ATELIERELE SOCEC, BUCUREŞTI www.dacoromanica.ro IV. IORGA ISTORIA R0MÎNIL0R ÎN chipur! şi icoane VOLUMUL II BUCUREŞTI Editura Librăriei SOCEC & Co., Societate anonimi 1905 www.dacoromanica.ro Acest al doilea volum din c Istoria Romî-nilor în chipurt şi icoane» dă alte conferinţl ţinute la Societatea Femeilor Romîne în 1904—5, precum şi două cercetări de un caracter maî general, care mi s’au părut că trebuie desfăcute din cărţi de specialitate pentru a fi puse în mînile publicului celui mare şi bun, care cu primirea Iul prietenească încălzeşte inima unul scriitor şi creşte, peste aşteptările Iul însuşi, sporul muncii ce se jertfeşte de dînsul. Ca să se poată deprinde oricine cu frumosul graiu cinstit şi plin de omenie al strămoşilor, am pus în urma acestei cărţi o sumă de scrisori alese venite dela dînşil. Ele se pot întrebuinţa ca o cărticică de cetire pentru cea maî veche literatură a noastră. Mă gîn-desc să dau maî tărziu o carte întreagă cu-prinzînd astfel de bucăţi alese din timpurile al căror scris nu înrîureşte de ajuns — cel puţin direct — literatura de astăzi. N. IORGA www.dacoromanica.ro I. VECHIUL MEŞTEŞUG DE CLĂDIRE AL ROMÎIMILOR 1030 1 www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire al Romînilor Bisericile şi mănăstirile lor Ţerile noastre n’au avut numai un trecut de fapte mart şi de fapte bune, prin care s’a apărat viaţa lor şi li s’a asigurat rîn-duiala, ci şi un trecut de cărturărie şi de artă. Ar greşi foarte mult un străin şi ar face un mare păcat unul dintre aî noştri, cînd ar socoti că la o dată oarecare din veacul al XlX-lea— 1821, ort 1848, orî 1866 — am fost smulşi din barbaria sufletului, din întunecimea minţii. Astăzi ne găsim pe drumul mare al civilisaţiel europene, unde sîntem chemaţi a ni arăta destoinicia; altă dată, în scris, ca şi în meşteşugul clădirii, al zugrăvelii, al- lucrării metalelor scumpe, al cusăturilor de tot felul, aveam poteci care nu erau şi ale altora şi pe care noi le deschisesem pentru folosul nostru. www.dacoromanica.ro 4 Vechiul meşteşug de clădire Acest lucru trebuie să. se ştie nu de cîţtva oameni numai, cari se îndeletnicesc în deosebi cu cercetările istorice, literare sau artistice şi cari scriu din cînd în cînd cîte ceva, mal mult sau mal puţin pe înţelesul altora. Acesta nu e numai un obiect de ştiinţă, precum ar fi desfacerea în pături a pămîntulul pe care s’a aşternut viaţa românească sau socotirea ploilor ce cad asupră-1, curentelor de aer ce-1 zvîntează. Un fapt ca acesta — originalitatea sufletului românesc — trebuie să facă parte din simţirea neamului. Oricine trebuie să se pătrundă de dînsa, pentru ca puterile tuturora să fie crescute prin această înnălţătoare conştiinţă. Deocamdată va fi vorba de arta veche a Romînilor, aşa cum se înfăţişează în multele clădiri de biserici şi mănăstiri ce s’au păstrat de la înnaintaşiî noştri. Clădirile pentru locuinţa oamenilor, chiar domneştile Curţi ale stăpînitorilor de pe vremuri, nu mal sînt supt ochii noştri, decît doar în rămăşiţi sărace şi atît de ticăloşite prin multe preschimbări şi mari nenorociri, încît din ele nu se poate culege decît foarte puţin. Pe cînd nevoile slujbei dumnezeeşti, sfiala, chiar a străinilor, duşmanilor şi necredincioşilor, faţă de lăcaşuri sfinte, a cruţat de peire acele cîteva sute de mănăstiri, de biserici, care sînt pen- www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 5 tru noî un izvor de mîndrie, o comoară de ştiinţă şi o nepreţuită moştenire de frumuseţă. I. Pe vremea cînd eram numaî un popor de cîteva sute de mit de oamenî, fără alte legt decît datina, fără alţt chinuitori decît judele şi voevodul, ţeranî eî înşiî în mijlocul cîte unuî Ţinut de ţeranî, — pentru preoţit fără deosebită cunoştinţă de carte, sfinţiţi pe la vre-o mănăstire sau dincolo de Dunăre, in Dobrogea, Bulgaria, Serbia de astăzî, erau numaî bisericî de lemn. în satul Şcheia din judeţul Vasluiu se mat vede o biserică de lemn. Ea are, ca orice biserică din acest timp, un ciubuc săpat care o încunjură la mijloc, cadre de ferestre, podoabe de zimţî. A făcut-o, pentru ca să aibă unde asculta slujba, Vasile Lupu, Domn al Moldoveî, adăpostit de groaza Cazacilor în acest loc, care era pe atuncî, în 1650, un ochiu de lumină în mijlocul mareluî codru al Căpoteştilor. Dar străvechile bisericî de lemn erau mult mat simple decît aceasta. Sămănau de s:gur cu acelea care se maî văd prin părţile muntoase ale Romînimiî, şi mai ales în Moldova de odinioară sau lîngâ hotarele eî. Am văzut de acestea în drumul www.dacoromanica.ro 6 Vechiul meşteşug de clădire de la Agapia la Neamţ şi în deosebite părţi bucovinene o alta a fost strămutată abia dăunăzî din Bistriţa Ardealului, unde a fost înlocuită cu o mare clădire de cărămidă. Sate mari şi bogate, cum e Vama Cîmpu-lungulul bucovinean, n’au altfel de locuri pentru închinare. Cînd asemenea biserici nu se ieau după zidiri mal nouă pe care le imită destul de bine, ele nu sînt alt ceva decît o împrejmuire lunguiaţă de scîndurl, avînd un mare aco-perămînt ţuguiat şi cîteva fereşti pe laturi; turnul lipseşte sau e de tot mic, răsărind abia din spinarea de şindrilă a bisericuţil •, totdeauna clopotele sînt atîrnate într’un turn de lemn deosebit. I‘e cînd noi nu ştiam încă decît să tăiem şi să potrivim lemnele, străinii au făcut în terile noastre zidiri de cărămidă. Amintirea lor nu e legată însă de nicl-un fel de urme. Din mănăstirea înnălţată pe la 1200 de cavalerii teutoni coborîţî din Ardeal la Cîmpu-lungul Muscelului, mănăstire închinată Maicii Domnului, nu s’a păstrat decît numele de Cloaşter (german Kloster = mănăstire), care se dă încă unul loc din acest oraş de munte. Nicl-un colţ de ruine nu mal arată unde a stătut cetatea de pe Milcov, Milcovul, în www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 7 care a fost aşezat de Unguri, cîţtva ant mat tîrziu, un episcop catolic pentru părţile dunărene, Cetatea Neamţului nu-şl trage obîrşia de la Teutoni, cari, descălecînd şi aici, ar mal fi clădit un «cloaşter» : numele el stă în legătură cu al rîulut din apropiere, şi cele d’intaiu ziduri de apărare n’au fost ridicate aici înnainte de anii 1360—70, cînd s’a întemeiat principatul moldovenesc. II. Clădirile noastre cele mal vechi apar în-tăiu în Ţara-Romăneascâ sau Muntenia. Aceasta pentru că aici s’a prefăcut întăiu vechiul Voevodat smerit în Domnia nouă, luptătoare şi cuceritoare. Apoi pentru că «Muntenii» Iul Basarab-Vodă şi al urmaşilor săi aveau în preajma lor chiar o civilisaţie însemnată, de la care puteau lua îndemnuri şi îndreptări: civilisaţia aceia a Slavilor de la Dunăre, crescută din bătrînul trunchiu bizantin. Bizantiniî zidiseră însă foarte mult, după pilda Romanilor de odinioară, şi Sîrbo-Bulgaril au îmbogăţit şi el moştenirea artei bizantine. Dar înnainte de a se aduce meşteri de peste apa cea mare de la Miazăzi, fiul Iul Basarab, Nicolae Alexandru Voevod, căruia www.dacoromanica.ro 8 Vechiul meşteşug de clădire al sat ît ziceau în de obşte Nicoară-Vodă, a făcut, prin anif 1360, o biserică în cetăţuia de la Argeş, zidind-o chiar odată cu această cetătuie. Turnul cel mare din faţa, cu trei rînduri străbătute de trei ferestre, făcea parte în adevăr din cingătoarea zidurilor ; de dînsul e alipită o bisericuţă de cărămidă, destul de lungă, dar foarte îngustă, luminată prin turnul acela, strivitor de mare pentru dînsa. Lumea intra şi pe o uşiţă din dreapta. Zidirea se rotunjia numat la altar, care se înfăţişa însă, pe din afară, cu muchile unuî exagon. Boltirile stranelor în dreapta şi în stînga lipsiau. Aşa cum era, ea răspundea însă scopului ce se urmărise: îngroparea Domnilor şi facerea de rugăciuni înnaintea familiei şi Curţii domneşti. Fără îndoială că meşterii au fost Saşi din Ardeal, cari se puteau găsi chiar dincoace, la Cîmpulungul locuit în mare parte de dînşil. Alţi lucrători însă au fost întrebuinţat! pentru a face, peste cîţlva ani, supt acelaşi Domn şi cel doi d’intăiu urmaşi a! săi, o biserică a Mitropolitului ce fusese aşezat de puţină vreme numai, în această ţară nouă. Aici se întîlnesc, în adevăr, pentru întăiaşl dată la noi, însuşirile greoaie ale ărţhiţec* ţijrn bizantine, www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 9 Clădirea e împărţită în trei: un pronaos, unde stad femeile, un naos pentru bărbaţi, cari se aşează în strana boltita la dreapta şi la stînga, şi un altar pentru partea de taina a slujbei. Astfel planul e al unei cruci, avînd în pronaos cotorul lung, în altar vîrful rotunzit, în strană, ramurile. Tot după datina bizantină curată, naosul sau nava, «corabia» sau biserica propriu zisă, e împărţită în treî prin două rîndurî de stîlpT, cari o ieau în lung; fiecare din rotunziturî, din abside are un coperiş în formă de fes, o cupolă, şi de-asupra se ridică o cupolă mai mare, ce se vede de departe, cu multele ferestruici, care se deschid în mijlocul unor firide. E o zidire destul de încurcată şi care apasă. Nicolae Alexandru-Vodă e îngropat la Cîm-pulung, unde pănă atuncî ortodocşii n’aveau decît un lăcaş de lemn în faţa vechii şi trainicii mănăstiri a catolicilor. Şi aici se în-tîlneşte marele turn de cetate, cu trei rîn-dur! de firide sati ocniţe înşirate, dar biserica de la început s’a dărîmat şi a fost înlocuită supt Matei Basarab de o alta, care şi ea are astăzi o înfăţişare nouă, datînd de la prefacerea ei deplină, după anul 1821. Ctitoria lui Nicolae Alexandru trebuie să fi fpst în altă parte, legată de-adreptul cu tur- www.dacoromanica.ro 10 Vechiul meşteşug de clădire nul cel mare, prin care se intra în cetate. Despre felul cum a fost alcătuită, nu se mal poate spune însă, fireşte, mic. Tot aşa necunoscută va rămînea cea d’in-tâiu biserică domnească făcută în noua reşedinţă din şes, a Bucureştilor, pe deal deasupra apel, acolo unde se vede acum prinosul de evlavie a luî Mihaî Viteazul biruitor. III. Supt Vladislav sau Laîcu, fiul şi urmaşul lut Nicolae Alexandru, sosi dincoace de Dunăre, pentru a propovedui călugăria cea bună şi harnică, a închinătorilor neobosiţi, a caligrafilor, miniaturiştilor, legătorilor de cărţt, zugravilor, — călugărul Nicodim din Serbia, fiu al unul Grec macedonean şi al unei Sîrboaice şi care a căpătat învăţătura lut la Atos. Dar aici, pe Sfintul Munte cel nou, icoană a Simiulut biblic, înfloriau, cruţate de războaiele lăuntrice ale Bizanţului şi de raitele prădalnice tufceştî, o sumă de mănăstiri, în care călugări plini de rîvnă adăpostiseră cultura bizantină, — religioasă înnainte de toate. în toate se pricepea cîte un călugăr atonit, şi Nicodim a venit de acolo cu o pricepere foarte întinsă şi cu rîvna ce trebuia pentru a. o face roditoare, www.dacoromanica.ro Culă şi biserică-olteană (Strehaia) I)ui>a fotografii ale cl-lul Em. Bibescu. www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 11 Astfel, el putu sa dea Romînilor cele d’intăiu mănăstiri de cărturari, pe care le aşeză în părţile Oltului, supt scutul ungiv resc, adaus pe lîngă al Domnilor noştri, căci Banii olteni cîrmuiau în numele regelui vecin. Aceste mănăstiri sînt: Vodiţa şi Tis-mana De architectura lor vine vorba a.um. Vodita, ceva mal mare decît Sîn-Nicoară, era aşezată chiar lîngă malul Dunărei, şi ruinele el se văd încă în cuprinsul comunei Vîrciorova, supt un deal înnalt în faţa munţilor sîrbeştl. Găsindu-se în preajma Turcilor, cari au venit mal tîrziu pe aici, ea a fost distrusă. Nici nu era greu, căci materialul de bolovani era de tot inferior. Cărămida era întrebuinţată numai la bolţi şi pentru podoaba, aşa cum, în timpuri mal nouă, se întrebuinţa piatra la clădirile de cărămidă. Vodiţa avea un pronaos, un naos şi un altar, şi înfăţişa deplin forma crucii. Trebuie să fi avut la mijloc un turn, din care n’a mal rămas nicl-o urmă. Tismana a fost prefăcută odată supt Radu Paisie, la peste un veac şi jumătate după întemeiere, apoi în veacul al XVIlI-lea ea a suferit o a doua prefacere; şi liniile acestea au fost în sfîrşit stricate de o reparaţie din vremea Iul Ştirbel-Vodă, îndeplinită în chipul cel mal sălbatec de nişte meşteri nemţi. www.dacoromanica.ro 12 Vechiul meşteşug de clădire înainte de 1855 chiar, ea era diformată prin înnădirea la dreapta a unei veşmîntăril fără ijjcl un rost. Dar se pare că încă de la început ea se împărţia în trei trupuri de zidire pătrate, avînd fiecare cîte o cupolă aşezată pe păreţi într’un chip foarte complicat : un pronaos mal larg-, un naos ceva mal strîns şi un îngust altar. însă faptul că mor-mîntul Sf. Nicodim se arată afară din biserică, la dreapta, ar dovedi o prefacere foarte însemnată a clădirii celei vechi. După mîntuirea Tismaneî şi alţi Domni au zidit, căutînd să întreacă fiecare tot mal mult pe înaintaşii săi. Mircea-Vodă a dat ţeril sale două mănăstiri ale Oltului, una pe malul vîlcean, alta pe plaiurile Argeşului: Cozia din codrii de nuci, şi Cotmeana sau Codmeana. Cozia trăeşte şi pănă astăzi, cuprinzînd în ea o piatră cu slovele rase de umbletul credincioşilor, supt care se crede că-şl are odihna bătrînul ctitor, mort în 1418. Nimic însă nu mal aminteşte vechiul lăcaş din acele timpuri de întemeiere a ţeril. Poate că şi aici Radu Paisie, apoi egumenul de supt Mihnea Turcitul, înnainte de 1600, au dres ceia ce ameninţa să cadă; oricum, ceia ce se vede astăzi vine numai din timpul Iul www.dacoromanica.ro Vechiul iheşteşug de clădire 13 Constantin-Vodă Brîncoveanu, care a fost pentru Cozia un înnoitor din temelie. Biserica de astăzi face parte deci din altă dezvoltare architectonică. Şi încă mal mult Cotmeana, cu totul prefăcută. Dintre Domnii veacului al XV-lea pănă la Radu-cel-Mâre (1496), Vlad Ţepeş a făcut Snagovul, unde i se arată mormîntul. înfăţişarea de astăzi a bisericii, cu hramul Vo-videnia sau Naştere^ Maicii Domnului, e însă a celor de pe la sfîrşitul veacului al XVI-lea, cînd va fi înnoit-o Mitropolitul Iul Mihnea Turcitul, Serafim, care a făcut la 1588 şi bisericuţa Bunel-Vestirl în acelaşi cuprins de ziduri mănăstireşti. Tînganul Iul Radu-cel-Frumos e astăzi o biserică de sat, cu totul nouă. Iar Glavaciocul, al Iul VlaJ Călugărul, tatăl lui Radu cel-Mare, a suferit o reparaţie din temelii, din partea Iul Constantin Brîncoveanu. S’a atribuit o foarte mare vechime bisericii Sf. Dumitru din Craiova, astăzi pompos, risipitor şi neînţelegător reparată. Dar ea nu poate fi mal veche decît însemnătatea Craiovel. Aceasta vine însă de la neamul boierilor Craioveştî, boierii stăpînî ai viitorului oraş, cari se ridică abia pe la 1490. înnainte de zisa reparaţie, biserica, foarte www.dacoromanica.ro 14 Vechiul meşteşug de clădire mare, avea o «navă» împărţită în trei, trei turnuri puternice, o prelungire pe laturi a pronaosului, care se întîmpină şi la Tismana, o podoabă de ocniţe sau firide, şi contraforturi. Acestea vin însă de-a dreptul din Moldova şi înrîurirea architecturiî moldoveneşti asupra celei muntene se simte abia, cum se va arăta mal departe, în vremea lui Petru Rareş (1527—1546). Şi împodobirea cu două rîndurî de firide vine de la Moldoveni şi ajută deci la statornicirea unei date relativ nouă pentru acest monument, pe care unii voiau să-l urce pănă în timpurile aşa-zişilor «împăraţi romîno-bulgarî», cari nici el n’au existat niciodată. Pănă la data de [496 nu fusese deci în Ţara-Rornănească desvoltarea firească a unul stil architectonic propriu, care să-şi găsească forma definitivă în anumite clădiri, şi frumoase şi trainice. Sînt mal mult încercări de obîrşie deosebită şi une ori amestecată, iar, pe lîngâ aceasta, făcute cu un material aşa de ieften şi de slab, azvîrlit cu atîta pripă, încît abia dacă o clădire putea să întreacă suta de ani. După acest termen, unele s’au dres, însă în aşa chip, încît nu mal samănă cu ce fusese la început, iar altele, uitate, au căzut pe încetul în ruină. www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 15 Cu totul altfel, şi ca material, şi ca plan, şi ca potrivire cu împrejurările ţerii, şi ca originalitate şi desăvîrşire, se întăţişează clădirile moldoveneşti, care ele cele d’intîiu ni-aîi asigurat un loc în istoria artei bizantine tîrziî. IV. Dintr’un act ce s’a păstrat din fericire, se ştie că Alexandru-cel-Bun, suit la 1399-1400 pe tronul moldovenesc, chemase la dînsul meşteri de biserici din Polonia, care era pentru Moldova, în ceia ce priveşte meşteşugurile, ce era pentru Ţara Romanească, malul drept al Dunării. înnainte de dînsul, se poate bănui că Petru Muşat a zidit biserica din cetatea Siretiuluî, una din Capitalele sale şi locul unde stătea de obiceiu mama Voevodului, Doamna Mar-ghita sau Muşata. Tot atunci, Marghita însăşi clădi în această stăpînire a sa biserica Sfîntuluî Ioan Botezătorul, pe care o încredinţează călugărilor dominicani. Mai era aici şi o altă biserică a catolicilor, biserica Maicii Domnului, în care slujiau Franciscani, încun-jurînd persoana episcopului, aşezat la 1370, al Siretiuluî. Nimic n’a mai rămas astăzi din tustrele www.dacoromanica.ro 16 Vechiul meşteşug de clădiri aceste lăcaşuri. Sus pe deal e Sfinta Troiţa, biserică pătrată, mică, avînd naos şi pronaos ; şi care a trecut de sigur prin mal mult de cit o reparaţie. Biserica actuală a Sf. Ioan, de jos, din piaţă, poartă caracterele sigure ale architecturil muntene de prin anii 1660, şi ea are proporţii necunoscute în vremea veche. Se poate ca ea să se fi înnălţat însă pe locul vechil mănăstiri dominicane. în sflrşit, Şiretenii din zilele noastre asigură că episcopia catolică se găsia pe locul unde e acum şcoala de fete a Statului. Petru Muşat a mal făcut şi mănăstirea Neamţului, unde trebuie să-şl fi găsit şi locul de îngropare. Dar nici aicea nu sîntem mal fericiţi: biserica mănăstirii s’a înnoit din temelie, peste trecere de aproape un veac, de Ştefan-cel-Mare. Roman-Vodă, fratele Iul Petru, a întemeiat oraşul care-1 poartă numele. Aici a tăcut cetate şi deci biserică, unde a fost îngropată maică-sa, Anastasia. Poate că locul el trebuie căutat la Smeredova, unde se mal vedeau, pănă în vremuri nouă, ruine. în sfîrşit, Ştefan, al treilea frate, n’a putut petrece în Hîrlău tără să-şl aibă lîngă Curţi şi un lăcaş de închinare. El a fost înlocuit însă cu zidirea, din 1496, a Iul Ştefan-cel-Mare. www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 17 Alexandru a lăsat din parte-î, doua clădiri, una catolică, alta ortodoxă, amîndouă în ruine: biserica de la Baia şi mănăstirea Moldoviţeî, pe rîul cu acelaş nume, supt dealuri. E greu să se spuie care a putut fi planul măreţei zidiri, care se disloacâ pe zi ce merge mal mult în livada de copaci bătrînl a casei boiereşti *, pustii astăzi, din Baia. Ceia ce se poate cunoaşte şi preţui sînt proporţiile mari, materialul, foarte ales, din cărămidă bună, tare ca piatra, şi podoabele gotice, din piatră lucrată: se mal văd consolele, pe care se răzimau arcele bolţilor. Din ruinele Moldoviţeî celei vechi, luată de un şivoiu al munţilor, se înţelege întăiu păcătoşenia materialului, care nu e mal bun decît cel de la Vodiţa: bolovani de rîu trîn-tiţl în ciment. Se vede apoi împărţirea în pronaos, naos şi altar. Cele trei încăperi se urmii) fără a face abside la strane. Dar era un turn. Dacă la Vodiţa s’a putut vorbi acum zece ani de urme ale zugrăvelii, dungi de alb şi roşu,—la Moldoviţa, cu toate că s’au luat bucăţi de zid pentru Museul din 1 Astăzi Baia o tu stăpînirea d-lut Al. CantacuziDo-Piişcanu, de la iubirea căruia pentru ţara sa atirnă păstrarea monumentului. 1030 2 www.dacoromanica.ro 18 Vechiul meşteşug de clădire Cernăuţi, se deosebesc pe păreţi şi de-asu-pra unei uşi chipuri întregi de sfinţi. Mal multe colori au fost întrebuinţate de zugrav, dar în loc de aur s’a pus galbenul ieften. Alexandru-cel-Bun e acela care, întemeind ţara sa şi în această privinţă, a strămutat la Suceava, din Cetatea-Albă, odată cu moaştele Sf. Ioan şi episcopia de acolo, din care făcu Mitropolia Moldovei. Biserica mitropolitană o clădi el în satul Mirăuţl din faţa cetăţii, unde iarăşi era din vechiu o bisericuţă. Dar lăcaşul Mirăutilor a fost făcut 1 1 , J mult mal mare, potrivit cu scopul pentru care era pregătit. De sigur însă că astăzi— trecînd asupra reparaţiei austriace, destul de proastă, — avem o zidire de-a Iul Ştefan-cel-Mare, şi nici de cît lăcaşul de la început. Tot el a făcut, în sfirşit, Bistriţa, din a cărei clădire veche n’a rămas nimic în prefacerea frumoasă a Iul Alexandru Lăpuşneanu. Supt urmaşii Iul Alexandru se pomeneşte dese ori mănăstirea, bine înzestrată cu moşii, a Pobratel, Sf. Nicolae din Poiană. Ea fusese făcută într’o pădure din valea Sire-tiuluî, la sudul judeţului Suceava de astăzi. Pobrata cea veche a avut însă soarta vechil Moldovite. Nu i-am văzut ruinele, care se zice că s’ar fi aflînd încă într’o rîpă. Cu aceasta, am ajuns la Ştefan cel-Mare. www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 19 V. El n’a clădit nimic în cel d’intâiu anî nesiguri al Domniei lui. Nimic nu dovedeşte că biserica din mănăstirea Pingăraţilor, biserică fără inscripţie, ar fi din 1461. E sigur deci, că pană la începerea lucrărilor de la Putna, în 1466, el nu începuse împodobirea ţeriî cu lăcaşuri, care-î sprijină gloria tot aşa de mult ca şi amintirea biruinţelor ce a cîştigat în războaie drepte. Cel mal mulţi dintre acel ce au văzut strălucitoarea biserică mănăstirească a Put-neî, cu totul restaurată prin îngrijirea d-luî Romstorfer, vor fi socotit că au înnainte chiar clădirea venerabilă a lui Ştefan-cel-Mare, curăţită numai de urmele vechimii, care unuia şi altuia îl par urîte. De fapt însă, nu e aşa. Pridvorul cel larg, cu trei ferestre gotice înflorite în frunte, e de la Petru Rareş abia ; turnuleţul cu două caturi a fost înnădit în veacul al XVIl-lea; tot atunci, supt Gheorghe Ştefan, supt Eustralie Da-’bija, ale căror nume, ca «înnoitori», se pomenesc, în slove săpate, pe uşa ce duce de la pridvor în pronaos, s’au săpat horbotele de piatră, pecetluite cu bouri, care urmăresc unele din liniile bolţilor, precum şi cadrele în arce sfărîmate, de o sculptură fru www.dacoromanica.ro 20 Vechiul meşteşug de clădire moaşă în stilul Renaşterii, care încunjură bolţile mormintelor. Colacul, brîul sau ciu-1 • ' bucul împletit, care încinge biserica pe din afara, e şi el nou şi vine de la Munteni. Numai zidurile vechi vor fi rămas în fiinţă, păstrîndu-se astfel proporţiile. Cine vrea să aibă înnaintea ochilor cea d’intăiu Putnă, să-şl închipuie o zidire trainică, dar nu trufaşă, armonioasă, dar nu împodobită, gospodărească, într’un cuvînt, pe care o alcătuiesc pronaosul, naosul şi altarul. Forma e cea bizantină: a crucii; deci două boltirl în afară la strane şi una la altar. Materialul e cărămidă tare, foarte tare şi deasă, arsă din lut de la Baia. Podoabele sînt de piatră; dintr’o piatră care nu e niciodată poroasă s’au cioplit cadrele ferestrelor: ele sînt formate din linii drepte, care se taie în colţuri, unele din cele de pe laturi se apleacă puţin sus, rotunzindu-se, apro-piindu-se unele de altele şi sprijinind astfel, de amîndouă părţile, o linie superioară care e mal îngustă decît cea de jos. în acelaşi fel sînt tăcute uşile. Tocmai aşa lucrau în Ardeal meşterii de artă gotică, precum se vede aceasta aievea în podoabele de piatră ale bisericii de la Feleac lîngă Cluj, zidită supt regele Matiaş Corvinul. Pe morminte apasă pietre care au în mijloc fol de www.dacoromanica.ro Cule din Oltenia După fotografii ale d-lul Em. Bibelou. www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 21 acant sau alte desemnur! decofative ascuţite, severe, iar de jur împrejur o scrisoare slavonă, în care mersul slovelor e gotic, iar unirea lor arată o înnaltă pricepere pentru arta decorativă. Pentru cele mal măreţe dintre morminte, s’a adus de departe marmură albă, răsăriteană, foarte scumpă. De piatră mal e partea de spre temelie, cadrul de sus, supt acoperemînt, şi legături în lung, între ele. Pe din afară se văd rîndurile cărămizii, mal trainice şi mal frumoase decît orice tencuială văruită ori zugrăvită. Anumite rîndurl în lung sau în lat sînt smălţuite: verde, g-alben, mal ales. Alternarea cărămidel ro-şil cu cea smălţuită se face une ori în cobo-rîrl oblice. în sfîrşit, sus de tot firidele poartă la atingerea arcelor lor discuri de smalţ, verzi, galbene, castan’! chiar, care întăţi-şează chipuri de dobitoace fantastice, de bouri cu steaua în frunte, de ca! întraripaţi, cu cunună. Sînt puse cîte trei sau cîte una la fiecare colţ, după anume regule de potrivire a colorii. Alte discuri încunjură toată clădirea în acele părţi superioare. Ba ele se urcă, pentru a face o ultimă cunună, pănă şi la vîrful turnuleţului. Bolta turnului e lăudată de oameni! de meşteşug, pentru felul cum ea se alcătuieşte www.dacoromanica.ro 22 Vechiul meşteşug de clădire printr’o urmare de pătrate tot mat înguste. Acoperemîntul nu e unul singur, ci fiecare parte din boltă are unul deosebit. Toate se mîntuie cu spinărt ascuţite. Din mijlocul lor răsare turnul într’o mişcare gingaşă, care face să se uite micimea lui. Şindilt aduse din Ardeal, îndată înnegrite de plot, acopăr totul, ca penele negre ale unei paseri de pradă. Clopotele foarte frumoase, cu margenile late şi fi/ndul îngust, ca la o floare, încinse cu slove de acelaşt fel ornat ca pe piatra mormintelor, sînt prinse într’un turn de aproape, făcut din aceleaşi materiale şi cu aceleaşi podoabe, solid înfipt pe contraforturi. Un zid simplu, cu meterezurî la colţuri, apără în sfârşit mănăstirea. El cuprinde şi chilii, case egumeneşti, case pentru Domn şi Curtea Iul. Cetatea Hotinulul, aşa de bine păstrată, ne lămureşte asupra felului cum s-ţ zidiau clădirile acestea profane şi milităreştl. Piatră, cărămizi roşii, puse ca podoabe, în deosebite potriviri liniare, fac păreţi!. Me-terezurile sînt rotunde, pătrunse de fereşti dese, sus. Casele au fereşti ca şi ale bisericilor şi cîte o uşă împodobită tocmai în acelaş chip: la Hotin, acolo, se vede una în care nu se mal mîntuie arcele care se taie pentru a-î face cadrul. www.dacoromanica.ro Doamna Evdochia de la Chiev, a Iui Ştefan-cel-Mare (după o frescă de la biserica Sf. Nicolae cel domnesc din Iaşi) Reproducere făcută cu cheltuiala , Soci etăţii"femeilor romi ne www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 23 Astfel, unind elemente răsăritene cu elemente apusene, datine ale Grecilor cu ale Saşilor şi Polonilor, bizantinismul cu arta gotica, şi potrivind acest amestec şi după canoanele ideale ale frumuseţii şi după nevoile reale ale climei şi naturii ţerit noastre, a priveghiat Ştefan-cel-Mare la crearea artei moldoveneşti. Acest fel de a zidi se vede de acum înnainte în toate bisericile epocel Iul Ştefan, şi la Sf. Gheorghe din Baia, căreia-i lipseşte numai acoperişul, dar pe care o ameninţă o reparaţie, şi la Sf. Ioan din Piatra, cea mal bine păstrată din toate bisericile acestui timp, aşa de bine păstrată, încît nici discurile cele luminoase nu s’au clintit din locurile lor, şi la Bădăuţt, în Bucovina, nu departe de reşedinţa veche a Rădăuţulul — aici discurile strălucesc sus în vîrful turnului—, şi la Pătrăuţl, lăcaş şi mal mic, ca pentru un sat, şi la marea clădire a Voro-neţuluî, ridicată în amintirea pustnicului «Daniil sihastrul», care e îngropat înnăuntru, şi la Sf. Gheorghe din Hîrlău, la Sf. Nicolae din Iaşi, astăzi păstrat printr’o reparaţie mal ciudată decît multe altele şi, în multe pri-vinţt, şi la Păpăuţil din Botoşani, unde, ca şi la Piatra, avem clopotniţa, şi la cellalt www.dacoromanica.ro 24 Vechiul meşteşug de clădire Sf. Nicolae, din Dorohoiu, şi la Volovăţ, unde ar fi fost odată biserica de lemn a lut Bogdan-Vodă cel d’intîiu, strămoşul şi întemeietorul, şi la Reusent — aceste două, biserici fără turn, şi cea din urmă, iarăşt într’o stare neaşteptat de bună—, şi la Scîn-teia, unde ctitoria lut Ştefan se arata şi prin felul cum sînt lucrate uşile,—şi în altele pe care nu le-am văzut sau în care amestecul lucrurilor nouă covîrşeşte. Tot aşa au fost făcute din nou mănăstirea Neamţului şi biserica Mirâuţilor. Aceasta din urmă se deosebeşte de forma obişnuită prin aceia că i se alipeşte pe lăture un turn al clopotelor cu două rîndurl. Acelaşi caracter se vede şi la biserica Bâlineştilor din Ţinutul Dorohoiu, înnalţată de vestitul Logofăt Tăutu, la începutul veacului al XVI-lea, şi la Părhăuţiî tovarăşului de sfat şi de lupte al Iul Tautu, boierul Totruşanu, care a clădit ceva mal tîrziu frumoasa Iul biserică de sat. Din potrivă, ctitoria de la Dolheştl (Ţinutul Suceava) a Iul Şendrea, cumnatul lui Ştefan, are tipul cel mal sărac din această vreme. Si biserica din Arburea a Iul Arbure Hatmanul, cu bolta-1 de mormînt încheiată prin-tr’o mare floare gotică, poate fi adusă în legătură cu acestea. www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 25 Un timp, nu se mai fac biserici mart în Moldova. E Domnia lut Bogdan, fiul, a lut Ştefâniţă, nepotul de fiu al lut Ştefan. Un nou avînt spre clădirea de măreţe biserici se simte însă supt Domnia Iul Petru Rareş. Clădeşte el, clădeşte soţia Iul, fata de Despot sîrbesc, Elena, clădesc, daca nu fiii, amîndol nişte ticăloşi, măcar ginerele, acel ucigaş plin de evlavie care a fost Alexandru Lăpuşneanu. Iar după dînsul urmează o vădită slăbire în acest curent artistic, timp de vre-o douăzeci treizeci de ani. De la Petru-Vodă, avem Pobrata, unde a fost îngropat şi el şi soţia sa, Elena, apoi Ştefan Rareş, fiul lor. Deosebirile între tipul vechiu şi cel care se statorniceşte acum, se văd foarte limpede aici. Avem la început un mare pridvor închis, care era împodobit în faţă cu patru fereşti de un gotic înflorit, între pronaos şi naos este o cămară în care vin după moarte ctitorii. Fereastra cea nouă se iveşte acum, şi ea se va întîlni în toate zidirile acestui timp. Intrarea e laterală, printr’o uşă pompoasă. Pompa, luxul se vede şi în bogăţia mal mare a inscripţiilor. în-rîurirea tot mal mare a goticului se simte şi în nervurile de piatră care se urcă închipuind bolta. Dar lipsesc de acum înnainte cărămida aparentă, cea smălţuită, brîiele şi www.dacoromanica.ro 26 Vechiul meşteşug de clădire florile discurilor, în schimb şi înnăuntru şi afară, e un strălucit veşmînt de zugrăveală, pe fond albastru, şi coloarea aceasta dulce stăpîneşte pe toate celelalte. De-asupra uşilor de trecere dintr’o încăpere a bisericii la alta sînt prinse grinzi aurite, văpsite, săpate în liniile acelea frumoase pe care le admiri de obiceiu în miniaturile manuscriptelor. Această architectură se vede şi în Moldo-viţa cea nouă, aşa de minunat zugrăvită, şi în biserica de la Humor, pe care un boier a închinat-o Domnului său Petru-Vodă, pu-indu 1 şi chipul printre ctitori. Ea se vede şi la Voroneţ, unde Grigore, Mitropolitul bătrînulu! Rareş, a făcut pridvorul, a aşternut toată zugrăveala şi a atîrnat grinzile aurite. Bisericile Doamnei Elena: Sf. Gheor-ghe şi Ospenia din Botoşani, învierea din Suceava au suferit prefaceri mari: cele două d’intîiu mal ales prin alipirea cîte unul turn greoiu pe vremea Iul Mihal Racoviţă, la începutul veacului al XVIII-lea; tustrele şi-au pierdut zugrăveala şi podoabele. Alexandru Lăpuşneanu are, pe lîngă urî-tele Iul păcate, merite mari pentru arta Ro-mînilor. El a ridicat cea mal mare şi strălucită măhăstire de pînă atunci, în Moldova www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 27 ca şi în Ţara-Romănească: Slatina, care se află astăzi în judeţul Suceava, aproape la hotarul de spre Bucovina. Bistriţa Iul Ale-xandru-cel-Bun, care se darîmase, a făcut-o din nou, de la pămînt,— puind şi aici ca şi la Slatina o cămară pentru mormintele ctitorilor. în sfîrşit, el e acela care a dres, împodobind-o cu un pridvor, biserica Rădăuţilor, şi poate tot Iul i se datoreşte prelungirea catapetezmel de amîndouă părţile cu aripi de zid şi împărţirea în trei a naosului prin două şiruri de stîlpl. De acum înnainte, pînă la Movileşti, nu se întîmpină în Moldova decît Galata Iul Petru Şchiopul şi bisericuţa Iul Aron Vodă. Cea d’intîiu e mare, solidă, cu un pridvor puternic şi poartă două turnuri: meşterii răsă-ritenî au început să se amestece în clădirile noastre. încă de mult el stăpîniau* architectura mun-teană, de la un timp numai în concurenţă cu architectil veniţi din Moldova. VI. Radu-Vodă de la 1496 merită să fie numit cel Măre, măcar pentru necropola domnească ce a clădit pe dealul de peste Ialomiţa, lîngă Tîrgovişte, şi care pentru aceia www.dacoromanica.ro 28 Vechiul meşteşug de clădire a şi primit numele de mănăstirea Dealului, pe cînd, după viile ce o încunjurau, şi o în-cunjură incă şi astăzi, i se mal zicea Sf. Nicolae din vii. Ceia ce a îndemnat pe Radu a fost, pe lîngă netăgăduita Iul evlavie, şi dorinţa de a întrece pe marele său vecin, Ştefan-cel-Mare, care, el, îşi gătise de mult mormîntul, la Putna. Dacă Radu n’a înnălţat decît o singură clădire, el n’a cruţat nimic pentru a o face de o desăvîrşită trăinicie şi de o înnaltă frumuseţă Unde Ştefan pusese cărămidă lipită cu ciment, el a pus piatră tăiată, prinsă cu scoabe de fier; unde acela împodobise cu piatră, el a pus podoabe de cea mal bună şi mal curată marmoră; unde Ştefan făcuse a se schiţa cîteva linii gotice, Radu a pus să se sape răbdător minunate horbote de sculptură măiastră; unde se cetiau dincolo frumoase cirilice cu ascuţişuri gotice, el a scris pomenirea sa, piin meşteri dalmatinî, cari stăteau supt influenţa veneţiană, în cirilice ce sînt înfrumuseţate, — ca şi în cărţile muntene ce se tipăresc atunci, pe cînd Moldova n’avea tipografie, — după liniile lungi, rotunde ale maiusculelor italiene din epoca Renaşterii. Coperişul avu în loc de şindrilă «plumb amestecat cu cositoriţi». Dealul e o clădire pătrată, o lădiţă de www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 29 piatră şi de marmură. De o parte şi de alta a uşii, sînt lungile table amintitoare, acoperite cu slove, N’are decît două încăperi : pronaos şi naos, cu morminte domneşti în toate părţile, — dar, semn al nestatorniciei lucrurilor de aici, al ctitorului lipseşte. De-asupra puternicului pronaos — ce nu pot ţinea păreţi ca aceştia ? — sînt două turnuri împodobite. Un al treilea se razimâ pe bolta din mijlocul naosului. Un asemenea turn era în stare să cuprindă şi clopotele, şi de aceia aici nu se pomeneşte o clopotniţă deosebită, ca în Moldova, Al treilea urmaş al lui Radu a fost Neagoe, care s’a intitulat Basarab, Basarab al IV-lea. El era tot aşa de evlavios ca şi Radu, ţinea şi mal mult decît dînsul la lucrurile frumoase şi se născuse din neamul duşman al neamului celuialalt. ÎI trebuia şi lui un lăcaş de îngropare, şi el clădi deci biserica de la Argeş, vestită în toată lumea. Şi în architectura noueî zidiri de strălucire se vede influenţa Dealului. Au fost ar-chitecţil Râsăritenî, Armeni, cum se zice totdeauna? N’aş crede; oricum, nu sînt dovezi, si nici măcar probabilităţi pentru aceasta. Meşterii veneţienî aveau cunoştinţă şi de datinile, de podoabele Răsăritului De sigur că la vre-unul din eî sau la vre-un Dalma- www.dacoromanica.ro 30 Vechiul meşteşug de clădire tin, înrîurit de noua architectură liniară a Renaşterii, s’a îndreptat Neagoe, care trimetea dese ori la Veneţia. Meşterul a pus un pătrat de zidire în-naintea absidelor de la strane şi de la altar. Păna aici nu e nimic neobişnuit: aşa sînt şi bisericile moldoveneşti. Nouă sînt podoabele, de modă. răsăriteană. în pronaos, doisprezece stîlpî, după numărul Apostolilor, stîlpî de sculptură aleasă, întăresc bolta, care primeşte greutatea a două turnuleţe şi a unui al treilea, mai mare, la mijloc, pe cînd al patrulea domneşte pe naos. Turnurile sînt măiestru lucrate: ferestrele se deschid pieziş la cele din faţă, şi pe toate le tiveşte o horbotă de marmură. Părerii, din partea lor, sînt împărţiţi în două printr’un ciubuc, care e şi acel ce mărge-neşte uşa de intrare. Sus, în tinde, sînt discuri de sculptură în locul discurilor de smalţ ale lui Ştefan. Jos se înşiră plăci pătrate, iarăşi de arabescuri, în care se deschid ferestrele. Pe patru stîlpî frumoşi, se razimă înnaintea bisericii, jos, lingă trepte, un co-periş cu streşina de zimţi. Acesta ar fi ca un pridvoraş rupt din biserica din care ar trebui să facă parte. Ce a fost trecător, unic, şi ce a rămas din această biserică ? www.dacoromanica.ro Cule din Oltenia După fotografii ale d-lui Em. Bibescu. www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 31 Neagoe începuse a clădi şi Mitropolia cea nouă din Tîrgovişte’, care era de pu ţin timp şi Scaunul Mitropolitului. Clădirea aceasta a fost mîntuită abia supt Radu Paisie, dar după planurile ctitorului celut d’intăiu. Se ştie că în timpurile noastre architectul frances Lecomte de Noiiy, în serviciul Statului romîn, a dat jos clădirea întreagă, în locul căreia a tăcut, în chip arbitrar, o alta. Cea veche se vede însă într’o schiţă a Iul Romstorfer, architect bucovinean. Materialul pare să fi fost cu mult mal pre jos decît cel de la Dealu şi d n Argeş, şi podoabele n’au apucat a se face în aceiaşi măsură şi cu aceiaşi îngrijire ca în cel din urmă din aceste lăcaşuri, din causa morţii Iul Neagoe. Dar proporţiile sînt foarte mari şi liniile armonioase. Pe un pătrat de zidărie ca la Dealu se înnalţă şase turnuri mici şi la mijloc unul mal mare şi mal puternic; mal de de mult ar fi fost chiar douăsprezece turnuri şi turnuleţe. Reparaţia de după prada turcească din 1595, cea din vremea Iul Matei Basarab şi, în sfîrşit, aceia care a fost orîn-duită de Constantin Brîncoveanu n’au schimbat esenţial cea d’intîiu înfăţişare a măreţei biserici. Era aici un pridvor închis, un pronaos şi un naos, şi, ca şi la Mitropolia din Argeş, biserica era împărţită în trei printr’o www.dacoromanica.ro 32 Vechiul meşteşug de clădire îndoita linie de stîlpl. Cea din urmă din zidirile acestei epoce‘de avînt în arta întrecea deci pe toate celelalte în ce priveşte scheletul însuşi, dacă nu şi în privinţa podoabelor, al căror timp, cum văzurăm, n’a venit niciodată. VII Radu Paisie ţinea poate pe fiica lui Nea-goe •, înnainte de dînsul însă, Petru Rareş îşi măritase o fată cu unul din Domnii munteni al vremii sale. Venise vremea ca, şi în învăţături şi meşteşuguri, Ţara-Romănească sa urmeze pe Moldoveni. în adevăr, ceva din architectura acestora pătrunde Ia Munteni prin aceşti ani 1530. Cine intră în Tismana, făcută din nou de Radu Paisie, fără ca el să fi primit lucrări de Ia înnaintaşil săi, are impresia că ar fi într’o biserică moldovenească a Iul Rareş. Şi Tismana e naltă, îngustă, cu oarecare elemente gotice, cu o zugrăveală desăvîrşită, făcută după canoane a căror întrebuinţare se vede acum întîia oară dincolo de Milcov. Şi mal lămurită e imitaţia la paraclisul Co-zieî, datorit tot Iul Radu. Această clădire supţiratecă, în toate apuseană, e înnălţată după chipul Moldoviţel şi are la început, ca www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 33 şi această operă a lui Petru Rareş, cum s’a spus, un mare pridvor deschis, care se sprijină pe stîlpl, pridvor care vine şi el de sigur de la clopotniţe alipite, precum se vede una la Mirăuţl. E apoi acelaşi fel de împodobire ca în Moldova: firidele aşezate în mal multe şiruri. Iarăşi găsim un singur turn, foarte gingaş. Chiar şi materialul se dovedeşte a fi cel ce era îndătinat mal de de mult în această ţară : cărămizi puse în lung şi în lat, formînd astfel figuri, în mijlocul feţelor sure de ciment şi de piatră, se întîmpină aici ca şi în zidurile Hotinuluî, reparat poate în acest chip supt Petru Rareş. Dar supt coperemînt se vede un brîu de unghiuri roşii, făcute din cărămizi aşezate aşa încît unul singur din colţuri să iasă la iveală: e de acum înnainte un motiv de decoraţie foarte obişnuit în bisericile muntene. E păcat că o altă ctitorie a Iul Radu Paisie, Mislea, s’a dărîmat după un foc, izbucnit acum cîţiva ani, căci şi ea ni ar fi putut vorbi despre stilul de clădire moldovenesc al acestui harnic întemeietor de lăcaşuri sfinte. Urmaşul Iul Radu a fost Mircea Ciobanul. El a clădit pe celălalt ţerm al Dîmboviţei, în faţa vechil cetăţi din satul Bucureştilor, o biserică domnească. Ea se păstrează şi 1030 3 www.dacoromanica.ro u Vechiul meşteşug de clădire astăzi: Curtea Veche din piaţa Sf. Anton. La începutul veacului al XVIII-lea, ea a suferit, de la Ştefan-Vodă Cantacuzino, o reparaţie, care n’a atins decît uşa şi zugrăveala, în ceia ce priveşte pe cea d’intîiu, florile mal alese, aşa cum se văd la Tismana, pe cadrul intrării, au fost înlocuite cu podoaba de săpături răsăritene, mal bogate şi mal încărcate. Pridvorul de astăzi e nou, şi o nouă prefacere radicală s’a adus întregel zidiri supt Ştirbel-Vodă, prin anii 185Q. Şi astăzi însă, înnălţimea bisericii înguste, împărţirea în doua încăperi, turnul mic, arată că şi aici s’a primit forma de la paraclisul Cozieî. Cu acestea tipul bisericii muntene era fixat. Pridvor deschis, naos şi pronaos, altarul, în sfîrşit, — sînt încăperile. E un singur turn de-asupra naosului. Firidele în două caturi alcătuiesc podoaba pe din afară ; supt straşină aleargă zimţii roşii. Cărămizi aparente înfloresc păreţi! exteriori, unde nu s’a făcut niciodată zugrăveală. De la Argeş s’a luat un singur element, ciubucul, care poate fi simplu, îndoit, întreit, liber sau tivit cu zimţi. Aşa se înfăţişează Buco-văţul cel vechiu de lîngă Jiu, zidire foarte bine păstrată. Snagovul, curăţit astăzi de ponosul tencuielilor, nu se arată altfel. Bucureşteniî pot vedea aceleaşi lini! la Mihal-Vodă, în www.dacoromanica.ro Case de mănăstire (Mamulj (după Gion, Istoria Bucureştilor). www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 35 deal, unde reparaţia unul egumen greG, la începutul veacului al XVIII-lea, n’a adus decît uşori noi, de piatră săpata, la uşa de intrare. Tot aşa va fi fost şi Radu-Vodă, înainte de a o înnoi Radu Mihnea, deci atunci cînd era numai ctitoria lui Alexandru-Vodă, bunicul acestui Domn; astăzi avem o zidire cu totul stricată de o prefacere modernă. Tutana din Argeş, făcută cu cheltuiala lui Mihnea, tatăl lui Radu-Vodă, va fi avînd aceleaşi legături de linii. Şi aici deci, architectura de cărămidă şi ciment, architectura firidelor simple şi a turnuleţelor unice învinsese pe de o parte lemnul sărac, iar pe de alta marmura aurită şi vă-psită cu albastrul lazurulul. Ea era mal potrivită şi cu clima noastră şi cu nevoile noastre. VIII. într’o ţară şi în cealaltă, veacul al XVII-lea n’a înnoit în privinţa podoabelor. In Moldova, întîiul printre monumentele nouă e Suceviţa (Bucovina). O acopere încă strălucitul veşmînt al zugrăvelii exterioare. Intrarea e laterală, şi un pridvor cu stîlpî, ca la Mitropolia din Tîrgovişte, a fost alipit pentru ca s’o apere. Se văd contraforturi şi ferestre www.dacoromanica.ro 36 Vechiul meşteşug de clădire înguste, de jur împrejur. Turnul e mic, sup-tiratic. într’un cuvînt, afara de acel adaos al pridvorului, o biserică a lut Rareş. Suceviţa fusese începută încă de mult, cînd domnia Petru Şchiopul, dar ctitorii, Movileştil, n’au mîntuit-o decît atunci cînd unul din el, Ieremia, era Domn, deci în cel d’intîiu ani cari deschideau veacul nou. Cu cîţlva ani mal încoace s’a sfinţit altă biserică de mănăstire bucovineană, Dragomirna. Aici însă decoraţia cea nouă apare, podideşte din toate părţile. Toate uşile, toate ferestrele, întreg turnul, toate liniile bolţilor gotice sînt numai trandafiraşl şi floricele. Biserica e acoperită de un giulgiu de sculptură minunată. Ctitorul a fost aici un meşter caligraf şi zugrav, Mitropolitul moldovean Anastasie Crimca. El a păstorit şi supt Ştefan Tomşa al Il-lea, şi acest Domn, împovărat de păcatele bătrînuluî Lăpuşnean, a voit să-şl aibă, la rîndul său, un măreţ loc de îngropare. El a ridicat Solea, pe malul unul rîuleţ ce se varsă în apa Sucevei, dar n’a domnit de ajuns ca s’o mîntuie, şi legătura Solcăi cu Dragomirna e cam aceia care era între biserica Argeşului şi Mitropolia tîrgovişteană. Radu Mihnea, Domn şi în Moldova, repară numai biserica din Hîrlău. Ginerele său, Miron Barnovschi, dă la Toporăuţl o imitaţie www.dacoromanica.ro Maria fiica lui Yasile Lupu, măritata cu lanus Iîadziwill din Litvania (după un portret contemporan) Reproducere făcută cu cheltuiala , Societăţii femeilor romtne'. www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 37 a bisericilor lut Ştefan, pentru adăpostul oaselor părintelui său. Biserica Barnovschi din Iaşi, închinată,de acelaşi Domn, a fost cu totul schimbată şi nu ni poate sluji la nimic. Lui Vasile Lupu, care-şî începe Domnia la 1634, i se datoresc bisericile ieşene Treî-Ierarchil, sau Sfinţii Voevozl, şi Golia, dintre care aceasta din urmă a fost făcută pe temelia altei zidiri, de la sfîrşitul veacului al XVI-lea, a boierului Golea. Golia a fost schimonosită de egumenii greci, şi astăzi se veşniceşte asupra el o reparaţie dintre acelea la care şi şchelele ajung să putrezească. Trel-Ierarchi! a ieşit iarăşi la iveală, dar nu fără să se plece ideilor artistice ale omului care la noi e dictatorul fără nicl-un fel de răspundere, şi faţă de nimeni, al tuturor restaurărilor, d. Lecomte de Noiiy. Din partea d-lul Lecomte s’au exprimat părerile cele mal exagerate cu privire la această biserică, în care d-sa descoperia elemente răsăritene de tot soiul şi gotice, acestea din urmă împrumutate chiar de la «monumentele şcolii renane» (de la Rin). De fapt, avem o clădire în stilul moldovenesc tipic; materialul fiind însă mal bun decît oriunde — numai piatră tare şi marmură—, biserica a putut primi două turnuri, în loc de unul. în www.dacoromanica.ro 38 Vechiul meşteşug de clădire săpaturi se întîlneşte ca şi la Dragomirna ciubucul muntean de încingere, florile, cu care se deprinsese lumea şi mal d’innainte, la uşi şi la ferestre, în locul vechilor cadre gotice de linii drepte sau de arce frînte. Şi zimţii obişnuiţi în clădirile muntene se în-tîmpină la monumentul în care Vasile-Vodă a voit să strîngă cu orice cheltuială — ca odinioară Neagoe la Argeş — tot ce se ştia şi se putea mal frumos în architectura timpului său. Nu s’aîî uitat firidele, care s’au croit însă aici poligonale, nici discurile de smalţ verde, care, înviate din vremea lui Ştefan-cel-Mare, au acum forma unor nasturi, nici modestele cadre gotice din acelaşi timp. Cu o parte din aceste elemente, Vasile a înzestrat şi biserica sa din Tîrgovişte, Stelea, pe locul unei clădiri mal mărunte a tatălui său. Ciubucele, turnurile cele două poligonale, resturi de smalţ -se văd şi aici pănă astăzi. Urmaşul Iul Vasile-Vodă, Gheorghe Ştefan, a încercat să facă un lucru şi mal frumos în biserica mănăstirii sale de la Caşin, în muscelele Bacăului, şi pănă astăzi avem supt ochi podoabele înflorite cu care meşterii săi au fost darnici acolo, dar care nu se pot asămăna nici pe departe cu acele de la Trel-Ierarchil înşişi. Caracteristică e şi aici floarea www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 39 largă, înfoiata, care se aplică pe toate nervurile uşilor, ferestrelor şi bolţilor şi e ca un fel de pecete pentru acest timp. O găsim şi într'o nouă mănăstire domnească, la Cetăţuia, pe unul din dealurile lutoase din preajma Iaşilor. Aici, Duca-Vodă, fost boier al Iul Vasile şi al Iul Gheorghe Ştefan, a întins brîie de frumuseţă, a lipit flori, a încadrat în linii întretăiate ferestrele. El a păstrat şi cele două turnuri ale modelului nou. Mal este, îndată după aceasta, încă un Domn al Moldovei ctitor în înţelesul cel mare. Ştefan Petriceicu a făcut lîngă tîrgul Siretiuluî din Bucovina biserica Sînt’ Onufrie sau «Mănăstirea». Dar el n’a încercat podoabele mal de loc, şi a dat numai o zidire oarecare. Tot el trebuie să fie apoi acela care a clădit, în cel mal curat stil muntean din acest timp, biserica Sf. Ioan, tot acolo în Siretiu. De acum înnainte, se mal întîlneşte în Moldova încercarea Cantemireştilor la Miera, foarte sărăcăcioasă. Supt cel d’intîiu «Fanarioţi», Grigore Ghica zideşte Frumoasa, pe un al treilea deal, lîngă al Galatel şi Cetăţuil. Dar acum stilul e luat după cel apusean din Polonia. Cam aşa e şi la Sf. Spiridon din Iaşi, al Racoviţeştilor. www.dacoromanica.ro 40 Vechiul meşteşug de clădire Pe încetul se alcătuieşte atunci stilul modern al bisericilor moldovene, adus în bună parte din Polonia. Iată ce-1 formează. Stranele nu mal au abside ; clopotniţa e lipită de biserică, face parte dintr’însa; prin ea se intră ca prin-tr’un pridvor. De la acesta se trece într’un pronaos, care nu e despărţit prin nimic, nici prin stîlpî măcar, de biserică. Podoabele lipsesc. Clădirea e însă cu mult mal încăpătoare şi luminoasă, Cetitorii din Moldova al acestor pagini nicî nu-şl pot închipui altfel biserica. IX. Cîtva timp însă, architectura munteană dă lucrări foarte frumoase, şi adecă până după jumătatea veacului al XVlII-lea. Matei Basarab, contemporanul lui Vasile Lupu, bogat şi el, dar mult mal puţin trufaş şi foarte strîngător, a făcut multe biserici, faţă de cele două singure zidiri ale vecinului şi rivalului său. Bucureşteniî au avut de la dînsul Sărindarul, care s’a dărî-mat făcînd loc unul parc. Pe munte sus, în Oltenia, el a durat Arnota, pentru ca să fie îngropat acolo, lîngă tatăl său. Spre Apus, el a fost ctitorul cel nou al Strehaieî, şi ea făcută odinioară de CraioveştI. Dar a clădit din nou biserica din Cîmpulung. www.dacoromanica.ro Mitropolia Bucureştilor înnainte de reparaţie (după Gion, Istoria Bucureştilor). www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 41 în Tîrgovişte, a Iul e Sf. Constantin, care se dârîmă. Doamna Iul, Elina, are ctitorie la Herăştil din Ilfov. Urmaşul său, Constantin Basarab, adecă mal mult evlavioasa Iul Doamnă Balaşa, a clădit Mitropolia din Bucureşti, Sf. Vineri din Tîrgovişte, mănăstirea cea nouă a Jitianuluî şi biserica din Dobrenl. în toate aceste clădiri e aceiaşi formă. Ea nu înnoieşte nimic faţa de stilul, studiat mal sus, de la stîrşitul veacului al XVI-lea. Este sau nu pridvor, care, cînd este, trebuie să fie deschis. Absidele stranelor pot lipsi. Podoaba e numai din zimţi, ciubuce şi două rîndurî de firide. Tot aşa zidesc Cantacuzinil prin anii 1660, cînd erau boieri: dovadă biserica din CoianI. în acelaşi timp face după acest model biserica din Dragoslave, cea din Cerneţl Grigo-raşcu-Vodă Ghica. Clopotniţele ce s’au păstrat sînt mari, şi caută să se apropie de turnul mănăstirii cîmpulungene. X. Unul dintre aceşti Cantacuzinî, — a căror mamă era fiica Iul Radu-Vodă Şerban, — Şerban Cantacuzino, ajunge Domn la 1678. Mal mîndru decît cel mal mulţi stăpînitorl www.dacoromanica.ro 42 Vechiul meşteşug de clădire din acest timp, bogat şi puternic, el vrea să-şl facă la Cotrocenî, unde se ascunsese de urgia duşmanilor săi, o măreaţă biserică de îngropare. Întrebuinţînd monumentele contemporane, el se îndreptă şi către minunea, de mult uitată, a Argeşului. De acolo-şî luă grupa de stîlpl din pronaos şi aleasa podoabă de flori şi chipuri a uşii de intrare şi a fereştilor. Dar forma rămîne cea veche: pridvorul uşor, luminos, pe stîlpl foarte frumos săpaţi, şi păreţi! urmîndu-se în chip de cruce. Zidurile sînt acum uniforme, văruite. Ceva mal tîrziu, Mihal Spătarul, fratele Iul Şerban, făcu drăgălaşa bisericuţă de la Colţea, în căre stîlpil pridvorului şi cadrul uşii sînt cel puţin tot aşa de bine săpate ca la Cotrocenî. Dar ultima formă strălucită a stilului muntean, în care se unesc atîtea elemente, o dă Brîncoveanu, care a răspîndit pretutindeni biserici nouă şi a ridicat din ţărînă şi praf pe cele vechi, în cursul unei mărinimoase Domnii de peste douăzeci şi cinci de ani. El a înnoit la Mitropolia din Tîrgovişte, la Curtea Domnească din acelaşi oraş, clădită dintru început de Petru-Vodă Cercel, fratele lu! Mihal Viteazul, la mănăstirile Govora, www.dacoromanica.ro Pridvor cu stîlpî săpaţi (Horez) (după Gion, Istoria Bucureştilor). www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug de clădire 43 Bistriţa, Cozia, poate şi la Tismana, la Glavacioc, ş. a. El şi Doamna lut, Stanca, au fost cel d’intîiu ctitori la Biserica dintr’o zi, în Bucureşti, la Surpatele, şi mal ales în necropola strălucită a Hurezului oltean, unde n’avură norocul să se odihnească de veci. Şi Brîncoveanu a privit cu jind spre fru-museţa veche a bisericii din Argeş. La Hurez el a pus, ca şi dincolo, un cerdăcel înnaintea pridvorului pe stîlpî. Ocniţele de sus cuprind roate de sculpturi. Brîul care încinge biserica are tot felul de împodobiri. Cel doisprezece stîlpî al Apostolilor nu se mal văd în pronaos, ca la Cotrocenî, dar două turnuri se urmează în lung. Iar lucrul stîlpilor pe cari se lasă pridvorul, doisprezece la număr, e cu adevărat strălucit. Cozia se apropie de această frumuseţă, din care se găsesc elemente în toate clădirile brîncoveneştl. Inspiratorul lui Constantin-Vodă poate să fi fost acel călugăr din Ivir, meşter în toate meşteşugurile, zugrav, sculptor, de bună samă cîntăreţ, turnător, săpător în lemn, tipograf, scriitor, cuvîntător, acel Antim care a înnălţat Mitropolia ţeriî suind treptele je-ţulu* archieresc. După moartea lui Brîncoveanu, s’au mal ridicat supt aceiaşi suprave- www.dacoromanica.ro 44 Vechiul meşteşug de clădire ghere a Iul Antim biserica ce-1 poartă numele în Bucureşti, biserica Sf. Apostol! în aceiaşi reşedinţă, mănăstirea olteană Dintr’un lemn. La cîte una forma, a fost cu totul schimbată (ca la «Antim»), dar ceia ce a rămas la toate e decoraţia sculptată. Aceasta va stăpîni de acum în toate zidirile muntene, li va da tot interesul, toată noutatea şi frumuseţea. Biserica de la Văcăreşti a Iul Nicolae-Vodă Mavrocordat (mîntuită la 1722), o minune a timpului, impune şi astăzi prin stîl-pil pridvorului deschis, prin stîlpil paraclisului, al caselor egumeneşti, — cari se întrec cu cel din Hurez, şi-l pot întrece. Aici mal sînt şi stîlpil din pronaos, frumoasa pădurice de marmură, cu căpiţele corintice. Zidurile sînt destul de tari ca să ţie trei turnuri, aşezate ca la Argeş, două pe laturi şi unul la mijloc. Pantelimonul Iul Gricore Ghica (f 1752), altă mănăstire din preajma Bucureştilor, a trecut printr’o reparaţie temeinică şi stă cu mult în urma Văcăreştilor. Iar bisericuţa archiereuluî de Stauropolis (aşa numita Stav-ropoleos) din dosul masivului palat al Poştei din Bucureşti, privită de aproape şi în deplină cunoştinţă a celorlalte monumente de www.dacoromanica.ro Biserica Stavropoleos (după Gion Istoria Bucureştilor). www.dacoromanica.ro Vechiul meşteşug; de clădire 45 artă munteană, place, dar nu uimeşte: orice se afla intr’însa este şi aiurea, măcar aşa, dacă nu mat bine. Cu aceasta, viaţa arteî româneşti în aces-tălalt principat se încheie. Mat departe nu se mat iscodeşte nicî măcar un stil modern, ca acela din Moldova, ci unii vor imita crucea cu pridvorul pe stîlpt şi un singur turn, iar alţii vor culege din formele bisericilor greceştî. Slăbiciunea materialelor făcu să nu se poată face turnul decît din lemn, pe care-1 acopere urîta tinichea văpsită vînăt. Cutremurul de la 1802, arătînd primejdia ce ameninţă părţile mat înnalte ale clădirilor, ajutâ din parte-1 la această datină, care ar trebui cît mai iute desfiinţată. 1 înnaintaşil noştri, «barbariî», muncind sute de ani şi pe acest teren, ni-au lăsat aceste comori. Not, cari nu mat putem urma o tradiţie de artă proprie, trebuie să ni păstrăm măcar moştenirea. Cine ar putea zice că ni facem datoria ? Uneori lăsăm să cadă, alte ori reparăm, — de cele mat multe ort însă aşa, încît ruinăm şi frumuseţa clădirii şi vistieria ţeriî. www.dacoromanica.ro II. IDEILE CONDUCĂTOARE DIN VIAŢA POPORULUI ROMÂNESC www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare din viaţa poporului românesc. Popoarele foarte înnapoiate sînt ca oamenii cari trăiesc fără conştiinţă: ele n’au nevoie de o ideie care să le îndrepte, să le lumineze şi să le ducă la o ţintă vrednică, pentru binele lor şi pentru binele omenirii. Ca şi acel oameni fără noroc sau vrednici de milă, fiindcă nu ştiu să-şi întrebuinţeze norocul, ele trăiesc de azi pănă mînî. Nimic nu leagă pe om de vecinii săi decît interesul de hrană sau de petrecere, nimic nu leagă o generaţie cu altă generaţie; la stingerea fiecăreia dintre dînsele rămîne numai o moştenire de lucruri, şi nu una de amintiri frumoase sau de înnălţătoare gîndurî. Sufletul comun se naşte numai }n faţa unei primejdii de nimicire, şi el nu e atunci alt ceva decît instinctul fi'esc de a se păstra pe sine, pe care-1 au şi dobitoacele, în deosebi ort în turmă. Şi în unele popoare îmbătrînite, scăzute ca 1030 * www.dacoromanica.ro 50 Ideile conducătoare ale poporului românesc însuşiri, apropiate de peire, se vede de către cugetători, cu o îndreptăţită grijă, slăbirea şi stingerea ideilor conducătoare. Atunci interesul stăpîneşte iarăşi singur, ca în timpurile cînd oameni din acelaşi sînge, trăind pe aceleaşi locuri, se sfăşiau pentru pradă, sau pentru cîştigarea unei plăceri, sau pentru pofta de a fi unul mal mare decît ceilalţi. Ideile conducătoare au darul sfînt de a apropia şi a înfrăţi pe oameni, mal presus de orice deosebiri de fire, de situaţie, de bogăţie, de vrîstă: ele se poate zice că fac parte din viaţa religioasă a popoarelor, şi sînt adecă acea religie, ce are de preoţi pe cel mal mari, mal buni şi mal luminaţi oameni din fiecare generaţie. Pe cînd, din potrivăj interesul e pizmătăreţ şi gîlcevitor: el desparte un popor în clase care se vrăjmăşesc şi în aceste clase chiar, dintre care nu e om care să nu urmărească mal multă putere şi plăcere decît ceilalţi, egoismul cel rău, iubirea pătimaşă de sine şi numai de sine, scapă din lanţurile cuviinţiî şi datinilor bune şi se răpede sălbatec asupra bunurilor lumii, în acest fel, societatea se face vijelioasă, veşnic turburată, neliniştită la lucrul el, lipsită de siguranţă în păstrarea roadelor Iul şi împiedecată în cugetarea mal înnaltâ. Oamenii se simt tot mal departe unul de www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului r omănesc 51 altul, legăturile ce sînt siliţi să încheie, nu mal sînt decît falşe şi trecătoare. La urmă, un popor bine întemeiat, încălzit de iubirea între al săi, disciplinat şi viteaz sfarmă lesne pe cel care ajunsese lipsit de idei conducătoare, îl robeşte şi-î iea locul în rostul lumii. în maturitatea lor sănătoasă însă, toate popoarele îşi au ideile conducătoare, cu atît mal dătătoare de izbîndă şi fericire, cu cît pătrund mal adînc şi cuprind pe mal mulţi dintre fraţii de neam şi de ţară. Le-am avut şi noi, ca şi popoarele celelalte ce s’au împărtăşit de cultură. Le putem urmări din cele mal vechi timpuri asupra cărora ni s’au păstrat ştiri, pănă astăzi. Le-am primit de la părinţi ca luminoase pietre scumpe îmbrăcate în aurul curat al jertfelor, şi sîntem datori a le lăsa urmaşilor fără lipsă şi neacoperite de ceaţa neîngrijiril. Cu cît ele au strălucit mal tare, cu atîta am rătăcit mal puţin, am întîmpinat mal puţine primejdii, am ajuns mal răpede şi mal sigur pe drumurile grele prin care trece, bătută prin multe feluri de furtuni şi pîndită de multe feluri de peire, viaţa oamenilor. Cînd lumina lor a slăbit prin vina noastră, mulţi dintre noi au rămas în urmă, s’au rătăcit pe alte plaiuri, sau căzură în mîna hoţilor străini, cari se aţineau în cale. Aşa am ajuns să nu mal www.dacoromanica.ro 52 Ideile conducătoare ale poporului romănesc avem astăzi nici Bucovina, nici Basarabia, şi numai cel mal mare şi mal neaşteptat dintre noroace a făcut să nu pierdem pentru totdeauna frumoasa ţară a Jiiulul, de la Se-verin pănâ la Rîmnic, pe care douăzeci şi unul de ani (1718-39) au avut-o în mină Austriacil. în acele timpuri neamul nostru s’a strecurat tăcut şi înfiorat de griji, ca într’o noapte grea fără lumină din ceruri: nu s’a cîntat atunci, nu s’a vorbit, nu s’a scris decît arare ori, ici şi colo, fără încredere şi avînt. Ca plumbul a apăsat asupra noastră grija pasului ce va trebui făcut în-nainte prin acel întunerec negru ca moartea. Şi, dacă ne-am înnălţat iarăşi, dacă am putut păstra ce mal rămăsese din fiinţa noastră, dacă am simţit iarăşi supt picioarele noastre obosite calea cea bună şi neam întremat mergînd pe dînsa, şi ne-am întors la veselia siguranţiî, şi cîntecele, îndemnurile, cuvintele de nădejde s’au ridicat iarăşi tot mal limpezi, mal puternice, mal dese din mulţimea călătoare, al cărei drum de veacuri nu se poate opri 5 dacă de la o vreme ne-am gîndit şi la cel pierduţi, cer-cetînd despre dînşiî, descoperindu-î în depărtări şi încercîndu-ne a-I mîntui dintre duşmani, — aceasta se datoreşte numai ivirii din nou a ideii conducătoare. Cîte unul din www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului românesc 53 drumeţii nenorociţi a găsit unde era piatra cea scumpă, a curăţit-o, şi mina Iul a ridicat-o cu evlavie şi iubire sus de-asupra jni-lioanelor de capete nenorocite. Alături de adevăratele idei conducătoare sînt altele care prin viclenia sau nepricepe. rea unora încearcă să li iea locul. Ele sînt mal rele decît chiar întunerecul, care poate opri pe loc şi duce la măsuri de siguranţă. Lumina falsă e însă ca focurile nesigure care flutură de-asupra mlaştinilor ce înneacă. Am avut şi noi astfel de luceferi al rătăcirii şi pierzării, şi cît rău ni-au făcut nu se poate spune. Mal rău făcătoare s’au arătat acele idei greşite care se păreau mal asemeni cu cele bune, ce mîngîiaseră şi călăuziseră. Şi ceia ce e mal rău, e că le avem şi astăzi. Clase întregi de oameni obişnuiţi, cîte un cugetător chiar, cîte un cîntăreţ, se îndreaptă după ele şi nu văd spre ce adîn-ciml grozave se duc sau vreau să ducă pe alţii. Şi pentru a li arăta zădărnicia, se spun cele ce urmează. Din întreaga noastră viaţă de şese sute de ani în aceiaşi cultură şi în aceleaşi forme generale de Stat se va desface şi mal bine adevărul şi greşelile se vor înfăţişa cu atît mal neîndreptăţite şi vrednice de toată osînda oamenilor luminaţi, cuminţi şi iubitori de ţară. www.dacoromanica.ro 54 Ideile conducătoare ale poporului românesc I. întâia noastră ideia conducătoare a fost ideia creştină. Cum s’a ridicat ea la această înnălţime şi la această chemare, se înţelege lesne. Cel mal depărtaţi strămoşi al noştri, neamurile traco-ilirice, din Carpaţl şi Balcani, erau în adevăr păgînl. Dar cînd Roma lui Traian a strămutat între dînşil coloniştii el, luaţi din toată împărăţia, cîţlva dintre aceştia au trebuit să fie creştini. Cit de puţini să fi fost, cl au trebuit să învingă aici ca şi în alte părţi, căci legea creştină avea în sine însuşirile ce asigură biruinţa : adecă, înnainte de toate, cea mal mare iubire de oameni. Cînd împăraţii din veacul al IV-lea au fost şi eî creştini, se mîntuise cu păgînismul cel vechiu, din care au rămas numai u-nele serbătorî si datine. al căror rost nici nu mal sîntem în stare a-1 lămuri cum trebuie. De acolo înnainte, lumea romană a Răsăritului, căreia i s’a zis în curînd. lumea bizantină, a trăit în creştinism şi pentru creştinism. Lucrul de căpetenie a fost dogma credinţi!, cele mal mari adunări, soboarele, cele mal puternice partide, acelea ce se al-căţuiseră pentru un punct de ortodoxie, tăl- www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului romănesc 55 mâcit de unii într’un fel şi în alt fel de alţit; dacă patriarchul nu s’a ridicat aşa de sus încît sa ajungă un Papă al Răsăritului, cu-vîntul e că împăratul el însuşi s’a făcut în parte un patriarch, purtînd odăjdii, presi-dînd sinoade, hotărînd lucrurile dezbătute. Locuitorii împărăţiei nu au mal fost mîndri că erau «cetăţeni romani», ci au fost împăcaţi cu gîndul că sînt adevăraţi fii drept-credincioşi al Bisericii Iul Hristos. Legea civilă, legătura de căpetenie a trecutului roman, a rămas tot mal mult în umbră; acum legea e religia, cum mărturiseşte şi limba noastră. Duşmanul n’a mal fost duşmanul Statului, al stăpînitorulul, ci duşmanul Bisericii, al Iul Hristos răstignit pe cruce. Literatura au fost cîntările bisericeşti, laudele sfinţilor, oratoria, predicele, filosofia, dezbaterile dogmatice; abia cîte o cronică a mal trăit pe lîngă dînsele, păstrînd şi ştiinţa întîmplârilor de la Curte, pe lîngă cunoaşterea luptei necurmate, înnăuntru şi în afară, pentru ortodoxie. Aşa au trăit o mie de ani Grecii din împărăţie. De la dînşil s’au deprins a trăi astfel cu sufletul Slavii: Sîrbî şi Bulgari. De la aceştia toţi, am luat şi noi ca ideie conducătoare: totul pentru Hristos. Orice am făcut până după anul 1650 şi-a căutat îndreptăţirea numai în le- www.dacoromanica.ro 56 Ideile conducătoare ale poporului românesc gea creştină, în iubirea pentru dînsa, în jertfele pe care ea le cere. Toata vremea noastră cea mat glorioasă, aceia în care fruntea Domnilor romînt a stat neatîrnată supt cunună de aur, aceia în care s’a alcătuit şi Domnia Ţerii-Romă-neştî şi a Moldovei, în care s’au cîştigat bi-ruinţile cele mal desăvîrşite şi mai roditoare, pentru care să fi curs sîngele neamului acestuia, anii de la 1300 până la 1500, cel două sute de ani al tinereţii viteze, au trăit «supt acest semn». Trebuie să se ţie în samă că această ideie creştină nu era strîns mărgenită la ortodoxie. Poporul numia, în adevăr, pe catolici «letinl spurcaţi» şi n’ar fi mîncat măcar din blidul lor. Neţinerea posturilor de către catolici, felul lor deosebit de a-şl face cruce, împărtăşenia cu azimă şi fără vin, sfinţii ciopliţi ca idolii, cîntările latineşti, toate acestea umpleau de dezgust şi spaimă pe ţeranil deprinşi de veacuri în credinţa Răsăritului. Până şi un om cu aşa de multă învăţătură ca Miron Costin scrie cu adîncă durere de inimă despre catolicul din Croaţia Gaşpar Gratiani, ajuns prin anii 1620 Domn al Moldovei: «Acest Gaşpar-Vodă nici-odată post nu au avut ; ce, pre ascuns, în toate posturile mînca carne», Cînd, după înfrîn- www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului romanesc 57 gerea Polonilor, pe cari Gaşpar îl ridicase, pentru * creştinătate», împotriva Turcilor, doi dintre boierii săi îl uciseră, de mult nu mal cuteza un boier să apropie mînă ucigaşă de unsul lui Dumnezeu, dar ceia ce nu se putea face împotriva unul Domn al ţeriî, păstrător al datinel posturilor, se putea face împotriva «Frîncului» pîngăritor de lege; ca pe un Frînc l-au îngropat oamenii din împrejurimi în biserica «Letinilor», a Ungurilor din Trotuş. Cu cinzecl de ani înnainte, Moldova mal avuse un Domn de altă lege, pe Ia-cob Vasilic Heraclidul, ce se numia Ioan-Vodâ şi căruia ţara-î zicea «Despot». Acesta era un Grec din insule, dar apucase a trece la luteranism şi adusese în ţară pe episcopul socinian Lusinski, pentru care făcu biserica cea frumoasă din Cotnari, care se surpă astăzi în rîpă, fără îngrijirea nimănui. Nici el însă n’a cutezat să se înfăţişeze ca Domn de altă lege, ci a primit coroana din mîna episcopului ţerii, la Iaşi, în biserica Sf. Nicolae cel domnesc, clădită de Ştefan-cel-Mare, al cărui chip mîndru a privit de pe părete aceasta parodie ce se săvîrşia după o jumătate de veac numai de la moartea lui. Şi el a stat la orice prilej de serbătoare în biserica noastră. însă lumea-1 bănuia că www.dacoromanica.ro 58 Ideile conducătoare ale poporului românesc nu şi-a părăsit eresul, şi Ureche scrie, în veacul al XVII-lea, după amintirile ce trăiau încă despre Despot: «Se arăta blînd si tuturor cuvios şi aeve creştin derept, iară la la taină eretic, şi avea sfetnici de al săi, de o lege cu dînsul; mai apoi şi-au ivit şi necredinţa sa». Moartea lui după cîteva vorbe de înfruntare din partea căpeteniei boierilor răsculaţi, uciderea Iul fără milă şi fără sfială, căci pănă atunci Domnii fuseseră daţi morţii pe ascuns, iar nu în vileag, înnaintea oştilor, de mîna unul călău tatar, se lămureşte prin pata eresului ce stătea pe fruntea usurpatorulul. Se spune că el ar fi luat şi policandrul de argint al mănăstirii celei nouă de la Slatina, în munţii Sucevei, şi de aceia nimeni nu s’a gîndit să-l facă îngroparea cuviincioasă, de care se împărtăşiseră până atunci şi D.omnii periţl de moarte silnică. E adevărat, că mal toţi Domnii au îngăduit un cler catolic, ba chiar au primit cu cinste la Curtea lor pe episcopul de această confesie, căruia i se zicea în Moldova, unde el a rămas mal multă vreme, «piscup» (al noştri erau Vlădici, pentru popor ca şi pentru cărturari). Laţco-Vodă al Moldovei a îngăduit intemeiarea în tîrgul Siretiu a unei episcopii catolice, care n’a ţinut multă vreme, ci episcopii eî au rămas în Polonia. Şi Laico www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului românesc 59 sau Vladislav al Ţeriî-Romăneştî, de pe aceiaş* vreme, s’a înfăţişat ca fiu ascultător al Biserici* romane şi a făcut jurăminte pe numele sfinţilor catolic*. Vlad Ţepeş, luînd o rudă catolică a lu* Mateiaş Corvinul, a făcut profesie de catolicism, şi fiul său Mih-nea a fost bănuit că ar fi «căzut în eresul huliri* Duhuluî Sfînt» ; de- aceia l-au şi gonit ma* cu învierşunare boier î, pe cari-î împuţinase prin măcel. Alexandru Vodă, fiul lui Mircea* fiu al acestuia Mihnea, a dăruit la Roma un epitaf (aier), cusut cu aur şi mătăsuri după obiceiul răsăritean. Petru Cercel era socotit de Iesuiţil cari lucrau şi în Ardeal şi în Polonia, ca un agent potrivit pentru scopurile lor de convertire. Petru Şchiopul, Domn al Moldove*, în acest timp, s’a plecat înaintea adevăruluî roman şi, pe cînd stătea în pribegie la Nemţ*, el vorbia într’una de dorinţa ce are de a merge să sărute piciorul Sf. Părinte. Mitropolitul Gheorghe Movilă căzu şi el în «eresul» lu*Mihnea cu privire la purcederea Duhuluî Sfînt, primind vestitul adaos la Crez: filioque. Tot atunc* trecuseră la catolic* Mitropolitul Moldovei, Anastasie, şi Grigore episcopul de Roman, —amîndo* Vlâdicî cari-şî pierduseră cîrja. Atîţia pretendenţî se dau drept bun* catolic*. Dec* până pe la 1600 www.dacoromanica.ro 60 Ideile conducătoare ale poporului românesc se vad adese ori înnaintărî ale Bisericii romane pe pămîntul nostru. Dar trecerile acestea la catolicism sau sprijinirea de către Domni a acestei religii sînt mal mult de natură diplomatică, Laţco e îngropat în biserica ortodoxă a Rădăuţilor, şi nu e nicî-o dovadă că Laico ar fi fost dus după moarte la vre o biserică a catolicilor. Se arată la Snagov locul de odihnă a lui Ţepeş. Dacă Mihnea-cel-Rău ar fi murit în tară, în loc să fie ucis în Sibiiul-catolic de la începutul secolului al XVI-lea, el ar fi fost aşezat lîngă tatăl său, Alexandru-Vodă a fost înmormîntat la biserica lui, ortodoxă, din Bucureşti. Pretendenţii erau de legea acelor pe lîngă cari cerşiau. Iar Mitropolitul «catolic» Movilă a clădit mănăstirea Suceviţeî, şi nu s’a deosebit prin nimic, în toată păstoria lui, de cel ce stătuseră înnainte de dînsul. Deci temeiul era ortodoxia. Mal presus de dînsa plutia însă în mintea tuturora, fără deosebire, ideia marii comunităţi a creştinilor, cari se pot înţelege, cu toată deosebirea de confesie şi de rit, şi au datoria să se sfătuiască şi să se ajute. Această ideie fusese impusă de primejdia unei cuceriri a tuturora din partea Turcilor* Aceştia se înfăţişau în ochii Domnilor şi boierilor noştri aşa www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului romanesc 61 de îngrozitor, nu numai pentru dorinţa lor de a cotropi, pentru cruzimea şi lăcomia lor, ci şi pentru că, fiind păgînî, el tăgăduiau adevărul adus pe lume de Hristos şi strigat de pe înnălţimea crucii sîngerate, pentru că el ameninţau necurmat nimicirea legii creştine. Turcii şi prieteni', ocrotiţii lor, aceia sînt duşmanii omului care trăieşte în acest timp potrivit cu idealul, cu cerinţele morale ale timpului său. Boierul Vlad, care se ridică la Domnie împotriva Iul Mircea-cel-Bătrîn, cu ajutorul Turcilor, cade în curînd, fiindcă cine ar fi putut sprijini cu inima neîndoită pe omul pă-ginilor ? Ceva mal tîrziu, Radu Pleşuvul, Domnul Turcilor, e învins de fratele său Dan, Domnul sprijinit de creştinii din Ungaria. Alexandru-Aldea se crede dator a lămuri pe toţi că numai «frica» l-a făcut să se supuie Turcilor. O înţelegere cu aceştia aduce moartea Iul Vlad Dracul. Ţepeş se apără şi el odată, că numai pentru că e slab a fost silit să părăsească pe creştini, dar pe urmă cu ce bucurie vesteşte el că a îficeput lupta cu dînşil pentru «ţerişoara» lui, iar, nu mal puţin, «pentru toată ţara creştinilor drept-credincioşl»! Petru Aron al Moldovei se sfătuieşte cu toată ţara, pentru a se putea dezvinovăţi, orîcînd, înnainte de a da bir Tur-1 1 * www.dacoromanica.ro 62 Ideile conducătoare ale poporului romănesc cilor. De la început, Ştefan-cel-Mare se înfăţişează ca al doilea «luptător pentru creştinătate», după moartea celuilalt mare Romîn şi mare creştin al veacului al XV-lea, Ioan Corvinul, căruia al noştri i au zis totdeauna Iancu-Vodă. Pe Domnii munteni, Radu-cel-Frumos, cel doi Basarabî, Vlad Călugărul, el ii despreţuieşte ca făpturi ale Turcilor. După biruinţa cea mal mare a vieţii sale, cea de la Podul înnalt, în 1475, Ştefan încheie astfel vestea de biruinţă pe care o trimese la toţi domnii creştini al lumii: «Cînd am văzut noi oastea cea mare, ne-am sculat vitejeşte cu trupul şi armele noastre, şi li am stătut împotrivă, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu celui atotputernic i-am învins straşnic pe acel duşmani al noştri şi aî creştinătăţii întregi, şi i-am prăpădit, şi i-am călcat în picioare». Solii biruitorului pentru crucea răsăriteană merg prin oraşele în care se înnalţă de-asupra bisericilor crucea latină, care nu i se pare lui, ca Bizantinilor din 1453, un semn de jignire şi de duşmănie. Gîndul din urmă al lui Ştefan e să primească din nou, împreună cu Apusul întreg, unit pentru credinţă, lupta cu Turcii, duşmanii tinereţelor sale, răpitorii cetăţilor sale Chilia şi Cetatea-Albă. Peste un veac aproape, cuvîntul de «creştin» e pe buzele www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului românesc 63 lui Mihaî Viteazul, care scapă pe cîţlva ani pamîntul său de robia păgînilor. în ţara Moldovenilor, cari uciseseră pe Ştefan Lăcustă, nepotul de fiu al lui Ştefan-cel-Mare, pentru că-1 ştiau venit de la Turci, îl bănuiau prieten al lor şî chiar părtaş de lege cu dînşiî, şi cari goniseră pe Ilie-Vodă Rareş Turcitul, — Petru Şchiopul părăseşte Domnie şi ţară şi fuge în Apus, pentru ca să nu i se turcească băieţelul. De acum înnainte iubirea de creştinătate începe să mal aibă un înţeles. Cine ţine la creştini în Ţara-Romănească înseamnă că doreşte cucerirea de către Austriac!, iar, în Moldova, prieten al creştinilor sau prieten al Polonilor e tot una. Ţerile noastre nu mal pot sta de sine, şi numai puţini dintre boieri au o minte aşa de înţeleaptă şi cumpănită, încît să judece că, prin dibăcie şi bună socoteală, poate trăi mal departe şi cel slab, în loc să fugă de supt o ghiară supt alta. Un Miron Costin scrie despre răscoala lui Gaşpar Gratiani cu Polonii: «De lăudat este fiecare Domn să ţie de spre partea creştinească, că această ţară, căci trăieşte în statul său aşa pănă acmu, pentru ţerl creştineşti stă pănă astăzi în rîndurile sale, însă cu înţelepciune, nu fără socoteală www.dacoromanica.ro 64 Ideile conducătoare ale poporului românesc şi fără temeiu, ca, în loc de folos ţeril, să aducă peire, cum s’au prilejit şi în vremile noastre în cîteva rîndurl, de adusese a mulţi nesocoteala şi nebunia mare cumpănă acestui pămînt». Dar, mal tineri, mal focoşi, mal uşuratecl decît dînsul, cel mal mulţi dintre boierii amînduror ţerilor judecau altfel. Pe vremea Movileştilor, Moldovenii erau bucuroşi de ocrotirea Polonilor, care nu li-a adus nicl-un sprijin, nicl-o creştere în cultură, ci numai un bir mal mult, şi multe ruinătoare tulburări pentru Domnie. Tot în această epocă de după Mihal Viteazul, cel mal inimoşi şi mal viteji dintre Munteni se plîngeau că Radu Mihnea, Domnul pus de Turci, nu e în zădar fiul Iul Mihnea Turcitul şi că-şl ţine pe lîngă dînsul o sumă de rude turceşti, iăcînd ţara de batjocură. Să li vie Domn de la împăratul creştin! Peste cîteva zeci de ani, aceşti creştini înflăcăraţi avură bucuria să vadă marea înrîu-rire pe care Ardealul o avu asupra ţerilor noastre pănă prin 1660. De aici înnainte, iarăşi creştinii, spre cari se înnalţă nădejdile, sînt cuceritorii ce se aşteaptă. Creştinătate şi neatârnare se înlătură una pe alta: a fi cu creştinii înseamnă a fi supt creştini. Grigore Ghica, iubitor de www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului românesc 65 creştini, trădează, şi faţă de Imperiali şi faţă de Poloni; el se face a trece la catolicism şi numeşte LeopolcL, după împăratul, pe un fiu al său născut în Imperiu, dar la urmă el nemereşte totdeauna la Constantinopol, unde i s’a şi sfârşit viaţa. Ştefan Petriceicu, boier încă tînăr, bun, dar cam slăbuţ de minte, face tot aşa, însă din tabăra Polonilor el, mal puţin dibaciu şi mal cinstit, nu mal nemeri drumul la Ţarigrad, ci, după 1683—1684, cînd se iveşte pentru ultima oară ca Domn trecător prin voia Polonilor, el trăieşte în întunerec, ca o jertîă a ideii creştine. Şi alţii dintre Moldoveni, Hincul, Durac, cari se ridicară împotriva Iul Duca-Vodă, Hîjdău, Drăguţescul, visează tot cucerirea polonă. Miron Costin şi alţii se ascund în Polonia, cum se ascunsese odată un Nistor Ureche, şi acolo Miron, ca un cărturar, scrie Polonilor în versuri şi in prosă, arătîndu-li în chip ispititor preţul ce ar avea pentru dînşil Moldova; el pune odată în scris şi condiţiile în care boierii moldoveni ar fi bucuroşi să se supuie regelui. Cînd Polonii atacă la rîndul lor pe Turci, Sobieski găseşte în amîndouâ năvălirile sale în Moldova, la 1686 şi la 1691, oameni bucuroşi că pot să primească în ţara lor Craiu creştin. Moldova-de-sus rămîne în stăpînire po- 1030 5 www.dacoromanica.ro 66 Ideile conducătoare ale poporului romănesc lona, şi toată mazilimea tînără, precum şi mulţi dintre boierii de aceiaşi vrîsta, aleargă cu bucurie supt steagurile «rohmiştrilor» şi thoranjilor» regali. Cel mal mare viteaz din toata Moldova, Turculeţ, slujeşte la Poloni. Pe atunci, Şerban Cantacuzino, Domnul muntean, intră în înţelegere cu Nemţii, ca să li închine ţara şi, dacă el ar fi cerut mal puţin şi ar fi vrut să dea mal mult, se ajungea la o învoială. De pe la 1690 înnainte apoi, şi Moldovenii şi Muntenii încep a cerca lucrurile la Moscova, unde se ridica o mare putere creştină, cu un alt împărat. Acesta e însă ortodox, şi acum începe o a treia perioadă în desfăşurarea ideii creştine. Ea se preface în ideie ortodoxa. Chiar după ce Petru-cel-Mare, Ţarul rusesc, se opri la Iaşi (1711), în calea care socotia el că se va opri numai la Constan-tinopol şi care fu întreruptă de înfrîngerea de la Stănileştl, ochii Romînilor mal câu-tară un timp cu încredere pe Austriacl. în tot timpul Domniei Iul Brîncoveanu, aceştia îşi păstrează prietenii lor în Ţara-Romă-nească. La începutul unui nou războiu cu Turcii, o partidă munteană li dă în mînă pe Domnul fanariot, turcesc, Nicolae Ma- www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului românesc 67 vrocordat; eî se bucură din toata inima cînd Austria păstrează măcar Oltenia, unde cîr-mui un timp ca Ban căpetenia partidei, Gheor-ghe, fiul lui Şerban Cantacuzino. Dar administraţia cea nouă a Olteniei nemultămi * 1 pe toată lumea, mat ales pentru că nu ţinea în samă datinile şi exploata ţara fără cruţare, pentru Vistieria împărătească. în Moldova Vasile Ceaurul încercă să pregătească lui Mihal Racoviţă soarta luî Mavrocordat, însă nu izbuti. în 1739, Oltenia fu dată în-napoi în mînile Domnului de la Bucureşti. De atunci Austriacit şi-au pierdut însuşirea de represintanţî aî ideii creştine, rămîind numai cu aceia de cuceritori. Şi eî se îngrijiră a dovedi aceasta, răşluind, în toate formele diplomatice, Bucovina noastră, cu Suceava şi Putna, Scaunul şi mormîntul luî Ştefan-cel-Mare, la 1775. EI mal veniră odată la 1788-91 : Domnul moldovean, Alexandru Ipsilanti, se lăsă prins de dînşiî, iar unii boieri munteni îî chemară în ţara lor. între aceştia era şi poetul Văcărescu. Dar la plecarea lor, în 1791, nimeni nu li-a plîns pe urmă. Se ştie că, pe timpul războiului Crimei!, am mal avut, în amîndouâ ţerile, o administraţie militară austriacă, dar bucurie pentru dînsa n’a mal avut, data aceasta, chiar nimeni. www.dacoromanica.ro 68 Ideile conducătoare ale poporului românesc Dragostea pentru Ruşi a ţinut mal mult,, de hatîrul ortodoxiei lor, care încălzia de o potrivă pe ţeran, pe cleric,—mal ales pe cleric, care era bucuros să iasă înnaintea străinului pentru a-î stropi cu aghiazmă mon-dirul şi a întinde crucea păcii buzelor din cari ieşia urletul lăcomiei flămînde — şi pe boier. Ea se întinde de Ia 1711 pănă la 1830, — vre-o sută de ani. în 1711, purtarea Ruşilor fusese cuviincioasă, de la împărat pănă la cel din urmă ostaş. Ruşii pierdură însă mult prin neizbîndă, aşa de mult, încît pănă şi Ţarul era să fie prins de Turci. A doua oară, în 1739, a fost, din potrivă, în Moldova — căci mal departe n’au trecut oştile, jaful cel mal straşnic din partea tuturora. La 1769-74, Ruşii au stat în amîndouă ţerile şese ani, luînd provisil, ostaşi, daruri, petrecînd cu boierimea, şi la urmă el lăsară pe Austriac! a lua Bucovina, în 1788-92 — al patrulea răsboiu — el caută a pune în fruntea amînduror ţerilor pe Po-temchin, amantul disgraţiat al Ţarinei Eca-terina a Ii-a. Dar nu pentru Potemchin-Voda se jertfia toată lumea la noi! în 1806-12, apostolii şi arhanghelii ortodoxiei ne anexară formal şi, siliţi să-şî părăsească prada, et plecară cu Basarabia în gură. Nu pentru aceasta se jertfise încă odată toată Romînimea www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului rorrtănesc 69 de la Dunăre! în 1828-34, el striviră ţeră-nimea noastră, puind-o să tragă Carele ca boii şi lăsîndu-îţ după cuvîntul uneia din căpeteniile oştilor împărăteşti, «numai ochii ca sa plîngă» •, pe boieri îl struniră şi umiliră în tot felul, zvîrlindu-li în aier prin cizma lui Joltuhin işlicul, semnul boieriei. Nu pentru aceasta sîngeraserăm iarăşi! în 1853, Ruşii pătrunseră din nou peste Prut ca să rămîie, şi numai Europa, unită în potriva lor, îl arunci înnapol, învingîndu-î în Crimeia; ea ni dădu înnapoi Ţinuturile de jos ale Basarabiei. în 1877 am scăpat îără îndoială la Plevna pe marele-duce Nicolae de soarta generalului Curopatchin, iar ca mulţămită ni se smulse şi acea zdreanţă băsărăbeană,— lucru ne mal pomenit în analele alianţelor dintre State. Ideia creştină în ultima el formă, ortodoxă, murise pentru vecii vecilor, şi în mintea bătrînului celui mal evlavios. II. în veacul al XV-lea mal ales, Europa apuseană începu să vadă ceva în afară de hotarele impuse de religie. în cugetarea, simţirea şi arta lumii vechi, ea descoperi o bogăţie, o frumuseţă şi un folos care-1 fu www.dacoromanica.ro 70 Ideile conducătoare ale poporului românesc seseră ascunse pană atunci. Cercetări se începură cu privire la acest trecut aşa de îndepărtat, limbile clasice fură studiate pretutindeni, în toate ramurile vieţii sufleteşti a popoarelor nouă se imitâ cu străduinţă anti-citatea. Mişcarea aceasta, care se dovedi neasămâ-nat de roditoare şi aduse cu dînsa altă literatură, altă artă, la urmă chiar, altă ştiinţă şi un fel de filosofie necunoscut pănă atunci, se putea întinde în Răsărit numai acolo unde limba latină mai ales era binecunoscută, ca una ce fusese de la început limba Bisericii şi a Statului. Deci, Ungaria şi Polonia, spre marea lor fericire, se împărtăşiră de Renaştere, noi însă, cari întrebuinţam limba slavonă în dregătorii şi în slujba dumnezeiască, nu. Am păstrat încă vre-o sută de ani o literatură săracă, mărgenită la operele curat religioase, şi, acestea neputînd fi originale, la traduceri mal mult sau mal puţ>n bine făcute. încă o urmare a Renaşterii era aceia că viaţa romană, mult mal bine cunoscută de-cît cea grecească, era admirată şi imitată în tot felul. Numele italiene, germane, fran-cese, ungureşti chiar şi polone, se preîăceau aşa incît să sune latineşte; localităţile geografice erau preschimbate în acelaşi sens. www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului românesc 71 Toţî căutau să-şi puie în legătură începuturile terii şi neamului cu vremile strălucite ale Romanilor sau ale Grecilor. Pănă şi Turcii ieşiră coborîtorl al Iul Teucer dinEneida Iul Vergiliu, şi nu li se mal zise altfel decît Teucri; Francesil, urmaşi al Francilor, ar fi avut de strămoş pe un Francus; Secuii din Ardeal erau Secuii, Siculi, deci SicilianI. Şi cam tot de astea. Unii feciori de boieri pribegi învăţau însă în Polonia, pe cărţi latineşti care vorbiau înnainte de toate despre Roma. El au trebuit, fireşte, să facă apropierea între numele de «Rumîm, între limba «rumînească» şi, Romani \ asămănarea de limbă li se impuse încă de la început. Pe atunci nu se putea face deosebire între originea poporului şi originea limbii. Limba era învederat venită din cea latinească ; noi cu toţii nu puteam fi decît Latini. Şi astfel de odată se ridica perdeaua greoaie de despreţ, de sărăcie şi umilinţă care ne acoperia. Aureola Romei în-cunjura fruntea ţeranulul robit, a boierimii supusă tuturor poftelor turceşti. Ori ce-am fi ajuns sâ fim, era ceva aşa de mare să avem o obîrşie romană I înnainte de orice altă sarcină, această obîrşie trebuia luminată. Şi pentru noi, dar mal ales pentru acel străini cari se deprin- www.dacoromanica.ro 72 Ideile (conducătoare' ale poporului românesc seseră prea mult a vorbi despre «barbaria» Valahilor. încă de pe vremea lui Vasile Lupu, Gri-gore Ureche, ucenic al şcolilor latineşti din Polonia, scrie: «De la Rîm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-î amestecat graiul». Din scriitorul italian Enea Silvia Piccolomini, din veacul al XV-lea, el mai culege ştirea că ar fi fost pe aici cîndva un Flaccus, «Hatman rîmlenesc», pe care, fireşte, Enea Silvio îl crease el, pentru ca să-şi lămurească numele de «Valahi». El se opreşte insă aici, urmînd apoi cu istorisirea pe româneşte despre Domnii Moldovei, şi numai despre el. Miron Costin, din generaţia care urmează pe a lui Ureche, ştie mult mal mult: găsim la el, la un loc cu o mulţime de nelămuriri şi greşeli, mal toate elementele trecutului roman. De şi scrie numai despre Moldoveni, acest boier inimos şi cărturar cuprinde cu privirea în cercetarea celor d’in-tăiu începuturi şi pe ceilalţi Romînl — până la Aromînil Balcanilor. Pe toţi îl ho-tăreşte că sînt adevăraţi Italieni. Şi iată că un om care nu învăţase la Poloni, ci în Italia însăşi, la Padova, unde mergeau mulţi Rasăritenl,— Constantin Stolnicul Cantacuzino, prinde a povesti şi el, tot www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului românesc 73 înnainte de anul 1700, despre Traian şi împăraţii Romei, ce au domnit şi asupra Daciei strămoşeşti. Mai limpede, mal sigur şi mai bogat decît Miron Costin, pe care nu l-a cunoscut,' el vorbeşte despre cea d’intăiu întemeiere în aceste părţi, pe care Moldoveanul o numise «descălecatul» sau coborî-rea şi colonisarea cea d’intăiu. în sfîrşit, spiritul Renaşterii e primit de Dimitrie, învăţatul fiu al lui Constantin Can-temir, prin lecţiile unui Grec cu ştiinţă de latineşte şi care învăţase şi el în Italia. Cetind cu sîrguinţă în tot cursul tinereţelor sale, el fu în stare să scrie după aşezarea sa, ca pribeag domnesc, în Rusia cea mai întinsă lucrare despre timpurile vechi ale istoriei noastre, Hronicul Romîno-Moldo- Vlahilor. Pentru el nu mai e nici-o îndoială că sîntem Latini, ba încă nimic nu ne-a clintit vre-odată de pe pămîntul cîştigat de legiunile lui Traian. Aceşti oameni — la cari se poate adăugi şi un harnic întregitor şi compilator, Nico-lae, fiul lui Miron Costin, — lucraseră mai toţi deosebi, fără a se cunoaşte sau a se răzima unul pe altul, pornind toţi de la acelaşi izvor, studiile zise umanistice, pe care le începuseră oameni! Renaşterii. www.dacoromanica.ro 74 Ideile conducătoare ale poporului românesc Cetitori pentru astfel de lucruri erau însă de tot puţini pe atunci: cîţîva boieri numai. Cetitorii obişnuiţi, ceva mal mulţi, cu deosebire preoţi, se mulţămiau cu cetirea cărţilor sfinte. Deci nicî-una din aceste cronici nu s’a tipărit, şi o bucată de vreme ele au fost cu totul uitate. Pe atunci însă, o parte dintre Romînii din Ardeal trecuseră, după îndemnul Iesuiţilor, la Biserica Romei, cu care se uniseră. EI îşi păstrau limba de slujbă, datinile bisericeşti, însurătoarea preoţilor, dar în dogmă erau una cu Roma. Şcolile catolice din Sîm-băta-Mare, în Ungaria, din Viena şi din cetatea Papilor erau deschise acum învăţăceilor romînî, cari plecau, cu deplină cunoaştere a limbii latine, din Blaj, reşedinţa noului episcop unit. Din Viena şi Roma se întoarseră deci prin anii 1770-80 trei tineri călugări, Sa-muil Clain, Gheorghe Şincaî şi Petru Maior, cari n’aveau de loc hotărîrea de a trăi îmbrăcat! în rasă la mănăstire. Toţi trei aveau aceleaşi gîndurî: să dovedească originea romană, la cunoaşterea căreia ajunseseră în-nainte de a fi cetit cronicile moldoveneşti şi muntene. Dar prin cărţile pe care le al-câtuiră, eî merseră mal departe decît aceştia. Literele cirilice obişnuite pană atunci trebuiau părăsite cu încetul, limba trebuia www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului românesc 75 să fie scrisă cu litere latine şi astfel încît totdeauna sa se poată recunoaşte cuvîntul latinesc de la început. în sfîrşit, sunetele «străine», vorbele «străine» trebuiau părăsite măcar în scris. Un alt lucru nou e tipărirea acestor cărţi. Prin şcolt bisericeşti, prin şcoli de Stat, prin şcolile întemeiate dincoace de munţi în cur- sul veacului al XVIII-lea, de Domnii zişi «fanarioţi», cercul de cetitori se lărgise foarte mult. Pentru totl aceşti oameni se 1 ) tipăriră pe rînd două cărţi ale lui Petru Maior, dintre care una fu confiscată, şi «Dictionariul de Buda». Acest dictionariu de etimologii, arătînd adecă de unde vine fie-care cuvînt, n’a putut să aibă mare răspîn-dire. Din potrivă, toată lumea a cetit «Istoria pentru începutul Romînilor în Dacia», care a avut două ediţii în vre-o zece ani. Aceasta a fost de acum înnainte Biblia ideii latine. Şi dascălul Lazăr din Avrig, care a venit în 1817 la noi de a întemeiat cea d’intîiu şcoală naţională în Bucureşti, credea în această Biblie. Supt înrîurirea acestei mişcări s’au format un număr de tineri din Ardeal, ca Ioan Ma-iorescu, Papiu Ilarian, August Laurian, Si-mion Bărnuţiu. întemeiaţi pe mîndria latină, www.dacoromanica.ro 76 Ideile conducătoare ale poporului românesc el au făcut mişcarea de la 1848 în Ardeal, pe care au organisat-o după tradiţii romane şi au descris-o într’o limbă latinisată. Toţi au trecut, înnainte sau după 1848, dincoace şi au stăpînit învăţămîntul. Ioan Maiorescu e întemeietorul şcolilor craiovene, Laurian al celor din Bucureşti şi apoi al şcolilor Moldovei întregi, Bărnuţiu, al şcolii de drept din Iaşi. Cel din ţară, un Gheorghe Asachi în Moldova, un Ion Rădulescu, zis Eliad, în Ţara-Romănească, au crezut, cu toată puterea sufletului lor, în originea latină pe care a şi cîntat-o, în versuri frumoase, cel d’in-tîiu, care şi el învăţase la Roma, dar n’au primit ideia prefacerii limbii pe latineşte, ba nici chiar scrierea cu singurele litere latine. Eliad e autorul unul sistem de scriere mixt, care a dăinuit cîtva timp şi a fost primit şi în Moldova. Astfel se ajunse la anii 1860, cînd acum fiinţa o Românie unită. Academia Romînă din Bucureşti fu înfiinţată. Cea d’intîiu grijă trebuia să-l fie formarea limbii literare, ca şi cum limba literară n’ar fi fost de mult formată, încă de pe vremea tipăriturilor bisericeşti, rămîind să se adauge, fireşte, potrivit cu timpul, neologisme ştiinţifice. Laurian şi elevul lui, Massimu, căpătară grija www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului românesc 77 dicţionariulul, El apăru în două volume mari, şi stîrni o adîncă uimire* Limbaj era curăţită> luîndu-i-se jumătate din cuvintele el. Celelalte erau cu totuL schilodite, ca să li se vadă mal bine originea latină. Pe atunci se învăţa în şcoli istoria Romî-nilor a Iul Laurian, care începea cu Romul şi Remu şi dădea anii după fundarea Romei. în Ardeal stăpînia ştiinţificeşte canonicul blăjean Timoteiu Cipariu, care, de şi un bun cunoscător al limbii vechi şi un înţelegător al desvoltăril el fireşti, scria într’o ortografie de paradă, şi mal mult cu vorbe «strămoşeşti». Şcoala latină n’a putut merge mal departe în ceia ce priveşte limba. în studiile istorice ea s’a păstrat încă multă vreme, de şi slăbită. Iar ceia ce a rămas mal mult din ea, a fost părerea că noi sîntem Latini, că avem spirit latin, că sîntem fraţi buni cu toţi Latinii. De aici urma neapărat iubirea pentru Franţa, sora noastră mal mare : vorbirea limbii el, imitarea acestei limbi — Eli-ad însă voia mal bine imitarea limbii italiene —, primirea în româneşte a oricărui cuvînt franţuzesc, în ştiinţă ca şi în literatură, hrănirea literaturii româneşti «începătoare» cu cea francesă, emigrarea la Paris. în latinismul Iul Laurian trebuie să se www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului românesc caute, nu numai originea franco-romîneî în care a scris un Mihail Zamfirescu, dar şi a model literare francese, căreia un Bolintineanu, un Alecsandri chnr i au slujit toată viaţa lor, şi a ideilor politice şi culturale care au domnit zeci de ani la noi; în sfîrşit, şi a tuturor împrumuturilor nesăbuite şi caraghioase pe care «sora mal mica» s’a crezut datoare să le facă la «sora mal mare». Primirea exuberantă pregătită la Bucureşti studenţilor italieni, ovaţiile în mijlocul cărora d. de Gubernatis şi-a făcut intrarea la Bucureşti — precum astfel de ovaţii s’au cheltuit şi cu cîteun astfel de om ca «sarul» Pă-ladan sau ca d. Lăo Claretie, ziarist, nepotul unul scriitor bine cunoscut—, visita la Roma a unul grup românesc ce cuprindea toate elementele comicului, călătoria din urmă, bogată în nemulţămirî, care s’a făcut, nu în Italia, ci prin Italia pentru a se ajunge la Roma, toate sînt ultime urmări ale curentului latinist decăzut. El a început deci cu Samuil Clain şi s’a mîntuit cu Badea Cîrtan. Dar, dacă te uiţi bine, vezi şi alte forme ale aceleiaşi direcţii. A 4 ^ v A T) In istoria româneasca, in cugetarea Ko-mînilor despre el înşiî, în politica lor a fost, www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului românesc 79 pană în anii nouăzect, o ciudată ilusie, care ni-a ajutat la multe, dar la mult mal multe ni-a stricat. Ajunsesem a ne crede de o samă cu părinţii noştri Romanii şi uitasem de mult cît putem într’adevăr. D. Hasdeu spunea, într’un curs la Universitate, că de fapt noi sîntem în stăpînirea unul Imperiu; în numtle lui Traian, August Laurian afişa pe păreţi! tuturor şcolilor primare ale României o hartă a Daciei de mîne, şi poetul Macedonski hotăria iă Roma noastră e ’n Orient: Constantinopol capitală. III. Dar iată că un nou curent se ivise. El se lupta întăiu cu împrejurări foarte grele, oprit în loc de alte curente, amestecat une ori cu ele. Amestecul ajunse la o anumită dată aşa de puternic, încît curentul iniţial părea pierdut. O altă generaţie, pornind de la alte consideraţii, l-a înviat şi a repre-sintat ideia conducătoare cea bună, atîta timp cît i-au îngăduit puterile. Apoi iarăşi s'a părut că biruinţa se apleacă în partea curentului grandoman, fără conştiinţă de trecutul, de viitorul, de chemarea noastră, gata a se închina la toţi idolii neamului străin. www.dacoromanica.ro 80 Ideile conducătoare ale poporului românesc Apoi el s’a întărit din nou, şi el chiamă astăzi la sine pe toţi oamenii iubitori de ţara şi de neam, pe toţi oamenii cinstiţi şi cuminţi, pe toţi oameni de ispravă. Să urmărim şi dezvoltarea acestei idei conducătoare. Asachi şi Eliad nu trecuseră cu totul în legiunea latiniştilor, dar nici unul, nici altul n’a mal păstrat de la o vreme legăturile cu poporul lor şi au ajuns răpede a nu-1 mal înţelege şi a nu-1 mal putea călăuzi. Asachi tipăria reviste cu text frances în faţa celui românesc şi nu mal răspingea nicî-un neologism frances. Eliad profetisa, făcea comentarii ale Bibliei, se asămăna cu Hris-tos, şi îndată prinse a bîigui într’un fel de romîno-italiană pe care n’o mal cetia nimeni. Alţi scriitori, cari faţă de dînşil erau nişte tineri, lucrau însă, mal ales în Moldova, pe o altă temelie. Adevărata cercetare a trecutului o începură, mal în acelaşi timp, Munteanul Bălcescu, care trăi puţin, şi marele Moldovean Mihail Kogălniceanu. Cronicile, documentele, care erau şi minunate îndreptare de limbă şi păstrătoare ale cugetării adevărat româneşti a trecutului, ieşiră la iveală. Al. Russo, Vasile Alecsandri scot la lumină poesia poporului. Pornind de la cu- www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului românesc 81 noştinţa acestor izvoare, se înjgKebă o literatură nouă, care numără, în aceiaşi generaţie, şi pe cumpătatul şi clasicul nuvelist Cos-tachi Negruţ (Negruzzi). într’o generaţie următoare, se adauge la dînsa Alexandru Odobescu. Dintre şi mal tineri, şcolari al Germaniei anilor 1860, întorşi în ţară, întemeiază tConvorbirile literare». Slavici dă graiu firii ţeranulul ardelean. Miron Pom-piliu tipăreşte cîntece ardeleneşti. Gane spune pe înţelesul tuturora poveşti din Moldova. Ispirescu ţese din nou firul basmelor muntene, şi minunatul povestitor Creangă înfăţişează satul moldovenesc. Alecsandri se alipeşte la mişcare, dar nu cu totul, pâs-trînd unele păcate şi lipsuri ale trecutului, însă un tînăr care învăţase prin toate ţerile româneşti, în Moldova, la Cernăuţi, la Blaj, care stătuse la Viena în mijlocul studenţilor romînî de pretutindene, care fusese sufle-rul lui Pascali la Bucureşti, un tînăr moldo vean din pragul Bucovinei, cu multe cu-noştinţl generale şi cu cele mal adîncî cu-noştinţl româneşti ce se pomenise până atunci, Mihail Eminescu, adună în sine toată bogăţia de cugetare şi simţire a neamului şi pe o înnaltă gamă de modernitate cîntâ în cel mal frumos graiu românesc. Acel care călăuzise din capul locului mişcarea, d. 1080 6 www.dacoromanica.ro 82 Ideile conducătoare ale poporului românesc T. Maiorescu, recunoscu de la început pe fruntaşul literaturii nouă. «Convorbirile» au avut vre-o douăzeci de ani de strălucire. Apoi revista se strămută în Bucureşti, şi mulţi dintre cel mal însemnaţi colaboratori aî eî intrară în politică, fără a putea face să învingă aici alt spirit. în Bucureşti terenul rămăsese al altora, iar în Iaşi după plecarea «Junimii» se instalâ socialismul «Contemporanului». Generaţiatînără primi cu cea mal mare bucurie activitatea critică a d-luî Dobrogeanu-Gherea, care îndrepta literatura românească spre ideale care nu sînt şi acelea ale poporului românesc. în acelaşi timp se ivia, printr’o înţelegere greşită a unor anumite modele, dar mal ales p-intr’o adoptare a spiritului bulevardier frances şi prin amestecul în literatură al multor Evrei sceptici, o nouă literatură satirică, fără îndreptăţire, fără ţintă, fără cruţare, ridicîndu-se din noroiul pornografiei numai pentru a muşca prin insulta personală. în jurul unei biete reviste ciudat scrise, se adunaseră tineri ce-şî ziceau decadenţi, cîntăreţî aî ticăloşiilor sociale şi aî rătăcirilor bolnave, în care poate cădea simţirea omenească. Glasul limpede al celor trei fruntaşi noi, armonicul povestitor şi pătrunzătorul critic social I. www.dacoromanica.ro Ideile conducătoare ale poporului românesc 83 L. Caragiale, înfloritul stilist, bogat în icoane nouă, Delavrancea şi poetul atît de intim şi ■de simplu Vlahuţă, nu era ascultat decît în unele cercuri. Revista pe care o căuta mat mult publicul, Revista Nouă, a d-luî Hasdeu, nu făcea alegere şi nu cerca să determine nimic, în nimic. Lucrurile s’au schimbat astăzi. încă odată s’au revărsat asupra scriitorilor comorile trecutului şi comorile poporului. Atingerea între Romînil din toate părţile s’a făcut zilnică, sinceră, de un mare folos pentru cugetarea lor. Universităţile s’au înnăltat mal sus decît 1 . 1 vechiul rol de a pregăti profesori, şi vreau să îndrepte viaţa timpului. Zidurile dintre literatură şi ramurile vecine se dărîmă şi îngăduie o simţitoare îmbogăţire a celei d’intaiu. Trei reviste ale- celor mai tineri, «Sămănă-torul», «Luceafărul», «Făt-frumos», luptă în acelaş sens, şi ele au dat literaturii de astăzi pe un Iosif, un Sadoveanu, un Goga, un Sandu, un Ciocîrlan, un Cerna, un Vilsan. Şi acum mişcarea nu se opreşte aici, Toată viaţa romanească e prinsă de dînsa, şi, cu toate înpotrivirile de astăzi, ea va izbuti să prefacă tot. Originalitatea el binefăcătoare stă într’aceia că ea nu născoceşte, nu adauge www.dacoromanica.ro 84 Ideile conducătoare ale poporului românesc şi nu falsifică nimic, dar nu lasă să-î scape din vedere nicî-una din însuşirile, din putinţele de desvoltare ale neamului. Puterile 1 adevărate de astăzi, moştenirea cea bună a trecutului, tot ce are poporul românesc în stăpînirea şi la îndămîna sa trebuie a fi întrebuinţat. Scopul nu mal e acela de a ne asămăna cu unii sau cu alţii, de a ne întrece cu Romanii de odinioară sau de a ne ţinea pe urma Francesilor. Nu voim a fi un Stat modern oarecare, de o precocitate şi îndrăzneală care să uimească lumea. Dorinţile noastre sînt mult mal modeste, dar mult mal uşoare de tălmăcit în faptă sigură: avînd conştiinţă de ceia ce sîntem, simţindu-ne Romînl mult mal mult decît coboritorl aî Romanilor şi chiar decît cetăţeni ai României, voim, în cea mal strînsă legătură cu tot ceia ce a fost sănătos în trecut, să clădim cu mijloace româneşti civilisaţia românească pentru toţi Romîniî. www.dacoromanica.ro III. DEZVOLTAREA HOTARULUI ŢERIÎ-ROMĂNEŞTÎ Şl MOLDOVEÎ www.dacoromanica.ro Dezvoltarea hotarului Ţerii-Romăneşti şi Moldovei. I. Ţară-Romănească a numit Romînul, şi numeşte încă, tot Ţinutul pe care-1 locuieşte el, acela în care-şl pune munca de plugar sau în lungul şi în largul căruia îşi mînă turmele. Acest, pămînt putea fi supus în parte, odinioară, Bizantinilor, Bulgarilor, Ungurilor, Tătarilor şi Ruşilor din Haliciu, iar astăzi Turcilor, Ruşilor, Austriecilor şi Ungurilor, paese divino per sette destini, in sette spezzato da sette confini, «o ţară divină prin şapte ursite In şapte sfârmate de şapte hotare», cum cînta poetul despre alt popor, âl său, care a isbutit însă a-şî face la loc unitatea naţională şi în forma politică, — dar el ră-mînea tot «Ţara-Romăneascâ». Până pe la anul 1300, această Ţară nu www.dacoromanica.ro 88 Hotarul Ţeriî-Romăneştî şi Moldovei dăduse încă un Stat. Romînit trăiau numai supt stăpînirea uşoară a cnezilor sau ju-zilor, mal sus de cari erau Voevozil. Cîţlva dintre acel al Ţeril-Romăneştl: Ioan, Farcaş, Litovol, Seneslau, la dreapta şi la stînga Oltului, sînt pomeniţi încă înnainte de anul 1250. Se vede din cele spuse în întărirea de către Papă a unul privilegiu regal unguresc pentru cavalerii Ioaniţl, cari erau ispitiţi să se aşeze la noi, că pămîntul cnezilor şi voevozilor olteni mergea de la Ţara Haţegului pănă în Dunăre, şi se pomenesc şi pescăriile de la Celeiu şi cetatea Severinulul, — aceasta stăpînită de Unguri. Dincoace de Olt, din potrivă, ftu se înseamnă nicî-o localitate şi nicî-un hotar. Pe acea vreme Ungurii aveau în mina lor o parte din pămîntul ce era să fie mal tîrziu Moldova. Districtele Bacău şi Putna de astăzi erau atunci ungureşti, avînd locuitori unguri, aduşi din Secuime şi din alte părţi, preoţi unguri şi căpetenii ostăşeşti pentru regele Ungariei. Capitala acestei provincii era Mil-covul, cetate aşezată pe rîul cu acelaşi nume, reşedinţă a episcopului catolic. în părţile de sus ale Prutului şi Siretiuluî se întemeiase ţara rusească a Galiţiel sau a Haliciulul. Pănă departe în jos, cursul acestor rîurl era în mîna regilor Rusiel-Micl sau Rusiel-Roşil. Cînd regatul rusesc se desfăcu, www.dacoromanica.ro Hotarul Ţeriî-Româneştî şi Moldovei «9 cnezil, răsăriţi pe urma lut, stăpînira nesiguri, potrivit cu vitejia lor şi cu împrejurările timpului în care trăiau. Supt înrîurirea galiţiana, o sumă de sate se întemeiară, cu acele nume ruseşti în - ăuţl (corespunzător Iul - ouţ,- ow-ce), ce se află încă răspîndite peste toată Bucovina, peste judeţele Dorohoiu şi Botoşani şi partea de sus a Basarabiei. Şesul de peste Siretiu ajunse pe la 1240 în mîna Tătarilor Hordel de aur. El n’aveau nici-o administraţie a supuşilor lor, ci se mul-ţămiau a strînge de la dinşiî birul şi a primi daruri. în atîrnarea Tătarilor se poate să fi fost şi o bună parte a Ţeril-Romăneştî, tot şesul adecă: Brăila, Ialomiţa, judeţele celelalte de la Dunăre. Mal mult sau mal puţin neatîrnate, oricum, scăpate de copleşirea tătărească, erau plaiurile. Cele oltene aveau în fruntea lor juzl, dintre cari cel mal mari purtau numele de Voevozl. De la anume juzl vechi cred că vin numele judeţelor Mehedinţi, Vilcea şi Romanaţî, toate dincolo de Olt: în adevăr, se zice judeţul Mehedinţuluî, al Vîlcel, al Romanaţuluî, şi Mehedinţ e un nume de persoană, ca şi Vilcea, venit din Vîlcul (Lupul), ca şi Romanaţî, asemenea cu care sînt unele nume sîrbeştl (Ruvaraţ, Herligovaţ, ş. a). în principatul de mal tîrziu al Ţeril-Romăneştî şi în Moldova-de-jos www.dacoromanica.ro 90 Hotarul Ţeriî-Romăneştî şi Moldovei judeţele sînt numite după rîurî: Argeş, Olt (în Oltenia însă nu e un judeţ al Oltului, dar este unul al Jiiuluî, destăcut apoi în Jiiul de sus: Gorj şi cel de jos: Dolj), Covurluiu, Putna. în Moldova-de-sus însă, numirea vine de la oraşe: Bacău, Neamţ, Suceava, Roman, Botoşani, etc. Moldovenii nici nu le-au numit judeţe, ci Ţinuturi. Aceasta ne face a crede că acele judeţe n’au avut nicî-o dată o însemnătate mal mare decît aceia a unei stă-pînirî peste cîteva sate. Aici par să fi fost mal mult cetăţi ungureşti (Milcovul, Bacăul), cetăţi domneşti (Romanul), tîrgurî galiţiene (Siretiu, Suceava) şi tovărăşii de sate, în felul cum au fost cele din Cîmpulung, care aveau drepturile lor deosebite şi plătiau un singur bir Domnului. II. Pe la 1300 — 30, V’oevozil din Argeş izbutesc a dobîndi şi Oltenia. îndată, el îşi ieaii titlul de «Marî-Voevozl» şi arată că stă-pînesc c toată Ţara-Romănească». Aceasta vădeşte limpede gîndul lor, că nu recunoaşteau adecă, pe tot pămîntul românesc, alt Voevod de o samă cu el, alt cîrmuitor neatîrnat. El ieau în armele lor vulturul împărătesc al Bizanţului (dar cu un singur cap, nu cu două, www.dacoromanica.ro Hotarul Ţeriî-Romăneştf şi Moldovei 91 ea în stema bizantină). în haină, în pecetea cu două chipuri împărăteşti lîngă un pom, eî se înfăţişează cu această autoritate imperială asupra Romînilor. Pe la 1360 ştim sigur că eî aveau şi Brăila şi Cîmpulungul şi Argeşul şi Slatina (privilegiul către Braşoveni din 1368). Peste douăzeci de ani eî trecuseră prin Bucureşti şi ajunseseră la Giurgiu, pe care-1 întăriseră. Severinul li-1 dăduseră Ungurii, după multe frămîntărî. în faţa Nicopolel turceşti, la care rîvniau, el clădiseră Turnul lor, căruia-1 ziceaţi «Necopoia cea Mică». Ba, supt Laico, eî luară o clipă Vidinul, iar supt Mircea puseră mîna pe Silistra şi pe toată Dunărea-de-jos, precum şi pe porturile dobrogene ale Mării. El moşteniseră deci şi pe Ţarii bulgăreşti de la Apus şi pe despoţil bulgari de lîngă Mare, Dobroticî şi Ivanco. Cuceririle Turcilor îl aruncară însă înnapoî peste Dunăre. în acelaşi timp, o coborîre a Romînilor din Maramureş luă «Voevozilor celor Mari a toată Ţara-Romănească» partea răsăriteană a Ţinuturilor româneşti, pe care eî şi le păstrau pentru dînşil. Bogdan, Voevod maramureşean, trecu dincoace de munţi pe la anul 1360. Saşii din Baia, aşezaţi printre noi încă de pe la www.dacoromanica.ro •92 Hotarul Ţerri-Romăneştî şi Moldovei 1200, îl primiră bucuroşi. Voevodul unguresc, •din provincia regala, întemeiată din nou, de cîteva zeci de ani, Sas, fiul Iul Dragoş, fu "bătut, şi pămînturile lui luate, pănă la Milcov. Dincolo de Siretiu, se ajunse la oraşul cu acest nume şi la Suceava, care trăiau de sine stătătoare. Tataril şesului au căutat să se împotrivească. Dar el ieşiseră slăbiţi din. luptele cele lungi cu Ungurii. Romînii i-aîî dat peste Nistru. Această apă rămase ca hotar, dar cele mal multe părţi fură luate mal mult pustii din mînile lor. Greutatea cea mare era însă cu Voevozil Ţeril-Romăneştl. Findcă el stăteau sus, în capitalele lor de la Argeş şi Cîmpulung, oamenii Iul Bogdan Voevod li ziceau Munteni. Acesta nu cutezase a lua acelaşi titlu ca Basarab şi urmaşii Iul. El venia dintr’un pămînt românesc, unde împărţirea se făcea după rîurl. Venia într’un Ţinut udat de rîul Moldovei: el îl numi dar, «tara Mol-dovel». Insă pe această ţară, înţelegea el şi tot astfel şi urmaşii Iul, s’o întindă cît mai departe în dauna Ţeril-Romăneştl. Pentru aceasta se întrebuinţă nesiguranţa şi slăbiciunea acestei teri între moartea Iul Laico şi întărirea în Domnie a Iul Mircea, deci prin anii 1370—90. Pe de o parte se www.dacoromanica.ro Hotarul Ţeriî-Romăneştî şi Moldovei 95 ajunse la Milcov. Alexandru-cel-Bun era pe pămîntul său pană la rîul Putna, în anul 1432, cum dovedeşte o scrisoare de ştiri ardelenească. Fiul Iul Alexandru, Ilie, face o danie unor moşneni din Vrancea. Deci nu încape nicl-o îndoială că înnainte de Ştefan-cel-Mare Moldova-şl atinsese hotarul sud-vestic. Vama se lua la Agiud pentru marfa ce trecea la Munteni, dar aceasta numai pentru că Agiudul era cel din urmă tîrg" al Moldovei în aceste părţi. Moldoveni şi Munteni îşi făcură cetăţi la hotare: a celor d’intîiu se chema Crăciuna şi era aşezata chiar pe rîul Milcov. Bacăul fu întărit, şi aici stătu un timp, prin anii 1480, Alexandru cel Nou sau Sandrin, fiul Iul Ştefan-cel-Mare,. păzind hotarul. Linia de apărare munteană lăsă în prada duşmanului Rîmnicul-Sărat şi Buzăul şi se îndreptă după cursul Teleaji-nulul, unde Domnii din al XV-lea veac făcură Teleajna; ceva mal departe era întărită Gherghiţa, care apăra Bucureştii, şi el, de alminterea, o cetate întărită, precum Teleajna ţinea straja de spre Tîrgovişte. Dincolo de Siretiul Moldovenii se întinseră iute pînă în punctul unde acest rîu, întor-cîndu-se spre Răsărit, poate alcătui hotarul sud-ostic. Că Bîrladul era loc de vamă, nu este altă dovadă decît faptul că la Bîrlacf www.dacoromanica.ro •94 Hotarul Ţern-Romăneştî şi Moldovei se vămuiau, pe acest drum de negoţ, mărfurile ce mergeau în Ţara-Romănească. La Chilia şi Cetatea-Albă, pe Dunărea-de-jos şi pe limanul Mărel-Negre, fuseseră Genovesil, şi în cea din urmă cetate el rămaseră pînă dincolo de 1400. Domnii munteni stăpîniau însă, ca Bulgarii de odinioară, şi un mal şi cellalt al acestui curs de jos al Dunării. Moldovenii luară, în acelaşi timp de slăbiciune a fraţilor lor, şi acest «pămînt băsă-răbesc», şi această Basarabie. Roman-Vodă îşi zicea: «Domn pănă la Marea-cea-Mare». Alexandru-cel-Bun înlătură orice urmă de stâpînire străină şi el lasă urmaşilor săi şi cele două cetăţi. Mircea al Ţeril-Româneştî se împotrivise în zădar, năvălind odată în Moldova în potriva Iul Iuga: moartea Iul făcu din Alexandru-cel-Bun şi din urmaşii săi cel d’intîiu Domni al Romînilor. In toată pe-rioda neatîrnăril, «Marii Voevozl a toată Ţara-Rcmănească» au rămas de aici înnainte pe planul al doilea. După moartea regelui unguresc şi polon Ludovic-cel-Mare, fiicele sale Maria şi Hed-vigia, avînd de soţi cea d’intîiu pe Sigis-mund din Luxemburg, cealaltă pe Iagelo botezat cu numele de Vladislav, îşi împăr-ţiră, nu fără ceartă, moştenirea. Fiecăreia-Î lip- www.dacoromanica.ro Hotarul Ţeriî-Romăneştt şi Moldovei 95 siau băniţi, ostaşii şi aliaţii. Amîndouă ţerile noastre se folosiră de aceste împrejurări. Laico stăpînise, credem, şi Ţara Haţegului; pentru a-1 răsplăti şi cîştiga în chip statornic, însuşt Ludovic desfăcuse Ţara Oltului de peste munţi, cu cetatea întărită a Făgăraşului, şi i-o dăduse cu titlul de duce. El aduse acolo boieri de-aî săi, ai căror urmaşi trăiesc şi pană astăzi. Hedviga adause pentru Mircea şi cîteva sate, mal mult româneşti, de cealaltă parte a Oltului, dintre care cel mal însemnat era Amlaşul sau AmnaşuL Numai Sibiiul şi-a păstrat posesiile româneşti, Săliştea, Răşinarii şi celelalte. Pentru apărarea lor se ridica cetatea Turnulul-Roşu. Cetatea Branuluî, pe care o clădise regele Ludovic, trecu şi ea în stăpînirea Muntenilor. Mircea şi fiul său Mihail şi-au ţinut pîrcălabil acolo. Şi trebuie să se ţie în seamă că el aveau deci şi cîrmuirea, nu numai asupra colibaşilor d’imprejur, ci şi asupra satelor ce alcătuiau încă de la început domeniul Branuluî. Toate aceste stăpînirl însă nu se puteau alipi pentru totdeauna cu Ţara-Romănească, fiindcă erau la mijloc munţii. Tot aşa s’au dovedit netrainice şi posesiile căpătate de Domnii moldoveni în Ardeal. Ştefan-cel-Mare dobîndise acolo Ciceul, în valea Someşului, www.dacoromanica.ro 96 Hotarul Ţerii-Romăneştî şi Moldovei şi, departe, pe Tîrnave, într’un loc unde nu-i putea folosi la nimic, Cetatea-de-Baltă. Petru Rareş primi ca zălog Bistriţa, şi izbuti după 1530 să-şi puie pîrcălabil acolo, luînd de la orăşeni censul regal. Rodna, cu minele ei, cetatea Unguraşuluî, Reteagul erau tot ale Moldovenilor. Şi să se adauge o sumedenie de sate care se ţineau de Ciceu sau de alte asemenea puncte dăruite! în atîtea rînduri Secuii au ascultat bucuroşi de Domnii noştri. Ştefan făcu chiar la Vad reşedinţa unui episcop românesc, asemenea cu acela pe care Muntenii îl aşezară la Gioagiu. Dar piedeca firească sfârîmâ visurile de stăpînire ardelene ce se puteau naşte. Ardealul se poate stăpîni ori tot, ori de loc. Dacă feudele şi donaţiile româneşti s’ar fi tot întins, ajungînd a cuprinde părţi şi mai mari din ţară, dacă s’ar fi cîştigat Saşii, ar fi ieşit lucrul altfel. Aşa însă, încă de pe la 145a Ţara-Romănească pierdu stăpînirile ardelene, în locul cărora Domnii ei primiră cîteva sate ca Gioagiul, Vinţul-de-jos, Vurperul, care şi ele ieşiră din mîna lor către 1550. După această dată, nici Moldovei nu-i mai rămase nimic în Ardeal. Mult mai temeinică fusese întinderea acestei din urmă ţeri în sus, pe văile Prutului şi Nistrului. Prutul porneşte de la Apus, şi el www.dacoromanica.ro Hotarul Ţeriî-Romăneştx şi Moldovei 97 se arcuieşte larg, înnainte de a curge drept spre Dunăre. în arc se cuprinde o minunată ţară de vechi păduri şi de văi roditoare, care era plină de sate, odinioară ruseşti şi româneşti. Acum le stăpînia, prin anii 1380, Polonia, care învinsese şi înlăturase pe cne-ziî ruteni ai Galiţieî. Acest Ţinut mărginaş era numit de Poloni ţara Sepenicului, Şipe-niţului şi o cîrmuia un staroste de hotar. Petru Muşat, Domnul Moldovei, o luă ca zălog pentru cîteva mii de galbeni, şi puse oamenii săi în cetatea Ţeţinei de lîngă Cernăuţi; tot odată fu dobîndit astfel şi Hotinul, care fusese pănă atunci cetate polonă (numele aminteşte pe acelea de Sniatyn, Obertyn, din Pocuţia). Lui Alexandru-cel-Bun i se zălogi apoi ţara de peste Prut pănă la Nistru, o dungă lată de pămînt şi mai bine locuit, cu cetăţile Sniatinul şi Colomeia. Pentru această nouă stăpînire — căci Polonii nu-şl plătiră datoriile, şi pierdură zălogul — s’aîi dat multe lupte pănă în anii din urmă ai lui Ştefan şi apoi, iarăşi, supt Petru Rareş. Nu atîta înfrîngerea acestui Domn la Obertyn, cît supunerea Moldovei în 1538 de către Turcii pe cari-î chemaseră Polonii, hotărî. Numai foarte puţin din pămîntul de peste Prut rămase al Moldovei. 1030 : www.dacoromanica.ro 98 Hotarul Ţeril-RomăneştI şi Moldovei III. De la 1538 începe râpedea scădere a hotarelor Moldovei. Ele fusese încolţite însă şi mal de înnainte, iar pierderile Ţeril-Ro-măneştî sînt şi mal vechi. Anume, după Mircea-cel-Mare, Turcii încearcă iarăşi să cucerească ţara. Eî nu izbutiră, şi atunci întrebuinţară, la rîndul lor, un sistem de apărare şi de exploatare pe care-1 întrebuinţaseră Romanii faţă de Daci şi Bizantinii faţă de Slavi. El luară şi întăriră cetăţile de pe malul stîng al Dunării. Giurgiul, care se chema acum Ierkbki, nu mal fu căpătat de Romînl pană la 1595, cînd îl avurăm numai o clipă. Turnul ajunse cetatea turcească Cule ( = turn). Severinul ni-1 luaseră înnapol Ungurii, îndată după moartea lui Mircea, şi Turcii îl smulseră de la Unguri în anul 1523. După douăzeci de ani, portul Brăilei era luat de Turci şi prefăcut în cetatea Ibrail. în jurul fiecărei cetăţi se alegea o mare bucată de pămînt, zece, douăzeci de sate, şi se făcea din ele raia, pentru hrana ostaşilor. Sistemul fusese început de Mohammed al II-lea, cuceritorul Constantinopolel. El îl puse în aplicare şi faţă de Moldoveni. După trei încercări zăaarnice, Chilia şi Cetatea-Albă www.dacoromanica.ro Hotarul Ţeril-Romăneştî şi Moldovei 99 căzură în stăpînirea turcească la 1484, supt Baiazid, fiul şi urmaşul lut Mohammed. Şi aict marele Soliman duse la capăt opera începută de înnaintaşil săt. Învingînd pe Petru Rareş şi supuind Moldova, el prefăcu Ti-ghinea, veche cetate moldovenească la Nistru, în Benderul turcesc, şi raiaua celorlalte două cetăţi se ridică aşa de sus, încît ajunse să cuprindă toată jumătatea de jos a Basarabiei. Peste cincizeci de ani, Tatariî, cari ajutau la războiţi pe Turci, fură aduşi în acest Ţinut, pe care el îl numiră Bugeac şi în care statură pană la 1774. Să se mal adauge că la 1551, cînd se turci Ilie-Vodă Rareş al Moldovei, Turcii adauseră la pămînturile lor Ciubărciul de la Nistru, de-asupra Cetăţil-Albe, partea de jos a Galaţilor, unde-şî puseră vameşii — de aici zicătoarea : «s’a dus la Bădălan», adecă la Turci, la dracul, pe care pănă astăzi o întrebuinţează Gălâţenil —, şi Renii, mal jos, pe Dunăre, căruia îl puseră numele de Tomarova. Schimbări în hotarele celor două teri nu se mal întîmpină în tot veacul al XVII-lea. Nimic din cucerirea ardeleană nu rămase după Mihaî Viteazul. Moldova se desfăcu în aceiaşi întindere pe care o avuse şi pănă www.dacoromanica.ro 100 Hotarul Ţeriî-Romăneştî şi Moldovei atunci O cercetare de hotar, făcută de Ioan Buhuş, cu alţî doi boieri, din partea Moldovei şi de viitorul Domn Ştefan Cantacu-zino, cu doi tovarăşi, din partea Ţeril-Ro-măneşti, aduse la 1706 încheiarea singurei convenţii de hotar între cele două ţerî, care să fi ieşit la iveală pană acum. Ea începe astfel: «Hotarul ţerilor, pe unde au fost de veac, pe acolo trebuie să stea neclătit, iar Sireţelul, de l-a mutat cineva din matca luî, trebuie să-l dea iar pe unde a fost». Actul nu cuprinde mai departe decît măsuri pentru tăiarea pădurilor, păşunatul vitelor, stăpînirea moşiilor «cumpărate» (arendate) peste hotar, lucrul viilor şi mersul carelor. Se vede că ţinta era, să se împiedece cît mal mult legăturile, pentru a nu se ivi gîlcevl. .Nici despre partea Turcilor nu se va face vre-o schimbare. Din timp în timp, se adevereşte hotarul de către raiele şi Domnit plătesc pentru ca să vie un om împărătesc eu dreptul de a face să se dea înnapol încălcările, dese şi neapărate, ale vecinilor. Supt Mircea Ciobanul, după 1544, s’a făcut cea d’intăiu alegere a hotarului Brăilei, şi hotărnicii, Banul Teodosie şi boierul Coadă, luară în cercetare toată graniţa: atunci s’a tăiat «drumul Banului». Ştim că au făcut tot astfel Alexandru Mircea şi Mihnea Turcitul înnainte www.dacoromanica.ro Hotarul Ţeriî-RomăneştI şi Moldovei 101 de anul t6oo. Hotărnicia săvîrşită pentru acesta din urmă s’a şi păstrat: ea priveşte raiaua Giurgiului şi a Turnului. Alte asemenea lucrări s’au făcut în 1667, cînd era Domn Antonie-Vodă din Popeşti, în 1717, supt Ioan-Vodă Mavrocordat, şi în 1764. Rezultatul dezbaterilor s’a păstrat pentru cea d’intăiu şi pentru cea din urmă, care, aceasta, priveşte întregul hotar «de la Adacalesi» — insula de lîngă Vîrciorova — pănă în Brăila. Hotărnicia din 1717 a fost adusă la îndeplinire abia peste vre-un an, doi, supt Nicolae Mavrocordat. E păcat că actul încheiat cu acest prilej s’a pierdut, pentru că, după spusele cronicii Iul Nicolae-Vodă, încălcările fuseseră aşa de mari, cum nu se mal pomenise. Turcii din raiele se folosiseră de peirea lui Brîncoveanu în 1714, de a Iul Ştgfan Cantacuzino, de prinderea Iul Nicolae Ma-vrocordat şi de împrejurările războiului, răş-luind pentru raiaua Brăilei tot pămîntul pănă în apa Buzăului la Apus, şi în jos pănă la gura Ialomiţel, adecă judeţele Rîmnicu-Sărat şi Brăila, întregi. Şi în Ialomiţa şi Ilfov pătrunseră Turcii de la Silistra, luînd întregul mal stîng al Dunării, cu bălţile pănă la Greaca. Dar prin anii 1760 se căpătă înnapoî, pentru un adaus la tribut, marea moşie a Sultanului din judeţul Brăila: Odaia Vizirului, www.dacoromanica.ro 102 Hotarul Ţeril-RomăneştI şi Moldovei în Moldova, acelaşi Nicolae-Vodă n’a avut însă atîta noroc. în această ţara, Polonii îşi făcuseră, pe vremea războiului cu Turcii, o stăpînire foarte întinsă, care cuprindea cetatea Sucevei, Cîmpulungul bucovinean, cetatea Neamţului, cetatea Soroceî la Nistru, cetatea Hotinuluî şi multe tîrgurl, sate şi mănăstiri. Cînd se făcu pacea la 1698-9, el tre-buiră să dea înnapol tot ce cîştigaseră, că-pătînd în schimb numai cetatea Cameniţeî, pe care de vre-o douăzeci de ani li-o luaseră Turcii. în timpul războiului ce se încheiase acum, Constantin Cantemir, Domnul Moldovei, încercase să iea Soroca înnapol, cu ajutor turcesc, dar nu izbutise. Răpirea de pămînt moldovenesc o încercară şi Tatariî: el trecură peste hotarele vechi ale Bugeaculul şi se aşezară pănă supt tîrgul Chişinăulul, cu turmele, robii şi familiile lor. El stăteau acum pe amîndouă malurile Bîculul pănă în Nistru, şi aveau Ţinutul Lăpuşneî basarabene, pănă la copacii bătrînî al vestitului codru chighe-cean. Şi astăzi numele de sate tătăreşti se întîmpină pănă la această linie a Bîculul. în părţile Putnel, era o straşnică hoţie, pe care o înfrînâ numai Miron Costin, numit, de şi era boier mare, staroste al acestui Ţinut primejduit. De fapt, în mina Domnului era www.dacoromanica.ro Rotarul Ţerii-Romăneştl şi Moldovei 103 numai o parte din judeţele de jos ale Moldovei, cum e astăzi, adecă fără Băsarabia. Delimitarea de la 1703 n’are nici-o însemnătate, fiind că tot Nistrul rămase hotar şi de acolo înnainte între Turci şi Poloni. Turcilor li părea însă foarte rău pentru pierderea Cameniţeî, pe care o priviau ca o cheie a Poloniei. Răscoala lui Dimitrie Can-temir, Domnul Moldovei, care trecu la Ruşi, îi întări în credinţă că ei trebuie să aibă neapărat o cetate în aceste părţi. Se mai întîmplâ lupta pentru tronul polon între August de Saxonia, vechiul rege, sprijinit de Ruşi, şi regele cel nou, Stanislav Leszczynski, ocrotit de Turci. Se puse la cale o mare expediţie pentru aducerea în Scaun a Craiului Stanislav, adăpostit la Bender, dar oş-tile se opriră la Hotin în vara anului 1713, şi comandantul lor, Abdi-Paşa, luă în stăpî-nire Hotinul, ca Paşă al cetăţii. De la Domnii noştri se cerură salahori şi cară pentru dezgroparea din ruină şi întărirea din nou a cetătil. Nicl-o stăruinţă nu mai folosi, şi în curînd o raia întinsa fu hotărnicită pen-tru hrana luptătorilor păgîni din Hotinul împăratului. Numai odată, în urma noului războiu al Ruşilor cu Turcii, la I74°> mai intrară pîrcălabl romînî în Hotin, dar el trebuiră să-l părăsească îndată, cu toate si- www.dacoromanica.ro 104 Hotarul Ţeriî-Romăneştî şi Moldovei linţile lut Grigore Matei Ghica, Domnul de atunci. Vizirul care-şl făcuse acest bine cu Moldova fu schimbat, şi Tatarii Lipcani, deprinşi de mult a sta în Hotin, cerură să se dea iarăşi cetatea în mînile unui Paşă. Numai un an de zile au mal stătut al noştri în vechea cetate. Hotinul rămase însă totdeauna în inima noastră, şi la 1775, cînd Austriacil ni luară Bucovina, Domnul de atunci al Moldovei, alt Grigore Ghica, se gîndi dacă n’ar putea căpăta, cu acest prilej, ca despăgubire, Hotinul! Si Soroca fusese ameninţată de această J , 1 soartă. Turcii, cari stătuseră pană la 1699 în Cameniţa, îşi cerură această cetate, îăgă-duind o plată către Vistieria turcească. Peste un an, el căpătau însă ceva mult mal bun, Hotinul, de unde-şl puteau vedea adăpostul cel vechiu. în sfirşit, Tatarii căpătară încă din 1712 un adaos de pămînt pentru păşunatul vitelor lor, dincolo de vechiul hotar al Iul Halil-Paşa. El avea treizeci şi două de ceasuri în lungime, adecă de la un capăt al Basarabiei până la cellalt, şi două în lăţime, prin urmare iarăşi pănă la Bîc. O întărire formală li se dădu în 1720—22, o a treia, după ce el se încumetase a trece şi această graniţă, la 1729, apoi multe altele în a www.dacoromanica.ro Hotarul Ţeriî-Romăneştî şi Moldovei 105 doua jumătate a veacului acestuia. Din harta lut Riga, tipărită pentru Alexandru-Vodă Callimachi, într’un timp cînd Tatariî se împuţinaseră, dar hotarele tătăreşti rămăseseră aceleaşi ca din vechime, se vede că graniţa pornia de la Bender, urmă un timp cursul Bîculul, cădea apoi pe al Botneî, şi căuta în sfîrşit, printr’o linie aproape dreaptă, Căl-mătuiul, care se varsă în Prut. IV. Venim acum la ultimele despoierl suferite de noi din partea creştinilor şi ocrotitorilor de peste Carpaţl şi de la Răsărit. în Ardeal şi Banat, Austria a moştenit, cînd a luat aceste provincii, în anii 1699 şi 1718, vechea stare de graniţă din vremea principilor ungureşti şi a begilor de Orşova, atîrnătorl de Paşa Timişoarei. O adevărată hotărnicie nu se făcuse. înţelegerea din vremea Iul Neagoe Basarab, încheiată de nişte nemeşi al Haţegului din partea Ungariei, toţi Rornîni, iar, de spre Munteni, de cîţîva boieri de lîngă hotarul oltean, din Baia-de-Aramâ şi alte locuri, a fost adusă.de sigur de interesele unor mănăstiri ce stâpîniau .munţi în hotarul ţeril. Ea priveşte, în adevăr, numai graniţa Ardea- www.dacoromanica.ro 106 Hotarul Ţeril-Romăneştl şi Moldovei lulul de către Oltenia \ de aceia au şi fost aleşi pentru hotărnicie de o parte numai Haţeganl şi de alta numai Olteni. în 1699, cînd Austria luă Ardealul, se făcu însă o bună hotărnicie generală, care sluji drept basă celorlalte. Ea a fost dusă la capăt de unul dintre cel mal pricepuţi topografl pe cari-1 avea împărăţia, învăţatul general Marsigli, un Italian din Bologna. în pacea de la Pojarevacl sau Passaro-witz, în 1718, Austria trecea peste acest hotar şi lua Oltenia toată. Ea-Î rămase până la noua pace din Belgrad, în 1739. în aceasta se prevedea şi alipirea la Oltenia, ajunsă iarăşi a noastră, a Orşovel-Vechi, dacă, în soroc de un an, — ceia ce nu s’a tăcut—, Turcii ar putea aduce să curgă pe lîngă dînsa Cerna, rîul de graniţă. La restituirea Olteniei sau «Valahiel Mici» faţă de Turci se orîndui o altă comisie pentru hotare, care-şl mîntui lucrul abia în 1741. Se mal întrebuinţară, cu acest prilej, mal multe hotarnice de-ale particularilor; o descriere a graniţei în judeţul Buzău o alcătui mai târziu, la 1769, Logofătul de Vistierie Ştefan. Delimilatorî au fost corniţele Kolowrat şi Mehmed-Efendi, ale căror nume se înseamnă pe crucea de piatră, poate păstrată şi pănă astăzi, de la Rîul Vadului, 0*1 “v spre oibnu. www.dacoromanica.ro Hotarul Ţeril-RomăneştI şi Moldovei 107 Prin anii 1760, Austriaciî prinseră din nou gustul încălcărilor. Pe de o parte, ei urmâ-riau iarăşi stăpînirea Olteniei, care li se făgădui de Turci prin convenţia militară din 1771, iar pe de alta ei începură a înnainta cu pajurile lor în Secuime. Astfel făcură în partea Oituzuluî şi Bereţcului, supt cuvînt ca aici Moldovenii ar fi usurpat încă din 1710. Pe la Topliţa se arată şi astăzi vechiul hotar. întăiu era vorba numai de un singur munte, «Muntele-Mic», dar apoi lăcomia crescu împreună cu izbînda. Energicul guvernator ardelean, Buccow, căruia i se dato-reşte toată această schimbare de hotar, făcea socoteală la 1761 că pămîntul încălcat — vorbă să fie ! — de Moldoveni'face «aproape două comitate»! Cînd, la 1773, regele Romanilor Iosif veni în Secuime, el găsi'că^ucrul era încheiat, şi într’o scrisoare din Reghinul Săsesc către mamă-sa, Maria-Teresa, el se exprimă astfel: *Am văzut Ciucul şi Gur-ghiul, cu toate păsurile în Moldova şi o parte din terenul nou-ocupat, care e un adevărat pustiu, acoperit cu cei mai frumoşi copaci de pe lume, dar cari putrezesc fiindcă n’avem la ce-i întrebuinţa». Şi aici îi scapără gîndul că s’ar putea face un schimb cu Moldovenii. Austria îşî căpătase partea la întăia spîr-cuire a Poloniei, şi-i lipsia un drum drept www.dacoromanica.ro 108 Hotarul Ţeril-Romăneştî şi Moldovei prin păsurile Carpaţilor, către noua provincie a Galiţiel. Hotarul de Miazăzi al unei ape aşa de neînsemnate cum e Ceremuşul nu i se părea îndestulător, pe cînd ce bun ar fi fost Si'retiul de sus, iar mat jos la Apus apa Moldovei! în aceste graniţe s’a înţeles întăiu răşluirea Bucovinei —, al cărei nume l-au pus de almin-terea numai Austriacil, atuncea, pentru că Moldovenii nu-l întrebuinţau faţă de această parte de sus a ţeril lor. De aceia au înnaintat în 1774 ofiţerii împărăteşti pănâ la Roman. Pe urmă însă, el au trebuit să se oprească la hotarul mult mal rău al rîuleţuluî Suceava, şi încă şi acolo interesele unor proprietari de moşii i-au făcut să nu poată lua totdeauna ca normă cursul Sucevei. Acelaşi motiv a făcut că judeţul Botoşani are şi o parte dincolo de Siretiu, pe cînd, în schimb, Dorohoiul nu ajunge pănă la această apă. Iată de almintrelea cuvintele chiar ale Iul Iosif, care meniau încă din 1773 despoiarea consacrată în 1775: «De sigur că, dacă s’ar da înnapol către Moldoveni aceste părţi (secuieşti) care sînt destul de întinse, dar, cînd nu e cultură şi nu sînt locuitori, fără mare preţ, s’ar putea dobindi acel colţ care e cuprins între Transilvania, Maramureş şi Pocuţia şi s’ar face un lucru foarte folositor. Rog pe Măria-Ta a spune principelui Kaunitz să se gîn- www.dacoromanica.ro Hotarul Ţeriî-Romăneştî şi Moldovei 109 dească la acestea». . . Şi principele Kaunitz s’a gîndit, iar astăzi noi vedem Suceava Iul Ştefan-cel-Mare, fără s’o avem. Ultima pierdere se ştie că a fost a Basarabiei în 1812. Rusia vorbi Turcilor numai de Basarabia pe care o ştiau aceştia, şi la urmă li smulse lor — adecă nouă — tot pămîntul dintre Nistru şi Prut, care luă de aici înnainte acest nume. Europa ni-a dat înapoi la 1856 districtele Cahul, Bolgrad şi Ismail. Erau cele mal rele pentru noi, din punctul de vedere al poporaţiel, care era alcătuită în mare parte din colonişti de toate limbele. Pentru Europa, interesul era însă ca Rusia să nu aibă gurile Dunării. Cînd Ruşii au smuls de la bunul şi credinciosul lor aliat, în clipa chiar a biruinţil, care face mal mărinimos, această şuviţă de pămînt, în care e ciudat că stătea cinstea unei împărăţii aşa de mari, Europa se îngriji numai ca noi să fim iarăşi la Dunărea-de-jos, fiind strămutaţi în Dobrogea Turcilor. Dar astfel am ajuns iarăşi la Marea Neagră, la acea Mare Neagră, pe care o vedeau Muntenii Iul Mircea Bătrînul şi cu care se mîndriau în titlurile lor, la 1400, Domnii viteji al tinerel Moldove. www.dacoromanica.ro IV. VIAŢA SUFLETEASCĂ A POPORULUI ROMÎN. www.dacoromanica.ro Viaţa sufletească a poporului romîn. Viaţa sufletească înseamnă înnălţarea gîn-durilor şi desfăşurarea simţirilor în fiinţa omenească. Este o viaţă sufletească obişnuită care n’are însemnătate şi în care nu se oglindesc limpede însuşirile de căpetenie ale unul neam. Este Insă şi o alta, care se ridică mal presus de nevoile şi năcazurile, de bucuriile banale din fiecare clipă: viaţa simţirilor care n’au nimic egoist, simţiri pămîn-teştl, dar nu simţiri de ţernă, şi viaţa acelor gînduri care caută spre înnălţimî lămuririle tainelor lumii, traiului, fiinţil celor ce ni ating simţurile. Fiecare-şi trăieşte deosebit sau în legături de tot restrînse viaţa obişnuită a sufletului, pe cînd viaţa sufletească superioară e aproape aceiaşi pentru cel ce trăiesc la un loc într’o singură societate. Deci ea e viaţa sufletească a societăţii, la care iea parte fiecine după însuşirile Iul şi după înrîurirea pe care, în puterea lor, e chemat s’o aibă asupra altuia. Trupul societăţii e Statul, sau 1030 8 www.dacoromanica.ro 114 Viaţa sufletească a poporului romîn ceia ce-1 poate înlocui, hrana şi-o iea din rodul muncit naţionale, mîna et de apărare e oastea, inima et e învăţămîntul; există dect şi o inimă, o minte a tuturor. Cine o cercetează nu trebuie să se oprească la cărţt. Aceasta ar fi o istorie literară în cel mat îngust şi mat neîndestulător înţeles al cuvîntulut. Cartea porneşte dintr’un suflet, — singură ea, sau împreună cu alte cărţt, cu alez fapte sociale, — şi acest suflet trebuie cercetat şi înţeles. Viaţa sufletească a poporulut engles din vremea Elisabetet e Macbeih al lut Shakespeare, dar nu întîmplările din el. Cu mult mat mult înfăţişează acestă viaţă Shakespeare însuşt, cu tot ce s’a păstrat de la dînsul: el e dect viaţa sufletească a poporulut engles. Dar nu şi în cutare însuşiri deosebitoare, cutare accidente din fiinţa lut. Nu vom cunoaşte bine această viaţă, dacă ne vom opri la un singur scriitor, orî-cît de mare ar fi el, orî-cît de mult ar cuprinde- într’însul pe ceilalţi. Şi aceştia mal mict trebuie cunoscuţi, pentru că scrisul lor dovedeşte că a fost şi cine să-t primească, să-t îndemne şi răsplătească. Cărţile bune şi cărţile rele, cele ce au preţ ort-eînd şi ort-unde şi acelea care au avut preţ numai pentru cîţtva oameni într’un anumit timp, au interes într’o asemenea cercetare. Ea nu e, cum se vede, www.dacoromanica.ro Viaţa sufletească a poporului romîn 115 o istorie literară, căci în aceasta nu se ţine samă decît de aceia ce este frumos, înţelept, însemnat, pe cînd dincoace are interes orice a fost şi a înrîurit. Gradul de înrîurire trebuie ştiut iarăşi; cercetătorul e dator să afle, pe cît se poate, şi care au fost cercurile sau stratele sociale care s’au împărtăşit prin cetire sau numai prin auz de o anumită literatură. Pentru viaţa sufletească a Romî-nilor din timpurile noastre de aici nu ajunge să se studieze Alecsandri sau Eminescu sau cel cîţîva prosatorl de fiuntn, nu ajunge să se urmărească direcţiile bune, care pot fi une ori numai la începuturile lor şi mărge-nite la o înrîurire slabă; e de nevoie să se .ştie ce au cetit ceilalţi, de ce au cetit alte lucruri şi întru cît cetirea lor a înrîurit asupra sufletului atîtor oameni ce au trăit şi el în acel timp. Curentele greşite şi cele rău-fă-•cătoare au stăpînit şi ele suflete şi, dacă nimeni nu se gîndeşte a le lăuda şi a pune o vorbă bună pentru dînsele, cunoştinţa lor nu poate fi decît foarte folositoare pentru a se înţelege sufletul şi inima unei societăţi. în acest înţeles întreg vom înfăţişa desfăşurarea vieţii sufleteşti a poporului nostru, într’un studiu precedent a fost vorba numai de ideile conducătoare, aici se vorbeşte despre tot mediul ideilor şi sentimentelor. www.dacoromanica.ro 316 Viaţa sufletească a poporului romîn Atunci s’au căutat numai stelele ce îndreptau saîî de la care în deosebite împrejurări s’a cerut o îndreptare: aici privirea caută întreaga întindere a cerului de gîndurî şi simţiri boltit asupra vieţii din fiecare zi a tuturora. L Şi aici trebuie să pornim de la constatarea că mal multă vreme, sute de ani, am trăit înnainte de toate în legea creştină. De la dînsa ni-am luat îndreptare, şi între cărţile el sfinte am trăit. Ea ni-a fost singura literatură, dacă nu ţinem samă de viaţa deosebită* trăind în*-tr’o anume fantasie originală, păgînă, foarte bogată, a poporului. Pe cînd ţeranul răspundea la fiecare din întrebările cele mari cu un întreg manunchiu de poveşti înflorite de care era fermecat şi care-1 mulţămiau; poveşti de sfinţi al Bisericii, de sfinţi pe cari Biserica foarte de demult îi învinsese, poveşti de zine, de frumoase fiinţî mal presus-de lume, —- cărturarul, tîrgoveţul, boierul cetiau la cartea sfintă. Pentru aceasta el era pregătit prin şcoală. Altă şcoală, nu era atunci decît a mănăstirilor şi bisericilor. Călugării aveau nevoie de slujbă; mănăstirea avea nevoie necontenit de www.dacoromanica.ro Viaţa sufletească a poporului romîn 117 preînnoirea călugărilor; ţeril îi trebuiau Vlădici; în bisericile cele mari se cereau dascăli cu bun meşteşug de cetire şi cîntare. Pentru cetire şi pentru cîntare deci, pentru învăţarea limbii slavone, care era limba bisericească, — au fost cele d’intîiu şcoli ale noastre. Ce se învăţa în ele, se ştie din mărturii mult mal tîrzil, dar care se potrivesc foarte bine şi pentru anii 1300 sau 1400, căci noi nu ne găsiam atunci în epoca unei dezvoltări simţite. Se începea cu învăţătura pe de rost a rugăciunilor cuprinse în Orologhiu sau Ceaslov : preotul, dascălul trebuiau să le ştie bine. Venia la rînd apoi cartea de cîntărî pe opt glasuri, aşa-numitul Octoih, tot aşa de neapărat pentru pregătirea slujbaşilor bisericii. Cu Psaltirea, din care iarăşi se învăţau bucăţi pe de rost, se ajungea la o iteratură mal înnaltă, mal bogată, care ar •fi putut vorbi sufletului, atingîndu-î toate simţirile şi mulţămindu-î toate avînturile; numai cît Psaltirea ce se întrebuinţa în şcoala noastră cea mal veche, era cea slavonească. Se ajungea apoi la evanghelie, penare, încă la 1834, un om crescut în vechile datini, Barbu Ştirbei, care a fost apoi şi Domn, o numeşte, cu gîndul la învăţăturile copilăriei, de sigur, temeiu al studiilor, «ca una ce coprinde moralul mal curat, propoveduit de www.dacoromanica.ro 118 Viaţa sufletească a poporului romin însuşi Mîntuitorul nostru». Se trecea la Apostol, la unele părţi din Biblie. Deocamdată însă, totul pe de rost. în şcolile ungureşti de astăzi în Ardeal, copiii Romînilor sînt primiţi din capul locului cu lecţia în limba maghiară. Bieţii nevinovaţi plîng, se deznădăjduiesc, dau să fugă de la chinuri, iar pe urmă, cu minunatele însuşiri de adaptare ale vrîsteî lor, se trezesc că încep a pricepe şi a rupe ungureşte. Slavona era strecurată în sufletele strămoşilor noştri cu acelaşi sistem. Şcolarul de la Unguri va putea vorbi numai cu greu ungureşte, îndată ce viaţa-1 va aduce înnapoî între Romîniî săi; şi copiii acelor timpuri nu puteau, de sigur, să cuprindă o limbă străină destul de grea în aşa fel încît s’o poată întrebuinţa. Şi nici n’aveau de ce s’o întrebuinţeze aiurea decît în Biserică. Acolo însă 1 ( nu se ţinea predică. Ce e drept, se cereau cunoscători de sla-voneşte pentru cancelaria Domnilor, unde zilnic se făceau acte de întărire şi de danie» care nu puteau fi scrise decît în limba cea învăţată: această regulă n’a fost părăsită de* cît tîrziu de tot, şi pănă la 1590 n’aveam un singur rind românesc venit de la scriitorii sau pisară, de la logofeţii sau grămăticii Voe-vozilor. Asemenea hrisoave însă sămănau www.dacoromanica.ro Viaţa sufletească a poporului romîn 119 întru toate unele cu altele, şi ştim că pentru ajutorul cui le scria, erau şi formulare, la care rămîneau să se adauge numele şi unele amănunte privitoare în deosebi la actul ce se alcătuia. însă Domnii scriau tot slavo-neşte atîtea scrisori către vecini, unde trebuia să se dea în această limbă, cuvînt; de cuvînt, cuprinsul celor spuse de stăpîn cu gura lui: aici trebuiau cunoştinţl mal temeinice şi mal întinse, şi formularul nu putea sluji la nimic. Mal tîrziu se găsesc dicţionare, dar la început e îndoielnic dacă s’a avut acest ajutor. Slavoneasca aceasta a scrisorilor e foarte pocită: mal nicl-odată nu se vede un răvaş corect întru toate. E de aceiaşi frumuseţă ca şi latineasca în care se aştern alte scrisori de acest fel, şi de care nu se poate să nu zîmbeştî. Nici atîta ştiinţă a limbii învăţate nu se putea dobîndi măcar în şcoala bisericească ; erau deci şi alte şcoli, pentru slavonă şi caligrafie, din care ieşiau scriitorii domneşti. Astfel de şcoli nu erau însă deschise oricui şi nu aveau decît un ucenic, doi: erau înseşi locuinţile caligrafilor Curţii şi dascălilor de sla-voneşte. Şi aici învăţătura, meşteşugul se treceau de la om la om, din mînă în mînă, potrivit numai cu nevoile foarte înguste ale societăţii. www.dacoromanica.ro 120 Viaţa sufletească a poporului romîn Boierii nu ştiau carte; eî nu scriau, nu cetiau, nu înţelegeau limba Bisericii şi a Statului. Starea lor de barbarie desăvîrşită nu se poate asămăna decît cu a nobililor din cele mal adîncî timpuri ale evului mediu european, un veac al X-leasaual Xl-lea. Legea o ştiau de la părinţi, de la preot, cu prilejul spovedaniei; eî o vedeau şi-î învăţau tainele. Domnii erau de cele mal multe ori tot aşa de înnaintaţl. Cărturarul era cine trebuia sa ştie carte pentru a trăi: popa, dascălul, logofătul. O îmbunătăţire trebuie să fi venit prin căsătoriile cu femei din alte neamuri, de peste Dunăre sau şi de peste Carpaţî. Doamna Clara a lui Alexandru Munteanul, Doamna Calinichia, mama lui Mircea, trebuie să fi dat copiilor lor o creştere mal bună, şi mijlocul pentru aceasta era, pe lîngă învăţăturile mamei, chemarea unul călugăr sau preot cu carte. De cînd Sîrbul Nicodim, Grec după tată, de alminterea, trecuse Dunărea ca sol de cultură şi întemeiase cele d’intăiu mănăstiri învăţate, Tismana şi Vodiţa în Oltenia, astfel de călugări se găsiau: el trecură în curînd şi dincoace de Olt, dincolo de Mil-cov chiar. Alte ori, Doamnele sau jupăne-.sele străine aduceau de la început cărturari www.dacoromanica.ro Viaţa sufletească a poporului romîn 121 din ţara lor. Ceva mal târziu, coborîtoarele neamului Despoţilor sîrbeştl, Despina lut Neagos Basarab, Elena lut Petru Rareş dădură o creştere bună şi băieţilor şi fetelor. Tînărul Teodosie trebuie să fi fost o mică minune de învăţătură a timpulut său, dar moartea-î veni înnainte de a putea să folosească ştiinţa sa neobişnuită. Aşa a fost până pe la anul 1550. în tot acest timp nu putea fi altă viaţă sufletească decît a înţelepciunii fireşti, răspîndită prin cuvinte, dovedită prin fapte, păstrată prin tradiţii care nict nu erau puse în scris pentru toată lumea. Ce se poate închipui mat îngust decît creşterea unor societăţi prin religia singură, şi încă prin religia înveşmîn-tată în graiu neînţeles ? Poporul era mat bine împărţit decît boierii, de şi de almin-terea era un necontenit schimb între boierime şi popor. II. Întîmplarea aduse după 1550 o mare revoluţie. încă din timpuri destul de vecht, pe la 1450, unul sau mat mulţi clerici din părţile maramureşene tălmăciseră Psaltirea, Evanghelia şi părţi din Vechiul Testament pre- www.dacoromanica.ro 123 Viaţa sufletească a poporului romîn cum şi multe rugăciuni în româneşte. Anume mişcarea eretică a Husitismuluî, ivită în mijlocul catolicilor din Boemia, ajunsese până la Ungurii din Miază-noapte, pană la Poloni şi atinsese o parte dintre Romînî: ereticii aceştia însă aveau şi eresul blînd şi binefăcător, eresul de credinţă şi de iubire, eresul de frăţie pentru toţi oamenii, şi pentru cel umili şi fără carte, de a face ca orice creştin să înţeleagă cuvîntul Iul Dumnezeu şi să se mîntuie de-a dreptul prin el, şi nu mijlocit, prin preot. Mişcarea a fost însă ră-pede oprită în loc. Tălmăcirea românească s’a furişat numai cu frică, pe ascuns de ie-rarchl, cari n’ar fi îngăduit-o. Puţini, nespus de puţini o aveau în mînă. Şi chiar aceia nu puteau să simtă multă plăcere la cetirea unul grăiu aspru şi cu totul nedesăvîrşit: toată frumuseţa Evangheliilor blînde şi Bibliei posomorite se pierduse prin prefacerea într’o astfel de românească. Iată însă că predica Iul Luther, în multe privinţe urmaşul Iul Huss, pătrunse biruitoare pănă la hotarele noastre. Ieşise o Biblie minunată în limba germană, şi orice German din orice părţi era ispitit de dînsa, dădea jos sfinţii din biserici şi cînta frumoase imnuri nouă pe limba poporului întru mărirea Iul Dumnezeu, fără sfinţi. Saşii aveau Romînî www.dacoromanica.ro Viaţa sufletească a poporului romîn 12S supt ascultarea lor, şi el simţiră datoria de a tălmăci pentru dînşil la £544 catehismul lut I.uther. Cărticica n’a pătruns însă nict dincolo, cu atît mat puţin dincoace. Peste patrusprezece ant, un diac de cancelarie, care era şi preot, Coresie sau Coresi, Romîn din Ţara-Romănească, fugia în Ardeal de frica ucigătorului de boieri şi clerici, Mircea Ciobanul. El se adăposti la Braşov, unde Saşii erau cu toţii luterani şi voiau, ca şi fraţ 1 lor din Sibiiu, să aducă pe Ro-mînl la dreapta credinţă. El erau însă, nu numai nişte creştini rîvnitori, ci şi nişte negustori vestiţi. Honterus, care li predicase reforma legii, li adusese şi tipografia. El se gîndiră astfel să ni dea cărţi sla-voneştl de tipar, întrebuinţînd pe Coresie. Cărţi slavone ieşiră mal multe pănă la moartea tipăritorulul muntean şi după aceia chiar. Dar tot odată, cu Evanghelia din 1560, se răspîndesc şi cele d’întăiu cărţi bisericeşti în limba noastră. Coresi nu-şl dădu osteneala să le traducă din nou, lucru pentru care poate nici să nu se fi priceput. Se mărgeni să «îndrepte» tălmăcirile husite, apropiin-du-se de limba timpului său şi ţeril sale muntene. După Evanghelie ieşi, în mal multe ediţii, Psaltirea. încă din 1564 el mal dădea la tipar şi o Evanghelie cu învăţătura, cu- www.dacoromanica.ro 124 Viaţa sufletească a poporului romîn prinzînd predici asupra textului de evanghelie ■ce se ceteşte în fiecare zi. Aceasta era o traducere din nou, o compilaţie, după un •original unguresc. Alţii se găsiră tot în Ardeal, însă data aceasta dintre Ardeleni chiar, ■ca să dea o altă Evanghelie de acest fel, adecă lămurită, dar fără nicl-un amestec ■eretic într’însa. Cîţlva clerici traduseră şi o parte din Vechiul Testament. Asemenea cărţi erau menite mal ales să fie cetite de acel preoţi ardeleni pe cari guvernul unguresc, care sprijinia reforma Iul Calvin, îl silise să părăsească, odată cu legea veche, şi limba cea sfîntă slavonească. El aveau în fruntea lor şi un episcop pe care ortodoxii nu voiau să-l recunoască: Gheorghe de Sîn-giorz e cel d’intăiu în şirul acestor Vlădici cu de-a sila. Dar Romînil nu se încredinţaseră de loc că părinţii şi străbunii lor ar fi trăit în rătăcire, şi îndată ce cîrmuirea nu mal apăsă asupra preoţilor, viaţa religioasă urmâ ca şi maî înnainte. Nicî-una din cărţile eretice nu s’a tipărit în număr mare şi n’a fost prea mult cerută sau prea bine păstrată. Dar totuşi ele pătrunseră şi dincoace, în Moldova şi Ţara-Romănească. Evanghelia cu învăţătură ortodoxă fusese tradusă după o carte slavonă împrumutată de însuşi Serafim, www.dacoromanica.ro Viaţa sufletească a poporului romîn 125 Mitropolitul muntean; cel din Moldova a primit-o şi el. Cînd Petru Şchiopul, bătrîny cuminte şi evlavios Domn al Moldovei, fugi în Apus, el duse până în adăpostul său ti-roles din Innsbruck, din Bozen, Psaltirea Iul Coresi şi Apostolul, Faptele Apostolilor, tipărite de acelaşi. în ceasurile lungi de dor şi de căinţă,. Petru-Vodă, încunjurat de atîta străinătate,, va fi deschis volumele grosolane cu slovele aspre şi se va fi mîngîiat şi îmbărbătat cetind. Tot sufletul omenesc zace în Psaltire, cea mal bună învăţătură de milă, de iubire şi frăţie a oamenilor se desface din. scrisorile Apostolilor către cel d’intăiu credincioşi al legii celei nouă. Şi ceia ce se petrecu atunci cu Petru Şchiopul se va fi petrecut cu atîţia dintre clericii, boierii şi chiar jupanesele noastre. Nu e oare un răsunet din. aceste imnuri ale durerii care nu se poate împăca în tot cuprinsul pămîntulul în această amintire a celor mal straşnice nenorociri pe care o-face în româneşte bătrîna călugăriţă Teodosia, mama Iul Mihaî-Viteazul ucis de auşmanî ? Şi în alt scris românesc din această, vreme, în răvaşul de plîngere al boierilor iubitori de creştinătate către căpetenia lor firească, fugarul Domn biruitor Radu Şer-ban, nu se vede un avînt de mînie înpotriva. www.dacoromanica.ro 126 Viaţa sufletească a poporului romîn celor înţeleşi cu păgîniî, o sete de mîntuire care aminteşte pagini din Psalmi1)? De acum innainte îndrăznirăm a scrie în limba noastră. Româneşte se înseamnă numele şi faptele morţilor pe pietrele de mor-mînt; româneşte se aştern testamentele sau •diatele şi scrisorile de la o ruda la altâ rudă, de la un prieten la prietenul sâuţ Domnii învaţâ în româneşte pe solii lor ce trebuie sâ vorbească şi ce trebuie să încheie. Pînă şi hrisoave se dau în limba ţeril. în mănăstirile de la noi şi în cele din Ardeal, călugării învăţaţi, cari ştiau slavoneşte, ca un Varlaam Mitropolitul Moldovei, traduc fel de fel de cărţi în româneşte: cărţi de lămurire a Evangheliei, cărţi de canoane In care se cuprind legile. Tipografiile din Iaşi şi Tîrgovişte dau la lumină, pe cînd •erau -Domni Vasile Lupu şi Matei Basarab, •dar fără amestecul lor, cîteva cărţi româneşti pe lîngă multe slavone. Dosoftel, urmaş al Iul Varlaam, prefăcu Psaltirea în versuri româneşti, precum o prefăcuserâ atî-ţia de cînd se ivise Reforma, şi peste cîţîva ani vedem pe un boier 'muntean că citează Psaltirea în această traducere. Vieţile Sfinţilor încep a se tipări, şi în ele, aşa cum le dă Do- *) Vezi-le In Convorbirile literare pe 1900 şi 1901. www.dacoromanica.ro Viaţa sufletească a poporului romîn 127 softel, se gasia o întreagă literatură de povestiri, care representau atunci, cu un adaos de curăţie şi de sfinţenie, ceia ce represintă romanele şi nuvelele în timpurile noastre. în Ardeal iarăşi erau principi calvini şi iarăşi al noştri sînt puşi să tipărească în româneşte cărţile Bisericii şi alte legi. Vine o vreme cînd în mal multe forme toată Biblia stă la îndămîna credincioşilor, şi ea era cerută aşa de mult, încît cel mal bogat şi mal mîn-dru stăpînitor romanesc de prin anii 1680, Şerban Cantacuzino, dădu cărturarilor săi sarcina de a prelucra o singură Biblie mare, în aceiaşi limbă, în aceiaşi ortografie. Un strălucit monument de limbă apăru astfel la 1688, una din operele neperitoare ale literaturii noastre. Şi curentul urmâ mal departe, dînd sufletului creştin necontenit hrană nouă. Cărţile de slujbă apar în româneşte, supt Constantin Brîncoveanu, alături cu mici povestiri morale, ca Floarea Darurilor, cu cărţi de învăţătură şi sfaturi, ca învăţătura de şapte taine şi Pildele filosof eşti. Ba chiar în 1713 iese la iveală, primită cu bucurie şi cetită aşa de mult încît nu s’a păstrat până la noi nicl-unul din exemplarele pătate şi rupte: Alexandria^ povestirea fantastică despre faptele marelui Alexandru Machedon, biruitorul oamenilor, duhurilor www.dacoromanica.ro 128 Viaţa sufletească a poporului romin şi jigăniilor lumii. Cartea se cetia aşa de mult şi în manuscript, încît învăţatul boier Constantin Cantacuzino Stolnicul trebuia să probozească, într’o carte serioasă de istorie, publicul cărturar pentru acest păcat. Un boier învăţat ca Udrişte Năsturel, fratele Doamnei Ilina a lui Matei Basarab, tradusese din sla-voneşte acel Varlaam fi Ioasaf, care e plin de cea mal aromită înţelepciune a Răsăritului. Dioptra sau Oglinda, morală în parabole, circula în toate părţile. în cărticele ce se chemau Albină se cuprindeau fel de fel de istorioare plăcute. Fabulele lui Isop sau «Isopiile», «Minunile Maicii Domnului» se împrumutau necontenit pentru cetire. Predici se tipăriau în româneşte sau găsiau atîta răspîndire în manuscript ca ale strălucitului Mitropolit muntean Antim din Ivir. Dimitrie Cantemir, învăţat fiu de Domn, crezu chiar vremea potrivită pentru a înfăţişa cetitorilor în tipar alegoria sa morală Divanul saă gîlceava înţeleptului cu lumea. Dacă n’a tipărit Istoria ieroglifică, în care făcea supt nume acoperite satira politică a timpului său, el n’a ascuns-o de nimeni. în sfîrşit, pe un timp cînd cronicarii moldoveni Costineştiî, venind după Grigore Ureche, şi Munteanul Constantin Cantacuzino atingeau probleme mari ale trecutului şi dădeau îndemnări nea- www.dacoromanica.ro Viaţa sufletească a poporului romîn- 129 mulul în cărţi scrise pe larg româneşte, acelaşi Cantemir se gîndia să tipărească în Hronicul său o istorie completă a tuturor Romînilor. Moartea singură l-a oprit de la aceasta. III. Cea d’intăiu şcoală înnaltă în ţerile noastre s’a întemeiat în Iaşi pe vremea Iul Vasile Lupu. îndemnătorul a fost Mitropolitul Var-laam, sprijinitorul un Romîn înstrăinat, mare om în noua sa patrie, Petru Movilă, Mitropolit al Chievulul şi apărător plin de izbîndă al ortodoxiei în timpurile sale. Dascălii noştri veniră de la şcoala din Chiev a Iul Petru. El trebuiau să dea Domniei cărturarii de care era nevoie, cunoscători de slavoneşte şi greceşte. Cîţî au mal scris de acum în-nainte o slavonească mal curată fuseseră la şcoala Treî-Ierarchilor, şi un şcolar al acesteia a fost Nicolae Milescu Spătarul, care ştia destul de bine latineşte pentru a-şl lua locul în cercurile cărturarilor din Apus şi care a fost apoi introducătorul ştiinţelor acestui Apus în Rusia şi unul dintre cel d’intăiu exploratori sistematici al Siberiei. în Ţara-Romănească o şcoală de acest fel a fost aşezată de Şerban Cantacuzino în bi- 1030 9 www.dacoromanica.ro 130 Viaţa sufletească a poporului romîn serica Sf. Sava, care avea, ca multe altele din Bucureşti, şi chilii, gata să primească ucenici. în ceia ce priveşte scopul, nu e nic!*o deosebire faţă de aşezămîntul moldovenesc al Trel-Ierarchilor. Şi aici ca şi acolo programul era cel obişnuit în şcolile Iesuiţilor, cu atîta schimbare numai că în loc de limba latină cea grecească veche era întrebuinţată pentru predarea tuturor materiilor, în toate clasele. Cu venirea în fruntea ţerilor noastre a unor oameni cari, dacă nu erau totdeauna de neam grecesc, primiseră la Constantinopol o creştere cu totul grecească, se făcu, în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, o schimbare în orînduiala şcolilor, şi ea se păstră şi mal departe. Slavona se despărţi de grecească; menirea fiecărei şcoli fu alta. Slavoneşte învăţau cel ce se pregătiau pentru biserici şi pentru cancelaria domnească, pe cînd la şcoala elinească mergeau copiii de boieri, cari voiau să capete o creştere potrivită cu starea părinţilor lor. De la un timp însă întrebuinţarea vechil limbi religioase scăzu foarte mult, şi se ajunse îndată la prefacerea în româneşte a tuturor cărţilor de slujbă. Şcoala slavonă decăzu răpede. Din potrivă, cea grecească luă numele impunător de Academie şi fu pusă supt con- www.dacoromanica.ro Viaţa sufletească a poporului romîn 131 ■ducerea unor Greci vestiţi în tot Răsăritul pentru cunoştinţile şi scrierile lor. Ucenicii stăteau în încăperi frumoase în Iaşi, la mănăstirea Sf. Sava, închinată Sf. Mormînt, iar în Bucureşti peste puţin în chiliile strălucitei mănăstiri a Văcăreştilor, întemeiată de Ni-colae Mavrocordat pentru a i se veşnici numele in toate chipurile. învăţăceii de azbuche se strîngeau în jurul unul dascăl mal rău plătit, 1a Sf. Gheorghe din Bucureşti şi la Sf. Ni-colae cel domnesc din Iaşi. Fiul Iul Nicolae-Vodă, Constantin Mavrocordat, se gîndi să facă şi şcoli pentru limba latină ; în laşi se zice că le-ar fi şi deschis pentru fiii de boieri şi mazili. în Bucureşti planul Iul fusese a face un colegiu al Ie-suiţilor. în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea în sfîrşit, încep a se întemeia şcoli şi prin celelalte oraşe ale principatelor. Numărul lor creşte necontenit; Alexandru Ipsilanti, Domn muntean, iea măsuri ca orice oraş mal însemnat să-şî aibă o şcoală. Multe din şcolile din provincie aveau şi dascăl de greceşte. De la o vreme, învăţarea ştiinţilor căpătă un loc mult mal mare, şi prin stăru-inţile Mitropolitului Moldovei Iacob al II-lea întreg învăţămîntul sufere o schimbare spre modernitate în această ţară. www.dacoromanica.ro 132 Viaţa sufletească a poporului romîn în sfîrşit de la 1750 înnainte tot mal mulţi preceptori de franţuzeşte se aşează în capi* talele noastre, şi mal toată boierimea tînără ajunsese a şti, mal bine sau mal rău, limba în care pe atunci se înfăţişa cea mal mare parte din viaţa de cultură a timpului. încă înnainte de 1800 se răspîndi deprinderea de a se trimete tinerii şi în străinătate, în Germania şi în Franţa, adecă, în această din urmă ţară, la Paris. O măsură pe care o ieau pe rînd mal mulţi Domni din această epocă e aceia de a nu se primi în slujbă decît acel boieri tineri cari şi-ar fi împlinit după cuviinţă anii de şcoală la Academia grecească. Iar cunoscătorul de franţuzeşte se putea aştepta fireşte la o înnaintare mal ră-pede. Numărul oamenilor luminaţi, cu dorinţă, cu nevoie de a ceti e, deci, mult mal mare în această vreme. Totuşi în ţară se tipăreşte foarte puţin pentru sufletul lor. Marea operă literară a veacului al XVIII-lea e tălmăcirea din nou, după greceşte, deci în. chip mai adevărat şi mai sigur, a cărţilor bisericeşti. Şcoala munteană, întemeiată de Antim, înnoită de harnicul episcop al Rîm-nicului Chesarie, sprijinită pe rînd de toţi Mitropoliţil şi episcopii, dă la lumină lucrări îngrijite, a căror limbă nu e însă mal fru- www.dacoromanica.ro Viaţa sufletească a poporului romîn 133 moaşă decît limba tălmăcirilor celor vechi. Pentru întâia «oară iese de supt teascurile rîmnicene culegerea întreagă a Mineelor, in care vieţile sfinţilor sînt orînduite după zilele în care se prăznuieşte pomenirea fiecăruia. Acestea vor fi fost foarte mult cetite în toate stratele societăţii. Alte cărţi însă priviau numai slujba sau cuprindeau dezbateri de dogmă, combateri a credinţilor ce-lorlalle, şi nu puteau fi înţelese de oricine. Cînd Rusul Paisie Veliclovschi, care învăţase destul de bine limba noastră, făcu la Dragomirna, la Secu şi în sfîrşit la Neamţ şcoala cea mare de călugărie harnică şi luminată din Moldova, produsele tipografiei Iul, dese şi foarte însemnate, privesc şi ele mal mult clerul, dacă se scoate la o parte cea de-a doua culegere completă de Minee, ieşită aici. Rare ori se mal tipăresc altfel de cărţi: cîte o ediţie nouă din Alexandrie, cîte o carte de reţete. Nimic de literatură şi nimic de ştiinţă. Boierii cărturari puneau să li se prescrie vechile letopiseţe sau cronici, care erau urmate numai în chip foarte slab pe vremea lor, sau cîte un cronograf în care se dădea istoria lumii în povestiri de vieţi omeneşti care începeau cu Sfinta Scriptură şi se mîntuiau, trecînd prin Roma şi prin www.dacoromanica.ro 134 Viaţa sufletească a poporului romîn Bizanţ, cu Sultanii turceşti. Poeţii sînt puţini ; el alcătuiesc stihurile lor pentru a fi învăţate pe de rost şi cîntate. Întîmplător, Ienachi Văcărescu, care avea nevoie de exemple pentru gramatica sa, a pus în scris şi a tipărit unele, prea puţine, din versurile sale. La un «volum de poesil» nu se putea gîndi nimeni: tipărirea Iul ar fi jignit «ighemoniconul» boieresc al autorului, care putea face versuri numai în glumă şi pentru anume scopuri de închinare către o Doamnă sau către Măria Sa Vodă. Ţiganii, cari prindeau toate stihurile ce zburau în aier, formau biblioteca poetică vie, antologia cîntătoare a ţeril. Se cetiau atunci cărţi străine: greceşti .— dar şi printre acestea nu se putea găsi încă nimic nou. potrivit cu părerile şi gusturile timpului,—latine, italiene şi francese. Cantacuzinil avuseră în Ţara-Romănească o minunată bibliotecă, ce se risipi în lumea mare la căderea lor în 1716, şi din care se găsesc din timp în timp volume răzleţe, cum e cartea de teologie latină pe care de curînd a căpătat-o Academia Romînă şi pe care Constantin Stolnicul Cantacuzino o răscumpărase de la ostaşii noştri întorşi în 1683 de la asediul Vieneî. Biblioteca Mav-rocordaţilor s’a irosit tot aşa, într’una din www.dacoromanica.ro Viaţa sufletească a poporului romîn 135 zilele de mare restrişte a lui Con stan tin-Vodă: numai catalogul ni s’a păstrat. Dău-năzl s’a găsit o parte din biblioteca, foarte bogată, a Iul Costachi Conachi poetul, om care avea nevoie de o asemenea bibliotecă pentru a scrie versurile sale, în care şi măsura şi inspiraţia şi podoabele şi tonul acela de lungă căinare sînt luate din literatura francesă a timpului. Şcoala grecească din Braşov stăpîneşte astăzi biblioteca Brîncove-nilor de după 1714, dăruită el de Grigore Brîncoveanu, cel din urmă din linia directă. Cărţile Iul Nicolae Canta, dintre Cantacu-ziniî moldoveneşti, adunate de el şi de în-naintaşii săi, alcătuiau o foarte frumoasă colecţie. Se căutau mal ales populari sări ştiinţifice, călătorii, opere istorice. Nu lipsiau însă nici romanele, cele bune, cum e Co-rinne a doamnei de Stael şi cele uşuratice, ca Aventures de Faublas. Une ori venia cu ele cîte un negustor ambulant, Grec din Viena, alte ori se făcea comanda în Ardeal sau, pentru Moldova, la Lemberg. Cutare negustor aducea şi cărţi de la bîlciul vestit al Lipscăî, şi aşa i se întîmpla şi vre unuia boierii ce călătoriau în străinătate. La 1719 încă, Matei Creţulescu pomeneşte în testamentul său «un atlanta [atlas], care l-am fost cumpărat cînd am fost la Viena, drept www.dacoromanica.ro 136 Viaţa sufletească a poporului romîo zloţi nemţeşti 48» şi pe care-1 dăruieşte Iul Nicolae Mavrocordat, şi în acelaşi testament el arată ca avea în "biblioteca sa nu mal puţin de 124 de cărţi, «filosofeşti, grama-ticeştî, politiceştl, bisericeşti, istoriceşti, latineşti, italieneşti, iprocl, proci [şi altele şi altele] •, care mal multe dintr’acestea le-am cumpărat cînd am fost la Viena pentru treaba acestor 2 copilaşi ca să înveţe greceşte, iar mal vîrtos latineşte şi italieneşte». Matei nu uita cu acest prilej să se roage a i se învaţă copiii şi mal departe, «străi-nîndu-î pentru carte». IV. Pentru ca o literatură naţională să se poată ivi, lipsiau încă unele condiţii. Boierii aceştia n’aveau un ideal şi nu găsiau pe ce să se sprijine ca să-l poată descoperi. El ar fi cumpărat mîndre cărţi de afirmaţie românească, dar nu se găsia cine să cuteze a le scrie. El ar fi luat cărţi de cîntece româneşte, dar cine printre dînşiî, fruntaş cu locul în Divan, s’ar fi încumetat să le scoată ? în sîîrşit unde se puteau tipări astfel de lucruri, cînd în principate erau numai tipografiile episcopale sau metropolitane sau mănăstireşti, care nu puteau pune supt teascuri www.dacoromanica.ro Tîrgul de la Braşov la începutul veacului al XlX-lea (dupăţo acvarelă) Reproducere făcută cu cheltuiala ,Societăţii femeilor romine'• www.dacoromanica.ro Viaţa sufletească a poporului romîn 137 decît anumite lucruri, sau tipografia trecătoare a vre unul Grec venit la noi pentru afaceri, a vre unul boierinaş care ţinea să nu-şî primejduiască banul? Mîntuirea veni de la Romîniî de peste munţi: ei creară în jumătate de veac viaţa sufletească modernă a Romîniel întregi. De mult, Braşovenii, negustori şi meşteşugari înstăriţi, aveau o şcoală pe lîngă biserica lor, a Sf. Nicolae din Şchel. Cînd, după 1700, se întemeie o Episcopie a Ro-mînilor uniţi cu Roma, nevoia unor şcoli pentru pregătirea de preoţi luminaţi se simţi îndată. Episcopul Petru Pavel Aaron are meritul cel mare că a deschis în Blaj cele d’intăiu patru şcoli româneşti naţionale, la jumătatea veacului al XVIII-lea (1754 şi urm.); ele se compun dintr’o şcoală primară, un colegiu latin şi două seminalii, cele d’in-tîiu şeoll de preoţie pe care le aveau Ro-mînil. După ele se îndreptară toate celelalte, care răsăriră mal mult în veacul al XlX-lea pe acest pămînt ardelean. Nu treceau mal mult de douăzeci de ani şi împăratul iubitor de lumină Iosif al 11-lea lăcu în tot Ardealul şi în ţinuturile româneşti din Ungaria şcoli ale Statului pentru popor, şcoli de româneşte şi nemţeşte, pe cînd cele blăjene erau de româneşte şi latineşte. Gheor- www.dacoromanica.ro 138 Viaţa sufletească a poporului romln ghe Şincal, rîvnitorul istoric din acest timp, a dat acestor şcoli cea d’intîiu a lor orga-nisaţie. Din unele şi din altele, din şcolile cele nouă ale Neuniţilor cari şi el îşi căpătaseră episcopia, la Răşinari, apoi la Sibiiu, ieşiră dincolo de munţi o mulţime de Romînl cu ştiinţă de carte. Gîndurile lor erau mari: răzimîndu-se pe trecutul roman al neamului, el voiau să-î dea înnapoî toată puterea, toată strălucirea ce i-se răpise. Cetiau cu multă dragoste, încet, răbdător, cu lumină în suflet. Se întîmplă peste cîtva timp, la începutul veacului celui nou, că universitatea din Pesta capătă privilegiul de a tipări în tipografia el cărţi cu litere cirilice, deci şi cărţi româneşti. Cărţile de şcoală, cărţile pentru biserică puteau aduce un venit bun. Un corector romîn, care a fost întîiu Samuil Clain, apoi, până la 1821, Petru Maior, fu chemat pentru a supraveghia tiparul. Prin potrivirea firească a lucrurilor ieşiră atunci cu litere frumoase, pe hîrtie bună, în condiţii tipografice necunoscute pănă atunci la noi, nu numai cărţile de care fusese vorba la înce-put, ci sfaturi pentru economia cîmpuluî, calendare elegante şi chiar cărţi de ale Iul Petru Maior, ca Dicţionariul din Buda şi vestita scriere, «Istoria pentru începutul Romînilor în www.dacoromanica.ro Viaţa sufletească a poporului romîn 139 Dacia»,-în care vremea nouă îşi găsi evanghelia. Apeluri călduroase vestiau ieşirea la iveală a scrierilor nouă, care se răspîndiau prin prieteni, protopopi, inspectori, funcţionari în toate colturile Romînimil. în călătoriile lor, negustorii şi boierii noştril cunoscură tipografia din Buda. Cărţile cele netede de acolo au început a găsi tot mal mulţi cumpărători. Atunci un Braşovean, Zaharia Carcalechi, se gîndi a lua asupră şl editura cărţilor româneşti ce ieşiau la Buda. El plănui o bibliotecă naţională, răspîndi apeluri şi mal călduroase decît pînă atunci, lăudă pe boierii ce sprijiniau literatura, se oferi a li da operele la lumină. Fără dînsu poate că Alexandru Beldiman, care a cîn-tat în accente de jale tulburările aduse de Greci în 1821 («Jalnica Tragedie»), nu şi-ar fi tipărit traducerile, corecte, dar reci, din franţuzeşte. Din Ungaria veniau de acuma calendare, povestiri despre întîmplările din Europa, istorii şi geografii, ba chiar, cum văzurăm, cîte o lucrare poetică. Un Ardelean din părţile Sibiiuluî, Gheor-ghe Lazăr, trecuse la noi încăînnainte de 1821, ‘ca dascăl al copiilor unei doamne din Bucureşti. învăţase teologia, dar era şi inginer. Pe atunci în Moldova-şî avea şcoala de in- www.dacoromanica.ro 140 Viaţa sufletească a poporului romîn ginerie (încă din 1812) tînarul Gheorghe Asachi; boierit munteni voira să aibă la rîndul lor o astfel de şcoală, şi tocmiră pe Lazăr. El făcu aritmetică şi geometrie bună în tainiţa •de la Sf. Sava, dar îndeplini pe alături ceva şi mal bun, pentru care nu fusese plătit şi nu era in stare să-l plătească nimeni: •el strămută în mijlocul claselor luminate •din principat ideile ardelene. Cînd plecă, peste cîţlva ani, ca să moară acasă, Lazăr lăsă un urmaş în Ioan Eliade Rădulescu. Acesta şi Asachi pregătiră şi mal departe publicul românesc. El îl dădură cărţi, reviste, ziare, poesil, disertaţii gramaticale, nuvele,—tot ce nu avuse până atunci şi trebuia să aibă. Vre-o douăzeci de ani el stăpîniră terenul, şi printr’o literatură din care numai o mică parte are o valoare estetică, el pregătiră calea pentru adevăraţii scriitori cari trebuiau să vie. Sufletul contemporanilor lor a fost hrănit însă de dînşil, şi atunci se văzu întîia oară la noi o legătură trainică şi plină •de încredere între autori şi scriitori. Nici Eliad, fiu de negustor, nici Asachi, fiu de preot nu făceau parte din boierime, După 1840, tînăra boierime apare în fruntea mişcării literare. Şi Bălcescu şi Odobescu şi Kogălniceanu şi Alecsandri şi Negruţi şi Russo sînt fii de boier; ofiţerimea oştirii www.dacoromanica.ro Tîrgul de Ia Braşov la începutul veacului al XlX-Iea (după o acvarelă) Reproducere făcută cu cheltuiala ,Societăţii femeilor romine’. www.dacoromanica.ro Viaţa sufletească a poporului romîn 141 nouă prinde gust pentru literatură. Cele d’in-tîiu saloane se deschid acum: mal ales în Moldova. A fost un timp fericit atuncea: fără a se înlătură literatura străină, ea e subordonată acum celei româneşti, care găseşte re-presentanţl în toate ramurile. Cîtă vreme aă trăit şi lucrat aceşti scriitori, clasa bogată nu s’a înstrăinat de curentul literar. Prin anii 1870—80 publicul nostru a primit o întregire. Ardealul şi Ungaria, care ascultau de Cipariu, urmaşul marilor Ardeleni, Bucovina, stăpînită de Aron Pumnul, se despărţiră din comunitatea limbii literare. «Convorbirile literare» şi d. Maiorescu au. dus lupta pentru distrugerea cetâţuilor de isolare, şi resultatul a fost unificarea geografică a mediului literar românesc. în acelaşi timp, literatura se apropia de anumite strate superioare, luminate prin şcoală, ale poporului, ca învăţătorii şi preoţii mal ales: un nemărgenit folos pentru dezvoltarea firească şi sigură a vieţii noastre sufleteşti. Ea pierdea însă aproape cu totul boierimea. Motivele nu se pot hotărî uşor. Ele par a fi însă cam acestea. Pe de o parte, cercul, păzit odinioară cu sfinţenie, care încunjura aristocraţia noastră de sînge, s’a rupt de pe www.dacoromanica.ro 142 Viaţa sufletească a poporului romîn la 1880 încoace. Succesul în politică şi averea au dat dreptul de intrare în mijlocul urmaşilor adevăratei boierimi. Mulţi dintre aceştia chiar îşi pierduseră caracterul românesc prin deasa emigrare în străinătate, iar noii veniţi nu erau totdeauna Romînl. Sufletul limpede românesc al boierimii dispăru în acest vălmăşag de prefacere, şi rămaseră numai forme goale, între care şi această formă a limbii francese, a literaturii uşoare şi uşu-ratece francese. Iar scriitorii din partea lor se închisese în «turnul de fildeş» al artă pentru artă, despreţuitorl pentru public, indiferenţi faţă de soarta neamului în limba căruia scriau, sau nelămuriţi în privinţa celor mal bune mijloace prin care el poate fi ajutat, nesiguri de adevăratele - Iul nevoi sufleteşti. * * * Scriitorii cinstiţi şi destoinici s’au prefăcut : el chiamă astăzi pe toţi la comunitatea vieţii .sufleteşti, cea d’intăiu şi mal mare nevoie a noastră. Şi bucuria lor e nemărge-nită cînd zilnic se vede că această chemare a lor e ascultată. www.dacoromanica.ro VI. ROSTUL BOIERIMII NOASTRE. www.dacoromanica.ro Rostul boierimi! noastre. I. Boierimea nu e dintre cele mal vechi aşezăminte ale noastre, nici dintre acelea care au pornit în adevăr din sufletul nostru. In vremile a căror amintire nu s’a păstrat decît în chip cu totul neîndestulător, în fruntea poporului nostru nu stăteau boieri, ci alţi cîrmuitorl şi îndreptători, cari nu părăsiseră întru nimic haina şi firea ţerănească. El răspundeau celor două nevoi mari ale oricărei societăţi: împărţirea dreptăţii şi călăuzirea în apărarea ţeriî. Juzl sau cnezi ţineau Scaun de dreptate, încunjuraţl de «oameni bătrînî», de «juraţi» din sate. Numele de «cnez» e luat de la Slavi, cellalt e, cum se vede, curat românesc. Stăpînirea unul jude se întindea asupra mal multor sate, şi, fiindcă satele erau foarte risipite atunci, ea cuprindea prin urmare un Ţinut întreg, care se chiamâ astfel judeţ. Hotarele şi numele acestor vechi judeţe nu s’au schimbat nici pănă în zilele noastre, şi, cînd 1030 10 www.dacoromanica.ro 146 Rostul boierimii noastre zicem judeţul Vîlceî, judeţul Romanaţulul, judeţul Mehedinţuluî, pomenim încă pe acel juzî aî Romînimiî, cari s’au chiemat Vîlcea, Romanaţ şi Mehedinţ. Judele era statornic. Nu tot atîta siguranţa putem avea în ceia ce priveşte statornicia mat marelui său, căruia i se zicea cu cuvîntul slavonesc Voevod, care înseamnă căpetenie de oştire. Cnezî întîlnim în multe locurt, şi în vremile lor bune şi în cele rele; Voevozî, din potrivă, se cunosc numat puţini. Unul stătea în Ardeal, altul în ţara munteană de dincoace de Olt, cîţiva juzî cu putere de Voevod s’au ivit în Oltenia; după ce Ardealul a intrat în stăpînire ungurească, Voevozia de acolo a scăzut şi s’a păcătoşit, ajungînd pe aceiaşi treaptă cu cnejia sau cu judecia. Şi pe această vreme judele nu mal era alta decît un birău de sat, un vătăman sau pîrcălab (cuvîntul d’intăiu se întrebuinţează în Ardeal, fiind luat de la Unguri, al doilea e rusesc şi domneşte în Moldova, cel de-al treilea e obişnuit la Munteni şi însemna la început căpitan de cetate). în veacul al XlV-lea, cînd s’a întemeiat Ţara-Romănească şi apoi şi Moldova, nu mal erau decît Voevozî şi cnezî în Ardeal, căzuţi de o potrivă cît se poate de jos, iar, dincoace, locul juzilor îl luase cîte un singur www.dacoromanica.ro Rostul boierimii noastre 147 Voevod, care izbutise a răpune pe toţi ceilalţi şi a-î moşteni pe rînd: Voevodul din Argeş, pe plaiurile muntene, iar în văile nurilor Suceava şi Moldova Voevodul din Baia, strămutat apoi în oraşul Siretiuluî şi în cetatea Sucevei. Mal toate aşezămintele noului Stat moldovenesc au fost luate de la Munteni, iar Muntenii, din partea lor, le împrumutaseră de la Bulgari (nu atît de la Sîrbî). Nici aceştia din urmă nu le născociseră însă de la dînşiî, neavînd pentru aceasta priceperea şi cultura ce ar fi trebuit. Ele veniau, printr’o înceată decădere, de la Bizanţ, adecă şi ele, ca multe lucruri din trecutul nostru, de la Roma veche, însă numai pe această lungă cale de împrumut. Boieria se află printre aceste aşezăminte împrumutate. Şi numele de boieri şi numele multor boieri şi îndatoririle celor mal mulţi dintre dînşil vin de la Bizantino-Bulgarî. Cel d’întăiu Domni munteni aveau pe lîngă dînşil boierii ce urmează: Un Ba?i. Bănia era aceia a Severinuluî, Ţinutul unguresc dela Apusul ţeriî. Şi cetatea Severinuluî şi Banul de acolo şi moneta .zisă «ban» a dregătorului acestuia ostăşesc vin de la Unguri, cuceritori de pămînt românesc şi în această parte. De pe la 1300, Domnii Ţeriî-Romăneştl, cari înlocuiseră pe www.dacoromanica.ro 148 Rostul boierimii noastre stăpînitoril olteni de pe plaiurile Vilceî şi Gorjulul, căpătară şi Mehedinţul şi părţile şesului, cu pescăriile de la Celeiu, care fuseseră ale regelui unguresc. în această parte el cîrmuiau ca Domni, dar îşi ziceau Bani ca să mulţămească pe puternicul lor vecin. Avînd însă necontenit de lucru dincoace de Olt şi, pe de altă parte, trebuind să asigure bine o aşa de preţuită stăpînire ca a Severinuluî, el aşezară acolo un Ban mic în numele Banului celui mare, care era Vodă însuşi. Era lucru firesc ca şi Domnul nostru sa aibă un Logofăt, ca şi Ţarii bulgăreşti şi împăraţii Bizanţului, Roma nouă. Numele său grecesc îl arată ce trebuia să fie: acel care «cuvintează» înnaintea Domnului şt care «cuvintează» în numele Iul, acela care aude pentru Domn şi prin care vorbeşte acesta. Domnul avea, între drepturile sale,, nemărgenite ca număr şi întindere, şi pe acela de a întări prin «cărţi domneşti» saii «dresuri» (de aici cuvîntul dregător, funcţionar) orice stăpînire asupra pămîntulul.. Aproape în fiecare zi se dădeau asemenea cărţi, şi ele porniau de la Logofăt, care avea supt poruncile sale pe toţi diacii sau scriitorii de hîrtil. Vornicul e stăpînul «Curţii» (dvor în- www.dacoromanica.ro Rostul boierimii noastre U9 seamnă în slavoneşte Curte) şi dregătorul judecăţilor. Domnul a strîns puterea juzilor de odinioară, el e acum singurul izvor de dreptate; spre Scaunul Iul e deschisă calea orîşicul, chiar şi a celui mal de jos şi mal nenorocit. De cele mal multe ori, el însuşi ascultă şi hotăreşte, la Curte, pe un cîmp de «dreptate», ca acela de la Suceava, unde a fost întîmpinat Ştefan-cel-Mare de ţara care şi-l voia Domn, sau şi în deosebite oraşe ale Domniei Iul, unde vine şi pentru această împărţire a hotărîrilor. Lămuririle le dă însă Vornicul, şi atunci, cînd Domnul are mal puţină pricepere şi îndrăzneală, el poate fi acela de la care porneşte în adevăr hotărîrea. Ca al treilea boier poate fi privit Postelnicul. Numele Iul aminteşte pe al dregătorului roman intitulat praefectus cubiculi. El se chiamă că sta lîngâ patul Domnului, în cămara, în odaia Iul. Aceasta înseamnă mal pe înţeles ca Postelnicul ţine tainele Domniei. în sama Iul sînt legăturile cu străinii şi de la un timp cu stăpînil de peste Dunăre : Turcii. La porunca Iul e Uşerul, care lasă intrarea la Domn. Vistierul sau Vistiernicul s’ar putea lupta pentru locul al treilea cu Postelnicul, a cărui chemare a fost arătată. Cum îl arata nu- www.dacoromanica.ro 150 Rostul boierimii noastre mele, acest boier are grija Vistieriei. Odată, era una şingură, şi pentru ţară şi pentru Domn. Vistierul se îngriji a ca bit arii şi dijmarii să strîngă birul şi dijmele şi purta de grijă cheltuielilor Curţii sau cheltuielii de oaste. Mal pe urmă, el avea apoi în sama Iul strîngerea şi plata huraciuiui pe care ţara-1 datoria în fiecare an, la April, haznalei împărăţiei turceşti. Cînd s’a făcut însă despărţirea între veniturile Domnului şi ale ţerii. adecă abia în al XVIII-lea veac, cele d’întăiu trecură, supt ocîrmuirea Cămăraştdui domnesc, neapărat un boier mult mal puţin însemnat decît Vistierul. Pentru ajutorul Vistierului întăiu, al Vistierului şi Cămăraşuluî pe urmă, sînt Cămă-raşiî de ocnă, cari îngrijesc de această ramură a veniturilor domneşti, vameşii de la toate hotarele, cari ieau în arendă acest drept al Voevodulul, vama de hotare, dar nu şi vama din lăuntru, a tîrgurilor (zisă în Moldova pîrcălăbie sau mortasipie), cămă-natii puşi întăiu pentru dijma de ceară, (numele lor, slavon, vine de la camen, «piatra ^ de ceară), dar mal pe urmă strîn-gătorl al veniturilor de la circiume. Pentru oşti acuma* este Spătarul. E cel care poartă spata, spada Domnului lîngă www.dacoromanica.ro Rostul boierimii noastre 151 acest stăpîn în zilele cele mari de ospeţe şi alaiuri. La războiţi plecau întăiu numai stratornicît, al căror nume, alcătuit din greceşte şi bulgăreşte, înseamnă general. Pe urmă însă purtătorul spate! domneşti la Curte purta spata ţeril în lupte. Târziu de tot, adecă tocmai supt Mihaî Viteazul, se mal adăugi în sfîrşit un dregător militar, Aga. Mihaî întrebuinţase şi ostaşi turci, beşliiî, şi pentru a-î stăpîni trebuia un Turc, al cărui titlu e acesta de Agă, obişnuit la Constantinopol, unde în-înseamnă orice ofiţer al Seraiului. După moartea Iul Mihaî beşliiî se risipiră, dar locul de Agă rămase: acuma-1 căpătau boieri de ţară. Matei Basarab a fost întăiu Agă pe lingă alţi Domni. Se pare că grija Agă! era să păzească persoana sfinţită a Voevo-dului. La urmă, sarcina sa era numai aceia de a păzi liniştea în oraşul de reşedinţă, ajungînd astfel un Prefect de poliţie. Şât-rarul are paza şătrilor, a corturilor deci şi a tunurilor, iar asupra tururor osîndelor e Armaşul, căpetenie de călăi. Domnul mal avea lîngă el trei boieri, cari îndepliniau numai funcţii de Curte. Mal bine ar fi să se spuie că el erau chemaţt să le îndeplinească, de oarece cîte un biet Voevod fără statornicie, fără avere, fără www.dacoromanica.ro 152 Rostul boierimii noastre răgaz, nu putea să aibă gîndul numai la acele mari petreceri domneşti în care-şl aveau fireşte locul dregătorii de ceremonii şi de alaiuri. Păharnicul dă Domnului să bea. El are grija pivniţilor şi a viilor domneşti. El va fi strins poate vinari ciul, veche dijmă pe care o datoriau Domniei totî stăpînil de vil. Stolnicul (de la stol, masă) dă Domnului să mînînce; cămările Curţii sînt în sama Iul şi la dînsul vin carele care-şî revarsă încărcătura în hambarele Domnului. El e ajutat pe urmă de Medelnicer, care pune masa, de Clucer, păzitorul depositelor de hrană, de Sulger, măcelarul Curţii, avînd grija cărnurilor, de Jitnicer, care îngrijeşte de jitniţa grînelor, de Pitar, care ţine cuptoarele de pîne. Iar Comisul, al cărui nume vine de la comes al Romanilor, comite sau conte, are în sama Iul caii domneşti, povodnicî şi telegari, cari niciodată n’au fost mulţi, cît timp Domnia noastră a fost neatîrnată şi războinică. La început însă alcătuirea aceasta era foarte nedesăvîrşitâ. Cîte un Logofăt, un Vornic, un Spătar sau un Stratornic, un Vistier erau totdeauna. Ceilalţi puteau lipsi, şi în adevăr www.dacoromanica.ro Rostul boierimii noastre 153 lipsesc în cele mat multe din mărturiile de boieri aduse la cărţile de hotărîre ale Domnilor. încetul pe încetul s’au adaus apoi dre-gătoriile ajutătoare, ale căror nume sînt de cele mal multe ori româneşti şi arată deci că şi funcţia lor a fost orînduită întăiu aici, supt înrîurirea străină poate, dar nu după modele străine, gata făcute. n. Moldovenii au primit toată ierarchia boierească munteană. Schimbările pe care i le-au adus sînt numai de o însemnătate mică. Cele mal vrednice de luare aminte sînt acestea: în Moldova se simţia nevoie de doi Vornici pentru judecăţile cele multe: aceasta s’a întîmplat îndată ce ţara şi-a atins hotarele fireşti şi a ajuns să cuprindă un mal mare număr de locuitori. Tara-Romănească, cellalt principat, nu era, de sigur, maî mică, dar aici Banul oltenesc din Severin, strămutat apoi la Craiova, după ce Ungurii au luat înnapol cetatea, ca s’o lase să cada în mîna Turcilor, Banul acesta, stăpîn cu multe drepturi asupra ţeriî apusene, ţinea şi judecata lui deosebită, de la care numai rare ori se făcea apel la Domnul din Argeş, Tîrgovişte sau Bucureşti. în Moldova, fusese www.dacoromanica.ro 154 Rostul boierimii noastre un timp, între Alexandru-cel-Bun şi Ştefan-cel-Mare, o împărţire în două a principatului, o Ţâră-de-sus, cu un Domn şi o Ţară-de-jos, cu altul. Cele două impărţirî aveau conştiinţă de acest trecut deosebit şi în multe lucruri nu sămănau desăvîrşit. Astfel s’au făcut doi Vornici, numiţi după numele acestor două Teri. Spătăria n’a pătruns în Moldova decît după anul 1600-, cel d’intăiu care va fi aşe-zat-o, dar deocamdată ca o boierie mal puţin însemnată, va fi fost Radu Mihnea, Domn de obîrşie munteană şi care domnise întăiu dincoace de Milcov. Pe lîngă aceasta, el era un om pompos căruia ! plăcea să aibă o Curte cît de mare, cît de strălucit îmbrăcată, şi dădea petreceri «împărăteşti», după moda Constantinopolel Turcilor, în care trăise cîtva timp şi pe care o cunoştea foarte bine. Stratornicî pentru oşti nu s'au pomenit aice nicl-odată. în schimb jucau un rol mare în Moldova, după aşezămîntul lui Alexandru-cel-Bun şi Ştefan-cel-Mare, boierii din cetăţi, căpitanii lor, cari se ziceau pîr călabl: cel mal însemnat! dintre el stăteau la Hotin de-asupra Nistrului, la Roman, cetatea lui Roman-Vodă, la Neamţ, o şi mal veche cetate, la Chilia de pe Dunăre şi la Cetatea-Albă, de la limanul Nistrului, care www.dacoromanica.ro Rostul boierimii noastre 155 făceau zid la Miază-zi împotriva celor mal primejdioşl duşmani. Alţi pîrcălabl, ca aceia din Bacău, din Crăciuna, nu se aduc înnainte ca marturl în cărţile domneşti. în sfîrşit, la Suceava, unde stătea Domnul, nu era un pîrcălab, ci numai un Portar, păzitor al porţilor. Cit timp Suceava a fost o capitală, s’a păstrat Portarul el printre boierii cel mari. Cînd însă, de pe la 1560 înnainte, Domnia a trecut mal mult la Iaşi, unde nicl-odată n’a fost un pîrcălab, ci numai un Vataf-Mare, ca în orice cetate neîntărită, Portarul de Suceava şi-a pierdut rostul. Acuma însă, an de an năvăliau în Moldova Cazacii, ca un un blestem dumnezeiesc, ajutîndu-se cu doritorii de Domnie, ca să prade Moldova. Cazacii aveau în fruntea lor un Hatman. Şah, Hatman cazăcesc, stătu în Iaşi prin 1577-8, ca boier al lui Ioan Potcoavă, Domn cu hapca al ţeril. După cîţlva ani se găsi de cuviinţă ca Moldova să-şi aibă statornic Hatmanul. Pentru a nu se face încă un boier mare şi a se păstra vechea rînduială a dregătorilor, ce se păzia acum cu sfinţenie, ţi-nîndu-se, de pildă, pîrcălab! de Roman după ce de mult nu maî era în Roman o cetate, — se adăogi Hatmanului şi demnitatea de Portar al Sucevei. www.dacoromanica.ro 156 Rostul boierimii noastre Numai după 1650 Moldova şi-a avut Aga : de bună samă supt înrîurirea unor Domni cari veniau de peste Milcov şi nu voiau să-şl schimbe în ţara cea nouă înfăţişarea Curţii cu care erau deprinşi. De la 1600 înnainte, Tatari stăteau în Basarabia de jos, neam neînfrînat şi sălbatec, care nu ştia de hotare. Aici trebuia deci o pază statornică, şi pentru a se da căpeteniei străjerilor, care trebuia să fie un bun oştean, un titlu în stare să impuie vecinilor păgînl, el fu numit cu cuvîntul turcesc care înseamnă general: Serdar. Moldova avea mult mal bune şi mal multe vil domneşti decît Ţara-Românească: la Cotnari, la Hîrlău, la Huşi, la Iaşi, la Tecuciu, la Odobeştl erau podgorii vestite. Aici Paharnicul era "un boier mult mal preţuit şi mult mal împovărat de lucru decît la Munteni. El avuse odinioară ca ajutor pe ploscar (de la plosca) \ pe urmă sarcina a-cestuia trecu asupra Cupariulul (de la cupa). Un Marz-Pivnicer stătea la Cotnari, avînd grija dealurilor domneşti. Bănia fu strămutată în Moldova abia după 1700, supt «Fanarioţi», prin urmare şi ea ajunse numai întru cîtva la înălţimea boieriei celei mari. www.dacoromanica.ro Rostul boierimii noastre 157 III. Schimbări se aduseră boerimiî româneşti, unificată acum aproape cu totul ca nume şi atribuţii, din trei puncte de vedere, şi anume: îndoirea, întreirea, înmulţirea sarcinilor, apoi imitarea datinelor turceşti. Mal tîrziu în sfîrşit se întemeia lîngă. boierimea mare cu titluri o boierime mică de muncă şi de cîştig. încă de timpuriu încep să apară boieri de mal multe trepte. Chiar din veacul al XV'lea cutăruî boier i se zice protovistier pentru a se deosebi de alţi Vistieri mal mici, Vistierii al doilea. Domnii din veacul al XVI-lea, mal ales cel din Tara-Romănea-scă, dar şi cel din Moldova, cari aveau totuşi o boierie mal bine orînduită, pun în mărturiile hrisoavelor înnaintea dregătoriel sfetnicilor lor calificativul slavon «Vel», adecă velichir mare. Mal tîr2iu însă, pe la 1700, printr’o-îmbogăţire şi prefacere a rangurilor, Moldova înţelegea alt ceva prin boieri mart decît aceia cari aveau o asemenea calificaţie. Dimitrie Cantemir, învăţatul Domn care a scris pe larg despre toate împrejurările moldoveneşti de pe vremea sa, deosebeşte în-tîiu boierit de sfat, opt la număr, cel mat mari, apoi boierii de Divan, Stolnic, Comis www.dacoromanica.ro 158 Rostul boierimii noastre Clucer, Serdar, Sluger, Pivnicer, Pitar, Şătrar, Armaş, Uşer, Aga şi pe lingă el un boier al doilea, Postelnicul, un boier al treilea, Logofătul, şi un căpitan al dărâbanilor sau trabanţilor pentru paza Domnului ■ Vameşul şi Căminarul se adaugă la această treaptă. Fel de fel de boieri cu titluri de «al doilea» şi «al treilea» fac apoi «boierimea a doua». Iar între boierinaşiî ce închid şiragul, se află Cu-parul, Cămâraşul-cel-Mare, vătafii de aprozi,— carip ăzesc şi chiamă la Divan—, cel de copil, pajii Domnului, Pivnicerul, toate felurile de Cămăraşî (de dulceţî, d’innuntru, de lumini, cu grija luminatului Curţii). Candidaţi de boierinaşl sînt apoi aceia, mal mult tineri, cari stau supt poruncile vătavilor şi cari-şi ieau numele după al boierilor, cu un diminutiv : Păhărnicel, Stolnicel, Armăşeî, ş. a. La început se îndoiesc dregătoriile care cer mal mult lucru: Logofeţia, Vornicia, Postelnicia şi Vistieria. Apoi se urmează cu mal toate celelalte, pentru a se ridica tot mal mulţi la cinste, pentru a se împărtăşi cît mal larg de ranguri şi slujbe boierimea de ţară ca şi cea străină, a favoriţilor domneşti. Pe vremea Iul Vasile Lupu era în Moldova numai o demnitate de o singură treaptă: Spătăria. înmulţirea slujbelor şi titlurilor vine din www.dacoromanica.ro Rostul boieri mii noastre 159 înmulţirea urmaşilor de boieri cari nu puteau fi lăsaţi să cadă între ţeranî, dar şi din alte motive. De sigur că era acum, în nişte ţerî mal bine locuite, cu mult mal mult de lucru ca înnainte. Dar înrîuria pe lîngâ aceasta priveliştea orbitoare a vieţii de Curte constantinopolitane, care venia de-a dreptul din bizantinismul cel aşa de roditor în slujbaşi netrebnici şi in titulari nevrednici. Domnii ce veniau în Scaunul moldovenesc sau muntenesc cunoşteau mult mal bine strălucirea Curţii împărăteşti şi credeau de datoria lor să se apropie de dînsa, înnălţîndu-se astfel, pe această singură^ cale ce li stătea deschisă, în ochii supuşilor lor. Cînd, după Domnii crescuţi în Răsărit, veniră alţii, de naştere din acel Răsărit si prefăcuţi cu totul de dînsul, atunci slujbele turceşti veniră cu numele lor chiar. «Fanarioţii» au înmulţit peste orice măsură şi cuviinţă dregătoriile fără de folos. însă îl îndemna la aceasta şi grija ce aveau pentru atîţiaj casnici străini cari veniau cu dînşil şi cari, dacă nu puteau intra în Sfatul politic sau în Divanul de judecători, erau buni pentru asemenea trebl ca ţinerea ibricului de spălat sau păstrarea luminărilor de său.[Cur-ţile din Iaşi şi Bucureşti au acum un număr de boieri de modă turcească, cari sînt: P cr- www.dacoromanica.ro 160 Rostul boierimii noastre tarbaşa, muhurdarul, pentru pecete, divicta-rul, pentru călimări, becerul, pentru bucătărie, icl-ciohodarul pentru ghetele şi papucii Măriei Sale, caftangiul pentru hainele aceluiaşi stăpîn, mabeingiul pentru odaia de lucru şi toate hîrtiile Iul, ciamaşirgiul, pentru albiturile lui Vodă, cafegi-başa, pentru cafeaua princiară, şerbecciul pentru şerbete, bu-hurdangiul pentru mirodeniile de odaie, de barbă sau de rufe, cibucci-başi, pentru ciubuc, ibrictarul, pentru ibric, peşchirgi-başa, pentru peşcnir, ciohodarul cel mare, pentru pază, sofragiul, pentru sufragerie, berber-başa pentru barbă, cavas-başa pentru cavaşil de strajă, samdangiul pentru luminări, şi încă cîtîva. 1 Acum însă pănă şi boieriile cele mari sînt înmulţite. Ţara-Românească are ca şi Moldova doi Vornici; i se dau şi doi Logofeţi, fâcîn-du-se o Ţară-de-sus la Răsărit şi o Ţară-de-jos la Apus. Ba mal întîlneştl un Vornic-Mare al treilea şi al patrulea Mare-Vornic, chemaţi în ranguri de un bun cîrmuitor, Alexandru Moruzi. încă un Mare-Vornic are Cutia Milelor, din care se dau anumite ajutoare la feţe alese, dar cu averi scăpătate. E în sîîrşit un Vornic de Politie, care iea o parte din sarcina Agâl. Ca al treilea Logo-îătse adauge cel de obiceiuri, creat pe la 1774, www.dacoromanica.ro Mihaî-Vodă Suţu al IMea, Domn în Moldova (1819—21) (după Gion, Istoria Bucureştilor www.dacoromanica.ro Rostul boierimii noastre 161 pentru a păstra datina. Şi Muntenii au acum un Hatman, acel al Divanului, mat mare peste aprozi şi dregătorii cel mărunţi al judecăţilor. Postelnicul tot se mal numeşte, dar acum întimpinl şi un Logoiăt al Pricinilor Străine. De toate., sînt acuma şese clase, bine botărîte, şi e aproape cu neputinţă ca omul cel mal vrednic şi mal muncitor să înnain-teze de la treapta a şesea, în care se în-giămădesc zapciil puţin plătiţi, cari iese în-naintea oaspetelui străin în nădejdea bacşişului, până la treapta întăiu, unde se răsfaţă trufaşi, în largul lor, cel mal mari din boierime, aşa numita protipendadă, care nu mal cuprinde însă numai cinci membri, cum spune numele, ci nu mal puţin de şelsprezece în Ţara Românească. Cele şese clase ale boierilor nu cuprind însă numai pe cel ce se află în slujbă, ci încă şi pe cel cari aii avut slujbe. Numărul acestora e foarte mare. Domniile se schimbă des, şi, în răpedea lor preurmare, o mulţime de oameni ajung să guste cinstea dregăto-riilor. Până la moartea lor el rămîn boieri. Fiii lor vor fi priviţi ca feciori de boieri, urmaşii «neamuri», şi nu vor putea fi puşi într’un rînd cu locuitorii obişnuiţi al ţeriî. Boierii nu pot fi bătuţi decît de Domni, cu topuzul, care ucide une ori, dar nu necinsteşte 1030 11 www.dacoromanica.ro •162 Rostul boierimii noastre nicl-odată-, el nu pot fi ucişi prin ştreangul hîd al spînzurătorit, ci numat prin sabia strălucitoare a ostaşilor •, în ceia ce priveşte datoriile către Stat. tî nu plătesc nici birul, nici chiar dijma, afară numai de anul cînd un Domn îşi începe stăpînirea. în schimb, Domnul poate să-l cheme totdeauna la războiţi, ca şi pe Curtenii Moldovei, cari şi el se ridică de-asupra ţeranilor, ca şi pe Roşii de ţară al Muntenilor, ca şi pe slujitorii cari stau cea mal mare parte din timp acasă şi răspund către Vistierie un bir scăzut, pentru slujba ostăşească ce fac terii, în sfîrşit ca şi ostaşii plătiţi: dărăbanţiî sau dorobanţii, numiţi după trabanţil ardeleni, sau seimenii. Pe încetul se înjghebă astfel, prin perindarea în slujbe, prin înmulţirea firească a familiilor ridicate de încrederea sau iubirea Domnului, o clasă boierească. Tăria el nu stătea numai în drepturile ce s’au arătat mal sus, în faimă, în amintiri frumoase, în odoare strînse din neam în neam, ci mal ales în moşii, iar, de la o vreme, în moşii şi în oameni. IV. tnnainte de a fi o Ţară-Romănească sau o Ţara a Moldovei, erai! moşii şi moşieri, dar moşii iniei şi moşieri ţeranî. Domnii schimbară această stare de lucruri de fră- www.dacoromanica.ro Rostul boierimii noastre 163 ţeasca sărăcie, dăruind dregătorilor, boierilor pămînturî pustii, pămînturî fără stăpîn, de care erau destule, şi pămînturî confiscate. Aceste pămînturî ajungeau prin danie urice, adecă erau de acum înnainte scutite, ca şi pămînturile mănăstireşti. De aici nu se lua gloaba sau amendă, nici pripas pentru vitele rătăcite, nici şugubină pe cel cu-păcate, nici sulgiu sau iliş, pentru vitele tăiate, nici dijme pe ol, pe albine, pe mascuri, nici dare pe vil, vinâriciul, nici cîblăritul sau «chilele» pe recoliă, nici dajdea pe produsul pescuitului. Ureadnicii, dregătorii, deşugubin arii n’aveau ce căuta aici; biraril singuri îşi ridicau birul sau îl primiau din mîna pîrcălabilor sau vornicilor boiereşti. Daca ar fi fost mal multă statornicie, s’ar fi alcătuit foarte răpede, şi într’o tara şi în cealaltă, o proprietate mare, care putea fi apărată de împărţire — cum s’a făcut mal tîrziu — prin călugărirea silită a celor mal mulţi copil. Războaiele veşnice cu străinii de la multe hotare, dar mal ales multele războaie lăuntrice pentru Domnie au împiedecat aceasta,—mal mult în Ţara-Romănească însă decît în Moldova. Au rămas, cu deosebire la Munteni, mulţi boieri neastîmpăraţî, buni în războiu, dar cu mult mal răi în pace. De la o vreme însă, ţeranul n’a mal putut www.dacoromanica.ro 164 Rostul boierimii noastre ţinea pe umeri povoara birului. El şi-a trecut cleci moşia lui cea mică boierului vecin. în Moldova, lucrul s’a făcut pe nesimţite, fără vînzare în regulă; dincoace de Milcov, vîn-zarea formală s’a săvîrşit în cea mai largă măsură, cu cîtva timp înnainte de Mihaî Viteazul. Boierii izbutiră a strînge astfel bogăţia de pămînt a ţerii, şi Buzeştil lui Mi-hai ajunseră a stăpîni peste trei sute de moşii. împrejurările fură şi mai departe prielnice strîngeril la un loc a pămîntului; după peirea ţeranului sărac, urmă şi aceia a celui înstărit, şi Constantin Cantacuzino din Ţara-Romănească, fraţii săi, Iordachi şi Toma, din Moldova putură să-şi facă astfel vestite averi de lanuri şi munţi. Nici prin această vînzare însă, săteanul nu scăpa de greul birului. Boierul veni atunci înnaintea lui ca ajutător şi luă birul asupra sa, un an, mal mulţi ani, grămădind datoria asupra vecinului său mai sărac. La urmă, el cumpără pe acesta, ca om, dîn-du-1 une ori pe lîngă suma datoriei şi cîte-va' sute de aspri, moneta cea mică de argint a timpului. De aici înnainte, ţeranul nu mai avu nimic a face cu Domnul: el dădu boierului şi dijma pe care o dăduse Domniei şi munca pe care pănă atunci o. cheltuise pe ţarina sa şi pentru folosul săiL www.dacoromanica.ro Rostul boierimii noastre 165 Boierii cari au avut pămînt s'au păstrat în dregătorii aproape neîntrerupt. Cel puţin el au făcut parte din unele partide ce se luptau între ele — Cantacuzinil cu Balenil în Muntenia de pe la 1660 la 1680 — şi au cîrmuit în zilele de biruinţă ale partidei lor. Dimpotrivă cîţl s’au răzimat numai pe bani sau pe sprijinul unor Domni, au trecut răpede pe la Curte pentru a se întoarce în Răsărit sau pentru a peri în nenorocire ori sărăcie. A fost deci pănă la Regulamentul Organic două feluri de boierie: boieria funcţiei, care nu aducea şi pămîntul, şi boieria pă-mîntulul, care trebuia să aducă funcţia. Boieria cea d’întăiu n’are nici o însemnătate; urmaşii el nu se mal găsesc astăzi în stra-tele de sus ale societăţii. Dacă vre-un Domn fără ruşine, ca Nicolae Mavrogheni, a făcut boieri pe cine au vrut şi pe cine n’au vrut, dacă un alt Domn, înnainte de dînsul, Matei Ghica, a făcut în cîteva luni o sumedenie de boieri de cea din urmă treaptă, aceasta n’are nicl-o înrîurire asupra dezvoltării boierimii noastre. Prin asemenea măsuri nu se urmăria alt ceva decît căpăta rea, în schimbul sumei plătite la Domnie, a drepturilor legate de însuşirea de boier. www.dacoromanica.ro 146 Rostul boierimii noastre V. O parte din boieriî cel noi e întrebuinţată în Curţile de jud.ecată, departamentele, întemeiate după i774 maîales: este acuma la Munteni, pe lîngă vechiul Divan domnesc, un Departament de Opt, unul de Şepte, unul de Patru (la Craiova), altele pe lîngă Spătărie, unde se judecă procesele localnicilor cu străinii. O altă parte intră în rîndurile ispravnicilor, cîrmuiforl al judeţelor, în rîndurile sa-meşilor, strîngătorî de biruri în aceleaşi judeţe. Odată orice boier era ispravnic, cînd Domnul îl dădea să isprăvească, ceva, să facă o judecată, o hotărnicie, un drum, o călătorie războinică de ostaş, o supraveghere de clădire, de pod.. De la un timp însă, acest mijloc de administraţie nu se mal păru potrivit. Boieriî nu mal primiau bucuroşi asemenea sarcini, şi el erau acum mari şi tari. Constantin Mavrocordat se gîndi atunci la mazili, la neamurile sărăcite ale boierilor, care nu mal puteau ajunge la boierie, în Moldova, ca şi în Ţara-Romănească, li se uşurâ plata birului, fiind supuşi la o dajde mal uşoară, dar în schimb el trebu- www.dacoromanica.ro Rostul boierimii noastre 167 iau sa se supuie la orice cereri ale Domniei: aceasta râmase de acum înnainte daiina. Dar în acelaşi timp, pentru cîrmuirea zilnică a judeţelor se făcură isprăvnicn/e, după modelul dat de Austriac! în Oltenia, cu vomiciile statornice. Moldova îşi avu şi ea ispravnicii: cîte doi de judeţ. înnainte tinerii boieri începeau pe lîngă un ocrotitor mal bătrîn şi treceau apoî rîndurile boierinaşilor pentru a se urca în sfîrşit orîcît de sus. Acuma eî încep cu un loc de ispravnic, care învaţă minte şi aduce bani-, în acelaşi timp, fiindcă s’a răspîndit obiceiul de a se da fără slujbă titlurile boierilor celor mal mici, eî sînt cinstiţi cu astfel de titluri. Barbu Ştirbei, Domnul de mal târziu, a început astfel Căminar şi ispravnic la Vlaşca. VI. Regulamentul Organic din 1832 înţelegea să facă din boierimea noastră un fel de nobilime rusească. Se prevedea scutirea de dări, împărţirea în clase, titluri în legătură cu orice funcţie şi o parte hotărîtoare în a-facerile Statului. Regulamentul n’a trăit însă decît vre-o douăzeci de ani şi a făcut loc epocel luptelor constituţionale din care s’a desfăcut StatuL jromîn de astăzi. www.dacoromanica.ro 168 Rostul boierimii noastre Am văzut că tînăra boierime de la 1830-40 a început epoca nouă din literatura noastră. Aceiaşi boierime — mare sau mică (Bră-tianu, Rosetti, făceau parte din boierimea mică) —, a stăpînit un timp şi cîmpul politic. Astăzi nu mal este aşa. Clasa cea nouă, ridicată din mijlocul locuitori or oraşelor mal ales, în parte însă şi dintre săteni, clasă numeroasă şi energică, iea repede de tot locul boierimii. Acesteia îl rămîne însă o mare parte din proprietatea rurală, numele şi tradiţiile bune (celelalte pot fi uitate). Această moştenire impune însă şi o datorie. Boierimea romă-tiească nu are datoria de a conduce risipa vieţii sociale, ci de a sprijini din răsputeri, cu orice jertfe, agonisirea prin muncă a culturii neamului de viaţa căruia e strîns legată viaţa nes murilor lor. Dintr’o istorie a literaturii ungureşti extrag aceste rîndurl' «La adunarea d etală din 1825, Paul Nagy vorbi în potriva aristocraţiei înstrăinate şi, accentuînd datoriile magnaţilor, li impunea sarcina de a ocroti literatura naţională ri-dicînd o Academie de ştiinţl şi arte. După cuvîntare, se ridică tînărul comite Ştefan Sz^chenyi, atunci căpitan de cavalerie, şi www.dacoromanica.ro Rostul boierimii noastre 169 palid de emoţie, în mijlocul adînciî tăceri, oferi solemn venitul său pe un an întreg: 60.000 de florinî. . . Cu lacrămile în ochi se înnălţă apoi bătrînul baron Avram Vay, cu oferta de 8.000, contele Gheorghe Andrâssy, cu 10.000 şi contele Gheorghe Kârolyi cu 40.000: el fură deci cel patru întemeietori». Academia Romînă a făcut-o însă Statul, deci contribuabilul, săracul. A îmbogăţit-o întîiu un Grec, Zappa. Cîţîva, foarte puţini, boieri i-au dat ceva după moarte. Cărţile româneşti se vînd încă între săraci. Revistele cele bune, nu cele ce cerşesc şi linguşesc, găsesc banul cu care se tipăresc la preoţi, la învăţători, cari n’au nicl-un bulgăre de pămînt, la studenţi, cari abia au o haină să puie pe el, la funcţionarii ce trăiesc de azi pe mîne. E o datorie de onoare pentru purtătorii celor mal vechi nume româneşti să nu mal fie aşa. Şi cuvintele frumoase singure nu mal folosesc, căci prea au fost spuse des. www.dacoromanica.ro VI. FARMACIA ÎN ŢĂRILE ROMÎNE www.dacoromanica.ro Farmacia In ţerile romîne. 1. Numele ce se dau la Romînil de pretutindeni locului de unde se împart mijloacele pentru alinarea durerilor trupului şi acelui 'care face împărţirea dovedeşte vechimea farmaciei în ţerile lor. Dar el arată în acelaşi timp ce erau cel d’intîiu «farmacişti». Spiţer, spiţerie vine de la speziario, speziaria, forme italieneşti vulgare pentru speziale şi trafico di spezie. în coloniile italiene aşezate în preajma noastră, în Crimea, a cărei coastă, cu strălucita el capitală, Caffa, se afla în mîna Genovesilor, vindea astfel şi leacuri, în 1381, Anton spiţerul, «Anthonius spetia-rius». Coloniştii genovesî din Pera Con-stantinopolel aveau şi la 1403 spiţerul lor. Dar el desîăceau în acelaş timp cu medicamentele — care erau toate simple, fabricate gata, şi nu compuse anume— «fructe zăhă- www.dacoromanica.ro 174 Farmacia în Ţerile Romine rite» (fruits-confits, confetti), şofran, zahăr, scorţişoară, sosuri (salsa) şi şerbet, precum şi vinuri străine. Numele de speziario vine de la spezie, species, supt care se înţelegeau în evul mediu mal ales mirodeniile, plantele colorante, condimentele — deci, înnainte de toate, piperul —, care se aduceau din Orient, din Indii, prin Asia Mică şi Egipt. încă în secolul al XVIII-lea un dicţionar italian explică ast-fel cuvin tul speziale: «cel ce vinde speciile şi compune medicamentele ordonate de medic», şi adaugă cuvîntul latin: aroma-tarius: vînzător de mirodenii. Speciile se zic pe franţuzeşte epices, iar epicier e băcanul. Băcănie şi spiţerie erau la început acelaşi lucru, deposit de mărfuri coloniale. Dintre cele două atribuţii ale «spiţeruluî», strămoşii noştri preţuiau mal mult, mult mal mult, pe acea mal puţin înnaltă. Dd leacuri învăţate el n’aveau nevoe, fiindcă erau ba-bele cu buruienile lor. Deci pentru mirodenii, văpsele vegetale şi zaharicale răsăritene s’au întemeiat în oraşele româneşti mal mari, «şpiţeriî», de «spiţerii» veniţi din Crimea genovesă. Cînd Domnul Moldovei sau al Ţeriî-Ro-măneştf, cînd vre-o rudă a Iul, cînd vre-un boier mare erau bolnavi, babele nu erau www.dacoromanica.ro Farmacia în Ţerile Romîne 175 întrebate singure, ci se chemau medici sau, cum se zicea atunci, cu un cuvînt slavon luat pe calea literară, vraci. Unii erau din Ardeal, Saşi, alţii din Crimea, Frinci, sau chiar din Italia (Ştefan-cel-Mare a fost cu-rarisit de un medic din Veneţia), alţii din Constantinopolul turcesc sau de la Hanul Tătarilor, Evrei (mal ales Evrei spanioli şi portughesî), ba odată vine, pentru Ştefan-cel-Mare, un medic din Germania, de la Niîtnberg. El sosiau cu o mică farmacie, dar ea era foarte neîndestulătoare. Ştefan cel-Mare era silit să trimeată un om anume la Veneţia ca să facă acolo leacurile pe care i le pre-scrisese medicul său veneţian. Vedem odată pe un bărbier-medic din Ardeal, că amină cura de ochi a Iul Alexan-dru-Vodă Lăpuşneanu, pentru că are nevoie de unele ierburi care cresc în luna Iul Maiu, cînd se va întoarce din Bistriţa Ardealului, aducîndu-le. Altă dată acelaşi Domn trimete acolo la Bistriţa ca să i se aducă «nişte unsori de ochi». Pe acest timp, Braşovul, care împrumuta medici Domnilor munteni, avea spiţerî, pe cari-î intitula aromatarius sau, cu numele apusean—căci mulţi Braşoveni învăţau şi călătoriau în Germania —, apothe-carius şi,'pe nemţeşte, Abetecker. Aceasta www.dacoromanica.ro 176 Farmacia în Ţerile Romîne ar fi făcut în româneşte aptecă, dar cuvîntuL nu s’a luat, fiindcă n’au venit negustorii. Cîte un Domn adesea-orl bolnav, ca Petru Şchiopul, ţinea în chip statornic medicul său pe lîngă el, dar de un farmacist venit din Ardeal nu se pomeneşte. în soh'l, în războaie, în pribegie, Romîniî aflaQ ce e o apotecă, săsească, polonă sau germană, dar nu li se părea că aşa ceva ar putea fi strămutat şi la el. De la o vreme şi vechea spiţărie-băcănie încetă. Turcii goniseră pe Italieni din coloniile lor răsăritene. După ce se făcuseră stăpînl şi peste ţerile noastre, el impuseră pe încetul obiceiurile lor în multe lucruri. Dar Iar dînşil cine vinde coloniale, bucalul, n’are şi ierburi şi siropuri şi prafuri. Acestea privesc pe medic, pe hechim, care e şi farmacist. Deci avurăm şi noi vînzătorl de zaharicale, condimente şi aromate, cărora, după cuvîntul turcesc, Moldovenii li ziseră: bacalî, iar Muntenii: băcani, pe cînd leacurile ajunseră a fi doftorii, fiindcă le prescria şi le prepara tot «doftorul». II. II. întemeiarea spitalelor deschide o epocă nouă pentru farmacia în ţerile româneşti. www.dacoromanica.ro Farmacia în Ţeriie Romîne 177 Cel d’intîiu a fost întemeiat în Domnia Iul Brîncoveanu. Cuvîntul spital e grecescul oTcttâXt, dar Grecii au reprodus numai în limba lor pe italienescul ospedale, şi el au cunoscut aceste aşezăminte ale iubirii de oameni şi milei prin spitalele italiene, adecă vene-ţiene. Supt o influenţă italiană şi veneţiană deci s’a îăcut întîiul spital românesc, al Colţeî, în care s’a aşezat şi o «spiţârie» cu «felurite leacuri şi feluri de buruiene tămăduitoare». Brîncoveanu avea la 1702 doi medici greci, Pândele şi Ianachi, şi unul «franţuz», care era hirurg, sau, cum se zicea atunci, «girah». Pe lingă dînşil însă Domnul plătia de o bucată de vreme pe Iacob Pylarino, de loc din Smirna, dar care învăţase în Veneţia şi putea fi socotit ca Vene-ţian; el a scris în latineşte o carte despre vaccină. «Doftorul Iacov» aduse de sigur cu dînsul şi un spiţer, un «spicear», zice condica de socoteli a Iul Brîncoveanu; «spi-cearul» merse cu Vodă, care era bolnav, în călătoria la Adrianopol din 1703. Nu se poate spune dacă urmaşii Iul Brîncoveanu au avut şi el «spicearil» lor; oricum, el erau numai al Curţii. Ca spiţerl al Curţii în Moldova erau la 1763 un anume Toma şi Antohi. 1030 12 www.dacoromanica.ro 178 Farmacia în Ţerile Romîne Dar în această epocă războaie se poartă pe pămîntul nostru, şi ele aduc oştiri apusene, germane în Ţara-Romănească. «Spiţe-rul» şi «doftorul* neamţ, «spiţerul» şi «doftorul* grec cu diplomă din Germania nu apar încă, daria 1752 Grigore-Vodă Ghica, întemeind la Bucureşti spitalul Pantelimon, adaugă, pe lîngă medici, un «spiţer pentru facerea şi lucrarea doftoriilor», şi chiar un erborist, «un om anume, ce ştie şi cunoaşte ierbile cele de treaba doftoriilor, care la vremea lor să fie dator, după semnarea doftorului şi a spiţerulul, a le culege şi a le duce la spiţerie*. Spitalul Sf. Spiridon, întemeiat la Iaşi puţin mal tîrziu, îşi avea şi el spiţeria. Craiova avu şi ea, odată cu spitalul, spiţeria spitalului. Peste cîţlva ani se face încă un pas. Speculatori, cari căpătau prin stăruinţe un monopol de la Domnie, întemeiară spiţerii particulare. Cea d’intîiu apare la Bucureşti, în Hanul Şerban-Vodă, şi o ţinea un Armean, Hagi Chi-riacArbut. El ovîndu apoi prin 1776 unul medic, care pare să fi fost Frances, Ioan Şafant. Pe atunci domnia în Moldova Grigore Alexandru Ghica, şi între multele sale faceri de bine, inspirate de curentul filantropic, filosofic al Apusului, e şi orînduirea ‘celui www.dacoromanica.ro Farmacia In Ţerile Romine 179 d’intîiu medic de oraş. Odată, cu «doftorul obştii», milostivul Domn crea şi «spiţeria obştii» în Iaşt, pe care toţi urmaşii săi o lăsară cu veniturile eî. în Ţara-Romănească această sarcină o aveau medicii de spitale. Şi, pe cînd în Iaşi «spiţeria obştii» era asigurată că nu va avea concurenţi, cele din Bucureşti se înmulţiră aşa de tare şi aşa de liber, încît luminatul Domn Alexandru Ipsi-lante trebui să li impuie la 1780 controlul arhi-ialrulul, adecă medicului primar al spitalelor, pentru ca să nu mal vîndă decît preparate proaspete si bune, şi după reţeta medicului. încă şi în acest timp, adevăratul spiţer avea cunoştinţî medicale aşa de întinse, încît Ia nevoie el putea să fie numit ca urmaş al doftorului sau «gerahulul», ale căror reţete le tăcuse pănă atunci. în Martie 1785, Alexandru Ioan Mavro-cordat, Domnul Moldovei, iea măsuri nouă pentru «spiţeria obştească a politii» din Iaşi, ■care va fi «în faţa uliţilor», adecă la stradă, în August următor, el uneşte spiţeria aceasta cu a spitalului Sf. Spiridon, dînd farmacistului cu aceste îndoite atribuţii leafa de 25 lei pe lună şi orînduirea scutirii de vamă pentru «doftorii». Acum erau iarăşi şi spiţerl cu spiţerii particu- www.dacoromanica.ro 180 Farmacia în Ţerile Romîne lare; cel munteni nu sînt cunoscuţi; asupra celor din Iaşi avem destule ştiri. Cel mal mulţi erau Nemţi, sau şi cîte un Evreu botezat. Seria o deschide Anton Feyrman sau Faier-man, care făcea parte din categoria din urmă; îl aflăm şi în 1763 şi în 1758 chiar. El avea drept vecin pe medicul Lockmann,. şi fiul acestuia, Ioan, se făcu spiţer. Şi fiul Iul Ioan se întîlneşte ca spiţer, în 1819. A fost o adevărată dinastie de spiţer! ieşeni Lockmann: cel din urmă a murit dăunăzîr foarte bătrîn. între el răsare şi un Italian, Veneţianul Alexandru Venier, care începu a servi ţeriî supt Mihaî Suţu cel d’intîiu, cu calfa şi alte trei slugi, şi care era în picioare la masa sa de lucru în 1816 ca Serdar, adecă boier de treapta a treia. Contimporanii săi mun* tenî erau Şafant, de care a mal fost vorba, Germanii Miller, Ruth, Frith, Roth, Mihâly şi Grecii Nicoli, Gioanu, Andrei. De la 1800 se adăugi şi Levantinul Iosif Raimondi, al cărui frate ajunse funcţionar la consulatul prusian. Iosif îşi avea încă farmacia la 1816~ Boieril de pe Podul Mogoşoail îşi tocmiră deosebit un farmacist în persoana Germanului Lorenz Dampner. Din documentele tipărite dăunăzî de d. dr_ www.dacoromanica.ro Farmacia în Ţerile Romîne 181 Angelescu se vede ce schimbări s’au mal întîm-plat pană la data de prefacere a Regulamentului Organic. Unele sînt numai de persoane. Farmacia lui Venier o iea Grecul Costachi Desila. El văzu întîmplările de răscoală şi nenorocire de la 1821, şi li suferi urmările, ca şi colegul său Iosif Leiter. Un alt coleg, Polonul Iacob Verojenschi, se adause în 1826. în Bucureşti, pe vremea ocupaţiei ruseşti începută la 1828, se abilita ca farmacist, în 1829, Mihal Eckhardt. Mal însemnată e crearea de farmacii în judeţe. Botoşanii, în Moldova, par să fi început. Grecul Ioan Vasiliu avea acolo spiţeria sa încă d’innaintea anului 1821. La 1827, doctorul D. G. Samurcassi ceru să se îngăduie de Domn întemeiarea unei a doua, pentru că, «din nebăgare de seamă şi graba lucrătorilor, erau să se apropie de uşa mormîntuluî două cucoane, avînd spiţăriul pus în doftoriile rînduite, în loc de un dram extract de nuci sadea, cu adăogire un dram extract masalariţă, din care, după ce au luat cea d’întîiu rînduită măsură, îndată au început sămnile otrăveî ce are masalariţa, adică ameţială, tremur, dureri cumplite şi altele încă». Cel d’intîiu farmacist din Piatra fu Iacob Garocinschi, cel d’intîiu din Fălti- www.dacoromanica.ro 182 Farmacia în Ţerile Romîne cenl, Gheorghe Vasilicovschi, amîndol Ga-liţienl; în Bîrlad boierii recomandase pe Grecul medic Nicolae Lafari, dar Domnul numi pe Germanul Kraus. Alt, din Huşi, începu abia supt Mihal Sturza. în Ţara-Romănească abia de la 1830 la 1840 apar, pe lîngă farmacia din Ploieşti, a Iul Kraus, altele, conduse de Germani, mal mult Saşi, şi de cîte un rar Ungur, ca Borocskay, Benes, sau Slav, ca Tucik; în Buzău, Giurgiu, Slatina, Piteşti. Noua şi ultima schimbare a fost întemeia-rea şcolii de farmacie româneşti şi pătrunderea elementului românesc bine pregătit în' această ramură folositoare. www.dacoromanica.ro VII. UN ORAŞ ROMANESC : BOTOŞANI^ www.dacoromanica.ro Un oraş romanesc: Botoşanii. «Botoşani*» înseamnă tîrgul Iul Botăş. Botăş e un nume care trebuie pus alătur* cu Bontăş, cu Motăş, cu Crasnăş, cu Hasnăş. Finala -ăş se adăugea la unele nume de oamen* pentru a face nume nouă. Cele de maî sus vin de la Bontea, Motea, Crasnea, Hasnea sau de la formele, şi ma* vech*; Bontul, Moţul, etc. Botăş vine dec* de la Boţea sau Botul. E un nume care se află în toate părţile romăneşt*: în ţara Birse*, în Banatul timişean. Botăş a fost strămoşul. De la el s’a început viţa locuitorilor satulu* care s’a prefăcut ma* tîrziu, destul de tîrziu, într’un tîrg. El cu a* lu* a întemeiat acel sat. Aşezat într’un loc oarecare, departe şi de apa cea mare a Siretiulu* şi de apa cea mare a Prutulu*, într’un Ţinut care n’avea altă bogăţie decît www.dacoromanica.ro 186 Un oraş românesc: Botoşanii a vitelor, ce găsiau păşune înnaltă şi grasă pe povîrnişurile dealurilor de lut ce se în-trolocă aici, — satul Botăşanilor nu făcea să se prevadă prin nimic un viitor mare. Dar unul din drumurile cele mari de negoţ ale Moldovei luî Bogdan întemeietorul, lui Ale-xandru-cel-Bun şi lui Ştefan-cel-Mare îl atingea. într’un timp când acest sat mare n’avea nici-un fel de însemnătate, Tatarii din Crîm, răpezindu-se asupra Moldovei, prin vadurile rău păzite ale Nistrului, îi pretăcură în cenuşă bordeiele, căsuţele de lemn, acoperite cu şindrilă şi stuf. Vechea cronică a ţerii scrie astfel: «în anul 6947 [1439], Novembre în 28, au venit Tatarii şi au prădat până la Botoşani». Numele «Botoşani» a venit fireşte din acel de la început, «Botăşanii». Satul se ridică întăiu prin aşezarea vremelnică a Domnului în cuprinsul lui. Pe atunci stăpînitorii ţerii aveau obiceiul de a străbate, în primăvară şi vară, toată ţara, fie pentru a-şi îndeplini o datorie: împărţirea de dreptate şi apărarea de duşmani sau de făcătorii de rele, fie pentru a-şi face plăcerea cea mare a vînatului. Nu putem spune că Ştefan-cel-Mare a stat în Botoşani. El e totuşi acela care a clădit, la 1496, chiar în preajma www.dacoromanica.ro Un oraş românesc: Botoşanii 187 oraşului de astăzt, frumoasa biserică a Păpău-ţilor, care a fost ridicată din ruină în timpurile noastre abia. Şi pana astăzt se ceteşte, in frumoase litere gotice, înrămurite ca frunzele de spin, această inscripţie deasupra uşit de intrare: «Io Ştefan Voevod, cu mila lut Dumnezeu Domn al ţerit Moldovei, fiul lut Bogdan Voevod, am zidit acest hram întru numele Sfîntulut părintelui nostru arhierarhul şi făcătorul de minunt Nicolae, în anul 7004 [1496], iar al Domniei lut al patruzecelea curgător, luna Septemvrie în 30». Aceasta înseamnă că Păpăuţiî au avut vreo legătură cu Ştefan, şi aceasta nu poate fi alta decît alegerea satului ca loc de popas şi de odihnă din partea vestitului viteaz. Dacă ne gîndim că la Hîrlău el avea o iubită, pe acea Mărie, care i-a dat un fiu, Petru Rareş, vom înţelege rostul Păpăuţilor în mijlocul chiar al unui drum pe care Vodă nu-1 va fi făcut tocmai rar: în adevăr, e cam tot atîta cale de la Suceava la Păpăuţî cîtă este de la Păpăuţî la Hîrlău. Ceia ce era atunci un drum de ţară, este şi astăzi unul. în 1496, Botoşanii trebuie să fi fost încă un sat, care se vedea de la Păpăuţî, dar nu se atingea cu acesta din urmă, strîns în jurul bisericii www.dacoromanica.ro 188 Un oraş românesc: Botoşanii şi clopotniţei Iul Ştefan. Peste cîţiva anî însă, Ştefan năvălia în Pocuţia şi o lua pentru cîtva timp; graniţa de Nord a ţeril era, oricum, mal bine statornicită decît pîna atuncea. Apoi, cu cîţiva anî în urma, Moldova pierduse cetăţile cele mari şi vechi de la Dunăre şi Marea-Neagră: Chilia şi Cetatea-Albă. Aceasta aduse ridicarea peste puţină vreme a Renilor şi Galaţilor, tot la Dunăre. Negoţul de odinioară nu era întrerupt astfel. Botoşanii, aşezaţi pe drumul Suceava-Iaşl, se putură dezvolta în schimbul de mărfuri dintre Polonia şi Turcia, adecă dintre Apus şi Răsărit. La 1528, Petru Rareş, care abia-şl începuse Domnia, scrie din «tîrgul Botoşanilor». Nu trebuie să uităm că înaintaşii săi, Ştefă-niţă şi Bogdan Orbul, stătuseră adesea la Hîrlău, pe care-1 nu miau «tîrgul Bahluiulul». După ce învinse pe Saşii din Ardeal la Fel-dioara, în 1529, Petru e iarăşi în Botoşani. De aici scrie- el, la 29 Iulie, o scrisoare de cumplite ameninţări către Braşoveni, «nouă nu tocmai iubiţi», cărora li făgăduieşte că, de nu se vor supune Craiului sprijinit -de dînsul, «şi pe copiii voştri îl voiu pedepsi cu fier şi foc». La 31 Iulie, el zguduie apoi şi pe Saşii din Bistriţa. La Botoşani se întoarce Petru şi după asediul Braşovului, în www.dacoromanica.ro Un oraş românesc: Botoşanii 189 iarna Iul 1530. Şi la 1531 îl găsim aicer în anul cînd se bătu cu Polonii la Obertyn, şi chiar în anul morţii, 1546. Se pare că el dărui noul tîrg, întemeiat poate cu privilegiu de la dînsul, pentru a ţinea iarmaroace, bîlciurî, Doamnei sale, EÎena* fata Iul Ioan Despotul sîrbesc. De acum înainte oraşul fu cîrmuit, pe de o parte, ca toate celelalte, de un şoltuz şi doisprezece pîrgarl, iar, pe de alta, de Vornicii Doamnei. Elena se crezu îndatorită a face biserici de piatră, acolo unde nu fusese decît bisericuţe de lemn. Ea obişnuia şi mal departe a sta aici. De aceia fiul el Ilie a poruncit şi el din Botoşani. Supt al doilea fiu, Ştefan, ea înnălţă pe rînd, pentru pomenirea el şi a soţului ei mort, biserica Sf. Gheorghe întăiu şi apoi a Ospeniel. Ele fură făcute întocmai după biserica lui Ştefan-cel-Mare din Păpăuţl, cu un turnuleţ la mijloc şi intrarea pe lăture. Discuri de smalţ verde, galben, aşezate în brîurî, le împodobiau. Aveau şi o clopotniţă de o pafte, care s’a dărîmat apoi şi a tost înlocuită prin altele. Dar inscripţiile, de toată frumuseţa, au trecut neatinse prin marile primejdii şi prefaceri. La Sf. Gheorghe se eeteşte ceia ce urmează: «Elena, fiică de Despot, Doamna răposatului Petru Voevod, www.dacoromanica.ro 190 Un oraş românesc: Botoşanii a zidit acest hram întru numele Sfîntulul marelui mucenic Gheorghie în tîrgul Boto-tîşanilor, în zilele Domnului Io Ştefan Voevod; şi s’a savîrşitîn anul 7049 [1541=1551], luna Iul Octomvrie». Pe cînd Ospenia, mal nouă, zice: «Cu vrearea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvîrşirea Sfîntulul Duh, iată eu, roaba stăpînulul mieu, Domnului Isus Hristos, Elena, fiica de Despot, Doamna Iul Petru Voevod, fata Iul Ion Despot împăratul, bine am voit, cu buna aplecare a mea şi gîndul mieu cel bun, a zidi acest hram, întru numele Adormirii Precisteî stăpînel noastre de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioarei Măriei. Şi s’a săvîrşit în anul 7060 [1552]. Avgust în 15». Poate că numele satului Mănăstirea Doamnei lîngă Botoşani aminteşte încă o clădire a Elenei. Cînd Elena fu ucisă, după moartea fiului el celui mic, — Alexandru Lăpuşneanu cel grozav, soţul Ruxandel, fiica Rareşoael, stătu şi el uneori la Botoşani. Lîngă acest oraş, la Verbia, pe apa Jijiel, între dealurile golite de toamnă, se dădu la 1561 lupta nenorocită în potriva lui Despot, care venise să iea Moldova de la Lăpuşneanu. Cu plecarea din ţară a Iul Bogdan fiul Ruxan-deîîn 1571, se mîntui insă prosperitatea veche www.dacoromanica.ro Un oraş românesc: Botoşanii 191 a Botoşanilor, pe care o întemeiase Petru Rareş, născut în Hîrlău, şi o îngrijise întregul lut neam, pîna ce se stinse. Botoşanii avură decî după săteanul Botăş un al doilea părinte, pe Petru-Vodă. în alte împrejurări, dacă Botoşanii ar fi astăzi un mare oraş de Romînî, de Romînl harnici şi luminaţi, — în mijlocul Iul, chiar înnaintea puternicei clădiri a Ospeniel, ar trebui să se ridice icoana de marmură sau bronz a singurului fiu al Iul Ştefan-cel-Mare care a avut în el o scînteie din sufletul marelui părinte. II. Petru Şchiopul, fiul unei fete a Iul Rareş, pomeneşte odată despre decăderea Botoşanilor, puind-o în sama Evreilor de la hotarul polon, cari stricau prin uneltirile lor iarmaroacele ţeriî. Nici el însă, nici urmaşii săi pănă la Vasile Lupu nu se întîmpină în Botoşani, pe unde trecu numai, în vremea Iul Mihal Viteazul, fugarul Sigismund Bâthory. Nicî-o carte orăşenească nu ni s’a păstrat din acest timp, precum s’au păstrat astfel de zapise din tîrgul de jos al Bîrladulul. Radu Mihnea învie la începutul veacului al XVII-lea Hîrlăul, din care-şi făcu un Scaun de Domnie, dar el lăsă în părăsirea cea veche Botoşanii. www.dacoromanica.ro 192 Un oraş românesc: Botoşanii Vasile Lupu se găseşte, în adevăr, de două ort la Botoşani, dar aceasta n’are nicl-o-însemnătate pentru oraş, care nu-t dato-reşte nimic. La «Curtea domnească» din acest oraş stătea numai preotul bisericii domneşti (Sf. Gheorghe). Lungul războiţi dintre Turci şi Poloni, care pustii partea de sus a Moldovei, împiedecă multă vreme cîştigul negustorilor botoşenenl, cari erau Armeni şi Romînî, Totuşi din această vreme de sărăcie e scrisoarea prin care cel doi Vornici al Botoşanilor recomandă Saşilor din Bistriţa Ardealului, la 25 Ianuar 1706, interesele unul Armean din oraşul lor, anume* Avan Baronce». Iată acest răvaş, care prin frumuseţa limbii Iul cinstite şi cumpătate întrece aşa de mult jargonul de cancelarie ce se întrebuinţează în' zilele noastre: «Ai noştri cinstiţi şi buni prieteni, dum-nalul giudeţul şi dumnaluî harminţaşul de la cetate Bistriţei, sănătate şi tot bunul poftim dumilorvostre de la milostivul Dumnedzău. Pricina aceşti! scrisori a noastre, întăiu ca să cercăm de buna sănătate şi viaţa a du-milorvoastre; a doua, iar vă poftim pentru cest negustor anume Avan Baronce, carele este de aici de la oraş de la Botăşenl: venind acolo la tara dumilosvoastre, si avînd 1 1 1 www.dacoromanica.ro Bătrîn negustor de pe la 1800 (după Gion, Istoria Bucureştilor). www.dacoromanica.ro Un oraş românesc: Botoşanii 193 datorii la nişte negustori ce trăesc acolo, poftim să aiba dreptate, să i se facă plată pe zapis ce are. Ce noi încă la dreptate, ce’r hi pofta dumilorvoastre, gata ne vom afla în slujbă, că, neplătind banii acestui negustor cine s’a hi dator, apoi s’a da ştire Măriei Sale Iul Vodă, şi să face zeberală, că acel negustori au bol aice. Ce poftim dreptate să hie, şi milostivul Dumnedzău să fie cu dumneavoastră. f A dumilorvoastre buni prieteni: Vornicii de Botăşenî. 1706, Ghenar 25. La al noştri cinstiţi şi buni prieteni, dum-naluî giudeţul şi dumnalul harmiţaşul de la cetate Bistriţii, cu bună sănătate să să dea.» III. în hotărîrile pe care aveau dreptul să le iea, orăşenii se numesc «tîrgoveţil romînl şi armeni». Evrei nu erau încă, şi cele două neamuri creştine, de şi deosebite prin rit şi dogmă, puteau trăi în linişte unul lîngă cebalt, sprijinind prin munca lor de negustori şi meşteri puterea şi bogăţia oraşului* Cîteva cuvinte asupra acestor străini, printre cel mal vechi de la noi, şi pe cari Rortiînil n’au avut nicl-odată de ce să-î urască. 1030 13 www.dacoromanica.ro 194 Un oraş românesc: Botoşanii Alte nume de Armeni de aici, în veacul al XVIII-lea, se întîlnesc în epitafele, foarte înflorite, cu o bogăţie de cuvinte în adevăr răsăriteană, din cele două biserici de legea lor, noua Sî. Treime şi biserica cea veche, Sf. Maria. Nu ştim începuturile acestor frumoase şi puternice clădiri de piatră, aşa de bine îngrijite şi pănă astăzi, — de şi avem dovada că Sf. Maria era în fiinţă la 1669. Unii din enoriaşii lor îngropaţi supt acele lespezi, însemnate cu ciudate lespezi străine, sînt din alte oraşe ale Moldovei, ca Neamţul, şi de sigur cel d’intăiu înaintaşi al lor n’au venit de-a dreptul din Galiţia, unde se oploşiseră pe la 1350, după primejduirea regatului asiatic al Armenieî-Mici; el s’au strămutat aici din oraşe moldovene cu negoţul mal vechiu decît al Botoşanilor: Suceava, Siretiul, Romanul, de pildă1. Alţi Armeni din aceia ce zac supt acele epitafe, sînt din Basarabia, iar destul din Constantinopol şi din Asia vecină chiar, din cutare Ţinut al Armeniei Mari, rătăciţi după agonisita mal uşoară şi mal mănoasă în Moldova noastră umilită şi scăzută, pe care el o numesc «ţerişoara Buhdan» (Bogdan), 6a stăpîniî lorr Turcit 1 Una din biserici -posedă, cum Îmi comunică d. prof. Iaco-beanu, o Evanghelie, «foarte frumos .scrisă» în Crimeia, in .anul 803 al erei armeneşti (1353). www.dacoromanica.ro Un oraş românesc: Botoşanii 195 Pe la 1530 colonia armenească era de sigur acum întemeiată în Botoşani, căci acesta •era tîrg, şi târg moldovenesc pe acea vreme ■nu se putea fără Armeni. O biserică armenească de zid însă nu se clădi pănă ce Ro-tnînil nu şl avură una. Deci numai după 155a, cultul armenesc a putut primi cele două clădiri de astăzi. Şi ele imită biserica Iul Ştefan-cel-Mare. Clopotniţa însă li-a lipsit multă vreme, fiindcă al noştri nu îngăduiau ca un astfel de turn stăpînitor să se înalţe şi pentru ca să arăte locul unde «păgîniî» îşi afi «ca-piştea» lor. IV. Cîrmuirea era, în acest veac al XVH-lea —-şi tot aşa în al XVIII-lea—, tot Cea vCche.' Dar Vornicii stăteau în numele Doamnei, ■sîrîngînd veniturile pentru dinsa, ’făcmd ‘judecăţile, păzind liniştea şi buna otînduială ^i scriind răvaşe5 în- numele «oraşului», al «tîrgulul». El erau aleşi de obiceru diritfe boierinaşil din Ţinut: cel pe cari-1 cunoaştem făceau parte din 'familiile^Stoica,* Şbldan, Pancu, Burghele, Bucşănescu, -Calmăşul sau ■Callimacîii. -Une orfîn locul lor stătea riumal un dregător, un tţreadrtic, după numel^ sâă dîâvoheâc. în al doilea rînd puterea o ţineaQ în ritâtlli www.dacoromanica.ro 196 Un oraş românesc: Botoşanii cel mal bătrînl şi mal cinstiţi dintre negustori, alcătuiţi într’un Sfat de doisprezece pîrgarl care avea în frunte pe şoltuz. Foştii şoltuzl—căci se făcea alegere, tara să putem spune cînd anume şi în ce împrejurări — păstrau un loc de cinste printre tovarăşii Iul şi el iscăliau în mărturii înnaintea acestora, chiar şi înnaintea preotului de la biserica domnească, unde nu mal stăteau în jilţul lor aurit ca o catapiteazmă Domnii, Doamnele şi seminţia lor. Pe hotărîrl şi pe adeverinţe şoltuzul făcea să se apese cu fum pecetea târgului, care îmăţişa un păun, pînă ce la urmă acest herb fu înlocuit cu icoana Sfîntuluî Gheorghe luptătorul, care-şl avea hramul la biserica domnească a Elenei Rareş-Diacl se întîmpină une ori, dar cea mal frumoasă scrisoare rămîne totuşi a preoţilor, cari erau de obiceiu în număr de doi. Ud protopop botoşănean se pomeneşte încă din 1719, iar cel d’intăiu doi diaconi, în mahalaua Tătăraşilor, se ivesc abia la 1742 şî 1757- Mal presus de toamenii buni» de rînd stăteau slugile domneşti care îndepliniau sau îndeplinise cîndva GÎte un rost ca acela de vătav, de stegar sau de chehaie (locotenent al Căpitanului). Pînă tîrziu se pomeneşte clasa Curtenilor. www.dacoromanica.ro Un oraş românesc: Botoşanii 197 Breslele aveau staroştî, iar cutare boier cu pămînt prin împrejurimi îşi ţinea «names-nicul». Alboteştil, Stroiceştiî, Brăieştil, Isă-ceştil, Gafenceştil, Burgheleştil, Izmeneşti!, Pănculeştil, Ciudineştil, Flondoreştil, Gher-gheleştiî, Călmăşeştiî de la Stănceştî, din cari au răsărit Domni Moldovei, veniau adese ori la tîrg, pe care-1 umpleau de freamătul însemnătăţii lor de dregători şi ostaşi. Cîte un Grec, care avea toate drepturile asigurate în vechime creştinilor, fără deosebire de neam, îşi ţinea b&călie supt stra-şina umbroasă, însuşi cu un «havuz», de a înlătura «prăpastia glodurilor», care opria adesea, primăvara şi toamna, mersul obişnuit al afacerilor, prin înlocuirea lemnului din «poduri», cu piatră. El îşi mal arătau dorinţa de a se întemeia, din cără- www.dacoromanica.ro Un oraş românesc: Botoşanii 213 midă trainica, un spital pentru cel puţin treizeci de bolnavi, ca să nu piară, ca până acum, bolnavii săraci, de toate «naţiile», pe strade. în sfîrşit, pentru a înlătura jacurile legate încă, şi într’o astfel de epocă mal bună, cînd guverna un Domn patriarhal şi blînd, încunjurat de boierinaşl ce aveau pe buze cuvîntul de «patrie», de organisaţia şi moravurile administrative ale noastre, — orăşenii fruntaşi cari ţineau epitropia se gîndiau la răscumpărarea Căpităniei, poliţiei am zice noi astăzi, de la Statul nesăţios pentru cel mari şi cel mici al săi. Străbunii noştri, al Botoşănenilor ce au rămas la Botoşani, sau ne-am răzleţit de acolo, erau în stare să facă şi «jărtfirl de bani», să primească a li se «analoghisi» pe «acareturi», a li se impune proporţional pe imobile, dări neobişnuite. Pentru mal multă siguranţă că banii aceştia nu vor fi luaţi decît în sumă hotă-rîtă şi nu vor căpăta decît întrebuinţarea folositoare interesului tuturora, fiecare naţie, «creştină», eretică sau păgîna, Romînl, Armeni şi Jidovi, aveau voia de a împlini «analogul», cotisaţia, prin agenţii săi... naţionali, prin ceia ce erau odinioară la bresle —Evreii şi Armenii erau şi aici o breaslă, ca şi croitorii şi cismariî — «ceauşii». Un «casier» va fi pus de fiecare din cele trei www.dacoromanica.ro 214 Un oraş românesc: Botoşanii «naţii», şi el nu vor deschide casa încredinţată. lorr decît în puterea unul răvaş iscălit de toţi epitropil, ce-şl vor da sama de doua ori pe an. Să adăugim, pentru a căpăta o ideie şi mal înnaltă de aceşti tîrgoveţl moldoveni de la 1827, că leafa nu era cunoscută pentru epitropl şi casieri, cari nu erau slujbaşi şi simbriaşî, ci părinţi desinteresaţl al obştii. «Totuşi, dacă nu pofta de a-şl creşte veniturile, mîndria de a sta în frunte, făcea pe mulţi să dorească epitropia: anume, învinşii de la 1824 nu se îndurau să rămîie pe din afară. Partidul era alcătuit din oameni ce nu erau nici negustori aşezaţi de multă vreme în Botoşani, nici vechi boieri al Ţeriî-de-sus, ci mai mult căftăniţî al ultimelor vremi de prefacere şi de parvenire şi capitalişti cari aveau şi moşii ţinute în arendă şi bani de împrumutat şi-şl asiguraseră averea şi persoana luînd protecţia austriacă, fiind de multe ori Bucovineni de drept şi Moldoveni de locuinţă. El se adunară şi al-cătuiră în Novembre 1827 o «ecstrucţie de închipuire a epitropiel» potrivit cu litera hrisovului şi cu «socotinţa» grupării, pe care o dădeau, fireşte, ca «obştească». Proiectul e vrednic de luare aminte: el e liberal, egalitar în ceia ce priveşte «na- www.dacoromanica.ro Un orpş romăngsc: Bqtoşanţî 215 ţiile», ca şi în ceia ce priveştş stările sociale. Epitropiî vor fi, nu şepte ca pană atunci, ci opt, şi anume luaţi şi dintre Evrei, ca în fericita Btjcovină, unde-şî aveau «orîn-zile» fraţii Manoli, conducătorii partidei. Deci: doi boieri, doi negustori creştini — adecă, se explică, « moldoveni şi greci»—, doi Armeni Şi doi «Jidovi». El nu vor avea nici un «prezedpnt», de şi, în teorie, iniţiativa era să pornească tot de la boieri. Epitropiî nu se vor îndeletnici decît cu amănuntele lucrurilor hotărîte în principiu, «organjsite», de «adunarea obştească», mal largă decît corpul electoral de astăzi al comunei. Aceasta va fi chemată de cîte ori va fi ceva nou de statornicit, şi înpaintea eî, după anul lor de slujbă, epitropiî vor veni să-şl dea seamă. Casierul va fi unul, negustor, fără specificare de «naţie*, ales şi răspunzător la capătul anului. El nu va da nimic, în afară de cheltuielile zilnice, fără împuternicire de la toţît epitropiî. Tot în asemenea condiţii, i se vor da pe sama documentele, dar din pecetea tîrgulul el va primi numai jumătate, cealaltă jumătate aflindu-se în păstrarea unul negustoţ armean anume ales pentru aceasta. Nici slujbaşi noi nu se vor putea pune fără strîngerea adunării. Iscăliturile lămuresc asupra compunerii partidului: e Anghelachi Cli- www.dacoromanica.ro 216 Uu oraş românesc: Botoşanii ment mazilitul, Racliş, tot din vechea epi-tropie, dot Pisoscheştt, probabil din boierit «Pisovschi» de la începutul secolulut al XVII-lea, un Herescu, rudă cu Mitropolitul bucovinean, de origine boierească foarte nouă, un Petrachi Vîrnav, neam al traducătorului din franţuzeşte şi greceşte. Păharnicul Ioan Brănişteanu, poate din altă seminţie decît acea cu care s’au stins mai deunăzt Bră-niştenit ce aveau moşie în judeţul Roman, lîngă Mirceştit lut Vasile Alecsandri, Dimachi, rudă cu un Vornic de Botoşanî din veacul al XVIII-lea, boierinaşî ca Negruţ, Cocotă, Teohari, Oatu, Popovict şi negustorul Sîr-ghevict. «Manoleştit» puneau lucrurile la cale, ca nişte oament bogaţt şi cu trecere, dar nu iscăliau. Proiectul era făcut poate pentru mat tîrziu, dar chiar de atuncî porni către Cîrmuire o plîngere împotriva epitropilor, cari ar fi făcut cu bănit «obştei» ceia ce făcuse pe vremea oblăduirii oairenilor lut Anghelachi Climent. Postelnicul Iancu Ca-nano, fiul lut Ştefan, şi nepotul de fiu al Mariet Callimachi, — un tînâr ce învăţase la Berlin — duse jalba la Vodă, şi Domnu 1 dădu sarcina de a cerceta. Vărul său de al treilea, Alecu Callimachi, se simţi însă jignit, ca efor, şi ceru ca în adevăr să se facă o cercetare, dar la ea să participe şi alţt dot www.dacoromanica.ro Bătrîn negustor (după Gion, Istoria Bucureştilor). www.dacoromanica.ro Un oraş românesc: Botoşanii 217 boieri din partea locului: Brănişteanu, pe care nu-1 va fi ştiut câ s’a iscălit în jalbă, şi Aga Scarlat Miclescu. Ioan-Vodă încuviinţă aceasta, şi aceşti trei cercetători trebuiau să înceapă ceia ce se zice astăzi «anchetă», în unire cu «cel în tăi fruntaşi» ai oraşului. Se începuse pe atunci stăruinţile pentru înnoirea hrisovului: peşcheşul destinat Domnului fu o sută cincizeci de galbeni sau un ceasornic: «care din doaî va voi a priimi Măriia Sa». Agitaţia partidei de oposiţie pornise chiar din apropiarea sorocului de întărire a constituţiei orăşăneştî. Callimachi pornise stăruinţile, prin Vistierul Ghica, şi la Vornicul lordachi Drâghicî, mîna dreaptă a stăpînitofulul, se credea că s’ar fi îndreptat, în schimb, autorii plîngeril şi proiectului de reformă; ceia ce fu contestat de lordachi, care califică spusele Iul Sîrghevicl şi An-ghelachi drept simple «floncănituri», vrednice de o grabnică şi aspră probozire. Callimachi, care se afla la moşia sa de la Stănceştî, era poftit de Ghica să vie la Iaşi, pentru a se înţelege împreună, ce e de făcut faţă de lupta duşmanilor lui. El veni prin Februar 1828, şi hrisovul, în care se schimbase punctul de căpetenie privitor la corpul de alegători, primindu-se alegerea a cîte doi epitropl de fiece naţie, fu iscălit de www.dacoromanica.ro 218 Un oraş roihănesc: Botoşanii Domn în aceiaşi lună, lăsîndu-se data de Ianuar însăi. Alegerea, de vreme ce se amestecau acum şi Jidovii, dădu însă un resultat favorabil autorilor planului de reorganisare djn 1827. La 27 Februar boierii din Botoşani mulţămiau pentru îndurarea domnească, ceruri, în acelaşi timp, să nu se ţie în seamă «proectele înşelătoare ale nemulţămiţilor». Ba, mal mult, să săvîrşească o reformă în sensul invers, dînd dreptul de alegere numaî la csi6tima boerească de BotoşănI», care să poată vota şi în lipsă, prin răvaş. După cererea lor, Domnul învoi să se trimeată un diac, care să«vadă şi ce- e cu «constitucţia> în potriva căreia se plîngeau boierii; el casa alegerea şi hotărî să se facă o alta, în toată forma, la care să iea parte şi boierii, cel mal îndrituiţi la conducerea afacerilor. Peste cîteva zile, Alecu Callimachi precisa lucrurile, numind pe cel ce pusese la cale demonstraţia: Climent, «un Pisoţchi», şi Manoleştiîi, cari ar fi lucrînd mal ales prin sudiţi: Evrei şi Armeni. încă odată, Vodă strică alegerea Iul Climent, şi pentru purtările lui rele djn. trecut. Apoi, prin porunca de la 7 Mart, el osîndi aspru purtarea eforilor răzvrătitori, aminti mîncătoriile lor din trecut, şi hotărî ca epitropil boieri să fie aleşi din nou, şi anume dintre boierii, înce- www.dacoromanica.ro Un oraş românesc: Botoşanii 219 pînd cu Alecu Callimachi, ale căror nume se însemnau în poruncă, fiind aceştia «oaminî cunoscuţi întru bunele cugetări». Pfentru viitor, oposiţia era astâmpărată, puindui-se înr naintea ochilor ce ar pîndi schimbări^ priveliştea puţin plăcută a «izgonirii din oraş>. îndată după aceasta, Ruşii trecură Prutul. «Vechiul regim», în care-şl găsise un loc unic în organisaţia municipală a Botoşanilor, dispăru, şi Regulamentul Organic dădu alte forme vieţii oraşelor.» încheiere. Construirea de linii ierate, aducerea de-a dreptul a mărfurilor din străinătate, dădură lovitura cea mal grea acestui nou Botoşani, din ce în ce mal mult evreiesc. Drumul cel mare spre Apus trecu din Iaşi prin Paşcani spre Cernăuţul bucovinean şi Lembergul Ga-litiel. Mal tîi ziu, o a doua linie — fără viitor de altfel — urmă valea Prutului, legînd Do-rohoiul de Iaşi, fără să atingă Botoşanii. Aceştia se găsiră la capătul unei linii secundare, care nu ducea măcar pănă la Hîrlău şi Tîrgu-Frumos. O altă causă a decăderii fu distrugerea prin convenţii comerciale, nechibzuite poate, prlcum nenorocite, a marelui negoţ cu vitele, www.dacoromanica.ro 220 Un oraş românesc; Botoşanii bogăţia de căpetenie a Moldo veî-de-sus. Cu agricultura de astăzi, făcuta neconştiincios şi sălbatec de arendaşi evrei, nu se poate hrăni un oraş de 30.000 de suflete. Această po-poraţie, pe două treimi evreiască, se înfundă deci tot mal adînc în sărăcie şi degenerare. Autorul acestor rîndurl ar fi dorit totuşi sa încheie cu cuvinte de speranţă aceste pagini consacrate oraşului său de naştere. www.dacoromanica.ro ANEXE. VECHÎ SCRISORI DOMNEŞTI Şl BOiEREŞTl. www.dacoromanica.ro I. Scrisoarea lui Ştefân-oel-Mafb după lupta ■de la Podul înnalt (1475). Prea-stră luciţi lor, prea-puternicilor şi de bun neam domni a! Creştinătăţii întregi, oricui i -se va arăta sati i se va spune această scrisoare a noastră. Noi, Ştefan-Vodă, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţeriî Moldovei, vă trimetem smerita noastră închinăciune şi vrerea de bine. Ştiţi D-voas-tră cum că prea-crudul şi păgînul împărat al Turcilor de multă vreme umblă după peirea Creştinătăţii întregi şi zi de zi se cugetă încă în ce chip ar putea aduce supt puterea sa şi pierde Creştinătatea. De aceia vă dăm de ştire că în Bobotează trecută acel împărat al Turcilor "a trimes asupra noastră marea lui oştire blestemată, -a Turcilor, în număr de o sută şi douăzeci de mii de oameni, şi cu dînsa avea pe cel mal de aproape şi mat mari şi mal iubiţi robi al lui drept căpitani. Adecă: Soliman, Paşă, Vizir şi beglerbeg, cu toată Curtea acelui împărat şi cu toată Rumelia şi cu Domnul din Ţara-Rdmănească, cu toatăi puterea sa. www.dacoromanica.ro 224 Scrisoarea lui Ştefan-cel-Mare Şi Isa beg, All-beg, Schender-beg, Duna-begul, Iacub-beg, Valti (?) Ulu-beg, Sarafaga-beg, domnul Sofiei, şi Şturabeg (?), Piribeg, Iunis Isac-beg (fiul lui Isac-beg) Vizirul, cu toţi spahiii lor,— cari erau toţi prea-puternici şi Voevozi în oastea aceia. Cînd am văzut noi oastea cea mare, ne-ain ridi cat după cuviinţă cu trupul nostru şi cu armele noastre, şi li-am stat împotrivă, şi cu ajutorul lui Dumnezeu cel atot-puternic am înfrînt straşnic po acei vrăjmaşi ai noştri şi ai Creştinătăţii întregi, şi j-am prăpădit, şi au stătut striviţi supt picioarele noastre. Dată în Suceava, în ziua de Sf. Pavel, 2$ Ia nuarie 1475. (Traducere după o- formă germană a scrisoriY, tipărită în ale mele Acte şi fragmente, III1, pp. 9' 2. Originalul a fost scris în limba slavonă. în alte forme, italiene, scrisoarea urmeară printr'un adaus, alcătuit de solit trimişf de Ştefan în Italia pen tru ajutor.) II. O scrisoare a lui Vlad Ţepeş către regele Ungariei Matiaş Corvinul (1462). Măria Ta Doamne. în alte scrisori ţi-am fost scris cum Turcii, duşmanii cei cruzi ai Crucii lui Hristos, trimeseseră la noi solii lor cei mari ca să nu mai ţinem pacea şi legătura făcută între Măria Ta şi noi şi să nu mai serbăm nunta, ci şă ne alipim numai de dînşii şi să mergem la www.dacoromanica.ro Anexe 225 Poarta împăratului aceluia al Turcilor, adecă la Curtea lui. Iar, dacă nu ne vom lăsa de pacea şi de legătură şi de nunta Măriei Tale, nici Turcii nu vor ţinea atunci pacea cu noi. Mal trimeseseră şi pe un sfetnic de frunte al împăratului turcesc, anume Hamza beg de Nicopol, ca să holărîm graniţa la Dunăre, pentru ca, dacă acel Hamza-beg ar putea să ne aducă în vre-un chip, cu şiretenii, orî pe jurămînt, ori cu alt meşteşug, la Poartă, bine, iar, de unde nu, să caute a ne prinde şi a ne aduce prins. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, pe cînd mergeam spre hotarul acela, am aflat despre şiretenia şi vicleşugul lor, şi noi am fost aceia cari am pus mîna pe acel Hamza-beg, în Ţinutul şi în Ţara Turcească, supt o cetate ce i se zice Giurgiul : deschizînd Turcii cetatea la strigătele oamenilor noştri, cu gindul ca să intre numai ai lor, al noştri, amestecîndu se cu dînşil, au intrat, şi au dobîndit cetatea. Pe care am şi ars-o îndată Şi am ucis pe oame iii şi femeile, mari şi mici, cari locuiau de la Obluciţa şi Novoselo, unde se varsă Dunărea în Mare, pănă la Rahova, care se află chiar lîngă Chilia, din jos, şi pănă la locurile Samovit şi Ghighen (Ghighiul bulgăresc), în număr de 23.884 de Turci şi de Bulgari, fără cel ce au ars prin case sau ale căror capete n’ati fost înfăţişate dregătorilor noştri. Măria Ta să ştie că deocamdată acestea le-am săvîrşit în paguba lor, a celor cari ne tot îndemnaţi cu stăruinţile 1030 15 www.dacoromanica.ro 226 Scrisoarea lui Viad Ţepcş lor să lăsăm pe creştini şi să ne dam de partea lor. Deci că ştii Măria Ta că am călcat pacea cu dînşii, nu pentru vre-un folos al nostru, ci pentru cinstea Măriei Tale şi a Coroanei Măriei Tale şi pentru păstrarea Creştinătăţii întregi şi pentru întărirea legii catolice. Ceia ce văzînd el că ain făcut, şi au părăsit gîlcevurile şi certurile pe care le aveau pănă acum în orice parte, şi de spie ţara şi Coroana MărieF Tale şi de spre alte părţi, şi şi-au aruncat toată turbarea asupra-ni. Cum sc va deschide vremea, adecă primăvara, au de gînd să vie duşmăneşte, cu toată puterea lor. însă va duri n’au, căci şi vadurile lor la Dunăre, afară de Vidin, am pus să le ardă, să le nimicească şi să le facă pustii. Pentru că pe la vadul Vidi-nulul nu prea pot strica, ci eî ar voi să-şi aducă corăbiile de la Ţarigrad şi Gafipole, pe Marea, îu Dunăre. Deci, Măria Ta, dacă voia Măriei Tale este să al luptă cu dînşii, atunci strînge-ţi toată ţara şi tot poporul, şi ceî de pe jos şi călării, adu-î în această Ţară-Romănească a noastră şi binevoieşte să te baţi aice cu dînşii. Iar, daca nu vrei să vil Măria Ta însuţi, atunci fii bun de-ţl trimete oastea întreagă în părţile ardelene ale Măriei Tale, încă de la Sf. Gheorghe. Dacă Maria Ta nu vrei sa-ţî dai însă toată oastea, atunci dă numai cît ţi e voia, măcar Ardealul şi Secuimea. Ci, dacă Măria Ta voieştî să-mî dai vre-un ajutor, atunci Măria Ta să fii bun a nu ne zăbovi, ci să www.dacoromanica.ro Anexe 227 ni spui cu adevărat gîndul Măriei Tale. Pe omul nostru, care aduce scrisoarea, de data aceasta să nu-1 întîrziî, mă rog, Maria Ta, ci să mi-1 trimeţî îndărăt, îndată şi iute. Pentru că nici cu un chip nu voim să lăsăm în drum ce am început, ci să ducem lucrul la capăt. Căci, dacă Dumnezeii cel a-tot puternic va asculta rugăciunile şi dorinţile creştinilor şi şi va apleca auzul cu bunăvoinţa spre rugăciunile sărmanilor săi şi ni va da astfel de biruinţă împotriva paginilor, duşmani ai Crucii lui Hristos, va fi cea mai mare cinste şi folos şi ajutor sufletesc pentru Măria Ta şi Sfinta Coroană a Măriei Tale şi pentru toată Creştinătatea cea adevărată. De oare ce nu voim să fugim în-naintea salbătăciei lor, ci să avem, în orice chip, luptă cu dînşii Ia', dacă vom avea, ferească Dumnezeu, o izbînda rea şi va peri ţerişoara noastră aceasta, nici Maria Ta nu vei avea folos şi înlesnire din aşa ceva, pentru că va fi spre paguba Creştinătăţii întregi. De alminterea, să crezi ce-ţi va spune acest om al nostru, Radul Farmă, ca şi cum am grăi noi de faţă cu Măria Ta. Din cetatea—, 9 Fevruarie 1462. (Traducere după scrisoarea latini, public-uă tn I. Bogd. n. Vlad Ţeptş, pp. 78-81.) www.dacoromanica.ro 228 Cuvîn tarea lui Neagoe-Vodă III. Cuvîntarea lui Neagoe-Vodă, cel de al patrulea Basarab, către fiul său mort, copilul Voevod Petru (către 1520). O fiul mied Petre, iată că-ţl trimit coroana, surguciul şi diademele, pentru că tu erai stîlparea mea cea înflorită, de care pururea se umbria şi răcoria ochii miel, iar acum stîlparea mea s’au uscat, şi florile s'au veştejit şi s’au scuturat, şi ochii miel au rămas arşi şi pîrliţî de jalea înfloririi tale, O iubitul mied Petre 1 eu gîndiam şi cugetam să fii Domn, şi să veseleşti bătrîneţele mele oarecînd cu tinereţcle tale, şi să fii birui tor pămîntuluî, iar acum, fiul mied, te văz ză-cînd sub pămînt, ca un trup al fieştecăruia sărac într’o vreme îmi erai drag, iar acum te-am urît. într’o vreme îmi era milă de tine, iar acum nu-mi este milă. într’o vreme erai bogat, iar acum eşti sărac. într’o vreme, fătul mieu, te vedeam pre pămînt, iar acum eu te văz supt pămînt. în pu-ţinea vreme te arătaşî ca o floare frumoasă înnaintea ochilor miei, şi numai decît te puseşi supt pămînt. Ed pofţiam să mă vezi tu pre mine supt pămînt, dar te văzuiu eu pe tine îngropat. O fătul mied, căci nu mă acoperi mal bine pe mine pămîntul decît pre tine, şi mă lăsaşl la bătrîneţele mele! Cînd fu vremea să se odihnească de către tine, tu atunci n’ai nicl o grijă www.dacoromanica.ro Anexe 229 de mine, ci rn’al lăsat să fie totdeauna inima mea arsă şi aprinsă de jalea ta, şi ochi! mie! să fie la bătrîneţele mele tot plini de lacrămî, ziua şi noaptea, p fiul mieu, ma! bucuros aş fi dat traiul şi zilele mele ca să fii tu viii! Eu îţi gă-tiam haine domneşti ca să te îmbraci cu dînsele şi să te împodobeşti, ca să veseleşti inima mea, şi să usuci aceste lacrămî din ochii miei, iar acum trupul tău se dezbracă de hainele care i am gătit, şi se îmbracă în pămînt, dintru care au fost luat, după cum zice Dumnezeu: din pă-mînt eşti şi iar in pămînt te vel întoarce, iar sufletul tău vede alte vederi, şi nu ştiu, dintre acele vederi ce va fi văzînd sufletul tău, milos tivi-se-va Dumnezeii să-ţî îmbrace sufletul tău cu mila sa? Ci mă tem ca să nu fie sufletul tău rămas cumva nesătul de faţa lui Dumnezeu, pentru păcatele mele. însă după acestea toate iată că ţi zic: Sroală, fătul mieii, scoală, că au venit şi oasele moaşă-ta la tine, ca să se odihnească şi ele lingă tine, pentru că şi ţie îţi este mumă ca şi mie, şi împreună cu dînsele am trimis şi podoabele tale, coroana şi surguciul tău, la Pandocrator, ca să se împodobească cu dînsele, ca doar s'ar milostivi Domnul Dumnezeii spre noi, şi v’ar dărui cununiile cele ce nu vor trece nicl-odatâ. Iar diademele să se puie la veşmîntul Precistei, ca să se milostiveascâ spre noi, şi să vă acopere supt veşmîntul ei la www.dacoromanica.ro 230 Scrisoarea boierului lui Neagoe-Vodă înfricoşata judecată, şi să vă dea viaţa cea de vecî care nu va trece nicî-odată. (Iorga, Istoria literaturif religioase, pp. 6o-I.) IV. Scrisoarea unui boier muntean din vremea lui Neagoe Basarab (cea mai veche scrisoare românească; 1521). înţeleptului, de bun neam şi cinstitului şi de Dumnezeii dăruitului, dumisale Hanâs Bengner din Braşov, multă sănătate de ia Neacşul [Lupa] din Cîmpulung *. Aşijderea, dau ştire Domniei Tale de lucrul Turcilor, cum aă auzit eu că împăratul au ieşit din Sofia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. Aşijderea, să ştii Domnia Ta că au ve nit un om de la Nicopoe, de mie mi-au spus că au văzut cu ochii lui că aQ trecut cele corăbii ce ştii şi Domnia Ta pre Dunăre în sus. Aşijderea, să ştii că bagă din toate oraşele cîte 50 de oameni, să fie în ajutor în corăbii. Aşijderea, să ştii cum se-au prins nişte meşteri din Ţarigrad care vor treace acelg corăbii la locul cela strîm-ul ce ştii şi Domnia Ta. Aşijderea, spui Dom- 1 1 PănS aict traducem originalul slavon; alte cuvinte traduse e tipăresc în curşive. www.dacoromanica.ro Anexe 231 nieî Tale de lucrul lu! Mahamet-beg, cum am auzit de boiar! ce sînt megiaş şi de genere mieu Negre cum i-audat împăratul slobozieluî Mahamet-beg cum pre 16 [ = undejî va fi voia prin Ţara-Rumănească, iară el să treacă, Aşijderea, să şti! Domnia Ta că are frică mare şi Băsârab de acel lotru de Mahamet-beg, mal vîrtos de Domniile Voastre. Aşijderea, spui Domnie! Tale, ca maî marele mieii, — de ce am înţeles şi eu, eu spuiu Domnie! Tale,—iară Domnia Ta eştî înţelept. Şi aceste cuvinte să ţi! Domnia Ta la tine, să nu ştie oameni mulţi. Şi Domniile Voastre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. Şi Dumnezeii să te bucure. înţeleptului şi cinstitului şi de Dumnezeii dăruitului, dumisale Hanăş Begner din Braşov. (Dia lorga, Braşovul şi Romtnil, pp. 283-4.) V. O scrisoare a lui Petru Rareş către Braşoveni (25 Octombre 1529). Petru Voevod, cu mila lu! Dumnezeu Domn al ţeri! Moldovei. înţelepţilor prieten!, cu adevărat iubiţi nouă. Am venit aici împotriva viclenilor Mărie! Sale domnului Ioan, Craiul unguresc, ca să vă supunem supt paza Mărie! Sale, ceia ce, cum am văzut, voi nu vreţi. Noi socotim că doar www.dacoromanica.ro 232 Scrisoarea lui Petru Rareş aţî fi avînd de gînd să vă hrăniţi cu pietre. Deci să ştiţi bine: N’am venit aşa pe două trei săptă-mînî, ci vom sta pănă ce vă vom îndupleca şi vom face ceia ce ni este voinţa. Şi la întorsul nostru înnapol vom arde cu pară de foc această Ţară a Bîrsel, şi vom lăsa Ţinutul gol şi pustiu, şi la primăvară iarăşi făgăduim a veni cu războiţi, şi vom pune iarăşi să se calce sămănâturile voastre, cînd se vor fi ridicat, pentru că iarăşi un an întreg să fiţi fără de hrană. Poate că voi, în nebunia şi prostia voastră cea mare, credeţi că, fiiindcă staţi între pietre, puteţi şi roade piatra. Dar cu acestea vă prăpădiţi numai viaţa, şi veţi rămînea în deşert, pentru că noi oprim pe Secul, supt pedeapsă, să nu vă aducă, nici să vă vîndă grîu. sau alt fel de hrană. Vom ţinea necontenit strajă în mijlocul lor. Decî vă sfătuim ca, la vederea acestei scrisori a noastre, să trimeteţî fără zăbavă la noi şese oameni aleşi, pentru a ne înţelege, şi vă dăm credinţa noastră căi vom lăsa să vie înnapol cu bună pace. Dat supt Prejmer, 25 Octomvrie 1529. înţelepţilor judelui şi juraţilor din Braşov, prietenii noştri iubiţi întru adevăr. (Dup1! originalul latin, neliplrit, In Arch. BraşovuluY; cf. Iorga, îndreptări şi întregiri, I, Braşovul; din «Analele Aca-dpmiet Rouiine», pp. 34-5.) www.dacoromanica.ro Anexe 233 VI Testamentul Domnului muntean, apoi moldovenesc Petru Şchiopul, scris în străinătate şi pribegie la Bozen (Maici r594). Io Petru Voevod, care am fost Domn în Moldova, mărturisesc cu această scrisoare a mea, întâii! către cinstitul şi de Dumnezeii iubitul împărat prea-creştin şi către marele archiduce Ferdinand si către toată ţara Măriei Sale, şi la boieri şi la udeţt, mărturisesc iarăşi cu această scrisoare a mea, pe care cu mîna mea am scris-o, cum că, atunci cînd eram în cetatea Tulln, a împăratului prea-creştin, în anul 1592, m’arn îmbolnăvit şi am chemat pe fata mea şi pe ginerele mieii şi pe un nepot al mieu de soră, anume Gheorghe Hatmanul, şi i-am rugat să aibă grijă de fiul mieu, să se îngrijească de dînsul după ce voiii muri. Şi i-am dat o scrisoare să fie epitropl în toate ce-lea: întăiu o hîrtie ce am dat-o fetei mele, dacă va sta Ia un loc cu [fratele ei] Ştefan Voevod, s’o ţie pe socoteala lui şi, dacă ea nu va voi să stea cu dînsul, să nu-I dea el nimica. Aşijderea, mai întăiu fiica mea şi ginerele mieu s’au dus iarăşi de lîngă mine, fără voia mea: şi-au scos hîrtie fără voia mea şi s’au dus. Şi ceia ce aveau în mîna lor, de Ia Doamna mea, strînşl în treizeci de ani ce am stat laolaltă cu dînsa, şi, pe lîngă aceasta, şi 8.000 de galbeni roşii, toate le-au luat şi pe toate le-au împărţit cu fratele luî; şi, altele www.dacoromanica.ro 234. Testamentul lui Petru Şchiopul mi le-ati adus înnapoi, însă cele mai multe aO rămas în mîna lor; şi eu li-am dat toată zestrea feteî mele: cinci poveri de aspri pentru o casă şi pentru o grădină, afară de zestrea ei, şi încă şi alte 2.000 de galbeni de aur, apoi şi alte 200.000 de aspri: o păreche de brăţare cu juvaiere scumpe. Acuma mărturisesc cu această hîrtie a mea, ca ei să nu aibă nici o slujbă la casa mea şi la copilul miefi. Al doilea, şi Hatmanul Gheorghe, şi acela a plecat fără de voia mea, şi la nevoia mea n’a stat pe lîngă mine, şi s’a dus. Şi, dacă va veni pe urmă şi va spune că are să arăte scrisoarea mea, să nu i se ţie nici într’o socoteală hîrtia nici lui, precum nici feteî mele, pentru că m’au trădat şi n’au stat pe lîngă mine, sau la strîmtorarea mea, precum nu se cade sa părăsească pe părintele lor în vreme de nevoie, ei pe cari îi pusesem să cîrmuiască casa mea. Ci acuma, în anul acesta 15 94, copilul mied să fie vrednic a stăpîni el însuşi toate cîte se întîmplă să le mai avem. Iarăşi mărturisesc acuma cu adevărat că toată averea ce-am putut să am, s’a cheltuit, după cum mărturiseşte şi o însemnare a mea, unde sînt scrise toate anume; şi, iarăşi, dacă şi am ceva astăzi, mult-puţin, ori în mînile copilului, ori în sineturi care sînt scrise pe numele mieu, acele toate sîni ale lui Ştefan Voevod, să ştiţi aceasta, pentru că el a fost Domn în Ţara Moldovei, cînd i-a dat steagul Sultanul Murad, şi a ţinut Domnia www.dacoromanica.ro Anexe 235 cinci ani, cum ştie toată lumea. Acuma mi am pus pecetea, şi-am scris această scrisoare cu mina mea însăşi; să ştiţi aceasta. Io Petru Voevod. VII. O scrisoare a luI_Mihai Viteazul către solii săi la Praga (1600). Bane Mihalceo şi tu Vistiar Stoico, dau-vă în ştire pentru omul cinstitului împărat cel trimes la noi. Noi de toate bine pre rînd am înţeles, şi, ce poruncă ne-afl trimes, noi încă am socotit cu credincioşii noştri ce sînt pre lîngă noi, şi oameni bătrîni ce sînt mai pricepuţi aicea, de ştiu de toate rîndurile, ce cum este pre într’alte ţări, şi cum a fost tocmeala mai de înnainte vreme. Ce noi, cum a fost porunca împăratului şi cum a fost scris în cărţile Mării Lui la noi, ce ni va fi pohta, noi să dăm în ştirea împărăţiei lui de toate,— ce între aceia noi deci, ce ne-au fost pohta, am scris tot în această carte ce-am_, trimes la dumneavoastră. Şi-am scos şi porunca împăratului şi fâ-găduiala ce ne-ad fost trimes la noi, de o am trimes şi aceia la dumneavoastră. Ce veţi vedea porunca împăratului şi făgăduiala cum ne-au scris, şi veţi vedea şi pohta noastră ce-ani pohtit de la cinstitul împărat. Ce, de veţi fi făcut voi vre-o tocmeală cu împăratul mai înnainte pînă va veni această poruncă, aceia la voi; iar voi să căutaţi pre www.dacoromanica.ro 236 Scrisoarea luf Mihaî Viteazul această pohtă ce am pohtit noi. Să [= dacă] va fi bine tocmeala ce aţi făcut într’un chip, voi să lăsaţi să fie cum aţi tocmit; iar, să vă va părea că este mai bună această tocmeală ce am trimes acum, şi pohtă ce-am pohtit, iar voi să mergeţi să grăiţi împăratului, şi faceţi tocmeală pre această pohtă şi tocmeală ce-am trimes acum la voi. Că, să va zice el împăratul către voi că aţi tocmit voi şi aţi făcut tocmeală, iar voî aveţi cuvînt a-i dare răspuns, de veţi zice: adevăr făcut-am tocmeală, ce dumneata ai trimes credinciosul Măriei Tale de credinţă, şi cu această poruncă şi făgă-duială a împărăţiei Tale, iar dumnealui au socotit, pre porunca Măriei Tale, şi ne-aQ scris să grăim Măriei Tale ce e pohta Domniei lui. Ci tocmiţi pre această poruncă şi pohtă ce poh-tim noi, să nu veţi fi tocmit voî altă tocmeală maţ bună. Şi nevoiţi de pripiţi cum mai curînd, că este vremea aproape acuma, cum vedeţi şi dumneavoastră şi cum ştiţi, şi rindul cum este încoace. Şi, în vreme ce veţi tocmi pre această tocmeală, voi cum med curînd de olac să-mi trimeteţi omul, cu carte de olac, să-mi daţi în ştire Domniei Mele. Şi am dat învăţătură şi lui Pandazi Logofăt : ce vă va spune şi din gură, aceia vă dafl în ştire. Şi fiţi sănătoşi. Amin. Scris Ghenarie 26 de zile, 1600. (DupS. Iorga, Documente privitoare la Petru Şchiopul şi la A/ihat Viteazul, în «Analele Academiet Komîne», XX, p. 476.) www.dacoromanica.ro Anexe 237 VIII. Testamentul lui Radu-Vodă Şerban (1620). în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului sfint, sfintei şi neîmpărţitei Troiţe, amin. Eu Radul Voevod, nepotul lui Basarabii Voevod, carele am fost Domn Ţării-Rumăneştî, dau a şti tuturor cu această carte a mea şi mărturisesc şi las cum, Ia vremea de apoi a mîne-mea, Dumnezeu o ierte, Doamnei Măriei, au lăsat cu gura dumniaiei, toate moşiile, cîte sînt din spre parte dumniaiei şi din spre a părinţilor Dumniaiei, nepoatăsa şi fetii noastre Ancăi, iar, după moartea sa, de ne-ar dărui Dumnezeu nouă şi altă fată de cununie de-reaptă, — ca să fie pre toate aceste mai sus zise surori amîndouă. Deci, tîmplîndu-mi-se şi mie a intrare pre calea a toată lumea şi-a trecerea din această viaţă în ceialaltă, nu ara vrut să trec porunca mai sus zis părintelui mieă, — că nici mi s'a căzut din cuvîntul dumniaiei a ieşi. Las şi eu ca pre acele zise mai sus moşii, Anca şi Elina, carea în vreme de bătrîneţe ne-au dăruit Dumnezeu din cununie dreaptă, ca să fie amîndouă surori. însă cu această tocmeală, că, pănă unde va fi Doamnă-mea şi soţul mieu Doamna Elina vie, să le biruiască ea şi să se hrănească dintre aceste moşii, Iar, după moartea Doamnei mele, să fie cum a lăsat mumă-mea, Dumnezeu o ierte, şi cum am lăsat şi eu. Şi aşa tocmesc şi las cu blestem ca www.dacoromanica.ro 238 testamentul lui Radu Şerbail această tocmeală să fie neschimbătoare, carea o am întărit cu pecetea mea. Iar cine o va strica această tocmeală, să fie blestemat de 318 părinţi, şi să lăcuiască cu Iuda şi cu Arie. Şi mărturii ît'.că am pus, ceşti mai jos scrişi: Dionisie Pa liolog, Mitropolitul de la Tîrnov, şi jupînul Ţejar Gal din Beciu, şi jupînul Regheni Ianăş din Sibit, şi jupînul Rorăr doctorul din Beci, şi Dragomir Postelnicul, şi Radul Postelnicul, şi Semăn Postelnicul. Scris în Beciu, luna Fevruarie în 28 de zile, anul 7128, iar de la Naşterea Domnului nostiu Isus Christos 1620. (Din Iorga, Socotelile Sibiiului, în «Analele Academiei R > mine», XX, p. 20—I.) IX. Testamentul mamei lux Mihai Viteazul (8 Novembre 1602). In numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfînt. Amin. Eu roaba Domnului Isus Hristos, călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihail Vo-evoda din Ţara - Românească, vieţuit-am viaţa aceştii lumi deşartă, cum zice şi prea-înţeleptul Solomon, deşarta deşartelor şi de toată deşarta şi înşelătoare şi furătoare de suflete, şi am petrecut lumeşte destul în tot chipul în viaţa mea, pănă ajunş şi la neputinţa bătrîueţelor mele şi la slăbiciunea mea, în sfînta mănăstire în Cozia, www.dacoromanica.ro Anexe 239 la lăcuita Sfintei Troiţe şi la răpausul răposatului Mirceî Voevoda, şi trâiiu de ajunş de luaiu fj sfîntul cin călugăresc, derept plîngerea păcatelor mele, Aciiş mă ajunse şi vestea de sfîrşirea zilelor drag fiului mieu Mihail Voevod şi de s.i răcia Doamnă sa şi a coconilor Domniei luT prin ţerile străine. Fuiu de plîngere şi de suspine ziua şi noaptea. Dup' aceaia cu vrearea şi cu ajutorul Domnului din cer şi cu rugăciunea cinstiţilor pâ părinţi în zi şi noapte, şi plîngerea mea şi suspi nele sărăciei lor de ţerile străine, doară Sfinţia Lui din naltul Cerului au auzit, şi s'aîi milostivit de i-ati scos din ţerile străine în ţara de moşte nie, şi mai vîrtos au cugetat la sfinta mănăstire în Cozia, pentru bătrîna şi jalnica lor maică. Şi, dacă se adunară unii cu alţii, mare plîngere şi suspine fu întru el, de jalea fiu-său Mihaii-Vod.i, şi pentru patima lor ce-aii păţit prin ţerile străin" Doamna Stanca şi fiu-său Ion Nicola-Vodă şi fie-sa Doamna Florica. Fu după aceia întrebare înti u ele, cine cum au petrecut. Grăi Doamna Stanca: «cum am păţit noi, maică, să nu pată nime de ruda noastră». Dară Molitva Ta, maică, cum ai petrecut? Maica zise: «cu mult foc, de moartea fiu-mieu şi de jalea Domniilor Voastre. .. .» (Urineaz’i o danie citire mănăstirea Cozia, unde a fost în gri jită bine bStrîna; Onciul, tn Convorbirile literare, an. 1901, 1 716-17.) www.dacoromanica.ro 240 Scrisoarea boierilor Iui Radu Şerban X. Scrisoarea boierilor lui Radu Şerban pribeag către Domnul lor (1614). Prea milostive Doamne, să fi dumneata sănătos. Rugămu-ne Domniei Tale ca Domnului nostru cela milostivul. Pentru care lucruri ştii dumneata, cînd ne-am despărţit de dumneata, în ce credinţă ne-ai lasat, în aceia sînt şi până acum, şi de cîteva ori am trimes de am dat în ştire dumitale, şi cu mare frică, ca să nu pierdem capetele de acest Domn turc [Radu Mihnea]. Şi dumneata pănă acum nicî-un lucru adeverit nu ni trimiţi, ce numai nădejde. Ce noî într’această nădejde cădem la lucruri foarte grele, că întăiă în ţara noastră acum strigă hogea, că-şi ţine acest Domn fraţii şi surorile în casă cu el şj sînt Turci. Şi robii carii au scăpat de prin catarge şi de printr’alte robii, măcar de la Mihai Vodă, Domnul cine este în ţară, el îi dă Turcilor, şi alte multe nevoi care nu le-am scris. Acum înţelegem că are Turcul gînd să puie în ţara noastră Paşă, aşij-derea şi în ţerile ce sînt vecine cu noi. Deci, dacă vom cădea noi Ia aceia să râmiie în ţaia noastră Paşă şi mănăstirile şi bisericile noastre să fie meceturi Turcilor şi coconii noştrii să i facă ieniceri şi fetele noastre să le iea Turcii lor muieri-, cum fac într’alte ţeri ce sînt supuse lor, deci noi, din zilele lui Mihai-Vodă, de cînd ne-am supus şi neam jurat creştinilor, pentru aceia ne-am jurat şi www.dacoromanica.ro Anexe 241 ne-am supus noî supt împăratul creştinesc, ca să nu cădem noi la un lucru ca acesta. Drept aceia am tărpit (sic) noî mari cheltuiele şi robii şi arsuri şi sînge vărsat pentru creştini, ca să avem căutare la nevoia noastră. Ce mult ne mirăm, aO dumneata nu faci ştire împăratului de nevoile noastre ? Ce, de este vina din dumneata că nu faci în ştire împăratului să ne caute la nevoile noastre, Dumnezeu îţi va fi platnic, cum te-al jurat cu noi. Ce trebuieşte dumneata plecat şi cu lacrămi de la noi să aduci aminte împăratului nostru. Noi că, măcar să [= dacă] n'am fi noi avut nici-o tocmeală cu creştinii şi acum a striga mila împărăţiei Sale, încă s’ar cădea să ne caute, fiind noi creştini,— ca să nu rămînem păgînî. Căci inima noastră nu se poate suferi cu păgînii. Căci şi an, cînd am venit cu Turcii asupra lui Bătur [Bâthory, Gabriel], şi atunce numai ce aşteptam să auzim de dumneata şi de ceva oaste creştinească; noi ne grijisem ca să fim vrăjmaşii lor cei mai mari, cum am făcut ştire dumitale. Ce ne rugăm dumitale, dă în ştire împărăţiei Sale, că acum este vreme bună, şi sîntem toţi gata a sluji împărăţiei Sale, şi dumitale, cum veri înţelege dumneata şi de la Logofătul Oancea. Măcar să [= de] nu ne-am împreunat noi cu Logofătul, iar, dac’ a venit sluga Logofătului, toate pe rînd i-am făcut în ştire cu omul nostru, cum stau lucrurile de încoace. Care nu sîntem noi îndoiţi că nu vor veni în ştire dumitale. Ce ne rugăm şă 1030 16 www.dacoromanica.ro 242 Scrisoarea luî Gheorghe Ştefan fie cu taină acest lucru. Că, de s’ar înţelege, toţi ni-am pierde capetele. Să fii dumneata sănătos, amin. Scris Aprilf 29 de zile. •j* Noi toţi boierii din ţară, şi de la slujitori, plecat ne închinăm dumitale. (Iorga, In Conv. literare, an. 1900, pp. 272-3,) XI. Scrisoarea lui GheorgTie Ştefan către principele ardelean Gheorghe Râk6czy al II-lea (1657), f Luminate şi cinstite Craifl şi nouă de bine făcător, milostivul Dumnezeă să te cruţe pre Măria Ta cu bună pace şi sănătate, împreună cu tot binele, întru mulţi ani. Cinstita cartea Măriei Tale dintru mîna cestul poşt al Măriei Tale cu cinste o am priimit, ş’am cetit cu drag, ş’am dat laudă milostivului Dumnezeii, înţelegînd de hună sănătatea Măriei Tale. De cite ni scrii Măriia Ta, pre amăruntul înţeles-am. Pentru rîndul Tătarilor, adevărat este cum zici Măria Ta. Iară pentr acela lucru, — precum am şi mal scris Măriei Tale că el ni sînt păgînî sintce [= pentru că] el, unde ieaâ astăzi un ban, mîne cer zece bani —, aşa şi acolea ei are vrea a îngloti obiceaiu. Iar avem nădejde pre Dumnezeă, după răspunsul ce li-al răspuns Măria Ta, să întoarcă obrazul într’alt chip, să mal lase dintr'a lor. Or vedea şi el că sînt şi alţii oameni, că el, www.dacoromanica.ro Anexe 243 unde li sluji norocul în Ţara Leşască, după cum a fost voia lui Dumnedzeu, eî socotesc că or supune toată lumea şi gîndesc că alţii în lume nu-s oameni, ce-s numai eî oameni. Iară Măria Ta foarte al răspuns bine, să cunoască că nu-I lumea numai cu dînşil. Iară pentru Ciogolea, pentr’ aceia şi noi am socotit că el se are în prieteşug cu dînşil; ce oarece din lucrul lor, tot va adeveri Ciogolea. Pentru rîndul lucrului de spre Ţarigrad, de pomenirea maziliei, semnezi Măria Ta cum să fie sănătate şi să fim într’un bun gînd, şi cuvîntuluî nostru să-I fim marturî, şi jurămîntuluî să-î fim plinitorî. Pentru datorie, să plinim şi să mu purtăm pre Măria Ta cu cuvinte, căci este Măriei Tale cu scandală. De care lucru mă mir ce oib mal zice cătră Măria Ta, neavînd cre- dinţă eu cătră Măria Ta. Iară, să nu hiu creştin, ce să hiu Jidov, şi de legea mea să hiu scăpat şi la ziua cea de săvîrşit, unde ni este a răspunde toţi, cineşl după lucrul său, şi n’a hi fă-ţărie, acolo să him cu Iuda cel vînzător Domnului săii, carele ştim că locul lui va fi cu cel mulţi răi, şi să nu ne ţifiăm la locul cel cu bune răspunsuri, şi să nu auzim blagoslovenia lui Dumnezeu, carea toţi creştinii spre-acea nădăjduiesc să o auză şi să o şi vază, de nu mi-I atîta inimă rea cît nu pociu nice odihni, niqe a mînca cu folos; şi, de aş avea prilej, şi n’aŞ plăti de istov a Măriei Tale datorie, cît mal de www.dacoromanica.ro 244 Scrisoarea luî Gheorghe Ştefan sîrg, ca sâ nu hiu auzit atita ponos de la Măria Ta, carele nice Ia o sănătate nu mă aduce. Că, de aş avea zece bani în casa mea,, trimite-i-aş şi aceia tot spre istov de datoria aceia; carea doar Măria Ta socoteşti că eu din cîinia mea şi din fără-de-omenia mea pestese şi întărziez Măriei Tale, de nu plătesc. Eu. necum spre ce aş mal arăta cătră Măria Ta jcu alt jurămînt ceva, ce, cum arătăm mal sus, tot aşa zicem; ce nevoia noastră vedem că nu se crede înnaintea Măriei Tale. Ce doar n’am hi nice noi cu obraz de marmure sau de hier, — că pre un hier sau pre un marmure cu atîta gloată de atinsături s'are hi sfredelit, dară inima noastră în ce chip n’are hi vătămată de atita ponos ? Ce numai pentru mare nevoie şi lipsă ce ni este, şi la Măria Ta n’avem credinţă, — pentr’aceia sîntem obiduiţî; iară obrazul mieu s’a făcut mal gros decît pămîntul de atita supărare. Ce, preste scurtă vreme, tot om nevoi şi om face cum om putea, şi om plăti şi Măriei Tale. Pare-ni că dintru cuvînt ce-am avut Ia Măria Ta şi într’alte părţi, unde ni-am dat cuvîntul, nu ni-am scăpat. Iară numai de este ponosul Măriei Tale, şi ne afli Măria Ta scăpaţi din cuvînt, numai pentru aceşti . baci, socoteşte-ne Măria Ta nevoia şt greul, căce n’avem, — că n’am hi nice noî bucuroşi a hi în toate zilele înfruntaţi şi preobrăziţl, că ni s’a făcut greu la inimă; ce n’avem ce www.dacoromanica.ro Anexe 245 face, pentru multă nevoie. Iară volnic eşti Măria Ta a zice cum a hi voia Măriei Tale, că ni eşti Măria Ta mal ales. Ce pentru nevoie caută-ni a auzi toate. Pentru rîndul duşmanului, scrisu-ni-au şi boiaril noştri; iară pentr’acela lucru să ştii Măria Ta că, până nu se va surupa, nu va putea hi odihnă nouă. Ce iată cum îmblă lucrul Iul: acmu ni se pare oborîrea Iul, mal apoi iară se scoală. Ce şi Iăsat-am de n’am vrut să mal facem cheltuială după cel rînd d’intăiu. Acmu iarăşi vedem că Turcii au început a îndemna spre acel lucru, precum ştii Măria Ta. Deci şi noi am dat învăţătură boiarilor noştri, de vreme ce veţi vedea că vine lucrul să să facă acea treabă de istov, să nu hie amăgitori, ce, numai dacă or vedea treaba istovită, atuncea, pentru banii ce s’au juruit, să facă cum or putea, să iea cu camătă, să se plătească de asupra ţerii, că bani să trimitem, nu avem. Pentru cel vo[i]nicî de carii a cercetat Radul Aslîu, unul au fost mărs cu bo-iariî acolo la Măria Ta, iară unul a fost aicea; ce cu dreptul am fost scris Măriei Tale pentru să nU se îndoiască şi alţii. Pentru rîndul calului, zici Măria Ta că nu pofteşti Măria Ta acel giugan, ce pofteşti unul alb carele au spus Măriei Tale Voina că afl fost stînd al doile cal, şi ’ncă să fie zis că ’ntr’un rînd afl mărs în grajd şi l-au văzut, iară al doilea rînd l-au fost ascuns. Ce, să nu hiu creştin, ce să hiti proclet, de am dat în lă- www.dacoromanica.ro 246 Scrisoarea luî Gheorghe Ştefan turî vr’unul din cai, iară aşa cum zice Căpitan-Paşa nu am: am un cal, Cadîr-Aga, alb, carele încă la Suceavă mi l-aii dăruit, — carele Măria Ta ar şti. Şi eu zău numai doi cai am avut acmu, de încălecam eu pre dînşiî: acel alb, Cadîr-Aga, şi cel sur-alb, moldovenesc, de la Comisul, ce l-am trimis Măriei Tale. Ce acmu numai cu acesta am rămas de treaba mea: am cal cîţlva în grajd, ce numai nu mi-s de treaba mea. Gheorghe Ştefan- Vodă. (Din Iorga, Studii şi doc., IV, pp. 51 —4.) XII. O scrisoare a luî Vasile Lupu (1654). ■j- Io Vasilie Voivod scriem la fratele nostru, la Gheorghie ce a fost Hatman, multă sănătate. Alta, de vel vrea să [în]trebî de noi, cu ajutorul lut Dumnezeu ne aflăm cu sănătate şi în pace. Ve-nit-am şi noi cârăm (sic) în Ţarigrad, în n zile a luî Iunie, şi cu ajutorul lui Dumnezeii şi cu ruga Precistel, Măria Sa Vezirul foarte ne-aii primit cu bine, şi a doua zi ne-au împreunat cu cinstitul împărat. Şi ne-aii zis cinstitul împărat să şedem aice la Şepte-Turnuri, unde se chiamă, şi şedem acum. Iară cu mila lui Dumnezeii de la toţi prietenii avem socotinţă [criptogrameJ. Dar să nu facî voie rea, c’am grăit cu capichehaialele Măriei Sale Craiului şi www.dacoromanica.ro Anexe 247 cu dumnealui Elţi-Hasan-Paşa şi cu dumnealui Dzul. ficar-Aga, carele este dragomanul Măriei Sale Craiului, ca să scrie cărţi la Măria Sa Craiu, pentru dumneata, şi am scris şi eu la Măria Sa Craiu, ca să te slobozească, că nu eşti nice-un vinovat: deci pare că Măria Sa Craiu te va slobozi. Dece vin’ în Ţara Muntenească, la dumnealui la Cos-tantin-Vodă, că dumnealui ni este ca un fiu; dece, de acolo vel veni cu oameni de-a dumi-sale aice în Ţarigradu. Dece Dumnezeu este bun. Ţi aş scrie şi de altele ce s’aă lucrat; ce ştiă că le vel şti. Ce n’am ce-ţî scrie; numai Măria Sa Hanul a trimis pre un Agă cu noi aice la împărăţie, şi a scris foarte bine pentru noi. Dece avem nădejde de pre mila lui Dumnezeă, să nu ne lase de tot, ce să-şi aducă aminte de noi. Atîta scriu, şi Dumnezeu să te scoaţă, iară să ne vedem unul cu altul, căce pentru păcatele nos-tre ne-a certat Dumnezeu. Dece numai să-I mul-ţămim şi să ne rugăm Sfinţiei Sale, — că nu ne va lăsa. Şi hil sănătos. Scris din Ţarigrad, Iunie 20 zile. Io Vasilie Voevoda. La iubit fratele nostru Gheorghe, ce a fost Hatman, să se dea cu cinste, întru mînile dumisale. (Din Iorga, Studii fi doc., V, pp. 30-J, No. XL.) www.dacoromanica.ro 248 O scrisoare a lui Constantin-Vodă Brîncoveanu XIII. O scrisoare a lui Constantin-Vodă Brîn-coveanul (1712). Io Costandin Voevod. cu mila Iul Dumnezeu Domn al Ţeril-Româneşti. Boiaruluî Domniei Mele Costandin Buzescu, sănătate. Cartea, ce al trimis au venit, şi, ce scrii, am înţeles. Pentru bir ce ni scrii, că-ţi este cu greu, şi te rogi să te mal uşurăm cevaşl, de aceasta ni se pare că pe aceşti douăzeci de galbeni eşti cu nepotu-tău Costandin. însă, de se va putea, tot te vom mai uşura. Pentru neşte Ţigani de la Mihal Postelnicul Corbeanul, ce scrii, am înţeles. De care lucru dumneata zici că sînt ai dumitale, Mihai Postelnicul zice că sînt ai lui. Ce noi prin scrisori, nefiind de faţă, nu putem isprăvi; făr de cît, dînd Dumnezeu să te mai scoli cevaşî, vei veni într’acoace, şi-ţi vei isprăvi. Ce, de vor fi ai dumitale, ţi-î vei lua, iar, de vor fi ai lui, şi-I va ţinea. Numai ni pare răii de dumneata căci ne scrii că eşti tot slab şi neputincios. Ci, dînd Dumnezeu să te mai scoli cevaşî, să cam vii într’acoace, — că n’ai venit de mult. Aceasta, şi fii sănătos. MaiU, 11 zile, anul 7220 [1712]. Boiaruluî Domniei Mele Costandin Buzescul, cu sănătate să se dea. (Iorga, Studii ţi doc., V, p. 311, n° 73 ; cu facsimile.) www.dacoromanica.ro TABLA CUPRINSULUI Pag. I. Vechiul meşteşug de clădire al Romînilor . . 1 IL Ideile conducătoare din viaţa poporului românesc .................................... 47 III. Desvoltarea hotarului Ţeril-RomăneştI şi Mol- dovei ........................................ 89 IV. Viaţa sufletească a poporului romîn .... 112 V. Rostul boierimii noastre........................143 VI. Farmacia în ţerile romîne......................171 VII. Un oraş românesc: Botoşanii...................183 ANEXE I. Scrisoare a lui Ştefan-cel-Mare.................223 II. O scrisoare a lui Vlad Ţepeş..............224 III. Cuvîntarea lui Neagoe-Vodă.....................228 IV. Scrisoarea unul boier muntean din vremea lui Neagoe Basarab.............................230 V. O scrisoare a lui Petru Rareş către Braşoveni 231 VI. Testamentul Domnului muntean, apoi moldo- vean Petru Şchiopul........................233 VII. O scrisoare a lui Mihal Viteazul..............235 VIII. Testamentul lui Radu-Vodă Şerban.............237 IX. Testamentul mamei lui Mihal Viteazul . . . 233 X. Scrisoarea boierilor lui Radu Şerban .... 240 XI. Scrisoarea lui Gheorghe Ştefan..............242 XII. O scrisoare a lui Vasile Lupu..............246 XIII. O scrisoare a lui Constantin-Vodă..........248 www.dacoromanica.ro Preţul Lei 2,50 www.dacoromanica.ro