ISTORIA LITERATURII ROMÎNE ÎN SECOLUL AL XVIITL“ (l688-l82l) DE N. IORGA Profesor la Universitatea din Bucureşti CARTE TIPĂRITĂ CU CHELTUIALA D-LUÎ ALEXANDRU CALLIMACHI Voi. II. Epoca, lui Petru Maior. — Excursuri BUCUREŞTI INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE ŞI EDITURĂ «MINERVA» SOCIETATE ANONIMĂ. — CAPITAL 300.000 LEI 80, Strada Isvor, 80 1901 Domnului ALEXANDRU CALLIMACHI Închină această carte Autorul. PREFAŢA Cîteva lămuriri mai trebuie date cu privire la lucrarea a cărei parte narativă se mîntuie cu acest al doilea volum b Lămuririle acestea nu trebuie să atingă împrejurările prin care cartea a avut să treacă, ci felul cum a fost alcătuită şi legăturile pe care le are cu anumite opere din literatura noastră ştiinţifică. Pentru a căpăta informaţia trebuitoare, n’am cruţat timpul nici osteneala: am fost la Iaşi, în Ardeal, în Ungaria, de mai multe ori. Ici şi colo, mulţămită bunăvoinţii unor persoane particulare, am putut vorbi şi de lucruri ce nu se păstrează în biblioteci publice. Cît se găseşte la Biblioteca Academiei Romîne a fost cercetat cu conştiinţă. Dar ştiu mai bine decît ori cine, si nu mă sfiesc a o mărturisi, lipsurile ce au rămas. Adunarea la un loc a manuscriptelor şi documentelor romaneşti, într’un singur de-posit, e abia la începuturile el. Multe, foarte multe, se găsesc răspîndite, — pe unde se aşteaptă cineva mai puţin. De aici resultă că, dacă descoperirea de cronici nouă e aproape exclusă, multe manuscripte ale lor, poate şi cu unele variante, vor mai ieşi la lumină. Listele de traduceri, 1 0 broşură de anexe va cuprinde: actele justificative, reduse maî totdeauna la regeşte (cele mai multe vor apărea însă, de o parte, în Studii şi documente, III); tabla alfabetică, unele note bibliografice, lămurind titlurile prescurtate, şi erata. II PREFAŢA de manuscripte religioase, de tipărituri se vor putea îmbogăţi simţitor după cîtăva vreme. Nu voiţi fi cel din urmă să mă bucur de progresele ştiinţiî, de şi unele părţi ale cărţii mele nu vor mai fi complecte atunci. Biografiile scriitorilor au fost reconstituite, cred, în chip îndestulător, — cele mal multe dintre dînsele măcar. Dar, pe cînd lucram la această carte, Archivele Statului nu eraţi încă puse în ordine. O şedere mal îndelungată în Iaşi pentru a întrebuinţa însemnatele arcliive ale Sf. Spiridon nu mi-a fost cu putinţă. Cine s’a ocupat serios de vechile familii din ţerile noastre — d. Tanoviceanu, de exemplu, d. Şt. Greceanu,— ştiu, de sigur, mal multe lucruri despre scriitorii de cari am avut să vorbesc, despre accidentele vieţii lor. Dar n’am vrut să razim expunerea mea pe osteneala altora. Şi poate, iarăşi, că mal multe informaţii biografice ar fi îngreuiat povestirea, — ceia ce ar fi pentru mine o mîngîiere. Cele mal multe din tipăriturile meşterilor romînl din secolul al XVIII-lea si cele cîteva decenii ce mal intră în raza lui au fost semnalate aici, unde a fost nevoie. Pentru a nu da cetitorului o ideie exagerată despre devotamentul mieu în materie bibliografică, trebuie să spun că am avut materialul pregătit, pus la o parte, de o întîm-plare priincioaşă. Cărţile fusese deosebite pentru a servi la redactarea Bibliografia, romîneşll a domnilor I. Bianu şi Nerva Hodoş, şi n’a mal fost necesar, deci, să le culeg una cîte una. Bibliografia, acest repertoriu pe atît de solid ca ştiinţă pe cît e de elegant ca înfăţişare, mi-a servit necontenit, pentru toată partea apărută, ca să verific şi să complectez notele mele. Recunosc aici, odată pentru totdeauna, ceia ce-î datoresc. A-l repeta necontenit titlul în josul paginilor la epoca I-iu, mi s’a părut că n’ar fi fost tocmai folositor. PREFAŢA III Ţin să mal vorbesc de o carte, care tratează şi materia cuprinsă în aceasta. D. I. G. Sbiera, profesor la Universitatea din Cernăuţi, a vorbit pe larg; în Mişcările culturale', şi despre literatura secolului al XVIII-lea. Că forma d-lul Sbiera nu atrage totdeauna pe cetitor, aceasta se ştie. Dar nu se ştie în de ajuns cîtă muncă stăruitoare şi cinstită, cîtă precisie în date, cîtă pătrundere în dezbaterea amănuntelor se găseşte în lucrarea de care vorbim. Uneori am ajuns la resultate asămănătoare, alte ori ne deosebim cu totul. A face polemică ştiinţifică la fiece pas cu acest predecesor atît de competent mi s’a părut ză-darnic. Pornim si unul si altul de la cercetarea izvorului: literatură romînă a secolului; ni înfăţişăm şi unul şi altul argumentele; cetitorul, pe deplin luminat ast-fel, e liber a-şî alege o părere sau alta, în caşurile de deosebire. N’am uitat nici o îndatorire ştiinţifică, şi am făcut partea fiecăruia în cea d’intăiu Prefaţă sau în notele amîndu-ror volumelor. Totuşi trebuie să mulţămesc în cliip deosebit oaspeţilor mei de la Blaj şi Oradea-Mare, cari m’au primit cu toată inima şi mi-a ti pus la disposiţie tot ce li stătea prin putinţă b Mîntuiu cu un gînd prietenesc la cei ce vor ceti această carte tot aşa de cinstit, cum cinstit a fost scrisă,—şi mal ales la aceia, cari, departe, în locuri mal puţin fericite de-cît ale noastre, se vor lăsa stăpîniţi, ca şi mine, de farmecul timpurilor de luptă şi de credinţă şi se vor surprinde urmărind ca şi mine ispititoarele visuri de lumină şi mărire pentru care poporul nostru trebuie să trăiască. 1 Nu trebuie să-mî uit tipografii, cari, ca frumuseţă a execuţiei, ca grabă a lucrului şi ca ieftinătate a preţului, au făcut mai mult decît s’ar putea aştepta de la orî-ce atelier din străinătate. N. IORGA. 12 Iunie 1901. \ (♦ACADEMIEI*! CARTEA A III-A EPOCA LUI PETRU MAIOR CAP. I Perioada a treia. Curentele şi influenţele. Cei aproape cinci-zecî de ani ce se întind de pe la 1774 pănă la 1821 formează, nu numai cea mai bogată perioadă din istoria culturală şi literară românească în secolul al XVIII-lea, dar una din cele mai interesante din toată istoria cugetării neamului nostru, prin caracterul de luptă pasionată, de zeloasă grăbire, de entusiasm, care o deosebeşte. Puţine procese de desvoltare presintă mai multă atracţie pentru cercetător decît această răpede reabilitare intelectuală a unui neam nobil, multă vreme ţinut în loc sau prigonit de împrejurări vrăjmaşe. Faţă de perioada precedentă, aceasta de a treia, perioada Renaşterii vieţii sufleteşti a Romînilor, apare cu totul zdrobitoare. Intre 1730 şi 1774, cîţîva cronicari de cea mai săracă specie, notari fără înţelegere şi adesea fără judecată ai evenimentelor ce puteau provoca atîtea priviri jinduit o are în urmă, atîtea chemări către un viitor mai bun ; lîngă ei un mic număr de clerici afetivi, cari aduc un serviciu netăgăduit îmbogăţind literatura religioasă a poporului nostru, dar cari, dîndu-i printr’însa o lectură sănătoasă şi o limbă bună, nu-i dau idei, nu-i sugge-rează direcţii, nu-1 pregătesc pentru viaţa sa naţională; un singur om în tot acest timp, care se încălzeşte de razele trecutului stins, care pare a căuta ceva în zarea nelămurită a viitorului. Ştiinţă nu e, cum n’a fost nici odată la noi pănă acuma; 1 2 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR literatura politică lipseşte, literatura populară circulă prin lăutari, prin povestitori, prin cîteva manuscripte; literatură de imaginaţie pentru clasele culte, poesie pentru cine a învăţat la şcoala Domnească nu există, şi oamenii se mulţămiau cu poesia nescrisă a naturii, cu poesia intimă a vieţii sau, cei mai mulţi, cu nici un fel de poesie. O generaţie trece fără ca noi să ştim bine ce s’a petrecut în adîncul inimii acelor cari au compus-o; s’a dus nespovedită de tainele sale, faţă de urmaşi, pentru a se pierde între generaţiile omeneşti care nu mai sînt. De simţirea ei particulară, de gusturile ei deosebite, de plăcerile şi durerile, ce găsia în viaţă, — nu ştim nimic. Sufletul tuturora n’a devenit veşnic în cîntarea unui poet, care să creadă, cum cred toţi, totdeauna, că a cîntat numai sentimentele sale. De la 1774 înnainte înfăţişarea vieţii noastre literare se schimbă cu totul, ajunge răpede o înnălţime, o varietate, o putere neaşteptată. Cronicari se găsesc iarăşi, cronicari în adevăratul înţeles al cuvîntului, unii preocupaţi, ca predecesorii de la începutul secolului, de îndepărtate, întunecate şi ispititoare probleme de origini ; alţii gîndindu-se numai la ceia ce spun, povestind din toată inima, sfătuind, flecărind une ori cu cetitorul, căruia-i mărturisesc tot: duşmăniile, legăturile, aşteptările, durerile, — şi une ori, cît mai discret, şi micile păcate. Dar, lîngă dînşii, înlocuindu-i de la o vreme — ceia ce, cu toată compensaţia, rămîne totdeauna o mare pierdere — istoricii crescuţi în şcoli europene, stăpîni pe cunoştinţî întinse, pe metode nouă şi pe o formă mai ştiinţifică. Nu însă istorici de amănunte, nici istorici cu inima rece şi vederea mărgenită, ci clăditori de îndrăzneţe opere narative, care sînt, în acelaşi timp, o silinţă către adevăr şi o pioasă ofrandă literară adusă geniului naţiunii. Cărţi religioase se tipăresc încă, tot aşa de puţin originale, prin natura lucrului, ca şi în trecut; dar ele nu mai au singură menirea de a face pe popor să cetească. Opere de imaginaţie: romane, drame, comedii se traduc din limbile apusene şi înfăţişează Romînilor frumuseţi literare nebănuite încă de dînşii. Le citesc şi le imită, şi în curînd va veni vremea cînd cei d’intăiu paşi nesiguri vor fi făcuţi de scriitorii noştri în această direcţie. Se fac încercări de literatură periodică, se tipăresc pe româneşte calendare şi chiar gazete. Formele limbii, originea şi legătura lor sînt obiectul unor cercetări ştiinţifice, care urmăresc de la CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 3 o vreme aceiaşi ţinta ca şi istoria, cea mai mare ţintă a vieţii noastre întregi din acele timpuri: afirmarea naţională, afirmarea drepturilor pe care ni le dă trecutul şi pe care avem datoria a le coborî în present. Se alcătuiesc sau se traduc gra-matici, dicţionare, aritmetici, istorii universale, cărţi de pedagogie, de medicină, de economie rurală, pentru nevoia şcolilor, pentru folosul poporului, pentru luminarea mai departe a claselor culte. Şi în această fierbere a inteligenţii neamului, scîn-teia poesiei se coboară de sus în suflete alese: unul cîntă celor umili şi necărturari, ascultătorilor supuşi şi recunoscători, poveşti din cărţile sfinte, episode din naraţiile bătrîne, glume de ale tuturora; altul preface pe româneşte pentru aproape acelaşi public povestirile pe care le cetia cu patimă Europa civilisată, lungile romane sentimentale în versuri prosaice; altul imită modele clasice în opere cu scopuri înnalte şi măiastră execuţie, care ar merita să rămîie clasice şi ele, căci nu le-a învechit timpul; cutare fură prosei pănă chiar şi expunerea evenimentelor de politică curentă, pe care le înşiră tacticos şi răbdător, în lungi exametre bune pentru somnul de după a-mi azi al comozilor noştri străbuni; cutare alţii îşi torturează mintea pentru a da ilusia de simţire unor stihurele de ietac, menite să creeze pasiuni la elegantele cocoane ale timpului sau să reţie în lanţurile poe-^. tului pe vre-o sburdalnică Marghioală sau Casandră. De generaţia aceasta nu ni putem face o înnaltă ideie după poesia lirică ce ni-a lăsat, dar cel puţin ştim ce era în inima contimporanilor lui Ienăchiţă, Nicolae şi Alecu Yăcărescu, lui Constantin^ Conachi si Alecu Beldiman. * Legătura nu e sfărmată însă între aceste două epoce. Mergînd pe drumuri nouă, pe atîtea drumuri nouă, perioada ce ne ocupă acum continuă şi pe cea precedentă în unele direcţii. Spiritul unor cronicari e tot vechiul spirit, iar traducătorii de cărţi, religioase sînt aceiaşi oameni ca şi înnainte sau ucenici, imitatori de ai acestora. Cînd teorii nouă, regeneratoare vor fi exprimate aiurea, în Ţara-Romănească şi în Moldova scriitorii religioşi le vor ignora sau le vor repeta cu o sfială care arată cît de puţin adînc le simţiau şi cît de puţin serios le înţelegeau. Pănă la 1821, în chiliile de mănăstiri, în şcoli mai ales, în unele case boiereşti, unde cultura era totuşi iubită şi sprijinită, se păstra vechiul spirit şi se lucra în vechia direcţie. 4 EPOCA LUI PETRU MAIOR Comparînd epoca a treia cu cea d’intăiu, vom găsi multe puncte de asemănare. Istoriografia marilor scriitori ardeleni samănă cu istoriografia Costineştilor, a lui Constantin Cantacuzino, a lui Dimitrie Cantemir. E aceiaşi erudiţie, aceiaşi pornire către lucrurile mari şi grele, acelaşi dor de a înfăţişa neamul cît mai mare în trecut, spre a afla mîngîiere pentru present şi o speranţă pentru viitor. După 1774 ca şi înnainte de 1730 totul se subordonă la scriitori, cari sînt înnainte de toate nişte oameni de credinţă ju de luptă, nişte apostoli ai sentimentului de Iubire pentru neam şi pentru ţara largă, sfâşiată de multe hotare, pe care a locuit-o totdeauna, de la descălecătorul împărătesc din timpurile romane. Asămănarea aceasta nu se datoreşte unui împrumut. Convingerile Ardelenilor n’au pornit din convingerile Costineştilor sau ale lui Cantemir. Nu toţi istoricii din noua şcoală naţională au cunoscut lucrările anterioare ale Moldovenilor, şi aceia dintre dînsii cari le-au cunoscut, îsi formase înnainte de aceasta, din cetirea aceloraşi izvoare cu aceiaşi dispoziţie de suflet, păreri asămănătoare asupra problemelor de căpetenie' din originile noastre. Dar deosebirile nu lipsesc, şi ele sînt foarte însemnate. în întâia perioadă cuvîntul de viaţă fusese spus în Moldova, şi el nu răsună în Ardealul cufundat încă în întunerecul cultural. în cea de a treia, din Ardeal fu predicată cu încă mai multă credinţă vestea cea bună, pe care odinioară Ardealul nu fusese în stare să o primească, s’o înţeleagă. Mişcarea moldovenească a fost representată de un mic număr de boieri, cari vorbiau o limbă care era, de sigur, mai sus decît priceperea contimporanilor lor : un Axintie Uricariul, un Mustea de exemplu, un Ne~ culce chiar n’au descoperit în scrisul Costineştilor adevărurile cele preţioase, şi acestea n’au avut nici o influenţă asupra lor. Cine putea înţelege pe deplin, în Moldova de la începutul secolului al XVIII-lea, savanta argumentaţie, erudita discuţie a lui Dimitrie Cantemir? Supt o influenţă străină, cîţiva oameni deosebiţi au precedat cu mult timpul lor: în mijlocul nopţii, ei făcură o mare lumină, care se stinse răpede. Pe cînd în Ardeal, nu e un mănunchiu, ci o pleiadă, nu e un predicator în pustie, cu cîţiva ucenici răzleţi, ci profeţi sărbătoriţi se încunjură de CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 5 ucenici înţelegători şi devotaţi, cari repetă cuvîntul auzit, îl tîlcuiesc pentru alţii, scot dintr’însul adevăruri nouă. Şi nu mai sînt aici boieri cari vorbesc, cîţiva nobili cu carte, ci preoţi, corectori de cărţi, învăţători, slujbaşi, medici, toată inteligenţa naţiei participă la mişcare, se încălzeşte de dînsa. De aceia curentul nu încetează, nu slăbeşte: în vălmăşagul discuţiilor necontenite, în focul luptei fără odihnă, ideile se ascuţesc, caracterele se întăresc, sentimentele se fanatisează. Prin exageraţie şi fanatism, ca şi prin adevăr şi iubire de neam, biruinţa se cîştigă în data aceasta. Ideile învietoare au pătruns acum în sîngele poporului romîn, poporului romîn de pretutindeni. Ajută şi alte împrejurări. Propaganda umanitară a filosofilor francesi din secolul al XVIII-lea aduce comoţia din 1789. Revoluţia-şî aruncă soldaţii între popoarele Europei, pentru a le liberă întăiu, pentru a le subjuga pe urmă. In faţa învierii ideii imperiului universal, naţionalităţile capătă deplina conştiinţă a naturii şi datoriei lor. In Orientul cu popoare amestecate, în care unii luminaţi Greci din secolul al XVIII-lea au putut crede că se pregăteşte formarea unui popor creştin amestecat, de lege ortodoxă, de limbă grecească, de guvern turc, — în acest Orient neamurile încep a se simţi deosebite. Boierul romîn nu mai vede în boierul grec un frate bun, ci un coleg întâmplător. La strigătul către libertate al Grecilor, Romînii nu răspunseră, ci invocară în limba lor zeiţa. Atunci comuniunea spirituală a poporului românesc, sfărîmată de multă vreme, se făcu din nou, într’o credinţă superioară, care aducea viaţă. Se ştie că simbolul acestei comuniuni e numele lui Lazăr, care trebuie să însemne ultimul capitol din această carte, ce cuprinde aproape viaţa noastră sufletească între Logofătul Miron şi dascălul Lazăr şi urmăreşte o luptă pănă la fericita ei biruinţă. Innainte de a pătrunde în amănuntele luptei, de a cunoaşte pe ceî ce s’au luptat şi a li arăta şi judeca faptele, vom urmări deosebitele curente care determină schimbări sufleteşti şi o activitate literară în ultimul sfert al secolului ăl XVIII-lea şi în cei d’intăiu două-zecî de ani ai secolului ce urmează. 6 EPOCA LUI PETRU MAIOR înnainte de a cunoaşte şi adopta ideile nouă politice ale Europei, Romînii avură prilejul să-i cunoască civilisaţia, prin cetirea cărţilor ca şi prin vederea locurilor. Acest contact cu Apusul e cu totul nou, şi din cele mai pline de urmări. Pănă acum trăisem în Orient, nu numai în ceia ce priveşte situaţia noastră politică, ci supt toate raporturile. Legăturile noastre de comerţ, legăturile noastre culturale erau toate numai cu Răsăritul. Cu el schimbam producte, de la el primiam idei şi îndemnări, cultura generală a lui o sprijiniam, şi ne împărtăşiam şi noi de această cultură superioară elinească. O singură excepţie trebuie făcută pentru influenţa polonă exercitată cîtva timp asupra Moldovei. Această influenţă ni-a făcut cel mai mare bine, a aruncat mari şi roditoare idei în sufletul cărturarilor moldoveni, i-a făcut să trăiască, nu în lumea vechilor idei ale anticităţiî, cele mai multe fără aplicaţie practică, ci în lumea unor idei moderne de regenerare. Dar această influenţă n’a dăinuit multă vreme: înflorirea culturală a Poloniei s’a stîns, marile şcoli polone au pierdut strălucirea lor, în curînd Statul polon n’a mai ajuns pănă la hotarele noastre, şi a venit o vreme cînd ultima insulă independentă fu acoperită şi ea de valul cotropirii streine. De mult atunci se pierduse obiceiul de a învăţa în Polonia, de a ceti cărţi, de a primi mode şi învăţăminte de acolo. Cu Domnia Fanarioţilor, această singură legătură cu Europa se rupse şi ea: cartea grecească înlocui cu totul cartea latină, care nu mai era sprijinită de nimenea. Nici împrejurările politice nu mai dădeau prilejul unei înnodărî de relaţii cu ţerile creştine din vecinătate, — şi aceasta o spunem şi despre Ţara-Romănească, pentru care ieşise foloase de cultură din pribegiile în Ardeal \ Emigrările, ca manifestaţii de nemulţămire politică, se fac tot mai rare, boierimea pămînteană, aşa de neastîmpărată odinioară, devine tot mai guvernabilă şi, cînd se hotăreşte la pasul primejdios al pribegiei, care nu poate da, ca în alte timpuri, o Domnie nouă, — pribeagul trece la puternicul Han al Tătarilor sau caută adăpost la Curtea Domnului, totdeauna rival, din ţara vecină. Dar, de pe la 1774 înnainte, ochii noştri nu mai sînt în- 1 V. Cartea I, cap. I. 7 CURENTELE ŞI INFLUENŢELE dreptăţi exclusiv spre Răsărit. în Răsăritul acesta chiar se petrec schimbări, care slăbesc legătura noastră cu dînsul. încetăm pe acest timp a li în fruntea lumii elenice în ceia ce priveşte viaţa politică. Ruşii se amestecă din ce în ce mai mult în afacerile creştinătăţii subjugate, se înfăţişează ca nişte liberatori, în stare, prin întinsul teritoriu pe care-1 stăpînesc, prin mijloacele mari de oameni şi de bani ce li stau la îndămînă, să desăvîr-şească acea revoluţie creştină, acea restauraţie imperială ortodoxă, pentru care, chiar în timpurile noastre cele mai bune, eram prea slabi. Aspiraţiile grecităţii de pretutindeni nu se mai îndreaptă numai spre micile Curţi ale Moldovei şi Ţerii-Romă-neşti, unde totuşi domnesc în mare parte membri ai poporului grec sau pămînteni cari se confundă prin felul lor de viaţă, prin educaţia şi gusturile lor, cu Grecii. Nu de la aceşti funcţionari ai Sultanului, domnind cu soroc, totdeauna supt ameninţarea unei mazilii, urmată de multe ori de închisoare, exil sau moarte, nu de la aceşti administratori sau agenţi diplomatici, cari n’au o oaste la disposiţia lor, nici simpatii în ţară, care să-i poată ajuta la o ridicare a steagului pentru Cruce, nu de la aceşti supuşi cu credinţă ai împăratului păgîn, — puteau doritorii libertăţii elenice să aştepte ceva, cum aşteptase în vremuri de la Mihai Viteazul, de la Matei Basarab, de la Şerban Cantacu-zino. «Popoarele bălane de la Moscova», în acelea e de acum înainte nădejdea. Apoi Grecii inşii se europenisează în această vreme, nu mai trăesc exclusiv o viaţă intelectuală răzimată pe anticitatea ele-nică, nu mai au acea încredere desăvîrşită in cultura lor, acea admiraţie fanatică pentru elenism, care-i deosebia odinioară. «Vîntul veacului» trece şi asupra lor; şi ei, ca şi noi, înţeleg lucruri pe care nu le înţelesese înnainte, întrevăd idealuri, care nu se puteau formă numai din vechia educaţie de comentarii şi tîlcuiri. în civilisaţia barbarilor Europei ei văd tot mai multe elemente folositoare, vrednice de imitat, se apropie tot mai mult de dînsa, o studiază, o imită. Compilatorii din epoca anterioară, cari trăiau numai din capitalul intelectual elinesc, pe care-1 combinau, îl prelucrau şi-l vulgarisau, nu mai represintă în rîndul întăiu civilisaţia greacă nouă ; locul lor îl ieau traducătorii; diu franţuzeşte, din nemţeşte, din italieneşte, răspînditorî de noţiuni moderne, civilisatori în înţelesul cel nou al cuvîntuluî. De unde 8 EPOCA LUI PETRU MAIOR a resultat că, pe cînd înnainte Grecul, moştenitor al tradiţiei culturale a Elinului, era învăţătorul Romînului, acum fostul dascăl şi fostul învăţăcel se găsesc pe aceiaşi bancă de şcoală, ca ucenici modeşti ai unui profesor mai mare, ai profesorului european. A A In fine, — şi aceasta am atins-o mai sus, — ilusia unei civili- saţiî generale greceşti, care să fie pentru Orient ceia ce fusese pentru Apus civilisaţia latină pănă dincolo de hotarele evului mediu, părerea acestei vieţi intelectuale în elenism pentru toţi creştinii supuşi Sultanului, această singură mare ambiţie a Grecilor timp de vr’o două secole, se împrăştie. De la o bucată de vreme ei vorbesc de neamul lor propriu, se gîndesc la viitorul acestuia, la o «iTuavioraat?», liberatoare, la un risorgimento, care să deie, nu un nou Bizanţ cosmopolit, ci o Eladă a noilor Elini. Şi, în măsură ce Grecii restrîng cercul preocupaţiilor şi simpatiilor lor, în măsură ce-şî concentrează silinţile lor asupra lor singuri, în măsură ce părăsesc visurile lor de dominaţie universală, prin creştinism, elenism şi imperiu, — în aceiaşi măsură legătura dintre noi şi dînşii se desface. Cu Grecul naţionalist e evident că nu mai putea avea nici o legătură intimă Romînul, care, supus aceloraşi influenţe europene, trecut prin aceleaşi schimbări de suflet, e agitat şi el de nevoi naţionale. Ast-fel se despart unul de altul în idei şi aspiraţii, imediat ce au idei mai clare şi aspiraţii mai pronunţate, cele două mai însemnate şi mai alese popoare din creştinătatea dominată de Turci: Grecii şi Romînii. Şi unii şi alţii îşi caută însă în Apus elementele vieţii nouă. Introducerea culturii apusene în Orient a fost favorisată de multe cause în secolul al XVIII-lea. Noi vom considera numai pe acelea, destul de numeroase şi ele, cîte privesc în deosebi poporul romîn. Intăiu trebuie de ţinut în samă situaţia politică a ţerilor noastre în această epocă, noua noastră situaţie politică, şi consecin-ţile care decurg dintr'însa. La 1699, Germanii se stabilesc în Ardeal, şi ei consideră noua şi frumoasa lor cucerire numai ca un punct de sprijin pentru a ajunge mai departe în Imperiul otoman, care intră în putreziciune puţin timp după închiderea erei de cuceriri. Ruşii ajung CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 9 şi eî îndată la Nipru, la Nistru pe urmă. Şi unii şi alţii sînt candidaţi la coroana constantinopolitană, care revine celor d’intăiu prin indivisibilitatea imperiului, din care represintă supt forma germanică pe acel de Occident, iar celor din urmă prin comunitatea de religie, prin strămutarea stemei şi tradiţiilor Paleo-logilor în Moscova din secolul al XV-lea. In curînd, îi avurăm la noi — şi nu o singură dată —■ pe liberatorii creştini de rit ortodox sau catolic. Războaie încep între dînşiî şi Turci, care durează multă vreme, mulţi ani de zile şi se petrec mai mult pe pămînţul nostru. Moldova avu pănă la 1821 patru ocupaţii ruseşti, afară de oprirea momentană a lui Petru-cel-Măre la Prut. Din aceste patru, una ţine mai puţin şi exercită o mai mică influenţă, fiind mai mult o campanie de jaf, petrecută răpede: cea din 1738. Celelalte trei vin toate după mijlocul veacului al XYIII-lea şi sînt foarte îndelungate şi bogate în efecte. Generalii împărăteşti stau într’un rînd şese ani, în altul cinci, în cel de al treilea iar şese ani; aproape două decenii într'o perioadă de ceva mai puţin de o jumătate de secol, între 1768 şi 1812. Moldova a trăit în această epocă jumătate din viaţa sa aproape supt stăpînirea Divanurilor conduse şi controlate de comandanţii ruseşti, supt influenţa ideilor şi sentimentelor de care erau călăuziţi Ruşii din acest timp. Şi se ştie la^f/ europenisare pripită, întăiu supt forma germană, pănă la Ecate- ; rina a Il-a, apoi, de la această împărăteasă-filosoafă înainte, — supt forma francesă, au fost supuşi, din ordine împărăteşti, vecinii noştri de la Răsărit. Aşa încît putem zice că Moldova a făcut parte, în timp de vre-o două-zeci de ani din cinci-zeci, dintr’un Stat a cărui organisare politică şi orientare culturală, ale cărui forme materiale şi spirituale erau europene. Ruşii n’au pătruns dincolo de Milcov în 1738, dar în aproape toate campaniile următoare — odată, în războiul de la 1786, au venit aliaţii lor, Nemţii —, ei s’au stabilit în Bucureşti ca şi în Iaşi, au avut supt stăpînirea lor Ţara-Romănească de o potrivă cu Moldova. Aceiaşi generali vice-regi, aceleaşi Divanuri ale cne-jieî respective, făcînd în vechile forme de administraţie voia stă-pînilor celor noi, aceleaşi obiceiuri europene, aceleaşi petreceri francese, aceleaşi frivole cărţi apusene aduse de cuceritori. Con-clusia pentru Ţara-Romănească e aceiaşi ca şi pentru Moldova: 10 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR ea a trăit în cinci-zecî de ani mai un sfert de secol de viaţă europeană. Pentru a înţelege cu totul influenţa acestor ocupaţii străine, trebuie adause pentru Ţara-Romănească, pe lîngă petrecerea destul de scurtă a oştilor nemţeşti pe teritoriul ei, în două rîn-duri pănă la 1750, — şi cei optsprezece ani de guvern imperial în Banatul Olteniei. Am spus că în acest timp Austriacii nu se grăbiră a face schimbări esenţiale, dar singură presenţa lor, exemplul acţiunii şi vieţii lor atît de mult timp trebui să aibă o în-rîurire adîncă asupra populaţiei, precum înrîurirea exercitată de Ruşi nu s’a făcut atît de mult prin reforme, cît tot prin exemplu. Cînd Oltul nu mai fu o graniţă şi principatul Ţerii-Romă-neştî fu restabilit în vechia sa cuprindere, Banatul, prefăcut prin dominaţia străină, lucra asupra obiceiurilor, gusturilor şi ideilor părţii vecine din ţară. Dorul de călătorii, de studii în Europa, de învăţătură latină, de cetire a cărţilor apusene va fi fost ajutat şi pe această cale. în 1775, Austria luă Bucovina, pe aceasta ca să n’o mai deie înnapoi pănă astăzi. Prin marcarea hotarului nou legăturile nu fură însă cît de puţin întrerupte între Moldova de Nord şi restul ţerii, rămas supt administraţia Domnului. N’a fost aici caşul ca în 1812, cu anexarea Basarabiei de către Ruşi, cînd boierii fură siliţi a opta pentru locuirea în dreapta sau în stînga Prutului, cînd nici o şcoală românească nu se intemeie de brutalii hrăpitori de pămînturi străine, cînd cartea moldovenească fu despreţuită, cînd o eternă carantină, mai mult nejustificată, împiedeca relaţiile dintre Moldovenii cuceriţi şi fraţii lor, cari mai puteau să-şi aibă o viaţă naţională. După 1775 foarte mulţi boieri îşi păstrară moşiile din Bucovina, rămîind totuşi aşezaţi în Iaşi; şcoli româneşti se înfiinţară pe lîngă şcolile centrale nemţeşti ly elevi din principat merseră — ni se afirmă — să înveţe, la Suceava sau la Cernăuţi, carte latină şi germană ; gustul de studii în Europa, de călătorii se deşteptă şi prin această împrejurare. în sfîrşit, trebuie să se ţie samă şi de aceia, pentru a înţelege 1 De Enzenberg. V. I, p. 536, nota 6. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 11 adoptarea grăbită a modelor nouă, în cugetare, în literatură, ca şi în petreceri şi îmbrăcăminte, — că ocupaţiile ruseşti şi aus-triace, cele d’intăiu mai ales, nu erau considerate ca trecătoare, în 1769, Canta-şi încheia cronica în cuvinte care arată că el credea că s’a mîntuit de acum înnainte cu «Domnia de la Turci» şi că începe traiul supt «împărăţia Moscului», Din introducerea numelui Ecaterinei, armelor ruseşti în cărţile tipărite ale timpului? în loculnumelor de Domni şi armelor celor două ţerî, se vede aceiaşi credinţă, pe care o aveau data aceasta clericii romînî, că dominaţia creştină a înlocuit pentru totdeauna supremaţia turcească. Măzăreanu n’avea altă ideie despre viitorul ţerii sale, cînd vor-bia de «Doamna noastră» împărăteasa. Pănă la urmă, boierii şi călugării din principate păstrară speranţa că tot ar putea ră-mînea supt oblăduirea mamei drept-credincioşilor. în 1786 au fost aceleaşi ilusiî şi aceleaşi aşteptări. Se repetă iarăşi fenomenul cărţilor cu arme imperiale; o gramatică rusească se tipăreşte în Moldova spre a pregăti pentru relaţiile lor cu noua administraţie pe supuşii cei noi ai Coroanei ruseşti; instrucţii legislative ale împărătesei se traduc româneşte pentru ca Moldovenii cuceriţi să poată admira nobilele intenţii ce inspirau pe suverana civilisatoare. Favoritul Ecaterinei, Potemkin, stabilindu-se în Iaşi, adoptă strălucirea unui Domn la Curtea sa, şi se ştie că a fost vorba în cabinetele europene să se facă din el un întemeietor de dinastie, un începător de ţară, întâiul rege al Daciei vasale Moscoviţilor. Cu atît mai mult, — şi cu toată îndoita decepţie de pănă acum, — astfel de visuri, ispititoare pentru un popor simplu, care nu se ridica mai sus decît conceptul de religie, astfel de închipuiri se născură în mintea Romînilor din amîndouă principatele în cursul războiului din 1806—12. Data aceasta, diplomaţii europeni împărtăşiau şi ei aceste păreri; se socotia aşa de greu să se îndepărteze Ruşii din ţerile pentru care de atîtea ori îşi vărsase sîngele, în care erau încă aşa de bine primiţi, pe care le anexase printr’un ucaz formal, înlăturînd acum ori ce formă ipocrită de provisorat ! Şi totuşi minunea se săvîrşi din nou, şi scăparăm, dînd soarteî rele ca preţ de răscumpărare numai Răsăritul Moldovei. Cînd se vedea că Ruşii rămîn atîta vreme, cînd se arăta aşa de limpede că Turcii nu li se pot împotrivi cu izbîndă, cînd 12 EPOCA LUI PETRU MAIOR peirea împărăţiei turceşti părea aşa de apropiată şi înlocuirea dominaţiei Sultanului prin a împăratului ortodox aşa de naturală, părinţii ştiau pentru cine să-şi crească copiii1. Căutarea preceptorilor străini, trimiterea la şcolile europene, cetirea cărţilor în limbi apusene, — toată această educaţie nouă îşi găseşte explicaţia şi în această concepţie a viitorului ce aştepta principatele. Era bine să fie copiii asiguraţi pentru ori ce fel de împrejurare. Aici nu se opresc însă căuşele europenisării. Am atins numai pe una din cele mai principale, causa politică. în legătură cu aceasta găsim însă altele. RăzboaieTe^biruîtoare ale creştinilor aduceau înclieiarea, din partea Turcilor, a unor tratate defavorabile. Prin acestea, se pierdea une ori o provincie, se acordau totdeauna privilegii politice şi comerciale învingătorilor. Prin acel din Pojarevac se permise Germanilor a stabili consulate, prin tratatul de la Cuciuc-Cainargi, după ce comerţul pe Dunăre era liber de multă vreme, Marea-Neagră fu deschisă imbarca-ţiilor europene. Negustorii veniră, se aşezară, unii în capitale, în oraşele mai însemnate, în porturi, întemeind comptoare, precum făcură companiile Bienenfeld, Dellazia şi Brighenti, AVilleshofen 1 2. Pentru a-i proteja şi sprijini — sau supt pretextul protecţiei şi sprijinului — consulii se instalară. Ruşii întăiu, apoi Austriacii, Fran-cesii, Prusieniî, Englesiî îşi avură representanţii lor diplomatici la Curţile celor doi Domni, representanţi bucurîndu-se de mare trecere şi de mare respect, supraveghetori şi conducători ai Fanarioţilor de pe tron, cari văzură îndată că au un stăpîn mai mult. Consulatele deveniră centre în jurul cărora se adunară, răs-punzînd la deosebitele nevoi create de noua stare de lucruri, felurite elemente streine. Toţi aceşti emigranţi nu s’ar fi riscat fără garanţie a-şi căuta pînea, a urmări o avere în ţcrî îndepărtate, pe care le încunjura frica de tirania turcească. Acum consulul era la îndămînă, asigurînd persoana şi avutul străinului, 1 A fost o vreme, în secolul al XlX-lea, cînd, o anexare părînd totuşi inevitabilă, nu exista nici măcar această siguranţă. Y. Hurmuzaki, X, p. lxxvii. 2 Iorga, Chilia şi Cetatea-Albă, p. 379. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 13 făcînd din acesta un locuitor privilegiat al principatului, un om pe care, nu numai că nu-1 atingea abusul, dar faţă de care legea însăşi n’avea nici o putere b Profesori de limbi, medici, meşteşugari, aventurieri alergară să-şi caute norocul, siguri fiind că vor găsi cine să-i ajute în această încercare. Coloniile străine, alcătuite din elemente utile şi din elemente turburătoare, din oameni distinşi, din lucrători cinstiţi şi din vînturătorî de ţară, se făcură tot mai numeroase, luară un loc tot mai mare în viaţa ţerii, se făcură tot mai indispensabile pentru dînsa, şi consulii, cei mai mulţi oameni săraci, rău plătiţi, şi cu conştiinţa uşoară, le înmulţiră abusiv, smulgînd guvernului local, nu numai pe Evrei, ci şi un mare număr de locuitori creştini, din cari făcură sudiţl ce plătiau bine. Comunităţile religioase de alt rit decît al principatului căpătau o importanţă tot mai mare, cu înmulţirea numărului credincioşilor ; biserici fură refăcute şi înnălţate, pentru catolici şi confesiunile protestante; parochi cu învăţătură veniră şi adauseră numărul cărturarilor europeni din Moldova şi Ţara-Romănească. De la sine, fără ca un plan să organiseze silinţi consciente, o influenţă de cultură, în noul sens al cuvîntului, după noua îndreptare, se desfăcea din introducerea acestor elemente mai culte şi se răspîndia pe încetul în principate. Dar, pentru a avea toate izvoarele curentului, pentru a ni explica ast-fel bogăţia, lărgimea şi puterea lui, mai trebuie să se ţie samă de o grupă de factori. Pe lîngă influenţa apuseană adusă prin Apuseni, era şi influenţa apuseană care venia din Constantinopol, prin Domnul grec şi Grecii Domnului. Ca dragoman,—şi pentru a ajunge (Domn, trebuia, după normele nouă ale numirii în Domnie, ca doritorul să fi îndeplinit întăiu funcţiunile dragomanului—, Grecul sau Romînul grecisat, stabilit în Fanar, trebuia să cunoască limba internaţională, diplomatică a timpului său. precum trebuia să o cunoască şi Turcul care se consacra diplomaţiei1 2. Ast-fel învăţară tinerii fanarioţi întăiu 1 Sulzer ni spune că meseriaşii germani nu plătiau nici o dare; III, pp. 410—11. 2 Supt Selim al Il-lea Mahmud Effendi, ambasador la Londra, ştia franţuzeşte. Fotino, trad. Sion, I, partea II, p. 231; orig., II, pp. 494-5. Said-Effendi, ambasador la Paris, ştia franţuzeşte, înţelegea chiar nuan- 14 EPOCA. LUÎ PETRU MAIOR _______________ italieneşte, frînceşte, limba curentă în Orient timp de trei secole, aceia în care toată lumea se putea înţelege; apoi, de pe la 1750, limba francesă, care domnia de atunci în saloane, la Curţi, ca şi în cancelariile miniştrilor şi ale diplomaţilor. Şi cine dintre membrii aristocraţiei creştine din Constanti-nopol n’a avut ambiţia de a ajunge dragoman pentru a apuca pe urmă Domnia, a purta sabia şi topuzul, a sta supt tronul încununat de cruce, a avea dreptul de viaţă şi de moarte, a fi în vederea lumii întregi? Toţi copiii erau crescuţi în casele mari ale Fanarului cu această speranţă, şi li se dădea educaţia indispensabilă pentru a ajunge la aceste locuri de glorie şi de cîştig. Toţi învăţau limbile europene, cetiau în ele, traduceau din ele, pentru a putea fi la întîmplare, la ceasul însemnat de noroc, tălmacii Innalteî Porţi. Viitorii dragomani, sau mulţimea celor ce credeau că ar putea să aibă această situaţie strălucitoare, formau clientela fostului dragoman, care a ajuns la apogeul carierii sale, Domnia. Usul limbilor diplomatice se răspîndi deci de la Curte, precum se răspîndia din consulate, din agenţiile negustorilor, din biuroul de poştă al Austriecilor, din reşedinţile generalilor guvernatori. La aceasta răspîndire participau şi elementele europene ale Curţii, care se găsiau neapărat pe lîngă fiece Voevod. Erau Vel-Secretarii, totdeauna străini, Nemţi, Poloni, Italieni, mai pe urmă adese ori Francesi. Erau profesorii de limbi ai beizadelelor. Erau informatorii de prin deosebitele oraşe mari din vecinătate, din capitalele Statelor mărginaşe, cari trimiteau în limbi europene ştirile lor, precum din publicaţii europene, din gazetele fran-cese, germane şi italiene ale Curţii culegea Domnul o parte din informaţia politică, deasă, bogată şi sigură, pe care trebuia să • o transmită, pentru a-şî face nume bun şi pentru a-şî întări tronul, stăpînilor din Constantinopol. Dar aceste lucruri au avut o prea marc importanţă în des-voltarea culturii şi literaturii româneşti pentru ca să ne putem mulţămi cu această schiţare sumară a lor. Vom trata deci ţele şi discuta literatură şi politică cu literatorul d’Arnaud; Ide’e generale de la Turquie et des Turcs pour servir ă Vintelligence des operations de la guerre actuelle; Londra-Paris, Leroy, 1788, pp. ii-m. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 15 maî amănunţit în acest capitol de introducere despre persistenţa culturii greceşti în principate, despre traducerile în această limbă, despre dascălii străini şi cărţile străine, despre negustorii, meşteşugarii şi oamenii de casă străini cari populau curţile boiereşti şi deprindeau pe copil de mic cu folosirea limbilor europene, despre teatrele, petrecerile şi modele străine, despre călătoriile în străinătate, despre toate formele în care se îmbrăca noua influenţă, spiritul modern european. In această urmărire de cause însă, ne vom feri de a studia influenţele străine pentru sine sau de a duce explicaţiile de istorie literară până la o istorie de moravuri. Vom trece mai răpede, fireşte, asupra acelei influenţe care a fost mai bine studiată: cea francesă1. S’ar putea fixa trei împărţiri în istoria culturii româneşti din această perioadă: întâia ar merge de pe la 1774 la 1790. în aceasta, mişcarea cătră civilisaţia apuseană se manifestă şi se lămureşte din ce în ce. în a doua, invasia emigraţilor francesi, marile evenimente ale Revoluţiei, războaiele generale, sentimentele ce deşteaptă acestea, grăbesc lucrarea de prefacere. în a treia, care ar începe pe la 1810, cultura naţională românească şi cultura naţională grecească se separă tot mai mult una de alta şi se împuternicesc fie-care. Domniile de după pacea de la Cuciuc-Cainargi au început supt cele mai bune auspicii. Se aştepta mult după făgăduielile făcute de Turci în hatişeriful ce confirma privilegiile ţerilor, se punea o mare încredere pe acţiunea ocrotitoare a Puterii ce căpătase formal dreptul de protecţie asupra creştinilor din Imperiul Otoman, se nădăjduia o mare îmbielşugare în urma deschiderii mai largi a graniţelor pentru negustorii străini. Un moment se crezuse — şi Muntenii făcură şi silinţi în această direcţie — că s’ar putea căpăta şi Domnia prin pămînteni. Dar, dintre Domnii greci cari fură numiţi, unul era cunoscut prin două cîrmuirî anterioare, care-1 dovedise om drept; administrator fără păreche, financiar cruţător, cărturar iubitor al şcolii, reformator zelos, dar chibzuit: e Grigore Alexandru Ghica, Dom- 1 V. Xenopol, Ist. Rom., V, şi Pompiliu Eliade, De l’influence frangaise sur Vesprit public en Roumanie, Paris, 1898, in 8°. 16 EPOCA LUI PETRU MAIOR nul Moldovei. Cellalt, Alexandru Ipsilanti, nepotul de fiu al Hatmanului Constantin, care fusese un sprijinitor al scriitorilor din vremea sa, era un om nou. Dar cunoştea bine ţerile în care poate se născuse, era dintr’o familie despre care se auzise bine mai totdeauna, un Grec naturalisat prin relaţiile, înrudirile şi viaţa sa. Şi, începînd să domnească, se arătă atît de potrivit pentru această sarcină, pe care o îndeplinia pentru întâia oară, încît merită a fi pus printre cei mai buni Domni ai noştri din secolul al XVIII-lea, dacă locul său nu e în fruntea lor chiar. Aici aceşti doi Domni nu pot fi consideraţi decît în raporturile lor cu cultura ce se desvoltă în principate. Alexandru Ipsilanti era un om priceput în ale cărţii: «După Nicolae Mavro-cordat nici un Domn, nici aici, nici în Moldova, n’a arătat învăţaţilor atîta consideraţie ca dînsul1». înainte de dînsul, fraţii Calimah, Grigore şi Alexandru, primise o bună educaţie de la Francesul la Roche, ştiau, pe lîngă limba elinească, franţuzeşte şi italieneşte, şi vorbiau cu pricepere despre fisică, astronomie şi literatură cu călătorii ce se întîmplaîi să străbată Moldova 1 2. Nu ştiu cui i-a fost încredinţată creşterea lui Alexandru Ipsilanti, dar Aga Ienachi trebuie să fi ales bine dascălul. Alexandru-Yodă va fi ştiut italieneşte şi franţuzeşte din practica sa diplomatică ţarigrădeană; în afară de limba aleasă a Răsăritului, de limba ce se vorbia în familia sa, şi de limba ţerii, ni se spune că ştia şi limba latină, ceia ce nu era obicinuit pe atunci3. îl încunjurau oameni învăţaţi, precum: Postelnicul Mânu, ginerele său, a cărui soţie fusese crescută după obiceiul Occidentalilor şi se înfăţişa cu o aria franca, ce plăcea străinilor4; Nicolae Carageâ, care fu mai tîrziîi Domn şi el, Saul, un Grec versat în studiul istoriei 5, toţi oameni cari vorbiau «turceşte, italieneşte şi franţuzeşte ca şi limba lor», ne asigură un scriitor, care nu ne iubia tocmai, nici pe noi, nici pe Grecii noştri, Sulzer6. 1 «Nach Nicolaus Mavrokordat hat noch kein Furst, weder hier, noch in der Moldau, den Gelehrten so viele Achtung erwiesen als er» ; Sulzer, III, p. 52. 2 Boscovich, Viaggio, p. 180 şi urm. 3 Sulzer, III, p. 9. 4 Cf. Sulzer, II, pp. 305-6 ; Sestini, în Atxh. soc. şt. şi Ut. din Ieop. 10. D. Dimitrier Stourza.» Ms. grec 25 al Bibi. Ac. Rom. 8 Locul de tipărire e Viena; anul 1781. Autorul era în 1765 director al şcolii greceşti bucureştene; Erbiceanu, Cron. greci, p. xxvn. La sfîrşitul unei traduceri din nemţeşte în greceşte a «Ecaterinei a doua sau istorie sinoptică a Imperiului rus de la început pană acum, cu descrierea Crimeiî şi Chersonuluî», se ceteşte — traducerea însăşi e din 1787: SŢpd'pTYj to rcapov 7uapd ArjjiTjTpioo tou XtoopCa, si? tooc 1788, flavv. 12. E ms. grec. 90 al Bibi. Ac. Rom. Pentru cartea tipărită, Papadopulos Vre-tos, II, p. 82. 22 EPOCA LUI PETRU MAIOR dascăli şi erudiţi greci, pe cari trebuie să-î credem măcar cît şi pe detractorul Domnului, Sulzer. Manase Heliades, dascălul şcolii greceşti muntene, făcu să apară la Lipsea, în 1781, o Oratio panegirica, în latineşte şi greceşte, care înnalţă în tot chipul faptele bune ale Voevodului. Stilul lucrării, un stil foarte curat şi îngrijit, valorează mai mult decît cuprinsul, care e vag şi banal 1; doi ani mai târziu, apăru, tot la Lipsea şi tot spre lauda Domnului, o colecţie de poesii greceşti, alcătuită de Ni-colae Vellarâ. Autorii versurilor sînt: călugărul Ambrosie Pam-peris, Teodor dascălul, Constantin Hagi Gheorghiu Cehan, Filaret al Mirelor şi Dumitrachi Panaiotachi Paharnicul. Obscurii versificatori înnălţau în producţiile lor clădirea Curţii nouă, a foişorului din Herăstrău si deschiderea cişmelei din Focşani, ca şi cum ar fi fost lucrările lui Hercule 1 2. La venirea lui Ipsilanti în Domnie vegetau încă în Bucureşti cele două şcoli Domneşti, cea de grecie din Sf. Sava şi cea de slavonie din Sf. Gheorghe Vechiu, unde funcţiona la 1775 «Constantin dascălul slovenesc 3». La biserici se învăţa carte elementară, de dascăli cari nu erau plătiţi din Vistierie, şi avem un atestat de la şcoala din Colţa 4. Exista la Tîrgovişte, pe lîngă biserica Sf. Apostoli, o şcoală analogă, care fu refăcută în a doua jumătate a secolului de Banul Dumitrachi Ghica 5. Vedem mai târziu pe un păharnic Fote 1 Pentru o altă lucrare, o traducere din franţuzeşte, a luî Heliades, v. Ikejn, Leukothea, II, p. 121. Dar unii bibliografi greci o atribuie fiului lui Manase. V. biografia lui Manase, pe care o dăm în Apendice. 2 Dar răspunsurile latine ale unui anonim la patrusprezece întrebări, relative la istoria Romînilor, de care vorbeşte Sulzer, III, p. 570 şi urm.,— trebuie să fie din vremea Mavrocordaţilor. Aceste răspunsul se află şi în ms. 189, fost 27 d, al Bibi. gimnasiuluî evangelic din Braşov. Ele încep ast-fel: «Desideratam a Serenissimo Moldaviae principe XIV articulorum historiam valachicam concernentium illustrationem ex variis auctoribus fide dig-nissimis sequenti ratione sistere conabor». Se referă la puncte din istoria noastră medievală, la posesiunile ardelene, la propaganda catolică, la participarea la sinodul din Florenţa. Izvoarele întrebuinţate sînt ardelene. Cf. Sathas, p. 609. 3 Urechiă, Ist. Romînilor, I, pp. 842-3. 4 «Acest fecior, anume Gheorghe Ungurean, au învăţat carte la mănăstirea Colţi: vrînd să meargă acasă, la ţara ungurească, i să dă această adeverinţă de la mîna mea, precum că iaste fecior slobod, făr de nici o pricină. Eu Ion doseai de la Colţa.» Bibi. Ac. Rom., hîrtiî necatalogate. 5 Urechiă, Domnia lui Moruzi, p. 120. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 23 Vlădoianul făcînd o danie bisericii sale Sf. Nicolae şi Spiridon din Craiova, pe lingă care aşezase un dascăl elinesc h Şcoli pentru «sărmanii copii» se înfiinţau prin sate de boieri generoşi, şi erau întreţinute din venituri fixate de dînşiî 1 2. Dascălii rătăcitori, cari-şi căutau, în toate ţinuturile locuite de Ro-mîni, «chiverniseala cu învăţătura lor», se găsiau iarăşi destui, mai mulţi decît erau de nevoie, dacă nu mai buni de cum s’ar fi cuvenit 3. Dar învăţămîntul de Stat, cum s’ar zice astăzi, trebuia reor-ganisat în Ţara-Romănească, pentru a urmă exemplul ce fusese dat de Grigore Alexandru Ghica în Moldova, înnainte de 1774. Ipsilanti îndeplini această nevoie prin actul său din 15 Fevruar 1775. Prin acesta, şcolii greceşti i se da o deosebită importanţă şi o situaţie mai bună, hotărîndu-se numărul profesorilor la nouă, între cari unul «dascăl la gramatică»4, creîndu-se un bibliotecar5, acordîndu-se burse în sumă de cinci-zeci de pungi pe an 6, pentru şepte-zeci şi cinci de copii fără mijloace. Nu se uita nici şcoala slavonă, — «fiind trebuincioasă şi aceea, pentru cetirea hrisoavelor vechi Domneşti, care s’au scris în acea limbă», şi se întăria dascălul Constantin, dîndu-i-se ca să-l ajute şi un «ipo-dascăl». Dascăli pentru limba ţerii şi limba slavonească fură stabiliţi «prin oraşele de afară» : Ploieşti, Tîrgovişte, Cîmpulung, Piteşti, Curtea-de-Argeş, Slatina, Ruşî-de-Vede, Găieşti, Gher-ghiţa din Ilfov, etc. Afară de dascălul elinesc ce se va afla în Craiova, «în mitocul episcopiei» 7. 1 Ibid., p. 221. 2 Pentru şcoala de la Ageşti, făcută de Grigoraşcu Suţu, v. Urechiă, Ist. Rom., I, p. 506. Pentru cea din Greci, acelaşi, Domnia lut Mor uzi, p. 1176. Pentru cea din Floceştî, ibid., p. 119; în genere, pentru şcolile din sate, Urechiă, Ist. scoalelor, I, p. 58 şi urm. 3 Găsim, în condicile Mitropoliei de la Bibi. Ac. Rom., pe un «Constantin Dascălul» în 1779, care, atins de «lovitură», se călugăreşte, pe un N'XoXaog SiodoxaXoc din 1781, care-şî caută în zădar un loc, îu Ţara-Romănească şi Moldova. Pentru acesta din urmă, v. Condica III, p. 34. 4 Urechiă, Ist. Rom., I, p. 505. 5 Constatat în 1785 ; ibid., pp. 502-3. 6 Erbiceanu, Cron. Greci, p. 189. 7 Hrisovul în greceşte e dat de Al. Comnen Ipsilant, în Td ţiEid TTjv aXwaiv, împreună cu confirmaţia patriarchală; p. 561 şi urm. E reprodus, în traducere, împreună cu alte acte care privesc reforma EPOCA LUI PETRU MAIOR 24 în Moldova şcolile suferise mult în urma ocupaţiei ruseşti. în 1771, Rumiănzov, comandantul general al oştilor imperiale, primi plîngeri pentru ruina în care ele ajunsese supt administraţia lui. Mitropolitul Gavril reclama localul şcolii Domneşti, în care fusese aşezat Divanul cnejiel Moldovei. în acelaşi timp, se înfăţişau cereri pentru a se schimba măsurile luate de Grigore Ghica, în care prelaţii romînî, Mitropolitul şi episcopul de Roman, Leon, vedeau o prea mare părtenire a învăţăturii elineşti. Se obiecta că leafa dascălilor greci e prea mare, peste «măsură şi dreptate», aşa încît numai rămîne de unde să se adauge, conform hrisovului, plata colegilor lor pentru slavoneşte şi româneşte, şi să se scoată «chivernisala ucenicilor săraci şi alte cheltueli a şcoalii»; se amintia că frecventatorii străini ai Academiei au plecat şi nu mai are cine urmă, ca altă dată, cursurile superioare, ce nu se puteau preda în limba vulgară, de matematică şi filosofie; se aducea înnainte că preoţii, cari plătiau une ori şi birul comun, nu susţin bucuros prin contribuţia lor o şcoală din care fiii lor, destinaţi şi ei preoţiei, nu trag nici un folos. Mareşalul rus, care răspunse acestor representaţii la 22 April 1771, iea, în adresa sa către Mitropolit, apărarea învăţăturii elineşti, pe care, din instinct mai mult, decît cu conştiinţă, o atacase prelaţii romînî. «Cea mai mare parte a cărţilor bisericeşti», spune el, «se află scrisă într’această limbă [elinească], iar, deosebit de aceasta, şi într’alte cuvinte şi învăţături această limbă, prin slăviţi scriitori, descopere meşteşugurile învăţăturilor cătră căzuta cunoştinţă, şi aceste sînt la Academiile cele de învăţătură ; iar, deosebit, unde este întemeet spicul bogosloviei cel pentru preoţie, este trebuincioasă această limbăx». Venind din nou ca Domn în Moldova, după încheierea păcii, Grigore Ghica luă iarăşi firul măsurilor sale pentru şcoli. La 15 Novembre 1775, amintind cea d’intăiu organisare a sa, el stabilia o epitropie, din care făceau parte Marele-Vistier * 1 şcolară, în Urechiă, Ist. Rom., I, p. 199 şi urm. Cf. şi pp. 766, 770, 772, 780, 786, 788, 791, 794, 796, 826. în greceşte se mai află hrisovul, tot după Comneu Ipsilanti, în Erbiceanu, Cron. Greci, p. xvii şi urm. 1 Corespondenţa se află în Condica lui Măzăreanu, de unde a fost tipărită în Arch. rom., I, p. 281 şi urm. După această ediţie s’a reprodus în Urechiă, Ist. şcoalelor, I, p. 84 şi urm. După un al doilea exemplar al Condicii s’a imprimat în Erbiceanu, Cron. Greci, pp. xx-ii. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 25 Ioan Cantacuzino, Gheorghe Ghica, nepotul Domnului, Manolachi Bogdan, Comisul Matei Cantacuzino, învăţatul Comis Scarlat Sturdza, care-şi făcuse studiile în străinătate, Costea Papafil, Coste Avram, Greci din suita Domnească, şi al doilea Logofăt, Uie Ca-targiu. Domnului şi Mitropolitului li se reservâ însă dreptul de a alege pe principalul profesor, care trebuia să predea filosofia îneli-neşte : «cel dintăiupovăţuitoriu şi didascalal filosofeştilor matimîla Academia Moldovei», supuindu-1 întăiu, bine înţeles, la «ispitirea aceea, care se cade». El va numi pe colegii săi, va stabili legile şi programele, va hotărî pe aceia cari vor primi ajutoare, va lua măsuri disciplinare contra elevilor, «ucenicilor» nesupuşi şi îndărătnici; va putea trage în judecată pe epitropî, dacă nu-i vor răspunde la timp veniturile. Se lua măsura, ca de acum în trei ani — ziua aceia nu era s’o mai apuce legislatorul — nime nu va fi numit în dregătorii fără să fi înfăţişat un atestat dobîndit după un examen public, ţinut la o «zi rînduită». Pănă la răsplătirea prin funcţii, diplomaţii Academiei vor avea privilegiul de a fi socotiţi îndată după boieri, în sfîrşit, nici preoţii nu vor fi scutiţi de birul obştesc, dacă nu se vor găsi în posesiunea unui atestat, fireşte de la şcoala pentru preoţi, de la şcoala slavonă x. Şi această şcoală se bucură de îngrijirea Domnului iubitor de cărţi. Pentru dînsa dădu el, în Maiu al anului următor, un hrisov de organisare, prin care această a doua şcoală Domnească, de la Sf. Nicolae, această «şcoală moldovenească», dobîndia un dascăl de cetit şi scris, de catehism, şi un altul, un psalt, pentru glasuri şi «alte bisericeşti cîntărî»,—afară de un vătaf. Dascălilor de carte şi de cîntărî li se statornici o leafă, pe care erau s’o primească tot de la epitropie, în sama căreia fusese dată Academia, şi ei mai căpătau încă şi scutelnici şi alte privilegii 2. Sulzer singur ni vorbeşte, în termeni destul de despreţuitori, 1 Actul s’a tipărit în Uricariul, I, pp. 74-9. 2 Se dau numele dascălilor: «Gheorghe biv ispravnic de aprozi» pentru musica bisericească şi «Gheorghe Evloghe biv izbaşi» pentru cunoştinţele elementare. Uricariul, VII, pp. 52-4; copie în Bibi. Ac. Rom., doc. 112, LX. Succesorii lui Ghica acordară hrisoave, după vechiul obiceiu, şi pentru şcolile greceşti din străinătate: pentru cea din Patmos, în 1778; Erbi-ceanu, Mitrop. Mold., pp. 33-5; pentru cea din Constantinopol în 1780 ; ibid.j pp. 35-6. 26 EPOCA LUI PETRU MAIOR de un început de învăţătură latină, în cele două academii de la Bucureşti şi Iaşi. In şcoala munteană preda această limbă un cleric catolic din Ungaria, trecut la ortodoxie, iar în cea din Moldova «dascălul latinesc» era, ni se spune, un Silesian luteran, probabil Konig, care fu mai târziu consul al Regelui Prusiei în Iaşi h Cine ni dă aceste ştiri afirmă că acest învăţămînt de carte latinească era mai mult «zum Scheine», şi aceasta sîntem aplicaţi să o credem. Cine voia să ştie limbi apusene se adresă profesorilor privaţi, dintre cari am cunoscut pe unul: fostul ofiţer Ledoulx, care cumula cu situaţia sa de profesor de franţuzeşte, pe acea de fabricant de faianţă, şi mai avea timp să predice între Moldoveni cuvîntul de viaţă al francmasonieî. Mai găsim tot pe atunci în iŢara-Romănească pe un Italian Vincenzo, care semnează: «maes-;tro di lingue»1 2. Luminătorul neamului sîrbesc, Dositeiu Obradovici, fu însuşi profesor de franţuzeşte şi de limbi moderne, în genere, în Moldova, unde avea ca elevi pe fiii Marelui-Vistiernic Gheorghe Balş, pe al lui Teodor Balş, staroste de Focşani, pe nepoţii Mitropolitului Gavril Calimah3. Dacă se părăsise, în fine, vechiul obiceiu al Fanarioţilor, şi al Răsăritenilor culţi în de obşte, de a-şi trimite fiii să înveţe în Italia4, călătoriile de studii în străinătate deveniau tot mai obicinuite. Am văzut că boierii Balş şi Scarlat Sturdza fusese ascultători ai cursurilor superioare din Yiena şi Lipsea. Lord Bal-timore afirmă că în 1763-4 a călătorit cu doi principi moldoveni 5. Tălmaciul Porţii, Mavrocordat, mărturisi a la Şumla ofiţerului prusian Gugomos, că a fost în Apus supt un falş nume de negustor şi în haine frînceşti, în 1772 sau 1773, şi că a admirat de o potrivă* la Miinchen, galeria de tablouri, biblioteca şi o frumoasă damă, ce se afla într’o lojă la operă6. Cînd Obrado- 1 Sulzer, III, p. 10. Cf. Hurmuzaki, X. 2 Bibi. Ac. Rom., doc. necatalogate. 3 O povestire chiar a lui Obradovici, în Rusu, Cichindel, pp. xvi-vii. 4 Raicevich, p. 23. 5 Reise in dem Oriente ; aus dem englişchen iibersetzt; Leipzig, Dyck, 1768. 6 Gugomos, Reise, pp. 89-90. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 27 viei părăsi Moldova, unde lăsa foşti elevi şi un bun prieten, episcopul de Roman, Leon Gheuca, Mitropolit al ţerii mai târziu, — el fu rugat de acesta a supraveghia în Saxonia pe nepotul lui Alexandru şi pe diaconul Gherasim, duşi acolo pentru învăţătură A. Succesorii acestor doi Domni luminaţi urmară potrivit cu talentele lor inferioare şi cu capacitatea lor mai slabă de a guverna şi răspîndi cultura, aceste frumoase precedente. Şi supt cîrmuirea lor, a lui Nicolae Carageâ, Mihai Suţu, a lui Cos-tachi Moruzi, a lui Alexandru Mavrocordat, civilisaţia apuseană pătrunse pe toate căile în viaţa românească, în acelaşi timp cînd vechile tradiţiuni de cultură românească nu erau părăsite. Am văzut că Nicolae Carageâ era socotit de Sulzer, aspru critic, ca un om învăţat. Acest Domn bătrîn, a cărui stăpînire nu se înseamnă decît prin silinţile pentru a împiedeca stabilirea de consulate şi pentru a-şî mărita multele fete, a fost însuşi un scriitor. Dacă a primit dedicaţia Istoriei Eclesiastice a lui Meletie1 2, a compus o gramatică greco-francesă, terminată la Mart 1785 şi tipărită tocmai în 1806, la Viena3. Alexandru Constantin Mavrocordat e acel căruia i se închină, la 1784, al doilea volum din «Istoria» lui Meletie; al treilea volum poartă numele lui Mihai Suţu, pe atunci, în 1784, Domn muntean, care, ni se spune, făcea să se represinte la Curtea sa «comedii italiene»4. Costachi Moruzi dădu o creştere excelentă fiilor săi, dintre cari cel de-al doilea, beizadea Gheorghe, care fu omorît de Turci, era admirat de toţi cei ce-1 cunoşteau, nu numai pentru agerimea sa de minte, ci şi pentru învăţătura sa 5. Alexandru Ioan Mavrocordat, căruia i s’a zis de o potrivă Firaris, fugarul adecă, şi Pîrlitul, acel principe care vorbia nemţeşte ca nici un alt Grec şi franţuzeşte mai bine decît Sviţerianul Sulzer6, 1 Rusu, L c. 2 I se dedică întâiul volum, apărut la Viena, în 1783. 3 rpaţmax'XTjs ŢaXXivwjs axpioy] SiSacjTtaXta. 4 Sulzer, partea inedită : «dass er ihnen [den Bojaren], nicht allein wălsche Komodie gab und mit ihnen als seinergleichen lierumspazieren ging». 5 Wolf, I, p. 91. 6 V. mai sus p. 21. Pentru întâia lui soţie, Alsaciana, v. şi Bevue de geographie pe 1877, p. 123, nota 3, — care citează Journal Politigue, din Decembre 1782. 28 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR primi, încă de pe cînd era beizadea, dedicaţia unei ’HOoaj îrspi-iflyp'.ţ Kopoo, apărută la Viena, în 1783 şi al cărui traducător — după Ramsay — e Polizois Lampanitziotis, un cunoscut traducător, din Ianina b Ca Domn el patronă tipărirea unei gramatici greco-latine, de alt Grec din Albania, care gramatică văzu lumina în 1785, tot la Viena A fost însuşi scriitor: a tipărit în Moscova, după ce a fugit din Moldova, Booiropoc sv BoposOsvsi, o operă de poesie 3; a colaborat la dicţionariul franco-italo-grec al lui Gh. Vendoti4, clin 1790, pe care el l-a comandat. Chiar şi Nicolae Mavrogheni. care ascundea supt aerele sale de originalitate burlescă însuşiri reale de inimă şi de spirit, îndemnuri sau sprijinuri literare veniră de la Curtea din Bucureşti. Lăsînd la o parte opusculul istoric al lui Persiano şi traducerea grecească a lui Bauer, de care va veni rîndul să vorbim mai departe, el e înnălţat ca «om cu sînge-rece, cu multă judecată, cu un spirit pătrunzător, cu sufletul desinteresat, preocupat numai de binele obştesc, ca un drept şi fără frică judecător, ca un protector al săracilor şi un model de virtute şi înţelepciune pentru bogaţi», de supusul său Ioan Gianetul, Mare-Clucer, căruia-i veni într’o bună dimineaţă ideia neaşteptată de a combate înnaintea Europei, într’un tratat greco-frances, pe Ocellus, autorul unui tratat «Despre natura Universului»5. 1 2 3 4 5 1 A mai tradus din italieneşte o «Istorie a Chersonesuluî tauric», care se tipări la Viena în 1792, cu o dedicaţie către «prea-înţeleptul» Mitropolit al Moldovei, Gavril. 2 «Grammatica graeco-latina ex variis collecta a Georgio Demetr. de Chad. Kyr. Argyrocastrense ex Europea Albania». 3 Moscova, 1810, in 8°. 4 Legrand, Bibliotheque grecque vulgaire, III, Paris, Maisonneuve, 1881, p. x şi urm. 5 «Refutation du trăite d’Ocellus de la nature de l’univers, ouvrage de Jean Zanetti Clutschar, dedie â S. A. Ser. Nicolas Mavrogenes, prince reg-nant de Vallachie; revu et corrige par Mons. George Vindoti, Vienne, 1787.» în Prefaţă se ceteşte: «Joignant beaucoup de sang-froid et de reflexion â un esprit penetrant, procure le bien public aux depens de son interet particulier, qui, pour Fexercice de la justice, ne craint par de s’exposer â miile dangers, qui protege Ies pauvres, et devient pour Ies riches un exemple de vertu et de bonnes moeurs, qui orne la Capitale d’edifices su-perbes et dispose Ies esprits de tous Ies sujets â la vertu par de sages maximes». Cartea cuprinde şi o prefaţă greacă, adresată autorului de Da-niil din Patmos, titular de Filadelfia, şi un certificat de ortodoxie din partea Mitropolitului Grigore. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 29 Şi supt aceste Domnii, mai mărunte şi mai puţin însemnate, se aduc la Curte gazete europene, ca la Gazette de Vienne şi le Journal Encyclopâdique, care se primiau la 1785; se plătesc secretari apuseni, ca B. la Roche, care se întîlneşte în acest an în serviciul lui Alexandru Mavrocordat h se întreţin corespondenţi în Statele vecine, ca abatele Ayala, informatorul lui NicolaeCarageă2, şi Cassarati al lui Costachi Moruzi 3, ambii la Viena; se chiamă în principate ingineri străini, ca Francesul ce plecase de la Fre-deric alII-lea, pentru a ajunge în slujbaluî Moruzi 4, se pensionează medici europeni, ca Angelo Meucci, din Toscana, rudă cu chirurgul Sultanului Lorenzo Noccioli5; ca Andreas Wolf, doftorul lui Scarlat Sturdza, care întovărăşeşte la 1780 într’o călătorie de mulţămire la Neamţ pe pacienta sa Domniţa Soltana, soţia lui Scarlat6, transmite respectuos informaţii lui Sulzer în anul următor7, trece la Bucureşti prin 17848 şi pleacă de acolo păgubit de boierul Drăgănescu şi aproape otrăvit de un bucătar ţigan din Tîrgovişte, în August al aceluiaşi an9. Numărul meşteşugarilor germani ce vin în principate creşte necontenit, precum se poate constata din actele şi dosarele consulatelor 10. Pe cînd însă «lumea bună» din cele două capitale, îmbrăcată nemţeşte, locuind în case de un stil nou, mobilate cu mobile moderne, îşi hrănia sufletul cetind «Istoria Romană» a lui Rol-lin, tragediile lui Voltaire, Analele imperiului, Istoria universală şi operele filosofice ale acestui scriitor n, — mai ales, ni se 1 Y. Apendicele. 2 Hurmuzaki, VII, pp. 875-6. 5 Ibid.y Supl. I1, p. 966. 4 Wolf, II, pp. 199-200. 5 Hurmuzaki, VII, p. 428 ; cf. şi Wolf, II, p. 282 şi Lit. şi artă română, pe 1900. 6 Wolf, I, p. 163. 7 Sulzer, III, p. 508, nota. s Wolf, I, p. 161. 9 Cf. I, c. şi Apendicele. 10 în 1784, «contele» Dudescu are un proces cu o grădinăreasa străină; în acelaşi an, Banul Filipescu iea la bătaie pe un stoler neamţ, care nu-î gătise o canapea de modă; în 1785, Simon Trebrer, bucătarul nemţesc al lui Brîncoveanu «l'aîne», se plînge Agenţiei că nu i s’a dat plata de stăpînul său; Bibi. Ac. Rom., hîrtii necatalogate. 11 Sulzer, III, pp. 46-7. V. mai sus, p. 20, nota 4. 30 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR spunex, acestea din urmă —, şcolile ţerii nu erau lăsate în părăsire. în Muntenia, în noua tipografie a lui Nicola Lazăr, — o tipografie care va da faliment în curînd —, se tipăresc cele d’intăiu cărţi de şcoală, primele «filadre spre învăţătura copiilor, atît pentru deschiderea lor, cît şi pentru ştiinţa şi cetania închinăciunii după datoria creştinească», pe cînd înnainte filadre mai proaste se adunau de epitropii şcoalelor din străinătate1 2, adecă, precum se va vedea mai înnainte, din Ardeal 3. Supt conducerea naziruluî şcolilor, Mitropolitul Filaret, se întemeiază nouă locuri de învăţătură la Focşani şi la Tîrgovişte 4. Iar în 1786 se creează burse pentru studiul limbii turceşti, care e «cea mai trebuincioasă întru această ţară, care se află supt stăpînirea prea-puternicului otomanicesc Devlet»: pănă la aducerea în ţară a «dascălilor de această învăţătură», Mavrogheni trimite la şcoala turcească de la «saraiul Ţării-R,omîneşti» şepte tineri aleşi printre feciorii de boieri săraci şi mai mici, cari tineri trec întăiu un examen de «gramatică grecească» înnaintea lui Ienăchiţă Văcărescu 5. Iar în Moldova Alexandru Ioan Mavrocordat contribui la desvoltarea şcolilor prin hrisovul său din 20 Iunie 1785, care cuprinde şi hotărîrî importante. Epitropii vor strînge veniturile după norme nouă, fără a mai scuti pe cineva, ei vor avea supt îngrijirea lor numai şcolile din Iaşi şi două din provincie, în care se preda şi limba greacă: acele din Galaţi şi Botoşani. Episcopii vor întreţinea cu cheltuiala lor şcolile din eparchie, fundînd şi burse pentru cîte două-zecî de băieţi săraci6. 1 Ibid. 2 «Care sînt mai împodobite şi maî bogate de cît altele vechi, ce se aduceau mai înnainte din alte teri străine şi acum sînt oprite.» Urechiă, Ist. Rom., I, p. 385, nota 1. 3 Pentru falimentul lui Lazăr, v. ibid., pp. 590-1, notele; pp. 1089-90. Tipografia grecească funcţiona pe acest timp la Mitropolie, supt conducerea unui Stanciu tipograful, pe care-1 găsim şi la 1798 încă. V. ibid., p. 516; Domnia lui Moruzi, p. 41. 4 Urechiă, Ist. Rom., I, p. 64. 5 Ibid., p. 63, nota 4. 6 Uricariul, II, p. 266 şi urm. — Ţerile romîne-s tot mai des străbătute de călători. La 1786 trece prin Muntenia marele Spallanzani: «Monsieur l’abbe Spallanzani, professeur d’histoire naturelle â l’universite de Paris». Scrisoarea lui Herbert-Rathkeal cătră cancelistul Petrossi, Pera, 15 Aug. 1786; în hîrtiile necatalogate din Bibi. Ac. Rom. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 31 în perioada ce merge de la 1790 la 1810, Domnii, de şi au o stă-pînire tot aşa de asigurată prin tratate ca şi a predecesorilor lor, lucrează mult mai puţin decît aceştia pentru strălucirea Curţii şi desvoltarea ţerii. Sînt şi personalităţi mai şterse decît un Alexandru Ipsilanti, un Grigore Alexandru Ghica, un Mavrogheni. Fără să fie lipsiţi de cunoştinţi, Domnii cei noi n’au făcut să se vorbească tocmai mult de dînşiî, supt acest raport. Afară de personagiile care mai domnise şi înnainte de 1790 şi despre care a fost vorba mai înnainte, cei mai cărturari şi mai inteligenţi dintre Fanarioţii timpului par a fi fost Constantin Ipsilanti, care ştia, spune un călător, «limbile clasice şi europene» şi era «cel mai amabil şi mai instruit tînăr grec1», şi Alexandru Moruzi, care a fost şi un bun cîrmuitor şi chiar, se poate zice, un bun patriot moldovean. El vorbia bine franţuzeşte, şi se înţelese în această limbă cu călătorii englesi Dr. Neale şi colonelul Gillespie1 2. Cu JBatthyâny, Moruzi se înţelese în italieneşte, «în cea mai bună toscană», şi făcu acestuia impresia unui om «surprinzător de instruit 3. Moruzi e acel care a pus pe un anume «Paisie» să tipărească la Viena cugetările — 4>povrtajiaia — lui Alexandru Mavrocor-dat Exaporitul, care apărură la Vendoti în 1805. El a primit dedicaţia Algebrei şi Aritmeticei de Lacaille, traduse în greceşte de Spi-ridon Asanis din Cefalonia, şi din această limbă în elineşte de ieromonachul Ionas Sparmiotul4. Fiului său Dimitrie i se închină, la 1806, traducerea, de către Dimitrie Alexandrides, medic din Tyrnavo în Tesalia şi om învăţat pănă la citaţii arabe, a «Istoriei Greciei» de Goldsmith. Omonimul, nepotul şi ginerele Domnului fusese la Paris, cu o ambasadă turcească, şi acolo căpătase o spoială europeană 5. Lui Constantin Ipsilanti i s’au cîntat laude de un personagiu 1 Constantinople ancienne et moderne par Jacques Dellaway, tr. A. Morellet, Paris, an. VII, I, p. 171. 2 Neale, trad. fr., II, p. 18. 3 Reise nach Constantinopel in Briefen, Pesta, Hartleben, 1810, pp. 118, 249-50. 4 Veneţia, 1797. Cf. Papadopulos Vretos, I, N° 342. 5 Neale, II, p. 29. Despre Hangerliu se spune, de Dionisie Eclesiarchul, că ar fi vorbit franţuzeşte cu Postelnicul său; p. 197. Dar Fotind zice că s’a adresat cu acea ocasie greceşte şi Cămăraşulm. 32 EPOCA LUI PETRU MAIOR eu numele de Polizoi Contu, preot din Ianina4, care maî târziu fu prins de Francesî că se dă falş ca membru al ordinului Legiunii de onoare2. El a maî editat la Buda, în 1796—7, «Te-saurul de gramatică» al lui Constantin Karaioannis. pe care-1 dedica fraţilor Constantin şi Panaioti Moruzi, şi el apăru cîtva timp după aceasta, din nou, în public cu nişte ’HQypcai şaviaoiai, versuri de cuprins moral scrise în Ploieşti 3. Şi aceşti principi sînt încunjuraţî de boieri în curent cu ideile şi modele Apusului. Postelnicul Mânu din 1799 iscăleşte franţuzeşte : «Demetrius de Mano, Postelnik»4. în 1803 o fată a Du-descului, «Saftizza Dudeska», scrie Agentului imperial o scrisoare francesă, rugîndu-1 să transmită o alta consulului frances Gaudin5. Casele Sturdzeştilor, a Roznovanilor, a Paşcanuluî, unde se vorbia şi limbi europene, sînt lăudate de Wolf pentru ospitalitatea lor aleasă, pentru bunul gust ce domnia în ele 6. Dacă se întrebuinţau ca ultimă noutate a modei trăsuri pe care le aruncase de o parte de vre-o două-zeci de ani caretaşii din Viena 7, dacă se observa încă o stîngăcie adesea ridicolă în imitaţie şi un amestec de multe ori baroc între obiceiurile vechi şi cele nouă, era evident că acestea vor trebui să învingă la urmă. în petreceri şi îmbrăcăminte se simţia de la 1792 înnainte influenţa Curţii de quasi-suveran a lui Potemkin, care adusese la Iaşi elegante dame din Petersburg şi dăduse Moldovenilor luxoase baluri, pe care le aranja şi le conducea nepoata dictatorului rus, contesa Branicka8. Odată teatrul poporului era alaiul şi recitativul tradiţional 1 2 3 4 5 6 7 8 1 Viena, 1805. V. Xenopol, Bibliografie greaca de la sfîrşitul epocet fanariote, in Rev. p. istarch. şi filologie, II, p. 426 şi urm. 2 Hurmuzaki, Supl. I2, p. 819. Locul a fost semnalat întăiu de d. V. A. Urechiă, în Ist. şcoalelor, I, p. 99. 3 'IIQrjxal ©avraoiai zob Iv lepsoai IXXoyijjloo SiâaaxâXoo, xop HoXo-Ccoij Kovtoo, stti ryj<; xata UXosGTiov dLOLZpiSfjQ aotoo. Sînt tipărite în noua tipografie greacă din Bucureşti, cu o dedicaţie către Mitropolitul Dionisie. 4 Bibi. Ac. Rom., hîrtii necatalogate. 5 Ibid. Ea invocă prietenia Agentului pentru «la maison de mon pere Du-descoulo et dont vous avez voulu honorer sa fille aussi.» 6 I, pp. 268-72. 7 Batthyăny, pp. 255-6. 8 Langeron, în Hurmuzaki, Supl. I3, pp. 92, 98—9, 105. CURENTELE SI INFLUENTELE 33 al Irozilor, iar teatrul Curţii era ceva mai pe jos decît acest spectacol chiar. După masa fără cuţite şi furculiţi, după ce-şî spălau degetele muiate în unsoarea sosurilor orientale, boierii se adunau în sala, unde, de hatîrul lor numai sau al unui străin de cinste, Vodă făcea teatru. Un ceauş căpăta porunca de a să-vîrşi cu ajutoarele sale minunea de artă. Veniau vre-o şese indivizi cu şalvari turceşti, albi sau roşii, cu căciuli în cap şi purtînd în mînă beţe împodobite cu argint. Nespălatele personagii erau «comedienii ordinari ai Alteţii Sale». Unii purtau costume împrumutate de la personalul european al Curţii sau cumpărate de la vre-un desertor: aceia înfăţişau tipuri frînce. Rolurile de femei le represintau tot indivizii cu şalvari, în măsura puterilor şi şalvarilor lor. Despre fond, nu ni spune cine ni-a transmis aceste delicioase informaţii decît că era burlesc, — Vodă şi curtenii fiind încredinţaţi că tragedia e bună numai pe nemîncate. Despre formă, aflăm că era alcătuită din frase romaneşti, greceşti, turceşti, menite să înnalţe efectul comic 1. Alte ori priveliştea era mult mai pretenţioasă. Se anunţa opera, cea mai originală dintre opere, pentru că nu numai nu se cînta, dar nici nu era iertat să se vorbească de faţă cu publicul. Era o perdea, dar nu o cortină care să se ridice pentru a lăsa să se vadă jocul «artiştilor», ci o perdea care lăsa să se vadă numai umbrele acestora, ascunzînd cu totul pe regisorul misterios, care-i punea în mişcare. Căci opera înnălţimii Sale era venerabilul joc al păpuşilor, marionetele naţionale, cărora li dădea mai multă sau mai puţină viaţă, după cum era de inventiv şi de ager, un ceauş1 2. Ni se pare că un teatru aşa de variat putea satisface gusturile celui mai rafinat dintre micii noştri stăpîni. Nu tot aşa judeca însă Nicolae Carageă. Acest Domn avea multe fete nemăritate şi, ca un tată împovărat de o bogată familie feminină, se credea îndatorit să ispitească tinerii cu petreceri. El introduse, deci, pentru acest scop de economie domestică, melodii tatare pe scena Curţii muntene. Apogeul musicii mongolice era, se pare, pe atunci «cunoscutul joc Giurgina», ni spune cineva care avea deci în această privinţă idei mult mai precise decît noi. Cînd se 1 Sulzer, II, pp. 401-2. 2 Ibid., pp. 402-3. 3 34 EPOCA LUI PETRU MAIOR auziau accentele înviorătoare ale cîntecului său favorit, cînd actorul recita cu patos: Cianga, cinga, ciangană, Or da, sin da 1 delivă, O/fc/ O/i l ciangană, Vodă nu se mai putea ţinea pe loc şi, uit-înd ceia ce datoria etichetei, participa şi el la acţiune h Alte ori la Curte erau numai audiţii musicale. Tabulhanaua Măriei Sale cînta la masă sau la petreceri pestrefurl de o complicaţie care făcea «să se topească pietrele »1 2. Dar, dacă musica se auzia relativ des şi melomanii greco-romîni de pe acele timpuri erau satisfăcuţi, «teatrul» nu putea fi o distracţie de toate zilele. Atunci, pentru a trece timpul, era întăiu somnul, lungul somn, care începea după masă, la unul, în urma unui păhăruţ de rachiu şi unei degustaţii de ciubuc, şi ţinea pănă ce toaca amintia fericitului dormitor, că ziua e făcută pentru a sta treaz, pentru a lucra sau măcar pentru a se uita cum alţii lucrează. Cînd venia sara, erau petreceri în-naintea păharului cu vin, în sunetul cobzei ţigăneşti, după o nouă masă obositoare. Sau, grămădiţi în mijlocul verii în blănile care dădeau , o atît de înnaltă ideie de importanţa, nobleţă şi bogăţia lor, boierii, cu uşile şi ferestrele deschise, ceia ce li se părea a fi singurul mijloc de a se răcori —, jucau cu patimă cărţile, îşi satisfăceau nevoia de emoţii pe care ori-cine o are, la vechia concină patriarchală sau nouăle jocuri, aduse de ofiţerii străini: trictracul, faro şi altele3. 1 Sulzer, partea inedită. «Anstatt des an Ipsilandi gewohnten freundschaf-tlichen Anstandes undWiirde, gegen seine Bojaren sich so wegwarf, dass er mit ihnen das bekannte tatarische Spiel, Dschurdschina genannt, wozu das Liedchen : Tschanga, tschinga, tsehanganah, Orda, sinda, deliwdh, Oh ! oh ! Tschianganah, auf tatarisch gesungen Avird, mitspielte». Pentru Turca, v. Sulzer, II, pp. 408-4. 2 Steinerweichend, a caracterisat un contemporan efectul acestei armonii metalice. 3 Cf. Wolf, I, pp. 191, 203; Sulzer, II, p. 399; Batthyâny, pp. 119 — 20. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 35 Încăîmiainte de războiul din 1787, care discredita multe din aceste obiceiuri, le făcu ridicule chiar în ochii acelora ce le practicase o-datăşi găsise în ele desăvîrşită mulţămire, semne de prefacere se ivise. Alexandru Ipsilanti introduse musica germană,—bine înţeles, păstrînd pe cealaltă1. Succesorii săi ţinură de aici înnainte şi «mu-sicanţi europeni»; la 1806, se dădu voie să meargă la Becift «cu totul», capelei princiare, alcătuită din «Ioan Mangli, Carabichi şi Franţ Truşeşchi», dar apoi Domnul se răsgîndi şi trimise răspuns că aceşti artişti «nu sînt slobozi» a se mai duce1 2 3. Am văzut că în materie de teatru Mihai Suţu prefera comediile italiene vechilor representaţii de Curte. Pe timpul războiului din 1787 o trupă italiană, condusă de un Francesco, veni la Bucureşti şi se produse înnaintea Domnului după încheierea păcii cu Austria, prin 1792, cerînd chiar voia de a clădi un teatru şi a rămînea în ţară8. Şi acesta un semn de schimbare a moravurilor, şi acesta un îndemn către începerea unei activităţi literare româneşti pe domenii pănă acum neexplorate. Era o vreme cînd gazetele din Germania, Polonia şi Olanda se aduceau numai pentru Domn şi nu erau cetite decît de acesta şi de secretariul lui 4 * *. In 1802 ştim din corespondenţa Agenţiei din Bucureşti, care avea un biurou de poştă, că, afară de Domn şi de Postelnicul Mânu, mai primiau jurnale în Iaşi Căminarul Manole Vardalali şi alţii. Se cetiau în acest an Journal de Francfort, Notizie del Mondo şi Spedateur du Nord. în 1803-4. Mânu primia ca şi înnainte le Spedateur, dar pe lîngă dînsul şi le Journal Utt6raire. Vornicul cel mare muntean, Iordachi Slătineanu, era abonat la 1 Sulzer, III, p. 339. 2 Biletul întăiu pentru plecarea lor către Agenţie e ast-fel conceput: «Cu frăţiască dragoste mă închin dumitale sinior aghente. Trei muzicanţi, a cărora nume să arată mai jos, carii s’au afla [tj în slujba Mării Sale lui Vod[ă], vrînd a merge înnăuntru la Beciu, cu totul, nu lipsim să fac ştiut Dumitale, că au această voie a să duce; rămîind al Dumitale ca un frate: Vel Post. — 1806, luni 16. Ioan Mangli, Cazabichi, Franţ Truşeşchi»] Bibi. Acad. Rom., hîrtii necatalogate* 3 Y. Apendicele. 4 Cf. Raicevich, p. 201, care dă şi cheltuiala anuală a Yoevodului cu gazetele : 2.390 de lei-; Sulzer, I, Prefaţa şi III, p. 45 ; Hurmuzaki, Supl. I1, p. 599, anul 1751. 36 EPOCA LUI PETRU MAIOR Spectateur şi voia şi Almanach des dames, pentru Vorniceasa. Un Neamţ, Iosif Meiner, ceruse Mercure de France ; doctorul Christo-dulo Pascal, despre care am mai vorbit, era şi el un lector al «Jurnalului de Frankfurt» ; bancherul ChristoforSachelarieprefera VAbeille du Nord, iar Ienachi Sterio, vre-un Lipscan, era cetitorul unui ziar din Milan : il Redattore italiano. Se mai comandau ziare de funcţionarii Agenţiei, de doctorul Constantinachi Caracas, de Mitropolitul Dosofteî Filitis, de Nicolae Brîncoveanu, principe al Imperiului: die Vereinigte Pest-und Ofener Zeitung. Un «Pano Babin» primia- «Gazeta de Frankfurt» în 1808 K Afară de aceste ziare în limbi europene, se desfăceau în principate gazetele greceşti, pe care, după foi vienese, le redactau fraţii Marchides Pulio, librari pentru Orient şi — o zic ei singuri — «patrioţi zeloşi» 1 2. Abonaţi la gazete erau până şi în Buzău, unde încă din 1800 se trimite de Agenţie un pachet de ziare unui oare-care «Vizini» 3. Ca şi gazetele, se cereau cărţi în limbi europene, mai ales de cele cu subiect uşor şi puţin moral sau satiric. Unul dintre fraţii Marchides veni la 1797 în principate cu un întreg transport de noutăţi, mai ales francese, din cele mai picante. Domnul se indignă de intenţia ce avea negustorul de a-î conrupe supuşii şi trimise pe Marchides peste graniţă, iar ambasada din Con-stantinopol aprobă măsura, pentru că «multe din cărţi erau pline cu cele mai vinovate maxime revoluţionare de moda nouă»4. Pe acest timp, boierul Constantin Belu făcea prin profesorul de limbi Vincenzo comande de cărţi şi stampe, pe care pe urmă refusa să le plătească, supt pretextul că instrucţiile nu i-au fost bine executate 5. 1 Apendicele. 2 V. Apendicele. La anul 1794, fraţii se scusâ în privinţa unor acu-saţiî aduse contra foii lor: «unsere Blăt.ter», La Marchides: Mapy.ldlIo'J-Atos se tipări, cu cheltuiala boierului Ioan Florescu, în 1792, — după ediţiile de supt Brîncoveanu şi Scarlat Ghica—, Acolutia greacă a Sf. Vi-sarion, cu o prefaţă de călugării de la mănăstirea Aooaixoo. 3 Bibi. Ac. Rom., hîrtii necatalogate. 4 «Als in der That», scrie Rathkeal, în 1797, lui Merkelius, «viele der-selben mit den schuldigsten neumodischen Revolutionsmaximen angefullt sind.» Bibi. Ac. Rom., hîrtii necatalogate. 5 Reclamaţia lui Vincenzo, ibid. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 37 Obiceiul de a avea un «Vel Săcritar» european 1 durează şi în această vreme, în care întîlnim însă mai puţini aventurieri de acest fel la Curţile Fanarioţilor, ei părînd, se vede, suspecţi în aceste timpuri de turburări. Se ştie că unul dintre cei mai caracteristici fu Gaspary Belleval, «secretariul de Stat pentru Afacerile Străine» al lui Alexandru Suţu şi al lui Constantin Ipsi-lanti 1 2. Dar acum, Grecii deprinzîndu-se destul de bine cu asemenea funcţiuni, ele se dădeau de preferinţă acestor congeneri ai Domnului. Secretari orientali pentru limbile europene, pe care le vorbiau şi le scriau cum dădea Dumnezeu, au fost Panaite Ko-drika, prin 1791-3, care discuta cu Nemţii de la Agenţie asupra sensului ce are cuvîntul curiosiU, şi-i mustra că «nu înţeleg termenii cei mai simpli din limba francesă» 3 ; apoi: Postelnicul Manole Vardalali, care abona pe Moruzi la gazetele străine si-si căuta sănătatea la Viena: Marele-Cămăras Ianco, de la care avem o foarte violentă scrisoare francesă către Agenţie 4; Rigas, cunoscut pănă acum sub aspectul poetic şi eroic, dar pe care anume hîrtii inedite îl presintă făcînd pentru un Grec, care-1 luase drept tălmaciu în străinătate, socoteli «mai rele decît acele pe care le fac Domnilor Postelnicii, Vistierii şi capuchehaielele» 5, şi sacrificînd onoarea «Bălaşei, fata răposatului Niţul şi a răposatei Staniî din Craiova», servitoare la mama lui6; Procopie, ce nu poate să fie acelaşi cu Procopie din Mosco-polis, care a schiţat pentru Fabricius desvoltarea literaturii greceşti în principate 7. Şi agenţii din acest timp sînt aleşi tot 1 V. lefile Curţii pe 1795, în ms. 54 al Bibi. Ac. Rom. Primia la această dată 250 de lei pe an. 2 V., pentru el, Hurmuzaki, X, pp. xlix-l şi Pompiliu Eliade, o. c., pp. 238, 264 şi urm. 3 «Mal comprendre Ies termes Ies plus simples de la langue francoise», scrisoarea lui din 1 Nov. 1791. Altă scrisoare a sa, cu aceiaşi dată, între aceleaşi hîrtii necatalogate ale Bibi. Ac. Rom. Cf. Lettres de Const. Stamaty ă Panagiotis Kodrikas sur la Rholution frangaise (janvier 1793)y publiees pour la premiere fois d’apres Ies mss. originaux par Emile Legrand, Paris, Maison-neuve, 1872, in 8°. 4 Datată 29 Dec. 1798. Ibid. Cf. şi Uricariul, I, p. 282. 5 Grecul se numia întăiu Comisul Cristodulo Kirlian, dar deveni cu timpul baronul de Langenfeld. Y. Lit. şi artă rom. pe 1900. 6 Ibid. Pentru ultimul cas, v. ms. 642 al Bibi. Ac. Rom., p. 30 V°. Pentru «Riga grămăticul», v. şi Erbiceanu, Cron. Greci, p. xxxi; Ure- chiă, Domnia Iul Moruzi, pp. 748, 798. 7 Cf. Bibi. firaeca, t. ultim şi Erbiceanu, Cron. Greci, p. xxvn. 38 EPOCA LUI PETRU MAIOR dintre aceşti Greci cunoscători de limbi apusene şi în stare să aprecieze evenimentele ce vedeau petrecîndu-se. în 1805, spionul oficial al Moldovei la Viena era Armaxaris, care înlocuia pe un«Gregoire Demeter1», iar ceva mai târziu, în Viena şi în Paris, aduse servicii de informaţie Constantin Belu, lector de cărţi străine, cum am văzut, şi traducător, încă din 1792, al «Noului Robinson» 1 2. Invasia şi instalarea ^străinilor continuă. Vin doftori cari fac cronostihuri ca Wolf 3, un oaspete care nu părăsi mult timp Moldova, alţi diplomaţi ai universităţilor străine, ca Pluck, Hesse, care introduce vaccina în Moldova, supt Alexandru Moruzi, Froh-lieh, vaccinatorul principatului 4, ca Anton Jenovâi, ce deveni medicul Buzăului5; vin meşteşugari, de la şindrilarî cari se judecă cu boierii mari, pănă la fabricanţii de figuri de ceară 6. Copiii Domnilor şi ai boierilor mari au şi pe această vreme o educaţie apuseană, dată de emigranţii familiei. Alexandru Moruzi are pentru fiii săi un preceptor grec, Atanasie Cristopulo 7, poetul, şi un preceptor frances, Clemaron8,— el însuşi fusese crescut de Iesuitul Marchand 9. Fraţii Trecourt, dintre cari unul fusese profesor de matematici la noua şcoală imperială din Constan-tinopol, — Jean-Baptiste şi Franşois—, învaţă pe viitorii Voevozi şi divanişti în Moldova 10. Un fost ofiţer din armata lui Conde, 1 Neale, II, p. 223; Hurmuzaki, Supl. I2, p. 282. 2 Din nemţeşte. V. Iken, Leukothea, II, pp. 196-7. Cf. Hurmuzaki, Supl. I2, pp. 707, 752; Papadopulos Vretos, II, no 223. 3 II, pp. 211-2. 4 Wolf, I, p. .192; Karaczay, p. 52. 5 Bibi. Ac. Rom., documente necatalogate. 6 în 1801 moare în Bucureşti un Carol Dehaut «k. k. privelegierter Galanterie-Waarenfabricant und Wachs-Figuren-Macher», care lasă o sumă de gravuri, pe care şi le disputau boierii. Bibi. Ac. Rom., I. c. 7 Iken, o. c., II, p. 85. Cf. Rizo Neroulos, Cours de litterature şi Bis Ort., XIII, p. 179. 8 Hurmuzaki, Supl. I2, p. 250. 9 Sulzer, III, p. 657. 10 Hurmuzaki, Supl. I2, pp. 218-9. Cf. o scrisoare, din 4 Mart 1797, în hîr-tiile necatalogate din Bibi. Ac. Rom.: «Herr Consular-Agent von Timoni bestăttiget den Empfang der Empfehlungsschreiben des altern Herrn Tre-courts, welcher als Lehrer der Matematik bey dem Beyzades des Ftirsten Kalimaky angestellet worden». Martinot, profesor de matematici, învaţă pe copii lui Alex. Calimach, ai lui Const. Ipsilanti, ai boierului Mânu (Hur- # muzaki, Supl. I2, pp. 177, 249-50, 273). CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 39 focos anti-revoluţionar şi cetitor fervent al «Curierului de Londra» redactat de Calonne, marchisul Beaupoil de St. Aulaire, care îndrăznia să-şi poarte toate titlurile şi să-şi exprime toate sentimentele, un vioiu bătrîn de şeizeci de ani, era în 1804 guver-norul copiilor Domnului muntean, lucru, de sigur, la care se aşteptase mai puţin decît la ori-ce pe lume h Ioniţă Paladi, care avea o mică bibliotecă latină, din care au mai rămas urme, a fost crescut, ni se spune, de un dascăl saxon 1 2. Copiii Paşcanului învaţă de la un preceptor de casă fisica, matematica, filosofia, dreptul, limbile latină, germană, greacă, francesă, italiană, pe care le vorbiau toate 3. Dascăli privaţi, de moda veche, pentru cetire, scris, aritmetică şi gramatică, în româneşte şi greceşte — slavona fusese cu totul părăsită —, se găsiau încă destui, dar puţin recomandabili mulţi dintre dînşii. Dacă despre dascălul Pantazi, mort în 1795, aflăm că a lăsat nouă-zecî şi două de «vivlii», între care un lexicon şi treî-zecî şi nouă(!) de manuscripte de «planitii»4, despre alţii ştim lucruri mai puţin înţelepte: dascălul Emanuil Lam-brino era beţiv, juca cărţile, persecuta cu dragostea slujnicile casei, şi chiar pe sora nevestei sale, şi bătu în plină Mitropolie pe socru-său. Dascălul Ioan din Udricani era ridicat noaptea de oamenii Agiei pentru un mare scandal de stradă cu o anume Antonia 5. Pe cînd alt dascăl de biserică, acesta cuminte, diaconul moreot Neofit «resuma» cu răbdare, în patru volume groase, o gramatică grecească şi mai mare6 şi făcea, poate tot el, să apară în Veneţia, la 1806, o nouă ediţie a poemei lui Stavrinos despre isprăvile lui Mihai Viteazul 7. Totuşi cei mai mulţi să-mănau cu inimicul socrului său şi cu amatorul Antoniei, căci Wolf ni spune că dascălii particulari, cari primiau, pe lîngă întreţinere, cinci pănă la şese sute de lei pe an, se vedeau mai mult pe uliţă sau în cafenele, cînd nu încuibau cu asprime în 1 Hurmuzaki, Supl. I2, p. 296. 2 Wolf, I, p. 273. 3 Ibid., p. 272. 4 Urechiă, Domnia Im Momizi, p. 266. 5 Ambele caşuri în 1803. Bibi. Ac. Rom., ms. 644. G Sulzer, III, pp. 7-8. 7 Urechiă, Ist. şcoalelor, I, p. 99. 40 EPOCA LUI PETRU MAIOR mintea nenorociţilor învăţăcei o învăţătură formalistă şi ză-darnică 1. în Ţara-Romănească, pentru şcoala publică avură însă mai puţină îngrijire Domnii din acest răstimp. La 1791. Suţu se mută el în încăperile dela Sf. Sava şi exila şcoala în ruinele dela Domniţa Bălaşa, unde nu încăpea nici biblioteca, pe care trebui, după ce o inventoriase dascălul Panait, să o aşeze în altă clădire bisericească, la Sf. Gheorghe Vechiu, unde era şcoala slavonă 1 2 3. Ca director funcţionă delou.J-795 gănă la moartea sa, în 1805 a, Lambro Photiadis din Ianina, născut pe la 1750, al cărui chip puţin simpatic figurează în fruntea Metricei greceşti, tipărite la Viena de elevul lui, Zenovie al lui Constantin Pop, în 1803 4. Prin şcoala lui trecuse pănă la sfîrşitul secolului Marele-Logo-făt Grigore Brîncoveanu, care traduse supt titlul de Xtor/sia ttjs %al (piXoGOfiac, opera latină a lui Heineccius 5, Grigore Filipescu, Gheorghe sau Iordaclii, fiul lui Radu Go-lescu, autorul unei hărţi a lumii: 7fiva£ xa6oXr/,6c, adunătorul de proverbe şi scriitorul de satire dramatice inedite 6. Iar pe băncile gimncisiulul de la Domniţa Bălaşa se găsiau încă la 1800, — cînd se tipări Aritmetica şi Algebra greacă, dedicate proto-didasca-luluî Constantin, — alt fiu al lui Radu Golescu, Dinicu adecă, introducătorul sistemului lancastrian, în ţara sa 7, autorul unei descrieri de călătorie pănă în Elveţia şi al unei culegeri de tra- 1 Wolf, I, p. 178. Cf. Bis. ort., XVI, pp. 99—104. 2 Urechiă, Ist. şcoalelor, I, pp. 66-7; Erbiceanu. Cron. greci, p. XXXVIII. 3 Erbiceanu, o. c., pp. xxix—xxx. în 1805 găsim în corespondenţa Agenţiei, ca datornic al unui sudit, pe «Lambro», dar poate fi Lambru Yilară, care cumpără unele lucruri artistice din moştenirea lui Dehaut. 4 V., pentru dînsul, şi Papadopol-Calimah, în Rev. p. ist., arch. şi filologie, YI, p. 132 şi urm.; Erbiceanu, l. c. El succedase lui Neofit Cavsocalivitul Moreotul, care conducea şcoala la 1788 şi care a lăsat şi opere (v. Rev. teologică, III, p. 89), dintre care o slujbă a Sf. Varnava şi Sofronie a ieşit la Lipsea în 1775 ; Erbiceanu, Cron. greci, p. x, nota 1; cf. p. xxx. între el şi Lambru se pare că fusese Constantin Yardalah, ibid., p. xxix. Pentru cartea lui Pop, care deveni preceptor în casa baronului grec Şina şi negustor, Papadopol Calimah, l. c., p. 131 şi urm. 5 Apare la Yiena, în 1808, cu o dedicaţie către tatăl traducătorului, Ma-nolachi Brîncoveanu, şi o prefaţă a «editorului» Neofit Duca. 6 V. Iken, Leukothea, p. 92. Cf. Zanne, Proverbe, YIII; Papadopulos Yre-tos, II, n<> 318; Rev. teol., III, p. 196. 7 Felix Colson, p. 191. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 41 ■«T tate x; Constantin, fiul lui Scarlat Cîmpineanu, învăţatul boier pomenit de Sulzer; Gheorghe, fiul lui Manase Eliade, Constantin, fiul unui Spătar Nicolae Ulescul, Emanuil al lui Ioan Furcă, un Budisteanu, un Yoicu Ioan şi şeisprezece Greci. Trei ani după aceasta, rămînerea în odăile de la Domniţa Bălaşa arătîndu-se imposibilă, şcoala fu strămutată în «mitocul de lîngă biserica ce se numeşte Măgureanu» 1 2. De la 1805 înnainte, gimnasiul lui Ip-silanti avu în frunte pe Neofit harnicul editor al unui luxos Tucidide, în multe volume, pe care-1 tipări la Yiena, dedi-cîndu-1 Mitropolitului Dosofteî Filitis 3. Pe cînd şcoala grecească se strămuta atît de des, ceia ce nu e un bun semn pentru o instituţie de cultură, şcoala slavonă era mai fericită. La 22 Februar 1792 i se confirmau privilegiile, ară-tîndu-se că e frecventată, nu numai de Romîni, ci şi «de alţi străini din alte ţări», fiind «foarte trebuincioasă la toată obştea acestei ţerî, pentru învăţătură, fiind metaliirist tot norodul cu această învăţătură la toate trebuinţile» 4. In 1801 ea era reformată de Domnie, păstrîndu-se, pe lîngă dascăl, pe acest timp un anume Chiriţă, şi un «ipodascăl» 5. In provincie, şcoli greceşti mai erau — mai mult cele înfiinţate de Alexandru Ipsilanti — la Buzău 6,rla Rîmnic7, la Craiova, unde funcţiona şi o şcoală de slavoneşte, a doua în toată ţara 8, la Slatina mai târziu, unde învăţau la 1806 româneşte şi greceşte, «aproape o sută de copii» 9, la Tîrgu-Jiu, unde fu înfiinţată de Stolnicul Dumitrachi10. Şcoli de rumînie se întîmpină docu- 1 V. Hurmuzaki, X, p. 361, nota 1. Activitatea lui literară, care e foarte interesantă, cade, ca şi a fratelui său Iordachi, dincolo de margenea impusă cercetărilor noastre. 2 Urechiă, ist. şcoalelor, I, p. 85. 3 Cf. şi Erbiceanu, Cron. greci, pp. xxxviii-ix. 4 Urechiă, Ist. şcoalelor, I, p. 67. 5 Ibid., pp. 83, 89. 6 Urechiă, Domnia lui Moruzi, p. 263 ; Erbiceanu, Cron. Greci, pp. 38-9. 7 Erbiceanu, l. c. 8 La 1796 se ceru, după încetarea războiului şi ciumiî, restabilirea ei. Condica Mitropoliei Bucureşti pe 1797, în Bibi. Ac. Rom. Cf. Urechiă, l. c., I, p. 69. 9 Urechiă, Ist. şcoalelor, I, pp. 85, 97. 10 Ibid.y I, p. 70. La 1792. 42 EPOCA LUI PETRU MAIOR mentar în această perioadă la Rîmnicu-Sărat, la Focşani1, la mănăstirea Motru1 2, la Cerneţi 3. Cheltuielile le suportau, cum se vede şi din ordinul Domnesc de la 1797 4, episcopii şi mănăstirile. In sfîrşit, clădirea de şcoli săteşti «pentru învăţătura copiilor, de pomană», continuă, şi avem o sumă de donaţii făcute în acest scop de boieri milostivi şi iubitori de lumină 5. Unele din ele, ca aceia din Tărtăşeşti6, aveau chilii spaţioase, mai mulţi dascăli romaneşti, privilegii din partea Domniei : scutelnici, venituri, şi adunau pană la şeî-zecî de copii pentru învăţătura de carte elementară. Pe timpul lui Wolf, şcoala grecească din Iaşi, stabilită în «zidul de afară al Mitropoliei», despărţită printr’un gard de strada principală a oraşului, cuprindea opt odăi: patru sus şi patru jos, şi n’avea nici un fel de ^bibliotecă. Copiii veniau călări, cari stăteau mai departe. Profesori erau numai patru, cu cari se cheltuiau zece pungi pe an, a treia parte din venitul total primit de epi-tropie. Trei dintre dînşii predau în greceşte, al patrulea era dascălul latinesc, plătit cu şese sute de lei pe an, un «Neamţ sau Polon de obiceiu», care ducea pe şcolari pînă la sintaxă, cu tot atîta dispreţ pentru utilitatea practică şi pentru folosul intim al învăţăturilor ca şi colegii săi greci7. Vom vedea în alb capitol planul raţional pe care-1 propuse Mitropolitul Iacov al II-lea, plan care nu fu pus în aplicare. Afară de Mihaî Constantin Suţu, care făcu la Botoşani o şcoală grecească, aşezînd-o, după sfatul aceluiaşi Mitropolit, în biserica Ospeniei; afară de Alexandru Calimah, care se ocupa şi el de aceasta cea mai veche dintre şcolile de provincie ale Moldovei 8, — Alexandru Moruzi se însemnă ca un patron al învăţămîntului. 1 Aceasta începu, după cererea orăşenilor, la 1796, cu dascălul Iacob de la Sf. Nicolae din Bucureşti, om «cu învăţătură bună şi cu condeiu bun»; Condica Mitropoliei, No 642 din Bibi. Ac. Rom. - Urechiă, L c., 1, p. 68. 3 Urechiă, l. c., I, p/ 92. 4 în Condica Mitropoliei Bucureşti pe acest an. 5 V. Urechiă, Ist. şcoalelor, I, pp. 85-7, 87-8 şi urm.; Domnia hu Moruzi, pp. 264-5. Y. Urechiă, l. uit. citat. 7 Wolf, I, pp. 176 şi urm., 255-6. 6 Urechiă, Ist. şcoalelor, II, pp. 58, 57. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 43 Reorganisatorul, în 1804, al tipografiei din Iaşi \ creatorul se-minariuluî de la Socola, dădu, la 24 Maiu 1803, un act, prin care întemeia şcoli nouă şi dădea norme suplementare pentru cele vechi. Pentru Romînî, ca şi pentru străini, din vechiul venit, crescut cu un dar anual de 1800 de lei de la Vistierie, se vor întreţinea, pe lîngă şcolile din Roman şi Huşi, fundate în prima Domnie a lui Alexandru-Vodă, şi care se confirmă acum, alte şcoli la Focşani, Bîrlad, Galaţi şi Chişinău, şcoli superioare, şi pentru elineşte. Se fixă învăţămîntul la şese ani, se hotăriau inspecţii la fiecare sfîrşit de lună, examene semestriale, premii sau «daruri», vacanţe numai în sărbători şi vara1 2, atestate sau «încredinţare», formarea unei biblioteci, visite medicale, cumpărarea, din prisosul venitului, de «trebuincioase cărţi şi matematiceşti instrumenturi», întreţinerea celor patru-zeci de bursieri, «ucenici săraci»3. Amănuntele pentru organisarea şcolii din Galaţi, cu dascăli scutiţi de bir, cari «să fie scriitori şi cîntăreţî», fură fixate printr’un hrisov următor, din 29 ale lunii4. Cînd cineva termina la şcoala Domnului, sau la preceptorul particular, cele d’intăiu studii ale sale, el le putea continuă în voie peste hotare. S’a vorbit adesea de boierii moldoveni Gheorghe Bogdan şi Scarlat Cananău, cari învăţară, cel d’intăiu la Paris, cel de-al doilea — mai mult trebuia să înveţe — la Berlin5. Mai cunoaştem trei caşuri de călătorii pentru studii făcute în Apus în cursul acestei perioade, de Greci sau Romînî din principate. Două sînt din anul 1806. La 18 Iunie, Dimitrie Ghica Banul, fratele Domnului asasinat în 1777 şi tatăl lui Grigore Ghica, primul Domn pămîntean în Ţara-Romănească, recomanda Agentului Gaudy peSmirniotul Constantin Nicolopulo, dascălul fiilor săi,, care merge la Paris pentru a învăţa medicina. In Iulie din acelaşi an, pleacă «la Paris» «Nicolae Marinţi re-publicanu», pentru o «trebuinţă» care ar putea să fie învăţătura. 1 Erbiceanu, Mitr. Mold., pp. 44-5, N° 39. 2 In actul, de care ne vom ocupa îndată, pentru singura şcoală din Galaţi, se spunea mai explicit, în privinţa vacanţelor : «Nu dăm voe dascălilor nici ucinicilor să se lasă în zadar de învăţăturile lor, ce numai Duminecile şi la praznicele împărăteşti şi la canicule». 3 Uricariul, III, p. 24 şi urm. 4 Ibid., I, pp. 279-81. în 1806 Moruzi crescu leafa dascălilor şcolii din Botoşani ; ibid., II, pp. 60-2; cf. p. 59. ° V. Xenopol, Ist. Rom., VI, p. 262; Hurmuzaki, X, p. 659. 44 EPOCA. LUI PETRU MAIOR Cu doi ani înnainte, se îndrepta «înlăuntru», pentru o călătorie de studii, Iancu Văcărescu, care fu cel mai însemnat dintre poeţii Văcăreşti, «cu Zaliaria, dascălul său şi Costache fiiul dumnisale Păharnicului Ioniţă Fălcoianu»1. Exodul către lumină, pelerinagiul către civilisaţie începea şi, molipsindu-se de exemplul tinerilor călători, bătrînul Dudescu, încingîndu-se cu cele mai preţioase şaluri turceşti, îmbrăcînd blana cea mai călduroasă şi mai rară, garnisîndu-şi giamantanul cu cele mai răcoritoare şerbeturi de familie, porni în caleaşca-i de Viena pentru a vedea şi el «Parisul» 1 2. Intre studenţii romîni din străinătate trebuie pomenit şi fiul Mareluî-Stolnic Nenciulescu, care, Andrei cu numele, se afla la Viena, oprit pentru datorii, în 1795 şi pe care tatăl său îl reclamă în zădar de la guvernul imperial, fără a oferi să-i mulţumească însă creditorii3. La această dată voia să meargă în ţară pentru a-şi strînge partea din moştenire şi a se aşeza apoi în posesiunile împărăteşti4, un nepot al Mitropolitului Filaret, care 1 Apendicele. Pentru «Michele şi Grigorie», trimişi de guvernul muntean in 1802 «înnăuntru la Paris cu treabă», şi pentru un şarlatan cu numele Scarlatachi Ghica, în interesante daravere cu poliţia din Triest, la 1792 încă, v. aceleaşi numere din Apendice. 2 V. Hurmuzaki X, pp. 549-50, unde se citează şi celelalte izvoare pentru persoana şi călătoria acestui boier. în 1795 trece prin principate Thomas Hope din Amsterdam, stabilit la Londra, acel scriitor care în Anastasius a zugrăvit supt nume falşe Muntenia lui Nicolae Mavrogheni. în 1797, vine prin Bucureşti, spre Constantinopol, «ein academischer Historien-Mahler und Mitglied von verschiedenen Kunst-Akademien in Italien, An-dreas Magnus Hunglinger». în 1798, revine la Constantinopol Hope, cu tovarăşul de călătorie marchisul de Archimbaud. Bibi. Ac. Rom., hîrtii necatalogate. 3 Thugut către Merkelius, Februar 1795: «da dessen minderjăhriger Soim Andreas alhier, nach dem eigenen Gestăndniss des Yaters schuldenhalber in Verhaft genommen worden ist,— so finde ich mich gănzlich ausser Stande dem Gesuche des Herrn, Gross Stolnik meine Untersttitzung hierinnfalls angedeihen zu lassen». El găseşte astfel de cereri «unstatthaft» şi se plînge de «die darinn vorkommende uftabgemessene Ausdrlicke». Bibi. Ac. Rom., hîrtii necatalogate. 4 «Der junge Philaret aber ist, so viei an der Agenţie liegt, dahin zu bereden, dass er nach Beendigung seiner Erbschaffts-Angelegenheit, je eher, je besser wieder nach den k. k. Staaten, allwo allein er de,r Vor-theile und Privilegien* eines diesseitigen Unterthans in vollem Masse ge-niessen kann, mit seinem Vermogen zuriickkehre.» CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 45 urma de patru ani la şcolile din străinătate şi în urmă la Yiena, unde era «stundentu la Universitet», Fotie Filaret h De la universităţile Apusului se întoarseră întăiu cu diplome, cum am văzut si mai sus, medici. Un Teodosie Gheorghiadi promovă la Halle, cu o lucrare latină despre ciuma din Atena1 2. Innainte de dînsul făcură studii în Europa doftorii Silivestru şi Constantin dintre cari cel din urmă era medic în Bucureşti la 1784 şi locuia în mahalaua Ar-chimandritului3. La Halle şi Yiena învăţase unul dintre cei doi Caracaşî, Dimitrie, doftor şi el, care conducea spitalul Sf. Pan-teleimon şi compunea în trăsură, mergînd la bolnavi — ironie a soartei — plăcute versuri uşoare în greceşte. Le dedica, de pe la 1780 încoace, Domnilor: lui Alexandru Ipsilanti, lui Nicolae C-arageâ, lui Mihai Suţu, lui Alexandru Moruzi, fruntaşilor clerului muntean, lui Filaret de Rîmnic, lui Neofit4, boierilor, lui Grigore Radu Clucerul, Clucerului Geanetu, adversarul în greco-franţuzeşte al lui Ocellus, cocoanelor, ca unei enigmatice Zoe, etc. Ajuns la vrîsta de şeî-zeci de ani, bolnav, — ni spune însuşi cu amar, — de ochi, de piept, de rărunchi şi de picioare, el crezu de cuviinţă să divulge publicului poesia sa peripatetică şi-şi tipări «Poemele medicale», cu efect sigur şi garantat, de bună samă, — la Yiena, în 1795 5. Le închină Domnului din acel an, Alexandru Moruzi, lăudîndu-1 în prefaţă pentru reforma şcoalelor greceşti — despre care nu ştim nimica, pentru clădiri, pentru întemeierea fabricii de hîrtie şi a spitalelor6. Asistăm acum, în perioada ce pleacă de la 1810 mergînd pînă la începutul unei ere nouă pentru amîndouă popoarele care-şi 1 Acelaşi raport. V. şi petiţia lui romanească adresată Agenţiei, în Apendice. 2 Hurmuzaki, X, p. 667. 3 Urechiă, Ist. Rom., I, p. 616, nota 1. Ruşii luară cu dînşii la 1810 pe C .Caracas, fiul; Erbiceanu, Cron. Grecî, p. 289. Pentru el şi Silivestru, Urechiă, Ist. şcoalelor, I, p. 62, nota. 4 Lui Chesarie îi făcu epitaful, la biserica Sf. Patruzeci de Mucenici. 5 «Demetrii Karakasse, medicinae doctoris, urbis Bukurestensis atque no-socomii quod in eadem Sancti Panteleemonis nuncupatur, medici, poemata medica, quae ipse et in latihum sermonem soluta oratione transtulit.» 6 Cf. şi Papadopol Calimah, în Rev. p.ist., arch. şi filologie, VI, p. 133. V. şi Ionnescu Gion în Revista nouă. III, p. 281 şi urm. Hurmuzaki, X, p. 659. 46 EPOCA LUI PETRU MAIOR trăise pană acum împreună viaţa lor intelectuală, asistăm la ultimele şi grabnicele prefaceri. Fireşte că pentru Romîni vom urmări numai elementul cultural din mişcare, explicîndu-1 ca şi pănă aici prin manifestarea literară grecească 1. Domnii din această vreme, cei patru Domni ce vin după ocupaţia rusească, nu sînt, nici unul dintre dînşii, figuri culturale marcante. Carageă e un hrăpitor ordinar, fără nici un element superior în fiinţa sa, Alexandru Suţu o fiinţă timidă şi fricoasă, îmbătrînită înainte de vreme — alb ca zăpada la cinci-zeci de ani — de temerile vecinice, de accidentele zguduitoare din care se alcătuia viaţa unui puternic creştin din Orient pe atunci 1 2. Mihai Suţu, un frumos mignon 4 de seraiu, un favorit masculin al Marelui-Vizir Halet-Effendi. Cel mai deosebit dintre aceşti ultimi Fanarioţi e, de sigur, blîndul, melancolicul Scarlat Cali-mah, care părea că prevede straşnicul sfîrşit al său şi al familiei sale. Acest principe e singurul pe care ni-1 zugrăvesc contemporanii, nu numai ca pe un om nobil, ci şi ca un spirit distins, un om «destul de instruit» 3, care vorbia franţuzeşte şi se interesa de afacerile politice ale Europei 4. El trimise un exemplar din codul său de legi rectorului Universităţii din Oxford, şi-şi crescu copiii cu preceptori apuseni : pentru băiat, Alexandru, care ajunse un diplomat luminat şi de talent, baronul de Kreuchely-Schwerdtberg, un viitor consul prusian, cum fusese Konig, alt profesor de limbi, şi pentru fete, Doamna de Jembures 5. Aceşti Domni, cei fără iubire pentru cultură ca şi acel care a dovedit-o, sînt încunjuraţi de oameni crescuţi în spiritul nou şi cari-1 represintau bine. Alexandru Suţu are ca medic de Curte pe Marcachi Zalloni, autorul violentei scrieri contra Fanarioţilor, 1 Y. mai pe larg tot ceia ce priveşte în această expunere pe Greci în Samm-lang von Briefen ei nes geborenen Griechen iiber Staatswesen, Literatur und Dichtkunst des neueren Griechenland, herausgegeben von Cari Iken, Leipzig, Hartmann, 1825; 2 voi. in 8<>- 2 Travels in Georgia, Persia, Armenia, Ancient Babylonia, etc. etc. during the years 1817, 1818, 1819 and 1820, by sir Robert Ker Porter, II, Longman, 1822, p. 785. 3 Langeron, p. 25 şi nota 2. 4 Mac-Michael, Travels, pp. 28-4. O traducere a acestei călătorii, în Arch. soc. şt. şi literare din Iaşi, VII. 5 Hurmuzaki, X, tabla, la aceste nume. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 47 precum şi al unei descrieri de călătorie in Tine, pe care o tipări la Paris, în 1808, închinînd-o lui Alexandru-Vodă h Negri, cumnatul lui Calimah, era un om priceput şi cult, ca şi Postelnicul lui Mihai Suţu, Iacovachi Rizu Nerulos 1 2, care a scris şi o satiră filologică, în.formă de comedie, KopâxioTixa, sau îndreptarea limbii greceşti 3, şi a compus în franţuzeşte o istorie a evenimentelor de la 1821 şi una a literaturii neo-grece 4. O gramatică ruso-greacă, a lui Panaiotu Niţoglu, din Bucureşti, apărută la Moscova, în 1810, e dedicată Mareluî-Postelnic Ca-liarchi, care a jucat un rol în Eterie. Traducerea lui Cleomene de August Lafontaine, făcută de Chiriac al lui Ioan Elaion, poartă o dedicaţie cătră Carageă 5. Fiica acestui Domn, Ralu, o interesantă figură, s’a făcut cunoscută ca traducătoare a Doamnei Lambert 6, şi exemplul principesei a fost urmat de Ruxandra Sămurcaş, care a tipărit pastorala Erastos la Iaşi, în 1819 7, şi de Caterina Răsti, soţia unui ispravnic al lui Alecu Suţu, care e traducătoarea unui joc de cărţi geografic, din franţuzeşte 8* Se mai pot cita traducerile doctorului Mihail Cristari, care a redat în greceşte Bmtus al lui Yoltaire şi o lucrare despre morală şi fericire, iarăşi o carte francesă 9. Aceasta fără a vorbi de ediţia greacă a operei lui Mihai Cantacuzino, ediţie făcută. "cuT" cheltuiala fraţilor Tunuslif, de marea operă a lui Fotino, şi de lucrările, de un caracter curios, amestec de ştiinţă adîncă şi de originalitate forţată, ale lui Philippide, una din cele mai interesante figuri din literatura neogrecească la începuturile ei 10. 1 Iken, II, p. 279. V. caracterisarea de Iken a agenţilor Domnilor în străinătate şi recunoaşterea rolului lor în desvoltarea naţiunii, ibid., I, p. 6. 2 E deosebit de cellalt Iacovachi Rizu, socrul lui Grigore Al. Ghica. Acesta avea şi el o bibliotecă şi a tipărit o lucrare a lui Daponte ; Er-biceanu, Cron. Greci, p. 198. 3 Tipărită la Constantinopol, în 1813. 4 V. Hurmuzaki, X. p. xcv. 5 Viena, 1817, in 8°. 6 Iken, II, p. 158; Xenopol, in Rev. p. ist., arch. şi fii., II, p. 426 şi urm. 7 Buciumul, şi Papadopulos Vretos, II, no 579. 1, p. 191. Y. mai departe. 8 Viena, Schnirer, 1816. Citată cartea de Iken. 9 Yiena, 1816. Pentru ambele, v. Iken, II, pp. 186, 199 şi, în aceste cercetări, mai departe. Pentru Cristari, mai v. Iken II, p. 50. 10 Aceştia vor fi cercetaţi deosebit în capitolul despre studiile istorice în principate. 48 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR Ca şi înnainte, gazetele europene găsesc oare-care desfacere în principate. Boierul moldovean Bucşănescu cetia la 1821 «Journal de Francfort», «Gazeta de la Francfort», şi făcea dintr’însa cîte un extras, cîte o «pericopi» pentru tovarăşii săi de idei politice h Dar în curînd ziarele francese, germane şi italiene îşi pierdură marea trecere de odinioară, fiind înlocuite pentru boierii şi bogaţii negustori greci printr’o nouă publicaţie periodică în limba lor, care însă nu se putea asămăna cu foiţa de împrumut a fraţilor- Markides Pullio. Această foaie, care are un mare rol în desvoltarea intelectuală şi politică a poporului grecesc e Aâyioţ cEp|i7)s, «Mercuriul savant», care ieşia în Yiena şi în jurul căruia se aduna toată inteligenţa naţională. în 1818 găsim printre colaboratori pe Gheorghe Meitani din Adrianopol, dintr’o familie care se stabili apoi în Bucureşti, pe doctorul A. Arsachi, care avu o lungă carieră politică în Ţara-Romănească, pe cunoscutul Iacovachi Rizu, pe Skuphos, unul din şefii mişcării revoluţionare de la 1821, pe Petru Yilară, autorul unei Botanici şi ruda doctorului loan, de loc din Larisa, pe Gh. Cleobul, care publica în Paris, înnainte de 1810, table lancas-teriane pentru şcolile greceşti 1 2. Cărţile europene continuau să fie cetite, şi ele întrau încă din copilărie, după recomandaţia preceptorului străin, în bibliotecile persoanelor din clasele mai bune. Domnişoara Marieta Canfca-cuzino, fiica văduvei Catinca Cantacuzino, năsdută Paladi, poseda înnainte de 1821 în mica sa avere personală, de cercei, «petits ciseaux», bricege, creioane roşii şi colori pentru a zugrăvi pe sticlă, nişte dicţionare italiano-francese, unul rusesc, gramatici ruso-francese, două geografii francese, un glob, la Vie et Ies amours du chevalier de Faublas, în patrusprezece volume, le 'petit la Bru-yere, — dialoguri germane-italiane, VArt d’aimer, traducere din Ovi-diu, dicţionare germano-francese, un Ornement de la mAmoire, Operele lui Delille, AnUnor en Gr&ce, o' istorie veche în nouă volume, T6Umaque în italieneşte, două volume din Cours dAtudes pour la jeunesse, le Petit Trasor şi o mitologie italiană. Caracterul amestecat, scolastic şi erotic,- al culegerii nu e fără interes3. 1 Erbiceanu, Mitr. Mold., p. 164. 2 Iken, II, pp. 178, 199, 264-5; Conv. Ut., XX, pp. 174-5. 3 Y. Apendicele. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 49 \ Acum mai venise o ocupaţie rusească pentru a grăbi lucrurile, şi întreg aspectul societăţii din principate era schimbat. Doar că bărbaţii mai păstrau podoaba globulară a işlicului de piele de miel şi giubeaua ori blana, dar, dacă ei produceau un efect curios prin această înfăţişare demodată a lor — la baluri chiar, unde voiau să joace şi ei numai decît, ceia ce nu puteau să aibă pretenţia a face înişlicaţi şi îngiubelaţî, ei se presentau cu fesuri şi cu scurteice brodate—, dacă ei rămîneau mai staţionari în privinţa costumului, femeile deveniră în curînd nişte «frumoase din Paris»1. Se primblau în căleşte din Yiena, se gătiau după ultimele instrucţii ale marşandel şi coaforului, mergeau în libertate la baluri, unde jucau polonesa, valţul şi englesa, cu voia soţilor respectivi, cărora aceste apucături europene li deschideau nouă orizonturi 1 2. Se deprinseră chiar a rupe în franţuzeşte şi în italieneşte şi a conversa, — fireşte mai mult fleacuri grosolane, — în aceste două limbi la modă. Casele, goale odinioară de mobile, după moda turcească, mult timp suverană, se împodobiau cu mesuţe, sofale, canapele, oglinzi de părete, pe care le aduceau negustorii,-din vechiturile vienese 3; mesele fură servite de acuma după moda apuseană, bucătarii francesi fură foarte căutaţi; boierii, cari cu vremea se resignară a intra şi în frac, găsiră plăcere în degustarea punchului şi în fumarea fără gîtul lung al ciubucului gătit de un demnitar casnic anume. Cluburi se înfiinţară după exemplul acelor ce fusese întemeiate de ofiţeri străini pe timpul celei din urmă ocupaţii, şi lumea aleasă venia aici pentru a-şi spiona îmbrăcămintea, pentru a-şi turbura liniştea, pentru a-şi divulga defectele de creştere şi de caracter4 5. Ker Porter pretinde că a auzit de amatori de musică şi că i-a fost dat să asculte un concert de vioare la Bucureşti6. Supt Carageă, nu numai că era o musică europeană stabilită la Bucureşti, dar musicanţi nemţi găsiau cu ce să trăiască şi la Buzău 6. In 1818, în marea sală a clubului bucureştean, o companie germană represinta farse de patru ori pe săptămînă, înnaintea unui 1 «An assembly of parisian belles» ; Ker Porter, II, p. 788. 2 Reimer, I, p. 95 şi urm. 3 Langeron, pp. 75, 79, nota 1. 4 Cf. şi Walsh, p. 182. 5 II, p. 787. 6 Filimon, Cioeou vechi şi noi, p. 172, nota. 4 50 EPOCA LUI PETRU MAIOR auditoriu boieresc de mai multe sute de persoane, cu familia Domnului, cea legitimă şi ilegitimă, în frunte, — care asculta cu plăcere ce spuneau actorii, natural cu o plăcere mai mare din partea acelora cari înţelegeau ceva şi întrerupeaîi deci pe actori pentru a face din partea lor glume K Pentru cine nu înţelegea de loc, era, ca o mîngîiere, jocul pe catalige şi alte spectacole ambulante şi dansante de felul acesta1 2. De aici, după îndemnul inteligentei Domniţe Ralu Carageâ, se trecu la ideia unui teatru modem, în limba grecească. Piese clasice din literatura francesă fură traduse de elevii şcolii Domneşti şi alte persoane, căci toată lumea învăţa acum franţuzeşte, în casă. Oreste al lui Alfieri, o admirabilă tragedie, de un puternic efect dramatic, în simplicitatea ei antică, găsi un traducător, şi fu represintată pe noua scenă, pe cea d’intăiu scenă stabilă din principate, acea de la Cişmeaua-Roşie din Bucureşti. Brutus al lui Voltaire, mai rece, mai formalist, tradus de doctorul Cristaris, ocupa sar a de 17 Mart 1820. O culegere a pieselor representate pănă atunci apăru la Bucureşti în 1820 3. Se adunară prin subscripţie o mie de galbeni pentru a aduce în 1821 o trupă de operă italiană, ni spune secretarul lui Carageâ 4. Tipografii ale «naţiei greceşti» se înfiinţară, în amîndouă capitalele, supt Carageâ şi Calimah. In cea d’intăiu se tipăriră în cursul anului 1820: Psaltirea grecească pe scurt, cu cheltuiala Stolnicului Constantin Buri, un nou Anastasimatariu pe spesele lui Grigore Băleanu, care vom vedea că a scris o operă istorică despre Romîni, în greceşte5, «Fantasiile» lui Polizoi Contu şi piesele represintate la teatrul de la Cişmeaua-Roşie 6. Cealaltă fu stabilită în Îaşî, de Cretanul Manuil Bernard, care era profesor şi la şcoala Domnească, şi nu era totuşi mulţămit cu situaţia sa, aşa încît oferia în 1819 unui călător engles să 1 Cf. Macmichael, în Arch. soc. şt. şi Ut., VII, pp. 34-5; Buradâ, în Conv. Ut., XXIV, p. 1 şi urm. 2 Macmichael, l. c. 3 V. Iken, II, p. 199; Xenopol, în Rev. p. ist., arch. şi filologie,Yl} p. 426 •şi urm.; Papadopulos Vretos, II,N°-700. Ralu a tradus o Istorie a Greciei (Rizo, Cours de litt., p. 155). 4 Recordon, Observations, pp. 91-2. 5 în prefaţa cărţii, foarte elegantă, Petru Manuil din Efes califică pe Băleanu de avîjp yiXojiooaoTatos %ai ^iXoxaXos. 6 Cf. şi Bis. ort, XIII, p. 181. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 51 meargă cu dînsul înnapoi în patrie 1. Bernard tipări, afară de minunat de frumoasa Condică de legi a lui Calimah, un Ceaslov grec la 1813, o Ovptapas pentru muntele Atos la 1814, nişte Poeme morale în anul următor1 2; în 1816, un Chiriacodromion grec de Nichifor Theotochis, în două volume3; în 1817 cel d’intăiu tratat grecesc despre comerţ, tradus din nemţeşte cu adausuri 4, în 1820 tomul I din Istoria naţională a lui N. Polyaines 5. Cît priveşte şcolile, ele fură reorganisate şi deveniră în adevăr nişte instituţii de cultură superioară, cele mai bune din tot Orientul grec. In 1814, Carageă dădu o nouă alcătuire şcoaleî Domneşti de greceşte, «ot metohul Magureleî», gimnasiului eli-nesc din Bucureşti, numind, în acelaşi timp, o eforie, în fruntea căreia stătea episcopul Costandie din Buzău. Erau să fie de acum înnainte patru dascăli, pentru a predă litere, ştiinţî, limbi, geografie şi istorie; eforii vor inspecta instituţia în fiecare săptă-mînă; examenele se vor ţinea la l-iu Decembre şi la l-iu April. In curînd, un nou curs se adaose la cele existente: acel de drept, pe care-1 făcu unul dintre puţinii boieri de ţară cari se pricepeau atunci în teoria lui, Marele-Clucer Nestor. In acelaşi timp, se predau limbile francesă şi latină6. Şcoala de la Sf. Gheorghe fu menţinută7, şi la Craiova se mai făcu un profesor de greceşte, creîndu-se şi un internat pentru doisprezece «ucenici» 8. Succesorul lui Carageă, Alecu Suţu, nu se arătă mai puţin zelos decît acesta. îl vedem trimeţînd, în 1819, bursieri la Paris9. La 23 August 1820, el numia ca noi efori ai şcolilor pe Banul Grigore Ghica, care va fi în curînd Domnul ţeriî, pe Vornicul Gheorghe Filipescu, Logofătul Nestor, Mitropolitul şi Marele-Pos- 1 Cf. Archiva soc, şt. şi Ut. din Iaşi, VII, p. 20 şi urm. 2 Archiva, l. c., articolul lui Papadopol Calimah. 3 Cu cheltuiala lui Anastase Zosima primul, iar al doilea cu a societăţii iubitorilor de muse, 4>iXd[U>i>aoi, care a pregătit Eteria. 4 A'SaaxaXia svxsXf^ aoa67]p.aT7jXYj aTcaayjc sjMropiXYjs sztaTTjjiTjC, dedicată sXXtjv'ISî. ijj.7roptx,§ vsoXodou 5 Numele complect e dat în Prefaţă. Pe foaia de titlu figurează numai iniţialele. 6 Urechiă, Ist. şcoalelor, I, p. 102; Bis. ort., XVI, pp. 6-8, 107-9, 119 şi urm., 124-7, 129-31, 209 şi urm. 7 Ibid., p. 101. 8 Ibid., p. 100. 9 Iken, II, pp. 101-3. 52 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR telnic de pe vremuri \ Pentru a-1 ajuta în îndreptarea academiei muntene, Suţu chemă din Iaşi pe Iacovachi Rizu 1 2. Dar Domnia lui Alexandru-Vodă fu prea scurtă pentru ca bunele lui intenţii să poată fi realisate. în Moldova, vedem întăiu o mai bună orînduire în şcoala romanească de la Sf. Nicolae, care poartă acum titlul mai impo-sant de «şcoală normalnicească». în 1814, se învăţau aici gramatica, aritmetica, ştiinţile elementare, apoi lectură, scriere şi morală; erau doi dascăli şi psaltul 3. Şcoala superioară grecească era condusă în acest timp de Dimitrie Panaiotachi Gobdelas, un mare profesor şi harnic scriitor. Gobdelas, care trăi în Iaşi pănă la moartea sa, în 1831, era doctor în litere şi filosofie din Ungaria şi Germania4. «Profesor de filosofie şi de arte libere» — %a07]y7]0Y]s zm IXeo0epLoov ts^vwv vtal vffi 'ftXoao'fias 5, el era de fapt stăpîn pe toată şcoala. în 1816 îl vedem publicînd o «Gram-(maire de la langue fran^aise expliquee par le grec» 6, în acelaşi / an o «Economie practică şi generală», în greceşte7, iar în anul / următor, —cînd apăru «Istoria filosofiei»8—, se dau o mie de î lei lui «dascălul Gobdela, pentru datul în tipariu al Aritmeticei; \cu dumnealui Aga Dimitrachi Ladachi» 9. Această carte de şcoală ieşi la Iaşi, în 1818 10 11. Gobdelas, care era şi un literat, nu numai om de ştiinţă, a tradus şi pe TtUmaque n, şi se asigură că la întîmplare îşi permitea să facă şi versuri12. 1 Bibi. Ac. Rom., doc. VII/133. Cf. Rizo, l. c.y p. 63. 2 Iken, II, p. 98. 3 V. programa din Ianuar al acestui an în Vricariul, X, planşă. Veniturile şcolilor fusese crescute în 1813. Ibid., IV, p. 178 şi urm.: cererea Mitropolitului, şi VII, pp. 86-7, măsurile luate de Scarlat-Vodă Calimah. 4 Papadopol Calimah, în Archiva soc. şt. şi Ut. din Iaşi, VII, p. 155. 5 Aşa-1 găsim însemnat în lista de prenumeranţi la tractatul grec despre comerţ din 1817. 6 Viena; Iken, II, p. 223; Papadopulos Vretos, II, N°- 571. 7 Ajutat la aceasta şi de Gherasim, episcopul de Roman. Buciumul, II, p. 95. 8 Bis. ort., XVII, p. 876 şi urm. 9 Urechiă,în An. Ac. Rom.,IX, secţ. ist., p. 34; Papadopulos Vretos, II, N°-627. 10 Iar în 1812 se tipări Fisica lui Vardalah «Egipteanul». Xenopol, în Rev. p. ist. arch. şi filologie, II, p. 426 şi urm.; Papadopulos Vretos, II, N°- 496. 11 Papadopulos Vretos, II, N°- 332. 12 Papadopol Calimah, l. c. Cf. Papadopulos Vretos, II, N°- 394. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 53 La 1817 se făceau la şcoala Domnească din Iaşi şi cursuri de limbi moderne, de «dascăli franţezî», şi un Ardelean, «Ladislau Erdeliotul, dascăl de limba letinească», propunea Domnului a da, ^pentru numai o sută de lei pe lună, lecţii de latineşte, a pregăti pe începători la cunoaşterea limbii francese, a explica şi «cărţile împărăteşti pravilnice»1. In 1818, cînd Academia era frecventată şi de Greci din Morea şi din insule, ni se spune că exista şi o catedră de matematici 1 2. Mihai Suţu, cu tot infamul său trecut, era un bun patriot grec, care intrase în conspiraţia Eteriei şi-şi dădu silinţa pentru a se face cît mai folositor neamului său în noua sa situaţie3. In 1820, printr’un act din 5 Mart, el reorganiseâză şcoala românească şi grecească din Botoşani, care slăbise de cîtva timp ; se numeşte un dascăl pentru elineşbe şi altul pentru greceasca vulgară, şi se acordă burse copiilor săraci şi străini 4. In acelaşi an, el chiamă din Paris pentru şcoala iaşană pe doi Greci învăţaţi, Constantin Hestiofces şi Nicolae Koritza 5. Ni se afirmă că supt Domnia lui se învăţa şi nemţeşte la Academie şi că Domnul susţinea din veniturile sale particulare o şcoală lancas-teriană 6. Paralel cu aceste două curente care se luptau în principate, vechiul curent al culturii răzimată pe clasicismul grec — cît şi cum acest clasicism se putea înţelege — şi curentul nou însufleţit de spiritul timpului, produs prin imitarea formelor de ci-vilisaţie ale Europei, prin adoptarea ideilor curente şi sentimentelor dominante acolo, — un al treilea curent se pronunţă puţin timp după începutul secolului al XYIII-lea şi creşte încet, dar 1 TJricariul, X, p. 441 şi urm. 2 Iken, I, p. 57. în 1817-8, un dascăl Gheorghe merge la Constantinopol «pentru şcoala de acolo»; Urechiă, în An. Ac. Rom., IX, secţ. ist., p. 33. 3 «Noul Anacharsis» al abatelui Barthelemy a fost tradus de Chrisover-ghi Curopalatul din Anchial şi tipărit, cu o dedicaţie către Mihai Suţu, la Yiena, în 1819. 4 TJricariul, II, pp. 62-8. 5 Iken, I, p. 269. 6 Y. şi mai sus p. 48; Rizo, Cours de litter., pp. 127-8. Indicaţia pentru aceste din urmă informaţiunî e pierdută. Pentru şcolile din Moldova, în genere, cf. TJricariul, YI, p. 177 ; YII, p. 86 ; Urechiă, Ist. şcoalelor, I, pp. 103-7; Conv. lit., XXI, pp. 174-5; Rev. teol., III, p. 44; Bis. ort., XIII, p. 278. 54 EPOCA LUI PETRU MAIOR continuu, pană înghite pe toate celelalte şi străbate, larg, adînc şi roditor. întreaga noastră istorie intelectuală contemporană. E curentul ardelean, născut pe un pămînt de suferinţă, în mijlocul unui popor supus, umilit şi batjocurit de toate celelalte, în mijlocul unui popor de ţeranî iobagi şi de preoţi pe jumătate eliberaţi numai din iobăgie, unui popor care n’avea orga-nisaţia sa politică deosebită, care nu mai trăia de un timp nici în o formă religioasă particulară şi-şi răzima întreaga sa existenţă naţională, pe limba şi pe trecutul său. Acolo fiecare cu-vînt românesc era o amintire, o afirmare şi o protestaţie, şi în fiece cuvînt care răsuna latin, se auzia o mîngîiere pentru trecutul nenorocit şi pentru viitorul închis. Neamurile conlocuitoare ale provinciei aveau banul, aveau şcoala, aveau puterea; ei erau cei bogaţi, luminaţii, stăpîniî; nimic din toate acestea nu le avea opincarul Valah. Dar limba lui, a bietului păstor din munte, a lucrătorului de pămînt străin, limba aceia-1 înnălţa cu mult mai sus decît toţi aceşti venetici, ajutaţi de noroc, decît aceşti barbari biruitori. Roma murise, dar murise împărăteşte, uimind lumea prin căderea ca şi prin mărirea şi supremaţia sa, şi fiicei rătăcite în locuri îndepărtate îi lăsase mama imperială, pentru a-şî aduce aminte şi a se mîndri în timpurile rele, o nestimată pe care nici un neam nu i-o putea răpi: limba. Cărturarii romîni— cînd ei au fost, în sfîrşit,—-se opriră asupra limbii, culeseră, ei, învăţaţii, cu mînile lor albe, acest diamant acoperit cu ţărînă, îl culeseră şi-l ciopliră, necontenit, sărăcindu-1, împuţinîndu-1, ciuntindu-1, doară-1 vor aduce la strălucirea romană fără de pată. Şi, la lumina acestei străluciri, ei străbătură timpurile de întunerec şi înnaintară tot mai adînc în cercetarea trecutului, pănă văzură în zarea îndepărtată strălucirea originilor glorioase. Şi, căzînd în genunchi, uimiţi, ei adorară, viaţa lor întreagă această strălucire. Aşa se ivi filologia şi istoria din şcoala ardeleană. Klein, Şincaî, Maior ajunseră prin studiul limbii acolo unde cei doi Costinî şi Dimitrie Cantemir ajunsese prin cetirea cronicilor, prin vederea monumentelor istorice, prin ascultarea tremurătorului glas mărturisitor de adevăr al legendei. Cum s’a format, şcoala de cărturari ardeleni cari au adus acest serviciu, mai mare decît toate celelalte, neamului, acela de a-i deştepta mîndria? CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 55 Situaţia clerului romîn din Ardeal n’a fost niciodată foarte fericită, şi legea românească a ortodoxiei a fost un spin în ochii dominatorilor de alt rit ai Transilvaniei, cărora li se părea obraznic ca «Valahii» să pretindă a se închina lui Dumnezeu, ei, proştii, săracii şi supuşii, alt-fel decît luminaţii lor domni şi bogaţii, cărturarii locuitori ai oraşelor. Un timp au vrut să li mîntuiască sufletele — căci interesul nu permitea să se libereze trupurile — predicîndu-li catolicismul. Dar «Valahii» văzură în această formă a creştinismului un lucru spurcat, şi nu se lăsară înduplecaţi de argumentele sau ademeniţi de făgăduielile «papis-taşilor». închinătorii lui Dumnezeu potrivit cu Scriptura, restabi-litorii religiei pure a luî Hristos începură cu mai multă îndărătnicie atacul contra separatismului religios românesc. Calvini erau mai toţi Ungurii din provincie, nobilimea aproape întreagă, principii. Schimbări fură impuse Romînilor, limba de slujbă înlocuită de sinoade, a căror menire era să adopte resoluţia pregătită de înnainte şi presintată ca un lucru necesar de Vlădică. Ca răsplată pentru docilitate, se aruncară popilor romîni oare-care privilegii, pe care Sigismund Bâthory le iscăli în Iunie 1595, în vremea cînd încheiase cu Mihaî-Vodă al Ţerii-Romăneştî un tratat, care punea între altele tot 'clerul romanesc din Transilvania supt autoritatea Mitropolitului tîrgoviştean h Iar Gabriel Bâthory scuti pe clericii de naţia noastră de servitutea corpului şi de sarcini servile 1 2. Dar, către jumătatea secolului al XVII-lea, situaţia politică a Domnilor romîni se întări, şi Curţile lor deveniră centre de cultură pentru acei ce vorbiau, orî-unde, româneşte. La cărţile religioase ce se tipăriră în Ardeal supt presiunea oficială a Calvinilor şi cu infiltrare de idei reformatoare, se răspunse din Moldova şi Ţara-Romănească cu cărţi de ortodoxie severă. Fruntaşii clerului romîn din Ardeal se deprinseră să se uite către munţi şi să asculte îndemnurile ce veniau din «ţară». Atunci începură prigonirile. Uie lorest, care se arătase prea recalcitrant, fu scos din Scaun pentru «reale năravuri şi nespuse pri- 1 Privilegiul acordat episcopului Ioan din Prislop în Iunie 1595, în Şin-cai, II, pp. 418-4. 2 Ibidpp. 504-6. 56 EPOCA LUI PETRU MAIOR hănî», în 1643 1 2. Sava, un păstor respectat, un om cu cultură, fu aruncat în temniţă şi chinuit, la 16802. Mitropoliţi cu conştiinţa mai uşoară şi frica de stăpînire mai pronunţată trecură la calvinism, sau aproape, făcînd să se aprobe de sinoade o serie de măsuri care pregătiau schimbarea religioasă a întregii naţiuni româneşti din Ardeal; ei urmară toate ordinele ce se îndreptară către dînşiî şi cumpărară prin această supunere,—admirabilă, dacă n’ar fi miserabilă, — prin acceptarea tăcută a supremaţiei episcopului calvin, «a episcopului pravoslavnic unguresc»3, blidul de linte al concesiilor şi ooare-care trecere la Curte 4. Cînd Sava Brancovici fu pus la închisoare, fratele său Gheorghe tr^e la Şerban Cantacuzino, noul Domn muntean5. Pe atunci relaţiile dintre puterea munteană şi puterea Ardealului nu mai erau cele de odinioară, cînd Domnul trăia în umbra «Craiului». Din ce în ce însemnătatea principelui ardelean scăzu în noile împrejurări de războiu între Turci şi Imperiali, pe cînd aceleaşi evenimente crescură rolul acelui ce avea în stăpînire Ţara-Romănească. Şerban-Vodă, ca om chiar o altă natură decît slabul Mihail Apaffy, trimise răspuns vecinului său, pe care l-a despreţuit totdeauna, că ar fi în stare să dea şi 500.000 de taleri, numai să-l pedepsească, scoţîndu-1 din Scaun6. Păgăduiala nu şi-o îndeplini, dar de aici înnainte pănă la căderea Ardealului în stăpînirea Germanilor, viaţa religioasă a provinciei fu înfeo-dată Mitropoliei muntene. Noul episcop din 1680, Iosif Budai, fu sfinţit de ierarchul tîr-goviştean Teodosie7. Am văzut altă dată că din chibzuirea epis-copilor romîni şi străini, ce se găsiau în jurul aceluiaşi Mitropolit, maî ieşiră două alegeri de şefi ai Bisericii ardelene. Brîn-coveanu păstră şi mări rolul de protector al fraţilor de acelaşi neam şi de aceiaşi lege de peste munţi. El confirma daniile vechi 1 Şincai, III, p. 60. 2 Şincai, după Klein; III, p. 205 şi urm. 3 ibid., p. 63. 4 V. hotărîrile sinodului din 10 Octombre 1643, supt Ştefan Simionovici. în Şincai, l. c., pp. 64-5. 5 V. Hurmuz aki, Fragmente, II, p. 17. 6 Şincai, III, p. 206. 7 Hurmuzaki, l. c., p. 17. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 57 ale predecesorilor săi către Mitropolia Bălgradului1 şi adause pe aceia a Merişanilor1 2. Un cronicar ungur, Nicolae Bethlen, a putut spune că unul din motivele ce-au determinat pe Mitropolitul Teofil să primească Unirea cu catolicii a fost frica unei destituiri prin voinţa lui Constantin-Vodă, care-î descoperise oare-care abateri3. Tipografia belgrădeană, care nu mai lucra de mult, fu reorganisată de un meşter muntean din munificenţa regală a lui Brîncoveanu4, şi rolul acestuia faţă de Romîniî ardeleni era recunoscut în precuvîntarea cărţii ce se tipări la 1699. Insă la această dată — va fi ştiut Domnul muntean sau ba — Biserica ardeleană nu se mai ţinea de pravoslavie. Stabilindu-se în provincie, noul guvern german avea, ca guvernele din acea vreme, anterioară «filosofiei» administrative, — mai mult intenţii fiscale. Dar nu era de nevoie ca o cîrmuire să aibă vederea deosebit de pătrunzătoare şi inima neobişnuit de simţitoare pentru a fi lovită de nedreptatea, cu atît mai mare, cu cît era mai veche, pe care o suferia populaţia românească, aceia ce sprijinia pe umerii săi tot edificiul politic şi de cultură, aceia care deschisese, prin străbunii ei romani, ţara pentru cultură. Un Sas, scrie undeva Sulzer, nu s’ar da în lături înnaintea Banului Craiovei, pentru că acesta e un Romîn, un Bloch, şi nu i-ar intra în minte, aibă cît de puţină dreptate, că el ar putea pierde o afacere în-nairitea judecăţii contra unui «Valach»5. Sentimentele nobilimii maghiare sau maghiarisate faţă de «plebea» care-i locuia pă-mînturile, le fructifica şi-i dădea cu ce să-şi ţie trufia aristocratică, nu erau mai delicate şi mai recunoscătoare şi drepte decît ale tîrgoveţului privilegiat, de limbă germană. Dar, ori-cît ar fi fost dispus a pregăti opera de dreptate, guvernul creştin al Imperiului ştia prea bine, din istoria Ungariei supuse Habsburgilor, cu ce neam neînduplecat are a face în Transilvania, de ce resistenţă pănă la moarte e capabilă această naţiune ungurească, cînd i se ating privilegiile drepte sau nedrepte. A decreta administrativ egalitatea naţională a locuitorilor pămîntului ardelean, a crea, pentru a păstra vechile forme 1 An. Ac. Rom., XXI, p. 288, nota 1. 2 Cipariu, Archivu, pp. 455-6. 3 Şincaî, l. c., p. 277. 4 Y. mai sus, voi. I, p. 420. 5 II, p. 143. 58 EPOCA LUI PETRU J4AUIR constituţionale, o a patra naţiune pe lingă cele trei cunoscute, ce se unise între ele pentru a opri ori-ce intrusiune, — ar fi fost ilegal după practica vieţii politice a principatului şi ar fi pus focul revoltei în cele patru colţuri ale Transilvaniei, abia supuse şi care-şi regreta turbulenta independenţă din timpurile turceşti. Pentru a împăca nevoia morală şi nevoia reală, pentru [a face în acelaşi timp pe placul influenţii preoţimii catolice de la Curte şi din jurul Curţii, care mirosia vînatul convertirilor uşoare de schismatici necărturari, se propuse şefului religios al poporului romîn din Ardeal a se vota de un sinod alipirea la una din confesiunile privilegiate, pentru ca pe urmă preoţii, şi chiar şi credincioşii, să poată căpăta o situaţie politică şi socială asămănătoare cu acea a celorlalţi locuitori ai patriei1. In acelaşi timp, se răs-pîndiau cărţi de propagandă, şcolile catolice se deschideau tinerilor romînî,—fireşte, mai ales feciorilor de popi, cari voiau să fie popi şi ei şi cari trebuiau să înţeleagă legea în sensul cel nou. Iesuiţii, între cari Hevenesi şi Baranyai, supt conducerea superioară a zelosului cardinal Kolonics, se agitau, negociau şi făgăduiau, pentru a grăbi opera de mîntuire a unui popor rătăcit. Guvernatorul Ardealului, Gheorghe Bănffy, şi unii dintre nobilii credincioşi ritului catolic, ajutau şi ei pe tăcutele 1 2. Resistenţă serioasă nu întîmpinară aceste încercări. In cercul strîmt pe care i-1 creau legile existente, viaţa poporului romîn era aşa de nenorocită încît el se arunca cu entusiasm spre cea d’intăiu uşă ce i se deschidea, fără să ţie în samă că era uşa dosnică a apostasiei religioase, supt care, trecînd, capul se pleacă şi se umileşte. De altmintrelea, nu era întâia oară cînd se adoptau de un sinod românesc puncte de dogmă pro-tivnice dreptei credinţi a strămoşilor, şi tutele străine. Cel puţin acum Romînii îşi puteau zice că se pleacă, nu înnaintea legii nemeşilor urîţî, ci înnaintea legii împăratului părintesc, de la care se aşteptau atîtea! începutul, singurul care costă în asemenea lucruri, îl făcu încă. episcopul Teofil : se afirmă că un sinod din Februar 1697, cînd Ardealul era ocupat numai de Imperiali, şi nu cedat formal de Turci, prin pace, desbătu în cea d’intăiu şedinţă a sa prigonirile 1 Hurmuzaki, l. c., p. 27. 2 Ibidp. 17 şi urm. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 59 calvineştî, care trebuiau să slăbească în orî-cecas, de acum înnainte, iar în a doua se ocupa de cele patru puncte, ce se propuneau a fi primite, pentru a avea în schimb egalitatea 1. Unirea fu admisă în principiu prin hotărîrile din 21 Mart. în 1697 încă, muri Teofil. Urmaşul său, Atanasie Angliei, era un nobil, un tînăr ambiţios, un fost elev al şcolilor împărăteşti din Alba-Iulia, un oportunist, care făgăduia tot Calvinilor, pentru a fi sprijinit în alegerea sa; un simoniac, care dădu bani pentru a isbuti 1 2. La el nu puteau fi multe îndoieli şi chinuri de conştiinţă; gîndindu-se la poporul său, şi mai ales la sine însuşi, la crucea frumoasă, la frumosul lanţ, la portretul imperial şi la titlul de consilier, pe care era . în drept să le aştepte, el urmă sigur calea pe care întrase, înnaintea lui, Teofil. După liotărîrea imperială din 14 April 1698 şi diploma lui Kolonics din 2 Iunie următor 3, noul Vlădică aduna în Iulie alt sobor pentru schimbarea la faţă religioasă. El uita toate îndatoririle ce le luase în Bucureşti faţă de Mitropolitul Teodosie şi de îndreptătorul şi protectorul Bisericii muntene, patriarchul Do-softei de Ierusalim 4 ; lăsă îndreptarul pravoslavnic la o parte şi lucra în sensul ce-i era indicat de sus. După ce înţelegerea se stabilise în toate privinţile, o adunare solemnă se ţinu la 7 Oc-tombre, unde, mai mult sau mai puţin, o hotărîre fu iscălită. E adevărat că unii nu veniră, că alţii nu scriseră nimic, că mulţi se tînguiră contra necesităţii, mulţi păstrară îndoieli şi făcură în suflet reserve, dar acum exista un act5, şi pe basa acestui act împăratul putea să iea hotărîri şi clerul romîn să ridice pretenţii, pentru sine şi pentru poporul pe care-1 păstoria. într’o diplomă din 6/16 Februar 1699, dată puţin după ziua cînd, prin tractatul de la -Garlovăţ, Turcii părăsiră drepturile lor asupra Ardealului,* se acordau oare-care privilegii preoţilor romînî, cari erau în^â să fie crescuţi, numiţi şi controlaţi de clerul catolic al provihcieî 6. Cele patru puncte fură primite de un nou 1 Popea, Mitropolia Ardealului, pp. 88-9; Şincai, l. c., pp. 281-2. îndoieli au fost exprimate acum în urmă într’o carte binişor studiată şi bine scrisă: P. Popoviciu, Uniunea Romînilor din Transilvania. Lugoş, 1901, p. 30 şf îrfm. 2 Şincai, l. c., pp. 289-90. 3 Tipărită în Cipariu, Acte şi fragmente, p. 78 şi urm. 4 V. mai sus, voi. I, pp. 32 şi urm., 42 şi urm. 5 Popoviciu, p. 84 şi urm. 6 Hurmuzaki, II, p. 40. Un alt act la 5 Septembre; Şincai, L c., pp. 296-7. 60 EPOCA LUI PETEU MAIOE sinod la 5 Septembre din anul următor 1, şi apoi Atanasie porni la Viena pentru a fi confirmat, lăudat şi dăruit. Se întoarse, «într’o trăsură cu şese cai», aducînd podoabele şi titlul pe care le dorise, iar pentru noua Biserică unită a Romînilor din Ardeal un privilegiu din 19 Mart, prin care în adevăr clerul românesc era scutit de sarcini servile şi se promitea, fără insistenţă şi specificare, că şi laicii cari se vor uni, nu vor mai face parte din plebea fără drepturi. Dar se înfiinţa pe lîngă persoana Mitropolitului un loc de causarum generalium auditor, pe care trebuia să-l ocupe un cleric catolic cunoscător al jurisdicţiei eclesiastice şi al poliţiei de conştiinţă; se subordona formal Biserica unită archiepiscopului-primat unguresc din Gran; se lăsa împăratului dreptul de alegere între trei candidaţi la Mitropolie, cari vor fi presentaţi de credincioşi în cas de vacanţă 1 2. Iesuitul Szunyog fu numit în postul de încredere al «teologului» sau sfătuitorului legal şi îndreptătorului Vlădicăi. în curînd, ajutînd dibăcia unuia şi resignarea celuilalt, «Vlădicul se putu zice vicariu teologului» şi Biserica ortodoxă reformată în sens roman o sucursală despreţuită a catolicismului3. Cele d’intăiu timpuri fură timpuri de luptă: pentru desăvîr-şirea operei şi culegerea răsplatei. Romînii ardeleni nu prea erau obişnuiţi să primească binefaceri de la stăpînitoriî lor, şi purtarea lor fu foarte rece, cînd nu fu hotărît duşmănoasă faţă de schimbarea, încunjurată de un atît de strălucitor nimb, iesuitic şi administrativ, de făgăduieli. Supt Atanasie şi supt succesorul lui, Ioan Patachi, care învăţase în «şcoalele lătineşti», trecuse de aici la Yiena şi la Roma, unde-şî termina studiile de teologie4, silinţile episcopilor uniţi pentru a aduna în jurul lor pe toţi Romînii din Ardeal şi părţile vecine supus&Jmpăratuluî catolic nu isbutiră. Contribuim la aceasta, pe lîngă disposiţia de spirit bănuitoare, de care am vorbit, şi alte motive. Concurentul lui Atanasie la alegerea din 1697, Ioan Ţircă, om cunoscător de latineşte şi ungureşte 5, se puse în fruntea mişcării de împotrivire şi, trecînd prin închisorile imperiale, ajunse la calvinism 6. 1 Ibidpp. 804-5. 2 Hurmuzaki, l. c., p. 56; Şincaî, l. c., pp. 311-2. 3 Citaţia e din Klein, apud Şincaî, l. c., p. 319. 4 Klein, în Şincaî, l. c., p. 396; Cipariu, Acte şi fragmente, p. 141. Scfî^ sori, inedite, de ale lui, la Bibi. Bruckenthal şi în Roma. 5 Şincaî, L c., p. 331. 6 Hurmuzaki, p. 63; Şincaî, p. 331; Popea, p. 142. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 61 Maramureşul, însufleţit de un spirit separatist, protesta contra actului de Unire, prin episcopul său Dosoftei1. Răscoala lui Râ-koczy dădu Romînilor rămaşi pravoslavici un prilej de a-şi arăta prin arme nemulţămirea 1 2.. Şi, după ce ea fu înnăbuşită, turburări determinate de acelaşi motiv religios izbucnesc la Dobra în 1720 şi la Abrud în 17273. Patriarchul sîrbesc de la Carlovăţ ţinu în ortodoxie pe Romîniî din Banat. Dar, cum se putea aştepta, resistenţa fu condusă şi organi-sată mai mult din partea Domniei muntene şi a clerului ei. Brîncoveanu retrase dania Merişanilor şi nu mai contribui cu nimic la întreţinerea Mitropoliei din Bălgrad. Patriarchul din Cons-tantinopol se grăbi să arunce anatema asupra celui lepădat de lege 4 5. Secretariul său, Dindar, lucra pe capete, din Braşov, unde stătea, pentru a păstra ortodoxiei ţara Bîrsei şi regiunea Haţe-* gului. Patriarchul Dosoftei veni în persoană în Braşov şi predica în potriva inovaţiilor, contra cărora se formă între Romîniî din acest oraş un puternic curent, care s’a manifestat, după cum vom vedea, şi supt forma literară. Campania grecească, influentă prin bogăţiile de care dispunea, lucră şi ea în aceiaşi direcţie. Episcopul de Rîmnic, Ilarion, părînd că e înclinat cătră noua doctrină, fu caterisit într’un sobor din 1705, pe care-1 presida patriarchul de Ierusalim. împăratul însuşi, căruia Nemţii îi pre-sintară plîngeri6, trebui să declare, în 1701, că el nu face silă sufletului nimăruia. După toate visitele archiereştî, scrisorile de stăruinţe, asigurările oficiale, situaţia nu se înbunătăţi mult: la Nord, la Apus şi la Sud, în Maramureş, în Banat şi în Ţara-Bîrseî, schisma rămăsese dominantă, şi numai strămutarea înjositoare la Făgăraş a Mitropoliei nouă, în 1717, readuse la unire unele părţi răsleţite ale ţerii Oltului 6. Iar în restul provinciei ardea ascuns focul nemulţămirii şi al bănuielii7. 1 Hurmuzaki, p. 70. 2 IM., p. 87. 3 Ibid.j p. 88. 4 Popoviciu, p. 178 şi urm. Cf. Bis. ort., XV, pp. 692-4. 5 Şincaî, III, p. 314. 6 Cf. şi Rev. critico-literară, I, p. 477 şi urm.; II, p. 84 şi urm. 7 Cele mai multe informaţii sînt luate din expunerea lui Hurmuzaki, în Fragmente, II. Cf. Fiedler, T)ie Union der Walachen in Siebenbiirgen ; Sitzber. d. Wiener Akademie, XXVII, p. 350 şi urm. O scrisoare a unui Pater Ianoş către Mitropolitul Ardealului, 1704, formează doc. lviii/96 din Bibi. Ac. Rom. O reproducem în Apendice Mai v. Cestiunele, din Blaj şi Unirea, 4 Maiu 1901. 62 EPOCA LUI PETRU MAIOR Veni însă o vreme cînd întregul edificiu al Unirii, ce se ră-zima pe şubreda temelie a unor făgăduieli ipocrite, de o parte, şi a unor ilusiî exagerate sau interese trecătoare de persoană, de alta, păru că se va prăbuşi. Zeci de ani aşteptară Romînii egalisarea, pentru care-şî părăsise ritul străvechiu, pentru care sfărîmaseră legătura bisericească şi culturală care lega, pe deasupra hotarelor, membrii răzleţiţi ai aceluiaşi popor. Şi nimic nu veni decît vorbe goale şi amînări sau milostenii împărăteşti sau zădarnice demonstraţii de cinste faţă de demnitarii Bisericii unite. Curtea ar fi voit poate să-şi ţie cuvîntul, dar ea prevedea piedeci pe care nu le-ar putea învinge. Căci unde era chipul de a-i convinge pe dominatorii de pănă acum ai Ardealului că printr’o schimbare de dogme, de care avea numai o cunoştinţă slabă şi încurcată, ţeranul «valach» a devenit fratele lor? Unde era mijlocul pentru a distruge prejudecăţile, amintirile, obiceiurile, pentru a împăca interesele pe care se ră-zima nedreptatea ? Şi aceasta într’o perioadă cînd monarchia Habsburgilor avea timpuri grele, cînd toate puterile-i erau cerute la hotare, în domnia lui Carol al Vl-lea, încurcat cu Francesii de la un capăt al stăpînirii lui pănă la celălalt, în cei d’intăiu ani turburi din stăpînirea Mariei-Teresieî ? Putea guvernul împărătesc, cu toată bunăvoinţa, cu toată mila, cu tot respectul pentru dreptate şi pentru cuvîntul dat, putea să aprindă în flăcări o provincie abia cîştigată, să-şi creeze dificultăţi mari şi nouă printr’o măsură hotărîtă în acest vechiu proces secular al Romînilor, care se continuă încă înnaintea lui Dumnezeu? Şi aceasta de hatîrul unui popor care nu căpătase încă prin cultură graiu limpede pentru a-şi striga suferinţile în auzul neamurilor, de hatîrul unui popor de supunere sublimă, care aştepta secole înna-inte de a ridica, în numele dreptăţii, arma răzbunătoare ? Acestea le vedem, le înţelegem şi le îndreptăţim noi, cari nu trăim în atmosfera de speranţe exasperate ce se formase atunci. Nu le putea avea înaintea ochilor însă tînărul,#|parte tînărul prelat care fu chemat, la 25 Februar 1729, în fr»tea bisericii unite x. ' ioan Klein, în călugărie Inocenţiu. pretiwla că se trage 1 1 De aici înnainte întrebuinţăm, pe lîngă izvoarere^principale citate, un al treilea, care se distinge prin seriositatea cercetărilor ca şi prin uşurinţa formei: Din Istoria Romînilor. Episcopul I. Inocenţiu Klein ; de dr. Augustin Bunea, Blaş, 1900, in 8°. Autorul a scris şi partea II a «Cestiunilor». CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 63 din familia Movileştilor, dar era numai fiul unui sătean mai înstărit şi de neam mai bun, din Sad, unde se născu la 1692. Tî-nărul Micu învăţă ca bursier al lui Kolonics, la Sf. Adalbert, în Tîrnavia, unde Iesuiţii încercară să-l facă a intra în Ordinul lor \ Făcuse abia trei ani de studii, cînd, în lipsa de oameni la Romînii ardeleni de pe acel timp, privirile guvernului se opriră asupra lui, pentru a-1 face succesorul lui Patachi. Se călugări în Maramureş, pentru a satisface obiceiului ca Vlădica să fie din clerul monastic, fu confirmat de Papă în Septembre 1730 şi-şi ocupa cu gînduri mari tronul archiepiscopal, căruia-i consacra toată energia ambiţioasă a tinereţelor sale. Multe voia Vlădica Inocenţiu: să scape de «teologul» ce-i stătea în coastă, să deie clerului unit o educaţie românească, întemeind şcoli speciale pentru dînsul, să stabilească în chip demn reşedinţa, pănă acum rătăcitoare, a episcopatului, să capete pentru persoana Mitropolitului privilegii politice potrivite cu demnitatea sa religioasă, să aducă pe toţi Romînii de supt Habsburgi supt ascultarea sa, să smulgă celor trei naţiuni ale Ardealului recunoaşterea ca egală a celei de-a patra, care n’ar mai fi de acum înnainte despreţuita «plebs valachica». Cea mai mare parte dintre aceste ideale au fost realisate sau îndrumate spre realisare : «Teologul» n’a mai avut pe timpul păstoriei lui supremaţia cu care se deprinsese, şi, în timpurile-î de nenorocire, Vlădica Inocenţiu îndrăzni să fulgere cu excomunicarea sa pe acel care îndeplinia aceste funcţii de spion, Ie-suitul Ballog. Inovaţiile catolice fură oprite. Şcolile româneşti unite începură să se întemeieze. Printr’un schimb cu domeniul Gherlei,, dat odinioară de guvernul imperial, Mitropolia căpătă satul calvinesc al Blaşuluî, unde-şi stabili reşedinţa, întemeind un palat şi o mănăstire, spre care să se uite cu încredere şi cu mîndrie credincioşii noului rit greco-roman 1 2. încercări se făcură pentru a cîştiga pe Roinînii rămaşi în ortodoxie, pentru a supune biserica Maramureşului; multe călătorii fură întreprinse în provincie pentru a răspîndi noua doctrină şi a-i arăta foloasele, şi nu mai puţin de şese sute de preoţi se înduplecară a-1 asculta. 1 Şincaî, după Klein, III, p. 423. 2 Strămutarea se făcu, cu toate protestaţiile Statelor, în 1747. 64 EPOCA LUI PETRU MAIOR Curtea clin Yiena, mulţămită de zelul tînărului şi activului episcop, îl făcu baron al Imperiului. I se acorda dreptul de a participa la şedinţile dietei, unde făcu faţă insultelor sălbatice, care nu se opriau măcar înnaintea hainei preoţeşti, înnaintea demnităţii episcopale a unui prelat care făcea parte din ierar-chia catolică. Dar Inocenţiu Klein nu era Atanasie Angliei, şi nu cu un titlu de baronie, cu o diplomă de nobleţă imperială, cu complimente, daruri şi mici concesii personale se putea potoli setea de luptă şi de biruinţă a acestui spirit îndrăzneţ. Lui îi trebuia, nu preţuirea pentru sine, ci dreptatea pentru ai săi. Aliatul său în această luptă era cuvîntul împărătesc, cuprins în a doua diplomă a împăratului Leopold, în acea «secunda leo-poldina», care, dacă n’a fost confirmată, după constituţia ţeriî, de dieta ardeleană, a pornit totuşi de la Viena şi crea acolo îndatoriri ce nu puteau fi tăgăduite nici uitate1. Cînd Blajul fu cedat Mitropoliei unite, clerul romîn oferi la 1738 să contribuie la fundarea mănăstirii şi şcolii, cu suma de 25,000 de florini1 2, dar, din îndemnul Vlădicăi, care nu se sfii să-l aprobe, puse condiţii în privinţa atribuţiilor «teologului» şi diplomei a doua leopoldine. Plîngerî că pănă şi preoţilor li se opreşte dreptul de învăţătură fură înfăţişate la Yiena, şi agitaţia nu conteni pănă în 1734, cînd episcopul se duse însuşi la Viena pentru a pleda causa poporului său. Aici arătă, într’un minunat şi concis memoriu, cît de nedreaptă e excluderea de la guvern a Romînilor, cari au acum o religie de Stat, cari s’au arătat credincioşi Casei de Austria şi formează cea mai mare parte din populaţia Ardealului, cari, în fine, prin această preponderanţă numerică, alipindu-se la ritul catolic, l-au făcut religia majorităţii locuitorilor ţeriî 3. Ca răspuns la o cerere care fu găsită absurdă, el primi numai un ordin către guvernul ardelean pentru ca privilegiile clerului unit să fie respectate. Cînd vorbi dietei în 1736, cuvintele lui fură găsite obraznice şi stîrniră o indignare generală printre representanţii îndărătnicilor apăsători, cari se plînseră că au fost reduşi să audă reclamaţii jignitoare ca acea pentru a doaua di- 1 V. Nilles, Sijmbolae, p. 512 şi urm.; Bunea, p. 25 şi urm. 2 Cf. şi Şincai, după Klein; III. p. 441 şi urm. 3 Bunea, p. 37, nota. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 65 plomă a luî Leopolcl. In 1737 —, împăratul ordonase ca aceste întrebări iritante, care aşteptau o soluţie de aproape patru-zeci de ani, să fie resolvite odată, — titlul de episcop fu refusat căpeteniei «popilor valachi», se recunoscu poporului românesc numai calitatea de plebs, eliminîndu-se de o potrivă numele de «naţie» şi de «gintă», memorialul Ylădicăi fu răspins fără a-1 asculta mai întăiu; o comisiune numită pentru a cerceta acest lucru ajunse la conclusia că preoţii Romînilor, uniţi sau ba, întrunesc toate păcatele de pe lume, fără a mai pomeni pe cel mai mare din toate : că poartă plete. Pentru a fi mai odioasă, nedreptatea îmbrăca forma demnităţii ofensate, a bunului simţ jignit, a necesităţii lucrurilor tăgăduită. Murind împăratul Carol al Vl-lea, un Pfaffenkonig şi un sfios, Klein crezu să poată căpăta ceva la suirea pe tron a Marieî-Teresiei. Hotărît să-şi apere neamul pănă la jertfa sîngelui, el se duse la Viena pentru a convinge pe conţipişti şi pe redactorii de protocoale, în Iulie 1742. în numele poporului «romano-va-lachic», el oferia pentru apărarea monarchiei ameninţată de puternici duşmani 10,000 de soldaţi aleşi printre Romînî şi conduşi tot de Romînî. Dar cerea a se egalisa condiţia Romînilor, ca o naţie separată sau alipind-o de altă naţie, cu condiţia locuitorilor de altă limbă ai principatului, a se primi în dietă şi alţi prelaţi superiori ai Bisericii unite decît episcopul, a se fixa zilele de lucru ale iobagilor şi a se da înnapoi libertatea acelor cari legal n’ar fi trebuit s’o piardă nici odată. Zădarnice fură însă şi stăruinţile lui şi acelea ale credincioşilor luî: într’un răspuns pecetluit, pe care Vlădica-1 primi pentru State, se scriau obişnuitele vorbe fără efect. Dieta din 1744 primi, în adevăr, pe nobilii romînî în mijlocul celorlalţi, dar nici nu voi să audă de concesii mai generale şi mai însemnate. Episcopul se puse atunci în fruntea clerului şi a poporului său pentru a protesta. De şi, pentru purtarea sa anterioară încă, el fusese chemat la Curte spre a-şî da samă, el voi să exercite o ultimă presiune asupra cercurilor oficiale, adunînd înnainte de plecarea sala Viena un sinod, — în Iunie 1744, — în care ţinu un discurs violent, recomandînd continuarea luptei. Cu cîteva luni înnainte străbătuse Ardealul, în sunetul clopotelor, ca un sfînt, un călugăr sîrb, Visarion Sarai, care imţmnea popula- 5 66 EPOCA LUI PETRU MAIOR ţieî prin haina de purpură în care se înfăşură şi prin figura sa de schimnic depărtat de lume. A doua zi după mersul triumfal al lui Yisarion, trimisul lui Dumnezeu, venit pentru a spune Romînilor că oamenii nu trebuie să aibă decît o singură lege1, a doua zi după un nou refus din partea Statelor ardelene, de a face ceva pentru poporul de iobagi care-şi vînduse sufletul pentru a avea dreptate; a doua zi după protestarea solemnă a lui Klein, înnaintea acelei diete de părtenire şi de insulte, că se nesocoteşte voinţa împărătească ; a doua zi după furioasele scene pe care le provoca această constatare veridică, — sinodul din Iunie şi cuvintele spuse într’însul nu puteau fi socotite ca fără scop şi fără însemnătate. Romînii aveau un steag, în jurul căruia se puteau aduna; pe acel steag stăteau scrise cuvintele imperiale de făgăduinţă, şi în persoana episcopului lor ei găsise un stegar fără de frică. La Yiena se începu un proces contra episcopului, care fusese pîrît de oameni ce-î stăteau aproape. Se zicea că aruncase în zădar banii ce se găsiau în mînile lui, că înmulţise fără de nevoie numărul preoţilor, că-şi crease o genealogie de şarlatan, că încuviinţa venirea de clerici schismatici în diocesa sa şi întrebuinţarea de cărţi tipărite peste munţi 1 2. Acelea erau timpuri de primejdii continue pentru împărăţie şi de bănuieli uşoare. Klein visitase la Viena, între alţii, pe Radu Cantacuzino, escrocul public şi privat, ambiţiosul turburător şi aventurier pe care-1 cunoaştem3. Era, incontestabil, o agitaţie nelămurită bine, fără un scop definit, fără o organisaţie solidă, fără şefi recunoscuţi, printre supuşii de lege grecească ai împărătesei catolice. Doi ani după procesul lui Klein, Constantin Cantacuzino, fratele lui Radu, fu condamnat la moarte, şi, pedeapsa strămutîndu-i-se în închisoare pe viaţă, nenorocitul principe petrecu aproape patru-zeci de ani în închisoarea de fortăreaţă din Graz. I se spuse lui Klein că-1 aşteaptă aceiaşi soarte. Supt pretextul unui pelerinagiu, el ieşi din Viena, la 9 Decembre 1744, şi merse drept la Roma. De aici, stărui, dădu explicaţii, arunca excomunicarea contra duşmanilor, îşi reclama drepturile, apoi, căzut în grea sărăcie, obosit de atîtea silinţe, 1 Y. Gh. Bogdan-Duică, Călugărul Visarion Sarai, Caransebeş, 1896. 2 Gh. Bogdan-Duică, Procesul episcopului 1.1. Clain, Caransebeş, 1896, in 8°. 3 Ibid.j p. 81.' CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 67 se resignă. El îşi părăsi Scaunul de bună voie şi petrecu la Roma, unde aduna «epigramele alese ale vestiţilor scriitori latini», pănă la moarte, care veni tîrziu de tot, în al două-zecî şi patrulea an de pribegie, la 23 Septembre 1768 x. în lipsa conducătorului, care pornise pe calea de suferinţe, Ro-mînii din Ardeal se întărîtară şi mai mult, prin răsunetul legendar al prigonirilor contra apostolului libertăţii româneşti. în masă populaţiile părăsiau Unirea zadarnică, ce nu era în stare a face ca lanţurile să cadă. Supt Petru Pavel Aron, succesorul prigonitului, pănă şi vicariul general Nicolae din Balomir se lepădă de rătăcire, plecă, urmărit de administraţie, la Bucureşti, făcu să se audă la Peters-burg plîngeri, cărora li se dădu urmare, şi mîntui ca egumen la mănăstirea Curţii-de-Argeş 1 2. Pe cînd ambasadorul rus de la Viena vorbia în favoarea coreligionarilor săi, într’un timp cînd cuvîntul său trebuia să fie ascultat, — puternice curente de emigraţie se pornise între populaţia românească din Transilvania, tulburări se iviau în deosebite puncte ale provinciei, Sîrbiî din Carlovăţ făceau causă comună cu Romîniî neuniţi. Atunci Kaunitz, ministrul conducător al monarchieî, descoperi că neuniţiî chiar sînt «un tesaur şi o adevărată nestimată a prea-strălucitei Curţi ar-chiducale». Şi ast-fel, în Decembre 1758, li se învoia un episcop, care fu întăiu un prelat sîrb, ce resida în Buda şi avu alt episcop de Buda drept succesor3, apoi un al treilea Sîrb, anume pentru ortodoxii Ardealului, Ghedeon Nichitici, în 1783, care se aşeză în Răşinari; un al patrulea, Gherasim Adamovici, şi, în fine, după o vacanţă de paisprezece ani, tocmai la începutul unui nou secol, primul episcop romîn din Sibiiu, Yasile Moga 4. Acesta fusese deci singurul resultat imediat al silinţilor lui 1 O scrisoare a lui Klein către Petru Aron; Roma, 10 Septembre 1746, în Cipariu, Archivu, pp. 398-9. Pentru corespondenţa de desvinovăţire a lui Klein, între anii 1747 şi 1750, Densuşianu, Raportul citat adesea, p. 210. Bula papală pentru renunţarea episcopului, în Archivu, p. 703. Cf. şi scrisoarea din 1768 contra unirii pe care o reproducem în parte, ca anexă la călătoria preotului bănăţean Mihai Popovicî, în Tribuna Poporului. 2 Cf., pentru el, şi Hurmuzaki, Fragmente, V, pp. 142-3. 3 Cel d’intăiu se numia Dionisie Novacovicî, iar cel de-al doilea Sofronie Chirilovici. 4 în 1810. Cf. cu Hurmuzaki, l. c., II, p. 160 şi urm., Sulzer, III, p. 494. 68 EPOCA LUI PETRU MAIOR Klein. îndărătnicia privilegiaţilor ardeleni învinse şi vitejia episcopului şi bunăvoinţa cam timidă a Curţii din Yiena. La rangul de a patra naţiune în Ardeal nu se ridicară Eomînii nici odată pănă la prefacerea totală a împrejurărilor interioare din provincie, prefacere care înlătură şi basa constituţională a «naţiunilor». îndreptăţirea lor de o potrivă cu conlocuitorii ţeriî se în-tîmplâ numai în urma direcţiei nouă filosofice pătrunsă şi la Curtea austriacă, după o sîngeroasă revendicare de drepturi din partea v- neamului celui mai cumpănit în acţiunea sa din cîte au existat ! vreodată. Libertatea de lucru n’o dobîndi episcopul decît atunci cînd Ordinul Iesuiţilor, din care se alegea «teologul» supraveghetor, fu desfiinţat. Dar, încetînd silinţile pentru schimbarea situaţiei politice a Romînilor, începură acelea, mai puţin visibile şi mai puţin zgomotoase, pentru cultura neamului, cultură prin care se puteau dobîndi multe lucruri ce ar fi fost necontenit re-fusate alt-fel. Venim ast-fel la ceia ce ne interesează mai ales aici, la şcolile ardelene şi la cultura bisericească pornită mai ales din marele centru de activitate literară al Blajului. Le vom urmări, pe cele d’intăiu, ca şi pe cea din urmă, pănă la data cînd am început a treia epocă din istoria literaturii generale a Romînilor. în cele d’intăiu timpuri, şcoli superioare româneşti nu existau. Aceia dintre Romînî cari voiau să facă studii mai deosebite, urmau la şcolile catolice, ce fusese deschise Uniţilor, fără a escepta seminariul din Cluj, sau la cele ale Reformaţilor. Mitropolitul Atanasie învăţase la Alba-Iulia ; Patachi la Cluj, Ioan Klein la Tîrnavia, unde Kolonics fundase douăsprezece burse pentru şcolari greco-catolici l. Studiile se continuau încă de timpuriu la Viena, în colegiul pazmanian, şi chiar la Roma, unde a desăvîrşit episcopul Patachi pe ale sale * 2. La Roma, de unde trebuiau să vie, pentru bieţii feciori de popi «valachî», misterioase îndemnuri către acţiune din depărtările glorioase ale trecutului, la Roma se duseră după acest episcop oameni cari ocupară cele mai înalte demnităţi printre Romînii ardeleni: Petru Aron, ] Bunea, p. 7. 2 Klein, în Şincaî, III, p. 896. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 69 Grigore Maior, Silvestru Caliani1. Atanasie Rednic, care şi el fu episcop, nu merse decît pană la Yiena, iar un alt fundator al şcolilor din Blaj, Glieronte Cotorea, avea numai şcoala din Tîr-navia şi Sîmbăta-Mare 1 2. Supt Inocenţiu Klein se hotărî că Mitropolia va întreţinea douăzeci de bursieri la Blaj şi trei în Roma, la Colegiul Propaganda3. Mănăstirea din noua reşedinţă episcopală, care trebuia să adăpostească unsprezece călugări, se lucra în 1741; ea fu gata în 1747 abia 4. încă din 1746, împărăteasa cerea noului Vlădică Petru Aron, un om cu deosebire preocupat de fundarea şi desvoltarea şcolilor 5, un proiect pentru înfiinţarea acelui seminariu, a cărui ideie se ivise încă într’un sinod din Novembre 1728. Ea arăta şi dorinţa de a se întemeia o tipografie pentru cărţile bisericeşti. în 18 Iunie 1747 ea dădea un decret pentru înfiinţarea în mănăstire, pe lîngă şcolile «de obşte», a unui seminariu, pe cînd în sate lumina ar fi fost răspîndită de şcoli «triviale», conduse de preoţi. în urma acestor îndemnuri, instalarea şcolilor, pe care avea acum cine să le conducă, fu grăbită, şi ele putură fi deschise în Blaj la 1754 6. în actul episcopal din 11 Octombre, se ordona ca în mănăstire să se înceapă a se ceti, «a se proceti şi a se tîlcui», şi anume cele zece porunci, cele şepte taine, poruncile bisericeşti, catechismul ; a se predă cursuri de limbi, latină şi ungurească: era să fie o şcoală liberă şi gratuită pentru «cetanie, cîntare şi scrisoare». Se hotăria apoi prin alt act cine vor fi cei patru călugări —li-am întîlnit numele mai sus — cari vor preda aceste cursuri 7. Prin testamentul său din 6 Novembre 1758, Petru Aron, un aspru călugăr şi un iubitor de carte, lăsă toată averea sa seminariului şi tipografiei, întemeiate supt administraţia sa în Blaj 8. 1 V. şi documentele adunate de d. Bianu şi resumate la Apendice. 2 Bunea, pp. 142-3. 3 Şincaî, l. c., p. 445. 1 Bunea, pp. 24-5. 5 Păstoreşte pană în 1764. V. Bunea, în Schematismul pe 1901, pp. 26-31. 6 Bunea, Klein} pp. 3, 25,201, 203. Cf. Nic. Brînzeu, Şcoalele din Blaj. Sibiiu, 1898, in 8°. într’un raport asupra militarisării Romînilor, găsim, supt Ma-ria Teresia, o recunoaştere oficială a descendenţii romane a Romînilor; Densuşianu, Raport, p. 317. 7 Cipariu, Acte şi fragmente, pp. 217 şi urm., 219 şi urm. 8 Ibid., p. 56 şi urm. Cf. nota 1 pe această pagină. 70 EPOCA LUI PETRU MAIOR Supt Atanasie Rednic, succesorul luî Aron, împărăteasa fu adusă să creeze la colegiul pazmanian din Yiena două burse pentru doi tineri uniţi, cari fură Samuil Klein şi Ştefan Pop h Iar supt Grigore Maior se întemeie în Viena, la Sf. Barbara, un institut de studii superioare pentru nouă şcolari din diocesa unită a Ardealului şi şese din aceia a Oradieî-Mari, institut care fu strămutat apoi de Iosif al II-lea la Erlau, apoi la Lemberg, de unde nu mai emigră mai departe, căci fu suprimat1 2. Am văzut că împărăteasa vorbia şi de tipografie, a cărei restaurare o doria, pentru a împiedeca pătrunderea cărţilor religioase ce se tipăriau în Ţara-Romănească din bielşug şi a căror vîn-zare peste munţi fu oprită prin decret 3. Atanasie tipărise încă cu literile muntene ale lui Iştvanovici 4 Catechismul românesc al Iesuitului Pavel Bârânyi, apărut la Bălgrad în 1702 5. De atunci ea se găsia, spune o prefaţă de tipăritură ulterioară, «în maramă învălită»6. Cărţile ce se tipăriră apoi pentru Romîni sînt tipărite cu alte litere. Ast-fel, Catechismus în folosulU niamidul rusescu dinu tara unguriască, pe care episcopul Muncaciului îl face să apară româneşte la Sîmbăta-Mare în 17267; Bucoavna lui M. Becicherechi, imprimată la Cluj în 1744, a doua după aceia din Rîmnic de la 1749 8 şi chiar,—de şi vine maîtîrziu,— îyidreptarea păcătosului cu duhulă blăndeţelor, apărută, în sîrbeşte şi româneşte, la Timişoara, în 1765. Porunca Împărătesiî chemă din nou la viaţă tipografia metropolitană. Episcopul Petru Aron înnoi literele 9. întăiu apăru, din teascurile blăjene, a căror menire declarată era numai aceia de a furnisa preoţilor uniţi cărţile de nevoie, 1 Hurmuzaki, Fragmente, II, p. 194. Pentru o fundaţie la Roma, Apendicele. 2 Hurmuzaki, l. c., p. 199. 3 Precum încă dela 1725 sinodul ardelean oprise învăţătura creştinească de cele şepte Taine\ P. Maior, Ist. bis., p. 380. 1 Pentru care v. şi Klein, în Şincai, III, pp. 879-80 sau în ms. 1307 al Ac. Rom. Un exemplar în Bibi. Esc. S. Mitropolitului Mihâlyi de Apşa. 5 Popp, Disertaţie, p. 58 ; Bibi. rom., la acest an. 6 Ibid., p. 43. 7 Ibid., p. 92. 8 Mai sus, voi. I, pp. 520, 530. Cf. Yizanti, în Rev. p. ist. si filologie, I, p. 462, nota 1. 9 Popp, p. 39, nota a. CURENTELE ŞI INFLUENŢELE 71 mai ales acelea care în ediţiile lor muntene cuprindeau elemente schismastice : Floarea Adevărului, tipărită la 1750 \ apoi Straşnicul din 1753 2, Doctrina christiana, expunere romînă şi latină din ordinul lui Aron, apărută în 1757 3; Păstoriceasca datorie din 1759 4, Dogmatica învăţătură din 1760 5; circulara din acelaşi an, sau din 1759 6, a lui Gherasim Cotore către protopopi7, Adevărata măn-gîiere în vremi de lipsă, de episcop, în 1761 8, o carte despre Sinodul din Florenţa, lucrată, ni se spune, după izvoare grece şi latine, în 1762°, o Liturghie, o Bucoavnă, un Dialogus; opere în latineşte, ale Sf. Ioan Damaschin, Dosotei, Pahomie şi Teodor Stu-ditul, ca şi o gramatică «italo-romînă». Dar o Evanghelie cu litere latine, o curiositate ortografică şi bibliografică, traducere făcută, după cererea Margaretei Tomaian, de Piaristul David Biro, iese însă de supt teascurile Ordinului la Kalocsa 10. Tipografia din mănăstirea Sf. Treimi ca şi seminariul prosperară. Despre cea d’intăiu se interesa guvernul la 1771, şi i se 1 Ibid., p. 46. Ms. fusese aprobat de Papă. Autorul e Aron (notă a păr. Bunea). E şi o ed. latină. 2 Ibid., p. 43. 3 «In monasterio sanctissimae Triadis.» Aron citează însuşi «învăţ, creştinească». 4 Ibid., p. 46. Exemplar în Bibi. Mihâlyi. 5 P. 47. 6 Gâster, Gesch. der rum. Litt., p. 303. 7 Popp, l. c., pp. 46-7. 8 Ibid., p. 47. 9 Ibid. Nu e de Cotore — ms. în Bibi. Seminariului din Blaj, No. 921 —, ci de Aron (Schem. cit., p. 28). 10 «Evangelie la toate Duminics şi szerbetorj peszte tot anul, karele ku endemnâreâ pre Csinsztitej si szlevitej Doâmnej Consiliariczej Margaritej Tomejăn szpre limbe remlenâszke au telmecsuit si dirept veszelia jej szufleczăszke ku orthografie ungurâszke la tipar au dat P. David Biro dela Szfent Petru den Rendul Piarisztilor. La Kalocza: ku tiparul Pia-risztilor, la anul mdcclxix.» Cf., pentru această carte, şi Aron Densuşianu, în Rev. criiică-Uterară, III, p. 133. în 1748, un preot înseamnă cu litere latine că a venit în Banat pentru a învăţa «gramatica» în şcoala Caransebeşului; An. Ac Rom., partea administrativă, XVII, p. 15. Reproducem, în Apendice, o curioasă scrisoare a secretariului domnesc Kodrika : e scrisă cu litere latine, într’o ortografie cu totul personală, prin 1791-2. Nu trebuie să uităm că acest Kodrika a tipărit la Paris, în 1808, o carte: «l’etude de la langue grecque» (Rizo Neroulos, Cours de litter., p. 146). — Cu litere latine se scria, de nevoie, în anumite cancelarii ardelene şi de catolicii de la noi. 72 EPOCA LUI PETRU MAIOR dădeau lămuriri de prefectul seminariulul, părintele Iosafat De vai, la 29 Octombre 1. Şi şcoala şi imprimeria trebuiau să mai aducă multe servicii poporului romanesc. Am văzut ast-fel în ce direcţii se mişcă cultura noastră în epoca a treia, de o parte şi de alta a munţilor. Am caracterisat aceste direcţii, li-am arătat originea şi folosul, am studiat manifestarea lor pe terenul culturii propriu zise, iar pe terenul litel'ar numai atunci cînd operele produse nu erau alcătuite în româneşte sau, risipite, nu formau un curent. Rămîne să cercetăm desvoltarea, bogată data aceasta, a literaturii româneşti de pe la 1774 pănă la 1821, în genurile cunoscute sau în genuri nouă, acum pentru întâia oară represintate în limba romînă. 1 Popp, o. c., p. 89, nota a; după inedit mi s’a comunicat şi de păr. Bunea, cu alte note despre tipografia blăjeană. CAP. II. Istoriografia în perioda a treia: Istoriografia cronicarilor în principate. Cînd consideră cineva istoriografia romanească în perioda de pe la 1774 la 1821, trei direcţii i se desfac înnainte : vechia direcţie a simplilor izvoditori de evenimente, cari nu văd decît presentul în aparenţa lui exterioară de accidente, n’au nici o amintire a trecutului şi nu se gîndesc de loc la viitor ; e o direcţie care a mai fost studiată în aceste cercetări cînd am vorbit de scrierea, fără idei generale, fără sentimente largi, fără aer şi fără orizont, a lui Ienachi Kogălniceanu, a lui Canta, a cronicarilor munteni din perioda a doua. A doua e diametral opusă acesteia : presentul e pentru această mare şcoală de regeneratori, nu tema povestirii lor, ci numai un impuls pentru scrutarea ştiinţifică a trecutului, a trecutului de origini, comun Romînilor de pretutindeni : din umilinţa şi durerea timpurilor nouă purcede glorificarea celor antice, şi acele opere mîndre de afirmaţie sînt nişte copii de suferinţă şi de mîngîiere. Aici nu mai aflăm povestitori, ci critici, judecători de izvoare, urmăritori de începuturi, predicatori pentru timpurile ce erau să vie. Pornită din present, istoriografia din principate se opria asupra presentuluî, îl repeta, fără a-i înţelege spiritul şi mersul. Pornită tot din present, dar nu din cunoaşterea lui materială, ci din simţirea şi apreciarea lui, istoriografia de dincolo de munţi zbura către culmile înnalte şi pure ale trecutului roman, de unde se vedea departe în zările ispititoare ale viitorului. Asemenea idei cum erau ale Ardelenilor nu puteau pătrunde de o dată în «ţară», pentru a fructifica şi acolo. Dacă ar fi străbătut iute, adoptarea lor ar fi fost numai o modă trecătoare şi n’ar fi folosit la nimic, căci oamenii nu erau încă pregătiţi pentru 74 EPOCA LUI PETRU MAIOR a şi le asimila serios, pentru a şi le trece în sînge, pentru a-şi trăi viaţa din ele. Ele ar fi venit pe aripa iute a vîntului modei, ar fi stăpînit despotic, cum stăpîneşte totdeauna aceasta din urmă, şi ar fi dispărut ca şi cum n’ar fi fost niciodată. Dar, pentru binele nostru, ideile de regenerare nu trecură munţii supt această uşoară şi strălucitoare formă, t’ură un cuvînt de credinţă nouă, care se predică laborios în mijlocul suferinţilor, care luminează pe încetul, dar nu-şi pierde răpede lumina. Nu o uimire de fulger, ci zorile unei zile lungi şi frumoase. Un timp nu se auziră glasurile apostolilor convinşi şi devotaţi, ci numai acelea, nehotărîte, ale înnainte-mergătorilor, cari simt că duhul lui Dumnezeu trece asupra lumii pentru ca s’o schimbe spre mai bine, dar nu aud limpede vestea şi n?o pot împărtăşi altora limpede. Ei nu transmit, ci anunţă că va veni acel căruia i se cuvine să transmită. Printr’înşiî află o epocă, nu transformarea ce se va petrece într’însa, ci că într’însa se va petrece o transformare. Intre aceşti precursori vom pune pe doi scriitori munteni : boierinaşul «Zilot Romînul» şi călugărul Naum Rîmni-ceanu. întăiu, ne vom preocupa însă de curentul de continuare şi, ca şi pănă aici, vom începe cu Moldova. Totuşi nu în Moldova se scriu acum operele principale în această direcţie. De o istoriografie moldovenească nici nu se poate vorbi decît către sfîrşit, unde încă nu întîlnim decît o singură operă întinsă, de o importanţă istorică şi literară netăgăduită, Tragodia lui Beldiman. Dintru întăiu se pare curios ca rasa cronicarilor să se stîngă întăiu pe acel pămînt românesc unde au trăit primii şi cei mai mari dintre dînşiî. Dar o explicaţie mulţămitoare se capătă, gîndindu-se cineva la înstrăinarea mult mai desăvîrşită a boierimii moldovene în această periodă. Moldova rămîne şi acum mai cultă decît principatul vecin; ea cuprinde mai mulţi cărturari şi ceteşte mai multe cărţi: cum vom vedea, aici se află cei mai mulţi traducători. Dar limbile grecească şi francesă fac să fie mai părăsită limba ţerii, ca limbă de conversaţie, ca limbă de relaţii sociale, ca limbă de scris. Se traduce mult, se scrie mai puţin în româneşte, pe cînd in Ţara-Romănească acte pu- ISTORIOGRAFIA CRONICARILOR 75 blice, scrisori particulare, literatură de ocasie şi de salon se în-tîmpină mai mult în limba naţională. Cît despre curentul puternic de cultură monacală ce se manifestă în Moldova pe această vreme, el porneşte de la exemplul şi din impulsul unui străin, unui călugăr malo-rosian, căruia nu-i pasă, ca unui Chesarie de Rîmnic, de pildă, de poporul românesc şi de soarta ce-1 aşteaptă, ci numai de cunoaşterea mai deplină a adevărului bisericesc din partea popoarelor creştine ce vieţuiesc în ortodoxie. Cronica pornise cu deşteptarea ideii româneşti, a conştiinţiî naţionale ; în ea se exprimase această ideie şi această conştiinţă. Cînd ele slăbiră şi se stinseră de la o vreme, rămase numai partea materială a cronicii: povestea, şi aceia scurtă, săracă, nefiind animată de spirit. Apoi şi corpul dispăru, cîtva timp după ce sufletul pierise. In această vreme nu se scriu nici opere de acelea istorice care, compuse de străini, celebrau odinioară strălucirea unei Domnii sau expuneau o parte din istoria românească în limba de cultură superioară: greceasca. Ştim numai că un Minorit care semna «fratele Yarnava Kedzierki, fost provincial şi acum gardian la Lemberg» 1, care corespunde cu Sulzer în 1780, din mănăstirea Franciscanilor din acel oraş, a alcătuit — şi a tipărit poate — o «lucrare despre Moldova'», în care ni spune singur că era vorba de «religie, episcopat şi alte lucruri vrednice de ştiut, însă pe scurt» 1 2. Cartea o găsim citată, fără alte lămuriri, supt titlul de «Nuntius de propagatione sanctae fidei in Moldavia et Yalachia» 3. E posibil ca acest călugăr catolic din Lemberg să fi visitat însuşi Moldova, dar informaţiile le-ar fi putut căpăta şi de la un foarte bun cunoscător al Moldovei, din acelaşi Ordin: fratele An-tonio-Maria Mauro, Milanes, care stătu, şi în calitate de Prefect 1 «Frater Barnabas Kedzierski, ex-provincialis et guardianus leopo-liensis.» 2 «In anno 1774 edidi opusculum de Moldavia, ubi de religione, episco-patu et aliis scitu dignis breviter tractavi.» Sulzer, III, p. 544. 3 Citat de Schmidt, Romcmo-catholici episcopatus res gestae, Budapesta, 1887, p. 28, nota 2. 76 EPOCA LUI PETRU MAIOR al Misiunii, timp de două-zecî şi trei de ani in Moldova şi ridică o biserică de piatră în Iaşi pe vremea administraţiei sale h O satiră politică îndreptată contra lui Alexandru loan Ma-vrocordat, care o merita prin multele sale defecte, prin lipsa sa de conştiinţă şi de moralitate, a fost răspîndită în Moldova de un necunoscut boier grec, la 1785. Ea poartă numele de 'AXs-£av§po6o£ac 6 ioovstâTjToc 1 2. In comedie intervin Vodă, soţia sa Zamfira Carageâ, fiica lui Nicolae-Vodă, pe care bărbatul ei o lăsa cu gîndurile ei triste înfcr’o mănăstire, pe cînd el ducea fără ruşine viaţa lui destrăbălată3, Spătarul Ştefan Mişoglu, baş-capuchehaie, un foarte bogat negustor albanes de boi, care fusese adus la Bucureşti de Alexandru Ipsilanti şi uimia oraşul prin falnica lui caretă de Viena4, Domniţa Ruxanda, soţia lui Mişoglu, Hatmanul Alexie, al doilea frate Mişoglu şi soţia lui, Eufrosina, Paharnicul Cris-todulo Vlahuţi, grămăticul capuchehaielelor, dragomanul Mano-lachi, al doilea capuchehaie, Costachi Filodor, Mare-Cămăraş, Nicodim, Marele-Portar, preotul Chernitzis, Tarsi, ţiitoareaj rcooTava lui Vodă, o Greacă din Constantinopol. Piesa e destul de pornografică şi aduce Domnului5 învinuiri infame. Pe lîngă 1 V. o scrisoare a lui către împărat, pentru ocrotirea catolicilor moldoveni, fără dată, dar după 1774, în Apendice. Cf. Iorga, Studiî fi documente, III, passim. 2 Ka)[Uj)S'a aovre0efoa xapd tivos avcovoţioo sv sts' cp^e'™», 1785; Bibi. Ac. Rom., ms. grec No. 60. 3 V. şi Sulzer, partea inedită: «Seine arme zwote Gattin, eine Tochter des letzten Fiirsten in der Walachey, des al ten Karadschiâ, dessen Geld ihm doch zum Tlieil zum Fiirstenthum verhalf, mehr Menschlichkeit und moralisches Gefiihl geăussert und sie nicht ihrem năchtlichen Harm iiber einer ihr vorgezogenen Beischlâferin, einer Griechin aus Konstantinopol, mit der er einige Kinder gezeugt, meistens in einem Kloster einsam sitzend iiberlassen, aus dem schonen Grunde, der den Stempel, beides, auf seine Bigotterie und Unsittlichkeit driickt, weil er ihre Mutter vor seiner Vere-helichung mit der Fiirstin allzu vertraut gekannt haben wollte.» 4 Cf. Sulzer, III, p. 162 şi partea inedită, în care se vorbeşte de primblarea beizadelei Alexandru în această invidiată trăsură a cumnatului, «eines ehemaligen Ochsenhăndlers». 5 Care, pe lîngă toate era şi un bătăuş, cerşi pălmuia prima soţie şi, fă-cîndu-1 măgar, bătu în Mitropolie pe boierul Paladi, pentru că. din gre-şală-î luase locul. Sulzer, partea inedită. ISTORIOGRAFIA CRONICARILOR 77 că înfăţişează fără cruţare viaţa lui imorală, autorul comediei îl face să încerce a otrăvi o soţie, care-1 împiedeca în planurile sale amoroase, care-1 opria de a-şî ţinea îndatoririle luate faţă de frumoasa şi uşurateca Tarsiţă. Rudele domneşti nu joacă, în cea mai mare parte, un rol mai curat în acţiune, şi nime n’ar fi zugrăvit cu mai multă cruzime Curtea unui Domn fanariot, dintre cei răi, decît anonimul nostru, care era, de sigur, un Grec, — şi poate un Fanariot el însuşi. Se pare că în 1774 şi boierii moldoveni avură ideia de a cere, pentru a încununa era nouă deschisă de victoriile ruseşti, Domnia prin pămîntenî. Cel puţin îi vedem în August uniţi între dînşii pentru alcătuirea unui arz, analog, credem, cu acela pe care ştiură să-l înfăţişeze atît de rău la Constantinopol colegii lor din Ţara-Romănească1. Dar această ideie nu-i îndemnă să lase în scris istoria întîmplărilor ce urmară. Cronici în prosă nu mai găsim multă vreme sau, mai bine, ele încetară cu totul, căci la reapariţia lor, ele au mai mult o înfăţişare istorică, în sensul modem al cuvîntuluî. Dar izvoade despre împrejurările mai însemnate ale timpului tot se mai însemnau pe foile libere ale cărţilor şi manuscriptelor. Ast-fel, avem notiţe de cronică, foarte scurte şi puţine, de la Logofătul Ursachi, care cumpăra în 1777 un manuscript de cronică munteană şi însemnă, în urma altor asemenea notiţe, unele lucruri privitoare tot la Ţara-Romănească1 2. Un necunoscut a pus pe hîrtie, în puţine cuvinte, cîteva fapte dintre anii 1819 şi 1821, privitoare la «zurbalîcul» de supt Scarlat Cali-mah, la înlocuirea acestei «prăpădenii a oamenilor» ce era Vodă şi la guvernul «Exilenţieî Sale» beizadeaua Ipsilanti, în momente cînd «se înnălţa cornul creştinătăţii»3. Un Bucovinean, aflîndu-se întîmplător în Iaşi cînd izbucni mişcarea populară din 1819, ni-a descris-o într’o lungă scrisoare, care e aproape o monografie istorică, interesantă şi plină de căldură 4. S’a spus 1 Scrisoare a doi boieri, cu iscălitura indescifrabilă, către mai mulţi alţii, 23 August 1774 ; Bibi. Ac. Rom., doc. 1/149. 2 An. Ac. Rom,., XXI, pp. 447-9. 3 V. Apendicele. 4 Ms. scrisorii se află acum la Bibi. Ac. Rom. O ediţie a dat Codrescu, în Uricariul, VII, p. 73 şi urm. V. capitolul despre Asachi şi Lazăr. 78 EPOCA LUI PETRU MAIOR că note istorice a lăsat şi Meletie Racoviţă, titular de Sarde şi locotenent de Scaun în Iaşi, şi că aceste note au format basa, sau chiar cuprinsul, Istoriei Moldovei a luî Manolachi Drăghici Postelnicul, apărută în 1856 1. Dar Drăghici, născut pe la 1800 1 2, ni spune că a început a-şî lucra opera încă de pe la 18213, şi, pentru lucrurile pe care nu le putea cunoaşte singur şi nu le putea aduna nici din cărţi, el putea face apel la amintirile tatălui său Iordachi Vornicul, care a jucat un rol important la 1821, participînd la mişcarea pentru căpătarea Domnului de ţară, şi a cîrmuit de fapt Moldova supt Domnia lui Ioan Sandu Sturdza4. Chiar din felul povestirii lui Manolachi Postelnicul, de unde încetează cronicile moldoveneşti cunoscute, se vede că el a avut numai informaţie orală după care să se îndrepte. Ceia ce nu exclude fireşte putinţa ca Meletie Racoviţă să fi scris un leatopiseţ al Moldovei, care ni este tot atît de puţin cunoscut nouă astăzi, pe cît a fost, de sigur, lui Drăghici. Totuşi şi în acest timp s’au copiat cronicile existente, ceia ce arată că, cel puţin la unele persoane şi în anumite familii şi clase sociale, interesul pentru trecutul patriei nu dispăruse cu totul. Cunoaştem prin Mihai Kogălniceanu o copie a corpului de cronici din care făcea parte Neculce, copie făcută pentru Postelnicul Hurmuzaki, o rudă a luî Ioniţă Canta: în copie se îndulcesc unele protestări, prea violente, contra Grecilor. Am văzut că şi în familia Cantacuzinilor se transcriau leatopiseţele ţerii5, şi Wolf citează într’una, pe lîngă manuscriptele de cronici de la Mitropolie, şi pe acele ce se aflau la Marele-Logofăt Canta Deleanul. Un Sion a copiat cronica lui Neculce împreună cu prelucrarea care o precede de obiceiu, şi a adaos poate el cîteva versuri detestabile la adresa luî Ştefan-cel-Mare, versuri 1 I. M. Codrescu, în Bucium, I, p. 414 şi nota. 2 V. N. Iorga, în Arch. soc. şt. şi literare din Iaşi. I. p. 682 şi urm. 3 Prefaţa. 4 V. Erbiceanu, Mitr. Mold.> passim; Hurmuzaki, X, p. 1664.—In 1816, la 21 Iunie, Iordachi Drăghici dă, ca Ban, un ‘zapis pentru o berărie; Bibi. Ac. Rom., doc. lxiii/79. In 1819, el iscăleşte o împuternicire; ibid., doc. lxxii/189. Un Matei Drăghici se întîmpină la 1805 ; Uricariul, VI, p. 201. V. şi la traducători. 5 V. voi. I, p. 498, nota 5. ISTORIOGRAFIA CRONICARILOR 79 pe care le-am reprodus de curiositatex. între copiatori mai trebuie pomenit şi un Bucovinean cu numele de Ilski, — adecă fiul lui Hie —, pentru familia şi persoana căruia se pot avea lămuriri 1 2. Nu numai că se copiau cronicile, dar se şi prelucrau încă. Din această vreme cred să fie Cronica celor două principate : «Leatopiseţul Ţerii-Rumăneşti i a Moldovei, de viiaţa a prea-lu-minaţilor Domni ce au stăpînit întru aceste două ţeri, şi ce s’au lucrat în zilele lor, i a părţilor străine, care să megieşescu cu aceste ţeri; pre largu adunate den multe letopiseţe şi cu bună îndreptare alcătuit, precum să veade». Nici ideia de a reuni istoria Ţerii-Romăneştî şi a Moldovei în acelaşi leatopiseţ nu era nouă, — căci o întîlnim încă de supt Nicolae Mavrocordat —, nici execuţia nu e originală şi interesantă. Avem a face cu un copist naiv şi pretenţios, care crede că face mare lucru ală-turînd povestirea lui Stoica Ludescu pe lingă a lui Nicolae Costin, desfăcute fiecare în capitole şi orînduite cronologic3. Ba un alt transcriitor, îndemnat să facă aceiaşi lucrare, care costa aşa de puţină osteneală a minţii, ni-a dat, în 1805, supt titlul de «Letopiseţul ţerilor Moldova i Ţara-Muntenească, de cînd s’au descălecat», numai textul lui Nicolae Costin, uitînd sau neglijînd să mai înnădească sau să mai amestece cuprinsul vre-uneia din cronicile muntene4. 0 lucrare mai interesantă e aceia care s’a săvîrşit probabil după 1821, dar care întrerupe povestirea la 1819, pentru că de la această dată înnainte s’au petrecut, spune autorul ei necunoscut, prea «multe întîmplări nepilduite în analele Moldaviei» pentru a putea fi înşirate. Prelucrarea, care ni s’a păstrat în-tr’un manuscript fără început, dă Domniile moldovene în ca- 1 V. voi. I, p. 540, şi Apendicele. 2 V. Urechi». Miron Costin. Opere Complete, T, p. 684 ; Uri nari ul, XVI, p. 245 şi urm.; XXII, p. 101 ; Arch. rom., II, p. 317. 3 Cf. Gaster, Gesch. der rum. Litteratur, pp. 289-93 ; An. Ac. Rom., XXI, pp. 420-1, 450. 4 E ms. 123 din Bibi. Ac. Rom. V. An. Ac. Rom., I. c., p. 450. Of. Mel-hisedec, în Rev.p. ist., arch. şi filologie, V, p. 147. Manuscriptele ce cuprind în adevăr compilaţia sînt: cel de laMuseul din Bucureşti, N°- 20 şi No. 340 al Bibi. Ac. Rom., care însă e incomplect. 80 EPOCA LUI PETRU MAIOR pitole numerotate. La început, expunerea e mai largă, şi se citează, probabil după alţii, cele mai multe, izvoare numeroase şi bune, ca Dimitrie Cantemir, leatopiseţele ţerii, locale, cronicari unguri şi poloni, Phrantzes; din loc în loc, autorul se raportă la istoria principatului vecin. De la moartea lui Ştefan-cel-Mare înnainte, expunerea e mult mai pe scurt, răzimată, după Miron Costin, pe cronica lui Neculce; iar de la 1733 nu mai avem decît date scurte. Şi, de la 1819, se lasă grija scrierii «altor patrioţi» x. Ms. 499 din Biblioteca Academiei Romîne, din acest timp şi poate de origine moldovenească, cuprinde mai multe traduceri istorice în româneşte. Se începe cu «rugăciunea neamului Grecilor cătră toată creştineasca Evropa», se continuă cu o «Tălmăcire a facerii lui Ioan Plocof, sfeatnicul lui Olstein, la pricinile ceaste de acum» şi se termină cu o tălmăcire a armistiţiului de la Focşani, din 1772 1 2. De la acest timp încoace tratatele, care hotăriau asupra soar-tei lor, începură să intereseze pe Romîni. Acele ce se în-cheiaîî pentru a li asigura fericirea împărţindu-i sau spionîndu-i părinteşte şi umilindu-i, făcură pe protegiaţii împărătesei ortodoxe să se gîndească la originea şi desvoltarea legăturilor lor cu Poarta, de la Bogdan Orbul pănă în zilele lor. Unul dintre boierii moldoveni de atuncea, poate şambelanul Balş, ajuns ofiţer de Curte al regilor poloni de decadenţă, alcătui un studiu asupra acelor vechi tratate: «Tractaturile prin cari s’au închinat ţeara de către Bogdan Voevod, Domn al Moldaviei, împă-răţind Sultan Baiazet al II-lea». Lucrarea a fost atribuită, printr’o neexplicabilă scăpare din vedere a lui M. Kogălniceanu, lui Nicolae Costin, şi atribuţia a intrat în usagiul curent al scriitorilor noştri de istorie sau de istorie literară. Se vede însă uşor că avem a face cu un scriitor mult posterior, care, după ce pretinde a stabili condiţiile actu- 1 S’a publicat prelucrarea în Uricariul, XXI, p. 1 şi urm. 2 «Ponturile contenirii armelor pentru adunarea marilor soli ai Roşiei, a Ghermaniei, ai Prusiei, ai Porţii Otomaniceşti, cari s’au adunat lîngă Focşani, pentru aşăzarea păcii între Moscali şi între Turci după războiul anilor 1769, 1770, 1772.» ISTORIOGRAFIA CRONICARILOR 81 lui de închinare din «1512» şi a atinge creşterea tributului de Petru Rareş, adaosul de supt Petru Şchiopul, solia la Poartă a lui Yasile Lupu, —care ar fi dobîndit un privilegiu, ce ni s’a transmis, într’o formă imposibilă, între Mrtiile şambelanului Balş1 —, după ce ni vorbeşte de plata balgi-beşliculuî către Tatari, de luarea Renilor şi ultimii Domni aleşi, — trece pe larg la evenimente petrecute cu mult după moartea lui Nicolae Costin: la cearta cu Nogaiî pentru hotarul celor două ceasuri 1 2, la luarea Hotinului pe care, nefiind un contemporan, o pune, cu totul greşit, la 1725, cu doisprezece ani mai târziu. El menţionează chiar lucruri care se petrecură în 1783 şi 1784 3. Dar cunoaştem un manuscript, care aruncă şi mai multă lumină asupra acestui punct. E ms. 333 al Bibliotecii Academiei Romîne. El se deosebeşte de cele două versiuni, pe care le-a cunoscut Kogălniceanu 4, apropiindu-se de manuscriptul reprodus de Codrescu 5 6, prin aceia că indică izvoarele. Acestea sînt «Chro-nicul Moldovei 8», Cromer, Stryjkowski, Istvânffy 7 şi, pe lîngâ aceste opere, şi «Istoria turcească» a lui Dimitrie Cantemir 8. E învederat că Nicolae Costin nu se putea cita perpetuu pe sine şi supt forma vagă de«Chronicul Moldovei» şi tot atît de învederat, cel puţin, că nu putea întrebuinţa o carte ca acea citată acum în urmă, care a fost scrisă mult timp după moartea lui. O versiune a lucrării despre Tractate s’a păstrat între hîrtiile şambelanului Balş : e cea primitivă, acesta fiindu-i probabil şi autorul. Dar există şi o alta. Vornicul Alecu Beldiman a găsit interesantă opera şi a copiat-o. In cursul copierii, el a moder-nisat stilul, împănîndu-1 cu neologisme, puind, de exemplu, prin-ţip pentru Domn, tractat pentru «încheiere», etc. La sfîrşit, a prescurtat simţitor spuindla urmă însă, nu că «fieşte care Domn urmează tot acestaşi drum», ci că-1 «apuca» odată. 1 Reprodus şi în Sturdza, Acte şi documente, I2. 2 Supt Grigore Matei Ghica. V. Chilia şi Cetatea-Alba, pp. 248—9. 3 Ediţia Letopiseţelor, III, p. 461 şi nota 202. 4 Si asupra cărora vom reveni îndată. 5 în Uricariul, IY, p. 225 şi urm. 6 «Hronic Moldova», «Hr. moldw.», «Hron. Mold.», «Hr. Mold». 7 «Cromer. Istoria leşască, carte 26. Isvantie. Stricovschi. Hronicarul Leşilor.» 8 «Cantemir Istorie othom. carte 8, Suleiman», etc. Odată găsim şi «A 3-le Chronic». 6 82 EPOCA LUI PETRU MAIOR De aici se vede că versiunea Beldiman nu e anterioară anului 1821, cînd «drumul» urmat de Domnii Moldovei, ca şi de aceia ai Ţeriî-Romăneştî, se schimbase simţitor h Anumite anaforale din această epocă arată grija cu care se studia încă istoria ţeriî de cărturari, în această epocă de încetare a producţiei. Ast-fel, anaforaua pentru proprietate, provocată de situaţia Vrîncenilor, în 1817, e o adevărată disertaţie istorică savantă, cu citaţii din Cantemir şi din opera greacă a lui Dimitrie Philippide 1 2. Noţiunile asupra drepturilor Domnilor şi moşnenilor, argumentaţia pentru a dovedi că «nu se poate cugeta cum că Vrancea ar fi moşie Domnească» sînt foarte bine exprimate. De o potrivă de vrednică de luare aminte e anaforaua pentru pravile, şi socot că amîndouă au acelaşi autor, pe învăţatul boier Andronachi Donici, ale căruia lucrări de drept vom avea în curînd ocasie să le cunoaştem 3. O a treia anaforâ, pentru situaţia catolicilor în principat, serazimă pe «istoricii pă-mînteşti şi Meletie scriitoriul geografiei a vremei aceea» şi are aceiaşi înfăţişare ştiinţifică, pretinzînd a urmări chestia înnainte chiar de întemeiarea principatului Moldovei 4. Dar de la o bucată de vreme, după exemplul poesiei populare, pe care nu puteau s’o ajungă totuşi, — în aceasta petre-cîndu-se o selecţie seculară, ce făcea să rămîie numai ce era de o veşnică frumuseţă, — cărturarii romînî prinsese a scrie cronici în versuri. Cea mai veche producţie moldovenească de acest fel sînt Stihurile asupra Domnului Grigore Ghica Voevod al ţărel Moldovei. Pentru întâia oară în istoria amînduror principatelor se în-tîmpla acest lucru: uciderea cu firman împărătesc a unui Domn 1 Versiunea Beldiman a servit lui Kogălniceanu pentru ediţia lui. Acesta dăduse o altă ediţie, dupăms. Balş numai, în Arch. Rom.. II, p, 263 şi urm., unde exprimase şi atribuţia lui Nicolae Costin. Există deci, de toate, trei ediţii. Antohie Sion pretindea—Arch. rom., I, pp. 107-8—că a văzut o copie, semnată de Miron Costin, a actului din «1512»! Cf. Şerb. şcol., p. 272. 2 Lucrările acestuia fiind strîns legate de a lui Fotind, le vom cerceta împreună cu aceasta în partea din capitol consacrată istoriografiei muntene 3 Anaforaua pentru proprietate se află în Uricariul, IV, p. 325 şi urm. Cealaltă în aceiaşi colecţie, cred. 4 Se află în Uricariul, XIV, pp. 126 şi urm.: e din 1820. O alta, din 1826, o reproduce ; ibid., 144. V. şi Mitropolia Moldovei, p. 88 şi urm. . ISTORIOGRAFIA CRONICARILOR 83 în capitala sa, a unui Domn care stăpînise multă vreme, care avea o mare reputaţie de bun administrator, de om binefăcător, de cărturar zelos. Poporul fu impresionat de măcelărirea acestui bun Yoevod străin, şi coarda puternică şi duioasă a cîn-teculuî popular vibră pentru dînsul, pentru bunătatea şi nenorocirea lui, pentru sîngeroasa năpaste căzută asupra lui Vodă1. în cîntecul de ţară, Grigore vorbeşte cu Capugiul, cearcă să-l înduplece, îl înfruntă: Eu sînt pus de trei crai, Cum de ’ndrăzneştî să mă tai1 2 V ''V Şi asupra boierimii catastrofa . Domnului moldovenesc produse o mare impresie, şi Alexandru Ipsilanti, înspăimîntat, opri pe boierii Ţerii-Romăneşti, între cari se găsia şi Banul Dimi-trie, fratele asasinatului, să discute asupra faptei de sînge ce se săvîrşise în Iaşi. Unul dintre aceia ce se găsiau în oraş în ziua omorului, dar nu vre-un om de aproape al Domnului, căci lunga căinare în versuri proaste e făcută într’un ton destul de domol, se apucă îndată după întîmplare să alcătuiască o banală plîngere versificată, în care începea prin scuse că n’are o «limbă ritoricească» şi termina prin dorinţi pioase. Naraţia, difusă şi palidă, fără nici un element adevărat dramatic într’însa, fără un cuvînt energic şi o comparaţie justă — ni se spune în mijlocul tragediei că rînitul «se zbătea ca un peşte» în spasmele luptei cu moartea — înşiră tacticos, potrivit cu adevărul, cum s’au petrecut lucrurile 3. în 1777, autorul plîngerii în versuri pentru moartea lui Ghica ni spune că vinovaţi pentru dînsa erau unii boieri pribegi. Acelaşi punct de acusare contra acestora îl găsim şi într’o altă bucată de versuri, cu o formă asămănătoare şi de o banalitate tot 1 Cf. naraţiunea din Hurmuzaki, Fragmente, V, p. 400 şi urm., răzimată pe acte diplomatice germane; cea din Wolf, II, p. 194, nota 8, după spusele Luxandrei Balş, fiica ucisului, şi ale luî Razu, Caimacamul din 1777, şi scrisoarea contemporană a Mitropolitului muntean Grigore, în Apendicele nostru. 2 Sulzer, partea inedită: «Man hat dieses Măhrchen sogar in ein wala-chisches Lied und in Reimen gebracht, wovon ich mich noch einer Stelle erinnere, wo Gika gegen den Kămmerling sagt: Ioau sunt puss de trei Krai, Kum tHndress neschdy se me tai ? 3 S’a tipărit în Letopiseţe, ed. a 2-a, III, p. 275 şi urm. 84 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR aşa de paşnică, «Stihurile asupra peirii lui Manolachi Bogdan Vel Vornic şi a lui Ioan Cuza biv Vel Spatar, carii cu urgie împărătească şi de sabia Domnească s’au săvîrşit în Domnia Măriei Sale Constantin Dimitru Moruz Voevod, în anul 1778, Avgust 18». Şi aici autorul găseşte plăcere să ni spuie că la tăiarea capului eroului său—data aceasta Ioan Cuza—«sîngele-î săria şi trupul i se bătea». Se pare deci că ambele bucăţi au acelaşi autor, un profesionist literar pentru asasinatele politice. Că acest scriitor de banalităţi pe subiecte sinistre, că acest vulgarisator al agoniilor tragice ar fi Ienachi Kogălniceanu, nu ni dovedeşte nimic. Dacă acesta ar fi scris şi după 1774, ar fi fost mai curînd de aşteptat o continuare a cronicii în prosă, sau, de nu, o amintire a ei măcar, în noua producţie «poetică». Faptul că versurile s’au aflat în manuscriptul «original» al lui Kogălniceanu, n’ar dovedi nimic, chiar dacă ele ar fi scrise de mîna cronicarului. Căci stihurile pentru Grigore Ghica se găsesc şi într’un manuscript miscelaneu, care nu cuprinde nici un rînd din cronica în prosă a lui Ienachi h Avem firmanul din anul 1192 al Hegireî, prin care se încuviinţa actul lui Costachi Moruzi, care osîndise la moarte şi executase pe Bogdan şi Cuza. Aceştia sînt calificaţi de «za-vistnicî şi turburători», cari nu-şî amintise, în nerecunoştinţa lor, de iertarea ce li se acordase de Poartă pentru «vinovăţiile lor ce au îndrăznit a face în vremea oştirii», adecă în cursul războiului cu Ruşii. Ei ar fi organisat, — nu se spune cu cine, — o conspiraţie contra boierilor credincioşi ce încunjurau pe Domn : Costachi Razu, Ioniţă Deleanu Logofătul şi Iordachi Balş Vistiernicul. Scrisori de pîri falşe fură trimise de dînşii la Bender şi Ismail. Aflîndu-se, moartea lor fu hotărîtă cu dreptate, iar un complice, iarăşi, nenumit, fu aruncat cu tot atîta dreptate în Ocnă 1 2. Firmanul, comparat cu naraţiunea în versuri, ni arată cît de exactă e această povestire sarbădă. După patru rîndurî de oh! pregătitori, după indispensabila declaraţie că «istoria e largă, 1 Ms. 154 al Bibi. Ac. Rom. Conţine întăiiî Istoria lui Schinder Împărat, adecă a lui Alexandru Sever, apoi versurile citate, Plîngerea pentru moartea lui Potemkin, de care ne vom ocupa îndată, o povestire a luării Cons-tantinopolei de Turci şi cunoscuta naraţiune populară a lui Sindipa filosoful. 2 Firmanul de altmintrelea, fiind-că în Divan fusese de părere a nu se asigura prin scrisori Domneşti păstorii ardeleni contra extorsiuni-lor gealepilor1 2. Yăcărescu văzu cu durere înlocuirea bunului său socru Cara-geă prin Mihaî Suţu şi a acestuia prin personagiul cu apucături ameninţătoare care era Mavrogheni. Acesta-1 jignia apoi prin originea lui, lipsa de cultură şi de maniere, de care dădea necontenite dovezi. Cum putea el să se înţeleagă cu acest usur-pator al tronului muntean, care nu ştia obiceiurile Fanarului^ tradiţiile de guvern ale ţerii, ce se păstrau şi acolo; cu care nu putea vorbi cineva nici elineşte, nici turceşte ? I se păru acest original Domn un «om prost şi la fire şi la gîndire şi la simţire»3, o «ictromă sau poznă a firei»4. Totuşi şi noul Nicolae-Vodă trebui să dea lui Văcărescu Vistieria, a-1 cărui rost îl înţelegea mai bine decît orî-cine. Pănă la Ianuar 1787, Ianachi fusese Vornic; la această dată el îşi recă-pătă funcţia cea veche 5, în împrejurări neobişnuite. Pănă atunci, Mavrogheni avuse ca intim şi «favorit» pe boierul Brîncoveanu, căruia-î dăduse Vistieria pe samă. Apoi, cînd i se păru că a venit timpul, el făcu să cadă urgia lui asupra acestui boier. Nici o funcţie nu i se dădu în schimbul Vistieriei luate, şi o gardă de patru Arnăuţi i se orîndui acasă pentru a-1 păzi. în acelaşi timp cînd noul Vornic, fratele lui Brîncoveanu, presinta plîngeri pentru acest act, Văcărescu avu nobleţă de suflet şi îndrăzneala să facă şi el serioase observaţii Domnului în favoarea acelui pe care-1 înlocuise. «Noul Vistier», se spune într’un raport al Agenţiei, «Văcărescu, se duse şi el la Vodă şi-î spuse foarte serios că o asemenea purtare e cu totul neobişnuită în ţară şi nu s’a mai pomenit la nicî-un Domn, şi-l întrebă în.ce stă vinovăţia lui Brîncoveanu. Domnul îi spuse că trebuie să-i controleze socote- 1 Ibid. 2 Raport al lui Spaun către Raicevich, 18 April 1785; Bibi. Ac. Rom., hîrtiî necatalogate. Ca Vistier îl întîlnim şi într’un document din Bl Mart 1785; Urechiă, Ist. Rom., I, p. 549, nota. 3 P. 29B. 4 Ibid. 5 P. 293. ISTORIOGRAFIA CRONICARILOR 189 Iile. Atunci Yăcărescu răspunse că aceasta nu-i dă dreptul de a popri pe unul dintre cei d’intăiu boieri şi de a-1 umili public supt ochii tuturora. Brîncoveanu n’are cum fugi şi, dacă se va găsi vre-o neregularitate în socotelile lui, se poate despăgubi Domnul din averea lui.» Aceste stăruinţî energice aduseră într’a-devăr îndepărtarea Arnăuţilor de la uşa lui Brîncoveanu, dar mai multe zile încă el fu prigonit de Mavrogheni, care căuta să-l facă ast-fel a se răscumpăra prin banil. Pe acest timp însă, gîn-durî de trădare turburau mintea acestui boier odinioară aşa de credincios Porţii şi care s’a arătat tot atît de credincios şi pe urmă. Anume, un raport din 26 Februar 1787 al Agenţiei din Bucureşti către Kaunitz spune că la 22 precedent «unii dintre boierii mai bătrîni», Mitropolitul şi doi episcopi se adunară la Yăcărescu şi hotărîră «a veni a doua zi in corpore la Agent pentru a-1 ruga să comunice Curţii imperiale rugăciunea lor, care stă în aceia că, dacă se va ajunge la un războiu între Rusia şi Poartă, Măria Sa Imperială să se milostivească de această ţară, s’o ieie supt ocrotirea sa, s’o ocupe cu trupele sale sau să ieie ce măsură va crede potrivită, numai să nu intre în ţară nici un Rus şi nici un Turc». Văcărescu veni singur pentru a împărtăşi lucrul Agentului, care se scusâ că e bolnav şi nu poate primi pe deputaţi. După cîteva zile, el veni însă cu aceleaşi cereri la cancelistul von Petrossi, şi data aceasta vorbi mai explicit, spuind că «a cerut acum cinci ani de la Kaunitz voia să i se adreseze în împrejurări însemnate şi că momentul a venit acuma. Dacă Ruşii vin iarăşi ca duşmani ai Turcilor în aceste ţeri, boierii vor trebui iarăşi să fugă cu toţii în Ardeal; ţara va fi cu totul ruinată şi nu va mai putea plăti nici un tribut, pe care Poarta-1 va cere totuşi îndată după încheierea păcii; situaţia lor e din cale afară de critică, şi ei doresc cu toţii, afară de vre-o doi trei, cari gîndesc alt-fel, să aibă de stăpîn pe acel principe pe care se pare că Dumnezeu li l-a sortit prin situaţiă geografică a ţeriî». Petrossi răspunse că va raporta, răspinse ideia pre-sintării in corpore şi primi de la Văcărescu răspunsul că şi lui i se pare mai potrivită o negociare confidenţială 1 2. 1 Apendicele. 2 Ibid. 140 EPOCA LUI PETRU MAIOR Nu ştim ce s’a făcut cu acest îndrăzneţ plan, dar cu Mavro-gheni lucrurile mergeau tot mai rău. între pornitul Domn şi vanitosul boier se petrecură mai multe neînţelegeri, pană ce, în Septembre, Yăcărescu putu să părăsească — la 4/l5 — Vistieria, care fu încredinţată Logofătului Oornescu 1. Era vremea cînd ambiţia războinică începea să se manifeste la Mavrogheni. Ianachi nu voi să-i recunoască nici c’un preţ talentele de general şi de negociator sau urzitor de intrigi. El ni spune că făcu Domnului, pe care nu-1 putea suferi, observaţii în privinţa ştirilor falşe pe care Mavrogheni credea că trebuie să le transmită Turcilor. «Nu ştii tu, mi-a zis; acesta este adevărul.» — «împărăţia nu cere slujbă ca aceasta, de cele gîndite» — adecă închipuiri şi combinaţii —, «ci numai slujbe de cele văzute1 2.» Nefiind ascultat, el ceru voie să meargă la Constantinopol, fireşte pentru a pîrî pe neascultător; dar fu refusat, şi i se fixa ca loc de retragere, Nicopole, de unde însă era dese ori chemat la Bucureşti, pentru a i se cere sfaturi şi îndreptări. La Nicopol se aflau şi alţi boieri suspecţi lui Mavrogheni: Banul Nicolae Brîncoveariu, Vornicul Manolachi, fratele acestuia, Vornicul Ianachi Moruzi, Logofeţii Costachi şi Scăriat Ghica, a căror vină, a tuturora, era — Văcărescu fireşte, nu ni-o spune — «că au ieşit cu arz împotriva lui Mavrogheni înnaintea Vizirului Iusuf-Paşa, cînd s’a coborît de la Mehadia la Şumla». Iusuf însuşi, trecînd prin Bucureşti, îi dăduse de gol3 4 5 6. în Novembre, Văcărescu fu exilat la Rodos, fără să i se permită familiei a-1 întovărăşi4. Abia în Februar 1790, putu el să vadă pe ai săi în Tîrnova: din patru copii, cîţî lăsase5, el nu mai găsi aici decît unul 6. Căpătînd voie de la Turci, exilatul trecu, în Iulie, la Adria-nopol, de unde fu chemat la Rusciuc, unde se duse cu fiul său cel mare pentru a auzi, întâia oară, desaprobîndu-se purtarea lui Mavrogheni, atît de admirat pănă acum de patronii săi1. 1 Ibid. 2 P. 295. 3 Naum Rîmniceanu, în Cron. Greci, pp. 260-1. 4 Istoria, p. 297. 5 Trei îi avea de la întâia nevastă ; p. 288. 6 P. 298. ISTORIOGRAFIA CRONICARILOR 141 El profita de ocasie pentru a da curs pîrilor care-1 înnăduşiau de atîta vreme. Vizirul răspîndi acusaţiile, le comunica Sultanului, iar descoperitorul slăbiciunilor Domnului deveni în lagăr tălmaciu, mijlocitor cu boierii Ţerri-Romăneşti, hotărîtor al afacerilor muntene. Trecu Dunărea cu soldaţii împărăteşti la l"iil August şi izbuti să-î aprovisioneze. Aceste servicii le aduse el pănă la încheiarea armistiţiului1 2. Un timp, după ce se bucura de căderea lui Mavrogheni, osîndit la moarte de Turci pentru că trebuia să poarte cineva păcatele norocului, — un timp stătu la Adrianopol, cu familia, petre-cîndu-şi cele mai multe seri la Caimacamul Izet Mehemed. In Februar, nouă chemare în lagăr, la Şumla, unde i se ordona a găti în taină cinci poduri peste Dunăre şi zahereă3. Veni în Bucureşti, ajutat şi de representanţii turci la congresul de la Siştov, se sfătui cu alţi boieri iubitori de guvern «otomanicesc», între alţii Mitropolitul Cozma şi episcopul Dosoftei, trimise la Tîrnova pe logodnica fiului său, căreia îi murise părinţii, şi-şi împlini instrucţiile, spionînd, transmiţînd veşti şi organisînd cele de nevoie pentru ostile Sultanului. Nemţilor venirea lui li inspira bănuieli, şi încă în April Mitrowski-i comunica hotărîrea de a pleca fără zăbavă de unde venise4. După întoarcerea, vechilor timpuri de Domnie grecească, Vă-cărescu căpătă de la Alexandru-Vodă Moruzi Spătăria. In 1793, el primeşte pe ambasadorul rusesc la Focşani5; el se ocupa însă şi cu cumpărători de moşii — Preajba, Socolul, pe care o plăti cu 2.000 de taleri —, şi cu biserica ce ridica la Băneasa6. In 1794, îl găsim ca Spătar, purtînd un proces pentru un munte din judeţul Dîmboviţa7. în 1795 era Vistier — ultima lui Vistierie —, şi, «ca un om iubitor de patrie», spune un boier contemporan, el 1 Domniţa Carageâ rămase la Tîrnova cu «un copil mai mic ce avea»* 2 Pp. 299-300. 3 Pp. 301-2. 4 Cf. Iorga, Acte şi fragmente, II, pp. 326-7. De această invitaţie neplăcută iarăşi nu ni spune un singur cuvînt Văcărescu. 5 Urechiă, Domnia Im Moruzi, pp. 681-2. 6 Ibid.j pp. 5-6, 124, 271, 279, 323, 416, 484, 511-4. El răspunde şi unei nouă reclamaţii a vechii datorii făcută de tatăl său; Bibi. Ac. Rom., hîr-tii necatalogate. 7 Urechiă, l. c., p. 509. Cf. p. 323. 142 EPOCA LUI PETRU MAIOR organisâ sămeşiile într’o formă, care se păstră în toată vremea administraţiei sale1. încă în Mart 1797, cînd făcu o danie de cinci sute de taleri «mănăstirii ce să numeşte Duşco, din epar-hiia Larisii, unde să află, ca o comoară de mult preţ, sfinţitul cap a celui dintru sfinţi părintelui nostru Yisarion episcop», Ia-nachi Yăcărescu era «Vel Vistier» şi dicheofilax al Bisericii celei Mari constantinopolitane1 2. El se afla încă în viaţă, şi avea demnitatea de Mare-Ban, la 13 Septembre 1797, cînd sora sa Maria îşi făcu diata, lăsînd moşii şi lucruri fiilor fratelui ei: Alexandru, Nicolae, Iordachi şi Elena3. Daria 16 Decembre 1798, un zapis îl numeşte «răposatul întru fericire Banul Ianache Văcărescu»4. Casa lui Ienăchiţă în Bucureşti a trecut apoi în stăpînirea Logofătului Ştefan Belu, şi acolo a fost ucis în 1821 Sava bimbaşa5. Venind acum la opera de istorie a acestui boier muntean cu multe talente şi cu multe vicisitudini în viaţa lui, «Istoria oto-manească a prea-puternicilor şi marilor împăraţi» a fost alcătuită mai mult în timpurile grele ale exilului: începută la Ni-copoi, în 1788, terminată în 1794, cîtva timp după întoarcerea în ţară. «Acum la văleatul 1788», scrie autorul, «aflîndu-mă strămutat cu lăcuinţa spre vreme în cetatea . Nicopolii din crăia Bulgarilor, de lumeştile furtuni ale întîmplărilor şi de multele feluri de războaie ce desăvîrşit au turburat toată liniştea patrii mele», lipsit de distracţii şi plin de întristare, a fost întrebat de cineva asupra vechii istorii bulgăreşti. A compus, pentru a 1 Ibid., pp. 706, 771. 2 Ms. grec 28 din Bibi. Ac. Rom., care cuprinde un tratat Trspi eoata-6sia<; TjTOL xapTeptac, poartă următoarea însemnare: xai toSs ’lcodvvoo Bax: Me^aXon Biauapr] %ai SaaiocpoXaxoc Tîjs Me-faX*^ ’ExxXyjaias. Şi acest manuscript e al lui Ioan Văcărescu, Mare-Vistier şi dicheofilax al Marii-Biserici». Donaţia către mănăstirea din Tesalia e reprodusă în Apendicele nostru. 3 Apendicele. 4 Apendicele. Pentru Bănia Văcăresculuî, V. Urechiă, Domnia Im Moruziy pp. 311-2, 728, 771. Pentru o reclamaţie din 1800 a unei părţi din moştenirea lui «Văcărescu», hîrtii necatalogate la Bibi. Ac. Pare să fie vorba de moştenirea lui Alecu Văcărescu. 5 V. Zilot Romînul, Jalnica dntare, în Bev. p. ist., arch. şi filol., VI, p. 100: «Casa aceasta este acum a Logofătului Ştefan Belu, iar mai înnainte era a vestitului Ban Ienache Văcărescul». ISTORIOGRAFIA. CRONIC ARILOR 143 lămuri pe necunoscutul întrebător, o «adunare istorică a prea-puternicilor împăraţi otomani, pe scurt alcătuită, arătînd de cînd şi cu ce mijloc au luat această stăpînire începerea eî, şi creşterea, şi starea, şi urmările celelalte, până astăzi». Un plan care era şi planul lui Dimitrie Cantemir, un plan mare şi greu de realisat, pentru care puterile acestuia nu ajun-^ sese. Ianachi Yăcărescu n’avea învăţătura marelui scriitor moldovean, nici persistenţa, răbdarea şi puterea lui de lucru. Se putea prevedea de la început că opera lui va rămînea cu mult departe de aceia, cunoscută de alt-fel lui Yăcărescu, a precursorului. Şi totuşi partea mai veche nu e, ca la Cantemir, o simplă traducere a unui singur scriitor turc, relativ nou. Văcărescu, un bun cunoscător al limbii turceşti, pretinde că s’a folosit de izvoare turceşti, care sînt cele însemnate, autentice şi contemporane. El pomeneşte ca informatori ai săi pe Naima, Raşid, «Subhî», dintre cari cel d’intăiu, un istoric din secolul al XVII-lea, e un izvor bogat şi sigur pentru timpuri ceva mai recente din istoria Imperiului. Pe aceştia îi confruntează, zice el, cu izvoare europene sau greceşti: «mulţi alţi istorici, greci, latini, franţeji^ şi italî» x, pe cari, adevărat, nu prea înţelegem cum i-a putut lua în lăzile sale de exilat. Dintre aceste din urmă izvoare el citează în cursul povestirii pe Meletie geograful, o carte foarte preţuită şi răspîndită printre cărturarii din Orient, pe Ladvocat, pe Yoltaire, pentru Esprit des nations sau «istoria de obşte», pe «Beringer», pe Busching, pentru recenta sa Erdbeschreibung, şi «mulţi Europei», ale căror nume le trece supt tăcere. El întrebuinţează, în partea a doua, hîrtii de Stat aflătoare «în arhiviile casii mele»1 2, «în scrisorile casiî mele»3. Afară de aceasta, el a cules informaţii orale de la felurite persoane însemnate din Imperiu, pe care a avut prilej să le cunoască. într’un loc vorbeşte de vestitul scriitor turc Eiveri-Effendi, pe care l-a văzut, la Constantinopol, probabil4; aiurea pomeneşte discuţiile asupra vieţii viitoare după Coran, pe care le-a avut cu Yizirul Selim 1 P. 246. 2 P. 298. 3 P. 304. 4 P. 246. 144 EPOCA LUI PETRU MAIOR Varcalî-Zade, Paşă de Nicopol şi Turnu h Se dau, după auzite — «precum am auzit» —, într’o formă nouă, clausele pretinsului tratat pe care Mircea cel Bătrîn l-ar fi încheiat cu Turcii» Se citează, în partea din urmă, mărturia lui Atanasie Comnen Ip-silanti: «aceasta de la însuşi Hachim-Başa al acestui Vizir, Atanasachi, ce s’au numit Ipsilant, am auzit cu încredinţare» 1 2-La Rodos a ascultat povestirile lui Hamid, fost Hechim-Başa al Sultanului însusi3. Informaţia ar fi deci îndestulătoare, mai ales pentru timpurile de la 1750 pănă la 1794, cînd autorul este un contemporan, un însemnat contemporan, martur şi actor chiar al multor evenimente. Ianachi Văcărescu fiind un om luminat, un poet, un în-nainte-mergător al poesiei româneşti, s’ar putea aştepta, dacă nu o operă de o mare importanţă ştiinţifică, de la un capăt pănă la altul, cel puţin o povestire bine orînduită, bine împărţită, scrisă într’o formă curată, şi împodobită ici şi colo cu piatra scumpă a poesiei, de care sînt darnici aleşii ei. Nu e aşa însă. Intăiu, ori ce proporţie lipseşte în această operă istorică. Partea veche e foarte pe scurt, cealaltă e de o mare bogăţie. In aceasta din urmă se urmăreşte pas cu pas persoana autorului, în cea d’intăiu se uită cele mai strălucite evenimente din istoria patriei lui, şi cîntăreţul melancolic al stemei muntene, acel care vede planînd vulturul roman asupra viitorului ţerii sale, uită aici că a existat vre-odată un Mihai Viteazul. La început se vorbeşte numai de evenimentele istoriei turceşti, la urmă, — de hatîrul lui Mavrogheni şi pentru a se putea urmări pe deplin conacele de exil ale scriitorului, — nu se menţionează nimic din acele taine diplomatice, în care ştim că Văcărescu era iniţiat de puternicii turci ai epoceî sale. De la început pănă la sfîrşit însă, forma e săracă, de o simplicitate insuficientă şi stîngace, limba e de o împestriţătură de decadenţă. Mai ales cît timp istoricul se razimă pe izvoare scrise, stilul are această înfăţişare petecită, macaronică. Intîlnim expresii de jargon levantin, locuţii de Smirna în opera de căpetenie a slăvituluî poet: «ciftlîc» alăturea de «proteţione», «con- 1 P. 249. 2 P. 277. 3 Pp. 295-6. ISTORIOGRAFIA CRONICARILOR 145 formaţione», «famoz», «trecvă», «desfăcut», pentru d4fait, «ribe-lione», «prigioner», «inconit», «logotenente». Nici interesul nu se susţine totdeauna, — pentru partea veche el e nul. Numai pe alocurea avem cîte o naraţiune condusă răpede şi cu haz, şi încă ele nu se apropie de frumoasele poveşti de bătrîn ale lui Neculce. în fine, versurile care, după moda turcească, preced, înnălţîndu-le, deosebitele domnii ale Sultanilor, sînt versuri artificiale, moarte, în care armonia nu farmecă pe nesimţite şi în care nu străluceşte ideia poetică. Din partea noastră, am pune această artificială, greoaie operă, aşa de rău echilibrată şi executată aşa de nedibaciu, mai pe jos decît opera naivă a umilului eclesiarch Dionisie, operă de care ne ocupăm acum. y Iată unul care n’a jucat un rol în viaţa lui şi asupra căruia nu s’au oprit cu interes sau cu invidie ochii nimăruia. Un biet călugăr, al cărui nume de familie chiar e necunoscut, şi va ră-mînea poate ast-fel pentru totdeauna. Un ucenic umil al şcolii de carte biserisească din episcopia Rîmniculuî, un ocrotit de al lui Chesarie, marele lucrător pentru cultura religioasă, un om de casă al lui Filaret, succesorul acestuia, de la 1780 la 1792 K în 1786 îl vedem făcînd din ordinul acestui episcop o Condică a Râmnicului, traducînd, copiind şi orînduind documentele ce priviau Scaunul1 2. Căci era un cărturar de slovenie, cum se poate vedea şi din cronica lui, în care se citează cuvinte şi frase ruseşti 3, se dă etimologia numelui lui Kamenski; «care în limba romînească va să zică al pietriî sau pietrariul» 4. Ba poate, dacă trebuie să judecăm după o altă etimologie din «Cronograf» : «Cogea-Valtac, adecă Muntele cel Mare»5, el rupea şi ceva turceşte. Dar aici se opria ştiinţa lui de limbă şi, cît îi priveşte 1 V. capitolul despre cultura religioasă în această perioadă. 2 Hasdeu, Cuv. den bătrâni, I, p. 22, nota; Urechiă, Ist. Rom,., I, p. 676; Ghenadie al Râmnicului, Arch. episcopiei Rîmnic, Bucureşti, 1888, in 8°; Bis. ort., XII, p. 612 şi urm. I se datoresc şi alte condici nedescrise încă. O parte din Cronograful lui Dionisie Eclesiarchul s’a tipărit şi în Albina Pinduluî a lui Grandea, II, pp. 8-11, 25-9. 3 Pp. 182, 221. 4 P. 219 din ed. lui Papiu, Tesaur, II. 5 P. 222. - 10 146 EPOCA LUI PETRU MAIOR lectura, era cea puţină cu care se îndeletniciau în chiliile lor călugării timpului: leatopiseţul ţerii, citat pentru asediul Vienei ^ Mineele 1 2 şi albe cărţi ieşite de supt teascurile rîmnicene sau bu-cureştene, şi vre-o «cărţulie tipărită», de cuprins ştiinţific sau istoric, precum aceia despre martirii romani 3 sau «istoria tipărită la Yiena pe larg rumîneşte» despre «războaiele ce au făcut Muscalii asupra Franţejilor» 4. Puţin timp după ce-şi alcătui cronica, i se oferi lui Dionisie prilejul de a vedea cum e peste hotare. Filaret emigră în timpul noului războiu ce se deschise la 1786, şi casnicul său îl întovărăşi în pelerinagiul lui «european». Atunci văzu el, la Me-hadia, «ţermurile dealurilor, ce sînt de singură peatră goală, vînătă-neagră, colţuroasă»5, Caransebeşul, «oraş mare, slăvit, cam între dealuri», Lugojul, «oraş mare, cu mulţime de locuitori bogaţi, neguţători, ca la patru sau cinci mii de case», Timişoara, cu cele cinci cişmele ale sale, ale căror «urloae» le ad-miră, Şabaţul, unde se varsă Timişul, mergînd «drept pe ochian» pănă în Dunăre. Privi aici «mulţimea de case, foarte frumoase, şeicile şi luntrile cele mari, ce vin pe Dunăre de la Yiena şi de la Pesta cu mărfuri feliu de feliu, încă şi buţi cu vin bun roşu, de la Buda, şi le îndreptează pe acel canal» — «adecă şanţu sau gîrlă mare» —, «de vin tot pe apă pînă la zidurile cetăţii Timişoarei, fiind-că sînt la Buda multe vii, şi aduc şi rachiu, spirt; aduc şi vase de pămînt, de cele bune, din Viena; vin oale, urcioare, cratiţe6». Ba ajunse în călătoria, care-î lăsă în minte urme neşterse, pănă la Buda, «unde sînt palaturile lui Mateiaş Craiul, minunate ziduri, pe lîngă apa Dunării în lung, înnalte, cu tereştri trei rîndurî, în sus, spre Dunăre»7. Cînd Filaret trecu ca Mitropolit în Bucureşti, la 1792, Dionisie nu-1 întovărăşi aici, ci rămase în Craiova şi Rîmnic, unde ajunse poate în această vreme eclesiarch al episcopiei, funcţie bisericească 1 P. 229: «Cronograful Ţerii-Rumîneştî». 2 «Mineaele bisericeşti»; p. 159. 3 Ibid. 4 P. 225. Vom vedea, la traduceri, de ce e vorba aice. 5 «Loc foarte tare, care loc, cu oraş, l-am văzut si eu»; p. 175. 6 P. 175. 7 «Pre care palaturî le-am văzut cu ochii mei» ; p. 213. ISTORIOGRAFIA CRONICARILOR 147 importantă, pe care o crease în Banat hotărîrile din 1719, ale sinodului din Horez L Pe timpul noului războiu din 1806, el veni, singur sau cu episcopul de Rîmnic din acea vreme, la Bucureşti, unde stătu mai mult timp, după ce se pare că rătăcise iarăşi cîtăva vreme peste hotar, cînd cu prădăciunile Pasvangiilor, pe care le narează foarte incomplect, tăcînd, de pildă, cu totul, pe cele din 1802. El văzu focul cel mare din Bucureşti, despre care spune: «Dar tot au fumegat din temeliile caselor focul o săptămînă, şi am văzut cu ochii mei, lucru jalnic şi vrednic de plîngere, care cuprinde pre om mirarea, că şi parii sau ţepii podului de pe Dîmboviţă, ce au fost, au ars pănă în faţa apei». El mai stătu atît încît să vadă oraşul rezidindu-se, din ordinul Domnului: «cu casele drept în rînd, să iasă uliţele drepte, nu şovăite şi casele una mai afară, alta mai în lăuntru, ca mai nainte, de astupa una pe alta... Şi s’au făcut pănă la un an mai frumos oraşul tîrgului, cu uliţe drepte»1 2. Vorbind de măsurile luate de Domn pentru ase apăra contra intrigilor francese, cronicarul ni spune că a aflat despre dînsele, «de la ipochimeni vrednici de crezut», «aflîndu-mă eu în Bucureşti, la Mitropolie». La fuga Domnului se vede din povestire că a fost martur 3, şi de faţă trebuie să fi fost şi atunci cînd strigătele pristavilor, «ca la patru ceasuri din zi», chemară lumea la primirea noului Domn, Alexandru Suţu 4. In lupta de la Bucureşti, în 1808, el văzu pe Turci stînd, deşi cum e cînepa, în curtea Mitropoliei; supt ochii săi intrară în oraş răpezii Cazaci, «ca ulii cei iuţi, să prindă vînat», trecură mitocanii, «Sîrbii mahalagii», revenind de la conacul de la Radu-Vodă, cu capete turceşti la oblîncul sîngerat al şelei 5, se desfăşura lunga defilare solemnă a oştirilor imperiale 6. Apoi se întoarse la Cra-iova, şi aici îşi începu la 1814 cronica, ale cărei părţi de la sfîr- 1 Hurmuzaki, VI, pp. 839-41. Locul e reprodus, în cultura religioasă a perioadei a doua. Sulzer traduce — III, p. 498 —, «einer der Kirche halt». Pentru situaţia unui eclesiarch în Bucureşti la 1793, v. Urechiă, Domnia lui Moruzi, p. 83. 2 P. 204. 3 P. 206. 4 P. 207. 5 «Carele le-am văzut şi eu» ; p. 208. 6 P. 209. Despre polcul lui Cara-Gheorghe, spune: «care am văzut şi eu cu ochii»; p. 209. 148 EPOCA LUI PETRU MAIOR şit fură redactate numai în anul următor, ale cărui evenimente le povesteşte încă h Şi această cronică merită mai mult numele de memorii. Dio-nisie, care ştia că ultimul leatopiseţ al ţerii se opria la 1769 1 2, doria să-l continue până în timpurile sale. Era dintre aceia pe cari Văcărescu-î tratează cu despreţ, ce «scriu analele Domnilor..., după datoria la care s’au supus»3. îndemnat de iubirea de ţară şi de dragul de a scrie cele întîmplate, în care Dumnezeu îşi îmbracă dreapta pedeapsă şi răsplătirea meritată, el voia să însemne cu liniştitul lui condeiu de bătrîn călugăr ce «s’au întîmplat acestei patrii a Valachiei în diastima vremii de la cinci-zecî şi cinci de ani încoace»4. Nu numai atîta: ar fi dorit să puie în legătură micile lucruri săvîrşite în ţară cu evenimentele mari de istorie europeană care le produc şi domină. E un spirit curios acesta al lui Dionisie şi se lasă uşor ademenit a ni spune ce ştie şi despre altele decît acele ce era chemat să povestească. Pentru a şti despre unele şi altele, el a cules informaţii unde i-a fost cu putinţă, necontenit întrebînd, în dreapta şi în stînga, «oameni de crezut»5, «oameni din cei aleşi»6, «ipochimeni vrednici de crezut» 7. Cînd îi spune «un logofeţel din Bucureşti, fiind slugă 1 Că a scris în Craiova dovedesc o sumedenie de locuri în «Cronograf»: «aici în Craiova», p. 188; «aceste cinci judeţe dincoace de Olt», p. 192 ; «dincoace de Olt într’aceste cinci judeţe», p. 193; «oraşul Slatina peste Olt», p. 202; «aceste cinci judeţe», pp. 210, 216, 221. La sfîrşit cetim: «acum, la acest an 1815; p. 224. 2 «Găsit-am în cele vechi [cronografurî ale ţerii acesteia] scriind pentru Domnii ţerii, cari au fost după vremi unul după altul, de la descălecarea celui d’intăiu Domn Radu Yoevod, ce i-au zis Negru-Vodă, pănă la Domnul Alexandru Scarlat (sic) Ghica Voevod, la anul 7276, care s'au luat de Muscali din Scaunul Bucureştilor, şi povesteşte mai mult de războaiele ce au avut într’acele vremi. Iară de atunci încoace n’am putut găsi în scris cum s'au urmat... Iară, de se va fi şi îndemnat cineva a is-tori în scris de atuncea încoace, nu au ieşit acele cronografurî la vileag, să fie ştiute de obşte, ci poate fi cîte vre-unul ţinut pe la cei mai mari»; p. 161.’ 3 P. 293. 4 P. 161. 5 P. 175. 6 P. 184. 7 Pp. 205, 214. ISTORIOGRAFIA CRONICARILOR 149 pe acea vreme la maiorul Mavrodin», despre lupta lui Coburg şi Suvorov lingă Bucureşti\ cînd «un ofiţer creştin» îi mărturiseşte cîţi Nemţi au murit de «boala lingorii» în Ţara-Romă-nească1 2 şi cînd informatorul e «un archimandrit, părinte bătrîn cinstit», care spune lui Dionisie uimit, cum se face «un pod de foi»3. Se întrebuinţează chiar însemnări scrise, precum catastihul cioclilor din Bucureşti, pentru numărul victimelor ciumei în acest oraş4 şi cei morţi la lsmail5. In fine, se reproduc în întregime documente originale: firmane, scrisori turceşti, etc.6. Dar a da o expunere istorică e mai presus de mijloacele lui Dionisie Eclesiarchul. El se pricepe numai a povesti: ce a văzut, ce i s’a raportat, ce a cetit. Tonul e naiv şi plăcut tocmai prin această naivitate, care se vede mai bine acolo unde călugărul se apucă să-şi lămurească cetitorii asupra «Evropeî» şi faptelor ce s’au petrecut acolo. Avînd să vorbească despre «răzmeriţa a doua» sau războiul din 1786, el se crede obligat a-î cerceta originile şi deci a explica întrevederea de la Cherson, unde s’au «simfonisit» măsurile contra Porţii. S’au adunat acolo toţi «împăraţii şi Craii Apusului», fie-care potentat aducînd, cum e obiceiul Romînului totdeauna, «plocon adecă daruri împărăteşti» gazdei, care e împărăteasa Ecaterina. Unul singur se ţine de o parte şi nu vrea să vie: e Sultanul, «crezîndu-se mai mare ca ori-cine şi ca unul care lasă numai altora o parte din Domnie», dar şi el trimite un «Reis-Efendi», cu poclon, însă cu şiretenie: «oareşi cum ca cum nu ar şti». Acestea nu se trec însă la feţele de cinste: Efendiul nu e primit la sindrofie şi pleacă «ruşinat», ceia ce nu putea decît să provoace un războiu. Furios de insulta adusă suveranului său, Capudan-Paşa se laudă «că va prinde pe împărăteasa Ecaterina şi o va aduce vie la împăratul, şi va lua şi Crîmul». Dar Ţarina scăpă de această crudă soartă7. 1 P. 181. 2 P. 183. 3 P. 220. 4 «După arătarea cu catastişie de către vătaşii cioclilor» ; p. 184. 5 P. 182. 6 P. 204. 7 Pp. 170-1. 150 EPOCA LUI PETRU MAIOR Ca şi contemporanul său Dumitrachi Stolnicul, Dionisie ştie cu ce arme teribile şi minunate se luptau Ruşii, de ieşiau biruitori totdeauna, căci i se spusese şi lui despre «tunurile cele rfari», despre tunurile cu «sicret», care răspîndesc «acea putoare iute» şi ucigătoare, despre tunurile cu smoală, despre «băşicile de sticlă cristal». «Pentru tunurile cele mari spusu-mi-au un ipochimen vrednic de crezut că ar fi fost faţă cînd s’au întîm-plat de au slobozit Muscalii aceste tunuri în ordiea turcească, — că de mare trăsnet i-au căzut calul pîntece jos, şi lui i s’au luat auzul, şi pentru umplutul tunurilor spunea că bagă întăiu un săculeţ de barut». Dar ce are a face cu efectul produs de «sicreturi»! «Cîţi au mirosit» fumul lor, «toţi au murit», de moarte cumplită, «zbierînd caii şi oamenii» \ In treacăt întăiu, Dionisie atinge despre tăiarea «Craiului» frances, cu doisprezece «miniştri» ai săi şi despre rolul pe care l-a jucat în această tristă afacere Voevodul Bonaparte, feldma-reşal 1 2, al cărui frate sau altă rudă trecu mai pe urmă prin Ţara-Romănească, cu «madama lui», ca ambasador la Poartă 3. Mai semnalează în 1806 trecerea Ruşilor prin ţară, cu firman turcesc, contra aceluiaşi Bonaparte, care ajunsese împărat4. Dar numai după aceasta el satisface pe deplin arzătoarea noastră curiositate, spuindu-ni apriat cine era acest Bonaparte. Ei bine! era un «grec-romeos», care se papistăşise şi, uitîn-du-şî neamul, care nu-1 uită însă, trece la Nemţi şi de la aceştia la Francesi, cari-1 fac «obirster». Oastea «Craiului» face însă o revoluţie, pe care o combat «boierii cei mari, care avea sate multe, iobagi, adecă Rumînî». Din această încurcătură pe care o deplîngem tot aşa de mult şi de sincer ca şi cronicarul nostru, iese că bietul Craiu e tăiat, ca şi tot neamul său, afară de un singur micuţ «pruncşor», pe care se îndură a-1 primi Ţarul. «Dihonia» continuă însă pe chestia «Rumîniei», şi «doisprezece judecători divaniştî» cad jertfa aprinsei discuţii politice. «Ru-mînia Franţiei» se desfiinţează, guvernul ţeriî se schimbă cu totul, şi atunci agerul Bonaparte, —căci nu trebuie să-l pierdem din 1 Pp. 171-2. 2 P. 198. 3 P. 205. 4 P. 209. ISTORIOGRAFIA CRONICARILOR 151 vedere, — intră pe supt pielea miniştrilor şi boierilor şi se face împărat ca ori care altul. Pentru ca să-şî poată lua însă acest nume, îi trebuie iscusitului feldmareşal iscălitura noilor săi colegi încoronaţi, şi este unul, «Franţiscul» Nemţilor, care nu vrea să iscălească la «diplomaîmpărătească»; ca dînsulfacşi alţii: «Raguza», «Englesul», şi se încaieră o mare luptă. La urmă, Bonaparte merge la Petersburg, la împăratul pravoslavnic, să facă pace : i se dă voie să se încoroneze ; şi el, de cuvînt, o şi face \ Dar cu aceasta n’am pătruns încă temeiul lucrului,care e acesta: «Franţiscus» continuă să fie persecutat de răzbunătorul împărat nou. Ţarul, pe care asemenea apucături din partea lui Napoleon nu pot decît să-l supere, intervine. «După spunerea gazeturilor», Dionisie ni descrie cum a fost războiul între «Alexandru, bunul şi creştinul împărat», şi acel rău om de Napoleon. Se distinge mai ales, între luptători, Marele-Duce Constantin, un falnic soldat. «Spun unii că încălecase pe tunuri şi răcnia ca un leu asupra tunarilor, să sloboază tunurile cu iuţime». Aşa unui om nu i se putea face nimic. Bonaparte se supuse, merse deci la Petersburg şi căpătă în schimb coroana, după care în zădar umblase pănă acum1 2. E regretabil, după ce am gustat această povestire şi ne-am luminat printr’însa, că, pentru căderea lui Napoleon, Dionisie Eclesiarchul nu spune de la dînsul, ci reproduce din broşura sa de la «Yiena». Şi în această privinţă ar fi fost atîtea de învăţat! Cît despre istoria Ţerii-Romăneşti, care e tratată într’un ton mai puţin epic, cronicarul povesteşte foarte scurt războiul din 1768—74, «răzmeriţa Muscalilor», întrerupîndu-se într’un loc pentru a semnala apariţia unei «comite»3. De alt-fel, aşa bine nu ştie el cum a fost cu războiul, dar îşi aduce aminte din tinereţă că Turcii se purtau rău, că jefuiau, că «se însurau» cu femei creştine şi «frîngeau ciubucile», cănd se presinta ocasia, de slujbaşii Domnului. Mai ştie iarăşi despre stupaizl, despre volintiril ce intrară în Bucureşti cu «cîte-un pistol, ca un picior de porc, la brîu» şi a văzut poate pe efemerul Manole-Yodă fugind «numai cu fesu'n cap» înnaintea Ruşilor4. 1 Pp. 211-5. 2 Ibid. 3 P. 168. 4 Ibid. 152 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR Despre Ipsilanti ştie că a fost un Domn «înţelept şi cu minte înnaltă» şi că pe vremea lui «darul şi mila lui Dumnezeu erau într’această ţară», iar ca s’o dovedească dă preţurile curente din «acel veac fericit» K Pe Nicolae Carageâ, care i se pare încă lăudabil, îl termină răpede, mult mai răpede decît Fot.ino, şi tot aşa face, iarăşi cu laude pentru ieftinătate, cu Miliai Suţu. In privinţa lui Mavrogheni, Eclesiarchul are părerile luiproprii, care se deosebesc simţitor de ale altora. I se spusese despre acest Domn că «era un om înnalt, uscăţiv la obraz şi straşnic» 1 2, că i se ţinuse la instalare o frumoasă predică de «dascălul domnesc», dar văzuse însuşi «ţepile de doi stînjeni» înfipte înnaintea bisericilor pentru binele hoţilor şi celor «ce-şî jură părinţii şi-i va bate», şi al celor ce nu cinstesc biserica, — şi se convinsese din această faptă de pace că Domnul era «milostiv şi bun asupra raielilor», fiind rău numai cu boierii, pe cari-i surgunia ca să se astîmpere. Şi dările erau uşoare, scrie economul eclesiarch, care nu uită nici o dată acest capitol din istoria Domniilor3.» Asupra împrejurărilor din Oltenia, pe timpul Caimacamului lui Mavrogheni, cît şi pe timpul lui Enzenberg, Dionisie ştie lucruri multe şi precise, despre împrejurările de războiri, despre «tractirul la baluri»4 5, despre bolile ce pustiiră oastea străină şi ţara. Restabilindu-se Domnia, Dionisie vorbeşte numai despre restaurarea principatului în cei d’intăiu trei ani după pace 3. Alt ceva despre Domnia lui Suţu nu se întîmpină la dînsul. Pe Alexandru Moruzi îl înfăţişează ca pe un cîrmuitor «iscusit la tre-bile ţerii», care «strecură ţinţariul şi înghite cămila», şi el nu se supără mult de asprimea lui faţă de boieri, pe cînd denunţă «măiestria lui în a strînge bani» pe timpuri de ciumă şi secetă6. Alexandru Ipsilanti, în noua sa Domnie, are numai un loc neînsemnat în «Cronograf», pe cînd «pricina» numirii lui Han-gerli e povestită amănunţit. 1 P. 166. 2 P. 167. 3 P. 168. 4 P. 179. 5 P. 183. 6 La Fotino, din contra, se zice despre Moruzi că a stăpînit «foarte bine», că era «drept cu boierii, plin de iubire şi încredere» şi fără pă-reche de bun cu poporul. ISTORIOGRAFIA CRONICARILOR 153 în genere pentru această Domnie, Dionisie Eclesiarchul e un bun izvor, cu o sumă de detalii asupra Turcilor de peste Dunăre şi o mulţime de acte adaose. O apreciare asupra Domnului nu se găseşte *. Marea pradă a Pasvangiilor în Oltenia supt Moruzi întors în Scaun e una din părţile cele mai bogate ale cronicii 1 2. Dar îndată urmează o povestire săracă, neîncepîndu-se naraţiunea mai întinsă nici pentru prada din 1804, a lui Manaf-Ibrahim 3. Abia la 1806, găsim lămuriri numeroase asupra întîmplărilor din Bucureşti, şi cronica merge tot aşa pănă pe la 1808. De aici se trece iarăşi în Oltenia. Ce urmează, priveşte mai mult istoria străină şi e scris în tonul pe care-1 iea Dionisie la asemenea împrejurări. în sfîrşit, mai avem din această periodă două descrieri ale principatelor. Una priveşte Moldova şi se află la sfîrşitul unui letopiseţ al acestei ţeri copiat la 1812. E scrisă, fără îndoială înnainte de moartea împărătesei Ecaterina, dar după încheiarea păcii din 1792, căci pomeneşte cel de al doilea războiu al liberatoarei cu Turcii. Autorul necunoscut înşiră productele ţerii, caracteriseazâ «năravurile» locuitorilor, care ar fi «la cei mai mulţi neîmpodobite şi proaste», vorbeşte despre ocupaţiile lor, etc. E un aspru critic al despotismului domnesc, prin care s’ar pune piedecî comerţului, ce îmbogăţeşte ţerile în acest veac, un adept al «fi-losofiei» în sens frances, un duşman al aristocraţiei trîndave, care ruinează principatul. El recunoaşte că sînt boieri moldoveni, cari au cunoştinţi de gramatică, de filosofie, de matematică, de franţuzeşte, nemţeşte, italieneşte, de latineşte şi elineşte, menţionează «doctorii de medicină», cari sînt «din alte părţi, foarte rar însă pămînteni». Dar majoritatea boierilor lasă — cum spune şi Sulzer şi cum se vede şi din actul lui Grigore 1 După Fotino, era un «om bun, îngăduitor, vesel şi înzestrat eu multe însuşiri bune şi frumoase». 2 P. 201 şi urm. 3 Pp. 203-4. 154 EPOCA LUI PETRU MAIOR Alexandru Ghica —, lasă şcoala de la cincisprezece ani, supt cuvînt că «nu are a se face dascăl, pentru că este evghenist»; ei nu se ocupă, «evgheniştii cei tineri», decît rare ori cu «citiri de alcătuiri privitoare cătră politiceasca ocîrmuire şi pentru împodobirea moravurilor, căci mai toţi acei ce cunosc limbi străine se îndeletnicesc în citire mai cu samă de romanţe»* Ast-fel se cufundă în ignoranţă şi sărăcie o ţară locuită de «strănepoţii vechilor vestiţi Dachi şi Romani». Dar «filosoful» boier nu aprobă experienţele sociale şi politice, inspirate tot de «filosofia» apuseană, ale lui Constantin Mavro-cordat. «Reforma» acestuia, stricată şi de Domnii următori, i se pare nepotrivită, şi Constantin-Yodă mai e acusat pentru că a distrus oastea ţerii şi a crescut birul. Acest necunoscut scriitor, care nu era un spirit de rînd, scrie o limbă de transiţie, foarte încărcată de neologisme, luate din franţuzeşte. Se găsesc în cele cîteva pagini ale lui cuvinte ca a exportarisi, legume, curtezani,, galantonie, europeo-turchism, proprietari, speculaţie, ruinurl1. Un memoriu despre starea administrativă a Ţerii-Romăneşti, despre sudiţi, posluşnicî, scutelnici, postelnicei, despre sameşi, vămi, despre dări şi agenţii de comerţ turci, gelepi şi saegii, despre trupele otomane din principat: beşliii, despre zapciî şi clacă, slujitori, judecători, tribunale şi temniţe, a fost redactat după 1803, dar înnainte de trecerea lui Constantin-Yodă Ipsi-lanti în Rusia şi administraţia Divanului1 2. E scris în limba grecească şi n’are pe departe însemnătatea paginilor anonimului moldovean, fiind o constatare seacă a situaţiei şi o indicaţie de reforme banale 3. 1 S’a tipărit în Uricarml, XIX, pp. 283 şi urm. 2 Căci se spune că «mare bine, dar şi folos se va face ţeriî cînd Vodă ar scuti-o şi de acest rău»; p. 712. 3 După un ms. dăruit de N. Creţulescu Academiei Romîne s'a tipărit, într’o traducere romînească, de d. V. A. Urechiă, în Ist. Rom., I, p. 702 şi urm. CAP. III. Istoriografia in perioada a treia: Şcoala de renovaţie a istoricilor din Ardeal. Există în Ardeal o istoriografie care samănă cu cea din principate, care purcede de la aceasta. Şi aici avem o cronică în prosă scrisă naiv şi fără un plan definit, o culegere de note. Şi aici avem o cronică în versuri cu nuanţa de plîngere, de tînguire. Cea d’intăiu e cea mai veche, precum genul în care e scrisă e mai vechiu şi el. In Ţara-Romănească sau în Moldova asemenea cronici erau cronici de Curte, scrise din ordinul Domnilor sau în vecinătatea lor. Curte românească, guvern propriu n’aveau Romînii din Ardeal, nici măcar administraţii orăşeneşti, ca alţi locuitori ai ţerii. Ei se cîrmuiau de sine numai în cele bisericeşti, şi pentru dînşii în jurul Bisericii se grupau sentimentele, aspiraţiile, activitatea ce se grupă dincolo de munţi în jurul tronului. Cronica în prosă ardeleană, singura cunoscută astăzi, pănă la mişcarea de regenerare naţională, e cronica bisericii Sf. Ni-colae din Şcheiu: «Istoriia besearecei Şcheailor Braşovului». Nu trebuie să se creadă că la această biserică se făceau mai de mult însemnări analistice. Cînd preotul Radu Tempea se gîndi să scrie originile comunităţii româneşti din Şchei şi desvoltarea bisericii care-î aduna şi-i îndrepta, el nu găsi nimic de felul acesta. Tot ce spune despre «venirea Bolgarilor» în secolul al XlV-lea, despre darurile Voevozilor din Ţara-Romănească şi Moldova , puţinele notiţe ce se dau despre timpurile anterioare lui Brîncoveanu sînt culese din tradiţie sau din însemnările de pe odoare, sau, în fine, din pomelnice. Adevărata cronică se începe cu Unirea. Autorul ei, fiul întâiului preot Radu Tempea, al bisericii din Şchei, e un contemporan al evenimentelor. Născut pe la sfîrşitul 156 EPOCA LUI PETRU MAIOR secolului al XVII-lea, pe vremea cînd protecţia Brîncoveanului se întindea asupra Romînilor din Braşov, el era coleg de preoţie al tatălui său încă din 1723, cînd îşi înseamnă în povestire numele : «popa Radu sîn pop Radu Teampe» 1. îl vedem mergînd la Făgăraş pe timpul Vlădică! unit Ioan Patachi1 2. în 1733 el înfăţişă nişte plîngeri în Ţara-Romănească 3 *. în 1735, la 17 Decembre, el e făcut protopop, în locul lui Florea, care se retrage. Dar această retragere nu e aprobată de fiul lui Florea, Tudor, şi acesta, «cu mumă-sa şi cu surorile», încep o mare agitaţie de clopotniţă pentru a dărîma protopopia lui «Radul 2 Tempea» Izbutesc la aceasta luptătorii masculini şi femeninî, dar Florea, restituit în protopopie, moare la 8 Iunie ale anului următor, şi episcopul de Rîmnic, Climent, de care asculta în vremea aceasta biserica braşoveană, numeşte iarăşi protopop pe Radu. Tudor, ajutat de Sfatul oraşului, reîncepe lupta, — de astă dată pentru sine însuşi. în discuţiile aprinse ce avură loc între cele două feţe bisericeşti, Radu ar fi zis, făcînd alusie la patronii rivalului său, «că n’aş fi bucuros a pleca capul la poalele Saşilor»5. Cuvintele fură transmise cui trebuia să se facă foc pentru dînsele. «Cinstitul Sfat,—poalele Saşilor»! Radu fu chemat ad audiendum verbum... senatorum. «Să cade», i se spuse, «să fiţ ascultători de noi, că şedeţ pe moşiia noastră: să nu fiţ rebelie» ! Dar protopopul nu putea să tacă din gură : «Da locul caselor şi grădinilor noastre, cînd au venit moşii, strămoşii aici, oare vîndut-aţ, au dăruit-aţ?» — «Ni-că am lăsat de bună voe6.» întrebat de toiag, el îl puse la disposiţia Sfatului: «Iacătă-1: de aveţ puteare, luoaţi-1». Şi iarăşi izbucni cearta. I se spuse că se vor face plîngeri în scris contra lui. «Scrieţ măcaru unde ştiţ.» — «Nu asculţ porunca cinstitului Sfat ?» — «Nu.» — «Şi nu ?» — «Nu.» — «Şi nu asculţ ?» — «Nici cum», răspunse Tempea şi, circumstanţă agravantă, — era om energic părintele şi nu lăsa pe nimeni să se amestece în daraverile lui bisericeşti —, «lovi şi cu 1 Istoriia beseariceî Şcheailor Braşovtdxit, manuscript de la Radu Tempea, tipărită de Sterie Stinghe, Braşov, 1899, in 8°, p. 56. 2 P. 65. 3 Pp. 118-9. * P. 135. 5 P. 141. « Ibid. ISTORICII DIN ARDEAL 157 toiagul în poduri înnaintea lor». Şi atunci? «Atunci au zis: «Mergi afară şi aşteaptă puţinei». De afară-1 aduseră înnuntru şi nu-i mai dădură drumul să meargă acasă. Sinodul sîrbesc din Carlovăţ interveni însă pentru protopopul braşovean şi aduse liberarea lui. Dar el pierdu demnitatea sa superioară şi fu, un moment, iarăşi în primejdia de a gusta temniţa Saşilor, aşa încît trebui la urmă să-şi plece cerbicea şi să spuie — grele vorbe ! — «mă rog să aib iertăciune» 1. Tot Sîrbii din Banat făcură pe Radu iarăşi protopop, pe basa unei renunţări scrise, din 1733, a lui Tudor. Acesta se plecă înnaintea hotărîriî la 1739 şi părăsi şi stăruinţile începute la Munteni. Tempea putu de-acum înnainte, după lunga şi eroica sa luptă, să-şi caute de parochie şi să însemne în voie istoria comunităţii religioase pe care o conducea. Cînd muri, la 14 Maiu 1742, fiul său Radu, dascăl din 1740, diacon din 1741, îi întregi lucrarea cu cîteva notiţe finale1 2. Cum am văzut, această lucrare se desface în două părţi: în cea d’intăiu se cuprind numai puţine însemnări răzleţe. A doua începe cu «Istoria Vlădicăi Atanasie» 3, notează relaţiile Braşovenilor cu Brîncoveanu după adoptarea Unirii de episcopul din Alba-Iulia4. Urmează jalbe în versuri contra Unirii, jalbe pe atît de interesante ca manifestare scrisă a nemulţămirii unora dintre Romînî cu tîrgul de lege făcut în 1699, pe cît de proaste sînt «stihuri» ca acestea: Cuca rîmlenească în veaci să se potopească, Ca să nu ajungem noi Să ne ’mbătăm de-al eî hămei5. In cele ce urmează, se dau ştiri preţioase asupra activităţii de convertire a episcopilor Ioan Patachi, din Făgăraş, şi succesorului lui, «Ioan Clain,... care s’au numit Inochentie»6, se 1 Pp. 141-3. 2 Acest Radu se întîmpină şi la 1748; p. 193. 3 P. 22 şi urm. 4 «Preoţii cu orăşanii» se înfăţişează şi înnaintea luî Constantin Stolnicul Cantacuzino, care li dă sfaturi, «ca un prea învăţat filosof ce era» ; p. 24. 5 P. 36. 6 P. 70. 158 EPOCA LUI PETRU MAIOR descriu «năcazurile ce au făcut Jipa» — un protopop unit — «acestui oraş». Se expune apoi legarea de relaţii ierarchice cu episcopia, acum împărătească, a Rîmnicului, şi se fixează cîteva foarte însemnate puncte din istoria acestei eparchiî, supt Da-maschin, Ştefan şi Inochentie, arătîndu-se şi discuţia ce a fost în Şchei dacă biserica trebuie să asculte de acest Scaun episcopal sau de Scaunul metropolitan din Bucureşti. Se mai dau lămuriri asupra celor doi gineri ai lui Brîncoveanu: Nicolae Roset şi Manolachi Lambrino, cari stătură mult timp în Braşov şi avură legături cu biserica Sf. Nicolae. Apoi Radu-şi povesteşte propriile daravere pănă către sfîrşit1. Cronica în versuri e o cronică de mănăstire, care-î povesteşte păţaniile şi ruina. Mănăstirea e a Prislopului, fundată, zice-se, de Sf. Nicodim şi înnoită; în secolul al XYI-lea,.de Domniţa Zamfira, fiica lui Moise Voevod, care şi-a petrecut toată viaţa în Ardeal, unde a fost măritată de două ori, tot cu străini1 2. In secolul al XVIII-lea, mănăstirea fu arsă de Unguri la 1745, refăcută după patru ani de egumenii Yarlaam şi Nichita. In 1756, episcopul Petru Aron permitea să se adune -mile pentru ea. In 1770, cei doi egumeni puteau întemeia şi o şcoală; în 1775, Ylădica Maior pune a se face două icoane. Nu numai că episcopii uniţi, n’o prigoniră sistematic, dar Aron interveni, la 1759, pentru călugări, cărora un nemeş ungur din vecinătate, Ladislas Gola, din Silvaşul de sus, li rupsese gardurile şi-î ameninţase cu lovituri3. Totuşi nu judeca ast-fel şi călugărul care scrise, după 1750, şi chiar după 1782, — căci vorbeşte de ceva întîmplat, cînd ...la anul,doi Se cuprinde un pocoi —, «Plîngerea sfintei mănăstiri a Silvaşuluî, din eparhia Haţe- 1 Există şi un ms. deosebit de acela, păstrat la biserică, pe care l-a reprodus d. Stinghe. El aparţine d-lui Andrei Bîrsan din Braşov. — Traduceri germane ale cronicii au fost semnalate două. An. Ac. Rom., XXI, p. 445 şi nota 1. Pentru biserica din Şcheiiî, mai vezi Foaia p. minte, inimă şi literatură pe 1853, n1® 10-13; pe 1840, p. 28 si urm. 2 Iorga, Doc. rom. din Arch. Bistriţei, I, p. liii ; Hurmuzaki, XI, tabla. 3 V. Şt. Moldovan, în Foaia pentru minte, inimă şi literatură pe 1853, nle 19-20. ISTORICO DIN ARDEAL 159 gului, din Prislop» K Începînd de la fundatorul legendar, Nico-dim, el atinge Domnia în Ardeal a lui Mihaî Viteazul, «ce vrea pe Romîni să uniască», se întoarce la refacerea clădirii de Zamfira «la anul 500 şi 20 peste o mie», laudă pe Ioan Schivnicul din timpurile fericite ale mănăstirii şi vine apoi, plin de indignare şi de mînie, la Unire. Cronica în versuri nu e altceva decît un rechisitoriu violent contra conducătorilor Bisericii unite, şi mai ales contra lui Petru Aron, pe care-i urmăreşte necontenit, arătînd mai ales prigonirea ce au pornit-o împotriva Prislopului. Avem întăiu caricatura lui Atanasie, începătorul eresieî, un «archiereu lesne de amăgit»: Acest Vlădică, dacă s’a uniat săracul, I-au împlut Papa sacul De tituluşuri înnalte, Minciunoase şi deşarte. In loc să-şi ţie făgăduiala de a liberă pe Romînii uniţi de iobăgie, el se grăbeşte a dărîma Mitropolia din Belgrad, unde se slujise după dreapta credinţă: supt cârmuirea lui, Prislopul, prădat de Uniţi şi Calvi|f£î, e despărţit de mănăstirea mamă a Tismaneî. Suferinţile ortodoxilor sînt uşurate prin venirea mîngîietoare a lui Visarion Sarai, evangelistul unei singure religii: Cuviosul Visarion de la Banat, Om prea puternic şi minunat, sosit ca ... Să strige şi să vestească Ca toţi Komîniî să se pocăiască. După ce strigă în Deva, în Dobra, în Orăştia, omul lui Dumnezeu mustră pe Klein, care n’are ce-i răspunde, la Sibiiu, şi pedepseşte prin boale năprasnice pe acei ce-1 înfruntă şi-l judecă. înduplecat şi el, episcopul Inochentie adună un sinod pentru a lepăda zădarnica lege nouă: Căci nu va fi spre un folos Unăţia ce s’au scos, 1 1 Editată, după un ms., pe care făgăduia să-l deie Bibliotecii naţionale din Bucureşti, de Cesar Boliac, în Buciumul, I, pp. 11-2, 16, 19-20. 160 EPOCA LUI PETRU MAIOR Ci numai ca să ne răsniască De fraţii din Ţara-Romănească Şi din ţara moldoveniască; Ba încă şi între noi din Ardeal Să bage pe cel viclean, Să nu ne mai putem înţelege, Nici din Saşi şi din Unguri a ne mai alege. Dusul la «împărăţie» al Vlădicăi n’are alt scop decît acesta. Dar el îşi găseşte peirea prin Petru Aron, care la Roma învăţase carte multă, dar îşi uitase «pravoslavia»: O! de nu s’ar mai fi născut, Că multe răutăţi şi acest om au făcut; Cîte Vlădica în sobor au vorbit, El toate le-au fost auzit; Şi asupra celui ce i-au făcut lui bine Şi l-au hrănit cu vin şi pîine, Călcîiul şi-au ridicat Şi din Scaun l-au surpat. Vicariul, fiind «om de omenie», e prigonit de noul episcop pănă la moarte, Balomir e silit să fugă, deputaţii Siliştenilor, cari mersese la Viena, pentru a cere libertatea de cult, sînt aruncaţi şi ei într’o veşnică temniţă. Se tipăresc cărţi stricătoare de lege, ca «Floarea adevărului»: împotriva bisericei cu totul mincinoasă, Din gura Iadului de acest diavol scoasă. Molitfenice, liturghii a tipărit, în cari dogmele bisericei au stricat. Nu numai atît. Vlădica, în contra căruia se îndreaptă ura călugărului nostru, îşi permite «a socoti ca şi pre o vită» pe un preot, de sigur foarte respectabil, care se chema «popa Ioan de la Răchita»; el urmăreşte pretutindeni complici de-ai cucernicului Visarion, distruge mănăstirile ortodoxe, surpă cincî-zeci şi patru de biserici, iar, la Prislop, pune a se dărîma chiliile, a se pustii grădina, a se arde coperişul, făcînd ast-fel pe călugări să fugă la Sibiiu; apoi, nefiind suferiţi nici acolo, în Ţara-Ro-mănească : O de t’ar fi ars focu Blaş, Că tu multe răutăţi lucraşi, strigă cu putere autorul. Nime, ni spune el, n’a venit să ajute ISTORICII DIN ARDEAL 161 pe prigoniţii pentru lege: împărăteasa Elisabeta era prea departe, episcopul neunit Dionisie, aşteptat cu speranţe, s’a încălzit la focul ce ardea ortodoxia, iar, cît despre Romîniî de dincolo, ei aveau durerile lor şi nu puteau alina pe ale altora: Am aşteptat să vie de peste munte, Fiii mei Romînî să ne ajute, Dar teara lor era cotropită, De Turci şi de Greci jăfuită. Pentru asemenea remarcabile idei, şi nu pentru formă, cu totul inferioară, pentru caracterul ei isolat, şi nu pentru fru-museţa literară sau adevărul istoric, cronica rimată din Prislop merită să nu fie trecută cu vederea. Cît despre naraţiunea lui Mihaî Popovici, paroh la Sîn Miclăuş în Banat, ajunge a se spune că avem a face cu un agitator religios, care, deprins cu călătoriile printr’un hagealîc la Ierusalim, trece apoi, la 1770, în Rusia, pe cînd politica acestui Stat era în serviciul unor idei de romantică stăpînire a Orientului. Se stabili un timp la Petersburg, unde fu primit bine şi ascultat bucuros, dîndu-i-se pomeniri ale împărătesei pentru bisericile ro-mîne de supt stăpînirea Măriei Teresei, precum şi falşe decişii de sinoade închipuite contra Unirii. Lui Mihaî popa îi plăcea să mîzgîlească hărtie cu slove ciri-lice, grece sau latine. Văzînd minunile din musee şi de la Curte, «oasele pe drat», statuile, defilările, ceremoniile, din aceste timpuri de biruinţă, el se simţi îndemnat a scrie cele ce le vedea. Şi ast-fel cărticica lui cuprinde notiţe interesante asupra călătoriei acestui simplu Bănăţean, care tîlcuia visuri şi înnălţa laude către animalul «fote» (foca) 1. Iată, în sfîrşit, şcoala istorică ardeleană, cea serioasă şi binefăcătoare. Ca începător al erudiţiei romîne din Ardeal trebuie să fie considerat Samuil Klein. După cărturarii sterpi, cari învăţase ijumaî pentru dînşii sau pentru ucenicii lor din şcolile Blajului, el a fost cel d’intăiu care a învăţat şi pentru alţii, cel d’intăiu care a simţit în el nevoia de a exprima idei proprii, născute din cunoaşterea ideilor străine. Un harnic om şi un om de bine, care 1 V. Tribuna Poporului pe 1901, după ms. 1881 de la Bibi. Ac. Rom. 11 162 EPOCA LUI PETRU MAIOR se arată într’o lumină deosebit de blîndă, între tovarăşii săi de credinţă şi de acţiune; cel mai umil în sufletul său dintre evan-gheliştii religiei nouă. Lipsit de focul lui Şincai, dar şi de asprimea cu toată lumea, de spiritul de înfruntare al acestui vehement propoveduitor al adevărului, inferior lui Petru Maior în judecată şi puterea de concepţie, dar întrecîndu-1 în liniştea senină a formei, el are în fiinţa sa un element de poesie care lipseşte celorlalţi, oameni de luptă, înnainte de toate. Şi, fiind-că e cel d’intăiu dintre visionarî, el e acela care-şi mai aduce aminte de trecut, care păstrează elementele bune dintr’însul: smerenia, naivitatea, plăcerea de a povesti cu inima deschisă. Ceva dintr’un/ cronicar trăieşte încă în acest istoric d’intăiu. Samuil Klein sau Micul s’a născut în Sad. Era nepotul marelui luptător şi mucenic pentru drepturile naţiunii, episcopul Inocenţiu. Tatăl lui Samuil, protopop la Sad — numele nu i-1 cunoaştem —, era fratele Vlădicăi1. Nu ştim numele mamei scriitorului nostru, dar el ni vorbeşte într’un loc de «protopopul Maniu Neagoe de la Broşteni [şi Armeaniu], moşul său despre mumă», mort pe la 1766, ca bătrîn de nouă-zeci şi şese de ani1 2. Se poate fixă astăzi3 că el s’a născutîn Septembre 1745.După cele d’intăiu învăţături primite la şcoala de pe lîngă biserica de piatră duratăînSad de unchiul său4, el venila Blaj, unde funcţionau atunci două şcoli generale, cu trei profesori: Grigore Maior, apoi episcop, Atanasie Rednic, care avu aceiaşi carieră, şi Meletie Neagoe ; precum şi două seminarii: al mănăstirii Sfintei Troiţe şi fundaţia particulară a episcopului Aron, ce păstoria atunci. în acesta din urmă întră nepotul Vlădicăi Inocenţiu. «Aci», scrie el, fu crescut şi autorul istoriei aceştia, Samuil Clain de Sad» 5. «întru acesta», scrie el aiurea, vorbind la bătrîneţe înnain- 1 Un alt frate, Ioan, protopopul de la Veneţia-de-jos, merse cu Vlădica la Roma şi stătu cu el şeisprezece ani (Ist. Rom., ms. Oradea, IV. Cf. ibid.: «Nicolae Tatu, carele după tatăl meu au fost protopop la Sad»).—Ioan face şi epitaful lui Inocenţiu. 2 Istoria bisericii Romînilor, în Şincai, III, p. 396. în Ist. Rom., menţionează pe Ioan, fiul lui Maniu. 3 Cf. Bianu, Viaţa şi activitatea lui Maniu Samuil Micul, alias Clain de Sad ; Bucureşti, 1876 ; după Şincai, Orodias, în Cipariu, Archivu, p. 274; corespondenţa cu Corneli, analisată mai jos. 4 Istoria latină a bisericii Romînilor, în Instrucţia publică, II, p. 115. 5 Istoria eclesiastică a Romînilor pe scurt, în Cipariu, Acte şi fr., p. 105. ISTORICII DIN ARDEAL 163 tate de îndepărtatul trecut al copilăriei, «şi eu în doi ani am fost, că scrisese Ylădicul Clain de la Roma cum că bucuros ar avea deaca vre unul din nepoţii lui, şi anume, au frate-meu cel mai mare, au eu, s’ar face călugăr. Deci Ylădicul Aaron, înţe-legînd aceasta, m’au luoat în seminariu, şi nu numai mîncare, ci şi haine îmi făcea, şi toată lipsa-mi plinea. Că m’au chemat la sine părintele Atanasie [Rednic] şi me-au spus cum Vlădicul Clain au scris pentru mine Vlădicului Aaron, şi pururea mă îndemna la viaţa călugărească. Iar Ylădicul Aaron me-au zis să ştiu că eu sînt fiiul lui, şi să mă port bine 1». Samuil păstră o amintire puternică despre episcopul Petru Aron, care împărţia elevilor hrană, haine şi cărţi şi visită dese ori şcolile. Ni-1 descrie în operele sale istorice, nu ca pe vînzătorul ambiţios al lui Inocenţiu Klein, cum l-au înfăţişat unii, ci ca pe un călugăr model, aspru pentru sine, binefăcător pentru alţii, ca pe un cuvîntător călduros, la auzul predicelor căruia plîngea mulţimea 1 2. Mînca odată în două-zeci şi patru de ceasuri, dor-mia abia patru oare şi, din grasul mîncău ce fusese odată, se prefăcuse cu acest regim de jertfă a trupului său, cu munca încordată, administrativă şi literară, la care se supunea, într’un biet călugăr bătrîn «slab şi uscat ca toaca» 3. Poporul îl socotia ca un sfînt, de care nu se prindea glonţul şi al cărui trup nu putrezi după moarte 4. Klein învăţă la Grigore Maior, care se întoarse cu aşa de frumoase cărţi de la Viena, la călugărul Isaia (Iancu) din Simcel, care făcuse studii la Chiev şi traduse «Yedeniile Sfîntului Grigore» 5. El avea legături, ca un şcolar neobişnuit, şi cu Gherontie Cotore, evlaviosul elev de odinioară al Iesuiţilor din Tîrnavia, care-i povestia lucruri ce fură pe urmă folositoare istoricului6. Fu prins de avîntul către cultură care cuprinsese atunci noua mănăstire — la 1760 începuse iarăşi, supt conducerea unui preot moldovean, 1 Ist. Rom.y ms. din Oradea, IV. 2 Instr. publ., p. 116. 3 IM., p. 117. 4 Instr. publică, l. c. Cf. Cipariu, l. c., p. 10B. 5 Cipariu, l. c., p. 107; Istoria pe scurt. 6 «Vir eximiae pietatis et doctrinae, qiii theologica studia Tyrnaviae in Hungaria, apud Iesuitas, absolverat» ; Instr. publ., p. 109. 164 EPOCA LUI PETRU MAIOR Sandu, tipografia \ şcolile se întemeiase şi trei sute de şcolari populau instituţiile de cultură din residenţa episcopală —•, şi se făcu călugăr, în 1763, la l-iu Ianuar 1 2. Nu intra însă, acest copilandru harnic, cu tot trupul său şubred, între călugării comozi de la Sf. Treime, între mîncătoriî de carne din mănăstirea mai veche. Aron întemeiase seminariul său; el voi să-şi aibă şi mănăstirea sa. Şi alese, pentru a o îm-popora, pe cîţîva din cei mai tineri ucenici ai seminariului episcopal. Cum s’au despărţit de lumea pe care n’o cunoşteau aceşti copii, ni-o spune, cu o fermecătoare duioşie naivă, unul dintre dînşii, şi el nu e altul decît seminaristul Maniu Klein, care deveni, îmbrăcînd rasa, tinerelul părinte monah Samuil, sau, cum se zicea în partea locului, Samoilă. «...Cinci prunci, dintre carii nici unul nu plinisă şeasesprăzeace ani, — eu însumi eram unul dintru aceştia. într’o vacanţie ţiindu-ne în Blajiu, ne învăţa canonul vieţii călugăreşti, mergeam la viile vlădiceşti adese ori, omenie bună la Vlădica aveam. Eu însumi nu ştiiam pentru ce ne învaţă pe noi acealea. Odată ne-au zis că Vlădicul voieşte să ne facă călugări, numai să voim şi noi. Nici unul dintre noi n’au cutezat împotrivă a răspunde. Intr’aceaia Vlădicul Aaron făcusă rînduială despre hrana noastră, ca să mîn-căm bucate albe, cum şi noi credeam. Iar Atanasie ne-au făcut inştanţie cătră Vlădica Aaron, cu carea ne rugam să ne primească la călugărie, că noi ne făgăduim că vom ţinea canonul vieţii călugăreşti întreg, nu de jumătate, cum fac unii. Vlădicul Aaron, înţelegîndu-să cu Atanasie, dă rezoluţie că ne laudă cugetul nostru şi ne primeaşte. Deci într’acelaşi an 1762, în 14 zile a lunei lui Octomvrie, Luni, în zioa de Sfînta Paraschiva, ne-au făcut călugări... Pe mine, carele aveam numele Maniu, iar, fiind-că nici vin, nici vinars, nici beare, nici o beutură afară de apa nu beam, că nici cum nu pociu suferi, nici nu-mi place orî-ce beutură beţivă, afară de apă, me-au pus numele Samoil, fiind-că Sfîntul Samoil încă n’au beut beutură beţivă.» 1 Unde, ni spune el, apar «bucoavne, catechismuşiu, ceasloave, psaltiri, straznice, molitvenice, şi, pe rînd, şi alte cărţi besericeşti» (Ist. Rom. din Oradea, IY). 2 Anul în Bianu, l. c., e 1762 (pentru noviciat). La 1784, într’un act public, se spune că Samuil era «a 21 annis professus» ; Papiu, Şincm,, p. 89. Cf. extrasul ce urmează, din Ist. Rom. ISTORICII DIN ARDEAL 165 începătorii în ale călugăriei fură deocamdată aşezaţi «în casa cea de lîngă poartă, în curtea Vlădicăi», şi li se serviră întâia oară «bucate de post cu oleiîi». «A doua zi, Marţi, aşteptam noi să ne dea bucate albe, şi vedem că ne dau iară de post cu uleiu. Atunci am cunoscut», spune el cu adîncă durere, «că nu ne vor da mai mult bucate albe». Venind postul Crăciunului, — Luni Mercurî şi Vineri, cina lipsi. «Vine Crăciunul», continuă plîngerea, nici după Crăciun nu ne dau într’aceaste zile cină. Vin Părea-simile; atunci la şcoală umblam, slujba besearecii şi metaniile toate şi ceale de la canonul cel mare, de la pavecerniţă, trebuia să le facem în toată zioa ; la prînz nu aveam altă fără numai mazăre au fasole sau linte feartă, dar cu nici un uleiu direasă, şi doară poame; beutura era numai apă». Uleiul şi cina erau reservate pentru Sîmbătă şi Duminecă. Resultatul fu acel ce se putea aştepta. Un călugăraş şcolar leşină şi muri peste cîteva zile ; un altul se îmbolnăvi; un al treilea căzu la recreaţie, «de slab»; un al patrulea muri în 1764. «Eu încă», urmează Klein, «mai tot bolnav am fost, cît nici la scoale nu era să mă mai dea, temîndu-să că voiu muri, pentru adeasele bolnăvirî *». Episcop veni acuma, de la 1764, Atanasie Rednic, profesorul de odinioară, un om «greu la fire şi nu lesne iertătoriu. Toată legea ar fi vrut să o facă călugări şi să supună pe toţi la viaţa grea» 1 2. «Latinisaţii» nu suferia 3, dar Unirea i se părea o binefacere dumnezeiască, şi nu mai obosia spuind-o. «Atanase în toată Dumineca la exortaţii», scrie Klein, «atîta lăuda şcolarilor Unirea, pănă ce unii îşi perdeau gustul de a-1 mai auzi» 4. Dar era un episcop zelos 5, un rîvnitor pentru şcolile unde predase şi el6. Klein fu numit prefect la mănăstirea Sf. Treimi şi la şcoala unde însuşi învăţase, şi în primul Sinod, eclesiarch şi consistorial 7. Cu acest episcop se putea înţelege noul călugăr. Dar el nu era făcut pentru călugărie, şi-i era sete de nouă 1 Ist. Rom., ms. din Oradea, IV. 2 Cipariu, l. c., p. 124. * Ibid. 4 Cipariu, l. c., p. 103. 5 «Din acel timp aşa slujbă episcopească nu s’au întîmplat» ; ibid., p. 125. 6 «De scoale şi de învăţături avea grijă bună» ; ibid. 7 Ibid., pp. 115, 120; Orodias, l. c.; Bianu, l. c. 166 EPOCA LUI PETRU MAIOR studii şi de nouă orizonturi. Viaţa din mănăstire trebuie să i se fi părut acestui spirit activ şi ager, acestei însetate inteligenţe, meschină şi îngustă. La micile intrigi şi lupte dintre monachii Sfintei Treimi nu putea participa un om ca dînsul. «De astăzi înnainte», auzia el pe un părinte spuind altuia, frăţeşte, «te va bate Dumnezeu. — Ia sama, părinte, să nu-ţi vie aceasta în cap. — Nu-mi trebue ajutoriui Preacesti, că eu sînt fericit întru această lume» 1. Cu bucurie afla el în 1766 că împărăteasa a făcut o fundaţie pentru doi preoţi uniţi în Colegiul pazmanyan din Viena, «Coleghiul pazmanianicesc», şi primi bucuros să fie unul din aceştia 1 2. în acest centru, continua el ocupaţii literare pentru care se simţia chemat. Operele Sf. Vasile cel Mare fură traduse întăiu în 1768, la Viena 3. Tot aici copie el la 1770 Cronica bălăcenească, după un manuscript al familiei. Ni spune că el stătu acolo, învăţînd filosofia şi teologia, tra-ducînd (1769) din Sf. Dorotei4, şi... mîncînd, în fine, carne, pănă la 1772^ anul morţii lui Atanasie Rednic, înnaintea căreia se întoarse, pentru a preda în şcolile Blajului matematica şi etica5. Noul episcop, Grigore Maior, fiu de popă din satul Sărvad, era profesorul său de odinioară6. El îl luă cu sine la Viena, în călătoria de înfăţişare înnaintea împărătesei, şi-l găsim, ca diacon, la ceremonia consacrării Vlădicăi. Samuil Klein a asistat7 atunci, cu episcopul Grigore Maior, la un sinod pentru fixarea sărbătorilor, încă în 1772. El se întoarse numai pentru puţină vreme la Blaj, căci fu numit în curînd prefect la noua instituţie pentru elevii romîni, de la Sf. Barbara, în Viena8, şi plecă acolo cu ruda sa Efrem, 1 Cipariu, l. c., pp. 116-7. 2 Cellalt era Ştefan Pop ; Ist. Rom. din Oradea, I. Poate încă de atunci, vărul sau Ioan Neagoe era «Aghent» acolo (ibid.). 3 Ms. 920, în Blaj, la Bibi. Seminariului. 4 Ms. 1366 din Oradea. 5 Colegul său din Viena avea logica şi metafisica; Acte şi fragm., p. 125. 6 Cipariu, l. c.7 pp. 125-6. 7 V. Hurmuzaki, Fragmente, II, p. 197; Ist. Rom. din Oradea. 8 Orodias, l. c. Cf. Bianu, l. c. şi mai sus, cultura. Ms. 894 din Blaj. ISTORICII DIN ARDEAL 167 «vestit pictor, zugraf» 1. în 1780, el semnează în titlul Gramaticei sale, tipărită la Viena, ca «monach al Ordinului Sf. Vasile, ephi-merius al colegiului grec de rit catolic din Viena1 2». Tot în acest an îl vedem revăzînd traducerea operelor lui Vasile cel Mare 3. în 1781, el copie în acest oraş Cronica lui «Miron» Costin4, şi dă la tipar un tratat latin despre căsătoria în biserica orientală 5. în 1782, el tratează într’o altă publicaţie despre posturile la creştinii greci 6. La 18 Octombre, întreprinde traducerea din Fleury a Istoriei bisericeşti7 (volumul al III-lea îl porni în Mart 1783). Teologia fu începută în 1781 8. Iar Logica, începută şi ea în acest an, se termina în Februar 1782 9 10 11. îmbolnăvindu-se însă, el se întoarse înnapoi în anul următor, şi în 1784 el ceru voie, la Blaj, să părăsească rasa de călugăr, de care se lepădară în acelaşi timp ŞincgjL. si Petru Maior 19. Răspunsul care veni de la guvern fu însă defavorabili «fiind trebuitor şi pentru îngrijirea sufletelor», Samuil «va trebui păstrat în mănăstire şi va fi îndemnat a se ţinea de o viaţă liniştită şi a urmă cum trebuie regulele stării sale religioase» n. în acelaşi an el făcea să apară Propo-vedaniile sale12. De acum înnainte, timp de «vre-o. două decenii», scrie Şincai, Samuil Klein fu sufletul vieţii literare religioase din Blaj 13. Re-fusîndu-i-se favoarea de a fi numit paroch la Sibiiu, cum ceruse în 1785, el se consacra traducerii de cărţi bisericeşti şi profane, 1 Ist. Rom., I. 2 Y. capitolul despre gramatică. De aici iea Sulzer titlul pe care i-1 dă: «der erste als Ephemerius» ; II, pp. 153-4. 3 Ms. 920 din Blaj, în Bibi. Seminariuluî; ms. 1426 din Orade. 4 Densuşianu, Raport, p. 204. 5 V. capitolul despre literatura religioasă în Ardeal. Observ numai că ms. romîn al lucrării (No. 1367) are visa tensuriî din 20 Iunie 1782. e Ibid. 7 Ms. 890 din Bibi. Seminariuluî din Blaj : voi. II formează n-le 891-2. 8 Ms. 894 din Blaj. 9 Ms. 895 din Blaj. Pentru conflicte cu episcopul său, Nilles, I, pp. 317-8. 10 Comunicaţie a lui Ieronim Kalnoky către episcopul Bob; Papiu, Şin-cal, p. 89. La 11 Februar 1784 se scrie din Sibiiu lui «Samuil de Klein» (ms. 892 din Blaj). Cf. Nilles, II, pp. 645-6. 11 Comunicaţie a episcopului Bob către preposit, 28 Ianuar 1785; Bibi. din Orade, ms. 1336. V. Apendicele. 12 V. capitolul despre literatura religioasă. 13 Orodias, l. c. 168 EPOCA LUI PETRU MAIOR cu care îmbogăţi maî mult decît orî-cine — căci el fu marele traducător ardelean — literatura românească a secolului în Transilvania L Marea osteneală a traducerii Bibliei după latineşte şi greceşte o începuse în 1783 şi o continua în cursul anilor 1784 şi 1785 1 2, presintînd-o la censură în Maiu 1786, cînd traduce şi din Grigore Teologul. în 1787 tălmăceşte Omiliile lui Ioan Gură de aur 3, pe care le continuă cu alte Cuvinte de acelaşi, în 1791-24 5. în 1790, întocmeşte «Istoria bisericească pre scurt» 6. Episcop al Uniţilor era în acest timp la Blaj un om harnic pentru tipărirea de cărţi religioase, un om ambiţios şi care ţinea la faima bună a numelui său, dar lipsit de ori-ce simţ pentru lucrurile mari, lipsit de capacitatea de a aprecia pe oamenii distinşi şi de a respecta o superioritate intelectuală care întrecea superioritatea sa ierarchică. Bogatul şi influentul episcop Bob fu un suflet mic, o inimă îngustă, plină de ură contra tuturor acelor ce-î puteau face umbră. El se lăsă adus, din asemenea motive de invidie, cărora, pentru demnitatea persoanei şi Scaunului său, era dator să se împotrivească, a porni prigonirea în potriva acelora de cari s’ar fi căzut să se încunjure mulţămitor, şi-şi înnegri ast-fel, cu toată gospodăria sa bună şi incontestabilul său patriotism, pentru cît timp va exista un popor românesc, numele. între Bob şi între Klein, între cel ce se gîndia înnainte de toate la sine şi acel care-şi simţia numai misiunea de a răspîndi lumină în calea altora, între egoistul veninos şi între visionarul altruist, nu putea să fie pace. Oamenii spiritului n’au împărăţie pe^ această lume, dar acei cari domină într’însa se cuvine să nu uite că aceia sînt suverani aiurea, suverani pănă la sfîrşitul veacului. r Năcazurile cu Bob siliră pe Klein să părăsească pe acest timp Blajul. La l-iu Novembre 1800 «Samoil cel Mare de la Sad» lucra în mănăstirea din Bălgrad la traducerile sale 6. I se păru însă lui Klein că el poate fi înţeles în altă parte. După ce terminase acum Dreptul fiî'ii, Itica şi Politica şi revăzuse Logica (toate în 1787), 1 V. lista acestor cărţi în capitolul despre literatura religioasă. 2 Y. însemnările pe mss. 883, 884 din Bibi. Seminariulut din Blaj. 3 Ms: 1415 la Orade. 4 Ms. 1413-4 din Orade. 5 Ms. 1410 de la Orade. f 6 Ms. 1422 din Orade. Cf. ms. 1423. ISTORICII DIN ARDEAL 169 în iarna anului 1789 el făcu un drum la Oradea-Mare, unde de puţin timp se întemeiase o episcopie romanească unită, care, prin însăşi existenţa ei, era un motiv de nemulţămire pentru Vlădica din Blaj al Uniţilor. Aici traduse canoanele soboarelor şi unii Părinţi, în casa lui DarabantL In 1790, trecu la Sibiiu, unde locuia «în sălaşul lui Efrem Clain, de Muntiul», un văr al său: îl vedem revăzînd acolo începutul Bibliei sale 1 2, terminînd manuscriptul Istoriei bisericeşti, tradusă după Fleury. El îl dedica patriarchuluî din Carlovăţ, şi nu făcu decît să crească ast-fel ciuda lui Bob în contra sa. In anul următor, din Miercurea, îl vedem scriind episcopului Darabant din Oradea, în care salută pe al doilea Moise, care va duce pe Romuri în pămîntul făgăduinţii. îi anunţă intenţia de a combate critica lui Ederşi de a tipări lucrarea, pentru a scăpa de censură,laViena3. Totîn 1791, elvorbialuiSamuil Vulcan, canonic din Oradea, «bărbat foarte învăţat şi harnic 4», despre noua sa tălmăcire a Bibliei, pentru tipărirea căreia caută un patron 5. Darabant îndemnase pe Klein a da Romurilor Sfînta Scriptură, Canoanele, Sfinţii Părinţi şi «să scrie Istoria besericească şi filosofiia». Toate aceste grele şi însemnate lucrări de traducere erau terminate acum la 1794, cînd el isprăvi şi Teologia morală6, care fu supusă spre aprobare Mitropolitului din Blaj. Cartea, voluminoasa şi folositoarea carte, era precedată de o prefaţă în care se cîntau laudele unui episcop unit, dar acelea ale îndemnătorului la lucru, nu ale zavistnicului şi împiedecătorului. Dedicaţia era făcută «stăpînitoriului şi făcâtoriului de bine, ocrotitoriului oamenilor învăţaţi, iubitoriului de oameni şi iubi-toriului de înţelepciune şi de ştiinţă, milostivului patron al celor ce se nevoesc întru învăţătură», lui Darabant, căruia i se atribuia, ca fostului vicariu din Blaj, trimiterea traducătorului la studii 7, introducerea la Blaj a studiului filosofiei şi teologiei, 1 Papiu, Şincăîj p. 120, nota. 2 Ms. 885 în Bibi. Seminariului din Blaj. —La 18/24 Iulie. 3 Scrisoare din 30 Octombre; resumată în Densuşianu, Raport, p. 211. Istwia bisericească fu apoi revăzută în 1794 (ms. 1401 din Blaj), dar ea se termină abia în 1799 (ms. 1404). 4 Cipariu, l. e., p. 118. ^ Ibid. 6 Revede şi traducerile din Sf. Grigore, Anastase Sinaitul, etc. (ms. 1364. din Orade). 7 «Tu ai fost şi pricinuitorul ca să mă trimeţi la Academiile cele din ţările din afară» ; Moldovan, Klein; în Cipariu, Archiv, p. 675 şi urm. 170 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR reformarea şcolilor de aici. Tot lui întărirea seminariuluî şi înzestrarea lui cu cărţi dobîndite de la împărăteasa Maria-Teresa, întemeiarea apoi, la Oradea, a «seminariumuluî celui nou al grămăticilor», creşterea demnităţii canonicilor. Pentru Klein, episcopul Darabant, protectorul său, care l-a îndreptat spre «cele ce le face pentru binele învăţăturii celei de obşte a besericii şi a neamului nostru», e «îngerul cel de la Dumnezeu dat noao apărătoriă» b O asemenea dedicaţie, care-1 lăsa cu totul în umbră, care-1 strivia cu meritele acelui ce fusese învins în competiţia pentru Scaunul din Blaj, dar îşi căpătase un altul, din care făcuse un centru de atracţie pentru cărturarii ardeleni nemulţămiţi, o asemenea dedicaţie fu primită de Bob ca o declaraţie de războiă. Uitînd orî-ce reservă în dorinţa sa de a-şi răzbuna contra lui Klein şi prietenului său din Oradea, el făcu să se presinte de consistoriu un raport, în care dedicaţia era încriminată că nu corespunde adevărului, atribuind gratuit «episcopului de la Orade», în privinţa şcolilor şi cărţilor din Blaj, «faptele altora», aşa în-cît acesta, Darabant însuşi, ar avea motive de a se considera jignit 2. Istorici bisericească, în Prefaţa căreia se lăuda patriarchul sîr-besc din Carlovăţ, operă a aceluiaşi «preot neunit» Samuil Klein, fusese trimeasă Ylădicăi, spre cercetare, de guvernul ardelean, în acelaşi an 1794, dar raportul nu veni decît în 1797 şi fu, şi pentru această carte cu ponos, defavorabil. Totuşi «Teologhia moralicească» apăru la Blaj în 1796, însă expurgată de prefaţa cu pricina, în locul căreia întîlnim o alta, aceasta în regulă cu stăpînirea bisericească. Ea e dedicată, după cuviinţă — de şi cu de-a sila — lui Bob: «Măriia Sa prea-lumi-natul şi prea-sfinţitul nostru archi-păstoriă..., căruia părintele luminilor de susă i-aă încredinţată cuvîntătoarea sa turmă» şi care «de la începutul păstoriei sale ceii archiereşti ne încetată zioa şi noaptea, cugeta cumă să poată mai bine face ca toţi şi fieşte-carele să poată cunoaşte leagea lui Dumnezeă şi să-şi ştie creştineasca datorie», şi care îndemnase scrierea cărţii şi-î ispitise după aceasta cuprinsul. i i Ibid. a Ibid. ISTORICII DIN ARDEAL 171 Cu un an înnainte, încă în 1795, ieşise de supt teascurile blă-jene şi noua ediţie a Bibliei, iarăşi un rod al ostenelilor lui «Sa-muil Clainu, din mănăstirea Sfintei Troiţă de la Blaj». Şi aici Bob avea de ce să fie mulţămit în vanitatea sa, căci Prefaţa-1 nu-mia «părintele bun» al traducătorului, ocrotitorul lui, învăţatul revisor al întregii lucrări «din fir în păr» *. Dar într’un suflet cucernic ura nu se potoleşte cu complimente, chiar cînd ea a fost provocată numai de complimentele făcute altora, şi poate de cuvinte spuse imprudent şi de călătorii suspecte la Curtea eclesiastică a unui rival. Fără să avem cunoştinţă de o nouă provocare1 2, Bob ceru organelor guvernului, îndată după ce se mîntuise tipărirea celor două cărţi şi neapărata utilitate a lui Klein dispăruse, exiliul la Muncaciu al nesupusului cleric. Ca motive pentru această aspră măsură, se aduceau, în raportul pentru «Istoria bisericească» citată, caracterul lui pornit şi schimbător, lectura, la Viena, de opere oprite, relaţiile lui cu Neuniţii, al căror episcop voise să fie, intrînd încă din 1784 în corespondenţă cu Sîrbii din Carlovăţ, refusul de a traduce, după 1791, «Ermeneutica Vechiului Testament», intrigile pentru Scaunul episcopatului eretic şi, după moartea lui Gherasim, predicile ţinute la Turda înnaintea unei adunări de credincioşi ai Bisericii rebele 3. Klein nu-şi zăbovi mult răspunsul, pe care-1 putea da foarte uşor, în curăţia cugetului său de om paşnic şi drept. în 1798, anul cînd termina revisia, începută în 1797, a Istoriei bisericeşti, şi îndeplini îndreptarea Teologiei sale, el arătă că într’adevăr a avut relaţii cu Nemţii, dar aceasta numai pentru a împiedeca alegerea episcopală a unui Sîrb, ceia ce i se părea dăunător intereselor neamului său, pentru a întări sentimentele favorabile Unirii pe care le-a constatat la cei rămaşi încă în afară de dînsa. Pentru corectitudinea purtării sale, el invoca însăşi mărturia lui Bob, care, departe de a-1 bănui, îi dăduse împărtăşenia cu mîna sa, îi încredinţase misiuni, îl făcuse predicator al episcopiei. 1 Despre manuscriptele Bibliei, va fi vorba la literatura religioasă. 2 La 10 Octombre 1796, Corneli scrie lui Şincai: «D. Klein Samuel non-dum hinc [din Oradea] abivit». 3 Moldoveanu, l. c.y p. 717 şi urm. Observăm că Samuil reproduce, în Ist. bis. pe scurt, cu o deosebită mulţămire, cererile inspirate de concordie ale Neuniţilor, cari «foarte plecaţi sînt şi spre Unire». 172 EPOCA LUI PETRU MAIOR Erau potrivite, exclama el patetic, asemenea acusaţii necinstitoare pentru serviciile lui, pentru osteneala ce-şi dăduse cu scrisul, pentru vrîsta chiar la care ajunsese? Terminînd, el cerea, ori să fie lăsat în pace, ori să i se dea voie, pentru a se pune odată capăt intrigilor, să treacă pe deplin la catolicism b Bob nu se lăsă învins cu atîta. El răspunse după cîtva timp, înainte de 21 August, că bănuitorul cleric nu se curăţise de învinuirile ce apăsau asupra lui. Aflînd de acest nou atac, Klein redactâ o nouă protestare la 21 August şi o alta la 282. Nu ştim ce s’a petrecut mai departe în această prigonire, aşa de evident neîndreptăţită. Klein nu merse însă la Muncaciu, şi putu să-şi caute mai departe de acele ocupaţii literare, care mîngîie pe încetul de orice nedreptate şi de orice durere şi, prin cugetare, tămăduiesc inima rînită. în 1799 îşi tipăria Logica, la Buda. Avem şi o scrisoare de la dînsul, din 15 Februar 1800, adresată canonicului Corneli, care-i dase ştiri despre boala lui Darabant şi-î ceruse sfatul pentru o nouă ediţie, la Buda, a Catechismulul. Acestui prieten şi admirator, care în veacuri nu mai vedea un om vrednic să i se compare lui Klein, între Ro-mîni, acesta-i răspunse pomenind de nepotul său Samuil, căruia să-i cumpere «o păreche de cisme, şi o manta, şi o haină» (in-dusium), de un cunoscut anume Szilâgy, de ocupaţiile ce-1 împiedecă de a face însuşi revisia Catechismului. «Acum mi se tipăreşte la Sibiiu Dreptul natural, pe româneşte, şi vreau să tipăresc şi o Carte de rugăciuni, ci cu litere latine... Iar, despre mersul mieu la Buda, nu ştiu nimic, şi aştept şi eu să aflu ceva». De curînd, el venise de la Oradea, şi, cum se vede, el spera să capete la Buda, încă de pe atunci, locul de censor, pe care i-1 doria şi Corneli 3. în 1801 el termina o nouă revisie a Istoriei Bisericeşti, sau ducea la capăt întreagă întinsa lucrare 4. Atunci se întoarse la studiile istorice pe care le începuse înnainte de 1780 şi pe care le părăsise de multă vreme sau le condusese numai foarte pe încetul, 1 Moldovan, pp. 719-20, 736 şi urm. Răspunsul, care e foarte frumos, în forma sa latină, e din 20 Maiu 1798. 2 Ibid., p. 739. 3 Scrisoarea se află în Bibi. episcopiei din Orade. 4 Densuşianu, Raport, pp. 209-10. ISTORICII DIN ARDEAL 173 între ocupaţiile de traducere. în 1802, el ajunsese cu redacţia operei sale capitale pănă la 1600 pentru Moldova, iar pentru Ţara-Romănească pănă la aproape de sfîrşitul ce trebuia să aibă pănă la 17201. La 1801 îi apăruse Cartea de rugăciuni sau Acaf-tistul, dar nu la Blaj, cu care nu se mai împăcă precum nu se putea împăca nici-odată, — ci la Sibiiu 1 2. Tot la Sibiiu publica el Etica si Dreptul firii, o veche traducere, din cele multe pe care le avea în manuscript. La 1802, în Mart şi Maiu, el scrie, din Blaj, lui Engel3. La 1803 el părăsia cu totul Blajul, unde nu crezuse «ca din piatră să scoată apa», şi trecu la Buda ca re-visor de cărţi româneşti. Aici revăzu pentru ultima oară lucrările sale de tinereţă. La 2 Iunie 1801, el terminase ultima redacţie a Istoriei pe scurt a Romînilor. Marea sa operă cu acelaşi cuprins fu redactată în acelaşi timp4. în 1803 revede iarăşi Istoria bisericească şi traduce pe Toma de Kempis5. El «scria mai bine» în 1804 Operele lui Yasile cel Mare 6. La 1804-5, el se ocupă tot de traducerile din Yasile cel Mare7 şi, mai ales, continuă lucrul la marele său dicţionar 8, pe care nu-1 mîntui şi pe care, — operă capitală a întregii şcoli ardelene, — nici alţii nu erau să-l mîntuie pănă tîrziu. Nu duse la capăt nici ediţia Istoriei pe scurt a Românilor, începută la 1806, în Calendarul de Buda. Din aceşti din urmă ani ni s’a păstrat o corespondenţă inedită a lui Klein cu Corneli, care nu numai că ne lămureşte de minune asupra unora din lucrările harnicului ieromonah, dar ne face să pătrundem, alt-fel decît prin opere literare, tălmăcite, prelucrate şi îndreptate, în sufletul lui, ne introduce în intimitatea acestui modest apostol al luminii pentru poporul său. De aceia ar fi păcat să o înfăţişăm alt-fel decît aşa cum se înfăţişează ea însăşi. Corneli scrisese despre fiii lui Ştefan Klein, fost paroh, cari 1 Bianu, l. c. 2 V. capitolul despre literatura religioasă. 3 Bibliografia acestuia, pp. 91, 94-5. 4 Ms. 1401 din Blaj. 5 Ms. 1417 de la Oradea. 6 Ms. 920 din Bibi. Seminariului din Blaj. 7 Mss. 1378-4 din Oradea. 8 V. capitolul despre filologie. 174 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR fusese recunoscuţi ca nobili de Muntyul şi dintre cari unul, Me-letie, arăta un talent deosebit pentru pictură. La 20 Februar 1805 i se răspunde că tînărul ar face mai bine «să înveţe carte şi mai bine cu timpul să se facă preot». Lupă cîteva rînduri latine, el urmează ast-fel, pe româneşte: «Alta, am a scrie Domniei Tale şi prin Domnia Ta şi altor domni canonici şi parohi. Eu aşu vrea să tipăresc aici neşte Conţii, conciones, dar la acealea trebue cheltuială, şi eu atîta n’am. Ştiu eu bine că, după ce vor eşi aceaste Conţii, curînd să vor vinde... Nu vroesc eu ca să întreb pe cineva în zădar cu cearerea mea, ci numai aceasta pre fieşte carele rog, ca, pentru folosul sufletesc, cine ar putea, să facă bine d’innainte acum cu ceva, cu vre-o coală, doao, de a tipări, aşea că apoi, ori exemplare cu preţ mai mic, ori din preţul celor vîndute să-şi capete înnapoî acest ajutor». La 4 April vorbeşte de dicţionariul ce lucrează, cu ajutorul învăţaţilor Halitzki şi Yirâgo, pentru nemţeşte şi ungureşte, şi pe care vrea să-l dea fără întârziere la tipar, ceia ce-1 face a propune o nouă subscripţie. «Căci, dacă eu nu voiu scoate un dicţionariu ca acesta, nu ştiu cînd va mai lua asupră-şi o osteneală ca aceasta cineva.» Şi răspunsul, care era să vorbească de neapăratele timpuri grele, zăbovind puţin, Samuil deveni nerăbdător, ca şi cum şi-ar fi prevăzut apropiatul sfîrşit. Deci în zădar s’a ostenit cu acest lucru, pentru a folosi Romîiiilor şi străinilor, «şi apoi şi pentru a face cinste ast-fel întregului neam, ca să aibă şi el un dicţionariu, de care nici o naţie nu e lipsită decît a noastră şi cea ţigănească. Ce-am putut, am făcut; mai mult nu pot face...» Dacă ar da ceva episcopul, veşnicindu-şî nunlele şi ast-fel, s’ar putea face un fond pentru tipărirea manuscriptelor, ce-şî aşteaptă încă norocul. «Aş vrea să încep cît mai iute această lucrare, ca să nu rămîie după sfîrşitul mieu fără folos şi nimicită, neştiind cînd se va mai face altul ca acesta. Căci, despre sănătate, nu prea stau rău, dar pe zi ce merge îmi slăbesc puterile, ca unul ce în Septembre împlinesc şei-zeci de ani. Con-tiile, — ca să mă laud singur, dacă n’o face altul, — cred că sînt ast-fel pentru noi, încît nici pe latineşte nu poţi eeti uşor ca ele, — cum se vede prin sine.» La 14 Iulie, e vorba de Catechismul unit si de «Calendarul ro-mănesc ce se tipăreşte aici», despre lucrările ce se află în tipografie, de alţii, şi despre dicţionariu, al cărui prospect, foarte ISTORICII DIN ARDEAL 175 elegant, apăru ceva mai târziu. La 30 August, Calendarul era terminat, şi se trimiteau la Oradea o sută de exemplare, a douăzeci de crăiţarî. «Iar, de se va prinde un preţ mai mare, cu atît mai bine îmi va părea, ca să am şi eu un ban de cîştig... Calendarele vechi acestea trebuie să se şi păstreze şi să se adune pentru Istoria Romurilor, care va fi. urmată în fiece an, şi peste cîtva timp, dacă nu va avea grijă cineva a o tipări mai iute, se va alcătui un tom. La anul, va veni la rînd aşezarea Romanilor în Dacia, ce legiuni, ce colonii, ce municipii şi unde au fost statornicite ; care cetăţi s’au zidit de Romani în Dacia, care li-a fost la urmă statul lor.» In Septembre, Klein primi o scrisoare călduroasă de îndemnare de la medicul Gheorghe Angyal din Zlatna, care-1 asigura că Propovedaniile le vor cumpăra, numai să iasă, «toţi preoţi din Ardeal, învăţaţ şi neînvăţaţ, uniţi şi neuniţî..., cît ar şti că sînt Cazaniile lui Klein». Cît despre dicţionariu, urmă acest zelos Ro-mîn, «să n’aibă tipografia nici o frică că nu se vor vinde... Cu Unguri, cu Neamţi, cu toţi, or cumpăra... Călindariu acolo tipărit, abia apuc să-l capăt ca să cetesc într’însul». La 31 Octombre 1805 muria Ignatie Darabant, episcopul de Oradea-Mare, în care Klein puse multe speranţe de sprijin, pe care nu totdeauna şi le văzu îndeplinite, fără ca pentru aceasta el să fi scăzut laudele ce credea că se cuvin acestui prelat, rîv-nitor şi patriot. Anunţîndu-i acest eveniment, la l-iu Novembre, Corneli înştiinţă în aceiaşi vreme pe prietenul său că se vorbesc lucruri bune despre testamentul lui Darabant. Ceasul morţii se apropia şi pentru scriitorul nostru. Intr’o scrisoare cernită, îl vedem răspunzînd lui Corneli la l-iu Ianuar 1806, cu plîngeri pentru moartea lui Darabant. «Jmi pare rău că am pierdut un om ca acesta ; dar ce pot să fac eu, dacă aşa i-a plăcut lui Dumnezeu?» La această dată, el se ocupa cu tipărirea şi răspîndirea prospectului din marele său dicţionariu, şi cu corecturile pentru Mineiul lui Molnar, care-1 făcea să zăbovească darea în lucru a «Conţiilor» sale. Gîndindu-se la cine va urmă lui Darabant la Oradea, care-i fusese odinioară adăpostul, el scrie aceste cuvinte frumoase şi triste, asupra viitorului ce-i aşteaptă neamul. «De-ar da Dumnezeu Bisericii din Oradea ca episcop un om iubitor de erudiţie şi de învăţătură, care să sprijine cultura şi ştiinţa în neamul nostru! Acest neam nu se va 176 EPOCA LUI PETRU MAIOR întoarce la unire şi la înţelepciune înnainte de a cunoaşte istoria bisericească şi a sa proprie, şi alte învăţături şi ştiinţe care-î sînt de folos pentru a se cultiva, nu numai cine studiază latineşte, ci şi alţii, ca să-şi vază mişelia şi folosul. Şi nu se va în-tîmpla nici o dată ca dintre Romîni cea mai mare parte să ştie latineşte, deci şi vor rămînea cei mai mulţi neluminaţi. Şi cărturarii romîni nu vor putea aduce la înţelepciune pe cei neînvăţaţi şi simpli alt-fel, decît prin cartea care să li lumineze mintea şi să înţeleagă şi ei ce e bun şi priincios. Dar şi aceşti puţini cărturari n’ajung pentru a-î învăţa din gură pe atîţia, ci prin cărţi mai uşor se poate face aceasta, căci ori-ce om de rînd care poate ceti, cetind începe încetinel a pricepe şi a cunoaşte.» Urmaşul lui Darabant fu Samuil Vulcan, despre care Klein avea bună părere. Dar el nu trăi să-i primească binefacerile, pentru el, adecă pentru cărţile şi poporul său. Cît despre Darabant, acest vechiu patron al călugărului blăjean persecutat de Bob, îşi uita cu totul, la moarte, laudătorul care nu ştia să ceară. Klein întrebase discret ce diată a făcut Vlădica, «şi ce a lăsat pentru moşia lui şi altele». îndată însă află—şi tăcu, după obiceiul său, — că averea rămasă se ridica la 108.654 de florini, dar că nimic nu se despărţise dintr’însa, «pentru tipărirea unor lucrări făcute pentru binele şi cultura neamului». Prin Mart, Klein supuse Conţiile cercetării «Consilierului» tipografiei, cu rugăminte să fie tipărite din fondul religionar, şi ele se expediară pentru revisie la Oradea. La 14 Mart, el recomanda manuscriptul lui Corneli, trimiţîndu-i şi prospectul dic-ţionariuluî. Muri la 13 Maiu din acest an 1806x, şi avem asupra morţii o scrisoare a lui Şincaî, care ar merita să fie reprodusă în întregime. La 11 Maiu, scrie marele erudit, care era pe atunci corector la tipografia unde Klein ocupa funcţiile de censor, — prietenul său era «vesel ca de obiceiu». La 12 a slujit în biserică. îmbolnă-vindu-se apoi, a chemat la 13 dimineaţa pe Efrem, pe un medic şi duhovnicul. Şincaî veni de la sine: bolnavul «se plîngea de o durere în piept». La amiazi îi perise graiul. Sara, el se stîngea în linişte, «aşa că acei ce-1 veghiau n’au băgat nimic de samă». 1 1 Şincaî, III, pp. 129-30; cf. scrisoarea ce resumăm mai departe. ISTORICII DIN ARDEAL 177 Corpul fu îngropat la biserica Sîrbilor catolic! din Buda, cu pompă mare, «cum nu s’a maî făcut nici unu! greco-catolic în Buda», slujind şi un episcop. Prieteni! ce maî avea, sărac! ca şi dînsul, se certară pentru locul ce lăsase liber, iar lucrişoarele i se vîndură la mezat pentru datori!1. Lăsa în manuscript, unde era să rămîie până astăzi, principala luî osteneală istorică, cel maî preţios rod al active! sale vieţi de scriitor. Venim ast-fel la' această operă de istorie, lăsînd la o parte multele traduceri istorice, care vor fi semnalate şi apreciate în altă parte a aceste! cărţi. Operele istorice ale lu! Klein au fost provocate de rîvna lu! pentru poporul său, de caracterul comunicativ al ştiinţi! sale, dar nu trebuie să credem că ele au fost cele d’intăiu, care au agitat în Ardeal chestia românească. Pe la 1743 veni în provincie Petru Bod şi se aşeză ca preot la Hoghiz, unde scrise o «Brevis Valachorum Transylvaniam incolentium historia» 1 2. Pe timpul Măriei Teresieî, şi anume pe cînd păstoria în Blaj Vlădica Grigore Maior, care scăpase abia de teolog3, un Romîn, un cleric din Blaj, care cunoştea dipticul Mitropolie! de aici, — ni se afirmă că a fost însuşi episcopul Dragoş din Oradea4 — compune un scurt opuscul, pe care-1 întitulează De ortu, pro-pressUy conversione Valachorum, episcopis, item archiepiscopis et me-tropolitis eorum. In el se afirmă originea romană a poporului, răzimîndu-se pe «însăşi limba, pe moravuri, caracter şi pricepere» 5, se explică denumirea de «Valach», se aminteşte existenţa de familii nobile româneşti, se arată în ce împrejurări creştinismul a pătruns între Rornîni. Apoi se expune foarte pe scurt Unirea6. 1 Scrisoarea s’a tipărit de d. Ioan Ardeleanu, în Unirea din Blaj, XI, No. 2. E din colecţia din Oradea, pe care am întrebuinţat-o maî sus. 2 Gh. Bogdan-Duică, Visarion Sar ai. p. 6. Bod, născut în 1702, a murit în 1768. Un redactor de la Siebenbiirgische Quartalschrift—V, p. 149 — doria s’o vadă publicată, «chiar dacă Bod ar fi crezînd în originea romană a Valachilor noştri». 3 «Exmus praesul noster Gregorius Major.» 4 Bunea, în Schematismul festiv din Blaj, pp. 53-4. 5 «Lingua ipsa, mores, genius et ingenium.» 6 Cipariu, Acte şi fragmente, p. 1 şi urm. Se reproduce acolo tratatul. 12 178 EPOCA LUI PETRU MAIOR în fine încă de mult, de la 1746, cuvinte înnălţăt o are de suflet, despre trecutul roman, fusese spuse de un cleric romîn al Bisericii unite. în cartea sa «Despre Schismaticiia Grecilorii», Gherontie Cotore, atunci încă student la Sîmbăta Mare, scrie ast-fel, în Apendice, despre strămoşi: «Fiind şi noi sănge adevăraţii a Rîmlianilor, cu căt că strămoşii noştri în vriamia împăratului Traianu de acolo s’ar fi tremisu în părţile aceastia... O amarii! Era oare-căndu şi niamulu romănescu niamii vestitu şi lăudaţii, iară acum fără de viaste şi de toţi ocărîtu zace. Era oare-căndu viteazu şi în războiu tare, iară acum fără de putiare şi mai fricoşii decît alte niamuri. Era oare-cănd înţăleptu, iară acum încungiurat de norulu neştiinţiî. Era de cinste, iară acum de toţi lăpădatu; poruncia oare-căndii şi Ardealului, iară acum nici ţării sale. îi slugia oare-căndii alte niamuri; acum dănsu iaste bagiocura acelora...1». în Prefaţa la Elementa linguae daco-romanae, de Klein, tipărită la Yiena în 1780, Şincai spune că despre viaţa coloniştilor romani în Dacia vorbesc mai mulţi istorici, «ale căror mai însemnate mărturii le-a cules, în parte, prea-învăţatul Samuil Klein, în lucrarea sa manuscriptă despre Originea Daco-Romanilor, cu cîţi-va ani înnainte» 2. Nu ştim nicăiri să se păstreze un manuscript al acestei lucrări, pe care mai târziii va fi suprimat-o însuşi autorul ei, ce avea cunoştinţi mai întinse şi mai temeinice asupra acestei materii. Ştim numai, din Sulzer, că se vedea în «Origines» un vultur roman în corbul din stema Ţerii-Romăneşti 3 şi că aici, în «Origines Daco-Romanorum», ca şi, mai târziu, în Istoria generală a Romînilor, se afirma existenţa de nobili romînî în Ungaria, invocîndu-se amintirea lui Nicolaus Olahus şi presenţa acestor nobili în ţara Oltului4. La o operă mai întinsă, care să dea istoria Romînilor de pre- 1 Ms. 921 din Blaj. 2 «Quorum nonnulla magis precipua testimonia ante aliquot annos collegit eruditissimus Samuel Klein in manuscripto suo opere de Origine Daco-Romanorum.» 3 «Auch den walachischen Raben will P. Klein fur keinen Raben gel-ten lassen»; III, p. 675. 4 II, p. 15. Cf. Instrucţia publică, fragmentul din istoria latină a lui Klein, la început. ISTORICIÎ DIN ARDEAL 179 tutindeni, din cele maî îndepărtate timpuri pană în epoca sa, sau mai bine pănă la 1714, s’a gîndit de cu vreme Klein. în 1770 şi 1781 l-am văzut copiind în Yiena leatopiseţul bălăce-nesc şi Cronica lui «Miron» Costiri, pe care Sulzer, cum ni spun şi unul şi altul, i-a semnalat-o 1. în Oradea-Mare, între manuscriptele episcopiei româneşti, se păstrează o traducere latină a acestui cronicar, care se datoreşte lui Klein 1 2. însă numai către sfîrşitul carierii sale a găsit el timpul necesar pentru a pune în ordine şi preface într’o naraţiune extractele numeroase adunate de dînsul asupra istoriei generale a Romînilor pănă la dînsul3. Să observăm întăiu noutatea planului. Pănă acum cine scrisese istoria Romînilor se ocupase numai de acei ce locuiau într’o singură provincie. Nici măcar o istorie a amînduror principatelor nu fusese întreprinsă de cineva, şi singuri compilatori nedibaci şi obscuri se gîndise să alipească în aceiaşi povestire faptele celor două teri româneşti guvernate în forme naţionale. A cuprinde cu privirea şi Ardealul, a îmbrăţişa tot timpul de peste 1500 de ani ce trecuse de la Traian pănă la Fanarioţi şi pănă la mişcarea de redeşteptare din Transilvania, era, fără îndoială, cel maî frumos plan istoric ce fusese conceput de vreun Romîn pănă atunci. Pentru a-1 realisa, trebuia o cunoaştere adîncită a izvoarelor celor mai felurite şi o artă deosebită de compunere, care să unească într’un singur curent pînze de evenimente, care păreau menite a fi tratate tot aşa de răzleţ, precum răzleţ se desfă-şurase. Klein cetise mult, ştia latineşte bine încă de la şcoala din Blaj, care căpătase de timpuriu o bună reputaţie în această privinţă4. Pe limbile nemţească şi ungurească era pe deplin stăpîn. Greceşte nu pare să fi ştiut bine, dar dintre limbile moderne ale Europei ştia germana, italiana şi francesa. în literatura istorică românească, atîta cîtă fusese pănă la 1 II, p. 157. V. Elementa linguae daco-romanae sive valachicaey ed. l-a : «quod non adeo pridem legendum nobis concessit eruditissimus aeque ac doc-tissimus dominus Franciscus Iosephus Sulzer». 2 No 1325 din Oradea. Cf. Densuşianu, Raport, p. 190. O alta, de Engel, făcută după cererea episcopului Vulcan, e semnalată ibid. 3 V. mai sus, p. 173. 4 Cipariu, Acte şi fragmente, p. 107. 180 EPOCA LUI PETRU MAIOR dînsul, era foarte bine orientat. în capitolul XXV din cartea a treia a Istoriei sale latine, ca şi în forma romînă pe scurt, el dă o listă literară care ne lămureşte în această privinţă1. Găsim aici pe Ureche, care «a scris istoria Romînilor» şi pe Misail Călugărul, care «şi el a scris istoria Romînilor», pe «Miron» Costin, pentru cartea «despre Facerea Lumii şi împărţirea neamurilor şi despre începutul şi împărăţia Romanilor», alături de «analele şi faptele Domnilor Moldovei pănă în vremea lui». Se menţionează, de Cantemir, «Descrierea Moldovei», «Istoria Daciei», «Istoria imperiului otoman», «Divanul înţeleptului cu lumea», «despre Casa lui Brîncoveanu», «despre musica turcească» şi «altele»: Hronicul îl adusese de la Viena episcopul Inocenţiu «cu şeptezeci de ani în urmă», cum-părîndu-1 de la un negustor ce fusese la Petersburg 1 2. Mai avem, între izvoarele arătate acolo, lucrarea lui Constantin Cantacuzino, pe care Klein o notează probabil exact 3, ca «Anonim, cu-prinzînd analele Romînilor de la începutul oraşului Roma pănă în secolul al XlII-lea, scris româneşte»4, un leatopiseţ muntean incomplect, care mergea numai de la 1500 la 17005. Aiurea, el citează o parte din Hronicul lui Cantemir, ca un «anonim istoric romîn, al căruia nume nu-1 ştiu, pentru că în cartea lui, carea au venit la mîna mea, la început vr’o cîte-va foi sînt rupte»,— dîndu-î însă lauda de învăţătură6. Şi tot acolo se menţionează «Analele Muntenilor», şi pentru Domnia lui Brîncoveanu7. Dintre străini el pomeneşte în operele sale istorice pe Bolandişti, pe Dosofteî de Ierusalim, pe abatele Fleury, a cărui Istorie ecle-siastică a tradus-o, pe Timon, autorul «Imaginei Ungariei», pe Cedren, etc. în ultima ei redacţie românească, lucrarea lui Klein poartă titlul de «Istoriia şi lucrurile şi întîmplările Romînilor, acum 1 «Viri litterati ex natione valachica.» 2 Bianu, p. 19. Un exemplar incomplect se păstrează în Biblioteca Cipariu din Blaj. 3 Afară numai dacă manuscriptul său se înfăţişa ast-fel, ceia ce se poate. 4 «Anonymus: Annales Valachorum ab urbis Romae initio ad seculum decimum tertium, lingua valachica scripsit.» 5 «Alter anonymus res gestas principum Valachiae ab anno 1500 usque ad annum 1700 valachice scripsit.» 6 Ist. Rom. din Oradea, I. 7 Ibid. ISTORICII DIN ARDEAL 181 într’acest chip aşezată şi din mulţi vechi şi noi scriitori culeasă şi scrisă de părintele Samuil Clain de Sad ieromonahul, din mî-năstirea SSS. Troiţă din Blajiu», şi cuprinde trei volume, scrise pe caiete groase, cu multe îndreptări. în cel d’intăiu se tratează originile comune, în al doilea, «Istoria Domnilor ŢeriL Româneşti», în al treilea «Istoria Domnilor Ţării Moldovei»,: iar în cel din urmă «Istoria besericească a episcopiei ro-mîneştî din Ardeal, acum întăiu culeasă şi scrisă». Cum se vede, execuţia nu e la înnălţimea planului total: Klein doreşte să ni spuie tot ce au făcut şi au suferit Romanii de pretutindeni, din cele mai vechi timpuri, pănă la cele mai nouă, dar între soarta unora şi. altora dintre fiii răspîndiţi ai neamului, el nu vede o altă legătură decît cea întîmplătoare, şi nu se gîndeşte a căuta un asemenea fond comun, pe basa căruia să se povestească, în acelaşi timp, cu o unitate de formă şi de interes, istoria tuturor membrilor naţiunii. Dar e adevărat că această imputare se poate aduce tuturor istoricilor ce au venit după dînsul şi că pănă asr tăzi n’avem o istorie a Romînilor făcută dintr’un punct de vedere unitar, care să îmbrăţişeze tot şi din care toate să se poată observa si lămuri. 'V Ăm spus că redacţia din Oradea e numai cea românească şi numai cea din urmă. Ceia ce presupune că există o redacţie latină şi o redacţie precedentă. La dreptul vorbind, manuscriptul despre origini citat de Şincai, manuscriptul anterior anului 1780, poate fi considerat ca prima versiune săracă şi incomplectă a istoriei lui Klein. O a doua, tot latină, mai apropiată de desăvîrşire, cuprinzînd, nu numai istoria celor două principate, ci şi istoria Ardealului, în singura formă în care se poate trata, în forma istoriei confesionale, s’a lucrat pe timpul cînd la Blaj era încă episcop Grigore Maior (1772-82), iar la Oradea păstoria cel d’intăiu ierarch unit, Moise Dragoş (1777-87)* Redacţia aceasta n’am păstrat-o, dar revisia superficială şi grăbită, la care şi-a supus Klein manuscriptul după 1801, a conservat din textul primitiv elemente, care ne fac să dăm de urma acestuia. Ast-fel, în cartea a XXV-a, se ceteşte: «Episcopul lor, care e acuma Grigore Maior, are titlul şi se bucură de prerogativele unui Consilier de Stat intim actual», şi despre 182 EPOCA LUI PETRU MAIOR Oradea se spune: «Unde stă acum ca întâiul între episcopi Moise Dragoş»1. In forma din urmă latină, din care s’a păstrat numai un fragment din partea a doua, reprodus de Engel în Bibliografia sa 1 2, şi altul, ‘din partea a treia, publicat de August Laurian, în Instrucţia publică 3, lucrarea lui Klein a trebuit să fie alcătuită cel mai curînd pe la 1796. In adevăr, între operele autorului se citează unele din cele mai tîrziî, între care Biblia şi Teologia, despre care se spune că s’au tipărit la Blaj — cum ştim, în 1795-6—, şi Istoria bisericească, care se scria în 1790 abia4. Traducerea românească din Oradea s’a făcut după acest text latin încă în 1800 şi 1801 5, şi o posedăm în întregime. Asămă-narea însă nu e desăvîrşită, ci Klein a introdus, — cum vom vedea, — traducînd, schimbări destul de însemnate, despre care acei cari n’au văzut manuscriptul citat îşi pot face o ideie com-parînd pasagiile din publicaţia lui Laurian cu numeroasele extrase corespunzătoare date de Şincai în compilaţia lui. In forma românească, se suprimă indicaţia izvoarelor orale, ce se găseşte în originalul latin, se schimbă ordinea lucrurilor, se adaoge şi se scoate. Ast-fel, la caterisirea lui Sava Brancovici, textul latin arată cum s’a îndeplinit sentinţa, cum a fost pedepsită principesa Ardealului pentru nelegiuirea ei, dar nu dă, ca versiunea românească, şi expunerea judecăţii episcopului. 1 «Episcopus illorum, qui modo est Gregorius Maior, excellentissimi atque consiliarii status intimi actualis titulo ac prerogativis gaudet... In quo primus modo residet Moises Dragos.» Instr. publ., II, p. 67 şi urm. 2 P. 91 şi urm. 3 II, p. 167 şi urm. 4 Ms. 1868 din Oradea. Publicaţia lui Laurian începe la capitolul XXV, cuprinde un rest, apoi indicaţiile asupra literaturii romaneşti, şi, în fine, istoria eclesiastică a Ardelenilor : «De christiana Daco-Romanorum seu Va-lachorum religione». Se trimite la partea tratată printr’această frasă: «Originem et progressum Romanorum, qui ab aliis nationibus Valachi di-cuntur, pro virili superioribus libris ostendimus» ; p» 78. Istoria a fost apoi reprodusă, din Instrucţia publică, în Foaia p. minte, inimă şi literatură pe 1862, nle 11 şi urm., tot de Laurian. 5 Voi. I, datat 1801, poartă la urma părţii a treia însemnarea: «1800, die 28 Octobris, aşezată şi scrisă de Samuil Clain de la Sad». Se vorbeşte de Samuil Vulcan, care e, «pe la anul 1800», canonic; ibid., IV. Mai departe cetim: «Şi mai pe urmă, cum se veade că curg acum lucrurile, în anul 1801, cînd scriu acestea, perire şi sfîrşit călugăriei la Romînii cei uniţi din Ardeal». ISTORICII DIN ARDEAL 183 Originile erau terminate pe româneşte la 1801. Din istoria Moldovei ştim că autorul făcuse pănă la Mart 1802 partea anterioară anului 1600 numai, iar pentru Ţara-Romănească atinsese acum data de 1720 h Manuscriptul din Oradea cuprinde patru ani mai mult din istoria munteană, iar pe cea moldovenească o întrerupe—în ce chip se va vedea,—numai la 1795. Pe de altăparte, istoria ardeleană, despre care Klein nu vorbia încă nimic în 1802, e tratată pănă la 1782, anul alegerii lui Bob. Termenul aşa de deosebit la care se opresc cele trei cărţi din urmă, arată de la sine că, nici în manuscriptul orădean n’avem a face cu un lucru isprăvit şi că, sau moartea a oprit aici pe autor şi copia s’a făcut după manuscriptul ce s’a găsit, sau Vulcan a vrut să aibă o copie de la Klein însuşi, şi acesta i-a dat cît apucase a redacta pănă atunci. Dacă se admite această din urmă ipotesă, cererea episcopului trebuie să fi venit simţitor după 1802. Iată cum se înfăţişează această redacţie romînă a Istoriei, aşa cum e păstrată în manuscriptele de la Oradea-Mare, care cuprind şi adausuri ce se constată a fi din 1805, ca acela despre anexarea Veneţiei la Imperiul frances, prin Pacea de la Pressburg. Avem întăiu un volum de Origini, prefacere ultimă a vechiului manuscript de tinereţă. Primul capitol poartă titlul de «Prolegomena, în care să arată Romînii din Dachiia, pe carii Grecii, Sloveanii, şi de la ei şi alte neamuri, Vlahi şi Valahi îi cheamă, sînt adevăraţi Romani, din Romanii cei de împăratul Traian aduşi şi aşezaţi în Dachiia». După istorici antici şi bizantini: Zonaras, Tacit, Dion, Eutropiu, etc., după scriitori ai Renaşterii, ca Bonfiniu, după «Iosif Plavie», din care luase unele adausuri la Istoria bisericească, se expune soarta Tron — era natural să se înceapă de acolo, — se trece la JEneas, se povesteşte istoria Laţiului fabulos şi a vechii Rome. De acolo ajungem, destul de încet, la întăiele atingeri cu Dacii şi la războaiele cu acest popor, pentru întemeiarea unui nou neam latin. Decebal cade, şi poporul lui, «al Ghetelor, că aşa să chema lăcuitorii Da-chiei», dispare odată cu el, făcînd loc coloniştilor romani. Geo#-grafia coloniei se stabileşte în urmă pe basa izvoarelor antice şi lucrărilor lui Fridwalszki, Pejacsevich, Koleser, Miinster şi 1 1 Engel, L c., p. 91. 184 EPOCA LUI PETRU MAIOR alţii. Teorii se fac puţine, şi acelea nu totdeauna bune; tonul e simplu, fără violenţă pentru duşmani şi fără căldură pentru noi. Atîta doară că la Traian, scriitorul e adus a spune: «Acesta au fost săditoriul şi părintele Romînilor, celor ce astăzi sînt în Dachiia, adecă în Moldova, în Ţara-Romînească, în Ardeal şi în ţara ungurească, pănă în Tisă. O ! de ar căuta mai cu dea-dinsul Romîniî la mai marii săi şi ar lăpăda nepriceperea şi prostiia, ca cum cu numele, — cu care, pentru prostiia şi becis-niciia, unii să ruşinează a să numi —, asea si cu virtutea să fie adevăraţi Romîni, că cu adevărat din sînge romînesc a să naşte mult iaste.» Klein apără cu pricepere teoria continuităţii Romînilor pe pămîntul lăsat lor de cuceritorul împărătesc. Aurelian, spune el, n’a putut strămuta pentru nevoi de Stat pe «coloni, plugari şi alţii, carii începuse economiia şi lucrul cel de casă». Şi chiar cei strămutaţi n’au fost cu totul despărţiţi de fraţii lor rămaşi în patria veche: «numai cît i-au trecut Dunărea; mai departe nu i-au mutat, şi aşa şi dincoace şi dincolo de Dunăre au fost, precum şi astăzi sînt, Romîni lăcuitori». Stăpînirea barbarilor în Dacia arată tocmai rămînerea coloniilor, cari, ca «plugari», îşi hrăniau fără voie sălbatecii oaspeţi, ce n’ar fi putut să rămîie într’o ţară pustie. Klein înşiră pe scurt neamurile rătăcitoare ce ne-au supus, şi acordă, natural, cel mai mult spaţiu urmaşilor lui Traian pe tronurile din Roma şi Constantinopol. Acestea sînt cele două d’intăiu capitole. După ce le încheie arătînd că Aeţiu ca şi Wallia ar fi fost Romîni, autorul se ocupă în special cu Ardealul. Ungurii află aici pe «moştenitorii cei vechi, carii era Romani şi pururea au rămas în moşiile şi sălaşele sale», alegîndu-şi şi «osibiţî domni» în împrejurări favorabile. Fireşte că «locuitorii ţăreani era mai cu samă Romîni vechi, precum şi astăzi să văd a fi». Supunerea lor de năvălitorii cei din urmă, cari erau să rămîie, e o parafrasă din «Anonimul regelui Bela», reprodus mai mult «din cuvînt în cu-vînt». Ceia ce vine acum, nu e alta decît o serie de scurte biografii ale regilor ung-uri pănă la Matei Corvin, pe care-1 stabileşte a fi din Ţara-Romănească de obîrşie, «viţă de Domn». «Şi de cei proşti cu laudă să pomeneaşte şi pururea să va pomeni.» întrebuinţînd pe alocurea şi documente inedite — unul ISTORICII DIN ARDEAL 185 din archivele episcopie! de Făgăraş —, Klein urmăreşte în fine pe succesori! Craiului celuî bun, fără a uita să însemne şi intervenţiile întîmplătoare ale Domnilor vecin!, fraţi! iobagilor consideraţi, în puterea unei leg! nedrepte, ca străin! în străvechea lor patrie. Dacă se vorbeşte îndestul despre Rareş, locul cel mai întins îl capătă, pentru neaşteptatele şi uimitoarele sale isprăvi de ostaş, Mihaî Viteazul. Istoricul fără pasiuni pare că se umple de duioşie, o clipeală, cînd e adus să povestească sfîrşitul eroului, jertfit de acela care «pismuia mărire! şi laude! lui». Istoria Romînilor din Ardeal pănă la Apaffy, o istorie de prigoniri şi suferinţe, e expusă cu multă îmbielşugare, pe basa unor izvoare numeroase şi bine alese, între care şi istoria fran-cesă a luî Emeric Tpkoly,., Cîiid Leopold cîştigă de la Turc! provincia, istoricul înseamnă cu mulţămire : «De la stăpînirea acestui împărat au început şi Romînilor din Ardeal a le merge maî spre bine». între binefacerile Case! de Austria pentru poporul său numără el şi Unirea, în care nu vede decît singura desle-gare posibilă pentru una din cele mai grele probleme naţionale. «Altă cale nu avea împăratul ca să ajute pe Romînî, fără numai de se vor uni cu vre-o relighie din ceale patru primite. Iar, bine cunoscînd că Romîni! nici chemarea sfinţilor, nici cinstea icoanelor, nici numărul celor şeapte taine, nici alte ţeremoni! bese-riceştî nu le vor părăsi, a judecat cum că cu nici o relighie alta nu să vor putea uni, fără numai cu catolici! de leagea latinească, cari! toate aceastea le primesc şi le ţin.» Se arată pe urmă succesia împăraţilor, istoria bisericească a Uniţilor, progresele realisate prin seminariî, fundaţi! şi burse, prin care Maria-Teresa «veacînică pomenire şe-au lăsat la neamul românesc din Ardeal», fiind pentru dînsul ca o «milostivă mumă». Klein nu uită nici darurile de «haine bisericeşti, şi potire, şi cărţî besericeştî», ajutoarele pentru clădiri ce se datoresc binefăcătoarei şi populare! împărătese. Fiul său Iosif îî urmează în această privinţă exemplul: e pentru Romînî «un împărat şi Domn foarte milostiv şi drept, şi cu săraci! bun părinte». Se pomeneşte sfărîmarea iobăgie!, «carea era un chip de robie păgînească», dar, cît despre asta, acest luminat Romîn, iubitor al poporului său şi în stare să-i aducă jertfe, nu înţelege rostul mişcării răzbunătoare, protestări! sîngeroase a lu! Horia. Despre 186 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR fruntaşii ţeranilor înnebuniţi de nedreptate, el nu ştie— ca un călugăr, ca un nemeş şi funcţionar ce era — decît să scrie aceste neaşteptate rîndurî: «în anul 1784, toamna, s’au rădicat în mo-cănime de la Crişiu neşte oameni blăstămaţî, anume Horea, Cloşca şi Giurgiu, cari voia să strice neameşugul, şi pe unii să zăce i-ar fi omorît, curţile domneşti le-au prădat şi le-au ars ; pănă mai la Belgrad, pe Murăşiu în sus au venit; dar mai pe urmă, în-tr’aceaiaşî toamnă, fiind prinşi, primăvara apoi, în anul viitoriii 1785, spînzuraţi şi rău chinuiţi au perit în Bălgrad». Partea consacrată Ardealului, istoriei politice adecă a provinciei, se termină cu dorinţi pioase pentru împăratul domnitor atuncea, Francisc, care «grea bătae poartă cu Frîncii». Un nou capitol începe istoria principatelor, şi se tratează în-tăiu istoria munteană. Klein începe foarte de departe cu originile, din vremea supremaţiei bulgare, care ar fi adus, ea singură, amestecul în româneşte al «cuvintelor sloveneşti», care-i sunau rău la ureche acestui fanatic al romanităţii fără de amestec. După ce lămureşte că şi în alte părţi s’a petrecut aşa cu limba latină, se adoptă identificarea Romînilor cu Obotriţii, vecini ai Bulgarilor, cari trimit o solie la Carol cel Mare. Supremaţia o înţelege el, de alt-fel, numai ca o «însoţire», pe care «cei spre Prut» o au cu Pecenegii. Luptele cu Grecii sînt povestite foarte pe larg, după izvoarele bizantine. Rolul jucat de Romîni în împărăţia Asăneştilor e expus după idei lăudabile, dar care nu corespund totdeauna adevărului. «Hriza, Domnul Cuţovlahilor, sau a Ţinţarilor», se învredniceşte mai ales de atenţia şi simpatiile istoricului nostru. «Bulgarii apucînd de-asupra» după moartea lui Ioaniţiu, mulţi dintre Romîni trec în Dacia Traiană, alegîndu-şî Voevozî, «spre munţii Ardealului, cătră Olt», pe cînd cei rămaşi păstrează legea catolică, dar îşi pierd naţionalitatea şi «se bulgăresc». «Pe; lingă Dunăre, păn la muntele Emuluî, tot norod românesc lăcuiaşt§.» Ghenerali la Chilia şi Cetatea-Albă din neamul lui Basarab; Bani la Severin, din «Romînii cei de pe lîngă Dunăre, spre Olt»; alt Voevod «în Maramorăş, în oraşul ce să chema^ogdan, unde întră apa Mara în Tisa»; Domn la Făgăraş, — aclştia sînt fruntaşii Romînilor înnaintea descălecării principatelor. După cro- ISTORICII DIN ARDEAL 187 nologia tabelară x, se adoptă pentru venirea lui Radu întemeietorul data de 1259, citîndu-se în sprijin şi cunoscuta, adesea ori tălmăcita şi răstălmăcită inscripţie a familiei Monea. Istoria Domnilor, răzimată mai ales pe acte reproduse în întregime şi pe cronologia citată, nu oferă însă altă noutate decît a greşelilor, care sînt din cele mai mari. De la un timp, lipsesc notele cu totul, şi prelucrarea se preface într’o transcriere. La început se iea naraţiunea din Anonim, dar la Şerban Cantacuzino, tratat ceva mai original, se ţine samă şi de atacurile lui Constantin Căpitanul. De aici înnainte, toate se împrumută de la Del Chiaro şi din Cronica bălăcenească. Şi aceasta din urmă rămîne singură la sfîrşit. însemnătatea părţii consacrate istoriei moldoveneşti e şi mai mică. Ca izvor naţional, Klein cunoştea pentru acest principat numai pe Ureche şi pe «Miron» Costin: el avuse adecă leato-piseţul moldovenesc, întrerupt probabil la 1661 încă, al lui Ni-colae Costin, dar se pare că nu-î ajunsese vremea pentru a copia a doua jumătate a prelucrării. Povestirea începe cu retragerea Tătarilor, cu consideraţii asupra Voevodului din «Bogdan» şi a Cumaniei ungureşti. Cu greşeli şi confusii — se confundă Laţco Moldoveanul cu Munteanul Laico —, se face istoria stăpînitorilor Moldovei, între-buinţîndu-se, pe lîngă izvorul de ţară, Stryjkowski, Bielski, Wa-powski, Herbort. Proporţia, lipseşte cu totul, căci despre Despot se spune cît şi despre Ştefan cel Mare. La urmă cetim : «Aici acum, de astă dată, fac sfîrşit vieţilor şi Domniilor Domnilor moldoveneşti ; numai voiu mai adaoge din Amfilohie, episcopul Hoti-nuluî, pe scurt Domnii cari au fost după acesta». Ceia ce se şi face. «Istoriia besericească a episcopiei româneşti din Ardeal», care formează volumul din urmă, e partea cea mai însemnată, ca naraţiune, dacă nu ca idei, din toată opera. Ce cuprinde, am văzut din analisa redacţiei latine precedente. Dar se adaug, cum s’a spus, multe în această prefacere pe româneşte. Ast-fel, aici, pentru un public mai simplu, toată argumentaţia e înfăţişată mai dezvoltat. Dacă unele acte se lasă la o parte, în schimb e mai multă informaţie, şi se citează izvoare mai multe, care se aruncă 1 1 Pe care o semnala lui Engel. V. Bibliografia acestuia, pp. 94-5. 188 EPOCA LUI PETRU MAIOR aici în note. Se înnădesc şi capitole cu totul nouă, ca acela ce poartă titlul: «Din obiceaiurile şi din vorba Romînilor să arată cît de demult s’au creştinat Romînii» şi în care se tratează interesanta întrebare cu argumente, care, mai târziu, presintate de alţii, au fost primite de ştiinţa critică a originilor noastre. Se arată plîngeri pentru influenţa rea ce au avut-o Grecii din principate, de la Curtea Domnilor, asupra limbii, ceia ce nu se spune dincolo. In sprijinul ideilor de cultură naţională se aduce înnainte o prefaţă plină de avînt a Mitropolitului muntean Teo-dosie (la Liturghia din 1680). Biografiile episcopilor înnainte de Unire sînt simţitor mai bogate şi izvoarele întrebuinţate sînt mai îmbielşugate deci. Cele mai multe lucruri nouă se spun, cum şi era de aşteptat, despre episcopul Klein, a cărui amintire se păstra aşa* de bine în cler, ca şi în poporul ce multă vreme ceru cu durere pe «episcopul său» înstrăinat. «Odinioară», scrie Samuil, care se mîndriâ cu acest unchiu, «la Sibiiu în dietă, la adunarea ţeriî fiind episcopul Clain, au oftat cu suspin, iar, fiind întrebat pentru ce oftează aşea, au răspuns Vlădicul că oftează după dreptate, de vreame ce pentru neamul românesc pre nimene nu veade, nici aude, carele să grăiască sau măcar un cuvînt să pue spre uşurarea lui, şi rămîne fără dreptate asuprit. La acest răspuns al Vlădiculuî au început unii din dietă a striga, zicînd: «Dar un Oprea Romîn, păcurariu, să ne ocărască pe noi şi să ne înveaţă dreptate!» Şi, de n’ar fi înpedecat cei înţelepţi, Domnii din dietă pe fereastă era să-l arunce jos.» Samuil ni arată toată lupta învierşunată a episcopului pentru binele turmei şi neamului său, care vedea în el «temeiul şi stîlpul Romînilor», şi ni presintă cu duioşie despărţirea lui de acei pe cari nu mai era să-î vadă: «Cu lacrămî pe toţi i-au blagoslovit, zicînd că mai mult unii cu alţii nu se vor vedea». II vedem, în sfîrşit, în exil, încă o clipă, la Roma, unde, ni se spune, «a ajuns la mare sărăcie şi lipsă, cît şi crucea, care o purta la pept, o au pus zălog la un Armean din Ardeal, anume Capoţi». Trec apoi înnaintea noastră ceilalţi Vlădici: Aron, cel aspru, care vrea să facă din mănăstirea Blajului «pustia Eghiptului», Atanasie Rednic, prigonitorul celor ce ostenesc pentru neam\ zelosul Maior, Maier, care «umbla prin sate şi aduna prunci la şcoală». La păstorirea lui Grigore Maior se şi opreşte povestirea, pe care n’avu timp s’o ducă mai ISTORICII DIN ARDEAL 189 departe autorul, care reservâ lui Bob, duşmanul său, o execuţie după toate regulele artei, aceia pe care i-a făgăduit-o adesea. Cipariu a tipărit însă un fragment dintr’o «Istorie eclesiastică» a lui Klein. Acest fragment nu e luat din aceiaşi «istorie eclesiastică» pe care am analisat-o noi aici şi pe care o întrebuinţează şi o reproduce chiar, adesea ori, Şincai. Cea tipărită de Cipariu — ea merge de la Atanasie Anghel tot pănă la cele d’intăiu timpuri ale păstoriei lui Grigore Maior — are o înfăţişare mai familiară, mai puţin pregătită. Aici nu se dau, ca în versiunea latină mai ales, acte oficiale, dar se înseamnă cu îngrijire o sumă de amintiri personale, de mici anecdote interesante, de note simple de viaţă din trecut. Opera mai scurtă, se presintă ca nişte memorii fără pretenţii, pe cînd cea mai întinsă e o adevărată istorie documentată. Şi, ca de obiceiu, cea din urmă e mult mai atrăgătoare, se ceteşte mult mai uşor decît cea d’intăiu. Se poate afirma că nimic nu se află în această istorie care să lipsească în cea complectă, scrisă în româneşte. Multe lucruri lipsesc însă, şi povestirea e mult mai scurtă aici, pretutindeni. Dar e adevărat că odată constatăm presenţa în textul scurt tipărit de Cipariu a unui adaos din 1805 la versiunea definitivă 1. De aici nu resultă însă în destul că forma d’intăiu e posterioară celei din urmă. Mai curînd trebuie să se creadă că versiunea Cipariu e o pregătire pentru cealaltă, pregătire redactată supt episcopul Maior încă. Dar, pe cînd era corector al cărţilor româneşti la Buda, el îşi pusese în minte — din nenorocire prea târziu — a da la lumină, ca anexe la Calendarele româneşti ce tipăria 1 2, nu «Istoria» cea mare, care era cu mult prea întinsă pentru aceasta, ci un resumat, o formă populară a ei. El a şi început a o face în anul 1806, cum văzurăm, cînd a tipărit cîteva capitole, cu care 1 E locul: «însă din scrisorile unor antimise» din Acte şi fragmp. 90. — Un alt fragment pregătitor e acela care povestia împrejurările Bisericii ardelene de la Atanasie I-iu pănă la Atanasie Rednic, şi care a fost cînd-va în posesiunea lui Cipariu (ibid., pp. 187—8). Cf. locul dat de Cipariu cu acel din Ist. Rom. pe larg, tipărit în Şincai, III, pp. 879—80. 2 Despre calendare şi literatura periodică, va fi vorba într’un capitol următor. 190 EPOCA LUI PETRU MAIOR nu se mîntuia nici istoria, introductivă, a Romanilor. Aici titlul cărţii mai întinse sufere o mică schimbare, care arată ce prefacere suferise însuşi manuscriptul anterior. El sună ast-fel: «Istoria, lucrurile şi întîmplările Romînilor, pre scurt aşezată şi din mulţi vechi şi noi scriitori culeasă, etc., iar acum în Buda la crăiască tipografie a Universităţii din Pesta ţenzor şi revizor cărţilor ro-mîneşti. 1806.» După aceasta vine o Prefaţă, un Cuvînt înnainte către Romînî1. El începe ast-fel: «Urît iaste Romînului să nu ştie începutul său, să nu ştie neamul său, pre mai marii săi şi istoriia neamului său... Acest lucru cugetîndu-1 eu, am socotit ca acum mai întîiu să dau, încai pre scurt, oare-care cunoştinţă a neamului mieu, celui rominesc, de vreame ce mulţi sînt, carii pănă acum doâr nici atîta cunoştinţă de neamul său nu aii». E destinată acelor ce se interesează de acest trecut uitat, iar nu des-preţuitorilor lui, cari «sînt tocmai dobitoace». Li va povesti celor d’intăiu toată desfăşurarea vieţii neamului: «Această puţintică, dară cu multă osteneală şi priveghiiare adunată istorie a neamului tău, care cuprinde începutul şi Statul Romanilor celor dintîiu, apoi descălecarea lor în Dachia şi întîmplările şi starea lor pînă la vremile noastre», îi va lămuri pe deplin. Cuvintele cu care se termină sînt cuvinte de mîndrie, în care se resumă crezul şcolii nouă ardelene: «mult iaste a fi născut Roman». Moartea lui Klein a oprit publicaţia de la primele pagini. Manuscriptul fusese pregătit şi pentru tot restul, cum vom vedea îndată. Dar Şincai, care ajuta pe Klein în sarcina de censor şi corector la tipografia Universităţii din Buda, nu-î dădu, poate, de capăt, şi atunci el se gîndi să tipărească propria sa operă ca urmare a lucrării lui Klein, legînd-o cu aceasta printr’o expunere de. transiţie, care formează anexa calendarului pe 1807. Dar, despre această transiţie, vom vorbi analisînd operele continuatorului1 2. 1 Reprodusă şi de Cipariu, în Acte şi fragmente, pp. 189-40. El o dă ca găsindu-se înnaintea unui ms. al său, care e poate cel de la Academie (no. 1807). Asupra acestui ms. mi-a atras atenţia d. Nerva Hodoş. 2 Cf. şi Papiu, Tesaur, I, p. 98 ; Şincai, p. 118, nota * [un fragment din istoria cea mică] ; Cipariu, Acte şi fragmente, pp. 187-40, 143; Archivu, pp. 276-8, 393. Cipariu dar nu Papiu, confundă între ele deosebitele forme ale Istoriei Romînilor. Cît despre titlul de «scurtă cunoştinţă a istoriei Romînilor» e numai acela al manuscriptului din lucrarea prescurtată. Ceia ce ISTORICII DIN ARDEAL 191 Deocamdată să lămurim natura noueî lucrări a acestui om neobosit. Avem din fericire, pentru a ne lumină, două manuscripte: unul la Oradea-Mare, în Biblioteca episcopiei unite, iar cellalt între manuscriptele Academiei Romîne. După partea tipărită în calendar vine o simplă formă mai scurtă a Istoriei Romînilor în patru volume. Dar, după ce se laudă cei trei suverani din Casa de Austria ce au domnit asupra Ardealului smuls de la Turci şi protejaţii lor, se face un nou capitol despre sentimentele ce inspiră Romînii conlocuitorilor de alt neam ai provinciei. Numai după aceasta se înfăţişează, foarte pe scurt, şi în ordinea cunoscută, succesiunea Domnilor din cele două principate, fără a uita însă menţiunea că familia Klein, Micul, Micula, e o ramură a Movileştilor, nobilitată din nou de împăratul Carol al Vl-lea. Şi aici se întîlnesc atacuri în potriva acelora ce-şi tăgăduiesc însuşirea de a fi Romîni, şi aici se citează Prefaţa lui Teodosie din 1680. Se vorbeşte pe urmă de teritoriul ocupat de Romîni şi, dîndu-se lista scriitorilor din acest neam, care se află în istoria latină, această listă se îmbogăţeşte destul prin mai multe nume nouă. în «Statul Romînilor peste tot», se dau mai pe scurt cunoştin-ţiile despre desvoltarea culturală a Ardealului după Unire. Se arată situaţia de plîns a Neuniţilor, fără casă pentru episcopul lor, fără scoale mai înnalte, fără drepturi de locuitori ai ţerii şi primire la funcţii. Se expun motivele pentru care alţi Romînî au intrat supt jugul turcesc. Se vorbeşte de «stricarea Romînilor» din principate prin măsurile Domnilor străini, cari favorisează cultura grecească; se condamnă clericii «mojici şi proşti» de peste munţi. în acele părţi, «de aud pe cineva că iaste putini*» cios şi învăţat a face ciale ce sînt pentru binele de opştb, îl pustiesc şi unblă să-l strice, temîndu-să ca să nu să deschidă ochii Sinea! citează ca : Brevis notitia historiae Valachorum ab origine gentis nsqite saeculum XVIII va fi analisată ma! jos. O parte din cronica cea mare a luî Klein e ms. din Oradea, descris în An, Ac. Rom., XXI, secţ. ist., p. 447, N° V, 4, fără să fie atribuit cuiva. Acelaşi fragment, în latineşte, la Pesta, în Bibi. Museuluî V. Densuşianu, Raport, p. 190. Fragmente din opera pe scurt, tot în româneşte : începutul cărţi! întăiu şi ceva din partea a doua aflătoare în Bibi. episcopie! din Lugoş, sînt descrise de d. Ovidiu Densuşianu, în Rev. critico-literară, I, p. 558. 192 EPOCA LUI PETRU MAIOR norodului şi să scoaţă pe trîntorî din coşniţă». Greşesc însă fă-cînd ast-fel, căci, spune, într’o limbă frumoasă, fierbintele rîvnitor pentru binele naţiei sale, «binele cel de osebî, de nu iaste întemeiat cu binele cel de opşte, iaste ca şi turnul fără de temelie şi ca şi frunza pe apă şi praful carele poartă şi-l spulberă vîntul: curînd cade şi piere». Apoi se aşază pe scurt ceva care corespunde părţii din prolegomene în care se vorbeşte despre descendenţa romană, aducîn-du-se ca şi acolo argumentele scoase din scriitori, obiceiuri, limbă şi nume. Şi aceasta-1 face să se gîndească la decăderea Romî-nilor şi la mijloacele de îndreptare: «Cel mai de jos neam, o durere! slugă şi rob, prost şi neînvăţat, sărac şi lipsit, şi dintru această socoteală să-şi deşchiză ochii minţii, şi, măcar puţintel, ca printr’o crăpătură, să zărească statul său şi, privind la cei de demult ai neamului său părinţi, să nu facă de ocară mărirea acelora, cari era oameni învăţaţi, oamenii războinici, oamenii viteazî, oameni cari sus căuta... Prin învăţătură să cîştigă înţelepciunea şi prin înţelepciune să dobîndeaşte fericirea...» Să-şi puie deci căpetenii «pre cari să-î doară de necazurile şi de nevoile altora... Boerii să aibă grijea ca pruncii lor să iea înţeleaptă şi creştină învăţătură, nu numai să ştie frînceaşte şi alte limbi, prin a cărora ştiinţă doară mai tare să nebunesc şi să depărtează de la viata cea creştinească, ci mai înnainte de toate să să muncească ca toate învăţăturile şi ştiinţa în limba sa să le aibă, că atunci şi mai lesne şi mai mulţi vor putea învăţa,..» Mai departe sînt adausuri, ca darurile făcute de Brîncoveanu lui Atanasie I-iu, dar ele sînt foarte puţine, pe cînd în general e mult mai scurtă povestirea. Păstoria lui Maior e dusă aici pănă la sfîrşit, şi se trece şi la urmaşul său Bob. «Acesta», scrie Klein, «au fost cel dintîiu episcop din preoţii de mir. Supt acesta, moşia mînăstirei Sfintei Troiţă de la Blajiu s’au luat şi s’au dat lui în arîndă. Pricina lucrului acestuia o voiu spune, cînd mai pre larg voiu scrie istoria episcopiei Făgăraşului şi a mînăstirei Blajului, unde mai bine vom privi faptele fieşte-că-ruia, şi cînd s’au ţinut sau nu s’au ţinut, sau cum s’au ţinut rînduiala şi canoanele bisericeşti, şi cum şi cînd au început a să părăsi acealea.» Făgăduiala aceasta voia, de sigur, s’o îndeplinească în Istoria Ro-mînilor pe larg, în ultima parte a redacţiei acesteia definitive, pe ISTORICII DIN ARDEAL 193 care a precedat-o forma pe scurt. în planul ce ni se dă la început-, se prevăd în cea d’intăiu capitole ce n’au fost scrise nici odată, despre «episcopii Orăziei Mari din ţara ungurească» (c. 11), despre «episcopii neuniţi sistatul neuniţilor din Ardeal» (c. 12), despre «Romîniî cei din ţara ungurească» supt episcopii sîrbeştî şi ruseşti şi statul lor (c. 13). Paragrafe corespunzătoare se găsesc în forma scurtă a lucrării. Se vorbeşte întăiii de Vlădicii neuniţi: de Sîrbii de la început, cărora nu li pasă de nimic, «de altă ţară şi de alt neam fiind», se înfăţişează cererea, făcută de ortodoxi în ultimele timpuri, de a nu fi deosebiţi negativ de fraţii lor în legătură cu Roma, de a fi cuprinşi împreună cu aceştia supt numirea de «pravoslavnici de leagea Besearicei Răsăritului». Despre episcopii de Oradea se ocupă în urmă autorul, lăudîndu-se Darabant, care «multe foarte bune şi folositoare lucruri face» şi pe care «Dumne.zeu întru mulţi ani fericit să-l ţie». Pe cînd Orădeniî au seminarii şi fundaţii, Romîniî de la Satu-Mare se găsesc supuşi episcopului rus venit de la Muncaciu, şi de aceia «măî încet păşesc, de vreme [ce] episcop de alt neam şi de altă limbă au». în părţile Banatului, unde «cu mult mai mulţi Romînî decît Sîrbî sînt», ei «au nu învaţă, au, cari învaţă, să ruşinează a să zice Rumînî, şi mai voesc să se zică de alt neam, ci rămîn proşti şi să stăpînesc de alte neamuri... O! că de le-ar da Dumnezeu cît de puţintică rază de lumină să-şi cunoască prostia şi ticăloşia şi mai de cinste şi mai de folos să gîndească, aducîndu-şî aminte că sînt Romani şi să nu lasă de ocară numele roman.» Această versiune pregătitoare era terminată, precum se spune în manuscriptul Academiei, la 2 Iunie 1801. O vedem îndreptată în al doilea manuscript, pe vremea cînd Klein supuse unei ultime revisii toate operele sale. în această formă revăzută începu lucrarea să apară în Calendariu, într’un timp cînd scriitorul nici nu se gîndia la tipărirea Istoriei Romînilor pe larg, pe care o ştia neterminată. Cipariu vorbia despre a treia Istorie a Romînilor de Klein, «cu întrebări şi răspunsuri», aflătoare odinioară în Biblioteca mănăstirii din Blaj şi dispărută pe urmă, împreună cu cele două copii ce se luase după dfiisa. Totuşi, după una din acestea, s’a tipărit această scurtă privire istorică cu scop didactic, în Sionul ro- 13 194 EPOCA LUI PETRU MAIOR mînesc, IT, p. 126 şi urm. începutul lipseşte, şi fragmentul păs-strat cuprinde cam cît şi manuscriptul latin din tratarea pe larg. Cele d’intăiu rînduri, pană la Unire, samănă cu acelea care li corespund în prescurtarea studiată mai înnainte, dar biografiile vlă-diceştî sînt înfăţişate foarte pe scurt. La Bob se ceteşte : «Ioan Bob, carele şi acum, în anul 1791, trăieşte». La Oradea păstoreşte Darabant, care «se poate număra între părinţii neamului romînesc ; nu numai între episcopi, ci nu încetează de la acestea până ce va fi întru această viaţă, întru care Dumnezeu să-l păzască întru mulţi ani». Despre cei din Banat, se spune în scurt că, «din neînvăţătura lor», îi ţin Sîrbii supt jug. Deci, resumînd, după Observaţiile din timpul studiilor sale, Klein redactă Istoria cu întrebări şi răspunsuri pentru şcolile din Blaj, în 1791. Apoi, istoria anecdotică a episcopilor uniţi. Pe urmă, prin 1796, pentru publicul erudit, de alt neam, Istoria latină, îi urmează acesteia Istoria pe scurt, terminată în 1801, revăzută în 1805, tipărită în parte în anul 1806. în fine, dela 1801 înnainte, începe a se lucra Istoria definitivă a Romînilor, pe care autorul \^ei o re văzu în 1805, puţin timp înnainte de moarte. Spiritul în care sînt scrise operele istorice ale lui Klein în genere — căci nu s’ar putea găsi o caracterisare deosebită pentru fiecare din ele — e acela al unui om care vede pe de-asupra hotarelor vremelnice şi a deosebirilor confesionale, ce nu-1 pasionează, interesele permanente, nevoile şi aspiraţiile neamului. E mîndru de originea acestui neam, îl doare de durerile lui, şi umilinţa lui, seculara lui umilinţă în Ardeal, îl revoltă. Din trecut el desface pentru dînsul elemente ce pot sluji drept razim visurilor de _viitor. Pentru cei ce-şi lasă poporul, ca să li se zică magnaţi, pentru prelaţii, ca Bob, cari se dau cu tot sufletul Unirii, căutînd s’o apropie de catolicismul pur, întrînd ast-fel şi ei în respectata ierarhie a Bisericii romane, pentru fanaticii ritului şi confesiunii, «carii şi în canoane şi în odăjdiile bisericeşti şi în altele lătinisesc», el are vorbe de mustrare \ Pentru dînsul, ca şi pentru Şincaî, ca şi pentru Maior—treime muncitoare şi înţeleaptă—Unirea trebuia 1 1 Cipariu, Acte fragmente, p. 124. ISTORICII DIN ARDEAL 195 să fie un mijloc, şi nu un scop, un instrument de civilisaţie şi de reabilitare politică, şi nu o unealtă de discordie şi cotropire. In cărţile ca şi în viaţa sa, el e un rău călugăr, un rău preot, un rău convertit, dar tocmai pentru aceia un bun Romîn. Şi ce-am fi folosit noi din toată schimbarea confesională de la 1699 dacă aristocraţia intelectuală a Romînilor din Ardeal ar fi înţeles lucrul alt-fel ? Ca formă, am spus-o, Samuil Klein e foarte adese ori un cronicar, un bun şi interesant cronicar. Ii place a sta de vorbă, a fi ispitit de amintirile trecutului, a-şi spovedi sufletul. înnaintea sa, el n’are, ca Şincai, izvorul de reprodus, n’are, ca Maior, arma strălucitoare a argumentaţiei cu care caută punctele slabe ale adversarului. E mai difus, mai incoherent, mai bătrînesc. Dar tocmai de aceia mai simpatic decît ceilalţi doi, şi glasul său blînd îl ascultăm totdeauna mai bucuros decît vorba tare, convinsă, aspră a tovarăşilor săi de activitate. E, dacă voiţi, în el, ceva din temperamentul de visionar, de poet, care a făcut farmecul şi nenorocirea unchiului său Inocenţiu, în marea lui luptă ză- damică, pentru cinstea lui şi pentru cinstea naţiunii. * * * De mult încă, aproape din aceiaşi vreme cu Klein, un alt tînăr Romîn, dintre Ardelenii uniţi, scormonia în archive şi biblioteci, aduna cu pietate din cărţi, manuscripte, acte şi diplome amintirea trecutului naţiunii sale. O altă fire decît blîndul călugăr din Blaj : un temperament înfocat, îndărătnic, aspru. Un alt apostol decît propoveduitorul cu duhul blîndeţiî: un luptător, care striga adevărul nou în auzul tuturora, un jprofeţ prin sabie, venit ca să aducă războiul. E Gheorghe Şincai. Acesta nu era un nepot de Vlădică, purtătorul unui nume cunoscut, ca Samuil Klein sau Petru Maior. Se născuse dintr’o familie de mici nobili de provincie, de loc din Şinca-Veche x. Un «Ştefan Şincai din Sinea» e menţionat în Cronica scriitorului nostru ca dregătorii pentru mănăstiri în întâia jumătate a secolului 1 2. Pe bunul lui Gheorghe-1 chema Andrei: el dădu pe fiul său Ioan ca «poslujnic» la Curtea Vlădicăî Patachi, dar, adu- 1 Pentru istoria acestui sat romanesc, v. şi An. Ac. Rom., XXI, secţ. ist., pp. 262-3. La 28 Maiu 1796, găsim un atestat, pentru un accident, de la «noi biraole şi jurat de la Sinea Noo». Bibi. Ac. Rom., hîrtii necatalogate. 2 III, p. 45* 196 EPOCA LUI PETRU MAIOR cîndu-şî aminte că era şi el, săteanul romîn, un nemeş, îl ceru înnapoi acasă, «pentru că l-au aflat odinioară măturînd poiata vlădicească», ceia ce se pare că nu prevăzuse în intenţiile lui părinteşti şi nobiliare \ Ioan se căsători cu Ana, al cărei nume de familie era Grecu1 2. Era un om simplu, care, cînd patriarhul Dosofteî de Ierusalim veni în Ardeal, la începutul secolului, pentru a mîntui sufletele ordodoxilor din provincie, combătînd eresia Unirii şi vînzînd indulgenţe cu efect garantat, — se grăbi să cumpere, cu preţul de patru-zeci de lei, un ast-fel de paşaport pentru raiîî. Lăsase cu limbă de moarte să i se puie hîrtia pe piept cînd îl vor îngropa, dar fiul său nu permise aceasta, şi sufletul n’avu pe ceialaltă lume alt ajutor decît faptele bune. «Dar eu», spune cu mîndrie cronicarul, «n’am lăsat să i se pună, bine ştiind că darul lui Dumnezeu nu se poate vinde pe bani 3». Atît Ioan Şincai, cît şi soţia lui Ana, se odihnesc în cimitirul din Şamşud, Unde se strămutase familia4, pe o moşie luată în arendă, părăsind păţnîntul părintesc, din ce în ce îngustat, din Şinca-Yeche 5. Un \frate, Ioan, ajunse căpitan şi căzu pentru împăratul în lupta de la Lorch, în 1795 6; un altul, Pantelimon, care continuase ocupaţiile agricole ale tatălui său, muri în Şamşud în-nainte de anul 1809, şi fu înmormîntat acolo 7. Mai ştim un frate, Andrei. Scriitorul nostru avea de gînd să vorbească în Cronică despre familia sa8, dar n’ajunse pănă acolo. Şincai însuşi, care şi-a scris biografia 9, ni dă data naşterii 1 «Tatăl mieu Ioan Şincai, cînd l-au fost dat moşul mieu Andrei lîngă dînsul poslujnic şi, numai pentru aceia l-au adus acasă, pentru că l-au aflat odinioară măturînd poiata vlădicească»; ibid., p. 418. 2 Papiu, Viaţa, operele şi ideele Im Gheorghiu Şincai din Sinea, Bucureşti, 1869. Acest discurs de recepţie la Academia Romînă e, ca toate lucrările lui Papiu, lucrat cu cea mai mare îngrijire şi cu multă pricepere. 3 Ibid., p. 310. 4 Ibid., II, p. 87: «In Şamşud sînt îngropaţi şi tată-meu Ioan şi mumă-mea Ana». 5 Cea nouă s’ar fi întemeiat pe acest pămînt. Elegia lui Şincai din Oro-dias, reprodusă în Archivul lui Cipariu, p. 247 şi urm. 6 Orodias, l. c. Unul din nepoţii lui Klein, cel mai mic, Iosif, se înrola şi el în 1805 ca «tympanotriba» (Corneli către Klein; 23 Decembre 1805). 7 Cronicul, II, p. 87. Pentru cîţiva antecesori, după tată şi după mamă, v. Papiu, l. c. 8 III, p. 364: «cînd voiu scrie despre familia mea». 9 în Orodias. ISTORICII DIN ARDEAL 197 sale: 28 Februar st. v. 1754. Aiurea ni spune însă că «în 28 Februar al anului 1809 a plinit 56 de ani de cînd s’a născut pe lume»1, ceia ce ar fixă o dată deosebită cu un an : 1753. în sfîrşit, un al treilea loc din operele lui 1 2 arată că «la anul 1774 el plinise a vîrstei sale nouăsprezece ani», ceia ce ne-ar trimete la 1755. N’avem mijlocul de a hotărî care dintre aceste trei date diferite poate fi mai curînd primită. A fost trimis întăiu, pentru carte, în satul de Unitari Sabed, ca să înveţe limba ungurească, dar se întoarse peste puţin pentru a urmă şcoala din Şamşud, poate cea românească, de la biserică 3. După mai mult timp, el merse la Mureş-Oşorheiu, în 1766 4, unde învăţă doi ani latineşte şi ungureşte în Colegiul Reformaţilor5. Pănă la 1772 petrecu în şcoala Iesuiţilor din Cluj, unde-1 dusese fratele lui, Ioan: vreme de] patru ani, el fu cel d’intăiu printre conşcolarii lui, aproape toţi străini 6. în vacanţe se ducea la Noşfalău, moşia lui Wolfgang Bânffy, unde era administrator acel care-1 ţinea la şcoală, Mihai Grecul, fratele mamei lui: «Cînd învăţam la Cluj», scrie el, «supt Părinţii Iesuiţi, mergînd în tot anul în varmegia Craznei, în Noşfalău, la fratele mîne-mea, prefeactul baronului Volfgang Banfi, răposatul domnul Mihail Grecul, carele m’au crescut la învăţătură, şi totdeauna trecînd de la Hoedin, pre la satul ce se chiamă Bologa, am văzut zidurile unei cetăţi mai mari decît iaste cetatea Buda, în carea scriu aceastea»7. De la Iesuiţi, unde avu ca profesor şi pe «archimandritul» Fridwalszki, archeologul8, se duse, pentru nemţeşte, la Piariştii din Bistriţa. Terminîndu-şi ast-fel studiile, cunoscînd limba oficială latină şi limbile de întrebuinţare ale provinciei, el se aşeză la Blaj, unde făcu profesia pentru noviciat 9 şi fu numit canonic la vrîsta de nouă- 1 Cronica, I, p. 511. 2 Cronica, II, p. 213. 3 Orodias, 1. c. 4 Papiu, l. c. 5 Orodias şi Papiu, IL cc. 6 Orodias, l. c. 7 Calendarul de Buda pe 1807, p. 51. 8 Cronica, I, p. 17. 9 Papiu, L c.y p. 89. 198 EPOCA LUI PETRU MAIOR sprezece ani1. în acelaşi timp aproape1 2, i se încredinţa sarcina de profesor de retorică şi poetică la şcoala superioară din mănăstire. Dar pentru Sinea! epoca studiilor nu era încheiată. Doria să meargă la Roma, unde şi alţi! fusese înnaintea lui, unde-1 precedase, la 1764 încă, Alexe Morăşeanu 3. Abia împlinise un an de profesorat, şi visul i se îndeplini. Cu entusiasm plecă el, împreună cu viitorul său tovarăş de luptă, Petru Maior, pentru a vedea leagănul neamului său, pentru a se inspira pentru toată viaţa din pietrele sfărîmate, care de atîtea veacuri povestesc celor ce ştiu să le asculte minunate poveşti înnălţătoare de suflet. în August 1775, călugărul basilit Gabriel Şincaî, în mi-renie Gheorghe, profes, din diocesa Făgăraşului, făcea jurămîntul, un jurămînt care era să-î lege foarte puţin viaţa, la Propagandă 4. Aici urma, după instrucţiile ce primise, doi ani filosofia, iar teologia trei ani. Profesorii săi îl judecară ca «un tînăr aprins, deştept şi moral»: «di ardente naturale, di ottimo ingenio, di buoni costumi»5 6. Luă doctoratul în amîndouă ramurile, la 28 Ianuar 1779 8. Dar, atingînd ast-fel scopul trimiterii sale, el nu se întoarse înnapoi imediat. Nu se dusese la Roma din evlavie pentru noul crez al Romînilor, şi aceasta se vede în destul din lucrarea lui principală, unde afirmă că — sînt versuri! — Romînii supt grea uninţă Rămîn fără de credinţă7, unde-şi rîde de «năravurile popeşti»8, unde atacă donaţia lui Constantin 9, unde ţine de rău pe Apuseni, cari urgisesc pe Orien- 1 «Ci, păntru că ştiu năravurile popeşti, ca unul carele am fost între dînşii şi în cinul lor cel mai în sfinţire, dar al doilea în diregătorie, ca un canonic, în zece ani, de la anul 1774, cînd plinisem a vîrstei mele nouăsprezece ani, pănă la anul 1784.» Cronica, II, p. 218. 2 La «două-zeci de ani», scrie el în Orodias. 3 Urechiă, Ist. Rom., I, p. 1172, nota 1. E, după Klein, autorul «gramaticei rumînească şi italienească» (v. şi mai sus, p. 71). 4 Urecliiă, l. c. 5 Urechiă, l. c. 6 Diploma îndoită în Cipariu, Archivu, pp. 254-5. 7 I, p. 417. 8 Ibid., II, p. 218. 9 «Fieşte-care episcop numai atîta puteare are, cît i-au dat Domnul Nostru Isus Hristos, nu cîtă i-au dat împăratul Foca, Carol cel Mare, Mahomed al II-lea sau Bon aparte de acum» ; ibid., p. 854. ISTORICII DIN ARDEAL 199 tali1, unde loveşte în Iesuiţii cari urmăriau scopuri perfide, stăruind pentru Unire1 2, cari s’au făcut capabili de furt de documente cu acest prilej3. El îşi permite chiar să găsească politica Papei Clement faţă de Mihaî Viteazul egoistă 4, să califice o bulă de «încîlcită şi fără de înţăles»5, să declare că Ro-mînii nu s’au dat Papei «să-i fie dobitoace, nu oi sufleteşti»6, şi să dea această caracteristică pentru efectele alipirii Romî-nilor la Biserica din Roma: «Mai pre urmă numai popilor» — cari şi ei sînt numai a cincea roată la car7— «au folosit; că acestea au dobîndit puţină scutinţă, cam anevoie, dară nobilii au rămas şi rămîn cu buzele drîmboete pănă astăzi, căci Latinilor destul li este că, înşelînd pre Romîni în partea lor, au putut învinge cu numărul pre Calvini, carii în fine erau cei mai tari în timpul acela... Baream de ar fi trăit Iosif pănă cînd ar fi uşurat şi jugul beţilor proşti, carii nu mult s’au uşurat prin stricarea iobăgiei» 8. Nu se dusese nici pentru diplomă, la care, de şi o căpătase cu osteneală, nu va fi ţinut aşa de mult. Se dusese, ca un pelerin cucernic, la Sfîntul Mormînt al naţiei, la Ierusalimul glorios al Cetăţii veşnice. Ca şcolar al .Colegiului Propagandei, ca bibliotecar al instituţiei9, el începu a străbate cărţile, manuscripte sau tipărite, pentru a găsi ceia ce ele cuprindeau asupra Romînilor. Amintirile sale despre Roma sînt toate de această natură. I-au rămas în minte columna străbunului, la care «a privit adesea», cu ce sentimente de religioasă adoraţie putem înţelege10 11? archivele, unde căuta informaţii despre ai săin. In răbdătoarea sa operă de cercetător, prin Biblioteca Va- 1 «Aşa ne urjisesc Apuseanii pre Răsăritean!» ; ibid., p. 487. 2 Ibid, III, pp. 285-6, 288, 455-6. 3 Ibid., p. 363. 4 Ibid., II, p. 413. 5 Ibid., III, p. 414. 6 Ibid., i; p. 353. 7 Ibid., III, p. 297. 8 Ibid., II, p. 215. 9 Orodias, l. c. 10 «Eu însumi mai adesea ori am privit la columna aceasta»; Cronica, I, p. 13. 11 Ibid., p. 380: «Pana cînd am zăbovit eu în Roma, epistolele aceste nu le-am putut vedea». 200 EPOCA LUI PETRU MAIOR ticană, Bibliotecile de la Santa Maria sopra la Minerm şi Bene-dictină, el a fost ajutat de sprijinul prietenesc al unui prelat roman de familie mare, al unui cardinal încă tînăr1, Ştefan Borgia, vestit colecţionator de manuscripte, monumente şi medalii, care era de la 1770 secretariul Propagandei1 2. Prin mijlocirea lui Şincaî, de sigur, Iacob Aron trimise în Iulie 1776 cardinalului nişte inscripţii dace inedite3. Iar prin mijlocirea cardinalului-secretariu se dădu lui Şincaî, la 20 Februar 1780, voia pontificală de a putea consulta orî-ce carte pentru scopurile sale ştiinţifice 4. Ast-fel culese zelosul şcolar romîn, «în decursul celor cinci ani petrecuţi în Colegiul Propagandei» 5, acel complex de mărturii asupra istoriei Romînilor, de care vorbeşte cu mîndrie în Prefaţa, din 1780, la «Elementele gramaticale» ale lui Klein. Incepînd cu anul 1775, acela în care sosi la Roma, Şincaî începu să formeze caietele sale de notiţe, la care ţinea ca la ochii din cap6. Dar n’avu vreme decît foarte târziu să prelucreze «scrisorile sale ceale mari» 7. încă în 17798 el sosia la Yiena, unde, după intervenţia lui Darabant, protectorul său9, împărăteasa-i po-runcia să rămîie un an pentru a face acum studii de metodă, de canoane şi de drept10 11. Stătea la Sfînta Barbara 11 şi dădea 1 Născut la 8 Decembre 1730; Lombardi, Storia della lefteratura italiana, VI, pp. 122-3. 2 lbid. 3 Densuşianu, Raport, p. 206. 4 Actul în Cipariu, Archivu, pp. 255-6. Cf. menţiunea lui în Orodias. 5 «Plura ego in adversaria mea toto illo quinquennio quo Romae in ce-leberrimo urbano collegio de Propaganda Eide moratus sum, retuli.» G Aceste caiete se află astăzi la Oradea-Mare, în Biblioteca episcopatului romîn. V. şi Densuşianu, Raport, pp. 206, 207. 7 «Diplomatul acesta îl poţi ceti întreg în scrisorile meale, ale lui Gheorghie Şincaî, ceale mari, la anul 1600» ; Cronicul, II, p. 445. Cf. p. 435 şi III. p. 93, unde trimite la «al treilea tom al scrisorilor meale celor mari». 8 El scrie clar : «1779» ; ibid., II, p. 28; III, p. 451. Permisia papală pentru întrebuinţarea cărţilor oprite trebuie să fie întârziată sau dată pentru lecturi la Viena. V. mai sus, pe această pagină. 9 Orodias, l. c. 10 Cronica, II, p. 431; Orodias, l. c. 11 Ibid. ISTORICII DIN ARDEAL 201 elevilor de acolo, fiind şi el elevul altora, al profesorilor mari din capitala Imperiului, lecţii de gramatică, se pare h La Sf. Barbara se afla ca director de studii Klein, şi cei doi învăţaţi romîni, găsindu-şi idei asămănătoare şi avînd aceleaşi ocupaţii ştiinţifice, se ajutară între dînşii. Fructul acestei colaborări intelectuale fu publicarea însemnatului opuscul gramatical şi ortografic al «Elementelor» în 1780. în «Orodias», Şincaî, pomenind de această viaţă împreună cu Klein, îl numeşte «compatriotul său prea-iubit» 2. în aceiaşi carte a lui Nagy, el dă preţioase note asupra vieţii şi activităţii literare a colegului său, şi se plînge că un om aşa de distins, «atît de împodobit cu toate cunoştinţile ştiinţifice şi literare şi de remarcabil prin însemnatele lucrări ce a tipărit» 3, a fost trecut cu vederea de istoricii literaturii nouă din Ungaria şi Ardeal, «ca şi cum cei de rit greco-catolic n’ar putea să fie oameni erudiţi sau n’ar voi şi nu s’ar cădea să se numere între cărturarii ţerii» 4. în epistola către Lipszki, din 1804, îl numeşte «cel mai bun cunoscător al limbii romîne» 5. Nu încape îndoială că aceşti doi fruntaşi ai cugetării româneşti din timpul lor au trăit prieteneşte în Viena şi, din partea lui Klein, iubirea pentru amicul său a fost destul de mare pentru a-1 face să cedeze acestuia toate drepturile de autor asupra «Elementelor», care apărură în 1805 ca opera personală a lui Şincaî. Cît despre acesta, natura lui aspră, fanatismul lui pentru ceia ce i se părea că este adevărul l-au făcut să nu cruţe nici pe tovarăşul de odinioară, pe «călugărul Samuil Clain» în ghionturile prin care necontenit îşi înlătură predecesorii. Cetim cu părere de rău — critica ştiinţifică nu trebuie făcută decît atunci cînd se impune; şi, în acest cas chiar, cu cruţare, faţă de un adversar cinstit — acusaţii aspre ca acestea: «Clain mult greşeşte în cronologhie, 1 Judecind după felul cum vorbeşte de ucenicii romîni de acolo, în Prefaţa primei ediţii a «Elementelor». Sulzer îl numeşte numai «der Philo-sophie unde Gottesgelahrtheit Doktor»; II, pp. 153-4. 2 «Mihi diiunctissimus popularis.» 3 «Tam omnibus scientiis et litteris abunde ornatus et singularibus edi-tis operibus conspicuus vir.» 4 «Quasi vero iam graeco-catholici homines ne sapere quidem possent aut vellent, ac in censum litteratorum hominum in patria venire nequirent.» 5 «Quantum iudicare possum, inter modo viventes apprime gnarus lin-guae valachicae.» 202 EPOCA LUI PETRU MAIOR după obiceaiul său» 1 sau: «Trebuia să iea mai bine sama la cronologiile, pentru că au avut în mînă o însemnare de însuşi episcopul Ioan Inochentie Clain» 1 2. Dar, în anul de zile pe care-1 petrecu la Viena pentru a-şi complecta studiile, Şincai avu şi alte cunostinţi, însemnate şi folositoare. Nunciu era la Viena în 1779-80 un prieten de tine-reţă al lui Muratori şi Lami, unul dintre prelaţii cei mai iubitori de cărţi3, un fost prefect al Archivelor pontificale, Iosif Garampi, care ajunse cardinal în 1785 4. Şincai arată în «Oro-dias» că, în urma recomandaţiilor aduse din Roma, de sigur, Garampi-i deschise Biblioteca Nunciaturiî, şi din această Bibliotecă şi din Archive el îşi luă extrase de documente ce priviau Moldova pănă la 1775, iar Ţara-Romănească pănă la 1705 numai 5. Cornides, care muri în acel timp, îi făcuse o visită, şi acest erudit, pe care Şincai îl numeşte «omul cel mai învăţat de pe vremea sa» 6, discută cu dînsul în privinţa Cumanilor 7. Avu relaţii la Viena cu Benko şi cu Sulzer, care-i dădu, «spre cetire», manuscriptul lui «Miron» Costin8. Făcu cercetări şi în Biblioteca lui Anton Hadik, fost comandant al Ardealului, apoi al Galiţiei şi Lodomeriei şi atunci president al Cancelariei de războiu, soldat «iubitoriu de oameni procopsiţi şi de cărţi» şi a cărui bibliotecă era plină de manuscripte preţioase 9, îi permise să lu- 1 III, p. 423. 2 P. 424. 3 Catalogul bibliotecii sale a fost tipărit în cinci volume de Mariano de Romanis.Nu l-am putut vedea. 4 Lombardi, l. c.y pp. 77-8. 5 Densuşianu, Raport, p. 206. în Cronică, II, p. 380, nota 3, se citează: «Codex ms. nunciaturae viennensis ad vocem Soczawia». 6 Ibid.. I, p. 433. 7 Orodicts, l. c. 8 Prefaţa la ediţia întâia a «Elementelor». 9 «Cît să atinge de învăţătura comitelui Antonie Hadic, adevărat iaste că au fost, nu numai foarte învăţat—precum însumi am priceput în anul 1779, cînd m’am înturnat din Roma la Beciu şi am avut noroc de a vorbi cu dînsul, ca cu un president al Căncelăriei cei de oaste-—, ci au fost şi foarte iubitoriu de oameni procopsiţi şi de cărţi, mai ales de cărţile ceale netipărite ; pentru aceia, ocărmuind Ardealul, au cercat toate scrisorile autorilor celor încă netipăriţi, şi au făcut de le-au scris unii şi alţii.» Ibid., I, p. 28. Cf. şi 'ibid., p. 27. ISTORICII DIN ARDEAL 203 creze într’însa. în fine, de la Consilierul Ştefan Costa din Beiuş 1 căpătă el voia, în timpul şederii acestuia în Yiena, să copieze protocolul dietelor ardelene ale lui Mihai Viteazul, în posesiunea cărora intrase pe cînd era, sau fiind încă, «conţipist al Ardealului». Atunci începu Şincaî să scrie. Cum am văzut, el a «îmbogăţit», a coordonat şi a precedat de o prefaţă «Elementele» lui Klein, înnainte de aceasta, — întâie încercare istorică —, el compusese un «Dialog despre Romîni», pe care voia să-l tipărească împreună cu «gramatica cea românească», dar fu împiedecat de censura imperială, căreia i se dase informaţii tendenţioase de către «niscai dujmani ai Romînilor» 1 2. Se gîndia să compuie şi el un dicţionar «daco-romîn» 3. Cronicarul mărturiseşte el singur că a stat numai un an la Viena 4. La 2 Mart 1780 şi la 15 din aceiaşi lună, el îşi căpăta atestatele de studii trebuitoare 5 şi se întoarse îndată la Blaj. Aici fu întrebuinţat întăiu de către guvern 6 la prelucrarea şi traducerea de cărţi de şcoală. La 9 April 1782 el era numit catehet al noueî şcoli naţionale din Blaj, iar la 15 Octombre i se dădea şi sarcină de «director principal al acestei şcoli». El se pune îndată pe lucru, prelucrînd alfabetul, Catehismul şi «Principia linguae latinae», fără a avea plată şi trăind ca şi înnainte în mănăstirea sa 7. în 1782 încă, la 15 Octombre, îl vedem plîngîndu-se lui Mârtonffi pentru reaua-voinţă de care dădeau dovadă funcţionarii episcopali faţă de profesori, de la retragerea lui Grigore Maior încoace 8. La această dată el fusese bolnav de friguri, ceia ce nu-1 făcuse a-şî părăsi planurile de prelucrare şi traducere din nemţeşte, pentru care cere hîrtie, fixarea literelor, renumeraţia şi mai ales numirea ca «director naţional blăjean; nu pentru plata ce ar fi să am, nici pentru 1 Cronica, II, p. 435. Cf. Densuşianu, Raport, p. 204; Ist. Rom. din Orade, voi. I; Bariţiu, Părţi alese, I, p. 555. 2 Cronica, I, p. 243 ; III, pp. 471, 477-8. 3 «Cum dictionario daco-romano quod, dummodo otium et scribendi com-modum non desit, componere fert animus.» Prefaţa la prima ediţie a «Elementelor». 4 Cronica, II, p. 435. 5 Orodias, l. c. 6 Epistola către Lipszki. 7 «Nec a monasterio in quo degebam ullum unquam subsidium praeter miserum victum et amictum» ; plîngere către Guvernator; 30 August 1784. 8 Densuşianu, Raport, p. 208. Rapoarte şi la 20 Novembre, la 15 Decembre. 204 EPOCA LUI PETRU MAIOR fală, ci ca să pot corespunde mai uşor cu guvernul, ca unul ce i-aş fi supus de-a dreptul h» I-n această scrisoare, el nu poartă nici un titlu, pe cînd se numeşte «director şi catechet» în acea din 27 Novembre 1782, în care arată sarcina de traducere a cărţilor de şcoală, ce primise, adăogînd că a şi prefăcut pe româneşte Catechismul cel mare «cu textele Scripturii», abeee-dariul cel mare şi prima parte din Aritmetică, pe care căuta, între inspecţii, să o tipărească la Sibiiu 1 2. în 1783, cînd face să apară «Prima principia latinae gramaticae» pentru «şcolile româneşti naţionale», cu text explicativ romîn, el era tot «director şi catechet al întâii şcoli naţionale din Blaj 3». Şi, ne mai fiind călugăr de la 3 August 1784, el ceruse la 30 ale lunii a i se da, în locul întreţinerii în mănăstire, «o -plată oare-care după analogia altor directori normali»4. Deci visul pe care-1 făcuse în 1780, acela de a se întemeia de către guvernul imperial însuşi, în Ardeal, cum se făcuse în Bucovina, şcoli «normale» pentru copiii romîni, acest vis se îndeplinise supt guvernul liberal, reformator, filantropic, răzimat pe un absolutism eficace, al lui Iosif al II-lea. Şincai se bucura de influenţă, «putea mult», — ni spune el mai târziu în timpuri cînd rătăcia de la casa unuia la casa altuia —, supt acest împărat, în vremea căruia «au răsufleţit Romînii». «Director preste şcoalele Romînilor din Ardeal», — e titlul pe care şi-l dă în româneşte— 5, «soţ» sau, am zice noi, coleg al adversariului ştiinţific al său de mai târziu, învăţatul Iosif Carol Eder 6, plătit totuşi numai cu trei sute de florini pe an, el străbătu de trei ori Ar- 1 Bibi. episcopiei din Orade; pare a fi alta decît cea precedentă. 2 Ibid. Alfabetul romîn-german se tipăria la Hochmeister (rugăminte, din 15 Oct., către Mărtonffi, a se impune tipografului să sfîrşească pănă la Crăciun). 3 Titlul continuă ast-fel: «quae ad usum scholarum valachico-nationalium, propter maiorem incipientium puerorum facilitatem, adiecta valachica lin-gua, in hune ordinem redegit ac typis edi curavit Georgius Gabriel Sinkai de eadem, AA. LL., philosophiae et SS. Theologiae doctor ac primariae scholae nationalis Ballasfalvensis director et catecheta». Blaj, Tipografia Seminariuluî, in 8°. 4 Petiţia se află în Bibi. din Orade. 5 Cronica, III, p. 332. 3 Ibid., I, p. 331. istorici! DIN ardeal 205 dealul, din ordin împărătesc, «pentru cinstea limbii şi neamului, făcînd multe lucruri bune în şcolile româneşti», pe care le întemeiază şi le înmulţeşte. In doisprezece ani, cît îndeplini aceste funcţii, cu atît mai plăcute pentru acest zelos apostol, cu cît erau mai grele,—el puse basa la trei sute de şcoli nouă, «normale» sau de Stat1. Tot în 1783 apărea, în fine, Bucoavna cu litere latine a lui Şincai, cu titlul romîn şi german, cuprinzînd şi regule ortografice şi po-văţuirî1 2. In 1785, el tipăria o îndreptare cătră aritmetică, pentru aceleaşi «scoale normăleşti a neamului românesc»3. Era tocmai anul cînd împăratul recunoştea public situaţia tristă a Romînilor şi recomanda a li se da lumina prin şcoli 4. Cu doi ani înnainte Şincai tipărise Catechismul5, pe care-1 laudă însuşi6, ca fiind «cel mai complect dintre toate cîte le au Romînii»7. Pregătise, tot pentru şcoli, şi o «Istorie a natureî sau a firii», pe care o întovărăşise cu un vocabulariu de istorie naturală8, în latineşte, româneşte, nemţeşte şi ungureşte9. încă la 1787, în ziua de Crăciun, Şincai dă din Blaj un atestat în care iea titlul răsunător de «director al celei d’intăiu şcoli 1 Cf. Orodias, l. c. şi Papiu, l. c. 2 V. titlul mai jos în capitolul despre literatura religioasă. S’ar crede că al doilea alfabet românesc al său, pe care-1 pomeneşte în Orodias, e «Alfavita sau Bucoavna pentru folosulu şi procopsala şcolilor neamului românesc», Blaj, Tipografia Seminariuluî, 1795 — tipărită cu litere cirilice, dar e mai curînd Bucoavna, tot romîno-germană, din 1788. Un Bucvariu din 1771, tipărit la «chirii Iosefu Lavrentie Curţpecu» se află în Bibi. Mihâlyi. 3 Iată titlul complect: «îndreptare cătră aritmetică, întâia parte; alcătuită şi întocmită pentru folosul şi procopseala tuturor şcoalelor normăleşti a neamului românesc de Gheorghie Şincai din Sinea, directorul şi catechetul numitelor scoale, etc. în Blaj, cu tipariul Seminariuluî 1785». 4 Hurmuzaki, VII, pp. 443-4. 5 Cunoaştem din 1784 un Catecbism romîn-german, tipărit la Viena. 6 în Orodias. 7 «Fusius unquam quam fuerit Valachis traditus iste liber.» Cipariu încă vorbeşte de Catechismul cel mare, care «şi pănă astăzi se urmează în toate şcoalele unite din Ardeal», adăugind că e tradus din nemţeşte; Foaie p. minte, inimă şi literatură pe 1841, nle 42, 47. Dar Şincai vorbeşte în «Orodias» de două catechisme ce ar fi făcut: cellalt e cel din 1780. 8 Vocabularium peHinens ad tria regna naturae. 9 Densuşianu, Raport, p. 208. 206 EPOCA LUI PETRU MAIOR naţionale din Blaj şi al celorlalte şcoli greco-catolice din marele-principat al Ardealului»1. Dar mai multe împrejurări interveniră pentru a-i zdrobi situaţia, în care ştiuse a se face aşa de folositor Romînilor. întăiu, sîngeroasa mişcare a lui Horea deşteptase vechile uri ale locuitorilor privilegiaţi ai Ardealului în potriva Romînilor şi, cu toate că inteligenţa romanească se ţinuse la o parte în timpul răscoalei iobagilor, bănuieli trebuiau să cadă şi asupra ei. Fără să-i pese de dînsele, ea luă în mînă, după potolirea lucrurilor, causa ţerănimii învinse, de şi se luptase în luptă dreaptă, supt steagul unor drepte cereri. Pentru întăia oară de la martirologiul lui Inocenţiu Klein, durerea celor muţi, a milioanelor tăcute, cărora li căzuse, desnădăjduite, braţele ce mişcase cu furie arma, găsi o expresie în graiul învăţat al cărturarilor. Sentimentele tuturor acestora, conştiinţa lor de solidaritate cu aceia cari-şî vărsase sîngele în bătălia cu asupritorii şi supt roata călăului plătit de aceştia, se întrupară în acel Supplex libellus Valachorum Transilvania# cum notis historico-criticisj în acea tînguire întemeiată pe adevăr şi pe justiţie, pe care o făcu să apară în 1791, după îndemnul amînduror episcopilor, Bob şi Gherasim Adamovici1 2, la Cluj, cînd abia se împrăştiase nourii de flăcări ai revoltei, un Romîn ce stătea sus în ierarchia onorurilor, «prea luminatul domnul sfeatnicul de Curte Iosif Meheşî» 3, fiu al protopopului romîn din Mănăstur-Cluj 4. Pe această «inştanţie», Şincaî ar fi iscălit-o bucuros. Colegul său Eder o găsi obraznică şi insultătoare pentru acei cari printr’o tradiţie de secole aveau dreptul de a deposeda, de a împila şi de a despreţui. Răspunse tot în latineşte B, cu acea violenţă amestecată cu batjocură pe care o deşteptară totdeauna cuviincioasele, scurtele şi rarile protestări ale răbdătorului popor romîn 1 «Primariae scholae nationalis Balasfalvensis et reliquarum graeco-ca-tholicarum per magnura Transylvaniae principatum director.» Papiu, l. c., p. 90. 2 Klein, în Instr. publ., scriitorii. 3 Şincaî, III, p. 92. 4 D. Yaida, Discursurile către Bob, p. 4, nota; Bariţiu, Părţi alese, I, p. 543; Klein, Ist. Rom., I, care admite şi colaborarea lui Molnar. ° Titlul răspunsului lui Eder este: Notae historico-criticae ad supplicem Zibettum Valachorum. ISTORICII DIN ARDEAL 207 din Ardeal, din zilele episcopuluî-marţir Inocenţiu Klein pană în acele de astăzi. Şincai nu se putu răbda şi răspunse printr’o Anticritică, furioasei Critice. El arată în cărticica sa că teoria trecerii Romînilor peste Dunăre, în urma unei invitaţii oficiale, trecere pe care, după Sulzer, oracolul duşmanilor noştri, o adoptase Eder, nu se poate împăca nici într’un chip cu logica eternă a lucrurilor şi adaugă argumente de fapte pe lîngă acel, hotă-rîtor, de judecată. Lucrarea nu putu însă să se tipărească, cen-sura împotrivindu-se x. Căci împăratul binefăcător, care recomandase dietei ardelene petiţia din 1791 şi o silise a da drepturi Romînilor, de şi mur-murînd, tăgăduind şi insultînd, ca de obiceiu1 2, murise acum, dezgustat pănă în fundul inimii sale, zdrobit de primirea pe care nepriceperea şi nătîngia omenească o făcuse admirabilelor sale intenţii, prea în pripă realisate. Vechia politică austriacă, ce stătea în a nu lovi nimic în faţă şi a guverna prin viciile supuşilor ca şi prin virtuţile lor, politica de respect faţă de nedreptatea sanctificată prin timp şi de non-sensul admis de cei mai tari şi mai ascultaţi, înlocui efemera politică de francheţă şi de dreptate, giulgiu în care se înfăşură trupul filantropului împărătesc. Nu era în 1791 vremea să se manifeste cereri din partea conaţionalilor lui Horea împotriva acelor naţiuni mîndre, bogate şi zgomotoase pe care se răzima monarchia îmbătrînită. Şincai era un funcţionar de Stat, şi nu lui mai ales i se cuvenia să vorbească. îl încunjura ura pe care trebuia s’o deştepte ori ce Romîn care ştia să-şi spuie dreptatea. Pe guvern nu se mai putea răzima, şi acesta se gîndia tocmai să desorganiseze şcolile normale, în care nu mai trebuia să se mai predeie limba de Stat, cea germană 3. Iar pe Vlădica din Blaj, care, de nu s’ar fi chemat Bob, ar fi văzut unde îi este locul în aceste împrejurări, putea pune Şincai şi mai puţin temeiu. Am văzut ce fel de om era acest închinător al lui Mamona, acest duşman al Spiritului. Pentru dînsul Şincai avea toate defectele lui Klein şi, mai mult decît acesta, defectul capital de a fi obraznic. 1 Ms. e la Oradea. Nu l-am putut vedea. 2 Hurmuzaki, IX2, pp. 213-4, 238 şi urm. 3 Orodias, l. c. 208 EPOCA LUI PETRU MAIOR Şi, adevărat, că şi era. După ce la 1784 el ieşise din călugărie, ca şi Klein şi Maior, declarînd limpede, pentru partea luî, că a făcut profesia de noviciat pentru a merge la Roma, unde se ştia că-1 trimisese Darabantel se făcu sistematic a ignora pre-senţa unui Vlădică — şi ce Vlădică! — la Blaj. El era slujbaş împărătesc, mirean acum, şi de Luminăţia Sa n’avea habar. Cărţile luî n’aveau Prefeţe şi nu cuprindeau dedicaţii. Iar, cînd îşi aducea aminte, nu stătea pe gînduri să comunice Mitropolitului sentimentele de meritat despreţ pe care i le inspira, pentru toate cîte le făcea şi mai ales, pentru toate cîte nu le făcea. Avem o ast-fel de scrisoare, redactată macaronic, în româneşte, latineşte şi ungureşte, la 10 August 1792, din Blaj. Şincaî îşi rîde într’însa de Prea-Sfîntul, căruia-î reclamă şi nişte păhare pe care le adusese de la Roma 1 2. Acesta, cel puţin, nu se încurca şi spunea lucrurile verde în faţa omului. Dabo operam ut destruam Uium, decretă poate sentenţios, şi în acest cas, după ce primise cine ştie cîte misive ca aceasta şi cine ştie cîte comunicaţii orale de aceiaşi nuanţă, păstorul turmei unite. Şi într’adevăr că nici nu era greu să se «distrugă» un om sărac, isolat, părăsit de aceia pe cari-i servise. Adecă, bine înţeles, putea fi «distrusă» situaţia luî, viaţa lui materială. Cît despre suflet, el trebuia să-şi ridice flacăra mîndră, de mînie, cu atît mai sus, cu cît creşteau silinţile duşmanilor pentru a-1 umili şi învinge. Şincaî fu scos din slujbă, unde-î luă locul un vrednic cetăţean, care se numia Gheorghe Tatu şi care, cu tot numele său patern, era numai fiul operelor sale. Apoi fu dat şi în judecată la 1794, ca unul ce fusese un conspirator şi un intrigant contra prietenilor săi, între cari Klein3. Cercetarea în potriva luî îl lăsă liber, în 1795, — liber să-şi ceară iertare sau să moară de foame. Cea din urmă soluţie era preferabilă. Acest curios om care era Şincaî, crezu, în rătăcirea sa, pănă la sfîrşit, că există o dreptate şi o recunoştinţă. în 1796, el alergă la vechiul său patron, «hrănitorul său prea dulce» 4, pentru a-i cere cu ce să se ducă la Viena pentru a se plînge. Episcopul dădu prigonitului două-zecî de galbeni. Era 1 Papiu, l. c., p. 89. 2 Tipărită de Papiu, în Archivul luî Cipariu, p. 480 şi în Şincm, pp. 108-4. 3 Actul din 11 Septembre, în Papiu, l. c., pp. 91-108. 4 Orodias, l. c. ISTORICII DIN ARDEAL 209 destul pentru a ajunge acolo, dar de la Yiena împăratului până la dreptatea lui Dumnezeu mai era drum .... Plecînd, Şincai sperase să poată cîştiga încă un alt loc în administraţia şcoalelor împărăteşti. După rugămintea lui, Corneli propuse inspectorului Werner a-i da un loc în ţara ungurească. I se răspunse însă că postul vacant a fost dat altuia, că, şi dacă nu l-ar fi dat, nu putea să prefere un străin celor din ţară, că, în sfîrşit, în privinţa lui Şincai, a primit informaţii, pe care nu le prea înţelegem, despre o catedră, despre un concurs şi despre o numire ce nu se efectuase \ Lipsa de izbîndă fu comunicată lui Şincai la Pressburg, de unde-1 vedem scriind la 22 Octombre 1796, cerînd ştiri nouă despre afacerile lui şi trimi-ţînd salutări prietenilor ce-î erau Vulcan, Erdellyi şi Terţina. La această dată el se gătia să „meargă la Cluj şi de aici, de sigur, mai departe, pentru dreptatea sa1 2. Se întoarse cum venise. Cine era să se uite la unul ca dînsul, la un «Valach» neastîmpărat, care primise pedeapsa necuviin-ţilor sale! Auzi despre corniţele Daniil Vass de Ţeaga, că are nevoie de* un preceptor pentru trei copii ai săi. Mulţămi norocului că a găsit. acest loc. în ceasurile ce-i lăsau libere grelele sale ocupaţii, fostul director al şcolilor normale româneşti lucra la opera sa istorică, «începută odinioară şi pe care întîmplările-1 oprise de a o continuă mai înnainte» 3. De aici mai veni odată, după şese ani, cînd îşi îndeplinise robia, între prietenii de la Oradea, pentru a afla material istoric pentru carte, iar pentru sufletul său mîndru, atît de greu rînit, mîngîiere şi îndemn către o viaţă nouă. Se duse la Vlădica Ignatie, care respecta într’însul pe mărturisitorul adevărului ştiinţiî, la canonici, la cunoscuţi, la Terţina, poetul latin, «gloria 1 «Sed neque in casu quo nullus adhuc eo dispositus foret et si de patriae gremio esset D. Y. Perillustris, se spem eius loci consequendi citius facere potuisset, quod eidem constitisset D. Y. P. medio concursus pe-titam cathedram non obtinuisse. Fieri enim potest, inquit, ut voti compos reddatur.» 2 Scrisoare a lui Şincai către Corneli, 22 Octombre 1796; ale lui Corneli către Şincai, 10 Octombre şi 4 Novembre din acelaşi an. 3 «Historiam quondam coeptam..., quam nequii ob fatum continuare prins.» Orodias, L e. 14 210 EPOCA LUI PETRU MAIOR şcolii regale», care-i dărui Elegiile sale latine, îl visitâ, îi comunica unele izvoare1, la poetul Nagy, pentru «Orodias» a căruia făcu şi el, elevul Iesuiţilor din Cluj şi Roma, o elegie. Apoi, tot în 1803, el părăsi Tusculanul lui Darabant1 2 3 şi luă în mînă iarăşi toiagul pribeagului, de care nu era să se mai despartă. Acum însă avea un tovarăş: Cronica sa, pe care o alcătuise în trei volume şi pentru binele căreia, pentru îmbogăţirea şi tipărirea ei, călătoria8. Din Oradea merse drept la Buda, pentru a cerceta bibliotecile Kovacliich şi Szechenyi. Aici îşi continua lucrul, «înnavuţind şi netezind» Cronica, pe care o dusese în 1804 pănă la anul 16604. Era în relaţii cu «lăudatul» Katona, făcea servicii ştiinţifice altui «lăudat», Kovachich5, dădea lui Engel lămuriri pentru opera istorică a acestuia, ce se găsia atunci la Halle supt tipar 6, discuta cu învăţaţii despre probleme istorice 7. Grăsise aici pe un prieten din tinereţă, pe Klein, şi el desgustat şi obosit, prigonit şi el, din aceleaşi motive. Am văzut că Samuil îndeplinia funcţia de censor al cărţilor româneşti pe lîngă Tipografia Universităţii 8. De la o vreme, din 1804 9, Şincai îl ajuta, şi-l v$dem luînd titlul de «diortositoriu în tipografia crăească» 10 11. La 1804, el dă explicaţii asupra ortografiei româneşti căpitanului de cavalerie Lipszki, care se ocupa cu tipărirea unei hărţi a Ardealului11. In anul următor, el scotea o ediţie refăcută a Elementelor 12, pe care o semna singur, ca fost director şi actual 1 Mai târziu îl vedem presentînd prin Şincai ambasadorului frances o poemă despre Napoleon. 2 «Ex episcopali Darabantiano tusculano» e datată Elegia. 3 Orodias, l. c. 4 Papiu, l. c. 5 Ibid. Y. Cronica, I, p. 445 şi la anul 905. 6 II, p. 254: «Despre carele [originea lui Vornic din vernicus] au putut prea-vestitul Enghel ceti pe Grevie şi pre Hofman, deacă nu mi-au crezut mie, cînd i-am scris despre aceasta din Buda, tocmai atunci cînd să tipărea istoria lui, ce o au scris despre Moldova şi Valachia». 7 Ibid., II, p. 47. 8 V. mai sus, în acest capitol. 9 Cronica, II, p. 28. 10 Papiu, l. c. 11 Epistola ad Lipszki a fost tipărită şi s’a reprodus în întregime în Te-saurul lui Papiu. Y. şi capitolul despre filologie. 12 Aceiaşi observaţie. ISTORICII DIN ARDEAL 211 corector la Tipografia Universităţii 1. Klein avea, cum ştim, titlul superior de censor, care i se şi dă în Prefaţa cărţii. Care-i era viaţa aici, în ce împrejurări căuta adevărul şi-l însemna pe muncitele pagini ale operei sale de căpetenie, aceste lucruri le putem şti dintr’o preţioasă corespondenţă a lui cu acel Corneli, care era şi corespondentul credincios al lui Samuil Klein. Sosise la Yiena în timpuri de războiu, cînd lumea avea altă grijă decît a dreptăţii unui Valah prigonit. Fu bucuros să găsească adăpost la eruditul Kovachich. Acesta lucra la deosebite ediţii de texte, la publicarea Cronicilor lui mărunte, a colecţiei Ius tavernicale capitulare şi la alte asemenea lucrări obositoare, pe care prefera să le facă prin alţii. învăţatul vagabond primi locuinţă şi îmbrăcăminte pentru servicii ştiinţifice anonime. Contractul era pentru şepte luni: «aproape tot timpul din şepte luni». Şincaî scoase copiile trebuitoare, se îngriji să le colaţio-neze, redactă prefeţe pe care altul era să le iscălească. în schimb pentru această muncă, la care întrebuinţa şepte ceasuri dimineaţa, de la cinci în zori de ziuă, şi cinci după amiazi, pănă în amurg, el îşi primia blidul şi haina, cîte-o frumoasă haină ungurească de paradă. Iar pentru celelalte nevoi îl ajutau prietenii, şi-l vedem mulţămind în Mart lui Corneli prin care-i venise un subsidium charitatis de două-zeci şi cinci de florini, cari, la un loc cu alţi bani, de la corniţele Festetics şi de la un preot, îi slujiră pentru ca să-şi cumpere «un rînd de haine cum se cade». în acelaşi, timp, învăţaţii cari ştiau de ce material preţios pentru istoria neamului său dispune, îl îndemnau să-l publice pentru faima numelui său şi pentru binele tuturora. Tertina-i scria să tipărească fără zăbavă Anticritica în potriva lui Eder, iar Engel, ocupat cu tipărirea Istoriei principatelor, îl sfătuia să dea la lumină documentele, de care însuşi putea să profite încă. însă Şincaî avea o foarte înnaltă ideie de perfecţia pănă la care trebuie dusă o operă ştiinţifică durabilă: i se părea că au nevoie, lucrarea mare ca şi cea mică, de multă prelucrare încă, şi pentru cea din urmă doria se caute oare-care dovezi în cărţile Bibliotecii Szechenyi. Şi, timpul fiindu-i aproape în întregime 1 Pentru un conflict al său în această din urmă calitate cu Grigore Obra-dovicî, v. Densuşianu, Raport, p. 208. 212 EPOCA LUI PETRU MAIOR prins, de nevoile ştiinţifice ale stăpînului, nu-i ajungeau cîteva ceasuri răpite pe furiş pentru a-şî duce lucrul la capăt. Insă, în primăvara anului 1804, devenind vacant locul de censor pentru tipăriturile ruseşti şi româneşti, după cît se pare,—Tipografia Universităţii din Buda, care spera un cîştig însemnat din monopolisarea tiparului cărţilor româneşti de pretutindeni, simţi nevoia unui censor şi unui corector anume pentru limba noastră. Pentru cel d’intăiu loc se presintară trei candidaţi: Vitez, Corneli şi Samuil Klein. Cel-de al doilea îl ocupa de cîtva timp un Eomîn neunit, anume Onişor, sprijinit de Molnar, om cu trecere la tipografie pentru cîştigul ce-î aducea prin imprimarea Mineelor. «Nu cumva», scrie Şincai la 25 Mart, «pentru Mineie are dreptul Molnar să poruncească şi regatului unguresc în profitul shismei sale» şi, în special, în profitul «măgarului shis-matic» de Onişor ? Tînguirile lui în această privinţă nu rămaseră însă zădarnice: la 15 Maiu el era numit corector al tipografiei, cu un florin pe zi, şi la 26 Iunie el părăsia pe Kovachich, care spera să fie ajutat de harnicul său famulus şi în recolta de manuscrise din timpul verii. Plecînd, acest mîndru sărac nu-şi ceru nici plata promisă. «N’am cerut şi nu voiu cere.» Situaţia nu era strălucită, ce e dreptul: «căci cortelul, traiul, îmbrăcămintea, pe urmă leamnele şi lumina şi altele sînt scumpe în focul vînăt», dar, cel puţin, afară de cele două ceasuri de corecturi zilnice, bietul om putea să lucreze pe socoteala sa. «Tot timpul ce am liber îl dau neamului mieu», scrie el. «Mă scol, în cartierul mieu din cetate, la Wiener Thm% desdedimineaţă şi, după ce mă închin, la patru mă aşez la masă, îndrept, scriu sau cetesc pănă la opt şi jumătate. De acolo mă duc la Pesta,, şi la 9 intru în vre una din biblioteci, şi lucrez, la manuscripte mai cu samă, pănă la 12; la care manuscripte foarte cu greu mi-a fost îngăduită intrarea. Mă întorc apoi să prînzesc în cetate. După prînz, pe la 2, îmi odihnesc sufletul o jumătate de ceas, primblîndu-mă cu unul şi altul. La 2 şi jumătate mă întorc în Pesta, şi stau în bibliotecă de la 3 pănă la 6. După 6, întor-cîndu-mă într’o jumătate de ceas la Buda, iar mă pun la lucru, pănă la 8. Dar nu totdeauna, pentru că adesea mă duc să-mi văd cunoscuţii, une ori vin ei la mine. Iar, la 8 ceasuri de sară, merg la primblare şi mînînc şi beau, dacă am ce. La 10, în sfîrşit, merg la culcare.» Lucrînd ast-fel, cît poate un om şi mai mult ISTORICII DIN ARDEAL 213 decît atîta, el spera să termine cu «Annales Daco-Romanorum», Cronica sa, pană la sfîrşitul anului. Şi-l vedem gîndindu-se cum e mai bine să se facă tiparul, pe care el nu era să-l vadă nici odată: cu banii vre-unui «Mecenate», poate Darabant, pe care l-ar pomeni în Prefaţă alături cu răposatul episcop Maior, ca principalii săi binefăcători, fără de cari n’ar fi ieşit la lumină cartea, — cu cheltuiala Tipografiei, care nu-i dădea mai mult de sese florini pe coala de tipar, ori cu produsul unei subscrieri. Totuşi planul nu fu realisat. Corneli răspunse din Oradea, unde era nădejdea cea mare a lui Şincai, că timpurile sînt grele, că vinul canonicilor nu află preţ, că fiecare are nevoile lui, că Vlădica are alte locuri unde i se cer banii şi că nici hîrtie din fabrica de la Beiuş nu i se poate trimite, fiindcă aceia e sugătoare. Şincai găsi însă altceva de făcut. Neştiind cine va veni ca să fie censor, el se temea în Iulie 1804 să nu fie înlocuit de acesta, sau la sosirea acestuia, şi să «trebuiască iarăşi, pentru pîne, a-şî închiria munca, pe care ar voi s’o cheltuiască numai pentru folosul naţiei». Acest nou censor fu însă un prieten, un tovarăş de idei, un vechiu cunoscut: Samuil Klein, şi, întîlnin-du-se, ei se înţeleseră pentru tipărirea, pe numele lui Şincai singur, a unei nouă ediţii din gramatică. Ea apăru, dădu multă osteneală şi multă bucurie autorului, şi nu se vîndu de loc, spre marea părere de rău a bunului Corneli, care nu se putea opri însă de a o găsi prea puţin practică pentru cetitori. In 1806 muria Klein, şi Şincai lua asupră-şi şi censura, în chip interimar însă, căci nu era să fie numit h II vedem stăruind însă pentru această numire, care i-ar fi asigurat un ultim adăpost de bătrîneţă, la 22 Iulie 1806, apoi, peste aproape un an, la 11 Iulie 1807 1 2. Tipografia-1 înlătura însă, cum vom vedea, ca fiind preabătrîn: «ob aetatem iam provectiorem 3», şi el rămase ast-fel pe drumuri. In 1805 se stinsese şi patronul său Darabant. Puţinii săi prieteni dispăreau şi aceia. Din acest an 1806 avem puţine şi în corespondenţa cu Corneli, care-şî pierdu postul şcolar şi ajunse el însuşi un om lipsit 1 Titlul de fost censor interimar îl iea în titlul Cronicii sale latine ; Densuşiânu, Raport, pp. 215-6. # 2 Marienescu, Petru Maior, pp. 47-8. Văzînd că n’are sorţi de reuşită, el îşi cere măcar, ca «typi corrector», salariul; ibid., p. 48, 3 Ibid., p. 54. 214 EPOCA LUI PETRU MAIOR de mijloace şi un reclamant fără izbîndă. Avem scrisoarea din 18 Maiu, prin care Şincai comunică moartea «incomparabilului său prieten» şi zelosului său colaborator. Arătînd că nu e în stare a împlini în aceiaşi vreme şi sarcina de censor şi aceia de corector, cînd atîtea lucrări sînt gata sau chiar în curs de tipărire, el îşi arăta dorinţa de a ocupa tot numai locul cel vechiu, crescîndu-i-se însă salariul. Censor ar putea să fie unul din canonicii Oradiei. Dar mai târziu el petiţionă pentru acest post de censor şi fu unul dintre cei trei recomandaţi de capitolul orădean, însă — veşnic fără noroc — în rîndul al treilea. în frunte venia Corneli şi după dînsul alt bun Romîn, alt scriitor de şcoală nouă, alt tovarăş de luptă, Petru Maior1. împrejurările puneau ast-fel în neplăcute conflicte de interese oameni nobili, talentaţi şi harnici, a căror menire părea să fie aceia de a lucra împreună. în 1807-8, el continuă în anexa la Calendarul de Buda «Istoria Romînilor», pe care începuse a o tipări în 1806 Klein : după o parte de transiţie, el reproducea manuscriptul operei sale capitale. Dar nici acest lucru nu-î era dat să-l ducă la capăt, precum în zădar îi fusese şi speranţa, pe care o exprimă lui Samuil Vulcan, succesorul lui Darabant, în 1808, că Margela, viitorul gramatic basarabean, va lua asupră-şi cheltuielile tiparului1 2. Corespondenţa din 1807 ni destăinueşte starea de suflet a prigonitului de noroc scriitor. în Februar, el vorbeşte încă de visurile lui de activitate literară. S’a hotărît să scoată în sfîrsit i lucrarea-i istorică supt titlul de «Magazin Annalium dacicorum seu valachicorum», dîndu-se extrasele din izvoare în limbile originale, afară de acele a căror traducere ar fi cerută de sub-scriitori. Manuscriptul fusese comunicat arhiducelui palatin şi înnaltului Consiliu al regatului. Afară de Cronică, al căreia titlu îl schimbase în Mart, iar după sfaturi de învăţaţi cunoscuţi ai săi, în «Memoria Daco-Romanorum sive Valachorum et affinium po-pulorum», el se declara gata a lua asupră-şi, pentru plată, corectura dicţionariuluî lui Klein, ajuns acum în alte mînî, pe calea prelucrărilor fără de sfîrsit. Se mai gîndia a tipări în româneşte, după propunerea unui anume Mets, o ediţie prescurtată a culegerii istorice. 1 Unirea din Blaj, XI, N-le, 2,4 şi 5; documente culese de d. I. Ardeleanu. 2 Densuşianu, Raport, pp. 208-9: Margela e latinisat Marcella. ISTORICII DIN ARDEAL 215 Dar grija situaţiei sale materiale îl chinuia, cu atît mai mult cu cît avea să se lupte cu cei mai buni prieteni ai săi, pe cari, ca şi pe dînsul, îi chema la Buda, la cei patru-zeci de florini pe lună, nevoia inexorabilă de pîne pentru trup şi, pentru suflet, de lumină. încă din 1806, Corneli se rugase de Şincaî să fie iertat pentru o concurenţă pe care n’o dorise. în Februar al anului următor, Sincai însuşi scrie ast-fel: «Pîne o să am eu, dar lucrului literar îi voiu zice rămas bun, dacă şi acum îmi va fi vitreg norocul». Totuşi spera că, la sosirea lui Corneli, i se va da un loc de inspector în diocesa Oradiei, de frică să nu treacă la Curtea rusească, ceia ce, adaoge el, «se poate uşor întîmpla, căci cu cît am acuma nu pot trăi», avînd necontenit să aleagă între lipsa de haine şi lipsa de hrană. Se mai gîndia să concureze pentru o catedră de drept canonic. «Să am numai un rînd de haine cum se cade pănă atunci, căci se uită lumea şi la haină, nu numai la capul ce are omul». Era bolnav, ni spune, şi scrisoarea e făcută cu o mînă tremurată. I se răspunde, cu plîngeri pentru neîncrederea ce arată el şi zăbava cu care scrie îndărăt. «Eu nu vreau să iau nimăruia locul de censor, şi nu l-am cerut de voia mea, ci de hatîrul altora, şi după vre-o trei luni de stăruinţî ale lor.» Dar nu poate refusa, căci ar fi judecat drept un om leneş sau fără consecvenţă. în Mart, el încearcă, sfios, a face pe Corneli să renunţe la locul ce era, probabil, să i se deie. Vorbeşte de datoriile ce a lăsat Klein, de nevoia altei situaţii pentru cine vine la Buda censor, de alegerea ce-i rămîne încă prietenului între directorat şi postul de la tipografie. Numirea lui Corneli se făcu însă la 26 Maiu. Nehotărît încăf între postul cel nou şi între vechiul prieten, dar mai mult încă între directoratul, ce-i convenia mai bine, şi o situaţie ce nu-î era bine cunoscută, Corneli scrie lui Şincaî la 8 Iunie, protes-tînd că numai la ultima nevoie şi strîns de amicii săi, şi-a pre-sintat cererea pentru censorat. Ca răspuns, Şincaî scrie rînduri amare, de o amărăciune discretă, cu atît mai mişcătoare, la 21 ale lunii. A fost numit, în fine, în postul dorit. «Cînd vei veni dumneata aici, va înceta şi sarcina mea de corector» — care fusese suprimată —, «căci am căpătat-o numai pentru a ajuta pe bătrînul Klein; dum- EPOCA LUI PETRU MAIOR 216 neata eşti tînăr, şi e firesc să nu mai fie nevoie de mine.» «Să vie însă răpede, pentru ca el, Şincai, să-şi poată găsi loc, «din vreme şi încă de cu vară... Căci m’am încredinţat că nu e de mine nici locul acesta, şi de aceia mă voiu duce unde va vrea Dumnezeu... M’am deprins cu nevoia. Vestea nu mă prea supără, căci mă încred în Dumnezeu şi în sprijinul celor ce au nevoie de mine, în afacerile lor private sau în ale terii şi neamului...» Se ştie că timidul Corneli nu veni. încă la 22 Novembre, după ce i se restituise o parte din cheltuielile ce făcuse ca director şi stătea acum mai bine, el întreabji pe Şincai «care sînt veniturile locului de censor, afară de cei 500 de florini, ca să ştiu ce să fac în ori-ce împrejurare». Nu ştim ce i se va fi răspuns şi dacă acest răspuns hotărî părăsirea din partea lui Corneli a situaţiei ce i se oferise. Dar al doilea concurent, Maior, fu şi el mai norocos decît Şincai: el fu numit în iarna anului 1808, de şi nu-şî ocupă locul mai multă vreme. Episcopul Vulcan îl voia pe dînsul, şi numi-rea-i era sigură. Şincai trebui deci să plece din locul unde erau bibliotecile, prietenii, informatorii, unde erau uşurinţile tiparului. Dar «pîne», cum prevăzuse, se găsi pentru dînsul. La 3 Iulie, el scrie episcopului Vulcan că «se va duce» — cum îl îndeamnă — «la comiţii Vass». Mai departe, el mulţămeşte episcopului pentru că a fost pus pe listă pentru censorat, loc pe care, unit cu corectura, «nu-1 mai poate îndeplini». Mulţămeşte şi pentru «ajutorul făgăduit cît timp va avea nevoie de dînsul». Cînd îşi va termina cartea aceasta, va merge la Oradea, după moartea lui, pentru a fi continuată acolo. Iar în Buda va mai sta pănă la sfîrşitul lui August, pentru a sfîrşi cu censura Octoihulul lui Molnar. După aceasta, episcopul va găsi cu ce să-î ajute drumul către adăpostul de bătrîneţă şi nenorocire \ în 1808 încăVjsau în cele d’intăiu zile ale anului 1809, Şincai părăsia Buda, unde locul său fusese dat lui Petru Maior, ca mai 1 2 1 Cf. cu actele publicate de d. Ardeleanu în Unirea, nle la 8 şi următoare cele, inedite încă, păstrate la Oradea. 2 Că în acest an tot se afla în Pesta, se vede din locul din Cronică, I, p. 87: «După cum am văzut cu ochii şi am auzit cu urechile în anul trecut 1808 în Pesta, cînd se sfădea [Grecii] cu Romîniî acolo pentru aducerea de preot românesc». ISTORICII DIN ARDEAL 217 tînăr. Era amărît, după cîte încercase, după cîte planuri i se sfărîmase în mîni, pănă la sfârşitul zilelor sale. Pretutindeni vedea ameninţări, prigoniri, ură. Alergă la un loc de retragere îndepărtat, în satul Sinea, la aceia pe oari-i învăţase carte, în cel d’intăiu exiliu al său în pustie. La dînşiî se hotărî să stea, «ca la nişte ucenici ai săi, pănă va săvîrşi munca sa pentru folosul Romînilor, dintre carii», adaugă el, înnăcrit de o nenorocire aşa de persistentă, «unii mai vrea-m’ar mort decît să scriu de acestea h» «De nu mi-ar fi stat,» scrie el, «familia aceasta întru ajutoriu, eu cu ajutoriul Romînilor mei în veacî n’aş fi scris cronica aceasta, ba doară o aş fi pîrjolit de mult, — atîta m’au năcăjit Romînii, de la cari am aşteptat ajutoriu» 2. Aniversarea de «56» de ani îl apuca la foştii săi elevi, la 28 Februar 1809, şi, oprindu-se în transcrierea lucrării care-î resuma cugetarea şi în care simţirea lui trebuia să rămîie nemuritoare, el mulţămia oaspeţilor săi, cari nu-1 uitase şi nu-1 răspinsese. «Scriu în Sinnea, satul comitatului Aba-Uivar din Ungaria, în curtea Măririlor Sale, ca să li arăt mulţămita, carea li se cuvine, nu numai de la mine carele scriu, ci şi de la aceia pentru al căror folos scriu aceastea 1 2 3.» Fără îndoială că o mulţămire se cuvine şi din partea celor mulţi ce au căutat informaţie şi lumină în cartea lui Şincai, acelor tineri străini cari au dat un acoperămînt şi un blid la masă bătrî-nului muncitor pentru desvălirea gloriei poporului său, ce nu se gîndia la dînsul! Apoi iarăşi porni, înnainte de a-şi termina cartea, închipuin-du-şi poate că-1 aşteaptă în vre-un colţ de lume norocul ce i se cuvenia. Cînd scria ultimele pagini ale cronicii sale, — ultimele păstrate —, el se găsia la Oradea-Mare iarăşi, unde nu căuta nimic precis, ci numai să-şi spuie cuiva înţelegător, pe româneşte, necazurile. «Cînd scriu acestea, în 4 Avgust din 1811, în Curtea prea-luminatului şi prea-sfinţitului domnului Samoil Vulcan, episcopului celui românesc din Oradea-Mare, alaltăeri au prînzit la Prea-Sfinţia Sa Ghenerariul Chinmaer» 4 La 2 Novembre era încă acolo şi cerea episcopului revisori pentru opera sa, pe care se declară gata să-i asculte5. 1 Cronica, I, p. 526. 2 Ibtd., II, p. 201. 3 Ibid., p. 511 şi urm. 4 Ibid,, III, p. 366. 5 Unirea, l, c., No. VI. 218 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR Maî ştim lucruri puţine despre dînsul, care tace de acum în-nainte sau ale cărui vorbe n’au ajuns pană la noi. Ne orientează de aici înnainte unele acte, puţine şi risipite, şi «tradiţia contemporanilor, vagă şi tristă» 1. La dînsul nu se maî gîndeşte de acum înnainte. Ii este numai să aibă unde-şî odihni capul. Ca o mustrare vie se înfăţişează înnaintea lui Bob, care-1 «distrusese», apoi piere ca o nălucă, lă-sînd în urmă amintirea unor cuvinte de deznădejde şi ură. Se arată la Curtea lui Vulcan a doua oară, oferind a răsplăti ospitalitatea printr’o copie a cronicii sale; din nou trece pe la Blajul unde avuse un aşa de mare rol odinioară. In toate aceste peregrinaţi! de durere şi umilinţă e totuşi un scop. Şincaî văzuse pe alţii tipărind istorii ale Romînilor, în care ştia mai puţină muncă decît în opera lui. înnainte de a muri, voia să-şi vadă şi el cartea tipărită. Nu în româneşte, ca s’o cetească puţini, ci în latineşte, pentru a străluci luminoasă în ochii tuturora, pentru a-şi atinge pe deplin scopul: glorificarea neamului în potriva duşmanilor lui. După mult zbucium i se permise în 1812 tiparul pentru Ungaria1 2, dar Mârtonffi, vechiul său corespondent, refusâ învoirea pentru Ardeal. în raportul său din 5 Mart 1814 el susţinea că lucrarea nu e o istorie a «Valachilor»,. cum s’ar crede după titlu, ci o cronică a Romei vechi, şi o rea cronică, plină de idei subversive, un îndemn spre răscoală3. A descuragiat aceasta pe Şincaî ? Au venit din partea guvernului ardelean, în urma acestui raport, îndemnuri sau ameninţări ? Nu s’a găsit nimeni la Buda ca să stăruie pentru imprimarea lucrării? Viguroasa inteligenţă a lui Şincaî s’a stins ea în anii din urmă? Taina a luat-o cu dînsul. Se zice — căci cine poate şti lucrul cu siguranţă? — că moartea l-a prins, ca o izbăvitoare a înstrăinatului de toată lumea, în ziua de 2 Novembre 1816 la Sinea, în locul unde muncise şi suferise atîta, în locul unde credea el că bătrîneţele lui nenorocite sînt tolerate maî mult decît aiurea. Muria fără un rost pe lume, fără rude, în casă străină şi cu teribilul gînd în mintea ce se stingea că poate munca i-a fost în zădar şi că opera vieţii sale se va pierde. 1 Papiu, l. c. 2 Densuşianu, Raport, pp. 215-6. 3 Ibid.y p. 216. ISTORICII DIN ARDEAL 219 întâia oară Şincaî şi-a exprimat părerile asupra istoriei poporului său în Dialog, acel dialog pierdut, pe care-1 păstra încă în manuscript şi-l cita încă în 1805, în Prefaţa ediţiei a doua din gramaticăh A doua oară trata, cu alt scop şi supt altă formă, acelaşi subiect în polemica sa, care a rămas şi ea inedită, contra lui Eder: Responsum ad crisirn Ioseplii Caroli Eder in supplicem li-bellum Valaciftorum Tramylvaniae1 2. Cînd îşi pierdu locul de director şi fu condamnat de necesitate să trăiască lungi ani de zile în satul unde creştea pentru hrană şi plată copiii unui nobil maghiar, el reveni la studiile sale istorice, pentru care-i mai rămînea destulă vreme. Ambiţia lui era, cum am spus, să scrie în latineşte protestaţia sa istorică pentru onoarea neamului românesc. Dar, pentru uşurinţă, el redacta întăiu în româneşte, reservîndu-se să facă traducerea latinească, destinată publicităţii, după ce manuscriptul romîn va fi cu totul terminat. încă de pe la 1795-6, Klein vorbia de «frumoasa culegere de autori despre istoria Romînilor» a lui Şincaî. La 1801, el pomeneşte acum Cronica latină a prietenului său şi adauge: «Lucru foarte mare şi pentru care mare laudă în neamul săus’arcădea să aibă. Numai de o ar pune în rînd şi o ar sfîrşi, cum au început, întru această istorie pre toţi scriitorii, orrdin ce neam, carii au scris ceva de Romînî, îi aduce şi-î luminează»3. Şincaî era însă un om foarte scrupulos, care revenia necontenit asupra redacţiei sale de la început. Mergînd la Buda, el afla aici de studiile şi planurile lui Engel, cu care l-am văzut intrînd în corespondenţă. La 1804, cînd Şincaî terminase pănă la 1660 redacţia sa latină 4, apărea la Halle excelenta, conştiincioasa şi critica lucrare a învăţatului german.. Şincaî n’ar fi putut scrie o astfel de carte, fiind prea pasionat, avînd mai puţin decît rivalul său deprinderea metodei, fiind înzestrat cu un talent inferior de orînduire şi expresie. Lui însă nu-î făcură nici o întipărire însuşirile capitale ale 1 «Disserui in dialogo.» 2 Ms. se află în Biblioteca episcopiei romaneşti din Orade. V. şi Den-suşianu, Raport, p. 208. Cf. Cronica, I, p. 457: «antihrisul mieii... Ci, dacă nu s’au putut tipări pentru teleagă, îl întreb acum din căruţă». 3 Versiunea latină, ed. Laurian, p. 72; ms. 1807 al Ac. Rom. 4 Scrisoarea din 25 Februar, în Papiu, l. c. 220 EPOCA LUI PETRU MAIOR cărţii lui Engel. în schimb, defectele i se înfăţişară în toată puterea lor. Văzu în Istoria celor două principate o carte pripită şi o carte neonestă, făcută pentru anumite scopuri, chiar personale. Necontenit o spune în noua versiune a Cronicii sale. «Prea vestitul Enghel», concurentul ştiinţific, care lucrase atît de puţin, ajunsese aşa" de răpede la scop şi-şi culesese cu prisos răsplata, încîlceste continuu întîmplările ce povesteşte \ el «şi peste adevăr tot la oala sa trage jarul»1 2; «lingăreşte» pe Unguri3, «se lipeşte de bîrfelele neotericilor şi scrie, nu istorii, ci poveşti desfundate»4, ascultă de porunci oficiale, fiind «suptocîr-muirea cancelariului ardelean Samuil Teleky»5. Dar bîrfitorul, lingăritorul, sluga magnaţilor, autorul de «poveşti desfundate» era un om foarte învăţat, care nu scria decît în deplină cunoştinţă de causă, după ce adunase un bogat material în mînile sale destoinice. Engel cunoştea o sumă de lucruri, unele de o însemnătate decisivă, care, în starea în care erau atunci studiile asupra istoriei Romînilor, îi scăpase din vedere lui Şincai. Acesta, care zicea rău de predecesorii lui, dar studia cu atenţie spusele lor şi ţinea să nu rămîie în urmă, trebui sa adauge, să prefacă, să refacă anume părţi din Cronică, nu numai pentru a introduce polemică, ci şi pentru a rectifica judecata, a îmbogăţi povestirea. El e silit de la o vreme a lua ca basă naraţiunea lui Engel, pe care o îndreaptă numai, după ce o reproduce sau o complectează. Toată Cronica trebuia revăzută după apariţia însemnatei cărţi germane, şi răbdătorul Şincai nu se dădu în lături să o facă. în Septembre 1804 e] spera să fie gata «în doi ani»6. La 1807, noua redacţie înnainta răpede, şi autorul o prefăcea acum în latineşte. Murind Klein, în 1806, după ce tipărise în Anexa Calendarului de Buda numai o mică parte, anterioară or- 1 «Iară prea-vestitul Enghel după obiceaiul său, aşa încîlceaşte toată istoria aceasta»; I, p. 517. «Enghel, carele numai cit au încîlcit istoria Va-lachieî, nu o au luminat» ; II, p. 145. 2 Ibid., II, p. 148. 3 Arătînd că Petru Rareş ar fi fost vasalul acestora, Engel e acusat de «obicinuita sa lingăritură către Unguri» ; ibid., p. 255. 4 «Nu s’ar fi lipit» — dacă făcea mai multă critică, — «de bîrfelile, etc., ci ar fi scris istorii, nu poveşti, etc.» Ibid., II, p. 437. 5 Ibtd.9 III, p. 214. 6 Epistola către Lipszky: «infra biennium». ISTORICII DIN ARDEAL 221 ganisării Daciei de Traian, din Istoria sa a Romînilor, Şincai, corectorul şi censorul interimar, care rămînea să se îngrijească el acuma de editarea «Calendarului», se gîndi să continue publicaţia. Manuscriptul lui Klein nu-1 avea la îndămînă sau nu-î plăcu; pe al său nu-1 putea reproduce aşa cum era, căci s’ar fi revenit, pentru partea de la început, asupra lucrurilor ce fusese acum expuse de Klein. El făcu deci o legătură, un pod de trecere între naraţiunea predecesorului sau şi propria sa expunere din Cronică, care trebuia să urmeze în «Calendarul» pe anul 1808. Ceia ce se spune despre podul lui Traian, «zidire ca aceaia, ca care n’au mai văzut soarele şi cu anevoie s’ar putea creade şi iar mai greu s’ar putea spune de nu s’ar vedea şi ar fi urmele şi rămăşiţele lui», face parte acum din povestirea lui Şincai. Intenţia şi-o exprimă ceva mai departe, unde fixează situaţia pe care o ocupa Sarmisagetuza, «precum voiu arăta mai în colo în ceale ce voiu scrie despre Romîni, care iarăşi în paragrafi le voiu împărţi, ca să se lovească cu cele ce au scris răposatul părintele Clain şi să se poată culeage de prin cărindare şi lega la olaltă, ca cu vreme să se aibă toată Istoria Romînilor întipărită. Aceasta se va plini cam tîrziu, şi nu în viaţa celor ce sînt de o vrîstă, căci toată istoriia Romînilor iaste lungă şi viaţa noastră scurtă; ci nu va strica nimică de se va găti de tipărit şi mai tîrziu, batîr pentru viitoarea vremea nepoţilor sau a strănepoţilor, numai să se vază odată întipărită. Căci socoteaşte cît bine n’am avea noi deacă ar fi lucrat asa moşii si strămoşii nos- ’t i » » » tri! Ca să nu se întîmple se moriîî şi prin moartea mea să se împeadece tipăritul istoriei, carea de aci înnainte tre-bue să vină, m’am socotit se las cuprinderile, fără de care pociu fi, şi se mă apuc se fac un extract din istoriia, cea pre larg o am scris în limba latinească despre Romîni, apoi acela [să-l dau] tipografiei cei crăeşti...,ca dintr’însul în tot anul să se tipărească atîta cît va încăpea pre doao coaie, după cum şi aci urmează.» Urmează, în altă înfăţişare, decît în Cronică, într’un stil mai apropiat de al lui Klein, mai prietenesc, mai familiar, cu trimi- teri în urmă la paginile tipărite de acesta x, cu anecdote şi amin- 1 1 «Se poate socoti din ceale ce au scris reposatul Samuil Clain, în pa-ragrafiî ceiî mai din nainte a părţii aceştiia». 222 EPOCA LUI PETRU MAIOR tirîx, cu făgăduieli despre ceia ce se va spune pe urmă, în partea orînduită după ani1 2, lămuriri despre «împărţirea, aşeză-mîntul şi marginile sau otărele Dachiei» precum şi, într’un alt capitol, despre apele şi cetăţile nouei provincii romane. La capăt, el îşi reînnoieşte promisiunea, dar face apel la iubitorii de istorie românească pentru ca prin ajutorul lor să poată strecura în mai mari proporţii resumatul său, ce s’ar tipări atunci întreg, în doi ani de zile numai. «Istoria aceasta a Romînilor de-aci înnainte după ani scrisă va eşi în tot anul pre cîte doao coaie. Insă, de se vor afla oameni ca aceia carii mai nainte se mă încredinţeaze prin iscăliturile sale că, după ce se va tipări, o vor cumpăra, mă leg că în cursul de doi ani o pot avea». începutul Cronicii apăru, în ordinea cronologică pe care o cunoaştem, în 1808, iar mai departe decît atîta nu ştim prin noi înşine să se fi tipărit lucrarea în «Calendar». Şincaî nu putu căpăta definitiv locul de censor şi corector pe care-1 ocupa provisoriu, şi, jignit—fără s’o fi spus vre-o dată—de numirea colegului său de odinioară, Petru Maior, în acest post, el nu mai dădu manuscriptul său pentru a apărea în anexă. Pe de altă parte, Maior, care nu credea definitive conclusiile lui Şincaî asupra originilor şi nu le găsia bine stabilite printr’o argumentaţie care să facă a se vedea toate feţele chestiunii, să lumineze toate colţurile de umbră ale subiectului, nu va fi stăruit tocmai mult pentru a avea urmarea. Planul ce-1 formase Şincaî în 1807, căzu ast-fel. Dintr’o scrisoare a lui Şincaî către episcopul Vulcan, datată din Buda, 1808, ştim că el terminase volumul I-iu din Cronică, poate în ambele redacţii. Acest întăiu volum mergea — căci împărţirea în trei volume o menţionează Şincaî încă în «Orodias» la 1808, şi nu pare a o fi schimbat vre-odată —, mergea pănă la anul 1439 3. Anunţînd Vlădicăi apropiata sa plecare la Sinea, el îşi manifesta intenţia de a continuă acolo revisia operei, pe care o redactase tot acolo pentru întâia oară. Pe urmă, cînd ar fi 1 V. mai sus, biografia. 2 «Eu voiu vorbi despre iale în partea ceva urmă a Istoriei Romînilor, şi tocma la anii în care se va cuveni, precum voiu face şi cu apele şi cetăţile Dachiei, ceiî nouă, la vreamea împăratului Aurelian.» 3 Al doilea se opri a la 1613, iar al treilea trebuie să meargă, cum se vede din făgăduială neîndeplinitâ relativă la istoria familiei sale, mai departe decît anul 1739, unde se opreşte în manuscriptele cunoscute. ISTORICII DIN ARDEAL 223 gata toată, ar tipări, cu banii lui Margela, întreaga lucrare, poate în forma ei românească 1. Forma latină a Cronicii, intitulată «Chronicon Daco-Romano-rum sive Valachorum et plurium aliarum nationum», nuni s’a păstrat decît în fragmente, cu toate că a trecut întreagă supt ochii cen-sorilor din Buda şi din Cluj 1 2. Redacţia ei cea din urmă trebuie să fie anterioară anului 1812, cînd cartea a fost supusă cercetării oficiale 3. Tot înnainte de 1812, mai precis în anii 1809-11, în liniştita retragere din Sinea a fost terminată şi versiunea românească, aşa cum ni s’a păstrat în manuscriptele complecte din Oradea-Mare şi Cluj, şi cum s’a tipărit de mai multe ori 4. în mai multe locuri găsim menţiunea datei cînd autorul făcea această din urmă copie şi revisie. Chiar de la început se trimite la «Istoria Romanilor» tipărită în «Calendarul» din 1807 5; se menţionează apoi un Breviariu aprobat la 13 Maiu 1807 6, se pomeneşte aniversarea autorului din 1809 7, se înseamnă că anul 1808 e «anul trecut» 8. Tratînd despre evenimentele din întâia jumătate a secolului al XVI-lea, în tomul al doilea, el dă data cînd redactează: 13 Decembre 1809 9. Cînd ajunge la epoca lui 1 Densuşianu, Raport, pp. 208-9. 2 Unul din aceste fragmente merge pană la 1188: e luat din tomul I-iu; un altul, rămas din al II-lea, cuprinde, pe 29 de pagini, anii 1440-8. V. şi Densuşianu, Raport, pp. 208, 215-6. 3 V. mai sus, p. 218. 4 V. şi Densuşianu, Raport, pp. 216-7. Ediţia din Buda, a «Calendarului», ajungea pănă la anul 169. Ediţia din Oradea, a lui Gavra, nu e terminată. Ediţia din 1843, şi ea rămasă încomplectă, înnainta pănă la 999. Ediţiile din Iaşi, 1853, şi cea următoare din Bucureşti, reproducţie a celei d’intăiu, avînd însă la urmă variantele manuscriptului din Cluj, merg pănă la 1739, pănă unde merg şi cele două manuscripte cunoscute. 5 «Istoria Romanilor, carea s’au tipărit la sfîrşitul Calendariuluî din anul 1807» ; I, p. 3. «Despre carea citeaşte în Istoria Romanilor ;» ibid., p. 4. «Ce-teaşte şi cele ce am scris în Istoria Romanilor, care s'au tipărit în sfîrşitul Calendariuluî din 1807»; ibid., p. 10: «Destul am cuvîntat în Istoria Romanilor» ; ibid., p. 11. 6 Ibid., p. 83, nota 7. 7 Ibid., p. 511. 8 Ibid., II, p. 37. 9 Ibid., pp. 238-9. 224 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR Mihai Viteazul, ni spune că anul era acum 1810 K Părţile de la început ale tomului III-lea le revedea la 1811 însă, în primăvară, după o întrerupere ale cărei raţiuni nu ni le putem explica1 2. Sfârşitul îl scrise la Curtea lui Vulcan, folosindu-se de biblioteca lui 3: găsim în aceste din urmă pagini menţiunea datelor de 4 şi 15 August 1811 4. Aceste redacţii' sînt cele din urmă, şi pe basa lor se poate judeca definitiv opera lui Şincaî. Această operă e din cele mai bogate, din cele mai muncite, din cele mai cinstite ce se pot închipui. E un admirabil repertoriu, o culegere de izvoare din cele mai îmbielşugate, la care se recurge încă astăzi şi se va recurge încă multă vreme. E rodul îndelungatelor osteneli ale zelosului adunător de materiale istorice pretutindeni unde l-a dus setea de informaţie, iubirea de adevăr, dar nu mai puţin iubirea de neam: «în Roma, în Beci, în Ardeal, în Pesta şi în Buda5». O culegere care ar fi putut fi de o valoare şi mai mare dacă autorul ei ar fi înţeles nepreţuitul folos al ştirilor ce se culeg în Archive şi dacă în Roma, unde toate porţile instituţiilor de cultură îi stăteau deschise, el ar fi făcut cercetări sistematice, luminate de un plan şi călăuzite de instinctul de divinaţie, în acel tesaur, care sînt Archivele Vaticanului. Aşa cum e, informaţia lui Şincaî ne uimeşte une ori. Ce nu cunoaşte acest înnainte-mergător ? Izvoarele naţionale nu-î sînt mai puţin familiare decît lui Klein, de şi sînt unele cronici de care acesta din urmă vorbeşte şi a căror menţiune s’ar căuta zadarnic în Şincaî. A copiat şi el, de şi în pripă, pe Miron Cos-tin, care i se pare însă autorul cronicii lui Ureche, ca şi al compilaţiei fiului său6; întrebuinţează pentru istoria munteană 1 «Aroneştii din Bistra, dintre ei mulţi bărbaţi zdraveni au fost, şi sînt acuma, în anul 1810, cănd scriu acea stea...» ; ibid., p. 405. 2 «Astăzi, 29 Martie din anul 1811, cînd scriu acestea» ; tbid.9 III, p. 91. 3 «Biblioteca prea-luminatului şi prea-sfinţitului domn Samoil Vulcan, episcopului Orăzei-Mari» ; ibid., p. 819. 4 Ibid., pp. 366, 416. 5 Istoria de transiţie din «Calendarul» pe 1807. 6 V. I, p. 518, în care-i atribuie partea despre începuturi; II, p. 111, unde crede că Miron a făcut observaţia în privinţa soţiilor lui Ştefan-cel-Mare; III, p. 253, unde-1 apără contra lui Dimitrie Cantemir. Dar în II, p. 390, citează: «Ureache Vornicul, la Miron Logofătul». ISTORICII DIN ARDEAL 225 trei leatopiseţe: acel de care se ţine mai obişnuit, cronica luî Mihaî Cantacuzino, la dînsul «anonymus valachicus -1», cronica lui Stoica Ludescu, pe care o pomeneşte rar 2, şi din care poseda numai un manuscript incomplect, fără continuarea luî Greceanu, ce-i e cunoscută ca parte integrantă a «Cronicei lui Filştih» numai din Engel, şi, în fine, cronica bălăcenească, pe care o cunoaşte numai în forma acefală, care începe cu Domnia lui Alexandru Ilias. Din Cantemir întrebuinţează une ori3 Istoria imperiului otoman şi chiar, pe alocurea, Viaţa Iul Constantin Cantemir, al cărui autor însă nu-1 bănuieşte 4, dar tot numai din Engel află el de Descrierea Moldovei a aceluiaşi, pe care totuşi Klein o avuse sau o ştia măcar din nume 5. Cronici străine utilisează din bielşug, tipărite şi inedite. A întrebuinţat în original pe Bizantini, şi-l vedem într’un loc dis-cutînd asupra deosebirii de înţeles între ap^ovr&g şi aoQsviat6; a scos din cronicarii unguri şi poloni tipăriţi tot ce ei puteau să dea pentru istoria noastră, şi i-a cercetat cu atîta îngrijire încît nu i-au scăpat nici notiţe puţin însemnate, pierdute în povestirea lor, ca acea din Heidenstein, De bello moscovitico, despre intrarea Cazacilor în Moldova7. A recurs apoi la multe izvoare narative şi documentare inedite: şi povestirea luî se razimă une ori pe lucruri aflătoare în arcliivele Vaticanului, în ale Nuncia-tureî din Viena, în hîrtiile de familie ale comiţilor Vass, în colecţiile şi copiariile lui Cornides 8, lui Kapi 9, lui Hevenesi10. Dintre cronicile manuscripte, unele şi pănă astăzi, care-î permit 1 Passim. * I, p, 436; II, p. 255, unde citează «amîndoao cronicile cealea cu mîna scrise». 3 I, pp. 571-2, 602; II, pp. 66-8, 204, 278; III, p. 12. 4 III, pp. 193, 225: «Scriitoriul vieţei luî Constantin Cantemir», 253. 5 Cf. Şincaî, III, p. 43 şi Klein, Istoria latină, în Instr. piibl., II. 6 I, pp. 129, 156, 172, 337, 341, 353, 365, 366, 371, 396, 436; II, pp. 14-5, 183, 211, 337 ; III, pp. 54, 325. 7 II, p. 384. Tot aşa constatăm cu mirare că a dat cel d’intăiu de neaşteptata notiţă privitoare la Petru Şchiopul ce se coprinde în Lazaro Soranzo, VOtlomano ; ibidp. 384. 8 I, p. 445. 3 Ibid., p. 505. 10 La Mihaî Viteazul. El pomeneşte chiar un diptic din Blaj, pe care l-a dăruit Bibliotecii Universităţii din Buda; III, p. 130. Cf. Densuşianu, Raport, pp. 192-3. 15 226 EPOCA LUI PETRU MAIOR să trateze aşa de larg şi de amănunţit istoria Romînilor la sfîr-şitul secolului al XVI-lea şi în secolul al XVII-lea, el înseamnă anonimul din Alba-Iulia1, naraţiunile autobiografice sau memoriile Ardelenilor Miko Ferencz, Bojti 1 2, Borsai Pal, Szâlardi, Ke-meny Iănos, Cserei, de la cel din urmă dintre cari iea aşa de multe lucruri şi pentru istoria Ardealului. Dar, preocupat înnainte de toate de origini, aici a făcut el cea mai bogată recoltă, scoţînd escerpte din toţi comentatorii şi erudiţii cari au studiat aceste timpuri obscure. Se pomenesc la el, în «Calendar» şi în Cronica, Hoffmann, Fournier, Carol -Chantedair — Canloclarus’, — Panviniu, Sigoniu, Fridwalszki, Za-moyski, Synopsis a lui Katona, Calvisiu, Koleser, Auraria romano-dacica, Petrus Albinus, Commentatiuncula de Valachia3. E întrebuinţarea acestor izvoare critică ? Nu totdeauna. Şincaî e un scriitor din secolul al XVIII-lea şi în acest timp de erudiţie nesăbuită, de paradă, cu titluri de cărţi inutile, nu se făcea o distincţie limpede între izvoare, fiecare fiind bucuros să citeze cît mai multe, pentru plăcerea citaţiei, şi să culeagă cît mai din multe, pentru gustul de a da o povestire circumstanţiată şi plină de coloare. Aşa face şi istoricul nostru, de şi spiritul său era cu totul onest şi iubirea sa pentru frumuseţa povestirii nu mergea prea departe, talentul literar lipsindu-î cu desăvîrşire. El n’are noţiunea clară a unui izvor şi nici capacitatea de înţelegere sufletească pentru a pătrunde prin litera scrisă şi a zări fărîma de adevăr ce se ascunde în ea, licărirea de lumină autentică ce tremură în fund. Intre autorităţile sale, găsim dese or citate istorii universale, lipsite de orî-ce valoare. Planul «Hronicului Romînilor şi a mai multor neamuri» se vede din titlu. E foarte larg şi complect. Şincaî se ocupă de soarta tuturor Romînilor, a celor din principate, a celor din Ardeal, a celor de peste Dunăre chiar, a «Cuţovlahilor», lucru pe carel-l si înseamnă în scrisoarea sa din 25 Februar 1804. El nu vrea numai să înfăţişeze viaţa Romînilor de pretutindeni, dar să dea o istorie continuă şi complectă, care, urmînd de aproape izvoa- 1 Anonymus carolinensis. II, p. 437, etc. 2 Pe care nu ştia că Engel îl tipărise la Yiena în 1809, în Monumenta Ungricct. Dar nu la Sinea puteau să vie îndată veştile literare ! 3 I, p. 517 ; III, p. 11. ISTORICII DIN ARDEAL 227 rele, să-si înceapă povestirea cu întăiele legături ale Romanilor cu Dacii şi să se oprească numai în ultimele timpuri. în fine, el înţelege să nu-şi mărgenească atenţia la evenimentele ce privesc direct pe Romîni, ci să li explice istoria în chip luminos şi inteligent, puind-o în mijlocul întîmplărilor de istorie universală de care ca a fost influenţată. Opera, aşa de bine concepută, nu e nici o operă seacă, impersonală, o repetiţie a izvoarelor cu comentarii critice. Spiritul lui Şincai era un spirit vioiu şi inima lui o inimă călduroasă. Neajunsurile situaţiei sale, socotelile cu duşmanii, mulţămirile fată de prieteni, toate acestea se împleticesc în jurul naraţiunii severe a istoricului şi-î dau un interes de curiositate, un interes psichologic, care lipseşte de obiceiu în compilaţii. Iată-1 mul-tămind găzduitorilor săi din Sinea. în care vede nişte rude de ■V. » ” ^ ' 1 aproape ale Muşăteştilor şi ale căror laude le repetă adesea : cînd arată în ei membri ai vechii Case «ce oblăduia Moldova», legaţi prin căsătorie şi cu neamul «lui Dracula, a oblăduitoriului Ţerii-Munteneştî» cînd li exprimă recunoştinţa sa pentru ospitalitate1 2, cînd reproduce documentele lor de familie pentru a li înnălţa trecutul. Iată-1 ducînd războaie ştiinţifice învierşunate contra colegului Eder şi corespondentului său Engel. Iată-1 plîn-gîndu-şi, într’un ton de mînie conţinută — ar vrea să spuie mai multe, dar îşi opreşte cuvintele ce-1 năpădesc, şi aruncă numai cîte o frasă iritată—, de cîte are să le îndure pe nedreptul, chiar de la Romîniî săi, cărora numai rău nu li-a făcut: «Pentru că Romîniî — mă iartă neamul mieu, căci scriu adevărat —, după ce apucă la ceva — zic despre aceia, a cărora viţă n’au fost nu-merată între familiile cealea ce au fost stîlpii Romînilor —, mai toţi îşi uită de sine, îşi uită de sîngele din care sînt prăsiţi şi numai pre cei mişei înnalţă, pre aceia îi ridică din gunoiu, iară pre cei vrednici îi urgisesc, îi strică unde pot, ca ei singurică se vadă a fi temeiurile neamului romînesc, pre carele îl sugrumă şi-l împeadecă de la sporirea înnainte; căci ce putem noi Ro-mînii aştepta de la aceaia, carii nici sînt de viţă, nici au învăţătură, nici alte virtuţi sau vrednicii, fără numai prin orb norocul unuia se răd a din balegă si se fac mari înnaintea altora, 1 I, pp. 403-4. Documente de ale lor urmează, pe pp. 470 şi urm., 476 şi urm., 494-5, 499, 505, 506-7, 509-10, 511 si urm. 2 I, p. 526; II, p. 201. 228 EPOCA LUI PETRU MAIOR carii nu pricep binele neamului romînesc? Pilde vii ţ’aş putea aduce aici, dară acealea să vor tipări după răposarea mea, ca nu cumva să mă gonească iarăşi taurii cei groşi din cucuruz şi să mă străpungă iarăşi ţapii cu coarnele sale cele ascuţite» «Aş putea mai multe cuvînta, dară mă tem de limbile ceale clevetitoare şi de crierii cei goli, care lezne ar putea stîrni despre mine ce nici gîndesc cînd scriu acestea. O întrebare totuş îndrăznesc a face, carea este aceasta: Dintre doi archierei romî-neştî din Ardeal, adecă Ioan Bob şi Vasile Moga, carii şi astăzi în zioa de Sîntă-Măria Mare din anul 1811 trăesc, care s’ar putea zice cel adevărat următor al Sfîntului Teofil»1 2? Căci Bob e taurul şi ţapul, limba clevetitoare şi creerul gol. Contra luî arată el că n’a putut întrebuinţa documentele cuprinse în archivele din Blaj: «pentru pizma acelor cari au ţinut şi ţin pe vremea mea cheile archivului episcopiei Făgăraşului, cum mai chiar voiu descurca lucrul acesta la locul său» 3, contra lui că fundaţia imperială din 1736 a fost «stricată», «cum se va arăta la locul său»4, ca şi întreg mersul şcolilor din Blaj, cărora totuşi recunoaşte, cu Klein, că poporul romîn li dato-reşte aşa de mult5. în sfîrşit, ceia ce dă un caracter original acestei înşirări cronologice de izvoare cu comentarii, e adînca iubire de neam ce se simte pretutindeni. De aceasta doar şi fusese scrisă cronica, pentru a înnălţa pe Romînî, în ochii lor şi în ochii străinilor, necunoscători sau duşmani. » Pentru dînsul, Şincai, chestia originilor, a contestatelor origini, e nu se poate mai simplă. Romînii sînt descendenţii co-lonilor romani ai luî Traian, colonilor de neam bun pe cari i-a adus împăratul părinte pentru a împopora Dacia, din ai cărei vechi locuitori nu mai rămăsese cine «să locuiască în cetăţi şi să lucre pămîntul» 6. Cultura li-a fost la început romană, creş- 1 II. p. 129. 2 III, p. 416. 3 III, p. 421. 4 P. 436; cf. p. 452. 5 «Cu adevărat se poate zice, şi cu bună samă aşa este, cum că mănăstirea Blajului au adus pe neamul romînesc la cunoştinţă, la învăţătură şi la înţelepciune» ; ibid., p. 452. 6 «Calendariul» pe 1807. ISTORICII DIN ARDEAL 229 tinismul l-au adoptat în epoca romană, şi creştinii de supt Goţii lui Atanaric erau Romîniib Teofil al Goţiei era Teofil al Belgradului şi începătorul autentic al Vlădicilor ardeleni1 2. De ordinul de strămutare al lui Aurelian nu ascultase, în adevăr, cum nu se putea să asculte şi cum se dovedeşte că n’aii ascultat, gospodarii, lucrătorii de pămînt. Dar vremi grele au sosit pentru acei ce nu s’au clintit din loc înnaintea barbarilor. La 248, scrie el, a venit «începutul tuturor răutăţilor şi al năcazurilor, care de aci înnainte au trebuit să le sufere Romînii cei din Dachia, adecă strămoşii noştri ai Bomanilor celor de acum»3. După Goţi a venit Attila peste «bieţii strămoşii noş-trii»4, iar «boiarii româneşti»5 au rămas lîngă «boiarii Hunilor». Supt numele barbarilor stăpînitori ce veniră pe urmă, ei, Romînii, faptele şi viaţa lor se înseamnă de Bizantinii veacului de mijloc. Imperiul a rămas, crede el, al nostru de drept în Răsărit şi Grecii usurpase numai incontestabilele drepturi ale Romînilor. Abia la luarea Romei nouă de Turci, în 1453, «s’au stins cu totul împărăţia strămoşilor noştri»6. Cînd, în desfăşurarea mai departe a istoriei noastre, Şincai ajunge a vorbi despre evenimente de glorie, el se încălzeşte re-producînd mărturiile contemporanilor. La Ştefan cel Mare, el arată zădărnicia încercărilor făcute de vecini pentru a aduce în puterea lor principatele. «Ce au dobîndit şi Ungurii şi Polonii? De nu ştii tu, îţi voiu spune eu. Ascultă-mă: Polonii, pentru fala lor, au roşit şi îngrăşat pămîntul Moldovei cu sîn-gele şi pre Moldoveni i-au îmbogăţit cu prădzile din ţinutul lor. Ungurii au dat Ardealul de jaf, şi Moldovenilor şi Muntenilor, pănă cînd au căzut supt jugul Turcilor. Fericiţi au fost Ungurii până a nu se osebi de Români7.» După ce vorbeşte astfel de acela «de carele să cutremura toţi oblăduitorii din vecini»8, fără a se escepta eroicul Craiu Matei, uitător de originea sa 1 I, p. 88. 2 Ibid:] p. 102. 3 Ibid., p, 82. 4 Ibid., p. 123. 5 Ibid., p. 194. 3 Ibid., II, p. 37. 7 II, p. 82. 8 Ibid., p. 164. 230 EPOCA LUI PETRU MAIOR romanească, el aminteşte de timpurile marelui Voevod atunci cînd expune la sfîrşitul secolului al XVI-lea gospodăria pe care o făceau în Moldova fraţii noştri întru Hristos, Polonii: «Vezi fala şi nedreptatea leşească! Căci nu învie acela Ştefan al cincilea! 1». Ceia ce nu-1 împiedecă, de altmintrelea, de a vorbi cu răceala unui adnotator, de fapte care ar fi trebuit să-l zguduie, să-l facă a-şi exprima în cuvinte pasionate durerea pentru trecutul nedrept şi speranţa într’un viitor mai bun. Asupra lui Mihai Viteazul trece cu cea mai mare reservă, fără a-şi manifesta mai prin nimic sentimentele care fără îndoială l-au agitat cînd auzia vor-bindu-i din documentele sale mărturii acelei neasămănate epopei1 2. In Ardeal el arată cu degetul pe nobilii cari se ruşinează de sîngele lor românesc pentru a fi primiţi în coadă la masa stă-pînilor aroganţi ai provinciei. De şi nu s’ar părea, sînt «în Ardeal», scrie el, «mai mulţi neameşi sau boeari de Romîni de cît de Unguri 3». Cînd lucrurile ajunseră acolo, cu călcarea în picioare a orî-cărei dreptăţi, încît săptămîna întreagă a iobagului aparţinu domnului, care nu-î lăsă nici Dumineca pentru a-şi lucra sie, cînd preoţi romîni fură puşi la dajde către feudali şi făcuţi gazde de cînî ungureşti, cînd legea copiilor, smulşi de la părinţi, fu schimbată cu de-a sila, cînd apăsară mai grele zilele de urgie asupra Romînilor din Ardeal, cruzimile le exercitară «mai vîrtos domnii aceia carii să lăpădase de neamul, leagea şi credinţa Romînilor, din carii era prăsiţi, numai ca să-şi poată tăgădui neamul şi să se areate a fi de neamul unguresc. Mulţi domni de acestea», adauge el, «ţ’aş putea numera aci, ci îi las pentru ţensura prin carea va mearge chronica aceasta mai nainte de a să tipări, — de să va tipări supt sfîntă Corona Ungariei, precum mi-ar fi voia4». El plînge pe ai săi veşnic apăsaţi, veşnic înşelaţi şi acoperiţi de umilinţă din partea unor popoare pe care se fereşte a le numi. Şi, luînd prilej de la ridicarea Moldovenilor în potriva lui Despot, el face să se audă pentru întâia oară acel cuvînt de vrajă, care, spus de buzele unui poet, ridica întreg Ardealul în picioare supt steagul cel nou al 1 Ibid., p. 411. 2 Doar că zice despre Basta că era «un om tocma de nimic». Ibid., p, 455. 3 Ibid.} III, p. 92. 4 Ibid.j II, p. 214. ISTORICIÎ DIN ARDEAL 231 naţiunii. «Deşteaptă-te drept aceaia, o iubit neamul mieu, şi ai minte 1». E această operă aşa de folositoare, clădită pe o atît de adîncă şi de solidă temelie, această operă de răbdare şi de pasiune o operă diterară, o istorie a neamului, cum credea că face Şincai înnălţînd-o? Există o armonie în această greoaie piramidă funerară înnalţată de mînî pioase şi harnice pe mormîntul trecutului nostru ? Trăieşte această carte, cum trăiesc cărţile, din cîtă viaţă omenească a fost închisă în ele ? Sau pietrele s’au aşezat cu stăruinţă fără ca între ele să se închidă ceva furat din sufletul meşterului? ’ . *v Nu e o operă literară, de şi autorul ei ar fi dorit aşa de mult s’o facă, de şi a oferit sufletul său pentru trăinicia clădirii. Dar sufletul n’a ştiut să-l fixeze prin farmecele poetului, şi marele monument a rămas, pentru cît va dură încă, o zidire moartă şi pustie, în care rătăcesc numai, învingînd oboseala, care înlătură pe ceilalţi, cercetătorii de adevăr, urmăritorii de informaţie. Ori ce s’ar zice, din pietate pentru om, pentru suferinţile sale,' pentru sfintele sforţări desinteresate ale unei epoce admirabile, Cronica lui Şincai rămîne o compilaţie. Samănă tot aşa de puţin cu istoria, cu viaţa adecă înviată, pe cît samănă de puţin plantele exotice, uscate şi păstrate în rafturile numerotate ale unei farmacii, cu pădurea ecuatorială care le-a produs, în care ele au trăit în lumina dogoritoare a soarelui, pline de sevă, de coloare şi de putere. Comparat cu un alt compilator, Nicolae Costin însă, Şincai e un luceafăr. Ce informaţie judicioasă şi exactă, ce putere şi siguranţă în judecată, ce concisie în formă! Pe cît Logofătul e de zăpăcit, pe atîta Ardeleanul e de conştiut, pe cît acela e de difus, pe atîta acesta e de strîns în expresia sa; pe cît de medieval ie Moldoveanul, pe atît de modern e Şincai. Dar a-i compara, ar fi să alături bîiguitura mişcătoare, dar întunecată, a copilului cu vorba răspicată a omului matur. Apropiat de Cantemir, Şincai n’are însuşiri pe care le avea acela. Cantemir ştie multe, se amestecă în multe, se pricepe chiar în mul ' ^ şi defectele spiritelor care, din chemare activitate risipită pe multe 1 Ibid,, p. 838. 232 EPOCA LUI PETRU MAIOR drumuri. Ce nu ştie ? Musică apuseană, musică turcească, geografie, astronomie, medicină, logică, fisică ; e poet rău, narator de multe ori interesant şi vioiu, dătător de canoane şi alcătuitor de opere de erudiţie. Scrie româneşte, latineşte, turceşte; ar fi putut scrie tot aşa de bine greceşte, slavoneşte, ruseşte. Şi activitatea aceasta prodigioasă se împleteşte în jurul unei activităţi politice însemnate : intrigi la Constantinopol, stăpînire în Moldova, expediţii şi consilii de stat muscăleşti! Raza activităţii lui Cantemir e deci mult mai întinsă. Dar şi lumina se face mai slabă răspîndindu-se pe un cîmp aşa de vast. Sînt părţi penumbrate, altele întunecoase cu totul. Scriitorul e inegal şi omul politic e distras shu împiedecat de teorii. Totalul produce un efect mai mare, o impresie mai puternică, dar fiecare parte luată în deosebi nu resistă totdeauna cercetării. Totuşi n’avem a face numai cu haotice, moarte membra disiecta. Acest corp disproporţionat, imens şi imperfect, e mişcat de un suflet, de acelaşi suflet. Un suflet de curiositate pasionată pentru orî-ce, de ori-cînd, de orî-unde, un suflet însetat de ştiinţă, un suflet de sentimentalitate lacomă şi absorbantă. Nu aşa e Şincai. Acesta e numai, istoric. Cartea lui e Cronica : gramatici, abecedare, aritmetici, catehisme, acestea le-a făcut alt cineva : funcţionarul, directorul, care a coexistat cîtva timp cu istoricul, trăind în bună înţelegere cu el, fiind-că amîndoi luptau pentru acelaşi scop naţional. Numai istoric şi numai istoricul neamului său. Şi aici stă încă o deosebire : o deosebire foarte mare. Cantemir iubia ştiinţa pentru ştiinţă şi numai târziu, în duioşia şi părerile de rău ale exiliuluî, se amestecară elemente pasionale în activitatea sa ştiinţifică. Şi, chiar şi atunci, aceste note erau note de întovărăşire, note secundare, dominate cu totul de nota de căpetenie a iubirii pentru ştiinţă, nota înnaltă, clară, puternică. Şincai, el, n’ar fi scris nici despre musică Turcilor, nici despre antichităţile Chirghisilor, nici despre vicisitudinile împărăţiei Osmanilor. Pe dînsul îl interesa un lucru : neamul său, depărtatul, gloriosul, eternul său neam roman, de la Roma lui Romul pană la Romînii împăratului Francisc şi ai Sultanului. Se pasionase pentru ştiinţa aceasta a istoriei, nu pentru că era născut cu un temperament de cercetător, ci pentru că aşa se putea mîn- ISTORICII DIN ARDEAL 233 dri neamul umilit al toleraţilor, iobagilor, celor afară din lege. Răbdarea sa, munca sa, suferinţile sale, opera şi viaţa sa, ardeau, tămîie mirositoare, înnaintea altarului naţiei. Şi, totuşi, tocmai pentru că nu era un chemat, un istoric poet, tocmai pentru că la zvîcnirile inimii sale nu răspundea o or-hestraţie complicată a inteligenţii, aceia pe care o au deschizătorii de cale, creatorii de viaţă, scăpărătorii de idei, — de aceia acest martir şi acest fanatic a făcut o carte rece, o carte învăţată, o carte folositoare, dar moartă. Sîngerîndu-şî palmele, adunase din cele patru părţi ale lumii pietrele; dar nu ştia cîntecul tainic prin care ele se reunesc de la sine şi formează templul. Credea, de sigur — şi-i va fi fost dulce munca cu această mîngîiere — că a făcut o carte, — şi el o pregătise numai pentru acela care va fi să vie 1. * * * Biografia lui Petru Maior, al treilea corifeu al istoriografiei ardelene, cel mai tîrziu în manifestarea sa ştiinţifică, cel mai puternic în afirmarea ideilor sale, cel mai filosofic în înţelegerea subiectului său, mai strîns în expunere, mai logic în argumentare,— e mai puţin cunoscută decît a celorlalţi doi luptători prin idei pentru causa poporului românesc. Aceasta se întîmplă mai mult pentru că cea* mai mare parte din viaţa lui s’a petrecut într’o mulţămire umbrită în jDarochia sa îndepărtată, unde nu-l descoperia prigonirea care urmări o viaţă întreagă pe tovarăşii săi. Istoria celorlalţi ar fi tot aşa de scurtă ca şi a lui, — fiind şi ei nişte oameni cu o situaţie modestă —, dacă n’ar fi suferinţile lor care s’o facă variată şi mişcătoare. Despre fericirea lui nu putem spune atîtea ca despre nenorocirea celorlalţi. De altmintrelea, fire mai puţin preocupată de sine, Petru 1 Pentru casa lui Şincai, v. Revista critică-literară, III, p. 99. Asupra lui, mai v. un scurt articol de Kogălniceanu, în Foaia p. minte. inimă şi litera-tură, 1841, No. 12. Ibid., 1842-3, interminabile polemici pentru Şincai şi Klein, adecă pentru tipărirea operelor lor. Elegia din «Orodias» se află şi în Papiu, Şincai, p. 106 şi urm. Locurile despre Klein numai, în Foaia citată, 1858, pp. 126-8. Toată, dar fără note, în Cipariu, Acte şi fragmente, p. 273 şi urm. Aici, p. 192 şi' urm., locuri din Cronică. Papiu a ales, pentru caracterisarea scriitorului, toate pasagiile semnificative din opera lui capitală, în Şincai. 234 EPOCA LUI PETRU MAIOR Maior nu dă în ce a scris bogatele amănunte biografice ce se pot culege în opera lui Şincai. Ştim ideile lui, sentimentele ce-1 însufleţiau faţă de anumite persoane, — căci era un îndărătnic şi învierşunat polemist, care nu-sî ierta adversariul, nici nu-1 făcea să aştepte —, dar despre viaţa lui ca om nu se îngrijeşte el să ne informeze decît o singură dată, şi atunci pentru că duşmanii adusese în discuţie viaţa sa particulară, pe care se simţia dator s’o apere. Nu era ruda lui Grigore Maior, cărturarul Vlădică, despre care a mai fost vorba pănă aici. Pe tatăl său îl chema Gheor-ghe şi era protopop la Căpuşul-de-Cîmpie, unde se va fi născut Petru pe la 1760, căci nici anul naşterii nu-1 cunoaştem. Avea cinci fraţi: Dumitru, Ioan, Toader, Mihaî, Gheorghe şi o soră, Anişca h A învăţat — ni se spune fără precisare, nefiind de unde să se preciseze — la Oşorheiu, la Cluj, la Blaj, în fine. De aici pleca în 1775 la Roma, pe timpul cînd era încă episcop omonimul său, odată cu Şincai, decît care trebuie să fi fost ceva mai tînăr, în aparenţă, însă simţitor mai tînăr de vreme ce fu preferat expres pentru acest motiv ca succesor al lui Klein la tipografia din Buda1 2. Şincai stătu cinci ani acolo şi tot atîţia şi tovarăşul său3, învăţînd, ca şi Şincai, filosofia şi teologia. Şi el rămase la întors un an la Viena, dar se ocupa cu studiul dreptului canonic. Revenind în patrie, el primi, prin 1780, locul de profesor de logică, metafisică şi drept natural la şcoala superioară din Blaj, fiind în aceiaşi vreme onorat de la început, puţin după chiro-tonire, cu titlul de protopop, trecînd însă întăiu în regulă prin gradele inferioare de subdiacon, diacon şi preot4. Primise şi rasa de călugăr, pe care o purtă pănă în 1784, cînd vroi a o părăsi odată cu tovarăşii săi de opinii Samuil Klein şi Şincai5. In curînd, după patru ani de profesorat, i se dădu administraţia bisericească a provinciei Gurghiului şi Reghinului. Lo- 1 Marienescu, Petru Maior, 1883; discurs de recepţie la Academia Ro-mînă. E însemnat mai ales prin documentele din Apendice, care privesc timpul cînd Maior era censor la Buda. 2 V. mai sus, biografia lui Şincai. 3 Răspunsul lui Petru Maior la Cîrtire ; Rev. criUcă-literara, II, p. 125. 4 Ibid.y pp. 125-6. 5 Y. mai sus, p. 167. 235 ISTORICII DIN ARDEAL cui nu era strălucit din punctul de vedere material: trei-zeci de florini pe lună, din cari trebuia să deie zece cîntăreţului. Dar zelosul tînăr cleric îşi găsi aici alt-fel de mulţămire. Abia începea să se răspîndească lumina în poporul românesc, abia se în-temeiau şcolile de Stat, abia scînteiâ ici şi colo conştiinţa naţională, chiar între Romîniî culţi, între răspînditorii cunoştinţilor si păstorii sufleteşti. Erau încă, ni spune Maior, preoţi ce nu ştiau să scrie şi chiar protopopi cari nu puteau pune o iscălitură. Cît despre instrucţia poporenilor, ea era cu desăvîrşire negii giată. El, învăţatul protopop, care absolvise Colegiul Propagandei la Roma şi înnaltele şcoli împărăteşti, din Yiena, nu se simţia chemat numai să facă economii din cei două-zeci de florini pe lună, pe cari se găsi cine să i-i invidieze. îşi ocupa viaţa cu o îndoită activitate. Una educativă: luminarea provinciei sale, alta ştiinţifică: adunarea de material pentru lucrările istorice pe care le avea în vedere pentru mai târziu. Pentru cel d’intăiu scop, el nu se mulţămi numai să înveţe canoanele pe tinerii preoţi, ce se întorceau din seminariul superior de la Lemberg, unde fusese strămutată, pentru a se stinge acolo, şcoala de popi uniţi de la Sf. Barbara. îşi simţia o mai largă chemare de dascăl, şi vedea ucenicii săi fireşti în toţi copiii credincioşilor încredinţaţi îngrijirilor sale spirituale. Ni spune el însuşi, — povestind spre apărarea sa viaţa pe care o dusese ca protopop, — cum trimitea pe flăcăi şi fete «la diacul biseri-ceî, a învăţa lucrurile cele creştineşti», cum impunea părinţilor să supravegheze acasă învăţătura copiilor lor. Cu aceştia ţinea însuşi, în visitele sale de protopop, «examen» prin sate şi astfel făcea cultura înţeleasă şi iubită şi de cei în vrîstă, dumerea cum scrie, şi bătrînil ca să înveţe. «Vara umbla pe cîmpurî, prin păduri, unde ştia că sînt adunaţi pruncii a paşte vitele şi, văzîndu-i, îi striga la dînsul; carii, cunoscîndu-1 îndată, alergau toţi acolo, şi el îi întreba cele ce au învăţat şi de nou îi mai învăţa şi-i lumină, avînd osebită dulceaţă de a băilui cu pruncii, pentru care a tuturor era iubit... Atîta au fost aprins Petru Maior voia pruncilor spre învăţătură, cît pruncii uitase jucăriile sale şi, cînd se întîlniau la uliţă, tot de învăţătură grăiau şi se întrebau unul pe altul. Fetele ceale mari încă, adunate la şezătoare a toarce, în loc de obici- 236 EPOCA LUI PETRU MAIOR nuitele nebunii, despre învăţătura lucrurilor celor sfinte povesteau şi se întrebau. Atîta au fost întru întăiu prostia oamenilor acelora în treaba învăţăturei acesteia, cît unii, ca cînd ar fi venit o nevoie mare pe sat, aşa şi pănă la domnii locurilor au ajuns cu plînsoare asupra protopopului, ca să-i scutească de învăţătură. Iară după aceia, văzînd nu numai pre fii, ci prin dînşii şi pre sine însuşi învăţaţi în cele trebuincioase, i-au iertat de păcate, lui Petru Maior şi părinţilor lui ce l-au făcut. Aşa s’au purtat Petru Maior cu învăţătura pre locurile acele»1. Spre alte locuri mai înnalte nu-1 ducea gîndul. Era mulţămit,— suprema înţelepciune şi suprema fericire în viaţă,—cu sarcina pe care o avea şi era cu dragoste faţă de dînsa, căutînd să o îndeplinească după puteri. I se oferi locul de vicariu la Haţeg, dar îl refusâ. Iar, cînd noul episcop, numit după retragerea, la 1782, a lui Grigore Maior, Bob, se încunjurâ de o curte de canonici, el nu-şi făcu sînge rău pentru că nu fu cuprins între aceştia. Se ştia vrednic, şi era de părere că acolo la Blaj, pentru a creşte strălucirea residenţii metropolitane, trebuia să se concentreze viaţa politică de o potrivă cu viaţa culturală a neamului: «Ce cuget de a se îndeplini este mai bun, mai cu-viinţat, mai folositoriu şi în partea sufletului şi în partea trupului decît a socoti, a ajuta şi în tot chipul a părteni pre acei bărbaţi învăţaţi şi cu idee chiare, descurcate, răsfirate, carii au rîvnă a scrie cărţi de mîntuirea sufletului şi de cultură, ca să nu se îngroape în pămînt, din lipsa mijlocirilor, acelea mari talanturi, carii sînt în clerul unit din Ardeal»1 2 ? Dar, de vreme ce Vlădica avea alte păreri în această privinţă şi, cînd îi stăteau la îndămînă oameni ca Şincai, Klein, Petru Maior — cari nu lăsară călugăria decît după ce putură judeca disposiţiile noului episcop unit —, prefera pe cei doi Caian, pe Avram Miheaşî şi pe Dimitrie Vaida, — protopopului din Reghin nu-i răinînea decît să tacă, despreţuind. «Au rîs», scrie el despre sine, în justificarea atît de des citată, «după cum îi este obiceiul în unele ca aceste, — măcar că la toţi alţii au făcut sînge rău, ba şi cei străini s’au scandalisat, cînd au auzit că Petru Maior n’au fost ales între noii canonici» 3. Dar păstră păreri statornice despre 1 Răspunsul la Cîrtire, p. 127 şi urm. 2 Ibid., p. 136. 3 P. 131. ISTORICII DIN AEDEAL 237 Bob si, dacă n’a dat răspunsurile «cu prea ascuţit condeiu», de care a fost învinuit, nu se sfii să facă aceste păreri a pătrunde adesea pănă la urechile aceluia pe care-1 priviau şi care nu-1 iertă niciodată. Şi Maior, ca şi ceilalţi doi şefi ai şcolii ardelene, si din aceleaşi motive cu dînşiî, se îndepărtă de episcop, pentru a considera ca adevăratul patron al inteligenţii româneşti pe Darabant şi apoi, după moartea acestuia, pe succesorul lui în Scaunul din Orade, Samuil Vulcan. în 1804, îl vedem scriind din Reghinul Unguresc, unde era paroh, avînd şi sarcina de protopop. La Reghinul Săsesc trecu în 1805 \ Aceasta a fost viaţa externă a lui Petru Maior pănă la plecarea sa la Buda, în 1809, unde-1 aştepta o altă activitate. In acelaşi timp însă,. cînd răspîndia cu zel şi sîrguinţă lumina între Romînii săi, Petru Maior se ocupa şi de lucrări literare, pentru care avea şi talentul şi pregătirea de nevoie. încă în-nainte de plecarea sa la Roma, de tot tînăr, el începuse a culege mărturii orale asupra trecutului Bisericii romîne din Ardeal. întreba pe «bărbaţii vechi de zile» şi-î făcea să povestească «despre lucrurile de demult». «Din pruncie auzia», arată el, «bucuros pre bătrînî, cînd grăia despre lucruri vechi ale Beseariceî şi ale Vlădicilor, în tinereaţele sale văzute sau şi de la părinţii lor auzite». între informatorii săi, el citează pe unul, mort în 1776, centenarul1 2 preot Ursu, din Ibăneşti, în protopopia sa, care pănă la vrîsta sa «memoria nescăzută şi toate simţirile întregi» le păstrase, «numai picioarele îi cam slăbise şi sprinceanele îi acoperea ochii» 3. Aduna şi izvoare scrise, în acea vreme şi pe urmă, după stabilirea sa ca protopop: orî-ce «hîrtiuţă în care era scrise lucruri de ale Beseariceî Romînilor din Ardeal unde lăcuia» 4. în adevăr, de la episcopia nu i se comunica nimic, şi un preot care întrebă despre documente istorice în sinodul de la 1792 căpătă răspunsul că în Archive nu se păstrează nimic însemnat. Totuşi 1 Acte de la Propagandă, comunicate de I. Bianu. Cu aceasta nu se potriveşte legenda, raportată de Al. Grama, Ist. bisericii unite, p. 204. 2 Moare la 118 anî. 3 Istoria bisearicei Romanilor, Prefaţă. 4 Ibid. 238 EPOCA LUI PETRU MAIOR un pachet, rătăcit la un demnitar al Curţii episcopale, trecu, spre cercetare, în mînile lui Maior, de la care nu-1 mai ceru nimeni înnapoi. «Sfinţia sa Caian» — e vorba de Dimitrie Caian, notariu al clerului, profesor de morală la Blaj, fost protopop supt Vlădica Grigore, fost student în teologie la Viena1—«atîta au fost de bun, cît aceale scumpe scule pănă în zioa de astăzi nu le-au mai cerut înnapoi de la mine, ca să le pună iarăşi în archive, de unde fusease scoase. Eu încă, întru aceaste stări împrejur ale Blajului, am socotit că mai fără primejdie vor fi la mine părinteştile aceale scule decît la aceia la carii nu sunt nici într’un preţ: numai cît la vr’o cîţ-va prieteni am descoperit lucrul, pentru ca, de s’ar întîmpla să moriu, să se ştie că aceale scrisori se ţin de archivul Vlădicei Uniţilor» 1 2. De aici, din «monumînturi şi scripturi care din archivurile Vlădiciei Uniţilor şi a episcopiei Neuniţilor» — unde, pe lîngă Aron Budai, va fi întîmpinat o mai bună primire — «din Ardeal, şi de pe airea adunate»3, a cules el lucruri, pe care nu le putea şti din tradiţia orală, umbrită de timp şi neprecisă. Maior n’avea, ca Şincai şi Klein, pentru a-şi îmbogăţi cunoş-tinţile şi a şi le lămuri, convorbirile prietenilor cărturari şi ale învăţaţilor străini. Dintre aceştia din urmă, a avut relaţii numai cu Sulzer, pe care întîmplarea l-a adus, cu regimentul lui, la Reghin, unde vorbia adese ori cu Maior despre lucruri cari-i interesau pe amîndoi, din motive ce nu erau totdeauna aceleaşi. In Sulzer, patriotul romîn a văzut un egoist înnăcrit de neizbînda silinţilor sale pentru o situaţie mai bună, un vanitos care sîngera la cea mai mică atingere adusă persoanei sale, un cugetător cu iubire pentru clădirile. înnalte de teorii strălucitoare pe care le răzima pe orî-ce fel de material, cu riscul de a le vedea însuşi năruindu-se. El descrie ast-fel legăturile sale cu auditorul sviţerian: «Eu pre Franţisctfs-Iosefus Sulţer l-am cunoscut foarte bine, trăind cu dînsul trei ani în oraşul Sas-Reghin, unde el era auditor la reghementul dragonilor Savo-iani». îl vedea adesea, la «cortelul» lui şi «în casa parochieî. Era om neîndestulat cu soarta sa, crezîndu-se a fi vreadnic de mai mare pîne şi, fiind-că muiarea şi ceale două fete ce avea nu 1 Vaida, Discursurile către Bob, p. 1, nota. 2 Jbid. Cf. şi p. 360. 3 Ibid. ISTORICII DIN ARDEAL 239 le putea ţinea cu acea pompă cu carea dorea, se necăjia. Avea unul fiu, cadet în acel regiment... Om era de prejudecăţi cuprins şi apăsat», stăpînit cu totul de idei preconcepute, în stare, în răpeziciunea cu care trăgea conclusiile, să condamne un neam întreg după suferinţile ce i-ar fi pricinuit o persoană 1. Odată Maior îi povesti «un lucru, încă în prunciia sa din veşti pustii auzit» si? lucrul potrivindu-se cu oare-care păreri ale lui Sulzer, el îl si scrise «în istoria Ardealului, carea atunci o alcătuia». Toate silinţile, toate asigurările că a fost rău înţeles, că informaţia nu merită a fi invocată ca argument istoric fură zădar-nice, şi aceasta «fiind-că spusa cea d’intăiu fusease după gustul lui». Şi altă dată, scrie Maior, «el tăgădui înnaintea mea că se afla nobili romînî în comitaturi, măcar că în însăşi vecinătatea Sasreghinului sînt mai mulţi Romînî stăpînitori de moşii» 1 2. De alt-fel, Sulzer nu ştia româneşte şi, cînd protopopul vor-bia în această limbă cu soţia lui, «Sască din Braşov» 3, el nu răspundea nimic: înţelegea numai prin cunoştinţa ce avea de limbile latină şi italiană şi prin explicaţiile ce-i dădea nevasta. L-a văzut, termină Maior, plecînd «cu mai sus lăudatul reghe-ment a doua oară, după făcuta pace cu Turcii, cătră Ţeara-Ro-mînească, unde au şi murit atunci, de lingoare, la Piteşti», şi i s’a părut la despărţire mai desgustat decît ori cînd, nici voind să mai audă de mîngîierea ce-i putea veni din cărţile ce lucra şi din numele ce-i putea veni de la dînsele4. In Reghin scrise Maior cele d’intăiu opere istorice şi teologice ale sale, pe care nu căută însă nici odată să le publice. In Pro-topopadichia sa, «adecă putearea, drepturile sau privileghioanele 1 V. şi ce zice în aceiaşi Istorie p. început, p. 48: «Dară sunt unii cari, mîniindu-să pre unul sau pre altul dintru o ghintă, nu se sfiesc a lua urgie şi a defăima toată ghinta, cît e de mare. Cunoscut-am unul, care, mer-gînd în Ţara-Romănească cu nădejde că toţi Romînii acolo i se vor închina ca unui nu ştiu ce, ci, neştiind el limba românească, nu putu do-bîndi nici o dregătorie. De unde eşind mînios, n’au ştiut cu ce să strice mai tare Romînilor şi să-i micşoreze, fără a stîrni minciună neauzită pană aci, şi o deade la stampă». Minciuna adecă, pusă în circulaţie de Sulzer nemulţămitul, că Romînii ar fi părăsit cîndva pămîntul în care-î aşezase cucerirea strămoşilor. 2 Reflexiones, în anexa la ed. din 1834 a Ist Rom., trad. de Bojinca. 3 Cf. Sulzer, II, p. 101. 4 Ibid-., Prefaţa. 240 EPOCA LUI PETRU MAIOR protopopilor celor rumîneştî în Ardeal» scrisă în 1795, din care s’au tipărit numai fragmente într’o gazetă din 1865-6 x, el vorbia despre acei «chorepiscopi» pe cari-i găsise în izvoare şi în cari vedea predecesorii protopopilor romîni din timpurile următoare : el arăta, pe basa acelor cercetări, «toate cădinţile ceale din nepomenita vreame ale protopopilor din Ardeal» 1 2. Această întinsă scriere de polemică şi istorie de instituţii, cuprinzînd 249 de pagini in 8°, a fost compusă cînd Grigore Maior nu mai era episcop la Blaj ; dar, totuşi, ea nu cuprinde nici un atac în potriva politicii lui Bob şi caracterului Vlădicăi. Scrierea a fost provocată de evenimente petrecute în anul 1793, cînd — ni-o spune tot Maior, în «Istoria bisericii» — Bob încercă să răpească în sinod ce drepturi mai rămăsese chorepiscopilor-pro-topopî 3, pe cari «papistaşii» îi numesc archidiaconi. Cum — trebuie să constatăm —se califică însuşi în respectuoasa şi neîntrerupta lui corespondenţă cu Propaganda din Roma. Şi, de altmintrelea, el se supuse «judecăţii săborniceşti şi apostoliceştiî maicii Besearici», pentru greşelile ce a putut face4. In 1783 încă, deci cu mulţi ani înnainte, el compuse o altă scriere de polemică bisericească, fără elemente istorice, pe care o voni analisă aici pentru însemnătatea ce o are în privinţa ideilor lui Maior asupra Unirii, sensului şi hotarelor ei neapărate. Se chiamă «Procanon, ce cuprinde în sine ceale ce sînt de lipsă spre înţelesul cel deplin şi desăvîrşit al canoanilor şi a toată tocmeala bisericească, spre folosul mai cu samă a Romînilor»5. 1 Sionul romîn din Buda-Pesta, de Gh. Silaşi. Pentru ms., la Blaj, v. Densuşianu, Raport, p. 219. Există şi o copie veche, tot acolo. In Sion a ieşit în curs de doi ani cea mai mare parte, dar primele numere ale ziarului nu se pot găsi uşor. 2 Se gîndise un moment să reproducă partea istorică din această pledoarie în Istoria pentru început: «Poate doară aceale ce sunt pentru cho-repiscopî din «Protopopadichie» le voiu adaoge la capătul istoriei aceştia, pentru mai adeverită cunoaştere a cădinţelor protopopeştî» ; p. 278. Dar n’a făcut-o, poate din causa proporţiilor ce a luat «Istoria». In schimb, cea mai mare parte din lucrare a trecut în Istoria bisericească. 3 P. 305. 1 Despre Propopadichie se ocupă, ici şi colo, Al. Grama, în Instituţiunile calvineşti în Biserica românească din Ardeal; Blaj, 1895. 5 S'a descoperit de d. C. Erbiceanu, într’un ms. fără sfîrşit, şi s’a tipărit în Biserica ortodoxă din 1894 ; există şi un tiragiu a parte. ISTORICII DIN ARDEAL 241 E îndreptată în contra ultramontanilor, «Italienilor», luxoşi, conrupţî, superstiţioşi, lacomi de putere, şi contra italianisanţilor dintre Romînî, asupra cărora şederea la Roma a exercitat o influenţă decisivă, nu în sens naţional, ci în sens bisericesc. «Ba si acuma să află», scrie el despre aceştia, «întăiu şi prin părţile noastre, cari, învăţînd la Roma teologhia, socotesc că numai acealea sînt adevărate carea le-au auzit la Roma, şi doar sîn-gele şi l-ar vărsa pentru monarchia Papei. O! de-ar fi apărat Dunînezeu neamul românesc de acest feliu de oameni învăţaţi şi ţeologi, cari numai cu autentie, cu ţiful şi cu vîlfa ce au în haine si în locul lăcaşului său vrau să învingă pe toţi; de spun ceva de la Roma, să taci, să înlemneşti, să căşti gura. De arăţi din Sfinţii Părinţi, din soboare şi din istoria cea veche aBesearicii asupra părerilor lor, îndată eşti schismatic şi mai rău decît ereticii. Trăbue înnaintea acestora toţi să pleace capetele, să-i chemi rab%, domnule, Măria Ta, şi alte titluri ce se împotrivesc cinului călugăresc. Şi, în acestea lucrînd, li se pare că atunci ţin mai tare canoanele bisericeşti şi aduc slujbă lui Dumnezeu. O vremi, o obiceiuri! Dar Romei încă din vreamurile ceale de mult începuse a-i răsări coarnele !1.» Din această citaţie chiar se vede în ce ton e scrisă cartea, în acel ton energic, necruţător, pe care Petru Maior îl întrebuinţează în scrierile sale de luptă, adecă în toate scrierile sale, amestecîndu-1, — ceia ce nu poate face Şincai, la care acest ton aspru desplace, — cu ironie şi înt-rebuinţîndu-1 pentru a exprima o argumentare puternică, strînsă, învingătoare. Protopop unit, dacă nu rudă de episcop unit — GrigoreMaior trăia încăla 1783, de şi nu mai păstoria la Blaj 1 2—, el atacă toate caracterele ce au deosebit şi deosebesc doctrina ultramontană, făcîndu-î în aceiaşi vreme tăria de fapt şi slăbiciunea faţă de cugetarea omenească liberă şi logică. El loveşte cu învierşunare în doctrina infailibilităţii pontificale, proclamînd că Biserica e «nesmîntnică» şi nu şeful ei, precum au dovedit chiar şi catolicii de aiurea decît din Italia, 1 P. 47 din tiragiul aparte. 2 Testamentul său s’a tipărit în Cipariu, Acte şi fragmente, p. 39 şi urm. El poartă data de 29 Decembre 1784. In el se pomeneşte sora, Domnica, sepultura familiei, de la «Tusnad-Szarvad» ; se lasă ceva şi şcolarilor pentru «hîrtie, cărţi, încălţăminte». De vre-o rudă cu numele de Petru însă nu se vorbeşte. ' 16 242 EPOCA LUI PETRU MAIOR vînturînd cîte argumente au fost aduse de «Italieni». Infailibilitatea i se pare contrară orî-cărei judecăţi sănătoase. «Aceasta nu e credinţă, ci superstiţie şi cimilitură băbească... Adevărat, de-ar fi Papa nesmîntnic, la ce ne mai rumpem capetele cu atîtea învăţături, la ce ne cheltuim bogăţiele pentru cumpăratul cărţilor şi cu primejdia vieţei a ne slobozi pe mare, spre cîştigarea ştiinţei; destul ar fi să scrii la Roma, ca de acolo, prin o epistolie, prin o bulă să-ţi vie toată ştiinţa dogmaticească» b Sinoadele n’ar mai folosi şi n’ar fi folosit nici odată la nimic, căci pentru ce să se sfătuiască cu alţii acela care are încredinţarea, împărtăşită şi de ceilalţi, că nu poate greşi1 2? Maior e şi contra supremaţiei ierarchice absolute a Papei în Biserică. Ii contestă dreptul de a convoca el sinoadele, care, re-presintînd Biserica, îi sînt superioare, de a presida în ele, de a lua cel d’intăiu cuvîntul 3. Dar mai ales tăgăduieşte cu energie îndreptăţirea pretenţiilor pontificale la dominaţia universală, la monarchia unică asupra creştinătăţii; pretenţii pe care le-au răs-pins mai ales «Nemţii» cu împăraţii lor, fără de resistenţa, biruitoare la urmă, a cărora, acum «tocmai comedie ar fi din Bese-rica lui Dumnezeu» 4. După ce discută de aproape lucrul, el îşi probozeşte adversariul în această formă naivă: «Cum dar tu, Talianule, zici că Papa are puteare şi spre ceale vremealnice» 5? După care el asamănă pretenţia suveranului spiritual de a înlocui pe cel temporal pe temeiul superiorităţii, admisibile, a puterii sale asupra puterii aceluia cu pretenţia unui zugrav, care, răzimîndu-se pe caracterul mai înnalt al artei sale, ar avea ideia de a coase ghetele cizmarului. «Au pentru că zugrăvia iaste mai de cinste şi mai înnaltă decît cizmăria, cizmarul va fi supus zugravului 6?» E păcat că n’avem întreagă această lucrare, pentru că polemici duse în acest ton şi cu această vioiciune simpatică nu obosesc şi nu dezgustă nici odată, ori care ar fi obiectul şi chiar scopul lor 7. 1 P. 66. 2 ibid. 3 P. 74. 4 P. 51. 5 P. 69. 6 P. 74. 7 Maior citează aici din greceşte — p. 52 —, se referă la Tertulian — p. 57 — şi la Istoria eclesiastică a lui Fleury, tradusă de Klein : «istoria lui Fleury Frîncul, carea acum pe rumănie o au întors întru tot învăţatul Sa-moil Clain» ; p. 41. ISTORICII DIN ARDEAL 243 Episcopul Bob era însă un latinisant, nu atîta din convingere, cît de frică şi de ambiţie, pentru că i se părea că inovaţiile la-~ tine ar fi o bună recomandaţie faţă de înnaltul guvern. Relaţiile dintre Maior şi ierarchul trebuiră să se înnăsprească din ce în ce mai mult. Şi poate persecuţia s’ar fi năpustit şi asupra imprudentului şi neascultătorului protopop din Reghin, dacă el n’ar fi căpătat un adăpost sigur pentru restul zilelor sale la Buda. Murind censorul Klein, direcţia Tipografiei din Buda ceru vi-cariului de la Oradea Mare să i se recomande un înlocuitor. Se propuse Ioan Corneli, canonic şi preposit la această episcopie, un om cam de vrîstalui Maior, căci se născuse la 20 Maiu 1757 \ Era un om luminat, un excelent patriot şi, ca şi Maior, un luptător pentru scrierea cu litere latine 1 2. El fu numit, dar nu se presintâ să-şi ocupe locul nici pănă la 3 August 1807. Atunci, înştiinţat de această zăbavă şi probabil şi de motivele ei, Maior petiţionă el, învocînd cunoaşterea adîn-cită a limbii sale materne, studiile de filosofie şi teologie făcute la Roma, cele de drept canonic din Yiena, postul de profesor de filosofie şi teologie ce ocupase la Blaj, cunoştinţile sale de economie rurală, care i-ar putea deci permite să alcătuiască lucrări utile pentru ţerănimea românească, ştiinţa sa de latineşte, italieneşte şi greceşte, afară de limbile usitate în împărăţie 3. Vulcan, noul episcop orădean, om «foarte văzut» în cercurile oficiale 4, puse să se redacteze o nouă recomandare, pentru persoana protopopului de la Reghin, la 30 Septembre. Ea fu reîn- 1 A murit la 3 Septembre 1848. Datele acestea le luăm din Densuşianu, Raport, p. 113, nota 15. O scrisoare a lui, cu iubitele sale litere latine, din 9 Octombre 1815, Buda, în Unirea, l. e., p. 59. E menţionat în ea şi «d-1 Maior». Era un fiu de preot sărac şi în anii de corespondenţă cu Klein el vorbeşte de bătrîna sa mamă, pe care domnul satului o gonise şi care venise să-şi adăpostească sărăcia în sărăcia lui. Avuse şi un frate. 2 Consultat, în urma unei adrese a guvernului, în privinţa unei norme pentru alfabetul cirilic, de Capitolul orădean, el răspunse printr’un lung şi entusiast memoriu latin ce se păstrează încă în Bibi. episcopală din Oradea. 3 Marienescu, o. c., pp. 47, 49, 51-2. 4 Continuarea «Istoriei Bisericeî», în Cipariu, Acte şi fragmente, p. 145 şi urm. 244 EPOCA LUI PETRU MAIOR noită, după o nouă suplică a lui Maior, la 13 Iunie 1808 \ şi la 29 Octombre episcopul putea să anunţe protegiatuluî său reuşita, invitînd şi pe Bob a trimite la Buda pe clericul care-î era supus în ordinea ierarchică 2. Acesta declara în scris şi oral că nu înţelege să renunţe pentru aceasta la parochie, nici la protopopie 3. Maior scria la Roma că e gata de drum, la l-iu Decembre 3, plecă din Reghin la 30 Ianuar 1809 A, lăsîndu-şî averea 5, cărţile* la fratele său Mihaî 6. Sosia la 7 Mart la Buda. Aici petrecu doisprezece ani, în mijlocul ocupaţiilor sale de censor şi corector, în mijlocul îndeletnicirilor sale literare, pe care nu le urma nici odată cu atîta activitate. îşi aduna în biblioteci notiţe din izvoare pe care nu le avuse înnainte la în-dămînă, în Ardealul lipsit de biblioteci şi unde nu-i lăsau timp datoriile lui multiple de protopop 7. Asculta une ori ce-i spuneau la Universitatea din Pesta «dascălii istoriei», «Ungurii cei înţelepţi şi iubitori de adevăr»8. Sau stătea de vorbă, discuta probleme de filologie, resolvia greutăţi etimologice cu preotul bisericii româneşti, Alexandru Teodorovici, un Bănăţean, om foarte harnic si iubitor de neam. Undeva, acesta ni vorbeşte ast-fel de bătrînul cărturar, pentru care avea iubire şi admiraţie, cu cît îl cunoştea mai bine 0 : «Singur un bătrîn, preacinstitul Domn Petru Maior, . protopopul Gurghiului din Ardeal şi la crăescul Consiliu locumtenenţiale al Ungariei crăesc a cărţilor revisor, încă cu lucrul nu au încetat. De patru ani de cînd sunt eu aici în Pesta paroh, mult au lucrat pentru neam. Intăiu au făcut frumoase şi folositoare propovedanii la îngropăciunea mor- ~ P. 53. 2 Ibid.y pp. 55-6. Numirea s’a făcut la 2 Septembre. — V. şi Bunea, art. Maior, în Encicl. romînă. 3 Răspuns, p. 123. 1 Copie comunicată de d. I. Bianu. «Sicut porro antehac», se ceteşte, «pro mediocritate talenti caelitus mihi donaţi, ore, ita deinceps scriptis, per Dei gratiam, cathoalicm fidem propagare non deero.» Şi la 19 Ianuar 1816, el vorbeşte de predicaţiile din tinereţă prin care cîştiga parochii întregi pentru Unire şi de cărţile de predică, ce a tipărit apoi (colecţia Bianu). 5 Răspuns, p. 57. 9 Testamentul lui P. Maior, în Cipariu, Arcliini, p. 390 şi urm. 7 «Acum la aceaste bătrîneaţe, din mila împărăţiei sînt în stare ca aceaia, unde biblioteci sînt multe şi bogate.» Ist. bis. Rom., Prefaţă. 8 Ist. p. hicep. Rom., p. 114. 9 Moralnice sentenfiî, Buda, 1813, Prefaţa. ISTORICII DIN ARDEAL 245 ţilor. A doao, asemene folositoare didachiî, pentru creaşterea fiilor. A treia, predicile la toate Duminecile şi sărbătorile anului. A patra, Istoria pentru începutul Romînilor în Dachia. Iară acum lucră la Istoria Beseariciî romîneştî. Ceale patru mai sus numite au esit din tipariu,’ iară această depre urmă cît mai curînd e gata a o da în tipariu, numai să poată căpăta bani ca să plătească ceale pănă acum tipărite, — că, de ar cumpăra Romîniî noştri cu acea rîvnă cărţile ceale lor folositoare, cu care el le-au lucrat, multe alte cărţi neamului romînesc folositoare am putea nădăjdui de la bătrînul acesta »1. Cînd Teodorovici scria aceste rînduri călduroase, Petru Maior era bolnăvicios şi pomenia în Prefaţa «Istoriei Bisericii Romî-nilor» de «schimbarea sănătăţii, carea adesea ori îl zăhăia întru această climă». Totuşi continua să lucreze cu aceiaşi hărnicie ca şi înnainte, şi cît stătu la Buda nu-1 vedem odihnindu-se. La 29 Novembre 1820, ni se spune că el era «în grija medicilor»2. Pe atunci îşi va fi făcut testamentul, prin care-şi lăsa averea nepotului Ioan, fiul lui Mihai, fratele mort, şi al Anei Papp, sau, în lipsa acestuia, lui Petru, fiul fratelui celui mai mare, Ioan, şi paroch unit la Olves. Dintre cărţi, el alegea pe cele bisericeşti, care trebuiau date bisericii din Reghin, pe cele oprite, «eretice», pe care le lăsa mănăstirii din Blaj, vechia Biblie şi vechia Evanghelie, care erau să rămîie în Biblioteca Tipografiei, pentru folosul corectorilor, succesorii săi. El crea în sfîrşit şi burse pentru şcolari săraci 3. El muri pe neaşteptate4, în dimineaţa zilei de 14 Februar 1821, şi nu fu îngropat, la biserica românească din Buda, nici de prietenul său parochul Teodorovici, ci la catolici 5. 1 O scrisoare a lui Maior către dr. Yasile Pop pentru tesa acestuia De funeribus Valachorum poartă data de 11 Februar 1817. O găsim în Ar-chivu, pp. 393-4. Scrisori către Propagandă sînt în colecţia Bianu, pănă la 9 Novembre 1820. Scrisorile către Corneli, care merg pănă în anul 1812, sînt scurte scrisori de afaceri, fără multă importanţă. Se păstrează în Bibi. episcopiei din Oradea. 2 Marienescu, l. cp. 67. Scrisoarea către Propagandă din 29 e scrisă într’o slovă tremurată. 3 Testamentul, în Cipariu, Archivu, p. 390 şi urm. N’are dată. Manuscriptele sale le menţionează şi în Animadversiones. 4 «Opinione citius.» 5 Archivu, pp. 518-9. Pentru viaţa şi opera lui Maior, călduroasa schiţă a d-lui G. Bogdan Duică (Cernăuţi, 1893). 246 EPOCA LUI PETRU MAIOR Activitatea luî Petru Maior de la 1809 pană la 1821, cea mai bogată perioadă din munca sa literară, se îndreptă spre trei scopuri. Să alcătuiască lucrări folositoare clerului şi poporului său românesc, să ducă la bun capăt dicţionariul cel mare al limbii reformate şi să expuie în opere istorice ce idei îşi formase asupra trecutului poporului romîn şi Bisericii sale. Pentru cel d’intăiu scop, el scoase de supt tipar în 1809 două prelucrări, care se deosebesc prin limba lor nervoasă şi energică: Propovedaniile la îngropăciunea oamenilor morţi, menite să înlocuiască cartea cu acelaşi titlu a luî Klein, si Didachiile adică în-văţăturile pentru creşterea fiilor, la îngropăciunea pruncilor morţi \ în 1811 urmară Predice satl învăţături la toate Duminicile şi sărbătorile, altă culegere, în trei broşure, pentru că «mai lesne se poate purta în mînî, şi în casă şi afară în grădină, sau ori ce în alt loc, unde de multe ori sînt strîmtoraţi [preoţii], pentru sunetul pruncilor, a eşi cînd vreau să înveaţe1 2.» între aceste cărţi de moralisare se poate socoti, în sfîrşit, şi traducerea lui TtUmaque, apărută în 1818, după o traducere italiană a originalului frances 3. Poate tot de dînsul, sau prin îndemnul lui măcar, se tipăriră traduceri şi prelucrări privitoare la viaţa ţeranului şi ocupaţiile lui. Ast-fel, în 1806, Povăţuirea către economia de cîmp, în 1812, învăţătura pentru prăsirea pomilor, tradusă după Haintl; în 1816 învăţătura pentru ferirea şi doftoriia boalelor [la vite] 4. Ştim că astfel de publicaţii intrau în planurile luî Maior, cînd cerea locul din Buda. 1 Prima are patru-zeci de bucăţi, aceasta numai cinci-spre-zece. Cu ambele se laudă Maior la Roma (9 Ianuar 1816). Colecţia Bianu. 2 Pentru vînzarea acestor cărţi, v. corespondenţa lui Maior cu episcopul neunit Moga, care scria trist: «măcar că neguţătoria cu cărţi în vre-mile de acum nu ştiu ce să zic, mai ales la Romîni» ; Cipariu, Archivu, pp. 518-9. 3 «Întîmplările lui Telemach, Aiului lui Ulise (Odiseus) întocmite de Fe-nelon, archiepiscopul Cambrei; acum întîiu de pre limba italienească pre limba romînească prefăcute de P. Maior de Dicîo-Sîmartin, protopop şi crăescu revisor a cărţilor» ; Buda, in 8°. îmi aduc aminte că am aflat şi menţiunea unei traduceri româneşti anterioare, rămase în manuscript. 4 în Prefaţă, cetitorii sunt rugaţi a nu se scandalisi de neologisme, autorii fiind datori să îmbogăţească limba. Pentru asemenea tipărituri, v. şi dr. Sartori, Historisch-ethnographische Ubersicht der wissenschaftlichen Cultur, Geis-testhătigkeit und Literatur des osterreiehischen Kaiserthums, Viena, 1830, I,p. 177. ISTORICII DIN ARDEAL 247 Activitatea roditoare a lui Maior pentru dicţionariu este apreciată aiurea, în această carte. Nici lui nu-i era dat să-l vadă complect şi dat la tipar. Aici ne interesează însă activitatea lui istorică, cea mai însemnată şi mai folositoare neamului. Operele istorice ale lui Petru Maior se deosebesc din toate punctele de vedere, afară de acel al tendinţii, de aceia la lucrarea căreia Şincai a consacrat cea măi mare parte din viaţa sa. Ele au fost lucrate răpede, fără ca pentru aceasta ele să fie nişte opere pripite. Asupra problemelor pe care le discută şi le resolve totdeauna original, cugetătorul se gîndise o viaţă întreagă, în jurul lor gravitase toată viaţa lui intelectuală şi, cînd a fost destul timp liber pentru redacţie, aceasta s’a făcut fără greutate. Tot sistemul de idei era cristalisat în minte, înnainte de a fi exprimat prin vorbe. Acestea au venit deci foarte uşor, de la sine. Şincai întrebuinţase cel mai mult timp pentru adunarea materialului, care e, cum am văzut, extraordinar de bogat. Nu tot aşa şi Maior. In Roma, tînărul fiu de protopop nu pare să fi urmat exemplul de sîrguinţă neobosită dat de colegul său, care a fost probabil şi un mai bun student. In Ardeal avea griji administrative care-1 absorbiau şi, cum ni-a spus-o singur, n’avea în colţul său de provincie nici bibliotecile trebuitoare pentru a cerceta şi aduna. La Pesta petrecuse numai trei ani de zile cînd dădu la lumină «Istoria pentru începutul Romînilor în Dacia», la 1812. Si în aceşti trei ani avuse în grijă să alcătuiască şi să scoată calendarele, să facă revisia şi corectura tuturor cărţilor româneşti ieşite din Tipografia Universităţii, să traducă poate tratatele de economie rurală, să prelucreze cele trei volume de «Predici», «Propovedaniî» şi «Didachii». In asemenea împrejurări nu se putea pune unei cărţi o basă întinsă de erudiţie, nu se puteau cerceta toate izvoarele în original, nu se putea recurge la toate operele comentative. Maior pare a fi cercetat pe principalii istorici latini şi bizantini, prin cari se poate şti ceva asupra vechii noastre istorii, dar de cele mai multe ori el cunoştea starea chestiunii după lucrările altora, după scrierile adversarilor. Prin Eder, prin Engel,. prin Toppeltin x, prin Cornides, prin Pray, prin Otrokocsy 2, prin Thun- * 8 1 V. p. 51 si urm. 8 PP- 66 şi urm., 94-5. EPOCA LUI PETRU MAIOR 248 mann şi Sulzer, el pare a-şi fi cunoscut subiectul, a se fi informat asupra lui 1. Dintre istoricii şi cronicarii romîni, Greceanu-i este cunoscut numai prin Sulzer 1 2, dar Maior pare a fi utilisat direct pe Miron Costin, «Miron Logofătul», pe care fireşte că şi el îl consideră ca autorul celui mai complect din leatopiseţele moldoveneşti, şi pe Dimitrie Cantemir, «carele foarte mare învăţătură au avut, precum din cărţile ceale de dînsul scrise lămurit se veade 3» şi din care citează «Istoria Moldovei», adecă «Descriptio». Acestea sînt izvoarele lui Maior pentru Istoria politică a «începutului Romînilor»; cele care i-au servit pentru Istoria ecle-siastică sînt aceleaşi, dar, pentru cea mai mare parte, autorul se razimă aici pe documente inedite sau pe mărturii orale. Klein, ca istoric, nu e citat nici odată, de şi aiurea, pentru alte scrieri, cînd i se presintă ocasia, îl citează 4. De fostul său tovarăş de studii, Şincai, Maior vorbeşte odată, compătimitor, în «Istoria pentru început»: «prea-învăţatul, ci nenorocit, Gheorghie Şincai, fostul oare-cînd şcoalelor normaleşti director în Ardeal», dar din ce-a scris el nu cunoaşte de cît Prefaţa la o a doua ediţie, din 1805, a «Elementelor» 5. Deci, cît merit are Petru Maior, e numai al său, sau aproape numai al său. De la predecesori, ale căror lucrări manuscripte nu i-au ajuns în mînă, nefiind intimul nici-unuia dintr’înşiî, a putut să capete îndemnul, direcţia generală naţionalistă, dar nimic mai mult decît atîta. «Istoria pentru începutul Romînilor» .a fost redactată, pe basa informaţiei ce cunoaştem acuma, în cel mai scurt timp şi, pentru a o da mai răpede la tipar, Maior a renunţat a o revedea măcar. O spune însuşi: «Dobîndind eu foarte scurtă vreame spre întocmirea istoriei acestiia, cît nici a o scrie a doao oară curat nu m’au suferit încungiurările stării meale» 6. Cetind la Buda o carte şi alta, din ultimele publicaţii relative la Romîni, el s’a simţit jignit în cele mai puternice şi mai curate sentimente ale sale de ata- 1 Din Engel cunoaşte şi opusculul asupra războaielor lui Traian şi Vin-diciae Cornicianae. 2 V. pp. 248-9. 3 P'. 329. 4 V. mai sus, p. 242, nota 7. 3 P. 144. 6 Prefaţa. ISTORICII DIN ARDEAL 249 curile pe care de un timp învăţaţii străini le îndreptau înpotriva acestui necuviincios popor românesc, care-şî permitea a-şi’ iubi trecutul. a-şi regreta umilinţa din present şi a face sforţări pentru a trăi o viaţă mai bună şi mai demnă. Sulzer începuse focul, furios că nu căpătase la sălbatecii din Ţara-Romănească situaţia de oracol ştiinţific şi literar pe care o ambiţionase; el descoperise, în cugetările lui asupra Romînilor în evul mediu, că aceştia nu putuse sta totdeauna în Dacia, că s’au dus peste Dunăre de gustul unui împărat şi s’au întors înnapoî de gustul lor şi fără să-i cheme nimeni. O teorie bine venită pentru duşmanii ştiinţifici ai naţiunii «valaclie», pentru represintanţiî literari ai intereselor popoarelor rivale. Cînd apăru cărticica de protestare din 1791, Eder, pe care Maior îl denunţa că ni purta ură pentru un alt motiv personal—«pentru că unRomîn în mare deregătorie pus nu au părtenit ca să încapă fratele aceluia la o deregătorie»—,Eder se raliă la părerea lui Sulzer şi o răspîndi mai departe prin critica sa x; Engel, pe care Maior îl sfătuieşte a-şi mai ceti odată izvoarele 1 2, se făcu, în toate publicaţiile sale, apărătorul aceleiaşi teorii. Acestora doria să li răspundă noul censor din Buda, pă-rîndu-i-se uşor a răsturna o argumentaţie necinstită şi nelogică. Pentru aceasta a scris Istoria originilor în acel termen scurt de care a fost vorba 3. Nu e o povestire. Pe cît îi place lui Şincai a povesti sau mai bine a povesti cu gura altuia, purtînd înnaintea noastră expunerile străine ale evenimentelor, pe atîta de puţin are Petru Maior gustul naraţiunilor. Cînd vrea une-ori să le facă ori cînd îşi propune să arunce în stilul său de advocat ştiinţific o 1 «Nu se îndoi, nu numai el întăiu a îmbrăţoşa strîmba păreare a celui ce scrisease că Romînii către mijlocul a treisprezecelea sută au venit de preste Dunăre în Dacia, ci şi în altele multe, şi cu peana şi cu gura, a vomi veninul urgiei sale asupra tuturor Romînilor, pînă la moartea lui. Unii ca acestea fieri sălbatece şi urgie neamului omenesc sînt» ; p. 48. 2 P. 117. ' 3 Alte lucrări scrise în această epocă împotriva Romînilor au rămas manuscripte : aşa, a lui Szora Noâk Moses, despre originea Romînilor şi persistenţa lor, a lui Martin Bolla, profesor de istorie la Cluj, despre originea noastră... bulgărească şi lipsa noastră de drepturi, Prodromul latin păstrat la Pesta ; Densuşianu, Raport, p. 190 sau mssele misiunii sale, la Bibi. Ac. Rom. Pentru răspunsul Saşilor braşoveni la Supplex libellus, v. ibid., p. 222. 250 EPOCA LUI PETRU MAIOR frasă cu efect, nu izbuteşte, cade din cea mai absolută serio-sitate în ridiculul cel mai desăvîrşit. Ast-fel, vorbind despre lupta de la Valea-Albă, după «Miron Costin», fără să-i aibă însă supt ochi textul sau extrase măcar din el, istoricul ni destăi-nuieşte ca unor compatrioţi că Ştefan cel Mare «tot a tăiat din Turci pănă în zori de zio»1! Sau: «O sută de mii de Turci într’o zi cu ostaşii săi omoria»i 2! La dînsul subiectul se desface într’o serie de probleme, pe care le discută pe rînd, cu convingere şi căldură, ajungînd totdeauna la conclusiile cele mai măgulitoare pentru poporul său, cele mai potrivite cu interesele lui, cele mai opuse prin urmare părerilor acelor străini, cari, aprobîndu-se unul pe altul — «mă-gariu pe măgariu scarpină» 3 — credeau că au prefăcut în ochii lumii pe Romînî, cari nu se credea că vor răspunde, într’un neam de vagabonzi, de sălbateci degeneraţi, incapabili de vitejie şi de cultură. Prin soluţiile sale, scoase din critica izvoarelor de căpetenie, Maior voia să răspingă nu prin insultă, dar prin adevăr minciuna şi să deie Romînilor încrederea .în ei înşii, să li inspire dorinţa de a-şi imita străbunii. El nu crede că au mai rămas Daci pe teritoriul care li aparţinuse odinioară: fusese între ei şi Romani, nu un războiu de Stat, ci un războiu de rasă, care se mîntuise, cum trebuia să se mîntuie, prin totala exterminare a celui mai slab. Romanii se purtară, în fnvierşunarea conflictului, faţă de învinşi ca «o oaste de Turci plini de mînie ajungînd la niscari sate creştineşti»4: poporul lui Decebal suferi tratarea unor revoltaţi cari nu se pot domoli decît prin moarte şi Dacia Dacilor avu soarta de glorioasă stingere desăvîrşită pe care au avut-o în anticitate Cartaginea, Corintul, Ierusalmul. Şi oare nu există exemplul unui alt popor anihilat: Goţii, cari periră cu toţii înnaintea Hunilor 5 ? Nu numai atît, dar colonii romani nu «s’au căsătorit măcar cu femei dace», căci în firea Romînului stă să nu se amestece cu alte neamuri6. De aceia, fiind-că aceşti colonî au venit ca i P. 107. ^ P. 105. 3 Prefaţa. 4 P. 10.' 5 Pp. 10-2. 6 P. 17. ISTORICII DIN ARDEAL 251 gospodari, cu femeile lor, de aceia s’a păstrat limba atît de bine, amestecîndu-se numai în proporţii minime, care nu-i schimbă caracterul, cu elemente barbare. Şi Maior se căzneşte a căuta în latineşte fenomene analoage cu unele fenomene particulare limbii romîne, numai pentru că în ele să nu se vadă profana influenţă a barbarilor. Aurelian n’a putut aduce părăsirea Daciei. N’o dorise oare şi Adrian, şi putuse s’o îndeplinească ? De ce nu s’ar fi lovit şi noul împărat de aceleaşi dificultăţi ? Necesitatea nu era extremă; oamenii stăteau de trei generaţii pe acest pămînt, de care erau legaţi pentru că muncise la dînsul şi se hrănise din el; barbarii erau un rău cu care de mult ei se familiarisase. Goţii chiar, năvălitorii pentru cari se ordonase evacuarea, deprinşi a trăi din munca altora, au trebuit să împiedece strămutarea paşnicilor şi laborioşilor coloni. Izvorul care afirmă aceasta strămutare, Vo-piscus, i se pare, «cum se zice, interesat sau părtinitoriu». Legionarii vor fi ieşit înnainte de Aurelian; supt acesta ar fi plecat colonii mai noi şi colonii de la margine, şi fabula evacuării provinciei ar fi fost inventată oficial pentru a nu se crede că cetăţeni romani au putut fi părăsiţi în mîna barbarilor. Romînii nu s’au dus deci din Dacia, ba încă aceia dintre dînşiî cari se retraseră la munte, îşi păstrară şefi proprii. Barbarii avură, în adevăr, supremaţia, dar această supremaţie nu fu îndelungată. După sfărîmarea hanatului mongolic al Avarilor, Dacia rămase «volnică», fără a se supune Bulgarilor, şi aceasta pănă la invasia ungurească. Atunci, ca şi în alte împrejurări, şi ori-ce ar zice notariul regal anonim, Romînii resistară vitejeşte cotropitorilor şi, pentru a dovedi că în ei a trăit totdeauna virtutea romană, Maior pomeneşte luptele Domnilor munteni din secolul al XlV-lea cu Ungurii, biruinţile lui Ştefan cel Mare, adăogînd că «nemărginit ar fi, să vrea toate faptele Romînilor a le scrie» h Pe larg, el cearcă a dovedi că ducatele ardelene şi din preajma Ardealului la sfîrşitul secolului al IX-lea erau, nu bulgăreşti, ci româneşti. După ce explică noul nume supt care Romînii se întîmpină în izvoare pe acele timpuri, Maior afirmă ca şi Şincaî — şi probabil amintindu-şi de spusa acestuia în prefaţa ediţiei nouă a . i P. 112. 252 EPOCA LUI PETRU MAIOR Gramaticii — că ei se ascund supt numele de Pacinaţi şi Cumani ale dominatorilor. El arată legăturile descendenţilor vechilor colonişti cu vecinii de pretutindeni, răspinge ideia întoarcerii de peste Dunăre, cum răspinsese teoria trecerii pe malul drept al rîuluî, urmăreşte pe Romîniî transdanubieni, al căror nume de Ţinţarî îl derivă de la «Cintia»1. Vom vedea în alt capitol care e originalitatea şi dreptatea ideilor despre limbă, la care trece aici Maior. După ce termină cu această digresie, el vorbeşte ceva despre literatura mai veche a Romînilor şi-şi exprimă cu mîndrie convingerea că nici cînd n’a avut neamul atîţia cărturari ca acum, între Uniţi. Aceasta-1 duce la critica lui Bob, pe care o face fără sfială. Silinţile guvernului pentru a lumină pe Romînî n’ar fi zădarnice dacă aceşti cărturari «ar fi părtiniţi de mai marii Besearicii lor şi ajutoraţi în ceale de lipsă pentru pînea cea de toate zilele, şi aşezaţi, şi povăţuiţi unde şi cum se cuvine». Dar, din nenorocire, «Vlădica lor, cel de acu, care de mulţi ani stăpîneaşte, cu totul e dat la iconomie şi la adunarea de bani» ; dacă ar fi aşa de zelos pentru ale spiritului ca pentru ale chimirului, ar fi în Blaj o bibliotecă, ar fi o mişcare ştiinţifică şi literară. Pe cînd astăzi, dacă se tipăreşte ceva acolo, sînt lucruri ridicule, ca Teologia dogmatică şi moralicească din 1796, 1802 şi 1804, tradusă după Turneli, — o traducere a lui Klein, al cărui «amestec» se face a-1 regreta autorul «Istoriei». E, spune el, o ast-fel de carte încît «mai ne-treabnică nu putea alta din Blaj să se dea Romînilor», un manual scolastic, tradus papagaliceşte; un intrument de tortură şi zăpăceală pentru seminariştii ce trebuie să înveţe după dînsa. E explicabil, continuă, fără cruţare, Maior, că, ajunşi preoţi, aceşti seminarişti nici nu ştiu ceti bine. In Oradea, unde Vulcan dă «seamne de înnalte cugete», adunînd manuscripte şi cumpă-rînd cărţi, în Banat, unde lucrează oameni ca Ţichindeal, Dia-conovici Loga, Iosif Iorgovicî, Mihuţ — sau «Miuţa», cum i se zice aici, în aceste părţi există o viaţă culturală românească. Numai de la Bob şi de la canonicii lui, cărora de un timp a găsit mijlocul să li iea o parte din venit, plătindu-1 în hîrtie, numai de la clerul din Blaj nu vine nimic. Bogatul episcop ar putea i i P. 228. ISTORICII DIN ARDEAL 253 să-şi răscumpere păcatele numai lăsînd la moarte o parte din averea sa pentru scopuri de cultură 1. Pe lingă multele lui însuşiri, Bob avea şi pe aceia a mîndriei. Cerea prefeţe de laude, discursuri solemne, vorbe măgulitoare. Acusat în privinţa unui preot din diocesa sa, care fusese prigonit pe nedreptul şi batjocorit, şi pe care el nu cutezase să-l apere, Bob dăduse explicaţii într’un articol din Magyar Kurir, căruia-î urmase un al doilea, în care el răspingea acusaţia că adună bani2. în «1808», apăru o «cărticică», în care se povestiau «faptele cele bune ce le-au făcut Vlădica însuşi, în limba românească» şi care se distribui preoţilor siliţi ierarchic să le creadă3: probabil «înştiinţarea» din 1807 către clerul unit pentru fundarea Capitolului din Blaj 4. în 1809, ieşiră, supt titlul de Orationes, discursurile ce fusese pronunţate de cei mai învăţaţi din clericii blăjeni în onoarea lui, la o ocasie solemnă. Şi acum să se vadă terfelit în acest chip, el, bogatul şi respectatul Vlădică, care păstoria de treî-zecî de ani Biserica unită şi tipărise atîtea cărţi pentru folosul popilor săi, dintre cari unul era şi insultătorul! Trebuia să se facă un răspuns, înnainte chiar de resolvirea procesului ce se făcuse «Istoriei» înnaintea Palatinului Ungariei 5. Combaterea lui Maior trebuia să se dea într’o formă puţin aparentă, în notele de la traducerea discursurilor de laudă pomenite mai sus, discursuri dintre care unul fusese pronunţat la l-iu Iulie 1807, de «clirul cel mai bătrîn», la instalarea noilor canonici, iar cellalt din partea «clirului celui tînăr» la primirea în Cluj. la 25 April 1809, a Ordinului Sf. Leopold de către epis- 1 Ultimele pagini. 2 Ar. Densuşianu, în JRev. critico-literară, II, p. 1B7-8. 3 Răspuns la Cîrtire, l. c., p. 68 şi urm. 4 «înştiinţare carea aiî făcut Exeleanţiia Sa prea-luminatul şi prea-sfin-ţitul Domnul Ioan Bobb... cinstitului săiî cler, despre ridicarea Capitulu-inuliu în Blaj Ia anul 1807, 1 zi Iulie, adăugind şi uoao cuvîmtări despre preoţie şi despre duhul celui bun şi acelui rău păstoriu sufletesc». Blaj? Tipografia Seminariuluî, fără alt an. Cuprinde şi un discurs al lui «Dimi-trie Caian cel bătrîn». 5 Cartea fusese scrisă în 1812. V. si p. 204: «în anul trecut 1811» ; ea se mîntui de tipărit în acelaşi an, dar permisia de a se pune în vînzare o dădu Palatinul abia la 10 Octombre 1813, după multă luptă între Maior şi duşmanii săi. V. Răspunsul la Cîrtire, la început. 254 EPOCA LUI PETRU MAIOR cop x. Colaboratorii erau să fie clericii de Curte, personagiile mediocre care încunjurau pe Bob : «Dimitrie Yaida de Şoşmezo, canonic, eclesiarha şi rector clirului celui tînăr», fost prefect al se-minariului1 2, Vaida, «care-i zice Prea-sfinţitul», despre care Maior nu uitase să spuie că lucrase şi el la miserabila traducere a lui Turneli; apoi Dimitrie Caian, profesor de morală la Blaj 3, Avram Miheaşiu, frate al autorului Libeluluî, D. Carantinarul, nepotul lui Caian, prefect de studii şi secretariu al episcopului 4. Cartea de luptă începuse a se tipări, cînd un exemplar din prima coală căzu în mîna cui nu trebuia să-l vadă deocamdată, lui Petru Maior. Acesta, fireşte, răspunse înnainte de a vedea toată lucrarea terminată. Şi, fiind-că apărătorul Ylădicăi era extrem de nedi-baciu şi se încurca în contraziceri, îl strivi. Coala întăiu, atacată în «răspunsul la cîrtirea care s’au dat asupra persoanei lui Petru Maior, autorul istoriei cei pentru începutul Romînilor» 5, trebui înlocuită prin alta, mai dibaciu redactată, salvîndu-se aparenţele însă prin păstrarea pe copertă a anului 1813, cu toate că anticritica lui Maior e din 1814 6. Episcopul se apăra prin alţii, Maior vorbeşte şi el despre sine 1 Iată titlul, cum figurează în fruntea volumului apărut în 1813: «Cu-vîntări în cinstea Exsealeanţii Sale Ioann Bobb, vlădicului Făgăraşului...; dintre care cea dintă[î] supt numele clerului celui mai bătrîn, cu prilejul instalaţii canonicilor de Exealeanţia Sa acum de nou fundăluiţi, 1807, pe întîe Iulie* s’au alcătuit; ceialaltă clirul cel tînăr întru arătarea fieştiî sale cucernicii, în Blaj, în muzeumul său, în ziua cînd Exsealeanţiia Sa, mai sus lăudatul Vlădic, în Cluj, din mîna Exseleanţii Sale a gubernato-rului Gheorghie Banfi, în fiinţa de faţă a mai marilor patrii, sămnul Ordu-dului lui Leopol al doilea cinstit de la î. împărat l-au primit în anul 1809, în 25 Aprilie o zis. Cu tipariul Seminariumuluî, 1813». 2 Născut la Glod, fiu de nemeş. învaţă teologia la Presburg. Predă la întors retorica şi poesia. Paroch la Gherla, inspector eparchial. Apoi protopop la Cluj, în fine canonic. Notele la broşura citată. 3 Născut în Feneş; fiu de preot. învaţă teologia la Yiena; protopop la Roşia Abrudului, la Yaşarheiu şi Blaj, supt Grigore Maior. Notar al clerului, ibid. Ca «lector în capitulu Blasiului», a tipărit cu litere latine la 1827 o «Predica despre statul milităresc’ şi semnele lui de invingere» (şi în nemţeşte). 4 Şi el din Feneş. învaţă teologia la Yiena. Predă filosofia şi teologia. Actuar al consistoriului. Broşura citată, p. 14, nota. 5 Buda, 1814. 6 Dar imprimatur din Cluj e, pentru aceasta, din 2 April 1813. ISTORICII DIN ARDEAL 255 în persoana a treia, ca şi cum opusculul ar fi scris de un ucenic al său, dintre aceia, cari, se spune, «sînt spre osebită mîngîere bătrînului Petru Maior, şi ei asemenea cărunţi1.» In opuscul se povestia simplu, dar într’un ton mişcat, cariera de lumină, muncă şi facere de bine a protopopului, pe care Vaida-1 acusa de lăcomie, ambiţie şi necuviinţă faţă de episcopul său. Ici şi colo, folosindu-se de cuvintele nechibzuite ale panegiristului, Maior găsia prilej să atace pe Bob pentru nepăsarea lui faţă de insultele aduse clerului său, pentru lipsa lui de înţelegere a culturii, pentru traiul comod pe care-1 ducea la Blaj, fără a-şi vedea eparchia şi a-i cerceta nevoile1 2. Dar duşmanii nu răsăriră numai din această parte, şi acei cari căutară să aducă o confiscare a «Istoriei» nu erau Romîni. Confiscarea n’o putură însă dobîndi, căci, în ceia ce privia cîrmuirea politică, Maior fusese de o prudenţă deosebită. Doar că vorbise în treacăt despre existenţa de ţerî care să cuprindă mai multe «ghinte desclinite în sinul său şi o ghintă dint-ră aceaste să fie la toate ceălelalte ghinte urîtă, ci, pentru că toate celelalte ghinte au de la aceasta nu puţin folos, pentru aceia bucuros o sufere, ba încă, de ar vrea unii căsaşi de a ghintei aceştiia să fugă dintru acea ţeară, îi opresc» 3, sau de nemeritatul despreţ cu care e acoperit poporul său chiar într’un timp în care dă regimente împăratului şi are în fruntea sa un cler ce nu cedează, în Ardeal, Oradea, Muncaciu, şi chiar în Banat, celui catolic, în cultură; dar el se gră-bia să declare că Romîniî n’au fost nici cînd nedreptăţiţi de «mărit neamul unguresc» şi că ei trebuie să trăiască în pace cu acesta «după constituţia patriei»4. Cartea scăpă şi putu să se răspîn-dească, ducînd în forma cea mai interesantă, cea mai populară chiar, doctrina nouă, în tot Ardealul, şi chiar dincolo, peste munţi. Kopitar vorbi de lucrare în Wiener Litteraturzeitung din 7 Decembre 1813, şi făcu reserve în multe privinţi. Cînd scria Răspunsul către Vaida, Maior se gîndia la nişte observaţii pe care 1 Rev. critica-literara, II, p. 126. 2 Cf. Ar. Densuşianu, Căuşele 'persecuţiilor liîi S. Micul, G. Şincat şi P. Maior, în Rev. critică-literară, II, p. 145 şi urm. 3 P. 41. ' - . 4 P. 141. Unirea celor trei naţii o explică el prin unirea tuturor celor ce în Ardeal se bucurau de privilegii. împăratului îi zice, în Prefaţă . «împăratul lor» — al Romînilor —, «al Austriei». 256 EPOCA LUI PETRU MAIOR ar putea să le facă la critica germană a «societăţii recensenţilor din Viena». «La această recensie poate va da autorul istoriei Animadversiile sale, fiind-că el mai cu lesnire poate purta acea greutate decît altul.» Animadversiunile ieşiră, în adevăr, în latineşte, tot în cursul anulari 1814 1. Kopitar răspunse la rîndul său, şi atunci Maior tipări în 1815 «Beflecţiunl asupra răspunsului» 1 2. Urma, apoi, în această polemică, o Consideraţie din 18163, şi cu aceasta se încheie discuţia. învins în unele puncte de ad-versariul său, un foarte însemnat filolog, Maior avuse însă, în genere, ultimul cuvînt în dezbatere4. Asupra acestei polemice, în care vedem pentru întâia oară pe unul din cugetătorii noştri intrînd în luptă cu un adversariu, care nu era un Sas din Ardeal sau un ofiţer diletant Jn. ştiinţă, să ni fie îngăduit a insista mai mult. Kopitar era un distins învăţat, a cărui faimă n’a perit nici pănă astăzi. Dar, ori ce s’ar bănui înnainte de a vedea actele procesului, învinuirile lui sînt foarte adese ori nedrepte şi simplul protopop «valach» din Ardeal, cu bunul lui simţ cinstit şi cu dreapta lui judecată, le înlătură fără greutate. Aceasta cu atît mai mult, cu cît observaţiile învăţatului slav nu erau inspirate de o dorinţă sinceră de a statornici adevărul, ci, înnainte de toâte, de patimă în potriva unui popor care nu voia să se recunoască de alt neam decît al străbunilor săi şi cuteza s’o şi spuie prin aleşii săi. Dacă avea dreptate Kopitar cînd nu voia să admită că Dacia pustie şi-a dobîndit locuitorii săi noi prin colonii romani, ce n’au avut prilej să se amestece cu nimeni, el nu nemerise afirmînd că numele de Rornîn arată numai un supus al împărăţiei «romane» de limbă grecească din Orient. îi era uşor lui Maior să arăte că numele de Valahi ce-şi dau unii dintre Croaţi nu dovedeşte altceva decît că avem a face cu o fărîmă pierdută a romî--nităţii. Cînd Kopitar voia să ne lege pentru vecie de buchile bul- 1 Animadcersiones in recensionem historiăe de origine Valachoriim in Dacia. 2 Reflexiones in responsum domini recensentis viennensis ad Animadversiones...; Buda. 1815. 3 Contemplatio recensioyiis in valachicam anti-critic i Fără să fie o operă istorică, lucrarea, sau mai bine prelucrarea, lui Ghergheli de Ciocotici, are atîtea lucruri întipărite de noul spirit istoric al şcolii ardelene, e aşa de impregnată de dînsul, exprimă părerile despre origini cu'atîta entusiasm, îneît nu i se poate da analisa aiurea mai bine decît aici. La dreptul vorbind, «Vasile Gergely de Csokotis, theologu ab-solutu din dieces al’ Muncaciului in convieţui’ împeratescu din 1 1 îl vom studia între Bănăţeni. 266 EPOCA LUI PETRU MAIOR Viena», a tipărit, la Viena, în 1819, cu spesele lui Gheorghe Constantin Darvari, din Clisura x, un Cod al manierelor elegante, pe care-1 tradusese — o spune — Dumnezeu ştie după ce original. Pentru cine se poate lămuri din titlu, iată-1: «Omu de lume seu sontice regule cuvientei, gratiei, mai alesului modu al vietei, şi a adeveratelor blendietie, spre intrebuintarea tenerimei roma-nesci acum ânteâ pe linba daco-romanâ tradusu şi adausu». Dar opusculul său, tipărit foarte elegant, capătă însemnătate prin multe împrejurări. întăiu că e singura lucrare tipărită pănă la 1821 de un Maramureşean. Pe urmă, pentru că întrebuinţează literele latine, e cea mai întinsă carte românească apărută pănă la acea dată cu caractere latine şi singura lucrare de acest fel care să nu fie o gramatică sau o operă scolastică. Se mai adauge apoi că această ortografie, într’adevăr cam curioasă, e, cum o spune cu mîndrie autorul, originală. In fine, sînt ideile acelea naţionaliste care întrerup expunerea despre ce trebuie şi ce nu trebuie să facă tinerii şi fac şi pe cei mai bătrînî să se intereseze de ideile lui Ghergheli de Ciocoticî1 2. Ciocotici e încîntat de poporul său. Îndreptîndu-se către acei ce-1 atacă, el îi roagă să-i spuie ce alt neam «în creştinătate» întrece pe Romîni în «omenire şi frăţioasă facere de bine3». De alt-fel, fiind contra urii dintre naţiuni, el iartă la urmă pe Greci, pe Ruşi, adecă pe Rutenii din Maramureş, pe cari-i ştia el bine, cari tot zic «că Romînii sînt aşa, Romînii sînt pe dincolea», şi îndeamnă la iertare şi pe compatrioţii săi, fiind-că numai de la învăţaţi pornesc duşmăniile dintre popoare. Dar ţine să se respundă la acusaţiile aduse şi, mai ales, «dacă vede careva că voeşte cela să-l tragă de nas, nu să lese lui». Cel mai sever critic încă va aproba acest sentiment4. El constată cu durere, de şi predică alt-fel supunerea faţă de împăratul şi de «domnii pămînteştî», că Romînii continuă să fie 1 Ni se spune cu îngrijire că «J)arvar» s’a «nascutu in Clisura de Macedonia» şi că era «acum cetetienescu negutiâtoriu si avuitoriu a mâi multe case de Yienna, ferbente zelos spre cultura Romane naţiei sale». 2 Despre autor nu se ştie nimic. Pumnul, care cunoştea volumaşul şi a dat extrase în Lepturariu, IV 2, p. 33 şi urm., nu face decît reproduc^ ce spune însuşi Ghergheli în titlu. 3 P. 82. 4 P. 83 şi urm. ISTORICII DIN ARDEAL 267 un popor prigonit pe nedreptate: «Noi, apăsaţi de toate ginţile, suferim toată ziua defăimarea cea tristă a Iudeilor \» Şi totuşi cine-şi poate găsi începători aşa de măreţi cum sînt «strămoşii strămoşilor noştri, nemernicilor strănepoţi ai lor, Romînî din Dacia cea veche 1 2» ? în această privinţă, spune el naiv, nu-î întrec nici Ungurii, ai căror strămoşi, fireşte, mergeau aproape în picioare cînd Romanii concentrau toată puterea şi lumina din lume: «De e strălucită acuma ghintea ungurească, tot mai străluciţi era cîndva mai marii lui, Romanii, învingătorii mai a tot pămîntului şi lume cunoscute.» Şi cine dintre Romînî nu ştie astăzi aceasta, nu se mîndreşte cu originea sa? «Au nu e cunoscut, începînd din Bănat pînă la muntele Hemu, şi de cel mai mic copil a naţiei noastre, de ce săminţie să fie? Cînd el purure de la începutul sutei a doua a răscumpărării lumii pănă in zioa de astăzi nu altmintrilea fără numai Romîn s’au numit? Zi-i lui «Valach!» Nu va şti că bou au vacă vrei să-î spui3». I-i jale de împărţirea neamului şi doreşte ca ea să înceteze4. Şi aceasta ar putea să se întîmple, pentru că vădit protecţia lui Dumnezeu apără acest neam: asupritorii n’au perit oare unii după alţii? «Iară noi am scăpat, pe rînd supuindu-ne varvare încurgerilor lor 5». Pentru a progresa însă, trebuie să se cultive limba. Precum sînt «urgisiţi de părinţeştile bunele datine, carii se lapădă de către Romînî şi de toată naţia 6», aşa se găsesc părinţi stăpîniţî de fală, cari «mai bucuroşi sînt a învăţa pe fiii săi a grăi în limbi străine, iară a maică-sa o zdrumică cum pot. Vorbesc ale-maneşte, greceşte, ungureşte, sîrbeşte, cu care-şi amestecă şi învălue şi ale sale. Mai bine fac cei ce vorbesc latineşte, italieneşte, frînceşte, că aieste-s surori dulci încalţe cu limba noastră cea veche romană7». Să nu se ruşineze de această limbă pentru că e încă necultivată, ci s’o cultive. «De ce e mai prelucrată careva limbă, de ace se mai cinsteşte şi naţia aceia : se face 1 P. 77. 2 P. 58. 3 P. 71. 4 P. 74. ^ P. 75. 6 P. 71. 7 P. 71. 268 EPOCA LUI PETRU MAIOR lăudată, plăcută şi numită altora h» N’au început aşa toate literaturile ? «Avut-o şi au Alemanii o limbă crudă, neprelucrată, din care au alcătuit învăţaţii săi ce frumoasă din cărţi1 2.» Să se scrie deci cărţi, iar, cine nu poate, să ajute scrierea lor, «casă ne rădicăm odată pe picioare, să eşim şi scăpăm din întunerecul neştiinţii3». «O de-ar da odată Dumnezeu să intre învăţătura mea în inimile mai marilor Romînilor mei şi îndemne şi diş-tepte poporul în toate părţile, din toată firea. Spre fericită cultura Romînilor, nu e mai bun loc şi mai mare ocasie nicăiri decît în Blaj, unde au un gimnasiu romînesc. Ma, de ar căde pe inimile Moldovenilor şi a celor din Ţara-Romănească simţirea aceasta! Că acolo ei singuri sunt Domni şi împărăţitori, nu ca şi noi săracii prigoniţilor4.» Departe se gîndia şi frumos îşi exprima gîndul acest tînăr Maramureşean ! Urmînd ideile lui Roja şi Maior, pe cari-î citează — ca şi pe Ioan Teodorovici pentru «Sentenţiî 5», el stabileşte existenţa a două limbi vorbite de Romînî şi arată că limba vulgară, cea primordială, a dat naştere limbii noastre. «Nu romîneasca au răsă-rit din cea latinească, da latineasca din cea romană veche6.» Elemente străine s’au adaos, dar limba nu s’a desonorat pentru aceasta, nici o limbă neputînd să rămîie «singurată şi stinghere7», ci a rămas cea mai pură limbă neolatină8. Dar în limba literară ce va trebui admisă se vor scoate slavisme urîte ca blagoslovenie, molitvă, preşdeosfestanie şi se vor pune în loc cuvinte luate din limbile surori. Dar trebuie să se înlăture, să se mărgenească la literatura religioasă buchile, chiar cu riscul de a dobîndi o ortografie complicată, cum o au Francesiî. Cu cirilicele nimeni nu vede originea latină a limbii, ba încă Sîrbii, «unii Sîrbî», răzimîndu-se pe scrierea limbii cu alt alfabet decît cel latin, numesc pe Romînî «Sloveni şi Greci». «Ma şi Europa întreagă încă aşteaptă aceasta de la noi !» 1 P. 75. 2 P. 78. 3 P. 76. ^ P. 75. 5 P. 149. 6 P. 79. 7 P. 80. 8 P. 76. ISTORICII DIN ARDEAL 269 Ciocoticî propune a se pune circumflexul pentru a arăta sunetul î sau ă, a represinta pe ea şi oa prin 4 şi o, păstrîndu-se pentru rest normele admise la Tipografia din Buda pe vremea luî Petru Maior. Prin cîte-va semne speciale «în forma unui tri-unghiuţ, sau cu o jumătate de covrig, au cercel desverigat» se pot resolvi ast-fel toate greutăţile. Şi, despreţuind «limbile ascuţite», care l-ar putea cîrti, el exclamă plin de entusiasm: «Nu pot scrie bucuria şi uşurarea ce aflu acum, dedat cu ortografia aceasta noauă în limba românească, pe care eu însumi singur mai în de dînsu cu sudoarea zelului meu mi-o am agonisit. Amu cunosc, ca dintriun somn greu deşteptat, alungind din ochii minţii ceaţa întunecimii, ce o pun în limba noastră slovele ciriliane, dulce asămănarea cuvintelor din rădăcină cu cuvintele din limba latinească, italienească şi celelalte!1». Erau, fără îndoială, lucruri de semnalat, în această carte, şi ast-fel se constată pătrunderea unor idei în mijlocul clasei inteligente a unui popor. Aceasta e istoriografia ardeleană, în care s’a manifestat ce era mai înnalt în cugetarea, ce era mai cald în simţirea propagatorilor regenerării naţionale a Romînilor. Ea e frumoasă, nu prin calitatea operelor, ci prin suflarea neînvinsă de entusiasm care le străbate. Se poate zice că fie-care din ele nu place, nu atrage la lectură şi nu resistă la dînsa, dar că ele se prefac supt ochii cercetătorilor, capătă un sens tainic şi superior, cînd le alătură una de alta. Sînt opere care se admiră întăiu pentru a se înţelege pe urmă; acestea fac parte din operele care trebuie întăiu înţelese pentru ca admiraţia să se manifeste. Dar calea aceasta nu o pot urmă decît cărturarii, şi nu ceilalţi, marea mulţime a celorlalţi, de la conştiinţa naţională a cărora atîrnă durata şi puterea naţiunilor. Şi e regretabil că din mişcarea ardeleană, o mişcare de şcoală, n’a ieşit nici o istorie a neamului pe înţelesul tuturora, în limba tuturora, o carte clară, caldă, luminoasă, o Biblie. în locul dascălului, în tot aparatul pedant al învăţăturii sale, trebuia nea-mului-copil o mamă bună cu inima mare şi priceperea apropiată de a învăţăcelului! Şi n’a avut-o pe aceasta. Şi toate aceste lu- 1 El se plînge de lipsa unor bune gramatici cu litere, şi se pare a nu fi cunoscut măcar pe a luî Şincaî din 1805. EPOCA LUI PETRU MAIOR 270 crurî frumoase au trecut mai mult pe de-asupra. Ni trebuiau profeţi pentru cei umiliţi, şi avurăm din bielşug exegeţi pentru cei mîndri de înţelegerea lor. Nici un poet, nici un povestitor, nici un istoric, — numai filologi şi erudiţi; nici o evanghelie a inimii în forma poesieî, ci dicţionare, disertaţii, tratate ştiinţifice, cărţi de şcoală. Numai cultură şi politică, iar literatură — în sensul superior al cuvîntului —, de loc. Tot pentu cap, nimic pentru inimă. Şi lumina se aprinde întăiu acolo, în inimă, pentru ca pe urmă cu vîrful curat al flăcărilor sale să lumineze mintea. De unde vine această înfăţişare a scrierii ardelene într’o epocă totuşi cînd sufletul nimărui nu era mulţămit cu traiul zilei, cînd vîntul cald al aspiraţiilor trecea peste inima tuturora? Neamul era, într’adevăr, un neam inclinat către înţelepciunea largă a firii, către sentimentele limpezi şi simple, un neam poetic, de bună samă. însă neamul acesta, dacă avea conştiinţa de sine în clasele culte, nu-şi formase, nu-şi putuse formă încă o cultură ră-zimată pe această conştiinţă, care-i lumină puterile, o cultură derivată prin lungi şi răbdătoare silinţî dintr’însa. Cărturarii luară de-a gata metoda, spiritul, forma de expresie a altor neamuri, spiritul cosmopolit de civilisaţie al secolului al XVIII-lea, raţionalist, sec, aristocratic. Aici a fost nenorocirea, — căci aşa se în-tîmplă cu'cullurile improvisate, făcute pentru onoarea unui neam, şi nu pentru nevoile lui, culturile care sînt un steag de luptă, şi nu o temelie de viaţă. CAP. IV. Stadiile asapra limbei: Filologii din principate şi cei din Ardeal. O gramatică poate constata forme, le poate explica, le poate urmări în desvoltarea lor. In întâiul cas avem o gramatică practică, în al doilea una ştiinţifică, în al treilea o gramatică istorică. Totdeauna se începe cu cel d’intăiu tip, pentru a termina cu cel din urmă. în secolul al XVIII-lea, de altmintrelea, foarte puţini se gîn-diau la alt ceva decît la gramatici practice, care să înveţe, pe acei ce vorbiau o limbă sau voiau s’o cunoască, forme corecte şi un scris convenabil. Fireşte că nu din principatele romîne era să înceapă o revoluţie filologică. Ceia ce s’a făcut aici a fost o slabă, o stîngace imitaţie a lucrurilor ce se făcuse aiurea. Constantin Mavrqcordat, un promotor de cultură supt toate raporturile, a fost acela care a făcut să se scrie întâia gramatică a limbii româneşti. Sulzer, care doria să se informeze în această privinţă, scrisese în zădar, îndemnat de zvonuri, la Blaj, pentru a afla dacă nu s’a alcătuit aici, pentru nevoile şcolii episcopale, vre-o gramatică românească. Probabil auzise de gramatica italo-romînă a lui Morăşeanu, de două ori pomenită pănă aici1. în urmă, află însă că s’a scris una, dar pentru un Domn, nu pentru o şcoală, pentru Ţara-Romănească, nu pentru Ardeal, de un Braşovean, şi nu de un dascăl, mirean sau cleric, din re-sidenţa metropolitană a Uniţilor. El căpătă chiar o copie a acestei gramatici, de la autor, Eustatievici, «fost secretar al celui din urmă episcop schismatic valach din Transilvania; un om de cel mai bun caracter şi un cunoscător al celor mai multe limbi europene, mai ales al celor slave». Sulzer se gîndia s’o intercaleze 1 Pp. 71 şi 198. 272 EPOCA LUI PETRU MAIOR toată în opera sa, şi fu oprit de la aceasta numai de apariţia, în 1780, a «Elementelor» lui Klein, care întreceau cu mult încercarea naivă a dascălului braşoveanl. Căci Dimitrie, fiul preotului braşovean Eustatie Grid 1 2, Dimitrie Eustatievici sau Eustatiadis — îl găsim numit în amîndouă felurile — era profesor de gramatică la şcoala din Şcheiu. Făcuse studii în Rusia, la Cliiev, şi se întoarse de aici, în 1753, cu un atestat în regulă şi cu cunoştinţi destul de serioase 3. Conducînd şcoala ce-i fusese încredinţată, el se ocupa şi cu lucrări literare, pe care tot Sulzer le semnalează. El alcătui ast-fel un Catechism, sîrbesc, nemţesc şi românesc, scrise o «îndreptare a păcătosului», de care a fost vorba mai sus4, traduse din ruseşte «Economia lui Florin cel mare», care apăruse întăiu în franţuzeşte, şi îndreptă o traducere a lui Baronius, a vre-uneî părţi din Analele ecleziastice ale lui Baronius, lucrată de un concetăţean, de un preot de la Sf. Nicolae din Şcheiu, de popa Ştefan parochul5. în 1792, el face să apară la Sibiiu Izvoade pentru lucruri de obşte, traducere din slavoneşte 6, al cărei titlu complect e: «Scurte izvode pentru lucruri de obşte şi de chilin în scrisori de multe chipuri, depre limba slovenească pre limba rumînească scos şi întocmit spre folosul pruncilor neuniţi, prin Dimitrie Eustatievici, directorul şcoalelor neunite naţionaliceşti în Mare-Prinţipatul Ardealului» 7. Eustatievici trăi încă multă vreme: tipărind la 1796 o Alexandrie, Dimitrie Iercovici, «al prea-înnălţatei gubernii din prin-ţipatul Ardealului translator», menţionează ca «orînduiţii directori peste aceste şcoli din Ardeal» pe «Dimitrie Estatovicî» şi pe Şincai, cari îşi dau silinţă pentru scrierea şi răspîndirea cărţilor «cu vătămarea sănătăţii şi scurtarea vieţeî sale» 8. Gramatica lui Eustatievici a cunoscut-o, sau a auzit de dînsa, şi consulul engles Wilkinson, de la începutul secolului al XlX-lea, 1 Sulzer, II, pp. 151-3. 2 V. pentru acesta, mai departe. 3 Andrei Bîrseanu, Istoria şcolilor din Braşov, p. 9 şi Apendice, pp. 16ai 17a* 4 P. 70. 5 III, p. 37, nota a. 6 Gaster, Gesch. der rum. Lift., p. 359. 7 Citată în Popp, Disertaţie, p. 32. 8 Barcianu, în Programul din Sibiiu, articolul despre Yasile Aron, pp. 5-6. STUDIILE ASUPRA LIMBII 273 care vorbeşte de o asemenea lucrare făcută pentru Constantin Mavrocordat la «1735» K Cel d’intăiu care a descoperit însă un manuscript a fost d. C. Erbiceanu1 2. Academia Eomînă posedă astăzi două exemplare din această interesantă lucrare3. Din titlu se vede că opera a fost scrisă în Şcheiu, dar nu la 1735, ci simţitor mai târziu, fiind terminată la l-iu Septembre 1757 4. Ce cuprinde gramatica, am spus. E lucrată după modelul celor greceşti şi mai ales celor slavoneşti ale timpului. Autorul nu putea da ceva original şi din causa timpului cînd şi-a scris lucrarea: nu era în 1757 încă dascălul din Braşov, ci numai un elev al Academiei lui Petru Moghilă din Chiev. Mai interesante decît cuprinsul sînt cele două prefeţe: una către Domnul care comandase lucrarea, alta către cetitorul care trebuia să se folosească de dînsa. In cea d’intăiu se lăuda zelul lui Mavrocordat pentru reformarea bisericilor şi întemeiarea şcolilor din oraşe şi se menţiona îndemnul ce-1 primise autorul de la Voevodul muntean: «Ai întărit sfintele şi dumnezăe-ştile lăcaşuri cu nesmintite şi neîndoite povaţe a luminătorilor întru învăţătură, întru povăţuire, întru îndireptare şi întru slujirea adevăratelor orănduiâlelor biseariceştî, întemeind oraşele cu sămă-nătorii, odrăslitorii adevărului şi învăţăturii şi limbilor celor streine, trebuincioase neamului omenesc, precum dialectul cel elino-grecesc întru norodul cel rumănesc să proslăveşte, să mă-reaşte, luminează, stingînd văpaele ceale arzătoare ale păgînilor şi astupînd gurile ceale deschise ale ereticilor... Precum, voinţa Înnălţimiî tale de de mult fiind spre aducerea întru fiinţă pre acest methodos în dialectul rumănesc, acum aducăndu-să, să va 1 Wilkinson, An account, p. 183. 2 V. Serbarea şcolară din Iaşt< de Xenopol şi Erbiceanu, pp. 251-2. Ms. nemenţionat de d. Erbiceanu a trecut de curînd din Biblioteca P. S. S. Mitropolitului Moldovei în a Academiei Romîne. 3 Unul e ms. 583 al Bibliotecii" 4 Acest titlu e următorul: «întru mărirea Sf[i]nteî cei de o fiinţă Făcătoarei de viaţă şi nedespărţitei Troiţe: a Tatălui şi a Fiului şi a Sf[ă]ntuluî D[u]hă, gramatica românească, afierotisită prea-bl[a]gocestivului, prea-lumi-natului... Domnii şi oblăduitor a toată Ugrovlahia, Domnului Io CostandinNi-colae Voevod; acum întăiă izvodită prin Dimitrie Eustathiev Braşoveanulă : methodos prea-folositori şi prea-trebuinciosă, întărită cu pilde prea-folosi-toare; aşezată cu rănduială dreaptă şi izvodită în Bolgaria Braşovului; anul 1757, Sep. 1». 18 274 EPOCA LUI PETRU MAIOR odihni voinţa, după a patra adeverinţă a dărui pre norodul cu acest methodos la trebuinţile ceale întîmplătoare cu prea-milostivă voinţă şi poruncă a să da tipăririi întru starea săvîrşiriî lucrului acestuia». O dorinţă care nu se îndeplini nici-odată. Cetitorului îi vorbeşte Eustatievici de necesitatea culturii, de rolul fundamental pe care-1 joacă în cultură gramatica «ceia ce pănă în ceasul de acum în rumînescul dialect» lipsia, «neau-zindu-se, nepovestindu-să, necercîridu-să pentru folosul ei.» Şi totuşi fără cunoaşterea regulelor gramaticale nu se pot face bune traduceri, cum nici nu sînt bune traducerile ce s’au făcut pănă acum: «pentru că la lucrul tălmăcirii dreaptă armă şi unealtă iaste gramatica, prin a eăriia rînduială ori în Sfînta Scriptură, ori întru istorii să dezleagă cuvintele şi să cunosc osebirile cuvintelor. Cu cît mai vîrtos trebuincios lucru iaste gramatica rumănescului dialect, spre priceaperea lucrurilor celor înnalte şi adîncî, spre întemeerea ţinerii de minte, spre întărirea voroavelor, spre despărţirea zicerilor, spre rînduirea înţelegerilor» . Cît despre izvoare, el le spune în aceiaşi Prefaţă către cetitor: sînt «izvoarele ceale adevărate, pururea curgătoare şi nesfîrşi-toare în părţile Moscovieî, în Academia Moghilozaborosţiana cea din Chiev», gramaticile «elineşti, sloveneşti şi latineşti», după care el însuşi, legislatorul cel d’intăiu al limbii romîne, învăţase şi învăţa încă.( Cum am spus, gramatica lui Eustatievici nu se tipări: ea se întrebuinţă poate în şcoli, unde însă cele mai multe regule le vor fi învăţat ucenicii din practică. Totuşi şi alte încercări de a scrie gramatică românească se făcură în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea: Sulzer ni vorbeşte de dascălul Yilarâ, mort în Ţara-Romănească pe vremea sa, care apucase a-şi scrie o parte dintr’o asemenea lucrare 1 2. Pe vremea ocupaţiei ruseşti din 1787-92, o gramatică, mai 1 Eustatievici vorbeşte şi de frumuseţa limbii, ale căreia regule le fixează: între avantagiile lecturii cărţilor, zice el, «a doao, vei cunoaşte desfătăciunea limbii rumîneşti, cîtă iaste şi ce feali iaste ; a treia, vei priceape cu ce iaste dialectul rumînesc mai îndestulat sau mai neîndestulat decît alte dialecturi». 2 III, p. 4. STUDIILE ASUPRA LIMBII 275 rea decît a lui Eustatievici, apăru la Iaşi, «în tipografie ce po-liticească», supt titlul de «Lecţione adecă cuvîntare, scoase de la întăe parte a gramaticii P. E. H. A. U.» (sic). Prefaţa e semnată de «Teodor Scholeriu» —un alt şcolar, va să zică, dînd lecţii de gramatică publicului romîn —, şi broşura se mîntui de tipărit la 9 Novembre 1789. E o gramatică romîno-rusească, făcută pentru nevoile cele nouă ale timpului, presupuindu-se că ocupaţia va duce la anexarea definitivă. Cine a fost şcolarul Toader şi ce l-a îndemnat să ieie acest titlu puţin strălucitor în prelucrarea sa, nu se poate şti1. Un Macarie ieromonacliul, care semnează greceşte — Maxa-pioţ is4oo[iova/o<; —* 2 pe legătura tratatului său, compuse o a treia gramatică, aceasta ca şi a lui Eustatievici, numai românească, pe timpul cînd Ecaterina a doua, «prea-puternica, de Dumnezeu încoronata Avgusta şi Imperatriţa a toatei Roşiei», era şi ,«a Yolgaro-serbo-moldovlach-ungrovlachilor stăpînitoare», adecă în-nainte de 1792. Această nouă gramatică se caracterisează şi ea prin numele ciudate care se dau formelor: «acumnic unitoriu», «înmulţitoriu», «rugătoare plecare», «neivitaplecare», «deneaor-nic», «dăunăznic unitoriu», «graiu hotăritoriu pătimitoriu», «fii-toriu unitoriu», etc. Ea cuprinde şi o poetică, în care se descriu, ni spune autorul, numai acele feluri de versuri, despre care se pot găsi exemple în româneşte, lăsindu-se «cealelalte neamuri şi chipuri şi fealurî făcătorilor celora» — adecă, natural, poeţilor — «ce se vor naşte şi vor veni întru trecătoarea şi vremealnica lumea şi viaţa aceasta după moartea noastră, întru veacurile şi neamurile ceale de pre urmă, întru a stihurilor facere întru rumăneasca limbă a le face şi a le alcătui lă-sîndu-le». De la «făcătorii» de pănă la dînsul, sau de la dînsul însuşi ca «făcătoriu», iea Macarie versuri care nu prea sună frumos precum: Stealele, luna, Prin tine fură Zidite, raiul, Unime sfîntă, 3 Lucrarea a fost semnalată întăiu în An. Ac. Rom, XII, partea adm., p. 10. 2 Un «ieromonach Macarie» a tradus în secolul al XVIII-lea «cele cin-zecî de omilii», care s’au şi tipărit. Pentru dicţionariul lui Macarie al nostru, v. mai departe. 276 EPOCA LUI PETRU MAIOR sau acestea, dedicate sfintei Fecioare: Milele din Ceriu Prin tine varsă, Mărie, Firii Mirele Hristos, iar Ecaterina a Ii-a se alege, în această distribuţie de stihuri, cu altele şi mai oribile, menite a înnălţa laudele «Alecsiăscăî». Crudul călugăr nu cruţă cu versurile sale sau ale contemporanilor săi, cu adonicde şi eroicele şchioape, nici pe cucernicul său patron, «prea-cuviosul părintele nostru Macarie Eghipteanul» L In sfîrşit, tot către sfârşitul secolului, un anonim, care cunoştea opera lui Eustatievici, a prelucrat o a patra gramatică a limbii romîne, în care întîlnim termeni technici ca aceştia : «dunga sau mica opritoare», pentru virgulă, «neamuri», pentru genuri, «pronumile demoştrative sau arătătoare», «pronumele feţeştî» sau personale1 2. Să menţionăm, în fine, o gramatică biglotă, rusească şi românească, tipărită, în urmă de tot, la Chişinău, pentru elevii seminariului din Chişinău «şi ale (sic) altora scoale dinu Basarabia», cu dialoguri şi vocabulariu, la 1819: «Scurta russască gramatică cu tălmăcire în limba moldovenească». Ea nu poartă numele autorului şi n’are nici o însemnătate deosebită 3. Eustatievici scrisese din poruncă, Toader Şcoleriul pentru a îndeplini o nevoie a timpului, Macarie pentru a da poate în mîna ucenicilor săi de la vre-o şcoală bisericească un manual, ca şi necunoscutul prelucrător al celui d’intăiu şi autorul, necunoscut şi el, al gramaticii ruso-romîne din Chişinău. însemnătatea gramaticii lui Ienăchiţă Văcărescu nu stă în plan, care e acelaşi 1 Gramatica lui Macarie se păstrează în ms. 102 din Bibi. Ac. Rom. De dînsa a vorbit întăiu d. V. A. Urechiă, în Istoria şcoalelor, I, p. 34, nota 4. D. Gaster îi atribuie, nu ştim bine de ce, data de 1778. Gesch. der rum. Litt., p. 366. 2 Pe ms. — care formează n. 539 din Bibi. Ac. Rom. —, se găsesc însemnări din anul 1811 şi următorii, dintre care una cu litere latine: «Ist manuscript de gramatica s’au cumperat la 1824». 3 La 1827 se tipăreşte în Petersburg, pentru şcolile din Basarabia, gramatica, în două volume, a lui Ştefan Margela. STUDIILE “ASUPRA LIMBII 277 ca al lui Macarie, cu ceva mai multă ordine şi ceva mai mult respect pentru proporţii, nu stă în alegerea termenilor, cari nu fcînt ridiculî; ca în cea mai mare parte din lucrările analisate până aici, dar n’au fost destul de bine aleşi pentru ca să ră-mîie ; nu stă nici în inovaţii ortografice — de care sînt totuşi—, nici în idei generale nouă. Punctul de plecare e aici altul: scrie în «Observaţii» un boier mare, şi scrie, nu din nevoie sau din îndemn, nu din întîmplare, ci din iubire pentru limba, a cărei «creştere» o recomanda «urmaşilor săi Văcăreşti». Limba românească nu e pentru dînsul, ca pentru ceilalţi, un obiect de în-văţămînt, ca ori-care altul, * ca slavona, greceasca şi latina, ci limba în care i-au vorbit strămoşii, limba în care şi-a simţit el chemarea să cînte, «limba patriei noastre, în care cuvîntăm, dia-lecta în care ne închinăm marelui Dumnezeu, proslăvindu-1 întru închinăciunea Troiţii cei dă o fiinţă, dialecta cu care petrecem vieţuirea aceasta vremelnică şi nădăjduim dobîndirea acei statornice nestrăduite a o cîştiga» h Aceasta e deci o operă de iubire, un act de mulţămire şi recunoştinţă, un act filial. Văcărescu nu vrea măcar, ca Ardelenii, să dovedească ceva prin această limbă, nu caută s’o schimbe pentru a dovedi mai bine acel adevăr urmărit înnainte de ori-ce alt scop; i-e dragă limba românească, în timpuri cînd atîţia o răspingeau şi o despreţuiau, şi, fiind-că-i e dragă, o înfăţişează altora cu mîndrie, aşa cum este, pentru ca şi aceia să zică împreună cu dînsul: cît e de frumoasă! «Observaţiile sau băgările de seamă asupra regulelor şi orîn-duelelor gramaticii rumîneşti» — un titlu modest, de şi Ienachi Văcărescu era convins că el pentru întâia oară dă norme limbii sale materne 1 2 —, au apărut, în prima ediţie, de supt teascurile din Rîmnic, la 1787, cu o prefaţă către episcopul Filaret. Văcărescu le compuse deci înnainte de exilul său, însă nu în Bucureşti, amestecat în afacerile Curţii, ci la ţară, «în Mehedinţi şi Romanaţi», pe care din urmă judeţ îl privia el ca întâiul în care descălecară strămoşii Romani. Poate că timpul compunerii 1 Reproducem textul după ms. 305 al Bibi. Ac. Rom., unde ni se pare mai complect şi mai frumos decît în ediţie. 2 «Adunate şi alcătuite acumu întîiu de dumnealui Ienache Văcăresculu celu dă acumu dicheofilax a Bisericii cei Mari a Răsăritului şi Mare-Vistieru a prinţipatului Valahieî.» 278 EPOCA LUI PETRU MAIOR a fost chiar simţitor anterior datei cînd se făcu tipărirea, căci Sulzer ni vorbeşte înnainte de 1782 de gramatica pe care zicea că a compus-o Ienachi Văcărescu, «ce se numeşte în taină grof unguresc», şi pe care n’a mîntuit-o, pentru multele ocupaţii1. Prefaţa n’are numai importanţă pentru că arată sentimentele ce au făcut pe autor a scrie sau pentru că dă oare-care lămuriri asupra împrejurărilor în care s’a făcut lucrul. în ea se dau şi părerile lui Yăcărescu asupra originilor noastre, şi aceste păreri, enunţate cîţî-va ani după apariţia «Originilor» lui Klein, arată cît stăteau în urma Ardelenilor cărturarii din principate şi cît de puţină influenţă * aveau ideile serioase şi în-nalte ale celor d’intăiu asupra cugetării înnegurate, asupra sentimentelor nehotărîte şi nesigure ale acestor din urmă. Pentru Văcărescu, care crede în «Flac», Traian a adus colonî din Italia, şi asemenea Italieni nu puteau vorbi decît italieneşte. Dar aceşti emigranţi erau oameni proşti, fără gramatică, şi li lipsiau chiar şi «dascăli de gramatică». Dacă ar fi fost mai sup-ţiri sau dacă ar fi avut cine să-i înveţe, am vorbi, crede Yăcă-reseu, «toţi limba italienească, cu care au venit aceia stăpînitorî dă atuncea aici». Dar nu s’a putut întîmpla aşa, din motivele arătate: îndată limba «italiană» a colonilor s’a stricat, în mijlocul conlocuitorilor: «Dachii, şi Bulgarii, şi Sîrbii vecini». Termenii ştinţifici «şi cîte ziceri au luat Italianii de la Latini şi Latinii din izvor, adică din limba Grecilor», s’au pierdut, limba din Dacia romană s’a dăjghinat şi a ajuns ceia ce este, un jargon amestecat. Cîtă confusie şi cîte anacronisme în acele puţine rîndurî ale Prefeţii unui om care scria un secol după Miron Costin totuşi şi în aceiaşi vreme cu Samuil Klein şi Gheorghe Şincai! E adevărat că în tipar s’au îndreptat unele păreri din manuscriptul pe curat şi că toată Prefaţa s’a suprimat în ediţia din Yiena, apărută cu aceiaşi dată, din motive pe care nu ni le putem explica 1 2. Dar Văcărescu n’a dovedit prin nimic şi nicăiri 1 II, p. 152. * 2 Să nu-î fi plăcut lui Văcărescu tiparul din Rîmnic, nu ni prea vine a crede. Pe atunci Romîniî n’aveau mari pretenţii în privinţa formei exterioare a publicaţiilor. în privinţa întăiî ediţii, observăm că Văcărescu nu dă obişnuitele versuri în cinstea Domnului, care îl făcuse însă Vistier în acelaşi an, şi că stema nu poartă măcar iniţialele numelui Domnesc, un cas unic în tipăriturile romaneşti. STUDIILE ASUPRA LIMBII 279 că-aî formase idei mai serioase şi mai clare decît acele la care se oprise cînd redacta Prefaţa către Filaret1. în sfîrsit, ca o curiositate trebuie să se menţioneze şi gramatica românească cu litere latine şi ortografie italiană — re-gulele sînt şi ele în italieneşte —, pe care, ca trecere de vreme, va fi scris-o vre-un ofiţer european al împărătesei ruseşti la Iaşi ’în 17702. Ea se termină* prin dialoguri, în care se oglindeşte yiaţa casnică a unui boier moldovean din această vreme3. Acestea sînt gramaticile redactate în principate pănă la 1821. în privinţa dicţionarelor, nimenea nu s’a gîndit aici că un dic-ţionariu românesc al limbii româneşti poate servi la ceva; ideile Ardelenilor erau prea mult străine de cărturarii de dincolo de munţi pentru ca ei să simtă nevoia acestei supreme #afirmaţii de latinitate, prin vocabulariul limbii. Dacă se scriu lexicoane în Ţara-Romănească şi în Moldova, ele au de scop, ca odinioară, numai să ajute pe Romînii ce ar voi să înveţe limbi străine. Ştim că Macarie, autorul Gramaticii, a făcut şi un dicţionariu slavo-romîn, cunoscut supt numele de Păcurarii4. în 1789, apărea la Iaşi o «în scurtă adunare a numelor după capetele ce s’au aşezat, cu două limbi, întru folosul celor ce vor vrea a învăţa limba rusască şi moldovineasca»5. După 1812, se alcătui un dicţionariu ruso-romîn, care se păstrează în manuscript6. * * * La 1780 Klein şi Şincai se găsiau la Yiena, amîndoî învăţători 1 Pentru critica amănunţită a gramaticii lui Văcărescu, v. Cipariu, în Archivu, p. 670 şi urm. şi Şăineanu, Ist. fii. rom., p. 109 şi urm. Pentru răspîiţdirea ei, îljoipuleanu, în Caracterurt, Prefaţa. 2 Titlul, adaos de unul din proprietarii caietului, e : «Petit recueil des mots moldaves, ecrit par un Italien â Iassi, l’an 1770». Se potriveşte şi cu cuprinsul opusculului. 3 Ms. se păstrează în Biblioteca din Gottingen. A fost analisat în An. Ac. Ram., secţ. ist., XX, p. 197 şi urm. 4 Ms. se află la Museul din Bucureşti. Y. şi Gaster, Gesch. der rum. Lit-teratur) p. '366 şi Creţu, Lexicon slavo-romănesc al Im Murdărie, pp. 55-6. 5 Semnalată şi în Buciumul romîn, I, p. 472. ' 6 Ms. 312 al Bibi. Ac. Rom. Cuprinde apoi : un «lexicon slovenesc» din secolul al XVII-lea şi «Tîlcuirea sau arătarea gramaticii sloveneştî» de un dascăl de slavonă, care traduce; cu textul în faţă, o gramatică a acestei limbi. Se ceteşte în susul unei pagini: «Ce livre apartien â Mr : Jean de Talmatzy, 1797, Mar: 20». 280 EPOCA LUI PETRU MAIOR ai ucenicilor romînî în Colegiul de la Sf. Barbara. Cel d’intăiu scrisese «Originile» şi se pasionase pentru străvechia glorie a Romei, care putea mîngîia de orî-ce umilinţă şi reabilita ori-ce decădere. Cel de-al doilea văzuse oraşul veşnic, şi între ruinele romane culesese mărturiile despre obîrşia şi desvoltarea fiului mai mic al Romei, poporul romîn. Comoara nepreţuită a acestui fiu înstrăinat, uitat de ai săi şi despreţuit de alţii, era inelul de recunoaştere al limbii, în care lucia sufletul ales, vechia cugetare cuminte şi clară a Latinului. Comoara aceasta trebuia curăţită de slove barbare, de infiltraţii nevrednice şi arătată în vileag tuturora pentru ca nobleţă poporului ce o poseda să nu mai fie tăgăduită de nime. Pentru acest scop apărură Elementele limbii daco-romane h Şin-cai luase manuscriptul lui Klein, îl «îmbogăţise», şi tot el îl precedă de o Prefaţă. Se arăta în ea cine era poporul romîn, se deplîngea decăderea, conrujperea — aici apare întăiu această noţiune, care trebuia să se formeze în spiritul Ardelenilor —, prin influenţa limbii slavone, a moştenirii străbune. Acum a venit vremea înlăturării elementelor furişate în timpuri de inconscienţă naţională: lucrul se va face mai cu folos cînd «şcoli româneşti, după modelul celor nemţeşti din Austria, se vor aşeza din îndurarea Casei domnitoare» 1 2 3. Pănă atunci, autorii vor face începutul pentru «perfecţionarea» limbii, şi tipăresc deocamdată această gramatică, pentru mărirea naţiei întăiu şi, pe alăturea numai, pentru folosul elevilor şcolii de la Sf. Barbara şi a persoanelor ce trebuie să ştie româneşte, avînd relaţii cu Orientul. Cu timpul se va desăvîrşi opera de reformare 4. Cărticica se împarte în trei: Etimologiaj Sintaxa şi Ortografia. Ar fi fost natural ca cele două părţi să se succeadă în această ordine. Dar pe autori nu-i interesau în linia întăiu formele, ci 1 «Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, composita ab Sa-muele Klein..., locupletata vero et in hune ordinem redacta a Georgio Ga-briele Sinkai eiusdem Ordinis, AA. LL. Phil. et SS. Tli. D.». 2 «Quum scholae valachicae ad normam germanicarum austriacarum, e feliciter regnantium Augustissimorum clementia instituentur.» 3 «He quis existimet nos in toto hoc opere aliud prae oculis habuisse ni-hil nisi ut maternam nostram linguam perficiamus.» * 4 Noţiunea «depravatiei» limbii se întîlneşte şi în Istoria latină a lui Klein; Instrucţia publică, II, p. 78. STUDIILE ASUPRA LIMBII 281 felul cum ele vor fi prefăcute pentru a se vedea mai bine caracterul lor roman. Limba trebuia scrisă, fireşte, cu litere latine, «buchile», literele cirilice, diformele slove fiind o profanare. Şi aici trebuie fixată neapărat o nouă ortografie, şi această ortografie trebuia să fie străvezie ca apa de izvor, lăsînd să se vadă pe deplin, pretutindeni, basa romană, piatra antică. Ca în ungureşte, — a neumbrit se represintă prin â, litera a simplă rămînînd pentru a însemna pe ă; cît despre î, se hotăria că ^ 0. înnainte de n, mp, mb, are acest sunet, care nu se înseamnă deosebit. Sunetul z se represintă prin 8, sau prin di, die, după provenienţa sa latină, ţ prin ti, Ş are ca semn pe si sau ss: si-esse, siepte. Prefaceri săvîrşite se ascund sau se subînţeleg, dar nu capătă un simbol grafic. Klein şi Şincai scriu: glâcie, muliere, bombac, qvand şi qvale, quum, crfecere, hom, cărnii, batevam, eli, cu-vente, homeni, S’a zis că şcoala etimologistă a terminat prin exagerări; nu, ea a început cu dînsele, căci de sigur acesta e non plus ultra al diformăm unei limbi, pe care a făcut-o timpul răbdător şi pe care nerăbdarea omului efemer n’o poate schimba prin carte. în această ortografie scrisese Klein şi înnainte, căci manuscriptul cronicii bălăceneşti o avea, şi el era din 1770 x. Cu aceiaşi ortografie e tipărită şi «Carte de rogocioni pentru evlavia hornului chrestin», din Viena, 1779, unde se dau la urmă «litierele Romanilor cele vechi»1 2. Cu timpul, i se păru însă că trebuie introduse schimbări, şi în publicaţia sa religioasă «Acathist său cârte [cu] multe rugatsuni pentru evlaviea fieste qvarui creştin», tipărită în 1801 şi la care adaoge un îndreptariu ortografic, el admite notaţiunî nouă, ca sli pentru ş, tz, ts pentru ţ, lăsînd însă şi pe g, şi întîlnim chiar, în loc de ris, forma anacronic de fonetică ris, Cît despre Şincai, nici el nu terminase evoluţia sa ortografică, şi vom vedea că ideile sale nu mai erau 1 V. locurile dintr’însul reproduse în An, Ac. Rom., XXI, secţ. ist., p. 892 şi urm. Natural că nu putem admite că Yasile Vlad, copistul din 1780, a introdus această ortografie, pe care n’ar fi dat-o copia însăşi a lui Klein. 2 O citează şi Corneli (raportul citat): «Libellus Collectioprecum dictus circa finem prioris secuii Viennae, ni fallor (nullum enim eius ut annum et lo-cum editionis citare certe possim)». 282 EPOCA LUI PETRU MAIOR cele din 1780, cuprinse în gramatică, la data cînd tipări a doua ediţie a Elementelor, supt numele său singur x. Am văzut că în principate lucrarea lui Klein şi Şincai rămase necunoscută. In Ardeal, aceste cercetări şi aceste îndemnuri pro-vocară însă o întreagă mişcare filologică, mult mai puternica decît mişcarea istorică produsă de lucrările promotorilor pe acest din urmă teren. Studiul limbii, problema ortografică intrară cu puţine excepţii pe drumuri nouă 1 2. Cît despre străini, acela dintre dînşii care se interesa atunci mai de aproape de mişcarea culturală a Romînilor, cu interes, dar fără simpatie, Sulzer, un cunoscut al tutulor Ardelenilor literaţi, se pronunţa contra ideilor şi contra tentativei ortografice. Limba lui Klein i se părea lui — care ştia româneşte mai mult prin nevastă-sa, o Săsoaică din Braşov, şi scria foarte rău această limbă — a fi o limbă stricată, din necunoştinţă şi din sistem. Slaro-romîna> cum numeşte el limba noastră, nu se poate scrie cu litere latine, şi singurul merit al «Observaţiilor» e după dînsul acela de a fi stabilit originea latină a vocabulariului ro mănesc 3. 1 Prefaţa din ediţia întăiu a fost reprodusă în Papiu, Şincai, p. 86 şi urm. Observaţii asupra ideilor gramaticale ale lui Klein, în Cipariu, Principia de limba si de scriptura, Blaj, 1866: Clainiana, p. 307 şi urm. 2 Dar încă la 1780 aflăm «Katekizmul cu aentraebaery şi raeszpunszury tokmit pentru aenvaecaetura tinerilor a Krestino-Katolicsilor aen câerile prea aennalczatej si prea luminnatej aempaeraeteaszej-kraejeaszi aposz-tolicsesty» (tipografia Universităţii din Buda; nu poate fi de Şincai, cum admisesem, căci ortografia e cu totul alta), şi la 1786 o gramatică germană scrisă în româneşte cu litere latine, dar, după obiceiul vechiu, cu ortografie ungurească: «grammatikae nemczeâszkae szau povaeczuire aen laeuntru la aenvaeczaetura limbii nemczesti szpre folosul sk6alelor a neamului rumaeneszk». Ms. e semnalat de d. N. Densuşianu, Raport, p. 203. Cu o ortografie particulară se tipăreşte în 1783, la Sibiiu, «ABC sau Bucoavna spre folosul scolelor niamului romanesc». Nu e îndoială că aceasta e cartea lui Şincai. La 15 Octombre 1782 vedem pe Şincai stăruind pe lîngă guvern pentru terminarea la Hochmeister a cărţii. 3 V. Sulzer, II, pp. 153-6, 168; III, pp. 4, 37, nota a. El mai vorbeşte de o gramatică ce ar fi fost supt tipar pe timpul său la Blaj : «Dermalen soli eine ordentliche walachische Sprachlehre zu Blasendorf... unter der Presse seyn» ; III, p. 4, nota a£ Pentru Sulzer şi gramaticii romînî, v. Archivu, p. 681 şi urm. Cf. şi Gramaticn şi ortografiştil romînî, în acelaşi Archivu, de la No. xxix înnainte. STUDIILE ASUPRA LIMBII 283 Dacă invietorii mîndrie! româneşti aveau nevoie de scrierea cu litere latine şi de o ortografie transparentă pentru a răs-pîndi între străini credinţa lor, nu li era mai puţin de nevoie un mare dicţionariu, care să adune tesaurul lexic al limbii romîne. Să-l adune, puind în lumină prin etimologii mai mult sau mai puţin ştiinţifice provenienţa latină a fie-cărui cuvînt. Iar care nu veniau de la sine la originea romană şi nu puteau fi conduse nici cu de-a sila acolo, trebuiau gonite fără milă, excluse ca nevrednice din templul antic al dicţionariuluî romîn. Ast-fel se lua străinilor o armă şi se arăta Romînilor, acum cînd li se curăţia limba, care sînt cuvintele de care mai pot să se folosească şi care sînt puse la index. Un ast-fel de dicţionariu trebuia să fie o recomandaţie şi un îndreptariu în acelaşi timp. Dicţionare în sensul acesta nu se mai scrisese nici în Ardeal, fiind-că un asemenea curent de idei nu mai existase înnainte. Dicţionariul bănăţean tipărit de d. Hasdeu, sub titlul de «Ano-nymus Lugoshiensis» \ n’are nimic ştiinţific şi metodic într’însul, şi fireşte că nu dă etimologii. Klein ni spune că un Teodor, pe care unii, fără nici un arguipent, au voit să-l identifice cu Cor-bea, autorul Psaltirei în versuri1 2, a scris un Dicţionariu latin-ro-mîn3. Grija de a scrie un dicţionariu ar fi fost dată în 1759 lui Grigore Maior4. Ni se mai vorbeşte de un dicţionariu din 1741, în care partea românească ar fi fost scrisă cu litere latine 5, de trei glosare româneşti, sîrbeşti şi nemţeşti, care se păstrează în Museul naţional din Budapesta6, şi din care unul, din 1743, ar fi opera unui necunoscut Ştefan Popovicî7. Se menţionează încă un dicţionariu românesc după cel latin al lui Francisc Paris Papaj, tradus de «un bărbat oare-care poliglot şi poate chiar pentru principele Ţerii-Romăneşti» 8 şi lexiconul german-latin-romîn al 1 în Rev. p. ist., arch. şi filologie, VI, p. 1 şi urm. 2 Gaster, Gesch. der rum. Littenxtur, p. 295; v. asupra lui notiţa din Conv. Ut., 1901, Iunie. 3 «Theodorus Lexicon latino-valachicum scripsit» ; Instr. publică, II, p. 72. Despre acest «dicţionar latin-romîn» al lui Teodor Corbea vorbeşte, de altmintrelea, şi Cipariu, în Archivu, p. 637. 4 Cipariu, Acte şi fragmente, p. 224. 5 Densuşianu, l. v Tsaadpoov xoivtbv StaXexTwv, tjtoi zfqţ oltcXtjG p^. A doua ediţie a fost tipărită în româneşte la Craiova în 1867, de Sergiu Hagiade. E o lucrare de istorie şi o prelucrare a lui Thunmann, mai ales. 312 EPOCA LUI PETRU MAIOR grafia Universităţii din Buda, deci supt controlul şi corectura lui Petru Maior, o carte biglotă, al cărui titlu românesc e următorul: «Măestria ghiovăsirii romîneştî cu litere latineşti, care sînt literele Romînilor ceale vechi, spre polirea a toată ghinta romî-nească ceii din coace şi ceiî din colo de Dunăre.» Aici nu mai e un Macedonean care scrie despre dialectul său, care vrea să-i facă ştiut vocabularul, contribuind ast-fel la studiul limbii tuturor Romînilor. Roja, după ce vorbise de ai săi, din provincia sa, «în indagaţiile sale ceale din anul 1808», în «investigaţiile sale ceale cu veachi morumînturî întărite, la anul 1808», îşi propune acum a resolvi problema ortografică pentru limba literară comună, căci «fieşte carele dintră noi se cuvine să aibă părtinire cătră toată ghinta» şi datoria profesorilor e să răspîndească cunoştinţa acestei limbi literare, care să formeze legătura atot puternică între toate clementele româneşti risipite. Aşa se făcea, de altmintrelea, ni spune Roja, în «şcoala noastră cea romînească», în şcoala Romînilor macedoneni din Pesta, unde în zece luni învăţau şcolarii «a ghiovăsi cu litere chirilice, nemţeşti şi ungureşti, fără greutate», pe cînd «fetiţele învaţă astăzi acasă a ceti şi a priceape cărţi greceşti, nemţeşti şi frînceşti». Această limbă literară nu poate să se identifice cu limba vulgară, cu «limba de toate zilele», pentru că aceasta variază de la o regiune lingvistică la alta şi, pentru că, mai ales, ea se deosebeşte, în toate aceste înfăţişări dialectale ale ei, de «dialectul nostru curat». Acest «dialect» trebuie format— şi aceasta e o ideie nouă şi frumoasă —, nu prin introducerea de neologisme luate din limba latină sau din limbile neo-latine, ci prin adunarea cuvintelor strămoşeşti din toate dialectele fără deosebire. «Innainte de toate dar lipseaşte să lăpădăm din limba noastră toate cuvintele cele străine şi să punem în locul lor altele nevătămate romîneştî, care sînt prin dezbinatele aceiaş ghinta romînească dialecte sămănate.» Pe basa acestei opere de eliminare, de selecţie şi de culegere s’ar putea alcătui apoi îndrep-tariul pentru vorbă şi scris al ori-cărui Romîn cult şi conştient, care n’ar fi «bastard» al poporului său şi i-ar înţelege însemnătatea şi nobleţă, «lexiconul curat romînesc». Dar «limba curată» nu poate fi scrisă cu slove cirilice decît doar în cărţile bisericeşti, iar nu în «ceale politiceşti». «Literele ceale streine sînt streine mijlociri», şi ele trebuie izgonite de un po- STUDIILE ASUPRA LIMBII 313 por care vorbeşte «limba cea latinească stricată» şi care e faţă de Romani, «precum popuranii Grecii de astăzi sînt cu Elinii». Pentru această schimbare vorbesc originea, întrebuinţarea odinioară de Moldoveni a literelor latine x, întrebuinţarea lor de toţi fraţii latini, si nu numai de dînşii, ci de toate popoarele civilisate şi chiar, în parte, de Ruşi. Singura greutate, spune el, e presenţa în limbă a acelor două sunete obscure, ă şi î, sunete «varvare vîrîte spre stricarea limbii noastre». Ele ar putea fi scrise, cel d’intăiu, după sunetul primitiv, cu d, e, î, o, u, cel de-al doilea, tot după această normă, cu â, e, $, o, u. Dar Roja ar prefera ca această viciare a sunetului clar latin să nu se exprime, şi «lexiconul» să adopte şi să răspîndească scrierea cuvintelor ce cuprind acel împrumut fonetic de la năvălitori prin litera ce corespunde sunetului originar latin. C gutural s’ar scrie cu c, sau, înnainte de e şi i, prin ch; copaia tal prin c ; pentru z s’ar adopta notaţia ’d sau d’; pentru t, t; un i venit din e latin, pentru a se aminti acesta în grafie, ar fi exprimat prin e: t&ner, qhente. Roja admite j cu sunetul ca în franţuzeşte, primeşte pe qn al lui Klein şi Şincai, nu îngăduie decît un singur s, dar se învoeşte a scrie şt, conform cu originea latină, sc. Aşa îmbrăcată, limba românească nu se înfăţişează, fireşte, mai puţin extraordinar decît la ceilalţi predicatori ai scrierii cu litere latine pentru buna reputaţie a limbii şi recomandarea ei în străinătate. Reproducem ca dovadă două frase din cartea lui Roja; «Aquea qui nu vrei se’ti face altu tie niquitu nu fac al lui» ; «Era una muliere quare avea una gâllinâ» 1 2. Cartea lui ^hailGh., Boiagi, dascăl de limbă grecească nouă la Viena, menţionat şi în 1817 ca «înnalt învăţatul domn Mihail Boiagi, al schoalei naţionale greceşti de leagea neunită în Viena profesor» 3, şi el Romîn din Macedonia, urmăreşte în parte ace- 1 Roja citează pe Biisching, care se răzima, cum ştim, pe Descriptio Mol-davicte a luî Cantemir. 2 Cartea e dedicată «prea-onoratuluî şi prea-folositoriuluî domnul Gheor-ghie Şuliovschi, cetăţanul din libera şi crăiască cetate Pesta, Romînul iu-bitoriul fle ghintă şi prea-învăpăiatul spre polirea Romînilor». V. asupra eî şi Kopitar, Jţleine ScJiriften, I, p. 182 şi urm. 3 Naum Petrovicî, Pedagoghict, Prefaţă. 314 EPOCA LUI PETRU MAIOR leaşi scopuri ca şi a lui Roja, în urma căreia a fost tipărită cu patru ani, la 1813. Şi acest autor e însufleţit de bune sentimente româneşti, de noul spirit naţional pornit din Transilvania. El ştie şi spune că neamul său de patru milioane — răspîndit, din nenorocire, pe cînd cele două-trei milioane de Unguri se găsesc împreună adunate —, e un neam nobil, care vorbeşte o glorioasă limbă şi-şi simte chemarea a participa la mişcarea de civilisaţie a Europei. La atacurile din Neofit Duca, dascăl plătit cu bani româneşti pentru a preda în principate limba greacă veche şi cea nouă fiilor de boieri romînix, la comparaţia părtenitoare pe care acesta o face între limba românească şi «greceasca sa macaro-nică», el răspunde în cuvinte energice, mîndre şi frumoase. «Pedantul grec», spune el, ştie totuşi că «Romîniî sunt de o fire mai aleasă şi mai gata spre bine» decît «Grecii lui» cei puţini şi, chiar dacă limba ar fi o limbă inferioară şi Romînii un popor de rînd, «de ar fi Romînii nişte Hotentoţi,— tot li rămîne dreptul şi datoria de a se cultiva prin limba lor proprie ca prin cel mai potrivit mijloc». Acestea le spune Boiagi însă în nemţeşte şi greceşte—cartea lui se chiamă Romanische ader macedono-wlachische Sprachlelire' sau Fpaţi{iaTixYj fko*iav'X7] tjtoi [laxsâovo-pXa^iXY] 2—, dar el sfătuieşte pe conaţionalii săi macedoneni, cărora li fixează norme pentru singurul lor dialect, să întrebuinţeze, în locul alfabetului grecesc, cu care s’au deprins, pe acel latin, de care se servesc şi limbile surori ale limbii romîne. Cel mult, crede el, s’ar putea, urmînd exemplul Sf. Chirii, să se creeze semne speciale pentru sunetele particulare. El nu dă o explicare precisă şi amănunţită a ortografiei ce i se pare lui mai recomandabilă, dar se ţine în parte de principiile lui Şincai -din gramatica de la 1805. In această formă se presintă dialogurile de la urmă şi «Fabulele icâpara-mithe shi istorii alepte»3. Despre Boiagi, «prea învăţatul profesor în Viena, onoratul» Mihail Boiagi, mai ştim că în 1821 el «se ostenia întru scoaterea unei cărţi, Romînilor de tot folo- 1 2 3 1 V. capitolul despre cultură. 2 Roja întăiu scrisese, în opera sa gramaticală, că termenul de cPo)|xaîoc, comun cu Grecii, trebuie înlocuit prin acel, mai potrivit, de cP(*ţidvo<;. 3 Pentru a doua ediţie a lui Boiagi, dată de Bolintineanu, v. şi Pa piu, Şincăî, p. 11, nota 2. Pentru el, v. şi Cipariu, Principia, p. 89; Weigand, *Jahresb., II. STUDIILE ASUPRA LIMBII 315 şitoare, cu titula ; Lumea închipuită >, adecă «Orbis pictus» al lu! Comenius 1 şi că a făcut o gramatică neo-greacă. Maior a trebuit să cunoască lucrarea lui Roja, care-1 interesa de aproape şi, dacă, avînd ideile pe care le avea, n’a putut căuta să introducă cuvinte macedo-romîne în «Lexicon», el se apropie în unele păreri despre ortografie de acest gramatic. In 1818, Maior supraveghia tiparul unei nouă Ortografii, aceia pe care o alcătuise, pentru şcolile din Banat, consilierul regal Uroş Nestorovici 1 2. Autorul venise la Buda cu o «Gramatică românească» complectă, pe care doria s’o tipărească, dar, fiind împiedecat de «unele îm-pedecări», se hotărise a dezlipi dintr’însa numai partea ce privia ortografia 3. Aceasta era o carte practică, şi trata numai despre scrierea cu litere cirilice. Maior nu putea găsi lucruri folositoare pentru el într’însa. De altmintrelea, la această dată ideile sale erau fixate şi prelucrarea dicţionariuluî rămas pe urma lui Kolossi începuse. îndemnul venise, după cît se spune, din Oradea, de la Vulcan, nu mai puţin decît de la directorii Tipografiei, cari de mult anunţase opera, primise bani şi răspîndise specimene. O discuţie se ivise însă îndată în privinţa ortografiei mai raţionale. Adversariul lui Maior în această privinţă fu Ioan Corneli, canonic din Oradea, căruia, cum am văzut, i se dăduse întăiu lo- 1 Carcalechi, Biblioteca romanească. 2 «Orthografia sau dreapta scriere, pentru îndreptarea scriitorilor limbii romîneşti, sub chivernisirea... domnului crăesc consiliar, Urosie Nestorovici»; Buda, in 8°. 3 «Pentru unele împedecări neputînd tipări gramatica romanească ce o dusesem cu mine la Buda, de a da la lumină, ca să nu mă întorc acasă deşert, am tras dintrînsa numai Ortografia şi o puseiu sub tip.» Nesto-rovicî, care urmăria unificarea scrierii, dă explicaţii asupra întrebuinţării literelor mari, asupra separaţiilor şi interpuncţiei: «semnele cele desbi-nătoare». Pe lîngă o «teorie a periodurilor», ea cuprinde multe exemple, norme caligrafice, versuri de «Constantin Diaconovici Loga, profesorul scholelor preparande a naţii romîneşti din Aradu», datate Buda, 10 Oc-tombre 1818, şi oraţii la examene. De această carte vorbeşte şi, în 1817, Naum Petrovicî, în Pedagoghia şi metodica sa; Prefaţa. 316 EPOCA LUI PETRU MAIOR cui de la Buda. Acesta susţinea o ortografie de un caracter mai puţin practic de cît aceia la care se oprise Maior, cerînd a se scrie prae în loc de prea, a se ortografia mmcuam, în loc de mîn-cam, a se admite literele străine k7 ph7 y. După oare care discuţie, aceste pretenţii fură înlăturate 1 şi, pacea fiind făcută între filologi, Corneli putea să anunţe, din Orade, lui Vasile Pop, un prieten şi al lui Maior 1 2, că «Lexiconul» va fi continuat şi va apărea în curînd, pentru a dovedi prin scriptura adoptată în el latinitatea limbii romîne 3. Dar să nu ne dispărţim de Ioan Corneli, pe care l-am cunos*-cut şi alt-fel decît prin ideile sale ortografice, înnainte de a spune ceva mai mult asupra corespondenţii sale ştiinţifice pentru scrierea limbii, La 1806, guvernul ceruse Capitolului din Oradea a i se da o normă pentru ortografia cirilică şi, la rîndul său, Capitolul puse întrebarea lui Corneli, «canonic titular şi vice-prefect al Semi-nariului». Acesta îşi exprima părerea că silabisirea cu litere ci-rilice e ridiculă şi că, fiind acum uniţi, Romînii s’ar schimba în scurt timp cu totul dacă ar mai întrebuinţa şi alfabetul latin, pe care el, ca director, l-a introdus în şcolile supuse lui4. Dar raportul lui Corneli din 31 Mart 1807 nu conţine numai atîta. El arăta cum trebuie să se prefacă lucrările româneşti apărute pănă atunci şi recomanda pregătirea altora, ce lipsesc încă. Intre acestea, o cărticică de geografie, avînd şi liniile generale ale istoriei universale, un «Catehism al sănătăţii», cu un adaos contra superstiţiilor, şi «o istorie a naţiunii daco-ro-mane, pe scurt, şi introdusă în şcoli, pentru ca tinerimea, auzind despre virtutea străbunilor săi, să se îndemne cu atît mai mult 1 Y. N. Densuşianu, Raport, pp. 212-8. 2 V. mai sus, şi Transilvania pe 1868, pp. 227-8. 3 Totuşi Corneli ţinea încă la unele din ideile sale. în scrisoare vorbeşte şi de Boiagi şi de părerea unui German, care susţinea că limba ro-mînă e de origine... slavo-albanesă. Cf. Observations sur la ressemblance frap-pante que Von decouvre entre la langue des Russes et celle des Romains, Milan, Stella, 1817, altă fantasmagorie lingvistică. Scrisoarea s’a tipărit în Cipa-riu, Archivu, pp. 478-80, 502-8. 4 Supt Vulcan corespondenţa episcopală se purta cu litere latine, cu care scria mai tîrziu şi sfătuitorul nostru, Corneli. STUDIILE ASUPRA LIMBII 317 la emularea vestitelor fapte ale lor şi să înveţe a lua bucuros, la «întâmplare, şi arma pentru apărarea patriei.1» • Chestia ortografiei fiind resolvită, Maior, care compusese o întreagă gramatică romînă în latineşte, gramatică de care vorbeşte si Ioan Alexi la 1826 1 2 şi de unde ni s’au păstrat numai fragmente despre articol, despre particule, etc. 3, ce amintesc ideile din «Istoria pentru început», tipări, ca şi Nestorovicî, numai capitolele despre ortografie. Lucrarea, care apăru la Buda în 1819, supt titlul de «Ortographia romana sive latino-vala-chica», dă normele după care s’a făcut revisia «Dicţionariului din Buda» şi pe .care le exprimă Maior şi într’o scrisoare din 5 Novembre ale aceluiaşi an. După consideraţii generale, ce nu se deosebesc de ideile cunoscute ale autorului, se propune a se înfăţişa diftongii ea şi oa prin singura literă ce înseamnă sunetul de origine, a se înlătura dublul i pentru i din pluralul articulat, a se condamna duplificarea consoanelor 4. Raportul său definitiv în chestia dicţionariului, care, «aşa cum este, nu poate satisface aşteptarea publică şi trebuie îndreptat»5, e scrisoarea menţionată. El fu aprobat, se îndepliniră cererile lui Maior, şi el se puse la lucru. Dar se vede că era o operă omorîtoare, căci abia lucrase cîteva luni la dînsa şi, îm-bolnăvindu-se, muri la începutul lui 1821 6. 1 Raportul se află în Bibi. din Orade şi împreună cu el se află şi alte concepte. într’unul, Corneli se scusă faţă de direcţia Tipografiei din Buda că nu poate primi locul de censor, fiind bolnav de ochi. Arată că a întrebuinţat «cinci ani pentru grija sufletelor şi cincisprezece pentru studii şi educaţia tinerilor». Locul de director i s’a luat fără motiv, şi n’are cu ce se întreţinea la Buda («Iu... (sic) 1807»). în altul se spune că Maior a cerut postul «sponte sua et libere». 2 Grammatica daco-romana sive valcichica, Viena, in 8°: «Ast, fatis functus, ad aliorum devenit manus, et sic — fors — periit». 3 S’au publicat de Cipariu, în Archivu, pp. 26 şi urm. (p. 32, versuri, fără ritm. ca exemplu), 297-9, 338 şi urm., 355 şi urm., 380 şi urm. 4 în scrisoare—v. şi mai sus, p. 310— se citează tratatul tipărit: «qua de re uberius disserui in orthographia romana sive latino-valachica, cap. I § 13». «Hac de re disserui in orthographia latino-valachica; § 5». 5 «Lexicon censeo castigandum.» «Publicae expectationi certo non sa-tisfiet.» 0 Pentru lucrările lui gramaticale, mai vezi Cipariu, Principia, p. 325 şi urm. 318 EPOCA LUI PETRU MAIOR Veniră la rînd acum, în lipsa altora mai pricepuţi, parocliul romîn din Pesta, Teodorovici, şi fratele acestuia, Alexandru, care prefera să se numească Teodori. Despre cel din urmă ştim atîta că era la 1816, cînd îşi dădea tot numele, pe sîrbie, de Alexandru Teodorovici, «al frumoaselor învăţături şi al filosofiei doctor şi în crăiască Universitate din Pesta candidat al medicinei» 1: în «Dicţionariu» el e menţionat la 1825 ca doctor în medicină şi filosofie ; în 1826, îl vedem făcînd literatură în Calendariul lui Carcalechi. Cît despre cel cTintăiu, venit paroch după biruinţa Macedonenilor asupra Grecilor, de care vorbeşte Şincai, la 1808-9 1 2, în aceiaşi vreme cu Maior, el fusese prietenul bun al acestuia şi se distinsese prin lucrări de traducere 3. încă din 1813, patru ani după stabilirea sa în Pesta, el tipăreşte Moralnicele sententil sau folositoare pilde, pe care le tradusese, nu ni spune din ce limbă. în prefaţă, el se plîngea de micul număr al tipăriturilor româneşti şi pomenia între rarii lucrători pentru cultura naţională pe Pavel Iorgovicî, Grigore Obradovicî, nepotul scriitorului sîrb cu acest nume şi personagiu activ şi influent, despre care vom avea prilej să ne ocupăm mai departe 4. Dimitrie oTichindeal, laboriosul autor de traduceri şi prelucrări, a căror descurajare răpede — căci «au încetat de a mai lucra pentru neam» — o desaprobă Teodorovici, pe temeiul că nu se cuvine în asemenea lucruri ca scriitorii să se gîndească numai la «laudă sau dobîndă». în 1821, aflăm de la Carcalechi că Teodorovici avea de gând să tipărească o traducere morală cu titlul de Teofron 5. Cu un an înnainte de apariţia dicţionariului de la Buda, el publică tomul I dintr’o traducere din sîrbeşte: «Istoria universală sau a toată lumea, după întocmirea d. Pavel Ven- 1 Naum Petro viei, Pedagoghia şi metodica, Prefaţă. 2 II, p. 215: «După cum am văzut cu ochii şi am auzit cu urechile în anul trecut 1808 în Pesta, cînd se sfădea cu Romînii de acolo pentru aducerea de preot romînesc». 3 în 1819, în Neujdhrs-Geschenk al lui Naum Petrovici se menţionează «Johana Theodorovics, des walachischen Herrn Pfarrers aida Ehegattin». 4 în capitolul despre Biserică şi şcoală in Ardeal pe acest timp. 5 Biblioteca romînească: «Nu încetează a lucra şi a tălmăci folositoare cărţi romaneşti; acum va da la tipar o carte foarte folositoare, morală, anume Theofron; dar şi alte multe folositoare cărţi putem nădăjdui de la dînsul». STUDIILE ASUPRA LIMBII 319 glielaţ. ai’cliimandritul mănăstire! Sf. Gheorglie în Bănat», de-dicînd-o lui Atanasie Grabovsclii în Prefaţă, el mărturiseşte dorinţa ce avea din tinereţă să vie preot la Pesta pentru a putea lucra, şi se felicită, după ce şi-a ajuns scopul, că, «de cincisprezece ani încoacî, are de lucru». în sfîrşit, după apariţia «Lexiconului», ieşia de dînsul la 1830 o operă de imaginaţie, tălmăcită din franţuzeşte: Pruncii cel părăsiţi. La această dată, pe lîngă calitatea de asesor al Consistoriilor din Buda şi Verşeţ, pe care si-o atribuie şi la 1824, el era şi censor şi corector al cărţilor romaneşti, ocupînd ast-fel postul ce fusese al lui Klein, Şincai si Petru Maior şi pe care-1 ţinuse pănă atunci Gheorglie Petro-vici. poate ruda Bănăţeanului Naum 1 2. Cei doi fraţi, cari nu mai aveau acum pe nimeni să-i conducă şi să-î ajute, continuară revisiunea marelui dicţionariu de la litera I înnainte. La 1820 Tipografia credea că totul va fi gata în doi ani 3. La 1821, Carcalechi anunţa apariţia pentru «cît de curînd 4», dar era iarăşi o prevedere prea optimistă. Abia in 1825 subscriitorii şi publicul romîn putură în sfîrşit să aibă monumentala lucrare, care primi titlul de «Lexicon romanescu-lati-nescu-ungurescu-nemtiescu, quare de mai mulţi autori in cursul a treideci si mai multoru ani s’au lucrat». Etimologiile de la H înnainte fusese adaose, cum am spus, de Maior, şi tot al lui e şi «Dialogul pentru începutul limbii romîne, între nepot şi unchiu», care deschide lucrarea şi care Dialog, lucru ce nu se ştia, apăruse şi separat încă din 1820 5. 1 Cartea are şi o «mapă». 2 In opusculul istoric al lui Montan, se menţionează acesta ca fiind censor «der illyrischen wlachischen Biiclier». 3 Marienescu, o. c\, p. 60. 4 «De ar da Dumnezeu ca să se învoiască acum Romînii de a cumpăra şi Lecsiconu romînesc, cel ce cu slobozenia înnălţatuluî crăesc consilium şi cu cheltuiala crăeştei tipografii din Buda, cît de curînd în patru limbi, adecă romîneşte, latineşte, ungureşte şi nemţeşte, va eşi din tipariu»; Biblioteca romînească. 0 O spune în 1821, în Biblioteca sa romînească, Zaharia Carcalechi: «Prea cinstitul părinte protopop Petru Maior de Dicio Sămărtin, crăesc revizor, au dat la lumină Telemahu, tălmăcit din limba italienească, cum şi Ortografia romană, de sine făcută... La aceaste au adaos un Dialog pentru începutul limbii romîneşti, întru carele vădeşte că limba romînească e mai vechie, nu numai decît cea francească şi spaniolească, şi decît cea italienească de acum, ba şi de cît cea latină ce iaste în cărţi». 320 EPOCA LUI PETRU MAIOR Se terminase în sfîrşit, — în sensul în care se începuse. Nu un repertoriu ştiinţific, nu un manual practic, nu un inven-tariu de cuvinte pentru învăţat, pentru şcolar, pentru străin. Era o demonstraţie, precum demonstraţii erau toate lucrările şcolii ardelene, o demonstraţie a originii romane pe care o avea poporul, dovedind printr'o transparentă ortografie cu litere latine, prin cernerea severă a cuvintelor, prin etimologii adevărate sau falşe originea, mai mult decît caracterul persistent latin şi numai latin al limbii. Străinilor Lexiconul din Buda nu li zicea numai: «iată de ce sîntem în stare», ci «iată care ni este limba, iată cine sîntem noi». Iar Romînilor li dădea un îndreptar, o normă pentru felul cum trebuie să vorbească şi să scrie pentru a fi buni patrioţi, pentru a-şî cinsti strămoşii, pentru a înlătura corupţia ce copleşise limba în secole de întunerec şi de incon-scienţă. Şi, în cel din urmă punct, dicţionariul terminat de fraţii Teodorovici a izbutit: decenii întregi la dînsul s'aîi adresat cei mai culţi dintre Bomînî, Romîniî din Ardeal, pentru a se călăuzi şi a se lămuri în tot ceia ce privi?- limba. A fost mai mare profitul patriotic decît paguba ştiinţifică, incontestabilă aceasta, pentru că dicţionariul înşela, rătăcia? De sigur că mai mare. Cele mai puţin primejdioase şi mai puţin durabile eresii în ştiinţă sînt cele care ating limba. Aceasta nu se poate opri în calea ei, nu poate suferi o mutilaţie esenţială. La influenţa cărţilor, la acţiunea teoriilor sînt expuşi acei cari cetesc, cari cetesc continuu şi cari-şi ieaii ideile şi poveţele din cărţi, — dar aceştia sînt cei puţini. Cei mulţi, necărturarii, vorbesc limba aşa cum este, o păstrează neatinsă, şi la dînşii o găsesc cum trebuie să fie cărturarii întorşi din rătăcirile lor. Aşa s’a întîmplat şi cu limba fabricată de şcoala ardeleană : n’au vorbit-o nici aceia cărora li datoria efemera ei existenţă. Şi după cîte-va decenii ea a devenit apanajul cîtorva spirite conservative, pănă ce a dispărut cu dînsele, lăsînd la suprafaţă numai valurile puternice ale limbii vii şi naturale pe care n’o mai întuneca în strălucirea ei limpede nici un pilc de ceaţă. f Dar într’un timp cînd nu era o literatură românească însufleţită de amintiri şi de aspiraţii, într'un timp cînd nu se ivise forme de Stat în care să se întrupeze în vederea tuturor aceleaşi mari amintiri şi aceleaşi aspiraţii potrivite cu ele, într’un timp cînd ori-ce frunte românească era aplecată spre pămînt de STUDIILE ASUPRA LIMBII 321 stăpîniri străine, cînd sufletul românesc nu vorbise încă în ne-peritoare forme literare,—era neapărată nevoie de exagerarea ca puritate a acelui singur element de legătură a tuturor Romî-nilor, de reabilitare morală a lor, care eralimba. în ea s’a văzut curcubăul vremurilor mai bune, în numele eî s’au dat luptele de redeşteptare; în acel semn am învins. CAP. Y Legăturile nouă culturale între Ardeal şi principate. Istoricii de transiţie în acestea. Multă vreme ideile emise în Ardeal, acele pentru care se duceau lupte, se serbau triumfuri şi se îndurau suferinţe nu fură cunoscute dincolo de munţi. Cum vom vedea din studiul literaturii bisericeşti, ivirea, întinderea şi predomnirea Unirii în Ardeal şi părţile vecine împărţise pe cărturarii bisericeşti în două tabere, dintre care nici una nu voia să primească şi să întrebuinţeze cărţile tipărite de cealaltă. Graniţa separa de acum înnainte două culturi deosebite şi trebui să treacă timp pentru ca ideile s’o străbată, refăcînd ast-fel, în sens naţional, unitatea în cuget a Romînilor de pretutindeni. Cărţile profane erau privite şi ele cu neîncredere. De altmintrelea ele erau mai mult tipărituri care răspundeau unei nevoi administrative sau unei nevoi scolastice: însă nevdile administrative se opriau la stîlpul de hotar, iar şcolile din principate, şcolile româneşti erau organisate cu alt scop şi conduse în alt spirit pentru ca manualul ardelean să poată pătrunde în ele. L-î Arătură uşoară, fie şi traduceri, s’a publicat puţină în Ardeal şi târziu numai, .de la 1800 încolo, pe vremea cînd la Buda se ocupau de cărţile româneşti Petru Maior şi Ioan Teodorovici. E adevărat că unele scrieri muntene s’au dat la tipar peste munţi. Ast-fel, Observaţiile lui Ienachi Văcărescu, traducerea unei tragedii de Iordachi Slătineanu: Se întîmplă iarăşi că boierii emigrau în Ardeal, se adăpostiau la Braşov, la Sibiiu, unde stăteau luni, ani de zile. De aici aduceau mode europene, cunoştinţa limbilor occidentale, petreceri neobişnuite înnainte, chiar obiceiuri de cugetare şi noţiuni morale necunoscute înnainte. Dar că existau pe acolo Romînî, că acei Romînî suferiau, că se ridicase dintre ei oameni cari, exprimînd suferinţa celorlalţi, îi ISTORICII DE TRANSIŢIE 323 găsiră o mîngîiere în nobleţă originii, documentată prin limbă, că erau cărţi în care se spuneau acestea,— de ast-fel de lucruri par nici să fi avut habar blajinii noştri işlicarî. Yeniau cu trăsuri de Viena, cu rochii de tăietură franţuzească, cu redingote nemţeşti, cu pălării şi cu «gazeturi», dar nici unul n’aducea în lada sa de pribeag copia vre-unei cărţi a lui Şincai sau Klein, de cari nici n’auzise măcar; nici unul nu se întorcea cu tipărituri de acelea curate şi elegante ce se făceau înnainte de începutul veacului al XlX-lea la Bart sau la Hochmeister din Sibiiu, la vre-un boier (Edler) tipograf din Viena. Din partea lor, Ardelenii preţuiau vitejia românească ce se desfăşurase în trecut pe cîmpiile şi în munţii Ţerii-Romăneşti si ai Moldovei, considerau ca a lor gloria lui Ştefan-cel-Mare, a lui Mircea, a lui Mihai Viteazul, se interesau chiar de ceia ce se săvîrşise peste Carpaţî în secolul al XVIII-lea şi însemnau cu pietate fastele vieţii politice romîneşti din principate. Dar legături cu cei cîţî-va fruntaşi ai Romînilor de dincolo nu căutau să întreţie, numele acestora nu se găsesc nici odată pomenite de cărturarii din Ardeal pănă târziu de tot, sprijinul acelor bogaţi conaţionali n’a fost cerut nici odată. Nu i-a venit în minte nici unui Ardelean prigonit pentru superioritatea ideilor şi înnălţimea sentimentelor sale să facă aceia ce au făcut, cu succes pentru cine nu cerea, nu visa şi nu ofensa prea mult, Raicevich, Sulzer, Wolf, Nemţi şi Italieni, cari deveniau secretarii Domnilor, medici căutaţi, dascăli cu clientelă. Mai bine mu-riau în lipsă acolo la dînşii decît să cerce dacă e dulce pînea românească de la fraţi. . rSli Dar două lucruri se întîmplară, care stabiliră pe încetul legăturile ce lipsiau: trezirea Neuniţilor din Ardealul sudic la cultură şi tipărirea de cărţi româneşti la Buda. Multă vreme credincioşii Bisericii neunite din Ardeal se găsise într’o situaţie de inferioritate culturală faţă de Romînii ce primise Unirea. Intăiu, cînd se credea că şi ei vor părăsi vechiul rit şi vechia ierarchie, ei n’avură episcop; apoi, cînd ei dovediră prin mişcări primejdioase, prin alaiuri de «sfinţi» şi prin tumulturi, că vor rămînea ceia ce erau, li se dădură epis-copî sîrbi, cari mai aveau de îngrijit o diocesă, la Buda. Fireşte că în asemenea condiţii, fără conducători de acelaşi neam, 324 EPOCA LUI PETRU MAIOR fără sprijinul guvernului, fără cărturari, orî-ce putinţă de des-voltare culturală se lua greco-ortodoxilor. Numai cînd era iose-fină, de toleranţă despreţuitoare pentru toate religiile şi toate formele de cult, se deschise, numai atunci lucrurile se schimbară, luînd o îndreptare mai bună. Gherasim Adamovici, la a cărui instalare a asistat şi Petru Maior 1J era un Sîrb, dar grija diocesei sale avu bunul simţ să o lase unui Romîn, unui Unit — ceia ce creşte meritul Vlădicăi —, pentru că acest Romîn şi acest Unit putea să aibă mai multă tragere de inimă şi mai multă capacitate pentru răspîndirea luminii între ascultătorii Scaunului din Sibiiu. Şcoli începură să se întemeieze din ordinul secretariuluî episcopal Aron Budai, cărţi pentru Neuniţî se tipăriră; şcolile «normaliceşti» ale Statului fură fundate şi în ţinuturile locuite de Neuniţî şi ajutară opera de civilisaţie. încă din 1789, cînd vicariu era Ioan Popo-yici «Dehondolu», «dascălulu Radulu Duma, cîntăreţul bisearicii Braşovului», «văzîndu liniştea patrii şi bucuria, care înfloreaşte ca unu crinu bine mirezmitu întru luminarea limbii rumîneşti cu tot fealiulu de scoale normaliceşti, acum, în zilele prea-sfinţitului monarchului şi împăratului nostru Iosifu alu doilea», făcea să apară la Sibiiu Preoţia sau îndreptarea preoţiloru, într’o nouă ediţie, şi în acelaşi an Caiechismul romîn-german, pentru copiii neuniţi. La 1791 începeau tipăriturile sibiene ale lui Petru Bart, care căpătase de la împărat privilegiul de a tipări cărţi pentru «şcoalele normaniceştî neunite»: în acest an ieşia la dînsul Psaltirea, supt păstoria lui Gherasim. Mai cunoaştem, dintre tipăriturile lui Bart, care au trebuit, cum spune singur, în Psaltire, să fie mai multe, Pildele filosoficeşti din 1795 si Liturghia din 1798. Dacă atunci Adamovici murise, de doi ani de zile1 2, rămăsese Budai să conducă Biserica din Sibiiu în timpul lungii vacanţe de patrusprezece ani, care se termină la 29 Septembre 1810 prin alegerea lui Vasile Moga ca episcop. în acest interval se publicară: frumoasa Psaltire in 12 din Sibiiu, 1801 3, Acatistul Sf. Cruci din 1802, tradus din greceşte de Gheor-ghe Nicolau din Braşov, şi închinat hagiului Constantin Popp, care 1 Istoria bisericp. 132. 2 Data morţii: 24 April 1796 în Siebenb. Quartalschrift, Y, p. 179. 3 Psaltirea prorocului şi împăratului David. ISTORICII DE TRANSIŢIE 325 purtase cheltuielile 1, Alfavita sufletească din 1803, care poartă iarăşi numele vicariuluî Ioan Popovici, «învăţături de multe ştiinţî pentru formarea răvaşelor», tot în 1803 1 2, «Cuvinte pentru altoirea vărsatului» în 1804 3, Floarea darurilor din Braşov, în 1807 si 1808, reproducere a tipăriturii din Snagov, supt îngrijirea lui «ierei Ioann Stefanovici, paroch bisericii din Bol-garseghiul Braşovului»4, Ceaslovul din Sibiiu, 1809, a treia ediţie a Liturghiilor «sfinte şi dumnezeeşti», în acelaşi loc şi an, poate, si Rînduiala mortului, publicată la Braşov, în 1810. Era, deocamdată pe terenul pur religios, o activitate literară. Ea se întări supt Vasile Moga, fostul paroch de la Sas-Sebeş, care, suindu-se pe tronul archiepiscopal al Sibiiului în 1810, îl ocupa nu mai puţin de trei-zeci şi patru de ani. El cumpără palatul din Sibiiu, făcu, încă în cei d’intăiu doi ani ai administraţiei sale, un seminariu şi creă burse la Yiena pentru patru clerici neuniţi, cari trebuiau să conducă la întors şcoala 5; se putea spune în 1812 că şcolile de sate ale Neuniţilor erau superioare acelor din eparhia lui Bob 6. în fine, tipărirea cărţilor continuă: în 1810, Psaltirea editată de cei doi frafcî Boghicî în Braşov, în 1811, alta în Sibiiu, în 1812 o a treia, în 1815 Paraclisul tipărit cu cheltuiala lui Constantin Manzovici; în 1819, «Cărticica năravurilor bune, pentru tinerime, acum întăiu de pre nemţie pre romînie întoarse», de Moise Pulea, — pe care-1 vom mai în-tîmpina încă şi ca poet, — în 1820, la Sibiiu7, «învăţătura theolo-ghicească despre năravurile şi datoriile oamenilor creştini pentru trebuinţa candidaţilor de preoţie neuniţi», în 1821, Acaftistul 1 V. şi mai sus, p. 290 şi urm., pentru colaborarea lui Tempea la această lucrare. 2 Philippide, p. 150. 3 Ibid. 4 Una dintre aceste două ediţii braşovene se tipări în imprimeria fraţilor C. şi I. Boghicî, Romîni, cari purtară si cheltuielile. Familia era de origine macedoneană, dar se aşezase în Braşov încă de la începutul secolului al XVIII-lea. V. Bart. Baiulescu, Monografia comunei bisericeşti gr. or. romîne a Sfintei Adormiri din cetatea Braşovului, Braşov, 1898, p. 52. Pentru Ioan, v. ibid., p. 77. 5 Petru Maior, Ist. bis., în Cipariu, Acte şi fragmente, p. 156 şi urm. Cf. Hurmuzaki, Fragm,, II, p. 217. 6 Petru Maior, l. c. 7 V. şi Bîrseanu, o. c., p. 15 şi urm.; Apendice, p. 38a şi urm. 326 EPOCA LUI PETRU MAIOR din Sibiiu *, analisa unor ape minerale de dr. Popp, cel care a scris De funeribus Valachorum 1 2 3. Pe acelaşi timp, doi poeţi populari se ridicau din mijlocul Ro-mînilor neuniţi pentru a repeta în versuri pe înţelesul ori şi cui vechi fabule, povestiri religioase, anecdote, lucrări poetice narative ieşite în străinătate. In 1801 apare Arghir şi Elena a lui Barac, în 1808, tot la Sibiiu, Piram şi Tisbe a lui Vasile Aaron, în 1808 Patimile Iul Christos, în 1815 Leonat şi Dorofata, în 1820 Anul mănos, în 1821 Sofronim şi Hariti, de acelaşi, şi tot la Sibiiu în 1821 Risipirea Ierusalimului, de fostul «dascăl normalicesc neunit» şi apoi translatorul magistratului din Braşov, pomenitul Ioan Barac. în 1816 se tipărise «Viaţa şi pildele lui Esop»4, în 1799 ieşise Bertoldo. Era deci o viaţă culturală, o radiare de civilisaţie românească din Ardealul sudic, lîngă graniţa Ţerii-Romăneşti, în centrele cu care Romînii din principate întreţineau relaţii comerciale mai dese, în locurile de adăpost, unde se refugiau la restrişte, în cetăţile pe care le străbateau în calea lor spre depărtata şi is-pititoarea «Evropă». Aceşti Ardeleni, vecini mai de aproape, vorbiau o limbă mai înţeleasă, aveau o fire mai asemenea, se închinau lui Dumnezeu în aceleaşi forme şi n’aveau legături condamnabile cu papistaşiî. De la aceştia, cînd ei putură înţelege şi răspîndi, la rîndul lor, crezul naţional, Romînii de dincolo de munţi îl auziră mai des, îl ascultară cu mai multă încredere si-1 crezură mai lesne 5. * Un focar de civilisaţie pentru Romînii din principate deveni însă cu timpul Tipografia Universităţii din Buda. 1 Fără loc şi an apare : «Răspuns al oare-căruia drept credincios... cătră un preot priiaten al său». 2 Philippide, p. 155. 3 Philippide, p. 157. * Ibid. 5 E caracteristic faptul că la 1811 tipăreşte la Sibiiu, după sfatul episcopului de Argeş, Iosif, care avea legături cu Molnar şi alţi Ardeleni, o traducere religioasă după Polizoi Contu — v. mai sus, Cultura — archiman-dritul Nicodim Greceanu, de la Căldăruşanî. Lucrarea se chiamă învăţături de multe ştiinţe folositoare, şi ni se spune că, înnainte de a se publica «spre folosul neamului romînesc», a fost revăzută şi corectată de Iosif. Se dă şi răspunsul acestui prelat la dedicaţia lui «chir Nicodim». ISTORICIÎ DE TRANSIŢIE 327 O tipografie romanească se stabili întăiu la Viena, unde apărură, la Şt. Novacovici, tipograful privilegiat pentru limbile orientale, şi la Kurzbeck, pe lingă însemnatele cărţi pe care le cunoaştem, Catehismul romîn-german din 1784, la 1792, un manual de caligrafie: «Ducerea de mină către frumoasa scrisoare rumînească» «Ducerea de mină către cinstea şi dreptatea, adecă la copii ru-mînî neuniţi, cei ce în şcoalele cele mici să învaţă spre cetanie, rînduită cartea», tipărită în româneşte şi nemţeşte iarăşi, pentru aceleaşi nouă scoale normale de Stat la 1793, Aritmetica romîno-germană din 1777. La Timişoara s’a tipărit o singură carte, în 1765, îndreptarea păcătosului cu duhulu blăndeţeloru, în româneşte şi în sîrbeşte. Iar la Cernăuţi, apar, pe lîngă ce am menţionat aiurea1 2, Catehismul mic, aprobat în 1774 la Carlovăţ, pentru «Slavieni şi Moldoveni» şi tipărit în trei limbi: româneşte, nemţeşte şi sîrbeşte, la 1804, si. în acelaşi an, un Octoih. La Buda, se strămută tipografia cu caractere «ilirice» a lui Ştefan Novacovici, pe care pe urmă guvernul o cumpără şi o cedă, la 1805, Universităţii locale, pentru nevoile şi întreţinerea ei3. De la început fusese vorba a se tipări şi aici cărţi româneşti,—dacă se poate, de la toţi Romînii şi pentru folosul tuturor Romînilor. încă din 1803, înnaintea cesiunii formale deci, un censor şi corector pentru cărţile româneşti fusese instituit, în persoana lui Samuil Klein, pe care-1 ajută în curînd, îl înlocui apoi provisoriu, de la 1806 la 1809, Şincaî, care făcu loc însuşi lui Petru Maior, care, la rîndul său, avu de succesor în această sarcină pe Ioan Teodorovicî. Tipografia Universităţii din Buda îmbogăţi literatura românească cu tot felul de publicaţii. Aici se tipăriră de acum în-nainte comunicaţiile, ordinele oficiale, legile, cărţile de şcoală, cărţile bisericeşti, în parte — care nu se lucrau la Blaj, în Tipografia seminariuluî —, traducerile, lucrări originale. La Buda veniră pentru a-şi publică operele Romînii din Banat, la Buda se opriră pentru a-şi cumpăra cărţi nouă româneşti călătorii din principate, la Buda începură ei, de la o vreme, a trimite manus- 1 «Pentru întrebuinţare şcoleloru celor naţionalnicî rumîneşti.» 2 P. 300. 3 Marienescu, Petru Maior, p. 91. 328 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR criptele lor, care li se întorceau în formă de publicaţii elegante şi îngrijite. De aici porniau, pentru a se răspîndi în toată ro-mînimea, calendarele; aici se forma ideia, se redeşteptă ideia unei biblioteci populare româneşti şi a unui ziar pentru naţiune. Să urmărim în aceste felurite domenii literare activitatea tipografilor din Buda, lăsînd la o parte numai tipăriturile analisate în-nainte sau acelea care trebuie să fie de acum înnainte cercetate în deosebi. In Buda apar: la 1806, «Regulele şcolasticeşti» x, «Datoriile supuşilor către monarchul lor»1 2, în 1813, ca şi «Cei de obşte articuli pentru soţietăţile şi ţeliurile de supt Crăimea Ungariei», iar în 1818 «Manuductorul pentru învăţătorii scholasticeştî». Tot aici se tipăresc, cum vom vedea, actele relative la şcolile din Banat ale Romînilor. Dintre cărţile bisericeşti, care nu ieşiau de supt teascurile tipografiei seminariale unite sau ale tipografului privilegiat pentru Neuniţi din Sibiiu, ale fraţilor Boghici sau ale altora din Braşov, putem însemna următoarele frumoase publicaţii apărute la Buda : Acatistul din 1807, Psaltirea din 1808. La 1811, un an după Octoihul nou din Rîmnic, tradus din greceşte de «oare-carii părinţi din mănăstirea Neamţului ce iaste în Moldova» şi corectat ca limbă de Iosif, episcopul Rîmnicului, ieşia şi ediţia, mult timp zăbovită, din Buda, pe care o comandase Vlădica prin mijlocirea lui Molnar3. Cartea, pe care Iosif o găsia superioară ca execuţie ediţiei din Râmnic, «pentru mai bună aşezarea slovelor şi a tipariului, mai înfrumuseţată şi mai bogată», era destinată şi Moldovenilor. Colaborase deci la dînsa Romîni aproape din toate provinciile care aveau o cultură: călugării nemţeni, un prelat muntean şi un... oculist romîn din Cluj. 1 «Care sunt orînduite şi aşezate pentru ţînearea şi procoseala şcoalelor romîneşti celor din ţeara ungurească şi din părţile ei împreunate.» Cuprinde regule şi rugăciuni. 2 «Pentru şcolile din Ungaria şi din părţile ei împreunate.» 3 V. şi mai sus, p. 288. Iosif vorbia de traducerea din slavoneşte făcută de Damaschin al Rîmnicului şi publicată de succesorul acestuia Grigore la 7258. La 1792, «răposatul archiereu Sidis, chir Grigore», dăduse o altă ediţie «după urmarea celui grecesc», dar fără a schimba altceva decît ordinea, cu toate că limba era rea, fiind pe timpul lui Damaschin «neajunsă măcar în starea ce se află acum». ISTORICII DE TRANSIŢIE 329 La 1815 se tipăria la Buda «Istoria biblicească pentru şcolile romînestî din Ungaria», din care o nouă ediţie apăru la 1821; tot în acest an, «Cîntările dumnezeeşti», alcătuite de Ioan Tinco-vicî care dădea şi «viersuri despre ceale şeapte păcate de moarte»1; în 1816 ieşiau Triodul, cu binecuvîntare de la Carlovăţ, şi uipo-calipsul 1 2; în 1817, «Teologia pastorală» 3. Dintre cărţile populare, afară de cele, pe care poate le-a tradus Petru Maior, despre economia rurală 4, avem : Doftoria împotriva gălbezil oilor, scrisă la 1811 «în Sînt-Andraş», după o reţetă comunicată de episcopul Vulcan, de către «Ştefan Ghiing, parochul Sînt-Andraşului, protopopul Jiruşului şi assessorul Sîntului con-sistoriu» ; «Despre zahar din cucuruz şi jugastru», în 1813 5, «învăţătura despre agonisirea viţei de vie» 6 7; «Scurta învăţătură pentru vărsatul cel mîntuitoriu, scrisă de Frăţilă Bene doftorul, dată a doao oară la lumină, mai avuţită» în 1817. Venind în sfîrşit la cărţi de şcoală şi alte prelucrări ştiinţifice, — afară de traducerile lui Maior, Molnar, Klein, Teodoro-vici, ale Bănăţenilor, întîlnim, între tipăriturile din Buda: «Po-văţuirea către aritmetică» din 1806. La 1814 ieşia partea întăiu din «Gheografie sau scrierea pămîntuluî», tradusă de «un iubitorii! de neamul romînesc». Atît anonimul tîlcuitor cît şi editorul lucrării şi autorul Prefeţei, Nicola Nicolau din Braşov, credeau că aceasta e cea d’intăiu geografie în româneşte, şi cel din urmă se plîngea că «numai noi Romîniî, cari ne tragem de la cel mai slăvit neam, al Romanilor, pînă la aceaste vremi de o şti- 1 «Unele — ceale mai puţine —», scrie el, «sînt de alţii alcătuite, dar altele, ceale mai multe, care se văd a fi şi necunoscute, acealea sînt de mine întocmite şi aşăzate.» 2 «Apocalipsul sau descoperirea sfântului Apostol Ioann, acum întâia oară pre limba romînească deosebi tipărit.» Cu o Prefaţă despre cuprinsul cărţii. 3 Philippide, Intr. în ist. limbii fi lit. rom., p. 148. 4 Y. mai sus, p. 289. 5 Philippide, p. 151. 6 Ibid. 7 Nu ştim nimic despre întâia ediţie, anterioară, ni se spune, cu şepte-sprezece ani: «Cu aceaia am urzitu înnainte de şeapte-spre-zeace ani cursul doftoriei, ca iubitului mieu neam pre înţeles în limba patriei, să arătu» profilaxia. Cf. Sartori, p. 177. 330 EPOCA LUI PETRU MAIOR inţă aşa de scumpă şi nepreţuită tocma eram lipsiţi» l. Geografia din Buda era urmată şi de noţiuni istorice, dintre care acele ce privesc pe Romînî sînt luate, între altele, din Petru Maior şi dintr’o «însămnare carea mai de mult s’au întîmplat a cădea a mînă» autorului 1 2. Partea a doua apăru în 1815 şi, afară de această carte, se mai tipări la Buda, fără a se însemna anul, o «învăţătură gheograficească». E importantă pentru a arăta relaţiile tot mai strînse ce se formau între Ardeal şi principate supt raportul culturii naţionale o traducere istorică apăruta cu cheltuiala lui Nicolau, la 1819, în două volume : Plutarchul nou, «în limba franţozească de Petru Blanhard datu afară, iar acum întăiu pentru naţia romî-nească pre romînie tălmăcitu şi datu la lumină». Traducătorul, probabil acelaşi ca şi pentru Geografie, e poate Nicola Nicolau însuşi 3. Şi aici se citează Petru Maior, — pentru originea românească a Corvinilor. Se dedică tîlcuirea episcopului de Roman Gherasim, pe care-1 laudă pentru milostivire şi reformarea clerului lui. Familiarisat cu ideile ce se desfăceau din cultura ardeleană, traducătorul declară în Prefaţă că nu e popor care să se poată dovedi superior poporului romîn, a cărui limbă «e una din cele vechi ale Europei limbi, ca una ce fu în gura prea-strălucitului popor al Romanilor celor vechi, a căror strănepoţi sînt Romînii». în fine, tot la Buda apar, în 1821, gramatica germană a lui Zaharia Columb şi o gramatică latină 4. Cărţi de literatură propriu zisă am spus de mai multe ori că nu se tipăresc în Ardeal pe această vreme. Totuşi între acestea trebuie să se numere culegerea literară a lui Nicolae Horga, «almintrile Popovicî, greco-neuniteî legi parochul Sebenşului, în slăvită varmeghia Aradului». Ea poartă titlul de «Oglinda ară- 1 El spera că se vor publică de la el înnainte «şi alte vreadnice cărţi... în limba romînească, spre literatura acestei limbi şi spre un de mijloc folos acestui naţion». 2 Ceia ce nu-1 împiedecă de a pune pe Dimitrie Cantemir între Domnii munteni. 3 Opera e împodobită şi cu frumoase planşe după ale originalului fran-ces, care a apărut în 1803. Pentru Nicola Nicolau cel tînăr, v. Baiulescu, p. 67. 4 Philippide, p. 155. ISTORICII DE TRANSIŢIE 331 tată omului înţelept» 1, fu compusă la 1801 şi apăru la Buda în 1807 1 2. Horga, care pomeneşte de originea romană a naţiunii sale, care citează pe Gellert şi pe Horaţiu, vorbeşte cetitorilor pe cari-î aşteaptă, «sugătorii cei mici (sici), de moartea Alexandrei Pavlovna, Palatina Ungariei 3, şi despre «întîmplarea featei lui Bogdan, fostului Yoevod ţării Moldovii, din annul de la Christos 1346», adecă despre iubirea fantastică a acestei Ilene cu «Bucur, feciorul lui Eaic-Vodă». Pe la 1816 trăia la Pesta un personagiu care se intitula «fer-legher», adecă editor al cărţilor româneşti ieşite din Tipografia Universităţii. îl chema Zaharia Carcalechi, şi era din Braşov, unde găsim la 1800 pe «văduva lui Gheorghe Carcalechi născută la Şchei, cu casa ei, Rumînă»4. El se făcu răspînditorul cărţilor româneşti, agentul de librărie al boierilor din principate, furnisorul lor şi supraveghetorul la tipar al cărţilor pe care ei le trimiteau pentru a se publică în Tipografia Universităţii. El se gîndi din nou la alcătuirea unui ziar, la editarea unei biblioteci româneşti, şi luă asupră-şi sarcina popularisării Calendarelor de Buda. Pentru a înţelege bine însă această veche întreprindere de librărie, trebuie să ne întoarcem în urmă pentru a urmări începuturile literaturii periodice la Români. Am văzut că Brîncoveanu punea să-i aducă din străinătate Calendare, care se traduceau anume pentru dînsul. Cel mai vechiu calendar însă care să fi fost alcătuit de-a dreptul în româneşte şi să fi fost tipărit chiar e acel pe care-1 pomeneşte Y. Popp supt numele de Calendariul «dascălului Petru Şoanul» din 1733 5. Despre acest întăiu Calendar vorbeşte şi Cronica bisericii din Şcheiu, în care găsim următoarea menţiune: «1731. Au început a face tipografie Fetcu Şoanul dascălul,—lucru care el nu văzuse nicăirî, şi au tipărit nişte calendare în care au pus nişte lucruri a zodiilor, cine, cînd să va naşte, cum va fi; care izvod l-au luoat 1 «Carea cuprinde în sine vechile întîmplărî cu pildă aduse.» 2 Cu dedicaţie către Pavel Avacumovici, episcop de Arad, care suportă cheltuiala, ca «văditoriu», şi Sigismund Edelspacher «de Ghioroc». 3 Bucata e în versuri şi începe cu un motto din Ovidiu. Versurile sînt foarte rele. 4 Baiulescu, pp. 62. Cf. p. 65. 0 Disertaţie despre tipografiile romîneşti, 1838, p. 16, nota a. 332 EPOCA LUI PETRU MAIOR de la pop Statie; ce aceale gîciturî Beserica pravoslavnică nici nu le primeşte 1». «Popa Statie», care poseda asemenea însemnări de zodii, trebuie să fie tatăl lui Dimitrie Eustatievici, traducătorul, gramaticul şi directorul şcoalelor romaneşti neunite. A fost un calendar sau Şoanul, a cărui familie o întîlnim pănă târziu în Braşov1 2, a tipărit «calendare» între anii 1731 şi 1733, şi poate mai departe chiar, — aceasta n’o putem hotărî. Singurul ce cunoaştem e acel din 20 Februar 1733, care poartă titlul: «Calendari acumu întîi rumînesc alcătuită de pe cel sîr-bescu aşezatu-s’au pe limba rumînească, ca întru 100 de ani să sluj as că». Mult mai tîrziu găsim într’un manuscript3 o traducere grecească după o versiune românească din Braşov a unui calendar rus apărut în Chiev la 1783. Cum va fi fost acest calendar, iarăşi remîne în întunerec. Ceva mai târziu apare ideia ziarului românesc. îndemnul a fost al lui Molnar probabil, singurul cărturar romîn însemnat ce se întîmpină la Sibiiu în momentul cînd se manifestă ideia, fiind în relaţii de prietenie cunoscute şi de colegialitate francmasonică cu tipograful Hochmeister, care se oferia să tipărească gazeta. Mai ştim iarăşi că Molnar se ocupa însuşi de economie rurală, că a tipărit o Apiculturâ, şi ziarul de care era vorba în 1789 trebuia să trateze, dintre ramurile economiei casnice ţe-răneşti, «apicultura şi viticultura». Cererea se făcu în vară guvernului ardelean, şi ea fu primită favorabil de acesta, care era condus de un francmason din loja de la Sibiiu, Gheorghe Bânffy. Planul se păru «cuminte» — era tocmai vremea cînd se răspîndiau în Europa tot mai mult ideile nebune —, cu rubricele despre noutăţi, despre comunicaţii administrative, despre chipul cum trebuie sa-şi trăiască ţeranul viaţa pentru a fi fericit şi a-şi agonisi o stare. «Ziarul», spune «societatea literaţilor din Sibiiu», în care aş vedea cu greu altceva decît o societate românească, «ar începe cu un anumit Popa Miron, preot în Valea-Frumoasă, care ar 1 P. 100. 2 Baiulescu, l. c., p. 77. 3 Bibi. Ac. Rom., no. 112. Cuprinde şi IlaţAxhrpic sic 6s6v wrep aîcaX- twv -/piSTiavcov k r/jc oOojiaviXTjs SooXsiac, după un calendariu din Lipsea, de la 1761. ISTORICII DE TRANSIŢIE 333 avea să povestească cum a trăit el în casa sa, între părinţii şi copiii săi, în ce chip a condus gospodăria, ce a cîştigat în anii buni si ce în anii răi, cum a ascultat de mai marii săi, cum a ajutat pe săraci, arătîndu-se într’un cuvînt, ce bun povăţuitor si părinte a fost el pentru poporenii săi. In faţă cu popa Miron va fi zugrăvit un om beţiv, iubitor de gîlceavă şi de tovarăşi răi, care fuge de muncă, e nesupus şi mîntuie rău.» Faptele lui Miron şi lui Anti-Miron beţivul trebuiau să fie cetite de preoţi credincioşilor ca o evanghelie morală profană. Guvernul alesese chiar persoana care trebuia să revisuiască articolele, pe Eustatievici, dar, din motive pe care nu le cunoaştem bine — împăratul nu încuviinţă scutirea de taxe, — proiectul nu se realisă \ Că Molnar se gîndise întăiu la această «gazetă a ţăranului romîn» se mai vede şi din stăruinţa pe care acelaşi scriitor o pune peste patru ani, în 1793, spre a căpăta o permisiune ana-loagă pentru «editarea unui ziar valach şi pentru răspîndirea lui în Ungaria» 1 2. El fu refusat şi, cu toate că repeta rugămintea sa în anul următor, oferind să verse o mie de florini în Casa războiului şi să deie în fiece an o parte din cîştig pentru şcoală, nu izbuti nici de astă dată. Guvernul ardelean luă măsuri ca exemplare din gazetă, pe care ar fi început a o tipări «un oare-care Pavel Iorgovici» la Viena, să nu pătrundă în Ardeal, — aceasta de frică să nu se răspîndească şi printre liomînî, cari avea ‘destule motive de nemulţămire, «primejdioasele idei de libertate ale Francmasonilor» 3. Ultimul refus primit de Molnar e din timpul vereî lui 1794, fără îndoială 4. El nu se mulţămi însă cu dînsul şi nu renunţa la ideia sa civilisatoare şi patriotică. în August vedem cerîn-du-se o asemenea îngăduire, pentru «o revistă sau o publicaţie periodică de cuprins filosofic, matematic, istoric şi geografic», nu din partea lui Molnar, cel suspect, ci din partea tipografului cărţilor bisericeşti şi şcolare ale Romînilor neuniţi, Petru Barth. Acesta pretindea că societatea care vrea să scoată zia- 1 Chendi, o. c., p. 4 şi urm. 2 Intăia oară, fusese vorba de un privilegiu, care să se întindă şi asupra Bucovinei. 3 Ibid.y p. 19 şi urm. 4 Cererea a doua se* făcuse la 9 April. 334 EPOCA LUI PETRU MAIOR rul şi care e, evident, identică cu cea din 1789, îşi are sediul în Bucureşti şi că vrea să-şi tipărească revista numai, dar numai pentru Romînii din principate, de dreapta cugetare şi de mîntuirea sufletelor lor cărora fireşte n’avea să se îngrijească guvernul din Sibiiu. Comandantul imperial din Ţara-Romănească, generalul-comite Mitrowki, ceru lămuriri asupra proiectului în iarnă, şi i se răspunse la 24 Decembre, dîndu-i-se noţiunile de mai sus şi adăogîndu-se, că, în consideraţia foloaselor băneşti ce ar resulta pentru Ardeal din această întreprindere literal ă, permisia a şi fost acordată, dîndu-se, de alt-fel, grija supravegherii episcopului neunit Gherasim Adamovicî \ Avînd privilegiul de nevoie, societatea lăsă să treacă puţin timp şi apoi răspîndi apelul său, în care i se văd numele adevărat şi scopurile precise. In apel sau înştiinţare, care se răspîndi înnainte de luna lui Maiu 1795, cînd, la sfîrşit, trebuiau să apară cele d’intăiu coaie, societatea se intitula «Societatea filosofice as că a neamului romî-nesc în mare prinţipatulu Ardealului» 1 2. îşi dădea compunerea, fără a numi personal pe membri: o alcătuiau «preoţi, învăţători, toţi supuşi Bisericii Răsăritului, dohtori, filosofi, istorici şi alţi mai mulţi învăţaţi la număr». Era deci o societate de Romîni neuniţi, cu-prinzînd poate pe Aron Budai, Unitul conducător al Bisericii greco-orientale, pe Radu Tempea, pe Nicola Nicolau, — în sfîrşit tot celebrităţi literare de mîna a doua. Societatea nu se adresa atîta Ardelenilor — către cari e cu putinţă să se fi adresat altă înştiinţare — cît Romînilor din principate, bogaţilor sprijinitori ce se puteau găsi acolo. Către aceştia, «arhondes» şi «archipăstori», fruntaşi laici şi bisericeşti, se face invitarea de a ajuta întreprinderea românească, precum ajută întreprinderile analoage ale Grecilor din Viena, «gazetu-rile greceşti», care pătrund pănă la Poartă şi «în părţile Ugro-vlachii şi ale Moldovii, unde află mulţi Europeanî adăpostire şi simt necurmat razele dreptăţii preste dînşii revărsîndu-să din Scaunul oblăduirii al celor înnalţi la înţelepciune Voevozî». Pentru a face plăcere acestor Romîni din principate se meriţi 1 Chendi, o. c., pp. 24-6. 2 După alte izvoare ungureşti decît Jakab" Elek, întrebuinţat de d. Chendi, Papiu vorbeşte — Şincm, p. 83 — de societăţi filosofice ungureşti ce se formează în aceiaşi epocă, între anii 1791 şi 1796. ISTORICII DE TRANSIŢIE 335 ţionează cu laude fruntaşii lor literari: «că acum să îndeletniceşte Muza acestii limbi să împodobească trofeul minunatului Chesarie cu flori» sau, mai departe: «Iar numele tău, Ianache Văcărescu, să sapă în epigrama veacurilor ca al lui Anacreon». Se cere de societate numai suma de cincisprezece florini pe an, care se poate răspunde pănă la data fixată, sfîrşitul lui Maiu 1795 x, funcţionarului imperial din Bucureşti — pe Moldova se punea, se vede, mai puţin temeiu,—von der Rennen, sau «altor oameni rînduiţi spre strîngerea acei sume», pentru care vor da chitanţe sau «răvaşe». Colecţia, biblioteca în fascicule — căoi numai era vorba acum de un ziar propriu zis, nici de o revistă cu un conţinut variat, era destinată «vestirilor filosoficeşti şi moraliceşti» şi trebuia să apară în broşuri de două coaie în fiecare săptămînă. Se promitea în ceia ce priveşte cuprinsul: geografia, «manufacturi neguţătoreştî», «<ştiinţi», «regule dietaticeşti». Mai precis se anunţau următoarele publicaţii apropiate: «Teologhia moralicească a Răsăritului», pe care o vor urmă mai târziu, «şi alte istorii bisericeşti»; geografia, poate aceia care mai tîrziu apăru, cum am văzut, la Buda, Fisica, Matematica şi Filosofia, «Biografia prinţipilor Ugrovlachii şi ai Moldovii, de la începutul ocîrmuirii lor» şi, în fine, «Istoria Rumînilor, pre larg culeasă din ceale vechi adevărate istorii», «şi alte deprinderi ale lumii vrednice de a le sti». O observaţie înnainte de a încheia cu apelul «Societăţii filosoficeşti». In procesul ce se făcu lui Klein la 1798 se vorbi foarte mult de legăturile lui intime cuN^îniţii, şi ştim că el a cerut pa-rochia din Sibiiu, unde era bucuros să se stabilească; ştim iarăşi că el a fost bănuit de corespondenţă cu Sîrbii de la Carlovăţ, de trecere tăinuită la Neuniţi, de intenţia de a se face episcopul lor; într’un act chiar, relativ la aprobarea «Istoriei bisericeşti», guvernul îl numeşte «preotul neunit» Klein. Pe de altă parte, la 1795, acelaşi Klein, care era istoric, filolog, teolog, filosof, avea un mare număr de manuscripte de traduceri, pe care le tipări numai în mică parte, cu greu, şi în împrejurări nu totdeauna plăcute : la Buda, în 1799, la Sibiiu, în 1 1 «Al anului curgătoriu 1795.» în corespondenţa consulară austriacă se vorbeşte de Societate. 336 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR tipografia lui Hochmeister, la 1800. El tradusese, cum vom vedea acum, tocmai cărţile de care e vorba aici: o Teologie morală, pe care trebui însă s’o dea spre tipărire lui Bob, din Tipografia căruia eşi la 1796 ; o Aritmetică, o Logică, o Metafisică, un Drept natural, care alcătuiau pentru el restul filosofiei; în fine, el avea 'opere istorice la care se pot raporta cuvintele din apel \ Ar resulta de aici că Societatea avea de gînd să dea publicului românesc de peste munţi mai mult lucrările lui Klein, care-i pusese la disposiţie multele şi variatele sale traduceri. Dar şi acest plan căzu — tipărirea «Teologiei morale» citate făcîndu-se în alte condiţii, cu alţi bani şi pentru alt public — poate din puţina disposiţie de a plăti pentru a se lumină a boierilor şi prelaţilor romîni din Ţara-Romănească şi Moldova. Iar persecuţiile lui Bob, plecarea din Ardeal a lui Klein stricară tot rostul, distruseră toată însemnătatea «Societăţei filosofice şti», a cărei bibliotecă naţională se duse să întâlnească, gazeta, rurală a lui Molnar 1 2 3. Venind la Buda, în noua sa calitate de censor şi corector, Klein începu tipărirea calendarelor din Buda, din care visă a face, prin anexele lor, răspînditoare ale ideilor nouă în filologie şi istorie. Prin cuprinsul lor variat aceste calendare, din nenorocire aşa de greu de găsit, merită mai multă atenţie decît aceia ce li s’a dat pănă acum, şi Cipariu avea dreptate să atragă atenţia cercetătorilor asupra «acelor tesaure nepreţuite ce stau ascunse în literatura naţională a calendarelor8.» Petru Maior continua şi el tipărirea acestor calendare, care serviau tuturor Romînilor şi formau marfa cea mai uşor de desfăcut a Tipografiei Universităţii, nefăcîndu-li-se aproape nici o concurenţă de aiurea şi fiind folositoare ori-şi-unde şi ori-cui. Tot el e acela care ni vorbeşte de un calendar din Sibiiu, care ar fi cuprins notiţe asupra moravurilor romane, mai ales la ser-bătorî4, dar e foarte puţin probabil ca acest calendariu să fie unul românesc 5. 1 V. Instr. publică, II, pp. 72-3 ; Archivu, pp. 276-8. 2 Pentru societate, v. şi Papiu, Sinea!, p. 11. Apelul a fost reprodus de dînsul în aceiaşi lucrare, p. 83 şi urm. 3 Archivu, p. 277. 4 «Cibinii editum fuerat calendarium, cui multa inserta erant circa mores romanos, praecipue quoad festa.» Cipariu, Archivu, p. 393. 5 D. Philippide citează un Calendariu din Sibiiu, 1803, p. 158. ISTORICII DE TRANSIŢIE 337 Dintre calendarele româneşti, pe care le alcătuia Maior şi le vindea Carcalechi, calendare care sînt tipărite cu o deosebită eleganţă, într’un format mic plăcut şi împodobite cu stampe pe foile de titlu, cunoaştem pe acel din 1814, scos cu cheltuiala lui Nicola Nicolau, editor al cărui nume l-am mai întîlnit: conţine liste de principi şi de episcopî, istorii din Biblie şi reţete, şi dă şi o ilustraţie, care înfăţişează roata norocului h Apoi calendarul din 1815, a cărui parte literară e compusă dintr’un articol despre Turci. Cel din 1816 e cel d’intăiu care poartă însemnarea că «se vinde la dumnealui Zaharie Carcalechi verlegherul cărţilor crăeşteî tipografii1 2»: el are, pe lîngă o materie literară neînsemnată, şese planşe. Calendarul anului 1818 dă cetitorilor traducerea povestirii Addaide de Marmontel, naratorul istoric frances care a cîntat pe cei din urmă Incaşi 3. Faţă de aceste cărticele de lux puteau să figureze concurente ca oribilul «calendariu pe şepte planete» tipărit la Iaşi în 1816 şi căruia elementul literar îi lipseşte tot aşa de desăvîrşit ca şi cuviinţa tipografică 4. ? Carcalechi nu se mulţămia însă a servi abonaţilor şi clienţilor săi Calendare şi cărţi româneşti, din care trimitea în Moldova numai sau strecura pe încetul acolo pănă la două sute de exemplare 5. Ii veni si lui în minte să scoată pentru Romînî ziarul pe care-1 aveau de mult toate popoarele din monarchie afară de dînsii. Începînd prin povestirea evenimentelor războinice de caracter extraordinar şi epic care interesau întreaga Europă, ce le văzuse cu uimire petrecîndu-se, în 1814, el făcea să apară: «în-tîmplările răsboiuluî Franţozilor şi întoarcerea lor de la Moscova ş. c. 1.», traduse din nemţeşte de «un iubitoriu de neamul 1 Titlul e : «Calendariu ce slujeaşte pre 100 de ani». 2 E intitulat: «ghenealoghia împăraţilor şi crailor din toată Evropa. Calendariu pe anul de la Hristos 1817, întocmit cu toate ceale de lipsă cu istorii foarte frumoase, cu şese închipuiri.» 3 Pentru cel din 1819, Philippide, p. 159. 4 Un alt calendar din Iaşi, pe 1785, e copiat în n-l 19 de la Museu, altul, din 1810, ibid., No. 853 (Iaşi?). Cel din Sibiiu. 1797, Sieb. Quart., Y, p. 376 şi urm. 5 Y. Prefaţa la Pedagog hi a şi Metodica de Naum Petrovicî: «Bine înţeleptul şi văzutul domn Zaharie Carcalechi, răspînditoriul cărţilor la c. tipografie din Buda, au primit pentru naţia romînească din Moldova două sute de exemplare.» Carcalechi e menţionat şi în Istoria nemţească a lui Gheor-ghe Montan. De. cariera lui în Bucureşti, nu vorbim aici. 22 338 EPOCA LUI PETRU MAIOR romînesc», poate traducătorul «Geografiei» şi al «Noului Plu-tarc» l. In acelaşi an apare «Scurtă arătare despre luarea Parisului. Tristă întîmplare cetăţii Dresda» 1 2. In 1815 ieşia de supt teascurile Tipografiei Universităţii «Yreadnica de pomenire biruinţă. ce în vreamea noastră s’au făcut piramida cea din tunuri înnălţată în marea cetate Moscva», cu o ilustraţie. Văzurăm că această carte a pătruns şi în principate, unde se foloseşte de dînsa cronicarul muntean Dionisie Eclesiarchul 3. In sfîrşit, apeluri pentru ziar fură răspîndite. In 1816 Corneli era întrebat ce se face cu ziarul— «Novellae Valachicae», ce trebuia să apară pentru principate : «pro Valachia et Moldavia» 4. La 12 Mart 1817, vedem pe Carcalechi dînd o chitanţă pentru şese lei primiţi în sama «Gazetei româneşti» ce trebuia să se publice5. Planul Novelelor îl dăduse incă din 1814 la sfîrşitul «întâmplărilor» citate: pentru două-zeci de florini sau treî-zeci de lei» pe an, el se oferia a scoate de două ori pe săptămînă cîte o jumătate de coală de noutăţi. Ziarul nu ieşi, dar în locul lui «ferlegherul» nostru începu a tipări la 1821 o «Bibliotecă românească»; însă, puţin norocos 'şi de astă dată, el fu împiedecat de a continua lucrul «pentru nenorocirea ce s’au întîmplat în principatul Valachiei şi al Mol-davieî cu neodihna şi fuga». Avem înştiinţarea pentru «Biblioteca romînească întocmită în douăsprezece părţi, după numărul celor douăsprezece luni» de Carcalechi. El precede întâiul volum, de anecdote şi notiţe istorice, împodobit cu chipul lui Romul şi dedicat «onoratului boe-riu Gheorghie Oprian»,care ajuta mult «cuitivirea românească», cu notiţi asupra scriitorilor şi traducătorilor romînî, fără a uita, ca unul ce era înnainte de toate ferlegher —, acea utilă şi bine-cuvîntată rasă a cumpărătorilor. în această calitate figurează, alături de Petru Maior, de Poteca, de Beldiman, de Naum Pe- 1 Cheltuiala o poartă, ni se spune, Alexie Lazaru. 2 Philippide, p. 154. 3 în Bucureşti, abia la 1826 apare, tradusă din greceşte de «Parascheva Clucerul de Arie», o lucrare analoagă: «Oştirea Franţesilor în Rossiia la leat 1812, cu adaogare de oareş care cărţi împărăteşti publicuite în vremea răzmiriţii». 4 Cipariu, Archivu, p. 503. 5 Ar. Densuşianu, în Rev. critică-literară, III, p. 98. ISTORICII DE TRANSITIE 339 trovici, de cheltuitorul Nicola Nicolau, de Ghergheli de Ciocotici, de Mihai Sturdza, Conachi, Iordachi Balş, — figurează şi «Ma-rele-Vornic şi de bun neam născut Şerban Negel ce, ca un adevărat tată cultivirii romîneşti, doreaşte a se lumină fiii patriei şi cu nepregetare cumpără cărţi romaneşti», Căminarul Iena-che Dan, «care mult se osteneşte» — cu punga, de sigur, «spre luminarea neamului». «Prinţipul», Mitropolitul Veniamin, ce lucrează atîta pentru propăşirea naţiei şi turmei sale sufleteşti, Glierasim de Roman, «ce cu multă rîvnă ajută la tipărirea cărţilor romîneştî», vor fi, speră el, printre abonaţii săi. Din Ţara-Romănească, el citează numele lui Vodă Ghica, care «cu dreptul se poate zice tatăl cultureî romaneşti», al lui Dionisie, întemeietorul şcolilor, al pomenitului Oprian, care «au binevoit din tot venitul dumnealui pe an a da un leu de la sută pentru tipărirea cărţilor romaneşti», al tînărului Ioan Zăgujeanu, care, ajungînd la Pesta, «merge întăiu la Tipografie şi cumpără din toate cărţile», ca şi Crăciun Ioan din Craiova, «Sîrb adevărat» şi patriot romîn. % Plîngîndu-se că alţii nu urmează exemplul acestora — «dar ce e mai cu jeale a privi la Lipscanii cei romaneşti, cumpărînd pentru Romîni de mai multe sute de mii de taleri mărfuri de mode de la Lipsea, dar lîngă aceaste mărfuri nu cumpără nici o carte romanească, să ducă Romînilor, pentru ca să nu piiarză interesu» ? —, el trece la patrioţii macedoneni, —ale căror femei, cum ştim de aiurea, întemeiase o societate la Pesta, din care făceau parte Elena Grabowski, Maria Roja, etc.1 şi care avea de scop mai ales să ajute şcoala românească de acolo1 2. Dintre aceştia pomeneşte «filosofi întregi» ca «prea-învăţatul Dimitrie [Nicolae] Darvar» din Viena, editor de cărţi greceşti, care ar trebui însă a «scoate vre-o carte folositoare şi în limba maicii sale», — el e însă autorul unei «Manuduceri în buna creştere sau manual pentru cetirea tinerilor studioşi romei şi vlachi»3— pe «Constantin Emanuil Ghica de Dijanfalva, bărbat luminat şi 1 Neujahrsgeschenk den Herren und Frauen, Biirgern und Biirgerinnen wala-chischer Nation zu Pestă am Abend des 31-ten December 1819, dargebracht vom Petrowitsch k. Pier. (sic). 2 Ibid. Cf. O. Lugoşianu, Societatea femeilor romîne din 1815, în Revista nouă, VIII, pp. 278-84 şi tiragiu a parte. 3 Erbiceanu, O. grecî,< p. xxxii ; Sartori, pp. 189-90, 201. 340 EPOCA LUI PETRU MAIOR prea învăţat între Romînii din Macedonia» \ care ajută tipariul Lexiconului sîrbesc, pe Gh. Sima de Ho dos, care 'primeşte cărţi româneşti «pe sama tinerimei din satele Domniei Sale», Teodor Tirca, şi el un sprijinitor al dicţionariuluî sîrbesc, pe Atanasie şiC. Grabowski, «nişte adevăraţi părinţi ai feciorilor celor săraci», pe Ioan Ghica, fratele lui Constantin, pe Naum Derra, Glieorghe Lazaru, Naum şi C. Arghiri 1 2, pe Nicolae Roja şi Teodor Carageâ. Asupra bibliotecii vedem pe Carcaleclii revenind apoi într’un nou apel pe care-1 tipări în Calendarul din Buda pe 1825, Calendar cu o bogată parte beletristică. Acest apel pentru biblioteca românească e prea important şi pentru perioada din istoria literaturii noastre ce se întinde înnainte de 1821 pentru a nu-i da atenţie, atenţia deosebită ce i se cuvine. Carcalechi aminteşte că sînt «mai bine de doisprezece ani de cînd a primit el slujba pentru tipărirea cărţilor romîneştî in crăiască Tipografie din Buda», ca a cheltuit cu dînsele pănă la această dată «mai bine de o sută de mii de florinţi». El aminteşte. pe sprijinitorii în principate ai culturii româneşti: Ienă-chiţă Yăcărescu, «pre carele toţi Europieniî cei învăţaţi îl laudă şi în veaci îl va pomeni, că în toate bibliotecile împărăteşti şi crăeşti se află această Gramatică, ca un semn de laudă a neamului romînesc,» pe Mitropolitul Dionisie, pomeneşte subvenţia anuală de şese sute de lei din Vistieria ţerii, pe care. Scarlat Calimah o dădea gazetei naţionale greceşti A0710S 'Eparjc3. El se plîri’ge de preferinţa pe care Romînii din principate o au încă pentru literatura foştilor lor apăsători, «că cu dreptul poci zice că de mai multe sute de mii de lei au cumpărat Romînii cărţi greceşti şi franţozeşti, dar cărţile romaneşti numai unii patrioţi le cumpăra. Spune mie : nu iaste tot fiiul cel bun datoriu a cinsti pre tatăl său ?» De* ce nu se traduc cărţi, de ce nu se tipăresc traducerile? Dacă i se vor găsi trei sute de abonaţi, cari să consimtă a da, pentru douăsprezece cărţi, cu figuri, suma de 4 florini, 48 de crăiţari, el e gata a relua ideia bibliotecei sale româneşti, care ar cuprinde : «Istoria pe scurt a Romanilor, 1 Soţia sa se afla în societatea menţionată. V. mai sus, p. 339, notele 1,2. 2 Maria Derra şi Sofia Arghiri, născută baronesă de Horvâth, se întîm-pină şi în societatea femeilor romîne din Pesta. 3 Pentru care, vezi Kopitar, Kleine Schriften, ,]%p. 78 şi urm., 94 şi urm. ISTORICII DE TRANSIŢIE 341 năravurile, relighia, legile politiceştî, îmbrăcămintea, mîncările, ţeremoniile şi îngropăciunea lor; II. Istoria Ardealului, Ţeara-Romînească şi Moldova; III. Literatura romînească, arătînd care au fost lucrat şi care lucră şi acum pentru literatura ro-mînească.» Apoi vor veni : Economia rurală, Minunile, Istoria Universală, Poveşti, Pedagogia, Zoologia, Botanica, descrierea Lumii şi, în fine «Intîmplările Ţeriî-Romîrieşti şi a Moldovei, arătînd care au fost patrioţii ţerii cei adevăraţi» (Avis abonaţilor!). Ast-fel avem din nou, din prospectul de la 1825, planul întreprinderii părăsite în 1821 h Prin relaţiile dintre autori, prin legăturile de tot felul cu Ardealul sudic, prin trimiterea spre tipar a cărţilor la Buda — cum făcea, pentru traducerile sale, Alexandru Beldiman1 2—, prin calendare şi publicaţii periodice se făcu strămutarea ideilor nouă în principate, înnainte de coborîrea din Ardeal a celor d’intăiu apostoli, înnainte de întemeiarea primelor şcoli naţionale, însufleţite de scopurile nouă, în Moldova şi Ţara-Romă-nească. Semne de această infiltrare de idei, de această pătrundere peste munţi a noului curent de prefacere, conştiinţă şi reabilitare, se observă, cum vom avea prilejul să vedem, în unele cărţi religioase, în anumite traduceri sau în prefeţele care le întovărăşesc, în poesia timpului, în cîtă poesie originală avea acea vreme, dar şi în unii cronicari de transiţie. Mai mult decît Tragodia lui Beldiman am putea număra între asemenea scrieri operele lui Naum Rîmniceanu şi lui Zilot Romînul, prin care se întrevede acum direcţia nouă, care o fac să transpară în chip necomplect încă şi confus, dar destul de visibil. Cel d’intăiu era de origine Ardelean, de la Jiua, în regiunea Sibiiului 3, unde trăise bunul şi buna sa, după militarisarea regiunii, adecă după întemeiarea grănicerilor. Tulburările pentru 1 Am vorbit de periodicul analog, pe care Budai şi colegul său romîn de la tribunalul de Lemberg, «translatorul» Teodor Racocea, îl anunţase la 1817. în 1820 ieşi o broşură, care cuprinde ceva din Alexandria ; Pumnul, Lepturarini, II, p. 101 si urm. 2 Care avu însă un conflict cu Carcalechi pentru că nu se terminase o carte, şi ceru intervenţia Agenţie!, Raport al Agentului din Iaşi, 15 Mart 1819 ; copie la Bibi. Ac. Rom. 3 Ei scrie «Jivna». Pentru identificare, v. Chendi, l. c., p. 33, nota 2. 342 EPOCA LUI PETRU MAIOR Unire, pe vremea prigonirilor lui Klein, făcură însă ca familia să treacă peste munţi, în Muscel. Fugarii se stabiliră la Corbi, unde muri atît bunul lui Naum, Ioan, cît şi buna. Familia celui d’intăiu participase toată la emigraţie, pe cînd rudele de pe mamă rămaseră la Jiua, unde putu să le vadă Naum în bejenia de la 1788. Ioan avu doi fii, dintre cari unul, Bucur, fu părintele lui Naum. Bucur învăţă la Bucureşti, la un dascăl bisericesc anume Lupu şi, întorcîndu-se de acolo, urmă învăţăturile ce se cereau pe atunci de la un preot, la şcoala, la buna şcoală a episcopiei din Râmnic, poate supt Grigore. După ce mîntui şi aceste studii, trecu în Ardeal, unde se căsători. întors, Grigore-1 făcu protopop. Naum, unul din fiii, mai mulţi la număr *, ai protopopului, se născu la Corbi, în ziua de 27 Novembre 1764, şi acolo-şî trăi şi anii de copilărie. De timpuriu, după obiceiii, el fu pornit la Bucureşti pentru a sluji pe vre-un «duhovnic» şi a învăţa carte de la dînsul, un început de carieră care putea duce pe un tînăr cu noroc pănă la Scaunul metropolitan. Dar Mitropolitul din 1770, Grigore, găsi că băiatul de şese ani e prea tînăr şi-l dădu la şcoala elementară, unde învăţă româneşte şi greceşte, «gramatica» acestor două limbi. La doisprezece ani, în 1776, Filaret, titular al Mirelor şi viitor Mitropolit, îl luă la sine, fiind pe atunci 1 2 archimandrit al Mitropoliei Ungrovlachiei. La 1780, Filaret ocupa Scaunul din Rîmnic, care devenise vacant prin moartea învăţatului episcop Chesarie. Cu dînsul veni în Oltenia şi tînărul Naum, care îmbrăcă la episcopie rasa de călugăr şi fu făcut diacon înnainte de izbucnirea războiului. Pe timpul «răzmeriţii», Vlădica, emigră şi luă cu sine, în 1788, pe diacon, pe Dionisie Eclesiarchul3, pe mai mulţi boieri şi egumeni şi pe un învăţat călugăr de la Athos. Se retraseră întăiu la Sibiiu, apoi Naum şi Dionisie căpătară un paşaport pentru «ca să mergem la una din mănăstirile Banatului», la mănăstirea sîrbească de la Lipova, la Hodoş-Bodrog adecă. Nu pare să fi stat mult timp aici, căci ni spune că a petrecut cei şepte ani de exil «cu dăs- 1 El vorbeşte de «nepoţii» săi. 2 V. şi maî sus, Cultura religioasă în perioada a doua. 3 De curînd Academia Romînă a primit Condica Arnotet, scrisă frumos şi împodobită cu chipuri de Dionisie. 343 ISTORICII DE TRANSIŢIE călia», dînd adecă lecţii de greceşte, limbă, pe care încă de pe atunci o ştia destul de bine. La 31 Maiu 1794 el era în «Cănită» încă, probabil în Banat. Cînd se întoarse în ţară, nu mai găsi în viaţă pe Fi- laret, care trecuse la Bucureşti în 1792 şi murise acolo după doi ani de păstorie ca Mitropolit. El servi atunci, pe rînd, pe episcopii Dosoteî Filitis şi Nectarie, la Rîmnic, dar mai temeinic se alipi pe lîngă Costandie din Buzău, «al doilea bătrîn al său» după Filaret. Pe acesta, care-1 făcu protosinghel, nu-1 părăsi decît foarte tîrziu l. în acest timp el nu părăsia ocupaţiile sale intelectuale. Cel d’intăiu lucru pe care-1 făcu la revenirea în patrie, fu să urmeze învăţăturile ce începuse. Dascălul de greceşte deveni iarăşi elevul profesorilor şcolii Domneşti, şi idei naţionaliste se deşteptară la dînsul, nu numai din cetirea cărţilor de peste munţi şi din familiarisarea cu spiritul ce domnia pe timpul pribegiei sale, în Banat şi în Ardeal, dar şi din ascultarea călduroaselor îndemnuri patriotice pe care le îndreptau către ucenicii greci Gheorghe Ghenadie, venit din Odesa, centru de agitaţie pentru liberarea Eladeî, Neofit Duca, Yardalah^ Lambjn ^ JPhotiacles, Constantin Ioannu, aî cărorTascuîtător scurt timp» se numeşte1 2. Chiar mai târziu, cînd, pentru a-şi cîştiga pînea, el deschise însuşi o scoală, la mănăstirea Sf. Ecaterina 3, el îsi continuă in-strucţia, plătind dascălii săi din ceia ce lua însuşi ca dascăl, de la mănăstire şi de la şcolari 4. La 1814 era cîntăreţ la Sf. Ni-colae din Şelari 5. La 1818 fu chemat ca profesor la «Pana-ghia» din Ploieşti, de unii boieri locali, şi sosi în acest oraş la 5 April: şcoala lui se deschise la 22 următor, cu patru 1 Costandie fu scos din Scaun de Alexandru Suţu şi muri la Bucureşti, în ziua de 8 Septembre 1825. Fu îngropat la Biserica Sf. Dumitru din acest oraş, pe care o reclădise încă pe cînd era episcop. Erbiceanu, Cron. greci, p. XLIII. Toate datele ce privesc pe Naum le luăm din această Prefaţă a d-lui Erbiceanu şi din discursul de primire la Academia Romină al aceluiaşi. Cf. Bis. ort. XII, p. 871 şi urm.; XIII, p. 657 şi urm.; XIV> p. 1 şi urm., etc. 2 7£2v xaŢtb TrpoDiditetpoc {xaGyjTTjc, st xai-oux a£to<; xAYjGrjvat, akV vj xa-TaypYjaTixwc, dig axpoaiYjs sv Spadei xatptj). Cron. greci, p. 288. 3 X/oXsîov xoivqv xpaTcbv; p. 253. 4 Ibid. 5 Erbiceanu, Naum, p. 65. 344 EPOCA LUI PETRU MAIOR clase 1. Stătu aici pană la 1821, şi ar fi preferat un loc de psalt la Buzău, la episcopie1 2. Aici îl apucară tulburările, ce începură în Mart. După ce ele se terminară, Naum se întîmpină, supt noua Domnie, românească, a lui Grigore Ghica, în calitate de egumen la Sf. Apostoli din Bucureşti, la 1822 3. Acest loc îl avea şi în 1823. La 1825, era dascăl în casa lui Scarlat Grădişteanu 4 5. după ce demisionase din egumenat0. în 1828, el manifesta intenţia de a se face sihastru la Călugăreni 6. Egumenii greci se întorsese, şi el se retrase în 1833 la Cernica, lă-sînd unui nepot averea sa, biblioteca ce strînsese. Aici se ocupa cu lucrări literare pănă în 1834, cînd căzu bolnav.; Se făcu, la 25 Novembre, schimonach, împlinind ast-fel vechia sa hotărîre 7. în curînd, el se stingea aici8. Naum Rîmniceanu era, pentru vremea sa şi pentru ţara sa, un cărturar. Ştia greceşte, probabil slavoneşte, ceva turceşte 9, şi poate şi vre-o limbă europeană deprinsă în pribegie. Cunoştea istoriografia românească din principate, şi-l vedem citind pe Constantin Cantacuzino, într’un manuscript mai complect decît toate cele ce le avem 10 11 12, o cronică a Terii-Romănesti11 si răzi-mîndu-se pe Nicolae Costin 1-, Nu lipseşte nici menţiunea Istoriei lui Petru Maior, din care iea unele păreri, pe care le înţelege rău şi le încurcă. A scris mult: volume de notiţî gramaticale fără importanţă, de copii de documente privitoare la istoria ultimelor decenii din istoria patriei sale, însemnări personale, discursuri funebre, cuvîntări şi poesii către părinţi din partea copiilor, pe cari-î 1 Ibid., p. 44. 2 Ibid. pp. 43-4. 3 Cron. greci, p; xvim. Chehaia-beî îi dăduse un «merticel la Sf. Mitropolie» (Bis. ort., XII, p. 631). 4 Erbiceanu, Naum, p. 52. 5 Ibid., p. 54. 6 Ibid., pp. 66-7. 7 Cron. greci, pp. LIV-V. 3 Ibid. 9 Cron. greci, p. 282: o citaţie în această limbă. 10 Cron. greci, pp. 244, 245 : Nwt. Xov. %al îcpop. Kavr.: p. 426: îcpop. Kavi, 11 Erbiceanu, Naum, p. 48. 12 P. 250 din Cron. greci. ISTORICII DE TRANSIŢIE 345 instruia, discursuri patriotice 4, engomiî către persoane Domneşti, planuri de reformă pentru şcoli, memorii despre... preţul peştelui şi «bucatelor de post», traduceri, ca aceia a «Istoriei bisericeşti» de Meletie al Artei, făcută la Cernica, cărţi de şcoală, încercări istorice, versuri. Scrise o introducere la gramatică 1 2, o nporcaiSeca twv îspwv 7pa[i|j.aTcov, pe care doria să o tipărească şi în care, propunîndu-şi, între altele, a combate pe acei ce nu credeau în Dracul 3 4 5 6 7 8 9 10 11, el voia să lămurească, în trei volume, ce e Lumea, Omul, Potopul, ce sînt Popoarele, ce e Legea scrisă, ce sînt Cunoştinţa, Credinţa, Speranţa şi Iubirea 4; în 1829, el alcătui o «Chrestoetie» — după cunoscutul scriitor şi patron Darvari, ni se spune, — un manual grec al bunelor moravuri; în 1836, el redacta o «întreită răspundere către cele în potriva adevărului 5». Era un bun patriot «dac»6, şi-i plăcea să se ocupe de'istoria naţiunii sale, mai ales de origini. Dar acest cetitor al lui Petru Maior, acest călugăr care cunoscuse pe Molnar la Sibiiu, a scris greceşte şi părerile sale despre începuturile neamului şi cronica, în care povestia împrejurările din principate de la 1768 înnainte, ca un fel de continuare la cartea editată în greceşte de Tunuslii 7. Acest vrăjmaş al Grecilor, — pe cari însă nu-î urmăreşte cu satira în Corespondenţa unui Moldovean cu un Muntean, alcătuită de altul după modelul scrierilor satirice ale lui Yartolomeiu Măzăreanu 8,— care vorbia, în 1822, lui Grigore-Yodă Ghica de Mihaî Viteazul 9, se prosternase înnaintea dascălilor greci, cărora se socotia nevrednic a li fi ucenic, menţionase cu mulţămire originea grecească a Mitropolitului Dosofteî, de loc din Ianina 10, calificîndu-1 de aY^LvooataTOs xai Xr/jfuoraToc11, făcuse pe rînd panegiricul tuturor 1 Pentru cel de la Ploieşti în 1818, v. Erbiceanu, Xauni, pp. 21-2. 2 IlpoîuaiSsia YpauuaiiXYjc sau sic tyjv YpajiţiaTixrjV din 1805, cu un adaos din 1808. 3 Cron. greci, pp. 251, 253. 4 Ibid., p. 253. 5 Ibid., pp. XXXII, LVII. 6 Ibid., p. 247. 7 V. mai sus, capitolul Istoriografiei în principate. 8 V. mai departe. 9 Erbiceanu, Xaum, pp. 52-3. 10 Cron. greci, p. 240. 11 Ibid. 346 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR Fanarioţilor de la masa cărora aşteptase şi el o fărîmătură de pine: în introducerea cronicii sale, el cîntase ast-fel meritele lui Alexandru Moruzi, apoi, acesta plecînd prea curînd din Scaun, observase pe acele ale succesorului său, Mihai Suţu, a cărui bătrîneţă îl umple de respect pentru Domneasca persoană; numai de Constantin Ipsilanti vorbeşte rău, într’o cronică redactată după 1807, după definitiva lui plecare în Rusia, numindu-1 ârcd-patos şi mustrîndu-1 pentru hrăpiri \ însă Carageâ, la care Naum patriotul, — care era să-l atace pe urmă pentru insolenţă, blăs-tămîndu-i şi sfetnicii, Vlahuţi şi Belu 1 2 3, — la care, zic, el descopere la început virtuţi deosebite, primi partea sa de laude în Gramatică 6. Chrestoetia, scrisă pe cînd Ruşii ocupau principatele, e dedicată, fireşte, de căldurosul naţionalist Maiestăţii Sale împăratului Nicolae Pavlovici 4. Inconsecvenţa în sentimente nu e mai mare la acest iubitor de a scrie decît confusia ideilor. Dacă ştie că Romînii îşi au începutul de la Romani şi Daci, pentru faptele şi numele cărora — îi umbla prin cap, se vede, denominaţia de «Daco-Romani» pe care o pusese în circulaţie Ardelenii — are o dragoste deosebită, dacă afirmă cu mîndrie, în greceşte însă, că «sîntem colonia lui Traian»5, dacă se pricepe a repeta după Constantin Cantacuzino de unde vine numele de Ylach, el numără printre «syndaci» numai pe Moldoveni, uitînd tocmai pe Romînii din Ardeal; îl vedem admiţînd că, ori cum, tot s’au dus o parte din colonişti peste Dunăre, dar au rămas alţii, «în jurul oraşului lui Decebal» — «regele nostru Decebal» — «şi în Maramureş» . După ce am stat un timp, crede el, ca un «cărbune acoperit», am apărut, precum arată C.onstantin Cantacuzino, iarăşi în Banat, venind din «regiunea oraşului lui Decebal». Mai târziu el susţine că sîntem un amestec de Daci cu «Latini şi Greci»6. Odată i-a venit în minte că Banatul îşi are începutul de la Cumani7. în materie de limbă, el cîntăreşte cu seriositate patru părţi din elementul latin, două de elemente «italiene», două de 1 Ibid., pp. 266, 274. 2 Ibid., p. XLVII. 3 Erbiceanu, Naum, p. 45. 4 Pp. 74-5. 5 Cron. greci, p. 245. 6 Discursul din 1818, în Erbiceanu, Naum, p. 25. 7 Ibidpp. 48-9. ISTORICII DE TRANSIŢIE 347 elemente dace, una şi jumătate de împrumuturi de la Bulgaro-Sîrbî, făcute mai ales prin cărţile de slujbă, şi jumătate de la alte popoare, mulţămită mai ales relaţiilor comerciale. O mai ciudată babilonie fără metodă, legătură şi scop, decît în capul călugărului acestuia, aşa de zelos totuşi şi aşa de stimabil pentru hărnicia şi rîvna sa, — cu greu se poate închipui. Naum se vede — la el nici odată nu poţi fi cu totul sigur, atît de îngăimat vorbeşte —, se vede a fi avut gîndul de a scrie o istorie a Romînilor în greceşte. Din ea a compus, supt Domniile lui Alexandru Moruzi şi Mihalachi Suţu, o introducere, în versuri, un TuonrjţiaTiov sau, cum îi zice singur, un Trpooijuaxov 7uovT]|idtiov, o mică lucrare introductivă. O avem; e făcută în versuri, mai mult sau mai puţin rău sunătoare h In ea se aduc laude lui Vodă Alexandru, lui Dosoftei Mitropolitul, boierilor, binefăcători, drept-credincioşi, viteji, pomenindu-li-se principalele familii, cu explicaţii luate din Constantin Cantacuzino. Apoi autorul trece la «Lauda neamului romînesc», la «isprăvile neamului Romînilor», la «Lauda patriei», la «Salutarea patrioţilor din toată Dacia», pe cari-i îndeamnă la unire, fără ca printr’aceasta însă să se confunde rangurile1 2, la «Neamul şi limba Dacilor», adecă aceiaşi Romîni, etc, Rîmniceanu scrisese şi istoria grecească a evenimentelor de la 1821, an pe care un anonim îl cîntă ast-fel, în Corespondenţa citată: «O minunat anule cu leatul 1821 ! Tu cu adevărat prin in-trare-ţi, de ai şi pricinuit liomînilor amărăciune, dar de odată şi deşteptarea; lunile tale Academii s’au închipuit pentru Romîni, zilele tale învăţături s’au făcut pentru Romîni, iar minuturile tale ca nişte sori luminători s’au înfipt în simţirile Romînilor... Tu eşti anul bunătăţii Domnului3». Dar aşa ceva, sau* o con-tinuaţie pănă la 1821, nu ni s’a păstrat de la dînsul, de şi avem documentele pe care le Strînsese pentru a-i servi de informaţie şi acte justificative 4. Cronograful său grec, conservat în două versiuni5, cuprinde numai anii 1768 la 1810 şi a fost redactat între 1 D. Erbiceamrle-a tipărit ca prosă. 2 P. 250. 3 Bis. ort., XIII, p. 437 şi urm. 4 Erbiceanu, Naum, p. 27. 5 Ambele la Academia Romînă, ca şi toate mssle lui, dăruite de dd. D. A. Sturdza şi C. Erbiceanu. 348 EPOCA LUI PETRU MAIOR anii 1807 şi 1810. E scris după amintiri, după spusele altora după gazete, cd ŢaCstai 1 2, într’un stil sec, fără alte aprecieri decît doară cele contra lui Ipsilanti sau contra «zurbalelor blestemate» din Franţa, «libertezii», sau din Polonia, «Coţincu» (Koszciusko), într’o limbă împestriţată cu romînisme — pănă şi XaxooîTdpoi3! — sau cu europenisme, ca fjSŢooXatov, Tri/ora. Ttaxsro, xouyjtsto, fia-VtyS(5TOV, etc. O singură dată a scris şi Naum istorie românească în româneşte, şi atunci se riscă, spre culmea nenorocirii, în versuri. Dacă sînt ale luî aceste versuri, ele nu-i fac onoare totdeauna, de sigur. Iată specimene dintre cele mai vrednice de atenţie: Cine sînt eteriştii ? Grecii şi calicii toţi, Opincarii, Ungurenii. Iobagiii şi Oltenii, Neamuri multe adunate. Pribegiţi din altă parte. Leimongii şi bragagii, Arnăuţi şi simigii, Slugile de la boieri, Ţigani meşteri cujniceri, Copii de la cojocari Şi slugi de pe la brutari. Popi, călugări rasofori Ou nume de .mavrofori. Cum sînt dascălii greceşti, la cari urină oare-cînd cu atîta tragere de inimă fratele Naum : Terchea Bercliea scurge-oale. Grămada două parale, Şeapte-opt la o para ; D’aceia nu întreba; Ce cu a lor procopseală, Ce era din sfinta oală, Cînd începea să-ţi arate Ale lor vitejeşti fapte, N’avea pace Odiseus, Nici viteazul Achiieus. 1 Xsţoo'u; p- 278. 2 P. 277. 3 P. 265. 349 ISTORICII DE TRANSIŢIE El se bucură de zdrobirea jefuitorilor ţerii: Ticăloase oaste, Bine stai pe coaste Iată aţi găsit Loc de moştenit, Patrida cea mare : Din deal pănă ’n vale; Iar, de nu vă ’ncape, Aveţi şi vîrtoape. Pe Tudor îl înţelege cît şi Beldiman, şi o spune în versuri mai proaste decît ale acestuia : Aî luî Tudor cu zavera Îî desbracă de giubele, Grecii cu elevterie Desbrăca de anterie. Zavera lor a fost Cu pornire fără rost, Numai să ne jefuiască, Ţara să o prăpădească.... Naum exprimă în bucăţile sale versificate şi consideraţii generale asupra nenorocirii patriei sale: Lumea, cît este de mare Şi mulţime de ţeri are, Nu se află nicăire A mai fi o stăpînire Cu atîta obedire, Nevoi multe şi peire; Nici un neam nu ştiu să fie, Zăcînd în ticăloşie Şi pedeapsă ca şi noi! «Bieţii creştini ţeranii» sînt striviţi, şi jaful urcă treptele ie-rarchiei, Şi apoi, ca un burete Mare ş’aţîţat de sete, Domnia-i soarbe pe toţi. Dar sînt «hoţi» si mai mari, Turcii, cari aduc această stare : Ci s’avem încredinţare Că Domnia şi mai mare 350 EPOCA LUI PETRU MAIOR Durere şi decît toţi Sufere cînd ne despoie, — Dar urmează fără voie Poruncile de la hoţi.... v Ce vremuri erau însă altă dată : Crai avînd Romînî de neam. Purtînd stema legiuită, Care ni era iubită, Că în cap noi i-o puneam. Iată Mircea, Laiot, Ţepeş : Iar în urmă, o minune ! Patru mii în ţepuşî pune Şi pe Paşa în mijloc, Care Paşă stă înnaintea publicului lui Naum, Cu ţepuşe printre coaste Şi umflat ca un purcel. Ce poate face însuşi Sultanul ? Dar Sultanul Mare fuge Obosit ca un măgar.... Aceste lupte cu purceii şi măgarii dovedesc neapărat că Noi nu sîntem neamuri proaste, Ci şi-acuma să cunoaşte Că sîntem d’ăi vechi Romani. Acum însă se mai găsesc creştini, cari să ne ajute : Stăpînirile creştine, Nemţi, Muscali, fiind creştine (!), Totdeaun’au cugetat,— Arătîndu-se cu milă, Au făcut Turcilor silă Şi ţara au ajutat. Şi acum putem alege Cei ce sînt tot dintr’o lege Ş’o biserică cu noi, A le face rugăciune De astă amărăciune Să ne scape de nevoi. «Robia păgînă» trebuie sfărmată cu ajutorul creştinilor. «Cu crucea înnainte» şi cu încredere, Romînii vor goni, crede poetul, pe apăsătorii lor ca pe nişte căţei rîioşi. ISTORICII DE TRANSIŢIE 351 Ori cum, cu tot abusul ele zoologie, preferăm versurile romaneşti prosei greceşti a lui Naum Rîmniceanu. Şi unele ca şi cealaltă, fără a avea merite literare sau ştiinţifice deosebite, au pentru noi pe acela, istoric, de a caracterisa o epocă de transiţie. 4 E foarte puţin probabil să ştim vreodată numele adevărat al «Romînuluî zilot», al zelosului compatriot, care ni-a lăsat, împreună cu o mulţime de versuri banale, adresate la feţe mai mult sau mai puţin de cinste şi cinstite, care ni-a povestit istoria j)rin-cipatului muntean de la Constantin Hangerli pănă la 1822, fără a mâi pomeni o povestire asupra revoluţiei de la 1848, povestire, care nu ne interesează aici. S’a propus cîndva, pe basa unei anchete, numele lui Ştefan Moru, apoi, în 1890, d. To-cilescu, care făcuse acea încercare de identificare, reveni asupra părerii d’intăiu, oprindu-se, fără să putem cunoaşte motivele, asupra lui Ştefan Fănuţă b Dacă numele «Zilotului» e aproape imposibil de stabilit, figura lui, shema biografică se pot fixă destul de bine. In adevăr, scriitorul tace numai asupra numelui său; încolo e unul din cei mai vorbăreţi şi mai difuşî dintre autorii de memorii, veşnic preocupat de persoana sa neînsemnată, de sentimentele sale, cu totul banale. Cît ni povesteşte, ar ocupa mult mai puţin loc dacă n’ar fi acest continuu zgomot, această reclamare veşnică a cetitorului de la contemplarea evenimentelor la ideile, la aprecierile pe care şi le formează naratorul şi care i se par lui destul de importante pentru a nu fi trecute cu vederea. E şi aici o personalitate vioaie ca la Neculce, numai cît este o mare deosebire. Vedem pe Neculcea, îl înţelegem, nu prin amestecul său nesăbuit în lumea evenimentelor mari ce se desfăşură în jurul lui, ci prin felul mişcat, prin vibraţia de simţire cu care le povesteşte cronicarul, ce se ocupă însă numai de ele. Zilot, o natură comună, un vanitos limbut, ne hărţuieşte continuu pentru a ni servi versuri de ale sale, pentru a ne asurzi cu exclamaţiile şi recriminaţiile, pe care, ciocoiu cu sufletul în-năcrit de invidie şi nemulţămire, le răspîndeşte cu îmbielşugare în prolixa lui prosă. Insistenţa asupra persoanei sale proprii 1 1 V. Revista p. ist., arch. şi fii., V, p. 58 şi urm.; An. Ac. Rom., partea administrativă, XII, p. 116. Cf. Revista contemporana, I, pp. 460-86. 352_____________ EPOCA LUÎ PETRU MAIOR • se trece la un autor de istorie contemporană, care n’are o personalitate extraordinară sau un rol de frunte, numai cînd aceasta se face cu naivitate, şi aici de multe ori naivitatea lipseşte. Dar cronica lui Zilot are în schimb două însuşiri. întăiu că găsim în ea, ca şi în Cronica lui Dionisie Eclesiarchul, ca şi în povestirea rimată a Pitarului Hristachi, o isteţime populară, un spirit vioiu şi vesel, care ne împacă cu multe defecte. Apoi, pentru că în incontestabilul patriotism, în patriotismul cam guraliv al cronicarului, se descopere o notă nouă, o notă de mîn-drie, de esclusivism faţă de alte neamuri, o notă de aşteptare şi de speranţe, cu care nu sîntem deprinşi la scriitorii munteni sau moldoveni, o notă pe care a auzit-o Zilot de la aceia pe cari i-a avut supt ochi, cînd, tînăr, se îndeletnicia cu «citirea, istoriei, atît bisericeşti, cît şi politiceştî», şi pe care el o repetă1.. Trebuie să se fi născut pe la 1780, căci era «în copilărească vrîstă» la moartea lui Hangerli1 2, iar la suirea pe tron a lui Mihaî Suţu a 'treia oară avea peste două-zeci de ani3. Despre tatăl său ni spune într’un loc că îmbrăcase în viaţa lui de boier «patru caftane» şi servise ţerii timp de patru-zecî de ani, lăsînd condici, care s’aîi pierdut însă, poate la .1821, «în groaznicele răzvrătiri ce au cercat patria». Dar rămase un om sărac, şi fiul său trebui să-şi înceapă cariera, pe care n’o duse nici odată foarte departe, ca om de casă. La cincisprezece ani el plecă de la părinţi şi sluji treisprezece ani unui «mare om, stăpîn al său», care—se vede dintr’un acrostich ce i-a făcut pro-tegiatul său — nu era tocmai aşa de «mare» şi se numia simplu Clucerul Ştefan Conduratu 4. Pe cînd scria hîrtiile patronului şi se îngrijia de afacerile lui, poate pănă la umplerea şi curăţirea ciubucului, tînărul anonim începea să fie «zilot». «In vîrstă tînără de optsprezece, nouăsprezece, douăzeci de ani am simţit în inima mea», ni mărturiseşte el, «o aprindere de dragoste către patrie-mi» 5. El trată această «aprindere» cetind opere istorice şi începînd de la o vreme să le şi imite. îl vedem citind în cronica sa «hronograful 1 Cronica, ed. Hasdeu, tiragiu a parte, prefaţa lui Zilot. 2 Ibid; p. 2. O vom numi, pentru uşurinţă «Cronica, I». 3 «Pînă la vrîsta care sînt, trecută preste două-zecî de ani.» Ibid., p. 18. 4 Cronica, I, Prefaţa lui Zilot. 5 Ibid. x ISTORICII DE TRANSIŢIE 353 terii» 1, «istoria ţeriî» 2, istoria acelui,<«mare tiran Napoleon» 3, precum şi aceia a «vestiţilor stavrofori» 4. Pe apucatele se mâi înfrupta şi cu ceva greceşte, ceia ce-î permite a face la întîm-plare o mică citaţie de om bine crescut5, dar recunoaşte el singur «că această limbă puţin o a pipăit», invocînd ca motiv, fără a ne lumină straşnic, «nestatornicia patriei» 6. Nu va fi ştiut, amu ştiau însă mulţi dintre contemporanii săi, acea limbă «fran-ţozască», de vorbirea căreia se trufia aşa de mult Alecu-Vodă Suţu 7. Dar îl vedem într’un loc explicînd, ca un «cărturar slo-venesc», ce înseamnă « velico» 8. Pe vremea cînd Pazvangiii prădau Banatul Craioveî, se vede că Zilot se afla la Bucureşti 9 şi ni spune cum, în acele timpuri cumplite, «cu ochii a văzut nasuri, urechi cruţate, nu sburate de tot, ci în pieile spînzurate», la nişte cărăuşi, ce n’avuse indulgenţi tovarăşi de drum10. El fu cuprins de groază— «frică de om, nu alta, cu toţii am privit-o11» —, ca şi ceilalţi locuitori ai capitalei, şi o luă la fugă. Se opri la Braşov, credem12, unde se plînge că pribegii erau porecliţi locuste şi priviţi cu ochi răi, ca unii ce prin venirea lor scumpiau preţul obiectelor de alimentaţie 13. In genere, viaţa peste graniţă nu i-a plăcut, şi el descrie cu neplăcere împrejurările de locuinţă de acolo. «Traiu înghesuit, uliţi puturoase», aşa-şi resumă, puţin delicat, impresiile 14. El rămase în Bucureşti pe timpul noului războiu ruso-turc, 1 Ibid., p. 7. 2 P. 65. V. şi p. 105, nota 1; p. 113. 3 P. 82. 4 Istoria revoluţiei lui Tudor, în Rev. p. ist., ar eh. şi fii., YI, p. 91. Vom numi această parte a scrierii «Cronica III». 5 ' A*ţeveZţ şi în Cronica III, p. 67. 6 Cronica, I, Prefaţa. 7 «Măria Sa, întunecat fiind cu totul, de multa învăţătură elinească şi frantozască, în care să trufia» ; Domnia a treia a lui Al. Vodă Şutul, în Rev. p. ist., arch. şi filol., Y, p. 80. Vom numi această parte a cronicii «Cronica II». 8 Cronica II, p. 76. 9 V. Cronica I, p. 64: «D’odată auzim [la Bucureşti] veste adevărată». 10 Ibid., p. 65. 11 Ibid., p. 73. 12 Căci despre refugiaţii de la Sibiiu zice: «spun» ; p. 78. 13 L. c. Aceasta o spune şi Wolf, II, p. 213, nota 2. 14 Ibid. 23 354 EPOCA LUI PETRU MAIOR văzu administraţia lui C. Ipsilanti supt controlul rus şi în nouă forme europene, pe care el le găseşte că erau «o văpsea necinstită şi defăimată», se indignă de conrupţia generală supt ocupaţie 1, de «puterea consulului rusesc în ţeară de o potrivă cu a lui Vodă»* 2. După fuga lui Carageă—altele nu le ştim despre viaţa acestui personagiu obscur —, el ni arată că a concurat cu banii în mînă pentru a căpăta o funcţie cumnatului său, «om cinstit şi cu fire bună», al cărui «moş» fusese în vremuri bune Mare-Vistier, dar că a fost învins de alţii, ce puteau oferi mai mult 3. Zilot însuşi avea o dregătorie pe atunci, şi aceasta-1 punea în legătură cu Mihalachi Suţu, ginerele lui Carageă 4 şi «om trufaş». Cînd Alexandru Suţu, noul Domn, făcu înlocuirea Mitropolitului Nectarie prin Dionisie, scriitorul arată că a fost de faţă, ocupînd probabil vre-o funcţie de cancelarie 5. II vedem redactînd o anaforă pentru o samă de boieri. «Am scris şi eu o anaforă din partea bătrînilor boieri pentru o pricină împotriva cei ce o făcuseră acei boieri uniţi cu Vodă, şi, măcar de şi era prea cuviincioasă şi dreaptă, dar iar n’au prins nicî-un loc, căci era spre folosul ţării şi împotriva interesului lui Vodă 6». Intre boierii mari cu cari avea legături pe atunci, cari recurgeau la serviciile lui, era «bărbatul înţelept» Grigore Brîncoveanu, care bi-nevoia să-i spuie ce a vorbit cu Domnul 7, cu «ighemonul sau demonul acesta» 8. A cunoscut supt Alecu Suţu şi pe bimbaşa Sava, care a jucat apoi un mare rol în mişcările revoluţionare de la 1821, şi chiar pe Tudor. «S’au întîmplat», scrie el, «de l-am cunoscut, şi, cu adevărat, avea omul şi duh firesc, şi vorba lui puţină, şi totdeauna pe gînduri; şi, cînd îl frigea cărbunele ce-1 avea ascuns în inimă, scăpa cîte-o vorbă desperată asupra a P. 86. 2 p. 103. 3 Cronica II. 4 «Cu carele am avut eu înţelegere, ca din slujbă»; ibid., p. 71. 5 «Unde m’am aflat şi eu de faţă, de am văzut scoborîrea lui Nectarie şi suirea lui Dionisie.» Ibid., p. 74. 6 p. 76. 7 P. 83. 8 Ibid. ISTORICII DE TRANSIŢIE 355 tiraniei, dar de unde să-mi plesnească în capu-mi că el hrăneşte în duhul lui aceasta ce văzum ? Ştia şi trebile războiului h» In timpul tulburărilor, el trecu la Braşov, ajutat în fugă de unul din capii zavergiilor. El asistă acolo la defilarea lamentabilă a revoltaţilor învinşi şi împrăştiaţi de Turci. «Şi unii, cunoscuţi fiindu-mi, că-î văzusem băgaţi prin slujbele ţărei, singuri îmi povestea acestea şi altele multe rele ce căzuse preste dînşii1 2.» El văzu plecînd înnapoi în ţară pe Barbu Văcărescu, «boier bătrîn, cinstit, om bun şi cu frica lui Dumnezeu», care nu făcuse rău nimărui «decît poate din amăgire şi greşală», dar nu întră în suita care întovărăşi pe acest cunoscut al său 3. Rămaseîntr’un sat din vecinătatea Braşovului, pănă cînd, venind cu daraverile sale în acest oraş, nu i se mai «umplură ochii de vederi triste şi de auziri întunecoase» 4. Nu se hotârîse încă a reveni, cînd se ceti în Braşov firmanul de Domnie al lui Ghica-Vodă, înnaintea Mitropolitului şi a emigraţilor. Fiind printre cei «limpezi», el îşi făcu atunci curaj şi trecu graniţa, «cu a sa familie, făr de altă tovărăşie decît cu îngerul păcii», în toamna luî 1822. Tre-cînd din Ardeal, care nu-i plăcu nici în această de a doua pribegie şi pe care-1 califică de rece şi sălbatec 5, el merse de la Predeal la Ploieşti să-şi culeagă viile, şi apoi la sfîrşitul luî Octombre veni în Bucureşti, spre a trage cu urechia şi a-şi căuta «agonisita căscioarei». In exi^ era bucuros a se vedea numai în ţară, să fi fost osîn-dit măcar şi «cu unghiile să sape şi să se hrănească» 6, dar aceasta nu-1 împiedecă de a aştepta din partea Domnului pămîntean, ca răsplată pentru curatele şi fierbinţile sale sentimente naţionale, răsplata vre-unei boierii de acelea, care nu se crezu potrivită cu un om ca dînsul. Aceasta-1 făcu neapărat să găsească guvernul Domnului nou tot aşa de rău ca şi al Fanarioţilor şi să se tînguiască, cu obişnuita lui limbuţie, în prosă şi în versuri. De aici înnainte nu mai ştim cum i-a mers. La 1848 trăia încă, 1 Ibid., p. 93. 2 P. 99. 2 Pp. 99, 101. 4 P. 101. 5 P. 104. 6 P. 105. 356 EPOCA LUI PETRU MAIOR de vreme ce ni se spune că a scris istoria îmtîmplărilor de atunci. Dar aici se opresc lămuririle ce se pot da asupra lui. Tragicul eveniment al asasinării lui Hangerli, ucis în propriul său palat de purtătorul unui firman imperial — repetiţie a omorului săvîrşit în Iaşi la 1777 contra lui Grigore Alexandru Ghica — a inspirat pe proştii poeţi munteni întocmai precum fusese inspirat în Moldova un poet prost să cînte moartea Domnului său. Doi poeţi au lăsat posterităţii versurile lor asupra omorului din Bucureşti. Unul a cruţat sentimentele familiei sale, ascunzînd-şi numele. Acesta, autorul unor «Stihuri asupra venireî Nemţilor în Bucureşti şi asupra peiriî Voevodului Hangerli» atacă aspru pe boieri pentru nu ştim bine ce păcate şi cîntă într’un jargon greco-turco-romîn, sămănat cu «entărăsuri», «modă», «furmă», «valea abeimu azel», «casavit olmasicu», «micropripie», fără a pomeni patru versuri întregi pe turceşte. Ca rimă, Nemţi rimează cu drepţi, iar ca efect literar reproducem următoarele părţi alese : Precum Domnu Mavroghică Că au taiatu pe Pătrică, Aşa şi Maria Ta, Căci pier duşi pe Dumitrică, sau : La intrarea Nemţilor : Mai vîrtos acei husari, Stînd înfipţi ca nişte pari, Pe acei cai potriviţi — De-ţi părea că-s zugrăviţi.... Moartea singură a lui Hangerli a fost jelită de un alt poet, turco-romîn şi acesta, care rimează, în patru versuri ce vin unul după altul, devlet, merhamet, dert, casabert 1 2. Faţă de asemenea cîntăreţî fireşte că Zilot se presintă foarte bine. Şi pe el în tinereţele lui îl emoţionase moartea lui Vodă, şi se hotărî a o da în poesie. Căci, zice el, rimator emerit, «poesia foarte mi-au fost lesne» — quidquid tentabam dicere versus erat al clasicului— «şi mi-au fost dragă din firească pricină sau por- 1 Publicate în Rev. p. ist., arch. şi filologie, III, p. 827 şi urm. 2 Urmează, în Revistă, bucata precedentă. ISTORICII DE TRANSIŢIE 357 nire si, cu toate că la romînie, precum se află acum limba patriei, prea cu greu cade a poesi, dar pă mine această greotate nu m’au putut depărta de dînsa1». El compuse deci, pe scurt şi în versuri scurte, «Domnia lui Constantin-Vodă Hangeriul, mazilia şi perderea sa» şi o afterosi, plin de «iubire de patrie» «iubitorilor de patrie, fraţii săi compatrioţi» la 1800. Hangerli nu e tocmai cruţat în povestire, care-1 înfăţişează ca un om lacom, stricător al vechilor obiceiuri: Stricase acea mărire ce are-acest principat, Care la toată Evropa e vestit şi lăudat, pentru nevoile rimei sărace. Deci soarta lui tragică a fost o pedeapsă, conchide juvenilul poet. ....Vaî celui ce pute. Sabia să ascute! El ar fi mers şi mai departe cu povestirea — îi plăcea aşa de tare să facă versuri! —,dar nu-î venia la socoteală nici să-şi ţie versurile ascunse, nici să laude pe Vodă Moruz, care urmase lui Hangerli, nici să sufere urmărilor criticilor, pe care simţia că trebuie să le facă. Din fericire, Domnii se schimbau des atunci, şi cine voia să vorbească rău de dînşii în deplină siguranţă, n’avea nevoie de o răbdare extraordinară. Ducîndu-se Moruzi, el începu cu versuri şi căinări în prosă continuarea micii poeme din 1800, dînd şi explicaţiile necesare pentru întrerupere—«că pînă atunci încă nu mă aveam hotărît a spune adevărul, precum m’am hotărît acuma, şi de aceia am scurtat-o» 1 2. Dar întăiu complectă printr’o expunere în prosă ceia ce lipsia din bucata de versuri în privinţa Domniei lui Hangerli, dînd şi pricinile omorului, fără a-1 povesti însă din nou 3. Domnul abia căzut, Moruzi, e descris ca înzestrat cu bune însuşiri: deştept, drept judecător, dar stăpînit de lăcomie şi scumpete, care-1 fac a persecuta pe «goletăţile de Rumîni, mîncaţi de bir, fripţi de greotăţile ce purta» 4. Mai mult vorbeşte cronicarul despre afacerile lui Pazvantoglu şi despre prădăciunile oamenilor săi 1 Cronica I, Prefaţa. 2 P. 16. 3 Şi aici, ca şi dincolo, Zilot spune că a văzut nelegiuirile văcăritului. V. pp. 8, 23. în Cronica II, p. 87, se trimite pentru Hangerli «la istoria lui, ce am, osebit, alcătuită în stihuri». 4 P. 30. 358 EPOCA LUI PETRU MAIOR în Oltenia, care au fost raportate lui Zilot de «unii din cei ce s’au aflat prin prejur şi au fost văzători prăpădeniei Craiovei» *, şi alţi «oameni de credinţă» 1 2. Cînd Mihai Suţu pierdu la rîndul său tronul, Zilot nu uită să însemne şi despre dînsul că a risipit ţara, sau, în versuri, că Mihai Vodă sărmanul Numai ce croia jacmanul, Iar la sfîrşit nu gîndia3. El explică această rea Domnie prin supunerea sfaturilor vătămătoare, mai ales acelora ale fiului său Grigore, în mînile căruia îşi dedese barba 4. Boierii nu se opun, competiţia lui Mo-ruzi — «cum se mînîncă ca cînii nesăţioşii de Greci; am ajuns negustorie Grecilor din Ţarigrad ; cine dă mai mult, să fie Domn ţerii neapărat» ! 5 — îl sileşte iarăşi a stoarce bani, afară de datornicii din Constantinopoh Aici poetul cere cetitorilor săi răgaz şi, stînd Cu coatele în genuche, cu obrazul răzimat, se întreabă dacă a scris pănă aici o poliloghie sau nu 6. Fireşte că răspunsul e negativ. După odihnă, se menţionează temerile lui Vodă în privinţa Cîrjaliilor, formarea—ca pe timpul lui Mavrogheni—a unei oştiri, De ticăloşi Romînî, de bir căzuţi pe coate, Desculţi şi felegoşi 7. prădăciunile făcute de rebelii turci, după ştiri de la marturi oculari 8. Pe urmă, trece la pribegie. Aici, «împovărat de treaba şi grija stăpînească», el se opreşte din nou, promiţînd însă & ţinea notiţe de faptele ce se vor pe- 1 P. 34. 2 «Spun că ar fi trimis» ; pp. 37-8. «Am auzit spuind om de credinţă care s’au aflat privitor acestui războiţi» ; p. 40. 3 P. 44. 4 P. 45-6. 5 P. 49. 6 P. 55. 7 P. 61. 8 «După cum mi-au spus chiar oamenii ce s’au aflat de faţă văzători»; p. 62. «Oameni ce-au văzut, mi-au spus tîmplarea toată» ; p. 63. «Spunea un om ce-au fost cu dînşiî împreună» ; p. 64. ISTORICII DE TRANSIŢIE 359 trece, în vederea unei redacţii viitoare. Aceasta n’o făcu decît după doisprezece ani, cînd urma cu «întîia Domnie a lui Ale-xandru-Vodă Şutul». Povesti adecă războiul cel nou dintre Turci şi Ruşi, dintre cari cei d'intăiu se poartă ca «cei mai doritori părinţi şi buni patrioţi» \ iar cei din urmă se fac vinovaţi de înlăturarea vechilor forme şi de o administraţie rea, cu singura excepţie a lui Cutuzov 1 2. Cu cochetării poetice, care-1 prind ştim noi cît de bine, Zilot asamănă timpurile nouă din 1818, cînd scrie, cu cele de odini-noară, şi cîntă: Astăzi Rusia şi cu Nemţia, Astăzi Turcia şi cu Anglia, sau Daco-Romanii Bez Transilvanii 3 4, etc. La Domnia lui Carageă, după pacea din 1812, el debutează iar cu versuri, cu alegorii, cu un «Yis al lui Poliopt», cu declaraţii că «altă îndreptare nu încape decît să lipsească Domnii greci şi să fie ohavnicî Romînii», cari nu se pot haini, fiind de ţară, cu noţiuni asupra progresului influenţii greceşti de la Can-tacuzini încă, cu consideraţii asupra timpului cînd s’a distrus armata naţională şi efectele ce au resultat de acolo. Totul se termină cu versuri contra oropsiţilor Greci, şi apoi Zilot intră în povestirea Domniei nouă a lui Alexandru Suţu, «ce i să zicea şi Dra-cachi». Noul Domn e un lup îmbrăcat în blană de vulpe, un tiran cu «trufie drăcească», de care Romînii ar fi trebuit să se păzească : D’aceia, o Romane, Fii mai deştept, sărmane! Cronicarul, indignat că «Romînul în ţara lui e batjocorit şi străinul mai cinstit», înşiră, cu motivele lor neoneste, toate faptele rele ale lui Suţu, «hiara cea cumplită»: schimbările de 1 P. 82. 2 P. 97. 3 Pp. 104-5. 4 P. 66. 360 EPOCA LUI PETRU MAIOR episcopi, ridicările necuviincioase a ori-cui la boierie, «pentru că în ţara aceasta barbe au avut şi să cuvine a avea numai acei ce se învrednicesc după slava neamului şi după slujbe de să sue la protipendada» x, stricarea instituţiei posluşnicilor, pentru care i se rupe inima, extorsiunile fiscale, încercarea de a pune mîna pe moşia Tîrgoviştenilor. Ajungînd ast-fel la zaveră, el se dedă la o «jalnică cîntare», care, dacă n’ar fi calitatea inferioară a versurilor, slăbiciunea cugetării şi dimensiunile mai restrînse — mai adăogim că versurile se amestecă aici cu prosa — ar formă corespondentul muntean al jalnicei tragodil 1 2. In această parte a cronicii, redactată abia după ce totul se terminase, frica şi speranţele, şi se iviseră părerile de rău ale paraponisiţilor, se descriu jafurile oamenilor lui Ipsilanti, cari strică bibliotecile boierilor şi mănăstirilor şi rup cărţile, mintea vin Ruşii în urma lor, despoaie pe toţi şi mîntuie înprăştiaţi de Turci «ca porcii» 3. Condamnînd însă pe Ipsilanti, pe Sava, «un lup supt piele de oae, un taler cu două feţe» 4, el nu înţelege rostul lui Tudor, şi se bucură chiar de moartea lui. «Chip-zuia unii iarăşi că, ori pentru ce va fi fost pierderea lui, însă noaă Romînilor au folosit la cea mai de \temeiu pricină, ce s’au mai zis, că ne-au scos din bănuiala Turcilor, ce avea întîiu asu-pră-ne, că am ardicat cap asupra împărăţiei, care putea să ne aducă prăpădenia cea mai de pe urmă; iar cu uciderea lui ne-am mîntuit, şi ni s’au întărit iarăşi ale noastre privileghiuri, încă şi cu întoarcerea Domniei de la Greci iar la pămînteni, precum din vechi au fost» 5. Dar nici în privinţa Domniei pămîntene, el nu vede decît supt unghiul îngust al propriului său interes. Ce Domn pămîntean e acela care lasă fără ciolan pe un atît de «zilot» supus? Şi, 1 P. 76. 2 «Jalnica cîntare a lui Zilot, întru care se cuprind revoluţia Romînilor supt Tudor Slugerul Vladimirescul, i zavera, supt Aleco beizadea Ipsilant, i stăpînirea turcească supt Chehaia-bei, şi oare-şî ce din Domnia romînească, întoarsă iar la Romînî de la Grecii fanarioţi, supt Domnul Grigore GhicaYoevod, alcătuită de un patriot romîn şi afierosită fraţilor săi patrioţi spre ştiinţă şi spre sfătuire.» 3 P. 98.’ 4 P. 99. 5 P. 98. ISTORICII DE TRANSIŢIE 361 dacă aceasta se întimplă; n’are «Zilotul» drept să spuie că schimbarea e numai aparentă» că abusurile continuă, că oamenii compromişi în Eterie îşi păstrează trecerea, că, în cearta cu Domnul, Mitropolitul Dionisie e acel care are dreptate, că are de ce «mama» patrie «să pupe pe fiu cu buze înfocate» şi să verse «lacreme şi aburi din sudoare (sic)» ? Deosebitele părţi ale operei lui Zilot, operă slabă, dar impregnată, în această formă slabă, de interesantul spirit noii, au fost tipărite în timpuri şi locuri deosebite. In intenţia autorului însă, ele trebuiau să formeze un total, şi aceasta se vede şi din frecventele trimiteri în urmă şi alusii. Se mai vede în sfîrşit din Prefaţă, care pomeneşte «răzvrătirea ce s’au făcut în leatul 1821» şi povestirea ce i se consacră1. Deci leatopi-seţul în versuri şi prosă a început a se scrie în 1800. Iar el n’a fost stabilit în ultima-i formă şi terminat decît la 1823. Dar Naum Rîmniceanu şi Zilot Romînul, istoricii «daco-ro-manî», n’au fost isolaţi. Fără a vorbi de naraţiunile, pline de spirit naţional, asupra mişcării din 1821, naraţiuni scrise, în cea mai mare parte, simţitor după eveniment, mă voiu mulţumi a cita cîteva opere care pot desăvîrşi ideia ce ne-am format pănă acum de aceşti scriitori de transiţie în principate. Se poate atribui lui Naum o interesantă corespondenţă fictivă, plină de amănunte sigure şi colorate, asupra evenimentelor de la 1821? Această corespondenţă, care aminteşte pe a Nemţilor lui Măzăreanu, ar fi fost schimbată între un Muntean şi un Moldovean, începînd cu anul 1818. Dar nu e alt ceva decît un blestem aruncat asupra epoceî fanariote, după încheiarea ei, dar poate înnainte de venirea Domnului de ţară. Autorul e un locuitor al Terii-Romănesti. Nu e un boier mare, nici chiar un boier, ci mai curînd un om de casă, care ştie şi planuri tainice de politică. De cîte ori menţionează pe Tudor, de atîtea ori alege între epitetele urîte unul pentru a i-1 aplica. E un hoţ şi un ambiţios vulgar, un «prost pandur» şi un vînător de Domnie acest «ticălos Teodor Yladimirescul», care vrea să înlocuiască prin opincarii lui «tagma boierească». Vorbind însă 1 «Am scris şi zavera, prea pe scurt, cu aligorie ; adică supt cuvinte tainice, în care se coprinde iar pe scurt şi stăpînirea turcească ce s’au întîmplat atunci aici şi oareşi-ce din Domnia romînească». 362 EPOCA LUI PETRU MAIOR în aceste cuvinte de ţerânimea revoltată pentru dreptatea ce i se cuvenia, scriitorul nu uită să facă laude, la întîmplare, vre unui «înţelept boier şi bun patriot», ca Logofătul Filipescu. Puterea protectoare e pomenită cu un adînc respect, din care însă nimic nu se răsfrînge asupra persoanei consulului Pini, care e «pricinuitorul tuturor răutăţilor către pămînteni». Acest începător al calamităţilor pleacă din Bucureşti, dar autorul rămîne, şi de aceia datele precise, ştirile întărite şi de alte izvoare despre anumite împrejurări petrecute în scurtul timp cît domni Tudor între panduri. Cred că va fi fost acest autor uri cleric, căci prea mult se amestecă în afacerile bisericeşti pentru a înnălţa pe unii şi apăsa pe alţii, prea mult crede că binele ţerii atîrnă de la presenţa pămîntenilor pe Scaunele episcopale. De Greci are groază: ţara lui nu e făcută pentru a-i împicio-roga pe dînşii. Mişcarea pentru «Grecia nouă» e o conspiraţie de falşi «patrioţi», de Arnăuţî, de dascăli, de «şcoleri», de «tembeli după la cafenele» şi de alţii asemenea cu dînşii. Căpetenia revoltaţilor pleacă ducînd cu sine «blestemul drept merinde». Putea să scrie Naum aşa ceva? Nu cred. Intr’un loc se vorbeşte de metoda lancasteriană, pe care acest vechiu om de şcoală trebuia s’o cunoască bine, în termeni naivi cari ne fac să zim-bim. Unde s’ar putea aduce acte în sprijin, nu găsim nimic, şi cît îi plăcea lui Naum să se laude cu colecţia lui! In sfîrşit, cunoaştem prea bine ^e Naum pentru a-1 crede capabil să scrie frumos, şi necunoscutriL-scriitor are une ori descrieri bogate sau caracterisărî care rămîn în minte1. Avem apoi, pentru a-1 pune alături de Naum, un prelucrător în greceşte al ideilor şcolii ardelene, boierul Emanuil Băleanu, pe care-1 găsim în cele mai înnalte funcţii, pe la 1821 1 2 şi care a fost protectorul lui Gheorghe Lazăr. El a scris o operă, trecută cu vederea pănă acum, o «Istorie a Romînilor*, alcătuită din două părţi: una trata despre Romani în Dacia, cealaltă dădea o rcepiYpayyj zffi BXa^'ac, o descriere a principatului muntean. Judecind după această carte, care se razimă pe bogate izvoare, pe mărturiile antice, pe «chronograful Ţerii-Romăneşti şi al Mol- 1 V. Bis. ort., XIII, pp. 177 şi urm., 257 şi urm., 386 şi urm., 417 şi urm. 2 V. Hurmuzaki, X, în tablă, la acest nume. ISTORICII DE TRANSIŢIE 363 dovei», pe «istoricii ungureşti» şi cuprinde menţiunea evenimentelor petrecute pe pămîntul Daciei de la anul 2000 înnainte de Hristos pană la 1204, Băleanu era un om învăţat şi un spirit distins. El dă consideraţii asupra limbii, în care pretinde a găsi elemente genovese. Numai partea descriptivă e mai slabă. Aici autorul trimite la alte descrieri, caracterisează defavorabil pe locuitori şi anunţă că trece la şirul Domnilor. Unicul ms. ce avem e însă întrerupt aici1. Venim acum la tovarăşii de idei ai lui Zilot, la cronicarii şi scriitorii în genul şi spiritul său. Istoria celor petrecute la 1821 în Ţara-Romănească s’a scris de mulţi scriitori, dar ei sînt târzii sau se mărgenesc a spune ce au văzut, oprindu-se de la exprimarea unei judecăţi mai generale. Am alege, dintre scrierile care par mai apropiate de în-tîmplări şi care dau asemenea judecăţi, două: Una e neterminata «Istorie a jăfuitorilor Ţărei-Rumîneşti, cînd feciorii lui Ipsilant s’au pornit din părţile Basarabiei,» etc 1 2. E scrisă de un cărturar care întrebuinţează neologisme ca «manifesturî», «poliţie», «cu-raje», de un contemporan, care redactează înnainte de moartea lui Constantin Negri, caimacamul muntean, pe care-1 numeşte «dumnealui Costantin Negrea» 3, de un patriot în sensul «zelosului Romîn», care-şi bate joc de dascălii greci ce participară la mişcarea lui Ipsilant; de «dăscăleacii cu cărţişoarele în mînă4», atacă pe episcopii moraiţi ce maltratează clerul romîn şi începe opusculul său cu invective contra «veneticilor» şi «haimanalelor». Doritor.de unire între toţi Romînii, vrăjmaş hotărît al Grecilor, un alt scriitor anonim, care cetia gazete europene — citează Monitorul frances — şi regretă că n’are, pentru a-şi spune durerile şi dorinţele, «puterea condeiului lui Demosten şi a lui Xenofont», a compus pe vremea adunării, la 1824, a-împăraţilor Austriei şi Rusiei la Laybach o «obştească tînguire5», scrisă în 1 E ms. grec 2 din Bibi. Ac. Rom. Partea întăiu e împărţită în şese divisiuni, care cuprind la rîndul lor un număr de paragrafe. 2 Publicată în Rev. p. ist., arch. şi filologie, II, p. 383 şi urm. 3 P. 387. 4 P. 397. 5 Nu «mîngăere», ca în ediţie. 364 EPOCA LUI PETRU MAIOR versuri şi în prosă. în ea se acusă Fanarioţii că au adus decăderea ţerii, se califică de «nelegiuit şi rău» fugarul Carageă, care a părăsit ţara «ca un tâlhar zioa în amiaza mare», se regretă că Romînii jefuiţi nu l-au oprit în cale şi nu l-au ucis, şi se recomandă a nu mai da nici Mitropolia în mîna Grecilor. Căci Toţi sînt hoţi, toţi sînt tîlhari, Vulpi viclene din Fanar, care înşeală şi mînîncă «ticăloasa Dachie». Sfătuind pe conaţionalii săi la înţelegerea între sine, scriitorul îi îndeamnă să nu aştepte numai decît cuvîntul, «părintelui Mitropolit», ceia ce pare a se raporta la Mitropolitul grec Nectarie şi contribuie iarăşi la datarea acestei bucăţi, care la început trimite prin stilul său destul de modern la o epocă mai recentă. Ea a fost scrisă îndată după fuga lui Carageă, înnainte de numirea lui Alecu Suţu şi are marea însemnătate că arată — ceia ce se potriveşte de altmintrelea cu cele ce ni se spun în această privinţă de rapoarte diplomatice x,—că boierii munteni se gîndiră încă de atunci a cere Porţii Domnia pămînteană: Boierilor simpatrioţi, Păn’ cînd de Fanarioţi 4 O să fim aşa supuşi ? Iată prilej bun aveţi: Cereri Porţii să făceţi Să nu fim ca păn’acuşi1 2 !... Autorul acestei bucăţi ar putea să fie boierul Iordachi Go-lescu sau fratele său, Constantin, despre cari ştim că au urmat cursurile şcolii Domneşti şi că au scris în româneşte şi în greceşte. Căci un manuscript care vine din familia Goleştilor conţine şi această «obştească tînguire», care se mai află şi întrun manuscript al Academiei Romîne3. Manuscriptul d’intăiu cuprinde 1 V. Iorga, Acte şi Fragmente, II, la data de 1818. 2 S’a tipărit în Rei\ p. ist., arch. şi filoL, II, pp. 177-8. Scrierile lui Iz-voranu: Istoria Zaverei şi Istoria lui Iancu Jianu sînt însă, în adevăr? scrise foarte tărziiî. Ibid., p. 397 şi urm., 411 şi urm. Merită atenţie, din punctul nostru de vedere, şi descrierea împrejurărilor muntene înnainte de 1S21 de un călugăr, care se opreşte mai ales la abusurile introduse de Greci în Biserică, descriere ce a apărut în Biserica ortodoxă, XVIII, p. 102 şi urm. 3 No 591. ISTORICII DE TRANSIŢIE 365 şi alte lucruri care se raportă toate la schimbările de la 1821 sau la ultimele Domnii fanariote şi sînt scrise toate într’un spirit de energică duşmănie contra străinilor, de milă frăţească pentru ţerănimea stoarsă de biruri. Sînt, între aceste opuscule, comedii politice, o descriere pe scurt a împrejurărilor din 1821. Vom alege dintre cele d’intăiu pe aceia care atinge situaţia Ţerii-Romăneşti înnainte de suirea pe tron a lui Vodă Ghica 1: ea se află în manuscriptul Academiei. Comedia aceasta, redactată după norma comediilor pe care am văzut că le scriau în secolul al XVIII-lea Grecii paraponisiţi în potriva stăpînilor lor greci, poartă titlul ironic de «Starea Ţării-Rumîneşti în zilele Măriei Sale lui Ioan Carageâ Voevod, făcută cu chieltuiala săracilor, din ceia ce au mai rămas». Se adaugă «şi povestea huz-metarilor şi obşteasca anaforă a boierilor pentru priveleghiurile Măriei Sale lui Vodă». Smeritul autor al acestui omagiu adus lui Carageă, în amintirea Domniei lui, iscăleşte «unul prea-iubit al Măriei Sale». E un dialog al morţilor pe cari cîrmuirea i-a trimes pe ceia lume, cari au închis ochii cu un suspin de uşurare, al morţilor cari ar prefera chinurile iadului unei întoarceri pe pămîntul patriei lor, unde suferise atîta. «Obrazele» care participă la acţiune, în scene sau «arătări», sînt toţi ţeranî, victimele muncitoare şi pline de răbdare ale sistemului: moş Stan Pîrcălabul, Ioniţă Sindea, Voicul Zapciul, Duică logofătul de Vistierie — aceştia chinuitorii de meserie ai ţeranilor birnici—şi Mărinică băiatul. Ii încunjură «tot norodul», obştea satului, unde se petrec teribilele evenimente de toate zilele ce ni se înfăţişează. în actul întăiu morţii vorbesc între dînşii despre dările pe care le descoperise spiritul inventiv al lui Vodă şi al slujbaşilor săi fiscali: «triminotetraminii», «diminotriminii», «dismonominii», «monodiminii», despre luni întrînd în două «tetraminii» prin con-fusia ce resultă la urmă din atîta ingeniositate. «Monodiminii», spune unul din interlocutori, «tot pe limba grecească, — că este limbă bogată şi frumoasă, iar nu, ca a noastră, sărăcuţă. Cu bogăţia limbii lor s’au îmbogăţit calicii de Greci, din sărăcuţa limba noastră.» «Ne pusese în fiare», spune unul, «ne închisese în co- 1 O altă comedie politică, Barbu Văcărescu, se ocupă, satirisîndu-le, de începuturile nesigure şi pricinuitoare de nemulţămiri ale Domniei naţionale. 366 EPOCA LUI PETRU MAIOR teneaţă, ne afuma cu pucioasă, ne cătrănea zioa şi noaptea; unde am şi murit, nespovediţi, necuminecaţî». Un ţeran povesteşte ce a văzut în lumea suferinţilor: «bărbaţii legaţi cot la cot, nevestele închise prin coşare, slujitorii cu bicele asupra lor, copiii răcnind, fetele plîngînd şi zapciii strigînd: «Bani, bani» ! «Mai bine să zicem dar şi noi: Toţi Grecii să moară, după cum zicea odată Manea nebunul: Toţi boierii să moară.— Moş Stan. Dă Doamne.» «Voicu Zajiciu» — pănă şi el! — «Bine zău că n’au scos» — în aceste timpuri de asidosie, de iertare a birului — «şi birul morţilor. Ce era să păţim ! — Moş Stan. Că numai atîta ne-au mai lipsit!» Se menţionează cîntecele oamenilor prigoniţi de agenţii Vistierului, cîntecele cîntate în cîrciume, «cu un viers apăsat», cîntecele de resignare ale unui popor pregătit la toate pedepsele dumnezeieşti: «Să mîncăm ceapă şi să bem apă, Că vinul e scump ! în actul al doilea, se arată unde merg banii hrăpiţi pe nedrept, îi ieau boierii, boierii supuşi, cari iscălesc, incuviiinţează şi apără ori-ce, «obrazele ştiute». Dacă sînt şi alţi boieri, cari se amestecă unde nu li fierbe oala, în usina de alchimist a lui Vodă, pentru dînşii sînt, ca pentru Filipescu, locurile de surgun: «Tulcea, Castoria, Znagovul». Din potrivă, se răsfaţă în bine cinicii şi imoralii ca... viitorul Domn pămîntean de mai târziu, un duşman' după cît se pare, al autorului, «beizdadea Grigorie Ghica, ce-i zic Căciulă Mare», calificat — le grec dans ses mots brave VhonneteU— de «alilocologam», dîndu-se pentru lectorul romîn explicaţii pe care nu le putem reproduce. Actul al treilea dă nume, înfierează persoane. Se înfruntă, în genere, Grecii, cari «s’au umplut de bani ca un cîrnat». boierii noi, ridicaţi la rangul de cinste prin dare de bani— «odată auz că prea puţini boieri era, iară acum îi vezi ca furnicile pe pod», dar «capul răutăţilor», unealta principală a lui Carageâ e Belu, «un om din proşti, cum au fost Samorcaşi şi Nenciulescu, care au prăpădit ţara în zilele Muscalilor, luînd Vistieriia cu bani». «Au uitat, pe semne», spun despre dînsul victimele lui, «iminiiî cei sparţi, carii îi punea în zioa de Paşti şi nădragii cei cîrpiţî, ce-i ţinea de zile mari». Totul se mîntuie printr’un blestem asupra despoietorului săracilor, asupra parvenitului nesăţios şi dregătorului fără conştiinţă, ISTORICII DE TRANSIŢIE 367 *Moş Stan. Să prorocim dar şi noi, şi să zicem din tot sufletul nostru : Bată-1 Dumnezeu să-l bată. Fierul şi oţelul să putrezească, iar el să nu putrezească, păduchii să-l mînînce ca bubele pe Iov! Sînge şi otravă să se c... e! Praf şi ţărînă să se aleagă de casa lui! Şi sufletul lui în mîna Satanii. Tot norodul, cu o glăsuire, ca ceauşii, banii domneşti: Amin.» Povestea huzmetarilor, unul din adaose, e convorbirea, de un spirit grosolan, dar foarte real, dintre un oier şi un vinăricer, amîndoi dabilari din banda lui Belu, cari arată cum au înşelat — inventînd, pe lîngă «oile fătătoare», supuse unei dări mai ridicate, «berbecii fătători», asimilaţi, cu toată existenţa lor pur metafisică, cu acelea, — cum au fost înşelaţi, cum au făcut să sufere şi cum i-a făcut stăpînul să sufere, cum au despoiat şi cum au fost despoiaţi de Belu. A doua anexă e «Tînguirea» pe care am analisat-o. Asemenea glasuri se auziră înnainte de marea furtună, asemenea idei, răspîndite între Romînii de orî-ce stare şi de ori-ce cultură, de naivi sămănătorî ai rodnicelor idei, pe care nu le înţelegeau pe deplin, pregătiră schimbarea hotărîtoare. Profeţii predicară în limbagiul lor înnalt şi puţini îi încunjurară, cule-gîndu-li cuvîntul de pe buze. Dar acest cuvînt se duse mai departe, el străbătu în minţile celor umili şi aceştia, vorbind celor mai umili decît dînşiî, mulţimii cufundate încă în întunerec, fură înţeleşi de aceasta. Şi, cînd veniră purtătorii de veste bună, ei se găsiră între tovarăşii de cuget, glasul lor răsuna în inimile tuturora, trezi în ele sentimente ce se aflau de multă vreme încă, nelămurite, — şi minunea învierii neamului românesc se făcu, precum proclamase Scripturile. CAP. VI. Literatura religioasă in perioada a treia. Ceia ce caracterisează literatura bisericească în ţerile romîne pe acest timp nu e o însuşire comună, un spirit general. Această literatură prosperează, se desvoltă, pentru marele bine al limbii şi al culturii populare, şi în această perioadă, dar curentele nu sînt aceleaşi în Ţara-Romănească, în Moldova, în Ardeal şi în Banat. Nici spiritul ce domină în publicaţiile religioase venite din aceste patru provincii ale romînismuluî nu e acelaşi. In Ţara-Romănească, vechiul curent, pornit din Rîmnic cu atîta timp înnainte, continuă şi-şi dă roadele, fie la Bucureşti prin succcesorii lui Grigore 3, fie în Rîmnic chiar prin Filaret, mai tîrziu şi el Mitropolit al Ungrovlachiei. Nici o influenţă nouă nu se simte în Prefeţele cărţilor bisericeşti tipărite de aceşti prelaţi, şi vom vedea că ei se pricepeau să îngîne abia cîteva păreri rătăcite în privinţa problemelor, esenţiale pentru noi, pe care şi le pusese limpede Ardelenii, le discutase cu pricepere şi le resolvise într’un sens înnălţător pentru naţiune. Abia, către sfîrşitul epocei, episcopul Iosif, al noului Scaun din Argeş, va formă o legătură între şcoala religioasă munteană şi şcoala laică din Transilvania, întrînd în relaţii cu unii dintre fruntaşii acesteia. Iarăşi către sfîrşit numai se suie, după ce viaţa culturală, rîvnirile pentru binele sufletesc al Romînilor, se stinsese la Mitropolia bucureşteană, pe tronul archipăstoresc al Ungrovlachiei acel Dionisie Lupu, care, cu toate păcatele lui morale şi politice, are marele merit de a fi fost sprijinitorul, într’un sens colaboratorul, lui Gheorghe Lazăr. în Moldova, personalitatea excepţională, ca sfinţenie, ca iubire 1 1 Y. ultimul capitol al voi. I. LITERATURA RELIGIOASĂ 369 pentru carte, a Mitropolitului Iacov Stamati crează, putem zice, un curent cultural bisericesc, venit de sus. De jos se ridica un altul, din lavra unde se aşează, cu ucenicii săi de multe limbi si de multe neamuri, cuviosul şi învăţatul stareţ Paişie, un Ma-lorosian. Coborîtor al uneia din cele mai mari familii moldovene, Veniamin Costachi învăţă la Neamţ, unde trăia încă sufletul de activitate şi evlavie, sufletul smerit de lumină al lui Paisie şi, ajuns ierarch moldovean, apoi şef al Bisericii ţeriî sale, el reuni cele două curente, acela pe care-1 găsi la Mitropolie cu acela pe care-1 aduse el de la Neamţ. Şi, spiritul de peste munţi pătrunzînd indirect pănă la dînsul, el ajunse să fie, nu părintele culturii bisericeşti din eparhia sa, ci creatorul curentului de cultură românească, acum conscientă, din Moldova. în Ardeal, am văzut ce s’a făcut către sfîrşitul epocei, de Aron Budai şi de episcopul Moga la Sibiiu, şi nu mai e nevoie să revenim asupra acelor silinţi meritorii. Ea Blaj, Bob avu ambiţia să sprijine cartea românească, prigonind pe cărturari, şi din îndemnul lui izvorî o producţie literară bogată, dar lipsită de ori-ce element profan, de ori-ce inspiraţie naţională. în Banat, cultura bisericească nu se putea dezvolta decît în margenile în care permitea ierarchia sîrbească din Carlovăţ. Această ierarchie fu însă destul de tolerantă, şi o literatură cu caracter religios şi scolastic mai mult se dezvolta acolo în pe-rioda ce ne interesează, literatură care are o înfăţişare proprie şi pe care, ca şi pe celelalte, va trebui să o studiem deosebit. Se ştie că această literatură se grupează rpai mult în jurul numelui parochuluî Ţichindeal. In locul lui Chesarie fu ales episcop de Rîmnic Filaret, Grec de origine, «om învăţat şi şiret», ni se asigură h Nu ştim numele său de familie, căci dintre cei doi nepoţi cari-î reclamară moştenirea, unul se iscălia numai Pitarul Gheorghe1 2, iar cellalt îşi luă faţă de Nemţi, între cari studia şi la cari se aşeză probabil pe urmă, numele de Fotie Filaret, după unchiul său 3. Era încă din 1776 Mitropolit titular al Mirelor, «al Miralichiei»4, 1 «Der von Rimnik, welcher alle iibrigen [Bischofe] an Verstellung und Gelehrsamkeit bey weitem ubertrifft, — Phylaret» ; Sulzer, III, p. 501. 2 Urechiă, Domnia Im Moruzi, pp. 10-11. 3 Bibi. Ac. Rom., documente necatalogate. 4 îi succedă Matei. V. Cond. sfpp. 225-6. 24 370 EPOCA LUI PETRU MAIOR şi în acest an. prin îndemnul, şi deci cu cheltuiala, lui se tipăreşte, la Bucureşti, Ceaslovul. Acest titlu îl părăsi în&ă cînd, în Mart 1780, fu ales episcop al Rîmniculuî h In ultimele timpuri înnainte de alegerea sa, la 1775 de exemplu1 2, el ocupase şi funcţia de vicariu al Mitropoliei Ungrovlachiei 3. Ca episcop de Rîmnic, el fu unul din solii lui Ipsilanti în Ardeal, pentru aducerea înnapoi ai fiilor săi, dar pe urmă trăi în rele relaţii cu cîrmuirea. In 1784 încă, el fu exilat pe timp de opt luni la Craiova, şi abia prin Februar-Mart ale anului următor putu să se întoarcă în Scaunul său4. Mavrogheni-1 puse la presă, şi această geremetisire făcu să apese la plecarea lui asupra episcopiei, pe care o găsise liberă băneşte, o sarcină de 18.500 de lei5. îşi răzbuna pentru acest jaf Domnesc primind cu toată cinstea pe generalul german Enzenberg, care-i mulţă-mia din Sibiiu, la 16 Octombre 1791, pentru «multa dragoste şi iubirea care a primit-o în vreame de şaptesprezece luni6». Din această causă şi cu toată amnistia, el fu incomodat de guvern după încheierea păcii şi trebui să recurgă la Agenţie, care, la rîndul ei, se adresa legaţiei imperiale din Constantinopol7. Dar nemulţămirea cu dînsul trecu şi, cînd Mitropolitul romîn Cozma, fost de Buzău, «un om foarte simplu, dar cucernic» 8, muri în noap- 1 Cipariu, l. c. Sulzer, III, p. 501; cf. ibid, p. 499; Cond. sfîntă, p. 229. 2 V. Omiliile din acest an. 3 Sulzer, l. uit. cit. Cf. şi mai sus, capitolul despre literatura religioasă în perioada a doua. 4 Bucureşti, 5 Mart 1785. Raport al lui von Spaun către Raicevich: «L’eveque de Rimnik, qui avoit ete exile pendant huit mois â Crajova, ayant re$u la permission du prince, est retourne a Boncareste.» Bibi. Ac. Rom., hîrtii necatalogate. 5 Urechiă, Domnia lui Moruzi, p. 11 şi urm. 6 Bibi. Ac. Rom., hîrtii necatalogate. 7 Herbert Rathkeal către Agenţie, Buiucdere, 25 Iunie 1792: «gedach-ten verschiedenen Unannehmlichkeiten und Bedruckungen..., welchen der Herr Bischoff Philareth, der Caminar Hadji-Mosco, etc. wegen ihres in den letzten Kriegeszeiten bezeigten Anhănglichkeit gegen den allerho-chstenHof ausgesetzet sein». Ambasadorul îndemnă pe prigoniţi a i se adresă direct şi declara că nu va permite a se călca tratatul şi amnistia. Pentru relaţiile lui cu Austriacii şi Ruşii, v. şi Urechiă, Domnia lui Moruzi, p. 5. 8 Sulzer, III, p. 500 : «ein sehr einfăltiger, aber erbaulicher Mann». Fostpro-tosinghel al Mitropoliei, fusese ales la 4 Septembre 1764 la Buzău, trecuse la 9 Octombre 1787 la Bucureşti; Cipariu, l. c.; Cond. sfîntă, p. 239 şi urm. LITERATURA. RELIGIOASĂ 371 tea de 12 la 13 Septembre st. n. 1792 x, el fu designat în locul mortului, şi alegerea-i se făcu la 23 st. v. 1 2. Zăbava se explică prin-tr’aceia că Filaret trebui să fie chemat de Domn la Bucureşti, aflîndu-se atunci în eparchia sa 3. Dar, neînţelegîndu-se cu Vodă, păstoria îi fu din cale afară de scurtă. în Septembre—poate la 25—1793 4 era silit să-şi dea demisia: la 11 Octombre el sfinţia pe succesorul său, alt Grec, Dosoftei Filitis 5. Muri puţin după aceasta, nu fără bănuieli de otrăvire 6. La 13 Iunie 1784, Domnul se ocupa de marea datorie — 52.800 de lei — pe care-o lăsase7. Dispusese ca «hanul cel nou, ce este lîngă dumnealui Banul Ghica», să rămîie Mitropoliei, cu îndatorirea de a întreţinea în timp de ciumă spitalul Sf. Pantelimon 8. Gîndul lui Filaret a fost totdeauna îndreptat către instituţiile de cultură, a căror însemnătate ştia s’o preţuiască. El reforma, se pare, şcoala din Craiova, cea grecească, al cărei das-căl, Dimitrie, arăta în 1796 că-i datoria lui locul său9. Poate 1 Math. Janitsek către Agenţie, Bucureşti, 13 Septembre 1792: «Melde auch gehorsamst das der Bischoff Mitrobolito heuthe nachts gestorben ist». Bibi. Ac. Rom., hîrtiî necatalogate. Cf. Cond. sfîntă, p. 247 şi urm. 2 Cipariu şi Cond. sf. Dar e curios că avem o felicitare — prematură ? — din 11 Septembre. Bibi. Ac. Rom., Mitropolia Bucureşti, II, fol. 120 Y°- O notiţă — Urechiă, Pe foi de ceaslov, p. 248 — dă însă data de 4 Septembre. 3 Ibid., fol. 114. 4 Cond. sfîntă, p. 2781; Pe foi de ceaslov, p. 248. 5. Cipariu, l. c.; Urechiă, o. c., p. 9. Şi Filaret scria greceşte: vezi scrisoarea lui din 16 Iunie 1781 către egumenul Teofil de Strehaia ; raportul fiin 2 Februar 1787 către Domn în voi. citat din Bibi. Ac. Rom., fol. 89-9 Vo, 92-2 Vo. Un manuscript de scrisori greceşti ale lui se află la mine în studiu, şi mă voiu ocupa de el aiurea. Act românesc al lui, din 11 Iulie 1793; ibid., fol. 105. Cf. Rev. teol., II, p. 372. 6 Cipariu, l. c. 7 Urechiă, o. c., pp. 10-2. încă în 1798 se mai presintau reclamaţii. Ms. citat al Academiei, fol. 91 Vo. 8 Urechiă, o. c., p. 12 şi urm. Condica Mitropoliei Bucureşti pe anii 1796-801, la Bibi. Ac. Rom., cuprinde această menţiune: «1794, Dech. 20. Carte de ertăciune a lui proin mitr. Filaret». — V., în genere, pentru viaţa lui, pe lîngă Melhisedec, Schiţe din viaţa Mitropolitului Ungro- Vlachiet Filaret II, 1792, şi ale altor persoane bisericeşti, cu care el a fost în relaţiuni de aproape, în An. Ac. Rom., ser. II, VIII, secţ. ist., şi Biserica ortodoxă pe 1881, April, p. 459. 9 Bibi. Ac. Rom., ms. 642. 372 EPOCA LUI PETRU MAIOR el a adus în bună stare tipografia grecească, pentru care i se dădea ordin, la l-iu August 1784, a nu tipări nimic fără încuviinţarea Domnească, «nici vre-un vivlion, nici măcar alt-fel de scrisoare sau liîrtie» 1. Cît pentru cea românească, el îî dădu destul de lucru: cînd era la Bucureşti, acolo-i trimitea corecturile şi raport despre nevoile imprimeriei «tipograful» şi îngrijitorul, părintele Ioachim 1 2. Ce parte avu în tipărirea Mineelor, s’a expus mai sus, în alt capitol. Intăiu trebuia, în adevăr, să mîntuie cu Mineele, pe care nici Mitropolia nici episcopia din Buzău nu se arătau dispuse a le continuă sau a-şî lua partea la tipărirea lor. După terminarea însemnatei lucrări tipografice a Mineelor urmă o încetineală a activităţii la Rîmnic. Ni se vorbeşte pentru anul 1781 de un Ceaslov şi de o Psaltire 3. Din scrisoarea menţionată a unui Gheorghe, slujbaş al episcopiei, către Filaret, aflăm despre intenţia ce avea la 1782 «părintele Ioachim», «ieromona-chul Mitropoliei»4, de a tipări un Orologhiu mare 5; în acest an apăru 6 un Triod. O «Sinopsis, adecă cuprindere în scurt acei vechei şi acei noao scripturi» se tipări în «noua tipografie» la 1783, în acelaşi timp cu o nouă ediţie a Pildelor filosof eşti. Cel mai bogat an însă e 1784, în cursul căruia se publică: un Ca-tavasier, cu îndreptarea lui Grigorie ierodiaconul Rîmniceanul 7, Cuvintele lui Doroteiu, «tălmăcite de pre limba grecească şi îndreptate de prea-sfinţitulu părinte chiru Filaretu episcopulu Rîmnicului»8, Evanghelia, un Acatist. In 1785 iese Penticostariul (7193). Din 1784 însă sînt Cuvintele lui Teodor Studitul, despre 1 Urechiă, Ist. Rom., I, p. 516. El însuşi îşi atribuie meritul de a fi întemeiat «tipografia grecească». Urechiă, Domnia lut Moruzi, p. 1. 2 Raport al unui rstop^tos, în Bibi. Ac. Rom., Mitropolia Bucureşti, II, fol. 118 Vo. 3 Pentru cea din urmă, v. Uricariul, XXIV, p. 396. 4 V. Catavasierul din 1784. 5 cSîpoXo7f.ov ţJLSŢa. O listă de cărţile religioase muntene, pentru care se interesa în acelaşi, an guvernul ardelean, se păstrează la Ac. Rom., doc. necatalogate. 6 Data, de la Facerea Lumii, e 7290. 7 Tipograf e tot Dimitrie Mihail Popovici, care-şî iea titlul de «purtă-toriu de grijă tipografiei». 8 Tipografi sînt ieromonachul Climent şi popa Constantin. LITERATURA RELIGIOASĂ 373 care ni se spune iarăşi expres că ele au fost traduse şi îndreptate de episcop. Se mai citează, dintre tipăriturile lui Filaret, o Cazanie din 1781, un Molitvenic din 1782, o Psaltire 1, o Cazanie din 1784, un Triod din 1786, o Liturghie şi o Slujbă a Sf. Stelian din 1787. Războiul întrerupse apoi lucrul în tipografia episcopală 1 2. Numai după încheiarea păcii ieşi la lumină Cazania, cu o Prefaţă de protosinghelul Grigore, în care se menţiona Filaret, «ce au stătut pănă după începutul tipăririi cărţii aceştiia episcop Rîmnicului, ani treisprezece, iar acum s’au înnălţat în Scaunul Ungrovlachiei». La Bucureşti, pe vremea lui Cozma, ales, cum am văzut, şi confirmat de patriarcliul de Constantinopol în Octombre 1787 3, cunoaştem o singură tipăritură: OdoichuL apărut în al optulea an din păstoria lui, în 1792, cu îngrijirea lui Grigore «Sidis». Venind aici, Filaret se pregăti pentru o lungă şi folositoare activitate literară. Cum ni spune însuşi, în scrisoarea-î către Domn, din 26 Mart 1793, el adună cărţile bibliotecii metropolitane, împrăştiate în timpul războiului, reformă tipografia, pe care o găsi distrusă, ceru a se opri intrarea cărţilor bisericeşti ce se tipăriau peste munţi, «la episcopia Uniţilor, cît şi la Si-biiu, cu nume de ortodoxie», cărţi care purtau, pretinde el, indicaţia falşă a Rîmnicului ca loc de tipărire sau apăreau fără a se arăta locul unde au fost lucrate 4. Dar, în scurta-i stăpî-nire, apucă abia să dea la lumină, în noua sa tipografie, un Ca-tavasier, în 1793. Noul Mitropolit fu iarăşi un Grec, Dositeiu Filitis, a cărui consacrare se făcu la 11 Octombre 1793 5. Era de loc din Ianina, cum spune Naum Rîmniceanu în opera sa istorică 6. îngrijitorul 1 V. şi Urechiă, Ist. Rom.y I, p. 517. 2 V., pentru cărţile menţionate în urmă şi pe care nu le-am putut vedea înşine, Melhisedec, art. cit. 3 Buciumul romîn, I, p. 144; Cond. sfîntă, p. 239 şi urm. 4 El amintia că şi cărţile muntene sînt oprite în Ardeal şi cerea ca acele din cărţile străine, care, după cercetare, ar fi îngăduite a pătrunde, să poarte pecetea Mitropoliei. Urechiă, Domnia Im Moruziy pp. 4-5. 5 V. mai sus, p. 371. Cf. Cond. sfîntă, p. 341. 6 Y. mai sus, Istoricii de transiţie. 374 EPOCA LUI PETRU MAIOR tipăririi cărţilor religioase în lunga sa administraţie, care ţinu, fără însemnătate politică sau strălucire culturală, pănă la 1812x, Grigore, protosinghelul din Rîmnic, care pare a fi fost un om zelos şi luminat, ni vorbeşte ast-fel despre ierarchul său în Prefaţa la Triodul din 1798: «Moşiia în carea ai văzut soarele întîiu, iaste aceia preste carea au împărăţit odinioară Pirr... Aproape de coloniile care în părţile Ipirulul s'an tras preste cîtăva vreame din neamul nostru.» In şcoala din Ianina încă, el ar fi dat dovezi de isteţime, şi prin destoinicia sa ajunse «ocîrmuitoriu unii mănăstiri întru o ţară depărtată şi într’un oraş mare şi plin de ochi privighitori, cum sînt Bucureştii». Se vîntură apoi în călătorii instructive, cum se vîntură «grîul în arie». Numit episcop de Buzău — după ce fusese, adăogim noi, diac la Mitropolie şi archimandrit al mănăstirii Sf. Ioan 1 2 —, la 11 Octombre 1787 3, el pune de se alcătuieşte Condica episcopiei: «Deci arăt că cea mai întîiu şi prea trebuincioasă săvîrşire carea ai făcut la episcopia Buzăului iaste că, găsind scrisorile ceale afierositoare şi hrisoavele şi toate cărţile de moşii, de danii şi de întăriri nepuse în rînduială, neadunate cum să cădea, ci supt primejdie de a să strica sau a să răpune, te-aî silit de le-ai strîns şi ai grijit de s’au făcut acolo acea mare codică, cu mijlocul căriia să pot păstra de aici înnainte temeaele daniilor şi ale pomenirilor, fără teamerea şi periculul în care pănă atuncea să afla». De timp de răzmeriţă nu s’a temut, ci a rămas la locul său, făcînd, tocmai pe aceste tulburate timpuri, «beserică la viile episcopiei» şi case de locuit, lîngă ea, refăcînd chiliile la episcopie chiar, «şi pre la metoaşe». La Bucureşti, ajutat de «fii ai patriei aceştiia», ca acel ce a tradus Triodul din greceşte şi care era poate însuşi Grigore Mitropolitul,—continuă panegiristul, a tipărit, de patru ani de cînd oblăduieşte eparchia, «şase rînduri de cărţi; adecă molit-vealnice, ceasosloave, psaltiri mari, liturghii, pravoslavnica învăţătură si triodul». încă din 1794, archimandritul Grigore Rîmniceanul, fost egumen de Vieroş şi viitor episcop de Argeş, dă o ediţie a Pravoslavnicei învăţături, tradusă din greceşte, din porunca Mitropo- 1 El muri în Ardeal, tocmai la 14 Decembre 1826; Cipariu, l. c. 2 Cipariu, l. c.; Cond. sfîntă, p. 219. 3 Cipariu, ibid.; Cond. sfîntă, p. 216. LITERATURA RELIGIOASĂ 375 litului, de biv Vel Clucerul Dumitrachi Fălcoianu, ruda unui boier prigonit de Mavrogheni 1. Grigore laudă în Prefaţă «pra-voslavia» terii: «Măcar de s’au şi frămîntat această ţară cu schimbări de stăpîniri streine şi au ajuns la grijă din pricina a fealiurî de dej ghin aţi..., s’au risipit fălniciile acestora ca pusde-riile, iar pravoslavia ţării noastre ş’au păzit semnarea sa, şi n’au fost lipsită de Domni blagocestivi şi vestiţi în fapte». Pentru a da dovadă despre această persistenţă în evlavia cea veche apar cărţile bisericeşti într’una. «Atîtea cărţi, eşind între noroade, să fac atîtea guri propoveduitoare de adevăr.» Aceasta, în special, are drept scop a feri pe credincioşi de mrejele pierzătoare de suflet ale Unirii, ce a conrupt Ardealul: Mitropolitul a co-mandat-o pentru a «amuţi buzele împuţite ale hulitorilor celor ce măşîesc în urmele începătorilor de dejgliinări, carii cu coada lor au tîrît după sine atîtea mulţimi». In acelaşi an, o altă carte de explicaţie a credinţi! se tipăria la Bucureşti, şi se traduse iarăşi din ordinul lui Dosoftei. Traducătorii erau doi dintre ucenicii lui Paisie, stareţul Neamţului, vestiţii Gherontie şi Grigore — acesta din urmă, deosebit de pro-tosinghel şi acelaşi cu viitorul mare Mitropolit muntean —, cari întrebuinţase un text grec. Lucrarea poartă titlul de «Carte folositoare de suflet»1 2. La 1796 se tipăria Psaltirea, în 1797 Liturghia, iar la 1798 Triodul menţionat, în Precuvîntarea căruia Grigore dă şi noţiuni geografice şi explică rămînerea în urmă a Romînilor, în ceia ce priveşte ştiinţile, prin zelul ce l-au avut de la Constantin cel Mare încoace pentru cultura religioasă. «Mulţi tineri», scrie el, «aprin-zîndu-se de rîvna folosului patriei aceştia, au mers cu mari osteneli şi primejdii la ţări depărtate, ca să înveţe în scoale vestite, nu măestrii, nici măsurarea pămîntului şi a înnălţimii, nici astronomie», — lucruri de care Grigore are ideie —, «ci numai cît se cuvenia la apărarea şi întărirea sfintei creştinătăţi». întorşi, ei traduc cărţi şi fac ţara lor atît de înţeleaptă, înc-ît... străini 1 V. Sulzer, partea inedită; Bis. ort., XII, p. 742; XIV, pp. 414, 718-9. 2 O nouă ediţie ieşi în 1799, cu laude pentru «rîvna Prea-Sfinţieî Sale cătră tălmăcirea cărţilor celor sfinte şi de sufletu folositoare» ; o a treia în 1800. Yom vedea că există şi o ediţie moldovenească din 1819. Cf. şi Uricariul, XXIV, pp. 396-7. 376 EPOCA LUI PETRU MAIOR de pretutindene năvălesc într’însa. înainte de 1800 apar Cuvintele Iul Simion Bogoslovul şi un Cliiriacodromion l. După retragerea lui Grigore Rîmniceanul, credem, un nou Fi-laret, Mitropolit al Mirelor, editează, în Octombre 1801, Slujba Sf. Dimitrie Basarabov, adăogind opera lui C ario fii 1 2, «Părtinirea sfîntuluî mucenic Ioan Rumînul», precum şi «Slujba Sf. Ioan de la Suceava» şi puind în fruntea culegerii o prefaţă a sa. Ştiind cît s’a lucrat supt el şi predecesorii sau colegii săi de pe la celelalte eparcliiî, Dosoftei făcea în 1804 să se oprească iarăşi cărţile imprimate, cu nuanţă de schismă şi falşe titluri rîmni-cene, în Ardeal: «patru tomuri cuprinzătoare de cele şapte Taine bisericeşti, i nişte trioade şi apostule», producte ale tipografiei Seminariului din Blaj 3. Pe timpul ocupaţiei ruseşti se tipări la Bucureşti, cu versuri către stema nouă, împărătească, la 1808, un Euchologiu. în Mitropolia din Bucureşti se mai publică, în anul următor, o învăţătură creştinească 4. în această îndelungată administraţie a ţerilor noastre, pe care sperau să le poată păstra de acum înnainte, Ruşii înlocuiră pe amîndoi Mitropoliţii, pentru a-şi pune creaturile lor. Lacomul de bani, dar activul Dosoftei făcu loc întăiu unui Romîn, ucenic al lui Chesarie, al «vestitului Chesarie, episcopul Rîmnicului»: Gavril, care încercă o reformă a mănăstirilor muntene, cîrmuite pe atunci de egumeni greci. în Scaunul metropolitan, pe care Gavril îl ocupă numai foarte puţin timp, veni pe urmă Grecul Ignatie, om învăţat, care ştia să ţie logosuri franţuzeşti5 şi primi în 1816 dedicaţia unui Sogno di Scipione, tradus din greceşte6, dar lăsă o reputaţie urîtă, de om trufaş, viclean, nerespectuos de dogme, de mîncător de carne în posturi7. Cînd Ruşii ple- 1 Prefaţa ediţiei din 1800 a «Cărţii folositoare de suflet». G. Dem. Teodor eseu, în Efr. Poteca, citează un Cliiriacodromion din 1801. 2 Acesta a mai fost pomenit în voi. I. 3 V. adresa, din 30 Octombre 1804, a Logofeţiei către Agentul imperial din Bucureşti în corespondenţa Agenţiei, la Bibi. Ac. Pentru cărţi ce se aduceau din Veneţia, v. ibid. 4 O altă ediţie în 1828. 5 Naum Rîmniceanu, în Cron. greci. p. 294. 6 V. şi Papadopol-Calimah, în Rev. p. ist., arch. si filologie, VI, p. 126 şi urm. în această carte, apărută la Pisa, se dă şi chipul lui Ignatie, atunci scos din Scaun. Cf. Bis. ort., XVI, pp. 317-8. 7 Zilot Românul, Cronica I, pp. 88-94. LITERATURA RELIGIOASĂ 377 cară, Dosofteî fu restabilit, dar tipărituri nouă nu mai avem de la dînsul. îi succedă la 16 Decembre 1812, Grecul Nectarie Moraitulx, sprijinit de Carageă şi care era, de la 8 Octombre 1792 1 2, episcop de Rîmnic. Nectarie tipări la Rîmnic în 1794 un Apostol cu Prefaţă de dînsul, o Psaltire în 1796 3. în 1811 în fine, în tipografia episcopală, tipăreşte Ignatie Mitropolitul un Octoih. Nu mai puţin harnic decît Nectarie, mai harnic decît dînsul, mai destoinic supt raportul literar se arătă noul coleg al acestuia, cel d’intăiu episcop de Argeş 4. La 10 August 1794, Mitropolitul Dosofteî recomanda credincioşilor din noua eparchie pe «episcopul lor», «acest nou episcop, pre carele şi noi mult am ostenit ca să-l aşăzăm pentru folosirea aceştii noauă episcopii de doauă judeţe, adecă a Argeşului şi al Oltului, ca pre unul ce iaste cercat şi vreadnic de această păstorie» 5. Alesul, Iosif, era Romîn, «de fel din satele ce are plaiul Loviştii peste Olt, în partea Craiovei», «fiind îmbunătăţit şi cu daruri ca acelea potrivite la un archipăstor» chiar, dar «moale la vorbă şi otcooXoc, adecă prefăcut» 6. Am văzut înnainte o parte din activitatea sa literară şi legăturile lui cu Romînii de peste munţi7. Mai putem adăogi că el a dat o a doua ediţie din «Apologhia contra celor fără de Dumnezeu», tradusă din greceşte de Gherontie, pentru a com- 1 Bis. ort., XIII, pp. 64-5. Pentru alegerea sa ca Mitropolit, v. ibid., pp. 270-1. 2 Cipariu, l. c.; Bis. ort., XIII, pp. 178, 180, 265-6, 375. 3 în Precuvîntare se întrebuinţează neologismul «persona». 4 Acest Iosif pare a fi «protosinghelul» de Rîmnic pomenit la 1783 ca îndemnător la tipărirea Sinopsei. El ar mai fi tipărit în 1820 la Bucureşti Omilu; Gaster, Gesch. der rum. Litt., p. 301: în tipografia nouă a doctorului Constantinache Caracas. Pentru el, mai v. Bis. ort., XII, p. 533; XIV, p. 414. 5 «Pentru această noao episcopie s’aii nevoit şi alţii altă dată ca să o aşaze, ci Dumnezeu acum au voit.» Bibi. Ac. Rom., Mitropolia Bucureşti, II, fol. 107. 6 Zilot Romînul, Cronica II, p. 73. Cf. Cond. sfîntă, p. 279 şi urm. 7 V. mai sus, la Molnar. Pentru Nicodim Greceanu, care-i ceruse sfatul în privinţa unei publicaţii, Odobescu, în Pap iu, Şincaî, p. 81; Bis. ort., XIV, p. 411. Pentru Minee, o scrisoare în Bis. ort., XVII, pp. 32-4. 378 EPOCA LUI PETRU MAIOR bate pe «Volteriştii, paginii adecă, cei fără de Dumnezeu ai veacului acestuia» 1. Şi jaici apare rolul lui Iosif de mijlocitor al cărturarilor bisericeşti din deosebitele ţeri locuite de Romînî. Precum apare şi în faptul că la Neamţ a apărut la 1816 «Epitomî twv 0siu>v 6oY{idxo)v», de Atanasie de Păros, şi alte opere religioase, traduse din greceşte «prin oserdiia şi silinţa iubitoriului de Dumnezeu episcop al sfintei episcopii Argeş, chiriu Iosif», care condamnă, în Prefaţă, cu asprime, pe Uniţi, paseri de noapte, şi cărţile lor «cele cu scorniri străine de înţeleagerile Sfinţilor Părinţi, stricate şi cu necurăţii apuseneştî afumate» 1 2. El tipăreşte apoi «Paraclitichi», şi tot el îndeamnă la traducerea lui Nichifor Calist Xantopulo pe «stareţul» de la Neamţ, înnainte de 1814, Gherontie 3. Fireşte că Nectarie a găsit Mitropolia bucureşteană în cea mai desăvîrşită desordine, dar nu şi-a făcut sînge rău pentru aceasta. Lăsă preţioasele cărţi şi manuscripte «alandala» în podul palatului său şi duse mai departe viaţa sa de «bon vivant» vesel, ocupat de mici intrigi şi de probleme de bucătărie 4. Cărţi s’au tipărit cîteva, dar puţine, neasămănat mai puţine decît în Moldova, unde se pornise un puternic curent şi o mare activitate. Să cităm: «Molitveanicul bogat, întocmai după cel de la Râmnic» şi «Apologhia», pentru care am văzut că a cheltuit episcopul Iosif, ambele din 18195. Numai cea d’intăiu *a ieşit din tipografia, neglijată de multă vreme şi decăzută a Mitropoliei. Urmaşul lui Nectarie la Rîmnic fusese nepotul său Galaction. Cît a fost în Scaunul oltean, el a urmat opera de luminare prin cartea bisericească. In 1813 se tipăresc: învăţătura pentru ispovedanie, Liturghia; 1 Se tipăreşte supt Alecu Suţu, în tipografia nouă a lui Clinceanu şi Topliceanu, de «monahul Isaia tipograf, din mănăstirea Neamţului», unde vom vedea că ieşise întâia ediţie. 2~Şi în «Tîlcuire» — v. mai jos — se atacă un «din Blaj oare-carele de-şărt de socoteală şi plin de fumuri», care ar fi făcut pe ortodox! «ţîrani şi proşti, el fiind aşa». E vorba de publicaţia romînă a lui Yaida, în care însă «ţereanî» înseamnă locuitori din Ţara-Romănească. 3 O tipăreşte, pe această «Tîlcuire pre scurt», Grigore, tovarăşul lui Gherontie. 4 Mac Michael, în Arch. soc. şt. şi Ut. din Iaşi, VII, p. 83. 5 «Deatorinţile presviterilor» din 1817 par a fi o tipăritură ardeleană. LITERATURA RELIGIOASĂ 879 în 1816, Vieaţa Sf. Vasile cel Nou, tradusă de protosinghelul Rafail. Se ştie cum Alexandru Suţu, avînd nevoie de bani, se hotărî să sacrifice pe Nectarie-, spre marea mulţămire a naţionaliştilor munteni de atunci, cari-1 uriau ca Grec. Unii voiau să puie în locul Moreotului pe Romînul Iosif, de la Argeş, care era însă prea bătrîn şi bolnav (-J* 27 Octombre 1820), şi nu voia să cheltuiască pentru înnălţarea luil. I se preferă deci un prelat, asupra căruia am dori să ştim mai mult, pentru marele rol pe care-1 jucă în sprijinirea apostolilor ideilor nouă în Ţara-Romănească. Dionisie Lupu, patronul lui Gheorghe Lazăr, era la 1819, cînd fu silit Nectarie să demisioneze, un prelat «mai tînăr, cu ştiinţă de trebile archipăstorieî, de tînără vrîstă aflîndu-se în slujba Mitropoliei şi mai îndrăzneţ la cuvînt, precum ar trebui la această vreme» 1 2. Un «adevărat Romîn, încă şi de viţă bună, fecior de boier, şi cu daruri împodobit, practicos atît întru cele bisericeşti cît şi întru cele politiceşti, peste toate, cu totul depărtat de iubirea de argint». Era egumen de Tismana 3. Ca şi contemporanul său Yeniamin Costachi, Dionisie Lupu a fost ca om politic inconsecvent, uşuratec şi — ceia ce n’a făcut Veniamin niciodată—a recurs la tot felul de subterfugii, de intrigi, de minciuni şi de înjosiri faţă cu Ruşii pentru a-şî păstra şi recăpăta mai târziu Scaunul episcopal, pe care nu-1 dobîndi, după ce-1 pierduse pe dreptate4. Dar şi-a răscumpărat multe din aceste păcate prin curajul şi iubirea cu care a întreprins reforma clerului şi reforma şcolilor, cu care a luat în mînile sale causa purificării morale şi a redeşteptării naţionale. 1 Succesorul lui Iosif la Argeş fu alt Romîn, Ilarion Deleanul, Grec de origine, om meşter la discursuri — Bis. ortodoxă, XIII, p. 208 şi urm. —, prietenul şi sfătuitorul lui Tudor (Bis. ort. XIII, p. 274 ; XIV, pp. 419-22). Iar Grecul Costandie de Buzeiî, nepotul lui Dosoftei, fu înlocuit, tot supt Suţu, şi din aceleaşi motive, cu Romînul Gherasim Rătescu, Bălăcean după mamă. V. Zilot Romînul, Cronica II, p. 76. 2 Zilot, l. a.,, p. 74. 3 P. 75; Bis. ort., XIII, p. 271 ; XIV, p. 410. 4 întors din Ardeal, unde se făcuse mult timp bolnav de picioare, el muri ca egumen la Deal. V. Erbiceanu, Cron. grect, Prefaţa; Hurmuzaki, X şi V. A. Urechiă, studiile asupra Bisericii muntene în acest timp, — în Tinerimea romînă7 noua serie, I. 380 EPOCA LUI PETRU MAIOR Cărţi a tipărit puţine pană la 1821: în 1819, «Apologhia, adecă cuvînt sau răspuns împotriva socotealii celor fără de Dumnezeu», din care întâia ediţie munteană apăruse la 181^, Ornantul Iul Ioan Gură-de-Aur şi Psaltirea prescurtată de Sf. Augustin, în 1820. Dar a oprit despărţeniile dese, a cerut studii preoţilor, a interzis chirotonisirea lor pe bani, a distrus obiceiul împrumuturilor pe care le făceau episcopii în sama eparchiilor lor h Pe urmă, a fost primul Mitropolit muntean care a trimis bursieri în străinătate, pentru a pregăti ast-fel profesori romîni la şcoala naţională românească din Bucureşti. Pentru învăţături ii ii superioare plecară ast-fel în «Evropa»: la Pisa şi Paris, C. Mo-roiu, I. Panteliu, Simion Marco viei şi ieromonachul Efrosin Poteca, mai tîrziu un activ dascăl şi traducător, care apucase a tipări la această dată «Mai nainte gătirea spre cunoştinţa lui Dumnezeu», apărută în 1818 la Buda, cu cheltuiala «înnaltei scoale Domneşti»1 2. Dar activitatea acestor tineri nu începu de-cît după 1821. Dar aici nu se mărgeni sprijinul acordat de Mitropolit culturii romaneşti. Promisese a face o şcoală de teologie enciclopedică şi de musică 3 de limba ţării. El creă, cum vom vedea, pentru întâia oară învăţămînt superior cu direcţia naţională, «scoale mari Domneşti, cu profesori învăţaţi», cari predau, în româneşte şi pentru scopuri româneşti, «cuvîntarea de Dumnezeu şi fiiosofia, ritorica, metodica, poesia». Preoţii, cari trebuiau să înveţe «teologhia» înnainte de a putea fi hirotonisiţi, erau îndatoriţi să ţie «scoale pentru prunci» în satele lor. Alături cu bursierii cari merseră să caute lumină în străinătate, porniră doi dascăli de cîntări «după sistema cea noauă a sfintei Bisericii a Răsăritului»: Macarie ieromonachul, portarul Mitropoliei şi «chir Nil Nicolae Poponea, bărbaţi cu ştiinţe şi desăvîrşiţi în meşteşugul acesta», pentru a 1 Bis. ort., XIII, pp. 271-2. 2 Pentru aceşti bursieri, v. Bianu, în Rec. nonă, II şi G. Dem. Teodo-rescu, Efrosin Poteca,, tras aparte din Rec. p. ist., arch. şi filologie, II. Şi V. Popp, în Prefaţa la Psaltirea în versuri a lui Prale, menţionează pe cei patru tineri trimişi de Dionisie în Italia, şi între aceştia pe Efrosin Poteca. Carcaleclii pomeneşte cartea din 1818 în Bibi. rom.—Testamentul luî Poteca, în Instr. publică, I, pp. 1-8. Pentru o autobiografie a lui Efrosin Poteca, pe care o posedă d. Gaster, v. a sa Gesch. der rum. Litt., p. 383. 3 Bis. ort., X'V, pp. 874-5. LITERATURA RELIGIOASĂ 381 tipări la Viena cărţile trebuitoare cîntâreţilor bisericeşti în stil mai modern b Unul dintre cei doi trimişi, Macarie, un orator, care îşi iea titlul de «portarie al Sântei Mitropolii a Bucureştilor si dascălul şcoaleî de musichie», îşi îndeplini la 1823 misiunea, cînd Mitropolit era acum Grigorie. în acest an apăru Theoriticonu al său, tradus din greceşte, după care trebuiau să vie, în timp de două luni, — cum au şi venit — Anasta sima tar iul şi~ «după puţină vreme», Irmologhiul, toate trei după «sistema musichieî celei noao bisericeşti», pe care o representau la Bucureşti, în lipsa lui, dascălii Costachi şi Grigore * 2. Dionisie nu se mai întoarse ca Mitropolit din pribegia sa ardeleană, precum din retragerea sa din urmă de la Avrig nu se mai întoarse profesorul Gheorghe Lazăr. Dar şi unul şi altul lăsase — unul, adevărat, cu voie, pe cînd cellalt fără voie, — înlocuitori cari duseră mai departe opera începută şi se apropiară şi mai mult decît premergătorii de biruinţa noului curent în Ţara-Romănească 3. * * * 3 Carcalechi, cele două apeluri ale sale, din 1821 şi 1825. 2 Pentru predecesorii psaltului Macarie, în metoda veche şi cea nouă a cîntului bisericesc, v. Gaster, Gesch. der rum. Litt., p. 362. Cf. Bis. ort., XVI, pp. 111-2, 808 şi urm., 815-6. 3 Pentru tipăriturile religioase muntene, v. şi «Istoria» lui Klein, în Instr. publică, II. Multe ştiri despre viaţa în mănăstirile şi residenţile din principate le avem de la un călugăr, un călugăr pămîntean, din familia acelui sfînt românesc din secolul al XVIII-lea care a fost cuviosul Antonie din Rîmnic. Chiriac Rîmniceanu s’a născut în oraşul de la care-şî iea numele, pe la 1787. Era dintr’un neam de boieri mai mici, şi aflăm de la dînsul că fratele i-a fost al doilea Vistier. Cea d’intăiu învăţătură a primit-o în mănăstirea Bistriţei, unde slujia la «slujba stranei», de la «paraeclisiarhul, îngrijitorul bisericii şi aprinzătorul de candele». De aici trecu, pentru carte, la Mitropolia din Bucureşti. II aflăm apoi la Cernica, unde era egumen un Paisian, Gheorghe, la Tismana, unde ajunse diacon. în 1816 merse să se împărtăşească de lumina din mănăstirea Neamţului, în care duceau o harnică viaţă nouă o mie cinci sute de călugări. înnainte şi după aceasta, făcu drumul folositor pentru suflet al Atosului. în ce a scris ni vorbeşte de cele văzute pe cale, de «mosafiri evropeni, îmbrăcaţi nemţăşte, cu sabie atîrnată», de «copaci ciudaţi», «păsări schimbate», de «minunata mare, ca o masă vînătă, arătînd faţa ca a aerului albastră, şi mare foarte». A fost cîndva şi la Braşov. După ce trecu vremea învăţăturilor şi a călătoriilor, el se retrase în singurătatea mănăstirii vechi a Călniului, unde ajunse egumen. Şi aici şi-a scris amintirile, un amestec de legende de sfinţi, de pomelnice, de poves- 382 EPOCA LUI PETRU MAIOR în Moldova, supt Mitropolitul Gavril Calimah, Mitropolia avu numai o parte slabă în mişcarea literară, în curentul de cultură religioasă ce se manifestă. Gavril era, în adevăr, un prelat cucernic, un patriot chiar, care nu se sfia a se pune în fruntea mulţimii, ca în 1775, pentru a face să triumfe causa dreaptă a «săracilor1», dar fostul episcop de Salonic nu pare să fi avut cultura destul de largă a fratelui său, dragomanul Porţii şi Domnul moldovenesc. In lunga sa păstorie nu ştim să fi făcut ceva deosebit pentru şcoală * 1 2, sau pentru literatura eclesiastică, pe care el se cădea s’o patroneze. Supt el nu s’au tipărit, pe cît ştim, mai nimic în această perioadă, afară de Catavasierul din 1778 3, Psaltirea, ieşită din tipografia Strilbiţchi la 1782, Prăvilioara din 1784, instrucţii pentru preoţi4, care se tipărise peste Milcov la 1781, şi Euchologiul din 1785. După moartea lui Gavril ocupă tronul metropolitan Leon Ghe-uca, fost episcop de Roman. Despre acesta ni spune multe lucruri bune Dositeiu Obradovici, vestitul scriitor sîrb, care făcu cunoştinţă cu dînsul, la Focşani, pe cînd acesta era episcop, şi deveni în curînd prietenul lui. Cînd Dositeiu, care dădu lecţii şi unor nepoţi ai Mitropolitului Gavril, ajunse la Lipsea, el îşi aducea aminte cu plăcere de Moldoveni: «Nu pot trece aici supt tăcere îngrijirea cea mare ce o au boierii din Moldova pentru educaţia şi învăţătura copiilor lor. Nu este acum tînăr în Iaşi, care să nu ştie, afară de limba sa, elineşte şi franţuzeşte; mulţi ştiu latineşte şi italieneşte», scrie el unui oare-care Haralambie, la 13 April 1783. Dar mai ales nu poate uita «rîvna către învăţătură şi iubirea de patrie» a Vlădicăî Leon. «El, fiind episcop, a învăţat limba francesă, a adunat cu cheltuială mare o bibliotecă foarte aleasă, a dat să se tălmăcească pe limba sa felurite cărţi, şi acum şi-a pus de gînd a tipări cu banii săi Teatrul politic al tirî istorice, în formă de memorii fără pretenţie, fără plan şi mai mult fără formă. Lucrările lui Chiriac s’au tipărit în Bis. ort.. XIII şi XIV. Ştiri despre el pe pp. 25 şi urm., 88-9, 91, 165, 173, 217-8, 221 şi urm., 289, 293, 361, 365, 372, 375-7. Cf. Bis. ort., XII, pp. 603 şi urm., 782 şi urm. 1 V. Wolf, I, p. 144. 2 Dar cumpăra un loc pentru şcoala din Iaşi şi oferi în două rinduri ■altul de la Mitropolie; Uricariul, III, p. 13 şi urm. 3 Buciumul romîn, II, p. 47-8. 4 Buciumul romîn, I, p. 382. Cf. Rev. teol., IV, p. 142. LITERATURA RELIGIOASĂ 383 lui Oxenstierna şi Telemac şi a le dărui compatrioţilor săi1.» In 1784, Dositeiu traducea însuşi o predică a lui Zolikofer şi, tipărind-o, o închina lui Leon, a cărui laudă foarte călduroasă se întîmpină în Precuvîntare: «In tot timpul vieţii mele, nu am cunoscut un om care să poftească mai mult luminarea minţilor şi a sufletelor omeneşti decît Preasfinţia Ta.» II numia «prietenul său cel mai bun şi mai venerat» şi-l asigura la sfîrşit că nu-1 va uita nici odată: «Sufletul mieu pănă cînd va fi viu, te va pomeni şi te va iubi 1 2». Pe timpul cît fu Mitropolit însă, în acel scurt timp, Leon nu se însemnă prin tipărituri. Doar în 1785 apare la Iaşi Alfavita sufletească, iar în 1786 publică un Octoili Rusul Mihail Strilbiţchi sau Strilbeaţchi, econom, şi fiul său, Policarp, tipografi. Psaltirea din 1790 3, ca şi învăţătura creştinească din acelaşi an, închinată quasi-Măriei Sale Potemkin, quasi-soţul Ecaterineî4, şi Ermolo-giul din 1792 şi Catavasierul apar supt Ambrosie, locotenentul de Scaun pus de Ruşi, şi se tipăresc, nu în tipografia părăsită a Mitropoliei, ci în aceia a clericului rus Mihail Strilbiţchi, devenit protoiereu, — credem pentru meritele sale tipografice numai. Alt-fel fu însă atunci când Biserica moldovenească dobîndi iarăşi un păstor vrednic în persoana blînduluî şi activului Mitropolit Iacov al II-lea. Era din Ardeal, născut la 1748, din părinţi săraci, pe cari-i plăcea să-î pomenească. Cum se obişnuia pe atunci, el veni ca flăcăiandru, la vrîsta de doisprezece ani, pentru a sluji la vre-o mănăstire din Moldova şi a se procopsi cu învăţătura şi cu vre-o sarcină bisericească. Un călugăr îl luă pe lîngă dînsul şi-l învăţă a ceti şi a scrie. Restul — căci ştie greceşte şi franţuzeşte şi citează pe Montesquieu — îl învăţă el singur, cine ştie în ce împrejurări. Călugărul său trebuie să fi fost de la Neamţ, căci aici îmbrăcă şi el rasa la 1765. ^ Se pare că atunci mănăstirile noastre adăpostiau buni şi liar- 1 Traducerea s'a şi făcut, ca şi o alta, comandată de Leon, a lui Heliodor. V. capitolul despre literatura beletristică. 2 Russu, Ţichindeal, pp. xvi-vil, XIX-XXI. 3 Cf. Uricariul, XXIV, p. 395: ediţie din 1796, la Movilău. Cf. Urechiă, Ist. Rom., I, p. 825. 4 E o traducere din ruseşte, după o lucrare a lui Platon, Mitropolitul Moscovei. 384 EPOCA LUI PETRU MAIOR nici gospodari, ceia ce explică prosperitatea lor. Dintre cei cinci sute de fraţi, Ardeleanul însă se arătă cel mai bun 106, versuri în onoarea lui Paisie. Pentru petrecerea-i la Neamţ, Rev. teol., II, p. 154-5; III, p. 68. 2 Decretul pentru numirea lui la Huşi, în Melhisedec, Cronica Husului, p. 874 şi urm. 3 V. Erbiceanu, Prefaţa citată şi Melhisedec, Cron. Romanului, II, la această dată. Cf. şi Erbiceanu, l. c.y p. 42 şi urm. 4 Wolf, I, p. 149, nota. V. şi ibid., p. 260, nota. 5 Urechiă, Ist Şcoalelor, I, pp. 98-4. 6 Wolf, I. p. 173. LITERATURA RELIGIOASĂ 401 şi guverna «neobişnuit de bine», în sensul romanesc şi moral1, în Prefaţa unei cărţi bisericeşti din 1805 2, Mitropolitul pomeneşte dările pe care le-a uşurat Vodă, apa adusă de dînsul la Iaşi şi Focşani, întemeiarea de «scoale de învăţături prin multe locuri», înnălţarea de «case Domneşti prea frumoase şi mari, din temelie»; îl laudă apoi pentru virtuţile lui de iubitor delege, de judecător drept, de milostiv şi iertător. Yeniamin ştiu să profite de acest noroc : încă din 1804, el făcea pe Domn să întemeieze o şcoală specială pentru preoţi, un seminariu pentru şei-zeci de copii, poate după modelul aceluia despre care auzise Mitropolitul că funcţionează la Blaj. Actul de fundaţie datează din l-iu Septembre 1804. Domnul recunoaşte pregătirea neîndestulătoare a preoţilor şi, pentru a remedia, el întemeiază la Socola — de unde călugăriţile fusese strămutate la Agapia — o şcoală de preoţie, «cu dăscăli mulţi; care să fie pentru învăţătura feciorilor de preoţi şi diaconi». El se ocupa şi de cărţile de şcoală, «cărţile bisericeşti», care vor trebui traduse, şi de profesorii şi «dăscălii psalţi», cari vor trebui căutaţi 3. în luna următoare, numind epitrop pe Veniamin, el acorda pentru întreţinerea instituţiei suma de 2.500 de lei, din Vistierie4. Archimandritul Sofronie, egumenul Socoleî şi cel d’intăiu rector, căpătă şi o scutire de vădrărit5. Iar, la 4 Octombre 1805, tocmind pe Petru, fost protopsalt al Bisericii constantinopoli-tane, pentru a învăţa cîntările pe psalţi şi pe «copii începători», Mitropolitul, realisîndu-şî intenţia, putea să vorbească de «mu-sele învăţăturii revărsate şi tîmpla întunerecului neştiinţeî de mai nainte răsipindu-să» prin şcolile «de paradosirea blagos-loviei [bogosloviei] şi de tălmăcirea Sfintelor Scripturi», care serviau ca şi clerul să se ridice «la treapta cea adevărată, pe limba noastră cea părintească» 6. ] Wolf, I, p. 259, îi numeşte Domnia din 1804 «ausgezeichnet giinstig». 2 Teofilact. 3 Uricariul, VII, p. 128 şi urm. sau C. Erbiceanu, Istoricul Seminariului Veniamin, din mănăstirea Socola, fundat la 1804, Iaşi, 1885, anexe. 4 Uricariul, III, pp. 39-41. 5 Ibid., pp. 141-3. O nouă scutire Domnească pentru unele dări, la 20 Iunie 1814, ibid., pp. 48-50. Anecdota, puţin garantată, ce se leagă de întemeiarea Seminariului, s’a publicat întăiu în Foaia pentru minte, inimă şi literatură din 1848, pp. 25-6. 6 Erbiceanu, Mitr. Mold., pp. 345-6. Pentru ideia unui seminariu muntean, Bis. ort., XVI, p. 109. •ACADEMIEI» 26 402 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR Se învăţa în şcoală, — pe care o conducea la 1811, supt Ruşi, cavalerul Petru Cuniţchi, ajutat de singurul profesor poate, Ioa-nichie Nicolau, — în cursul a şese ani de zile: «cetirea cea cu regulă», «scrisoarea», aritmetica, gramatica, logica, retorica «cu privirea minţeî d. m., la legile ţăreî sau moralul lucrătoriu», «bogoslovia», «rănduiala Bisericei», se interpretau Simbolul, Ge-nesa, Psalmii1. Iar la 1815, pe lîngă aceste materii, se mai preda istoria religioasă şi cea profană, psichologia sau «cele treî lucrări ale minţii» şi «începutul limbei latineşti» 1 2. In discursurile lor la serbări, ucenicii vorbiau, în 1816, de fraternitatea romîno-greacă, pentru Măria Sa Vodă, iar pentru Sfinţia Sa Mitropolitul de originea romană a poporului românesc3. Despre decăderea şcolii şi reorganisarea ei înnainte de 1820, vom avea prilej să vorbim mai departe 4. în curînd începu războiul, şi Yeniamin, cu seminariul său, cu sentimentele ce i se atribuiau, se păru Muscalilor, ce ocupară Moldova, un om puţin sigur. El suferi, pentru alte bănuieli politice, insultele Agentului Hammer, viitorul mare istoric, pe atunci un tînăr conţipist diplomatic destul de necuviincios, care făcu pe şeful clerului moldovean «infame, assassin, coquin»5. Ve-niamin ar fi raportat că el, Hammer, dă ştiri despre războiu favorabile Francesilor şi ar fi refusat să dea o desminţire pu-publică, pentru «pricini, care, ca un duhovnicesc părinte, le ştie şi nu le poate arăta» 6. în zădar făcură boierii arătare către Ruşi că Yeniamin e un bun păstor, un creator de şcoli, un tîl-cuitor, în zădar i se dedicase cărţi, ca patronului credinţii pro-voslavnice 7. Cîţiva boieri, mai ales Bălşeştii, se înţeleseră cu Mitropolitul Gavril de Chiev, şi conspiraţia lor izbuti. Veniamin căpătă numai favoarea de a sta în ţară, la mănăstirea Slatina^ pe care şi-o va fi ales singur 8. r 1 Certificat din acest an, în Arch. soc. şt. şi literare din Iaşi, IV, pp. 445-6. 2 Erbiceanu, Seminariul Socola, pp. 37-8. 3 Ihid., pp. 46-7. 4 în capitolul Asachi şi Lazăr. 5 Erbiceanu, Mitr. Mold., pp. 75-6. 6 Ibid. Totuşi Batthyânvi, călătorul ungur, cunoştea pe Hammer, atunci elev la Academia Orientală, ca «excelentul tînăr d. Hammer». Reise nach Constantinopel in Briefen, Pesta, Hartleben, 1810, p. 58. 7 I se dedică ^ExxXirjoiaaTiX'yJc tatopiag abppiiXTa, care apăru în 1806. V. Erbiceanu, Prefaţa la Procanonul lui Petru Maior, p. xviii ; Mitr. Mold., pp. 46-7. 8 Erbiceanu, Mitr. Mold., pp. 45-6, 47-8, 49-50. LITERATURA RELIGIOASĂ 403 Pănă la această pierdere nemeritată a demnităţii sale, Veni amin se deosebise pe terenul cultural sprijinind în lucrările lor pe ucenicii lui Paisie şi tipărindu-le, pe socoteala lui, în tipografia metropolitană, pe care o primise în bună stare de la predecesorul său Iacov. Afară de aceasta, el dăduse la lumină, cu o Prefaţă a sa, «Tîlcuirea celor şapte sfinţite Taine», «spre folosul de obşte al Moldovenilor», iarăşi o tipăritură a Mitropoliei1. Urmaşul său Gavril păstori puţină vreme. Acest Mitropolit al războiului publică o singură carte, în 1809: «Cartea de rugăciuni» pentru noul stăpîn, împăratul. Cu ostile acestui stăpîn plecă şi «exarchul», — acesta era titlul său oficial 1 2. Veniamin, care se îndeletnicia cu lucrări literare, cu cetiri şi traduceri de cărţi bisericeşti — atunci va fi făcut mai pe toate celea ce a tipărit mai târziu — era mulţumit de soarta sa şi, crezînd, ca toată lumea, că Ruşii nu se vor duce, nu mai aştepta de sigur, să păstorească din nou. în Prefaţa volumului I din ’ASoXeo^ia 'ptXobeoc, pe care o traduse din greceşte, după Evghenie Bulgaris, «în patrioticeasca sa moldovenească limbă», el scrie în 1815 3: «Eu dar viaţa acestor oare cînd dorindu-o, am eşit de voe, ci — că de n’ar mai fi fost! — m’am întors iarăş, vrînd, nevrînd, la aceiaşi turburarea. Iar, în vremea ce petreceam viiaţa cea mai singuratecă şi, precum eu judec, mai iubitoare de Dumnezeu», a întreprins această traducere. Dar de atunci, adauge el cu melancolie, a trebuit să spînzure organele cîntării în sălcile Vavilonului şi să înceapă iarăşi a administra diocesa 4. Fu rechemat în urma unei petiţii a boierilor — în care petiţie iscăliră şi acei cari-1 făcuse să fie depus — şi a locuitorilor din Iaşi, la 6 Octombre 1812, de noul Domn, Scarlat Calimah 5. Se întoarse ast-fel, scriu colaboratorii lui literari la 1814, «păsto- 1 Poate la Mitropolie s’a tipărit şi «Apologhia lui Dimitrie Mitropolitul Rostovului», din 1803. 2 El căpătă, cum se ştie, o compensaţie în Basarabia. Aici apăru, «în duhovniceasca tipografie a Bessarabieî», o carte, în 1818, un Liturghiar în 1815, iar, la 1820, «Rînduiala sfinţirii bisericii». B Voi. III apăru înnainte, în 1809. Numele Mitropolitului e arătat prin iniţiale numai: «S. V. M. M.» şi «S. V. N. M. N. M. M». 4 Supt Gavril, Vieţile Sfinţilor ieşiră mai departe: volumul pe Decembre apăru la Neamţ în 1811, ca şi — ni se spune — o Evanghelie. 5 Erbiceanu, Mitr. Mold., pp. 48-54. 404 EPOCA LUI PETRU MAIOR riul cel adevărat şi priveghetoriu, lucrătoriul şi păzitoriul viei cel osîrduitoriu şi fără de preget, Voevodul cel rîvnitoriu şi ca cu foc suflătoriu împotriva eresurilor şi a nedumnezeirii». Se întoarse pentru a lucra în vechia direcţie de luminător prin carte. La 1814, în Scara lui Ioan Sinaitul, pe care soborul din Neamţ o oferă Mitropolitului, veacul e numit un veac de aur, pentru Moldoveni şi pentru toţi Romînii, «întru care s’au îmbogăţit limba rumînească cu multe sfinte şi de suflete folositoare scripturi, de obşte învăţătoare». Mitropolitul, adresîndu-se către cetitori, recunoştea şi el înmulţirea scripturilor şi arăta deosebirea ce există între acestea şi cele mai vechi. Pe cînd înnainte traducerile se făceau din slavoneşte «şi cu limbă prea proastă, carea acum au rămas cu totul neuneltită», operele nouă sînt redate după textul original grec şi «cu limbă noao romînească», întrebuinţîndu-se ca basă «multe izvoade elineştî». Dar mai e o superioritate, şi Yeniamin o recunoaşte bucuros, aceia că nu se mai întrebuinţează în cărţile bisericeşti decît «ziceri de obşte uneltite şi cunoscute întru amîndoao ţerile». în 1815 apar la Mitropolie «Ceale nouă cîntărî din Psaltire», în 1816 Tipicul, pe care-1 precede cu o Prefaţă: în 1817 Ceas-lovnicul; în 1818 Psaltirea, Catichisisul, Octoiliul. Pe vremea lui Yeniamin se tipăreşte, dedicîndu-se unui Mi-hail Vasiliu, — la 1819 — o «Cărticică îndemînatecă în potriva celor ce bolesc la ceale pentru adevărul şi covîrşirea Sfinţitelor Scripturi, adecă din cărţi galliceşti, spre folosul neamului nostru, de Nicolau Papadopulu şi scoasă pre limba noastră de S. V. M. M:», cu «cheltuiala unui iubitoriu de folosul patriei sale». E vorba deci de o prelucrare a lui Papadopol, care scrie şi dedicaţia, — dar prefăcută în româneşte de însuşi Mitropolitul. Revoluţia de la 1821 înseamnă începutul unei nouă perioade pentru activitatea lui Veniamin. Dar, înnainte de izbucnirea ei, el îndeplinise ceia ce fusese îndeplinit de Dionisie Lupu în Ţara-Romănească: prin Asachi făcuse din şcoala religioasă din Socola o şcoală naţională şi trimisese şi el bursieri în străinătate. Adevărat că n’a fost decît unul, Gheorghe Săulescu, şi că şi acela a învăţat în Grecia, la Atena sau la Chios 1. Mitropolitul fu foarte încurcat de revoluţia grecească. întăiu 1 Arch. soc. şt. si literare din Iaşi, VI, p. 108. LITERATURA RELIGIOASĂ 405 văzu în Alexandru Ipsilanti un emisariu al împăratului ortodox, şi-î binecuvîntâ persoana, armata şi întreprinderea. Apoi se convinse că are a face cu un revoluţionar fără permisie de la guvern, si atunci, văzîndu-se compromis prin întăia-î purtare neprevăzătoare, fugi, în sara de 22 spre 23 Februar st. v., spre Basarabia. Ni descrie însuşi, în Prefaţa unei cărţi tipărite la 1824, această fugă : «într’o căruţă proastă, îmbodolit peste obraz cu un brîu de lînă, cu o manta nemţască îmbrăcat şi cu o pălărie pe cap... Fără de legile noastre au încordat arcul dum-nezeeştii urgii şi l-au gătit pre el, şi într’însul au gătit vasele morţeî; ca un trăsnet din ceriu aii căzut preste ticăloasa ţeară aceasta cumplita răsvrătire a Grecilor, şi, îndată după aceasta, nemaî putînd suferi grozăviele şi relele ce urmă cu necontenire şi cu sporire, aii început fieşte-carele a-şi căuta scăparea vieţeî sale. Toate averile clironomisite şi agonisite erau de nespusă supărare celui ce le avea şi, unde apuca, svîrlindu-le, le mistuia, de nimic alta îngrijindu-se fără numai de viaţă. Cîmpii cu necuprinsă de ochi întindere erau plini de norod, ceriul avînd acoperemînt şi aşternut numai pămîntul. Şiraguri necurmate pe drumuri de bărbaţi şi femei cu copii în braţe, îmbulzindu-se, năvălea la scăpare. Codrii cei mai adîncî gemeau de norod rătăcind. Cel mai ticălos bordeiu în locul de scapare se părea palat la cei cari mai înnainte nu încăpeau în cele mai desfătate Curţi, iar cei mai mulţi dintre aceştia se desfătau pe supt trăsurile lor, dosindu-se de soare şi de ploae 1». în exilul său de la Colincăuţi, Veniamin făcu puţină şi rea politică. Dintre boierii moldoveni mergeau cu dînsul cei mai timizi sau mai iubitori de Ruşi: Logofătul Grigoraş, Vornicul Miha-lachi Sturdza, Vornicul Costachi Sturdza, Vornicul loan Mutu, Săndulachi Sturdza şi bătrînul Paşcanu1 2. Dar şi pe aceştia-î încurca une ori prin nesiguranţele şi temerile lui. El aproba în Decembre 1821 misiunea lui Cerchez3, dar se umplu de groază cînd se gîndi ce ofensă constituie faţă de puterea protectoare arzul către Turci şi deputăţia boierească la Constantinopol, de 1 Prefaţa la «Sfânta Scriptură a vechiului testament», tradusă din greceşte de însuşi Veniamin; reprodusă şi în anexele la Vizanti, o. c. 2 Erbiceanu, Mitr. Mold., p. 389. 3 Buciumul romîn, I, p. 269, nota. 406 EPOCA LUI PETRU MAIOR unde trebuia să resulte însă Domnia pămînteană x. Trebuiră si-linţile fratelui său Şerban pentru a-1 linişti, şi totuşi acelaşi prelat, inconsecvent din prea multă frică, salută alegerea lui Sturdza, unul «dintre boierii patriei noastre»1 2, şi se întoarse în ţară, îndată ce nu mai avu motive, serioase sau neserioase, de temere. Aşa apare conduita politică a marelui Mitropolit în acele vremi, cînd era nevoie, pentru a nu rătăci, de curaj şi de o judecată clară. Totuşi el continuă şi atunci a fi un lucrător pentru cultura românească, a «se osteni pentru procopsirea neamului său şi a turmei sale cei de Dumnezeu încredinţate»3. La Colincăuţî, în locul său de refugiu, traduse Funia sau frînghia întreită,. «din greceşte în romîno-dacbicească sau moldovinească... în zilele necazurelor şi ale risipire! neamului moldovlachicesc». De aici înnainte, se observă un progres continuu în ideile sale, o apropiare din ce în ce mai mare de credinţile nouei şcoli naţionale. în Prefaţa la «Istoria scriptureî vechiului testament», carte apărută la 1824, el se ocupă de chestia neologismelor şi o resolvă precum fusese resolvită de reformatorii ardeleni. El recomandă înlocuirea cuvintelor străine furişate în limbă prin adevărate cuvinte româneşti uitate sau părăsite poporului. «Dacă în locul acestora nu se vor lua înnapoî cuvintele cele adevărate romaneşti părăsite şi uitate, care se păstrează, parte prin cărţile şi documentele vechi, parte în gura poporului, şi dacă nu vom întrebuinţa pe aceste în locul celor străine, precum au făcut toate naţiele ce au voit a se cultivi, — apoi se va împresura graiul naţional» — cuvîntul este ! — «din an în an pănă ce va lipsi cu totul, şi prin aceasta va peri naţia românească, precum au pierit toate naţiile ce şi-au părăsit limba lor» 4. Se poate exprima cu mai multă putere şi cu mai mult sentiment acea datorie d’intăiu a unui popor, ce stă în a-şi cultiva limba, în care stă întipărit felul său cu totul deosebit de a cugeta şi de-a simţi, în care se păstrează cugetarea şi simţirea acelor ce au fost ? 1 Erbiceanu, Mitr. Mold., pp. 283-4. 2 însemnare a lui Veniamin, în Vizanti, o. c., p. 68. 3 Aşa spune despre dînsul Carcalechi în Calendariul pe 1825. Elevii din Socola pomeniau în discursul lor din 1816 faima europeană ce şi-a cîşti-gat-o Mitropolitul pentru activitatea sa pe terenul cultural; Erbiceanu, Seminariul Socola, p. 46. Şi în Geografia de la Buda i se pomenesc meritele. 4 Reprodusă Prefaţa şi în Vizanti, o. c., pp. 79-80. LITERATURA RELIGIOASĂ 407 Cîţiva ani după aceasta, se adresau laude lui Yeniamin, pentru protecţia şcolilor şi lucrările-i literare, în Manualul de patrio-tizm, «tălmăcit şi mult adăogat» de un oare care Ioan Nicola 1. Ian cu Nicola menţionează pe «mult învăţatul răposatul domn Gheorghie Lazar», pe Mitropolitul Dionisie Lupu, care «s’au făcut cel d’intăiu pricinuitorii! sistisirei şcoalelor naţionale, în care se predea slobodile ştiinţă în pămîntul românesc în limbă naţională», şcoli, care, odată «vestit Parnas de muse», unde Veniamin trimisese şi el şese bursieri, au căzut astăzi în ruină. El aminteşte întrebarea pe care o punea Mihai Sturdza, pe atunci un înfocat patriot romîn, unui şcolar al gimnasiului de la Trei Ierarchî, cu prilejul examenului din 20 Februar 1829: «Spune-m, copile, cine au fost întemeetorul Romanilor, strămoşilor noştrii», întrebare, care, zice Nicola, poate umplea de lacrimi ochii oricărui Romîn simţitor. Iancu Nicola el însuşi fusese unul dintre bursierii lui Veniamin la «şcoala naţională» munteană şi el se găsia la studii încă în 1827 cînd tipări la Bucureştii o traducere intitulată «Culegere de înţelepciune», la care adaose o «Chib-zuire şi rugăciune» şi «tablele Rumînilor» de «dumnealui coconul Iancu Yăcărescu», dedicînd totul Mitropolitului, protectorul său. La 1884, Veniamin tipăria o nouă ediţie din Dum.nezeeştile liturghii, şi aici el vorbia, la rîndul său, de «Romani, strămoşii noştri», de «Italia, vechia patrie», admitea, după Petru Maior, stîrpirea totală a Dacilor, recomanda întrebuinţarea «limbeî curate a Romanilor», fără elementele de conrupţie introduse de traducătorii din slavon este, împrumutarea de termeni noi mai curînd de la Greci decît de la barbarii «Sîrbi», întrebuinţarea străbunelor litere latine. Nu e fără interes a urmări ast-fel, şi după 1821, desvoltarea spiritului unui om care, pornind cu ideile de ortodoxism îngust ale lui Paisie, ajunsese la înnaltele concepţii naţionale ale lui Petru Maior. în persoana lui Veniamin vedem mai bine decît orî-unde pătrunderea treptată a nouălor idei de peste munţi în principate. Veniamin Costachi ajunse cu vremea un controlor incomod pentru acel Mihai Sturdza pe care puterea îl desbrăcase răpede 1 Iaşi, Tipografia Mitropoliei, Iulie 1829. 408 EPOCA LUT PETRU MAIOR de aspiraţii patriotice şi de scrupule morale. Mihaî-Vodă despoticul şi adunătorul de argint nu se putea împăca, precum se împăcase o dată aşa de bine Vornicul Milialachi Sturdza, cu desinteresatul şi visătorul Mitropolit. Acesta trebui să se retragă definitiv la 28 Ianuar 1842, şi, peste patru ani, ia 18 Decembre 1846, el muria ca schivnic în adăpostul de mănăstire pe care şi-l alesese b Avem testamentul, în care el aruncă o privire de îndreptăţită mulţămire asupra lungii lui vieţi de nobile străduinţe. El aminteşte de traducerile sale, de întemeiarea seminariului contra voinţii «unora dintre puternicii» timpului, cari-î «sta împotrivă», şi încheie ast-fel: «Asupra valurilor vieţeî mele, trebuinţa cere să păstrez o desăvîrşită tăcere, pentru că multe pricini din aceste sînt cu anevoe de spus, multe nu se pot spune, şi multe nu vroesc nici a le pomeni însumi.... Totul ce mi-au stat prin putinţă am făcut, şi cu sfatul, şi cu fapta, ca să sporesc, şi sufleteşte şi materialiceşte, înflorirea Sfintei Besărici şi patriei. Şi, pentru unile minute, în care poate am fost îndoit dinaintea puterniciei sau a ademenirilor, însuşi Domnul ştie cu cîtă căinţă şi înfrînare petrec anii aceşti din urmă a păcătoasei mele vieţi». Aşa a fost într’adevăr viaţa lui precum o vedea bătrânul schivnic pe pragul morţii. In această ultimă spovedanie înnaintea oamenilor el nu-şî ascundea defectele, iar însuşirile pe care şi le recunoştea, — le-a avut1 2. * * * In Ardeal, o mişcare literară bisericească exista simţitor în-nainte de alegerea lui Bob ca Vlădică al Uniţilor. Ea se pornise, fireşte, între Uniţi, ai căror prelaţi şi preoţi formau aristocraţia intelectuală a Romînilor din provincie. Ast-fel, de la Vlădica Aron au rămas cărţi religioase, care stîrniră nemulţămire prin caracterul lor prea pronunţat catolic3. Dintre acestea ni se pomenesc — şi pe unele le-am şi întîlnit — «Dogmatica învăţătură» din 17604, Floarea adevărului, Adevărata 1 Erbiceanu,MtYr. Mo^.,Prefaţă. Y. Rev. Teol.IlI, pp.l5,68,70,TV,p.l53şiurm. 2 Venianim îşi lăsă manuscriptele Bibliotecii Seminariului din Socola. Nu s’a dat un catalog al acestei biblioteci. Testamentul s’a tipărit în Er-biceanu, Mitr. Moldp. 58 şi urm. Demisia lui ibid., pp. 57-8. 3 Klein în Instr. publ.y II, p. 117; acelaşi în Cipariu, Acte şi fragmente, p. 105: «Aaron multe cărţi au tipărit pentru Unire». V. capitolul despre cultură, la urmă. 4 Citată de Klein, Instr. publ., II, p. 72, ca Obligatio pastoralis. LITERATURA RELIGIOASĂ 409 mîngăere în vremi de lipsă, apărută la Blaj, în 1761 1, «înceaperea, aşezămîntul şi iscăliturile sfîntuluî... săbor de la Florenţiia», alcătuită după izvoare greceşti şi latine şi tipărită în 1762. El începuse şi o nouă traducere a Bibliei, pe care o întrerupse moartea tălcuitorului şi din care n’au rămas decît «hîrtiî», care se risipiră 1 2. Despre succesorul lui Petru Aron, Atanasie Bednic, ni se spune că a scris «o carte contra schismaticilor» si «un tratat despre starea Bisericii Romînilor din Ardeal», opere despre care nu ştim dacă au fost tipărite 3. Grigore Maior, un al treilea păstor al Uniţilor, a compus o Epistolă pastorală şi o Enciclică4. Dintre clericii cari-î încunjurau, Gherontie Cotore, despre ale cărui studii am vorbit mai sus 5, «multe învăţături au scris, dintre care unele s’au tipărit, altele nu. Aşa sînt: «Cartea de religia şi obiceaiurile Turcilor» 6, o învăţătură creştinească sau Catechism mai mare, Maimbourg, Istoria schismei Grecilor şi Pravila, după rîndul slovelor de la buchi» 7. Dimitrie Ivaşco, canonic din Mun-cacî şi archidiacon, redactează o Teologie dogmatico-morală, ce a rămas inedită; prepositul mănăstirii din Blaj, Ştefan Popp, alcătui un tratat despre Botez8; un alt Popp, profesor de teologie dogmatică, Ioachim, îşi puse în scris cursul ce făcea la Seminariu; o Teologie morală fu prelucrată şi de Chirii Ţopa, «paroch de Si-biiu», protopopul prigonit al Uniţilor 9. Se mai menţionează Nichita Horvat, preposit la Oradea, Alexie Morăşeanu, Ioan Margineanu, care scrie «Pildele şi învăţăturile Sf. Scripturi»; Ioan Halmaghie, căruia i se datoreşte o «carte frumoasă»: «învăţătura pentru proşti», Yasile Filipan, autorul unei Istorii bisericeşti în latineşte. S’a 1 Popp, p. 47. Pentru circulara lui Cotore către protopopi, tipărită în 1759-60, v. Popp, pp. 46-7. Cf. mai sus, p. 71. 2 Cf. Prefaţa la Biblia lui Klein din 1795 şi acelaşi, în Instr. publ., II, p. 72, unde atribuie toate lucrările de mai sus episcopului. 3 Klein, l. uit. cit.: «Scripsit librum contra schismaticoş et statum ecclesiae Yalachorum in Transylvania». 4 Klein, l. c.: «epistolam pastoralem, alteram encyclicam». 5 în cap. I. 6 Un titlu analog în Gaster, Gesch. der rum. Litt. E poate aceia ce s’a publicat mult mai tărziu în Calendariul din Buda. 7 Klein, în Cipariu, Acte şi fragm.. p. 121. în Istoria sa latină — Instr. publ., II, p. 72, — spune însă Klein că Gherontie a scris numai «historiam schismatis Grecorum». 8 «De sacramento baptismi»; Klein, în Instr. publ., I. c. 9 Klein, l. uit. cit. 410 EPOCA LUI PETRU MAIOR vorbit de Iancu preotul din Simcel. O adunare de rugăciuni s’& tradus din slavoneşte de preotul Nicolae din Cîmpeni1. îri 1771 se lucra la Blaj la o «gramatică italo-romănă», care nu poate fi o întâie redacţie a gramaticii latino-romîne a lui Klein, ci,— cum s’a văzut—, o lucrare deosebită1 2. Mişcarea cîştigâ în intensitate şi în calitate prin manifestarea literară a corifeilor şcolii ardelene. Am văzut ce cuprind Proto-popadichia şi Procanomd, lucrările bisericeşti sau istorico-biseri-ceşti ale lui Petru Maior. Directorul şcolilor normale, Şincaî, însărcinîndu-se faţă de guvern a alcătui cărţile de şcoală necesare, a prelucrat, cum văzurăm, şi două Catechisme 3. Cît despre Klein, cel mai călugăr din treime, el îşi făcuse marele plan de a da Bisericii unite bune cărţi de slujbă şi o bibliotecă religioasă. El ştia de întreprinderea vastă de traduceri a lui Damaschin de Rîmnic, «care cunoştea foarte bine limbile greacă, latină, slavonă şi românească» şi ale cărui numeroase tîlcuirî fusese tipărite de el însuşi şi de urmaşul său Climent 4. El găsi că lucrarea, de care se folosia tot clerul românesc, era bună, şi avea două singure defecte: întrebuinţarea de cuvinte care veniau din slavoneşte, întăiu, şi apoi tipărirea cu caractere cirilice. Introducerea literelor latine în cărţile bisericeşti nu spera serios nici Klein să o poată face, dar în privinţa slavonismelor el îşi impuse a le înlătura din propriile sale lucrări de caracter religios5. 1 Lista de autori din Klein, ms. Ac. Rom. al Ist. Rom. scurte; Ms. 926 din Blaj (Nicolae din Cîmpeni). Se vorbeşte în Klein şi de Radu Duma. V. mai sus şi Gaster, p. 310. 2 «Quaedamgrammatica italico-valachica, quae perfecte nondumestfinita.» Scrisoarea lui Iosafat Devai, 29 Octombre 1771, şi în Popp, p. 39, nota a. 3 Cel mai cunoscut e «Catechismul cel Mare, cu întrebări şi răspunsuri, alcătuit şi întocmit... de Gh. Gavriil Şincai, directorul şi catechetul şcoalei cei normăleştî din Blaj», 1783. Y. mai sus, în acest capitol, şi Popp, p. 48. 4 «Damascenus, episcopus Rimnicensis in Valachia, vir linguarum graecae, latinae, slavicae et valachicae optime gnarus, in valachicam linguam omnes fere ecclesiasticos libros vertit et, partim iile, partim eius successor Cle-mens, litteris illyricis seu cyrillianis imprimi curavit.» 5 «Hac versione tota iam Yalachorum ecclesia utitur; est autem versio bona vixque alia correctione indiget, nisi purgatione et expunctione vocum slavicarum, quae adhuc hinc inde inspersae atque immixtae reperiuntur, et cyrillianarum litterarum obiectione, quarum loco substituendae sunt latinae antiquae, propriae que Romanorum ; quae res sine dificultate potest fieri, ut in latino-valachica, quam composui, grammatica ostensum est»; Instr. publ.y II, p. 79. LITERATURA RELIGIOASĂ 411 Dintre aceste lucrări am vorbit mai sus de cîteva, a căror alcătuire şi publicare se leagă de lupte şi prigoniri în viaţa autorului, lor. însă, afară de Istoria bisericească tradusă după Fleury, despre care carte s’a vorbit, Samuil Klein a mai făcut o sumă de traduceri pentru biserică şi şcoala bisericească. încă de pe cînd erala Viena, el tipări la 1779 «Cartea de rogacioni pentru evlavia hornului chrestin1», la 1781 o Dissertatio canonica de matrimonio iuxta disciplinam graecae orientialis ecdesiae şi, în anul următor, o Dissertatio de ieiuniis graecae orientalis ecclesiae, din care se afirmă1 2 că ar fi ieşit şi o traducere românească la Buda, în 18283. Pentru a continuă cu operele religioase tipărite, după întoarcerea sa în Ardeal, Klein publica la Blaj Propovedaniile la îngropăciunea oamenilor morţi, pe care le cunoaşte şi le citează în Prefaţa culegerii sale similare Petru Maior 4. Autorul declară în prefaţă că lucrarea sa nu e «măestrie ri-toricească, nici cu graiu de vorbă înnaltă şi adîncă, ci mai de josu şi maiprostu, ca şi cei proşti să înţăleagă şi să se folosească5». în curînd însă el dădea la lumină o carte mult mai însemnată decît aceste disertaţii şi discursuri. Petru Aron începuse o nouă traducere, a Bibliei, pe care n’o putuse termina. Lui Klein o nouă ediţie însă i se părea necesară, căci judeca Biblia..lui Ş^rban-Vodă ca avînd o formă neobişnuită şi confusă. El primi deci de pe la 1752 sarcina de a revedea această veche şi frumoasă 1 V. şi Foaia p. minte, inimă şi literatură pe 1850, No. 19; Papiu, Şincat, p. 120, nota. 2 Philippide, p. 185. V. şi mai sus, p. 167. Tot în Viena traduce o îndreptare a păcătosului (ms. 1426 din Orade). 3 Klein nu pomeneşte—Instr. publ., I. c.— decît într’un mod general operele sale latine. In «Orodias», Şincaî înseamnă cele două disertaţii. Cf. Bă-lăşescu, în Foaie p. minte, inimă şi literatură, care menţionează şi traducerea din Buda. — N’am putut vedea prin noi înşine decît al doilea din aceste două opuscule. 4 Pomenite şi de Şincaî, în notele la «Orodias». Klein, l. c., le trece şi pe acestea supt tăcere. 5 Iată titlul complect: «Propovedanie sau învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi, acumu de preotulu Samoilu Clainu de Sadu făcute cu buna-voinţa celor mai mari», Blaj, Tipografia Seminariuluî, 1784, in 8°. Cf. Sulzer: «Soeben vernehme von dem zuvor geriihmten Reissdorffler Pfarrer Herrn Samuel Klein, dass ereine Sammlung walachischer Predig-ten gelesen, welche ziemlich gut gerathen und zu Muhlbach in Sieben-biirgen, wovorZeiten eine walachische Buchdruckerey, gedruckt». Locul tipăririi e greşit. Dar mă întreb şi dacă Samuil Klein a fost vre-odată «paroch» la Ruştior. 412 EPOCA LUI PETEU MAIOR publicaţie munteană. Ea i se păru aşa de greşită, comparînd-o cu textul grec al Septanţilor, încît pentru Vechiul Testament o traduse aproape de iznoavă. Cînd lucrul fu gata, Bob revăzu traducerea şi adaose note, paralelele şi un tîlc la începutul fie cărui capitol. Ast-fel apăru Biblia cea nouă din tipografia «seminariuluî die-ţezan» din Blaj, la 1795, o Biblie cu textul mai corect, mai apropiat de original, ne asigură Klein, dar o tipăritură ce era departe de a avea eleganţa cărţii din 1688, pe care era destinată a o înlocui1. Teologia morală, anunţată de societatea «filosofească» pentru biblioteca ei, se tipări însă la Blaj, în anul următor. în 1801, apărea Acathistul cu litere latine, la care e anexată o introducere despre ortografie şi adausă o traducere a celebrului Stabat mater, care sună la Klein, pe româneşte, ast-fel: O tristă şi necăjită, Tu acea blagoslovită, Maica Unuia-Născut... In sfîrşit, el traduse opera de pietate a Iesuitului Segneri : «Povăţuire către cel ce se pocăieşte», pe care oare-cînd corniţele Marsigli o trimitea lui Constantin Stolnicul Cantacuzino1 2, şi care, ni se spune, «s’a tipărit în mai multe rînduri la Bucureşti şi Buzeu fără să se arate numele traducătorului 3». A lui e şi traducerea, fără nume, tipărită, la 1812, de episcopul Bob, a celebrei Imitatio Christi, — în tălmăcirea lui Klein: «De urmarea lui Hristos», «de Toma de la Cîmp 4». Venind acum la cărţile de şcoală, Klein dădu întăiu, la 1781 încă, în Viena, o Bucoavnă cu cirilice, «pentru pruncii romîneşti 5». Mult timp după aceasta, la 1799, întîlnim Loghica din Buda, 1 Societatea biblică rusească, de la care avem o Sfătuire din 1820, Pe-tersburg, tradusă româneşte şi tipărită la 1821 în Chişinău, dădu o nouă ediţie a Bibliei după aceasta de la Blaj, în 1817 şi 1819, Petersburg. 2 An. Ac. Rom., XXI, secţ. ist., p. 67. 3 Bălăşescu, l. c. 4 Cunoaştem numai o pagină, ce serveşte de învelitoare la exemplarul Academiei Romîne din Aritmetica lui Şincaî. Cf. Popp, p. 49. Ms. la Orade. 5 Menţionată de d. Andrei Vizanti, în Rev. p. ist., arch. şi filologie, I, p. 462, nota 1. Se pomenesc acolo cele din Buda, 1802, Sibiiu, 1803 şi 1815, aceasta din urmă de Moise Fulea — v. şi Popp, p. 34 şi mai sus. Pentru două Bucoavne manuscripte muntene, din 1779 şi 1780, Erbiceanu, Cron. greci, p. xxxiv; I, p. 530. LITERATURA RELIGIOASĂ 413 «Loghica, adecă partea cea cuvîntătoare a filosofiei,» fără nume de autor 4. în această traducere se dau şi regule în privinţa neologismelor, a căror introducere în prea mare număr ar preface limba într’un jargon ridicul. Ele nu trebuie căutate decît la nevoie, şi atunci, sau în limba ştiinţelor: limba greacă sau în limba strămoşilor : cea latină. «Iară, unde lipseaşte limba noastră cea romînească şi nu avem cuvinte, cu care să putem spune unele cuvinte, mai ales întru învăţături şi în ştiinţe, atunci cu socoteală şi numai cît iaste lipsa, putem să ne întindem să luom cuvinte, ori din cea grecească, ca din cea mai învăţată, ori din cea latinească, ca de la a noastră maică, pentru că limba noastră cea romînească iaste născută din limba cea latinească. > Klein promitea aici a traduce «bine şi cum să cade» şi a tipări, «cum şi alţii să le poată învăţa», «toate părţile filosofiei». Din aceste traduceri, pe care le îndeplini în adevăr, «Itica» şi «Dreptul firii» apărură fiecare în cîte un volum la Sibiiu în 1800, fiind şi ele tot traduceri din filosoful de şcoală al timpului, Baumeister. Rămase ast-fel în manuscript, din toată colecţia de manuale filosofice, numai Metafisica, pe care Klein o şi citează în forma latină a «Istoriei» sale 2. Manuscripte scolastice ale lui Klein nu se mai menţionează decît singură Aritmetica3. Cît priveşte pe cele religioase, sînt numeroase acele care n’au văzut lumina tiparului. Klein însuşi vorbeşte 4 de Canoane. El le traduse la episcopul Darabant din Ora-dea-Mare, «într’o iarnă, în anul 1789», şi le corectă la 1798 5. «Istoria bisericească pe scurt, pentru folosul iubitorilor de învăţătură», pe care încercă în zadar s’o publice 6, se termina în anul următor, 1790 7: manuscriptul 8 merge mai departe decît Carol- 1 2 3 4 5 6 7 8 1 E o traducere după Baumeister, făcută la 1781 (ms. 895 din Blaj). Ms. Logicei, în două volume, se păstrează la Blaj ; v. şi Papiu, Şincai, p. 119, nota. 2 Instr. publ., II, p. 72. 3 Citată ibid. 4 Excerpte în Cipariu, Archivu, pp. 276-8. 5 Titlul traducerii e: «Canoanele sfintelor săboară, tălmăcite şi scrise de Samuil Clain de la Sad, ieromonachul din mănăstirea Sfintei Troiţă din Blajiu». Ms. îl avuse la disposiţie Papiu. V. Papiu, Şincai, p. 120, nota*. 6 V. mai sus, biografia. 7 Bianu, Samuil Micul, pp. 10, 29. 8 Y. şi Bălăşescu, l. c. 414 EPOCA LUI PETRU MAIOR cel-Mare. Şincaî înşiră în notele la «Orodias» pe celelalte: o Istorie a sinodului din Florenţa, care e alta decît lucrarea pe care însuşi Klein o atribuie lui Gherasim Cotore \ o «Praxis consisto-rialis», al cărui titlu romanesc ar fi1 2: Pracsul forului bisericesc, un «deosebit tratat filosofico-teologic despre credinţa creştinească cea descoperită», lucrare care ar fi originală3, un opuscul latin «despre călugării răsăritenî», scris probabil în acelaşi timp şi pentru acelaşi scop cu Disertaţiile vienese, o traducere din Marmontel, Be-lisariu 4, alta din Lucian, De veris narrationibus; în sfîrşit versiuni din operele următorilor Părinţi ai Bisericii : Sf. Vasile, Sf. Ciril de Ierusalim, Sf. Dorotei, Sf. Pahomie, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Epifanie, Sf. Efrem şi Sf. Clement. Toate, traduceri care nu apărură nici odată, aşa încît munca — întinsa muncă a lui Samuil Klein — a trebuit refăcută în principate, unde au apărut pe urmă, într’o formă de bună samă inferioară, unele din aceste Omilii. Un timp, Klein lucrase supt ocrotirea lui Bob, noul episcop de Blaj. Cînd buna înţelegere dintre dînşii dispăru — ştim acum prin vina cui —, Bob ţinu să ducă mai departe opera de traduceri şi tipărituri, căutînd colaboratorii săi printre prelaţii de mai puţină ştiinţă şi mai puţin talent, cunoscuţi nouă şi aceia, cari se înfruptară din veniturile canonicatului şi, nefăcînd umbră stă-pînului, duseră casă bună cu dînsul. După notiţa biografică latină pe care ni-a lăsat-o însuşi, Ioan Bob, care se scria Bobb şi, pe ungurie, Babb, era fiul lui Andrei şi al Candidei. Se născu la 1739, urma întăiu în satul său, la un dascăl reformat, apoi la Dej-Ocna, unde învăţă iarăşi la un Calvin. Apoi se strămuta, cu familia, în alt sat, pe care-1 părăsi, în vrîstă de zece-unsprezece ani, pentru a trece la şcoala Iesuiţilor din Cluj. La 1764 se făcu novice la Blaj. Aici ocupa locul de profesor al lui Grigore Maior, cînd acesta fu închis la Muncaciu din ordinul Ylădicăi Rednic 5, însă în curînd trebui să-l cedeze lui Iacob Aron, care se întorcea atunci de la Roma. Ajun- 1 Y. mai sus, Istoricii ardeleni. 2 După Bălăşescu, l. c. 3 «Această carte este osteneală proprie a acestuia»; ibid. 4 Pentru traduceri romîne din Marmontel, v. şi mai sus. 5 Hurmuzaki, Fragmente, II, p. 196. LITERATURA RELIGIOASĂ 415 gînd episcop în 1772, Grigore Maior trimese pe Bob la Tyrnau, unde învăţase şi Gherasim Cotore. Fu chemat înnapoî la 1776, cînd sănătatea lui era zdruncinată. La Viena, unde se duse pe urmă, stătu puţin. I se oferiră îndată situaţii însemnate : fu numit archidiacon, îngrijitor pentru refacerea bisericii şi seminariului din Blaj, perceptor de venituri episcopale. Grigore Maior abdicînd, în fine, la 1782, pentru motivele de bătrîneţe şi de oboseală, pe care le spune nepotul său Petru 1, Bob, atunci parocli şi archipreot de Mureş-Oşorheiu, fu ales în contra lui Ignatie Darabant şi lui Ia-cob Aron, dintre cari cel d’intăiu avea o mai mare autoritate morală, iar cel din urmă cîştigase o mai solidă învăţătură în şcolile romane. Alegerea lui fu determinată de faptul că era preot mirean, şi nu călugăr—un merit în ochii lui Iosif al II-lea mo-nachofobul — şi, pe urmă, de acela că nimeni nu ridicase glasul în contra acelui pe care nimeni nu-1 visa episcop 1 2. însuşi bătrînul Maior îşi consacra succesorul la 6 Iunie 1784, în Blaj, şi acesta protestă în autobiografia sa că a primit demnitatea numai cu părere de rău, pentru retragerea unui aşa de bun predecesor 3. Bob a făcut, incontestabil, multe pentru eparchia sa. A reor-ganisat tipografia, a înmulţit numărul canonicilor, s’a îngrijit de seminarii, a creat douăsprezece burse la Cluj, patru «în co-victuşul neameşilor,» patrusprezece la Oşorheiu, unde fusese archipreot, şese la Bălgrad4. Poate tot el a cerut împăratului la 1816 înmulţirea şcolilor româneşti unite, provocînd hotărîrea din 10 Maiu, prin care se refusa ori-ce nouă cheltuelî, trimiţîn-du-se Romînii ce vreau să înveţe carte la liceul din Cluj, la gim-nasiile din provincie, la şcoala superioară din Blaj 5. De sigur 1 în Ist. bisericească. 2 Hurmuzaki, l. inima şi literatura, din acelaşi an, pp. 59-62 şi ca Prefaţă la ediţia bucureşteană a Fabulelor lui Ţichindeal. 2 Voim să vorbim de discursul de intrare al d-luî Iosif Vulcan, publicat în An. Ac. Rom., XIV, secţia literară. 3 Pe mama sa o chema Elena. 4 Prefaţa la Epitom: «Cînd eram In anul 1801 în şcoala clericală la teo-loghie, în Temişoara, de bonă voe adunaţi». 5 El scrie «Berecsov» in Prefaţa la cartea-i din 1802. 422 EPOCA LUI PETRU MAIOR Pană atunci în Ardeal nu scrisese decît Iorgovici, ca să fie prigonit de Unguri şi Sîrbi şi puţin ascultat de ai săi. Fără să aibă inteligenţa deosebită a premergătorului, întinsele lui cu-noştinţi despre cărţi,* despre oameni şi ţeri, fără să aibă titlurile ce asigurau acestuia o bucată de pîne, Ţichindeal îndrăzni să urmeze exemplul lui Pavel Iorgovici, — să scrie româneşte. La 1802 popa din Becicherec, în acelaşi timp «învăţătorii! naţionalnic», tipăreşte la Buda, supt revisia lui Klein, o traducere din acel Dositeiu Obradovici, ale cărui bune sentimente faţă de Romîni, pe cari-i cunoscuse în Moldova, le-am văzut. Se chiamă Sfaturile a înţeleajeriî cel sănătoase 1. Ţichindeal nu s’a mărgenit a preface pe «limba daco-romaniască» textul lui Obradovici, ci l-a întovărăşit de o Prefaţă, datată din satul său, 2 Iunie, care are o dublă importanţă. Intăiu, pentru că prin ea facem cunoştinţă cu cărturarii romîni din Banat — Romîni cu toate oribilele lor nume sîrbeştî —, cu puţinii cari iubiau cultura şi aveau conştinţă de neamul lor. Ni se presintă ast-fel protopopul Gheorghe Petrovici, ruda lui Naum, protopop pe care ham mai întîlnit odată în cercetările noastre, preotul Petru Murgulovicî, pe care autorul l-a cunoscut «încă cînd eram eu învăţătoriu tinerimii în Berecsov, înnălţat fiind la faptele cele bune», preotul Vasile Gheorghievicî, pe care l-a putut aprecia în visitarea şcolilor, ca delegat al guvernului, Rista Luca, acesta probabil un Sîrb autentic, negustor în Grabaţi, pe influentul nepot al lui Dositeiu, Grigore Obradovici, care luptă pentru cultura sa sîrbească şi pe alăturea şi pentru cea românească, a cărei necesitate o înţelegea pentru binele patriei comune. Dar Ţichindeal nu-şî pomeneşte numai patronii, acei ce l-au ajutat la tipar. El nu uită a vorbi de «bine învăţatul Paul Iorgovici» şi de Observaţiile acestuia, care au arătat naţiunii cum trebuie a sc readuce limba la originalul ei. Gu toate că el, Ţichindeal, declară că va rămînea, pentru a fi înţeles de toţi, «la cuvintele aceale tuturor cunoscute», mulţămindu-se a lăsa- accentele, a goni «nişte slove», el împărtăşeşte ideile lui Iorgovici. Buchile ar trebui lăsate, scrie el, numai pentru cărţile bisericeşti. 1 «Prin bine înţeleptul Doroteî Obradovici întocmite, iară acuma întîia data întoarse de pre limba serbiască şi întru acest chip în limba daco-romanească aşezate.» LITERATURA RELIGIOASĂ 423 Traducătorul vorbeşte mîndru de osteneala ce şi-a dat: «Cu greu e formos şi cu bună înţeleajere a scrie şi a preface cărţi. Numai aceia ştiu, care au cercat.» Deci, adauge el, n’are chemare să-i judece «fieşte-care care poartă pălărie sau căciulă». El avea, cînd înnălţa ast-fel în ochii cetitorilor sarcina ce îndeplinise, o altă traducere gata sau, mai curînd, o prelucrare si aceasta 1: lucrarea despre serbători a Sîrbului I. Muşcatiro-vici, în care însă înlocuise descrierea obiceiurilor sîrbeştî cu a datinelor pe care le ţineau Romînii. Aceasta însă nu se tipări, de si Ţichindeal dădu în curînd Bănăţenilor săi alte lucrări. La 1808, apare o carte religioasă: «Epitomul sau scurte arătări pentru sînta besearică, pentru vesmintele ei şi pentru domne-zeiasca liturghie, care se sevîrşaşte într’însa, aşijderea şi pentru preotul şi slujitoriul lui Dumnezeu, prin scurte întrebări şi răspunsuri, de folos şi de trebuinţe slujitorilor de ceale sfinte, preoţilor şi diaconilor şi tuturor celor ce gîndesc aceastea dere-gătoriî pre sine a lua.» «Părintele Dimitrie Ţichindeal», după ce fusese, se pare 1 2, preot militar şi ceruse, în 1807, a fi numit director de şcoală, era atunci numai parohul din Becicherec. Cartea o dedică superiorului său ierarchic, episcopului sîrb din Timişoara, Ştefan Avacumovici, «milostivul său arcliiereu şi patron». El destina, cum am văzut, preoţilor această nouă traducere din sîrbeşte, şi despre misiunea lor avea o părere foarte înnaltă. In împrejurările actuale, dacă întunerecul domneşte între Romîni, nu e de vină neamul, «că doară nu va să se înveaţe», ci conducătorii săi spirituali mai ales, pe cari-i preocupă «credinţa deşartă, zavistele şi goanele». Ei ar trebui să se pregătească serios pentru misiunea lor, învăţînd teologia dogmatică, teologia pastorală, istoria bisericească, tîlcul faptelor Apostolilor, logica, istoria naturală, «homulia», canoanele sinoadelor ecumenice. Căci nu ajunge pentru un preot să se deprindă a serba liturghia «prin îmbrăcarea şi dezbrăcarea, prin zicerea evangheliilor, deschiderea şi închiderea dverilor, eşirea la oameni, arătarea şi intrarea în altariu». Pentru a li uşura învăţătura, el, Ţichindeal, a întreprins traducerea cărţilor necesare, pe care voieşte să le publice. El trimite 1 Cf. Vulcan, l. c., p. 307. 2 Vulcan, l. c. 424 EPOCA LUI PETRU MAIOR la «pastorala teologhie, de se va tipări cîndva», şi pe care o avea deci terminată. Despre teologia dogmatică şi istoria bisericească, spune iarăşi că : «toate acestea, numai de se vor arăta aşa număr de preoţi, carii ar voi a le avea în limba daco-roma-nească, ca să se poată da la tipariu, le pot avea». Dar, dintre toate, apăru numai «Epitomul», de care ne ocupăm aici. In privinţa limbii, Ţichindeal se apropie şi mai mult în această carte de ideile şcolii ardelene. Fără a mai enunţa teorii, el scrie Domnezefi, bon şi aşa mai departe. Ba nu se sfieşte a întrebuinţa în această carte bisericească sandin loc de «sfînt». Curentul general lua înnainte pe parochul din Becîcherec, alt-fel un om cu bun simţ. Tot în 1808, tipăreşte el o altă traducere, pe «limba daco-romaniască» din Dositeiu Obradovici: partea întăiu din «Adunarea de lucruri moraliceşti de folos şi spre veselie» 1. Tiparul se făcuse cu ajutorul lui Rista Luca, pe care-1 menţiona şi înnainte între «patronii» săi, lui Cristofor Luca negustorul din Grabaţ, dar dedicaţia e către Grigore Obradovici, care conducea şcolile din eparchia Timişoarei 1 2. In această carte pentru publicul laic, ca şi pentru clerici, traducătorul întrebuinţează o limbă împestriţată cu multe neologisme: găsim numai în Prefaţă: «honorat», «interesul public», «binele comun», «informaţie», «dilect», «cultură», «libertate», «exemplu», «neglect». Ucenicul în «limba daco-romaniască» îşi întrecea maeştrii. In acest timp şcolile româneşti, numai româneşti, se organisau supt protecţia oficială, şi la 1809 se tipăria «Instrucţia pentru şcoalele romîneştî în Banat». La 1811, în 9 Februar, împăratul hotăreşte a se întemeia trei şcoli pedagogice în Banat, dintre care una numai pentru Romîni, la Arad, care era de la 1777 reşedinţa unui Vlădică sîrb, colegul acelui care chemase pe Iorgo-vici din Viena3. Romînii cîntară acest eveniment de cultură prin versuri care sună ast-fel: Au nu milostivul împărat Şcoală pedagogică au ridicat, 1 «Prin Dositeiu Obradovici întocmită, iară acum în limba daco-romaniască traduse prin părintele Dimitrie Ţichindeal, parorchul Becichere-culuî-Mic.» 2 «Şcoalelor de supt districtul Timişori directorului creesc honorată.» 3 Marienescu, Petru Maior, p. 74. Cf. Vuia, Pedagogicul din Arad, Panciova, 1887 (cu chipul lui Loga). LITERATURA RELIGIOASĂ 425 Carea e în vechiul Arad aşezată ; Romînilor să se învieţe e dată ? Multe veacuri au trecut Şi încă aşa şcoală Rumînii nu au avut... Şi ei se îndemnară prin această binefacere împărătească a spera complectarea învăţămîntulul naţional printr’un seminariu cu convict, ca acel din Blaj, printr’o Academie ca aceia din Beiuş: De un Seminarium încă trebue gîndit Şi pre lîngă el un mare convict. Ba şi de o Academie, Care trebuie să şi fie... Vezi aşa, Romîne frate, Mîncă şi de-aceste bucate. De care alte noroade s’au săturat1. Aşa cînta în 1813 Ţichindeal, unul dintre profesorii institutului, în «Arătare despre starea acestor noao introduse scho-lasticeştî instituturi ale naţiei romîneşti, sîrbeştî şi greceşti» 1 2. Din această broşură vedem şi alcătuirea şcolii şi condiţiile în care funcţiona. Localul fusese gătit de Sîrbul Sava Arsici; se făcuse apel la donatori, cari nu lipsiră. Cursul trebuia să fie de cincisprezece luni pentru şcolari, cari absolvise, fireşte, şcolile inferioare. Se predau: catechetica, tipicul, cîntările, pedagogia, metodica, istoria şi geografia ungurească, «grammatica romînească», «conţep-tul», «matesisul», limba de Stat, cea germană. Director pentru cele trei şcoli pedagogice, ca succesor al lui Obradovicî 3, era Uroş Nestorovicî, consilierul regal, care tipări cu banii săi Ortografia românească din Buda, după a lui Loga, parte din gramatica sa generală, în 1818 4. Profesorii romîni erau: Ţichindeal, pentru «învăţătura legei sau catecheta, carele cuvîntul lui Dumnezeu, precum în sclioală, aşa şi de faţă, în besearică, propoveduiaşte», pentru pedagogie, metodică şi istorie Ioan Mihuţ din Şiclău, un cunoscut al lui Samuil Vulcan5; nepotul lui Paul Iorgovici, lo- 1 V. şi Vulcan, l. c., pp. 246-7. 2 Buda, in 8. 3 V. Teodorovici, Moralnice sentinţn, 1813, Prefaţa: «d. Grigorie Obradovicî, pensionistul director al şcoalelor din Bănat». 4 V. mai sus, p. 315. 5 Iosif Vulcan, l. c., p. 279. 426 EPOCA LUI PETRU MAIOR sif, doctor în filosofie, probabil din Viena, pentru geometrie şi geografie \ şi, în sfîrşit, Constantin Diaconovici Loga, născut în Caransebeş la l-iu Novembre 1770, elev al gimnasiuluî sîrbesc din Lugoş şi al şcolii de drept din Pesta1 2, preda gramatica romînă şi «conţeptul romînesc». In acelaşi an cînd se tipăria această cărticică, o nouă traducere din sîrbeşte, destinată, credem, acestor nouă şcoli, apărea la Timişoara : «îndreptările moraliceşti, tinerilor foarte folositoare». Nu se dă numele tălmăcitorului, menţionîndu-se numai acela al cheltuitorului, «jupănul Ioann Logofet, negoţitoriul şi cetăţeanul din Timişoara». Şi acest opscul apărea la Buda. La această dată — şcoala pedagogică se deschisese încă de la 3/15 Novembre 1812, cu 212 elevi 3 — începuse inevitabila luptă cu Sîrbii. încă din 1807, într’o petiţie către împărat, Ţichindeal susţinea cu căldură nobleţă superioară şi prioritatea istorică a Ro-mînilor, pe pămîntul Banatului, ca şi pe celelalte locuite de dînşiî. Sînt, scria el, coborîtorii incontestabili ai Romanilor, şi ei au precedat cu mult pe Unguri, apărînd ţara cu secole în-nainte de vremea aşa de recentă, de anul 1690, cînd o măsură administrativă, o colonisare oficială aduse pe Sîrbî dincoace de Dunăre. El intra în legătură cu Vulcan, căruia-î scria adesea, iscălind une ori numai «cunoscutul» şi primind răspunsuri adresate «fiului Dimitrie» 4, îi scria între altele şi în afacerea, de o importanţă capitală pentru Romînii din Banat, a întemeierii unui episcopat românesc în această provincie 5. Mînia Sîrbilor se aduna ast-fel asupra lui, şi ea izbucni, cu un prilej neînsemnat, la tipărirea în 1814, cînd se credea că Ţichindeal renunţase la munca literară6, a «Fabulelor». Numele autorului nu era însemnat, de şi, lucrarea lui Obra-dovici fiind foarte populară, un crez al Sîrbilor, era cu nepu- 1 Mort în 1821. Ibid. 2 Ibid. 3 Vulcan, o. c., p. 280. 4 Ibid., pp. 336-9. 5 Ibid., pp. 301-2. 6 Teodorovici, Moralnice sentenţu} Prefaţa: «Cinstitul părinte Dimitrie Ţichindeal, parochul Becichereculuî Mic şi acum a schoalelor celor mari ro-mîneştî din Arad catechisator, însă şi el au încetat, nu ştiu pentru ce.»- LITERATURA RELIGIOASĂ 427 tinţă ca în Banat să se înşele cineva asupra originalităţii publicaţiei lui Ţinchindeal. Vulcan însuşi, căruia-î scria acesta în privinţa Fabulelor, îl întreba ce schimbări a făcut în originalul său. Obradovicî, care ştia bine româneşte şi a publicat şi o prefaţă în această limbă 1, avea de gînd să tipărească prin 1793 fabulele sale «pe romînie» şi scria în această privinţă unui nepot al său 1 2. El nu le-ar fi tradus însuşi cu o mai mare fidelitate decît Ţichindeal, care păstră pănă şi prefaţa, înnălţătoarea prefaţă patriotică a lui Dositeiu, şi introduse numai arare ori modificări, destinate a ţinea în curent lucrarea cu timpul 3 sau elemente care nu se potriviau în nici un chip cu publicul românesc 4. Ţichindeal destina traducerea sa «iubitorilor de învăţătură preparanzi, odraslelor rumîneştî, spre citirea aşa fel de cărţi», pentru a li da «aceste învăţături morale prin fabule în limba ru-mînească», ceia ce e aproape o mărturisire a traducerii. Măsuri contra cărţii, contra acestei cărţi cunoscută în sîrbeşte de toată lumea şi tolerată totdeauna, nu se puteau aştepta. Totuşi ele fură luate. Cartea fu confiscată şi traducătorul — pe care prigonitorii se făceau a-1 lua drept autor — îşi pierdu locul de profesor la şcoala normală. Ţichindeal primi lupta: dacă Sîrbiî sînt oţel, declara el, li va fi cremene 5. O slabă cremene pentru tarele oţel. Plecînd de la Becicherec, parocliul persecutat pe nedrept se duse în 1815 la Viena, cu o petiţie către împărat. O lăsă în mînile archiducelui Rainer, care-i dădu făgăduieli. Dar încă în 1816, cu toată probabila intervenţie a lui Vulcan, care se interesa de afacere 6, nu se făcuse nimic 1 V. mai sus, pp. 382-3. 2 Fabulele lui Demetriu Chichindealu în traducere noua din originalul sîrbesc al hă Dositei Obradovicî de I. Russu, parochul Aradului, Arad, 1885, in 8, p. XLVIII. 3 Aşa unde, după numele împăratului Iosif, pomeneşte şi pe al suveranului domnitor, Francisc; fabula 117. 4 De unde resultă că la Ţichindeal sînt mai puţine bucăţi decît la Obra-dovici. Pentru ediţia Pildelor flosofeşti în Sibiiu, la Bart, 1795, v. cap. V. Ale lui Esop ieşiră la 1812, fără loc. 5 Vulcan, l. c., p. 293. 6 V. Densuşianu, Raport, p. 212. 428 EPOCA LUI PETRU MAIOR pentru dînsa. Moartea păgubaşului termina procesul. îmbolnă-vindu-se în 1817, el muri la spitalul din Timişoara, în ziua de 19 Ianuar 1818 şi fu îngropat în satul său. învinsese oţelul 1. Cu sfîrşitul activităţii literare şi vieţii lui Ţichindeal nu conteni însă şi mişcarea ce se pornise între Romînii din Banat, precum nu se opri nici mersul înnainte al şcolilor naţionale din provincie 1 2. în 1815 încă apare la Buda o nouă traducere din sîrbeşte, dedicată directorului Uroş Nestorovicî, către care se adresează şi versuri, pe care sînt ţinute a le cînta «trei naţii, la examen» 3. Se chiamă «Sfatul maiceî cătră prea-iubita romînească şi ser-bească tinerime de amîndoao părţile, ca un rod a frageteî simţiri, cu carea bunul şi norocirea mlădiţelor neamului său le îm-brătosează auctora». Am văzut activitatea literară, începută în 1813, a altui Bănăţean, Ioan Teodorovici, şi aceia a fratelui acestuia, dr. Alexandru Teodori, ce muri la Roman. La 1815, tipăreşte întăia lui lucrare Naum Petro viei, care era atunci «a mai sus lăudatei deputăţiei [şcolilor din Banat] juratul canţelist». Ajutat de Ni-colae Roja Macedoneanul4, el dă la lumină în Buda «versuri» pentru aniversarea «domnului Uroş Ştefan Nestorovicî», dedi-cîndu-i-le—'cuvîntuleste— «întru adîncă umilinţă», la 2 Decembre. Cetim: Curi, Romîne, de departe, Yino şi tu, Serbe frate, Astăzi cu toţi să săltăm. Cu glas mare să cîntăm, Căci Uroş iar se iveaşte, Zioa sa o prăzduiaşte... 1 Mai vezi, pentru Ţichindeal, Y. A. Urechiă, Opere cumplecte, Conferinţe şi discursuri, seria B, tomul I. Un chip al lui Ţichindeal, zugrăvit, la 1815, de Sava Petrovicî, în publicaţia d-lui Yulcan. Traducătorul are ochii mici, înfundaţi, barbă şi mustăţi rare, o puternică falcă de jos şi o frunte obişnuită. 2 în 1815 apare, la Buda,, o «Instrucţie pentru şcoalele romaneşti în Bănat». In anul precedent Romînii din diocesa Aradului cer la Curte un «episcop de neam romîn, cu sîngele şi cu inima Romîn» (Bis. ort., XVII, p. 8 şi urm.). 3 «Pre tine trei naţii la examen te chiamă şi cu bucurie această îţi cîntă.» La urmă sînt şi alte cîntece. 4 V. mai sus, p. 311, nota 3. LITERATURA RELIGIOASA 429 Pe acesta, care începea printr’un aşa de dibaciu debut, cîn-tînd pe «domnul director», nu erau să-l prigonească «fraţii şerbi». Devenind vacant locul lui Mihuţ, numit, la 1816, «director crăesc al şcolilor naţionale din districtul Caransebeş-Lugoş» x, el fu numit profesor de pedagogie şi metodică. In această calitate, se pare, şi ca «al fundurilor schoalelor de lea-gea grecească neunită naţionale în crăimea Ungariei crăesc per-ţeptor», publică el la Buda în 1818 o carte, anunţată cu doi ani înnainte, «Pedaghoghia şi metodica pentru învăţătorii schoalelor orăşeneşti şi săteşti» o traducere după vre-un Yillaume : «Villom». Prefaţa e redactată în Buda, la l-iu Iunie 1817, şi se aduc mulţămiri unui alt director crăesc», lui Nicolae Popo-vici, care conducea şcolile din «tractul Cianadului» şi patronase cultura romînă dînd bani pentru imprimarea manualului. O a doua Prefaţă servia pentru a apăra pe autor de învinuirea că «au năvălit toţi din toate laturile a tipări cărţi» şi pentru a semnala pe cîţiva dintre Romînii zeloşi din Buda. încă la 1819, «perceptorul regal» 1 2. Naum Petrovici se afla la Buda şi într’un «Neujahrs Geschenk» către «domnii şi doamnele tîrgoveţi şi tîrgoveţe din Pesta, de naţie romînească», el lăuda pe nemţeşte progresele tinerimii şcolare a neamului său şi, neapărat, meritul ce resulta din acestea pentru «directorul» Uroş Nestorovici. Despre Constantin Diaconovici Loga, care începu a tipări la 1817, se pot spune mai multe 3. Tipăritor al «instrucţiei» pentru şcoli din 1815 — căci găsim felul lui special de a scrie Ro-mînî: «Romani» —, el publică, fiind încă tot «al şcolelor pre-parande romîneştî din Arad profesor», o Ortografie în 1818 4 şi apoi întreaga «Gramatică românească pentru îndreptarea tine-nerilor», pe care o dedica, într’o prefaţă din 10 Mart 1822, inspectorului său, arătînd că «al zecelea an curge de cînd ţine catedra grammaticii, stilului şi a cîntării beseariceştî în şcolele preparande». E o simplă culegere de regule fără pretenţii de originalitate sau de reformă 5. 1 Vulcan, l. c.j p. 279. 2 «R. P — r (sic)». Nu «Pier», cum s’a tipărit mai sus. 3 El muri abia la 1850. V. Vulcan, l. c., p. 279. 4 V. maî sus, p. 425. «Chivernisirea» e a lui Nestorovici, opera a luî Loga. 5 Se dă lista profesorilor, între cari Alexandru Gavra, şi a elevilor, între prenumeranţt. Ştim din Apel — v. mai departe, — că erau şi acum patru profesori, dintre cari un catechet. 430 EPOCA LUI PETRU MAIOR Dar Loga mu produsese şi alte lucrări, atunci, cînd, conform ordinului dat de inspector, ca profesorii să-şi publice manuscriptele, el făcu să apară gramatica. în «chiemarea la tipărirea cărţilor româneşti şi versuri pentru îndreptarea tinerilor» — versurile sînt versuri plate, pentru copii nepricepuţi —, el anunţă ast-fel: Epistolografia — era profesor de «conţept» sau «ştii» —, Tipicul, Plutarch, «Pentru creşterea pruncilor» şi «Viaţa lui Be-lisariu», tradusă după Mar montei h Pe toate ar fi dorit să le tipărească, acum cînd, în cultură, «au sosit primăvara luminii neamului». Dar nimeni nu poate lua asupră-şi sarcina publicării unei biblioteci româneşti, de cărţi originale şi traduse. Şi totuşi, spune frumos, cu căldură, Loga, e de nevoie, ca, urmînd exemplul altor popoare, «în limba maicii să ne luminăm». Se cuvine deci ca toţi să contribuie, precum toţi se vor folosi: «toţi dimpreună să dăm, că toţi la olaltă facem un neam». «Asa se zideaste oltariul neamului si din da-rurile a mai multora se aduc jertvele luminării». Şi «oltariul neamului» s’a format, în adevăr, şi prin munca stăruitoare şi obscură a acestor umili traducători şi prelucrători de cărţi pentru biserică şi şcoală. De la dînşiî a venit, de la colaboraţia lor harnică de inteligenţi mediocre, nu lumina cea mare de pe culmi, care atrage privirile şi le uimeşte, ci lumina care străbate pretutindeni şi destăinuieşte fiecăruia că există o viaţă a sufletului, — care e ceia ce se găseşte mai sfînt, mai în-nalt şi mai bun în fiinţa omenească. 1 2 1 Ea fusese tradusă înnainte, de Samuil Klein. Bianu, Klein, p. 30. 2 Nu ştim din ce timp e ms. însemnări cum se fac sfinţit. In «Predoslovia la toţi iubitorii şi doritorii de osteneala meşteşugului zografiei,» autorul necunoscut spune: «Am ostenit cu multă trudă de am tîlmăcit» — din sla-voneşte ? — «această carte spre folosul de obşte acelor ce să vor întîm-pla». Pentru şcoala munteană mănăstirească de zugravi şi nu ms. de ins-trucţiî pentru pictura religioasă, v. articolul lui Kogălniceanu din Rev. p. arch.. ist. şi fii., I, p. 33 şi urm.; Lit. şi artă romînă, IV, pp. 692-3. CAP. VII. Influenţa apuseană în literatura beletristică şi ştiinţă. Nouă genuri literare. O influenţă apuseană, un impuls «european» era acel ce lucrase asupra spiritului românesc prin operele şcolii ardelene. Dar această influenţă şi acest impuls nu treziră numai conştiinţa poporului românesc, îl făcură să simtă nevoia mîndrieî trecutului şi tendinţelor spre un mai bun viitor. Ele nu însufleţiră numai de o viaţă nouă genuri literare existente. Nouă genuri literare fură cultivate, şi se începu fireşte prin traducerea lucrărilor scrise de maeştri în aceste genuri. Apoi, către sfîrşit, slabe încercări de imitaţie se manifestă. Şi numai târziii de tot, şi în. aceste" genuri poporul românesc se arată aşa cum este, cu însuşirile care-1 deosebesc de alte popoare, cu figura proprie care-i îndreptăţeşte existenţa. Acest proces, al desvălirii notei etnice particulare din imitaţia spiritului şi formei străine, durează şi pănă astăzi, şi va dura încă multă vreme. / Ardelenii aveau şcoli normale, organisate întocmai ca şi celelalte şcoli împărăteşti, şcoli laice ale monarchiei: pentru aceste şcoli cu limbă de predare românească, de la început chiar, s’a simţit nevoia de manuale, şi aceste manuale au fost traduse, şi traducerea s’a făcut neapărat după originale nemţeşti. Mai târziu gustul de lectură s’a desvoltat printre Romîniî cari făcuse şcoli superioare şi, fiindcă nici-odată cetirea în altă limbă nu poate produce acea vibraţie intima a sufletului pe care o produce cetirea în limba părintească, cărţi de distracţie — pentru a întrebuinţa un termen curent, care e totuşi absolut falş, — fură prefăcute în româneşte, de studenţi, de preoţi, de funcţionari, de «iubitori ai neamului romînesc», cari erau convinşi că săvîrşesc ast-fel o faptă bună, o faptă patriotică. 432 EPOCA LUI PETRU MAIOR în principate, perioada de la 1774 înnainte e, în domeniul literaturii religioase, o perioadă de îmbielşugate traduceri din greceşte, din care se alcătui o literatură bisericească superioară, ca autenticitate a textelor, ca fidelitate a reproducerii şi ca frumu-seţă a limbii. Enorm de multe cărţi elineşti, mult mai multe de cum s’ar putea crede după tipărituri, au fost ast-fel prefăcute pe româneşte. în schimb, cărţi profane greceşti au fost rare ori traduse, întăiu pentru că şi erau puţine, cartea grecească refugiindu-se, la Greci ca şi la toate popoarele Răsăritului creştin, în biserică. Apoi, pentru ca rarisimele opere care nu erau de slujbă, de exe-gesă, de predică sau de erudiţie se înţelegeau în original de lumea care avea nevoie de petrecere intelectuală, pe cînd cartea bisericească era de nevoie şi umilului popă de sat, care nu învăţase la dascălul de familie sau la şcoala lui Vodă. Ce s’a tradus din greceşte în acest gen pănă la 1774, am văzut în altă parte a lucrării de faţă. De atunci înnainte întîmpinăm şi mai puţine traduceri profane din elineşte sau din limba greacă vulgară. Dintre acestea Sulzer pomeneşte Melisa, «o carte despre virtuţi»1 şi Halimaua1 2. Veniamin Costachi, fiind eclesiarch la Mitropolie, pe la 1788, puse poate a se traduce din nou, după o versiune grecească, Scherzi di fantasia a lui Francisc Loredano şi ordona, în ori-ce cas, a i se face o copie după această traducere, în acel an. Traducătorul era Cămărasul Constantin Vîr-nav3. în 1805 găsim o copie, de Ioan Burchi4, după o traducere românească a Teatrului politic, tradus şi el, din latineşte, de Nicolae Mavrocordat5. Un alt Vîrnav, Yasile, traduse din gre- 1 «Melissa oder die Biene, ein Buch von den Tugenden»; III, p. 37, nota a. 2 «Chalimach. Arabische Fabeln aus dem Griechischen.» Ibid. 3 «Această carte, ce să numeşte Zăbava Fandasiei, al doilea s’au tălmăcit de pre limba grecească pe limba moldovenească de dumnealui Constandin Vîrnav Cam[a]raş la anul... (sic), şi s’au scris cu cheltuiala Sfinţii Sale părintelui chir Veniamin Costache, eclisiarch Mitropoliei, de mai micul între toţi Grigorie Hudecî, pisar în Sfînta Mitropolie în Eşi. La anul 1788, De-chemvri 12, au luat sfîrşit». Ms. 433 din Bibi. Ac. Rom. Cf. Gaster, Gesch. der rum. Litt., pp. 338-9. Un «căpitan Constantin Vîrnav» se găseşte la începutul secolului al XVIII-lea. Arch< ist., III, p. 278. 4 «Scrisus'au de mine la let 1805, Febri (sic) 24. Ioan Burchi.» 5 «Theatron politicon adică privelişte împăraţilor»; 2 voi. în Bibi. Ac. Rom.; n-le 434 şi 435. NOUĂ GENURI LITERARE 433 ţeste Întâmplările Cantacuzineştilor şi Brîncovenilor de Dimitrie Can-temir, în 1811 L Supt păstoria a doua a lui Veniamin, un «Anastasie» traduse din aceiaşi limbă, dedicînd-o Mitropolitului, Istoria Iul Melchisedek, la 1812 1 2. în schimb, ni se vorbeşte de o 5AvaTpo7:7] njc 6pY] idide a lui Moliere : în ori-ce. cas, un manuscript de traducere al ei se află între hîrtiile Ko- 1 A fost întăiu semnalată această broşură în Buciumul romîn, I, p. 478. 2 V. mai sus, p. 37. 3 Şerb. şcol.y pp. 279, 298. 4 Bibi. Ac. Rom. ms. 445. Cuprinde şi unu «Artaxerxu». 5 Popp, p. 82. 6 Olănescu, Ist. teatrului romîn, II1, pp. 13-4. Cf. Bu'radâ, în Conv. lit., XXIV, p. 1 şi urm. 7 Gaster, l. c.} p. 340. 3 Ibid. 9 Prenumeranţii lui Carcalechi în 1821. V. mai sus, cap. IV. 10 Gaster, Gesch. der rum. Litt., p. 342. NOUA GENURI LITERARE 439 gălnicenilor \ Un Vasile Vîrnav, dintr’o familie care a mai dat un traducător, Coifttantin 1 2, şi un copist 3, şi-a petrecut, ni se spune, toată viaţa în retragerea sa de la Popeni în judeţul Do-rohoî, tălmăcind din greceşte, latineşte şi franţuzeşte 4. Din cea d’intăiu limbă nu ştim să fi tradus ceva, dar există un manuscript din jErotocritul tălmăcit de Christodor Ioan din Trapezunt, pe care el l-a copiat 5. Din nemţeşte a prefăcut la 1806 «Descrierea Moldovei» a luî Cantemir, care a apărut pentru întâia oară în formă românească de supt teascurile Neamţului la 1825, supt titlul de Scrisoarea Moldovei. Din franţuzeşte ni se afirmă că şi el a tradus «Istoria lui Carol al Xll-lea», a lui Voltaire, o Aritmetică, o Astronomie, o Geometrie, părţi dintr’o Istorie universală 6. Serdarul Vasile Drăghicî, care nu e ruda istoricului, Postelnicul Manolachi, a tradus pe Robinson Crusoe, dar nu credem să o fi făcut din nemţeşte 7. Conachi dădu o versiune din Mathilde a doamnei Cottin, versiune care nu se tipări decît în 1846 8. In fine, alt poet, Daniil Scavinsclii, cunoscut prin trăsăturile originale, pe care le raportează Costachi Negruzzi, prin nişte versuri la Borsec şi prin epitalamul pretenţios făcut la nunta Elenei, fiica luî Ioan Sandu Sturdza, cu Grigore Ghica 9, — ar fi făcut să apară la 1820 o traducere a Democritulul luî Regnard 10. 1 Letopiseţele, ed. I-a, I, p. xxm, nota 3. 2 V. mai sus, p. 432. 3 Gheorghe, fiul luî Nicolae, care scrie, la 1780, un ms. din traducerea lui Oxenstierna ; Gaster, Gesch. der rum. Lift., p. 336. 1 Arch. rom., II, p. 208, nota . 5 Gaster, l. c., p. 339. 6 Arch. rom., I. c. A copiat un letopiseţ pană la 1774. Mort pe la 1824. Ibid. — Un Scarlat Yîrnav a copiat ms. 273 al Bibi. Ac. Rom., în care se cuprind opere de literatură populară : o Istorie a Troadeî, bucăţi dintr’un cronograf, «Istorie lui Xenofon singliticul şi giupănesi lui Marii şi fiilor* Ioan, Arcadi; leto 7268, Noemvrie 4» ; o listă de cuvinte, fragmente dintr’o Prefaţă de carte bisericească, formulare de scrisori, şi cu litere latine — «Kum se se skrie magzâr la Unparacie; kum se se skrie pentru Kraciun de la boer la boieriu», etc. — ; proverbe şi însemnări relative la familia Goroveî, «Pildile filosofilor alese de trati (sic)y> ; gîcitori, reţete, tîlcuire de visuri. Ar fi fost scris la 21 Novembre 1816. 7 Gaster, l. c., p. 342. 8 Ibid. 9 V. Iorga, Acte şi fragmente, II, pp. 708-9. 10 Gaster, l. c., p. 347. Cf. Iacob Negruzi, în Conv. Ut., IV, pp. 44-6, 440 EPOCA LUI PETRU MAIOR Carcalechi mai numără la 1821 printre boierii moldoveni ce se îndeletniciau cu tălmăcirea de cărţi, pe IVShalachi Sturdza, pe Costachi Conachi, «ce au tălmăcit cărţi din limba franţozască, şi cu mare rîvnă cumpără cărţi romaneşti», pe Spătarul-Mare Ior-dachi Balş, zis Bălşucă, ce «nu încetează a tălmăci cărţi romaneşti din limba franţozască». Dar, dacă se păstrează printre hîr-tiile de familie, manuscriptele acestor boieri nu porniră niciodată spre Buda pentru a se întoarce supt formă de tipărituri elegante. Cei mai însemnaţi dintre traducătorii moldoveni sînt —, afară de Yîrnav, pe care nu-1 putem judeca bine, de oare ce avem la îndămînă una singură din lucrările sale —, Lazăr Asachi şi Alecu Beldiman. Despre cel d’intăiu, care a dat cetitorilor moldoveni pe Mencicov şi Bordeiul indienesc, se va vorbi în capitolul ce va trata despre activitatea pănă la 1812 a marelui său fiu, Gheorghe. Viaţa celui de al doilea ni e cunoscută. Iată acum lucrările lui ca tălmăcitor. El începu întăiu cu Milosîrdia Iul Tit 1, pe care o traduse încă din 1784. In 1803, el termina «Istoria lui Târlo şi a prietinilor lui» 1 2, pe care o scrisese «spre zăbava soţiei sale Elena Costan-dachi, ca, cetindu-să, să-şi aducă aminte de dînsul» 3. In acelaşi an, la 9 Mart, dădea gata Menechemiî lui Regnard, traduşi supt titlul de Menegm% 4. In 1815, anul cel mai roditor în tălmăciri din activitatea lui literară, Beldiman traduce: «Elisaveta sau cei surguniţî în Siberia», pe care o dedică lui Costachi Sturdza Comisul. Cu toată «slăbăciunea ochilor», el declară că a luat asu-pră-şi sarcina acestei traduceri a «operei cei întru cîntări a Eli-savetii», numai pentru a face iarăşi plăcere unui vechiu prieten 1 Bibi. Ac. Rom., ms. 181. 2 Mss. 428-9 din Bibi. Ac. Rom. 3 A fost întâia lui nevastă. A doua fu Elena Greceanu. Tanoviceanu, în Arch. soc. şt. şi literare din Iaşi, IX, pp. 171-2. 4 Asupra atribuţiei acestei traduceri lui Budai Deleanu, v. Ov. Densu-şianu, în Revista criticăditerară, I, p. 349 şi urm. Piesa a fost tipărită în Arch. soc. şt. şi literare din Iaşi, III, pp. 297-9, 519 şi urm., 664 şi urm., după două mss., — al treilea e la Museul din Bucureşti. Stabilirea faptului că tălmăcirea s’a făcut de Beldiman se datoreşte d-lui I. Tanoviceanu, care a dezlegat iscălitura, aproape ştearsă de un copist posterior. NOUĂ GENURI LITERARE 441 ca Sturdza şi pentru «zăbava» soţiei sale Elencu h Tot în acel an scrie «Istoria cavalerului de Grie şi a iubitei sale Manon Leşco», care nu e alta decît celebra operă a abatelui Prevost1 2. Din Decameronul tradus în franţuzeşte scoase el a treia lucrare a sa din 1815: «Istoria lui Raimundu, scoasă dinDecameron aFranţii» 3. Pănă la 1815, Beldiman nu tipărise nimic, Atunci intră în relaţii cu Carcalechi, care-1 acoperi de complimente. Boierul moldovean protestă contra exageraţiilor, arătînd «că un număr mare de patrioţăi Moldovii îl covîrşescu întru ştiinţă, isteţime şi învăţătură», dar consimţi să încredinţeze «ferlegheruluî» unul din manuscriptele sale. «Moartea lui Avei», tradusă după Florian, ieşi cu data de 1818 pe frontispiciu, dar rugămintea de a se ierta greşelile de tipar, pe care o face Carcalechi la urmă, e datată din 30 Iunie 1820, şi am văzut pe Beldiman plîngîndu-se la 1819 de încetineala lui Carcalechi. Tot în 1820 apăru, purtînd însă această dată şi în titlu, Ţrq-godia lui Orest, după Voltaire. «Tragodia» aceasta e în versuri, şi iată cum le făcea Beldiman, cînd erau să fie scurte : Că ’ntr’aceast'adăpostire Mă lasă să vieţuesc Fără necinste mai mare ; Crede-mă, mă mulţemesc, etc. Istoria lui Numa Pompilie, altă traducere, din elegantul Florian, poet de pastorale în prosă, poartă data de 1820, dar şi aici anul e fictiv. în adevăr, însemnînd operele lui Beldiman, în Prefaţa la Biblioteca romînească din Ianuar 1821, Carcalechi citează această traducere printre cele ce trebuie să apară. Autorul ni spune, arătînd că «încă din cea mai fragedă vrîstă a tinereaţelor sale» a urît trîndăvia şi «s’a îndeletnicit întru tălmăciri din limba franţuzească întru cea romînească, a patriei sale», că opera de faţă «iaste cea d’intîi ispită ce a făcut; pe carea cu mulţi ani mai înnainte o avea tălmăcit». Un timp, spune el, «nenumăratele greutăţi cea întîmpinat, glasul obştii, că iaste cu-neputinţă a scrie ceva întru o limbă necanonisită şi lipsită de 1 La urmă se ceteşte: «Prk-iubit& Elencu, priimeşte istorie aceasta mică a Elisavetii, daru de la soţul tău şi, cetindu, nu da uitării că pentru a ta zăbavă am luat osteneala a o prescrie cu însuş mîna mk. 1815, Iulie 13». Prefaţa e datată din 8 ale aceleiaşi luni. — Bibi. Ac. Rom., mss. 487 şi 438. 2 Ms. 193 din Bibi. Ac. Rom. 3 Bibi. Ac. Rom., ms. 457. 442 EPOCA LUI PETRU MAIOR tot meşteşugul grammaticesc, îl aduseasă la deznădăjduire», dar se răzgîndi şi, alegînd acum această operă morală, a revăzut-o şi o publică pentru a se îndemna la lucru cei cu mai mult talent aecît dînsul. Lucrarea, în două volume, e închinată, «cu cea mai adîncă plecăciune, după neapărata sa datorie», lui Vodă Mi-hai Suţu. La Sculenî, uitînd «vrîsta întru care se afla», Beldiman începu să revadă traducerea din 1819 a altei opere, care-1 atrase prin caracterul eî moral: Alexii sau căsuţa din codru x, care se termina la Vrăneştii-Răzăşi. Cu un an înnainte ni se spune că el tradusese o tragedie cu numele de Sapor 1 2. In 1824, la 8 Ianuar, bătrînul încheie Călătoriile lui Coxe, traduse de dînsul, în două volume. In tinereţă, scrie el, a servit alt-fel patria. «Acum, viind la vîrsta acea unde puterile mele nesîmţît încep a mă părăsi, am socotit a vă sluji, zăbăvindu-vă cu tălmăcirile mele 3.» Traggdia lui Lentor, din 1819, revăzută tocmai la 1825, ar fi cea din urmă din lucrările sale 4, care erau într’adevăr preţuite şi cetite, chiar şi de studenţii romînî ce se aflau în străinătate5. Dar Beldiman a tradus, în prosă, şi Odiseia. înnainte de el, Bomîniî din Ardeal încercase a reda pe clasici în limba lor. Ast-fel, Ovidiu fusese atacat de un D. Meciu 6r Virgiliu de Atanasie Şandor, care traduse ceva din Eneidă7, un Iosif Kontz prefăcuse, la 1816, Batrachomiomachia după o versiune ungurească 8. 1 Bibi. Ac. Rom., mss. 81-2; ambele şi în ms. 33. Y. Bianu, Catalog, Ir pp. 94-5; Bibi. din Iaşi, ms. 2. 2 Gaster, Gesch. der rum. Litt., p. 347. D. Gaster posedă manuscriptul. Altul la Museul din Bucureşti, No. 339. 3 Bibi. Ac. Rom., mss. 28-9. V. Bianu, l. c., pp. 89-90. 1 Y. Arch. son. st. şi literare din Iaşi., III, p. 299; IX, p. 174, nota 22 ; mss. 359 şi 377 de la Museu. 5 Hurmuzaki, X, p. 623, nota 1. Mai mult decît probabil tot el a scris şi Serdarul de Orheiu, bucată satirică, în versuri (înnainte de 1812). Y. Conv. lit., IX, p. 274 şi urm. ^ 6 Densuşianu, Raport, p. 212. 7 Ms. la Bibi. Ac. Rom. 8 Densuşianu, Raport, p. 217. Iată titlul: «Batrachomyomachia luj Homerus, Batăje brostylor ku soretsir intorsze gyintij in versur unguresty de Domnu Csokonay si după jel Kontz Joşi in anulu 1816, luna luj Iulie; 46 de pp. NOUĂ GENURI LITERARE 443 0 traducere romanească a Cugetărilor lui Marc-Aureliu se făcu, în secolul al XVIII-lea, de un alt Ardelean 1. De existenţa Odiseii lui Beldiman ni vorbeşte Carcalechi, în Prefaţa Bibliotecel sale, la 1821: «Şi pre Omer îl are tălmăcit şi preste scurtă vreme îl va da la lumină, cum şi pe Numa Pom-pilie». E vorba, fără îndoială, de «Odisia lui Omir, înt^u cari să cuprinde toate rătăcirile lui Odisef de pe maria, toată petreceria sa după întoarceria din războiul Troadiî, pînă cînd au sosit la ce de pre urmă în patrie sa şi au făcut răsplătire prigonitorilor Pinelopii, fim ei sale», manuscript din Moldova, din care un specimen s’a şi tipărit de mai mult timp 2, şi din care se conservă la Sibiiu manuscriptul pe curat3. Lucrarea nu e inferioară altor traduceri ale lui Beldiman, adecă e scrisă într’o limbă curgătoare şi uşoară, din care nu lipsesc însă provincialismele. * * * în secolul al XVIII-lea când s’a răspîndit «filosofia», cu articolul ei de credinţă că desvoltarea istorică şi fondul natural n-’au nici o însemnătate şi că o omenire fericită de aceiaşi fericire, civi-lisată cu aceiaşi civilisaţie, se poate formă prin introducerea pretutindene a aceloraşi legi cu caracter filantropic, a fost datoria ori-cărui principe să dea legi. Bune sau rele, la aceasta nu se gîndiau nici acei cari aşteptau, nici acel care dădea; — legi să fie. Domnii din principate erau însă însufleţiţi şi ei de spiritul filosofic ce stăpînia toată lumea cultă din Europa în acea vreme. Erau, aceşti Fanarioţi, nişte oameni foarte mult preocupaţi de reputaţia lor, pe cari-î interesa în gradul cel mai înnalt ce se scria în gazete, în descrierile de călătorie, despre dînşii şi administraţia lor. Ţineau să nu apară înnapoiaţi, să nu li răspîndească faima de «despoţi» şi de «tirani», cu care se întovărâşia numele principilor ce nu urmau principiile «filosofiei» moderne. Şi ei doriau să se recomande prin legi şi să primească mulţămirile opiniei publice pentru munificenţa lor legislatoare. înnainte de mijlocul secolului al XVIII-lea, se întrebuinţau încă ___________•______ 1 Densuşianu, Raport, p. 215. 2 în Crestomaţia d-luî Gaster, care datează ms. «1750-80», II, p. 38 şi urm. Ast-fel se resolvă întrebarea pe care o punea d. Ar. Densuşianu, îndreptat nu ştim de ce indicii, că există o Odiseie a iui Beldiman, — în Bev. critică-lit., IV, p. 260. Poate din această traducere, cîteva pagini le posedă d. Nerva Hodoş. 3 Ms. Benigni, No. 27 din Biblioteca Bruckenthal. 444 EPOCA LUI PETRU MAIOR în judecăţi Pravilele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Despre aceasta din urmă ni spune Dimitrie C.antemir, că «serveşte câ normă încă pănă în ziua de astăzi, judecătorilor moldoveni pentru a da dreptatea1». Pe lîngă acest cod, învechit şi necomplect, se ţinea samă totdeauna şi de dreptul nescris, de obicein, care fusese însă şi el introdus, în oarecare măsură, în compilaţia Pravilelor1 2. Se mai recurgea, în caşuri grele şi cînd judecătorul era un om cu carte, la un extras al Vasiliccilelor, pe care în al XVIII-lea veac îl atribuiau, din causa vechimii sale, lui Alexandru-cel-Bun. In sfîrşit, se întrebuinţa dese ori ca îndreptar resumatul de drept roman şi bizantin al lui Harmenopulo, «condica Armenopol3». Supt Constantin Mavrocordat întăiu 4, a fost vorba de o nouă legislaţie scrisă, şi un misionar ni vorbeşte de «şcoala ce voia Domnul a deschide la Iaşi, şi de volumele de legi dumnezeieşti în româneşte, pe care doria mult a le tipări5». Ştefan Racoviţă dădu sarcina alcătuirii unei «condici politiceşti» lui Mihail Fo-tino din Chios, «om vestit şi pedepsit în cele bisericeşti şi priceput în ale legilor, prea-cinstitul şi prea-învăţatul între filosofii Bisericii celei Mari a lui Christos6». Marele Păharnic şi grama-matic 7 «Mihail Hiotul» întrebuinţa în compilaţia sa şi obiceiul 1 «Hodiernum indicibus Moldaviae recte pronunciandi norma est.» Descr. Mold., pp. 100-1. 2 V. capitolul despre legislaţia din secolul al XVII-lea în Xenopol. Ist. Rom., IV. 3 V. Wolf, I, p. 113, care o califică de «ein magerer Auszug von romis-chen Gesetzen» ; ibid., p. 114. O hotărîre din 1769, basată pe acest din urmă cod, în Uricariul, XVII, p. 53. — Şi Kogălniceanu credea în legislaţia lui Alexandru-cel-Bun ; Arch. rom., I, p. 16. — Papadopol-Calimah pretinde, fără dovezi şi fără verosimilitate, că se mai folosiau în Moldova Ius graeco-romanum şi Teofil Anticensorul; Arch. soc. şt. şi literare din Iaşi, VII, p. 157 şi urm. 4 Nu credem în codul lui Nicolae Mavrocordat, care s’ar fi tipărit în 1728; Philippide, p. 151. Trebuie să fie vre-o măsură legală isolată. 5 «Iassiis... et inventuti aperire ludum litterarium, et divinarum legum volumina valachico idiomate în typographeo nostro academico.aere suo re-cudi ardenter admodum desiderabat.» Nilles, Symbolaey II, p. 1029. 6 5XAv§pa Soxijjiov xal apţxoâcov r/jv rs ■&>>pa07jv xai sxxXrjSiaariy.Yjv xaf.-Ssiav SŢYOjJLvaap.svov xal rcpoc robe vojxoo? eO'fosî s’/ovta, tbv Tijuavcatov xai XoYuoTaxov twv şiXoao'foav ryjc tou XpYjoroo Ms^aX^c ExxXyjoia^. 7 Tov xai Meya IIa^dpvixov ^p7][iaT havră xai rcap3 ue^av Ypajx-{xaTixov. NOUĂ GENURI LITERARE 445 pămîntuluî şi, combmînd deosebitele elemente, putu să înfăţişeze Domnului său lucrarea practică ce i se comandase, la 1765 l. Zilot Romînul copie şi el această nouă Condică, pentru patronul său, Clucerul Ştefan Con dura tu 1 2. Când se încheie tratatul de la Cuciuc-Cainargi şi Turcii con-simţiră a da privilegii scrise principatelor, când se deschise noua eră legală în relaţiile cu suzeranul, Domnii veniţi atunci la putere crezură de datoria lor să inaugureze o eră de drept scris, o eră legală şi în guvernul interior al celor două ţerî. Aceşti Domni erau personalităţi distinse, oameni ageri, culţi şi morali: în Moldova, Grigore Alexandru Ghica, iar în Ţara-Romănească Alexandru Ipsilanti. Ipsilanti trebui să facă el lucrul de la început, avînd pentru a se ajuta numai lucrarea anterioară a lui Fotino. Sulzer fusese chemat pentru a lucra la compunerea Condicii de legi. El predă într’adevăr cîtorva fii de boieri dreptul natural şi metafisica, pe care le traduse pentru folosul lor în franţuzeşte, din textul german al lui Dariessen, dar fu părăsit de elevii săi cînd veni vremea a se arendă dările şi a se împărţi caftanele 3. Iar, pentru codul de legi, nu se ceru colaboraţia lui, ci Domnul se ajutâ mai mult cu secretariul Raicevich, care-şi găsi opera scurtă, simplă, dar onorabilă pentru Domn şi folositoare pentru ţară 4. Lucrarea apăru, «în limba grecească şi în a patriei» 5, la Bucu- 1 Bibi. Ac. Rom., mss. grece 20 şi 21. Alt ms. s’a adaus de curînd (n-le grece 122, 131). 2 între poesiile sale, întîlnim una «la Scarlat Ghica Yoevod, ce au făcut adunare de pravilî din cele împărăteşti, spre povaţa norodului de aici, prin osîrdia înţeleptului acela Păharnic Mihail Hiotul. Este această pravilă prescrisă de mine, din îndemnarea vestitului aceluea Clucer Ştefan Conduratul, sub carele mă aflam atunci, şi se află acum la fiiu-său Alexandru Conduratul şi să se caute, căci este în adevăr un luminător luceafăr pentru patria noastră». Cf. şi bucata către Ştefan Con dur atu, «stăpînul şi dascălul mieu, din a căruia poruncă am prefăcut cea înnapoi pomenită pravilă, şi să află şi acuma la coconii dumnealui». Rev. p. ist., arck. şi filologie, V, p. 332. 3 III, pp. 80-2. 4 Osservazioni, p. 150 şi nota. Pentru rolul pe care-1 avu Raicevich în compunerea Codului, v. Sestini, în Arch. soc. şt. şi lit. din Iaşi, V, p. 571 şi urm. Cf. şi Carra, p. 186. 5 Nov Torcoic rcpdycov exSo6ev eis pwjiaîXTjv xai rcaTpiov ŢXdyctav. Cf. şi Şerb. şcol., pp. 318-9. 446 EPOCA LUI PETRU MAIOR reşti, în Tipografia Mitropoliei, la 1780 4. Scopul mărturisit în titlu şi în Prefaţă e numai acela de a concilia prescripţiile dreptului roman cu obiceiul ţării, şi a da ast-fel un îndreptar judecătorilor: «ca unu izvodu şi îndreptare tuturoru celora ce să voru afla cu sfat de obşte». Elementul reformator lipseşte aproape cu totul şi nu se întrebuinţează subsidiar nici o legislaţie europeană, trăgîndu-se profit numai «din jălbile şi pricini, ce pă toate zi Iile să aduc la auzulu nostru1 2». Prin această «Mică adunare,» prin această cărticică de concordanţă, spera Ipsilanti să facă dreptatea în principatul său mai puţin şovăitoare din neştiinţă. Şi, pentru ca să nu şovăiască din interes şi conrupţie — ceia ce, dacă e să credem pe Sulzer, nu s’a întîmplat nici odată —, el ameninţa ast-fel pe judecătorii ce nu şi-ar face datoria : «Vai de ju-decătoriul acela ce va mitui la hotărîrile judecăţiloru pentru voe vegheată sau va strica dreptatea pentru pizmă3 4 5». Pentru Grigore Ghica, sarcina era mai uşoară. îi rămăsese să facă obligatorii, să introducă în judecăţi un cod ce fusese compus pe timpul cînd Moldova era ocupată de Ruşi. 0 «epitropie preste alcătuirea arătării, a unei noao legiuitoare condică» fu stabilită, orînduită de feldmareşalul guvernator Ru-mienţov în Iaşi. împărăteasa Ecaterina însăşi, o «filosoafă», cum ştim, ori unde aiurea decît în viaţa sa privată şi în administraţia de fapt a Imperiului său, dădu indicaţiile necesare comisiunii, printr’o «învăţătură». Aceasta 4 se tipărise întăiu în ruseşte în Tipografia Senatului, la Petersburg, cu data de 8 April 1768, pentru alţi legislatori5. Celor din Iaşi li se trimise în gre- 1 SovTaŢjiauov vopxxov rcspi eota^tas xai zob xa0Y]xdvToe sxdsTOO twv ■xpînrjpitov xai twv o'fyndaw too rcpivTCwrdtod zrfi BXa^iae twv dvTjXovioov ■sic to îuoXitixov. c0ă7]Ţia z'qc, sic zb kifjQ aTCOţ-dascoc twv ele tottov 7j§7] aoXXe)(0siacov O7co0s3eo)v xai aop/fama tcov I0:[ia)v, xâ>v Irci zb tuXsiotov sv xpv]asi ysvo[isvcdv ulsza t<â>v {jaaiXixâv StaTa^div, rcpoc axpijjfj too âixaioo ODVTTijpyjotv xai npbţ zb twv nzoym ex rcavroc TpoTrot) dvs-TTYjpSaGTOV, 'f lXoTCOVyj ' 0sv rcapd.... 2 V. o analisă mai amănunţită din punct de vedere juridic în Xenopol, Ist. Rom., V. 3 Condica lui Ipsilanti a fost din nou editată, numai în româneşte, de C. Brăiloiu, Bucureşti, Fr. Walbaum, 1841. 4 «învăţătură a însuşi stăpînitoareî Măriri Ecaterinii II cătră orînduită epitropie», etc. 5 Urechiă, Ist. Rom., I, p. 243. NOUĂ GENURI LITERARE 447 ceste, în limba savantă, ştiinţifică pentru dînşiî. Apoi, Toma vtori Logofătul — să-î dăm şi numele de familie : Carra — o tălmăci în româneşte, din Ordinul Mitropolitului Gavriil, care scrise o Prefaţă, dedicată lui Rumienţov, «întru tot făcătoriul său de bine». In aceasta — de ce alta putea să fie vorba ? — se cîntau laude Ruşilor, binefăcători «în patriia noastră», şi ale împărătesei. Pe aceasta, de altmintrelea, nici n’ar putea-o el proslăvi după cuviinţă, «cînd în minţile ceale mai iuţi a filosofilorii celoru din Academiile Evropii, ce cearcă în adîncîi tainile firii şi să poartă cu pohfală preste aflarea fiinţii celoru de suptu soare, călătorindu cu privirea pănă la ceale înnalte şi covîrşitoare zidiri, şi mai vîrtosu covîrşirea mintii a unui filosofii între împăraţi, şi după dînsul a unui Elinii şi după neamiî şi după glasu, au rămaşii la uimire pentru privirea acestii prea-slăvite vederi». Totuşi Vlădica poate să asigure pe patrioţii moldoveni — de felul lui — că, «de voru vieţui suptu aceaste folositoare pravile, întru starea cea neclătită a pronomiiloru vechi», un veac de aur se va deschide pentru dînşiî şi ţara lor. Traducerea lui Toma Carra a fost şi tipărită, dar Condica însăşi, dacă a fost terminată de comisiunea din Iaşi, n’a văzut lumina, nici supt Ruşi, nici după aceia h Bucovina fiind puţin după aceasta anexată, noul guvern al noueî provincii austriace căută să dea un cod de legi, şi pentru aceasta se făcură întrebări în Moldova la 1782 asupra obiceiului pămîn-tului, întrebări la care boierii răspunseră cu pricepere 1 2. Nu ştim întru cît au folosit aceste lămuriri la ediţia românească, a «pra-vililor» nemţeşti 3. în acest timp pănă la legislaţia lui Carageâ şi Scarlat Cali-mah, avem de însemnat o încercare făcută în Ţara-Romănească şi o lucrare îndeplinită în Moldova. Anume, pentru cea d’intăiu, un auditor austriac, la grănicerii din Banat, Ioan Horvâth, stabilit la Mehadia în 1786, adresează, 1 Titlul complect s’a reprodus în Buciumul romîn, I, p. 382 şi în Urechiă Ist. Rom., I, p. 243. 2 Bibi. Ac. Rom., doc. xxn/291. Cf. Papadopol-Calimah, în Arch. soc. şt. şi Ut. din Iaşi, VII, p. 162. 3 V., pentru aceste pravilî, mai sus, cap. V. «Cartea legilor pravililor de obşte părgăreştî pentru toate ţările moştenitoare nemţeşti ale monarchiei austriceştî» apăru la Cernăuţi, în 1812. Cf. şi Conv. lit., XIV, p. 474. 448 EPOCA LUI PETRU MAIOR la 22 Iulie, o petiţie către Domnul muntean, în care oferă a-i trimite, spre cercetare şi întrebuinţare, o traducere făcută de dînsul, «cînd slujba împărătească l-a îngăduit» : Dreptul internaţional scos pe româneşte, «după învăţătura care în işcoalele cealea împărăteşti la Beciu să tîlcuiaşte : «Dreptu neamurilor, scris spre folosu neamului rumînesc de Ion Horvat, auditoriu». Cerînd episcopului de Rîmnic a-1 sprijini în cererea sa către Vodă, traducătorul arată că, dacă această osteneală va fi bine primită, e gata a preface în limba care era, probabil, pentru dînsul limba părintească, alte două lucrări, «care pănă acuma în limba aceasta nu se găsă şi adecă: Drepţii oraşului cel din lontru şt^Dreptu firii,» x. Nu ştim din ce motiv, Agenţia, prin care expedie ambele sale scrisori, nu crezu de cuviinţă a le da l^^fc^^lor. Nedîndu-se, el n’a putut afla nici preţul tiparului pentru care întrebase pe Vlădică, în caşul unui refus diilpfcrtea Domnului. Gît despre traducător, el avu prilej să vie în Ţara-Bomănească, pe timpul războiului ce se deschise în curînd, şi fu omorît aici, înnainte de 11 Novembre 1791, de «servitorii săi»1 2. Simţitor mai târziu, Costaclii Moruzi recurse la luminile lui Toma Carra, pe care-1 găsim ocupat şi cu lucrări de traduceri literare de la 1773 încă 3. Din ordin Domnesc, acesta «traduse în limba pămînteană Manualul legilor, adecă acele şese cărţi ale lui Armenopul, care s’au şi tradus cu desăvîrşire la 1804» 4. Apoi, din porunca aceluiaşi principe, el alcătui o nouă pe greceşte, în care orînduia metodic prescripţiile Pandectelor, pentru folosul judecătorilor moldoveneşti. Misiunea sa fusese «ca, adunînd din Vasilicale şi alte cărţi de legi, să compuie un Cod Civil şi tot odată penal după metodul Institutelor». Lucrarea fu mîntuită de Carra, atunci Păharnic, în April 1806, la Iaşi. Adecă se mîntuiră trei părţi dintr’însa, privitoare la dreptul persoa- 1 Apnedicele. 2 Scrisoare a lui Cristian de Rall, către Agenţie, Sibiiu, 11 Novembre 1791. Nu se ştie nimic despre «der von denen Bedienten umgebrachten k. k. Auditor Horvâth und den diesem abgenommenen Bagage» şi se cer lămuriri ; Bibi. Ac. Rom., hîrtii necatalogate. 3 La 1773 traduce pentru Leon Gheuca, atunci episcop de Roman, Heliodor,, din elineşte. V. Gaster, Gesch. der rum. Litt.y pp. 837-8. 4 Hrisovul din l-iu Iulie 1817 al lui Scarlat Calimah, în Uricariul, IV. NOUĂ GENURÎ LITERARE 449 nelor1, iar pentru rest «fu împiedecat», ni se spune1 2, «de împrejurările de atuncea, şi peste puţin se şi săvîrşi din viaţă». Din dedicaţia «Condicii politice moldoveneşti» a lui Scarlat Calimali ştim că tatăl acestuia, Alexandru-Vodă, dorise şi el a alcătui o operă legislativă. Dar pănă la Scarlat şi pănă la Oara geă nu mai dăm de asemenea prelucrări de legi. Despre condica lui Carageă e mai puţin de spus, şi cunoaştem abia istoria alcătuirii ei. No;xo0saia, Legiuirea această, tipărită în greceşte — la Viena — în 1818 şi în acelaşi an în româneşte, în «tipografia cea nouă»3,, adecă în... Braşov, e o cărticică puţin cuprinzătoare, lucrată numai pe basa legilor greceşti, a Codului Ipsilanti şi a obiceiului pămîntuluî, pe care din nou, şi într’un chip mai complect şi mai practic, vrea să le concilieze. Ar fi avut partea cea mai mare la acest lucru Logofătul Nestor, care a ocupat toată viaţa sa înnalte sarcini judecătoreşti în Ţara-Romănească. Pentru a-şi alcătui Condica, Scarlat Calimali, contemporanul lui Carageă în Moldova, avea forţe superioare şi mai numeroase, precum şi el era, din toate punctele de vedere, superior jefuitorului muntean. Ni se enumeră, între colaboratorii Domnului, Flechtenmacher, Donicî, Cuzanu, C. Scheleti, Costachi Conachi, Mitropolitul Veniamin, Petrachi Negri, Grigore Sturdza, Iordachi Ghica şi Mihai Sturdza 4. Admiţînd această listă ca bună, să ne oprim asupra celor mai însemnaţi dintre aceşti colaboratori, asupra juriştilor, nu asupra informatorilor şi dătătorilor de sfaturi. Anania Cuzanu era la 1813 profesor la şcoala Domnească din Iaşi, profesor de pravile, de sigur, şi căpătă mai târziu demnitatea, creată din nou, de nomophylax, împrumutată din archon-tologia imperială bizantină 5. El, Anania Cuzanu, e pomenit, lîngă 1 llavSsxryj 7) a6vxay[JLa aovoxuxov ts xai jxsOoStxov xaad>v zm sv toîs BaaiXixoîc SiaTa£eu)v. ’ExiTaŢg zob o^YjXoTdToi), eOyeveaTdTOt) xai ootpo-zy.xoo aO0£vioc xop'loo ^ysjxovoc; [xsyaXoxpsxsaxdTOD xdavjc MoXSopXa^ias x. x. I. ’AXs&xvSpoo KtovaTavTtvoo MopobCr] BB., covapiaOsv 6x6 ©uijxâ Kappâ, zob xa^apvixoo, xai sl<; ipta [xepY] 8iaipe0sv. 2 Hrisovul pomenit. 3 NojxoOsaia too... I. F. KapatCâ BB. «Legiuire a prea-înnălţatuluî şi prea-pravoslavnicului Domn şi oblăduitoriu a toată Ungrovlachia..., cu toată cheltuiala dumnealor C. Caracas, dohtor, şi dumnealui Răducanul Clincea-nul, biv Vel Stolnic, şi dumnealui Dumitrache Topliceanul, biv Vel Sluger, în tipografia privilegiată de la Cişmeaua lui Mavrogheni». «însă ştiută este tuturor că s’au tipărit la Braşov» (ms. 600 din Bibi. Ac., fol. 10 V°). 4 Papadopol Calimah, în Arch. soc. şt. şi literare din Iaşi, VII, p. 151. 5 Papadopol Calimah, l. c., pp. 150, 153-4. 29 450 EPOCA LUI PETRU MAIOR Donicî, şi în lista de prenumeranţî a lui Zaharia Carcalechi, în 1821. Pravilist al Moldovei de la 1812 la 1840 ar fi fost însă şi Christian Flechtenmacher, care a început să redacteze, după aducerea sa în Moldova, un Lexicon iuris civilis şi ni-a lăsat consultaţii ale sale între anii 1819 si 18301. Dar cel d’intăiu 0ea{j.o6sT7jc; sau voţioc6Xa£ pe viată, plătit cu patru sute de lei, «fără nici o scădere», din Casa răsurilor, superior ca demnitate Căminarului, onorat cu dreptul de a purta barbă şi dăruit cu scutelnici, pentru a aduna, critica şi corecta legile şi pentru a asista la procese fu Constantin Scheliti.1 2. Andronachi Donicî însă e acela dintre jurisconsulţii romînî care ni-a lăsat o operă personală, în ramura cunoştinţilor sale, şi care s’a şi bucurat de o mai mare notorietate. Supt Constantin Cantemir întîlnim pe un Nicolae Donicî Mare-Logofăt3. Mai bine cunoscut decît dînsul însă e Darie Donicî, probabil biv Ser darul din 25 August 1685 4. El era Mare-Vornic de Ţara de jos în Maiu-Iunie 1718 5. Demnitatea aceasta o păstră şi supt Grigore Ghica în prima Domnie 6, dar înnaintă pănă la Logofeţia-cea-Mare. Ca Vel Logofăt, îşi redactează el testamentul la 20 Decembre 17507. Afară de aceşti membri ai familiei Donicî, un timp numeroasă şi influentă, mai găsim pe Miron, pîrcălab de Soroca8, pe Clucerul Ianachi, care iea pe fata Spătarului Mihalachi Cerchez 9, pe un al doilea Darie Donicî, ispravnic de Soroca, pe vremea lui Elmpt 10, iar mai târziu Spătarul Manolachi Donicî din 1806 şi Iordachi, care trăia şi el la începutul secolului al XlX-lea şi fu numit de Ruşi asesor de Colegiu n. 1 Ibid., p. 153. Cf. Bianu, Catalog, p. 88. 2 Uricariul, V, pp. 396-400. 3 Bibi. Ac. Rom., doc. XXII/60. 4 Y. A. Urechiă, Biserica din Cetatea Neamţului, în An. Ac. Rom., XI, secţ. ist., p. 122. 5 Bibi. Ac. Rom., doc. LXXII/100, LVI/49. 6 Cf. Neculce, pp. 364, 366; Amiras, p. 163. 7 Bibi. Ac. Rom., doc. XXII/35. 8 Amiras, p. 163. 9 Bianu, Catalog, pp. 38-9. 10 Arch. rom., I, p. 141. n£Bibl. Ac. Rom., documente Donicî, I, pp. 175-6, 182, etc. ; Hurmu-zaki, X, tabla. Un Costin Donicî, Muntean, e pomenit în 1799; Bibi. Ac-Rom., hîrtiî necatalogate. NOUĂ GENURI LITERARE 451 Andronachi era fiul Spătarului Constantin. în 1793 încă îl găsim purtînd titlul de Clucer; la 1795, e biv Vel Medelnicer h La 1819 era Vornic2 şi presidentul departamentului Afacerilor Străine 3. Acest titlu şi această sarcină le păstră şi în 1820 4. în 1821, era socotit printre cărvunari5. întors din pribegie în Oc-tombre, el fu scăzut din rang prin numirea ca Vornic de Aprozi, şi se retrase la Botoşani6, unde era Vornic în 1822 Iancu Do-nici7. Revenind în Iaşi, cînd se schimbase împrejurările, peste vre-un an, el fu restituit de Ioan-Vodă Sturdza în dregătoria de president al departamentului Afacerilor Străine, pe care o ocupa însă numai pănă în 1823 8. La 8 Februar 1824, el era acum Mare-Logofăt9, şi de aici înnainte aşa semnează10. în 1827 îl vedem dînd o consultaţie de drept1 11. Nu ştim cînd a murit12. Ca om politic, consulul frances îl caracterisează ca «unul din personagiile cele mai neastîmpărate din ţară, dar cu totul devotat familiei Sturdza» 13. Ca jurisconsult, era stimat de întreaga Moldovă, şi se cunosc versurile glumeţe: Dacă ai vre-o judecată, Mergi la Donici de te-arată, — Căci el pănă şi ’n pilaf Ţi-a găsi vre-un paragraf14.... Donici compusese încă din 1813, cînd era Vel-Agă, o «Adunare din pravilile împărăteşti sau aleagire cuprinzătoare foarte în scurt de cele mai trebuincioasă pravile, alcătuite cu mare lesnire, spre înţăleagirea şi ştiinţa tuturor» 15. în prefaţă el arăta 1 Uricariul, XVI, pp. 330-1; XX, p. 396 şi urm. 2 Hurmuzaki, X, p. 56, No. 63; p. 61, No. 74; p. 68, No. 84. 3 V. şi Bibi. Ac. Rom., Doc. Balş, I, fol. 53. 4 Ibid. 5 Erbiceanu, Mitr. Mold., p. 210. 6 Hurmuzaki, X, p. 146. Cf. Buciumul romîn, I, p. 66. 7 Ibid., tabla. 8 Hurmuzaki, X, p. 195, No. 265; p. 249, No. 326. 9 Ibid., pp. 588, 590. 10 V. Uricariul, VI, p. 327, an. 1825. Iscălitura luî, în Uricariul, IX, No. 7. 11 Ibid., XIX, p. 106 şi urm. 12 Cf. Papadopol Calimah, l. c., pp. 151-2. 13 Hurmuzaki, X, tabla, p. 664. 14 Reproduse în Papadopol Calimah, l. c. Cf. An. Ac. Rom., ser. I, III, p. 90. 15 «Alcătuită de dumnealui boer A. D. S’au scris la anul de la Hris-tos 1813.» 452 EPOCA LUI PETRU MAIOR că a scris mai ales pentru învăţătura tinerilor şi urmăria istoria dreptului de la bunul simţ, contra căruia se ridica adese ori mai târziu, pănă la legile scrise romane, luate de la Atenieni, şi pănă la compilatorii bizantini. Vorbind de resumatul în apia, aşa de adese ori întrebuinţat în Moldova, al lui Harmenopulo, el îl găsia neglăsuitor cu textul elino-latin «şi abătîndu-se din noima cea adevărată, încît poate a se da pricină la cele mai mari îndoeli a drepteicunoştinţî» \ Lucrarea începu a se tipări1 2 la 1814, în Tipografia Mitropoliei. Dar Vodă Calimah găsi titlul, pe care l-am dat mai sus, «nepotrivit cu cuprinderea» şi ordonă, la 25 Maiu, a se distruge foile ce-1 conţineau şi a se înlocui prin altele purtînd această epigrafl: «Adunare cuprinzătoare în scurt de pravilele cărţilor împărăteşti, spre înlesnire celor ce se îndeletnicesc întru învăţătura lor, cu trimitere cătră carte, titlu şi capul împărăteştilor pravili» 3. In adevăr, cartea apăru ca «Adunare cuprinzătoare în scurt din cărţile împărăteştilor pravile», cu numele autorului dat în întregime. Lucrarea se întrebuinţă multă vreme, pentru că era în româneşte, pentru că avea multe lucruri ce nu se aflau aiurea, pentru că traducerea Condicii lui Calimah zăbovi foarte multă vreme 4. Ea ar fi fost mai ales populară în Basarabia 5. Calimah fusese jignit de titlul lui Donicî, fiindcă i se părea prea pretenţios. El lucra atunci la o operă, pe care singură o judeca vrednică de o asemenea epigrafi. Să venim la dînsa. In hrisovul său din 1819, Calimah arată după ce izvoare a redactat codul, pe care, în lipsa unei legislaţii mai complecte, i-1 ceruse şi Divanul — nu trebuie să se uite că în Moldova nu se tipărise nici un cod de legi de la medievala pravilă a lui Vasile Lupu pănă la începutul secolului al XVIII-lea şi că n’a-vem nici o dovadă despre o răspîndire efectivă a eventualei culegeri de supt Ruşi sau a operelor lui Carra. Basa au fost şi data aceasta Vasilicalele, dar, pe lîngă ele, s’au luat elemente din Novele şi altele, şi nu s’au negligiat nici «nouele condici 1 Prefaţa e reprodusă si în Uricariul, XIX, p. 208 şi urm. 2 Un ins. terminat în 1813, 8 Decembre; în Bibi. Ac. Rom., No. 444. 3 V. ordinul în Apendice. 4 Urieariul, XIX, p. 208 şi urm., unde se reproduc spusele lui Costachi Negruzzi, care dădu o nouă ediţie încă în 1859. 5 Ibid. NOUĂ GENURI LITERARE 453 europieneşti». Din aceste din urmă, însufleţite de spiritul liberal al Revoluţiei francese, a luat Domnul înfierarea robiei, măsurile luate pentru protecţia sclavilor, dreptul de moştenire al femeilor, etc. K De acolo, ni spune însuşi Călim ah 1 2, a luat titlul «despre alcătuiri între autori şi tipografi», care nu se putea găsi fireşte în Vasilicale sau în Nearale. Planul său era mai întins decît a da un Kco6i£ 7coXiTnc&c pe greceşte. Intăiu, el avea de gînd a-1 traduce pe acesta «în limba pă-mînteană» ; pe urmă, el se gîndise, cum mărturiseşte în 1817 3, la o cartedespre «Instrucţiile judecătoreşti», precum sila «alte coduri4». Codicele în originalul grec apăru supt o formă foarte luxoasă, întovărăşit de un chip al Domnului, desemnat de preceptorul fiului său, baronul de Kreuchely-Schwerdtberg, la Iaşi, în 1816, de supt teascurile «tipografiei greceşti din nou aşezată în mănăstirea Trei-Ierarchilor» 5. Mîndru de opera sa, Vodă răspîndi exemplare din impunătorul volum şi în străinătate, hărăzind unul Universităţii din Oxford 6. La 1819 traducerea codului ajunsese pănă la jumătate 7. In acest an, Divanul, după ce vorbeşte, într’o anaforă, de fasele prin care a trecut legislaţia moldovenească, — «urmînd povăţuirei istoriei pămînteşti» —, insistă pentru grăbirea traducerii, «fiind neapărată trebuinţă de a se tipări codul şi a se publicarisi şi în limba moldovenească», cu toate că în orî-ce cas trebuie să primeze «obiceiurile pămînteşti». Amintind şi o altă publicaţie legislativă a Domnului, «Ponturile cuprinzătoare pentru avaetu-rile dreptăţilor şi îndatoririle a unora boierii», din 28 Mart 1815, membrii Sfatului cer a se redacta, după aceleaşi izvoare: dreptul consuetudinar şi legiuirile bizantine, alte condici de care se simte 1 V. şi Papadopol Calimah, l. c., p. 162. 2 în hrisovul citat. 3 Ibid. 4 Actul trebuie să fi fost scris în greceşte, şi aceasta explică forma modernă a traducerii publicate de Oodrescu, 5 Kd)(h£ rcoXiuxos zob 7upiŢ%i7raT00 zy\c, MoX§a6ia<;..., ev Ttj) vsoopYYjGâvTt eXXyjvixiţ) tdxoyparpee'vâov too fepoo (lovaaTYjpioo twv Tpunv 'lepap^wv. 6 Macmichael, în Arch. soc. şt. şi literare din Iaşi, VII, p. 23; Wilkinson, An account, p. 49, nota *. 7 Papadopol Calimah, l. c., pp. 160-1, vorbeşte de o traducere a părţii civile în 1816, de o ediţie romînă din 1825 a Codului Criminal. Se mai pomeneşte o ediţie românească totală în 1833. 454 EPOCA LUI PETRU MAIOR trebuinţa, şi anume «codica neguţitorească, codica criminalicească, codica poliţiei şi agronomicească» \ Din acestea, «Codul de comerţ» a fost tradus de Manolachi Drăghici, cronicarul, fără a se tipări 1 2, iar Codul Criminal n’a apărut înnainte de 1825 3. In sfîrşit, ca să terminăm cu scrierile de acest fel, merită o menţiune intăiul Călăuz al funcţionarului. A fost redactat în Ţara-Romănească la 1821, şi cuprinde table statistice de lude, formulare de ordine, o hartă şi «canoane alese». A fost făcut pentru ispravnicii judeţului Rîmnicu-Sărat sau, cum i se zicea atunci, Slam-Rîmnic 4. Venim la poesia românească din acest timp. * * * Romînii de altă dată erau mai gospodari. In lucrul pămîntu-lui, în trebile Statului boierul romîn din timpurile veuhî găsia cu ce să-şi ocupe timpul. Misiunea femeii în casă era mare, şi era o mîndrie pentru dînsa ca acest mare rol să fie îndeplinit după cuviinţă. Timp rămînea totuşi, mai ales femeilor. Distracţiile erau însă puţine. In «Ceasornicul Domnilor» Nicolae Costin pomeneşte cîteva dintre dînsele, care nu par traduceri din Guevara. Ele sînt vechi ca lumea. Era pentru femeile din vremea învăţatului Logofăt, ca şi pentru acelea care au trăit şi trăiesc pănă în zilele noastre, absorbanta îndeletnicire a îmbrăcăminţii, pregătirii, încercării, purtării şi schimbării rochiilor. «Aşa sintu», scrie cu durere ginerele Ducăî-Vodă, «aşa sintu la podoabe muerile de cu sirguială şi nevoinţă aprinsă,-cit nice o sărbătoare n’ar vrea să triacă, să nu aibă ia haină nouă; să fie flămîndă pofteaşte, numai haină să aibă..., că în douăzeci şi patru ceasuri ce sintu, în noapte şi în dzi, în toate aceastea ceasuri ar pofti a să schimba şi a să îmbrăca cu haine noaî... Că femeaia, văzîndpre megiiaşa sa mai frumos îmbrăcată, atuncia ca o leiţă să zburleaşte asupra bărbatului-ş...» Aceste pregătiri extraordinare se făceau pentru o satisfacţie de vanitate, şi această satisfacţie nu se putea căpăta decît nu- 1 Uricariul, IY, p. 207 şi urm.: Novembre 1819. 2 Ms. la Bibi. Ac. Rom. 3 Y. mai sus p. precedentă, nota 7. 4 Bibi. Ac. Rom., ms. 52. NOUĂ GENURI LITERARE 455 mai la o «adunare». Atacurile mari se dădeau deci, chiar cînd era nevoie de a se recurge la un împrumut, înnaintea petrecerilor la Curte, a alaiurilor, marilor sărbători: Pastile, Bobotează, Crăciunul, care se celebrau cu un lux extraordinar de haine, podoabe, ospeţe. La «vre-o prăvală carea nu s’au văzut sau vre-o sărbătoare mare», trebuiau boierii de pe acea vreme să recurgă la toată energia lor economică şi să răsfoiască, pentru a găsi sfaturi sau mîngîieri, la «Ceasornicul Domnilor», scris de un păţit. Nu era, însă, în fiecare zi «prăvală» sau «serbătoare». Atunci trebuia să se mulţămească cine avea timp de pierdut sau haină de expus cu «cercetările», cu visitele, cu primblările sau cu dusul la biserică. între aceste drumuri, cel din urmă era cel mai puţin bătut. Căci, zice acelaşi melancolic zugrăvitor al moravurilor contemporane : «Multe giupîniase mari să fac că li-i rău, nemărgînd într’o săptămînă măcar odată la liturghie; carele în toate zilele le videm destul de sănătoase la cercători şi la primblare, şi, ce-i mai rău, că dimineaţa pentru frig li-i greu a merge la besearică, iară pre urmă să năduşescu de sudori, giucînd şi primblîndu-se pănă în noapte, şi eu aş vrea, femeile ceale mari şi aliase să cugete, nainte de ce vor păşi den casa sa, pentru să mergă să cercetiază pre cineva, sfîrşitul cercetării care ar fi aşezat. Că, de esu să prăvască şi iale să să prăvască, să ştie adevărat că, de la puţini ce le vor prăvi, pentru chipul vor lua lauda, iară de cei mai mulţi ca nişte îmblătoare şi alergătoare să vor huli. Asijderea în casa aceaia, în carea să strîngîi cîteva doamne sau giupăniasă alease, iaste să să lucriază lucruri mari, care pofteaşte primblăraş : pentru aceaia pofteaşte ca ori poame să mînînce la un loc, sau anii naşterii sale să spue, sau să vor-bască poveşti de bărbaţi, sau să-şi schimbe în de sine lucrul ce-au lucrat, sau să-şi numere hainele, sau pre cel prost îmbrăcat să-lhu-liască, sau pre ciale frumoase să le întărite, sau de cele grozave să rîză, sau de megiaşi să să jeluiască. Pentru ce vrednic iaste de însămnat aceasta că iale singure, carele de blăstăm se strîngu la un loc, prin zavistie una pre alta roade ; rar fac adunare o samă de giupănese, carele, după ce s’ar întoarce de la primblare, n’ar avia materie în potriva bărbaţilor, una de alţii să nu grăiască rău; că, de va grăi vre una rău de alta, ce-i îmbrăcată mai prost, ia încă singură să va huli de alta, pentru limba cea ria; unele să însămniază de nebune, altele de neştiinţă; şi aşea, nu 456 EPOCA LUI PETRU MAIOR pentru cercetarea sau pentru învoesiare, ci pentru să iscodiască şi să părască una pe alta să adună. Foarte departe de aceastea cugete să cade să fie femeaia ce-î aliasă ; i, de ar vrea den afară de casa sa să-ş cerce desfătări, a căriia bărbatul s’ar tîmpla acasă, cu carea s’ar tîmpla feciorii, carii i-ar învăţa, featele, care li-ar îndrepta, rudenia, cu carea ş’ar petreace, lucrul casii, care ar chivernisi; casa, caria o ar păzi şi părinţii, căror le-r sluji. Deci, că ar avea în casa sa atîţe folosuri de a petriace vreame, căci priimescu cercetări între oameni streini?» Cînd se mîntuiau pentru vechiul boier grijile cîmpuluî şi grijile dregătoriei, cînd trebile casei erau terminate pentru «giu-păneasă», cînd biserica era închisă, primblarea părăsită şi «cercetările» terminate la ţară, unde stăteau mult timp şi Curtenii, sau în lungile nopţi de iarnă se cetia în familiile româneşti. Se cetiau lucruri care nu s’ar crede : Sfînta Scriptură, cronici... Constantin Cantemir punea să-î treacă de urît cetindu-i-se din cronografe şi letopiseţe, din Cărţile Sfinte şi din Părinţii Bisericii 1. Căci cu aceste lecturi erau deprinşi din copilărie, bărbaţii ca şi femeile. După ce învăţase pe de rost Orologhiul, Octo-ihul şi Psaltirea, li se tîlcuise de dascăli Evanghelia, Apostolul, Pentateuhul, une ori şi ceva din Vechiul Testament, din Palie. «Acestea le învăţau», scrie Dimitrie Cantemir2, «şi fetele boierilor.» * Era o cetire plăcută şi folositoare, care întăria sufletul şi-l însenina. Vechiul Testament era o culegere de întunecate şi sîn-geroase tragedii ale greşelii faţă de un înfricoşat Dumnezeu ; în Noul Testament se desfăşura o blîndă idilă divină cu sfîr-şitul dureros, în Apocrife se cuprindeau poeme, unele triste, al-> tele senine ; Profeţii făceau să se audă, într’o limbă cu imaginile 1 minunate, tînguirile celor mai adîncî dureri, acordurile speran- \ ţelor celor mai curate, imnurile triumfurilor celor mai sfinte. O \ înţelepciune veşnică se desfăcea din Proverbe, o înflăcărată poesie j de iubire însufleţi a C'iritarea Cîntărilor; durerea vieţii se oglindia l întreagă în înţelept şi sufletul se apropia de Dumnezeu în cetirea Psalmilor. Popularitatea literaturii sacre trebuia fără în-^ doială să crească moralitatea timpului; popularitatea letopise- 1 Vita Constantini Cantemyrii, p. 62 ; v. şi în urmă. a Desc?\ Moldaviae, p. 153. Locul a maî fost citat în această operă. NOUĂ GENURI LITERARE 457 ţelor să întreţie conştiinţa naţională; cetirea exclusivă în limba ţeriî să contribuie la dezvoltarea acestei limbi în spiritul care o deosebeşte, şi nu pe drumuri rătăcitoare de imitaţie nesăbuită, slugarnică şi criminală. Să plîngi pentru patimile Mîntuitorului Lumii e alceva decît să te dai în vînt pentru soarta lui Eo-cambole ; să suferi şi să te bucuri la cetirea istoriei neamului tău, e alta decît să te pasionezi pentru problemele politice curente la Paris sau în Monomotapa; să-ţi însuşeşti forma admirabilă a vechilor tîlcuiri de cărţi bisericeşti şi a cronicilor e alta decît să-ţi pierzi simţul limbii româneşti intoxicîndu-te zilnic cu franco-romăneasca gazetelor a un gologan sau doi numărul. Sufletul omenesc are însă nevoie de fabulos. Aripile pe care' le ascunde sufletul cel mai umil simt nevoia să se desfăşure în lumile neasămănate ale irealului. Fiinţii omeneşti îi trebuie din cînd în cînd să intre în legătură cu oameni mai buni decît cei ce sînt, trăind într’o puritate şi o consecvenţă pe care traiul nu poate să le aibă, existenţe pe care realitatea nu le cuprinde. De aici, poesia. Dar contemporanii lui Ioan Neculcea şi ai lui Nicolae Costin nu scriau opere de imaginaţie. Cînd îi trebuia deci Romînului de atunci să se înstrăineze cu mintea de logică, de măsură, de necesitate, de prosă, el alerga la o carte, pe care au cetit-o veacuri întregi toate popoarele lumii; cartea în care se înfăţişau irealisate isprăvile fără păreche ale lui Alexandru cel Mare. Ce nu era acolo ? Fabulă, dramă, comedie. Animale mai isteţe decît oamenii, oameni mai puternici decît zeii ; slăbiciunea învingea puterea şi neadevărul înlocuia cele adevărate. Un triumf orgiastic al celor ce nu sînt asupra celor, care trebuie să fie; un triumf de o clipă care răzbuna cu pasiune o înfrîngere de toate zilele. Por împărat, Garamanţii, Bucefal, oamenii zburători, o quintesenţă a fantasmagoriei orientale celei mai necrezute si mai îmbătătoare. •> Şi se cetia Alexandria de harnicele giupănese, de sfioasele «cocoane», de «coconii» daţi în grija dascălilor, chiar şi de bărboşi părinţi de familie, cari-şî uitau ast-fel de năcazuri. Ce ţineau ei în samă protestările indignate ale «învăţaţilor», cari descoperiau că mitul nu concordă cu izvoarele şi credeau că 458 EPOCA LUI PETRU MAIOR sînt datori să previe publicul! «Această Alexandrie mincinoasă, care este pe limba noastră, plină de basme1.» «O Alexandrie din grecie, ori dintr’alte limbi scoasă pe limba românească, plină de basme şi scornituri1 2.» «Acea Alexandrie minciunoasă, ce-i pe limba romînească, plină de basme 3». «O aflare de o mare grămadă de minciuni, precum vedem în cea Alexandrie ce-i zic, cine o va fi făcut, nu ştiu, şi într’alte cărţulii ce să văd pe la unii şi pe la alţii aici în ţară, şi mai multe în Moldova, în care nu să coprind altele făr de minciuni şi basne, dupre care unblă norodul acesta rătăcindu-să, şi cred celea ce nici odată de crezut nu sănt, că nici au fost acelea vre-o-dată, nici pot fi, căte măcar acea Alexăndrie bălmăjaşte, şi asemenea ca aceia alte cărţulii4». Acestea se cetiau deci, aceste lucruri sfinte sau minunate şi, alături de acestea, altele, care sămănau cu dînsele, ramurile sălbatece, nebune ale istoriei şi scripturii religioase, acelea care făceau, îmbogăţind sufletul cu un alt fel de ideal, să se piardă adevărul dogmatic sau tradiţia religioasă în basm, iar adevărul istoric să se înnece în fantasie. Sau altele, în care ştiinţa dădea mîna superstiţiei şi explica omului simplu cele ce-1 încunjură cam în chipul misterios şi naiv, în care şi le explica el singur. Sau, în sfîrşit, opere literare sălbătăcite, flori de grădină rătăcite în pădurea nemărgenită5. Se cetiau, de toată lumea fără deosebire — şi se căuta plăcere sau învăţătură în ele —, Visul Maicii Domnului, Minunile sfinţilor populari, maxime culese prin cine ştie ce culegeri greceşti sau slavone, ori adunate din cărţile tipărite de cărturari, gromovnice, care lămuriau groaza cutremurilor, «întrebări şi răspunsuri» ; catechisme pe care nici un sobor nu le încuviinţase şi nici un mitropolit nu le binecuvîntase, trepetnice, care făceau înţelese tainicile prevestiri ale semnelor, cărţi de visuri, care dădeau un sens icoanelor plăcute sau straşnice ce populează somnul, «slove de ciumă», prevederi de vreme, reţete, care lecuiau 1 Miron Costin, Cartea pentru descălecare, p. 16. 2 Miron Costin, Vieţile Domnilor, p. 286. 3 Nicolae Costin, Cartea pentru descălecare, p. 55. 4 C. Cantacuzino, Ist. Ţerîî-Rom., în An, Ac. Rom., XXI, p. 155 sau în Operele lut C. Cantacuzino, p. 67. 5 V., pentru aceasta, Gaster, o. c., p. 383-4. Cf. Istoria literaturii populare romîne de acelaşi; Bucureşti, 1883. NOUĂ GENURI LITERARE 459 ca orî-care altele, calendare veşnice şi profeţii. Se copiau în nesfârşite manuscripte, se răspîndiau pretutindene şi se cetiau de ori şi cine, mai mult decît cronicile, mai mult decît cărţile bisericeşti, pentru că aici, în aceste producte naive, vorbia un prieten, un tovarăş pentru suflet şi inimă, al căruia scris nu se deosebia întru nimic de ideile confuse şi sentimentele simple ale cetitorilor h Multă vreme, întregi secole deci, boierii romîni nu simţise nevoia de a scrie sau de a ceti versuri. Poesia lor era în luptă, în suferinţă, în succesele de mîndrie, în fapte bune. Poesia lor scrisă era, cum am văzut, Scripturile, sau literatura populară. Altă literatură de sentiment şi de imaginaţie nu căutau aiurea şi nu credeau că trebuie să dea ei poporului lor. Cînd aveau ceva pe suflet, cînd îşi simţiau în gînd sau în inimă ceva personal, viu, vrednic de a fi comunicat altora, cînd era un prisos^ în fiinţa lor psichică, — scriau cronici. Aşa a fost pănă cînd, prin răspîndirea cunoştinţii limbilor europene, Romîni şi Greci, cari trăiau împreună, într’o aristocraţie amestecată, văzură că la alte popoare ce e mai intim în fiinţa omenească se împărtăşeşte, spre mîngîierea altuia, în forma de armonie a versului. Pănă la imitaţia poesiei francese din secolul al XVIII-lea, care făcuse după chipul şi asămănarea sa întreaga literatură poetică europeană a acestui secol, — pănă atunci poesie boierească n’a fost. Iar în Ardeal, în Ardealul, unde tot ce era românesc era cufundat în masa acoperită de întunerec a iobagilor, putea să se ivească pănă târziu, cînd, supt guvernul împărătesc, lucrurile se mai schimbară, o poesie de cărturari, atunci cînd nu existau cărturarii, o poesie a celor aleşi prin noroc, atunci cînd norocul nu alegea pe nimeni dintre Romînii obijduiţi? In schimb, de o parte şi de alta a Carpaţilor, supt toiagul suferinţii, suferinţiî naţionale a tuturora şi suferinţii omeneşti 1 1 Dăm în Apendice cuprinsul msslor 270 şi 573 ale Academiei Romîne, care cuprind ast-fel de literatură numai.—La Sibiiu se tipăreşte Mina lut Damaschin în 1793; în 1794 apare altă carte populară, Alexandria, de Di-mitrie Iercovicî. A doua ediţie apare la 1810. O ediţie moldovenească, aproape contemporană cu întâia ediţie ardeleană, e cea din 1796. O altă carte populară, Gromovnicul, se tipăreşte în Bucureşti, de «Gherghie Postelnicul», în a doua ediţie, la 1817. 460 EPOCA LUI PETRU MAIOR a fiecăruia, izvoria curentul limpede, scînteietor la soarele veşnic al naturalului, — al poesiei populare. Sufletul neamului nu rămînea ast-fel cu totul neexprimat, şi generaţiile ce se succedau nu muriau ast-fel în întregime. / Deci izvorul poesiei populare nu secase. Valurile sale de apă limpede se revărsau fără încetare de-alungul timpurilor. La sunetul său simplu şi armonios generaţii întregi îşi găsiaii mîn-gîierea năcazurilor pe care din bielşug le dădea norocul. Une ori această poesie părăsia subiectele veşnic omeneşti, pă-răsia iubirea, dorul, ura, răzbunarea, durerea ori şi cui şi atingea evenimentele politice. Trecutul se oglindia idealisat în aceste producţii spontanee, simple. Lauda răsplătia pe Domnii buni, amintirea Domnilor rei era perpetuată în mustrare. Atunci lăutarul,. care ştia aceste cîntece, căruia-i era încredinţată păstrarea acestei istorii poetice a patriei, urca une ori treptele Curţii lui Vodă şi, ca în vechia Grecie, ca în Europa medievală, el zicea înnaintea maselor, în faţa Curtenilor, în auzul stăpînului, al cărui rînd la judecata populară trebuia să vie, zicea fără frică de puterile dispărute povestea Domnilor.* «Moldovenii şi Muntenii», spune un călător polon din secolul al XVI-lea, «cîntă la mesele lor de Ştefan-Vodă în sunetul lăutelor» 1. Iar Nicolae Costin scrie la începutul secolului al XVIII-lea: «Care obiceiu, şi în Italia, şi la Turci, şi în ţara sîrbească, şi în alte ţerî, şi aice la noi în ţară vedem şi pănă astăzi, la mesele Domnilor, cîntînd lăutarii cîntecele Domnilor trecuţi, cu nume bun şi cu laudă celor buni, iară cu ocară celor rei şi cumpliţi 1 2.» Sînt aproape cuvintele contemporanului său Constantin Cantacuzino: «Cîntecile carele vestesc de vitejii au de alte fapte ale Domnilor şi ale altor vrednici oameni ce au lucrat, cărei după la lăutari şi după la alţi căutători auzim3....» Călătorul Strassburg a auzit astfel pe vremea lui Leon-Vodă lăutari cîntînd pleno gutture, cu glas tare, **cîntece româneşti» 4 înnaintea Domnului5. 1 Arch. ist., II, p. 8. 2 P. 36. 3 An. Ac. Rom., XXI, p. 456 ; Operele Im C. Cantacuzino, p. 65. 4 «Carmina valachica.» 5 Cipariu, Archivu, p. 14. Dar versurile la Ştefan cel Mare, după un ms.din 1800, în Buciumul romîn, II, pp. 195-6, sînt de o provenienţă mult mai recentă. NOUĂ GENURI LITERARE 461 Cine făcea versurile acestor laude nerăsplătite şi acestor meritate mustrări ? Cine a făcut poesia populară; neamul: săteanul, tîrgoveţul, mazilul, boierul. Dacă versuitorul anonim îşi atingea ţinta, poporul tot adopta, recunoştea, răspîndia cîntarea. Era a lui, fiind că era pe limba tuturora simţirea tuturora. Cîte din aceste ctntece nu vor fi pornit din preajma Domnului care domnia, din mijlocul prietenilor acelora cari căzuse! Le vor fi făcut şi Domnii inşii,—cari puteau să le facă. Una a făcut-o doar un rege, un Craiu străin, care ştia româneşte. «Sobieski», cetim în Dimitrie Cantemir, «fiind în Iaşi, porunci hora şi, chemînd lăutarii, o duse el singur. Apoi porunci lăutarilor să cînte cîntecul pe care-1 făcuse. Şi, spuindu-le să tacă şi să-1 asculte, el cîntâ ast-fel: Cost-antine, Fugi bine, Nici ai casă, Nici ai masă, Nice dragă jupăneasă1!» Dar e mai uşor a se vorbi de toată poesia populară decît să se arate care şi cum a fost poesia populară romînă într’un anume timp. E ceva etern asemenea cu sine în gîndul celor*" simpli^"şU în simţirea acelor ce, vorbind sau cîntînd, nu se prefac. Cărturarii au în exprimarea cugetării şi sentimentului lor o parte artificială, un element al modei, care poate să servească la fixarea cronologică a literaturii lor. Pentru productele spiritului popular o asemenea datare e cu neputinţă, şi tot aşa de cu neputinţă e o datare după limbă. Aceste cîntece nu se scriu, nu se fixează, nu înţepenesc pentru vecie într’o anume formă. Sînt ca nourii strălucitori cari, plutind, se desfac, se adună, îşi schimbă coloarea, îşi schimbă forma, apar la fiecare căutătură alt-fel. Aşa, plutind de-asupra vieţii de toate zilele a ţeranului, supt soarele idealului, poesiile populare se prefac veşnic pentru a putea dura totdeauna, în rătăcirea lor fără de capăt, care farmecă generaţiile ce se urmează. O dată se poate atribui — şi se poate vorbi prin urmare de dînsele într’o cercetare care-şî are limite de timp — numai acelor bucăţi, care se raportă limpede la un eveniment precis sau la o 1 Vita Constantini Cantemyrii, p. 48. 462 EPOCA LUI PETRU MAIOR situaţie politică şi socială trecătoare. Ori-care ar fi originea lor, ele sînt poesiî populare dacă ele sînt făcute in formele acestei poesiî, şi pot fi deci studiate supt această rubrică. Aceasta ni va fi deci îndreptarea aici. Dar, cum am spus de la început, vom alege ast-fel ceia ce e mai slab din comoara poesieî populare, pentru că mulţimea, marea mulţime isolată, risipită, fără lumină, de la ţară nu se interesează pentru faptele diverse, pentru amănunţimile politicii. Abia găseşte cuvinte în cîntecele sale pentru întîmplările hotărîtoare, care schimbă viaţa întregului popor, şi ast-fel de întîmplări sînt foarte rare. Şi, pe lîngă aceasta, cu cît faptul istoric cîntat, care poate să fi zguduit puternic pe autorul anonim al cîntecului şi pe cei ce-1 încunju-rau, e mai particular, cu atît găseşte mai puţin ecou la acei cari au trăit aiurea sau trăiesc în alt timp, cu atîta sorţii de pierdere, de stingere sînt mai mari. Pentru asemenea lucruri însă se pasionează mai curînd tîr-goveţul, care formează legătura dintre ţeran şi clasele privilegiate, ciocoiul care stă în tindă, la mijloc între boierul din ietac şi săteanul de la scară. El prinde cu urechia cele ce se spun de mai marii săi, le schimonoseşte în spiritul său meschin şi le cîntă în limba lui burlescă, al cărei ritm, al cărei caracter formal însă sînt ritmul şi caracterul popular. Aceasta o putem vedea din cele d’intăiu exemple. Intre aceste poesiî populare de cuprins politic trebuie a se pune «Istoria ce au scos Domnilor şi boierilor», pe care ni-a păstrat-o, la sfîrşitul sarbedeî şi naivei sale cronici, Ienachi Ko-g*ălniceanu. Ienachi afirmă că acest lung şirag de versuri indicibil de plate sînt de provenienţă munteană, opera unor «slugi din Ţeara-Romănească», şi el le şi numeşte la sfîrşit «haiturile (?) Muntenilor». Că sînt versuri de «slugă», de slugă cu mintea slabă şi gura rea, se vede din mărturisirea anonimului autor 1 şi din valoarea «cîntecului». De răspunderea la care sînt traşi boierii, nenorociţi şi aduşi la sărăcie, pentru extorsiunile săvîrşite în Ţara-Romănească, se vorbeşte într’un loc 1 2. Dar ce regretă aceşti 1 «Măcar că eu sînt o slugă» ; Kogălniceanu, p. 271. 2 P. 272. NOUA GENURI LITERARE 463 stăpîni decăzuţi e Moldova, «buna ţeară», primblările la Prut: «Moldova că ni-a lipsit Mai bine am fi murit». în Moldova pare să fi fost deci alcătuită această satiră de «ciocoiu». Constantin Mavrocordat fusese rînit într’o ciocnire cu Ruşii şi murise în 1769 x, şi ţara rămăsese aici fără stăpîn, pe cînd peste Milcov, după prinderea lui Grigore Ghica, Turcii ridicase la Domnie pe boierul Manoli Giani Ruset. Se credea şi de astă dată, ca şi cu prilejul altor invasii creştine, că Sultanul va pierde principatele, şi în diformele-i stihuri fără un pic de haz şi de simţire, slugoiul îşi bătea joc de boierimea care-şi va pierde hrana şi cinstea şi va trebui să recurgă, pentru a-şi ţinea zilele, la precupeţie, la băcănie sau la sarcina de hamal. Sînt ş’alte mansupurî multe De nu pot să-mi vie-aminte, Nici pot să le povestesc, — Că mă tem să nu... răcesc! Pănă la aceste înnălţimi se ridica în secolul trecut poesia politică de bucătărie în ţerile romîne. Am mai văzut ivindu-se asemenea cîntece la moartea lui Grigore Alexandru Ghica. Un alt cîntec s’ar putea dată din 1768, căci vorbeşte de luarea Hotinului de Ruşi: Hotine, Hotine, Găteşte-te bine, Căci Muscalul vine Cu oaste pre tine..., de zăbava pe care o cer Turcii pănă ’n ... primăvară, C’or eşi din ţară, de peirea lor, la urmă, de armele muscăleşti 1 2. 0 poesie epică, ce cîntă pe Mihai-Viteazul, a cărui figură a ajuns aici cu totul vagă, a trebuit să fi fost cîntată întâia oară în secolul al XVIII-lea, pentru că menţionează şi ea pe Ruşi şi luptele între Turci şi Frîncl, cari sînt Veneţienii : Frînciî pe uscat şi Turcii pă mare3. 1 Canta, p. 193. 2 Gaster, Colecţie de cîntece populare, în Rev. p. ist,, arch. şi filologie, II, pp. 335-6. 3 Rev. p. ist., arch. şi filologie, VII, pp. 426-7. 464 EPOCA LUI PETRU MAIOR Aşa mai sînt cîntecul despre Iordachi Costachi, acel, haiducesc, ce pomeneşte pe «Domnu Mavrocordat» 1, acela pentru -asediul Brăilei în 1828 1 2, acela, care se referă la arderea casei unui Moruzi, care e împuşcat 3, acel ce cîntă uciderea boierului Iz-voranu, care pîngăria femeile ţeranilor : II răstoarnă trei pistoale Şi cade ’n sînge pe scară, pe cînd, înnaintea actului de dreptate, femeia mortului strigă : Ierte-î Dumnezeu păcatul, Cui mi-a omorît bărbatul4. Apoi Visul lui Tudor, cîntecul în care se plînge moartea lui bimbaşa Sava: Bimbaşa Sava, Ce-ai făcut oastea 5, acele care ating cariera, de Mîntuitor al celor apăsaţi, a lui Tudor : Domnul Tudor e cu noi, Dumnezeu fie cu voi 6, sau De frica lui Tudorică Nu vezi boeriî prin sticlă, pe care o va fi iscodit vre-un Oltean glumeţ 7; povestea arderii Iaşilor 8, — şi, răspîndite prin colecţiile mai sărace, un număr mai mic de alte poesii cu subiect precis. In sfîrşit, numai acestei epoce îi pot aparţine multele, întinsele şi frumoasele poesii, doine, fragmente epice, care cîntă răzbunătoarea carieră de foc şi de sînge a haiducului, ce poartă pe umerii săi flinta căzută din mîna soldatului şi face să treacă 1 Gaster, l. c., pp. 391-2; Alecsandri, p. 179 şi urm. 2 Colecţia G. Dem. Teodorescu, pp. 482-3. Din această colecţie ni vom lua aproape toate exemplele. Lucruri într'un spirit nou nu aflăm în celelalte. 3 Ibid., p. 483. 4 Ibid., p. 298. 5 Pp. 484-6; Alecsandri, pp. 216-7. 6 Teodorescu, p. 484. 7 P. 484. 8 Pp. 488-9. NOUĂ GENURÎ LITERARE 465 prin trupul iobagului apăsat un fior de mulţămire şi de mîndrie la sunetul bine cunoscut al puştii lui fără greş. Haiducul e plugarul, care nu mai are plug, vite şi sămînţă, precum pămînt de mult nu mai are. Dăbilarul, care răspunde cu pielea lui de ciocoiu pentru strîngerea dărilor, vine însă să-l împlinească. Şi atunci transformarea se petrece: din birnicul umilit răsare falnicul viteaz al timpurilor libere, «copilul» de codru, pe care-1 ajută întreaga ţară şi care dă numai arare ori cu ochii de temniţa sau de furcile lui Vodă. Sameşî, ispravnici, zapcii, slujitori, aceştia domnesc cu biciul pănă la marginea codrului, şi acolo, în pădurea înnaltă, stăpîneşte cu arma vitejilor haiducul: aici e împărăţia lui, în care arborii bătrîniîi şoptesc în freamăt, pentru a-1 îndemna la luptă, despre marile războaie ce s’au bătut aici odinioară, despre haiducii Voevo-duluî romîn, despre luptătorii cari, ca şi dînsul, urmăriau pe poteci înguste, în umbra prietenoasă a stejarilor, ostile străinului, supt steagul corbului cu crucea în plisc şi supt steagul bourului cu steaua în frunte. Ce mă porţi prin sat legat, Zici că birul nu ţi-am dat? E prologul: martirologiul săteanului. El îl curmă fugind. Deocamdată, fiind-că iarna a despoiat copacii şi a întroienit cărările, în bordeiul dărimat Picătura m’a picat, Crivăţul m'a îngheţat, Fumul că m’a afumat, Roibul că mi-a leşinat.... Dar gîndul fugarului e la primăvară, cînd răsună tainicile glasuri ce chiamă pe voinici în codru: O veni luna lui Maiu, Să mă suiu în deal pe plaiu, Să-mi fac plug cu zece cai. Şi atunci dreapta operă de răzbunare va începe, brazda roşie se va săpa cu fierul, care n’are pămînt să-l lucreze : Să puiu plugul să brăzdez, Unde-o fi cîmpul mai des: 30 466 EPOCA LUI PETRU MAIOR Să trag brazda dracului Din marginea satului La uşa bogatului h... îl vedem în toate înfăţişările pe acest păstrător de vitejie în timpuri umilite. Cînd străbate «poteca haiducului», cîntîndu-şi cîntecul dureros si mîndru : Dat-a frunza fagului, Pus-am cruce satului Şi coadă baltagului1 2, cînd îşi rîde de oamenii Domniei, cari-i oferă boierii, dacă se va face cuminte : — Lasă-ţi nebuniele, Lasă-ţi haiduciele, Să-ţi dau boieriele. — Tu cu boieria ta, Eu cu haiducia mea 3; cînd chiamă, în graba urmăririi, pe podarul, ce stă pe gîndurî, înnainte de a trece peste apă pe acest oaspete: Trage podul mai d’a drept, Că-ţî trimit un plumb în piept, Trage podul mai la vale, Că-ţi trimit un plumb în şeale 4, cînd se întîlneşte cu straja şi cînd cu ciocoiul care-1 întreabă de carte5, sau îi iese, ca o ispită, în cale: Ba zeu, ciocoiu gulerat, De trei zile n’am mîncat, Nici boii n’am adăpat, Nici în casă n’am intrat6, cînd se jură, amestecînd în ura sa pe Turcul păgîn şi pe «gre-coteiu», Pe sabie, pe masrac, Să lase Giurgiul sărac, 1 Ibid,, pp. 289-90. 2 Ibid. 3 P. 292. 4 Ibid. 5 Pp. 298-4. 6 P. 396. NOUA GENURI LITERARE 467 Nici un Turc de însurat, Nici fete de măritat, Nici cealmale de purtat1, cînd aminteşte celui ce-şi cere viaţa de la dînsul tot amarul de prigonire din viaţa sa rătăcitoare : Cînd mă plecam să beau apă, Mă loviati cu puşca ’n ceafă, Şi beam apă sîngerată, Cu măsele-amestecată 1 2, cînd, craiu al codrilor, petrece cu tovarăşii în marea sală de ospeţe, între trunchiuri scorţoase, pe scumpele covoare de iarbă smălţată cu flori şi cu limpedele cer de vară de-asupra, — pe cînd în mijloc arde focul Mititel şi potolit, Tot de voinici ocolit... Şi, în desfăşurarea acestei nouă legende eroice, care continuă legenda de împrumut a eroilor fabuloşi, ce sînt ai tuturor popoarelor şi ai nimăruia din ele, plutesc numele corifeilor haiduciei, cavalerismului hoţesc: Jianu, Cara-Gheorghe, Gheorghiţă Gherghelaş 3, Boţea, Busuioc, Bîcul, Andrei Popa, Codreanu şi alţii, ale căror biografii adunate la un loc formau poeticul lea-topiseţ al satelor în epoca despoierii şi a revoltei. Afară de cîntece, cum sînt acelea pentru amintirea veşnică a Craiului Horea4 sau cîntecele de cătănie, cu greu databile, şi cele mai multe de o dată posterioară, nu se găsesc în poe-sia ardeleană într’adevăr populară, bucăţi care să poată fi stabilite în epoca noastră. Bucăţi în stil popular, ai căror autori însă trebuie să. fi fost popi de sate, învăţători fără deosebită ştiinţă de carte, găsim mai multe. Ast-fel, afurisenia contra întâiului episcop unit, afurisenie ce s’a cuprins în cronica bisericii din Braşov; ast-fel colecţia tipărită de d. Gaster 5, în care se află piese asupra învă- 1 P. 482'.. 2 Gaster, l. c., pp. 891-2. 3 V. Rev. p. ist., arcli. şi filologie, V, p. 183 şi urm. 4 V. Densuşianu, Revoluţia lui Horia şi An. Ac. Rom., secţ. adm., VI, pp. .5-6: «carmina valachica Horae et Kloskae»; Alecsandri, pp. 218-9. 5 Rev. p. ist., arch. şi filologie, II, pp. 335-6. 468 EPOCA LUI PETRU MAIOR ţăturii cărţii preoţeşti la Blaj, «Versul fetelor ce rămîn nemă-ritate», «Versul Rumînuluî», unde e vorba de Romulus, care ...Sălta, Cu picioru’n pămînt da, şi, în acelaşi timp, de Grecii cari «golesc pungile» ; în care se în-tîlnesc plîngeri pentru plecarea din ţară, plîngerî ale unui sihastru, neologisme şi citaţii latineşti, cîntărî de ocasie pentru venirea Vlădicăi, numit cu numele său — e Moga — în inspecţie 1, — snoave rimate, etc. 1 2. Intrînd în cercetarea literaturii poetice a cărturarilor, începem din Ardeal, pentru că, ori cît ar fi de puţin cunoscută şi mai ales de puţin preţuită, aici ea a fost mai bogată decît dincolo. Mai multe genuri au fost represintate aici decît în principate, unde se cultivă numai acela al poesiei uşoare, de salon şi de buduar. In Ţara-Romănească şi în Moldova, cîtă poesie s’a scris, a fost numai pentru un cerc cu totul restrîns. Era făcută numai pentru boieri, pentru boierimea ştiutoare de franţuzeşte, ba poate numai pentru cocoanele acestor boieri, şi chiar exclusiv pentru cocoanele cu pricina, acelea ale căror graţii — «nuri» se zicea pe atunci în limbagiul curtenilor — erau cîntate de respectivul poet. Pe cînd în Ardeal, naraţiunile lui Barac şi Aron se adre-" sează Întregului popor românesc din provincie, şi de sigur că ele au fost cetite cu plăcere şi interes de orice Romîn ştiutor de carte din partea locului, aşa încît, lăsînd la o parte valoarea lor estetică, ele au folosit neasămănat mai mult culturii poporului nostru decît gemetele lui Conachi sau complimentele rafinate şi jocurile de spirit rimate ale Văcăreştilor. în sfîrşit, pe cînd e sigur că nici Văcâreştii şi nici Conachi, fruntaşii lirici din principate în secolul al XVIII-lea, n’au rămas decît în istoria literară, afară de foarte rare escepţiî fericite ; pe cînd praful uitării s’a depus peste caietele lor de versuri lungi şi scurte, pe cînd literatura lor poetică nu ni mai poate face plăcere astăzi, decît dacă chemăm în ajutor o sumă de reminiscenţe istorice şi luăm o dosă preliminară de coloare locală, — e un Ardelean de aceştia, care s’a priceput, prin superiorul său talent poetic şi cu toate teoriile 1 «în Varmeghia Huiedoari. 2 Ms. e scris la 1821. NOUĂ GENURI LITERARE 469 sale greşite asupra limbii, să ni dea o operă clasică, de care timpul nu s’a atins, care stă înnaintea noastră cum stătea în-naintea contemporanilor autorului, o operă durabilă, ce ar merita să fie cetită şi astăzi, — dacă noi am mai ceti ceva în limba aceasta puţin interesantă pentru oamenii bine crescuţi, care e limba românească. E vorba de epopea eroi-comică a lui Budai/ Deleanu, de care pe departe nu se apropie psalmodiile pe nas ale şcoaleî lirice din principate. Avem întăiu, după obiceiul european, nemţesc şi italian, în special, versuri la ocasii solemne h Printre primele bucăţi de acest fel e Pustia dragoste, compusă pentru nunta tipografului Hoch-meister în 17862; altele sînt citate de Sulzer 3. Aşa cum o reproduce el, a cărui nevastă numai ştia întru cîtva româneşte, s’ar cliema: Odă pentru pomenirea muteri (!) cel de-a pururia Augustei Măriei-Teresiel, şi ar fi fost scrisă, deci, de un Romîn neunit, din Ardeal, cu numele necunoscut, la moartea Impărătesii. Acest Ardelean era un om învăţat, care ştia ritmuri antice, pe care le introduce, destul de nedibaciu, în oda sa: Ca un fulger ai tocmit săgeata Şi acum dorm oasele maicei, sau: Ţine pe Iosif, Al doilea Traian. Un alt Ardelean, Milescu (?), ar fi scris apoi, după acelaşi Sulzer, o pastorală, în care se amestecă trivialităţi ca «mămăligă cu hrean», «cartaboşi afumaţi», — aceasta pentru a da ilusia nespălatelor persoane care convorbesc în asemenea versuri 4. Am văzut pe gravul Şincaî vorbind şi el în versuri la alegerea episcopului Vulcan şi pe «Exealenţia Sa» Bob întrecîndu-se, 1 2 3 4 1 Dar asemenea versuri se făceau, fără a se publică, şi de Grecii din principate. Cele mai vechi versuri scrise în Ardeal par a fi cele ce se află la sfîrşitul exemplarului din Bibi. Mihâlyi a MoUtveniculuî ardelean din 1659. Sînt tînguiri la morţi: «Dragii meî unchi şi mătuşî», etc. 2 Martin, Edler von Hochmeister, dargestellt von dessen Sohne, Adolf von Hoch-meister; Hermannstadt, 1873; p. 40, notai. Tipărită. 3 III, p. 31 şi urm. 4 Ibid.y p. 205 şi urm. 470 EPOCA LUI PETRU MAIOR ca patron măcar, după puţină vreme, cu dînsul pe acest teren, puţin frecventat de cronicarii şi Vlădicii cari se respectă. * In 1797 un Romîn bun Austriac chemă, în numele Romei, pe fraţii săi la lupta cu Francesii, acel «neam rău şi mare tiran», care vine să strice «porturile, sărbătorile şi sfînta cruce»1. In acelaşi spirit, un student romîn, Teodorovici Nica, cîntă, la 1813, laudele neasămănatului «Franţişcul întâiul» 1 2. La Şincai, de alt-fel, obiceiul era mai vechiu, căci avem versurile pe care le-a făcut cu prilejul aniversarei archiduceluî Iosif, la 1805 3. In 1807, protopopul Braşovului, Gheorghe Haines, fost capelan militar, publică la Viena nişte «verschury de laude» cu prilejul descoperirii statuii lui Iosif al Il-lea «en tsetate Viennei Joseph-platz» 4. Autorul «funcţiona la biserica Sf. Treimi» din cetate şi era în rele relaţii cu Companiştii greci, cari-1 pîrîră şi la Vlădica din Sibiiu 5; el fu gonit chiar din casa parochiei pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea 6. Atunci poate luă el sarcina de capelan. In 1808, iarăşi, se întîlneşte în limburile poesiei un om de la care nu ne-am fi aşteptat la aceasta: e Gheorghe Lazăr, viitorul educator naţional şi pe atunci student în teologie, care, fă-cînd versuri, iea, de sigur, numele lui Dumnezeu în deşert 7. Versurile lui Naum Petrovicî, făcute în onoarea directorului Uroş la 1815, au fost şi ele apreciate, ca şi cele, anterioare cu doi ani, ale lui Ţichindeal 8. La 1813, cade jertfă aceluiaşi condamnabil obiceiu şi «învăţătoriul normalicesc» Ghorghe Montan, care se crede îndreptăţit a-şi ridica glasul «la naşterea domnului şi mîntuitoriului nostru Isus Hristos», o aniversară care n’avea nimic nou, — şi aceasta în complicitatea «onoratului Domn Atanasie Pulievici, negoţitoriu şi cetăţean în Pesta». Montan se exprimă aşa: Tatăl firei bin’au vrut, Cuvîntul trup s’au făcut, 1 Bibi. din Oradea, 2 Copie în mssle lui Papiu la Academie, III. V. mai sus, p. 264. 3 Iată titlul: Onomasticon Iosephi. Le-a descoperit d. N. Densuşianu. V* ms. 371 din Bibi. Ac, Rom., p. 24 şi urm. 4 Gaster, Gesch. der rum. Litt., p. 353. 5 Baiulescu, o. c., pp. 15-6. 6 Ibid., p. 17. 7 V. capitolul următor, pentru această bucată poetică. 8 V. mai sus, pp. 424-5, 428. NOUĂ GENURI LITERARE 471 Şi Fecioara au născut Pre Dumnezeu nefăcut.... Mai târziu decît toţi «vierşueşte», în fine, în slove latine şi ciri-lice, un personagiu, al cărui nume se înfăţişează, în cele d’intăiu, ast-fel: «Moysi Bota, fost invătzetoriu românesc din Lippova». El scrie, la 1829 — sacrificăm ortografia — «Versuri îndemnă-toare către deprinderea tinerimeî romîneştî întru învăţături, ca un dar de gratulaţie pe aurit anu nou mdcccxxix». Versurile lui, pe care le precede de consideraţii contra «cartitoriului din Haale» \ sînt, fireşte, foarte rele. Traducători în versuri am menţionat dintre Ardeleni. Autori de versuri mediocre şi ciudate mai sînt doi. Unul îl mai găsim şi ca istoric al Romînilor în ungureşte. E preotul Moise Sora Noacul, născut în 1806, din versurile căruia s’au dat nişte specimene 1 2. Cellalt, Petru Furduî, de la Abrud, a dat, cu ortografie ungurească un «Versu Kotranczi in sztihuri âlketuit», pe care-1 termină la 18 Decembre 1818 şi care e cu totul ilegibil 3. S’au născut însă în Ardeal doi poeţi cari au lucrat mult, în genul narativ, cari au prefăcut pe româneşte, traducînd, prelu-crînd şi imitînd, o sumă de povestiri poetice răspîndite în Apus, cari, întrebuinţînd o formă cu totul lipsită de pretenţie, au trezit gustul de cetire în masele mai adîncî ale neamului românesc. începem cu cel mai vechiu din doi, cu cel mai învăţat, cu acela care a avut norocul de a tipări mai toate lucrările lui, dar cu cel mai puţin talentat fără îndoială supt raportul formei —, cu Vasile Aarop, un nume şi pănă astăzi popular în Ardeal. S’a născut la 1770, la Glogoveţ, lîngă Blaj. Tatăl său era preotul de acolo. A învăţat la Blaj, pentru a fi şi el preot, dar, studiind apoi dreptul şi filosofia la Cluj, deveni «fisc» consistorial la Sibiiu, şi în această funcţie de finanţe muri la 1822. Cum spune însuşi, iubirea pentru neamul său, coborîtor al eroicilor Romani, l-a îndemnat a scrie. Cînd avea ceva mai mult de treî-zeci de ani însă, el compunea prima sa lucrare: «Versul jal- 1 Y. mai .sus, p. 265. 2 De Pumnul, în Lepturariu, IV2, pp. 37-8. Cf. Densuşianu, Raport, p. 195. 3 V. Columna Im Traian, VIII, pp. 185-7 sau Gaster, Crestomaţia, II, p* 222 şi urm. 472 EPOCA LUI PETRU MAIOR nicla îngroparea domnului Teodor.Meheşi 1». Se afirmă că există, din acelaşi an, o ediţie sibiiană a Patimel şi morţii Domnului şi Mîntuitoriulul nostru Isus Hristos 1 2. E o poemă infinită, alcătuită exclusiv din versuri scurte, ceia ce o face nespus de obositoare. Cu atît mai mult, cu cît Aaron e foarte prolix. Aşa, avînd să reproducă în versuri rugămintea lui Isus de a i se da apă, el face două versuri din ea : Daţi-m să beau, că mi-e seate, Zise... foarte îndeleate. Tot aşa de pe larg vorbeşte Mîntuitorul, pe ’ndeleate ca şi autorul, ca şi cum ar fi fost un fişe cu protocol ca acesta —, cînd lasă să cadă de pe crucea agoniei sale acele patru singure cuvinte de durere: Eli, eli, lama sabahtani, Părinte, în mînile tale îmi dau sufletul mieu. Dar atîta nu-i ajunge lui Aaron, care psalmodiază în mîna ta dau, părinte, Dau trudit sufletul mieu Şi, mîncat de năcaz greu, etc. Dar forma era curgătoare, limba bună şi poporul romîn era ne-deprins cu poesii în limba sa! Lamentabila poemă a avut foarte multe ediţii şi şi-a găsit locul în fiece bibliotecă de parochie. Urma «Piram şi Tisbe» sau: «Perirea a doi iubiţi, adică jalnica întâmplare a lui Piram şi Tisbei», cu un adaos cuprinzînd «Echo cu Narţis 3». Dacă această traducere a ieşit în adevăr la 1808, ea a fost precedată, în activitatea literară a poetului, de traducerea lui Vergii: a Eneidel acestuia şi a zece dintre Ecloge, traducere care n’a apărut decît fragmentar, mult timp după moartea lui Aaron 4. 1 Publicat în Programa Institutului pedagogico-teologic din Sibiiu, 1898-9, de dr. D. P. Barcianu; p. 28 şi urm. La 20 Maiu 1802, Corneli spune că Meheşi, asesor la Zlatna, e bolnav. 2 în prefaţa la Psaltirea rimată a lui Pralea, V. Popp citează o ediţie din Braşov, 1805. D. Philippide menţionează pe cea din Sibiiu, 1808. Cunoaştem una din Sibiiu, 1829. 3 Ediţia pe care o cunoaştem e din Sibiiu: ea nu poartă dată. Barcianu şi Philippide-i atribuie cea de 1808; p. 157, pe cînd Popp o citează, în Prefaţa adese ori menţionată, tot fără an. 4 Eneida, parte în Raportul despre gimnasiul superior greco-catolic de la Beiuş,a Oradea-Mare, 1877, şi în Transilvania pe acelaşi an, X, de la No. 24. Din Ecloge s’a tipărit în Foaia p. minte, inimă şi literatură pe anii 1853, nle 31,48, şi 1854, o traducere de V. Popp. Aaron a tradus şi din Ovidiu. V. Barcian, l. c. NOUĂ GENURI LITERARE 473 La 1815 se tipări o altă operă originală a lui Yasile Aaron— care nu traducea, ci dădea într’o formă personală, cu un model literar sau fărfabule care-1 interesau. E «vorbirea în versuri de glume între Leonat beţivul, om din Longobardia, şi între Do-rofata, muerea sa», iarăşi o carte foarte populară între Romînii din Ardeal. Cum se vede din Prefaţă, Aaron o terminase la Si-biiu, încă din Mart 1803 x. E iarăşi o lungă defilare de versuri, fără spirit şi fără efect pentru un alt public decît cel ţerănesc sau cel apropiat de al ţeranilor. Versurile scurte se urmează monoton, într’un dialog fără resultat, ce se poartă între beţivul care-şi laudă ocupaţia de predilecţie şi soţia sa, care-î face mustrări, vrînd să-l dez-veţe de patima lui. La urechia, îndată obosită, a cetitorului, răsună din cînd în cînd, ca un adormitor bîzîit de muscă într’o zi de căldură, fragmente poetice ca acestea: Amar şi dureare mie, A mea iubită soţie. O amar, o vai de mine... Părăseşte băutura, Care întrece măsura. Oh vai! ticăloasă minte, O netrebnice cuvinte... Ah vinuţ, leac dulce foarte, Nu te las eu pan la moarte, Ah vinuţ, lumina mea, Păn’ la moarte te voiu bea.... La sfîrşit, poetul serveşte lectorului şi puţină prosă de despărţire: «Triumful beţiei sau diata ce o lasă un beţiv pocăit fiului său». Cu toată silinţa pioasă ce ni-o facem, nu putem rîde nici aici. Şi probabil aşa trebuie să fie şi cu Calendarul beţivilor, pe care ni se spune că l-ar fi tipărit tot Aaron 1 2. «Aiml_mănos», un fel de poesie didactică... agricolă, se publică în 1820: l-am avut în mînă şi, iarăşi, din punctul de vedere curat literar, nu putem spune nimic bun despre dînsul. Ajunge, pentru a face ca şi cetitorul să aibă această părere, a reproduce versuri ca acestea: Cei ce cu manufacturi Hrănesc ale sale guri. 1 Asupra celor două versiuni, v. Ga ster, Gesch. der rum. Lift., p. 351. 2 Gaster, Gesch. der rum. Lift., p. 350. 474 EPOCA LUI PETRU MAIOR Porunceşte sa se ude Legumele ceale crude. Zioa sărbătoare! treace. Cătră sară fiind reace, Tot omul trage acasă Şi de preumblat să lasă.... Sofronim şi ChariUa,din anul următor, e inspirată poate de anexa la Achilefsul lui Slătineanu \ dar ar putea fi o imitaţie după originalul traducerii boierului muntean. In manuscript lăsase Aaron şi o Visiune, o «Reportă din vis», pe care Sion a resumat-o în «Informaţiuni bucureştene» şi în broşură (1870)1 2. Mult mai bine se poate vorbi de lucrările poetice ale celuilalt cîntăreţ popular al Ardealului, loan Barac sau Bărac, cum se scrie în Prefaţa poemei Arghir şi Elena. Acesta era şi el un fiu de preot, şi se născuse în casa parochială din Alamor, în comitatul Bălgradului-de-jos, la 1776. A învăţat întăiu la şcoala reformată din Aiud şi apoi la Cluj, dreptul. De la 1802 înna-inte, cînd Aaron începuse acum a lucra cîntecele-i pentru popor, el se aşeză în cellalt mare centru românesc al Ardealului, în cellalt focar de lumină al Neuniţilor, la Braşov. Ca «dascăl nor-malicesc neunit» şi ca procurator, petrecu trei ani, şi pe urmă dobîndi locul- de «translator al maghistratului», pe care-1 ocupa pănă la moartea sa, întâmplată în Iulie 1848. Fu îngropat la 12 ale lunii, la biserica din Şchei. Ni se menţionează ca prieteni ai lui fruntaşii inteligenţii româneşti printre Neuniţi: Gheorghe La-zăr, Aaron poetul şi doctorul Vasile Popp, care-î pomeneşte cele două lucrări de căpetenie în Prefaţa la Psaltirea lui Pralea 3. Soţia lui era fata lui Radu Tempea 4. încă de la 1802, ca o operă de tinereţă, terminase Barac, atunci student, «Istoria despre Arghir cel frumos şi Elena cea frumoasă», cea mai bine cunoscută din toate producţiile sale. Povestirea 1 V. mai sus, p. 434 şi Gaster, l. c. 2 După un manuscris, care cuprindea şi primele opt cărţi din Eneidâ. Y. şi Cipariu, Archivu, pp. 234, 784 ; Densuşianu, Ist. Ut., p. 306. 3 Cf. Lejriurariul lui Pumnul, în care e numit un «bun şi neobosit bătrîn». 4 Densuşianu, Raport, p. 223. NOUĂ GENURI LITERARE 475 era poate de origine apuseană, dar Barac nu o cunoştea decît după prelucrarea ungurească a lui Albert Gergei *. Lucrarea, scrisă cu mai mult avînt decât poemele lui Yasile Aaron, e o povestire fără pretenţie, de şi nu e lipsită de intenţiile patriotice, de simbolismul naţional, prin care vede în fabula poemei cucerirea Ardealului de Romani. De altmintrelea, nota «daco-romană», care se întîlneşte în Prefaţa Eneidel lui Aaron, nu se mai găseşte nici odată în scrisele translatorului braşovean, în cea mai însemnată din prefeţele sale, acea de la Constantina, redactată la 20 Septembre 1842, el nu mai vorbeşte decît despre adevăr, despre poesie, despre versurile ce a scris şi norocul ce au avut ele 1 2. Până la 1842, aflăm de la dînsul că numai două opere i se tipărise3. Adecă, afară de Arghir şi Elena,—care, cu toată popularitatea ei, n’avu alte ediţii, ca lucrările lui Aaron ; —Risipirea cea de pre urmă a Ierusalimului, pe care, cu ajutorul lui Lazăr poate, o tipări la Bucureşti, în 1821. E şi această poemă în nouă cînturî versificarea în bune şi curgătoare versuri scurte, asemenea, afară de varietatea şi farmecul ritmului, cu ale poesiei populare, — a unei povestiri în prosă, probabi] nemţeşti, de şi se citează Iosephus. Căci din nemţeşte, şi une ori ungureşte, pare a fi luat totdeauna Barac stofa povestirilor sale rimate. La 1827, Yasile Popp menţionează printre lucrările inedite ale lui Barac «pe Odisevs şi Lucreţia, doao poeme prea frumoase». Odiseia va fi fost prefăcută pe româneşte după versiunea lui Voss 4. Despre originalul şi cuprinsul «Lucreţiei», care se menţionează şi aiurea, n’avem nici o ideie. Cu prilejul unei călătorii la Arad, în 1830, Barac lăsă la profesorul local Alexandru Gavra, un iubitor de literatură, afară 1 Ar. Densuşianu, Arghir ca mit şi tendenţă, în Rev. critică-literară, III, p. 33 şi urm. Cf. acelaşi, ibid., IV, p. 161 şi urm. şi Siebenbiirgische Quartal-schrtft, V (1797): «Das ungarische Volkslied Historia egv Argirus nevii kirâly-firol, es egy Tundei* Sziiz leânyrol notâja: Oliy biival bănattal az Aeneas kirâly ’s a’t». 2 Bibi. Ac. Rom., ms. 165. 3 Deci s’ar părea că greşit i-ar atribui dd. Philippide, p. 192, şi Gaster, l. c., p. 351, traducerea celor O mie şi una de nopţi, din care întâiul volum ieşi la Braşov în 1886, iar al optulea la 1840. Dar numele lui este în titlu. 4 Cum observă, pe dreptate, d. Gaster, l. c. Ediţia parţială, în Albina Car-paţilor pe 1877, p. 102 şi urm. 476 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR de «Istoria lui Odisefs» şi «Lucreţia», alte prelucrări încă, pe care le enumeră însuşi, în Prefaţa Constantinei: «Lorefci», «Pipelea», «Corăbierul cel nou», precum şi «nişte fragmente din Metamor-fosie ale lui Ovidie», fragmente, dintre care cunoaştem unul 1 : «Deucalion şi Pira2.» în acelaşi an, el deplîngea, fiind încă în Arad, moartea episcopului de acolo, în «Jealea famelii rămase la moartea preaosfinţituluî domn Nestor Ioanovici, episcopul epar-cliii deţezană neunite a Aradului» 3. Holera din 1831 îi inspiră «Jalnicele moralimeturi pentru boala cea înfricoşată Holera»4. Mai poartă dată următoarele romane rimate, toate inedite : «Bunătatea şi înnalta milostivire a craiului Chiru al Perşilor», din 1838, «Mirele cel umblat şi procopsit» şi «Constantina» din 1842—în care an apăru «Piticot de un cot şi cu barba cu tot 5, — «Patimile madamoizellei Cartigan», din 1845, «Adelaida» din 1847, după franţuzeşte, dar, de sigur, prin nemţeşte, cum se vede din aceste versuri: O cetate ’mpodobită Hateau-Tirri [Château-Thierry] numită6. Fără dată sînt o sumă de alte manuscripte poetice, ca : «Sam-son7», «Vicleşugul femeesc», tragedia «Atala», «Regele de la Portugalia», «Vînătoriul de la Matra 8», Abradat şi Pantea», «Cazimir şi Leonora», «La miezul nopţii9». în sfîrşit trebuie să se adauge că el a mai tipărit, la 1844, «Cei trei fraţi gheboşi», la 1846 Samson şi a editat Foaia Duminecii, în care apărură,la 1837, versiuni, anecdote, călătorii, etc. pentru popor. Ca să se vadă că şi astăzi se pot gusta versurile savante, armonioase şi puternice ale lui Barac, reproducem descrierea furtunii din Constantina, lucrată după o naraţie germană în prosă, publicată în 1704 : în corabie o frică, Spaimă mare să rădică 1 Bibi. Ac. Rom., ms. 208. 2 Cf. şi Densuşianu, Raport, p. 223. 3 Ms. 208 al Bibi. Ac. Rom. Instalaţia-i o cîntase Bota, la 1829. 4 Ibid. 5 Gaster, l. c. 6 Toate în ms. 208 al Bibi. Ac. Rom., afară de Constantina, care se află în ms. 165. 7 Gaster, l. c. 8 Ms. 208 al Bibi. Ac. Rom. 9 Densuşianu, Raport, p. 223. La atîtea suflete,— Văzînd că va să-î răstoarne Vîntul ca cu nişte coarne, In fulger cu sunete. Săraci oameni, că de frică N’au cuvinte ce să zică Într’atîtea repegiunî Ci. mînile întinzîndu-şî, Către ceriu striga, vârsîndu-şi Fierbinţile rugăciuni. Cu minţile zăpăcite, De la nădeajde răpite, în tot ceasul aştepta, Acuş, acuş ca să cază în adine şi să se vază De tot a se afunda... Barac spera că Gavra-i va edita la Buda operele lăsate la el. Speranţa i-a fost zadarnică. Evident că astăzi n’ar fi potrivit a se da la lumină miile de versuri ieşite din roditorul condeiu al translatorului. Dar o alegere s’ar putea face : ar fi şi un act de dreptate şi recunoştinţă faţă de acest vechili scriitor cu merita reale, care lucra fără speranţa tipăririi şi fără mîngîierea reputaţiei. Budai Deleanu, cel mai viguros dintre poeţii ardeleni, a scris trei poeme : Ţiganiada, compusă în 1800, revăzută în 1812 \ Trei Viteji şi Muntenii sau fraţii de gemene. Cea d’intăiu e, cum am mai spus, o lucrare escepţional de însemnată, a treia pare a fi mai slabă, în cea de a doua, o prefacere parţială a Ţiganiadei, se găsesc, fireşte, încă însuşirile ce deosebesc de aceasta. Trei viteji are patru cînturi, dar avem a face cu o lucrare neterminată. Eroii sînt, cum am spus, aceiaşi ca şi în opera de căpetenie, alcătuirea versurilor e aceiaşi, iar tonul rămîne acela de epopeie eroi-comică. In ea se amestecă elementul satirii contemporane, şi boierimea moldo-munteană, care-şi ureşte neamul, e înfăţişată în persoana ridiculului Kyr Kalos. Despre acest jalnic subiect al înstrăinării claselor superioare din principate declară poetul că ar mai scrie, Dar ştiu cum că româneşte Acolo nimene bucuros nu ceteşte; * I, 1 Ms. la Museul din Bucureşti. V. Aron Densuşianu, în Rev, critică-literară, I, p. 21 şi urm. 478 EPOCA LUI PETRU MAIOR Mai bine vor ei pe limba grecească Sau pe elinică, care n’o înţeleg, Ca zile întregi să se inglindisească, Decît a grăi româneşte întreg; Ba li e ruşine a se zice Romîni Şi în patria sa ei se află străini. Buclai îşi propusese a deschide prin Ţiganiada sa o cale nouă poesiei româneşti şi se simţia în stare a îndeplini acest rol de promotor prin cunoştinţile sale literare şi prin puterea poetică ce-şî simţia. El despreţuieşte poesia uşoară, poesia de ocasie, gluma sau complimentul rimat, povestea pentru popor, traducerea. Nu va da deci «cîntărî de uliţă, de crîşmă şi ţerăneştî», lungi psalmodii ca ale lui Yasile Aaron, nimicuri strălucitoare, fără consistenţa pe care o dă o formă clasică, precum erau ale liricilor din principate. Ambiţia sa se ridică mult mai sus. A cetit pe Homer, de sigur, şi pe alţi poeţi clasici, a gustat frumuseţa ironică a Bairachomiomachiel, a lui Tassoni, în Secchia răpită, şi a lui Voltaire, în La pucelle, a lui Blumauer, travestitorul austriac al Eneideî h Ceia ce au făcut aceştia în limbile lor cultivate, pregătite pentru a da lucrări durabile, va încerca el în neajutata, nedesăvîrşita sa limbă românească. In noua sa izvoditură, în productul său nou, imitat după modele măiestre, el se va sili a *obi-cinui şi întru limba romînească aceiaşi poesie mai ridicată şi subţire, cum se află la alte neamuri». Va întrebuinţa deci forme poetice necunoscute înnainte de dînsul, va stabili împărţiri clasice, va introduce tipurile, acţiunea tradiţională, podoabele, veşmîntul antic al epopeii eroi-comice. Fabula e simplă: Vlad-Vodă, Ţepeşul din istorie, are marele său războiu cu Turcii. Discutînd asupra atacului păgînesc, boierii munteni, ce se gîndesc la primejdie «scărpînindu-se în barbă», cugetă să întrebuinţeze pentru apărarea ţerii şi pe cei mai negri, mai veseli şi mai fără grijă dintre locuitorii ei, Ţiganii. S’adune pe toţi puii de cioară Şi să facă o ţigănie armată. Zis şi făcut. Cetele arămii se adună, defilează şi pleacă înnaintea duşmanului, după ce sînt asigurate de mîncare îmbiel-şugată şi de o escortă suficientă contra hoţilor. Făcîndu-şi lagăr, 1 1 «V., pentru aceasta, G. Bogdan-Duică, în Conv. Ut., pe 1901, p. 488 şi urm. NOUA GENURI LITERARE 479 ei aşteaptă, consumînd provisiile şi certîndu-se ţigăneşte, ziua de glorie. Pănă atunci Domnul vrea să-i cerce, şi falşe bulucuri turceşti pornesc în potriva pîrliţilor eroi, cari aleargă în urmă, din toate puterile, cu tot căldurosul entusiasm care însufleţeşte rasa. Dar înşelarea se descopere şi, cînd, a doua oară, oşti cu turbane năvălesc asupra lagărului, Ţiganii, încredinţaţi că au a face cu răutăcioşii de Roinîni şi că pielea smolită nu li e în primejdie, dau un asalt desperat presupuşilor vrăjmaşi. Turcii fug. Şi, după această victorie serioasă, pe care n’o aşteptau acei ce o cîştigară, urmează iarăşi neînţelegeri între viteji şi o mare bătaie pentru Domnie. Cum se vede, către sfîrşit, acţiunea nu se înfăţişează limpede şi nu duce la un scop unic, de care toate să se lege. întreg aparatul epic e întrebuinţat pentru a orna această fabulă săracă, ce se întinde, după tradiţia genului, pe douăsprezece cînturî. Leonachi Dianeu, «pseudonimul» cîntăreţului Mitru Perea, fost soldat al Nemţilor şi Francesilor şi acum domiciliat la Piramide, acel ce e ţinut să povestească ţigăneştile isprăvi ale connaţionalilor săi, după izvoare autentice, cronici şi povestiri orale, începe printr’o invocaţie în gen antic a Musei: Musă lui Omir, care odinioară Cîntaşi a broaştelor bătălie, Cîntă şi mie, — fii bunişoară, — Ce se tîmplâ în mîndra Muntenie, Cînd înnarmă Vlad-Vodă cu silă Viteaza lui Faraon prăsilă... O tu, hîrtie mult răbdătoare, Care pe spate-ţî cu voe bună, Toată înţelepţia de sub soare Cu nebunia porţi de preună..... El ni înfăţişează cetele eroilor după normele epice : Ceata lui Guliman vestită, a lui Parpanghel cel tînăr, Ceialaltă gloată în pielcuţa goală golişoară Şi scripind de neagră ca o cioară, a lui «Drăghicî cu minte», a lui «Corocodel» şi a altora, cari trec cu seriositatea luptătorilor lui Agamemnon veniţi pentru a cuceri Troia. 480 EPOCA LUI PETRU MAIOR Discordia, «Urgia», intervine şi aici pentru a sămăna vrajbă între războinici şi, ca în epopeia antică, ea îmbracă un chip de vieţuitoare, presintîndu-se, dată fiind coloarea luptătorilor, în chip de cioară, care se revelează «cufurindu-se în barba» unuia dintre cei mai respectabili dintre negrii ăvaraes avSpoov. Filosofic, bătrî-nul general se curăţă de insulta zburătoarei divine: Iar, ştergîndu-şi barba, Guliman Sudui de mamă pe croncan. Dar injuria lui Guliman n’are efectul unei conjuraţii a spiritului rău. Neînţelegerea, care va duce la vărsarea de sînge întunecat, izbucneşte prin farmecele drăceşti. O ceartă pentru nea-sămănata Romică se produce tocmai în ziua albă a nunţii acestei eroine: Tocma’ntr’acea zi cununie Şi fără de popă era să fie. Ca şi în epopeie zeii, aici sfinţii, ţin întruniri cereşti, respectiv soboare, pentru a lua măsuri contra planurilor ţesute de duhuri. Sf. Spiridon, călărind pe asina lui Balaam, vine şi el la masa verde a diplomaţiei supraumane, pentru a-şî da părerea sa şi, la urmă, Sf. Ilie capătă mandatul de a trăsni pe Satana, care, uitînd că se găseşte în aceiaşi situaţie cromatică cu Ţiganii, se hotărîse a-i persecuta. Dumnezeu însuşi intervine în alt rînd, ca Zeus anticul, pentru a împăciui o luptă. Ca în epopeia cavalerească italiană, cavalerul rătăcitor se întîmpină, cavalerul rătăcitor care a fost admiratul Orlando înnainte de a ajunge la bătrîneţă megalomanul oropsit don Quijote. Aici căutătorul de ideal poartă nemeşescul nume de Becicherec, pe cînd practicul său Sancho Panţa e iobagul Bucur-Florea. Ei pleacă, precum ştia Becicherecul nostru că au plecat odinioară Fii de împărat cercînd frumoase Fete împărăteşti de zei răpite, Zine ajutătoare şi miloase. Şi calea-i plină de acel noroc, care e, pentru idealistul vagabond, spălătoreasă prefăcută în balaur şi flăcăul de ţigan, Par-panghelul, metamorfosat în rival cavaleresc, în apăsător al celor drepţi. Şi păţaniile nobilului sprijinitor al celor ce nu se pot apăra singuri, marile lui lovituri de suliţă se amestecă dibaciu 481 NOUĂ GENURI LITERARE cu sfaturile de războiu, discordiile interne şi luptele ce pun în mişcare lagărul ţigănesc. După modelele clasice, Budai descrie, introduce comparaţii care sînt, în adevăr, frumoase. Iată o zi în timpul verii: Era tocma pe la Sânziene, Cînd a prigori soarele începe, Cînd zefirul florile cîmpene Stîmpărâ, iar strechile surepe De la păşune vitele alungă: Păstorul şede la umbră, pe dungă.... Sau o zugrăvire a lupului flămînd. care-şî pîndeşte prada : .... subt deasă Tufă ciulit, pre pîntece zace, Cînd vede trecînd o turmă grasă, De oî sau alte slabe dobitoace: Pe cea mai de aproape singurată Răpeşte, şi fuge cu ea îndată. Sau aceste două versuri despre căderea serii, Spre Apus, cînd scapătă soare, Iar copacii umbre lungi aruncă.... Cu aceiaşi sobrietate expresivă, cu aceiaşi măsură artistică, scrie Budai şi pasagiile glumeţe, întipărite de «filosofia», de spiritul de frondă al veacului său *, pasagiî care nu dezgustă nici odată, spuind prea mult sau coborîndu-se prea jos. Iată monacii: Privind la dînsa, acum îşi uitase Mătănile, ceasuri şi condacii. Căta la părul slobozit pe spate Şi la pieptul gol pe jumătate, iată reflecţia de bun simt a unui viteaz smolit, care găseşte că .... A scobire o covată Este o materie mult mai rară Şi mai grea decît în poiată, Pe divan şezînd, a porunci: «Eu, Cutare, din mila lui Dumnezeu», sau această consideraţie asupra traiului în familie al unui episcop: .... Vlădica, Măcar că nici dînsul se însoară, Totuşi nu-i zice nime nimică, — 1 1 V. Bogdan Duică, l. c. 31 482 EPOCA LUI PETRU MAIOR Cînd îşi ţine o soră sau nepoată, — Ba şi cînd se înfruptă cîte-odată. Multe din glumele poetului nu ţintesc numai la defecte generale ale omenirii, ci la anumite neajunsuri sau nedreptăţi care se întîlnesc în timpul său şi de care neamul său sufere. Ni-a spus-o, de altmintrelea, el însuşi în Prefaţă, anunţînd că în «povestirea de şagă» se află pe alocurea şi «gînduri serioase, de grea şi matoră socoteală». «Insă bagă de samă bine că aceasta-î numai o aligorie şi prin Ţigani se înţeleg şi alţii, carii tocma aşa au făcut şi fac ca şi Ţiganii de atuncea». Sînt locuri care privesc pe Greci, duşmanii Romînilor din principate, şi pe Unguri, apăsătorii celor din Ardeal. Chiar de la început, se denunţă cetitorilor Grecii de pe vremea lui Ţepeş, cari .... uitase a se bate Şi le era mai drag a zăcea în pene Şi a face săboare pe întrecute Decît săbii a purta, şi scute, Şi, mai departe, în cîntul al IX-lea, se ieau în batjocură Veneticii flămînzî de prin ostroave, Greculeţi din Anadol, din Pera. Iar, despre Unguri, ridiculul Becicherec represintă trufia neîndreptăţită a nemeşului, care de multe ori şi-a lăsat neamul pentru a se bucura de cinste. Şi astăzi nemeşii -mai cu samă Tot pe ungurie trag şi se chiamă. Tot nemeşul vra să se rudească Din oareş-care viţă domnească. Şi, pentru a combate îndreptăţirea iobăgiei prin cucerirea primordială, noul Sancho Panţa găseşte argumente de bun simţ, care pun în mare încurcătură pe stăpînul său. In sfîrşit, Unitul Budai, care menţionează propaganda lui So-fronie, e contra Unirii2, nu cruţă nici pe Papa, care .... vinde darurile sfinte Pentru gălbinaşi, nici pe prelaţii Păpistaşi, cu monaci pîntecoşî, Ca nişte mascuri bine înbuibaţi. 1 Pp. 21, 62. NOUĂ GENURI LITERARE 483 E de mirare la acest Ardelean, născut în părţi unde nu se vorbeşte o limbă curată, caracterul general, lipsit de particularităţi dialectale, al scrierii sale. Şi tot aşa de vrednică de mirare e păstrarea la dînsul, un filolog revoluţionar, un constructor de ortografii imposibile, a limbii româneşti aşa cum se vorbeşte, fără a o împestriţa cu neologisme cale într’o operă poe-"~ tică, ce trebuie să lucreze asupra sufletului prin cuvinte cu un răsunet adînc,, strică tot farmecul şi risipesc toată magia 1. * * * în principate, afară de versurile lui Dosoftei, une ori cu un sunet frumos, şi de cele cîteva bucăţi, de puţină însemnătate şi de puţină întindere, ale lui Miron Costin, găsim pănă foarte târziu numai versurile la stema ţerii, platitudinile nesincere care împodobesc tipăriturile religioase şi care se repetă adesea, din ce în ce mai nearmonios, unele pe altele1 2. Găsim apoi, de la un timp, cronicile rimate, între care s’ar putea număra şi aceleav contra Francesilor scrise la 1816 3 şi Versul Iul Potoţchi4 ori Cm-tecul Bomînilor viteji5, pe care nu le cunoaştem prin noi înşine. Afară de acestea, manuscriptele religioase, manuscriptele de gramatică^ unele copii de leatopiseţe cuprind versuri către sfinţi, versuri morale, versuri de dedicaţie, versuri de pomenire, care nu merită a fi analisate sau citate aici6. * * * Pe lîngă versurile Văcăreştilor — care represintă aice mai toată literatura poetică a secolului al XVIH-lea şi sînt însemnate mai ales pentru aceasta —, avem pe acelea, de dată deosebită şi de 1 Ţiganiada s’a tipărit în Buciumul romîn, I, şi a fost pe larg analisată de d. Ar. Densuşianu, în Cercetări literare, Iaşi, 1887, p. 245 şi urm., precum şi în Bogdan Duică, l. c. Msul ei, ca şi mssele inedite ale lui Budai, se află la Museul din Bucureşti. D. Yirgil Oniţiu a dat de curînd o nouă ediţie cu titlul schimbat — «Alexandria ţigănească» — şi cu textul puţin expurgat, 2 O inscripţie de mormînt în versuri, a unui Cantacuzino moldovean, {f 1692) în Bis. oH,y XIY, pp. 467-8; Melhisedec, Notiţe, p. 120. 3 Gaster, Gesch. der rum. Litt., p. 357. * Ibid. 3 Ibid. 6 Afară de acelea de care a fost vorba îri deosebite locuri mai sus, v. ;şi cele menţionate de d. Gaster, l. c., p. 349. 484 EPOCA LUI PETRU MAIOR multe ori foarte târzie, ale lui Naum Rîmniceanu 1 şi Zilot Ro-mînul. Acesta din urmă cîntă româneşte şi greceşte, — el care se plînge într’un piimation că Grecii nu primesc bucuroşi pe ,Romîni la şcoala lor. Despre sufletul lui nu aflăm din ele mai mult decît din cronică. Se cîntă pravile, evenimente contemporane, fapte din trecut, vre-un «prieten dohtor», vre-un stăpîn al momentului, cum e Cutuzov, boieri influenţi şi persoane folositoare, ca Grigore Brîncoveanu, Barbu Văcărescu, Mihalachi Mânu, Ianachi Băltăreţul1 2. Cele mai multe sînt o copilărie prolixă, şi aproape nu găsim între ele ceva care să se poată ceti cu interes. 0 mare faimă de poet se leagă de numele lui Ienăcliiţă Yă- '■ cărescu. Această faimă, o spunem de la început, nu se justifică nici prin numărul, nici prin inspiraţia, nici prin forma poesiilor sale. 1 se pot atribui cu siguranţă numai bucăţile pe care însuşi le-a tipărit în gramatica sa şi care sînt foarte puţine, detestabilele epigrafe poetice de la începutul paragrafelor din Istoria împăraţilor otomani, epigrafe din care nu se desface nici o ideie şi care sînt cu totul lipsite de acel element esenţial al orî-căreî poesii, care e musica intimă şi neanalisabilă. I se pot utribui cu oare-care probabilitate versurile cuprinse supt numele său în manuscriptele copiate de Iancu Văcărescu sau pentru el, şi în care se adună întreaga activitate poetică a familiei. Toate la un loc sînt cîteva pagine. Poate fi cineva însă nemuritor pentru o singură poesie, ca Mureşami la noi sau la Francesi Arvers, autorul duiosului sonet de renunţare în iubire. Dar acea poesie trebuie să fie ruptă din fiinţa sufletească a poetului, trebuie să fie scrisă într’un moment de acelea în care ce e mai înnalt în suflet, ce e mai cald în simţire se întrupează în chip minunat în cuvinte eterne. A scris Ienăchiţă Văcărescu un ast-fel de veşnic Mc iacet? f Nu. Şi în ce direcţie ar fi putut el scrie durabil ? Poesii de iubire ? Dar probabil n’a iubit nici odată acest boier care a încheiat multe căsătorii de interes si care-si înseamnă moartea * i 1 Tot la Horez în 1785, a tradus «ierodiaconul Naum», din greceşte, un Grigore Sinaitul. 2 Versurile lui s’au tipărit în Rev. p. ist., arch. şi filologie, V, p. 881 şi urm. NOUA GENURI LITERARE 485 nevestelor şi înlocuirea lor ca un negustor căruia, epuisîndu-i-se stocul de coloniale, comandă altul. Poesiî de cugetare, în care să planeze asupra vieţii, să o privească de sus cu ochiul de vultur al visionarului ? Nu se învăţa filosofie de aceia la Academia Domnească, şi Ienăcliiţă Văcărescu nu era omul care să se înnalţe pănă acolo cu propriile sale puteri. Poesiî patriotice, dintre acelea minunate care s’ar fi putut scrie, resumînd într’un strigăt de revoltă toate suferinţile şi toate rîvnirile ? De sigur Văcărescu îşi iubia ţara, dar trebuie un grad superior de iubire, o potenţare neobişnuită a unui sentiment pentru ca acesta să adune în jurul său adevăratele mărgăritare ale poesiei. ^ Ce a făcut atunci ? A făcut poesiî de iubire, dar pentru a face plăcere unei cocoane curtenite, care lua, ca şi curtenitorul, lucrul foarte uşor, ca o distracţie de cîteva zile : Tu eşti puişor canar, Nu te hrăneşti cu zăhar, Nici macar cu cînepioară, Ci hrăpeşti o inimioară. A făcut poesiî filosofice, în care a plîns şi el, — fiind-că plîn-geau alţii şi fiind-că aceasta face aşa de interesant! — durerile vieţii, pe care le-a întîlnit adesea, fără a fi zguduit de ele şi fără a le aduce la cause generale, la explicaţii superioare. A făcut poesiî patriotice, şi ar fi fost în stare să prezică şi el că Acest corb sărman Iar acvilă s’a face, Şi-or ce Romîn va fi Roman, Mare ’n războiu şi pace. Căci a cîntat: Urmaşilor mei Văcăreşti Las nouă moştenire Creşterea limbii romîneşti Şi-a patriei cinstire. Ba — ceia ce e mai de laudă pentru el — idei delicate au trecut une ori prin mintea sa şi el a avut meşteşugul de a le reda într’o formă delicată fără a vesteji petalele florii sau a rupe aripile fiu turului. Aşa în floarea «ca o lumină», pe care nu se îndură nici s’o lase pentru alţii, nici s’o rupă pentru sine: S’o taiu, se strică, S’o las, mi-e frică, Că vine altul Şi mi-o rădică. 486 EPOCA LUI PETRU MAIOR Sau a simţit ce puternic curent poetic e în legenda populară şi a repetat după dînsa, fără să producă un efect discordant, durerile paserii singuratece, «amărîteî turturele». Scînteia poetică era în el, dar i-ar fi trebuit o altă viaţă, o altă cultură, un alt mediu pentru ca ea să se fi fixat sus, în foc veşnic. Aşa a sclipit un moment şi s’a stîns, lăsînd mai mult o amintire decît o lumină. Nu un poet, ci un poetic precursor al poesieî h E curios că în Ardeal, unde poeţii au scris cu mai multă tragere de inimă şi pentru un cerc mai larg, nici Aaron nici Barac n’au găsit continuatori, şi numai rasa poetaştrilor de ocasie a vegetat încă o bucată de vreme. In principate, din potrivă, poesia de salon a prosperat, şi cei d’intăiu alcătuitori de stihuri au făcut şcoală. Ienăchiţă Yăcărescu a avut doi următori din familia sa, cari şi-au adus aminte de sfatul cultivării limbii româneşti, pe care el îl dăduse. Doi alţii îi erau străini. Cei d’intăiu sînt Alexandru şi Nicolae Yăcărescu. Ceilalţi fură Iordachi Slătineanu si Mumuleanu. Cel mai mare dintre cei doi Văcăreşti e Alecu, despre a cărui însurătoare în timpul războiului de la 1787 la 1792 a fost vorba în biografia lui Ienăchiţă 1 2. Soţia lui a fost Elenco Du-descu, cu care avu un fiu, Ianachi, care fu poetul Iancu Văcă-rescu, şi două fete, Mărioara şi Săftica 3. în 1796, însă, Elenco părăsi casa bărbatului ei, supt cuvînt că nu i-ar fi sigură_vi_aţa şi că ar suferi zilnic insulte. O încercare de împăciuire din partea Vlădicilor nu izbuti. în Mart 1797, Alecu, care se înduplecase a-şî primi înnapoi nevasta, cu toate «învinuirile şi pîrile neruşinate», răspîndite de dînsa, declara că ea se împotriveşte, şi ceru din nou despărţenia. Din partea ei, Elenco îşi reclamă zestrea 1 Pentru manuscriptele în care se afla versurile lui, v. Ov. Densuşianu, în Rev. de cursuri şi conferinţa I. Cel mai important şi sigur ni se pare ms. 287 al Ac. Rom., copiat în ms. 421, care dă «O mică adunare de cîte s’au putut găsi din poesiile Banului Ienachi al Il-lea Yăcărescu, mare dicheo-filacs a Bisericei cei Mari a Răsăritului». Odobescu dase o ediţie în Biblioteca poporului romîn, dar volumaşul se găseşte abia astăzi. 2 Y. mai sus, Istoriografia în principate. 3 Y. testamentul Măriei, sora lui Ianachi, în Apendice. NOUĂ GENURI LITERARE 487 sau «dreptăţile» ei. Despărţenia fu hotărîtă de Mitropolit la 17 Mart din acest an, şi Alecu Văcărescu restitui Cluceresei, foasta lui soţie, care prefera să rămîie nemăritată, «viile, moşiile, Ţiganii, argintăriile, hainele», scoţîndu-şi numai cheltuielile 1. în Septembre următor, Alecu Văcărescu era numit executor testamentar al mătuşii lui, Maria, de la care primia, pentru 10.000 de lei., moşia de familie a Cojeştilor 2. în 1800 se vorbeşte de moştenirea «Clucerului Văcărescu», şi Alecu iscălia încă de la 1797 fost Mare-Clucer. El muri deci încă destul de tînăr 3. Alexandru Văcărescu a scris, se pare, multe versuri, din care nu cunoaştem mai nimic. Poesii greceşti ale lui s’au publicat mai dăunăzi4: el le semnează Văcărescoglu, părîndu-i-se că această desinenţă turcească îi împodobeşte strămoşescul nume. înnainte de April 1795, el îşi strînsese într’un caiet versurile, dar îl pierdu pe urmă şi, cu toate că-şî aducea aminte de unele dintre ele, negligiâ să le copie din nou, căci îşi produsese, fără îndoială, efectul, singurul efect urmărit. Versurile ce compuse din April 1795 înnainte pănă la fuga de-acasă a nevesti-sa, pentru care eveniment n’a făcut nici un fel de poesii, le-a strîns, în Decembre 1796, într'o nouă «condicuţă», — carnet sau album, am zice noi. Cetitorului îi dădea în Prefaţă aceste explicaţii: «întru această condicuţă se trecură vre-o cîteva stihuri greceşti şi rumîneştî făcute de însumi, dar nu toate cîte le-am făcut în toată viiaţa mea, căci acelea toate, avîndu-le într’altă carte trecute, le-am şi pierdut cu totul şi, măcar că unile le şi ţiu minte, dar nu vruseiiî să mai muncesc să le mai scriu odată, nădăjduind că cel ce-mi va fi furat condicuţă va avea atîta omenie să le arate în lume, şi nu supt numirea altui poetic. De aceia aici se înseihnaiă numai aste, alcătuite de la luna lui Aprilie a veleatuluî 1795 şi pînă astăzi, şi cîte şi de acum înnainte ceasurile şi întâmplările, atât a tinereţii, cît şi a norocirei mă vor povăţui a mai face.» Făcuse toate poesiile, spune însuşi, nu «pentru gustul lumei», ci «pentru trebuinţele sale». Pentru asemenea necesităţi amo- 2 Ibid. 3 V. Apendicele. 4 In Bis. ortodoxă, XXI, p. 322 şi urm-. 488 EPOCA LUI PETRU MAIOR roase s’a căznit deci «versuitorul» să cînte, şi această declaraţie lămureşte numărul, calitatea şi tonul bucăţilor, Ele se adresează la două persoane: nevasta şi... cealaltă, pe care o chema Luxandra sau Ruxanda. La amîndouă li spune aceleaşi lucruri, de şi în împrejurări deosebite, pentru că celei de-a doua trebuia une ori să-i facă versuri «ascuns de frica vrăjmaşilor într’o căsuţă, în timp de o jumătate de ceas, şi plin de frică, de bătae de inimă şi de desnădăjduită hotărîre». Li spune: Că ochii lor într’o căutătură Viaţă dau şi viaţă fură, că ele se deosebesc prin «nuri» de celelalte făpturi ale lui Dumnezeu, că — aici minţia — Nu mai mă poate deslipi în viaţa mea de tine Nici moarte, nici necaz, nici chin, nici frică, nici ruşine. Minţia, pentru că, pe vremea cînd scria Elenco şi Alee o au amor amîndoi, lansa aiurea o proclamaţie analoagă: Credincios voiu să-ţi fiu Cit voiu trăi ş’oiu fi viu. Pentru dînsul şi pentru prieteni—căci făcea poesie şi pentru «trebuinţa» lor, — el se dedă la cele mai negre manifestaţii de pesimism. Cînd declară că Sufletul îi ese De ohtături dese, cînd suspină : Sînt bolnav în picere, Şi mor făcînd tăcere, cînd arată teribila alternativă în care se găseşte faţă de iubita sa: Cînd nu te văz, am chinuri, Şi, cînd te văz, leşinuri, — adecă cum îi e omului mai rău. E inutil să se mai spuie cît de burlescă e această poesie uşoară, cît de lipsită de eleganţa, de spiritul, de avîntul care singure pot salva genul. O singură bucată sună plăcut între atîtea banalităţi şi tînjiri triviale. E Oglinda: Oglinda cînd ţi-ar arăta întreagă frumuseţea ta, NOUĂ GENURI LITERARE 489 Atunci şi tu ca mine Te-ai închina la tine. N’ar fi mijloc să te priveşti Asemenea după cum eşti, — Şi idololatrie Să nu-ţî aduci tu ţie l. Nicolachi Văcărescu, fratele mai mic al lui Alecu, e menţionat, împreună cu fratele său Iordachi şi soră-sa Elena, în testamentul, din Septembre 1797, al Măriei, sora tatălui său2. După moartea lui Alecu, el cumpără, printr’un om al casei, logofătul Done, moşiile Cojeştii şi Ulmenii, la vînzarea, din poruncă împărătească, a averilor executatului Yoevod Hangerli. Pe cea d’intăiu, care i se păru prea scumpă, o lăsă lui Done, printr’un act din 19 August 1799, în care iscăleşte şi mama-sa — dar nu şi mama lui Alecu, fiu din întăia căsătorie, — Domniţa Ecaterina Carageă3. La această dată era însurat şi avea copii. La 1815 îl vedem scriind nepotului său Marele-Logofăt Iancu Văcărescu, copilul din 1797, trimiţîndu-i dedicaţia către Filaret a Gramaticii lui Ienăchiţă : «un epitre dedicatoar ce a făcut moşu-tău către Filaret, cînd i-a închinat Gramatica romînească». Aceasta pentru a-i arăta «ce au fost părinţii noştri, tată-tău şi moşu-tău» şi a-1 îndemna să restabilească unirea în familie, pe care nu ştim ce o va fi turburat4. în eterie «domnul Nicolachi Văcărescu ghebosul» a jucat un rol care nu se poate numi glorios 5. în 1823, ni se afirmă că el plecă la Pisa, pentru interese politice, şi Odobescu afirmă că acest al treilea poet din neamul Văcă-reştilor trăia încă la 1828 6. Căci a fost şi el poet. Avînd aceleaşi «trebuinţa» ca şi tatăl şi unchiul său, el a adoptat întăiu o cale mai comodă. Adunînd 3 Mss. citate din Bibi. Ac. Rom. Altul, asemenea, în Bibi. Museului, No. 67. Volumaşul editat de Odobescu cuprindea, se zice, pe p. 70 şi urm. versurile fui Alecu Văcărescu, D. Gaster a tipărit două bucăţi în Crestomaţie, II, p.^60 şi urm. Una e tocmai Oglinda. 2 V. Apendicele. 3 V. Apendicele. 4 Ms. citat din Bibi. Ac. Rom. 5 V. Hurmuzaki, tabla. 6 L. c. 490 EPOCA LUI PETRU MAIOR «cîte-va bucăţi de poesie, alcătuite» de Alecu, el le hărăzi iubitei sale, persoană pe care «frumuseţea, duhul şi sentimentul, împreuna şi cu celelalte daruri, ce fără lipsă le avea, întocmai o desăvîr-şită zidire şi vrednică celuia ce o au zidit, o arăta». Schimbase numai acrostihurile sau se întîmplase că se potriviau şi ele \ In colo, considerînd că iubita lui era mai vrednică decît «obrazul» de odinioară de «aceste osteneli ale sale», el înfăţişa fără sfială «vrednicului obraz» nou «fragmenturile» rămase de la răposatul. Versurile acestuia făceau deci double emploi şi, dacă obiceiul s’ar fi păstrat, ar fi fost transmise din generaţie în generaţie, pentru a face să se înroşească nepoata de complimentele grosolane la care zimbise cu mulţămire bunica 1 2. Cele cîteva bucăţi rămase de la Nicolae Văcărescu, după ce, terminînd cu moştenirea, rămase cu singurele sale puteri, aceste puţine poesii au un subiect mai variat, căci una înnalţă durda haiducului, în care cîntă greierii iarna 3. Dar tonul general e acelaşi, un erotism plîngâtor sau comun în expresia mulţumirii sale. Avem de ales între Inima-mi sburdă şi creşte şi lamentaţii funebre ca aceasta : Un pic de nădejde d’aş şti c’o să-mi vie Şi traiul mai dulce că poate să-mi fie, Atuncea şi viaţa mi-ar fi doar mai scumpă Şi slaba ei aţă n’aş vrea să se rumpă... Ah! rumpe-te, aţă!.... Păcat de forma largă a versului, în care după mulţi ani de zile era să cînte în puternice acorduri un măiestru Făclie de veghe pe umezi morminte, Răsunet de clopot în oarele sfinte4... 1 «Şi acrostichurile din lăuntru sînt făcute iarăşi pe numele tău.» Ms. citat. 2 «Judecind vrednice aceste osteneli ale sale mai mult de darurile ce firea ţi-au dăruit ţie decît de obrazul, ale căruia scînteî îi aprindea cu văpăi iuţi inima, însufleţindu-o la această pornire... Duhul şi născocirea acelui iubit frate nu mi-au rămas de moştenire, dar norocirea, cugetîndu-mî fericirea, mi-au dăruit buni prieteni, făcînd printr’înşiî să aib ca de o moştenire aceste fragmenturî, şi să mă pociu sluji cu dînsele, cînd voiu găsi ast-fel de vrednic obraz. Şi sînt încredinţat că, să fi fost în fiinţă acum acel iubit frate, şi de o alegere şi de o îndrăsneală cu cuvînt ca acesta m’ar fi lăudat.» 3 «C’a ’npuiat greerii ’n tine.» Ms. citat. 4 Versurile lui Nicolae Văcărescu s’au publicat în broşura Odobescu* NOUA GENURI LITERARE 491 Cine a fost Iordachi Slătineanu ce a scris şi ce valoare are scrisul său, am văzut la traducători, cărora li aparţine. Barbu Paris Mumuleanul? de şi a tipărit prima sa operă la 1822, e omul altei epoce, S’a născut la Slatina, în 1794, şi şi-a petrecut tinereţa în casa boierului C. Filipescu. Cetind cărţile bisericeşti, Alexandria, pe Barac şi Aaron, pe Văcăreşti şi pe Iordachi Slătineanu, el prinse gust la poesie. In special, avea o mare admiraţie pentru Ienachi Banul, despre care spunea că «nimeni nu i-au moştenit rîvna», exclamînd: «Cît sîntem datori ţărîniî acestui boier» 1 ! Mumuleanu e un patriot de şcoală nouă, care recomandă împrumuturi din limba latină şi citează pe Petru Maior* 1 2. Dar în lucrările sale, mai ales în cea d’intăiu: Rost de poezii adecă stihuri, apărută fără nume de autor la 1822 — nu cunoaştem ediţia'din 1820, nici «colecţie de cîntece după Atanasie Christopulos mai ales, Anacreontul neo-grec»3—nu găsim «glasul de durere», de care cu respect vorbeşte Eminescu. Din versurile banale, sămă-nate acum cu neologisme francese, ca «bagatelurî», se desface numai vestirea entusiastă a erei nouă: Fraţilor simpatrioţi, Un veac nou ni s’au ivit! In Moldova o literatură poetică de cărturari se întîmpină iarăşi foarte tărziu şi numai supt influenţa modelelor apusene, influenţă directă sau indirectă. încă în ajunul războiului din 1787, un se-cretariu străin al Voevoduluî moldovean putea să scrie: «în toată literatura naţională nu există decît o singură operă poetică, pe care şi pe aceia o cunosc numai puţine persoane şi n’o ceteşte nimeni, fără ca printr’aceasta să-şi simtă oamenii timpul gol» 4. p. 89 şi urm. Alte poesii s’au aflat în urmă, împreună cu scrisorile ce le întovărăşiau. D. Nerva Hodoş pregăteşte un studiu asupra poeţilor văcăreşti, şi d-sa îmi semnalează versuri de ale lui Nicolae şi în ms. 382 de la Ac. Rom. 1 Prefaţa Car ader urilor, Bucureşti, 1825. 2 Tbid. 3 Gaster, Gesch. der rum. Litt., p. 355. Şi d. Philippide citează, p. 157, «Culegere de poezii de Paris Mămuleanu, Bucureşti, 1817». 4 Hauterive, Memoires, 1787, în Bibi. Ac. Rom.: «S’il n’y a dans toute la litterature naţionale qu’un seul ouvrage de poesie, qui encore soit connu 492 EPOCA. LUI PETRU MAIOR ( Nu ca autor de versuri bune, ci ca autor al celor d’intăiu ver-i suri scrise de un Moldovean în secolul al XVIII-lea, afară de *) cele religioase1, şi de epigramele la stemă, merită să fie pomenit / J^ateiu Milo, a cărui literatură — deplorabilă, de alt-fel, — a fost \ descoperită de foarte puţin timp * 2. Un Ianacachi Milo era la 1752 «majordomul» Ghiculeştilor 3. El se găsiaînsă în Moldova încă de supt Ioan Mavrocordat, la 1746, ca staroste de Cernăuţi4 *. Era biv Vel Staroste în 17626. In 1765, înnaintase la Spătărie şi semna biv Vel Spătar6. La 1779 era ispravnic de Roman7, ca şi în 17808. Familia lui, de ori ce origine ar fi 9, nu era de mult timp stabilită în ţară. încă în secolul al XVIII-lea un «Andrei Milo Post.» scrie pentru afaceri lui Gheorghe Buhuş biv Vel Hatman 10 11. Un Yasile Milo Spătarul, fiul lui Ianacachi, avea o bibliotecă şi ştia să-şi însemne numele în latineşte: «Basilius Milo Spatarius»11. Fiul acestui Yasile e Matei, care învăţă în Rusia, fiind dus probabil acolo de tatăl său, cînd acesta merse cu deputăţia moldovenească la împărăteasă 12. Se întoarse de la Petersburg după de peu de personnes et ne soit positivement lu par aucune, on ne s’ap-perpoit pas que cette privation laisse un grand vuide dans l’employ du tems.» Scriitorul frances prevedea dispariţia totală a limbii din clasele superioare: «La langue moldave est menacee d’une revolution qui la re-leguera dans la classe du peuple, et deja Ies grands dedaignent si fort de la parler que quelques-uns affectent de ne pas la savoir. Et comment re-sisteroit-elle â la comparaison des langues si fort â la mode de l’Occident et des langues si sonores et si harmonieuses du Midy, qui se sont presque generalement empar6es de l’education naţionale et reduiront un jour Ies boyards â la necessite d’avoir des interpretes pour communiquer avec leurs vassaux.» în curînd va apărea ed. acestui ms., de Academie. 3 Versuri, de tot plate, se află şi într’unul din mss. dăruite acum în urmă Academiei de P. S. S. Mitropolitul Moldovei. 2 I. Tanoviceanu, Un poet moldovean din secolul X VIII, Mateiu Milo, în -An. Ac. Rom., XX, secţ. lit. 3 Hurmuzaki, VH, p. 7, No 15; Fragmente, V, p. 170. 4 Bibi. Ac. Rom., doc LIX/146. 3 Ibid., doc. LII 1/103. 3 Ibid., doc. XVII/174; Uricariul, XXV, p. 217. 7 Ibid., doc. LXIII/192. 8 Ibid., doc. 1/233. Alte indicaţii asupra lui, în Tanoviceanu, 1. c. 9 Se ştie că Boscovich îi atribuie o origină francesă. 39 Cf.’ Bibi Ac. Rom., doc. XLVII/152. 11 Arch. soc. şt. şi lit. din laşT, III, p. 297. ” 32 V. mai sus, Istoriografia cronicarilor. Cf. şi Melhisedec, Cron. Huşilor, I, p. 306 şi urm. NOUĂ GENURI LITERARE 493 încheiarea păcii, cu Dumitraşcu, unul din fiii lui Grigore Alexandru Ghica. Fu numit pe rînd Vătav de Aprozi, în 1780, apoi Sluger, Stolnic, Ban, Spătar, fiind însărcinat şi cu administraţia judeţelor Dorohoi şi Neamţ. Muri înnainte de 25 Ianuar 1802 K Se atribuie lui Mateiu Milo o aritmetică din 1795—trebuie să fie o copie a lui Amfilohie — şi o traducere din Voltaire 1 2. Dar el a lăsat şi versuri: încercări de satiră, cu caracterisări plate sau injurioase, ca a unui archiereu cuvios, cu rînduială, Dar avea şi o firească iuţală, colachiî către Fanarioţi, în care Alexandru Moruzi era asămănat, în 1792, cu Ştefan-cel-Mare, etc. 3. Curînd după aceasta începu să scrie Conachi, care e pănă la moartea sa poetul Moldovei, poetul clasei boiereşti din Moldova, al uşurinţii şi setei de petreceri de care era stăpînită această clasă. înnainte de a ajunge însă la dînsul, să cităm cîteva nume ce mai rămîn, nume obscure sau nume de începători. Mai însemnat dintre toţi aceşti poetae minores prin caracterul cu desăvîrşire baroc al nălucirilor sale poetice e Ioan JPrale^ S’a născut în Basarabia, pe moşia unde se retrase la 1821 Beldiman, Volcineştii-Răzăşi. Toată viaţa lui a fost jisalt.....la Ia§b «mi- cul între musicoşii sistimii vechi», şi se distingea printr’o originalitate vecină cu nebunia, care, cum se întîmplă de obiceiu, îl făcea să fie pus de spiritele naive între oamenii geniali4. Ni se spune că a fost la Petersburg în 1819 cu Vlădica de la Sf. Spiridon, Yarlaam Cuza, şi că a murit la 1847 5. 1 Tanoviceanu, l. c. Văduva sa, «Spătăreasa Soltaiia Miloaie», e menţionată şi în 1808; Uricariul, VII, p. 891. D. Tanoviceanu pomeneşte ca fraţi ai lui Matei pe lenacachi, Andrei şi Iordachi. Pentru Andrei, mai v. Hurmuzaki, X, tabla. Pentru lenacachi, Uricariul, VI, pp. 204-5 şi Bibi. Ac. Rom., doc. XXV/221. Pentru Banul Iordachi, Uricariul, VI, p. 255; XVII, p. 232. 2 Tanoviceanu, l. c. 3 Tanoviceanu, l. c. 4 Pumnul, Lepturariu, IV, p. 104. Cf. şi portretul schiţat în Prosa lui V. Alexandri. 5 Pumnul, l, c. 494 EPOCA LUI PETRU MAIOR Pralea pretindea că se pricepe — şi Pumnul crede — în archi-tectură, în croitorie şi ciubotărie. A propus şi un nou sistem de scriere universală, în 1824. Sistemul poate să fie bun, ciubotele şi nădragii confecţionaţi de ambiţiosul musicos poate să fi fost de o calitate superioară. Alţii să judece, dacă ar putea descoperi piese justificative sau mărturii autentice. Dar meşteşugul versurilor nu-1 avea. Psaltirea-î versificată, pe care dr. V. Popp o tipări la Braşov în 1827, făcîndu-î onoarea unei introduceri despre literatura poetică a Romînilor, e visul rău al unui nebun. Rimele sînt o bătaie de joc : noapte rimează cu lapte, face cu întoarce 1; forma e neinteligibilă pănă înt’atîta încît ni se vorbeşte de «pomul lîngă al său lapte», şi Prale scria aiurea versuri ca acestea: Astă ce vi-î faţă Moldovelineaţă... Fiinţe murine.. Ilectră de finear 1 2.... minuni ce fac parte din Cîntările la Sîmbăta Mare, pe care le tipări la 1820 «genialul» cîntăreţ. In fine, în vocabulariul de la Psaltire — că şi era nevoe de unul! — găsim «nasuri-vîrfurile munţilor», «mînalţa, mînălţarea, mîneasca nălţare», etc 3. A fost vorba şi înainte de Danii! Scavinsclii, mai cunoscut prin portretul bine schiţat al lui Costachi Negruzzi decît prin meritele lui poetice, cu totul discutabile. Ceia ce mai cunoaştem noi de la dînsul, mai ales Oda la căsătoria Elenei Sturdza 4, e o în-cîlceală fără umbră de frumuseţă poetică. Alăturea de Beldiman, care, cum se ştie, a scris şi o bucată lirică: Versurile la Tăzlău, unde se dusese pentru însănătoşire — şi Scavinschi făcuse versuri balneare, alăturea de Conachi, — Va-sile Popp citează şi pe boierul moldovean Nicolae Dimachi ca poet, adăugind: «Toţi acestea au feliurimi de poeme, şi mult 1 Cipariu, Archivu, p. 6B4. 2 Buciumul romîn, I, pp. B24-5. 6 V. şi Archivu, p. 658 şi urm. Aici, p. 614 şi urm., s’a reprodus şi Prefaţa lui Popp. 4 Urechiă, An. Ac. Rom., X, p. 320 şi urm. NOUĂ GENURI LITERARE 495 frumoase, şi deosebit întru aceste Crugul anului scris de dumnealui Conache 1.» Se citează în fine 1 2 o «Culegere de poesii de Negruţ. Iaşi 1820». Acest Negruţ nu poate fi cunoscutul prosator, cum s’a crezut. Admiţînd că titlul e exact, ar trebui să alegem ca autor între Păharnicul Dinu Negruţ şi Ioniţă Negruţ, cari se găsesc în 1821 între prenumeranţii la «Biblioteca» lui Carcalechi. Acela însă care într’o bogată producţie poetică — superioară în ceia ce priveşte cantitatea acelei pe care o avem de la tustrei Yăcăreştii de pană la 1821 — a exprimat atîta poesie cîtă se găsia în sufletele boiereşti din Moldova pe această vreme, — e Costachi Conachi, cu care vom termina acest capitol. Ni se dă o întreagă genealogie a familiei Conachi, care ne duce pănă în secolul al XVI-lea şi care ajunge, pe la sfîrşitul veacului următor, la Angliei Conachi, care, căsătorit cu Paras-chiva Venin, fata lui Iordachi Vistierul, are doi fii: pe Ioan, tăiat de Tătari în 1711, şi pe Costachi. Din toată această genealogie 3 nu putem reţinea decît numai pe acest Anghel şi pe fiii săi. Costachi Conachi apare ca Agă în 1717, cînd cu năvălirea lui «Perenţ»: el se găseşte în suita lui Mihai Racoviţă şi-şi vede de casa de ţară arsă de catane 4. Ca toţi credincioşii lui Vodă cu această împrejurare, el fu răsplătit cu o danie, căpătînd moşia Pun denii 5. Din căsătoria-î cu o Costachi, acest întăiu Conachi mai însemnat are un fiu, cu acelaşi nume de botez. Pe rînd Paharnic, Spătar, Vornic, el se însură cu Ileana, fiica lui Ştefan Catargiu. Muri în 1778, poate, după Manuil Conachi, Mare-Logofăt în 1760, care trebuie să-i fi fost frate 6. 1 Prefaţa la Prale. 2 Philippide, p. 157; Gaster, Gesch. der rum. Litt.y p. 356. 3 Expusă cu de-amăruntul în Prefaţa la ed. 2-a a Poesiilor Logofătului Costachi Conachi. Cf. Papadopol Calimah, în Corn. literare pe August 1885 şi Februar 1886. 4 Amiras, pp. 126-7. 5 Prefaţa citată a d-luî Vogoridi-Conachi. Pentru Aga Conachi, v. şi Vrie arini y XXV, p. 186. 6 Pentru acesta, v. Xenopol, Istoria şi genealogia familiei Callimachi, p. 248. 496 EPOCA LUI PETRU MAIOR Costachi Conachi cel de-al doilea avu pe Manoli şi pe Gavril h Gavril Conachi ajunse Mare-Vornic de Ţara-de-Sus în 1804 1 2 El era adese însărcinat cu hotărnicii, pe care le găsim îndepli-nindu-le de două ori în cursul singurului an 1798 3. Şi nepotul său Costachi se pricepea, de şi poet, în această materie, şi el ni-a lăsat şi un dicţionariu ingineresc pentru a servi la aplicarea Regulamentului organic4. Manolachi, tatăl scriitorului nostru, era biv Vel Stolnic la 1781 şi ocupa locul de ispravnic de Tutova 5, Ţinut în care avea frumoasa moşie Ţigăneşti, pentru care Costachi dăduse bani, în 1760, «vărului» Vasile Razu, biv Hatman, fiul Hatmanului6. Supt Mihai Suţu, la 28 Octombre 1793, Manolachi, care fusese pănă atunci 7 Ban şi era Vel Vornic de aprozi, presintâ un act prin care Alexandru-Vodă Moruzi îi dădea nişte Ţigani «pentru ale dumisale multe şi credincioasă slujbe ce au slujit Domniei Sale şi terii aceştie în vremi grele», adecă probabil în timpul războiului8. In Decembre al aceluiaşi an, el dă Vlădicăi Venia-min de Huşi nişte Ţigani pentru un loc în Iaşi. La 1805, e în Iaşi 9. La 1802, în noua Domnie a lui Moruzi, Manolachi ajunse Mare-Vornic de Ţara-de-jos şi muri în anul următor la l-iu Maiu, la moşia sa din Tutova 10. El fusese de două ori însurat: cu Ileana Cantacuzino, el avu două fete, Caterina şi Elena, şi pe fiul Alexandru, zis şi Costachi, poetul nostru. Cu a doua soţie, Safta Sturdza, el avu pe Mărioara, care luă pe Spătarul Nicolae Balş şi avu multe dara- 1 Pentru un Ioanichie ieromonach Conachi şi soţia Elenco, v. Xenopol, ibtd., pp. 276-7. 2 Prefaţa citată. 3 Bibi. Ac. Rom., doc. III/39 şi LII/53. • 4 Uricariul, I, p. 391 şi urm. 5 Bibi. Ac. Rom., doc. I, 250. 6 în acelaşi timp, el schimbase şi partea sa din Branişte, jud. Iaşi, «care moşie au fost miluită răposatului părintele dumisale Costandin Co-nache, biv Vel Comis, de la răposatul Măriia Sa Mihai Racoviţă Voevod», cu «o pivniţă cu locul ei şi cu casă de circiumă, ce este în tîrgul Galaţii». Documentul pomeneşte şi pe soţia şi coconit lui Conachi. Bibi. Ac. Rom., doc. LXXIV/58. 7 Prefaţa citată. 8 Bibi. Ac. Rom., doc. LXIX/84. 9 Ibid., doc. XIXV/129. 10 Prefaţa citată. NOUA GENURI LITERARE 497 vere cu fratele ei. Mărioara se mărita la 20 Ianuar 1801, adu-cînd soţului ei trei moşii: Horodişte, Brezenii şi Parichiî x. Balş muri ca Postelnic. în April 1817, lăsîndu-şi văduva «cu doi copii nevrîsnici, fără ace mai mică clironomie a sa» şi cu o lipsă de peste 30,000 de lei din zestre 1 2. Ea nu se mai mărita, con-sacrîndu-se creşterii fiilor ei, dintre cari unul a fost Toderiţă, Caimacamul din 1821 3. Mărioara trăia încă la 1820 4. Alexandru Costachi, unicul fiu al lui Manolachi, s’a născut la Ţigăneşti, în ziua de 14 Octombre 1777, şi mama samuri îndată. Despre creşterea lui ni se spune, iarăşi fără a se arăta izvorul, ceia ce ni se spune despre creşterea lui Ianachi Yăcărescu. I se pomenesc archimandritul grec, hogea turc, refugiatul frances, care ar fi fost în caşul acesta regicidul Fleury 5. Murind tatăl său, Costachi moşteni o situaţie de avere încurcată, răposatul avînd obiceiul de a face colecţii de arme, şaluri şi alte lucruri scumpe şi iubind alaiurile de Arnăuţi îmbrăcaţi luxos si marile vînătorî. Trei ani tînărul boier nu se mişca de la Ţigăneşti, unde reorganisa gospodăria şi făcea economii, căci poetul Conachi a fost totdeauna un om zgîrcit, foarte meticulos şi tacticos, cum îl arată, de altmintrelea şi lunga, uscata, pleoştită figură, care nu e de loc a unui uşuratec poet al amorurilor ilicite. In acest timp regulă el şi afacerile de familie, împă-cîndu-se, la 1805, cu sora sa Mărioara, pentru zestrea mamei lui vitrege Safta Sturdza 6. Tot la 10 Februar se înţelegeau ei şi în privinţa moştenirii tatălui 7. La aceaâtă dată el era Comis. De la 1806 pănă la încheiarea păcii din Bucureşti, adecă în tot cursul războiului ruso-turc, el fu ispravnic de Tecuci. După doi ani de mazilie, el căpătă la 1814 sarcina de Vornic de poliţie, pe care o ţinu pănă la sfîr-şitul Domniei lui Scarlat Calimah. Pe atunci, la 1817, îl vedem 1 Bibi. Ac. Rom., doc. XLVI/111. 2 Ibid., doc. L/151. Cf. acte din 1817 şi 1818 pentru averea eî personală, ibid., doc. XLVI/60j 65 şi 106. 3 Acesta primi zpo'srj, avaTpopj xal SiSaoxaXia de la Serdarul Chiriac Triandafil; ibid., Corespondenţe diverse, 1668-1849, p. 191. 4 Ibid., pp. 170, 171, 173, 181, 191, 192, 264, 277, 805, 306. 5 Prefaţa citată. 6 Bibi. Ac. Rom., doc. XLVI/80. 7 Ibid., doc. L/145. 32 498 EPOCA LUI PETRU MAIOR ocupîndu-şe de reclamaţiile presintate de familia Razu pentru «o zgardă cu on leftu soare», j'apxdXi [is tjXiov, vîndută odinioară lui Manolachi de Ecaterina Răzoaia. El era şi epitropul surorii sale văduve 1. Supt Mihaî Suţu, fu Vornic de Aprozi, de la 1819 înnainte 1 2. Pe timpul tulburărilor, el se dădu de partea Mitropolitului, al cărui frate, Vornicul Şerban, îl numeşte «vărul Costachi Cona-chi» 3. El nu întovărăşi însă deocamdată pe Veniamin în exiliul său, ci rămase la Iaşi, de unde scria «verilor» săi în Octombre şi Novembre 1821, dîndu-li ştiri despre planurile politice ale ciocoilor şi despre evenimentele zilnice 4. Neconvenindu-i biruinţa partidei boierilor mărunţi, a turcofililor din rangurile mai de jos, el nu voi să servească dintru întăiu pe Vodă Sturdza, Domnul pămîntean, şi merse să întîlnească, la instalarea noului guvern, pe Veniamin în Basarabia. Aici se aşeză la moşia Sîn-gera şi fu primit în audienţă de Ţar cu prilejul întrevederii de la Cernăuţi 5. întors în sfîrşit, la 1823, el fu numit, pentru cunoştinţa sa de franţuzeşte şi cultura sa, president al departamentului Afaceri-lor-Străine 6. La 1824, îl găsim purtînd titlul de Logofăt 7. La 1827, după ce părăsise departamentul, el fu pus iarăşi în fruntea lui 8. Dar războiul izbucni între Ruşi şi Turci în anul următor. Ruşii, al căror partisan fusese totdeauna, îl numiră, pentru cunoştinţele sale de drept9, în comisiunea de alcătuire a Regulamentului Organic. El, hotarnic emerit, fu şi unul dintre membrii comisiunii de delimitare de după 1829. O răscoală ţerănească izbucnind în 1831, înnainte de retragerea oştilor împărăteşti, el 1 Bibi. Ac. Rom., doc. XLVI/77; Corespondenţe diverse, 1663-1849, pp. 170, 171, 181. O consultaţie de drept cerută unui A. N., ibidp. 277. 2 Prefaţa citată. 3 Erbiceanu, Mitr. Mold.y p. 389, N° 341. 4 V. ibid., p. 169, No 182; p. 172, N« 187; p. 174, N« 191; p. 362, No 407; p. 389, N° 431 ; cf. Buciumul romîny I, p. 66. 5 Prefaţa citată. E însă o poesie datată de acolo, 1821 ; p. 119 şi urm. 6 Hurmuzaki, X, p. 262, No 342. 7 Uricariul, YI, p. 317 ; Erbiceanu, Mitr. Mold., pp. 406-7 ; Hurmuzaki, X, p. 590. în cel d’intăiu loc se pomeneşte moşia lui, Hulubeştiî. 8 Hurmuzaki, X, p. 409, N° 495. 9 Y. mai sus. Consulul frances îl numeşte : «pretendu legiste». NOUĂ GENURI LITERARE 499 fu printre boierii trimişi pentru a o potoli1. în acelaşi timp. el lucra şi la traducerea codului civil 1 2. Atîtea onoruri şi atîtea servicii, faima sa, conştiinţa inteligenţii lui deosebite, numele ce purta şi averea ce adunase îl făcură să poftească şi el Domnia, pe care erau s’o deie, în nouele forme de alegere, patronii săi, Ruşii. Dar Mihai Sturdza îi fu preferat, si candidatul învins făcu, natural, oposiţie învingătorului, fără a refusa însă locul de epitrop la Sf. Spiridon 3. Era foarte bătrîn la anul 1848, ale cărui împrejurări i se părură negaţia ori cărei judecăţi sănătoase, un groaznic atentat contra principiilor eterne de cîrmuire. în Ianuar 1849, era cu totul slăbit şi cu picioarele îngheţate de moarte : «un scheletru răzemat pe cîrja lui», îşi lua rămas bun de la sexul frumos pe care-1 servise toată viaţa, prin versuri ca acestea: Amoriu, la a ta putere de-acum nu mă mai închin, Na-ţî şi arc, na-ţî şi săgeată, na-ţî şighimpul cu venin, — Căci la invalizi ca mine ele nu se mai cuvin. în luna următoare, la 4 Februar, un atac de astmă îl răpunea, la moşia sa Ţigăneşti, unde cîntase şi ultimele lui versuri către zeul Amor4. «Era», ni spune un consul străin, «un om simplu în apucături, întăiu foarte reservat, apoi foarte încrezător» 5. Aceasta e viaţa lui Costachi Conachi, viaţa unui bun gospodar, unui cultivator excelent, unui funcţionar harnic. Pasiunea n’a influenţat întru nimic cariera sa cu totul normală, care a fost aceia ce se cuvenia s’o aibă un boier moldovean din familia, cu averea şi cu creşterea sa. Dacă e o viaţă în care poesia să se fi amestecat mai puţin pentru a o îndrepta sau rătăci, sau pentru a o îndrepta, rătăcind-o, e a lui Costachi Con achi. Ceia ce n’ar dovedi că n’a fost un poet.]Alăturea cu omul, de multe" ori trăieşte poetul, fără să aibă legături unul cu altul. Sauunul poate fi în antagonism cu cellalt: omul omorînd pe poet sau poetul omo- 1 Hurmuzaki, X, p. 453, N° 549. 2 Prefaţa citată. Conachi îşi zicea şi cavaler, fiind decorat cu vre-un ordin rusesc; Xenopol, Ist. fi gen. fam. Callimachi, p. 293 şi urm. 3 Prefaţa citată. 4 Prefaţa citată. 5 Hurmuzaki, X, tabla, la acest nume. 500 EPOCA LUI PETRU MAIOR rîndu-si tovarăşul. Vecinii pot să nu se vadă între dînşii, pot să se duşmănească între sine. Oameni cu totul imorali au scris versurile cele mai curate şi mai înnalte, personagii vulgare în aparenţă s’au ridicat, în intimitatea cugetului lor, făcută nemuritoare în poesie, la culmi extraordinare de distincţie sufletească, şi, pe de altă parte, glasul unor cetăţeni model, cu moravuri fără greşală, a sunat nespus de vulgar, de răspingător în operav lor literară. Dar, din nenorocire, n’a fost caşul pentru Conachi. Sau, mai bine, tonul poesiei sale e cu mult inferior tonului moral al vieţii, înnălţimea ideilor sale exprimate în versuri e mult mai pe jos decît înnălţimea ideilor practice, despre ţară, despre cultură, despre limbă. El era, după viaţa sa şi după fragmentele sale în prosă, după ce ni s’a păstrat din corespondenţa lui, un om foarte cuminte şi înţelept, pe cînd poesia lui e aceia a unui ştrengar de rînd. Nu cunoaştem traducerile lui Conachi, şi totuşi Zaharia Car-calechi-1 pomenia în 1822, nu numai ca pe un iubitor de cultură, ci ca un harnic traducător. Singurele lui tălmăciri tipărite sau al căror manuscris să fie cunoscut, sînt Matilda şi cele în versuri din poeţii apuseni: mai ales din corectul, impecabilul Pope, care-î era cunoscut de sigur numai în traducerea francesă, de Dufresnel, a Epistolei asupra omului şi din imitaţia francesă de Colardeau a Epistolei Heloisel h Hotărnicii va fi făcut multe acel care ni-a lăsat şi o însemnare a cuvintelor usitate în arta aceasta 1 2, dar aceasta nu e literatură. Scrisorile acestui meşter în ale condeiului trebuie să fi fost interesante, şi e regretabil că ele n’au ajuns pănă la noi, afară de interesantele sfaturi către doi miri 3. Ni-au rămas însă de la dînsul două tratate în formă de scrisori, dintre care unul, din 1822, foarte bine scris, felicită şi îndeamnă pe noul Domn al Moldovei, Ioan Sandu Sturdza, «Impăcă-toriul» şi Reformatorul. Cel de-al doilea e adresat Mitropolitului Veniamin, fiind un răspuns la întrebări puse de luminatul cleric 1 Nu ştim de unde sînt luate Epistola lui Hero către Leandru, a lui Ovidiu cătră Iulia. Cît despre bucata «Cruzii Elini cu jertfe», ea pare luată din vre-un imitator frances al epicilor greci. Cf. Şerb. şcol., p. 806; Conv. IU., XXII, p. 289. 2 Ed. Şaraga, p. 842 şi urm. 3 Ibid., p. 339 şi urm. NOUĂ GENURI LITERARE 501 vestitului cărturar. Data e foarte tîrzie: 1837, dar ideile de aici trebuie să fi fost, mai mult sau mai puţin clare, ale tînărului Conachi de’nnaintea anului 1821. Scrisoarea atinge puncte din cele mai însemnate cu privire la dezvoltarea limbii şi culturii româneşti, pentru propăşirea cărora ajutase după puteri bătrînul. întăiu, se ocupă de problema limbii literare, care pe acel timp evolua tot mai mult către artificialitate, către prefacerea din rădăcină după norme străine. Aceasta i se pare primejdios lui Conachi. Inţelegînd că de fiece cuvînt care a fost adoptat de popor, s’a legat în curgerea vremilor o fărîmă din sufletul neamului, pe care ai înstrăina-o lepădînd cuvîntul, precum cu vorba străină aduci neapărat şi ceva din sufletul altui neam, — Conachi se declară conservator în materie de limbă. Fie de orî-ce origină, cuvintele pe care tim-'pul le-a făcut ale noastre, să rămîie, iar acele care vor trebui introduse — căci «cu cît gîndirea minţii îşi întinde crugul ideilor şi le lămureşte, cu atît şi limba merge sporind»—, acele neologisme să fie luate de la Romani, de la Romanii noi din Ardeal, dar nu fără schimbarea aceasta: «moldovenirea pe teapa graiului nostru», care li va consacra adopţiunea h Ideile acestea asupra limbii sînt, cum se vede, foarte cumpătate şi înţelepte, şi acest poet judeca bine firea limbii în care scrisese. Asupra civilisaţiei nouă a Romînilor părerile lui, cuprinse în aceiaşi epistolă, sînt cel puţin tot aşa de interesante. Pe dînsul năpădirea neînfrînată a curentelor europene, primirea pasionată a elementelor strălucitoare din cultura Apusului, lepădarea cu bucurie a credinţelor, obiceiurilor, modelor, cu care fusese crescut el, pe care le urmase el şi, împreună cu dînsul, atîtea alte generaţii, această prefacere ă vue îl nelinişteşte. Neliniştea aceasta nu iea înfăţişarea comică pe care o întîlnim de obiceiu în asemenea împrejurări la un spirit slab, şi e de luat aminte că în judecarea acestor lucruri, care-1 interesau puternic, poetul oftărilor e un prosaist măsurat şi cuminte. 1 1 Mai puţin serioase sînt celelalte două canoane: potrivirea sunetului cu ideia şi preferirea cuvintelor scurte. Conachi mai credea folositoare şi instituirea, în ambele principate numai, de comisiuni «închegate de bărbaţi buni scriitori», care să se ocupe de limbă, să se înţeleagă între sine şi să pregătească ast-fel şi înfiinţarea a «uneiaşi de o potrivă pravilă a principatelor». 502 EPOCA LUI PETRU MAIOR Lui i se pare — şi, după ce ne-am îmbătat de occidentalism, începe a ni părea astăzi şi celor mai buni dintre noi —, că o trans-fusie de suflet nu se face într’o clipeală. El condamnă «oarba grăbire cu care am socotit să cîştigăm luminile fără a socoti că nişte ochi ce es dela întuneric, trebuie pe încet încet să se deschidă». El prevede că din acest proces de transformaţie nu va ieşi un popor superior în întregimea însuşirilor sale, un popor echilibrat, cu fiinţa armonică, şi gîceşte ce trebuiau să fie timpurile noastre. In adevăr, zice el, o civilisaţie are două părţi: partea de lumini ale sufletului şi partea de înfrumuseţări ale inimii. Cunoştinţele se pot învăţa mai răpede, dar opera de civilisare nu e terminată cu aceasta ; trebuie dobîndite acum virtuţile, pe care se razimă viaţa unei naţiuni, şi virtuţile acestea nu se comandă din străinătate, ca o rochie de mătasă, un roman sau o carte de' popularisare ştiinţifică. Şi spre dobîndirea acestora trebuie să se îndrepte toată atenţia poporului care se schimbă. A proceda alt-fel, — spunem noi şi credea el fără îndoială,—a se declara mul-ţămit, cînd cunoştinţî superficiale s’au răspîndit în oare-care strate superioare ale poporului, înseamnă a face ca Negrul care preferă, din ce aduce Europeanul, zgarda de sticlă pestriţă Bibliei şi, puind pe cea d’intăiu pe trupul său gol, crede că este de aceiaşi fiinţă cu misionariul. Civilisatia a ajuns pentru Romîni, arată el, cu multă dreptate şi multă poesie, «ca un sburător ce au femeile smintite, cele cu ochii la dînsul tipărite, ce îndrăgesc, îmbrăţoşază şi sărută o ne-întrupare». Şi mai departe; «Ce trebue să fie la noi civilisaţia ? Şi la aceasta vă aud răspunzînd : moralul, moralul şi iar moralul, căci ce ar folosi să ştim cîte sînt în văzduh, în cer, pe pă-mînt şi în mări, cînd am trăi în strîmbătăţi', am jăfui, am prigoni, am învrăjbi, adică ne-am face mai răi decît am fost?» Se pot spune mai bine aceste mari adevăruri, pe care atîţia «ci-vilisaţi» de astăzi nu le zăresc măcar, în mîndria lor zădarnică, pe cînd le vedea atît de limpede înnainte de 1840 bătrînul boier Conachi ? Ideile acestea determină şi educaţia pe care, în aceiaşi minunată scrisoare, o recomandă poetul compatrioţilor săi. El înţelege bine că la trecut Romînii nu se puteau întoarce, că pentru dînşii cunoştinţele erau o nevoie, că, din nenorocire, vechile în- NOUĂ GENURI LITERARE 503 suşiri ale inimii, strîns legate de o viaţă liniştită şi patriarcală, erau pentru totdeauna perdute şi că alte însuşiri morale trebuiau puse în loc. Morala nouă — ca şi cultura nouă — trebuia să vie din imitaţia străinilor. Şi el se gîndeşte cari dintre străini merită mai mult să ne îndreptăm după dînşii. Traducătorul de versuri francese, ucenicul vulgar al eleganţilor spuitorî de nimicuri din saloanele parisiene, e contra culturii francese. Aceasta o reservă unor anume clase din poporul său, care în majoritatea lui trebuie să se pătrundă de spiritul unei altei civilisaţii, utile şi supt raportul practic: civilisaţia germana. Findcă, spune el, temeiul acestei civilisaţii, al cărei scop e fericirea, nu strălucirea şi dominaţia asupra altor neamuri, «se vede în moral şi în fapte, iar nu în spulberul ideilor». Noi am ales «spulberul ideilor» : le ştim pe toate, ne lăudăm"' cu toate, nu credem în nici una. Cultură proprie nu ne-am format, pe cea străină n’am ştiut să o potrivim cu nevoile poporului nostru şi s’o coborîm deci în adîncimile lui; în inima noastră am zdrobit un altar, dar nu pentru a ridica altul. Cu cît era superior ca suflet inteligenţii romîne de astăzi simplul boier Co-naclii, care predică la bătrîneţele sale virtuţile căminului şi cultura inimii, care sfătuia iubirea de ţară, iubirea de casă, iubirea de adevărata cultură! Acel Conachi binefăcător şi milostiv, care vedea în săraci pe «Dumnezeu în haine strenţuroase». Dar o întrebare se pune. Cum se împacă acest Conachi, Conachi din cele două scrisori pe care le cercetarăm, cu liricul Conachi, cu acea quinsetenţă a libertinagiului vulgar, pe care vom cunoaşte-o şi zugrăvi-o şi mai jos? De ce această nepotrivire ? Pentru că, întăiu, el a crezut de nevoie să deie forma poetică numai unei restrînse părţi din viaţa sa sufletească şi pentru că, pe urmă, a repetat ce văzuse scris de alţii. Să lămurim aceasta mai bine. Conachi va fi fost, în sensul său de rusofil şi de ambiţios, un patriot bun. Dar, cînd un patriot bun e un poet adevărat, patriotismul său nu e un biet patriotism sarbăd de clopotniţă, ci în graiul lui aspiraţiile tuturor capătă o strălucire şi o putere care le face să apară nouă şi, ridicîndu-se sus, cu aripile puternice de visionar, el descopere perspective care uimesc, mîngîie şi în- EPOCA LUI PETRU MAIOR 504 deamnă poporul pentru care cîntă poetul. Dar Conachi e poet numai prin uşurinţa cu care poate da o cadenţă, un ritm unor cuvinte comune, care exprimă o ideie ce poate fi a ori-cui. Patriotismul său stă în a slăvi Domnia lui Alexandru Moruzi şi în a vesteji, odată în viaţa lui : Politica cea vicleană ce au toţi Grecii din fire, Şi Fanarul care arde seul topit cu cruzime Şi nevinovatul sînge al zimbrului cu prostime, — aceasta fireşte, după ce «crocodilii din mare» nu mai ocupă şi nu mai încunjură tronul moldovenesc pentru a răspîndi binefaceri asupra boierilor de ţară cu pricepere pentru interesele lor. In tot ce a scris Conachi nu se zăreşte măcar că el a înţeles schimbarea ce se petrecea în poporul său, că a trecut cu ochii peste hotarele vremelnice, că s’a simţit Romîn, membru al unui popor numeros, cu originea glorioasă, cu un vrednic trecut de luptă, cu dreptul la un viitor altul decît guvernul prin consuli. Conachi a tradus, a tradus binişor, corect în ori-ce cas «încercarea asupra Omului» de Pope, care e o bucată filosofică, în sensul veacului al XVIII-lea. Dar el, pentru dînsul, n’a făcut fi-losofie, nici acea filosofie încoherentă, acea jonglare cu banalităţi abstracte, care era în gustul timpului. Despre problemele mari ale vieţii n’a avut cea mai mică ideie, şi n’a simţit deci nici nevoia de a li da o soluţie. Cetitor al cărţilor franţuzeşti din secolul al XVIII-lea, el nu va fi fost un creştin convins, un bun pravoslavnic, dar, în materie de metafisică, i se părea că printr’aceasta şi-a făcut toată datoria, că a gîndit destul. Omul e «slabă fiinţă» şi «lumea stă pe o schimbare»,—şi cu atîta se mîntuie ideile filosofice ale lui Conachi. . Traiul lui a fost un traiu mulţămit de om bogat, de om cu trecere, de înnalt dregător, care putea să se gîndească şi la cuca Domnului. A fost, de sigur, mai fericit decît Ianaclii Văcărescu. Dar fiecare-şi are partea de dureri, şi de ele n’a fost cruţat nici Conachi. Totuşi, cu o singură escepţie, nici un strigăt venit din inimă nu se găseşte în multele lui versuri. Sau e durere reală în plîngerea pentru moartea tatălui său, în care trec pe din-naintea noastră surorile Cu mînile răstignite, Cu zulufii răşchiraţi, NOUĂ GENURI LITERARE 505 sau în tînguirea pentru moartea rudei sale Yasilică Balş ? Sau, dacă durerea a fost adevărată; nu era poetul care s’o facă simţită şi pentru noi ! Insă Conachi e cunoscut mai mult ca poet erotic. Să vedem cum apare iubirea din poesia lui. Sînt persoane care au întrebuinţat timpul lor pentru a fixă perioade în viaţa amoroasă a Logofătului Conachi. Acei oameni harnici sau acei cunoscători ai timpului în care a scris poetul au fixat pentru îndemânarea noastră numele de familie al iubitelor poetului nostru. Ştim mulţămită lor cine era Zulnia; şi am putea şti, căutînd mai bine, cine era Istili şi cine era Marghioala şi celelalte ipochimene femenine, celelalte strămoaşe, atît de crude la început, atît de miloase pe urmă — Conachi avea doar lira pentru a săvîrşi minunata schimbare —, către care s’a ridicat fumul tăunii poetice a Logofătului moldovean. Ştim cum s’au început şi cum s’au terminat aceste dragoste. Ele ar putea să fie interesante dacă simţirea eternului îndră7' gostit ni s’ar fi transmis într’o formă originală, într’o personală formă de artă. Prin sine fiecare din acele persoane n’are nici un drept la atenţia noastră; prin Conachi cu atît mai puţin. Toate dragostele bietului om şi sărmanului poet samănă cu de-săvîrşire. Oftări preliminare, un trivial cîntec de triumf, cu ob-cenităţi ca podoabe, iar, la urmă, dacă intervine moartea sau despărţirea; oftări finale, retrospective, scărmănături tragice de barbă boierească. Şi nu se cîntă aşa dragostea care devine nemuritoare pentru cîntecul în care a fost cîntată. Aceia nu e un accident de ştrengărie, o petrecere, ci unul din acele sentimente care domină o viaţă, o ridică la înnălţimi neprevăzute, o coboară mai jos decît orî-ce aşteptare, o reface sau o distruge. E un sentiment mai puternic decît iubirea de sine şi mai curat decît iubirea de Dumnezeu,—şi acel sentiment e aşa de puternic şi de curat încît ţine mii de ani în marmura artei şi purifică mii de suflete care-şi află răspunsul, sfatul şi mîngîierea în opera poetului. Sau, dacă poetul nu e un purificator sublim, ci un amuseur, un înseninător prin glumă, — gluma aceasta de iubire trebuie să fie un zimbet discret şi respectuos, şi nu un hohot de rîs batjocoritor. Atunci cetitorul zimbeşte şi el, uitîndu-şî de năcazuri, la cetirea glumei, şi nu se indignează înnaintea trivialităţii sălbatece. 506 EPOCA LUI PETRU MAIOR Căci ceia ce salvează poesia artificială a secolului al XVIII-lea e eleganţa. Oamenii ce ni se înfăţişează nu sînt oameni, sentimentele lor nu sînt sentimente, ideile lor sînt mai uşoare decît fulgii de zăpadă, acţiunile lor convenţionale ca un salut în trei timpi sau incoherente ca un vis. Dar aceste păpuşi, aceste fantoşe, în care nu putem vedea o omenire mai puternică, mai logică sau mai curată, răscumpără toate lipsurile lor, marea lor lipsă de realitate prin eleganţă. Nici odată nu s’a scris cu nuanţe mai multe şi mai fine, cu o mai măiastră alegere a cuvintelor, cu o mai meşteşugită mlădiere a frasei decît atunci, în secolul al XVIII-lea. S’a atins în acel secol culmea frumuseţii artificiale: colori rare de flori de mătasă şi catifea, mirosuri de parfumurî complicate, proporţii minuscule de statuete delicate. O literatură născută, nu în aerul viu şi sănătos al cîmpiilor, parfumat de florile lui Dumnezeu şi răcorit de vînturile înnălţimilor, ci în atmosfera ameţitoare a unui salon ales, pe care-1 parfumează esenţele de toaletă şi de batistă şi-l răcoresc evantaliile de dantelă, împo-\dobite de pictori măiestri. Născută supt influenţa poesiei apusene, cum am văzut numai ' a acestei poesiî, poesia românească din secolul al XVIII-lea, — acea de pană la 1821 adecă : a Văcăreştilor ca şi a lui Co-nachi, — are toate defectele modelelor, fără să aibă vre una din însuşirile lor. Pe cît e de bine crescut, de îndămănatec, de uşor în mişcări modelul, pe atîta ucenicul e de stîngaciu, de brutal, de bădărănos. Unul ni presintă, incapabil fiind de poesia adevărată, o prosă aeriană; cellalt trînteşte înnaintea cetitorilor o prosă de toate zilele, în care pregătirea literară produce numai jalnice efecte de pedantism. ^ Să vedem acum exemple. Conachi are ideie că sînt două feluri de iubire: «dragostea curată» şi «ceealaltă trupească», şi le-a simţit pe amîndouă. Dar a simţit mai des pe cea din urmă, şi de dînsa mai mult îi place să ni vorbească. Lucrul se manifestă la dînsul printr’o «îmbulzire Ce aduce la om pofta, care i-aîi dăruit firea». Bărbosul personagiu devine atunci melancolic, nu doarme: Zori de ziuă se revarsă Şi eu ochii n’am închis, — NOUĂ GENURI LITERARE 507 Cum să-i închid dacă varsă Şiroaie de foc aprins; el cerşeşte, se milogeşte, scînceste către respectiva «feţişoară», care e de cele mai multe ori o boieroaică cu zulufi, mai mult sau mai puţin «răşchiraţi» : Catinco, fiî milostivă! El «cade cu lacrimi la poale», «se sfîrşeşte», declară, zburlit din tot prisosul barbeî sale, că Toate sînt nesimţitoare Şi pe pămînt şi în cer, strigă furios: «Mor iubito, vin la braţe», şi, eînd ea nu consimte, chiamă — vorba merge! — moartea, care. nu vrea să vie: La ce-am ajuns, vai de mine! Moarte strig, moartea nu vine; ameninţă — dar cine-1 crede? — că «singur vrea să se omoare». * Străbuna — Casandra, Anica, Luxandra, Elencu, Marghioala — Iar voi, mînî ce-aţî dat paroală, Că m’a iubi o Marghioală —, Mărioara, Maria, cîte sînt pană la cinci dintre ipochimenele cu aceste nume — nu se împotriveşte mult timp pasiunii vulcanice a tânguitorului işlicar şi, văzîndu-1 «ca un cerb săgetat tare», în desperarea acrostichurilor, se milostiveste. Atunci, pieptănîndu-şî barba de boier mare, Conachi, care se alintă pentru ocasie în «Ikanok», mulţumeşte după cuviinţă, dacă nu după importanţa şi caracterul extraordinar al sacrificiului. Explică înţelesul tainic al veriguţelor cu «parolă de amoriu», în-nalţă meritele «umbreluţii», care Umbreşte un obrăjel Plin de nori şi frumuşel. Dar de cele mai multe ori «poetul», ca un portărel în exerciţiul funcţiunii, face cel mai neruşinat inventariu al farmecelor iubitei sale şi se dedă la complimente bădărăneştî de scrînciob. El enumeră «guriţa rumănă ca un rubin», «pieptul făcut de crin». Nu-1 urmăm din respect pentru cetitor. Iar a patra zi pe braţe-i adormiiu şi o uităiu, zice Conachi, triumfător şi uşuratec, zglobiu — cu douăsprezece 508 EPOCA LUI PETRU MAIOR anterie, o boccea de şaluri pe el şi coşcogeamite castron în cap ! —, la sfîrşitul uneia din bucăţile sale. Aşa făcea, de sigur, totdeauna. Şi pe urmă începea altă intrigă, pe care o conducea după acelaşi cod al perfectului cavaler moldovean de la începutul secolului. Aşa scrie totdeauna ? Nu simte odată mai delicat ? Nu se exprimă odată mai gentil? Mai totdeauna. Puţină eleganţă se găseşte poate în Dorul, un envoi după moda francesă : Un trandafir ţi-am ales Din florile ce-am cules Cu mina mea azî în zori, — Şi ţi-1 trimet, îndrăznesc, Ca un semn că te doresc într’un ceas de mii de ori. Şi încă şi aici găseşte mijlocul de a strica efectul cu o banalitate greoaie, care formează «răspunsul» : Nu ştiu floare este asta ori amor proptit în strae, Căci cu mirosul odată sloboade foc şi vapae.,.. E iarăşi vechiul Conachi ! Totuşi omul acesta a iubit odată, durabil, serios şi adînc. Data aceasta sentimentul a fost destul de puternic pentru a-î face educaţia, pentru a-î da un oare-care talent, pentru a-i înnălţa fiinţa, semnul după care se cunoaşte o pasiune nobilă. Cînd vorbeşte de acea femeie, e cuviincios, plin de respect, mişcător. Zgîrcitul, lacomul de bani a consimţit să iea pe săraca văduvă a luiPetrachiNegre,SmarandaDonici—Zulnia din versuri — şi a dus o lungă .luptă contra rudelor sale, care se împotriviau. Iubirea aceasta a ţinut îndelungaţi ani de zile şi, începută pe la 1810, nu s’a terminat de căt cu moartea Smarandei, doi ani după căsătorie, în 1831. Iată în ce termeni aleşi vorbeşte el de prietenia care a fost prologul acestei dragoste sincere: Nu cu focul acel înfierbîntătoriu. Ce-1 fulgeră şi-l aprinde numai aprigul amoriu, o iubia el întăiu, cînd scria acel foarte frumos şi mişcător vers: Căci, pierzînd a mea viaţă, pierd mai mult, te pierd pe tine, NOUĂ GENURI LITERARE 509 nu cu iubirea de care dă dovezi faţă de cocoanele din martiro-giul său, Ci cu para acea lină, acea dulce la simţiri, Ce, viind din potrivirea ce pot avea două firi, Trage, pleacă şi supune pe om fără vicleşug La o singură fiinţă, de curat prieteşug. Cînd din această prietenie, Dragoste şi pace şi rîvnă fără temut, se ridicară, spre uimirea şi spaima fericită a celor două naturi asemenea, flăcările patimii, el le-a cîntat în alt ton şi cu alte cuvinte : Am iubit-o pîn la suflet şi, în nebunia mea, Dumnezeu, noroc şi lume pentru mine era ea. Şi cununa de poesie pe care o pune pe fruntea moartei iubite, nu samănă cu podoabele obişnuite de falşă melancolie : Ah te-ai stins, dulce lumină, din zarea ochilor mei... Faţa ta părea că rîde, liniştită de păcate. După ce am spus atîta rău despre Conachi şi despre simţirea timpului său, să încheiem cu această frumoasă expresie a unei dureri adînci şi curate * 2. 3 Pe năsălie, 1831, Octomvre 15. 2 Versurile au fost tipărite întâia oară de fata lui Conachi. Ele au fost reproduse prin îngrijirea lui Miron Pompiliu şi cu o prefaţă biografică de d. Vogoridi Conachi, în ediţia Şaraga. Desfăcută în două volume, cu o singură paginaţie, ea a fost apoi încorporată în biblioteca populară a acestor librari. — V., pentru el, şi notiţa lui Costachi ^ogi'UHLL în Ro-mînia literară pe 1855. _ J ^ J CAP. VIII. Triumful spiritului nou: Asachi şi Lazăr. Putem să punem alături numele acestor oameni, cari, fără să se fi cunoscut, fără să se fi apreciat unul pe altul, au lucrat pentru acelaşi scop şi au fost aceia cărora li era reservat norocul de a-1 atinge. Unul era drept Romîn din Ardeal, cellalt era Moldovean numai în a doua generaţie, fiind dintr’o familie galiţiană, probabil de origine armenească. Unul era un teolog sărac şi a murit purtînd numai titlul, glorios pentru el, de «dascăl»; cellalt, fiul unui influent prelat, s’a ridicat în ierarchia oficială, a fost Agă, o persoană respectată de cîrmuitoriî de pe vreme, şeful învăţămîntuluî public din Moldova. Unul n’a trecut de vrîsta bărbăţiei, celuilalt îi era reservată o lungă bătrîneţă mulţămită, luminată de o mare reputaţie. Unul n’a scris decît versuri de ocasie şi cărţi elementare de şcoală, cellalt a fost nuvelist, poet, un fruntaş al literaturii româneşti din timpul său. Şi totuşi o asămănare decisivă există între carierele lor. Dacă e însemnat Asachi, dacă merită recunoştinţa noastră şi a cîtor generaţii româneşti se vor mai succeda, nu e pentru nuvele, nici pentru versuri, cu atît mai puţin pentru norocul ce l-a avut ca om, ori pentru timpul cel îndelungat cît s’a exercitat acţiunea lui,—căci acestea nu atîrnau de la dînsul. Ii sîntem recunoscători pentru că a făcut opera îndeplinită de Lazăr dincolo de Milcov: pentru că a dat ideile naţionale, ideile nouă de^ regenerare, care formau pănă atunci, în principate, apanagiul cîtorva cărturari răzleţi, ca basă a culturii, pentru că le-a coborît în şcoală, pentru că ast-fel, făcîndu-la să încolţească în sufletele tinere, a schimbat spiritul tuturor. ASACHI ŞI LAZĂR 511 Le-a adus de unde le adusese şi Lazăr, dar direct. Evanghelia dascălului din Avrig fusese revelată la Roma şi venise prin Ardeal. Aceiaşi Evanghelie o primise Asachi în Roma iarăşi. Şi calea pe care o urmară pentru a întări în credinţă pe şovăitori, pentru a învinge pe duşmani şi a trezi sentimente bune în inimile -nehotărâte, a fost aceiaşi. Au venit ca ingineri, şi de hotărnici aveau nevoie boierii, de hotărnici cu cari să se poată înţelege, cari să ştie limba ţerii, să poată cere informaţii şi redacta acte într’însa. Naţionalismul a trecut pe lîngă matematică, în învăţămîntul unuia ca şi în al celuilalt. Dintre ei doi însă, cu toate că, luînd întreaga activitate a lui Asachi, mai mult i se datoreşte acestuia, cel mai simpatic e Lazăr. Versurile lui sînt rele, dar toată fiinţa lui era transformată, spiritualisată de idealul pe care-1 represinta, căruia i se consacrase. Graiul lui era mai cald; în învăţămîntul lui era mai multă iubire. Cei ce l-au ascultat cîţiva ani nu l-au uitat nici odată, şi-au simţit totdeauna viaţa sufletească în legătură cu aceia a măiestrului dispărut. Unul dintre dînşii, întâiul apostol, Eliad Rădulescu, o inteligenţă deosebită, a păstrat un cult pentru memoria «învăţătorului». Căci atîta a fost: «învăţătorul». Soarta, nenorocită pentru el ca om, fericită pentru amintirea lui, a făcut din el înfăţişarea însăşi a propagatorului ideii. Ce-a fost înnainte de venirea ca propoveduitor al cuvîntului de viaţă are aşa de puţină însemnătate încît se uită; ce-a fost pe urmă, e prologul morţii. Apare într’o aureolă de lumină, şi, limpezind toate în jurul lui, se duce. In sfîrşit, şcoala lui a rămas, precum fusese persoana lui, re-presintanta ideii naţionale. In Iaşi se învăţa româneşte în două şcoli, în care predau profesori însufleţiţi de spiritul nou : Semi-nariul şi gimnasiul. Dar nici una din două nu era considerată ca o şcoală naţională înnainte de toate şi, după dispariţia lui Lazăr chiar, la Bucureşti se duceau Moldovenii pentru a primi botezul sufletului, pentru a li se transmite sfînta moştenire a începătorului. Şi cine se întorcea de acolo — am avut un exemplu, într’un bursier al Mitropolitului Veniamin \ — era transformat pentru întreaga lui viaţă, era cucerit pentru totdeauna prin farmecul credinţii, care strămută munţii şi întemeiază puterea popoarelor. 1 1 V. mai sus, Literatura religioasă. 512 EPOCA LUI PETRU MAIOR Se ştie că, în 1775, Austriacii adauseră la Bucovina propriu zisă o parte din raiaua Hotinuluî. La 18 Octombre 1788, guvernul galiţian ordona unui episcop, probabil celui ortodox din Lemberg, să iea supt păstoria lui pe foştii supuşi ai Sultanului din raia1. Pentru administraţia efectivă, i se recomanda a face protopop peste dînsii pe preotul Lazăr Assakiewicz, care s’ar fi purtat bine pe timpul războiului, abia început, şi ar fi meritat ast-fel încrederea principelui de Coburg, comandantul imperial1 2. La 26 Iulie 1795, acelaşi guvern galiţian numia capelan şi preot la spitalul din Lemberg pe Lazăr protopopul, în locul călugărului Paisie 3. Supt păstoria lui Veniamin, Assakiewicz, sau, cum începu a-şî zice de acuma, Asachi, veni în Moldova, chemat probabil de acesta, care era preocupat şi de reforma clerului său. «Urmînd la toate după cuviincioasa rînduială şi dreptate şi cu toată sîr-guinţa silitoriu fiind», «chir Lazăr» fu făcut, la 6 Septembre 1803, «profcopresviter a toată Moldavia», mai mare decît toţi protopopii, şi căpătă şi dreptul de a purta «cruce la piept şi cu ipogonation, avîndu-şi cinstea sa mai sus, între toţi ceilalţi protopopi şi preoţi ai aceştii de Dumnezeu păzite ţări». I se dădea sarcina de a supraveghia clerul din capitală şi de a participa ca membru la lucrările duhovniceştii judecătorii din nou stabilite, împreună cu economul Mitropoliei, sachelariul şi eutaxiast.ul4. La 1813, Mitropolitul, întors în Scaun, îi făcea darul unor căsuţe de locuit 5. Bucovineanul Leon Lazul, care scrie lui So-fronie, archimandritul din Slatina, despre tulburările izbucnite în Iaşi la 1819, menţionează rolul de acolit al lui Veniamin şi de împăciuitor al «acelui minunat protopop Lazăr», care se deose-bia de colegii săi, nu numai prin privilegiile ce cunoaştem, ci şi prin darurile ce primise de la Austriaci şi de la Ruşi. El vorbeşte mulţimii «ca Demostenes», «ca din anvon»—şi alţii men- 1 «Die nnter die k. k. Bothmăssigkeit gefallene Orthschaften der Cho- . tymer Raja.» ’ 2 «Den sicii in dieser Kriegszeit wohl verwendeten und daher von ge-dacht Seiner Durchlaucht bestens empfohlenen Priester Lazar Assakiewicz.» 3 Bibi. Ac. Rom., Trib. Iaşi, IV, pp. 8,4. Cf. Hurmuzaki, X, p. 598, N° XLIV 4 Apendicele. 5 Erbiceanu, Mitr. Mold., pp. 352-3, No. 397. ASACHI ŞI LAZAR, 513 ţionează «meşteşugul ritorieî» ce poseda ],— merge la consulul rus pentru a-i cere să intervie, se expune gloanţelor Arnăuţilor, care făcură să cadă doi oanreni lingă dînsul, şi e, ca răsplată din partea guvernului, pus, după restabilirea liniştii, «supt politicesc arest la Mitropolie1 2». In 1821, în fine, îl vedem în corespondenţă cu Veniamin adăpostit peste hotar 3. La această dată, el semna: «archimandrit a Mitropoliei laşului». Protoiereul Asachi a fost şi scriitor în ceasurile pe care i le lăsau libere ocupaţiile lui administrative. Un bibliograf al literaturii greceşti mai nouă menţionează traducerile din Young, melancolicul poet al «Nopţilor», şi din Epictet, făcute înnainte de 1818 de Leon Asachi 4. Leon era numele de călugăr al lui Lazăr. Cunoaştem două din traducerile lui, care au fost tipărite la Iaşi si Buda. Cea d’intăiu e «Jucăreia norocului sau istorisirea pentru prin-ţipul Menşcicov», o traducere, la care a adaos, cum mărturiseşte, şi «cuvinte» de la dînsul, «spre podoaba limbii şi a bunii înţe-leageri» 5. In dedicaţia către Mitropolitul său, protoiereul Lazăr aminteşte silinţile ce-şî dă Yeniamin, «fără cruţarea sănătăţii, în tălmăcirea a fealiuri de cărţi a celor de Dumnezeu insuflaţi Sfinţi Părinţi, spre folosul norodului aceştii christianiceşti ţări». Din partea lui, convins că sînt de folos şi unele «din politi-ceştile cărţi», el promite, dacă i se va încuviinţa, să tălmăcească şi alte «ithiceşti cărţi», «cu care, îndeletnicindu-se iubitorii de cetire, patrioţii limbii rumîneşti, să se îndeamne a fi următori strămoşilor săi Romani, a cărora măritele fapte pănă astăzi de toată lumea cu dreptate sînt lăudate». A doua carte, «Bordeiul indienesc», după Bernardin de Saint-Pierre, e dedicată Vornicului Mihai Sturdza, pe atunci inspectorul, «curatorul schoalelor publice şi a seminariului de la Socola», pe care Asachi-1 califică, şi cu dreptate, de «a bunelor învăţături şi a limbii daco-romane ales protector». Prefaţa de la această traducere e neobişnuit de importantă, 1 Ibid.j p. 245. 2 TJricariul, VII, p. 78 şi urm. 3 Erbiceanu, Mitr. Moldp. 425. Pentru «protoiereul Lazar Asachievicî» — i se zicea deci aşa şi după strămutare — v. şi Uricariul, XV, p. 243. 4 Iken, LeukotheaII, p. 191. 5 Iaşi, 1816. De «prea-cucernicul protoierei a toată Moldaviia», Lazăr Asachi. 33 514 EPOCA LUI PETRU MAIOR şi ni arată în archimandritul Asachi pe unul din cei mai luminaţi patrioţi moldoveni, pe unul din adepţii declaraţi ai şcolii ardelene, care înţelege ce se spunea peste munţi şi cu ce scop se spunea. «Ştiut iaste», scrie el, «că limba care o vorbim s’au urzit din acea latină întru o epochi cu acea italiană, franţeză, spaniolă şi portogheză, care sunt astăzi mai învăţate şi armonioase limbi a Europii». In adevăr, isolată de celelalte limbi neolatine, ea a fost conruptă, «încît deabiia se zărea o umbră de a ei strălucită înceapere». «Insă», continuă în versuri traducătorul: «îns’a ghintelor romane N’a peri faimosul nume Si voroave de-a lor viţă înflori-va ’n toată lume». Epoca presentă e o epocă de regenerare, ale cărei semne se văd în activitatea literară harnică şi folositoare. «După cursul celor mai mult de o mie de ani vedem astăzi treziţi şi pe Ro-mînî, cu multe opinteale sîrguindu-se în toate trei ţeri ca să aducă limba lor la căzuta eii stare, prin carea să se lumineze compatrioţii întru relighioase şi politiceşti învăţături, ci pănă acuma să află în mîinele streinilor, ca o moştenire privileghiuită ; de care numai cu multă iconomie ei ne înpărtăşă; de unde să trage vederata şi trista a neamului înnapoiare întru cunoştinţa celor ce i să cuvineă a şti, precum şi a limbii de multe veacuri pruncie». Dintre aceşti străini, de sigur că esceptează pe Vodă, care era atunci — Prefaţa e din l-iu Ianuar 1821 — Mihai Suţu, «părintescul şi luminatul domnitor», care va ajuta la dezvoltarea limbii şi literaturii româneşti, «ca să crească la înnălţimea înfloritelor sale surori». Şi, dacă va obiecta cineva că limba e încă prea săracă, ea poate împrumuta totdeauna elementele de care are nevoie, de la limba latină, prefăcîndu-le după geniul său, sau le poate căuta în comoara vechilor cuvinte căzute în desuetudine. «De la maica limbii noastre şi a le alcătui după charac-i tirul eii, iar unele cuvinte 1 a le înnoi din cărţile ceale vechi a Romî-I nilor.» E întâia oară cînd în principate s’au agitat în chip se-1 rios aceste întrebări de origine, de unitate naţională, de îmbo-; găţire a literaturii, de complectare a limbii, care preocupau în 1 rîndul întăiu pe scriitorii din Ardeal. Din căsătoria sa cu Maria Nicolau, Lazăr Asachi avuse doi 1 în text e «une în minte». ASACHI ŞI LAZĂR, 515 fii: Gheorghe şi Petrachi, dintre cari cel din urmă era în 1833 president al Tribunalului de BotoşaniL Gheorgiie A s achi s’a născut la Herţa, în ziua de l-iu Mart 1787.1 2. Tatăl său, care se mîndria cu mica lui minune şi-i învoia să ţie la Curte şi mai târziu engomil de zile mari3, îl trimise în locul său de naştere, în Lemberg, unde de la vrîsta de nouă ani copilul învăţă începuturile ştiinţilor în poloneşte, latineşte şi nemţeşte. La 1804, trecu la Universitate, şi căpătă titlul de doctor în filoso-fie. Aproape în acelaşi timp, el luă diploma de inginer şi archi-tect, în care calitate a ridicat o casă la Lemberg. îmbolnăvindu-se, întrerupse ocupaţiile ; apoi plecă în Apus să-şi complecteze studiile. In Viena auzi la 1805 pe Burg, vestitul matematic. Şi în timpul războiului el rămase, se pare, în Viena, învăţînd şi pictura. Amiralul Ciceagov, numit chiar asupra încheierii păcii ruso-turce, comandant al armatelor din principate ale Ţarului, consimţi, după rugămintea archimandritului Lazăr, să ofere lui Gheorghe Asachi un loc de locotenent în geniu. El refusâ însă a se întoarce şi merse la Roma, unde intra în legături cu guvernatorul frances al oraşului şi, încercîndu-se în versuri italiene, care fură tipărite în il Campidoglio, fu admis, supt numele de pastorala d’Alviro, în unul din multele cercuri literare sau Academii ale oraşului 4. 1 Prefaţa Codului Calimah pe româneşte. 2 Corectarea în atestatul Mitropoliei, publicat în Hurmuzaki, X. Asachi căpătă un certificat că nu e căsătorit, probabil pentru a anula căsătoria contractată după alt rit în Viena, pe timpul studiilor. Şi biografia lui Gh. Asachi publicată în Iaşi la descoperirea statuii lui, şi cea din Pumnul, Lejrturariu, II, p. 130 şi urm., dau anul 1788. Numai în cea d’in-tăiu, care întrebuinţează prefaţa lui Asachi însuşi la Nuvelele sale istorice — şi separat, Iaşi 1863 —, se dă data de lună. Cf. I. Negre, G. Asachi, Viaţa, lucrările şi scrierile sale. Piatra, 1882. 3 Iorga, Socotelile Fanarioţilor (extras din Economia naţională), p. 83. 4 Avem un carnet de studii al său, de la Roma (1809), cu deosebite copii după poeţi de toate limbile, pănă şi portughesi. între ode şi epigrame se furişează şi această notiţă: «Venerdi mattina 11 agosto 1809, tornando da caccia amorosa»! Ms. necatalogat în Bibi. Ac. Rom. Tot aici se păstrează, între stampe, un caiet al lui cu studii după antic (afară de un chip /de Romîn în haine boiereşti şi de o fată), tot din 1809. D« Tanoviceanu ni spune că în colecţia d-sale se află cîteva cdpii în uleiu ale lui Asachi din 1812, şi că d. Abgar Buicliu din Iaşi posedă chipurile lui Lazăr Asachi şi soţiei lui, tot în uleiu. 516 EPOCA LUI PETRU MAIOR Se întoarse în ţară după restabilirea Domniei, ştiind multe şi avînd multe şi reale talente. Inginerul, architectul, matematicul, pictorul, doctorul în filosofie, care vorbia, pe lîngă greceşte şi ruseşte, cele mai însemnate din limbile europene, era un poet. Dar nu un poet de felul lui Conachi, Beldiman şi Compania, ci un adevărat poet din mila lui Dumnezeu, în jurul ideilor nouă şi puternice ale căruia se cristalisa limba în forme de o fruinu-seţă neaşteptată. Iată, în adevăr, cum cîntă acest tînăr si ce cîntă în acelaşi' timp cînd Vornicii Alecu şi Costachi scandau silabele ca nişte boabe de mătănii sau intonau pe nas necuviinţe pentru cocoane. Cînd, în la Italia, evoca trecutul de bronz al Romei, ce în curs de ani o mie a stătut în biruinţă, şi în mijlocul căreia, Ca un turn de fier, întreagă sta coloana lui Traian. De la ruinele romane, gîndul îi trece la tinerele mlădiţi ale trunchiului bătrîn, în care, fie solul bun sau rău, fie furtuni sau vreme priincioasă, trăieşte vechia şi nobila sevă: Cînd stejariul vechiu în codru e răpus de bătrîneţe, Din a lui mănoasă ţernă cresc plăcute floricele. Si între dărîmăturile, dintre care nu e una care să nu resume o pagină din fastele biruinţilor fabuloase, se înfăţişează pe dînsul, tînărul închinător al măririi străbune, care-şi caută aici, la izvorul gloriei, puterea pentru a munci spre binele celor ce au izvo-rît cîndva de aice : în astă grădin’a lumii, unde rostul dulce sună... Un Romîn al Daciei vine la străbuni ca să sărute Ţerna de pe-a lor morminte şi să ’nveţe-a lor virtute. Cu tot atîta avînt, într’o limbă tot aşa de nouă şi pentru a exprima sentimente tot atît de înnalte e scrisă bucata, căreia cu mîndrie-i face loc Lazăr în Prefaţa traducerii sale din 1821. E mai puţin cunoscută decît cealaltă şi o reproducem aici întreagă: Ceale neguri ce-s în rîpa FleghetonuJui născute A lor aripi întinsease preste-a Dachieî cîmpie, Iar fantome-a rătăcirii prin un somn de trîndăvie Ţinea mult timp îngînată a Romînilor vîrtute. ASACHI ŞI LAZAR 517 Musele ’n nemernicie spăimîntate-umbla şi mute, Ne ’ndrăznind idîoma patriei din cenuşa ei să ’nvie. Numai Zefirul şi rîul cu 'ntristata armonie Îngîna, gemînd, a patriei strălucirile pierdute. însă Pronia ’ndurată ne-au sfărmat fatale fiere, Şi în zare-acum răsare dulcea zorilor scînteie, Ce pre soarele vesteşte de la depărtate sfere. Ş’aşteptînd Moldova ziua cînd văzu raza înteia, Înnălţînd spre stele ochii c’un suspin de mîngîiere: «A ’n vierii mele», zis-au, «ziua ’ntîiu va fi aceia». Se poate zice fără exagerare că pănă la Grigore Alexandrescu şi Eminescu trecutul nostru n’a mai fost evocat cu acestă putere şi cu acest farmec. Şi se poate zice iarăşi că pentru Asachi activitatea-i poetică de mai târziu a fost o continuă decădere. Culmea o atinsese — ceia ce nu se întîmplă rare ori la poeţi — cu scrierile sale d’intăiu h In 1812, se dădu tînărului Asachi un loc la departamentul Afacerilor Străine, şi poate tot pe atunci îşi arătă meşteşugul de architect clădind casele doamnei Elena Sturdza Pastravanu. Dar, încă din 15 Novembre 1813, Miliai Sturdza făcu să se aprecieze de colegii săi, epitropî ai şcolilor, şi de Domn, cunoştinţile de inginerie ale tînărului Asachi şi creă pentru dînsul la şcoala Domnească o catedră de aritmetică şi geometrie practică, cu limba de predare românească. Şcoala Domnească era, fireşte, o şcoală de elineşte. învăţatul boier Constantin Negri sfătuise pe iubitorul de învăţătură Scar-lat Calimah să reformeze această Academie, care era în decadenţă pe urma războiului. Întîmplîndu-se a se retrage bătrînul dascăl Ştefan Duca, locul său de protodidascal fu oferit unui Grec ce făcuse studii în străinătate, unde luase titlul de doctor în filosofie şi fusese agregat la Academii străine : Dimitrie Pa-naiot Gobdelas. Acesta, care se pregătia. să plece iarăşi la Viena, se îndupleca să rămîie pentru a preda, fiind şi director, algebra, geometria, trigonometria, mecanica, idraulica, optica, astronomia, 1 1 Poesiile regretabile, ca aceia către Ţar, visitînd Basarabia, şi cele ridi-cule, ca aceia pentru «sborul aerostatic» al «Madamei Blanchard» strică din nenorocire, în colecţiile de mai târziu, efectul acestora. 518 EPOCA LUI PETRU MAIOR fisica, logica, metafisica, cosmologia, psichologia, teologia, fisica şi etica. Gobdelas avea multe titluri, dar trebuie să recunoaştem că se şi îndatoria la multe. Contractul fu semnat la 21 Mart 1816 Gobdelas găsi deci pe Asachi în şcoală, unde avea patru odăi, în care ţinea şi pe acei feciori de boieri din provincie pe cari părinţii i-î încredinţase în deosebi. Era şi bibliotecar al instituţiei şi se bucura de protecţia lui Mihaî Sturdza şi a lui Veniamin Costachi. Un războiu în regulă se deschise între vechia şcoală greacă şi noua anexă românească. Autoritatea «înţelepciunii Sale» — titlul din contract—Gobdelas nu se întindea şi asupra celor treizeci şi trei 1 2 de elevi ai «inginerului». El, directorul, nu putea să dispuie de cele patru odăi din rîndul de sus, lîngă ale dascălilor greci, în care odăi «inginerul Gheorghe, fiul popei La-zăr», stătea el, ţinea elevii şi făcuse loc şi Ţiganilor şi vizitiului său : el trebui să vadă cu durere cum, din lipsa de încăperi, al doilea dascăl de gramatică, «Elinul» Kallias, trebui să-şi caute locuinţă tocmai departe, lîngă biserica St. Haralamb. Gobdelas ţinea examene regulat la şese luni şi poftia pe epitropi. Dintre ei însă, Mihaî Sturdza nu voia să vie şi cînd, la moartea lui Stratilat; Constantin Mavrocordat întră în epitropie, el se converti la aceste sentimente anti-elenice, care erau o insultă pentru adevărata ştiinţă, şi răspunse într’un rînd la invitaţie că, pur-gîndu-se pentru moment, îi e imposibil a asista la examene. Şi aceasta cînd afurisitul de inginer, care căuta numai să-şi găsească o pîne şi un adăpost, nu făcea de loc examene, iar, cînd consimţi să facă o cercetare publică, după cinci ani de zile, scoase numai şese elevi, întrebă pe trei asupra unor subiecte pregătite de ’nnainte — fără bilete, strigă Gobdelas! — şi-i lăsă pe toţi trei repetenţi! Totuşi epitropii aveau alte păreri decît ilustrul Dimitrie Pa-naioti asupra necesităţii şi scopului unui învăţămînt public în limba ţeriî. Ei nu ni spun, în raportul lor din 8 Februar 1819, cîţi elevi urmase la cursul românesc de matematici, cîţî fusese examinaţi la 12 Iunie 1818, cîţî rămăsese să continuie cursul — 1 V. Apendicele. 2 După biografia lui Asachi. ASACHI ŞI LAZĂR 519 care, nu trebuie să uităm, era, nu de cinci, ci de şese ani, aşa încît «repetenţi» trebuiau să rămîie toţi —, precum şi dacă au fost sau nu bilete, o chestie atît de importantă! Pe dînşiî, mai puţin pretenţioşi, îi mulţămi isprava făcută de la 1813 de Asa-chi, «patriotul nostru, mădular Academiei din Roma» ; ei promovară ingineri pe cîţiva dintre ucenici şi găsiră, şi după această probă, că un «curs de matematică» e mai bun cînd e «cu lămurire» decît cînd se face fără dînsa, cum făcea probabil profesorul de matematică grec, pe care şcolarii îl părăsise cu de-săvîrşire. Ei dădură un atestat de mulţămire profesorului romîn, şi făcură raport şi Domnului1, Domnul menţinu deci cursul lui Asachi, ceia ce indignă şi mai mult pe irascibilul Grobdelas. Acusînd pe Domn că «n’are ambiţie şi nu iubeşte Musele», arătîndu-şi părerea de rău că i-a crescut beizadeaua şi i-a dedicat o aritmetică, profesorul grec adresa la 20 August o scrisoare vre-unui epitrop prieten, prin care arăta cît rău face şcolii presenţa inginerului, puindu-şi condiţiile, fără de care nimic nu poate merge bine în şcoala unde toate ştiinţile trebuie predate greceşte. Cei doi efori necuviin-cioşî trebuiau să fie înlocuiţi, dar mai ales «să se curăţe şcoala de aşa zisele ştiinţi moldoveneşti, iar Moldoveanul să fie strămutat la şcoala lui moldovenească din Socola» ! In loc să-şi puie cadrele şi să-şi bea cafeaua ’n biblioteca elinească, unde nu înţelege nici titlurile cărţilor, să predeie acolo popilor, dacă poate preda cineva în săraca limbă a pămîntenilor şi dacă un inginer practic, ce n’are habar de filosofie, e în stare să creeze termenii abstracţi necesari! 1 2. Gobdelas rămase. Dar rămase şi «inginerul», şi-şi bău cafeaua în Bibliotecă întocmai ca si înnainte 3. Ba încă i se dădu misiunea de a reformă şcoala de la Socola, unde nu se duse însuşi, dar aduse pe alţii. In vara anului 1820, cei doi protectori ai săi, cei doi patroni ai culturii naţionale, aflînd de buna ispravă ce făcea la Bucu- 1 Uricariul, XVI, p. 410 şi urm. Aici şi lista primilor şcolari. 2 Apendicele, 3 Avem unul din manualele sale: «Elementurile gheometriei teoretico-practiceştî, cu întrebări; 1818, Mai 4» (Bis, ort.r XVII, p. 878 şi urm.). O filadă din 1791 a lui Amfilohie o pomeneşte el în Novele, p. V, nota 1. 520 EPOCA LUI PETRU MAIOR reşti «inginerul» Gheorghe Lazăr, trimiteau pe Asachi în Ardeal, pentru a aduce de acolo profesori pentru seminariu. El aduse deci pe Ioan Costea pentru retorică şi poetică, pe Ioan Manfi, pentru gramatica latină, pe Bob. — Yasile Fabian, cum îşi schimbase numele, după ce se certase cu unchiu-său episcopul, ce nu voia să-i dea bani pentru a învăţa mai departe la Yiena 1 —, şi pe dr. Vasile Popp din Braşov, despre care am avut dese orî prilejul a vorbi 1 2 şi care, cînd tipăria la 1807 tesa sa de medicină «de funeribus plebeis Daco-Romanorum sive hodier-norum Valachorum», se scria «Pap, doctor în filosofie» şi era interpret de Curte pentru limba romînă3. Dintre «învăţătorii» vechi rămase numai Gheorghe Vilcu4, probabil «învăţătoriul duhovnicesc». Cu profesorii din 1820 se învăţa, ni spune Venia-min în testamentul său, gramatica romînă şi cea latină, caligrafia şi geografia, aritmetica, istoria universală, logica, filo sofia şi retorica 5 6. | în sfîrşit, tot prin îndemnul lui Asachi se forma, la Hatma-j miîjCostachi.Ghica. 111.1806, celd’intăiu teatru romanesc. Jucau | piese traduse, probabil de însuşi organisatorul G, copii de boieri, I din familiile Ghica, Sturdza, Cerchez, Leon 7. Şi pentru aceşti mici şi cocheţi actori «prelucra» profesorul Asachi Mirtil si Hloe după «nemuritorii idilişti Ghesner şi Florian» 8. Dar eteria izbucni. Asachi părăsi Moldova şi. rămase un timp în străinătate şi după restabilirea liniştii, căci i se dăduse de Ioan Sandu Sturdza locul de agent al Moldovei la Viena 9. * * * 1 V. Pumnul, jLepturariU, III. Fabian a scris mai pe urmă şi versuri. Avea vre-o douăzeci şi cinci de ani, fiind născut la 31 Decembre 1795. 2 Buletinul Ministerialul Instrucţiunii Publice, 1865-6, pp. 173-4. 3 «Necnon linguae valachicae interprete aulico.» 1 «Gheorghe Vîlcu, învăţătoriu la Socola», e pomenit între prenume-ranţii la Biblioteca romînească a lui Carcalechi. 5 Erbiceanu, Mitr. Mold., p. 58 şi urm. 6 Asachi ni spune — biografia citată — că a prelucrat şi o algebră, o geometrie, ce s’ar fi şi tipărit. Nu cunoaştem pe cea d’intăiu. 7 V. şi cercetările din Convorbiri literare ale d-lui T. Burada. 8 Apare abia în 1850. 9 Mai vezi, pentru Asachi, Amintirile lui T. Codrescu, unul din elevii lui, în Arch. soc. st. şi literare din Iaşi, II, p. 338 şi urm., şi Uricariul, XVI, p. 161 şi urm.. ASACHI ŞI LAZĂR 521 Gheorghe Lazăr s’a născut într’o umilă casă de ţară de la Avrig: părinţii săi, Gheorghe şi Maria, erau săteni. Era cel mai mic dintre cinci copii într’o familie săracă. Guvernatorul baron de Bruckenthal, petrecînd pe pămînturile sale din acea parte, văzu pe copilandru; i se păru isteţ şi-l trimise să înveţe carte la Cluj. La 1808 el se afla la Yiena, în al doilea an de teologie. Fu înrolat în războiul cu Francesii, şi, pentru că făcuse studii de inginerie, servi între topografi. Apoi reveni iarăşi la studiile sale teologice. Luă doctoratul său sub auspiciis, şi fu numit la 1814 ar^hidiacon al Mitropoliei din Si-biiu, catechet la Seminariul de curînd întemeiat, şi predicator. Se zice că ar fi încercat să fie ales ca episcop în Banat, că i s’ar fi făcut obiecţii, că apoi, într’o cuvîntare, ar fi vorbit ne-respectuos de persoana împărătească. Moga, Vlădica, i-ar fi făcut atunci mustrări, pe care el nu crezu că trebuie să le sufere. îşi lăsă situaţia din Sibiiu şi veni în Braşov, unde pregă-tia pe copiii unei Bărcăneşte. Cu dînşii ar fi trecut încă de la 1816 în Ţara-Romănească. Cel puţin aşa ni povestesc lucrurile doi dintre elevii lui, Petru Poenaru şi Eliade h Carageă domnia atunci, un Domn practic, care se interesa de cultura grecească tot aşa de puţin ca şi de cea românească. Şcoala elinească prosperă însă : o conducea profesorul de filo-sofie Veniamin. Cursurile ei se ţineau la Măgureanu, unde fusese strămutată cu mult timp înnainte. Efori ai. şcolilor erau Mitropolitul, atunci încă Nectarie, un Grec, Constantin Bălăceanu, una din cele mai frumoase figuri din boierimea munteană de la începutul secolului al XlX-lea, un om fără frică de cîte ori era vorba să spuie ce credea şi simţia el2; Vornicul Iordachi Golescu, ale cărui lucrări literare le-am văzut şi care e şi adunătorul proverbelor romîne, şi legistul Nestor, Mare-Logofăt. între dînşii erau doi, Bălăceanu şi Golescu, cari cunoşteau mişcarea de dincolo de munţi şi credeau, precum credea 1 1 Viaţa lut Lazăr de Eliad s’a tipărit în Curierul pe 1889, s’a reprodus în Foaia pentru minte, inimă şi literatură pe 1840, N-le 6 şi urm. şi apoi în Lepturariul lui Pumnul, IV, p. 59 şi urm. Cu notele lui Bariţ, în Familia, I. Schiţa lui Poenaru: Georgiu Lazaru si şcoala romana de P. Poenaru, formează discursul de intrare în Academie al autorului, şi s’a tipărit în Anale, IV, p. 111 şi urm. Ambele sînt destul de bine scrise, însă, ca fapte, insuficiente şi confuse. - A cărui laudă o fac toţi contemporanii. V. Bis. ort., XIII, p. 188. 522 EPOCA LUI PETRU MAIOR în Moldova Mihai Sturdza, că a venit vremea să se libereze spiritul românesc de lanţurile culturii străine. în afară de efori, în boierimea înnaltă munteană, mai erau oameni cari aveau asemenea idei: Grigore Băleanu, care, iscălindu-se greceşte, plăti totuşi tiparul Povăţuitoriului lui Lazăr şi Banul Grigore Ghica, viitorul Domn, un om simplu, dar moral, bine intenţionat şi un iubitor al ţerii sale. Cum au văzut ei în dascălul venit din Braşov omul cu care se putea îndeplini opera pe care o doriau cu toţii ? Lazăr n’avea faimă de scriitor. Pănă la data emigrării sale în Ţara-Romă-nească el nu tipărise decît nişte foarte urîte versuri de ocasie cu prilejul căsătoriei împăratului Francisc, la 1808h Adevărat că făcuse strălucite studii şi că ocupase situaţii importante la Sibiiu. Dar ceia ce-1 va fi ajutat mai mult să-şi facă misiunea crezută de boierii munteni, au fost două lucruri. Intăiu că el credea în această misiune, credea cu acea putere de sinceritate, cu acea transparenţă a sufletului, care atrage, cîştigă şi farmecă. în graiul său plin de icoane, în vorba lui răspicată de Ardelean, în rostul lui cuminte de teolog, boierii gă-siau garanţii de cinste şi seriositate. Cită deosebire între acest profet cu cugetul aprins- şi vorba cumpănită şi limbuţii dascăli greci, cari pierdeau cîteva idei abia asimilate în potopul volubilităţii lor de Meridionali! Pe urmă, ca şi Asachi în Moldova, Lazăr promitea boierilor a face din copiii lor hotărnici şi, cu frica hotărniciilor costisitoare şi falşe, pe care le făceau, prin diabolice combinaţii cu maşine misterioase, picherii nemţi, cuvîntul spus,de Lazăr se păru un cuvînt de aur. îi cerură să dovedească întăiu că poate măsură, apoi, cînd măsura se potrivi cu cele făcute înnainte, orî-ce obiecţii dispărură. Omul ştia să măsoare, deci se cădea să fie profesor pentru a transmite şi altora secretul profesional. I se dădură cîteva odăi la Sf.__ Sava, şi şcoala începu. 1 1 «Versury de laude în limba daco-romaneaske la logodirea prea eneltza-tuluy nostru milostiv Imperat, stepen schi tayke Frantz I ku Ludovica, prea eneltzate milostiva impereteassa, stepene schi mayka noastre, kary la anul 1808 zmerit asse alketui sau indreznit. Viena.» Iată probe: «Eale ! Ke sent in nume d'jun supus neam. Stau, jate’n gjenunky, Ku frik’adeverat...» ASACHI ŞI LAZAR 523 Iată cum plăteşte profesorul datoria de recunoştinţă faţă de aceia cari-1 ajutase: «în anii cei de pre urmă ai Domniei Măriei Sale Ioan Gheor-ghe Carageă Voevod deşteptă Providenţa cea prea-înnaltă mai ales trei duhuri romîneşti, adevărat vrednici bărbaţi, suflete puternice şi nespăimate, luceferi strălucitori veacului acestuia, cărora cu cuviinţă li s’ar cuveni statuile Italiei spre vecinica pomenire şi laudă. Adecă pre Măria Sa prea-bunul acum stăpînitoriu Domn în Scaunul acestui principat, Grigore Dimitrie Ghica Voevod, încă Ban fiind; — al doilea, pre Marele-Dvornic, adevărata dreptate, mîngîiare compatrioţilor, scăpare a săracilor, stîlpul nevinovaţilor şi podoaba patriei, Constantin Bălăceanul, ajutat fiind de prea-înţeleptul, straşnic iubitoriu de muse, Marele-Dvornic Gheorghe Golescu; cari, neputînd mai încolo suferi ocara neamului lor, ci, luînd pilde de la celelalte popoare luminate, cu cuget unit şi cu braţ puternic părintesc au aşezat şi au deschis şcoala academicească în Bucureşti, la Sf. Sava, de feliu de ştiinţe filosoficeşti şi matematiceşti, chiar în limba patriei, ca cu atîta mai cu înlesnire să poată tinerimea păşi către tronul Minervei.» în curînd, el putea să adaoge la lista sprijinitorilor săi, «patrioţii cei adevăraţi», pe noul Mitropolit Dionisie, la întronarea căruia, în 1819, dascălul romăn de filosofie şi matematici ţinea — făcea să se ţie — un înnălţător discurs de propagandă, în care evoca înnaintea ascultătorilor, cu o putere de poet, pe strămoşii mîndri ai neamului nedreptăţit şi umilit. în această evocaţie, adese ori reprodusă, culmina călduroasa cuvîntare: «Dar oare cînd s’ar ridica duhul din ţerină al acelor şi ar privi preste strănepoţii marelui Chesar, slăvitului Aurelian şi ai în-naltului Traian, oare în ziua de astăzi mai cunoaşte-i-ar ? Negreşit, i-ar căta în palaturile cele mari împărăteşti, şi i-ar afla în vizuinele şi bordeiele acele mai proaste şi încenuşate; i-ar căuta în scaunul puterii şi i-ar afla amărîţî sub jugul prostimeî, i-ar căuta proslăviţi şi luminaţi, — şi cum i-ar afla? Rupţi, goi, amărîţî şi asămănaţî dobitoacelor1.» Prin glasul vibrant de pasiune al fostului predicator sibiian vorbi a în sfîrşit şi în principate — înnaintea păstorului sufletesc, înnaintea boierilor patrioţi şi a celor desnaţionalisaţi, poporul 1 1 Poenaru, l. c. 524 EPOCA LUI PETRU MAIOR romîn însuşi, care amintia, alt-fel decît prin plata birurilor, că trăieşte, şi-şi cerea înnapoi dreptul. Se permisese deci lui Lazăr, «dascălul înnaltelor scoale naţionale» — cum îl numeşte la începutul anului 1821 Carcalechi—, să-şi înveţe ucenicii, pe lîngă deosebitele ramuri ale matematicii, între care el punea şi geografia, şi discipline filosofice. Era, cum se vede, un învăţămînt nelămurit, din care trebuiau să iasă ingineri, dar printr’o pregătire pe care era cu desăvîrşire liber s’o combine profesorul, şi într’un spirit lăsat iarăşi la apreciarea lui. Numai tîrziu de tot, se dădu o organisare şcolii de la Sfi^Sava, ale cărei roade începeau să se vadă prin formarea unor elevi ca Eliad, care fu în curînd în stare să ajute pe Lazăr la aritmetică şi geografie, sau ca Ioan Pandeli, care făcea, spre bucuria profesorului, aşa de frumoase «expuneri matematice» la tabelă. Atunci, în ajunul revoluţiei, Eliad fu tocmit cu plată ca ipodidascal la şcoala românească, cu o sută de lei pe lună ; foşti elevi distinşi ai Academiei greceşti primiră burse pentru ca, urmînd în străinătate, să se întoarcă profesori competenţi ** şi bine pregătiţi ai şcolilor naţionale; Erdeli fu chemat din Ardeal, precum Veniamin chemase prin Asaclii pe Costea, Manfi, Eabian şi Popp, — pentru a preda limbile latină şi francesă şi filosofia, afară de metafisică, reservată lui Lazăr, un Kantian fervent, pe cînd Erdeli credea în Condillac h In sfîrşit, un profesor de religie, «un dascal al cuvîntăriî lui Dumnezeu», fu numit în persoana archimandritului Grigore Rîmniceanul, care, pentru onoare — sufletul şcolii rămînea întemeietorul ei, Lazăr —, căpătă şi titlul de «directorul înnaltelor scoale de ştiinţă celor romîn eşti» 1 2. Lazăr avuse şi norocul că, atunci cînd îşi deschise învăţămîn-tul în limba ţeriî, şcoala grecească era în scădere. Dascălul Veniamin, care o conducea încă de la începutul secolului, ţinuse la îngroparea boierului Constantin Filipescu, un persecutat al lui Carageâ, un discurs care nu plăcu Domnului şi aduse destituirea oratorului. Veniamin era profesor de filosofie, şi elevii săi trecură la Gheorghe Lazăr pentru a nu-1 mai părăsi, chiar cînd Academia fu reorganisată. 1 Erdeli, ni spune Eliad, a tradus — nu ştiu, înnainte sau după 1821,— VAvare şi Pompee. 2 Aşa e numit în lista prenumeranţilor Bibi. Rom. a lui Carcalechi. ASACHI ŞI LAZĂR 525 Am văzut că această reorganisare se făcu după fuga lui Ca-rageâ, în 1818. Sfătuit de Constantin Negri, reformatorul şcolii Domneşti din Iaşi, Alecu Suţu refăcu după un nou plan, mai modern, «clasele greceşti1», care deveniră «înnaltele scoale eli-neşti de retorică şi filosofie»1 2. Director era acum Dimitrie Ste-fanopolitanul, Medelnicer, poate un Grec din Braşov, cu cunoştinţa metodelor germane 3. Supt el funcţionau Vardalah pentru limba şi literatura greacă, pe lîngă care preda şi «ideologia după Tracy»4, Iatropol, Canela, profesorul de matematici şi «Yevvixt] toTopia», Ghenadie, care avea istoria universală şi, aju-tînd pe Vardalah, explica pe oratorii greci 5. Dar între şcoala greacă refăcută şi între şcoala românească nouă, aşezate fiecare în localuri deosebite, de şi supuse aceleiaşi eforii, nu exista aici, în aparenţă măcar, antagonismul învierşunat ce l-am constatat în Iaşi între Gobdelas «filosoful» şi Asachi «inginerul». Totuşi Lazăr făcea incontestabil mai multă politică în şcoală decît colegul său din Moldova. Va fi spus elevilor, — cari de aceia vedeau într’însul idolul lor — cele ce le scria cu ori-ce prilej în operele sale. Sămănînd «grîul cel curat şi fără neghină» între şcolarii săi, pe cari-i salva de pervertirea prin «macsimurile greceşti», el li amintia că ei, robii Turcilor, prada Grecilor, batjocura vecinilor «civilisaţî», sînt «strănepoţii lui Romul» şi represintă prin fiinţa lor o cucerire de civilisaţie în Răsărit, că acei străbuni romani fusese neamul «cel mai mărit al lumii, cel mai iscusit, cel mai înţelept, înfrumuseţat întru ştiinţe, cel mai mare în suflet patrioti-cesc». Datoria unui popor cu atît de nobilă origine e să-şi ţie ochii aţintiţi numai la dînsa, înlăturînd ori-ce amestec străin, caredesono-rează. Să lase obiceiul de a vorbi greceşte, să nu audă mai bucuros xopis sXsYjaov decît Doamne miluieşte. Să nu-şî mai urească limba, care e o fală, să părăsească legile conrupătorilor şi moravurile orientale 1 Expresia e a Ini Eliad. Cf. Recordon, pp. 113-5. Lauren^on era şi el profesor. 1 Combinăm titlul dat de Eliad cu acela pe care-1 are directorul lor între prenumeranţii din 1811 ai lui Carcalechi. 3 Carcalechi, l. c.: «archon medelnicerî şi epistat înnaltelor scoale eli-neştî, dumnealui Dimitrie Ştefanopolitanu». V. mai sus, pp. 51-2. 4 Eliad, l.c. 5 Eliad, l. c. 526 EPOCA LUÎ PETRU MAIOR introduse de Greci. Să se gîndească la nevoia ce are neamul de a produce şi el doctori, filosofi, spirite luminate. «Toate putem a le dobîndi», scria el, «că şi noi sîntem născuţi ca şi alte neamuri, şi noao ne-au dat Dumnezeu acele daruri ca şi la alte neamuri, numai vrere să avem.» Şi werea aceasta credea că o vede, precum era încredinţat de experienţă \ Prin cultură numai i se părea lui că Romînii se pot reabilita, pot să-şi dobîndească tot aceia ce le lipseşte, tot ceia ce, în puterea originii şi trecutului lor militar — el menţionează pe Radu descălecătorul, pe Miliai şi Ştefan, cari s’ar ascunde «în adî'nci-mea pămîntului», dacă, înviind, ar putea să vadă starea de acum a descendenţilor lor1 2 — au dreptul să reclame. Dar această cultură trebuie să fie o cultură generală şi serioasă, nu o spoială străină, care să samene cu «a multora din domnişorii cei tineri, cari prin alte ţeri se trămit să călătorească pentru pricopseală, şi aduc acasă obiceiurile din afară, mode de îmbrăcăminte, îm-blătura strîmbă, vorbitura multă şi fără socoteală, apoi totuşi unii îi ţin de oameni luminaţi şi slăbiciunile străinilor le socotesc a fi mai preţuite decît modestia sau smerenia cea ţeră-nească 3». El, profesorul de filosofie şi matematici, candidatul de episcop, doctorul laureat în teologie, începu deci, fără falşă ruşine, cu umilele base ale învăţăturii. Luă asupră-şi sarcina dascălului de biserică, şi alcătui cea d’intăiu din cărţile de şcoală,|care reproducea numai cel d’intăiu învăţămînt ce dădea el şcolarilor săi din «înnalta şcoală»: Abecedariul românesc sistematic, în genul Bucoavnelor de peste munţi, pe carele întrecea însă, supt multe raporturi. «Povăţuitoriul tinerimei cătră adevărata şi dreapta cetire» era terminat la 1820, şi el preceda cărticica de o prefaţă, în care-şi exprima ideile conducătoare, pe care le cunoaştem. N’ajunge, spune el, în contrazicere cu practica tradiţională, a se cunoaşte literele pentru a da pe copii la Ceaslov, la lectura cărţilor bisericeşti, cu care se termina, la 1820 ca şi la 1700, instrucţia primară. «Ci de lipsă este mai întăiu a învăţa regulele, a ceti şi a pricepe aceia ce ceteşte, după cum urmează şi alte neamuri luminate». El dădea în prima sa carte de şcoală regule orto- 1 Mai toate citaţiile sînt luate din prefaţa Povdţuitoriulm. 2 Ibid. 3 Povăţuitoriul, p. 58. ASACHI ŞI LAZĂR 527 grafice, exerciţii, rugăciuni, fabule, luate în parte după Ţichin-| deal, învăţături culese din deosebitele ramuri de cunoştinţe b Recomandînd colaborarea tuturora, pentru a întemeia în principat o cultură românească, «cu scoale mari, cu biblioteci şi cu bărbaţi învăţaţi», Lazăr anunţa intenţia ce are de a «pune toate cărţile şcolaşticeşti în bună regulă în limba patriei», luîn-du-şi pentru aceasta şi îndatorirea, probabil faţă de Eforie, precum Şincai şi-o luase cîndva faţă de guvernul ardelean şi Ţi-chindeal faţă de clerul romanesc din Banat. Abecedarul era vorba să se tipărească deocamdată, şi el se şi trimise, după cît se pare 1 2, la Buda, lui Carcalechi, dar el nu putu să apară decît după moartea autorului, la 1826, cu cheltuiala boierului Grigore Bă-leanu, Mare-Vornic. Ce ştiam despre acest învăţămînt, despre spiritul de care era stăpînit, se răzima cu deosebire pe mărturia credinciosului elev al lui Lazăr, Eliade. Iată însă doi contemporani, cari ni vorbesc din cărţi uitate şi manuscripte necunoscute despre umila şi marea şcoală naţională. Cuvintele lor sînt cu atît mai vrednice de a fi reproduse, cu cît unul e un om al bisericii, iar cellalt un boier cu sentimente conservatoare. Cel d’intăiu e Macarie cîntareţul. în Irmologhiul lui, el arată inutilitatea şcolilor greceşti, atît de costisitoare, din care n’au ieşit nici «ingineri», nici «filosofi». Altfel a fost şcoala cea nouă, romanească, ale cărei începuturi, în mijlocul neîncrederii şi prigonirii, se descriu în aceste cuvinte: «Cînd s’au început întîiu a să paradosi în Bucureşti ştiinţele filosofici în limba noastră prea dascăli şi prin divanuri i-au purtat înrăotăţiţii pentru ca să-i împiedice, şi în toate zilele cu cetele să vedea adunîndu-se şi, în-trarmaţi cu limbi pline de otravă, în toate părţile alerga pentru ca să facă priciri şi turburări, umblînd în tot chipul ca şi pre dascăli cu multe supărări să-î împiedice şi pre ucenici să-i slăbească din osîrdie. Si, văzînd că cu acestea nu pot întuneca lumina, nu să ruşina prea-înrăotăţiţii de a lipi pre păreţi noaptea, stihuri cu.lă-trări turbate, în care-şi arăta pizma şi toată urâciunea ce hrănea... asupra neamului» şi celor ce patronau opera naţională 3. 1 Asupra Povăţuitoriulm, v. Andrei Yizanti, în Rev. p. ist., arch. şi filologie, I, p. 461 şi urm. 2 Contestarea dreptului de autorat al lui Lazăr, de Eliade (Familia, l. c.) nu se poate susţinea. 3 Bis. ort., XVI, p. 818 şi urm. 528 EPOCA LUI PETRU MAIOR Cellalt e un boier, poate Dinu Golescu, care, supt titlul de «Cuvîntare asupra limbii româneşti», îşi expune părerea asupra schimbărilor culturale ce se petrec în poporul romîn. A auzit că în Ardeal se pregătesc o gramatică şi un dicţiona-riu al limbii «romaneşti», dar nule-a văzut. Recunoaşte silinţile ce se cheltuiesc peste munţi pentru a se aduce neamul «la starea celor de de mult strămoş ai noştrii», dar vede în literele romane litere «cu totul streine» şi neaplicabile. Doreşte a se îmbogăţi literatura poporului său, recunoaşte că e de nevoie să fie neologisme, «cuvinte şi numiri epistimoniceşti», dar refusă ho-tărît să primească inovaţiile latine ale scriitorilor ardeleni, cari schimosesc limba şi o fac a-şî pierde şi «această puţină dulceaţă ce i-au mai rămas». Se plînge de «încuibarea jigănilor dinElada» şi ridiculisează teatrul străin, din care cei mai mulţi, ori cît s’ar preface, iese fără a înţelege nimic, însă condamnă limba din publicaţiile «romano-ardeleno-ungureşti», chiar din cele populare 1. Dar şcoala cea nouă găseşte întreaga-i încuviinţare: «Cu toate aestea cîţ-va din copii romani de Valahia prin ajutoriul şi înţelepciunea dascălilor romani din Ardeal ce s’au aşezat la această şcoală, au început a să deştepta şi a să desfăşura mintea lor dă întunerecul cel strămoşesc». In 1821 însă, Lazăr, care se ţinuse de cuvînt, terminase şi celelalte manuale. Intr’o colecţie privată se găseşte Gramatica sa din acest an, pe care un cunoscător o judecă—de şi-î lipseşte orî-ce element reformator—drept «cea mai bună privire schematică asupra flexiunii şi sintaxei româneşti »1 2. La 26 Februar 1821, el termina «Aritmetica maternaticească, alcătuită acum în-tîiu pe limba romînească prin Gheorghie Lazar, întru folosul şcolarilor săi din şcoala din Sf. Sava». Exact aceiaşi dată o poartă şi «Trigonometria cea dreaptă, alcătuită acum întîiu în limba romînească prin Gheorghie Lazar, întru folosul şcolarilor săi din şcoala din Sf. Sava». Ambele fusese scrise la Bucureşti. Ele n’au fost tipărite nici o dată. Afară de aceste manuale, el mai avea de gînd a tipări — şi 1 «O Alexandrie, un Arghirie, nişte Pilde filosoticeşti, o Istorie a Romanilor, Descoperirea Americii şi altele..., un Telemah...» Ms. 600 din Bibi. Ac. Rom., p. 8 şi urm. 2 Gaster, Gesch. der rum. Littp. 371. ASACHI ŞI LAZĂR 529 credem că le şi compusese — şi altele, ca: filosofia, lucrată după Kant -1, geografia şi istoria universală. «Piedica cea mai mare», scrie el, în Apelul său din 1822 1 2, «a neiuţitei păşire a ştiinţelor au fost şi este netipărirea cărţilor scolastice, pentru că numai cu scrisul păşeşte predarea, nu numai cu zăbavă, ci şi cu greşele neapărate; şi pricina netipăririi, nu condeiul, ci volbura lui Saturn au stătut la mijloc. De aceia voiu face prea-cins-titului public de ştire că voiu a da la lumină în limba patriei adecă: filosofia, matematica şi gheografia, apoi după aceasta va urmă şi istoria universală. Aceastea sînt cari voim, de va vrea şi Dumnezeu şi de vom fi ajutoraţi de către iubitorii de Muse compatrioţi, să le supunem timpului.» Dar veniră tulburările din 1821, «iuţile vremi jigodioase» 3: şcoala se închise, şcolarii se împrăştiară, iar profesorul fugi. Se întoarse în 1822, reîncepu lecţiile sale, răspîndi chemarea sa către «patrioţi» pentru tipărirea cursului său de învăţături şi saluta la 30 Iulie 1822 pe Vodă Ghica printr’un discurs erudit şi alegoric, în stil biblic, în care era vorba de «prea-vestitul al veacurilor viteaz, marele Napoleon Bună-Parte», de Americani, de «electrism», de «coardele rărunchilor», de «biata cloşcă ce a scos bobocei de raţă sălbatică», de «neruşinaţii, obraznicii şi nemulţămitorii» ce plecase din sărăcia românească, pentru a face loc lui Grigore-Vodă, «adevăratul succesor al vii tă-tîne-său» 4. Data aceasta, bucuria patriotică a lui Lazăr nu găsise accentele naturale şi călduroase în care altă dată îşi exprimase patriotica durere. Discursul fu pronunţat 5 de unul din elevii săi. Poate încă de pe atunci dascălul era bolnav, şi el zăcu un timp «într’o căscioară la Tîrgul de Afară» 6, unde fu mai târziu tipografia lui Eliade. Aici veniră de-1 luară fraţii, pe cari-i chemase. Fu dus la Avrig, unde, lipsit de o căutare plină de iubire, considerat de rude ca o piedecă şi o năpaste — nici bani nu se pricepuse să 1 Eliad, l. c. Aritmetica, ni spune Eliad, e tradusă din Wolf. 2 în Poenaru, l. c. 3 Ibid. 4 Rev. p. ist., arch. şi filologie, I, p. 360 şi urm. 5 Dar n’a pronunţat însuşi nici discursul către Dionisie Lupu; Eliad, Le. 6 Eliade, l. c. 34 EPOCA LUI PETRU MAIOR __53° adune acest rătăcit în lume! —, el se stinse, nu ştim bine nici la ce dată 1. «Cînd treci de la Braşov la Sibiiu, în satul Avrig», scrie Eliad, «în mîna dreaptă, de-alăturea drumului, este o bisericuţă: acolo e mormîntul lui Gheorghe Lazăr» 1 2. Dar sufletul său trecuse în aceia cari-î sorbise caldul cuvînt de credinţă, şi acest suflet, care e al întregii şcoli ardelene, spiritul renovator, e acel ce ne-a creat ceia ce sîntem şi dă viaţă pănă astăzi cugetării consciente româneşti. 1 Există, mi se spune, asupra boalei luî Lazăr, o notiţă în Curier sau în Foaia p. minte, inimă si literatură, dar nu am putut-o găsi. 2 De «învăţatul acela şi mult rîvnitoriul culturii naţionaliceşti, Gheorghie Lazăr Transilvăneanul», vorbeşte şi V. Popp, în Prefaţa la Psaltirea lui Pralea. EXCURSUL I. Cronicile moldovene înnainte de 1688. La noi ca şi pretutindeni aiurea, cronici Domneşti s’au scris în aşa numitele mănăstiri domneşti, care păstrau cu rămăşiţele pămînteşti ale ctitorilor încoronaţi şi amintirea faptelor să-vîrşite de aceştia. Supt influenţa analiştilor sîrbi, ast-fel de anale s’au redactat, în curent cu vremea sau mai tîrziu, în mănăstirile de origine Domnească ale Putneî, Bistriţei, Slatinei şi Neamţului1. Unele mai pe scurt, altele mai pe larg, ele transmiteau, în forme deosebite sau împrumutate, istoria trecutului Moldovei. E foarte probabil că însemnări analistice, ca şi pomelnice redactate cu îngrijire, au fost scrise întăiu supt influenţa acelui Mitropolit, care puse basele noueî Biserici moldovene, Iosif, şi el un Moldovean. Acest prelat, asupra căruia cunoaştem din nenorocire aşa de puţin 1 2 3, a reunit, cum ştim, în MOJ, supt administraţia egumenului Domenţian de Neamţ, care avea voie să-şi aleagă şi succesorul, amîndouă mănăstirile «Vlădiciei sale» : Neamţul şi Bistriţa, întâie focare de lumină în străvechea Moldovă Neamţul, ridicat de Petru Muşat, care-i dăduse satele de moşie, era, în 1 V. Bogdan, Vechile cronice moldoveneşti pană la Urechiă. Bucureşti, 1891 ; acelaşi, Cronice inedite atingătoare de istoria Romînilor] ibid., 1895. Cf. Tocilescu, în An. Ac. Rom., XVIII, partea administrativă, p. 381 şi urm. [fără importanţă] ; Şt. Orăşanu, în Convorbiri literare, XXXI, N-le 6 şi 7. 2 I s’a consacrat o lucrare de d. Ioan A. Grigoriu, unul din absolvenţii Facultăţii noastre de teologie, o lucrare slabă. V. mai ales importantul document tipărit de d. I. Bogdan, în Conv. Ut., NI de pe April 1901. 3 Arch. ist., I1, pp. 140-1. 532 EXCURSUL I 1407, cea mai însemnată din cele două mănăstiri Domneşti: aici, sau în mănăstirea din Rădăuţi, căreia-i făcea donaţii Anastasia, fatalul Laţco Yoevod *, şi Alexandru-cel-Bun încă-i dăduse cincizeci de biserici, trebuie să se fi păstrat în pomelnice amintirea celor d’intăiu Yoevozi moldoveni. Dar Alexandru îşi alese ca loc de îngropare mănăstirea, fundată de dînsul, a Bistriţei, şi strălucirea acesteia întuneca pe a fundaţiei muşăteşti. Supt urmaşii lui Alexandru, în lunga epocă a certelor sîngeroase şi criminale pentru tron, Bistriţa, între zidurile căreia se odihnia maiestosul, regalul 1 2 părinte şi bun, Bistriţa rămase cea d’intăiu mănăstire a ţerii. In regiunile acestea de munte ale Neamţului şi Bistriţii se ridica vechia cetate medievală care precedase descălecătoarea cu mai multe zecimi de ani: burgul negru al Saşilor veniţi de peste munte. Pe timpul luptelor lui Alexandru, represintantantul legitimismului moldovean, în contra lui Bogdan-Yodă şi Petru Aron, Polonii ocupară Cetatea Neamţului, în mănăstirea căreia se odihnia criminalul Ştefan Alexandrovicî 3, şi o păstrară pentru «dreptul moştenitor» pe oare-1 găsim, în April 1453, în cuprinsul castelului4. Ocrotită de ostaşii Domnului legiuit şi ai aliaţilor săi, Bistriţa nu fu uitată în actele de danie ale acestuia 5. 1 Melhisedec, 0 visită în Bucovina, în An. Ac. Romser. II, VII, secţ. ist., p. 272. Petru Muşat trebuie să fi fost îngropat în fundaţia sa de la Neamţ, căci lui nu i-a pus piatră ca celorlalţi predecesori Ştefan în Rădăuţi. Anastasia nu cred să fi luat pe Costea Muşat (Onciul, Orig. princ. romîne, pp. 251-2), ci mai curînd pe Iuga Coriatovici (Xenopol, Ist. Rom., II, p. 136). Alt-fel de ce Ştefan-cel-Mare, punînd o piatră, «strămoaşei» sale Maria, fata Anastasiei, n'ar pomeni de loc pe soţul acesteia, tatăl Măriei ? Pe urmă, Costea poate fi pomenit în pomelnicul Bistriţei, ca tată de Domn, nu ca Domn (Melhisedec, l. c., p. 269). S'ar putea şi aceia să fie un fiu al lui Laţco, mort înnaintea tatălui său. Anastasia, mama lui Alexandru cel Bun (din Pomelnicul Bistriţei; v. şi Melhisedec, Cron. Rom., I, p. 103), trebuie să fi fost alta. Cf. Xenopol, l. c., p. 144, nota 33. 2 «Bătrînţil Alexandru», scrie un istoric poet din secoltfl al XVII-lea «maiestos ca un adevărat rege»; Miron Costin, Poema polonă, în Letopiseţe, II, p. 519. 3 Iaţimirschi, Mss. din Neamţ (ruseşte), pp. 48-9. 4 Cf. Dlugosz, ed I-a, II, pp. 60-3, 73, 79-81; ed. a 2-a, XIV, pp. 73-8,91, 100; Arch. ist., I1, p. 142. 5 Arch. ist., I1, p. 141. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 533 Recunoscători, călugării îşi însemnară în pomelnic datele unora din bătăliile războiului civil. Nu era încă intenţia de a scrie analele ţerii; erau cîteva însemnări asupra vieţii şi soartei lui Alexandrei. Unele erau exacte, dar erau şi multe falşe1. In ele se păstra amintirea tînărului ctitor mort în depărtare. După vechiul pomelnic, luat de la izvodul de la Neamţ, după menţiunea suirii pe tron a lui Alexandru-cel-Bun şi a morţii sale 1 2, se dădea lista fiilor ctitorului, fixîndu-se luna şi ziua numai la Iliaş, tatăl lui Alexandru cel Tînăr 3. Se insistă asupra faptului că singur Ilie era un fiu legitim, fiind născut din Doamna Neacşa 4, care ştim că a fost îngropată la Bistriţa, pe cînd Ştefan era fiul «Stancăi»5, iar Petru, cel d’intăiu Petru Alexandro viei, e dat ca «născut din Marina fata lui Marin»6. 1 Aşa, după ziua săptămînii, data luptei de la Podraga trebue să fie greşită; şi de sigur că nu se pot admite două lupte între Ilie şi Ştefan—cele de la Podraga şi Pipereşti—în 1436, adecă după împăcarea solemnă din vara anului 1435. La uciderea lui Bogdan, e iarăşi o nepotrivire între data de lună şi ziua săptămînei: 16 Octombre 6959-1451 n’a căzut într’o Vineri, ci într’o Sîmbătă. S’ar putea înlătura greutatea numai admiţînduse că «Vineri în zori de zi» înseamnă în noaptea de Vineri către Sîmbătă, în spre faptul zilei de Sîmbătă. Nu mai vorbesc de cele două însemnări greşite ale suirii pe tron şi morţii lui Alexandru-cel-bun: bătrînul Domn murise de mult, cînd, după moartea lui OZe/mo-Alexandrel, călugărul de la Bistriţa puse în scris aceste întîmplări. 2 Cum am spus, datele de an sînt greşite. Pot fi bune cele de lună, în acest cas, nu s’ar putea admite (v. Chilia şi Cetatea-Albă, p. 20) că Alexandru a murit în vara anului 1432: ar trebui de luat data de l-iu Ianuar al aceluiaşi an. 3 Şi totuşi această dată era mai veche, deci se putea şti mai greu de-cît data naşterii lui Ştefan. 4 Pe care trebuie să o identificăm, cum propunea editorul «Cronicii de la Bistriţa», d. I. Bogdan, cu Ana, moartă în 1417. V. Cronice inedite, p. 66 ; dar cf. Melhisedec, Notiţe ist. şi archeologice, p. 62. Din Wickenhauser, Molda-witza, p. 59, s’ar crede că Ana a murit înnainte de 1415. V. şi Uricariul, VIII. p. 21. 5 înnecarea de Ilie a ţiitoareî Domneşti e menţionată de Dlugosz, ed. l-a, I, col. 640-1; ed. a 2-a, XIII, pp. 513-5. De la 1411, data naşterii lui Ştefan, pănă la 1432 mai fusese însurat Alexandru. Nu trebuie iarăşi să ne gîndim la un dublu divorţ: n’avem nici un motiv pentru aceasta. Apoi înnecarea unei* Doamne, chiar repudiate, pare mai greu de admis, decît omorul unei femei care avuse relaţii ilegitime cu Domnul. 6 Nepotrivirea între datele pomelnicului şi ale cronicii, observate de criticii «Cronicilor inedite» e întemeiată, însă, cum vedem, două din nu- EXCURSUL I 534 De aici însemnările treceau la nunta lui Ilie—dîndu-se cu pre-cisie ziua cînd sosi logodnica, solul polon care o aduse—Ghe-digold, Voevod de Podolia şi apoi de Vilna *, data nunţii 2. La copiii lui Ilie cu soţia sa polonă, se menţionează anul naşterii lui Roman, fratele cel mal mare, iar la fratele cel mal mic, la Alexandrei, se dă şi luna şi ziua, şi se adaugă şi locul unde a murit acest Voevod. De la orbirea lui Ilie, însemnările nu cuprind nimic pănă la luptele pentru tron ale lui Alexandrei: nu ni se vorbeşte nimic despre moartea lui Ştefan, fratele usurpator, despre suirea pe tron a lui Roman, despre Domnia lui Petru I-iu Alexandro viei şi succesia lui Bogdan-Vodă 3. La 4 Iunie 1466, ca mulţămită pentru luarea Chiliei de la Munteni, Ştefan-cel-Mare puse cea d’intăiu piatră a mănăstirii Putna. Iar, după lupta sa la Nistru, cu Tatarii, în 1470, «venit-au şi au sfinţit hramul prea-sfinteî Născătoare de Dumnezeu de la Putna, cu mîna prea-sfinţitului Mitropolit chir Teoctist şi episcopului Tarasie, fiind de faţă egumenii tuturor mănăstirilor şi întreg clerul preoţesc, în număr de şei-zeci şi patru de inşi, Septemvrie în trei, fiind stareţul cel d’intăiu archimandritul Ioasaf» 4. * 1 2 3 4 mele pe care le dă cronica nu se pot căuta în pomelnic, nefiind ale unor Doamne—letopiseţul scrie totdeauna înnaintea numelor de Doamne: «cnea-ghina» sau «despina». Pe urmă, în pomelnic numele acelea multe sînt nu numai ale Doamnelor, ci ale rudelor femeieşti ale Voevodului. Margareta de Losoncz n’a murit în 1410, ceia ce nu s’ar potrivi cu anul naşterii lui Ilie, ci în 1410 s’a făcut sfinţirea bisericii catolice din Baia, în care era îngropată. V. Bandini, ed. Urechiă, in An. Ac. Rom., ser. II, secţ. ist., XVI, p. 7. Intr’un act din 1447 (Oct. 5) el numeşte «mama sa» pe Ma-ria Doamna lui Alexandru, care trebuie să fie alta decît adevărata sa mamă Marina (Arch. Ist., I1, 113). Cf. Cipariu, Analecte, p. xxx; Iorga, Studii şi doc., I-II, Prefaţa. 1 Iorga, Chilia şi Cetatea Albă, pp. 83, 302; e pomenit în anii 1421 în întâia calitate, iar în a doua la 1432. 2 Dar ziua de săptămînă nu se potriveşte. 3 însemnările acestea au fost cuprinse, cum vom vedea, într’o singură versiune a cronicilor sîrbeşti ale Moldovei, în aşa numitul «letopiseţ de la Bistriţa» sau, dacă vrea cine-va, «de la Tulcea». 4 «Cronica putneană», în Bogdan, Vechile cronici, pp. 194-5; Cronica moldo-polonă, ibid., p. 225: 20 Iulie pentru punerea pietrei; Ureche, p. 159: Iulie 10. Pe Ioasaf îl găsim chiar în acest an (28 Maiu), într’un document, alături de Teodor de Bistriţa şi Silvan de Neamţ (Wickenhauser, Putnay pp. 156—7). CRONICILE VECHI MOLDOVENE 535 Asupra lui Teoctist ştim cam tot atît de puţin cît şi asupra predecesorului său de supt Alexandru-cel-Bun, Iosif. El succedă Mitropolitului Damian, care iscăli decretul de Uniune de la Florenţa între Biserica Răsăritului şi a Apusului h In 1439, cînd sinodul îşi termina lucrarea de împăciuire, domniau în Moldova Uiaş şi Ştefan, represintanţii politicei polone şi unul şi altul deci oameni ce nu puteau lua măsuri de asprime faţă de Mitropolitul unit. Damian şi colegul său, Protopopul Constantin, putură să se întoarcă «cu bărbile tunse» de la Frîncii din Italia:, nu se făcu nimic contra lor. Pe urmă numai, după moartea lui Ştefan, supt succesorul său Alexandru, schimbarea se îndeplini, probabil prin moartea lui Damian, în 1451. Teoctist, a cărui origine n’o cunoaştem, fu Mitropolit ortodox fără legături cu Apusenii, sfinţit de patriarchul sîrbesc (ohridan) Nicodim, «supt domnia în Serbia a despotului Grheorghe» 2. La 1454 el ocupă acum această demnitate, şi participă în 1455—6 la sfaturile lui Petru Aron 3. Teoctist fu Mitropolitul care unse pe Ştefan-cel-Mare ca Domn. «După biruinţă, s’a adunat toată ţara, dinpreună cu prea-lumi-natul Mitropolit chir Teoctist, şi l-au uns Domn pre Siretiu, la locul ce se chiamă pănă astăzi Direptate» 4. El trăi pănă la 18 Novembre 1477 1 2 3 4 5, şi fu îngropat la Putna, unde pe piatra lui se ceteşte această inscripţie: «Cucernicul Domn. al ţerii Moldovei, Io Ştefan-Vodă, feciorul lui Bogdan-Yodă, a împodobit groapa aceasta părintelui nostru Mitropolitului Sucevei, prea 1 Iorga, Notes et extraits, seria a 2-a, p. 10 şi nota 1. 2 «Cronica putneană», p. 124; Cronica moldo-polonă, p. 224; Azarie Călugărul, în Ureche, p. 146, nota 1. Toate sînt versiuni ale aceluiaşi izvor, vechia cronică putneană, de care vom vorbi mai departe. Schimbarea e pusă supt Alexandru, dar în legătură cu sinodul florentin, care nu s’a ţinut supt acesta. Deci s’ar crede că nu se poate precisă mai bine. Data ni-o dă însă o versiune inedită a lui Ureche, pe care o cităm puţin mai la vale. Cf. Cronica, sîrbo-moldovenească, în Bogdan, Cron. inedite, p. 102. 3 «Cronica putneană», p. 194; Ureche, p. 152. 4 «Cronica putneană», p. 196; Ureche, p. 165. 5 Melhisedec, O visită la cîteva mănăstiri si biserici antice din Bucovina, în An. Ac. Rom., ser. II, VII, secţ. ist., p. 217. 536 EXCURSUL I sfinţitului nostru domn Teoctist, carele s’a mutat către cele de sus, anul 6986, Novembre 18 1». «A ţinut Scaunul două-zeci şi cinci de ani», se spune într’o versiune inedită a lui Ureche, «şi au stătut Mitropolit în locul lui altul, anume Gheorghe 1 2». Ucenic al lui Iosif sau străin de neamul nostru 3 *, Teoctist, care pare a fi jucat şi un rol politic, a avut, fără îndoială, o influenţă culturală în Moldova. Prin îndemnul lui va fi acoperit Ştefan-Vodă învingătorul cu biserici şi mănăstiri pămîntul Moldovei şi prin îndemnul lui călugării din acele mănăstiri îşi vor fi consacrat studiilor liniştea lor singuratecă. în fundaţia lui Ştefan-cel-Mare, după învăţătura lui Teoctist, un călugăr putnean începu să alcătuiască deci povestirea isprăvilor războinice ale marelui Yoevod şi cucernicului ctitor. Pentru partea anterioară suirii pe tron a acestui Domn, analistul luă izvod după pomelnice şi însemnări. Din cele d’intăiu culese numele vechilor Domni şi anul întemeierii principatului, din celelalte amintirea celei d’intăiu biruinţe româneşti: în potriva regelui ungur Sigismund, la «Hindău», precum şi ştirile despre războaiele urmaşilor lui Alexandru cel Bun. Din propria sa amintire, el scrise ştirile nouă despre sfîrşitul războiului civil şi întăiele timpuri ale Domniei nouă, pănă la întemeiarea mănăstirii sale. Apoi, an cu an, letopiseţul fu dus mai departe, de mînile cărturarilor necunoscuţi. Se însemna într’însul viaţa interioară a mănăstirii, instalarea stariţilor, moartea acestora şi a călugărilor «lăudaţi de viaţă bună şi curată», ca acel Atanasie Bolsun, încetat din viaţă la 4 August 1502 şi care n'a fost poate străin 1 Hurmuzaki, II2, p. 670; Melhisedec, în Rev. pentru ist., arch. şi fii., I, p. 254; Cron. Rom., pp. 114, 250; Uljanicki, p. 84; Hurmuzaki, IIS, p. 686, N° lxix ; pp. 698, 707, N° dxxvii ; p. 708; Bogdan, Vechile cronici, pp. 248-52 ; Wic-kenhauser, Putnci, pp. 153 şi urm., 166. 2 Bibi. Aq. Rom., ms. 174. Ya fi studiat în cele ce urmează. — Chir Gheorghe Mitropolitul Sucevei se întîlneşte în adevăr la 1501 într’un hrisov de la Ştefan (Melhisedec, l. c., pp. 250—1). Pentru Gheorghe, v. şi Ur ic ar iul, XVIII, p. 64 (1490); Iaţimirschi, p. 21; Bogdan, Cron. inedite, p. 96; Hurmuzaki, II2, p. 718; Wickenhauser, Putnci, p. 162. 3 Pomelnicul, mult prefăcut cu timpul, al Mitropoliei de la Iaşi îl face Bulgar şi ucenic al lui Marcu de Efes, adversarul Unirii (Erbiceanu, Mitr. Mold., p LY). CRONICILE VECHI MOLDOVENE 537 de scrierea analelor din mănăstirea sa h Se notau fericirile şi năcazurile Domnului întemeietor, adecă istoria terii cu ridicările şi scăderile sale, cu momentele de glorie şi cele de încercare. Şi une ori umilul călugăr îşi simţia un suflet de luptător, depărtat de lume, la izvodirea celor pe care le săvîrşiau pe cîmpii de luptă vitejii. în 1504 muri gloriosul ctitor. Putna rămase încă mănăstire Domnească înnaintea tuturor celorlalte, şi analiştii oficiali ai principatului puseră pe hîrtie neastîmpărul ambiţios al fiului după ce veşnicise cariera de biruinţi a tatălui. Supt Ştefăniţă, drepturile şi datoriile călugărilor din Putna rămaseră cele vechi. Obituariul Domnilor, Mitropoliţilor, boierilor mari ni s'a transmis ast-fel* 2. Cu suirea pe tron a lui Petru Rareş lucrurile se schimbară. Iarăşi lua sceptrul Moldovei un om cu sufletul mare, un Domn cu gînduri înnalte de stăpînire şi cu rîvnă pentru împodobirea ţeriî cu clădiri şi îmbogăţirea culturii ei prin cărţi. Faţă de Putna, el fu, la început, ceia ce fusese premergătorii săi. Aici se îngropă la 1529 întâia Doamnă a lui Rareş, Maria 3, A doua soţie a Voevodului, Elena Ecaterina, «fata Ţarului Despot» 4, făcu dar un procovăţ mănăstirii Domneşti, în 1535-6 5, dar încă din 1529 el începea să rezidească noua sepultură a Domnilor, Pobrata. «Pre acea vreme», scrie Ureche, din vechiul său leatopiseţ moldovenesc, «au urzit Petru-Vodă mănăstirea Pobrata, numai până în jumătate6.» Mitropolitul Moldovei de mai târziu, Grigore, egumen al mănăstirii, loc pe care-1 ocupa douăzeci şi trei de ani, convinse pe Domn şi pe soţia lui. «Mă } Ureche, p. 177. Dar pentru copiat se întrebuinţa la Putna, în 1488-9, călugărul Paladie. Melhisedec, L c., pp. 232-3. 2 Cum vom vedea, pentru această parte analele putnene ni-au ajuns supt două forme : cronica moldo-polonă, o prescurtare, şi Ureche, care ni dă datele şi pentru moartea Mitropolitului David, a lui Tăutu, a Măriei lui Radu-Yodă, văduva lui Ştefan cel Mare; unii îngropaţi tot la Putna. Y. Melhisedec. I. c., p. 221. 3 Inscripţia tipărită corect în Melchisedec, 0 visită, pp. 218-9. Cf. An. Ac. Rom., XIX, p. 212. 4 Ibid. în inscripţia bisericii Ospenia din Botoşani, ridicată de dînsa, i s’ar zice : fata lui Ioan Despot. TJricariul, VIII, p. 20. 5 Marian, în Anale, l. c.y p. 297. 6 P. 190. 538 EXCURSUL I nevoiiu cu mult năcaz şi meşteşug de îndemnăiu pe Petru-Vodă şi pe Doamnă-sa Elena, cu copiii lor, ca să-şi aleagă locul de îngropare în acea mănăstire, măcar că din vechimi se înmormînta Domnii în Putna, — încît călugării putneni pănă mai dăunăzi mai toţi ocăriau cu mari blestemuri şi supărări h» Deci, pe vremea egumenului Silvan, succesorul lui Paisie Scurtul, iar acesta al celui d’intăiu oblăduitor al mănăstirii, Ioasaf1 2, Putna pierdu privilegiile pe care le căpătase în dauna Bistriţei, iar aceasta le luase de la mănăstirile vechi Domneşti ale Neamţului şi Rădăuţilor. Pobrata, «Sf. Nicolae din Poiană», ridicată de fraţii duşmani Ilie şi Ştefan, fiii lui Alexandru-cel-Bun, şi la care se gîndise toţi Domnii din epoca anterioară lui Ştefan-cel-Mare,—Pobrata, aşezată în ceva mai mare apropiere de Scaunul Domniei, moşteni aceste privilegii. In Putna nu se mai îngropară Domni sau membrii ai familiei Domneşti, Putnei nu i se mai făcură donaţii, sarcina de a scrie analele Domniei fu luată de la călugării putneni şi fu încredinţată, după obiceiu, noilor păzitori ai mormintelor dinastiei. Aşa se explică menţiunea în aceste anale la 1529, după o însemnată expediţie în Ardeal, a clădirii unei părţi din zidul cel nou al Pobratei3, aşa menţionarea şi mai departe, cu o deosebită atenţie şi în termeni caracteristici, a mănăstirii reînnoite 4. Continuînd analele, Pobratenii luară izvod pentru partea veche din letopiseţul putnean. Suprimară însă din acesta lucrurile care priviau în special mănăstirea rivală, cu care am văzut mai sus că se ducea o luptă învierşunată. In noua formă a povestirii, nu se vorbeşte nimic despre sfinţirea lui Teoctist de Ni-codim, despre ceremonia de la Direptate şi rolul Mitropolitului fundator al Putnei la întronarea marelui Domn, despre începutul clădirii acelei mănăstiri şi inaugurarea ei solemnă, despre moartea lui Teoctist. Se mutilează chiar obituariul, lăsîndu-se la o parte lucruri însemnate, ca moartea Doamnei Evdochia, îngropată la Putna, probabil, şi moartea lui Petru, fiul lui Ştefan 1 Arch. ist., I2, pp. 21-3. 2 V., pe lingă cronica putneană, în forma leatopiseţuluî de la Slatina sau a lui Ureche, Melhisedec, l. c., pp. 232-3 ; Marian, Cîteva inscripţium şi documente din Bucovina, în An. Ac. Rom., Ser. II, VII, secţ. ist., p. 302. 3 Analele păstrate în Ureche, p. 190. 4 Acelaşi, ibid.y p. 205. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 539 cel Mare 1. Sfinţirea Putnei fiiind legată de biruinţa asupra Tătarilor la 1470, noul analist al principatului suprima, împreună cu serbarea bisericească, şi amintirea victoriei care o provocase. în această formă, cronica Moldovei s’a păstrat de un manuscript incomplect, pe care D. I. Bogdan l-a publicat în «Cronice inedite». în acest manuscript unic povestirea nu ajunge, din nenorocire, mai departe decît primele timpuri ale Domniei lui Bogdan Orbul. Precum a fosfc în 1453 un exod de învăţaţi greci din Constan-tinopol, ast-fel cărturarii slavoni se refugiară în ţerile vecine la căderea Statului sîrb de pe malul drept al Dunărei. La Curţile Domnilor din Ţara-Romănească şi Moldova, unde, în cea d’intăiu jumătate a secolului al XVI-lea domniră două principese din casa Brancovici, Miliţa lui Neagoe şi Elena Ecaterina lui Petru Rareş, la aceste Curţi îşi găsiră adăpostul diacî iscusiţi; harnici copişti de manuscripte, retori bisericeşti cu ştiinţă de carte grecească si slavonă. Macarie, eruditul călugăr, — în sensul călugăresc şi oriental din secolul al XVI-lea, — nu pare a fi fost însă dintre aceşti pribegi, nici să fi primit direct această influenţa sîrbească. El se găsia în Moldova simţitor înnainte de anii 1529—30, cînd Petru Rareş se căsători cu «fata lui Despot» 2. Macarie a fost un ucenic al şcoalei călugăreşti din Neamţ, în care trezise o nouă viaţă al doilea Teoctist. Pe la 1483, acest om «învăţat ca nimene altul» şi binefăcător luă conducerea lavrei lui Petru Muşat-, care în cursul vremii îşi pierduse strălucirea şi însemnătea. Teoctist fu egumen la Neamţ pănă la sfârşitul secolului, cînd i se dădu Mitropolia de jos: episcopia Romanului. Stătu episcop, timp de opt ani numai, căci în 1509, la moartea Mitropolitului Sucevei, David, el fu înnaintat în locul acestuia 3. Păstori biserica Moldovei în curs de două-zecî de ani, fără cîteva 1 Melhisedec, l. c., p. 322. 2 Petru trebuie să se fi căsătorit cu Elena îndată după moartea întăiî sale soţii, pentru că alt-fel Iliaş, fiul Elenei, ar fi arătat de cronicile contemporane ca un copil la suirea pe tron, în 1546. Socotelile ardelene nu cuprind daruri la nuntă. 3 V., pentru moartea lui David, analele putnene, păstrate de Ureche, p. 182. 540 EXCURSUL I luni, şi lăsă, murind în 1528, «la adînci bătrîneţe», amintirea curată a unui sfînt*. Cînd rămăşiţele pămînteştî ale Mitropolitului Teoctist fură astrucate în mănăstirea Neamţului, unde el administrase şi dăduse învăţături, egumen era încă Macarie. Acesta fusese crescut de «dascălul Moldovei», îi fusese «ucenic» şi «fiu sufletesc» 1 2. La rîndul său el administră şi dădu învăţături, deveni «dascăl al Moldovei», în această şcoală monastică, şi făcu «ucenici» ai săi: pe Eftimie, alt cronicar, şi pe Mitropolitul Teofan. încă din 1522-3, cînd Silvan oblăduia Putna, Macarie se găsia în fruntea mănăstirii Neamţului. în 1528 începe a se pomeni ca Mare-Logofăt al Moldovei Teodor (Baloş), care a fost probabil cel d’intăiu Mare-Logofăt al lui Rareş, suit pe tron în anul precedent 3. Cercetînd mănăstirile ţerii împreună cu Teodor, care se în-tîmpină în această calitate numai pănă la 1538 4, Petru, un om cu iubire de învăţătură 5, aprecia cunoştinţele egumenului de la Neamţ. Şi-î dădu prilejul să le arăte într’o operă de literatură istorică. Pănă acum se scrisese numai anale. Lui Petru-Vodă acestea i se păreau nesuficiente. El voia o lucrare retorică, o biografie encomiastică, un tratat de felul Vieţilor de sfinţi sau biografiilor de Ţari sau Despoţi sîrbî. Macarie primi porunca să îmbrace în luxurianta fraseologie bizantină, pe care o poseda aşa de bine, povestirea lucrurilor petrecute în Moldova de la moartea lui Ştefan-cel-Mare. în felul acesta, lauda faptelor sale se lega de lauda faptelor părintelui. Egumenul începu lucrarea, căznindu-se să aplice epitete şi întorsături de frasă din istoria împăraţilor Constantinopolei pe fondul, cu mult mai sărac, care i se impusese. De şi ajunse, în l_530,_episcnp de Roman, el continua şi alături de grijile epis- 1 Cronica hiî Macarie, în Vechile cronici, pp. 203-4. Cf. Iatimirschi, pp. 11-2, 25. După Ulianickij, p. 118, ar urma că mai fusese un Teoctist în Oc-tombre 1490 ca Mitropolit. Dar tot în 1490, vara, avem pe Gheorghe (Mel-liisedec, O visită, p. 250). Ar resulta că schimbarea s'a făcut în cursul anului. V. şi Bogdan, Vechile cronici, p. 252. 2 Ibid., pp. citate. 3 Pentru Teodor, v. Rev. p. arch., ist. şi II, p. 237; TJricariid, XVIII, p. 448. 4 Ur ic ar iul, l. c.; Wickenhauser, Putna, p. 207. 5 De ele pare a fi vorba şi în Istoria rusească a lui Caramzin. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 541 copatului cronica. Insistînd asupra părţilor luminoase din activitatea patronului, lăsînd în umbră nenorocirile sau înduioşîn-du-se pentru dînsele, Macarie povesti pănă la întoarcerea în Domnie a lui Petru Rareş, în 1541. Aici se opri şi, cu toate că mai trăi pănă la 1557 A, el nu mai continuă nici odată naraţiunea, si totuşi nu murise acel care făcuse comanda, căci Macarie ni spune desluşit că scrie ultimele sale rînduri în 1542. Din aceleaşi rîndurî se vede iarăşi — cu oare-care mirare, — că-si socotia misiunea terminată: «ast-fel se sfîrşiră toate aceste întîmplărî, iar noi le-am povestit în 1542, Mart». Mai de mierare încă e acest sfîrşit cînd se gîndeşte cineva că biograful sare peste cele două campanii din 1542, pentru a vorbi numai de odihna Voevodului 1 2. Macarie trebuie să fi întrebuinţat pentru povestirea sa analele putnene, în continuaţia lor de după Ştefan-cel-Mare. Dar aceste anale, care existau şi pe care învăţatul egumen nu le putea ignora, nu i se păreau, lui sau Domnului, îndestulătoare. El le suplini pentru bucata de la 1504 la 1527, iar de aici dădu naraţiunea sa deosebită. De aceia a necunoscuţilor predecesori nu se atinse, ci o lăsă în forma sa veche, în forma analelor putnene, cu toate amănuntele locale conţinute într’însa. Acest corp de cronici moldoveneşti nu ni-a fost transmis de nici un manuscript, dar Ureche l-a avut la îndămînă şi, cum vom vedea, l-a întrebuinţat. Povestirea biografică, literară, encomiastică nu excludea însă continuarea celeilalte, scurtei povestiri oficiale şi mănăstireşti. Dar supt influenţa curentului nou de cultură, supt influenţa poate a lecturir biografiilor Domneşti, analiştii dădură şi redacţiunii lor o întindere neobişnuită pănă acum, o îmbogăţiră cu amănunte de care înnainte nu se ţinea samă. Analele se prefăceau într’o cronică vrednică de acest nume. Unde s’a scris această cronică? De sigur că în mănăstiri, dar 1 Ureche, p. 211. La 21 August 1556 îl aflăm încă. Orest Popescul, p. 46. 2 Nu se poate aduce explicaţia că lucrarea a fost comandată de Rareş în 1542 şi că deci Macarie are de ce să se oprească aici. Chiar dacă s’ar admite că un episcop putea să-şi dea numele de «smerit ieromonach», pe care şi-l dă Macarie la început, rămîne greutatea cu Teodor, care nu mai era Mare-Logofăt şi poate nici nu mai trăia în a doua Domnie a lui Rareş. 542 EXCURSUL I de acum înnainte, de la moartea lui Rareş, e greu să urmărim schimbările, iar de la moartea luî Lăpuşneanu lucrul devine şi mai greu. N’ar fi riscat să se admită că pentru vremea Lăpuş-nenilor şi analele oficiale au fost alcătuite în vre una din mănăstirile luî Macarie: Neamţul, pe care o reformase, sau Rîşca, fundaţiunea sa proprie. De persoana luî Macarie se ocupă mult în adevăr, analele, pe care le cunoaştem pentru toată această vreme numai în prelucrarea luî Ureche, — adesea o intercalare, o traducere a «letopiseţului moldovenesc». Se vorbeşte pe larg despre moartea, meritele şi înlocuitorul lui 1, atunci cînd despre Mitropolitul Grigore nu aflăm alt ceva decît că a participat la sfinţirea Slatinei. Cînd se menţionează întăiu Mitropolitul Teofan, cronicarul nu uită să adauge că acesta era «ucenicul luî Macarie» 1 2. Năvălirea pe la Neamţ a luî Ştefan Mîzgă e foarte precis povestită 3. Dar de la 1559 înnainte mănăstirea Domnească era fundaţiunea lui Alexandru Lăpuşneanu, Slatina. Aici ar fi trebuit să se scrie analele ţerii. Cronicarul descrie în adevăr cu amănunte întemeiarea mănăstirii 4. Dacă—ceia ce nu se poate hotărî—se admite că numai în mănăstirile la care Domnii erau ctitori, se redactau şi în acest timp analele Domniei lor, atunci redacţia leatopiseţului ar trebui strămutată supt Petru Şchiopul, Domn cu stăpînire lungă şi luminată, — la Galata, a cărei întemeiare e menţionată cu toată cinstea, de leatopiseţ 5. Apoi, în tulburările ce urmară, grija transmisiunii istorice a evenimentelor se pierdu, şi Movileştii, cari clădise Suceviţa, nu par a fi făcut dintr’însa şi o păstrătoare a trecutului supt forma cronicii. Obiceiul vechiu se pierduse cu totul. «Letopiseţul nostru cel moldovenesc», scrie Ureche, care l-a cunoscut şi utilisat, merge «de la început pănă la Domnia lui Petru-Yodă Şchiopul, şi s;au stins ; că de aice încoace n’au mai scris nimene»6. 1 Despre acesta se spune că peste paisprezece ani a ajuns Mitropolit, ceia ce ar presupune o redacţie retrospectivă. Dar socoteala o face probabil Ureche. 2 Ureche, p. 221. 3 Cf. Ureche, pp. 221-2 cu Hurmuzaki, XI sau An. Ac. Rom., XIX. 4 Ureche, p. 210. 5 Pp. 283, 236 din Ureche. 6 Prefaţa, p. 129. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 543 înnainte de a termina cu istoriografia moldovenească în sla-voneste, rămîne să ne ocupăm de o continuaţie a operei lui Macarie si de corpurile de cronici prescurtate, care fură alcătuite, de localnici sau de străini, în secolul al XVI-lea. Macarie făcuse şcoală, şi unul dintre ucenicii săi fu Eftimie, care-i succede ca egumen la Neamţ h în 1553, la 15 Decembre, cînd Macarie purta titlul episcopal de Roman, Eftimie ocîrmuia mănăstirea 1 2. Cel d’intăiu însă avuse să sufere de prigonirile lui Ilias Rareş şi fusese silit a-şi părăsi eparchia 3. La 1553, Eftimie nu căpătase încă de la Alexandru Lăpuş-neanu, care, cu toate defectele sale, a fost, după principi efemeri, iarăşi un Domn stăpînind cu oare-care strălucire, — nu căpătase, zic, de la dînsul misiunea de a duce mai departe lucrarea, atît de neexplicabil întreruptă, a lui Macarie. Ordinul lui Lăpuşneanu în această privinţă n’a putut să fie dat înnainte de 1554-5. în adevăr, în cele d’intăiu pagini chiar ale operei lui Eftimie, se vorbeşte despre Domnia şi moartea lui Iliaş Rareş. După datele lui Ureche însă, «Iliaş Mahmet», prigonitorul lui Macarie, părăsind tronul în 1551, a fost Paşă doi ani de zile la Silistra, deci pănă în 1553, apoi, fiind disgraţiat şi exilat la Brusa, el moare aici în «curîndă vreme» 4. Primele pagini măcar, acele care pomenesc pe Macarie, trebuie să fi fost scrise de Eftimie înnainte de moartea acestuia, în fine, — deci înnainte de Septembre 1557. Dar de sigur că întreaga lucrare a fost redactată în cei d’intăiu ani ai stăpînirii lui «Alexandru-Vodă cel Viteaz şi nou». Ea se opreşte iarăşi fără nici un motiv bine cuvîntat în mijlocul expunerii, la 1553. Ştim totuşi că Eftimie a rămas şi mai departe în fruntea mănăstirii Neamţului, pe care o ilustră prin învăţătura sa. Abia în 1566, în urma năvălirii lui Mîzgă, pretendentul pe care-1 susţinu, în urma acestei năvăliri făcute tocmai prin regiunea 1 E deosebit de un alt Eftimie, cu metania de la Homor, egumen al acestei mănăstiri, care ajunse apoi episcop de Rădăuţi. V., asupra lui, Bogdan, Vechile Cronici, pp. 91-2. 2 V. Bogdan, L c., p. 90. De atunci notiţa s’a tipărit în Iaţimirschi, l. c. pp. 14-5. 3 Eftimie, p. 217. V. Bogdan, pp. 70-1. 4 Ureche, p. 207. 544 EXCURSUL I Neamţului — lupta se dete «ma,î sus de Cetatea Neamţului»1 — numai după această încercare neizbutită de a da un Domn Moldovei, Eftimie trecu munţii, în Ardeal, unde, văzîndu-i-se priceperea şi cunoştinţile, ajunse episcop românesc al provinciei 1 2. Innainte de l-iu Ianuar 1561, cînd un patriarch bizantin visitâ Moldova 3, călugărul Isaia din Slatina, pe care aş fi dispus să-l identific cu Isaia episcop de Rădăuţi supt Ioan-Yodă cel Cumplit, intimul şi misionariul Domnului, care preţuia, se pare, ştiinţa lui, — acest Isaia adause pe foile albe ale unui sbornic de cuprins teologic, calendaristic şi gramatical copia unei istorii universale de la Adam pănă la 1425, a unei cronici bulgare şi a alteia sîrbeşti 4. La acestea adause o «Povestire în scurt despre Domnii moldoveneşti» 5. Titlul arată chiar că avem a face cu o prescurtare. Isaia, un ucenic al lui Eftimie probabil — cel mai recent «dascăl al Moldovei» —, doria să poseadă şi să răspîndească lucrarea retorică a învăţătorului său, care se lega de lucrarea încă mai retorică, încă mai frumoasă, va fi judecat Isaia, a lui Macarie. In partea mai veche a cronicii oficiale, ca formă şi ca fond, nu era ce să-l atragă, să-l intereseze în deosebi. A resumat-o deci 6. Dar Isaia nu putea să aibă înnaintea ochilor săi corpul format de Macarie, ci-1 avea pe acesta, cu contmuaţia lui Eftimie, într’un manuscript deosebit. Alt-fel n’ar fi cules din cellalt manuscript, acel care cuprindea vechia istorie a Moldovei, şi înnăditurile de după moartea lui Ştefan cel Mare. La Isaia, în adevăr, cu toate că Macarie începe a scrie de la 1504, — în analele prescurtate care-1 preced se dau lămuriri, foarte concise şi inegale, asupra suirii pe tron a lui Ştefăniţă, luptei cu Tatariî la Ciuhru, luării Belgradului şi distrugerii regatului 1 Ureche, p. 221; Cf. scrisoarea luî Lăpuşneanu din 25 Iunie 1566, în Hurmuzaki, XI, p. 586, No. IV: «usque ad oppidum nostrum Nemez». 2 Ţinu acest loc pănă în 1574. V. Iorga, Scrisori romaneşti din Arch. Bistriţei, II, pp. XXXIX, XLII-III 3 Bogdan, Vechile Cronici, p. 11. / 4 Tipărite amîndouă, acestea din urmă, de d. I. Bogdan, în Archiv fur slavische Philologie, XIII. 5 Publicată de acelaşi, în Vechile cronici. 6 S’o fi găsit resumată în originalul, în izvodul său îmi pare mai puţin probabil, de şi imposibil nu este. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 545 unguresc de Turci, morţii în fine a unui fiu al lui Bogdan-Yodă în 1525. Prescurtarea făcută sau găsită — ar & greu de hotărît. acest lucru—de Isaia nu e făcută după o altă normă decît a scurtimii, deci fără cea mai mică inteligenţă. Originalul prescurtat era de provenienţă putneană, cuprinzînd notiţele relative la istoria mănăstirii, dar avînd, în locul ştirilor relative la Alexandrei, simple însemnări din pomelnice asupra succesiei şi duratei Domniilor. Din acest original, pe care-1 reduse pretutindeni la o expunere seacă şi grăbită, compendiatorul elimină fără nici un motiv fapte ca prada lui Ştefan-cel-Mare la Secui, după expediţia lui Ma-tiaş Corvin în Moldova, moartea Domniţii Cneajna, a Măriei luî Radu-Vodă 1, a unui stareţ putnean 2, etc. Puţin după prescurtarea luî Isaia, un Polon trecu prin Moldova : Nicolae Brzeski, care se ducea într’o misiune la Poartă. Mergea să felicite pe noul Sultan, Selim, şi să pîrească pe Alexandru Lăpuşneanu pentru acte de neprietenie. Alexandru-Vodă află lucrul şi, pănă la primirea diplomei de confirmare de la noul «împărat», el opri pe ambasadorul, care prin plîngerile lui putea să împiedece acea confirmare 3. Brzeski, ţinut ast-fel într’o captivitarte onorabilă, îşi întrebuinţă vremea copiind. între copiile făcute la Iaşi, copii pe care le păstrează în totalitatea lor un manuscript din Petersburg 4, se află şi acea a cronicilor moldovene. Brzeski o începu la 28 Oc-tombre din anul 1566, şi o termină pănă la plecarea sa spre Constantinopol, în cîteva săptămînî. Secretarul polon a avut ca izvor pentru prelucrarea sa — căci vom vedea că e o prelucrare —, un corp de cronici moldovene, care mergea pănă la moartea luî Rareş, corpul de cronici din Pobrata, fără descrierea Domniilor celor doi fii ai noului ctitor. 1 Toate se găsesc în «Cronica de la Bistriţa». 2 V. mai sus. 3 V. Bogdan, Cron. inedite, p. 112 şi urm.; Hurmuzaki, XI, p. xx. nota. Solul moldovean pentru confirmare era însuşi fiul Domnului, Bogdan ; el săruta haina Sultanului în Decembre. Hurmuzaki, II1, p. 568, No. dxuv. Turcii chemase pe Domnul însuşi. în corespondenţa veneţiană (Hurmu-zaki, VIII) găsim un ambasador polon în Constantinopol la începutul luî Octombre, apoi altul — cu explicaţii şi în privinţa luî Laski — în Decembre următor. 4 Bogdan, l. c., p. 108 şi urm. 35 546 EXCURSUL I Dar trebuie să admitem una din două: sau că acest corp cuprindea notiţele pufcnene eliminate din corpul pobratan, aşa cum ni l-a transmis aşa zisa «Cronică de la Bistriţa», sau că, pe lingă corpul pobratan în această formă, Brzeski a avut la îndămînă şi un manuscript putnean, în vechia sa formă complectă. In cronica pe care a compilat-o Brzeski, găsim, în adevăr, pomenite atîtea lucruri pe care numai Cronica putneană le cuprinde: aşa, sfinţirea Putnei, înclieiarea păcii cu Corvin, moartea lui Petru, fiul lui Ştefan-cel-Mare, moartea lui Mateiu şi a Ţareviciului Ioan. Intîlnim chiar în compilaţie elemente pe care prescurtarea lui Isaia de la Slatina le-a eliminat şi care au fost în acelaşi timp suprimate şi de copiatorul din Pobrata : ast-fel, data—de alt-fel greşită—a suirii pe tron a lui Bogdan, tatăl lui Ştefan-cel-Mare, menţiunea tributului plătit de Moldoveni pentru întâia oară supt Petru Aron. Din parte-i, Brzeski sare sau suprimă ştiri pe care Pobrataniî le păstrase : moartea Doamnei lui Radu-cel-Frumos, luarea cetăţii Crăciuna şi zidirea Romanului. In schimb, adauge din memorie, pentru a complectă, explica sau falsifica în sens polon, oare-care lucruri nouă. Aşa, la 1475 vorbeşte de Polonii cari ajutară pe Ştefan în lupta cu Turcii; la 1476, explică unde e Valea-Albă; la luarea Chiliei şi Cetăţii-Albe de Baiazid introduce de la dînsul o mare încurcătură; la lupta de la Cătlăbuga spune că au participat şi soldaţi poloni; la 1497 afirmă că domnul Moldovei ar fi fost ajutat de Radu-Vodă din Ţara-Romănească, de şi acesta murise de peste treî-zecî de ani. In povestirea înfrîngerii lui Ioan-Albert, el caută să scape onoarea regelui, spuind că el a apucat, conform tratatului, spre Hotin şi că acei cari au pornit pe altă cale erau numai nişte «ţerani neascultători», a căror soartă n’a fost plînsă de nimeni. Restul războiului moldo-polon e tratat cu tot atîta discreţie. De la Petru Rareş înnainte — pentru Domnia acestuia bogatele şi interesantele amănunte din leatopiseţul ţerii, al cărui cuprins ni s’a păstrat prin Ureche, sînt foarte pe scurt resu-mate, — de la Petru Rareş, scriitorul polon nu se mai poate ră-zima decît pe amintirile sale proprii sau ale boierilor moldoveni, de la cari va fi cerut informaţii. Fiind însă amintiri de ale contemporanilor, ele dau ici şi colo elemente folositoare cercetătorului. Ultimul eveniment ce se menţionează, dărîmarea cetăţeî CRONICILE VECHI MOLDOVENE 547 Hotinului — Brzeski scrie din greşeală «Neamţului» — sînt din iarna anului 1564. Cronica aceasta a fost publicată la noi de trei ori: odată de d. Hasdeu, în Arch. ist., III, cu un foarte luminos comentariu, apoi de d. Bogdan, în Vechile cronici, după un ms. din Cracovia — d. Hasdeu avuse două copii după acest singur manuscris 1 — Cronice inedite, după un ms. din Petersburg; în amîndouă dăţile şi în cu îmbielşugate observaţii critice. Cronica Moldovei pănă la Bogdan Orbul, precedată de legenda populară a intemeierii principatului, se cuprinde, cu un titlu asămănător cu al corpului de la Slatina, într’o culegere rusească de cronici de la sfîrşitul secolului al XVI-lea: « Voskresenskaja letopisî» 1 2. E o cronică foarte scurtă, pănă la Ştefan-cel-Mare aproape: un pomelnic de Domni cu anii Domniei fiecăruia. La Ştefan se dau cîteva date răzleţe despre luarea şi pierderea Chiliei şi despre expediţia lui Ioan-Albert; se înşiră după moartea Voe-vodului numele fiilor săi şi se arată începutul Domniei lui Bogdan. In ordinea Domnilor de la început, se întîlneşte o greşală: intervertirea numelor lui Bogdan şi Laţco —, care se află în corpul pobratan complect şi numai în acela3. La Petru Aron se menţionează tributul dat Turcilor, ca şi în «Cronica Moldo-polonă». Mergînd numai pănă la 1504, de şi a fost intercalată într’o compilaţie mult posterioară, cronica se vede a fi — amintim şi titlul — un resumat, anterior lui Isaia din Slatina, al vechilor anale putnene, al acelei versiuni care cuprindea greşala în succesia vechilor Domni. Autorul compilaţiei din Slatina a avut alt original, tot putnean, şi l-a prescurtat neasâmănat mai pe larg4. Cît despre introducerea fabuloasă, nu se poate spune cînd s’a 1 Pentru autorii acestor două copii, pentru ms. din Cracovia, cel din Petersburg şi deosebirea dintre dînsele, pentru caracterul autograf al celui din urmă, y. Arch. ist., III, pp. 17-8; Bogdan, Vechile cronici, p. 42; acelaşi, Cronice inedite, pp. 117-8. 2 Bogdan, Vechile cronici, p. 62. 3 încă o dovadă că Brzeski a avut şi un letopiseţ putnean la îndămînă e că la dînsul nu se află greşala, care în Ureche, ce se încrede în «letopiseţul moldovenesc» oficial, se află. 4 Prescurtări de acest fel s’au făcut şi mai târziu. Amintesc numai pe a lui Amiras, după Mustea. * 548 EXCURSUL I redactat şi dacă ea a fost pusă în scris de prescurtătorul vechilor anale sau culeasă de aiurea şi alipită la prescurtare de către compilatorul rus 1. * * * în secolul al XVII-lea, înnainte de mijlocul luî; între 1646 şi 1647 1 2, între data adecă a ieşirii din Vornicie şi a morţii sale, Grigore Ureche, învăţat boer moldovean, care făcuse studii în Polonia 3, se gîndi să dea Moldovei o istorie a trecutului său în limba românească. Acest gînd se explică prin curentul spre tălmăciri care cuprinsese pe cărturarii timpului, curent datorit unei întregi grupe de influenţe, pe care nu e locul să le fixăm aici4. Ureche lucra din propriul său îndemn, fără să fi existat o rugăminte Domnească, pe care cronicarul n’ar fi uitat să o pomenească. Nu ca un îndeplinitor de porunci ale lui Vasile Lupu, ci mai curînd ca un nemulţămit cu «lipsa de aşezare», cu posibilitatea unei tiranii fără stavilă în patria sa, — ni se înfăţişează Grigore Ureche 5. 1 O altă prescurtare a listei Domnilor de la început a fost publicată de d. I. Bogdan, în Conv. Ut. pe Iunie 1901. 2 V. A. Urechiă, Schiţe de ist. Uter. romîne, pp. 180-200. 3 V. Miron Costin, poema polonă, ed. Letopiseţelor, p. 491: «care a învăţat literatura în şcoalele polone». 4 Cf. Xenopol, Ist. Romînilor, IV, p. 66 şi urm. 5 După argumentele aduse în urmă şi care au restabilit bunul simţ în drepturile sale, nu e umbră de îndoială că Grigore, şi nu tatăl său Nestor, a scris Cronica Moldovei. V. Orăşanu. Cron. Moldoveni, p. 57 şi urm. Avem o scrisoare de la Nestor — în Hurmuzaki, XI, p. 233, No. ccclviji,— şi nu un necărturar ca acesta ar fi putut întreprinde o operă literară aşa de grea şi de însemnată. Pe urmă Nestor nu se constată de nicăirî a fi făcut studii în Polonia şi nici nu era pe vremea copilăriei lui obiceiul acestor studii, şi despre Ureche cronicarul ni se spune de Miron Costin, poate un frecventator al aceloraşi şcoli, că a învăţat în Polonia. Faptul că el zice totdeauna cronicarului: Ureche, fără a da numele de botez al lui «Ureche», nu arată nici nedumerire nici o indicaţie către Nestor; din potrivă, acest fapt dovedeşte că pentru contemporanii lui Miron Costin, nu exista nevoia de a specifica: «Ureche» era pentru ei Grigore Ureche? mort de foarte puţină vreme. Dacă Nestor Ureche ar fi scris cronica, acelaşi Miron Costin n’ar fi insistat asupra faptului că a lăsat-o neterminată; v. Bogdan, Cron. inedite, p. 178. Pentru a culege un argument de amănunţimi, cum putea scrie cineva la începutul secolului al XVII-lea că Polonii. lui Ioan-Albert umblau «păroşi ca şi Nemţii» (adecă nu mai umblă), cînd obiceiul de a purta... peruci cu părul lung se introduse în toată Europa supt influenţa modei francese pe la jumătatea secolului abia? Un argu- CRONICILE VECHI MOLDOVENE 549 «Ca să nu se înnece anii cei trecuţi», Ureche s’a hotărît să-şi redacteze compilaţia. Printr’însa patriotul boier, care urmăria cu durere scăderea treptată a ţeriî sale, scădere ce se oprise numai în deceniile din urmă, — voia să-şi plătească datoria către ţară, pe care o servise şi alt-fel. Doria să se ştie printr’însul originea neamului şi desfăşurarea timp de trei secole a istoriei lui. In trecutul de lupte el des-coperia motive de mîndrie pentru dînsul şi contemporanii săi, şi în caracterisările Domnilor mari, partea cea mai originală a cronicii, el găseşte, vorbind de întregitorii şi apărătorii Moldovei : Alexandru-cel-Bun, «cu darul de înţelepciune», Ştefan-cel-Mare, «Sfîntul Ştefan-Vodă, nu pentru suflet..., ci pentru lucrurile cele vitejeşti», Bogdan, ce «ca un străjer în toate părţile pri-veghia», Petru Rareş, «păstorul cel bun», — cuvinte calde şi mîndre. Dar patriotismul lui nu vibrează la îndepărtata amintire a Romei. El constată destul de rece că Moldovenii şi Mun- * I, ment puternic e şi acesta. Cum putea să se plîngă Nestor Ureche de lipsa izvoarelor şi să vadă în acest lucru una din piedecele lucrării sale, cînd aceste izvoare mergeau pănă în zilele sale, notau evenimente la care el însuşi participase sau pe care le văzuse petrecîndu-se ? Cînd analele monastice încetează în 1587, de ce ar mai avea nevoie de dînsele un scriitor care în 1592 ajunse Mare-Logofăt ? Şi cum e posibil să vorbească după scurte însemnări cronologice sau după cronici polone despre marile în-tîmplări ale timpului său acela care în 1572 scria poate urice şi ducea de sigur tributul Moldovei la Poartă în 1587 (Orăşanu, l. c., p. 40) ? Un contemporan scrie ca Miron Costin, şi ce admirabilă cronică a ultimului sfert al secolului al XVI-lea am ti avut dacă Ureche cronicarul, ar ti fost Nestor, şi nu Grigore! în Prefaţă, Ureche vorbeşte despre dînsul ast-fel: «care den mila lui Dumnezeu şi a Domnului mieu am fost Vornic Mare» şi boierii de pe la jumătatea secolului al XVII-lea se exprimau de obiceiu că «sînt sănătoşi din mila lui Dumnezeu şi cu norocul Domnului din Scaun». Şi s’ar mai putea aduce argumentele cele mai felurite pentru a întări acest fapt cîştigat pentru ştiinţă.— Cît despre faptul dacă Prefaţa e sau nu a lui Ureche — d. Ar. Densuşianu a susţinut că nu; Rev. critică-literară, I, pp. 203, 210 —, nu e îndoială că e a lui. Argumentul că în msse ea nu e iscălită nu se susţine; sînt doar toate compilaţii. Tot aşa şi cu acela că de Ureche se vorbeşte în două msse... de compilaţii, în persoana a treia. O trimitere confusă, din partea lui Simion Dascălul, la altă Prefaţă, ca fiind a lui Ureche, nu dovedeşte nimic. în fine, cele ce se spun în Prefaţă se potrivesc numai cu Ureche. Iar acum în urmă găsesc în ms. 1445 al Academiei Romîne adevărata Prefaţă a lui Simion, care e cu totul alta decît cea ce i s’a atribuit. 550 EXCURSUL I tenii «s’au tras de la un izvor», atinge originea antică, dovedită prin şanţul milenar al împăratului străvechiu şi prin limbă, ca şi prin cetăţi, care sînt «lucru frîncesc», şi trece iute la fabula descălecării din Maramureş, pe care o povesteşte după tradiţia populară, eliminînd numai acele idei naive care jigniau erudiţia sa de humanist. Era în această Prefaţă tot crezul lui Miron Costin, dar ideile trebuiau descîlcite, desvoltate, aşezate într’un sistem larg şi logic. Şi, mai ales, trebuia ca acest sistem să fie presintat cu convingere, cu un entusiasm pentru causa originii romane de care bunul moralist Ureche nu era, de sigur, capabil. Miron Costin e deci original în consideraţiile sale fecunde în acel sens că meritul unei idei revine, nu aceluia care abia a întrevăzut-o, ci acelui care a făcut-o visibilă tuturora. Ce izvoare a întrebuinţat Ureche, pentru a ni da povestirea sa limpede şi înţeleaptă ? Din această cercetare, care nu se poate face aici decît foarte pe scurt, se va desface importanţa sa ca istoriograf şi utilitatea sa ca izvor. Una nu trebuie confundată cu cealaltă. Exista în Moldova înnainte de dînsul, cum am văzut, în multe versiuni, de o lungime şi o bogăţie foarte deosebită, un letopiseţ slavon al Curţii. Pe lîngă acesta 1 se mai păstra un alt letopiseţ, care se deosebia de cel d’intăiu numai prin sfîrşitul său, compus, nu din însemnări analistice, ci din expunerea retorică a Domniilor ce urmară pe a lui Ştefan-cel-Mare. Ureche a cunoscut din «letopiseţul moldovenesc» — aşa-1 numeşte, — din letopiseţul oficial, o versiune cu mult mai complectă decît toate acele ce s’au transmis, în originalele lor slavone sau în alte traduceri, pănă la noi * 2. Letopiseţul acesta cuprindea o sumă de lucruri pe care nu le găsim aiurea, unele adevărate, altele greşite: dacă pentru partea mai veche el ni dă cît- putem avea din deosebitele cronici ce posedăm, dacă despre Alexandru-cel-Bun nu ştie mai mult decît timpul Domniei, la 3 Care era cunoscut şi peste hotare, de vreme ce călugărul muntean Moxa iea de acolo data întemeierii Statului moldovean. Y. Hasdeu, Cuv. den bătrăm, II, p. 405. 2 S’a observat încă de d. Hasdeu, în studiul său citat, că în ordinea primilor Domni, Ureche reproduce versiunea cu greşală. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 551 luptele fiilor acestui Domn el adauge, făcînd o confusie de date 1, o a cincea, pe lingă cele patru transmise de isvorul slavon, el menţionează data, — de almintrelea greşită—a morţii lui Ştefan Alexandrovici. La Ştefan-cel-Mare, nu numai că reproduce în forma lor cea mai largă notiţile cuprinse în cronicile slavone cunoscute pănă astăzi, dar le complectează une ori cu elemente de tot felul, care nu se află în această variantă a leatopiseţului şi care totuşi sînt de provenienţă românească, scoase din acest «letopiseţ moldovenesc»: morţi, clădiri de biserici şi Curţi, etc. Pănă la moartea lui Ştefan, Ureche pomeneşte numai în două locuri existenţa altor cronici ale ţerii, cunoscute lui: odată la luptele lui Bogdan-Vodă cu Alexandrei, pe care «unele leăto-piseţe» nu le-ar povesti, dar care se găsesc în «isvoadele noastre»2. Apoi mai departe, la luptele lui Ştefan cu Muntenii, Ureche citează, cu prilejul bătăliei de la Rîmnic cu Ţepeluş, dintr’o versiune a leatopiseţului: «Unii zic că au prins Ştefan-Yodă pre Radul-Vodă, carele au fost aţîţător de păgîni asupra creştinilor. Şi i-au agiutat şi Braşovenii, tăind pe Turci. Şi, luînd Ţeara-Muntenească, au lăsat pe Ţăpăluş în locul său. Ce, ori cum au fost, tot se tocmesc 3 că au fost izbînda la Ştefan-Yodă» 4. Vom vedea că partea deosebită din varianta, la care face alusie Ureche, a fost introdusă apoi în cronica lui de unul din compilatorii ei. «Leatopiseţul moldovenesc» al lui Ureche samănă eu aşa zisa «Cronică de la Bistriţa». Aceasta^fiind mult mai puţin prescurtată decît toate celelalte versiuni ale leatopiseţului, de sigur că asămănarea între dînsa şi Ureche e mai mare decît acea care se observă între Ureche şi acele versiuni. La dreptul vorbind, «Cronica de la Bistriţa» nici nu prescurtează: ea suprimă din vechile anale, pe care le copiase, pentru a le continuă, Pobra-tenii. Se suprimase, cum am văzut, notiţele ce priviau Putna. Insă existau manuscripte care cuprindeau şi ce scăpase din vedere copistului din mănăstirea lui Petru Rareş şi păstrau şi şti- 1 Lăsînd lupta de la Podraga fără dată şi coborînd fie-care dată asupra luptei următoare. 2 «Unele isvoade ale noastre» e o greşală de copist, făcută supt influenţa lui «unele leatopiseţe» precedente. 3 Cele. două leatopiseţe: oficialul şi cellalt. 4 P. 166. 552 EXCURSUL I rile lăsate la o parte cu intenţie. Un ast-fel de manuscript avuse la îndămînă Brzeski, un ast-fel de manuscript fu întrebuinţat şi de compilatorul romîn din secolul al XVII-lea. «Cronica de la Bistriţa» nefiind conservată într’un manuscript complect, nu putem compara mai departe decît anul 1506 această versiune a cronicii oficiale cu versiunea pe care a întrebuinţat-o Ureche. Din compararea posibilă resultă iarăşi că manuscriptul lui Ureche era mai bun, deci că tran scriitorul de la Pobrata a continuat şi după Ştefan-cel-Mare sistemul său pentru epoca anterioară. Aşa numai la Ureche, după «leatopiseţul său moldovenesc», se găseşte causa războiului dintre Bogdan şi Radu al Ţerii-Romăneştî: susţinerea de către acesta din urmă a pretendentului moldovean Roman pribeagul. Din izvoclul ţeriî reproduce Ureche o serie de lucruri care nu se găsesc în versiunea foarte prescurtată a acestui izvod, pe care o dă lucrarea lui Brzeski : aşa, moartea lui Radu-Vodă, a Mitropolitului David, răspunsul polon la năvălirea lui Bogdan peste Nistru în 1509, prada lui Bet-Ghirai în Moldova, moartea Măriei, văduva lui Ştefan, moartea lui Tăutu Logofătul. Expediţia de răzbunare polonă, de, care am vorbit mai sus, e menţionată pe scurt şi în opera encomiastică a retorului Macarie. Pe aceasta a cunoscut-o Ureche, dacă nu în legătură cu letopiseţul prescurtat, care o preceda, măcar într’un manuscript separat. Dacă pentru invasia tătărească din 7021—1513, el n’a împrumutat nimic de la Macarie, care trece mult mai iute asupra evenimentului, într’o formă cu totul deosebită —, asămănări de formă şi de cuprins se întîlnesc pentru multe povestiri următoare 1: aşa, lupta cu «Albu» Sultan—e Alp Ghirai—, tăiarea 'lui Arbore, lupta de la Tărăsăuţi, luptele lui Rareş peste munţi în întâia Domnie. De multe ori, Ureche traduce, şi nu traduce totdeauna bine. Dar în proporţie mai mare decît din Macarie, cronicarul compilator culege din analele oficiale, despre care ni putem face numai o slabă ideie din expunerea pripită a resumatorului polon, singura care, afară de Ureche, ni le păstrează, pănă la moartea lui Petru Rareş măcar. Din «leatopiseţul moldovenesc» al Domniei iea Ureche o sumă de lămuriri din cele mai preţioase, o V. V. şi paralelele date de d. Bogdan, Vechile cronici, pp. 122-6. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 553 sumă de complectărî pentru Macarie : moartea lui Vladislav, regele Ungariei, semnul pe cer şi cutremurul din 1516, amănuntele nouă despre moartea lui Bogdan Orbul, porecla de Călugărul a lui Radu Yoevodul muntenesc, pribegia boierului Şerpe, execuţia fiilor lui Arbore Hatmanul, răscoala fruntaşilor terii contra lui Ştefăniţă — neasămănat mai pe larg decît în Macarie —, data noueî lupte cu Muntenii din 1526, moartea lui Petru, fratele lui Ştefăniţă, amănuntele precise despre sfîrşitul acestui Domn. Fuga lui Rareş în Ardeal şi toate evenimentele ce urmează pănă la stabilirea lui Alexandru Lăpuşneanu sînt tratate cu o extraordinară bogăţie de amănunte vii, observate şi notate de un contemporan cărturar şi de talent. Comparată cu izvoarele documentare, care sînt, din fericire, şi ele foarte numeroase şi precise pentru acest timp, povestirea lui Ureche pare pretutindeni cu desăvîrşire* adevărată h Supt influenţa biografiilor Domneşti — din care Ureche nu cunoaşte pe a lui Eftimie —, analiştii din mănăstiri luau apucături de istorici şi clădiau naraţiunile lor cu o lărgime, o coloare necunoscute înnainte. Am spus că Ureche nu cunoaşte pe Eftimie, de la care ar fi putut lua unele notiţe complementare, chiar pentru epoca anterioară anului 1552, cînd Alexandru Lăpuşneanu ocupa tronul. Dacă ar fi cunoscut pe Eftimie, de sigur că ni-ar fi dat pentru cei d’intăiu doi ani din Domnia lui Alexandru-Vodă ştiri despre mersul de învingător al acestuia, despre intronarea şi confirmarea lui de Poartă, despre participarea-î la expediţia contra lui Radu Iliaş din Ţara-Romănească şi despre noua expediţie munteană, care scoase din Scaunul său pe Mircea-Vodă. Din iz-vodul său, mult mai scurt, coborît iarăşi pănă la scurte şi seci anale, Ureche adună numai, pentru a povesti întâia Domnie a Lăpuşneanuluî, menţiunea căsătoriei noului Domn cu Ruxanda Rareş, a iernii grele şi a ciumei, şi a naşterei fiului lui, Bogdan1 2. 1 Cf., d. ex., potrivirea absolută a notiţelor despre fugă cu izvoarele ardelene din Iorga, Bistriţa, I şi concordanţa ştirilor despre întoarcerea lui Rareş de la Constantinopol şi măsurile luate contra boierilor compromişi cu cele ce ni dau în această privinţă izvoarele documentare polone, publicate în Apendicele la Chilia şi Cetatea-Albă, p. 348 şi urm. 2 E curios însă, fără să fie altă explicaţie decît întîmplarea sau folosirea lui Eftimie de redactorii cronicii oficiale, e curios că găsim într'un 554 EXCURSUL I Din anale împrumută apoi Ureche — ele erau acum singurul izvor — notiţe despre sfinţirea Slatineix, despre una singură din expediţiile din Ardeal, cea din 1556, care şi aceia e expusă fără amănunte, în liniile sale generale numai, despre o nouă iarnă aspră şi despre moartea lui Macarie. Puţin pentru o epocă în privinţa căreia se puteau spune multe ! Comparîndu-se cu felul cum aceleaşi anale descriau evenimentele de la 15381a 1552, se vede marea decădere ce se pronunţă de la această dată înnainte în scrierea analelor ţerii * 1 2. Aceste anale nu cuprindeau mai nimic despre Despot. Atingeau numai sosirea lui, lupta de la Yerbia, încoronarea, moartea. «Pentru Domnia acestui Despot-Yodă, letopiseţul cel moldovenesc», spune un interpolator, «foarte prea scurt scrie; că numai ce arată cum au venit Despot den ţeara leşească cu oaste streină şi s’au lovit cu Alexandru-Vodă la Yerbia, ş’au biruit pre Ale-xandru-Vodă şi l-au gonit pănă la Huşi; şi deacii s’au întors la Iaşi, unde i-au cetit Vlădicii molitva de Domnie, şi i-au pus numele Ioan-Vodă; şi arată cîţi ani au domnit»3. In adevăr, din povestirea lui Ureche acestea sînt singurele fapte care se cunosc a fi luate din analele Domneşti. loc o oare-care asămănare de formă între Ureche şi Eftimie. Eftimie, p. 220: «Alexandru... după ce aii luat stăpînirea Moldovei şi-au făcut pace..., din toate părţile...; Ureche, p. 210: «Dacă s’au aşezat Ale- xandru-Vodă la Domnie, nu grijea de alta, ce numai de pace din toate părţile». 1 Intemeiarea Slatinei, adecă împrejurările în care Lăpuşneanu a fost adus să o întemeieze, se povesteşte şi la sfîrşitul cronicii lui Eftimie. Dar nu Eftimie însuşi a scris acele rînduri, al căror stil e mai umflat decît stilul călugărului şi a căror întindere e disproporţionată. Le va fi scris Isaia, copiatorul corpului de cronici. Pentru a întări această părere, observ că menţiunea despre Slatina nu se potriveşte nici cronologic cu cele ce o preced. A doua expediţie în Muntenia s’a făcut la 1554. Şi data naşterii lui Bogdan Voevod trebuie pusă în 1554: «al doilea an, Avgust», e, într’adevăr, August 1555, căci Alexandru a fost stabilit în Septembre 1552, deci n’a apucat în Domnie luna lui August 1552. 2 Acum analele se găsiau iarăşi într’o singură versiune în mînile lui Ureche, pe cînd la Ştefăniţă compilatorul avea şi o alta decît cea oficială. In aceasta se spunea de otrăvirea lui de către Doamnă, pe care otrăvire o şi notează Ureche — care nu lasă nimic la o farte — după «un letopiseţ moldovenesc». 3 P. 428. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 555 Pentru Tomşa, analele acestea dădeau numai conflictul lui cu Domnul muntean si retragerea în Polonia, unde găsi moartea. Pentru a doua Domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu, din anale se informă Ureche asupra alegerii lui Teofan ca Mitropolit? asupra tentativei pretendentului Ştefan Mîzgă, asupra morţii Sultanului Soliman—asemenea morţi de suverani vecini se mai găsesc pomenite în «letopiseţul moldovenesc», în partea sa mai veche —, asupra îngropării lui Lăpuşneanu în Slatina, «care este de dînsul zidită». îngroparea Ruxandei la Slatina, «lîngă Domnu-său Alexandru-Vodă», trebuia să fie şi ea menţionată în însemnările călugărului cronicar din această mănăstire. Tot de la analistul din Slatina va fi căpătat Vornicul lui Vasile Lupu interesanta caracterisare a lui Bogdan-Vodă, făcută în stilul larg şi bogat, care fusese părăsit acuma. în ceia ce priveşte Domnia lui Ioan-Vodă, Ureche găsi asupra ei în letopiseţul oficial numai pomenirea indignată a persecuţiilor de clerici — între alţii, a lui Teofan, cum ştim:, «ucenicul lui Macarie» —, a locului de luptă cu Turcii, Roşcanii, a trădătorilor ce vîndură pe eroicul Domn şi oastea lui. Ce urmează despre Domnia lui Petru Şchiopul, nu e alta decît o reproducere a analelor. Aceasta însă numai pănă la tragedia lui Ioan Potcoavă, pe care analele o pomeniau aşa de pe scurt, încît lui Ureche i-a fost permis a-1 confunda cu alt Ioan-Vodă, Creţul 1. Totuşi, din acele anale a aflat Ureche data precisă cînd Potcoavă a apucat Scaunul moldovenesc, locul unde se dădu lupta: la Docolina, şi ziua cînd Petru Şchiopul putu să se întoarcă în Iaşii părăsiţi. Tot ce vine pe urmă aparţine analelor, care, cum am spus mai înnainte, au trebuit să fie redactate de la o vreme încoace la' Galata. Afară de tăiarea lui Iancu-Vodă, de care vorbia însă şi «leatopiseţul moldovenesc», citat aici pentru ultima oară, de şi e folosit şi mai departe 1 2, afară de această singură escepţie tot ce se mai găseşte pănă la sfîrşit e luat din izvoare moldove- 1 «Iară unii i-au zis Creţu.» «Unii» adecă letopiseţul oficial, nu cronica străină. 2 Citaţia lipseşte în ed. Kogălniceanu; în ms. o aflăm. Aşa în ms. 108 al Bibi. Ac. Rom.: «Scrie leatopiseţul cel moldovenesc că moartea luî Iancu-Vodă», etc. Cf. Ureche, p. 285. Observăm că Ureche nu-şi specifică isvoa-rele decît atunci cînd ele se contrazic. 556 EXCURSUL I neşti, iar pănă la Aron-Vodă din analele aşa de des menţionate. Poate că aceste anale, care, cum ştim, nu fură continuate după 1591, se opriau încă la 1587, şi se poate să ni dăm şi samă de raţiunea acestei întreruperi. Pentru ciocnirile cu Cazacii în Novembre 1587, Ureche putuse da date precise, de lună şi zi, fiindcă avea încă la disposiţie analele. El nu cunoaşte nimic despre trei ani din istoria Moldovei, despre prada Cazacilor în 1588, despre luarea Cozlovului de dînşii, despre expediţia turcă din 1589. Pentru un eveniment de o însemnătate mult mai mare decît războiul din 1587, pentru retragerea lui Petru-Vodă în Germania, compilatorul nu ştie decît anul. Nici o singură dată de lună şi zi nu se mai găseşte pănă la sfîrşit. De ce însă întreruperea analelor, continuate timp’ de aproape două secole, în acest an 1587? Ştim din documente 1 că la sfîr-şitul acestui an se constată că Mitropolit al Moldovei nu mai era Teofan, «ucenicul lui Macarie», acel Teofan despre faptele căruia se preocupă continuu analele 1 2, pe care ele-1 urmăresc * pănă la sfîrşit. Istoriografia slavonă a Moldovei începuse deci supt Iosif, se continuase supt cei doi Teoctişti, supt Macarie, supt elevul acestuia Teofan şi, cînd această ultimă lumină a şcolii sîrbeşti, cînd acest ultim «învăţător al Moldovei», se stinse,— ea încetă odată cu dînsul. Cu informaţia pe care o putuse căpăta din cetirea «letopiseţului» şi «izvoadelor» variate ale sale, Ureche nu era mulţămit. Constatăm spre lauda lui că simţia nevoia de lumină, cădoria, între altele, explicaţii asupra felului de cîrmuire din alte timpuri. Cronica oficială, spune el, «nici de viaţa Domnilor carii au fost, toată cîrma nu alege, necum lucrurile din năuntru să aleagă...3. «Iară ce se va fi lucrat în lontru sau în ţeară la noi, despre partea giudeţelor şi a dreptăţei, nu aflăm», observă el la Domnia lui Bogdan Orbul 4, 1 Hurmuzaki, XI, p. 901. încă la 10 Ianuar 1586 e Mitropolit Teofan. Wickenhauser, Molăawitza, pp. 91-2. 2 Trecerea cu vederea a numelui său în pribegia de supt Iancu Sasul e de sigur datorită copiştilor. 3 Prefaţa. 4 P. 186. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 557 II vedem necontenit căutînd să-şî întregească ştiinţa despre trecut, pe care o dădeau leatopiseţele. Pentru aceasta recurge la tradiţie. Din tradiţia aceia, pe care mai tîrziu era s’o adune Neculce în «O samă de cuvinte», va fi luat Ureche unele lămuriri, care nu poartă un caracter de transmisiune literară. Aşa, despre originea lui Petru Rareş şi împrejurările în care a luat Domnia — o legendă, poate îmbrăcată de popor în forma poe-siei, pe care o întîlnim şi în colecţia de «poveşti» istorice a lui Neculce 1 —, aşa despre obiceiurile sîngeroase ale lui Alexandru Lăpuşneanu, despre călugărirea lui in extremis, pe care izvoare autentice ne împiedică de a o admite 1 2, dar care a făcut ca numele falşului călugăr Pahomie să intre în pomelnicul Putneî, redactat mai tîrziu, supt Mitropolitul Iacov al II-lea 3. Din tradiţie va fi avut Ureche şi cuvintele de căinţă pe care le-ar fi spus Ion-Vodă cel Cumplit în clipa morţii, şi sania de os a lui Iancu Sasul şi despre obiceiurile lui Petru Şchiopul. Dintr’o tradiţie de familie sau şi din însemnări ale tatălui său, îşi va fi dobîndit în fine Grrigore Ureche lămuririle asupra Domniei lui Aron-Vodă, care termină cronica, aceste lămuriri, pe care nu le putea da în scris sau prin viu graiu decît un contemporan, un boier mare, un actor principal al evenimentelor4. Alte ori, îl vedem dînd lămuriri asupra lucrurilor povestite, trimiţînd la evenimente ulterioare, menţionînd urme istorice. Ast-fel, la naraţiunea luptei de la Lenţeşti: «se cunosc scopurile Leşilor făcute de atunci», la luptele cu Polonii, explicaţia cu felul cum aceştia îşi purtau pârul; la Iancu-Vodă şi Petru Şchiopul, în fine, adaosul că fugarii Ieremia şi Simion Movilă au fost pe urmă Domni şi că obiceiul ce voiau Turcii a-1 introduce în 1 V. şi mai sus, voi. I, Neculce şi Cantemir. 2 V. Iorga, Bistriţa, I, p. lxx. 3 V. Melhisedec, 0 visită, p. 241. Un ctitor călugăresc, cu acest nume, va fi existat, şi Iacov va fi văzut într’însul, amintindu-şî de naraţiunea lui Ureche, ultima înfăţişare a straşnicului Voevod. 4 Aceste pagini samănă bine, prin bogăţia lor neprecisă, prin îmbielşu-garea lor neegală, prin coloarea lor fără contururi definite, cu paginile care, în cronica lui Miron Costin, cuprind amintirile dobîndite de la tatăl său Costin Postelnicul. V. mai departe. Mai tot-deauna cînd Ureche recurge la tradiţia populară, rare ori şi în alte caşuri, el îşi înştiinţează cetitorul asupra naturii izvorului prin cuvintele: «zic», «zic unii», «spun». V. pp. 222, 229, 235, 238. EXCURSUL I 558 1591 a dat naştere la şi maî mari abusuri. Se pare chiar că acest harnic iscoditor de adevăr, acest curios de trecut n’a luat din letopiseţul mai desvoltat, ci din vederea monumentelor şi din cetirea inscripţiilor de pe dînsele, unele lămuriri despre luptele şi clădirile lui Ştefan-cel-Mare h E hotărît. acuma că «leatopiseţul leşesc» al lui Ureche, înde-plinitorul cel mare al lipsurilor pentru perioada obscură de înnaintea lui Ştefan-cel-Mare şi—trebuie să adăogăm—creatorul de căpetenie al confusiilor, — e Ioachim Bielski, prelucrătorul unei compilaţii polone, mai ales după Wapowski 1 2, care compilaţie deci la rîndul ei serveşte unui compilator romîn. Ioachim a întregit pe tatăl său Martin, şi Martin însuşi, un scriitor din secolul al XVI-lea, se foloseşte amestecîndu-i şi prescurtîndu-i, de marele cronicar contemporan al secolului precedent, Dlugosz, şi de alte izvoare mai mărunte, de sigur 3. Pe Bielski-1 utilisează Ureche cum am spus, maî ales pentru acea parte din istoria Moldovei în secolul al XV-lea, care apărea săracă şi confusă din letopiseţul slavon al ţerii. Concili-area spuselor, aşa de adese ori divergente, ale «leatopiseţului nostru» şi ale «leatopiseţului străinilor», nu era însă o sarcină uşoară, şi ea întrecea cu mult puterile, dacă nu bunăvoinţa, unui boier moldovean din secolul al XVII-lea, chiar cînd acesta avea o şcoală polonă. De multe ori, Ureche se mulţămeşte a pune una lîngă alta afirmaţiile ce nu se puteau împăca: alte ori iea asu-pră-şî să suprime contrazicerile, şi atunci neapărat se încurcă şi greşeşte, ca la înşirarea luptelor dintre fiii lui Alexandru cel-Bun, de exemplu. Multe din încurcăturile de cronologie ale harnicului 1 Profit de această nouă ocasie pentru a atrage atenţia asupra altor dovezi în potriva ipotesiî că Nestor e acel Ureche care a scris Cronica. Ce raţiune ar fi avut la acesta spusa că Galata, făcută supt Petru Şchiopul, durează încă: «care trăieşte şi pănă astăzi» ? Cum se putea ca Nestor, un boier al lui Petru Şchiopul, să judece pe acesta după auzite: «Spun de acest Petru Vodă»? în fine, cum se face că pănă la iffron-Vodă presupusul Nestor nu vorbeşte nici un cuvînt despre rolul politic sau viaţa lui Ureche Logofătul şi numai aici începe de odată a da o sumă de date asupra activităţii acestuia? 2 V. Bestuschew-Rjumin, Qnellen und Litteratur der *russischen Geschichte, Mit-tau, 1876, p. 181. 3 Cercetarea legăturilor dintre acest izvor şi Ureche a fost făcută complect de d. I. Sbiera, în An. Ac. Rom.r. ser. a 2-a, t. V. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 559 scriitor n’au altă origine h Se face următoarea declaraţie, pe care nu înţelegem de ce Kogălniceanu n’a reprodus-o şi de ce, la descoperirea ei, ea a fost atribuită, nu lui Ureche chiar, ci compilatorilor săî: «însemnarea ailor a scriitorilor noştri nu să tocmeaşte cu a streinilor, că leatopiseţul nostru scrie că au fost anul 6067 (sic), cînd au stătut Domnu Dragoş-Vodă, iară leato-pisăţul streinilor scrie că au fost anul 6067 în zilele acestui Ştefan-Vodă; iar ce să va fi trecut înnapoi nu să află scris de streini. Cunoaşte-să că, cum nu se află de scriitorii noştri însemnată viaţa Domnilor şi lucrurile lor, aşa şi văleatul, cînd ai, să nu-1 fie smintit. De au şi însămnat, n’au ştiut ce au scris, iară leatopisăţul cel lătinescu—ceteşte : leşescu — putem cunoaşte că poate fi mai adevărat, că, fiind oamini aşădzaţî de de mult şi cronicarii lor neavîna altă treabă, ce numai văleatul păziia şi neşte lucruri mari ca aceastea socotiia să nu rămîe ceva neîn-sămnat, pentru ca să nu dzică vecinii şi megiiaşii lor den pre-giur că au fost adormiţi sau neînvăţaţi şi nestrăbătuţi cu istoriia, — pentru aceaia şi pre acesta lucru putem cunoaşte că ei, cum au înţăle3 de descălecarea ţărăî noastre şi de lucrurile Domnilor, îndată s’au apucat de au însămnat toate pre rînd, şi a noastre ca şi a lor: pentru aceia, ei scriu că au fost văleatul la Domniia lui Ştefan-Vodă 6867 1 2». Se mai foloseşte Bielski ca izvor însemnat şi la războaiele cu Polonii supt Domnia lui Ştefan-cel-Mare şi după această Domnie adecă pănă la 1538. De aici, el nu mai putea servi la nimic compilatorului moldovean. Dar Bielski dă din nou material pentru adaosuri la cariera lui Despot şi la istoria tulburărilor produse de agitaţia politică a acestuia. El apare iarăşi ca întregitor al letopiseţului moldovenesc la Ioan-Vodă cel Cumplit, pe urmă la Ioan Potcoavă. La urmă de tot, Ureche se plînge că nu află amănunte în «cronicarul cel leşesc» asupra unui alt năvălitor în Moldova, Petru Cazacul, — în 1592. Aici nu mai poate fi vorba de cunoscuta cronică a lui Ioa- 1 Cu o mare nedumerire cronologică, se chinuieşte Ureche în chiar primele pagini ale compilaţiei sale la luptele «fiilor lui Ştefan-Vodă», puse de Bielski, după izvoare pe care le cunoaştem (v. I. Bogdan, în Convorbiri literare de la l-iu Octombre 1890), la 1359, tocmai în anul cînd leatopiseţul terii aşeza întemeiarea principatului. 2 După ms. 103 al Bibi. Ac. Rom. Se mai află în două alte manuscripte ale aceleaşi Biblioteci: 169 şi 174. 560 EXCURSUL I chim Bielski, tipărită în 1597: aceasta nu merge cu povestirea mai departe decît anul 1586. Nu trebuie să ne gîndim la alt cronicar polon din secolul al XVI-lea, Paszkowski, despre ale cărui legături cu istoriografia moldovenească din secolul următor se va trata mai departe. Ureche putea să caute — si să nu găsească — lămuriri despre evenimente petrecute în Moldova la 1592 în continuarea chiar a operei lui loachim Bielski, continuare din care d. Hasdeu a dat un fragment în Ar eh. ist., I1, p. 175. 0 carte de istorie scrisă în latineşte trebuia să fie pentru Grigore Ureche un «letopiseţ latinesc». Deci, cînd el vorbeşte, în prefaţa operei sale, de «letopiseţele latineşti» care menţionează evenimente din istoria veche, acest termin înseamnă manuale latineşti sau şi tratate mai întinse de istorie antică. Dar mai departe, cînd se coboară de la aceste generalităţi confuse asupra originilor, pentru a urmări şirul şi faptele Domnilor Moldovei, cronicarul se referă de multe ori la un «letopiseţ latinesc», pe care-1 pune în oposiţie sau în confruntare cu letopiseţele moldo-venesc şi leşesc, a căror natură ni este acuma cunoscută. După citaţiile lui Ureche, «letopiseţul lătinesc» vorbia despre fuga lui Uiaş Alexandrovici în Polonia, trecea supt tăcere năvălirile tătăreşti din 1439 şi 1440, adăugea după Petru-Vodă Alexandrovici I-iu un Ştefan-Vodă, care n’a existat, şi un Ciubăr-Vodă, care figurează în mai toate versiunile letopiseţului terii, afară de «Cronica de la Bistriţa»; făcea pe Bogdan-Vodă, tatăl lui Ştefan-cel-Mare, să fugă în Polonia, deşi se luptă cu Polonii, şi să domnească patru ani, ceia ce e, de sigur, prea mult. La Ştefan-cel-Mare, «letopiseţul moldovenesc» era mai pe scurt decît cel «lătinesc», dar cuprindea lucruri, ca prada Domnului în Secuime, care lipsiau în acesta 1. Se găsia însă în «letopiseţul latinesc» menţiunea retragerii lui Radu-Vodă în cetatea Dîmboviţei 1 2. Pentru alt ceva nu se mai citează enigmaticul izvor. Din cele de mai sus se vede că acest izvor nu era un izvor însemnat şi că întinderea sa nu corespunde cu numărul şi importanţa lămuririlor cuprinse în el asupra istoriei moldoveneşti. O cronică polonă din secolul al XV-lea nu poate să fie, pentru 1 «Ce de această poveste cronicarul cel lătinesc nimic nu scrie; încă şi alte semne multe sînt, care nu le însemnează; iară letopiseţul nostru, măcar că scrie mai pre scurt, însă le însemnează pre toate...» p. 152. 2 P. 158. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 561 că din acest secol n’avem decît una care să îmbrăţişeze epoca îmbrăţişată de «letopiseţul lătinesc», aceia a lui Dlugosz, şi aici n’avem a face cu Dlugosz, care cuprinde alt-fel de lucruri decît aceste greşeli sau neînsemnate adaosuri. O cronică polonă în latineşte, scrisă în secolul al XYI-lea, n’ar putea fi decît Cromer sau Sarnicki, ţiindîn samă epoca celor povestite; cronica lui Ureche nu se potriveşte însă nici cu unul nici cu altul. Rămîne o singură explicaţie — căci un obscur manual latin de istorie polonă nu putea cuprinde Domnia lui Ciubăr şi anii cît a stat Domn Ştefan Alexandrovici. Pentru şcoala lui Despot, pentru rudele şi cunoştinţile polone ale lui Ieremia Movilă sau pentru informaţia clericilor catolici de la biserica din Iaşi, s’ar fi redactat, după letopiseţul slavon, amestecîndu-1 poate cu elemente polone, o cronică latină, pe alocuri dezvoltată ca stil, dar cuprinzînd un foarte mare număr de greşeli, confusii şi supresiunî. Trebuie să ni-o închipuim cam supt forma traducerii polone a lui Brzeski sau compilaţiei de istorie munteană făcută de un cleric catolic la Tîrgovişte în secolul al XVIII-lea, după izvoare indigene h însemnătatea cronicii lui Ureche stă mai ales în două lucruri: întăiu, că a prefăcut pe româneşte vechile letopiseţe slavone, complectîndu-le unul prin altul, dînd contemporanilor tot ce se cuprindea în ele; al doilea, că a descoperit folosul ce se poate trage pentru istoria Moldovei din întrebuinţarea scriitorilor poloni. în al treilea rînd, ar veni semnalarea pentru întâia oară, dar fără precisie şi căldură, a originii romane. Compilaţia însă avea multe greşeli, mai ales în partea veche, plină de confusii, care erau pentru autorul lor explicaţii ale nepotrivirilor întîmpinate de dînsul. Aşa, pentru «fiii lui Ştefan-Vodă», aşa pentru Iuga, căruia i se atribuia numirea lui Teo-ctist ca Mitropolit, binecuvîntat de la Ohrida, — pe cînd numirea lui Teoctist era pusă bine de cronicile slavone supt Alexandrei şi relaţiile cu Ohrida au fost provocate, de sigur, de unirea pa-triarchiei din Constantinopol, la sinodul din Florenţa, cu Biserica 1 1 Arch. ist, I2, p. 46 şi urm. Am spus că în observaţiile lui Ureche despre cronologia cronicei moldovene şi celei străine, aceasta e numită din gre-şală cronica latină, în loc de polonă. Căci, continuînd povestirea, scriitorul termină capitolul cu cuvintele: «nu părtineşte cronicarul Bielschie alor săi, ci scrie poticala...», etc. ^ 36 562 EXCURSUL I romană,—pentru sinodul însuşi strămutat supt acest Alexandru, printr’o îndoită confusie 1 pentru Grigore Ţamblac, admis ca — Mitropolit în 1439; aşa pentru data luptelor dintre fiii lui Alexandru, etc. Dar nu contemporanii lui Ureche puteau fi jigniţi de aceste defecte. Critica lor nu era superioară criticii Vornicului Grigore şi nici cunoştinţele lor nu erau mai multe decît ale lui. Dacă se putea face ceva pentru a îmbunătăţi lucrarea, judecau cărturarii timpului, să se adauge încă, să se amplifice. Un «dascăl» îşi luă această misiune, un «dascăl» al şcolii de la Treî-Ierarchî probabil, dascălul romănesc de acolo, şi nu vre-un dascăl de curte boierească sau vre-un popă-«dascăl» de mănăstire. Dascălul se chema Simion; era de loc, credem, de peste munţi— ca unul ce ştia ungureşte şi cunoştea bine împrejurările din Ardeal şi Maramureş 1 2, şi era un om învăţat pentru vremea sa, cu ştiinţă de carte polonă, dacă nu şi latinească. Lui Simion, care se apucase, de sigur, dintru întăiu să copie cronica lui Ureche, această cronică i s’a părut pe alocurea insuficientă. Pentru a o complectă el n’avea însă multe izvoare nouă la îndămînă. Cunoştea numai originalul slavon al lui Ureche, continuat, după acesta, pănă la Vasile Lupu 3, şi o cronică polonă, din care acesta nu trăsese nici-un folos: a lui Paszkowski, care nu era decît o prelucrare a unei opere latine a lui Guagnini, Berurn polonicarum torni tres 4. Cu acest capital ştiinţific se puse la lucru dascălul Simion, pe care zăpăceala contemporanilor săi, şi a lui Nicolae Buhuş, informatorul lui Costin, în special, l-a prefăcut pentru posteritatea încrezătoare în Azarie călugărul, Misail călugărul, Istrati 1 Izvoarele nu vorbiau de Domnia chiar a lui Alexandrei, ci de epoca lui. 2 V. Adausele sale la Ureche, publicate de Kogălniceanu, ca Apendice I, YII la t. I al Letopiseţelor. Aşa, etimologia Sucevei şi interpretaţia lui szereiem prin «îmi place». Ştie cum se «cetluesc pregiur cap» Maramureşenii, cînd serbează Ungurii Lăsatul Secului, pe unde se trece muntele în această ţară: pre la Rodna. Scrie ca un Maramureşean : «pretutinderile». Pomeneşte obiceiul unor Unguri de a veni mai bucuros la «biserica romanească decît la căpiştea celorlalţi Unguri». 3 V. prefaţa lui Simion. O reproducem în Studn şi documente, III. 4 Originalul a eşit la Frankfurt pe Mein în 1581 V. şi Starczewski, Scripts t. I. Traducerea se tipări la 1611. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 563 Logofătul, nume toate de copişti sau de oameni învăţaţi, cari tăcuse alte lucrări istorice sau literare L începutul lui Ureche i se părea prea scurt, şi amestecul de erudiţie şi de fabulă, supresiunile motivate nu-i erau inteligibile. El ştia că povestea e mai largă în letopiseţ, în letopiseţul despre Craiul Laslău, care a trecut munţii pentru a bate pe Tătari cu tâlharii ceruţi de la împăratul Rîmului, în «leatopise-ţul cel unguresc», maramureşean poate, de vreme ce vorbia de aceste lucruri. Avînd la îndămînă acest leatopiseţ, care fusese cunoscut şi compilatorului rus al cronicei «Voskresenskaja» şi fusese prelucrat pentru această culegere de povestiri istorice, avîndu-1 la îndămînă, deci, îl copie, amestecînd ici colo o etimologie ungurească a numelor de localităţi moldovene: Şiret, Suceava....1 în două locuri, interpolatorul atrage atenţia publicului asupra numelui şi meritelor sale: «Această poveaste», spune el despre coborîrea lui Dragoş 1 2, «ce scrie de aicea în gios, pentru înnoirea Moldovei, iaste izvodită de Uriache Vornicul den letopiseţul cel leşăscu, care poveaste se tocmeaşte întru tot cu predosloviia leatopisetulul cestul moldovenescu 3, însă mai pre scurt, iarăşi predosloviia Moldovei tinde povestia mai deschis şi de ajunsu, cum arată mai gios». Şi aiurea 4: «Pentru ţara Moldovei, că iaste făcută den două limbi, den Romînî şi den Ruşi, cu-noaşte-să şi pănă astădzi, că iaste ţara Moldovei giumătate de Ruşi şi giumătate de Romînî; însă această poveaste nu se află însemnată de Ureache Vornicul, iar Simion Dascălul n’au lasat-o neînsămnată nice aceasta 5». 1 Existenţa tuturor acestor cronicari nu se razimă decît pe o afirmaţie din auzite a lui Miron Costin, în Prefaţa Cărţii despre descălecat. 2 Apucase a reproduce spusele lui Ureche despre originea romană şi intercalase, după lămurirea ei, primele două capitole din interpolaţia lui. Cf. ed. Kogălniceanu, pp. 131-2, 377-9. 3 V. şi p. 379: acelaşi termen. 4 După ce reprodusese —, vorbind după ed. lui Kogălniceanu — cap. 3 din Adause, în locul punctat din care să se imagineze restul: p. 132 din textul lui Ureche. 5 Apoi continuă: «Scris-au la leatopiseţul moldovenescu,la Predoslovie, de dzice, că, dacă au ucis acei feciori de Domni dzimbru...» Apoi se termină cap. 3 citat din Adause. — Un copist al lui Simion scrie între cap. 1 şi 2 din Adause aceste cuvinte: «Această poveaste a lui Laslău Craiu, ce scrie că au gonit pre Tătari, nu iaste scrisă de Ureche Vornicul den 564 EXCURSUL I Cu toată cunoştinţa luî Paszkowski, Simion Dascălul n’are nimic de zis asupra încurcăturilor din primele capitole ale compilaţiei lui Ureche, dar, fără a înţelege şi înlătura confusiile predecesorului său, el urmăreşte, după analele ce urmau prefaţa «ungurească», după «leatopiseţul sîrbesc», pe care-1 atribuie unui copist oare-care, cu numele de Azarie, — el urmăreşte, zic, povestirea lui Ureche, pentru a o complectă la nevoie. Ce vede că lipseşte, pune la loc, fără să se gîndească la aceia, că, în socotelile lui «critice», cronicarul a putut strămuta aiurea povestirea sau i-a putut da o formă supt care ea nu se recunoaşte la întăia vedere. Ast-fel, Ureche strămutase notiţa alegerii lui Teo-ctist ca Mitropolit supt Iuga — ceia ce era un mare anacronism, şi lăsase la o parte blagoslovenia patriarchuluî sîrb, Nicodim, pentru a admite, cine ştie după ce tradiţie, relaţiile nouă ale Mitropoliei moldovene cu Ohrida; iar la Domnia lui Alexandrei, el vorbia pe larg, după Bielski şi amintiri de şcoală, de sinodul din «Florentina», pe care-1 făcea să fie presidat, nu de Papa Eu-geniu, de un Papă Christofor —, care era în realitate numai un episcop de Coron. Fără să-şi dea samă de toate aceste con-fusii, Simion punea în margine, la Domnia luî Alexandrei,'menţiunea numirii Mitropolitului Teoctist-, cu binecuvîntarea lui Nicodim Sîrbul. La Domnia luî Bogdan Alexandrovici, se atrăgea atenţia asupra faptului că leatopiseţul punea tributul supt acesta, nu supt Petru Aron, — înţelegînd greşit * 1 menţiunea originalului slavon. La Domnia lui Ştefan-cel-Mare dorinţa de a complecta pe Ureche face însă pe Simion să încurce cu desăvîrşire, prin interpolaţii nechibzuite, lucrarea acestuia. Ureche, în forma sa originală, povesteşte lupta de la Podul Innalt aşa cum i-o dădeau letopiseţele sale de ţară, adăugind numai cîteva notiţe de provenienţă polonă. Cu bun simţ, Vornicul Grigore înlăturase povestirea unei versiuni a cronicilor moldoveneşti, care punea supt Domnia luî Radu-Vodă o luptă cu Muntenii, pe care forma ofi- leatopiseţul leşescu, ce iaste scrisă de un Simion Dascalu, den Cronicariul ungurescu— care poveaste poate fi adevărată». Citaţiile sînt după ms. 103 al Bibi. Ac. Romîne. In acest ms., ca şi în ms. 174, în partea din Ureche, publicată de Kogălniceanu pe pp. 131-2 se dau două subtitluri; «Pentru limba noastră moldovenească» şi «de răsipa terii d’intăiu». 1 V. Cronica moldopolonă. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 565 cială şi complectă a leatopiseţului o aşeza supt Ţepeluş, sau Ba-sarab cel Tînăr, în 1481. Oprindu-se la înşirarea prăzii, Ureche trece la războiul cu* Turcii din 1476, apoi de la acesta la lupta de la Rîmnic, acea din 1481, contra Tînăruluî Basarab, men-ţionînd aici în treacăt că există o altă versiune, în care numele lui Ţepeluş e înlocuit cu al lui Radu. Aici în 1481 punea Ureche moartea lui Şendrea *, luarea cetăţei Crăciuna. Aşa cum se presintau lucrurile în Ureche, povestirea corespundea cu adevărul. Lui Simion Dascălul i s’a părut că e de nevoie a adăugi şi cuprinsul variantei menţionate, fără să vadă bine că ast-fel se dă o naraţiune dublă, identică în liniile sale generale ; înşelat de multele — şi foarte interesantele — amănunţimi nouă pe care le da versiunea răspinsă de Ureche 1 2, el o adoptă şi o interpolă în naraţiunea lui Ureche. Find că era vorba de Radu-Vodă, intercalarea se făcu, mai mult sau mai puţin la întîmplare, în 1475. Şi, fiindcă ast-fel Şendrea ieşia omorît de două ori şi Crăciuna, cucerită în două rînduri, Simion a suprimat menţiunea acestor două fapte din descrierea făcută de Ureche asupra războiului din 1481. 3. Nu numai atîta. Pănă la lupta de la Războieni Simion introduse alte elemente de împrumut. Găsind, undeva, pe vre-o foaie de carte bisericească, menţiunea unui atac al Cazacilor, răspins de Moldoveni la Grumăzeşti, — atac care se petrecuse supt« Ştefan-Vodă,» supt Ştefan-Vodă Răsvan adecă, singurul Domn moldovean cu numele de Ştefan pe vremea căruia să fi fost Cazacii conduşi de Lobodă şi Nalewayko 4, —el văzu în acest Domn în- 1 «Şendrea Hatmanul ; şi l’au dus de l-au îngropat în Dolheşti, lingă tată-său.» Ms. 59 al Bibi. Ac. Rom.: începe cu Nicolae Costin, apoi, de la p. 154 din ed. Kogălniceanu, dă un Ureche, care nu cuprinde măcar in-terpolaţiile lui Simion. în schimb, pe alocuri, textul e mai complect de-cît în ediţie. D. ex., se adauge următoarea ştire: «6992. Ştefan-Vodă într’o noapte au prădat şi au ars toată Ţara Muntenească pănă în sfîrşit». Aceste caractere le au, de alt-fel, şi mssle 103 şi 174, care dau pe Simion Dascălul, cu toate adausurile şi adnotările lui. 2 Ea cuprindea însă un amănunt mai mult decît cele reproduse de Simion : concursul Braşovenilor. V. Ureche, p. 166. 3 încurcătura a fost observată de d. I. Bogdan în adnotafciile la Vechile cronicî, p. 261 şi urm., atribuind însă greşala lui Ureche. 4 Nu poate fi vorba de o luptă supt Petru Şchiopul: luptele acestea sint bine cunoscute. Supt Aron-Vodă, Lobodă prădă Orheiul în iarna anului 1598, iar Nalewayko peste un an făcu o expediţie de pradă în Moldova. Dar 566 EXCURSUL I vingător pe învingătorul prin excelenţă, pe Ştefan-cel-Mâre, şi, fiind că pornise să facă intercalări după bătălia de la Podul-în-nalt, o puse şi pe aceasta, îndată după presupusa luptă mun-teană din 1475. Simion nu observa nepotrivirea adausului cu pomenirea mai departe a luptei cu Lobodă din 1594 în Ureche \ nici cea, şi mai gravă, între o luptă cu Cazacii în secolul al XV-lea şi ivirea acestor pasări de pradă ale Poloniei abia la începutul secolului următor * 1 2. Victoria lui Ştefan, adauge dascălul interpolator, ar fi fost sărbătorită de toţi principii vecini. Pentru a i se pomeni izbînda, Voevodul ar fi înnălţat atunci biserica Sf. Dimitrie, «ce este în-naintea Curţii Domneşti», la Suceava 3. Simion observă însă că puţin mai departe, la marele războiu cu Polonii în 1497, Ureche vorbia pe larg de sfinţirea acestei biserici: pentru a împăca afirmaţia sa, adecă a versiunii din leatopiseţ, care-i servia, cu afirmaţia lui Ureche, el face ca această biserică să fi început numai a se zidi după închipuita biruinţă asupra Cazacilor 4. Urmează, pănă să ajungem iarăşi la textul curat al lui Ureche, încă două interpolaţiuni, care sînt două greşeli. Se spune, ambele reuşiră: în rîndul întăiu, Domnul se mulţămi să se plîngă Polonilor, iar în al doilea fugi peste graniţă. Aron iertă apoi pe Cazaci, pentru a lupta contra Turcilor cu ajutorul lor, în 1595. Fiind înlocuit în Maiu al acestui an cu Ştefan Răzvan, omul Ungurilor, al lui Sigismund Băthory, Zamoyski va fi aţîţat în potriva acestuia pe prădătorii cari ştiau drumul Moldovei. Expediţia — care pe lîngă toate acestea a trebuit să se petreacă supt un Ştefan-Vodă — poate fi pusă numai între datele de Maiu şi August 1595, pe vremea adecă a lui Răzvan. Lobodă şi Nalewayko fură ucişi puţin timp după aceasta. Cf. Iorga, Acte şi fragmente, I, pp. 134-5; Hurmu-zaki, XI, pp. 298, 429; Orăşanu, Cronicarii moldoveni, pp. 60-1. 1 Kogălniceanu n’are nici un motiv pentru a face din notiţa despre această luptă o interpolare a lui Simion Dascălul: în ms. 59 avem un capitol anume : «Cînd au venitu Lobodă cu oaste căzăcească», şi acest ms. nu cuprinde, cum am spus, interpolările lui Simion. 2 Observaţia a fost făcută întâia oară de d. Hasdeu, în Ioan-Vodă, ed. l-iu, p. 156. Cf. An. Ac. Rom., secţ. ist., XIX, pp. 203-5. 3 Pentru amintirea celei din 1481, pusă falş de Simion şi la 1475, Ştefan înnălţase biserica Bădăuţilor. Se ştie că inscripţia de acolo, de care pare să fi avut cunoştinţă Ureche, s’a tipărit în Arch. soc. şt. şi Ut. din Iaşi, VI, p. 475 şi urm. 4 Biserica există şi poartă pe clopotniţa sa o inscripţie, pe care din nenorocire Melhisedec n’a putut-o copia, «fiind foarte sus», şi a lăsat-o la o parte, deci, din colecţia sa bucovineană. V. O visită, pp. 276-7. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 567 fără dată de an sau lună şi zi, deci după tradiţie sau vre-o notă marginală, nelămurită, că Ştefan a luat pe «Doamna Voichiţa, fata Raduluî-Vodă», şi că pe mama miresii a trimis-o înnapoi «la Domnul său, Radu-Vodă, în Ţara Muntenească». Totul e falş. Soţia din urmă a lui Ştefan, fata Raduluî-Vodă, în adevăr, nu se numia Voichiţa, ci Maria, cum se vede din atîtea însemnări contemporane, din chiar piatra de la mormîntul eî \ din inscripţia iarăşi a unei icoane dăruită de dînsa Putneî1 2. Nunta eî n’a putut să se facă în 1475, pentru că la această dată Doamna lui Ştefan era altă Mărie, imperiala Mărie din Mangop, care mai trăieşte pănă la 19 Decembre 1477 3. în fine, soacra lui Ştefan nu putea fi trimeasă nici în 1475, nici mai tîrziu la «soţul eî», fiindcă, precum se ştie, din cronicile sîrbeştî, Radu-Vodă fusese ucis sau murise, în 1472 încă. De altmintrelea, ceia ce întăreşte părerea că avem a face cu o intercalare, Ureche însuşi arată puţin mai departe data morţii Măriei din Mangop, şi tot la dînsul se găseşte şi menţiunea morţii Doamnei lui Radu, menţiune care din eroare e pusă în ediţia lui Kogălniceanu pe sama lui Simion Dascălul 4. E probabil că ştirea despre recomandaţia ultimă a lui Ştefan-cel-Mare în privinţa închinării către Turci şi istoria acestei închinări sînt iarăşi adausuri ale lui Simion Dascălul, pentru că provenienţa acestor ştiri nu se arată nici într’un chip, pe cînd Ureche e un cronicar foarte precis; pentru că, în fine, de acest important lucru nu se spune nimic într’o versiune neinterpolată a lui Ureche, în care lipsurile sînt scăpări din vedere, iar nu supresiunî cu sens, făcute în mijlocul unui capitol, precum ar fi aceasta 5. 1 Melhisedec, l. c.f p. 221. 2 Ibid., p. 226. 3 Data e 7 Decembre în «Cronica putneană» ; şi în cronici şi în inscripţia mormîntală, care dă numai ziua săptămînii: «Vineri», anul e 6985. Pentru cronici, ar face 1477, anul nefiind început în ele la l-iu Septembre, iar pentru inscripţie 1476. Data «Cronicii de la Bistriţa», pe care o adoptăm în text, e singura care se potriveşte cu ziua de Vineri a săptămînii. 4 Poate pentru că lipsia în unele msse. Aşa cunoaştem şi noi unul — ms. 59, la Bibi. Ac. Rom., — în care ea lipseşte; de alt-fel, cu tot paragraful la care ea este anexată, paragraf datorit evident lui Ureche, care-1 scoate din «letopiseţul moldovenesc» complect, observînd că el nu se cuprinde în cronicile polone. 5 în corpul Simion Dascălul-Miron Costin (ms. 108), ştirile se află. EXCUESUL I 568 Crezînd că face iarăşi bine, dascălul Simion opri iarăşi cursul povestirii lui Ureche aici, la moartea lui Ştefan, pentru a lămuri pe cetitor asupra ţerilor vecine cu Moldova lui, asupra terii, oamenilor, obiceiurilor din Polonia, Turcia, Tataria şi ţerile ungureşti, amestecînd în expunerea sa ici şi colo noţiuni de istorie. In redactarea acestor nouă adausuri, Simion n’a fost însă mai original decît pentru celelalte, precum n’a fost nici mai cuminte. Necontestat că multe din notele despre viaţa la Ungari şi Leşi sînt luate din propria-i experienţă, dar e sigur că cea mai mare parte din prosa sa, mai mult naivă, e împrumutată de la opere literare : ce spune despre Tarei, e luat din vre-un cronograf, şi în în-şirarea Sultanilor se şi opreşte interpolatorul, ca multe dintre aceste istorii universale populare ale Orientului, la al doilea deceniu din secolul al XVII-lea, la Domnia lui Mohammed al III-lea, mort la 1603. Evident că pentru o operă literară lucrată ast-fel, orî-ce încercări de datare sînt zădarnice, ca şi încercările de a găsi izvorul pentru ori-ce informaţie. Aşa, pentru Hanii tătăreşti, lista lui Simion merge abia pănă în secolul al XVI-lea, şi capitolul nu pomeneşte de loc de Tatarii din Bugeac, ceia ce n’ar fi un motiv pentru a fixă redacţiunea adausurilor înnainte de anul 1600. Şi tot aşa din faptul menţionării «cărţilor Tătarilor», nu urmează că dascălul nostru era un învăţat cunoscător de limbi orientale \ De aici dorinţa de interpolare lasă o bucată de vreme în pace pre dascălul Simion. Dar la Despot ea se manifestă din nou. Viaţa acestuia îi era cunoscută lui şi după Paszkowski. Deci, el reproduce întăiu spusele lui Bielski, reproduse de Ureche, asupra originii aventurierului grec, transcrie noţiunile din letopiseţ, care urmează pănă la instalarea noului Ioan-Vodă 1 2, şi apoi debutează, dîndu-şi numele, prin observaţii critice asupra scurtimii 1 V. şi bunele observaţii făcute în contra argumentaţiei lui Aron Densuşianu, care încerca să stabilească şi pe această cale căNestor Ureche a scris cronica,— în Orăşanu, Cron. mold., p. 96 şi urm. — Pentru «letopiseţul grecesc» citat în Adausuri, la p. 409, trebuie să spun că manuscriptul chiar pe care l-a folosit Kogălniceanu — un ms. din «1715—1725», serie Kogălniceanu,— are această citaţie pe margine, deci e făcută de un adnotator târziu al letopiseţului, care scrie după ce Buda a fost recuperată de creştini, în 1686. V. ms. 174 al Bibi. Ac. Rom. 2 Adecă pănă în josul p. 212 din ed. Kogălniceanu. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 569 «letopiseţului moldovenesc», insuficienţii lui Ureche, care-1 întregeşte numai din Bielski, şi dă apoi toată povestea din al doilea cronicar polon, iar pănă la întronarea eroului \ Aici face observaţii nouă asupra concordanţii ulterioare în Bielski şi Pasz-kowski 2. După care el povesteşte foarte pe larg, urmînd amîn-două izvoarele—de acum izvoare conciliabile şi pentru un «dascăl» 3. Toate tulburările moldovene sînt expuse pe urmă pe aceiaşi basă de informaţii, povestirea lui Ureche fiind eliminată sau contopită 4. Abia de la războiul lui Tomşa cu Domnul Ţerii-Ro-măneşti avem a face iarăşi cu naraţiunea lui Ureche, şi Simion se mulţămeşte să adauge explicaţii după «letopiseţul sîrbesc». Ast-fel de explicaţii se mai întîmpină numai odată, la a doua Domnie a lui Petru Şchiopul. Pănă acolo însă mai avem un însemnat adaus : acel de la Domnia lui Ioan-Vodă al treilea. E vădit că Simion s’a amestecat aici, pentru că se aminteşte iarăşi ce spune Paszkowski în această privinţă. Pănă la Simion Dascălul nu exista deci un corp de cronici moldovene, şi acesta, care trebuie să fi scris puţin timp după răspîndirea operei lui Ureche, nu a format unul. continuînd opera pe care o interpolase. Pentru aşa ceva se credea bun Simion, şi anunţase că va merge pănă la Vasile-Vodă, dar moartea-i va va fi lăsat cronica neisprăvită. Şi ea a rămas neisprăvită, pentru că nicăiri nu se vorbeşte de o continuare, care să fi fost pierdută, a «dascălului», şi nici nu cunoaşte o asemenea complectare cronicarul muntean care, pe la 1688, culege lămuriri despre Moldova în compilaţia lui Simion Dascălul: Constantin Căpitanul 5. * __________________ * * 1 Adecă Apendicele IX, pp. 428-81. 2 Formează întâiul paragraf de pe p. 213 a ed. Kogălniceanu. Acest paragraf trebuie întregit cu rîndurile ce urmează: «Pentru aceia şi eu, vă-zîndă că de aicea înnainte să tocmesc scrisorile amînduror cronicarilor, am silit de am împreunat scrisorile lor la un loc şi o am tocmită de am făcută tot una; însă nu numai cronicarii aleg ce aă scris». Adaug aceste rîndurî, lăsate la o parte de Kogălniceanu, după ms. 59 al Bibi. Ac. Rom., care, ţiindu-se de regulă de izvodul neamplificat, urmează aici pe cellalt. 3 Ms. 59 suprimă însă numele celor doî cronicari poloni, citaţi în ed. Kogălniceanu pe pp. 214 şi 215. 4 Nici un ms. nu ni-a păstrat-o. 5 V., despre acesta, Excursul II. Din Simion cunoaştem, afară de cel de la Museă (No. 24), 4 mss.: a) ms. 59 de la Bibi. Ac. Rom. Cuprinde: 1. Ureche prefăcut de Nicolae Costin; 2. Ureche, fără măcar adausele lui Simion; 3. Domnia luî Despot, cu aceste adause; 4. Ureche iarăşi, în forma sa neinterpolată; 570 EXCURSUL I Meritul de a fi trecut cu povestirea dincolo de stfîrşitul secolului al XVI-lea, de a o fi coborît pană la timpurile sale aparţine lui Miron Costin. Acesta avuse cel d’intăiu planul mare de a porni de la Daci pentru a se opri numai la cele din urmă evenimente ale istoriei moldovene. Grijile politicei moldovene de supt Duca-1 împiedecară de a realisa acest proiect vrednic de un cărturar inteligent şi de un patriot luminat. De aceia, în 1677, sau 1675, părăsind, sau, mai bine, amînîndu-şî realisarea gîndului, el se hotărî a continuă măcar lucrarea predecesorilor săi, pe care el n’o cunoştea alt-fel decît în amplificaţia lui Simion Dascălul, ce i se părea adevăratul Ureche. Pentru lămurirea epocei mai vechi, el se lăsa asupra lui Ureche şi celor cîţiva scriitori străini, pe cari-i cunoştea şi ale căror nume le înşiră în capul Cronicii sale contemporane b Cronica aceasta n’a fost terminată, căci Miron voia, şi trebuia, să o ducă pănă în timpurile sale. N’avem nici o dovadă că ea ar fi mers mai departe decît Domnia întăiu a lui Dumitraşcu Can- b) ms. 103 de la aceiaşi bibliotecă. Cuprinde pe Simion Dascălul, dar fără adausele, după «letopiseţul sîrbesc», date de Kogălniceanu în note şi însemnate probabil pe margine în unele manuscripte, aşa încît copiştii puteau să le treacă cu vederea: c) ms. 268 de la aceiaşi Bibliotecă. Compilaţia lui Simion e precedată de cartea despre descălecare a lui Nicolae Costin ; d) ms. 508 de la aceiaşi Bibliotecă. Cuprinde pe Miron Costin şi, ca adaos, începutul compilaţiei lui Simion (Apendicele I, A-B din Kogălniceanu) ; e) ms. 174 de la aceiaşi Bibliotecă. Cuprinde pe Simion Dascălul cu adnotaţii marginale, luate din prefaţa lui Miron Costin; de la care iea, prefăcînd-o, şi lista istoricilor folosiţi de Ureche-Simion Dascălul. V. ed. Kogălniceanu, p. 7; f) ms. al Bibi. Univ. din Iaşi, analisat de Aron Densuşianu, în Revista sa, p. 448 şi urm. Dintre aceste manuscripte, care cuprind toate şi prelucrarea lui Simion, e unul singur, care-1 dă aşa cum era cunoscut Romînilor din secolul al XVII-lea. E ms. copiat pentru Nicolae Mavrocordat, la 1712, ms. 174. Iată şi titlul : «Letopiseţulu ţării Moldovei, de cînd s’au descălecat ţara, şi de cursul anilor, şi de viaţa Domnilor, carea scrie de la Dragoş-Vodă pănă la Aron-Vodă. Izvodit de Simion Dascălul, care şi el l-au scris de pre un leatopiseţ ce era izvodit mai naiute, de răposatul Grigorie Ureche, Vornicul de Ţara-de-Gios. Iar acum, cu porunca Măriii Sale milostivului nostru Domnii lo Nicolae Alexandru Voe-vod, s’au scris în oraş în Iaşi, vito 7220, msţa 8 zile, vtoreg gpsdtva». E o copie a lui Const. Vladulovicî, logofăt de Divan, din Filipeştî, terminată, ni spune o notă finală, — la 15 Decembre 7234. Un alt ms. fără titlu, e cel cu Prefaţa. Pentru Eustratie, v. şi Ghibănescu, în Arch. soc, şt, şi Ut, din Iaşi, IX, p. 477 şi urm. 1 V. mai sus. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 571 tacuzino, 1673-5 L S’ar părea, pe de altă parte, că pănă la exiliul său din Polonia, în 1684-7, Miron nu făcuse să circule, nu publicase — în sensul special al terii şi al timpului — lucrarea sa, partea din izvoade, pe care apucase a o scrie şi a o pune pe curat : în adevăr, în Prefaţa operei sale polone în prosă, el stă la gînduri dacă Moldovenii, în împrejurările politice nenorocite în care se află, vor mai avea viaţă să apuce răspîndirea cronicii sale. înţeleg însă : întregului său corp de cronici, căci, dus numai pănă la 1661, cînd nu era vorba încă de nici unul dintre stăpînitorii şi puternicii vremilor nouă, — leatopiseţul lui Miron pare că începuse să fie copiat de boieri, să fie cetit de aceştia. El fusese ;publicat, în sensul timpului, şi avem un ms. — ms. 103 al Bibi. Ac. Rom., — care ni dă acest întăiu corp de cronici moldovene, corpul lui Miron Costin. «Publicarea» trebuie să se fi făcut după 1674, căci Constantin Căpitanul, cronicar muntean, care era la această vreme în Moldova 1 2, nu cunoaşte continuaţia lui Ureche de Miron Costin şi dă numai din auzite ştiri despre istoria nouă a Moldovei3. Mîna lui Ureche fusele oprită de moarte la Domnia a doua a lui Aron-Vodă, şi cel din urmă eveniment povestit era în cronică năvălirea lui Lobodă în 1594. De aici trebuia să înceapă bogata povestire a lui Grigore Vornicul despre lucrurile de care-şî aducea aminte tatăl său Nestor sau la care el însuşi fusese de faţă. Dar nu ni era dat să cunoaştem în amănuntele sale istoria 1 V. mai departe, pentru argumente. 2 Mag. ist., II, p. 30. 3 Ms. citat dă întăiu: «Predoslovia pentru descălecatul Moldovei, carea iaste însămnată dă răpousatul Ureche Vornicul din leatopiseţul cel lati-nescu, spunând într’acest chip». La sfîrşitul cronicii lui Simion : «Pănă aici iaste scris depre izvodul răposatului Ureache Vornicul». Vine apoi: «Viaţa Domnilor ţărăi Moldovei de la a doa Domniea lui Aron-Vodă, ce s’au scris de pre izvodul răposatului Miron Costăn, ce-au fost Logofăt-Mare începînd într’acest chip». La urmă, e o notă despre moaştele de la Secul. V. Apen-dicele de documente. Manuscrisului îi lipseşte o foaie, şi nu vedem în el «corpul» lui Miron Costin pentru oprirea sa aici, ci pentru că e singurul corp, care n}are decit Predoslovia lut Ureche la început. Un alt argument e că faptul continuării cronicii lui Miron de către Dubău începînd cu anul 1661, atunci cînd ea mergea mult mai departe,- arată că acest continuator avea în mî-nile sale un manuscript oprit la această dată. Oprirea era intenţionată, şi cine ar fi putut-o face altul decît însuşi autorul ? 572 EXCURSUL I accidentata a începutului secolului al XVII-lea, pe care ar fi putut să ni-o spuie, care ar fi format partea originală; atît de preţioasă, a compilaţiei sale. Am spus că Miron Costin părăsise în 1675 gîndul de a da o cronică complectă a Moldovei, de la marele Traian pînă la minusculii Dumitraşco Cantacuzino, şi el o mlădiţă împărătească, şi Antonie Ruset. Lăsînd pentru alte timpuri introducerea despre întâiul descălecat si soarta coloniştilor aduşi de dînsul. amînmd pe mai tîrziu prelucrarea insuficientei naraţiuni a lui Ureche, Vornicul Miron redactă pentru moment cîte-va rînduri de prefaţă explicativă, în care erau atinse şi cîteva idei fundamentale despre începutul neamului. La ele înnădi şese stihuri, asămă-nătoare ca formă, superioare în idei 1 celor tipărite în Psaltirea lui Dosofteî. Pe urmă, el dădea continuarea expunerii istorice a lui Ureche, de la războaiele pentru creştinătate de la sfîrşitul secolului al XVI-lea pînă la începerea Domniilor efemere şi ruinătoare din a doua jumătate a veacului următor, — de la 1595 la 1661. Partea întîiu trebuia să fie cea mai puţin bogată şi sigură, însemnări anterioare n’avea Miron, ca să se ajute de dînsele : în desvoltarea culturală a Moldovei fusese pe acel timp un moment de nedumerire, de oprire în loc ; şcoala veche slavonă a «dascălilor Moldovei» murise cu cel din urmă representant al ei, Mitropolitul Teofan ; şcoala nouă a cărturarilor de limbă românească nu era încă în stare să se manifeste prin lucrări. Cronica veche oficială, leatopiseţul sîrbesc din mănăstiri, fusese încheiată şi memoriile româneşti, îmbielşugate în amănunte văzute, nu apucase a se scrie afară de însemnările citate de Si-mion, Dar, ele pierzîndu-se, în istoriografia naţională era un un mare gol, de la 1594 pînă la jumătatea secolului al XVII-lea, cînd tînărul Miron Costin prinse a-şi însemna faptele ce i se desfăşurau înnainte. Acest gol nu-1 putea opri continuatorul lui Ureche decît prin cronici străine şi informaţiuni orale. Lămuriri bogate ar fi putut să capete Miron de la Poloni şi Unguri. Din Heidenstein, secretariul şi istoricul lui Sigismund. al IlI-lea, duşmanul lui Mihai Viteazul şi patronul Movileştilor, din povestitorii vieţii şi Domniei victoriosului rege Vladislav al 1 V. şi Orăşanu, Cron. Mold., p. 128, nota 3. CRONICILE VECHÎ MOLDOVENE 573 IV-lea : Kobierzycki, Wassenberg, din naratorul campaniei de la Hotin, Iacob Sobiecki, putea scoate cronicarul Moldovei între 1595 şi 1650 o sumă de amănunte importante şi sigure. Iar, la Unguri, compilaţia vastă a lui Wolfgang de Bethlen cuprindea, chiar şi pentru vremile de după moartea lui Mihaî Viteazul, întregiri, care nu sînt fără valoare. însă cartea lui Bethlen nu circula pănă foarte târziu, decît în manuscript, iar, pentru izvoarele polone, ele fură tipărite cele ' mai multe în ultimul timp al petrecerii lui Miron în Polonia, între 1640 şi 1650. Totuşi dintr’o carte publicată la 1648 îşi iea cronicarul toate ştirile străine privitoare la istoria ţării sale. Această carte, cu proporţii mari, acest voluminos «cronograf», alcătuit din alte izvoare şi din amintirile personale ale autorului, era Cronica episcopului de Przemysl, Paul Piasecki, în latinitate — lucrarea sa, Chronica gestorum in Europa singularium, e scrisă în latineşte —, Piasecius. Piasecki era scurt, precis, cuprindea într’o singură operă toate ştiinţele de care avea nevoie scriitorul moldovean. Pe dînsul şi-l alese deci drept călăuz Miron Costin : traducînd mai mult decît prefăcînd această «cronică leşească» \ a izbutit el să umple o bună parte din primele pagini ale lucrării sale 1 2. Dar acest unic isvor străin, şi chiar de-ar fi fost mai multe, nu putea să deie decît notiţe risipite, şi nu o povestire continuă şi egală. Miron trebui să suplinească lipsurile, desele şi marile lipsuri, întrebînd pe puţinii cari mai rămăsese dintre actorii sau mărturii istoriei mai vechi a Moldovei. Informatorul său de căpetenie fu propriul său tată, Costin Postelnicul. Acesta venise în Moldova poate supt Radu Mihnea sau, dacă era Moldovean 3, supt acesta îşi începu cariera boierească. Postelnic al doilea supt acest luxos şi impunător principe, în ultima lui Domnie moldovenească, băt.rînul Costin întovărăşi, împreună cu alţi doi boieri, corpul Domnului său de la locul de moarte din Hîrlău pănă la sepultura de la Radu-Vodă, în Bucureşti 4. Soţ al unei nepoate a lui Barnowski, succesorul lui 1 P. 250. 2 V. numeroase şi folositoare paralele între izvorul latin şi tălmăcirea românească, în Ureche, Miron Costin, I. 3 Cf. Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 115: «Costinestii, Şerbi». 4 Miron Costin, p. 289. Cf. An. Ac. Rom., XXI, p. 170. 574 EXCURSUL I Radu Mihnea, Costin Postelnicul rămase în favoare şi supt acest principe h In 1627, el îndeplineşte o misiune în Polonia, pe lîngă castelanul de Sieradz 1 2. Situaţia şi trecerea lui Costin rămaseră aceleaşi şi supt Alexandru, fiul protectorului său Radu-Vodă, şi supt Moise Movilă, urmaşul lui Miron Barnowski. Dar numirea în locul acestui din urmă, la 1631, a lui Alexandru Ilias, un om urît pentru nepriceperea sa şi pentru favorisarea clientelei sale de Greci, nemul-ţămi, între alţi mulţi boieri de ţară, si pe Postelnicul Costin. El merse şi la Poartă pentru a strica Domnia acestui descendent al lui Alexandru Lăpuşneanu. Dar protestatoriî trebuiră la urmă să cedeze, mulţămindu-se cu slaba satisfacţie a jurămîntului pe care-1 făcu, înnainte de a porni spre Scaunul său, noul principe 3. Insă asigurările jurate la Constantinopol nu făcură pe duşmanii politici să se «amistuiască». Domnul puse gînd să omoare pe unii dintre dregătorii săi. «Costin», scrie fiul său, «era mazil la ţeară; ce, ori să-l tragă în partea sa Alexandru-Vodă, ori alt gînd avea, — îl chemaseră la Curte, şi-î dară Hătmănia» 4. Simţind pregătirile ce se făceau contra oposiţiei, din care făcuse şi făcea parte, noul Hatman se retrase însă îndată la moşiile sale din Putna. Aici afla de răscoala ţerii contra protectorului Grecilor şi pornirea fără voie a lui Alexandru-Vodă spre Constantinopol. «La Tecuci au ieşit Costin Postelnicul de la Putna înnainte-i, şi l-au petrecut cu cinste şi cu conace pînă la Galaţi, plecîndu-se ca să vie la împăcăciune cu boierii şi iar să şi hie Domnu în Scaun, — luînd Costin Postelnicul asupra sa această grijă»5. Boierii cari făcuse mişcarea chemară de peste Nistru pe bunul lor stăpînitor de odinioară, pe Barnowski, şi între aceia cari-i formară Curtea pe drum şi la Constantinopol se găsia, fireşte, nepotul Costin, Hatman atît de puţină vreme, încît îşi zicea şi i se zicea tot Costin Postelnicul. Era pe lîngă Miron cel mai cu trecere dintre partisanii lui, şi Turcii îl considerau ca locotenentul, «chehaiaua» acestuia. De aceia fu printre cei 1 Pentru înrudire, v. testamentul lui Miron-Vodă, în Arch. ist., I2, p. 189. 2 Hurmuzaki, Supt, II3, p. 508. 3 Miron Costin, p. 292. 4 P. 293. 5 Ibid.j p. 294. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 575 arestaţi, cînd se decise peirea candidatului la tronul pe care-1 părăsise odată pentru a fugi la Poloni. Fu liberat după decapi-tularea lui Barnowski şi participa la alegerea unui Domn în persoana lui Moise Movilă 1. Întorcîndu-se în ţară, el aducea testamentul mortului, testament în care era instituit unul din executori1 2, ca unul ce era «omul» lui. Moise-Yodă, un alt patron, întări Hătmănia lui Costin. Tatăl lui Miron o ocupa un an de zile cît domni acest Movilă fără de noroc: în 1633 încă, el scăpă viaţa colegilor săi de Divan, co-municîndu-li ce-î spusese «un Turc orb de un ochiu», prieten al său, despre intenţia lui Abaza-Paşa de a-i pierde pe toţi, pentru trădare. In 1634, Yasile Lupu, vrăjmaşul lui Moise, antagonistul politicii polone, se sui pe tronul Moldovei. Domnul mazil se întoarse în adăpostul său polon, unde, cu toate sforţările sale, rămase. Dintre boierii săi îl urmă, pentru a-i împărtăşi pănă la sfîrşit soarta, singur Hatmanul Costin 3. Moise muri între Leşi tocmai supt Dabija-Yodă, adecă după 1661 4. Locuia la Wielkie-Oczy, dar mai avea o moşie, în Po-dlachia, anume Muchoyedy. în 1659 îl vedem făcînd o călătorie la Lemberg, pentru a lăsa un deposit la Stavropighie, pe care-1 retrage în anul următor 5. De sigur că emigratul Hatman stătea alături cu Domnul mazil, în acest depărtat refugiu polon şi că aici îl va fi ajuns moartea. Informaţiile cele mai multe le avea Miron de la tatăl său. Primise totuşi unele de la alţi «oameni bătrînî de pre acele vremi 6» sau «boieri bătrînî den zilele noastre» 7. Numele lor nu le pomeneşte de obiceiu, dar, cum vom vedea, trebuie să fi fost mai ales cei doi Cantacuzineştî, Toma şi Iordachi. Cel d’intăiu e şi adus martur odată, pentru unul din cele mai mişcătoare amănunte pe care le cuprinde cronica în partea ei ră- 1 Ibid., pp. 297—9. 2 Arch. ist., I2, pp. 188-9. 3 Miron Costin, pp. 300, 301. Cf. Studiile mele asupra ist. sec. al XVII-lea, I. 4 Ibid. 5 Hurmuzaki, Supl. II 3, pp. 72-3, 75-6. 6 M. Costin, p. 259. 7 Pp. 291, 302, 312. 576 EXCURSUL I zimată pe tradiţie. «Mărturisia Toma Vornicul, fiind Postelnic al doilea la dînsul [la Barnowski], că în multe nopţi l-au zărit prin miezul nopţii îngenunchiat înaintea icoanei la rugă, cu mare osârdie» h De la aceşti marturi oculari ai istoriei Moldovei în prima jumătate a secolului său, ştie Miron Costin mulţimea de amănunte precise, de cea mai mare însemnătate, suma de fapte mărunte de o naivitate atît de colorată sau de un adevăr atît de zguduitor pe care le amestecă într’una, nu fără dibăcie şi totdeauna cu măsură, printre ştirile date de conducătorul polon 1 2. In această categorie intră spusele lui despre lupta lui Ieremia cu Băzvan în Decembre 1595 — luptă povestită aşa de scurt şi de bine —, despre slujitorii lui Mihaî Viteazul, despre locul unde se dă lupta 3 între Munteni şi Domnul impus lor, Simion: «la o vale ce se chiamă Milcovul cel mare, în ţara Muntenească: are un alt nume, grozav, acel pîrău; şi spun, de atunce» 4, despre lupta de la Verbia sau Jijia între Mihaî, venit din Ardeal, şi Ieremia fugind 5; despre «Domnia» lui Marcu-Vodă în Moldova, despre cei 40.000 de galbeni şi diresul de Domnie veşnică date lui Movilă de Sultan pentru a urmă războiul contra rebelului muntean al împărăţiei 6, despre cumpărarea lui Basta cu aceşti bani pentru a ucide pe erou 7. Bătrînii nu ştiau să spuie nimic scriitorului celor trecute despre Domnia lui Simion, decît ce fel de om era şi ce fel de moarte 1 P. 297. 2 într’un loc totuşi crede Miron că trebuie să se îndreptăţească pentru proporţia în care amestecă în letopiseţul său istoria străină: «De aş avea la cineva pentru acest lucru vre-o hulă, că acest letopiseţ mai mult de lucruri străine pomeneşte decît de loc şi de ţară, răspunz că am făcut acest curs pentru să se deslege mai bine lucrările ţării noastre, care la acea vreme s’au prilejit. Şi aceia să se ştie că, ţara aceasta fiind mai mică, nice un lucru singură de sine, fără adunare şi amestecare cu alte ţeri, n’au făcut.» P. 818. 3 Pusă rău cronologic. 4 Pp. 254-5. Numele grozav îl dă cronicarul muntean, în Mag. ist., IY, p. 302: «O vale mare, ce este dincoace de Focşani... De atuncea acei văi i-au pus numele Căcata». 5 «Unde stă o movilă mare preste trupuri», adauge Miron, p. 255. «De Ieremia-Vodă apoi făcută.» Cf. Anonimul, p. 296. 6 «Aşa s’au tras cuvîntul pănă astăzi.» P. 256. 7 P. 259. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 577 i-a pregătit cumnata lui 1. Dar ei mărturisiră despre lupta de la Mălăieşti între partisanii lui Mihăilaş-Vodă şi ai lui Constantin, vărul lui, despre biruinţa acestui din urmă la Ştefăneşti, despre originea lui Ştefan Tomşevici sau Tomşa al II-lea, despre bătălia de la Cornu-lui-Sas şi boierii ucişi de Ştefan Tomşa. Din ajnintirea lor culege Miron cuvintele de o ironie crudă, de o ageră şi batjocoritoare răutate ale Tomşei, un fel de mic Ţepeş al secolului al XVII-lea; tot din acest izvor bogat, dar tulbure, veştile despre răscoala boierilor şi ciocnirea lor cu tiranul, despre lupta da la Tăuteşti, pe care o veşnicesc şi movilele de pe mormintele celor căzuţi 1 2. Cei foarte bătrînî cari fusese copiii de pe acele timpuri de energie cruntă îi vorbise despre frumoşii dărăbanî ai ucigaşului boierimii, cu nasturii de argint, penele de argint la comănace şi tablele de argint la lădunci. Ei uitase luptele din 1616, dar îşi aduceau aminte de locul unde a fost prinsă acea urzitoare de zavistie, acea «femeie răpitoare» care fusese «Doamna lui Ioremia» şi de vorbele ei cînd trecu printre boierii cari-i încunjurase tronul, pentru a se închide în haremul unui Agă: «Boieri, boieri! Ruşinatu-m’au păgînul»! 3. Boala de ochi a lui Radu-Vodă în 1619, neştiinţa limbii ţerii din partea lui Gaşpar, noul Domn. lupta oamenilor Domneşti cu revoltaţii Orheiului, planul de a otrăvi pe Va sile Lupu şi Bucioc, mazilia lui Alexandru Iliaş, acestea le ştie tot de la bătrînî şi de la «bă-trînul» lui, mai ales, de la Costin Hatmanul. Ce urmează, în afară de împrumuturile de la Piasecki, e tratat mai pe scurt sau mai pe larg, în lumina laudei sau în umbra defăimării, după rolul pe care-1 jucase şi sentimentele ce trebuise să aibă Costin tatăl. Se vorbeşte foarte pe larg de apucăturile regale, de vorbele cumpănite, de purtarea cuminte a lui Radu Mihnea, se înseamnă anume boierii cari i-au dus oasele ; şi titlurile ce li se dau corespund, în adevăr, cu boieriile ce aveau în acea vreme 4. La Barnowski se menţionează caracterul lui, relaţiile lui cu vecinii, moşia lui, fundaţiile lui. Cei trei Domni ce urmează sînt trataţi foarte pe scurt, negăsindu-se 1 «Precum au rămas din om în om în ţeară poveste.» P. 260. 2 «Li stau movilele şi pănă astăzi deasupra satului Tăuteştilor.» P. 264. 3 P. 266. 4 V., pentru unul din ei, Hrizea, Literatură şi artă romînă, IY, pp. 401-2. 578 EXCURSUL I asupra lor—pentru a complecta spusele bătrînilor—nici o ştiinţă în «leatopiseţul străin». Luî Moise-Vodă i se aduc însă mari laude: «om blînd la hire ca un miel, nice lacom, nice răunimăruî» 1, pe cînd Alexandru Iliaş, prigonitorul luî Costin, apare cît se poate de rău, ceia ce nu împiedecă pe boierul ameninţat cu moarte să-i facă cinste la plecare şi să i se ofere ca împăciuitor. în 1633, moartea luî Barnowski, care nu fusese Domn decît în dorinţile partidei sale, nu era un eveniment care să motiveze proporţiile povestirii luî Miron Costin. Aceste proporţii sînt într’adevăr neobişnuite în această parte, destul de săracă, a cronicii. Dar Barnowski era stăpînul, unchiul, binefăcătorul: Cos-tineştiî moştenise din averea luî, şi Miron, născut în chiar acest an 1633, puţine luni după omorul Voevoduluî, îi purta numele, din recunoştinţa părinţilor. Pe urmă, între actorii dramei se gă-sia şi Postelnicul. Cît de larg, de interesant, de mişcat povesteşte cronicarul acest trist episod! Cum ştie de bine sentimentele ce agitau pe Costin la liberarea lui, cînd mergea pe îngustele strade ale Constantinopoluluî, supt pază, «înspăimat că-1 duc noaptea să-l înnece ori să-l muncească pentru averea luî Bar-nowski-Vodă»! 1 2. La Moise, venit Domn a doua oară, Miron mai poate adăugi ceva la notiţele din Piasecki, fără a pierde din vedere, mai ales, pe Costin Hatmanul. Pe acesta-1 descopere în suita exilatului. Căci din această suită făcea partea şi copilul, micul copil, care mai târziu trebuia să reînnoiască istoria ţeriî sale. De aici înnainte Costin nu mai putea spune nimic, după ce porţile exiliului i se închisese în urmă. între timpul cînd se mîntuiau amintirile tatălui şi acela cînd puteau începe ale fiului, se întind aproape do.uă-zeci de ani de înstrăinare a familiei. Crescut din cea mai fragedă copilărie pe pămîntul polon, Miron, fiul Postelnicului, primeşte creşterea copiilor de nobili din Polonia pe acea vreme. Cînd se făcu mai mare, părinţii îl tri-miseră la şcoala din Bar, şi aici văzu el în 1647 lăcustele 3 prevestitoare de nenorocire întunecînd ceasuri întregi, în nesfârşite sto- 1 P. 291. 2 P. 298. 3 «Cu un an înnainte de ce s’aiî rădicat Hmil Hatmanul căzăcesc asupra Leşilor, aproape de vremea săcereî» — p. 345; cf. Kostomarov, Bogdan Hmilniţchi. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 579 luri, văzduhul de vară. Tot aici, în acelaşi an, asistă la trecerea Marelui-Cancelariu Ossolinski, întors din negocierile premergătoare ale marilor tulburări ce zguduiră în curînd tot Orientul 1. în 1651, Miron îşi sfîrşise studiile. El făcu ca toţi colegii săi nobili, si veni la oastea regelui Ioan-Cazimir, care, atacat de Cazaci şi Tatarî, chemase în jurul său întreaga nobilime. Ni spune singur că se găsia în lagărul de la Berestecîko, «cale de trei zile den sus de Cameniţă» 1 2, unde găsim pe rege, cu oastea sa numeroasă, la 26 Iunie 3. La Curte mai fusese încă şi văzuse acolo., pe timpul regelui Vladislav, mort în 1648, ca dvorean, pe unul dintre Cantemireştii Bugeacului 4. La Bar nu se mai întoarse tînărul soldat. Oraşul fusese cucerit de ţeraniî revoltaţi 5, ocupat de trupele regale la începutul anului 1651 6, ruinat şi pustiit, de sigur, de aceste accidente de războiu. Şederea chiar în aceste regiuni ale Podoliei de lîngă Moldova devenise neplăcută : la începutul anului 1652, Cameniţa fu asediată de Tatarî şi Cazaci 7. Costin Postelnicul murise, probabil, înnainte de această dată. Miron era prea tînăr pentru a se hotărî să-şi înceapă viaţa politică în situaţia de tovarăş al unui mazil fără speranţă, situaţie în care tatăl său şi-o mîntuise pe a lui. Prin 1651-2. Yasile Lupu, Domnul Moldovei, era în bune relaţii cu Polonii: la cererile de ajutor făcute de Hatmanul căzăcesc Bogdan, în cursul expediţiei regale din 1651, el răspunsese printr’un refus cuviincios 8, şi pănă tărziu îl vedem cerînd lui Ioan-Cazimir o alianţă, care l-ar fi putut scuti pe dînsul de onoarea unei încuscriri cu Timus, fiul Hatmanului 9. învăţatul şi agerul tînăr care venia de peste Nistru, cu recomandaţiile dregătorilor poloni de la graniţă, fu primit deci cu plăcere la Curtea luminată şi luxoasă 1 «De faţă am fost—umblam la şcoală—, cînd au trecut pre la Bar Canţe-lariul cel Mare, anume Osolinschi, om foarte de la inimă a lui Craiu şi mare cap, întorcîndu-se de la Chiev.» P. 315. - P. 321. 3 Iorga, Acte şi fragm., I, pp. 206-7. Cf. Maiolino Bisaccioni, p. 835 şi urm. 4 «Pe care şi eu l-am apucat dvorean la Craiul leşesc Vladislav»; p. 304. 5 Bisaccioni, pp. 209, 302. (î Ibid., p. 335. 7 Ibid., pp. 380-1. 8 Ibid.j p. 356. « Ibid. 580 EXCURSUL I din Iaşi. Ast-fel se întorcea prin 1652 în Moldova acela care plecase la 1634 în bagajele lui Moise-Vodă fugar. Ce se petrecuse la mijloc, ştie foarte neegal şi foarte slab Miron Costin. Mai ales după spusele Cantacuzineştilor el adaugă, ici şi colo, ceva la povestirea lui Piasecki. Pănă la 1639 aproape, tot e luat de la acesta. La acest an, pomenind căderea intrigantului Vizir Tabani-Buiuc, cronicarul povesteşte după a-mintirile «unui boier bătrîn de Sfat, ce era pre acele vremi» 1. «Boierii bătrîni» îi mai spuseră şi despre gîndul ce avu cîndva Domnul Moldovei de a-şi despărţi fata măritată după Radziwill. Tot de la aceşti informatori anonimi a luat Miron şi expunerea războaielor dintre Matei şi Vasile, care e totdeauna plină de mişcare şi viaţă, dar care s’ar putea să fie pe alocurea puţin potrivită cu adevărul. E regretabil că asupra acestei însemnate perioade din istoria noastră în secolul al XVII-lea n’avem un singur izvor indigen întins, amănunţit şi sigur. Dar de la 1652 lucrul se schimbă. Miron vede petrecîndu-se ceia ce va face visibil şi pentru urmaşi prin naraţiunea sa vioaie şi plastică. De o dată, e un simplu om de casă al celui mai mare dintre Cantacuzini, cari stăteau atunci în fruntea boierimii moldovene, precum fratele lor Constantin deveni în curînd cel mai respectat dintre sfetnicii Domneşti ai Munteniei. «Cari capete ca acelea», scrie Miron, vorbind de Toma şi Iordachi, «abia de au avut ţeara cîndva, sau de va mai avea 1 2.» «Ce oameni erau acei doi fraţi aice în ţeara aceasta, ales Iorgachi Vis-ternicul, fără scrisoarea mea crez că va trăi numele lor în veci în ţeara aceasta de pomenirea oamenilor, den om în om»3. Viitorul istoric se găsia pe lîngă Iordachi, boier influent şi «om întreg la toată firea» 4. «Eram», scrie însuşi, «purure în casă la Iorgachi Visternicul.» El văzu zbuciumul patronului său, care nu putu scăpa de la moarte în 1653 pe boierii arestaţi pentru înţelegerea cu conspiratorul Gheorghe Ştefan, şi ni raportează scena de noapte, cînd, deşteptat din somnul adînc ce-1 cuprinsese, «de mare scîrbă ce avea», bătrînul întrebă despre soarta «bo- 1 P. 809. 2 P. 311. 3 P. 348. 4 P. 324. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 581 ierilor». «Şi, dacă i-au spus, au suspinat den greu, zicînd: «Au pierit boierii»? Şi, dacă au ştiut de perirea boierilor, au zis : «Oh, ce s’au făcut!» h In tulburările ce se iviră, cei doi Cantacuzini rămaseră pănă la urmă credincioşi lui Vasile-Vodă. Fugiră cu dînsul întâia oară? îi urmară causa cu credinţă şi a doua oară. Toma fu prins în Suceava, iar Iordaclii, întorcîndu-se cînd nu se mai putea aştepta nimic pentru Domnul său, fu aruncat şi el în închisoare, la Buciuleşti, unde amîndoi boierii fură aproape de moarte şi-i salvă numai intervenţia fratelui lor muntean. Cît despre Miron Costin, el nu duse aşa de departe credinţa, pe care, de altmintrelea, nici nu o prea datoria prigonitorului familiei sale. «Am fi datori cu pomenire lăudată mai mult lui Ştefan-Vodă, de la carele multă milă am avut, decît lui Vasile-Vodă, de la carele multă urgie părinţii noştri au petrecut», observă el în cursul povestirii sale 1 2. Tînărul boier duse înt-ăiu în siguranţă la Cameniţa partea cea mai însemnată a averii lui Iordaclii, «inima agonisitei lui», pe care o depuse la un prieten părintesc, stegarul cetăţii 3. Pe urmă el plecă din Hotin cu o misiune la Petru Potocki, starostele de Cameniţa şi Voevod de Braclaw, pe care-1 află la moşia sa 4. Cînd se întoarse spre Hotin şi trecu prin Cameniţa, Vodă intra în acest din urmă oraş, părăsind cetatea sa de graniţă, în care, pierzîndu-şi ori-ce socoteală, nu aruncase măcar o garnisonă de cîţiva oameni 5. Miron constată greşala făcută, şi vede în ea principala causă a peirii lui Vasile-Vodă. Zicîndu-şi, cum a zis, pentru Gheorghe Ghica, un credincios mai cu stăruinţă însă, că un om «n’are ce face împotriva unei ţeri 6», el trecu la Gheorghe Ştefan, în împrejurări pe care a uitat sau nu i-a dat mîna să ni le spuie. 1 P. 325. 2 P. 338. 3 «Atunci, ce slujbă am făcut lui Iorgachi Vornicul, prin multe cuvinte nu lungesc, iară inima agonisitei lui am trecut-o la Cameniţă şi o am dat la un prieten a tătîne-mieu, anume Mihaî Stegariul; şi deplin acea avere mai apoi la mîna lui Iordaclii au venit.» P. 326. Deci, la această dată, Costin Postelnicul murise: alt-fel fiu-său ni-ar fi spus ceva despre dînsul. 4 P. 327. 5 Pp. 328-9. « P. 357. 582 EXCURSUL I Făcu pe tălmaciul în consiliul de războiu ţinut în August între noul Domn şi căpeteniile trupelor sale auxiliare, Petki şi Kon-racki. Acesta din urmă, cum îl arată şi numele, era un Polon, o veche cunoştinţă fără îndoială. Crescut în Polonia de mic copil, Miron a fost, de sigur, un patriot călduros şi sincer, dar a găsit totdeauna mijlocul de a împăca acest patriotism moldovenesc cu interesele şi politica Leşilor. Suirea lui a fost răpede. în 1655, îl vedem mergînd cu oastea lui Vodă şi cu principele însuşi în Ţara-Romănească, unde Gheor-glie Ştefan veni prea tîrziu pentru lupta contra Seimenilor răsculaţi, dar tocmai la timp pentru ospeţe h pentru concertul «cim-poieşilor» şi «surlarilor». în 1657, cînd Gheorghe Ştefan, chemat la Poartă, nu voia să se ducă, el trimise, din Răcăciuni, la vecinul său Constantin-Vodă pe Miron Costin, atunci biv Sulger, spre a-1 întreba ce răspuns ar fi bine să se dea Turcilor 1 2. Supt Ghica, el făcu parte din expediţia în Ungaria, la 1659 3 4, şi asista la luptele cu Constantin-Vodă pribeagul h «Cu mult mai lesne», scrie Miron la evenimentele din 1653, «cu mult mai lesne a scriere de aceste vremi, în cari mai la toate ne-am prilejit singur5.» De aici înnainte, în adevăr, avem a face cu memorii, care se deosebesc prin îmbielşugarea amănunţimilor, sinceritatea şi nepărtenirea judecăţii şi căldura discretă a formei. Acest boier de odinioară avea o înnaltă ideie de meşteşugul său de istoric: persoana sa se pierde aproape în importanţa evenimentelor descrise, sentimentele sale proprii sînt jertfite pentru a ni se da o apreciare fără «faţărie» 6, prietenii şi duşmanii săi sînt prietenii şi duşmanii ţerii sale şi ai binelui. Om pasionat, mîndru de învăţătura sa, îndărătnic în ideile sale politice, el are conştiinţa, cînd iea în mînă pana cronicarului, că povestirea sa trebuie să urmărească numai adevărul, iar preţuirea sa trebuie să atîrne numai de dreptate. «Letopiseţele nu sînt 1 «Desdimineaţă ne-au timpinat veste de risipa Siimenilor.» P. 351. 2 P. 355. — Cf. Urechiă, Miron Costin, I, pp. 303, 690-1. 3 P. 359. 4 P. 363 : «Am purces drept în tîrg; gonaşii aiî dat după noi.» în 1661 era Staroste (Urechiă, l. c., I, p. 218). Cf. Uricariul, XXV, p. 54. 5 P. 327. 6 «Nimică nu strică credinţa aşa celor ce scriu leatopiseţele ca făţăria»; p. 338. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 583 să le cetească omul, să ştie numai ce-au fost în vremile trecute, ce mai mult să hie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi de ce să se ferească şi ce va urmă fie cine* 1.» Ştim ast-fel mai puţin despre faptele sale mărunte şi despre sentimentele, ce se agitau în regiunile inferioare ale sufletului său, dar căpătăm o înnaltă ideie despre moralitatea ştiinţifică a acestui străbun al istoriografiei noastre2. întors în ţară supt Constantin Cantemir, Miron reluă vechiul său plan, şi scrise Predoslovia. S’o analisăm aici. Cu mult mai sus decît consideraţiile naive şi confuse ale compilatorilor lui Ureche trebuie puse ideile pe care asupra originii noastre si părţii obscure din trecutul Romînilor le-a exprimat acea lumină a literaturii şi ştiinţii moldoveneşti pe timpul său, 1 P. 360. 1 S’a discutat adesea data cînd cronica a fost scrisă. V. Y. A. Urechiă, Miron Costin, I, p.848 şi urm. şi Schiţele. S’a observat—v. şi Orăşanu, Cron. mold., pp. 126-7,—că data de 1676-7 (7085) din titlul lucrării nu se potriveşte cu calitatea de Vornic ce se dă autorului, de oare-ce acesta fu făcut Logofăt la suirea pe tron a lui Antonie Ruset. Cred că cea mai mare parte din cronică, aproape toată partea ce a fost «publicată» de Miron şi pe care o cunoaştem deci direct. — s’a scris înnainte de această schimbare de Domnie. Se menţionează, în adevăr, în primele pagine luarea Cameniţei, în 1672 (p. 281); vorbindu-se de mazilia lui Duca din 1666, se spune că e «acea mazilie de’ntîiu a Ducăi-Vodă» (p. 312), ceia ce presupune o a doua mazilie, cea din 1672 prin urmare. Se condamnă fuga lui Petriceico în Polonia la 1673 (ibid.). Dar Sobieski e acuma rege, de puţină vreme totuşi: «acest Sobieţchi ce aii fost [ce au stătut, ce au ajuns] Craiu» (p. 281). Cantemir e Serdar (p. 372), şi această boierie i se dete la 1673 (Vita Const. Cantemyrii, p. 12). Lamentaţiile contra Domnilor lacomi (p. 268), contra «cumplitelor vremi» (pp. 312-3, 345) se potrivesc cu Domnia lacomă, prigonitoare, cinică a lui Dumitraşco Cantacuzino, 1673-5. La sfîrşit numai, în ultimele rînduri se menţionează Domnia lui Antonie-Vodă, dar, lăsînd la o parte ipotesa că s’ar fi putut adăugi la alcătuirea corpului sau mai tîrziu, aceasta ar dovedi numai că, începută în 1673-4, cronica a fost scrisă pănă după Septembre 1675, cînd Dimitraşco făcu loc lui Antonie. în fine, o copie munteană din sec. al XVIII-lea, aflătoare la Museu, dă altă dată decît msul urmat de Kogălniceanu, şi aceasta cu o precisie, care exclude ideia de interpolaţie: «în oraş în Iaşi, în anul de la Zidirea Lumeî 7181, iar de la Naşterea lui Isus Hristos 1673, mţa Dechemvrie» (V. A. Urechiă, Operele lui M. Costin, I, p. 36). - 584 EXCURSUL I care a fost Miron Costin. Prin el, prin acest elev inteligent al şcolilor polone, prin acest cetitor neobosit şi cu dragoste, prin acest cugetător serios şi scriitor cu forma limpede, neamul nostru s’a lămurit pentru întâia oară, nu asupra exodului medieval înfăşurat în legende fără glorie, ci asupra strălucitei descendenţe romane. Ceia Ge au întrevăzut alţii, s’a răsfrînt deplin în ochii săi de entusiast, ceia ce îngăimase alţii, a rostit-o el cu convingere, putere şi mîndrie, ceia ce sprijiniau predecesorii pe cîteva argumente schiţate, a întemeiat-o el pe un sistem de dovezi sigure, legate ştiinţific între ele. Ar fi putut, în 1691, să nu-î în-găduiască timpul de rugăciune slujitorii lui Cantemir, căci asupra bătrîneţelor sale el îşi mîntuise sufletul ridicînd către Dumnezeu rugăciunea acestei fapte bune faţă de neamul său. In 1684, primăvara, Petriceico-Vodă, restabilit în Domnie de oştirile polone şi de o conspiraţie a boierimii iubitoare de creştinătate contra lacomului Duca, «Ştefan-Vodă Petru», era silit să se retragă încă odată înnaintea Tătarilor lui Dumitraşco-Vodă Cantacuzino. Abia începuse să domnească şi porţile exiliului se deschiseră iarăşi înnaintea pretendentului fără noroc. II întovărăşiră în retragerea sa părtaşii la prada Bugeaculuî şi la prinderea lui Duca, boierii efemerului său Divan. Neculcea ni-i înseamnă pe aceşti Curteni ai nenorocirii: «Miron Costin Vel Logofăt, şi Apostol Catargiul Vel Comis, şi Ilie Drăguţescul Sar-dariul, şi Savil Zmucilă Medelnicer şi cu frate-său Gheorgliiţă, şi cu alţii» h Pănă una alta, se dădu un adăpost pribegilor la Daşov (Oceacov)r unde regele avea o casă de vînătoare. Aici se formau planuri pentru scoaterea «tiranului» de Dumitraşco-Vodă, pentru restabilirea lui Petriceico, pentru aducerea regelui la o expediţie moldovenească. O deputăţie a pribegilor se presintâ în Iulie la Sobieski, liberatorul atît de mult dorit, pentru a-i arăta cererile Moldovei, în caşul unei cuceriri. Le va fi pus în scris, aşa cum le posedăm, Miron Costin însuşi. Sînt idei pe care a trebuit să le împărtăşească intransigentul boier şi partisan al creştinilor: întărirea vechilor privilegii ale clerului, scutirea de bir a întregului corp, întinderea acestei scutiri asupra boierilor, Curtenilor, hînsarilor, darabanilor, moşnenilor, cari, ca în Statul polono-lit- 1 1 P. 244. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 585 van, nu vor plăti decît .în vreme de războiu; acordarea unui adăpost boierilor acelora cari ar fi în pericol, dacă, cu toate sforţările regelui, Moldova ar rămînea, la pace, în mînile vechilor ei stăpînî; în fine, observarea ordinei din partea armatei polone la năvălirea în ţară şi restituţia vecinilor boiereşti fugiţi, în ultimele timpuri de neorînduieli, peste Nistru 1. îndemnurile acestea — cînd nu erau încă puse în scris, definitiv, — vor fi făcut pe unul dintre marii demnitari ai Coroanei, «un bărbat atît de mare», îi zice Miron Costin, să dorească a căpăta informaţii precise asupra Moldovei, şi chiar a Ţerii-Romă-neşti, în care Polonii se gîndiaîi să pătrundă, răzimaţi pe esce-lentele lor relaţii cu Şerban-Vodă 1 2. Numele acestui magnat polon nu ni se spune: trebuie să fie unul dintre ofiţerii cărora li se dădu în anul următor, 1685, grija Moldovei. Deci sau Alexandru Ioan Potocki, fiul Castelanului de Cameniţă 3, sau Marele-General Iablonowski, — acesta mai degrabă decît cellalt 4. La regele însuşi nu trebuie să ne gîndim. Se vorbeşte de el în lucrare — voim să vorbim de descrierea polonă a Moldovei şi locuitorilor ei, — în termini cari esclud această ipotesă 5. Iablonowski — dacă ne oprim asupra numelui său — nu se adresa direct boierului moldovean, ci făcu să intervie pe lîngă acesta un vechiu cunoscut, «o persoană cu care fusese [Miron] în cele mai strînse legături totdeauna», — Marele-Comis al Coroanei, acelaşi pe care-1 găsim la 1681 în corespondenţă cu Alexandru Balaban 6. De mult timp, învăţatul. Logofăt însemna în «izvoade» evenimentele ce se desfăşurau înnaintea sa şi la care participa din ce în ce mai mult. Dacă ar fi fost un «izvoditor» oare-care, de sigur că n’ar fi stat la îndoială să dea la lumină numai această lucrare a sa, f'ăcînd dintr’însa continuarea lui Ureche 7. Dar pla- 1 Hurmuzaki, Supl. II3, pp. 151-B, N° lxxvii. 2 Interveriiră pentru dinsul pe lîngă împărat, tocmai pe această vreme. Hurmuzaki, Supl. II3, pp. 150-1, No lxxvii. 3 Hurmuzaki, V1, p. 1BB, an 1687. Sau Ioan, tatăl acestuia? 4 Cf. ibid., p. 111 şi urm.; Cantemir, Ist. imp. otoman, p. 517. 5 V- PP- 1^9, 191, 200 din ed. d-lui Bogdan, Cronice inedite. 6 Hurmuzaki, Supl. II3, pp. 1B7-8, No lxxi. De sigur că Miron întreţinuse şi el corespondenţă cu acest ofiţer regal. 7 Y. mai sus ; Bogdan, Cron. inedite, p. 178. 586 EXCURSUL I nuri mai mari încolţise de mult1, în mintea sa cultivată şi ageră. Dacă «răposatul Ureche Vornicul» lăsase, murind înnainte de vreme, «o lucrare neisprăvită», el nu se pricepuse a-i face nici începutul. Acest început, care lega umila Moldovă de mîndra Romă, trebuia scris din nou şi apoi, din izvoare nouă şi într’un spirit nou, întrio formă literară superioară, trebuia prefăcută întreagă lucrare a predecesorului, care ar fi devenit ast-fel vrednică de acea măiastră introducere. Şi, pe urmă numai, ar fi venit izvodul, istoria timpului său, memoriile. 0 concepţie mare şi cu totul nouă. Ea nu făcu numai o revoluţie în istoriografia românească întreagă, dar putem zice că dădu naştere unei istoriografii în deplinul înţeles al cuvîntuluî, determinînd în acelaşi timp un curent, mărind sufletul poporului care ceti fragmentele operei concepute. Cînd părăsi Moldova în 16841 2, Miron Logofătul nu scrisese tocmai mult din Introducere. Nu numai atît, dar nici izvoarele nu şi le adunase pe deplin. Nu ştia încă de Enea-Silviu, de tratatele lui Io an Zamoyski, de Eutropiu, de Dlugosz, de Bon-finiu. în cronica lui Ureche, el nu deosebia încă fondul primitiv de interpolaţii. «Ţara», scria el pe acest timp de iniţiare în tainele subiectului său, «n’are nici un istoric afară de răposatul Ureche, Vornicul acestei ţerî, care a adunat vieţile Domnilor moldoveneşti de prin mănăstiri, iar războaiele mai ales din Bielski, cronicarul polon, şi ni-a lăsat o operă, care începe cu Dragoş3.» 1 Se poate şti de cînd, şi, ideia fiind, cum observă d. Xenopol, cea mai fecundă pentru dezvoltarea noastră, lucrul merită atenţie. In Psaltirea lui Dosoftei din 1678 (ed. Bianu, pp. 515-6), se dau nişte versuri ale lui Miron asupra «neamului Moldovei». în ele Miron adoptă pe Flac, ca întăiu părinte al naţiunii — ideie pe care o va părăsi pe urmă —, dar exprimă păreri, de care nu se va despărţi nici odată, despre unitatea neamului, despre coborîrea Saşilor din Daci. El vorbeşte pe larg despre podul de la Severin şi atinge chiar trecerea oştilor în ţara ungurească pe acolo : în 1668 şi 1664. Pe de altă parte, versurile nu se află în manuscriptul Psaltireî, redactat cînd Dosoftei era numai episcop de Roman, deci înnainte de 1671 (Bianu, l. c., p. vi). Ştim deci cînd ideia unităţii neamului şi alte idei conducătoare s’au format în mintea lui Miron. S’ar putea precisă şi astfel: Miron e acum Vornic de Ţara-de-jos, şi el ocupa locul de la 1678 (Ureche, Operele lut Miron Costin, I, tabelele ; Schiţe, p. 208). Dar versurile puteau fi făcute înnainte şi mimai titlul adaos în 1678. 2 Bogdan, l. c., p. 178. 3 Cf. «Voroava» din 1675-7, înnaintea Vieţii Domnilor: «Urzisem şi înce- CRONICILE VECHI MOLDOVENE 587 Ba avea nedumeriri chiar asupra soarteî pe care ar putea s’o aibă cartea pe care, după o lungă cetire a izvoarelor, se hotă-rîse a o scrie. Erau vremi grele: din acest mare conflict între creştini şi păgînî, din această puternică furtună care-1 aruncase şi pe dînsul aşa de departe, va mai rămînea pentru Moldoveni o patrie ? Dacă nu, scrie el cu gîndul chinuit, rămîie cel puţin în Polonia, pe limbă străină, această «bucată a cronicii mele despre ţara Moldovei», pe care, «înnainte ca opera sa să iasă la lumină» între ai săi, o înjgheabă în pripă, pentru a scuti lui Iablonowski lecturi obositoare şi, la urma urmelor, inutile 1. Cartea e scrisă la Daşov, în. 1684, înnainte de luna lui Sep-tembre, cînd regele polon începu acea campanie de cucerire, pe care Miron o doreşte în prefaţă* 1 2, şi chiar înnainte de Iulie, cînd redacta opera sa în versuri. Izvoarele sînt puţine: cronica ţerii, Dion, Toppeltin, «culegeri din istoria grecească», în care poate se cuprindeau extrase din Dion, traduse în latineşte3, Sleidan, «Despre cele patru mo-narchii». Ce a cules din ele asupra ambelor principate, poartă titlul de «Cronica ţerii moldoveneşti şi munteneşti». Se începe cu Dacii, cari ar fi Tatari,—traducere în istoria contemporană a Sciţilor,— rude ale «Ardelenilor». Se vorbeşte apoi de cuceririle Romanilor, de cetăţile vechi ce se află pe pămîntul celor două ţeri, de pustiirea lor de Tatarii «întorşi» după cucerirea congenerilor lor, de «al doilea descălecat», în fine, al lui Dragoş. Aici, cu acest al cincilea capitol, se termină partea istorică a pătura leatopiseţului.... Cu această făgăduinţă că şi leatopiseţul întreg să aştepţi de la noi, de vom avea zile şi nu va hi pus prea-puternicul sfat a puternicului Dumnezeu ţerii aceştia ţeanchiu şi soroc de săvîrşire» (Ivo-gălniceanu, I, p. 247). 1 Urmez pentru înţelegerea acestui loc pe d. I. Bogdan. De sigur că Miron a voit să vorbească de peirea posibilă a patriei sale. Doar vorbeşte cîteva cuvinte mai jos de «casus noster», care s'ar putea întîmpla (Cron. inedite, p. 154). Şi de «vremi cumplite» se plînge el în ambele prefeţe ale cărţilor sale româneşti (Kogălniceanu, I, pp. 5, 247). Cf. An. Ac. Rom., XVIII, partea admin., p. 338, unde se crede că Miron vorbeşte de eventuala peire a cronicii sale, — pe care nu ştia dacă o va scrie. 2 V. Iorga, Acte şi fragmente, I, p. 299 şi urm. 3 Căci Miron ştia puţin greceşte de şi dă etimologii; Bogdan, l. c., p. 188. Cf. însă Cartea despre descălecat, pp. 9,25,26. 588 EXCURSUL I opusculului. Cea descriptivă urmează. întăiu, Miron vorbeşte despre numele Moldovenilor şi Muntenilor şi al terilor ce ocupă: Moldova, Muntenia, Basarabia; apoi trece la titlurile Domnilor; în al treilea rînd, la limbă, după care el tratează despre religie, ţinuturi, despre oraşe. Notiţile acestea descriptive au o importanţă incontestabilă; şi în ele se cuprind adevărate revelaţii ca, d. ex., menţiunea legării Bisericii moldovene de patriarchatul constantinopolitan supt Radu Milinea h Dar marea lor însemnătate pentru noi, dacă nu pentru generalul polon care căuta informaţii pe scurt, pentru o viitoare campanie—, marea lor însemnătate, zic, stă în ideile conducătoare. Ele sînt două: întâia, că sîntem o colonie romană, cum ni arată trecutul conservat pe paginile istoricilor şi în monumente şi limba, dovada incontestabilă a marii origini, actul de nobleţă rămas de la strămoşi. A doua că, despărţiţi de graniţe însemnate de vremi vitrege, sîntem cu toţii: Moldoveni, Munteni, Ardeleni, Maramureşeni, CuţoiiacM chiar — şi eî «o colonie romană, de aceiaşi limbă cu noi şi cu mult mai apropiată de limba italiană decît vorba noastră» — un singur neam şi am împărtăşit unii dintre noi şi «aceiaşi soartă şi aceleaşi suferinţe». Cartea, scrisă în polona elegantă pe care n’o uitase, cu toată lipsa de practică, bunul şcolar al şcolilor polone, a trebuit să circule la Curte într’o vreme cînd problema românească era o problemă palpitantă, cînd vechile visuri de întindere a Poloniei pănă la Dunăre înviase după succesele creştine din 1683. După dorinţa regelui, scriitorul moldovean, care era şi poet, un poet prin simţire totdeauna, un poet prin forma literară pe care o adopta, uneori —, Miron Costin îşi prefăcu lucrarea şi o dedica lui Sobieski1 2. 1 P. 198. 2 Se ştie că există o singură ediţie polonă a poemului, dată de Dunin-Borkowski în Scrieri. Lemberg, I, pp. 289-74. In Archiva istorică, I1, p. 159 si urm., s’a dat o traducere de d. Hasdeu. Această traducere a fost reprodusă în faţă cu originalul de M. Kogălniceanu. în a doua ediţie a Leto-pisitilor ; t. III, p. 487 şi urm. în fine, ultima ediţie — text şi traducere — e a d-lui Y. A. Urechiă, în Operele lui Miron Costin. Cf. Kedzierski, în Sulzer, III, p. 551: «Extat enim libellus carmine polonico editus, sta-tum politicum enucleans, Ioanni III. Poloniarum regi, a Myrone Kostyn, cancellario Moldaviae, dedicatus». CRONICILE VECHI MOLDOVENE 589 Data aceasta pentru a mulţumi înalta persoană, care se a-clresase la dînsul, Miron făcu sforţări de erudiţie. Adăugă, pe lîngă izvoarele sale anterioare, pe Quint-Curţiu, pe Eu-tropiu, pe Bonfiniu ; descoperi în amintirea sa numele lui Eus-tratie al treilea Logofăt, care ar fi precedat, ca istoric moldovean, pe Ureche, şi găsi cu cale să pomenească şi de lucruri pe care evident le bănuia numai că există : de «cronicile muntene» si «vieţile şi analele Domnilor ctitori ce se păstrează în mănăstiri», Nu numai în privinţa bogăţiei informaţiei, se deosebeşte poema de tratatul în prosă. Regele ceruse lui Miron o expunere istorică. iar, ca descripţie, numai lista boierilor din Moldova şi Ţara-Romănească, cu arătarea atribuţiilor lor. Această listă s’a anexat la sfîrşitul părţii versificate 1. Partea versificată însăşi se împarte în trei cînturi: Intuia colonisare, gonirea coloniştilor de Tatari întoarcerea lor prin a doua descălecare. Şi aici ca şi în opera precedentă, după dorinţa acelui ce comandase lucrarea, istoria inunteană e tratată alături de cea moldovenească. Gîndindu-se mai mult la întrebările care-1 ocupau de cîtva timp, scriitorul înlătură în noua sa operă parte din greşelile ce făcuse şi complectează unele lipsuri. Aici coborîtori ai Dacilor nu sînt toţi Ardelenii, ci—o ideie veche a autorului—... numai Saşii, întemeietorii în Carpaţi ai unei Italiî orientale. El explică şi aici fenomenul colonisării romane prin prisosul de populaţie, care nu gonia partea cea mai rea din locuitorii italieni. Dar în poemă întăiu îşi manifestă părerea că numai Ţara-Romănească şi Moldova au fost populate de coloni, pe cînd în Ardeal ei s’au aşezat numai ca «străji sau praesidia». El explică părăsirea de Imperiul de Răsărit a provinciei dunărene prin lungile lupte ale Bizantinilor cu Perşii şi Saracinii. în expediţia craiului Yladis-lav, care puse capăt dominaţiei tatare, el introduce ca luptători şi pe pribegi, cari şi-ar fi adus aminte, coborînd munţii, ca noi colonisatori, de străbunul Traian. El adauge că şi după descălecarea celor două principate au rămas atîţia Romîni dincolo de munţi, încît în Ardeal covîrşesc pe Unguri, şi în Banat pe alţi locuitori, iar în Maramureş se găsesc atîţia, şi în Eăg'ăraş, «ca şi cînd nici o-dată n’ar fi fost vre-o emigraţie». în acest loc al poemei, se vorbeşte mai mult despre Mara- 1 Ea n’a fost cuprinsă de Kogălniceanu în ediţia sa. 590 EXCURSUL I mureş. Miron Costin avuse prilej să cunoască această ţară. ca şi Ardealul, Ţara-Romănească, Banatul prin războaiele turco-germane din secolul al XVII-lea. întâia oară, fusese cu Gheorghe Ghiea la 1658 x, a doua şi a treia cu Istrati Dabija, la 1663 şi 1664, a patra oară cu Gheorghe Duca, în 1683, cînd Domnul îl însărcină cu o misiune, prin Maramureş, la Sobieski, ce venia să despresure Viena sau se întorcea după ce o despresurase 1 2. Aceste călătorii, puindu-1 în raport cu conaţionalii săi ce se aflau dincolo de hotarele Moldovei, trebuie să fi contribuit mult la formarea ideilor istorice, care i-au dominat de acum înnainte cugetarea. Ainintindu-şî deci de o călătorie pe care abia o făcuse, el declară că limba cea mai frumoasă şi mai aproape de italiană e aceia din Maramureş şi Făgăraş, menţionează condiţia de ţărani liberi a locuitorilor din cea d’intăiu provincie şi rolul lor în timp de războiri.; pare a fi fost chiar pe la Cuha, unde locuia, înnainte de a stăpîni ca Domn Moldova, Dragoş fiul lui Bogdan, «din neamul vechilor Voevozî» 3. In poeiftă, Costin cuprinde episodul cu laţco din adausele lui Simion Dascălul, şi se arată care e locul ce s‘a dat Rutenilor de descălecător. El schiţează compunerea populaţiei primitive a noului Stat moldovenesc, dă datele celor două descălecări pe pămîntul luat de la Tatari, schimbă, după raţiuni necunoscute nouă, unele date de la Ureche şi, coborîndu-se pînă la Alexandru cel Bun, «măreţ ca un rege», al cărui rol în istoria religioasă şi militară a principatului îl atinge, — încheie. Pentru rest, el trimite la cronicarii poloni, amintind regelui de situaţia sa precarie de pribeag. Regele veni la Nistru, şi nu făcu nici o ispravă. în 1685, şi mai puţin succes. în 1686, expediţia personală a regelui se termina printr’un desastru. Erau probe suficiente că pentru moment Moldova va rămînea a Turcilor. Trebuie să-i fi fost greu Logofătului Miron a deveni supusul fostului Serdar Cantemir, dar n’avu ce face. Se întoarse in Moldova prin 1687 4. 1 Cronica lui Miron Costin, pp. 359-60. - V. mai departe. 3 Despre marca Sigetuluî, un bour, vorbise în opera în prosă; p. 190. 4 Y. şi voi. I, p. 312. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 591 Întorcîndu-se, se puse pe lucru şi redacta către sfîrşitul vieţii sale «Cartea pentru descălecatul de’ntăiu al terii Moldovei şi neamului moldovenesc». E o lucrare evident posterioară celor două schiţe polone pe care le complectează, le întrece h Informaţia e mai bogată decît acolo: între izvoare apar Dlugosz, Cario, Zamoyski, etc. 1 2. Dar deosebirea principală. în formă şi în cuprins, e o deosebire care a-şază cartea moldovenească mai presus de poema şi tratatul polon. Acum cronicarul e preocupat de istoria Moldovei numai. Acum el scrie pentru conaţionalii săi, şi faţă de dînşii sînt necesare explicaţii şi folositoare amintiri, care n’aveau rost într’un raport, în prosă sau în versuri, către Hatmanul Iablonowski sau 1 Maî adăugim şi alte argumente: e scrisă în «cumplite vremi» (p. 5), deci după 1683; autorul semnează, «care am fost Logofăt-Mare in Moldova» (p. 6), atunci cînd semna ca «Logofăt-Mare» prefaţa la poema polonă; el vorbeşte de conversaţiile sale la Iaşi (nu «aici la Iaşi», Costin fiind în exiliul său administrativ de la Putna) «cu un episcop italian», «în casa noastră», care episcop italian nu e decît Vito Piluzio, plecat din Moldova pe la 1682 (cf. Iorga, Călători, ambasadori şi misionari, p. 56, nota 5 ; dar a-iurea zice: «aici în oraşul Iaşi», p. 253), menţionează călătoria în Maramureş : «cu urechile mele am auzit, trecînd pe la Maramureş în solie la Craiul leşesc Sobieţchi» (p. 20), pe care n’a putut-o face înnainte de 1683, calea spre regele polon nefiind Maramureşul decît atunci cînd sau regele sau Domnul nu s’ar fi aflat în ţara lor (regele ajunse la Cracovia în ziua de 23 Decembre 1683; Hurmuzaki, Supl. II3, p. 145, N° lxxvj, şi Duca fu prins la Domneşti de Crăciun); vorbind despre tributul ce Polonii şi Ruşii plătiau Tătarilor: «lua Tătarii de Crîm de la Mosc şi de la Leşi» (p. 16), cînd războiul Muscalilor cu Turcii începu în 1684 (cf. şi «lua daruri Tatarii de la Mosc şi Leşi, pentru a nu-i prăda»; p. 17); se pomenesc succesele militare ale creştinilor, care nu sînt anterioare anului 1683 : «Neînfrînţi din firea lor, neci din tocmeala oştilor sale, care le vedem acum la Nemţi... Leşii şi Muscalii, de ar slobozi toată oastea odată, nici un războiu n’ar lua, ci toate le-ar pierde» (p. 17); îşi aminteşte o călătorie a sa în Po-dolia pe la- «Vcioraşnoia», peste Nipru, călătorie făcută de sigur pe vremea exilului din 1684-7 (p. 21); Dragomanul Panaiotachi, «răposatul», a murit la 1672 (p. 22); se spune că o piatră a fost adusă «la Domnia lui Duca-Vodă», care trebuie să fie ultima, dacă nu vrea cineva să puie redacţia cărţii între 1672 şi 1679 (p. 25); în fine, că era autorul în Moldova, dovedesc frase ca acestea: «Aici pe la noi ce ernî sînt... Vara năduşeli nu sînt ca aici la noi, ci călduri cuvioase, puţin primăvara, cum este la noi la Maî, la Iunie» (p. 26). 2 Pentru îndoielile în privinţa întrebuinţării directe a izvoarelor, v. Ureche, Operele lui Miron Costin, I. 592 EXCUESUL I regele Sobieski. în Prefaţă chiar, scrisă în cuvinte mişcătoare, el îşi arată scopul. Nu vrea să arăte numai ce ştie, ci pretinde să dezrădăcineze greşeli, să înlăture ofense pentru poporul său, care se răspîndise prin forma interpolată a cronicii lui Ureche. Acum, în ţară, dîndu-şi în sfîrşit samă de interpolări, de existenţa lor ca şi de presupusele lor tendinţe, el caută informaţii pe la boierii mai bătrîni, dintre cari unii apucase şi pe Grigore Ureche x. află, ceia ce putea să afle şi din cetirea cronicii, că «amăgeul» ce a desfigurat povestirea prin care Ureche a voit să transmită trecutul, «din dragostea ţerii», că acest înşelător ştiinţific e Si-mion Dascălul, dar că are complici. Unul dintre aceştia ar fi Misail Călugărul, iar cellalt, iscoditorul minciunii nepatriotice, Eustratie Logofătul însuşi, pe care odinioară Miron nu se sfiise a-1 recomanda Polonilor ca izvor pentru istoria ţerii sale Pe cinci pe Ureche caută numai să-l complecteze 3, Miron declară războiţi literar treimii de insultători ai neamului moldovenesc. De altmintrelea, el nu li vede toată vinovăţia. Că fac să fie descălecată Moldova supt «Laslău craiul», după timp de atîtea sute de ani, — aceasta nu jigneşte pe cronicarul nostru, care reproduce ast-fel o părere ce va indigna mai tărziu pe Dimitrie Cantemir. Un singur lucru îl supără: originea tâlhărească a co-lonilor. Contra acesteia adună argumentele şi triumfă la găsirea lor, precum face, de exemplu, cînd presintă pe acesta.: «Apoi şi femei atîtea tălhăriţe unde era»4 ? Trecînd la alcătuirea cărţii, avem întăiu un capitol, de o naivitate plăcută, despre ţara de origine, Italia, unde locuiesc oameni «iscusiţi peste toate neamurile», unde astăzi Padova adună «toate dăscăliile şi învăţăturile», ca odinioară Atena 5. După Scaunul împărăţiei, împărăţia însăşi, şi Miron Costin repetă cu încredere 1 2 3 4 5 1 I se dădură lămuririle mai ales de către Nicolae Buhuş (Kogălniceanu, I, p. 4). Asupra relaţiilor acestuia cu Miron Costin, observăm că el sem-. nează ca martur într’o vînzare făcută acestuia la 21 Ianuar 1667 (Uri-cartul, VIII, p. 13). — Grigore Ureche dă acte din 30 Ianuar, 1636 şi 4 Maiu 1637 împreună cu Dumitru Buhuş, atunci pîrcălab de Hotin. Alexandru Buhuş luă pe fata lui Nicolae Ureche (cf. Arch. soc. şt şi Ut. din Iaşi, IX, pp. 234-6 şi II, p. 121; Conv. Ut. pe Iunie 1900). 2 Locurile în care se citează sînt: pp. 3, 4, 20, 27. 3 V. p. 5. 4 P. 20. 5 P. 10. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 593 uvrv încredere care nu e particulară persoanei şi ţeriî sale, fabulele poetice, popularisate de humaniştî, despre Troia eroică şi Laţiul patriarcal; un element oriental se amestecă în această fantasie antică, atunci cînd proconsulii romani apar ca «Paşii» Romei 1. După cunoaşterea Romei, scriitorul vine natural la Dacia, şi de aici la conflictul din care resultă ceia ce era să devie mai târziu naţiunea noastră: cu această ocasie, Miron nu uită să spuie Romînilor săi de trecerea pe la podul întâiului descălecător: «căruia cu ochii noştri am privit pragurile, prin apa limpede a Dunărei, cînd am mers cu Dabija-Vodă, cu oşti la Uivar2». Apoi Miron repetă, amplificîndu-le, cele spuse, altă dată şi în altă limbă, despre cetăţile moldovene; şi, fiindcă studiază acum monumentele care dovedesc descendenţa noastră latină, consacră capitolul următor numelui, portului, limbii. Cel din urmă tratează despre părăsirea provinciei de Imperiu şi de coloni şi formează trecerea la istoria descălecatului al doilea—pe care Miron Costin nu l-a povestit nici-odată. Pentru descălecatul al doilea si istoria ulterioară a Moldovei, el dăduse întâia oară, la 1675, o listă de izvoare, fireşte numai polone, cuprinzînd pe Cromer, Stryjkowski şi Piasecki, afară de cei doi cronicari pe cari-i utilisase şi predecesorii. Acum el adauge la această însemnare bibliografică şi pe Dlugosz, de la care putea spera Miron o refacere totală a vechii istorii moldoveneşti. Nu numai că materialul îl adunase, dar meditase asupra lui, şi-şi formase, încă de pe cînd era în Polonia, o părere asupra celor d’intăiu timpuri pe care trebuia, să le descrie. In poema polonă, el menţionase fabula despre descălecarea Moldovei, fabulă pe care o vom găsi şi aiurea, şi legenda lui Negru-Vodă 3, dădea şirul Domnilor moldoveni de la început, plîngîndu-se că «toate lucrările lor au rămas necunoscute», lăuda pe Alexandru-cel-Bun, care trăieşte în memoria poporului şi-î atribuia orga-nisarea ierarchiei eclesiastice moldovene, legarea relaţiilor cu Ohrida în urma Unirii de la Florenţa, împrumutarea pentru Biserică şi Stat a limbii «sîrbeşti», întărirea armatei, reformarea vechilor cetăţi. 1 2 3 1 P. 15. 2 P. 18. 3 Ea se întemeiază pe marca ţerii-corbul, precum fabula despre origina Moldovei e urzită pe temeiul herbului moldovenesc: bourul. 38 594 EXCURSUL I Dar, cum am spus şi aiurea, moartea opri realisarea acestor întinse şi frumoase planuri. Nu-i fusese dat lui Miron să puie în circulaţie întâiul corp de cronici moldovene, de şi el dăduse o parte din elemente. Se întîmplâ că un personagiu obscur, de o cultură obişnuită, veni să continue opera ilustrului cărturar. Sucesorul lui Miron Costin în Logofeţia cea Mare fusese supt Cantemir un boier de ţară, cu numele de Tudose Dubău. Acesta fu continuatorul. Pe Dubău îl găsim biv Spătar supt Dabija, iar, ca pîrcălab, în josul unui act din 1670, alături de Ştefan Petriceico, Vel Pitar, care a fost pe urmă Domn *, — «om bun de pămîntu, de boiariu de ţară >, scrie Dubău mai târziu despre dînsul1 2. în 1671 era al doilea Logofăt, în 1674 Vistiernic3. Supt Antonie Ruset el făcuopo-siţie Domnului, împreună cu Buhuş şi cu Miron Costin, El aduse ast-fel căderea acestui principe şi numirea în Moldova, pentru a treia oară, a lui Duca-Vodă, în 1678 4. Dar pedeapsa pentru aceste amestecături îl ajunse îndată : între boierii prigoniţi de noul Domn găsim şi pe Tudose, care fu aruncat la inchisoare şi pus în lanţuri, după ce i se luase demnitatea de Mare-Spătar, cu care fusese răsplătit întăiu 5. Ieşind din temniţă, el emigră în Polonia, de unde se întoarse poate către sfîrşitul anului 1683 cu Petri -ceicu, pentru a lua iarăşi, în suita Domnului şi prietenului său, drumul surgunului. Nu cred să se fi întors Dubău supt Domnia lui Dumitraşco Cantacuzino, dar el ascultă de chemarea lui Constantin Cantemir Domnul din 1685, şi deveni Marele-Logofăt al acestuia. Un Mare-Logofăt aşa de paşnic, aşa de insignificant, aşa de indiferent pentru toate partidele, — încît în istoria amănunţită a intrigilor de pe acea vreme, transmisă de Nicolae Costin, de Neculce şi Dimi-trie Cantemir, nu se pomeneşte o singură dată numele lui. In schimb, avem ştiri despre creşterea averii blînduluî Logofăt. 1 Colecţia Gh. Văsescu. 2 Y. Studii şi documente, III, p. 16 şi Urechiă, Miron Costin, Opere complete, I, pp. ISO, 158. Un Tudose Dubău, biv Logofăt, cumnatul lui Gheorghe Albotă, în 1673, — soi’a lui Tudose se numia Tofana, în Uricariul, XXIII, pp. 251-3. — Semnătura Logofătului nostru, ca pîrcălab, în Uricariul, IX, N° 17. 3 Uricariuly XIV, p. 252 ; Arch. Sf. Spiridon, Todireni 21 (notă a d-luî Tanoviceanu). 4 N. Costin, p. 16. 5 Ibid.. p. 22. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 595 Ast-fel, la 16 Decembre 1687, el cumpără de la «Andreiu Săpo-tiianul ce-au fostu Vornic», de la fratele lui, Nacul, şi sora lor Maria, părţile lor de ocină din Săpoteşti în Ţinutul Orheiuluî1* Unul din mărturii cumpărătoarei e Balş, Vornicul de Ţara-de-sus. Acestuia şi lui «Tudosii Dubău biv Vel Logofătu» li se dau de Cantemir moşiile Horodiştea şi Marcăuţii din Ţinutul Orliei, confiscate de la nişte pribegi, cari nu voise să «tragă greul ţărăi», alăturea cu ceilalţi locuitori ai Moldovei1 2 3. La moartea lui Constantin-Vodă, el îşi păstră dregătoria pănă la plecarea lui Dimitrie, efemerul succesor al tatălui său, şi venirea în locul tînăruluî Cantemir a fiului lui Duca. Acest nou Constantin-Vodă luă lui Dubău Logofeţia, dar, bătrînul fiind un om aşa de puţin compromis în luptele politice, el fu făcut Ban. Pe urmă, murind noul Mare-Logofăt, Dumitraşco Ceaurul, Tudose îşi re-căpătă vechia situaţie şi, «fiind om de treabă», afacerile se orîn-duiau după dvoreala lui, ni spune Neculcea 8. Dubău servi pe Domnul său spuindu-î vestea de. mazilie ce aflase de la un Turc venit în Iaşi «pentru banii birului şi pentru alte pricini», dar nu ştiu să împiedece pe Vodă de la hotărîrea imprudentă de a ucide pe man-datariul împăratului printr’o falşă invasie de «Joimirî» 4. C-înd veni un al doilea Capugi-başă, cu firmanul de destituţie, nu mai era nimic de făcut: Tudosie fu unul dintre caimacamii numiţi de acesta 5. în documente-] mai întîlnim pomenit cu puţină vreme înnainte de căderea lui Duca, la 25 August 1695, cînd Domnul îi dă o delegaţie6. De la 1695'înnainte pănă la data morţii lui, pe care n’o cunoaştem — cine se putea interesa de retragerea 1 Nu se vinde însă partea altei surori, Ana. Moşia fusese dată de Ştefan, cel-Mare, străbunului familiei, Gligore Pitarul, Mărturii sînt «Balşe» Vornic, popa Ursul, Cîrstiian Vornic de Poartă, Zuza Vornic, Savin Vornic, Pahomie, «ce-au fostu Vornic» şi «Chigheci, Căpitanul de Ţuţora». Documentul e făcut în Iaşi. — Bibi. Ac. Horn. XXII/84. 2 «A oameni ce-a fost de ocină de acolo şi n’au vrut să ştie la greul şi nevoia ţ[ă]răi, ce au fugit la Ocraina în ţara căzăcească.... Văzindu Domniia Mia, cum n’au vrut ei să-ş ştia la ocinele părinţilor lor şi s[ă] trag[ă] greul ţărăi, ca ş’alalţî oameni de târfă] şi de pământ.» Bibi. Ac. Rom., doc. XXII/140. Documentul e fără dată, sfîrşitul fiind rupt. 3 Cf. Neculce, pp. 248, 255. 4 Neculce, p. 251. 3 P. 258. 0 Bibi. Ac. Rom., doc. XLV/93. 596 EXCURSUL I unui om fără personalitate ca dînsul ? —, Dubău nu mai îmbrăcă nici o dată caftanul de boierie. Antioh-Vodă văzu într’însul poate un trădător al intereselor Cantemirestilor, cărora le datoria re-cunoştinţă. Noua Domnie a lui Constantin Duca, în 1700, probabil că n?o mai apuca: între boierii acestuia nu-1 mai găsim L Logofătul Tudose va fi fost ispitit de activitatea literară a predecesorului său Logofătul Miron. De şi n’avea chemare pentru ast-fel de ocupaţii, el se crezu dator a deveni cronicar. în 1694—ni-o spune singur 1 2 —, el continuă prin scurte menţiuni ale Domniilor moldovene de la 1661 încoace corpul de cronici al lui Miron Costin 3. Dar ambiţia lui nu se opria aici, Miron Costin făcuse, nu numai o cronică contemporană, ci o adunare de cronici, de care se lega numele lui. Aşa ceva doria să facă şi Dubău, dar nu-şi simţia putere. Poate el să fie acela care se iea la ceartă cu Si-mion Dascălul în manuscriptul cu prefaţă al acestuia, invocînd contra adversariului persoana unui coleg de Vistierie, Toderaşcu Cantacuzino. Dar dădu importanta sarcină de a-i veşnici numele unui om de casă, unui Logofăt de rînd din Marea-Logofeţie, lui Vasile Dămian. Un singur ms., din cîte cunosc, a păstrat adunătura lui Vasile Dămian, şi în acel ms., căruia-i lipseşte începutul şi sfîrşitul, nu se dă numele alcătuitorului. îl cunoaştem numai după însemnarea făcută la urmă, — după una din notiţele cuprinse pe foile pierdute, de un proprietar sau lector al manuscriptului, şi după titlul pus de Axintie Uricariul înnaintea compilaţiei lui Nicolae Costin, lucrată şi după Dămian 4. 1 V. Neculce, p. 269. Pentru Dubău, mai vezi Uricariul, II, pp. 36-8; XXII, pp. 129-38 ; Urechiă, Miron Costin, Opere complete, II, p. 531. 2 «Căce păn’ astădzî nu le iase grij[a] den oase, nice i-au mai lăsat Niamţii să nu-î mai d..., păn’ într’aceştî ai, leato 7202...» Am reprodus toată această cronică inedită în Studii şi doc.. III. V. p. 18. 3 V. şi mai departe. 4 în titlu, ar trebui cetit, nu: «de pre izvoadele lui Vasile Dămian ce au fost treti Logofăt, a lui Tudosie Dubău», etc., ci fără ultima virgulă, în adevăr, Damian a fost treti Logofătul Marelui-Logofăt Dubău. Mssle care dau, ce e drept, altă versiune a titlului: «de pre izvoadele lui Dubău» comit o greşală, făcînd repetiţia. Prefaţa lui Damian era, de altmintrelea, destul de confusă pentru a permite orî-ce fel de încurcături în privinţa părţii celor două persoane în redactarea compilaţiei. Y. şi ms. 9 al BibL Centrale din Iaşi. Cf. Kogălniceanu, ed. I, II, Bibliografia. CRONICILE VECHI MOLDOVENE 597 Dămian nu e cu totul necunoscut, cum se credea pană acum. Întîlnim la 1680 peVasile Dămian Vătaf1; la 1685, Mart şi August, pe acelaşi Vasile Damian, treti Logofăt1 2; la 1689 pe «Vasili Dămiian, ce-au fostu Logofăt al triilia»; îl întîlnim cău-tîndu-şi vecinii fugari din satul său Măşcaniî 3, pe cari voia să-î coloniseze aiurea, pe proprietăţile sale. El se adresa Domnului, pe care-1 servise, supt Logofeţia lui Dubău, şi Constantin Can-temir îi dădu o carte de împuternicire pentru a face cercetările ce doria. Cartea e datată din Iaşi, 28 August 16894. Era probabil fiul lui Dămian Vistiernicul si al Nastasiei Corlătescul 5. ? Dar acest biv treti. cu toate moşiile si vecini săi, nu ştia nimic mai mult decît izvoadele, şi nu era în stare să dreagă întru nimic pe acestea. Iată cum a înţeles el să îndeplinească însărcinarea ce i se dăduse. A făcut întăiu, pentru a ii original, o invocaţie în versuri. Şi Miron Costin făcuse una. Aceasta din urmă are numai şese versuri destul de aspre şi prosaice, destul de silite şi ele. Lui Dămian i s’a părut o afacere de demnitate să fie mai lung. De la versul cu care se începe manuscriptul mutilat pănă la «coneţul» final, avem nu mai puţin de două-zeci şi două de lamentabile stihuri, al căror scop e să laude patria primitoare de străini şi să-î plîngă scăderea venită din pricina acestora : Şi cine nu ne iubeaşte, De sărgii, Doamne, le plăteaşte, termină Logofătul Vasile. 1 Bibi. Ac. Rom., doc. 88/LXX1I; Studii şi doc., III, p. 20. 2 Y. A. Urecliiă, Bis. din Cet. Neamţului, pp. 122, 159-60. 3 Nu ştiu unde poate fi acest sat. Unul cu acest nume se află dincolo de Milcov, în judeţul Buzău. Documentul pare că are însă : Măşianii. Cf. şi Urechiă, Miron Costin, I, p. 220. 4 Iat-o : «Io Costandin Yoevoda... Dat-am cartia Domnii Mial[e] boiariu-luî nostru dumisal[e] lui Ya-s[i]li Dămiian ce-au fostu-Log[o]făt al triilia, şi pre cine va triimiate dumnialuî, ca să fie volnic cu cartia Domnii Miiale a căuta şi a cerca în ţara Domnii Miale, or unde va afla drepţi vecini a dumnisale, cari au fost de sat de la Măşiani, să aibă a-i lua de grumadzi, cu tot ce or avia ei, şi să-î ducă să-î aşiadză la un sat, unde i-a hi voia dumisale, şi nime să nu cutiadză a sta împrotiva cărţii Domnii Mial[e]... U las, leat 7197, Av. 28. — Bibi. Ac. Rom., doc. lxx/4. 5 Arch. soc. şt. şi lit. din Iaşi, I, pp. 629-30. 598 EXCURSUL I Vine pe urmă o prefaţă în prosă, foarte lungă şi cu totul ză-darnică, o îngrămădire de truisme morale şi de locuri comune cărturăreşti. Anunţînd planul său de a scrie «letopisăţul ţărăi moldoveneşti», «cu vreria lui Dumnezău şi cu îndemnaria dumi-sale cinstit şi al nostru de multu bine făcătoriu dumnealui Theo-dosie Dubău, ce-au fost Logofăt-Mare», copistul îşi dă aiere de om învăţat, indignat de părăsirea studiilor istorice în patria sa, conscient de însemnătatea misiunii sale şi de greutatea răspunderii ce va apăsa asupra lui. El vorbeşte de greutatea cu care se stabileşte adevărul, de isolarea în care se manifestă silin-ţile sale. Toată această «predoslovie» polilogică nu trebuie să înşele pe nimeni. Vasile Dămian va face în istoria naţională ceia ce făcuse printre diaciî lui Vodă: va scoate izvod, va transcrie. Originalul său e corpul de cronici format de Miron Costin. Poate însă să fi avut şi un manuscript al lui Simion Dascălul, de vreme ce-şi dă samă — şi o spune în Prefaţă — că leatopiseţul întăiu e «a lui Simion Dascălul, carele şi Simion l-au izvodit de pre un izvod a lui Ureche Vornicul». Aşa ceva nu i-ar fi spus Miron Costin, decît dacă «publicarea» cronicii sale s’ar fi făcut înnain-tea fixării ideilor sale asupra valorii şi moralităţii istorice a Dascălului. Prefaţa e, fireşte, a lui Ureche, cu toate că în 1694 trebuia să fie cunoscută şi Predoslovia lui Miron, mult mai bogată în idei şi în amănunte, mult mai înnaltă în punctul său de vedere decît încercarea confusă a Vornicului lui Vasile Lupu. Această Predoslovie a fost răspîndită, după moartea lui Miron Costin, de fiul său Nicolae, înnainte ca el însuşi să-şi fi scris letopiseţul complect. Alt-fel, Predoslovia mai scurtă ar fi fost probabil distrusă de Predoslovia mai lungă şi de sigur că ea n’ar mai fi fost utili-sată pentru adnotarea copiei din Simion Dascălul ce fu executată la 1711-2 încă, din ordinul lui Nicolae Mavrocordat h Pentru a da totuşi măsura originalităţii sale, Vasile Dămian pre- 1 1 La numele lui «Flacus» se scrie în margine: «Alţii zic că întăî tot odatfă] s’au descălicat [principatele] de Troian împăratul şi amândouă să cheima Daţia.» Mai încolo, la «cehluire pregiur cap» — p. 377 din Kogăl-niceanu — se adaoge: «Alţii zic că acest semnu iaste vechiu rămlenescu al sluj[i]torilor». Cf. Miron Costin, ibid., p. 27: «Şi este de la Rîmleni acest semn slujitoresc». CRONICILE VECHI MOLDOVENE 599 cede textul lui Ureche de următoarele cuvinte, care sînt ale sale : «Predoslovie, adecă cuvîntu înnaintia descălecatului ţărăi Moldovei. Aceasta predoslovie iaste însămnată de Uriache Vornicul den leato-piseţulcel lătănescu izvodită», etc. Reproduce apoi text original şi adaosuri, iar la sfîrşit face pe Ureche să vorbească despre sine în a treia persoană. Şi atît. Miron Costin vine după Ureche, Du-bău după Miron Costin: marea operă de compilaţie a lui biv treti Logofăt e terminată h Nicolae Costin avea deci dreptate, cînd scria: «Şi la istorii, a le scrie deplin şi pre larg, trebue şi învăţătură şi ştiinţa altor ţeri, care aceia [o seamă de boieri de ţeară] nu o au avut». 1 1 Un copist, muncit la rîndul său de dorinţa originalităţii, scrie la 1661 : «De aicea înnainte iar începum a scrie de păizvodul a răpăosaţi a lui Teodosie Dubău Logofătul şi a lui Urechie Vornicul, — Dumn[e]dzău să-î iarte». Ms. pe care-1 cunosc, poartă în Bibi. Ac. Rom. No. 169. E din sec. al XVII-lea. Cum am spus, reproduc în Studii şi doc., III, p. 12 şi urm., părţile originale. EXCURSUL Ia. O istorie românească a Crăiei Ungureşti Izvorul ştirilor pe care le dă Nicolae Costin asupra Ardealului îl cunoaştem astăzi. E o curioasă cărticică intitulată «Istoria de Crăia ungurească». O păstrează un manuscript din secolul al XVIII-lea, în care e precedată de două Prefeţe, dintre care se pare că nici una nu e a autorului. Ambele sînt, de altmintrelea, prea scurte şi neînsemnate pentru a se trage conduşii din ele asupra autorului lucrării. Această lucrare cuprinde notiţile despre Ardeal, din X. Costin, care nu e deci original nici aici, în nimic; şi ele ocupă în opuscul capitolele 16 pană la 50. Capitolele 1 pană la 16 cuprind informaţii asupra lui «Liudovic, craiul unguresc, al noroadelor din Ardeal, Moldovei şi Ţerei-Rumîneşti, Misiilor amînduror», asupra Voevo-duluî Ardelean Ştefan, asupra regelui Albert, asupra luptei de la Varna şi isprăvilor lui «Corvin Crai» sau «Corvin Hatmanul >>. Ştiri puţine, scurte, naive şi rău legate, care esclud ideia unei traduceri după un original latin. La sfîrşitul lămuririlor sale complementare despre Ungaria şi Transilvania, Nicolae Costin trimitea la «Domnialui Vasile-Vodă», unde ele vor fi continuate. Prin aceasta el înţelegea că tatăl său Miron vorbeşte despre asemenea lucruri în descrierea Domniei lui Vasile. «Istoria Crăiiî ungureşti» continuă însă, cu aprecieri defavorabile asupra lui Râ-koczy al Il-lea, care «cu răutăţile lui, nu numai i^rdealul şi aceste ţeri ale noastre, Moldovei şi Ţerei-Munteneşti, ce au împlut toată Evropa», care a ruinat principatul său şi ţerile celor doi Domni prin necugetata expediţie din Polonia, pentru care ele «o mie de ani or plînge». Pentru campania Turcilor la 1658 contra lui Răkoczy, cam- ISTORIA CRĂIEÎ UNGUREŞTI 601 panie la care participă şi Domnii noştri, autorul «Crăiei» a întrebuinţat de sigur pe Miron Costin, precum întrebuinţase pentru partea anterioară «istorii ungureşti1». In adevăr, el scrie înna-inte de 1683, dar după suirea pe tron a lui Apaffy, a cărui Domnie o arată ca liniştită pănă în acel moment2. Se vede însă că el a redactat scurta sa compilaţie puţin timp înnainte de această expediţie, pe care probabil tot el a şi descris-o; într’o continuare 3, căci atinge tulburările ce au prins a se ivi. Dar pe la 1683 Miron Costin redactase de mult partea din cronica sa ce priveşte Domnia lui Vasile Lupu şi cronica lui pănă la sfîrşitul stăpîniriî lui Ştefăniţă se şi pusese în circulaţie în acel timp4. Dar compilatorul trebuie să fi fost un contemporan, şi poate chiar un martur ocular al evenimentelor, căci îndreaptă une ori pe Miron — ca la închiderea lui Barcsai în Sibiiu, pe care Costin o strămutase la Cluj 5, şi dă şi ştiri nouă. Ast-fel, despre Paşa ce luptă cu contigentele româneşti la 1660: «Neauzit au fost în vrăjmăşia sa acela Paşa, cît tremura tot omul din oştenii lui de frică, şi e pentru ce, căci, de călca cu piciorul calului vr’un spic de pîne pe unde trecea, în loc îi tăia capul6». 1 P. 67. 2 «Care nimeni nu poate să zică că nu au fost cu fericire stăpînirea lui şi pănă acum, şi cu mare linişte despre toate părţile. Nu ştim de acum, sub aceste vremuri, care aşa amestecate sînt, sub a unuia Dumnezeu ştiinţă stau. Ci acela cu puternica mîna sa tuturor domnilor carii nevoesc cu osîrdie să chivernisească ţările sale de supt aceste vremi întru ajutor să le fie»; p. 70. 3 Y. Urechiă, Miron Costin, Opere complete, II, p. 16. Istoria campaniei vienese ocupă în ms. unic fol. 117-74. Poartă titlul de «Războiul de la Cetatea Beciului, ce au avut Turcii cu Nemţii». V. şi în această carte,mai sus. 4 împrumutul, care nu s’a putut face de Miron Costin, e evident. Cf. Croia, p. 68 : «Ştiind firea neamului nostru, că focul nu-1 sufere, şi ghicise bine acest lucru şi cine au sfătuit... Să fie pus 3-400 de călări lîngă tunuri, cînd or întoarce ei la fugă dosul, să simţă, şi ceva gonaşi după sine, ai noştri ar fi făcut izbînda aceia a lui Racoţi», şi Miron Costin, p. 372: «Acolo mare greşală au făcut Racoţi, de n’au pus lîngă pedestrime şi ceva călărime; să hie încălecat pre Munteni şi pre Moldoveni, atunci, cînd i-au înfrînt focul, nu s’ar hi îndreptat ai noştri în veci» ; «foc nesuferind ai noştri». Croia, p. 68: «bulucul cel din frunte» ; Miron Costin, p. 371: «călărimea turcească, cîtă era în frunte». Crăia, p. 69: «băgînd pre Turci prin bulucul Paşei» ; Miron Costin, ibid.: «cît începuse a dare peste Paşa». Crăia, p. 69 : «cu săbiile ca în nişte bozii» ; Miron Costin, ibid.: «cu sabia smultă». 5 Cf. Galeazzo, în Şincai, III, p. 128. 6 P. 68. [♦ACADEMIEI*] 602 EXCURSUL I-a Ne-am gîndit întăiu, nu la Miron Costin, care a fost propus ca autor pentru «Istoria Crăiei»—acesta nu scria aşa şi n’avea disposiţie spre compilaţii, —, ci la Nicolae Milescu, despre care Costin ni spune *, că în 1659 fusese trimis în Ardeal cu o mie de Moldoveni 1 2. Adevărat că acesta era un om învăţat, care nu s’ar fi mulţămit a cita numai Scriptura; dar acesta n’ar fi un argument hotărîtor. Există însă altul, mai puternic: încă din 1673, Milescu era în serviciul Ţarului, şi acolo avea alt ceva de făcut decît să compileze pentru Romîni 3. E deci un Anonim condamnat, cel puţin în starea actuală a cunoştinţilor, să rămîie ast-fel 4. 1 P. 361. 2 «Neculai Cîrnul.» 3 Cf. Arch. ist., I1, p. 176 şi p. 137. 1 Istoria Crăiei ungureşti s’a tipărit de d. V. A. Urechiă, în Miron Costin, Opere complete, II, p. 17 şi urm. EXCURSUL II. Cronicile muntene înnainte de 1688. Am examinat, pentru cronica definitivă munteană ca şi pentru cea moldovenească elementele din care a fost alcătuită. Să aruncăm aici, ca şi dincolo, o privire asupra trecutului istoriografiei principatului. Dar această privire va fi mai răpede şi expunerea mai scurtă pentru că, de sigur, nici noua nici vechia istoriografie munteană nu pot sta alături cu istoriografia moldovenească din acele timpuri, şi apoi studiul acesta l-am mai făcut şi aiurea l. Analele ţerii au provenit într’un principat şi în cellalt din pomelnicele mănăstirilor Domneşti, s’au desfăşurat, cu datele, cu naraţiunile, cu podoabele lor, din seaca înşirare de nume a acestora. Dar nu se pot fixă în Ţara-Romănească cu aceiaşi uşurinţă ca în Moldova mănăstirile Domneşti, formarea, desvoltarea şi succesiunea lor. Una singură din aceste mănăstiri fruntaşe a avut o strălucire mai mare şi e ceva mai bine cunoscută, Sf. Nicolae din Vii de la Tîrgovişte sau Mănăstirea Dealului, a cărei ridicare a fost sprijinită de Radu-cel-Mare. Innuntru s’a îngropat acesta şi mai mulţi alţi Domni din secolul său. Dar nici aici documente, odoare, inscripţii — vorbim de cele publicate pănă astăzi — nu ne ajută a da lămuriri mai multe şi mai precise. La începutul secolului al XVII-lea era egumen la Dealu un învăţat călugăr grec, Matei al Mirelor, pus de Radu Şerban, care primise bucuros la Curtea sa ortodoxă pe acest Mitropolit pribeag. Matei mulţămi pentru adăpost, scrise cronici şi acolutii, dădu consilii morale, cîntâ în versuri lucruri sfinte, dar nu făcu din mănăstirea ce i se încredinţase un centru de cultură, nu deveni un «dascăl al Ţerii-Romăneşti», precum fusese «dascăli» ai 1 în An. Ac. Rom., XXI. 604 EXCURSUL II terii lor atîţia mari călugări moldoveni în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Cînd, dincolo de Milcov, mişcarea culturală slavonă se stingea, după ce-şi dăduse pe terenul istoric roadele sale ca şi pe terenul religios, în Ţara-Romănească nu existau—nu numai un corp de anale bine legate între dînsele, ducînd istoria principatului de la început pănă în timpurile din urmă, dar nici măcar anale răzleţe de o oare-care întindere şi îmbrăcate într’o formă oare-care. Scurte notiţe cronologice se păstrau şi se făceau în unele mănăstiri mai mari şi mai vechi, ca Dealul, fără îndoială, dar cîtă deosebire între sărăcia lor şi îmbielşugarea, forma literară îngrijită a analelor moldovene! E adevărat că în Ţara-Romănească s’a scris întăiu o lucrare istorică mai întinsă în limba noastră, dar această lucrare, a lui Moxa, nu se ocupă de istoria ţerilor romîne, ci de istoria universală ; e un cronograf, lucrat după alte cronografe, scrise în slavoneste. Cronograful lui Moxa nu mai are decît scurte notiţa, în foarte mic număr, de la 1400 înnainte, şi nici una dintre ele nu e originală. Totuşi în urma cronicilor sîrbeşti, care se păstrau sau se copiau în ţerile noastre se însemnau, de sigur, une ori, ca urmare, evenimente petrecute în aceste locuri. Avem, într’o traducere latină făcută de Xaveriu Pej ace vicii, o asemenea continuare, făcută de sigur în Muntenia, în care se descriu pe larg, după o menţiune ce priveşte pe Alexandru Lăpuşneanu, isprăvile lui Mi-haî Viteazul, alături cu întîmplări de la Sîrbii din Bosnia. Vin pe urmă ştiri asupra lui Radu Şerban, Radu Mihnea, luptelor pentru Domnie din Moldova, întîmplărilor din principate în anii 1617 şi 1618. Cronica se opreşte la stabilirea pe tron a lui Ga-vril Movilă, — dîndu-se şi data sosirii lui în Tîrgovişte. Cînd o scria autorul ei, care, dat fiind timpul şi locul, ar putea fi însuşi Moxa, Nicolae Petraşcu, fiul lui Mihai Viteazul, trăia încă, la Viena: «Iar fiul său e ostatic în Viena şi pănă astăzi1.» Dacă pănă la Matei Basarab lipsiau cronicile scrise în. slavo-neşte sau romăneşte, existaă povestiri istorice mărgenite la un singur personagiu sau la o singură epocă, biografii hagiografice sau politice. Lăsînd la o parte ceia ce s’a putut scrie la Tismana, cea d’intăiu Viaţă de sfînt care interesează istoria Ţerii-Romă- 1 Am retipărit-o în Studii şi doc., III, p. 1 şi urm. CRONICILE VECHI MUNTENE 605 neştî e a lui Nifon. Acesta, fost patriarch de Constantinopol şi om cu o mare reputaţie de cuvioşie, a stat un timp la Curtea lui Radu-cel-Mare, pe care credea s’o poată reformă. Relaţiile bune nu durară însă între Domn şi patriarch ; acesta blăstămă şi se duse din Ţara-Romănească, unde cuvîntul său nu era ascultat. Târziu numai i se aduseră moaştele de bunul creştin ce era Neagoe sau Basarab al III-lea, care le aşeză în Domneasca mănăstire a Dealului. Dar nu chiar în această mănăstire, pe care o ilustra ast-fel, s’a scris Viaţa sfîntului patriarch, — precum s’ar fi scris în Moldova. Trebui să vie un străin pentru a scrie viaţa străinului. Nifon era Grec, şi foarte probabil tot Grec era şi Gavril, protul Atosului sau cel mai mare între stareţii lui. Acesta veni în ţară, cu soborul atonic, la sfinţirea minunatei mănăstiri a Argeşului şi, după ce mai văzu şi alte. lucruri vrednice de văzut, se întoarse pe stînca sa, unde alcătui, pentru slava numelui celui ce iubia pe clerici şi înnălţa biserici de marmură în amintirea sa, biografia lui Nifon. O scrise probabil în limba sa, amestecînd necontenit evenimentele politice cu viaţa religioasă a patriarchului. Neagoe o primi între cei d’intăiu, o traduse în slavoneşte, poate singur — urme ale textului grec şi traducerii slavone se pot încă descoperi în versiunea românească făcută după cea din urmă — şi o răspîndi între ai săi. în această formă slavonă, ea era cunoscută în Ţara-Romănească pe la începutul secolului alXVII-lea h Mihai Viteazul nu era un om învăţat: toată ştiinţa lui se măr-genia la ceva turceşte şi ceva greceşte, iar slavoneşte nu ştia. Dar îi plăcea acestui suflet doritor de lucruri mari să-şi vadă faptele păstrate pentru urmaşi într’o povestire istorică. Un simplu şi credincios boier al său, un bătrîn Curtean, cu scrisoarea frumoasă 1 2, căpătă sarcina de a scrie letopiseţul oficial al marei tragedii militare. O îndeplini cu sfinţenie, însemnînd toate conştiincios, ca într’un catastif de Logofeţie, fără un cuvînt de apre- 1 în româneşte, după două ms. deosebite, dintre care unul din Bistriţa în Muntenia, s’a tipărit de două ori : de d. B. P. Hasdeu, în Arch. istorică, I2, p. IBS şi urm, şi de d. C. Erbiceanu: Viaţa şi traiul lui Nifon, de Gavriil Protul, ed. supraveghiată de...., Bucureşti, 1888, in 8°. Reproduc unele vederi din An. Ac. Rom., secţ. ist., XXI, pp. 805-7. 2 Iscălitura lui s’a reprodus de d. Hasdeu, în Cuvente den bătrâni, I, p. 121. 606 EXCURSUL II ciare, fără o scînteie de entusiasm — ca şi cum aceste lucruri minunate ar fi trebuit să se întîmple aşa. A scris probabil pană la sfîrşitul carierei fulgerătoare a Domnului său, pe urma căruia a mai trăit bătrînul dregător. Dar noi nu avem mai mult decît partea pană la 1597. Căci în acest an, găsindu-se la Curtea lui Mihai Viteazul doi străini, dintre cari unul îl iubia, iar cellalt simţi admiraţie pentru dînsul: Andrei Taranowski şi Baltazar Walter, ei cerură să vadă izvodul lui Teodosie, îl traduseră în poloneşte cel d’intăiu, iar al doilea în latineşte din polona lui Taranowski şi ni-1 transmiseră ast-fel, cu schimbări şi adausuri care nu sînt totdeauna fericite h Cît despre textul românesc al lui Teodosie — care mi se pare prea simplu, ca să-l credem în stare să scrie nişte anale în slavoneşte—,cine ştie dacă-1 vom descoperi vre-odată ! Cînd s’au alcătuit corpuri de cronici, acele care n’au fost primite în ele, fiindcă nu erau răspîndite sau din alt motiv, nu s’au mai copiat şi s’au pierdut. Dacă Domnul îşi avu cronica, boierii cari împărţiau cu dînsul ostenelile războaielor înţelegeau să împartă şi gloria. Cronica Domniei îi pomenia abia, pe cei mai mari dintre dînşii, şi eraiî unii TtiTFtre--4înşiî cari ţineau să fie pomeniţi. Intre aceştia Buzeştii, o familie fără samăn de bogată, foarte puternică şi influentă peste Olt; o seminţie de feudali îndrăzneţi, neastîmpăraţî, viteji, — poate cei mai viteji dintre luptătorii de supt steagurile marelui Domn. Preda Postelnicul, apoi Spătarul, Stroe Stolnicul, Radu Clucerul, apoi Comisul, fură dintre cei d’intăiu şi mai înfocaţi apostoli ai nouei Evanghelii de glorie, pe care o propoveduia cu sabia Voevodul1 2. Epitaful lui Stroe, rînit de moarte într’o mare luptă cu Tatarii, e o pagină de istorie, scrisă pe limba ţerii întru mărirea neamului mîndru al Buzeştilor3. Dar pentru acelaşi scop de glorificare a familiei, o cronică anume fu scrisă, cronică pe care am putea-o numi cu dreptate Cronica Buzeştilor. 1 Ultima ediţie a lui Teodosie e dată de Papiu, în Tesaur, I, p. 1 şi urm. 2 Cf. Odobescu, în An. Ac. Rom., ser. I, X2 ; Tocilescu, in Col. I. Traiccn, 1872, p. 291 ; Tinerimea română, seria nouă, I, p. 89 şi urm. 3 S’a tipărit întăiu în Cipariu, Archivu, p. 898, apoi în Col. I. Traian, 1874, p. 207. Cf., pentru Buzeşti, articolele, îmbrăcate din nenorocire întru formă beletristică burlescă, "ale d-lui Ştefulescu, — un biuVcunoscător al anticităţilor şi istoriei oltene, — în revistele Jiul şi Şezătoarea Săteanului. 607 CRONICILE VECHI MUNTENE Că e făcută pentru dînşii se vede din fiece pagină. Domnul, căruia de sigur i se datoria toată prefacerea neaşteptată a umi-linţii în strălucire, e coborît adesea pe planul al doilea, şi actul cel mai însemnat al vieţii lui, începerea răscoalei contra Turcilor, iese aici, nu din mintea lui sumeaţă, ci din sfaturile «boierilor, mari şi mici, din toată ţara». Printre aceşti boieri, în rîndul întăiu, mai des pomeniţi şi mai cu căldură lăudaţi decît oricari, se văd Buzeştii. Cronicarul nu uită să ni spuie că solii lui Mihai către vecinii săi, în ajunul revoltei, au fost Radu Clucerul şi Stroe Stolnicul. Cînd Turcii fură măcelăriţi în Bucureşti, din atîta sînge vărsat, el deosebeşte cu scumpătate,— ca şi în epitaf, —preţiosul sînge care cursese din «mîna slîngă» — ce precisie! — a lui Stroe. In luptele de iarnă contra Tătarilor, el ni arată în fruntea străjilor pe Radu, pe Preda şi Stroe, ca trei arhangheli ai biruinţii. La Hîrsova, acei cari dau foc întăriturilor turceşti sînt Preda si Radu. între boierii pe cari Mihai îi trimite la Sigismund, în Maiu 1595, pentru a încheia tratatul de alianţă, de vasalitate, se întîlneşte şi Radu Buzescu, şi de aceia ştie cronicarul aşa de bine ce condiţii au fost primite şi ce situaţie înjositoare se ascundea supt ele. Ca sol la nunta lui Băthory cu împărăteasca «soră» a lui «Rodolful» este şi Stroe Buzescu. In suita lui Mihai, cînd merge să visiteze pe trufaşul său vecin şi «Domn», se află pomenit, alături de Mihalcea, Radu Buzescu. La povestirea luptei de la Yidin, se deschide anume un paragraf de explicaţii: «să spunem de Mihai-Yodă, ce se întîmplâ într’acest războiu», pentru a se găsi prilejul de a se vorbi pe larg despre eroismul lui Preda şi Stroe şi credinţa cu care serviră pe Domn. Cînd Mihai, atins de suliţa de fier a unui Turc, căuta în jurul- său ajutor, «alţii mai aproape nu se aflară făr’ doi boieri, anume Preda Buzescul şi cu frate-său Stroe Stolnicul», cari tăiară capul Turcului şi scăpară zilele Domnului. «Şi isbăviră pre Mihai-Yodă din mîinile Turcilor, şi multă bărbăţie arătară Buzeştii înnaintea lui Mihai-Yodă, — că se luptară cu vrăjmaşii şi isbăviră pe Domnul lor de peire.» După ce arată foarte exact gîndurile ce avea noul principe ardelean, Andrei Bat’^iy, asupra lui Mihai Viteazul, cronicarul trece la expediţia acestuia în Ardeal. în fruntea unui corp din oastea cuceritorului, el menţionează, nu pe Banul Craiovei, Udrea — căci erau oşti oltene, «ale Craiovei, şi ale Jiului, şi ale Me- 608 EXCURSUL II hedinţilor» — şi pe Radu Buzescu, ci pe «Radul Buzescul şi Udrea Banul». Cînd Moldova fu cucerită şi grija ,de a o stă-pîni fu dată luî Marco-Vodă Cercel, ni se spune că Mihai trimise cu dînsul pe Preda Buzescu. Partea aceasta pănă la 1600 e pe atît de bogată în amănunte, în date, pe cît de sigură. Nu e aproape nimic în ea care să nu se potrivească cu cele ce se ştiu prin alte izvoare contemporane. De la 1600 înnainte, expunerea e mai săracă, mai grăbită, şi numele Buzeştilor nu se întîlneşte, cu toate că în ultimele timpuri de restrişte ale lui Mihai, Radu Buzescu jucă încă un rol. Trebuie să trecem tocmai la Domnia lui Radu Şerban, deci dincolo de margenile biografiei, la continuarea ei, poate de un alt scriitor, pentru a ni se vorbi de hidenireci familiei, de revolta ei contra Domnului moldovean, Simion-Vodă, şi de partea pe care o avu la stabilirea pe tron a lui Radu Şerban. Acestea ne-ar îndreptăţi a crede că lucrarea a fost terminată de alt cineva decît de micul boier, de Logofătul în serviciul Buzeştilor, care o începu şi-î scrise cea mai mare parte. In total luată, această povestire, care e unul din cele mai vechi monumente de limbă românească, nu e lipsită de interes. Ambii scriitori — dacă au fost doi — scriu curgător şi limpede, iar cel din urmă chiar patetic. Aşa în. cuvintele cu care povesteşte şi plînge moartea luî Mihaî-Vodă, lovit «drept în inimă» — ceia ce nu e adevărat — de emisarii veniţi împotrivă-i «ca nişte dihănii sălbatece». «Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru că nu ştiuse, nici se împrilegise sabia luî cea iute în mîna luî cea vitează.... Şi rămaseră creştinii, şi mai vîrtos Ţarâ-Rumînească, săraci de dînsul. Pentru aceasta dar, cade-se să blestemăm toţi creştinii pe neamul unguresc, mai vîrtos căci sînt oameni răi şi hicleanî încă din fealiul lor; aşişderea şi pre Baştea Giurgiu, căci au ascultat pre domnii ungureşti de au ucis pre Mihaî-Vodă făr’ de nici o vină. Unii ca acei să fie anaftema.» Viaţa lui Mihai au scris-o şi străinii, dintre acei cari-1 în-cunjurară ca soldaţi sau îi cunoscură Curtea ca negustori prin ţerile noastre. Era cunoscută de mult epopeia naivă, în lungi versuri prosaice, a Vistierului Stavrino, care avu un fiu Hatman, CRONICILE VECHI MUNTENE 609 Gheorghe, şi peri împreună cu dînsul, din porunca sîngerosului Ştefan Tomşa 1. Stavrinos, din care o ediţie ar fi apărut după Helladius1 2 încă înnainte de Domnia lui Şerban Cantacuzino, fără a i se fi dat de urmă pănă acum, de cei maî bine informaţi şi mai sîrguin-cioşi bibliografi3, era cetit în Ţara-Romănească prin secolul al XVII-lea, şi vom vedea că a şi fost întrebuinţat într’o compilaţie istorică din acest secol. Cît despre cellalt Grec, care a cîntat marile fapte ale Domnului asupra căruia stăteau aţintite privirile întregului Orient subjugat de Turci, — Gheorghe Pala-med era dintr’o familie de negustori, de loc din Creta, cari aveau de mult timp strînse relaţii cu ţerile romîne. Ai săi stăteau în Lemberg, iar el, poetul, intra în serviciul lui Constantin de Ostrog, un corespondent şi un tainic aliat al lui Mihai Viteazul. Dar lucrarea Curteanului din Ostrog, mult mai serioasă şi, dacă se poate zice, mai frumoasă decît a lui Stavrinos, n’a fost de loc răs-pîndită, şi numai în timpurile din urmă s’au găsit dintr’însa două manuscripte, după unul din care s’a făcut ediţia, destul de recentă, a d-lui Legrand 4. Am spus că egumenul de la Dealu, Matei din Pogoniana, proin al Mirelor, a scris cronici. Fireşte că aceste cronici sînt scrise în limba lui natală, în greceşte. A început printr’o acolutie a lui Grigore Decapolitul, ale cărui moaşte se păstrează la mănăstirea olteană a Bistriţei, acolutie pe care o preceda cu o prefaţă istorică, în care se arătau împrejurările în care autorul a fost mîntuit de la moarte de rugăciunile cuviosului. Acolutia o redacta, după cererea egumenului bistriţean, cu care rătăcise împreună în timpurile de prigonire ale năvălirii lui Gabriel Bâ- 1 Opera sa s’a publicat în mai multe ediţii, pe care le enumera G. Dem. Teodorescu, în Literatură şi artă romînă, I, p. 280 şi urm. Cea mai întrebuinţată la noi e acea din Papiu, Tesaur, I. Date nouă asupra lui se găsesc în Iorga, Doc. rom. din arch. Bistriţei, I, pp. xci—II. 2 Status praesens ecclesiae graecae, p. 11 ; citat de Legrand, Bibliotheque grecque vulgairey II, p. LXXXII. 3 Legrand nu o citează în a sa Bibliographie hellenique du XVII-e siecle. 4 In Recueil de poemes historiques şi Bibi. grecque vulgaire. D. Legrand a reeditat, şi cronicile rimate ale lui Stavrinos şi Matei al Mirelor.—Al doilea ms. e al d-lui C. Erbiceanu, care l-a analisat in Literatură şi artă romînă, Iy pp. 475 şi urm., 564 şi urm. Cf. ibid.y p. 429 şi urm.; Relaţiile cu Lembergul, I, pp. 70, 73, 83-4, 106. 39 610 EXCURSUL II thory. Acest egumen, «bărbat virtuos şi evlavios», se chema Teofil, şi nu greşesc poate văzînd în acest iubitor de cronici pe acel Teofil, care, ajungînd mai târziu episcop de Rîmnic, îndemnă pe călugărul Moxa a-şî alcătui pe româneşte cronograful \ Tot supt Radu Milinea, dar data aceasta pentru a face un poclon literar Domnului, Matei reluă lucrarea sa anterioară, îmbogăţind-o şi împodobind-o. Acum nu mai era o anexă la slujba unui Sfînt, ci o lucrare de sine stătătoare, o cronică în adevăratul înţeles al cuvîntuluî. Ea ducea naraţiunea pănă la expediţia din Ardeal, în 1613, făcută de Turci, împreună cu Domnii ro-mînî, împotriva lui Bâthory, care-şi găsi în aceste împrejurări peirea 1 2. In sfîrşit, poate tot supt Mihnea, Matei redactă pentru a treia oară istorisirea împrejurărilor din Ţara-Romănească de la 1601 încoace. Această nouă izvodire, pe care o dedica lui Ioan Banul, care e — cum vom vedea — Ianachi Catargiu, poartă, în ultima ei redacţie, titlul mai pretenţios de« Istorie a celor săvîrşite în Un-grovlachia, începînd de la Şerban-Vodă pănă la Gavriil-Vodă». Cuprinde deci mult mai mult decît cele două lucrări anterioare, şi chiar în redacţia ei d’intăiu, de supt Radu Mihnea — Domn pănă la 1616 — ea mergea, fără îndoială, mai departe decît anul 1613. Povestirea de înnainte primise, de altmintrelea, o prefacere totală. Unele părţi dela început fusese prescurtate, altele — ca expediţia din Ardeal, la 1611, a lui Radu Şerb an—primise adausuri. Consideraţii morale privitoare la datoriile Romînilor faţă cu «neamul sfînt, neamul binecuvîntat, neamul prea-ortodox, cinstit de toată lumea» al Grecilor şi la datoriile Grecilor faţă de neamul prietenos şi ospitalier al Romînilor, fură de asemenea introduse. In sfîrşit, totul îmbrăcă haina poesiei, sau, vorbind cu mai multă prudenţă, a versurilor. Dar nu se opresc aici vicisitudinile acestui «leatopiseţ grecesc», asemenea cu care nu poate înfăţişa nimic istoriografia, cu cît mai însemnată totuşi, a Moldovei. După Radu Mihnea, plecat să fericească Moldova, veni în Scaunul muntean un scobo- 1 Acolutia se află într’un ms. al Bibliotecii imperiale din Viena. S’a tipărit, cu traducere, în An. Ac. Rom., XX, p. 241 şi urm. 2 S’a păstrat, această Altjy’/jS'-S aovxojioc, într’un manuscript din Bibi. mitocului Sf. Mormînt la Constantinopol. S’a tipărit, cu traducere, în An. Ac. Rom., XXI, p. 1 şi urm. CRONICILE VECHI MUNTENE 611 rîtor grecisat al lui Alexandru Lăpuşneanu, un omonim al acestuia: Alexandru Iliaş. El domni pană în 1618, supt controlul şi conducerea socrului său Ianachi Catargiu 1. Smerit închinător al tuturor Domnilor, veniţi de o potrivă de la Dumnezeu, pentru folosul slujitorilor lui, Vlădica Matei ieşi cu cronica sa înnaintea noului ocîrmuitor. Şi, fiind-că acesta era un om tînăr, destul de slab de fire, care provoca sfaturi prin înfăţişarea şi purtările sale, el, adăugind la vechia povestire împrejurările petrecute mai în urmă, înnădi în acelaşi timp la dînsa şi «Sfaturi către Alexandru-Vodă», sfaturi foarte folositoare, de sigur, dar şi foarte banale, de a se feri de beţie, de conrupţie, sfaturi de a merge la biserică, a face şcoli şi drumuri, a-şî cruţa sănătatea, etc. Opera fu înfăţişată lui Alexandru Iliaş în Tîrgo-vişte la 27 Februar 1618. De mult încă, Matei se pare că resida mai ales la Curte, şi-l găsim ca martur în josul unui document1 2. Dar Domnii se schimbau răpede. Abia va fi primit cuviosul părinte mulţămirile lui Alexandru Iliaş, şi el trebui să plece din Scaun, în urma unei teribile mişcări a pribegilor şi a populaţiei •contra Grecilor. In Iunie era Domn iarăşi Gavrilaş Movilă, pe care ţara-1 chemase în 1616, cînd părăsi de bună voia lui tronul, dat de Turci altuia. Atunci neobositul Matei duse povestirea mai departe, în sens favorabil nouei Domnii, adăugind poate cu acest prilej şi versurile în care se înnalţă mărinimia lui Movilă cu prilejul retragerii lui din 1616. Primit ca «Hristos de cei din Iad» 3, Gavrilaş-Vodă fu dăruit de unul dintre cei mai ameninţaţi pe timpul tulburărilor, de Mitropolitul Matei, cu «noua ediţie» a cronicii în versuri, care povestia acum istoria terii pănă la sfîrşitul anului 1618. Cronicarul păstrase şi sfaturile către Alexandru, adăugind numai, după numele acestuia, «cînd era în Scaun»: Movilă era însuşi destul de tînăr ca să-i poată folosi şi lui. 1 M’am gîndit de la început că s’ar putea ca acesta să fie Banul Io an din prefaţa «Istoriei Ţeriî-Romîneştî», de şi în acte oficiale, în listele de boieri de la sfîrşitul documentelor lui Alexandru Iliaş, nu i se zice nici odată Ioan, ci tot-deauna Ianachi. Ii găsesc însă acest nume de familie în două din ediţiile poemei. Chiar dacă «Ioan Banul» e Catargiu—observ şi aceia că pe cellalt Ioan nu l-am întîlnit documentar ca Ban, — o primă redacţie în versuri a cronicii lui Matei, încă supt Radu Mihnea a putut să fie scrisă. 2 Papiu, Tesaur, I, pp. 384, 889. 3 Comparaţia e a lui Matei. 612 EXCURSUL II Nu credem că Matei a mai apucat o schimbare de Domn; cea d’intăiu se făcu în 1620, dar povestirea se opreşte, în manuscriptul pierdut, de la care purced toate ediţiile, la sfîrşitul lui 1618, cu spînzurarea şefilor mişcării contra Grecilor. Cum se întîmpla totdeauna cînd, pe acele timpuri, un autor dădea mai multe forme lucrării sale, cea din urmă singură a fost răspîndită, cetită şi întrebuinţată. O întîmplare fericită numai ni-a păstrat Acolutia şi Istoria pe scurt, pe cînd Istoria în versuri a servit de basă tuturor compilatorilor pentru istoria anilor 1601-18 h In Moldova, supt Yasile Lupu, Ureche redactâ în româneşte, după izvoarele indigene slavone, adunate în corpuri de cronici de predecesorii săi şi după un cronicar polon, un compilator şi el, — istoria principatului. Curtea lui Mateî-Vodă clin Ţara-Ro-mănească nu era mai puţin strălucitoare decît a vecinului său ; se tipăria, se traducea şi se compila la Tîrgovişte ca şi la Iaşi. Totuşi, precum nu se găsise în Ţara-Romănească cine să adune însemnările de cronică din mănăstiri pentru a face din ele un. corp, — tot aşa nu se găsi nici omul care să traducă în limba ţerii acel corp şi să-l complecteze cu ştiri luate de aiurea. Aici se aştepta încă —, pe cînd dincolo istoriografia naţională mersese aşa de departe,— se aştepta încă omul care să reunească şi să dea o formă materialului împrăştiat şi inform. Că nu s’a scria nimic decît ici şi colo vre-o însemnare, de lal618pănăla 1633, se vede din felul sărăcăcios cum expun istoria munteană din acest timp cronicile de Curte mai târzii. Despre a doua Domnie a lui Radu Mihnea, despre a doua a lui Alexandru Iliaş, ele nu ştiu nimic; despre stăpînirea lui Alexandru Coconul, fiul celui d’intăiu, cunosc numai prea puţin. Totul e cules din notiţe risipite prin pomelnice sau din tradiţia orală. Totuşi, iarăşi din felul cum istoria lui Matei Basarab si a lui Constantin Cîrnul, următorul său, sînt tratate în compilaţiile din a doua jumătate a secolului, se vede că aici compilatorii se ră-zimau pe ceva scris. Stoica Ludescul, cel d’intăiu dintre dînşii, un om al Cantacuzinilor, reproduce, de sigur, verbal aproape, această cronică a lui Matei-Vodă şi a succesorului său, cronică 1 1 Istoria în versuri, reunită în toate ediţiile cu cronica lui Stavrinos, se află împreună cu dînsa şi în cea din Papiu. CRONICILE VECHI MUNTENE 613 . ce cuprinde date precise, discursuri, nume. Din rîndurile compilatorului vorbesc sentimente stinse, pasiuni mai vechi decît dînsul, cînd cetim despre minunea de la Finta, în paguba «ticăloşilor», Moldoveni, despre «turbaţii», «porcii făr’ de nici o ruşine», ce sînt seimenii revoltaţi contra bătrînuluî, prea bătrî-nuluî lor Domn. Cine a putut scrie această cronică, în care nu trebuie să vedem însă o naraţiune asămănătoare cu acea, mult mai largă, din cronicarii moldoveni? La sfîrşitul manuscriptului, pe care l-a avut Ludescu la îndămînă, se afla o carte patriarchală din 1634 relativă la afacerile Sf. Mormînt, carte care fusese tradusă din greceşte de un Simion, al doilea Logofăt, despre care nu ştim nimic. Ştim însă multe despre activitatea literară a unui boier muntean de pe acest timp, fratele Doamnei lui Matei: Urii! sau Udrişte Năsturel, care a tradus pe Varlaam şi Ioasaf, a adunat cărţi şi a scris prefeţe slavone 1. A-î atribui acest scurt leato-piseţ, ca acelui care era mai mult în stare să-l scrie, puind ast-fel adevăratele base ale istoriografiei muntene, nu ar fi, credem, prea riscat. Urma o perioadă de lupte învierşunate pentru putere între deosebitele partide muntene ce se organisară pe acest timp. Dinainte de Domnia lui Mihnea al IlI-lea nu existau în ţară decît partidul creştinilor şi partidul credincios «împăratului» păgîn din Constantinopol, apoi şi această distincţie politică dispăru, şi lupta se dădea de obiceiu, la fie-care Domnie, între clientela Domnului şi între nemulţămiţi, cari adunau haiduci în Ardeal sau aşter-neau plîngeri, mai mult sau maî puţin îndreptăţite, către Poartă. Alt-fel a fost în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. O familie, care pretindea, nu fără temeiu, ca se coboară din împăraţii de Răsărit, o familie bogată, energică, reunind în sine toate mijloacele de dominaţie, o familie foarte bine înzestrată ca pricepere şi ca virtuţi casnice, se stabili în Ţara-Romănească în epoca lui Miliai Viteazul. Andronic Cantacuzino fu Vistierul Marelui Domn; fiul acestuia, Constantin, un Grec încă în toată puterea cuvîntului şi care-şi iscălia greceşte numele, se statornici definitiv în ţară, luînd în căsătorie pe Domniţa Elena, fiica, una din cele două fiice ale lui Radu-Vodă Şerban. Ast-fel Cons- 1 1 V., mai ales, Bianu şi Hodoş, Bibliografia românească veche. 614 EXCURSUL II stantin Postelnicul se înrudia cu cele mai mari şi mal vecliî familii pămîntene, cu a lui Mihaî Viteazul, chiar, căci 'fiul acestuia, Nicolae Petraşcu, ţinea pe Anca, sora Elinei. Ast-fel, el căpătă jumătate din întinsele şi numeroasele moşii rămase pe urma lui Radu Şerban. Din căsătoria lui Constantin cu Elina Basarab, o lungă şi fericită căsătorie, care aminteşte timpurile patriarchilor, se născură copii, mulţi copii, cari sămănau în isteţime, în moralitate şi poate în ambiţie amîndurora părinţilor. Afară de fete, care fură măritate după fruntaşii boierimii muntene: Marina după Pană Filipescu Spătarul, Stanca după Papa Postelnicul Brînco-veanu, Ilinca după Banul Ştirbei, o altă soră după Banul Vin-tilă Corbeanu 1, iar trei altele după boieri ale căror nume nu se pot fixă cu siguranţă 1 2, Constantin Cantacuzino avu şese fii: Drăghicî| Spătarul, mort înnainte de a da măsura talentelor sale, Şerban, care domni, Constantin Stolnicul, care domni şi el prin alţii şi fu cel mai învăţat dintre boierii munteni ai epocii sale, Mihai, care se deosebi prin alesele sale gusturi artistice, prin frumoasele sale clădiri: Colţea, Mănăstirea Sinaia ; Matei Aga, dese ori însărcinat cu misiuni în străinătate de Domnii timpului; Iordachi Spătarul, în sfîrşit, în a cărui viaţă jucară un rol şi ocupaţiile literare. Prin aceşti fii, prin ginerii fetelor sale, prin alianţele de familie ale neamului său, în Moldova, între Grecii din Constantinopol, Constantin Postelnicul deveni în curînd cel mai puternic om din Ţara-Romănească şi, fiind-că puterea sa n’o întrebuinţa decît pentru bine, cel mai respectat dintre bă-trînii ei boieri. El putea‘scoate şi pune Domni după plac, fără să fi rîvnit vre-odată pentru dînsul periculoasa cinste a Domniei 3. 1 Magazinul istoric, II, p. 128 : «o sor a mumei Domnului». 2-Bălcescu, în Magazin, I, pp. 881-2. Pentru autoritatea pe care o avea el la 1660, cînd domnia în Bucureşti Gheorghe Ghica şi fiul acestuia se afla în calitate de capuchehaie la Adria-nopol, v. scrisoarea acestui din urmă, datată din 22 Februar; publicată, după originalul din Bibi. Ac. Rom., de d. I. Bianu, în Arch. soc. şt. şi Ut. din Iaşi, II, p. 439 şi urm. Fiul Domnului numeşte pe influentul boier, de la care căpătă în curînd tronul muntean pentru sine: «dragul şi bunişorul meu postelnice» şi se exprimă ast-fel în privinţa sentimentelor ce are pentru el: «Eu al dumitali sintu şi eu pri sufletul miu te ţin în loc de părinte, precum m’ai şi văzut şi încă, cu a lui Dumnezău voe, mă vei şi mai vedb. Tot pri acesta cuvîntuvoi sta sila săvărşitul miu; [nu] voi pă- CRONICILE VECHI MUNTENE 615 în jurul lui, în jurul numelui, bogăţiei şi influenţii sale, de o potrivă de mari, se formă în curînd o «ceată», un partid foarte puternic, pe care-1 conduceau, alături de dînsul, Banul Mareş Bâ-jescu, Logofătul Radu Creţulescu. Partidul n’avu prilej să se manifeste în luptă, cîtă vreme trăi, împăciuitor şi blajin, bătrînul Postelnic. Dar moartea lui, din porunca acelui Grigore-Vodă care-î făgăduise în scris, la suirea în Domnie, că pe lîngă altele îl va cruţa şi în privinţa pîrilor, această moarte, în 1663 — deschise era de prigoniri, ucideri şi surghiunuri. în tabăra Domnului ucigaş, se găsiau, afară de cei ce sfătuise omorul nobilului bătrîn, Stroe Leurdeanul, soţul Yişei Golescu \ înfiată de Matei Basarab; Dumitraşco Cantacuzino, zis Grecul, un nepot al lui Constantin2, Constantin Păharnicul Yărzarul, fiul unui rău ministru al lui Matei, Preda Bucşanul şi Ivaşco Cepa-riul, — afară de dînşii, şi Banul Gherghe Băleanu şi aderenţii lui, cari sprijiniră şi lăudară totdeauna Domnia lui Grigore. Aceşti aderenţi erau în rîndul întăiu Hrizea Vistierul, ginerele lui Gherghe care e prin urmare, bunicul lui Radu Popescu; Ivaşco, fiul Băleanuluî; Staico Bucşanul, o rudă a lui Preda 3. Fără a mai pomeni partisanii mai mărunţi, ca Neagoe Banul Secuianu, Ilie Armaşul, Pîrvu Fărcăşanu, Hrisoscul Vătaful, Yîlcu Vistierul, Drosu Armaşul, Radu Vistierul Ocnarul, nume care trezesc amintiri de pribegii, temniţe şi omoruri. Mai există, în sfîrşit, o a treia partidă munteană, dar aceasta n’are caracterul celorlalte două. Ea se putea strămuta, după împrejurări, şi în Moldova şi ori unde aiurea ar fi fost cîmp deschis pentru exploatarea supuşilor creştini ai Sultanului. Era o partidă fără tradiţii, fără amintiri şi fără ideale. Era partida lui Duca, a familiei soţiei lui Anastasia 4, a Cupăreştilor sau Ru- 1 2 3 4 răsi acesta cuvăntu». în Septembre 1660, tot Grigore Ghica îi scria: «Noi amîndoi unu sîntem»; Magazin, l. c., p. 898. în schimb pentru că îl pusese Domn, Grigore-Vodă se îndatoria, în acelaşi an, a nu amesteca pe bătrînul său protector la luatul banilor, nici la boierii; ibid., p. 394: «Să aibă a să răposa la casa lui, ca o slugă bâtrînă a noastră şi a ţări». 1 Magasiny l. c., p. 389, nota 1. 2 V. si Buciumul, I, p. 243, pentru această poreclă. 3 El trebuie deosebit de Staico Merişanul, în privinţa căruia v. mai sus, voi. I. 4 în care familie şi Lupaşco Vel Jitnicer, fratele Doamnei, pe care-1 întîlnim în 1667; Urechiă, Miron Costin, Opere complete, I, p. 128. 616 EXCURSUL II seteştilor, Grecii lui Vodă sau Grecii cari aveau pe Vodă în mîna lor, cum vrea cineva să considere lucrul 1. In aparenţă, această partidă căuta să împace pe celelalte două, de o potrivă, pentru a se servi de dînsele în desăvîrşirea marei opere de ex-torsiunî. Din aceste trei partide, una n’avea nevoie de apărare, de glorificare ; nu simţia trebuinţa unei cronici, de îndreptăţire pentru sine, de acusaţie pentru duşmani. Ce-i păsa lui Duca-Vodă de felul cum vor fi judecate în ţară acţiunile şi intenţiile sale ? Era mai pre sus de scrupule, de mustrările de cuget şi de îndoială. Nici într’un principat, nici în cellalt el nu îndemnă pe nimeni să iea condeiul pentru dînsul, avînd convingerea că nu-i poate folosi la nimic. Poate nici Bălenii n’ar fi scris o cronică. Partida aceasta nu cuprindea oameni de carte, idealişti şi visători politici. Bătrînul Gherghe stătea mai mult la Băleni, cînd tăcea oposiţie, şi creştea «rîmători» pentru a-i exporta în Ardeal -. Nu tot aşa şi Cantacuzinii. Creşterea lor aleasă, perpetuarea prin ei a neamului ales al ţerii, Basarabii, amintirea originii lor împărăteşti îi făceau să simtă nevoi morale care erau mai sus de simţirea altora. Erau apoi şi oameni cu dreptate, şi dreptatea aceasta ţineau ei totdeauna să şi-o arăte. într’un sens, cronica lui Şerban-Vodă se leagă de lungul proces pentru reabilitarea memoriei tatălui asasinat, zugrumat pe năpaste. E aceiaşi lungă, eroică, admirabilă sforţare de pietate, aceiaşi necesitate de a întemeia puterea familiei pe un trecut curat şi mîndru 1 2 3. în familia Cantacuzinilor se aflau doi oameni cari puteau redacta după cuviinţă o asemenea lucrare, cari aveau cunoştinţile trebuitoare şi se pricepeau a scrie: Iordachi şi Constantin. Mai ales acesta din urmă, care pare să fi avut din capul locului un gust deosebit pentru studiile istorice. Totuşi misiunea de a coordona materialul istoric risipit privitor la istoria munteană şi de a-1 preface în româneşte fu încredinţată unui simplu om de casă, unui logofăt al familiei. Se 1 De CupărestI ne-am ocupat la analisa operelor lui Dimitrie Cantemir. 2 An. Ac. RomXXI, p. 241. Dar data trebuie să fie greşită, căci Gherghe murise, cred, înnainte de 1690. 3 V. actele procesului de reabilitare în Buciumul, I, pp. 243, 247 sau Magazinul istoric, l. c.7 p. 394 şi urm. CRONICILE VECHI MUNTENE 617 vede că în Ţara-Romănească boierii se credeau încă superiori misiunii de a scrie cronici. îl chema Stoica Ludescu. Despre viaţa lui, ştim foarte puţin, în Iulie 1672 îl vedem trimis la Ocnă, cu alţi aderenţi ai familiei pe care o servia, de către Grigore-Vodă Ghica. Avea un fiu, Constantin Slugerul sau Căpitanul, care aduse în ţară la 1673 vestea numirii lui Duca şi îndura închisoarea pănă la această ştire se confirmă 1. Ca secretariu al familiei, el scrise poate actul de îndatorire al lui Grigore faţă de Constantin Cantacuzino, în care acesta e numit «bătrînă slugă» a Domniei, precum «bătrînă slugă» a Cantacuzinilor se numeşte pe sine Ludescu în cronică şi în actele ce iscăleşte. Aceasta-i este iscălitura supt actul de împărţeală din 1667 şi supt acel din l-iu Septembre 1681, în care Elina Postelniceasa, înnainte de a pleca la Locurile Sfinte, dă o «învăţătură» în privinţa averii sale şi adresează recomandaţii fiilor ei 1 2. îl mai întîlnim şi ca martur într’un document bucureştean din 12 Decembre 16663. Iată acum ce fel de cronică s’a priceput a scrie simplul Logofăt al Cantacuzinilor. Cînd redactă el, după 1679 şi înnainte de sfîrşitul Domniei lui Şerban, întîmplat la 29 Ocfcombre st. v. 1688,— «Cartea pentru descălecat» a lui Miron Costin nu era cunoscută şi probabil nici despre Ureche n’avea cunoştinţă multă lume în Ţara-Romănească. Pe de altă parte, nicăirî în vechile însemnări de mănăstire el nu găsia ceva care să-l călăuzească pentru începuturile principatului. El luă deci, fără a discuta, lămuri şi împodobi, legenda curentă asupra venirii Romînilor de peste Dunăre şi descălecării a doua, a lui Radu Negru, cu elemente atît de felurite cum sînt «Romîni, papistaşi, Saşi, de tot feliul de oameni». De aici înnainte înnădi cum putu, încurcînd, în aceiaşi vreme, vechile 1 Magazin, I, pp. 368-9, 379; IV, pp. 8-9 ; V, p. 13. 2 V., pentru actul din 1667, Buciumul, I, p. 127, iar, pentru cel din 1681, ibid.j p. 379. — Cf. p. 363: «Şi am scris eu bătrînul sluga dumnealor Stoica Ludescu Logofăt, însă cu învăţătura bunei stăpînei mele jupăneasa Elena starea Postelniceasa, la satul dumnealor». Ca marturî figurează Vintilă Corbeanu biv Vel Postelnic, Mitropolitul Nectarie şi Constantin Brînco-veanu, biv vel Postelnic. S'a tipărit acest foarte important act şi în Arch. soc. şt. şi Ut. din Iaşi, I, p. 249 şi urm. Pentru călătorie, 'Isp. Bi6X., II, p. 721. 3 Ionnescu Gion, Ist. Bucureştilor, p. 739. 618 EXCURSUL II notiţe de pomelnice pe care le avea la îndămînă sau care i se încredinţase de patroni. Viaţa lui Nifon n’o ştia, şi de aceia el continuă cu prelucrarea însemnărilor de mănăstire. Cu aceasta merse el, mai pe larg, pe măsură ce ele erau mai bogate, pănă la Mihai Viteazul, unde intercală viaţa scrisă de omul Buzeşti-lor. De aici se răzimâ pentru puţin timp pe o continuare, iar de la 1601 pînă la 1618 se îndreptă după cronica în versuri a lui Matei al Mirelor, pe care o traduse mai mult decît o întrebu-inţă şi întregi h După o legătură cu totul slabă, Ludescu ajunge la Matei-Vodă, şi de aici avu iarăşi ce reproduce pînă la sfîrşitul Domniei lui Constantin Basarab. Domnia lui Mihnea al III-lea, prigonitorul lui Constantin Postelnicul, Domnia lui Gheorghe Ghica, scurtă şi fără însemnătate, Domnia lui Grigore-Vodă, ucigaşul luî Const antin, se aflau probabil zugrăvite într’un manuscript căntacuzinesc, scris după fuga întăţu a lui Grigore-Vodă, în 1664, şi înnaintea întoarcerii luî în Domnie la 1672 Ţinîndu-se de acest manuscript al casei, de acest mai vechiu letopiseţ de familie, Stoica Ludescu-î schimbă însă forma, îmbră-cînd însemnările, răzleţe> şi informe probabil, într’o fraseologie religioasă foarte patetică. în acelaşi stil de scriitor deprins numai cu cărţile bisericeşti, bogat deci în invective, în proorocii, în blestemuri şi osînde, a scris Logofătul Cantacuzinilor partea personală a Cronicii. E, la dînsul, ca o luptă a adevărului contra minciunii, a binelui contra răului, a luminii contra întunerecului. Se înfăţişează întăiu viaţa unui sfînt, bătrînul Constantin, alcătuită numai din renunţare, binefacere şi împăciuire. Acela căruia-i face mai mult bine e însă acela care-1 pierde, în puterea unor pîri nevrednice, pe care hagiograful nu se coboară măcar să le discute, căci cine ar sta să judece liniştit învinuirile pe care păgîniî le aduc în potriva mucenicului ? Viaţa nevinovatului se stinse de moartea osîndiţilor. Dar Dumnezeu luă asupră-şi răzbunarea. Sabia-i nevăzută atinse pe nelegiuiţi în mijlocul oştilor din Ungaria, unde periră, «ca nişte cîni>, ea lovi pe tînărul copil al omorîtoruluî, care 1 2 1 V. An. Ac. Rom., XXI, pp. 5, 6. 2 Căci spune vorbind de Ghica-Vodă, că a trecut «în ţara nemţească, de sade acolo şi s’au făcut papistaşiu»; p. 365. CRONICILE VECHI MUNTENE 619 muri în cumplite chinuri ; ucigaşul însuşi îşi pierdu mintea şi sfatul, îşi lăsă ţara, îşi lăsă legea şi porni în lume, cu mustrarea de cuget în urma lui. Un altul veni Domn şi nu ştiu să facă dreptate, să o deie acelui ce o merita supt pămînt şi acelor ce o reclamau de-asupra. El căzu. Un al treilea cîrmuitor veni atunci, şi înnaintea ochilor tuturora adevărul apăru în toată limpeziciunea lui, şi mortul fu în sfîrşit răzbunat. Dar nu se mîntuise încercările. Biruitorii în sfînta luptă pentru dreptate fură urmăriţi iarăşi de duşmanul neamului lor, care apucase cu mînile sale pătate de sînge topuzul stăpînitorului. După dînsul, un nehotărît, un om al nedumeririi, încercă să împace pe vărsătorii de sînge cu aceia al căror sînge fusese vărsat. Numele lui e acoperit de hulă, şi în sfîrşit mărturisitorii celor adevărate văzură sosind ziua răsplătirii desăvîrşite. Şerban ajunse Domn al Ţerii-Romăneşti \ Acum el putea să întindă ramura de măslin pe care, întinsă de mîni necurate, n’o putuse primi. Domniţa Alexandra fu cununată cu un fiu de pribeag, al cărui nume trebuia să trezească sentimente de ură în sufletele Cantacuzinilor, cu Grigoraşco Bă-leanu, fiul lui Ivaşco şi nepotul lui Gherghe. Ludeseu se opreşte aici, crezînd era de prigoniri şi crime încheiată în istoria ţerii sale, pe cînd ea trebuia să se deschidă din nou, între membrii aceleiaşi familii 1 2. 0 asemenea cronică nu putea să răinîie fără răspuns. Partida Bălenilor nu înţelegea împăcarea ca o iertare şi nunta din 1688 ca un act de binefacere, de mărinimie. Chiar dacă ar fi văzut în hotărîrea lui Şerban o faptă frumoasă, ei puteau crede că o plătiau prea scump, primind insultele cuprinse în noua cronică Domnească. Nu puteau admite nici într’un chip ca trecutul să 1 V. şi Hurmuz aki, Fragmente, III, p. 322. 2 O analisă mai pe larg a cronicii e dată m An. Ac. Rom., XXI, p. 305 şi urm. Tot acolo se dă şi o listă complectă a manuscriptelor, în anexele studiilor. Mi-a scăpat din vedere însă atunci că pentru Domnia lui Matei Basarab o versiune mai complectă a cronicii a fost tipărită de Cipariu, în Archivu, pp. 17-9. Partea de la început, despre origini, a fost tradusă de Sul-zer, în Gesch. des transalpiniscken Daciens, II, pp. 28-9. Cronica, tradusă în nemţeşte, a fost cunoscută de Engel, care o numeşte după traducător, cronica lui Filstich. Şincaî iea de Engel cunoaşterea faptelor cuprinse în acest izvor. 620 EXCURSUL II fie cunoscut în această lumină, ce li se părea falşă ; nu puteau pleca fruntea înnaintea unei veşnice oşînde. Sarcina de a răspunde atacului prin altul, se dădu unui boier din neamul Filipeştilor Mărgineni, lui Constantin Căpitanul, a cărui mamă era Marina, fiica lui Constantin Postelnicul, dar care era în acelaşi timp văr cu mama lui Grigore Băleanu. Simpatiile sale însă merseră de partea rudei celei mai depărtate şi ele se pronunţară cu energie, cu violenţă, în răspunsul său istoric la lea-topiseţul cantacuzinesc. Născut pe la 1650, el petrecu copilăria şi tinereţa sa în vecinătatea Curţii, ceia ce i-a permis să vadă multe lucruri pe care ni le-a transmis în cronica sa. în 1675, el se afla în suita Caimacamilor munteni, fugind înnaintea ciumii. în anul următor, luă parte, cu Domnul său, la campania contra Leşilor. în cele ce urmară, în 1677 şi 1678, îl găsim iarăşi la oaste. Continuîndu-şi cariera supt noul Domn Şerban-Yodă, de care era să spuie atîta rău în cronica sa, el merse la salahoria militară de la Dohan Cale, în primul an de Domnie al Cantacuzinului, la 1679. El se găsia printre soldaţii creştini din tabăra Turcilor înnaintea Vienei. în 1684 sau în întâia jumătate a anului 1685 fu expediat cu o solie în Moldova, unde văzu foametea, iar în 1688 el merse de aduse din Ardeal, de la Curtea principelui, pe ginerele Domnului, Grigore Băleanu. Asemenea misiuni peste munţi le îndeplinise. une ori cu strălucire, în 1680, în 1686 şi poate şi în 1687 1. Constantin Filipescu muri înnainte de l-iu Octombre 1696, cînd scrie o scrisoare la Braşov, menţionînd această moarte, văduva lui, pe care o aflăm trăind şi în 1709 1 2. 1 Resum aici observaţiile ce am făcut în An. Ac. Rom., XXI, p. 342 şi urm. El nu trebuie confundat — v. ibid., p. 846, nota 1 — nici cu «Costandin Căpitanul feciorul răposatului Iordaehe Caramanlăul biv Vel Postelnic», care dă, la 31 Mart 1733, din Gherghiţa, un zapis, Hatmanului moldovean Sandu Sturza,; Bibi. Ac. Rom., ms. 13, p. 52. Totuşi acest omonim al Filipescului era înrudit cu dînsul, căci vorbeşte de Safta lui Chiriac Sturza, Mare-Spătar moldovean, «pe care au ţinut’o moşu-mieu Matei Filipescu Stolnic». Matei, care era frate cu Constantin — v. An. Ac. Rom., I. c. — e menţionat, pentru această căsătorie cu Safta, şi într’un document moldovenesc din 1693, pe care-1 menţionăm în Apendice. 2 Cf. An. Ac. Rom., I. c., pp. 344, 453-4 şi doc. xxi/249 din Bibi. Ac. Rom. La 17 Decembre 1709, «Iordaehe Bezdadea, snă Antonie Voevod Rusătu», cu care fusese prieten Constantin, dă egumenului Nicodim de CRONICILE VECHI MUNTE NE 621 înnainte de toate, cum am spus, cronica lui Constantin Căpitanul, care îmbrăţişează tot atîta timp cît şi a lui Stoica Lu-descul şi a fost scrisă, de sigur, îndată după aceasta 1, e un răspuns. Dar acel căruia i s’a dat să-l facă nu se putea mulţămi cu atîta. Călătoriile lui în Moldova îl făcuse să cunoască pe istoriografii superiori de acolo, şi el poseda însuşi un manuscript din Ureche, în forma dată de Simion Dascălul. Fusese dese ori în Ardeal, şi avea ideie de istoria acestei provincii, precum nu era cu totul profan, oricît de naiv ar vorbi de «Cristof Columbul, călugăr frăncesc» şi de întemeietorul legii «Luterilor», «Luter Marton», — de istoria universală chiar. El ştia greceşte, limbă în care întrebuinţează pe Phrantzes, după un manuscript, şi din care traduce pe alocurea, la istoria lui Mihai Viteazul, pe Sta-vrinos, iar mai departe pe de-a ’ntregul,—istorie muntenească şi moldovenească împreună, — pe Matei al Mirelor. Citează într’un loc titlul de «dux Moscoviae» * 1 2, şi se referă la «un istoric leşăsc»-, la «istorii» despre Ungaria şi la o cronică a Făgăraşului, care au trebuit să fie scrise toate în latineşte, limbă pe care deci o ştia. Ştia în fine slavoneşte, căci se foloseşte pentru partea mai veche si de anale sîrbesti. V î Cronica sa e nouă întăiu în ceia ce priveşte planul. Incepînd prin idei drepte asupra începutului naţiei, ce se coboară de la «moşii şi strămoşii Romanilor, cari venise de la Roma în zilele lui Traian, împăratul Romii», ea tratează de o potrivă istoria ţerii, istoria principatului vecin al Moldovei, istoria Ţerii Ungureşti, şi chiar istoria universală, mai ales aceia a Orientului. Pentru cea dhntăiu, se informează mai ales din Ludescu, dar la Căldăruşanî un zapis pentru o Ţigancă, schimbată cu «jupăneasa Rada Hilipiasca», înnaintea unui Gheorghe Ruset, care semnează greceşte. Pentru o scrisoare din 1697 a lui Matei Filipescu, v. Sturdza, în An. Ac. Romsecţ. ist., viii. Originalul e păstrat la Bibi. Ac. Rom., suptN0 xxi/214 al documentelor. Mai cunoaştem o vînzare din partea Radei la 26 Maiu 1700 şi un act de la vtori Spătar Şerban, fiul Căpitanului (fără an). Pentru Rada, v. Iorgulescu, în Lit. şi artă rom., 1900, p. 512 şi urm. 1 Altfel n’ar fi uitat cronicarul, care, cum s’a văzut, a mai trăit încă multă vreme după 1688, să menţioneze moartea duşmanului celui mare al partidei sale, Şerban-Vodă. Deci locul unde se vorbeşte de moartea lui Constantin Cantemir, care se întîmplâ în 1698: «şi au fost Domn şepte ani şi au murit în Domnie», e interpolat. 2 Copiatorii au scris greşit: «Moscovici». 622 EXCURSUL II întregeşte necontenit povestirea acestuia prin puţinele izvoare străine ce cunoaşte, prin alte manuscripte, ca acel care cuprindea analele suprimate de Logofătul Cantacuzinesc pentru a pune în loc viaţa lui Nifon. Totdeauna e bine a se cerceta, pe lingă cronica lui Stoica Ludescu, şi aceia a adversarului său, care dă, nu numai variante întîmplătoare, ci, pe alocurea, adausuri preţioase. Pentru istoria Moldovei, iea din Simion Dascălul, apoi din Matei al Mirelor şi, la urmă, din povestirile boerilor moldoveni, ceia ce-i dă de la 1618 înnainte valoarea unui izvor independent şi original. Pentru istoria Ardealului, urmărirea izvorului e mai grea, iar, pentru faptele de istorie universală, imposibilă şi. de altfel, aproape inutilă. Acest plan singur ar ajunge pentru a ridica sus în opinia noastră pe cronicarul partidei Bălenilor. Se mai adauge şi vioiciunea, frumuseţa. expresivă a formei, care face din această însemnată cronică din punct de vedere istoric o frumoasă lucrare din punctul de vedere literar. Constantin Pilipescu e un om glumeţ, un spirit ager, un temperament impresionabil şi un foarte bun povestitor. Chiar cînd nu-i dai dreptate — şi aceasta se întîmplă de cele mai multe ori, pentru că apără o causă nedreaptă — trebuie să-î recunoşti farmecul de originalitate. Ca şi Neculce, îi place a istorisi, şi de aceia istorisirea lui place. Meritele acestea se observă, fireşte, mai puţin în partea d’intăiu, în care — cu excepţia Domniei lui Mihai Viteazul, a lui Matei Basarab, în care amestecă lauda cu insinuări rău-voitoare şi dibace micsurări. si a lui Constantin Basarab, unde insistă mai mult asupra aventurii Domneşti a lui Hrizea —, el reproduce mai adese ori textul lui Stoica Logofătul. Dar, cînd, de la Domnia lui Grigore Gliica înnainte, el spune de la dînsul,—povestirea sa, falşă cît se poate, e totuşi plină de interes şi, une ori, de farmec. Ast-fel, schiţarea lui Şerban, «mai fi clean fiind decît alţi fraţi», a lui Ştefăniţă-Vodă din Moldova, care nu căuta trebile Domniei, «ci curviile : şi parte bărbătească şi femeiască», scotea frîiele din capul cailor cari-î duceau boierii la primblare şi-i arunca, pe aceştia, din glumă, în heleşteu pentru ca apoi să-î îmbrace în haine Domneşti ; a lui Grigore Ghica, «judecător drept şi milostiv, şi gingaş întru toate lucrurile lui, şi nemăret», iubitor de oaste şi organi-sator al unor trupe alese, care ar fi făcut şi admiraţia Turcilor, ■ce le văzură luptînd; a lui Mareş Băjescu, numit Ban al Cra- CRONICILE VECHI MUNTENE 623 iovei în năcazul lui Gheorghe Băleanu, şi care-şî iea Scaunul în primire, nu «ca alţi Bani de mai naintea lui, smeriţi, ci cu mare pompă», cu slujitori, grapă, «adecă steag Bănesc», trîmbiţe, tobe, surle, gloată, copii de casă cu‘suliţe, povodnicî împodobiţi, «şi altele ca acestea». Pe dinnaintea ochilor noştri trec, icoane smulse din trecutul ce s’a pierdut, cu strălucirea lui orientală, Antonie-Vodă din Popeşti, omul Cantacuzinilor, care-î dezgustă apoi şi pe dînşiî, atît era de slăbit de bătrîneţă şi de lipsit de însuşirile unui cîrmuitor: «nici de mîncare nu era sătul şi de băutură, că-i da cît vrea ei, în zi de dulce carne cu apă şi cu sare, în zi de sec linte şi fasole cu apă şi cu sare ; vin îi da împuţit, ci trimetea cu urcioarele în tîrg Antonie-Vodă şi fie-său Neagul-Vodă, cu bani refenea, de cumpăra vin, de bea; ci da fie-său mai mult la refenea, căci îi zicea tată-său că are Doamnă şi coconi, ci să dea mai mult. Şi aşa vieţuia Antonie-Vodă.» Vedem scena arestării la Adrianopol a Cantacuzinilor, cari sperau, după ce scosese pe Antonie-Vodă, să capete iarăşi un Domn care să-i mulţămească. Plini de bucurie, ei intră în odaia Vizirului, care avea gata Domnia duşmanului lor de moarte: Grigore Gliica. «Care este Mareş? Ia-1.» Şi aşa pe rînd cu toţi cei-lalţi. Asistăm şi noi la scena de o ironie tragică, ce se petrece la Bucureşti, după ce Gheorghe căpătă Căimăcămia. Radu Năsturel şi iuzbaşiî aduc noaptea la Curte, unde-i aştepta «Banul Gherghe şi sul-jitori mulţi, luminări aprinse», pe adversarii politici surprinşi şi buimăciţi. «Boiari fraţilor. Sănătate de la Măria Sa Grigorie-Vodă, că l-au miluit Dumnezeu şi împăratul cu Domnia.» Şi către tînărul Matei Cantacuzino, care, văzînd de ce e vorba, se furişa să fugă: «Matei, căci faci copilăreşte de nu şăzî!» Iată pe urmă cruzimile lui Şerban, foametea din Moldova, prinderea lui Duca, plecînd spre închisoarea străină şi moarte, într’o sanie cu paie, acoperite cu un covor şi o pernă «şi doi cai răi, unul negru, altul alb ; hamurile de teiu» ; iată sfîrşitul lui Duca la Lem-berg: «Şi au început a citi păn la a treia carte; numai au căzut pre laviţă şi au început a se văeta, dar limba îi perise, şi mî-nile nu putea să le mişte.» Dar, alt-fel, cronica, în această parte din urmă a ei, este, după cît se poate judeca, o ţesătură de jumătăţi de adevăruri, de reticenţe perfide, de exageraţii, din care însă fără greutate se desface partea utilisabilă. Se culeg amănuntele nouă, vii şi colorate, 624 EXCURSUL II dar nime nu va crede, cum ar dori cronicarul, că bătrînul Can-tacuzino voia să scoată pe Grigore-Yodă, că fiii săi;uneltiau contra lui la oaste1, că moartea i-a fost a unui vinovat şi că mărturiile plătite ce s’au adus contra lui ar fi fost sincere. Cine ar admite iarăşi că procesul început de fiii Postelnicului ar fi fost o înscenare şi că Stroe Leurdeanul n’ar fi avut nici o vină în zugrumarea lui Constantin Postelnicul? Ori că Radu Leon a fost mai bun decît Antonie din Popeşti şi că Duca însuşi s’a îmbunătăţit îndată ce a scăpat de epitropia «Postelniceştilor» pentru a asculta sfaturile mîntuitoare ale partidei Bălenilor, chemată în jurul său pentru a-1 ajuta la finanţe? Ori, în sfîrşit, că Duca-Vodă a murit de otrava lui Şerban Cantacuzino1 2 ? Cînd Brîncoveanu se sui pe tron, existau aceste două cronici: una apăra interesele Cantacuzinilor, care nu erau cu totul ale sale, precum nu mai erau de mult interese comune ale Cantacuzinilor, de cînd cu nepotrivirea în idei dintre Şerban şi fraţii săi. Alta, -începînd încă de la Constantin Postelnicul, vestejia întreaga activitate politică a familiei şi ajungea la cea mai mare violenţă tocmai în Domnia lui Şerban-Vodă. Ştim că lui Brîncoveanu îi plăcea mult să-sî audă laudele, şi nu supt el era cronica oficială în primejdie de a se stinge. Ar fi prefăcut cu totul leatopiseţul pentru a-1 face mai vrednic de strălucirea culturală a Curţii sale, dar lipsia omul pentru aceasta. In întregirea şi limpezirea trecutului se cereau cunoştinţi felurite şi serioase. Pe cînd un narator oficial, un jurnalist al Curţii, care să însemne primblările, expediţiile, serbările şi evenimentele politice ale Domniei se putea găsi mai uşor. Alegerea lui Constantin-Vodă căzu asupra unui om cu forma îngrijită, unui scriitor care se făcuse cunoscut prin multe şi vestite traduceri de cărţi religioase 3, unui bun cunoscător al limbii 1 Din potrivă, aflăm dintr’un raport german cu data de 11 Octombre 1663 că Drăghici Cantacuzino negocia în numele lui Vodă cu Imperialii, arătîndu-li că atît Grigore, cît şi el, Drăghici, Spătarul Stoica, Şerban Cantacuzino şi Radu Creţulescu, au venit numai siliţi, în potriva oştilor împăratului ; Hurmuzaki, V \ pp. 71-2, No 84. 2 Resum iarăşi expunerea, mult mai pe larg, pe care am dat-o în An. Ac. Rom. XNI. Acolo se semnalează mssele în anexe, dar trebuie să se adauge ms. din 1761, pe care-1 citează Melhisedec, în Rev. p. ist., arch. şi fii., V, p. 146. 3 V. mai sus, cultura în epoca întăiu. CRONICILE YECHÎ MUNTENE 625 greceşti, care era în stare să citeze la nevoie într’o prefaţă de cîteva pagini pe Democrit şi Aristotele, pe Demostene şi Pla-ton, pe Psalmist, pe Grigore Teologul şi pe Ioan Gură de Aur. Acesta era Radu Greceanu. Era fiul mai mic al lui Tudor Şătrarul. Logofăt supt Şerban-Vodă, pe timpul traducerilor pomenite, el se ocupa încă de pe atunci cu istoria, culegînd din Chalkokondylas notiţe despre Basarabi pentru a le întrebuinţa în Prefaţa Bibliei din 1688 K La 1695, el era Stolnic şi împărţia cu Radu Popescu misiunea de a prinde hoţii de la «boazuri», de a strînge zaherea şi de a drege Orşova, şi, ca şi colegul său, el pierdu această importantă însărcinare prin stăruinţele Banului Cornea1 2. Peste trei ani, în 1698, toamna, el putea să presinte, cu o prefaţă dintre acelea care plăceau lui Vodă3, istoria, orînduită în capitole bine împărţite, a celor d’intăiu zece ani din Domnia acestuia. • Greceanu şi-a continuat lucrarea, pe care adesea o prefăcea, după cererea Domnului, cînd întâia redacţie nu răspundea sentimentelor Curţii, o îndulcia sau o exagera în aprecieri, după împrejurări4. In manuscriptele cele mai complecte5, ea merge pănă la Pastile anului 1713, dar ea nu pare a fi fost continuată mai departe decît atîta, pănă la căderea lui Brîncoveanu adecă. E cea mai oficială cronică din cîte se pot închipui, şi ea întrece cu mult supt acest raport cronicile oficiale moldoveneşti ale timpului: a lui Nicolae Costin şi a lui Axintie Uricariul. In adevăr, aceştia din urmă înregistrează numai întîmplările politice şi amestecă cu acestea ştiri asupra politicii străine. Pe cînd Radu Greceanu notează pas cu pas itinerariul Domnului, trece la răbojul său de cronicar toate faptele mărunte de la Curte şi toate solemnităţile. Nici o cronică a unei singure Domnii — adevărat însă că e o Domnie lungă de un sfert de secol — n’are proporţiile întinse ale acesteia, care nu e terminată. 1 La care face şi versurile de rigoare. 2 V. mai sus, voi. I, p. 152. 3 E analisată în An. Ac. Rom., XXI, p. 328 şi urm. 4 Aşa, pentru conspiraţia lui Dumitraşco Corbeanu, versiunea definitivă e mai iertătoare decît redacţia întăiu, pe cînd pentru călătoria de la Adrianopol Brîncoveanu recomanda lui Radu să forţeze nota injurioasă, să intre în amănunte şi să deie nume. 5 Ms. 548 al Bibi. Ac. Rom. şi ms. în proprietatea d-lui Şt. Greceanu. 40 626 EXCURSUL II Mai amănunţit decît atîta e numai Ziarul lui Brîncoveanu, acel ziar pe care-1 urmă cu îngrijire pe foile libere ale Calendarelor sale şi care e un nepreţuit izvor pentru istoria timpului1. O altă deosebire între lucrarea lui Greceanu şi lucrările ana-loage din Moldova e tonul ce se întrebuinţează într’una şi în celelalte. Nicolae Costin nu-şi păzeşte demnitatea de Mare-Lo-gofăt totdeauna în ultimele sale capitole, dar. în schimb, Axin-tie nu-şî înfăţişează judecăţile decît în forma cea mai cuviincioasă si mai aleasă. Evident că e şi deosebire de temperament. Greceanu va fi vorbit mai liber decît colegii săi literari moldoveni. Dar mai e şi un alt motiv. Nicolae Mavrocordat nu era un om iertător şi, în momente de năcaz, nu-şî măsura vorba. Dar, cu creşterea sa eli-nească, el avea o înnaltă ideie de aşa zisa «demnitate a istoriei» şi înţelegea ca ea să fie respectată de scriitorii ce stăteau în serviciul său. Din potrivă, în Ţara-Romănească, unde existau vechi uri, formate în lungi lupte, Brîncoveanu, care fusese om de partid, care suferise şi triumfase, nu se prea gîndia la modele clasice şi la obiectivitate antică. îşi plătia istoriograful pentru ca acesta să-i fulgere duşmanii şi să-i apere numele. Ce fel de sentimente-1 însufleţiau, ce fel se exprima şi ce fel îi plăcea ca alţii să se exprime, se poate vedea din acele locuri ale ziarului său, în care înseamnă altceva decît conacele şi sosirea curierilor. în 1695 el înseamnă astfel căderea unui mare demnitar otoman, care-î făcuse năcazuri şi pe care nu-1 putea suferi: «Tot la Brîncoveanî fiind, ne-.au venit veaste de la Odrii cu Stoian Yătavul de călăraşi că au mazilit pe Ali-Paşa Vezirul cu toatfă] lacomă şi spurcată Poarta lui, şi au pus Yezir pe Meh-met-Paşa, care au fost Caimacan-Paşa, iar pe Ali-Paşa mai pe urmă l-au sugrumat ca pe un căine». Tot ast-fel pentru o altă destituţie bine-venită, în 1699: «pentru Osman Chehaia cel scărnav, trufaş, lacom,* cum că l-au scos den chihaialăc, puind pe Cuciuc-Ali-Aga Ghiumbrucgiul». 1 «Calendare» şi «folete novele» de ale lui s’au găsit pentru anii 1693, 1694-5, 1699, 1701, 1703. Jurnale ale Domnului se află scrise, de mîna lui, în slove şi în cifre, pentru anii 1693-5, 1699 şi 1703. Au fost reproduse într’un preţios articol, de Odobescu, în Revista Română, I, p. 657 şi urm. CRONICILE VECHI MUNTENE 627 Aşa trebuie să scrie şi cronicăriul, să nu ascundă, să nu cruţe, să nu tacă. Şi într’adevăr de aceste principii se inspiră Greceanu de la cele d’intăiu linii ale cronicii sale. Brîncoveanu, ce primi cu bucurie Domnia, pe care istoricul său trebui s’o presinte ca primită în silă x, avu la început o politică exterioară foarte nehotărîtă, fiind-că aşa şi trebuia s’o aibă un Domn cuminte. Nemţii îi cereau o declaraţie categorică în favoarea lor, fără a-i pune la disposiţie însă mijloacele de apărare. Pe de altă parte, Turcii trebuie să fi observat cu neîncredere cei d’intăiu paşi ai Voevodului ce nu fusese numit de dînşii, ci ales de ţară. El mulţămi pe aceşti din urmă plătind, rechemă pe ambasadorii trimişi de Şerban-Vodă pentru închinare puţin înnaintea morţii sale, dar continua să scrie generalilor de peste hotare şi trimise chiar la Viena alţi boieri, cari să îndreptăţească măsurile luate contra celor d’intăiu soli 1 2. Se ştie că dintre aceştia unul nu se mai întoarse în ţară: Aga Constantin Bălăceanu, neastîmpăratul ginere al Domnului mort. El se făcu de aici înnainte apărătorul politicii germane fără tergiversări şi compromisuri, al moştenirii legitime la tron în persoana lui Iordachi beizadea, propriul său cumnat. In soacra sa. Doamna Maria, el găsi o credincioasă aliată politică, şi el izbuti a pune mîna în 1689 pe văduva şi fiul lui Şerban 3. în sfîrşit plîngerile amînduror fură ascultate cu un interes deosebit de generalul Heissler. După îndemnul Bălăceanului şi al Doamnei făcu, de sigur, comandantul imperial acea expediţie munteană din 1689, care-i aduse puţin profit şi glorie încă mai puţină. Neîmpăcata ură a lui Bălăceanu contra Domnului dura pănă la moartea Agăi Constantin, în lupta de la Zerneşti, din 16904. 1 Tot ast-fel arată lucrul unul din continuatorii cantacuzineşti, care scrie înnainte de 1689. V. An. Ac. Rom., XXI, p. 320 şi urm. 2 Hurmuzaki, V1, p. 285. 3 V., pentru soarta văduvei, scrisorile reproduse sau analisate în Studii şi doc., III. 4 Pentru Constantin şi tată-său Badea, v. An. Ac. Rom., XXI, p. 888 şi urm. Dar Candachia citată acolo — mai întîlnim numele în Arch. soc. şt. si Ut. din Iaşi, II, p. 120 — nu e o Munteancă, satul Bălăconi, din care era ea, fiind în Ţinutul Sucevei; v. şi Uricariul, XXII, pp. 64-5. Pe urmă, Badea Bălăceanu se poateiurmări şi după 1679; în 1680, îl întîlnim tot ca Mare-Vornic; Buciumul, I, p. 351 şi tot aşa în 1681; Cipariu, Archivu, p. 79 ; Uricariul, VI, p. 114. Am găsit, în fine, o listă din 1738, intitulată : 628 EXCURSUL II Greceanu nu tratează cu cît de puţină discreţie această neplăcută dezbinare de familie. Dacă tace asupra nemulţămirilor pe care le manifestară la auzul Domniei lui Brîncoveanu şi alţi doi soli la Viena, lordachi Spătarul şi Şerban Căpitanul, ambii Cantacuzini — «că nu s’au căzut să lipsească Domnia de la mina Cantacuzinilor» 1 —, dacă vrea să se creadă că toţi ceilalţi trimişi ai lui Şerban-Yodă aflară fără părere de rău schimbarea, cronicarul de Curte e foarte violent faţă de acela care singur ar fi turburat armonia: «Costandin Bălăceanul, căruia vestirea Domnii lui Costandin-Vodă peste voe fiind, altele mai de mult în inima lui hrănind şi socotind, la multă mîhnire au venit şi în zavistie vrăjmaşul adevărului, Diavolul, l-au adus şi cu tot feliul de vrăjmăşie asupra ţării şi a Domnii s’au întors, necu-noscîndu-şî ticălosul binele şi folosul casii şi al capului lui şi cinstea care de la Măria Sa Costandin-Vodă era să aibă—, avînd încă din boerie dragoste cu dînsul şi frăţie, ci nu minte cu-vîntul carele zice că zavistiea nu ştie a alege cele ce este de folos ; ci multe mestecături au făcut, cuvinte împrotivnice pre la cei mari de acolo semănînd, pentru boiarii carii să afla cu dînsul acolo». El îi pîreşte tovarăşii la sfatul cel rău: Ungurul Csăky* 1 2, «om viclean şi înşelător şi mare mincinos», văduva lui Şerban-Vodă, fiica lui Gheţa Clucerul, care e calificată de «Sîrbcă, de feliu de la Nicopoe, fata Gheţiî neguţîtoriul de abale, căreia-î urlă» — «acei mueri» — «fumuri mari» prin cap, asămănătoare cu primejdioasele «vînturi bălăcineştî» numai; Heissler apoi, «om trufaş şi lacom». Cînd, după petrecerea Nemţilor în Ţara-Romă-nească, pe care Brîncoveanu încercase prin toate mijloacele s’o împiedece, Domnul îşi poate răzbuna prin expediţia şi biruinţa din Ardeal la 1690, Greceanu nu iartă pe morţi şi pe învinşi. El ni înfăţişează pe Heissler bolnav de «megalopsichie» şi, în «Foiţă pentru cate case sînt pă locul ce aii fost al Badii Vornicul Bălăceanul i pă locul ce au fost al Căm[ă]raşuluî Hasan, cum arată dăn jos anume; Maî 4,1. 7246» ; Bibi. Ac. Rom., XI/120, XI/207. 1 Radu Popescu, în Magazin, V, p. 100. 2 în privinţa căruia, v. An. Ac. Rom., XXI, p. 296 şi urm. E curios că într’o versiune latină a scrisorii, pomenite înnainte, a lui Mareş Băjescu, Hurmuzaki, VJ, p. 364 — ca informator pentru planurile Domnului faţă de Ardeal se dă, în locul lui Radu Popescu, Csăky: «a vice-cancellario La-dislao», căci nu va fi fiind o traducere a lui Radu prin Ladtslausl CRONICILE VECHI MUNTENE 629 aceste timpuri de nenorocire, pe Bălăceanu ucis, «rău tăiat şi fărâmat», nu printre luptători, ca un soldat, «ci mai de o margine fiind». Capul trădătorului, «vînzătorului de ţară» e expus la Bucureşti «în vederea tuturor» şi, ca epilog al acestei duşmănii, Greceanu judecă ast-fel pe viteazul şi nenorocitul boier: «Credea şi în avere, şi în cai, şi în arme, şi în vitejii, şi în fantasii nebuneşti, şi nu ştia că nu este Dumnezeu înnaintea celor ce nu se tem de dînsul». De aici înnainte pănă tîrziu, către sfîrşitul lungii Domnii a lui Brîncoveanu, nemulţămiţii cu dînsul nu mai avură un steag şi o căpetenie. Doamna Maria rămase în Ardeal, cu fiul ei pretendentul, veşnicul pretendent fără noroc. în Octombre 1690 o vedem făcînd o danie bisericii Doamnei înnălţată de dînsa 4, iar la 23 Mart 1691, din Sibiiu, Doamna şi fiica sa vitregă, văduva lui Bălăceanu, care semnează Maria din Deduleşti, cer pensii, amintind serviciile aduse de Aga Casei imperiale2. La 1696, fiul ei se afla în corespondenţă cu Propaganda din Roma, de sigur tot în vederea tronului pe care-1 rîvnia3. în 1703, după optsprezece ani de exiliu, Gheorghe Cantacuzino se însură la Braşov, unde stătea familia, cu Ruxanda sau Ca'sandra, fiica lui Iordache Ruset şi a unei fete a lui Grigore Ghica, şi Brînco-veanu, care de mult părăsise ori-ce frică despre această parte, trimise represintanţii săi la nuntă4. în 1710, Maria, văduva lui Constantin Bălăceanu, împrumută nişte bani de la «Măria Sa mama ei5». Iar aceasta din urmă trăi, în împrejurări mai mult grele, pănă la sfîrşitul zilelor sale în Braşov, şi abia la suirea pe tron a lui Ştefan Cantacuzino îşi recăpătă ea posesiunile fa- 1 * 3 4 5 1 Buciumul, I, pp. 110-1. - Hurmuzaki, V 1, pp. 874-5, No. 256. 3 Arch. soc. şt. şi Ut. din Iaşi, V, p. 548 ; Jiul, nle 11-2, pp. 26-7. 4 Cf. Greceanu, ms. Ac. Rom., care numeşte pe Gheorghe : «feciorul lui Şărban-Vodă, carele să afla pribeag la Braşov» şi copii de documente ardelene la Bibi. Ac. Rom., Braşov : «Anno 1709, die 5 Marţii, halt die fiirs-tliche Braut Ruxandra ihren Einzug in hiesige Stadt, worinnen ihr Herr Brăutigam schon in die 18 Jahr sich ausser seinem Vaterlande aufge-halten; dessen Name Geordattye Kantakuzenus, ein Sohn des SorbanWoj-vode, so der turkischen Expedition unter Wien anno 1688 beigewohnet». Cu prilejul acestei căsătorii s’au scris versuri nemţeşti de un Sas de acolo. V. Engel, TI, p. 66. 5 Bibi. Ac. Rom., doc. xn/235; Studii şi doc., III. 630 EXCURSUL II miliei, pe care Brîncoveanu le confiscase, ca unele ce aparţineau unor pribegi şi trădători1. . Dar pentru beizadea Iordachi nu era nici o partidă de boieri din ţară şi numai cînd, după căderea lui Brîncoveanu, succesele armelor împărăteşti făcură să se nască speranţa că Ţara-Romă-nească va putea fi smulsă de la Turci, numai atuncea se alcătui, dintre nemulţămiţi şi ambiţioşi, o partidă nemţească, doritoare să aibă ca Domn pe Iordachi Cantacuzino. Cît despre vechii duşmani ai Cantacuzinilor, de cari Brîncoveanu era legat prin mama sa, cît despre Bălenî, aceştia nu mai puteau inspira grijă nimărui. Luptători politici ca Gherghe, ca Ivaşco 1 2 nu se mai găsiră în acest neam. Grigore, Grigoraşco, fostul ginere al lui Şerban-Yodă, se întîlneşte o singură dată în calitate de conspirator, în 1700, dar fu iertat şi se astîmpără pentru totdeauna3. In 1711-2, fiul lui Grigore, Constantin Postelnicul, botezat de Domniţa Ilinca Greceanu, soţia Logofătului Şerban, luă în căsătorie pe o soră a naşei sale, pe o altă fată a, Brîncoveanuluî: Smaragda. Dacă nu exista însă o oposiţie consecventă, condusă de oameni cari să ştie bine ce voiau, nemulţămirî se produceau, pîri se trimiteau la Constantinopol şi planuri de Domnie nouă tot se formau. Greceanu le denunţă de cîte ori le întîlneşte în calea sa. Ast-fel face cu tentativa lui Staico pribeagul, pe care-1 susţinea vecinul cel rău din Moldova, Constantin Cantemir. II urmăreşte în toate amănuntele vieţii lui tulburate de alergător după «fantasii» şi de rîvnitor al Domniei, care nu se dă «nici celui ce va, nici celui ce aleargă, ci cui va Dumnezeu». Ii arată stăruinţile zădarnice, rătăcirile prin străinătate, «ruşinea» prinderii şi a morţii în spînzurătoare. Nu uită să pomenească nici soarta complicilor, spînzuraţi şi ei sau aruncaţi în ocnă. Aliatul Domnesc al pretendentului, Cantemir, e tratat foarte aspru pentru această intrigă. Se arată raţiunile de recunoştinţă care trebuiau să oprească pe «hergheligiul» de odinioară de a tulbura Domnia 1 Ibid. 2 De şi muri în Moldova, Ivaşco e îngropat în Bucureşti, la Mihai-Vodă, cum resultă din piatra lui sepulcrală, pe care mi-o comunică d. Iuliu Tu-ducescu. 3 în 1698, cu doi ani înnainte de aceasta, la 17 Novembre, îl vedem dînd un zapis lui Ianachi Yăcărescu; Bibi. Ac. Rom., xlv/115. CRONICILE VECHÎ MUNTENE 631 munteană, şi «în scurtarea de viaţa lui cea necuvioasă» se descopere o pedeapsă dumnezeiască. Cînd, în 1700, Dumitraşco Corbeanu, fratele Banului Vintilă, organisâ, împreună cu «Domniţa fata lui Grigorie-Vodă, ce o ţinea Iordachi Beizade» Ruset şi cu o samă de boieri de ţară şi Greci din Constantinopol, o conspiraţie, al cărei scop era să aducă în tronul muntean pe fratele pomenitei Domniţe, Greceanu crezu de datoria sa să înfiereze cu calificative drastice pe toţi vinovaţii. Aici însă, contrar obiceiului, Domnul, care iertase pe duşmanii săi, ceru îndulcirea tonului. Tudosca Corbeanu nu mai fu o «spurcăciune de jupăneasă» ca la început, şi nu se mai dădură în vileag numele vinovaţilor, ci toată răspunderea căzu asupra unor anonimi «Greci vrăjmaşi pămîntului acestuia», între cari Nicolae Mavrocordat ar fi descoperit pe propriul său tată, Exa-poritul. In 1703, Constantin Duca si Mavrocordătestii, coalisati si ră-zimîndu-se pe sprijinul acelor Turci ce aveau atunci puterea, aduseră chemarea la împărăţie a Brîncoveanului. Acesta încercă în zădar să scape prin obişnuitele dări de bani; el se îmbolnăvi de năcaz şi de spaimă, dar trebui să se supuie, şi merse, tremurînd în mijlocul strălucitului alaiu ce-1 încunjura, să-şi descopere soarta ce-i era păstrată. Se întoarse Domn pe viaţă, biruitor asupra vecinului şi fostului ginere pe care îl scoase din Scaunul Moldovei, chivernisi-tor din porunca Sultanului asupra celuilalt principat h Era mul-ţămit acum în vanitatea sa Domnească, dar această mulţămire-1 costase scump: tributul fusese crescut, şi, pentru moment, două sute de pungi mersese să sature personagiile influente din împărăţie. Brîncoveanu înţelegea să fie răzbunat şi prin scris contra voitorilor săi de rău, cari-î făcuse această primejdie mare şi straşnică cheltuială. Răspingînd o întâie redacţie a lui Greceanu, care, vorbindu-se numai de duşmani, i se păru prea slabă, Brîncoveanu dădu Logofătului său ordinul de a nu ascunde nimic. Precum mai 1 «E commandato al Yaivoda di Valachia la sopraintendenza e diret-tione anco nell’antedetta provincia»; raport veneţian în Hurmuzaki, IX1, p. 401. Pentru călătorie, v. ziarul lui Brîncoveanu şi raportul veneţian din 23 Iunie 1703, în Hurmuzaki, l. c., p. 399, No 541. Asupra acestor lucruri am mai vorbit şi în capitolul despre Operele lui Dimitrie Cantemir. 632 EXCURSUL II înnainte el numise pe Alexandru Mavrocordat 1 printre «ticăloşii» ce ruinează prin pîrile lor la Turci Ţara-Romănească, Radu vorbi deci în voie despre «spurcatul şi vrăşimaşul acela Alexandru Mavrocordat 1. Marele-Dragoman al împărăţiii turceşti, carele poate fi că şi veache pizmă şi răutate asupra Domnului în inima lui hrănia, avînd bun prieteşug cu spurcatul acela Vezir Azem». Ni se spune şi de planul ce formase ambiţiosul Grec de «a pune pre fii-său Domn aicea în ţară». Mai departe, cînd Toma Slugerul Cantacuzino, vărul Domnului şi represintantul acestuia la Poartă, începu să se pară suspect lui Brîncoveanu, cronica oficială ni destăinuieşte îndată «fumurile şi fandasiile dă Domnie*», care îndeamnă pe acesta să-şi sape stăpînul. Cînd acelaşi Toma compromise pe Domn prin declaraţia sa pripită pentru Ruşi, pregătindu-i ast-fel peirea, Greceanu aminteşte îngrijirea de care Spătarul trădător se bucurase încă din copilărie din partea Domnului, care-1 iniţiase mai pe urmă în toate secretele sale, pe care nerecunoscătorul le vîndu ca Iuda. El îl asamănă cu «Eosforiul», cu luceafărul, «carele au socotit să-ş pue scaunul peste norurile Ceriului» şi nu uită să însemne şi numele marghiolilor cari-1 sfătuiră spre fugă şi-l întovărăşiră într’însa. Ca un complice al lui Toma ni arată cronicarul pe Dimitrie Cantemir, «vestitul telpiz», cu care de multă vreme se înţelesese, «de vreme ce mintea amînduror la acest fel de lucruri blestemăţeşti şi necuvioase bine să potriviia». Dacă nu se dau numele boierilor cari cereau cu stăruinţă lui Brîncoveanu să se dea, ca vecinul său,răul şi nebunul, de partea Ruşilor, Radu nu pregetează să pîrească pe unul dintre aceştia, Mitropolitul Antim, ce primi de la Ylasie Stegarul «universalul» prin care Ţarul cerea provisiî «şi alte lucruri necăzute şi necuviincioase» şi se amesteca, în potriva chemării sale sufleteşti, în afaceri ce nu privesc decît pe mireni: «cele politiceşte». Aşa e această cronică oficială, plină de ură, înfierbîntată de pasiuni, împlinitoare de răzbunări. Aceasta o face mai vioaie şi mai interesantă, şi de aceasta nu ne putem plînge, dar ea ni dă o ciudată ideie despre bunacuviinţă şi discreţia oficială în Ţara-Romănească pe vremea lui Brîncoveanu. Să vedem acum în ce fel se exprimă Greceanu despre lucru- 1 Cap. 21, anul 13. CRONICILE VECHI MUNTENE 633 rile petrecute aiurea decît în patria sa, cum judeca pe vecinii şi stăpîniî Domnului pe care-1 servia. Şi din acest punct de vedere, cronica nu ascunde nimic, spune lucrurile uimitor de răspicat şi de tare. Domnii moldoveni sînt judecaţi cu o sinceritate lăudătoare sau insultătoare, după interesele Brîncoveanuluî, care nu poate decît să înveselească pe cetitor. Constantin Cantemir moare pedepsit de Dumnezeu pentru că uneltise în potriva Domnului muntean ; «coconul Io Cos-tandin Duca Voevod» devine, după ce-i moare nevasta şi el apucă pe alte drumuri politice decît ale fostului său socru, un «telpiz», un «blăstămat grecesc», un autor de lucruri si chiver-nisirl fără socoteală, precum Antioh-Vodă «suge sîngele săracilor», Nicolae Mavrocordat vine încunjurat de Greci prădători, cu cari tiranisează ţara ca un «nemilostiv», precum, în fine, Dimitrie Cantemir merită a fi numit, nu Domnul, ci «mai bine piierzăto-riul ţărei Moldovei» 1. O mare pacoste a fost pe Brîncoveanu activitatea «regelui ungur» Tokoly. Un timp se înţelese de minune cu dînsul, la început, prin 1689-90, cînd oprosanţii munteni vedeau în intimul lui Vodă pe «un hoţ» care lucra pentru răul ţerii1 2. Apoi, cînd se arătă limpede că acesta nu poate domni în Ardeal, că n’are putere şi noroc să izbîndească, sentimentele lui Brîncoveanu se schimbară faţă de acela care-i prăpădia ţara prin iernarea soldaţilor săi. In tonul în care ar fi scris însuşi Domnul, Greceanu mustră deci pentru neorînduieli şi jafuri, îndată după întoarcerea din Ardeal, pe «păgîniî Cruţi» şi nu se sfieşte a spune că Domnul, necăpătînd nici o garanţie şi nici o satisfacţie, porunci «pe Cruţi a-î măcelări». Cînd zilele bune ale lui Tokoly se mîntuie, şi Turcii, obosiţi de dînsul, îl părăsesc, el vesteşte cu mulţămire căderea lui din cinste, «tocmai ca a luceafărului», şi se bucură spuind că el nu se va mai întoarce din Constantinopol pentru a supăra pe Vodă. Faţă de Germani, politica lui Constantin Brîncoveanu a fost o politică pe atît de nesigură şi de şovăitoare, pe cît era de 1 Asupra felului cum istoria Moldovei e represintată în cronica lui Greceanu, am mai vorbit la analisa operei istorice a lui Dimitrie Cantemir. 2 Scrisoarea menţionată adesea a lui Băjescu. S’a tipărit apoi şi în Arch. soc. şt. şi Ut. din Iaşi, de d. I. Tanoviceanu. 634 EXCURSUL II tăinuit viitorul. Stătu în corespondenţă cu toţi comandanţii imperiali de peste munţi şi pănă la urmă li transmise ştiri trădătoare despre luptele şi gîndurile Turcilor; primi scrisori şi diplome împărăteşti, dar se feri a lua îndatoriri precise faţă de Nemţi sau a-î pofti în ţară. De aceia în toată cronica lui Gre-ceanu nu se găseşte o singură apreciare limpede a politicii germane şi folosului ei pentru principate. Purtarea lui Şerban faţă de Curtea din Yiena nu e desaprobată, dar nici nu se vorbeşte pe larg şi cu căldură de dînsa. Se atacă Germanii numai atunci cînd forţele imperiale, supt Heissler, servesc interesele legitimiste ale copilului Iordachi-Vodă şi ale Bălăceanuluî. In Muscali a văzut şi Brîncoveanu un .moment poporul providenţial, căruia Dumnezeu îi dase misiunea de a liberă Orientul creştin de jugul turcesc. Se interesă totdeauna de acţiunile lor politice şi militare, şi l-am văzut puind să i se traducă un Prognostic care vorbia despre apropiata intrare a Ţarului Petru în capitala împăraţilor romani de Răsărit. în 1698, cînd Petru făcu o călătorie în Apus, medicul lui Brîncoveanu veni prin Belgrad la Buda pentru a întîlni aici pe împăratul ortodox şi a discuta asupra legăturilor ce s’ar putea stabili între el şi Domnul său 1. De aici înnainte Constantin-Vodă întreţină la Moscova un agent politic, pe David Corbea, fratele lui Teodor, poetul 1 2, şi deplina lui înţelegere cu Ruşii înnaintea campaniei din 1711 nu poate fi pusă la îndoială. Totuşi în zădar ar căuta cineva în cronica oficială ceva despre aceste lucruri. înnainte de războiul cu Turcii, «Ţar Petru» e pomenit numai în treacăt. Cu prilejul campaniei de la Prut, ni se mărturiseşte, într’adevăr, «dragostea şi rîvna creştinească» a lui Vodă pentru «împăratul creştin», dar se înlătură necontenit cu stăruinţă ideia că Domnul ar fi fost înţeles cu acest arhanghel liberator, că l-ar fi chemat cu rugăciunile lui. El ni se înfăţişează numai ca un bun patriot, îngrijit numai de «buna chiverniseală» a ţerii, doritor de pace şi lucrător pentru pace. Voia, ni spune Greceanu, să păstreze ţara întreagă, prin răbdarea şi dibăcia sa înţeleaptă, să o ţie «fără primejdie dă către amîndoao părţile, adecă şi dă cătră Turci şi dă, către Moscali». 1 Hurmuzaki, V2, p. 298, No. 459. 2 Aceasta se vede din voi. XXIII al Memoriilor soc. din Odesa. Cf. voi. I din cartea noastră, p. 436 şi Conv. Ut., XXXV, p. 575. CRONICILE VECHI MUNTENE 635 Pe Turci nu-i uria Brîncoveanu din principiu, fiind-că politica sa era îndreptată după interesul personal, şi nu după idei generale şi vederi largi. II durea însă nestatornicia şi lipsa lor de credinţă, care-1 făceau să-şi ducă viaţa în aşteptarea necontenită a primejdiei, îl durea lăcomia lor nesăturată. In corespondenţa sa cu Braşovenii întîlnim dese plîngerî pentru cererile ruinătoare ale Porţii: «Ajungînd», scrie el la 1705, «ţara aceasta la mare greu, de vreame ce i s’au dus numele la Poarta Impărăţiii turceşti, cum că într’această ţară s’au strînsu atîta om şi atîta dobitoc, şi den ţara turcească, şi den ţara ungurească, şi den Moldova, de iaste plină de oameni şi dobitoace, şi cu acest nume mare ce s’au făcut ticăloasei de ţări, ne-au încărcat cu dările, cît iaste peste putinţa săracilor, şi nu mai contenesc cu cerutul». Sau în alta din 1707: «Şi veţi şti dumneavoastră *şi aceasta, că cei ce ne stăpînescu ne şi mustrează, şi ne zic că *aicî în ţara noastră s’au strînsu atîta sumă, şi den ţara ungurească şi den alte părţi, şi pentru acest nume mare ce s’au făcut, că e ţara aceasta plină de omeni, cu atît mai mult şi stăpîniî cer, cît nu iaste pen putinţă, şi obiceairile ce aveam mai denainte, de să ştiia ce da ţara pe an, le-au stricat toate, şi le-au înnălţat, cît numai Dumnezeu cel milostiv să dea putoare săracilor pămîn-tului acestuia»1. Pentru aceasta vor fi plîngerile şi în cronica lui Greceanu, această oglindă-9 credincioasă a sentimentelor şi ideilor Domnului. Pentru lăcomie mai ales vor fi învinuiţi, în cuvinte foarte îndrăzneţe, si osînditî mari demnitari turceşti, si chiar Sultanul; de aceia va saluta cronicarul cu bucurie sau va arăta pe Domnul său salutînd victoriile creştinilor, pedeapsa dumnezeiască în potriva hrăpitorilor. Să ascultăm numai tînguirile şi blestemele. Cu prilejul marilor dări provocate de cereri împărăteşti la 1697: «cît putea zice cineva că. nu va să mai rămîie în ţară nici bou, nici oae, nici cal, nici nimic». Dar, în acelaşi an, «iată a lui Dumnezeu plată aeve», marea înfrîngere a Turcilor la Zenta. Aflînd de această veste răzbunătoare, «de izbînda creştinilor şi de stingerea păgînilor», Domnul «au dat slavă lui Dumnezeu şi Maicăi Sfinţiei Sale» 1 2. Vizirul mort în luptă e caracterisat ca 1 An. Ac. Rom., XXI, pp. 253, 254-5. 2 P. 340. 636 EXCURSUL II un «om rău, păgîn şi vrăjmaş creştinilor», trufaş, blestemat, iproci». In 1700-1, cronicarul se roagă pentru stingerea Vizirului şi Chehaieleî, cari cer prea mulţi bani: «Dar asupra tirăniei şi lăcomiei păgîneşti cine poate zice cuvînt»! Căci, spune el aiurea, «lăcomia păgînească mod şi saţiu n’are, nici uitîndu-se vreodată la neputinţa ticăloşilor supuşilor». De aici înnainte plîn-gerile şi recriminările sînt tot mai dese: «împăratul avea lăcomie nespusă», «cumplită şi nesăţioasă lăcomia Turcilor», «cereri nesăţioase»— în 1711, «o neam varvar, nemilostivă şi spurcată leage şi lăcomie păgînească!», «o varvară şi păgînească neomenie S»1. Această cronică îngrijită, împărţită în capitole măestrite, fu pusă de autorul ei în legătură cu cronica veche oficială a Can-tacuzinilor, de la sfîrşitul căreia suprima ceia ce privia ambasada din urmă la Viena, moartea şi îngroparea lui Şerban-Vodă, pe care el însuşi le povesti mai pe scurt la începutul lucrării sale. în deosebite forme, ea circula în Ţara-Romănească pe timpul lui Nicolae Mavrocordat, în mai multe exemplare decît cealaltă cronică de oposiţie, cronica învinşilor, pentru care Constantin Căpitanul găsise, cum am văzut, un continuator 1 2. 1 Din aceleaşi motive, care sînt şi motivele urii contra lui Tokoly, cronicarul atacă pe oaspetele nepoftit, pîrîtor şi ruinător, care era Carol al Xll-lea, bolnavul de «megalopsichie», ce nu voi să plece—«ca un mîndru şi nesocotit» — pănă nu fu luat cu de-a, sila, la «furtuna cea ticăloasă a craiului sfeţescu». 2 Pentru corpul brîncovenesc oficial şi celelalte, v. observaţiile din An. Ac. Rom., XXI, p. 319 şi urm ; pe p. 442 şi urm. se află şi lista manuscriptelor. Cf. pentru această epocă, şi voi. VII din Bibi. grecque a d-lui Le-grand. Acolo, pe p. 1, aflăm şi dovada călugăririi lui Lăpuşneanu. Cf. mai sus, p. B57. EXCURSUL III. Alcătuitorii de condici. Cei sîrguitori către cunoaşterea trecutului, mirenii şi clericii, ieromonahii şi dascălii de slovenie nu copiau numai cronici în umbra chiliilor de mănăstire sau în preajma bisericilor, care dădeau si carte românească credincioşilor. De la o bucată de vreme, cu-noştinţile şi hărnicia lor erau cerute şi pentru o altă sarcină, mijlocie între a izvoditorulnî şi a transcriitorului. Ei alcătuiau condici de mănăstiri. Asemenea condici au început a se scrie, traducîndu-se, orîn-duindu-se şi copiindu-se documentele pe foile mari albăstrii ale registrelor, abia în secolul al XVIII-lea. Alcătuirea lor coincide cu introducerea sau reintroducerea obiceiului condicelor în administraţie de acel reformator pasionat, care a fost Constantin Mavrocordat. Ast-fel de condici se făcură pentru Vistierie, şi avem cîteva dintre dînsele, care produc o bună impresie prin îngrijirea cu care sînt scrise 1. Condicile judecătoreşti veniră pe urmă. Neculce ni spune că, în a doua Domnie moldovenească, Constantin-Vodă puse să se «scrie la condici» toate «judecăţile» şi «răvaşele» 1 2. Urmară con-dicele administrative, cuprinzînd ori-ce hotărîre pornită de la Domnie, acele condici care, tipărite astăzi de d. V. A. Urechiă, formează unul' din cele mai bogate izvoare pentru istoria interioară a principatelor în secolul al XVIII-lea. Tot Constantin Mavrocordat impuse proprietarilor de moşii, pentru a uşura procesele, transcrierea actelor de stăpînire în 1 V., asupra lor, Iorga, Socotelile supt Fanarioţi, extras din revista Economia naţională. 2 Neculce, p. 417. Cf. Condica brîncovenească de judecăţi, pe care răp Petruţ începuse a o tipări în Revista nouăy III. ALCĂTUITORII DE CONDICI 638 condici cadastrale. «Ispisoacele de moşii, cîte mergeau la Divan, le scria la condică h» Mănăstirile erau însă şi ele nişte mari proprietari, cari nu muri au nici o dată. Hîrtiile lor, dresele vechi se copiară în registrele stăpînirii, dar şi în registre particulare. Cît despre Mitropolii, ele aveau mai de mult condicele lor. Cele mai vechi, Condicele sfinte, dintre care cea de la Bucureşti a fost tipărită de răposatul episcop de Rîmnic 1 2 — cuprindeau actele de alegere, întărire, aprobare patriarchală, eventual de demisie, sau paretesis ale episcopilor terii. Ele fusese începute în Ţara-Romănească din vechi timpuri, iar în Moldova supt Constantin Răcorită 3. In curînd, după imitaţia condicelor Domneşti de judecată şi administraţie, se adunară în anumite registre hotări-rile tribunalelor eclesiastice sau poruncile episcopale 4. 1 Neculce, p. 417. Condicarul deveni un personagiu important. V. descrierea supliciului boierilor Cuza şi Bogdan, de Ienachi Kogălniceanu, p. 291 : «Zise : chemaţi condicarul. Precum din vechii! uricarul». 2 Glienadie Enăceanu, Condica sfintă; Bucureşti, 1886, in 8°; tras a parte din Biserica ortodoxă pe acel an. 3 «Care condică [Condica Mitropoliei] mai nainte vreme nu era, ci de la Constantin-Vodă Racoviţă s’au făcut şi s’aiî aşezat acea rînduială.» Oheorgachi, în Letopisite, III, p. 326. 4 Asemenea condici de la Mitropolia din Bucureşti se află astăzi la Bibi. Ac. Rom. Din ele a scos d. C. Erbiceanu cea mai mare parte din materialul tipărit în Bis. ort. TABLA DE MATERII Epoca lui Petru Maior PAG. Curentele şi influenţele................................ . 1 Istoriografia cronicarilor în principate............... .... 73 Şcoala de renovaţi e a istoricilor din Ardeal.......................155 Studiile asupra limbii: filologii din principate şi din Ardeal ... 271 Legăturile nouă culturale între Ardeal şi principate. Istoricii de transiţie în acestea................................................ 322 Literatura religioasă...................................................368 Influenţa apuseană în literatura beletristică şi ştiinţă. Nouă genuri literare.............................................................431 Triumful spiritului nou: Asachi şi Lazăr................................510 Excursuri Cronicile moldovene înnainte de 1688 ........................... . 531 O istorie romănească a Crăiei Ungureşti.................................600 Cronicile muntene înnainte de 1688..................................... 603 Alcătuitorii de condici......................... ... ... 637 -ISTORIA LITERATURII ROMÎNE ÎN SECOLUL AL XVIIM-B» ♦ ISTORIA LITERATURII ROMÎNE « ÎN SECOLUL AL XVIITL“ (l688--l82l) DE N. IORGA Tabla Numelor. Observaţi!, Adaosuri, Îndreptări şi Dovezi Documentare —(xO^C^0------- BUCUREŞTI y INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE ŞI EDITURA «MINERVA» SOCIETATE ANONIMĂ. — CAPITAL 300.000 LEI 80, Strada Isvor, 80 1901 Domnului ALEXANDRU CALLIMACHI Închină această carte Autorul. •ACADEMIEI» TABLA NUMELOR A Aaron. V. Aron. Abăza (11 ie), I, 240 şi n. 2, 399. Abramios (Ioan, preot, predicator muntean), I, 49, 55 n. 3, 190, 4*22-3, 429. Abrud, II, 61. Acaftiste. (din 1784), II, 372. (din 1786) , II, 417. (din 1807), II, 328. (din 1814), II, 397. (din 1821), II, 325-6. (al Sf. Cruci), II, 324. Acolutiî sau slujbe, (a Sf. Andrei Criteanul), I, 435. (aSf. Dimitrie Basarabov), I, 523; II, 376. (a Sf. Ecaterina), I, 52. (a Sf. Ioan Novi), II, 376. (a Sf. Sîrghie si Bah), I, 33. (a Sf. Stelian). 1787) , II, 373. (a Sf. Visarion^ greceşte), I, 52 n. 2; II, 36 n. j 2, 448. (Acolutiî, supt Antim), I, 420. (Acolutiî, 1736), I, 448. Acte oficiale tipărite, II, 380 şi n. 1. Acxtelmeier (scriitor german), I, 41, 504. Adamovicî (Gherasim, episcop ar- i delean neunit), II, 171, 206,334. V. şi Neuniţî (episcopii). Adelung (corespondent al luî Ilri-sant No tara), I, 45. Adrianopol, I, 175, 177, 181, 258, 318, 321, 349 si n. 3, 350-2. 363-4. 367 n. 1,370, 374. 476: II, 140-1, 623, 625 n. 4, 626. i (Mitropolit! de), I, 47, 424 n. 1. j Adunare de multe învăţături (1753), j I, 514. Adunare de rugăcium, I, 549 n. 1. Afenduli (capuchehaie al Brînco-veanuluî şi scriitor). I, 38 n. I, 469 şi n. 3. Afumaţi (sat), I, 159 n. 2. Agala (călugăr, profesor Domnesc), I, 33. Ageşti (şcoala din), II, 23 n. 2. Agricultură (tratat de, 1796), II, 436. Alamor (sat), I, 474. Alba-Iulia, II, 59, 70, 186, 261. (Mănăstire), II, 168. (Scoală), II, 68. (Tipografie), II/ 57. V. şi Iştvanovicî, Tipografi şi tipografii. Al botă (Gh., boier moldovean), II, 594 n. 2. Aleidalis si Zelida (traducere), II, 437. Alexandrei (Domn al Moldovei), I, 76, 91 ; II, 532-5, 551, 561, 565. Alexandria (patriarchî de). Gherasim, I, 46 si n. 4, 58 n. 1, 161, 337, 304.'Matei, I, 445-6. Mitrofan, I, 30. (din 1716), I, 209. Alexandria, II, 85, 457-8, 491, 528 n. 1. (ed. Iercovicî), II, 272, 459 n. 1. (alte ediţii), II, 341 n. 1, 459 n. 1. Alexandrides (Dimitrie), II, 31. Alexandru I-iu (împărat al Rusiei), I, 84 n. 3. Alexandru-cel-Bun, I, 88 ; II, 532 2 TABLA NUMELOR şi n. 1, 2; 538, 593. (Suirea pe tron si moartea luî), II, 533 n. 1. (Soţiile), II, 533 m 4-6. (Fiii), II, 550-1, 558, 562. Alexandru (Mircea, Domn al Ţe-riî-Romăneştî şi soţia luî), I, 26. Alexandru Iliaş (Domn în ambele principate), I. 28; II, 574, 577-8, 611-2. Alexandru Coc.onul (Domn în ambele principate), I, 29, 252, 380 şi n. 1; II, 574, 612. Alexi (Ioan, gramatic), II. 317. Alexie (Ţar), I, 27. Alfabete (normale pentru Ardeal şi Ungaria), II, 203. Alfavita din Blaj, 1795, II, 205 n. 2. Y. Ba coa vn ă, B u cv ai ' iu. Alfavita sufletească (1785), II, 383. Alfieri (poet italian), II, 50. Ali-Pasa (Gin-, Mare-Vizir), 1,137. 182, 189, 210, 242, 383. Alsacia, II, 21. UluafjioXcbv ocDTYjpi'x (trad. romînă din 1692), I, 426. Ambrosie (Mitropolit al Moldovei), II, 383, 393. Amfîloehie (episcop deHotin, scriitor), II, 187, 388 şi urm., 493, 519 n. 3. Amiras (Alexandru, cronicar), I, 142-3, 22p (Biografia luî), 468 * I, II, 'urmT(omonimî), 469 n. 2. Spiritul cronicii luî), 471. (Con-tinuaţia eî), 472 şi urm. (Menţiuni), 485, 495 n. 1, 496, 499, 501, 504-5; II, 106, 547 n. 4. Anaforale pentru Vrancea şi legislaţia moldovenească, II, 82. Anastasia (Doamna Ducăî-Vodă), I, 109, 159, 224, 259, 320, 345, 359; 532 şi n. 1. Angliei. V. Atanasie (Angliei). Angval (dr. Gh. din Zlatna, corespondent al luî Samuil Klein), II, 175. AnUfoane (1817), II, 396. Antim (Ivireanul, Mitropolit al Ungro-Vlahieî), I, 11,43, 47-8, 50, 59, 154 n. 1, 170 n. 2, 171 n. 1, 186, 189-90, 202, 209-10. (Biografia), 418-9. (Manuscripte scrise de el), 419 n. 5, 420-1. (La Snagov), 420-1. .(La Rîm-nic), 421. (Mitropolit), 422. (Administraţie, tipografie), 422-3. (Demisia), 423 şi urm. (Urmarea biografiei), 423-6 şi n. 2. (Biserica luî), 425. (Acolutia Sf. Antim), 426 n. 1, 427. (Pretinse opere). 427. (Operă greacă comandată de el), 427 n. 1. (Opere), 427 şi urm. (Circulare tipărite), 434 n. 1. (Menţiune), II, 632. Antim (diaconul, orator), I, 433. Antiochia (patriarcliî). Atanase, I, 46-7 si n. 1. Silvestru, I, 433. 443 n. 7, 445; II, 391. (Alţi patriarcliî), I, 350 n. 3. AntoloqhiJ. (Grec. din 1697), I, 52. (din 1736), 513. (din 1745), 519. (din 1777), 523. (din 1786), 523. Antonie-Vodă (din Popeşti), I, 149 ; II, 623-4. (Fiul Neagoe), U, 623. V. si Ruset (Antonie-Vodă). Antonie (Mitropolit al Moldovei). I, 244 n. 3, 490, 494, 531-2, 535. Anton (dascăl din Fanar), I, 47. Apaffy (Miliaî, principe al Ardealului), I, 255 n. 3 ; II, 56, 185, 601. Apocalips. (Manuscript), I, 530. (din 1816), II, 329. Apocrife, II, 458-9 şi n. 1. Apoloqlm (a luî Dimitrie de Ro-stov, 1803), II, 403 n. 1. (A lui Gherontie 1819), 377-8, 380. Apostol (Gh. Vistier), I, 127. Apostol (primul si cel din 1704), I, 35, 418 si n. ’l. (din 1746), I, 519. (din 1784), I, 523. (din 1794), II, 377. 'AftoatoXixov (joxtiov (1756), 1,448. Arabi. (Cărţî), I, 385. (Tipografie), I, 46-7, 194 n. 3. (Liturghie greco-, din 1701). Y. şi Antiochia si Arap. Arad, II, 285, 424-5, 429. Y. Avacumovici (episcop de). Arap-Paşa, I, 397. Arapul (Daniil, egumen de Sf. Sava la Bucureşti), I, 39. TABLA NUMELOR â Arbore (boier moldovean; si fiii), II, 552-3.. Archimbaud (călător), II, 44 n. 2. Ardeal (mişcarea din), I, 12-3. (Cărtî religioase tipărite în), II, 373, 376. Argeş,II, 118. (Iosif, episcop de), II, 118, 289 şi n. 4, 326 n. 5, 328 • şi n. 3, 368, 377 şi urm., 379, 394 n. 5, 395. (Grigore). V. Rîm-niceanul (Grigore). (Ilarion, episcop de), II, 379 n. 1. Argyros (din Atena, scriitor), I, • 50 n. 6. Arhipoaia (ţiitoarea luî Dimiti ie-Vodă Cantacuzino), I, 256. Aristarh (Banul), I, 245. Aritmetici. (Cea romîno-germană din 1777), II, 327. (Cea din 1806), II, 329. V. Amfilochie, Klein, Şin cai. Armaxaris (Agent la Yiena), II, 38. Armeni, II, 87 n. 2. Arnota, I, 516. Aron-Vodă (Domn al Moldovei), I, 21, 251. 270. 391. 556: IL 326, 419, 468, 471 si urm., 474-5, 478, 486, 491. '(Mănăstirea), I, 127. Aron (Iacob, cleric unit), II, 200, 414-5. Aron (Petru Pavel, episcop unit), II, 67-8, 70-1 şi n. 1,9 (şi operele lui), 158-60 (si operele luî), 162-5, 188, 408-9. (Operele), 411. (Biblia), 416, 532, 546, 564. (Familia), II, 224 n. 1. Aron (Teodor, istoric), II, 265. Arsaclii (dr., muntean), TI, 48. Arsicî (Sava, din Banat), II, 425. Artois (d’, geograf), I, 501. Arzuri (cu formă literară), I, 10S ; II, 77. Asachi (Gheorglie, scriitor), II, 297, 404. (Biografia), 511 şi urm. (Poesiî), 516-7. (Activitatea ca profesor), 517 şi urm. (Opere didactice), 519 n. 3. (Opere teatrale), 520. Asachi (Lazăr, tatăl precedentului, scriitor), II, 301, 440,512 şi urm. Asachi (Petrachi, fiul precedentului), If, 515. Asanis (Spiridon), IT, 31. Aslan (boier moldovean), I, 478. Astrahan, I, 90, 289. Atanasie (Sf., întrebări şi rux-jmnsiiri), II, 395. Atanasie. (Angliei, episcop unit ardelean), I, 43, 47; II, 59-60, 64, 68, 70, 157, 159, 189 si n. 1, 192. Atos (Muntele), I, 51; II, 342, 381 n. 3, 391, 395-6. (Sf. llie din, şi Simopet.ra), II, 391. August al II-lea (rege al Poloniei), I, 146-7. Augustin (Sf., Krkrmjarion, tradus; 1814), II, 396. ' ' Aureliu (Marc ; Cugetările; traducere), II, 443. Avacumovici (Pavel, episcop de Arad), II, 331 n. 2. Avacumovicî (Ştefan, episcop de Timişoara), II, 423. Avram (Coste), II, 25. Avrig, II, 529-30. Avril (d’, călător), I, 300. Avvisi, I, 139 şi n. 6. Axintie Uricariul (cronicar), I, 97, 99, 129, 131. (Biografia), 131-3. (Stilul), 133. (Imitarea luî N. Costin), 134. (Legătura cu | acesta), 133-4. (Personalitatea), i 135-6. (Coloarea naraţiunii), 136 | şi urm. (Materialul), 139-40. I (Data scrierii), 140-1. (Punctul de oprire), 141. (Manuscripte), 141-2. (Continuare), 142-3, 145. (Menţiune). 189 n. 1, 192 n. 5. | 229 n. 4; II, 625. i Axintie (C., copist de cronicî), | I, 132 n. 9, 208 n. 1. ! Ayala (Agent politic), II, 29. | Azov, I, 248, 419 n. 1. B Babadag, I, 115, 352. Băcani, I, 316-7. Bagussem (dr.), II, 19. Bainski, I, 474. Băjescu (Iordachi) I, 467; II, 128 n. 1. Băjescu (Mareş), II, 615, 622-3. Băjescu (Mihaî), I, 151 ; II, 628 şi n. 2, 633 n. 2. -Halaban (Alexe, negustor), I, ' 106-8, 255; II, 585. Bălăceanu (familia), I, 203-5. Bălăceanu (Badea), I, 176; II, 627 n. 4. Bălăceanu (Barbu), I, 201, 203. Bălăceanu (Candachia), II, 627 n. 4. Bălăceanu (Aga Constantin), I, 151, 176-7, 203; II, 521, 523, 627 şi urm., 634. (Alt Constantin), I, 205. Bălăceanu (Ioan), I, 203-4. (Soţia si fetele), I, 203-5. (Mama), II, 629. Bălăceanu (Matei, Petraşco şi alţii), I, 190, 201, 209. Bălăcenească (Cronica), I, 203 si urm.; II, 166, 179, 187, 225, 281 şi n. 1. (Preda logofătul bălăcenesc), I, 205. Băleanu (Emanoil, scriitor), II, 362-3. Băleanu (Gherghe Banul), II, 615, 620, 622-3, 630. Băleanu (Grigore, nepotul de fiu al precedentului), I, 189, 210, n. 4, 343, 500; II, 50 si n. 5, 522, 527, 619-20, 630. (Soţia), I, 500. (Fiul Constantin), II, 630. Băleanu (Ivaşco, tatăl precedentului), II, 615, 630. Băleni (alţii), I, 155, 168 n. 3 ; II, 616 şi urm., 630. Balica (Hatmanul), I, 63 n. 1. Balica (cavalerul de), II, 97. Bălineştî, I, 270. Balogh (Iesuit), II, 63. Balomir (Nicolae din, cleric ardelean), II, 67, 160. Balş (familia), II, 402. Bals (Vornic de Tara-de-sus), I. 595. Balş (Armaş), II, 85. Balş (Ana), I, 356. Balş (Gheorghe, Vistier), II, 26,84. Balş (Ioan), I, 237. Bals (Ioan Gheorghe), II, 107. Balş (Iordachi), II, 339. Balş (Luxandra), II, 83 n. 1. Balş (Nicolae), II, 496-7. Balş (Teodor, supt Petru Rares), II, 540-1. Balş (Teodor, zis Frederic), II, 26, 89, 96-9. (Soţia), II, 99. Balş (Teodor cel tînăr), II, 497. Balş (Vasile), II, 21, 26. Balş (Vasilică), II, 505. Balş (şambelanul), II, 81. Balş (ginerele luî Pîrvu Cantacu-zinoj, II, 123. Balş (biograful luî Ioan Sturdza Voevod), II, 97. Baltagi-Mehmed (Mare-Vizir), I, 354-5, 377, 399. Băltăreţul (Ienachi), II, 484. Banat, I, 176, 518; H, 61, 193-4, 255, 420 şi urm. (Episcop romîn cerut în), II, 428 n. 2. (Patroni literari), II, 422. (Şcoli normale), II, 424 şi urm. Bancini (abatele), II, 20 şi n. 1. Băneasa, II, 137, 141. Bânffy (Gh., guvernator al Ardealului), II, 58, 288, 332-3. Bar, I, 22; II, 578-9. Barac (Ioan, poet), II, 326, 468, 474 şi urm., 486, 491, 528 n. 1. Baranyai (Pavel, Iesuit), II, 58. (Catechismul său, din 1702), ÎI, 70. Barbara (Sf., seminariu), II, 70, 166,200 si n. 8,201-3,257,279-80, 299. Bărboşi, I, 242. Bărcănească, II, 521. Barnowski (Miron, Domn al Moldovei), I, 21, 66, 247 n. 2, 252, 270, 298, 311, 408; II, 573-8. Baronius (cardinalul), I, 82. TABLA NUMELOR 5 Barth (P., tipograf din Sibiiii), II, 288, 324, 333. Barthelemy (abatele). II, 53 n. 3. Basarabi, I, 167. (Genealogia lor), I, 396. Basarab (Constantin, Domn al Terii-Romănestî), I, 396-7 n. 1; II, 127, 330, 582, 612, 618. Basarab (Matei, Domn al Ţerii- Romănest.î), I, 155, 330; II, 618-9 n.’ 2. Basarabia, II, 10, 452. Başotă (Petraşco), I, 337 n. 4. Basta (Gheorghe), II, 576. Bâthory (Gabriel), II, 609-10. Bâthory (Sigismund), II, 609-10. Batrahomiomahia (traducere), II, 442. Bauer (generalul de), II, 28, 101, ‘129. Bayer (învăţat rus), I, 295. Beaupoil (de St. Aulaire), II, 39. Becich (Anton, episcop catolic), I, 198, 456. Becîcherec, II, 421, 427. Beiuş, II, 213, 420. Bekerski, I, 470. Beldiman (Alexandru, scriitor), II, 3. (Biografia), 81 şi urm. (Jalnica Trayodie), 91 şi urm. (Varianta eî), 97-9. (Menţiune), 338, 341 şi n. 2, 349, 436, 440 şi n. 3. (Traducerile), 440 şi urm. (Ser darul de Or hei), 442 n. 5. (Odisea)7 443. (Menţiune), 493. (Versuri la Tăzlău), 494. Beldiman (alţii), II, 87-8, 91 n. 1. Andrei, I, 483. Balaşa, II, 88. Constantin Toader, II, 88. Di-mitrie, II, 88-9. Gheorghe, II, 88. Ioniţă, II, 88. Lupu, II, 437 n. 1. Mihailaşco, II, 88. Ni-chifor, II, 87-8. Smaranda, II, 89. Vasile, hui lui Alexandru, II, 91 si n. 1. Belgrad, I, 102, 224, 302, 339 n. 1. Belinţ, II, 421. Belitori, I, 204. Belleval (contele de), II, 37. Belu (Constantin), II, 36, 38. Belu (Dimitrie?), II, 366-7, 346. Belu (Ştefan), II, 142. Bengeşti (familia), I, 189. Benko (scriitor), II, 202. Bercsenyi (revoltat ungur), I, 197, 470. Bergler (Ştefan, scriitor), I, 55. 57, 143-4, 200. Beringseu, II, 421. Berlin, I, 382. Bernard (Manuil, tipograf si dascăl), II, 50-1. Bertin (dr.), II, 18 n. 5. Bertoldo (ed. 1799), II, 326. Bethlen (Ioan), I, 96. Bethlen (Wolfgang), I, 91,96. Bettera (profesor), I, 57. Biblia (de la 1688), I, 38, 415-6; II, 257, 411-2, 625. Biblia lui Klein, v. Klein (Samuil). Biblia din Petersburg, II, 412 n. 1. BtpXio^ svca6a:oc (1709), I, 47. Biblioteca romanească din 1795, II, 335. Bielski (cronicar), I, 22, 91; II, 558 şi urm. Bîrlad (şcoala din), II, 43. Bîrsa, II, 61. Biro (David, Evanghelia luî), II, 71 şi n. 10. Bisericani (sihastrul din), I, 94. Bistriţa (Ardeal), I, 19, 217, 230, 47ol (Piariştiî din), II, 197. Bistriţa (mănăstirea molcloveană), I, 76; II, 530 şi urm. Bistriţa (mănăstirea olteană), II, 381 ’ n. 3, 534 n. 4, 609-10. (Ştefan, egumen de), I. 516. Blachos (Gherasim, scriitor), I, 27. Blaj, II, 64, 160, 162, 167-70, 173, 177, 197, 203, 208, 218, 234, 236, 243, 245, 252, 259, 261, 271, 299, 300-1, 369, 376, 378 n. 2, 401, 412, 414-5, 417-9, 425, 468, 471. (Dipticul din), II, 225 n. 10. (Mănăstirile din), II, 69, 164-6, 192, 228 n. 5. (Şcoli), II, 69, 161, 164, 228, 234, 415 si n. 3. (Şcoala naţională din), II, 204, 206. (Se-minariile din), II, 162. (Tipografia din), II, 164 n. 1. (Sandu Moldoveanul, tipograf din), II, 163-4. 6 TABLA NUMELOR Blanchard, II, 830, 528 n. 1. Bob (Ioan, episcop unit ardelean), II, 168-72, 183, 189, 192, 194, 206-8, 218, 228, 236, 238, 240, 243-4, 252-5. (Publicaţii spre lauda luî), 253. (Menţiune), 260-2. (Dicţionariul luî), 298. (Menţiune), 300-1, 308-2, 396, 408, 414 şi urm. (Meritele luî), 415-6. (Relaţiile cu Petru Maior), 416. (Opere), 257, 416 şi urm. (Menţiune), 417-8, 420, 469-70, 520! Bod (Petru), II, 177, 283 n. 8. Bogdan (Alexandrovicî, Domn al Moldovei), II, 532, 534, 546, 551, 560, 564. Bogdan (Orbul, Domn al Moldovei), I, 94 n. 3, 279, 391, 539, 545, 547, 552-3, 556, 638 n. 1. Bogdan (Gheorghe, Comisul), I, 299 n. 8. Bogdan (Gheorghe, student), II, 43. Bogdan (Lupu), I, 36, 67 n. 1, 115, 226-7 şi n. 3, 258, 262 şi n. 4, 274, 316-7, 330-1, 336 n. 3, 346 si n. 3; 347, 349 si n. 1, 352-3, 355 si n. 5, 358, 361 si n. 4, 362, 364, 366, 368-9, 37l, 375, 379. Bogdan (Manolachi), I, 489 n. 5; II, 25, 84-5 şi n. 1. Y. şi Versuri pentru moartea luî. Boghean (Iordachi), II, 438. Boghicî (fraţii, editori), II, 285, 325 şi n. 4. Boiagi (Mihaî), II, 313 si urm., 316 n. 3. Boian (sat), I, 242, 301, 392. Bojinca (Teodor), II, 265. Bolla (Martin, scriitor), II, 249 n. 3. Bologa (localitate), II, 197. Bolsun (Atanasie, călugăr put-nean), II, 536. Bonfiniu, I, 82. Bontăş (Mihalachi), I, 299 n. 8. Borgia (cardinalul), II, 200. Borş (Dumitrachi), II. 438. Bosie (Ştefan), I, 549 n. 1. Bosnia, I, 394. Bota (Moise), II, 471. Botoşani, I, 483; II, 30, 451. (Şcoala din). II, 42-3 n. 4, 53, 451, 453. Boţulescu (Vlad, de Mălăieştî, scriitor), I, 506 şi urm.; II, 124. Boureni, I, 94. Brăila, I, 160, 182, 194, 324; II, 18. (Daniil, episcop de), II, 388. Brăiloiu (Barbu), I, 189-90, 192. Brăiloiu (Corn ea), I, 152, 170 n. 3, 174, 184, 348, 350, 366, 376-7. Brăiloiu (Dosoftei), I, 189. Bran (Simion), II, 420 n. 1. Brancovicî (Gheorghe), I, 117, 168 ; II, 56. Brancovicî (Mitropolitul Sava), I, 34, 117; II, 56, 182, 292. Branicka (contesa), II. 32. Braşov, I, 19, 153, 173, 177, 179, 196-7, 203-4, 319, 340, 356; II, 21, 61, 111, 119, 122-3, 125, 134-6, 249 n. 3, 310, 322, 331-2, 353, 355, 381 n. 3, 395, 449, 474, 521, 620, 629. (Judele din), I, 39 n. 3. Popa Statie din, II, 332. Popa Ştefan, traducător, II, 272. Cronica Ş cheilor, II, 467 şi urm. (Calendare), 1, 151 n. 6. (Tipărituri), II, 325. Brătila, I, 219. Breviar io cronolocjico, II, 129-30. Brezenî, II, 497. Brezoianu (Petraşco), I, 190, 209. Briant (de, Agent suedes), I, 67, 124-5. Briccianino (corespondent al luî Hrisant No tara), I, 45. Brîncoveanu (Constantin, Domn al Ţerii-Romăneşti), I, 20, 37. (Părinţii), 38. (Averea), 38 n. 3. (Rudă a luî la Roma; calendare), 42. (Menţiune), 44-5, 47 n. 1, 112-3, 122 n. 1. 128, 135-8, 151 şi n. 1, 6; 155, 159-61 şi n. 1, 162 si n. 7, 168 n. 3, 172-5, 177-80, 184-7, 196, 201, 206-7, 213, 220, 227-8, 232, 242, 258, 261 si n. 5, 262-3, 265 n. 3, 266, 293-4, 303, 309-11, 313-8, 320 si n. 2, 321-2 şi n. TABLA NUMELOR 7 2, 324, 326-8, 330 si n. 3, 331, 336-7 si n. 4, 338/341-3 n. 6, 344-5 n. 2, 346-51 si n. 5-7, 352, 354-6, 361-2, 364-5, 367 si n. 1, 368-72 si n. 3, 374-80, 395, 399, 400, 416, 418 şi n. 3, 420-1, 423, 425, 430, 455, 460, 465, 475-8, 500, 526; II, 18 n. 5. (Calendare), 331. (Menţiune), 56-7, 61, 126, 157, 192, 617 n. 2, 624 si urm. (Familia), I, 396. Brîncoveanu (Constantin, boier), I, 161, 457; II, 131. Brîncoveanu (Dinu, fiul'lui Con-stantiu-Vodă), I, 49, 237, 356. Brîncoveanu (Grigore), II, 30,354, 484. Brîncoveanu (Manolachi), II, 29 n. 10 (?), 40 n. 5, 115-6, 138, 140. Brîncoveanu (Doamna Mari ca), I, 45, 191 n. 2, 208 n. 1, 210 n. 1, 211, 295, 328, 500 şi n. 1. (Familia eî), 500 n. 1. Brîncoveanu (Nicolae), II, 36, 115-6, 122, 133, 138-9, 140. Brîncoveanu (Papa), I, 320; II, 614. Brîncoveanu (Radu), I, 49, 186, 328, 428 şi n. 7, 429. Brîncoveanu (Safta), II, 120. Brîncoveanu (Smaranda), II, 630. Brîncoveanu (Stanca, fiica lui Constantin-Vodă), I, 186 n. 1, 193 n. 2, 202, 460. V. şi Radu Iliaş. Brîncoveanu (Ştefan), I, 47, 49 şi n. 4, 428 n. 7, 429. Bruckenthal (baronul de), II, 521. Brzeski (Nicolae, cronicar), II, 545 şi urm., 552. Bubulios (Nicolae), I, 52. Bucioc, II, 577. Buciuleştî, II, 581. Bucoavne si Bucvare. (Din 1699), I, 420. (din 1749), I, 520; II, 70. (din 1755), 1,533, 549 n. 1. (din 1771), II, 205 n. 2. (din 1779-80, mss.), I, 530; II, 412 n. 5. (din 1788), II, 205 n. 2. (din 1802, 1803, 1815), II, 412 n. 5. (a lui M. Becîcherechi), II, 70. Bucovina, II, 10,98,285. (Legi pentru), II, 447. (Cultura în), I, 536. Bucşanu (Preda), I, 615. Bucşănescu (Sandu), II, 48, 120. Bucureşti (Şcoala greacă din —, la Si Sava, Domniţa Bălaşa şi Măgureanu), I, 31, 43, 45, 48, 58, 455, 457; II, 40-1, 51, 343-4, 348, 363, 521, 525. (Biblioteca ei), I, 503; II, 40. (Şcoală Domnească de slavonă, la Sf. Sava şi Sf. Gheorglie V echiu),II,393,455; II, 41, 51. (Şcoli ale dascălilor). (la Sf. Ecaterina), II, 343. (la Colţa), II, 22 n. 4. (Tipografie: a Tuturor Sfinţilor), I, 58. (Colţa), I, 514 n. 6. V. şi Tipografii. (Sf. Apostoli), II, 344. (Sf. Ioan), II, 374. (Mihaî-Vodă, Curtea de la), II, 17. (Sf. Nicolae din Şelari), II, 343. (Sf. Pantelimon), II, 371.(Radu-Vodă), I, 154, 185. (Sf. Troiţă), I, 43 n. 3. (Călători din Braşov la), II, 17 n. 4. Bu’da, I, 302; II, 146, 172-4, 177, 211, 218-9, 223, 237 si urm., 243 si urm., 247, 264-5, 288, 307, 312, 317, 319, 327, 330-1, 380, 422, 428-9, 513, 634. (Biblioteci), II, 210. (Calendare), II, 173 (1806), 175, 189-90, 193, '221, 318, 336, 337 (1814-6, 1818), 340 (1825). (Dicţionariul din), II, 247, 320. (Tipografia Universităţii), II, 212. Budai (Aron, vicariîî ardelean), II, 238, 299, 324, 334, 369. Budai (Ioan —, Deleanu, scriitor), I, 3. (Opere istorice), II, 263-4. (Biografia), 298 şi urm. (Descrierea Bucovinei), 300. (Dicţionare), 306. (Menţiune), 308-9, 341 n. 1, 440 n. 4, 468-9. (Poet), 477 şi urm. Budai (Iosif, Mitropolit ardelean), II, 56. Budiştenî, II, 41. Busching (geograf), II, 128-30, 143, 313 n. 1. 8 TABLA NUMELOR Bugeac, I, 391. Buhuş (Alexandru), I, 105, 107, 222-3 si n. 2, 224-5, 254, 256-7, 306, 476; II, 592 . şi n. 1, 594. Buhus (Dumitrasco), I. 113, 347, 592 şi n. 1. Buhuş (Gheorghe), II, 492. Buhuş (Ileana), I, 219. Buhus (Ioan), 119 n. 3, 139 n. 2, 312, 351, 353. Buhus (Lupasco si soţia), I, 67 si n. 1, 252 ; II, 615’n. 4. Buhus (Nicolae), II, 562, 592 şi n. i. Buhuşeştî, I, 220-1, 254-5. Buicliul' (lorga), I, 211. Bujorenî (Moldova), I, 476 n. 7. (Pavel), I, 318. Caeavela (Gherasim), I, 45 n. 1. Cacavela (Ieremia), 1, 35-6, 274, 304, 360, 397. 428, 433 n. 1, 437. Cahul, II, 119, 122. Caian (cei doî Dimitrie, canonici din Blaj) II, 236, 253 n. 5, 254 şi n. 3. Calaili (Ahmed, Mare-Vizir), 1.354, 373, 377. Călătorii în «Europa», I, 14. Căldărusanî, I, 537 n. 10; II, 395, 620 n. 2. Calfoglu (Alexandru), II, 102-3. Caliani (Silvestru), II, 69. Caliarhi (Postelnic), II, 47. Caligrafie-{Viena, 1792), II, 327. Călimăneştî, I, 224. Calonari (Natanail), I, 449 n. 2. Caludis (Arsenie), i, 31. Călugărenî, II, 344. Căluiu, II, 381. Calimah (Alexandru, Domn al Moldovei), II, 16, 42, 419. Calimah (Mitropolitul Gavriil), I, 495, 533, 535 si n. 1, 549 n. 1; II, 24, 26, 28 n. 1, 382, 384, 392, 447. («Nepoţii» săî), II, 382. Calimah (Grigore, Domn al Mol- Bujorenî (Ţara-Romănească), I, i89. (Şerban), I, 186. Bulgaris (Evghenie), II, 20 şi n. 4, 390, 436. (Tradus de Mitropolitul Veniamin), II, 403. Buonaccorsi (Callimachus), I, 23. Burchi (Ioan, copist), II, 432. Buri (C., Stolnic), II, 50. Burnaz (Postelnic), I, 359, 375. Bursieri, I, 455; II, 30 (pentru turceşte), 51, 69, 380. Buzău, I, 35, 417 şi n. 1; II, 36, 49, 134, 412. (Şcoala din), II, 41. (Episcopî). Costandie, II, 51, 343 şi n. 1, 379 n. l.V. şiMi-trofan*(episcop de Buzău)’. Buzeşti(Cronica lor), II, 606-8,618. doveî), I, 467, 482, 488, 497 ; 11, 16. Calimah (Ioan Teodor, Domn al Moldo veii, I, 451 si n. 6, 7; 465, 467^ 482, 488j 490, 492, 495, 499, 533. Calimah (Doamna Raliţa), I, 497. Calimah (Scarlat, Domn al principatelor), II, 38 n. 10, 46, 52 n. 3,77, 340, 402-3, 449 şi urm., 497, 517. (Fiul său Alexandru), II, 46. (Codul săîi), II, 46, 51, 452 şi urm. Calimah (Teodor), I, 495. Camenita, I, 100, 102, 151, 158, 220 n’. 1, 225,239, 253, 272,581. Campe (Descoperirea America] traducere romănească), II, 438, 528 n. 1. Cananăii (Scarlat, student), TI, 43, Canela (profesor grec), II, 525. «Caniţa» (în Banat), II, 343. Canoanele Sf. Spiridon (1750), I, 531. Cantacuzini (familia munteană), I, 146, 167 n. 1, 176, 181, 186-7, 211, 232, 393; II, 78, 124. Cantacuzino (Andronic şi fiii), I, 613 şi urm.; II, 127. TABLA NUMELOR 9 Cantacuzino (Constantin Postelnicul), I, 342. (Biblioteca luî), 103, 158, 222, 319; II, 127, 624. Cantacuzino (Constantin Stolnicul), I, 16, 34, 35 n. 2 (ajută la traduceri religioase), 45, 47 n. 1, 50-1, 146, 157. (Biografia), 157 şi urm. (Studii în Apus), 157-62. (Judecat de contemporani), 162-3. (Scrieri), 163., (Biblioteca luî), 163 n% 5, 177-80. # (Familia), 179 n. 1. (Menţiune), -186, n. 2, 187 şi n. 4. (Istoria Terii-Romaneşti), 208 si urm. (Menţiune), 209, 276,293, 311-2, 320-1’, 327, 352, 356, 358, 360, 371, 374-5, 378-9, 396. (La Pa-dova), 403. (Scrierea-î italiană), 405. (Menţiune), 502. (Genealogia sa), II, 124 şi n. 2, 125. (Note ale luî), 126. (Acte de la el), 127. (Menţiune), 130, 157 n. 4, 180, 344,’ 346-7, 412, 595, 614, 616. Cantacuzino (Constantin, fiul luî Ştefan-Vodă), I, 506 si urm.; ii, 66. Cantacuzino (Constantin, fiul luî Matei Banul), II, 123. Cantacuzino (Drăghicî). I, 252 n. 4; II, 127. Cantacuzino (Elina Postelniceasa), I, 158-9 n. 3; II, 127 n. 1,617 şi n. 2. Cantacuzino (lancu, Măgureanu), 1, 116, 119. Cantacuzino (Iordachi, fiul luî Constantin Postelnicul), I, 35 si n. 4, 157 n. 2, 188, 396; II, 628. Cantacuzino (Iordachi Banul, fiul luî Şerban), I, 34, 100 n. 1, 153, 176, 190 (si o soră), 191, 203, 207, 217; II, 94, 627, 629-30 si n. 4, 634; (Dascălul său), I, i57 n. 3. Cantacuzino (Doamna Maria, a luî Şerban), 1, 132,310-11, 320, 340 (şi fetele eî); II, 627-9. Cantacuzino (Matei, fiul luî Constantin Postelnicul), I, 157 n. 2, 162; II, 623. Cantacuzino (Matei Banul; si fiiî), I, 491; II, 117, Cantacuzino (Mihaî, Saitanoglu), I, 25-6. Cantacuzino (Mihaî Spătarul), I, 157 n. 2, 161, 209, 344 şi n. 1, 348, 350, 358, 360, 371, 374, 396. Cantacuzino (Mihaî Banul), I, 156, 158-9 n. 2, 162, 170, 177-8, 183,186, 188-9, 501, 504,540; II, 109. (Biografia), 117 şi urm. (Familia), 123 ; cf. 179 n. 1. (Condica de corespondenţă), 123-4. (Genealogia Cantacuzinilor), 124. (Data redacţiei), 127. (Descrierea Ţeriî-Romăneştî), 128şiurm. (Manuscriptul romîn), 130-1. (Fraţii săî), 127. (Menţiune), 133-4, 225. Cantacuzino (Doamna Păuna), I, 181 si n. 2, 184, 187 şi n. 4,188, 295 m 6, 329. Cantacuzino (Pîrvu, fratele luî Mihaî Banul), II, 109, 119-20, 124, 128, 134. Cantacuzino (Pîrvu, nepotul luî Şerban-Vodă), I, 257. Cantacuzino (Pîrvuleţ, nepotul luî Mihaî Banul), II, 123. Cantacuzino (Radu, fiul luî Constantin Stolnicul), I, 161 n. 1, 169-70, 178, 181, 358. Cantacuzino (Radu, fiul luî Stefan-Vodă), I, 124 n. 2, 170’ n. 1, 187 n. 4, 506 şi urm.; II, 66. Cantacuzino (Radu, fiul luî Matei Banul; si fiiî), II, 117, 119, 123. Cantacuzino (Şerban-Vodă), I, 20, 33-5, 150, 155, 159, 172, 175-7, 179 n. 1 (si soţiile luî), 201, 205, 224, 226, 257-8, 262, 299, 300, 306-9, 320 si n. 1, 321, 330, 341-2, 380 si n. 5, 390, 394, 415, 417 n.’ 1, 441, 460, 474, 526 ; II, 56, 126-7 n. 1, 616 si urm., 619, 621 n. 1, 622-5, 627, 634, 636. Cantacuzino (Şerban, fiul luî Drăghicî). I, 35, 49 n. 4, 161, 358; II, 628. 10 TABLA NUMELOR Cantacuzino (Smărănelita), I, 170 n. 1. Cantacuzino (Stefan-Vodă), I, 41 n.4,57, 152, 161, 171 n. 1. 178-9 si n. 8, 182-3, 186, 188, 191 n. 3, 196, 209-10 si n. 2, 211 n. 4, 328-9, 355, 358, 370, 372, 377-80, 383, 425, 478, 500, 629. Cantacuzino (Toma), I, 178, 182, 185, 192, 323 si n. 1, 324-5 si n. 3, 349 n. 1,’ 354, 367 si n. 1, 369-74, 376, 632. Cantacuzinî din Moldova, I, 63-4, 253, 265 n. 3. Cantacuzino (Constantin Paharnicul), I, 117 n. 3. Cantacuzinî moldoveni. Cantacuzino (Dimitrasco, Domn al Moldovei), I, 98,’l00, 103-4, 110, 134, 222-3, 254, 256 si n. 3, 257, 272, 299, 306-7, 312, 392-4, 407, 472, 474; II, 570-1, 585, 594, 615. (Tatăl: Mihaî), I, 393. Cantacuzino (Ilie), I, 119-20, 127, 238, 262-3, 346-7, 349, 352, 355, 358, 398, 476-7. Cantacuzino (alt llie), I, 492 n. i 7, 496 n. L Cantacuzino (Ioan, mort în 1692), II, 483 n. 2. Cantacuzino (Ioan, Deleanul; fiul lui Iordachi, Vistier, Logofăt,) I, 492-3; II, 24-5, 78, 84-5. (Alţii cu acest nume), I, 492-3 n. 1. Cantacuzino (Ioniţă ; Păşcanul ; cronicar), I, 245 n. 5, 269 n. 2, •271 n. 2, 481 n. 1, 482, 491 şi urm. (Cronica luî), 493-6. (Menţiune), 499, 536; II, 11, 85, 117. • Cantacuzino (Iordachi I-iu), I, 236-7, 244-5, 252; II, 575 şi urm., 616. Cantacuzino (Iordachi Deleanul, fiul precedentului), 1,236-7,448, 491-27. (Soţia luî, Elena), I, 243, 491 n. 5. Cantacuzino (Iordachi din 1766), I, 272. Canta (Maria, mama luî Venia-min Costachi), II, 399. Cantacuzino (Marieta), II, 48. Canta (Matei), I, 493 n. 3. Cantacuzino (Toderasco), I, 107, 492. Cantacuzino (Teodor), I, 491. Cantacuzino (Toma), I, 252, 575 şi urm., 580-1. Cantacuzino (Vasilaşco), 1,336 n. 4. Cantemir (Antioh, Domn al Moldovei), I, 36-7, 45, 113, 115, 137, 175, 186, 227-8, 233, 237-8 si n. 2, 260-3, 274, 300, 302, 32i, 329, 336-9, 342, 344 n. 2, 345 si n. 6, 346, 349, 352-6, 361, 364, 366, 368 n. 4-5, 369, 371-2, 374-9, 398, 473 n. 2. 475 si n. 3, 477, 496 n. 4; II,' 633. (Fiii săî), I, 37, 486. (Fiul Ioan), I, 37. Cantemir (Antioh, poetul), I, 295, 381 şi n. 5, 402, 428. ' Cantemir (Casandra, Doamna luî Dimitrie), I, 128 n. 3,239, 300-1, 320, 340-1. Cantemir (Constantin- Vodă), 1, 35-6, 63-4, 98-101, 104-5, 110-1, 115, 126, 173, 225 si’ n. 4. 226, 237, 247, 250, 255,’ 257-9, 272, 292 si urm., 297 si urm., 303, 327, 367; II, 595,’597, 621 n. 1, 630, 633. (Naşa lui), I, 298 n. 3 şi urm., 374,392-3, 474-5. Cantemir (beizadea Constantin), I, 486 şi n. 2. Cantemir (Dimitrie-Vodă), I, 3, 16. (Educaţia), 35. (Divanul), 35-6. (Cultura greacă), 37. (Menţiune), 38-9. (Istoria ieroyUjkă), i 14-5. (Menţiune), 66, 80, 124-7, 166, 185, 192, 225 n. 4, 233, 238-41 şi n. 2, 242, 259, 262, 264, 273 si urm. (Opere de fî-losofie), 273-4. (Divanul), 274-5. (Istoria imperiului otoman), 275-6. (Descrierea Moldovei), 276. (Planul Istoriei Romînilor), 276. (Ideile din această operă), 276 şi urm. (Data Hronicului), 287. (Traducereşirevisie),291. (Mss., ediţii), 291 n. 2. (Viaţa lui C. Cantemir), 292 şi urm. (Viaţa lui D, Cantemir);294-5. (Istoria Can- TABLA NUMELOR 11 tacuzinilor), 295 şi urm. (Valoarea istorică), 297 şi urm. (Di-mitrie la Iaşi), 300. (Primeşte pe Şerban Cantacuzino), 300-1. (La Constantinopol), 302. (Prieteni aici), 302-3. (La Soroca), 304. (Moartea tatălui lui), 304. ! (Viaţa acestuia), 304 şi urm. , (Omorul Costinilor), 311 şi j urm. (Istoria Cantacuzinilo?•), î 319 şi urm. (Utilisarea lui del Chiaro), 320. (Trădarea), 321-3. j (Istoria ier oglifi că: Domn întâia oară), 329 şi urm. (Mazil. Prie- \ tenî turci), 333-5. (Studii muşi- | cale), 334. (în Ungaria), 338-9. j (La Constantinopol), 339-40.(Că- j sătorie), 339-41. (La Constan- j tinopol), 341. (Lupte pentru j tron), 343 şi urm. (Răcorită j Domn), 355. (Capuchehaie al lui i Antioh), I, 355. (Fabula), 356 şi urm. (Prigonit de adversari), 366-7. (Biografia lui C. Cante-mir), 367 şi urm. (Povesteşte evenimentele delal6931a 1700), 368-9. (Negocieri şi împăcare la 1703), 369 şi urm. (închis), 370-1. (Comparaţie cuGreceanu),371-2. (Trădat de Antioh), 372-3.(Toma Cantacuzino stăruie pentru pace), 374. (Toma povesteşte intriga de la 1703), 374 şi urm. (Nouă negocieri cu Brîncoveanu), 376 şi urm. (Rolul luî Alexandru Exaporitul), 379-80. (Pace), 380. (Data scrierii), 380-1. (Mss. şi ediţie), 381 n. 1. (Ist. imperiu- i lut otoman), 381 şi urm. (Data), 381-3. (Comparată cu Descrierea), 384. (Viaţa la moşie a : autorului), 385. (Izvoare), 386-7. ! (Valoarea actuală), 388. (îm- j părţirea), 388-9. (Căuşele decăderii otomane). 389. (Izvoare creştine mai nouă), 389-90. (Locul dat istoriei Romînilor), 390 şi urm. (Viaţa luî C. Cantemir), 394 şi urm. (Despre Brîncoveanu), 395-7. (Comparat cu Viaţa lut C. Cantemir), 397-8. (Numit Domn la 1710), .398 şi urm. (Ediţii), 401 n. 2. (Divanul), 402. (Hronicul), 402 n. 7. (De stătu politico), 403. (Descrierea Moldovei), 403 şi urm. (Data), 405-6. (Izvoare), 406. (Plan), 406-7. (Istoria Mohamed anilor), 402. (Coranul), 402 şi n. 5. (Explicarea Catechismului), 402 n. 5. (Călătoria la Caspica), 412-3. (Genealogia), 412. (Harta zidului Caucasului), 413 n. 2. (Discursuri), 428. (Menţiune), 477-8. (Descrierea), 503. (Menţiune), II, 8, 81. (Ist. imp. ot.), 81. (Menţiune), 82. (Evenim. Can-tac.), 127. (Descr., Hronic, Ist. imp. ot., Cantacuzini', Divanul, Masica), 180. (Menţiune), 224 n. 6. (Ist. imp. otom., Viaţa lui C. Cantemir, Descrierea), 225. (Menţiune), 231-2. (Descrierea), 248. (Menţiune). 330 n. 2. (Can-tacuzinii), 432-3. (Descrierea), 439. (Menţiune), 595-6, 632-3. (Mama luî), 1, 297-8. Cantemir (Safta Domnita), 1,315-6, 352. Cantemir (Serban beizadea), 1, 428. Cantemir (Smaranda Domniţa), I, 288. Cantemir (Teodor), I, 298. Cantemir (Sultan tatar), 1, 270. Canterbury (William de), 1, 58 şi n. 1, 144. Capasuli (Samuil), I, 38 n. 1. Capete de poruncă (1775), I, 523. Căpuşul-de-Chupie, II, 234. Caracas (Constantin dr.), II, 36, 45 n. 3. (Tipografia sa), l\) 377 n. 4, 449 n. 3. Caracas (Dimitrie cir.), II, 45. Carageâ (Ioan Gheorghe-Vodă), II, 46, 49, 346, 354, 359, 364-7, 521, 523-4. (Condica sa), II, 449. Carageâ (Nicolae-Vodă), II, 16, 27, 29, 33-4, 45; II, 21, 137-8, 152. Carageâ (Ralu, Domniţa), II, 47,50. Carageâ (Scarlat, capuchechaie), I, 360, 364, 376, 379. 12 TABLA NUMELOR Cara Gheorghe, II, 147. Caramanlîul (Dumitrachi), I, 873. Cara-Mustafâ (Mare-Vizir), 1, 473. Caransebeş. II, 71 n. 10, 146, 426, 429.' Carantinarul (Dimitrie, cleric unit), II, 254. Carazin (Nazarie), II, 118-9, 121, 134. Carcalechi (Zaharia),II, 318-9 sin. 5, 331 si urm., 337-8, 440-1, 450, 500,’ 524, 527. (Apelul din 1825), II, 340-1. (înştiinţarea pentru Biblioteca romînească), II, 338-9. (Ziarul), II, 338. Cariofil (Ioan), I, 33 si n. 2, 49-50 şi n. 2, 50, 163, 459 ; II, 376. Carlovăt, I, 121, 193 n. 2, 518 n. 4; II,’61, 67, 170-1, 299, 369. (Patriarchî de), I, 507; II, 169. Carol al Xll-lea. I, 125, 133, 135, 138-41, 148, 152, 182, 188, 212, 286, 321, 384 n. 10, 399-400, 469, 477-8, 505 ; II, 636 n. 1. Carra (scriitor frances), II, 20, 437, 452. Carra (Toma, legist), 11, 447-8. Carte de pravilă (criminală; 1807), II, 300. Carte de rugăciuni (1809), II, 403. Carte folositoare de suflet (ediţia 1794, 1799, 1800), II, 375 si n. 1, 395. (ed. din 1819), 375 n. 1, 394. Cărţi oprite, II, 36. V. şi Ardeal (cărţi religioase tipărite în). Caşin, I, 216, 478 n. 6. Cassarati (Agent la Viena), II, 29. Castoria, II, 366. Castriotul (boier muntean), I, 48, 322-4 şi n. 1, 325-7. Cătănie (cîntece de), II, 467. Catargiu (Apostol), II, 584. Catargiu (Costin), I, 483. Catargiu (Ianachi Banul), II, 610-1 şi n. 1. Catargiu (Ilie), I, 122, 124, 132, 238, 264, 398. Catargiu (alt Ilie), II, 25. Catargiu (Ştefan), II, 495. Catavasieriu (1742), I, 514. (1753), I, 521. (1768-9), I, 523. (1778), II, 382. (1781), 523. (1784), 372. (1793), 373. Ca/!ec/mvm(dinSîmbăta-Mare, 1726), II, 70. (cu litere latine, 1780), II, 203, 205 n. 7, 282 n. 2. (ro-mîno-german, 1784), II, 205 n. 5, 327. (neunit din 1789), II, 324. (din 1804), II, 327. (cel Mare, 1815), II, 417. (din 1818, II, 404. (unit c. 1800-5), II, 172, 174. Catena Psalmilor (ms., 1748), 1,530. Cătlăbuga, II, 546. Cavala, J, 352, 365. Cavalioti (Teodor), II, 297 n. 3, 310. Cavsocalitivul (Neofit), I, 523 n. 7; II, 40 n. 4. Cazaci, I, 88, 100, 216. 240-1, 244, 271, 279, 351 n. 6, 474, 534; II, 147, 225, 556, 571, 579. (Presupuşii—din secolul al XV-lea), II, 565 şi n. 4. Cazacul (Petru Lăpusneanu, zis), I, 21 ; II, 559. Cazanii (din 1747), I, 519. (din 1768), I, 523. (din 1781), II, 373. (din 1784), II, 373. V. şi Miniat şi Filaret al II-lea. Cealîc-Ahmed-Aga, I, 353. Ceaslov. (1715), I, 420, 422. (1731), I, 513. (1745 ; Rădăuţi), I, 514. (1745 ; Rîmnic), I, 519. (slavon, 1750), I, 514. (moldovenesc; 1749-50), I, 549 n. 1. (1763), I, 549 n. 1. (1776), II, 370. (1777), I, 523. (1779), I, 525. (1781), II, 372. (1784), I, 523. (1813; grecesc), II, 51. (1817), II, 404. (din Sibiiu), II, 325. Ceaurestiî, I, 217 n. 2, 247 n. 2, 338 n. 2. Ceaurul (Dumitraşco), I, 175, 338 ; II, 595. Ceaurul (Vasile), I, 217 si n. 1, 229-30, 478. Cehan (C. Hagi Gheorghiu), II, 22. V. şi Racoviţă (Cehan). Cehrin, I, 117 n. 3, 159, 254. Cepariul (Ivaşco), II, 615. Cepleniţa, I, 67. Ceraş (localitate), II, 34. TABLA NUMELOR 13 Cerchez (Aga), I, 112, 137. Cerchez (Mehmed-Aga), I, 333, 337. Cerchez (Constantin), II, 99, 405. Cerchez (Ştefan, Comis), I, 315, 333. Cei'easca floare, I, 533. Ceremonii (în principate), I, 498. Cernat (căpitan), I, 387. Cernăuţi, I, 536 ; II, 10, 88, 498. Cer neţi', I, 151 n. 1, 153, 173-4. Cernica, II, 344-5, 381 n. 3. Cesarea (Procopie de—a lui Filip), I, 497. Cetatea-Albă, I, 271, 384, 546. Cetăţuia, I, 102, 229 n. 5, 301 şi n. 6, 476. (Tipografia din), I, 32. Chalkokondylas, II, 625. Chesarie (episcop de Rîmnic), I, 446 n. 6, 449, 522 şi urm. (Discurs), 525. (Istoria războiului din 1769-74), 525. (împărţirea Istoriei Romînilor), 526. (Menţiune). II, 45 n. 4, 145, 292, 335, 342, 369, 376, 384. Chiaro (del), T, 41 si n. 4, 57, 162 n. 7, 422, 429 ; II, 187. Chiev, I, 240 si n. 2, 241, 321$= 535, 537 n. ’ 4; II, 163, 272, 274, 390. (Calendare de), II, 332. Chigheci (căpitan), II, 595 n. 1. Chilia, I, 91, 129 n. 3, 384; II, 534, 546-7. Chimenitul (Sevastos), I, 34, 44, 48, 529. Chios, I, 372, 379. Chiparisa (Nicolae; cronicar), I, 214-8, 470. Chiprovacî, I, 460 n. 9. Chiriacocl/omion (din Bălgrad), I, 420. (din 1732), I, 513. (din 1800), II, 376. (din 1811), 394, 396 şi n. 4. Chirica (Ienachi), II, 109. Cf. Chirii (Dicţionariul), I, 56, 144. Chişinău (şcoală), II, 43. (Gramatică romîno-rusă din), II, 276. Chiuprulii, T, 302, 345, 389, 399. ChristopulQS (Atanasie, poet), II, 38, 491. Ciceagcv (amiral), II, 515. Cigmău, II, 299. Cîmpenî (popa Nicolae din, scriitor), II, 410 şi n. 1. Cîmpii lui Dragoş, I, 94. Cîmpina, II, 18. Cîmpineanu (Constantin), II, 41. Cîmpineanu (Pantazi), II, 116, 122. Cîmpineanu (Scarlat), II, 18, 41. Cîmpulung (muntean), I, 188, 209, 300, 304. (Melhisedec, egumen de), 1, 435. (Daniil de, scriitor), I, 434-5. V\ şi Daniil (Mitropolit muntean). Cîmpulung (Moldova), I, 222. Cîndescu (Ilinca), I, 202. Cîntărî (cele nouă — din Psaltire), II, 404. populare istorice, II, 460-1, 483. Ciocîrlan (Vornic), I, 349. Ciocoi (partea lor în literatura populară), I, 7-8. Ciocoticî (Ghergheli de; scriitor), II, 265-7, 339. Ciohoranul (Alex.), II, 437 n. 3. Ciomîrtan (Sava), I, 66. Cioranul (Ştefan), I, 206. Cîrjaliî, II, 358. Ciubăr-Vodă, I, 560-1. Ciuhru, II, 544. Cladova, I, 151-2, 174. Clemaron (profesor), II, 38. Cleobul (Gheorghe, şi metoda lan-casteriană), II, 48, 362. Climent (episcop de Rîmnic), I, 519-20; II, 156, 410. Clinceanu (tipograf bucurestean), II, 378 n. 1, 449 n. 3. ’ Cluj, II, 197, 206, 209, 223, 234, 259, 262, 297-8, 419, 474, 521. (Şcoli), II, 114, 259, 415 şi n. 5, 471. (Seminariu), II, 68. Cneajna (Domniţa, fata luî Şte-fan-cel-Mare), II, 545. Cocorescu (C.), II, 109-10. Cocorescu (Matei), I, 419. Cocoreşt.î, I, 158-9, 258. Cogîlnic, I, 481 şi n. 3. Cojeşti, II, 487, 489. Colceag (Dimitrie), II, 110-1. 14 TABLA NUMELOR » Colincăuţî, II, 405. Columb (Zaharia), II, 330. Comana, II, 119. Comenius, II, 315. Comnenul (Alexie, şi Panoplia dogmatica), I, 47 şi n. 3. Comnen (Atanasie— Ipsilanti). V. Ipsilanti. Comnen (Dionisie, patriarh de Constantinopol), I, 45 n. 1. Comnen (Ioan Papa; în călugărie Ieroteiu de Silistra), I, 33, 44, 50-1, 54, 58-1, 163, 406. Comnen (Nicolae Papadopulo), I, 45, 163; II, 404. Conachi (familia), IT, 495 şi urm. Conachi (Costachi), I, 3, 352; II, 3, 339. (Matilda. traducere), 439, (Menţiune), 440. (Legist), 449. (Menţiune), 468. (Dicţio-nariu ingineresc), 496. (MJnilia şi viaţa), 495 şi urm. (Poesiî), 499 şi urm. (Traduceri), 500. (Scrisori), 500 şi urm. Conachi (Manolachi), II, 496-7. Conachi (Mărioara), II, 497. Condici, II, 637-8. Conducere pentru învăţătorii şcolilor normale, II, 328. Conduratu (Clucerul Ştefan), II, 352, 445. Constantin (Ciobanul, boier moldovean), I, 256, 308, 472. j Constantin (Clucerul). V. art. precedent. Constantin (protopopul; la sinodul din Florenţa), II, 534. Constantin (dr.), II, 45. Constantin (Gheorghe; şi Dicţio-narini său), I, 444. Constantinopol, I, 64-5, 82, 93, 114, 201. (Şcoala din), II, 25 n. 2, 53 n. 2. (Patriarchî). Atanasie, I, 47, 194. Calinic, I, 335. Dionisie Seroglanul, I, 304. Ga-vriil, I, 47. lacov, I, 304. Paisie, I, 419 n. 7. Partenie, I, 445. Consuli, I, 14; II, 12-3. Conţescu (căpitanul), I, 217,478. Contu (Polizoî), II, 32, 50, 326 n. 5. 433. Copoii (Iaşi), I, 120, # Corbea (David), I, 41, 321, 436-7; II, 634. Corbea (Ioan), I, 321. Corbea (Sebastian), I, 436-7. Corbea (Teodor, scriitor), I, 436-7, 504; II, 257, 634. Corbeanu (Dumitrasco), I, 343; II, 625 n. 4, 631. Corbeanu (Mihaî), I, 313. Corbeanu (Vintilă), I. 317; II, 614, 617 n. 2. Corbi, II, 342. Corea (dr.), I, 328. Corespondenţa dintre un Moldovean si un Muntean, II, 345, 347. 361-2. Coridaleîî (Teofil), I, 50. Cornaro (Anton, scriitor), I, 45. Corneli (canonic), II, 172-3, 175-6, 209, 211-3, 215-6, 243 si n. 1, 2, 245 n. 1, 263 n. 1, 281 n. 2, 285, 309 n. 1, 315-6 si n. 3. 316-7 şi n. 1, 338, 418. ’ Cornescu (Vistier), II, 140. Cornides (învătat ungur), II, 202. 225. Cornu-luî-Sas, II, 577. Corvinî, 1, 168. Costa (Ştefan), II, 203. Costăchesti, I, 257, 314-6, 491 n. 2 ; H, 399 n. 6. Costachi (Constantin, fiul lui Ga-vrilită), I, 398. (alt Constantin), II, 399. Costachi (Gavrilită), I, 306, 308, 399. (Fiii lui), i, 347, 476 n. 7; II, 399. Costachi (Grigore), II, 399. Costachi (lorclachi), I, 242-3,267; II, 399, 464. (Alt Iordachi, 1766). 453 n. 3. Costachi (Lupu), I, 124, 127. 129. 137, 227, 229, 234 şi n. 4, 5 ; 235 n. 1, 240, 242 si n. 5, 265. 293-4, 318, 326-7, 347. 351, 398; II, 399. Costachi (Serban, Negel), II, 90, 339, 406^ 498. Costachi (Vasile), I, 314-5, 318, 349, si n. 1, 358, 361-2 si n. 5, 476 n. 7. Costachi (Mitropolitul Veniamin), TABLA NUMELOR 15 —4t T, 13, 291 sin. 2; II, 301,339, 369, 379, 395-6 şi n. 4, 398 şi urm. {Ist.scripturii V. Testament), II, 406. (Funia întreită), 406. (Liturghii), 407. (Testamentul său), 408. (Menţiune), 432 şi n. 3, 433, 449, 496, 498, 512, 518. Costea (loan, profesor), II, 520. Costiniî, I. 166 n. 1, 297, 313-4, 337. Costin (Postelnicul), I, 22; H, 557 n. 4, 573 si urm. Costin (Ioniţă), 1,23,63-4, 110, 312, 336 n. 4, 349 şi n. 5. (Descendenţa sa), I, 64. Costin (Miron), I, 22-3, 62, 64 şi n. 6, 66 n. 1, 77, 80-1, 94-5 şi j urm., 99. (Istoria sa), 164. (Informaţia), 165. (Predoslo via), 164, 169, 223-4 si n. 6, 225-6, 237, 249 si n. 2.’ 253 si n. 3, 254, 258, 270-2, 276, 282-3 si n. 4, 288, 300-1, 311 si urm., 496 şi n. 2, 502-3, 570 ; II, 80, 82 n. 1, 224 şi n. 6, 385. (Poet), 483. (Menţiune), 548 n. 5. (începuturile Moldovei la el şi la Ureche), 550, 557 n. 4. (Prefaţa scurtă a cronicii luî), 572. Izvoare), 572 şi urm. (Partea personală a scrierii), 580. (Data redactării), 583 n. 2. (Predoslovia), 583 şi urm. (Opuscululpolon în prosă), 585 şi urm. (Izvoare), 586. (Prima ideie a originii romane), 586 n. 1. (Izvoare) 587, 589, 591. (Poemapolonă), 588 şi urm. (Cartea pentru descălecat), 591 şi urm. (Data), 591 n. 1. (Menţiune), 593-4,596,598-9.(ŞiIstoria Crăiel Ungureşti), 601 n. 4. (Menţiune), 617. (Soţia luî, Ileana), I, 62-3. Costin (Nicolae), I, 3, 23-4. (Ceasornicul Domnilor), 23. (Viaţa), 62 şi urm., 65-6. (Ceasornicul), 68 şi urm. (Cronica), 78 şi urm. (Izvoare), 79. (Cronografele), 83 şi urm. (Greşeli în istoria universală), 86-7. (Izvoare), 87, 96. (Adausuri), 90. (Amintiri), 93-5. (Data redactării), 94-5. (Cronica de la 1661), 98-9. (Iz- 0 voare), 99 şi urm. (Analisa a-cesteî părţi), 99 şi urm., (Menţiune), 129 n. 3. (Msse, titlu), Î31 şi n. 3. (Menţiune), 132, 134, 139, 143. (Predoslovia), 165. (Menţiune), 210 n. 3, 212, 220-2, 249, 253, 255, 259-61, 269-70, 276, 281-3 si n. 4, 300, 303-5, 312, 316, 336 n. 4, 342, 347 si n. 1, 348,355,392, 406, 459, 472, 474-6, 491 n. 2, 496, 502 si n. 3, 539; II, 79-82 n. 1, 106, 167, 179-80, 187, 202, 224 si n. 6, 231, 248, 344, 385, 454 şi urm., 598,602, 625-6. (Soţia sa, Elena), I. 102, 106, | 132,’ 243, 316. Costin (Petraşco, fratele precedentului), I, 23, 64-5, 303, 312. 315-6. Cosi® (Velicîco), I, 63, 66, 104, 226, 302-3, 312, 314-8, 475-6 n. 5. Costin (Toma, scriitor de peste munţi), II, 264. Cotnari, I, 94, 107 n. 1, 307, 407. Coţofăneştî, I, 40. Cotore (Gherontie), II, 69, 71 si n. 9, 163, 178, 409, 414-5. CotrocenI, I, 43 n. 3. Cottin (Doamna), II, 439. Covaci (Meletie, vicarii! de Ora-dea-Mare), II, 418. Coxe (călător), II, 442. Cozia, I, 203-4. Cozma (Mitropolit muntean), I, 426 (?), 515, 521-2; II, 141, 370 şi n. 8, 371 şi n. 1, 373. Cozlov, II, 556. Crăciuna, II, 546, 565. • Craiova, I, 153, 516; II, 23, 51, 134, 146-8 n. 1, 358, 370. (Şcoală), II, 41. ( latină), I, 517. (loan Crăciun din), II, 339. Creta, I, 158, 520 n. 4. (Nectarie de; scriitor), I, 32. Creţulescu (Iordachi), I, 195. Creţulescu (Matei), I, 49 n. 4. Creţulescu (Radu), II, 615, 624 n. 1. Creţuleştî (familia), I, 64. Crimeia, I, 241 şi n. 2, 369. 16 TABLA NUMELOR Crisan (St., scriitor ardelean), II, 297, 307. Cristari (dr. Mihaî), II, 47, 50. Cristeştî, I, 132. Critil şi Andronius, II, 433. Croaţi, I, 44; II, 561. Cromer, I, 65, 91, 166. Cronica celor două principate, W, 79. Cronica de la Cluj, I, 221 n. 5. Cronica munteană pană la 1731, I, 500-1. Cronica lui Sava, I, 280. Cronica Slovenilor, I, 117. Cronografe, I, 83 si urm., 89, 537 n. i0; II, 130. Cronologia critică a Cantacuzini-lor, II, 106, 129-30. Cronologia tabelară, I, 168 n. 3: II, 106, 126-7. Cropotov (brigadir rus), I, 322. Crupenschi, I, 475 n. 1, 476. Dabija (Istrati-Vodă), I, 31, 1.00-2 si n. 1, 217 n. 2, 222 n. 2, 250, 252, 299, 392, 394, 471 n. 5; II, 575, 590, 593. (Familia lui), I, 124 n. 3. Dabija (Păharnicul), I, 124 n. 3. Daghestan, I, 412. Daltaban-Pasa (Mare-Vizir), 1,225, 304, 333-4, 336 n. 3, 345- 6, 349, 352, 374-6, 392. Damad-Hasan-Pasa (Mare-Vizir), I, 372, 377. Damaschin (episcop de Buzău si Rîmnic), I, 418, 435, 516, 518 n. 4, 519, 526; II, 158, 292, • 328 n. 3, 410. Damaschin (Mina lin), II, 459 n. 1. Damian (Mitropolit moldovean), II, 535. Damian (Paladie, bursier), I, 42. Dămian (Vasile, cronicar), I, 62, 77, 95,100, 104; II, 596 şi urm. Dan (Ienachi, Căminar), II, 339. Daniil (Mitropolit muntean), 1,435. Danovici (Petru, scriitor), I, 84 şi n. 2, 85 şi n. 1, 4; 86. Crusius (Martin), I, 25. Csâky (Ladislau), II, 628-si n. 2. Cuha, II, 590. Cuniţchi (P., profesor), II, 402. Curopalatul (Hrisoverghi), II, 53 n. 3. Curt Mehmed (guvernator al Iaşilor), I, 128. Curtea-de-Argeş, II, 67. Curutî, I, 41; II, 633. Cuţovlahi, I, 166-7; II, 226, 252, 588. Cutuzov (general rus), II, 359,484. Cuza (Ianachi), I, 489 n. 5; II, 84-5 şi n. 1, 109, 638 n. 1. Cuza (Miron), I, 64. Cuza (Spătarul), I, 230, 348 si n. 5, 478. Cuza (Varlaam), II, 493. Cuzanu (Anania), II, 449-50. Danzig, I, 107. Daponte (C.), I, 59, 262, 433. (Biografia), 445-6. (Opere), 446-7. (Menţiune), 448, 452 n. 1. (O-pere istorice), 458-61. (Menţiune), 520, 524-5; 11,47 n. 2. Darabant (Ignatie, episcop de O-radea-Mare), II, 169 si n. 7, 170, 172, 175-6, 193-4,’208-10, 213, 237, 285, 413, 415, 418-9. Darie (lordachi), II, 437. Darvari (Dimitrie N.), II, 339-40, 345. (Gh. si C.), 266 si n. 1. Dascăli (1779-81), II, 23’n. 3. A-lexandru, I, 434. Damaschin, I, 321-2. Grigore (din Buzău), I, 84 şi n. 3. Ilarion (de psaltire), I, 537. Petraşcu (diac moldovean), I, 36. Dascăli greci, II, 39. Datoriile supuşilor (1813), II, 328. David (Mitropolit al Moldovei), II, 537 n. 2, 539, 552. Davidel (pretendent), I, 338-9. Deal (mănăstire), I, 28, 154, 457 ; II, 379, 602. 'TABLA. NUMELOR 17 Decameron, II, 441. Dediul (Medelnicerul), I, 352, 361, 377, 379. Dediul (Spătarul), I, 399, 474. Deliaut (Carol, fabricant), II, 38 şi n. 6. Dej-Ocna, II, 414. Del Monte (călugăr), I, 162. Depasta (Petru, scriitor), I, 445, 447, 461-2. (Fiul său?; Draca-chi), I, 462 n. 3; II, 386 n. 2. Derbend, I, 290, 412. Derra (Naum), II, 340. Desalleurs (ambasador), I, 120 şi n. 1. Desfontaines (abatele), I, 444. Deşliu, II, 116. Despot (Ioan-Vodă), I, 20, 22, 90, 94, 251, 481; 11,187, 554,559. Deva, II, 159. Devai (Iosafat, cleric unit), II, 72, 410 n. 2. Devlet Ghiraî (Han), I, 98. Dicţionare, II, 273. AtâaaxaXia ypiauaviy.7] (1768), I, 448. Diichiti (Constantin Vătaful, cronicar), I, 186, 211-2. Diicul (Mare-Logofăt), I, 350. Dimachi (capuchehaie), I, 359, 367-8 şi n. 7, 369-70, 372, 374. Dimachi (Nicolae, poet), II, 494. Dîmboviţa (cetatea), II, 560. Dimitrie (Constantin, Agent la Viena), II, 38. Dindar (Agent al luî C. Brînco-veanu), II, 61. Dinga (Hatmanul), I, 89. Dionisie Eclesiarchul (cronicar), II, 112, 129, 145 şi urm. (Biografia luî), 145-7. (Cronica), 148 şi urm. (Menţiune), 338,342, 352. Discursuri, I, 428-30. Dlugosz, I, 87 n. 1, 91; II, 561. Dobra (localitate), II, 61, 159. Dobra (Petru, scriitor), I, 518. Docolina, I, 555. Doctrina cliristiana (1757), II, 71. Dogmele Credinţa (Neamţ), II, 397 n. 1. Dohan-Cale, II, 620. Domneşti, I, 224, 256. Done (Logofăt al Văcărestilor), II, 132, 489. Done («fiastrul Hînculuî»), I, 473. Donicî (Andrei), I, 483. Donicî (Andronachi), II, 82, 449 şi urm. Donicî (Darie), I, 215, 217 n. 2; II, 450. Donicî (Nicolae), I, 349 si n. 5, 366; II, 450. Donicî (alţiî), II, 450-1. Dorogean-Alimed (Mare-Vizir), I, 353. Dosofteî (Mitropolit moldovean), I, 94, 103, 130, 223, 415-6, 439, 490; II, 292, 483, 572, 586 n. 1. Dosofteî (patriarch de Ierusalim : rol cultural şi opere), I, 22, 32-3, 36, 42 si urm., 43-5, 48, 50, 59, 67 si n. 8, 115, 198, 439, 450; II,’ 59, 61, 180, 196. Drăgănescul (Badea), II, 29 (?), 118. Drăgăneştî, I, 151, 160, 173, 237. Drăgăşanî, II, 192. Drăghicî (familia), II, 78 n. 4. Drăghicî (Iordachi), II, 78. Drăghicî (Manolachi) (Istoria), II, 78. (Codul), 454. Drăghicî (Vasile, traducător), II, 439. Dragomirna, I, 13; II, 392. Dragos (Moise, episcop de Ora-dea-Mare), II, 177, 181-2, 418. Drăguţescu (llie), II, 584. Drosu (Armaşul), II, 615. Dubău (Tudose), I, 77, 80, 99-101, 103-4; II, 594 şi urm. Duca-Vodă (Gheorghe), I, 31-3, 35, 67, 98, 100, 102-3 si n. 1, 105 si n. 2, 106, 108, 150, 158-9, 219-20 n. 1, 222-3, 230, 247 n. 1, 250 n. 1, 253, 255 si n. 3, 256, 258, 272 n. 2, 299, 306, 312, 320 n. 1, 392, 447 n. 6, 460, 472-4, 476; II, 570, 584, 594, 615-7, 623-4. (Doamna sa, Anastasia). V. Anastasia. Duca (Catrina, fiica lui Duca-Vodă), I, 109, 223-4, 255. Duca (Constantin-Vodă), I, 33 si n. 3, 66, 79, 89 n. 1, 98-9, 106, 2 18 l'ABLA NUMELOR 111-4, 119-20, 137, 161, 170 n. 3, 174-5, 206, 226-7, 232, 236-7, 247, 259-61, 304 n. 8, 310,313, 331-3, 336 şi n. 4, 337, 342, 344-5 si n. 4, 348-9, 351 si n. 5, 6; 352, 355 n. 2, 359, 361-2, 365-6, 368-9. 372, 375, 459-60, 475-6; II, 595-6, 631,633. (Doamna sa, Maria), I, 161, 206, 236, 260,332-3,337, 342 si n. 2,353-5, 368. (Fiul, Şerban),’ I, 342 n. 2. Duca (Neofit), II, 40 n. 5, 41, 314, 343. Duca Sotiriovicî (tipograf),1,447-8, 531, 549 n. 1. Dudescu (Constantin), I, 446-7, 515; II, 117-8, 120-1. Economia (rurală, c-ărtî de), II, 246. Edelspacher (Sigismund, de Go-rog), II, 331 n. 2. Eder, II, 204, 206-7, 227, 247, 249, 262. Eftimie (cronicar), I, 76; II, 540, 543 şi urm., 553 şi n. 2, 554, n. 1. Eftimie (episcop de Rădăuţi), II, 543 n. 1. Elaion (Chiriac), II, 47. Eliad (Rădulescu, I.), II, 524, 529. «Emanuel» (cavalerul; Castritio), I, 187 n. 4. Enchiridion contra schismei paşpis-taşilor (1690), I, 44. Enciclopedia, I, 386. Engel (I. Cristian), 1,210-1,219-20, 225, 227, 247, 249, 264, 307 n. 1, 370. Epictet, II, ol3. EjjisLoluyrafie (carte de), II, 325. 1 Erdeli (profesor în Bucureşti), II, J 524. Erdeliotul (Lad., candidat de pro- / fesor la Iaşi), II, 53. v Erdelyi (prieten al lui Sincai), II, 209. Erlau, II, 419. Dudescu (Constantin; ultimul), II, 44. Dudescu (Nicolae), II, 29 n. 10, 109, 117-8. Dudescu (Radu, ginerele lui Constantin Cantacuzino Stolnicul), I, 39, 154 n. 1, 189, 209 (şi familia), 210 n. 4. Dudescu (Safta), II, 32. Dulgherul (Iordachi, boier moldovean), I, 245. Duma (dascălul Radu, din Braşov; scriitor), II, 324, 410 n. 1. Durac (revoltat moldovean), I, 472. Duşco (mănăstire), II, 142. Ermeneutica Vechiului Testament, (în preparatie la Blaj), II, 171. Ermologiu (1792), II, 383. Erneanul (Patericul lui Ioan), I, 530 n. 4. Erotocrity II, 439. Esop (fabulele lui; ed. 1812), TI, 427 şi n. 4. (ed. 1816), II, 326. Esterhazy (general), I, 470. Estienne (Henri), II, 387 n. 1. Europenii (în serviciul luî Brîn-coveanu), I, 39 şi urm. Eustatiades (Postelnic), II, 103. Eustatievicî (Dimitrie, gramatic), II, 271 şi urm., 333. Evanghelie, (din 1648), I, 35 n. 4. (greco-romînă din 1693), I, 420. (1697), I, 420. (1723), I, 435. (1746), I, 519. (1749), I, 514. (1760), I, 522. (1762), I, 549 n. 1. (1784), II, 372.(1816), II, 417. (1820-1), II, 397. (a exar-chului Gavriil), II, 403 n. 4. Evanghelistariu (1811), II, 397 n. 1. Evchologin (1741), I, 514. (1747), I, 514. (1785), II, 382. (1808), II, 376. (1815), II, 417. Evdochia (de la Chiev, Doamna lui Ştefan-cel-Mare), II, 538. Evloghie(traducător),1,117 sin.2. Evrei, I, 266. F Fabian (Vasile, profesor), II, 520. Fabris (general), II, 102. Făgăraş, II, 61, 156, 185, 228, 590, 621. Fălciiu, I, 384, 407. Fălcoianu (Costachi), II, 44. Fălcoianu (Dumitrachi, şi Pravoslavnica învăţătură), II, 374-5. Fălcoianu (Ecaterina), II, 105. Fălcoianu (Matei), I, 210. Fanarioţi, I, 14, 17. Farcaş (Gh., canonic), II, 418. Fărcăşanu (Matei), I, 505. Fărcăşanu (Pîrvu), II, 615. Fenelon (TeUmaque), II, 257, 383, 437, 528 n. 1. Ferent (sef al Imperialilor), I, 216-7 n. 5, 229. Feriol (de; ambasador frances la Constantinopol), I, 371-3. Ferrati (dr., medic în Ţara-Romă-nească), I, 40 si n. 9, 57, 144 n. 1, 179. Festetics (corniţele), II, 211. Filadelfia (archiepiscopî), I, 27. (Daniii), II, 28 n. 5. Filadre (pentru şcoală), II, 30. Filaret I-iu (Mitropolit muntean), I, 446, 448, 457, 515, 524. (Ioan, fratele lui), I, 448. Filaret al II-lea (Mitropolit muntean), I, 525, 528 si urm.; II, 9, 30, 45, 102, 115,’ 136, 146, 277, 279, 292, 342-3, 368-70. (Cuvintele lui Doroteî, traduse de el), 372. (Cazanie), 373. (Menţiune), II, 448, 489. (Rudele luî), II, 369. (Nepotul său Fo-tie), II, 44 şi n. 4, 45, 369. Filaret (al Mirelor), II, 22, 376. Filipan (Vasile, scriitor), II, 409. Filipescu (Banul, supt Mavro-gheni), II, 29 n. 10, 116. Filipescu (Constantin Căpitanul; cronicar),, I 20, 155, 171, 205, 224, 465-6, 471 ; II, 106-7, 187, 571, 620 si urm. (Familia), 620 n. 2. Filipescu (Constantin, supt Ca-rageâ), II, 362, 366, 491, 524. Filipescu (Gheorghe), II, 51. Filipescu (Grigore), II, 40. Filipescu (Matei), II, 620 n. 1, 2. Filipescu (Pană), II, 17, 614. Filipestî (sat), II, 123. Filipopol, II, 394. Filitis (Costandie).V. Buzău (Cos-tandie de). Filitis (Dosofteiu, Mitropolit muntean), II, 36, 41, 141, 343, 345, 347, 371, 373 şi urm. Filitis (Silvestru, dr.), II, 45 şi n. 3. Filomusii (societate), II, 51 n. 3. Filotei de Atos (traducător), I, 420, 434. Finta, II, 613. Fisionomie (scriere despre), 11,435. Flămînzî, I, 99. Flechtenmacher (Cristian, jurisconsult), II, 449-50. Fleury «regicidul» (dascăl frances), II, 497. floarea Darurilor, I, 434; II, 325. Floare (Cerească), I, 532. Floceştî (şcoală), II, 23 n. 2. Florenţa (sinodul de la), I, 89-90 ; II, 71, 416, 535, 561-2, 564, 593. Florescu (Ioan), II, 36 n. 2. Florian (scriitor frances), II, 441. 520. Floru (Dionisie, tipograf), 1,421. Floru (popa, dascăl de slovenie), I, 421, 457. Focşani, I, 111, 139, 152, 159, 225, 243, 257, 348; II, 22, 30, 80, 122, 141, 382, 388 n. 3. (Scoale din), II, 4 şi n. 1, 43. Foletul novei (al Brîncoveanuluî), I, 155; II, 626. Fonseca (dr.), I, 57; II, 18 n. 5. Forlosia (bibliotecar), 1, 55. Fortunato (medic în Siria) I, 45. Fotino (Dionisie; istoric), II, 47, 105-6. TABLA NUMELOR 20 Fotino (Ilie; istoric), II, 105. Fotino (Mihaî, din Chios, legist), II, 444. Fotino (Teodor), II, 105 n. 10. Francesî, I, 13-5; II, 146. Francmasoni, II, 287, 487. Frăţilă (Bene, dr.), II, 329. Galata (lingă Iasî), I, 76 ; II, 542. Galaţi, I, 41 n/6, 104, 123,214, 259, 283-4, 306, 352, 451,470; II, 30, 391, 496 n. 6. (Şcoala din), I, 453 ; II, 43. Gălbaza (Instrucţiî contra), II, 329. Galitin (cneazul Dimitrie), 1,114, 351 n. 6. Garampi (Iosif, nunciu), II, 202. Gaudin (consul frances), II, 32. Gaudy (Agent austriac), II, 43. Gavra (Alexandru), II, 429 n. 5, 475, 477. Gavriil (Exarchul), II, 376, 384, 402-3. Gavril (Logofătul), I, 89. Gavriil (Protul, din Atos), I, 154; II, 605. Gaza (Teodor, si Gramatica sa), I, 449. Gazete (greceşti dinViena), II, 334, (românească), II, 332 si urm. (străine), II, 29, 35-6, 48, 151, 348. Gealepul (Manolachi), I, 466 ; II, 131-2. Geanetul (Ioan, Clucer), II, 28 si n. 5, 45,103, 437-8. Genealogie (opere de), I, 411. Geografi (turci), I, 146. Georgia, I, 382-3, 421, 486. (Tiparul în), I, 384 n. 10. Gerganos (Zaharia; din Teaki), I, 27. Gergei (Albert, scriitor ungur), II, 475. Gergy (trupa de teatru a luî), II, 438. Gerlach (Şt.), I, 25. Gessner (scriitor), II, 47, 433, 520. Fridwalszki (archeolog), II, 197. Fritsch (Toma, editor), I, 143. Frohlich (medic), II, 38. Frumoasa, I, 47 n. 1, 486. Fulea (Moise), II, 325, 412 n. 5. Furcă (Emanuil), II, Ml. Furduî (Petru; poet), IT, 471. Ghedeon (Mitropolit moldovean). I, 123, 221, 428, 437. Ghedigold, II, 534. Ghenadie (Mitropolit ardelean), II, 292. Ghenadie (Gh., profesor a’rec). II. 343, 525. Gheografie (din 1814), II, 329-30. Gheorgachi (probabil Suţu; scriitor), I, 496 şi urm. Gheorghe I-iu (Mitropolit moldovean), II, 536 şi n. 2, 540 n. 1. Gheorghe al II-lea (Mitropolit moldovean; Sbornicnl său), 1,437. Gheorghiadi (Teodosie, dr.), 11,45. Gheorghiţă (Păharnic, fost Ser-dar), I, 240 şi n. 1, 352. Gheorghiu (I., traducător), II, 433. Gherasim (patriarch de Alexandria). V. Alexandria. Gherasim (episcop de Roman), II, 27, 52 n. 7, 330, 339, 437. Gherasim (ierodiacon, tipograf), II, 395 n. 6. V. şi Tipografi. Gherasim (Adamovicî), V. Ada-damovicî (Gherasim). Gherghiţa, II, 620 n. 1. Gherontie (cleric din şcoala lui Paisie), I, 9; II, 375. (Traduce pe Nichifor Calist Xantopulo), 378. (Menţiune), 304 şi urm. Gherontie (tipograf moldovean), II, 396. Ghervasie(archimandrit, din Iasî), II, 436 n. 2. Gheţa (Clucerul), II, 628. Gheuca (Leon, Mitropolit moldovean), II. 24, 27, 382-3, 400, 436-7, 449 n. 3, 532 n. 2. (Nepotul, Alexandru), II, 27. TABLA NUMELOR 21 Ghica (familia), II, 128. Ghica (Alexandru, Dragomanul), I, 268, 471 n. 3, 483, 486. Ghica (Alexandru Scarlat-Vodă), . I, 521; II, 118, 121. Ghica (Costachi, Hatman moldovean), II, 520. Ghica (Costachi,Logo făt muntean), II, 140. Ghica (Dumitrachi, tatăl lui Gri-gore Dimitrie-Vodă), II, 22, 43, 105-6, 120, 136, 371, 446. Ghica (Gheorghe-Vodă), I, 393, 471, 614 n. 3; II, 581-2, 590. Ghica (Gheorghe, nepot al luî Grigore Alexandru), II, 25, 590. Ghica (Grigorasco-Vodă), I, 31, 158, 222, 252, 296, 298-9, 306; 321, 393, 471, 474, 615, 617-8, 622, 624 n.l; II, 614 n. 3 (Fiul săii Grigoraş), I, 243, 332 n. 6. Ghica (Grigore Matei-Vodă), I, 47 n. 1, 203,231 si urm., 245 n. 3, 248, 266-8, 399, 443 si n. 1, 2 ; 449-51, 463-4, 467-8, 470-1, 479-81, 481-3, 485, 487, 490, 494-5 n. 1, 501, 531, 539, 549 n. 1; 11,20 n. 4,81, 399. GKica (Marco beizadea), I, 363-4. Ghica (Matei, tatăl luî Grigore Matei), 1,156,332,343 si n. 5,344, 453 n. 3, 460, 465, 487-8, 494, 499, 533, 549 n. 1; II, 117, 120, 131. (Soţia, Ruxandra Ma-vrocordat), I, 53,156, 332, 343 si n. 5, 443, 460. (beizadea), II, il8. Ghica (Grigore Alexandru-Vodă), I, 449, 451 n. 6, 452-6, 462, 467, 488-9 si notele 1-2, 5; 492, 494, 498; II, 15-6, 20-1, 23-4, 109, .118, 125, 129, 134, 153-4, 356,392, 445 şi urm.,.463. (Şcoli în judeţe supt el), I, 453. Ghica (Grigore Diinitrie, Domn muntean), II, 51, 99, 339, 344-5, 355, 365-6, 522-3, 529. Ghica (Grigore Alecu, Domn moldovean), II, 439. Ghica (Iordachi, boier moldovean), II, 449. Ghica (Scarlat-Vodă), I, 448, 457, 464-5.492, 494; II, 106, 117-8, 121, 386 n. 2,496 n. 4. (Secre-tariul său), I, 453 n. 3. Ghica (Scarlat, Logofăt), II, 140. Ghica (Scarlatachi, şarlatan), II, 44 n. 1. Ghica (văduva Vornicului moldovean), I, 341. Ghiing (Ştefan, scriitor), II, 329. Ghindă (Ştefan, genealogist), I, 4n. Giani(Manolachi-Vodă), I, 485; II, 134, 151, 388 n. 1,463. Giannone, II, 20. Gillespie (colonel), II, 31. Giustiniani (din Pera), I, 45. Giurgina (joc), II, 33-4. Giurgiu, 1, 189, 209; II, 33-4, 111. Glavacioc, I, 457. Glogoveţ, II, 471. Glykys (Tipografi), I, 32. Gobdelas (Dim. Panaiotachi, dascăl), II, 57, 517-9. Gottingen, II, 387. Golescu (supt Nicolae Mavrocor-dat), I, 490. Golescu (Dinu), II, 40-1, 364 şi urm., 521, 523. Golescu (Iordachi), II, 40-1 n. 1, 364 şi urm., 521, 523. Golescu (Radu), I, 358. Goleşti, I, 189. Gordios (Anastase), I, 57. Gorecki (cronicar polon), I, 23 Goroveî (Ioan), II, 438. Govora, I, 516. Grabowski (Atanase, Constantin si Elena, Macedoneni), II, 319, 339-40. Grădişteanu (Bunea), I, 344. Grădisteanu (Scarlat), I, 537 n. 10;’II, 344. Gramatica (germană 1786: ms.), II, 282 n. 2. Grămătici (Ienachi, al lui Nicolae Mavrocordat), I, 120. (Vlad, traducător), I, 434. Gratiani (Gaspar-Vodă), I, 129 n. 3, 315 ; II,’ 577. Graz, I, 508 ; II, 66. Greaca (vama), I, 48. 22 TABLA NUMELOR Greceanu (Barba), I, 181, 194, 211 n. 4. Greceanu (Ilinca), II, 680. Greceanu (Nicodim), II, 826 n. 5, 377 n. 5, 433. Greceanu (Radu, cronicar), 1,34-5. (Opere religioase), 34-5, 152, 155-6, 162, 168 n. 3, 174-5; II, 180, 205-6, 225,248, 305-6, 624 şi urm. Greceanu (Şerban), (traduce Anonimul), I, 35, 283. (Menţiune), 152-3, 159, 344, 355, 358, 491. Greceanu (boier moldovean), II, 99. Greci (mănăstire), I, 421 n. 8. (şcoală), II, 23 n. 2. Greci (cultura şi influenţa lor, I, 5-6, 25 şi urm., 36, 59. (din Galiţia), 20. Grecul (Mihai, unchiul lui Sin-cai), II, 197. Gredinevicî (Ene, guvernator al Ucrainei), I, 223 şi n. 5. Gregoras (Mitrofan, poet), I, 52 şi n. 1, 55. Hadik (Anton, general), II, 202. Hagi-Moscu(Căminar), II, 370n. 7. Hagiul (loanichie; versuri către C. Brîncoveanu), I, 38 n. 1. Haiducie (cîntece de), II, 465-7. Haines (Gh.), II, 470. Halepliu (Stan, Clucer), I, 524. Halimaua, II, 432. Halitzki (învătat ungur), II, 174, 284. Halle, II, 45, 210, 471. Halmaghie (Ioan, scriitor), II, 409. Hammer (Iosif de, scriitor), II, 402. Hangerli (Constantin-Vodă), II, 31 n. 5, 152,351-2, 356-7 si n. 3, 388 n. 1, 489. Hangu, I, 222. Harcov, î, 240-1, 248. Harmenopulo, II, 444, 448, 452. Hărţi, II, 394. Haţeg, ÎI, 61, 134, 236. Grigoras (Logofăt), I, 540; II, 388, 405. Grigore I-iu (Mitropolit muntean), I, 448-9, 520 şi n. 5, 521 si n. 6, 522 şi n. 4, 525 ; II, 28,, n. 5, 83 n. 1, 122, 136, 342, 368, 375, 378 n. 3, 391, 542. Grigore (dascălul; saiialll-lea, Mitropolit muntean), I, 9 ; II, 381, 395 şi urm. Grigore (Mitropolit moldovean), II, 537-8. Grigore (episcop de Rîmnic), I, 520 si n. 7, 521 ; II, 120, 328 n. 3/342. Grigoriu (Zoita, traducătoare), II, 433. Grigorovschi (Nicodim, cronicar), I, 537. Gromovnic (1817), 11,459 n. 1. Grumăzeşti, II, 565-6. Guagnini (cronicar), I, 23, 65, 89, 91. Gurghiu, II, 234 şi urm. Heidenstein (Reinhold, cronicar), I, 23. Heissler (general), I, 146, 150-1, 173, 177/ 180, 312, 319; II 627-8, 634, Heliade (Gheorghe), II, 41,22 n. 1. Heliade (Manase), I, 515; II, 22. Heliodor («Istoria etiopicească»), I, 357; II, 383 n. 1, 448 n. 3. Herăstrău, II, 22. Herescu (Şerban), I, 343. Herminia (din 1709), I, 47. Hesse (dr.), II, 38. Hestiotes (C.). II, 53. Hevenesi (Iesuit), II, 58. Hierax, I, 26. Hîncul (revoltat moldovean), I, 102, 222, 253, 299, 472-3. Hindău, II, 536. Hîrlău, I, 94, 251 ; II, 89, 573. Hmilnitchi (Bogdan siT Timus), I, 393 ; II, 579. TABLA NUMELOR 23 Hmilniţchi (Gheorghe), I, 64. Hochmeister (tipograf), II, 204 n. 2, 282 n. 2, 288, 332, 336, 469. Hodos-Boclrog (mănăstire), II, 342. Hope (Thomas), II, 44 n. 2, 100. Horez, I, 194, 197 n. 9, 516; II, 147. Horga (Nicolae), II, 330-1. Hdrîa, II, 185-6, 206-7, 287, 467. Horodişte, II, 497, 595. Horvâth (Ioan, scriitor), II, 448. Horvat (Nichita, canonic), II, 409, 418. Hotin, I, 20, 138, 221, 234, 239, 242, 247, 883-4, 405, 478-9, 490, 581; II, 81, 384, 388, 463,' 546. (Abdi-Paşa), I, 135. Hrisant (Notara, patriarch de Ierusalim), I, 34. (Opere), 38 n. 1, 45-6, 48, 58-9. (Menţiune), 65 n. 1, 67, 115, 122 n. i, 140, 144, 161 n. 5. (Qpere), 163. (Menţiune), 179-80, 186 n. 1, 194, 200, 208 n. 1, 324-5, 375, 379-80, 382, 425 n. 4, 437, 443, 449-50. Iablonowski (Marele-General), I, 395, 585. Iacobeni, I, 397. lacomi (filosof), I, 335. Iacov I-iu (Mitropolit moldovean), I, 11, 117 n. 3, 451-2, 488, 491 n. 2, 494-5, 513, 531 si urm., 537, 539, 549 n. 1. Iacov al II-lea (Mitropolit moldovean),!, 13; II, 42, 85 n. 1, 369, 383 şi urm. (Şi şcolile), 386 şi urm. (Menţiune), 400, 403, 557 şi n. 3. Ianco (Cămăraş), II, 37. Iancu-Vodă (Sasul), I, 20-1; II, 555 şi n. 2, 557. Ianina, II, 373-4. (Şcoli), I, 45. Ian o (capuchehăia), I, 322 şi n. 1. Ianoş (Pater), II, 61 n. 7. Hrisogon (Gheorghe Hypomenas, dascăl), I, 42, 48 n. 6, 59. Hrison Engolpion, II, 438. Hrisoscoleu (Ioan), I, 53-4. Hrisoscoleu (Vătaful), II, 615. Hristachi (Pitarul; cronicar), II, 112 şi urm., 352. Hristodor (Ioan, din Trapezunt), II, 439. Hrizea (Vistierul), I, 20, 149-50, 175; II, 615. Hrizea-Vodă, II, 622. Hudicî (Grigore), II, 432 n. 3. Hulub eşti, II, 498 n. 7. Hunglinger (pictor), II, 44 n. 2. Hurmuz (gealep), I, 377. Hurmuzaki (familie), I, 64. Hurmuzaki (Anastasia), I, 493 şi n. 5. (Chiriţă), I, 399. (Mano-lachi), I, 493 n. 5. (Matei), I, 493 n. 5. (Postelnicul), II, 78, 136-7 n. 2. Huşi, II, 396 n. 6, 554. (Şcoala din), II, 43. Huşi (Inochentie, episcop de), I, 535 n. 6, 536; II, 384. Hylteen (Agent suedes), I, 124-5, 162-3 n. 1, 469. Iaşi (Arderea), II, 464. (Şcoli), II, 382 n. 2. (Şcoala greacă), 1,36,42,58-9,65 n. 1,145. (Şcoala latină), I, 449. (Slavonă), I, 449. (De la Sf. Nicolae, Sf. Sava, Sf. Vineri), I, 531 ; II, 25 şi n. 2. (Nicola, mare dascăl), I, 452. (Trei Ierarhii), I, 133, 395. (Şcoala de la), I, 31. (Sf. Ioan), I,’ 66. (Sf. Nicolae), II, 52. (Sf. Sava), I, 473. (Tipografia de la Sf. Sava), I, 58, 437. (Sf. Spi-ridon), II, 400. (Sinodul), I, 30 şi n. 5. (Tipografia), I, 58. (Calendare), II, 337 şi n. 1, 4. (Biserica Calicilor), II, 385. Iatropol (profesor), II, 525. Iaslowiec, I, 393. Iepurenî, I, 308. 24 TABLA NUMELOR Ierusalim, II, 388 n. 1. Ierusalim (patriarchî). Efrem, I, 449. (Nectarie, şi scrierile luî), I, 31-3, 35 n. i. Partenie, I, 245 n. 5. Iesuiţî, I, 132, 456, 464. Ignatie (Mitropolit muntean), II, 376 şi n. 6, 377. Ilarion (episcop de Rîmnic), II, 61. Iliaş (Alexandrovicî, Domn al Moldovei), I, 129 n. 3, 560. (Luptele cu Ştefan), II, 533 n. I. (Şi mama luî), 533. (Soţia şi fiii), 534. (Menţiune), 535, 538. Ilias Alexandru (Domn al Moldovei), I, 100, 102, 222, 253, 299. Ilinski (preceptor în casa luî D. Cantemir), I, 295. Ingineri străinî, II, 29, 387. îndreptarea păcătosului, II, 70,327. Instrucţie duhovnicească (ms.), I, 530 n. 4. Instrucţie pentru preoţi (1781), II, 382. Instrucţii pentru şcoli din Banat (1815), II, 428. învăţătura sau îndreptarea păcătoşilor, I, 549 n. 1. învăţătura archierească, I, 549 n. 1. învăţătura bisericească (1774), I, 523. învăţătura pentru buna cuviinţă (ms.), I, 530. învăţătura creştinească (1790), II, 383. (1809), 376. învăţături creştineşti (1700), 1,45, 420, 434. învăţături creştineşti de cele şepte Taine, II, 70. învăţătura (dogmatică, 1760), II, 71. învăţăturăpentru spovedanie (1813), II, 378. învăţătura zugrăiviei, II, 430 şi n. 2. Ioan Damaschin (Sf.; ed. greacă 1715), 1,58. (Traducerea Pravoslavnicei credinţi), II, 396. Ioan Gură-de-Aur (Sf., Cuvinte), II, 380. Ioan-Vodă cel Cumplit, I, 20, 89, 93, 391 ; II, 555, 559. Ioan-Vodă Creţul, II, 555 şi n. 1. loan-Vodă Lungul, I, 89. loan-Vodă Potcoavă, I, 89; II, 555, 559, 569. Ioan-Albert (rege polon), I, 90 ; II, 546-7, 566. Ioanovicî (Nestor, episcop de A-rad), II, 295, 476. Ioannu (C.), II, 343. Iordan (Capadocianul, biv Vel Grămătic), I, 529. Iorest (Ilie, Mitropolit ardelean), II, 55. Iorgovici (Pavel, scriitor), II, 293 si urm., 307, 309, 318, 333, 420-2, 424. Iorgovici (Petru), II, 295 n. 2. Iorgovici (Iosif), II, 252, 293, 296, 425-6. Iosif al Il-lea (împărat), II, 135, 137, 185, 199, 204, 207, 415, 469. Iosif (Mitropolit moldovean), II, 531, 535. Ipsilanti (Alexandru-Vodă), 1,216, n. 1, 45^57,521,523, 526, 529 ; II, 15-7, 19, 21, 23, 45, 110 n. 4, 123, 128, 135, 137 şi n. 2, 152, 370. (Fiul săuDimitrie),II, 136-7, 370. (Codul), II, 129, 445-6, 449. (Clădiri), II, 17-8. (Şcoli de judeţe), II, 23. Ipsilanti (Alexandru Eteristul), II, 77, .94, 100 n. 1, 360, 405. Ipsilanti (Constantin, bunicul luî Alexandru-Vodă), I, 215-6, 266 si n. 5, 267-9, 482 n. 2, 483, 485-6. Ipsilanti (Constantin-Vodă), II, 19 n. 6, 31-2, 37-8 n. 10, 102, 105, 154, 346, 348. Ipsilanti (Ienachi, tatăl lui Alexandru-Vodă), I, 215-6, 266 si n. 5, 267, 471, 480-1, 483 s’i n. 5. 486 ? II, 16. Ipsilanti (Manolachi, zis Chiurci-basa) I, 212, 215-6, 266 si n. 5, 268, 467. Ipsilanti (Atanase Comnen), I, 449 n. 2; II, 104, 144. Iredişte (şcoala din), I, 518. Isaccea, II, 119. Ismail, II, 84, 149. Istoria anului 1821, II, 364 n. 2. TABLA NUMELOR 25 Istoria Bulgariei (1801), II, 485. Istoria Constantinopolei cucerite, I, 116; II, 84 n. 1, 85. Istoria Crăiei Ungureşti, II, 600-2. Istoria Crimeii, II, 21 n. 8. Istoria cruciaţilor, II, 358. Istoria jefuitorilor 7 erii-Romîneşti, II, 363. Istoria lin Melhiseclec, I, 433. Istoria Moldovei (1819), II, 79-80. Istoria lui Napoleon, II, 353, Istoria principatelor, II, 107-8. Istoria sacra (1815, 1821), II, 329. Istoria hu Schender împărat, I, 116; II, 84 n. 1. Istoria lui Sindipa, I, 116 ; II, 84 n. 1. Istoria Terii-Romineşti (din 1769), I, 501-2. Istoria Troaclei, II, 439 n. 6. Jaworow, I, 300. Jembures (Doamna de, institutoare), II, 46, Jenovai (dr.) II, 38. Jerlicz (istoric), I, 24. Jianu (Stan; şi alţii), II, 110 şi n. 2, 3. Kallias (profesor), II, 518. Kapoczy (Armean din Ardeal), ^n; i8ji_ Karaioannis (C.), II, 32. Katona (istoricul), II, 211. Kedzierski (Barna.ha, scriitor), II, 75, 588 n. 2. Eerameus (Nicolae, profesor), I, 31. Kirlian (boier muntean), II, 37 n. 5. Kiutayeh, I, 182, 196, 210 n. 1, 295. Klein (Efrem), H, 166-7, 169, 176. Klein (Inocenţiu, episcop), I, 507; Istoria universală înnainte de N. Costin, I, 16-7. Istoria lui Xenofont, II, 439 n. 6. Istrate (Logofătul), I, 249; II, 589. Istvanffy (istoric), I, 91, 96. Istvanovicî (Mihaî, tipograf), I, ’ 49, 420-1 ; II, 57,70. Italia, I, 14, 16, 23. (Dialog ro-mîn-italian, din 1770), II, 279. Iuga-Vodă, I, 65 ; II, 532 n. 1, 561, 564. Iuliano (Dumitrachi), I, 139. Iusuf-Paşa (serascher), I, 119. Ivan Căpitanul, I, 128. Ivaşco (Dimitrie, scriitor), II, 409. Ivir, I, 27. Izvoranu (boier muntean), II, 464. Izvoranu (cronicar), Ii, 364 n. 2. Jiua, II, 341. Jora (Antioh), I, 123-4, 126-7, 137, 238, 260, 318, 347, 366. Jora (Grigoraşco), I, 349 n. 1. Jora (Mihalachi), I, 483. Jurnalul mergerii boierilor la 7 a-rigrad, II, 99-100. II, 62 si urm., 68, 157, 159, 162 şi n! 1, 163, 180, 188. (Note ale sale), 202. Klein (Ioan, protopop), II, 162. Klein (Iosif), II, 196 n. 6. Klein (Samuil), I, 319; II, 70. (Viaţa), 161-77. (Origines), 178. (Lucrări istorice următoare), 178 şi urm. (Forma definitivă a Istoriei sale), 182 şi urm. V. şi 173, 175. (Anticritica lui Eder), 169. (Istoria bisericească a Ardealului din Cipariu), 189. (Istoria pe scurt), 189-92. (Alt fragment), 189 n. 1. (Istoria 26 TABLA NUMELOR Blajului promisă), 192. (Istoria cu întrebări şi răspunsuri), 193-4. (Spiritul operei sale istorice), 194-5. (Despre originea familiei sale), 191. (Opere ele filologie, Elementa), II, 167, 178, 200, 280 si urm., 291. (Ediţia a doua), 210-11, 213, 248. (Dictionariul), 173- 6, 214, 284-5, 306-8 n. 1. (Opere de şcoală: Bucoavna), II, 412. (Aritmetica), 413. (Traduceri. (Biblia), II, 168-9, 171, 182, 257, 291. (Cuuoane), 413. (Filosofia: Etică, Politică, Drept natural, Logică, Metafizică),167-8, 172-3, 291, 413. (Istoria bisericească), 167, 169-73, 180, 242 n. 7, 413-4. (pc scurt), 168-9. (Istoria sinodului din Florenţa), 414. (Kempis : Imitaţia lui Ifristos), 173, 412. (Praxul for uhu bisericesc), 414. (OS/*. Părinţi), 166 n. 6, 173, 414. (Teologia morală), 167, 169-71, 182,257,335-6, 412. (Tratate latine), 167. Cf. 257 şi urm., 410-2. (Opere religioase, Acatist ui), II, 173, 281. (Cartea de rugăciuni), 284. (Concioues), 174- 6. (Propooedanil), 167, 175. (Menţiune), II, 201-2, 207-8, 210-2, 214-5, 219-20, 225, 233 n. 1, 260 n. 1, 262-3 n. 1, 279 si urm., 283, 292, 298, 305, 313, 327, 335 6, 418-9, 422. Klein (Samuil, nepotul scriitorului), II, 172. Lacedemona (episcop! de) I, 33. Lăcustă (Stefan-Vodă), I, 391 şi n. 12. Ladachi (Aga Dumitrachi), II, 52. Lafontaine (scriitor german) II, 47. Lafsaicon (1760), I, 515. Lambert (Doamna), II, 47. Lambrino (Manolachi), II, 158, 197. Lampanitziotes (Polizoi), II, 28 şi n. 1. Klein (Ştefan şi Meletie), II, 173-4. Kobierzycki (cronicar), I, 23. Kochanowski (poet), I, 22. Kochowski (Vespasian, istoric), I, 24, 96. Kodrika, (Panaioti), II,. 37, 71 n. 10. Konig (profesor şi consul), H, 26. Kogăîniceanu (Constantin, traducător), I, 482-4; II, 438-9. Kogăîniceanu (Ienachi, cronicar), I, 471. (Familia şi viaţa), 481-5. (Cronica luî), 485 şi urm. (Msse), 489 n. 4. (Menţiune), 499; II, 84. (Testamentul), 88 şi n. 15. (Menţiune), 106, 462. Kogăîniceanu (alţii), I, 481-2 şi n. 1. (Biserica, din Iaşi), 1,484 n. 10. Koialowicz (cronicar), I, 24, 96. Kolonics (cardinal), I, 44-5 ; II, 5S, 63, 68. Kolossi (Vasile, scriitor), II, 296, 308 şi n. 1, 310, 315. Kondoides (Anastase), I, 37 şi n. 4. Kontz (Iosif), II, 442. Kopitar, II, 255 şi urm. Koritza (N.), II, 53. Koszciusko, II, 348. Kovaeliich (învătat ungur), II, 210-1. Kreuchely-Schwerdtberg(de; profesor şi consul), II, 46, 453. Kritikos (Neofit de Mira), I, 4-14. Lantier (dr.), II, 18 n. 5. Lăpuşna, I, 474 n. 4, Lăpusneanu (Alexandru-Vodă), I, 20,' 22, 76, 455 n. 2; II, 339, 543 şi urm., 604. Lăpusneanu (Bogdan-Yodă), I, 20; II, 545 n. 3. " Lăpuşnenî (alţii), I, 21 ; II, 542, 553-4 şi n. 1, 555. La Roche, II, 16, 29. Lasicki (cronicar), I, 23. TABLA NUMELOR 27 Latină (şcoală şi profesori de), I, 41, 453 n. 3. (Gramatica din 1821), II, 330. (Scriere cu litere latine), II, 439 n. 6. Laurencon, II, 525 n. 1. Lazăr (Gheorghe, scriitor şi profesor), I, 15 ; II, 362, 368, 379, 381, 407, 470, 474, 521 şi urm. (Un omonim, negustor), II, 265. Lazăr (Ninola^-scriitor grec şi ti- * II, ■^Jograf), II, 30, 101-2, 129. ~LazUxT (Grec■ în serviciul lui Ni-colae Mavrocordat), I, 57. Lazaru (Alexie), II, 338 n. 1. Lazu (Leon), II, 77, 512. Lăzi, I, 463. Leatopiseţul pentru începerea Slovenilor, I, 117. Ledoulx (de S-te Croix), 11,20, 26. Legenda întemeierii Moldovei, II, 548, 550, 593. Legenda întemeierii Ţerii-Romă-neştî, II, 593, 617-8. Legile austriace traduse (1787-8), II, 300. Lemberg, I, 20, 44, 64 n. 7, 94 n. 3, 106, 108, 299, 392, 451; II, 70, 300-2, 419, 512, 623. (Se-minariu), II, 235. (Scoală), I, 21-2. Lemnos, I, 461. Lenţeştî, II, 557. Leopoldină (a doua), II, 64. Le Quien, I, 45, 58 şi n. 1. Leszczynski (Rafael), I, 237. Leszczynski (Stanislav, rege al Poloniei), I, 133, 139-42 si n. 1, 145, 478. Leurdeni (familia), I, 168 n. 3. Leurdeanu (Stati), I, 210-2. (Stroe, cel d’intăiii), î, 211; II, 615, 624. Lewandowski (ginerele lui Budai Deleanu), II, 301-2. Liberachi (beiu de Maina), I, 345. Liciniu (dr., din Monembasia), I, 383. Ligaridis (Paisie), I, 30. Lipsea, II, 20-2, 382. (Calendar grec din, 1761), 332 n. 3. Lipscani, II, 36, 339. Lipszki (căpitan), II, 201,210, 306. Listă greacă a Domnilor munteni, I, 210. Literatura populară, I, 6-8; II, 458-9 şi n. 1. Liturghii. (1680), I, 416; II, 188, 191. (1697), I, 416. (1702), I, 36.(1713), I, 422. (1715), I, 58. (1728), 1, 435. (1733), I, 518. («7256»), I, 549 n. 1. (1759), I, 521. («7267»), I, 549 n.l. (1768), I, 521. (1780), I, 523. (1787), II, 373. (1794), II, 388. (1798), II, 324. (1809), II, 325. (1813), II, 378. (1815, Basarabia), II, 403 n. 2. (a Sf. Ioan Zlataust; Rădăuţi), I, 532. (Greco-arabă din Iaşi), I, 433. Litva, I, 260. Loga (diaconul), I, 518. Loga (Constantin Diaconovicî), II, 252, 315 si n. 2, 3 ; 425 si urm., 429-30. A6 poc; rEp«r?jc. II, 48, 340. Loloeştî (şi alte moşii ale lui C. Cantacuzino Stolnicul), I, 211. Londra, II, 294. Loredano (Francisc, scriitor), II, 432. Lotru, I, 203. Luca (Mitropolit muntean), I, 28. Luca (loasaf, călugăr), I, 272. Luca (Ştefan, Vistier), I, 122-3, 126-7’ 240, 242, 399, 400. Luearis (Chirii, patriarch), 1, 29. Lucian, II, 414. Ludolf, I, 45. Ludescu (Stoica, cronicar), 155, , 164, 170 si n. 2, 208, 283, 390, 500, 527; II, 79, 106, 126, 146, 148 n. 2, 180, 187, 225, 344, 352-3, 612 şi urm., 621-2. (Cronica lui în legătură cu Cons-stantin Căpitanul), I, 221 n. 5. (Constantin, fiul lui), II, 617. Lugoş, II, 146, 426 şi 429. (Dic-ţionariul zis de la), II, 283. Lupeseu (Radu, copist), I, 117 n. I, 195 n. 2. Lupu (Ruxanda Domniţa), I, 105 n. 2. (Sora eî, Maria), I, 21. Lupu (Stefan-Vodă), I, 271,481; II, 622. TABLA NUMELOR 28 Lupu (Vasile-Vodă),I, 80, 52, 128, 252, 270-i ; II, 81, 548, 575 şi urm., 577, 600. (Pravila lui), II, 452. (Analele slavone pană la el), II, 562. Lupu (Dionisie, Mitropolit muntean), I, 9 ; II, 839-40, 854, 361, 368, 379 şi urm., 407, 523. (Şcoli supt păstoria luî), II, 380. Lupu, zis Melieclinţeanul (revoltat muntean), I, *29. Lupu (Aga, boier moldovean), I, 531 şi n. 1. I Lupu (dascălul din Bucureşti), ! II, 342. M Macarie (cîntăretul), II, 380-1 si n. 2, 527. ’ , Macarie (cronicarul), I, 76; II, 539 j şi urm., 552, 554. j Macarie (gramatic), II, 274-5, 279, 391, 394. Macarie (patronul lui Antim Ivi- i reanul), I, 419. j Macedoneni (în Ungaria), II, 310-1, ! 339-40. ' | Macri (Dimitrie şi Vasile, boieri ! moldoveni), I, 258 şi n. 1. I Macii (Spiridon, inginer), II, 17-8. j «Maghino» (scriitor), II, 265. j Maior (Grigore, episcop), II, 69, i 70, 158, 162-3, 166, 177, 181, ! 188-9, 192, 203. 218; 234, 240-1, j şi n. 2, 283, 285, 414-5. I Maior (loan), II, 245. ! Maior (Mihaî), II, 244. | Maior (Petru), I, 9, 16. (Proca-nonul), 240-3. (Predice), 244 n. 4, 245, 246 (Tclemaque), 246. (Istoria p. încep. Romînilor), 248 şi urm. 307 n. 1, 344. (Răspunsul la cîrtire), 254-5. (istoria bisericească), 259 şi urm. (Menţiune), 268-9, 285, 296 n. 3, 300-1. (Activitatea luî lilo- j logică), 304 si urm., 311, 315-6, [ 322, 324, 337-8, 345. (Dialogul), | 319. (Opere de economie), 329. (Menţiune), 330, 407,409. Opere religioase), 410. (Menţiune), 417-9, 491. Maiota (Gheorghe), I, 49, 417, 429, 482. Mălăieştî (localitate şi familie), I, 510 n. 1. (în Moldova), II, 577. Malta, II, 124. Manfî (loan, profesor), II, 520. Maniu (Neagoe), II, 162. Mânu (Postelnicul), II, 16, 32, 55, 38 n. 10. Mânu (Apostol), I, 41, 423 şi n. 1. Mânu (Mihalachi), II, 484. Manuil (Anton), II, 136 n. 7. Manzovicî (C.), II, 325. Maramureş, II, 61, 63, 66, 285, 562 şi n. 2, 590. (Dosofteî, episcop de), II, 61. Mar cada (Istoria Evreicei), I, 34. Mărcăuţî, II, 595. Marchand (Iesuit), II, 38. Marcovicî (Ieremia), I. 58. Marcovicî (Simion), II, 380. Marcu-Vodă (Cercel), II, 576. Mărgăritar (1691), I, 418 n. 1. (1746), I, 514. Margela (Ştefan, gramatic), II, 214, 223,’ 276 n. 3. Mărgineanu (loan), II, 409. Mărgineni, I, 158, 194, 209. (Pomelnicul), II, 126. Maria (clin Mangop), II, 567. Maria (luî Radu-Vodă), II, 537 n. 2, 545, 552. Maridakis (Macarie), I, 433. Marinţi (N., «republicanul»), 11,43. Marki (Anton), II, 289 n. 6, 307. Marmontel, II, 337, 414, 430. Marsigli (generalul de), I, 160, 163, 405; II, 412. Martonffy (censor), II, 203-4 n. 2, 218. Martinot (profesor), II, 38 n. 10. Marthales (Nichifor, egumen de Rîmnic), 1, 52. Mărului (Poiana), II, 391. Măşianii, II, 597 şi n. 3, 4. ^TABLA NUMELOR 29 Mateî-Yodă Basarab, I, 29, 30, 83; II, 622. Matei (Mitropolitul Mirelor, scriitor), I, 28, 155, 440, 468 ; II, 102-3, 603 si urm., 609 şi urm., 612, 618, 621-2. Mauro (Anton-Maria), II, 55*6. Mavrocordat (familia), I, 45. Mavrocordat (Alexandru, Exapo-ritul), I, 33 n. 3, 52-3. (0-pere), 53. (Menţiune), 116-7, 119, 121 şi n. 2, 155-6, 193, n. 2, 332, 343 sin. 3, 6 ; 344, 346 350, 363, 378-80 şi n. 2,3 82-3 n. 5, 459-60. (Iudaicele), 529. (Menţiune), 631-2. (Cugetările), II, 31. (Fiul luî Alexandru), I, 57. Mavrocordat (Alexandru Constan-tin-Vodă), I, 57; II, 27, 437. Mavrocordat (Alexandru Ioan-Yodă), II, 21, 27-30. (Satira contra lui), 76-7. (Menţiune), 118-9, 385. Mavrocordat (Constantin -Yodă), I, 57, 144, 194, 198, 204, 233 n. 8, 244-5 si n. 5, 247-8, 267-9, 433, 443 ’n. 3, 444-5, 447, 449-50, 454-6, 459, 461, 463-4 si n. 2, 465, 483 si n. 5, 485-7, 489-90,493,498, 501, 503,512, 515,519,531; II, 18 n. 5, 113, 117, 119-20, 132, 154, 270, 273, 391,399, 444-5,463, 637. (Străini în serviciul luî), I, 461 n. 2. (Catalogul Bibliotecii Naţionale din Paris, presintat lui), 444. (Biblioteca), 444 şi n. 2. (Legile luî), 444. (Descrierea lerit-RomaneşU pe vremea luî), 404, 502 şi urm. (Fiii), I, 456. (Smă-răndita Doamna, sot.ia luî). I, 194. Mavrocordat (Ioan l-iu, Domn), I, 53-4,57 si n. 5 (?), 129, 139, 153-4 n. 2,188,190-1, 194, 196-7, 208-9,289,234, 264-5,295,383-5, 399, 465. Mavrocordat (Ioan al II-lea,Domn) I, 247 n. 1, 433, 445 n. 9, 446, 450, 483, 494, 532 n. 1. Mavrocordat (Nicolae-Yodă), I, 40, 47 n. 1, 52 şi urm. (Opere), 54-6, 61,66,78-9,97,99, 106,119 şi n. 3, 120 si n. 2,121-4 şi n. 1,2; 122, 125, 129n. 1,2; 131şm.3, 133-42 n.3, 143 n. 4, 144, 152-5 n. 1, 156-7, 169, 172, 182-3, 188-91, 193 n. 3,197-8, 202, 207, 209-10, 216, 233 si n. 8, 234-5, 240, 263-5 si n. 1, 267, 326-7, 343 si n. 6, 350, 353, 383 n. 7, 398-9, 406-7, 416, 426 şi n. 2, 429, 443, 455, 462, 464 n. 2, 465, 477-9, 493 n. 5, 500, 631; IT, 16 n. 1, 18 n. 5, 79, 432, 444 n. 4, 598, 626, 633, 636. (De laudi-bus N. Maurocordati), I, 43. (Oratio panegyrica N. Maurocordati), I, 143. (Articulele cerute de el?), H, 22 n. 2. (Smaranda, soţia luî), I, 200. (Biblioteca luî), I, 56. Mavrocordat (Scarlat, fratele luî Nicolae-Yodă), I, 155-6 si n. 4, 206 şi n. 1, 332, 342-3 ’şi n. 3. (Ilinca Brîncoveanu, soţia luî), I, 155-6, 332. Mavrocordat (Scarlat, fiul luî Nicolae-Yodă), I, 144-5, 147, 158 n. 1 şi 2, 194. Mavrocordat (alţii). Dragomanul din 1772, II, 26. Gheorghe, II, 136. Elena Doamna, I, 446. Ia-cob, I, 449. Pulheria, I, 134. Spătarul, I, 137. Mavrodi (boier moldovean), I, 257, 260. Mavroeides (Nicolae), I, 433,448. Mavrogheni (Nicolae-Yodă), 1,521- , 2; II, 28, 30, 44 n. 2, 100 şi urm.; 138 si urmv 144, 152, \ 278 n. 2, 356, 370, 447-8. Mavromol(mănăstirea),I, 451 n.3. Maxim (gramatica slavonă a luî), I, 39 n. 1. Maxim (Peleoponesianul; Carte sau lumină de), I, 420. Maxut (Postelnicul!, I, 128, 137, 322 n. 1, 347, 362, 366, 379. Măzăreanu (Yartolomeî, scriitor), I, 86, 131 n. 2, 434, 496 şi n. 4, 535 şi urm., 537-8, 543 şi urm.; II, 345, 384. 30 TABLA NUMELOR Mazepa, I, 400. Meciu (D.), II, 442. Meclicî (cu diplome din străinătate), TI, 18. Meliadia, II, 140, 14G, 447. Mehedinţi, II, 277. Meheşî (Avram, canonic), II, 23G, 254. Meheşî (losif, consilier), II, 20G, 262-8 şi n. 1. Meheşî (Teodor, asesor), II, 471-2 şi n. 1. Melimed Celebi, I, 372. Meitani (Gh.), II, 48. Meletie (de Arta), I, 335, 446 n. G, 448, 527; II, 27, S2, 143, 345, 394. Metisa, II, 432. Memoriu despre Tara-Romănească (1803), II, 154. Merisanu (Staico Paharnicul), I, 15Î, 173, 319, 615 n. 3; II, 630. Merişanî, II, 57, 61. Metastasio, II, 297, 434. Metaxopulo (monah), I, 449. Mets, II, 214. Meucci (Angelo), JT, 29, 385. Meynard (Louis-Efcienne), II, 17. Miechowski (cronicar), I, 91, 199. Miercurea, II, 169. Mihai Viteazul, I, 28, 97, 392; II, 144, 159, 185, 199, 203, 230, 345, 463, 576, 604 şi urm, 622. Mihnea al 11-lea (Domn muntean), I, 26. Mihnea al 111-lea (Domn muntean), II, 613, 618. Mihalcea (Logofătul, şi Comoara Im Damaschin), I, 530. Mihalopulo (Hatmanul), I, 467. Mihuţ (profesor), II, 252, 425, 429. Milan, I, 508. Milescu (Nicolae), I, 31, 34, 146, 252, 602. Milescu (Ardelean, poet), II, 469. Milita (Doamna), II, 539. Millot (tradus de Molonar), II, 435 si n. 4. Milo (Gheorghe), I, 455. Milo (Ienachi), I, 535 n. 6. Milo (Matei; şi familia), II, 492-3. Minee (Buzău; 698-9), 1,417 n. 1, 418 şi n. 1. (Proiectul din 1747), I, 514 sin. 6. Mineiul obştesc (1777), i, 526. Minee (din Rîm-nic), II, 372, 525 şi urm. Minee (din Buda), II, 212, 377 n. 7 (din Neamţ), II, 394, 397, 403 n. 4. Mîngîiere (adevărata, în vremi de lipsă; 1761), II, 71. Miniat. (Ilie), I, 45 n. 1, 429. (Cazanii, 1742), I, 514. Mira, I, 215, 305, 470. Mircea-cel-Mare, I, 465 ; II. 144. Mircea Ciobanul (si Chiajna), I, 26; II, 553. Mireştiî, I, 240. (Ioan), I, 240 n. 2. Miron (rebel moldovean), I, 217, 230, 478. Mironeasa (Arhonda), I, 236. Misail (călugărul), I, 180, 249. Misail (Mitropolitul), I, 348 şi n. 5. Misionari, I, 94 n. 4, 141 si n. 6. 198, 444; II, 26,71 n. 10,444. (din Tîrgovişte), I, 162 n. 5. Mitre (Gheorghiţă), I, 317. (Mi-treşt.iî), I, 399. Mitrofan (Mitropolit muntean), I, 423, 426, 435 n. 6. Mitrofan (episcop de Husî si Buzău), I, 32-3, 36, 348, 418-9. Mitrowski (general), II, 334. Mîzgă (Ştefan, pretendent), II, 542-4, 555. Moesiodax (losif), II, 19, 21 şi n. 8. Moga (Vasile, episcop neunit), II, 228, 246 n. 2,260, 325 si urm., 369, 468, 521. Mogîlde, I, 240, 271. Mohammed al 11-lea, I, 91. Moise (Serdarul), I, 112, 227, 260, 336 n. 3, 459. Moldavita (Benedict de), II, 535 n. 6, 538-9. Moldova (cărţi de slujbă luate de la Muntenî), I, 512. Molibdos(Ioan, corector), I, 33 n.2. Molitcenic. (1659), II, 469 n. 1. (supt Brîncovean), I, 418. (din 1768), I, 521. (din 1782), I, 373. (din 1819), I, 378. Molnariloan, scriitor). (Mineiul ttABLA NUMELOR Bl săii), II, 175. (Menţiune), 206 n. 4, 212. (Octoihul său), 216. Menţiune), 262. (Şi dicţionariul luî Klein), 284. (Menţiune), 285. (Biografia; fratele Tunsul),286-7. (Gramatică), 287. (Ziarul), 288. (Retorica), 288. (Ist. universală), 288-9.(Gramatica, ed. a 2-a, B-a), 289. (Cărţi religioase), 289. (Idei filologice), 289 şi urm. (Apicultura), 290 n.6, 291, 332. (Menţiune), 292, 294, 304, 306, 326 n. 5, 328, 332, 345. Monea (familia), II, 187. Monembasia (Ieroteiu de), I, 26, 29 şi n. 1, 84. Montan (Gheorghe), II, 264-5, 319, 470-1. Montesquieu, I, 17; II, 383, 387. Morala pentru şcolile normale (1793), II, 327.’ Morea, I, 182-3, 188, 383, 478; II, 53, 363. (Cronica expediţiei în), I, 131, 195 n. 2, 210-2. Morăseanu (Alexe, scriitor), II, 71,’ 198, 271, 409-10. Moroiu (C., bursier), II, 380. Morona (Panaiotaclii), I, 79, 261-3, 348, 351, 353, 355, 476-7. Moruzi (Alexandru-Vodă), I, 497; II, 31, 37-8, 42, 45, 141, 152, 346-7, 357-8, 384-5,400-1,493, 496, 504. Moruzi (Costachi-Vodă), II. 21, 27, 29, 32, 84, 392, 448-9. Moruzi (alţii). Dimitrie, II, 31. Gheorghe, II, 27. Ienachi, IT, 140. Panaioti, II, 32. Moscopolis (Daniil de). II, 297, 310. Nacu (Gheorghe), II, 85-6. Nagy (poet ungur), II, 201, 210. Nănescu (A.), II, 438. Năsturel (Radu), II, 623. Năsturel (Udriste), I, 30. 415, 509 ; II, 613. ’ Natanail (dascăl), II, 19. Moscova, I, 240 n. 2, 241, 287-8, 302, 383, 394, 421, 498. Movilă (familia), I, 21-2; II, 542, 557-8, 577. Movilă (Elisabeta Doamna), 1,21-2; II, 577. Movilă (Gavriil-Voda), I, 21-2, 29 ; II, 604, 611. Movilă (Ieremia-Vodă), I, 21-2 ; II, 88, 576. Movilă (Ioan, pretendent), 1,63 n. 1. Movilă (Moise-Vodă), I, 21-2, 311; II, 574-5, 578. Movilă (Petru), I, 34-5, 43 ;II, 390. Movilă (Simion-Vodă), I, 21-2 ; II, 481, 576, 608. Moxa (Mihail, cronicar), I, 83-4 ; II, 550 n. 1, 604. Miinchen, II, 26. MunniGh (generalul), I, 244 n. 2. Mumuleanul (Barbu Paris), 11,491. Muncaciu, II, 171-2, 255, 261, 414. (Episcopî), II, 193. Mureş-Oşorheiu, II, 197, 234, 297. (Şcoala), 415. «Muşat» (Costea), II, 532 n. 1. Muşat (Petru-Vodă), II, 531. Muşat (logofătul, tipograf), I, 514. Muşcatirovicî (I.), 423. ' Musică, II, 34, 49-50. (capela germană a Domnilor), II, 35 şi n. 2. Mustea (Nicolae ; şi alţii), I, 218-9. Mustea (Cronica lui), I, 142-3. (Cele două versiuni), 220-1. (Versiunea Bălcescu), 221 si urm., 271-2, 459-60, 465, 471-3, 476-7, 479, 481 n. 1, 496 n. 4, 499; II, 547 n. 4. (Versiunea Kogălniceanu), 473 şi urm. Mutu (Ioan), II, 405. Neagoe (Basarab), II, 605. Neagoe (Ioan), II, 166 n. 2. (Me-letie), H, 162. Neale (dr., călător), II, 31. Neamţ, I, 13, 112, 216, 225, 251. 304, 336, 384, 391, 395, 516, 531 ; II, 328, 369, 378, 381 n. 3, 32 TABLA NUMELOR 388, 885, 399 si urm., 489, 530-1, 533-4 n. 4, 539, 542-3, 547. (Şcoala de traducători din), II, 397-8. (Domenţian, egumen de), II, 531. (Ştefan ierodiaco-nul din), II, 394. (Isaia tipograful din), II, 378 n. 1. (Sbor-nicu'l din ; 1723), I, 437. (Cetatea —), II, 544. Nectarie (Mitropolit muntean), II, 51, 354, 364, 377-9, 521, 617 n. 2. Neculce (Ioan), I, 3, 121 n. 2, 126-7, 130 n. 5, 133, 172, 214, 218-20, 222-5, 227, 236 şi urm. (biografia). (Fiii), 244-5 n. 5 (Cronica), 246. (Data), 247-8. (Legende), 250 şi urm. (Caracterul cronicii), 269. (Transmisie), 269 si urm. (Menţiune), 271-2, 304,356,459,471,476,485. (Amplificarea cronicii), 490-1. (Menţiune), 496, 502 ; II, 80, 351. Neculcea (Vistierul, tatăl precedentului), I, 236. Negoescu (Pană), I, 210. Negre (Costin), I, 483. Negri (Constantin), II, 47, 96, 363, 517, 525. Negri (Petrachi), II, 449. Negruţi (Dinu sau Ioniţă), II, 495. Negustori germani în principate, ii, 12. Nenciulescu (Alecu; si fiul său Andrei), II, 44, 366. Neofit (Mitropolit muntean), I, 514-5, 519-20; II, 131. Neofit (Evreul), II, 388, 433. Neofit (dinMorea), 1,419; II, 39,45 (?). V. şi Cavsocalivitul (Neofit). Neologisme, I, 35, 118,133,146; II, 406. Nestor (boier muntean), II, 51, 449, 521. Nestorovici (Uroş), II, 265, 315, şi n. 2, 3; 311 n. 3, 317, 425, 428-9 şi n. 4,470. Neuhăusel, I, 101 ; II, 593. Neuniţi (episcopii), II, 67, 323-5. Neunite (şcoli), II, 325. Nichifor (Mitropolit moldovean), I, 244 n. 3, 532. Nicodim (Sf.), II, 159. Ni codim (patriarch de Ohrida). II, 535, 538, 564. Nicola (Ioan, scriitor), II, 407. Nicolae I-iu (Ţar), II, 346. Nicolae-Vodă (Petrascu), II, 604. 614. Nicolau (Ioanichie, profesor). II, 402. Nicolau (Nicola), II, 329-36 şi n. 3, 334, 337, 438. (Gfheorghe, din Braşov), II, 324. Nicolopulo (C., dascăl) II, 43. Nicopol, II, 140, 142, 144. Nicosia, II, 132. Nifon (patriarh de Constautinopol) II, 605, 618, 622. Nikussios (Panaiot, Dragoman), I, 102 n. 1, 363. Nimirov, I, 240. Nissa (Gherman de), I, 34. Nisangi-Ahmed (Mare-Vizir), I, 377. Niţoglu (Panaiot), II, 47. Noacul (Moise Sara), II, 249 n. 3, 471. Noşfalău, II, 197. Notaras (Dimitrie Gheorgulis), I, 45 n. 2, 54. Notaras (Neofit), 1, 45. Note cronologice, 1787 si urm.; II, 108. Note geografice c. 1750, I, 501. Noul Testament (grec Glykys), I, 34. (Romîn, 1819), II, 397 n. 1. Novacovici (Dionisie, episcop neunit), II, 161. Novacovici (Ştefan, tipograf), II, 327. o Obedenî (boierii), I, 189. Obradovici (Dositeiu), II, 26,382-3, 422, 424, 426-7. Obradovici (Grigore), II, 211 n. I, 318, 422, 424-5. Obşteasca (tânguire, 1821), II, 363-4. Oceacov, I. 119, 298 ; II, 584, 587. Ocellus, II, 28. Oclimu, kiowich (I. Iveglia), II, 18. Ocna (Tîrgu-), I, 107 n. 1, 225 ; II, 615. Ocnarul (Radu Vistierul), II, 615. Octoih. (Romîn, 1700), I, 410 si n, 3. (1712), 420. (1720), 435. (al Mitropolitului Ştefan), 513. <1750), 520. (1776),'525. (1786), II, 383. (1792), 373. (1804), 327. (1810), 328. (1811), 377. (1816), 397. (1818), 404. Odă la Maria- Teresa, II, 469. Odesa, TI, 343. Odiseia, II, 422, 475. O’Donnell (comitesa), I, 170 n. .. i; H, 124. Ordog (Alexie), I, 521. Ottingen, I, 345-6. Olahus (Nicolae), II, 179. Olanda, I, 421. Olimpiada (mătuşa Doamnei Păuna), I, 188. Padova, I, 16, 53-4, 158; II, 20. (C. Cantacuzino Stolnicul la), I. 34. (Medici din), I, 461. (Val-lisnieri, Anton, profesor la), 1,42. Paget (ambasador engles), I, 349. Paisie (Malorosianul), I, 9, 13; II, 369, 375, 381 n. 3, 400 şi n. 1, 403. (Ucenicii săi, cu numele), II, 393-4. (Trimişi ai săi la şcoală în Bucureşti), II, 394. Paladâ (Gherasim), I, 38 n. 1. Paladâ (Maria), II, 119. Paladi (C., boier moldovean), I, 483 n. 10. Paladi (I., boier moldovean), I, Olovăt, I, 94. Olt, IÎ, 61, 178. Oltenia (supt Austriaci), I, 516. Omilii. (1775), I, 523. (1S20), II, 377 n. 4. (ms.), I, 530. Onceşti, I, 201. Onisor (corector la Buda), II, 2i2. Opera italiană, II, 50. Oprian (Gheorghe, boier muntean), II 338-9. Oradea-Mare, II, 70,169-72, 175-6, 179, 193, 209, 213, 216-7, 252, 255, 261, 285, 315-6, 418-20. (Seminariul), II, 169-70. Orăştia, II, 159. Orhei, I, 476 n. 5. Orlik (Hatman), I, 45. Orologiu (grec, 1714), I, 52. (1747), I, 514. (1750), 514. (cel Mare; c. 1782); II, 372. V. si Ceaslov. Orşova, I, 151; II, 625! Ortografia normală (1784), II, 290 n. 3. Oşorheî. V. Mureş-Oşorheî. Ovidiu, II, 442, 472 n. 4. Oxenstierna, II, 382-3. 436-7, 439 n. 3. Oxford, II, 284, 453. 268, 316-7, 352,356; II, 39, 76 n. 5 (?). Paladi (Toader, boier moldovean), I, 317. Palamed (Gheorghe, cronicar), I, 154; II, 609. Paleologul (Comisul), I, 483 n. 5. Pamperis (Ambrosie), I, 525; II, 22. Panaiotachi (Dumitrachi, Paharnic), II, 22. Panaioti (Al. Gh.); II, 107. Panegiricul lui Ştefan-cel-Mare, I. 540 şi urm. Pantaleon (dr.), I, 350 n. 3. 3 34 TABLA NUMELOR Panteli (Ioan, bursier), II, 880, 524. Papafil (Costea), II, 25. Papi, I, 42. Papay (dicţionariul; prelucrat pe româneşte), II, 283-4. Papazoglu (Atanase), I, 364. Para (Ioan), II, 285. Paraclitichi (tipărită de Iosif de Argeş), II, 378. Parascheva (Clucer de Arie), II, 338 n. 3. Parenetice (tipărite de Antim Ivi-reanul), I, 420. Parichi, II, 497. Paris, II, 37, 43-4, 51, 294, 438. (Romînî la), 44 n. 1. Păros (Atanasie de), II, 378. Pasca (Iosif), II, 420 n. 1. Pascal (dr.), II, 18, 36. Pascanul (boier moldovean), II, 32, 39, 405. Passek (cronicar polon), I, 24. Pastorius (cronicar polon), I, 96. Paszkowski (cronicar polon), I, 22, 87 ; II, 560, 562 şi urm. Patald (Ioan, episcop), II, 60, 63, 68, 156-7, 195. Paterice (mss.), I, 426. Patmos, II, 101. (Şcoala), II, 25 n. 2. Pavli (bancher), II, 99. Payne, I, 45. Pazmanyan (Colegiul), II, 68, 70, 166. Pazvantoglu si Pazvangiiî, II, 147, 153, 353, 357. Pejacevich (Cronica luî), II, 604. Penticostarw. (1701), I, 418. (1767), 521. (1769), I, 523. (1783), 523. («7193»), II, 372. (ms.), I, 434. Persian o (Manolachi), II, 28, 101 şi urm., 112. Perticari, II, 116. Pesta, II, 212, 216 n. 2, 293, 310-1, 318 n. 2, 339. (Şcoala Romîni-lor macedoneni din), 312. Peterffy (Iesuit), I, 447. Petersburg, I, 241, 295-6, 329, 521, 536; II, 67, 161, 180, 384, 446. Petitie către împărat (1804), II, 264. Petrachi (candidat de Domnie), II, 356. Petreceri, II, 49. Petriceico (Ştefan-Vodă), I, 100, 103, 230, 253-4, 256, 299, 300, 306, 312, 392-3, 472, 584, 594. (Doamnasa, Mariana), I, 21,300, 393. Petrovicî (Gheorghe), II, 265, 319. Petrovicî (Naum), II, 265, 311 n. 3, 313, 315 n. 3, 318 n. 3, 338-9, 428-9, 470. Petru cel Mare (Tar), I, 126, 147, 178, 185, 233,’239-40 şi n. 2, 288-9, 293-6, 321-2, 323 si n. 1, 324-5 si n. 3, 327, 385, 400-1, 412-3, 428, 478; II, 9,634. (Soţia luî, Caterina), I, 239. (Jurnaiul luî), II, 126. (G(na[i6os către el), I, 27. (Viaţa luî, greceşte), I, 504. (înştiinţare pentru moartea lui), I, 506 (Laudele luî), I, 504. Petru I-iii Alexandrovicî (Domn al Moldoveî), II, 533-4, 560. Petru Alexandrovicî Aron (Domn al Moldoveî), II, 535. Petru (fiul luî Bogdan-Vodă), II, 553. Petru (fiul luî Stefan-cel-Mare), II, 538-9, 546/ Petru-Vodă Şchiopul, I, 19-21, 26, 84, 89 II, 542, 555-6, 569. Petru (protopsalt constantinopo-litan), II, 401. Philippide (Dimitrie), II, 47, 82, Photiadi (Lambro), II, 40, 343. Phrantzes; I, 20; II, 80, 621. Phytianos (Ignatie), I, 46-7. Piasecki (Petru; istoric polon), I, 96; II, 573 şi urm. Piatra (în Moldova), I, 225, 251. Pietrari (sat), I, 519 şi n. 2. Pigas (Meletie; şi 5()pGo§o£o<; £i-^aaxaXia), I, 449. Pilde filosofesti (ed. T-a), I, 422, 429. (ed. * 1783), II, 372. (ed. 1795), II, 324, 427 n. 4, 528 n. 1. Piluzio (Vito), II, 591 n. 1. Pini (consul rus), II, 362. Pîrscoveanu (Preda), I, 350. ftABL NUMELOR 35 Pisa, IT, 376 n. 6, 380, 489. Piteşti, I, 189; II, 239. Pivoda, I, 153. Ploieşti, II, 32, 343, 355. Pluck (dr.), II, 38. Pobrata, I, 76; II, 537 şi urm., 545, 551-2. Pocăianie (Marea — a Turcilor la 16861 I, 116. Podul înnalt (lupta de la), I, 564. Poeme morale (1815), II, 51. Poesiî populare databile, I, 463 şi urm. Poiana, II, 17. Pojarevac, I, 153; II, 12. Polonia, I, 14, 16, 20, 57, 65, 95, 103-5, 120, 158, 160, 222, 224, 226-7, 233-4, 237 si n. 3, 241, 253 si n. 3, 256-7, 260, 270, 272, 279, 298, 300-1, 304, 308, 311-3, 331, 368, 388, 393, 395, 403, 460, 475; II, 112, 390, 548, 594, 620. (Renaşterea în), I, 23-4. (Partea din Moldova ce ocupau Polonii supt C. Cante-mir), I, 225. Polunoştiţa, 1,519. Polyaines (scriitor), II, 51. Pomelnice (1784), I, 523 n. 7. Ponicî (Gherasim, tipograf), II, 395 n. 6. Pop (Zenovie C.), II, 40. Pope (poet engles), II, 500, 504. Popeni, II, 439. Popescu (Radu, cronicar), I, 20, 131. (Cronica sa), 146-9. (Viaţa), 149 şi urm. (Scrierile sale), 170 şi urm. (Memoriile), 171-87, 205, 208. (Cronica oficială), 187 şi urm. (Prefaţa), 192-5. (Menţiune), 210 şi n. 3, 310, 343, 500; II, 615, 625. (Omonimul său, Banul), I, 149. Popiei (sol polon), I, 470. Poponea (Nicolae), II, 380. Popovicî (I., de Hondol, vicariu), II, 283. Popovicî (Mihaî, preot), I, 538 n. 2; II, 67 n. 1, 161 şi urm. Popovicî (Nicolae, director în Banat), II, 429. Popovicî (Şt., autor de dicţiona-riu), II, 283. Popp (C. Hagi), II, 324. Popp (Ioachim), II, 409. Popp (dr. Vasile), II, 245 n. 1, 316, 326, 472 n. 4, 474, 494, 520. Porphyrita (Ienachi), I, 375-6. Poj'H (Viata Sf. Felice de’), I, 509. Porta (Nicolae de), I, 191 n. 3. Poteca (Eufrosin), II, 338, 380 şi n. 2. Potemkin, II, 11, 32, 122, 383, 400. Versurile pentru moartea Im, II, 84 n. 1, 85-7. Potocki (Alexandru Ioan; şi Ioan), II, 585. Potocki (Iosif, Voevod de Chiev), I, 120 si n. 2, 125, 134, 138, 395. Prăjeşti, I, 67. Prale (Ioan), I, 493. Praşcoveanu, II, 110 n. 4. Pravilele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, I, 518; II, 444 si n. 3. Prăvilioara (1784), II, 382. Pravoslavnica mărturisire (greceşte, 1699), I, 44-5. (româneşte, ed! 1691), I, 45, 418. (ed. 1745), 514. Pray, I, 453 n. 3. Predeal, II, 355. Predeticî (Aureliu Antonin, şi Dicţionariul său), II, 284. Pressburg, II, 209, 293. Prevost (abatele), II, 441. Pricopie (căpitanul), I, 126, 400. Principia, linguae latinae pentru şcolile normale, II, 203. Priporenî, I, 245 şi n. 3. Prislop (Ioan din, episcop ardelean), I, 555 n. 1. Prislop (Cronica), II, 158 şi urm. Procopie (din Moscopole), II, 37. Prodrom latin (din Pesta), II, 249 n. 3. Prooroceanu (Preda), I, 170 n. 3, 201, 319. Prund (Nicolae din) II, 249 n. 3 Psaltichia (din Neamţ), II, 397. I 36 TABLA NUMELOR Psaltichie (profesori de la Bucureşti), II, 381. Psaltire. (Slavo-romînă cu tîlc), I, 434. (Alta, slavo-romînă), I, 514. (Romîne: 1748), 514. (1766), 549 n. 1. (1774), 523. (1781), II, 372. (1782), 382. (1784). 373. (1790), 383. (1791), 324. (1796), 377. (1801), 324. (1802). 388-9. (1808), 328.(1809), 417.(1818), 404. (1820), 380. (Greacă, din 1820), 50. Pulievicî (Anastase), II, 470. Pulio (Marchides), II, 36. Pultava, I, 116. 118, 220, 248, 323 n. 1; II, 393. Răcăciunî, II, 5S2. Racocea (translator), II, 301, 341 n. 1. Racoviţă (familia), I, 251; II, 104. Racovită (Constantin-Vodă), I, 129 n. 3, 448, 457, 465, 467 si n. 9, 468, 482-4, 487, 492, 494, 549 n. 1; II, 117, 120-1, 128, 638. Racovită (Dimitrasco Hatmanul), I, 161 şi n. 4, i 78-9, 183, 186, 192, 267 si n. 2, 295, 328, 356, 398-9; II,’ 108-9 n. 3. (Soţia şi familia), I, 161, 267 şi n. 2. Racoviţă (Ioniţă; sec. al XVII-Iea; şi soţia), I, 464 n. 3. Racovită (Maria, sora luî Mihaî-Vodă), I, 217 n. 2, 230. Racoviţă (Meletie), II, 78. Racovită (Miliaî-Vodă), I, 45, 79, 114-5, 119, 123. 132. 137, 141, 161, 179, 186, 192, 196-7, 213 si urm., 237-8 si n. 2, 242-3,1 247 si n.2, 261, 263-6 si n. 3, 5; 269, 272, 295, 329, 347, 349, 352-5, 360-5, 371-7, 398, 406, 444 n. 8, 449 n. 2, 459-60, 463-4 si n. 2, 465, 467, 469-70, 477 si n. 2. 478-80, 490, 494, 501; II, 126 n. 4, 495-6 n. 6. (Soţia, Ana), I, 352, 361-2. (Fiul Ioan), I, 448. (Imitaţia lut Purcel (personagiu legendar), I, 251. Purice (personagiu legendar), I, 251. Purice (Vasile, boierinaş moldovean), I, 340. Pustia dragoste (versuri), II, 469. Putna (mănăstire), I, 76, 111, 247, 250, 531, 534-7; II, 534 si urm., 546, 551-2, 574. Putna (egumeni de), I, 535; II, 534 şi n. 4, 538. (Copişti), II, 537 n. 1. (Şcoala literară din). I, 13. Pylarino (Iacob, dr.), I. 39-40, 45, 350 n. 3; Tlristos, dedicată luî), I, 444 n. 8. (Omonimul, beizadea Mihaî), II, 18 şi n. 6. Racovită (N., boier moldovean), I, 107. Racovită (Ştefan-Vodă), I, 130, 351 si n/ 7, 448, 467. 522 si n. 4 ; II, 18 n. 5, 121, 128. ’ Rădăuţi, II, 388, 532. (Tipografia din), 1,454; 11,531-2. (Do-softeî, episcop de), I, 536-7 n. 10; II, 396. Radovicî (Gh., tipograf), 1,45,420. Radu-Vodă, «Călugărul», 11,553. Radu-Vodă cel Frumos, I, 88 ; II, 552, 560. (Doamna luî), II, 546. (Confundat cu Tepelus),II,564-5. Radu-Vodă Iliaş, I, 156,’ 206, 332 ; II, 553. (Soţia, Stanca), I, 156, 332. Radu-Vodă Leon, I, 158; 11,624. Radu-Vodă Mihnea, I, 28, 251; II, 573, 577, 588, 604, 610, 612. Radu-Vodă Şerban, I, 28; II, 604. Rădvanî, II, 106, Rafail (protosinglielul, din Neamţ; şi Uşa PocMnţn), II, 379,. 395. Raicevich (secretarii! Domnesc), II, 19, 129, 136-7 n. 2, 445 şi n. 4. Râkoczy (al II-lea), I, 600. (Pretendentul), I, 67. TABLA NUMELOR 37 Rali (Ioan, traduce pe Critil şi Androniu), H, 20 n. 4. Rali (Isac, dragoman), I, 45 n. 1. Ramadan (Atanase), I, 377 n. 2. Ram and i, I, 254, 474 n. 3. Râmi Mehmed-Paşa, I, 349-50, 352, 376. Rargş (Elena Doamna), I, 251 ; II 537-9. Rareş (Ilie-Vodă), I, 199; II, 539 n. 2, 543. Rareş (Maria luî Petru), II, 537. Rareş (Petru-Vodă), I, 20, 76, 88, 90. (Tribut supt el), 94. (Menţiune), 251, 284; II, 185, 220 n. 3, 537 şi urm., 545-7, 552-3, 557-8. Rareş (Ştefan-Vodă), I, 93, 199. Răşcanu (Iordaehi), II, 99, 100. Rasofond (1813), II, 397. Răsti (Caterina), II, 47. ^ Rătescu (Gherasim, episcop de Buzău), II, 379 n. 1. Rathner (Ioan, architect), II, 17, Războiu (broşuri despre), II, 151, 337 si urm. Razu (familia), TI, 498. Razu (Costachi), I, 318, 488, 531; II, 83 n. 1, 84-5. Razu (Vasile), II, 496. Raz van (Ştefan-Vodă), II, 565-6. Rednic (Atanasie, episcop unit), II, 69, 70, 162-3, 165-6, 188-9, n. 1, 409, 414. Reghin, II, 234 si urm., 237-9, 244-5. Regnard, II, 439-40. Regule de şcoală (1806), II, 328. Remi-Reiz, I, 121 n. 2. Rennen (von der), II, 335. Repnin (ambasador rus), I, 498 ; II, 121, 128. Reţete (1806), 11, 435. j Revoluţia francesă, II, 348. ! Rigas, II, 37. ! Rîmnic, I, 135; II, 146, 551, 565. I (Capela din), I, 419. (Episcopia din),I, 9,424; II, 123, 158. (Condica eî), II, 145, 374. (Şcoala din), 1,13 ; II, 41. (Mişcarea literară din), I, 515 şi urm. (Tipografia supt Antim),I, 422. Rîmnic (episcopî). Galaction, II, 378-9. Inochentie, 436 şi n. 1, 518; II, 158.Partenie,1,521,523. (Ştefan din Govora). I, 436 n. 1 ; ’ II, 158. (Teofil), II, 610. Rîmniceanul (Chiriac, scriitor), II, 381 n. 3. Rîmniceanul (Dimitrie Mihaî Po-povicî, tipograf), II, 373 n. 7,436. Rîmniceanul (Grigore; viitor episcop de Argeş), li, 372-4,376,524. Rîmniceanul (Miliaî Atanase, tipograf). I, 519. Rîmniceanul (Naum, scriitor), I, 169; II, 289, 341-50, 361-2, 484 şi n. 1. Rînduiala mortuluir, II, 325. Rîpî, I, 481, 484. Rîşca, II, 542. Rista (Luca, din Grabat), II, 422, 424. Rizu (Iacovachi), I, 447 n. 7 ; II, 47 n. 2, 106, 133 n. 5, 135. Rizu (Iacovachi Nerulos), il, 47, 52, 93, 438. Rocca (Lucea della), II, 20-1. Rodinul (Neofit), I, 29. Rodos, I, 322; II, 116, 140, 144. Roja (Gheorghe Constantin), II, 268, 311 şi urm., 314 n. 2. Roja (altî). Maria, II, 339. Nico-iae, II, 265, 311 n. 3,340,428. Rollin, II, 29. Roma, I, 54, 296, 455 ; II, 199, 208, 225, 234, 241, 243-4, 247, 294, 515 şi n. 4. (Şcoli), I, 14; II, 69. (Colegiul Propagandei), II, 69, 198, 240. (Rornînî învaţă la), I, 12. Roman, I, 225, 255, 304, 537; II, 428, 546. (Şcoală), II, 43. (Episcopî). (1700), I, 346. (Atanasie), I, 269 şi n. 3, 270. Pahomie, I, 66, 140. Roman-Vodă, I, 65, 94. Roman Pribeagul, II, 552. Romanaţî, II, 277. Romanitis (Emanuil), I, 444. Romano (Cămăraş), II, 85. R o mănos (Epistola împăratidiu). I, 533. Romanul (Ioan), I, 41-2. 38 TABLA NUMELOR Romîneştî (Cîrligătura), I, 64. Romînui (Sf. Ioan), I, 50. Ropcea, I, 225. Roşcanî, II, 555. Roth (Paul, rector în Braşov), I, 144 n. 1. Rousseau, I, 17. Roznovanu (familia), II, 32. Rudawski (cronicar), I, 24, 96. Ruckert (despre Finea de Cartofe), II, 435-6. Rugăciuni pentru trecerea la ortodoxie, I, 530. Rugină (Pavel), I, 240, 399. Ruginoasa, I, 85 n. 1. Rumiănzow (mareşal), II, 24, 127, 446-7. Rusciuc, I, 197, 344 n. 2, 352; II, 111, 140. Ruset (familia: Oupăreştf), I, 106, 155, 227, 253, 257-8, 262, 302, 308-9, 311, 313, 318, 331, 335-6, 344, 354, 361; II, 615 şi urm. Ruset (Antonie-Vodă), I, 32, 64-5, 105, 223, 254-5, 392, 472 : II, 594. (Fiii), I, 64-5. Alexandru, I, 105. Iordachi, II, 343, 620 n. 2. (Soţia acestuia), 343. Ruset (Iordachi, Citpariul) I, 122 si n. 3, 123-4, 127, 196, 225-8, 257 si n. 2, 258-9, 261-4, 308, 311, ’ 315, 317-8, 330-1, 336 si n. 3, 346, 351, 354 n. 2, 355, 357, 361, 363, 368, 373, 377, 379, 398, 490; II, 631. Saadi-Effendi din Larisa (scriitor), I, 386. Sabat, I, 146. Sabed, II, 197. Săcărîmb, II, 304-5. Sachelarie (Cristofor, bancher), II, 36. Sad, II, 63, 162. Safta (Doamna luî Gheorghe Ste-fan-Vodă), I, 252, Saint-Pierre (Bernardin de), II, 513. Salankemen, I, 303. (Soţia), II, 631. (Fiii), I, 399. (Nepotul omonim), I, 123, 217 n. 5, 218 n. 1. (Tatăl, Cupariul cel bătrîn), I, 252, 369. Ruset (Nicolae, fii i luî Iordachi I-iu), I, 130 n. 5. (Biografie), 196-8. (Scrierea), 198 şi urm. (Menţiune), 261 n. 5, 323 n. 2, 351, 354, 361, 464 n. 2; II, 158. (Soţia,Domnita Ancuţa), 1,196-7, 323’ n. 2, 354. (Fetele), I, 196. Ruset (alţii). Constantin Logofătul, 1,127, 164. Ecaterina, I, 464 n. 2; II, 91. Gheorghe, II, 620 n. 2. Ioniţă, fratele luî Nicolae; şi soţiile sale, I, 197, 343 n. 5. Lascarachi, I, 123, 309, 311, 332 şi n. 2, 3; 336-7. Manolachi, I, 161, 309, 332 si n. 3, 336 şi n. 3, 337, 35Î, 398. Mihalachi, I, 309, 332 si n. 2, 3; 336-7, 346, 353, 36i, 363-5, 373, 377-8. Pîrvu, 1, 331. Scarlatachi, I, 309, 332 si n. 2, 3 ; 336-7, 361, 365, 367, 369-71, 374, 377-9. Ştefan, I, 331. Victoria, I, 370. Răducanu Ruset, II, 400. Bălănescu Ruset, Logofătul, II, 85. Rusia şi Ruşî, I, 14, 27, 32 n. 1; II, 215. (Broşuri), I, 126. (Dic-tionariuruso-romîn; 1789,1812), ÎI, 279. Ruşî-de-Vede, I, 201. Ruştior, II, 411 n. 5. Salih-Paşa, II, 99. Salonic (Dionisie, archiepiscop de), I, 445. Salonic (Simion, archiepiscop de), I, 33, 522. Şamşud, II, 196-7. Sămurcaş (Caimacamul), II, 366. Sămurcaş (dr. Dimitrie), II, 436. Sămurcaş (Ruxandra), II, 47, 433. Şandor (Atanase, scriitor), II, 442. Săpoteanu (Andreî; şi moşia Să-poteştî), II, 595. Sarachin (C., Păharnicul), I, 420. TABLA NUMELOR 39 Saraî (Visarion), II, 65-6, 159-60. Sarnicki, II, 561. Sărvad, II, 166, 241 n. 2. Sasî, I, 14. Satu-Mare, II, 193, 285. Saul (Dumitrachi), II, 125. Saul (Gheorghe), II, 16, 18, 125. Săulescu (Gh.), II, 404. Sava (Mitropolit moldovean), I, 348. Sava (ieromonachul, cronicar), I, 269-71. Sava (bitnbasa), II, 142, 354, 360, 464. Savel sau Savin Banul, I, 123 si n. 1, 240. Scarlati (saegiul), I, 29, 252. Scarlati (Ioan de; şi soţia), I, 145. Scavinschi (Daniil’ poet), II, 439, 494. Scheleti (C., legist), II, 449-50. Schendus Vanderbech, I, 56. Schmeitzel (Martin), II, 130. Scholeriul (Teodor, scriitor), II, 274-5. Scogard (dr.), I, 30 n. 5. Şcoli (de romînie), II, 41-2. (de sate), II, 42. Scordac (Cristea), I, 206. Scriba (Lazăr, scriitor), I, 465-6. «Scrisori greceşti» (utilisate de Miron Costin), I, 65. Sculenî, II, 94, 433, 442. Secu (mănăstire), I, 13; II, 94, 392. Secui, I, 248. Secuianu (Neagoe), II, 615. Seghedin, II, 293. Segneri (lesuit), II, 412. Seimeni, II, 582. Seminariu muntean (proiect de), I, 455. Şendrea (boier moldovean), II, 565 si n. 1. Serafim (patriarch de Constanti-nopol, c. 1787), II, 391. Şeremetev (general), I, 127, 322. Sestini (scriitor), II, 19 şi n. 1. Sf. Mormînt, I, 34. Sherman, I, 45. Sibiiu, I, 95, 143, 153, 190, 470; II, 19, 106, 125, 136, 159-60, 167, 169, 188, 204, 261,288-9, 291, 322, 325-6 n. 5, 335, 342, 345, 353 n. 12, 370, 373, 433-4, 459 n. 1,471,473, 521-2. (Pribegi la), I, 19. (Calendare), II, 336 şi n. 4, 5; 337 n. 4, 415 n. 3. Sidis (Grigore, episcop), I, 523; II, 328 n. 3, 373. Sidis (Ieroteiu), I, 38 n. 1. Sidis (Nichifor), I, 443 n. 1, 531. Siege de la Rochelle, II, 438. Siena, I, 54. Sigismund al III-lea (rege al Poloniei), I, 21. Silihdar Hasan (Mare-Vizir), I, 351, 372. Silion (Vasile), I, 245. Silisteni, II, 160. Silistra, I, 194; II, 98, 100, 135, 543. (Atanasie, archiepiscop de), I, 47. (Ghenadie, archiepiscop de), I, 33. Sîmbăta-Mare, II, 69, 178. Simcel (Popa lancu, sau Isaia din; scriitor), II, 163, 410. Simion (Bogoslovul, Cuvintele lui), II, 376. Simion Dascălul (cronicar). I, 22, 65, 77, 86-8, 91, 130, 164, 167, 249 ; II, 257, 264, 385, 562 şi urm., 590, 598, 621-2. (Originile Moldovei la el), II, 563. (Letopiseţul lui slavon), 564-5. (Adausul despre recomandaţia închinării la. Turci de Ştefan-cel-Mare), 567. (Excursurile despre ţerile vecine), 568. (Despot la el), 568-9. (Oprirea cronicii luî), 569. (Manuscripte), 569 n. 5. Simion (al doilea Logofăt), II, 613. Simionovicî (Ioan tipograful; Ev-chologiul tipărit de el), I, 533. Simopetra, II, 391. Sinea Nouă si Veche, II, 194 si n. 1, 196. ’ Şincaî (familia), II, 194-7. Şincaî, I, 3, 9, 426 ; II, 129, 176-8, 182, 189-90, 195 si urm., 201-2, 234, 248, 251-2, 272, 279 şi urm., 40 TABLA NUMELOR 313, 327. Opere istorice (Anti-ticritica), II, 207,211, 219. (Dialogul), II, 203, 219. Opere filologice. (Dicţionariul), II, 203, 286. (Ejnstola către Lipszki), II, 201, 210, 236, 306. (Gramatica), II, 178, 203, 286, 306 şi urm., 314. (Gramatica românească proiectata), II, 2S6, 306. Opere didactice, II, 410 si n. 3. (Aritmetica), II, 204-5, 412 n. 4, (Bucoavna, 1783), II, 204 şi n. 2, 205, 282 n. 2. (Aceiaşi, grama-tică-alfabet ?), II, 282 n. 3. (Ca-techismul cel mare), II, 204-5 şi n. 7, 410 şi n. 3. (Istoria naturala), II, 205. Versuri, II, 419-20, 469-70. Cronica. (Nobilii judecaţi în ea), II, 230-1. (Menţiune), 210. (Discuţie pentru titlu), 214. (Publicare în Calendarul din Buda), 214, 221-2. (Menţiune), 219. (Refaceri), 219-20. (Forma latină), 221. (Data scrierii), 223-4. (Ediţii), 223-4. (Caracter), 224 şi urm. (Menţiune), 306-7 n. 1. Şina (baron), II, 40 n. 4. Sinaitul (Scara luî Io an; ed. 1814), II, 397, 404. Sinea, II, 218, 222-3. Sîngera, II, 498. Siniawski (Hatman), I, 231. Sinope (Nicolae de), I, 156, 343. Sinopsis (1714), I, 437. (1746), 514. (1783), II, 372. S. Andraş, II, 329. Sion (Antohi), I, 540 ; II, 78-9, 82 n. 1. Sîrbî, I, 44, 263, 400, 441, 507; II, 157, 193, 262, 268, 335, 420, 426, 429. (Anale), II, 621. Sirigul (Meletie; ed. 1690), I, 44, 52. Siropulo (din Corfu), II, 18. Şirul (Efrem), II, 394. Siştov (congresul din), II, 141. Sivas (episcop! de), I, 47. Sixtus (dr. Ştefan), I, 40-1. Skuphos, II, 48. Slatina (mănăstire), II, 94, 396, 491, 542, 547, 554 şi n. 1, 555. (Isaia din, cronicar), II, 544, 546-6, 554 n. 1. (Sihastrul din), I, 251. “ Slatina (oraş),' II, 148 n. 1. (Şcoala din), II, 41. Slătineanu (Dimitrie Teodor), II, 434 n. 2. Slătineanu (Iordaclii), II, 35-6,103, 322. (Ahilefs la Schiros), 433-4. (Menţiune), 491. Slătineanu (Radu), II, 103 n. 3. Slătineanu (Scarlat), II, 103. Slavone (Analele — pană la Vasile Lupu), I, 76-7; II, 572. (Educaţia), I, 37. (Decăderea), I, 414-5. (Gramatici), I, 39; II, 279 n. 6. Snagov (şi tipografia), I, 45, 419 şi n. 7, 420-1 sin. 8,424,434; II, 325, 366. (Grigore, egumen de), 1, 419 n. 7. Sniatyn (Romînî la şcoala din),1,22. Soanul (Petru; si Calendarele sale), ’ II, 331-2. Sobieski (Ioan), I, 24, 95, 107, 110, 160, 225, 257, 272, 293, 300-2, 306, 308, 312-3, 389, 393, 397, 474; II, 460, 584 si urm., 590-1. Socola, II, 43, 297, 301, 401-2, 406 n. 3, 408 n. 2, 513, 519 şi urm. Sofia (Axentie, episcop de), I, 33, 47. Sofronim si Ilaritia, II, 434. Soimescu (Ionită), I, 183 n. 1; II, 108. Solea, I, 535. (Condica eî), I, 542. Soldan (Nicolae), I, 217. Soroca, I, 127, 220 n. 1, 225, 304, 397. Şotînga, I, 201. Sotistva, I, 531. Soveja, I, 225. Spallanzani (profesor la Pavia), II, 30 n. 6. Spandoni (boier), I, 221 n. 1, 234. Spandoni (dascăl), I, 33, 44. Sparmiotul (Ionas), II, 31. Stahl (secretariu), I, 453 n. 3; II, 18 n. 5. Stainville (general), I, 192, 196. Stamati (C.), II, 438. TABLA NUMELOR 41 Stamatiacli (P.), II, 438. Stăncescu (C.) II, 437. Stănileştî, I, 293, 382, 401, 441. Stanislavicî (episcop catolic de Nicopol), I, 516-7. Starea 7 erii-Romî) ieşti supt Ca-rageâ, II, 365 şi urm. Statistica din 1820, II, 108. Stavarachi, I, 266. (Plingerea pentru moartea luî), 466-7. (Menţiune), 488, 501, 533; II, 109 n. 3, 121. (Tatăl), I, 466. (Ie-nacachi, — Spătarul), I, 466. Stavrinos (cronicar), I, 20, 154, 468; II, 39, 608-9, 621. (Fiul Gheorghe), II, 608-9. Ştefan-Vodă l-iu şi fiii, I, 65; II, 559 n. 1, 561. Ştefan-Vodă (Alexandroviei), II, 532-3, 535, 538, 551. (Mama sa), II, 533. Stefan-cel-Mare (Domn al Moldovei), I, 88,91, 115 n. 2, 129 n. 3, 130 n. 5, 131 n. 2, 247, 250-1, 271 n. 2, 298, 390; II, 80, 108, 187, 224 n. 6, 229, 250-1, 493, 535 si urm., 541, 541-5^ 547, 551, 559-60, 564 şi urm. (Versuri despre el), II, 460 n. 5. Ştefăniţă-Vodă, I, 252; II, 544, 553-4 n. 2. Ştefan-Vodă (Gheorghe), I, 252 ; II, 581 şi urm. Ştefan (Mitropolit muntean), I, 513. Ştefan (ierodiacon, scriitor), II, ’ 392, 397. Stefanopolitanul (Dimitrie, profesor), II, 525. Stefanovicî (I., preot din Braşov), II, 325. Ştirbei (Constantin), I, 152, 168 ’ n. 3, 174-5, 186,210 n. 4, 343; II, 614. (Cernica) I, 343. (Alt Ştirbei, în a doua jumătate a secolului al XVilI-lea), II, 18, (Familia), 175. Stoica (Spătarul), II, 624 n. 1. Stoica (dascălul, elevul luî Da-maschin de Rîmnic ; traduce pe Anticrist), I, 435. Strachocki (secretarii! Domnesc), I, 213 n. 1. Strastnic (1753), II, 71. (1816), II, 417. Strategos (Ioan, scriitor), I, 445 n. 9. (Anton), I, 42. Stratilat (epit.rop al şcolilor), II, 518. Strilbiţchi (popa Mihaî; şi fiul, Policarp), II, 382-3, 438. Strîmbeanu (Constantin), I, 29 şi n. 2. Strîmbeanu (Draghici, Medelnice-rul), I, 152. Stroiciî, I, 21. (Ioan şl Luca), I, 22. Stryjkowski (cronicar), 1,65,81,91. Studitul (Cuvintele lui Teodor), II, 372. Sturdza (familia), II, 32. Sturdza (Chiriac; si Safta), II, 620 n. 1. Sturdza (Costachi), II, 405, 440. Sturdza (Dimitrie), II, 21 n. 7, 8. Sturdza (Grigore), II, 21, 436, 449. Sturdza (Ilie), I, 103, 107. Sturdza (Ioan-Vodă), II, 90, 95, 99, 339 ; II, 451, 520. Sturdza (Ioan), I, 123, 264, 352, 398. (Alt Ioan), II, 107 n. 3. Sturdza (Mihaî), II, 339, 405, 407-8, 440, 449, 499, 513, 518-9, 522. Sturdza (Sandu), I, 240, 244, 267, 471, 488. Sturdza (Săndulachi), II, 405. Sturdza (Scarlat), II, 21 si n. 5, 25-6, 29, 387. Sturdza Pastravanu (Elena), II, 517.^ Suceava, I, 222-2, 254, 299, 536 ; II, 10, 202 n. 5, 562 n. 2, 566. (Uliţa tătărească din), I, 94. Suceviţa, I, 108, 271 n. 2; II, 542. Suedesî, I, 186 n. 2. Şufarul (Radu), I, 419 n. 7. Suliovschi (Gh.), 11, 313 n. 2. Sulzer (scriitor), I, 179 si n. 1 ; II, 19 n. 1, 202, 207,’ 238-9, 248-9, 271, 282. 304-5, 445. Şumla, II, 26, 134, 140-1. Supplex libellus, II, 206, 249 n. 3, 263 şi n. 1. 42 TABLA NUMELOR Sutu (Alexandru-Vodă), II, 37, 46, 51-2, 106, 108, 147, 353-4, 359-61, 364, 379, 525. Suţu (Grigore, beizadea), II, 358. Sutu (Mihalachi-Vodă), II, 27, 35, 40, 42, 45, 138, 152, 346-7, 352, 358, 373, 496. Tălăeştî, I, 481. Tălmaciu (Ioan), II, 279 n. 6. Ţamblac (Grigore), II, 562. Taranowski (Andrei), II, 606. Tărăsăuţî, II, 552. Tarasie (episcop), II, 534. Tatarî (răscoala lor din 1703), I, 114. Tătăreanu (Negoiţă), I, 201 n. 4. Tatu (Glieorghe), II, 208. Tăuteştî, II, 577. Tăutu (Logofătul), 1,391; II, 537 n. 2, 552. Tăutu (Vasile), II, 438. Teatru, II, 52-3. (în Moldova), II, 520. (Asociaţia greacă de), II, 438. (Grec), II, 50. (Italian), II, 27 n. 4. (Trupa Francesco), 11,35. Teatrul politic, I, 55, 445, 498 ; II, 382-3, 432. Tecuci, II, 574. Teleky (Samuil), II, 220. Tempea (Radu, gramatic), II, 290 si urm., 307, 309 si n. 3, 334, 474. Tempea (preotul, şi Cronica din Şchei), II, 155 şi urm. Tempea (profesor muntean), II, 291 n. 1. Teoctist l-iu (Mitropolit moldovean), II, 534 si urm., 538, 561, 561. Teoctist al II-lea (Mitropolit moldovean), II, 539-40. Teoctist al IlI-lea (Mitropolit moldovean), II, 540 n. 1. Teodor (dascăl grec), II, 22, 101, 103. Teodor (lexicograf), II, 283. Teodorovicî (Alexandru; Teodori), II, 318 şi urm., 428. Sutu (Mihaî Grigore-Vodă), II, 46, 53, 94, 354, 498, 514. Suţu (Nicolae; tatăl, unchiul şi fraţii luî), I, 467, 488, 495-9. Szegedy (lesuit), I, 447. Szunyog, II, 60. Szydlowiecki, I, 241. Teodorovicî (preotul Ioan), II, 244, 268, 296-7, 318 si urm., 322, 327, 428. Teodorovicî (Ioan,—Nica), II, 264, 470. Teodosie (Mitropolit muntean), I, 33, 43, 49, 416-9, 422 ; II, 59, 188, 191. (Opere), 417 n. 2. Teodosie (Logofătul), I, 154. Cronica sa), II, 605-6. Teofan (Mitropolit moldovean), II, 540, 542, 555-6. Teofil (episcop ardelean), I, 43 n. 3 ; II, 58-9. Teofil (de Strehaia), II, 371. Tcofilact (ed. 1805), II, 395, 401. Teofîlact (Clucer de arie), I, 515, 530. Teologia pastorală (1817), II, 329. Ţepeş (Vlad-Vodă), I, 384. Tepelus (Basarab-Vodă cel Tînăr), ’ I, 88; II, 551, 565. Terţina, II, 209-11. Teutoni, I, 90. GYjxapâc, II, 51. Theotokis (Nichifor), II, 20 si n. 4, 51, 394. Thorn, I, 298. Ţichindeal, II, 252, 318,369,421 si urm., 470. Tifeseul (Ilie), I, 317, 347, 358, ’ 361-2, 364-5. Tigaia (Azarie), I, 37. Ţigăneşti, II, 496-7, 499. Ţigară (Zotu şi familia), I, 29. Tighinea, I, li5, 127, 183, 188, 238, 322, 391, 399, 401; 11,84. (Iusuf-Paşa de), I, 229, 399. Tîlcuirea celor şepte Taine, II, 403. Timişoara, 1,153, 339; II, 70, 137, 146, 285, 327, 421, 428. TABLA NUMELOR 43 Timon (dr.), I, 393. Tincovicî (I., Cîntări de), II, 329. Tînguirea leriî-Uomîneşti, II, 367. Tipic (1816), II, 404. Tipărituri romîne înainte de 1688, I, 416. Tipografi şi Tipografii. Blaj, II, 70-2. Bucureşti (la Mitropolie, 1747), I, 447’ n. 9. (1749), 514 n. 3. (1768), 448. (1793), II, 30 n. 3, 373. (Supt Nectarie), 378. (Grigore ieromonahul, tipograf), I, 449. (Iacovicî Stoica), I, 435, 448, 513-4.(Petroviei: Dimitrie), I, 523 n. 6. (Stoicovicî: Iorda-chi), 448, 522 n. 4. (Tomovici: Stan ciul), I, 523 n. 6; II, 30 n. 3. (Tipografia greacă mun-teană, supt I. Gh. Carageâ), II, 50. Buzău (Iordachi dascălul, tipograf),!, 521. Iaşi, I, 549 n.l; II, 433 n. 5. (Gherasim ierodia-conul), II, 389, 433 n. 5. (Grigore), I, 549 n. 1. (Marcoviei: Ieremia), I, 437. (Mihalachi : popa), II, 433 n. 5. (Petrovici: Pavel), II, 389. Neamţ (Ghe-rontie tipograful), II, 396 n. 4. Rîmnic, II, 371-2. (Greacă), I, 525. (Ioachim tipograful), 11,372. (Horez : Laurentie Dimitrievici de), I, 519 n. 4, 520 n. 1. Yiena si Sibiiu (tipărituri romîne), II, 323. Ţircă (Ioan), II, 60. Tîrgovişte, I, 153, 201,399; 11,29, 30, 300, 611. (Cronica catolică din), II, 561. (Tipografia din), I, 46, 422. (Şcoala Sf. A-postoli), II, 22. Tîrgu-Jiu (şcoala), II, 41. Tîrnavia, II, 63, 69, 415. (Şcoala din), II, 68, 163. ’ Tîrnova, II, 140-1. Tismana, 1, 417 n. 1; II, 159, 379, 381 n. 3, 604. (Atanase, egumen de), I, 43 n. 3. Titupolos (archiereu), II, 434. Toderasco (din Galaţi, pretendent), I, 261, 342, 344, 369. Tokoly (Emeric), 1,151,206,259, 313, 332, 335-6 n. 3, 339 n. 5; II, 185, 633, 636 n. 1. Tomşa (Ştefan-Vodă), II, 555. Tomsevici (Stefan-Vodă), I, 270, 406, 538. ’ Ţopa (Chirii), II, 285, 409. Topliceanu (Neagoe, Stolnic), I, 152. Topliceanu (tipograf), II, 378 n. 1, 449 n. 3. Toppeltin, I, 174, 166. Tournely, II, 252, 417. Tractatele, II, 80-2. Trapezunt (Gheorghe Hrisogon din) Y. Hrisogon. Trapezunt (Gheorghe; din fiul luî Teodor, dascăl), 1,48 n. 6,54,59. Trapezunt (Teodor din, dascăl), I, 31; II, 101 şi n. 4. Trecourt (fraţii, profesori), II, 38 si n. 10. Tribut, I, 38 n. 3, 94 n. 2, 178, 185, 391; II, 81. Triest, II, 44 n. 1. Triod. (1700), I, 418. (1731), I, 518. (1761), I, 521. (1769), I, 523. (1777), 525. (1782), II, 372. (1786), II, 373. (1798), II, 374. (1816-7), II, 329. Trubeţcoi (Nastasia), I, 288. Tudurachi (dr.), II, 18. Tufişul Ylădicăi, I, 210. Tulcea, II, 366. Tunusli (fraţii), II, 47, 131, 345. Turci (ambasadori ştiind franţuzeşte), II, 13 n. 2. Turculet (cel mare), I, 227 n. 1, 260, 337, 475. Turda, II, 171. Turnavitu (Dumitrachi), II, 116. Turnavitu (dascălul), I, 524. Turnu-Roş, I, 189. Ţuţcanî, î, 316. Tyrnavo (Alexandru din, dascăl), I, 444-5}* 515. u Ucraina, I, 474; 11,595 n. 2. Uleseu (Constantin), II, 41. Ulmenî, II, 489. Uman, I, 104. Unirea si Uniţii, I, 15 ; II, 378, 396. Ureche (Grigore), I, 22. 62, 77, 88, 91, 95, 130, 199, 249. (Compilatorii), 280-2. (Menţiune), 288; II, 180, 187, 224 n. 6,’ 542, 546. (Ordinea primilor Domni), 412, 547 şi n. 3, 550 n. 2. (Argumente pentru atribuirea cronicii), 548 n. 5. (Caracterisarea Domnilor), 549-50. (Letopiseţul Văcărescu (Al.; poet), II, 141, 486 şi urm., 490. Văcărescu (Barbu), 1,202 si n. 1; II, 120-1, 132-3. (Alt Barbu), II, 355, 365 n. 1, 484. Văcărescu (Constantin: scriitor), I, 200 si urm., 202; II, 120, 132 n. 6’. Văcărescu (Iancu, poet), II, 44, 407, 486, 489. (Profesorul său), II, 44. Văcărescu (Ienachi Aga), I, 201-2, 360; II, 131 (şi fiii). Văcărescu (Ienăchită, poetul), I, 17, 340-1; II, 18, 30, 115-6, 122. (Viaţa), 131-9. (Istoria im--perinliu otoman)9 142 şi urm. (Izvoare), 143-4. (Versurile din ea), 145. (Gramatica), 276 şi urm., 293 n. 1, 295, 303, 489. (Menţiune), 322, 335, 340, 484 si urm., 491. (Soţiile sale), II, i33, 136-7. (Fiii), 142. (Moşiile), 141. (Sora, Maria), II, 133, 142. Văcărescu (Nicolae ; poet), II, 489 şi urm. Văcărescu (Radu), II, 132 si n. 10, 133-6, 489. lui slavon), 550-2. (Tradiţia în), 557. (Nota despre cronologie), 559. (Letopiseţul latinesc al luî), 560. (Erori îa), 561 şi urm. (Compilatorii), 562-3, 592. (Menţiune), 586, 592 n, 1, 598-9 şi n. 1, 612. (Tatăl, Nestor), I, 21, 496; II, 548 n. 5, 558 n. 1. (Fratele, Nicolae), II, 592 n. 1. Urlaţi, I, 178, 185. Ursachi (Vistierul), I, 107 n. 1, 253. (Gheorghe din), I, 107 şi n. 1, 222, 255. (Dumitraşco şi fiul Varlaam), I, 107 n. 1,’ 245. (Logofătul), II, 77. Văcărescu (Ştefan, tatăl luî Ie-năchiţă), II, 132 n. 10, 141. Văcărescu (Venetiana), II, 133. 136 n. 3. Văcărescu (altiî), I, 201-2 si n. 1; II, 132 n. 7, 489. Văcărestiî (poeţii), II, 3, 468, 491. ’ Văcăreşti (localitate),1,194,523-7. (Biblioteca), I, 47 n. 1, 503. (Şcoala), I, 59. Vaida (Dimitrie, canonic), II, 236, 254 si n. 2, 255, 285, 378 n. 2. Valea-Âlbă, I, 91; II, 546. Valea-Strîmbă, I, 397. Vama, I, 217 n. 2, 230. Varadia, II, 293. Vardalah (C., «Egipteanul», dascăl), II, 40 n. 4, 52 n. 10,343, 525. Vardalah (Manole), II, 37. Varlaam (Mitropolit moldovean), I, 415. Varlaam (Mitropolit muntean), I, 417 n. 1. Varlaam (familia), II, 111 n. 7. Varlaam (Constantin), II, 132 n. 7. Varlaam (Dumitrachi Stolnicul, cronicar), II, 41, 108-12, 118. TABLA NUMELOR 45 Varna, I, 90, 129, 185, 137, 189 şi n. 3, 242, 293, 327. Vara iţa, I, 125. Vărsat (Instrucţiî contra), II, 325. Vărzăreştî (schit), II, 391. Vărzarui (Constantin, Paharnic), I, 615. Vasile (Sf.;//&rtfwm)»«71uî),TI,396. Vasilicale, II, 444, 448, 453. Vasiliu (Mihail), II, 404. Vass (comiţii), II, 209, 216-7, 225, 227.’ Vataţe (Manoli), II, 122-3. Veîsa (Constantin, traducător). II, 438. Velicîco (rebel moldovean), 1,217, 230, 478. Vendoti (Gheorghe), II, 28, 31. Veneţia si Venetienî, I, 39-41, 182, 211-2,383; II, 119, 310, (Colonia greacă din), I, 27. (Radu Mih-nea învaţă la), I, 28. Tipărituri greceşti), I, 29, 31. Vengheîaţ, II, 318-9. Veniamin (profesor grec), II, 524. Venier (Giorgio, pictor), II, 18. Verbia, II, 554, 576. Vergo (personagii cu acest nume), I, 368 n. 7, 369 si n. 2. Verşeţ, II, 293-5, 319, 325. Versuri pentru moartea luî Bogdan şi Cuza, II, 84-5. Versuri contra boierilor, II, 462-3. Versuri contra Francesilor, II, 470, 483. Versuri pentru moartea luî Grigore Alexandru Gliica, II, 82 şi urm. Versuri pentru moartea luî Han-gerli, II, 356-7. I ersuri pentru morţi, II, 469 n. 1. Versuri pentru moartea luî Poten-kin, II, 81 n. 1, S5-7. Versul luî Potoţchi, II, 483. Veterani (general), I, 160, 205. Viata, Sf. Vasile cel Nou (1816), II, 379. Viena, I, 41,44, 55, 172, 176, 204 n. 7y 224, 312, 394; II, 28-9, 38, 44-5, 100, 116, 136-7, 146, 160, 163, 171, 179-80, 208-9, 211, 225, 234, 243, 278, 287, 293-4, 310, 325, 327, 333, 415, 419, 424, 438, 448, 460, 515, 521, 590, 604, 620, 627, 634, 636. (Romînî învaţă la), I, 12. (Scoală), I, 14. (Expediţia de la), I, 104-5. Vieţe de sfinţi (ms.), I, 530. Vidalis (Galaction), I, 52. Vidin, I, 121, 134. Vie (Instrucţiî pentru ; 1813), II, 329. Vilarâ (Gramatica luî), II, 274. (Ioan dr.), II, 48. (Lambru), II, 40 n. 3. (Nicolae, poet), II, 22. (Petru), II, 48. Vîlcu (Gheorghe, profesor), II, 520. Vîlcu (Vistier), II, 615. Vincenzo (profesor de linibî), II, 26, 36. Vineţchi (Avgi-başa), II, 435. Virâgo (învătat ungur), II, 174, 284. Virgil, II, 442, 472 si n. 4, 474, n. 2, 475. Vîrnav (Constantin), II, 432 şi n. 3, 439. (Gheorghe), 439 n. 3. (Scarlat), 439 n. 6. (Vasile), 432-3, 439. Viski (poet), I, 437 n. hr Vitalie (tipicarii! la Neamţ), IT, 394 n. 3, 397-8. Vitez, II, 212. Vladimirescu (Tudor), II, 96, 349, 354-5, 360-L 379 n. 1, 464; II, 22-3. Vlădoianu (Fote), II, 22-3. Vladulovicî (copist), II, 569 n. 5. Vlahuţi (C., boier), II, 346. Vlastd (Chirita Enachi), II, 336 n. 3, 342 n. 3, 349. Vogoridi (Ştefan), II, 90, 95, 98-9, 100 n. 1. «Voichita» (Doamna), I, 88-9 ; II, 566-7.’ Volcineştiî-Răzăşî, II, 493. Volney, II, 438. Voltaire, I, 17 ; II, 20 n. 4, 29, 47, 50, 104, 143, 397-8, 436, 441, 493. (Charles XII), 436 n. 2, 439. Voroneţ (Daniil de), I, 251. 46 TABLA NtJMBLOB Vorsi (Hector), J, 21-2. Voskresenskaja letopis, II, 547 şi urm. Voss (traducător), II, 475. Vrăneştiî-Răzăşî, II, 90. Vulcan (familia), II, 419 şi n. 1. Walter (scriitor), II, 606. Wassenberg (cronicar), I, 23. Werner (inspector), II, 209. Wilkinson (consul), II, 272. Wittenberg, I, 27. Xantopulo (Antifoanele luî), II, Young (poet), II, 513. Vulcan (Glieorghe), II, 419. Vulcan (Samuil, episcop de Ora-dea-Mare), II, 134, 169, 176, 179 n. 2, 182 n. 5, 183, 209, 214, 216-8, 222, 224, 237, 243, 252, 315-6 n. 4, 417-20, 425-fi. w Wolf (Andreas, dr.), II, 29, 38. Wolff (Nicolae Folos de), I, 41 şi n. 2. Wortley, I, 45. X 396 n. 4. Y Z Zăbava Fund asiei, II, 432 şi n. 3. «Zagavia», II, 388. Zăgujeanu (I.), II, 339. Zaharowski, I, 301. Zalloni (dr.), II, 46-7. Zaluski, I, 24. Zamfira (Domniţa), IT, 158. Zamoyski (Hatmanul),1,21,23,166. Zenta, I, 339; II, 635. Zer (boier moldovean), I, 240. Zerneştî, I, 177, 203, 313 ; II, 627. Zilot Romînul, II, 351 si urm., 445, 484. Zisu (D., preot din Argyrokas-tron), II, 103. Zmucilă (Savel), I, 399; II, 584. (Fratele, Gheorghiţă), II, 584. Zolikofer, II, 383. Zolkiewski, I, 251. Zoodochos Pege (Dionisie de la), II, 103. Zosima (Anastase), II, 51 n. 3. Zosima (călugăr din Neamţ), II, 398 n. 1. Zosîn (Hatmanul), I, 272, 306-7. Zugravi, II, 18. (Radu), 1,467n.6. Zurawna, I, 64. Zygomala (Teodosiu), I, 25. Observaţii, adausuri, îndreptări şi dovezi documentare. Voi. I. — La p. 20. Merită a fi pomenită şi aici balada extrem de interesantă, care vorbeşte de peţirea lui Bogdan-Vodă în Litvania. Col-Alecsandri, p. 175 şi urm. La p. 21. La Blaj mi s’a spus că în Arch. Propagandei se pomeneşte elevul moldovean Anton Vorsi, secretariu Domnesc. La p. 25. D. Legrand a consacrat o cercetare particulară lui Zygo-mala, cercetare de care nu m’am putut folosi. La p. 26. Scrisoarea lui Mihnea o va găsi cetitorul în Prefaţa la Studii si documente, III. La p. 28. Actul pentru numirea şi scoaterea luî în Legrand, Bibi. grec-gue vulgaire, VII. Vezi şi Condica sftntu, p. 411 şi urm. Cf. şi An. Ac. Rom., XX, p. 22. La p. 31. Pentru Teodor din Trapezunt cf. voi. II, p. 101. La p. 45. Pentru toate persoanele din acest capitol, cf. şi listele de scrisori inedite din Sathas, Bibi. graeca medii aevi, III, p. 515 şi urm. Dim. Notara era «doctor sofist» şi face o traducere la Bucureşti, în 1715. Ms. 139 de la Museu. La p. 48. Rîndul 6-7 de sus, ceteşte: «Dosoft.ei», în loc de «Dionisie». linei. Castriotul a întemeiat şi şcoli în Grecia, pentru care v. Bibi. grecque vulgaire, VII. La p. 56. Numele de Schebhen e un nume de circumstanţă, o .9^-percherie litUraire., Schcndus era Cretan. Ijap .57 .0 operă a luî Gordios s’a tipărit în Sathas, Bibi. medii aevi, III, p. 422 şi urm, La p. 58. Un ms., foarte bogat, de scrisori ale luî Nicolae Mavro-cordat, către doftorul Liciniu, către Spandoni, Iuliano, către fratele său Ioan, etc., se află la Museu, unde poartă n1 91. La p. 67. O scrisoare grecească către dînsul, scurtă şi fără importanţă, se află în ms. 91 de la Museu. E de pe vremea cînd era Hatman (7Cpa)T007caTXfjtoc). S’a tradus, după alt original, de d. Erbiceanu, în Bis. Ort., XVIII, p. 263. La n. 5: OBSERVAŢII, ADAUSURI, ÎNDREPTĂRI 48 I. în 1714, doi ani aproape după moartea lui Nicolae Costin, la 2 April, găsim o danie a Ilenei, văduva sa b La 6 Iunie 1718, ea vinde un sat lui lordachi Canta, Medelnicerul 1 2. Ea se numeşte «Elena logofetiasa, a răposatului Nicolai Costin, fata răposatului Ducîî-Vodă»; preţul e de 600 de lei, luaţi pentru a plăti «o datorie la un Turcu, unde mi să prăpădiia neşte odoară, şi, alt prilej să plătescu, eu n’am avut, ce mi-au căutat a vinde din moşiile ce mi-au rămas în partea mia de la părinţii miei». Ea semnează greceşte, puind jos pecetea răposatului ei bărbat — cu coroană, o pasăre şi iniţialele N. A\ : MiXsvvj xoO jxaxapvjroo XoyoGsTOO N[î])toXaYj. Ca marturi găsim pe Eîasîyioc XpnaoG/tooXa-oc, Kaispiva, Mapta, aosX-'fsc {100 şi Iiie Catargiu, Vel Logofăt, Darie Donicî Vornic, Macris (?) Ban. La 7227 - 1718 —, ea are un proces foarte interesant cu «Calistru ce-au fost Jicniciar», pentru altă moşie: Bărgăoanii, din judeţul Neamţ. Pîrîşul expune vicisitudinile moşiei: fusese a lui Gavril Hatmanul, fratele lui Vasile Lupu, cumpărată de la răzăşi. Gavril însă e «socrul lui Ursa-cliie Vist. 3». Răscumpărată de răzăşii Vasilie Gorovei, fost Logofăt, şi Pleşca, ea fu cumpărată din nou de bogatul Ursachi : «şi deciia au făcut schimbu cu Duca-Vod[ă], încă din boiariia». Ajungînd Domn, cdzind la Domnie, Duca reuneşte acele părţi de ocină cu satul Bălăneştî 4. Schimbul fusese făcut cu satul Păstrăvenii, tot din Neamţ, cumpărătură a lui Duca, «precum scriu dreasâle Dabiji-Vodă». Neexecutîndu-se însă, Ursachi capătă nişte pogoane de vie din Cotnari, «din piscop, carile li-au fostu cumpărat de la Alexandra Stolniceasa, sora lorgîi, ce-aiî fost Vel Postelnic 5». Dar şi pe acestea le iea înapoi hrăpitorul Domn şi le dă altora. Ursachi, despoiat, se plînge «la răpăosatul Stefan-Vodă Petră», care-i restituie întăia sa moşie. Murind Ursachi, el o lasă lui Calistru, «pentru a lui diriaptă slujbî ce i-au slujit, pecum ni-au arătat Calistru şi zapisul cel de danie de la mîna Alexandrii Ursăchioae Visterniceasa şi de la fii săi». Ileana presintă, prin nepotul ei, «Aristarho, biv treti Spătar», actele pentru darea pogoanelor. Neputîndu-se face înţelegere, se cere părţilor de Domn, atunci Miliai Racoviţă, «ca să-s ciarcia mai vărtos la Coinăreanî, să-s întriab[e] de oamini bătrîni». Se scrie deci la «Negrul biv Pivniciar gospod, carile au fost mai înnainte şi ispravnic la casa răpăosatuluî Ne-culai Costin, biv Vel Log[o]făt, ginirilc Ducăi-Vodă». Acesta spune că viile au fost lucrate de Duca bătrînul, apoi de fiul lui, Constantin, «şi mai pe urmă au rămas şi pe sama cumnatu-său lui Neculai Costin biv Hatman». Aceasta confirmîndu-se şi de «preoţii de Cotnari», moşia se atribuie lui 1 Urechiă, Mirou Costin, Opere complecte, I, p. 177. Cf. lieo. teol., IV, p. 261. 2 Uri car iul, XXV, p. 240 (originalul e la Ac. Rom., doc. LVI/49). 3 De care s’a vorbit în text. 4 Cari trecură în stăpînirea Elenei şi fură vînduţî lui lordachi Canta, Vr. maî sus. 5 Pentru care v. Stucliî şi doc., III, No. VI. Observaţii, adausuri, îndreptări 49 Calistru, şi Ileana e silită a da şi actele ce are prin «nepoţi dumisale», cîştigătoruluî b La 25 Maiu 1727, se face un proces, din partea lui Darie Donicî, Mare-Vornic, pentru nişte Ţigani, lui «Grigoraş beizadea, fiiul dumnisal[e] lui Costantin Duca-Vodă şi cu mătuşa dumisale dumniai Uiana, Logofetiasa a răpoosatului Neculaî Costin, ce-au fostu Logofăt-Marea 1 2». în 1730, Ileana Costin face o vînzare pentru fratele ei Constantin, ma-zilul, care nu mai era să se mai întoarcă în Domnie sau în ţară3. Cu Ileana, Nicolae Costin n’a avut copii, şi ea singură scrie întrTm act: «neavînd eu feciori dintru noi 4 *». Aceasta va fi făcut pe un genealogist să o califice, în înşirarea neamului lui Duca-Vodă, de °. II. Avem o plîngere din partea Iui «Gavril şi Toader Ţopa, feciorii Iancului Lata», prin care atacă vînzarea făcută, pe vremea foametei, de un al treilea frate şi de o mătuşă, fără ştirea reclamanţilor, către Gheorghiţă Costin. Ordinul, motivat de plîngere, poartă data de 14 Mart 1728 6 ; nu cred să fie un Costin din familia cea mare şi cunoscută. în partea manuscriptă a cronicii sale, Sulzer ajunge a vorbi despre o Maria-Antonia Mamucca della Torre, ruda unui dragoman veneţian, măritată întăia oară cu corniţele Kălnoky, cu care are între alţii un fiu Iosif. Pe cînd Iosif şi fraţii săi erau copii, mama lor trecu în Ţara-Romănească, pe vremea lui Nicolae Mavrocordat, şi luă în căsătorie a doua oară pe boierul moldovean — sic — «Constantin de Nepul, von derjenigen Familie, welche die moldauische Chronik geschrieben haben und welcher sich aber seither in der Wallachey niedergelassen hatte 7». Această persoană e menţionată şi în inscripţiile bisericii catolice din Tîrgovişte, reproduse, cum se ştie, în colecţia Hurmuzaki 8. Pentru al doilea soţ al ei, Constantin Costin Neniul, lămuriri se găsesc într’un document inedit9, şi din ele se vede că Neniul n’avea nimic a face 1 Bibi. Ac. Rom., doc. LXXIII/42. 2 Bibi. Ac. Rom., doc. LVIIT/109. 3 Urechiă, l. c., I, p. 179. Semnătura e tot grecească :’BXsvY] Xcrfofi’TjTdbtt. Grigoraş bei-zadeă era însă în daşi şi la 4. Iulie 1732, cînd presintă un act pentru nişte Ţigani, ce-î disputa Iordachi Cantacuzino Păharnicul, între cari unul era, după lege, «pe giumătate a lui beizade şi pegiumătate a dumisale Păharnicul». Bibi. Ac. Rom., doc. LVIII/114. La 1733, în Novembre, el dă, semnînd greceşte, un zapis «vărului Aristarchu biv Vel Comis» ; ibid., doc. LVIlI/117. Bătrînul Duca trăia încă la această dată, căci fiul său e numit «fiul Mării Sale luî Contantin Duca-Vodă». 4 Urechiă, Miron Costin, I, pp. 173-5. 6 Arch. ist., I !, p. 84. 6 Bibi. Ac. Rom., doc. XXXYT/126. 7 Copia de la Bibi. Ac. Rom. 8 IX *, pp. 608-9. 9 Bibi. Ac. Rom., doc. XII/91. 4 50 OBSERVAŢII, ADAUSURI. ÎNDREPTĂRI cu familia cronicarilor Costinî. în adevăr el se numia «Costandin Costin biv Vel Paharnicii a Ţărăi-Romăneşti», şi era de origine Moldovean. Dar tatăl său era Gavril Neaniul ce fugise în Polonia supt Duca, si el însuşi îşî scria numele şi «Costin Neaniul». La 1740, el are un proces cu o sluga, a Racoviţeştilor, Ioan Paharnicul Racoviţă fiind silit a plăti unui Turc o datorie a lui Gavril, pentru care dase chezăşie. La p. 86. Cronografele ce maî cunosc, din Bibi. Museuluî şi a I. P. S. Mitropolitului Moldovei, azî la Academie, nu cuprind tipuri nouă. Ms. 10 de la Museu, scris în secolul al XVlI-lea de Pavel Ştefănescul Gramatic, nu e decît tipul Danovicî pe larg. Ms. 328 de acolo e un «Danovicî» pe scurt, scris la 1820 de Stolnicul Ioniţă Duca. Mai cunosc un tip, dar e nou, de pe la începutul secolului al XlX-lea, şi traducerea, păstrată la Academie, şi citată în text, de alt-fel, dă numai o foarte mică parte. La p. 94. Totuşi Cîrnpî ai lui Dragoş-Vodă se găsesc citaţi încă în documente din secolul al XVlI-lea. La p. 95. Cele spuse despre Sibiience sînt luate din compilaţia ana-lisată în excursul l-iu. La p. 99, rîndul 3 de sus : «întâia», în loc de «a doua oară». Tm p. 107, rîndul 7 de sus: «1681», în loc de «1691». La p. 117. Din Cronica Slovenilor d. Creţii (Lexiconul slaco-roniînesc de Mardarie Cozianul) maî citează un ms., în Bibi. G. Dem. Teodorescu ; p. 53. După un ms. ardelean din 1770, s’a tipărit şi de d. Ilie Dăianu, în Lumea literară din Gherla, I (1893), N-le 13-20. La p. 182, V. şi Uricariul, XXII, pp. 238-40. La p. 152, rîndul 12 de sus: «Ştirbei». în loc de «Şerban». La p. 162. Ştirile despre cumpărăturile Stolnicului au fost reproduse în Prefaţa la ediţia Operelor lui de autorul acestei cărţi. La p. 168. Cronologia tabelară a apărut în Operele lut Constantin Cantacuzino. Ms. de la Museu, în care vedeam, după cele ce se spusese, o continuare a Istoriei Stolnicului, nu e, cum m’am convins, decît o versiune a Anonimului, avînd la început adausuri din cronicari unguri, poate după notele culese de Cantacuzino. V. Prefaţa la Operele lui. La p. 170 n. 1, ceteşte «Răducanu II» (fiul lui Ştefan-Vodă). La p. 180. Se vede uşor că toată corespondenţa e adresată unei singure persoane : luî Hrisant, şi nu Dosofteî (cum stă în Bis. ortodoxă). La p. 186. Dar e probabil că boierul ucis în 1716 e Brezoianu, nu Bujor eanu. La p. 200. Lauda lui Nicolae Roset s’a tipărit odată cu Istoria celor două principate, de Bolliac, în Trompeta, 1871, n-le 963-4. Menţiunea despre originea Văcăreştilor am tipărit-o în Studii si doc., III. La p. 202. Iată cîte-va extrase din catastif: «Ţiganii ce au dat Stroe Văcărescul la Mitropolie: un zapis al luî Ivan Pitarul pentru Ţiganii 51 OBSERVAŢII. ADAUSURI, ÎNDREPTĂRI ce au fost dat de zeastre fie-sa Alexandrei [20 Dec. 7154]. Zapis al lui Negoiţfă] Spătarul, snâ Ivan Pitarul [12 April 7162]. Zapis al lui Ianache şi al luî Ivan, feciorii lui Negoiţă Spătarul Văcărescul [11 Maiii 1674]. Şi chiar, la 25 Novembre 1706 : «Zapis al lui Ioan Vătaf Văcărescul, pentru un sălaş de Ţigani, suflete 7.» La p. 203. Documentul s’a tipărit în Stadii si doc., III. La p. 204. Aceiaşi observaţie pentru toate documentele citate ca aflîndu-se în Apendice. La p. 210. între cărţile dăruite Academiei Romîne de I. P. S. S. Mitropolitul Moldovei, se află un nou ms. al Cronicii Moreii, scris, pentru Mitropolitul Iacov l-iu, de călugărul Nicanor din Mitropolia Iaşilor, în 1754. De la Iacov ms. a trecut la călugărul putnean Chirii, care l-a dat «cuconului Enache Cantacozino biv Vel Vistier» în 1787. La p. 211, nota 4. Ceteşte, Maria Bălăceauu. Actul a fost reprodus în Studii şi doc., III. Constantin Vătaful e, de sigur, identificabil cu Diichiti (Aior.7.Tjr/'c) de la p. 186. La p. 218. Documentul e reprodus în aceiaşi publicaţie. La pp. 236, 245. Documentul ca şi mai sus. La p. 245. Moşia e Priporeni, iar documentele se află în Studii si documente, III. La p. 251, rîndul 6 de jos: «Scarlat, sihastrul», în loc de «Scarlat sihastrul». La p. 252. întâiul document se va tipări aiurea, iar celelalte se află în Studii şi documente, III. La pp. 270-1. Documentele în Studii şi documente, III. La p. 342şi u. 3. în Bibi. grecque cubjaire, Vil, pp. 95-6, s’a tipărit scrisoarea prin care Constantin Duca se informează despre micul sau fiu Serbau. La p. 347. în acest sens, al planului de omor contra luî Lupu Bogdan, trebuie îndreptat mai sus, p. 118. La p. 300, r. 2 de sus: «Savel», în loc de: «Pavel». La ]>. 4.02, r. 5 de sus: Citaţia începe hi «Scrierea». La p. 411. S’a tipărit Genealogia în Studii şi doc., III. La p. 433, r. 19 de sus: «Mauroeides», în loc de «Maurocides». La p. 434. Asupra luî Alexandru Dascălul, v. mai ales Bianu, in Col. lui Traian, 1882, p. 599 şi urm. La p. 436, nota 1. S’a confundat ziua morţii Ancuţii Brîncoveanu cu a lui Inochentie. Aceasta e 1-iu Februar 1735 (Ist. heser. din Scheui, p. 126). La p. 453, n. 8. Secretariul e al luî «Scarlatti» (Constantin Mavrocor-dat), nu «Scarlat Ghica», cum afirmă Wolf, şi pentru că transmiterea s’a făcut prin Peterffy. 52 OBSERVAŢII, ADAUSURI, ÎNDREPTĂRI La pp. 482-3, am suprimat locul din Cron. lui Kogălniceanu, care dacă lipseşte în Catalogul mss. Academiei, se află în ediţia Letopisiţilfjrm Ştiinţile despre familie, în Studii şi doc., III. La p. 492, r. 10 de sus, şterge: «citează». La p. 496. Canta e păstrat şi de ms. 326 de la Museii. La p. 504. Notiţele în Studii şi doc., III. La p. 567. Ms. de la Museu are acest titlu: «Arătare pre scurt pricinilor a întâia carte a Vieţii Marelui Petru, împăratul Roşiei, a naştireî lui şi pre rănd toate ale vieţii lui, ce să cuprind în 6 tomuri, pentru stare împregiur a aceştiî eparhii şi pentru aerul locului, de ce niam să trag Moscalii, după arătare Svinteî Scripturi var vâri, etc.». E scris la 2 Octombre 1799. La p. 514. Ceaslovul din 1745 e din Rădăuţi. La p. 518. Titlul Pravilei îl citează şi Prav, l. c. La Voi. II, p. 13. «Selim III» pentru «Selim II». Manase IJiade era elevul profesorului de filosofie grec Alexandru Tur-navitu, care muri în 1761 h La 16 Octombre 1782, Kaunitz recomandă lui Herbert-Rathkeal, internunţiul imperial la Constantinopol, pe medicul Iliad, căsătorit în Ardeal, unde stă, ducînd o bună viaţă, «ca un adevărat supus chesaro-crăiesc»: acum Alexandru Ipsilanti-1 chiarnă ca medic de casă la Constantinopol 1 2. Nu mult timp după aceasta, în 1785, corniţele de Cobenzl recomandă lui Raicevich pe medicul Eliade care vine la Bucureşti «pentru a exercita medicina 3». La 12 Maiu 1786, Rathkeal trimite o scrisoare lui Petrossi, cancelistul imperial din Bucureşti, pentru ca s’o dea lui Eliad— «le dr. Iliade»—, în Bucureşti chiar,— dacă nu e acolo, la Braşov, «ou en tel endroit ou il pourroit se trouver» 4. A doua scrisoare, tot cu «precau-ţiuni», i se comunică ast-fel de legaţia din Constantinopol, prin adresa din 12 Septembre următor5. Pentru discursul lui către Ipsilant, v. şi Papa-dopol Calimah, în Revista pentru arch., ist. şi fii., VI, p. 116 şi urm. La p. 22. Dascălul Teodor se întîmpină, la 1783, în Papadopulos Kerameus, I, p. 385. La p. 29. Am renunţat a reproduce aceste menţiuni de ziare coman- 1 Erbiceanu, Cron. (jreci, p. XXVIT. 2 Hurrauzaki, VII, p. 374. 3 «Ellustrissimo signore. II presentatore di questa sarâ il dottor llliacle, che siporta costa per esercitare la medicina. Egli desidera d’essere raccoraandato a Vostra Signoria lllus-trissima, ed io volentieri ini sono prestato alle sue istanze, anche in riflesso che giâ le e conosciuto di persona. Spero quindi ch’ella vorra accordargli quell’ assistenza di cui ab-bisognerâ, per procurarsi piu facilmente un’utile stabilimento. Di Vostra Signoria Ulus-trissima obbligatissimo servitore: G. v. Cobenzl. — Vienna, primo settembre 1785. — Signore segretario Raicevich, a Buckarest.» Bibi. Ac. Rom., hîrtiî necatalogate. 4 lbid. 5 «Vous la lui ferez tenir avec Ies memes precautions que la premiere ; mon ami connu n’aura rien de moi cette lois-ci» ; ibtd. OBSERVAŢII, ADAUSURI, ÎNDREPTĂRI 53 date şi cetite la noi. Originalele se află în hîrtiile Agenţiei cumpărate de Academia Romînă. Iar scrisoarea lui Wolf apărea poate aiurea. La p. 29, r. 4 de sus : «P.», nu «B. La Roche». La p. 30, n. 6: «Pavie», nu «Paris». La p. 35. Şi actul pentru teatru va apărea poate aiurea. La p. 44: Cu frăţească dragoste mă închin diimitale, sinior Gaudi. Fiind-că fiul dumneei Cluceresiî Ilenco Dudeascăî, Iancu Văcărescu, împreună cu Zahariia, dascălul său, şi Costache, fiiul dumisale Păliarniculuî Ioniţă Fălcoianu, aii voe ca să meargă în lăuntru, nu am lipsit să înştiinţez pă dumneata, spre a le să da paşport; rămăind al dumitale ca un frate. Vel Post. 1804, Iulie 18. La p. 48. S’a suprimat documentul. La p. 59. Ceteşte «Compania grecească». La p. 72. Scrisoarea lui Kodrika se va găsi aiurea. La p. 77. Documentul s’a tipărit în Studii şi doc., III. La p. 78-9. Am renunţat la ideia de a reproduce versurile proaste ale lui Sion; ms., la Bibi. Ac. Rom., are n° 104. La p. 83, nota 1. Documentele se află în Studii şi documente, III. La p. 101. Cartea lui Persiano s’a retipărit de Legrand, în Bibi. grecque vulgaire, VII, p. 365 şi urm. La p. 105. într’o publicaţie recentă (Virgiliu Andronescu, Contribuţiuni istorice, p. 10), se dau însemnări de cronică, în care se pomeneşte Fotino. Cît despre Teodor, căruia i s’a atribuit pe nedrept cronica luî Dionisie, el pare a fi Mihaî Chiotul şi legistul. Poate însă să fie tatăl luî Dionisie, de şi a-cestaar fi jucat un rol, dacă ar fi fost fiu de boier. De la el s’a publicat în Trompeta Carpaţilor, în traducere, un fragment despre începuturile ro-mîne, foarte erudit, dar absolut deosebit de partea corespunzătoare din lucrarea luî Dionisie. La p. 112. «Cărţile şi zapisele moşii Afumaţilor, ce s’au datu dumisale Mihaî Can-tacozino Yel Vistier, cum arată anume. Ghenarie 2, 1764. [Urmează lista «cărţilor şi zapiselor». Zapisele date de moşneni lui Constantin Cantacuzino. La fine:] Vrănd Dumnezeu să trăiască Andricu, nepot Sfinţii Sale părintelui Cli-ment şi fiu dumisale Nicolae Dudescu biv Vel Vistier, şi dăruindu-mî Dumnezeu şi viiată fii mele Zmaragdi, m’am aşăzat ca să ne încuscrăm cu aceşti doi copii. Şi, fiind această moşie de la Sfinţiia Sa cumpărată, să aibu a o da zestre fiiciî mele Zmaragdi, iar pentru altă zestre, cum Dum- 54 OBSERVAŢII, ADAUSURI, ÎNDREPTĂRI , , ---------------------------!--------------------------------------------- nezeu va ajuta vreme, aşa voi pune şi altele trebuincioase, după orăn-duiala şi dup[ă] puterea ce-mî va da Dumnezeu la acea vreme. Mik. Kt, Vel Vist. K Lap. 132. Actele relative la Văcăreşti s’au reprodus în St ud u şi doc., III. La p. 175. Iată prospectul luî Klein, după un exemplar păstrat în Bibi. episcopală a 'Oradeî. Samuelis Klein monasterii SS. Trinitatis reg. fund. Balasfalvensis in Transilv. hieromonachi, episcopatus fogarasiensis consist, adsessoris et. typ°g- regiae univ. hung. censoris et correctoris, Dictionarium latino-vala-chico-germanico-hun gări cum in genere suo novissimum et usui cuiuslibet accommodatum. Budae, typis et sumptibus typogr. regiae univ. hungaricae 1806 [Şi: valachico-latino-germanico-hungaricum-.] Lipsa cea de mulţi prea simţită a unui dicţionariu latinesc-romînesc-nemţesc şi unguresc au îndemnat pre vestitul şi ales întru ceale ce sînt spre folosul şi podoaba prea-vestituluî neamului romînesc, pre prea-cinstitul domnul P. Samoil Clain, ca şi munca aceasta, măcar că iaste foarte grea, în sine se o ia şi se o isprăvească. Cartea aceasta, carea scrisă cu mîna o si are cel mai în gios iscălit crăesc institut, se va tipări cît mai curînd, cu toată sîrguinţa şi îndreptarea, după formatul aici adăogat; care numai pentru probă în hîrtie de tipariu acum să împarte; însă ca să se poată şti cîte exemplariuri vor fi de lipsă a se întipări, şi la doritul scop pre scurt şi în curînd a ajunge, subscripţia celor ce vor vrea să aibă acest dicţionariu ne va învăţa. Pentru aceaia, pre toţi aceia cari vor voi a avea această carte, cu bună cuviinţă îi poftim pînă în sfîrşitul luneî lui Maiu acum viitoare despre numele, caracterul şi locul unde lăcuesc, să nu preagete a înştiinţa sau pre mai sus numitul erăescul institut, a căruia titulatură iaste: da crăeasca tipografie a Universităţii ungureşti din Pestea în Buda», sau pe ori-care dintre domnii carii aici la sfîrşit se vor numi, ca să se poată la începutul cărţii şi aceasta întipări. Partea sau tomul cel d’intîiu va fi ca de 80 de coaie; al doilea, care şi osibit de cel d’intîiu se va vinde, ca de 30. Şi cartea se va vinde acelora carii se vor iscăli mai nainte de termin cu 3 cr., iară altora mai scump. La p. 177, nota 2. Amil e 1712 şi voi. revistei: VI. La p. 196. în documentele adunate de d. Densuşianu se află unul, care arată pe Ioan, Andrei şi Gheorghe Şincaî purtînd împreună un proces pentru pămîntul lor, din Sinea şi de aiurea. La p- 211, r. 8 de sus, ceteşte: Buda, în loc de Viena. La pag. 218. îndoiala priveşte numai starea de spirit a luî Şincaî în ultimul timp, nu data morţii. Extractul, dese orî citat, din registrele parochiale ni-1 comunică păr. Augustin Bunea. Iată-1: 1 1 Bibi. Ac. Rom., doc. xr/1(M. 2 în faţă, e şi text german. OBSERVAŢII, ADAUSURI, ÎNDREPTĂRI____________55 Bxtractus libri matricularis mortuorum greco-cath. parochialis ecclesiae Kelets6nyensis, anno MDCCCXVI. Nomen et Annus mensis co^nora(;n pa- Nomen et Annus aetatis Locus i dies rochi eognomen se- eius scpulturac sepelientis pulti 1 AndreasKo- Szinnye leszar, pa¬ Georgius 75 1816, rochus ke- Sincay annorum Novembris i letsenyen- 2. | sis. Praesentem extractum cum libro originali in omnibus cohaerere hisce offîciose perhibeo. Signat.: Keletseny, die 20 lunii 1866. IOANNES SZEDLAK (L. S.), gr. cath. parochus Keletseny. La p. 234. In Ist. bisericească, partea suprimată de Bob, p. 118, Petru Maior vorbeşte despre şederea tatălui său în Oşorheiu, despre «sticla cu vin ars» oferită de mama sa luî Tunsul, obosit de cale, şi despre actul de brutalitate al protopopului Daniil, care sfărîmâ sticla. — Se ştie că din Istoria pentru început s’a tipărit o nouă ediţie de Societatea Petru Maior. O scrisoare a luî în Unirea pe Iunie. La p. 263, nota. Anticritica luî Klein am găsit-o în ultimul moment, mulţămită d-luî Nerva Hodoş. Se află, în original, cuprinsă în ins. 600 al Ac. Rom. Poartă titlul de «Refutatio notarum în libellum nationis valachicae, editarum per S. K. de S., de anno 1791» (fol. 42 şi urm.). Sînt ideile cunoscute ale luî Klein, expuse aicî pe scurt, dar foarte metodic şi clar. La p. 287. Wohlgeborner, Insonders Hochgeehrter Herr Hoffsecretaire ! Der tîberbringer dieser, Herr Oculist Molnăr, der ura zu seinem, dessen Angabe nacli, ilim duroh einen gewissen in die Wallachey entwiclieneii Chyrurgus zugefugten Schaden wieder gelangen zu konnen, sich dahin zu begeben Willen ist, hat mich ura ein Empfehlungs-Schreiben an Euer Wolil-gebohrnen ersucht, um in seinem Geschăffte mit desto mehrerem Nach-druck vorgehen zu konnen. In wie weit Euer Wohlgebornen seine For^ derung und Anbringen gerecht und billig finden werden, ersuche icli Sie-gedachten Oculisten in Ihren Schutz zu nehmen und ihm zu seinem Recht zu verhelfen; der ich iibrigens mit aller Hochachtung zu verbleiben die Ehre habe. 56 OBSERVAŢII, ADAUSURI, ÎNDREPTĂRI Euer Wohlgebohrnen gehorsamer Diener: Bruclcenthal. Hermannstadt, die 24 Februar 783. An Herrn von Raicevich 1.» La p. 328, r. 11 de sus: «ţelmrile», în loc de «ţeliurile». Ibicl., r. 6, de jos: «Argeş», pentru «Rîmnic». La p. 346 şi urm. Să semnalăm şi traducerea unei Cosmografii, făcută de Anatolie ierodiaconul din Rîmnic, la 1774. E No. 1267 din Bibi. Ac. Rom. E un mare volum, în care, la Ţara-Romănească, s’a adaus de traducător Istoria luî Constantin Cantacuzino Stolnicul. O alta a fost tradusă de Sofronie de Cozia, în 1766. Un biv Vel Stolnic Răducan Greceanu a «protocălit» «Cuvântări pentru mulţimea lumilor» de Fon-tenelle pe la 1821 (ms. 1383). Ms. 4 din Iaşi e o traducere din Oxentierna. La p. 363, r. 2 de jos: «1821», în loc de «1824». La p. 380. E o confusie. Apologia n’are altă ediţie munteană, ci reproduce pe cea din Neamţ. La p. 395; r. 12 de jos : «Dosofteî», pentru «Dionisie». La p. 4387 r. 3 de jos: «că Constantin», pentru «la Vasile». La p. 448: «Ioan Corvat, auditoriu şi syndic, adică judecătoriu la Crăiesc-îm-pârătescul sărb-romănesc Reghement des K. K. Illyrisch-Wallacliischen Grănitz-Regimeiits», către «Prea sfinţitul părăntele arliireu Rîmniculuî, la Bucureşti sau unde va fi». Am trimis astăz prin aghentu nostru la D[o]mnu Măriia Sa Vodă rugăciune să-mî primească o carte de pe alte limbi scoasă pe rumînia, în care să învaţă datoriile unui împărat cătră altu. Deci mă rog şi de Sfinţiia Ta să cerci prilej a îndemna pe Măriia Sa Doinnu Vodă spre primirea ei. Că, de să va găsă această carte vreadnică, mă voi săli după putinţa mea să mai potu scoate încă doo cărţi în limba rumănească, care pănă acuma în limba aceasta nu să găsă, şi adecă : Dreptu oraşului cel din lontru, care cuprinde în săne datoriile împăratului şi a supuşilor luî întră săne, şi Dreptu firi, care iaste o carte a fîlosofiii şi cuprinde în săne datoriile şi legile cealea fireşti. Care de mare folos pot fi pentru stăpânirea Ţării-Rumăneşti şi mulduveneşti, — care folos la vreamea sa singur să va arăta. Iară, de cumva Măriia Sa Domnul Vodă n’ar vrea să o primească, mă rog smereaşte-te a mă înştiinţa şi mă îndrepta, în ce chip aş face ca la episcopiia Sfinţii Tale să o pociu tipări, şi căt m’ar ţănea tipariu. Cartea iaste scrisă cu mana pe 45 de coaie. La care aşteptînd.... Mihadiia, în Bănat, den 22 July 1786. [Acelaşi către Domn : e neruptă pecetea.] Văzând eu că Drepturile oraşului cealea de obşte şi Dreptu firi în limba rumănească nu se găsâsc, care pentru stăpânirea Ţării-Rumăneşti şi mulduveneşti foarte de mare folos pot fi, m’am străduit, cănd slujba împărătească, care am, mi-au îngăduit, de am scos în limba rumănească, după 1 Bibi. Ac. Rom., hîrtiî necatalogate. OBSERVAŢII, ADAUSURI, ÎNDREPTĂRI 57 învăţătura care în işcoalele cealea împărăteşti la Beciu să tălcuiaşte, o carte, în care să învaţă datoriile unui neam cătră altu, sau, fiind-că împăraţii închipuesc neamurile, datoriile unul împărat cătră altu, supt titu-luşu acesta: «Dreptu Neamurilor, scris spre folosul neamului rumînesc de Ion Horvat, auditoriu». Capetele ce să cuprind într’ănsa, sănt aceastea : Cap întăi: De Dreptu neamurilor de obşte. — Cap doi: De fundamentu Dreptului neamurilor, de propriiatăţile legilor celor fireşti a neamurilor şi de osăbirea Dreptului neamurilor celui firesc de la Dreptul cel firesc a oamenilor osăbiţi. — Cap trăi: De Dreptu neamurilor cel pus sau aşăzat şi historiceşti.—Cap patru : De asămenarea neamurilor.—Cap cinci: De dreptatea neamurilor cea firească sau de datoriile lor cealea plinitoare. — Cap şasă: de ominirea neamurilor sau de datoriile lor cealea plinitoare.— Cap şapte: de drepturile neamurilor, care le au în Domniia* lucrurilor. — Cap opt: de datoriile neamurilor a folosului netrecătoriu.—Cap noo : de aşă-zămînturile de obşte să întăresc. — Cap unsprăzeace : de făgăduinţeale de obşte. — Cap doisprăzeace : de trimişi sau soli neamurilor. — Cap trăispră-zeace: de aceia ce iaste înaintea războiului drept întrea neamuri. — Cap patrăspreafzeace]; de aceia ce iaste slobod cu împotrivnicu de obşte. — Cap cincispră[zeace] : de păciuiri şi păcile războia!or. De almintărlea, cartea iaste de 45 de coaie, cu mîna scrisă. Care carte, de vii socoti şi Măriia Ta în stăpânirea Mării Tale a fi de folos, mă rog smereaşte a-mi scriia şi a-mi porunci să o trimit la Măriia Ta, ca acolo vredniciia ei să să cearce. Care, dacă să va găsă vrednică, mare norocire îmi voi ţănea a fi vrednic să o pociu închina Mării Tale. Şi mă voi săli ca şi Dreptu oraşului cel din lontru, care cuprinde în săne datoriile împăratului şi a supuşilor lui întră săne, şi Dreptu firi, în care să învaţă datoriile şi legile cealea fireşti, să le pociu pe rumăniiâ scoate şi da afară... Mihadia, în Bănat, den 22 July 1786... întovărăşite şi de o scrisoare către Agent; 2 August: «an den Herrn Firsten von der Gross-Wallachey, uin das in der wallachischen Sprache ver-faste Vblkerrecht bey sich zur Censur anzunehmen geruhen» 1. La p. 452: Io Scarlat Calimah Voevod... Preosfinţie Ta părinte Mitropolit şi al nostru rugătoriu, chir Veniamin. Fiind că la carte adunării ce s’au făcut de cătră dumnealui biv Vel Aga Andrunachi Doniciu, din împărâteştile praveli, s’au pus o epigrafi nepotrivită cu cuprindere acei cărţi, poroncim dar ca toate filele ce s’au tipărit pănă acum, cuprinzătoare ţidulii Domnii Meii şi întărituriî i iscăliturile Dumilor Sale boerilor, să-s dei dumisale biv Vel Agăi MihalîAchi Sturzăî, şi în locul acestora să-s pui această de mai gios epigrafi: Adunare cuprinzătoare in scurt de pravilele cărţilor împărăteşti, spre înlesnire celor ce să îndeletnicesc întru învăţătura lor, cu trimitere cătră carte, titlu şi capul împărăteştilor pravilî. într’acest chip dar, să dă voie a să tipări acia carte. 814 Mai 25. procit Calimah Agă 1 2. 1 Bibi. Ac. Rom., hîrtiî necatalogate. 2 Bibi. Ac. Rom. doc., LXXIV/148. 58 OBSERVAŢII, ADAUSURI, ÎNDREPTĂRI La £>. 459. Mss. de literatură populară. Ms. 270 al Bibi. Ac. Rom. a) «Pentru a do«a venire a lui Hristos» ; ' b) Trepetnic; c) «Zilele cele rele»; d) Calendar profetic; e) «Dohtorii»; f) Versuri: S’au scris acum pă limba această rumănească, Dup’o cărticică ce este slovenea scă, Care în Mugula e aşa tipărită, Tuturor creştinilor este dăruită. Apologhiia zicu-î; aşa să numeşte, Care pre cel întristat mult înveseleşte... g) «Calendar, scoasă după limba ungurească pă limba rumînească, dă acel an şi dă alţi trecuţi ani, şi dă alţi ce vor să fie, precum să vede: 1722 1778, 1834...» h) «întrebări şi răspunsuri trebuincioase şi dă folos spre învăţ[ă]tura celor ce vor citi, Dascălu întreabă, ucenicul răspunde. Pentru Dumnezeire. Dăscălit. As pohti,fiiule, să-m spui ce este Dumnezeu. Ucenicul. Cinstite dascăle. Dumnezeu, pentru căci este negrăit şi nepriceput dă minte omenească, nu este cu putinţă să-l hotărască cinevaş ce este şi cum este şi unde este.» La urmă, Ucenicul spune: «Atăta putem zice dă el, cum că este o minte fără început, carele ştie toate, un oc-hiu fără de sfârşit şi vecinie, ce le vede toate, înţeleptu preste toată înţelepciunea, bun peste toată bunătatea, puternic peste toată puterea, dreptu peste toată dreptatea». Ca dovezi pentru Treime: Soarele e unul, dar are şi el trei feţe: «rotocolu, raza şi lumina. Aceste 3 sănt un soare, iar nu 3; deci rotocolu soarelui este închipuirea Tatălui, şi raza soarelui este închipuirea Fiului, lumina soarelui este închipuirea Sfântului Duh...» Apoi «pentru îngeri», «pentru ceruri», «pentru stele», «pentru planiţ». i) Gromovnic. La fine: «s’au scris dă logofătul Ioaniţă Giurescu, lt. 1799, Fevr. 16». j) Prevederi de vreme; k) «Slovele de ciumă»; l) Listă de sfinţi; m) Alexandria. La urmă, versuri şi mărturia că s’a scris de «Ioniţă logofătul din sărăfiia judeţului Prahova, fiind Mitropolit... şi Domn... la anul... 1799, Fevruar, fiind îndemnătoru de s’au scris aceaste dumnealui Păun Săulescu, biv Post.». însemnări posterioare analitice. * OBSERVAŢII, ADAUS URÎ, ÎNDREPTĂRI 59 Ms. 578 al Bibi. Ac. Rom. Cuprinde fel de fel de broşurile din timpuri deosebite. Una (IV) e compusă din: a) Gromovnic acefal. «Să să ştie că acest gromovnic l-am făcut eu, das-călu Proca, cu a mele scrisori, cănd au umblat la velet 1781; să să ştie; şi este a preotului Theodor ot Măcăreştî». b) Visul Maicii Domnului; c) Maxime; d) «Să să ştie că s’au scris aceste învăţături de întrebăciuni în zălele pre-luminatuluî Domnul Costantin Demitrie Moruz Voevod, a ţărăî zăm-lii Moldovchii, boj milostiv, cu veliţii boerî, împreună şi dumnealor biv vel ispravnicii de ţănuturile (o) ţărăî Moldovii : Propreot chiriu chiro «Tălcoveania. 1781.» Gavriil Slăvită. La ppi 486-7. Actele relative la Văcăreşti se vor publica altă dată, şi poate de altul. Ele se află îp ms. Ac. Rom. 642, fol. 134 V° , 139 V0-40, 152. La 2?. 489. Actele în Studii şi doc., III. La p. 494. Beldiman era închis la Tăzlău, ca unul ce conspirase contra lui Ioan-Vodă Sturdza. Şi exiliul său basarabean a fost Vrăneştii-•Răzasî, nu Volcineştî-Răzăsi. ILd fi-fif U ^ La p. 512. Veni amin... După vrednicie cu care s’au arătat alesul dintre prezviteri chir Lazar încă din vremea tinereţilor sale, atît aice, cît şi pe la alte locuri pe unde după întîmplare au umblat, iar mai ales la slujba protopopieî, din vremea ce s’au rânduit de noi şi pănă acum, urmând la toate după cuviincioasa rănduială şi dreptate şi cu toată sirguinţa silitoriu fiind spre mulţumire, cinstea şi odihna noastră şi a Besearicii lui Dumnezeu, spre cinstea şi lauda tagmii beseariceşti, cu cinstita şi încuviinţata petrecirea a vieţii sale şi cu învăţăturile ceale sfătuitoare, precum de toţi iaste văzut şi ştiut, atît într’acest oraş Iaşii, cum şi pe la alte locuri,—spre oareşcare răsplătire dar n’am socotit îndestul a rămânea numai în rînduiala altor protopopi, ci, ca pe un mai ales întru toţi şi cu fapta şi cu cuvîntul. l-am hirotonisit după a Sfinţilor Părinţi aşăzare protoprezviter a toată Moldavie, cinstindu-1 şi cu purtare de cruce la piept şi cu ipogonation, avîndu-ş cinstea sa mai sus între toţi ceialalţi protopopi şi preoţi ai aceştii de Dumnezeu păzite ţări. [Va avea grijă de preoţii şi bisericile din Iaşi.] Şi pe lîngă acesteia duhovniceasca giudecătorie ce s’au aşăzat de noi aice la Sfânta Mitropolie l-am rânduit împreună cu iconomul aceştii' sfinte Mitropolii, cu sechelariul şi cu eftaxiastul, îndatorind mai mult pe Cucernicie Sa ca toate pricinile şi giudecăţile ce să vor cerceta la această d[u]hovnicească giudecătorie să fie cu mare privighere şi luare aminte, ca fără strîmbătate şi părtinire să cerceteză şi să le hotărască întocma după hotărîre sfintelor pravile. [Şi 60 OBSERVAŢII, ADAUSURI, ÎNDREPTĂRI cercetare asupra nunţilor; permisiile se vor face civ iscălitura lui şi pe- La p. 518. Actul se află în Doc. Radu Rosselti, de la Academie, fol. 13 şi urm. La pp. 570-1. Izvoadele lui Miron merg însă, cum s’a văzut la cronica fiului său, şi mai departe. La p. 583. O formă latină a cronicii luî Miron Costin am găsit-o în 1899 în Bibi. Czartoryski din Cracovia. Academia Romînă mi-a refu-sat dreptul de a face o comunicare asupră-î. D. Eug.Banvinski, funcţionar la Bibi. Universităţii din Lemberg, pregăteşte acum o ediţie a cărţii. La p. 605. D. Al. Roussos a găsit la Atos forma greacă a vieţii luî Nifon. V. Xoua revistă română, darea de samă despre Catalogul mss. greceşti ale Academiei. La p. 628, n. 1. Ceteşte «Mihaî Mareş», nu «Mareş» Băjescu. Cercetînd Biblioteca Cipariu din Blaj, am aflat următoarele tipuri de cronici: a) Ludescu f Greceanu (cap. 48); sec. XVII ; b) Ludescu (în locul Vieţii luî Nifon, analele pe scurt). Continuă cu Constantin Căpitanul, şi apoi cu Cronica Bălăcenească ; e) Istoria pentru Craiul Şveduhu Carol a 12 (N. Costin), şi Axintie Uricariul; d) Amiras de la 1661 înnainte pănă la sfîrşit; e) Leatopiseţ copiat pentru Corn eseu Olteni-ceanu (1844) după copia luî Ştefan Logofătul, de la Creţuleştî: e Ludescu, prescurtat la urmă ; e) Memoriile luî Radu Popescu, pănă la locul unde sînt întrerupte în Magazin ; la început o parte din Ludescu (de la Mihaî Viteazul încoace). Despre Istoria hu Carol al Xll-lea de Amiras voiu vorbi aiurea. La Răşinari am găsit aceste tipărituri ce nu se află la Bibi. Ac.: Ceaslovul din Rîmnie, 1753; Chiriacodromiul din Bucureşti, 1801, cu prefaţa de Gherontie şi Grigore, cari laudă pe Veniamin Costachi; Liturghia din 1817. Pentru retipărirea catechismuluî luî Canisius, tradus de F. «Boitul» (Bojthi), v. Bibi. Romînă,/ la a. 1703. La Academie a sosit de curînd .un exemplar al Harţei luî Iordachi Golescu, din 18Q.Q( Are şi un frumos chip al lui Alexandru Moruzi. N’am consacrat o expunere deosebită comediei făcute pe vremea luî Grigore Maior asupra uciderii luî Grigore Ghica. E un amestec, făcut de un scriitor de peste munţi, de glume proaste şi de fragmente populare. Totul e fără sens şi fără folos (originalul la Orade ; copie în ms. 1272 al Academiei). Observ, în -fine, că trimiterile la Urechiă (V. A.), Istoria Romîni-lor, se referă la ediţia acelui volum Li An. Ac. Rom., şi nu separat. Alte lămuriri bibliografice regret că nu pot da: ar fi să întreprind o bibliografie a Istoriei maî nouă a Romînilor. 1 Bibi. Ac. Rora., doc. LX/S4. cetea Mitropoliei]. 1803, Septemvrie 6 h ♦ACADEMIEI1»» Lista excursurilor şi documentelor din adausuri. Date asupra Ilenei Cost in a luî Nicolae Logofătul şi asupra . altor Costinî................................................. 48-50. Despre cronografe. ... ... . . .50. Despre Văcăreşti ... . ... 50-1. Despre Manase Iliade.............................................52. Paşaport pentru a merge în străinătate al poetului Ian cu Văcărescu 53. Despre familia Fotino.............................. . .53. însemnare a luî Mihai Banul Cantacuzino. . . 53-4. Prospectul pentru Dicţionariul lui Klein . . 54. Notă despre moartea luî Şincaî . . . . 54-5. Paşaport pentru Molnar ... . . .... 55-6. Petiţiile luî loan Horvâth........................................ 56-7. Ordin Domnesc pentru cartea luî Andronaclii Donicî 57. Mss. de literatură populară .... . . 58-9> Privilegiul luî Leon Asachi . . . 59-60. Adausuri de bibliografie . 60.