NEAMUL ROMÂNESC IN BASARABIA DE N. IORGA BUCUREŞTi Editura Librăriei SOCECU & Co., Calea Victoriei, 21 -1905 CELUI D'INTĂIU ROMÎN BASARABEAN — DIN BASARABIA CARE VA LUA ÎN MINI ACEASTĂ CARTE. CAP. I"' ŢINUTUL HOTINULUÎ. SPRE HOTIN lupta cu Rutenii, cari vorbesc moldoveneşte frumos, nu primesc în sate pe Evreî fiind că. aşa e voia guvernului (cum fac în Bucovina) şi stăpînesc moşii vechi la loc larg, ca oameni bogaţi. Şi prea mult mă chiamă într'acolo un dor yechiu, o neapărată nevoie de a cunoaşte şi de a spune şi altora despre satele şi oamenii ce se află dincolo de gardul de spini, dincolo de poarta de aramă, în tainiţa balaurului cu ghiarele de oţel. O linie ferată duce pe la Boian pană la Noua-Suliţă, prin părţi frumoase, bine locuite şi bine lucrate, mal mult romaneşti. Tot înnainte se urmează, ca pană la Toporăuţl, dealurile mol, care deosebesc Ţinutul de peste Prut. în cale, norocul îmi dă un tovarăş. Doi pasageri de clasa întîiu vorbesc româneşte între el şi cu copilul lor. La nişte Bucovineni din stratul de sus al societăţii, aceasta are de ce să mă mire, bucurîndu-mă. Aflu că am întîlnit pe d. Nicu de Flondor, proprietarul de pană ieri al Noueî-Suliţe, satul austriac de hotar, şi pe soţia sa, născută Gligorcea. £Ll merg la moşia unde vor locui însă pană în toamnă şi unde mă odihnesc o clipă într'o frumoasă vilă, în biblioteca căreia e si «Să-mănătorul». D. Flondor nu se teme de primejdiile unul drum în Basarabia, pe care do- ŢINUTUL HOTINULUÎ O reşte s'o cunoască şi el, ca unul ce a stat doi ani de zile în preajma el. Astfel vom merge deci amîndol, pentru a încerca norocul» aflînd cîte ceva despre acea parte din neamul romanesc care se poate vedea cu mal puţină înlesnire şi care a rămas mal uitată pană azi. In gara de la Noua-Suliţă funcţionarul austriac, îmbrăcat civil, îmi vizează paşaportul. D. Flondor are unul, dar el nu a fost pecetluit cu stampila consulatului din Cernăuţi şi poate să fie privit cu neîncredere. Spre mal multă siguranţă, poliţia de graniţă austriacă dă şi un bilet de identitate. Rămîne însă să se vadă dacă la arătarea Iul jandarmul rusesc — acesta un om mare ! — se va arăta pe deplin mulţămit. Toată această grijă de la plecare e însă bună pentru începutul unei aventuri cum este şi trebuie să fie o călătorie în Basarabia, fără un scop pe care să-1 poată înţelege toată lumea, şi încă în timpuri de războiţi. în privinţa trăsurii se înfăţişează cineva care e gata s'o găsească şi să facă orice înţelegere. E un Evreu neastîmpărat, în haine de habotnic, care se tot ţine pe lingă tovarăşul mieu. Pare un misit, un om de casă, «Jidanul moşiei», pe care-1 au şi atîţia proprie- 6 SPRE HOTIN ŢINUTUL HOTINULUÎ 7 tari din Moldova noastră, — duh de mişcare şi de pierzare în acelaşi timp. Mal pe urma aflu că el e membru în consiliul comunal al tîrguşoruluî, alcătuit din şepte evrei şi cinci creştini (proprietarul, funcţionarii, ţeranl), şi că astăzi, cînd d. Flondor se găteşte să părăsească pentru totdeauna Noua-Suliţă, el are şansă să fie ales primar sau vornic. Aşa vornic halal! Dar Bucovina s'a deprins de mult cu asemenea vornicie în satele el unde jidovimea se urcă pană la 300/o, oameni cu oarecare avere, faţă de yo°jo ţeranl, în cea mal mare parte fără putinţă de a trăi prin el înşiî, legaţi de proprietari şi de arendaşi şi de cămătari, şi ne mal ştiind unde să dea cu capul. In Noua-Suliţă, Evreii încep a li lua şi rostul de plugari, căci, de cînd cu războiul, s'au oploşit aici destul desertori din Rusia, nenorociţi gata la orice muncă şi cu orice preţ, şi arendaşul evreu, om cu milă faţă de al săi, i-a pus, într'un an de foamete pentru ţeranl, să lucreze la sfecle cu suma de 30 de crăiţarî pe zi, pe cari nu vbr să-1 primească muritorii de feame din neamul nostru. Va sa zică acel viitor vornic, care se gudură deocamdată aşa de neobosit pe lîngă zw#zV«/-proprietar de astăzi, va face rost de trăsură. O, zice el, e aşa de uşor s'o căpătăm: trei ruble cel mult, şi birjarul va merge pană la Hotin, căci trebuie să spun că nu este tren până la Hotin, pentru că linia ferată rusească ce pleacă de aici din Noua-Suliţă, se coboară întîiu pe lîngă Prut, lăsînd deci la o parte Ţinutul hotinean, vechea raia dintre apa Prutului şi apa Nistrului. Dar un drum în Basarabia nu poate începe decît prin cercetarea Hotinulul. La 2 se închide graniţa pentru cîtva timp; pană atunci însă, birjarul a şi sosit şi ne iea de la masă. E un om mare, spătos şi cărnos, cu barba roşie, încîlcită şi mîntuită 'n ţurţuri, cu ochii obosiţi şi năcăjiţi supt gene bălane; şapca neagră a Evreilor din Rusia şi un caftan aşa de soios încît pare să mal fi fost în viaţa lui şi altceva, cizme căptuşite cu noroiu uscat îî desăvîrşesc îmbrăcămintea. A înhămat la o trăsură bunicică, pe care o numeşte «faiton», patru cal murgi, graşi, viol, dar ascultatorî. Şi pare gata să meargă pană în capătul lumii. Deocamdată însă, numai pana la jandarm, care va hotărî drumul nostru. Şi aici două bariere văpsite: una are colorile austriace, cealaltă roş-alb-negrul Rusiei. Dincolo de dînsa — bariera nu s'a deschis peste oară — e o căsuţă foarte dărăpănată şi murdară, lîngă care nişte Evrei, întocmai ca cel de pe ca- 8 SPRE HOTIN ŢINUTUL HOTINULUÎ 9 pră, coase sacî de tărîţe, un gheşeft făcut peste graniţă. Căsulia are odăî mai mult goale, abia mobilate, dar pline de slin. în-tr'un colţ se vede o iconiţă fără candelă, în-făţişînd un sfînt care n'ar şti să spuie nicî el ce este. O masă aşteaptă bagajele de cercetat. Jandarmul,— nu e. El trebuie căutat în tîrg, undeva. Pentru a căuta însă pe oricine într'un loc aşa de bine cunoscut de toţi ca «undeva», trebuie mirosul fin al Evreului, cel mal mare vînător de oameni cu cari se poate cîştiga mult sau puţin. «Vornicul» ce va să fie e din fericire aproape: Evreu în deplinul înţeles al cuvîntuluî, pe cînd birjarul e numai o contrafacere rusească, cu totul neîndestulătoare. «Ich bringe ihn gleich (îl aduc îndată).» Pană atunci îngrijitorul va mii, un biet om în uniformă, ne pofteşte pe scaun şi, stînd în picioare la uşă, putem vedea cum trece cel d'intîiu cinovnic rus, ce ni iese înnainte: un bărbat cu mondir, slab, bolnăvicios, care-şî tîreşte un picior. El duce de mînă un copil foarte frumuşel, şi un fel de guvernantă, a unuia din doi sau a amîndurora, calcă împărăteşte în urmă. Nicî-unul dintre aceşti demnitari al Imperiului nu se uită la noi păcătoşii, cari ducem grija unul paşaport fără viza consulului din Cernăuţi. J Iată şi jandarmul. A fost poate la mîncare,— % mal sigur decît atîta, la băutură. E un flăcău I gras, rumăn, voios în uniforma de postav §.' gros, albastru, cu fireturi roşii şi şapca albă. j De la el atîrnă trecerea hotarului. | S'a întîmplat că e şi dînsul «Moldovean», I Moldovean de la Bălţi... Vorbeşte româneşte f foarte bine şi uşor. Pare chiar bucuros că a I întîlnit un «Moldovean» din Bucovina şi unul t din «România». El ştie că tot aşa se vor-! beşte şi pînă în Dunăre. Din paşaportul romîno-franţuzesc al regelui Carol şi din cel nemţesc al împăratului de peste Răchitna, el • nu înţelege fireşte nimic. Dar se uită foarte cu luare aminte şi îndelung, suceşte, învîrte i hîrtiile, la urmă ni cere numele, pe care le ii înseamnă, şi trînteşte cîte o pecete cu pa-I jerea liliachie. Bacşişul i-1 dăm cu dragă s inimă, şi pentru că e de-al noştri. Şi cu aceasta e gata. «Vornicul» de mîne poate să rămîie în Noua-Suliţă austriacă, şi cu noi merge numai birjarul cu ţurţurii roşii. «Faitonul» se zguduie si trece foarte vi-tejeşte printre casele unul tîrguşor evreiesc aşa de murdar cum nici nu se poate închipui. TainiţI de lemn şi de zid sînt să-mănate fără nicî-un fel de împrejmuiri pe lutul unor maluri prăfoase, de-alungul unei 10 SPRE HOTIN ŢINUTUL HOTINULUÎ 11 strade de colb, fără piatră, fără prund şi fără trotuar. Tarabele negre, care se pot prinde cu un cîrlig de streşinele putrede, sînt în felul celor care se întrebuinţau de Evrei ca aceştia în Moldova anuluî 1812. Aceste tărăbî, aceste spelunci, oamenii în zdrenţe, cari zac prin toate părţile, vacile slobode, porciî cari scurmă prin lături, toate acestea mă coboară cu o sută de ani în urmă, în vremile de ciumă, de holeră, de năvăliri şi de stoarcere. Acum văd şi pe ţeranil noştri. Oameni frumoşi, voinici, cu căciula înfiptă mîndru, el nu se deosebesc întru nimic de aceia al judeţelor noastre dintre Prut şi SiretiQ. Femeile poartă catrinţă, suman şi ştergare albe; umblă cu picioarele goale, ca de obşte în Bucovina, şi ca la noi, iarăşi. Au venit în tîrguşor pentru cumpărături asupra Sabăşuluî, care începe îndată în această sară de Vineri. Căruţele lor aşteaptă la circiumele cu inscripţii ruseşti, care făgăduiesc însetaţilor «vino» şi «pivo», vin şi bere (rachiul e monopol al Statului şi nu se vinde decît în anumite condiţii, dintre care una e de a-1 lua acasă). Sînt căruţe de lemn, brişte destul de hodorogite, dar ceia ce uimeşte sînt caii: slăbiciunea şi pipernicirea lor e neînchipuită şi dovedeşte că în schelete acoperite cu o blană năpîrlită, jupuită şi 12 SPRE HOTIN stropită de sîngele muşcăturilor de tăunî şi muşcăturilor de bice, poate să mal dăinuiască un chinuit suflet de dobitoc. La capătul tîrgulul birjarul s'a oprit. ÎI lipseşte 'ceva pentru drum. Se ridică în picioare pe capră şi cercetează foarte îngrijat în toate părţile. Sare jos şi ne lămureşte în stîrşit: se învoise cu un om ca să vie acolo şi sal înlocuiască, pentru că e Săbaş, aşa încît el, cel cu ţurţurii roşii, nu poate călători. Şi acum omul nu e. Deci se duce să-1 caute. Avem deci răgazul de a observa pînă ce se întoarce (şi aceasta ţine mult, aşa încît ne întrebăm dacă n'am avea dreptul să ne ducem singuri la Hotin cu trăsura părăsită). Trec într'una căruţele cu ţeraniî vînjoşl şi mîndri. Lîngă locul unde s'a oprit trăsura, se zideşte o casă, şi trei jidănaşl scurmă necontenit, cu o deosebită mulţâmire, în nisipul şi praful pe care-1 aruncă asupra noastră. In stîrşit, birjarul se întoarce fugînd, sare pe capra pripit, şi, întorcîndu-se spre noi, ni da plăcuta veste că nu s'a, putut găsi nici-un om şi că deci vom călători cu dînsul. Opt ruble, preţul cu care ne-am învoit pînă la Hotin, nu sînt bani de lepădat nici pentru un habotnic, care ştie însemnătatea unul Sabăş bine păzit. ŢINUTUL HOTINULUÎ 13 La un singur cuvînt de îndemn, cei patru cal mici, graşi, focoşi, se întind la goană, în calea lor, el găsesc o largă întindere de pămînt scormonit şi gropos, lipsit de pietre şi scrijelat cu dungi adîncl de glod uscat,— care se chiamă «drum de ţară» şi suplineşte rolul ce se dă de obiceiu şoselelor. De aceasta nu li pasă căluţilor basarabeni, în cari trăieşte încă umila vitejie neobosită a cailor de oaste din vechea Moldovă; eî şchioapăta, se poticnesc, se zbuciumă şi trec peste toate greutăţile; numai odată imul se risipi la pămînt, cu ochii holbaţi de strînsoarea ştreangurilor care-1 ţineau, dar el se ridica îndată, şi urma mal departe, pînă în sară, ca şi cum nu i s'ar fî întîmplat nimic. La stînga, e linia de înnălţiml a Bucovinei; aceiaşi ţară de dealuri line se desfăşură şi aici. Lanuri de curînd arate, vinete-albastre lîngă pajiştile verzi, lîngă catifeaua grînelor de toamnă, lîngă desişurile ursuze ale secării, lîngă ţepii noi al griului abia sămănat. E o ţară hrănitoare această bună. Basarabie pierdută. Pînă aici n'am văzut altî oameni decît drumeţii din căruţele cu caii în socote, sau frumoşi grăniceri mîndri, mergînd călări spre 14 SPRE HOTIN hotarul cel rău, cu puşca în curmeziş pe spinare şi şapca pe-o ureche. Acum însă, iată un sat, Dinăuţil. Căsuţe în neregulă, date cu var albăstriu, prispă, de jur împrejur ; cîte una cu stîlpi, toate acoperite cu înnalte căpiţe de stuh, aşezat şi mal bine şi mai rău. îngrădituri de pămînt, de hoituri, de crengi întreţesute. Biserică de lemn. Aici birjarul strigă un «oi» de spaimă şi calul cade cu ochii zgîiţl în sus. Pînă ce toate se pun în orînduială, văd doi ţeranl ce se apropie de noi. Unul e un băietan pîrlit şi perpelit, cu cămaşa murdară, pălărie de paie, picioarele goale şi mal multe cruciliţe de metal albe şi galbene la gît. Cellalt e un moşneag nalt, slab, cu gura umflată şi strîmbă. Amîndoî par miraţi de sosirea acestor doi străini în trăsură cu patru cal, şi cari nu-s nici jidani, nici proprietari, nici nu poartă şapca tuturor funcţionarilor, cinovnicilor. El înfăţişează două tipuri din Basarabia. Bătrînul e Moldoveanul cum 1-a lăsat Dumnezeu şi anul 1812: el ştie că prin aceste locuri sînt Moldoveni, că şcoala e însă rusească, de oare ce în Basarabia nu e carte moldovenească ca în România: «Noi grăim moldoveneşte, dar cel ce merg la şcoală, ŢINUTUL HOTINULUÎ Un moş băti'ln. 16 SPBE HOTIN ruseşte». în vorba Iul chiar, se amestecă din cînd în cînd vorbe ruseşti. Băiatul se chiamă Gavril Ivanovicl Pavlov. Poate fi şi Romîn şi Rus-mic şi Muscal şi Ţigan. A fost la şcoală. De sigur că în cel trei ani cît a stat acolo fiindcă a vrut — căci aici nu e îndatorit nimeni sa înveţe; din potrivă!—n'a deprins a ceti şi scrie. Dar nici nu-î trebuie. în adevăr, el a învăţat la şcoala acel adevăr mare că, ori Romîn, ori Rus, tot una e... «Toţi hristianî.» Apoi: «Dumneavoastră tot hristianî?» Adecă, nu Evrei, căci aceia pot fi ucişi din timp în timp pentru păcatele lor, şi pentru păcate şi mal grele care nu sînt ale lor. Cruci-liţele le-a căpătat de la fete. — Cînd, la horă? Nu înţelege. — Ce jucaţi voi? — Toate danturile (pe ruseşte). — Care anume? — Bulgăreasca. Mal ştii? Poate să fie şi Bulgar. Dar cînd se gîndeşte ca fetele i-au dat cruciliţele, rîde de bucurie; şi e hîd altfel, şi murdar, şi negru de mama focului! Alte sate vin apoi la rînd: Cîrstineţ, Zarojenl, Mâhneşti, Şerauţi, Nedăbăuţi şi altele. Prin multe locuri, nu sînt Romînî. ŢINUTUL HOTINULUÎ 17 Vezi însă numai rare ori alt port decît al ţeranilor noştri; cămaşa roşă, pantalonii largi, şapca Muscalilor lipsesc. Cele mal multe chipuri sînt tocmai ca ale noastre: ochi negri, părul tăiat roată, ca în Moldoya, pe cînd cel mal mulţi din Bucovina au plete, coame negre şi albe. Aici s'a săvîrşit, ca în Bucovina, procesul de desnaţionalisare, fapta uciderii limbeî noastre. Aceasta n'aîi făcut-o însă ţeraniî muscali, ci Rutenii, biruitorii din nordul Bucovinei. — E bună apa, întrebăm la o fîntînă din cale. Doi flăcăi se uita lung la noi. — Niznai. Nu ştie! Satele apar şi dispar pe costişe de dealuri. Nu mal trecem prin nicl-unul. într'o vale, la Zarojenl, se vad coşurile unei fabrici de zahăr. Pretutindeni, la fîntînile cu colac de lemn, proaste şi rău ţinute, se ridică înnalteje_cruci cu chipuj__răstignit, între raze de suliţi; jos sînt puse scara, piroanele sau ciocanul; sus cîntă cocoşul, dînd lui Petru semnul trădării; dese ori Maica Domnului şi un înger stau lîngă trup, în dreapta şi în stînga Iul. Crucile sînt cioplite, văpsite şi împodobite, şi 18 SPRE HOTIN Teranî basarabenî ŢINUTUL HOTINULUÎ 19 obiceiul de a le ridica, aşa de străin de Biserica ortodoxă, nu poate fi luat decît de la Polonii vecint, dacă n'a fost adus cîndva de Rutent, cari au venit întîiu ca uniţî, trecînd numai pe urmă la «legea romanească». Multe turme şi cîrduri de vite. însă aici nu vezi ca în Bucovina trupurile grase, puternice, ale raselor apusene. E vechiul soiu moldovenesc, însă ticăloşit cu totul de traiul cel rău, de îngrijirea puţină. Seceta din anul trecut se simte în mersul molîu al vitelor slăbanoage. Unele sate au pometurî bine ţinute. De la un timp încoace, împrejmuirea nu e făcută cu holburi, crengi şi şanţuri, ci cu ziduri de piatră, de bolovani mari, albi, cu înfăţişarea văroasă. Grămezi de astfel de pietre se văd rînduite pe cîmp la ieşirea din satul cel d'intîiu care arată aceste ziduri în-cunjurătoare. Am intrat în Ţinutul pietros, unde nu se mal află nici pămîntul gălbiu-curat de pînă aici. Oamenii au învăţat, de sigur, de la Turci, stăpînî pînă la 1812 în această raia a Hotinulul, datina de a-şl apăra astfel curţile şi locuinţele. E în ajunul Sfîntulul Gheorghe. Pe un maidan, s'a mîntuit jertfa unul porc, şi ţeranil cari l-au tăiat, scormonesc prin trupul deschis şi SPRE HOTIN ŢINUTUL HOTINULUÎ 21 taie cu băgare de samă pătura albă, groasă a slăninii. Oricum, e o privelişte scîrboasă acest măcel în praful plămădit cu sînge. Cu bucurie vedem un început de şosea. Ba încă e un adevărat caldarîm turcesc, cu lespezile mari. Dar el nu ţine mult, şi urmăm iarăşi pe drumul de noroiu uscat, în care şchioapătă caii şi se zguduie la fiecare pas trăsura tîrîtă repede. Sîntem opriţi în loc de un jandarm, înnaintea unor căsuţe albe. El vine greoiu, cu puşca 'n spinare, purtată ca o sarcină, cere păsurile, se uită lung la ele, întreabă. D. Flondor, care ştie ruteneete şi ceva muscăleşte chiar, îl lămureşte. Dar atîta n'ajunge. Jandarmul se duce spre căsuţă şi aduce pe altul, cu galoane. Acum acesta iea de la capăt cercetarea, pe cînd cellalt păzeşte. Iarăşi silabi-sirea paşpoartelor scrise cu slove puţin cunoscute aici. Se deschide şi valisa tovarăşului mieii, şi unul cîte unul se ieau elementele unui necessaire de toaletă, borcănaşele cu săpun, periuţele, sticla de odol, care se pare ciudată omului nostru. Cercetarea n'aduce nicl-o ispravă, nici măcar un bacşiş. Un semn deznădăjduit cu mîna, şi putem pleca. încă un deal răsare, de-acurmezişul, în ca- 22 HOTINUL ŢINUTUL HOTINULUÎ 23 lea noastră. Pe el mijesc de departe puncte albe, dese. Birjarul întinde într'acolo păroa-sa-î mina roşcată; «Hachin» (Hotin)! 2. Hotinul. în marginea oraşului aleargă birje uşoare, ducînd ţeranl, tîrgoveţî cu şapcă, bălani, spînî, lucrători tineri, femei legate la cap cu basmale, şi fireşte cîte un cinovnic gros, umflat, înfăşurat în mantaua surie ca într'o pla-pomă, avînd în mînă cîte un beţişor. Nu lipsesc nici Jidanii, cu toate că Vinerea de Sabăş îl ţine pe acasă. , Hotinul anului 1905, care n'a împlinit încă o sută de ani de stăpînire rusească, începe printr'un drum mal bunişor. Se văd cîteva case mari pentru administraţie, cu inscripţii în slove cirilice. Gherete de pază, stîlpî văp-siţl în colori care sînt nouă pentru mine. E o mare iubire pentru coperemintele verzi şi pentru tot felul de tărcaturi. Partea bunişoară se mîntuie răpede cu aceste cîteva case ale Statului. Se mal văd la stînga două-trel strade în care al putea locui. în mijlocul unei grădini bine ţinute, o biserică, una dintr'acele biserici ruseşti, care au coperemînt verde sau roşu, de tablă, tot felul de cupole, umflături şi stîlpî şi care samănă cu o bătrînă gîrbovă ce poarta ma-lacov şi s'a sulemenit. în stînga, ajungem la otelul, la gostiniţa «centrală», numită aşa pentru că pe aici e centrul tîrguluî, daca se poate vorbi de «centru» într'o biată aşezare neorînduită şi păcătoasă ca acest Hotin de astăzi. Odată trebuie să fi fost aici o casă boierească într'o curte mare. Acum o grupă de Evrei face Sabăşul în clădirea mal mărişoară: sînt stapînil. în dreapta, lingă o gheretă, unde păzesc soldaţi cînd vine în gazdă vre-un general, sînt odăile de oaspeţi, mal curate decît cum se poate aştepta; ele au un miros ciudat de săpun vechiu, care nu se pierde nici cînd se deschid obloanele. Pat, masă, cîteva scaune, lavabou şi păreţil gol. «Domnul Simen», unicul chelner al «ote-luluî», persoană mică, roşcată, vorbareţă şi plină de îndrăzneală, vine să ne ajute, şi-1 luăm drept cicerone. Acest tip de Jidan rusesc e în stare să te scoată din orice încurcătură, să-ţl afle şi să-ţi facă orice, să pătrundă orişiunde. N'aî decît să-î spui şi să-1 laşi sa-şî facă un mic cîştig. Poţi să-î vorbeşti oricum: cu binele sati cu răul, lăudîndu-1 sau luîndu-1 în batjocură; lui i-î tot una. Să se supere, ştie că n'are drept. Să se bucure, 24 HOTINUL ŢINUTUL HOTINULUÎ 25 nu vrea pe de geaba, dar el e gata orlcînd să se bucure de bucuria d-tale. Nemţeşte nu ştie, româneşte ceva. «La Bălţi», spune el, «acolo vorbeşte toată lumea moldoveneşte, wolockesch* ; e un noroc că tovarăşul mieu înţelege jidoveşte, adică jido-nemţeşte şi poate vorbi chiar în această ciudată stricăciune de limbă, în care «gross» e «grois», «was» e «wus», «essen» e «assen» şi aşa mai departe. Aici însă se mat adaug o mulţime de cuvinte ruseşti, care s'au încetăţenit în jargon si-1 fac si mal neînţeles. In sfîrsit, notiu-nile lui Simen sînt acelea ale vieţii evre-ieşti celei mal enigmatice, mal întunecate şi mai sălbatece. Creştinul e gvî, fără batjocură, iar boierul, purâţ. Deci el e gata să îndrepte prin cetatea Hotinuluî pe aceşti doi grois purăţi după îmbrăcăminte, cari au venit la «gostiniţa» stăpînulul său. îiitîiu trebuie căutată mîncare. Simen ne duce la o «ceainărie». O odaie terănească, unde trebuie să fie ascuns un samovar pe care nul putem descoperi. Două Ruşte stau la o masă şi cască ochii mari cînd intram. La întrebarea chelnerului, ele răspund că acum nu se poate face ceaiu. Ele dau din umeri, iar noi ieşim. Acuma ştie Simen unde să-şî ducă «pu-rătil». Un Evreu, care tine încă deschis la ceasul intrării în Sabăş, are o prăvălie de delicatese, o băcălie, «bacaleinil magazinu». Aici e curat, şi marfă destulă. Câutîndu-ne «ieri», care nu-s bune, şvaiţer şi sardele, el face ţăndări o sticluţă de muştar frantu-zesc, iar, cît despre atîta pagubă, nu scoate cel mal mic «oi», ci urmează cu slujba noastră, pe cînd un tînăr Israelit începător mătură muştarul afară. Bere, «bere împărătească» — «ţarscoe pivo» —, ouă proaspete şi samovar, ni va da Simen la întors. Mergem înainte cu isvocicul sau birjarul, care e Muscal, dar ştie româneşte. Birjă şi cal buni, omul îmbrăcat ca un nevoiaş creştin, adecă mal curat decît un bogătaş evreu. în strada mare, dincolo de biserică, vre-o cîteva case mal cumsecade: farmacie (ne-asămănat mai proastă de cît ale noastre), tipografie, fotografie. Apoi trecem printre case şi tărăbî de lemn ale Evreilor. Ca la Noua-Suliţă: acelaşi colb, acelaşi lip, aceiaşi ruină mucedă. Cotim printr'o stradă mal îngustă, unde ca şi dincolo s'au aprins luminile din policandrele Sîmbetel şi toţi locuitorii cu şăpci, zulufi şi caftane au ieşit la răcoarea sărbătorii. «Tercse gaz», zice Simen, ca să înţelegem «Tiirkische Gasse». 26 HOTINUL ŢINUTUL HOTINULUÎ Aceasta a fost în adevăr, pe vremuri, strada de negoţ a Turcilor cari aveau de lucru cu cetatea, turcită şi ea. Pe atunci îmi închipuita o ulicioară între căsuţe îngrijite, ca acelea de la Adacale, între grădini de pomi şi între vil cu rodul tare şi dulce. Iar şi mal departe zăresc tîrgul hotinean al Moldovenilor, care-şî avea, peste multe case, — căci aici era loc de vamă, cel mal vestit vad, cea mal bogată trecătoare a Nistrului, între ţara Craiului polon şi aceia a Domnului moldovenesc, — un voit şi doisprezece pîr-garf- In cuprinsul din alte vremuri al cetăţii se intră prin dărîmăturile unoV porţi ale Turcilor. Ici şi colo stau în picioare bucăţi mari de ziduri făcute din bolovani pătraţi. Colo la dreapta s'a clădit, după anexare, o biserică pravoslavnică, tărcată şi vărgată după obi-ceiu. în stînga se înnalţă, lîngă păreţi! rupţi al moscheii, minaretul, căruia, de vechime — în 1913 el va împlini în acest hal două sute de ani —, i-a căzut numai vîrful. Turnul se avîntă încă puternic şi îndrăzneţ-, ne suim cu greu pe scări întunecate, care se încolăcesc îngust, şi, cu picioarele fărîmate de oboseală, ajungem la o fereastră deschisă în gol, aproape de vîrf. De acolo privirea prinde Nistrul ce curge în vale, malul polon de altă 28 HOTINUL ŢINUTUL HOTINULUÎ 29 dată, cu grupele luî de arbori, căsuţele luî bune, drumul ce merge la stînga spre duşmanca statornică a Hotinuluî, vestita Ca-menită a Podolieî, biserica rusească de as-tăzî şi locuinţa, de minune aşezată, a unul proprietar, adecă — în coloare locală — a unul purăţ. Aur de lumină, verde al primăverii, albastru al apel puternice şi al cerului ce se găteşte de seară. O mare linişte curată, prin care plutesc, pentru mine, înnălţîn-du-se de pe aceste ziduri, fantasme în turbane albe, cu lungi haine ţesute în aur, cu hangere cuprinse în teci de pietre scumpe, luptători îndărătnici pentru o lege care s'a stîns aici, pentru o limbă care s'a dus, pentru o stăpînire care a perit, mucenici al Islamului ale căror morminte s'au spulberat de cucerirea necredincioşilor şi a căror ţarină se calcă în picioare de «domnul Simen» şi de «purăţil» lui, pe cînd minaretul, gol de rugăciune, înalţă o gură de mort, neagră şi mută, spre cerul serii albastre. Către apă, zidul turcesc e încă deplin, şi numai o mare poartă s'a rupt pentru trecere ; în cadrul negru, înnalt ea cuprinde o icoană de veselie verde pe fond albastru, o icoană care nu pare un adevăr viu al naturii, ci o zugrăvire măiastră pe porţelan. Acuma, după bolovanii pătraţi şi cărămida Turcilor vine o altă cetate, pe care cea de-a doua a cuprins-o în ea, de şi nu era vrednică de aceasja. In adevăr, cînd la 1713 Abdi-Paşa, serascherul, care avea chemarea de a face rege în Polonia pe Stanislav Leszczyhski, prietenul Iul Carol al Xll-lea, se opri aici la Hotin, amînînd pentru totdeauna expediţia sa peste Nistru, el găsi o cetate întreagă, puternică şi frumoasă. Din aceasta voia să facă el, cu ajutorul salahorilor moldoveni şi munteni al luî Nicolae Mavrocordat şi luî Constantin Brîncoveanu, Domnii noştri de atunci, platoşa Nistrului împotriva neastîmpâruluî rusesc, răspins cu doi anî în urmă la Stănileştî. în cîteva luni de zile se făcură reparaţiile de nevoie şi însemnate adausuri, se dădu lui Allah casă de rugăciune şi Paşeî celui nou case de locuinţă, se destupară şanţurile, se cu-răţiră odăile ostaşilor şi se aşezară tunurile cele nouă. Dar cetatea cea veche se desface astăzi foarte bine din cîrpelile şi înnădirile grăbite şi grosolane de la 1713, prin chibzuiala formei sale, frumuseţa podoabelor, bunătatea materialului. Lumea o crede genovesă, pe temeiul unor poveşti ale Tătarilor, cari numiau «cetate ge- 30 HOTINUL ŢINUTUL HOTINULUÎ 31 novesă» orice clădire uriaşă a trecutului. De fapt, isteţii şi bogaţii negustori italieni n'aveau ce să caute aici, atît de departe de Marea Neagră, în locuri sărace, pustii şi barbare. înnainte de Moldovenii Muşaţilor, Iul Ale-xandru-cel Bun şi Iul Ştefan-cel-Mare au mal fost, ce e drept, stăpîni în Hotin, dar aceia nu se poate să fi fost alţii decît Polonii din Podolia şi Ruşii din Haliciu, pe cari i-a supus abia după 1350 în aceste părţi Craiul leşesc. Acea cetate de la început era însă, de sigur, alta, una foarte mică şi sălbatecă, un fel de Ţeţină, căci Ţeţina de lîngă Cernăuţi, Hotinul şi un Hmilov, despre care nu mal putem şti unde se afla, au avut necontenit aceiaşi soartă. Meşteri din Podolia sau Italieni au lucrat Hotinul cel nou, pe Ia 1400. El au făcut din piatra bine potrivită şi amestecată cu linii de cărămidă, pentru podoabă, un masiv rotund de zidărie straşnică, ce se ridică drept pe malul Nistrului puternic. Turnuri se umflă pe la colţuri, tot aşa de uriaş plănuite şi aduse la îndeplinire. în centru se făcură încăperi de rugăciune şi locuinţă, şi printre năruiturile de acum, printre multele schimbări care aii pierdut astăzi mal orice întăţişare, rămîl uimit cînd vezi semnele deo- sebitoare ale architecturil din veacul al XV-lea a Moldovei. Casele acestea care au fost spoite cu roşu» pentru haremul vre-unul Paşă, au fereşti de piatră albă, în arcuri sfârîmate, şi o uşă de biserică în care se taie trei rîndurl de linii împodobite, ca la uşa bisericii din Scînteie, clădită de Ştefan-cel-Mare. Colo sus, pe zidul acela măreţ, fereşti mal mici au ciubuce de piatră săpată, care se taie în unghiuri drepte, şi se vede chiar prin spărturi o poartă cu şepte-opt arce în cadrele el îndrăzneţe, care e de sigur cea mal frumoasă din toate vechile clădiri romaneşti. Ea e sfărîmată în parte, drumul la dînsa s'a rupt, şi ar trebui să te caţărl prin bolovanii Ti-sipiţl ca s'o vezi mal bine. Trecem acum pe malul Nistrului. Malul nu e tocmai înnalt aici; apa, largă de tot, se strecură sticlind de ultimele raze; pe o lotcă, doi lucrători şi o fată cu tulpan stau pe gîndurl tăcuţi. Nu se aude decît glasul Iul Simen, care ştie toate şi le spune la tpurăţl». Iar cetatea cea veche, cu ziduri gălbiî şi pătate de cărămizi tari ca piatra, rîv-neşte să atingă uriaşă cerul însuşi cu zimţii el de ruină. Eu nu chem trecutul şi nu-1 mal aştept 32 HOTINUL ŢINUTUL HOTINULUÎ 33 în viitor. Ştiu că au murit pîrcălabiî lui Ştefan, că e supt lespedea de la Probata Petru Vodă Rareş, care a înfruntat cu Hotinul său puterea Polonilor şi ar fi voit să ascundă aici nenorocirea sa din 1538; n'am uitat că s'au risipit de mult rămăşiţele lui Bogdan-Vodă Lăpuşneanu, căruia 'i-a plăcut mult de Hotin şi a plecat dese ori de aici după fetele frumoase din Polonia, înnainte de a muri ca tînăr pribeag cu minţile pierdute. Nu mal caut cu gîndul nici locul unde, în sîngeroasa înfrîngere a Turcilor de către Sobieski la 1673, a" stătut corturile Domnilor noştri cari trădară trecînd la creştini: Ştefan Petriceicu Moldoveanul şi Grigoraşcu din neamul de ArnăuţI al Ghiculeştilor. O îndoită pîngărire a trecut pe aici, a Turcilor şi a Evreilor. Locul pe care stă cetatea e robit la străini, şi tocmai un elegant ofiţer primbla pe ziduri nişte doamne foarte bucuroase de curtea ce li se face. Dar mă plec jos, şi ridic o tărîmă de piatră neagră, pe care o ascund de întrebările luî Simen, şi, ducînd-o acasă la Romînii liberi, voiu păstra-o ca pe o moaşte din oasele sfinţilor. Şi, cînd ne întoarcem spre trăsură, care aşteaptă lîngă biserica împopoţonată, pentru ca să străbatem Jidănimea gătită de Sabăş, cineva-mi spune parcă la ureche un cîntec vechiu care porneşte aşa: Hotine, Hotine, Păzeşte-te bine, Căci Muscalul vine Cu oaste spre tine... Aşa cîntau Moldovenii acum o sută, două de ani Turcilor din cetate. Dar eî nu s'au păzit bine. în 1739 Muscalii au venit şi s'afl dus. O clipă, pîrcălabiî moldoveni intrară iarăşi în Hotinul pierdut; însă dărnicia turcească nu ţinu mult. Iarăşi, în 1769 malul pietros fu cruşit de mult sînge, şi Hotinul fu rusesc a doua oară. Şi iarăşi cuceritorii se duseră în zare la încheiarea păcii. Tot aşa în 1788. Numai în 1812, eî rămaseră. * Ne întoarcem la «gostiniţa» centrală, întovărăşit! de Simen ciceronele. Ceaiul luî nu e rău, şi «berea împărătească» m-o aduce foarte rece. Cu aceasta se face sară. Pentru maî multă siguranţă, paşapoartele trebuie arătate la poliţie : aceasta e şi părerea luî Simen, care pleacă cu hîrtiile la ispravnic, cel maî mare om din partea locului. Se întoarce într'un tîrziu, cam neliniştit. Ispravnicul nu e nici 34 HOTINUL ŢINUTUL HOTINULUÎ 35 la slujba, nicî acasă. Iarăşi s'a zvonit că se vor bate Evreii, de hramul Sf. Gheorghe războinicul, şi înnaltul dregător a plecat să cerceteze prin toate ungherele. Doi ţeranî, cari stricaseră geamuri, au şi fost închişî. Dar Simen nu se teme: cu un gest energic, el arată că data aceasta Evreii nu se vor mal lăsa bătuţi. Fireşte că astfel de fapte sînt sălbătăciî nedemne: un popor se poate apăra de cotropirea altuia prin alte mijloace decît ciomegele. Dacă Evreii din Hotin vor fi bătuţi, eî vor fi vrednici de toată compătimirea şi de tot ajutorul. Dar în felul cum Simen dă vestea şi cum se uită după aceia, rîzind în mijlocul spaimei rîsul de maimuţă al rasei sale, e ceva care înlătură cugetările de tragedie. Cînd cu turburările din Chişinău — mi-a spus cineva în tren —, cîţîva Evrei au alergat plîngînd la un creştin, cerîndu-I să-î ascundă. Omul n'a primit bucuros, dar nicî nu putea să arunce pe fugari în mijlocul bătăuşilor. Aceştia, venind, au cercetat dacă nu sînt cumva Evrei în casă, şi găzduitorul nenorociţilor a arătat cu mîna spre icoanele, înnaintea cărora, ca în casa orîcăruî pravoslavnic, ardea candela. Abia plecaseră prigonitorii, şi un Evreu, apoi altul, un al treilea şi la urmă toţi ceilalţi nu se putură răbda să nu scoată capetele îngălbenite pe fereastră : «S'au dus? S'aii dus?» Li se părea interesant sa vadă cum se duc cel cu ciomegele. Şi, privind pe binefăcătorul lor, eî vor fi avut această ciudată căutătură glumeaţă a luî Simen în astă seara. Simen s'a întors, dar fără paşapoarte. Pa-meclnicul ispravnicului e bucuros să le vizeze. Dar pentru aceasta maî trebuie ceva, ceva nobil: un dar către Crucea Roşie. La isprăv-nicie, spune solul Crucii, este o cutie de alamă prinsă în părete şi încuiată—adevărat încuiată, pentru răniţi. Pentru dînşiî să dăm şi noi. O rublă, care aduce maî puţină uşurare luptătorilor din Manciuria, decît plăcere jandarmului care caligrafiază ceva pe paşapoartele noastre. «Aşa e obiceiul funcţionarilor noştri; trebuie să ştie cineva cum să-i ieie», spune suspinînd un tovarăş de călătorie în tren. CAP. II. ŢINUTUL BĂLŢILOR. i. Spre Bălţi. Rămîne învoiala pentru trăsura cu care vom merge la cea maî apropiată staţie din drumul spre Bălţi. De aicî, zice Simen, ne va lua poisul. Pois e trenul, după rusescul «podghiaz», dar din cîte cuvinte caraghioase se spun pe lume, nu pun nicî pe unul maî presus decît pois. E un farmec deosebit să mă gîndesc că aici în Basarabia, nu voiţi călători cu un tren obişnuit, cu un «ţug», cum zic ţeraniî din Bucovina (zug), ci cu un pois. Cel cu trăsura e, fireşte, Evreu. Unul mare, gras, soios, cu caftanul în floarea prafului. Vorbeşte şi el ruseşte, jidoveşte—nemţeşte nu—şi ceva moldoveneşte. Trăsura luî, cu patru caî, va veni să ne iea la două ceasuri de noapte, şi-I vom da pentru aceasta şepte ruble. Poisul îl vom aştepta Ia staţia de sat «moldovenesc» care se chiamă Mămăliga şi se scrie ruseşte MaMaaura. 40 SPRE BĂLŢI ŢINUTUL BĂLŢILOR 41 Supt plop. E o răcoroasă noapte cu nesfîrşite stele limpezi. Se vede bine pană departe, într'un văl de taină aspră. Nu trec doua ceasuri şi se face ziuă. Peste întinderile dealurilor blînde lumina se revarsă în pînze albe. Cerul se face de un verde dulce; orice nouraş lipseşte, şi răsăritul soarelui n'are nicî în această stepă cu aerul uscat perdelele sale de purpură. Soarele se iveşte de-odată ca un ochiu deasupra căruia s'a ridicat pleoapa. Are însă razele slabe, şi dimineaţa e friguroasă. La Mămăliga în staţie aşteaptă numai ţeranl trenul ce vine de la Noua-Suliţă. Au portul nostru cu toţii, dar cîte unul poartă şapcă muscăleasca. O bătrînică stă de-o parte ; are tulpan negru peste un fes roşu, altă urmă a stăpîniril turceşti din raia, polcuţă şi fustă neagră. Ne aude vorbind şi zice: — Dumneavoastră îtî fi Moldoveni din Mol-dova, că tare frumos vorbiţi moldoveneşte... — Da, unul din Bucovina, altul din Moldova. — Şi aiştia-s Moldoveni, zice femeia, ară-tînd cu mîna către ţeranl, cari, cu toate ochirile jandarmului, s'au strîns în jurul nostru. Da' eî ştiu şi ruseşte. Eî pot vorbi şi ruseşte. Stă şi se gîndeşte, apoi, uitîndu-se la noi cu ochii mici, strălucitori şi buni: — Eu nu ştiu ruseşte. Eu sînt Moldovanca, şi nu-mî plac Ruşii... Apoi se grăbeşte să-şî 42 SPRE BĂLŢI ŢINUTUL BĂLŢILOR 43 strîngă legătura, în care-mi arată ştergarul alb, pe care-1 poartă în sat, şi care e de pînză, nu de «burungiuc» (borangic). După aceia se suie în tren, pe cînd ceilalţi privesc lung în urmă, la dînsa şi la noi. Şi să mal vie unul şi altul să-mi spuie că simţul de neam e învăţat în scoală şi nu se află şi în sufletul curat al celui maî puţin cărturar dintre oameni! Trenul e de marfa, acceleratul fiind cel de noapte. Abia se urneşte, şi are în toate staţiile opriri foarte lungi. Se văd bine astfel o mulţime de lucruri, pe lîngă care am luneca altfel fără folos. întîiu mergem pe lîngă Prut, a cărui dungă se iveşte scînteietoare ici şi colo. în vale se văd cirezi şi turme, şi răsar pe rînd gră-măgioare de case acoperite cu stuf. Dincolo de apă, pe un deal înnalt se perindează sate mari. Sînt Oroftiana, Rădăuţii. Acolo sus e stăpînirea noastră, şi acele frumoase dealuri verzii, întinse ca o catapiteazmă, sînt dealurile Moldovei romaneşti, Moldovei noastre, Moldovei mele, în care m'am născut. Ţine-o Doamne, supt paza aripilor tale, ţine-o fiindcă nu cutez a zice: fă-o iarăşi întreagă, aşa cum a fost cînd ţi s'au închinat bisericile şi sufletele vitejilor morţi în bătălii 44 SPRE BĂLŢI ŢINUTUL BĂLŢILOR 45 pentru ca să se păstreze ţara, cu Domnit şi datinile et. Cea d'intîiu staţie e Lipcanî, numiţt aşa după Tatarit lipcani, cari apărau pentru Turct Hotinul. Lîngă un sat obişnuit, gara roşie, de cărămizt aparente, împestriţate cu dungi. Trenul se dezlipeşte pe încetul de valea Prutulut; dealurile moldoveneşti rămîn tot mal departe, — verzi, albastre, fumurii. Linia trece prin văi şi rîpl, pe lîngă uşoare înnălţimî basarabene, care scad necontenit, cu cît se înnaintează spre Sud-Ost. E ziua de Sf. Gheorghe, şi gările sînt tot aşa de goale ca şi drumurile. Din partea lor, Evreii au Sîmbăta şi stau pe acasă. Dar la trenuri nu aşteaptă numai jandarmii mari, voinici, trufaşi, ci şi alţii: ostaşi în haine vechi, pătate, flendurite, în măntăll în floarea pămîntuluî. Faţa multora e tot aşa, şi la o parte ochit de durere al femeilor, bătrînilor, copiilor cari pot abia înţelege că se duce la moarte tatăl lor, sînt aţintiţi asupra bărbaţilor în uniformă, cari se învîrt din loc în loc şi fumează neîntrerupt. Toate numerele de regimente şi colorile se amestecă; e un tren de reserviştî core merge la războiţi. La Ianăuţl, la Văscăuţl, la Rojnancăuţl, aceiaşi oameni cu faţa împietrită, aceleaşi rîndurl de pără- siţi cari plîng. O Lipoveancă, cu doi copilaşi de mînă, s'a pus ca în genunchi în-naintea soţului; se pleacă şi plînge, plînge de se zguduie toată: el ţine ochii mari, ficşi, ca unul ce nu vrea să plîngă, şi într'o clipă se apleacă în spre femeie şi cu mîna Iul aspra îi mîngîie lung, încet obrazul fierbinte. Aiurea o familie de «Moldoveni». El, soldatul acelui împărat care nu-1 priveşte, un om îmbătrînit, obosit de muncă, stă în uniforma ruptă, stîngaciti şi împovărat. Doi copil manunţeî lîngă dînsul. De-o parte nevasta, mama, moşneagul lui. Stau toţi ca înlemniţi şi tac. Apoi trenul şuieră odată şi conductorul cu căciulă de lînă neagră şi fireturi argintii pe redingotă, face un semn. Atunci omul iea un copil în braţe, se uită lung la el şi-1 sărută. Apoi pe cellalt. îşi scoate şapca din cap şi merge pe rînd la mamă, îa tata şi li sărută mîna; pe femeie o sărută pe obraz încet, cuminte. Apoi, călcînd rar, cu capul în piept, merge spre vagon. Şi femeile prind a boci ca la mort, urlînd prelung, sălbatec. Toţi au lacrimile în ochi, şi chiar şeful de gara, care face semn nervos să plece odată trenul, să se mîntuie odată cu chinul. în vagonul jertfelor se aud unele cîntece, feţe înroşite iese pe fereastră; pe cînd de supt şopronul gării se văd încă un timp mî- 46 SPRE BĂLŢI ŢINUTUL BĂLŢILOR 47 nile întinse nemîngîiat. Afară, căruţe aşteaptă, şi cei ce se întorc singuri nu vor vedea pe cale nici primăvara, nici bucuria hramului celui mare, ci pe al lor atins de sabie şi străpuns de gloanţe, pe faţă şi pe mînile iubite, pe trupul purtat din greu de mamă, hrănit îndelung de dînsa şi acoperit de mii de ori de sărutările iubirii. înnainte, tot înnainte spre locul tînguirilor şi omorurilor. La fiecare staţie cîte unul se coboară şi bea la fîntînă, lung, cu lăcomie. La Ocniţa e un nod de linii: una, cea de Nord, merge spre Mohilău, Moghilevul de astăzi. Odată era aici un vestit iarmaroc sau bîlciu de graniţă, între Moldoveni şi Poloni. Astăzi această trecătoare a Nistrului ar fi un oraş care se poate lăuda, cel puţin de Ba-sarabenl, cari judecă după coclaurile colboase şi putrede ale Hotinuluî. Cealaltă ramură se coboară în jos spre Bălţi, căutînd apoi Nistrul mult mal în jos, la Rezina. Drumul de la Ocniţa la Bălţi e mal puţin interesant. Unele lucruri le ştiu acum; altele nouă nu se văd. Sînt staţii cu nume de Tîrnova, Sofia, care-mî par că amintesc colonisări cu Bulgari, făcute după 1812. I Pană la Ocniţa, fusesem într'un vagon de clasa a Il-a gol, în care se rătăcia numai pentru cîtva timp vre-un nacealnic cu biletul neplătit. Acuma se suie o Doamnă în rochie de mătasă neagră, trecuţică şi foarte văpsită, care nu-şi află astîmpar. După dînsa, un funcţionar bătrîn, gras, leneş, cu barbişon, pe care-1 tîrăsc fetele lui îmbrăcate cu o cochetărie provocatoare, foarte frumoase şi care vestesc această însuşire cu o deosebită neruşinare: la fiecare staţie ele se coboară, trec lumea în revistă, află vre-un cunoscut pe care-1 pironesc de păreţi cu ochii-, îl strîng călduros de mînî, îi aşează cravata une ori şi apoi, hohotind de rîs. se răpăd înnapoi în vagon. Ele vorbesc numai ruseşte şi au un tip care, în acest nemai pomenit amestec de popoare europene şi asiatice, nu se poate desluşi. In încăperea noastră rămîne un domn bălan, cu barba ascuţită şi nasul coroiet, cu ochii albaştri şterşl, cari arată că nu e E-vreul ce s'ar putea crede după acea linie în-cîrjoiată a nasului. Ajută pe doamna văpsită, care a ţupăit pe canapea ca un porumbel bătrîior şi nu-şl poate căra jos valisa pentru a o duce în «damschi cupe», în odaia damelor, şi-1 spune cîteva cuvinte politicoase, într'o franţuzească bunişoară. Pe încetul se dă la vorba şi cu noi, tot în franţuzeşte. 48 SPRE BĂLŢI ŢINUTUL BĂLŢILOR 49 Ştirile ce da, prinse pe neaşteptate, aii preţ şi ajută mult la cunoştinţele ce cîştig despre Basarabia. El e Polon. A învăţat dreptul la Peters-burg, unde a fost prigonit «pentru două motive, ca student şi ca Polon». Şi în geamantan acum are cărţi ruseşti de drept. A fost şi pe la Paris. Poliţia 1-a expulsat din Podolia, unde stătuse întîiu. A cumpărat moşie în Basarabia, pe sama mamei Iul. Aici şi-a păstrat toate ideile liberale; ceteşte foaia din Odesa, de nuanţă înnaintata, în care se spun lucruri foarte neplăcute despre războiu, între care acela că, în timpul retragerii de la Mucden, ofiţerii trebuiau să împiedece pe soldaţi de a zvîrli în foc patroanele. Spune orice în gura mare, şi nu-î pasă de nimeni. Totuşi în vagon se tot poartă un judecător de pace, tip frumos parisian, cu barbă ascuţită şi ochelari prinşi pe nas, care se face a răsfoi printr'o carte mare nemţească. Din Basarabia tovarăşul nostru a luat unele datine ale vieţii, şi din eleganta lui valisă el scoate, pe lîngă plăcinta polonă, şi cozonac de Paşte, foarte bine tăcut. «Moldoveneşte» nu ştie; ar vrea să înveţe însă, şi cere să-î spun o gramatică, scrisă în franţuzeşte, nu în nemţeşte, căci, ca Polon, urăşte, pentru Prusienl, pe toţi Nemţii. Mă întreabă însă dacă o gramatică romanească îl poate ajuta, căci moldoveneşte şi româneşte sînt totuşi «două limbi deosebite». Are mult interes pentru chestii sociale. Spune că între ţeranl fierbe ura împotriva Evreilor din oraşe şi proprietarilor: Moldoveni (d. Flondor are aici rude : Flondor, Cal-muţchi), Greci, Armeni, Ruşi, Poloni. Se aşteaptă la tulburări. întreabă ce s'a scris la noi despre chestia socială din . . . Basarabia. La asemenea întrebări trebuie să răspunzi totdeauna aşa, încît nimeni să nu te poată pîrî. — Noi nu ne ocupăm decît de ale noastre, în administraţie, în învăţămînt, în cultură avem măcar cincizeci de ani de lucru. — Şi cum, nu vă interesaţi de Basarabia ? Doar sînt aici Moldoveni! — Ştim, dar nu ne priveşte. — Dar alte părţi, Ardealul? Acolo sînt Romînl ca şi Moldovenii? — întocmai. — Şi nu te interesează pe d-ta, ca Romîn? Cu cea mal nevinovată faţă răspund ho- tărît: — Pe mine mal puţin de cît pe oricare altul. Eu sînt profesor de istorie, specialist. — Curios ... Şi cu ce te ocupi ? — Aici în Basarabia cu monumente vechi, mal ales cu bisericile. 1031 t 50 BĂLŢILE ŢINUTUL BĂLŢILOR 51 Şi încep a-i vorbi de fereştile şi uşile cetăţii Hotinulul. Pentru a-ml ajuta lucrul, d. G. .. îmi dă o bună hartă a Basarabiei, pe care o păstrez încă spre folosul mieii zilnic şi în amintirea lui. 2. Bălţile Ne coborîm la Bălţi, unde ne întovărăşeşte, la gară, şi proprietarul polon. Staţia e împodobită cu steaguri roşii şi albe pe toţi stîlpil. — De ce această serbare ? Vre-o biruinţă, întreb eu. — Nu, nu, spune rîzînd în gura mare — şi cîţlva ofiţeri, foarte gătiţi, se primbla pe lîngă noi, — nu e . . . nicl-o biruinţă şi nicî-o retragere nouă. Trebuie să fie o serbare naţională, o zi de nume a «cuiva». De fapt, e aniversarea tinerei, frumoasei, bunel şi nenorocitei împărătese Alexandra. Ofiţerii cari se primbla cu lentele de aur de-acurmezişul pieptului, ţinînd sabia, nu merg la războiu, ci gustă plăcerile «micii garni-sone». Cel ce se duc sînt traşi la sorţi, şi aceştia sînt bucuroşi că sorţul i-a cruţat. Afară, mulţi izvocici, în dosul gării mari, m roşii, cu inscripţia în litere slavone, împodobite. Sînt Evrei şi cîte un creştin, care poartă şapca muscălească, ori de e «Moldovean», ori de sînt «Muscal». Vezi birje cu un cal: «odnoconi» şi birje cu doi. Preţul pentru dusul în oraş, care se află destul de departe, e cincizeci de copeici. Pe un drum pustiu, prăfos, nepietruit. înnainte se vede o apă, curgînd de vale, spîr-cuită, revărsată în mlaştini, sălaş de broaşte, ca Jijia, ca Bîrladul şi alte ape din Moldova de peste Siretiu. în faţă, pe o costişă se răsfiră casele unul tîrg, avînd în mijlocul lor două biserici mari, albe, de un stil de împrumut, foarte prost şi nou. Acesta e tîrgul Bălţi, care e un gorod, un oraş. Pe vremea moldovenească era mai mult un sat de răzăşî curaţi. Numele-I venia, fireşte, de la aşa de multele bălţi pe care le lasă Răutul — el însuşi un şir de băl-toage — primăvara şi care se fac iarna un noroiu ucigător. Aici a fost acea ciocnire între Polonii refugiaţi ai confederaţiei de la Bar şi Ruşii năvăliţi împotriva lor, care. a deschis războiul ruso-turc din 1768. După 1812, Cîrmuirea cea nouă, rusească, a îngăduit prefacerea satului într'o mare îngrămădire de Evrei. Pe aceştia îl chema aici însemnătatea negoţului cu grîne, în acest punct ŢINUTUL BĂLŢILOR 53 central, aşezat la mijlocul părţilor celor maî roditoare ale Basarabiei. Peste Răut e un pod bun, înnalt şi lung: neapărat că-1 au în arendă Evreii, dar, fiind Sabăş, îl păzeşte un om voinic, cu barba tăiată rotund ruseşte, cu haine de mujic, cizme lungi şi şapcă. 11 vorbim româneşte, şi faţa roşcovană a omului se luminează de bucurie. Iarăşi întrebarea : — Vorbiţi frumos moldoveneşte, dum-neavoastră. De unde sînteţl ? De bună samă din Moldova. Ascultă răspunsul bucuros, şi saluta. Cine a spus că Bălţile sînt mal bune decît Hotinul ? Nu se poate aiurea o astfel de stradă si astfel de tainiţe, case ce stau sa cadă, tărăbl de lemn negru ca pe la 1812. Sărbătoarea evreiască a închis toate dughe-nile şi face pustiu uriciosul tîrg de magherniţe spurcate. Totuşi în Bălţi sînt peste iouQpo de locuitori, iar printre eî negustori de grîne foarte bogaţi, Evrei, Armeni. Proprietarii din Basarabia-de-sus vin adese ori la tîrgurî. Cu multă muncă descoperi ici şi colo cîte o căsuţă în care aî putea locui. încolo, priveliştea unul tîrg sălbatec din Turchestan. 54 BĂLŢILE Ni s'a dat adresa otelului Londra. Isvo-cicul se opreşte înnaintea unei case vechi boiereşti, destul de bine ţinută de un hangiu evreu. Şi aici este un Simen, mal mare, mult mal curat şi mal «demn» — dacă pot zice aşa — de cît cellalt. El ne duce într'o odăiţă cu pat, canapea, lavabou, masă şi un scaun, împodobită cu o frumoasă cromolito-grafie înfăţişînd pe împărăteasa. Abia am intrat şi am pus pe masă carnetele de note şi harta pe care o căpătasem în tren, şi iată că uşa se deschide de mîna unui poliţist. Mare, bine îmbrăcat, corect, cu ochii aspri. îndată a pus mîna pe hartă, cerînd păsurile. Româneşte nu ştie, sau se face; franţuzeşte, nemţeşte, nicî vorbă. Ne ajută tălmăcirea luî Simen cel nou şi cu-noştinţile de muscălească ale d-luî Flondor. Un lucru nu înţelege cercetătorul nostru : ce căutăm în Basarabia. Răspunsul ar fi simplu: «căutăm pe dracul», dar atîta ni-ar trebui să zicem aşa. Lămurim că e o călătorie de vacanţă a unuî profesor, care cercetează bisericile cele vechi de pe vremea Moldovenilor ; d. Flondor se preface într'un văr al mieii şi, foarte serios, expunem genealogia. — A, va să zică d-ta aî venit să ieî planuri. Şi cine ţi-a dat voie? Nu pot sta liniştit şi mă mîniiu, fie ce-o ŢINUTUL BĂLŢILOR 55 fi. Omul rămîne foarte rece, iea păsurile şi harta şi se duce la raport. Nu ştiţi cui îl va fi făcut, dar acela trebuie să fi fost un om mal deştept, maî cărturar, din Europa si din veacul nostru. Poliţistul aduce îndată păsurile înnapoî şi ni le dă fără să spuie un cuvînt. Stăm în cerdacul «hotelului» Londra de la Bălţi. Lîngă noi, lucrători romînî şi ruşî lucrează la un trotoar: acesta se alcătuieşte din bucăţi de cărămidă şi de piatra ruptă, aşezate foarte ciudat unele lîngă altele. Aşa un trotoar trebuie să coste foarte mult, şi de aceia el se face numai înnaintea casei unde ne aflăm. Supraveghează un Evreii bătrîn, care se primbla în lung şi în larg şi împacă pe cîte un lucrător hărţăgit de băutură. Vorbeşte româneşte foarte bine, cu oarecare plăcere. Simen îndrugă abia, şi tot aşa alţi Evreî, habotnici şi nehabotnicî, cari răsar unul cîte unul din toate ungherele. Eî ni vorbesc de un Valdman din Moldova, care a venit de s'a aşezat la Bălţî şi ar vrea să ne vadă. — Dacă sînteţî din Moldova, ştiţi pe Valdman ? — Nu-1 ştim. O uşă se deschide, şi un om posomorît, 56 BĂLŢILE cu mustăţile în jos şi pălăria de paie, se suie într'o trăsură de casă, vorbind româneşte vizitiului. E un arendaş grec din împrejurimi. Ca înnainte de 1812, Grecii rămaşi Greci sînt mulţi aice, şi la Chişinău ei îşi au biserica lor deosebită, unul din cele mal frumoase monumente ale oraşului. Fraţii Sina-dino, dintre cari unul a murit dăunăzl, lă-sînd mal mulţi fii, sînt cei mal bogaţi oameni din Basarabia. Grecul e vestit aicî pentru încăpăţînarea lut naţională, pentru daniile ce obişnuieşte a face aşezămintelor din Grecia şi pentru desăvîrşita lut lipsă de milă faţă de teran. înnaintea otelului şi «trotoarului», e o piaţă foarte mare, plină de paie şi înnăsprită de glod uscat: nu înţeleg cum se va fi ieşind dintr'însa cînd plouă. Un isvocic muscal ne duce întîiu la postă, la poşta particulară şi la poşta «cazoni», a Statului, unde vrem să tocmim o trăsură spre Soroca. La cea d'intîiu e un Evreu care vorbeşte bine româneşte şi zice «cocoane»: cere vre-o 19 ruble! La cealaltă răsare o Evreică groasă şi un Ovreiaş, bărbatul eî, cari ne întreabă dacă avem noi faitoane, la care să dea eî caiî după tariful Statului. Ne-avînd faiton, trebuie să luăm hotărîrea cea ŢINUTUL BĂLŢILOR 57 maî cuminte şi economicoasă: a merge la Floreştî cu trenul şi a lua numai de aicî o trăsură spre Soroca. Acum, la o a treia poştă, a scrisorilor. De aicî dau o telegramă şi scriem cărţi poştale. Poşta e curăţică, şi băieţandrul care ne servgşte e aşa de uimit că expediează o telegramă în franţuzeşte, încît dă restul de la o rublă în sumă de mat mult decît o rublă, iar, la observaţie, se face roşu, crezînd că . . . maî cer încă ceva, pe care ar fi în stare să-1 dea. încă o raită prin tîrg. O panoramă, cîteva case maî bune, răzleţe, pustii. Ca trecători, cîte o cocoană gătită, cîte un funcţionar cu şapca înnotînd în praf. în fund, se vede drumul mare pornind printre movile verzi. La plată, isvocicul protestă cînd i se dau patruzeci de copeici. Da. Aceasta este, în adevăr, taxa, dar el ne-a dus la primblare, el ni-a arătat tîrgul : am fost cu el la «că-tare». Abia se împacă cu 60 de copeice, pe cînd Simen II stă de faţă şi filosofează în gînd asupra «boierilor moldoveni» şi is-vocicilor din Bălti. Vom cina la restaurantul gării. Ne ducem 58 BĂLŢILE într'acolo pe jos. Strada pe care o cunoaştem. Apa Răutuluî, pe malul căreia zburdă căluţi de rasă moldovenească, păziţi de Evrei. La pod, Evreii şi-au luat locul. Căci s'a mîn-tuit odihna Sîmbeteî: în stînga soarele apune, fără nici-un joc de lumină, palid, în cerul uscat. % La gară nu e nimeni. Un tren vine abia pe la io şi jumătate. Cu greu descoperim pe restaurator, care ni dă şuncă şi ni fierbe Ouă; bere rece, bună. Omul vorbeşte ruseşte rău, nu înţelege o boabă româneşte şi se îndeasă cu franţuzeasca, în care nu poate spune sunetul j. Se descopere că e Grec, Grec din Constantinopole şi, la întîmplăre, căpătăm de la el lămuriri complementare în cuvinte homerice, cu «jiaja pentru... birja de la Bălţi! O nemuritori aezl, pentru ce aţi cîntat frumuseţa Elenei şi faptele Iul Achille! O S^aga e adusă pentru noi din oraş, unde ne întoarcem pentru noapte. A sosit, dar şeful gării ni cere să-1 luăm şi pe el, şi la urmă aflam că a luat-o «umal pentru el. Noroc că alt Evreu a venit la gară în apropierea trenului de io. Cînd ajungem în oraş cu dînsul, ne întîlnim însă cu cel d'intîiu, care cere să-1 plătim şi noi după ce-î plătise şeful. Se răţoieşte straşnic, în moldoveneşte. ŢINUTUL BĂLŢILOR 59 1 : Merge după noi la otel. Aici capătă un brînciu şi un bacşiş; trebuia şi una şi alta ca să scăpăm de dînsul. Dintr'o odaie vecină apare acum un călător rus, care a privit scena; ochii i se încruntă, pare că vrea să se răpadă asupra Jidanului; într'o romanească stricată, el mormăie: «Ce, să prade străinul, ce?». E un comentariu viu la prigonirile împotriva Evreilor. Noapte temută, dar care şi aici se mîn-tuie fără ploşniţe. Paturile sunt însă tari ca lemnul, cu toate saltelele ce s'au adaus. A trebuit o cerere deosebită pentru a se schimba perinile, pătate de bale sîngerate. 2. Spre Soroca Plecare spre gară la 6 ceasuri, cu mult înnainte de timp, după lămuriri mincinoase, pentru ca birjarul să mal poată lua şi pe alţii. Gara e plină de lume: funcţionari, şcolari în uniforme încărcate, luate după ale oştirii, fetişcane obraznice, care se ghiontesc,, cad şi rîd, fruntaşi din partea locului. O grupă din el cuprinde femei slabe, foarte negricioase, cu sprincenele mari, îmbătrînite înnainte de vreme, un bătrîn cu barbă îm-bielşugată şi părul nalt, aspru, un tînăr sup- 60 SPRE SOROCA ţiratec, cu înfăţişarea hotărît orientală, un burtos care samănă a Evreu şi copil foarte frumoşi, serioşi, măreţi la umblet. E o familie de Armeni răsăritenl. Alţii sînt Armenii uniţi, cari vin din Galiţia şi poartă, unii din eî, titluri austriace. Văd îndată şi pe un foarte bogat representant al acestui tip: mic, gras, amabil; pare un samsar, şi e unul din cel mal mari stăpînitorl al Basarabiei. Trenul e plin şi în clasa I-a: la 8 ceasuri călătorii ce vin din sus, dorm încă greoiu, înîăşuraţl în şaluri. Mulţi şcolari ce se întorc după sfîrşitul vacanţiel de Paşte. Familia armenească — şi ea se culcă îndată — îndeplineşte locurile goale. Pana la Floreşti mai este numai o staţie. Răutul se vede necontenit risipit în bălţi ce scînteie la soarele de dimineaţă. Locuri rî-poase, aşezări rare, case acoperite cu stuf: văzute de sus, asemenea sate par uriaşe de gunoiu vechiu. I 1 muşiroaie | CAP. III. ŢINUTUL SOROCEÎ i. De la Floreşti la Soroca. De la Floreşti la Soroca se merge vre-o trei ceasuri, şi ştim de 'nnainte că se plătesc trei ruble. Ne coborîm între multele trăsurile ce aşteaptă—între birjari şi unul cu cilindrul cenuşiu lărgit la vîrf şi caftanul lung, de aceiaşi coloare, al isvocicilor din Chişinău, O-desa şi Moscova—,cu această ofertă. Un bărbos vrea să-mi dea arvuna, şi, cînd află că plecăm în clipă, ne dă în primirea vizitiului său, un Muscal bun şi îndatoritor. Trei cai focoşi ne vor scoate cu bine din toate rătăcăurile unui drum de dealuri. Pană acuma n'am văzut în Basarabia atîta frumuseţă. Pe costişe şi în văl sînt lanuri de grîu, de săcară cum nu se poate mai frumoase. Locuri întinse sînt acoperite de păşuni fragete, care îmbălsămează. Cocostîrcî calcă alene, cu pliscu 'n piept, măsurînd întinderea cîmpuluî; în potriva credinţii poporului că răul făcut cocostîrcului se răzbună, unul zace 'n iarbă cu aripile răşchirate. Des- 64 DE LA FLOREŞTI LA SOROCA ŢINUTUL SOROCEI tul de aproape de drumul trăsurilor, merg dropii, una cîte una, mari, încete, sămănînd din loc în loc pete roşcate care se mişcă. Cruci cu răstignirea se văd numai foarte puţine, în locul fîntînilor cu colac de lemn sau de piatră, puţuri cu cumpănă-şi întind de departe pîrghiile aplecate, sus în albastru. E un Ţinut curat romanesc, păstrat neatins din vechea Moldovă. La Rădulenî, la Dubna, la Vădenî, Părcani şi Volova sînt tot casele după datina noastră, aşternute pe cîte o costişă de lut. Copereminte maî mult de stuf, ochi mărunţi de fereastră, doi de-o parte, doi de alta a uşii, cerdac pe stîlpî, streşini, garduri de nuiele, maî rare ori de pietre clădite ca un zid. Căruţele cu un cal — un cal bun în părţile acestea—, cu jugul înnalt de-asupra capului, ca prin Botoşani, aleargă în toate părţile, în această zi de Duminecă. Cei din căruţă sînt oameni a căror faţă singură îi destăinueşte ca Moldoveni, acea fată bună, cu ochii luminoşi. Bătrînii au chipuri de boieri, de VoevozI din vremurile care s'au îngropat aici în fundul pămîntului de unde nu mai pot să iasă. Cutare e însuşi Gheorghe Ştefan-Vodă, care pe la 1650 a fost şi Domnul acestor Ţinuturi. Aceşti oameni sînt mai mult decît ţeranil 66 DE. LA FLOREŞTI LA SOROCA obişnuiţi. Din cele maî depărtate vremurî eî au avut acest mal de Nistru. Cobqrîtorî de adevăraţi boierî, mazili cu sînge buh în vinele lor, eî se simt acasă, cu neputinţă de clintit, plugari şi domni aî ţarinelor, stăpînî ai cirezilor şi turmelor. în trecut eî erau grănicerii viteji ai margeniî de apă, sigurii păzitori al vadurilor, pe unde putea pătrunde duşmanul, Tătarul sau Cazacul. înţeleşi cu pîrcălabiî din Hotin, din Soroca şi Orheiu, din Bender, eî pîndiau neprecurmat şi erau gata orîcînd să frîngă cu pieptul lor voinic valul de cotropire. Pe aceste costişe au venit aşa de dese orî pilcurile paginilor galbeni cu capul ras şi ochii mici, gonindu-şî caii mărunţi, sau mustăcioşiî războinici de la Nistru, cu sabia lungă şi flinta pe umeri. De atîtea orî s'a strigat de pe aceste culmî vestea de Domnie nouă pentru vre-un tînăr fiu de Vodă care vînâ Scaunul părintesc al Moldovei. Şi, tot de atîtea orî, Sorocenil, Orhe-ienil, mal jos Lăpuşnenii de către Prut, aii apărat vale de vale, trecătoare după trecătoare, dînd răgaz oştilor domneşti să se a-dune în dosul Prutului. Credinţa lor faţă de ţară era însă maî mare decît aceia faţă de Voevodul eî. Ca ostaşi, el ştiau să preţuiască ostaşul. Cine venia cu vitejie şi dreptate, putea sa capete I i ŢINUTUL SOROCEI 67 şi sprijinul lor, şi năvălitorul venia atunci cu grănicerii după dînsul. De bicisnici li era scîrbă, iar pe apăsători nu-î suferiau. Aicî s'a ridicat steagul de răscoală al luî Durac şi Hîncul asupra luî Duca-Vodă în 1671 şi biruinţa a fost o bucată de vreme a răz-vrătiţilor. «Vodă vrea, ci Hîncul ba», spunea ţara strîngătorilor de biruri, şi vorba aceasta, veche de peste două sute de ani, răsună şi pînă astăzi între Moldoveni. De aicî în stîrşit, s'a ridicat, trecînd prin Cîmpulungul bucovinean, acel neam de oameni buni şi de cinste, Calmăşiî, Calimahil, cari au dat patru Domni Moldovei: I'oan, Grigore, Alexandru, Scarlat —, drepţi Orheienî după strămoşi. Portul nu maî este aicî cel de pe la Hotin, portul ţerânesc, nici cel împrumutat de la Ruşi, ci portul tîrgoveţilor şi «neamurilor» de odinioară, portul mazilesc de baştină. Căciula înnaltă, dreaptă, fără ţuguiti, — căciulă de boier! r— , surtuc strimt şi pantaloni largi, din acel postav supţire, cenuşiu, cafeniu, în care li place a se îmbrăca şi mazililor din Moldova. Cizme mari pînă peste genunchiu. N'au plete, îşi lasă mustăţile groase, dîrze, sfădalnic asupra gurii, care ştie răspunde şi cîrti, şi adesea orî poartă barbă scurtă, rotundă. Femeile aii port de 68 DE LA FLOREŞTI LA SOROCA tîrg, cu barez, polcuţă şi fustă, de lînă saîi de cit; colorile ce aleg sînt cele întunecate, pe cînd Ruştele caută de obiceiu ceia ce este maî tărcat şi maî înflorit de podoabe. Volova în deosebî lasă întipărirea uneî văl de fericire, de patriarhală bogăţie în roadele pămîntuluî. Aicî vremea a stat în loc. Schimbarea de stăpînire se simte doar în stilul bisericiî, în vre-o firmă rusească, două, în acel biet tînăr cu piciorul de lemn şi şapcă, în care văd un rănit ce s'a întors acasă cu cît i-a maî rămas din trupul ciuntit. Nişte femeî stau la umbră. Le întreb cît maî este pînă la Soroca. îmî răspund frumos moldoveneşte: — Eî, a maî ci păn'acolo. — N'a plouat pe-aicî de mult? zic altora. — De mult, de mult, încă din postul mare. Şi pare că se miră şi ele, vorbind, de aceştt «domnî» cari n'au şapca de cinovnicl şi întreabă în graiu romanesc. Dar, vor fi zicînd ele în gîndul lor, vremile astea de azî sînt aşa de ciudate... Un băieţaş, cu şapcă acesta, şi în straie de acelea fără coloare lămurită, straie de praf şi de muncă, mînă o turmă de oî. Ce-o fi muscălaşul acela? — A'cuî sînt oile, băietele? 70 DE LA FLOREŞTI LA SOROCA —- A' cui să cie ? A' mele ! ? ...Mai încape vorbă? Dar ale cui să fie oile pe care le mînă feciorul de mazil, urmaşul boierilor celor mari al Moldovei răsăritene ? Fireşte că ale Iul! Să i le ţie Dumnezeii ! Şi este acum la capătul satului o pădurice destul de mare, care va fi a locuitorilor, pe cînd celelalte mal vechi, din urmă, au trecut de la mănăstiri la Stat, care a secu-larisat şi aice, şi sînt «cazoni». Trecem printre înnalţil copaci supţirl, şi la capătul lor se maî ridică un deal, tras drept înnaintea drumului, ca un zid. Departe se năzăresc case în lumina de amiază, şi se înţelege bine că pe acolo e o mare surpătură a pă-mîntului pietros. Birjarul rus întinde spre Răsărit varga de care e legat biciul, şi zice «Soroca», apoi o pleacă în jos şi spune «Nistrul». Sorocă, cuibul vultanilor neamului mieu, Nistru, apă sfinţită cu atîta sînge care e întocmai ca acel ce mă însufleţeşte acuma, —Sorocă şi Nistru, am trăit să vă văd... Pămîntul e aici în două cu piatră: pare că ar fi el însuşi un zid, o cetate. în faţă se scot lespezi albe, şi stînca tăiată strălu- ŢINUTUL SOROCEI 71 ceste la razele soarelui, în fete mari lumi-noase, prin care se sapă gropi, cîte o înfundătură ca de uşi şi fereşti. De-asupra, însă, la dreapta, la stînga, pe alte costişe şi culmi, e verdeaţa triumfătoare a lui Maiu. Pîlcurl-pîlcurl merg pădurile spre vîrfurî. Iar, de unde sîntem noi pînă la Soroca, vişini, cireşi, zarzări, sînt numai un omăt de floare. Şi cu aţîta albastru de-asupra, cu atîta pajişte din toate părţile, pare că eşti în grădină, în grădina frumoasă şi plină de primejdie, unde cresc merele de aur pentru Făt-Frumosul care va şti să le fure. Se va naşte cîndva în neamul nostru acel Făt-Frumos? Se vor înlătura vre-odată acele «şepte hotare» care ni spîrcuie carnea sînge-rată? Vom fi vre-odată la olaltă, totl noi aceştia, noi proştii şi bunii şi blînzil şi supuşii, de la Hustul Maramureşului pînă la această Sorocă a Nistrului? Doamne,Doamne! 2. Soroca. Soroca se înfăţişează întăiu cu mult mai bine decît tot ce am văzut pană acum din Basarabia. Cînd aî ajuns supt dealul care o sprijină, cînd ţi-al săturat ochii de priveliştea vălului de argint care se mişcă şi tremură de bucuria soarelui, cînd al răzbătut 72 SOROCA cu vederea pană la dealurile, tot aşa de verzi, ale Podoliel din faţa, — eşti pe o cale bine pietruită, între case destul de mari şi foarte plăcute. Ajută de sigur dealul din faţă, unde se găsesc atîtea case de ţară, făcînd un sat întins pană departe, şi apa măreaţă, care lunecă jos. Dar şi fără aceasta e alb şi curat. Dar iată că sîntem acuma într'o piaţă unde e o mare încurcătură de căruţe, de oameni în portul răzăsesc, de Evrei săraci şi gălăgioşi, de vite ce se frămîntă printre frînturile de pănuşl. E zi de tîrg, şi oamenii din împrejurimi au venit în Soroca Muscalilor de la 1905 întocmai ca în Soroca Moldovenilor de la 1405. Toată lumea vorbeşte «moldoveneşte», hotărît moldoveneşte, cu «cie» în loc de «fie», dar fără moleşitura râs-pingâtoare care se observă în graiul celor de la oraşe din Moldova de astăzi. Ne-am coborît la alt otel Londra (aicî mal este unul Paris, ceia ce eu tălmăcesc: «puriţ»...). îl ţine Wierzbowski, Evreu polon, cu şapcă şi barbă, care vorbeşte foarte bine moldoveneşte, are mal degrabă înfăţişarea şi omenia, bunătatea îndatoritoare a mazililor noştri. E nu numai hangiu, ci şi negustor de grîne, şi unul din fruntaşii tîrguluî, căruia vin creştinii şi-î întind mîna; are o ŢINUTUL SOROCEI 16 avere destul de mare pentru a se gîndi la cumpărături în preţ de 100.000 de lei, dar trăieşte, după datina strîngătoare a Evreului, în subsolul casei care găzduieşte pe oaspeţi. De otel se îngrijesc un Simen al treilea, brun, iar nu roşcat ca ceîlalţî doi, decît cari e mult maî prost, şi un băieţandru, care se declară cu mîndrie «Jidan» (aşa-şî zic toţi), dar vorbeşte mal bucuros ruseşte, iar româneşte abia dacă poate să îndruge cîte ceva. Simen al treilea se chiamă Strul, si botezăm Strul cel mic pe ajutorul său, băie-tanul cel gras cu mutră de Rus. Iarăşi odaie bunişoară, împodobită cu un tromo rusesc, care dă chipul unei copile cu capul cît jumătate din trup. O altă podoabă apare întâiu pe haina mea şi apoi pe* perina unde doarme d. Flondor: e specia lungăreaţă a ploşniţelor, o specie rară. Un isvocic cu perciuni şi calul răpănos pleacă cu noi spre cetate. întăiu străbatem şi aici Jidovimea, — nu se poate mal ticăloasă. Un vuiet, un plînset, un strigăt, o putoare ieşind din dărîmăturî ca nişte peşteri de fiare. Cum se pot hrăni toţi aceşti nenorociţi din negoţul de lemne ce trece pe Nistru, din cîştigul sărac de la mazilii ce vin la tîrg Dumineca şi în sărbători? Văd o 74 SOROCA clădire mare, în care supt pajure se spune ceva ruseşte despre Evreî, dar şcoală pentru eî sau pentru alţiî n'am văzut, de şi trebuie să fie undeva vre-o şură de acelea, umedă şi înfundată în pămînt, în care se dă aicî, în Basarabia, lumina sufletului. Şi oameniî sînt decî aşa de înnapoiaţî, aşa de încîlciţî la minte, încît te sperie une orî. Pe ulicioarele în care înnoţî în praf — noroc că este Nistrul care-1 maî înghite, dar de sigur n'a fost lăsat să curgă pentru aceasta! — zac lîngă copiî în zdrenţe, capre, dobitocul preferit al Evreilor, lăptos şi ieften, vacî slabe, cîte un porc ce grohăieşte plictisit de lipsa lăturilor trebuitoare. Maidane marî se întind fără capăt. Marî bisericî bine ţinute, două la număr, se încunjură de un zid jos. Vechî sau noua, ele nu maî cuprind astăzî nimic deosebitor şi nimic care să-ţî trezească amintirî: cîrpeala, adăugeala, spoiala şi vopseala muscăleasca aii trecut asupra lor. Evlavia gospodărească a stă-pînilor celor noî n'a cruţat astfel nimic din aceste monumente de artă ale Moldovenilor. Şi în această privinţă totul a trebuit să înceapă de la 1812. Poate ar fi dat jos şi cetăţile romaneşti cînd ele nu mal puteau sluji în războaiele ŢINUTUL SOROCEI 75 cele nouă, dar ele apăsau prea greu asupra pâmîntuluî ca să fie spulberate ca urmele celelalte din trecutul nostru. Cetatea So-rocei se vede deodată în rătăcirile acestea colboase ale birjaruluî evreu. Uimitor de limpede, răsar ca din pămînt, drept pe malul apeî, zidurile negre, rotunde, străjuite la colţurî de patru turnuri. Soroca e mult mal nouă decît Hotinul şi nici pe departe nu se poate asămui cu acesta, nicî în cuprins, nici în meşteşugul zidirii. Ea a fost numaî o strajă în calea Tătarilor, făcută pe vremea lui Ştefan-cel-Mare, puternic, dar în pripă, din bolovani greoi, culeşi prin aceste rîpî înnalte. Lucrătorii s'au luat după Hotin, dar el nu erau chemaţi să facă altceva decît un adăpost de pîndarî, pentru cîţîva arcaşi şi pentru pîrcălabiî cari maî târziu, după 1500, supt Rareş, au stat în fruntea lor. Se văd încă sus, unde n'a căzut creasta turnurilor, fereştile înguste, dese, din care se privia până departe, pe coasta din sus şi pe cea din jos, pînă adînc în văile podolene, pe unde obişnuiau să vie călăreţii stepelor pustii. încă de pe la 15 50 însă, rostul Sorocel s'a încheiat. Turcii n'au luat-o, fiindcă n'avea însemnătate militară, dar Tătarii şi-au cerut-o odată pentru locuinţă, după 1713, cînd s'a cotropit Hotinul. 76 SOROCA ŢINUTUL SOROCEl Ruşii au luat-o totdeauna fară lupta. De aceia, cruţate de bătăile tunurilor, au rămas întregi toate feţele cetăţii şi ar fi rămas şi podoabele el, dacă ar fi fost podoabe. Astăzi, dincolo de o nespusă murdărie de latrină publică pentru Jidani, o poartă de lemn lă-cătuită stă în locul vechilor porţi de stejar ferecate. Printre scîndurî se văd încăperi de apărare, dărăpănate, şi tăpşane de iarbă sălbatecă de-asupra maldărului înnalt al pietrelor căzute. Cheia nu se ştie la cine este, de şi birjarul mieii e gata s'o caute, cu acea grabă de a întreba, de a cerceta, pe care o arată Evreul, cînd e vorba chiar de lucrul cel mal cu neputinţă. Plecăm de lîngă ziduri urmăriţi de spurcata duhoare şi de nourii de praf murdar cari aleargă pe toate cărările. La un podeţ, care e făcut de-asupra drumului, ca să mergi prin rîpă dedesupt, un mazil trece şi-1 întrebăm înnadins ca să-i auzim graiul. Simţim parecă nevoia de a ni auzi limba în vecinătatea acestui loc de lupte ale înnaintaşilor noştri. — Sînt vechi bisericile, moşule ? Omul nu se miră, ci, cu acea cuviinţă sigură care deosebeşte oriunde pe al noştri, cu acea înţelepciune apăsată, care e la dînşil datina, el spune aşa: 78 SOROCA — E veche cea de colo. A făcut-o un ghinărar rus. — Va să zică nu e de tot veche, de cînd ... de cînd erau Voevozil Moldovenilor pe aici? — Nu, nu, tot rusească, de cînd s'a aşezat Basarabia. Aşa zice învăţătura Statului: Basarabia, ca şi Moldova cealaltă, erau tulburate, ne-orînduite, supuse la tot felul-de jafuri şi nă-păstuiri, pînă ce a venit stăpînirea «creştină» şi toate s'aîi «aşezat», ca să nu se mai clintească şi tulbure în veci! O veste bună pentru noi: Nistrul pe care gîndiam să ne coborîm în lotcă încă de la Hotin, e navigabil. Ruşii au îndeplinit un vechiu plan al Domnilor noştri şi i-au îndreptat cursul larg pînă în jos, la limanul Mării, la Maiac şi la alte ziduri negre, mal tari decît chiar ale Hotinului, ziduri italiene, genoveşe de pe la 1300, ziduri moldoveneşti de la Alexandru-cel-Bun şi Ştefan-cel-Mare, ziduri-turceşti de după anul de cucerire 1484, zidurile Cetăţiî-Albe, care asigura şi îmbogăţia Moldova cea mal veche. Vapoare merg pînă la Bender; unul trece la 11 de noapte, altul a doua zi la 8. Ploşniţele, gîn- 80 SOROCA dul de a vedea cît mat mult ne hotăresc să alegem pe cel d'intăiu pentru frumoasa călătorie. Pînă atunci mergem la «librăria» Soroceî. E o dugheniţă ţinută de un creştin pletos şi slăbănog, Rus care vorbeşte şi ceva româneşte. Are în rafturile lut cărţi ruseşti de şcoală, nouă şi vechi, şi cărţi ilustrate, de cele mai porcoase. între trupurile dezgolite pe care le cumpără tinerii cinovnicî cînd au de scris cîte ceva la iubitele lor dolofane, culegem cîteva vederi de pe Nistru şi chipuri de scriitori ruşi: Dostoievschi, Ce-hov, pe care le trimetem pe acasă împodobite cu frumoasa mărcuţă roşie, de 4 copeici. Prînz bun cu borş neacru, în care buruiene de tot felul au fiert în smîntînă, cu costiţe de porc şi bere bună, rusească. Ploşniţele, sfioase în cursul zilei, ni îngăduie cîteva ceasuri de odihnă, pe care le dormim în vederea priveliştilor ce ni păstrează noaptea. E noapte,— frumoasă, destul de caldă. «Pa-rohodul» — aşa i se zice vaporului — n'a sosit la ceasul obişnuit. Aşteptăm în stradă, căci Agenţie şi staţie nu se pomeneşte ni-căiri în călătoria pe Nistru. Luminează numai stelele, căci abia ici şi colo se vede cîte un felinar chior, în care zace o urmă de r ŢINUTUL SOROCEI 81 gaz. O cofetărie, o bărbierie sînt deschise. Trec din cînd în cînd primblîndu-se pe «bulevard» lucrători cu şăpci, ducîndu şî iubitele sau nevestele, cocoane foşnind din mătăsuri, în această provincie rusească cu mult mal nebuneşte şi prosteşte luxoasă şi petrecă-toare decît provincia noastră. Vorba e tot în ruseşte. Evreii au de lucru totdeauna •, el nu se primbla decît Sîmbăta; harhătul jargonului lor nemţesc, amestecat cu cuvinte ruseşti, tace. «Moldoveneşte» vorbeşte numai Wierzbowski şi un marinar beţiv care-mî povesteşte cum a fost la Galaţi, care e «oraş mare, nu ca aici calicie», cum îşi aşteaptă rîndul să plece cu «dobrovolni flota» (flota voluntară) şi cum . . . n'are parale, pe cînd eu se chiamă că am, şi de aceia Rusul nu mă mal slăbeşte cu o dragoste miloagă, de care mă furişez şi fug. Pe la 10 se aude mugetul «parohoduluî», care a sosit. Printr'o ulicioară ajungem la mal. In apa neagră sînt împlîntate două corăbii, un vaporaş «cazoni», care scînteie din toate ferestruiele lui, şi «parohodul nostru» mal mare, care fumegă. Coborîrea şi intrarea se face printr'o scîn-dură zvîrlită pe mal în întunerec; singura piedecă ce se pune căderii e o funie întinsă 1031 6 82 SOROCA alaturî. în acelaşî timp, unul vine în sus şi altul în jos, amîndoî cu bagaje. Femeile calcă fricoase, ba cîte una ţine şi copilul în braţe. E o mirare cum nu cade nimeni în apă. Vaporul vine de la Mohilău şi e plin pentru oricine decît pentru stăpîniî săî, cari vor îndesa necontenit la «pasageri» de «treti clas» (clasa a treia), cari se chiamă că n'au voie să se suie nicî pe copertă, ci-şî duh-lesc unul altuia pe băncile de lemn soios pe care se întind cu hainele lor pline de slin, cu cizmele lor încleiate de glod, nouă zecimi de Jidanî, cîţîva muncitori şi soldaţi în ferfeniţe. în clasa a doua, abia dacă este cineva, iar în cea d'intăiu d. Flondor, eu şi un Muscal paşnic, care doarme ca acasă la dînsul. Sînt patru-cincî oameni de echipaj, supt comanda unul căpitan sărăcăcios, cu barbi-şon lung, blond şi şapca veche foarte aurită. Este însă cineva şi mal mare decît dînsul, cineva care are dreptul să-1 strige simplu pe nume: e «domnul Uşer», un tînăr palid, cu faţa prelungă, ochii marî, pălăria moale, caftan lung şi cizme. Adecă «domnul Uşer» — personagiu cuşer, — e frate cu antreprenorul «parohoduluî», aşa încît acesta nu e proprietatea nicî-unei companii, ci a unul «Ji- ŢINUTUL SOROCEI 83 dan». Wierzbowski ar fi dat bucuros 30 000 de carboave ca să cumpere această mare vechitură răpănoasă, care e minată înnainte de o maşină veche de treizeci şi cinci de •ani şi în care pînă şi roatele sînt cîrpite cu lemn de frasin. Wierzbowski, care e şi mare negustor de grîne, are într'adevăr şi şlepuri pe Nistru. Dar fratele lui Uşer i-a luat înnainte. Deci el ne recomandă acestuia şi prin învoială cu dînsul plătim cîte 5 — 6 ruble pentru drumul pînă la capăt, la «Vadul-lui-Vodă» — ce veche ispravă domnească se pomeneşte în acest nume, din care Ruşiî au făcut în hartă «Vadu-Livadi» ? — şi pentru traiectul cu birja la Chişinău. Aş fi vrtrt să văd şi Orheiul, — căruia i se spune de Ruşi şi de Evrei «Orgheiev» — măcar pentru biserica de la Vasile Lupu, cine ştie ce tărcată şi ea astăzi. Dar nu e-de chip cu cîţî bani am, cu cit timp îmi ră-mîne şi cu puţinele înlesniri ce sînt. Ar trebui să mă cobor pe la Vadul-luî-Jora, în locul căruia «domnul Uşer» îngînă nu ştiu ce nume rusesc şi atunci în mijlocul nopţii să caut prin sat străin şi ca străin însumi o trăsură spre oraş. De acolo, ce e dreptul, m'aş putea coborî, pe o şosea bună, în vre-o patru-cincî ceasuri la Chişinău; dar începu- 84 SOROCA tul e de sigur prea greu şi nesigur. Asupra Orheiuluî decî n'am, pe lîngă cunoştinţele mele despre pîrcălabiî din vremea luî Ştefan-cel-Mare şi despre prădăciunile tătăreşti de pe Ia 1600, decît mărturisirea luî Wierzbowski că e un tîrg prost, maî urît decît Soroca şi unde nu mal e nicî-o urmă de cetate moldovenească. Maşinistul care se căzneşte jos pe lîngă roata cîrpită, e, de al-minterea, un Orheian, urmaş al celora cari slujiau altuia decît unuî Uşer şi cu alte u-nelte. El spune cu mîndrie că la Orheî sînt numaî şi numaî Moldoveni. Vaporul s'a încărcat în sfîrşit. Totuşi pe mal rămîne o mare harmalaie de Evrei, numaî de Evrei. Sînt foarte bucuroşi că din tîrgul lor, de lîngă cetatea unde-şî fac murdăriile lor pleacă «parohodul» lor, ducînd maî ales de-aî lor. Se fac glume, se cîntă, femeile, curtenite prea de aproape, ţipă. în sfîrşit, după un răcnet nou al bătrîneî ma-şine, plecăm prin învîrtiturî stîngace ale marelui vapor dărăpănat şi încărcat peste măsură. Tremură tot, ca pe valurile măriî. 86 DE LA SOROCA LA VADUL-LUÎ-VODĂ ŢINUTUL SOROCEÎ 87 3. De la Soroca la Vadul-luî-Vodă. Mergem acum. Apa e tot în cotituri, şi întunerecul uneî încovoieri taie necontenit luciul alb ca al unul lac. Soroca piere o-dată'n urmă cu luminile eî multe şi rare presărate pe sus. în dreapta şi în stînga sînt tot înnălţimî, doî păreţî de întunerec catifelat E, sus, un strălucit zbor de stele care clipocesc, tremură, se clintesc ca scînteî ce trec sau fulgeră ca un şiroiu de lumină, că-zînd. Apa clatină icoana lor, într'un linciurit de aur. Sate nu sînt; numaî foarte rar cîte un punct roşu, foarte departe, care dă cine ştie ce veste de veghe şi durere nopţî pirie-tene. Din pomii în floare vîntul trimete a-dieri care te înnebunesc, de dulcî. Şi din păduricea din dreapta, din păduricea din stînga, din livezile malului, din toată acea deasă umbră, izvor de miresme, vine cînte-cul de slavă al pasărilor ce nu dorm, de iubire. Sînt şuiere de mierle, prelungite, încheiate, începute din nou, cu un avînt de moarte, şuiere care par că încunjură şi învăluiesc toate de la o zare pînă la cealaltă, ca şi cum o singură pasăre, aceiaşi în toate locurile, tot înnainte, de-alungul întregeî ape, ar cînta. Şi, încercări, întrebări sfioase, triluri de dor şi bucurie ale privighetoarelor, se desfac, se zbat în văzduhul dulce, luminos, rece. Dacă aş fi singur cu cîrmaciul, m'aş întinde aicî pe proră şi aşi adormi; dacă aş fi singur pe lume, aş vrea sâ mor acum aicî, şi apele să mă ducă tot înnainte printre arborii în floare, în acest prohod de cîntece, in jos spre liman, spre Marea cu apele multe, în care se poate pierde urma morţilor. 88 DE LA SOROCA LA VADUL-LUÎ-VODĂ mile basarabene care se înroşesc ca de jăratec. O mare linişte pluteşte încă în aier; vaporul în care dorm toţi afară de cel de la cîrmă, înaintează tăcut. Iar în copacii cari acopăr înnălţimile, cîntârile nopţii n'au încetat, ci urmează proslăvind răsăritul. Pe alocurea dealurile sînt despoiate de podoaba lor şi apar gălbui, golaşe, triste. In curînd vom ajunge la sate şi tîrgurî marî, la vestite vaduri. • Iată RascovuL răspîndit pe malul Podolieî. Şi aicî ca şi în tot drumul, acest mal ceva maî jos şi maî sărac decît acela pe care să-mi fie îngăduit sal numesc: al nostru, e locuit după obiceiurile noastre şi arată să fi avut din capul locului săteni romînî. Aceleaşi case buhoase, cu ochi mici de fereşti, aceiaşi şerpuire a cărărilor galbene, aceiaşi alegere a costişelor drepte, aceiaşi iubire pentru pometurî, pentru împrejmuirile de crengi. Nu poţi numi nicăirî această parte o parte străină. Străin e şi aicî numaî portul, cu şapcă şi haine de oraş, dar vezi une orî şi căciula, cămaşa albă, brîul roşu al ţeranuluî din părţile hotinene. Străine sînt bisericile clădite totdeauna ca un semn de stăpînire, ca un trofeu, marî, greoaie, fără nicî-o formă lămurită. Raşcovul e legat de noi însă şi prin amin- 90 DE LA SOROCA LA VADUL-LUÎ-VODĂ tirî. Prin veacul al XVII-lea, el a ajuns un tîrg de Cazaci, şi de aicî a pornit urîtul şi grosolanul fiu de Hatman Timus, cu faţa stricată de vărsat, pentru a se cununa în Icfşî cu fata ca o floare a luî Vasile-Vodâ Moldoveanul. După ce Timus i-a fost adus în raclă de la Suceava, pe care o apărase vitejeşte pentru socrul său, Doamna Ruxanda, văduva luî, a stat aicî, între Moldovenî, avînd înnaintea eî, din cutare casă veche boierească, dârîmată acum de mult, priveliştea Moldoveî sale. îî plăcea aşa de bine în acest loc în-nalt, între păduri, de-asupra apeî minunate, curgînd necontenit zi şi noapte, cu cîntecele, miresmele şi poveştile eî, încît ea n'a vrut să maî vie în ţară, nicî cînd a poftit-o cu stăruinţă fratele eî vitreg Ştefăniţă, ajuns acum şi el la Domnie. Atuncî şi pentru a-ceasta, Moldoveniî au prădat Raşcovul. Dar Doamna fugise. Numaî la bătrîneţe, după ce asupra Cazacilor nu maî domnia neamul bărbatului eî, s'a dus Ruxanda iarăşî prin locurile unde-şî petrecuse aniî tinereţii. Cazacii leşeşti, năvălind în ţară cu regele So-bieski, o găsiră la mănăstioara din Cetatea Neamţului, unde se adăpostise, şi-î tăiară capul pe pragul uşii. în mintea mea se deşteaptă această poveste de frumuseţă, de nuntă fără iubire, ŢINUTUL SOROCEI 91 de văduvie paşnică, de straşnic sfîrşit. E ciudat cum toate lucrurile acestea s'au dus pentru totdeauna, ca şi cum nu ar fi fost nicî-odată, s'au dus aşa cu totul, cum cu totul pană la praful oaselor noastre, pană la ultimul fir de cenuşă de unde a fost gîndul nostru, ne vom duce şi noî; e ciudat cum de nu pot vedea nicăirî pe Cazacii luî Timus adăpînd în Nistru caiî obosiţi de raite prădalnice, cum nu pot sa ştiu unde între aceste case învălmăşite supt copereminte galbene şi negre, unde sade acum Doamna Ruxanda, a lui Vasile-Vodă, Domnul şi oblădui-torul nostru, privind din cerdacul ei pe stîlpî cum răsare soarele de-asupra apeî, ca să-I maî privească odată frumuseţă. Un sat mare de partea basarabeană. Se încarcă lemne supt comanda luî Uşer. E o lungă oprire, şi mulţi călători se dau jos de privesc la încărcare. Aceasta se maî face şi în alte dăţî, şi muncitorii ce se întrebuinţează sînt şi Moldovenî, cari glumesc, aruncă vorbe la cîte o nevastă — odată aud: «Ileana, iubita mea»—şi fac şi eî haz de năcaz şi sărăcie. Alte orî femeî strigă de pe maluri, se fac a chema pe drumeţi din malul unde-şî spală rufele cu picioarele albe muiate în apa îngheţată. Copil, cîte trel-patru şi maî mulţi, 92 DE LA SOROCA LA VADUL-LUÎ-VODĂ ŢINUTUL SOROCEÎ 93 pescuiesc cu undiţî din crenguţe tinere, şi fraţii maî mărunţel, surorile stau de se uită la isprava lor. Cîte odată e o grămadă de săteni veniţi să privească «parohodul» rusesc al Jidanilor. Unele fete, îmbrăcate în stofe de tîrg, vorbesc pe rînd româneşte şi ruseşte. Pe Nistru. Mai pretutindeni însă, e o îngrămădire de Evrei. El stau pe ţerm, strigînd şi făcînd semne, se suie şi se coboară, duc mărfuri, aleargă încoace şi încolo, cu căruţele şi luntrile. El sînt viaţa ce se vede şi se aude maî mult în aceste părţi; prin el se face orişice. în această ţară de ură pentru lege, de prigonire şi ucideri, eî sînt totuşi stăpîniî, de şi ascund aceasta supt căinări şi umilinţă. Cel din vapor vin unul cîte unul pe coperta unde s'a făcut cald. Nu-I interesează de loc drumul cu minunile luî schimbătoare, cu petele de soare ce tremură în ape. Eî vreau să se înţeleagă, să-şî dezbată afacerile, să doarmă la soare somnul lor de Orientali, leneşi în fond, cu tot neastîmpărul lor zgomotos. Sînt multe tipuri: negricios! cu bărbi lungi, cari par că vin de-a dreptul din Asia înfocată, roşcaţi cu pistruie, unii fini ca nişte Arabi, alţii grămădiţi la faţă, mici, strîmbî, galbeni, cu părul negru foarte tare şi rar, cari par Mongoli şi arată o înrîurire caza-rică în alcătuirea lor. Şi haina-î deosebeşte: de la caftanul lung, negru, ochiî îţi merg la surtucul de orice stofă, pătat de unsoare, rupt ici şi coţo şi cu gulerul totdeauna ridicat peste gîtul gol. Femeile sînt legate la cap cu barizurî, au rochii bătătoare la ochi, cam trecute şi ghete scîlceiate. Dar într'un colţ s'au aşezat şi fac flirt o Jidăncuţă foarte vioaie, elegantă, cu părul în filet şi ochiî provocatori, şi doi băieţi de şcoală, unul roşu, altul negru şi foarte fuduli amîn-doî de uniformele lor negre cu lampasuri albastre şi podoabe argintii. Pe fetiţă o chiamă 94 DE LA SOROCA LA VADUL-LUItVODA Şapsa, e ruda cu d. Uşer şi e vorba s'o luăm cu noi, dar la Vadul Iul-Vodă ea nu vrea să se despartă de tovarăşii el, dintre cari cel roşcat, foarte obraznic la paîsprezece-cins-prezece ani, mai că n'ar vrea să se coboare din trăsura noastră. Astfel lăsarăm pe Şapsa în tovărăşia administratorilor ei. . . Sînt şi soldaţi evrei sau, cum se zice aici, «Muscali» evrei, unii în uniformă întreagă, dar fără arme, alţii numai cu şăpcî, măntălî şi cizme «cazone», pe care le şi schimbă în cursul drumului. Unul maî ales, foarte mic şi urît, pierdut în haine largî şi lungi, cu centironul strîmb şi şapca pe-o ureche, e foarte caraghios. Povesteşte mult şi lăudăros cîrmaciuluî, fireşte despre războiu. — Dar d-ta aî fost acolo? îl întreabă d. Flondor. — Cum nu! Am fost odată şi acuma mă duc iarăşi. Dar nu e hrană destulă. . . — Unde, la războiu ? — Ba nu. . . La Chişinău. încep a zugrăvi pe acest erou care aţipeşte de somn. Trezîndu-se în rîsete, el se cam supără, nu vrea să se recunoască şi fuge de pe cojfertă. Cînd ieaîi din nou creionul în mînă, aşa fac şi ceilalţi. Rezina are un doc în care acum se repară ŢINUTUL SOROCEI 95 două vaporaşe: «Tovariş» şi «Dniestreţ». Un pod de fier leagă amîndouă malurile; de-asupra trece trenul ce vine de la Bălţi, de de-supt, e loc pentru trăsuri şi călători pe jos. Malurile sînt aşa de înnalte aici, încît «Ben-deriul» nostru—adecă al lui Uşer, pe care tovarăşul mieu îl numeşte «amiralul»—trece fără să-şl plece catargurile. Une ori vezi pe înnălţiml foarte frumoase case de boieri al acestor locuri, — odată chiar un adevărat palat, cu foarte multe fereşti în cele două rînduri ale sale. Proprietarul de j|- acolo e un Evreu, şi cîrmaciul cuprinde toată zarea arătînd cu mîna că ale lui sînt şi Rezina şi Raşcovul şi tot ce este aici, pe malul drept al Nistrului. O apariţie maî neaşteptată e o mănăstire în stîncă, pe ţermul basarabean. între copaci de pădure se descopere o faţadă albă. Dar nu e o clădire, ci numai închipuirea prin stîlpî, sau fereşti şi uşî a unor clădiri. Cele două rînduri sînt săpate în stîncă, şi tot aşa o căsuţă alături. în cuprinsul de piatră stau deci călugări ruşî saii romînl — ale căror haine se văd fîlfîindîn cerdace la bătaia vîntu,luî şi cari lunecă încoace şi încolo ca nişte umbre. De la o vreme, malurile nu maî sînt aşa DE LA SOROCA LA VADUL-LUI-VODA ŢINUTUL SOROCEI 97 de prapastuite : vederea poate pătrunde pană la alte şiruri de înnălţiml în fund. Se întind ca nişte scoarţe lanurile de grîu şi de să-cară, arăturile proaspete. în nişte scorburi se varsă Răutul, la Du-băsarî. In faţă, mal sus, e tîrgul, aşezat deci în Podolia. Numele-1 e însă romanesc şi vine de la «dubăsarl», cel ce ţineau la acest vad podul pe «dubase» sau pe luntri. Şi, începutul tîrguşoruluî e în legătură cu desiăşurarea şi întinderea vechil Moldove. Pană la 1812 au fost Romîni acolo, şi încă şi astăzi găseşti un număr destul de însemnat de al noştri. Altfel tîrgul e foarte păcătos şi malul îl ascunde mal tot. Dar că e mare, se vede după mulţimea Evreilor ce se grămă dese să se suie pe corabie. De aici Nistrul se înfundă in pămîntul basarabean, făcînd o mulţime de coturl mari, care taie necontenit vederea. Cea d'intîiu oprire, care e şi cea din urmă a călătoriei «Benderiului», e la Vadul-lul-Vodă. Cîteva căruţe în margenea rîulul şi birje păcătoase, asupra cărora se aruncă toţi acel cari nu aşteaptă vaporul spre Bender, ci merg la Chişinău. Noi doi, după tocmeala ce am avut cu d. Uşer, luăm singuri o trăsură, iar ceilalţi se îngrămădesc jidoveşte cîte sese-septe, în biete briştl, cărucioare şi ha- DE LA SOROCA LA VADUL LUÎ-VODĂ ŢINUTUL SOROCEÎ 99 rabale pe care trebuie să le urce la deal exemplarele cele mal nenorocite din speţa cailor. Adio Uşer, adio amiralule! Poate în veci nu voiţi maî călători în «parohodul» tău de treizeci şi cinci de ani! Adio Ivanuşca cu cămaşa roşie, care mî-ai adus aşa de bun borş şi aşa de bune pîrjoale! Adio, tu ostaş împărătesc, credincios şi viteaz, care te-aî luptat cu «Iapanţii» la Chişinău! Să nu-ţî dea Dumnezeul părinţilor tăi să-î vezî aiurea ! Creştinul cel mai rău, gotul cel maî hapsin, purăţul cel maî aplecat spre caricaturi tot e mai bun decît micul drac galben... CAP. IV. ŢINUTUL CHISINĂULUl i. Spre Chişinău. Drumul spre Chişinău ţine vre-o două ceasuri. E un urcuş necontenit, o rătăcire îndelungă printr'o ţară de lut scormonit. Lucrul cîmpulul e mult mai rău aici decît în părţile fericite ale Soroceî. Locuitorii sunt mal rari; pădurile lipsesc. Am trecut printr'un singur sat, Budeştiî. îl împodobeşte o strălucită reşedinţă a «boierului», care a isprăvit-o ruinîndu-se şi o ţine pustie şi pînă astăzi, — o casă de piatră, largă şi împodobită ca la Chişinău. Acest om luxos se chiamă Costiţa. Poate să fie un Romîn. S'ar şi înţelege mal uşor un gust ca acesta. Numele satului mi-1 spune un băieţaş, Moldovean după graiîi, faţă şi îmbrăcăminte (poartă căciulă). Dincolo de casa luî Costiţa, pe un tăpşan de iarbă verde stă o nevastă cu fata eî şi doî băiaţî — toţî frumoşi, oacheşi, cu privirile limpezi şi bune. — E departe Chişinăul? — Nu aşa de departe, după dealul ceala. 104 SPRE CHIŞINĂU ŢINUTUL CHIŞINĂULUÎ 105 — V'iţî fi ducînd pe jos acolo? — Cum nu! Da d-voastră de pe unde, Moldovenî? — Da, Moldovenî din Bucovina şi din Moldova. ^ — Aşa, înţeleg. Da pe la d-voastră a plouat? Că, vezî, aicî n'a maî căzut ploaie din postul mare. Şi aicî sînt Moldovenî, aşa cum au fost din vechile timpurî. Par mulţămîţî. Au pămînt. Nul supără nimenî. Cîrmuirea cere puţin ca să nu facă nimic. Doar cîte un războiu care seceră feciorii. Ostrovul. Şi mă gîndesc la cellalt pămînt moldovenesc smuls, la Bucovina, la satele eî romaneşti, în grîul cărora s'au amestecat Nemţiî, s'a sămănat neghina pierzătoare a Rute- 106 SPRE CHIŞINĂU ŢINUTUL CHIŞINĂULUÎ 107 nilor. Aud plîngerea pentru birurile ţeriî, pentru birurile comunelor, pentru vînzărî, pentru trecerea drumurilor, pentru orişice. Văd norul de lăcuste evreieşti aruncate asupra oamenilor cu mintea nepregătită pentru răfuelî şi socoteli prea multe. îmi amintesc de vornicul evreii, de consiliul comunal evreu, de medicul, de moaşa, de avocatul, de funcţionarul, evrei; pe cînd aicî un pristav romîn stăîn satul fără nicl-un amestec evreiesc, îmi dau samă că aici camătă nu striveşte ca dincolo şi că, orlcît de greii ar apăsa proprietarul grec, armean, rus, polon, «moldovean», el nu întrece pe marele moşier evreu de dincolo. De unde ar ieşi că o administraţie scandalos de rea, o administraţie nulă poate fi în unele împrejurări mal prielnică decît o administraţie prea bună. Aceasta ajută «ci-vilisaţia», impune formele şi aparenţele, dar nu e oare ceva mal înnalt decît dînsele des-voltarea firească a unui popor, care nu se poate pripi fără a-1 ucide, cum nu se poate deschide mugurul fără să piară frunza şi nu se poate răsfira bobocul fără a ofili floarea ? Birjarul lui Uşer nu poate fi decît Evreu, şi un Ovreiaş mic, slab, nervos, înfăşurat 108 SPRE CHIŞINĂU ŢINUTUL CHIŞINĂULUÎ în haine ce par luate din gunoiu ; perciuni rarî îi tremură supt şapca soioasă. Abia poate să mîne bietele două drîgle slabe, care, dacă ar avea glas de plîngere ca alte dobitoace, ar geme supt loviturile de harapnic, care le mişcă din loc în loc. Din gura lui iese însă, pe jidoveşte, spuse care te fac să-1 tot întrebi. Se întoarce de-odată spre noi şi zice: — La Unghenî au omorît un purăţ, pu-rătul care avea moşia. Teranil aii voit s'o împartă. El a ieşit cu slugile. Şi l-au ucis. Flişchî, flişchi cu biciuşca. Evreul îşi pleacă apoi capul şi întoarce iarăşi spre noî faţa lui stoarsă, hămesită, cu părul rar, atîrnîndu-î in neregulă. — Asta este sfîrşitul lumii. Atunci se vor omorî oamenii unul pe altul. Zice la noî, la cartea Sefer, că vor fi zile rele pentru Evrei, îl vor omorî şi va curge sînge mult. Atunci va fi sfîrşitul lumii. Şi tot ce zice în cartea Iul Sefer e adevărat. Ol, oi! Perciunii slăbănogi tremură în vîntul rece al serii. Iarăşi cîteva bice cumplite cad pe spinările ascuţite ale cailor. Trăsura trece huruind pe un podeţ, supt care broaştele cîntă laudele B^îcjjjyj^__care e Dîmboviţa Chi-şinăuluî. în faţă, urcîndu-se la deal se ză- m I 110 CHIŞINĂUL ŢINUTUL CHIŞINĂULUÎ reşte un amestec sur, cu turnuri albe, care e capitala Basarabiei. Am ajuns. 2. Chişinăul. Deocamdată-ml dau samă că o stradă largă, lungă de nu-1 vezi capătul, se desfăşură drept înnainte, printre căsuţe urîte. Strada nu e pavată cum trebuie şi brişcă Evreului tremură pe caldarîmul neregulat. Felinarele de gaz nu sînt aprinse fiindcă sus Craiu-Nou străluceşte,—între multe altele şi pentru a lumina Chişinăul. Cotim în dreapta aşa de bine, încît ne-merim asupra unei căruţe care vine din sus. Strada cea nouă e cea d'intăiu între stradele Chişinăuluî, marea Alexandrovscaia însăşi, strada împăratului Alexandru. E despărţită în două printr'o aleie şi are o lărgime neobişnuită. Aceasta face multă vreme singura ei frumuseţă. Casele ce se văd, de şi au în parte două rînduri şi sînt destul de mari unele din ele, n'au nimic deosebit saîi măcar plăcut în ele. Dar de la casele risipite şi joase ale unul sat s'a ajuns la un tîrg bunişor. Aici felinarele luminează. E cel d'intăiu pas spre mal bine. Deodată lumina electrică scoate la iveală 112 CHIŞINĂUL cu limpeziciune un cartier de palate albe, de mari clădiri ale negustorilor. Vitrine scînteie de o parte şi de alta. înnainte e o mare grădină, o biserică spaţioasă în fundul eî şi un turn cu ceasornicul luminat. Aicî e centrul, un centru frumos. Iarăşî felinare cu gaz, şi cotim la dreapta, într'un bulevard întunecos. Bietul birjar evreu, zăpăcit de strălucitele echipage ce aii tiecut strigînd pe lingă dînsul, se opreşte la otelul ce ni fusese recomandat: Otelul de Sviţera, sau «sviterscaia gostinita». nnainte de a merge prin oraş intrăm în restaurant. E aşa de bine ţinut în acest mare otel, încît ne ruşinăm de biata noastră îmbrăcăminte de pe drum. La o masă ieau prînzul un domn blond şi două domnişoare, care par Armence. Şi numele proprietarului, Muracov, sună armeneşte. Armenii moldoveni şi alţii, veniţi pe urmă, au jucat şi joacă un mare rol în viaţa economică basarabeană. Moşii mari sînt ale lor, şi ei au milioane în mînă. Cer «ham and eggs», . pronunţînd cum se scrie, ca să fiu înţeles maî bine. Aceasta pune pe gîndurî pe chelneri. — Haman, hamîn, aceasta e evreieşte. E ca vechia vorbă «şibolet», care se cerea de către Evrei Cananeilor, ca să se vadă t- ŢINUTUL CH1Ş1NĂULUÎ 1 113 dacă sînt străini şi trebuie ucişi. Bănuiala că ani fi Evrei a trecut o clipă pe lîngă noi. Maî ştii? poate că ar fi de ajuns ca să ni se arate uşa. Asemenea lucruri se pot critica, dar se pot şi înţelege. Liberalii Americani, oameni tără prejudecăţi — nu-î aşa? — nu primesc pe negri în unele restaurante maî supţirî. Ca să ne dovedim creştini buni, cerem şi cotlete de porc. Dăm o raită chiar atunci seara prin centru, unde prăvăliile cele marî nu s'au închis încă. Argintăriile sînt foarte bogate: un E-vreu din Otac, pe Nistru, care poartă numele, rusesc, de Atatchi, vinde frumoase colane de plăci de argint, lucrate mal mult sau maî puţin în Caucas, dar care poarta hangere şi litere care amintesc această ţară. Caucasiane maî vreau să fie mînere de umbrelă, condeie şi cîte altele. Dacă arată cineva îndoieli asupra adevărului şi a preţului, Ataţchi se jură în tot felul şi se arata gata să plătească sute si mii de ruble dacă a minţit. Vinde şi în România, la Iaşi, altor Evreî, schimbă bani austriacl foarte bucuros şi se pricepe a-şî scoate la sfîrşit tot preţul luî. Vorbeşte binişor româneşte, şi e un tip interesant. Intrăm apoi într'o papetărie ca să cumpărăm frumoasele vederi din Basarabia pe 1031 114 CHIŞINĂUL ŢINUTUL CHIŞINAULUI 115 care le-a editat firma Wdlkenberg, un alt papetier evreu, aşezat chiar lîngă otelul nostru. Vînzătorul e un Ovreiaş strîns în umeri. Şi el rupe moldoveneşte şi, aflînd de unde sîntem, pune o sumă de întrebări ca acestea: — La voi sînt Jidani ? — Nu la voi, ci la dumneavoastră. — La voi, la dumneavoastră sînt Jidani? — Dar unde nu sînt? Crezi că în raiu nu sînt! — Si ce fac ei acolo? Ce drepturi au? — Multe. — Măcar dreptul de a trăi, pe care nu-1 aveţi aici, întregeşte d. Flondor. —Aşa? Eu vreau să merg undeva, oriunde, în America. Aicî nu-î cîştig. Apoi, maî gîndindu-se. . . — Si voi din Moldova ce ziceţi de ce este pe aici? — Nu voi, dumneavoastră. — Dumneavoastră, etc. — Noî nu zicem nimica. -•—Se poate? Eu am auzit că vine Moldova aicî cu oaste moldovenească. — D-ta-î fi auzit; noî nu. E neaşteptat să-ţî auzi cele maî nebune şi nesocotite visuri spuse, de frica măcelurilor ca acel de dăunăzî, prin gura acestui biet băietan cu mintea slabă şi neluminată! 116' CHIŞINĂUL Pe stradă se mişcă multă lume, cuprinzînd tot trotuarul din dreapta, înnaintea dugheni-nilor scînteietoare. Multî sînt Evrei si Evreice, foarte efătitl. Cîtîva funcţionari cu familiile. Student! în uniforme. Tineri intelectuali cu plete lungi, gulere ridicate, căutături întunecate. Ofiţeri stau răzimaţl de părete, foarte cocheţi în uniformele lor perfect ţinute. Se aud adesea, cu toată frica de prigoniri şi ura de care sînt încurajaţi Evreii, accentele cîntătoare, jalnice ale jargonului evreo-german: «vuăs», «niştu» (was, nicht) îţi suna din cînd în cînd la ureche. Cei mal multî însă, toţi creştinii şi unii Evrei cărturari, emancipaţi, trecuţi prin Universităţile Rusiei, vorbesc ruseşte. Nicî-un cuvînt romanesc, precum mal nicî-odată n'auzi, chiar din partea Romînilor, un cuvînt romanesc pe stradele Cernăutuluî. Lipsa de cultură a păstrat aşa de romaneşti satele. Cel ce fac şcoala ruseşte încep însă a vorbi ca băiatul de la Dinăuţî, un fel de graiu ruso-romănesc, precum graiul Evrei-, lor de aici e germano-rusesc. Cine trece la «gimnasiul întîiu» sau la «gimnasiul al doilea» din Chişinău, la seminariul din acelaşi oraş, la institute şi orfelinate, acela pierde pe încetul tot simţul pentru limbă. La Universi- Ţ1NUTUL CHIŞINĂULUÎ 117 tate, care. nici nu se află în Basarabia, ci la Odesa, chiar la Moscova, la Petersburg, înstrăinarea merge mal departe. «Intelighen-tul» e Rus ca limbă, cu toate că de un timp începe a se recunoaşte naţionaliceşte ca Romîn. Cînd alţi studenţi «^ruşl, Finlandesil de ~ pildă, îl cer să spuie ceva despre limba, datinile, trecutul poporului său, bietul băiat se simte foarte încurcat, căci, de fapt, nu ştie nimic din ce-a ştiut şi nici ceva nou cu privire la aî săi, cel ce i-au dat trupul în care se sălăşluieşte acum sunetul străin. Mal ştii? poate că tînărul oacheş care ce-tia în librărie cărţi ruseşti, cu căciiila de as-trahan pe cap (în April) şi cu palton blănit cu astrahan în spate, era un Romîn de a-ceştia. Dar poate şi un Armean, un Grec, un Rus, un Polon, un Bulgar, un Evreu, toate neamuri foarte bine represintate în această Basarabie cu oraşele şi tîrgurile de mosaic. Aveam o cunoştinţă aici, pe avocatul G..., care a fost şi prin Bucureşti pentru a-şl găsi spiţa neamului. De la el aşteptam îndreptări şi sfaturi. Se întîmplă însă că e plecat fără soroc. Mă gîndisem iarăşi la archi-varul Halipa, care" a tipărit două volume groase de acte, unele romaneşti, cu privire la trecutul Basarabiei; dar nimeni nu-I 118 CHIŞINĂUL poate da de capăt. Orice gînd ■ de a pătrunde în Archiva Senatorilor, unde se păstrează toate hîrtiile administraţiei ruseşti la noi, în anii 1806 —12, trebuie părăsit. De alminterea nicî nu maî am vreme, şi tovarăşul mieQ, din parte-I, se găteşte de plecare pentru mîne, Luni. Ne vom multămi deci să cu-treierăm oraşul cu un isvocic. în otel sînt şi Romînl; una din scrisorile ce aşteaptă în cutie e din România şi are adresa unul Dragomir, din familia actorului de la Iaşi, poate. A doua zi am auzit vor-bindu-se româneşte, aşa şi aşa, de doi domni în vrîstă, pe terasa otelului. încolo însă, par a fi numai străini. Toţi umblă foarte măreţ, chiar, şi un moşneag pleşuv, care are un cu-cuiu mare, ca un nasture, drept în vîrful goliciunii capului său. Femeile, toate pudrate, foşnesc din rochii de mătasă. Mă gîndesc la echipajele de o înnaltă şi scumpă eleganţă, trase de cal focoşi, care au fulgerat pe lîngă birja nenorocitului ce ne-a adus aicî. Am văzut şi rochiî de dantele tîrîte prin praful stradelor. Aicî ne-au întrecut. E interesant şi personalul otelului sviţe-rian, stăpînit de un Armean. Portarul cu favorite lungi negre e un Polon din Came-niţa Podolieî, şi e foarte bucuros că d. Flon- ŢINUTUL CHIŞINĂULUÎ 119 dor îî poate vorbi în limba lui. Femeia de la odăi e Moldoveancă, nu din Chişinău, ci «de afară», de la un sat. Cutare chelner ştie bine moldoveneşte, altul mal puţin; mulţi, de loc. Dumnezeu iî ştie ce-or fi fiind aceştia: par Ruşi, dar de aiurea decît din Basarabia. Despre otel trebuie să spun că doresc laşului, cu spurcatele-1 tainiţe jidoveşti, unul aşa de bun, de bine orînduit şi servit, de ieften şi de elegant ca acesta. Şi nu e singurul otel de «întîiul rang» în Chişinău. Cu mal puţin de cinci lei pe zi are cineva o odaie care nu lasă nimic de dorit. De mult n'am avut o noapte aşa de liniştită ca aceasta... Mă trezesc în cîntecele sălbatece, de războiu, durere şi moarte, ale soldaţilor, «Muscalilor» ce trec pe bulevard. Corul lor răsună, prevestitor de tulburări şi vărsări de sînge, pare că, în acest oraş unde 80.000 de Jidani stau în calea a 40.000 de creştini cari nu se vor putea împăca niciodată cu fiinţa şi cîştigul acestor «necredincioşi». Isvocicul din Chişinău are pălărie naltă cenuşie, manta de aceiaşi coloare cu două rînduri de nasturi argintii la spate şi o cin- 120 CHIŞINAUL gătoâre de piele cu alămuri. Trăsura lut e joasă, foarte uşoară, dar destul de largă ca sâ poată cuprinde comod doi oameni. De cele mat multe ort e un singur cal. La Evrei, el e destul de păcătos, pe cînd caii creştinilor, Ruşi sau Moldoveni, mart, graşi, plini de foc şi de avînt, sînt neîntrecuţi ca fru-museţă şi iuţeală, ilsvocicul», de alminterea, nu-t lasă nicl-odată să meargă în voia lor şi nici nu-î croieşte jidoveşte cu biciul. Abia dacă-1 atinge cu stîrcul; încolo, el îl îndeamnă printr'o hăţuire dibace la fiece clipă. Nicl-unul nu vrea să se lase întrecut de altul, şi un drum la gară e o adevărată întrecere, în care şi caii par a simţi că e o datorie de cinste să nu rămîie în urmă, cît se mal poate, Drumul acesta la gară e foarte puţin plătit cu o jumătate de rubla (vre un leu şi 2 5 de bani). Oara în oraş e numai 60 de, copeici. Tarifele se vâd pe toate trăsurile, şi pe Spatele birjarului atîrnă un pătrat de metal ej4>cnumârul • Iul. Ceia ce nu împiedecă pe ţswtfic de a-şl cerca norocul în sama muş-teriJMluî. Mal ales dacă acesta i-a dat încă de la început prea mult. fijilltr'p astfel de birjă vedem dimineaţa car-Sesfele; funcţionăreşti şi militare, care alcătuiesc j decî un al patrulea oraş, — cel ŢINUTUL CHIŞINAULUI 121 mal frumos din toate. Unele case sînt mici, acoperite cu olane roşii, umflate, după moda anilor 1830—40, cînd au fost zidite, pe vremea cînd poetul Puşchin, care şi-a aflat sfîr-şitul într'un duel aice, făcea farmecul caselor primitoare din Chişinău şi Costachi Negruzzi al nostru se întîlnia poate cu dînsul. Felul de clădire nu samănă cu acela obişnuit la noi. Faţada casei priveşte totdeauna strada şi de-asupra uşel de intrare se bolteşte adesea un pridvor pe stîlpl. Coloarea nu e niciodată alta decît cea albă. Aproape nu mal întîlneştl locuinţe care să-ţl amintească vechiul tip de casă boierească, ce a trebuit să existe totuşî, pînă pe la jumătatea veacului trecut şi aici ca în toată această ţară. Stradele sînt desăvîrşit drepte, tăiate geometric. Basarabeanul s'a deprins aşa de mult cu aceste oraşe făcute, iar nu născute, încît ortce însuşire a Bucureştilor dispare pentru ei înnaintea cusurului hotărîtor al uliţelor înguste şi strîmbe. La capăt, se văd copaci aliniaţi şi un petec de albastru pe care-1 pătează însă colbul năvalnic cu care necontenit se joacă vîntul, ridicîndu-1 de pe acele strade unde e gros de un deget. într'o mică parte din oraş sînt trotoare pe margine şi lespezi la mijloc. De cele mal multe ort, al şosea, care e straşnică, sati macadam bunişor. ŢINUTUL CHIŞINAULUI 123 Pentru un oraş aşa de mare, capitala unei gubernii de 2.000.000 de locuitori, mal cît o treime din România, se poate crede că e prea puţin. Unele maidane neîngrădite au plantaţii rău ţinute. Multe grădini însă pot sluji drept model, şi în toate părţile dai numai de grădini. Ba am văzut un petec din stradă îngrădit pentru ca să se samene în el iarbă şi să se sădească pomi. Pretutindene se încearcă bulevarde. Chişinăul e un araş bisericos. Prin toate părţile, pe jos şi în trăsuri, vezi preoţii chemaţi pentru deosebite pricini la Mitropolitul-exarh al ţării, care e astăzi un Rus. El se înfăţişează neobişnuit pentru noî: pălărie neagră, tare sau moale, fără margenl mari, un lung anteriu de coloare cenuşie, pantaloni cari se văd dedesupt. Poartă părul împletit în coadă sau răsfirat în viţe neunse, care fîlfîie sălbatec. Pe piept li atîrnă o cruce argintie prinsa cu un lanţ de grumaz. Merg rău, răpede şi nu fac nicl-o impresie de demnitate cucernică, în alergăturile acestea ale lor. Bisericile sînt multe, din toate stilurile. Una pare a-şî aduce aminte de clădirile moldoveneşti, dar, cînd te uiţi bine, vezi că are, ■st "1 124 CHIŞINAUL în litere de aur,- o inscripţie polonă. Altele au tot felul de umflaturi, turnuleţe, copere-minte verzi. Am văzut chiar un paraclis, la şcoala de fete, care era săpat în piatră, cu Biserica Soborului din Chişinău (după Romstorfer). o deosebită îngrijire. Cui îl place stilul mus-călesc poate să le admire: oricum, sînt mari, curate şi bine încunjurate. Multe clădiri publice măreţe. Tribunal, palat al guvernului, două gimnasiî de băieţi, gimnasiu de fete, şcoală eparchiala de fete, urcată sus, cu o cupolă de biserică, în drumul spre gară, orfelinat al nobililor, club al nobilimii, fundaţia bătrînulul Balş, mort acum vreo cincisprezece ani, museu, care se clădeşte în stil maur cu brîul de smalţ. Se vede că împărăţia aceasta nemărgenită a vrut să-şl vădească prin aceste enorme mase de ŢINUTUL CHIŞiNĂULUÎ 125 piatră puterea şi trăinicia el, pe care nimic nu le poate zgudui, şi prin gospodăria cu care sînt ţinute, disciplina el ostăşească, introdusă în toate. Pare că răsurii greii cînd Biserica Zufliscaia din Chişinău. vezî aceste uriaşe faţade de piatră albă care apasă şi pămîntui şi sufletele Giceştî o temniţa după acele împrejmuiri totdeauna închise, după acele uşî lăcătuite, după acele fereşti moarte. Pare că acea pajure de sus stă să şl înfigă ghiarele şi în inima ta. Ceia ce s'ar potrivi aiurea, în oraşe mari, de o potrivă de monumentale şi de curate, uimeşte şi înspăi-mîntă aici, mal mult decît cîştigă. 126 CHIŞINĂUL Nict vorbă de o potrivire cu obiceiurile sau gusturile noastre. Totul e ca la Petersburg şi Moscova. Cine nu şi-a deprins ochii trebuie să simtă o mirare desplăcută văzînd unele turnuri de pază, unele biserici aşa de urît împleticite şi înzorzonate. O strălucire, o bogăţie sălbatecă se desface din ele. Nu prea văd case mari ale particularilor, de şi boierimea stă destulă vreme în Chişinău, iarna, pentru petreceri mal ales. Numai într'o mare casă cu două rînduri, deasupra căreia flutură steagul alb-roş-albas-tru, mi se spune că ar locui un mare bogătaş. Unii proprietari stau pe la moşii, căutîndu-le singuri, sau păstrîndu-şl măcar casa, grădina, via. Alţii baciuiesc prin Petersburg. Sînt şi puţini, căci Armenii şi Evreii îmbogăţiţi, ba chiar cutare Rus sau Polon, om modern de afaceri, nu pot intra în socoteală. Şi e grozav acest lucru că aici nu poate fi vorba în nicl-un alt strat decît ţeranii de o viaţă romanească, orîcît de slabă. Negustorii, cîţî sînt, «intelighenţia», destul de multă la număr, boierimea aproape toată, sînt rusi-ficaţî. Aici să te fereşti de a cerceta pe cineva acasă, nu numai pentru că prin aceasta poţi să-1 pul răii cu poliţia rusească, dar şi ŢINUTUL CHIŞINAULUI 127 pentru că n'aî ce vorbi cu el. Graiul luî va fi împestriţat sălbatec cu vorbe ruseşti, franţuzeşti, nemţeşti. El nu te va înţelege şi tu nu-1 vel înţelege. Idealele tale nu sînt ale Iul; precum nu e nicî-o carte romanească la Biblioteca publică, nici în librării, aşa nu o vel afla nici la purtătorii celor maî bune nume romaneşti. El se simt bine; în şcoală au învăţat că sînt Slavi, că limba «moldovenească» e o limbă slavă, că Moldova a fost o umilă provincie turcească, foarte barbară, că România de astăzi e o nimica toată şi că în ea nicî nu se vorbeşte «moldoveneşte», ci o limbă amestecată cu franţuzisme, pe care Basarabeanul n'o poate înţelege. Măreţia roluluî şi chemării Rusiei le striveşte sufletele. Apoi fiecare se găseşte bine. Preotul e foarte bine privit şi are venituri frumoase; de ce n'ar cînta şi ceti numai sloveneşte în biserică ? Funcţionarul poate ajunge şi ministru plenipotenţiar, ca Onu de la Atena; unde-1 pot da Romînil aşa ceva? Boierul are privilegii de clasă, şi în România ele au fost de mult înlăturate. «Tînârul generos» din Universităţi se gîndeşte maî mult la chestia socială în toată lumea, la nedreptatea ce sufăr cel săraci, cel micî fără deosebire de neam. Alţii, ca bietul Sîrcu, ca Buzescul, autorul unei cărţi frumoase despre anticitatea greacă, în- 128 CHIŞINAUL ţeleg bine că o situaţie la Petersburg e lucru frumos, şi ei scriu ruseşte, numai ruseşte, ba poate nici n'ar putea scrie româneşte. Nu vorbi nimic acestor oameni; el aii ajuns prea străini de tine. Totuşi sînt legături de familie şi legături de interese cu Moldova, chiar cu Bucureştii. Se fac călătorii, dar nu se vede de la noi decît răul. Fireşte că Bucureştii nu se pot compara cu strălucita Odesă, dar cît de mult te doare cînd ţi-o spune un Romîn, care nu mal are nici faţa, nici de multe ori graiul Romînului ! Şi în aceleaşi cercuri cu eî se învîrte şi Germanul din colonii, al cărui tată chiar a stat în Rusia de prin 1812, dar care e născut din mamă germană, şi-a luat o Germană de soţie, vorbeşte perfect nemţeşte, fiindcă, zice el, ca funcţionar rus, e «limba sa» şi are de sigur acasă la locul de cinste clasicii Germaniei, din cari se soarbe fru-museţă şi înţelepciune. De fapt, Basarabenl naţionalişti sînt numai aceia cari aii trecut la noi din deosebite pricini. Astfel, d. B. P. tjasdeu, născut în părţile Hotinului, dintr'o veche şi vestită familie romanească, în care s'a amestecat însă prin căsătorii un covîrşitof sînge străin, e un mare duşman al Rusiei şi lumea vede în d-sa de mult timp un represintant al ŢINUTUL CHIŞINAULUI 129 «romînismulul». Dacă aceşti Romîni din Basarabia ar face, cu toată prudenţa care poate să împiedece o nenorocire, acasă la el a suta parte din ce zic la noi, lucrurile ar avea pentru neam o altă faţă dincolo de Prut. Aceasta fără să am de gînd a supăra anumite persoane, ci numai ca o mărturisire de adevăr. Dar Evreii va zice cineva? Aceia pe cari i aii ucis acum cîteva luni, aceia pe cari-1 ameninţă un noii măcel? Putini vor crede că în Chişinău Evreii se simt mal puţin decît aiurea. Va fi fiind undeva şi aici o mahala evreiască, cu crîşme eftene («vino» şi «pivo», însă nu rachiu!), cu prăvălii de nimica toată, cu sărăcie, murdărie şi sălbătacie. Dar aceste părţi nu se văd. Şi nu se prea văd nici locuitorii lor pe stradele mal mult umblate. Doar dacă vor fi fiind mulţi în piaţa murdară, cu bărătcl de lemn urîte. El nu se ascund, dar se pare că aici pri-vigherea administraţiei şi asprul regim mili-tăresc al Capitalei i-au mal cioplit. Pe Alexan-drovscaia, în care e strîns tot negoţul — se poate zice cu adevărat: tot, — dacă vel urmări firmele de «magazine de stofe şi haine» 1031 9 130 CHIŞINĂUL (sucnoiu), de papetarie, librărie, argintărie, de băcănie, de pitărie, ş. a., vei găsi al de «Grolsman» (Grossman, pronunţat evreieşte), «Velsman» (Weissmann, aşijderea), Grob-drucu» (Grobdruck) şi cîte multe de acest fel. însă aceştia sînt Evrei cari, de şi între ei vorbesc dialectul, aii luat haina vremilor noastre, ştiu ruseşte bine, ba chiar franţuzeşte — ca la Wolkendorf, unde şi muşteriii aristocratici întrebuinţează această limbă «aleasă» —şi nu chiamă asupra lor despreţul şi ura prin înfăţişarea lor chiar. Dar, bogaţi şi săraci, la un loc, ei fac, mi se spune, vre-o 80.000 din 120.000 de locuitori al Chişinăulul. Cam proporţia de la Iaşi, unde Jidovimea se vede însă cu mult mal mult şi unde pe departe nu este viaţa vioaie de aici, strînsă în cîteva strade largi, pe cînd dincolo ea se risipeşte prin multele strădiţe singuratece ale părţilor creştine. 80.000 de Evrei, dintre cari doar 3.000 să facă vre-un meşteşug sau vre-un negoţ cu roslul lui, pe cînd ceilalţi umblă cu şoalda pentru a stoarce copeica prin care, fără muncă, să-şî poată tîrî zilele orlcît de păcătos. Aşa zice Cru-şevan. Cine e Cruşevan, ştie să-ţi spuie orice om din Basarabia.- «E cunoscut şi... în Anglia», mi-a spus proprietarul din trenul spre ŢINUTUL CHIŞINAULUÎ 131 Bălţi; «cum de nu-1 ştii d-ta?» «Domnul Cruşevan x, cum i se spune, merită să fie cunoscut, căci el e redactorul vestitei fol «Besarabet», care a înteţit pentru vărsările de sînge din Chişinău. Tot poporul cetia «Besarabeţul», Muscali Ia câmp. adecă poporul de lucrători din tîrgurî, care ştie ruseşte fiindcă a trecut prin şcoli; l-am văzut şi în mîna unui marinar din vaporul rusesc pe Dunăre, care n'a vrut cu nicî-un preţ să-mi vîndă foaia. Cruşevan e «Moldovean», şi el a şi scris un articol «Doina» în care plînge asupra morţii poporului nostru. Dar, altfel, el e Rus, gazetar rus. Menirea lui e să predice lupte împotriva Evreimil, -- 132 CHIŞINAUL aceasta însă în aşa fel, încît să fie împăcata şi censura. «Dacă-1 întrebi», mi se spune, «el răspunde că n'are nimic cu Evreii, că el iubeşte pe Evrei». Şi acelaşi adaugă: «El e cam nebun; ştii». Cum am ajuns la Chişinău, m'am gîndit să ieau« Besarabeţul». Tocmai se vînd pe Ale-xandrovscaia gazetele, de nişte hamali greoi cu şapei, Ruşi cari ştiu şi ceva moldove-neşte. Au ziare din Chiev, din Odesa, din această «Iujno-Rossiia», din această Rusie de-jos, în care intră şi gubernia Basarabiei. «Besarabeţul» pare că-1 văd la unul, dar, cînd îl cer, mi se oferă altă foaie, «Drugii». N'o primesc, între altele şi pentru că mi s'a spus că a cere alt ceva decît «Besarabeţul», şi mal ales arefusa «Besarabeţul» face pe cineva bănuit că ar fi Evreu. «Eu, cum vezi, am tip evreiesc», îmi spunea un domn, de neam polon, şi odată, trecînd prin Chişinău, un vînzător îmi întinde «Besarabeţul», pe care n'ara vrut să-1 cumpăr. Ei bine, o doamnă la spatele mele a strigat vînzătoruluî: Cum îţi vine să vinzi «Besarabeţul» la Jidani; e doar o foaie pentru creştini». Deci, pentru aceste motive, eu nu vreau altă gazeta decît «Besarabeţul». Dar vînzătorul se ţine după mine şi îmi spune stăruitor că «Besarabeţul» nu mai este acum ŢINUTUL CHIŞINAULUI 133 fi al lui Cruşevan, ci a rămas în mînile altuia, că «Drugii» e acum «foaia cea bună». Mă încredinţez deci, şi o cumpăr. E o gazetă mare, tipărită pe o hîrtie lu-N cioasă şi moale. începe cu anunciuri şi are foaia din urmă plină de anunciuri. Foarte multe telegrame, poate de înprumut. Ştiri despre «hotare», despre războiţi. Pe pagina a doua, un lung articol tipărit cu slove mari: acela va fi cuprinzînd propaganda antisemită. Pe pagina ^ a treia, ştiri mărunte, serbarea aniversării împărătesei la Chişinău şi altele. Noutăţi basarabene, după scrisori: la Ho-tin, de pildă, un teatru de amatori a dat două piese ruseşti, pentru funcţionari şi ofiţeri, cu succesul cel mai mare. Cruşevan a fost silit, se pare, a-şl« schimba titlul gazetei după tulburările pe care ea le-a stîrnit. I s'a îngăduit să scoată altă foaie cu acelaşi scop. Ura împotriva Evreilor e aşa de răspîndită, în adevăr, încît ucigaşii sau schingiuitorii chiar aii scăpat la judecată cu mai nimic. Mulţi erau Moldoveni, de acei cari abia ştiu ruseşte. Unul din apărătorii lor ex officio, îmi spunea ca preşedintele li-a cerut să vorbească ruseşte. —- Dar nu stim. j — Oricum stiti ! Şi eî au vorbit în aşa chip ruseşte, încît 134 CHIŞINĂUL preşedintele şi-a astupat urechile şi i-a rugat călduros să urmeze înnainte tot moldoveneşte. în propaganda aceasta antisemită este însă şi ceva positiv. Ici şi colo vei vedea, în Chişinău şi în tîrgurile basarabene, prăvălioare pe care se ceteşte numele «Besa-rabeţulul». Sînt magazine de consum ale săracilor, cari eî înşii aduc şi vînd ce li trebuie. Ce se va izbuti pe această cale, nu se poate şti. Mi s'a spus că Evreii sînt gata să distrugă asemenea dughene, lăsînd mărfurile lor pe preţuri neauzite de ieftine. Chişinăul ,.£._un mare centru militar. Trăsura se întoarce iute înnapoi dintr'o stradă unde intrase : în fund se văd soldaţii venind. Merg în front desfăşurat larg, cîntînd; puştile marî fac cu adevărat un «gard înnalt de sulitl». Toată zarea e prinsă de mulţimea mişcătoare, străbătută de fiorul baionetelor. Şi această oaste, aceşti «Muscali», cum li se zice, şi de Ruşi, prin înnaintarea lor puternică şi greoaie apasă sufletul în acelaşi fel ca şi marile clădiri de piatră pecetluite cu vulturul răşchirat şi, ca şi la dîn-sele, se amestecă o întipărire de sălbăticie ciudată, venită din locuri foarte depărtate. ŢINUTUL CHIŞINAULUI 135 Barbari năvălitori, mulţi, foarte mulţi, avînd încă mal mulţi, mii de mii, miriade în urmă, par că trec printre ziduri ciclopice şi monumente de Faraoni, făcute cu munca robilor şi legate cu singele lor. CăsărmI în toate părţile, musicî care încearcă imnuri războinice, ofiţeri în grupe strălucitoare, sati singurateci, pe jos, în trăsuri, pe velocipede. Această Basarabie răii cîştigată e o ţară bine păzită. De la Bălţi am telegrafiat la Bucureşti cerînd să mi se împrospăteze banii, pe cari-î plătiţi d-voastră, cel cari cetit! această carte. ' Sînt trei zile de atunci şi mă duc să întreb la poste-restante. Poşta e o clădire neîncăpătoare şi proastă. în zădar al căuta o împărţire potrivită şi toate acele forme care se obişnuiesc în alte părţi. Funcţionarii în uniforme si jumătăţi de uniforme stau, ca la eî acasă, lingă maşinile de socotit, care se întrebuinţează — si nu fără motiv — foarte mult aici. In fata lor e numaî o masă lungă, goală. Trebuie să aibă o mare dibăcie ca să îndeplinească bine, cu asemenea datini patriarhale, sarcina corespondenţii întinse a unul oraş măre. Bă-trînul de la poste-restante nu prea poate ceti cu litere latine, şi-1 ajutăm să transcrie 136 CHIŞINAUL cu cirilice adresa unei cărţi poştale venite din Iaşi. Altfel, toţi sînt oameni de omenie şi nu se supără dacă li vorbeşti tmoldo-veneşte». Tovarăşul mieii pleacă spre casă, luînd linia care duce spre Apus, în două ceasuri şi jumătate, la bariera tricoloră de de-asupra Prutului, la Unghenl. El duce cu sine o convorbire variată şi plină de interes, o mare bucurie de a îndatori şi cunoştinţile de ruseşte şi de jidoveşte care ni-afi slujit aşa de mult. în Nicu Flondor am cunoscut un adevărat boier romîn de rasă, care a luat de la cultura austriacă numai elementele care pot folosi neamului nostru. E rîndul mieii să plec. Plătesc odaia, care e foarte ieftenă, şi un comisionar rus, care nu mal poate de mirare că nu pot vorbi ruseşte. în tren aflu cu desperare că... am luat cheia odăii mele cu mine. Conductorul, care are aici şi atribuţii poliţieneşti, e gata însă să o duca înnapol, şi pecetluiesc cu jumătate de carboavă făgăduiala Iul. Am sosit la gara într'o alergare nebună. Trăsura mea a fost întrecută de un cal ab, mare, dar toate silinţile altul isvocic de a întrece au rămas zadarnice. Zburam ca vîn-tul. Am ajuns înnainte cu un cap de cal. 138 CHIŞINĂUL E o mare învălmăşire în staţie, unde poate sa intre oricine, fără să-şl plătească biletul de peron. Evrei furnică în toate părţile, aţinîn-du-se după gheşefturl. Elevi în uniformă. în fiecare colt al cîte ceva de văzut. O familie armenească se desparte de o rudă care venise din Armenia însăşi, judecînd după căciula înnaltă de astrahan şi caftanul cel lung, negru ce poartă; sărută lung nişte copii, cari par să fie aî lui, lăsaţi la Chişinău, ca să umble la şcoală. Un cinovnic cu drept de clasa întîia la tren iea cu dînsul un copilaş blond, pe care nu-1 poate scoate destul de răpede pe fereastră cînd sună de plecare ; şi mama care nu ştie ce să facă de frică... Aceştia sînt Ruşi adevăraţi. Rusoaică e şi fata aceia bătrînă cu faţa galbenă şi părul gros, sămănat cu fire tari, albe, tăiat scurt, şi pe care o întovărăşesc, ca domnişoare de companie, două tipuri albe, grase, blonde. Soldaţi încarcă bagaje, plecînd la luptă. Sînt bine gătiţi; unii au şapei roşi, alţii albe, pantaloni negri în cizme, sabia li atîrnă de cingătoarea prinsă de gît, peste tunica de kaki verziu, lucios. Nu par să aibă nicî-o teamă şi nicl-o durere ; merg mîndru, zvîrlind din cale pe oricine şi sfiindu-se foarte puţin de ofiţerii, lor chiar. Unii dintre aceştia au legături negre la mînecă; de ŢINUTUL CHIŞINĂULUÎ 139 braţul unuia se tine o doamnă bătrînă, în rochie cernită. Mtne va pleca poate şi fiul cel mic spre locul unde se ucide. Trenul pleacă în urale. Şi de aici la fiecare staţie pană la Bender, vagoanele de a treia clasă, înţesate de soldaţi, răsună de cîntece, cîntate altfel de fiecare, cîntece răcnite mal mult, — imnuri sălbatece către moarte. Le auzim cu toţii şi tăcem, pe gîndurî. Din vagonul de clasa întîiu se coboară un domn şi o doamnă cari vorbesc româneşte. N'am vreme sa fac cunoştinţa lor, care mi-ar fi folositoare. El poartă căciulă de catifea înnaltă şi un lung pardesiu negru, care par să înfăţişeze aici eleganţa; e slab, vioiu, mîndru. în vagon găsesc o garafă goală. Vagonul nu cuprinde acum decît un funcţionar şi un ofiţer. Acesta pare să meargă acolo unde se duc soldaţii cari se închină morţii. Un om urît, fălcos, negru, cu ochelarii pe nasul gros, strivit. înnaintea luî merge prin coridoare, fredonînd cîntece parisiene, o domnişoară cu apucături destrăbălate. E dintre acelea care pregătesc, pentru mulţi dintre ofiţerii bogaţi şi nobili, cari sînt chemaţi la războiu, drumul jertfei celei mari. CAP. V. ŢINUTUL BENDERULUl SAD TIGHINET. i. Spre Bender. Drum printre căsuţe gospodăreşti. Apoi foarte frumoase dealuri verzi. Bicul se iveşte în făşil late de argint, în mlaştini zdrenţuite şi prinse pe alocurea de buruienile nouă. Mal tîrziti numai, ele se adună într'un singur curs, frumos, liniştit, care înnaintează către Nistru. Aici i se zice Gura Bîculuî. Cu carele. Staţii sînt numai două, Mirenii, sat de răzăşl înstăriţi, şi Bulboaca. In amindouă, stau Moldoveni curaţi. 144 SPRE BENDER Proprietarul din Bulboaca se suie în tren. Şi el merge la Bender. D. M. .. e rudă cu un magistrat şi un avocat din Romînia. A făcut studii de drept, cultivă via şi vinde vinuri pe o scara largă, încercînd să concureze pe cele, foarte răspîndite în Basarabia, ale principelui Trubeţcol. E preşedinte al zemstvei, al «comitetului permanent», am zice, din-Bender, şi se duce acolo pentru a doua oară în această zi. Faţă blondă, cu barba lungă: samănă foarte bine a Rus, de şi familia e neapărat grecească. Gura Bîculul pare că se pierde într'o adîncitură. Acolo curge, dar nu se vede printre malurile verzi, Nistrul. Ce se înnalţă în fată, e Podolia. Dar ici si acolo se ames-tecă iarăşi Basarabia, căci cursul marelui rîu e şi aici foarte bogat în şerpuirile acelea largi care-1 deosebesc în mai toata lungimea sa. Departe, unde se văd două turnuri de biserică, e mănăstirea Chiţcanilor, despre care se zice că ar fi veche. Un şir de case face un sat colburiu, fără copaci, pe marginea apei chiar. — Asta e Varnita. Varniţa ? Muşiroiul acesta de stuh şi lut stă deci pe locul unde s'a petrecut acum două sute de ani una din cele mal mari ŢINUTUL BENDERULUÎ SAU TIGHINEI 145 nenorociri pe care le pomeneşte istoria, una din coborîrile cele mal prăpăstioase. Venind de pe un cîmp de bătaie unde cununa lui de lauri zăcea tăvălită în sîngele ostaşilor morţi, Carol al XH-lea, tînărul rege al Suediei, sosise fugar la vadul Nistrului. Paşa din Bender se închina înnaintea unul astfel de învins. Cu învoirea împăratului său, care ştia să preţuiască şi vitejia fără noroc, el îl adăposti în umbra vechilor ziduri negre pecetluite cu semiluna. I se făcu loc pe acest pamînt al Varniţel. Din căsuţa de modă moldovenească ce i se clădi aici, îndărătnicul craiu neînfrînt va fi privit dese ori în amurgurile roşii, cînd din minaretele Benderului se destăcea în picuri clare rugăciunea muezzinulul, la întinderile podoliene, dincolo' de care^departe, se ascundea Pultava, înnâlţată sus printre alte locuri prin surparea puterii Iul. De aici unelti el un războit) între Ruşi şi Turci, care se mîntui prin încunjurarea celor d'intîiu de cel din urma în tabăra de secetă şi foamete de la Stănileşti. Vizirul se învoi însă la o pace prielnică pentru împăratul primejduit în fiinţa sa însăşi. Carol simţi şi durerea de a vedea pe duşmanul său ieşind din mreaja îndelung ţesută în jurul lui. Atunci rupse el cu pintenul rochia de 146 SPRE BENDER ŢINUTUL BENDERULUÎ SAU TIGH1NEÎ 147 matasă a Vizirului celui Mare şi pleca din cortul lui fără să-şi iea rămas bun. Se întoarse iarăşi la Varniţa, aşteptînd alt războiu, alt mijloc de răzbunare. Acesta nu se întîmplâ, şi într'o zi el fu poftit să plece, să se ducă de aici, cu suita sa, cu ostaşii săi, cu cheltuielile sale, spre Suedia. Nu primi, şi se ajunse aşa de departe, între îndărătnicia unuia şi îndărătnicia, tot aşa de mare, a celorlanţl, încît Ienicerimea din Bender năvăli cu foc şi sabie asupra casei oaspetelui, mosafirulut stapînulul lor. «Şvedul», de care eî se apro-piară numaî cu sfială, ca de un maî mare între toţî vitejii, trecu cu sabia în mînă dintr'o casă aprinsă în alta. împleticindu-se în luptă, el căzu, şi mînî se întinseră din toate părţile, nu pentru a-1 lovi, ci pentru a-1 prinde, a-1 cuprinde, ca pe un copil iubit care se zbuciumă în neastîmpăr. Aşa-1 duseră în lagăr, şi a doua zi pleca, în mijlocul unuî mare şi zgomotos alaiu, carata în care stătea, înfăşurat în cîrpe ca un mort, acela care străbătuse ţinuturile Ţaruluî ca un biruitor. în stepa arsă de soare se înfundară călăreţii, iar în urma lor Varniţa rămase cu dărîmăturile eî pîrlite de foc, cu acoperemintele dărîmate ale locuinţiî crăieştî. Unul şi altul a luat din ele ceia ce-î trebuia pentru bordeiaşul luî, şi peste cîţîva ani hu s'a maî ştiut nici locul unde a cugetat îndrăzneţ acel mare om foarte străin, unde s'au cetit scrisori ale împăraţilor şi regilor lumiî, unde s'a zbătut în ultimele eî spazme o mărire căzută, o viaţă stricată. Astăzi Varniţa e un biet locuşor de ţară, unde fumegă în cerul de sară ogeagurile căsuţelor, pe cînd Nistrul îşi mînă în jos valurile multe. Acum vine Benderul, «staţia I», mai mică şi veche. Apoi «staţia II», cea nouă, foarte mare şi frumoasă, pe care şi Wolkendorf o pomeneşte în cărţile luî ilustrate basâ-rabene. De aici trenul merge peste Nistru, spre Odesa, strălucitul port al Rusiei Sudice şi poate cel maî impunător oraş din toate aceste părţî răsăritene. Din partea luî, Nistrul îşi urmează, depăr-tîndu-se tot mal mult spre Răsărit, mersul său sîrguitor către Mare. De la un timp, el se pierde în limanul pe care acesta i-1 tri-mete înnainte, şi pe malul stîng stă Cetatea-Albă. Pînă acolo nu se coboară «parohodurile» evreieşti. Nicî-un tren nu pătrunde aşa de departe. Lipseşte pînă şi o şosea maî bună. 146 SPRE BENDER ŢINUTUL BENDERULUÎ SAU TIGH1NEÎ 147 matasă a Vizirului celui Mare şi pleca din cortul Iul fără să-şî iea rămas bun. Se întoarse iarăşi la Varniţa, aşteptînd alt războiu, alt mijloc de răzbunare. Acesta nu se întîmplâ, şi într'o zi el fu poftit să plece, să se ducă de aici, cu suita sa, cu ostaşii săi, cu cheltuielile sale, spre Suedia. Nu primi, şi se ajunse aşa de departe, între îndărătnicia unuia şi îndărătnicia, tot aşa de mare, a celorlanţî, încît Ienicerimea din Bender năvăli cu foc şi sabie asupra casei oaspetelui, mosafirulut stapînulul lor. «Şvedul», de care el se apro-piară numai cu sfială, ca de un mal mare între toţi vitejii, trecu cu sabia în mînă dintr'o casă aprinsă în alta. Impleticindu-se în luptă, el căzu, şi mînî se întinseră din toate părţile, nu pentru a-1 lovi, ci pentru a-1 prinde, a-1 cuprinde, ca pe un copil iubit care se zbuciumă în neastîmpăr. Aşa-1 duseră în lagăr, şi a doua zi pleca, în mijlocul unul mare şi zgomotos alaiu, carata în care stătea, înfăşurat în cîrpe ca un mort, acela care străbătuse ţinuturile Ţarului ca un biruitor. în stepa arsă de soare se înfundară călăreţii, iar în urma lor Varniţa rămase cu dărîmăturile ei pîrlite de foc, cu acoperemintele dărîmate ale locuinţil crăieşti. Unul şi altul a luat din ele ceia ce-I trebuia pentru bordeiaşul lui, şi peste cîţîva ani hu s'a mal ştiut nici locul unde a cugetat îndrăzneţ acel mare om foarte străin, unde s'aîi cetit scrisori ale împăraţilor şi regilor lumii, unde s'a zbătut în ultimele el spazme o mărire căzută, o viaţă stricată. Astăzi Varniţa e un biet locuşor de ţară, unde fumegă în cerul de sară ogeagurile căsuţelor, pe cînd Nistrul îşi mînă în jos valurile multe. Acum vine Benderul, «staţia I», mai mică şi veche. Apoi «staţia II», cea nouă, foarte mare şi frumoasă, pe care şi Wolkendorf o pomeneşte în cărţile Iul ilustrate basă-rabene. De aici trenul merge peste Nistru, spre Odesa, strălucitul port al Rusiei Sudice şi poate cel mai impunător oraş din toate aceste părţi răsăritene. Din partea Iul, Nistrul îşi urmează, depăr-tîndu-se tot mal mult spre Răsărit, mersul său sîrguitor către Mare. De la un timp, el se pierde în limanul pe care acesta i-1 tri-mete înnainte, şi pe malul stîng stă Cetatea-Albă. Pînă acolo nu se coboară «parohodurile» evreieşti. Nici-un tren nu pătrunde aşa de departe. Lipseşte pînă şi o şosea mal bună. 148 SPRE BENDER Călătorii ce vin de la Bender trebuie să meargă pînă la Odesa, să se întoarcă de acolo spre Nistru cu trenul, să iea la Ovi-diopol vaporaşul peste liman şi să intre în sfîrşit în vechea cetate pe care o încun-joară astăzi un tîrguşor ca Benderul, plin de tot felul de oameni şi, fireşte, mal mult de Evrei, pe cînd Germani stau în satele i de prin prejur. Deocamdată nu mă pot duce să văd aceastălaltă verigă din lanţul apărării răsăritene a vechii Moldove. Poate altă dată voiu fi maî norocit. Acum voiîi spune cîte ceva cetitorului din cele ce ştiu din cărţî asupra cetăţii celei mal vechi din toată ţara \â Romînilor. ■ Duşi de dorinţa cutezătoare a cîştigulul, I ■ Genovesil au nemerit aici, unde ruinele ce- I ■ taţii greceşti, romane, Tyras se spulbera- I I seră de mult şi unde nu vor mal fi fost '■ I multe urme nicî din întaritura bizantină I care fusese zidită pe urmă. La mijlocul de M drum spre Crimeia, negustorii italieni ridi- £ fl cară aici frumoase ziduri, în care statură I fl ostaşi plătiţi de dînşiî, mal mult dintre Ro- | ■ mîniî de prin aceste părţi. ■ După dărîmăturile ce se mal păstraseră I ici şi colo, Bizantinii- au fost numit locul I ŢINUTUL BENDERULUÎ SAU TIGH1NEÎ 149 Cetatea-Neagră, Maurokastron, şi de aici Genovesil au făcut Mauocastro, Maocastro si, în stîrşit, Moncastro, ceia ce se potrivia mai bine cu limba italiană. în Moncastro deci, au stat el pînă după 1400. Atunci Domnii Moldovei îşi ziceau «stă-pînî pană la Marea cea Mare», dar el n'aveau şi cheia acesteia. De aceia Alexandru-cel-Bun a strămutat de aici vechea episcopie şi oasele Sfîntulul Ioan cel Noii, pentru paza cărora ea fusese întemeiată, ioan fusese ucis în chinuri de Tătari, cari domniseră o clipă în cuprinsul cetăţii, şi se maî arată şi astăzi locul unde el a pătimit. Nu trecu însă multă vreme, şi Cetatea-Albă - - căci aşa-î ziceau Moldovenii— trecu în stăpînirea Domnilor din Suceava aşa de depărtată. Pentru dînşiî păziră acum străjerii romînl cu ochiî asupra limanului. Ale-xandru-cel-Bun, fiii lui, Ştefan-cel-Mare, au adaus ziduri nouă, moldoveneşti la cele din alte vremuri. Turcii o cercară de cîteva ori în zadar. Apoi în anul 1484, Sultanul Baiazid cel de al doilea căzu năprasnic asupra oraşului, şi pîrcălabiî, lăsaţi fără ajutor, nu se putură ţinea mult. Aici stăpîniră deci mal întăiu păgînil, cu cincizeci de ani înnainte de a face din Tighinea noastră Benderul lor. 150 ŢINUTUL BENDERULUI SAU TIGHINEI 151 De acum Ienicerii îşi avură paz». în Ce-tatea-Albă. Ruşii îl goniră de cîteva ori, pană ce în 1806 ei îi scoaseră pentru totdeauna. Noii stăpîni nu mai avură însă nevoie de cetate, care se dărîmâ în parte şi se tot dă-rîmă. O gravură de prin 1850 o înfăţişează încă mîndră şi întreagă. Astăzi aii rămas dintr'însa, cum văd din fotografii, numai muchi, colţuri, turnuri sparte şi revărsări negre de pietre rostogolite asupra malului. Ele vestesc însă de departe ce a fost aici. 2. Benderul. Dorinţa de a îndatori a tovarăşului mieu de drum mă face să asist la o şedinţă a comitetului permanent din Ţinutul Benderu-lul. E o casă joasă, întinsă, cum sînt mai toate casele zidite în Basarabia îndată după aşezare. încăperi mari, spoite cu var. Mese lungi, scaune, dar şi canapele ; înfăţişarea nu e de loc a unei «autorităţi». Funcţionari nu se văd: odaia de dezbateri are însă o ferestuică de lemn, prin care se cer şi se capătă lămuriri. Odată numai intră unul, cu botforl, nasturi argintii şi epolete de fir. Vin pe rînd Evrei ce stau în picioare — au mai mult un tip armenesc — şi alţi oameni cu afaceri, cari sînt poftiţi pe scaun. ŢINUTUL BENDERULUI SAU TIGHINEI 153 Pe mese sînt probe de porumb. Consiliul are în adevăr între chemările sale. — «Ce chemări n'avem noî?», se răspunde la o întrebare a mea — şi aceia de-a ajuta cu porumb poporaţia, care iese abia dintr'o secetă îngrozitoare, ce i-a ucis o mare parte din bogăţia de căpetenie a vitelor. Porumbul se aduce din Caucas sau iese din magaziile unor proprietari cari-1 ţineau de cîte doî ani. Pe o fereastă, o colecţie de fluturi şi gîndacl. O bibliotecă şi un repertoriu alfabetic. Cîteva portrete. Ţarul în cromoli-tografie, Alexandru al II-lea, odată deosebit, altă dată împreună cu ajutătorii săî în marea operă de dezrobire a ţeranilor. — Aceasta e o instituţie liberală. Ispravnicul n'are a face cu noî. De el se ţine administraţia. Noî nu vrem să-1 ştim. Consiliul permanent, de treî membri, unul fiind preşedinte (dreptul de numire e al guvernului), e ales din consiliul judeţean şi acesta, la rîndul lui, vine din voturile unul corp de alegători împărţiţi în trei colegii, după venitul socotit în galbeni. E chiar şi un al patrulea colegiu, din cel mal săraci, dar aşezaţi şi neatinşi de vre-o pedeapsă, cari votează prin delegaţi. Atribuţiile Consiliului cuprind grija drumurilor— cele maî rele din lume—, a aju- 154 BENDERUL ŢINUTUL BENDERULUI SAU TIGHINEÎ 155 toarelor ce se dau sărăcimii şi cîte altele. Acum s'a adaus aceia de a se ţinea familiile ostaşilor ce pleacă în râzboiu ; fiecare cap de femeie sau de copil rămîne să fie plătit de ţară, pentru războiul împăratului, cu 5 ruble pe lună. Ceasuri de şedinţă sînt şi noaptea; clopoţel, deschidere de şedinţă, discursuri nu-s. Cel trei membri fumează şi beau ceaiuri, pe care le găteşte un aprod în uniformă, gros, roşu, beţiv şi lingău, care mai că s'ar tîrî pe burtă. Hotărîrile se scriu pe cîte o fiţuică şi se trec pe fereastra de lemn. Dezbaterile — care nu sînt de loc dezbateri — ţin pană la nouă ceasuri, cînd sînt lăsat în ssma aprodului ca să-ml caute un otel. Dacă nu mi-am priceput rostul în Senatul benderliu, am cules cel puţin aici încă un tablou din viaţa basarabeană. Afară de d. M..., au lucrat acolo un proprietar romîn, C..., om brun, gros, de o cultură mai mică, avînd firea bună şi cam greoaie a boierului moldovean. Poate se coboară din cutare alcătuitor de condică de legi, care prin 1770 purta acest nume. Apoi un German, născut dintr'un Şvab, soldat napoleonian, rămas în Rusia la 1812, şi dintr'o Bavaresă, căsătorit el însuşi cu o Ger- mană şi bucuros să vorbească nemţeşte. Aceş-tialalţi doi consilieri staîi în Odesa şi vin la Bender pentru afaceri, precum vine preşedintele de la moşia lui arendată, de la via lui, pe care o caută singur. Un isvocic romîn mă suie prin strade largi, întunecoase, cu case mici, moarte. Se opreşte la «goştiniţa Sanct-Petersburg» (mal este una : Paris, de care mă fereşte Dumnezeu). Mă primeşte un proprietar, Evreu, îmbrăcat ruseşte, un chelner mare, care vorbeşte şi nemţeşte fiindcă a fost peste Nistru, la Tiraspole, şi altul mic, care mîrîie numai în jargon. Odaia e mare, bună, închisă cu obloane, tapetată din nou cu hîrtie. Dorm liniştit într'o mare tăcere. Lîngă odaia mea sforăie o familie de actori. Cacl Benderul, Oraş de garnisonă mare, îşi îngăduie luxul musicilor militare ce cîntă vara în piaţă şi al teatrelor de «gostiniţă». Am făcut învoială să merg a doua zi la Căuşanl cu cal de poştă. Vasile, aprodul, a adus «Măriei Sale» călătorului care se cunoaşte cu preşedintele, pe antreprenorul poştei, şi ne învoim răpede cu 3 ruble pana ' la reşedinţa de odinioară a Hanilor Crîmulul în ţara Bugeaculul. 156 BENDERUL ŢINUTUL BENDERULUÎ SAU TIGMINEI » '157 * * Căci dincolo de Bic e vechiul Bugeac. După luarea de către Turci, în 1484, a Chiliei şi Cetăţiî-Albe, s'a făcut raia o mare parte din pămîntul de lîngă dînsele. Tătari nu erau încă decît peste Nistru, unde se revărsau în cîmpi'î, în vestitele cîmpil goale, nelucrate ale Cetăţiî-Albe, venind din Crîm. Dar Mihal Viteazul şi vecinii săi din Moldova, Aron, Răzvan, se ridicară împotriva împărăţiei turceşti. Atunci, pe la 1600, No-gail sînt aduşi aicî pentru a păzi graniţa şi a privighia în fiecare clipă pe Domnii Moldovei şi Ţeril-Romăneştl. Eî vin tot mal mulţi, fac sate în care stăpînirea o are boierul tătar, mîtzacul, munca, robii1 creştini, iar grija războiului, a prăzii Nogaiul însuşi. Din ciamur, lut amestecat cu paie, se ridică multe case risipite pe malurile lutoase. Din moscheie păcătoase, Allah îşi primeşte rugăciunile. Tătărimea se urcă pe încetul, cu plugurile eî de lemn, cu oile sale pană la Bîc, călcînd în picioare toate hotarele. Domnului, el ar trebui să-î dea două dăjdiî, alintul şi uşurul, dar cine-î poate sili? Aşa statură lucrurile pană ce războaiele cu Ruşiî îl turburară, iar acela din 1768-74 îî scoase chiar din aşezările lor. Abia ici şi colo mai rămase cîte un sătucean sărac. încolo, oamenii se întoarseră în Crîm sau trecură în 158 BENDERUL ŢINUTUL BENDERULUI SAU TIGHINEÎ 159 Dobrogea, unde se văd şi pană astăzi feţele galbene, cu ochii cîrpiţî, mustăţile plecate în jos şi barbişonul de capră. Iar în locul caselor tătăreşti creştinii îşi făcură — dar tot din ciamur, tot cu îngrădituri din acest lut sau din pietre, ca la Turci, — satele cele nouă, moldoveneşti. La 7 ceasuri trăsura mă aşteaptă. Birta-şul îmî face o socoteală de 2 ruble şi băie-ţandrul care mi-o aduce are încă neruşinarea de a cere un bacşiş. Pe capră stă, în cămaşă înfoiată, de cit cu flori, în pantaloni largi de floarea colbului, cu şapcă şi cizme un Moldovean spîn şi oacheş, care slujeşte la poştă pentru zece ruble pe lună, fără mîn-care. E deci foarte sărac, şi ca dînsul sînt mulţi prin aceste părţi unde răzăşii sînt rari şi puţini chiar ţeranil fără spiţă de neam cari au pană la 10 deseatine. Anul trecut, a fost aşa o lipsă, încît femeile au vîndut pană şi cusăturile lor de zestre, altiţele cusute pe umăr, scoarţele frumoase, «la Jidani, pe nimica» (în adevăr, şi la otel erau scoarţe foarte bune, pe lîngă covoarele nouă). Desertoriî din România, cari năvălesc aici cu sutele, necinstind uniforma pe care o aruncă între străini, îşi muşcă mînile de năcaz pentru ce au făcut. El se plîng la început că «oastea e grea acuma şi că-î bate», dar pe urmă văd ce au găsit, în schimb pentru scutirea de oaste a lor şi a copiilor lor. — AI să vezi la Căuşanî pe badea Ne-culai, spunea birjarul; el a venit de acolo cînd era mic, de 13 ani, şi sînt peste 20 de ani de atuncea. Dar tot îl pare rău. Fără pămînt, fără bani, fără sprijin, fără ştiinţa limbii străine, în care vorbeşte şi popa şi cel din urmă funcţionar, desertoriî se tocmesc slugi pe la hanuri. «Li dă cîte 3 ruble pe lună şi mîncare ; val de capul lor!» De capul lor cel nebun! Şi ar trebui să fie val de toţi aceia cari prin purtări proaste, de ciocoi sălbateci, gonesc pe pămînturile Ţarului flăcăii împodobiţi cu uniforma terii şi cifra Regelui! Nu e nici-o pedeapsă prea aspră pentru asemenea nemernici, cari înfăţişează ofiţerul romîn ca pe un călăii. Aş vrea să merg la cetatea Benderuluî. Am văzut-o din tren, dar ea serveşte astăzi, dacă nu apărării basarabene, cel puţin pazei vadului de căpetenie al Nistrului atunci cînd s'ar îndeplini gîndul Jidănaşulul de la Chişinău şi Moldovenii ar fi -în arme dincoace de Prut. Nu se văd de acolo decît movilele acoperite cu iarbă care deosebesc întăriturile de astăzi, şi o biserică, din cele trei ale tîr-gulul. Şi aici ca şi la Hotin şi Soroca, nu 160 BENDERUL ŢINUTUL BENDERULUI SAU TIGHINEÎ 161 se descopere de pe uscat, de pe malul în-nalt cetatea, care izbucneşte drept de pe margenea apeî şi înfrunta astfel pe duşmanul ce venia de peste Nistru. Astăzi acest duşman a cucerit Benderul, s'a aşezat în el cu multe oşti, cu tunuri, cu ofiţeri mari, cu biserica şi prăvăliile lui, şi marea cetate Rotundă, cu turnuri la capete, făcută din piatră neagj&-, împodobită pe alocurea, nu mai slujeşte la nimic, pe cînd împotriva altui năvălitor, de spre Apus, urrde aşteaptă vechiul stapîn al terii, se îndreaptă lucrările de tăinuită inginerie ale militărieî moderne. Spre Bender aleargă din două părţi, şi din sus de la Chişinău şi din jos de la Reni, trenurile; oricînd, pot să vie în patru-cincl ceasuri trupele din Odesa. Din vechi timpuri, era aici Tighinea noastră, pe care însă şi noi o primiserăm de la alţii. Prin vama ei se mergea peste Nistru, pe drumul tătăresc, spre Crimeia, cu strălucita el cetate Caffa. Negustorii armeni şi nemţi din Galitia au luat dese ori această cale, pană ce în 1538, Soliman cel Mare, răpuind pe Petru Rareş, ajunse la Tighinea, în care văzu răpede însemnătatea unei trecători ca aceasta şi făcu deci din ea o cetate nouă, turcească. îi puse numele Bender, adecă «poartă». Al noştri au uitat răpede numele cel vechiu şi aii zis şi el tot pe turceşte întăriturilor împăratului turcesc. însă din Benderul curat ei aii făcut Binderiu, căci acesta, şi nu altul e numele ce se dă astăzi oraşului. Cetatea n'am putut-o vedea sara. D. M. . . a fost aşa de îndatoritor pentru mine, ceaiurile curgeau aşa de răpede unul după altul, şedinţa comitetului permanent din Bender, lungile dezbateri ruseşti în care aş fi înţeles tot aşa de puţin dacă ar fi fost vorba să mi să taie capul,—toate m'aîi împiedecat de a vedea şi aceasta veche strajă a neamului mieii, în care stau astăzi de cel cu şapca rotundă şi sabia spînzurată de gît. Parcă e un fapt. Nici acum dimineaţa, în drumul spre Căuşani, nu pot să dau ochii cu dînsa. Birjarul zice — de la dînsul sau de la alţii — că e prea departe, cu totul pe aiurea. Mai tîrziu însă, el adaugă că e o cetate prea frumoasă, bine ţinută, în care s'a dres tot ce se stricase, şi că necontenit trec pe acolo carele oamenilor ce merg la Varniţa. Păcat! Acuma e prea tîrziu ca să mă mai întorc îndărăt. Am văzut însă Benderul. E mult mal bun decît tot ce am întîlnit în Basarabia, afară 1031 H 162 BENDERUL de capitală, fireşte. Prăvăliile sînt mult maî bune, şi este oarecare grijă de a ţinea curat. Nu sînt nicî aicî vremile nouă, dar, în trecut, e ceva maî înnaintat, maî curat. — Rusia, vezî d^ta, mi-a zis în tren un tî-năr foarte simpatic, bun şi inteligent, docent de Universitate rusească, ce mergea pentru studiî în străinătate,-—Rusia are un popor din secolul al VUI-lea şi un guvern din secolul al XlV-lea. tu CAP. VI. BUGEACUL i. Spre Căuşani. Cînd ieşi din Bender, trebuie să sul dealul pe o şosea, care începe ca să se mîntuie îndată şi este numai pentru acest urcuş, raritate între marile albii de praf. încetul cu încetul se desfăşoară în urmă oraşul, şi tocmai în margine, acolo de unde pleacă Nistrul, care pătează ici şi colo zarea în plăci argintii, acolo e rotunjirea uriaşă a cetăţii, pe care un smoc de raze o fulgeră, pole-ind-o ca platoşa unul viteaz. De pe culme se vede încă mal bine, împreună cu viile verzi în care lucrează sătenii, — rămăşiţă a datinii turceşti de cultură a viei, pentru struguri, şi nu pentru vin —, împreună cu lanurile de catifea, cu arăturile viorii în lumina dimineţii şt multele drumuleţe galbene, ce fug în toate părţile ca şuviţele unei ape revărsate. Departe de tot, se simte o scufundare a pămîntulul, şi birjarul zice : — Nestrul! — Nistrul, nu Nestrul. 166 SPRE CĂUŞANÎ BUGEACUL 167 — Ruşii zic Nistru, Dnistru, noi ştim de Nestru. Ca ostroave de flori albe în verde, cad sate în fund de văi. Omul mieii le înseamnă şi pe dînsele unul cîte unul, cu varga biciului. Rusoaice la lucru. — Chişcărenii, turnurile de la mănăstirea Chiţcanilor, Hagiuma, Sfîrlădanil, Lipcanii. — Moldovenî? — Da, Moldoveni şi Ruşi. Dar maî mult Moldoveni. — Şi se amestecă în căsătorie cu Ruşii? — Cum să nu! — Şi copiii ce sînt? — Dacă tata e Rus, Ruşi. Dacă tata e Moldovean, eî ştiîi şi ruseşte şi româneşte. —• Dar ce se ţin că sînt, atuncea ? — Moldovenî! — Si avetr* voi datinele voastre ? 7 7 — Toate. — Cum jucaţi ? Ştiţi hora ? — Noi jucăm hora. O joacă şi Ruşii, cari mal au însă şi jocurile lor. — Şi ce cîntaţl? — Cîntecele sînt ruseşti. Dar avem şi de-ale noastre. Ruseşti sînt maî mult ale Muscalilor. «Muscalii» sînt ostaşi ruşi. Şi aud acum că lor, Moldovenilor, cînd sînt «Muscali», nu li se îngăduie a vorbi altă limbă decît ruseşte; şi, la început, cînd bieţii oameni nu ştiu, li vine aşa de greu să se uite la rudele lor, la prietenii şi vecinii lor din oaste, cu cari nu pot schimba o vorbă. Pe urmă, se deprind. — Dar cînd mîntuie oastea? — Atunci parcă nicî n'au maî fost pe acolo ; tot Moldovenî rămîn. 168 SPRE CĂUŞA.NÎ BUGEA.CUL 169 Băiatul n'a fost la oaste, şi e cu desă-vîrşire analfabet. Acum e vorba de războiu. Omul nu se plînge şi nici nu se arată că s'ar plînge alţii. I se pare firesc ca noaptea, ca frigul, ca moartea. — Merg mulţi la războiţi? — Merg. — Si nu se tem? Băiatul stă de se uită lung la mine, ca la un om ciudat, care nu ştie ce spune, apoi, scurt: — Nici ca cum ! — Şi ce spun cei ce se întorc acasă? — Ce să spuie ? Doar nu e mai mult de cît că stau unul către altul. Şi vuieşte tare. Şi numai uite că a picat jos. — Răi Iapanţii (Iaponesii). . . Straşnici oameni! „ — Nu-s răi; tocmai ca noi. Dar — iuţi! în faţă, se vede acum un deal pe care sînt ţintuite căsuţe. Ele nu par albe, cum nici în alte părţi basarabene. Coperişurile numai, de stuf vechiu, păreţi! de ciamur pămintiti, împrejurimile coperite tot cu lut le fac să se piardă cu totul în coloarea gălbuie a încunjurimil. E, dacă vreau să vorbesc pentru oamenii învăţaţi, o adaptare la mediu, aceiaşi care face şopîrla verde ca iarba, care îmbracă pe ţeran în haine brune-suril, ca lanurile. — Iaca şi Căuşeniî. — E mare ? — Nu. Ce-are a face ? E aşa un sat numai, însă, ca farte multe sate basarabene, el trece, nu ca selo sau miasto (loc), ci ca gorod, t'rg. — Cică a fost de de mult Tătarii. Şi-î spun flăcăului cum stătea Hanul sus pe culme, în case de cărămidă cu stîloj[ şi cămări multe şi sorbia căldura bună a soarelui în aceste locuri frumoase din preajma cetăţii puternice, şi cîte altele din această viaţă păgînă de odinioară. El n'a auzit nicl-odată despre aceste lucruri, vechi numai de 150 de ani, şi zîmbeşte gîndindu-se că au putut fi şi astfel de oameni pe aici. Trecem pe lîngă linia ferată, unde birjarul vorbeşte ruseşte cu un acar, apoi pe lîngă o mare movilă rotundă, care trebuie să cuprindă ceva în măruntaiele el, şi întrăm în tîrg. O stradă largă de sat. O piaţă calică. Oameni cu căciuli nalte şi hainele în floarea prafului. Eî vorbesc moldoveneşte. O biserică înfoiată şi înfumurată. 170 SPRE CĂUŞANÎ BUGEACUL 171 Calea moşului. — Bade cutare, unde e biserica cea veche? zice birjarul. — Uite colo chiar. D, M... mi-a vorbit despre această veche clădire, căreia poporul, în dărnicia lui, i-ar fi dînd două mit de ant —; dăunăzî a fost acolo şi guvernatorul. întrebuinţez aceste cunoştinţi pentru ca să cîştig încrederea oamenilor şi să pot vedea. Ca să-mi deschidă biserica, aii venit un ţeran bătrîn, care e deseatnicul din Căuşani (un fel de vătăjel un altul, şi mal bătrîn, şi doi băieţi. întăiu, ei încep vorba într'o romanească stricată prin amestecul cu ruseşte, apoi, văzînd cum li vorbesc eu, se dau la brazdă şi zic ca şi mine. Deocamdată, biserica mi s'a părut să fie o veche moscheie prefăcută, căci e încun-jurată cu un zid jos de bolovani, e cufundată în pămînt, are în păreţi tot numai bolovani de aceia din împrejurimi, e foarte joasă, cu acoperemîntul lat şi acoperită, cred, cu olane. Cîteva zgîrieturl pe poartă nu mă ajută mult. Ele nu sînt în slavoneşte, ci în ruseşte, şi, cu toată vechimea lor aparentă, găsesc într'un colţ data de 1884. De-asupra uşii de intrare sînt trei inscripţii. Din cea mare de la mijloc nu se mai poate înţelege nimic, căci piatra albă, 172 SPRE CAUŞANI foarte proastă, s'a cojit ; se vede însă că a fost scris ceva slavoneşte, în rîndurt lungi. Cea din dreapta, grecească, e şi ea pierdută. Dar în stînga se ceteşte încă şters că biserica a fost tăcută de episcopul Da-niil, al Brăilei şi al tuturor locurilor supuse puterii turceşti, aşa încît el era păstorul cel mare şi la Căuşanî. Pe laturi sînt cîte două ferestuicl înguste şi proaste. Biserica e despărţită în două prin stîlpl de piatră cu arcade. Catapi-teazma e şi ea de' piatră, cu cîteva săpături ciudate. Zugrăveala, naivă, acopere încă păreţil, de şi sabia turcească a orbit faţa sfinţilor. Numele lor chiar sînt scrise pe româneşte, foarte simplu: «Cînd aii botezat Ielisel pre fiiul Samaritencel», «Ioan cel Nou, carele s'au sfinţit în Cetatea-Albă». Chipul Iul Da-niil se vede şi el. cu o inscripţie grecească în care i se dă titlul de Mitropolit. Mai mulţi boieri cu ghigilicurî şi anterie ţin bi-erica pe mînl ; cei doi mal aproape de dînsa au bărbi lungi albe. Cînd mă întorc spre ieşire, unul din ţerani arată sus, de-asu-pra uşii: — Domnule, şi aici e scris ceva. în adevăr, zugravul a însemnat acolo, în altă formă, tot ceia ce săpase meşterul de BUGEACUL 173 piatră pe din afară. Ochii mi se opresc lung, înduioşaţi, asupra scriselor româneşti, cele d'intăiu pe care le văd în această Basarabie unde totul a fost ras, dres, curăţit pe urma noastră, ca pe urma ciumiî. Şi, cînd prind a ceti, cu glas tare, ca să mă audă oamenii, mi se pare aşa de ciudat că răsună în această biserică slavonită, încă odată graiul nostru. Visez sau văd, aud aievea? Pare că sfinţii cu nume romaneşti mă privesc cu ochii lor cari nu mal sînt scoşi de ascuţişul săbiilor, pare că mă privesc şi mă înţeleg, căci doar sînt sfinţi de al miel, sfinţi buni şi omenoşl, de-aî neamului mieu, şi, dacă e vre-unul din cei cari ţin biserica pe mînl care să fie îngropat aici, şi el va fi stînd acum în mormîntul său, ascultînd. Căci de ce n'ar fi înviat el, mortul, dacă învie în această biserică a odihnei limba morţilor ? Cetitorule, pe multe ţi se opresc ochii. Iartă deci pe un om care ţi-a mal fi furat timpul cu lucruri nefolositoare, să-ţi spuie şi ţie ce se ceteşte pe o lespede cojită într'o biserică din ticălosul sat Căuşanî în stăpî-nirile moldoveneşti ale Măriei, — ale Imensităţii Sale Tarului. «Această sfînta şi dumnezeiască biserică ce se prăznuieşte hramul Sfinţii Adormiri Precistiî, fiind mal înnainte de lemn, veche, 174 SPBE CĂUŞANÎ BUGEACUL 175 şi sfărîmîndu-se de tot, încă fiind Mitropolit Sfinţia Sa chir Daniil, n'aii lăsat acest lucru dumnezeiesc ca să rămîie jos, ci din rîvnă dumnezeiască şi cu agiutorul Maicii Sale şi făcînd milostivire la toţi creştinii în [de obşte, s'au] milostivit şi Măriia Sa de au dat agiutor [de s'au făcut toate] celea pe din lă[untru, întru anul al] . . .le [al] Domfnieî Sale, iar de la Hristos 177 — ].» — Acuş vor fi două sute de ani de cînd s'a făcut şi acest lăcaş de liturghie şi slujbă romanească, zic, întorcîndu-ma către cei cîţiva ţeranl. — Şi o să mal ţie, adauge unul, căci e tare. — E! tare ... Că bine a zis Mitropolitul Antonie, spune cel mal bătrîn, uite-aşa: Nu vom trăi noî cît va trăi biserica aceasta. A zis aceasta, nu «asta», «aîasta», deci o vorbă veche, literară, un cuvînt din Scriptură. De sigur că aşa a zis Mitropolitul. — Antonie, fac eu, era Moldovean ori Rus? — De, ştiu eu, zice unul, că ştia şi moldoveneşte şi ruseşte. — E! nu, mîntuie bătrînul, era Moldovean, că prea frumos vorbia moldoveneşte. Plec cu aceasta, împărţind bani austriac!, singurele mărunţele ce aveam la mine — ce emoţie trebuie să fi stîrnit pe urmă aceşti gologani necunoscuţi cari steclesc ca argintul şi lunecă în mînă! Fac un mare haz în gînd cînd văd un jandarm murdar care cască de departe gura la trăsura ce trece ca fulgerul prin colbul de măriri tătăreşti al Căuşani-lor. La han. Birjarul mă lasă la gară, foarte bucuros că a fost cu cineva din România deserto-rilor. Aşa pălărie, aşa barbă, aşa pardesiu albastru, atîta neruşinare în a vorbi moldoveneşte, atîta necunoştinţă a lui «paruschi» nu s'au mal pomenit prin partea locului. Totuşi la bilete unul, nepricepînd franţuzeşte, încearcă româneşte, — ceia ce un Ungur, 176 SPBE RENI BUGEACUL 177 poate chiar un Austriac din Bucovina, n'ar fi făcut nici-odată. 2. Spre Reni. De acum spre Renî — aicî se zice Reni întreg, şi parcă auzi Reni, — pe linia ce taie de la Bender spre Sud-Vest jumătatea odinioară tătărească a Basarabiei. Nemeresc într'un vagon de clasa a H-a, plin. De-o parte e un popă rus, bărbos, cu părul fluturînd în cîrlionţî, cu un dolman lung de pînză albă, cu cizme mari, de mult- ne-văcsuite, şi cu pălăria rotundă tare, un adevărat chapeau melon adecă. Cu el e preoteasa : grasă, puhabă, foarte trecută pe lîngă tinereţa părintelui; cu haine oarecare şi cu părul lins, uns. Doi copil urîţl, bălani, dorm. Un altul ţipă, un ceas, două, trei. La al patrulea, după un program necunoscut, preoteasa-! dă să sugă. Din partea lui, popă s'a întins pe canapea, cu dolmanul în lături, cu picioarele răşchirate şi se uită în tavan, pe cînd cîrlionţiî îi spînzură pînă pe muşamaua de jos. Dincolo, un frumos ofiţer, cu înfăţişarea bărbătească în uniformă de drum. Samănă a fi Romîn, ca şi soţia sa. Mai departe, o doamnă rusca. în fată, un bătrîn cu barbă înfoiată si un călător tînăr cu barbută si ii ' ' ochelari în care recunoşti îndată pe învăţat. Ne facem în cîteva momente o bună tovărăşie de drum pentru cele cîteva ceasuri ce sînt pînă la Vadul-lui-Troian şi în cursul cărora nu vezi decît stepa verde cu valuri moî, stepa pustie — căci aşezările mal bune, Comrat, Tarutino, cu gospodăriile şi fabricile lor, — sînt lăsate la o parte. «Fiindcă n'au ştiut să dea ceva inginerului care a făcut linia», zice cineva care cunoaşte rostul lucrurilor de aici. Ofiţerul, care poartă trei stele pe banda lată a epoletei, e locotenent-colonel doctor. El merge acasă pentru a se găti de Manciuria, unde se va duce în MaiQ. Aşteptîndu-se la aşa ceva încă din toamnă, el şi ai săi s'au împăcat cu acest gînd. E Basarabean. Aceasta nu înseamnă numai că e născut în Basarabia şi că stă acolo, ci mai mult. El e Basarabean, cum atîtia sînt Bucovineni. De şi nu e tipul perfect al Basarabeanului, căci şi tatăl său şi mama sa sînt Bulgari din Bolgrad, negustori de acolo, — el, născut din Bulgari, a fost întăiu cetăţean romîn pînă la anul pierderii celei de-a doua, în 1878, a urmat la gimnasiul din Bolgrad cînd era romanesc, 1-a mîntuit după programul nostru, limba de propunere 1031 12 178 SPRE RENI singură fiind schimbată după «reanexare». S'a căsătorit cu o Bulgărea, aî cărei părinţi au locuit în România. E, prin zestre, proprietarul unui otel din Brăila. Ştie acum bine româneşte, călătoreşte pe la noi, are aplecare către Moldoveni, dar nu-1 place în ţară, şi împărăţia-i impune foarte mult: a servit-o ca preşedinte de zemstvo şi acum e gata a-şl da viaţa pentru dînsa. Domnul bătrîn a avut în Romînia rude în demnităţi înnalte, de şi familia sa e de origină grecească. Sta la Odesa, dar priveşte ţara noastră şi ca ţara luî. însă nu-1 place să vorbeşti rău de Rusia. în lucrurile politice se fereşte mult; dar fiul a fost crescut mai numai în Paris, doreşte să se aşeze între noi şi poate să aibă mînl situaţii tot aşa de înnalte ca şi alţii din familia lui. în sfîrşit, tînărul învăţat e cel mai îndatoritor şi prietenos, cel mal modest şi mai solid dintre cercetători. Face studii de antropologie, şi merge în Apus pentru ele. Profesează idei liberale şi le mărturiseşte cu cea mal mare plăcere. A străbătut, nu numai Apusul, ci Răsăritul asiatic pană la Pamir, Benares şi Lahora. înfăţişează pe Rus în ce are mal simpatic. Va trece prin România, şi e bucuros de ajutorul mieii. Vom rămînea prieteni din această întîlnire. BUGEACUL 179 Era vorba să mă opresc la Vadul-lul-Troian. De acolo, unde se zice că aşteaptă de obi-ceiu şi trăsuri de la Ismail, — marea cetate turcească de odinioară, Smilul nostru dunărean — aş fi mers prin acest tîrg la Chilia, aşezată pe malul dunărean, soră mal mica, de lupte si nenorociri, a Cetăţiî-Albe. Dar trăsuri pentru drumurile mari se întîmplă să nu găsesc. De la Reni poate să aflu însă vaporul rusesc spre acelaşi Ismail şi spre Chilia. Acum sînt singur cu docentul rus, colegul mieii, şi în liniştea vagonului pustiu punem lumea la cale, lumea cu toate minunile, tainele şi durerile ei. Privim în acelaşi timp la stepa câre se îngălbeneşte din ce în ce, întinzînd pajişti răpănoase peste care calcă în mers cumpănit, tremurînd din cap şi clănţănind din plisc, cocostîrcil albi. încep acum lacurile. După ce am trecut rîul Ialpuh, iată lacul cu acelaşi nume, care-1 primeşte. Un unghiu de argint lin se înfige în malurile verzi, şi pe încetul întinderi largi sînt cuprinse în depărtare de ape. Apoi, şi mal mare, lacul Cahulului, care vine de la tîrgul cu acest nume, ce a fost pană la 1878 al nostru, capitală de judeţ romanesc. O pînză nemărgenită de apă, căreia 180 HOTARUL NEDREPT BUGEACUL 181 nort groşt, dintre acel cari nu dau ploaie, îl fac un luciu de plumb. Malurile sînt rupturi lutoase, cantoane, ca acelea din America-de-Sud. Sate nu-s, nici oameni, nici luntri, numai spre căderea serii două puncte de lumină se aprind, privind drept ca nişte ochi. 4. Hotarul nedrept. Acuma şi sîntem la Reni. După cum se vesteşte de la Dunăre, îl socotiam un tîrg frumos şi destul de mare, vrednic de acea gara, de acea cupolă de biserică, de acele zidiri acoperite cu tablă roşie. Mă maî gîn-diam la cele cîteva amintiri istorice care sînt legate de Reni, căruia i se zicea şi Tomarova şi care a văzut trecînd pe la 1560 corabia Iul Despot-Vodă, cel mal ciudat dintre Domnii străini al Moldovei. Şi ce sătoiu urît, Doamne ! Bun, de sigur, pentru un sat, dar maî mult, nu. între case ţerăneştî, icî şi colo, prăvălii. Cîte un crîm-peiu de drum pietruit, rămas din vremea noastră. Poposim într'o «gostiniţă» curată, a unuî Rus sau Bulgar, cu doî chelneri, unul Bulgar, altul Rus, cari ştiu fiecare şi cîte puţin «moldoveneşte». Totuşi Renii au foarte puţini Bulgari, iar cam tot pe atîţia Romînl Ai şi Ruşi. Cel d'intîiu sînt oameni puternici, dar greoi, fălcoşl şi negri. Cutare fată cu flori în păr venind răpede spre gară mi se părea o Bulgărea. «Aş, Bulgărea», răspunse rîzînd vizitiul, «asta e Ilenuţa. Eşti Moldoveancă, Ilenuţo, nu?» «Da.» Sara se face o mică adunare de funcţionari la otel. Un fonograf enorm prinde a zbiera din cornet bucăţi de operă, drîngă-niturî de piane, glasuri de bărbaţi răguşite, glasuri de femei înnăsprite, şi un cor puternic şi trist — cum puternice şi triste sînt înnălţimile din Oceanul de oameni care e această imensă împărăţie a Nedreptăţii —, cîntecul lui Maxim Gorki. . * «Parohodul» nu pleacă astăzi la Chilia. Să-1 aştept la Reni, nu se mal poate. Voiţi veni altă dată. Şi astfel cu două-trel zile înnainte mă găsesc îndreptat către hotarul României. Un isvocic duce acolo în zilele cînd nu se poate întrebuinţa vaporul. Adus pentru tîr-guială, isvocicul din Reni se dovedeşte, nici Evreti,—căci pe aici nu mai sînt cuiburile de Evrei ca pînă la Chişinău—.nici Bulgar, nicî Rus, nicî măcar Romîn din Basarabia, ci Romîn dela noî, şi încă.... Bucureştean. Un Bucureştean-tip, care ne-a ţinut de 182. HOTARUL NEDREPT vorbă tot drumul de a doua zi. Bun, vorbăreţ, lăudăros, harnic, om de ispravă şi de îndrăzneală. Pe cine n'a dus el la Bucureşti? Şi de fiecare întreabă ce e cu dînsul, a murit sau mai trăieşte. Ştie după gazete toată istoria contemporană a României de vre-o douăzeci de ani încoace, şi la Galaţi nu uită să meargă la cafenea ca să vadă ce zice «presa». — Dar cînd mă întorc aici şi mă întreabă ce e cu războiul, eu tac, nu li răspund nimic. Că, vezi, aici lucrurile merg bine, dar să nu faci politică. De cîte ori a dus pe cineva cu trăsura, n'a uitat să-1 întrebe de una şi de alta; de la Alexandru Beldiman zice că a aflat cum l-au «detronat din tron» pe Cuza. E liberal, bătăios şi chiar anti-dinastic. La Reni a venit singur, despărţit de nevastă şi a introdus trăsura şi caii «ca la Bucureşti». Localnicii au rămas uimiţi, şi i-au zis «Bucureşteanul». — Numai să întrebi d'innainte, «Bucureşteanul»; toată lumea mă ştie.... A cumpărat trei case, a luat loc din părţile acestea ieftene cu falcea io lei, iar nu 50, şi face şi plugărie. Cine nu-1 cunoaşte — vorba luî —, cine n'are o îndatorire să-1 ceară pe drum, cine poate să nu-1 facă o în datorire? E doar «Bucureşteanul» ! BUGEACUL 183 R Cu el am plecat deci pe la 9, pe un drum pietruit de Romînî, de România, şi rău ţinut de Ruşi. Catarge printre pomi arată cursul Dunării. Rîul apare de odată, puternic, adine, dar poate nu mal lat decît Nistrul în unele părţi. Mlaştini mari, trecătoare, mărgenesc drumul, pe care atîta umezeală îl acopere de verdeaţă fragedă. De-a lungul malului, Ruşii au ieşit la iveală cu clădiri bune, dintre care cea mal mare a fost pe vremea noastră o închisoare de minori. Căsuţa din stepă. într'un loc, un post de grăniceri. Calul aşteaptă la uşă cu şeaua pe dînsul. ÎI schimbă din şese în şese ceasuri şi, la semnal, trei 184 HOTARUL NEDREPT BUGEACUL 185 focuri de puşcă, grănicerul se răpede călare pe urma contrabandistului sau a uneltitoru-luî politic. Aici se varsă Prutul în Dunăre. Iată acum şi staţia de vamă «Gura Pru tulul», d'innaintea căreia se joacă cu un mare cotoiu şiret o fetiţă vioaie, care vorbeşte româneşte, fiindcă e din România. Revisiunea paşapoartelor se face fără nicî-o greutate. între malul rusesc, nalt, gol, galben, şi între copacii noştri primăvărateci trece Prutul încet spre Dunăre, sărutînd un mal ca şi cellalt, cum gîndul mieu le sărută pe a-mîndoua, ca două mînl de mamă, - cea slobodă care mîngîie şi cea prinsă cu lanţuri, amorţită. La stînga, Brateşul începe, mestecat cu buruiene, lat peste măsură acum, cuprinzînd în el odăi de ol părăsite şi lanuri întregi de rapiţă înflorită, de un galben dulce. Prutul trece trist, tăcut, ca un sol de nenorocire, pe cînd lacul nemărgenit e numai un freamăt de orăcăituri, de ţipete, de cîntece, de chemări. în rîu zace podul pe dubase, pe luntri vechi, pod negru ca nişte nasăliî, care se mişca încet şi scrîşnind, ca de mînie oprită, cînd ne duce dincolo. Iar lacul trăieşte o mare viaţă de bucurie, cu milioane de ţînţarî cari stropesc tot aierul cald, cu zborul stîngaciu, greoiu al bîtlanilor mari, cu înghiţiturile din fugă ale pescarilor albi, cu cetele de raţe sălbatece ce se zbat în 186 HOTARUL NEDREPT BUGEACUL 187 S'a mîntuit trecerea. Funcţionari prietenoşi ne încunjură. Soldaţi voinici şi veseli, cari-ml par frumoşi şi viteji ca zeii, stau răzimaţl în puste lîngă nişte căsuţe curate. Drept înnainte, între mlaştinile dunărene şi Brateş, fuge vechiul drum al trenurilor de tMuscali» din războiul de la 1877, şi, lîngă dînsul, şoseaua cam mîncată de ape. Cine are ochi buni, poate vedea scînteind casele Galaţilor. De un stîlp înnalt flutură tricolorul, ca un zîmbet. «E curat aicî şi e intim», zice, privind, călătorul rus de lîngă mine. Şi mie niciodată România nu mi s'a părut maî frumoasă decît în ziua aceia din April. m CAP. VII. TREf CĂRŢI DESPRE BASARABIA. i. D-rul Zucker. între cărţile de la Paşcani, în jud. Ilfov, ale bibliotecii lui Alexandru Dimitrie Ghica, Domn şi apoi, la 1856, Caimacam al Ţeril-Romăneşti, se păstrează şi o broşurică de care pană la visita mea acolo n'aveam nici-o cunoştinţă, precum nu pare s'o fi cunoscut nimeni dintre istoricii noştri sau dintre cel ce s'au ocupat de Basarabia. Ea se chiamă «Bessarabien, Bemerkungen und Gedanken, bei Gelegenheit eines mehrjăhrigen Aufent-haltes in diesem Lande» («Basarabia. Observaţii şi cugetări, cu prilejul unei şederi de mai mult! ani în această tara»). Auto-rul e dr. I. H. Zucker. Lucrarea, de 86 de pagini in 8», s'a tipărit la Frankfurt-pe-Main, în 1834, şi prefaţa autorului e din i-iu Maiu 1834. La această dată el se afla în Bucureşti, dar, după mărturisirea Iul chiar, cărticica a fost scrisă în Basarabia, în 1831. Pe o foaie de legătură, autorul a scris o dedicaţie francesă către Ghica, atunci Domn muntean. 192 Drul ZUCKER TREI CĂRŢI DESPRE BASARABIA 193 E o ciudată amestecătură de capitole, dintre care unul expune pe scurt drumul prin Bucovina, pe care 1-a făcut Zucker, cu douăzeci de ani în urmă, altul se chiamă «poşta», adecă poşta în Basarabia, cu care de la început a trebuit să facă cunoştinţă drumeţul, al treilea poartă titlul «Chişinău» (Kyschneff) şi e destul de bogat; după notiţe intitulate «împărţirea politică a Basarabiei» şi «deosebitele naţii ce locuiesc în Basarabia» — abia cîteva rînduri pentru fiecare chestie, — vin nouă pagine despre «Moldovenî», despre băştinaşii terii decî. Deosebit, se vorbeşte de «legăturile proprietarului cu ţeranul» ; «răzăşiî» sînt descrişi pe urmă. Vin la rînd apoi «agricul tura» şi «limba moldovenească şi valahă». Ciuma de la 1829 şi holera de la 1830 ocupă apoi pe scriitor, şi subiectele acestea îl stăpînesc aşa de mult ca medic, încît el li dă maî mult de jumătate din carte, în-cepînd cu fapte, amintiri, constatări, şi mîn-tuind cu o lungă discuţie fantastică asupra pricinilor acestor straşnice boli, în care se expune teoria luî Brown asupra astmeî şi iritabilităţiî, cu tabele de cifre şi consideraţii asupra mişcării planetelor. Aceasta arată că Zucker era doctor în medicină, om maî în vrîstă, cu multă aple- care spre metafisică şi teoriile năprasnice,— un bătrîn original. Cînd îl mai vezi că zice sistematic Iaşilor: «Chassy» şi transcrie vorbele romaneşti cam aşa: La Orheiu, zugrăvirea unei certe între doi Ruşi, la Copăcenî arătarea = împrejurărilor în care s'a dat bacşiş unul cirîovnic. în casa de poştă din ultimul Ioc, el preţuieşte TREI CĂRŢI DESPRE BASARABIA 221 covoarele moldoveneşti, «făcute chiar cu mal multă sîrguinţă-decît cele malo-ruse». După ce se minunează, fără cuvînt, de întinsa întrebuinţare a împletiturilor , de nuiele la poporul nostru, Kohl se duce la staţia «Soratena», unde a petrecut foarte bine. Căpitanul de poştă era un Rus chior ; nevasta lui vedea cu amindol ochii şi era Moldoveancă. Călătorul arată, in descrierea eî, că era un etnograf foarte curtenitor. El îşi rugă gazda să-I cinte şi ceva cîntece moldoveneşti, cu «frunză verde liliac» şi «frunză verde de mătasă», pe care le dă, după tălmăcirea rusească a bunului soţ cu jumătate de vedere. Bălţile, unde călătorul e oprit mai mult timp de o stricăciune de trăsură, au hangiul lor armean, cu «patru-cinci căsuţe» purtînd prispe şi laviţe şi, pe lîngă ele, o odaie de biliard, cu samovar şi cafea neagră; portrete şi tablouri patriotice ruseşti, privitoare la războiul, mîntuit în 1829, cu Turcii. Vi-sită la şcoală: dascăl rus, «în uniformă de gală, cu frumos guler cusut cu fir, cu medalii de serviciu şi decoraţii, cu sabia la coapsă ca un cavaler, şi pălărie cu trese». Multe plecăciuni şi răspunsuri cu mîna la pălărie; Batjocură pentru micii Moldoveni, 222 I. G. KOIII, TREI CĂRŢI DESPRE BASARABIA 223 cu cari se începe de la început ruseşte şi cari nu pot spune limpede unele sunete. Vre-o cincizeci de copil în odăi curate, cu harţi şi biblioteci şcolare; întrebări despre Semiramida şi cei dintr'un timp cu dînsa, despre aritmetică şi geografie. Mal e încă o şcoală ca aceasta, apoi una lancasteriană şi o şcoală superioară. Tîrgul numără 9.000 de locuitori, şi are un vestit bîlciu de vite. Se strîng 8—12.000, ba chiar 20.000 de capete de vînzare. Multe vite se cumpără de Austriac!, exportul basarabean în Austria fiind de 50.000 de capete. Un timp, iarmarocul fusese tulburat de vestitul hoţ Tobultoc, un Moldovean, care fusese prins, după multe isprăvi, de un boier care întrebuinţa viclenia. Dintre cel 4.500 de locuitori din anul 1838, 4.000 eraţi Moldovenî si Evrei, cam tot atîtia din fiecare neam. Negustorii erau de treapta a doua şi a treia. în Bălţi trăiau 26 de boierinaşl şi 13 boieri, nobili deplini. Tîrgul era înfiinţat pe moşia boierului Catargiu, căruia proprietarii de case-i plătiau bezmen. Altă vîsită la spiţerul neamţ, aşezat de opstprezece ani acolo. Pe atunci Basarabia avea numaî două spiţerii, acum are douăsprezece. • . Consideraţii slabe asupra boierilor, răză- şilor şi mazililor. Laudă a bogăţiei «neauzite» a pămîntului basarabean. De la Bălţî în sus, se simte apropierea Bucovinei. Unele monede ruseşti scad la preţ. Apar Rutenii veniţî din Austria. Cară cu sare merg la «Nemţi». E mai multă îngrijire si viată în toate. La Lipcani, pe Prut, e aşezată una din carantine, celelalte fiind la Sculeni, Leova, Reni şi Ismail. Ostaşi moldoveni în uniforme ruseşti pe malul drept, ce se ţine de Moldova. Circiume evreieşti caracteristice. Un Evreu bătrîn, născut în Hotin, unde nu merge călătorul, zugrăveşte viaţa turcească de odinioară, în cetate şi lîngă dînsa. Erau 30.000 de locuitori, pe cînd acum, prin anii 1830, trăieşte în Hotin numai a şasea parte, cel mult. «El spunea că Turcii erau oamenî bunî, cari stăteau liniştiţi în cetate, lăsau pe fiecare în voia lui şi nu cătaţi să schimbe lucrurile cu de-a sila. Paşa şi cel mari beau multă apă, pe care-o aduceau tot de la Prut (!), ca una ce era maî bună decît cea din Nistru. Şi lui îl plăcea la Hotin cînd era copil, pentru că negustorii aduceau necontenit mulţime de fructe frumoase şi de dulceţuri din Constantinopol, şi pe atunci puteai cumpăra de două parale 224 I. G. KOHL TREI CĂRŢI DESPRE BASARABIA 225 mai multe zarzăre şi pere zăhărîte decît acuma cu o rublă». Comparaţia între Prut şi Nistru e .foarte dreaptă şi frumoasă, d"r nu ne priveşte aici, precum nici descrierea vizitiilor de poştă, cari duc pe malul Prutului, spre Bucovina, pe drumeţ. Un Grec din Constantinopol, bâtrîn, limbut, umil, fost ciocoiu al Cantacu-zinilor, se roagă a fi primit în coada trăsurii, de unde spune poveştî. De cîte ori apare înnainte un boier, Grecoteiul sărută dreapta evghenistului, după ce şi-a pus mîna la frunte şi la piept, făcînd complimentul oriental, — oferta minţit şi a inimii. Cirezi", herghelii, treieratul grînelor în arii terăneştl, o bisericuţă moldovenească veche la «Nigrineţî». Apoi Noua-Suliţă, cu graniţa a trei împărăţii. Pînâ şi din Lemberg ar fi venind lume ca să vadă acest locuşor însemnat prin întîlnirea uneî lumi aşa de deosebite, între care mijloceşte cu cea mal mare uşurinţă, acasă şi la dreapta şi la stînga, şi în sus şi în jos, Evreul neamţ, care vorbeşte ruseşte, leşeşte şi moldoveneşte. 3. Un autor romîn contemporan. în ziarul bucureştean «Cronica» din acest an, a apărut asupra Basarabiei de astăzi o serie de articole care n.'au fost mal de loc ţinute în samă, cu toate că fără îndoială ele nu sînt lipsite de valoare. Autorul studiului, intitulat: «Basarabia şi trecutul eî (1712—1905)», d. Dumitru C. Moruzi, dacă nu mă înşel, fost subprefect în Dobrogea, e un Basarabean emigrat în România, care cunoaşte împrejurările din ţara sa de obîrşie încă de prin 1850—60. D. Moruzi scrie bine, foarte colorat şi energic, în icoane splendide une ori, de şi fără îngrijire; dsa are cu-noştinţi de politică foarte întinse şi dovedeşte o iubire de neam pe care n'o întu- Inecă nici anumite rîndurî neaşteptat de bat-jocuritoare pe care le aruncă amintirii acelui cortegiu al lui Ştefan-cel-Mare, din Iulie 1904, care a fost pus la cale cu gîndurile cele mal bune şi a mişcat adînc, lăsîndu-li urme trainice, pe mulţi oameni, dintre aceia tocmai,pentru cari cortegiul istoric era mal ales pregătit. Fireşte că nu pot avea de gînd să reproduc părţi întregi din frumoasa carte, plina 1 de învăţăminte, a d-lui Moruzi. Vreau să I notez numai unele informaţii nouă, care se 1031 15 i 226 UN AUTOR ROMIN CONTEMPORAN vor înfăţişa ca şi maî preţioase, fiind puse alăturî cu acelea din cărţile germane ce am analisat şi cu notele basarabene ce formează temeiul acestei lucrări. D. Moruzi îşî arată părerea de rău că Romîniî din alte părţi cunosc prea puţin Basarabia, că poeţii acestui popor n'au cîntece şi pentru dînsa, şi, în treacăt, îl îndreaptă pe toţi spre «Răutul poetic şi acoperit cu galbenele flori ale nufărului, cu albele corole ale crinului de apă, curgînd în taină printre stîncile înnalte şi păduroase ale Orheiuluî», spre «bisericuţa tainică de lîngă Tribujeni, săpată într'o stîncă înnaltă de peste o sută de:metri de la nivelul apelor visătoare ale Răutuluî», spre adîncil codrii de vitejie al Bîculul. Am reprodus descrierile puternice ale autorului, fiindcă nu mi-a fost dat şi mie să văd aceste locuri. Ţeranul se pare celui mal nou povestitor despre Basarabia, neschimbat în moldovenia Iul mîndră. Nimic nu-1 poate clinti, aşa cum sînt încă împrejurările în Rusia. Prin; locurile unde sînt tîrguri nouă (Foleştl, Un-ghenl, Leova, Sculenl), Evreii şi vagabonzii ce se hrănesc din misitie şi contrabandă, administraţia de cinovnicî, ce miroasă prada, rămîn de o parte, ca în altă ţară. Boierul, TREI CĂRŢI DESPRE BASARABIA 227 dacă e rus sau rusificat, nu poate face alta decît să-şî trîntească lui curţi albe, cu tinichea albastră şi verde în cap, şi să prefacă muscăleşte, cu turnuri ca cepele, vechea biserică moldovenească. încolo, un hotar nevăzut trece între el şi săteni. Preotul, dacă nu ştie româneşte, e un străin: îi calcă în biserică numai femeile şi copiii, cari şi el n'au a face decît cu icoanele, şi nu cu slujba. Şi mal străin e dascălul de la şcoală, care se încredinţează răpede că Moldovenii sînt proşti, îşi iea leafa şi lasă o muncă zadarnică; firile mal nobile prind interes pentru aceşti «proşti» şi se trezesc într'o dimineaţă că aduc gramatici romaneşti de la Iaşi, ca sa vadă ce zace în limba şi sufletul «proştilor». Funcţiile nu-î atrag. Rare orî săteanul se lasă a fi ales pentru zemstvo, consiliul judeţean permanent, care hotăreşte despre drumuri, şcoli, biserici şi ajutorarea în tot felul a locuitorilor. De viaţa politică n'aîi nicl-o ideie. Se ştiu oameni din satul, din Ţinutul lor, de lîngă apa ce trece supt ochii lor: Hotinenl, Orheienl, Sorocenl, Codrenl, Bugecenî, Lă-puşnenî, Prutenl, ca şi acum cîteva sute de ani. Cred în Dumnezeu şi în «împăratul», care e mare şi puternic şi stă undeva. Fac oaste de la 1877, pînă şi în strălucitele re- 228 UN AUTOR ROMIN CONTEMPORAN gimente ale gardeî, dar se întorc acasă aceiaşi bunî Moldoveni cari plecaseră. Cu soldaţii de pe la graniţa aşa de straşnic păzită, cu obieşnicii, nu-şl mărită fetele: mal bine «le-ar da Prutului». Pe cel ce vin în mijlocul lor, lucrători, colonişti, nu-I ţin în samă deocamdată, ci-I aşteaptă să vie la limba, la datina moldoveneasca, fără de care nu se poate frăţie şi încuscrire. Despre România, spune d. Moruzi că eî ar_ avea păreri stricate şj^rele, ce li s'ar fi pus înnadins în cap. Romîniî ar fi pentru eî un neam de Moldoveni amestecat! cu Unguri şi Bulgar!, regele, Craiul lor, un străin, un Neamţ, de altă lege, fost «gheneral împărătesc» la Plevna,; de aceia nu s'ar fi uitînd peste apa «închisă» acum a Prutului. Altfel, ar fi cel maî bunî găzdui-tori aî oricărui drumeţ ce vine cu graifi romanesc pe buze. Scurta mea experienţă nu mi-a arătat aceste rătăciri la ţeranî. Mi s'a părut că eî cred numai într'un mare neam moldovenesc, ce se întinde în sus, în jos, în dreapta, în stînga, peste Nistru şi peste Prut, pînă unde încep liftele. Unii au stăpînire mus-călească, alţii alt fel de stăpînire, pe care n'aî de unde să-1 ştii bine. Mîne, dacă s'ar deschide Prutul, această strălucită minune TREI CĂRŢI DESPRE BASARABIA 229 ar fi pentru dînşiî un fapt obişnuit, ca şi cum lucrurile, după o mică zăbavă, şi-ar fi luat iarăşi înfăţişarea firească, lăsată de la Dumnezeu. Poate că d. Moruzi dă un prea mare rol tîrgoveţilor de odinioară, din mijlocul cărora s'ar fi desfăcut acel mici cinovnicî, maî Muscali decît adevăraţii Muscali, plini de despreţ pentru «Maldavanii» din cari se coboară, fără alt gînd decît leafa şi cîştigul de pe lîngă leafă, — pe cari-î descrie cu atîta haz. Asemenea indivizi de speculă, cu naţia nouă, nouţă, vrednici de colegii lor ruşi pe cari-i cunoaştem din minunatele schiţe ale lui Ce-hov, — dobitoaca vesele cînd sînt grase, triste cînd sînt slabe, — vor fi venind şi din rîndu-rile mahalagiilor de odinioară, dar poate maî mult din ale nobililor decăzuţi şi ale puţinilor ţeranî ambiţioşi. Căci nu prea se vede din ce clasă orăşenească ar fi putut să vie, într'o ţară unde nu eraţi decît cetăţi turceşti şi tîrgurl fără nici-o însemnătate şi încă de pe la 1812 copleşite de Evrei. Boierimea e bine cunoscută d-luî Moruzi, care, din cea maî înnaltă boierime el însuşi, a cunoscut încă de prin arii! 1856 maî toate familiile nobililor romînî ai Basarabiei, pe un Iorgu Balş, care şi-a lăsat pentru un orfelinat 230 UN AUTOR ROMIN CONTEMPORAN curţile din Chişinău, unde autorul a văzut de mult «vastul salon cu sticle colorate», pe un Iordachi Catargiu, care a primit la el, în 1877, pe împăratul care mergea la războiu, pe atîţia alţii cari, dintr'o generaţie acum dispărută, «se făliati de a fi boieri moldoveni, vorbind între eî româneşte, trăind româneşte în casele lor» şi apărînd numele bun al neamului chiar atunci cînd se făceau a tăgădui, pentru a se înnălţa, legătura lor cu dînsul, ca Petrachi Chescu, tatăl reginei Natalia. Aceşti boieri, cari apucaseră vremea «turcească» în Basarabia, samănă bine cu generaţia contemporană cu eî, foarte puţin austriacită, a boierilor romîni din Bucovina. Ni se arată apoi cum fiii acestor boieri au trebuit să urmeze Universităţi ruseşti, să îmbrace uniforma de cădeţi în regimentele Ţarului, numai ca să rămîie nobili şi să se bucure de multele drepturi care au râmas pană astăzi în mînile acestei clase. Acum se făcură şi unele căsătorii cu familii de conţi sau de coloneii, de generali. Dar iubirea de pămînt n'a dispărut odată cu iubirea de neam: ofiţerii au lăsat steagul şi au venit să plugărească acel «negru şi mănos pămînt basarabean», în care li se coborîseră părinţii ; tinerii funcţionari, învăţaţi prin pen-sioanele pentru nobilime sau trecuţi prin TREI CĂRŢI DESPRE BASARABIA 231 Universităţi, aii cerut să fie alipiţi pe lîngă guvernul basarabean, îndată ce au avut titlul ieften de «asesori de colegiu». Astfel s'a format o a doua generaţie de boieri romîni basarabenî, care trăia pe lîngă străinii din toată lumea, despre înţolirea cărora cu moşii luate ieftin şi cu caftane cumpărate uşor vorbeşte d. Moruzi întocmaî ca şi dr. Zucker, acum optzeci de ani. Nu se uită nicî acel «generoşi» nemulţămiţi, a căror viaţă risipită fără nicî-o îndreptare, se înneacă în filantropia dulceagă sau în nihilismul sălbatec. Cel din urmă gustară «plăcutele casemate ale for-tăreţel Petropavlovsc sau mănoasele cîmpil ale Siberiei, — găsindu-se cu toţii în seara vieţii » — ca autorul — «pe pămîntul României libere, cu ceva ilusiuni perdute, dar cu acelaşi foc în inimi şi acelaşî dor de propăşire pentru neam». Reformele lui Alexandru al II-lea, care, dezrobind pe ţeran, intemeie judecătoriile de pace {mirovoî sudi, iar, pentru ţeranul nostru luător în rîs: «mirăută sfredeiac») şi dădu administraţia Ţinuturilor în mîna adunărilor alese numite «zemstvo», sili, dacă nu ademeni la politică pe o mare parte din boierime, însufleţite de un spirit liberal, de un democratism sincer şi de dorinţa de a năcăji autocraţia, aceste adunări, cu dezbaterile şi 232 UN AUTOR ROMÎN CONTEMPORAN TREI CĂRŢI DESPRE BASARABIA 233 protocoalele lor în ruseşte, ajutară la des-nationalisarea clasei de sus. Astăzi ea ceteşte — cînd ceteşte — numai în limba rusească. Rusească-î e şi politica. La mica Românie şubredă, care a fost supt Turci şi despre care părinţii credeau că ar putea ajunge supt Nemţii letirii, nu se gîndesc. Unii ar fi ştiind că această ţeri-şoară s'ar deosebi prin uşurătatea femeilor şi uşurinţa despărţeniilor (unde eşti, d-le Aurel Onciul, insultătorul damelor romîne, pentru ca să ţi se bucure inima de om ci-vilisat ?). Cum s'ar zice, curatul Muscal pravoslavnic şi curatul Austriac purtător de «cultură» se unesc foarte bine în planul de a umplea mintea bieţilor Romînl din cărţile lor cu astfel de prăpăstii şi de necuviinţî. în Basarabia, nobilii de modă nouă s'ar ruşina chiar de obîrşia lor moldovenească, ce-1 pune alăturea cu ţeranul «cap de bou», şi ar schimba numele lor dacă nu i-ar opri «cartea de aur», arhontologia provinciei in care ele sînt însemnate; dar ei au mare bucurie dacă pot adaugi cîte un mare nume rusesc, ce li vine după mame sau bunice. Totuşi d. Moruzi aminteşte păstrarea datinei în mîncare, în serbătorirea zilelor mari, păstrarea iubirii pentru duioasa noastră doină; pe care «patrioţii ruşi cu idei panslaviste o ascultau cu ochii plini de lacrimi». Aceasta e starea sufletească a acestei clase, de care trebuie să ne pese mult mal puţin decît de clasa cea mare, puternică şi muncitoare a terănimil, care a rămas însă nea-tinsă. «La porţile Chişinăulul, în jurul oraşelor de provincie, ca şi în sătuleţele cele mal depărtate, pretutindeni unde a fost sau unde s'a înfiinţat din nou vre-un sat romă-nesc, romanesc rămîne pentru vecie, ca port, limbă si obiceiuri.» Si străinii ? Despre dînşiî se vorbeşte numai în treacăt, de la negustorul caţap (casap, de fapt; negustor de vite şi de ol), care veni îndată după 1812 de peste graniţă, pînă la funcţionarii, muscali, «Ieşi, nemţi, armeni şi haholî» (ruteni). Tot aşa de puţin se spune despre acţiunea guvernului, slabă şi netrainică. «De la 1812 la 1877 nu s'au făcut în toată Basarabia de cît 715 stânjeni de şosea, pe o mlaştina de lîngă Chişinău, şi aceasta pentru câ se înnomolise în acea mlaştină trăsura împăratului Alexandru I-iu.» Ne aducem aminte cum acelaşi Alexandru I-iG a adus împrovisarea grădinii publice de la Chişinău. Străinii au dat Basarabiei numai 234 UN AUTOR ROMIN CONTEMPORAN o spoială de posomorîre, aşa de duşmană firii noastre, în strade, case şi obiceiuri. E caracteristic şi acest lucru, că se poate scrie, yorbind numai despre Romîni, o cărticică, altfel aşa de complectă, despre această Basarabie, pe care trebuie s'o cunoaştem bine, în aşteptarea viitorului. Pentru Basarabia se mai pot întrebuinţa cele două lucrări ale d-lul Zamfir Arbore : «Basarabia în secolul XIX» (i 899; cu hartă) şi «Dicţionarul geografic al Basarabiei» (1904). Despre ele se poate zice — şi poate numai aceasta ar fi drept — că d. Arbore a făcut ce l-au îngăduit mijloacele. Pentru trecut, cuprinde aproape tot ce e mal însemnat scrierea mea «Studii istorice asupra Chiliei şi Ce-tăţil-Albe» (1900). Ilustraţiile sînt luate după frumoasele cărţi poştale ilustrate ale firmei Wolkenberg din Chişinău, precum şi din lucrarea rusească asupra Basarabiei, părtenitoare şi foarte proastă, a Iul Batiuşcov. Una singură e din cunoscuta călătorie în Rusia-de-sud a Iul Anatol Demidoff, care a scris în franţuzeşte. TABLA LOCURILOR A Akkerman. V. Cetatea-AlbS. B ' Bălţî, 9, 40 şi urm., 135, 210-1, 221 şi u. Beuder, 78, 97, 139 şi u., 211, 215 şi u. Bic (r.), 108J 143, '5°-Bolgrad, 177-8. Brateş (lac), 184-5. Bugeacul, 156 şi u., 199, 227. Bulboaca, 143-4. C Cahul (lac), 179-80. Cameniţa, 28, 196-7. Căuşanî, 161 şi u. «Cepradi», 216. Cernăuţi. 194-7. Cetatea-Albă, 78-9, 148 şi u., 172, 179, 211 şi u., 219. Chilia, 179. Chişinău, 34, 63, 83, 94, 97.99. "Oi Şi", 160, 181, «92-3. "95, «97-8. 211-2, 216 şi u., 223-4. Chiţcanî (mănăstire), 144, 166. Cîrstineţ, 16. Codrul Chigheciuluî, 227. Comrat, 177. Copăcenî, 220. D Dăouţenî, 43. DinSuţî, 14 şi u. Dubasarî, 97. Dubna, 64. Dunăre (r.), 181 şi u. F Floreşti, 57, 63. Foleştî, 226. G Grădişte (mănăstire), 95-6. Gura Bîculuî, 143-4. Gura Prutului, 184. H Hagiuma, 166. Hlrjauca (mănăstire), 69. Hmilov, 30. Hotin, 7 şi urm., 53, 67, 75 159,196-7,199,211,223-4 227. I Ialpuh (r. şi lac), 179-80. Ianăuţî, 44. Iaşî (Ţinut basarabean), 2II. Ismail, 157, 179, 223. Lăpuşna, 227. Leova, 223, 226. Lipcanii Benderuluî, 166. Lipcanii HotinuluY, 44, 123. Nedăbuăţî, 16. Nistru (r.), 70, 80 şi a: 165-6, 213-5. Nona-Suliţă, 4 şi u., 41, 195-6, 224. Ocniţa, 46. Orheî, 83-5,. 195, 211, 220-1, 226-7. Oroftiana (Ţ. Dorohoiu), 42. Otacul Nistrului, 113. OvidiopoJ, 148, 212. Părcanî, 64. Peştera (mănăstire), 95-6. Priit (r.), 223-4, 227-9. Răchitna (r.), 9. Rădăuţi (Ţ. Dorohoiu); 42. Rădulenî, 64. Raşcov, 88, 90-1, 95. Răut (r.) 53, 58, 97, 226. Reni, 160, 176,179, şi u., 223.. Rezina, 46, 94-5. Romancăuţî, 44. Saharnenf (mănăstire), 98. Sculenî, 193, 223, 226. ŞerăuţT, 16. Sfîrlâdanî, 166. Sofia, 46, 197. «Soratena», 220. Şoroca, 57, 59 şiu., 159, 227. Ţarigrad, 197. Tarutino, 177. Tiraspole, 155, 215. Tîrnova, 46, 197. Tribujeni, ,226. Unghenî, 108, 136, 226. V Vădenî, 64. Vadul-luî-Jora, 83. Vadul-luî-Vodâ, 83* 86, 94. Vadul-luî-Troian, 177. Varniţa, 144-5, l6l> 215-6. Văsciuţî, 44. Volova, 64. Z . Zarojenî, 16-7. TABLA COPRINSULUÎ Cap. 1. 2. Cap. 1. 2. 2. Cap. • 1. 2. 3-Cap. 1. 2. Cap. 1. 2. Cap. 1. 2. 4-Cap. 1. 2. 3- Pag. I-iii. — Ţinutul Hotinului........... 1 Spre Hotin................ 3 Hotinul................... 22 II. — Ţinutul Bălţilor.........' . . . • 37 Spre Bilţî.................. 39 Bălţile................... 5° Spre Soroca................. 59 III. — Ţinutul Sorocet............ 61 De la FlorestY la Soroca........... 63 Soroca................... 7' De la Soroca la Vadul-lut-Vodă........ 86 IV. — Ţinutul ChişinHulur.......... 101 Spre Chişinău.............. '03 Chişinăul.................. no V. — Ţinutul Binderului saii Tighinef..... 141 Spre Bender................ 143 Benderul.................. 15» VI. — Bugeacul................ 163 Spre Căuşanî................ 165 Spre Ren*................. 176 Hotarul nedrept............... ,8o Vil.— Trei cărfT despre Basarabia...... 189 D-rul Zucker..... ........... >9« I. G. Kohl................. 212 Un autor romin contemporan......... 225