ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI SI ICOANE
            I
www.dacoromanica.ro
  N. IORGA
Istoria Romînilor
Chipuri şi Icoane
vomr 1UL1 
   )      
_i        
  c> 112  
•»
6,
BUCUREŞTI
M Institut de arte
__________ grafice şi editura
Strada Regala, 6 _________
                                       1905
www.dacoromanica.ro
EDITURA INSTITUTULUI DE ARTE GRAFICE «M1NERVA»
              TOATE DREPTURILE RESERVATE
                 REPRODUCEREA OPRITĂ
www.dacoromanica.ro
          PREFAŢĂ
   Dînd un frumos exemplu, «Societatea femeilor romîne» din Bucureşti a organisat în anii 1904-5 o serie de «conferinţî academice» pentru domnişoare şi doamne din acea clasă a societăţii noastre care părea maî străină de aspiraţiile româneşti ale anilor din urmă. Maî ales în cursul iernii, conferinţile au fost bine cercetate.
   Mi s’a făcut cinstea de a mi se cere să vorbesc înnaintea acestei adunări alese, ale cărei însuşiri de orientare răpede, deplină şi vioaie, al cărei simţ fin pentru adevăr şi frumuseţă m’au impresionat de la început. Am ales ca subiecte ale conferinţelor mele părţi din trecutul nostru: curente şi dezvoltări, şi le-am înfăţişat, cum scrie titlul, în «chipuri şi icoane». Pe încetul s’a înjghebat astfel o «istorie a Romînilor» în alte cadre decît cele obişnuite.
   O dau în două mici volume. Dar cu aceasta nu încheiu seria. Cum am cuprins în ele şi o conferinţă de la Societatea Geografică, aşa voiu
www.dacoromanica.ro
VI
PREFAŢĂ
strînge în viitor orice cuvîntărî sau scrieri cu caracter mai general pentru a face volume următoare din această Istorie.
   Planşele ce împodobesc cartea sînt făcute cu cheltuiala d-nelor Ecaterina G. Cantacuzino şi Adina Olănescu, cărora, ca şi mine, au a li mulţămi cetitorii.
www.dacoromanica.ro
         MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
www.dacoromanica.ro
                            I.
             Mormintele Domnilor Noştri.
   în biserici şi în mănăstiri, aici în ţara noastră şi pănă departe peste hotare, dorm, cunoscuţi sau ascunşi cunoştinţiî noastre, Domnii ceî vechi şi mai no! ai ţeriî noastre, aî Voevoda-tuluî Ţeriî-Romăneştî şi aî Moldovei. Spre locurile lor de odihnă ne îndreaptă recunoştinţa, cînd eî au stăpînit cu dreptate şi milă. Dar, chiar atunci cînd faptele lor au fost netrebnice sad crude, locul unde zac eî, vorbeşte inimilor noastre, fiindcă supt numele lor scrise pe acele pietre sau lespezi de marmură se cuprinde, în povestirea faptelor trecutului, o parte din viaţa tuturora, de unde se desface viaţa noastră.
                   1. Domnii Muntenî.
   1. Cel maf vechiu mormînt de Domn muntean e al lui Nicolae Alexandru Basarab. El a /ost al doilea stăpînitor al Ţeriî-Romăneştî în-
www.dacoromanica.ro
   4 ISTORIA ROMÎN1LOB ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
tregi: lui i se datoreşte întemeiarea Mitropoliei ortodoxe din Argeş, a episcopiei de peste Olt, a Severinuluî, şi clădirea celor d’intăiu biserici româneşti de zid pe plaiuri.
   El strămutase Scaunul Domniei la Cîmpulung. în biserica domnească întemeiată de dînsui acolo, i se vede mormîntul. în dreapta, supt jilţul Vlădicăi, se află o piatră, minunat păstrată, în care sînt săpate de-a latul, ca scrisul unei cărţi, cuvinte slavoneşti cu acest înţeles:
   «în luna lui Novembre 16 zile a răposat marele şi de sine stătătorul Domn Io Nicolae Alexandru Voevod,_ fiul marelui Basarab Voevod, în anul 6873 [1364], indicţia a 3-a 1 ^ veşnica lui pomenire».
   2. Urmaşul său Laicu-Vodă sau Vladislav a bătut pe Unguri, a cucerit Vidinul, a pus mîna pe cetăţi turceşti de peste Dunăre şi a fost privit ca un rege. Anul morţii sale nu se ştie,, căci nu i s’a păstrat mormîntul. El a ajutat însă înnălţarea mănăstirii Tismana din munţii Gor-juluî. Acolo trebuie să fi fost el înmormîntat, prin anii 1380, ca un ctitor. Dar biserica s’a prefăcut de multe ori, şi toate vechile morminte s’au spulberat. S’ar putea iarăşi ca ţerîna lut să se fi împrăştiat la ruinarea mănăstirii Vodiţa, de lîngă Yîrciorova, pe care tot el a făcut-o să
             1 Periodă de 15 anî, care începe de la 312: cifra arată: nu numărul indicţiei, ci al anului din indicţia curgătoare.
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
5
se înnalţe, pe malul Dunării, dăruindu-î multe daruri scumpe.
   B. Nu se ştie dacă a domnit în adevăr Radu, fiul lui Vladislav. Mormîntul lui îl aşează poporul la biserica domnească din Argeş, unde de mult se arăta o piatră cu un trup de om săpat pe dînsa \
   4.    Dan, fiul cel mai mic al lui Radu, a luat tronul cîtva timp din mîna lui Mircea, fiul cel mai mare. Supt el s’a mîntuit lucrul la biserica din Cîmpulung. Dar el nu muri în ţară, ci fugi îa Bulgari, unde fu ucis înnainte de anul 1B87. Domnii ce muriau astfel, n’aveau pietre pe mormintele lor uitate.
   5.    Mircea, fratele biruitor, a fost întemeietorul cel mare al Ţeriî-Romăneştî. A stat ca un aliat mîndru lîngă regele Ungariei Sigismund, care a fost şi împărat, a izbutit să-şi ridice un prieten pe tronul Sultanilor, a stăpînit Silistra şi Dobrogea, a pătruns cel d’intăiu în Moldova, de unde a scos un Domn care nu-î plăcea, a ţinut piept Turcilor de la un capăt al Domniei sale de 32 de ani până la cellalt. Data morţii
'sale la vrîsta de vre-o 60 de ani o ştim numai după o cronică a Sîrbilor; 31 Ianuar 1418. A murit de bătrîneţă, şi l-au îngropat într’una din mănăstirile ce clădise: Cozia, de-asupra Oltului.
   L Piatra e azi la Musefi. De sigur că n’a acoperit niciodată mormîntul luî Radu.
www.dacoromanica.ro
6 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
L-au dus din Scaunul său de la Argeş peste apa cea mare, pănă la lăcaşul odihnei sale. A-colo se află şi pănă acum pulberea oaselor lui. Un Mitropolit de pe la 1750 zice că «este îngropat acolo însuşi prea-fericitul Mircea Voevod. şi Doamna saşi copiii». Piatra se află îndreaptă, bisericii; abia se cunoaşte pe dînsa cîte o urmă. de slove, din care însă nu se înţelege nimic, şi atunci la 1750 încă nu se mai putea ceti nimic pe dînsa.
   6.    Mihail fiul lui Mircea se luptă pentru Domnie cu fratele său Dan, şi fu ucis în 1420. Trupul său fu aşezat lingă al tatălui mort în linişte,, la bătrînetă.
   7.    Dan acesta al 11-lea a fost un straşnic ostaş, ca şi Mircea: prieten al creştinilor şi duşman pentru păgîni; el s’a luptat şi cu Moldova. Poate să-l fi omorît Moldovenii în 1431, căci cu Turcii se împăcase. Se va fi găsit cine să-l ducă la Cozia, lîngă fratele pe care el îl omorîse.
   8.    El mai pusese capăt vieţii unui frate al său. Radu cel Pleşuv venise împotriva lui cu ajutor turcesc, dar el nu mai era în Domnie la 1427. Dan nu-1 va fi recunoscut ca rudă, şi nu-1 va fi. primit în necropola Domnilor legiuiţi, la Cozia.
   9.    Dar după moartea lui Dan, Moldovenii puseră Domn un alt fiu din flori al lui Mircea, care se numi Alexandru, după numele Domnului Moldovei. El muri de moarte bună în 1435.
www.dacoromanica.ro
           MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRL        X
Dacă a fost îngropat la Cozia, a atîrnat de la urmaşul său pentru cîte-va zile, necunoscut ca nume, sau de Ia bunătatea de inimă a celuî de al cincilea fiu al lui Mircea.
   10.   Vlad, căruia i s’a zis Dracul, fiindcă nu era bun. Acesta a fost totdeauna un harnic ostaş, şi a bătut pe Turci în valea Ialomiţeî, luînd parte şi la marea luptă a tuturor creştinilor cu Sultanul, la Varna. Vestitul loan Corvin din Uniedoara-1 ajutase, dar apoi, nemulţămit de dînsul, îî năvăli în. ţară şi-l ucise, cu fiul său cel mare, Mircea, numit aşa după bunic» Omorul s’a făcut în, Ianuar 1447» Poate să fi. fost cel din urmă Domn îngropat la Cozia.
   11.   îi urma — după ce iarăşi trecu la mijloc o fantasmă de Domn — un Vladislav-Vodă, care pare să fi fost fiul unui pretendent Dan, şi nu al lui Dan al II-lea. El muri iarăşi ucis (1456), şi mormântul îî stă şi pănă azî, bine păstrat, în mănăstirea Dealului. El o întemeiase, ca biserică domnească, şi aicî i se aduse trupul de la Tîrşor, unde căzuse. Piatra, pusă maî târziu, zice aşa:
   «A răposat Io Vladislav Voevod, în anul 6968 (1455), luna August 20, în zilele —; şi s’a făcut această piatră în zilele luî Io Neagoe Voevod î au făcut-o Barbul Banul şi Pîrvul Vornicul şi cu fraţii lor, fiiî luî Neagoe din Craiova, căcî Vladislav Voevod i-a făcut boieri.»
www.dacoromanica.ro
  8 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPORÎ ŞI ICOANE
   12.   Ucigaşul luî Yladislav fu Dracul cel de-al 11-lea, zis Ţepeş, fiindcă trăgea în tapă; altfel însă, un mare viteaz, duşman al Turcilor. După multe isprăvi şi nenorociri, el îşi găsise sfîrşitul poate la satul Bălteniî S lîngă Bucureşti, luptîndu-se cu păgîniî, pe o zi rece din Decembre 1476, asupra Crăciunului. L-au dus aproape, la mănăstirea Snagovuluî, zidită de el în mijlocul lacului cuprins de păduri. Şi azi se vede înnaintea altarului piatra goală de inscripţie, supt care zace acest om minunat şi grozav.
   13.   Fratele său se chema Radu cel Frumos şi păcătos. El stăpîni în locul luî Vlad, ca om al Turcilor. Făcuse mănăstirea Tinganuluî, tot lîngă Bucureşti, şi, cînd peri, în 1474, în urma unei înfrîngerî din partea marelui Domn. al Moldovei Ştefan, el va fi fost astrucat aice. în bi-. serica de sat ce este astăzi acolo, nu se mai pomeneşte nimic însă despre piatra mormîntu-luî său.
   14.   Un fiii al lui Dan cel Mare, Basarabj numit după Basarab, tatăl luî Nicolae Alexandru, fu pus de Ştefan, şi-l trădă. El fugi în Braşov şi muri acolo, în Decembre 1480, fiind îngropat, de sigur, in biserica românească din Şcheiii, care s’a prefăcut însă cu totul. 1
  1 Comunicare a d-luî Al. Lăpedatu, după un hrisov netipărit, în Archivele Statului.
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
9
   15.   Fiul său, cu acelaşi nume, peri în lupta cu un pretendent, tocmai în Mehedinţi, la Glo-gova, în 1482. îl vor fi ascuns în biserica din acel sat.
   16.   Urmaşului său Vlad i.s’a zis Călugărul fiindcă fusese Călugăr, şi ar fi meritat să fie toată viata. El a murit în linişte la 1496, si fiul său Radu nu l-a aşezat în biserica de la Deal în Tîrgovişte, pe care el o drese, făcînd dintr’însa necropola cea nouă, care înlocui Cozia, ci-1 lăsă la mănăstirea Glavacioculuî.
   17.   Radu se stînse încă tînăr, în Mart 1508, şi locul luî de îngropare nu putea fi decît aici la Dealu. Piatra de mormînt i-a fost însă sfă-rîmată, şi capul său, dezgropat pe la 1830-40, stătea pus într’o cutiuţă sărăcăcioasă, în mijlocul strălucitei biserici.
   18.   Mihnea-Vodă, fiul luî Ţepeş, şi el un ucigaş de boieri, îl înlocui: el fu omorît în Sibiiu, upde fiţgise, de o rudă. Şi azî se vede în biserica Saşilor de acolo — căcî el era catolic — piatra pe care stă scris în latineşte :
   «Mormîntul Măriei Sale Mihaî, Domnul Ţeriî-Romăneştî, care a fost ucis aicî în Sibiiu, în ziua de 12 Mart 1510, de Iacşicî,
   Slavoneşte era scris cam aşa:
   «Cu mila luî Dumnezeu Io Mihnea Voevod, Domn al Ţeriî-Romăneştî...»
   19. în 1qcu-î veni Vlăduţ, fiul luî Radu-cel-
www.dacoromanica.ro
10 ISTORIA ROMÎNILOR IN CHIPURI ŞI ICOANE
Mare, numit după bunicul său Călugărul. Turcii i-au tăiat capul. A fost dus la Dealu de un ur-maş cucernic şi pe piatra lui se ceteşte :
   «în anul 7020 (1512), luna lui Ianuar 23, a răposat robul luî Dumnezeu Io Vlad Voevod, fratele luî Io Radul Voevod, iar fiu al prea-bu-n'uluî şi marelui Io Vlad Voevod; şi în vîrstă de 16 ani a stat în' Scaunul Domniei, şi a domnit ani 1 şi luni 9 şi jumătate. Şi a venit Domn Io Basarab Voevod şi, după ce a fost luptăm [între ei], a tăiat capul luî Vlad Voevod, în cetatea Bucureştilor.»
   Nenorocitul băieţel domnesc a fost tăiat, spune cronica, «supt un păr»,sus la Mihaî-Vodă,în cetate.
   20.   I-a urmat Neagoe, ce şi-a zis Basarab după. tatăl său Basarab-cel-Tînăr: vestit Domn prin evlavia şi iubirea sa pentru artă. El a făcut în Argeş, pentru neamul său, o necropolă rivală celei din Dealu. Aici zace el supt piatra de-marmură, făcută de el însuşi şi întregită pe urmă, care zice :
   «A răposat robul luî Dumnezeu Io Neagoe Voevod şi Domn a toată Ţara-Romănească şi a părţilor dunărene, în luna luî Septembre 15 zile,, anul 7029 (1521), crugul soarelui 26, crugul lunii. 15, temelia 18. A domnit 9 ani şi jumătate. Şi rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păzească adăpostul acesta mic şi lăcaşul oaselor mele, ca să fie nestricat.»
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
11
   Tot acolo aşezase el pe fiii să! Ioan şi Petru şi pe fiica Anghelina, morţi înnainte de a se găti biserica. Mama sa, Neaga, adusă Şi ea la Argeş, a fost înmormîntată de sigur, nefiind Doamnă, lîngă biserică, supt o piatră ce s’a stricat pe urmă. La Argeş îşi aflară odihna pe rînd Doamna Stana a !uî Ştefăniţă, Domnul Moldovei, altă fată a Iu! Neagoe, şi în sfirşit bătrîna lui Doamnă Despina, moartă în Sibiiu, după ce se călugărise luînd numele de Platonida. Şi Preda, fratele luî Neagoe, ucis în luptă la 1521, trebue să-şî fi aflat aici odihna.
   21.   Neagoe şi Despina avuseră un fiu iubit, pe care-1 numiseră Teodosie, după vechiul şi înţeleptul împărat roman. El nu putu să domnească însă, fiind un copil şi mai mic de cîl Ylăduţ. Dus în Constanţi nopol, el muri acolo înnainte de 1526. Mamă-sa, care e înfăţişată într’o duioasă icoană cu trupul mortului pe braţe,' îl va fi aşezat spre adormire în biserica Patriarchieî pe care Neagoe o învelia din nou, adăugindu-î chilii.
   22.   Cine ar putea spune unde s’a ascuus trupul luî Dragomir Călugărul, care peri luptîndu-se ca să fie Vlad Voevod, în 1521 ?
   28.   Un Radu-Vodă, numit ca boier Bădica, se dădu ca fiu al luî Radu-cel-Mare. Turcii îi sfărimară capul cu buzduganul, în Februar 1524, în Bucureşti, cred. Urmaşul său, duşman pănă
www.dacoromanica.ro
12 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
atunci, avu milă de trupul luî, şi-l auzim cînd vorbeşte astfel: «Am trimis capul luî Bădica şi alte două capete la Poartă; iar trupul luî Bădica l-am luat Domnia Mea însumi, şi m'am dus Domnia Mea la mănăstirea Dealuluî, şi l-am îngropat acolo».
   24.   Radu de la Afumaţii din Ilfov, acest urmaş milos, mare luptător cu Turciî, nu află însă milă la boierii răsculaţi, cari-1 prinseră în Rîm-nic, la 2 Ianuar 1529, «de l-au legat, şi i-au tăiat capul, şi luî, şi fiiu-său, Vlad-Vodă». Şi el era fiul luî Radu-cel-Mare, dar alesul boierilor, Moise-Vodă, nu-1 duse la Deal lîngă tată, ci la Argeş, lîngă socru, căci el ţinea pe Ruxanda, fata luî Neagoe. Mormîntul său îl înfăţişează călare, cu mantia fluturînd, împărţitor de moarte şi vînător de biruinţă, iar dedesuptul chipului de viteaz stă scris:
   «A răpbsat robul luî Dumnezeu şi mult-mi-lostivul Io Radul Marele-Voevod şi Domn a toată Ţara-Romănească şi a părţilor dunărene, fiul marelui şi [prea-bunuluî] Radul Voevod, în anul 7037 [1529], luna luî Ianuar 4 zile, crugul soarelui 7, indicţia 3.
   Să vă fie ştiute războaiele ce vă voiu povesti, pe care le-am făcut eu: cel d’intăiu războiu cu Agareniî, al doilea la Gub[avî], al treilea la satul Ştefeanî lîngă Neajlov, al patrulea la C[le-janî], al cincilea la Ciocăneşti, al şeselea la ce-
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
13
tatea Bucureşti, [al şeptelea la cetatea Tîrgo-vişteî], al optulea la rîul Argeşel, al noulea la [satul Plata; al zecelea la AJlămăneştî, pe Teleorman, [al unsprezecelea, cel maî iute şi vîr-tos], din toate războaiele, la Gruma[zî, cu 7 san-geacuri], [al doisprezecelea] la Nicopol, al treisprezecelea la Şiştov, [al patrusprezecelea] la cetate la Poienarî, cu ţeraniî, al cincisprezecelea la Gherghiţa, [al şeisprezecelea iar la Bucureşti], al şeptesprezecelea la oraş la Slatina, al optsprezecelea [la cetatea Bucureşti], cu Vladislav Voevod, al nouăsprezecelea la satul Rucăr, al douăzecilea la Didrih. Atunci m’a dăruit [Dumnezeu cu stăpînire şi schiptru, şi m’au încins şi cu caftan mohorît şi cu cunună m’au încununat şi cu cinstea bogăţiei şi cu multă mărire de dar aducătoare, şi, cu mulţimea oştilor fiind încunjurat], şi la mulţi am întins mînă de ajutor cu îndurare. Acum zac singur aici în mor-mînt mic, aşteptînd glasul arhanghelul, cea de pe urmă trîmbiţă, învierea a toată lumea, prefacerea stihiilor. Rog pe cei ce'Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păzească acest mic adăpost şi casă a oaselor mele, ca să fie nestricat».
   25.   Tatăl lui Moise, Vladislav-Vodă, fusese silit de Radu să plece la Constantinopol, în 1524. Dar el se întoarse de acolo, şi veni în părţile Mehedinţilor, unde-1 ucise în Decembre
www.dacoromanica.ro
14 ISTORIA KOMÎNILOR ÎN CHIPCRÎ ŞI ICOANE
1525 Banul Pirvu. Unui Domn care se numia Vladislav i se cuvenia îngroparea la Dealu. Dar nu ştim dacă s’a împărtăşit de dînsa, cu toate că, judecind după îngroparea acolo a lui Bădica, e foarte probabil.
   26.   Cît despre Moise, el fu gonit, ucis în lupta de la Viişoara între 18 şi 24 August 1530, şi îngropat la mănăstirea Bistriţa, întemeiată de fraţii Craioveştî, cu unul din coborîtoriî cărora îşi măritase sora. Pe la 1750 se mai cetia încă pe piatra sa aceste cuvinte:
   «Răposat-a robul lui Dumnezeu Moise Voe-vod, feciorul lui Vladislav Voevod, la anul 7038 [1530].)*
   Dar făcîndu-se din nou biserica, supt Vodă Ştirbei, s’au stricat toate pietrele de mormîm, afară de una.
   27.   Vlad, care-î urma, se înnecă în Dîmboviţa, la Popeştii din Ilfov, în toamna lui 1532. JEra, fiul lui Vlăduţ, şi urmaşul său Vintilă, care-şî zise tot Vlad, îl duse la Dealul, lngropîndu-1 la un loc cu tatăl', — amîndoî morţi la o vrîstă tot aşa de fragedă.
   98. Vlad-Vintilă fu omorît în vara anului 1535 lîngă Craiova, dincolo de apa Jiiului, acolo unde e astăzi mănăstirea cea nouă a Bucovăţuluî, la o vînătoare. El îşi zicea «fiul lui Radu», adecă al lui Radu-cel-Mare şi urmaşul lui era destul de evlavios ca să-l ducă la Dealu.
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
15
   29.   Radu Paisie, fostul egumen la Argeş, dar fiu al lui Radu-cel-Mare, om foarte cucernic, care a mîntuit clădirile bisericeşti ale lui Neagoe, căci era soţ al Domniţei Ruxandreî, visa o îngropare la Dealul sau la Argeş, căci el unia în sine drepturile amînduror ramurilor domneşti. Dar, scos în 1545, el trăi în Egipt. Mormîntul Iui trebuie să fie în vr’o biserică din Alexandria, poate într’a Patriarchieî.
   30.   Mircea Ciobanul, alt fiu al Radului şi crunt omorîtor de boieri, începu să clădească biserica domnească din Bucureşti, care e astăzi Curtea Veche de lîngă Dîmboviţă. Cînd crudul Domn îşi mîntui viaţa, în Septembre 1559, ai săi, Chiajna, văduva, şi copiii îl duseră în biserica încă neisprăvită. Biserica a suferit pe vremea lui Vodă Ştirbei o prefacere totală, şi mormintele au dispărut astfel şi aici supt scîndurile şi mo-saicul din vremea noastră.
   31.   Fiu al lui Radu Paisie, Petraşcu cîrmuia în aşa chip, încît i se zise cel Bun. El muri la Tîr-govişte în ziua de 26 Decembre 1558, a doua zi de Crăciun. Alaiul de înmormîntare sui dealul cu viile, şi Domnul răposat îşi găsi pacea, netulburată pînă acum, în necropola lui Radu-cel-Mare. Inscripţia de pe mormîntul său are acest cuprins:
   «A răposat întru Domnul Hristos credinciosul Ioan Petraşco Voevod şi Domn a toată Ţara-Romănească, fiul lui Io Radul Voevod, şi a mu-
www.dacoromanica.ro
16 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
rit în luna Decembre 26 de zile, în anul 7066 [1558]».
  32.    Petru, căruia i s’a zis Şchiopul, fiul cel mai mare al lui Mircea, era menit să se odihnească în aceiaşi biserică. El trecu însă în Moldova, avu două Domnii acolo, şi, fugind, în Apus, se stînse la Bozen, un depărtat oraş din Tirol, la l-iii Iulie 1594. Călugării franciscani primiră ca rămăşiţile acestui oaspete să se odihnească lîngă biserica lor. Pe piatră se cetia mai de mult acest epitaf:
  «D. O. M. Lui Io Petru, • Domnul Moldovei, din familia regală, corvinească, a Mihneştilor, care, ca să păstreze legea [creştină] în Ştefan, fiul său, părăsind de bună voie ţara sa foarte întinsă, învrednicindu-se de ocrotirea Augustei Case Austriace, a murit în vrîstă de peste şei-zeci de ani, la l-iu Iulie 1594: om, şi în nenorocire şi în fericire, prea-vestit, în războiu şi pace».
  Nişte Irlandese făcură încă pe acel loc o grotă a Madonei.
  33.   Alexandru, urmaşul lui Petru, a murit în Scaun, la Bucureşti, în Iulie 1577. El făcuse în acest oraş o biserica nouă, pe dealul de lîngă Mihaî-Vodă. Acolo a fost îngropat, dar piatra sa de mormînt nu se mai păstrează. O fată a lui însă, Elena, e îngropată în fundul bisericii, prefăcută peste vre-o patruzeci de ani, la mîna dreaptă.
  34. Mihnea, fiul lui Alexandru, îngropă în a-
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
17
ceastă biserică pe doi fii aî săî cu Doamna Neaga : Vlad şi Radu. Mazilit în 1591 pentru a doua oară, el se făcu Turc şi muri Ia Constantinopol în 1601: trupul său de renegat se va fi odihnind supt una din pietrele strîmbe, împodobite cu turbane, care se ridică dese în cimitirele Capitalei turceşti.
   35.   Petru Cercel, fiul lui Petraşcu-cel-Bun, strălucitor Domn după moda Apusului, făcu biserica domnească din Tîrgovişte, unde voia să-î fie mormîntul. Dar fu mazilit şi, luptîndu-se pentru Domnie, înnecat în Bosfor, la Mart 1590 : scos din Mare, pielea-i umplută cu paie se trimese duşmanului, Mihnea.
   36.   O rudă, un nepot, Vlad-Vodă fiul lui Miloş, căutase să iea tronul lui Mihnea. El muri însă înnainte de a pleca din Constantinopol, în August 1589. Tatăl său fusese înmormîntat la Pa-triarchie, la 20 Februar 1577, şi tot acolo vor fi fost coborîte în pămînt oasele tînăruluî Voevod. O soră a lui Vlad, Irina, măritată cu Albu Go-lescu, se odihneşte însă la mănăstirea Vieroşul, a Goleştilor, săvîrşindu-se din viaţă puţine săptă-mînî după tatăl ei, ca văduvă tînără.
   37.   Ştefan Surdul, fiu al Moldoveanului Ioan-Vodă cel Cumplit, stătu puţin timp în Scaun şi, cercînd să cîştige Moldova cu ajutorul Turcilor, fu ucis în lupta din Februar-Mart 1595, cu Aron-Vodă, la Dunăre.
   38. Alexandru-cel-Rău, fiu al Moldoveanului
                                           2
www.dacoromanica.ro
18 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
Bogdan Lăpuşneanu, avu o stăpînire tot aşa de scurtă. El fu spînzurat la Constantinopol în ziua de 25 Mart 1597, fiind apoi îngropat în pripă la vre-o biserică din Constantinopol.
   39.   Un mare Domn eroic iea apoi în stăpînire Ţara-Romănească. El învinge pe Turci, năvăleşte în Ardeal, în Moldova, le cuprinde, le pierde, e gonit şi din moştenirea sa, dar se întoarce cu oşti împărăteşti împotriva Ungurilor ardeleni, învinge, şi e ucis la 9/19 August 1601, din porunca unui general aliat. Trupul fu îngropat în cîmpia Turdei, unde se săvîrşise omorul, capul fu adus la Mănăstirea Dealului, căci Mihaî Viteazul era fiul luî Peţraşcu-cel-Bun. Scoasă odată cu capul luî Radu-cel-Mare, strămoşul său, trista rămăşiţă care adăpostise un suflet ca acela, a stat pentru priveală într’o biată cutie, pe care a înlocuit-o dăunăzî un relicvariu meschin şi fără frumuseţă.
   Piatra ce acoperia capul luî Mihaî se află şi azî însă în mijlocul pronaosului. Pe ea se ceteşte, data aceasta în limba noastră, inscripţia ce urmează:
   «Aice zace cinstitului răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voevod, ce au fost Domn Ţărăî-Rumăneştî şi Ardealului şi Moldovei: cinstitul trup zace în .cănpii Tordeî, şi, cînd l-au ucis Neamţi, ani au fost 7109 (1601), în luna lu Avgust 8 zil[e]: aceas[tă] piatră o’u pus jupan Radul Buzescu i jupăniţa eg. [=jupăneasa luî], Preda.»
www.dacoromanica.ro
                                 MIHAÎ VITEAZUL
                        Domn al tuturor Romînilor (1503-1601).
    După o stampă din vremea luL
                                                                                                 Feproducere făcută cu cheltuiala «Societăţii Femeilor Romîne*.
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI       19
   Nefiind o Doamnă, mama lui Mihaî, Teodora, n’a fost primită la Dealul. Cînd ea s’a săvîrşit, în 1605-6, fiul şi fata lui Mihaî o îngropară la Cozia, unde stătuse, supt numele de călugăriţa Teofana, anii ceî din urmă aî vieţii sale. Acest fiu al cuceritorului,
   40.   Nicolae-Vodă Petraşcu (Petraşcu era numele bunicului său; Nicolae se adăugise ca titlu domnesc) pribegi în lume, împreună cu familia sa. După 1620 el se căsători cu Ancuţa fata lui Radu-Vodă Şerban şi trăi mai mult în Ungaria, umblînd după Domnie pănă în 1611. Un timp stătu în Sîmbăta-Mare (Tyrnau), dar, cînd muri, el fu dus la Raab, în «biserica sîrbească», unde poate că i se vede şi astăzi piatra de mormînt.
   41.   Urmaşul adevărat al lui Mihaî Viteazul a fost un boier mai în vrîstă, vrednic de această cinste, în boierie-î zicea Şerban, iar ca Domn s’a numit Radu. El a învins pentru împăratul creştin pe un principe ardelean, a fost gonit de altul, dar s’a întors şi l-a învins şi pe acesta. însă în ţară n’a mai putut să stea după aceasta, ci s’a dus în ţerile împărăteşti, stînd mai mult tot acolo^ Ja Tyrnau sau Sîmbăta-Mare, în Ungaria. Moartea l-a găsit însă în Viena, la Mart 1620, după ce-şi împărţise averea printr’un testament scris în româneşte. Întîiul loc de îngropare i-a fost în biserica Sf. Ştefan din acel oraş, insă pe urmă rudele
www.dacoromanica.ro
20 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
     sale l-au adus în ţară, aşezîndu-1 în biserica de la Comana, pe drumul Giurgiului. Inscripţia ce se vede acum pe mormîntul său, nu-1 priveşte însă numai pe el, ci şi două rude, dintre Can-tacuzineştî. Ea are următorul cuprins:
        «Această ună piatră aceste trei ţărîne acopere: a bătrînuluî Şerban Băsărab Voevod, a lui Drăghicî Cantacuzino Vel Spătar, de fată nepo-tu-î, şi a luî Costandin Vel Păharnic, iubit fiu luî Drăghicî; pre carii cum viaţa în dragostea sîn-geluî i-au legat, aşa moartea, aice aducîndu-î, vecilor i-aâ răposat. Cariî şi, creştineşte, cu dereptate, cu dragoste, cu milostenii şi cu toate bunele fapte trăind, s’au săvîrşit, la anul de la Hristos spăsitoriul [7128=1620], de vîrstă—, moşul, nepotul la [7176 = 1667], de vîrstă —> fiul la [       ], de vîrstă —.»
        42.   Radu Mihnea era fiul luî Mihnea cel Turcit sau, cum îî ziceau oamenii de pe atunci, Turcul. In timpul cît a stăpînit ca un Domn bogat şi foarte preţuit de Turci, el a prefăcut în mult mai mare biserica bunului său Alexandru-Vodă. Şi aicî fu el îngropat, în Februar 1626, fiind adus din Moldova, de la Hîrlău, unde murise cu cî-teva săptămînî înnainte, în Ianuar. Şi astăzi candela luminează următoarele rîndurî săpate frumos, româneşte, pe mormîntul luî:
        «Acîastă piatră de pre mormînt o’u făcut şi o’u frămseţat cela ce este^ bine cinstit şi de
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
21
Hristos iubit creştin Alexandru Voevod născă-toriul dumniilui celuia ce s’aii pristăvit întru fericită credinţă, celuia ce au fost bine cinstit şi de Hristos iubit Domn creştin Radu Yoevod, 'Ce-au fost Domn Ţeriî-Rumănestî si Moldovei şi multe războe au biruit, şi iară au venit de la cinstita Poartă ş’au fost al doile rînd Domn Ţerii-Rumîneştî, şi ş’au lăsat steagul fiu - său ce e mai sus scris, şi iară se’u dus de-au fost Domn Ţeriî Moldovei; şi acolo se’u pristăvit întru cetate în Hîrlău, în luna lui Ghenarie 13 zile, Sîmbătă, şi cu mare cinste l-au adus trupul dumneluî, şi l-au îngropat în luna lu Fev-rarie în 5 zile, Duminecă. Aicea zac oasele dumnealui. Dumnezeu-1 iarte în împărăţie ceriului, adevărat. în anii 7134 (1626).»
    43.   Fiu al unui Iliaş Vodă Lăpuşneanu, co-borîtor ticăloşit al lui Ştefan-cel-Mare al Moldovei, Alexandru fiul lui Iliaş, sau Alexandru Iliaş, cum i s’a zis, stăpîneşte pe rînd în Ţara-Romănească şi în Moldova, necontenit supt ocrotirea rudelor sale din Levant, Italieni greciţi. Muntenii resping însă cu armele la 1632 pe fiul său Radu, numit de Turci Domn al ţeriî lor; iar în 1633 o răscoală a Moldovenilor goneşte şi pe tată. Bietul om se duse la Constantinopol, unde i se pierde urma. Se stinse aici în sărăcie mare: cine ştie unde va fi fost coborît în pă-mînt trupul nevrednicului acestuia !
www.dacoromanica.ro
22 ISTORIA ROHÎNILOR ÎN CHIFURt ŞI ] COANE
       44.    Luptînd cu acest Alexandru-Vodă, adecă luptînd prin banî, stăruinţe şi făgăduieli, se vede fiul lui Radu Mihnea. ÎI ziceau Coconul, fiindcă era un copil, şi tot copil a rămas pănă la urmă. Epitroapă i-a fost întăiu mamă-sa Arghira. care muri în Bucureşti, şi trebuie să fi fost îngropată la Radu-Vodă. Şi el plecă mazil la Turci, se .maî zbătu cîţîva ani după Domnie, şi muri Ia Constantinopol în 1682. îşi păstrase bogăţia şi poate că el se odihneşte în Patriarchie chiar, unde se maî înmormîntaseră rudenii de ale IuL
       45.   Un fiu al Moldoveanului Ştefan Tomşa, Leon, om încă tinăr, harnic la jocuri ostăşeşti, stătu pe aceiaşi vreme cîţîva ani în Bucureşti. Căzînd prin mazilie, el unelti pentru tron, şi-şî pierdu nasul. Cînd şî-a perdut viaţa şi în ce ungher i s’au ascuns rămăşiţile, nu se poate afla.
       46.   lată acum un Domn cuminte, blînd, bun judecător, părinte al boierimii tinere, frate de arme al celei îmbătrinite în lupte, priincios ţe-ranilor. Oltenii au adus în Domnie prin războiu pe Matei, boierul din Brîncoveniî Oltului, Oltean şi el decL Odinioară ostaş al lui Mihaî Viteazul, el a dovedit că nu uită învăţăturile bune ale slăvituluî său înaintaş în Domnie: lăcomia, ura, setea de răzbunare a vecinului său Vasile Lupu s’au frint de voinicia lui înţeleaptă. Domnind ast-fel douăzeci şi unul de ani, el a fost astrucat în biserica domnească din Tîr-
www.dacoromanica.ro
           MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI       23
   govişte, în luna lui April 1654. în faţa acestui mormînt nou era încă din 1653 mormîntul proaspăt al Domnei Iuî Matei, Elena, şi în acelaşi întunecos pridvor dormia singurul lor copil, mort nevrîstnic, — Matei. Peste cîţiva ani, Turcii au trecut pe aici prădînd, şi ei nu cruţară oasele lui Matfcî..Ele fură strămutate apoi la mănăstirea Arnota, din Vîlcea. Sus, pe o culme din preajma Carpaţilor, de-asupra mănăstirii Bistriţa se în-nalţă micul lăcaş în care se cuprind supt o piatră împodobită, săpată de meşter din Ardeal moaştele lui Matei Basarab din Brîncovenî, însemnate cu această pisanie:
     «Aici zace Matei Basarab, cu mila lui Dumnezeu odinioară stâpîn şi Domn al Ţerii-Romă-neştî, bărbat înţelept, îndurător şi milostiv, întemeietor şi înnoitor a multe biserici şi mănăstiri: nicî-odată biruit, ci biruitor, şi a multe învingeri învingător preaslăvit, duşmanilor înfricoşat, prietenilor de folos, îmbogăţitor al ţeriî sale, cel ce, cu multă bogăţie şi întru toate îndestulat, în lină pace a domnit douăzeci şi trei de ani; a adormit întru Domnul la cinstite bătrîneţe, în anul Domnului 1654.»
     Supt piedestalul depiatră, jos,eîngropatDanciul, tatăl lui Matei, pe care acesta a pus să-l aducă în raclă de la Alba-Iulia Ardealului, unde el murise, înmormîntîndu-se întăiu în biserica Mitropoliei româneşti de acolo, făcută de Mihaî Viteazul.
www.dacoromanica.ro
24 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
    Stau numai eî doi acolo în pustietate, în pacea mănăstirii cu doî paznici, fără călugări, fără locuitori, fără oaspeţi; din toate părţile codrul înghite zările, şi noaptea călătorii cari străbat drumurile văilor văd lucind această singură lumină de îndreptare şi mîngîiere, ca o rază pornită din sufletul luminos al strămoşului.
      47.   Uşuratec, pornit spre fapte nesocotite, fără putere a fost bătrîna rudă care a urmat lui Matei. Constantin-Vodă era fiul lui Radu Şerban cel de la Comana şi al fetei de preot din Bucureşti, Elena, îngropată în anul 1656, paisprezece ani după moartea eî, în biserica de sat de la Dobrenî. Stăpînirea lui Constantin, noul Basarab, înseamnă răscoală, umilinţă şi ruină. A încheiat ca fugar: în Ardeal întăiu, apoi la Cazaci, cu cari umblă, fără nicî-un drept, după Domnia Moldovei. Muri la Poloni după anul 1674, Dumnezeu ştie în ce loc anume, — sărac şi foarte nenorocit. Mal fericită decît el, Doamnă-sa Balaşa zace în biserica Sf. Vineri din Tîr-govişte.
      48.   înlocuitorul său a fost un Grec foarte nebun, Mibnea al III-lea, ce se zicea fiu al mîn-druluî Radu Mihnea. Şi el se răsculă împotriva Turcilor, şi, tăindu-şî boierii, fugi, dar nu-î era lăsat să iasă din Ungaria pribegiei sale. La 23 April 1660, a doua zi de Paşte, el făcu un mare chef de sărbătoare cu acelaşi Constantin Şer-
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
25
    ban, căruia-i urmase. Veni înfierbîntat acasă la ţiitoarea sa, o Tătarcă, şi căzu trăsnit de dambla. La Satumare trebuie să i se caute deci mor-mîntul, dacă se va fi găsit cine să-l ridice unui astfel de om. Unii ziceau că a fost Turc, alţii l-au văzut însă sfinţind biserici ortodoxe.
     49.   Cîteva luni grele pentru toată lumea, domneşte, strămutat din Moldova, un biet Arnăut bătrîn, care trăise mult timp ca boier al lui Vasile Lupu, Ghica, ce-şi luă ca Domn şi numele de Gheorghe, zicîndu-şi Gheorghe-Vodă Ghica (Gheorghe se zice în albanesă: Ghica). Turcii îl scoaseră cu parapon şi-l minară la Constantinopol, unde se stinse în curînd, fiul său Grigore fiind Domn în locul lui. S’ar putea căuta în cetatea împărătească mormîntul începătorului măririi Ghiculeştilor.
     50.   Acest Grigore sau Grigoraşco, fiu şi soţ al unor Romînce, avu un traiu tulburat, cu multe încurcături pe care şi le pregăti prin nepreve-dere şi şi le descurcă prin viclenie. Şi în 1673 se credea că el va mai putea cumpăra Domnia. Rămas între Turci, el muri peste puţin. Loc de îngropare şi data precisă, — necunoscute.
     51.   Radu Leon, fiul lui Leon-Vodă. Om de petrecere, fără voinţă. Mort la Constantinopol după mazilia din 1669.
     52.   Antonie din Popeştii Ilfovului. Moşneag căzut aproape în copilărie, hrănit din leafa ce-i
www.dacoromanica.ro
26 ISTORIA JtOMÎNlLOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
    dădeau boieri! şi supravegheat de fiu-său Neagu. Cînd pierdu Domnia, în 1672, Turci! îl opriră la dînşiî, şi sărmanul patriarh n’avu parte nicî de odihna în pămîntul ţeri! sale.
      53.   Duca-Vodă, Arnăut ca şi Ghica, ca şi acesta întîiu Domn în Moldova, îşî zice, tot ca şi acesta, Gheorghe-Yodă, făcînd din numele său de pînă atuncî un nume de familie. Canta-cuzineştiî izbutesc a-1 scoate în 1678. Domn în Moldova, peste puţin timp, a treia oară, îl prind Poloni!, în războiu cu Turci!, şi-l duc la Lem-berg. Aicî moare acest om lacom şi straşnic, la 31 Mart 1685, de damblâ. A fost îngropat în biserica ortodoxă din acel oraş, zidită de marele negustor Alexie Balaban, «în sclipul grop-niteî acestuia».
      54.   Şerban Cantacuzino, om temut, mîndru, cu apucături de rege, stăpîn al boierilor să! şi respectat de Turci. O scurtă boală-1 răpuse la 29 Octombre 1688, şi pe mormîntul său frumos săpat, de la Cotrocenî, ctitoria sa, se ceteşte pomenirea ce urmează:
      «Supt această marmură odihnesc oasele a luminatului bun creştin Io Şerban Cantacuzino Voevod, nepotul răposatului Şărban Basarab Voevod, pre carele miluindu-1 Dumnezeu cu Domnia acestei ţări, de au domnit 10 ani şi au chivernisit ţara bine şi vredniceşte, cu tot cinstit neamul lui, apărînd-o de toţi vrăjmaşii. întru
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR MOŞTRI
27
   carea iară de la Dumnezeu i s’au săvîrşit viaţa cu cinste, aici, la Scaunul Domniei luî, lăsîn-du-şî ţara iară la cinstit şi bun chivernisitor, neamul luî, întreagă şi cu pace bună. A căruia i-a fost viaţa de ani 54, şi aşa s’au pristăvit întru Hristos la Octomvrie 29, leat 7197, 1689.»
      Tatăl luî Şerban, vestitul Postelnic Constantin, a fost îngropat la Mărgineni, în Prahova ; acolo a strămutat Şerban şi trupul maiceî sale Elina, vestita gospodină a celei mai mari averi mun-tene din veacul al XVil-lea. Astăzi de jur împrejur e temniţă, şi biserica, dărîmată de cutremur, arsă, a fost cu totul prefăcută de un egumen grec, zvîrlindu-se ca netrebnice pietrele ctitorilor. Fratele mai mare al luî Ştefan, Dră-ghicî, zace in mormîntul luî Radu Şerban, bunicul său, la Comana.
      Dintre fraţii ceilalţi, Cotroceniî odihnesc pe Mateî (-j- 1685), pe Iordachi (-j- 1692). Mihaî a fost tăiat la Adrianopol şi Constantin, învăţatul Stolnic, gîtuit în Constantinopol!
      55.   Constantin Brîncoveanu, om bogat, bun gospodar şi părinte iubitor al unui neam îm-bielşugat; suflet înţelegător de frumuseţă şi sprijinitor al învăţăturii; ţara întreagă a fost acoperită de dînsul cu biserici nouă şi înnoite. în ziua de Sîntâ-Măria Mare 1714, avind împliniţi 25 de ani de Domnie, i se tăie capul, înnaintea Sultanului, la Constantinopol, după ce toate odraslele-î
www.dacoromanica.ro
28 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CH1PURÎ ŞI ICOANE
   sîngeraseră supt sărmanii luî ochi bătrînî, sălbătăciţi, fără lacrimi, — cea maî straşnică suferinţă omenească ce se ridică din tot trecutul nostru. Se aruncară în Mare trupurile Domnului* ale fiilor domneşti Constantin, Radu, Ştefan, Matei, pe cînd capetele schimonosite treceau în vîrful suliţelor. Pescarii culeseră din ape rămăşiţele Brîn-covenilor, şi creştini miloşi le aşezară în mănăstirea din Chalke. La Horez, frumoasa clădire a luî Constantin-Vodă, gătită pentru îngroparea întregului său neam, se vede, supt chipurile de familie ce ocupă păreţiî, numai mormîntul de marmură nescrisă al Domniţei Smaranda; o soră a aceşteia, Ancuţa, măritată cu Nicolae Roset şi moartă în pribegia de la Braşov, a fost adusă aici în primăvara anului 1730.
      56.   Ştefan Cantacuzino, fiul Stolnicului Constantin, a întrebuinţat toate mijloacele pentru ca să aducă moartea acelui pe care-1 înlocuise. Ca o răsplată dumnezeiască i-a venit aceiaşi peire silnică, după doî anî singuri de Domnie. Fu gituit în temniţă la Constantinopol, împreună cu tatăl său foarte bătrîn. Capetele lor fură jupuite, umplute cu bumbac şi trimese la Adria-nopol, unde stătea Curtea. Aicî în Adrianopol fură zugrumaţî Mihaî, fratele luî Constantin, şi Radu Dudescu, care ţinea pe sora luî Ştefan. Capetele li-au fost puse în vîrful parilor. Cel din urmă dintre Cantacuzinî cari încunjuraseră
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI      29
   fără credinţă pe Brîncoveanu, Toma, trecu la Ruşi în 1711, şi muri peste zece ani acolo la dînşii. Numai Răducanu, fratele luî Ştefan-Vodă, doarme în necropola cantacuzinească a Cotro-cenilor.
     De acum înainte, Moldova şi Ţara-Romănească nu-şî mai au şiruri deosebite de Domni. Aceiaşi oameni, mai mult înstrăinaţi de cît străini, trec de la Iaşi la Bucureşti şi de la Bucureşti la Iaşi. Innainte de a vorbi de mormintele lor, să pomenim pe ale Domnilor Moldovei,
                  2. Domni! Moldoveni.
     1.   Bogdan întemeietorul şi-a găsit odihna în biserica, de lemn pe atunci, a Rădăuţilor. în timpuri neorînduite şi sălbatece ca acelea, nici-o piatră nu s’a aşezat pe mormîntul celui care a dat Romînilor, ca o puternică cetate,. Ţara Moldovei.
     2.   Latco, acel care a încercat să facă din Moldoveni nişte catolici, supuşi episcopului latin din Siretiu, şi-a luat locul lingă părintele său, după 1372.
     3.   O clipă Moldovenii îşi aduseră Domn de legea lor, ce e dreptul, dar de alt neam, rusesc, din Galiţia. Iurg Koryatowicz peri în curînd. Un călător din veacul al XVI-lea zice că i-ar fi
www.dacoromanica.ro
30 ISTORIA R02IÎNIL0R ÎN CHIPURÎ ŞI ICOAN£
   văzut mormîntul într’o mănăstire de lîngă Bîrlad. O astfel de mănăstire n’a fost însă nicî-odată. Anastasia, fiica luî Laţco şi văduva lui Iurg, zace în necropola Rădăuţilor, unde a fost îngropată la 1420, anul morţii el.
      4.   Petru, fiul Margaretei sau Muşatel, care avea drepturi asupra Moldovei, e cel d’intăiu Domn sigur — după un Ştefan I-iu, tatăl său, poate — în urma luî Iurg. El a clădit mănăstirea Neamţului, în valea Neamţului şi a Ozaneî, pe o înnălţime pietroasă, între păduri. Acolo va fi fost el îngropat prin 1390, dar nicl-o urmă nu s’a păstrat din mormîntul luî.
      5.   Roman, fratele luî Petru, fu Domn scurtă vreme, apoi fugi în Polonia, şi la urmă domni din nou: el fu înmormîntatla Rădăuţi. Roman clădise însă biserica luî deosebită în tîrgul Romanului, întemeiat de dînsul, şi aici coborîse el oasele soţiei sale Anastasia, care a fost mama luî Ale-xandru-cel-Bun.
      6.   Alexandru a făcut cel d’intăiu din Moldova o ţară trainică şi cu viitor. Mal bine de treizeci de ani a stăpînit asupra eî, fără nlcî-un fel de silă sau vicleşug, duhul său bun, împăciuitor, răbdător, milostiv, cucernic. El a dovedit că prin bunătatea adevărată şi dreaptă a inimii se pot face lucrurile acelea mari pe care asprimea crudă le poate începe sau grăbi, dar nu duce la capăt. Moldova a ieşit din mînile luî gata, încununată
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
81
   cu neatîrnare şi împodobită cu învăţături şi meşteşuguri.
     El clădi vechea mănăstire Bistriţa pe care Ştefan-cel-Mare a prefăcut-o apoi din temelie. Poate că aici se înmormîntâ fratele său luga, dar un fiu Bogdan se astrucâ la Rădăuţi. Atunci Bistriţa nu se înnălţa încă în răcoroasa vale de lîngă oraşul Piatra. Dar la Bistriţa fu dus trupul Doamnei lui Alexandru, Ana, o ortodoxă, moartă în 1418, pe cînd, cu cîţiva ani în urmă, cea d’intăiu soţie a Voevo-vodului, o catolică, Margareta, era aşezată supt baptisteriul bisericii latine din Baia (1410). Poate că tot Bistriţa a primit şi oasele fiilor domneşti morţi înnainte de vreme, odrasle ale Anei, Roman şi Vasilisa. în iarna anului 1433, se stinse, mulţămit într’o ţară nouă scoasă din toate primejdiile, Alexandru însuşi. Mormîntul său fu clădit din piatră săpată cu podoabe gotice. Dar poate nu s’a scris nimic pe lespedea care i-a acoperit sicriul şi, oricum, ea nu se mai află astăzi, fiind înlocuită cu una care pomeneşte o moartă din vremile următoare.
     7.    llie-Vodă fiul lui Alexandru şi al Anei, intră în luptă cu fratele său Ştefan, stăpîni un timp alături cu el, şi trebui să fugă la urmă, orbit de acest frate nelegiuit, în Polonia, de unde era Doamna lui. Acolo se stînse nenorocitul orb între anii 1444 şi 1447, şi i se va fi
www.dacoromanica.ro
32 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
    făcut loc în vre-o biserică ruteană din Polonia,, soţia sa fiind şi ea o Ruteană ortodoxă.
       8.   Fratele fără milă şi mustrări de cuget fu prins in 1447 de Roman, copilul foarte tinăr încă al lui Ilie, şi ucis prin tăierea capului. La 16 Iulie sosia la mănăstirea Neamţului — nu la Bistriţa, care nu putea fi profanată cu astfel de oase vinovate — carul ce aducea trupul măcelărit al Voevodului. în biserica mănăstirii, dreasă şi prefăcută apoi de Ştefan-cel-Mare, la dreapta, se înfundă un gang de întunerec. Pe o piatră din acel colţ negru se ceteşte inscripţia, pusă însă târziu, de Ştefan-cel-Mare, şi astăzi nedeplină:
       «Acest mormînt l-a înfrumuseţat Io Ştefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn al ţerii Moldovei, fiul lui Bogdan Voevod,. unchiului său Ştefan Voevod, fiul bătrînuluî Alexandru Voevod, care a fost ucis.»
       Piatra de mormînt a unui Petru Voevod, fiul acestui Ştefan, a fost strămutată din vechea mănăstire a Pobrateî, clădită pe acest timp, în cea nouă, al cărei ctitor e tot Ştefan-cel-Mare.
       9.   Roman piere la 2 Iulie 1448, poate otrăvit. Mamă-sa Marinka avea încă ţara în mîna ei şi cred că ea va fi înmormîntat pe tinerelul Voevod la Bistriţa lui Alexandru-cel-Bun.
       10.   Ea avea şi alt fiu, care încurca lumea mai multă vreme, ajunse un stricat şi peri, omorît
www.dacoromanica.ro
                ŞTEFAN-CEL-MARK Domnul Moldovei (1467—1504).
După evanghelia de la Yoroneţ.
                                     www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
33
  de boieri, în Cetatea-Albă, în primăvara anului 1455. Biserica din acel oraş, iarăşi înnoită de Ştefan, primi trupul celui ce nu meritase numele lui Alexandru-cel-Bun.
    11.   Fraţi ai lui Ilie şi Ştefan se luptă totodată pentru dulcele rod al Domniei. Iată un Petru, care dispare în 1452,
    12.   Apoi Bogdan, fiu din flori al lui Alexandru. Acesta e un luptător harnic, care seceră larg în oştile polone ce sprijină pe Alexandrei. îl ucide însă unul care i se zicea frate, Petru Aron. în graba înmormîntăru ucisului, care fu aşezat în biserica de lemn a satului unde pierise, nu se putea «înfrumuseţa» o piatră de mormînt. Cînd Ştefan fiul acestui al treilea Bogdan fu Domnul Moldovei, el făcu biserica de piatră din Răusenî, puindu-I hramul tăierea capului Sf. Ioan. însă trupul mortului fu dus la Rădăuţi, şi acolo o inscripţie îl aminteşte în aceleaşi cuvinte ca şi pe înnaintaşiî săi în Scaunul Moldovei.
    13.    Petru Aron se închină tuturor vecinilor şi făcu pe placul tuturor boierilor; pentru care avu parte să domnească şepte ani de zile. Ştefan îl goni în Polonia, apoi la regele unguresc Matiaş. Intri o zi, cînd pîndia la hotarul Moldovei, în Secuime, o ceată năvălitoare, avînd în fruntea ei pe Ştefan, îl ucise în 1468, lăsînd trupul fără cap la mila ţeranilor străini din satul răsplătirii.
                                             3
www.dacoromanica.ro
34 ISTORIA. ROMÎNILOR ÎN CHIPORl ŞI ICOANE
      14.    în ce colţ al Moldovei n’a înnălţat Ştefan biserici şi mănăstiri, unde n’a lăsat amintirea luptelor izbăvitoare sau binefacerilor împărţite cu dreptate, în cursul a jumătate de veac de Domnie ? Tînărul îşi cuceri moştenirea, se luptă, învinse, făcu ţara neatîrnată; bărbatul matur apără drepturile nouei Moldove glorioase, iar bătrînul stăpîni până în zilele din urmă cu sabia în mină, gata să apere şi să întregească, leu bătrîn care nu-şî uită vînătoarea.
      Ştefan a făcut de piatră gropniţa domnească a Rădăuţilor, şi meşterul său săpător, «mister Ian», un Polon sau un Sas, încunjurâ păreţiî bisericii cu o prispă de pietre mormîntale, aşezate una lîngă alta întru pomenirea strămoşilor (1479-80). La Bistriţa el înnălţă mormînt Doamnei Ana, mama lui Ilie. Şi, cînd fiul său se stinse încă în floarea vrîstei la Constantinopol, fiind ostatec, Ştefan aduse în ţară pe iubitul său Sandrin sau Alexandru, şi în braţele străbunului el aşeză pe urmaşul care venia la dînsul înnainte de vreme (1496).
      Dar el îşi făcu sieşi şi celuilalt neam al său alt adăpost al cenuşei omeneşti, în Putna, supt o tîmplă îmbrăcată cu brad a munţilor Bucovinei, lîngă o limpede apă de munte. Acolo intrară în mormînt tinerii Voevozi Bogdan şi Petru (1479, 1480). Acolo îşi aşeză el Doamna cea de-a doua, adusă din străinătatea Mangopuluî,
www.dacoromanica.ro
nmiH,


lUKhMiMHfM I l ■ lM II III li II
MORMÎNTUL LUl STEFAN-CEL-MARE.
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
35
   Maria (f 19 Decembre 1477). Acolo primi el rămăşiţele credinciosului sfetnic bătrîn, şi de sigur rudă, Mitropolitul Teoctist (1478). Numai soţia sa d’intăiu, Evdochia de la Chiev, care muri în-nainte de a se isprăvi Putna, şi mama, Oltea-Maria, care nu fusese soţia lui Bogdan, ci avuse alt soţ şi, cu el, şi alţi copii, nu se împărtăşiră de morminte în Putna : Oltea, moartă la 1465, fu aşezată lingă zidul Pobratei, la dreata.
     Ştefan găti în Putna din marmură curată, împodobită cu flori de acant şi săpată cu măiestre slove cirilice care au un caracter gotic, pietrele ce trebuiau să-l acopere pe dinsul şi pe soţia aceasta a bătrîneţelor sale, Maria lui Radu-Vodă • Munteanul. Pe lespedea care se ridică în Iulie 1504 pentru a-î primi trupul, se cetesc aceste rîndurî, pe care lipsa de îngrijire a fiului şi urmaşului le lăsă neisprăvite:
     «Blagocestivul Domn Io Ştefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn al ţeriî Moldovei, fiul lui Bogdan Voevod, ctitor şi întemeietor al acestui sfînt lăcaş, care aici zace. Şi s’a strămutat la veşnicele lăcaşuri în anul —, luna — şi al Domniei sale an —».
     15.    Bogdan, fiul lui Ştefan şi al Măriei lui Radu, muri încă tînăr, după un lung zbucium zădarnic cu Polonii şi Muntenii săi, după ciocniri folositoare cu Tatariî, la 18 April 1517, «cînd era la miez de noapte». Peste două zile, adus de
www.dacoromanica.ro
36 ISTORIA RONÎNILOB ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
la Huşi, el era înmormîntat la Putnat prin grija boierilor săi, cari încunjurau acuma tronul fiului său, nevrîstnicul Ştefăniţă.
   Pe o piatră cu linii de scrisoare fină, se ceteşte:
   «Acest mormînt este al blagocestivului Domn Io Bogdan Voevod, Domn al ţerii Moldovei, fiul lui Ştefan Voevod, ctitorul sfîntului lăcaşului acestuia, care s’a strămutat la veşnicele lăcaşuri în anul 7025 (1517), luna luî Aprilie 20, la miezul nopţii.»
   16.   Ştefăniţă nu crescu decît pentru a se dovedi crud, nerecunoscător şi nedestoinic. Boierii săi, fiii acelor cari slujiseră îndelung, cu nepătată credinţă, pe Ştefan-cel-Mare, îl uciseră la Hotin, în ziua de 14 Ianuar 1527, otrăvindu-1. Ştefăniţă, care nu era fiul Doamnei Ruxanda, ci al unei femei, Stana, nu i-a putut face loc acesteia (f 28 Ianuar 1518) la Putna, ci în vechea necropolă a Rădăuţilor. El însuşi fu dus de Curtea ucigaşă şi de Doamna sa, Stana, fata luî Neagoe (ea a fost îngropată la Argeş), la Putna, unde pe mormîntul său se vede această inscripţie:
   «Blagocestivul şi de Hristos iubitorul Io Petru Voevod, Domn al ţerii Moldovei, a înfrumuseţat acest mormînt nepotului său Ştefan Voevod; care s’a strămutat la veşnicele lăcaşuri în anul 7035 (1527), luna... (şters).*
   17.    Acest unchiu Petru era fiul luî Ştefan-cel-Mare şi al unei femei din Hîrlău. Data aceasta)
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
37
Moldova nu avea un Domn obişnuit, ci o minte ageră, o voinţă neînfrîntă şi o fire bogată în planuri mari. Numai măsura, socoteala mai trebuia pentru a face din Petru-Vodă, zis Rareş, părechea lui Ştefan-cel-Mare în viaţa ţerii cîrmuite de amîndoi. Aceasta a lipsit însă luî Petru, şi din lungul său zbucium cu Ungurii din amîndouă partidele, cu Polonii şi cu Turcii n’a ieşit decît pierderea pentru totdeauna a provinciei Pocuţia şi o mai adîncă înjosire faţă de Sultan. Acesta, Soliman-cel-Mare, goni pe Rareş în Ardeal la 1538, dar el izbuti să-şi capete iarăşi Scaunul, în vederea îngropării luî şi a neamului său, Petru Rareş clădeşte noua gropniţă Domnească a Pobrateî lîngă apa Siretiuluî, nu tocmai departe de Suceava. încă la 1529, Domnul în-mormînta pe soţia sa d’intăiu, Maria, la Putna şi fiul acesteia, Bogdan, zace în biserica Sf. Dimitrie din Suceava. Pentru sine şi pentru cea de-a doua soţie, care trăi mai mult de cît dînsul, el pregăti la Pobrata morminte de marmură, aşa de frumoase cum nu se mai văzuseră. Cînd, în Septembre sau Octombre 1546, el se stînse) destul de bătrîn, îl cuprinse acela pe care scrie : «[Această groapă e a] iubitorului de Hristos robul luî Dumnezeu Io Petru Yoevod, fiul bă-trînuluî Ştefan Voevod, care [s’a strămutat la aceste] lăcaşuri şi la veşnicele lăcaşuri; veşnica luî pomenire.»
www.dacoromanica.ro
B8 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI Şl ICOANE
   18.   Doî Domni au ţinut puterea în Moldova pe vremea de restrişte a lui Petru. Unul era fiul * luî Sandrin, nepotul de fiu al lui Ştefan-cel-Mare, şi purta numele acestuia (poporul i-a zis Lăcustă, după una din nenorocirile scurtei luî Domnii). îl uciseră boierii, în Decembre 1540. Cred că trupul plin de rane a fost dus la Bistriţa, unde mormîntul lui Alexandru-cel-Bun primi şi pe acest urmaş nenorocit. în el se îngropă la urmă văduva luî Lăcustă, Cneajna, în 1542. Inscripţia ce se vede astăzi pe acest mormînt, o pomeneşte numai pe dînsa.
   19.   Alexandru Cornea, fiu din flori al luî Bogdan, n’a trăit decît pănă la întoarcerea luî Rareş, care-1 tăie la Galaţi (Februar 1541), fără să se poată şti în care din bisericile, azi cu totul schimbate prin înnoire, ale acestui oraş zace acest Domn de cîteva săptămînî.
   20.   Dintre fiii luî Rareş, unul a murit Turc, după ce-şî bătuse joc cîteva luni de Moldova şi de boierii ei: tocmai la Brusa i-ar fi mormîntul, în cimitirul turcesc al acestui oraş din Asia-Mică.
   21.   Ştefan, fiul cel mic, fu omorît de boieri în 1552, prin prăvălirea asupra luî a cortului de la Ţuţora şi străbaterea cu cuţitele. Cînd lucrurile se lămuriră în Moldova, sora luî Ruxanda, ajunsă Doamna luî Alexandru Lăpuşneanu, îl scoase din mormîntul său de acolo şi-l aşeză la Pobrata, lîngă tată şi lîngă mama, care murise
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
39
şi ea, zugrumată de acest ginere grozav. Inscripţia celui din urmă bărbat din neamul Ra-reşeştilor e aceasta:
  «Doamna Roxanda, fiica luî Io Petru Voevod, iar Doamnă a luî Io Alexandru Voevod, înfrumu-seţă groapa aceasta fratelui eî Ştefan Voevod, care s’a strămutat la veşnicele lăcaşuri în anul 7060 (1552), Septemvrie 1.»
  22.   Lăpuşneanu a fost un crunt tiran, .omo-rînd pentru plăcerea luî. După cîţîva anî ţara, sătulă de dînsul, îl lăsă a fi bătut de un vîntură-lume grec, Iacob Vasilic. întors după peirea acestuia, Alexandru-Vodă mulţămi luî Dumnezeu ridicînd o mănăstire în munte, şi maî aproape de Suceava, Slatina, — care fu şi a patra necropolă a Domnilor Moldovei. Acolo-şî va fi îngropat fiul Ioan, şi acolo se maî vedeau sau se maî văd încă pietrele de marmură lucie care aco-periau două Domniţe moarte tinere, Teofana şi Teodora. Zdrobit de boală în 1568, Alexandru îşî luă numele de călugărie Pahomie, cu care-î fu împodobită moartea prin otravă. Pe piatra sa mormîntală din Slatina nu se pomeneşte deci decît numele călugăresc; astfel:
  «[Această groapă este a monahului] Pahomie, care s’a strămutat din viaţa de aici la veşnicele lăcaşuri, şi a fost îngropat aici în ctitoria luî cea nouă, în anul 7076 (1568), luna Maiu 5.»
  23. Doamna Ruxanda muri în 1569 şi fu dusă
www.dacoromanica.ro
40 ISTORIA. ROMÎNILOR ÎN CHIPURÎ ŞI ICOANE
la Slatina, fără ca fiul eî, Bogdan, să-î fi făcut cinstea unei inscripţii. Bogdan însuşi, mazil, fugar, se stinse în Moscova. Un frate, Constantin, pare să fi murit la Constantinopol; altul, Petru, a cătat să iea Domnia şi a fost ucis în acelaşi oraş, de Turcii cari-1 prinseseră. Alte fete ale Lăpuşneanuluî rătăciră prin Polonia: una a făcut mănăstirea Socola, lingă Iaşi, şi e îngropată acolo. în Slatina, necropola în curînd părăsită, îşi mal găsi locul, din acest neam, numai un nepot de fiică al bătrînuluî tiran.
   24.   Iacob Vasilic s’a numit Ioan-Vodă, şi lumea i-a zis Despot pentru că se zicea despot de Naxos şi de Păros. Ucis în 1563 de boierii cari-1 încunjuraseră în Suceava, el a fost îngropat în grabă, fără nici-un semn amintitor,
în cimitirul cetătiî. Poate să fie el acel ca-%
davru de tom de cinste» care s’a găsit acolo, în săpăturile din unnă.
   25.   Ştefan Tomşa, înlocuitorul lui Despot, avu o stăpînire de cîteva luni numai. Fugind în Polonia, el fu osîndit la moarte acolo pentru a se face plăcere Turcilor, supt cuvînt că el ar fi făcut pagube Polonilor ce fusese în slujba sa de oaste şi-î chinuise, precum şi că prădase margenile regatului (Maiu 1564). Cu el periră vătavul de Iaşi, Ioan Moţoc, şi Vornicul Petru Spancioc. Doamna Tomşeî, Candachia, nu era cu dînsul. Osînditul fără dreptaţe îşi alese ca loc
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI       41
de îngropare biserica ortodoxă a Sf. Mării din Lemberg, unde i se tăie capul.
   26.   Ioan Vodă fiul lui Ştefăniţă (1572-4) a fost numit cel Cumplit, pentru răutatea lui cu boierii, şi ar fi meritat, pentru vitejia lui în lupta cu Turcii, pe acela de : Viteazul. Ucis după lupta de la Roşeam — rupt de două cămile — el nu s’a învrednicit de o îngropare creştinească. Doamna sa Maria Huru trăi mult timp şi după 1600.
   27.   Petru Şchiopul .era fiul lui Mircea Ciobanul din Ţara-Românească şi al fetei celei mai mari a lui Rareş, Chiajna (moartă în Constantinopol). El fu întemeietorul celei de a cincea necropole domneşti, pe care o numi Galata. în această mănăstire, aşezată pe o culme lîngă Iaşi, el astrucâ pe Doamna sa, Maria Amirali din Rodos, pe un fiu Vlad şi pe o fată numită Chiajna după bunica ei. Dar el n’avu parte de îngroparea în tară, ci am văzut unde-î zac oasele.
   28.   Mulţi Domnişori ajutaţi de Cazaci năvăliră în Moldova în zilele lui. Unul, Ioan-Vodă Potcoavă, care se făcea că este Ioan cel Cumplit, ţinu cîte-va săptămînî Scaunul din Iaşi. Şi pe dînsul îl tăiară Polonii la Lemberg, în ziua de 16 Iunie 1578. Călăul se apropie cu sfială de acest frumos tînăr viteaz, şi după moarte i se cusu cu fire de mătasă capul de trunchiu, şi trupul fu îngropat în aceiaşi «biserică rusească», unde se odihnia cellalt Domn ucis al Moldovei, Tomşa.
www.dacoromanica.ro
42 ISTORIA BOMÎKILOB ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
   29.   între cele două stăpînirî ale Iul Petru domneşte Iancu Sasul, fiu din flori al lui Petru Ra-reş. Fugi şi el în Polonia, la 1582, şi avu parte şi el de sabia călăului în Lemberg, fiind dus apoi, de sigur, la biserica rusească.
   30.   Aron-Vodă, care se zicea fiul bătrînuluî Lăpuşneanu, a tuns des şi de aproape oile sale birnice; răsculîndu-se împotriva Turcilor odată cu Mihai Viteazul, a fost neasămănat mai mic decît acesta, şi în luptă, şi în faimă, şi în nenorocire. Slujitorii săi unguri l-au prins, trime-ţîndu-1 în Ardeal, unde muri închis la Vinţî, castel vechiu pe Murăş, în mijlocul unui sat de Romînî (1596). Doamna lui, o Cantacuzină, pare să fi rămas un timp măcar în Ardeal. Mormîntul lui Aron nu se mai află astăzi la Vinţî, unde am mers anume pentru a-1 căuta.
   31.   Trădătorul care-şi vîndu Domnul, ajunse Domn în locul lui. Fiu de Ţigancă, Ştefan-Vodă, care fusese pănă atunci Hatmanul Răzvan, era unul care ştia să se lupte. Polonii îl scoaseră însă, pe cînd ajuta pe Mihai Viteazul, şi, cînd el voi să iea Domnia de la ocrotitul lor, fu învins şi tras în ţapă (1595). Această sălbatecă neomenie s’a întîmplat lîngă Suceava, şi pănă pe vremea lui Miron Costin, peste cincizeci de ani după aceste împrejurări, se mai vedea acolo, cuprinzînd oasele celor căzuţi, «movila lui Răzvan», pe drumul spre Baia.
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
4S
   32.   Omul leşesc, Ieremia Movilă, ştiu să trăiască de azi pănă mine. Altfel cucernic, şi destul de bogat, el făcu la Suceviţa, lingă apa cu acest nume, mănăstire nouă şi necropola domnească cea de-a şesea. Aici îşî îngropă el fata, Zamfira, în 1596, şi aici îşî găsi însuşi locul de odihnă în 1606. De mult timp un Domn al Moldovei nu maî era îngropat în ctitoria luî! Iată ce scrie pe mormîntul luî, ridicat, nu de rude, care începură un lung şi sălbatec războiu pentru putere, nimicindu-se între ele, ci de un boier credincios :
   «Această piatră de mormînt o făcu şi înfrumuseţa dumnealui Gavril ce a fost Stolnic, maî de mult răposatului blagocestiv şi de Hristos iubitor Domnului nostru Io Ieremia Moghilă Voevod, cu mila luî Dumnezeu Domn al ţerii Moldovei: veşnica lui pomenire şi fericită odihna luî; în anul 7114 (1606), luna luî Iunie 30.*
   33.   După Movilă Ieremia veni Movilă Simion, care crezuse că a răpus pe Mihaî Viteazul şi pieri în pulberea uneî seri de înfrîngere în-naintea luî Radu Şerban. Mucezi şi el cîţîva ani pe tronul Moldovei înnainte de a mucezi în mormînt. Se crede că l-a otrăvit văduva Ie-remieî (Septembre 1607). Fu dus la Suceviţa, unde zace şi fiică-sa Teodosia, dar nicî luî nu i se făcu mormîntul îndată: abia la 1620, fiu-său Gavriil, ajungînd Domn muntean, se gîndi
www.dacoromanica.ro
44 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPDRÎ ŞI ICOANE
la datoria împodobirii locului urlde i se odihnia părintele, şi astăzi pe o piatră făcută întocmai ca a luî Ieremia, cu bourul şi stema Mo vi Ieştilor, se ceteşte:
   «A răposat robul stăpînuluî Domnului nostru Iisus Hristos Io Simion Moghilă Voevod, Domn al Ţeriî-Romăneştî şi, cu voia luî Dumnezeu, Domn al ţeriî Moldovei, în anul 7113 (1605!), luna luî Septemvrie 14, şi a rămas groapa luî în uitare, neînfrumuseţată, până ce vru Dumnezeu şi ajunse prea-iubitul luî fiu Io Gavril Moghilă Voevod Domn în cel d’intăiu Scaun al părintelui său, în Ţara-Romănească, împreună cu maică-sa Melania Doamna; atunci a făcut această piatră şi a pus-o, în anul 7128 (1620)-, luna luî Martie în 15.»
   Nicî-unul dintre mulţiî feciori aî luî Ieremia şi aî luî Simion, împodobiţi aproape toţi cu Domnia, nu se coborîră în pămîntul sfinţit al Suceviţeî, ci vîntul nenorocirii îî bătu pe alte tărîmurî. Iată cum trec eî înnaintea noastră, copii jertfiţi mîndrieî mamelor, pribegi aruncaţi pentru toaiă viaţa lor în mijlocul străinilor :
   34.   Mihăilaş, fiul luî Simion. După cîteva luni de Domnie cu numele, e gonit la Radu Şerban, care voia să-î dea pe fiică-sa, şi acesta-1 îngropă la Dealul, supt piatra ce zice aşa:
   «Această piatră de mormînt a făcut-o şi a împodobit-o Doamna Marghita fiului eî Io Mihail
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
45
Moghilă Voevod şi Domn al ţeriî Moldovei, fiul lui Simion Moghilă Voevod; şi sfîrşitul vieţi! sale i-a fost în locul Tîrgovişteî, şi a fost îngropat aici, în sfînta biserică, lăcaşul Dealului, în zilele blagocestivuluî Domn Io Radul Voevod, nepotul de fiu al lui Băsărab Voevod, şi a fost Domn trei luni în locul părintelui săQ: i-au fost toate zilele vieţii ani 16 şi jumătate; la anul 7116 (1608), luna [Ianuar] 27.»
   35.   Constantin, al lui Ieremia, piere fără urmă, după ce e fugărit a doua oară din ţară, unde stă-pînise fără strălucire; nu se ştie sigur nici felul de moart6 a acestui tînăr nenorocit (1612).
   36.   Gavril, al lui Simion, nu poate moşteni decît Scaunul muntean al tatălui său. în 1620, el e silit să fugă în Ardeal, unde iea pe văduva unui nemeş şi se pierde printre Unguri. Poate că mormîntul i s’ar găsi în biserica satului soţiei sale, unde-şî serbă, în 1626, şi nunta: Sîntieu, ungureşte Solimonko.
   37.   Moise, frate cu Gavril. Fu în două rîn-durî un paşnic Domn moldovean. La urmă fugi în Polonia, unde trăia pe la moşiile familiei: Wielkie-Odzy şi Muchoyedy (în Podolia şi Pod-lachia). într’una din bisericile acestor localităţi fu pus el în pâmînt, încheind o lungă viaţă fără strălucire, după 1661.
   38.   Alexandrei, fiul lui Ieremia, domni, dar foarte scurt timp. E), fratele săQ, Bogdan, mamă-
www.dacoromanica.ro
46 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
sa Elisaveta, fură prinşi de Turci în 1616 şi duşi la Constantinopol: copiii trecură la legea Islamului, iar mama acoperită de ruşine ajunse în haremul unui Agă. Bogdan era însă în Polonia la 1655, — de sigur pe lîngă surori.
   Ioan-Vodă, al lui Simion, n’a domnit. Pină prin 1640, el pîndeşte în Ardeal, unde stătea pe lîngă Gavril. Cred însă că la sfîrşit el s’a întors în ţară şi că a fost îngropat la mănăstirea Todirenilor din Burdujeni, întemeiată de un frate al tatălui său, Teodor Movilă. Chipurile amîndurora se văd şi astăzi pe păreţi, dar nu e nici urmă de morminte. Fata lui Ioan fu soţia cronicarului Miron Costin.
   Petru, fratele lui loan, ajunse Mitropolit de Chiev, şi fu reformatorul Bisericii ruseşti din Polonia. El fu îngropat în mănăstirea de la peşteră (lavra pecersca) din residenţa sa (Decembre 1647).
   Fetele lui Ieremia, Regina, Maria, Ecaterina şi Ana, muriră ca soţii ale următorilor nobili poloni: Mihail Wisznowiecki, Ştefan Potocki, Sa-muil Korecki şi Stanislav Potocki: pe moşiile acestor familii trebuie căutate mormintele lor.
   39.   Coborîtor din Movileşti după mamă-sa Elisaveta, Miron Barnovschi Movilă, ginerele lui Radu Mihnea, peri la Constantinopol, unde mersese ca să ceară a doua oară Domnia Moldovei (2 Iulie st. n. 1633). El clădise bisericile Barnov-
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
47
schi şi Sf. Ioan din Iaşi, precum şi mănăstirea Bîrnova, dar nu se poate spune sigur dacă trupul său a fost adus din oraşul de peire, pentru a fi aşezat într’unul din aceste lăcaşuri. Elisaveta, mama lui Miron, se stinse în Polonia, pe moşiile Movileştilor.
  40.   Vasile Lupu (Vasile e un nume adaus la suirea ’n Domnie; numele său de botez e Lupu). Arnăut, dar din părinţi aşezaţi în ţară, căsătorit întăiu cu o Romîncă, — om foarte bogat, cheltuitor şi darnic, de o trufie şi de o poftă de a stăpîni ce nu-şi află părechea, a rîvnit, luptînd şi uneltind, Ţara-Romănească şi Ardealul chiar. Duşmanii îl răpuseră la sfirşit. Trăi încă o bucată de vreme la Constantinopol, sărăcit, părăsit de Doamnă, încunjurat de copiii unei ţiitoare şi muri în 1661, avind însă acum lîngă dinsul pe Doamnă-sa Catrina, care locuia încă la 1665 casa lor de lîngă Arsenal. De şi fiul său Ştefăniţă era atunci Domnul Moldovei, el nu crezu că se cuvine să aducă trupul tatălui său pentru a-1 îngropa din nou în strălucita biserică ce clădise acesta la Iaşi, Trei-Ierarhii. Poate că unul din cei doi fraţi ai lui Vasile, Ga vrii Hatmanul, mort înnainte de schimbarea de Domn din 1653, să fi fost astrucat aice, precum se va fi făcut şi cu fiul lui Vasile, Ioan, şi cu altele din rudele cele multe ale Lupului. Dar în Trei-Ierarchi pietrele de mormînt ale familiei domneşti lipsesc cu totul.
www.dacoromanica.ro
48 ISTORIA ROMÎNILOR. ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
   41.   Lipseşte şi a Iui Ştefâniţă, nebunatecul fiu al lui Vasile, care muri de friguri rele, după o scurtă Domnie, Ia 29 Septembre st. n. 1661. Totuşi fu dus la Treî-Ierarchî şi acum cîţîva anî^ în cursul lucrărilor de «restaurare» un Evreu a găsit pe malul Bahluiului inelul ce se crede că ar fi stat pe degetul tînăruluî Domn Ştefan.
   42.   Istrati Dabija, un bun bătrîn beţiv, muri în Scaun pentru că vrîsta-î era prea înnaintată ca să-l mai poată atinge nenorocirea maziliei, Soţia sa, Doamna Catrina sau Dafina, l-a dus spre îngropare la mănăstirea Bîrnova din Iaşi, în mijlocul «codrului» încă. Pe mormîntul lui se cetesc aceste rîndurî:
   «Această piatră a făcut-o şi împodobit-o Doamna Dafina Domnului eî, răposatului Io Evstratie Dabija Voevod, Domn al Ţeril Moldovei, şi s’a pus în ctitoria lui, mănăstirea cea nouă ce se chiamă Bîrnova, în anul 7174 (1665), luna lui Septembre în 11, ceasul al doilea.»
   în aceiaşi mănăstire a îngropat şi urmaşul lui Dabija, Duca-Vodă, care ţinea pe Anastasia, fata cu Buhuş a Doamnei Dafina, o fetiţă Maria, — singurul copil al lui Istratie-Vodă (1667).
   43.   Duca însuşi îşi gătise ca loc de îngro-păre mănăstirea Cetăţuia de lîngă Iaşi: acolo fiind înmormîntată fiica sa, numită tot Maria, alt tînăr copil rămas în pămîntul moldovenesc (1672). Poate chiar că şi un frate al Ducă! se
www.dacoromanica.ro
ILLUSTRISSIMI'S ATg=ClLLSISSIMU.S Prixceps ac DoMrxu.s, DoMixu*'BAî>iLirs.D.U .
                      ■TeRRARUM /MoLDAVE-E, PRIXCEl’S. ETC .
                                                                                        R-ir-iu-lir, m ik li;
                                           VASILE LUPU Domn al Moldovei (1634-1663).
După o stampă din vremea Iul.
Reproducere făcută cu cheltuiala d-net Ecaterina (!. Cantacuzino.
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
49
odihneşte în biserica, înnoită mai dăunăzî, a Cetătuii.
  Fiul său unic, Constantin, domni de două orî în Moldova, dar fu chemat, la urmă, în Cons-tantinopol, şi aici i se pierde urma. Soţia luî d’intăiu era fiica luî Constantin Brîncoveanu, Maria, şi cu dînsa avu el un fiu, botezat cu numele muntenesc de Şerban. Maria muri de ciumă, tot în capitala turcească, şi micul Şerban se stinse în Ţara-Romănească, peste puţină vreme.
  Mama luî Constantin, Doamna Anastasia, prinse dragoste pentru un beiu grec din Maina, şi ajunse de rîsul tuturora. în 1700 ea se afla însă la Constantinopol, cu Constantin, cu un fiu maî mic, Ştefan — al căruî sfîrşit e necunoscut — şi cu fetele Anastasia şi Safta. Altă fată Elena, fu soţia luî Nicolae Costin, stătu şi muri în Moldova, dar nu se află urme. din mor-mîntul ei la Cetăţuia Duculeştilor.
  44.    O Domnie scurtă avu Iliaş fiul luî Alexandru Iliaş. Era un biet om sărac, care, cînd osîndia pe cineva la vre-o plată de datorie, punea mîna în punga luî şi ajuta pe osîndit. Sărac s’a dus înnapoî la Constantinopol, unde n’a maî venit nicî-o ştire despre dînsul (1669).
  45.    Ştefan Petriceicu, boier de ţară, curat la suflet, nestatornic şi «prost», a fost odată Domn de la Turci, a doua oară de la Poloni, în mij-
                                           4
www.dacoromanica.ro
50 ISTORIA BOMÎNILOR ÎN CHIPORÎ ŞI ICOANE
locul cărora s’a adăpostit apoi. în 1705, văduva lui, Mariana, iscăleşte ca starostină de Zwolin. Ca staroste acolo va fi murit deci soţul eî.
   46.   Antonief-Vodă Ruset, din Grecii Constan-tinopolei, căzu de la putere în 1678, scos de Duca, şi Turcii îl chinuiră în tot felul, bătîndu-î trestii s&pt unghii şi trăgînd afară tulpanele ce-1 siliseră să înghită. El muri peste puţin după a-cest6 suferinţe, iar fiii săi Alexandru şi Iordachi trăiră ca beizadele prin ţerile noastre.
   Un amănunt duios e acela ca la biserica Sf. Nicolae cel domnesc din laşi, dreasă de dînsul, se vedea pănă în ultimele timpuri o piatră de mormînt pe care Antonie şi-o gătise în zădar. Ea purta aceste cuvinte:
   «Minunatul Antonie Ruset... înţeleptul, şi-a acoperit mormîntul, lucru de mare cuviinţă; tot fericitul Domn de Moldaviia Antonii Ruset ş’au ales aciia (?),»
   47.   Dumitraşco Gantacuzino, vărul bunului Postelnic Constantin, era un Grec desfrînat şi fără inimă. A murit mazil la Constantinopol, de o umflătură la git, după 1685.
   48.   In sfîrşit iată un Domn dintre boierii ţerii: Constantin Cahtemir. Bătrîn, beţiv, glumeţ ca şi Dabija, om de ispravă şi viteaz ca şi dînsul. Mqrind în 1693, el fu pus întăiu în groapa ce-şi gătise Antonie în biserica Sf. Nicolae cel domnesc, ctitorie a lui Ştefan-cel-Mare, pe care el
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
Bl
o înnoise. Apoi îl strămutară la Miera, o mănăstire de lîngă Milcov, pe care el o făcuse din lemn. Nici dintr’un loc, nici dintr’altul nu putem căpăta vre-o inscripţie. Şi iarăşi n’avem nicî-una de la mănăstirea Caşinuluî, unde zace Gheorghe Ştefan-Vodă, mort tocmai la Stettin, în 1668.
   49.   Fiul cel mare al luî Cantemir, Antioh, a domnit de două ori în Moldova, şi s’a stîns în Constantinopol, destul de tîrziii,
   50.   iar marele învăţat Dimitrie-Vodă, acel care a vrut să facă binele nostru punîndu-ne supt ascultarea rusească, muri ca pribeag la 21 August 1723 în satul său de locuinţă, Dimitrovca, la 420 de verste de Moscova. Nu ştiu dacă acest fruntaş al vremii sale, scriitor vestit, Domn, fiii şi frate de Domn, academician, senator, sfetnic rusesc, are pănă astăzi pe mormînt piatra pe care i-o datoreşte măcar recunoştinţa noastră, a Romînilor.
   51.   Tot înnainte de Fanarioţi trebuie socotită Domnia altui boier de ţară. Fost ginere al luî Cantemir bătrînul, Mihai Racoviţă fu un om greoiii şi fără caracter. După cea din urmă mazilie a sa, el moare la Constantinopol, după 1744.
   Avu doi fii:
   52.   Constantin muri de beţie în Bucureşti, la 28 Ianuar 1764. Totuşi nu se ştie unde l-a îngropat fratele său Ştefan, care se afla cu dînsul
www.dacoromanica.ro
52 ISTORIA ROHÎNÎLOR ÎN CHIPURI SI ICOANE
şi-î urmâ în Domnie. El însuşi dăduse soţiei sale Sultana, a cărei moarte îl aruncă în des-nădejde, locul de odihnă la Golia (1753). Această mănăstire, întemeiată înnainte de 1600, fusese prefăcută de Vasile Lupu, şi în ea dormia Toma Cantacuzino, bunicul de spre mamă al luî Mihai Racoviţă.
   53.   Cît despre Ştefan, el zace în vre-o biserică din Constantinopol.
                     3. Domni! fanariot!.
   1.   Nicolae Mavrocordat, cuminte scriitor de cărţi, începe şirul lor, de şi sînge românesc curgea şi în vinele lui. După multe schimbări între mărire şi primejdie, el muri de ciumă la Bucureşti, şi fu îngropat în minunata mănăstire,, făcută de dînsul, a Văcăreştilor. Piatra luî ce se vede, neatinsă, până astăzi, are această inscripţie, pe care o tălmăcim din versuri greceşti:
«Văzîndu-te, morminte, mă tem de priveliştea ta>: Căci ascunzi în tine pe Nicolae Domnul Moldovei odinioară, apoi al Ţerii-Romăneşti,
Pe ace] care această biserică a întreitei lumini
                                                    [a soarelui
Dumnezeeşte a înnălţat-o din temelia ei chiar, Pe cel prea-înţelept şi Scaun al înţelepciunii, Oglinda înţelepţilor în sfaturi,
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
58
Al cărui neam vestit e din al Scarlatilor: Părintele i-a fost Alexandru, care la a Ot-
                                                      [manilo
împărăţie era tălmaciul cel de taină.
              Dar pe care Musele l-au încununat cu-a gloriei
                                                     [cunună,
Acest mormînt de marmură-1 încunun’ acuma, Pierind de îngrczitoarea boală a ciumiî,
Lăsînd durere nesuferită la fiii Şi la soţia sa şi la rudele multe:
Pe care să-l fericim toţi după cuviinţă,
Rugind pe Domnul, cel ce vede toate,
Să-i puie sufletu ’n livezi înverzite.»
   2. La Văcăreşti gîndia el să i se adune neamul după moarte, dar nu i se împlini dorinţa. Pe fratele său Scarlat, soţul unei fete a lui Constantin Brîncoveanu, îl lăsă la Mitropolia Tîrgoviştei. loan-Vodă, fratele lui Nicolae, îl înlocui pe timpul cînd acesta era prins de Austriac! în Ardeal; aceasta nu i-o iertă fratele mai mare, care nu-1 dezgropă de la biserica Sf. Gheorghe Vechili, unde fusese îngropat la 1719. Numai doi copii ai lui Nicolae sînt în-mormîntaţi, fără pietre amintitoare, la Văcăreşti. Doamna Pulheria şi un alt fiu zac la Mitropolie.
   3.   Constantin-Vodă, fiul lui Nicolae şi omul care avu îndrăzneala să declare pe ţerani liberi, fu rînit într’o luptă dintre Ruşi şi Turci, la 1769.
www.dacoromanica.ro
54 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI SI ICOANE
Dus la Iaşi, ca prins de războiu, el muri aici, «Şi l-au îngropat cu mare cinste boierii în Iaşî, ca pe un Domn», spune Cronica, fără să arăte însă şi locul de înmormîntare unde se coborî acest biet moşneag, maî bătrîn şi decît vrîsta luî, care n’avu parte de un sfîrşit în linişte. Ştim însă de aiurea că sicriul, dus pe umeri de patru generali ruşi, fu aşezat la Mitropolie.
   4.   Ioan, fratele luî Constantin, muri la Con-stantinopol, iar fiul său Alexandru fugi din Moldova, unde era Domn, la Ruşî în 1787. încă în 1804 el şi Doamna-sa scriau din Moscova, unde i se ridică mormîntul, în mănăstirea Daniil, la 1819, cu o inscripţie simplă.
   5.   Alt Alexandru, fiul luî Constantin, mazilit pentru a face loc precedentului, e îngropat la Constantinopol.
   6.   Ca neam vechiu, înrudit cu Mavrocordaţiî, stau înnaintea noastră, de la începutul epoceî fanariote, Ghiculeştiî. Grigoraşco-Vodă avuse pe Mateî (numit aşa după bunicul de pe mamă, Matiaş Sturdza), şi fiul acestui Mateî fu al doilta Grigore-Vodă Ghica. Moartea-1 găsi la Bucureşti, şi pe mormîntul său, în necropola cea nouă, la Pantelimon, se ceteşte acest epitaf:
        «Datoriia cea obştească De pre firea omenească împlinind prea-fericitul,
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI      55
        De-a pururea pomenitul Grigore cel prea-innalt Ghica-Vodă încoronat,
        Domn în'Ţara-Rumănească Şi în cea moldovenească,
        Care, cu minte naltă domnind Şi cu dreptate cărmuind De pre vrema ce-aceste ţăr[i]
        Cu înţeleapte îndreptărp],
        La a doaolea Domnie,
        Dată de la ’mpărăţie,
        Din Scaunul cel strămoşăsc La lăcaşul cel ceresc S’att mutat făr de prihană,
        Cu pace şi cu pohvală,
        Iar trupul său cel de om Cu cinste ca de un Domn Aicea s’au astrucat Şi îngropării s’au dat La a sa domnească zidire Spra veacînică pomenire:
                              Avgust 26 d., leat 7260 [1752].
   -j- 1759, Mart 14, pristăvindu-să întru fericire şi Măriia Sa Doamnă Zoiţa, s’au pus oasele tot într’acîastu mormânt al răposatului întru fericire Domnu Grigorie Ghica Yoivod, iubitu soţu Mării Sale, întru al şaptelea an după răposa*
www.dacoromanica.ro
56 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURÎ ŞI ICOANE
rea Mării Sale, Jviindu de la ţara Moldoviî cu prea-iubitul fiiu Mării Sale Io Scarlat Ghica Voivod cu Domniia Ţăriî-Rumăneştî, şi, însuşi Măriia Sa viindu cu alaiu şi Cu toată boerimea şi cu toată orănduiala Domnii şi cu Sfinţia Sa Mitrop[olitul] ţări! chir Filaret şi cu amândoi episcopii şi cu alţi zeace arhierei străini, adu-căndu-să din Bucureşti pănă aici, s’au aşăzat într’acest mormânt cu mare cinste si cu multă jale dă norodu, păcum Măria Sa au pohtitu, pentru veacînica pomenire.»
   Cum se vede din această inscripţie, scrisă numai în româneşte, şi Doamnă-sa luă locul lîngă dînsul, în acelaşi strălucit mormînt de marmură. Un frate, Alexandru, tăiat de Turci, al căror dragoman fusese, a fost însă îngropat la Constantinopol. Tot acolo se odihneşte fiul luî Grigore, Matei. O fată, Ruxanda, muri cu mult maî târziu, în 1780, şi ea îşî găsi odihna în marea biserică-mausoleu ridicată de tatăl eî lîngă Iaşî, Frumoasa.
   8. Scarlat, cellalt fiu, murind la Bucureşti, e înmormîntat în biserica Sf. Spiridon Nou, şi pe marmura lui cetim, pe greceşte, ceia ce urmează:
      «Pe marele’n sinu-î Acopere mica Şi oarba piatră,
      Pe .Scarlat Domnul,
      Fiu lui Grigore,
www.dacoromanica.ro
MORMINTELE "DOMNILOR NOŞTRI
57
      Din a Ghiculestilor mare vită,
      Care de boală năprasnică
      A perit în Dacia [Ţara-Romănească],
      După ce domnise ’ntăiu în Moldova,
      Iar a doua oară
      Domn în Dacia,
      Avînd virtutea aceia
      Că pentru toţi supuşii săî
      Era ca un părinte bun.
      Pentru care, cu puternică
      Durere, i-au dat sufletul,
      Cu lacrimi mîngîindu-1.
      Ci mormîntul i-a ’nnăltat
                             »
      Fiul său vestitul,
      Şi moştenitor al puterii,
      Şi cu jalnice plîngerf Toţi din toate părţile Cîntăm pomenirea Celui plecat spre părţile cerului, în anul 1766, Decembre 2.»
   Acest fiu Alexandru muri în Constantinopol.
   8. Grigore, fiul lui Alexandru, gospodar fără păreche, modest şi cruţător, foarte mult cinstit de Turci, putea nădăjdui soarta lui Grigore al Il-lea. Dar în marea biserică domnească a Sf. Spiridon din Iaşi se îngropă numai trupul său ciuntit de capul pe care Turcii, cari-1 tăiaseră pentru trădare, îl duseră la Constantinopol. Pe aceste jalnice rămăşiţe se ceteşte :
www.dacoromanica.ro
B8 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
   «Odraslă a Ghiculeştilor
   Lui Grigore-al Dacilor Domn vestit,
   Cu evlavie ’nvelit, din strămoşi jca -aceştia, Ascunde-acest mormînt frumos trupu-î.
   El a fost smuls de-o năprasnică moarte,
   Iar acum în lăcaşul ceresc locuieşte.»
   9. A treia familie care a domnit pănă la 1774, numai în Moldova, Callimachii (numele de la început, românesc, al neamului e însă Calmăşul) n’a lăsat decît un singur mormînt domnesc pe pămîntul ţerii,' de unde-şî trăgea obîrşia. O inscripţie grecească, pusă în numele. Doamnei Elena, născută Mavrocordat, pomeneşte în biserica Sf. Spiridon, pe Ioan, copilul «cu faţa de aur», al ei şi al lui Grigore-Vodă Callimachi. Grigore, tăiat de Turci, în 1769, zace în Con-stantinopol, ca şi tatăl său Ioan-Vodă. Fratele lui Grigore, Alexandru, muri după 1821, adus, de prigonirea turcească, a cerşi la uşile creştinilor. Fiii lui, Scarlat şi Ioan, fură ucişi în Asia, la Boli şi la Cesarea Siriei. Numai Doamna luî Scarlat, Smaranda, fiica lui Nicolae-Vodă Ma-vrogheni, şi ea adusă de împrejurări la mare sărăcie, e înmormîntată la Iaşi, în biserica Go-liei: moartea i s’a întîmplat la adîncî bătrîneţe, în 1842 abia.
   10 După 1774 se ridică familia Ipsilanţilor, Alexandru-Vodă, cel d’intăiu Domn dintre dînşii,
www.dacoromanica.ro
                  MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
                                    %
59
moare foarte bătrîn, prin osînda turcească, la 1807 abia, la Constantinopol. Fiul său Constantin fugise atunci în Rusia, şi el zace într’o biserică din Chiev supt un monument destul de simplu. Un frate al lui Constantin, Dimitrie, e înmor-mîntat la Constantinopol, unde muri în cea d’in-tăiu tinereţă. Ipsilanteştiî n’au lăsat nici unul din morţii lor în ţară.
   11.    Tot aşa şi Moruzii. Constantin-Vodă, începătorul măririi lor, muri după 1782 în Constantinopol. Dintre fiii lui Gheorghe, fu ucis în Cipru, Dimitrie şi Panaioti periră tăiaţi de dînşii pentru trădare, în 1812. Alexandru-Vodă, om bun şi nobil, se învrednici de o moarte obscură în mijlocul lor, la 4-5 Iulie st. n. 1816.
   12.    Mihai Suţu cel d’intăiu moare la Constantinopol şi se îngroapă acolo. Alexandru Nicolae Suţu fu dus, în 1821, cînd muri de boală în Bucureşti, tot la Sf. Spiridon, fără să i se fi pus o inscripţie deosebită, în mijlocul tulburărilor revoluţiei. Cellalt Mihai Suţu, din 1819-21, rătăci prin Europa şi se duse apoi în Atena, capitala
• Greciei libere, şi muri acolo. Nici eî n’au cu ţara noastră legătura trainică şi sfîntă a mormintelor.
   13.    Amîndoî Domnii din familia Carageâ, Nicolae şi Gheorghe, n’au rămas la noi, ci unul în Constantinopol, altul în Atena.
   14.  Dintre Domnii întîmplători, Nicolae Mavro-
www.dacoromanica.ro
   60 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
...............................................
gheni, care-şi clădise o biserică ’n Bucureşti, moare tăiat în tabăra turcească de la Dunăre, fără să aibă parte de vre-o îngropare, iar trupul lui Hangerli, înjunghiat şi decapitat, se aruncă la Sf. Spiridon din Bucureşti, în mormîntul lui Scarlat Ghica. în sfîrşit un Manole Giani-Ruset piere ’n pribegie la Ruşi.
                     4. Domni! ce! no!.
   1.  După 1822, Romînii căpătară iarăşi Domni din neamul lor.
   Cel d’intăiu Domn naţional al Ţerii-Romă-neşti, cucernicul Grigore Dimitrie Ghica, e în-, mormîntat la Colentina, supt un urît monument de piatră înnegrită, lîngă mausoleul de la Tei, unde veniră la el pe rînd fii şi nepoţi de fii. Inscripţia stîngace de pe mormîntul sărăcăcios sună astfel:
Pietrile după uliţe cetăţii vecinate Mărturisit-aţi călătorilor] ce fapte lăudate Ghica Grigorie a lucrat, Domn plin de înţelepciune :
L’al lui mormînt eşti dator ismerenia-ţi depune. 1835 [==1834], No. 4.
   2.   Contemporanul său moldovean, bunul patriarh Ioan Sandu Sturdza, muri şi el ca simplu particular în ţara unde domnise. El fu înmor-
www.dacoromanica.ro
MORMÎNTUL LUI ALEXANDJWWW^daCOrPmSffjfe^rff11 -Pantelimoni d®      Bucureşti).
             Reproducere făcuta cu chmutmaa-im Mtma-Uuinescu, născută Ghica,
MORMINTELE DOMNILOR NOŞTRI
6*
mîntat supt o simplă piatră în biserica Stur-dzeştilor la laşi, Bărboiul. în versuri bunişoare se cuprinde această pomenire a lui:
între muritorii lumei cînd eram şi eu odată, Dam povaţă, sfat, poruncă la oricare judecată, în a mea origină nobilii, în sfîrşitu şi domnitorii, Stătuiu patriei şi sprijinii peste drepturi şi po-
                                                          [poru:
Văzuiu slavă, cinste ’mpreajmă-mî, avuiu schiptru,
                                                       [stăpînire
Dar în sfîrşit suferit-am şi a soarteî prigonire. Acum iată supt această piatră stau eu muritorii, Căci viaţă amărîtă un deşert e plin de nori.
   S’a săvîrşit din viaţă la 2 Fevruarie 1842, domnind în Moldova de la 1822, Iulie 1, pănă la 1828, April 23.»
   3.   De acum Domnii goniţi de frămîntările pentru alcătuirea unei nouă orînduiri mor în străinătatea europeană, spre care-î chiamă gusturile lor de oameni bogaţi şi doritori de o viaţă plăcută. Rămăşiţele lui Mihaî Sturdza şi Gheorghe Bibescu, acelea ale lui Grigore Alexandru Ghica au rămas în Franţa sau Germania. Lui Alexandru Ghica i s’a făcut loc la Pantelimon, supt un imens monument de marmură sculptată, mai frumos decît oricare din ale Domnilor noştri. O litografie, acum foarte rară, represintă convoiul său de îngropare. Adus de la Nizza, unde
www.dacoromanica.ro
62 ISTORIA. ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
murise, Barbu Ştirbei se odihneşte acum în mijlocul harnicei gospodării moderne de la Buftea. Iar cel d’intăiu Domn al României unite, Alexandru Ioan I-iu Cuza, a fost strămutat în biserica de la Ruginoasa, astăzi o moşie arendată la Ovrei.
   Şi astfel din mormintele vechi şi nouă s’a ridicat înnaintea cetitorilor lungul şir, glorios şi nenorocit, al Domnilor Romînimii....
www.dacoromanica.ro
                  II.
          DOAMNELE ROMlNE
www.dacoromanica.ro
                            II.
                   Doamnele romîne.
  Despre Domniî ce aii stăpînit aceste ţerî, despre luptele, tratatele şi nenorocirile lor, s’a vorbit destul, şi bine şi, maî ales, rău. Viaţa întregi! ţerî se cuprinde în faptele lor, care s’au făcut în numele eî. Din potrivă, o uitare nedreaptă a acoperit totdeauna, ca o buruiană de părăsire, mormintele Doamnelor, ce au stat alătur! de soţi! lor, în mijlocul furtunilor unu! traiu aşa de zbuciumat, încît abia ni-1 putem înfăţişa astăzî. Figurile viteze, figurile dureroase, figurile binefăcătoare şi sfinte, modestele figuri blînde se împărtăşesc de aceiaşi nepăsare din partea scriitorilor. Şi ca şi Doamnele sînt date uitări! Domniţele, a căror copilărie şi tinereţă a trecut maî totdeauna printr’un lung şir de pribegi! şi rătăciri şi pe care nunta le-a strămutat în locuri
                                          6
www.dacoromanica.ro
66 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN OHIPORÎ ŞI ICOANE
foarte depărtate de noî, de unde adesea n’aii maî venit nicî-odată să-şî vadă părinţii şi ţara.
   Despre Doamnele noastre se poate vorbi din două puncte de vedere: întăiu din acel al originii lor şi apoi din acela, nu maî puţin însemnat, al rostului pe care-1 aveau la Curtea petrecerilor sau la Curtea afacerilor. Ici şi eolo, se prind de la sine în această bătătură de idei florile strălucitoare, vii ale caracterelor, isprăvilor si suferintilor acestor Doamne.
     * »
                                   I.
   în ceia ce priveşte origina, neamul şi rangul înnainte de căsătorie al Doamnelor Ţeriî-Romă-neşti şi Moldovei, trebuie să se ţie samă de cele trei epoce, în care se desface, din punct de vedere politic, şi nu numai din acesta, trecutul nostru. Cea d’intăiu e a neatîrnării de fapt, cea de-a doua a unei supuneri cinstite şi cruţătoare faţă de Turci, cea de-a treia se deosebeşte prin ascultarea desăvîrşită de aceşti stăpînî. Anii 1550 şi 1720 ar fi punctele de despărţire. Iar după 1859 începe, fireşte, epoca a patra, de neatîrnare nouă, în care trăim.
   în cea d’intăiu epocă, originea Doamnelor va- • riază după cum bărbaţii lor erau Domni în Scaun, Domni legiuiţi, fii ai unor stăpînitori, sau erau nişte tineri copii din flori, cari nu ştiau dacă
www.dacoromanica.ro
DOAMNELE ROMÎNE
67
vor ajunge să domnească şi eî vre-odată. Fără îndoială că aceştia din urmă se însurau mai rău decît cei d’intăiu, Domnii sau fiii din căsătorie ai Domnilor. Bieţii oameni trăiau din greu, crescuţi cu frică mare de mamele lor, feriţi de ochii tuturora, arătaţi, la ori-ce prilej, ca feciori de boieri sau chiar de oameni de rînd, ca odrasle ale soţului cu care le măritase Domnul, iubitul lor. în sărăcia şi teama lor eî se făceau călugări, negustori de blănuri, de stridii, ciobani, adecă oieri peste turme multe, şi poporul, care nu uita ce fuseseră eî mai înnainte, li zicea şi ca Domni: Călugărul, Ciobanul, Stridiagiul.
   De foarte multe ori, un astfel de om, care jert-lia toate numai pentru slaba nădejde nesigură a Domniei, nici nu-şi mai făcea păcatul să se însoare. Cînd însă el îşi lua nevastă în zilele grele, se înnălţa odată cu dînsul în tronul ţerii o biată femeie fără nicî-o pregătire pentru măriri de acestea. Altfel era însă cu Domnii şi tinerii Voe-vozi pe cari-î însurau părinţii lor, Domnii. Aceş-tia-şî căutau soţii între neamurile mari ale ţerilor vecine şi, dacă se poate, între neamurile stăpî-nitoare ale lor.
   Neapărat că se cerea ca mireasa să fie de aceiaşi lege : ortodoxă deci, şi nu catolică. în această privinţă, Domnii munteni aveau alegerea mai uşoară. Dincolo de Dunăre erau, în adevăr, pînă pe la 1500, o mulţime de dinastii ortodoxe,
www.dacoromanica.ro
68 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
  mai vechî decît acea de la Argeş safl de la Tirgovişte şi Bucureşti, aşa încît pentru ai noştri era o cinste să se încuscrească cu ele. Pe vremea cînd se închiagă Marele-Voevodat al Ţerii-Romăneştî (1300-1350) erau trei neamuri de Ţari bulgăreşti, în cele trei Bulgarii ce se făcuseră pe atuncea: una la Marea-Neagră, alta la Tîrnova şi o a treia la Vidin; erau apoi neamurile regale sîr-beştî din Serbia şi din Bosnia, mai tîrziu şi din Herţegovina; veniau apoi o mulţime de stăpî-nitorî mai mici, tot dintre Sîrbî, în Macedonia şi lîngă Marea Adriatică; în sfirşit ceva mai departe străluci încă pînă la 1453 familia împărătească a Constantinopolei, cu multe ramuri laterale.
    Numele se luau de alte vremi după norme care nu se mai ţin în samă astăzi: une ori se da copilului acela al sfîntuluî serbat în ziua cînd el era născut; dar de obiceiu al unei rude, şi anume se începea totdeauna cu ruda care boteza sau cu aceia mai însemnată prin vrîstă sau prin rangul ei. Domnii cei vechi de peste Olt, cari n’aveau înrudiri luminate, se chemaă ţerăneşte Litovoi, Bărbat; unul de dincoace de Olt are numele de Seneslau, doi judeţî, căpetenii de judeţe, se numesc Ioan şi Fărcaş. La Domnii Yoevodatului celui mare întîlnim nume ca Alexandru, care e al unui Ţar bulgăresc, ca Mircea, care e al unui domnitor de la Avlona,
www.dacoromanica.ro
DOAMNEME HOMINE
69
  la Marea Adriatică (Mrcşa), ca Mihail, al altui Ţar bulgăresc, ca Vladislav (Vlaico), care aminteşte Bani şi Voevozî bosniaci. înrudirea dinastiei noastre s’a făcut deci neapărat cu Bulgarii din Yidin şi cu Sîrbii. Multe neamuri boiereşti au venit împreună cu Doamnele de peste Dunăre.
     Numele tuturor acestor d’intăiu Doamne mun-tene s’a pierdut, afară de al Calinichiei — care pare să fie Greacă —, soţia lui Radu şi mama lui Mircea, dacă nu şi a fratelui său Dan. Nu se cunosc decît puţine Doamne muntene de legea Răsăritului din veacul al XV-lea. Ştim pe al Eupraxiei, soţia lui Vlad Călugărul: dar aceasta pare să nu fi fost de neam mare, ci să se fi călugărit odată cu soţul ei înnainte ca acesta să fi ajuns, în 1481, la Domnie. O fată a Eupraxiei, purtînd numele drept românesc de Caplea, luă întăiu pe boierul Staico Logofătul şi, rămîind văduvă, tatăl ei despărţi de nevastă pe favoritul său Bogdan Vornicul, din Moldova, însurîndu-1 cu Caplea, care muri în 1511, fiind îngropată la Dealu.
     înnaintaşul şi duşmanul acestui bătrîn călugăr, Basarab-cel-Tînăr, era însurat şi el cu o femeie de rînd, Maria. Despre dînsa se ştie că a stat prinsă o bucată de vreme la Braşov. Acel ce pusese mîna pe dînsa era tatăl lui Basarab, Basarab-cel-Bătrîn, şi se ştie că el a ţinut două soţii, dintre care însă nicî-una de neam mare :
www.dacoromanica.ro
70 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
  pe fata unei Maria (această soţie a fost mama celui de-al doilea Basarab) şi pe fica unu! Grec, Sinadinos al Căpitanului. Bătrînul avea şi o fată cu această soţie, şi, în ciuda luî, Basarab-cel-Tînăr prinse şi ţinu în robie pe sora sa vitrigă.
    Soţia luî Radu-cel-Frumos se chiamă tot Maria sau Maria-Despina, şi era tot din rindurile fetelor de boieri: ea a întovărăşit pe fiica eî, care ajunse soţia luî Ştefan-cel-Mare; acesta o luase în robie la 1473. Ajungînd soacra biruitorului şi a pierzătorului soţului eî, ea muri în anul 1500, la 11 Maiu, fiind îngropată în necropola domnească a Putneî.
    în mănăstirea Govora se vede lîngă chipul luî Radu-cel-Mare, fiul luî Vlad Călugărul, o Doamnă cu coroana pe cap, benzî de fir pe piept şi lungî cerceî cu pietre scumpe. E Doamna Cătălina, ceia ce înseamă Ecaterina. De si Radu se căsători ca fiu de Domn, ea pare să fi fost tot mlădiţă a uneî familii boiereşti. Crudul Mihnea ţinu pe o Voica, ce rămase văduvă tînără pe urma luî, după uciderea-î în Sibiiu, la 1510; de la dînsa avem şi o scrisoare către Braşoveni şi altele pe care i le scrie un fiu al luî Mihnea, numit Mircea; pe el şi pe o fată Ruxanda, măritată atunci cu Bogdan fiul luî Ştefan-cel-Mare, Voica-î iubia ca' pe fiii eî adevăraţi. La căsătoria Ruxandeî cu Bog-
www.dacoromanica.ro
DOAMNELE ROMÎNE
71
  dan, lînărul, dar untul Domn moldovenesc, se trimeseră cu mireasa 24 de «ceşti de argint suflate cu aur», lucrate în Ardeal, care i se dăduseră de zestre. Craioveştiî, boierii ce stăpîniau Oltenia şi făceau Domnii, dădură creaţiuniî lor, copilandrul Vlăduţă, o tînără Doamnă Anca.
    Ast-fel ajungem la căsătoria împărătească a luî Neagoe Basarab.
    Acestea sînt Doamnele ortodoxe, născute în Ţară sau străine, ale Ţerii-Romăneşti.
    Întîmplător însă, pentru anumite scopuri politice, Domnii munteni, cari îngăduiau, ba chiar sprijiniau, din acelaşi motiv, propaganda catolică, îşi luau şi Doamne de legea Apusului. Regii Ungariei erau, din partea lor, bucuroşi de asemenea încuscriri, aşa de folositoare din atîtea puncte de vedere.
    încă din veacul al XlV-lea se făcuse o astfel de legătură de familie. Nicolae Alexandru-Vodă, care avuse cu altă soţie, ortodoxă, pe Vladislav, urmaşul său, luă pe la 1350 pe o coborîtoare a vechilor Bani de Severin, Romînî unguriţî şi trecuţi la religia catolică. Această Doamnă, Clara, avu două fete, care arată însă a fi fost ortodoxe amîndouă: una, Anca, luă pe Straşimir, stăpînitorul bulgăresc al Vidinului, iar alta, Slava, ajunse stăpînitoare în Serbia.
www.dacoromanica.ro
72 IST0B1A BOMÎNILOB ±JSJ CHIPUBÎ ŞI ICOANE
   Şi Ţepeş se învrednici de o soţie catolică. Ea era chiar ruda regelui unguresc de atuncea, Matiaş Corvinul, şi căsătoria se făcu, cu toată împotrivirea Turcilor, la începutul anului 1462, sau în cele din urmă zile ale anului precedent, odată cu încheiarea unui tratat între Ţara-Ro-mănească şi Ungaria. Nu ştim cum o chema pe Doamna catolică a acestui om straşnic. Cu dînsa avu Vlad doi fii: unul stătu pe lîngă cel de-al doilea Ioan Corvin, fiul lui Matiaş, iar cellalt muri în slujba episcopului de Buda. Mihnea nu era fiul catolicei, dar şi lui i se impuse, la Curtea ungurească, o nevastă de această lege, culeasă printre multele rude româneşti, dat catolice (fiindcă erau nobile) ale regelui. II.
                               II.
   întemeietorul Moldovei, Bogdan-Vodă, va fi venit de peste munţi cu soţia sa, o fată de cneaz de acolo, fără îndoială, şi cu acel fiu Laţco, care-i urmă. După un vechiu pomelnic, Mitropolitul Dosofteî dă, în versurile sale adause la Parimiile (Proverbele lui Solomon) din 1683, numele acestei d’intăiu Doamne a Moldovei: Maria.
   Laţco ţinu, de sigur, pe o Romîncă, şi poate să fi fost şi el însurat la coborîrea din Maramureş. Cînd el se făcu a trece la catolicism,
www.dacoromanica.ro
                                VLAD ŢEPEŞ
            Domn al Ţeril-Romăneştî (1456—62 ; 1476). Dupi un tabloil din castelul Ambras (în Tirol).
www.dacoromanica.ro
DOAMNELE BOMÎNE
73
nevastă-sa nu-1 urmâ pe această cale, şi despre dînsa se vorbeşte într’o scrisoare pe care Papa o îndreptă către noul convertit în 1372.
   Din căsătoria lui Latco cu această ortodoxă îndărătnică se născu o fată, Anastasia, care muri abia în anul 1420. Ea păstră legea mamei sale şi dădu marea moşie Coţman mănăstirii din Rădăuţi. Cînd muri Laţco, ei i se cuvenia moştenirea Moldovei. Boierii îi căutară un soţ, şi-l găsiră în singura ţară vecină, unde erau neamuri mari de legea Răsăritului, în Litvania rusească, cu care se mărgenia Moldova de miazănoapte. Un tînăr principe din vestitul neam al Korya-towyczilor, Iuga, veni deci în ţară, se cunună cu Domniţa şi stăpîni, dar numai puţin timp, căci fu ucis.
   Acei cari luptaseră cu el găsiră însă o altă femeie din neamul lui Bogdan întemeietorul, poate o soră a lui Laţco. O chema Muşaţa, dar, fiindcă trecuse la catolicism, i se zicea Margareta. Ea luase de bărbat pe un Ştefan-Vodă, cu care avu trei fii: Petru, Roman şi Ştefan. Aceştia se războiră întăiu, apoi domniră pe rînd. Un act al lui Roman pomeneşte pe mamă-sa Muşata, la 1392. Petru era ortodox, dar mamă-sa clădi, în Siretiu, biserica Sf. Ioan Botezătorul, unde fu şi îngropată.
   Nu ştim de unde venia Anastasia, soţia lui Roman, care fu îngropată în oraşul şi în bise-
www.dacoromanica.ro
74 ISTORIA ROHÎN1LOR ÎN CHIPDRl ŞI ICOANE
rica făcută de soţul eî, la Roman. Am bănui că era fiica luî Iuga şi a celei d’întăiu Anastasia.
   Obiceiul înrudirii cu străinii urmează şi mai departe, căutîndu-se principese litvane sau chiar polone, catolice. Cea d’intăiu Doamnă a lui Ale-xandru-cel-Bun, îngropată la 141.0, supt baptis-teriul bisericii latine din Baia, e catolica Margareta, cu care el se căsătorise încă din Polonia, fiind pretendent numai la coroana Moldovei. A doua soţie a marelui Voevod poartă numele de Neacşa sau — cum tălmăciau cărturarii — Ana, şi era poate o fiică a luî Mircea-cel-Mare: ea născu, la 20 Iulie 1409, pe moştenitorul tronului, Ilie, iar, la o dată următoare, pe acea Chiajna, care muri abia în 1479, nemăritată, căci nu găsise un bărbat de potriva ei. Mormîntul Anei se vede şi astăzi în mănăstirea Bistriţei, lîngă păretele din stînga: data morţii, însemnată acolo, e 2 Novembre 1418. îndată stăpînitorul moldovean, care era destul de bătrîn acum, peţeşte pe o rudă, o vară a regelui Poloniei, Ryngalla, care era şi ruda luî «în al treilea grad>, de pe bunică-sa Muşata, fiică a vre unei Polone. Căsătoria se desfăcu, fără copii, în 1421, după cererea Ryngallei, care arătase că soţul eî nu vrea în ruptul capului să se facă şi el catolic.
   Dar, peste puţin, o altă nuntă cu mireasă venită de peste hotare se serbă în Suceava. Vla-dislav, regele Poloniei, se căsătorise a doua oară
www.dacoromanica.ro
DOAMNELE ROMÎNE
7 O
ca fata unui duce litvan, Sofia, şi Alexandru ceru pentru moştenitorul său Ilie pe Marinka, sora reginei. Mitropolitul cel d’intăiu al Moldovei, Iosif, o rudă a Domnului, făcea slujba nunţii la 23 Octombre 1425. Marinka fu o bună şi credincioasă soţie pentru bietul Ilie Voevod, care muri orbit de fratele său, şi o mamă plină de îngrijire pentru fiii săi, Roman şi Alexandru, cari se luptară mult timp pentru Coroană şi muriră amîndoi otrăviţi. Fata lui Ilie şi a Marinkăî — care era ortodoxă — se numi Anastasia, ca şi bunica ei. O soră mai mare a ei a fost soţia lui Vlad Dracul, şi aceasta e ceard’intăiu căsătorie sigură între cele două Case domnitoare româneşti.
   Doamnele urmaşilor lui Ilie nu ni sînt cunoscute. Dar se ştie că unul dintre ei, Petru Aron, luă pe bătrîna soră a lui loan Corvinul, o femeie de 50 de ani, şi o Romîncă din Ardeal, de lege catolică. Deci aceasta e a doua căsătorie princiară între Romîni din ţerî deosebite.
   Ştefan-cel-Mare era fiul lui Bogdan, fiu el însuşi al lui Alexandru-cel-Bun şi al unei Oltea, care se mărită după scurta ei iubire cu Domnul şi avu două fete (Maria, soţia lui Şendrea, şi Sorea) şi trei fii, Ioachim călugărul, loan şi Petru, ce sînt astfel fraţii întregi ai marelui Domn.
   El luă puterea în 1457, neînsurat, şi-şi căută nevastă la Ruşi ca şi Ilie. Dar Ştefan merse pînă
www.dacoromanica.ro
76 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
la Chiev şi de aici îî sosi mireasa, Evdochia, fiica lui Olelko şi sora lui Simion cnejii, cu care făcu nuntă la 5 Iulie 1463. Yiaţa eî a fost nenorocită şi scurtă. Ea muri în 1466, lăsînd numai o fată, Elena, pe cînd alte femei dădură băieţi luî Vodă. Elena ajunse nevasta moştenitorului tronului moscovit, Ioan. La 1484 i se năştea un fiu, Dimitrie, menit să iea moştenirea bunicului său, Marele-Principe, căci soţul Elenei murise. Dar soţia cea de-a doua a bătrînuluî Principe, Sofia, din neamul împărătesc al Grecilor, care şi ea era mama unui fiii, se puse împotrivă. Elena şi Dimitrie fură aruncaţi în temniţă la 1502, şi nu trăiră multă vreme după ce-şî căpătară libertatea. Fiica luî Ştefan-cel-Mare se stinse în durere la 1505.
   A doua soţie a luî Ştefan veni din Mangup, un orăşel pe stîncă, în Crimeia, unde slăpînia o ramură a Comnenilor împărăteşti din Trape-zunt. Maria Comnena fu cununată cu Ştefan la 14 Septembre 1472, de sigur în mănăstirea cea din noii zidită a Putneî. Ea n’avu nicî-un fel de noroc: cei doi fraţi aî săi se luptară între sine, cel mai mic ucise pe cel maî mare; Turcii luară în 1475 Mangupul şi nu lăsară în viaţă, din tot neamul, decît un copil, care trecu la legea lor. Maria simţi zguduiturile primejdiei din 1475, cînd Ştefan bătu pe Turci la Podul-înnalt, şi ale nenorocirii din 1476, cînd el fu învins la
www.dacoromanica.ro
DOAMNELE BOMÎNE
77
Războienî şi cîtăva vreme nu ştiu nici dacă el mai trăeşte. Cu cîteva zile înnaintea Crăciunului din 1477, ea muria, şi trupul, acoperit cu un giulgiu împărătesc, fu coborit în gropniţa Putneî. Piatra eî de mormînt poartă această inscripţie: «în anul 6985 (1477), luna luî Dechemvrie 19, a răposat blagocestiva roaba luî Dumnezeu Maria, Doamna blagocestivuluî Io Ştefan Yoevod, Domn al ţeriî Moldovei, fiul luî Bogdan Voevod».
   Pe atuncî creşteau la Curtea luî Ştefan-cel-Mare, lîngă mama lor, două roabe domneşti, fetele luî Radu-cel-Frumos, care li lăsase ca zestre marea luî frumuseţă. Ştefan nu fu cel din urmă care să vadă aceasta, şi încă din 1480 el lua pe Maria, ca a treia soţie a luî. Ea-î dădu un fiii, Bogdan, care rămase singurul în viaţă şi moşteni Domnia, precum si o fată, Maria, care se stînse, nemăritată, ca şi Cneajna, în 1518. Maria Doamna însăşî, care trăise douăzeci şi patru de ani cu gloriosul ei soţ, se mai învrednici de şepte ani de viaţă, murind abia în Fevruar 1511. Mormîntul ei se vede pînă astăzi în necropola domnească a Putneî. III.
                              III.
             Neagoe Basarab, Domnul Ţerii-Romăneşti, luă, de sigur după suirea sa pe tron, pe acea Des-
www.dacoromanica.ro
78 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
pina sau Miliţa, care e unul din cele mal curate chipuri de Doamne romîne. Foarte evlavioasă, iubind ca şi Neagoe clădirile, juvaierele, cărţile preţioase — aceste două însuşiri sînt întrunite de închipuirea poporului în legenda care o face să-şi vîndă podoabele ca să se poată mîntui clădirea mănăstirii de la Argeş—, bună soţie şi duioasă mamă, ea nu-şî dezminţia neamul înnalt din care se coboria. Tatăl său era numit de Sîrbt Ţarul Lazăr Despot şi era unul dintre cei din urmă representanţi ai neamului ce stăpînise două sute de ani asupra Serbiei. Un văr al ei, Maxim, adăpostit în Ţara-Romă-nească, al cărei Mitropolit ajunse, făcu lui Neagoe scumpul dar al acestei femei alese.
   Nici Despina însă n’avu zile fericite. Fiii ei Ioan şi Petru, fiica, Anghelina, muriră în vrîstă fragedă. După nouă ani de căsătorie, se stingea şi soţul ei, încă tînăr. Fiul Teodosie, dezbrăcat de moştenirea lui, muria la Constantinopol, fără să fi putut avea măcar mîngîierea că i-a adormit pe braţe. Apoi, ea fugi în lume, rătăcind multă vreme prin Ardeal, dezbătîndu-se cu datornicii unui soţ risipitor pentru lucrurile frumoase. Două fete ale ei se aflau lingă dînsa, Stana şi Ruxanda: şi cea mai mică era aşa de frumoasă şi, înţeleaptă, încît amîndoi Domnii ro-mîni de atunci începură — ca în poveştile cu fata de împărat — războiu pentru dînsa, în 1525.
www.dacoromanica.ro
DOAMNELE ROMÎNE
79
   Fu învins Moldoveanul, Ştefan cel Tînăr, fiu al lui Bogdan Orbul şi nepot de fiu al lui Şte-fan-cel-Mare (mamă-sa însă nu era Doamna lui Bogdan, Ruxanda, ci numaî iubita lui, Stana, pe care o îngropă totuşi în Putna). Solii munteni veniseră la Sibiiu încă de la 17 Ianuar 1526 pentru a lua pe frumoasa Domniţă Ruxanda. Nunta ei cu biruitorul, Radu de la Afumaţi, fu zăbovită puţin de războiu, şi ea nu se făcu decît în Maiu-Iunie următor.
   Doamna Despina nu trecu însă în ţară, cu toate că ginerele ei ceruse pentru aceasta şi învoirea regelui unguresc. încă în 1528, ea stătea tot în Sibiiu, trimiţînd numai din cînd în cînd ştafete, în ţara unde domnise. Fiica ei cea mai mare fusese măritată cu Ştefăniţă, care nu urmase exemplul tatălui său, ce ruinase ţara pe-ţind mai multă vreme fără folos pe Elisabeta, sora regelui Poloniei. încă din 1527 însă acest ginere era ucis şi se bănuia că Doamna, înţeleasă cu boierii, i-ar fi pregătit sfirşitul. Şi ea dispărea însă peste puţin, la 1531. Cu doi ani înnainte, ginerele muntean era ucis şi el de ucigaşi, de neam mare, împreună cu un fiu al său din întâia căsătorie.
   Băsărăbeasa rătăci deci şi mai departe între străini. Abia în 1535 tronul muntean era căpătat de Radu Paisie, care luă de soţie pe Ruxanda, cred. Radu făcu nunta la 1541 ; copilul lui cu
www.dacoromanica.ro
80 ISTORIA. ROMÎNIIiOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
fata lui Neagoe primi numele de Marco, aşa de obişnuit în baladele sîrbestî. Bătrîna Doamnă veni şi ea în ţară, unde o găsim, stînd în Bucureşti, la 17 Novembre din acest an chiar. Dar căderea, în 1545, a lui Radu o arunca iarăşi în pribegie. Acolo muri ea peste vre-o zece ani, la Sibiiu, unde-i plăcuse totdeauna să petreacă. Numele ei din urmă fu acela, călugăresc, de Platonida. Mitropolitul ţerii Anania merse de-î aduse oasele la 1554, punîndu-le în gropniţa Argeşului, de unde de curînd le-a dat afară restauratorul clădirii, d. Lecomte de Noiiy.
   O nepoată a Despinei, Elena, fata «Ţarului Ioan Despot», fu măritată prin 1530 cu Domnul moldovenesc Petru Rareş, a cărui soţie d’intăiu, fata vre-unui boier, Maria, murise în 1529, fiind îngropată la Putna. Elena, căreia i se mai zicea şi Ecaterina — sau Cătălina — fu o Doamnă după chipul Despinei. Ea a ridicat bisericile Sf. Gheorghe şi Ospenia din Botoşani şi a dăruit tuturor celorlalte odăjdii lucrate cu mîna ei, dintre care una, un aier, se păstrează încă la Putna. Şi ei îi efa păstrată o viaţă bogată de multe primejdii şi nenorociri. Năvălirea, în 1538, a Sultanului Soliman o sili să fugă cu băieţaşii Ilie şi Ştefan şi fetele Chiajna şi Ruxanda, în cetatea ardeleană a Bistriţei, unde multă vreme ea nu ştiu dacă soţul ei mai trăieşte. Cînd Petru se duse la Constantinopol să
www.dacoromanica.ro
DOAMNELE ROMI NE
81
ceară iertarea Sultanului şi Domnia, ea avu iarăşi lungi zile de straşnică nesiguranţă, şi la începutul anului 1541 cineva cerea ştiri despre «Măria Sa Petru-Vodă, pentru că Măria Sa Doamna Măriei Sale mă roagă să întreb de dînsul, căci mult se întristează».
   în Domnia sa cea de-a doua, Petru mai trăi cinci ani. Doamna, rămasă singură în 1546, avu durerea să vadă că fiul ei cel mare, Ilie, se făcea Turc. Peste doi ani,- cel mic, Ştefan, era ucis de boieri, la l-iii Septembre 1552. Doamna avuse două fete. O altă Domniţă, din întâia căsătorie a lui Petru-Vodă, fusese soţia Domnului muntean Vlad, un beţiv, care se în-necă în Dîmboviţă. Cea mai mare din Domniţele Elenei, Chiajna, luă cu puţin timp înnaintea morţii tatălui eî pe npul Domn muntean, urmaşul lui Radu Paisie: Mircea Ciobanul. Cu dînsul avu ea, în 1550, un fiu pe care-1 numi Petru, după Petru-Vodă Rareş, apoi alţi doi, cari' primiră numele muntene de Radu (Mircea se zicea fiul luî Radu-cel-Mare) şi de Mircea, după tată. Ea avu şi mai multe fete: una din ele, Maria, fu căsătorită, în 1566, cu străbunul Cantacuzi-nilor, Mihail, zis Şaitan-Oglu sau «fiul dracului», dar, mirele fiind bătrîn şi urît, ea fugi de lîngăr dînsul în calea spre Constantinopol. O alta, Alexandra, o a treia fură măritate după boieri, iar o a patra căzu pradă ambiţiei mamei sale şi
                                               6
www.dacoromanica.ro
82 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
trecu în haremul Sultanului Murad. Pe una din ele Chiajna voise s’o mărite cu ciudatul Grec lacob Heraclidul Despotul, care luase Domnia Moldovei şi — interesant amănunt — ea trimese- acestuia portretul miresei lui.
   Condeiul lui Alexandru Odobescu a făcut din Chiajna un tip de răutate îndrăzneaţă. De fapt, soţia cumplitului Mircea Ciobanul va fi învăţat ceva din însuşirile soţului ei. Dar din ceia ce săvîrşeşte ea, într’o viaţă neobosită, după moartea acestui soţ, se desface numai o nestinsă patimă de a stăpîni. Plătind, uneltind, făgăduind, viclenind, ea face ca plăpîndul Petru Şchiopul să caute moştenirea luî Mircea, apoi tot ea-1 pune Domn în Moldova, ea capătă o clipă tronul muntean pentru un Vlad Voevod, care luase în căsătorie pe o nepoată a ei. Ea se luptă în 1587 pentru ca Turcii să ajute pe un concurent la Coroana Poloniei, pe care dînsa îl crescuse. Moare pe la 1588 abia, după ce cunoscuse toate cele bune şi rele ale vieţii, de la Domnie pănă la negustoria cu mărunţişuri pe care o făcu pentru a trăi, în surgunul ei de la Alep, în 1575. Ea lăsă Domn prin Moldova pe fiul ei Petru, care numise Chiajna pe o copilă a luî, născută în 1588. Ceilalţi doi fii se turciseră de mult. Locul unde e îngropat acest zbuciumat trup de femeie, nu se cunoaşte.
www.dacoromanica.ro
doamnele romîne
83
   Deci în 1552 lîngă Doamna Elena se afla numai fata cea, mică, Ruxanda. Maică-sa o mărită răpede cu un anume Joldea, care luă Domnia ca Ioan-Vodă. Dar pribeagul Alexandru Lăpuş-neanu, fiul lui Bogdan Orbul şi al frumoasei Anastasia din Lăpuşna, iubita lui, năvăli în ţară şi cuceri şi Scaunul şi mireasa. Elena fu zugru-mată din porunca lui, şi rămăşiţele ei încăpură supt piatra ce-şi săpase de multă vreme lîngă soţul ei iubit. Ruxanda, o femeie evlavioasă ca şi mamă-sa, făcu loc în mănăstirea Pobrata şi fratelui ei ucis.
   Şi ea putea să deprindă de la bărbat — ca şi sora din Ţara-Romănească — toate tainele răutăţii. Legenda o învinuieşte că s’ar fi învoit la moartea prin otravă, în 1568, a bărbatului ei. Cînd acesta muri, fiind acum, de frica Satanei, călugărul Pahomie, ea' îngriji de trebile Domniei supt fiul ei, Bogdan. El era singurul care-i rămăsese, căci urma altuia, Petru, se pierduse, iar fetele ei se măritaseră cu boieri romîni şi greci sau, ca Teo-fana şi Teodora, trecuseră supt lespezile de mor-mînt ale Slatinei, ori, ca Sultana, se călugăriseră. Bogdan mai mărită şi el două dintre dînsele cu Poloni, cari-i plăceau mai mult decit orice neam pe lume şi între cari — ca şi Despot —îşi peţi Doamna. Pănă să se însoare, el fu atacat însă peste Nistru de un nobil polon căruia-î făgăduise pe o soră a sa fără să se ţie de cuvînt.
www.dacoromanica.ro
84 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
Ruxanda nu trăi însă să vadă isprăvile nebune ale acestui cocon rău crescut din prea multă iubire: ea murise la 12 Novembre 1569, şi în astfel de împrejurări nu se găsi cine să-i scrie cîteva rîndurî de pomenire pe mormînt.
   Petraşcu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazul \ după moartea Doamnei sale Voica, cu care avea o fată Maria, ce se mărită în ţară, iea, ca Domn, pe o altă fată de Logofăt, Stana, care pribegi multă vreme prin lume, după moartea soţului ei.
   Doamna lui Mihai Viteazul, fiul lui Petraşcu, Stanca, fusese întâia nevasta altui boier, anume Dumitru. Şi ea era Olteancă, şi bărbatul ei a-cesta d’intăiu: mama Stanceî se chema Maria şi ea avea şi un fiu, Dragomir. Căsătoria era făcută acum la 1588, şi jupăneasa lui Mihai ca boier îl văzu în 1593 ajungînd Domn. Ea fugi în 1595, cînd cu năvala cea mare a lui Sinan-Paşa, în Ardeal, dar nu întovărăşi pe soţul ei cînd el năvăli, în 1599, în această ţară, ci rămase la Bucureşti şi Tîrgovişte, lîngă fiul ei Nicolae Pătraşcu, pe care Mihai îl lăsase aici ca Domn. Stanca veni dincolo de munţi numai în 1600, cînd, după în-frîngerea sa de către Nemţi şi Unguri, nenoro- 1
  1 Născut acesta cu o Teodora (călugăriţă: Teofana). Dacă ar li fost fiu legiuit, nu putea ocupa boierii la duşmanii neamului său, nici nu putea să jure, cu marturî, că Petraşcu nu e tată. Şi el a făcut şi una şi alta.
www.dacoromanica.ro
DOAMNELE ROMÎNE
85
citul erou avea nevoie să dea zăloage ca să fie lăsat să-şi apere tronul muntean. De atunci ea n’a -mai văzut pe" Mihaî, care peri ucis în anul următor. întoarsă în ţară la 1603, ea muri de ciumă, şi numai alţii putură să se îngrijească de rămăşiţele Domnului ei pe care le aşezară la Dealu Radu Buzescul şi soţia Iţii Preda. Fata lui Mihaî, Florica şi fratele ei Nicolae înmormîntau la 1605-6 pe bunica lor după tată, călugăriţa Teo-fana. Peste puţin, Domniţa luă pe Preda din Greci, şi o vedem ceva mai târziu purtînd judecăţi cu Marula, fata din flori a lui Mihaî.
   Urmaşul lui Mihaî, Radu-Vodă Şerban, îşi trăgea drepturile de Domnie de la bunică-sa, Anca, probabil o fată din flori a lui Neagoe Basarab şi văduva Banului Barbu, cel din urmă dintre Craioveştî. Ea stătea în Ilfov, unde şi astăzi se văd de-asupra Argeşului, la Coeni, rămăşiţele strălucitului ei castel. Fiica Ancăî şi mama lui Radu fu Maria, moştenitoare a multe moşii. Şerban, fiind încă boier, luase pe Elena, care, din partea ei, foarte bogată, îşi trăgea neamul din vechii boeri de la Mărgineni, la capătul cărora se pomenia Udrişte bătrînul. Cînd Radu-Yodă muri, pribeag şi lipsit, la Viena, în 1620, Doamnă-sa era încă în viaţă. Fata ei mai mare, numită Anca după bunică-sa, fu măritată apoi cu un tovarăş de pribegie, fiul lui Mihaî
www.dacoromanica.ro
88 ISTORIA ROMÎNILOR 1n CHIPDRÎ ŞI ICOANE
Viteazul, şi copilul lor, care muri ca tînăr "viteaz şi vestit, primi gloriosul nume al acestui bunic. Pe la 1640 numai, fata cea mal mică, Elena, care purta numele Doamnei, ajunse-soţia Iul Constantin Postelnicul Cantacuzino.
   Viaţa acestei Domniţe e un curat tablou de patriarcală bunătate. Bună gospodină, mamă a mulţi copil, fii şi fete, cari toţi, afară de pătimaşul Şerban, cel mal mare, care ajunse Domn în 1678, se îndreptau după sfaturile el cuminţi, cînd moartea soţului zugrumat o lăsă stăpînă a casei —, miloasă cu casnicii şi ţeraniî el, ea se desface ca un chip blind din Scripturi în mijlocul unor aspre vremi viclene şi răzbunătoare, în Domnia Iul Şerban, ea făcu drumul la Ierusalim şi la Muntele Sinai, întovărăşită de fiul eî Mihaî, ctitorul mănăstirii Sinaia. Moartea o prinsă la o vrîstă foarte înnaintată, în ziua de 2 Mart 1687, şi îngroparea eî lîngă soţul răposat de multă vreme, «în tinda bisericeî den a dreapta», la Mărgineni, se făcu cu o cinste şi o durere adevărată, care nu se vedeau adesea.
   Doamne romînce sînt fireşte şi ale Movileştilor. Elisaveta, soţia Iul Ieremia, pare să fi fost fata unul boierinaş cu numele de Ciomîrtan. Fetele el se măritară toate în Polonia. Regina luă pe Mihaî Wisznowiecki, înrudit cu vechea dinastie moldovenească şi fu bunica unul al doilea cu acest
www.dacoromanica.ro
DOAMNELE ROMÎNE
87
nume, care ajunse rege al Poloniei. Maria fu soţia lux Ştefan Potocki, Caterina a lui Samuil Korecki, iar Ana, o femeie care se amestecă în multe, stăpîni pe rînd, 'cu desăvîrşire, patru bărbaţi. O altă fată, Zamfira, murise încă din 1596: mormîntul ei se vede la Sucevita.
   Ana sămăna bine cu mamă-sa, care nu era o femeie obişnuită, ci se poate alătura cu Chiajna în ceia ce priveşte energia sălbatecă. Murind Ieremia, fratele acestuia luă puterea, pe cînd Doamna gătise moştenirea fiului eî Constantin. Pentru a face Domn pe acest copil, ea otrăvi pe Simion şi începu o luptă înverşunată cu cumnată-sa, Marghita, care înnălţase acum pe fiul ei, Mihăilaş. Acesta fu gonit şi muri în Ţara-Romănească, unde Radu Şerban, care voiâ să-î dea pe fică-sa Anca, îi făcu loc la 1608 în necropola de la Dealu. Cînd Turcii scoaseră peste trei ani pe Constantin, ea năvăli cu acesta, care muri înnecat, apoi cu fiul lui cel de-al doilea, Alexandru, şi cu cel mai mic, Bogdan, cari fură prinşi în 1615 de Schender-Paşa şi turciţi. Doamna suferi atunci cea mai mare ruşine din partea păgînilor, şi-şi desfăcu de jale şi părul, închinîndu-1 mănăstirii Sucevita, unde se vede şi astăzi, spune cineva care a fost acolo, «două codiţe castanii deschis, lungi de o palmă şi jumătate, împletite la partea de sus,
www.dacoromanica.ro
88, ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
fiecare în deosebi, şi legate la un loc cu un fir de sîrmă de argint».
   Elisaveta muri la Turci: «au căzut», scrie/ Miron Costin, «după un Agă turc, pînă la moartea el»» Cumnata văduvă se învrednici de mal multă şi mal lungă fericire. Ea izbuti să facă pe fiul eî Gavrilaş, Domn al Ţeriî-Romăneştî, unde domnise o clipă şi soţul eî mort, Simion-Vodă, şi, adunînd lîngă dînsa pe copiii ceilalţi, stă-pîni din mijlocul lor. Dar Gavrilaş fugi la 1620 în Ardeal, cu fratele său Ioan, şi pierdu pentru totdeauna nădejdea Domniei. Marghita, care dădea porunci în numele eî, intitulîndu-se «Io Doamna Marghita, soţia răposatului Io Simion Voevod», trecu atunci în Polonia, la Lemberg, cu cel doî coconi ce-î mal rămăsese supt îngrijire. Moise Movilă ajunse mal târziu, de două ori, Domn în Moldova, iar Pătraşcu se călugări şi înnaintă până la înnalta treaptă archierească de Mitropolit al Chievuluî, unde dădu o îndreptare nouă Bisericii răsăritene. Şi ea petrecu în veşmînt călugăresc cel din urmă ani aî vieţii, uumind-se astfel Melania.
   Marghita avuse o singură fată, Teodosia, care se stînse în copilărie: piatra eî de mormînt la Suceviţa a păstrat data morţii: 1596. Deci Simion şi Ieremia pierdură în acelaşi an două fetiţe, cărora singure li era lăsat să se odihnească în. pămîntul strămoşilor lor.
www.dacoromanica.ro
DOAMNELE E O MINE
89
    Alte femei din neamul Movileştilor se întîm-pină însă pe lingă Elisaveta, în zilele eî de pribegie la Poloni, cînd ţinea Curte aproape domnească la moşia eî, Uscie. Astfel, Maria Postelniceasa, văduva luî Chiriţă Paleologul — care murise luptînd pentru Movileşti —; această Mărie sau Măricuţă, care se numeşte în 1614 «Maria de Lojna, din neamul Curicin», era însăşi sora Doamnei, pe care o întovărăşise în nenorocirea eî. Apoi Logofeteasa Ileana, sora luî Ieremia — altă soră luase pe Balica cel bătrîn —, care Ileana pare să li fost văduvă după alt sprijinitor al Movileştilor, mort pe cîmpul de luptă: Yasile, fiul luî Leon Stroicî.
    Altă tovarăşă de pribegie, altă văduvă era Elena Barnovschi, care moşteni mai târziu acest bogat adăpost din Uscie. Ea pare să fi fost o vară a lui Ieremia. Fiul eî, Miron, însurat cu o fată a lui Radu Mihnea, ajunse Domn în Moldova, fugi la Hotin, fu chemat din nou şi merse pentru întărire la Constantinopol, unde Turcii îl tăiară, în 1633, ca să şe înveţe boierii Moldovei a nu mai face Domni. Durerea făcu din E-Jena o călugăriţă, monahia Elisaveta, şi casele din Uscie se umplură iarăşi de jalea unei mame nenorocite. Dar sora luî Miron, Scripca, rămase poate în Moldova, unde fiica altei surori t(Marica), Safta, luă pe Costin, tatăl lui Miron Oostin, pe cînd o a doua fiică, Eftimia, se căsători
www.dacoromanica.ro
90 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI Şl ICOANE
cu unul din bogaţii şi puternicii Cantacuzineştî, Toma.
   Cu dînsa se mîntuia încă un neam de Doamne cărora soarta nu li-a cruţat durerile cele mai mari ale vieţii.
                       II.
   De-acuma, timp de 250 de ani, încep Domnii de străini sau de Romînî înstrăinaţi. Cînd nu au ei tronul, el se găseşte în stăpînirea vre unui boier de ţară, înnălţat, în ciuda Turcilor, cu sprijin nemţesc sau unguresc la Munteni, cu ajutor polon în Moldova.
   Singur Mihnea-Vodă, fiul lui Alexandru şi nepotul de fiu al lui Mircea Ciobanul, iea pe o> Romîncă, Neaga, fiica unui Logofăt din părţile Buzăului, şi mama Domnului scrie unei surori că o asemenea legătură nu scade pe fiul ei, căci «bărbatul dă preţ femeii» şi, orice ar fi fost înnainte, Neaga va fi de-acum Doamna ţeriî.
   Numele Doamnelor străine sînt cunoscute, dar nu şi faptele lor, care nu există. Cele mai multe din ele sînt Grecoaice, din Constantinopol sau din Insule, dar întîlnim şi cîte o Bulgarcă sau Polonă, ba chiar cîte o Rusoaică, din Moscova.
   Astfel Alexandru fiul lui Mihnea, ctitorul d’in-tăiu al mănăstirii Radu-Vodă, vine cu o Doamnă Ecaterina, care avea rude în Pera, în Veneţia'
www.dacoromanica.ro
DOAMNELE ROMÎNE
91
şi Genova, care avea simpatii catolice, de şi rămăsese ortodoxă; mama eî trebuie să fi avut însă un rost prin ţerile noastre, căci sora Eca-terinel, măritată cu un Vallarga, poartă numele românesc de Mărioara. Ioan-Vodă cel Cumplit (f 1574) fusese căsătorit, în timpurile sale de aventuri prin Moscova, cu fata cneazului Ros-tovului, Maria, care-i dădu un fiu, Petru. Ioan Groznicul îl propunea în 1574 să iea pe altă fată de cneaz, dar el se însură cu fata pîrcăla-buluî Lupea Huru; aceasta trăi încă multă vreme după moartea soţului eî, rupt de cămile, şi avem de la dînsa o scrisoare românească. Iancu Sasul e soţul Măriei Paleologa: ea trăieşte să vadă pe Iancu tăiat în piaţa din Lemberg şi-şî duce apoi viaţa în întunerec, tot în acest oraş, încunjurată de prieteni, cunoscuţi şi rude de-ale eî, cu toţiî Grecî din deosebite părţî; Maria fusese măritată înnainte cu un Grec şi avea cu el un fiu, Filip, şi o fată, Chrysaphina. Petru Şchiopul, a căruî întâia soţie fusese fată de nobil ardelean Elena Cherepovicî — fiica lor se chiamă Tu-doriţa —, luă apoî pe Maria Amirali, din Rodos, şi în sfîrşit, în pribegie, pe tînăra roabă răscumpărată, Irina Doica, din care i se născuse fiul şi moştenitorul, Ştefan.
   Ştefan Surdul şi Aron-Vodă ţin pe două fete ale luî Andronic Cantacuzino, căsătorindu-se cu ele la căpătarea Domnieî sau în cursul acesteia.
www.dacoromanica.ro
92 ISTORIA ROMÎN1LOR ÎN CHIP0RÎ ŞI ICOANE
Doamna luî Radu Mihnea se chiamă. Arghira; Radu însoară pe fiul său Alexandru cu Ruxanda fata luî Scarlat Saegiul saufurnisorul de vite pentru măcelăria împărătească din Constantinopol. De şi fiul luî Alexandru Iliaş se numeşte Radu, ma-mă-sa Elena trebuia să fi fost tot Greacă. Moise Movilă ţine pe Ecaterina, fata grecisată a luî Radu Mihnea, şi acesta dă altă fată luî Miron Barnovschi, ce ajunse apoi şi el Domn al Moldovei. Leon-Vodă, fiul luî Ştefan Tomşa — se zice —, e soţul unei Victoria, şi tatăl său adusese cu dînsul în Moldova pe o Ginevră.
   Matei Basarab din Brîncovenî aşeză pe tron lingă dînsul pe Elina, fata luî Radu Năsturel Postelnicul din Fierăştiî Ilfovului. Mama Elinei era Calea Calomfirescu, şi tatăl acestei Calea a fost poate unul dintre cei mai străluciţi ostaşi ai luî Mihaî Viteazul, pentru care luptă împotriva Tătarilor şi îndeplini o solie la nunta luî Sigis-mund Bâtory. El căzu însă supt grele bănuieli şi trebui să fugă în Ardeal. Chemat înnapoi de Domn, Radu se învoi numai cu greutate şi, după cîtva timp, putu să vadă că se temuse pe dreptate, căci Domnul trimise, în urma unui ospăţ, patru slujitori ca sâ-1 omoare. El peri, dar lup-tîndu-se, căci, spune cel ce a păstrat amintirea acestor lucruri, «era om foarte viteaz şi în toată Ţara-Românească nu mai era altul ca dînsul».
www.dacoromanica.ro
DOAMNELE BOMÎNE
93.
Poporul n’a uitat aceasta, şi pănă târziu a cîntat tristul sfirşit al viteazului fără de noroc.
   Poarte evlavioasă, Elina a ridicat două biserici, la Negoieşti şi la Fierăştî. Iubitoare de învăţătură, ca şi fratele ei Udrişte, care a fost cel d’intăiu cărturar de slavoneşte al timpului său,, ea a cheltuit pentru tipărirea unei cărţi de cîn-tărî, unui Triod slavon. Gospodină harnică, o vedem cerînd odată de la «Catrina judeceasa»,. soţia magistratului săsesc din Braşovul vecin, «izvoade de peteare, şi mai mari, şi mai mici, şi de cîlţi şi de tot fealiul» şi, nu mai puţin, «sămenţî de flori de tot feliul». Femeie îndrăzneaţă, ea purtă de grija ţeriî, în 1633, cînd soţul ei, care-şi luase Scaunul cu armele, merse la Constantinopol să-şi capete întărirea, şi avem încă o foarte cuminte scrisoare românească pe care o îndreptă ea atunci către prietenul din Ardeal al lui Matei, Gheorghe Râkoczy I-iu.
   Elina n’avu noroc să-i trăiască fiul, care fu numit şi el Matei, dar bătrîna stătu, aproape pănă la sfirşit, pănă în 1653, lingă bătrînul ei. Mor-mîntul ei se vede la mîna dreaptă, cum intri în biserica domnească de la Tîrgovişte, şi în inscripţia săpată pe marmură se pomenesc prin frumoase cuvinte slavoneşti toate însuşirile şi faptele ei bune.
   Frumosul şi impunătorul Vasile Lupu, duşma-
www.dacoromanica.ro
94 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
nul lui Matei-Vodă, luase în boierie pe Tudosca fata lui Bucioc, un socru de viitor Domn oare a murit tras în ţapă de Turci. Ea trece aproape nevăzută înnaintea noastră, răspîndind miloste* nil la biserici. Fiul eî Ioan nu trăi multă vreme, fiind de la început de o fire bolnăvicioasă; dar ea nu ajunse să şi-l vadă mort. Dar tot aşa n’apucâ nicî bucuria nunţii celor două fete ale eî, vestit de frumoase: Maria şi Ruxanda. Cea d’intăiu se mărită cu Ianus Radziwill, unul din ceî maî mari magnaţi ai Poloniei, şi făcu după căsătorie — cea d’intăiu dintre Romînce — o călătorie în Apus. într’un portret la Academie ea apare în-tr’un bogat costum polon: o faţă lungăreaţă, obrajii rumeni, ochii mari negri şi părul bogat. S’a stîns între străini, după ce tot neamul eî se mîntuise afară de sora Ruxanda. Aceasta n’avu noroc în toată viaţa eî, şi a fost totdeauna jertfa celei maî brutale sălbătăciî. Ea trebui să primească de soţ pe fiul de Hatman căzăcesc Ti-muş, care o pfeţi arzînd satele Moldovei şi go-nindu-î tatăl în codri, şi care veni la nuntă, stîngaciu în hainele ce nu-1 prindeau, mic, cu faţa de Tatar stricată de vărsat, şi prinse a-şi tăia unghiile la fereastă pe cînd sunau musicele şi se întindeau danţurile pentru bucuria de nuntă a Domniţei. Se duse departe, ea luxoasa şi învăţata fată a lui Vasile-Vodă, şi trăi între Cazacii beţivi, 2gomotoşî şi lacomi de sînge, între fe-
www.dacoromanica.ro
DOAMNELE ROMÎNE           95
meile lor ţinute ca slugile. Apoi i-1 aduseră mort de supt zidurile Sucevei, unde o ghiulea-î sfăr-mase genunchiul, şi adăpostul eî de văduvie fu la Raşcov, chiar pe malul Nistrului, aşa încît priveliştea terii îî era totdeauna supt ochi. în zădar o chemă de acolo fratele eî vitreg, Ştefăniţă, în scurta luî Domnie. Dar cînd dezbinările intrară în Căzăcime şi cînd cumnatul eî Iurie peri şi el, Ruxanda se întoarse în Moldova, unde avea moşie la Deleniî Botoşanilor. Acolo îmbătrîni ea în apucături de stăpînă. O moarte grozavă o aştepta. Fugi înnaintea Polonilor ce năvăliseră la 1687 în ţară şi se adăposti la Neamţ, dar şi aicî răzbătu o ceată de Cazacî, cari tăiară pe prag capul stăpînei lor din vremea luî Timuş.
   A doua soţie a luî Vasile a fost o rudă a Hanuluî tătăresc, o mare frumuseţă circasiană, care, botezîndu-se, luă numele creştinesc de Eca-terina. Cu dînsa avu Domnul singurul fiu care-î rămase pe urmă, acel Ştefăniţă. La căderea luî, ea fu încunjurată în Suceava, prinsă după uciderea lui Timuş, închisă cu multă batjocură la Buciuleştî şi apoî lăsată în sfîrşit, să plece lîngă soţul ei la Constantinopol, în urma căruia maî trăi o bucată de vreme, — şi după ce-î murise fiul.
   Soţia luî Constantin Basarab, fiul luî Radu Şerban şi a Eleneî, fiica unuî preot din Bucu-
www.dacoromanica.ro
96 ISTOBIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURÎ ŞI ICOANE
reşti, nu era din mare neam boieresc, ci a Stolnicului Nicolachi. Numele e grecesc, dar acest boierinaş era de sigur Romîn, căcî altfel n’ar fi dat fiicei sale un nume drept românesc ca acesta de Bălaşa. După ce fusese jupăneasă. de boier mulţi anî de zile, Bălaşa avu parte să fie şi Doamnă. Mulţămi lui Dumnezeu pentru aceasta ridicînd clădiri sfinte, Sf. Vineri din Tîrgovişte şi mănăstirea Jitianul. In cea d’intăiu fu îngropată, cu pompă deosebită — patriarchul de Antiochia făcînd slujba—, la 1654, şi, peste cîteva luni numai, soţul ei pierdea Domnia şi apuca un lung drum de nenorocire.
   Odată cu dînsul cădea şi vecinul său moldo* vean, Gheorghe Ştefan, om roşcovan, grăsuliu, plin de bună voie şi gata de chefuri cu vin şi de curte pe lîngă femei. încă din boierie, Gheor-ghe-Vodă ţinea pe o jupăneasă din neamul Boeştilor, Safta. O furase în mijlocul drumului fiindcă-î plăcuse. Bătrînul cronicar Neculce zice aşa: «Gheorghie Ştefan-Vodă cînd era boier, murindu-î giupăneasa, au rămas văduvoiu, şi, tîlnind o giupăneasă săracă, frumoasă, tînără, anume Safta, au tîmpinat-o pe drum, mergînd cu rădvanul la Iaşi, şi au poprit rădvanul cu sila, şi s’au suit fără de voie în rădvan, şi au întors rădvanul înnapoi la casa lui. Şi pre urmă au primit şi ea, şi s’au cununat cu dînsul.» Ea n’avu norocul Bălaşei de a muri în fericire.
www.dacoromanica.ro
                       GHEORGHE-VODĂ ŞTEFAN Domn al Moldovei (1653-8).
   După o stampă din vremea lui.
                        Reproducere fâcută cu cheltuiala «Societăţii femeilor Romîne
www.dacoromanica.ro
DOAMNELE ROMÎNE
97
Cu soţul eî gonit ea trecu în Ardeal, unde nădăjdui o clipă să vadă iarăşi strălucirea Domniei. Apoi Gheorghe Ştefan porni tot mai departe în ţerî străine, pănă în Moscova, pănă la Marea Baltică. Dar pe dînsa n’o ţinu mult timp cu el, căci o fată din casă, Rusoaică de neam, Ştefana Mihailova, cîştigâ prin tinereţa ei inima bă-trînului Domn izgonit. Cu Ştefana, care se dădea drept Doamnă, trăi şi muri pribeagul, pe cînd Safta stătea liniştită în Moldova, între credincioşii ce-î rămăseseră din timpurile bune. Şi cronicarul Neculce, pe care-1 auzirăm mai sus, a văzut pe biata bătrînă, care pecetluia încă scrisorile eî cu bourul Moldovei şi îşi zicea Doamnă a acestei ţerî.
   Ghica bătrînul, urmaşul lui Gheorghe Ştefan, nu avea Doamnă. Fiul său Grigore ţinea pe o Moldoveancă, Maria, fiica lui Matiaş Sturdza, şi aceasta avu iarăşi zbucium şi durere destulă cu bărbatul eî. Trecu din Moldova la Munteni, de pe tron în toate pribegiile şi primejdiile. Născu un copil în Ardeal, unde numai mila lui Mihail Apaffy, principele ţeriî, o scăpă de a fi dată în mîna Turcilor, pe cari Grigore-î trădase. Rătăcirile eî au dus-o şi prin Veneţia, de unde veni în Ţara-Romănească purtînd scumpe haine de modă străină, pe care datina ţeriî nu o îngădui să le păstreze. Avu un singur fiu, Matei, care
                                          7
www.dacoromanica.ro
98 ISTORIA. ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
    nu domni, şi două fete, dintre care una luă un boier moldovean, pe Antohie, Jora poate, iar cealaltă pe fiul luî Antonie-Vodă Roset, Iordachi. Ele trăiră tot prin ţară, pănă la moarte, şi poate şi ea pe lingă ele, după ce ajunse în văduvie.
      Istratie-Vodă Dabija, bătrînul care ajunse Domn al Moldovei în 1661, avea lîngă dînsul pe bă-trîna lui, Catrina sau Dafina. Ea fusese măritată şi cu un Buhuş, şi avea din această căsătorie d’intăiu o fată, Anastasia. Anastasia Buhuş, fiastra luî Dabija, luă pe Grecul rumeliot Duca, şi la moartea lui Istratie-Vodă, Moldovenii avură pe Vodă Duca. Anastasia-î dădu mai mulţi urmaşi, dar n’avu de loc grija numelui ei bun, nici faţă de soţ în tinereţă, nici la bătrîneţă faţă de copii. La Bucureşti, cînd Duca se prileji a domni acolo, se zicea că Doamna iubeşte pe frumosul Logofăt Şerban Cantacuzino cu lunga barbă neagră şi frumoşii ochî mari. Iar, după ce se duse la Constantinopol cu copiii, foarte puţin scîrbită că e văduvă, ea prinse dragoste pentru un beiu de Maina.
      Şerban Cantacuzino ţinea ca Domn pe o Maria fiica unui boier Gheţea, de loc din Bulgaria, din Nicopol. Se ştie atîta că Doamna Maria a fost foarte evlavioasă şi că a ştiut să-şi crească foarte bine, dacă nu băiatul, cel puţin cele patru fete. Trei dintre ele se măritară cu boieri munteni, dar Casandra fu Doamna luî Dimitrie Can-
www.dacoromanica.ro
DOAMNELE ROMÎNE
99
temir cel învăţat. Domniţa Maria împărtăşi soarta foarte schimbătoare a soţului eî, neastîmpăratul şi nenorocitul boier Constantin Bălăceanu, ucis într’o luptă cu Turcii.
   Marica lui Constantin Brîncoveanu şi Păuna lui Ştefan Cantacuzino încheie rîndul Doamnelor de ţară la Munteni, precum la Moldoveni se întîlneşte la urmă Ana, a doua soţie a lui Mihai Racoviţă. Marica se vede a fi fost o bună gospodină patriarchală, darnică şi harnică, bucuroasă de mulţii copii — patru băiaţî şi şepte fete — pe cari i-î dăduse Dumnezeu. Bătrîneţa-î pre-gătia însă grozava veste a uciderii întregului eî neam la Constantinopol, in 1714, de securea călăului, într’o zi de bucurie, care era tocmai ziua eî, Sîntă Maria din August. Stătu un timp surgunită de Turci la Chiutaie, apoi ea se întoarse cu fratele eî Pană în ţara, unde fuseseră Domni şi bunicul eî de pe tată, Antonie-Vodă din Popeşti, şi răposatul eî soţ. Era acum o biată văduvă săracă şi cu multă durere ea se roagă de Braşoveni, în două rîndurî, să-î plătească o veche datorie, ca să scape şi ea de datornicii eî. Nici moartea, nici locul de îngropare al Doamnei cucernice, care a făcut de piatră la Bucureşti Biserica dintr’o zi, nu ni sînt cunoscute.
   Păuna era fiica unui Greceanu. încă înnainte de căderea soţului eî, se zice că ea avuse ve-
www.dacoromanica.ro
100 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
     denii care prevestiau o nenorocire. La 1716 Ştefan-Yodă era gîtuit, lăsînd în urmă o femeie cu mintea slăbită şi doi copii nevrîstnicî. Aceştia se aleseră rău. Iar mama lor, după ce vîn-turâ o bună parte din Europa, cerşind ajutoare de drum, de la împăratul, o pensie, se aşeză în Ardeal, iar unde avea moşia Recea, în Ţara Făgăraşului. Acolo muri, bătrînă şi singură, în-tr’un târziu.
                               *
                            * *
       Doamnele veacului al XVI-lea ştiu să se lupte pentru Domnie, să poruncească oştilor, să pedepsească duşmanii, să cîrmuiască ţara şi să judece. Şi de la Doamnele din cestălalt veac, al XVH-lea, pornesc porunci şi, întîmplător, ho-tărîrî de judecată. Cînd aşa-numita «era fanariotă» începe după 1700, soţiile Domnilor, mai mult străine, nu mai au însă nici un amestec în trebile ţerii, ci lîncezesc în gineceu, în seraiul Curţii, apărînd numai la hramuri şi la cîte un alaiii. Despre cele trei soţii ale lui Nicolae Ma-vrocordat, despre cele două ale fiului său Constantin, despre soţia a doua a lui Grigore Matei Ghica, Zoiţa, nu se poate spune nimic. Intîmplarea face să ştim că Raliţa, Doamna celui d’intăiu Callimachi, era o ageră stăpînă de casă. Nici acele Doamne pe care le atinge cea mai mare nenorocire, soţul lor fiind înjunghiat sau deca-
www.dacoromanica.ro
DOAMNELE ROMÎNE
101
pitat, nici acelea nu fac să se audă pănă la noi o plîngere.
   Cu Ioan Sturdza şi Grigore Ghica, cel d’in-tăiu avînd încă pe bătrîna lui, Ecaterina Doamna (Roznovanu), cel de-al doilea despărţit de soţia sa, Maria Hangerlî, fiica Domnului cu acest nume, ucis în Bucureşti, — Doamna Marghioala, vestit de vorbăreaţă, de primitoare şi de nea-stîmpărată —, începe vremea cea nouă, la 1822. Doamnele acestui timp sînt prea cunoscute, ca să trebuiască a se vorbi de dînsele. Adevăratele chipuri eroice sau duioase sînt însă ale unor timpuri acum depărtate.
www.dacoromanica.ro
                   III.
        DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI LOCUINŢĂ
www.dacoromanica.ro
              Despre îmbrăcăminte şi locuinţă.
                               I.
   îmbrăcămintea şi locuinţa sînt strîns legate între dînsele. Ele pornesc de la aceleaşi foarte vechi obiceiuri şi se supun, în desvoltarea timpului, la aceleaşi mode şi înrîurirî trainice venite din străinătate. Boierii iubitori de Poloni din veacul al XVI-lea poartă veşminte ca acelea de peste Nistru şi, în acelaşi timp, aduc mobilării anumite schimbări care o apropie de a poporului model. Şi mai de mult cei ce clădiau cu meşteri saşi, cum vedeau clădirile, în pribegie sau in călătorii, lă Braşov, la Sibiiu, la Bistriţa, aceia căutau să-şi potrivească şi veşmîntul şi podoabele după acelea, de forme apusene, care se întîlniau în Ardeal. Turcii au impus pe urmă gusturile lor în veşmînt şi în acelaşi timp în împărţirea şi împodobirea casei. Cea din urmă influenţă, care trăeşte şi pînă astăzi şi nu se mai poate înlătura, curentul apusean, a atins în acelaşi timp, prefăcîndu-le, haina şi casa, elementele şi podoabele uneia şi ale celeilalte.
www.dacoromanica.ro
106 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURÎ ŞI ICOANE
       Studiul acesta îndoit se poate face deci în acelaşi cadru, şi din această tratare îmbinată nu poate să iasă decît folos, o înţelegere mai deplină.
       Cînd se vorbeşte însă de îmbrăcăminte şi locuinţă, trebuie să se înţeleagă acea îmbrăcăminte şi locuinţă care se preschimbă în urma jocului înrîuririlor străine. Deci e numai a Domnilor, boierilor, negustorilor mai bogaţi şi a clericilor mai înnalţi. Clasa numeroasă şi hotărîtoare în ceia ce priveşte munca şi păstrarea însuşirilor neamului, a ţeranilor, aceia a păstrat în multe părţi pînă astăzi vechiul său port şi vechiul său meşteşug de clădire, pe care. singură şi le face. în îmbrăcăminte, căciula, minteanul, sumanul, zeghea, cojocul, iţariî, berneveciî ţeranuluî sînt aceiaşi astăzi ca pe vremea lui Basarab şi lui Bogdan, întemeietorii, în al XlV-lea veac, ai principatelor. Tot aşa de statornic şi credincios au păstratfemeile satelor vălurile, pieptănătura în cozi şi conciuri, cămăşile înflorite cu cusături şi fluturi, pieptarele, cojocelele, fotele, zăvelcile, opre-gurile celui mai vechiu trecut. Deosebirea ce se vede astăzi între Ţinuturi şi în ceia ce priveşte înfăţişarea pe din afară, împodobirea cu văpselî sau forme aplicate asupra tencuielii, înpărţirea pe din lăuntru, natura şi croiala uneltelor şi cioveielor casei, — toate acestea n’au suferit decît în timpurile din urmă unele schimbări care sînt
www.dacoromanica.ro
DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI LOCUINŢĂ
107
  îmbunătăţiri, silinţî către maî frumos şi mai
  trainic. în afară de aceste vechi forme, pe care
  le-au apucat în chip vădit, şi care nu se poate
  tăgădui, de la strămoşii traci, ce au lăsat părţi
  din aceleaşi obiceiuri de îmbrăcăminte şi locuinţă
  vecinilor noştri slav! de peste Dunăre, în afară
  de această moştenire de două ori milenară de %
  la aceia cari au început, în Balcani ca şi Car-paţî, viaţa de cultură, — poporul nostru n’a putut crea. El a părăsit pe alocurea mîndreţa simplă şi practică a trecutului pentru a lua maî dăunăzî din mînile negustorului, evreu maî ales, forma cea maî proastă şi maî ieftenă a îmbră^ căminţiî, şi chiar clădiriî şi mobilării apusene. Femeile îmbodolite sau înfăşurate în barizurî, cusute grosolan în polcuţe şi fuste de tîrg, ba chiar în rochiî cu volane după jurnale de modă răsuflate, care primesc astăzi în Moldova de răsărit, cu oarecare mîndrie, pe străin puindu-1 în faţa păreteluî căptuşit cu fotografii stîngace sau mesuţei de modă nouă, înflorită cu cutii, strălucitoare de chipuri frumoase, pentru săpun sau ciocolată şi cu cărţi poştale ilustrate,— acelea au părăsit o adevărată avere, fără a da în schimb ceva de la sine.
    Portul şi clădirea au evoluat, ajunglnd din vreme în vreme la înfăţişări cu totul deosebite de acelea de la care se plecase, numai în acele
www.dacoromanica.ro
108 ISTOB1A ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
  clase superioare ca bogăţie, ca neam sau ca dregătorie, de care am vorbit.
    Această evoluţie se poate împărţi foarte neted şi sigur în cîteva perioade. Şi anume :
    1.   întăiu avem înrîurirea orientală bizantină. E cea maî veche şi aceia pe care o putem cunoaşte mai greu prin cercetarea de-a dreptul. Ea a fost luată, prin Slavî, Sîrbî şi Bulgari, de peste Dunăre, şi a durat puţin, fiindcă focarele de influenţă s’au prăpădit cu totul încă din veacul al XV-lea, prin cucerirea turcească.
    2.   Paralel cu cea d’intăiu, şi înlocuind-o în curînd cu totul, e influenţa Apusului, care trece la noi prin Saşi şi prin Poloni mai ales, întru cîtva prin Italienii, mai ales Genovesi, cari făceau negoţul în părţile Mării-Negre. Ea stăpî-neşte cu totul pănă în a doua jumătate a veacului al XVI-lea chiar, amestecîndu-se numai de la o bucată de vreme, după 1500, cu a doua influenţă bizantină. Moldova, care nu era -de-a dreptul mărginaşă cu Răsăritenii, a avut-o în-tr’un chip mai deplin, mai desăvîrşit şi mai trainic decît Ţara-Romănească, despărţită numai prin apa Dunării de Balcani.
    3.   Cea de-a doua influenţă bizantină vine prin Grecii din Constantinopol şi din insule, tot mai mult amestecaţi în toate ramurile vieţii noastre, apoi prin Romîniî, vînători de Domnie şi boieri, cari petrec o mare parte din viaţa lor în locu-
www.dacoromanica.ro
DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI LOCUINŢĂ 109
  rile răsăritene. La sfîrşit, această influenţă capătă o înfăţişare turcească (în fond, însă, şi aceasta, tot bizantină). Aceasta se întîmplă în veacul al XVIII-lea, cînd ne dăm după aşa numiţi! Fanarioţi, cari şi eî se dădeau după stăpîniî lor, Turcii.
     4.   în sfîrşit, Ruşi! maî ales, dar şi Austriaciî, cari au ocupat de atîtea or! principatele în veacurile al XVIII-lea şi al XlX-lea, meşteri! nemţî, negustorii braşoveni şi lipscan!, cari au pătruns, de pe la 1774 maî ales, în ţară, Evrei!, cari au năpădit Moldova, consuli!, călători!, profesori!, actorii ambulanţi, toţi aceştia au impus felul de viaţă al Apusului, în care trăim astăzi în chipul cel maî complet, — cît priveşte îmbrăcămintea şi locuinţa. Negoţul Europe! are interesele sale ca să adoptăm la vreme toate rafinăriile, adesea ori urîte, costisitoare, netrebnice şi nesănătoase, ale unei civilisaţiî pripite, zgomotoase, aspre şi trufaşe, care n’are prin urmare numai părţi bune. II.
                                  II.
     în veacul al XlV-lea, Bulgarce, Sîrboaice, poate Bosniace, de sigur şi vre-o rudă bizantină, făceau parte din familia domnească a Muntenilor. în boierimea lor se găsiau atîţia cari, în multele nenorociri care căzuseră asupra penin-
www.dacoromanica.ro
     110 ISTORIA ROMÎNILOK ÎN CHIPURI SI ICOANE
                                       1
   sulei balcanice, descoperiseră că e mai bine să trăiască cineva dincoace de Dunăre. Prin aceşti factori au pătruns obiceiurile şi datinele răsăritene. Acestea nu erau altele decît cele împărăteşti bizantine, în legătură cu Imperiul roman de odinioară. Din causa acestei înnalte obîrşii a lor, ele nu puteau fi privite decît cu un respect, cu o admiraţie fără de margeni de o societate care începea abia să se desfacă din masele poporului.
     Pe de altă parte, Ţara-Romănească, alcătuită mai de mult, a dat la rîndul ei Moldovei ceia ce ea însăşi primise de la vecinii de peste Dunăre, — căci pe atunci era încă acea cultură romano-greacă ce se întindea în chip firesc de la miazăzi la miazănoapte.
     Astfel, viaţa claselor noastre înnalte s’a bizan-tinisat în parte, dacă nu în întregime.
     Începînd cu locuinţa, dacă mănăstirile ce se durează în acest veac sînt imitate după cele sîrbeşti, dacă Mitropolia Argeşului e o utnilă clădire bizantină, puţinele case mai bogate, în-nălţate poate chiar de aceiaşi meşteri, vor fi avut înfăţişarea exterioară obişnuită în Răsărit: clădirea umbroasă cu fereşti mici, pridvor pe stîlpi şi bogată grădină împrejur. Ca şi în celelalte părţi răsăritene, mobilarea va fi fost de tot neîndestulătoare. Divanurile, lungile paturi de odihnă neîntreruptă, care şerpuiesc în jurul
www.dacoromanica.ro
                        CETATEA. SUCEVEI. Din «Istoria lui Ştefan-cel-Mare».
www.dacoromanica.ro
DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI LOCUINŢĂ
111
părerilor, mesuţele săpate şi încrustate cu sidef şi fildeş, multele covoare care căptuşesc întreaga încăpere nu par să fi pătruns însă la noi. Căci ele nu fusese primite nici de aristocraţia harnică şi războinică a Sîrbo-Bulgarilor.
   în costum, moda bizantină a fost luată in întregime de Domni, cari voiau să se arăte cit se poate mai asemenea cu împăraţii bizantini, model veşnic al oricărei stăpîniri în Răsărit. Şi Marii noştri Voevozi au purtat de la început la zilele mari cununi de aur, lungi rochii de bro-card de aur, papuci de piele supţire, cu călcîiul mic şi vîrful rotunzit; şi ei şi-au lăsat părul pe spate, învîrtit în bucle, cum cerea eticheta împărătească. Aşa vor fi ei înfăţişaţi de-acum înna-inte — cu o singură deosebire, pe care vom vedea-o îndată, — în chipurile amintitoare din bisericile şi mănăstirile clădite de dînşiî. E o îmbrăcăminte care samănă cu a sfinţilor — împăraţii bizantini şi Ţarii bulgari poartă chiar aureola în jurul capului— şi cu a arhiereilor. Brîul lui Neagoe-Vodă, acea bandă de ţesetură deasă şi delicată de mâtasă şi aur, lucrată la Sluczk, în Polonia, care se arată şi astăzi supt acest nume în comoara de la Argeş, samănă cu patrafirul ce împodobeşte pe preot în timpul slujbei, şi, în jurul gîtului, Manuil Paleologul, contemporanul lui Mircea cel Bătrîn, are, într’o
www.dacoromanica.ro
112 ISTORII ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
    miniatură din 14081, un omofor ca acel ce se poartă de preoţi.
      Un singur chip domnesc din acest timp a ajuns pănă la noi. E Mircea cel Bătrîn, avînd lîngă dînsul şi pe fiul său, încă nevrîstnic, Mihail, chip zugrăvit în biserica de la Cozia şi în paraclisul de îngropare al aceleiaşi mănăstiri. Zugrăveala nu e cea de la început nici într’un loc nici în cellalt : în paraclis ea e făcută în veacul al XVI-lea, cind s’a înnălţat această bisericuţă, luîndu-se chipul după acela din biserică, iar acesta însuşi a căzut la reparaţia din vremea Iul Brînco-veanu şi a fost făcut din nou atuncea. O reproducere foarte necredincioasă, prin prea multa împodobire, se dă la începutul volumului I, partea a 11-a, din culegerea de documente externe, zisă Hurmuzaki, a. Academiei.
      Mulţi ar fi aplecaţi să vadă în îmbrăcămintea lux Mircea numai o înrîurire apuseană, deci ungurească. Pare, mal ales aşa cum e reprodus, un cavaler în zale, cu mantia pe umeri şi sabia la coapsă. Cînd îl compari însă cu vre-un chip balcanic din acelaşi chip, precum e al Despotului Constantin, în miniatura reprodusă exact la sfîrşitul volumului VII din colecţia Sbornic, a Ministeriuluî de Instrucţie bulgăresc, vezi lesne
       1 Hertzberg, Geschichte des byzantiner und des osmani-schen Reiches, în col. Oncken, la p. 516.
www.dacoromanica.ro
                                        DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE SI LOCUINŢĂ % ^
na
că cele mai multe elemente sînt totuşi bizantine, Mircea are ca şi Constantin cununiţa neînchisă, cu trei famuri ascuţite, care era păstrată pentru stăpînitoriî neatîrnaţi ce n’aveau totuşi demnitatea de împăraţi. Acelaşi e felul de a se lăsa părul, încă neîmpletit, dar umflat — cum îl poartă astăzi unii clerici tineri —, aceleaşi mustăţi plecate în jos, aceiaşi linie fină a unei bărbi ce caută să se asemene cu a Mîntuitorului. Aureola trebuie să fi fost luată lui Mircea de către imitatori. O haină strînsă, roşie la Constantin, roşie cu cercurele negre împiestrite cu albastru la Mircea, înfăşură trupul. Benzi de fir cuprind braţul la mijloc între umăr şi cot, iar altele cer-cuiesc de mai multe ori încheietura mînei. Papucii, ascuţiţi în acest timp, se dau ca o mănuşă pe picior: Constantin îi are, împărăteşte, roşii, pe cînd la Mircea ei sînt de fir aurit. Vulturii bizantini, cari se văd pe genunchii lui Mircea, dovedind o neîndoielnică înrudire bizantină, împodobesc doi cîte doi o lungă haină, de pe deasupra, pe care Constantin o îmbracă, lăsînd să se vadă numai mînecile de la cealaltă. Din potrivă, Mircea n’are peste această din urmă haină strimtă decît o manta roşie, brodată cu aur, care-i atîrnă pe umeri, aşa încît se pot vedea margenile tunicii scurte, sabia, înfăşurarea strimtă a piciorului, ceia ce-i dă. o înfăţişare războinică, sprintenă. Mircea n’are în mînă sceptrul, precum îl âre
www.dacoromanica.ro
114 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
    Constantin, fiindcă el trebuia să ţie cu mina dreaptă biserica închinată de dinsul lui Dumnezeu.
      Dacă Mircea se îmbrăca astfel, de sigur că Doamna sa purta veşmîntul împărăteselor şi în-naltelor Doamne bizantine sau slavo-bizantine. Şi anume: coroniţă cu mai multe ramuri ascuţite, haină de desupt croită larg, din brocard cu flori de aur pe fond roşu, verde sau brun, in deosebite nuanţe; ca podoabă a hainei acesteia d’intăiu, o dungă de fir la gît şi o alta, tot aşa de lată, că-zînd în lungul veşmîntuluî, o a treia, în sfîrşit, cu pete ovale colorate tivindu-î margenea. Une ori dunga cea lungă din mijloc putea să fie înlocuită prin mai multe dungi paralele. Astfel, Teodora, soţia împăratului bulgăresc Şişman, are două dungi de fir la mijlocul hainei, pe cînd alte două se desfac din nişte cercurele de aur ce cuprind umărul de jur împrejur. Ca şi în veşmîntul bărbaţilor, un cerc de aur înfăşură braţul, iar cel de la încheietura mîniî se prelungeşte de desupt pănă la cot. Mantia e totdeauna de altă coloare şi primeşte une ori şi ea benzi de fir; fetele ascund mînile în această mantie, pe cînd ele apar în cealaltă haină la femeile măritate, fiind acoperite de mantie numai de-asupra umerelor.
      Acest costum, luat atunci, în veacul al XlV-lea, odată cu eticheta sau ceremonialul, odată cu
www.dacoromanica.ro
DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI LOCUINŢĂ
115
   limba de Stat şi cu caligrafia, cu miniaturistica, în sfîrşit cu toată arta slavo-bizantină, s’a păstrat fără deosebire în toată epoca neatîrnăriî noastre, devenind pe încetul o sfîntă datină, care nu se putea clinti.
     Cel d’intăiu Domn moldovenesc de la care avem chipuri autentice — iarăşi cărţi sfinte şi în bisericile de ctitorie, — Ştefan-cel-Mare, poartă, în adevăr, în evangheliariul de la Humor, unde e înfăţişat înnaintea Maicii Domnului, costumul a cărei descripţie urmează:
     Pe cap, cununa cu trei ramuri ascuţite, împodobită în cercul de jos cu pietre scumpe. Acelaşi păr lung, umflat, neîmpletit, ce cade pe umeri. Mustaţa supţire. Barba înfurcată, sămă-nînd cu a Mîntuitoruluî, lipseşte, ca şi aureola. Haina de desupt edebrocard cărămiziu: Domnul fiind îngenunchiat, nu se poate înţelege lungimea acestui veşmînt. Cea de-asupra e o lungă, largă mantie de brocard cu fundul vişiniu, prin care trec mînecile. Pe margeni zugravul, care nu era tocmai priceput, a pus benzi de aur, dar, coloarea fiind slabă, ea s’a cojit şi a căzut, lă-sînd pete albe, care s’aii tălmăcit greşit ca o margene de blană de cacom. Papucii, mai largi şi rotunzi, decît cei cari se purtau în veacul al XlV-lea, în toată Europa, nu sînt nici aice de coloarea roşie a împăraţilor.
     Pe o dveră sau perdea de uşă de la Putna,
www.dacoromanica.ro
116 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
   unde liniile sînt încă maî stîngace, dar colorile apar în toată desăvîrşirea lor, Ştefan are aceiaşi coroană, cu treî ramuri înflorite şi o alta ascuţită la margenî. Se vede numai mantia de aur, cu benzi de argint la gît, la încheietură în lung şi pe margenea de jos. Dar acum o mînecă greoaie atîrnâ într’o cădere solemnă, maiestoasă.
     Aceiaşi dverâ dă unul din cele d’intăiu chipuri de Doamne ale Moldovei care se cunoaşte pănă acuma. Maria, fiica luî Radu-cel-Frumos, poartă tocmai aceiaşi cunună. Un văl lung şi larg cade pe umeri. Mantia e întocmai ca a luî Ştefan. E încălţată cu papuci roşii ca şi soţul ei x.
     Pe un părete al bisericii Sfintuluî Nicolae din Iaşi, clădită de Ştefan, soţia cea d’intăiu a lui Ştefan, Evdochia poartă cam acelaşi veşmînt, şi el se vede şi pe stofa cusută cu aur care era menită să acopere mormîntul celei de a doua Doamne a luî, Maria de la Mangop: de la cununa acesteia atîrnă nişte podoabe în chip de şuviţe.
     în cursul veacului al XV-lea apare, întăiu la Munteni, ca în portretul din Ambras al luî Vlad Ţepeş, tipărit de mine înnaintea volumului II din colecţia Acte fi fragmente, gătirea părului în bucle. Astfel se desfac de supt coroană vi- 1
     1 Revista pentru istorie, archeologie şi filologie. I. partea I.
www.dacoromanica.ro
DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI LOCUINŢĂ
117
 ţele întuncate ale lui Radu-cel-Mare în pictura de la Govora şi ale lui Neagoe în aceia, prefăcută dăunăzi, de la Argeş. Tot în costumul lui Ţepeş se vede pentru întâia oară obiceiul nou, luat de la Apuseni, de a înfăşură umerii cu un dolman de blăni scumpe, mai ales samur, cea mai căutată blană în Răsărit. Banda de fir de la gît dispare, făcînd loc unui guler răsfrînt. înpodobirea cu şiruri de mărgăritare, cu nasturi scumpi e iarăşi un adaus din acest timp, în care s’ar putea recunoaşte influenţa asiatică a Turcilor. Cununa lui Neagoe are cinci ramuri înflorite.
    Cît priveşte înbrăcămintea Doamnelor, ea înfăţişează totuşi deosebiri. Haina de desupt e încreţită fin în lung, şi cam la mijloc ea pare că se desface printr’o cusătură în lat, formînd un pieptar şi o fustă. Greoi cercei cu mai multe ramuri, de aur şi mărgăritare, ajung aproape pănă la umeri.
    La luptă, în mijlocul afacerilor obişnuite, între aî săi, neapărat că Domnul nu păstra acest greoiu costum de pompă. Elemente apusene se ames- . tecau în haina de toate zilele. Ştefan va fi purtat în luptă coiful rotund cu un ac ascuţit, care se vede, de pildă, pe mormîntul, de la mănăstirea Vierosul, al lui Albu Gole'scu, care se războieşte călare cu duşmanii Domnului său. Ţepeş îşi
www.dacoromanica.ro
118 ISTORIA. ROMÎNILOR ÎN CHIPDRÎ SI ICOANE
  acopere capul cu o căciuliţă de catifea vişinie, pe care de jur împrejur, în maî multe şiruri, sînt cusute mărgăritare.
    Stofele ce se purtau pe atunci sînt bine cunoscute. Le aduceau Grecii şi Italienii cu postavuri răsăritene, «de peste mare», Ragusanii cari vindeau marfă de Veneţia, adecă, în rîndul întăiu, brocardul, Armenii şi Nemţii din Lemberg şi Cracovia, Saşii din Braşov, Sibiiu şi Bistriţa.
    Astfel, cît priveşte cele două d’intăiu categorii de negustori,- de la dînşiî se cumpăra «camha», pe care Italienii o numiau camocato, stofă ce se lucra în Răsărit, adesea cu flori de aur, cusături cu fir sau, cum se zicea pe atunci, de sîrmă x, alte stofe de mătasă, barhet, taftă, serasir de aur. Ceilalţi vindeau postavuri flamande, de Ypres şi de Louvain, sau germane, din Colonia, din Breslau, în sfîrşit chiar fabricate silesiene, care se chemau de Cehia, fiindcă Silesia fusese reunită o bucată de vreme cu Boemia Cehilor, şi postav litvan x. Saşii numiau în vecul al XVI-lea calităţile ce se treceau la noi: Scharlach, adecă ecarlaie, postav stacojiu, Stamett, Berchkammer şi mai ales postavul Schay, căruia şi noi îi zi- 1
    1 C. Ştefulescu, Măn. Tismana, ed. a 2-a p. 49,
    ' V. I. Bogdan, Documente şi regeşte privitoare la relaţiile Ţării-Rumîneştî cu Braşovul şi Ungaria, Bucureşti 1902; ed. a 2-a, 1905.
www.dacoromanica.ro
          DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE SI LOCUINŢĂ 119 1 1
 ceam şăî şi-l întrebuinţam maî des decît pe toate celelalte feluri1 Dintre lucrurile confecţionate, nu se aduceaţi decît pălării gata, lucrate în Apus.
    Prin ele trebuie să se înţeleagă unele cum e a lui Ţepeş în portretul din Ambras, pe cînd pălăriile greceşti aveau vîrful înnalt şi margenile mari, ridicîndu-se tot maî mult spre ceafă, precum sînt acelea, foarte urîte, care s’au pus la modă acum, de cîteva luni de zile. Haine croite veniau une ori din Polonia, ca şi nădragi şi poate cămăşi, care încep a se întrebuinţa, ca articol de îmbrăcăminte deosebit de haină, abia în veacul al XlV-lea. Brîiele leşeşti erau mult căutate. Saşii maî trimiteau, dar numai ca dar Domnilor, evan-talii de pene de păun.
    Juvaierele şi scumpeturile jucau un mare rol în podoabă, unul mult maî mare şi maî trainic decît astăzi. Necontenit Domnii noştriî cereau de la meşteşugarii de peste munţi păhare, vase, năstrape, ceşti, şi tot felul de argintării, pentru podoabă şi înfrumuseţare. Ca să-şi facă cineva o părere despre bogăţia de lucruri scumpe ce cuprindea casa unui om mare din Ţara-Romănească sau din Moldova la sfirşitul veacului al XVI-lea, pe timpul lui Mihai Viteazul deci, ajunge să răsfoiască lista, în întregime păstrată, a lucrurilor 1
   1 Socoteli ardelene, în Apendice la voi. XI din colecţia Hurmuzaki.
www.dacoromanica.ro
120 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
ce rămaseră în Tirol pe urma luî Petru Şchiopul, Domn moldovean pribeag:
   Găsim în acest strălucitor pomelnic, din care se desfac parecă focuri de pietre scumpe şi scînteierea lăptoasă a mărgăritarelor mari, ju-vaiere propriu zise, numite cele mai multe în turceşte: inele, bilezicun, zulifiicuri, cercei — Petru Cercel, venit din Apus, purta, după moda de acolo, el însuşi cercel —, halhale, zingire, nezghepari, mutcale, ţimirurî, hangere cu pietre scumpe, pazvaturî de cai, felegene de aur, lef-turî cu «iamandurî» sau diamante, rubine balade (balais), «zmaragde», «olmazurî», (tot diamante), «zafirurî», «iacuturî», lanţuri sau lan-ţugurî — pe care Domntî le purtau la gît pe pe vremea luî Petru Rareş ca un semn deosebitor al puterii lor — apoî: sinii, tipsii, talere, chipuri de dobitoace şi lucruri de argint şi aur bătut: şoimi, cerbi, boi, corăbii, năstrape, sfeşnice, linguri, cupe, teascuri, chiar «călimări de argint cu cerneală», buzdugane, cuţite cu teci de argint scumpe, frîie de «mătasă cu lanţuri de argint», frîie de argint cu piruzele, «scări», şele, zăbăli de argint aurite, «sâbiî de aur pătrate», perne cusute cu fir, cearşafuri cusute cu mătasă, gugiumane sau căciuli de sobol, caftane — îmbrăcăminte turcească — de serasir de aur, «cămăşi roşii ale Doamnei», «15 cen-ghere muiereştî», «feregele de catifea ale Doam-
www.dacoromanica.ro
DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI LOCUINŢĂ
121
nei», «feregele de atlaz ale aceleiaşi», «dulame de atlaz şi taftă» ale Domnului însuşi, băsmă-luţe turceşti, fin lucrate, mese de cristal, oglinzi în patru colţuri, cu cadrul de mătasă roşie şi turcoase, iacinte şi granate prinse în aur, cea-soarnice care se atîrnau la gît şi aveau forma unui ou, peceţî, amulete, «nasturi de cristal prins în aur, încunjurat de perle şi pietre scumpe», pînă şi verigi pentru picior, brăţare, «o scufie femeiască cu rose de aur şi mărgăritare mari», «o scufie neagră de catifea, cu mărgăritare mari şi rose mici de aur, pe care e prins un juvaier de aur, cu diamante şi rubine», «surguciuri cu pene de cocor, prinse în aur, garnisite cu mărgăritare şi rubine», «podoabe femeieşti cu lanţuri lungi şi mărgăritare ce atîrnă de ele, pe care le întrebuinţează femeile la cap» — şi într’adevăr le poartă, în picturile de la Argeş, Ruxandra, fata lui Neagoe, — brîie cu turcoase, rubine şi copci de aur — cum se vede una, minunat lucrată în filigrană de Yeneţia, între odoarele bisericii Curtea Veche din Bucureşti —, «gulere cu mărgăritare pentru fecioraşul Domnului», «gulere bătute în aur, în chipuri», cruci de purtat la gît, .cu chipul Maiceî Domnului pe ele, «de-getare de aur», felurite haine de atlaz şi damasc, de brocard, toate în culori vii, «scufii ungureşti» pentru Domni, măntăli turceşti, de sobol, căptuşite cu roşu, mănuşi, albe, galbene, care se
www.dacoromanica.ro
122 ISTORIA HOMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
aduceau din Ardeal, şi cîte altele asemenea cu acestea.
   Ni s’a păstrat chipul bietului om, care a murit, în L594, de dorul ţeriî sale între atita bogăţie care nu-î folosia la nimic, căci nu se găsia nimeni să i-o cumpere cu preţuri cinstite Un meşter apusean l-a înfăţişat aşa cum era el în viaţa de toate zilele, în viaţa fără strălucire şi autoritate a pribegiei între străini. O căciulă de samur, destul de mare, îşî pleacă moţul de-asupra frunţii luî. Din îmbrăcăminte se vede o haină de desupt, care trebuie să fi fost de atlas cu coloraţia tare; peste dînsa Petru-Vodă a îmbrăcat o alta cu mînecî scurte, care n’ajung nici pănă la cot; ea e prinsă numai sus şi are pe amîn-două margenile chiotori cusute cu mătasă sau cu fir; se zăreşte brîul, care strînge numai haina cea d’intăiu. E un bătrîn slab, cu faţa speriată, cu părul scurt, alb şi cu o lungă barbă ascuţită; în mînă, ca un neînvăţat care iubia învăţătura, el ţine o carte.
   Fiul său, Ştefan-Vodă, care fusese numit de Turci în toată forma Domn al Moldovei, e lîngă dînsul, înfăşurat într’un singur veşmînt întunecat, cu gulerul alb răsfrînt. Poartă în cap, în loc de căciulă, o lungă pălărie cilindrică, blănită jos, iar încolo cusută în romburi ca o plapomă. 1
  1 Hurmuzaki, III2, la început. Tot acolo, pp. 90-1, catagrafia averii luî Petru Cercel.
www.dacoromanica.ro
                                PETRU ŞCHIOPUL
      Domn. al Ţeril-Romăneştl şi Moldovei (1659-68; 1574-9, 1582-1591). După o stampă din vremea Iul.
                                       Heprodttcere făcută cu cheltuiala d-tieX Ecaterlna G. Cantacuzino.
www.dacoromanica.ro
DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI LOCUINŢĂ 12B
    Cînd acest frumos copil bălan era în hainele sale domneşti, el părea însă cu totul altfel, şi alt meşter apusean, acesta un pictor de talent, ni l-a zugrăvit aşa. Pe masă stă o scufie ungurească, deosebită şi de şlicul copiilor, şi de căciula luptătorilor. Are forma obişnuită a acestor pălării: rotundă, cu margenile ridicate în sus, paralel cu fundul, dar mai puţin înnalte decît acesta, şi despicate în faţă. Un mare surguciu de pene de struţ răsfirate ca un evan-taliu e prins cu un juvaier. Din aceiaşi stofă verde cu flori de aur s’a făcut tînărului Voevod pantaloni scurţi şi o haină lungă şi largă, care e strînsă cu un brîu lat. Tot din acelaşi material e marea mantie aruncată pe umeri şi frumos tivită pe margeni cu mărgăritare. Copilul are în picioare cizmuliţe turceşti, şi ţine mînă dreaptă pe un scump hanger. III.
                           III.
    De acuma înnainte costumul apusean, unguresc la Munteni, polon în Moldova, înlocuieşte tot mai mult pe acel răsăritean, din care luasem atîtea elemente, şi mai ales fîlfîirea liberă a unui veşmînt tăiat ca o rochie. Cînd capătă numirea de la Sultan, Domnii noştri, primiţi prin aceasta chiar în ordinul ostăşesc ales al Ienicerilor, poartă o clipă lunga căciulă de
www.dacoromanica.ro
124 ISTORIA ROHÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
      pîslă albă cu margenea de fir, cuca Ienicerilor, şi veşmîntul lor albastru, cu copcile de fir — ca-baniţa —, peste haina de desupt, roză; un dol-man de blană li stă pe umeri. Odată ce au ajuns însă în Scaunul Domniei, acest port e părăsit; pe cap ei pun căciula sau scufia, calpacul Ungurilor. Căciula poate fi plecată pe laturi sau în. faţă; e din deosebite blănuri, dar de la dreapta ei nu lipseşte scumpul surguciu de pene rare şi pietre strălucitoare. Astfel de căciulă au pe cap Mihai Viteazul, care i-a dat gloria şi a transmis-o, ca o amintire de cinste, dorobanţilor noştri, Ieremia Movilă, Matei bătrînul şi mîndrul Vasile Lupu *. Un dolman de blană aparentă sau acoperită cu o stofă scumpă, ca la Mihai Viteazul, acopere umerii. De supt el se desface larga rochie de brocard sau de atlaz, care poate avea margeni de blană şi şireturi ca ale călăraşilor şi roşiorilor noştri, prinse cu nasturi de pietre scumpe şi aur acolo unde, în
        1 Hurmuzaki, III1, IV1, IV2, Supl. II, voi. I. Gaşpar Gratiani, ibid., voi. II. Simion Movilă, cu coroana, în Kozak, Archiv fur slavische Philologie, XIV. Zotu Ţigară, ginerele lui Petru Şchiopul, în Hasdeu, Cuvente den bătrîni, I, la p. 184. Un Gheorghe Ştefan şi un Constantin Basarab, puţin cam de fantasie, în Papiu, Te-scturu, I. Un Grigore Ghica în platoşă, gravură deosebită, reprodusă de curînd. Cf. şi descrierea lui Mateî-Vodă mort, în călătoriile patriarchuluî Macarie de Antiochia, traducerea Cioran, p. 115.
www.dacoromanica.ro
DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI LOCUINŢĂ 125
uniforma de astăzi, sînt alămuri şi noduri. Ea e încheiată sus într’un singur nasture sau în doi, şi ca, în portretul lui Vasile Lupu, nasturii pot face parte din şiruri întregi de astfel de juva-iere, fin şi bogat lucrate. Haina de desupt e din aceiaşi stofă, şi poate să aibă şi ea — ca în chipul boierului Zotu Ţigară, ginerele lui Petru Şchiopul — nasturi scumpi — o garnitură de acestea poate face pînă la 100.000 de scuzi de aur 1 — şi benzi de fir. Pe podul mînilor se întinde une orî o prelungire a mîneceî, o clapă ca o manşetă. Brîul nu poate lipsi nicî-odată, şi în el e prins minerul de la hangerul scump, închis adesea în teacă de catifea, cu orîcît de multe mărgăritare şi pietre scumpe. Cizmuliţele sînt totdeauna de modă răsăriteană, moi, mlădioase, rotunde.
   între Domni şi boieri nu e altă deosebire în ceia ce priveşte îmbrăcămintea decît bogăţia mai mare la cei d’intăiu. Şi unii şi alţii, mer-gînd la războiu, pun pe dînşii veşminte mai potrivite pentru mişcări răpezî. Astfel, două gravuri germane ni-au păstrat, cu prilejul campaniilor turceşti din Ungaria, în 1663-4, la care luară parte şi Domnii noştri, două chipuri in-
   1 Călători, ambasadori şi misionari, în «Buletinul so-cietăţel geografice», sem. II, an. 1898, p. 73 din tiragiul aparte.
www.dacoromanica.ro
126 ISTOBIA ROMÎNILOR ÎN CHIPOBI ŞI ICOANE
     teresante, şi pentru feţe, şi pentru costume. Ghica-Vodă, care făcea o stăruitoare Curte creştinilor, duşmanii stăpînuluî său, e închis într’o platoşă tocmai ca acele ce se obişnuiau încă de către generalii din Apus. Iar Dabija, călare pe un straşnic cal cu frînele. bogate, scoate faţa-i rotundă, grasă, cu mustaţa supţire albă şi ochii mici, de supt un fel de coif jos, cu trei pene de struţ, dintre care una fîlfîie mîndru în vînt. Părul alb, bogat, atîrnă în tufe groase. Un lung anteriu simplu, cu guler şi cinci benzi de fir asupra pieptului în curmeziş, e legat cu un brîu lat. De-asupra-i aruncată mantaua, care se revarsă asupra unei şeii luxoase. Aşa fel de erou a. fost atunci bătrînul Domn beţiv x.
       în îmbrăcămintea Doamnelor nu e nimic schimbat, decît înlăturarea cerceilor celor mari şi hainelor încreţite. Altfel, aceleaşi rochii lungi, aceleaşi mantii de brocard şi atlaz. Coroana dispare însă şi din icoanele de ctitor, şi în locul ei se vede, la Cetăţuia de pildă, care ni arată cum se îmbrăca Anastasia, frumoasa Doamnă a lui Duca, şi fetele ei, — o pălăriuţă de blană, joasă, cu cîteva pene de struţ formînd surgu-ciii. Cînd Doamna vine la biserică la o sărbătoare mare, ea portă rochii care, prin bogăţia 1
          1 Planşe libere. 1
www.dacoromanica.ro
DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI LOCUINŢĂ
127
  blănilor de samur şi numărul cel mare al mărgăritarelor, rubinelor şi altor juvaiere, preţuiesc 400,000 de scuzi de aur, adecă de patru ori cit nasturii lui Vodă. Soţiile boierilor celor mari ai Sfatului se întrec prin «hainele lor prea frumoase, împodobite cu lanţuri de aur şi blăni de cacom» h
                         IV.
    Epoca aceasta e încă destul de stăpînită de Orient, cu toate încercările ce se făcuseră, de la Mihai Viteazul încoace, în sensul unei apropieri politice de Apuseni, care ar fi adus şi alte urmări. Din veacul al XVI-lea avem încă unele clădiri civile, precum sînt casele domneşti de la mănăstirea moldovenească Slatina, cu pridvor, fereşti neregulate şi o colosală bucătărie cu hornul boltit. Meşterii cari au lucrat aici, sînt Saşii. în curînd însă marii arhitecţi vor fi, în amîndouă ţerile, Orientali: Greci şi Armeni, mai târziu Bulgari chiar, ienachi meşterul de la Trei Ierarhi şi Golia al lui Vasile Lupu, deschide drumul pentru mulţi alţii.
    în formă de ruină ni s’a păstrat unul din palatele acestui timp, Curtea din Tirgovişte, făcută de Matei Basarab şi înnoită apoi de Brîn-coveanu. Se desluşeşte bine şi astăzi felul, cu 1
    1 Călători, etc., I. c.
www.dacoromanica.ro
128 ISTORIA BOMÎNILOR ÎN CHIPIJRÎ ŞI ICOANE
    totul răsăritean, turcesc, cum a fost alcătuită: jos sînt straşnice pivniţă, care slujesc drept temniţe şi drept odăî pentru multele feluri de slujitori, de servitori înnarmaţî aî Domnului. Deasupra lor se boltesc odăî micî, joase, cu puţine fereşti. Pieţe sînt închise între zidurile lor, şi un turn de strajă, păstrat şi astăzi într’o formă refăcută, se înnalţă asupra întregii clădiri ca suliţa de rugăciune a unui minaret.
      Cum se trăia în acest palat la sfîrşitul veacului al XVII-lea şi în cei d’intăiu paisprezece ani aî celui următor, ştim foarte bine. Mobilarea e cu totul turcească: divane, mesuţe, covoare. Puţine oglinzi de Veneţia, un singur scaun: tronul. Pînzături de casă, covoare de Persia, de Agem, sau «hagemiş», se văd pretutindeni. Cei de casă şi musafirii stau, ca la ţară, pe pernile de fir şi atlas, pe cearşafurile cusute, pe plapomele de zctrbctp, hatal şi alte strofe orientale, peste care e aşternut un alt covor sau săgedeaua.
      în ceia ce priveşte îmbrăcămintea, Vodă poartă calpacul unguresc cu surguciul de trei pene de struţ, care a ajuns acum lucru de datină. Frumosul bătrîn cuminte îşi lasă barba întreagă; e ras pe cap, după moda turcească, şi, ca şi dîn-sul, toţi boierii lui. E o modă nouă, căreia nu î se împotriveşte nimic.
      într’o copcă scumpă, se prinde dolmanul de
www.dacoromanica.ro
DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI LOCUINŢĂ 129
  blană de samur, haina de brocard se deosebeşte de aceia pe care o purtau Domnii mai vechi, fiindcă lasă să se vadă şalvarii roşii, iarăşi tăietură de Ţarigrad. Din haina de desupt se văd mînile: cînd este un ospăţ de Curte, Domnul şi invitaţii nu leapădă mantia lor, dar o lasă să fluture pe umeri, ţiindu-se numai în copcă.
    Ştim numele unora din veşmintele ce se obişnuiau pe această vreme, cînd tot ceia ce formează «fanariotismul» se găseşte în fiinţă, de şi deocamdată lipseşte încă «Fanariotul». Se deosebiau sarvanalele de feregelele vechi, de conteşele de modă apuseană, de serhatlîcurile constantinopolitane nouă. Stofa ce se punea în ele era canevaţul de fabrică italiană (canevazzo), postavul obişnuit, mătasa, atlazul. Colorile eraii numite tot cu numiri turceşti: ghiuIghiuliu= «rose», turungiu = «orange», alageâ = «verge», ş. a. Termenii de croitorie erau luaţi şi ei din această limbă: astfel, dintr'o blană de samur se puteau face limit; se alegea din «sorocul» de blană paceaua, piciorul, pentru anumite podoabe. Nasturii de mătasă cari încheie unde nu se pune nasturele dş metal scump cu pietre, se zice cea-praz, de unde acel care pregăteşte astfel de lucruri de galanterie e cunoscut de acum în-nainte supt numele de ceaprazar.
9
www.dacoromanica.ro
130 ISTOBIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
        Pe cap, Doamna Mărica, cele şepte fete ale eî, jupănesele şi jupăniţele pun lese de mărgăritar, care prind bani de aur — podoaba de cap a fetelor—sau vălurile, «văliturile» vechi, prinse în ace cu gămălie preţioasă. La sărbători mari ele obişnuiesc işlicul — pe care-1 cunoaştem din zugrăveala de la Cetăţuia—, în care surguciul de pene e ţinut prin flori de pietre scumpe, avînd una mai frumoasă decît celelalte, ca ţintă. Haina de desupt se chiamă zăbun, dacă e lungă, iar, dacă ţine loc de pieptar, ghiordie. Numele cele vechi, păstrate în Moldova, mai puţin înrîurită de modă, sînt sncnă şi tîmbar. Cea de de-asu-pra, e dulama. Stofele sînt orientale sau vene-ţiene (pe atunci se zice: venetice): lastră, uşoară şi grea, sarasir, şahmarand, canavaţ, tabin, ha-tai, belacoasă, terţanel, sandal de Veneţia, atlaz, mai ales florentin, taftă 'leşească (întrebuinţată mai mult la căptuşeli). Rochile sînt împodobite cu copci, zise şi «căpătâie», cu flori de fir şi de mătăsuri, cu şireturi, cu vechii nasturi scumpi, cu mărgăritare. Blănurile, fără deosebire de anotimp, hotăresc tot aşa de mult; samurul rămîne cea d’intăiu printre ele, paceaua sau pîntecele de samur sau de sobol, dar pe lîngă dînsul au preţ rîsul şi jderul. Un brîu încinge mijlocul, şi toată bogăţia vechilor juvaiere: cercei cu «pi-ioare» şi cu «căşuţele>, lanţuri, lefţî şi lefti-
www.dacoromanica.ro
DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI LOCUINŢĂ
131
şorî, sălbi, brăţare, paftale strălucesc de lumina soarelui sau a făcliilor.
   Viaţa absolut orientală a Romînilor începe: ea va ţinea o sută de ani în capăt, în care mai nimic din ageste lucruri nu va fi schimbat, Doar boierii vor căpăta, potrivit cu rangul lor, acele işlice-baloane, de care am rîs încă pînă dău-năzî şi care erau menite să joace în ierarhia noastră rolul pe care-1 jucau în cea turcească, prin mărimea, coloarea şi împletirea lor, turbanele, Domnii înşii luaseră în locul vechilor calpce şi căciuli, pe care le purtau încă Mavro-cordaţii, cel puţin Nicolae-Vodă, acele urîte pălării nalte, cu fundul alb şi o muche în faţă, care-î deosebeşte de sfetnicii lor în îmbrăcăminte, în acelaşi timp, eî. schimbă forma dulămiî vechi şi înlătură une ori gulerul de blană. Astfel, de pe la 1750 înnainte, eî sînt îmbrăcaţi pe de asupra într’un veşmînt mai strimt, blănit şi el pe margenî: strîngîndu-se ori cît de mult acest veşmînt nu s’ar putea atinge copcile şi nasturii scumpi cari se văd fără folos de o parte şi de alta. De pe la 1800 în sfîrşit, caţaveica blănită, avînd mînecile aproape întregi, cel mai urît dintre toate veşmintele domneşti ce au fost odată, apare: ea se vede în chipul lui Alexandru Ipsilanti, dar n’ajunse a înlocui cu totul haina fără mînecî, ce o precedase.
www.dacoromanica.ro
       132 IST0BI4 EOMÎNILOB ÎN CHIPUBÎ SI ICOANE
     -.........................n......A.............
       îmbrăcămintea negustorilor a fost totdeauna întru cîtva deosebită de a boierilor. Dar n’avem de unde o cunoaşte, pentru că abia în veacul al XVIII-lea, negustori s’au făcut ctitori de biserică şi ni-au lăsat astfel chipurile lor în zugrăveli de părete. în biserica bucureşteană a Icoanei, întemeiată la 1786 de boierinaşul Pa-nait Băbeanu, care avea o rudă logofăt de bresle, se văd între ctitori bărbaţi cu fesuşoare rotunde pe cap, ca acelea de supt işlicul boierilor, cu veş-mîntul de pe de-asupra tivit pe margenile din lung, precum şi la mîneci cu blană neagră, şi cu un dolman de acelaşi fel de blană în jurul gîtului. Femeile au rochii largi cu flori, un guler alb răsfrînt, precum şi bendiţe de galon aurit în jurul gîtului; un colan de blană se prelungeşte pănă la mijlocul strîns cu o cingătoare de paftale scumpe, discuri de aur săpat legate între dînsele; pe cap ele poartă o căciuliţă de postav, işlicul, aşezată pe codiţele împletite ale părului, prinsă printr’un galon cu flori vesele şi avînd la o parte o stea de mărgăritare sau pietre scumpe cu multe ramuri. Fetele au în cap tot că-ciuliţe de acestea, dar fără o asemenea stea, iar băieţii fesişoare, ca şi ale boierinaşilor negustori.
                              V.
        Moda nouă începe prin anii 1770-80, sau chiar ceva mai târziu, în veşmînt ca şi în locuinţă.
www.dacoromanica.ro
                GRIGORE ALEXANDRU GHICA Domn în amîndouă principatele (1764-7 ; 1768-9 ; 1771-7).
     După o stampă din vremea lui.
                                       Reproducere făcută cu cheltuiala
                                         d-nei Adina Olânescu, născută Ghica.
www.dacoromanica.ro
DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI LOCUINŢĂ 183
      Pe la 1780, Doamna unui om aşa de luminat, aşa de «înnaintat» ca Alexandru Ipsilanti, găseşte hazliu să-şi schimbe o clipă hainele cu ale Săsoaicei soţia lui Sulzer, cunoscutul călător prin părţile noastre, Petty, care veni la noi pe aceiaşi vreme şi văzu un bal la Bucureşti, nu spune despre nici-o rochie europeană rătăcită printre cele bogate şi strălucitoare ale Răsăritului, ci numai de toalete după datina «grecească» şi cea «românească». O doamnă englesă, care văzu Bucureştii lui Vodă Mavrogheni şi fu primită cu o deosebită cinste la Curte, Lady Craven, văzu în cămările Doamnei numai persoane greceşti cu turban şi o fată de boier ro-mîn cu «o pălărie de samur foarte înnaltă, prinsă în dosul părului, care era ridicat drept în sus, peste un fel de legătură supţire»; era fata vestitului Ban Dudescu. Un Rus care trecu prin ţerile, noastre la 1793, nu văzu nici el la un «bal al Curţii» din Iaşi decît focurile diamantelor şi apele mărgăritarelor, iar nu şi cochetăria, încă necunoscută la noi, a costumului european din gătitul veac al XVIII-lea.
      Pe atunci nici casa nu era încă schimbată: aceleaşi odăi multe, cu tavanul jos şi fereştile mici supt stogul şindrilit sau, la Munteni, acoperit cu olane de tm trandafiriu slab, 3I acoperişului; aceiaşi mare curte nepietruită, aceiaşi minunată grădină cu vechile flori ale acestui
www.dacoromanica.ro
134 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
   pămînt, aceleaşi atenanse sărăcăcioase pentru locuinţa unui întreg popor de Ţigani. Rare ori cîte un architect grec, care'a învăţat în Italia, are cunoştinţă de casa veselă de''lumină a Europei. Meşterii bulgari, cari lucrează şi pănă astăzi în Dobrogea, sînt foarte căutaţi acum, şi ei clădesc pănă şi palatul de la Mihaî-Vodă, al lui Ipsilanti, solidă casă, care a putut fi prefăcută astăzi pentru nevoile unor Archive moderne. Pănă pe la 1774 furculiţa e încă necunoscută, şi se mînîncă de pe Divan, unde oaspeţii stau răzimaţi pe perini, înnaintea unei mesuţe rotunde, joase. Mobila e tot aşa de rară ca în odăile din vremea lui Brîncoveanu. Dar, ca semne de vremi nouă, boierul moldovean Scarlat Stur-dza, întors de la studii din Germania, îşi face o casă ca acele din această ţară: meşteri din Braşov încep să fie chemaţi de bogătaşii cari se deprinseseră în pribegie cu felul de viaţă din Ardeal, şi în curînd în Gheorghe Asachi Moldova are cel d’intăiu architect romîn pentru case ca în Europa. Curtea cea nouă din Iaşi, a lui Alexandru Moruzi, astăzi Facultatea de medicină, e, şi ca înfăţişare şi ca împărţire, o zidire apuseană. în sfîrşit, Mavrogheni poate pofti, încă de pe la 1780, pe Lady Craven la un prînz cu scaune şi tacîmurî de argint care se parvisita-toarei a fi de obîrşie englezească.
                           *
                         * *
www.dacoromanica.ro
DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI LOCUINŢĂ 185
     Cînd, în cursul războiului ruso-turc din 1806 la 1812, generalul rus Prozorovschi îşi luă reşedinţa la Iaşi, Vistieria Moldovei trebui să cheltuiască pentru ca Nemţi şi Evrei să pregătească europeneşte Curtea. Se cumpărară «scaune mari ce să numesc jilţuri», «crivaturi de lemn», canapele de plisă şi «scaune bune de plisă», ba chiar «mături nemţeşti» şi aparate de veptilaţie, «răsuflătorî la o samă de ferestre». După ce Ruşii plecară, boierimea noastră era în deplina stăpînire a noului fel de traiu. Cuvîntul de «mobile» era întrebuinţat încă de prin 1821, şi o cocoană din Moldova îşi însemna pe atunci mobila de vînzare, în care găsim «paturi de modă», «canapele de culcat, de tisă», «scaune de tisă cu jilţurile lor şi cu citurile lor», scaune de lemn negru, cu plisă, pentru sufragerie, toate preţuind pănă la 2.000 de lei. Cum se vede, din toate punctele de vedere, — o «garnitură» modernă. Ea se potrivia cu casele nouă ce răsăriau din toate părţile de-a lungul stradelor, care nu mai sînt podite cu scînduri, ci pietruite, şi primesc altă lumină decît a felinarelor de la prăvălii şi a masalalelor. E, în sfîrşit, mediul potrivit pentru •ospeţe pregătite de bucătari francesî, după care vine-cafeaua alături cu îngheţata şi fetele din casă cîntă din piano şi din harpă, cum le-a auzit călătorul frances Lagarde, puţin înnainte de
www.dacoromanica.ro
     136 ISTOEIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
   .........+-...................................
   1821, în casa celui din urmă dintre Brîncoveniî din ramura veche, Marele-Ban Grigore.
     Aceste cîntăreţe de salon, care împodobesc «balurile», de acum înnainte mai dese decît orî unde aiurea, poartă pe atunci părul ridicat sus şi «anglaisele», buclele lăsate să atîrne lîngă urechi ale domnişoarelor din Europa. Fără să părăsească misăzile de blană, obişnuite şi în mijlocul verii, ele se îmbracă în rochii de stofă nouă, de coloare deschisă, rochii roze, albastre, foarte înfoiate, cu mînecile umflate, — aşa cum se pot vedea în portretele ctitoriceşti din Schitul Icoanei, la Bucureşti. Femeile măritate pun şaluri şi văluri de dantele pe cap, şi fichu-ul frances înlocuieşte pe încetul paceaua de samur. Şalvarii şi cipiciî turceşti- cusuţi împreună au fugit de mult înnaintea botinelor, ghetelor învingătoare (ghete = guetres). Numai bărbaţii merg încă măreţ în rochii răsăritene, blănite şi acoperite cu blănuri, avînd pe capul ras turbane de şal, puse cochet la o parte la cei tineri.
     Dar Domnii de după Regulamentul Organic merg toţi în uniforme de tăietură rusească, şi astfel ce deosebire mare între doi fraţi, cari au ţinut cîrma în Ţara-Romănească după încheiarea erei «fanariote» la 1821, Ghiculeştii! Unul, Gri-gore-Vodă, are cucă, anteriu, papuci, hanger,
www.dacoromanica.ro
DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI LOCUINŢĂ 187
   ca mal toată boierimea luî, care stropeşte însă cu cordoane şi decoraţii, «ordurî» ruseşti, acest veşmînt părintesc şi strămoşesc. El poartă barbă, iar părul şi-l taie scurt, dacă nu şi-l rade chiar. Ceva mai tînăr, fratele său Alexandru e bărbierit şi-şî lasă păru’n bucle. Blana e numai un dolman elegant. O strălucitoare uniformă de general european, strînsă pe talie, îl înfăşură.
      Moda venită de sus fu urmată. La mesele Di-vanurilor de supt Regulamentul Organic giu-beaua mai stătu alături cu fracul sau redingota, bărbile lungi cu supţirile mustăţi revoluţionare, bunele capete smerite cu scăfîrlia rasă lîngă pletoasele capete încrezătoare cu cîrlionţî bogaţi. Prin Divanurile ad hoc, care formară România, se va mai fi rătăcit vre-un anteriu din timpurile moarte. Dar şi acesta se pierdu în-tr’un zimbet de compătimire curioasă. Vremea nouă învinsese, şi prin hainele, prin locuinţa mobilele sale.
www.dacoromanica.ro
                  IV.
  VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI
www.dacoromanica.ro

                Viaţa socială a trecutului.
     Viaţă socială şi viaţă culturală sînt două Iu-cruri care nu trebuie să se amestece între ele. Cînd cineva cumpără de la altul, cînd îl învaţă carte, cînd îî lucrează ceva, — atunci săvîrşeşte acte de viaţă culturală, care se deosebesc de actele politice, printr’aceia că sînt mai obişnuite, că se schimbă mai greu şi că n’au însemnătate istorică fiecare în parte, ci numai toate la un loc. Supt numele de viaţă socială se înţeleg însă alte acte, şi cele culturale Iară îndoială, dar care se pot pune la o parte pentru a forma o categorie deosebită. Germanii li zic gesellschaftliches Leben, geselliges Leben. A merge la un prieten, a face o primblare la şosea, a fi de faţă la un botez, la o nuntă, la o înmormîntare, a asista la o conferinţă — a o asculta e un act cultural de amîndouă părţile, dar e adevărat că nu orice conferinţă poate fi ascultată —, acestea sînt acte sociale. Ele privesc societatea, nu ca în-
www.dacoromanica.ro
142 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
   tregul omenesc din care facem şi noi parte, ci acel cerc mai restrîns care are şi timp liber pentru a se vede mai des şi a petrece împreună, însă chiar cine nu face parte din acest cerc, privilegiat în acel înţeles că trăieşte mai uşor, trebuie să săvîrşească din cînd în cînd acte sociale, şi anume cînd anumite sărbători îl dezrobesc pentru o zi sau maî multe sau cînd în viaţa lui se petrec împrejurări care cer neapărat bucuria sau mîngîierea celorlalţi.
     Viaţa socială în trecutul nostru n’a fost totdeauna aceiaşi, şi pînă maî dăunăzî ea nu să-măna de loc cu cea de astăzi. Ea s’ar putea împărţi în trei epoce, care înfăţişează şi trei influenţe.
                               I.
     în cea d’întîiu, căreia nu-î putem statornici un început, căcî e foarte veche, influenţa aceasta e a poporului, a mulţimilor ţerăneştî. Cînd Ro-mîniî au întemeiat Voevodate şi apoî Domnii, eî au împrumutat multe lucruri de la vecini, mai ales de la vecinii de peste Dunăre, repre-sintanţî ai civilisaţiei bizantine, romano-asiatice. De la dînşii au luat formele vieţii de Stat, limba Cîrmuirii şi a Bisericii, costumul, arta, literatura. Dar, în ceia ce priveşte viaţa socială, împrumutul nu pare să se fi făcut. Doar faini-
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI
143
   liile balcanice strămutate la noi .şi-au păstrat fireşte tot chipul de a trăi din patrie.
     în civilisaţia bizantină, într’adevăr, viaţa socială se razimă pe anumite principii, care nu se pot urmări şi în trecutul nostru din veacul al XVI-lea. E luxul, pompa, dorinţa de a uimi, care porneşte de la tron şi merge pănă la cel din urmă din oamenii cari posedă oarecare avere sau pot să împrumute. Aurării, pietre scumpe, mărgăritare, blănuri rare, catifea, mă-tasă trebuie să împodobească pe orice bărbat, pe orice femeie cum se cade. Ele întovărăşesc toate actele vieţii sociale şi le provoacă chiar, fiindcă nu se face o visită, o primblare, nu se asistă la o representaţie (de circ pentru acea vreme), pentru plăcerea de a vorbi, de a răsufla aerul larg al întinderilor sau pentru a vedea spectacole meşteşugite, ci pentru a face să se vadă bogăţii nouă, de curînd cîştigate sau pregătite.
     Un al doilea caracter e isolarea femeilor. Gine-ceul e unul din păcatele cele mai mari ale civili-saţieî bizantine. Femeia nu e pretutindeni pentru a da vieţii sociale elasticitate, discreţie, strălucire. Nu: ea nu va sili prin autoritatea graţiei sale pe învăţat a nu se pierde în amănunte, care nu privesc decît pe foarte puţini, a nu întrebuinţa o limbă greoaie care miroase a atelier, a nu face critice amare şi grosolane care arată totdeauna
www.dacoromanica.ro
144 ISTORIA ROMÎNIIiOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
pe acel care ştie de prea puţin timp un lucru şi e prea fudul de aceasta; ea nu va deprinde pe războinici cu bunacuviinţă a păcii, nu va pune pe omul de Stat în cunoştinţa unor realităţi care nu se văd în locurile de adunare, în locurile de luptă ale partidelor, realităţi de bunătate şi de milă; ea nu va învăţa pe bărbaţi a se privi între ei cu alţi ochi decît aceia cari vreau să impuie şi să supuie ; ea nu va ii lăsată să acopere aspra realitate cu supţirea pînză albastră a unei ilusiî, a unei prefăcătorii — să zicem — de împăciuire şi înfrăţire. între roabe, la lucru; între aceleaşi roabe, între negustorese venite din afară cu tot felul de ştiri şi de intrigi, la clevetire şi lene, — aşa se împarte viaţa femeii în această civilisaţie greşită, care a început cu despreţul femeii pentru ca să aibă la urmă bărbaţi, din sufletul cărora perise orice urmă de bărbăţie.
   Al treilea caracter al vieţii sociale bizantine, e lipsa de noutate, de spontaneitate, de originalitate, înţepenirea în forme moarte, în formule seci, al căror înţeles a perit de mult şi al căror folos n’a existat poate nici-odată. Ea înlătură de la o bucată de vreme tot sufletul; cine-1 are, trebuie să se ţie la o parte, căci ar putea să pară ciudat, rău crescut. Aceleaşi gesturi, aceleaşi vorbe, acelaşi zîmbet la aceleaşi împrejurări şi în aceleaşi ceasuri. Pare că nu sînt oa-
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI
145
meni viî cari se caută pentru a-şî împărtăşi prisosul vieţii sufleteşti, pentru a-şî desâvîrşi astfel educaţia, ci preoţii formalişti aî unei religii în care nu mai crede nimeni şi din care n’ar rămînea chiar nimic dacă s’ar duce şi ritualul sfînt.
   Cît putem vedea în cele mai vechi timpuri din trecutul nostru, nu e însă aşa. Oamenii sînt aspri, simpli, vorbesc răspicat şi mult, întrebuinţează cuvinte tari cînd se mînie şi vorbe blînde cînd au pacea sau căinţa în sufletele lor. Scrisorile lor — dintre care, din fericire, s’au păstrat destule, în archivele săseşti din Braşov, din Bistriţa, din Sibiiu, chiar în archivele polone — acele scrisori, scrise latineşte sau, mai ales sla-voneşte, dar dictate de Domn în româneşte către secretariul săut, sînt pline de jurăminte t- «să ma bată Dumnezeu» şi mai mulţi sau mai puţini sfinţi, «să beau sîngele copilului mieu» şi cîte de acestea la vre-un Petru Rareş sau Mihaî Viteazul. El ameninţă : va călca în picioarele cailor sămănăturile gata de seceriş, va arde zidurile şi casele, va trece totul prin foc şi sabie, va face trupurile în bucăţi, fără să cruţe nici copiii, va arde, va trage ’n frigare. El face asigurări straşnice : «nu las ţara în ruptul capului», spune Ştefan-cel-Mare, vorbind de Pocuţia pe care Polonii i-o cereau înnapoi. «N’am venit să stau
                                                10
www.dacoromanica.ro
146 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
treî-patru săptămînî», strigă Rareş Braşovenilor, «ci voiu sta până se va face voia noastră» ; Mihaî făgăduieşte, în furia sa, că va «bate în fruntea» acelor cari-1 clevetesc, scrisorile de pîră şi că, dacă-1 supără mult Imperialii, «se va vedea unde va veni Viena şi Praga». Nimic nu-î poate îndupleca, nici înfrîngerea: astfel Petru Rareş bătut de Poloni îşi cere drepturile cu încă mai multă învierşunare, fiindcă regele l-a jignit, şi, recunoscînd înfrîngerea, el o recunoaşte numai ca pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru care nu e dator a se umili înnaintea oamenilor, Eî sînt neiertători dincolo de margenile morţii: Basarab Voevod Neagoe află de moartea unui fecior de Domn, Miloş, care uneltia împotriva Scaunului său şi el, omul cucernic, care avea atîta bucurie să clădească biserici şi mănăstiri, nu mai poate de fericire. Sultanul, «împăratul turcesc», a luat pe Miloş, şi l-a pus în temniţă, în temniţă grea, aspră, şi Miloş a murit acolo. De aceasta lui Basarab, îi pare foarte bine, căci nu-i va fi, ca . pănă acum, ameninţată liniştea în fiecare' clipă. Şi, fiindcă e bucuros, o spune şi Braşovenilor. Şi să se bucure şi eî, pentru că era şi duşmanul lor şi ar fi adus şi asupra lor sabia turcească şi peirea!
   Erau aceştia, cari luau numele lui Dumnezeu în deşert jurînd, cari-şî batjocuriau duşmanii morţi, cari ameninţau cu ce nici tiranul cel mai
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI
147
împietrit n’ar fi fost în stare sa săvîrşească, nişte oameni neasămănat de răi, spre cari trebuie să ne întoarcem cu o uimire îngrozită? Contemporanii au numit cîte pe unul Vlad Dracul, Vlad Ţepeş, Basarab Ţepeluş, Mihnea cel Rău, Ioan-Vodă cel Cumplit, Alexandru cel Rău, Aron tiranul ; să fie de nevoie ca noi astăzi să mai dăruim nume de acestea crunte şi acelor cari nu vin la noi, din timpurile lor, purtîndu-le pe frunte ?
   De sigur că nu. Vremile erau aspre la noi, ca în tot Răsăritul, şi ca mai în tot Apusul. Dar oamenii nu erau aşa de grozavi, cum par. Numai cît ei n’ascundeau gîndurile lor rele, şi le întăriau încă prin expresie. Buna creştere bizantină ar fi cerut însă altfel: să se scrie un bilet dulce aceluia căruia peste cîteva ceasuri, dacă se va încrede, i se vor scoate ochii.
   Traiul acesta nu e bizantin în nimic. înnaintea noastră n’avem sfinte mumii, legate cu panglicile convenienţelor şi formulelor, ci oameni neobişnuiţi de vioi, de nestăpîniţi în mişcărî) de slobozi în cuvinte. Nu e nici-un colţ de taină unde să se ascundă, sfioase, femeile. Din potrivă, Doamna se amestecă în toate şi, cînd Domnul cade, ea e gata să joace rolul lui. S’a văzut ce femei au fost Despina lui Neagoe, Elena lui Petru Rareş, Chiajna lui Mircea Ciobanul, Ruxanda Lăpuşneanului, pentru ca să
www.dacoromanica.ro
148 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPTJRÎ ŞI ICOANE
vorbim numai de cele mai vechi. E o viaţă tî-nără care zbucneşte naivă şi crudă pretutindenea.
   Tot traiul de sus e ca traiul de jos; o viaţă ţerănească. Legăturile dintre familiile Domnilor şi ale boierilor sînt ca şi acelea ale gospodarilor din sate. Viaţa socială de la Curte e deci îndreptată întru toate după aceia din miile de gospodări! ale şesului şi munţilor.
   De la cei mai vechi Domni n’avem mărturii, dar ce aflăm pe urmă ne ajută a întregi. De la Ştefan-cel-Mare se pomenesc praznice de mulţămită ca singure petreceri, pe lîngă botezuri şi cununii despre care nu ni se spune nimic.
   însă un Domn muntean cam de pe această vreme, Neagoe a lăsat sfaturi către fiul său, «învăţături» slavoneşti, care au fost tălmăcite şi în româneşte. Neagoe e de sigur cel d’intăiu Domn românesc pătruns de cultura bizantină. Din fiul său iubit, pe care-1 numise Teodosie, sperînd că va cîrmui ca Teodosiu-cel-Mare, el voia să facă o minune de desăvîrşire. în cartea sa, el îl învaţă cum să primească soli străini, cum să ţie ospeţe, cum să stea în fruntea oştilor. Dar de petrecerile Curţii, de plăcerile îngăduite ale ei, nu se vorbeşte nici-un cuvînt. Căci marile petreceri ale Domniei lui Neagoe însuşi au fost cîte o sfinţire de biserică: la acestea el aducea, ca la Argeş în ziua de 15 August 1517 mulţi clerici strălucitori din toată
www.dacoromanica.ro
149
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI
lumea răsăriteană, cari-î sfinţiatj cu • cea maî mare pompă patriarchală clădirea. Alte ori el ţinea cu acest prilej şi revista oştilor şi poftia din vecinătate senatori săseşti, cari sosiau cu daruri de bună vecinătate, înfăşuraţi în blăni lungi şi largi, cu găitane înflorite.
   Altfel petrecerile cele mari erau — ţerâneşte iarăşi — beţiile cele straşnice. Cînd Mihai Viteazul cuceri Ardealul, se văzură astfel la Alba-Iulia ospeţe cu Mitropoliţi şi boieri mari care ţineau noaptea întreagă şi răpuneau pentru cî-teva zile pe acei ce luaseră parte la dînsele. Fireşte că jupăniţele şi Doamnele nu se amestecau la această straşnică bucurie a bărbaţilor. Mihai îşi lăsase Doamna în ţară şi. se mîngîia împotriva poveţelor Bisericii cu o prietenă, soţia lui Genga; dar lîngă el se afla, fără să se pomenească de dînsa în mersul furtunos al vieţii de Curte, văduva încă tînără a lui Petru-Vodă Cercel, Velica, şi sora eî, Zamfira, fete ale Vornicului Ivan. Şi cîte alte soţii de boieri îi întovărăşiseră, dar ele stăteau acasă, fără paza bizantină de alminterea, ţesînd la furcă, între roabe, vise de fericire în clipele straşnice ale războiului.
   Cu puţin timp înnainte de Mihai Viteazul, domnia în Ţara-Romănească acel Mihnea-Vodă, care s’a turcit în 1591 şi a rămas în ămintirea neamului ca Mihnea Turcitul. Mama lui, Eca-
www.dacoromanica.ro
150 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CfflPORÎ ŞI ICOANE
terina, o Levantină din Pera, purta epitropia, şi avem de la dînsa, printr’o întîmplare fericită, scrisori îndreptate către o soră a eî, de lege catolică şi care se făcuse călugăriţă în insula Mu-rano de lîngă Veneţia. De aici se vede viaţa de Curte, în adevăr, dar cît e de sărăcăcioasă t Lîngă Doamnă se află încă o soră, Lucreţia, măritată ca un Grec, şi trei fete ale acesteia, una purtînd numele românesc de Păuna ; mai tîrziu, Mihnea-şî aduse ca Doamnă pe o Ro-mîncă, Neaga, şi copilul domnesc Radu se jucă prin încăperile întunecoase ale reşedinţiî; femeie iertătoare, Neaga, se îngrijia ca o mamă de un alt Radu, fecioraş nelegitim al soţului eî. Levantinele, deprinse totuşi cu viaţa morocănoasă din Constantinopol, găsesc pe cea de la noî şi maî nesuferită. Oamenii li se par închişi, stăpîniţî de prejudecăţi. Singura bucurie o au cînd soseşte ceva din Stambul sau diil Veneţia: lucruri de găteală, perii şi altele ca acestea, în schimbul cărora trimet maî mult blăni, bogasiî, lighene de aramă, plapome, pînze de in, marame, batiste. Odată Mihnea, încă un copil atuncea, cete a i se trimete doi căţei de rasă apuseană, ca să-şi treacă vremea cu dînşiî. Altă dată trimesul surorii Mărioara aduce două cărţi, de sigur italieneşti, pentru care se mulţămeşte în deosebi. Necontenit griji de bani, cu Turci, Evrei, Greci, cari-şi cer datoriile, şi ameninţarea
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI      151
veşnică a maziliei. «Această ţară nu e moştenirea noastră», suspină odată Ecaterina: «azi sîntem şi mîne nu sîntem, după voia luî Dumnezeu, şi ne aflăm în mîna Turcului şi nici noî nu ştim unde vom fi pînă la capăt». Şi, iată că, în adevăr, peste cîtva timp, nenorocirea maziliei aruncă pe bieţii oameni tocmai în Rodos, lîngă Asia, apoi pănă la Tripoli, pe coasta de Nord a Africeî!
   în acest timp Vodă judecă, în fiecare zi şi pe oricine. Un călător frances vede la 1585 pe Petru Şchiopul; unchiul luî Mihnea, judecind supt cort, între ostaşi, înnaintea Curţii din Iaşi: «Domnul stătea pe scaun şi toţi boierii săi împrejur» — pe la spatele Măriei Sale, zice formula oficială, «şi ascultau plîngerile oricui i-ar fi venit înnainte; cari toţi, la o sută de paşi de dînsul, în genunchi îşi arătau plîngerile cu glas tare, unul după altul, şi el îi trimetea înnapoî cu hotărîrea ce i se părea mai dreaptă». Iar un Ragusan în slujba luî Mihnea spune, din parte-î: «Doamna Ecaterina nu mai are tihnă, fiindcă ţara e mare şi alte judeţe (judecăţi) nu sînt de-cît, ori ea, ori Domnul hotăresc toate: ci vezi d-ta dacă are ori ba de lucru!»
   De sigur ’o Curte unde nu se petrece !
   Iată acum Curtea Iui Petru Şchiopul, pe care o cunoaştem din hîrtiile privitoare la pribegia luî în Tirol. Bietul Domn e văduv; o roabă i-a
www.dacoromanica.ro
152 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN OHIPURl ŞI IOOANE
dat însă un frumos fiu pe care l-a botezat Şte-fan-Vodă şi-l iubeşte din toată inima. înnainte de a fugi din ţară, el o iea de soţie, dar pe ascuns de boier! şi numai înnaintea cîtorva credincioşi. După care scrie cu biata lu! mînă ne-dibace un act de mărturie, pe care trebuie să-l traducem aproape pentru a-1 înţelege:
   «Ai 7099 (1591), luna Ghenar 17 zile, Duminecă sara, 3 ceasuri, ne-am cununat cu muma lu! Ştefan-Vodă, anume Irina botezata. Adevăr am zis: pănă sînt în ţară, să nu se spuie cuiva, să ştie toţi, să fie ascuns; să nu ştie nimele din casă. Iar, dacă voiu ieşi in altă ţară, atunci să ştie toţî cum că cununat! sîntem. Să ştie toţi. Am mărturisit cu adevărat. Marturi: Mitropolitul Gheorghie din Suceava şi episcopul Ghedeon de Rădăuţi şi Anastasie egumen de Galata mănăstire şi Stroicî Logofătul cel Mare. şi Ieremia Vornicul şi Andrei Hatmanul şi Gheorghe Hatmanul, Cămăraşul Hrisoverghi şi Cămăraşul Gheorghe şi Vasilie Păharnicul şi alţi mulţi, [care] nu este pus numele lor. Să ştie toţî. Am scris cu mina mea, şi am pus pecetea noastră mai mare, mărturie, să se ştie. Io Petru Voevod, Gheorghe Mitropolit Movilă.»
   Şi iată-1 în Tirol, cu tînăra Doamnă, cu o Cerchesă, care Vrea să fie şi ea Doamnă, cu nepotul Gheorghe Hatmanul, cu cumnatul Gheorghe Cămăraşul şi sora, Alexandra Cămărăşoaia,
www.dacoromanica.ro
           VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI       153
împreună cu doî copil, apoi cu Mitropolitul, cu un ieromonah, învăţător al copilului, cu maî mulţi boieri şi copii de casă şi cu un pitic, Petru Bolea, care e, cum am zice, «le comedien ordi-naire de Son Altesse». Puţină bucurie din aceste glume ale piticului! încolo, lipsind judeţul de toate zilele, e o lene morocănoasă! Toţi stau în casă, mulţi de tot în cîte o singură odaie. Dacă ar fi fost jocul de cărţi, şi-ar fi trecut vremea aşa, dar nu era. Copilul învaţă buchile» boierii beau şi dorm, cîţîva maî vioi fug să facă negoţ la Veneţia sau politică la Constantinopol, în Polonia; Doamna moare de urît, Domnul se stinge de dor.
   Săracii oameni ! II.
                              II.
   Sărim acum cincizeci de ani şi găsim altă privelişte. Prin Greci şi maî ales prin Turci, Bizanţul e acum stăpîn şi pe viaţa socială, care pierde morocăneala, dar şi cinstea, cumpătarea ei ţerănească. E acum lux, un lux ruinător, pe care-1 ţine munca unei ţerî întregi, sînt acuma forme rigide, neînvinse, şi zăvoarele gineceului ascund femeia.
   E epoca procesiunilor de la Curte la biserică, epoca marilor audienţe solemne, epoca petrecerilor cu înfăţişare războinică aduse din Cons-
www.dacoromanica.ro
154 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
tantinopol. Călătorul e uimit şi nu uită să însemne minunatele privelişti de la Curtea Domnului din Bucureşti sau, mai ales, ale celui din Iaşi.
   Matei-Vodă domneşte de o parte, Vasile Lupu de alta. Şi despre viaţa socială a timpului lor aflăm de la un Paul Strassburg, Trimes suedes, de la un Bandini, misionar catolic, de la un Pavel de Alep, nepotul unui patriarch de Antio-hia, în călătorie pe la noi, cele ce urmează:
   Trăsuri cu şese cai primesc la intrarea în Capitală pe oaspetele Măriei Sale. Pe oaspeţii de frunte Yodă-î primeşte îndată în palatul său, «la Curte». Şi unii şi alţii merg la gazde, căci la Curte nu se găzduiesc decît rudele Voevo-dului. Doamna primeşte totdeauna de-o parte, stînd într’un jeţ. O fată din casă, «domnişoară de onoare», duce la dînsa.
   A doua zi sau peste cîteva zile, străinul e chemat la audienţă şi la ospăţ. Acel Suedes care veni la Leon-Vodă, înnaintaşul lui Matei Basa-rab, fu luat de acasă de boieri cu rădvane, în jurul cărora călăriau păzitorii Domnului, Dal-matini (în Moldova erau Unguri, apoi Nemţi), în număr de două sute, îmbrăcaţi frumos ardeleneşte. Strassburg povesteşte cum a trecut prin estrade şi pieţe pline de mărfuri scumpe pe care le vindeau Italieni, Greci, Romînî, Turci şi Armeni». Multă lume se adună să vadă alaiul: «pare că năvălise acolo tot neamul românesc».
www.dacoromanica.ro
                            EUSTRATIE DABIJA Domn al Moldovei (1661-6).
                                       După o stampă din vremea lui (portretul poartă greşit numele lut Grigoraşcu Grhica).
                                                                                          Reproducere făcută cu cheltuiala eSocietăţil Femeilor Romine».
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI
155
Dregătorii Curţii au pus hainele cele maî bune, care impun; caii scutură frîie scumpe.
   Domnul aşteaptă în uşă. în semn de consideraţie pentru visitator, el ţine capul plecat şi mînile pe piept. în odaia de audienţă, două scaune stau aşezate pe un loc maî ridicat. Cel din stînga, loc de cinste la Turci, e pentru oaspete. «La spatele Măriei Sale» stau boierii cu blănî de samur foarte scumpe, care sînt, cum am zice, fracurile acelui timp. Tălmaciul e de faţă: cîte unul ştie «turceşte şi greceşte şi italieneşte şi latineşte şi nemţeşte»; călugăr catolic, născut în Creta, el a făcut studii la Witten-berg. Cînd se arată scrisorile suveranului ce a trimes solul, ale patriarchuluî sau înnaltuluî cleric ce a dat o recomandaţie, Domnul se ridică de pe scaun şi-şî descopere capul.
   Trîmbiţe şi buciume sună deodată afară. E semnul că masa e gata. Tacîmurile sînt de argint pentru Vodă, oaspete şi boierii ceî marî, de lut pentru boierii aî doilea, de lemn pentru caracudă. Toţi stau pe laviţî, dar două scaune sînt gătite, pentru Vodă şi acel ce a venit să-l cerceteze: scaunele sînt îmbrăcate cu catifea roşie, pe care o prind cuie aurite. Lîngă jilţul domnesc se aşează Spâtarul-cel-Mare, ţinînd sabia domnească în gît, iar în mînî cuca şi schip-trul, Pâharnicul-cel-Mare şi mulţi uşerî cu toiege de argint. Postelnicul, Stolnicul, Clucerul, chiar
www.dacoromanica.ro
156 ISTORIA ROMÎNII.OR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
Vameşul stau gata de slujbă, în haine scumpe de paradă.
   Bucatele sînt acum pe masă, acoperite cu capace, care le ţin căldicele. Pe scăunaşe lîngă stăpînitor, care domneşte şi la masă, aşteaptă sticle cu vinuri, cu rachiuri şi chiar cu bere, precum şi păhare de tot felul, cele mai multe de argint. Medelnicerul aduce felurile nouă: dacă Domnului nu-i plac, el face numai un semn, şi ele sînt lăsate supt masă. Tipsiile pe care s’au adus deosebitele mîncărî nu se ieau, precum se iea de la fiecare blidul, ci ele se înnalţă grămăgioare în mijlocul mesei, aşa încît oaspeţii pot să ştie totdeauna isprava ce au făcut. Pe albele feţe de mese lucrate cu flori de aur se văd linguri şi cuţite, de argint, de os de cerb sau şi de lemn- Furculiţa’ lipseşte deocamdată.
   Se bea în cursul mîncării. După ce s’a mîn-tuit aceasta, vine rîndul toasturilor. Musica de trîmbiţe şi *tobe nemţeşti, care cînta încă de la început, cum s’au încheiat cuvintele binecuvîn-tăriî — în cameră candela arde supt icoane —, musica aceasta tace. Domnul iea în mînă un «păhar straşnic» (ingens scyphus) şi vorbeşte întru lauda suveranului străin din partea căruia a venit poate oaspetele. Cînd cuvintele lux, ascultate în tăcere, s’au stîns, tunurile bubuie a-fară, scuturînd geamurile. Apoi sau că Domnul închină pe rînd — aceasta se face la serbători —
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI
157
pentru fiecare boier (ba chiar pentru ţara întreagă, la sfîrşit) şi acesta ascultă respectuos, în picioare, urările ce i se fac, sau boierii închină unul după altul pentru Măria Sa, şi ei se văd căzînd atunci în genunchi, până pomenesc numele aproape sfînt al Voevoduluî. La serbăto-rile bisericeşti, Domnul se închină întăiu, apoi el bea pentru «împăratul» păgîn, de care atîrnă ţara lui (în Moldova cel ce ridică păharul, Domnul, tace, de durere şi ruşine); numai pe urmă vine rîndul lui. în toate trei dăţile, bubuie tunurile şi rîpîie puştile afară. Iar între un toast şi altul cîntă protopsaltul de la biserica din Curte — cum şi astăzi cîntă pe la mănăstiri unii călugări ştiuţi, la masa egumenului — sau Ţiganii întind arcuşurile pe vioare, făcînd să se audă cîntecul dorit de Vodă. Ei sînt singurii lăutari la masa veseliei sau în triumfurile obosite de după luptă: Mlhai Viteazul însuşi a intrat în Alba-Iulia în sunetul vioarelor ţigăneşti, care ştiau să cînte pentru toate ceasurile din viaţa omului.
   în odăile vecine, cete vesele de boieri şi bo-ierinaşi mînîncă şi beau mai în voie, din mîncări anume gătite pentru dînşii. Slujbaşi ai Curţii duc în toate părţile fripturi şi urcioare celor ce stau pe la casele lor. Une ori, la vre-o nuntă, boi întregi se învîrt pe frigări în Curte, pentru mulţime, care bea vin nou din oale- de lut.
www.dacoromanica.ro
   158 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI SI ICOANE
                                     1
   O petrecere ca aceasta se face la fiecare praznic şi ţine cel puţin cincî-şase ceasuri, iar de cele maî multe orî se prelungeşte pănă în ziuă. De la un timp ostaşii din Curte se împrăştie, după ce însă fiecare ceată şi-a petrecut pănă acasă boierul care o comandă.
   Fiecare serbătoare mare îşî are însă şi petrecerile eî deosebite. Astfel, în ajunul Anului Nou, — atunci ca şi acum, prin casele unde nu s’a introdus obiceiul străin al bradului de Crăciun, — se împart darurile. Domnul primeşte, în Spătăria-cea-Mare, pe fiecare boier după rangul său, cum se face şi astăzi în palatul împăratului german sau al Preşedintelui Republice! Francese. Copiii de casă aduc în cămara de ospăţ păhăruţe de vutcă, cofeturi şi cafea neagră. Şi la ospeţele obişnuite, vutca — rosoglio —şi cofeturile, luate într’o odaie anumită, merg înnaintea mîncărilor. Acuma înâă, ele se dau şi acelor pe cari Voevodul nu-î opreşte la masă. Eî mai ascultai salvele de puşti şi tunuri, musica înduioşătoare a Ţiganilor. La urmă, se înfăţişează înnaintea Domnului şi breslele cu căpeteniile lor, dar poate că acest obi-ceiu, democratic de altfel, n’a fost luat decît de la Turci, împreună cu multe altele, abia destul de târziu, în veacul al XVIII-lea.
   în ziua de Anul Nou chiar, se împart, după datina oricărui praznic de căpetenie, haine scumpe
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI      159
de brocard scump, de brocard ieften sau de simplu postav chiar, caftanele. La ieşirea din biserică, vînătoriî domneşti, scutiţi de multe sarcini pentru că aduc sălbătăciuni la Curte, îl aşteaptă cu jertfa cerbilor, căprioarelor, mistreţilor şi deosebitelor feluri de paseri. Sovoane — covoare de paradă —, băsmălî de mătasă, toiege scumpe se întind supt picioarele stăpînitoruluî şl ale boierilor din alaiul său, cari le samănă cu bani. Trataţia cea uşoară din ajun se face acum a doua oară. Urmează, dar nu pentru toţi, ospăţul acelei zile mari.
   El se deosebeşte prin mai multe adausuri peste obiceiu. Toţi se pîndesc ca să vadă cine va strănuta întăiu, dar strănutul trebuie să fie adevărat, nu adus cu tabac sau altcum, pentru că atunci cel ce ar fi strănutat «rămîne de batjocură». Un strănut autentic dă dreptul la un păhar cu vin şi la două caftane, unul de catifea şi altul de postav. Dacă Măria Sa însuşi face să se audă sunetul aşteptat cu atîta veselă nerăbdare, atunci i se dă un caftan, ba încă unul de brocard de aur, dar plătite din Vistieria ţeriî.
   Apoi în turta cea mare, care se dă la masă, se ascund — cine ar crede ? — bilete de plăcintă. Ele nu cuprind însă versurile pe care le cunoaştem. Ba nu .dau măcar o proposiţie întreagă, ci numai în cîteva cuvinte o făgăduială de Anul Nou, care poate fi luată însă şi ca o
www.dacoromanica.ro
160 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI SI ICOANE
constatare, de luare în rîs sau mustrătoare. Cel ce-şî găseşte biletul, e dator să-l cetească cu glas tare, şi ni închipuim ce faţă trebuia să facă boierul neastîmpărat, nesupus, căruia, printr’o potrivire ironică a norocului, îi cădea tocmai «pofta de a fi Domn!».
   De Bobotează, Vodă iese la gîrlă, cu tot alaiul, încă din ajun însă, el a primit trimeşi ai clerului din tot cuprinsul Domniei sale: e rîndul lor să facă daruri, şi cei de la ţară, cei de la mănăstirile şi schiturile din munte vin cu vîna-turi, cu lăptăriî proaspete şi cu păstrăvi. Părinţii se învrednicesc să schimbe cîteva vorbe cu stăpînul, dar ei nu pot fi primiţi la cinstea cu cofeturi, cafea şi vutcă, fiind numai smerite feţe bisericeşti. După slujba la biserică, aceşti oaspeţi ai Bobotezei sînt primiţi în Spătărie, unde cîntă psalţii prelung imnuri bisericeşti. Pînă şi clerul străin, letiniî, papistaşiî, Franciscanii italieni din Moldova, Franciscanii bulgari din Muntenia, odată Iesuiţii poloni din Iaşi, călugării secui de la episcopia Bacăului trec în-naintea Măriei Sale, precum la Anul Nou au trecut consulii, de cînd sunt acuma consulate ale Rusiei, Austriei, Prusiei în ţerile noastre.
   A doua zi, la slujbă, iată şi Doamna lîngă soţul ei, iată domniţele şi beizadelele între luminările lungi, grele ale Bobotezei. Numai la
www.dacoromanica.ro
          VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI   161
această serbătoare se maî văd, în acest timp de orientalism bănuitor, zăvorit, soţia şi fetele acelui după voia căruia se mişcă orice în ţară. începută cu sosirea în rădvane vechi a bătrî-nilor stareţi, urmînd cu această frumoasă petre* cere patriarchală, în care femeilor li se îngăduie să se închine lui Dumnezeu în acelaşi timp şi în acelaşi loc cu bărbaţii, mîntuită, cum vom vedea, cu binecuvîntarea cailor, serbarea Bobo* tezei are un caracter de albă fericire curată, care lipseşte celorlalte. Călugării merg pe la case cu ajunul, de-a valma cu preoţii ceî mulţi la număr aî oraşului de reşedinţă. Lăutari! ţigan!, lăutari! turc! chiar, nu lasă auzul să se odihnească o clipă; nu numa! ziua, ci şi în noaptea din spre Bobotează, şi în aceia a serbări! iarăşî. «Mulţimea şi bucuria poporului în Ţara-Romănească la Bobotează», scrie un patriarch asiatic pe la 1650, «întrece tot ceia ce ştiu că se petrece la Curţile celor maî mar! Domn! aî creştinătăţii.» Oastea toată e în picioare, căci e şi o serbătoare ostăşească, şi în jurul Curţi!, în drumul spre biserică, pe stradă, pănă tîrziu, cît ni maî păstrarăm apărătorii, flutură steagurile de mă-tasă cu Maica Domnului, cu Sf. Gheorghe, cu bourul şi corbul purtînd crucea’n plisc.
  După ce se mîntuie slujba în biserică, vine procesia şi sfinţirea apei. în Ţara-Romănească tot alaiul merge pănă la gîrlă, Ialomiţa în Tîr-
                                       11
www.dacoromanica.ro
162 ISTORIA ROHÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
govişte, Dîmboviţa în Bucureşti, — odinioară Argeşul la Curtea-de-Argeş. în Moldova apa e pusă într’un vas de argint aurit, în curte, de spre odăile Doamnei. Şese sfeşnice de argint ard împrejur^ un copil de casă ţine în mină al şeptelea. Toată lumea e în picioare; la stînga Voevodului e Doamna, copiii lor se află la dreapta; Câmăraşul şi boierii la spatele lor. în strălucirea geroasă a zilei de Ianuar, se înnalţă toate prapurile bisericilor, care se înfrăţesc cu steagurile ostaşilor.
   Cădelniţă se mişcă de nouă ori înnaintea familiei domneşti, de trei ori încă înnaintea copiilor. Apoi Mitropolitul, urmat de episcop!, sfinţeşte apa. Atunci iarăşi puştile şi tunurile salută, în bucuria obştească. La Munteni, copil se arunc în gîrlă pentru a căuta crucea pe care Mitropolitul a lăsat-o din mînă.
   Acum e binecuvîntarea cailor de luptă, — de sigur ca în străvechiul Bizanţ, a cărui icoană slăbită trăieşte încă aici. Un număr de cal cu arşale scumpe, împodobite cu aur şi mărgăritare, sînt aduşi de oamenii Comisului celui Mare, în mijlocul uimirii bucuroase a poporului. Un călător a văzut în Moldova, la 1647, douăzeci şi patru de cal foarte frumoşi pe cari Mitropolitul îî stropi cu aghiasmă. Străinii ce încun-jurau pe Mihaî Viteazul la 1600 avură prilejul să-l vadă serbînd astfel prin stropirea binecu-
www.dacoromanica.ro
                               MATEI BASARAB Domn al Ţeril-Romăneşti (1631-54).
       După o stampă din vremea luî.
                                           Reproducere fdcută cu cheltuiala d-neî Ecalerina G. Canlacuzino.
www.dacoromanica.ro
VI4.ŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI    16B
  vîntătoare a cailor Bobotează acelui an unic, în Alba-Iulia, capitala Ardealului supus Romî-nilor.
     Mai tîrziu, această parte din urmă a serbării se făcu şi mai bogată. Comisul aduse numai pe povodniciî, caii de călărie, pe cînd Armaşul îi trecuse înnainte cu caii de trăsură sau telegarii. Pe cei d’intăiu erau suiţi tineri boieri, cari nu primiseră încă slujbe. Calul dăruit de Sultan — i se zicea tablabaşa, nume pe care poporul l-a luat în batjocură, aplicîndu-1 oamenilor molîî şi înceţi, de paradă, — acest cal simbolic al legăturii de vasalitate călca mîndru la sfîrşit, între ciohodarî sau lachei. Mai de de mult se făcea un mare haz cînd un Comişel mai zburdalnic venia călare pe un catîr, pe cînd un tovarăş al lui avea cinstea de a fi purtat de un măgar.
     Peste cîteva săptămîni, vin Pastile. Din săp-tămîna mare Domnul dă să-î facă bogata luminare pe care o va ţinea în mîni în noaptea de înviere. Logofătul al treilea alege crucile pe care le va purta familia domnească; tot el merge călare să ducă invitaţiile.
     Priveliştile încep cu spălarea picioarelor. Joi sara, un călugăr bătrîn, sărac, trenţuros, cel maî umil dintre umili, e spălat cu apa ce cade din argintul ibricului pe argintul ligheanului făcut la Braşov, la Danzig, poate în Răsărit chiar,—de
www.dacoromanica.ro
164 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
        mina Mitropolitului. El e Iuda; un Vlădică, de obiceiu al Buzăului, înfăţişează pe Petru; alţi zece clerici împlinesc pe aceiaşi laviţă de lemn numărul celor doisprezece apostoli,
          Sara învierii începe cu sunetul sec al giam-paralelor, cu care se îmbată de bucurie copiii, prin curţi, pe strade, prin pieţe şi prin cimitire, Spre miezul nopţii se mişcă iarăşi alaiul domnesc. Aurul, pietrele scumpe lucesc abia, scurt, în întunerecul nopţii şi a micii clădiri care e biserica Curţii. Cînd luminările se aprind de fulgerul fericit al învierii, uşile săpate în lemn în vechiul cadru de piatră se dau în lături şi mii de stele mişcătoare prind a zbura în curtea întinsă a reşedinţiî domneşti. Domnul sărută crucea din mina Mitropolitului şi Mitropolitul îi răspunde, sărutîndu-1 de trei ori pe frunte.
                               III.
          între petrecerile mari ale timpului erau şi alaiurile, serbările extraordinare ale Domnului şi Curţii. între ele, mai ales alaiul Domnului nou.
          Acesta era numit de cele mai multe ori la Constantinopol. Ce solemnităţi se obişnuiau a-colo, cum se săyîrşia înştiinţarea noului numit, cum se ducea acesta la audienţe, cum intra în biserica patriarchală, salutat cu cîntărî de bucurie şi slăvire,—aceasta nu trebuie arătat aice.
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI
165
   Primirea stăpînitoruluî în capitala sa ne priveşte singură.
      Voevodul e întîmpinat de boieri la vadul Dunării, la Giurgiu, pentru Munteni, la Galaţi, pentru Moldoveni, dar fireşte numai de cîţîva trimeşi, dintre sfetnicii de frunte sau prietenii lui cunoscuţi, ori rude, şi nu de toată mulţimea boierilor, cari aşteaptă să-l vadă intrînd în Bucureşti sau în Iaşi. Al doilea popas îl face la vre-o mănăstire din preajma cetăţii de Scaun: la Văcăreşti, de cînd se înnalţă această zidire a lui Nicolae Mavrocordat (popasul cel vechiu nu-1 ştim), iar, dincolo, încă din timpurile lui Petru Şchiopul, la Galata. Iarăşi boierii vin la stăpînitorul lor, dar tot cîţîva numai, cu cari se face înţelegerea asupra alaiului.
      Mulţimea nerăbdătoare vede trecînd în sfîrşit «pompa» Măriei Sale. Boieri de toată mîna, slujitori, călări şi pe jos, merg înnainte şi în urma Domnului. în frunte sînt Hatmanul şi Aga, boierii, ostaşii; apoi vin ceilalţi, «cîte doi, cîte trei în şireag», după rangul lor. El însuşi se înfăţişează în portul său cel mai scump şi mai de cinste, care-1 arată înnaintea tuturora cine este. Cuca-î stă pe cap, caftanul dat de Sultan e prins în copcă la gît; calul pe care stă e un dar al împăratului; de-asupra surguciului prins într’o floare cu pietre scumpe flutură steagul de Domnie. Aga de Scaun, represintantul Sultanului, e
www.dacoromanica.ro
188 ISTORIA ROMÎNILOB IN CHIPURÎ ŞI ICOANE
        la stînga luî, locul de cinste în Răsărit. Cîţî Turci l-au mai întovărăşit, nu se dezlipesc de el în această intrare, oricum, impunătoare şi strălucită, pitorescă de sigur. Musica turcească sună în tot timpul drumului, o musică ce nu se aude încă decît la o împrejurare ca aceasta, căci îndată după ceremonie lăutarii împărăteşti se întorc, bine dăruiţi, la Constantinopol.
          Alaiul merge de-a dreptul, nu la Mitropolie, ci la biserica, mai mică, a Curţii. Acolo aşteaptă Mitropolitul şi toţi episcopii. Se face slujba de mulţămită, căreia noi îi zicem astăzi, împotriva bunelor obiceiuri ale Bisericii noastre, Te-Deum, după catolici. Dus de supţiorî de doi episcopî, Domnul încunjură pristolul, în timp ce, ca la nunţi, se cîntă «Isaia dănţuieşte». Nu se aruncă însă ca la nunţi daruri de bani, de flori, de cofeturi celor de faţă; astfel de dărnicii s’au făcut la Constantinopol. îngenunchind pe piatra de la dvera cea mare, care deschide altarul, Voevodul primeşte acum din mînile Mitropolitului mirul sfînt. A mai fost uns odată la Constantinopol, de patriarch, dar principiul este că se poate mirui cineva «şi de două şi de trei ori» cu mirul stăpînitorilor sfinţiţi de Dumnezeu. Une orî Vlădica sau unul dintre episcopî ţine o cu-vîntare, pentru a lăuda însuşirile, totdeauna a-lese, ale celui ce ţine acum sabia şi topuzul.
          Actul al treilea e aşezarea în Scaun. în Divan,
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI
167
    sala cea mare a judecăţilor din fiecare zi, aşteaptă Turcii, cari n’aii putut călca pragul bisericii. Două scaune, numai două, sînt gătite acolo. Pe unul va sta Domnul, pe cellalt, la dreapta, Aga, ce ţine locul Sultanului. Dar nici ei doi nu se aşează, ci stau «drept» acele scaune de cinste, pe cind la spatele lor se înşiră rudele domneşti şi toată boierimea cîtă poate încăpea, precum şi clerul înnalt, şi chiar negustori de frunte. Domnul sărută firmanul cu slovele aurite care cuprinde numirea sa; un Turc — mai târziii Divan-Efendi, «domnul judecăţii», judecătorul Turcilor ce vin în ţară, — ceteşte actul în turceşte. Nimeni no înţelege nimic, şi nici nu e nevoie să înţeleagă, căci cuprinsul e neschimbat; dar cea mai mare luare aminte şi tăcere, «mîlcomire» domneşte. Cînd s’a mîntuit cetirea sfintelor cuvinte, pornesc puştile, tunurile, musica turcească, cea de ţară, «surlarii, trîmbi-ţaşii, doboşiî» sau toboşarii; clopotele vuiesc în tot oraşul. Mare cacofonie solemnă. Pentru înţelesul celor de faţă, firmanul e cetit acum pe româneşte, de pe o tălmăcire scrisă cu slove mari, pe hîrtie largă, groasă, lucie răsăriteană, de Marele-Vistiernic sau altul dintre boieri. Acum şi Domnul şi Aga stau în jeţuri. Cînd şi a doua cetire s’a isprăvit, e rîndul împărţirii de1 caftane sau chiar de blănî la Turci şi la creştini. La urmă, se bea cafea în Spătărie.
www.dacoromanica.ro
  168 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
         Une ori chiar în aceiaşi zi, altă dată peste cîteva zile, nu rare ori şi după cîteva săptămînî, Domnul stă în Spătărie şi face dregătorii cei noi, îşi alege şi orînduieşte Sfatul. E obiceiul după aceasta să-şî şi ospăteze «Ministeriul». Ospăţul se face după regulele pe care le cunoaştem. Afară, «Curtea se foarte veseleşte», iar cei din-nuntru nu mai puţin. Une ori, de multă veselie a vinului vechiu, boierii iese la joc. Astfel, cînd Nicolae Mavrocordat a venit în Moldova ca Domn a doua oară, în 1711, s’a «giucat în casa cea mare», dîndu-se mesele la o parte. Vodă, care nu era aşa de străin,.nici aşa de fudul cum se crede, a mulţămit dănţuitorilor, dîndu-li postavuri bune şi atlaze strălucitoare.
         Cînd Domnul a fost ales în ţară, în urma morţii înnaintaşului său, unele amănunte se schimbă, neapărat. Primirea la vaduri, conacele, întîlnirea la mănăstirea de lîngă Capitală nu se mai în-tîmpină. Dar boierimea toată şi mult norod se adună pentru alegere şi aclamaţie. Alesul merge şi la Mitropolie înnainte de a fi miruit în biserica de la Curte. Aici, la Mitropolie, i se pune pe umeri un caftan oarecare, în aşteptarea celui împărătesc. Dacă un Turc de samă e acolo şi dă pe al lui, atîta mai bine: pare că tot e ceva din sfinţenia voinţii împărăteşti, faţă de care nu se încape nici-o împotrivire. Fiind vorba de o faptă cu izbînda nesigură, Domnul are grijă
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI      169
     să ceară une ori jurămîntul prin graiu şi scris de la toţi boierii. Cînd Sultanul s’a învoit cu numirea şi i-au plăcut, deci, darurile trimese, primirea firmanului se face iarăşi cu o mare pompă, căci acuma se capătă, de fapt, temeiul puterii. Yoevodul şi Curtea iul iese înaintea trimesului destul de departe, avînd une ori — aceasta nu strică faţă de nişte stăpînî aşa de vicleni! — şi «toată oastea». Nu e încă vremea de înjosire în care ceremonialul impune ca Domnul românesc să sărute scara calului pe care călăreşte un Paşă cu trei tuiurî şi să-î meargă apoi pe jos înnainte pănă-1 pofteşte acesta să încalece, — dar Aga e întîmpinat cu o cinste deosebită. La întîlnirea cu dînsul, Vodă primeşte pe cap cuca. Numai acum se face în Divan cetirea firmanului, în mijlocul «mîlcomiriî», şi o nouă descărcare de puşti şi tunuri întovărăşite de musică. «Şi de atunci înainte se ştie Domn adevărat.» în focmaî aşa se face la înnoirea din trei în trei ani a Domniei, afară de caşul cînd Domnul e chemat la Poartă chiar ca s’o primească şi adese ori primeşte în loc petecul negru al maziliei.
       Doamna nu-şî face nicî-o dată intrarea odată cu soţul el, ci zăboveşte măcar cîteva zile, potrivind aşa încît să sosească mal târziu. O primesc jupănesele, soţiile boierilor, în cocii şi rădvane, şi o duc la Curte de-a dreptul, unde-şî
www.dacoromanica.ro
170 ISTORIA ROII INILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
     iea în primire odăile ei. Ea nu va mai ieşi de-cit la serbătorile cele mari ale Biserici! sau în primblări «pe uliţă, la feredeu» — la baia turcească, şi la noi, ca şi în tot Răsăritul, un adevărat club femeiesc —. «pe la mănăstiri şi pe la vi! şi primblări». Carăta Domnească e urmată de ale tovarăşelor de petrecere, purtînd haine de «şahmarand», de «canaviţe», de «be-lacoase», «odoare» şi «sălbî de galben!», iar pe cap «şlicurî de sobol». Seimen!, Yorniceî, Co-mişî călăresc în jurul trăsurilor. La întoarcere, Doamna împarte daruri jupăneselor.
        Domnul maî dă serbări supuşilor săî, cari le aşteaptă maî mult de la dînsul. De Sf. Gheorghe, după moda turcească, şi ea însăşi o veche modă bizantină, se scot cai! domneşti la iarbă, la «ceair». Vodă însuşi a ieşit cu acest prilej la întâia primblare de primăvară, pe la mănăstiri, de care sînt pline vecinătăţile amînduror Capitalelor. Mie! fripţi se împart slujitorilor; la biserică s’a trimes de la Curte un miel fript, în loc de colivă. Iată acum, pe cîmpul încheiat cu iarbă, apărînd un «steag de Arnăuţî», mîndri Al-banesî cu mustăţile negre dîrze şi şuşaneaua de-a curmezişul spatelor; iată vechi! Seimen!, ostaş! cu plată. După eî vin telegarii, cai! de trăsură: pegî, murg!, roibî, albi, negri, şargî, suri, împărţiţi la «carăta Domnului», a Doamnei, pe
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALA A TRECUTULUI      171
      la boierii mari; într’un catastif de pe la 1670, am numărat 90 de cai din această rînduială. Armaşul şi ajutorul său deschid al doilea «şirag», urmaţi de trîmbiţaşî şi sîrmact, «răsunînd în trîmbiţă şi surlă». Vin povodniciî, cai! de călărie, şi armăsarii, ţinuţi de Comişei şi Seimeni, toţi înfăşuraţi în stofe scumpe, mai ales calul Sultanului, învelit în «taftă năramzie», ca năramza. Comisul şi ajutorul său încheie defilarea: el dă şi ospăţul cel mare pentru ziua aceia.
       Altă dată, sînt oaspeţi de primit: foarte rare ori un Sultan, un Han al Tătarilor, înnaintea cărora se cade în genunchi, dese ori Paşi, întîm-pinaţî cu neobişnuită supunere. Nu lipsesc, cum am văzut, solii creştini, pe cari-î primeşte, departe cîteva ceasuri, Hatmanul, şi-î salută în margenea oraşului Postelnicul. Palatinul de Culm, care sosi la Iaşi în 1677, Domn fiind Antonie-Vodă Ruset, se învrednici chiar a vedea pe Domn în locul Hatmanului. Boierii toţi sînt lingă dînsul şi, făcîndu-se cerc, salută. Oastea e aproape întreagă: 20 de companii, de «steaguri» de călăraşi, şese de Seimeni pe jos, şese de alţi pedestraşi; un mare steag roşu se în-nalţă din mijlocul lor; trîmbiţele, surlele sună. Corturile sînt făcute din jos de frumoasa mănăstire nouă a Cetăţuiî. în audienţa de a doua zi, Trimesul polon găseşte într’o odaie frumoasă,
www.dacoromanica.ro
172 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
     «zugrăvită după moda olandesă», un divan, tot frumos, acoperit cu covoare scumpe, şi sticluţele cu vutcă, patru la număr. Se ieau dulceţi şi se prînzeşte în acea cântară. Peste 70—80 de anî, Matei-Vodă Ghica primi tocmai în acelaşi fel pe alt mare sol polon mergînd la Poartă, contele Mniszek. Dar el nu prînzi numai faţă în faţă cu Domnul, ci la o masă de 400 de tacî-murî, «fără bună rînduială». Ca adaus la plăcerile mîncăriî şi băuturii, se făcu danţ, de dănţuitori de meşteşug însă, cari veniră cu lăutarii lor obişnuiţi, şi distrară lumea după cafea.
       Une ori Domnul merge la hram. Egumenul sau preoţii îl poftesc, aducîndu-î un dar obişnuit pentru aceasta: cafea şi zahăr. în curtea bisericii : Sf. Paraschiva, Sf. Spiridon mai tîrziu, la Iaşi, se întind saivane, locuri de coborîre pentru stăpînitor. Doamna, viind deosebit — nu se pot închipui cei doi soţi domneşti împreună, — are şi ea primirea ei. Din «Cămară» se dau anumite pomeni cu acest prilej.
       Sau se face un Vlădică nou. Din vechiu, Domnul stătea de faţă la biserică, într’un scaun roşu, lîngă Mitropolit, la hirotonisire. El primeşte apoi pe ales în Spătărie. De aici episcopul, Mitropolitul iese pentru a străbate stradele Capitalei pe un cal împodobit cu «astar»; musica Domnului cîntă, şi clopotele tuturor bisericilor sună.
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI
173
     Pe urmă însă fu introdus obiceiul de a se aduce episcopul cel nou în carăta Curţii. Tot în Spătărie se face ceremonia de recunoaştere si în-
                                         i     i
     tărire. Vistierul-cel-Mare dă mantia şi Vodă cîrja, pe care o aduce cu capul gol şi o dă sărutînd mîna păstorului sufletesc. Ceva din acest obi-ceiu a rămas şi pănă în zilele noastre. Şi la sfinţirea de biserici, Domnul e poftit une ori, şi iea parte, îndeplinind funcţiune de archiereu.
       Din cînd în cînd, se dau vînători mari. Odinioară Domnii, cînd nu aveau războiu, străbă-băteau ţara în lung şi în lat, prigonind dobitoacele şi miluind cu dreptate bună pe oameni. Acuma e hotărît că vînătorile de etichetă nu se cuvin a se face decît înnaintea celor patru posturi. Mii de ţerani sînt aduşi pentru a stîrni vî-natul şi a-1 ucide. Un preţ e pus pe orice cap de fiară sau de sălbătăciune: 25 de aspri iepurele, 60 vulpea, 80 rîsul, un leu mistreţul, un galben ursul. Sînt de faţă toţi boierii, pe cari i-a chemat Domnul, şi la o vînătoare de după Crăciun prin 1760, se înşiră în program Marele-Armaş, Marele-Păharnic, Marele-Comis, Marele-Căpitan de darabani, Marele-Stolnic, Marele-Me-delnicer, mai mulţi boieri de a doua treaptă şi a treia, vătafii de aprozi şi de copii, mazili, ar-măşei, păhărniceî şi multă gloată. Vînatul se împarte între vînători; pieile şi blănile le ieau pairii, ce încunjură pe Domn,
www.dacoromanica.ro
174 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
       Cînd pleacă la războiu sau în cercetarea hotarelor, cînd trece de la o Capitală la alta, Domnul desfăşură o strălucită pompă, pe care abia ni-o putem închipui astăzi. Merg, pe vremea Iul Yasile Lupu, 3.000 de călări, 2.000 de pe-deştri. Domnul are-fanam tea sa cele două tuiuri: suliţi avînd în vîrf semiluna, un glob şi o coadă de cal, semnul oricărei dregătorii la Turci. Urmează fiii Domnului, dacă-i are şi sînt cu el. în veşminte strălucite, călăreşte Domnul; paici pe jos încunjură calul, cu mîna pe gîtul lui; comişei, vre-o douăzeci, au părul lung, haine roşii cu stele de argint aurite în el; cu dînşii împreună merg vătafii. Postelnicul, cu toiagul de argint în, mînă, stă gata să primească porunci. Spătarul e în urmă, cu armele stapînu-luî: sabia de tăiat şi buzduganul de strivit. Copiii de casă, păhărniceii, stolniceii — slujbaşi tineri— zburdă acum, înnaintea marelui steag al Domniei, dat de Sultan. Tabulhanaua cîntă sau, cum se zicea pe atunci, cu atîta dreptate, bate. Boierii, îmbrăcaţi cît pot mai bogat, merg după rangul lor. După ei se duc şetrile, corturile, supt porunca Marelui-Şătrar, care comandă şi tunurile. 10—12.000 de oameni, grosul oştirii, se desfăşură, în destul de bună orînduială, pe urmă.
       Dar, la orî-ce mişcare prin oraş, Domnul nu poate merge singur şi nu poate atinge pă-mîntul: trebuie să fie călare şi încunjurat. A-
www.dacoromanica.ro
•VIAŢA. SOCIALA A TRECUTULUI    175
     ceasta se vede necontenit, de la Ştefan Tomşa al II-lea (1611), care aleargă în veşminte roşii cu buzduganul în mînă, între 500 de puşcaşi, pînă la Fanarioţi, cari trec în mijlocul unui buluc de Arnăuţi sălbateci. Gaşpar-Vodă Gratiani întră în tabăra polonă la 1620 între o sută de ostaşi pe jos. îl încunjură mai de aproape 17 satîrgiî (halebardieri) bărboşi, şese Armaşi cu cizmuliţe galbene, lungi haine roşii şi işlice de urşinic galben, puse la o parte şi împodobite cu steluţe de argint; tolbe atîrnă din largile cingătorî de argint; arcele sînt prinse de umăr, împreună cu buzdugane argintate. Cit priveşte pe Domn, calul său pag are frîie de argint suflate cu aur, late de trei degete şi bătute cu pietre scumpe, Veşmîntul său, de bro-card de argint albastru, se coboară pînă la glesne; peste dînsul e aruncată o îndoită mantie de catifea roşie blănită cu samur; la fel e cuca. Şeaua roşie, de Persia, are coburî şi scări de argint aurit, şi de la dînsa atîrnă scumpul buzdugan.
      înnaintaşul lui Gaşpar îşi îmbrăcă pînă şi aprozii de Divan ca urşinic, blăni de jder şi vulpe de Mosc la cabaniţă. Era, scrie Miron Costin, «de tot zburdată podoaba Curţii» şi Domnul nu suferia nici la boierinaşi «haine ce-vaşi proaste».
      Orice mişcare a Domnului e deci un fel de sărbătoare a ochilor, o bucurie a mulţimilor.
www.dacoromanica.ro
176 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
                             IV.
         Un alt şir de petreceri sînt acelea pe care le cere viaţa de familie, foarte strînsă, foarte unită şi iubitoare pe acele timpuri.
         N’avem ştiri asupra botezurilor de odinioară. Se vede însă că ele erau foarte cercetate şi împodobite cu ospeţe. Naşul dăruia de multe orî moşii întregi finului, pe care-1 privia' ca pe fiul său.
         în nuntă se întîlnesc toate datinile poporului, înfrumuseţate prin bogăţie şi putere- la clasele stăpînitoare. După înţelegerea cu peţitorii —-căci tinerii se căsătoresc, dar nu se cunosc, şi, dacă se vor iubi, se vede pe urmă—, o Duminecă e hotărîtă pentru sărbătoare. Cu trei, cu şepte zile înnainte, încep însă ospeţele, de-o parte pentru bărbaţi, de alta pentru femei; şi o casă de socri şi cealaltă sînt îndatorite la aceasta şi caută a se întrece. în toate aceste trei zile, lăutarii cîntă ’n zori la fereasta mirelui şi la fereasta miresei. Cînd vre-o nuntă domnească e să se facă la ţară, se gătesc «divanurî, case, cerdace», aşa încît un nou sat pare că răsare în mijlocul cîmpuluî.
         Vineri şi Sîmbătă sînt mese mari. Persoanele poftite, şi mal ales femeile, aduc multe, felurite şi adese ori scumpe daruri, pe care le poartă în urma rădvanelor un întreg şir de slugi. Anume:
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI
177
   «un berbece viu adus după gît», miei în braţe, cobiliţe cu găini, curcani, gîşte, raţe, buţi de vin, coşuleţe cu colaci şi coşuleţe cu poame, — şi unele şi altele acoperite cu «fachiole» sau mărămî de mătasă cusute cu flori în cele patru colţuri.
      Ospăţul, în casă ori în grădină, se dă după datinile celui de la Curte, pe care-1 cunoaştem. Ţiganii cîntă necontenit. Cîte un pehlivan sau caraghios, Turc de neam totdeauna, sau «Harap», bucură pe cei de faţă prin isprăvile, schimele şi vorbele lui. Ca să-şi poată face cineva o părere despre meşteşugul lor, care nu putea să lipsească la nicî-o nuntă de samă, lăsăm să urmeze descrierea pe care o dă un privitor uimit, Constantin Căpitanul Filipescu, care vorbeşte în Cronica sa despre logodna lui Ştefan fiul lui Radu-Vodă Leon cu Catrina lui Duca-Vodă din Moldova:
      «La care logodnă au fost aicea în ţară cu mare veselie; aii făcut multe ospeţe, multe jocuri ; care se potrivia cu o nuntă domnească, iar nu logodnă. Strîns-au toată boerimea ţeriî cu toate jupănesele şi au întins corturile în deal de spre Mihaî-Vodă, în drumul Cotrocenilor: acolo făcea ospeţe în toate zilele. Adus-aii pehlivani de cei ce joacă pe funii, şi de alte lucruri: adusese şi un pehlivan hindiu harap, carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pre locurile noastre:
                                              12
www.dacoromanica.ro
178 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
       iute om era şi vîrtos. Lîngă altele, de nu le putem lungi, făcea acestea mai ciudat: punea de rînd opt bivoli şi se răpezia iute, şi, sărind peste eî, se da în văzduh peste cap, şi cădea în picioare de ceia parte. Alta, un cal domnesc, gras, mare, îşi lega chica de coadă-i, şi-l bătea Comişelul cît putea, şi nu-1 putea să-l mişte de loc. Alta, un copac mare din pădure adusese, şi, înfipt, s’au suit pe dînsul ca o maimuţă; deci, după multe jocuri ce au făcut sus în vîrfu-î, s’au slobozit de acolo cu capul în jos şi au dat în picioare. Alta, un tulpan lung de mulţi coţi, îl ţinea oameni în mîini, cît era, şi se repezia iute, şi mergea călcînd pe tulpan, şi nu se afunda. Alta, se prindea mulţi oameni cîte doi în mînî, şi făcea chip ca de o bute cu mînile, şi mai lung, şi sî repezia iute, şi intra cu capul prin gaura aceia, şi nu-1 simţia oamenii, şi de ceia parte cădea în picioare. Ca acestea multe făcea, care nu le ţinem minte.»
         După al doilea rînd de bucate, mirele-şî alege călţunarul: el va merge în casa miresei pentru a-î duce călţunil de mătasă albă cu flori şi mărgăritare, precum şi un işlic cu pietre scumpe, un inel şi o salbă. Ţiganii cîntă înnaintea lui, mireasa-1 primeşte în cămara unde ea stă la o parte de veselia zgomotoasă a ospăţului din casa ei; la dreapta şi la stînga-î stau cîte şese prietene, cu reţele de mărgăritare în cosiţe. în-
www.dacoromanica.ro
                     CONSTANTIN BRINCOVEANU Domn al Ţerii-Româneşti (1688-1714).
             După o stampă dintr’o carte grecească de pe vremea lui
                                       Reproducere făcuta cu cheltuiala d-nel Rcalerina G. Canlacueino.
                         www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ. A TRECUTULUI
L79
  dată ce darul a fost primit, solul e răpit în odaia unde se petrece, şi aici trebuie să bea atîta timp cît se închină, de unul şi de altul, în sănătatea lui. Trebuie să fie om tare ca să se poată întoarce singur acasă.
    La rîndul său, cu alţi lăutari, mirele pleacă, pe jos, între prieteni, şi merge la nun, ţiin-du-şî capul descoperit pe stradă. Darul pe care-1 aduce celui ce-1 va cunună a doua zi, e un rînd de blănuri şi un covor.
    A doua zi drumurile ce unesc cele două case şi acele ce duc la biserică sînt împodobite cu brad. Pe această cale de veşnică verdeaţă merge mirele, cu o întreagă ceată de tineri împodobiţi, prietenii şi tovarăşii săi de vrîstă. Cîţîva Seimeni în haine roşii sînt ceruţi de la Vodă eî deschid alaiul. Mirele poartă veşmîntul săiî cel mai scump, cu dolmanul de blană aruncat pe umăr; surguciul flutură de-asupra işliculuî. Caii strălucesc de aur şi de pietre scumpe.
    Se merge întăiu la nun, care se alipeşte la acest alaiu vesel, călărind, cît de bătrîn să fie, la dreapta mirelui. Nuna, care a venit în trăsură cu şese caî, aşteaptă în casa miresei, unde încă de dimineaţă fete mai sărace, din vecini, joacă necontenit hora. Mirele rămîne în mijlocul curţii, şi îndată nuna, urmată de nun şi de toţi nuntaşii, se scoboară din cerdac, aducînd mireasa, a cărei faţă e ascunsă de un lung văl
www.dacoromanica.ro
180 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE '
      de mătasă cusută cu flori. Acum şi mirele, în-torcîndu-î înnapoî spre casă, merge înnăuntru, ca să asculte oraţia urărilor şi luarea de rămas bun în mijlocul lacrimilor.
         Iarăşi alaiul se alcătuieşte pentru drum. Ca pe o pradă, mirele viteaz duce în rădvan pe mireasă: cînd ea suie scara, nuna, care o întovărăşeşte, zvîrle un covrig şi un păhar cu vin; înnaintea mirelui, altă urare de bielşug, s’a vărsat o cofă cu apă. Seimenii roşii strălucesc în frunte, surguciurile războinice flutură, scînteî se desfac din nenumăratele juvaiere; Ţiganii, neobosiţi, cîntă.
         în biserică, bani, de aur sau de argint, sînt aruncaţi pe covorul ce s’a întins pentru ca să îngenunche mirii. O ploaie de bani, de cofeturi, de nuci, de castane, cade asupra celor de faţăi o plăteşte nunul, care are şi grija covorului, a făcliilor, a işliculuî de ginere. Dacă e o nuntă domnească, ea se mîntuie aici la biserică în pocnete de puşti şi tunuri.
         Urmează cel din urmă şi mai mare ospăţ, la mire acasă sau la socri. Danţul începe în casă, trece în curte şi se întinde une ori pe stradă i două şiruri împodobite îşi stau faţă în faţă şi bat pămîntul în horă, mişcîndu-se, cînd la dreapta, cînd la stînga. Şirul bărbaţilor are în frunte căpetenia jocului, un bătrîn boier, cu toiagul în mînă; apoi vine nunul şi, în al treilea rînd, mi-
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI      181
   rele ; între femei stă în frunte nuna, avînd lingă dînsa mireasa.
     Cîte o nuntă mare ţinea două şi chiar treî săptămînî, cu masa întinsă ’n fiecare zi, de dimineaţa pănă sara. Cînd se face ziuă, bucătarii aduc un cocoş fript cu pene, şi unul din eî cîntă cucurigu supt masă. Dar a doua zi se începe lunga petrecere a unor timpuri sănătoase şi voioase.
     în Moldova, încă de Duminecă se face cetirea foiî de zestre; ea cuprinde moşiile, vitele, tot temeiul gospodăriei şi cele mai scumpe podoabe, care trec astfel, fără a se învechi, din neam în neam. într’o foaie din 1678, găsim astfel, ca îmbrăcăminte: paccele de sobol, sucne de şah-marand şi tabin, de atlaz, de hataiâ, de ada-mască, tămbare şi habacie de şahmarand, nă-frămî de mîni (ştergare), năfrămî de brîu (batiste), cămăşi «cu sîrmă» (fir) şi «cu mătasă», cămăşi «de feredeu» (sau de baie), brîie. Apoi, albituri: peşchire de mătase roşie cu fir, şervete «cu fir» şi «cu mătasă», cearşafuri tot «cu fir» şi «cu mătasă», perne «de urşinic cu fir», pilote de atlaz, plapome de şahmarand, poloage «de atlaz cu fir». Juvaiere de tot felul: salbe, lanţuri, brăţări, şarje, inele, lefturî, «gherdane de coral», cununi de aur cu pietre scumpe, teci şi cepsey coboace, căţuî de afumat, «ploscuţe de apă de trandafir». Ca unelte casnice, cîteva
www.dacoromanica.ro
182 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
      de metal, pe atunci foarte scumpe: «linguri de argint poleite», piuliţî de Braşov, tot poleite, talere (puteau fi de argint sau cositor). Nu lipsesc covoarele persane. în sfîrşit, sînt darurile voiniceşti către mire: rafturi, săbii, cai de călărie, telegari pentru rădvane, hamuri, cuhnii şi rădvane.
         După cetirea actului, soţii plecau în «cale albă». în Joia următoare, părinţii miresei vin de-î văd în «calea pre mare», şi tînăra soţie-i primeşte cu mărama albă pe cap.
         în Ţara-Romănească, ospăţul de Duminecă se dă în casa mirelui. Luni, el pleacă la nun, du-cîndu-î vutcă şi cofeturi. Întorcîndu-se acasă, el află aici şi pe părinţii soţiei lui, şi îndată, cum stau la masă, numai ei patru, lăutarii vestesc sosirea talerelor, păharelor, mărămilor, gospodăriei întregi. Hainele şi juvaierele, mobilele, am zice — aşa de puţine! — au sosit încă din ajun, odată cu sara.
         Mai rămîn «calul de ginere» şi rădvanul, care se dăruiesc Joia, cînd cei doi tineri prînzesc întâia oară la aceiaşi părinţi ai nevestei.
         Alaiurile de îngropare întreceau şi ele cu mult obiceiurile simple, practice şi grăbite de astăzi. . Moartea unei rude domneşti aduce deschiderea mai tuturor închisorilor, o largă iertare pentru mîntuirea sufletului celui răposat. Seimeni, dără-
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI
183
   banţi, Cazaci merg înaintea lungului şirag ce întovărăşeşte pe acel ce este să se îngroape. Trupul zace într’un sicriu descoperit pe care-1 încun-jură rude, boieri de aceiaşi treaptă. Semnele dre-gătorieî, o sabie cu vîrful în sus, sînt duse în-naintea luptătorului şi sfetnicilor. Ţigance plîn-gătoare, cu glas puternic şi putinţă de a născoci tot alte plîngerî, hrănesc jalea celor de faţă.
   Pomenile sînt cu adevărat măreţe.
                                     %
      Cît priveşte doliul, Nicolae Mavrocordat a mers după sicriul soţiei sale Pulheria în haine roşii. Cei mai mulţi văpsesc numai hainele vechi în negru. Şi caii se îmbracă în negru, şi, ca să plîngă, li se ung ochii cu ceapă. Pănă pe la 1700 se mai ţinea încă vechea datină ca acei ce jelesc, să meargă un număr de zile cu capul descoperit.
      Şi ca adevărate distracţii, vesele, fără scop serios sau trist, mărgenite în casă, ce era ?
      Foarte puţin şi foarte grosolan.
      Am văzut ce erau pehlivanii şi pehlivăniile. «Represintaţiile» lor sînt însă numai de zile mari. în celelalte, la serbătorile obişnuite, iată cam ce se născoceşte pentru plăcere;
      E jocul geriduluî sau al discului, prin care călăreţii cearcă să nemerească ţinta cu o mică suliţă de fier. Strassburg l-a văzut încă în Bucureşti la 1632, dar el nu fu cultivat multă
www.dacoromanica.ro
164 ISTORIA. ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
    vreme. Domnul răsplătia cu daruri pe acei ce nemeriseră.
       E apoi jocul banului. Un Ţigan dat pe faţă cu funingine vine în odaia de oaspeţi şi, cu mînile la spate, cearcă să iea nişte gologani ascunşi într’o grămăgioară de făină. Cine nu poate, face loc altuia, tot Ţigan şi tot uns cu funingine. Alte ori, banii sînt lîngă o-luminare aprinsă, cu sau fără făină împrejur.
       E în sfîrşit jocul oului, care atîrnă de o sfoară şi pe care Ţiganul trebuie să-l iea fugind.
       Şi atît.
                            V.
       E puţin de adaus în ceia ce priveşte influenţa turcească, şi iată de ce.
       Ea atinge numai viaţa acelor cari trăiesc în strînse legături de toate zilele cu răspînditorii eî. Boierimea care nu stă la Curte capătă mai puţin această nouă spoială străină. Dincolo de margenile boierimii, ea nu se simte de loc.
       în ce stă această influenţă?
       Ea nu priveşte datinile de familie, care pănă târziu rămîn acelea pe care le-am schiţat mai sus. Dar ea îmbogăţeşte, ca lux, ca felurime de amănunte, ceremoniile, alaiurile oficiale. Slujbaşii sînt mai mulţi şi numele turceşti ale celor noi dintre dînşiî: muhurdarî, divictarî arată de
www.dacoromanica.ro
                          GRIGORE DIMITRIE GHICA Domn al Ţeril-Romăneştî (1822-8).
       După o stampă din vremea lui.
                                        Reproducere făcută cu cheltuiala
                                          d-nelAdina Olanescu, născută Ghica,
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI      185
 unde s’a făcut împrumutul. Costumul turcesc, viaţa sedentară, molatecă a Turcilor, desăvîrşita zăvorîre a femeilor par’că trebuie să învingă.
    Un alaiu din această vreme e ceva mai încărcat, dacă nu mai bine orînduit decît alaiurile vechi. Măreţia de altă dată s’a mărgenit acum numai la pompă, şi aceasta trebuie să fie deci orbitoare. Pe la 1820, popasul Domnului la Văcăreşti e o ceremonie deosebită, la care ieau parte şi toţi episcopii. Cînd se face intrarea în oraş, Aga merge în frunte, cu podarii, breslele (ca la Constantinopol), Arnăuţii. Vornicul de oraş îşi aduce zapciii, apoi pe negustori, pe crainici sau telalî şi pe judecătorii starostieî. Cu Hatmanul trec zapciii de Divan şi Aprozii. Lîngă baş-beşleaga — care porunceşte beşliilor, ostaşi de poliţie turceşti — e Portarbaşa, portăreii bei-licului — gazda Turcilor — şi toată Turcimea cealaltă. Spătarul duce, între rămăşiţele Seimenilor, tuiurile, care sînt trei, dar nu fac cît cele două de odinioară. Armaşul are cu el nu mai puţin decît 500 de lăutari, cîţî sînt de toţi în oraş. Vin doisprezece cai domneşti şi Comisul. Boierimea trece cu işlicele umflate pe cap. Secre-tariul turcesc al Domniei, Divan-Efendi, merge în acelaşi rînd cu beizadelele. Iarăşi apare fantoma Domnului trecător intre peici, pe calul tabla-başa, supt steagul Sultanului. Spătarul ţine sabia cu topuzul şi, ca la Constantinopol, Camăraşul-
www.dacoromanica.ro
186 ISTORIA ROMÎNILOB ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
     cel-Mare aruncă parale prostimii. Tot ca la Con-stantinopol, se face, ca semn de veselie, un curban-bairam, o jertfă de berbeci, şi aceasta chiar la scările bisericii, unde a fost miruit beiul, «Curtea Veche». întovărăşită de Vornicul eî, care se chiamă acum Vornicul haremului, Doamna se învredniceşte de acelaşi fel de cinste. Şi mehterhaneaua cîntă!
       Se maî văd înnoiri şi în jocuri. S’a mîntuit acum cu hora de la Curte; o bucată de timp, nu se maî dănţuieşte acolo, femeile neputînd să vadă alţi bărbaţi decît pe aî lor şi rudele lor bărbăteşti. Ţiganii luî Brîncoveanu nu-şî mai pîrlesc părul şi sprincenele. Jocuri curat turceşti se întîlnesc însă, fără ca pentru aceasta ele să fie mai presus de vechile ţigănii. «Giurgina», care se cînta la Curtea luî Nicolae-Vodă Cara-geâ, pare să nu fi fost altceva decît o grosolană necuviinţă, ce avea însă darul de a însenina pe bătrînul stăpînitor, care-şî făcuse maî toată viaţa în Constantinopol. Măria Sa maî găsia plăcere şi în jocul păpuşilor. în sfîrşit, o «trupă» de ceauşi şi alţi slujitori greci ai Domniei, îmbrăcaţi turceşte şi chiar europeneşte, veniau după masă, pe o scenă improvisată, ca să spuie giumbuşurî în bucăţi de frase luate din toate limbile.
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI
187
                              VI.
      Iată acum vremea nouă, adusă de ocupaţiile străine şi de legăturile cu Europa.
      Lăsînd neatinse ceremoniile de Stat, serbările bisericeşti şi, în parte, datinile de familie, această înrîurire apuseană, «evropienească», ziceau strămoşii, înlătură foarte răpede o viaţă de societate aşa de puţin dezvoltată în ceia ce priveşte plăcerile propriu zise şi puse în locul ei obiceiurile pe care le răspîndise, timp de două-treî veacuri, Curţile moderne.
      N’am putea spune cînd anume Domnii şi boierii romînî din veacul al XVIH-lea se supu-seră acestui curent nou, dar biruinţa lui apropiată putea să se prevadă încă de prin anii 1760-70, cînd formele francese prind a ne ispiti şi cîştiga, odată cu sosirea dascălilor de franţuzeşte — un Carra, un Ledoulx — pentru copiii de boieri. Pacea de la Cuciuc-Cainargi şi Introducerea epitropiei consulilor europeni corespund iarăşi cu începutul acestei nouă vieţe sociali, în 1773, cînd regele Romanilor Iosif veni la Braşov, unde erau grămădiţi pribegii .munteni, el dori să-i vadă şi-i pofti la o «assemblee», care se ţinu în casa generalului de acolo: jupănesele vor fi venit numai cu oarecare sfială şi vor fi fost uimite văzînd că Iosif stă de vorbă cu dînsele.
      La 1784, deci supt Domnia aceluiaşi Nicolae
www.dacoromanica.ro
188 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
     Carageâ, care era încîntat de păpuşi, de giur-gina şi de «teatrul» ceauşilor, un călător, de neam nesigur, dar care scrie în franţuzeşte, Petty, cunoscut al poetului Văcărescu, petrecu cîteva zile la Bucureşti, şi el povesteşte astfel cel d’in-tăiu bal românesc, românesc curat — şi nu rusesc sau nemţesc, dat de ofiţeri străini pe pă-mîntul nostru —, despre care avem ştiinţă pănă acum:
        «Ieri seara, am fost la un bal dat pentru nunta unui boier. Sala era plină de lume. Erau multe doamne îmbrăcate greceşte şi româneşte; găteala lor era foarte bogată şi bine împodobită cu diamante şi alte pietre scumpe. Totul îmi pare o magie. Totul era pentru mine o altă lume. Fiecare lucru era nou, şi mi-a plăcut. Nevasta mea şi fiica au jucat menuetul şi apoi cadriluri, destul de răpede. Pot să te asigur că nu mă puteam ţinea de rîs văzînd pe domnii ceia cu bărbile lor siliţi să urmeze danţul după măsura pe care o dase soţia mea. La urmă, Grecoaicele se încălziră aşa, încît puteau să joace ca Englesele. Totul era vesel, totul în deplină înţelegere. A fost un supeu, şi apoi s’a început iarăşi balul, care a ţinut pănă la miezul nopţii.»
        Astfel de constatări fac de acum înnainte toţi călătorii ce vin pe la noi. Mai trec abia zece ani şi pentru întâia oară nişte Italieni fac cererea de a li se îngădui să joace la Bucureşti:
www.dacoromanica.ro
VIAŢA SOCIALĂ A TRECUTULUI
189
    dar eî veniseră în timpul războiului celui nou, pentru ofiţerii ruşi. Cererea nu se prinse. în noul războiu din 1806-12, actori ruşi joacă la Iaşi, supt conducerea Italianului Maggi, în casele clubului ofiţeresc. După 1812, clubul din Bucureşti ră-mîne şi încep represintaţiî de teatru german cu vre-o sută de spectatori obişnuiţi. Ba chiar o trupă de operă italiană cîntă acolo pănă la iscarea tulburărilor din 1821.
      După întoarcerea boierilor asemenea petreceri se făcură şi mai dese, şi la 1826 o companie francesă se întîmpină în Iaşi; unul din afişurile ei zicea aşa: «După cerire: Compania franţo-zască va ave cinste astăzi Joi, în 17 Fevruarie, o mare arătare de meşteşugurile lor şi o mare arătare cu pantomină de scoborîrea lui Ploton (sic) în iad. Duminecă va fi o mare arătare cu pantomina italienească». E cel mai vechiu afiş românesc de teatru ce se cunoaşte, şi e ilustrat!
      Era nouă în viaţa de societate începuse de sigur şi ea se desăvîrşi răpede. Supt acest raport, Europa nu mai avea ce să ne înveţe.
www.dacoromanica.ro
        ROMÎNll ÎN STRĂINĂTATE
                   Şi
     STRĂINII ÎN ŢERILE ROMÂNEŞTI
www.dacoromanica.ro
                         V.
         Romînii în străinătate şi străinii în ţerile româneşti.
     Pornim de la două constatări. Astăzi popo-raţia oraşelor noastre e foarte amestecată: în Moldova-de-sus burghesia e aproape numai evreiască ; în părţile muntene atîţia dintre cei ce o alcătuiesc sînt Greci, Bulgari, Sîrbî, cari nu s’au amestecat încă deplin cu ai noştri şi unii chiar — mai ales dintre Greci — nici n’au de gînd să se amestece, socotind că neamul lor e cu mult mai frumos decît al nostru. Aceasta ar putea să fie o primejdie mare, dacă n’am avea norocul că locuitorii satelor, temeiul ţeriî în mai toate privinţele, sînt numai Romînî sau, ici şi colo, pilcuri de străini cari nu mai privesc nicî-o altă ţară ca a lor, ci se deosebesc de Romînî numai prin port şi, une ori, prin lege.
     Pe de altă parte, mulţi dintre cei mai bogaţi
                                           13
www.dacoromanica.ro
194 ISTORIA KOMÎNILOR lN CHIPORI ŞI ICOANE
        şi chiar de maî vechiu neam dintre locuitorii oraşelor României, lc părăsesc o bună parte din an sau chiar mai totdeauna pentru a trăi în străinătate, de la Braşov pănă la Paris. Sînt oameni crescuţi de învăţătoare străine, într’o casă unde se vorbia franţuzeşte sau nemţeşte, daţi pe la liceiele Franciei, isprăviţi prin Universităţile acestei ţeri, cetind numai literatură francesă şi avînd astfel un suflet închis pentru cele maî multe, dacă nu pentru toate, aspiraţiile noastre. Dacă n’am avea viaţa politică, din care se pot trage foloase de putere şi dominaţie, sau şi altele, emigraţia ar fi şi mai mare. Aceşti oameni se duc acolo unde-î trage inima, unde viaţa e maî strălucitoare, maî veselă, maî vioaie. Aceasta ar fi iarăşi o mare primejdie, dacă prin ea s’ar înstrăina o parte însemnată din bogăţia sau din înţelepciunea, din capacitatea naţională. Pentru a vorbi numai de cea d’intăiu, din feri-.cire însă înstrăinaţii au grija să piardă destul de răpede rostul lor de stăpînitorî ai pămîntuluî românesc, care ajunge astfel în mîni maî des-stoinice. Rămîne însă marele păcat faţă de neam, că banul stors cu multă muncă pămîntuluî acestuia de mînile ţeranului, acest aur scump se risipeşte an de an ca o pleavă netrebnică pe plaiurile, pline de bogăţie, ale altor popoare. Cercetătorii deficitelor, ai ruinei ameninţătoare asupra noastră, n’ar trebui să cerceteze numai
www.dacoromanica.ro
ROMÎNIÎ ÎN STRĂINĂTATE
195
   importul şi exportul, ce vindem şi ce cumpărăm, ci şi viaţa Romînilor din Paris şi din oraşele de băi şi petreceri ale Europei, unde se săvîrşeşte al treilea fenomen însemnător al economiei noastre naţionale, risipa noastră. La noi nu cheltuieşte nici-un fel de călători străini, pe cînd noi zvîr-lim aur pătat de nedreptate, aur ruginit de sînge, aur întunecat de lipsa de patriotism, la picioarele străinilor.
      Şi aici însă e un semn îmbucurător. Vechiul simţ de gospodărie se trezeşte în inimile boierimii de ispravă. Un G. Gr. Cantacuzino, un N. Filipescu, un Barbu Ştirbei nu părăsesc, ca de-sertorii în ceasul de luptă crîncenă, pămîntul din care a pornit puterea şi mărirea neamului lor, pămîntul unde li zac, în multe generaţii, strămoşii. Exemple bune, care vor cîştiga de sigur tot ce e sănătos între coborîtorii vechilor neamuri şi între represintanţii neamurilor celor nouă, de curînd îmbogăţite.
                                     I.
      Năpădirea de străini a oraşelor noastre şi aşezarea sau lungile rătăciri ale Romînilor în străinătate nu se pot înţelege, dacă nu se cunoaşte şi felul cum ele s’au statornicit. Printr’o expunere istorică se cîştigă, nu numai cunoştinţa unor părţi interesante din trecutul nostru, dar
www.dacoromanica.ro
196 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURÎ ŞI ICOANE
       şi adevăratele puncte de vedere din care aceste fenomene trebuie privite pentru a fi înţelese, preţuite şi îndreptate.
         Oraşele şi tîrgurile noastre au avut de la început, toate fără deosebire, şi locuitori străini. Au fost astfel străini vechi ca şi ţara, şi aî căror urmaşi de veacuri întregi nu mai sînt străini, cu toate că unii, ca Armenii, păstrează — minunată pildă de statornicie şi credinţă faţă de trecut — după peste cinci sute de ani vechea lor limbă de acasă, din Ţinuturi pe care mai mult de zece generaţii nu le-au văzut nici-odată, pe care poate nu le vor vedea nimeni dintre urmaşi.
         Iată cine au fost aceşti întemeietori neromîni aî aşezărilor mari din ţerile româneşti.
         Cei mai vechi sînt Saşii, Nemţii din oraşele Ardealului vecin. Aceste oraşe s’au întemeiat în apropierea anului 1200, şi au avut în mînâ tot negoţul acestor părţi, unde ţeranî de-ai noştri trăiau ca birnicî aî seminţiilor turceşti din Răsărit: Cumani, Pecenegi, Tatarî. Ei aveau nevoie dincoace de munte de popasuri, şi în ele s’au aşezat gazde şi fel de fel de ajutători ai negoţului. Pe urmă, alţii dintre Saşi au crezut că e bine să rămîie în Moldova sau în Ţara-Romă-nească pentru a vinde cu mărunţişul sătenilor noştri. Ei îşi făcură case mai bunicele decît ale acestora, clădite din zid trainic, tăiară strade drepte şi lăsară la mijloc cîte o 'piaţă. Aici îşi
www.dacoromanica.ro
ROMÎNli ÎN STRĂINĂTATE        197
    ridicară biserica, neapărat una catolică. Domnii noştri, venind maî tîrziu, după ce ni se alcătuiseră principatele, au dat cărţi de stăpînire şi de dreptăţi saă prjvilegiî acestor folositori oaspeţi străini, cari-i primiră, în schimb, să-şî aibă Curţile între dînşiî.
      Aşa s’au făcut începuturile oraşelor: Baia pe rîul Moldova, Buzău, Tîrgovişte, Cîmpulung.
      Lîngă Saşî, regi! unguri au strămutat locuitori orăşeneşti din neamul lor. Ungurii aveau însă mult maî puţină pricepere şi aplecare pentru viaţa de cetate cu meşteşuguri şi negoţ. Nici în Ardeal ei n’au putut întemeia oraşe înfloritoare. La noi ei au fost ispitiţi de Saşî sau au fost aduşi ca apărători ai unor Ţinuturi cucerite de regi. Astfel de la Unguri ostaşi, puşi- cu de-a sila ca să păstreze partea dintre Carpaţiî Secuimii şi rîul Siretiului, pe care o cucerise Coroana ungurească, porneşte obîrşia unor localităţi ca Bacăul, Agiudul, Sascutul şi cetatea, astăzi cu totul ştearsă de pe faţa pămîntului, a Milcovuluî, pe rîuleţul cu acest nume, precum şi a multor sate din valea Slănicului. Maî târziu, lupte religioase şi alte împrejurări aduseră alte pilcuri de Unguri, cari erau şi rămaseră săteni, îi găseşti prin Ţinutul Romanului sau dincolo de Siretiu, în sate din Tecuci, în Corni lîngă Huşi, cari Huşi, n’au fost însă nici-odată un-, gureşti, şi în unele părţi din Basarabia, pănă
www.dacoromanica.ro
198 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
      la Ciubărciu, pe Nistru, de-asupra Cetăţiî-Albe. Alţi Ungur! au fost chemaţi sau cîştigaţî de Domni! noştri cu scutiri de biruri şi multe drepturi pentru lucrul viilor ma! ales, prin toate părţile unde mari dealuri de lut arse de soare făceau cu putinţă întemeiarea de podgorii. Dec! Ungurii au venit la noi ca grăniceri, ca pribegi, în timpurile mişcări! religioase a Husitismului şi ca vieri din ţara Tocaiuluî.
         Prin veacul al XlV-lea începe însemnătatea oraşelor Galiţieî, Cracovia şi Lembergul. Regi! polon! făcuseră acolo ceia ce se îndeplinise cu mult înnainte de regi! ungur! în Ardeal: aduseseră colonişti german! şi li dăduseră în- . tinse drepturi de negoţ şi de cîrmuire prin sine înşişi. Nemţii galiţien! se coborîră şi la noî, pe valea Siretiuluî. Astfel, înnainte de a se pomeni un Domn al Moldove!, • e! îş! aveau gazde şi prăvăli! sau dughen! la' Siretiu, la Suceava, unde s’a făcut peste puţin timp Scaun Domnesc, la Cotnari, unde erau vi! de lucrat, şi, în grupe ma! mici, şi pe aiurea. Pe cînd Unguri! s’au păstrat mult timp, aceşti Nemţi, ca şi Saşi! din Ardeal, se contopiră foarte răpede, — o aplecare caracteristică a poporului german, pe care sociabilitatea lu! bună-1 aduce de regulă la des-naţionalisare. Nemţi! din Cotnari, cari pe la 1750 şi ma! departe scriau cu litere latine şi mergeau la biserica catolică, par a fi dintr’un curent de
www.dacoromanica.ro
ROMÎNIÎ ÎN STRĂINĂTATE
199
   emigraţie mai nou. izvorul de unde porniau Germanii galiţienî secase de mult în Galiţia chiar.
      în jumătatea d’intăiu a veacului al XlV-lea, musulmanii sirieni luară regatul Armeniei Mici, în apropierea Mediteraneî. Locuitorii ameninţaţi cu măcelul, robia şi cele mai neomenoase chinuri şi prigoniri, fugiră în lume. Corăbii îi duseră peste întinderea Măriî-Negre la bogata cetate Caffa din Crimeia, care era a GenoVesilor italieni. Aici veniau însă necontenit, peste stepa Tătarilor, negustori din Lemberg. Armenii ne-guţară întăiu cu dînşiî, apoi se duseră şi ei în acea mare cetate a Galiţieî. Numărul lor fu în curînd foarte mare. Urmînd pe vecinii lor Nemţi, ei se coborîră la rîndul lor în Moldova. Suceava avu deci Armenii săi, ba chiar un episcop, care şedea mai târziu în biserica întărită de la Zamca. Şi în Siretiu, fireşte, locuiau Armenii. Ei fură aduşi la Roman de Roman-Vodă, care întemeie acest oraş la vărsarea Moldovei în Siretiu, în-nainte de anul 1400. Pe alţii îi va fi chemat la Botoşani Petru Rareş, care făcu din acest sat un tîrg cu biserici domneşti şi Curte de reşedinţă pe la 1530. în Iaşi ei veniră mai ales după ce se strămută Scaunul Domniei aice, iar nu din vechi timpuri, căci inscripţia cu data de 1395 de la biserica lor e mult mai nouă. Iaşii erau popasul de către Prut al negustorilor ce mergeau la vadul de la Ţuţora şi treceau spre
www.dacoromanica.ro
200 ISTORIA ROMÎN1LOR ÎN CHIPURÎ ŞI ICOANE
     Chilia, spre Cetatea-Albă, spre depărtata Caffa. Armenii nu lipsiau încă de prin anii 1350 la Cetatea-Albă, marele port de la vărsarea Nistrului. Mai pe urmă, ei răzbătură şi în Bîrlad, în Bacău, în Galaţi şi prin multe alte locuri.
        Armenii fură numai negustori: nici vieri, nici meşteşugari, nici coloni militari, ci negustori. Legea, limba lor şi le-au păstrat pănă astăzi. Dar ei luară nume româneşti, care înfăţişează astăzi cea mai veche formă a nomenclaturii familiare : Pruncul, Ţeranu, Ciomag, Bolfosul, Manea. Cei ce se chiamă cu nume turceşti: Bui-cliu (Boikli), Goilav, sînt veniţi mai în urmă, după 1700, din Galiţia sau chiar din Armenia asiatică, cea mare. Cutare Armean dintre cei d’intăiu, trecînd la ortodoxie, putu să ajungă şi boier mare, ca Petru Vartic. Cei mai mulţi nu se despărţiră însă de o lege pe care ai noştri o numiau cu despreţ shisma lui Arie: cu o mişcătoare pietate, ei păstrau vechile lor cărţi sfinte, scrise în Caffa, — din care se păstrează astăzi una în Iaşi, alta în Roman, o a treia în Botoşani.
        Greci erau numai prin porturile Dunării şi Mării: poate la Brăila, şi de sigur la Cetatea-Albă, unde trăia pe vremea lui Ştefan-cel-Mare vestitul negustor Caliani. Bulgari se întîmpină în alte schele dunărene, precum la Floci; de sigur era ceva _Bulgărime şL la Giurgiu, pănă ce acest oraş se prefăcu după 1400 într’o ce-
www.dacoromanica.ro
KOMÎNIÎ ÎN STRĂINĂTATE        201
  tate turcească, ce nu mai putea face negoţ. Ţe-ranî de peste Dunăre treceau dese orî la noi pe vremea straşnicelor lupte care aduseră căderea Bulgariei; locuitori de acolo veniţi dincoace numiră Vlaşca sau «pămînt românesc» partea din şesul dunărean în care se aşezară. Cînd Domnii munteni făceau o raită prădătoare peste marea apă de hotar, ei nu uitau să aducă mii de săteni de supt stăpînirea turcească, pe cari-î statorriiciau prin locuri mai pustii. Şi boierilor li se îngăduia prin cărţi domneşti să cheme locuitori de oriunde în satele ce înfiinţau pe moşiile lor, şi, aceşti locuitori străini fiind o bucată de vreme slobozi de bir şi de dăjdi către Domnie, satele cele nouă se chiamă slobozii.
    Acestea erau pănă pe la anul 1700, cînd începe a se pregăti epoca modernă a vieţii noastre, străinii din satele şi oraşele principatelor noastre. Nu erau prea mulţi, şi nimeni dintre dînşii nu se înfăţişa ameninţător pentru, noi.
    Să vedem acum pe Romîniî cari mergeau peste hotar, pentru mai multă sau mai puţină vreme, de bună voie sau de silă.
                          II.
    în anul 1394, Turcii se aruncară asupra Ţerii-Romăneştî şi, prădînd-o, ei înlocuiră pe Domnul ei, Mircea, cu un boier anume Vlad. Boierii şi
www.dacoromanica.ro
202 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
       toţi oameni! cu avere îşî trimeseră familiile la Braşov. în curînd şi eî, ba chiar Domnul, se adăpostiră aici.
         De aicî înnainte, se întîlnesc dese ori astfel de oaspeţi româneşti în cetăţile Saşilor, la fiecare schimbare de Domn, la fiecare iuruş turcesc, la fiecare măcel săvîrşit la Curte. Cară, căruţe, rădvane, călăreţi, cete de ţerani pe jos, ca nişte turme înspăimîntate, se îndreaptă spre hotarul Craiului ungur sau principelui ardelean. Pe drumul Prahovei, prin Văleni, peste Piatra Craiului, se ajungea prin trecătoarea Branului la Braşov. Printre munţii joşi, de-a lungul Oltului îngust, pe lîngă Turnul Roşu, pe care une ori îl mai înroşeşte sîngele ţişnit, se ajunge în cealaltă mare cetate primitoare, a Sibiiului. în sus pe Jiiu, pe la plaiul Izvarnei, pe lîngă Tismana, se ajunge iarăşi «la munte» şi de acolo se atinge Ţara Haţegului, cu micul tîrguşor românesc, foarte vechiu.
         în Moldova, Domnia bună a lui Alexandru-Vodă orînduitorul are înnaintea eî vre-o zece ani de zbucium. Domni sînt bătuţi, goniţi din ţară, şi după moartea lui Alexandru-cel-Bun până la intrarea biruitoare, de tînăr împărat învingător, de Făt-Frumos ce-şi iea moştenirea, a lui Ştefan-cel-Mare, douăzeci şi mai bine de ani tot răscoale, trădări, lupte, nelegiuiri fără de nume. Şi de aicî fug boierii, pe lîngă Domnul lor, sau în
www.dacoromanica.ro
BOMÎNll ÎN STRĂINĂTATE
203
  cete răzleţe. Ei se duc în cutare castel, pe care regele Poloniei l-a pus la îndămîna lor, la Ca-meniţa puternică, înfiptă la Nistru, în faţa Ho-tinuluî nostru, sau prin marele codru de fagi al Bucovinei ei pătrund în Galiţia şi-şi fac culcuşul de fiare rînite la Lemberg. Alţii apucă pe la Oituz, pe la Tulgheş, prin valea Cîmpulun-guluî, mai ales prin aceasta, care e în legătură cu capitala, Suceava, şi, răzbătind în Ardeal, ne-meresc la Bistriţa, altă bună cetate, bucuroasă de oaspeţi cari plătesc bine.
    Aceşti fugari se chiamă pribegi şi fapta lor de a-şi părăsi ţara în pripă e pribegia. Şi străinii printre cari ei locuiesc de acum, îi numesc după acest cuvînt al nostru. Se pot face lungi şiruri din numele pribegilor, dar e mai interesant să se vadă felul lor de viaţă în Ardeal şi Polonia.
    Pribegii îşi ieau case prin suburbiile româneşti ardelene, prin satele vecine; cine e mai mare şi aduce scrisori de Ia Craiu sau principe e ţinut chiar, spre mai mare siguranţă, între zidurile cetăţii. în Polonia, orice casă li stă deschisă.
    Viaţa pe care o duc aceşti oameni, nu e aşa de nenorocită cum s’ar crede. Au adus cu eî scule şi, cînd se mîntuie banii, eî le zălogesc pe acestea. Se găseşte cîte un prieten sas, ori, dincolo, neamţ, armean, care-î împrumută cu do-
www.dacoromanica.ro
204 ISTORIA. ROHÎNILOR ÎN CHIFORÎ ŞI ICOANE
       bînzî mari. Cîte un ajutor vine şi de la Curte, cîte un dar din partea oraşului. Bărbaţii beau, vînează prin cîmpiile şi pădurile din apropiere, pun ţara la cale, se gîlcevesc între dînşii, scriu şi primesc scrisori; femeile ţese ca acasă, între roabele lor ţigance; sînt nunţi strălucitoare şi pompoase alaiuri de îngropare, cu cîte 40 de preoţi în şir şi mai mulţi Vlădici în frunte; copiii învaţă în casă de la cîte un diac sau preot, dar une ori se tocmeşte şi un învăţător pentru limba latinească. Portul, datinele, petrecerile sînt tocmai cele de acasă.
         De odată în această viaţă liniştită, soseşte vestea că a murit duşmanul sau că l-au scos Turcii. Răpede se pun în lăzi sculele, blănile, hainele scumpe, mărămile şi pînzăturile fine, lucru a mulţi ani de zile; rădvanele trag la scară şi cai închiriaţi de la Braşoveni umplu frîiele scumpe de spumă. Ochii înlăcrămaţi, dar scînteietori de bucurie, par că străpung cu privirile lor munţii din faţă şi văd cele de acasă, coperemîntul ţuguiat de-asupra cerdacului, odăile răcoroase cu fereşti mici, moşia cu "păşunile nesfîrşite. Un lung şir de oameni se desfăşură spre păsuri. Sau e vorba de o năvălire: Domnul pribeag, Domnişorul dorit de Domnie, şeful, a dat porunca de a se găti armele. Săbiile sticlesc lacome de sînge; povodnicii focoşi freamătă. Uliţile sînt pline de privitori, şi la fereşti se văd femei tâ-
www.dacoromanica.ro
BOMÎNli ÎN STRĂINĂTATE
'205
   cute care privesc lung în urma călăreţilor şi se zguduie de hohotele plînsului. Peste cîteva zile moartea-şî va culege secerişul pe cutare plaiu cu iarba stropită de scumpă rouă caldă.
     Aceasta e pribegia, dar maî este şi alta, care calcă ţerî maî depărtate.
     încă de prin anul 1427 ajunsese tocmai la Londra, cerşind ajutoare ca un creştin prigonit de păgînî, Radu Banul, care slujise pe Mircea-cel-Mare. îndată după aceasta, vedem pe Vlad Dracul, care era să fie Domn în ■ curind, mer-gind pănă la Niirnberg cu împăratul Sigismund, rege al Ungariei, ocrotitorul său statornic. După 1500 numărul acestor rătăcitori prin cele maî depărtate teri ale Apusului se înmulţeşte. Unde nu-î vezi? în taberele împăratului, ei vorbesc de credinţa lor faţă de Casa de Austria, în Franţa de suferinţile pe care le-au îndurat de la Turci, ei moştenitorii cei adevăraţi aî Scaunului moldovenesc sau muntean, în Londra ei se dau drept buni reformaţi, cari au părăsit cu totul legea veche; la Roma, în Spania ei sînt catolici cu patimă, cari vreau să cîştige ţerile lor rătăcite pentru credinţa cea bună. în Ferrara, în Veneţia, în Genova, în Geneva, ca şi în Ntirnberg,. în Anspach, în Dresda, ei vin, cu secretariul lor de limbi străine, cu cîţîva boieri credincioşi cu puţine slugi zdrenţuite şi flămînde, stau la.
www.dacoromanica.ro
'206 ISTORIA. ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
      han, nu plătesc, cer un dar şi liberarea din mînile gazdei şi se duc mai departe. Pecetluiesc cu vulturul sau cu bourul, îşi zic Voevozî, au haine scumpe răsăritene, lanţuri de aur, cîte o decoraţie europeană, cîte un Ordin, poartă părul lung, şi în ochii lor frumoşi lesne-crezătoriî sau şi ceilalţi pot ceti o lungă poveste de nenorocire. Vin toţi de la Mircea-cel-Bătrîn şi de la Ştefan-cel-Mare, şi merg toţi la Constantinopol. Mulţămesc din toată inima şi pentru scrisori de recomandaţie, către un principe, un oraş vecin, către ambasadorii pe lîngă Sultan. Şi ce se în-tîmplă cu dînşii? Petru Cercel, fratele lui Mihaî-Viteazul, autor de versuri italiene, desăvîrşit om de Curte, e Domn, mai rătăceşte odată, e în-necat în Bosfor, şi trupul său umplut cu paie şi tăbăcit se trimete duşmanului din Bucureşti. Alţii merg la staniştea Cazacilor, în ostroavele Niprului, ieau cu dînşii un număr de voinici, cuceresc Moldova, o pierd şi mor de sabie, de glonţ, de chinuri. Pe alţii pentru aceiaşi soartă îi ajută haiducii unguri, ostaşii cu plată ai tuturora. Cîte unul intră în temniţele turceşti sau îşi răscumpără viaţa trecînd la Islam. Mulţi pier fără de urmă, cu drepturile, visurile, genealogia şi biata lor Curte flămîndă.
        Multă vreme, străinătatea ne-a cunoscut prin aceşti pretendenţi spulberaţi de furtuna luptelor pentru Domnie.
www.dacoromanica.ro
ROMÎNll ÎN STRĂINĂTATE        207
                           III.
     Apoî de la un timp speţa lor se face rară, şi încetează. Străinătatea ambiţioşilor noştri nu maî e «Europa», de la Germania pănă în Anglia, ci numaî împărăţia turcească.
     De multă vreme, doritori de Domnie, boieri prigoniţi sau nemulţămiţî cu Cîrmuirea fugiau în oraşele de la Dunăre care intrase în stăpî-nirea Turcildî:: la Bender (Tighinea), la Chilia şi Cetatea-Albă, la Brăila, Giurgiu, Turnu sau Severin, dacă nu treceau Dunărea pănă la cetăţile-turceşti de pe malul cellalt. Pribeagul era întrebat întăiu dacă nu cumva ar fi aplecat să se turcească, apoi dacă n’are bani, şi în sfîrşit ce vrea. Unii erau trimeşî la Constantinopol, alţii stăteau de pîndă acolo, în raia.
     La Constantinopol, acolo era marele loc de adunare. Se vedea necontenit în casele din Pera, maî târziu numai în Fanar, în satele vecine, cu vii şi grădini frumoase, cu case vesele albe şi chioşcuri ascunse, o mulţime veşnic ne-astîmpărată de oameni cari uneltiau, înşelau, făgăduiau, minţiau, cumpărau, otrăviau pentru Domnie. Erau Romîni, dar şi Greci destui, chiar Armeni, apoî Levantini de limbă italiană şi lege catolică, toţi purtaţi ani de zile prin ţerile noastre. Prin regelele sau patronii lor, Viziri, Paşi Agale, favoriţi de Curte, negustori ai Sera-
www.dacoromanica.ro
208 ISTORIA ROMÎNTLOR ÎN CHIPTJRÎ ŞI ICOANE
      iului, Sultane, femei care au intrare la acestea, ei se frămîntă veşnic pentru un «beiu» sau împotriva acestuia. O interesantă societate de pribegi şi aice!
         Dar Domni nu se văd în mijlocul lor, afară de feciorul, fratele, ruda domnească ce stă în palatul ţerii, la Vlah-Sarai sau Bogdan-Saraî, ca zălog, ca ostatec, răspunzător pentru purtarea celui ce domneşte. Acesta n’are nici-un rost deosebit, căci spionarea duşmanilor, împiedecarea şi urmărirea lor o fac alţii, oamenii Domnului ce stau totdeauna la Poartă, aceia cari-i ţin locul acolo, căci acesta e înţelesul numelui ce li se dă: capuchehaiele. Ostatecul trîndăveşte sau petrece: une ori în petreceri el îndrăgeşte viaţa turcească, şi se face Turc ca Ilie fiul lui Petru Rareş, poate ca înnaintaşul său Ştefan-Vodă, căruia i s’a zis Lăcustă.
         Domnii mazili, Domnişorii ce rîvnesc tronul, aceia sînt trimişi prin deosebite locuri străine, unde trebuie neapărat să se stîmpere. Cutare stă la Chios — şi e bine, Constantinopolul fiind mai aproape — sau la Lesbos, la Rodos, mai depărtate, la Cipru. Alţii se află prin Siria, la Alep, de pildă. Trimeterea se face şi în Africa: în Egipt, la Tripoli. în aceste locuri «beiul» găseşte odăi în castel, în cetate, de unde nu poate pleca fără voie; aici îşi află loc şi toată familia lui, toţi însoţitorii de restrişte. Viaţa e
www.dacoromanica.ro
         GRIGORE l-iu (GRIGORAŞCU) GHICA Domn al Moldovei şi al Ţeril-Komăneştf (1668-8; 1661-4; 1678-3) (pribeag in Germania).
      După o planşă contemporană.
                                 Reproducere făcută cu cheltuiala
                                   d-ueî Adina Olănescu, născută Ghiea,
                       www.dacoromanica.ro
ROMÎNIÎ ÎN STRĂINĂTATE        209
   tristă, foarte goală: scrisorile pătrund numai pe furiş, cu greu. Banii sînt puţini: Sultanul a hotărît un tain, dar sînt unii pentru cari nu se face această «milă împărătească». Se hrănesc deci din pescărie, din blănărie, din vînzare de mărunţişuri. Temeiul cheltuielii vine însă de la împrumuturi pe care le fac Greci, Armeni, Evrei, Turci, măcelari, Ieniceri. Cînd surgunitul ajunge a domni, toţi aceştia vin la el cu sine-tele în buzunar şi formează în Capitalele noastre o colonie, veşnic preschimbată, a creditorilor. Mihaî Viteazul, ca să scape de cererile şi obrăzniciile lor, a trebuit să-î puie supt foc şi sabie.
                        IV.
     Pănă atunci, puţini călători străini ne cercetaseră. în adevăr, nici n'aveau de ce. Moldova şi Ţara-Romănească cuprindeau însemnate drumuri de negoţ, însă nu pe cele mai însemnate şi mai sourte între Apus şi Răsărit. Dacă Polonii nu puteau trece spre Constantinopol fără a străbate măcar o parte din Moldova, dacă Ardelenii trebuiau pentru aceasta să iea în lung Ţara-Romănească, Germanii, Italienii, Francesii se duceau prin valea Dunării la Belgradul sîr-besc şi de aici apucau spre capitala turcească tăind în diagonală peninsula balcanică, prin Niş, Filipopol şi Adrianopol. Noi rămîneam deci la
                                          14
www.dacoromanica.ro
210 ISTORIA ROMÎNHiOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
     o parte, şi, odată cu banul călătorului, am pierdut şi povestirea luî.
       Cele mai vechi descrieri de călătorii prin ţerile noastre sînt aduse numai de întîmplare. Un hagiu, un pelerin german, care iea la întors drumul prin Ţara-Romănească, un ostaş bavares, multă vreme rob la Turci, care vine acasă prin aceleaşi locuri, după ce luptase în preajma lor chiar, la Nicopol (1396). Apoi ceva mai târziu atinge Moldova un cavaler burgund, care din Polonia voia să meargă la Locurile Sfinte ale Patimei luî Hristos şi vede astfel pe Alexandru-cel-Bun în Basarabia, la satul său Cozia. Un alt cavaler din aceiaşi ţară pluteşte pe Dunăre pe corăbiile creştine ale cruciatei din 1445 şi vede astfel până la Olt amîn-două malurile Dunării şi pe Vlad Dracul lup-tînd cu păgînii. Un Ienicer, Polon de neam, se luptă în oastea Sultanului Mohammed al II-lea, cu agerul şi vicleanul Vlad Ţepeş. Un secretariu veneţian, un medic din Veneţia sînt trimeşî la Ştefan-cel-Mare. Atîta numai, până la anul 1500.
       Pentru veacul următor, avem soli saşi şi poloni, mergînd la Petru Rareş sau aflîndu-se în calea spre Constantinopol. Apar însă pe acest timp două alte feluri de călători decît rătăciţii şi ambasadorii. Pe de o parte, sînt agenţii propagandei catolice, care se înteţeşte după ivirea protestantismului şi e mai ales foarte vioaie şi
www.dacoromanica.ro
ROWÎNll ÎN STRĂINĂTATE
211
    încrezută între ani! 1550 şi 1600. Astfel vine pe la noî vestitul lesuit Mancinelli şi călătoresc alţi fraţi aî Ordinului, veniţi din Polonia. Apoi trec prin ţerile noastre ceî d’intăiu oameni cari au numai dorinţa de a cunoaşte ţerî neobişnuite. Sînt doi Francesî: unul, Bongars, un vestit învăţat, care a tipărit culegerea cronicilor ce vorbesc despre cruciată, venise după inscripţii în Ungaria şi Ardeal şi luă calea pe la Tîrgo-vişte şi Bucureşti ca să găsească alte inscripţii la Constantinopol, unde se duse împreună cu «carele domneşti» ale birului. Cellalt, Franţois Pavie, baron de Fourquevaux, se întorcea din Răsărit şi el ajunse în Polonia, străbătînd Moldova de la Cetatea-Albă a Nistrului până la cealaltă cetate de la Nistru, Hotinul, şi anume abă-tîndu-se pe la Iaşi, unde văzu buna judecată a lui Petru Şchiopul.
      încurcăturile războiului de treizeci de ani, în care fură cuprinşi şi Domnii noştri, aduseră, după 1600, în aceleaşi ţerî romîne pe Welling şi pe Strassburgh, amîndoî agenţi suedesi, dintre cari cel din urmă a lăsat o minunată descriere a Ţeriî-Romăneştî pe la anul 1630. Mai mulţi şi mai bogaţi în ştiri sînt misionarii catolici şi unul din ei, Bandini, pe rînd oaspete al lui Matăî Basarab şi al lui Vasile Lupu, a dat o expunere de călătorie de o însemnătate nepreţuită.
www.dacoromanica.ro
212 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURÎ ŞI ICOANE
                              V.
      De pe la 1680 la 1750 am trăit viaţa cea mal închisă din tot trecutul nostru. Străinii nu mai vin să se aşeze la noi şi noi am întrerupt drumurile noastre în străinătate.
      Vechile elemente străine s’au prefăcut cu timpul în Romînî. Noi Saşi, Armeni, Nemţi, Ungur! nu maî vin în ţară. Strămutările de săteni din Bulgaria pe malul cestălalt al Dunării nu se maî petrec. Negoţul săsesc îl fac Romîniî din suburbia românească a Braşovului, din Şchei* cari vînd marfa lor de braşovenie în Bucureşti,. Iaşî şi în alte oraşe ale amînduror ţerilor.
      în schimb, împărăţia turcească ni trimete tot maî mulţi meşteşugari şi negustori. Alături de Braşoveni ţin prăvălii în Bucureşti Chiprovicenii: aceştia sînt Bulgari din Chiprovaţ,' cari se bucură în Ţara-Romănească de înlesniri foarte mari şi sînt destul de mulţi la număr. Nu lipsesc Armeni, Evrei din Turcia: aceştia întemeiază pe acele timpuri colonia de Armeni din părţile asiatice şi aceia de Evrei Spanioli, care se întîlnesc de acum înnainte în Capitala mun-etană. Turci! se îndeasă tot maî mult la noi, ei sînt împrumutători de baiiî cu dobînzî grele* cumpărători de vite, şi maî ales de oi, pentru, hrana Constantinopoleî, cumpărători de său, de ■miere, de ceară. Vin din cetatea împărătească.
www.dacoromanica.ro
ROMÎNXÎ ÎN STRĂINĂTATE
213
    sau din Asia Mică faimoşii Lăzi, negustori cu de-a sila ; nu arare ori ei ţin moşii în ţară şi îngraşă acolo, ca în raiaua lor, mari turme şi cirezi pe care le exportă apoi în primăvară. Aşezările Turcilor se chiamă cîşle sau casabe; ei inşii au , deosebite nume, după felul lor de îndeletnicire: saigil sau păstori, gealepi sau măcelari, zahe-regii cari strîng grînele ce se datoresc Sultanului sau le cumpără tot pentru nevoile Capitalei turceşti, mumbaiegu, «cumpărători», ş. a. Prin bîlciurî ei se întîlnesc totdeauna, cotind, stropşind, strigînd. Prin oraşe ei au prăvăliile lor, ca la Roman, la Focşani. Fiind oameni neascultători şi tari de cerbice, Domnul trebuie să ceară pentru a-î stăpîni un judecător turc, Di-van-Efendi, şi ostaşi turci, al căror număr se tot înmulţeşte, beşliî, cu căpeteniile lor, beşlegii şi şeful lor cel mare, başbeşleaga.
      Această stare de lucruri a ţinut pănă foarte târziu, şi de multe ori au trebuit măsuri energice pentru a o îmbunătăţi întru cîtva. Astfel odată se dărîmă de ostaşi turci aşezările turceşti din Moldova, iar peste douăzeci de ani, după 1760, se smulg de la arendaşii turci toate moşiile ce ţineau, mai ales în şesul muntean şi în Oltenia, oprindu-i, în acelaşi timp, cu asprime de a mai lua altele.
      Romînii nu mai călătoresc şi pribegiile se împuţinează, făcîndu-se acum doar după vre-un
www.dacoromanica.ro
214 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
     războiu, cînd fug trădătorii, sau în mijlocul războiului chiar, cînd doseşte oricine poate. Vremea bună în ţară aduce mai pe toată lumea înnapoi. Oameni cari în alte împrejurări n’ar mai fi călcat prin patrie, se odihnesc, cu toată năcazurile, în cuprinsul ei. în 1714 a fost tăiat la Cons-tantinopol Constantin Brîncoveanu, după ce supt ochii săi căzuseră capetele tuturor feciorilor domneşti, în 1716 era gîtuit Ştefan-Vodă Cantacu-zino, urmaşul Brîncoveanuluî. Doamna lui Ştefan, Păuna, rătăci, nebună de durere, ţinîndu-şî de mînă copiii nenorociţi, prin Neapole, prin Borna, Veneţia şi Viena; apoi ea se aşeză pe mulţi ani de zile în Braşov. Copiii ei Radu şi Constantin intrară unul în oastea germană, cellalt în cea rusească. Radu fu un trădător, scăpă prin fugă şi peri în miserie; Constantin, pe care-1 amestecase în afacerile lui necurate, ieşi ca-bă-trîn pe moarte din temniţa de la Graz, unde intrase ca tînăr nesocotit. Nepoatele Păunei se măritară în familii irlandese, italiene, francese din Austria. Dar Mărica Doamna, văduva Brînco-veanuluî, scăpînd din surgunul său de la Chiu-taia, în Asia-Mică, îşi petrecu anii din urmă în ţara unde răposatul ei soţ domnise cu strălucire peste douăzeci de ani de zile.
       Domnia se dă de la Turci, şi orice uneltire n alte părţi e zădarnică. Domnul, care plăteşte bine la Poartă şi în jurul Porţii, a închis orişi-
www.dacoromanica.ro
BOMÎNIÎ ÎN STRĂINĂTATE
215
     cui drumul pîrilor. Toată lumea stă acasă, şi pe încetul piere neatîrnarea sufletelor, piere ne-astîmpărul, vitejia, credinţa în viitor. O linişte grea apasă asupra tuturora. Ca datini, îmbrăcăminte, petreceri simţim cum ne prinde amorţeala Turcimiî decăzute.
      Spiritul apusean ne scapă. El vine la noî, şi noi mergem de la o bucată de vreme să-l căutăm.
                           VI.
      Maî ales după anul de prefacere 1774, e o nouă mare năvălire de străini în ţară. Iată anume din ce locuri şi în ce împrejurări eî ni sosesc, avînd, fireşte, cu toţii, un singur scop, cîştigul.
      Ardealul nu maî trimete Saşi decît în număr foarte mic; vin însă meşteri germani, cari lucrează mobile, articole de încălţăminte, ghete, lucruri de metal, ceasornice, după moda cea nouă, «europeană». Sînt lucrători buni, dar stricaţi, şi mai ales foarte beţivi şi totdeauna fără bani. Negustori vin maî puţini, ca unii ce-şî tem capitalurile ; dar acum fabricatele europene sosesc lesne prin drumurile împărăteşti ale Ardealului şi Bucovinei, chiar pe Dunăre.
      Din Polonia vin Evreii, goniţi de necontenitele zguduiri ale regatului, care se prăpădeşte. Odinioară, eî alergau la bîlciurile de la hotar sau dinnăuntru şi făceau contrabandă de rachiu, de
www.dacoromanica.ro
216 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
      holircă sau holercă. Acum eî se aşează prin sate, vînzînd tot rachiu : orîndariî dau pe datorie şi împlinesc aspru, pentru care unii Domn! fanarioţi sînt siliţi a lua măsuri împotriva datoriilor pe băutură. în acelaşi timp, ei smulg pe încetul din mîna Nemţilor întreaga desfacere de articole nouă şi întemeiază lîngă circiumă «ma-gasinul de galanterie», înlocui aftălăcăriei turceşti.
        Aristocraţia acestei emigraţii o formează preceptorii, învăţători! de limbi. Odată e! fuseseră Italieni ma! ales: Antoniu Epis, care învaţă copiii lui Nicolae Mavrocordat, Raicevich, abatele Bancini, profesori! de casă a! beizadelelor luî Alexandru Ipsilanti. Ledoulx şi Carra sînt însă preceptor! în Moldova pe acelaşi timp, şi, în curînd, pe lîngă mulţi Francesî, abia se vede din cînd în cînd cîte un Sîrb cu cultură europeană, ca Obradovic! fabulistul, cîte un Saxon, ca viitorul consul frances Konig, cîte un Sile-sian, ca baronul de Kreuchely-Schwerdtberg* Tulburările Revoluţie! împuterniciră numai un curent, care e simţitor ma! vechiu.
        Lîngă aceşti dascăl! după moda Apusului, sînt secretarii domneşti, de la Del Chiaro, autorul unei îmbielşugate expuneri a împrejurărilor mun-tene pe la 1700, pănă la vicontele de Grammont, adiutantul luî Alexandru-Vodă Ghica de la 1832 şi acela pe proprietatea căruia s’a clădit un în-
www.dacoromanica.ro
EOMÎNIÎ ÎN STRĂINĂTATE
217
   treg cartier bucureştean. Ba rasa aceasta, de o încredere problematică, a secretarilor străini la Bucureşti şi Iaşi a mers mai departe prin Keun, al lui Vodă Ştirbei, prin vestitul Liebrecht al lui Cuza, etc.
     în sfîrşit, această emigraţie de la 1774-1850 are şefii ei politici în consuli, pe cari Turcii trebuie să-i primească pe rînd: al Rusiei, al Austriei, al Prusiei şi apoi, mai târziu, ai celorlalte ţeri.
                           *
                         * *
     Călătorii europeni sînt acum ceva maî deşi. Pe unul îl aduce nădejdea de a fi profesor la viitoarea şcoală de drept din Bucureşti — sarcasticul, dar pătrunzătorul Sulzer —,pe altul călătoria vre-unui ambasador la alaiul căruia s’a alipit: un Sestini, numismatul, un Boscovich, matematicul. Cîte unul e un negustor, care ne vede prin portul ce atinge, Kleemann. Sau un Engles, Hope, care a scris despre Vodă Mavro-gheni, Ker Porter, dr. Neale, Mac Michael, un Ungur, Karaczay, un Oriental germanisat Kos-meli, simt dorinţa de a şti cum se petrec lucrurile prin aceste locuri puţin cercetate. Pănă şi spirituala doamnă Craven, din aristocraţia în-naltă a Angliei, vine pe la noi supt acelaşi Ma-vrogheni şi face mare haz de musica turcească, ba chiar de musica Ţiganilor, care i se pare
www.dacoromanica.ro
218 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI SI ICOANE
      potrivită «pentru a face să danţeze trunchiurile». Francesiî sînt deocamdată puţini. Cel d’intăiu care ne visitează fără scop, e vicontele de La-garde, un Hon al timpului său, care adauge la volum chipul său gătit şi înfăşurat într’o scumpă blană. Apoi un limbut fără păreche, Stanislas Bellanger, care a scos din obiceiurile şi păcatele noastre material pentru două volume întregi, cărora li-a dat un titlu, barbar şi în franţuzeşte şi în româneşte: Le Keroutza.
        De cînd tinerii din Bucureşti şi din Iaşi se aprinseseră pentru idealul liberalilor francesi şi erau la noi protesturî, ziare, pamflete, frămîn-tărî în Adunările Obşteşti, şi de la un timp şi revoluţie de stradă, simpatia călătorilor francesi faţă de noi crescu simţitor. Un ziarist de însemnătatea lui St. Marc Girardin se abătu pe la noi. Yaillant rămase în ţară ca profesor şi apostol al noului crez politic. Ubicini intră în Muntenia la 1848 şi, urmărindu-ne pănă la sfîrşit cu atenţia lui, ajunse cel mai bun şi mai serios cunoscător în lucrurile româneşti pe care l-au avut Francesiî.
        Călătorii mai noi, de la 1830 înnainte, au căutat să cunoască şi lumea în mijlocul căreia veniseră şi au spus ceia ce au înţeles din vorbele lor. Afară de Ubicini, ei n’au putut să se înnalţe totuşi pănă la o privire pe deplin cuprinzătoare a oamenilor şi lucrurilor. Cît pri-
www.dacoromanica.ro
R0MÎN1Î ÎN STRĂINĂTATE
21fl
   veşte pe cei mai vechi, ei nu fac altceva decît să înşire aparenţele pe care le-au văzut, decorul terii, de la mehmendarul, trimesul domnesc, cunoscător de franţuzeşte, care-i primia la hotar, şi de la căruţa de poştă, pe care astfel de călători au facut-o vestită, până la audienţa la Voe-vodul fanariot şi plecarea, în aceiaşi căruţă de poştă şi cu acelaşi mehmendar, spre Dunăre. Oameni crescuţi în felul deosebit al veacului al XVIII-lea, încrezut şi uşuratec, ei nu căutau la noi decît obiceiuri ciudate care să se poată lua în batjocură, fără a fi cîtuşî de puţin cercetate şi pricepute.
                          *
                        * *
     Acum încep şi ai noştri a călători.
     Mai întăiu se duc tineri pentru a face studii, la început în Germania (un Constantin Cantacu-zino Stolnicul învăţase însă la Padova). Vasile Balş şi Scarlat Sturdza merseră pentru a se lumina, la Viena şi Lipsea. Un nepot al Mitropolitului moldovean Leon Gheuca şi un diacon al Mitropoliei, Gherasim, erau prin 1780 studenţi în Saxonia. Din boierimea munteană, Costachi şi Grigore Cantacuzino merg la Viena încă dş la 1809 şi un Nenciulescu fusese pe aici înnain-tea lor.
     Un Gheorghe Bogdan învaţă dreptul la Paris încă din 1803, şi în 1804 plecau tot acolo Iancu
www.dacoromanica.ro
220 ISTORIA ROMÎNILOR IN CHIPURI SI ICOANE
      Văcărescu, cel de-al patrulea poet din această familie, «cu Zaharia dascălul său şi Costache fiiul dumisale Păharniculuî Ioniţă Fălcoianu». Aceştia sînt ceî d’intăiu studenţi romînî la Paris, şi eî vor fi fost tot aşa de isolaţî acolo, cum fuseseră înnaintaşiî lor în Germania.
         Această întâie generaţie de tineri romînî în străinătate s’a întors numai cu folos în ţară. Eî aduseră din civilisaţia apuseană ceia ce putea fi maî folositor pentru noî, în starea în care eram atuncî. Apărură astfel în principate case deschise, în care se vorbia de lucruri maî înnalte, oamenî în curent cu lucrurile şi curentele Apusuluî, un avînt către întemeiarea de şcolî şi răspîndirea celeî maî bune părţî din literatura francesă prin traduceri. Dar dintre studenţii romînî cari veniră pe urma acestora, fraţii Barbu Ştirbei şi Gheor-ghe Bibescu, fiiî lui Dumitrachi Bibescu, cîşti-gară la Paris cunoştinţî temeinice de drept, de administraţie, gust pentru lucrul metodic şi o înnaltă conştiinţă de datorie.
         Ceî d'intăiu studenţi pentru ştiinţe plecară şi eî înnainte de 1821. între dînşiî era Marcovicî şi preotul Eufrosin Poteca. Urmau la profesori de valoarea unui Arago, dar folosiră maî puţin. O scrisoare foarte naivă a unuia din eî arată cît de slab erau eî pregătiţi pentru a primi un astfel de învăţămînt.
         Cea de-a treia generaţie de studenţi romînî căzu
www.dacoromanica.ro
                               ALEXANDRU GHICA
                         Domn al Ţeril-RomăneştI (1834—42).
     După o stampă contemporană.
                                  Reproducere făcută cu cheltuiala
                                    d-net Adina Olănpscu, născută Ghica.
www.dacoromanica.ro
ROMÎNIÎ ÎN STRĂINĂTATE
221
  în mijlocul pregătirilor revoluţiei de la 1848. Unii din ei, precum a fost Kogălniceanu, care plecase din Moldova cu o largă cultură şi o desăvîrşise la Berlin, şi care, pe lingă aceasta, n’a mers în Paris chiar, nu se lăsară furaţi cu totul de sirena reformelor apusene. Toţi ceilalţi tineri» Bălcescu, Goleştiî, Brătieniî, se prefăcură cu totul în sensul tineretului revoluţionar frances de pe această vreme şi încercară a face la Bucureşti ceia ce fusese cu putinţă la Paris. După înnă-buşirea Revoluţiei tnuntene, ei se întoarseră în acest oraş şi atunci se puse cea d’intăiu temelie a coloniei româneşti din Capitala Franciei. Ea deveni pe încetul, dintr’o societate de pribegi patrioţi, de şi îndepărtaţi de tradiţiile lor, un cuib de înstrăinare permanentă şi nepatriotică.
                        *
                      * *
    Cei d’intăiu călători pentru plăcere au fost în 1781 fiii lui Alexandru-Vodă Ipsilanti, cari fugiră de acasă, dar se opriră la Yiena. Prin 1812, boierul Dudescu, cel din urmă din neamul său, uimi Apusul prin şalurile şi stîngăcia sa. Tot pe atunci însă, înţeleptul Dinicu Golescu, care-şî crescu copiii în Elveţia, se pricepu a scoate folos de înţelepciune din ceia ce văzuse, şi el scrise, întors acasă, acea minunată carte de căldură bătrînească pentru marile idealuri naţionale şi culturale, care e «însemnarea călătoriei» sale.
www.dacoromanica.ro
222 ISTORIA ROMÎNILOR ÎN CHIPURI ŞI ICOANE
         Cu Golescu arta de a călători a Romînilor atinsese culmea sa. De atunci pănă dăunăzî călătoriile n’au provocat decît descrieri cu totul sarbede, fără originalitate şi fără legătură cu împrejurările şi nevoile noastre. Ele se opresc de alminterea la Paris, şi nu ating măcar acea ţară clasică a artei, care e Italia, sau, dacă o ating, nu culeg nici a mia parte din folosul pe care îl poate da.
         O prefacere cuminte a obiceiurilor noastre, e de aşteptat şi aice. Ea trebuie să derive din conştiinţa că nicî-o individualitate n’are dreptul de a lucra împotriva intereselor înnalte ale ţerii şi poporului său, ci trebuie să aducă acestora o jertfă de fiecare clipă. Iar Statul are datoria de a înfrîna, prin ce mijloace-î stau la îndămînă, pe cine nu vrea să înţeleagă aceasta.
           Notă. — Pentru amănunte cu privire la mormintele Domnilor romînî se poate vedea publicaţia mea «Inscripţii din bisericile României», unde se dă textul original al inscripţiilor.
           Pentru cele mai multe din capitolele celelalte v. cărţile mele «Istoria literaturii religioase a Romînilor pănă la 1688» (Bucureşti, 1904) şi «Istoria literaturii romîne în secolul al XYIII-lea» (Bucureşti, 1901).
www.dacoromanica.ro
          TABLA CUPRINSULUI
                                                     Pag.
    I.  Mormintele Domnilor   noştri................... 8
   II. Doamnele romîne.................................65
   III. Despre îmbrăcăminte   şi locuinţă.............106
   IV.  Viaţa socială a trecutului....................141
   V.  Romînii în străinătate şi străinii în ţerile româneşti............................................198
              1
www.dacoromanica.ro
        TABLA ILUSTRAŢIILOR
                                                      Pag.
       1.  Mihai Viteazul.............................18— 19
       2.  Şteian-cel-Mare. . . •.................32—     83
       3.  Mormîntul luî Ştefan-cel-Mare..........34—     35
       4.  Vasile Lupu............................48—     49
       5.  Mormîntul luî Alexandru Ghica ....        60—  61
       6.  Vlad Ţepeş.............................72—     73
       7.  Gheorghe-Vodâ Şteian...................96—     97
       8.  Cetatea Sucevei........................110—111
       9.  Petru Şchiopul.........................122—123
      10.  Grigore Alexandru Ghica................132—133
      11.  Eustratie Dabija.......................154—155
      12.  Matei Basarab..........................162—163
      13.  Constantin Brîncoveanu.................178—179
      14.  Grigore Dimitrie Ghica.................184—185
      15.  Grigore l-iu (Grigoraş)' Ghica......... 208—209
      16.  Alexandru Ghica........................ 220—221
www.dacoromanica.ro
Preţul Lei 2,50
www.dacoromanica.ro