăciri, p. 223—224. Variante în Viaţa; v. 7 A plecat d-aicea un copil voios, v. 11 „Cum mai trece vremea..." trist şopteşte el: v. 19 Fără de odihnă, pasăre pribeagă v. 20 Care-şi caută cuibul cald de astă-vară în Poezii alese: v. 19, ca în revistă. Aşa cum remarca Şerban Cioculescu într-un articol dedicat autc-rului Tălmăcirilor (St. O. Iosif, în Revista Fundaţiilor, VI, nr. 1, 1 ianuarie 1939, p. 174,1, în Mugur, mugur, mugurel... avem a face cu o tratare liberă a originalului, constînd într-o anume autohtonizare. La Petofi, poemul poartă titlul Szălofoldemen (In locul natal), pe care Iosif îl înlocuieşte cu refrenul mugur, mugur, mugurel, folosit de el şi într-unui din Cîntecele de leagăn ale sale. Doica poetului maghiar îi cîntă o „doină", iar refrenul amintit autohtonizează pe cel maghiar; cserebogar, sdrga. cserebogdr („cărăbuş, galben cărăbuş"). Din Petofi, ca şi din Heine, St. O. Iosif a tradus mult şi cu stăruinţă, întîia traducere apare la 4 ianuarie 1893, în Adevărul (Cit e lumea), ultimele, în 1909, în Tălmăciri. De altfel, primul volum publicat de Iosif este unul cuprinzînd traduceri din Petofi: Apostolul şi alte poezii, urmat imediat de altă culegere din acelaşi autor: Poezii alese (1897). Apostolul şi alte poezii s-a retipărit în 1908. Cu opera marelui poet maghiar poetul a luat cunoştinţă în şcoală, la Braşov» şi mai ales la Sibiu, unde a urmat cursurile unui liceu maghiar. învăţînd „îndoit ca alţii", s-a perfecţionat în limba maghiară; încă în clasa a V-a, execută lucrări în această limbă, ca de pildă o compoziţie despre caracterul unor eroi din Coriolanus de Shakespeare, pe baza traducerii lui Petofi. Totuşi, cum mărturiseşte el însuşi, tălmăcindu-1 pe Petofi din maghiară, a avut alături şi o versiune germană. p. 164 TOAMNĂ... în Viaţa, II, nr. 33, 10 decembrie 1895, p. 6, cu titlul Toamna* (Traducere), fără indicaţia autorului; Apostolul şi alte poezii, ed. I; p. 111 (cu acelaşi titlu); Poezii alese, p. 20 — 21, cu titlul E toamnă...'* Apostolul şi alte poezii, ed. a Il-a, p. 11, cu titlul Toamna. 562 Variante în Viaţa: v. 3 Spre amintirea din trecut v. 4 Ci* jale inima mă-ndeamnă. v. 7 Tot astfel cu un zîmbet dulce v. 10 Ce-alungă negura anume v. 11 Casă arate şi mai bine. In Poezii alese: 10 E toamnă; negura pluteşte Pe plai pustiu, posomorit, Precum pluteşte amintirea Pe sufletul meu amărit. Ci soarele voios senalţă Şi rupe-a negurei perdea, Iar tu, ca faţă zlmbitoare, înseninezi inima mea'. Dar, dragă, nu goni tu ceaţa Cum face soarele, anume Ca să arate tot pustiul Şi jalea ce domnesc în lume... Retipărind în 1908 Apostolul..., îosil reia întocmai textul d»., prima ediţie (apropiat de prima versiune, din Viaţa), deşi în Poetn alese dăduse o variantă total diferită. j>. 16,5 IUBITEI In Viaţa, II, nr. 33, 10 decembrie 1895, p. 6, cu menţiunea: După Petofi, semnat S.; Apostolul şi alte poezii, ediţia I şi a Il-a, p. 112. Variante în Viaţa: v. 6 Vor creşte flori şi n-am să ştiu? v. 7 Ca strunele care-au plesnit, v. 8 Şi mai păstrează sunet viu? v. 12 Eu simt că-n veci n-o să mai piară. v. 13 -Duni-vor aste cîntece p. 166 AM STAT LÎNGĂ MORMÎNT... In Epoca literară, I, nr. 7, 27 mai 1896, p. 2, nesemnat, cu titlul Din Petofi; Apostolul şi alte poezii, ed. I şi a ILa, p. 110. 563 36* Variante în revistă: v. 1 Pierdui, Ungă mormîntul ei v. 8 Ce i-a răpit comoara toată... P- 167 SOARELUI In Adevărul ilustrat, II,nr. 32, 7 octombrie 1896, p. 3, cu menţii-nea: După Pet&fi; în Apostolul şi alte poezii, ed. I si a Il-a p 106-107. Variante în revistă: v. 6 Dai lumină şi dai viaţă. v. 8 Nu vede cinstita-ţi faţă. v. 14 poet şi mai ştii, poate, v. 16 Nu pot locui-n palate. v. 24 Cînd şi cînd de-aici încolo... P- IM IN TINDĂ AM INTRAT.- In Povestea vorbei, I, nr. 1, 10 octombrie 1896, p. 4; Apostolul şi alte poezii, ed. I şi a 11-a, p. 109. Varinte în revistă: v. 11 Dar mai cu seamă ochii ei — v. 14 încît simţii că-s fârmecat, — v. 15 Şi, iată... pipa mi s-a stins, v. 16 Şi inima mi s-a aprins. P- 170 LA MARGINEA SATULUI în Povestea vorbei, I, nr. 6,14 noiembrie 1896, p. 2, cu menţiunea: După A. Petofi; Poezii alese, p. 37-39; Tălmăciri, p. 233-235. Variante în revistă: v- 1 Lîngă sat e-o apă mare v. 3 Ferestruicile-n lumină v. 5 Stă tn umbră, nemişcată, v. 6 Barca lingă ţărm legată. v. 17 — Trage-i, cioară, din vioară v. 18 Chef de joc am astă-seară v. 23 Hei! destul attta larmă v. 31 Maicd-mea aşa vă roagă, v. 32 Căci, sărmana, e beteagă... v. 36 Şi-unul după altulple&c&... In Poezii alese: v. 9 Dar la crîşmă-i vuiet mare v. 18 ca în revistă; v. 20 Voi se crap jucînd aicil... v. 23 Hai, destul atlta larmă v. 32 Căci sărmana-i greu beteagă..." Scriind despre volumul Tălmăciri, recenzentul ziarului Viitorul ta.ce observaţia că, în traducerea poeziilor lui Petofii, losif s-a-îndepărtat uneori de original. Exemplifică, dînd traducerea textuală a primelor două strofe din La marginea satului: La marginea satului cîrciuma mică Se apleacă înspre Someş, S-ar şi oglindi în el, Dacă noaptea nu s-ar apropia. Se apropie noaptea, Lumina slăbeşte. Se odihneşte podul, l-au legat. Pe el tace întunericul. (C. Cărţi noi. Tălmăciri de St. O losif, în Viitorul, III, nr. 536, 12 [25] mai 1909, p. 1). Fireşte, traducerea juxtaliniară a celor doi:ă strofe nu poate constitui un argument în defavoarea versiunii româneşti, de greutatea pe care voia să i-o dea recenzentul. Tabloul este transpus sugestiv şi rămîne, în orice caz, similar celui din original. E adevărat însă că losif transformă momentul de amurg într-unui nocturn. De asemenea, podul plutitor devine la poetul nostru „luntre"; în sfîrşit, a doua strofă românească adaugă un element nou tabloului: cumpăna nemişcată a unei fîntîni. De altfel, publicînd pentru prima dată traducerea sa în revistă, losif a făcut menţiunea: după Petofi, care, ca şi în alte cazuri, indică o oarecare prelucrare a modelului şi nu o transpunere exactă. p. 172 RÎUL în Povestea vorbei, I, nr. 8, 28 noiembrie 1896, p. 3, cu titlul S-a revărsat rîul şi indicaţia: După Petofi; Poezii alese, p. 48—49, cu acelaşi titlu; Tălmăciri, p. 238-239. Variante în revistă: v. 1 Gîrla a ieşit din matcă v. 9 Singur stau p-un deal şi caut v. 11 Fîlfîind din albe aripi. 564 565 nea: v. 12 jT««-un porumbel ^j-aproape. v. 13 FîlfSîe din aripi albe p. 173 PASTEL In Povestea vorbei, I, nr. 8, 28 noiembrie 1896, p. 7, cu menţiu-După Petofi; Poezii alese, p. 40; Tlmăciri, p. 236. Variante în revistă: v. 3 Pe pustă şi în lumea toată v. 5 Ca omul beat, ea vrea să plece, v. 6 Dar stă pe gînduri, ameţită ! v. 7 Şi strîmb i-atîrnă coperişul. In Poezii alese: v. 5 şi 6 ca în revistă. p. ]74 PLANURI DE PRISOS în Adevărul ilustrat, II, nr. 43, 23 decembrie 1896, p. 2; Poezii alese, p. 56—57; Tălmăciri, p. 240-241. Variante în revistă: v. 7 Ca cuvlnl ales acelei v. 10 De idei frumoase-n minte! v. 12 Carul toi lugea-nainte... v. 16 Cum de ram atîrnă poama. Variante în Poezii alese: v. 12 şi 16 ca în revistă. p. 175 I-AŞ SPUNE... în Apostolul fi alte poezii, ed. I şi a Il-a, p. 108. p. 176 DEPARTE In Poezii alese, p. 11 — 13; Tălmăciri, p. 221—222. Variante în Poezii alese: v. 6 Dar pe om îl poartă-" veci dorinţi deşarte... v. 15 De vedeam atuncea lumea aşa clar, v. 20 Ne trezim plînglnd din visul ce se minte. v- 22 M-a purtat în lume, trebuie s-o spun? v. 30 Că-i petrece-n lume norocos ficiorul. p. 178 CLOPOTELE TRIST VIBREAZĂ.. . în Poezii alese, p. 16. 566 DOLIU NOBIL HUSARII p. 179 Ibid., p. 17. p. 180 Ibid., p. 18-19. p. 181 Ibid., p. 22-24; Tălmăciri, p. 225-226. Variante în Poezii alese: v. 15 Nu cumva să călătorească v. 16 Vreun lucru preţios din casă." v. 23 Frumoşii-t" ochi înoată-n lacrimi, p. 183 EROI ÎN ZDRENŢE în Poezii alese, p. 25 — 27; Tălmăciri, p. 227 — 228. Variante în Poezii alese: v. 9 Azi spanga nu mai zîngăneşte v- 12 Servesc idei, în Ioc de arme. v. 16 E orice cînt pe care-1 fac... v. 22 Trăi-vor versurile mele? p. 185 UN VIS în Poezii alese, p. 28 — 29; Tălmăciri, p. 229 — 230 p. 186 STELELOR In Poezii alese, p. 30 — 31; Tălmăciri, p. 231. p. 187 ZĂDĂRNICIA In Poezii alese, p. 32; Tălmăciri, p. 232. Variante în Poezii alese: v. 2 Palatul ei e spaţiul luTnn-ntretţi, v. 8 Flori veytejite, tronuri sfărîmate, p. 188 UN ÎNŢELEPT ODINIOARĂ... în Poezii alese, p. 33. p. JS9 Ibid., p. 34. MĂREAŢĂ NOAPTE l... 567 p. 190 ROZELE SE SCUTUR*, MOARTE.. (Ctntec) Ibid., p. 35 — 36. p. 191 Idib., p. 41. CÎNTECUL SĂ BEM! p. 192 Ibid.t p. 42—43. P- 193 SUNT CATANĂ In Poezii alese. p. 44; Tălmăciri, p. 237. Variantă în Poezii alese: v. 5 îmi făceam serviciu, stam Ia toate gata, P- IM MORMÎNTUL MEU în Poezii alese, p. 45. P- IM INTĂIUL ROL Ibid., p. 46. P- 196 STROFE Ibid., p. 47. p. 197 DUMNEZEU N-O SĂ MĂ BATĂ... Ibid., p. 50. P- 198 NOAPTE Ibid., p. 52-53. DIMINEAŢA, ZI DE TOAMNĂ... -55. p. 199 Ibid., p. 54—55 p. 200 Ibid., p. 58-60. p. 202 Ibid., p. 61—62. ÎNTIIA MEA IUBIRE APĂ BEUI 568 p. 204 Ibid., p. 63—64. p. 206 Ibid., p. 65-83 BĂTRÎNUL LUNTRAŞUL PoemA p. 219 PROFEŢIE In Floare-albastră, I, nr. 9, 6 decembrie 1898, p. 4, cu menţiunea: după Petofi; Tălmăciri, p. 218—220. Variante în revistă: v. 14 Din pieptu-i tînăr izbucni dodată v- 21 Se-nalţă pîn' la cerurile-nalte p. 221 APOSTOLUL Primele părţi ale poemului în traducerea lui losif au apărut în Viaţa, astfel: părţile /, III, cu subtitlul Poemă şi nota de subsol: „Scrisă tn 1848", în Viaţa, II, nr. 34, 17 decembrie 1895, p. 2—4; părţile IV-VI, în Viaţa, II, nr. 35, 24 decembriel895,p. 5—7;părţile VII, VIII şi v. 1—23 din IX, în Viaţa, II, nr. 37, 28 ianuarie 1896, p. 6—7. In ianuarie 1896, revista lui Vlahuţă şi-a încetat apariţia. In întregime, poemul s-a tipărit în Apostolul şi alte poezii, ed. I şi a Il-a. Variante în revistă: / v. 1 Oraşu-i sumbru, noaptea-1 stăpîneşte. v. 10 Ca ochiu-n agonie, \. 18 Odaia-i mică: cuib de rindunică, v. 19 Şi nici nu e mult mai bogată v. 20 Decît un un cuib de rindunică. v. 22 Ar fi şi mai pustii ei, dacă v- 23 N-ar fi împodobiţi cu flori de mucigai, v- 25 Nu i-ar fi zugrăvit în dungi... v. 27 Vezi urma groasă de şiroaie v. 30 Aşa de greu e aerul de-atlt oftat v. 32 Chiar clinii boiereşti v. 33 lipseşte v- 34 Au locuinţă mai plăcută, v. 35 Şi n-ar putea trăi aici. v. 37 Că nu s-ar vinde nici chiar la mezat, v. 38 — Jos, lîngă pat, salteaua veche 39 569 II v. 40 — Şi lîngă masă, scaune de paie. 41 v. 42 La capul patului, o ladă v. 43 Cu lemnul găurii de cari; — v- 44 Şi asta-i toată mobila dia casă. 45 Dar cine locuiesc aci? 46 în vîlvătaia roşă de opaiţ 47 Se luptă umbra cu lumina... Ca în vis 48 49 Figurile sunt şterse şi nesigure... 50 în întuneric par înfricoşate. 51 53 Ori cei ce locuiesc aci 56 Sărmani, sărmani! 57 Stă lîngă pat, pe ladă, mama 60 El geme răguşit, sugînd 65 Acele gînduri, căci 78 în pat, cu faţa la părete, 84 Bărbatul tînăr, tatăl, stă la masă 9 Aşa suspină: —Tată 16 Ţi-oi da eu pîine albă, caldă, moale. 20 Am să şi mor, ştiu eu... 30 Te rog, fă-mi mie un coştiug, 31 Să fie mic şi alb coştiugul, 37 Dar cine zice că-i vinovat 50 Crezuse că din inima lui ruptă 51 Ţîşnise sîngele afară! 55 Dă ce nu m-ai lăsat tot în nimicul, v. 56 în care aş dori să mă întorc? v. 69 Un zdrob de pîine, na, mănîncă-1, v- 86 Despre coştiug? Sau despre pîine? — v-105 li are mult mai dragi ca mine, dacă v-106 li face-aşa de fericiţi v.114 A ridicat blînd mîna deasupra lor v.15 Cu-atîta îndrăzneală, parcă ar fi vrut v.128 Ca zările de miazănoapte. 7/7 v- 6 Se încumet şi pot s-ajungă! v. 8 Ce iese iese din găoace, după v. 29 în ape străvezii v. 31 Sosi... sosi... v. 32 Ori la sîirşituJ totului? v. v. v. v. V. v. V. V . V. V. V. V. V. v. V. V. V. V-V. V. V. V. V. V-V. V. V. v. V. V . V. V v. V. V. V. v. v. V-V- V . V . V-V- după v v. v. v. V- v. V. v. v. v. v. V-V • V. V- v. V. v. v. 33 Nu, chiar în centrul lui! 41 Pămînturile cu lunele lor; 45 lipseşte 46 „O Doamne, fii slăvit şi binecuvîntat! 49 Să-ţi spună sînt fiu cu credinţă, tată! 62 Şi asta nu va fi aşa în veci, 86 Nedormit, dacă a fost aive (probabil, greşeală de tipar) 92 Jos, pe salteaua de paie 94 Acum zace acolo pe salteaua aspră, 109 Ca o coroană d-aur, ca 20 în furia-i sălbatcă s-aruncă 49 E taina întunericului dacă 50 E cerşetoare sau o doamnă mare? 56 lipseşte 65 Fiindcă la picioare-i un copil gemuse. 66 Trăsura a ajuns Ia ţintă, 72 Să-i porţi de grijă, că e de Ia Dumnezeu. 86 Nu i-a plăcut cu ce U dăruise Dumnezeu... 87 Se răzdîndi, ce-i de făcut cu plodu? 97 Birjarul n-a mai stat la gînduri, 104 Se-mpiedică o dată, dar aşa de tare, 107 Cu demnitatea vătămată. . 118 Ca ieri, tot pragu-i mai înalt, 119 M-aş prinde pe orice, pe legea mea! 120 Am ridicat piciorul ditai 122 Da, pragul ăla, a crescut dă, ieri... 123 Ori mi-a pus cineva un bolovan în drum? 135 Da se cuvine asta 143 Ca să-şi belească nasul cineva 145 Şi s-a întors bălăbănind bătrînul bun, 151 „La dracu, ce-o fi asta? 152 Aşa un bolovan n-am mai avut în mină, 155 Ia să-l vedem la geam numai... holio I 156 Păi e copil, copil într-adevăr, 159 Cum naiba de le culci p-aci? 166 Al cui o fi? D-aş şti eu numa, 198 Ar alăpta chiar şi pă dracu." 201 îl conduceau spre locuinţa lui ascunsă, 203 Şi după obiceiul lui bătu cu pumnii 204 în uşa, care scirţiia, — 205 Vecina se trezi. 570 571 VI v. v. V- v. V- y. v. v. v. v. V. V. VII v. V-V. V- v. V-V . V. V. V. V. v. v. V. v. V-V. v. VIII 210 Lumină! din pămînt, fî-am spus o dată! 220 Mai bine ca pe-un copil al dumitale. 224 Ce-i drept, că-s banii scumpi. 225 Că, dracu ştie, oamenii 4 — Hei, cum se află musafirul? Bine? 8 Că e pe socoteala mea?... da stail 11 Şi un băiat voinic! 16 Cum trebuie crescut copilul, 17 Şi nu mă-ntrece nimeni. 18 Tot eu crescui pe Toma orbul, 41 Acolo e un sac, mi-1 prind la gît." 42 Bătrînul îşi legă sacul la gît, 2 Şi se făcu mare mititelul, 50 De vii 'napoi, te-azvlrlu in canal I 70 îşi răzimă căpşorul de un bolovan; 80 S-apropie asupra lui, tot mai aproape 85 In ceruri erau stele si 97 Precum se pricepu şi dînsa: 104 Nici n-am avut, că n-am găsit. 107 „De vii 'napoi, te zvîrlu în canal I" 109 Să vii la mine, eu am să-ţi fiu mamă, 116 Grăi acas' baborniţă bătrlna, 155 Şi animalul, ca răspuns, 163 Nu se păzeşte pă degeaba 172 Oamenii răi, toţi mă gonesc. 182 Ţi-o spun, pe legea mea! 200 Nu-nveţi ştiinţa asta, . 201 Te-nvaţă ea, nuiaua! . 207 — Comoară d-aur am găsit . 229 Sorbea cu sete şi rinjea. v- 2 Cerşea şi fiămînzea băiatul: v- 10 Şi işi gîndea ce dulce trebuie să fie v. 16 Purta toiagul de cerşitorie. v- 17 Acu nu mai era nevoie v- 47 A cîtorva clipe stinghere. v- 63 Adînc, tăcut, cu ochi străpungători. — v- 77 Că sînt copil găsit, v- 87 O, scapă-mă, du-mă cu tine, v- 157 Şi-şi Invîrtea ochii aprinşi Variante In Apostolul şi alte poezii, ed. I: I v. 22 Ar fi şi mai pustii ei 32 ca în Viaţa; 37 Ce nu s-ar vinde nici cu toba, la mezat, 48 Şi ca în vis 56, 114, 128 ca în Viaţa 92 Jos, pe oghial. 94 Acum zace-aeofc» pe oghial! 97 El, binecuvîntătorul lumii, 66, 72, 87, 107 ca în Viaţa; 112 Păi nu m-am împiedecat! 119 Pe legea mea I 120, 123, 143 ca în Viaţa; 159 Cura naiba, te culcaşi p-aci? 198 Ar alăpta chiar şi pă dracu tn persoană!" 201, 203 ca în Viaţa. 16, 17, ca în Viaţa. 50 De vii napoi, tt-azvirl in canal! 70, 80, 104 ca în Viaţa; 155, 182, 200, 207 ca în Viaţa; 229 Şi-l da peste cap, rînjind. 17 ca în Viaţa; 24 Tainul de casă 47, 87 ca în Viaţa. IX v. 186 La vorbele acestea nemaipomenite, v. 285 Care nu t-a respins, nu l-a gonit, 24 Şi acolo sta 65 Natura asta mare 18 — De ce vreţi să mă vătămaţi? 29 Şi m-aţi iubi deopotrivă, 42 Şi ocolea pe toţi... avea doar un prieten: 81 Şi oamenii atuncea vor petrece fericiţi 89 Sufletele oamenilor 19 De cum şi-a f06t închipuit-o! 51 Silvestru mulţimi frumos 166 Dar de-atunci se vedeau mai des, 171 Dar despre dînşii nu vorbeau de fel XIII v. 197 Intră o doamnă voalată, XIV v. 9 Şi d-aia a rămas curată v- 14 Că este lume-afară de ei? v. 63 Că mina cenzorului v. v-v. // v. /// v. V-V. V v. V. V. V-V- v. V- VI v. VII v. v- V. VIII v. V. v. v. X v. v. XI v. v. v. V-V- XII v. V- v. v- 572 573 r XVIII v. V. XIX v. V. v. v. v. v. v. v. XV v. 13 Vorbiţi, strigaţi, tropăiţi... v- 14 Şi nu vă temeţi v. 23 Copil frumos, nevinovat! XVI v- 111 Blestem asupră-vă ş-asupra regelui, XVII v- 9 îşi jst'se-atunci: „E încă noapte, 13 I se părea cîteodată că 44 Dar dacă a continuat opera mea, 124 — Ce ai cu patria, nemernicule, 36 Că el e prins şi n-o să-l mai vadă, 51 Dar chiar am fost chemată la un botez. 85 Şi n-a mai ascultat răspuns, 92 Şi tirania creşte uriaşă. 108 Ori poate că a omenirii întregi. 111 Dar dacă unul izbuteşte 121 Ci ca să nu primejduiască şi pe alţii v- 126 Ca rîul revărsat v- 133 Că e atîta lumină şi veselie? Deşi concepţia eroului de la 1848 nu e suficient de limpede, Apostolul este o operă revoluţionară de o forţă surprinzătoare pentru epoca în care a fost scrisă. Admirabilă figură de răzvrătit, tînărul erou al lui Pettifi ne apare totuşi ca prizonier al unor prejudecăţi fi-deîste. In momentele cumpănă, el cere ajutorul lui Dumnezeu, căruia îşi dedică viaţa, ca şi cind divinitatea ar fi garanţia dreptăţii sociale. Cîle ca urmează în poem contrazic însă această concepţie. „Apostolul" tiu va lupta pentru ca pămîntenii să accepte supunerea evanghelică, ci, dimpotrivă, îi va îndemna să-şi ceară cu îndrăzneală drepturile: Din leagăn îţi bătură capul toţi, Toţi îţi vorbiră despre datorii: Am să te-nvăţ eu drepturile tale! Pentru a-1 putea izgoni din satul în care-i îndeamnă pe iobagi Ia răzvrătire, nobilul, stăpîn al locurilor, cere sprijinul bisericii. Preotul îndeplineşte de îndată cererea. Ameninţat cu pedepsele iadului, poporul, încă prizonier al unei mentalităţi înapoiate, se leapădă de cel ce încercase să-l lumineze. Narînd acest episod, Petofi denunţă cu asprime biserica şi clerul, ca aliaţi ai asupritorilor: D-aceea fură popi şi regi, Aceşti zei pămînteşti, Ca să orbească pe norod, Căci ei vor să domnească. Cînd îşi va tipări, la o tipografie subterană, cele dintîi scrieri, eroul va fi osîndit ca unu] care „vatămă religia". în închisoare, Silvestru va blestema pe Dumnezeul în care crezuse: Tu stai în tronul tău ceresc, Nepăsător şi trufaş, Întocmai ca tiranii pămînteşti, Văpsindu-ţi purpura cu zorile, Cu sîngele din inimi sfîşiatel Fii blestemat, tu, mai tiran ca toţi tiranii! In altă ordine dc idei, e de observat că poemul Iui PetOfi ilustrează ideea că lupta de unul singur, mergînd pînă Ia actul terorist, nu se poate sfîrşi decît printr-un eşec. Marele poet revoluţionar maghiar a mai înţeles că în epoca istorică în care a plasat acţiunea poemului masele încă nu erau pregătite să instaureze o nouă orînduire socială. Convins însă că viitorul e al dreptăţii, el îşi încheie poemul cu un cînt în care prevesteşte epoca deplinei libertăţi, cînd, după stingerea „neamului de slugi", s-a ridicat „eroic neamul nou/Ş-au rupt ale robiei lanţuri". Iosif nu mînuieşte întotdeauna versul liber cu destulă pricepere (tălmăcitorul avea abia douăzeci şi unu de ani), dar traducerea lui poate fi considerată totuşi o lucrare izbutită. A şi fost întîmpinată ca atare. Sub semnătura Viar, ziarul ieşean Seara, în paginile căruia I. L. Caragiale publica a sa Cronică de joi, scria la apariţiaprimei ediţii: „Traducerea lui Iosif e superbă, ea nu e numai o simplă lucrare făcută în mod mecanic, ci o operă de adevărat artist. E simţire, e căldură în lucrarea aceasta, şi oricine va citi-o îşi va putea face lămurit o părere despre Petofi..." (Vior, Apostolul. Din Alex. Petofi de St. O. Iosif, în Seara, I, nr. 28, ed. a Il-a, 5 decembrie 1896, p. 2). Un scurt fragment din Apostolul, tradus de T. Murăşanu, şi anume cîteva pagini din cîntul al Xl-lea, a apărut în revista Steaua, VII, nr. 7 (77), iulie 1956, p. 50-53. Enea Roncinni 30â INTR-UN ALBUM în Sămănătorul, VI, nr. 26, 24 iunie 1907, p- 543; în Tălmăciri, p. 250—251, cu menţiunea: „După..." 574 575 DORUL DIN URMĂ Itosegger p. 306 în Cumpăna, voi. I, nr. 8,15 ianuarie 1910, p. 115, cu menţiunea După Itosegger; Cîntece,?. 138—140. Varinate în revistă: v. 8 — Şi-am tresăttat la-ntîiul tril 9 v. 24 Un prunc ce poate-o fi chemat Peter Rosegger, povestitor şi poet german, a trăit între 1843 şi 1918. S a a d i P- 308 THOGRUL ŞI STRĂJERUL în Albina, VIII, nr. 4, 24 octombrie 1904, p. 95—97, cu titlul Mărgăritare străine. Poetul persan Saadi, împreună cu Sfat în pustie şi semnătura S.O.I.; Cîntece, p. 126-128, cu menţiunea: „După..."• Variante în revistă: V- 3 Şi îl văzu-n mantaua-i zdrenţeroasă v. 4 Cum tremura sărmanul om de ger, v- 14 Dar tu ascultă ce a zis străjerul: v. 16 Căci ai dormit în raiul dezmierdării, v. 20 De cei ce în nisip îşi află groapăl Cele două traduceri sînt precedate de o notiţă despre autorul vestitei Grădini cu trandafiri (Gulistan). Poetul persan Saadi (Muslihiddin) s-a născut la Şiraz că*re sfîrşitul secolului al X[I-lea (ca. 1184) şi a murit în 1291. A mai scris poemul Grădina fructelor (Bustan). Culegerea Grădina trandafirilor a fost tradusă în limba română de George Dan, în 1957. Pentru prima dată în literatura română, biografia lui Saadi a fost evocată de Dimitrie Bolintineanu într-o pagină din Călătorii în Palestina şi Egipt, Iaşi, 1856. P- 310 SFAT ÎN PUSTIE In Albina (v. mai sus); în Sămănătorul, VII, nr. 25, 15 iunie 1908, p. 603; Cîntece, p. 123 — 125, cu menţiunea: „După...". Variante în Albina: v. 6 Căci vremea trece, vremea nu te-ntreabă v. 10 Aş mai dormi şi eu măcar oleacă, v. 14 Şi ce departe e limanul verde 1" v- 18 Căci iată se urneşte caravana... v. 20 Cît de voios răsună darabana! v. 21 Şi-acela care cel dîntîi se minecă v- 22 Şi nu aşteaptă să-l mai tragi de mînecă, v. 23 Ajunge cel dîntîi la ţel. v- 27 Căci ce folos că ne trezim din vis Versurile sînt grupate cîte 14, în două stroîe. în Sămănătorul, aceeaşi dispoziţie a versurilor şi următoarele variante: v. 9 Hei, sînt trudit şi eu, şi de-ar fi chip v. 14 Şi ce departe e ostrovul verde!" V. 18 şi 20 ca în Albina; v. 22 Şi nu s-aşteaptă imbiat v. 23 C-ajunge cel dîntîi la ţel... v. 27 ca în Albina. Schiller p. 312 MĂNUŞA In Viaţa, II, nr. 4, 5 martie 1895, p. 2, cu menţiunea: După Schiller, semnat St. O. I.; în Epoca, seria II, IV, nr. 817, 18 iulie 1898, p. 1 ; Tălmăciri, p. 56—58. Variante in Viaţa: v. 2 în ajunul luptei de fiare, v. 3 Sta regele Francisc pe tron. v. 20 Cu limbA-ncordată afară, v- 25 Şi regele mai dă un semnal, v. 27 Aruncă doi leoparzi deodată, v- 32 Cu laba ridicată, v. 42 Şi Cunigunda-n bătaie de joc v. 43 Se întoarce spre cavalerul Delorges: după v. 44 Cum mi-o juri, cavalere, în orice clipă v. 45 Şi vreai să mi-o dovedeşti dinadins, v. 51 Smînceşte mănuşa cu un gest semeţ. în Epoca apare la rubrica „Tribuna literară", împreună cu Copila din străini, semnat St. O. I. Versiunea din Epoca fiind foarte diferită, o reproducem integral, subliniind deosebirile faţă de textul definitiv: 576 577 37 — Şt. O. losif — Opere voi. II mânuşa In faţa gradinei sale de lei, în linişte-astepttnd Să-nceapă lupta în curînd, Sta regele Francisc pe tron, Şi lîngă el magnaţii coroanei: — Şi de jur împrejur pe-naltul balcon Cunună de mîndre femei. Şi cum face un semn din deget. Se deschide cuşca fără preget, Şi cu paşi măsuraţi Un leu-nainteazâ; — De jur împrejur^ demn Arena scrutează, Căscind fioros. îşi scutură coama, se-ntinde mahmur Apoi s-aşază jos. Şi regele mai face un semn. Atunci se deschide a doua poartă Izbită din toartă, Şi s-aruncă în salt furtunatic Un tigru sălbatic... Cum dă peste leu Răcneşte puternic Rotindu-şi coada în arc, Şise-nvtrteste nemernic Pe lîngă măreţul monarc, Sforăînd arţăgos; Şi mîrăind mereu. S-aşază alături, jos- 30 Şi regele-atunci mai dă un semnal, Şi cuşca deschisă din două părţi Azvlrle doi leoparzi deodată. Ei cad cu sete de luptă turbată Pe tigrul naval; 10 15 20 25 35 40 Acesta-i înşfacă Cu labele lui încordate; Dar leul s-azvîrte urlînd în sus, Şi toţi s-au supus. Şi acuma za.c în cerc, întinse, De pofta sîngelui aprinse, Felinele înfricoşate. Atunci, din miini delicate, O mică mănuşă scapă jos, Intre tigru şi leu, 45 Chiar la mijloc. 578 50 60 65 Şi Cunigunda-n bătaie de joc, Se-ntoarce spre cavalerul Delorges: — De-ţi este amorul aşa de aprins, Precum mi-o juri, cavalere, mereu, Atunci te rog înadins, Ridică-mi mănuşa pe loc! Şi cavarelul coboară îndată Jos, în arena înfricoşată, Cu pas apăsat şi semeţ. Şi dintre fiare ridică mănuşa Cu un gest de dispreţ. fi cu uimire şi cu groază oţi cavalerii şi mlndrele doamne Se grămădesc să-l vază. Şi el aduce mănuşa distrat. De toţi e preţuit, lăudat. Dar cu o duioşie-n privire Promiţătoare de fericire. L-aşteaptă Cunigunda pe viteaz! El îi aruncă mănuşa-n obraz: — Răsplata, doamnă, n-o mai voi! Şi plecă fără să cate-napoi. Este cunoscută versiunea românească a baladei Mănuşa de Schiller datorită lui Eminescu. Traducerea făcută de Eminescu, cu paisprezece ani înainte de prima încercare a Iui St.O. Iosif, este în general exactă, deşi marele poet român şi-a luat libertăţi în ceea ce priveşte lungimea versurilor şi aşezarea lor strofică, în legătură cu care trebuie să observăm că nici în originalul german nu se respectă o schemă riguroasă. In loc de 67 de versuri, cîte are originalul, traducerea lui Eminescu numără numai 50, nu pentru că ar fi fost lăsat ceva deoparte, ci pentru că două sau mai multe versuri scurte din original au fost aşezate pe acelaşi rînd. Fireşte, datorită acestui fapt, ca şi, implicit, dispariţiei unor rime, textul pierde pe-alocuri ceva din ritmul sacadat şi emoţia originalului. Iosif respectă mai strîns, deşi nu tn mod absolut, textul lui Schiller. Se observă la el efortul de a menţine strofele şi măsura versurilor din original, ceea ce nu izbuteşte în mod desăvîrşit, şi nici n-ar fi fost posibil, din pricină că limba germană îngăduie o exprimare mai sintetică. De asemenea, gruparea rimelo1" n-a putut fi nici ea obţinută. în orice caz, traducerea lui Iosif e mai aproape de original. Versiunea definitivă are 62 de versuri, varianta din Epoca, 67 (ca şi originalul). Iosif — ca şi Eminescu (amîndoi cunoşteau perfect limba ger. mană) — traduce foarte precis cuvintele, bineînţeles în măsura în 37* 579 care versul permitea folosirea corespondentului exact. în v. 44 din original, Eminescu menţine, curios, italienismul altan (In original; Altan), pe care losif îl transpune, potrivit, prin balcon. Pentru o confruntare parţială, dar, ni se pare, suficient de concludentă, iată un fragment din original şi din versiunea lui Eminescu: ORIGINALUL Und wie er winkt mit dem Finger, AuC thut sicii der zweite Zwinger, Und hinein mit bedachtigen Schritt Ein Lowe tritt Und sieht sich stumm Rings um, Mit langem Găhnen, Und schuttelt die Mâhnen Und streckt die Glieder, Und legt sich nieder. 10 15 Und der Konig winkt wieder, Da Offnet sich behend Ein zweites Thor, Daraus rennt Mit wildem Sprunge Ein Tiger hervor. Wie der den Lowen erschaut, Briillt er laut, Schlăgt mit dem Schweif Einen furchtbaren Reif, Und recket die Zunge, Und im Kreise scheu Umgeht er den Leu Grimmig schnurrend, Drauf streckt er sich murrend Zur Seite nieder. (din Deutsche Klassiker-Bibliothek herausgegeben von Rudolf von Gottschall, Band II — Abteilung 7. Schillers Werke, Band I, Gedichte, Berlin, Verlagsanstalt Urania, p. 566—567). TRADUCEREA LUI EMINESCU 5 Regele dă un semn cu mîna, sare-o poartă din ţîţîne Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu păsuri line, Mut se uită împrejuru-si, cască lung şi a Iui coamă Scuturînd-o, îşi întinde muşchii şi s-aşază jos. 20 25 30 10 Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă Şi dintr-însa se repede G-un sălbatic salt un tigru, care, cînd pe leu îl vede, Muge tare, Coada roată o-nvîrteşte, Scoate limba, 15 Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte, Sforăie înverşunat, Apoi mormăind se-ntinde Lîngă el. (M. Eminescu, Poezii, ediţie întocmită şi comentată de G.Că-linescu, Editura Naţionala-Ciornei, p. 160 — 161) p. 315 COPILA DIN STRĂINI în Viaţa, II, nr. 5, 12 martie 1895, p. 4, cu indicaţia: Traducere liberă după Schiller (semnat St. O.I.); în Epoca (v. mai sus); Tălmăciri, p. 54—55. Variante în Viaţa-, v. 8 La despărţire, fără veste-v. 19 Bătrîni în cîrji, tineri vioi Variante în Epoca: v. 3 Cu Primul stol de ciocîrlii v. 8 ca în Viaţa; v. 11 Dar o sfială, o putere v. 12 O depărta de iscodire. v. 13 Ea aducea fructe şi flori v- 14 Culese-n ţări incîntătoare, v. 17 La toţi le împărţea apoi, v- 19 Bătrîni în cîrji, copii vioi v. 23 — 24 inversate: Perechi de îndrăgostiţi Ea dete darul cel mai mare. Ca şi în cazul traducerii baladei Mănuşa, se observă că forma definitivă e mai apropiată de prima variantă publicată de losif decît de aceea, mai tirzie, din Epoca. Se constată şi în alte împrejurări că, revăzîndu-şi pentru volum textul unor tălmăciri, poetul nostru pleacă nu de la versiunea ultimă din periodice, ci de Ia una mai veche. Nu avem posibilitatea să stabilim dacă aceasta se datoreşte unei confruntări selective sau pur şi simplu faptului că poetul nu avea la îndemînă ori uitase una din versiuni. 580 581 Shelley p- 317 LA O CI0CÎRL1E In Convorbiri literare, XXXIV, nr. 5, 15 mai 1900, p. 373 — 376; Sămănătorul, II, nr. 2, 12 ianuarie 1903, p. 26—29; Tălmăciri, p. 213—217, cu menţiunea: „După...". Variante în Convorbiri literare: v. 21 Prigoana clntecelor tale triumfă pe pămînt şi-n cer, v. 25 Cu ce-aş putea să mi te-asemăn? Nu plouă norii aurii, v. 47 Strălucitoare după ploaie, v. 51 Ci unde este fericirea v. 60 Ce dragoste din altă lume? Ce neştiinţă de-orice chin? v. 72 Şi cel mai dulce plins al nostru e cintul cel mai dureros, v. 73 Ci chiar de-am fi străini de rele, de-am rămînea de-a pururi prunci. V hland p. 321 BLESTEMUL BARDULUI In Convorbiri literare, XXXV, nr. 8, 1 august, p. 719 — 721, ru menţiunea: „După Uhland"; Sămănătorul, II, nr. 46, 2 noiembrie 1903, p. 702, semnat St.O.I.; Tălmăciri, p. 181 — 184. Variante în Convorbiri literare: v. 21 Atunce prinde-a zice din strune bardul falnic, v. 22 Adînc vrăjeşte-n harfa ce clocote năvalnic; v. 31 Crăiasa, străbătută de chin şi dor nespus v. 34 Kkcneşte-atunce craiul turbat pe cîntăreţi. v. 35 De sus aruncă spada-i ce fulgere râsfrînge . v. 41 Ci-n faţa porţii-nalte stătu bătrînul bard: v. 44 încît castel şi parcuri înfiorate gem: v. 56 Cum cel din urmă gemet se stinge-n golul zării! în Sămănătorul: v. 41 Şi-a faţa porţii-nalte a stat bătrînul bard: St. O. losif a tradus balada lui Uhland în Germania, trimiţînd-o, pentru Convorbiri literare, lui I- Bogdan, care, la 3 august 1901, îi scria la Neuburg a. Donau: „Balada lui Uhland a ieşit în numărul din august; mi-a părut rău că n-am putut-o pune în fruntea numărului..." W o Iff P. 324 TAINA în Sămănătorul, VI, nr, 21, 20 mai 1907, p. 451; Tălmăciri, p. 206—207, cu menţiunea: „După...". Johanna Wolf (1858—1939), scriitoare germană, autoare de poezii şi romane. Un vechi c l n t e c german p. 325 PINEA CEA DE TOATE ZILELE în Sămănătorul, VII, nr. 13, 23 martie 1908, p. 258 — 259; Cîntece, p. 120 — 122, cu menţiunea: „După..." s-a reprodus în Gazeta Transilvaniei, LXXI, nr. 70, 28 martie/10 aprilie 1908, p. 4. Variante în revistă: v. 2 Mi-e foame, şi să ştii că o să mori v. 4 Că mîne iese plugul pe ogor." v. 6 De-atîta vreme tot m-ai amînat..." după v. 12 urmează catrenul suprimat în volum: Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne? Destule zile-am pîîns şi am răbdat... — Mai rabdă, puiul mamei, pînă mîne, Că mîne-i grîul bun de secerat. Baladă din Litvania p. 327 CREDINŢĂ în Sămănătorul, II, nr. 13, 30 martie 1903, p. 193; Credinţe, p. 94-97. D a i n e din Litvania p. 329 I DOR DE ŢARĂ în Sămănătorul, II, nr. 43, 26 octombrie 1903, p. 688; Voinţa naţională, XX, nr. 5.569, ed. a 3-a, 26 octombrie [8 noiembrie) 1903, p. 1; Tălmăciri, p. 245 (împreună cu //. Dor de mamă şi III. Privighetoarea ). p. 329 Ii DOR DE MAMĂ în Sămănătorul, II, nr. 48, 30 noiembrie 1903, p. 761, împreună cu Privighetoarea (aceasta la p. 762), sub titlul comun: Doine din Litvania, Tălmăciri, p . 246 — 247 . p. 330 III PRIVIGHETOAREA Ibid.; în Tălmăciri, p. 248—249. losif a mai tradus şi alte „daine", pe care le-a publicat numai în periodice; la rîndul ei, Natalia losif dădea şt ea la iveală Cintecul dainei, în Viaţa românească, voi. XIII, IV, 1909, p. 350. 583 582 Populare maghiare p. 332 I DE-AŞ Fr REGE In Floare-albastră, I, nr. 6, 15 noiembrie. 1898, p. 4; cu menţiunea : Cin tec popular maghiar; Tălmăciri, p. 242 (împreună cu Iubire şi Aşteptare, numerotate I, II, III). Variante în Floare-albastră: v. 3 Te-aş îmbrăca în straie rf-aur, v- 11 Vei fi, cind te-oi cuprinde-n braţe, v. 12 Cu mult, cu mult mai fericită... p. 332 II IUBIRE în Floare-albastră, I, nr. 6, 15 noiembrie 1898, p. 4, împreună cu Aşteptare, sub titlul Comun Cîntece şi menţiunea: Din literatura populară maghiară; Epoca, seria II, an. IV, nr. 921 — 314, 16 noiembrie 1898, p. 1, la „Tribuna literară'', împreună cu Prevestire şi Aşteptare, cu titlul şi menţiunea din Floare-albastră, din care cele două poezii au fost reproduse, adăugîndu-li-se Prevestire; Tălmăciri, p. 243. p. 333 III AŞTEPTARE V. mai sus; în Tălmăciri, p. 244. DIN PERIODICE G o e t h e n. 334 CRAIUL IELELOR în Revistaşcoalei, I, nr. 8, iunie 1892, p. 304 — 305, cu menţiunea: Baladă după Goethe (semnat St. Iosif}; Viaţa, 1, nr. 52, 6 februarie 1895, p. 3 (semnat S.J. întrucît versiunea din Revista şcoalei este foarte diferită de cea din Viaţa, o reproducem în întregime pe cea de-a doua subliniind ceea ce Iosif a menţinut din prima versiune: Ce umbră trece noaptea călare prin uceag în viscol? E tatăl cu fiul lui drag. El ţine strîns frîul cu braţul cel drept, Cu stîngul îşi ţine odorul la piept. 5 — Băiete, ce tremuri? ţi-e frică; ce ai? — Dar n-ai văzut, tată, pe groaznicul crai? El poartă coroană şi-şi tîrîie coada... — Copile, sunt neguri ce umplu livada. „Copil minunat şi frumos, dacă vii 10 Cu mine, eu ştiu să desfăt pe copii, Tu nici nu gîndeşti ce de flori îs pe plai, Şi maica-ţi dă straie de aur, ce vrai! — Ah, tată, ah, tată, auzi tu ce-a zis în umbră, acolo, şoptind mi-a promis? 15 — Băiete, băiete, nu-i nimeni cu noi, Doar vîntul vuieşte în veştede foi. „O, vino, copile, ce tremuri de groază? Surorile mele ar vrea să te vază, Din apă ies ele cînd este senin, 20 în cîntec, în horă te leagănă lin!" 585 38 — St- O. iosit — Opere voi. U 25 30 — Ah, tată, ah, tată, nu vezi la un loc? Prin negură, ielele saltă în joc? — Băiete, băiete, văd eu lămurii Sunt sălcii clătinate, că-i viscol cumplit. „Copil minunat, îndărătnic ce eşti. Te smulg eu, al meu eşti, oricît te fereşti!" — Ah, tată, ah, tată, mă prinde-acu, vai! Şi vrea să mă ducă sălbaticul crai! Băfrînu-nteţeşte fugarul cu groază, Copilul suspină adine, aiurează... Şi, iată, se vede în fine şi satul... Murise băiatul. La moartea poetului, revista Ramuri, în caietul ţc care i !-a dedicat (nr. 12 — 18, 15 iunie-15 septembrie 1913, p. 326-327) a reprodus traducerea baladei lui Goethe după prima versiune tipărită de Iosif la 17 ani, în Revista şcoalei. Redacţia Ramurilor ignora a doua versiune, din Viaţa, sau şî-a putut procura mai uşor, la Craiova, Revista şcoalei (apărută în acelaşi oraş). Varianta din Viaţn, semnată cu iniţiala S., este cert a lui Iosif, colaborator asiduu al revistei Iui Vlahuţă, în care, de altfel, cu aceeaşi iniţială a mai semnat şi traducerea altor poezii de Goethe: Izbăvire, Ucenicul vrăjitor, precum şi mai multe tălmăciri din Heine. Editorii operei Iui Iosif nu scăpat din vedere textul din Viaţa şi au reprodus Craiul ielelor din Ramuri. Confruntînd cele două versiuni, constatăm că prima, realizată de Iosif la 16 ani (în Revista şcoalei, textul e datat: 1891. Bucureşti), e superioară celei de a doua. De aceea, făcind o excepţie, am dat şi noi în volum prima, nu ultima formă. La reproducerea textului din Revista şcoalei, în Ramuri au apărut două mărunte modificări (datorite redacţiei?), în v. 8: cesta; v. 27: aft, iată-!. Repetarea interjecţiei ah corectează versul care avea altminteri o silabă mai puţin (zece în Ioc de unsprezece). Cind, în 1909, Epoca a publicat o nouă traducere a baladei Erlfronig, semnată de Al. E. Lăzărcscu, autorul unei note din Cumpăna (nr. 1, 27 noiembrie 1909, p. 15} — probabil Iosif — citează două strofe pentru a dovedi că noua tălmăcire e „o grozăvie" şi încheie: „Şi nouă n?, produce ruşine că o capodoperă a literaturii germane este atît de oribil mutilată într-un ziar de la noi". Petofi p. 336 CÎT E LUMEA... In Adevărul, VI, nr. 1.400, 4 ianuarie 1893, p. 3, cu menţiunea: „După...". Pentru v. 1 — S, a se vedea Strofe din Poezii alese. 586 p. 337 DACĂ VINE PRIMĂVARA... în Viaţa, I, nr. 4, 19 decembrie 1893, p. 4, cu menţiunea; „După...". p. 339 SMINTITUL In Viaţa, I, nr. 8, 16 ianuarie 1894, p. 4, cu menţiunea: „rapsodie de Petofi". Imitaţii p. 341 IN CER In Viaţa, I, nr. 27, 29 mai 1894, p. 2. p. 343 POVESTE In Viaţa, I, nr. 35, 9 octombrie 1894, p. 3—4. Această „imitaţie" a fost identificată de Alexandru Veegh, care & demonstrat într-un studiu despre poeţii maghiari în româneşte că în Poveste Iosif a prelucrat o poezie de Gyulai Pal, Eji lâtogatos (Vizită nocturnă). Veegh constată că poetul nostru „a reuşit să redea în strofele lui prelucrate scurt tonalitatea mişcătoare a originalului" (Erdelyi Muzeum, nr. 10/12, 1935, p. 362 — 368; citat după Preocupări literare, voi. I, I, nr. 4, 1 aprilie 1936, p. 255). Heine p. 346 TREI SONETE în Viaţa, I, nr. 47, 1 ianuarie 1895, p. 7. Primul dintre aceste trei sonete s-a retipărit în Epoca, seria a Il-a, IV, nr. 760, 12 mai 1898, p. 1, cu titlul în vis părea la nuntă..., împreună cu alte dou;î sonete de Heine (Primăvară nouă şj Ca visurile-ntunecate). Variante în Viaţa, pentru primul sonet: v. 4 Nainte-mi sta copila mult iubita. v. 5 M-am închinat j-am zis: „Sunteţi mireasa? v. 6 Hm, hm, drăguţa mea, fiţi fericită!" v. 8 Mă zugruma obida nenţeleasă. v. 9 Atunci iubita-mi izbucni în plîns, v. 10 Şi-n lacrimele ce curgeau într-una, v- 11 Din ochii ei, — vedenia-mi s-a stins v. 14 Prin vis incai mâ-ncred cu drag în ele. Fără titlu, cu nr. 3, primul sonet aparţine ciclului Imagini din vis. Celelalte două fac parte, cu nr. / şi II, din Sonete. 587 38* p. 349 STELELE In Viaţa, I, nr. 48, 8 ianuarie 1895, p. 6. In volume, o altă traducere a peeziei: Cînd mor tinere inimi... p. 350 ÎN PUSTIUL VIEŢII... tn Viaţa, II, nr. 3, 26 februarie 1895, p. 4, cu titlul Prolog (Din Heine (Reîntoarcerea); Pagini literare voi. II, nr. 22 (47), 12 martie 1900, p. 4 (semnat: St.O.I.). Varianff; în Viaţa: v. 1 în viaţa-nla necală v. 2 Blînd clipi odinioară y. 3 0 icoană, dar se stinse; v.' 4 Noapte-adîncă mă-mpresoară- v. 6 Tot curajul lor dispare. v. 1 Cum să-şi amăgească spaima? v. 8 Prind să cînte vesel, tare. y. 9 în întunecimea asta, v. 10 Biet copil nebun, eu cînt v. 11 Chiar un cîntec vesel nu e, v. 12 Dar cîntînd, nu mă-nspăimînt. Face parte, cu nr. 1, fără titlu, din ciclul întoarcerea acasă, p. 351 ŞTIAM DE MULT In Viaţa, II, nr. 13, 7 mai 1895, p. 3, semnat: O-; cu menţiunea: „După...". Aparţine ciclului Diverse, cu nr. 5, fără litiu. p. 352 CONSILII în Viaţa, II, nr. 25, 15 octombrie 1895, p. 8, cu titlul: „Din Heine. Pleacă!1'; Adevărul ilustrat, II, nr. 27, 2 septembrie 1896, p. 3. Variante în Viaţa: v. 9 Dar dacă te urci pe munţi, prin păduri v. 13 Acolo tu însuţi te-i crede vultur, v. 16 Şi nici n-ai pierdut vreo comoară! Cu titlul Călătoreşte!, aparţine ciclului Lamentări. 588 Din poezia populară maghiară p. 353 ROMANŢĂ In Epoca literară, 1, nr. 8, 3 iunie 1896, p. 2 (nesemnat). Ipoteza că traducerea aparţine lui losif e sprijinită de faptul că acesta colabora frecvent la Epoca literară şi că e autorul altor tălmăciri din folclorul maghiar. Stilul e de asemenea caracteristic poetului nostru. De altfel, losif a tipărit în Epoca literară şi o traducere din PetoTi tot nesemnată. L e s s i n g p. 355 EPIGRAMATICE In Adevărul ilustrat, II, nr. 20,15 iulie 1896, p. 6, cu menţiunea: „După...". Le n a u p. 357 PREVESTIRE în Povestea vorbei, I, nr. 7, 21 noiembrie 1896, p. 6. Longfellow p. 358 VÎNTUL DIMINEŢII În Povestea vorbei, I, nr. 15, 17 ianuarie 1897, p. 3- P la le n p. 360 CEL DIN URMĂ OASPE Baladă în Foaia interesantă, I, nr, 25, 29 iunie 1897, p. 2, semnat M. Petru- August von Platen (1796—1835), poet liric german, e cunoscut mai ales prin sonetele sale din Veneţia. L e r m o n toţf p. 362 UN VIS În Foaia interesantă, l, nr. 26, 6 iulie 1897, p. 3 (semnat M. Patru); Floare-albastră, I, seria II, nr. 32, 16 mai 1899, p. 7 (semnat I. Neamţu), cu menţiunea: „După...". Variante în Foaia interesantă: v. 3 Zvîcnea în flăcări rana încă vie v. 4 Şi sîngele lîsnea în picuri rare... 589 v. 9 Visam In patrie o sărbătoare, v. 10 Vedeam saloanele bogate pline v. 13 Ci una doar stingheră sta de lume V. 19 Frumosu-i cap în gînduri s-adlncise; Ea nu împărtăşea nici rls, nici glume, înspăimîntată de urîte oise. Departe*n vale pe rănit zărea v. 19 La pieptul lui o rană tresărea Petofi p. 363 TREI FECIORI In Epoca, seria a Il-a, IV, nr. 732, ed- a 3-a, 9 aprilie 1898, p. 1. ca menţiunea: „După...". Virgiliu p, 366 VISUL LUI AENEAS In Epoca, seria a Il-a, IV, nr. 770—120, 24 mai 1898, p. 1—2. Acest fragment din Eneida (Cîntul al II-lea} tradus de St. O. losif reprezintă o încercare dintre cele mai interesante. Tînărul poet renunţă la forma versului original, dificilă pentru cititorul de astăzi, şi transpune textul în strofe moderne, alcătuite din versuri rimate, îndreptăţirea de a se traduce în forme moderne opere ale literaturii clasice se discută şi astăzi. Oricît de temeinice ar fi argumentele adversarilor unui asemenea procedeu, este mai presus de orice îndoială că veşmîntul actual ar contribui substanţial la difuzarea respectivelor opere în cercuri mult mai largi de cititori. în ceea ce-1 priveşte, losif are meritul de a fi respectat cu obişnuita-i fidelitate sensul pasajului tălmăcit, cum reiese şi din confruntarea cu versiunea în metru antic a lui G. Coşbuc: Tocmai era pe timpul cînd primul repaos cuprinde Ochii trudiţi, furişîndu-se-ncet şi cu daruri din ceruri. Iată prin vis mi s-arată şi-n iată-mi s-opreşte jălitul Hector, cel vrednic de plîns, şi plînge cu rîuri de lacrimi, 5 Negru de praful cel crunt şi-ntocmai ca-n ziua tîrîrii, Ah, şi curelele-i trec prin picioarele vinât-umflate. Doamne, dar cum mai era! Şi cît de mai altfel ca Hector Cel care-odată s-a-ntors în pieptarul răpit lui Ahile, Cel ce cu frigice flăcări aprinse corăbii danae! Barba-i zbîrlită, şi-n barbă şi-n plete cu ţurţuri de sînge, Trupul tutindeni ciuntit de rănile fără de număr, Toate de dînsul primite sub ziduri. Şi-n plîngere multă Parc-am voit să-1 întreb şi triste cuvinte-nceput-am: — Soarele Troiei, tu Hector! Şi-a Troiei nădejde din urma» 10 590 15 20 25 30 35 40 Unde-ai rămas pîn-acum? Din care pămînturi, o, Hector, Vii tu, de mult aşteptate? Vai, mulţi mai pieriră de-ai noştii Hector, de-atunci, şi prin cîte-a trecut şi celalea şi neamul! Cum te-aşteptam, istoviţi! Ce lucru nevrednic scîrbit-a Vecinie seninul tău chip? De cînd eşti rănit, o, viteze? Dînsul, nimic: şi răspuns nu-mi dete-ntrebării degeaba, Ci din adîncuri de suflet suspine gemut-a cu vaiet: — Fugi, o, născut a] zeiţii! el zice, vai, fugi de picirel Troia e-n mîni de protîvnici, şi cade din creştet, azi Troia. Noi ne-am luptat îndestul: de-ar fi fost cu putinţă să-mi aperi Troia cu braţele, vai, de mult ar fi fost mîntuită! Troia-ţi încrede de-acum şi penaţii şi sfintele sale: Pleacă; tovarăşi să-i ai şi găseşte-le cuiburi aiurea; Cuibul, pe mări rătăcind, tu-n urmă clădi-l-vei puternic. Zise, şi-apoi a plecat, scoţînd pe puternica Vesta Din nepătrunsele-odăi, deodată cu focul cel veşnic. Ici şi dincolo-ntr-aceea prin ziduri răsun-un amestec Jalnic de ţipete mari, într-una mai tare şi-ntr-una. Casa părintelui meu, deşi depărtată şi ascunsă Tocmai precum un vîrtej furios pe cîmpia de spice Trece cu flăcări, sau cum în năvală pîrîul de munte Înnomoleşte eîmpia şi-a boilor muncă şi holda, Smulge şi duce păduri, şi neştiutor de pe vîrful Stîncei priveşte păstorul şi-ascultă-n uimire la zgomot. în general, publicarea unui fragment dintr-o operă indică faptul că St. O. losif lucra la traducerea integrală a acelei opere. Nici o mărturie documentară nu atestă însă că acesta ar fi şi cazul Eneidei. De altfel, cu numai doi ani înainte de tipărirea fragmentului Visul lui Aeneas apăruse prima ediţie din Eneida tradusă de G. Coşbu*-. Petofi p. 369 VÎNTUL în Epoca, seria a Il-a, IV, nr. 895-288, 18 octombrie 1898, p. 1, cu menţiunea: „Dupâ...'--Schiller P- 37:1 TABLOUL DIN SAIS în Epoca, seria a Il-a, IV, nr. 895-288,18 octombrie 1898, p. 1. Peste cîţiva ani, I. Borcia a încercat o nouă traducere a baladei Icoana acoperită din Sais, pe care a publicat-o în Luceafărul, IV, nr. 2, 1 mai 1903. 591 / Din literatura populară maghiară p. 375 PREVESTIRE In Epoca, seria a Il-a, IV, nr. 921—314, 16 noiembrie 1898, p. 1, împreună cu Iubire şi Aşteptare. Poezii populare maghiare p. 376 SUSĂNICA în Floare-albastră, I, nr. 18, 7 februarie 1899, p. 4, împreună; cu Fata crişmarului şi In cer. Lenau p. 378 PREA CURÎND! În Pagini literare, voi. II, nr. 25 (50], 2 aprilie 1900, p. 2; Samă-nătorul, III, nr. 14, 4 aprilie 1904, p. 223 (semnat St. O. I.), cu menţiunea: „După...". Variante în Pagini literare (în care versurile sînt aşezate cîte două în continuare, astfel că în loc de catrene avem distihuri lungi): v. 9 Flori timpurii ce-au răsărit v. 12 Ci neputînd s-aştepte — pier. Longţelloiv p. 379 GLONŢ ELE In Pagini literare, voi. III, nr. 1 (51), 9 aprilie 1900, p. 3, cu menţiunea: „După...". Cu puţin înainte de apariţia traducerii lui Iosif, Pagini literare (voi. II, nr. 24 [49], 26 martie 1900, p. 6) publicase un catren intitulat După Longjellow şi semnat D. Teleor, rezumat epigramalic ar baladei poetului englez: De un glonţ lovit în luptă Tînărul căzu! — O! Doamne, Glonţul merge mai departe Pîn' Ia pieptul unei mame. Este posibil ca acest catren să-l fi determinat pe Iosif să traduc» poezia. Traducere p. 381 PESIMISM In Pagini literare, voi. III, nr. 4 (54), 30 aprilie 1900, p. % (semnat St.O.L). Heine p. 382 PRIMĂVARĂ În Convorbiri literare, XXXIV, nr. 7, 15 iulie 1900, p. 530-531, împreună cu alte tălmăciri din Heine. Fără titlu, cu nr. 13, în ciclul Primăvară nouă. p. 383 DIN HEINE In Semănătorul, I, nr. 4, 23 decembrie 1901, p. 64 (semnat I. Darie). Textul traducerii a fost trimis de Iosif Iui Virgil Cioflec, de Ia Dumbrăveni, anexîndu-1 unei scrisori din 9 mai 1902. În revistă, acest text apare cu unele modificări (datorite Iui V. Cioflec sau redacţiei?). Variante în scrisoare: v. 1 Iubito, te-ou duce departe în zborul v. 7 Flori albe de lotus adastă acolo v. 9 Şoptesc vio re le le-albastre o taină v- 18 Din floare un pat ne-am aşterne £> a i n ă din Litvania p. 384 DESPĂRŢIRE în Voinţa naţională, XX, nr. 5.588 (ediţia 2-a), 19 noiembrie (2 decembrie) 1903, p. 1. p. 385 CÎNTEC DIN CAUCAZ în Sămănătorul, III, nr. 2,11 ianuarie 1904, p. 26 (semnat I.D.) nP as t i ş a r e" după Goethe p. 386 HILARIANTĂ în Sămănătorul, VI, nr. 21, 20 mai 1907, p. 443, (semnat Ss.). „Criticul de ziar" vizat de autorul acestei „pastişări" este Ilarie Chendi, care chiar în această vreme se afla într-un penibil conflict cu Iosif. Aşezarea între ghilimele a cuvîntului pastişare credem a fi şi o aluzie la acuzaţia răuvoitoare şi neîntemeiată pe care Chendi o adusese de curînd poetului nostru că ar fi plagiat Cîntec de leagăn după Noapte bună de Duiliu Zamfirescu- (II. Chendi, După zece ani> în Viaţa literară şi artistică, nr. 6, 18 februarie 1907, p. 44—45.) Aceste coincidenţe biografice ne îndreptăţesc să considerămHilarianta ca aparţinmd lui Iosif, care a semnat deseori cu iniţiala S, dar nu şi cu consoana aceasta reduplicată. 592 593 M o r i k e p. 387 DUNĂREA Da Iada In Sămănătorul, Vl, nr. 34, 19 august 1907, p. 717 — 718 (semnat I. Darie), cu menţiunea: „Baladă după...". Ed. Morike )l80i—J8?5j, scriitor german, a publicat poezii, povestiri, nuvele, romanul Pietrarul Noi ten. Alte traduceri din Monke. în Poeme de Holdvrlîn, Novalis etc, traduse din limba germană de AI. Philippide, ed. cit. Un poet chinez p. 389 CHEF PE LUNĂ în Sămănătorul, VI, nr. 41, 7 octombrie 1907, p. 849-850, cu menţiunea: „După...". Poetul chinez e^te Li-Tai-Pe, din care Iosif a mai tradus Clar de lună. în citatul volum Din eintecele lui Li'Tai-Pe al Iui Adrian Maniu, poezia se intitulează Trei ortaci („Eu, lunaşi umbra men"l şi se deosebeşte mult de versiunea lui Iosif: Sub bolta tămiioasă, la ulcele cu vin bătrînesc, Cu buni ortaci, ceas bun hălâduiesc. Luna de peste zăpezi mărmurite, îşi pleacă aureola sticloasa; Eu fac o altă temenea, aşijdeH, de-a treia, umbra mea se lasă. îi e sete lunii, dar trebuie s-o las nedăpatâ să rămînă Numai umbra ridică paharul în mină, Dar nu capătă strop, nici pir... îmi zic: Cuprinde-voi în mine pofta ortacilor mei, Rizînd am să beau pentru noi citeşitrei Cit vreascuri uscate trosnesc de polei. Ci uite-o, pogorînd dintre stele, Cum rîde luna la eintecele mele, Pe cînd Umbra joacă, de unul singur s.ăltmd în jurul frunţii cît se-rnbulzesc Negurile care se chirchilesc... B-i-i-n-e Cu mîne v-aţi îmbătat, o să dormiţi cu mine! Pînă pe miine seară, la revedere, dragii mei, Sub joarde-nflorate, la vin, ctteşitrei. Traducere p. 390 UN VIS în Sămănătorul, VI, nr. 44, 28 octombrie 1907, p. 916 (semnat I.D.). 594 CATARACTA LODOREI S o u t h e y p. 391 In Cumpăna, voi. I, an. I, nr. 14, 26 februarie 1910, p. Robert Southey (1774—1843), poet romantic englez, abil tehnician al versului, a fost unul din reprezentanţii şcolii lakiste- In 1813, i s-a conferit titlul de „poeta laureatus". Lenau p. 394 ÎN PRIMĂVARĂ în Calendarul „Minervci" pe 1913, an. XV, p. 1, cu menţiunea: „După...". A. S t6 bec p. 39.5 CĂTRE POET ŞI CETITOR In Hamuri, an. VIII, nr. 2,15 ianuarie 1913, p. 38. cu menţiunea: „După...". Alice, baroneasă de G a u d y p. 396 BĂTRÎNA TOARCE în Flacăra, an. II, nr. 19, 23 februarie 1913, p. 145, cu menţiunea: „După...". Goethe p. 398 REGELE DIN THULE în Lumina literară, an. I, nr. 3, 17 martie 1913, p. 1. Una din poeziile lui Iosif, Acolo... [v. voi. IV al ediţiei de faţa) rezumă în trei strofe această baladă a lui Goethe. Cu mult înainte, D- Bolintineau a prelucrat balada, autohtonizînd-o, in Cupa lui Ştefan (Legende istorice). Pocalul, care în Regele din Thule păstrează amintirea unei iubiri, devine la Bolintineanu suvenirul „timpului de vitejie". F r. E v e r s p. 400 _ _ , În Lumina literară, an. I, nr. 4—5, 12 aprilie 1913, p. 2, cu menţiunea: „După...". Martin Horn«ng p. 402 ADIO În Luceafărul, XII, nr. 9, t mai v. 1913, p. 291, cu menţiunea: „După...". POEŢII 595 [ DRAMATICE POST l'ME P- 403 CINTEC în Flacăra, II, nr, 3^ 29 imie m *** titlu, cu „. 36, aparţine ^ JIlmezzo ^ 404 VISUL ^i'ÎTSpâ1:"- *' 28 "^•"». P- 393, cu menţiunea Fără titlu, cu „r. 6, în ciclul /^BI- ^ ^ Goethe 409 DRAGOSTE CU TOANE Pastorală într-un act şi în versuri In volumul Dragoste cu toane. Pastorală într-un act şi în versuri de Goethe. Tradusă de St. O. losif, Biblioteca, teatrală editată de Societatea pentru crearea unui fond de teatru român, nr. 11, Braşov, Proprietatea Librăriei Ciurcu, 1907, 47 pagini; a doua ediţie: Goethe, Dragoste cu toane. Pastorală într-un act şi în versuri. Traducere de St. O. losif, Biblioteca pentru toţi, nr. 884, Editura Librăriei Leon Alcalay, Bucureşti, 64 pagini. Variante în prima ediţie: Scena I r. 4 (punînd coşuleţul jos) r. 22 Şi inima că-mi bate — o ştii — doar pentru tine. r. 24 Iar dacă-mi par frumoase şi altele-i păcat? r. 71 Sînt toane de-ntristare ce-1 prind adeseori t. 118 Şi-atunci îmi uit îndată de su/erinţa-ntreagă Scena a IlI-a r. 5 (apucîndu-/ de mînă) r. 80 O, taci! Nu vrea să ştie! I-ai spus odaV ce-a fost r. 83 Iertare azi, ca mine să-i năzărească iară. r. r. r. 87 93 96 Vai, spui acestea tu? Ţi-am dat măcar odat' Fireşte că mi-ai dat! r. 120 Dar cui nu-i plac aceste iubească pe bunica! 597 r. 169 Scena r. 12 19 28 37 58 r. 65 Scena 42 44 50 60 65 r. 116 r. 141 r, 142 r. 145 r. 156 Scena r. 12 Scena r. 31 r. 49 Scena r. 34 r. 39 r. 90 r. 123 r. 124 r. 127 r. 135 r. 145 r. 146 Scena r. 10 r. 16 r. 23 r. 28 Mai iartă-mi astă dată! De-acum voi fi cuminte. a IV-a Iar de ne cade-n mînă şi vran roman, şi-n el Şi mai ales etnd fata e şi amorezată. Ia totuşi doctoria. Aşa păţeşti şi tu! O, da, De dragul unei fete oriclt în vînt te dai, (..., astfel că cordeluţa ii cade pe umărul...) a V-a Chiar dacă numa-n şagă i-ar da j rilej o fată O vorbă spusă-n treacăt. Sărmanu-ft fac iluzii... Să vadă toţi încalea că tu nu ai rival, Un danţator ca mine e o calamitate: Tu nu voieşti să-i superi şi-i cruţi cît poţi de mult, Tu-mi schimbi în jug iubirea şi nu mai dovedesc De-atîta tiranie, iar eu? Eu te iubesc/ Ce n-am jertfit eu, numai să pot a-ţi fi pe plac? Te du Ia bal. a Vl-a .Simt oă mă fură pasul... Ah! simt că mă cuprind a VH-a Hai, pune-o asta iarăşi! Şi asta o aşază... La dreapta şi la stingă ea singură îl joacă a VUI-a Atîtea ceasuri bune destul că ţi le-nchinâ, (... şi se uită spre cer) O, Egle! Ba chiar acum te are mai drag ca mai-nainte. (Se uită cu dragoste in ochii lui.) (Eglea se preface tot mai drăgăstoasă, se razimă pe,..) îi împresoară trupul cînd zboară-n danţ răpită, ... cîţiva paşi îndărăt şi...), lipseşte din urmă Eu, care am înşelat-o! Ah, Doamne, ce să zic? îl vezi? nu-ţi vine-a crede. M-a sărutat, .Ş-acuui Şi cum?! 593 r. 30 Oh, inimă zdrobită! Grozava lovitură! r. 42 O, ce drăgălăşie! Vai, ticălos ce sînt! r. 72 Şi mergi cu noi, la horă. La apariţia traducerii lui St. O. losif, Luceafărul, (VI, nr. 12, 15 iunie st.v- 1907, p. 258), publicăo recenzi esemnată O.C.T.[ăslăua-nu], din care desprindem: „Traducerea demnului St. O. losif e potrivită. Sunt unele neologisme nenimerite. Amina /-ice într-un loc: «Vai, inimă săracă, tu mîrîi?» O inimă care mîrîie!! Piesa, cu toată simplicitatea ei, nu credem că va cuceri gustul diletanţilor noştri." Părerea recenzentului e întemeiată: pastorala, cu atmosfera ei convenţională şi vetustă, nu mai putea fi nici pe gustul diletanţilor din oraşele şi satele Ardealului de la începutul veacului. Conducerea Societăţii (care de altfel a şi premiat traducerea cu 250 coroane) şi poate şi traducătorul vor fi fost totuşi de părere că mica piesă a Iui Goethe e potrivită pentru repertoriile echipelor de amatori. Privitor Ia pastorala Iui Goethe, Tăslăuanu adaugă: „Dragoste cu toane a fost terminată de Goethe la vîrsta de nouăsprezece ani după ce trecuse prin foarte multe modificări. El însuşi ne spune că s-a născut, din dragostea lui cu Kâtchen, frumoasa fată a crîşmarului Schcinkopf din Lipsea. Pe vremea cînd scria unui prieten: Sie ist eiri Engel und ich bin ein Narr 1 Sunt două perechi de îndrăgostiţi: Eridon (Goethe) şi Amina (Kătchen), Lamon şi Eglea." în Biblioteca teatrală apăreau piese ca acestea: Soare cu ploaie, comedie în un act de losif Vulcan (care deschide seria), IdH la ţară, Comedie în un act de M. Baiulescu, O şedinţă comunală, comedie în două-acte de G. Stoica, Lăsata secului, comedie în un act de M. Pope-scu etc. Sînt, în general, piese „poporale" mai ales în unul-două acte, dar şi de cîte patru acte, uşor de pus în scenă. Zaharia Bârsan, ca om de teatru, a adus o parte însemnată de contribuţie, publicînd în colecţie pînă prin 1913 patru comedii într-un act. S-au tipărit de asemenea prelucrări şi traduceri, printre care Slugă la doi stăpîni de Goldoni, comedii de Emil de Girardin, Gyp etc. losif preţuia meritele culturale ale Societăţii pentru fond de teatru român. In 1904, el a sprijinit lucrările Societăţii, citind nouă piese prezentate la concurs şi referind, împreună cu Ilarie Chendi, asupra lor (v. Anuarul VIII al Societăţii pentru fond de teatru român pe anul 1903-1904, Braşov, 1905, p. 63-74). 1 Ea este im înger şi eu sînt un nebun. 59S în Biblioteca teatrală a apărut şi Wilhelm Tell de Schiller, în traducerea lui Iosif. Pi e p re Corneille p. 445 CIDUL Tragedie in cinci acte în volumul Corneille, Cidul. Tragedie în 5 acte. Traducere în formă originală de St. O. Iosif, Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, Biblioteca pentru toţi, nr. 665, 92 pagini. Volumaşul nu este datat, dar trebuie să fi apărut în primele luni ale anului 1911, deoarece îl găsim recenzat de presă în luna aprilie a acelui an. Viata nouă, altminteri rezervată faţă de scrisul lui Iosif, întîmpină versiunea românească a Cidului cu aprecieri pozitive, punctate şi de unele observaţii critice: „Traducerea d-lui Iosif, pentru teatrul Davila, are calitatea de a ne da destul de fidel textul lui Corneille; înţelesul nu e ştirbit, versuri de prisos nu se adaugă şi chiar varietate» de ritm — ca în stanţele de la sf îrşitul actului I — e redată în spiritul originalului. Poate gravitatea, maiestatea stilului corneille-an dispare uneori în frazele prea libere, prea familiare ale traducerii d-lui Iosif." In acest sens, se semnalează cîteva erori de ritm şi expresii „nu tocmai literare". Reproşul e întemeiat; stilul familiar, atît de caracteristic scrisului lui Iosif, trebuia evitat în tălmăcirea tiradelor solemne ale piesei lui Corneille (v. Viaţa nouă, VII, nr. 5, 15 april 1911, p. 99). în ansamblu, însă, transpunerea în româneşte realizată de poetul nostru este o reuşită remarcabilă, ceea ce şi explică de ce după 1911 nici nu s-au mai ivit alţi competitori notabili. înainte de Iosif, o traducere a Cidului, publicată parţial, a fost încercată de Gheorghe Orleanu (1874—1911), colaborator, cu versuri şi piese de teatru, Ia Sămănătorul şi Convorbiri critice. Actele I şi II din Cidul în traducerea Iui Orleanu au apărut în Convorbiri critice, II, nr. 12, 15 iunie, p. 465—472, respectiv nr, 18, 15 noiembrie 1908, p. 720 — 731. Faptul că St. O. Iosif a executat tălmăcirea Cidului pentru teatrul condus de Alexandru Davila se explică nu numai prin interesul stîrnit printre scriitorii vremii de întreprinderea confratelui lor, ci şi prin animozitatea multora dintre ei faţă de directorul de atunci al Teatrului Naţional din Bucureşti, Pompiliu Eliade. Om de gust, bine intenţionat şi competent, Pompiliu Eliade a fost numit la direcţie în 1908 şi şi-a menţinut funcţia pînă în 1911, în care timp a asigurat primei noastre scene un bun repertoriu. A făcut însă eroarea de a-1 irita curind pe I.L. Caragîale într-o dispută care privea atît drepturile de autor ale marelui dramaturg, cît şi, mai ales, interesul exis- tent în public faţă de capodoperele acestuia. Caragîale a dat o espre-«ie publică rupturii sale cu Teatrul Naţional din Bucureşti scriind pentru teatrul lui Davila bucata inaugurală începem! în ceea ce-1 priveşte pe St. O. Iosif, raporturile sale cu directorul Naţionalului par a fi fost cordiale, pînă după reprezentarea piesei ocazionale în versuri Carmen saeculare, scrisă în colaborare cu D. Anghel pentru jubileul de cincizeci de ani al Unirii Principatelor. In cadrul acţiunii de îmbogăţire a repertoriului cu traduceri de calitate, Pompiliu Eliade încredinţase celor doi poeţi, cum am arătat în altă parte, tălmăcirea pieselor Egmont de Goethe şi Amorul veghează, de Cailla-vet şi De Flers. Ullima piesă a şi fost reprezentată, în traducerea lui D. Anghel. La rîndul său, Iosif a prezentat şi el, chiar în 1908, manuscrisul versiunii româneşti a lui Egmont, dar lucrarea n-a mai fost pusă in scenă. Disputa dintre cei doi colaboratori şi director pare să se fi iscat tot din pricina drepturilor de autor, dar şi din alte motive, tncă din primele numere ale revistei Cumpăna, Iosif şi Anghel au publicat o serie de note polemice la adresa lui Pompiliu Eliade, «ăruia i-au reproşat remunerarea insuficientă a traducerilor (cu suma ■derizorie de 200 lei), „condiţiile mizerabile", în care voise să le pună în scenă Cometa, piesă retrasă din această cauză de autori, nerespec-tarea angajamentelor încheiate cu traducătorii (Eliade ceruse unui poet să transpună în româneşte o piesă de Kleist, jar la prezentarea manuscrisului declarase că a renunţat să mai înscrie în repertoriu Tespectiva piesă). După cum aflăm dintr-o notă publicată, probabil, tot de cei doi poeţi, în Cumpăna (voi. I, nr. 6, 1 ianuarie 1910, p. 95), directorul Teatrului Naţional remunera traducerile cu o sumă globală ■de cîteva sute de lei, „cîtu vreme drepturile de traducător ar fi legal ■de 5% din reţetele serale". Ara reţinut toate aceste date deoarece ni se par ilustrative pentru aspectul material de altădată al profesiei scriitoriceşti. Tălmăcirea Cidului datorită lui Iosif este folosită şi astăzi pentru reprezentaţiile teatrale. în ediţia nonă din 1956, apărută la E.S.P.LA. (Biblioteca pentru toţi, cu un cuvînt înainte de Cezar Petrescu), traducerea este precedată de o Notă a editurii; „Faţă de textul integral al ■dramei lui Corneille, din tălmăcirea făcută de St. O. Iosif lipsesc scenele 3, 4 şi 5 din actul Ii şi scena 4 din actul V. Aceste scene, care cuprind episodul lăluralnic al dragostei infantei pentru Rodrig, au fost socotite de mulţi comentatori ca dăunătoare unităţii operei. Din această pricină ele nu sînt publicate de obicei decît în ediţiile de ■opere complete, iar în teatru nu sînt reprezentate. Este deci foarte probabil ca ediţia folosită de St. O. Iosif să nu fi cuprins aceste scene . 600 GOI Pentru a prezenta cititorilor întreaga operă, publicăm în apendice scenele pomenite, în tălmăcirea lui Ioachim Botei.*' Transcriem şi noi aici aceste scene. ACTUL II SCENA V IÎI-:l INFANTA, XIMENA, LEONORA 1 SFANŢ V Ximena mea, alină durerea ta, alină; Uimii nestrămutată cind soarta ţi-e haină; 5 Vedea-vei iar seninul dup ăst vînt trecător; Norocul ţi-1 umbreşte numai un pic de nor, De-acuma, fericirea poate că va urma. X IM li NA Nimic nu sper, zdrobită îmi este inima. Furtuni neaşteptate ce peste noi s-abat Anunţă naufragiul de neînlăturat: Sînt bine-ncredinţată, si valurile mă iau. Iubeam, eram iubită, părinţii se-nvoiau; VS depanam povestea că ştirea-neîntătoare în clipa dureroasă cînd cearta lor loc are, A cărei tristă veste cum o aflarăţi, iată, A spulberat de-a pururi nădejdea-mi adorală. Ambiţie fatală, netrebnică manie, Cr) mai viteji să-ndure această silnicie! Nemilostivă cinste a dulcelui meu chin, De-acuma ţi-oi aduce cît plînset, cît suspin! INFANTA Mînia lor se cade ca să te lase rece. O clipă a stîrnit-o, o clipă, şi va trece. Făcut-a prea mult zgomot spre-a nu aduce pace. Cînd regele el însuşi voieşte să-i împace Şi sufletu-mi atît e de pătruns d« jalea la, C-aş face pentru tine tot ce-n puteri mi-ar sta. XTMENA Împăciuri, aicea, nimica nu mai fac; Asemenea afronturi nu mai au nici un leac. în van se străduieşte prudenţă şi putere: Spre-a potoli necazul sînt numai o părere. Cînd cugetu-u adîncuri o cruntă ură ave, Hrăneşte-ascunse focuri mult mai mistuitoare. INFANTA Rodrigo şi Ximena, cu dorul lor cel sfînt, Vor îmblinzi părinţii care în vrajbă sînt. Vedea-vom cum iubirea mai tare o sa fie Şi risipi-va ura prin dulce cununie. 602 10 15 20 25 36 35 40 50 60 65 70 XIMENA Aşijderea mi-i dorul, da-mi spune judecata: Don Diego e prea mîndru, eu îl cunosc pe tata. Mă-neacă lacrimi, nu pot seca izvorul lor, Mă chinuie trecutul, mă tem de viitor. rXFANTA Te temi de neputinţa unui bătrîn slab? Spune! XIMENA Rodrigo e prea iute. INFANTA Dar este şi prea june. XIMENA Bărbaţii de valoare se văd de la-nceput. INFANTA Nu trebui să te sperii de dînsul aşa mult. Nespus îi eşti de dragă, ca să-ţi aducâ-un rău Şi i-ar opri mînia doar un cuvînt de-al tău. XIMENA Dacă nu mă ascultă, ce-ngrozitor păcat! Iar de mi se supune, cum fi-va judecat? Născut aşa cum este, să-ndure aşa soartă! De-ascultă ori rezistă iubirii ce îmi poartă, Mă ruşinez în cuget ori am nedumerire De stima ce-mi arată, de dreapta-mpotrivire. INFANTA Ximena e măreaţă, şi chiar dreptate-avînd, Nu poate să îndure un aşa josnic gînd, Dar dacă pin' la urmă voi face eu aşa Şi pe îndrăgostitu-ţi îl voi încătuşa, Ca astfel să împiedic înverşunarea lui, IuMrea-ţi pătimaşă întunecată nu-i? XIMENA Ah, doamnă,-atunci iubirea nu-mi va mai poiunci SCKNA A IV-a INFANTA, XIMENA, LEONORA, PAJUL INFANTA Paj, cată pe Rodrigo şi adu-mi-1 aci. PAJUL Senor Gormaz şi dînsul... 603 pajul De aicea ieşiră împreună. ximena Doar ei? PAJUL Doar ei, în şoaptă părea că au o sfadă. ximena Fără de în doială, au şi ajuns la spadă. Iertaţi, mărită doamnă', această-nverşunare. scena a V-a infanta, leonora infanta Vai, cît sînt de-ngrijată şi cît de mult mă doare! Ii plîng nenorocirea, iubitu-i mă vrăjeşte, Mă părăseşte tihna, amorul se trezeşte. Cînd soarta pe Rodrigo de ea o să-l dezbine, Speranţă şi obidă va deştepta în mine; Văd cu mîhnire-adîncă încrîncenarea lor, Dar inima-mi vrăjită hrăneşte-un tainic dor. leonora Aşa virtuţi înalte, sublime, să le laşi Să se predea deodată acestui amor laş? infanta Cînd el doar îmi rămîne nu-i spune laş acum,. Cînd falnic şi puternic în casa mea-i stăpîn Să îl respecţi, de vreme ce mi-i atît de drag, Virtutea îl respinge, însă nădejde trag; Nădejdea nebunească a cugetului mut Vrea un iubit pe care Ximena 1-a pierdut. leonora Lăsaţi deci să-ngenunche virtuţile străbune Şi glasul raţiunii nimic nu vă mai spune? infanta Gîndirea noastră spune atîta de puţin Cînd inima-i pătrunsă de-aşa un bl'înd venin Y Iar cînd bolnavii-n boală ca-n fericire zac, Cît li-i de greu să-ndure să li se afle leac! 604 30 35 40 45 50 55 60 LEONORA Nădejdea v-amăgeşte, răul vi-i drag; ş-apoi Acest Rodrigo, doamnă, nu este demn de voi. INFANTA Prea bine ştiu; dar dacă virtutea mi-e înfrîntă, Află deci cum iubirea o inimă alintă. Dacă Rodrig în luptă semeţ s-a arătat, Dacă sub spadă-i cade acest vestit soldat, Pot să îmi caut partea, pe faţă să-l ador. Ce fapte mari va face ieşind învingător! Cutez să merg cu gîndul că de acuma are Să puie-ntregi regate la ale lui picioare; Tubirea mă alintă, mă-ndeamnă, vrea să-l vadă Cum se aşazâ-n tronul din falnica Grenadă, Mauri-nfrînţi, în tremur, slăvindu-mi-l, şi pîn* Şi Aragonuî cade sub acest nou stăpîn. Supus e portughezul, viaţa-i neprihănită Ducînd peste oceane înalta lui ursită, Stropindu-şi ai săi lauri cu sînge de-africani; Pe scurt, tot ce se ştie de marii căpitani Aştept de la Rodrigo de-o fi învingător Şi slava vieţii mele va fi acest amor. LEONORA Dar, doamnă,-i duceţi braţul la multă depărtare, După o întîlnire ce poate loc nu are. INFANTA Rodrig c ofensatul, contele-a-adus ocară; Ieşiră împreună, mai mult ce trebui dară? LEONORA Ei, bine, se vor bate, dacă doriţi astfel, Dar pîn-aşa departe ca voi va merge el? INFANTA Ce vrei? Sînt o nebună; mintea-mi nu mai cunoaş Vezi dar cu ce necazuri acest amor mă paşte. Hai, vino în odaie, mă mîngîie şi-mi spune; Nu mă lăsa o clipă în astă-amărăciune. ACTUL V S C K NA A IV-a INFANTA, LEONORA INFANTA Ce cauţi, Leonora? LEONORA Să laud am venit înţelepciunea care paşii v-a cîrmuit. 605 10 15 20 25 30 40 4.1 INFANTA Poţi inţelept fi, oare, cînd sufletul ţi-e fiere? LEONORA Cînd din nădejde-amorul trăieşte dar şi piere, Simţirea să v-o-ncînte Rodrig nu e în stare, în lupta cu Ximena ştiţi ce putere are: Ori trebuie să moară, ori să-1 ia de bărbat, Nădejdea voastră-i moartă şi cugetu-mpăcal. INFANTA Ah! cît de greu îmi vine I LEONORA Ce puteţi aştepta? INFANTA Dar pentru ce speranţa-mi n-ar fi pe voia ta? Dacă-n aşa condiţii dă lupta-acum Rodrig, Scornesc eu şiretlicuri urmarea lor s-o stric. Amor, iubit părinte al chinurilor mele, Pe-ndrăgostiţi învaţă el multe născocele. LEONORA Ce veţi putea să faceţi, cînd tatăl ei prin moarto N-a izbutit pe unul de altul a-i desparte? Ximena dovedeşte mult prin ai ei purtare. Că ura ei de-acuma o ţintă nu mai are. Preface-n braţ şi-n spadă a răzbunării sale Pe înlîiul om de arme ce se iveştc-n cale. In braţe tari ea soarta n-a vrut ca să şi-o lase! în mîini care prin fapte viteze-s glorioase; Ii e de-ajuns don Sancho şi-1 ia de-apărător, Fiindcă-abia încearcă norocul armelor. Şi în duelu-acesta neliniştea n-o-ncearcă, Ci-a lui nedibăcie o fericeşte parcă. Vedeţi dar cu-nlesnire câ-n astă luptă cruntă, Ea cată o scăpare ce datoria-nfruntă, Ce lui Rodrig i-aduce-o victorie uşoară. Şi o-mputerniceşte fără mustrări să pară. INFANTA Văd bine toate astea, şi totuşi îl ador — Trecînd peste Ximena — pe-acest biruitor. Care e dezlegarea? Nenorocită ce-s 1 LEONORA Să v-amîntiţi mai bine din cine aţi purces: Un rege vă dă cerul, şi drag vi-i un supus! 606 INFANTA r,o Ardoarea către dînsul de-acuma a apus. Nu mai mi-e drag Rodrigo, un simplu gentilom; Nu, altfel de acuma iubesc pe acest om: Mi-i drag căci e viteazul drag unei lumi întregi, E Cid nepreţuitul, stăpîn peste doi regi. 55 Mă voi învinge nu de teama unui ponos, Ci ca să las in pace-un amor aşa frumos; Şi dacă pentru mine coroana i s-ar da, Nimicind nu-mi voi înfrînge nestiămutarea mea. Fiindeă-n aşa luptă izbîndă au oştenii, 60 llaidem încă o dată să-1 dăruim Ximenii. Iar tu ce vezi săgeata din sufletu-mi sărman. Vin să mă vezi ajunsă la vechiul meu liman. CUPRINSUL* TABLA ILUSTRAŢIILOR SI. O. Iosif, în Flacăra, 1913 .............. 64-G5. Craiul ielelor de Goethe, prima traducere publicată de St. O. Iosif în Revista şcoalei, 1892 .......................... 04-65- Traducerea unei poezii de Heine, comunicata lui V. Cioflec într-o carte poştală din 9 mai 1902 (Biblioteca Academiei R.S.R.) 64-65. St. O. Iosif, desen de D. Stoica, în Flacăra, 1913 .................................. 64-G5- Facsimilul traducerii Poezii de Goethe, in Preocupări literare, 1936 ................ 192-193- Fragment dintr-o carte poştală a poetului către V. Cioflec, septembrie 1901 ...... 192-193. Portietul iui Petofi din volumul Apostolul şi alte poezii (ed. a Il-a) .............. 192-193- Facsimil din traducerea Cidului de Corneille (în colecţia Ion Roman} ................ 192-193- St. O. Iosif, Victor Eftimiu, Ilarie Chendi şi Octavian Gcga, in Almanahul scriitorilor români pe anul 1912 .................... 192-193- Coperţile volumelor Romanţe si cintece de Heine şi Tălmăciri...................... 192-193- 608 Notă asupra volumului al II-lea TĂLMĂCIRI LIRICE ŞI EPICE DIN VOLUME Lucien Bazin Un imn francez lui Eminescu..............11 (5l9> Biirger ,„ 4 Lenore...................................... 14*520> Burns , . în ciudă!.................................. 23(521> Giosue Carducci Către copaci................................ 2 L99{ Din italieneşte ............................ 2t>[oiz) Gustav Falke „ , ierna ...................................... » f2 Ruga ...................................... 29<523> Spi-.................................. 3°<523> ...... 32(523) Izbăvire............................... •■u(«î94> Ucenicul vrăjitor .......................... it)U*\ Stropii de nectar .......................... fntwi Din „Faust"................................ 40l52y> Heine , Loreley .................................... \ ° Grenadirii.................................. As pune cruce sărăciei....................... tniKoti CĂ visurile................................. 80(5351 Un tînăr iubeşte........................... î£!sS Ce tristă mi-e inima......................... ?, Ibovnică dulce............................... « SS! Steteam la colibă........................... 55(538> *Cifra din paranteză indică paguin din Comentarii şi variante. C09 Copii eram... ......... Stai şi-asculţi sub ramuri... Arbor'ii-nfloriţi răsună... Păduri şi cîmpuri se-nvesmînt Pe deşertul ţărm... .... în saloane de' pictură... Cavalerul Olaf.......... Mi-e inima tristă... ... E sindrofie ............ Pe-o dimineaţă......... Noi ne iubirăm... ...... în amurg............... Icoane vechi............. Nimfele ................ Visai că mă plimbam... Cavalerul .............. Safire-s ochii tăi......... Solia.................... Recapăt curajul păgîn... Din lacrimele........... Şi dacă-n ochii tăi..... Nu mă iubeşti] ........ Doi fraţi .............. A răsărit senina lună... Tragedie................ Amurg ................ Furtuna................ Noaptea-n cabină........ Vocea muntelui ........ Sărbătoare de primăvară Ce dor nătîng te poartă. Şi dacă vrei............. Pe nouri luna străluceşte Vedenia.............. Don Ramiro.......... Belsâzar.............. închinare ............ [Dimineaţa-ntreb zadarnic Pe inimă, iubito......... Cînd mor tinere inimi., [în mai, cînd mugurii-ncolţesc Sărută, nu jura... Mi-s cînturile otrăvite. In vis... ............ N-am împotriva ta nimica... Din basme vechi... ... Cînd doi îşi zic adio... Frumos e pe lume... . Prin crîngul verde...... învăliţi în nouri, zeii... Afară-i noapte.......... 57)539) 59(540/ f0(540) 61(541) 62(542) 63(543) 64(543) (>S(544) 69,'544) 70(545) 71(545) 72(545) 73)5461 75(546) 77(546) 81(546) 81(547) 82(547) 83(547) 84(548) 85(548) 86(548) 87 548) 89(549) 90(549) 92(549) 93(550} 95(550) 97(551) 98(551) 99(551) 100 552) 101(552) 102(552} 106(553) 112/553) 115(554) 117(554) 118(555j 119(555) 120(555) 121(555) 122(555) 123(556) 124(556) 126(556) 128(556) 129(556) 130(556] 131(556) 132(556) Atît de drăgălaşă......................... ?3^n\ Glas de primăvară......................... î«)«;{ Socoata vremii........................... Mi«2t Spumegă marea........................... 136(557) Holderlin Cîntecul ursitoarei........................ 137(557) Gotîfried Keller Cîntecul lui Pan.......................... l3!!S™ Curcubeul................................ «J g8 Gînduri .................................. 141(558) Lenau Vîntul........ Rana-n suflet Ecou ........ Întrebare ---- Surugiul ---- Li-Tai-Pe Clar de lună- 143(558) 144(559) 145(559) 146(559) 147(560) 150(560) Longfellow ........ 151(561) Excelsior!....................... Meerkeimb . „ Vestitorul biruinţii de 1. Maraton. Af uitam li Cîntecul lui Saidjah mugurel. Petofi Mugur, mugur, Toamnă.................. Iubitei................. Am stat Ungă mormînt... Soarelui................. în tindă am intrat........ La marginea satului..... Rîul..................... Pastel ................... Planuri de prisos........ l-aş spune............. Departe ................ Clopotele trist vibrează... Doliu .................. Nobil.................. Husarii ........... Eroi în zdrenţe ..... Un vis ............. 153(561) 160(561) 162(562) 164(562) 165(563) 166(563) 167(564) 169(564) 170(564) 172(565| 173(5661 174(566) 175 566) 176 566) 1?8 566) 179 567) 180(567) 181(567) 183(567) 185(567) 611 610 Stelelor................................... 186(567) Zădărnicia................................ 187(567) Un înţelept odinioară..................... 188(567} Măreaţă noapte!.......................... 189(5671 Rozele se scutur', moarte... (Cîntec)...... 190(568) Cîntecul.................................. 191(568) Să bem!.................................. 192(568) Sunt catană.............................. 193(568) Mormîntul meu .......................... 194(568) întâiul rol .............................. 195(568) Strofe.................................... 196(568) Dumnezeu n-o să mă bată............... 197(568) Noapte.................................. 198(568) Dimineaţa, zi de toamnă................. 199(568) întîia mea iubire ........................ 200(568) Apă beu! ................................ 202(568) Bătrînul.................................. 204,569) Luntraşul - Poemă ...................... 206(569) Profeţie.................................. 219(569) Apostolul ................................ 221(569) Enea Roncinni într-un album.......................... 305(575) Rosegger Dorul din urmă.......................... 306(576) Saadi Thogrul si străjerul........................ 308(576) Sfat in pustie............................ 310(576) Sckiller Mănuşa .................................. 312(577) Copila din străini........................ 315(581) Shelley La o ciocîrlie1............................ 317(582) Uhland Blestemul bardului..............:......... 321(582) Wolff Taina.................................... 324(582) Un vechi cîntec german PInea cea de toate zilele................. 325(583) Baladă din Litvania Credinţă.................... ........ 327(583) Daine din Litvania I Dor de ţară........................ 329(583) II Dordemamă........................ 329(583) III Privighetoarea...................... 330(583) Populare maghiare I De-aş fi rege ...................... 332(584) II Iubire.............................. 332(584) III Aşteptare .......................... 333(584) DIN PERIODICE Goethe Craiul ielelor ............................ 334(586) Petofi Cît e lumea............................. 336(585) Dacă vine primăvara..................... 337(587) Smintitul................................ 339(587} Imitaţii ................................ în cer.................................... 341(587) Poveste .................................. 343(587) Heine Trei sonete .............................. 346(587) Stelele .................................. 349(588) în pustiul vieţii......................... 350(588) Ştiam de mult............................ 351(588) Consilii.................................. 352(588) Din poezia populară maghiară Romanţă ................................ 353(589) Lessing Epigraroatjce ............................ 355(589) Amăgire................................ 33J> Duel .................................. 355 Curios! ................................ 356 Lenau Prevestire................................ 357(589) Longjellow Vîntul dimineţii.......................... 358(589) Platen Cel din urmă oaspe — Baladă.............. 360(589) 613 612 Lermontoff Un vis .................................. 362(589) Petofi Trei feciori.......................---- 363(590) Virgiliu Visul lui Aeneas ........................ 366(590) Petofi Vîntul.................................... 369(591) Schiller Tabloul din Sais.......................... 372(591) Din literatura populară maghiară Prevestire .............................. 375(592) Poezii populare maghiare Susănica.................................. 376(592) Fata crîşmarului.......................... 376 In cer .................................. 377 Lenau Prea curînd! ............................ 378(592) Longfelloa' Glontele.................................. 379(592) Traducere Pesimism ................................ 381(592) Heine Primăvară................................ 382(593) Din Heine .............................. 383(593) Doină din Litvania Despărţire................................ 384(593) Clntec din Caucaz........................ 385(593) „Pastişare" după Goethe Hilariantă................................ 386(593) Morike Dunărea - Baladă........................ 387(594) Un poet chinez Chef pe lună.............................. 389(594} 614 Traducere Un vis .................................. 390(594) Southey Cataracta Lodorei ........................ 391(595) Lenau In primăvară ............................ 394(5^5) Către poet şi cetitor...................... 395(595) Alice, baroneasă de Gaudy Bătrîna toarce .......................... 396(595) Goethe Regele din Thule........................ 398(595) Fr. Evers Poeţii.................................... 400(595) Martin Hornung Adio .................................... 402(595) Heine Clntec .................................... 403(596) Visul .................................... 404(596) DRAMATICE Goethe Dragoste cu toane — Pastorală intr-un act şi în versuri ................................ 409(597) Pierre Corneille Cidul — Tragedie în cinci acte............ 445(600) Tabla ilustraţiilor ........................ 608 Lector : AURELIA RUSU Tehnoredactor : MINA CANTEMIR Apărut 1971. Hîrtie tipar A ăe 63 g/m*. Format 540X840/16. Coli ed. 22.78. Coti tipar 38,5. Planje tipo 4. A. ut, 16 903 1970. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici _859—0._ Tiparul executat sub comanda nr. 723 la Combinatul Poligrafic „Casa Scîntoii", Piaţa Scînteii nr. l, Bucureşti, Republica Socialistă România