Domnului ALEXANDRU CALLIMACHI Închină această carte Autorul i y i ■ i PREFAŢĂ Nu ypiti deschide prin recriminaţil personale o carte care urmăreşte desvoltarea unor idei înnalte şi nobile, şi nu voiţi amesteca ură în această carte de iubire. Cu atît mal mult, cu cît cel ce credeau că aii învins, îşi dan seamă mai bine de cît oricine că eî sînt învinşii. Explicaţii generale asupra cărţii le voiţi da în prefaţa celui de-al doilea volum, ce va ieşi într’o lună. Deocamdată exprim adînca mea recunoştinţă d-lul Al. Callimachi, şi arăt mulţămirile mele celor ce m’au ajutat la această carte, în special d-lul Nerva Hodoş, care mi-a dat lămuriri bibliografice, d-lul Iuliu Tuducescu, care mi-a comunicat oarecare note genealogice, d-rel Emilia Cioran şi d-lul Nea-goe Popea, cari au copiat manuscriptul pentru Academie, arătînd ast-fel devotamentul de care sînt capabili pentru o operă de ştiinţă. r \ N. IORGA. (♦academiei*] T 1 XTRODUCERE Istoria literaturii unei epoce înseamnă istoria celor scrise în acea epocă, puţinului din viaţa oamenilor de atunci care ni s a păstrai in ^•caî1'' formă trainică. E una din cele mai însemnate şi mai delicate opere, de ştiinţă şi de artă în aceiaşi vreme, de informaţie, de înţelegere şi de expresie pc care le poate întreprinde cineva. Pentru ca o ast-fel de lucrare să răspundă într a-devăr numelui si menirii sale i se cer foarte multe condiţii. Dar trei mai ales mi se par indispensabile. Intăiu să fie o operă de istorie. în cel mai larg şi. mai bun înţeles al cuvi.nlului. Precum istoria politica nu trebuie sa se mulţumească a da adevărul gol. materialul brut, dalele, fie aceste date desbătute şi fixate prin trio critică fără greş. precum din aceste elemente istoricul trebuie să alcătuiască în lumea ideilor un întreg, bine organisat, armonios, care să corespundă cît se poate maî deplin cu ce a fost •.■..mm-ară în lumea faptelor.— aşa şi istoria literară trebuie să şî propuie un scop superior unui o ii; -n-iUh ator biografic şi bibliografic. Viaţa trebuie întrevăzută din clementele moarte, spiritul trebuie trezit prin înţelegerea Operelor, accidentele vieţii acelor cari au produs operele TlfCrare trebuie întrebuinţate ri •_•!.■ mai ales pentru a ajunge la realisarea priceperii depline. A desface ideile şi sentimentele ce stăpînesc o carte, a le pune în legătură cu acele care rcsuuă din activitatea omenească, nebterară, a scriitorului, a suplini prin imaginaţia întregitoare, prin intuiţie cît mai trebuie, multele lucruri care mai trebuie pentru a dcsăvîrşi, pentru sine şi pentru alţii, o personalitate omenească, — aceasta e una din cele mai însemnate şi, evident, mai grele sarcini ale istoriei literare. Eruditul care descrie un manuscript, care stabileşte ediţiile unei 2 INTRODUCERE opere, care urmăreşte vicisitudinile unei vieţi, îşi face, cerceii. ’ şi criticînd, întreaga datorie. Datoria biografului literar e mai mare şi mai înnaltă: lui i se cere să înţeleagă suflete omeneşti care nu samănă cu al său, care nu samănă cu nici unul dintre acelea pe care le cunoaşte din experienţa vieţii sau le-ar putea întâmpina în jurul său, în calea sa, în mediul şi în epoca în care trăieşte. Să înţeleagă acele suflete, să le fixeze în hotarele unei vieţi pe care o cunoaşte în parte, pe care trebuie să şi-o înfăţişeze însă în diversitatea şi întregimea ei şi, pe lîngă toate acestea, să poseadă destulă putere de comunicaţie a imaginilor din mintea sa — ceia ce se numeşte talent literar — pentru a putea da şi altora noţiunea pe care şi-a făcut-o despre acei oameni. Sînt naturi artistice sau ştiinţifice, cu un caracter individual foarte pronunţat, care sînt în stare să înfăţişeze cu cea mai mare putere individualitatea lor în forma unei teorii ştiinţifice sau a unei opere literare, să facă din acestea nişte lucrări cu puternic răsunet şi cu o viaţă lungă. Aceste naturi înţeleg rare ori alte feluri de cugetare sau de simţire, chiar cînd nu le des-preţuiesc, în simţul superiorităţii lor. Asemenea firi nu sînt potrivite pentru a scrie istorie sau istorie literară, genuri care -reclamă înnainte de toate uitarea de sine, atîta cît trebuie pentru a înţelege pe alţii. A-î înţelege, nu cu înţelegerea rece cu care un matematic a înţeles o problemă, un fisic fenomenul pe care-1 studiază sau un jurisconsult caşul care-1 preocupă, ci o înţelegere simpatică, în care, în aceiaşi vreme, înţelegerea provoacă iubirea pentru sufletele cercetate şi iubirea complectează, prin intuiţia sentimentului, opera de înţelegere pe care a spiritul psichologuluî. Aceasta şi face ca istoricul literar, ca şi istoricur politic, să nu aibă în judecăţile sale asupra' faptelor petrecute în lumea realului sau în lumea ideilor, nici aspriivl^ nici intoleranţă, nici duşmănie. Aceasta-1 face să se despartă de acel tovarăş, cu sufletul căruia a trăit un timp în lumile senine ale cugetării, — cu un zimbet de duioasă înţelegere sau de înţelegătoare iertare. j Dar a pătrunde în sufletele celor ce nu mai sînt depît în amintirea pe care au lăsat-o şi în partea superioară şi intimă a sufletului lor care s’a sculptat în marmura artei sa&în stînca durabilăjJK^ţiî a fi fer*c^ Ş* nenorocit cu dînşii, a se lupta Pentriyj(^^e lor si a ^ plînge înfrîngerile, — n’ajunge. Un singură* această misiune- O istorie literară nu e o galerie, o sală de exposiţie sau de mezat, pe păreţiî fără Ifeemfiare ai căreia se atîrnă conştiincios pînze răzleţe, în care ătrÎB^|<3leric e pus lîngă vioaia păstoriţă şi eroul îmbrăcat în lîngă funcţionarul la pensie care ţine în mînă tabacherea anilor săi din urmă. O istorie literară trebuie să fixeze biografiile în mişcarea de idei a epocei, să puie în legătură cugetarea unuia cu gmdirea generală a timpului. Istoria literară nu se poate înţelege fără istoria culturii, ale cărei culmi le studiază cu deosebire în operele şi viaţa scriitorilor. Dar a serie istorie literară şi istorie culturală nu e acelaşi lucru. Cea din urmă se ocupă de ceia ce a realisat îu civilisaţie umanitatea dintr’un timp, într’o- ţară; cea d’intăiu cercetează cele maî înnalte manifestări ale acestui proces de civilisaţie. Istoria culturală caută în istoria literară elemente pentru a înţelege spiritul unei epoce, sfărîmînd strălucitoarea formă personală în care acest spirit se îmbracă la aleşii minţii dintr’acea Ipocă. Pe cînd istoria literară se ajută pentru a înţelege sufletul deosebit al acestor aleşi, observînd direcţiile şi curentele care ţtâpînesc epoca întreagă. Pentru a veni la subiectul nostru, el nu poate fi tratat fără se vorbi destul de pe larg de societatea timpului, de educaţia impului şi de acea parte din scrisul timpului care nu e făcută intru a manifesta o personalitate literară şi ştiinţifică şi care tehemată la lumină numai pentru a satisface o nevoie practică, se poate înţelege firea unui Cantemir, tfnuî Nicolae Costin, “ ie, unui Şincai, unui Klein, unui Conachi, unui Budai a: avea noţiunea vieţii la Curtea Domnilor romîni ^VHDlea, fără a şti cum era mănăstirea pe această Lină şi ce lumină se păstra aici şi se răspîndia se arăta situaţia Romînilor de dincolo de munţi, ărea revoluţie culturală petrecută acolo, noua prin schimbarea rituală. O istorie literară cu-i;^.ranalisa bucoavne, nuj va scoate strigăte naive iţea traducătorilor de acaftiste, molitvenice, catavasiere şi pentijcostare, cărţi de cea mai :etşească fără îndoială!, dar care n’au a face cu 4 INTRODUCERE sufletul romanesc din secolul al XVIII-lea şi cu cugetarea şi simţirea acelor cari l-au represintat mai bine. într’o asemenea lucrare se va căuta în zădar inventoriarea tipăriturilor unui timp sau liste de manuscripte, şi, de sigur, discursurile pentru instalarea unui Vlădică, apelurile cătră subscriitorii la calendare; sau la «novele» şi «gazete», cărţile de şcoală pentru Romînii din Ardeal, de supt Coroana Ungariei şi din principate, ver^ şurile ocasionale ale celor ce n’au fost nici odată poeţi, dar cari simţiau nevoia de a îmbrăca haina poetică întocmai ca un frac la zile mari, toate aceste produse, care sînt literaturi de bibliograf, de istoric cultural, şi nu de istoric literar, nu vor da naştere la lungi capitole de aprecieri necumpătate şi nemeritate. Totuşi, acestea toate nu se pot lăsa la o parte. Prin abecedarele şi acaftisturile cu litere latine s’a ajuns la teoriile filologice ale marilor Ardeleni din epoca regenerării; prin traducerile din slavoneşte şi greceşte ale umililor călugări din Ţara-Romănească şi Moldova s’a ajuns la frumoasa limbă literară pe_ care au găsit-o în pragul secolului ce s’a mîntuit, Eliad ş| Alexandrescu, Asachi şi Alexandri, Bălcescu şi Kogălniceanu.j Prin instrucţiile pentru cultura pomilor, pentru economia casnică, pentru prevenirea şi îngrijirea boalelor s’a introdus gustul de cetire în satele de dincolo şi s’a făcut posibilă literatura pentru popor pe care au scris-o spre binele neamului, dacă nu tot-1 deauna spre vădirea talentului lor, unii cărturari ardeleni, translatori şi asesori, înainte şi după 1821. Mai rămîne să vorbim, pentru a schiţă liniile generale ale acestei cărţi, de legăturile pe care le vedem între literatura românească şi literatura greacă de pe pămînt românesc, între literatura cărturarilor rămasă între cărturari şi literatura poporuluji sau literatura cărturarilor pierdută între ţerani, adoptată şi răs~- . pîndită de acum înnainte de dînşii. h /’^BeT la Brîncoveanu pănă la Grigore D. Ghica, de la Cantel^ /lATreşti pănă la Ioan Sandu Sturdza, timp de cel puţin un secol j şi jumătate, forma superioară a culturii româneşti a fost greacă^ I elinească. Ca în veacul de mijloc pentru Apuseni, o limbă clasică a fost limba ştiinţifică prin escelenţă pentru Romîniivdela sfîv-şitul unei epoci, care e în istoria universală cea m6dernă.'||R^- măneşte şi slavoneste învăţa popa, une-ori româneşte învăţa şi \ V * neamul lor< ./ \ \ INTRODUCERE 17 Trecutul îl uită sau, clacă-1 cunosc, nu scot din el nici îndemnuri, nici mîngîieri, nici învăţăminte. Sînt notatorii cu răbdare ai Domniilor fanariote, pe care nu le judecă ttecît după micile interese ale micilor lor persoane: dominaţia străină prin străini, stăpînirea Turcului prin Grec, li se pare indispensabilă, naturală, neînlăturabilă. Sînt foarte mulţi oameni buni între aceştia, oameni cinstiţi, milostivi, iubitori, cu durere de inimă pentru patrie ; dar nici un spirit în adevăr distins nu se rătăceşte printre dînşii. Cel mai mare dintre ei, Ienachi Văcărescu, un om harnic şi o inteligenţă vie, e un poet de salon, un gramatic de forme, un istoric fără căldură, fără sentiment, fără idei care să-l călăuzească, un compilator sau un i urzitor al faptelor zilei. Generaţia aceasta produce mai toate 4 operele sale pănă pe la 1780. .sau 1790. în Ardeal în tot acest \ timp mişcarea literară se pregăteşte numai. în sfîrşit, cea de a treia generaţie se ridică. O cresc, în principate, dascăli străini, credincioşi ai evangheliei de reforme a -filosofilor glumeţi, satirici copii ai lui Voltaire, visători architecţî de societăţi din şcoala lui Rousseau, critici teoretici ai societăţilor după chipul lui Montesquieu. Unii se duc în străinătate pentru a-şi desăvârşi cultura şi a se imbiba mai puternic de ideile dominante. întorşi în ţară, ei asistă la lupta dintre creştini şi Turci pentru stăpînirea principatelor, ascultă chemările către i libertate ale Ruşilor şi Nemţilor, mai ales ale Ruşilor, sînt aduşi } să se gîndească la schimbări de organisaţie şi dominaţie, la .anexări şi revoluţii, Aceştia, oamenii noi, simt pănă la senti-^mentalitate, după predecesorii adormiţi în indiferenţă; aceştia «S, oftează pentru fleacuri, pe cînd părinţii lor nu plînsese pentru ^ hnarî şi reale dureri; aceştia adoptă şi discută idei pănă la ză-păceală, după #o generaţie care nici nu simţise nevoia unor no-i-ţiiuni superioare, cărora să-şi subordoneze viaţa şi activitatea. Aceştm*^&; forma partide politice, aceştia vor inaugura direcţii V Hterare, vor crea. V ^%Iar î% Âpifbâl, tovarăşii de vrîstă ai oamenilor pe cari i-am ;ipp4'sus, inaugurează era nouă a naţionalismului. Ei dau asfcM81l& dogmă diletanţilor în materie de credinţă, înfăţişează un pt$ţ|g^g|ţi desorientaţilor, insuflă un ideal celor rătăciţi de lumini fa^|^-nesfîrşitele «focuri nebune» ale constructorilor de teorii şi iâipîiatorilor de societăţi din Europa. 2 18 INTRODUCERE Acestea sînt liniile generale ale subiectului nostru, cadrele lui. Iar activitatea literară pe care .o mărginesc şi o domină, nu e, fără îndoială, o activitate care să se poată despreţul. Sînt cărţi, sînt idei, sînt oameni. Cărţile vorbesc, ideile strălucesc încă — unele sus de tot pe firmamentul idealelor noastre; iar oamenii interesează spiritul şi mişcă inima. cartea întăiu EPOCA LUI CANTEMIR. CAP. I Influenţa polonă şi grecească Cînd, în secolul al XVI-lea sau al XVII-lea, o partidă boierească era nemulţumită sau învinsă — şi nemulţumiţi sau învinşi erau totdeauna în caleidoscopica schimbare a Domniilor, — ea lua drumul exilului. Muntenii treceau în Ardeal, la Braşov mai ales, dar şi la Sibiiu şi pană la Bistriţa. Petreceau acolo între străinii din oraşe, între Saşi şi Unguri, — unii, cei mai însemnaţi şi mai preţuiţi, la curtea magnaţilor sau a principilor provinciei—, ani întregi de zile, şi erau printre dînşii şi dintre aceia cari nu se mai puteau întoarce nici odată, cari muriau uitaţi în vre-un colţ ardelean, al căror neam se instrăina pentru totdeauna acolo. Copiii erau crescuţi în Ardeal: mulţi copii de pribegi, cari reveniau în ţară, cu părinţii lor sau după moartea acestora. Copiii aceştia erau fără îndoială daţi la şcoală, la şcoala unde învăţau «oameni de cinste», precum ştim aceasta de un .fiu de pribeag.mort în Tirol, Ştefan-Vodă al lui Petru Şchiopul \ Din nenorocir^^nformaţiî în această privinţă avem puţine, şi nici nu prea putein aştepta altele. Dar e incontestabil că trebuie să fi fost în Ţara-Romănească mulţi boieri cărora această creştere ardeleană li va fi dat cunoştinţi superioare acelor pe care le aveau compatrioţii şi colegii lor: între altele, cunoştinţa limbii latine. 1 Viaţa lui a fost schiţată de două ori de mine, în Vatra, I-II şi în Prefaţa la t. XI din Colecţia Hurmuzaki. 20_____ EPOCA LUI CANTEMIB_____________________ _________ Numai în acest fel se explică cunoştinţile neobişnuit de întinse pe care le aveau unii dintre cronicarii munteni din secolul al XVII-lea. Aşa, Constantin Căpitanul Filipescu nu ştia numai greceşte, întrebuinţînd în original pe Phrantzes, copiind versurile lui' Stavrinos. cîntăreţul lui Mihaiu-Viteazul, ci avea idei bune despre istoria Ardealului, căruia-i face o parte foarte largă în compilaţia sa, şi cunoştea faptele mari ale istoriei universale, pe care le citeaza naiv m compilaţia sa. In line acelaşi boier muntean din a doua jumătate a secolului al XVII-lea trebuie să fi ştiut şi latineşte sau poloneşte —, de vreme ce citează într’un loc «un istoric leşăsc». Un continuator al lui Constantin Căpitanul, Radu Logofătul Popescu, fiul lui Hrizea Vistierul, a petrecut în pribegie o parte din tinereţa sa, poate copilăria sa, fugind a doua oară din ţară atunci cînd răzbunarea lui Şerban Cantacuzino atinse pe tatăl său Hrizea, mort în chinuri. întors poate la întronarea lui Brîncoveanu, el era «logofătul latinesc» al acestuia la 1689, şi din lucrările lui, pe care le vom analisa mai departe, el apare ca un om cu multe şi variate cunoştinţi h Dacă nemulţămiţii din Ţara-Romănească treceau peste munţi, cei din Moldova apucau în cele mai multe caşuri drumul Poloniei. Din Polonia a venit poate Petru Rareş ; ştim sigur că din Polonia a venit Alexandru Lăpuşneanu. Familia acestuia a păstrat totdeauna legăturile cele mai strînse cu regatul vecin. Bogdan, fiul bătrînului Lăpuşneanu, era mai mult Leah decît Moldovean ; plăcerea lui era să steie la Hotin ; cei mai buni prieteni îî avea printre tinerii nobili de peste Nistru ; ca şi, înnainte de dînsul, Despot, el îşi căută soţie în Polonia. Ioan-Vodă fusese în tinereţa sa curtean al unui nobil polon. Petru Şchiopul stătea în continuă corespondenţă cu Polonii, şi în suita sa de Greci se aflau mulţi cari stătuse în Lemberg, cari erau să se întoarcă acolo, cari aveau rude în Statul vecin, 'Oaspeţii poloni erau deşi în Moldova, şi erau foarte bine primiţi. Cînd Iancu Sasul voi să fugă prin Polonia şi fu decapitat din ordinul regelui, văduva sa se aşeză în Lemberg, în acel Lemberg stră^ bătut continuu de negustori, cărăuşi, călători, curieri şi ambasadori moldoveni. Aici, după Poloni sau Greci, se măritară fe- 1 Cf. deocamdată Magazinul istoric, V. p. 106 si urm. INFLUENŢA POLONĂ ŞI GRECEASCĂ 21 tele «Iankulownei», precum aicea locuia una din fetele lui Alexandru Lăpusneanu, Tofana, ale cărei surori fusese cele maî multe măritate tot în Polonia. Cînd Petru Şchiopul părăsi Scaunul Moldovei, mulţi dintre boierii lui: Stroicii, Movileştii, nu-1 urmară în exiliul lui german, ci rămaseră între Leşi. Cînd Aron-\ odă fu chemat la Constan-tinopol, Petru Cazacul, fratele Tofanei, veni să-l înlocuiască din Polonia. Cînd Aron dobîndi din nou tronul, caimacamul său, Logofătul Ureche, fugi în Polonia. Refugiaţii tuturor partidelor îşi găsiau adăpostul aici, şi s’ar putea cita uşor şi alte nume de emigraţi dintre boierii moldoveni ai timpului. Zamoyski făcu Domn dintre pribegi pe Ieremia Movilă, care jură Polonilor, se sfătui cu Polonii, urmâ ordinele şi instruc-ţiile poloneşti şi guvernă pentru stăpînul său Craiul Sigismund. Cînd, după moartea fratelui său Simion, chestia succesiei se deschise, Mihăilaş, fiul acestuia, fu învins de vărul său, Constantin, fiul lui Ieremia, şi neamul lui Simion-Vodă emigră în Polonia, unde crescură copiii la şcoli latineşti şi de unde mai târziu se întoarseră pe rînd Gavril şi Moise pentru a domni, iar Ioan pentru a rătăci o viaţă întreagă în Ardeal, aşteptînd un Scaun pe care nu-i era dat să-l aibă. în Polonia trebui să se retragă peste puţin timp şi Constantin-Vodă, şi după moartea acestuia Doamna Elisabeta stătu tot la ginerii săi leşi, cu ajutorul cărora organisă expediţia în profitul fiului ei Alexandruţ. Moise Movilă se retrase în Polonia, precum tot în Polonia se retrăsese predecesorul său Miron Barnowski, soţul unei Polone. Vasile Lupu mărita după un cneaz litvan pe fiica sa maî mare, şi Mariana, soţia lui Petriceicu, care trăi şi după moartea lui supt protecţia regală, pare a fi fost tot o Polonă h Relaţiile acestea între Moldova şi Polonia au fost deci şi mai strînse si m aî dese decît acelea dintre Tara-Romănească si Ar-deal. Miilţi dintre copiii boierilor şi negustorilor moldoveni vor fi învăţat în Polonia. Din chiar puţinul material ce s’a tipărit căpătăm cîte-va indicaţii. în 1582 învaţă la şcoala din Lemberg Constantin Yorsi, fiul lui Sima, vameşul moldovean 1 2, stînd în 1 Arch. ist., EH, pp. 272-3, an. 1705. Nu s’ar putea să fie fata lui Petriceicu. "c;; ■ 2 Iorga, Relaţiile comerciale cu Lembergul, I, pp. 68-9. 22 EPOCA LUI CANTEMIR_____ ___ gazdă la o familie germană din oraş. înnainte de 31 Ianuar 1585, Grigore, consulul Sniatynuluî, primeşte «pentru educaţie», la Lemberg sau chiar la Sniat-yn. de la Petru Romînul din Iaşî pe copilul Taifan h Luca Stroicî, care scria bucuros poloneşte, care era cetăţean polon, care se iscălia de-o potrivă româneşte, cu cirilice, şi le-şeşte în josul documentelor pentru care dădea mărturie, Luca sau Lupu Stroicî învăţase, fără îndoială, în Polonia, pe vremea cînd, după restabilirea lui Alexandru Lăpuşneanu, tatăl său Io an, un trădător fără scrupul, rătăcia peste hotar, în Statele regelui 1 2 3. N’ar fi imposibil ca şi amîndoi fraţii movileşti cari domniră să fi primit o educaţie polonă : în adevăr, tatăl lor, Ioan, şi unchiul lor Văscan, cari serviră pe Despot, usurpatorul, trebuie să fi părăsit Moldova, poate chiar pentru totdeauna, în 15G3 8. Miron Costin avea numai cîte-va luni cînd tată-său, Hatmanul Costin, ieşi din Moldova împreună cu- protectorul său, Moise Movilă, şi nu mai reveni în ţară. El, Miron, îşi făcu toate studiile la Bar, în Podolia 4. Innainte de dînsul, Grigore Ureche petrecuse între străini mulţi ani din viaţa sa de copil şi de tînăr^ şi-şi formase aici spiritul 5 *. ^ în literatura secolului al XVII-lea această influenţă s’a re-N simţit puternic. Impulsul la coordonarea, traducerea şi amplificarea cronicilor slavone ale Moldovei îl dobîndi Grigore Ureche, cetind operile de istorie apărute în Polonia şi descoperind în ele o sumedenie de lucruri care interesau Moldova. Se ştie — şi se va vedea şi în aceste studii — că lucrarea lui Ureche nu e decît j o fusiune a vechilor letopiseţe cu cronica leşească a lui Ioachim f Bielski. Simion Dascălul, singurul adevărat compilator al lui Ureche, a fost îndemnat să-l amplifice pe acesta prin lectura unui nou izvor polon, Paszkowski. în fine, în alt domeniu, în poesia religioasă, de la poetul polon Kochanowski a luat Dosofteî ideia şi forma Psaltirii sale rimate. 1 Ibid., p. 83. 2 Hurmuz aki, XI, p. xliv. 3 Ibid., pp. L—LI. 4 V. mai departe, la analisa cronicii lui Miron, în Excursuri. 5 V. biografia lui Nestor Ureche cuprinsă în Şt. Orăşanu, Cronicarii ' moldovem din sec. al XVII-lea, Bucureşti, 1899, p. 59 şi urm- INFLUENŢA POLONĂ ŞI GRECEASCĂ 23 Miron Costin si-a dat fiii la învăţătură în Polonia K Unii profitară mai mult, alţii mai puţin de această creştere deosebită. Cel mai învăţat şi mai capabil dintre clînşii, supt toate raporturile, Logofătul Nicolae, a primit o educaţie pur polonească. Firea lui samănă cu a erudiţilor poloni din vremea sa; acelaşi respect pentru cele scrise, aceiaşi lipsă de critică, aceiaşi dorinţă de a îngrămădi mult, fie de orî-ce calitate, ca şi la modelele sale. Izvoarele de care s’a folosit în operele sale istorice aii fost, iarăşi, în majoritate polone. Din literatura polonă contemporană putea să fi căpătat el şi ideia de a alcătui din bucăţi luate de la toată lumea — de la scriitorii clasici bine înţeles — şi din consideraţii banale acea voluminoasă şi puţin coprinzătoare predică pe care a numit-o Ceasornicul Domnilor. Literatura polonă din secolul al XVII-lea era însă stăpînită d espînIuP*Ren aştern, era o înflorire de toamnă, în regiuni îh-clepărEa^^ curent de reînnoire. Italieni ca Buo- ai şcolilor italiene, de cari au fost totdeauna foarte mulţi, au adus în «Sarmaţia> gustul pentru clasicitatea latino-greacă — pentru cea latină mai cu samă — şi moda de a o imita pe cît se poate. Pănă târziii în secolul al XVI-lea durează exodul Polonilor spre Italia şi venirea Italienilor, cărturari şi aventurieri, în Polonia. Marele Za-moyski, puternicul om politic şi dibaciul general, era un bărbat foarte ~cuît, căre facuse studii serioase în Italia, care improvisa versuri latine şi aprecia frumuseţa operelor antice : castelul său polon sămăna cu eleganta vilă a vre unui principe italian din timpurile Renaşterii. Biograful lui Zamoyski, Heidenstein, se-cretariu al regelui, e şi el un humanist şi imită şi el modele antice în multele şi une ori frumoasele sale opere istorice. Go-recld, Lasicki sînt nişte împodobitori ai adevărului istoric, nişte naratori retorici ca şi dînsul. Şi, înnainte de dînşiî, însufleţit de acelaşi spirit scrisese, traducînd, întregind, armonisînd pe latineşte originale polone,, emigratul italian Alessandro Guagmini^ care s’a bucurat de o mare faimă şi a avut o mare influenţă. Aceleiaşi direcţii îi aparţin în secolul următor, Kobierzycki, AV assenberg, autori pompoşi de biografii regale lâudătoare, săpători de medalioane istorice după norma Renaşterii; de dînsa 1 1 V. mai jos. 24 EPOCA LUI OANTEMIR se ţin Koialowicz, Iesuitul, un mare compilator. Kochowski.. şi el împletitor de cununi istorice pentru patroni. 'J^astorius^ un linguşitor de Curte, Rn r)phiar. — cari toţi întunecă prin îngrijită loFTaîmească de împrumut operele scrise în poloneşte ale lui Jerlicz 1 şi Passek, dintre cari acesta din urmă descrie şi Domnia glorioasă a lui loan III-lea, eroul Sobieski. Pe vre-mea Cnsţ.jniW, în fine, scrie frumoasele sale epistole latine elegantul Zaluşfo. Modelele erau acestea, această icoană cam palidă a literaturii italiene dinjejpoca Renaşterii, care şi ea imita de departe, fără a-î înţelege spiritul, corecta,-de multe ori recea literatură a Ro-Tneî; şi însăşi literatura latină datoria aceste defecte de rigiditate, de stîngăcie imitaţiei literaturii greceşti. Putea să rămîie viaţă, independenţă de idei, spontaneitate în formă după atît-ea preparaţii savante? Şi, pe de altă parte, se putea strămuta într’o limbă greoaie, neînzestrată cu expresiile necesare, într’o limbă care n’avea o literatură medievală, — se putea strămuta singurul şi marele merit al acestei literaturi de imitaţie, corectitudinea, eleganţa formei? Miron Costin nu presintă încă tipul perfectului savant; firea lui vioaie de Moldovean n’a fost desfiinţată de cultura străină. Dacă-1 simţim împiedicat în dezbaterea problemelor de anticităţi istorice, el scapă în curînd în largul lui la povestirea evenimentelor contemporane, în desfăşurarea naturală şi colorată a cărora el face să se prevadă naraţiunea lui Neculce. Dar fiul, Nicolae Costin, acesta s’a transformat cu totul: a devenit omul şcoalei, omul lecturilor sale, omul formulelor. Totuşi această influenţă ni-a fost de un nepreţuit folos. Oricum era şi ori prin cîte repetări s’ar fi auzit, era glasul-armonios al anticităţiî pe care-1 auziaîi şcolarii romîni din Polonia. Scriitorii comentaţi în şcoli erau scriitorii antici, şi povestitorii la modă, poeţii răspîndiţi căutau să-şi apropie spusele de ale acelor mari şi îndepărtaţi maeştri. De aici resulta pentru &î noştri gustul cetirii, îndemnul la scris, întrevederea de ori&ong turi nouă, setea de adevăr şi presimţirea frumosului, care nu puteau resulta din studiarea literaturii religio^ps^ în 1 1 Extracte din acesta şi în Archiva ist. de B. P. Hasdeu, II, p. 12 şi urm. Un fragment din Kochowski, în Hurmuzaki, XI, p. 59y *iNb. lxxxvi. INFLUENŢA POLONĂ ŞI GRECEASCĂ 25 slavoneşte : literatură seacă, moartă, de tîlc şi de exegesă. Părăsind-o pe aceasta pentru a admira şi imita pe aceialaltă, spiritul românesc trecea de-a dreptul din întunerec la lumină, din negura medievală slavonă la claritatea modernă latină a Renaşterii. Durerile pribegilor, suferinţile învinşilor în luptele politice servise deci la ceva pentru urmaşi; ele li răscumpărase sufletul din neştiinţă şi amorţeală. Cel d’intăiu impuls către istoriografie, genul în care a tre- S buit^săT se manifeste mai mult din sufletul neamului, a venit din şcoala polonă. Dar după Costineşti Polonia decăzută, peste cît-va timp îndepărtată de la hotarele noastre, n a mai exercitat nici o influenţă asupra noastră, — nici o influenţă directă, căci ideile Costinilor au lucrat necurmat asupra cărturarilor din generaţiile următoare. Din potrivă, mult mai durabilă, mult mai generală şi mai intensă a fost altă înrîurire, care a atins Ţara-Romănească şi Moldova în acelaşi timp, care a amestecat binele ce a făcut cu mai mult rău de cît înrîurirea polonă. Vreau să vorbesc de influenţa greacă asupra culturii noastre în prima din perioadele ce am statornicit. Cucerirea otomană a întrerupt pentru multă vreme des volt a-rea culturii bizantine. Cu căderea oraşului în care se resuma viaţa politică şi civilisaţia Imperiului, elenismul primi o lovitură din cele mai grele. învăţaţii se împrăştiară, cărţile se risipiră; gustul de lucru pieri. O amorţeală de aproape un secol cuprinse pe Greci, cari abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea reluară tradiţiile părăsite, în acelaşi timp cînd influenţa lor începea să se simtă în Statul imens al cuceritorilor şi familii bogate, puternice, purtînd frumoase nume vechi, reapăreau la suprafaţă, intervenind şi înrîurind în fluctuaţiile politice. Abia utunci;~cu^mbi^ se redeşteaptă cultura laică, pe cînd îunainte întreaga viaţă a Grecilor învinşi se resuma în religia lor, a căreia rejparchie dădea o zadarnică ilusie de persistenţă, a trecutului.. cunoscutul predicator al inter nun ţiului german, găsi iarăş^î^ppnstantinopol manuscripte, scriitori şi intriganţi greceşti. ni spune el şi Crusius despre marele Mihail Cantacu- zino, mîndrul capitalist şi dibaciul agent politic, despre Teodosiu Zygomala, omulPatriarchuluî, ni arată că în Constantinopol se ivi- 26 EPOCA LUI CANTEMIR seră din nou compilatorii literari şi patronii, temeliile culturei bizantine din secolul al XY-lea K Probabil din acelaşi secol al XVI-lea e şi interesanta jelanie în versuri asupra pierderii Constanfcinopolei, pe care o redactă, cu ochii asupra trecutului dispărut, Hierax 2. Cu peirea lui Mihail Cantacuzino dispăru însă «principele Grecilor» şi «speranţa lor > Un altul nu se găsi să-l înlocuiască, în marele rol de protector al neamului său şi al culturii acestuia. în Constantinopol nu se mai constată o viaţă intelectuală grecească, şi nici în restul Turciei europene. După îndemnul unui Domn romîn, al lui Petru Şchiopul, Ie-roteiu de Monembasia redactă către sfîrşitul secolului un £h-fiXiov ^lofj'zov, care se tipări mai târziu numai. Doamna lui Petru era o Greacă; fratele lui, Alexandru, ţinuse pe fiica unui Sal-vareso din Chios cu o Perotă catolică ; fiul acestuia, Mihnea, Domnul Ţerii-Romăneşti, era mai mult Grec decît Romîn, şi el scria membrilor familiei sale scrisori în această limba, care era pentru dînsul limba maternă4. Totdeauna familia lui Mircea Ciobanul, tatăl lui Petru şi Alexandru, fusese încunjurată şi servită de Greci, cari formară Curtea lui şi, mai tărziu, a energicei lui văduve, Chiajna. Mulţumită Mirceştilor, ţerile roinîne, cutreierate şi exploatate încă din secolul al XIY-lea de negustori greci, visitate de timpuriu de prelaţi greci, deveniră adăpostul iubit şi mănos al acestui neam. Turcii priviau cu mulţumire formarea în Imperiu a unei clase amestecate de speculanţi politici, dominaţi numai de interesul lor personal, fără păreri de rău pentru trecut, fără speranţe pentru viitor, credincioase instrumente de dominaţie ale împăratului păgîn. Erau în această clasă, care dădea înnaltul cler creştin, Voevozii principatelor, boierii acestora, oamenii de afaceri constantinopolitani, bursierii Capitalei, — erau Greci, dar erau şi Armeni, Slavi, Romîni, cari, vorbind greceşte şi turceşte, abia-şi mai aduceau aminte de locul unde se născuse şi de sîn* 1 V. St. Gerlach, Tagbuch einer in die Tiirkey 6-jărigen rom. keyserl^ sandtschcifft, 1674, in fol.; Crusius, Turco-Gr aeria, Basel, 1584, in 4°. 2 Publicată în Sathas, Bibi. graeca medii aevi, I,' Veneţia, tyjv twv Toopxwv (3acjiXsiav. : ^ * 3 An. Ac. Rom., XVIII, p. 18 şi nota 3. ^ • " 4 Ibid.y p. 7 şi urm. — Am mai aflat, în Veneţia, o scrisoare ă lui Mihnea. INFLUENŢA POLONĂ ŞI GRECEASCĂ 27 gele ce le curgea în vine. Politiceşte Turci, ei se simţiau mai ales Greci prin civilisaţia căreia în chip natural i se robise. Influenţa lor politică se găsia ori unde, clar li trebuia un centru pentru cultura lor elenică. Multă vreme nu şi-l găsiră. în Veneţia, unde colonia grecească era foarte numeroasă şi bogată, în Veneţia, unde resida, ca şef al Grecilor locali, un arcliiepiscop de Filadelfia, a fost, încă din secolul al XVI-lea? un mic centru cultural al naţiunii. Dar acesta n’avea şi nu putea să aibă strălucirea trebuitoare. Nu în jurul unui tron archiepiscopal şi pe pămînt latin, ci pe pămînt de ortodoxie, supt aripile unui principe drept-credincios, această cultură putea să se întemeieze şi să prospere. Tipărind la 1622 un Catehism creştinesc la Wittenberg, Grecul Zaharia Gerganos din Teaki se adresează în prefaţa sa latină către toţi patronii pasibili ai elenismului, «prea-puternicii regi ai Mosco-viei şi Iberieî, sfinţiţii patriarchi, prea-străluciţii Domni ai Moldovei, Ţerii-Romăneştî şi Rusiei (sic)», etc. 1. Nu în Iberia de sigur, la micul dinast armenesc de acolo, se putea oploşi cultura ce emigrase din Bizanţ. Ruşii — Muscalii adecă — inspirară de timpuriu mari speranţe «fraţilor întru Hristos» de naţie grecească, supt raportul cultural ca şi supt cel politic. Pe cînd Ţarul n’avea mijloace să se amestece în Orient, un stareţ grec, în acelaşi timp profesor de filosofie şi teologie, Gherasim Blachos Cretanul, adresa lui Alexie, în 1656, un 0pia;j.[3o<; xaia zffi T m? P- 415 (439); IV, pp. 59 (39), 237 şi urm. ($^& scrisoare a lui din 1620 în Arch. din Haga. Cf. Xenopol şi Erbiceant^^^^|ca^ra, p. 374; Legrand, IV, p. 269 şi urm. 4 Cf* Kerameus, o. c. IU, pp. 149 (90), 235-6 (5); IV, 147 (175); Lambros, ^AlCTE^. 381. 30 EPOCA LUÎ CANTEMIR gine, tinerei culturi româneşti; care încolţia la umbra putredului arbore bătrîn al slavonismului1. Dar aceşti Domni bogaţi, strălucitori, aproape independenţi, nu uitară limba de cultură superioară a Răsăritului, limba elină, şi Grecii avură să se laude de purtarea Voevozilor romîni cu dînşiî şi cultura lor. Pe vremea lor Principii Ţerii-Romăneşti şi ai Moldovei începură a fi consideraţi în lumea greacă, în lumea de limbă greacă drept succesorii legitimi ai împăraţilor constantinopolitani, şi-î găsim pomeniţi lîngă patriarchul bizantin, la locul reservat din vechime împăratului. în notiţele unui archiereu contemporan 2. Supt dînşiî întăiu Bucureştii şi Iaşii ajunseră luminile Răsăritului. care-sî afla aici conducătorii si binefăcătorii. * 1 i Vasile era. ni se spune, un om învăţat, familiarisat adînc cu autorii vechi şi noi ai Grecilor. «A ajuns», strigă un visitator al Curţii sale, «pe împăraţii mai de demult ai Bizanţului, ba i-a şi întrecut3». Mai puţin cult, om simplu de ţară, oştean bătrîn, Mateiu iubia însă tot at-ît de mult învăţăturile, şi ştim că între rudele nevestei sale se afla un om cu multe cunoştinţî: Udrişte Năsturel4. Pe vremea aceasta petrecu în principate, ajutînd la alcătuirea ^pravilelor, învăţatul grec Paisie sau în mirenie Pantelimon Li-garidis, care fu «duhovnicul, predicatorul şi teologul» lui Mateî-Vodă. Yasile aduna în capitala sa pe trimişii prelaţilor Răsăritului pentru a-i face să iea o hotărîre în chestia inovaţiilor calvine în ortodoxism, şi Părinţii adunaţi la Iaşi îl numiau, ce-rîndu-î tipărirea lucrărilor micului sinod, «singurul luptător pentru Biserică» 5. 1 V., asupra înlocuirii culturii slavone, privirile generale pe care le dă d. A. D. Xenopol în voi. IV din Istoria Romînilor. 2 Publicate în An. Ac. liom., XX, p. 217. 3 Călătoriile Iw Mac arie, trad. rom. din 1900, pp. 21—2. întâia traducere a fost tipărită în Archiva istorică de d. B. P. Hasdeu. Cf. Papadopulos Ke-rameus, cIsp. BioX., IV, p. 373 şi urm. 4 Evanghelii greceşti scrise supt el, Papadopulos Kerameus, cIsp. III, p. 193 şi urm. (1), 223—4 (19). în 1639 moare la Curtea lui, Mfi^ffian, patriarch de Alexandria (ibid., I, p. 349). 5 Legrand, o. c., IV, pp. 8 şi urm., 18,21. Cf. t. II, pp. 250,472—3 ^Rev. teol., II, p. 202 şi urm.; III, pp. 262—3. Medicul Domnului, Scogard, ttii t)anes, numeşte sinodul «synodastro», Hurmuzaki, IV1, p. 68. Cf. Xenopol, IV, p. 67 şi INFLUENTA POLONĂ ŞI GRECEASCĂ 31 în curînd ţerile romîne produseră un distins învăţat, a cărui reputaţie se întinse cu mult peste hotarele patriei sale, Moldova. Nicolae Milescu, acel aventuros călător şi teolog, a cărui viaţă cuprinde elemente aproape fabuloase, pretindea că «studiile sale principale le-a făcut asupra limbii greceşti», în care compuse al său Enchiriclion Noua cultură începea să-şi producă roadele, în şcoala dela Trei-Ierarclii a lui Vasile Lupu trebuie să se fi învăţat, ori-cum, şi ceva greceşte-. în 1661, domnind în Moldova Istratie Dabija, un simplu boier de ţară. se dedică Domnului acestei ţări: «prea-strălucitului principe şi Domn al Moldovlachiei», un «Proschinetariu al locurilor sfinte ce se află în sfîntul oraş Ierusalim», de călugărul cretan Arsenie Caludis, care era profesor al şcoalei «cottuniane» din Padova şi-şi tipăria lucrarea în Veneţia3. O şcoală gre^ | ceaşcă exista atunci în Moldova, la Sf. Sava, şi, după Nicolae"! Kerameus, o conducea un Teodor din Trapezunt, din cărţile că-, f-ruia, mort în 1665, ni s’a păstrat un manual de filosofie 4. Supt-> acelaşi Dabija, la 1664, trecu prin Moldova patriarchul Nectarie de Ierusalim, care visitâ mănăstirea Sf. Mormînt, adecă Sf. Sava, fu bine primit de toată lumea şi trecu apoi în Ţara-Romă-nească, unde Domnul local, Grigore Ghica, fu mai puţin ospitalier şi darnic 5. < Printre cei ce se arătară mai curtenitori faţă de sfinţitul oaspe \ se pomeneşte Vistierul Duca, un Rumeliot sau un Albanes, ginerele ^nevestei Domnului6. Ar fi început cariera sa la o du-g^^năde abagerie, unde, de sigur, nu învăţă nici elinică, nici epUtimfdl. ÎEotiuşi, fiind un om foarte ager — unul din cei mai Stj|*dopulos Kerameus, voc tr-fi sxstvo*j ^07]8siac.» Legrand, o. LambrW^jj Ipsilapti, * î V7- 4% r 5 «VH PP- 401? Pentru observaţiile la cronica lui Nicolae Costiri. 32 INFLUENŢA POLONĂ ŞI GRECEASCĂ deştepţi urzitori de intrigi din ţara şi secolul său —? el îsi asi-milă oare-care cultură şi ambiţionă rolul de sprijinitor al învăţaţilor greci. Ridicînd mănăstirea Cetăţuia, lingă Iaşi, într’o admirabilă situaţie, împodobind-o şi înzestrînd-o din bielşug, Duca_aşeză oj j|L (tipografie într’însa, o tipografie care fu cea d1 hităin pentru cărţile greceşti în Orient b Acel care dădu sfatul, supraveghiâ instalarea şi găsi de lucru tipografiei elineşti din Cetăţuia fu cel mai luminat şi mai activ pe terenul cultural dintre prelaţii greci ai secolului al XVII-lea, marele patriarch Dosoftei de Ierusalim, de o potrivă de impunător prin cunoştinţele, vrîsta şi maiestatea ce-i era în-^ /tipărită în figură. Pe acesta-1 putem considera ca pe cel d’intăiu (^statornicitor al Renaşterii greceşti în principate. încă la 1677, Prescurtarea de istorie sacră a lui Nectarie din Creta, dedicată lui Antonie-Vodă Roset, în care, ca Domn al Moldovei, Grecii vedeau şi pe luptătorul pentru neamul lor2, apare totuşi la cunoscuţii tipografi fraţii Glykys, la Veneţia 3. /Trei ani după aceasta, Dosoftei funda cu banii săi tipografia ^grecească din Cetăţuia.)Tot acest prelat zelos dădu «Romînuluî» I Mitrofan ieromonachuT şese sute de lei pentru a cumpăra literă ^nouă şi-i încredinţâ spre tipărire manuscriptul lui Nectarie de ^Ierusalim «despre supremaţia Papei»4. Această carte deschise seria tipăriturilor greceşti din Moldova; ea apăru la 1682, cu o prefaţă de laude către Duca 5. _ MitrofajL~mrbeşte într’una din prefeţele sale de multele osteneli şi depărtatele călătorii ce trebuise să facă pentru a-şi învăţa meşteşugul, «meşteşugul acesta al tipografiei meale, care, 1 Cf. aprecierea lui Nointel, în La perpetuite .de la foy de l’Eglise caiko^ lique touchant VEuchavistie, Paris, Savreux, 1674,111, 4°, pp. 490:2 > «Nu există o tipografie grecească la Constantinopol. Cele ce s’ar putea găsi în Ţara-Romănească şi Moldova nu sînt destul de corecte. Ar fi periculos să se caute în Moscovia.» Citat după Legrand, II, p. 206. 2 Kai Siotl, a>c apiGTap^Yjv TraaYjs MoXSo(3Xa/iac, asSofievoi as T3c v.al OîuspţJLa^ov xoo ţsvodc xcov Taipauov. ■... *3 Legrand, o. c., II, pp. 387—8; Rev. teoL, III, p. 247-8. Cf. Paptălcpulos Kerameus, clsp. Bt6X., I, p. ‘254 (157); IV, p. 237 (262). \y;- ’ 4 Cf. Papadopulos Kerameus, Iep. Bi6X., p. 304; III, p> £7*; 5 Legrand, l. c., pp, 401-^2. a <, v INFLUENŢA POLONĂ ŞI GRECEASCĂ 33 den tin$]?eaţele meale, multe Jocuri umblîndu şi cu multă oste neajă cîştigîndu-l» A I)acî nu ştim nimic amănuiiţit despre, anii săi de ucenicie, cgffielfă ini ulterioară i-o putem urmări bine în operele sale. Măr-^enip^u-ne deocamdată la rolul său de răspînditor al culturii dppă cft se tipări cartea Iui Nectarie, i se trimese, împreună eii hlrtia trebuitoare, opera arcbiepiscopului Simion de Salonic; «Gopţra eresurilor». Ea fu publicată de Mitrofan în Octombre '1$8&vqq^dimara lui Duca-Vodă 2, care primi, în schimb, o nouă TŞ^^^jpartea patriarchului de Ierusalim. cînd Duca îşi lua rolul de patron al culturii elenice, j)ecînd . punea pe fiul său mai mare să urmeze lecţiile lui îoon'Paşţa Comnen, lui Spandoni, călugărului Agala, aduşi ânuipg aceasta în Moldova3—, succesorul său în Ţara- ^omaheaşc^i Şerban-Vodă, care purta frumosul, împărătescul nume grec al Gautacuzinilor, nu renupţâ la lupta pe acest* teren. In prefaţa AcoluiiSt martirilor Sîrghie şi Bach, tipărită de acelaşi Mi-trofan^ la Iaşi, în 1685; se vorbeste lăudator şi de Domnul muntean, «coborîtor al vechilor împăraţi încununaţi de Dumnezeu»4. Ioan Cariofil, Logofătul Patriarcliiei, îl visitează la 1679 încă5, iar în 1681—2 patriarchul constantinopolitan, Dionisie Serogla-nul, venit pentru a împăca pe cei doi Domni vecini 6. • Un fost episcop de Lacedemona era găzduit la dînsul în 1680 7, iar, la 1682, Mitropolitul Ungrovlahiei era încunjurat de episcopul fost de Sofia Auxentie, de Ghenadie de Şilistra şi de [^ţâ l^ ^ctoichul din 7208. 'II, pp. 414—6. Corectura o făcu Ioan Molibdos din He-Mar#--. BisericT din Constantinopol. Acesta era Marele-Logofăt al Bisericii, ale cărui Efemeride jn jg9o pericie gl. Zerlenti şi traduse în ^fifhîceăîlu, în 1892. Ioan scrise şi «epigrama» Uf. Daponte, în Cron. greci, p. 37 ; Papadopulos IV, p. 400. Descr. Moldaviae, p. 154 ; Ist. imp. otoman, I, p. 135, ^greacă a luî Constantin, cu data de 1697 către Alexandru ^ leitul ; Erbiceanu, Cron. greci, p. 165 şi urm. ; TcâXai 6soGT87tT(*)v j3aaiXsa>v. Legrand, o. c.,II, pp.425-6. , Erbiceanu, p. 12. 6 7 Popea»yromână, p. 8; Condica sfîntă, pp. 55-6. Unul de Adria-nopol c. 1682^|^^dopulos, 1, p. 352). 3 34 EPOCA Llu OÂIiTEMIR Srherman de Nissa, care stătu mult timp în ţară şi aduse servicii literare b Ni se spune că a tipărit, nu însă la Bucureşti, unde nu lucra tipografia, o ediţie a «Istoriei Evreicei Mar-cada», roman ce se petrece în Ţara-Romănească 1 2. Noul Testament, imprimat de fraţii Glykys, la Veneţia,îi este dedicat, şi în precuvîntare se face elogiul mlădiţei imperiale, binefăcătorului Grecilor, «gloriei:Bizanţului» 3. Domnul însuşi ştia greceşte, şi probabil de mîna lui sînt scrise epistolele, ce ni s’au păstrat, către Hrisant Notara, nepotul Ipatriarchuluî Dosoftei4. încă din 1684 se găsia la Curtea sa viitorul mare dascăl grec din Bucureşti Sebastos'Kymenites, din Trapezunt, probabil ca preceptor al beizadelei Gheorghe5. Ieremia Cacavela, de care vom vorbi îndată, traduse pentru el o istorie a asediului Vieneî 6. Simţindu-se unul din şefii politici ai greci-tăţiî, ispitit de visuri imperiale, îl vedem intervenind în darave-rele ortodocşilor cu latinii la Sf. Mormînt7, precum în Ardeal el i lua cu energie apărarea pravoslaviei prigonite în persoana Mitropolitului Sava 8 9. Cărturari cari posedau desăvîrşit limba grecească, eleniştî ca Milescu din Moldova, se formase şi în Ţara-Romănească. Aşa, fratele Domnului, Constantin Stolnicul, care profitase de frumoasa biblioteca "greacă a tatălui său s şi făcuse studii înnalte la Padova, noua Atenă a naţiunii greceşti, — pe timpul neno-^ rocirilor politice ale familiei sale. Aşa Şerban logofătul Gre-ceanu şi fratele său Radu, cari traduseră, totdeauna împreună, Biblia de la 1688, o minunată carte supt toate raporturile, Mărgăritarele din 1691, Pravoslavnica mărturisire a lui Petru 1 Cf. Popea, l. c., p. 10; Cond. Sf., p. 59 şi Prefaţa Bibliei din 1688 cu Del Chiaro, p. 43. 2 Legrand, o. c., II, pp. 246-7. 3 Ibid.y pp. 439-43. i Legrand, ^Jpistoîaire grec, Paris, 1888, pp. 2-4. 5 Ibid., pp. 1-2. 6 Papadopulos Kerameus, 'Iep. B'6X., IV, p. 35 (21). 7 An. Ac. Rom., XXI, pp. 296-9. 8 Popea, l. c., p. 28. 9 Despre această bibliotecă vorbeşte Del Chiaro, p. 124. Ni s’au păstrat unele cărţi dintr'însa. V. An. Ac. Rom., XX, p. 239. INFLUENŢA POLONĂ ŞI GRECEASCĂ 35 Movilă, 1, tipărită tot la 1691, în Buzău, şi probabil şi Apostolul din 1704, al cărui manuscript dată «încă din zilele lui Şerban»2 * Să pomenim, pentru a termina această enumeraţie, şi traducerea, citată de Cantemir, a cronicii oficiale a ţeriî în greceşte, făcută tot de Şerban Logofătul s, şi Evanghelia greco-romînă din 1693, pe care o impodobesc versuri şi o prefaţă de Şerban. în fine, n’ar trebui uitaţi, în această listă de cărturari, doi Cantacuzini încă: unulIordaclii, care traduse, din greceşte, Evanghelia. Hi» 1682 4, şT"ceffaît un nepot de frate al acestuia, Şerban, fiul lui Drăghici, care cheltui pentru Liturghia din 1702, apărutl'TrmĂău, şi la care adaose o Prefaţă plină de cuvinte nouă, luate diii greceşte şi latineşte, ca «Providenţie», «pelagu», '«sucţesive»5 (sic)7~ .. " Succesorii lui Duca în tronul Moldovei de la 1683 înnainte li’avură nici gusţurile alese ale acestuia, nici timpul trebuitor pentru a susţinea cu folos o mişcare de cultură. Cel care domni mai mult fu Constantin Cantemir, care nu învăţă nici odată să scrie mai mult decît numele său. Acest vechiu soldat însă, căruia i se arunca în obraz de învăţaţii timpului lipsa lui de învăţătură, nu despreţuia cunoştinţile pe care el n’avuse prilejul să le capete. Fiii săi primiră o deosebită creştere, prin Ieremia Caca-vela, un doctor cretan 6, şi rodul acestei educaţii fu neobişnuita învăţătură a beizadelei Dimitrie, un fenomen pentru Orientul din secolul al XYIII-lea. Educaţia aceasta fu, bine înţeles, grecească mai ales, şi în amîndouă limbile, a.ţeriî şi a şcoaleî în-nalte, publică eruditul principe Divanul său, pe care-1 cita faţă de Europeni mai bucuros sub titlul elinesc 7. 1 «Mai sîntu încă pre mîini-ne acum de să mai scot de pre greceaşte rumănfea$te Mărturiia Pravoslavnică, ce-î zicu, de Nectarie al Ierusalimului patriurchu făcută, şi altele, care, cu dumnezeescul ajutoriu nevoim a le isprăvi» Prefaţa Mărgăritarelor. 2 Prefaţa la această carte. La toate ajutase cu sfatul, tălmăcind greutăţii^,marinari, Constantin Cantacuzino. V. mai departe. ^ pentru toate acestea, mai departe, la capitolele respective. 4 .Jl&f d. Gaster susţine că ediţia aceasta este «ganz ăhnlich» celei din 1648 (p . 269), şi în acest cas fireşte nu i-ar rămînea lui Iordachi decît meritul de a fi plătit pentru ediţia cea nouă. 5 E tipărită în Gaster, Crestomaţie, I, p. 343 şi urm. 6 El traduse Vieţile Papilor, de Platina; An. Ac. Rom., XX, p. 212 şi urm.; Rev. teol., III, pp. 268—9, 404; Papadopulos Kerameus, o. c., IV, p. 415 (440). Cf. Bis. ort., XIII, p. 152 şi urm. Szab6, R. Ic. konyvtâr, II, p. 396. 7 V. mai departe. 36 EPOCA LUI CANTEMIR Tipografia lui Mitrofan, pe care meritele sale îl ridicară la episcopia de Huşi şi păcatele sale politice îl siliră să părăsească ţara după 1686 1, nu-şî încetă activitatea supt incultul patron de cultură. Fireşte că Vodă nu ştia un cuvînt greceşte, dar el se ţinu şi aici de tradiţia predecesorului său. De alt-fel grecismul apucase a prinde rădăcini adînci pe vremea lui: în biserica Curţii, cînd Domnul era de faţă, se cînta româneşte la strana din dreapta, dar la cea din stînga greceşte2. Şi din Moldova patriarchii, din ce în ce mai despoiaţi de veniturile lor, îşi făcuse o residenţă obişnuită, şi trei dintre dînşii — de toţi erau patru! —se aflau la Iaşi, cînd cu moartea lui Constantin Can-temir3. In 1697, se tipări deci, tot la Iaşi, tradusă din greceşte în româneşte, Tîlcuirea Liturghiei, «în tiparniţa domnească» şi supt supravegherea cumnatului lui Vodă, Lupu Bogdan, care scrise o interesantă' prefaţă către iubitorul de carte Yoevod 4. Traducătorul era Cacavela, care scrise şi Prefaţa Divanului, redactat de domnescul său elev şi care făcu şi corecturile pentru singura carte numai în elineşte tipărită în Iaşi supt Antioh Cantemir, Tojiog a.ycLTtrfi /taxa Xativons5. Acest tojjloc ora una din operele lui Dosofteî de Ierusalim, care trăia încă şi urmăria cu aceiaşi iubire şi rîvnă desvoltarea civilisaţiei Orientului, în singura formă ce i se părea- posibilă : cea grecească6. Dar şcoală nu mai exista în Moldova, afară poate de şcoala romanească, dacă era alt-ceva decît un profesor particular acel «diac Pătraşcu dascălul», pe care-1 găsim supt un document al lui Constantin Cantemir7. «Dăscălia» lui Cacavela — aceasta o ştim cu siguranţă — era o dăscălie de Curte. Necontestat era o civilisaţie greacă în Moldova la sfîrşitul secolului al XVII-lea, 1 Melhisedec, Cronica Huşilor, I, p. 145. 2 D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 93. 3 V. mai departe. 4 Cartea a fost descrisă şi de episcopul Melhisedec, în Biblioteca tfe la Miclăuşani, Rev. p. ist., arch. şi fii., IH? pp. 150-1. 5 Un mare in folio. Despre el vorbeşte, afară de Legrand şi de Bibliografia romînă a d-lor Bianu şi Hodoş, Erbiceanu, în Cron. greci, p. vi, nota 1. Alte cărţi greceşti din Moldova, în Bibi., pp. 337—9. 6 Cf. şi Erbiceanu, Cr. greci, p. 103. 7 Y. A. Urechiă, Despre slobozit, în An. Ac. Rom., IX, p. 157. INFLUENŢA POLONĂ ŞI GRECEASCĂ 37 dar puţini profitau de dînsa. Cu toată tipăritura, pentru folosul întregului Răsărit, a voluminoaselor tratate teologice greceşti, ţara rămînea încă aspră. Erau episcopi cari nu ştiau carte1, iar pe boierii mari îi ridica une ori pe sus, beţi, de la masa Domnului-2. Educaţia slavonă va fi persistat deci încă un timp, chiar în familiile nobililor, acea educaţie care începea prin învăţarea pe de rost a Orologhiului, Octoihului, Psaltirii, urmă cu tflcul Evangheliei, Apostolului şi Pentateuhului, rare-orî şi cu a Paliei sau Vechiului Testament şi se opria aici, pentru băieţi ca şi pentru fete 3. Daca ar fi domnit mai mult Dimitrie Cantemir, un adînc cunoscător al limbii greceşti şi un iubitor al culturii eline, care pusese să i se înveţe fiii de către Corciriotul Anastasiu Kon- ^ doides4, unul dintre cei mai buni elevi ai şcolii, ai unicei şcoli înnalte greceşti: cea din Fanar, dacă nenorocul n’ar fi tăiat scurt toate marile lui visuri de stăpînire luminată şi independentă, supt aripile vulturilor Ţarului, — Moldova, ar fi strălucit de o puternică mişcare culturală în limba ce domina desvoltarea intelectuală a Răsăritului. Fratele lui Dimitrie, Antioh, care nu prinse nici o dată un mare gust pentru carte, — nu lucră în această direcţie nici cît simplul său «tată, dar şi el dădu creşterea copiilor săi în mîna unui Grec, călugărul Azarie Ţigalaj sau Cigala, din Santorin, care scrise şi o gramatică grecească; * pentru elevul său, principele Ioan5. Dar cel mai mare sprijin trebuia să-l afle elenismul înviat,\ statornicit în jurul supremei puteri politice a «Grecilor» din împărăţie, Domnia principatelor, — pe lîiigă Constantin Brîn-coveanu, căruia cu drept i s’ăr putea da titlul de luminător al neamurilor Jlftsaritului. j 1 «Rudes fitteris», spune Dim. Cantemir, în Descr. Moldaviae. 2 96. *P*-Dimitrie Cantemir dă şi explicaţia acestei creşteri «şti-In ş^^şeşte: «cum aliae scientiae tradi non possent». 4 Anastasiu Condoidi, născut în Corciră, a fost dascăl al copiilor mei» ; Ist. imp>. otoman,, I, p. 135, nota 11. în Rusia a ajuns episcop. V. Pro-ces-verbaux des s&ances de VAcademie imperiale des Sciences, I, Petersburg, 1897, pp. 172, 730. ° Cariofil, p, 6. Of., pentru el, şi Şerb. şcoL a dd. Xenopol şi Erbiceanu, pp. 407—8; Papadopulos Kerameus, 'Iep. Bi6X., IV, p. 431. 38 EPOCA LUI CANTEMIR Logofătul Constantin era fiul Stancei Cantacuzino, si ceva din tradiţiile de familie ale Cantacuzineştilor trecuse deci asupra lui, care în întăiele timpuri şi-ar fi luat şi titlul acesta, pe lîngă | cel de Basarab, ce-i revenia mai puţin1. De şi n’a fost ceia ce j se poate numi un om învăţat, el ştia greceşte bine şi avea j multă dragoste pentru cărţile care-î slăviau numele, pentru în-; văţaţii cari-i adresau prefeţe şi «epigrame», pentru cultura înnaltă, care aducea tuturor folos, iar lui şi reputaţie. Biblia lui Şerban-Vodă începu a se tipări supt acesta în Novembre 1687, dar ea se termină numai după un an, şi, înnainte de a fi răspîndită, Domnul care o comandase muri. în titlu se pomeneşte prin urmare noul principe, făcîndu-i-se partea în traducerea şi publicarea lucrării: «Cu îndemnarea dumnealui Cos-tandinu Brîncoveanuluî, Marele-Logofătu, nepotu de soră alu Măriei Sale; carele după prestăvirea acestui mai susu pomenită Domnii putearniculu Dumnezău, denii aleagerea a toatei Ţară Rumăneştî, pre Dumnealui l-au coronat cu Domniia şi stăpî-nirea a toată ţara Ungro-Ylahiei, şi întru zilele Măriei Sale s’au săvîrsitu acestu dumnezăescu lucru»2. Domnia lui fu foarte lungă şi foarte prosperă; fără a despoia prea mult ţara, el izbuti £-şi face o avere nemărginită şi ştiu s’o întrebuinţeze bine, pentru mai marea glorie a neamului şi a numelui său3. Făcu tipografie pentru toate limbile orientale, chemă învăţaţi de pretutindeni, răspîndi cu dărnicie, cu o împărătească dărnicie, pensii şi ajutoare. De sigur că luminatul Yoevod al Ţerii-Romăneşti nu uită cultura naţională în preocupaţiile sale. Cu^ slavona se mîntuise 1 Y. mai departe. 2 Avem un âYXtofuaauxov către el de Hrisant Notara (Pa- padopulos Kerameus, o. c., IV, p. 395). Pentru casa lui cea nouă făcu versuri un Ioanichie Hagiul (ibid., p. 402). Către el se adresează şi Ghe-rasim Paladâ (Papadopulos Kerameus, o. c., I, p. 441; Cron. greci, pp. 99—101). Prin 1692, el tipăreşte o operă a lui Samuil Capasuli (Pşpado-pulos, I, pp. 440—1). Ieroteu Sidis scrie în 1705 o «epigramă» din ordinul lui (ibid., I, p. 435, no. 468). Afenduli, capuchehaia lui la Bender, îl dedică o lucrare istorică de care vom mai vorbi. 3 Şi Daponte susţine că veniturile mari ale Domnului proveniau din averea lui proprie; Erbiceanu, Cron. greci, pp. 172-3. îl vedem pe Brîn-coveanu căinîndu-se către vecinii săi pentru dările pe care Turcii îl silesc să le puie. An. Ac. Rom., XXI, pp. 250, 253. INFLUENŢA POLONA ŞI GRECEASCĂ 39 acuma, si numai amintirea trecutului şi nevoia de a se găsi tălmăcitori pentru documentele rămase din acel trecut făceau pe Domn să păstreze pe dascălul de slovenie; între tipăriturile lui Brîncoveanu întîlnim de aceia o singură carte slavonă, o gramatică A Secretariul românesc, jogofătul de rumînie al lui Brîncoveanu, Constantin Strîmbeanu, era un om cu carte, «escela în literatură», ni spUîftr tffi~ i*apt)Ttrgerman din Oltenia, unde trăia supt stăpînirea Nemţilor, la 1731 încă 1 2. Pentru a avea buni logofeţi, buni caligrafi — şi răvaşele lui Brîncoveanu şi ale boie-•rilor săi3 sînt modele de scriptură frumoasă, de caligrafie şi de ortografie, — pentru a avea preoţi destoinici şi cărturari, trebuia reformată vechia şcoală de mănăstire de la Sf. Sava. II vedem pe Brîncoveanu ocupîndu-se de dînsa la l-iu Septem-bre 17074 5, şi inscripţia din 20 Iulie 1709 comemorează sfîrşitul lucrării de întregire şi reparaţie, supt supravegherea boierului Radu Dudescu şi pe timpul egumeniei lui Daniil Arapul. De acolo aflăm că Vodă făcuse şi «alte case şi tocmele, ca să fie şcoală de învăţat carte, întru pomenirea vecînică a neamului său»6. Principe al Imperiului, corespondent al împăratului creştin, informator al generalilor acestuia din Ardeal, Brîncoveanu nu despreţuia nici cultura occidentală, latină. «Europeni» avea mulţi la Curtea lui: toţi erau foarte bine îngrijiţi, şi nimeni n’a părăsit Ţara-Romănească decît cu păreri de rău. Medicul lui, primul medic sau protomedicul, fu întăiu Italianul Iacob Pylarino, care se însură în ţară şi al cărţii nume ni este cunoscut şi prin opuscule ştiinţifice6. încă în 1704 bailul recomandă lui 1 Un exemplar la Bibi. Ac. Rom. Cf. Bibliogr., p. 351. Pentru gramatica slavonă a lui Maxim, tipărită la Moscova, din care cu greu se mai gă-siau exempder© şi care servia dascălilor romînî din secolul al XVII-lea, V» D. OaflBBteemir. - Descriptio Moldaviae, p. 153. 2 «Der Gonştantinus Strimbanus gedunkhet ein bescheidener Mann zu âeyn; nicht besonders viel;,ware aber bey Flirsten Constan- tă^» Bran^Oj^faa wallachischer Secretarius, und will man dasz er in der Hurmuzaki, VI, pp. 307, 322, 427, 501—2, 505—7. Panaiot, V. Urechiă, Ist. Romînilor, I, p. 836, n. 2; Rev. "882. 3 Utoulv/al Bo^enlui, şi la Bibi. Ac. Rom., VII/12. E adresat la 1709, 21 luni#, htf Băfteş Bauler, judeţul Braşovului. 4 Urecbiă, /®/. fiolelor, I, p. 12. 5 P. Poenaru, Gheorghe Lazar, în An. Ac. Rom., ser. I, IV, pp. 124-5. $ V. mai departe; 40 EPOCA LUI CANTEMIR Vodă pe acest supus veneţian1. în 1708, cînd Pylarino ajunsese consul veneţian la Smirna 2, acest loc era ocupat de alt Frînc, Bartolomeiu Ferrati, care purta titlul de comte 3. Un călător care a văzut Muntenia supt Nicolae Mavrocordat, găsi încă aici pe Bartolomeiu, şi ni-1 descrie îmbrăcat în lunga lui blană polonă, încins cu o cingătoare pestriţă de mătasă, purtînd ciubote mici polone, roşii, galbene sau negre, cu potcoave, şi încununînd acest costum cu o perucă şi o pălărie nemţească împodobită cu un galon de aur 4. Ferrati era un om bogat : el avea moşii în Ardeal5, şi stăpînul său îi dădu, în Moldova, moşia Coţofăneştii sau banii trebuitori ca s’o cumpere. După moartea bătrînului comite; fiul său rămase în principate pănă la 1769, şi vedem reclamîndu-se moşia la 1790 de Elisabeta, fiica acestui al doilea Ferrati şi soţia lui Anton Horvâth de Zsăkod 6. Ferrati era un om învăţat şi în afară de meseria sa, şi el comunica eruditului ungur Timon unele lămuriri archeologice relative la ţerile unde se găsia 7. El era întrebuinţat şi pentru corespondenţa politică a Imperialilor, cărora li dă ştiri în 1715, din Bucureşti 8, după ce povestise, într’o formă vie şi interesantă, căderea lui Brîncoveanu, în anul precedent 9. Del Chiaro spune că a cunoscut la Bucureşti pe chirurgul sas, catolic, Ştefan «Sisti» 10, şi în adevăr acest personagiu, care 1 Hurmuzaki, IX1, p. 404, No. fc8. 2 Bis. ort., XV, pp. 903—4. Cf. Legrand, II, p. 474; Sathas, N. e-acela ce ţi se închină.... ; ori, în sfîrşit, în aceste versuri către privighitoare: . ţ. Vinfo cîntăreaţă de cînturî străine, .. j, Şi mine întristatul de grijile vieţii ;VK , să simt bucuria şi să fug pe deplin | | De eurşele lumii şi să ajung între munţii, Unde nu este o viaţă de grijă, Nici pentru pîne^urît nu-i străinul.... 1 2 1 An. Ac. Rom.; l. c.r p. 204. V. şi Atanasie Comnen, la a. 1722. 2 Papadopulos Kerameus, o. c., IV, p. 155. 52 EPOCA LUI CANTEMIR, Fără îndoială, frumoase versuri, de şi munţii orbului Mitrofan se găsesc prea departe pentru a-i ajunge «întristatul de grijile vieţii» şi umbresc numai valea de odihnă a rîuluî Lethe 1. Şi, ajungînd acum la cei mai mici şi mai puţin cunoscuţi, iată Nicolae Bubulios, care face versurile de rigoare pentru Orologiul grec, tipărit la 1714; un iaTpo'ftXdsoyos şi acesta. Apoi Galaction Vidalis, care compune Prefaţa la Antologiul grec din 1697 şi «Nichifor ieromonachul Marthales, Glykys, din Chandax în Creta, şi egumen al cinstitei mănăstiri a Rîmniculuî», care scrise pre-cuvîntarea la Acolutia Sfintei Ecaterine din 1710 2. M’am întins atît de mult asupra acestei înfloriri literare în greceşte pentru a se vedea mai bine cu cît întrece ea activitatea analoagă din timpul Fanarioţilor, cari n’avură nici averea, nici lunga stăpînire, nici mărinimia şi liberalitatea marelui Domn romîn. De alt-fel, fără studiul amănunţit al acestei mişcări nu putem înţelege pe cărturarii romîni, cari au primit creşterea şcolii greceşti, cari au trăit alăturea, în comunitate desăvîrşită de idei şi sentimente, cu promotorii culturii elenice. Şi acum, înnainte de a închide acest capitol de lămurire şi pregătiri, înnainte de a studia însăşi cultura şi literatura românească de pe pămîntul Romînildr, se impune să vedem care a fost într’adevăr rolul cultural al lui Nicolae Mavrocordat şi al Domnilor contemporani cu dînsul din epoca fanariotă, pănă la 1730. Din această cercetare, vor resulta poate şi unele lucruri nouă. Alexandru Mavrocordat, care-şî zicea s£ owcoppTjTtow, şi-i plăcea a fi numit astfel, era un om de o neobicinuită pricepere, în politica cea curată, în cea necurată, ca şi în domeniul spiritului, învăţase carte întăiu la Meletie Sirigul, acel vestit profesor şi învăţat grec, căruia Yasile Lupu îi comandase traducerea în apia a cărţii împăratului Ioan Cantacuzino contra Mohameda- 1 Pentru Mitrofan, v. tipăriturile din timpul presenţiî sale in Muntenia şi mai ales Daponte, în Erbiceanu, Cron. greci, p. 125 şi urm. Cantemir îl numeşte, în Ist. Imp. ot., p. 135, nota 11, imitator al poeţilor antici. 2 Altă tipăritură grecească din această epocă de înflorire, mai cunosc pe aceasta: Acolutia Sf. Visarion, din care ni spune editorul din 1792 că o primă ediţie ieşi supt Brîncoveanu, iar o a doua pe vremea lui Scarlat Ghica. De altele voiu avea prilej a vorbi mai jos la tipăriturile din Iaşi, supt a doua Domnie a lui Nicolae Mavrocordat. INFLUENŢA POLONĂ ŞI GRECEASCĂ 53 Trecuse apoi în Italia şi se întorsese doctor în medi-Padova, unde studiase şi alte lucruri decît acelea care-i pentru cariera ce-şi alesese. Nu numai că-î plăcu tot-cetească operele altora, dar fu însuşi un autor fecund N’avem Mysicele sale, o operă de archeologie, care tre-Kiprindă multe lămuriri folositoare 1 2 3, şi ar fi greu să re e partea lui în anumite cărţi, scrise de Europeni feriei turceşti în secolul al XVII-lea. I se atribuie o Sin-ioastem o altă operă gramaticală a lui: «Prescurtare a retoricei după întrebări şi răspunsuri» 4. Tălmă-|tistotel, Istoria greacă, Memoriile (1682-7), scrisorile 5 6 7 §i se mai menţionează încă prin cataloagele de bi-principala-i operă e ’looSaîya, pe care fiul său Ni-fcsă o tipărească în Bucureşti la 1716. Prin lucrarea ndaţieî sîngeluî, din care Cantemirx citează mai iî italiene, el făcu cunoscut unui public mai larg cu-^sale ca medic. Iar, cît despre «istoria cea mare de la jumii pană în zilele noastre», nu se poate spune nimic iranţă. O pomeneşte tot Cantemir, şi s’ar putea ca un lent ^iatr’însa să se fi păstrat: îl vom analisă la capitolul cronicilor ţsgiî. Creştea^rOj)e care o primiră copiii eruditului Grec fu solidă şi alca^^'Nicolae, bucurîndu-se de dînsa, deveni un învăţat şi ca şi tatăl. său. Dar ea inspiră iubirea^de cultură si frafaş|ul mai mic, Ioan, care se deosebia mai mult prin bunătate şi/jpîitr’o frumuseţă puţin obişnuită. Sora lor, măritată cu Matei GMfea, învăţase medicina şi cerea bailului, într’un rînd, nişte doc-^torii8. Se lăuda în 1740, cînd era acum «o femee înnaintată în vîrstă», «spiritul ei ager şi bărbătesc» 9. Nicolae avea, în 1 pp. 211-2. 2 Cf., asupra lor, A. G. Mavrocordato, N. Mavrocordat şi D. Cantemir, în Arch. soc. şt. şi lU.Jdin Iaşi, V, p. 574, nota 41. 3 Erbiceanu, greci, p. 185; Papadopulos Kerameus, passim. 4 S6vo$ic vfyyrfi pT)Topwtijţ xara iceoaiv xai aicdxptotv 5AXe£avSpoo too ££ amftsqxm. Formează ms. grec 81 al Bibi. Ac. Rom. 5 V. Erbiceanu, l. c. 6 Pentru memorii, Papadopulos Kerameus, III, p. 447 (78). 7 Ist. imp. otoman,p. 135, nota 11. 8 Hurmuzaki, OL1, p. 607, No. 731. 9 Ibid., p. 677. 54 EPOCA LUI CANTEMIR fine, un văr de pe mamă, Ioan Chrisoscoleu, care fusese Iesuit la Roma, învăţase medicina la Padova şi luase o diplomă de doctor în Siena, cu care se întoarse în Ţara-Romănească pentru a cădea jertfă agitaţiei produse contra Grecilor de intrarea armatelor nemţeşti h Cînd fu numit Domn întâia oară, în Moldova, Nicolae veni cu cele mai bune inteifţii, şi Domnia lui, afară de cîteva acte de răzbunare, a putut fi lăudată. Aspru, dar drept, mîndru, dar demn, foarte integru şi dorind sincer a face binele, el şterse întru cîtva în ochii pămîntenilor pata de a fi un străin. în Ţara-Romănească, domni mai rău, în împrejurări grele, pus între închisoarea Nemţilor şi sabia gelatului din Constantinopol. Dar a doua Domnie a lui aici fu o Domnie prosperă şi fericită. «Om prea învăţat în toate învăţăturile, aşa filosofeşti, astro-nomeşti, cum şi teologeşti, — carele se arată din cărţile ce au făcut şi se află tipărite ; om vestit şi la împărăţiile creştineşti», aşa-1 caracterisează cine-va care avea destulă învăţătură pentru a putea preţui pe a altora, Nicolae Costin1 2. Şi aiurea acelaşi scriitor judecă ast-fel pe Domn: «cinsteş om; şi în filosofii şi în istorii şi într’altele, ce se cade a şti un Domn, era deplin învăţat: ştia şi cîte-va limbi»3. Ca scriitor, Nicolae-Vodă a scris un singur tratat original de o oare-uâre întindere, tratat pe care-1 compuse în închisoarea sa ardeleanăs^E” o operă de filosofie morală, ale cărei elemente au fost culese în amintirea multelor lecturi ale autorului. Titlul e Ilspt T(ov xa0Y]zovT(*)v, Despre datorii; e împrumutat, cum se vede de la celebrul tratat al lui Cicerone. întors în Muntenia, ca Domn după moartea fratelui său Ioan, Nicolae Mavrocordat îşi tipări lucrarea: ea apăru în tipografia Domnească, «cu îngrijirea lui Gheorghe Trapezuntios, dascăl al şcolei Domneşti din Bucureşti»4, cu o prefaţă a lui Ieroteiu de Silistra şi versuri din partea dascălului şi a lui Dimitrie Gheorgulis Notaras, în Decembre 1719. Ea fu de două ori tradusă in latineşte, pentru publicul european, 1 Del Chiaro, pp. 227-80. Era fiul Mărioarei, sora Exaporituluî (Papa-dopulos Kerameus, o. c., I, p. 443). 2 P. 78. y P. 88. 4 Traduce, din îndemnul luî Antim Mitropolitul, ceva din ale lui Ioan Damaschin (Lambros, o, c., p. 290). INFLUENŢA POLONĂ ŞI GRECEASCĂ 55 de bibliotecariul Forlosia şi de pensionatul Domnului, elenistul Bergler, care primi mulţămirî călduroase pentru aceasta în Mart 1722 \ Ediţiile repetate — trei la număr — şi traducerile — : există şi una în nemţeşte — se justifică, fireşte, mai mult prin j situaţia* politică a autorului, lucrarea fiind, cum am mai spus, !; banală?. La o dată necunoscută, Mavrocordat traduse clin lati- c. neşţein apia TheatruM politicum, care se tip ăi i numai supt suc- ii ceşorul luî, Constantin-Yodă, la 1758, în Lipsea, cu cheltuiala unei mănăstiri din Cipru. E o lucrare întinsă, care s a cetit cu interes pe vremuri şi s’a învrednicit şi de o traducere românească, asupra căreia vom vorbi maî departe3. încă în 1802 t apăru or a treia ediţie a traducerii greceşti, la Veneţia. Dşponţe pune în socoteala lui Nicolae şi tratatul despre Viaţă şi pn dialog în care Domnescul autor a căutat să imite pe Ludyan Acest opuscul s’a scris poate după acela despre Nicotină o satiră în potriva acestei otrăvi căutate, satiră care apăru, într’o broşurică foarte rău tipărită, numai în 1786, cu indicaţia r—- autoruluiy-xare mu era însemnat însă pş manuscripte 5. Mitrofan | Qregoras fusese rugat a scrie versuri la nepi xaOrjxovToov, şi el se f îndreptăţise că nu maî poate cînta în bătrîneţele lui înaintate j şi dureroase. Aceasta nu-1 împiedecă de a scrie în prosă contra ideilor Domnului său, şi acesta răspunse în cîteva rînduri, care sînt prea pasionate pentru a nu fi întipărite de ironie 6. Să nu trecem cu vederea nici 4>iXo0eoo IlapspŢa, lucrare de morală a lui Nicolae-Vodă, apărută la Viena, în 1800, fără adevăratul nume al autorului, şi cercetările gramaticale asupra limbii pa^teşţî7. -----«— - PP? 170—1, No. 125. *[Jrehwa* soc. fi Ut., X, p. 185 si urm.; articol al lui Âbramios (Xenopol şi Erbiceanu, Şerb. şcol., p. 408). W ?; 182\dar cf- P- 185. Titlul complect e: ■.. -so* v' xoti Oavatot), Ta tgdt6>v “poGcorra : ăvdpconot'siXo'iXoi VaT0C* Sixaotal, ^oyai ooyrov avSpâv. Ă VTjxonav^..., Iv zţ Trapa tod Trasrâ xbp Mi^a 'qk Tcb xat Atjuoo Tpixxatoo aoaiaOstain TOîroYpaccia. Cf Lambroş,, ^ J20.. 1 1 6 Erbiceant%#? aiurea. L., doc. LIX/111. Cf. şi doc. LIX/112. Cf. Neculce 64 EPOCA LUI CANTEMIR fost Logofăt-Mare»1. îl mai găsim la 17032. El muri înnainte de 1730, lăsînd o fată care se mărită cu Miron Cuza Logofătul, primind ca zestre satul lui Ioan, moştenire de la tatăl său: Romîneştii, în Cîrligătura3. Afară de aceasta fată, Ioniţă, care e singurul dintre fraţi mort cu posteritate, lăsă doi fii, Nicolae şi Miron Mutul, dintre cari nici unul nu făcu vre-odată carieră. Fetele lui Nicolae se măritară în familiile Cantacuzino, Hurmu-zaki şi Creţulescu. Iar fiii lui Miron continuam neamul4. Al treilea fiu al lui Miron se stabili în Muntenia. Peţrasco Costin fusese Cămăraşul lui Cantemir, apoi, ajuns Spătar, emigră la moartea silnică a tatălui său. Murind în pribegie, el nu lăsă descendenţă, şi averea-î fu împărţită între fraţi5. .Nicolae Costin fu al doilea fiu al lui Miron Logofătul. Ca şi fraţii săi, el învăţă în şcolile polone, din care şi tatăl lor îşi căpătase ştiinţa6. Avem una din cărţile lui de şcoală, un manual de retorică: Publicum aerarium regiae eloquentiae 7. Pe acest manual, el îşi însemnă şi discursurile pe care le-a pronunţat, pe cînd era un copil sîrguitor şi cu iubire de învăţătură. Din ele aflăm că fiii lui Costin salutară la 1676 pe Antonie Ruset, întors în capitala sa, după încheiarea păcii de la Zurawna, printr’un discurs de ocasie. în acelaşi an poate, de Crăciun, potrivit cu obiceiul, copiii pronunţară voroava cătră Domn si fiul acestuia. în sfîrsit, cu un «mic cuvînt» al lor se alese în primăvara următoare Gheorghe Hmilniţclii, fiul lui Bogdan şi fratele lui Timus, care venia de la Constantinopol cu tuiUl pentru a ocupa acea Hătmănie a Ucrainei în care trebuia să-i succeadă alt gospodar, Gheorghe Duca. Ni s’au pierdut, de sigur, alte mici producţii copilăreşti de acelaşi fel, care făceau 1 Document din 22 Iunie; Bibi. Ac. Rom., LIX/115. 2 Urechiă, l. c.. I, pp. 715-6. 3 Arch. ist., III, pp. 281-3; Urechiă, l. c., II, pp. 534-5; doc. LIX/116, XXII/67, XXII/42 şi XXII/238 la Bibi. Ac. Rom. 4 V., pentru aceşti Oostini în decadenţă, Urechiă, l. c., I, pp. 192-3, 717, 723, 728, 782-4; Arch. soc. şt. şi Ut. din Iaşi, III, p. 343. 5 Urechiă, l. c., I, pp. 715-6. 6 Dar Dimitrie Cantemir greşeşte cînd spune că Miron a fost cel d’in-tăiu ce şi-a dat copiii la şcoala polonă. Vita Constantini Cantemirii, p. 29. Cel d’intăiu a fost cel puţin tatăl lui Miron însuşi! 7 Titlul continuă aşa: «ad usus sarmaticae iuventutis Leopoli resera-tum, anno a verbo vagitibus — sic! — in terris diserto 1664». MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 65 mîndria Logofătului Miron, şi n’avem nici acrostichul care fu înfăţişat lui Vodă şi beizadelei în acea solemnă ocasie de Crăciun1. Dar avem norocul să posedăm, în colecţiile Academiei Romîne, două cărţi de erudiţie din biblioteca Costineştilor. Una e traducerea lui Guagnini de Paszkowski, pe care-şi înseamnă numele, pe rînd, Petraşco Spătarul, la 22 Februar 1687, şi Nicolae Vornicul, în 1706. Afară de această carte în care se cuprinde şi o versiune a lui Cromer şi «scrisorile greceşti», extrasele din autorii elini citate de Miron spre marea nedumerire a comentatorilor,— afară de dînsa s’a mai găsit şi un exemplar din Stryjkowski, pe care Miron sau Nicolae Costin înseamnă lucruri falşe sau încurcate, note fugitive de cetitor despre Iuga, ce ar fi fost un Korvbut, despre Ştefan-Vodă, fiul lui Ştefan, despre Roman-Vodă, pomenind şi «letopiseţul ţării», adecă cronica, răspîndită atunci, a lui Simion Dascălul 2. Nu cred să fie Nicolae acel fiu de care Miron nu prea era mulţămit mai mult timp în urma întoarcerii sale în Moldova, la 1688; probabil e vorba în aceste plîngerî părinteşti de mezinul Petraşcu, care-şi urmă studiile în Polonia 3. Căci pe acest timp viitorul cronicar îndeplinia sarcini politice în principat, mergînd la Constantinopol şi făcînd pe tălmaciul pentru călătorii ce străbăteau Moldova 4. v Funcţia pe care o căpătase de la început studiosul tînăr era aceia pentru care se cerea mai multă cunoştinţă de carte: Ne-culce ni spune că Domnul făcu pe Nicolae treti Logofăt 3 şi în adevăr îl vedem la 20 Iunie 1690 purtînd acest titlu în 1 Ms. se află la Socola, unde a venit din şcoala Domnească. Aici fusese hărăzit de Hrisant: «nouei şcoli grece din Iaşi», la 1714, April. V. mai sus, pp. 58—9. Hrisant îl avea de la Nicolae Mavrocordat, iar acesta-1 luase din moştenirea lui N. Costin, cu hîrtiile acestuia. D. C. Erbiceanu a atras atenţia asupra-i, şi l-a descris, foarte amănunţit, d. V. A. Urechiă, în Miron Costin, Opere complecte, II, p. 151 şi urm. Unul din discursuri e păstrat în latineşte, celelalte două în poloneşte, dar nu s’ar putea afirma în ce limbă au fost rostite. 2 Volumele au cotele 2281 şi 2232. Ele au fost semnalate de d. D. A. Sturdza d-liiî V. A. Urechiă şi' descrise pe larg de acesta în o. c., II, pp. 557—60. 3 Hurmuzaki, Supl. II3, p. 178. 4 V. şi călătoria lui d’Avriî, în Papiu, Tescmr, II, p. 188. 3 P. 230. 66 EPOCA LUI CANTEMIR cumpărătoarea unor pogoane de vie de la Savin Ciomîrtan K El pribegi, în timpurile de restrişte, ca şi fraţii săi si alţi boieri din partida lovită prin omorurile din Decembre 1691. Care au fost sentimentele şi prieteniile lui politice, care au fost în-tîmplările felurite din viaţa lui de om de partid, se va vedea la cercetarea cronicii lui, şi mai ales la analisarea operelor lui Di-mitrie Cantemir, aşa de pline de reticenţe, exagerări şi neexac-titudini, pornite din pasiune, în cît nu se pot înţelege şi preţui bine fără această migăloasă cernere a adevărului din neadevăr. Supt cumnatul său Duca-Yodă, pe a cărei soră Elena era s’o ieie în ajunul faptelor de sînge din 1691, care zăboviră nunta, supt acesta, el fu ridicat la demnitatea însemnată de Hatman, în care mai strălucise, prin vitejie şi ambiţie, un Costin, Velicico1 2. în 1694, el dăruieşte bisericii Sf. Ioan din Iaşi, în strada Mă-jilor, clădită de «strămoşul său» Barnowski, o evanghelie mun-teană dăruită lui însuşi de Duca 3. în 1703 el îşi păstra funcţia 4. în 1705, la 12 Septembre, el era numai «Neculai Costin, biv Vel Hatman» 5. în curînd însă, în cursul deselor schimbări de Domnii şi de Divanurî, el îmbrăcă dregătoria de Mare-Vornic de Ţara-de-Jos, în care-1 găsim în cursul anului 1706 6. în 1708, Mihai Racoviţă dă o însărcinare lui Pahomie, episcopul de Roman, şi lui Nicolae Costin, biv Vel Vornic7. Situaţia lui era aceiaşi în anul următor8. El luă însă în curînd, în Domnia lui Dimitrie Cantemir şi în a doua Domnie a lui Nicolae Mavrocordat, care-î aprecia cunoştinţile şi caracterul, Logofeţia-cea-Mare 9. La 20 Ianuar 1712, chemat în judecată 1 Bibi. Ac. Rom., doc. LYIII/87. O ocupa, de sigur, de la întoarcerea lui Miron în ţară. Pe acesta-1 constatăm documentar ca întors la 8 Iunie 1688; ibid.y doc. V/115 ; dar, cum vom vedea, el revenise cu mai mult timp înnainte. 2 Urechiă, o. c., I, p. 715. Y. şi Hurmuzaki, Supl. 13, p. 238. 3 Urechiă, Z.c., p. 223. E evanghelia greco-romînă, de care am vorbit mal sus. 4 Ibid.y pp. 717-8 şi Biserica ortodoxă, XYIII, p. 263. 5 Urechiă, o. c.7 II, p. 107. 6 Ibid., I, p. 172; Ghibănescu, în Arch. soc. şt. şi literare din Iaşi, I, pp. 558—9 ; Uricariuly XXIII, p. 268. 7 Document din 15 April, în Bibi. Ac. Rom., XII/275. Cf. Uricariuly XX, p. 83. 8 Urechiă, l. c., I, pp. 717—8. t 9 Cf. Urechiă, l. c., p. 715. MARILE compilaţii de cronici 67 de «Safta Spătăreasa a răposatului Lupaşco Buhuş Spătar» 1 ! nentru stăpînirea satului Cepleniţa, el cedează de bună voe «mă-I tusei «ale» 2. Peste puţine zile-1 vedem semnînd supt un do-1 ^ Jfc la i-tt Februar 1712 3 în acelaşi an, în Septembre, i|!se :1a moşie, la una^in multele moşii ale lui Duca-Vodă ^ îmbolnăvi şi muri înnainte de a fi terminat marea linsese comandată de Domn, înnainte de a fi coor-itinuat pană în zilele sale voluminosul letopiseţ al ||^ pitrft"! dusese foarte departe, apropiindu-se de . ştia leşeşte, latineşte, greceşte, poate şi ceva aisoare lăfcînă a lui către pretendentul Râkoczy, ^August 1708, ni s’a păstrat în nişte destul» care convorbi latineşte la Iaşi r4#Briant7. El scria şi învăţatului Hrisant pt mtdă îu cronica sa: «carele nu este mai gios -MdaMilbr decît unchiu-său, răpausatul Dosoftei lîp. Se menţionează o scrisoare a lui cătră acesta, ce limbă, dar probabil în greceşte, din 2 Septem- * 14 i Lupaşco e fratele Doamnei Anastasia a lui Duca-Vodă. îl pome-şjji cronicile munteneşti. El trebuie deosebit de Lupu Bogdan, gine-t jQantemir-Vodă, pe care un document din 25 August 1685 îl nu-[dţpasipQ Bogdan, Aga de Darabani». Urechiă, Biserica din Cetatea Ac. Rom., secţ. ist., XI, p. 122. Costin, I, pp. 175—7. p. 278. 14 August 1705, în doc. LVIII/104 al Bibi. Ac. Rom. Mi*i Nicolae Costin a fost tipărit de D. V. A. Urechiă, te, II, la p. 592. Pentru viaţa ulterioară a te, no. I. N1- II e consacrat unor Costinî cari nu ll^pnicarilor şi nu trebuie confundaţi cu aceştia. ij440, No. DC Vil. :, 488. ^psoffceî îl laudă,' ca un cunoscător, pentru că «au în-** viaţă făcător Mormîntul a Domnului nostru Iisus Upar < reforme, basate pe cercetări serioase şi în- 1 Cartea ast-fel: «Ceasornicul Domnilor. Yiiaţa împăra- tului Marccr^^^K^'cu învăţăturile lui, arătîndu şi obiceiurile veachî a împărăţii doua porneşte cu aceste rîndurî: «Partea cărţii a doaa Ceasorn^B^ppBlIlflor. Cap. 1. Precum în cap să află simţirile mirosului şi Domnul, carele iaste cap Republicii, a auzi datoriu iaste pre cei şuparaţ de strămbătăţi». Iar pe a treia o deschide scriito-torul ast-fel;a treia Ceasornicului Domnilor: omului iaste Dum-nezău adevări^i^^^-jfericită iaste împărăţiia întru carea stăpîneaşte creştin adevărat»/prescurtat şi prefăcut. 70 EPOCA LUI CANTEMIR sufleţite de sănătoase idei de îndreptare. Nu numai atît, dar asemenea cunoştinţi nu le putem căpăta la noi nici pe alte căi, pe care se dobîndesc aiurea. Poesia românească din secolul al XYIII-lea e o uşuratecă poesie de salon, un supţire fum albastru de ciubuc boieresc, şi nu o poesie conscientă de menirea sa sufletească, naţională şi socială : nemulţumirile ce se oglindesc în aceste fleacuri rimate sînt acelea, îndată împăcate, pe care le produc toanele unei cocoane crude, şi nu nemulţămirile pentru o rea- stare de lucruri. O literatură satirică, cu scopuri vrednice şi înnalte, ni lipseşte absolut, şi n’o putem suplini prin cuprinsul celor mai serioase şi mai originale producţii literare ale epocii: cronicile. Acestea critică şi condamnă adesea; autorii lor îmbracă haina neagră a plîngâtorilor şi a propovedui-torilor unor vremi mai bune, dar prin vălul acesta cucernic de doliu străbate foarte visibil urechia interesului personal. Dar Nicolae Costin era aşa de prevăzător, aşa de bine crescut şi de reservat! Vom vedea şi în cronica lui, unde trebuie să vorbească, cît de mult se desbracă de sentimentele sale proprii, cît se sfieşte să judece. Nu el va fi deci un vestejitor de rele şi un alcătuitor de planuri pentru fericirea generală. Cu ochii la acest-ceasornic, Domnii, pentru cari fusese scris şi cărora li era închinat, erau expuşi să nu prea vadă ceasul precis, imperioasa datorie. Un comod ceasornic, făcut de un ceasornicar meşter! i-p Una din părţile care se poate ceti mai lesne, cu mai multă plă-| cere şi folos, e prefaţa, «Predoslovia cărţii Ceasornicul Domnilor». Nu doară că ne-ar atrage noutatea părerilor asupra nenorocirii soartei omeneşti, de care, fireşte, na scapă nici Domnii, ori că ne-ar umplea de admiraţie bogăţia citaţiilor, împrumutate, din Eutropiu, «Plutarch, în Carte de faptele muerilor», «Aristot», «Sidon», «Ghebe», «Dion», «Plinius şi Marco Varro, Strabo şi Macrovie, istorici mărişi adevăraţi»,Eufin şi Seneca,pe cari s’arputea să-ifi cetitşi în original acest sîrguitor boier. Ceia ce ne-ar face a pune la o parte această prefaţă, a o deosebi de banalitatea monotonă a celor ce urmează e întăiu faptul că autorul pare că binevoeşte a vorbi ce^a despre sine, despre viaţa şi scopurile sale. «Aşa daru», ni spune el, îndreptăţindu-se pentru că a scris aşa ceva, «nice am fost Domnu ca să ştiu ostenialele Domnilor, nice am poftit mie loc, sa fim cel întăi a darea Domnilor sfat; iară căci am îndrăznit a şprie cartea aceasta, nu pentru să-m socotescu loc sfatului, ce cu mare Marile compilaţii de cronici 71 w . aminte te-am făcut, că a da sfat mă mărtu- plecacrane a adu . . . - n * w w orn acea hărnicie, îara sluga prntonu Domnilor risescu ca nu am ° „ , . a fi destul.» Dar, cum am spus, nu dm ce ştie, mă martunsescu * . . ? / \ ’ . . .. . i ^ el? va vorbi, ci dm ce a anat de la altul, care, şi cr e şi j ^ <^gp^nte cu răsunet, ca acele care urmează, dar... tot în Guevara: &te lucrurile întru această viaţă gustate şi de noi moşte-imiiciune, săturare şi ostenială aduc, fără una adevărata % care nu are săturare, urîciune, nici osteneală; sau căte si par că ostenesc ochii cetind, iară mintea întru cunoş-•a nu slăbeaşte. De căte ori nu s’au prilejit de i|,şi de oameni aleşi a avea întrebăciune, ce poate fi întru părăsire întru învăţătură viaţa de se trece; le răspundem âjte fi de cia ce petrec cu traiul ca nişte jăcaşi, că, iPge atăta carne la trup, cu grijile lumii, cu înşelă-rolului, cu vicleşugurile nepriiatenilor şi cu năcazurile a cărui inemă ar putia suferi atîtia şi aşa de mari ar fi fără cetitul, desfătarea cărţilor; mai multu tre-ne fie milă de cel ce nu ştie decît de cel sărac, că 72 EPOCA LUI CANTEMIR nici un fel de sărăcie mai mare nu-i decît întru a chivernisi pre sin[e] singur a nu avea învăţătură.» De aici înnainte, Nicolae Costin, crezînd că a satisfăcut. în margenile educaţiei şi situaţiei sale sociale, toată curiositatea cetitorului, tace iarăşi. Vorbesc. în schimb, izvoarele sale, adecă, precum am spus, unul singur, Guevara, Istoria lui Marc-Aureliu. «Viiaţa împăratului Marco Avrilie». De aceasta se lasă, în aparenţă, din loc în loc pentru a intercala observaţii personale, ca acelea, cu totul nelămurite şi fără interes, despre aceia că «nice un lucru mai de stingerea ţărălor nu iaste decît adesele schimbări a Domnilor dentru dînsele». Altă dată, el strigă în treacăt în potriva celor mari, cari primesc «pănă la pat» pe «măscărici» şi «giambasi», artiştii dramatici ai timpului, iar pe învăţaţi, cum ar ti. de exemplu, autorul tînguirii, «nice pană în tindă». Partea cea mai legibilă din compilaţie e a treia, de şi nu se întrerupe opera de răbdătoare traducere. în ea se dau sfaturi pentru gospodari, pentru părinţii de familie, se înseamnă unele din cusururile sociale ale timpului, care premerg cu vrednicie pe ale noastre de astăzi, se constată neajunsuri şi se dau sfaturi. Totul se face, bine înţeles, numai pentru aceia cari merită ostenelile unor scriitori de o naştere atît de înnaltă şi de o atît de mare importanţă politică. Pentru Domni, adecă, şi pentru clasa din care ei erau aleşi de Turci şi de care li era încunjurat efemerul Scaun. Pretinsul Costin se ocupă întăiu de drepturile pe care le au bărbatul şi femeia în familie şi insistă asupra guvernământului monarchic în folosul celui d’intăiu. Cuvintele strămoşului sînt pline de învăţătură, şi ele fură cetite cu evlavie, de sigur, de contemporanii săi, cu escepţia, naturală, a «jupănese-lor». El zice aşa, în consideraţiile sale filosofico-conjugale : «Ştiu pre o samă de bărbaţi a fi aşea de cheltuitori, asia în obiceaiurî slobozi, cît nu numai că ar fi bine să nu asculte muerile de poroncile lor, ce şi sănătos lucru ar fi cînd i-ar putea înfrîna de la acealea ; ce, oricum, mai bine şi mai cu răbdare iaste să piară toate averile de cît să să răniască minţile omeneşti cu rană nevindecată». Şi mai departe : «Nu să va putea a răbda să nu se certe de bărbat ori cu sudalma, ori cu mănule sau cu băţul să nu să bată — să nu să certe, — şi de tot fără folos va fisă să sfădească femeile MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 73 doamne şi giupăneasele cu bărbaţii... Ce cinste va da ia bărbatului, cu aceaia cinste şi ia se va cinsti... La ceale ce, ori le-m cetit, ori le-m auzit, ori le-m văzut, am aflat că nu să cade muerilor să poruncească bărbaţilor, jiară bărbaţilor, zic şi învăţu să nu să lasă să să stăpîniască de mueri, că stăpîniia umerii nu-i altă fără cît cu picioarele să mănânce şi cu mănule să îmbie El pare a cU numeroase şi naive amănunte asupra felului cum i&eltuiau timpul, pe vremea lui, elegantele Moidovence: petrecerile, primblările, «cercetările», mîncănle de poame şi alaiurile, para-darea cu hainele şi clevetirile. Pe lîngă această descriere, pe care o vom reproduce în altă parte, pe lîngă această schiţă de moravuri, care arată, dacă e a lui, ce lucruri bune ar fi putut să ni . spuie. Nicolae Costin, cînd ar fi binevoit să fie mai puţin bine crescut şi învăţat,—se amestecă şi sfaturile, la care-1 îndeamnă observaţiile lui. Poarte mare pază, spune el, trebuie femeilor, «şi mai mult Doamnelor şi celor aliasă, ca, eşind adease la primblări, să nu cadză în hulă». «De a fi dus bărbatul de acasă, furtuşag de sine că ar fi, zic, ori cine pragul uşii ar îndrăzni să treacă pentru cercetare». Şi- gîndindu-se, nădăjduim, la Logofeteasa Elena, el exclamă : «O norocit iaste acela ce, dentru mila lui Dumnezeu, au dobîndit muiare bună. caria cu bună voia ei să să afle în casa sa de pururea cu bucurie» ! Mai culegem pe urmă o însemnare răutăcioasă la adresa unui Domn încrezut, care se credea numai el cuminte şi învăţat, ceia ce ar fi o alusie la Diinitrie Cantemir şi ar dată şi mai de a -proape lucrarea. «Precum am văzut cu ochii şi am auzit în ţ[a]-ra noastră pre căţva Domni, — carii curînd şi-au vinit la sfîr-şitul său,— că cu cale agoniseaşte acela să să numască de nebun carele socotiaşte că toţi ar fi nebuni şi numai pre sine înţelept, ştiut şi învăţat s’ar face.» In sfîrşit, prelucrarea se ocupă la urmă de creşterea copiilor, şi aceste cîte-va pagini de veche pedagogie sînt vrednice de luat aminte. Ele ar fi şi mai vrednice dacă n’am avea a face de cele mai multe ori cu adaptări sau chiar traduceri, în care, în loc să ni se spuie ce am vrea să ştim despre boieri, ni se vorbesc multe lucruri bune, dar fără interes şi folos pentru noi, despre «părinţii strînşi», adecă, neapărat, patres conscripti. Să luăm ceva din spusele lui, nu pentru a vedea observaţii, 74 EPOCA LUI CANTEMIR unde nu e decît o reproducere, nici pentru a exprima aprecieri ca pentru o lucrare originală pentru pagini de simplă tălmăcire. Cele ce urmează însă se potrivesc şi cu situaţia de la noi si ar fi putut fi luate şi din cunoştinţile autorului: «Dar ce? Au nu videm copii plugariului cu cămeşile, neîncinşi, cu sucmanul spart şi dezmăţat, desculţu, cu capul gol, iarna fără cojoc, vara de soare dzua arsu, noaptia boii de plug păs-cînd, mîncînd pîne de ordzu şi pre pămîntul gol dormindu, iară, cu toate aceastea osteniale, atâta iaste copilul de sănătos la trup, cît toţi ar vria să aibă copii asia de sănătoşi. Intr’alt chip să află deprinderea întru copii celor mari, căci au nu videm pre feciorul celui bogat, învălit cu două învălituri de pîndză supţire, liagănul făcut în pildă noaă; pentru laptele şi şiase sute de mance pregiur copil aduc de-1 dizmiardă şi, de de se va tâmpla să boliască manca, îndată să schimbă manca şi, pană a schimba, toate nopţile şi dzua tatăl şi muma fără somnu petrec şi a străjui toată rudeniia strânge; nemică mîncare nu-i dau, fără zamă de găină; ca să nu cadză de pre scări, de pururea are pază». Costin condamnă pe părinţii cari ţin pe lîngă copii «mincinoşi şi limbuţi şi măscărici». El pomeneşte şi pe aceia, şi mai vinovaţi, «cari învaţă pre învăţători şi pre mance ca să grăiască copiii grozăvie şi cuvinte de ruşine, care nici vîrsteî copilăreşti a grăi nu să cade, nici cinstiibătrîne dea asculta nu-i de suferit». Trecînd la dascăli, Logofătul Nicolae declară vrednici de respect pe aceia «cari cu tot deadinsul iau asupra sa puteare a învăţa copiii». Dar pentru aceasta ei trebuie să nu primească ori-ce porunci ale părinţilor, ci mai curînd să-şi părăsească cîştigul. Aşa cum înţelege Costin — sau acel pe care el l-a copiat —, dascălul trebuie să fie om matur, între patru-zeci şi şei-zeci de ani, om «curat», iubitor de adevăr, «miserdnic şi blînd», cumpătat, cu măsură în toate, statornic, drept, «ştiut, cu mare nă-voinţă întru cetitul cărţilor, cum d[u]mnăzăeşti, aşa lumeşti», «să fie ispitit multe mutări a norocului». De vină pentru defectele lor sînt însă acei cari-î aleg rău, căci, «de am ales eu croitorii! neştiutorii!, vina mia iaste de să strică haina». Alegînd mai bine, anticii aveau o creştere mai solidă pentru copiii lor. «In curţile Domnilor, după socotiala ine, slujba dascălilor nu asia ca alte slujbe iaste să să ariate, adecă care slujbe să dau, „ w • i- nrT cu banii lor, ori cu neîntălepciune, sau ori dm rugăminţi, on ’ , ’ F ’ cu priiatini, şi nice slujba aceasta ca un dar pentru slujba nu trebae să. să dea..-» . . . „ . . „ ,• „g pi. traducind, trebuie opriţi de la minciuni, «ca Copul, continua ei, > r , ’ nu-i vre unui om de cinste decit a n plecat spre nimica mai grozav ..... , a -a y . „ Jocuri^ trebuie şi ele oprite, pentru a nu se deprinde r^iuciuna . rartofori sau, cum se zicea atunci, «hîrietarî», de tinen copm . . , , . ’ x J’ , • a firea tinerilor si poate duce pana la furt. Mai celsP ce strica w _ ’ ^ _ . dascălul datoria «sa nu lase pe copii a n marghioli, obraz- ’ î desfrânaţi şi stătători şi neruşinaţi». Să-i ferească de des-f^îu, ceia ce nu se prea făcea nici de contemporanii autorului, la care acesta era. ca şi în oare-care societăţi de astăzi, un sport pentru lumea fără căpătăiu şi fără conştiinţă. A mulţi părinţi»? spune cu părere de rău Guevara prin Costin, «le plăbe astădzi de vor fi iubiţi de mueri feciorii lor, ca cînd ar fi împodobiţi întru învăţătură şi în războiîi prea viteaji, şi, încă, ce-î mai rău de toate, că aşea dezmierdat ţin pre nepoţii săi, cei făcuţi din curvie, ca cînd le-r fi nepoţi născuţi din cununiia feciorilor săi»- Tot aşa şi mamele «acopăr, nevoescu de hrănescu feciorii cei den curvie născuţi». Autorul termină partea care se poate ceti şi poate folosi din lucrarea sa sfătuind pe «Domni şi pe cei mari» să nu iubească pe «pehlivani şi giambaşî», să nu susţie deci arta dramatică ambulantă, feeriile fără program şi operele fără libret: «giocuri şi giucăuş, pehlivani şi pehlivănii». Căci de fapt se făcea alt-f el şi în Moldova, lumea fiind doritoare de distracţie, pe care puţini o găsiau, ca Nicolae Costin, în cărţi, şi încă mai puţini în marea carte a lui Dumnezeu şi în reflexul ei omenesc, armonia propriului lor suflet. «Că diavaloma acum, cum cei bogaţi, şi cei săraci, cei d’intăi cu cei de-apoi, price de buhai scornesc, cu jşuliţă de vătămare să tîmpină, fac beţii, fac scornituri cu copilele; sărbători şi şegi fac, la ospeaţă multe cheltuescu; aţiţă chip de |y^boiu şi multe feliuri de giocuri scornescu, care toată scădearea "^^^^pnblică, răsîpă moşiei şi stricăciune oamenilor trag după sine». , după^original, moartea lui Marc-Aureliu si nişte v informe. Dar e imposibil ca redactarea să fi începutul ml^de vreme decît în 1708. în adevăr, se vorbeşte de Domnia/ lui Constantin Duca, supt care s’a găsit o piatră1 2, şi a doua : Domnie a cumnatului lui Costin se termina în 1703; pe urmă, se menţionează lămuririle primite în privinţa cetăţilor Moldovei de la «Panaiotachi, ce era Postelnic-Mare aici în ţară la noi», Acest Panaiotachi e Morona, servitor şi trădător al tuturor Domnilor, pe care, la sosirea sa în Moldova—Novembre 1707—,Mihaî Daco viţă puse să-l spînzure «la odăile Siimenilor, zicînd că pre toţi Domnix^pireşte3». în .1709, Nicolae Mavrocordat îşi începea întăia Domnie în Moldova. ^ Izvoarele nouă ale întregitorului de cronici se pot fixa cu greutate nm^ai E sigur că, puţin critic cum se dovedeşte a fi, Nicol^fe ^ostin întrebuinţa adese ori autori după citaţiile de la„ ulţii. încă, acelaşi autor e citat la dînsul, une ori după ori- j ginaţjlălte ori după o citaţie de aiurea. în lista sa de autorităţi^ el îfaşîgft pe Beros, pe Iuliu Capitolin, pe Wapowski, pe Ioan Magnus, pe Istvănffy, pe Miechowski şi pe W. Bethlen; dar &.ceî mai mulţi dintre aceştia sînt utilisaţi mai departe, la com-jşplectarea lui Ureche, şi nu în introducerea asupra epocei ante-jpromane şi romane. Această introducere e precedată de o Prefaţă. Pe cît e de cuminte, de interesantă, de mişcătoare Predoslovia lui Miron Costin. pe atîta aceasta este de jjeaciLşi.dj^ Din rîndurile mai numeroase — şi aici! — ale lui Nicolae Costin nu luminează nici o idee, nu respiră nici un sentiment. Pentru tată, Prefaţa trebuia să spuie durerea pentru Moldova decăzută şi mîndria pen- ţ tru descendenţa romană; pentru fiu, era un jjrilej de a se arăta 5 om cu lectură. Banalităţi despre «Ţiţero» şi «Tuchidide», filo-sofisme goale" despre importanţa istoriei... Cartea sa, spune el,— cînd crede că trebuie să înceapă a spune" ceva, — cartea sa va împodobi letopiseţul ţerii cu elemente pe care nu le avea nimeni înnainte de dînsul. Ya pune în legătură istoria Moldovei cu a altor popoare, «începînd de după potop». 1 Publicată în Gaster, Crestomaţie, II, pp. 1—3. 2 I, p. 69. 3 NecuLce, p. 288. Pentru data venirii în Iaşi a lui Miha-I Racovită, v. Nic. Costin şi rapoartele din Hurmuzaki. 80 EPOCA LUI CANTEMIR Abia se ocupă de interpolatorii din secolul al XVII-lea, faţă de cari n’are nici o duşmănie, fiind-că moralistul Nicolae Costin pare să nu fi avut duşmani straşnici, nici ca om politic măcar, şi poate nici ca om privat. Pe urmă, procesul lor fusese făcut acum de părintele său, şi a reveni asupra lui nu i se părea necesar. Venind la Miron, el nu uită să observe că acesta a scris mai pe scurt, aşa de pe scurt încît fiului i se pare că tatăl nici n’a terminat opera. «Au început a scrie descălecarea terii de Traian, iar mai pre scurt de cum vei afla acest letopiseţ al nostru, căci vremea nu l-au lăsat a scrie mai pe larg; însă de la dînsul avem începătură.» Cît despre autorii ulteriori de letopiseţe — se pare că vrea să vorbească de Dubău —, pe aceştia-i cruţă, des-preţuitor. «Iar a pomeni de nişte letopiseţe pre urmă scrise de o seamă de boerî de ţeară, nu socotesc altă. fără cît ocară li se face la vecii viitori de i-aşi pomeni, că şi la istorii a le scrie deplin şi pre larg trebue şi învăţătura şi ştiinţa altor ţeri, care aceia nu o au avut1 2». De sigur, ,afară de Dimitrie Cantemir, nimeni dintre Moldovenii de la începutul secolului al XViîI-Tea nu se putea asămăna în învăţătură cu Nicolae Costin, dar mustrarea, chiar şi în această formă quasi-discretă, e inutilă, căci Dubău n’a introdus nici un element nou în compilaţia lui Si-mion dascălul, şi meritele sale, precum vom vedea îndată, sînt altele, foarte reale. Nicolae Costin se ţine de cuvînt: el începe de la Potop; ba încă, părîndu-i-se că nici aşa cetitorul n’ar înţelege destul originea neamului românesc, o iea de la Facerea Lumii, dup'ă Cărţile Sfinte şi fel de fel de comentarii. învăţat precis, el nu uită să ni dea data exactă a Potopului: «la anii de la zidirea lumii 1656, în luna lui Prier, în 7 zile». Ajungînd la liman împreună cu arca, el nu uită a-şî lămuri publicul asupra nelegiuirii lui Ham, care «au fermecat pre tată-său beat, cît au rămas Noe ca un famen, de n’au mai avut de atunci roadă, a face copii 1». % Probabil că Nicolae Costin a regretat^ si^ffer acest accident, fiind-că genealogiile îi plac cu deosebire T după ce un capitol tratează discordanta etnică de la Turnul lui Babei, autorul se întinde asupra «neamurilor» lui Sim, pentru care citează şi pe 1 P. 87. 2 P. 44. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 81 Stryjkowski, lui Ham, care stăpîneşte şi împoporează şi «Ţire-ne, de unde sînt Ţiganii»1, lui Iafet. Dacă avem citaţii şi etimologii greceşti, care ni dau o bună ideie de varietatea cunoştinţelor istoricului, pierdem încrederea în judiciositatea lui cînd îl vedem deducînd numele de Tyras de la verbul italian tirare, şi aceasta pentru că Nistrul curge iute între stîncile sale. Această parte nouă, introdusă «din oare-cîte cărţi străine» în istoria Moldovei, se mîntuie cu afirmaţia mîndră că aceste lucruri nu s’au mai spus înnainte pe româneşte. In fine capitolul al şeselea e_ consacrat Dacilor, ceia ce e o hotărîre cuminte. Dar nu tot aşa e şi dorinţa de a şti data precisă a stabilirii Dacilor în regiunile noastre. Tot ce urinează e luat aproape cuvînt de cuvînt din Miron Costin: eruditul umanist copie si frasa în care Saşii sînt daţi ca descendenţii Dacilor2. Capitolul VIL despre Roma se ţine iarăşi de Miron, şi el se termină împreună cu capitolul II din opera acestuia. Capitolul VIII reproduce, fără nici o altă schimbare decît resumarea, capitolul I din cartea lui Miron Costin. Din acelaşi capitol, Nico-lae îşi iea materialul şi pentru al nouălea din prelucrarea sa. începutul capitolului IV din Miron formează dincoace capitolul X, iar acel ce urmează aici termină capitolul din original. La Decebal numai se dau ceva ştiri nouă. Ca o rară descoperire trebuie privită aceia că au fost două războaie ale lui Traian cu^ Dacii, şi nu unul singur, cum crezuse Miron. La fabulele despre originea romană a Lituaniei, Nicolae Costin nu găseşte nici o obiecţie şi se mărgeneşte a verifica citaţiile tatălui său. La menţionarea aserţiunilor din interpolatorî, se adaug doar citaţii din Bonfiniu. Se vorbeşte apoi de Coloana lui Traian, pe care Miron o trecuse supt tăcere, şi de piatra găsită • supt Duca. Restul e aproape o transcriere, fără a se menţiona 'nuxgrele. transcrisului, decît cînd se povestesc experienţe perso- nale acestuia.^^ ^|tplul XI, despre Cetăţi, e vag; el resumă pe acel care-I |^de~in Miran Castin; se pomeneşte informaţia de la Palii Morona şi se răspinge — cas rar — a identificare: aceia dui lui Neaptalem. >;;i\ 49. * P. 55. 6 82 epoca lui cantemir Pe urmă, capitolul se termină cu o citaţie din Bonfiniu, de-pre cetăţile de origine ungurească în ţerile noastre. Capitolul YI din Miron Costin e reprodus pănă la explicaţiir. asupra limbii, în cartea fiului său. De aici înnainte, părîndu-i-că trebuie mai multe lămuriri asupra împăraţilor romani dur> Traian, Nicolae începe a-î înşira după Baronius, istoricul Romei catolice, autorul «Analelor eclesiastice», aşa că scriitorul moldovean se opreşte şi asupra Papilor. în capitolul XIII începe a ni se vorbi de barbari, după Bonfiniu şi alţii, dîndu-se amănunte mai numeroase decît în Miron asupra năvălitorilor. La acesta erau numai mai multe rînduri de «Tatarî»; la compilator I se deosebesc: Goţii, Hunii şi Bulgarii. Se pomeneşte zidul lui Ij Anastasie, ale cărui rămăşiţe pare a zice Nicolae Costin că le-a văzut în călătoriile sale la Constantinopol. într’un adaos, în fine. | el revine asupra lui Attila, pentru a ni-1 încondeia mai bine. în al patru-spre-zecelea capitol, se reproduce cel din urmă din cartea lui Miron. în al cincî-spre-zecelea ni se povesteşte descălecătoarea Poloniei. Al şei-spre-zecelea în fine şi cel din urmă se ocupă de a doua descălecătoare a Moldovei. Care e meritul lucrării ? Nu vedem aproape nici^unul. Atîta ido ar că fixează ladouă numărul războaielor lui Traîan şi că sta-ibileşte mai bine natura năvălitorilor Daciei părăsite. încolo, se reproduc toate greşelile lui Miron. Nu numai atîta, dar Nicolae Costin, luînd fără critică de pretudindeni, stăpînit de mania de a acumula, compila, înnădi şi prelungi, cade în contraziceri care nu se întîmpină în cugetarea clară, consecyentă şi sigură a bă-trînului cronicar. Aşa, după ce reproduce fără obiecţie din Miron rînduri care aşază descălecatul Moldovei în secolul al Xl-lea, el face mai departe calcule, bune acestea, care pun acest eveniment în veacul al XlV-lea. Asupra unor puncte esenţiale, el n’are nici-o ideie limpede. Pentru Miron Costin, Dacia cuprindea Moldova şi Ţara-Romănească, locuite numai de colonişti, pe cînd Ardealul, cuprinzînd o populaţie mixtă, de aborigeni şi Romani, formă numai o „strajă44 a coloniei. Pentru Nicolae Costin, Dacia e într’un loc Moldova şi Ardealul: «Dacia, unde sîntem noi Moldovenii şi Ţeara-Ungurească» 1, în altul, «Moldovenii şi Ţeara Muntenească»2. 1 P. 76. 2 P. 79. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 83 O inovaţie gja dînsul adaosul istoriei universale, ideia ele a face diiTîetopiseţul său şi un înlocuitor al cronografelor. J^Pentru creştinii din Răsărit, dintre toate evenimentele petrecute pe pămînt, erau interesante numai acele ce priviau Biserica şi împărăţia, Domnia lui Dumnezeu prin cruce şi prin sabie. La vecinii' noştrii de peste Dunăre se traduseră ast-fel cronografe bizantine’, redactate în ultimele timpuri ale Impe-rniiuî. Ele cuprindeau pe larg expunerea istoriei universale dm cele două puncte de vedere menţionate. începeau cu Facerea Lumii,s'ur măriau istoria poporului ales, ajungeau la îăscumpă-rarea .omenirii, şi de aici înnainte povestitorul se ocupa numai de Statul legitim, sfinţit de succesorii apostolilor, de urmaşii lui Hristos. Precpm în Apus autorii de istorii generale după norma celor patru Imperii vedeau în Sfîntul Imperiu roman de naţie gerananioăr■•■o urmare firească, autentică a vechii Rome, Imperiul fiind etern, — aşa în Orient Imperiul bizantin era Roma adOvărătă, şi tirania Turcilor era privită ca un fel de prelungire a bizantinismului, ca o a treia Romă. Gelv^intăiu—dintre Romîni care se gîndi a preface pe ro-xfiăneşte un cronograf., fu sau Moxalie, care are partea sa şi în lucrările de compilaţie legislativă ale lui Matei Basarab h Cronograful său, bine tradus, a fost tipărit în parte de eruditul rus Grigorovici, iar, în întregime, după singurul manuscript, acum la Moscova, de d. B. P. Hasdeu2. El fu scris după îndemnul episcopului de Rîmnic, şi Moxa în-tc^pinţă pentru prelucrarea sa mai multe tipuri de cronografe. toate cunoscute3. Se pare că manuscriptul din Moscova şr eă Moxa povestia evenimentele româneşti ca Flfe? Moria «Imperiilor» slave, de pe malul drept al Vre o aparentă continuare a cronografului său —vom să-vorbim mai departe, în capitolul despre cro- m. e^Ţ^^^^l^eşti. Dacă părerea noastră, expusă acolo, se . / ^ Rom., IV, p. 164 şi Bianu şi Hodoş, Bibliografia r om a - £p.ll3. â#n bătrăm, I, p. 889 şi urm. - b ygpel mal interesant, cuprinzînd preţioase ştiri asupra istoriei bulgă-ultimii ani al secolului al XIY-lea, a fost descoperit la Moscova "jlftt- i **Părit în AkMv f«r slarische Philologie, XIII. Cf. stu- «tHe Ini Jirecek asupră-î, în aceeaşi revistă, XIY. 84 EPOCA LUI CANTEMIR primeşte, cronograful lui Moxa n’ar fi numai o traducere romanească a cronografelor, ci un tip special romanesc de ase-jmenea primitive istorii universale. Opera lui Moxa n’a avut noroc: nu s’a răspîndit, nu s’a copiat, n’a avut influenţă. De şi un alt autor de cronograf, Ie-roteiu de Monembasia, a petrecut o bună parte din viaţa sa în ţerile romînex, lucrarea sa, scrisă din îndemnul lui Petru Şchiopul şi al lui Zotu Spătarul Ţigară, n’a fost tradusă decît foarte târziu în româneşte: în secolul al XVIII-lea1 2. Căci am constatat că în adevăr nu e altul cronograful «de la începutul lumii pănă la înpărăţiia lui Costandin Paleologul..., cuprinzând şi pentru înpărăţiia Turcilor... şi pentru Vineţia... şi pentru căţi patriiarşi au stătut la Sfânta Biserica cea Mare a Răsăritului», pe care-1 traduse din greceşte în româneşte dascălul şcoalei Domneşti din Buzău, Grigorie, care n’a putut ocupa acest loc decît după 1774, cînd şcoala a fost organisată de Alexandru Ipsilanti3. Se cunoaşte un al treilea tip de cronograf^ alcătuit în Moldova, dar fără a i se da o direcţie şi o coloare românească. Autorul lui se dă a fi Petru Danovici, şi nu stau la îndoială a-1 identifica cu un «Petraşco Danolovici», care ocupa la 26 Februar 1662 dregătoria de treti Logofăt, pentru care se cereau, cum se ştie, cunoştinţi speciale, mai ales de limbă slavonească4. 1 Y. mai sus, p. 29. Ni se vorbeşte de un cronograf tipărit, «s. 1. în-nainte de 1782», — Philippide, p. 152. Nu-1 cunoaştem. 2 Ms. ce se află în Museul Hohenzollern din Sigmaringen, ce a fost semnalat în revista lui Grober şi din care d. Gaster a publicat fragmente în Crestomaţie, I, pp. 311-2, e însă tipul Danovici. Un alt manuscript, în care Aron Densuşianu punea mari speranţe de folos pentru istoria Romînilon e acel ce se afla în posesiunea sa şi pe care l-a descris pe larg, publicînd şi părţi dintr’însul, în Revista critico-literarăy IV, p. 305 şi urm. 3 O copie a lui Ioniţă Şeitan «din satul Turcheş», făcută la 1810 şi dedicată împăratului rusesc Alexandra, se află la Bibi. Ac. Rom., supt No. 938. Ea merge pana la Domnia lui Selim. E şi o scurtă prefaţă, în următoarea cuprindere: «Deci şi eu, socotind că ar fi bine să ajut[e] fieşte-cine patrii şi limbii lui, ori-cum ar putea, m’am îndemnat de a scrie aceste istorii, după cele scoase după grecie pă rumănie de cel mai sus numit Grigorie Dascălul, spre lauda Ţării-Rumăneşti şi spre folosul celor ce vor vrea să înţeleagă. 1810.» Ms. e citat şi de d. Y. A. Urechiă, în Ist. Rom.y I, pp. 825-6. — Sfîrşitul e prescurtat. Alte ms. sînt N-le 116,344. 4 Y. A. Urechiă, Biserica din Cetatea Neamţy în An. Ac. Rom.y secţ. ist.r XI, p. 147. marile compilaţi! de cronici 85 Titlul complect e acesta: «Leatopiseţ, scos den carte grecească pre limbă de’nţeles rumănească, şi spune foarte istorii frumoase, alease den Biblie, începând de la Urzitul Lumii, căţ înpăraţ la Izrailiteanî au fost, şi apoi înpăraţi! eleneştî şi greceşti şi ce! turceşti, tot pre anume spune, carii cum au împărăţit şi ce răz-boae au bătut1». Ce cuprinde, —o spune acest titlu. Cu lista Sultanilor nu se merge mai departe decît Sultanul Murad al IV-lea, la care, în 1624, se înseamnă: «Iară războaele şi vitejiile, carele au făcut acesta împărat, şi cetăţăle şi ţărăle care au dobîndit, şi, ales, cănd au luat Vavilonul, cetatea cea mare de în lume, căte războae s’au făcut şi căt sănge s’au vărsat, am lăsat să scrie alţă leatopisăţu; si şi altor împăraţi ce aU mai împărăţăi pe după dănsul, de împărăţăi turceşti, le vor scrie istoriile şi toate dea-niile; iar noi făcum coneţ aici la împărăţiia acestui împărat bun şi destoinic Sultan Murat». Pasagiul subliniat 2 şi faptul ca lista patriarchilor merge pănă în 16863 arată că data de «pe la I62£»~~&e poate admite pentru originalul grec numai, iar pentru traducere trebuie una simţitor ulterioară, care să se potrivească cu începutul carierii boiereşti a lui Danovici. Această compilaţie a devenit foarte populară, copiindu-se în multe manuscripte, în decursul secolelor al XVII-lea şi alXVIII-lea. cu toate proporţiile ei foarte întinse4. Ea a fost întrebuinţată 1 E titlul ms. 772 al Bibi. Ac. Rom., care e, sigur, din secolul al XVII-lea. Cipariu cita, în Analecte, pp. xxxi-ii, un ms. al său din 1636, dar poate să fi confundat tipul Danovici cu altul. 2 Se află aşa în ms. 86 al Bibi. Ac. Rom. 3 D. ex., în ms. 108 din aceiaşi Bibliotecă. 4 La Bibi. Ac. Rom. mai sînt ms*le 108, 402, 505 [prescurtat], — care merge pănă la Sultanul Mustafâ şi e o copie din 1815, a ierodiaconului Dimitrachi; chiar şi ms. necomplect 587, din sec. al XVIII-lea. Un ms. din Bibi. Naţională din Paris a fost pe larg descris de d. Ovidiu Densuşianu, în Rev. critică-literară, pe 1895, p. 286 şi urm. I se reproduce în întregime scara. De alt-fel msle sînt dese ori foarte deosebite între ele. Pentru altele, la Museu şi în colecţii private, Gaster, în Grundriss, L c., p. 288. Cf. şi catalogul bibliotecii din Miclăuşani de episcopul Melhisedec, în Rev. pentru ist., arch. si fii, V, p. 148; Xenopol şiErbiceanu, Şerb. şcol., p. 277; Conv. Ut., XXIX, p. 675 şi urm.; Papadopulos Kerameus, II, p. 714(9). In fine ms. 48 al Bibi. Ac. Rom. cuprinde un cronograf, din tipul pres-curtat Danovici şi care se termină, ca şi 505, aşa: «După acesta [Mustafâ] au rădicat împărat pre Sultan Murat, feciorul iui Sultan Hamat cel mai mic, şi, împărăţind 17 ani, au murit, stănd împărat la let 1624 de la 86 EPOGA LUI CANTEMIR în opere literare, precum în compilaţia lui Simion Dascălulh Sînt manuscripte care poartă pe margene observaţii critice ale cetitorilor, ceia ce dovedeşte că erau cetite cu luare aminte 2. De oare ce, pe lîngă bucăţi intercalate, ca Povestea Troieî 3, se dădeau la sfîrşit, în anexe, curiosităţi istorice, ca disputaţia lui Silvestru, Soboarele, învăţăturile Sf. Yasile, «Boieriile Grecilor», piese despre Constantin-cel-Mare, liste şi povestiri felurite, — acestea şi capitole din cronică au fost une ori transcrise în deosebi 4. ^ Mai:târziu, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, un cronograf, rus a fost tradus în româneşte de harnicul cleric Var-tolomeiu Măzăreanul, dar de acesta ne vom o| j^ebească elementul naţional de cel străin, ci vede într'însul una IfHot, absolut original şi neatins de greşală. Aşa se explică dis- i cutiile zădarnice, timide, care nu izbutesc la nimic alta decît la concilieri aparente: şi pentru nunta «Voichiţeî» ajunge la una din acestea. Aşa se lămureşte respectarea celor mai manifeste încurcături, precum e aceia de la sinodul florentin, în care învăţatul prelucrător nu-şi permite a drege măcar numele Papei, prefăcut de Ureche din Eugeniu în Cristofor0. Dacă înţelege, critică şi îndreaptă puţin, în schimb, Nicolae [ Costin aAai^e^eimnn. în acest chip, de altmintrelea, el îşi rea-1 i lisa visul ştiinţific, care fusese, nu acela de a da un adevăr j curat, ci un leatopiseţ mare, mai mare de cum îl făcuse prede- || cesorii, şi aşa de mare încît să nu-1 mai poată creşte nici urmaşii. Nu întrebuinţează numai izvoarele anunţate, ci recurge şi lifH altele. Printre acestea trebuie menţionate cronica latină a lui ^Guagnini^Juată poate în parte după Stryjkowski şi tradusă pe urmă de Paszkowski4, un «chronograf» scris în Moldova, după 1662 şi tratînd despre afacerile ungureşti în secolul al XV-lea şi al XVI-lea5, un «letopiseţ rusesc»0, un «chronograf grecesc», pentru venirea Turcilor în peninsula balcanică. 1 Un document de la Constantin Duca numeşte pe Petru Şchiopul, «fiul Mihneî-Vodă»; Uricariul, II, ed. a 2-a, pp. 94—5. «Unii scriu» aşa, iar alţii îl fac a fi «prins viu». 3 V. şi Excursul'I. 4 V. ibid. Citat pe pp. 41S-9. Despre această Istorie a terii ungureşti, v. Excursul II de la urmă. 6 P. 396. 90 EPOCA LUI CANTEMIR Dar n’are nici o îndreptare în privinţa lucrurilor care trebuie spuse şi izvorului anume — printre acelea ce-i stăteau pe masă — din care trebuie cules fie-care lucru. >Neştiind să aleagă faptele, fiind-că nu era în stare să le judece, să le aprecieze, Nicolae Costin face o lucrare monstruoasă, diformă, în care materia străină, în blocuri grosolane, isolează fragmentele subiectului risipit. Acelaşi scriitor pe care nu-1 jig-neşte nimic în naraţiunea lui Ureche despre sinodul din socoate de datoria sa să deie interminabile notiţe asupra «ttfi-1' jacilor», a Teutonilor adecă, numai pentru că un corp auxiliar moldovenesc a participat momentan la lupta regelui Poloniei contra Ordinului1. Abia «întors la rîndul vorbirii sale», el ră- ^ tăceşte iarăşi în infinitatea istoriei universale, ispitit de farmecul dramatic al bătăliei de la Varna, în expunerea căreia uită numai ceia ce putea să ne intereseze şi ceia ce se cuvenia să se spuie: rolul trupelor româneşti2. Ajungînd, după multe cotituri, la alegerea succesorului lui Ioan-Albert, Nicolae Costin simte cu plăcere că aici e locul să vorbească despre ceremoniile întronării unui rege polon, despre «obiceiurile la Craiu nou» 3 şi înlătură un scrupul tardiv cu îndreptăţirea că era dator să scrie acestea «pentru mai deschise lucruri», mai ales că Polonii sînt vecinii Moldovei4. La Rareş el suprimă ce am văzut pentru a da o lungă, difusă şi confusă istorie a Ungariei în deosebitele timpuri. De la Despot înnainte, mai ales, intercalarea se face pe o scară aşa de largă, încît, fără a mai vorbi de proporţii, cronica dobîndeşte şi o înfăţişare cu totul alta. Dar dreptatea cere să recunoaştem că aici adausurile sînt foarte adese ori motivate, spuind lucruri ce...plivesc direct Moldova şi-i îmbogătesc_îa chipul cel mai însemnat istoria. Dar între acestea nu sînt, de sigur, ştirile atît de amănunţite asupra expediţiei turceşti la Astrahan, care n’are nici un fel de legătură cu Moldova din secolul al XVI-lea, aşa încît rostul lor nu se explică prin nici o sforţare de imaginaţie 5. 1 P. 384 şi urm. 2 P. 889 şi urm. 3 P. 440 şi urm. 4 P. 403.’ ° Izvorul digresieî despre Astrahan a fost, de altmintrelea, găsit şi reprodus de d. Y. A. Urechiă, în ediţia operelor lui Miron Costin. MARILE COMPILAŢII DE CRONICÎ 91 ^Alegerea izvorului e tot aşa de capricioasă, ca şi alegerea materiei. Pentru partea mai veche, izvorul capital trebuia să fie Dlugosz : o întrebuinţare pricepută şi prudentă a acestui cronicar ar fi reînnoit istoria Moldovei în secolul al XV-lea şi ar fi da.t compilaţiei un caracter de zdrobitoare superioritate asupra acelei ce o procedase. PeKDlugosz l-a cunoscut Nicolae Costin, un om cinstit, care nu se laudă cu lucruri pe care nu le întrebuinţează: aşa numai din Dlugosz putea el să aibă felul morţii lui Alexandrei, numai de la dînsul solia polonă din 1476 la Sultanul Mohammed ce venia contra lui Ştefan-cel-Mare. Dar, în loc să se încreadă acestui sigur călăuz, Nicolae Costin se adresează, în desorientarea sa, pe rînd la toată lumea. Inna-inte de a întreba pe Dlugosz, citat întăia oară la moartea lui Alexandrei, el se informează la «cronica leşească», la /Miechowski, la f&uagnini, mai ales la^Stryjkowski şi l^_Cromer. Neîntrebuin- / ţînd curent pe Dlugoszj ^pierzîndu-l necontenit din vedere, Ni-colăe Costin nu poate spune despre cîştigarea Chiliei de Moldo- ^ veni n-reia. ce se găseşte la Ureche, adecă foarte puţin, şi din aceiaşi causă el nu pomeneşte măcar cererile Turcilor înnainte de lupta de la Valea-Albă. încurcătura bietului Logofăt era aşa de mare între izvoarele de toate limbile ce-1 încunjurau, stin-gîndu-i priceperea, încît la expediţia lui loan-Albert el discută serios părerile lui Cromer şi chiar Bielski, alăturea cu spusele lui Miechowski. B o fericire pentru compilatorul nostru cînd mijloacele şale de & şti devin mai puţine în secolul al XVI-lea. De la o vreme el pu mai are decît izvoarele ungureşti pentru a se informa — pe lingă acele care fusese folosite de predecesori: Ureche şi Sirnion Dascălul. între Wolfgang Bethlen şi Istvânffy, doi compilatori şi ei, iar cel d’intăiu un tr an scriitor fără scrupul, Ni-colae CoştlE- RXe_un mers mai sigur, şi cu cît se apropie de .j ^sfîrşiţ, cu^jak^fixpunerea sa e mai bună, mai limpede şi mai l Pentru contemporanii săi, cari nu cetiau decît romă-: greceşte şi slavoneşte, era un mare avantagiu să aibă : îiiiiămţea lor în limba ţeriî cuprinsul cronicilor latine şi polone 1 ale vecinilor de peste munţi şi de peste Nistru. ...Onticul insuficient şi puţin judicios e însă un povestitor care nit înşală, un harnic traducător şi resumător. în partea de pănă lat 1500, ştiinţa lui îl trădează adesea, aşa încît îl vedem vor- 92 EPOCA LUI CANTEMIR bind — consecvent cu izvorul de altmintrelea — despre «Cîmpii Merulei, la marginea Bulgarilor», despre «Ghierluc», care e cliir Luca Notara, despre «Sidor», comandantul, în 1453, al trupelor de ajutor ruseşti venite la Constantinopol, şi care nu e decît celebrul cardinal legat Isidor Ruthenus; despre «Ioan Trapezi-neanul, Ahudan Cazanilor», ceia ce înseamnă Uzun-Hassan, despre naţionalitatea grecească a despoţilor sîrbl, despre cele două limbi: «săsească şi nemţească». Dar, pe urmă, comparîndu-1 cu izvoarele sale, îl găsim totdeauna respectuos de adevăr, cum şi cît putea să-l înţeleagă. Pentru criticul literar, Nicolae Costin n’are însemnătate. Frasa sa, mai largă, mai complicată, mai erudită, făcută după frasa cărţilor ce cetise şi studiase, n’are energia scurtă a lui Ureche, nici mlădierea blîndă a lui Miron Costin. După luptătorul cu mîna abia descleştată de pe sabie, după poetul visionar cu mîna pe fruntea-i largă de întrevăzător al viitorului, avem cărturarul sec, «viermele de carte», pisarul erudit, cu călimările în brîu şi volumele subţioară. In inima de pergament a acestui erudit nu răsuna nimic din marea, veşnica lume vie ; ochii săi reci vedeau numai litere şi forme, iar nu idei şi sentimente ; inteligenţa lui fără aripi se tîria în nestrăbătutul tufiş al contrazicerilor mărunte, din care nu se putea descurca. Trecutul îl etichetă, pentru pre-Y^sent n’avea nici un interes, — iar viitorul nu putea să-l vadă. Pentru filolog, Nicolae Costin e, fireşte, un bogat repertoriu de forme vechi. Iar pentru istoric, cît priveşte această parte din compilaţia sa, recolta e foarte săracă. In adevăr, ce lucru nou se capătă de la dînsul ? Explicaţii, de sigur că nu. Aprecieri, care să lămurească asupra sentimentelor unui individ, unei partide, unei epoce, — puţine. Abia, ici şi colo, cîte o lovitură în potriva străinilor: Polonii făloşi, pe cari nu-i crede nici-odată pe deplin, cînd vorbesc bine de dînşii — adecă totdeauna —1 ; Turcii, a căror stăpînire o ureşte fiul lui Miron Costin: «nice odată creştinilor drag n’au fost păgînul»2 ; Grecii «pezevenghi»3; 1 P. 483. 2 P. 191, nota 1. 3 P. 164. nota. marile compilaţi! de cronic! 93_ ruinători ai oaspeţilor lor1, fudui de neam şi scornitorî de genealogii imperiale sau eroice 2, rîvnitori de stăpînire asupra altor popoare3, pedepsitori ai pămîntului pe care-1 calcă4. Cele mai multe din judecăţile compilatorului aparţin sen^^ ţelor morale. Prelucrătorul «Ceasornicului Domnilor», nasalulj propoveduitor de bine, se întîmpină şi aici. Cînd citează Scriptura, cînd recurge la filosofi păgîni, ca «Valerie cel Mare, Clavdie, Seneca5, Plutarc6, Ţiţero»7. Cînd în sfîrşit mustră pe principalii actori aî trecutului pentru greşelile şi păcatele lor *. aşa la Ştefan Rareş el scusă asasinatul acestui Domn stricat, care era blăstămat de Dumnezeu, pentru-că «dormia cu muiarea vecinului său»8, la Ion-Vodă cel Cumplit el simte bucurie pentru căderea profanatorului şi ereticului, care s’a căsătorit în postul cel mare şi a băgat spaima’n Vlădici. Despre dînsul şi timpul său nu vorbeşte Nicolae Costin maiţl nicî-odată, şi de şi ast-fel aceste oaze de interes ar fi făcut cu! putinţă străbaterea pustiului indiferent al compilaţiei. Reservat, ştiinţific, corect — cît de deosebit ar fi compilat un bătrîn sfătos ca Neculce ! —, el spune numai ce spun cărţile lui. Cînd pare că vorbeşte din experienţa sa personală, el reproduce numai servil tonul de martor ocular al originalului său. Aşa, la Constantinopol a fost de mai multe ori. fără îndoială, şi totuşi despre Galata nu ştie să spuie alt ceva decît că în cărţi i se zice Pera şi că au zidit-o «Liguriî», pe cînd despre Pscov, pe care nu-1 va fi văzut în viaţa lui, spune amănunţit că «stă dea- 1 «Caută ce fac streinii cînd îi primesc tovarăşi locuitorii ţărilor, precum şi la noi în ţeară pe urmă vei afla de Greci la ce stat au adus ţeara noastră şi boierimea ei» (p. 887). 2 «Şi aceasta au Grecii din firea lor, a se facere neamuri mari, că unii, nu numai de neamul împăraţilor greceşti a se numire, ce şi de neamul acelui Iraclîe, vestit pre vreamile Elinilor, de neamul lui Ahileos, nu li-i ruşine a grăire minciuni» ; p. 482. 3 «Firea cea nestătătoare grecească, care-î tot a supunere pre alţii şi a rămînere numai ei nesupuşi» ; p. 433. 4 "Să priveşti aicea răul neam al Grecilor, şi giudecă toţi aşa: Pedepsit pămîntul pre care pun piciorul Grecii» ; p. 438. 5 P. 187, nota 3. 6 P. 188, nota 1. 7 P. 447. 8 P. 298, nota 1. 94 EPOCA LUI CANTEMIR supra unui iezăr mare şi din iezăr cură apă prin mizlocul oraşului şi în şese mile de loc acea apă cade într’un ezăr ce se chiamă Ciucno, spre ţara Liflandia, de la Riga şeî-zeci de mile1»? şi mărturiseşte, vorbind de mormintele de la «Saselgle-gighir-lic», că «acum au crescut pe acele pietre muşchi». Alte cîteva lucruri le iea din notele sau din convorbirea tatălui său, care, cum am spus aiurea, avuse intenţia de a prelucra întreaga cronică a lui Ureche, şi începuse poate lucrul. Aşa, din acele izvoade sau [■din poema polonă va fi luat Nicolae Costin menţiunea Boure-' nilor ca mărturisire topografică pentru fabula de origine a bourului ; din acele însemnări sau din acea operă numele Moldovei, eroina eponimică animală a principatului, inventată probabil de Miron —, tot de acolo în fine citarea ca element doveditor a Cîmpilor luî Dragoş. Aceiaşi provenienţă aş atribui-o şi ştirilor despre biserica de la Olovăţ, unde ar fi îngropat Bogdan, — de şi invocă mărturia de «oameni bătrîni» —, despre uricul lui Roman-Vodă, cunoscut lui Dosoftei: «mitropolitului Dosoftei», despre tributul Moldovei, crescut supt Rareş pănă la suma de 10.000 de galbeni, care e exactă2, despre sihastrul de la Biseri-canî, pe care l-a visitat Rareş fugar ; poate chiar tot astfel a căpătat Nicolae Costin cunoştinţă despre locul unde se găsia la Suceava —«pe păreţi, la uliţa ce se chema uliţa tătărească» — acel tablou de victorie al lui Despot, de care scrie şi Sommer3. De la dînsul va fi spus compilatorul doară cele adaose în privinţa bisericilor clădite de aventurierul domnesc la Hîrlău şi la Cotnari4 şi acea apreciaţie, pe cît de motivată, pe atît de 1 P. 184, nota 1. 2 Cantemir dă, în Ist. Imp. Ot., p. 275, nota 40, suma de 12.000. în Descr. Moldaviae — v. pp. 42, 109 — nu spune nimic de suma creşterii. Dar la 1582, — nu 1588, ca la Nicolae Costin, — Rareş socoate tributul, fără daruri, la 10.000 de galbeni, în adevăr. V. Hurmuzaki, SupL Ui, p. 66. 3 Ed. Legrand, p. 24: «Pictura, satis evidenţi Despotae iusSu, deinde representata in aula oppidi las, rursum turn, obsidionis tempore, ut alia illius monumenta omnia, penitus erosa et expuncta». Nicolae Costin mărturiseşte că ştie "de la tatăl său presenţa odinioară a chipului lui Bogdan Orbul pe poarta Lembergului: «Auzit-am spuind tată-meu Miron Logofătul, cum ţinea minte...» P. 182, nota 1. 4 «De atuncea», termină Nicolae Costin, «au rămas aicea în ţeară la noi Ezoviţi şi alţi popi de a bisericei Apusului, papistaşi.» P. 440. Cf. Iorga, Studii şi doc., I, pp. 62, 64-5, 68. leasteptată la un aşa de învăţat şi de cuminte boier: «Şi sînt emeile la Sibiu iubeaţe, cum îşi sînt de fel albineaţe 1». Această itire veridică nu i-o puteau da Marelui-Logofăt Nicolae Costin dci «istoriile cele străine», nici «leatopiseţul ţerii». i Predoslovia a trebuit s’o redacteze scriitorul nostru după anul 1694, cînd, forinîndu-şi corpul de cronici, Yasile Dămian nu jgasi q introducere mai învăţata şi mai complectă decît a lui fereche, întregită de Siiiiion Dascălul. Continuînd cu prelucrarea leatopiseţuluî Moldovei, Nicolae Costin se ocupa cu această sarcină după moartea regelui So-bieski, întîmplată în 1697, — căci scrie : «mai apoi, în zilele lui Ioan al treilea Sobieschi Craiul...»—2, după decăderea Poloniei — «Aşa erau de puternici Craii leşeşti pre-atunci» —3, după 1699 chiar, căci, dînd o dată după un calendar şi după cellalt, face o deosebire, nu de zece, ci de unsprezece zile4. O ast-fel de cronică precum era cronica lui Miron Costin, aşa de impersonală, aşa de morală, aşa de întinsă trebuia să convie compilatorului corpului mavrocordătesc de cronici. Poate că ar fi dorit mai multe citaţii din Sf. Scriptură şi din filosofia profană, mai multe consideraţii morale, frase mai ştiinţific alcătuite. Dar, alt-fel, dacă Nicolae Costin n’ar fi fost nici odată în stare să scrie o cronică de acest fel, ar fi iscălit-o ori-cînd. E adevărat că istoria universală era represintată în lucrarea, lui Miron Costin numai în margenile* bunului simţ, că în această' operă redactată de un om înţelept şi cu măsură nu se vorbiaţ nimic despre subiecte ca Astrahanul şi ceremoniile de încoro- f nare a regilor poloni. E adevărat că în ochii lui Nicolae Costin această calitate putea să apară ca un defect şi ar fi fost posibil ca el să întreprindă şi aici o prelucrare — pentru gloria sa proprie, pentru folosul cetitorilor şi pentru reabilitarea memoriei tatălui său chiar. Dar e ceva care exclude această ipotesă şi întăreşte părerea că avem a face cu o compilaţie terminată sau aproape terminată. Pentru a prelucra Vieţile Domnilor, i-ar fi trebuit scriitoru- 1 P. 426. 2 P. 182, nota 1. 3 P. 451. 4 P, 486. 96 EPOCA LUI CANTEMIR lui erudit care nu punea din principiu . niima^de^4a, -dînsul, i-ar fi trebuit izvoare altele decît Piasecki. Asemenea izvoare am văzut că existau pentru perioada în care Miron consultă «chro-nografe» 1 şi că el nu le-a cunoscut. Existau însă şi altele, care puteau complectă într’o mulţime de locuri expunerea, aşa de bogată,, totuşi, a scriitorului de memorii. Ast-fel lucrările istorice ăW Iesuituluî Koialowicz, tipărite în 1655—9, marile Anale ale Poloniei, de la 1648 la 1672, ale lui Vespasian Kochowski, cronicarul regelui Mihail, istoria regatului de la 1648—60 de Ru-dawski, tipărită în adevăr mult mai tîrziu, opera oficială a lui Pastorius 2. Pentru Ardeal, în fine, era cronica lui Ioan Bethlen, apărută înnainte de redacţiunea compilaţiei lui Nicolae Costin. Erau toate aceste nonă mijloace de informaţi*^ aceste instrumente de interpolare. Dar — şi aceasta liotăreşte — Nicolae Costin nu le cunoştea. El a dat, la început, cum ştim, bibliografia întregii lucrări, şi ea nu cuprinde pe nici unul din scriitorii însemnaţi mai sus. Se găsesc însă, printre autorii lui Nicolae Costin, doi cari puteau servi la complectarea cronicii lui Miron. E Wolfgăng Bethlen, folositor mai mult decît ori-care pentru epoca lui Mi-haî Viteazul, fiind o compilaţie generală pentru istoria Ardealului, şi e compilaţia de istorie ungurească a lui Istvânffy. Fiindcă-i cunoştea, Logofătul Nicolae a prefăcut deci după datele cuprinse în ei o parte din începutul lui Miron Costin. Cele cîteva pagini ale acestuia s’au transformat ast-fel, după sistemul de lucru al fiului său7 într’un tratat aproape asupra acelui timp. Tratatul care, de alt-fel, nu ni dă nimic nou, era, de sigur, o revoluţie pentru contemporani, cari aflau de o dată atît de multe lucruri asupra acelor timpuri de glorie. Cu tot tonul pedant, prolix al compilaţiei, ea trebuia să intereseze pe acei contemporani, trezind în ei sentimente de mîndrie pe care, dacă le simţia, Nicolae Costin nu era capabil să le exprime. Fără îndoială, compilatorul voia să-şi ducă povestirea pănă la moartea lui Mihai Viteazul. 1 Observăm că spre sfîrşit el citează, singura dată în partea a doua cînd recurge la izvoare scrise, pe Toppeltin (pp. 853-4). 2 V., asupra lor, Finkel, Bibliografia historiej polskiej, Lemberg, 1891-6 sau conspectul din Bestushew-Rjumin, Quellen, pp. 140—1. A dus-o sau ba ? în toate numeroasele manuscripte ale compilaţiei lui Nicolae Costin, naraţiunea lui e întreruptă la începerea campaniei lui Basta contra lui Mihai Viteazul, campaniei de la Mirislău. Continuarea e luată din Miron, începînd cu «Batoreştii încă au strîns oaste», în Kogălniceanu, p. 259, iar în ediţia V. A. Ure-chiă, p. 453. Iar la mijloc se intercalează, de un necunoscut, cîteva versuri banale asupra «morţii». «Poetul» anonim nuplînge moartea lui Mihai Viteazul, fiind-că povestirea lui Nicolae Costin nu ajunsese pănă acolo. Versurile sale au fost provocate de moartea compilatorului, fără îndoială, şi au fost puse la sfîrşitul ultimei pagine din opera întreruptă. Pentru a nu se trage conduşii neîndreptăţite din această întrerupere, lucrurile trebuie reconstituite ast-fel. Nicolae Costin, care îşi scrisese Predoslovia înnainte de 1711, care redactase pănă la această dată cea mai mare parte din cronica sa contemporană, care începuse poate chiar prelucrarea lui Ureche, primi jle la Nicolae MavrocordaT invitare a de a grăbi aceste lucrări si -de -a face din transele o mare cronică domnească. El Aapucâ____ însă să înlăture din ceia ce lucrase atacurile violente contra Grecilor, n’apucâ să puie în armonie tonul naraţiunii sale cu noua prefaţă către Domn, pe care puţini au cunoscut-o, n’apucâ să ^ ajungă la Djgmjiba a doua a principelui domnitor. El muri Ia ' tară, unde se dusese «pentru plimbare şi pentru cercetarea moşiilor şi a bucatelor lui»; muri după o scurtă boală: «bolnăvin-du-se puţine zile», în Septembre 1712. Noul cronicar al Curţii, Axintie Uricarul, îi cercetă hîrtiile, le puse în ordine şi, negăsind sfîrşitul capitolului despre Mihai Viteazul — dacă a existat acest sfîrşit —, însemnă, înnainte de a face să urmeze textul lui Miron Costin, raţiunea întreruperii prin versurile asupra «morţii». «I-au părut rău lui Nicolae-Vodă», scrie acest succesor literar, «de moartea acelui boier si au arătat deosebită milă casei lui si, nelăsînd coconi răposatul Nicolai, cu multă nevoinţă pentru pomenirea lui au pus de au scris istoriile ţărei Moldovei, care le scos$sţ^:îţâmul rînd, izvoade, cronici anterioare.-Din cele spuse în-nainte cunoaştem aceste cronici, dar numai în parte. Erau: în-1© lui Miron Costin, cronica lui Tudose Dubău, şi, în .treia, al cărei cuprins se deslipeşte limpede din culei. ila ^mări, In adevăr, cele ţrei izvoade în lucrarea Acesta fiind un compilator foarte nedibaciu > servil, care se ţine de slova origina-ret să li dăm de urmă cum s’ar părea gjjşlbs ştiinţific Ta tras prelucrătorul din însemnare I-aă dus de mînă pănă în 1691. Dar ; cu împrumuturile din^IiuJjău, penţrîTcă pe [păstrat într’o mare parte, în cea mai mare parte * săfi> Şi di11 comparaţia lui cu textul lui Nicolae Costin va reieşi cum lucra acesta în opera sa de înnădire. Această ni va da indicaţiile trebuitoare pentru lămurirea restului. Pentru Domnia lui Eustratie Dabija, Dubău cuprinde foarte puţin: cîte-va frase despre originea Domnului, experienţa şi buna sa judecată: şi anii de stăpînire erau daţi numai aproximativ. Nimic din aceste ştiri, nimic din forma lor — fondul fiind aşa de vag — nu se întîlneşte în capitolul respectiv din Nicolae Costin. Mai departe, Dubău, adecă scriitorul în serviciul său, Dămian, dădea pentru Iliaş Alexandru numai cîteva cuvinte de laudă — «blînd şi bun». Domniile lui Duca erau cuprinse toate la un loc. şi amănunte bogate se dădeau numai pentru expediţia din Cameniţa, cu care prilej se plîngeau suferinţele Moldovei. Nici aici Nicolae Costin nu întrebuinţează cronica, şi acum avea de ce să se adreseze la dînsa. Cele nouă zile, pe care ambele cronici le înseamnă pentru asediul Cameniţeî, nu par să fie un împrumut al lui Costin de la Dămian-Dubău, şi vedem că el trece cu vederea însemnate lucruri pomenite de scurta cronică a predecesorului său, ca fixarea raielei cameniţene şi pre-senţa contingentului căzăcesc. Ştefan Petriceico e tratat în fugă la Dămian. Nici cele două Domnii ale lui Dumitraşco Cantacuzino, reunite iarăşi împreună-, nu oferă un interes deosebit. Putem zice acelaşi lucru despre t-ot ce urmează pănă la Domnia lui Constantin-Vodă Cante-mir. Cînd Nicolae Costin anunţă aici spusele lui Dubău asupra Domniei, criticile aduse de dînsul favoriţilor greci ai lui Vodă — «scrie la izvodul lui Teodosie Dubău, ce au fost Vel Logofăt la Constantin-Vodă, cum», etc. —, el reproduce textual cu-, vintele din letopiseţul redactat de Vasile Dămian. Atîta numai că la urmă, unde Dămian spune despre Cantemir că, de nu l-ar fi prins moartea, «prin temniţile Turcilor ar hi putrezit»1, piosul copist/şi moralistul nu poate reproduce fără o observaţie această prosă aspră şi crudă de boier necioplit. Deci el îndulceşte, adăogînd, în acel stil sentenţios şi banal pe care îl luase şi din «Ceasornicul Domnilor»: «Ce aceste de pe urmă nu poate nime a şti sfîrşitul sări, la ce va sosi, ce numai cum dă Dumnezeu» 2. 1 Citez după manuscriptul cronicii lui Dămian. 2 P. 37. v MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 101 Dar această reproducere verbală nu se întîmpină numai după o înştiinţare prealabilă. Căci în Domnia lui Constantin Cante-mir Logofătul Costin iea mai mult decît atîta şi, ceia ce e mai curios şi mai luminător asupra procedărilor sale, lucruri fără însemnătate, crîmpeie de frase, pe caie însuşi le-ai fi putut sciie mai bine. Asa, din Dămian sînt luate următoarele cuvinte: «capiş-t^şkArmenească despre Areni», «ţara puţină şi stricată de ne-^împărăţiei», «pogorînd... pe Prut... pănă la lălciu, cu niaţe>ipî|g^Abă si jac făcînd ţării». Nu se poate duce mai de-parte^j^t de'a se exprima cineva cu cuvintele altuia, bău mai departe, pănă la lb94, cînd probabil se putem şti, şi nici n’ar inaî fi interesant controlul, această parte din cronica lui săracă ni-ar fi fost şi Căci, precum am zis, de la Domnia lui Constantin te, Nicolae Costin nu mai avea nevoie să întrebe ,r, cu disposiţiile sale, e mai bine să zicem că n’avea Întrebe, căci cine ştie dacă altfel n’ar fi lepădat răs-şi aici, transcriind pe te miri ce ignorant pretenţii de cronicar ! ^ . xjT : Venind acum la izvoadele lui Miron Costin, să examinăm unde au putut fi ele întrebuinţate de acest fanatic al compilaţiei. La Dabija, de sigur că nu, de şi capitolul începe cu o para-frasă a sfîrşituluî cronicii «publicate» de Miron. Acesta fusese probabil în ambele expediţii ungureşti ale lui Istratie-Vodă şi deşpre >ş,Pea de la Neuhăusel o spune şi singur 1, şi la Nicolae Costin pentru întâia campanie se aduc marturi «oameni ce s’au întîmplat cu Dabija-Vodă la oaste»2, iar pentru a doua se dau nume, într’o expunere foarte săracă 3. Datele sînt cu ?to£ul,aproximative, fără lună, fără zi, fără an chiar, în cifre, cu "simple arătări ca: «la al doilea an a Domniei Dabijiî-Vodă», < 101 de la Bibi. Ac. Rom. Opera e pomenită şi de d. Urechiă, în An. Ac. Rom.. X, p. 352 şi urm. Cf. şi Melhisedec, Bibi. de la Miclăuşam, în Rev. p. ist., arch. şi fii., V, p. 147; Gaster, Crestomaţie, II, pp. 118 EPOCA LUI CANTEMIR Nu cunoaştem broşura, probabil polonă, din care Nicolae Costin a luat povestirea bătăliei din Pultava, şi asemenea cărţi se găsesc cu greu, din causa numărului şi caracterului lor neînsemnat şi efemer. Dacă reproduce dintr’însa lista Suedesilor prinşi în războiu şi a lucrurilor pierdute de dînşiî, compilatorul apropie din loc în loc cele ce traduce de istoria Moldovei, vorbind de evenimente petrecute în această ţară, de fii ai ei cari au luptat supt steaguri străine. Interesante sînt neologismele : «comendie», «comisari», «volonteri», «scadroane», «securs», «comunicaţie», «circumferenţă», şi mai interesante încă încercările de a reda prin cuvinte romaneşti noţiuni străine: astfel, cetim: «o linie sau o grămadă», «cfartir-maistru, adecă vel-conacciîi», «apo-tecar sau spiţer», «camerşraiber sau gramatic», «auditori adecă giudecători», «serjanţi adecă baş-ceauşî», «furieri şi pisari, adecă taingii şi conacciî şi gramatici», «mineri adecă lagumgiî», etc. Tonul acestei povestiri e favorabil Ruşilor, dar aşa era poate în original. Mazeppa e criticat pentru că şi-a trădat împăratul, pentru a se uni cu «Şvedul, fratele lui Moarnet», Muscalii se luptă «ca nişte vrednici», Dumnezeu fereşte de vătămare pe Ţar. Mencicov e «Luminăţia Lui, cneazul Menjicul», victoria o car pătă Ruşii «cu ajutorul celui prea-puternic Dumnezeu» 1. 49—53. V.şi Urechiă, Miron Costin, Opere complete, II,pp.8—10. Acest autor menţionează copia din 1753, supt mitropolitul Iacov, făcută pentru Constantin Cantacuzino Păharnicul din Horodniceni. Ibid., II, p. 4. Existau ediţii deosebite din original. De aceia, la sfîrşitul insului 476 al Bibi. Ac. Rom. se ceteşte: «Aicea să se ştie că multe sînt lipsă încă, şi pentru Cehrinul, — pentru că această sinopsie iaste tipărită mai de nainte vreame, iar altele sîntu mai noao şi mai deplin». Un alt ms. în tine e No. 249 din Bibi. Ac. Rom., care începe ast-fel: «începutul acestui leatopiseţ pentru vechiul şi slăvitul neam al Slovea-nilor, adunat din multe fealuri de leatopiseţe, adecă a neamului rusesc, şi pentru cneazii ce au fost stăpînitori cetăţii Chievului, şi pentru viaţa marelui oblăduitor şi a toată Roşia întîiul stăpînitoriu marele Vla-dimir, aşişderea şi pentru moştenitorii ce au fost mai în urma lui şi bunii credincios cneazi a Roşiei pînă la bunul credincios şi iubitorul de Dumnezeu împărat şi Marele Cniaz Theodor Alexievici, fiind însuş oblăduitoriu tu-t[u]ror ţărilor şi eparchiilor Roşiei; precum vom arăta înnainte; fiind dat în tipar la anii Zidirii 7188; iar acum s'atî scris la leat 7285, Iul. 25». La fine : «1767, Iul. 25. Scrisă de smeritul Rafail». 1 Izvodul e citat ast-fel: «Aşa am aflat scris la izvodul lor cel tipărit, — dintr’un universal a lui Ţar Petru» ; p. 58. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 119 La urmă, după acest lung excurs, Nicolae Costin recunoaşte \ că trebuie să se scuseze pentru intercalarea luî. Dar îl explică • prin efectele însemnate ce avură pentru Moldova aceste războaie din vecinătatea hotarelor sale: mazilirea serascherului Iusuf-Paşa, a doî-treî viziri, a Paşeî de Oceacov, a luî Mihai-Vodă, deschiderea războiului ruso-turc, «şi mai ales toată peirea asupra ţărei Moldovei, cu pradă, cu robie, şi cu multe asuprele, cît sosise lucrul la cumpănă de istov, precum se va arăta mai nainte, fieşte-care la rîndul său»1. Deci Racoviţă cade, minat de «neprieteni», ca şi altă dată, Constantin Duca, în aceiaşi cronică. în locul luî vine Nicolae Mavrocordat. încă în urmă, vedem, pe Nicolae Costin lăudînd pe Exaporit, «om ales şi foarte învăţat»2. Ajungînd să vorbească acum de fiul acestuia şi de protectorul său, el nu cruţă nici spaţiul, nici aprecierile măgulitoare, pe care de o cam dată Ni-colae-Vodă le merita mai mult sau mai puţin3. De o dată, ceia ce ne loveşte în această parte a cronicii, e bogăţia ştirilor asupra persoanei autorului ei, odinioară aşa de reseryat,---cînd compila sau îşi strîngea amintirile din trecut numai pentru a ajunge astfel la Domnia patronului său. El ni spune cum Ilie Cantacuzino, temîndu-se de o întîmplătoare Domnie a lui Duca, roagă pe «Neculai Costin Vornicul, fiindu-i cum- 1 P. 68. 2 P. 48. fjjpţ, Şbierea a atras atenţia asupra faptului că la început chiar croni-parui trimite la Domnia luî Racoviţă — «precum s’au arătat mai pre larg scris de Domnia luî Mihaî Racoviţă» — pentru lucruri ce nu fi maî ales pe larg. De aici scotea conclusia că Nicolae cronica decît de la Mavrocordat înnainte. Dar trimiterea răm&ie fi aşa tot neexplicată. Nu se poate ca o cronică maî în-tîiîgi'f.ap&rţiBtnd • în adevăr Ini Nicolae Costin, să se fi pierdut. Şi acele aftă spuse aşa-pe larg nici într’una din cronicele redactate păaălft acea stă. Eu aş vedea maî curînd în această nepotrivire, SC da o prea mare importanţă, una din acele contra-^ IjţfflpŞl^eîndeplinite care se întîmpină totdeauna în lucrări revisie de la autorul lor. Că aceiaşi persoană a nn-y, . schimbarea de Domn din 1709, îmî pare a dovedi, iW^ătea formei şi fondului de sentimente şi idei, şi faptul că în ^despre Racoviţă Ioan Buhuş e introdus aşa: «Ioan Buhuş, ce au ^ofăt-Mare la alţi Domni», iar la Nicolae Mavrocordat în cuvinte n&toare: «Ioan Buhuş, ce fusese şi Logofăt-Mare». EPOCA LUI CANTEMIR 120 nat şi cumnat lui Constantin Ducăi-Vodă», sâ vie la Iaşi, pentru a-î putea da ştire la nevoie, «să nu-1 apuce oamenii lui Cons-tantin-Yodă aice în ţară, şi să aibă şi de grijă lui Ilie Canta-cuzino». Dar, neaflînd nimic despre «Domnia nouă», Costin pleacă «la casa sa»: pe drum primeşte neaşteptata veste a alegerii lui Mavrocordat. Acest-a-1 numeşte Caimacam al său, şi el aleargă la Iaşi să se înţeleagă cu omul lui Vodă, Ienachi grămăticul. La împărţirea boieriilor, el fu miluit cu dregătoria de Vornic-Mare de Ţara-de-Jos. Cronicarul nu uită să pomenească cu mîndrie şi serviciile de interpret ce a făcut la venirea ambasadorului frances Desalleurs : «Trecut-au la Poartă pen ţară şi un sol franţuzesc, anume marchez Dezalor, înnaintea căruia, din porunca lui Nicolae-Vodă, i-au eşit Nicolai Yornicul-cel-Mare de Ţara-din-jos, şi pentru limba lătineasc-ă,—ieşindu-i mai sus de Copoii înnainte cu slujitori, de l-au petrecut pînă aice în oraş la gazdă»1. Tot aşa şi la trecerea lui Iosif Potocki, Voevod de Halicz, venit din Ungaria, unde susţinuse causa revoltatului Răkoczy: «Tri-mis-aîi pe Nicolai Vornicul de Ţara-de-Jos, pentru limba leşască, cu închinăciunea şi cercetarea venirei lui»2 *. El se pomeneşte pe sine ca membru al tribunalului mixt instituit în Moldova pentru a judeca daraverile produse de escesele Polonilor: «şi alesăse şi Nicolai-Vodă pe Nicolai Vornicul de Ţara-de-Jos, ştiind limba leşască, despre partea sa»u. Am spus că, pentru Nicolae Mavrocordat, Costin nu găseşte decît laude şi îndreptăţiri, nesăturîndu-se a mări «înţeleaptă chiverniseala lui Nicolae-Vodă pentru folosul ţerii4». Judecîndu-1 la urmă, istoricul şi panegiristul său îl găseşte «’cinsteş om, şi în filosofii şi în istorii, şi înt-r’altele ce să cade a şti un Domn, era deplin învăţat; ştia şi cîteva limbi»: era religios, cumpătat, milos, darnic, iubitor de a face dreptate orî-şi-cuî. 1 P. 76. Pentru venirea lui Desalleurs, v. Hurmuzaki, SupLI1, pp. 376-7, 379, No. 566. Probabil Nicolae Costin e «secretariul Domnesc» căruia el îi dădu, pentru osteneală, un ceasornic de aur, în valoare de patru-zecî de scuzi; ibid., p. 380, No. 568. Ambasadorul se găsia la Iaşi în ziua de 12 Mart st. n. 1710 ; ibid. 2 P. 77. Şi cu acest prilej laudă şi cunoştinţa de latineşte^ a-Domnului: «Cine s’au tîmplat, cu mare mirare au fost a înţelege limba lătinească din cuvintele alese şi împodobite cu Voevodul de Chiov»; p. 77. s P. 78. 4 Pp. 72-3. MARILE COMPILAŢIÎ DE CRONICI 121 Nu numai* * că Domnul însuşi e apreciat pe deplin, clar cronicarul de Curte nu uită nici pe tatăl lui Nicolae-Vodă. Cum îi plăcea familiei să se spuie, el era, nu Chiot, insular, ci «Ţări-grădean, născut în Ţarigrad». Om puternic şi om învăţat: «mare om la împărăţie, om prea învăţat în toate învăţăturile : aşa filo-sofeştî, astronomeşti» —^ l-am văzut şi pe Nicolae Costin vorbind despre «comete» sau «stele cu coadă» «cum şi teologeşti; carele se arată din cărţile ce au făcut şi se află tipărite ; om vestit şi la împărăţiile creştineşti» l. Panegirist-ul nu uită să vorbească de rolul principal pe care-1 jucă Exaporit-ul la negocierile pentru pacea din Carlowit,^ şi cu acest prilej el întrebuinţează cam aceleaşi cuvinte de care se servise înnainte, la 1699 «Veacurile viitoare nu vor uita», termină panegiristul familiei Mavrocordat, faptele lui Alexandru. Lăiidţud astfel, cu o căldură aşa de neobişnuită şi aşa de nepotrivita cu firea lui proprie, pe Mavrocordat tatăl şi Mavro-fiordaii. fiul, Costin se va sili a pune în cea mai bună lumină actele de Domnie ale acestuia. îi trebuia pentru aceasta oarecare dibăcie, pentru că, întîia oară cînd luă buzduganul Domnesc în mînă, Nicolae Mavrocordat nu prea ştiu ce să facă cudînsul; în multe împrejurări cel puţin. Cu toată originea sa muşătească după femei, el se simţi a străin în ţara încredinţată cîrmuirii sale şi se aştepta la împotrivire, la neîncredere şi răceală măcar, din partea acelor bogaţi, fuduî şi neastîmpăraţi boieri* moldoveni de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Ca şi în Ţara-Romănească la 1716, el fu aspru, violent şi răzbunător din sistemă faţă de boierime, voind să-şi ascundă astfel nesiguranţa şi temerile. Fruntaşi ai principatului, cari stabilise şi scosese Domni, fură întemniţaţi, i.. 1 Din greşală s?a spus mai sus, p. 54, că de Nicolae Mavrocordat se zic “acestea;------- . 2 Cf. pi 48: colegului sau turc i se dă numele supt aceiaşi formă: «Remi-Reiz»; funcţia lui Alexandru Mavrocordat e calificată în ambele locuri de «Tergimanat-Mare»; într’un loc ca şi în celălalt se vorbeşte de învăţătura usitează de o potrivă terminul de a lega pacea. încă o 'eă Nicolae Costin a scris tot letopiseţul, de la 1661 la 1711. "CîîiâfiS ultimul pasagiu, el trimete pentru tratat «aiurile»: — «aşezămîn- * legaturile păcilor, cine va vrea să ştie, va afla aiurile» —, el nu ţşte la propria sa compilaţie, ci la alte scrieri, din care va fi luat ce mai tîrziu ponturile. 122 EPOCA LUT CANTEMIR uitaţi în beciuri sau supuşi la răscumpărări ruinătoare. Ori cît de explicabile ar fi aceste acte din partea unui tînăr străin care voia să se impuie, ele erau de natură să-i păgubească reputaţia, înnaintea contemporanilor ca şi înnaintea viitorimii. Dar Nicolae Costin era acolo ca să îndulcească lucrurile, ca să împodobească lipsurile şi să umbrească acţiunile discutabile. Aceasta cădea de altmintrelea în atribuţiile sale de cronicar oficial, care scrie istoria timpului cum o vrea Domnul1. De la început, Costin ni înfăţişează pe Domn ca un sol al dreptăţii pentru toţi, ascultînd pe ţerani în drumul său către capitală. Intrarea lui în Iaşi e glorificată ca un «alaiu împărătesc şi cu iscusite podoabe». Se semnalează partea nouă, distinctivă, ce se găsia în berâtul de Domnie al noului principe, Dacă Ştefan Luca, cumnatul lui Neculce 2, e pus la închisoare şi liberat numai «cu mare cliizeşie», el dă înnapoi numai ce luase. Nicolae Costin e silit să declare că întemniţarea unor stîlpi ai Moldovei, unor bătrîni şi respectaţi boieri, ca Io an Sturdza, Ilie Catargiu, a produs «mare mirare tuturor» 3, mai ales de aceia fiind-că măsura venia de la un Domn asa de «chibzuit». Dar el descopere îndată ca motive uneltirile lui Iordachi Ruset 4 şi arată că împotriva lui Sturdza s’a adus învinuirea că se priceşte cu Domnii 5; cît priveşte pe Ilie, prigonirea lui îşi găseşte îndreptăţirea în prigonirile pe care el însuşi le ordonase la căderea Domnului precedent. De altmintrelea, prinşii fură liberaţi în curînd şi, dacă ei fură invitaţi întăiu să facă un «împrumut» Domniei, suma «împrumutată» li-a fost restituită în parte la strîngerea desetinei 6. Nicolae Costin nu trece supt tăcere pribegiile prin care se desaproba purtarea Domnului: a lui Luca Vistiernicul, care însă 1 E de observat şi oficialitatea expresiilor din această parte a cronicii : Brîncoveanu nu mai e numit ca înnainte cu acest nume, ci cu acel, recunoscut, de «Basarab-Yodă» ; patriarchuluî de Ierusalim i se zice «Sfinţia Sa» patriarchul. 2 V. pentru dînsul şi Uricariul, xxi, p. 196 şi urm. 3 Pe un al treilea puternic, Iordachi Ruset, Nicolae-1 numeşte de la început «matca tuturor răutăţilor» ; el pribegise la schimbarea de Domnie. 4 «Mai mult vorbele şi îndemnarea» lui; p. 75. 5 Se citează apoi Scriptura, vechiul obiceiu al lui Nicolae Costin, un istoric moralisant. 6 Pp. 75-6. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 123 l; ,. g; îsî cere iertare si se întoarce înnapoi, a lui Savel Banul, care rămîne peste hotar pană în timpul lui Dimitrie Cantemir, la fuga căruia se deschise pentru dînsul o a doua şi veşnică pribegie K Se menţionează lupta la Poartă cu Mihai Racoviţă, dar arătîndu-se dorinţa ce avuse Nicolae-Vodă de a distruge obiceiul pîrilor. Cînd .Antioh Jora e scos din .dregătorie şi apoi închis împreună cu Iordachi Ruset şi alt Iordachi, nepotul său, avem iarăşi lămurirea mîntuitoare: Antioh îşi permisese a-şî mărita fata după tînărul Iordachi, fiul lui Lascaraclii Cupariul Ruset. Cel doi Iordachi se făcuse vinovaţi de speranţa criminală că Domnul va fi mazilit. Şi iarăşi, cînd se roagă boierii, doi dintre cei întemniţaţi îşi redobîndesc libertatea, şi Jora e făcut iarăşi Hatman. Rămînea"închis bătrînul Iordachi, «matca tuturor răutăţilor*, cum ne*â prevenit cronicarul de la început. Pentru a dovedi că nu fă^ă^dreptate-l opreşte, Nicolae-Vodă arată Divanului său, cu motivele sale, scrisorile ce se prinsese la dînsul. Până şi.Buca Vistierul, care nu era, de sigur, omul Domnului, recunoaşte că Iordachi pîiit totdeauna pe Domni şi pe boieri) colefpbsăî. Iar, cînd ţara se mişcă în favoarea bătrînuluî boier, Oftfe* o< jăcuise însă de atîtea ori şi atît de temeinic, Mitropolitul Ghedeon — ca, la Constantinopol, muftiul în asemenea caşuri — e pus să însemne în dosul listei de acusaţii: «Dovedindu-se ■aceste asupra lui Iordachi Vornicul, — moartea». Boierii înşişi beraâ de această părere. s’ar fi gîndit întăiu, în îndurarea sa, «să-i tae limba», de prietenii lui Iordachi. el îi restitui averea chiar, bdu^se a lua de la dînsul douăsprezece pungi de bani.’ pentru prădase ţara. Şi asemenea I asigură Nicolae Costin, au fost cheltuite tot- şi scumpătate, şi numai pentru «nevoile Brîncoveanu, care pusese să i se ardă Galaţii, roilor pentru această faptă. El schimbă pe era cinstit, împoporează pămîntul ţerii prin Savin ţinea pe fata lui Gheorghiţă Şeptelicî. Areh. 'ţff* mn Ia^’> In> P- 343- î» Polonia se găsia încă la 1715, Areh. ist., 124 EPOCA LUI CANTEMIR slobozii, restituie ocoalele tîrgurilor x. în felul acesta el îşi cîştigă simpatiile populare, care se manifestă la mazilia Domnului, în plîngerile slobozienilor pentru pierderea lui. Nicolae Mavrocordat fu scos în ajunul războiului ruso-turc, pentru că în Moldova, în aceste împrejurări extraordinare, era nevoie de un Domn de ţară, iubit de ai săi, sau de o parte din ai săi, şi de un militar. Nicolae Costin nu ştie de asemenea cause. Pentru el, Domnul a căzut, fiind-că s’a lăsat să cază, pentru că anumite lucruri îl obosiau: pribegirea nouă a lui Lupu Costachi, a lui Constantin Comisul, ginerele lui Ior-daclii, a lui Catargiu Spătarul; fiind-că se ştia săpat de Han1 2. Şi cronicarul termină întâia- Domnie a lui Mavrocordat, ţinînd de rău pe Iordaclii, numit Caimacam al lui Dimitrie Canteinir, — împreună cu Jora, un raliat, şi Dabija Păharnicul3,—pentru că spusese crude adevăruri mazilului care-1 persecutase. «Care lucruri nu-i va lăuda nime : a supăra pre Domn la mazilie» 4. Urmează laudele, caracterisarea elogioasă pe care am semnalat-o şi reprodus-o în parte mai sus. Cît adevăr să fie în laudele acestea, se, întreabă cina-va. Pe Nicolae Mavrocordat îl cunoşteam pănă în ultimele timpuri prin cronicarii de Curte, prin cronicarii de oposiţie, prin operele lui literare, care nu spun mare lucru despre natura lui, şi prin scrisorile în care a spus cum a voit şi ce a voit. Impresia generală ce se culege din aceste izvoare, e că a făcut bine, dar că a voit mai mult încă decît l-a ajutat caracterul său aspru şi stîngaciu. Avem însă astăzi şi mărturisirile, pe care le făcea în convorbirile sale cu agenţii suedesi de Briant şi Hylfceen, măr- 1 Pentru slobozii se laudă, cu dreptate, Mavrocordat în corespondenţa sa cu prietenii constantinopolitani. Y. Legrand, &pistolaire, p. BB. 2 Pp. 85—6. 3 Poate din familia lui Eustratie-Vodă. Acesta n'avuse copii cu Doamna sa, pe care cronicile o numesc Datina şi care în realitate se numia Eca-terina, precum se vede din pomelnicul Bisericanilor, Arch. soc. şt. şi Ut. din Iaşi, II, p. 122, din pomelnicul de la Opovo (Traian, p. 56) şi dintr’un act al ei dat la 10 Maiu 1669: «Doamna Caterina, ce au fost a răposatului Dabijei-Yodă» ; Arch. ist.. I1. p. 1B6. Of. si Burada, in Arch. soc. şt., şi Ut. din Iaşi, YI, pp. 220—2. Un frate al său avu însă pe Scarlat, acesta pe Spătarul Ioan, iar din Ioan se născu Matei. Uricariul, XXY, p. 301. 4 P. 86. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 125 turisiri pe care nu se aştepta să le vadă cunoscute şi care sînt cu atît mai interesante. La început, în iarna anilor 1711—2, deci în a doua Domnie, Pumnul propune a se încheia un tiatat mtie el şi Oarol al Xll-lea, retras la Varniţa, de unde intriga mult şi reuşia adesea. De aceasta, spune el, îi pasă mai mult: «Pereat Moldavia, dum-înodo clementia Serenissimi regis gaudere possim». Altă dată 0I vorbeşte luî Briant de «strămoşii săi, a căror sinceritate şi probitate li cîştigase stima tuturor celor ce s au încrezut în eî»1. El asigura pe interlocutorul său că nu s’a plîns Porţii pentru abusurile comise de Suedesi în ţară; iar, dacă a făcut altfel, «să-l trăsnească Dumnezeu în Post»2. Dar altă dată, după veşti nouă din Constantinopol, de bună samă, Vodă se arată violent, fară măsmră în cuvinte: «Expellere, expellere ; pareat mihi do-minatio vestra», începe el a striga la un cuvînt al residentului, adăog4nd apoî, cu «mîndrie», că nici nu vrea să ştie de Voe-vodul de Chiev. în Februar 1713, diapasonul «mîndriei» e şi mai: ridicat* şi Mavrocordat face Suedesuluî aspre mustrări pen-tour eweapondenţa polonă 3. fe un nou trimis, Hylteen, el se araişăf insă plin de duhul blîndeţii şi de dorinţa de împăciuire 4. înhăţat totuşi de experienţa predecesorului său, noul resident scrie după convorbirea avută cu Domnul: «cît poate pune cineva temeiu pe declaraţiile lui, Dumnezeu ştie»\ X* S în judecarea unui politician grec din secomfcăf XVIII-lea, a l*şm instrument al politicii turceşti, trebuie păstrată totdeauna “Vreservă; trebuie crezut rare orî în întregime cuvîntul bun H m ce auzim, lauda sau ocara. Aceşti #rientali erau mai decît ni închipuim noi. urmărind mai departe pe Nicolae Costin, supt Dimitrie ^l^l^bmtraşco-Vodă, — el fu creat Mare-Logofăt de to-fWA activitate literară 6. Dar Logofătul fu lăsat de cele mai multe ori la o parte în primejdioase ale noului Domn. De la dînsul 126 EPOCA LUI CANTEMIR avu Costin toată cinstea, clar nici cît de puţină încredere. Pentru planurile sale mari şi îndrăzneţe, el se adresă la alţi boieri. noi şi tineri, cari. credea el, le puteau înţelege mai uşor şi, în ori-ce cas, trebuiau să le ascundă mai bine şi să le combată mai puţin. Nicolae Costin nu fu. de sigur, complicele de revoltă, de trădare al lui Cantemir, şi poate tocmai de aceia condamnă alianţa cu Muscalii acest elev al şcolilor polone, acest iubitor de creştinătate şi de lumină europeană. Cum poate fi deci un Domn care numeşte pe cronicar Mare-Logofăt, dar nu-1 întreabă şi nu-1 ascultă ? Evident, un Domn bun. dar prea încrezut în sine. în talentul şi cunoştinţile sale. Un Domn bun. care. neîntrebînd, neconsultîndu-se, ajunge a face lucruri rele, foarte rele, a se pierde pe sine şi a pierde ţara. «Om isteţ, ştiind şi carte turcească», aşa-1 judecă pe Cantemir cunoscătorul de carte latinească Nicolae Costin: ni-1 înfătisază la Constantinopol între megliistanii pe cari îi distrează prin conversaţia sa inteligentă şi învăţată, prin sunetele «tamburei», în care era meşter. E numit ca războinic şi în batirul meritelor bătrînului Constantin-Vodă, tatăl lui. Venit în Moldova, el pare a făgădui o bună ocîrmuire în acele împrejurări grele, dar lucrează prea mult după capul lui, «ştiindu-se el pre sine foarte a fi învăţat» 1. Deci fără ştiinţa nimănui dintre boierii mai bătrîni, el tri-mete la Ţarul pe Pricopie Căpitanul. Dar, înnainte de a urmări mai departe urzirea imprudentă a trădării, el face ca şi la Miliai Racoviţă2: culege informaţii de istorie universală, de politică europeană, din «nişte trătaje moschiceşti tiparnice», din nişte broşuri sau ziare ruseşti, după care reproduce 3 schimbul de scrisori dintre Sultan şi Ţar. Vine apoi coborîrea Ruşilor spre hotare, misiunea lui «Ştefan Luca Logofătul, cumnatul lui Ioan Neculcea,) Hatmanul său». Costin nu crede, cum afirmă acest Neculce, cum spuneau par-tisaniî lui Cantemir, înnainte ca Neculcea să-şi fi scris memo-' riile, — nu crede, zic, că Jora ar fi fost înlocuit în Hătmănie 1 Pp. 92. 2 Deci un noii punct de asemănare între cronica anterioară lui Nicoîae Mavrocordat şi cea care urmează,— un noii argument contra teoriei d-luî Sbierea. 3 Pp. 93-8. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 127 cu Neculce pentru că i se aflase la Bender înţelegerile cu Muscalii. ci adaoge: «iară poate fi au fost alte pricini»1. Sfătuin-du-se «numai cu sfetnicii săi cei tineri ca şi dînsul»2. temîn-du-se de o mazilie, care putea aduce moartea după sine. Vodă fuge într’o sară din Iaşi cu Neculcea, «sfetnicul său». — cîtă insistenţă rău voitoare! — cu un Căpitan şi o sută de slujitori, şi se asază în corturi la Aron-Vodă, aşteptînd pe arhanghelii Ţarului. Povestirea continuă în acelaşi ton acru de nemulţămit. Neculcea e acela care «au dat învăţătură Căpitanilor să dea jac în Turci» 3 şi a început astfel făţiş «isprava» 4. C-înd Vodă merge în lagărul lui Şereirietev, îl asistă acelaşi Neculce. pe care Costin nu se oboseşte a-1 pîrî, şi Luca, «fiind cumnat lui Io an Neculce Hatman» 5. La ospeţele date în cinstea Ţarului, el observă, creştin scrupulos, că s’a mîncat carne în post G. Lui Cantemir îi atribuie cronicarul închiderea de Turci la Soroca a «cuscru-său». Iordachi Ruset, care devine aici un personagiu simpatic pentru Nicolae Costin; şi nedreptatea i se pare cu atît mai mare, cu cît Ruset jurase lui Dumitraşcu-Vodă «pînă în de trei ori». In orî-ce cas, el semnează universalul Domnului către ţară, prin care o chiamă în jurul steagului de revoltă. Alături de dînsul sînt Constantin Ruset, pe care Nicolae Costin îl menţionează în suita lui Dimitrie, cînd merge la Şeremetev, Ilie 7 şi Gheorghe 8. Doar găseşte ca explicaţii refusul lui Iordachi de a primi Domnia ereditară, vechia ură dintre Cantemireşti şi Cupăreşti şi «blăstemui ţerii» pentru purtarea de odinioară a acestui boier9. Costin nu găseşte nici un cuvînt de mustrare pentru atitudinea lui Lupu Costachi, care se retrase în Ţara-de-jos, îşi făcu un lagăr pentru dînsul şi ai săi şi aşteptă de aici resultatul ciocnirii de la Prut. Povestind prada Tătarilor veniţi să pedepsească i P. 99. a im. 3 P. 100. 4 «De-acie înainte să vezi ispravă» ! Pp. 100—1. * P. 101. Ca Logofăt al treilea, în Uricariul, XX, p. 188. 6 P. 103. 7 Cantacuzino. 8 Apostol, biv Vistier. Y. o copie cu semnături în Hurmuzaki, Swpl. I1. p. 397. 9 «Şi mira-te-veî de a mai vedea ţeara Moldovei», scrie Nicolae Costin. Pentru întoarcerea lui, v. analisa cronicii lui Neculce. 128 EPOCA LIII CANTEM1R pe hain.—«povestesc bătrîniî că mai aii covîrşit prada care au fost la zilele lui Vasilie-Vodă» —, cronicarul aruncă toată răspunderea, nu atîta pe Domn, ci pe acei cari l-au îndemnat a face ce a făcut. «Să plătească Dumnezeu sfetnicilor carii au cîr-muit pe Dumitraşco-Vodă L» Şi, expunînd soarta lui Cantemuşi a celor ce-i stătuse aproape1 2, el face această reflecţie: «Acest bine au agonisit ţerei Dumitraşco-Vodă cu socoteala lui cea grabnică, de nu se va îndrepta mai în veci3.-» Povestirea lui despre faptele de războiu din 1711 e luată de la martori oculari, căci el însuşi, retras, probabil, la vre una din moşiile sale. n’a fost în lagărul nenorocirii. El a întrebat pentru a da preţioasa şi bine informata sa naraţiune «multe chipuri de oameni aleşi», precum «Ivan căpitanul, carele au fost acolo 4 cu Moscalii» iar, pentru împrejurările de la Poartă, el a fost înştiinţat de un boier, asupra căruia va mai veni prilejul să vorbim: «Maxut Postelnicul, carele au fost capi-cliihae lui Dumitraşco-Vodă». Pe alţi povestitori nu-i numeşte, mulţămin-du-se a cita ca dovadă pe «unii». După Domnia lui Cantemir, într’un capitol anume, Nicolae Costin schiţează Căimăcămia cu hapca a lui Curt Mehmet-Paşa, un Turc dintre cei mai puţini cunoscuţi, care. găsind în calea lui Iaşii lăsaţi în voia nimărui, se instală pentru cîtva timp în Scaunul Domnesc, pe care-1 rîvnia pentru sine 5, şi făcu boieri dintre cîţi nu fugise, nu trădase şi nu se ascunsese6. In cele următoare, care sînt cu atît mai preţioase, cu cît formează singura expunere contimporană şi bogată a celor ce se petrecură în Moldova supt interegn, — Nicolae Costin ascultă de interesele sale politice. El laudă pe Brîncoveanu, care a ştiut ce cale să urmeze în mijlocul greutăţilor politice şi, de şi compromis, şi-a scăpat Domnia prin «negrabă şi chiverniseală bună»; 1 P. 109. 2 Trebuie de văzut însă un adaos al copiatorilor ulteriori în menţiunea .şederii la ^Stoliţă» a lui Dimitrm. 3 Tot un adaos al copiatorilor e acel ce priveşte moartea Doamnei Ca-sandra, care fu îngropată la «Stoliţa Moscului» în Maiu 1713. V. Ist. Imp. otoman. II, p. 801. 4 La Brăila. 5 «începuse... a gîndi lucruri înalte şi a se scrie la cărţi socotitor ţerei Moldovei» ; p. HI. 6 El fusese precedat de un beşleagă, pe care orăşenii îl puseră pe fugă. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 129 Lupu, care ar fi refusat Domnia, e mustrat pentru a fi primit situaţia de Caimacam în locul lui Ioan Mavrocordat, care era «om mare, de la Uşa împărătească, şi frate de Domn, şi încă şi Tergiman». îl denunţă pe urmă că a luat mulţi bani, pentru a-î îndreptăţi astfel închisoarea de opt luni la Varna, din care-1 scapă apoi Brîncoveanu 1. Cronica se încheie cu epitropia lui loan Mavrocordat şi cu numirea în Scaun a fratelui său Nicolae, pe care fireşte că ţara o primeşte cu bucurie. Din partea lui, Ioan părăseşte în pace Moldova, pe care o găsise turburată. Un cutremur din Octombre 1711 e ultimul lucru pe care-1 pomeneşte Nicolae Costin. El scria la Iaşi, cum dovedesc o mulţime de locuri în cronica sa, într’unele din care spune apriat: «aice la Iaşi». în Septembre 1712 el plecă la moşie şi muri fără de veste acolo2, lăsînd cro-nica_şa proprie neterminată, iar compilaţia cu lacune şi fără unitatea şi legătura ce ar fi resultat dintr’o ultimă revisie. Aici e locul să ne întrebăm în ce formă a fost transmisă această cronică neisprăvită, nerevisuită, incompletă. Cum se va vedea îndată, la moartea lui Nicolae Costin Dom-N nul dădu sarcina «publicării» în manuscript a lucrării, a continuării şi armonisării ei unui simplu scriitor de documente, lui Axintie Uricariul. Prelucrarea aceasta a prelucrării ni e păstrată în parte într’o sumă de manuscripte : ea cuprinde Predoslovia lui Nicolae Costin, lista autorilor dată de el, Cartea despre început, de la Zidirea Lumei înnainte, letopiseţul lui Ureche, am^: plifîcat de învăţatul Logofăt, şi drept continuare Miron Costin 3. 1 Cum vom vedea, Nicolae-Vodă prefera să se creadă că el a fost acela care a scos pe boieri din închisoare. Aşa a spus-o el singur în corespondenţa sa citată, şi aşa a învăţat şi pe Axintie Uricarul a spune. 2 «După ce au trecut un an, în luna lui Septemvrie», adecă în Septembre din anul al doilea al Domniei lui Nicolae-Vodă; ar ieşi 1713, socotind anii, ca de obi'ceiu, din luna numirii, dar vedem tot în Axintie pe succesorul lui în Logofeţie încă în 1712. 3 Iată acele manuscripte: a) Ms. 115 al Bibi. Ac. Rom., acel de care s'a servit pentru ediţia sa M. Kogălniceanu: cuprinde şi deosebiri faţă de textul imprimat, atît prin adausuri: la orbirea lui Ilias, la pierderea Chiliei de Moldoveni, la Ştefan-cel-Mare, cît şi prin orînduirea materiei. Poartă la p. 155 jos numele lui «Ioan Costandin Mihaiu Cehan Racoviţă»; l>) Ms. 125 al aceleiaşi Biblioteci, prescris de un Ioniţă Chirica, înnainte de 5 9 130 EPOCA LUI CANTEMIR Există însă şi manuscrise care se continuă cu cronica de la 1661 înnainte şi chiar cu Axintie Uricariul1. Mai cunoaştem apoi şi un alt tip, care ar putea fi crezut anterior vremii cînd Nicolae Costin capătă misiunea sa oficială, de pe atunci anume, cînd singură «Cartea sa despre început» era cunoscută, dacă n'ar cuprinde Prefaţa lui Nicolae tocmai în forma dedicată Domnului. Această colecţie, pe care ni-a transmis-o şi un manuscript Domnesc, ce se afla încă în Ţara-Romănească pe timpul lui Ştefan Racoviţă, conţine Prefaţa lui Nicolae, ceva din «Cartea» acestuia 2, partea introductivă şi însăşi Viaţa Lumii de Miron Costin, «înţelesul stihurilor cum trebuie să să cetiască» şi «înţelesul pildelor ce sănt în stihuri», de acelaşi, pasagiul «pentru împăraţii a Rămului» 3 din «Cartea despre început», un fragment din «Ceasornicul Domnilor» : graiul solului tătăresc către Alexandru cel Mare şi răspunsul acestuia, «Epigramma preasfinţitului părinte Dosoftei proin mitropolit Suceavschii», «stihuri împotriva zavistiei», «Predoslovia cătră prea înnălţatul Domn» 4, Istoricii lui Nicolae Costin, «Cartea» acestuia, în continuare şi, în fine, Ureche sau Simion Dascălul, în forma pe care au căpătat-o de la compilator 5. Iulie 1823. începutul lipseşte. Nicolae Costin e întrerupt prin cuvintele următoare, ce se află înnainte de versurile de care am vorbit: «Păn’aice acest litopisăţ iaste scris di pre izvodul ce s’au fost scris de răposatul Ne cui ai Costîn, ce au fost Vel Logofăt»; c) Ms. 4 al. Bibi. centrale din Iaşi, descris în V. A. Urechiă, Miron Costin, Opere complete, I, p. 30 şi urm.; d) Ms. 256 al Bibi. Ac. Rom. E un vechiu ms. acefal şi neterminat; e) Ms. 400 al aceleiaşi biblioteci. începe abia la Dragoş şi se opreşte la Domnia lui Gaşpar-Vodă; f) Ms. 492 al aceleiaşi biblioteci. îi lipseşte începutul, şi cronica lui Miron Costin nu e nici aici terminată. Pe margine sînt însemnări interesante, ca: «Aice vedzî cum au nemerit Daţii la aceste locuri, unde-î acum Moldova şi ţ[a]ra muntenească şi Ardialul» ; «Caravlah: Grecii dzic Bogdanovlahia, iară Muntenilor», «Marcomani sint Nemţii»; «Ungurii să numescu de pe Iuhra, unde s’au născut, şi să numescu Unguri, tot nu niarn sănt cu Tatarii». 1 Unul e nl 56 al Bibi. Ac. Rom., care, aşa cum ni s’a păstrat însă, nu cuprinde începutul. 2 Pană la p. 27 din ed. Kogălniceanu. ! 3 Ed. Kogălniceanu, p. 57 şi urm. 4 Cea tipărită în Gaster. 0 Ms. 401 e mult mai complect, de şi într’o scrisoare foarte urîtă. El se opreşte la lupta lui Ştefan-cel-Mare cu Albert al Poloniei. Ms. domnesc MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 131' într’un nou tip se dă numai cronica lui Nicolae-Vodă, de la întâia Domnie a lui. şi ea e pusă în legătură cu prefaţa lui Radu Popescu, cu Viţa lui Roset, cu cronica Popescului şi chiar expediţia din Moţeia * 1 2 3 * * * *, Afară de părţi deslipite din cronică, păstrate în deosebite manuscripte Cunoaştem şi titlul pe care-1 purta compilaţia lui Costin în ultima formă dată de Axintie Uricarul. Se află într’un manuscript al d-lui C. Erbiceanu: «Leatopiseţul ţârei Moldovei, acum după izvoade scos cu porunca prea-luminatuluî şi înnălţatului Domnului nostru Ion Neculae Mavrocordat Yoevod, cu mila lui Dumnezeu Domn şi oblăduitoriu a toată Moldovlaliia, în anii de la Zidirea Lumeî 7221, iar de la Naşterea lui Christos 1713, mesiţa Octovrie 20'zîle, de Miron — sic — Costin, care au fost Logofăt-Mare în Moldova» 8. Dar să facem mai de aproape cunoştinţă cu orînduitorul liîr-tiilor lui Nicolae Costin. cu Axintie Uricariul. II întîlnim numai supt acest nume, aşa încît. familia lui ni este necunoscută. Rolul său politic — e vorba de un redactor de documente — n’a putut să aibă nici o însemnătate. De sigur că nu era din neam de boieri mari, fiind că fiii marilor boieri nu-şi începeau nici o dată cariera în asemenea dregătorii, ci în demnităţile de Curte de ranguil al treilea: postelnici, logofeţi, comişî, etc. 353 conţine şi Viţa de Nicolae Ruset, despre care vom mai vorbi. Cf. şi Mel-hisedec, Biblioteca de la Miclăuşam, în Rev. p. ist., arch. şi fii., V, p. 148; Urechia? Miron Costin, Opere complete, I, p. 24 şi urm. Ms. 731 al Bibi. Ac. Rom. cuprinde : Prefaţa lui Miron Costin, lista istoricilor, Introducerea lui Nicolae Costin, părţi din compilaţia lui Nicolae, — pentru a trece apoi la Neculce. 1 Ms 239 al Bibi. Ac. Rom. Cf. Melhisedec, l. c., p. 147. Mss. 58, .1299, ibid. 2 Ms. 601 al Bibi. Ac. Rom.; sec. xvm. Conţine numai Domnia luî Ştefan cel Mare: îl vom analisâ la capitolul despre Vartolomeiu Măzăreanul. Sau un ms. în care s’au copiat numai împrejurările externe intercalate şi pe care-1 citează d. Kogălniceanu, în Arch. Rom., I, p. 69. Pentru o variantă a cronicii lui Nicolae Costin, primul tip, vezi descrierea, de G. Constan-tinescu Rîmniceanu, 0 nouă variantă a cronicei lui Nicolae Costin, în Arch. soc. şt. şi Ut. din Iaşi, VI, p. 419 şi urm. 3 Semnalat e acest manuscript, care conţine tipul cu versurile ameste- cate, de d. Urechiă, în lucrarea citată, I, p. 679 şi urm. — Analog e acel dintr’o copie de la 1746 : «Letopiseţul ţerei Moldovei. Scrisu-s’au cu po- runca prea luminatului Domn al Moldovei Măria Sa Ion Neculai Mavro- cordat Voevod, — însă depre izvodul răposatului Nicolae Costin, ce au fost Logofăt-Mare». V. Melhisedec, l. c., p. 147. 132 EPOCA LUI CANTEMIR Asupra luî se poate culege deci puţin în documentele timpului. II întîlnim, în adevăr, mai mult în josul uricelor pe care el le compune şi pe care le iscăleşte într’o frumoasă şi ceteaţă scriptură* Ca uricariu — une ori îşi zice diac, ceia ce e acelaşi lucru — Axentie se află întăiu, din cîte acte de pe atunci cunosc pănă astăzi, la 17 Novembre 1707 h La 20 Maiu 1708 dăm iarăşi de «diacul» nostru1 2. în Mart 1710, «Ezoviţiî leşeşti» din Iaşi îi dau şese costande3. El redactează documente şi la datele de 20 Ianuar 17124 şi de l-iu Februar al aceluiaşi an5. La 20 Decembre 1713, după moartea luî Nicolae Costin, al cărui subaltern era, fiind diac de Logofeţie, el semnează importantul hrisov al luî Nicolae Mavrocordat pentru pogonărit: «Acsăntie Uricariu» 6. Un alt act însemnat, acela prin care Mihai-Vodă Racoviţă recunoaşte dreptatea Vistiernicesei Maria Cantacuzino, despoiată de Mavrocordat, e opera lui Axintie7. Supt Logofeţia luî Uie Catargiu, în 7227 — 1718 şi 1719 —, el iscăleşte documentul prin care Logofeteasa Ileana Costin pierde una din moşiile ei8. De aici îl pierdem din vedere, şi ar fi, de sigur, riscat să se afirme că Axintie biv Vel Paharnic din 1763, care hotăreşte satul Cristeştii, ar fi al nostru, pe singurul motiv — căci altul nu este — că ambii purtau acelaşi nume de botez nu tocmai obişnuit9. Asa încît nu ştim măcar dacă el a ocupat vre-odată altă sarcină decît aceia de la care şi-a luat numele supt care-1 cunoaştem; însă, de obiceiu, diacii nu urcau treptele boieriilor, — nici chiar cei mai preţuiţi de Domnii lor şi mai bogaţi. Axintie avea practica scrisului, compunerii, căci diacul era chemat adese ori să alcătuiască documente cu o formă literară împodobită şi aleasă, documente care erau, ca acela al judecăţii 1 V. A. Urechiă, Despre slobozit, în An. Ac. Rom., secţ. ist., IX, p. 164. 2 Urechiă, Miron Costin, Opere complete, I, p. 172. 3 Iorga, Studii şi documente, I, p. 68. 4 Urechiă, l. uit. cit., I, p. 174. 5 Uricariul, XV, p. 273. 6 Uricariul, I, pp. 49—50. 7 Uricariul, V, p. 377. 8 Bibi. Ac. Rom., doc. LXXI1I/42. V. Apendice I. 9 Urechiă, Miron Costin, Opere complete, I, pp. 186—8. Semnătura luî s’ă reprodus în Uricariul, IX, No. 2, pl. I. Pentru un C. Axintie, copietor de! cronică munteană, Bis. ort., XV, p. 883 şi urm. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 133 luî Neculce x, capitole ele cronică sau disertaţii juridice, ca altele de pe acel timp. Nicolae Mavrocordat putea să fie încredinţat că următorul lui Costin în sarcina de istoriograf oficial va da o expunere corectă, o povestire meşteşugită, aceasta fiindu-î meseria de multă vreme. îl ştia şi om învăţat, cunoscător de carte latinească. Prosâ luî e plină de neologisme, asemenea cu acelea care se află la Nicolae Costin; culegem cuvinte ca: «complimenturî», «ordinanţ», «rezident», «manifest», «protecţie», «ofiţer», «secretar», «politice», «protectori». Cronicarul ni spune de visitele pe care, din ordinul Domnului, le făcea luî Stanis-lav Leszczynski, cînd acesta, viind pe furiş din Ardeal, se afla prisonier de Stat, în Iaşi, la Trei Ierarclii: «Precum zicea către unii, cînd mergeam, trimişi de Domn, cînd era în Iaşi, la Trei Sfetitele: Am văzut un triumf terebile». Dar nu numai că i se dădeau, ca şi şefului său Nicolae Costin, misiuni care cereau cunoaşterea limbii latine, nu numai că reproduce în neologisme româneşti frase latine auzite; el face şi citaţii în latineşte. Astfel citează devisa luî Carol al XlI-a: «Oculis dormitat apertis»1 2. Aiurea reproduce chiar, în original şi tălmăcire românească, scrisoarea fostului rege al Poloniei către Yoevodul moldovenesc: «care scrisoare am ^scris-o», zice el, «şi aici, lătineşte. precum era scrisă»3. Şi trebuia să spunem că traducerea uricariului romîn nu e numai foarte exactă, dar şi întipărită de eleganţă. Se vede că Axintie, un rar diac, ştia şi greceşte. Nu pentru că întrebuinţează într’un loc, pentru neologismul latin «triumf», pe acel, grecesc, de «tria-mv», ci pentru că ne pomenim că aminteşte cetitorilor săi spusele poetice ale lui «Euripid, scriitorul de tragedii» 4. Va fi rupt şi ceva turceşte, căci îl vedem vorbind cu competenţă de «panzehruri» şi ctenzroiruri» 5, care sînt necunoscute^profanilor. ^ Acestea erau cunoştinţile lingvistice ale diacului Axintie. Ele nu erau inferioare acelor pe care Nicolae Costin le cîştigase în Polonia. Pe acesta căpătase el misiunea de a-1 continuă, şi el 1 De care va fi vorba mai la vale. 2 P. 186. 3 P. 157. 4 P. 158. 5 P. 130. 134 EPOCA LUI CANTEMIR înţelegea să facă această continuare în acelaşi stil. precum trebuia să fie, neapărat, în acelaşi sens. Imitaţia apucăturilor lui Costin se vede de la început. Ca şi acesta, Axintie trimete pe lectorii săi, pentru a-i lumină, la cărţile sfinte şi la autorul de preferenţă al Logofătului moralist, la ^sus Sirali. Ca şi acesta, nu pierde nici odată prilejul de a sfăt^^-4»op«Ifsa. Pentru a scusă lungimea şi îmbielşugarea în amănunte a naraţiunii sale, el aminteşte că «şi de la cele ce se văd a fi socotele mici pot cei înţălepţî a se folosi şi a lua lumină»1. Vorbind de pîrile ce se îndreaptă contra lui Nicolae-Vodă după întâia lui cădere din Domnia Moldovei, el mustră pe pîrîşî : «A se pune în price cel mai mic cu cel mai mare este nebunie 2>>. Aiurea, el suspină . asupra păcatelor, de care nimeni nu poate scăpa: «Nu poate nime să fie în lume şi să nu greşească» 3. Pomenind purtarea rea, faţă de Moldova şi Domnul ei, a Voevodului de Chiev, de un neam aşa de bun, totuşi, el exclamă: «Ce foloseşte neamul cu aşa fire», şi găseşte potrivit să ne informeze cu acest prilej că «pe Dumnezeu oamenii cei de mult îl zugrăviau cu picioarele de lînă şi cu mîni de her4». El laudă în cuvinte călduroase pe Costin, care fusese poate patronul, ocrotitorul său. «Acel vestit», scrie Axintie, vorbind de moartea Logofătului Nicolae, «carele era şi din părinţi, bla-gorodnic şi învăţat, — feciorul lui Miron Costin, şi dintru sine cu adevărat împodobit cu învăţătură, şi-l avea Nicolai-Vodă întru deosebită dragoste şi socotinţă5.» La cronica lui trimete adesea: «precum s’au scris la Domnia lui Dumitraşco-Vodă6», «poncturile le trec, pomenindu-le foarte pe scurt, de vreme ce le-au scris alţii mai nainte de mine7», «precum s’au scris după Domnia lui Dumitraşco-Vodă8». J^In această cronică se pare că el deosebeşte partea personală a lui Nicolae Costin de compilaţie şi partea tratată pe larg, 1 La început. 2 P. 123. 3 P. 128. 4 Sic. P. 156. 5 P. 172. r> P. 126. 7 P. 126. ^ Ibid. marile compilaţii de cronic! 135 de la urmă, de introducerea pe scurt, care e povestirea anterioară celei d’intăiu Domni! a lu! Nicolăe Mavrocordat. Pentru dînsul cea d'intăiu, pe care o continuă după acelaşi plan, ar fi «istorie», iar restul ar formă numai letopiseţul terii. «Precum se văd», scrie el, «în letopiseţul ţere! şi într’această istorie1». El numeşte lucrarea sa «această istorie2», dar spune şi de Nicolae Costin că «a scos cu osteneala lui», a izvodit adecă, «istoriile ţereî Moldovei3» şi citează descrierea bătălie! de la Pultava, ca aflîndu-se «la această istorie4». Există însă deosebiri între cel d’intăiu şi cel de-al doilea dintre cronicari! de Curte ai lu! Nicolae Mavrocordat. Fără a fi un mare povestitor ca Neculce, Axintie are mai multă libertate în mişcarea stilului decît Costin, şi e ma! supus decît acesta impulsului sentimentelor. îl vedem admirînd vitejia nortmană şi credinţa eroică a Suedesilor faţă de nenorocitul lor rege aproape nebun: «Şi adevărat mi se pare că n’ar fi alţi oameni în lume a nu se teme de moarte ca Svezi! şi a avea atîta dragoste către Craiul lor, cît, de li-ar fi zis cineva tuturor să moară pentru folosul Craiului lor, toţi, pe loc, ar fi murit 5». Aceasta cu toate că Suedesii nu trăiră nici odată prea bine cu Domnul pe care-1 servia şi glorifica Axintie 6, şi de aceia e şi calificat Carol al Xll-lea în cronica lui Axintie chiar de «om cumplit şi cu multă răutate asupra neamului creştinesc7». Şi, în alt loc, povestind despărţirea lui Nicolae-Vodă de serascherul Abdi-Paşa, trimes de la Hotin în Egipt: «Cînd s’au despărţit de Nicolai-Vodă, i s’au umplut ochii de lacrimi şi-i zicea să nu-1 uite8». Iar, la ruina lui Brîncoveanu, care pîrise pe Mavrocordat în timpul de restrişte din 1711, care inteţise contra lui pe boierii ce fusese închişi la Varna şi primise, de sigur, în schimb, servicii asămănătoare, cronicarul oficial, arătînd durerea lui Nicolae la vestea căderii temutului vecin — «mult i-a părut rău 1 P. 158. 2 im. 3 P. 172. 1 P. 166. 5 P. 151. 6 V. şi mai sus, p. 125. 7 P. 166. 8 P. 165. 136 EPOCA LUI CANTEMIR şi foarte s’au întristat1»—îi tînguieşte astfel soarta: «Acel să-vîrşit au luat acel vestit Domn Băsărab-Vodă, carele au domnit două-zeci şi şapte de ani cu multă fericire şi au făcut ţeara muntenească ştiută şi vestită în multe părţi a lumei2». Rămîne acum să urmărim în Axintie Uricariul transformările voite şi ştiute pe care le sufere adevărul istoric, să considerăm aspectul supt care-i place a înfăţişa cele ce le povesteşte. «Voind a scrie». începe el, «a doua Domnie a lui Nicolae-Vodă. fac începere de unde au părăsit răposatul Nicolae Costin ce au fost Logofăt-Mare; carele au scris Domnia cea d’intăiu a lui Nicolae-Vodă. şi au scris pană au mers Nicolae-Vodă la Galaţi şi au trecut Dunărea, mergînd spre Ţarigrad, şi, acolo părăsind, au început a scrie de Domnia lui Dumitraşco-Vodă Cantemir.* Continuatorul îşi propune, nu să povestească istoria Moldovei de la venirea în Scaun a doua oară a Domnului său, ci să şi întregească pe Nicolae Costin, care părăsise persoana lui Mavrocordat la mazilie şi se întorsese la dînsa numai în 1711, cînd principele dobîndi iarăşi Domnia. Cum se vede, Axintie urmăreşte mai de aproape pe patron decît Nicolae Costin pe Domnul care-1 înnălţase şi-l preţuise. Lucrul e firesc la un mic boierinaş, şi tot aşa de firesc e să vedem pe Axintie, nu scusînd, ca predecesorul său, greşelile lui Vodă, ci, mai simplu, mai prudent şi mai slugarnic, trecîndu-le supt tăcere, pentru ca să vorbească numai de lucrurile cu care Mavrocordat se putea făli. în 1711, Nicolae-Vodă a dus o viaţă foarte nenorocită la Constantin op ol. îl pîria succesorul său în Moldova, acel Dimitrie Cantemir în care coborîtorul, în linie femeiască, al lui Alexandru-cel-Bun vedea un «rob din Sciţia», îl pîria Brîncoveanu. Chemat la pîră. el nu îndrăzni să se înfăţişeze, şi fugi, mulţămindu-se a-şi arăta în scris, către Sultan, dreptatea. Cînd i se oferi Domnia din nou, i se ceru suma de cinci-zeci de pungi, şi fu închis pănă la plata lor. Axintie ni zugrăveşte acest timp de restrişte al stăpînului, pe care ni-1 arată sprijinit, în nenorocirile sale, de Dumnezeu, pentru «bunătăţile» ce făcuse în ocîrmuire. Pronia lui îl scoase din 1 P. 163. 2 Ibid. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 137 închisoare şi zădărnici toate încercările concurenţilor lui. Aşa se risipiră fără folos pîrile lui Dimitrie Cantemir, falsificatorul de socoteli, silinţile lui Mihai Racoviţă, care susţinea că pe dînsul îl vrea ţara de Domn. stăruinţile şi cheltuielile lui Antioh-Vodăr fratele hainului Dimitrie, şi lui Constantin Duca, apăsat înnain-tea Turcilor de amintirea omorului Capugi-başei. «Voia lui Dumnezeu» aduse iarăşi pe Nicolae-Vodă în Domnia pe care abia o perduse. El vine, în povestirea lui Axintie, însufleţit de duhul milei, al bunătăţii şi al iertării. Nicolae-Vodă e acela care, de la început, cere Vizirului să libereze pe cei trei boieri închişi la Varna. Re-fusat odată, cu un «nu se poate», el nu se părăseşte de gîndul cel bun, ci stăruie din nou, în repeţite rîndurî, îngrijind şi de soţiile lor, rămase în ţară. Boierii, cari îl credeau însă duşman, aduc intervenţia Hanului în favoarea lor şi, scăpînd printr’însa, ei se duc la principele tatar pentru a-i mulţămi, şi apoi la Brîncoveanu, supărînd ast-fel, fără dreptate, ca şi prin scrisoarea lor acră, pe Domnul nevinovat faţă de dînşii. Acesta li dă, în schimb, asigurări că vor fi primiţi bine şi, cînd ei se întorc în sfîrşit, el face pe Lupu Costachi, Mare-Vornic de Ţara-de-jos, iar pe Jora, Mare-Logofăt la moartea lui Nicolae Cos-tin. Mai mult, el scoate şi pe Maxut, care fusese uitat. Aşa po-vestindu-se lucrurile, de sigur că nimeni nu poate învinui de spirit de răzbunare şi de prigonire pe Mavrocordat. In schimb, se laudă acea fiară lacomă de sînge, care aduse peirea în curs de doi ani de zile a doi Domni munteni, Vizirul Alî-Paşa, a cărui osîndire vom vedea că se întîmpină în cronicile muntene. «Atîta era de învăţat», scrie Axintie, «la lucrurile politiceşti şi isteţ la minte, cît pociu zice că n’au stătut nici-odată la împărăţia turcească Vizir ca dînsul» în ceia ce priveşte acum, nu pe puternicii din timpul inte-regnului, ci ţara însăşi, Nicolae-Vodă o găseşte pe atît de ruinată, pe cît de îmbielşugată şi de prosperă o lăsase. Cuprins de «mare jăle şi durere», el se ocupă s’o reorganiseze şi s’o împoporeze. Scoate robii, chiamă pe pribegi, ridică desetina de asupra boierilor, mazililor şi mănăstirilor, împiedecă pe Turcii ce voiau să încalce pămîntul ţerii, se luptă pentru a păstra i i P. 1B8. 138 EPOCA LUI CANTE3IIK Moldovei Ho ti nul, a cărui pierdere a fost «ca o rana ţereî» iartă, maî târziu, dajdea clerului: dacă totuşi ţara-î rămîne datoare, aceasta se face după o socoteală în regulă. 0 mare greutate pentru NicolaeA' odă în aceasta Domnie a fost presenta Suedesilor şi Polonilor aliaţi cu dînşil în Moldova, întreţinerea şi suportarea acestor lacomi şi nesupuşi soldaţi străini, al căror rege exercita şi din retragerea-i de la Bender. din acel întu- 4 necat unghiu moldovean în care-şi ascunsese durerea de învins, o mare influenţă asupra sfaturilor turceşti păna în ajunul ducerii sale, ca prins de războiu, spre Constaritinopol. Din corespondenţa agenţilor suedesi1 2 se poate vedea grija de rege a Domnului, nemulţămirea-i pentru excesele oaspeţilor fără voie pe cari trebuia să-i ţie, toate nesiguranţele, contrazicerile şi scăderile gîndurilor şi sentimentelor sale. In Axintie. se vede numai ura Domnului faţă de Carol al Xll-lea, pe care «l-au giudecât Dumnezeu»3. faţă, mai ales, de Voevodul de Chiev, despre care se miară cronicarul oflcial cum de «l-a răbdat Dumnezeu» să facă toate cîte le-a făcut4. Asupra acestor lucruri neplăcute nu insistă însă Axintie, şi el povesteşte mai degrabă evenimente petrecute peste hotare. Nicolae Mavrocordat a trăit, de sigur, mai bine cu Muntenii în a doua Domnie decît în cea d’intăiu. Dar aceasta n’a împiedecat, cum am văzut, pentru Brîncoveanu rivalitatea şi pîrile. Domnii munteni vedeau în incoruptibilul Nicolae-Vodă un spion turcesc pentru purtarea lor veşnic trădătoare, iar el însuşi vedea într’înşii pe acei cari ocupau un tron mai bogat, mai strălucitor şi care-1 ispitia. Nu e îndoială că el a contribuit la căderea lui Brîncoveanu şi, maî tîrziu, a lui Ştefan Cantacuzino, pe care-1 înlocui. Despre acestea însă, nu va fi Axintie acel care să ni spuie ceva. Numele lui «Băsărab-Vodă» e pomenit de cîte va ori, ca să se vadă cît era de vinovat el faţă de Mavrocordat. La căderea celui d’intăiu auzim tînguiri, dar nu ni se dau explicaţii complete5. Iar, la scoaterea lui Ştefan Cantacuzino, lucrul e înfăţişat ca şi cum ar fi fost o surprindere pentru Domnul Mol- 1 P. 158. 2 Citata şi întrebuinţată mai sus, p. 125. 3 Pp. 154-5. 4 P. 156. 5 P. 136. MARILE COMPILAŢII LE CRONICI 139 do vei. Pe neaşteptate vestea numirii lui Nicolae în Ţara-Ro-mănească e împărtăşită lui «Iuliand Dumitrachi», agentul lui la Poartă, şi se trece la expunerea amănunţită a strămutării: numirea de Caimacami la Bucureşti şi primirea la Focşani. O listă si o caracterisare a boierilor pe cari Mavrocordat i-a avut în Moldova încheie cronica, din cunoaşterea căreia singură multe lucruri ar ieşi nelămurite. Materialul de care s’a servit scriitorul lui Vodă este foarte variat şi sigur. Multe le ştia, evident, prin sine, fiind la Curte, de unde se vedea toată viaţa politică. Anumite lucruri, de un caracter mai tainic, le va fi aflat de la Domn. Mărturii ale boierilor au fost şi ele întrebuinţate, şi întîlnim, ca şi la Nicolae Costin, lămuritorul «spun»1. Ca izvoare scrise a avut. spre deosebire de Nicolae Costin, pentru Domnia lui Nicolae Mavrocordat, acte oficiale, pe care le şi reproduce une ori, în întregime sau numai în parte. Ast-fel, pe lîngă scrisoarea latină, de care am mai vorbit, epistola lui Nicolae-Vodă către fratele său Ioan, la luarea Domniei2 3, «cartea» boierilor de la Varna, prin care anunţă lui Vodă liberarea lora, firmanul pentru numirea lui Nicolae ca Domn al Ţerii-Romăneşti, în 1716 4. Afară de aceste mijloace de informaţie, Axintie, un om luminat şi un intim al Domnului, recurge, pentru afacerile europene, şi la alte izvoare scrise. Aşa, la Polonii regelui Suediei, el se raportă la «gazeturi» 5, la pornirea lui Stanislav către Bender pomeneşte avisiile ce înştiinţară pe Domnul Moldovei despre acest fapt6. Iar pentru caracterul rău al lui Carol al 1 P. 128. 2 «Iubite frate. îţi mulţămim foarte căci ai pus nevoinţa de n’ai lasat să peară acei boieri. Vei avea şi de la Dumnezeu plată şi de la noi mulţumită.» P. 128. Se citează şi scrisoarea Domnului către Logofătul Ioan Buhuş. 3 «Iată că ne scoase şi pe noi Dumnezeii dintr’această închisoare, cu mîna Măriei Sale Hanului, fiindu-ni Măria Sa stăpîn vechili şi aflîndu-ni dreptate.» P. 187. 4 «De vreme ce ne slujeşti cu dreptate şi te pui tare pentru raia, iată că te-am miluit cu Domnia Ţeriî-Romîneşti.» P. 170. 3 «Scriau în gazeturi»; p. 185. 6 «Nişte avisiî ce scriau» ; p. 1-16. Aceste aerisi erau o gazetă manus-criptă pe care o primiau, plătind abonamentul, oamenii politici sau cei j ce se interesau de politică. Din fie-care centru mai important porniau I asemenea avvisi. 140 EPOCA LUI CANTEMIR XII-lea Axintie trimite la «istorii» care nu sînt acele ale Moldovei l 2. Axintie n’a început a-şi redacta lucrarea îndată după ce sfîr-şise cu coordonarea moştenirii literare a lui Isicolae Costin. Am văzut din titlul compilaţiei acestuia că ea a început să circule o lună după moartea autorului ei. în Octombre 1712,-. El însuşi ni spune că «a început după ce au trecut lî'uî^ani din a doua Domnie a Măriei Sale şi a intrat într’al patrule an», deci după luna lui Decembre din anul ]gl4[/ Cercetarea indicaţiilor cronologice împrăştiate ici şi colo în naraţiune întăreşte această afirmaţie. Ast-fel, de Pahomie episcopul Romanului, care a păstorit pănă în 1714 3, se spune «Pahomie carele era episcop de Roman4». La început chiar, fiind vorba de regele Suediei, Axintie se exprimă ast-fel: «Nici ştia cele ce se gătiaîî să-i vie asupra, precum se va scrie la rîndul său întîmplarea», şi se ştie că atacul lui Carol al XII-lea în Bender, de oaspeţii pe cari-i scosese din sărite cu capriciile lui de femeie, s’a făcut la 12 Februar 1^13 5. Sînt însă unele alusiî la evenimente istorice, unele calificaţii de persoane, care nu se potrivesc cu această dată, dar nici cu tonul povestirii, nici cu alte elemente de datare. Lui Hrisant, patriarchul Ierusalimului, care e mult lăudat pentru participaţia sa la opera de cultură a Domnului, i se zice «prea-fericitul chir Hrisant6», o califîcaţie ce se dă numai morţilor, cînd ştim că acest prelat a trăit pănă în 1731. Şi mai curios pare cînd, la arătarea carierii ulterioare a lui Stanislav al Poloniei, se spune că a trecut pe urmă, fiind socrul lui Ludovic al XY-lea şi pro- 1 «Precum scrie la istorii» ; p. 166. 2 1713 e o greşală la prefacerea anilor de la Facerea Lumii, cari sînt 7221, în ani de la Hristos, greşală — neînceperea anului de la l-iu Sep-tembre, ci de la l-iu Ianuar —, pe care însuşi Nicolae Costin o face curent în cronica sa, înşelînd adesea pe cine nu-î cunoaşte acest defect permanent. 3 Melhisedec, Cronica Romanului, I, p. 336. 4 P. 131. ° Voltaire, Histoire de Charles XII, p. 326. 6 P. 161. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 141 tegiatul politicii francese, clin Danzig în Lotaringia, «şi acolo au fost pană la sfîrşitul vieţii sale» b Dar fuga lui Leszczynski din Danzig e clin 1734, cesiunea Lotaringieî către dînsul s’a făcut abia în 1737, iar moartea bătrînuluî duce şi fost rege, care luneca din jilţul, în care dormita, în flăcările căminului, se în-tîmplâ în 1766 numai1 2. Se mai menţionează apoi aici —nepotrivirea cronologică e mai mică — moartea lui Carol al Xll-lea, şi acesta muri tocmai la 11 Decembre 1718, pe cînd cronica lui Axintie, începută în 1714-5 şi ţinută în curent cu evenimentele ce se petreceau, a trebuit să fie terminată cu totul în 1716. înnainte de a da explicaţia, trebuie să se observe încă un lucru. Axintie începuse cronica sa, începuse a-şi da partea în letopiseţul oficial al ţerii din ordinul lui Nicolae Mavrocordat, dar el nu înţelegea să se oprească aici, ci, făcînd ca Nicolae Costin, să ducă mai departe, cît va trăi, istoria Moldovei, ori că mai era să vie, ori ba, Nicolae-Vodă pe tron. Scriind în 1716 ultimele sale pagini — după manuscriptul unic ce ni-a conservat lucrarea sa —, el observă, supt Mihaî Racoviţă acum, că ducerea Domnului bun s’a simţit îndată, «cum au venit Mihai-Vodă în Scaun». Şi îndată adauge: «Iară cele alte ce s’au lucrat şi se vor lucra, se vor scrie la a tria Domnie a lui Mihaî-Vodă şi la alte Domnii a Moldovei» 3. Cum am spus, sînt cunoscute şi manuscripte separate ale lui Axintie Uricarul, manuscripte adecă ale lui Nicolae Costin, cuprin-zînd la sfîrşit şi acest adaos. Pe unul l-a avut şi l-a întrebuinţat M. Kogălniceanu 4; astăzi el se află la Biblioteca din Iaşi5. în legătură cu cronicile muntene contemporane, îl mai găsim şi în două altele 6, dintre care unul e un frumos manuscript domnesc, cu titluri roşii şi un elegant frontispiciu, — purtîrid stema dublă a Moldovei şi a Ţerii-Romăneşti —, deci unul din manuscriptele 1 P. 166. - 2 V. M. [Aubert]. La vie de Stanislas Leszczynski, Paris, 1769, in 8°; passim. 3 P. 172. 4 V. Letopiseţele, ed. I-a, II, p. 465. 5 Unde formează nl. 9. Cf. Aron Densuşianu, Ist. Ut. rom., p. 178, nota. 6 Ms. 293 al Academiei, copie din 16 Ianuar 1791, şi ms. 58 al aceleaşi instituţii. 142 EPOCA LUI CANTEMIR lui Nicolae Mavrocordat chiar1. Nicairi Axintie nu e dus mai departe decît anul 1716. Dar aceasta nu exclude ideia unei continuări. Dacă Axintie, pe care l-am putut urmări2 pănă în 1719, n'a avut nici-un motiv de a-şi părăsi intenţia continuării cronicii moldoveneşti, el nu mai avea nici o raţiune de a trimite lui Nicolae Mavrocordat în Muntenia o continuare, care nu-1 privia direct pe acesta, care nu se opria la nici un punct important din istoria ţeriî, care putea să conţie — un diac nu va li avut caracterul intransigent în îndreptarea sa politică — aprecieri ce n’ar fi convenit cu totul patronului de altă dată. Cronica pănă la 1716 s?a păstrat, pentru că Mavrocordat. care o ceruse, o avea în mîna sa şi avea tot interesul de a o răspîndi. împreună cu alte opere lăudătoare. Cealaltă, continuarea continuării, se va fi pierdut ea cu hîr-tiile lui Axintie, la moartea lui ? Poate. Poate iarăşi îşi vor fi luat material dintr’însa. pentru a descrie aşa de pe larg Domnia a treia a lui Racoviţă. compilatorii Mustea şi Amiras. Acesta din urmă se îngrijeşte prea mult, la început, de cele ce a făcut la Munteni Nicolae-Vodă, pentru ca bănuiala unui împrumut din partea pierdută a lui Axintie să nu se ivească. Dar — şi astfel venim, terminînd. la explicaţia nepotrivirilor de cronologie — Axintie, cronica lui, aşa cum o cunoaştem din ediţia lui Kogălniceanu3, a suferit o remaniare pe alocurea, de la un copist târziu, posterior anului cînd a murit Stanislav Lez-czynski. A fost acest copist un compilator ? A făcut parte Axintie dintr’un corp de cronici pe care nu-1 cunoaştem, corp care să fi dus mai departe expunerea istoriei moldoveneşti în secolul al XYIII-lea? E cu putinţă, şi un asemenea corp s’ar putea descoperi printre multele manuscripte de cronici în posesia particularilor sau îngropate în biblioteci puţin cercetate. 1 E scris, fireşte, în Ţara-Romănească, de oare ce cuprinde şi din cronicile de Curte muntene, compilate şi redactate pentru dînsul după restabilirea lui la Bucureşti, în a doua Domnie munteană. De altfel, se dau în margene echivalentele expresiilor moldoveneşti: la pag. 39, «răteazele» se explică prin «verigile», la p. 45, «păpuşoi» prin «porumbu». Scrisoarea latină a lui Stanislav e copiată în foarte frumoase caractere. Vom reveni, natural, asupra acestui manuscript. 2 V. mai sus, p. 132. 3 Manuscriptele contemporane cu Nicolae Mavrocordat au fost şi ele întrebuinţate în publicaţia lui. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 143 Căci — şi cu aceasta mîntuim studiile asupra lui Nicolae Costin şi continuatorilor lui —. atît Nicolae Costin. cît şi Axintie.jdau^ , făcut pş^te din corpurile de;_,_cronj^ale secolului. De la 1661 în- / nainte, li s’a ^reîenr povestirea interesantă a lui Neculce sau ll scurta compilaţie a lui Mustea şi Amiras. Trecînd ca Domn în Ţăra-Romănească, Nicolae Mavrocordat duse şi acolo iubirea pentru învăţătură şi învăţaţi şi provocă scrierea de opere istorice, al căror scop era să lege lauda propriei sale Domnii de întreg trecutul terii pe care o stăpînia. Aici. în cele două stăpînirî alţ^sale, ce se succed aproape. înnainte şi după războiul cu Nemţii, o activitate istorică nu mai puţin fecundă decît în Moldova se produse din îndemnul Voevodului domnitor. Şi aceasta nu numai în româneşte. Dacă printre Grecii dela Curtea sa, între cari am văzut că erau şi oameni eminenţi, el nu-şi găsi nici rapsodul, nici istoricul, dintre cari merita întru cîtva pe cel din urmă, el fu cu bogăţie lăudat în latineşte. Cînd plecă din Ardeal, unde, la Sibiiu, el era în general respectat pentru deosebitele sale însuşiri personale, un admirator mai mult sau mai puţin desinteresat îi închina o Oratio panegyrica* păstrată într’un manuscript din Braşov 1. Un De laudibus, în care se în-nalţă mai ales învăţătura, talentul literar, sufletul ales al Domnului. de un erudit german, e cunoscut şi a fost cuprins în «Genealogia Mavrocordaţilor» publicată de d. Legrand 2. Intre cei mai vestiţi cunoscători ai limbii greceşti vechi se număra la începutul secolului al XVIII-lea Sasul Ştefan Bergler, din Braşov, un original, un stricat şi un mare filolog în aceiaşi vreme. învăţase limba din convorbirile ce avea ca tînăr cu Grecii stabiliţi în oraşul său natal sau cu cei ce veniau de peste munţi, din Ţara-Romănească. Recomandat lui Nicolae Mavrocordat de editorul Thomas Fritsch jdin Lipsea, el se bucură în curînd de 1 La Biblioteca gimnasiuluî evangelic. Titlul complet este: «Oratio pa-negyrica Celsisşimo principi ac domino domino Nicolao Maurocordato per tractatum pacis e Germanorum detentione liberato, in monumentum gra-titudinis, 1718.» Mansucriptul a fost semnalat de d. N. Densuşianu; An. Ac. Rom., II, p. 221. 2 Genealogie des Maurocordato de Constantinopole, Paris, 1886, p. 63 si unn. 144 EPOCA LUI CANTEMIR. deosebita consideraţie literară a Domnului, care-i dădu sarcina de a traduce în latineşte tratatul moral Tuspi xaOrprivTiov. Originalul grec şi excelenta traducere apărură la Lipsea în 1722. Cartea ieşi în Februar \ iar în Mart principele mulţămia călduros traducătorului său de «osteneala pentru limba elinească şi bunăvoinţa faţă de persoana lui 1 2. «El îi oferia în acelaşi timp a-1 răsplăti în ori-ce chip pentru frumoasa-i lucrare. In anul următor Mavrocordat, vorbind lui Hrisant de Ierusalim de planurile sale literare, de «corespondenţa ce avem cu un oare-care archiepiscop de Canterbury, anume William, şi ni scriem unul altuia», amintia şi de Bergler, «un bărbat aşa de priceput în limba elinească, în-cît altul ca el nu se află în toate şcolile Europei3». La această dată Bergler îngrijia tipărirea pentru întâia oară a Dicţionariului Sfîntului Chirii 4. Pentru a-1 îmbărbăta lă lucru, Domnul, care-i ştia slăbiciunea, îl alimenta cu cele mai bune vinuri româneşti, ni spune Sulzer5. Catolic de prin 1723—4, îmbrăcat româneşte de la întâia sa sosire în Ţara-Romănească, el rămase la curtea munteană, unde un filolog putea mînca şi bea atît de bine plătind prin corecturi, traduceri şi prefeţe, şi supt Constantin-Vodă, fiul lui Nicolae Mavrocordat. Muri în timpul noului războiu austro-turc, şi operele ca şi biblioteca lui intrară în stăpînirea Domnului 6. Nu se ştia pănă acum că Bergler a plătit ospitalitatea largă a lui Nicolae Mavrocordat şi printr’o operă istorică. Această operă se păstrează într’un îndoit manuscript, anonim, care poartă titlul de dedicaţie: «Ad celsissi-mum atque piissimum principem Nicolaum Maurocordatum de Skarlati, dominum dominum clementissimum» şi cuprinde, pe lîngă o îmbielşugată alegere de frumoase frase goale, de colachil savante de humanist, şi unele informaţiunî bune şi nouă asupra 1 Ce am spus pănă aici se razimă pe autoritatea lui Sulzer — partea inedită —, care combate pe Mathias Gexner, ce presintase într’un chip ridicol pe Bergler, în Isctgoge in eruditionem universalemy p. 422, răzimîndu-se el însuşi pe spusele unui comite ce cunoscuse pe Bergler la Bucureşti, — adecă Ferrati —, ale rectorului braşovean Paul Roth şi ale rudelor lui Bergler chiar. 2 Legrand, Epistolaire grec, pp. 170—1, No. 125. 3 Ibid., pp. 172-3, No. 126. 4 Ibid. 5 L. c. 6 Cf. şi Sulzer, partea tipărită, III, pp. 10, 572. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 145 Domnului, familiei sale — fiul Scarlat, cel maî iubitor de învăţătură din toţi, mort la două-zecî de ani*, o fiică, moartă şi ea, care fusese soţia lui Ioan de Sc-arlati1 2 —, asupra operei de cultură a lui Nicolae-Vodă: «seminariile de litere» intemeiate de dînsul în Moldova, asupra împrejurărilor şi personagiilor politice. Lucrarea e foarte învăţată, plină de citaţii din clasici: Pli-niu, Polibiu, pentru a pomeni numai pe cei ce se întîlnesc întăiu. Ea cuprinde o întâie parte introductivă, în care autorul se zugrăveşte pe sine ca locuitor al Bucureştilor, ca străin trăind «supt prea fericitele auspicii»3 ale lui Vodă. A doua parte e cea narativă şi encomiastică, ce se razimă în parte şi pe «Analele ţerii», din care — din Axintie Uricarul — reproduce poate scrisoarea latină a regelui Stanislav. Atribuţia lui Bergler se poate face cu siguranţă, căci nu exista pe atunci la Curtea munteană a lui Nicolae Mavrocordat nimeni altul care să poată scrie laudele principelui în această desăvîrşită şi elegantă latinească de imitaţie4. Dar Nicolae Mavrocordat voia maî mult decît laudele măiestrite ale unui străin. El doria şi aici, ca şi în Moldova, să i se scrie istoria principatului după sentimentele şi interesele sale, şi această istorie definitivă, care să resume şi să înlocuiască pe celelalte, să se concentreze în jurul numelui său sau, maî bine, să fie scrisă pentru a ajunge la dînsul, care dăduse îndemnul. Un om ca Nicolae Costin nu se putea găsi în Ţara-Romănească la 1718, în acea Domnie a doua munteană, cînd, liber de griji, domnind în pace, petrecîndu-şi vremea între convorbirea învăţaţilor, cetirea cărţilor şi cîrmuirea normală a Statului, Domnul îşi făcu planul său de istorie. Fusese unul, cum vom vedea, care, cu o cultură alt-fel orientată şi cîştigată aiurea, avea cel puţin tot atîta învăţătură ca Logofătul moldovean, cel puţin tot atîta 1 P. 58. 2 Ibid. 6 «Dum sub. felicissimis auspiciis tuis, celsissime princeps, dulci pasci-mur otio, animum incessit cupiditas Moldaviae et Valachiae annales revolvere, ut, cum his in partibus advena sim, in fastis saltem peregrinus non essem.» 4 Opusculul a fost tipărit de d. Legrand, în cartea sa citată, după ms. din Braşov. D. N. Densuşianu pomeneşte însă în raportul său de un al doilea manuscript, aflător în Pesta. V. An. Ac. Rom., I. c., p. 199; Engel, II, pp. 15-6. 10 146 EPOCA LUT CANTE3TTR dor de lucru şi. mai mult decît dînsul, o judecată sanatoasa şi pătrunzătoare, un spirit vi o iu şi ager. care-1 făcu sa-şi domine timpul prin cultură ca şi prin însuşirile sale politice. Dar trecuse doi ani la această dată de cînd Constantin Stolnicul Cantacu-zino. nepot, frate, uncliiu şi tata oe Domn. fusese zugrumat in ^închisoarea din Oonstantinopol. Dacă deci un Ni cola e Costm nu se putea găsi. Domnul avea Da îndămînă un personagiu ale cărui însuşiri se pot asămăna cu ale lui Axintie Uricariul. Ca şi acesta. Radu Popescu ştia latineşte. si ni-o spune singur întruna din lucrările sale. menţio-nînd misiunea la generalul Heissier. în Braşov, a lui -Radul Logofătul, iii ui Chrizii Vistiarul din Popeşti, fiind învăţat si în limba latineasca 1. fără a mai vorbi de adagii latineşti de forţa şi raritatea lui daus in fine cădit. cum zice oare-care politic latin, sau. cum zice altul, finis coronat opus, adecă sfîrşitul cunună lucrul) 2 3. Dacă străbatem operele lui Popescu, găsim în număr mare neologisme de origine latină care corespund celor în-tîlnite la Axintie: «generalisim. adecă mai mare peste toţi generalii», «ministru», «regemente >. presidii», «foartelini», «lazaret», «musicl», «confirmaţii», «privilegliii», «prinţipi». «rebeli . sau «graţie»,«rebelişti». «încorunat». «practic», etc. Cu mai multă siguranţă decît pentru uricariul moldovean, putem spune că Radu Popescu ştia turceşte, din care citează proverbe: unedetu, medetu, gliiaur bezebat: vai! vai! gliiaurii ne-au călcat» apostrofe ca «diisîzî gliiaur», porecle ca «Nalcăran», dată de Turci acelui rupător de potcoave nemţeşti cu «cîte opt cuie», care fu regele August4, nume ca «şelidanud handagăstanlă, care, tăl-cuindu-se, se zice lăcuitorul în munţi» 5. forme ca «Şaitanici-Ogulari», ca plural pentru Şaitan-Oglu, cărţi ca tablele, hărţile adecă, ale geografilor turci Nasirtusi şi Uluc-beiiî «gheograful» (;. Greceşte ştia Radu Popescu iarăşi, ca si Axintie Uricariul. Dacă nu citează pe Euripid ca acesta, el întrebuinţează cuvinte 1 Magazinul /Aurie >>tnirn i'ntciti, V. p. i06. 2 p. 105. 3 P. 152. 4 V.. pentru aceste lucruri, si An. Ac, Hor»,. XXI. p. 373. Porecla o pomeneşte .şi D. Cantemir, în JA. imp. otoman, p. 340. 5 P. 113. r> An. Ac. Rom., t. c. ; Magazin, IV, pp. 13*2, 140. 147 MARILE COMPILAŢII DE CRONICI ca: «ghinecolatru», «exorie»—pentru exil—, «aretie», «colachie». «protimos», şi. lăudîndpe beizadea Scarlat, mort înnainte devreme, se exprimă astfel: «[ştia] turceşte, eiineşte. latineşte»—ca şi lău-dătorul deci —, «frînceşte. şi tot cu cărţile petrecea, care cu adevărat putem să zicem că era vcal yaoazr^o zob -a-ohz a’jtoO»1. Ba se laudă şi el cu un autor elin. cu «Aristofan poetul» : «cum zice Aristofan poetul, în stihul d întîiu care face el începătură cărţii»2. Şi. mai mult decît putem spune despre Axintie. cronicarul muntean al lui Nicolae-Vodă ştia poate şi «frînceşte». de oarece scrie: «malcontenţî». < Fiameng'ul >.— pentru ambasadorul olandes—, şi ruseşte, din care limbă pune cuvîntul baelco într’o voroavă a Ţarului către patriarch'*, şi poloneşte, căci aminteşte de cuvintele prin care Leşiî îşi manifestau veto : ne pozcolini4. Şi Radu Popescu. ca şi Axintie Uricariul. e un om curios de politică europeană, chiar de aceia care n’avea nici o legătură cu istoria terii sale. In prima sa scriere, el se interesează de alegerea lui August de Saxonia. despre care-î spun minuni «cei ce au fost în ţara leşască la coronaţia Craiului acestuia» 5, în hainele căruia, stropite cu pietre scumpe, «lovind soarele, se părea că alt soare răsare»: «zic unii, care nu este cuvînt de crezut, cum că preţul acei haine era de o mie de puneri de bani». EI întreabă de ce alipiau Turcii de numele lui August porecla de «Fărîmă-Potcoave»: «Am cercat acest cuvînt, să ştiu de ce-î zic Turcii aşa, şi am aflat de oameni aleşi, de credinţă, că el este om vîrtos»0. De aici trece la «Moscul împăratul», despre care în fiece an aduceau negustorii veşti fabuloase şi mîngîie-toare pentru doritorii de dominaţie creştină : «că au făcut Moscalii de mii de vase, care au cîte atîtea sume de ostaşi şi de cîte atîtea tunuri, şi au pornit şi au făcut aceia şi cealaltă, şi de acum numai sînt să se pornească pre mare la Ţarigrad, şi altele ca acestea veşti aducea»7. El întreabă pe acei negustori propagandişti şi pe «cei ce se fac a fi viteji şi umblă după aceste vesti» şi i se spune, între 1 Pp. 112—B. 2 P. 167. 3 P. 166. 4 P. 155. s P. 263. -* P. 164. 7 P. 164. 148 EPOCA LUI CANTE3IIR altele, «că împăratul este cam nebun, lipsit de minte, si cele ce nu se cade a face acelea face;—cum îi vine în gînd, bine-rău, aceia face: omoară cu vină şi fără vină... Aşa spun, că atît este de iute, cît, dacă i se năluceşte pre cineva, cu mîna lui îl omoară ; de care iuţime toţi s’au îngrozit şi cu maie nevoie îi slujesc, tiind nebun»h Tot în aceste memorii. Radu Popescu îşi luminează cetitorii în privinţa lui «Racoţi Frenţ; Şi îăscoaleî lui de opt ani, în privinţa morţii «craiului de la Spania şi luptei pentru ţara lui. care face ca o «părticea* din Spanea» să fie dată «Neamţului». Vorbeşte de/îupta suedo-rusă. de*Stănislav Lisieschi»,de«Ţariuh , de «Mazipa» şi de «ticălosul tînăr adecă regele Carol al Xll-lea, zdrobit în acea bătălie de la Pultava, asa de groaznică, Alicit s'au părut oamenilor că va să piarză Dumnezeu pămîntuD în cronica sa oficială, scrisă mai tîrziu, acest boier muntean, care se informa şi el de prin gazeturile». < avisurile > şi «istoriile* lui Vodă, vorbeşte pe larg despre afacerile persane, cu care prilej menţionează muntele Ararat. pe care «şi acum se află semne şi rămăşiţe din chivotul lui Noe > b despre «Filip duca de Orleans, care se trăgea din neamul craiului frănceso, despre omonimul său «craiul Spaniei), despre papa Inocenţiu al XlII-lea «din neamul prinţipilor romani ce se chiaină Decont»4. Si aiurea, în aceiaşi cronică oficială, revenind la «cele ce s‘au întîmplat printr’alte părţi străine» 5, el atinge moartea Ecaterinei, «împărăteasa Moscalilor» şi a lui «Gliiorghie întăiul Craiu al En-glejilor >G. Ca şi Axintie, Radu Popescu e represent-antul sentimentelor, scriitorul judecăţilor lui Nicolae Mavrocordat, care vorbeşte prin el. cu urile şi pornirile sale. Dar Axintie observă o reservă. o distincţie oficială, pe care în zădar ar căuta-o cineva la cronicarul muntean. Ca şi Nicolae Costin, în ultimele lui capitole, şi mai mult decît acesta, el înfierează, condamnă, urmăreşte cu sarcasmul şi injuria pe duşmanii patronului său. Dacă e o 1 2 3 4 5 6 1 P. 167. 2 P. 176. 3 P. 184. 4 Ibid. 5 P. 177. 6 Pp. 177—8. MARILE COMPILAŢII DE CROXICÎ 149 scădere din punct de vedere moral, dacă e o înjosire a tonului povestirii istorice, această aprindere, acest zel înfocat fac din lucrarea oficială a lui Radu Popescu o operă literară cu mult superioară ca expresie şi interes palidei povestiri a uricariului. Această notă personală la Radu Popescu se explică prin firea lui deosebită, mai vioaie şi mai pătimaşă. Ea se explică iarăşi prin aceia că unui boier mare. cum vom vedea că era Popescu. îi e permis a apăra o causă cu o putere de expresii pe care nu ar îndrăzni să o aibă un simplu scriitor de liîrtiî oficiale. Ea se mai lămureşte însă prin ceva: trecutul lui Axintie Tri-cariul fusese trecutul fără coloare şi fără însemnătate al unui slujbaş harnic şi ascultător, pe cînd în trecutul lui Radu. fiul lui Hrizea. se găsiau acte pe care acesta doria să le ştie iertate. să le vadă uitate, acte de trădare faţă de Domnul pe care acum el îl servia ca boier de Divan şi-l apăra ca scriitor politic. In violenta lui. care se coboară totdeauna pană la trivialitate. se răst'rînge tulburarea sufletească a trădătorului, graba şi focul neofitului, care vrea să dovedească, să se afirme. Aceasta ne aduce să cercetăm viaţa lui Radu Popescu cronicarul. Aiurea am schiţat biografia lui în legătură cu Memoriile care i se pot atribui cu dreptatej. Nu vom repeta în altă formă acele lucruri, ci le vom întregi mai mult cu cunoştinţi nouă. Existau în Ţara-Romănească. pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. două familii cu acest nume de Popescu, originare din părţi deosebite ale principatului. Dintr’una făcea parte Antonie-Vodă din Popeştii Prahovei, fiu al lui Neagoe Postelnicul din Negoieşti1 2 *. Cealaltă, familia cronicarului nostru, era din alţi Popeşti, cei din Ilfov. Nu ştiu căreia din două îi aparţinea un Radu Popescul, fost Mare-Ban la 1666, care ocupa, în 1669, dregătoria de Mare-Vornic8. Numele tatălui lui Radu al doilea Popescu. al nostru, îl cunoaştem însă, fiind-că ni-1 spune adesea fiul său: era Hrizea Vistierul. 1 In An. Ac. Rom., XXI, p. 362 .şi urm. 2 JbM., XXI, p. 340, nota 2. n Buciumul, I, p. 243. 150 EPOCA LUI CANTEMR Acestuia însuşi i s’ar putea consacra o cercetare biografică. A fost un om de partid, duşman Cantacuzinilor, un om de luptă şi de duşmănie, care făcu adese ori cunoştinţă cu prigonirea, prigonind şi el adese ori pe alţii şi care-şî sfîrşi viaţa printr’o cumplită moarte. Fu închis, chinuit şi omorît de Serban Ganta-cuzino, care-1 acusa de mîncătorie. mai ales cu prilejul expediţiei turceşti la Cameniţă. In chinuri), scrie un călugăr ce se afla atunci în Ţara-Romănească, Del Monte 1, «i-a sărit luî Hrizea ochiul, si tiranul, auzind cu urechile sale tînguirile, strigătul şi suspinele lui, auzi şi vorbele acestea ce le spunea în chinurile sale: «Doamne, nebun eşti şi crud; de ce mă chinueşti în desert? Ai primit de la mine trei sute de pungi, şi m’ai lăsat sărac. De ce te învierşunezi, neomenosule, împotriva trupului inieu ? Ce crezi ? Ani slujit, şi numai în anul acesta am plătit pentru ţară 2.800 de pungi, pe care le-ai luat, dar nu ştiu cui le-ai dat.» La auzul căror cuvinte, Domnul a poruncit să-i grăbească moartea, şi a fost înţepat, băgîndu-i-se ţeapa de un cot în trup»2. Familia celui ucis în asa de crude chinuri era ruinată, si Domnul se pregătia să întindă şi asupra ei răzbunarea sa. Ea scăpă însă de supt paza oamenilor lui Vodă şi, în mijlocul iernii, — era iarna 1679—80,— peghiaţă, trecu în Turcia. «Lupul turbat ce era» Şerban-Vodă, scrie un cronicar de oposiţie3, spumega în zadar de mînie la vestea că i-a scăpat prada. Bieţii fugari — între cari se va fi aflat, copil, şi Radu, fiul Hrizei, — ajunseră la Constantinopol; de acolo pe urmă ei trecură în Moldova la Domnul duşman al luî Şerban, la Duca-Vo4ă. Aş crede că Radu Popescu nu şi-a mai văzut ţara pănă la moartea lui Şerban-Vodă şi suirea pe tron a Brîncoveanuluî, care inaugură o eră de iertare şi de împăciuire. In 1689, în al doilea an din noua Domnie, Radu era Logofăt, şi Domnul îl trimise la sfîrşitul lui Maiu să ducă un present de o mie de boi şi o sumă de bani «jupînului Heissler», care co- 1 Asupra căruia v. An. Ac. RomXXI, pp. 429-31 şi notele din Archiva Propagandei, în Arch. soc. şt. şi lit. din Iaşi, V, care confirmă atribuţia propusă în Analey fără a se cunoaşte aceste informaţii preţioase. 1 Magazin, V, p.39; Engel, Gesch. der Walachei, I, pp. 110-1. Cf. Constantin Căpitanul, în Magazin, I, pp. 22—3. 3 Constantin Căpitanul, l. c. 151 MARILE COMPILAŢII DE CRONICI in an da forţele împărăteşti din Ardeal şi care nu se putuse înţelege bine cu o solie anterioară. Radu rămase acolo şi după îndeplinirea misiunii sale, în care expuse cu putere dreptatea ce avea Domnul de a nu se risca într o aventură. Pare că era încă în Braşov la 3 Iulie, dar că plecă în curînd, după ce înştiinţase pe general de atacul ce plănuise Turcii contra Orşovei. El nu mai avea ce face după plecarea lui Heissler în această direcţie 1, Întorcîndu-se, Logofătul Radu nu se duse în lagărul Domnesc şi nu participă la campanie, pe care nu ştie s’o desene decît după spusele altora 2. Cîncl Nemţii intrară, peste puţin, în ţară, Popescu se găsia însă în suita Domnului rătăcitor şi se află probabil present la întrevederea de la Drăgăneşti între Heissler şi Brîncoveanu 3. Era un Logofăt de taină, care ştia multe lucruri asupra intenţiilor lui Vodă, asupra relaţiilor şi înţelegerii lui cu Tokoly pentru campania din 1690. în adevăr, în cursul iernii, întro scrisoare către pribegi : «Aga» Bălăceanu, şi «tata Staico Păharnicul», Merişanu, — un tiu de boier mare, Miliai Postelnicul Băjescu, transmite şi însemnate informaţii dobîndite de la «Radul Logofătul de taină», care e de bună samă cronicarul nostru 4. El se afla la Bucureşti, credem, pe timpul marii expediţii ardelene, ce urmă 5, căci ştie data precisă — el, care nu ţine datele în samă —, cînd capul lui Bălăceanu fu înfipt în prăjină. La 1692 se găsia tot în capitala ţerii şi avu prilej să asiste la insultătorul alaiîi şi mustrarea pe care Brîncoveanu le făcu lui Staico, duşmanul său, care-î căzuse în mînă. Trei ani nu mai ştim nimic despre dînsul. în 1695 însă, Domnul primi ordine să gătească zaherea pentru Cameniţa, să meargă «la bogazuri să păzim»6, să urmărească aici pe hoţi şi să reclădească cetatea Cladovei. 1 Magazin, V, p. 106 şi urm.; An, Ac. Rom., XXI, p. 237. Pentru împrejurările politice de atunci, v. scrisoarea lui Brîncoveanu din Cerneţî, 2 August, către împărat, scrisoare ale cărei scuse fură răspinse de acesta în Septembre; Hurmuzaki, V4, pp. 284—5. 2 Magazin, l. c.y p. 109 şi urm. 3 Pp. 111-2. 4 Scrisoarea s’a tipărit mai bine în Hurmuzaki, V1, p. 310. 5 P. 114. 6 însemnări autografe ale Brîncoveanuluî, pe calendare; în Rev. Ro-mîna, I, p. 667. 152 EPOCA LUI CANTEMIR Sarcina aceasta o dete în parte lui Radu Popescu şi lui Radu Greceanu, unul Clucer, altul Stolnic. Ei îşi căutară bine de treabă, dar misiunea fu luată înnapoî după stăruinţile Banului Cornea Brăiloiu, care considera presenţa delegaţilor domneşti la Cladova ca o încălcare a drepturilor sale. De atunci Radu Popescu. un om ambiţios şi răzbunător, ţinu ură lui Cornea. şi, în lucrările sale literare, el găsi prilej să-şi răzbune, ridiculisîndu-1. De la Cladova. Radu merse în lagărul Domnului şi asistă la întîlnirea acestuia cu Sultanul. în ziua de 3 Octombre 1695. Ridicat la rangul de Clucer, el ceti dovezile de dilapidare în procesul, cu motive politice ascunse poate, care fu intentat lui Constantin Şerban Clucerul, în vara anului 1696 ; Domnul scoase hîrtiile «şi le deade la Radul Cluciarul, feciorul Hrizei Vistierul din Popeşti, să le citească». Pe urmă, sluga credincioasă a lui Brîncoveanu începu să calce strîmb : el luă parte la înjghebarea unui complot contra Domnului şi, fiind unul dintre cei mai greu compromişi, dintre cei ce trebuiau pedepsiţi măcar de formă, el, «Radu Clucer, fiul lui Hriza Vistierul», fu pus cît-va timp la închisoare, în 1700. Aceasta-î sfărîmâ, o bucată de vreme, cariera. Supt Brîncoveanu, care-1 iertase, ca şi pe toţi complicii lui. el nu mai fu nimic. Probabil Ştefan Cantacuzino, venind la Domnie în 1714, crezu de cuviinţă să răsplătească pe acest vechiu duşman al predecesorului său, făcîndu-1 Vornic. în această calitate, i se dădu sarcina de mehmendar al lui Carol al Xll-lea în toamna aceluiaşi an 1. în 1714—5, iarna, el merge, cu Neagoe Stolnicul Topliceanu şi Drăghici Strîmbeanu Medelnicerul, într’o comisiune pentru hotare 2 3. Dar această Vornicie nu era cea Mare, ci numai aceia de Tîrgovişte şi ca vornic de Tîrgovişte îl şi vedem ieşind înnaintea noului Domn, Nicolae Mavrocordat. lîngă Focşani, în 171G Mare-Vornic însă deveni Popescu supt Domnia lui Nicolae Mavrocordat, care-i va ii apreciat ştiinţa şi spiritul ager. Ca Mare-Vornic, îl vedem primind, cu Şerban Greceanu, Mare-Pitar, 1 Pană aici lămuririle au fost luate din Memoriile citate. Aceasta e din cronica oficială, în Magazin, IV, p. 34. 2 Ms. 441 al Bibi. Ac. Rom.; v. mai departe. 3 «Vel Vornic la Tîrgovişte», în loc de Vornic de Tîrgovişte, e o gre-şală în Axintie Uricariul, p. 172. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 153 pe Hanul care mergea spre Timişoara ; cei doi conăcarl duc pe temutul oaspete al ţerii pană la Cerneţi. Nogaiî prădînd în calea lor, Radu Vornicul fu acela care denunţa purtarea lor Domnului1. Războiul cu Germanii începuse, şi boierii cari ţineau partea acestora vedeau în Popescu o piedecă pentru realisarea planurilor lor de trădare. «Viclenii» dau lui Nicolae-Vodă sfatul de a-1 faceBan-Mare şi a-î încredinţa comanda în potriva catanelor, peste Olt, ca celui «mai sprinten, mai levent». Oferindu-i-se, Radu Vornicul primeşte înnălţarea în rang şi sarcina militară, care-1 puneail în fruntea boierimii muntene. Cu ceva Turci si Tătari şi «cîtă-va slujitorime de ţară», noul Ban plecă să-şi ocupe provincia şi, stabilindu-se în Craiova. începu opera de pacificaţie. în lipsa sa, Domnul fu prins şi trimis peste graniţă. Banul său dădu, în zădar, de ştire oştilor împărăteşti de peste Dunăre, făcu apel în zădar la ostaşii săi proprii. Aceştia-1 duseră poclon Nemţilor la Tîrgovişte, de unde Pivoda, care prinsese pe Mavrocordat, îl liberează. Dar nu i se permite a merge, cum voia, la Rîmnic, ci e transportat la Si-biiu. Căpătînd de aici voie să steie după placul său în Ardeal, el se aşeză la Braşov, «unde era fim-său şi alţii ai casei lui», împreună cu boierimea care făcuse lovitura contra Domnului. Aici împrejurările îl schimbară la faţă : deveni prietenul duşmanilor şi duşmanul prietenilor săi. Redactă poate singur petiţiile din 14 şi 23 Septembre 1717, prin care se cerea luarea în stăpînire militărească a întregei Ţeri-Romăneştî, prinderea fratelui mai mic, Ienachi Mavrocordat, noul Domn, precum fusese prins fratele mai mare, numirea, în sfîrşit, a lui Iordache Cantacuzino ca Domn al împăratului peste principatul anexat. în ori-ce cas, el le iscăli în rîndul întăiu. Cît îi dură această simpatie pentru Germani, nu ştim cu dovezi, dar putem gîci: atîta cît crezu a-şi putea face cu dînşii interesul 2. Dar, cînd pacea dela Pojarevac se încheie şi se văzu că Ţara-Romănească propriu zisă va rămînea Turcilor, că numai în Oltenia hrăpită de creştini va fi Domnie împărătească, interesul lui Radu Popescu nu mai putea fi satisfăcut de Nemţi. Ioa-n Mavrocordat i se păru atunci un principe foarte bun. şi el se întoarse lîngă 1 Pp. 51-2. 2 Hurmuzaki, VI, p. 192 şi urm. Cf. Fragmente, IV, p. 167 şi urm. 154 EPOCA LUI CANTEMIR dînsul, fără a căpăta însă vre-o boierie ca răsplată. Numai Ni-colae-Vodă, întors în Scaun, îi dădu iarăşi Marea-'Vornicie, pe care o păstră pănă la moartea sa faţă cu lumea, pănă la retragerea sa la călugărie, în mănăstirea Radului-Vodă din Bucureşti, la 1722-3. El nu trăi mai puţin de şese ani în această cucernică şi studioasă retragere. Data precisă a morţii lui n’o cunoaştem însă K Acestui om, pe care doi Domni îl iertase pentru trădare, acestui isteţ ambiţios fără scrupul, care avea ce ispăşi la călugărie, îi dădu Nicolae-Yodă, în a doua Domnie a sa, împreună cu demnitatea de Mare-Vornic, şi sarcina de a compila cronica Ţeriî-Romăneştî’1 2. Istoriografia munteană începu şi ea în mănăstiri domneşti, dar istoria acestora nu se poate face, ca în Moldova. Am putea menţiona doar mănăstirea Dealului, care era în secolul Corpuri de cronici slavone nu par a se fi format însă aici, şi nici biografii retorice ale Domnilor, ca în principatul vecin. Din secolul al XVI-lea, au rămas totuşi cîteva monografii care puteau servi viitorului istoric. Ast-fel, marele egumen din Atos, Gavriil, care a visitat Ţara-Romănească, scrise viaţ^patriarcliului Nifon, care a jucat un rol de organisator în Biserica munteană, aşaTiT^cît trată pe alături şi istoria principatului. Cariera de victorii şi suferinţe a lui Mihai Viteazul a fost expusă oficial de ătrînul său Logofăt Teodosie, de un om al Buzeştilor apoi,— în _ ne, dintre străini, de boierul Stavrinos, şi de dascălul Pala-med din Ostrov. Istoria Domnilor următori fu apoi scrisă, în 1 Pe Radu îl întîlnesc întâia oară Ga Vornic după întoarcerea sa, la 1719, în Stinglie, Ist. besearicet Şcheailor, pp. 168-9. El a avut poate doi fii: pe Matei Paharnicul şi pe Constantin Paharnicul. Matei face un schimb cu «părintele Anthim tipograful» la 20 April 1703; Bibi. Ac. Rom., doc. XX/112. Amîndoî dau un zapis lui Radu Budescu. şi el tot Paharnic, dar Mare-Păharnic, la 28 Ianuar 1713; ibid., doc. XII/198. Pe Constantin îl mai întîlnim, făcînd o vînzare de Ţigani, la 20 Mart 1712; tbid.y doc. XII/165. 2 Că această sarcină n’a căpătat-o încă din întăia Domnie, se vede din aceia că încă de la începutul acestei scrieri,— fiind vorba de Ienache Ma-vrocordat,—i se spune «Ianache dragomanul...,carele, ajungînd mai pre urmă şi Domn, în urma fratelui Măriei Sale Nicolae-Vodă aicea în ţară»; p. 37. locul de sepultură al Domnilor. MARILE COMPILAŢII DE CRONICÎ 155 prosă si în versuri, în trei rîncluri, de un prelat refugiat în Ţara-Romăn’ească, Matei aLMirelor^ care duse povestirea sa pănă la cele d’intăiu timpuri din stăpînirea lui Gavril-Yodă Movilă. Dar supt Matei-Basarab nu se găsi, ca în Moldova, un alcătuitor al leatopiseţului romanesc al terii, ci numai un biograf domnesc, si acesta lipsit de talent literar şi de curiositate istorică^ Abia supt Şerban Cantacuzino se scriseră în Muntenia cronici asămănătoare cu a lui Ureche. Domnul făcu începutul, puind sa se compuie, în direcţia care-i convenia, un leatopiseţ răzimat pe izvoarele scrise ce am pomenit, şi pe amintiri de familie. Sarcina fu îndeplinită de Logofătul de casă Atacaţi prin această cronică, scrisă în I6SH7 dl^muniî politici aî Cantacuzinilor răspunseră printr’o alta, de o pasiune învier-şunată. Neamul puternic al Bălenilor puse să se scrie această operă de Constantin Căpitanul, un membru al familiei Filipescu. Şi acesta se opri laTanul 1688^mide se oprise povestirea Domnească. Suindu^se pe tron în acest an chiar, Brîncoveanu dădu lui Radu Gyeceanu, ale cărui merite pentru literatura religioasă le cunoaştem, misiunea de a duce mai departe cronograful oficial muntean. Acesta făcu conţinuaţia în curent cu evenimentele, pe care şi le notă, din partea lui, pe foi albe de calendare, Domnul, pănă la 1*713. Cănd Nicolae Mavrocordat luă pentru a doua oară Domnia în Ţara-Romănească, acestea erau, — exceptînd ce lucrase însuşi Radu Popescu —, cronicile muntene, şi de acestea se putea servi un compilator. în luptele dintre Cantacuzineşti, Bălenî şi Cupăreşti, Nicolae-Yodă n’aveanici un interes amestecat; cronica lui Ludescu putea să-i convie pentru corpul său oficial^ pentru noua sa compilaţie tot aşa de bine ca şi răspunsul lui Constantin Căpitanul. Altfel era însă de la 1688 înnainte, pentru Domnia Brîncoveanului. Cu acesta fusese în necontenite legături Alexandru Exaporitul şi fiul său mai mare. De la Constantin-Vodă primise ei mulţi ani de zile daruri de Paşti şi la alte ocasii1. O fată a lui Brînco-veanu, Uinca, fusese căsătorită cu unul dintre fiii lui Alexandru 1 Socotelile lui Brîncoveanu, publicate în Revista istorică a Archivelor, II, menţionează şi daruri la nunta lui Nicolae Mavrocordat, în 1700; p. 570. 156 EPOCA LUÎ CANTEMIR Exaporitul, Scarlatachi, cu care prilej Greceanu numia pe cuscrul lui Vodă : «om mare lingă împărăţie, ştiut şi învăţat foarte»1, în Februar 1698. Logodna fusese stabilită încă din 6 Novembre 1692, cînd, la nunta Stancăi, altă fată a lui Brîncoveanu, cu Radu, fiul lui Uiaş Alexandru, Mavrocordat bătrînul asistă, ţiind loc de tată mirelui, cu care era rudă de aproape2. Prin Mihai Cantacuzino, unchiul său, Constantin-Vodă cunună pe:Ruxandra, fata Exaporitului. cu Matei Ghica, fiul lui Grigorie-Vodă3. Relaţiile bune ţinuse pană la moartea lui Scarlatachi, în Iunie 1699 4, şi chiar pănă la aceia, care urmă îndată, a lui popa Nicolae din Sinope, însoţitorul lui Scarlatachi în Muntenia şi un ascultat sfetnic al lui Brîncoveanu5, în Octombre 1699. Apoi rivalitatea pentru tron şi interesul bănesc aduseră starea de duşmănie permanentă, care se răsfrînge în partea inedită a Cronicii lui Greceanu. Fireşte că Nicolae-Vodă nu putea accepta o cronică în care se cuprindeau insulte la adresa sa şi a familiei sale. Dar n’avea nimic de zis contra părţii de la început, anterioară anului 1700, contra celor patruzeci şi opt de capitole, în care mîndria, susceptibilitatea sa nu erau de loc atinse. Aceste capitole erau apoi şi acelea din care se auzia mai rar plîngerea împotriva Turcilor, al căror cinstit funcţionar şi servitor credincios era Mavrocordat. Pe acestea se hotărî să le menţie în compilaţie, tăind cronica lui Greceanu îndată după moartea lui Nicolae din Sinope. Deci, în compilaţia mavrocordătească, pe care fu însărcinat s’o redacteze, după anumite instrucţii, Radu Popescu, — Anonimul şi Greceanu pănă la Octombre 1699 rămaseră. Rămaseră cum erau, pentru că Radu n’avea puterea, — ori cît de vioiu ar fi scris evenimentele contemporane —, să descurce origini şi nu poseda nici materialul pentru aceasta. Naivul Ludescu ni vor- 1 P. 348. 2 Greceanu, pp. 198-9; Magazin, V, pp. 116-7; Chesarie Daponte, în Er-biceanu, Cron. Gh'ect, p. 45 şi, maî ales, notiţa din Papadopulos Kerameus, IV, p. 144 (164). 3 Daponte, l. c., p. 46. Cf., pentru toate aceste lucruri, cele cuprinse în capitolul despre Dimitrie Cantemir. 4 Greceanu, p. 353. Inscripţia de pe mormînt, în Bis. ort., XIV, p. 724. S’a găsit cine să pretindă că Scarlat ar fi fost otrăvit, «pentru nişte pricini ce avea socrul cu ginerele între dînşii». 5 Ibid., p. 354. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 157 beste în forma sa naivă şi din corpul de cronic! comandat de Nicolae-Vodă. Totuşi se ocupase cineva să introducă lumină în această parte a istorie! muntene. Acel cineva era un om foarte învăţat, care poseda întinse mijloace de informaţi!, un om foarte puternic, un membru al familie! domnitoare. Ştim astăzi1 că Stolnicul Constantin Cantacuzino este autorul unei Istorii a Ţeril-Romă-nestl sau, pentru a-î da titlul complect: «Istoriia Ţăriî-Rumîneştî, întru care să cuprinde numele ei cel d’inte! şi cine au fost lă-cuitorî atunci şi apoi cine au mai dăscălicat şi apoi cine o au stăpînit până şi în vremile de acum, cum s’au tras şi stă». Să vedem întăiu viaţa acestui însemnat om politic şi scriitor. Constantin Stolnicul era fiul al treilea al lui Constantin Postelnicul Cantacuzino şi al Elene! Iu! Şerban Basarab2. Trebuie să se fi născut pe la 1650, maî degrabă înnainte decît după această dată. Va fi învăţat* în casă întăiu, la vre/unul din ace! dascăl! greci pe cari-î ţineau Cantacuziniî pentru învăţătura copiilor lor3;-Apoi plecă în străinătate şi învăţă în deosebite scol! europene limbile vechi şi moderne, precum şi alte cunoştinţ! literare. Un membru din secolul al XVIII-lea al familie! sale scrie despre dînsul aşa: «Numitul Stolnic Constantin Cantacu-fcino din copilăria sa a fost dat cu totul asupra învăţătureî; la limba elinească era un mare filosof. După ce a venit în vrîstă, s*a dus în Europa iară pentru învăţătură; la Roma a învăţat limba latinească, în care limbă era desăvîrşit spudeu; el pentru practică a petrecut cîţîva an! în Viena, în Veneţia, în Varşovia şi pe la alte Crăie ale Europe!.... Viaţa şi vremea sa o petrecea purure cu dascălii, cu spudei! şi cu bărbaţi! procopsiţi4». Se pare că aceste călătorii de studii trebuie aşezate după 1 An, Ac, Rom.y XXiv.p^67 şi urm. 2 După ordinea "fu căre? citează pe fiii lor Del Chiaro, ar fi penultimul. Ludes&ţîpune însă pe Constantin înnaintea lui Mihaî, Matei şi Iordachi, nu nt^M|;iînnaiiitea celui d’intăiu, şi tot aşa un document de familie, în An, Âc^ Eqm., XXI, p. 107. 3 bJh raport din Viena, cu data de 7 Iulie 1684, menţionează scrisori ale lui Şerban-Vodă, care «confermano quel che scrive Vatteniese gramma-ţico di suo figliuolo»; Hurmuzaki, IX1, p. 318, No 446. 4 Genealogia Cantacuzinilor, în Buciumul, I, p. 523. 158 EPOCA LUI CANTEMIR moartea bătrînului Postelnic, la 1663. Căci găsim pe tînărul Constantin în armata din Ungaria în acest an. ca simplu Postelnic 1. După această nenorocire de familie, el va fi străbătut Europa pentru a deveni un desăvîrşit «spudeu» sau, cum am zice noi. un bărbat erudit. în cursul acestor studii, el întîlni pe ucigaşul tatălui său, Grigore Gliica, de la care căpătă explicaţii care fură întrebuinţate mai tărziu. în procesul ce se deschise pentru reabilitarea memoriei celui ucis fără vină 2. Nu putem şti cînd se întoarse în ţară, unde era chemat să joace un rol politic de mîna întăiu, dar un document ni spune că el a petrecut cea mai mare parte din Domnia lui Radu Leon «da Yeniţiia pentru învăţătura cărţii», a^decă la.Padova 3. în 1672, cînd- Grigore-Vodă căpătă din nou tronul muntean, el fu arestat în Bucureşti şi aruncat în temniţă. în acelaşi an. pe timpul celei d'intăiu expediţii contra Cameniţei, el fu chinuit împreună cu ceilalţi membri ai familiei sale, şi atunci dădu el acea frumoasă dovadă de un suflet nobil, suferind loviturile care erau destinate fratelui său mai mic, Mihaî 4. Şerban, care scăpase de închisoare, care, din Moldova, unde se refugiase, trecuse în Ardeal, şi din Ardeal în Turcia, obţinu porunca de a se da drumul celor întemniţaţi. Un Agă anume veni la Bucureşti pentru a-i scăpa de acum înnainte de «bătae pre talpe şi legături». Dus la Constantinopol', Constantin trecu apoi în Creta, pentru a fi la adăpostul lui Grigore-Vodă, care oferia două sute de pungi pentru a-şi recăpăta prada. Din această insulă, în care se păstrau încă a doua zi după cucerirea turcească tradiţiile de cultură din timpul dominaţiei veneţiene, el fu chemat la căderea lui Ghica de urmaşul acestuia, Duca-Vodă. în 1675, el are o misiune în Polonia 5. Cînd furtuna prigonirii se porni iarăşi asupra familiei în 1676, el fu oprit iarăşi în drumul spre Mărgineni, unde-1 aşteptau fraţii pentru a petrece împreună ziua de Sf. Nicolae şi a da obişnuitul praznic săracilor. Fu închis la Coco- 1 Ludescu, p. 361. «Vel Postelnic», cum poartă ediţia, e neadmisibil. 2 Constantin Căpitanul, p. 358: «spre Nemţi, la Vineţiea şi prentr'altelocuri». * An. Ac. Rom., XXI, p. 107. La 18 Sept. 1667 mamă-sa îi dă partea din avere (ms. necatalogat la Bibi. Ac. Rom.; cf. Genealogia, p. 127). 4 Acest din urmă amănunt în Del Cliiaro: celelalte în cele două cronici citate ale terii. ^ 5 Hurmuzaki, Fragmente, III, p. 315. B MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 159 restî, apoi liberat peste puţin timp. Împăcîndu-se lucrurile în aparenţă, prin mijlocirea femeii care era Doamna lui Duca şi iubita lui Serbam Constantin întovărăşi pe Vodă în a doua expediţie la Celirin, în 1678. Şerban îşi gătise lucrurile pentru Domnie: el fugi din Bucureşti, unde era Caimacam pe timpul campaniei, şi merse să-şi capete steagul. Aflînd de această lovitură adusă’stăpînirii sale. Duca rugă pe Stolnic să meargă în urma fratelui său. pentru a-1 întoarce. Constantin se supuse, pleca de la Focşani, dar nu se mai întoarse înnapoi. Supt Domnia lui Şerban-Vodă, el nu ambiţionă nici o dregă-torie mai înnaltă şi primi numai de la fratele care-1 respecta pentru înţelepciunea şi ştiinţa lui dreptul de a sta totdeauna în fruntea Divanului. Timpul şi-l petrecea cu ocupaţiile literare, care-î fură mult timp — de i-ar ti fost totdeauna! — mai dragi decît puterea. Atunci ajuta el cu sfaturile sale pe tălmăcitorii de cărţi sfinte, fraţii Greceni. A fost în 1681 la Constantinopol cu Brîncoveanu, pe timpul călătoriei lui Duca acolo b îl mai vedem făcînd cumpărături în 1682, 1685 şi 1687 1 2. In timpurile din urmă lui Constantin i se părură însă imprudente manifestaţiile lui Şerban în favoarea Imperialilor, şi se ştia pe la 1688 că relaţiile dintre cei doi fraţi sînt rele. în a-*fară de linia de purtare politică pe care o adoptase, Şerban pcupase încă, din moştenirea bătrînei Stolnicese, care fusesş pentru Constantin mai ales o mamă duioasă^ moşii care reveniau fraţilor şi nepoţilor sai de frate 3* Fiind cunoscute aceste lucruri, e uşor de înţeles cum pe acele timpuri cumplite s’a putut naşte în mintea duşmanilor acea bănuială de otrăvire a lui Şerban, mort în scurt timp, în plina putere a vrîstei, prin fraţii săi, între cari şi Constantin 4. Constantin Stolnicul ar fi putut deveni Domn în 1688 ; el re- 1 Hurmuzaki, Supl. II3, p. 135, No. 69. 2 Bibi. Ac. Rom., doc. XI/104: «Cărţile şi zapisele moşii! Afumaţilor, ce s’au dat dumisale Mihaî Cantacozino Vistier, cum arată anume; Ghen. 2, 1764», şi doc. XLV/64. 3 An. Ac. Rom., XXI, p. 107. 4 Acusaţia apare aproape în a^gmşî timp la Radu Popescu, în Cronică, şi la Del Chiaro. O reproduce din acesta Dimitrie Cant emir, în Evenimente, v. mai departe,— iar din cellalt Cronica boIăcenească',\. An. Ac. Rom., XXI, p, 895. 160 EPOCA LUI CÂNTE31 IR fusâ 1 2 3 4 5 *, preferind să ajute la luarea Scaunului pe ne- potul său Constantin Brîncoveanu. pe care-1 conduse multă vremeŞtim dintr’o scrisoare romăneascâ din 1689, că el era. ca şi supt Şerban, îndreptătorul Divanului *, dar de sigur cu mai multă influenţă decît supt acel fiate mai mare. Dl aduse în acest an, plecînd în persoană pentru aceasta, pe Tatarii cari curăţiră ţara de Xemţih El se afla la Brăila, cînd îi sosi ştirea despre întrevederea lui Brîncoveanu cu Heissler la Drăgănesti. «După plecarea generalului Heissler din Drăgănesti», scrie un adaos la traducerea latină a scrisorii menţionate, «Vodă trimise un călăraş la Constantin. în Brăila, cu ştirea că Heissler a fost la dînsul. Şi Constantin întrebă îndată pe călăraş, dacă Domnul l-a prins. Răspunzînd însă călăraşul că nu. a scuipat în ochii trimisului, zicînd: «Vezi, ce prost e Vodă. cînd nu sînt eu acolo Dar, dacă nu-i plăcea a se risca în întreprinderi «creştine» fără viitor, Constantin Stolnicul nu era nici un duşman al celor de o lege cu dînsul. Oportunismul său, în care se amesteca iubire de ţară şi de sine, l-a învăţat Brîncoveanu de la acest unchiu al său. Ast-fel, în 1688—9 el era în corespondenţă cu Polonii şi primia scrisori de la regele Sobieski, la care răspundea cu bucurie0. In 1691 el scria prieteneşte lui Veterani şi, făcînd cunoştinţă în acest an cu generalul-comite de Marsigli, şi acesta un erudit, nu întrerupse curînd relaţiile literare şi politice cu acesta, pe care-1 ajută la alcătuirea • marii lui opere asupra Dunării, dînd informaţii asupra ţerilor romîne7. în mai tot timpul Domniei lui Brîncoveanu. el fu considerat de acesta ca un părinte. «De multe ori», scrie un cronicar contemporan8, «şi noi am auzit pre Constantin-Vodă zicînd că: eu tată n’am pomenit, de vreme ce am rămas mic de tată, fără cit 1 Del Ohiaro. p. 146. 2 V. An. Ac. Rom., XXI, p. 620. 3 Scrisoarea, dese ori citată, a lui Băjescu. 4 Scrisoarea pomenită. El se opusese închinării către ei (ins. 1321 al Acad.). 5 Hurmuzaki, V1, p. 364. Hurmuzaki, Sapi. IP, pp. 131—2, Xo. 100. ' An. Ac. Rom., XXI, p. 67 şi urm. Cf. şi Hurmuzaki, Fragmente, III, pp. 388—9. s Radu Popescu, în Memoru, p. 182. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 161 pre Dumnealui tata Costandin l-am cunoscut părinte în locul tătîne-mieu >. Copiii lui Constantin Stolnicul1 2 botezară pe toţi copiii Domnului. Blagorodnicul > boier însuşi, «prea cinstitul, prea înţeleptul, prea învăţatul», precum îl numeşte cronica oficială___conduse în 1694 pe Domniţa Maria în Moldova, la soţul ei Constantin Duca: în 1706, el cununa pe Constantin beizadea, iar în 1708 pe Balaşa. fiica lui Vodă. cu Manolachi Ruset; mai pe urmă. în sfîrsit, el fu şi nunul lui Ştefan Biîncoveanu. Ca 1695, lui singur i se atribui Căimăcămia, în lipsa Domnului, ce ieşi înnaintea Sultanului-. Sfatul «tatei Costandin», al «nenei», cum îi ziceau cu respect fraţii3; a fost multă vreme liotărîtor pentru acţiunea familiei şi pentru cîrmuirea terii. în urmă însă, lucrurile se schimbară. Copiii Domnului şi ai celui d’intăiu sfetnic al său crescură mari* şi cei din urmă in-vidiară viitorul celor d’intăiu. Moartea luî Şerban, fiul lui Dră-ghicî, care făcea pe împăciuitorul, grăbi lucrurile. Căsătoria fetei lui Mihai Cantacuzino cu Dumitraşco Racoviţă, fratele lui Mi-liai-Vodă4, legînd interesele fraţilor Cantacuzino cu ale intriganţilor Racoviţeştî, contribui şi ea la adoptarea unei soluţii nenorocite. Sfetnicul ascultat de odinioară se retrase în pustietatea de la Filipeşti, nu fără păreri de rău amare5. Brîncoveanu fu pîrît, căzu; Miliai Racoviţă nu fu numit în locul lui, şi Domnul cel nou al ţerii fu Ştefan, fiul cel mai mare al Stolnicului...... Domnia răzimată pe *crmlr' anî, şi fericirea Can-tacuzinilor se stinse prin omor. Pe rîncl dispărură, ajunşi de ursita lor tragică, Constantin Stolnicul, Ştefan-Vodă, Mihai Spătarul. Cel d’intăiu fu sugrumat, împreună cu fiul său, în înclii- 1 Unul din ei, Radu sau Răducanu, e pomenit şi în Condica de socoteli a lui Brîncoveanu: în Februar 1708, Domnul cheltuieşte pentru «nunta Radului sin Constantin Stolnicul»; p. 692; la p. 709 se menţionează apoi : «Stolniceasa Radului Stolnicul», ca şi la p. 715. 2 Toate aceste ştiri sînt luafe din Radu Greceanu. 3 V. An. Ac. Rom., XXI, pp. 245—6. Cf. şi p. 244. 4 Nunta trebuie să se fi făcut în 1694, cînd vedem Vistieria cheltuind pentru «nunta lui Racoviţă Portar»; p. 122, Maiiî. 5 Biserica ortodoxă, XVI, pp. 721-8. Scrisoare a lui către patriarchul Hri-sant (7 Novembre 1712). — în această revistă s’aiî mai tipărit scrisori de ale lui către Hrisant, în traducere romanească, după copii comunicate Academiei Romîne. Vezi-le în voi. XV, pp. 686-7, 790-1 ; XVI, p. 297 şi urm., 719-20, 721-3. 11 162 EPOCA LUI CANTEMIR soarea de poliţie a lui Bostangi-Başi- în noaptea de 6 spre 7 Iunie 1716. la zece ceasuri b Pe lingă citi 1-aîi cunoscut. Constantin Cantacuzino, care a murit de o ast-fel de moarte şi avînd pe sufletul lui ast-fel de fapte, trecea drept un om ales. de o pricepere şi o învăţătură neobişnuită. îl numesc < învăţatul şi \oibesc de cunoştinţile lui, nu numai cronicarul de Curte al lui Brîncoveanu şi Miliai Cantacuzino Banul, genealogicul familiei sale-, ci si alţii: 13a-ponte. eruditul grec din vremea lui Constantin Mavrocordat b Gherasim de Alexandria, care a cunoscut însuşi pe «întru tot vestitul Costandin. mal dennainte Marele-Stolnic, carele cu fru-museaţele ai prea înţelepţii şi duinnezăeştii lui înţelepciuni luminează toată politiia > 4. Călugărul italian Del Monte, agent imperial, care a stat două-zecî şi doi de ani în Ţara-Romănească. menţionează într'o relaţie a sa pe fraţii Domnului, — atunci Şerban-Vodă,—Constantin şi Matei, pe cari-i crede «Greci uniţi», pe cari-i laudă ca «învăţaţi şi buni filosofi şi plecaţi către ritul latin» 5. în sfîrşit, agentul suedes Hylteen, care găsia pe Marele-Log'ofăt şi ginere al Domnului, pe Şerban Greceanu. — un om cult totuşi;—«aspru, obraznic şi grosolan»6, acest agent vorbeşte cu laude despre Stolnic: «Sînt aici cîţîva boieri cuminţi si cărturari, cari au văzut lumea si cari dau din umeri la asemenea prostii7, mai ales un unchiu după mamă al Domnului, corniţele Cantacuzino, un bătrîn cinstit, care prin studii 1 O scrisoare greacă a lui, de care ne vom servi la analisa Cronicii lui Radu Popescu, s’a tipărit în Legrand, Kpistol aire grec, pp. 123-4; o alta, latină, către un aderent al lui Iosif Răkoezy, în Hurmuzaki, IX1 * 3 4, pp. 441-2, No 609; altele, în Bis. ort., XV, pp. 686-7, 790-1 ; XVI, p. 297 şi urm., 719-23, etc. Pentru cumpărăturile sale, v. Apendice, No VIII. 1 V. Greceanu, ms. Academiei Romîne si (Genealogia Cant acuz iniior, în Jiuciuntul, 1, pp. 100, 523. 3 Erbiceanu, Cron. greci, p. 173. * 4 An. Ac. Rom., secţ. lit., XII, pp. 173-4. u Arch. soc. st. şi Ut. din laşi, V, p. 548. Constantin apără în 1708 pe călugării catolici din Tîrgovişte, prigoniţi de străinii ce serviau pe Brîncoveanu ca medic, chirurg, pictor şi grădinar, şi pîrîţi de ei unui visitator apostolic ; ■/&**?., pp. 548-9. G Hurmuzaki, IX1, p. 526. ' Acele adecă pe care le spune Domnul şi care făceau pe < secretariul italian», Del Chiaro, să exclame: — Constantin Stolnicul îşi impusei saicina de a scrie o istorie complectă şi critică a 1 erii-Romăneşti. De sig*ur. gîn-dul îi va fi venit comparînd cu cronicile moldovene pe care le cunoscu în călătoriile sale şi pe caie adecă pe Ureche compilat de Simion Dascălul — puse să le copie si pentru dînsul. povestirea săracă, confusă. contrazicătoare a leatopiseţuhu oficial muntean. Afară de aceasta, el găsi un îndemn în cartea lui Toppeltin, apărută la Lyon în 1667. opuscul de etnografie a Ardealului care-1 va fi făcut să se gîndească la «începuturile^ ţeriî sale. Chiar în rătăcirile copilăreşti ale lui Simion. chiar în licăririle slabe de lumină din prefaţa lui Ureche şi introducerea acestuia, putea el să găsească mai multă conştiinţă, o mai mare înnăl-ţime de vederi, decît în bietele trase naive în care Stoica Ludescu îmbrăcase legenda populară a îndepărtatelor vremi medievale. E foarte cu putinţă iarăşi ca în călătoriile sale în Moldova, la 1678 sau la 1694, acelea pe care le cunoaştem noi. Stolnicul să fi auzit vorbindu-se de Cart™ pentru început a lui Miron Costin. Dar, fără îndoială, n’a avut-o nici odată în mîni. Altfel ar fi vorbit, de sigur, de dînsa, ar fi întrebuinţat-o sau combătut-o. ceia ce nu face, nici prin alusii. Aşa încît avem spectacolul interesant a două spirite agere, a două minţi cultivate, care. cunoscînd, dacă nu acelaşi material, un material de aceiaşi natură, se sîrguiesc. dorite de adevăr si aprinse de iubire de ţară, pentru a ajunge prin judecată şi interpretare la luminoasa cunoaştere a originii romane pentru tot neamul. Planul lui Constantin Cantacuzino nu se deosebia de al lui Miron Costin. Ca şi învăţatul Logofăt moldovean, Stolnicul voia să urmăi^ască. după stabilirea celui mai mîndru adevăr din istoria noastră, dezvoltarea poporului românesc din principatul pe care-1 locuia. Aceasta pănă în timpurile din urmă, al căror leatopiseţ l-ar fi dat el cu o căldură de patimă analoagă acelei 1 1 «Questo che Yostra Signoria liiustrissima desidera, vi voi del tempo e fatiga grande, quale pro possc io fd in valacco per piîi dilucidare grannali di questa provincia, mă non e per ora finita;» întro scrisoare către Marsigli; An. Ac. Rom., XXI. p. 70. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 165 ce dă viaţă scrierilor lui Constantin Căpitanul şi Radu Popescu. dar cu o lărgime de vederi, o distincţie de formă si o seriositate de cugetare pe care în zădar le-ar căuta cineva la aceştia. Pentru a-sî ajunge scopul, el dispunea de mijloace de informaţie superioare acelor pe care le-a avut Miron Costin şi chiar fiul’ său. Şi. pe de altă parte, el se gîndise la izvoare pe care aceştia le uitase sau le despreţuise. Cercetase documentele de la boieri şi mănăstni. ascultase îă-sunetul armonios al trecutului păstrat în cîntecul de îăzboiu al baladei, în tînguirea doinei, <.cîntecele care vestesc de vitejie au de alte fapte ale Domnilor şi ale altor vrednici oameni ce au lucrat», şi nu fusese mulţămit de cantitatea şi calitatea informaţiei ce se putea culege de aici pentru a preface într o operă de ştiinţă acel palid leatopiseţ al ţerii. -anta de netocmit, de ’ncurcat şi de scurtu, cît mai multă turbura re şi mirare da celui ce citeşte decît a sti cevas adevăr dintr însul U. Totuşi îşi simţia datoria să scrie el opera de amintire a trecutului mai bun. într’un timp cînd nu mai era nime să apere ţara, -RomănieT, de unde a reprodus-o Kogălniceanu. în a doua ediţie a Letopiseţelor, I, după care facem citaţiile. Observaţii asupra autorului acestui fragment anonim s’aiî presintat de dd. Hasdeu, Picot si Ar. Densuşianu. Maî pe larg şi cu resultate nouă s’a ocupat de dînsa d. V. A. Urechiă, în Rev. p. ist., ar eh. şi filologie, III, p. 65 si urm. Aici se semnala un nou manuscris, complect la început, din 1781. Tn studiul săli despre Cronicile mun-tene, d. Gr. G. Tocilescu a semnalat un al doilea, în aceiaşi revistă, III. Un al treilea a intrat în stăpînirea Academiei Romăne, unde formează rd 411. A fost reprodus începutul inedit după acest manuscript în An. Ac. Rom., XXI, p. 454 si urm. 3 Cronologia aceasta tabelară se ştia că se află numai într’un manuscript ce aparţine Museuluî naţional. Acum un al doilea a intrat la Bibi. Ac. Rom., unde poartă îd 1322. Ea merge pană pe la jumătatea secolului al XVII-lea (Matei Basarab). D. Şt. Greceanu o atribuia mai de mult, în Revista romhia. T. lui "Radu Greceanu. dar s’a dovedit d.e atunci v. An, Ar. Rom., XXI, pp. 329—30, 419 că fără motive valabile. în forma în care ni s’a păstrat, cronologia arată a fi fost scrisă tărziu în secolul al X\ IlI-lea, căci pomeneşte documente ce se află la «Stolnicul Ştefănaclie», la «Ştirbei», la «dumnealui Brancoveanul», menţionînd totuşi pe strămoşii marilor familii din veacul precedent: Bălenii, Leordenii. 4 Cf. ^4??. Ac. Rom., ser. II, XI\ , partea administrativă, pp. 42-4 şi Gr. G. Tocilescu, Istoria Romînilor, pp. 118. 186 şi bibliografia. V. Adausele. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 169 destul de târzie se citează «Constantin Cantacuzino>, adecă această lucrare a lui. în studiile unui călugăr muntean de la începutul secolului al XVIIl-lea.^Xaum Rîmniceanu b Aceasta e opera unchiului lui BrîiicoveaîiuXDîh cît cunoaştem dintrînsa vedem în autorul ei un spirit iubitor de adevăr şi onest, care nu se sfieşte a scrie această frumoasă cugetare, că «ihaT multă si mai mare este ruşine a zice minciuna că ştie decît a zice adevărul că nu ştie înţelegerea lui Constantin Stolnicul îmbrăţişează mai mult decît înţelegerea lui Miron Costin: probleme se ivesc pentru dînsul la care boierul moldovean nu s’a gîndit. nici odată. Şi. dacă în calea către adevăr, el se opreşte necontenit pentru a-şî risipi expunerea în digresii. dacă-î lipseşte vederea limpede a scopului si meşteşugul de a se margeni în urmărirea lui. el atinge uimitor de multe puncte esenţiale şi prevede de la început soluţia dreaptă şi înnaltă pe care nu poate s?o dovedească ştiinţific şi deplin. Căci a scris vre-un scriitor romîn înnainte de regenerarea ardeleană în secolul al XVIII-lea într’o forma mai energica adevăruri mai înnălţătoare decît acestea : «Valachii, cum le zic ei. iar noi Romînii. sînt adevăraţi Romani în credinţă si în bărbăţie, din cari Ulpic Traian i-au aşezat aici în urma lui Decenal, dupre ce tot l-au supus şi l-au perdut, şi apoi şi altul tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici. şi dintr'acelor sămînţă se trag pănă astăzi Romînii aceştia... Insă Romîni înţeleg, nu numai ceştia de aici, ci şi din Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt. şi Moldovenii şi toţi cîţî şi într’altă parte se află 1 * 3». Totuşi se pare că totdeauna Cronica lui Constantin Stolnicul a rămas neterminată. Supt Mavrocordat ea se va fi găsit, împreună cu alte manuscripte, împreună cu documentele familiei adunate de Constantin: «scrisori de la împăraţi şi privelegiuri pentru neamul Cantacuzinilor, cum şi dovezi din istoriile cele vechi pentru siraoa familiei neamului Cantacuzinilor4», în stă-pînirea familiei lui Răducanu. fiul cel mai mare, mort înnainte 1 V. cercetările lui istorice tipărite în Erbiceanu, Cron. grec?, pp. 244—7. s P. 113. 3 P. 111. . 4 Genealogia, în Buciumul, I, p. 523. 170 ErOCA LUI CANTEMIR de 17161 2. Ea nu circula, şi toate copiile ce posedăm — cel puţin cele două care au fost descrise sînt de o dată foarte tărzie, de la Mihaî Cantacuzino încoace, care întrebuinţa lucrarea lui Constantin în opera sa de geografie si istorie asupra Ţerri-Romăneştî, prin care poate ea începu să se răspîn-dească. Deci, Radu Popescu lăsă neschimbată expunerea lui Stoica Ludescu de la îugăimarea originilor pănă la sfîrşit şi, urmînd compilaţia brîncovenească, copie de aici înnainte cronica lui Greceanu. pănă unde această cronică putea să convie Domnului său -. Dar de la 1699 înnainte, care a fost calea adoptată de compilatorul lui Xicolae Mavrocordat? Radu Popescu îvavea nevoie să scrie din nou toată această parte din istoria mai nouă a Ţerii-Romăneşti. Avea pe cine să prelucreze: pe un cronicar de partid, care apăra o causă ce se potrivia cu interesele şi simpatiile lui Mavrocordat. Acel cronicar, care-şî scrisese opera începînd de pe timpul Domniei lui Brîncoveanu, pe care-1 numeşte la început «Măria Sa»3, şi o continua, aproape în curent cu evenimentele, pănă 1 Hîrtiile despre genealogia Cantacuzinilor trecură, cum vom vedea, la fata lui Răducanu, comitesa O’Donnell. Fiul lui Nicolae-Vodă, Constantin Beizadea, fu însurat cu Smărăndiţa, «fiica răposatului Radului Cantacuzino, biv Vel Spătar, fratele lui Ştefan-Vodă Cantacuzino şi fiul răposatului bătrînului Cantacuzino, biv Vel Stolnic, fiind de neam blagorodnic şi mai cinstit între toate neamurile boierimii Ţării-Romîneştî; de care tot neamul acela s’au bucurat, dînd slavă lui Dumnezeu pentru buna-voirea Domnului, ce au bine-voit de au făcut, cunoscînd că toţi vor fi traşi şi apropiaţi spre mila Măriei Sale şi spre cinste, precum au fost» ; Popescu, p. 150. 2 Observ că în ms., scris de Mitropolitul Antim şi păstrat la Bibi. Ac. Rom. supt n. 180, al cronicei brîncoveneşti neoficiale — v. An. Ac. Horn., XXI, p. 443 —, în introducerea Ludescului se amestecă de un copiator, — ceia ce n’a făcut Popescu —, «Traian şi cu ginere-său Severi». Cf. şi Ar. Densuşianu, în Rev. critică-literard, I, p. 37. 3 «Vărul Măriei Sale», i se zice lui Preda Prooroceanul. Se vorbeşte de sfetnicii ^Măriei Sale». Cornea Brăiloiu, care nu se întîlneşte, cred, în ultimii ani ai Domniei lui Constantin-Vodă, e numit «Dumnealui Banul Cornea». Şi lui Constantin Duca din Moldova i se zice într’un loc «Măria Sa»: «însă nu din socoteala Măriei Sale, că era un cocon tînăr». MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 171 înnainte de anul 1716 nu era altul decît tot Radu Popescu. El va fi prins a-şi scrie leatopiseţul în acei ani de disgraţie, cînd. pentru că se amestecase într’o conspiraţie. Vodă-1 uita la' împărţirea rangurilor şi la încredinţarea misiunilor. în intenţia lui Radu, cronica sa era o urmare la Constantin Căpitanul. Nu ni putem da sama bine de motivele care opriră pe acesta de a-şi continuă lucrarea. Dacă el e «Constantin Căpitanul» care iscăleşte într’o plîngere a boierilor mărunţi din oposiţie cătra Imperiali, plîngere care datează din 16892 şi dacă ne gîndim la faptul că numele lui Constantin Filipescu nu se întîlneşte în toată Domnia lui Brîncoveanu, că moartea a apucat pe cronicar tot Căpitan, cum era supt Şerban-Vodă, s ar ivi o explicaţie: aceia că, temîndu-se poate de vre-o răzbunare politică din partea Cantacuzinilor, el emigrase şi nu voia să povestească din exil, după spusele altora, lucruri pe care nu le mai putea cunoaşte prin sine. Ori-cum ar fi, acel care continuă pe Constantin Căpitanul fu fiul lui Hrizea. Era şi chemat pentru aceasta omul care avea de răsplătit asupra Cantacuzinilor sîngele tatălui sau, mort în chinuri supt Şerban-Vodă. Radu Popescu putea adopta toată cronica lui Constantin Căpitanul şi era în stare s’o scrie într’o formă pasionată asămănătoare şi în acelaşi spirit ca şi predecesorul. Dar între Constantin Căpitanul şi Radu Popescu e o deosebire. Cel d’intăiu păstrează o proporţie în povestire, scrie o operă analistică cu pretenţii de istorie, fără să insiste din cale afară asupra acelor întîmplări la care avuse parte sau care-1 puteau privi mai de aproape pe dînsul. E o cronică în adevăratul sens al cuvîntului scrierea sa, pe cînd însemnările lui Popescu nu pot fi numite decît Memorii. Sînt mai mult icoane desfăcute din trecut, amintiri coborîte pe hîrtie cu tot farmecul lor de lucruri văzute şi trăite, şi nu o prelucrare a acestor amintiri, amestecate cu informaţii luate în dreapta şi în stingă. 1 2 w 1 Se opreşte înnainte de căderea lui Ştefan Cantacuzino în 1716, dar ar fi putut scrie şi după'această dată. Ceia ce hotăreşte însă e că lui Antim Mitropolitul, scos din Scaun şi omorît în timpul Domniei d’intăiu a lui Nicolae Mavrocordat, i se zice, în ultimele pagini ale cronicii, la înnălţarea în Domnie a lui Ştefan-Vodă: «părintele Vlădica». 2 Hurmuzaki, V1, p. 363. _ 172 EPOCA LUI CANTEMIRf" Rare ori găsim la Radu Popescu menţiuni ca: «zic cei ce au fost acolo» şi alte trimiteri asămănătoare la experienţa altora. L-aş pune mai curînd alături de Neculce, care totuşi e mai mult istoric, e mai proporţionat în povestirea sa şi la nevoie recurge, pentru timpuri pe care nu le-a apucat, la izvoade. iar pentru acele lucruri ce nu s au petrecut în raza, vederii sale la spusele acelor ce li-aîi fost martori. Ca şi acesta. Radu Popescu are povestirea bogată, amănunţită a celui chemat să povestească si ca şi acesta el dă viaţă expunerii sale prin căldura, care-o însufleţeşte, prin elementul sentimental de ironie, de duioşie sau de milă ce se amestecă în scrisul său cînd vorbeşte de oameni pe cari i-a cunoscut şi de împrejurări pentru care. cînd s’au petrecut, a simţit bucurie ori s’a întristat. Dovezi despre însuşirile de povestitor ale lui Radu Popescu le-am avut şi pănă aici. şi vom avea şi de acum înnainte b Dar ceia ce ni place nouă, care căutăm a prinde şi a reface în noi viaţa trecutului, nu trebuia să-i placă numai decît lui Nicolae Mavrocordat, care urmăria alte scopuri şi avea alte gusturi. Lui îi convenia o naraţiune oficială, cît se poate de măsurată în proporţii ca şi în ton, şi cronica lui Radu Popescu n’a-vea această calitate. Să urmărim, în adevăr, din ce bucăţi rău legate între ele, alcătuite unele mai pe larg, altele mai pe scurt, fără ca aceasta să corespundă însemnătăţii relative a acelor înşirate, din ce blocuri de amintiri se formează această operă. La început, o expunere foarte pe larg a alegerii lui Constantin-Vodă: căuşele care aduseră numirea unui Domn de ţară pe acele timpuri de războiu, desbaterile între Constantin Logofătul care refusa: «de vreme ce ca un Domn sînt la casa mea. nu-mi trebueste să fiu» şi boierii ce stăruiau din răsputeri pe lîngă dînsul: «şi-l luară de mîni şi-l împingea de spate», ceremoniile, silinţile pe lîngă Turci pentru confirmare: «Dacă Roinînii scot Domnii şi pun Domnii, dar noi ce sîntem aici şi ce păzim aici ?» Apoi sîntem strămutaţi în mijlocul solilor lui Şerban la Viena, primiţi aici, «ca nişte Romîni de la Ţara-Romănească, nu ca alţii dintr’alte neamuri şi dintr’alte ţeri»: ascultăm cuvintele lor de nemulţumire pentru alegerea Brîncoveanului, asistăm la nego- 1 1 V. p. 150 şi urm. MARILE COMPILAŢIf DE CRONICI 173 cierile lor cu «Nemţii ceî mari». Pe urmă, după o discuţie asupra politicii pe care trebuia s’o urmeze faţă de Imperiali ţara, mergem cu Logofătul Radu la Braşov — un lucru puţin însemnat pe lîngă lucrurile mai însemnate ce se petrec atunce — ; găsim, ca şi dînsul, pe generalul Heissler furios pentru zăbăvile si neliotărîrea Domnului, «turburat de bălăia şi mînios ca un urs împuşcat» : auzim convorbirea trimisului muntean şi a comandantului împărătesc: Aţi călcat parola. «Jupîne Haisler, mi-ar fi voia să auz de la dumneata care legături am călcat», afară poate de cele pe care Bălăceanu le va fi legat pe ascuns, — şi celelalte. Un cuvînt abia despre expediţia de la Cerneţi. fiind-că scriitorul n’a fost acolo şi a auzit numai de la alţii cum «Nemţii întindeau mînile în sus să prindă gloanţele Turcilor». Mai larg se vorbeşte despre campania Nemţilor în Ţara-Romănească, pentru că Logofătul de taină Radu a asistat la întrevederea de la Drăgăneşti, ştiind «tîlcul vorbelor ce au fost», şi a întovărăşit pe Domn în rătăcirile lui. Cîteva lucruri nouă pentru lupta ardeleană din 1690. în grabă sînt înşirate evenimentele războinice care urmează.’ Vin apoi: o nuntă, o trecere de Tatari în timp de iarnă, afaceri moldoveneşti, cearta dintre cei doi Domni vecini. Pe urină aici iarăşi expunerea se face nespus de îmbielşu-gată, de colorată, de vioaie. într’un «car mocănesc» vine din Constantinopole, către moarte, nu către Domnie, un pribeag cu pretenţii de stăpînire, «tata Staico» al lui Miliail Băjescu, Staico Merişanul. A trecut din Ardeal în Moldova, de aici Constantin Cantemir l-a trimis la Poartă ca să-l ajute prietenii de acolo a scoate pe Brîncoveanu din Scaun, pîrindu-1. Dar n’a izbutit: Turcii s’au umplut de indignare văzîndu-1 întrînd în «port nemţesc sau, să zic, nebunesc» şi descoperindu-i supt işlic «chica nemţească, numai legată sus», care se potrivia, de altmintrelea, cu «cişmele nemţeşti, cu pinteni lungi». Oamenii lui Brîncoveanu l-au cumpărat,* şi acum îl primeşte la marginea capitalei alaiul osîndiţilor. un strălucitor şi ironic alaiu: «gîdea cu un ciomag mare în mînă..., în chip de Postelnic Mare»—în fruntea lui. Vinovaţii cad în genunchi şi. auzind mustrarea lui Vodă, al cărui graiu răsună în tăcerea Curţii mişcate de dramatica privelişte: «N’aş fi gîndit, Staico, să văz una ca aceasta.» Rugăciunile de iertare se ridică în zădar de la ceî ce stau în genunchi. «Armaş», 174 EPOCA LUI CANTE3IIR se aude iarăşi glasul nemilostiv al Domnului. «iea pre dumnealor de-i du în puşcărie, unde .şi-au gătit. că noi avem altă treabă: să bem astăzi.» Şi sus începe nunta, pe cînd temniţele de jos cuprind pe cei logodiţi de acum cu moartea. Judecata se face, şi osînda se îndeplineşte. Cronicarul ne duce apoi de la spectacolul spînzurătorilor muntene la schimbarea de Domn din Moldova, care se desfăşură pe larg. Apoi trec Turcii prin ţară şi. cu o cronologie nesigură, nelămurită, ni se pomenesc mişcări de armate şi fapte de războiţi. O nuntă în casa Domnului, cu jale de despărţire» la părinţi şi veselia de dincolo a domnescului cocon si mire, Constantin-Vodă Duca. Vin iarăşi ştiri despre războiul de la toate graniţele. Domnul e chemat să-şi întîmpine stăpînii. Dar mult mai pe larg decît toate acestea ni se vorbeşte de isprăvnicia autorului la Cladova. de «picioarele podului lui Traian Împăratul, ce au făcut preste Dunăre», de peştera de 1a. Cerneţi. şi unitutelele muşte veni-nate». Şi, fiind-că Banul Cornea face să se iea misiunea încredinţată lui Popescu şi colegului său Greceanu, ni se înfăţişează acesta într’o lumină de caricatură răzbunătoare. Vedem în împrejurări înjositoare pe acest puternic, politic «cu tot felul de neamuri, de limbi, mai vîrtos fiind cu Turcii». Un eunuc negru, încunjurat de o suită-1 inspăimîntă. «Nimică alt mau mai căutat, măcar un selam malichim de la musaip să auză; ci au încălecat pre cal şi au luat crîngul în cap; — Dumnezeu ştie cîte rascuri l-or ii lovit preste ochi. Au eşit cu puţintel suflet : alelalte ce au avut au lăsat tot la otac... Acest fel de isprăvnicie au făcut Banul Cornea Domnului ţerii; care să nu dea Dumnezeu să facă vre-un boiariu altul vre-o-dată ca acest lucru!» Radu Logofătul, acum Clucer, se strămută în tabăra Domnului, şi ni se arată înnaintea ochilor închinarea lui Vodă către împăratul său. Brîncoveanu descalecă şi îngenunche, cînd Pa-dişahul trece în strălucirea-i imperială. «Se pleca cu capul la pămînt: aşa-1 învăţa cei de lîngă împăratul.» Şi daruri pornesc pentru masa Sultanului: poame, «pesmeţi cu apă de trandafir şi cu moscos făcuţi, şi struguri». De la acest alaiu războinic sîntem duşi iarăşi în Divanul Domnesc. Se judecă un boier care s'a îndulcit la strîngerea peste Olt a haraciului. o rudă a Domnului. Constantin Ştirbei. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 175 îl ştiu ton < cam lung la unghii, din feliul Ştirbeştilor». Ascultăm iarăşi pe Domn. vorbind «blînd si răbduliv» către sluga necredincioasă. Apoi, cînd acesta tăgăduieşte fără ruşine şi se aduc hîrtiile zdrobitoare, pe care le ceteşte în auzul nostru cronicarul însusi. ridicîndu-se «de unde şedea la Divan», glasul domnesc se face aspru şi fără milă: «Te-ain suduit întro vreme si te-am urgisit : să nu te văz în ochi... Să nu te văz în ochi. să te duci si să nu te mai amesteci la ceva. că voiu să te spînzur». Acum se lasă iarăşi în sama cronicarilor de conace ca Radu Greceanu mărunţişurile zilnice de la Curtea munteană. Xe întoarcem în Moldova pentru a fi de faţă la schimbarea lui Constantin Duca prin Cantemiroglu cel mare, Antioh. la peţirea noului Domn. fără succes, pe lingă Brîncoveanu, la nunta sa cu fata lui Dumitraşco Ceaurel, «o fată tînără şi frumoasă.... şi-i este Doamnă». E iarăşi rîndul afacerilor exterioare : se tratează pe larg, cum am văzut, despre afaceri polone şi ruseşti şi nu se uită nici cele din Ungaria şi de aiurea, cu care se amestecă povestirea unor evenimente din viaţa de familie a lui Vodă. De aici înnainte, Radu Popescu e un mazil, şi pentru multă vreme viaţa sa nu mai are nici un amestec cu afacerile publice. Cronica e deci mai grăbită, maî seacă. Prea puţin despre călătoria de la Adrianopol şi, după notarea întâmplărilor din Europa, o lămurire maî mare a celor petrecute la Prut în 1711. Ajungem în acest chip la căderea lui Brîncoveanu, şi această catastrofă, expusă cu îmbielşugare şi simţire, nu are nici ea caracterul de bogăţie colorată al unor episoade din prima parte a scrierii. Nota polemică predomneşte din ce în ce mai mult în paguba povestirii, şi acel care începuse ca un narator literar termină ca un luptător politic. Ceia ce nu înseamnă că polemica politică lipseşte sau ura de familie nu se vădeşte şi în partea ddntăiu a ieatopiseţuiui lui Popescu. Acesta era fiul lui Hrizea, şi fiul Vistierului chinuit, despoiat şi ucis nu putea să uite că toate aceste nenorociri nedrepte venise de la Cantacuzini, de la Serbau-Vodă şi de la fraţii lui. 176 EPOCA LEI CANTE3.IJR Pe «Şăitănesti» îî va urmări deci de la început, pe dînşiî s pe aliaţii lor, ’ netrecînd cu vederea nici una din greşelile, nici unul din păcatele lor, ci ţintuimlu-i înnaintea viitorimii de din-sele. Cu bucurie el ni arată pe teribilul Şerban uitat de toată lumea în mijlocul agitaţiei si a bucuriei de Domn noii. Zace în palatul său, care e acum al altuia, ca un om den cei proşti, numai cu muerea lui şi cu fetele lui o Micul său fiu Iordache e înlăturat de la moştenire, fiind-că maiî vrut Dumnezeu si tiră-niile tătîne-săii. ce făcuse boiarilor şi seracilor ţerii>. Pe Bălăceanu îl ureşte cu patimă, ca pe acela care represinta interesele dinastice si îndreptarea politică spre creştini ale familiei mai de aproape a lui Şerban. Radu Popescu spune cu mulţămire că cererile partidei fură răspinse la Viena, acele cereri fără măsură. în care se cuprindea Domnia ereditară, stăpînirea peste Moldova, monarchie absolută si dominaţia asupra unei părţi din Banat şi Ardeal, «unde sînt cetăţile acestea: Lugoşiul. Caransebeş, Meliedia, Lipova. cu ţinutul Amlaşului, ca să fie de moşie cu privilegii de la împărat, date neamului canta-cuzinesc», pentru adăpost la nevoie. Era% scrie el mulţămit, cu cale să nu le priimească, că era împotriva dreptăţii creştineşti şi împotriva ţerii». El nu găseşte nici un motiv binecuvîntat pentru oprirea lui Bălăceanu la Braşov, în loc să vie în ţară lîngă Domnul care nu-i făcuse nimic, şi pomeneşte numai zvonurile răspîndite în această privinţă. Umblînd după «mintea lui>. pe care o credea mai bună decît a tuturora, el se înşală -ca un Bălăcean, că Bălăceanii totdeauna îşi întindea mintea după nişte păreri nebune, adecă după vitejii». Şi ca dovadă aduce pe Badea Bălăceanu. tatăl lui Aga Constantin, pe care Badea firea sa neas-tîmpărată îl duse pănă la crime ordinare1. Îndemnat de duşmănia sa contra neamului lui Şerban şi tuturor lucrurilor ce erau în legătură cu dînsul, Popescu îşi iea sarcina de a arăta cît de zădarnică şi fantastică era alianţa cu Nemţii. Ei aminteşte puterea Turcilor, marele lor avînt de cucerire, prosperitatea Statului lor. puterea oştirii, care se poate ridica la o sută sau două sute de mii de oameni «cu un cu-vint >. Arată cum nu se poate apăra contra lor o ţară lipsită de 1 Cf., pentru crima aceasta, .0*. Ac. Rom., XXI, pp. 389—90. MARILE COMPILAŢII' DE CRONICI 177 , . taţi si întărituri. In asemenea împrejurări trebuie o bună pază -numitorilor unei teri. Că cel ce gîndeste să-şi răscumpere patria lui clin robia tirănească, întăiu trebue să caute folosul cel de obşte — cum zic cei învăţaţi : de-acii să caute ale războiului si ale biruinţii. Şi atuncia este fapta cea din svîrşit încoronată.» Sînt. cum ştim, sfaturile pe care Brîncoveanu le auzi de la boierii săi si îndreptăţirile pe care însuşi cronicarul nostru ie dete lui Heissler la Braşov. Această linie de purtare opusă planurilor bălăcenesti o aprobă el si atunci cinci aduce o politică de duplicitate, şi el ni înfăţişează cu laude pe Brîncoveanu chivernisind lucrul». în 1089. '-;ca să nu viie primejdie păinîn-tului. arătîndu-se despre amîndouă părţile prieten:-. Cronicarul, citind ironica spusă a Domnului către Heissler: ■■Jupîne Haisler, ţi-am adus oaspeţii cari ţi-ani scris că-U voii! aduce; primeşte-i», nu trece supt tăcere şi răspunsul injurios al generalului, cînd i se vorbia de robie. - Iar tu eşti rob de cînd te-au făcut tată-tări"-. dar e evident că pentru dînsul bătălia de la Zerneşti e o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru represintanţii şi apărătorii nedreptăţii, şi cu o bucurie crudă el spune., despre Bălăceanu mort de sabia păgînilor. că trupul i-aii rămas acolo >, pe cîmpul de luptă, batjocura oamenilor^. De aici dinainte, mult timp nu se mai aude glasul de mustrare : un partid cantacuzinesc. care să se arate, să lupte, numai există, nici în ţară. între boieri, nici peste graniţă. între pribegi. Pe de altă parte pentru Brîncoveanu. care nu s'a ţinut nici odată de tradiţiile de guvern ale unchiului său Şerban, Radu Clucerul n’are decît sentimente de îndoită recunoştinţă : fiind că l-a ridicat întăiu în cariera de boier, pentru că l-a iertat pe urmă ca uneltitor contra Domniei. Din potrivă, la expunerea conspiraţiilor, certelor cu Domnii din Moldova, cronicarul e totdeauna de partea lui Constantin-Vodă. El apare mişcat de bucuria şi nenorocirile familiei, cînd se întîmplă a ni vorbi de ele. Dai*, cum am văzut, spre sfîrşitul Domniei lui Brîncoveanu. un nou partid cantacuzinesc se formă, supt fraţii Constantin Stolnicul si M'iliai Spătarul, pentru a readuce coroana în familie. Atunci. Radu Pbpescu începe iarăşi războiul contra neamului pe care-1 ureşte şi. fiind-că acest neam atacă tronul lui Constantin-Vodă, el e adus să ieie apărarea acestuia. La călătoria din 1703 la Adrianopol, cînd Brîncoveanu trebui 12 178 EPOCA LUI CANTEMIK « , -i j. i , om rlp miiia'J '• 11U -se arată nici o ne-sa creasca tributul cu 240 ae pu,,r* multămire pentru aceasta. Dup* ce termină cu acest drum al Crucit, Popescu laudă din toată mima pe Demnul său. acopent de toate trecătoarele daruri ale norocului: ,Atîta era fericit, cît mi se pare că toate darurile norocului era asupra lui.... Iu toate au avut noroc: bogat, frumos la chip. la stat: vorba Im frumoasă : cu minte mare : rude multe : fit. fete din destul, gi-î nurori, aşişderea cinste mare : si în boiaria lui şi în Domnia ce au domnit nici o lipsă nu va fi avut. Şi acest Domn ar fi putut să zică cuvintele lui Solomon : că ori-ce i-aîi politit inima lui. nu i-au lipsit . Acestea, termină el, «şi ca acestea văzînd înnaintea ochilor lui. numai se veselia >. Cronicarul ştie că Petru-cel-Mare a fost chemat la 1711 eu multe rugăciuni, de Domnie si de creştinii ce sînt supt mîna Turciloru» pentru a lua Tari gradul şi a se face împăratul creştinilor din Răsărit, dar se fereşte a vorbi mai limpede, amesteeînd ne Brîncoveanu în această aventură pripită. «Feciorul lui Cantemir-Voclă», acela. da. s’a înţeles cu Muscalii şi a alergat la dînsii pentru mîntuire. Dar nu şi cumintele Brîncoveanu. om cu supţiri şi adînci socoteli. El a răspins cu statornicie toate ispitele: «Nu vrea să meargă nici spre o parte, nici spre alta. ca să nu i se întîmple vre-o greşală, măcar că mulţi îl îndemna să meargă la Moscali, iar el nici cum nu vrea; numai ce şedea la Urlaţi». Trădătorul în Muntenia e numai unul dintre «Şeităneştî». Toma cel cu nebună mîndrie», mînat de dorul Domniei, pe care — aşa spune şi Greceanu — nu-1 vădise acum întâia oară, «sau de sfatul unchilor săi»: Constantin si Mihai. Dar socotelile i se încurcară «generalului» Toma al Măriei Sale împărăteşti. Ţarul liberator striga Ia pace şi se întoarse înnapoi «cu această ruşine», iar Toma «Seitănescu», al cărui rost în ţara sa se încheiase acum. ca şi al lui Dimitrie Cantemir în Moldova, «au rămas îngheţat şi ca un mort multă vreme», la vestea tratatului, care-i distrugea speranţele. Scriitorul trece la înjghebarea complotului între Constantin Stolnicul, fiii acestuia, Ştefan Spătarul şi Radu Comisul, ele o parte, Mihai Spătarul şi ginerele său Dumitraşco Racoviţă. pri- 1 Raportul veneţian din 23 Iunie 1703, — Hurmuzaki, IX1, p. 399, No 541.— socoate greşit adaosul la 120 de pungi pe lîngă suma veche de 273, ceia ce ar face împreună vre-o 500. cifra ce se admise apoi ca cifră normală. MARTLE (’OMPTLAŢjf DE CKOXKM 179 beag la Braşov, de alta h El înfierează pentru acest act de nerecunoştinţa pe Cantacuzini, '..carii din felul lor era neodihniţi si neinulţăinitori tuturor Domnilor, că tuturor Domnilor s'au arătat cu vicleşug cu răutate». El aminteşte mai departe sentimentele de iubire fiască pe care adesea ori, în auzul tuturora, le exprima Brîncoveanu pentru Stolnic- şi viaţa lor veselă de oameni bogaţi, netulburaţi de nime, de care se bucurau mulţă-mită lui Brîncoveanu cel apăsat de griji si greutăţi. Mazilia, prinderea. închisoarea, moartea Domnului şi familiei lui sînt zugrăvite cu o sinceră durere, de şi fără tînguiri emfatice. Usurpatorul. ruda criminală, care ocupă Scaunul, Ştefan Cantacuzino. e tratat aspru: 0111 nestatornic în cuvinte şi în fapte, şi în jafuri fără cale şi fără dreptate», glumeţ cinic, care iea fără mustrare dc cuget cele ce nu i se cădea să le ieie. Cantacuziniî au lepădat de la dînşil învinuirea că ar fi voit tronul şi viaţa duşmanului lor mazil. Popescu vorbeşte de făgăduieli făcute lui Mihal Racoviţă. si în Ardeal s’a şi crezut în primul moment că fostul Domn moldovean a luat moştenirea Brîncoveanuluî 3. Ştefan-Vodă pusese pe medicul Ferrati să scrie în provincia vecină ast-fel îneît să se pară că Domnia i-a căzut năpaste 4. El scrie la 26 Mart 1714 lui Hrisant Notara. vestindu-î în acelaşi timp numirea sa şi compătimind pe Domnul căzut : «Numai unul Dumnezeu ştie cit am plîns şi ni-a părut rău pentru scoaterea aceasta a Innălţimii Sale»5. La 9 April, el protestă că n’a putut face nimic pentru a lua tronul ; patroni la Poartă 11‘avea, corespondenţa, de la 1704 încoace, îi era oprită, banii lipsiau şi dări nouă nu s’au pus pe ţară, destul de sărăcită si aşa prin faptele «bunului creştin» ce căzuse gîndindu-se numai la 1 2 3 1 V. mai sus, p. 161. Pomelnicul de la Bisericanî menţionează dintre Can-tacuziniî munteni pe Constantin, cu soţiile sale Safta şi Ilinca—v. Apendice, /. <*.; Genealogia zice «Maria, de fel Moldoveana»; I. c., p. 561 — şi copiii, pe Şerban cu cele două Marii — a lui Leurdeann si a lnî Gbeţa—; peMihai. cu soţiile Marta, Teodora şi copiii; Vricantd, XXIII, p. 361. 2 V. mai sus, pp. 160-1. 3 Aşa credea, în April 1714, Stainville, care vedea în Ştefan Cantacu-zino. îmbrăcat cu caftan de mandatariul Sultanului, un simplu ispravnic de Scaun ; Hurmuzaki, IX1, p. 531, Xo. 679. 1 V. izvoarele mai sus, p. 40. nota 9. ■’ Legrand, Kpistolaire grec, p. 110. 180 EPOCA LUI CANTEMJR binele şi la averea lui h La 21. bătrînul Stolnic asigură pe pa-triarchul Dosoftei că se va opri şi de acum înnainte de la pîră, că «slujbaşii împărăteşti» au fost acei ce au dat de existenţa galbenilor bătuţi în Ardeal, că Turcii au fost mînaţî mai mult de invidie faţă de un tributar ce li se arăta asemenea «cu împăraţii şi craii» 2. La 28 April. Vodă, întrebat mai cu de-amănuntul de acest corespondent al său, se apără cu căldură de orî-ce amestec : «Aceasta cu adevărat îţi spunem că n’am avut în gînd nici odată, nici n’am cheltuit,— cum ştie Dumnezeu,— ca să-l scoatem sau să ne ridicăm noi»8. Dar în vara aceluiaşi an Constantin Stolnicul, principalul autor al schimbării, nu se poate opri să nu vorbească de starea proastă a terii, adusă de «vînătorii de comori zădar-niee cari s’aîi dus de aici» 1 2 3 4. E adevărat iarăşi că Ştefan a susţinut că de nenumărate ori a stăruit pe lîngă Turci pentru cruţarea vieţii «Brîncoveanului» şi a familiei sale şi că, dacă-1 apasă ceva, sînt propriile lui mărturisiri stoarse de chinuri5; e adevărat că a plîns în cuvinte călduroase peirea «celui vrednic de lacrimi» şi alor săi, rugîndu-se lui Dumnezeu să ierte pe «cei periţî»6 de o moarte aşa de «neauzită»7, dar chiar întrebările şi stăruinţile dese ale lui Dionisie şi Hrisant pe lîngă Ştefan şi Constantin ne fac să bănuim că aceste lacrimi erau falşe şi acele protestări mincinoase în parte. In ori-ce cas pentru Popescu nu există îndoială că ucigaşii lui Brîncoveanu sînt Cantacuzinii, fiindu-i întărit acest lucru de «unii carii sînt vrednici de crezut». «I-au stins», scrie el aiurea, «casa, şi pre dînsul, şi pre feciorii lui». Şi nu numai că Ştefan a trimis pîrişî la Constantinopol contra predecesorului său, pentru a-î denunţa mîncătoriile şi relaţiile trădătoare faţă de străinătate 8, dar au urinat şi ei, învingătorii, 1 Bis. ort., XYI, p. 290 şi urm. 2 Ibid., p. 297 şi urm. 3 Legrand, l. c.y p. 112. 4 Ibid., pp. 128—4. 5 Ibid., pp. 125—6. G Ibid., p. 182 ; Bis. ort., I. c., pp. 301—2. 7 Ibid. 8 Vezi-le acestea în Del Chiaro, şi de acolo în «Evenimentele» lui Dimi-trie Cantemir. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 181 aceiaşi cale, pe care la altul o desaprobase. Nu numai că s’au lăcoinit la bani, dar au reluat legăturile cu creştinii: Nemţi şi Muscali, pentru a aprinde un războiu şi a rămînea supt un împărat de aceiaşi lege, «în veac stăpînitor ţerei noastre şi pămîn-tului nostru» Şi trebuie să recunoaştem că aşa a fost. cum nici nu putea fi alt-fel cîtă vreme era pe tron un Domn de ţară, un Domn de neam mare, cu o întinsă şi bogată familie, avînd un trecut si nişte aspiraţii vrednice de numele ei, un Domn care n’a-vea de apărat numai interesele sale, ci şi pe acelea, pentru el superioare, ale persoanei, familiei şi ţerii sale. Ca şi înnainte, corespondenţa germană trecu prin Ţara-Romănească, relaţiile cele mai bune fură întreţinute între agentul la Cons-tantinopol al Domnului muntean, acum Răducanu, fratele lui Ştefan, şi residentul imperial; Vodă consimţi, — cerînd totuşi a se opri trecerea pe la el a corespondenţii —, chiar cînd se prevedea războiul, a da ştiri bune în Ardeal şi a înşela pe Turci cu vesti false h După ce denunţase vinovăţia, Radu Popescu îşi propusese să urmărească ispăşirea ei de către «Şeităneşti». El făgăduieşte a ni spune «minunile» prin care-i bătu Dumnezeu, dar se credea că se opreşte la cea d’intăiu, «îndrăcirea» Doamnei Păuna la Mănăstirea dintr’un Lemn, în ziua de Sîntă-Mărie1 2. Celelalte erau, cum vom vedea, întîmplările din 1716, mazilia acelui care mazilise şi omorul acelui care omorîse. Dar singurul manuscript cunoscut pănă acum, acel care a servit pentru ediţia din Magazinul istoric şi s’a rătăcit de atuncea, nu mai cuprinde nimic despre evenimentele ce urmară nebunia Doamnei. Dar n’a fost cunoscut pănă acum, nici de cei din urmă cercetători ai cronicilor muntene, un manuscript, care, dînd întăiu fragmentul ştiut al operei lui Constantin Cantacuzino, continuă cu corpul brîncovenesc neoficial, pe care îl întrerupe de la o bucată de vreme 3 pentru o urmă apoi Memoriile Popescului. Acestea, la rîndul lor, sînt continuate printr’o naraţiune duşmană 1 Hurmuzaki, Fragmente, IV, pp. 85, 87-9. Cf. DocVI, pp. 147—8, N1® 74-5. 2 Doamna era sora Grecenilor sau fiica unuia dintre dînşiî; în această privinţă Genealogia Cantaeuzinilor, p. 561 şi Del Chiaro, p. 45, se contrazic. Domnul numeşte pe Barbu [Greceanu], cumnatul său; Legrand, Epistolaire, p. 147. 3 La cuvintele «a-u şăzut iar în Scaun»; v. resumatul Analelor Ac. Eom.y XXI, p. 322. 182 EPOCA LUI CANTEMIR lui Nicolae Mavrocordat, pe care o vom cerceta mai departe. Pană la această naraţiune însă, şi de la locul unde ne părăseşte versiunea cunoscută, avem urmarea Memoriilor 1. Cu toată minunea de la mănăstire, povesteşte mai departe Popescu. Cantacuzinii nu-şi recunosc «păcatul ce au făcut si nu se pocăiesc. Domnul nu înţelege înştiinţarea dumnezeiască : el vede în lovitura venită de sus o afacere de farmece : spîn-zură două «mueri de acelea» şi zideşte în chilie pe Olimpiada, soră cu mama Păunei, «lăsîndu-î numai o ferestrue, de-i da pe acolo pită şi apă». Mai departe, pregătindu-şi pedeapsa prin covîrşirea nelegiuirilor, ei înşală familia rămasă pe urma Brîncoveanului, o fac să adune din ruinele averii sale o sumă de răscumpărare de 80 de pungi, ce se dau Turcilor, şi apoi aduc trimiterea ei la Kiutaveh, — amănunt care mai tărziu va fi trecut cu vederea în cronica oficială. Carol al XlI-lea trecu prin Ţara-Romănească pentru se întoarce în Suedia. Radu Popescu i-a fost unul din conaccil sau mehwen-dari, şi în a doua operă a lui o va si spune. Dar de o cam-dată el tace lucrul pentru a avea prilej să se plîngă de «cheltuiala făcută ţării cu merticele ce i să da», de reaua credinţă a lui Ştefan-Vodă, căruia i se iartă suma din tribut fără ca el să despăgubească pe cei ce suferise pagube2. Radu Popescu a împlinit apoi o misiune în restabilirea hotarelor încălcate de Turcii brăileni ca răzbunare pentru că Toma Cantacuzino participase la stricăciunea cetăţii lor. «în cea după urmă au biruit boeriz/ţării cu dreptatea ce au avut, şi au luat liogetu de la cadiu, scriindu-să hotarele cele vechi, ca să fie iar pe acolea, şi carte au scris de au gonit şi pe subaş duprin sate». In expunerea scurtă a expediţiei din Morea, se insistă asupra neobişnuitului triumf pe care Sultanul porunci să-l facă Vizirului învingător, şi scriitorul găseşte cuvinte de mustrare pentru Veneţieni, cari atîta timp lua,se banii Grecilor supusi din peninsulă şi acuma, cu toate laudele, nu se pricepeau să-i apere. «Şi Ve- 1 Aceasta se vede clin asămănarea, şi pentru această parte, cu cronica oficială de mai târziu. Ms. poartă nl 441 în Bibi. Ac. Rom. 2 «Precum au fost», adauge el drastic, «şi c... t ce s’au dat la împărăţie şi cu altele carele le-au luat cu jafuri.» — Pentru «Radu Hrizea» în 170G, v. doc. 237/xii din Bibi. Ac. Rom. 3TARILE COMPILAŢII DE CRONICI 183 neţienii au rămas ruşinaţi într’atîta vorbe ce au zis, că au atita si atita galioane, corăbii şi altele, pline de oşti. şi cavaleri de Malta si, cînd au fost pe urmă, nici cum nu s'au iubit obrazul ea să dea ajutor ticăloşilor Greci, de la care într’atîţea ani luase mare sumă de bani, ci i-au lăsat făr’ de ajutor, de s'au robii mulţime de creştini pravoslavnici». Căderea sprijinului t-urcest al lui Ştefan Cantacuzino. Paşa de la Bender. e povestită cun se află si în cronica oficială. Dar încă de la început se dă ş o altă explicaţie a maziliei Domnului : aceia că nu era «drep împărăţiei». O a treia, pe care o ştim numai aici şi pe car Popescu, cu toată dorinţa sa de a înnegri pe Cantacuzini. părăsit-o mai tîrziu. e dorinţa lui Miliai Spătarul de a fi si < Domn; sînt intrigile acestuia şi ale Racoviţeştilor. «Fiind nec dihnit om şi ainestecător de Domni, au început a umbla c scrisori la cuscră-său Mihaiu-Vod, prin mijlocul ginere-sâîi Di mitraşco Hatmanful]..., îndemnîndu-1 ca să nevoiască în tot chip să tăgăduiască în tot chipul Turcilor bani ca să-i dea Domn Tării-Romănesti. Si au si umblat destul, dar, unde nu va Dui nczeu, oamenii încă nu pot.» Urmează sosirea lui lusuf-Aga cu mazilia, încercarea lui Mii Spătarul de a fugi la Nemţi, cînd aude de Domnia lui Nicol Mavrocordat, şi întoarcerea lui îndărăt de plăiaşii de la grani sosirea în sfîrsit a noului Yoevod, «cu mare pompă, primind toţi cu dragoste». Aici, cu instalarea lui Mavrocordat. se sfîrşesc Memoriile Popescu. Restul e scris într’un spirit prea duşmănos faţă Nicolae-Vodă, carp făcuse numai bine lui Radu Popescu, pen ca să i-1 putem atribui. îl vom studia deci la continuările i rilor cronici muntene 1, Cum era, aceasta' cronică nu putea să fie primită Ţr uin pricini decît caracterul prea personal, legătura prea evid* de o personalitate politică ce nu era a unui Domn, caract disproporţionat, fragmentar al expunerii. Contra criticii U'a cuzinilor n’avea nimic de zis Domnul grec: în sîngele lor stabilise tronul. Dar el ar fi vrut să se înfăţişeze ast-fel 1 Ms. e scris de Ioniţă Şoimescu, Logofătul lui Scarlat Drăgănesci Vel Stolnic, ispravnic de Muscel, — la -1 Octombre 1792. 184 EPOCA LUI CAN'TKIirR Domnia străină să fie pe deplin îndreptăţită, ai' fi dorit sa se generaliseze lipsuri şi defecte pe care Popescu le atribuia întăiu unei singure familii, aceleia cu care era în duşmănie neamul său. Brîncoveanu trebuia să apara într o lumina rea. tradarea si lăcomia să-î fie si lui scoase la iveală. Amintirile bune ale stăpî-niiii prin pămînteni. pian Domni dm jfăiinit . cum zicea Po-pescu. trebuiau distruse pentru a nu ispiti la oposiţie si răscoală pe boierii munteni. Partea întăia a cronicii lui .Radu Popescu se elimina astfel prin felul cum era lucrată si prin faptele pe care le cuprindea. Partea a doua nu fu esclusă cu desăvîrşire. dar se impuse cronicarului să-şi revadă opera de 1a 1690 înnainte. s‘o prefacă de la un capăt la altul. Radu Vornicul nu era omul care să refuse a se întoarce asupra sentimentelor ce declarase şi judecăţilor ce apucase a enunţa. Pentru moment, era credinciosul boier al Domnului grec. Şi el consimţi, fără a sta mult pe gînduri. să îndeplinească şi în scris schimbarea la faţă pe care o făcuse alt-ă dată în faptă fi Bucata remaniată a cronicii lui Radu Popescu se întinde asupra anilor 1699 - 1716 din corpul oficial. Să vedem în amănunte cum s‘a făcut schimbarea. Sînt părţi reproduse pe de-a întregul : expunerea vieţii de petreceri pe’care o ducea Brîncoveanu, călătoria de la Adrian opol. cu efectele sale, cea mai mare parte din amănuntele despre căderea Domnului, nebunia Doamnei Păuna. Se înlătură totdeauna lucrurile care privesc afacerile străine, cu toate că, mai târziu. Popescu va acorda iarăşi un loc, covîrşitor adesea, evenimentelor petrecute peste hotare, în a doua Domnie a lui Nicolae Mavro-cordat. Se lasa_Ja_ 0 parte iarăşi unele ştiri ce priviaîî numai familia Brinco\manului sau nim,\e; resentimentele personale ale — ca vinovăţia Bănuim Oornea iu Ciimmi r- - Domnului la Adrian op ol. în schimb se adauge transiţia faţă de Greceanm .o transiţie silita şi destul de nedibace -. Se sclumbă în sfirşit şi se adauge 1 Memoriile sînt publicate în Magazinul istoric, V. — Cf. An. Ac. Rom.. XXI. p. 361 şi urm. 2 « Treci nd şi aceste întristări ce venise lui Constantin-Yodă. văzînd că ş’au dres li1 2'1' cura, se veseiea şi s^ o MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 185 o mulţime de fapte şi de aprecieri, care dau întregii lucrări coloare nouă. La noul haraciu. crescut în 1703. Radu exprimă data aceasta o jele pentru ţară. de care fusese străin cînd scria întăiaşi dată cronica acestor întîmplări: «Haraciu care nu putea să ridice [ţara], ci era totdeauna în casne şi în vaete şi în lacrămi pentru greul care le venise' . Şi. mai mult dec.ît această nouă sarcină fiscală faţă de Turci. Domnul întors s‘aîi făcut mai rău. mai cumplit ; împrumutări au pus pe boieri, pre mănăstiri, biruri mari pre săraca ţară. — cit rravea putere să le împlinească, ci se văita si blestema . in adevăr, observă cronicarul oficial, pentru atîtea jertfe băneşti Brîncoveanu căpătase Domnia pe viaţă, dar în curînd el începu să aibă nouă temeri din causa nestatorniciei turceşti. Atunci.— ceia ce nu ni spusese acelaşi scriitor înnainte. in cealaltă operă a sa —. el intră în legături cu Ţarul. «se ajunse cu Muscalii în vorbă;cliemîndu-î asupra principatelor. «ca să fie supt stăpînirea lor: şi s’aîi cerut şi hrisoave, făcîndu-se şi pe dînsul şi pe feciorii lui cnezi de Moscovia. şi le-au dat». Li oferi provisii. ajutor de oameni, bani. şi izbuti, aducînd astfel, el. nu Dimitrie Cantemir, nenorocirea asupra ţerilor romîne. «Prin multe rugăciuni si îndemnări ce făcea Consiantin-Vodă, s'au pornit Ţarul cu oşti, de au venit asupra Turcilor.» Dar această purtare trădătoare faţă de Turci devine şi mai condamnabilă prin aceia că nici Ruşii măcar nu sînt serviţi cu sinceritate. în lagărul său de la Urlaţi, Constantin-Vodă aşteaptă împrejurările, gata să se dea de partea celui mai puternic sau mai norocos. Turcilor li dăduse bani pentru a nu se luptă: vre-o trei sute de pungi: Ruşilor li trimite, prin bună înţelegere cu acesta, pe «Toma Spătariul Cantacuzinul», care nu mai apare deci ca un nerecunoscător faţă de Brîncoveanu, un vîn-zător al Domnului săli, ea în cea d’intăiu redacţie, ci ca un complice al lui. «Avea două socoteli»: a-şi făce merite faţă cu Rusii, fără a strica situaţia sa la Poartă. Tot profitul si nici un risc; o politică mult lăudată, — cînd izbuteşte. Aceasta nu izbuti decît pentru moment. Prietenii creştini şi stăpînii pagini vedeau de o potriva de bine cu cine aveau a ............. J rlAvmnfă Tmv'ilm; legătu- 186 EPOCA LUI CÂNTECIR rile; prin scrisori şi soli. ale lui Brîncoveanu cu larul. Mazilia nu fu zăbovită decît de teamă ca bogata pradă sa nu dispară. Acum intervin Cantacuzinii, mai maltrataţi decît înnamte. «Şaitanici-Ogularii, feciorii Dracului De alianţa lor, în această luptă de dezrădăcinare, cu Hacoviţeştii nu se vorbeşte nimic ajcj __Miliai Racoviţă domnia acum în Moldova si se afia în bune relaţii cu vecinul său muntean — : ca «organ» al intrigilor nu mai figurează INFihai-A'odă. ci un Constantin Diichiti. Vărav de aprozi, care duce arzurile de pîră. Aceste pîri aduseră mazilia neaşteptata, fulgerătoare J. Aici nu ni se mai vorbeşte, pentru a nu mişca, prin contrastul între nuntă şi nenorocire, de pregătirile pentru căsătoria lui Eă-ducanu. fiul Domnului, cu fata lui Anticii-Vodă. ce era la Con-stantinopol. Dar se explică prin aceia că trupele erau ia dispoziţia Spat a i ului şi acesta era Ştefan Cantacuzino. lipsa ori cărui gînd de împotrivire. Nu se mal dau numele boierilor cari merseră noaptea la capugiii pentru a cere ca Domn pe Ştefan şi a înscena ceremonia numirii lui; «părintele Vlădica», răul Antim. al cărui nume nu putea să-l audă cu plăcere Nicolae Mavrocordat. episcopul de Rîrnnic, Mi hai Cantacuzino. mort şi el de atunee, Banul Ştirbei, Şerban Bujoreanu. poate cel jertfit în 1716. Se insistă mai mult asupra stiîngerii de către Turci a averii lui Brîncoveanu. strîngere pe care o descrie cu energie Constantin Stolnicul. în scrisoarea sa din 26 Iulie 1714 : «Afară de alte mari chieltueli ce s’au urmat, oamenii Împăratului aii pus la socoteală ori-ce cap de vită al lai Constantin-Vodă. vinurile şi toate lucrurile..., pană şi fasolele ; si, să nu rîzi în adevăr, le-au preţuit şi pe acelea cum au putut» 1 2. Se afirmă, data aceasta, cu insulte pentru Cantacuzini, vinovăţia lor în jertfirea familiei şi persoanei lui Brîncoveanu. Ar fi lucrat pentru a duce lucrurile la acest sfîrşit sîngeros «spurcatul Ştefan-Vodă». dar. mai ales, tatăl lui, «hoţul acel bătrîn. 1 Ea veni în momente de mare durere pentru familia Brincovenilor, a.şa de fericită pană acum. Domniţa Stanca muri la 15 Mart st. v. 1714: «Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. si, cum i-a fost voia, aşa a făcut ), scrie bătrînul Domn, două zile după această lovitură, lui Hrisant: Legrand, Kjna- tnhfirp gyer. pp. 100-L». 2 Legrand. Kpistolaire grec, p. 124. O altă scrisoare a Stolnicului cu ştiri asupra afacerilor suedese, purtînd data de 8 April 1713, ibid., pp. 94-5. 187 MARILE COMPILAŢII DE CRONICI tată-său, Constantin Stolnicul, ştiind toate tainele nepotă-său (Jonstantin-Vodă, pentru că le spunea toate, avîndu-1, nu ca pre un uncliiu, ci ca pre un tată»; el ar li dat. însuşi în mina Imbrohorului pentru a fi duse la Constantinopol scrisorile de trădare ale Brîncoveanului şi diplomele lui din creştinătate1. Astfel acel rău bătrîn-, care fusese însă bolnav de moarte tocmai pe această vreme şi rămăsese <■ cu oare-care urme de boală şi. ca un bătrîn, cu oareşi-ce slăbiciune 2 *, ar ti pus la cale măcelul din ziua Sîntei Mării din August al anului 1714. Caracterisînd acum pe Domnul ucis. Radu Popescu nu mai crede că trebuie să reediteze laudele fără reserve de odinioară, ci Ie temperează, amestecîndu-le apoi şi cu multe şi aspre mustrări. A fost. scrie el acuma, un principe «fericit), de sigur, dar nu un Domn «lăudat». «Sănătos. întreg, casă întreabă, fii şi fete mulţi, avuţii prea multe, case. palaturi, sate. vii, helesteae, Domnie îndelungată şi altele ca acestea, care nu i-au lipsit nimica de care ochii lui au pohtit’b» Ceia ce nu l-a împiedecat de a face ntv KsOti&titiiiim Cyccnicîiiiji'ii^ pp. 36 /. 2 P. 59. 3 P. 59. 4 P. 60. Mai pe laro- asupra omorului Costineştilor voiiî reveni la analisa operelor lui Dimitrie Cantemir. Mustrări mai face cronicarul şi pribegilor pe cari-i acusă de zavistie faţă de făcătorul lor de bine; p. 59. Dar el greşeşte atribuind emigraţia sfaturilor lui Velicico, de oare-ce ea se să-vîrşi, cum vedem din Neculce, p. 242. după uciderea acestuia. marile compilaţii de cronici 227 de purtarea lui Lupu Costachi faţă de dînsul şi de întoarcerea la urmă a pribegilor. Mustea ni presintă pe tînărul Domn ca un risipitor, venit cu o «mare gloată de boieri şi cu două sute de Seimeni», ca pe un neînţelept ascultător al sfaturilor egoiste ce-i veniau de la Brîncoveanu. La mazilia lui, cronicarul arată într’un chip particular omorul trimisului turc. Vodă ar fi chemat pe Moise Serdarul numai pentru a înspăimînta pe «Turc» : «vrînd să-i arete că nu pot plini banii de neprietenii împărăţiei, adecă de Leaşi». I se dă de ştire să fugă, dar el nu se supune sfaturilor, fiind «simeţ şi aprins de mînie pentru bani»: dacă. totuşi, în atacul de noapte contra casei lui, el a fost ucis. aceasta i se datoreşte tot lui, care «s’au apucat de arme» şi. prins fiind, n’a vrut să-şi urmeze biruitorii: «iar el. nevrînd să şază pre cal..., i-au tăiat capul1». Antioh-Vodă e expediat mult mai răpede, şi către sfîrşit avem. sau împrumuturi din Neculce sau însemnări fără importanţă. La început se atribuie numirea lui stăruinţilor Cupăreştilor, şi fricii de aceştia pribegia boierilor înduşmăniţi cu dînşiî. Cînd bunele relaţii încetează între Brîncoveanu şi Antioh-Vodă, cu toată pacea recentă încheiată între dînşiî, Mustea, un duşman hotârît al Domnului muntean, dă toată răspunderea pe acesta. Antioli, ni spune el, n’a lucrat nimic la Poartă, «pănă cînd au simţit îmbletele lor împotrivă2». In a doua Domnie a lui Constantin Duca, unde resuinatul e foarte strîns şi întrebuinţarea lui Neculce foarte deasă, merită atenţie numai o explicaţie nouă a fugii lui Iordaclii Ruset şi Bogdan 3. Cu aceasta am ajuns la Domnia d’intăiu a lui Racoviţă şi la cronica boierului partisan al acestuia. De acum înnainte pănă la sfîrşitul Domniei a treia a lui Mihaiu-Vodă, totul va fi judecat şi preţuit după relaţiile în care se găseşte faţă de acest personagiu, care întruneşte în sine toate elementele desăvîrşirii omeneşti. 1 P. 64. Lui Turculeţ i se zice, cu numele lui polon: «Costaşco Tur-culeţ»; p. 64. în fine, se menţionează asigurarea, prin întăriturî, a Iaşilor de podgheazurî; p. 64. 2 P. 66. 3 Omul noului Domn n’ar fi cunoscut pe Caimacami si ar fi dat scrisoarea adresată către aceştia unui «boier bătrîn», care o transmite, pentru a i-o ceti, lui Bogdan; p. 69. 228 EPOCA LUI CANTEMIR E ales «cu voia tuturor, fiind boiariu mare de ţară şi dintre toţi mai ales. de blînd, de bun şi de înţelept, nerăpit, nemîndru, lin si cu dreptate >. II cere «toată ţara» pe dînsul, şi numai pe dînsul. El nu se agită de loc pentru Domnie, ci, ca şi Brînco-veanu pentru cronicarul său oficial, o răspinge, voind mai bine a-sî îngriji de avere decît a se primejdui pentru cinstea stă-pînirii. Totuşi, ce trebuia să se întîmple, se întîmplă : «undeva Dumnezeu, cu anevoie se poate muta cu sfatul1», şi în lumile divine se hotărîse că Spătarul Racoviţă trebuie să domnească în Moldova, ca David peste Israel. Numirea lui Racoviţă provoacă o universală bucurie; pribegii se adună: dregătorii se împart cui li se ajunge, iar celorlalţi li se face mare cinste ca să le treacă de năcaz: în sfîrşit, vorba cronicarului, «o turmă şi un păstoriu >. Un păstor bun, drept, primitor, cu cumpănă la hotărîrile sale, «de-şi putea plînge săracii jălbile lor», vesel, spuind tuturora pe nume, ca altă dată, în boierie. Casele ce durează nu se pot asămăna decît cu cele mai măreţe clădiri din Ţarigrad, si scriitorul se miară naiv cum de nu li-a venit altora în minte să-şi facă numele veşnic prin clădiri ca acele. Cînd acest om providenţial e surpat de intrigi, cronicarul se tînguieşte pentru neasămănata pierdere: «Trebile cele de obşte de pururea le răstoarnă nevoinţăle cele pre ascuns, şi mai ales la Turc... Nice un lucru mai de stingere ţărilor nu este decît adese schimbările Domnilor dintr’însele2 3.» Plecarea lui se face în mijlocul întristării tuturora, căci cine-1 putea înlocui pe Mihaî-Vodă, fie chiar Domnul cel mai bun din cîţi se aflau disponibili la Constantinopol ? Antioh, succesorul lui, se întîmplă a fi un stăpînitor vrednic, dar ce are a face! «Numai Mihaî-Vodă ca un Domn de ţară, ce şi-l alesese ei Domn de la Poartă, pre toţi îi avea în ştiinţă den boeria sa, şi toţi cu bună nădejde era că nu se va schimba aşea curînd8.» Trece puţin timp — ori-cine-şi afla atunci mulţămirea —, şi Raco^ ii c ctx v ŢI ncl pr\1 -LX CLOuUjJ ni se asigura, cu bucurie, ştiindu-1 Domn de ţeară, neavînd nime griji sau prepusuri»4. Toţi şi, fireşte, mai ales cronicarul, care-şi drege 1 P. 74. 2 P. 77. 3 P. 78. 4 Let, p. 36. MARILE compilaţii de cronici 229 glasul pentru osanale. întăiu însă mersese, fără îndoială, mai uşor, căci acum vremile de aur trecuse. Lăsînd la o parte certele cu vecinii h sînt oareşi care dări nouă cu greu de justificat. E desetina, pusă peste toţi locuitorii ţeril, peste toate stările, «care obiceiu nici odată n’aîi mai fost... Că toată agonisita acestui pămînt stupii sînt, şi cu aceştii îşi plătesc boierii şi mănăstirile birurile şi îşi ţin casele». Dar nepărtenitorul panegirist nu se sfieşte a ţinea de rău pe Domnul său pentru a-şi fi încărcat sufletul cu acest păcat, «Precum nici un om fără greşeală sau pricină nu rămîne, aşa şi lui Mihai-Vodă îi dau pricină că peste voiea tuturor au făcut acest obiceiu ce n’au mai fost nici odată1 2». Domnia aceasta a doua, mai puţin minunată decît întâia, chiar pentru un scriitor ca al nostru, se termină prin ordinul dat de la Poartă iui Iusuf-Paşa de Tighinea, «păgînul Iusuf-Paşa», să prindă pe hain. Numai gîndul rău pe care-1 pune dragomanul Ienachi Mavro-cordat asupra lui, împiedecă pe Mihai Daco viţă, cerut de Vornicul Lupu, de a fi numit iarăşi în 1711 3. Şi totuşi, dintre toţi candidaţii posibili la această dată 4; el era cel mai potrivit. în sfîrşit, Dumnezeu dă pentru a treia oară Moldova în mî-nile alesului său. Mihai-Vodă. Dar erau. cu luptele dintre Turci şi Nemţi, vremi grele pentru acest «creştin adevărat». Se găsesc boieri greu de mulţămit, cari se înţeleg cu oamenii împărăteşti şi-î aduc în Moldova. Cronicarul îşi revarsă, pedepsindu-i. toată mînia asupra lor, cu atît mai mult, că, găsindu-se el însuşi în Iaşi pe timpul năvălirii căpitanului «Ferenţ» 5, era în primejdie să fie dat morţii, cu colegii săi. «Groful» Ceaurul, «izvodi-torul acestor zarve», are criminala intenţie «să se rădice Domn 1 Pentru care vezi ceva mai jos. 2 P. 37. 3 P. 49. 4 Discutarea lor aminteşte locul analog din Axintie Uricarul, p. 127, un om rare citează Scriptura, Psalmii şi moralisează, ca si cronicarul raco-viţesc, care trebuie să-l fi cunoscut. 0 «Nu puteai să treci pe uliţa mare», scrie el, de corpurile morţilor. Pentru această invasie, v. donaţia lui Racoviţă către mănăstirea Cetăţuia, unde-1 găsi închis nevoia, în Cricariul, III, pp. 51-3 sau IV, p. 309 şi urm.; actul său din 23 Mart 1718, III, pp. 53-7 şi documentele pu- blicate de Şt. Emilian, în Convorbiri literare, XIX, p. 762 şi urm. Cf. Arch. soc. şt. şi literare din Iaşi, VII. p. 514. 230 epoca lui cantemir de la Nemţi» x, ajutorul său Velicico e un «om fără învăţătură, mîndru, semeţ», fiastrul acestuia Miron nu e mai mare lucru decît un fost joimir de-ai lui Sobieski, Cuza Spătarul poate fi numit un «om de nimica». El îşi rîde de isprava prinderii surorii Domnului de un detaşament de Imperiali: «Ce vitejie de om cu socoteală : au robit o femee» 2, şi condamnă, invocînd exemple din trecut, supt Duca şi Petriceicu, ridicarea în potriva Domnului. Căci «Domnul, ori bun, ori rău, ferit trebuie» 3. La atacul Imperialilor, la aşezarea acestora în mănăstirile de la munţi. Racoviţă răspunse cu o serie de expediţii, în care, după ce curaţi de duşmani ţara de dincolo de Şiret, duse focul si sabia în provincia vecină a Ardealului, de unde venise «tîl-liarii de catane». Pretutindeni, cronicarul necunoscut întovărăşi persoana domnească, şi istorisirea sa e din cele mai sigure şi mai atrăgătoare. «Suspinai unde vedeai atîtea suflete [de robi]; că am fost faţă de am văzut aceste.»4 Trecerea în Ardeal, scrie dînsul, se făcu numai «cu nevoie mare, fiind potica strimtă şi numai cîte un om încăpea de mergea pe potica; atîta oaste fiind, cît, unde mînea noaptea fruntea, a doua zi ajungea cei din urmă»5. Se văd la el arzînd, în această campanie de răzbunare, «satele dese, cu case multe, cît acoperise văzduhul de fum»6. «Acoperise şesul acela oastea.» «Pe lîngă cetate», spune el aiurea, plastic, «erau mulţi din prostime, ce numai încăpuse în cetate, cu care, cu dobitoace, pe subt zid T». Sfîrşindu-şi povestirea, cronicarul asigură cu satisfacţie că Ungurii «nu vor uita-o ei multă vreme, cîtă pagubă li s’au făcut»8. Dar, fireşte, cine poate fi răspunzător pentru peirea de Tatari a ţerii şi a părţilor vecine ? Nu Domnul, care, trebuind să-i cheme pentru siguranţa sa, şi-a dat toată osteneala pentru a-i opri de la jaf, ci cei trei generali ardeleni, pe cari Mihai-Vodă îi denunţă posterităţii în inscripţia de la Vama şi, mai ales, boierii vîn-zători. 1 P. oft. - P. 62. P. 63. 4 P. 64. 0 P. 66. 6 Ibid. 7 Ibid. 8 P. 67. marile compilaţii de cronici 231 Cînd această perioadă de zbucium se încheie, vedem pe Ra-coviţă urmîndu-şi activitatea binefăcătoare. Aşază dările în folosul «săracilor» si. dacă pune iar desetina, este o îndreptăţire: «Nevoia zice că strică obiceiurile cele bune». Cui tea aide, ca pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele terii — lucrul se vede din Solomon ; Domnul o face la loc. Ori-ce bir nou se pune, nu e «din lăcomie», ne lămureşte scriitorul, «ce de mare nevoe şi asuprele ce-î veniau de la Turci». Dar firea bună a Domnului era din ce în ce mai schimbată, continuă cu melancolie cronicarul, de «Grecii ce eiau pe lingă dînsul». Cu sfatul lor pune desetina îndoită, decît care ar fi fost mai bune dări ştiute. De aceia va fi aruncat asupra ţeriî şi vă-căritul, care-î aduce «scădere». Şi, ori cît ar prefera să ni vorbească despre cetatea Tebris, un «oraş mare şi bogat", fără îndoială, despre ce spune Eclesiastul, despre Hatmanul Siniavcski şi iarna cea grea, bietul panegirist al timpurilor bune trebuie să ajungă iarăşi, prin forţa împrejurărilor, la o dare nouă şi la un alt «supăr». Numai cît cei mai vinovaţi pentru aceasta sînt Grecii. «Şi acest sfat mai mult era din Grecii ce erau pe lîngă Mihaî-Vodă..., că de la o vreme mai mult cu Grecii se sfătuia decît cu boierii de ţară..., şi au rămas Grecii sfetnici şi credincioşi.» Lăsînd la o parte certele între cele două partide în care se dezbinase aceşti Greci, tăcînd despre o afacere suspectă, provocată de descoperirea unui omor ritual evreesc, cronicarul face să derive căderea lui Vodă din înstrăinarea lui de boierii ţeriî, vechii săi sfetnici, sprijinitori şi lăudătorî. Căci, «să nu se fie mazilit, se sfătuise toţi boierii să fugă, pentru mare călcare ce aveau despre oamenii lui, mai ales despre Grecii lui». Dar nu laudă cineva o viaţă întreagă pentru ca o decepţie să-i răpească obiceiul. Racoviţă fiind înstrăinat de la inima scriitorului nostru, el îşi caută omul aiurea, şi-l găseşte în Grigore Ghica, noul Domn, de origine din ţară, om drept, lipsit de mîn-drie, iubitor de boieri, de oaste, de plimbări şi vînaturî, înnăl-ţător de clădiri, reorganisator de scoale, despreţuitor de avuţie h Din opera lui administrativă, cronicarul înnalţă crearea unei de- 1 «Nu era lacom, ca să strîngă avuţii, ce mal mult se silia ca să-i ră-mîie lucruri vrednice pe urma lui...; care la puţintei să află acest dor, ca să nu-i biruiască pofta lăcomiei şi iubirea argintului»; p. 73. EPOCA LUI CANTEMIR setine speciale pentru boieri şi mănăstiri şi, trebuind să recunoască văcăritul, adaogă îndată că l-a pus după Mihaî Racoviţă si mai mic de cît acesta K Am văzut pană aici pe panegirist. Acelaşi împletitor de laude dibace poate fi însă un aspru ponegritor al duşmanilor Domnului său şi intereselor sale. Toate figurile domneşti aproape ce se întîmpină în opera sa, afară de patronul vecliiu şi de noul patron, care apare în ultimele rîndurî, sînt înfăţişate în colori întunecate. Brîncoveanu, e, ce e dreptul, la început un Domn bun, care nu aduce mazilia lui Constantin Duca decît pentru că acesta-1 trimisese, prin intrigile sale, la Poartă, crezînd că-1 trimite la moarte. Dar Domnul, «foarte bun şi vestit de avut», vărul lui Mihai-Vodă, de pe Cantacuzineşti, acel ce-î primeşte «bucatele» la ieşirea din Domnie, nu mai merită în curînd aceste laude. în a doua Domnie a lui Mihaî, Brîncoveanu adăposteşte pe pribegii cari n’aveau nici un motiv să fugă, şi ast-fel vecinii se fac «neprieteni şi vrăjmaşi unul asupra altuia1 2». Voevodul muntean atacă, iar cel moldovenesc se apără numai, cheltuind mult pentru a se mîntui. «Multă nevoie şi greutate au avut ţeara Moldovei de Brîncoveanul, Domnul muntenesc3», care scoate şi pune Domnii şi ţine braţele deschise pentru fugari 4. El aduce căderea lui Mihaî, prin pîri mincinoase. El chiaină pe Ruşi în 1711, promiţîndu-li zalierea. Şi cronicarul nu se împacă cu Brîncoveanu decît la căderea acestuia, cînd plînge «furtuna cea fără de veste» care i-a dezrădăcinat puterea şi fericirea, — descoperind totuşi într’însa pedeapsa divină pentru pîrile nedrepte contra lui Mihai-Vodă. Povestind pe larg împrejurările căderii lui Constautin-Vodă, arătînd felul cum Racoviţă, care nădăjduia să-l înlocuiască, i-a contribuit la ruină, cronicarul, impresionat de măreţia tragică a spectacolului, ţine de rău pe Cantacuzinî pentru purtarea lor şi, după ce urmăreşte, înduioşat, pănă la sfîrşit pe Domnul căzut, menţionează expiaţia prin moartea lui Ştefan-Vodă, căruia îi plăteşte Dumnezeu pentru ce făcuse. 1 P. 72. 2 P. 37. 3 P. 37. 4 Ibid. MARILE COMPILAŢli DE CRONICI 233 Faţă de Antioh-Vodă, cronicarul nostru e mai cruţător. E, într’adevăr, un om «bun», drept la judecată, dar el adaogă că «era neîngăduitor şi răstit grăia de multe ori la Divanurî». Dacă ierta iute, el apuca fără preget în mînă buzduganul1. Scriitorul nostru e un iubitor de creştini, cum erau toţi la noi pe atuncea, afară de Grecii ţarigrădeni. El vorbeşte cu durere de neizbînda legăturilor încercate în trecut cu Leşii; «ispitin-du-se cum s’ar putea mîntui de subt giugul şi robirea Turcului»2. Cînd împăratul pravoslavnic vine în Iaşi, el îi aşterne stîlpări înnainte: «Frumos lucru şi cu minune era tuturor a privi atunci împărat creştin aice la noi, şi fără de nici o mîndrie grăia cu toţi»3. Şi, cînd acest Ţar al Răsăritului creştin, care nu ne putuse liberă, moare, el îl jeleşte ast-fel: «Poate să mai fie alt împărat precum au fost acesta? Că toate împărăţiile şi Crăiile să înfricoşase de dînsul, de vitejiile lui»4. S’ar aştepta acum cineva să vadă lăudat în cronică acel Domn care, cu riscul situaţiei şi vieţii sale, a adoptat noua linie de purtare a alianţii cu creştinătatea : Dimitrie Cantemir. Dar, ca şi Neculce, cronicarul lui Racoviţă se pricepe a face deosebirea între credinţa sa şi martirii ei. La Dumitraşco-Yodă, alt-fel un Domn «cu dragoste şi cu blîndeţe» către toţi5, alianţa cu Ruşii e socotită ca un «sfat nesocotit, cu întreagă zminteală» 6, şi Domnul e mustrat că a adus pe Muscali la «o secetă şi arşiţă ca aceea» 7. Cine e mai rău tratat însă în cronica aceasta anti-grecească e Nicolae Mavrocordat, pentru care nu există cruţare. Cînd capătă întăiu Domnia, o iea «cu multă cheltuială şi mîndrie grecească», îndemnat de conaţionalii săi. Vine cu oaste, «nu ca un Domn, ci ca un leu... Nici cu ochii asupra boierilor nu căuta». Fanarul rămăsese gol8, «cît numai muierile lor rămăsese, iară, 1 Pp. 32-3. 2 P. 36. 3 P. 46. 4 P. 70. 5 P. 43. 6 P. 46. 7 P. 47. 8 Şi totuşi Nicolae Mavrocordat recomanda fiului său să nu se încun-jure de străini; Legrand, ed. lui Daponte, II, p. xxvi; mai sus, p. 209, nota 1. 234 EPOCA LUI CANTEMIR Grec, îmblai mult pînă dai de vre unul acolo» 1. «Uşa lui era închisă boierilor», pe cît era de deschisă Grecilor, cari aveau toate funcţiile lucrative şi toată încrederea Domnului. Boierii de tară sînt ţinuţi de-o parte, sărăciţi prin împrumuturi, aruncaţi în închisoare şi despoiaţi, ca trei dintre fruntaşii Moldovei. Si, dacă se pare că Vodă iubeşte sincer pe ţerani, cărora li dă dreptate, aceasta o face numai pentru ca boierii să fie suduiţi şi ameninţaţi, şi «tot ca să se defaime şi să ruşineze neamul boieresc» 2. Apoi, după această caracterisare, scriitorul nostru desface dintre intimii Domnului, pentru a ni-1 înfăţişa în toată uriciunea lui, pe Grecul Spandoni, «o arătare, un om urît, po-dagrios, un blestemat şi de nimică, fără de nici o meserie, numai cît îşi ţinea capul cu minciunile ce-i dau» 3. Şi, în a doua Domnie a lui Nicolae-Vodă, după ce înnalţă pe Lupu Costachi, mîntuitorul Moldovei prin prudenţa purtării sale 4, sprijinitor şi martir al causei lui Mihaî-Vodă 5, după ce descrie Căimăcămia lui Ienachi Mavrocordat ca un guvern de hrăpire, el ni presintă pe noul Domn «ca şi în Domniea d’întîiu», cu uşa închisă, ca şi «inimile supuşilor». Limba ţerii tot n’o ştie, lăcomia şi-o arată din nou; nu ştie să judece mai bine decît înnainte şi nu se coboară să apere ţara faţă de Turci, cum era scris în firmanul său. El, «Domnul străin», poartă vina pentru toate relele: pentru excesele Suedo-Polonilor ce iernează în ţară, pentru actele de răzbunare ale Turcilor, pentru pierderea Hotinului, pentru închisoarea lungă a lui Lupu, pentru care-şi face în zădar obraz că n’ar fi lucrat6 7. Mazilia-1 află în 1716 în-casînd noi şi mari biruri şi, numai cînd scapă de dînsul, pătimaşul boier dă lui Mavrocordat acest atestat ambiguu : «Deară şi Nicolae-Vodă întru această Domnie a doua era mai blînd decît în Domniea de întăiu» T. Reservîndu-sî fireşte a-1 urmări 1 P. 41. 2 Pp. 41-2. 3 P. 42. 1 «Iară, să nu fit? prilejil acest boier într'acea dată acolo Ia Vizirul, toată ţeara ar fi căzut în robiea Tătarilor şi ar fi pus şi Paşă să domnească ţeara»; p. 49. 5 A fost închis, ni se spune, «căci aiî fost pomenit înnaintea Vizirului de Mihaî-Vodă»; p. 50. 6 Pp. 51-3. 7 P. 56. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 235 dincolo, în Ţara-Romănească, în mijlocul persecuţiilor pe care le ordonă, morţilor pe care le unelteşte1, părăsindu-1 numai la usa închisorii lui ardelene. Aceasta e, în partea ei a doua, «Cronica lui Mustea», a cărei căldură, fie şi nedreaptă, a cărei naivitate şi coloare se apropie mai mult de însuşirile ce deosebesc monumentul literar al Vornicului Ioan Neculce, de care vine rîndul să ne ocupăm acuma. 1 îi atribuie pe a lui Lupu Costachi. «Iară ce vină i-ar fi dat Lupului, nu se ştie; numai tot de Nicolae-Vodă i-aii fost perirea, cum am înţeles dintr’alţii»; p. 58. ’ ' CAP. IV. Marile compilaţii de cronici. Cronica lui Ioan Neculce. Neculce nu pare un nume mare, totuşi Vornicul Ioan era în relaţii de înrudire cu cele mai însemnate familii moldovene. în 1683, întîlnim documentar pe tatăl lui, Neculce Vistierniculh Acesta era frate după tată cu «Arhonda Mironiasa1 2», şi această Arhondă avea de mamă pe o vară primară a lui Vasile Lupu3. Ast-fel, Ioan putea fi socotit ca o rudă de Catinca Bucioc, sora Tudoscăi, întâia Doamnă a lui Vasile, şi-l vedem numind pe această jupăneasă, care a fost soţia lui Iordachi Cantacuzino. «moaşă a sa4». Ioan, fiul Vistierului, era acum în slujba Curţii cînd Constantin v Duca îşi serba, la 1694, nunta cu fata cea mai mare a lui Brîn-coveanu : «Atunce pre acea vreme şi eu, Ion Neculcea, Vel Vornic, eram tînăr Postelnic şi mergeam cu alţi Postelnici împreună, cu toiage a mînă, pe gios, înnaintea Domnului5». Se născu pe la\1672/ căci la 1732 se dă ca fiind în vrîstă «de şeizăci de ai6.» Copnafia şi-o petrecu, nu în casa părintească — «ră-măind mic de părinţi, de tată» —, ci la văduva lui Iordachi 1 Urechiă, Miron Costin, Opere complete, I, p. 711. 2 Acest nume de Arhonda îl mai aflăm într’un document din 7165, în Bibi. Ac. Rom., XXI/221. 3 V. genealogia casei lui Yasile-Yodă, de Ştefan Ghindă, biv Postelnic, în Apendice. 4 Scrisoare a lui Ioan Neculce, în Arch. soc. şt. şi literare, II, p. 332. S’ar putea însă să se fi adaos o altă relaţie de înrudire prin soţia lui Neculce Vistiernicul. . 5 Neculce, p. 248y^ 6 Scrisoarea citgxă. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 237 Vistiernicul, în casa căreia, pe cînd trăia Vistiernicul, îşi începuse cariera un alt mare cronicar al Moldovei, Miron Costin K «Şi la vreme Mării Sale lui Cantemir Vod am fugit în Ţara-Muntenească de răul Leşilor, ş’am şezut patru ai cu toată casa noastră. Şi acolo au murit moşe noastră Iordăchioae, şi noi venirăm în ţară înnâpoi, cu unchiu-miu, Iordache Stolnicul, ficiorul Iordăchioae cei bătrîne1 2.» Dacă această emigrare s’a făcut cu prilejul expediţiei regale din il691.j*? Neculce va fi văzut iarăşi ţara sa de naştere abia la aşezarea în Domnie a lui Constantin-Vodă cel nou, Duca. Supt Antioh Cantemir el fu Vătav de aprozi4, apoi, ridicat la rangul de Vel Agă, primi pe solul polon Leszczynski5. în 1705, el era la Constantinopol, cînd Antioh-Vodă, din nou Domn, puse să se înfăţişeze pîri contra lui Racoviţă: «Atunce şi eu eram tînăr şi fusăsem mai înnainte Agă, şi m’am tîmplat la Ţarigrad de am văzut acea pîră6». In prima Domnie a lui Mihaî-Vodă^Neculce ajunsese Mare-Sluger. Venind iarăşi pe trpn, cel mai mare din fiii lui Cantemir, el înnaintă pe tînărul boier la q^Şul de Mare-Spătar. «Şi pre mine, Ioan Neculce, din Sulgeria cea Mare m’au pus Spătar-Mare7.» Cu acest titlu îl găsim într’un document la 12 Sep-^ tembre 1705 8. Domnul îl făcu represintantul său la nunta lui Dinu, fiul Brîncoveanuluî. cu fata Vornicului Ioan Bals: «Atunce m’au trimis şi pre mine cu solia despre partea Domniei, de m’am tîmplat la acea nuntă, care, să zicem, nu era nuntă domnească, ce, putem zice, crăiască9.» Cînd Antioh plecă să «sape» 1 V. Excursul I. 2 Scrisoarea citată. j, 3 Dacă ar fi plecat Cantacuzinii şi rudele lor cu ocasia năvălirii polone |din 1686, nu înţelegem de ce s’ar fi întors, după «patru ai» la 1690, cînd f primejdia de spre Poloni rămăsese cel puţin aceiaşi. Din acest exil muntean cunoaşte el aşa de bine locurile din Ţara-Romănească. Vorbind, ca un martur ocular, de evenimentele de la suirea lui Brîncoveanu, el are indicaţii precise ca acestea: «Drăgăneştii de Ruşi nu sînt departe, cale de două ceasuri»; p. 237. «Acolo sînt munţii goli; nu pot să se ascunză oa-i menii şi dobitoacele»; ibid. 4 P. 263. 5 P. 266. G P. 283. 7 P. 284. 8 Urechiă, Miron Costin, Opere complete, I, p. 170. 9 P. 287. V. şi mai departe . 238 EPOCA LUI CANTEMLR pentru Turci la Tighinea, în 1707, el lăsă Caimacam în Scaun şi pe Neculce: «Iară aice în Iaşi au lăsat Caimacam pre Ior-dache Roset Vornicul şi pre mine, Ioan Neculce Vel Spătar, şi pre Ilie Cantacuzino, biv Vel Visternic, şi pre Ilie Catargiul Vel Vistiernic, de purtau grijă ţării de trebile ce erau 1.» Dar, cînd Domnul fu mazilit. Neculcea trecu printr’o primejdie de prigonire, fiind pus pe «izvodul» trimis de Racoviţă Caimacamilor săi, aşa încît trebui să fugă în Polonia, de unde se întoarse după «cîtăva vreme2». Supt urmaşii lui Antioli, Neculce. considerat astfel ca om de Casă al Cantemireştilor, pentru care are, în adevăr, toată simpatia, a fost ţinut de o parte, şi el ni spune anume la Domnia lui Cantemir cel mic, Dumitraşco-Vodă. că acesta i-a restituit Spătăria, de care-1 despoiase alţii. Supt acest tînăr Domn, cu spiritul ager, agerul Neculce, şi el unul dintre cei mai tineri boieri ai ţerii sale, ajunse intimul, confidentul şi dregătorul de căpetenie al lui Vodă, acela căruia i se împărtăşiau toate cele ce puteau fi împărtăşite. Fiind «cel mai de credinţă şi mai ales în toate trebile Domniei»'3, el fu chemat să înlocuiască în curînd, la 1711, pe Hatmanul An-tiohie Jora, mazilit pentru pîrile de care se făcuse vinovat 4. El afirmă că n’a bănuit gîndurile de revoltă ale Domnului său de-cît atunce cînd îl văzu refusînd a îndeplini ordinele ce i se dăduse în privinţa lui Brîncoveanu, ce trebuia prins : «Atunce am ştiut şi eu că au fost scris Dumitraşco-Vodă să vie Moscalii». Neavînd aceiaşi încredere în viitorul, acoperit încă de neguri, el ar fi pus toate silinţile sale pentru a împiedeca pe Domn de la acest pas pripit, spre care îl îndemnau din potrivă cei mai mulţi dintre boieri, înţeleşi mai de înnainte, în particular, cu Ruşii. «Puiu pre Dumnezeu martur că aşa i-am zis» — să execute adecă poruncile Porţii —; «şi tare am stătut că doară 1-oiu 1 im. 2 «Atunce, tîmplîndu-se de eram şi eu de casa luî Antioh Vodă, m’au fost. pus Mihai-VodA si pro mine intr’acel isvod, să. mă prindă şi, pană a sosi Siimenii la gazdă-mi, eu am prins de veste şi am apucat de am încălecat şi am fugit în ţara leşască, şi acolo mi s’au tîmplat şi mie de am zăbovit cîtă-va vreme, pănă mi-am făcut pace cu Domnia, şi am venit în-napoi la casa mea, şi îvam avut despre nime nici o nevoie, şi am avut cinste şi căutare în zilele Măriei Sale» (p. 289). 3 Neculce, p. 802. 4 Ibid., p. 305 ; N. Costin, p. 99. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 239 întoarce, şi n’am putut.» Temîndu-se, la auzul cuvintelor mî-nioase ale lui Dimitrie, «să nu cumva să cadă în vre-o primejdie a vieţei» şi îndatorit să nu destăinuiască cugetul Domnului său, ca Iuda, nici să-l părăsească, ajungînd de ocara lumii, el se purtă de acum înnainte ca o «slugă» cu credinţă, ascultînd fără plăcere, dar fără împotrivire, de cuvîntul stăpînului. Cînd Domnul apucă spre Prut, el rămase pentru paza Doamnei. în omorul Turcilor din Iaşi, şi în risipirea averii lor — un vecliiu obiceiu de răscoală —, el tăgăduieşte însă să fi avut vre-o parte1. A fost de faţă la intrarea în capitala Moldovei a «împăratului creştin» 2 şi a participat la sfaturile şi ospeţele ce urmară, gustînd şi el din acel vin «de la Franţujî..., care, îndată cum au băut, cum au mărmurit toţi de beţi, şi n’au mai ştiut cum au dormit în-tr'acea noapte, şi Domnul şi boierii»3. A întovărăşit pe Domn în lagărul de la Prut şi a fost dintre aceia cari vedeau cu groază, noaptea, de partea Turcilor, lucind focurile ca stelele 4. întrebat de Ţar, cînd orî-ce speranţă de biruinţă se împrăşti^ dacă ar fi în stare a-1 scoate în Ungaria cu împărăteasa, el trebui să arăte greutăţile pe care le-ar fi întîmpinat realisarea acestui plan: «că este un lucru prea cu grijă mare a ispiti»5. Stătu şi el în noaptea de spaimă între duşmanii fără de număr, «prin întunerec de nu se vedea mîna», ascultă «hreamătul obuzului», se bucura cu Muscalii văzînd pe Turci aruncaţi la pă-mînt, «ca cînd ar cădea nişte pere coapte», măturaţi de focul tunurilor, «ca cum i-ar mătura cu o mătură». El, care sfătuise pe Yodă .a-şi duce Doamna la Hotin sau la Cameniţă şi primise răstitul răspuns : «Să-mi ieu eu muierea, de mă tem, să o trimit unde mi-î voia, iară el pre! Doamna din Iaşi n’a clăti-o nicăirî», tot el fu acela care văzu pe Dimitrie desperat, întrebînd cu lacrimi «cine s’ar afla un'voinic să iasă pre furiş să se sloboadă la Iaşi să dee ştire Doamnei să fugă... Şi nime nu cuteza». Fu unul dintre puţinii 6 cari ştiură adăpostul din urmă al lui Can-temir, cînd se făcu pacea: în carata Ţarinei. 1 P. 311. 2 P. 314. 3 P. 319. 4 «Se vedeau focurile ca stelele»; p. 321. 5 P. 322. 0 Adecă, la dreptul vorbind, el singur dintre boieri şi «vre-o doi-trei copii de casă»; p. 329. 240 EPOCA LUI OANTEMIR Cînd calea pribegiei se deschise pentru Domn, Neculce-'l întovărăşi, împreună cu Banul Savin, dintre boierii mari, iar, dintre cei mici, o mulţime de dregători şi de căpitani: Gheorghiţă Păharnicul 1, Rugină, Mogîlde, Ilie Abăza, Zer, Mireştii şi alţii 2. Cu ceilalţi fugari, el merse la Nimirov şi Chiev, unde stătu două săptămîni, după ce fusese în primejdie să fie prins în cale de Zaporojenii înţeleşi cu Tătarii 3 Cu toată dragostea ce avea Neculcea pentru Dimitrie Can-temir, îi era însă mai dragă ţara, «pămîntul nostru». Ar fî vrut să se oprească la Chiev pentru a se întoarce apoi de acolo mai uşor în Moldova. Dar, amărît de neizbîndă, plin de neîncredere faţă de cei ce-1 încunjurau, doritor de a avea pe lîngă sine oameni cu cari să vorbească de Domnia pierdută, de ţara părăsită, pe care nu era s’o mai vadă, de cunoscuţii, prietenii şi rudele ce lăsase pentru totdeauna în urmă, Dimitrie-Vodă, care nu părăsi nici odată apucăturile sale Domneşti, se împotrivi la această întoarcere. Cumnatul lui Neculce, fostul Mare-Vistier Luca sau Luculenco, fu arestat în Chiev, iar Hatmanul nostru dus supt escortă, «cu vartă»4, la Harcov, unde se hotă-rîse că va locui, ca un fel de principe independent, cu administraţie şi Curte deosebită, fostul Voevod al Moldovei. Luca izbuti să fugă şi-şi recăpătă, fără judecată, moşiile, pe care, ca şi pe ale lui Neculce, le confiscase Nicolae Mavrocordat şi le dăduse, pentru a-1 despăgubi şi cîştiga, dibaciului boier ce era Lupu Costachi. Sandu Sturdza Stolnicul, venit şi el din Polonia la Chiev, scăpă iarăşi de paza principelui Galiţin, «un om rău» 5. Mai puţin noroc avu cronicarul nostru, care merse cu 1 La 31 Decembre 1719, avem o petiţie pentru o datorie a acestuia, «care se afla dus la Mosc», după «răscoala Muscalilor»; Bibi. Ac. Rom., XIII/207. 2 Ilie Abăza si Ion Mirescu merseră la Chiev către sfîrşitul anului 1710, înnainte de războiu, şi Ţarul îi luă cu sine la Moscova, pentru a-i întreba despre distanţe şi despre drumul cît este pănă la Constantinopol. — Procesul lui Neculce, în Arch. soc. şt. şi literare din Iaşi. IV, p. 344. Şi Radu Popesc-u ni represintă în Memorii, pe Petru cel Mare «întrebînd, departe este Ţarigradul»; p. 173. s Pp. 333-4. 4 Expresia se întîmpină şi în cronică şi în actul procesului menţionat mai sus. 5 Neculce, p. 334. MARILE COMPILAŢII DE CRONICÎ 241 de-a sila după Cantemir pe moşiile ce i se dăduse, din cele luate de la generalul Szydlowiecki1. Trăi aici cîtva timp, în împrejurări foarte neplăcute, chinuit de dorul de- ţară, de lipsa de ocupaţie, de grija avutului său, peste care alţii se făcuse stăpîni. Pribeagul Domn nu mai era pentru el bunul stăpînitor de odinioară, ci se făcuse iarăşi ca atunci cînd era numai beizadea Dimitrie : «încă şi mai rău, şi iute la beţie, şi se scîrbia de fie-ce, şi uşa era închisă». Se mai adăugeau, pentru a face această şedere nesuferită, relaţiile încordate dintre principele romîn şi Cazacii locali, invidia ce-i purtau «Moscalii cei mari». în curînd, fiind vorba de o nouă expediţie contra Turcilor, în cursul căreia Dimitrie ar fi avut sarcina de a năvăli în Crimea cu o oaste mare 2, — Domnul fu chemat la Petersburg. Aici planul expediţiei fu părăsit şi se refusâ oaspetelui guvernul în toată suveranitatea asupra Harcovului şi Moldovenilor săi, pe care el îl ceruse. I se făcu însă o situaţie, dîndu-i-se «o mie de dvorurî în ţara Moscului»p o pensie anuală şi case în vechia capitală, în care Cantemir merse îndată să se stabilească. Unii din boierii mărunţi se duseră cu dînsul acolo şi nu-1 mai părăsiră. Neculcea însă nu se putea înstrăina atît de lesne. El nu se clinti din Chiev şi, după multe zăbăvi, el fu liberat în sfîrşit, după ce Turcii dădură, din partea lor, drumul tînăruluî Şeremetev, pe care ai săi îl credeau pierdut. De la plecarea din ţară trecuse numai doi ani 3. Dar cu aceasta nu se mîntuiră grijile, rătăcirile şi încercările Hatmanului. Tre-cînd în Polonia, ieşind în sfîrşit, cu toate făgăduielile şi rugăminţile lui Cantemir, «dintr’acel norod greu», fără libertate, fără strălucire la Curte, fără carieră pentru fiii de boieri 4, el mai 1 P. 3S5. 2 Pentru lupte ale lui Cantemir acolo în 1716, v. Hurmuzaki, Fragmente, IV, p. 102. 3 «După ce au trecut doi ani» ;.p. 338. 4 «Că este un norod unde nu sînt oamenii slobozi să meargă unde li este voia, nici la împărăţie, fără ucaz... Şi la împărăţie vr'o Curte mare ca aceia, cu dvorebnicî mulţi nu este, macar precum este la Domnia ţărei noastre, sau altă Crăie şi Domnie,—ce foarte este un lucru puţin; numai oşteni sînt mulţi de ajuns. Deci, de viaţa mea îmi era cum îmi era, deară mai mult îmi era pentru copiii mei, la ce vor rămîne, că numai doară soldaţi să fie, iară la alte boierii nu încap feciorii unora ca acestora»; p. 338. 16 242 EPOCA LUI CANTEMIR aşteptă încă multă vreme pănă ce porţile întoarcerii i se deschiseră. Căci era cine să-i împiedece înturnarea. Am văzut că şi moşiile lui Neculcea fusese aruncate în gura lacomului Vornic Lupu Costachi, pentru a se îmbuna ast-fel un om care stătea aşa de bine cu Brîncoveanu şi cu Hanul tătăresc, cari-şi reunise silin-ţile pentru a-1 scoate din temniţa de la Varna. în adevăr, Ni-colae-Vodă. care se sîrguia să adune în jurul său pe toţi înstrăinaţii, isprăvi lui Neculce un firman, de la doi Paşi, — vor fi fost cei de Hotin şi Tighinea, supraveghetorii Moldovei —, «că toate greşelile despre Poartă sînt iertate»1. Dar el nu se încumetă încă să treacă graniţa şi, cînd soţia lui veni iarăşi la ale sale, ea rătăci «un an în păduri», prigonită de usurpatorul în forme legale al moşiilor familiei2. «Aşa fac», scrie cronicarul, «şi boierii noştri, dacă pribegeşte vre unul, iară ceialţi stau cu feluri de feluri de năpăşti, şi pîri, ca să-l istovească de tot şi să-i ia moşiile »s. Dacă la Mosc stătuse numai doi ani, se împliniră şepte alţii de exil în Polonia, pănă ce, supt un nou Domn, Mihai Racoviţă, un nou firman, căpătat la Hotin de acesta, permise lui Neculce sa. vie la pămîntul său*. Marele său duşman, Lupu Costachi, atins de mînia crudului Gin-Ali-Paşa, Marele-Vizir, care ucidea de plăcere, fusese decapitat încă la 1716, ca «hain, agiuns cu Muscalii» 5. Neculce începu un proces pentru recîştigarea moşiilor sale. îl vedem reclamînd de la Iordachi, fiul Lupului, moşia Boianul. unde fusese lupta cu Polonii în 1685, pe cînd cumnatul său Luca ridicase pretenţii asupra Bărboşilor. El răspinse învinuirile, cuprinse în actul de danie al lui Nicolae-Vodă către Lupu, că politica trădătoare a lui Dimitrie Cantemir i-a fost recomandată de dînsul, expuse cum s’au petrecut lucrurile în realitate, — cam în forma cum le-a povestit mai tîrziu în cronica Sa, — provoca mărturisiri complecte şi hotărîtoare din partea marturilor documentului anterior, Mitropolitul şi membrii Divanului moldovean, cari 1 Actul procesului citat. 2 Ibid. 3 Cronica, p. 356. 4 Ibid,, p. 359. 5 «Iară trupul lui au rămas neîngropat, de l-au mîncat paserile. Aşa au perit Lupul Vornicul, din pîra lui Nicolai-Vodă»; p. 351. 243 MARILE COMPILAŢII DE CRONICI se declarară cu toţii «vinovaţi şi amestecaţi şi bucuroşi Muscalilor şi greşiţi prea-luminatei Porţi»; aduse înnaintea Domnului : era nelacom, respectuos de obiceiul ţerii. straşnic cu cei răi ) : îi era cinstită liorba», dar şi «răcnetul tare . Domnul e lăudat în tot chipul. El adună în jurul său pe toţi boierii, afară de pribegii Nicolae Costin şi Mavrodi, care. fund Grec. nu avea la ce veni : face curţi şi iezeşte heleştee. stă în pace cu Polonii pană la încheiarea păcii, deosebindu-se întru aceasta de tatăl său. Sase pue>. scrie acest boier sfătos, care n'avea, de sigur, o pronunţată chemare pentru Hătmănie, «să se puie în potriva unei Crăii cu o mînă de oameni slabi! Paza bună trece primejdia rea. Mielul blînu suge la două mume. Capul plecat nu-1 prinde sabia. Aşa bună chiverniseală făcea şi Antioh-Vodă atunce 1 2 3 >. Ei n'are nimic de obiectat contra negocierilor lui Antioh cu creştinii, ci laudă aceste «ponturi pentru aşezămîntul Domniei şi a ţerei», care asimilau, după victoria contra Turcilor. Moldova cu Lituania : «după cum este aşezată Litva. aşa să lie şi ţeara Moldovei» Dacă menţionează punerea văcăritului, singurul punct umbrit din această stăpînire fericită. Neculce se grăbeşte a spune că Vodă nu l-a mai scos în a doua Domnie8. Furioşi de bunul guvern al lui Antioh, «Muntenii se trîntiau şi plesni au de ciudă4-, totuşi vremea lor veni în curînd. Spre paguba ţerii, care s‘ar li schimbat cu desăvîrşire dacă această excepţională cîrmuire s*ar fi prelungit pănă la şepte sau opt ani. Buncoveanu silica .i_/omnia iui Antioh. Ei încerca sa numească 1 P. 257. 2 P- 260. De aici înnainte. of. povestirea cronicarului cu analisa critică dată de d. G. Bogdan-Duică. în lianH'hiische J ahrbiirlipr, an. 1893-4. 3 P. 258. 4 P. 259. 2G1 MARIIjE compilaţii de cronici un om nou. un servitor credincios, pe Toderaşco de la Galaţi, «tiran», «varvar» fără păreclie, care. «de ar fi fost acela Domn în Moldova, nici un boier pănă în două. triî luni n’ar fi rămas viu în ţeară» h Dar Turcii cerură să se aleagă printre mazili, şi Moldova intra iarăşi supt mîna lui Constantin Duca. Antioh îsi părăseşte deci Scaunul, pe care-1 ocupase cu atîta vrednicie: «şi li părea rău tuturora, şi-l pomeniau de Domn bun pănă în zioa de astăzi*1 2 3». înlocui său vine Constantin, adus prin «nenorocirea terii Moldovei au mînia lui Dumnezeu» n. Cit de discret a zugrăvit Nicolae Costin. acum iarăşi sfetnicul de căpetenie al luî Vodă, această scurtă şi rea Domnie ! La Neculce vedem cealaltă faţă a lucrurilor. Duca vine cu datorii mari, aducînd cu dînsul pe Morona, tovarăşul său de fire. de existenţa căruia nici că pomeneşte Costin: se pun dări nouă. pe care le urmează o căinţă care nu foloseşte nimic. Se înfăţişează pîri nedrepte la Poartă contra lui Antioh. «om bun şi nelacom: unde să se găsească altul de potriva lui să fie», care e aruncat pe năpaste în închisoare 4. Neculce ni semnalează emigrările, pe care Nicolae Costin le ascunde, încercarea de omor a lui Duca în potriva unuia dintre duşmanii săi trecuţi peste hotar. El aprobă această demonstraţie de nemulţămire, dar ar fi fost bucuros ca ea să aducă Domnia luî Antioh, pentru care erau toţi principalii boieri ai ţerii. Acesta e înlăturat însă de Turci în profitul lui Racoviţă, în urma unei înţelegeri între Brîncoveanu şi Iordachi Roset, care, «înţelept» cum era, e mînat totuşi de «lăcomia la cinste» a Grecului 5. Neculce nu crede în sinceritatea nehotărîrilor lui Mihai-Vodă dacă să primească ori ba Scaunul, şi-l asamănă cu «fata. ceia ce zise unui voinic: Fă-te tu a mă trage şi eu oiu merge plîngînd6.» Pentru acest Domn, cronicarul are cele mai aspre cuvinte de ocară. E stăpînit de cei ce-1 făcuse a căpăta tronul, de «Munteni) 1 P. 267. 2 P. 269. 3 P. 267. 4 «Dumnezeu nu-1 lăsă mult în pedeapsă» ; p. 270. 0 I se oferise pentru fiul său Nicolae o căsătorie domnească, de Brîncoveanu. G P. 279. 262 EPOCA LUI CANTEMIR si de Iordachi. Voia lui e voia slugilor sale, ce-1 încunjură şi-l domină: «Nu sămăna Curtea nimica a Domnie, de atîta obrăznicie ce era1.» Pe boierii vechi îi are în ură: «cei streini stau în laturi de mansipuri», şi acest «zălud», întins în toate părţile de sfaturile atîtor stăpîni, s’ar fi gîndit la o politică de nivelare a boierimii supt absolutismul domnesc, ca Şerban-Vodă2 3. Toată lumea părăseşte pe Domnul cel rău. Brîncoveanu şi Cupăreştii se împacă, de nevoie, cu cei doi fii ai lui Canteinir si aderenţii acestora, cu toate că, din partea lui Iordachi Ruset si alor săi, «pacea» fu observată, «precum ţin cîniî Vinerile 8». Antioh se întoarse astfel pentru a-şi domni ultima Domnie. Totuşi aici se opresc laudele. De o dată lucrurile merg bine, fiind-că se ascultă sfatul destoinicului Bogdan, dar acesta, otrăvit de Racoviţă, moare 4, şi oameni răi conduc de acum înnainte pe Domn, lipsit de luminile cumnatului său. Morona se întovărăşeşte cu Ilie Cantacuzino, asemenea cu dînsul: «calul rîios găseşte copaciul scorţos ; iuţi, mîndrî, mincinoşi, făţarnici, jură-tori pentru fiece, amăgitori5». Ei aduc pe Antioh să li sainene, ei fac să se puie dări grele, ca vădrăritul, cornăritul, pentru care răspunderea cădea asupra lor, cari au luat folosul, căci, despre partea lui, Vodă. * nu era prea sames, nici lacom 6Se înşiră intrigile ţesute pe acest timp în Moldova între cei doi «musaipi» şi Iordachi Ruset, şi ajungem ast-fel la căderea Domnului. Numai acum, după ce arată că el nu s?a mai întîlnit cu puterea, Neculce găseşte pentru dînsul iarăşi cuvintele de laudă pe care, de sigur, le merita: «Cam rar Domn au fost şi a mai fi ca Antioh-Vodă în Moldova; nelacom, nici la sînge, nici la bani, nici la minciuni, — ci iubitor la dreptate 7». Racoviţă puse pe Neculce pe o listă de proscripţie, îl făcu să fugă, îl iertă apoi şi-i dădu, ni spune cronicarul, «cinste şi căutare». Dar acesta nu putea să judece bine o Domnie stăpînită 1 P. 260. 2 Ibid. 3 P. 283. 4 Neculce-1 descrie ast-fel: «cap întreg şi cunoscător la giudecăţT, şi drept, şi vrednic la toate trebile cu înţelepciune» ; p. 284. 5 Ibid. '5 Ibid. 7 P. 288. MARILE COMPILAŢI] DE CRONICI 263 i/ de lordachi Ruset. Dacă aprobă prigonirea ordonată de acesta, în Căimăcămia lui, contra lui Ilie Cantacuzino, «cel tare şi mare, perifan». şi mai ales contra lui Morona, ucis supt Domnul căruia-î pregătise întâia oară venirea în Scaun, — el ţine de rău pe Mihai-Vodă pentru că a dat Cupariuluî volnicia de a pune birurile şi de a orîndui trebile. «Atunce au început a pricepere boierimea că Mihai-Vodă nu este cum se arăta, blînd si sagaciu cu toţii, şi moale, ce este în trăit chip, că are multe firi, nu numai o fire» h Dar motivul maziliei, pentru care lucră şi Brîncoveanu, cel cu «două obraze de prieteşug», întors la urmă «mai mult cu obrazul spre Antioli-\ odă, de prieteşug’, decît spre Mihai-Vodă - >. acest motiv îl găseşte nedrept. Cu Muscalii se înţelegeau atunci toţi, şi Brîncoveanu şi Sîrbii. şi Mihai era îndreptăţit, prin felul cum gindia toată lumea, să nădăj-duiască realisarea apropiată a «biruirii şi bucuriei creştinătăţei»8. In locul lui Racoviţă, Neculce ar fi vrut pe Antioh, şi el trebuie să fi fost dintre aceia — de cari vorbeşte — cari fură surprinşi neplăcut de numirea lui Nicolae, fiul dragomanului Mavrocordat. Cu toate acestea, n’a văzut numai neajunsurile din firea şi guvernul acestuia. Şi el denunţă pe Domnul grec ca duşman al boierilor, contra cărora, prin acte de incontestabilă dreptate, adăogim noi, îndîrjeşte şi sumeţeste pe ţărani, adecă «mojicii», «prostimea». Şi el mustră pe Nicolae-Vodă pentru răceala ce arăta celor puternici pănă acum, pentru reserva despreţuitoare pe care o păstrează faţă de fruntaşii Moldovei. Şi el îl învinuieşte că nu ştia limba ţerii, «şi era un lucru prea cu năcaz boierilor şi ţării». El pomeneşte răzbunarea Domniei nouă în potriva acelor cari, în nădejdea lui Antioh-Vodă, îşi făcuse rîs de Grecii lui Racoviţă, dar în purtarea acestora chiar, a prigoniţilor de Mavrocordat, elvede «fapte nebune». Dar. aspru fiind, violent, nedibaciu, ţinîndu-sl lucrurile înnoite, Nicolae-Vodă e însufleţit de un ideal superior de guvern, pe care Neculre-l înţelege şi-l respectă: «Vrea să stăpînească Moldova ca Poarta Turcească, cu mare mărire; şi era om învăţat foarte, bun căr- 1 2 3 1 P. 289. 2 P. 290. 3 P. 291. 264 EPOCA LUI CANTEMIR turar» ; era un om cu spiritul serios, un cunoscător de oameni si un răsplătitor al meritelor fiecuî. Inchizînd la beclu pe boieri si ruinîndu-i cu împrumuturi, el continuă să se îngrijească de binele «prostimii», făcînd slobozii şi întemeind sate. «S’ar fi fost intemeiat ţeara de oameni: numai n’au ţinut mult Domnia L. Ruşii se gătiau de războiu. pribegii nu se lăsau de pîri, Brîn-coveanu nu li refusa sprijinul său şi beizadea Dimitrie Cantemir «aşa ştia zice de bine în tambură, cît nici un Ţarigrădean nu putea zice bine ca dînsul»1 2. Domnul se schimbă deci în Moldova, şi un capugiîi, venind pe neprevestite, se duse drept la beciul unde Iordachi Ruset îşi ispăşia păcatele şi «lovi lăcata cu băltagul, de au stricat-o». în Domnia lui Dimitrie-Yodă, Neculcea are înnainte de toate gîndul de a se dezvinovăţi, de a se curăţi de învinuirea de rătăcitor al cugetului lui Vodă şi de pierzător al ţerii. pe care ştia că au pus-o unii în circulaţie şi prin scris, fără să ti văzut litera acestora. «Măcar că mai mulţi zic că eu l-am îndemnat să se închine la Moscali, deară grăesc cu năpaste şi ca nişte oameni ce nu pricep şi nu ştiu, că atunce erau toţi creştinii bucuroşi Moscalilor, nu numai eu.» «Pizmaşilor», cari înşală prin spusele lor pe «oamenii cei proşti, şi neprieteni, si nepricepuţi' . el li arată că trecerea la Ruşi a fost încuviinţată de toată boierimea ţerii, de Constantin Logofătul, de Iordachi Ruset, de Ioan Sturdza, de Ilie Catargiu şi că s’a adus numai obiecţia de grabă. Aceiaşi obiecţie pare a se fi. presintat şi în spiritul său, căci ni vorbeşte de ilusiile ridicule pe care şi le făceau Rusii atunci asupra uşurinţii cu care se poate distruge Statul turcesc: «Cum ar lua oare cine cîrpa unei femei din cap, aşa ţineau ei că ar lua şi ar bate puterea împărăţiei turceşti»3. Am analisat-aiurea 4 istoria de luptă şi de exil care urmează. Şi Neculce ştie că fusese vorba în 1711 de o nouă Domnie a lui Mihai Racoviţă, dar că planul a fost zădărnicit de Ienachi Mavrocordat, care, alt-fel, în Căimăcămia sa moldovenească, s’a arătat «bun şi blînd tuturora» 5. Pentru Nicolae Mavrocordat, 1 P. 297. 2 P. 300. 3 P. 321. 4 P. 239 si urm. 5 P. 339. ' MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 265 . care fu numit, care-î luă averile pentru a le da unui'duşman de care-î era frică şi care nu făcu nimic pentru a grăbi ceasul întoarcerii si al dreptăţii, Neculce e, spre lauda lui, cu totul nepărtenitor. «îşi lăsase firea cea sumeaţă* cum era în Domnia d’intâiu ; ce mult se mai lăsase, şi trăia bine cu boierii, în dragoste1 2». El chiamă pe pribegi, li primeşte ori-ce scuse, se împotriveşte cererilor răzbunătoare ale Turcilor, ştiind să-i împace însă, cu dibăcie, şi pe aceştia. «Norocul ţerii au fost atunci că s’au tîmplat de au venit Nicolaî-Vodă, iară. de ar hi venit alt Domn mai prost, ar hi fost prea rău de Moldoveni-». Neculce aminteşte suprimarea desetinei pe mazili, pusă de Racoviţă. Şi. la plecarea Domnului din Scaun, el se indignează de insultele pe care i le aduce Lupu Costachi, care-şi merită astfel apropiata peire. «Voroave proaste, după cum este firea acestui neam a Gavriliţeştilor, de nu sînt nici unui Domn mulţămitori, ce pre urmă tot 6u năpăşti le mulţămesc 3.» Cînd Racoviţă primi pentru a treia oară tuiurile ca Domn al Moldovei, Neculce era încă în străinătate, şi la începutul povestirii întîlnim necontenit alte . evenimente decît cele petrecute în Moldova şi pe* care cronicarul nu putuse să le vadă. Se vorbeşte mult şi despre Domniile muntene ale lui Ioan-Vodă şi Nicolae Mavrocordat, lăudîndu-se în cei mai căldu-roşi termeni cea d’intăiu şi ocărindu-se în cuvinte aspre purtarea fostului Domn moldovean, care ar fi fost, în ainîndouă rîndurile cînd a stăpînit peste Milcov, «pedeapsa Muntenilor 4 5». In judecata lui Mihai-Vodă, el amestecă, dese ori, după timp şi împrejurări, lauda cu mustrarea, fără a ţinea în samă purtarea Domnului faţă de dînsul în aceste schimbări de apreciare. «Bu-curatu-s’au», începe el, «toată ţeara, fiind el pămîntean şi, mai vîrtos, neamul său, că era mult. Şi d’intăiu se arăta cu mare dragoste şi blîndeţe ţârei°.» Cu acest «Moldovean» împricinaţii 1 P. 341. 2 Ibid. 3 P. 349. în acest capitol, de altmintrelea, — Neculce nefiind în Moldova —, se vorbeşte mai mult de împrejurările din afară, de peste Nistru şi de la Munteni, unde cronicarul descrie ca o pedeapsă pentru sărăcirea Moldovei, prigonirea Casei lui Şerban-Vodă şi vînzarea faţă de Buşi, — căderea lui Brîncoveanu; pp. 347-8. 4 P. 358. 5 R 350. . 266 EPOCA LUI CANTEMIR se pot înţelege la Divanurî, şi judecata lui, făcută în deplina cunoştinţă a causeî, e «dreaptă şi blîndă». Primitor şi lipsit de mîndrie — însuşirile pe care nu le avea predecesorul său. — el realisează această dată• idealul bunei Domnii : «o turmă şi un păstor»1. Dar vedem încă de pe acum pe acei cari-1 vor rătăci şi-î vor face un nume rău, Grecii lui Brîncoveanu, grămădiţi în jurul lui. Mulţămită lor, Mihai nu găseşte sprijin din partea boierilor la atacul nemţesc din 1716, pe care Neculce-1 descrie pe larg 2. Tot lor li se datoreşte punerea unei desetine generale, «de i-au rămas mult blestem pănă acum, că l-au scos şi alţii [acest bir] după aceea»3 şi a altor dări; şi Neculce nu pare a aprecia tocmai mult nici sprijinirea intereselor ţerăneşti contra acelor ale mazililor, nici măsurile luate de Racoviţă pentru a ajuta ieşirea vecinilor din condiţia lor neliberă 4. Cearta dintre cele două tabere greceşti ce se luptau pentru favoarea Domnului: Ipsilanteştiî, de o parte5, iar, de cealaltă, capuchehaiaua Tudoraclii şi ginerele său «doftorul», poate Sta-varachi, mai tîrziu un celebru personagiu, slăbesc Domnia lui Racoviţă. O dărîmă manifestaţia de nemulţumire a pribegilor şi extorsiunile comise de dregătorii Domneşti în procesul unor Evrei acuş aţi de omor ritual 6. Urmaşul lui Racoviţă fu Grigore Ghica, asupra căruia vom avea în curînd prilejul a reveni. Neculce vede în acest Domn, care i-a făcut numai bine în cea d’intăiu Domnie şi a făcut bine şi ţerii, un om harnic, virtuos, ale cărui însuşiri bune erau stricate numai de porniri capricioase şi violente, de îndărătnicie, de setea de plăceri, — femei, vînătorî, alaiuri şi «pelin ori vutcă»,— şi iubirea pentru «pelivani şi măscărici 7». Lăsat în voia sa, el 1 Ibid. 2 Pe cînd trece răpede asupra expediţiilor de la mănăstiri şi campaniei din Ardeal ; pp. 352-4. Neculce acusă pe Domn că ar fi dat voie Tătarilor a-şi răsplăti prăuînu tara, pentru serviciile ce i le adusese. 3 P. 361. 4 Ibid. ° V. mai sus, pp. 215-6. Erau Constantin Postelnicul, fratele acestuia, Ma-nolachi Chiurci-Başa şi fiul celui d'intăiu, lenachi Aga, care aduce ştirea maziliei Domnului. 3 Pp. 362-3. Aceste explicaţii nu se găsesc, cum am văzut, în cronica racoviţească a lui Mustea. 7 P. 373. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 267 ar fi cîrmuit şi maî bine, dar cronicarul nu aprobă alegerea sfetnicilor Domnului. «Se potrivia unor boieri sfetnici a lui, Constantin Psiolu Hatman şi cu fiu-săîi Eanaohi Aga, Lăzi de neamul lor, oameni tirani şi curvari; iară din Moldoveni avea pre Sandul Sturdza Hatman, om viclean şi închis la inima lui şi lacom 1 2», doritor de bani şi invidios pe colegii săi din Divan. Acesta însă era o rudă de aproape a Domnului, bunica acestuia fiind din familia Sturdza, iar ceilalţi, Ipsilanteştiî, fusese acei cari-î dăduse tronul. De obiceiu însă, administraţia lui Grigore Ghica nu e criticată. Dacă scoate la început dări, el le iartă; dacă unii boieri ambiţioşi, ca Dumitraşco Racoviţă si ginerele lui, Iordachi Stolnicul Costachi, — acesta un duşman vechiu al lui Neculce, — pribegesc şi merg la Tatari să uneltească pentru un Domn de ţară, cronicarul nu găseşte nici o părere de rău pentru Iordachi, care, ca şi tatăl său, fu decapitat, după ce Dumitraşco, socrul şi îndemnătorul său, murise de moarte bună -. Se menţionează binele ce l-a făcut Domnul ţerii, căpătînd de la Poartă un ordin de despăgubire pentru stricăciunile făcute de Tatari 3. Se amintesc clădirile făcute de acest principe luxos. Grigore-Vodă fu înlocuit cu Constantin Mavrocordat. Domnia munteană a acestuia fusese lăudată de scriitorul nostru : «Trăiau toţi cu linişte, nu ca la t-ată-său Nicolae-Vodă, ce într’alt chip, foarte cu multă îmblînzire de către Domnie» 4. Ca Domn al Moldovei, Constantin nu inspiră aceleaşi sentimente lui Neculce. De şi judeca mai bine dec-ît predecesorul său, de şi făcea cinste cu cafea şi «politică» boierilor, el aduce cu sine rude răpareţe : maşfciha, fratele, ţiitorile lui Nicolae-Vodă, împreună cu o mulţime de Greci, cu sfaturile cărora, mai mult 5, el se călăuzeşte, 1 P. 873. 2 V. un act al lui Grigore Ghica, în care se pomeneşte pe larg trădarea lui Dumitraşco Racoviţă, înţelegerea lui cu Aadil-Ghirai şi iertarea ce i-a fost hărăzită, în Uricariul, V, p. 264 şi urm. Soţia lui. Uinca, era, cum ştim, fata lui Mihaî Cantacuzino Spătarul. Cu dînsa a avut Dumitraşco un fiu cu numele de Radu. Pentru acesta, v. cronicele moldovene ale secolului şi Arch. soc. şt. şi literare din Iaş7, VI, p, 841; Bis. ort., XIV, p. 453. 2 P. 367. 3 Ibid. 4 P. 370. 5 Şi ale lui Toader Paladi; p. 377. 268 EPOCA LUÎ CÂNTE MIR __pentru a se ţinea de dări, de pîri care ruinează ţara, de «obiceiuri spurcate». «Vai de aceste două ţeri creştine, cu aceşti Domni streini, ce de amar de bani dau pentru vrăjbile cele ticăite ale lor», exclamă cronicarul h Despărţindu-se de Constantin, care izbuteşte a lua locul vărului său din Ţara-Romănească, Neculcea ni-1 descrie mai mult rău, supt toate raporturile. «Prea mic de stat, si de făptură proastă, şi căutătura încrucişată, şi vorba lui înnecată» : mîndru. leneş, dar răbdător şi cu cruţare. Iubia minciunile si făgăduielile goale, şi «era om de-1 întorceau şi alţii». Insă <îi era dragă învăţătura: corespondenţii din toate ţările să aibă; prea silitor spre veşti, ca să ştie ce se face printr’alte ţări. ca să dobîn-dească nume lăudat la ţeară» Domnia a doua a lui Ghica e o Domnie de răzbunare pentru ruşinea suferită prin strămutarea într’un Scaun ce se socotia acum inferior. Sturdza şi Paladi sînt aruncaţi în închisoare, şi cel d’intăiu era să fie pedepsit cu moarte pentru că primise să rămîie în ţară supt Mavrocordat. Ocupîndu-se mai mult de însemnatele afaceri din străinătate, Ne culce notează, în ţară, dări, greutăţile aduse de noul războiu, care făcea pe Grigore-Vodă a se teme «c’or lua creştinii ţeara, ce, nu numai el, ce şi Grecii lui, şi n’or avea ce stăpîni şi ce mînca» 1 2 3, bătăile la tălpi ale boierilor, obiceiîi nou în Moldova 4, prigonirile pentru închipuite vinovăţii cu Ruşii 5 6 7. El nu găseşte nici un cuvînt de plîngere pentru nenorocirile ce ating pe Grecii mari cari robise ţara, înşelînd pe pămînteni, luîndu-li pe încetul averile şi situaţiile °. In peirea Chiurci-Başei el vede o pedeapsă dumnezeiască pentru răul ce făcuse ţerilor romîne T. iar la uciderea lui Alexandru Ghica el păstrează tăcerea asupra sentimentelor ce-i produce această năprasnică lovitură căzută asupra Casei lui Grigore-Vodă 8. Aiurea, el ridiculisează isprăvile militare ale lui Constantin Ip- 1 P. 877. 2 P. 380. * P. 896. 4 P. 400. 5 P. 418 : cf. mai sus, p. 244. 6 Pp. 401-2. 7 P. 395. 8 P. 415. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 269 sil an ti, care, \ Venind acuma la Miron Costin, se lasă de o parte şi aici o sumă de amănunte, precum sînt acelea despre titlul ce se cuvine dominatorilor Ardealului, despre originea lui Tomşa, despre împrejurările sfirşituluî lui Barnowski, despre relaţiile dintre 'Turci şi Poloni la începutul Domniei lui Vasile-Vodă. Se taie ceia ce priveşte pe mîrzacul Cantemir din Bugeac şi expediţia 1 Reproducem, in A/fwh’cc, cele două adausuri. Oît despre natura şi însemnătatea prescurtărilor, v. mai departe. 2 Vin apoi cap. vii. cap. xi, scurtat şi schimbat, şi cap. xiii-iv, xvi. 3 Şi această legătură se va găsi reprodusă în Apendice. MARILE COMPILAŢII DE CRONICI 271 tributarilor şi Turcilor la Cetat.ea-Albă. Comparaţii, citaţii sînt eliminate de asemenea, ca şi tot excursul, lungul şi, într’un sens, interesantul excurs despre Cazaci. Anume tînguiri şi amintiri ale Logofătului Miron sînt de o potrivă eliminate, ca si menţionarea primejdiei în care a fost Mogîldea şi părerile de rău ale lui Vasile-Vodă pentru execuţia trădătorilor. Ultimul pasagiu din Domnia lui Ştefăniţă Lupu nu se găseşte nici el în compilaţie. Această prelucrare a leatopiseţului lui Nicolae Costin. care. în schimbul celor suprimate, a primit şi mici adăugiri şi glose, pe care nu le-am putea atribui unei persoane sau unei epoci anumite, a fost pusă în legătură cu Neculce, a cărui prefaţă a fost atunci adese cu totul scoasă b A format ast-fel cel maî potrivit compus, cel mai uşor de cetit, cel mai interesant şi comod din letopiseţele moldoveneşti, ceia ce explică relativa lui răspîndire-. Şi, înnainte de a sfîrşi. pentru a avea o idee complectă de toate compilaţiile în care au intrat cronicile moldovene cunoscute pănă acum — afară de acele compilaţii care sînt de o dată mai tîrzie, prelucrarea lui Sava ieromonachul a fost pusă în legătură, contopită cu Mustea în forma acestuia cercetată mal în-nainte :b In fine. ea a fost continuată une ori 4 cu un curios amestec din Neculce şi cele două versiuni ale lui Mustea. Acest amestec e destul de complicat, de capricios şi de lipsit 1 Unele din adausuri se vor întîlni la Apendice. Manuscriptele complecte, care daii compilaţia continuată prin Neculce, terminat sau ba, sînt: a) ins. 58 al Bibi. Ac. Rom., care se opreşte la p. 420 din ed. Kogălniceanu; b) ms. 252 al aceleiaşi Biblioteci, care merge pănă la p. 419 din acea ediţie. Lipsesc «Cuvintele», dintre care găsim, adause în cursul povestirii, la Barnowski, numai pe acele de pe pp. 22-3; c) ms. 253 al aceleiaşi Biblioteci, care- nu cuprinde pe Neculce decît pănă la p. 418 din menţionata ediţie. La ms. 53 e şi Prefaţa lui Neculce. 2 Pentru alte manuscripte, care cuprind şi continuarea lui Neculcea de Ioan Canta, v. analisa cronicii acestuia. Compilaţia singură, fără Neculce, e conţinută în ms. 104 al Bibi. Ac. Rom. Neculce, cu o sama de cuvinte. se află in ms. 112 al aceleiaşi Biblioteci şi în ms. 11 al Bibi. Universităţii diu Iaşi. Ms. 114 al Bibi. Ac. Rom., dă pe Neculce cu «Cuvintele» şi continuă apoi cu partea originală a lui N. Costin. TTn fragment din compilaţie maî ştim în ms. 932 al Bibi. Ac. Rom., despre Ştefan-cel-Mare, scris pentru mănăstirea Suceviţa. 3 Bibi. Ac. Rom., ms. 503. 4 în două mss. cunoscute nouă: N-le 123 şi 232 din Bibi. Ac. Rom. 272 EPOCA LUI CANTE3IIR de explicaţie pentru a nu i se putea expune mai amănunţit al- i cătuirea. Mai mult se pare că se ţine de Neculce, după cit am verificat, dar termină cu întâia Domnie a lui Miliai Racoviţă, aşa cum ni-o dă textul original al lui Mustea J. Nu lipsesc nici adausurile sau schimbările. Ast-fel, cu prilejul unei mazilii: «precum sînt ţările birnice de apurure învrăjbitoare. aşa şi boiarii... după | obiceiul cel vechiu, ci nu mai pute de adesăle schimbări a Domnilor. La p. 84 din Mustea, ed. Kogălniceanu: «preZosim. că-j ruia nici în gîndu nu i-au fost trebuind lui Dimitrie-Yod slujbă J pre acele vremuri, fiind tâlhărit la drumul Cameniţii». La expe- i diţia lui Sobieski: «Sfătue unii din boieri pre Cantemir-Yod[ă]| să se închine la Leş, cugetînd că va fi pre voe creştinilor. Nemţii \ pre Dunăre bătînd pre Turci. Leşii aice pre Tătari: iar el. ca| un om slujit, cunoscînd lucrurile Craiului slabe, s‘au păzit tre- ' bile Domniei nesmintite la Poartă, umblînd din olac în olac, cu j slujitorii ce ave şi cu Tătarii», etc.-. Există însă şi manuscripte în care toată compilaţia obişnuită e precedată de Prefaţa lui Neculce; aşa No. 254 din Bibi. Ac. ■ Rom., al cărui lung titlu e următorul: î «Hronografu, care să chiamâ sloveneaşte leatopisăţu, iar pre ; limba ■ româniască a anilor scrisoarea, al târâi Moldovil, scris de mulţi istorici, precum să va arăta înnainte, cine ce aîî scris. Şi s’au scris în zilele pre-luminatuluî, pre-înnălţatului Domnu si stăpânit oriu a toată Moldaviia Io G rigori e Alexandru Gliica j Yoevoda, în anul de la Zidirea Lumii 7274, iar de la întruparea’'-Domnului Dumnezeu şi Măntuitoriului nostru Isus Hristos 1766, luna Aprilie, 7 zile. cu toată cheltuiala dumisale_Iordachi Can- * tacozino, Vel Spătar. [De aici adaus de cel ce iscăleşte.] Şi eşti, scris acestu letopisăţ de părintele Iosav Luca, ficior Lucăi Vistiernicul. cu toată cheltuiala mea, căndu eram Vel Spatar/Forda-chi Cantacozino Vel Vornic./> Cuprinde: a) Prefaţa lui Neculce; nesemnată, b) Prefaţa lui M. Costin. O Istoricii, d) Compilaţia si Neculce. Cuinplect. La urmă se ceteşte : «Pănă aicea am găsit de am izvodit acest lit[o]pisăţ, dar de aicea înnainte urmaşii mei, cercetînd, vor afla». 1 In ms. 123. Ms. 232 se opreşte la sfîrşitul Domniei a treia a lui Duca. 2 Toate citaţiile sînt luate din ms. 123 al Bibi. Ac. Rom. Cf. ms. 327 de la Museu. CAP. V. Dimitrie Cantemir. Viaţa lui Dimitrie Cantemir nu se poate povesti ca o simplă biografie de scriitor. E prea bogată, prea amestecată cu împrejurări politice de o însemnătate istorică mai largă pentru a putea fi bine şi mulţămitor expusă în această formă. Mai potrivit e a se pune această viaţă în legătură cu operele pe care le-a scris beizadeaua şi exilatul, opere pentru care a trăit mai mult şi prin care acest stăpînitor de cîteva luni de zile, acest nedu baciu calculator politic trăieşte în amintirea poporului său b Operele care se citesc şi pentru care e lăudat Cantemir sîif^ fireşte, cele istorice. Dar, pe lîngă ele, elevul lui Ca.caveltf â compus în cea d’intăiu tinereţă a sa şi nişte compilaţii ilegibile, în care avea de scop mai mult să arăte tatălui şi fratelui său mai mare cît folos trăsese din aleasa învăţătură pe care o primise. Compilaţiile acestea sînt de natură filosofică, şi-şi poate închipui ori-cine dacă pe acest teren putea face descoperiri un tînăr principe moldovenesc din secolul al XVIII-lea. Două sînt scrise în latineşte. în «Compeiidiolum universae logices instiţutioniş», precedat de două prefeţe, dintreTcare una nlăre nici un sens, iar cealaltă nici un folos — ca şi toată cartea —, se dau, în scurte frase de şcoală, normele logice ale timpului. în «Ioannis-Baptistae Van Hei mont, toparchae in Merode, etc., encomium», el îşi propune a face complfmente 1 1 O biografie a lui şi în Foaia p. mintcy inimă şi literatură pe 1842. Pentru ediţii, recensii şi panegirice ale lui, y. Ovidiu Densuşianu, în Revista cri-tică-literară, II, p. 62, nota 1. — Semnătura lui privată,, în Uricariid, IX, pl. 10. ÎS 274 EPOCA LUI CANTEMIR acestui vestit cugetător, dar lectura textului romanesc de jos, sau a textului latin de sus, nu lasă alte impresii decît a unei îngrămădiri desordonate de cuvinte abstracte h Ambele manuscripte sînt împodobite de desemnuri misterioase, dintre care unul înfăţişează şi pe juvenilul autor, ca pe un flăcău slab, cu părul mare '1 2. Din fericire, sînt scurte aceste încercări de şcoală : «Divanulu sau gîlceava înţeleptului cu lumia, sau giudeţul sufletului cu trupul», o isrodire originală «den Vechiul şi Noul Testament», făcută «în slava şi folosinţa moldovenescului neam», supt Domnia lui Antioli şi tipărită cu supravegherea cumnatului Lupu Bogdan, la 1698 3, e, din potrivă, un gros volum. Dar în cuprinsul lui, puţini mai pot avea curajul să rătăcească. Ni se dau întăiu două Prefeţe. Dimitrie oferă cartea lui An-tioh, ca «al Măriei Sale mai mic şi plecat frate», de care însă soarta-1 depărtează — era la Constantinopol pe atunci — precum un pol e depărtat de cellalt. Lucrarea e asămănată fără multă modestie cu «un de floricele cules şi legat mănunchiaş». Pe urmă, «plugariul» Cacavela, care ostenise la holda minţii autorului, recomandă publicului aceasta «alor lui învăţături întăiu odraslă», lăudînd planul, folosul şi chiar — cartea e scrisă cu o sintaxă inversivă şi subversivă cu totul particulară— «a voroaveî înfrumuseţate, pe cît a moldovenescului neam limbă a coprinde poate». Ce mai multă vorbă? termină dascălul Ieremia, e o operă făcută «cu didascalie tocmită», aşa încît — complimentul cam şcliioapătă — «mai mulţi, cei ce de îngereasca isteciune şi a minţii ascuţire a aceluiaşi autor ştire n’au — pentru prea de minune lucru ce iaste — a Măriei Sale osteninţă a fi, a o socoti să vor îndoi4». E, alt-fel, în cele trei cărţi, dintre care cea din urmă e cartea de împăciuire între luptători —, o prelucrare învăţată, în care Scriptura e luminată prin «Petru Belhurius, unde pentru sfera 1 La urmă, e şi o tablă a logicii lui Van Helmont. 2 Amîndouă sînt cuprinse, în urma «Istoriei ieroglifice», în ediţia, dată de Academia Romînă, a Operelor. 3 De călugării Atanasie şi Dionisie. 4 P. 46. DIMITRIE CANTEMIR 275 tîlcueşte1», prin Lactanţiu şi Seneca2. Se dau, pentru Moldovenii timpului, «ale stoicilor porunci zece», li se recomandă, intri un un ghiu original, cărţile ce trebuie să cetească, adecă Scriptura «şi alte cărticele», iar, «dintre păgîni nu nevrednici»: Cicerone, «Pentru slujbe», «unele» din Seneca, Plutarc: Eticele sau «Obi-ceainicele», Enchiridiul lui Epictet, Socrate Ar^xovixov, iar, «dintre creştini, nu puţintei», ca Imitatio Christi : «Toma Cam-picius, Pentru urmarea lui Christos», Erasm, Enchiridion militis chrisiiani şi Ethica Crellii christiana3. Ici şi colo se vede ce credea tînărul scriitor: despre «purgatorium» al «papistaşilor», care e pe aceasta lume, despre învăţătură, fără care cineva e dobitoc şi mort sau, mai bine, «şi decît dobitocul mai rău este». De obiceiu, expunerea e în prosa particulară la care am făcut mai sus alusie, cu frase ca: «nu ai istoriile cetit, nici ai cronicele cercat», «n’ain măcar o zi trăit», «cînd pre lume prunc te-aî născut, aceasta să ştii că nu pentru alta te-ai», etc. Une ori însă Cantemir recurge la versuri, care sînt foarte rele, ca acestea: sau: Ome drepte tot ferice, etc. Prea-prea rădică-se învăţătura, Ca mai grea să cază căzătura 4. In faţa textului romîn e o versiune greacă, şi Dimitrie Cantemir a făcut şi aici cetitorului darul unei ilustraţii apocaliptice 5. O compilaţie greoaie, rău scrisă şi fără scop, ast-fel e Divanul. Totuşi Cantemir era mîndru că a îndeplinit această grea sarcină de despoiare şi orînduire a Scripturilor, că a compus în greceşte. încă în 1714, cînd era alt-fel de om decît tînărul din 1698, el oferia un exemplar din Divan unui corespondent din străinătate 6. Cantemir scrisese acum Istoria Imperiului otoman pe care o numeşte însuşi, citînd-o în cartea de care ne ocupăm acuma : 1 P. 153. 2 Pp. 184, 202. 3 Pp. 217-8. 4 V. pp. 172, 205, 210, 212, 224, 226-7, 234, 237. 3 S a reprodus şi această lucrare în ediţia Operelor de Academia Romînă. 6 Scrisoarea în Neuer Biicher-Saal der gelehHen Welty Leipzig, 1714, IV p. 3778 ; reprodusă în Ovidiu Densuşianu, Bev. crit.-lU.y II, p. 65 şi urm. 276 EPOCA LUI CANTEMIR «Istorie de noi făcută» sau «Istoria noastră pentru creşterea-.şi-ctescrestirea Curţii aliosmăneştiA». El dăduse la lumină şi Des-eriptio Moldctviae, titlu tradus tot de dînsul cu «Cartea liotă-rîriî Moldovei» 1 2. Atunci el se gîndi, la rîndul său, minat de acelaşi curent patriotic spre cercetarea glorioaselor şi depărtatelor j origini ale neamului umilit şi scăzut, se gîndi să cuprindă într’o | întinsă operă de erudiţie, într’o cercetare de mîndră afirmaţie ţ naţională toată istoria poporului romîn. \i Acesta era un plan nou, şi această singură ideie de a trata ştiinţific istoria întregului nostru trecut, fără a se opri la gra-niţile trecătoare, la despărţirile vremelnice, ar face cea mai mare onoare învăţatului principe, ori cît de insuficient ar fi fost pusă în practică. Cei mai luminaţi dintre istoricii noştri îşî oprise pănă acum ambiţia în hotare mult mai strînse : să stabilească legătura între Romani şi Romîni, să istorisească în legătură cu istoria «descălecării întăiu» şi evenimentele ulterioare dintr’un singur principat, acel în care trăia autorul. Aşa făcuse cele trei lumini de pănă acum ale istoriografiei, ale cugetării româneşti — care se manifesta aproape numai în această formă a istoriei : Miron Costin, începătorul, Nicolae Costin şi Constantin Cantacuzino, îndemnaţi la lucru, poate amîndoi, de studiile asupra originilor naţionale ale celui d’intăiu. Nu numai atîta. In cercetarea unei epoce din istoria omenirii, cu cît cineva e mai bine pregătit, cu atîta problemele ce se ridică înnaintea lui sînt mai numeroase. Pentru Costineşti, singura întrebare interesantă, în studiul începuturilor neamului, era aceia despre descendenţa noastră : Sîntem Romani ? Şi, dacă sîntem, cînd am venit ? Şi cine a fost Moisele acestui exod ? Pentru Cantemir \ există şi o altă problemă, de o însemnătate aproape egală : aceia ^|*a p er si st ejrţil.^re de ce s o rii săi nu se sfiau să afirme că o bu-y catacfe timp pămîntul Moldovei a fost pustiu, că, numai după multă vreme, el a fost ocupat din nou de ostaşii, de tovarăşii de luptă şi de petrecere ai descălecătorului maramureşean. In această afirmare, ei, oameni cu conştiinţa naţională mai puţin 1 Istoria e citată de două ori pe p. 315 din t. II. 2 «Geografia» e citată în T. I, pe pp. 90 : «Gheografia noastră, carea pentru Moldova am făcut»; 135: «Ce noi, avînd deosăbit scris în Gheografia Mol-davieî pentru titulurile ţerilor moldoveneşti şi munteaneşti»; 264; în t. II,. pe pp. 113, 378-9. DIMITRIE CANTEMIR 277 desvoltată, cu mîndria mai slabă, nu vedeau nici o înjosire pentru ai lor. Lui Cantemir nu-i ajunge nobleţă obîrşiei, coborîrea din stă-pînitorii lumii antice. El vrea întăiu ca nici un amestec să nu fi tulburat puritatea acestui sînge, sîngele celor mai bune familii italiene. Pentru dînsul Dacii n’au fost numai învinşii, ci jertfiţii, distruşii, aceia cari au dispărut fără de urmă, cu zeii lor, cu limba lor, cu cultura lor, lăsînd numai ţara goală stă-pînilor noi. Pe un teritoriu «istovit de tot» s’a clădit civilisa-ţia superioară a acestor din urmă.^ Sîntem deci numai Romani, Romani din Italia, Romani din familii patriciene, — un mare merit pentru cineva care ştie să preţu-iască după cuviinţă «bunul neam» b Romani fiind, istoria noastră n’are singura vechime de «peste 1610 ani» : de drept face parte dintr’însa toată desvoltarea glorioasă a vechii Rome, pe care o va şi povesti Cantemir. Ai noştri sînt August şi Cesar, şi oamenii mari ai Republicii, şi palidele figuri eroice ale legendei regale. Şi prin aceşti fii şi coborîtorî ai zeilor Roma romînă se leagă, la rîndul ei, de miturile elene, de ^Eneas şi Troia, de începuturile, cîntate de poeţi fără de nume, ale măririi eleno-italice. Cu cîtă căldură apără el, rudă depărtată a lui Agamem-non, limba greacă, străbuna limbii româneşti, în potriva bîrfi-rilor lui Maur Orbini, care o făcea coborîtoare din limba slavă: «Ca cum ar zice Ţiganul că este părintele Iudeului 1 2»u Cu despreţ, el înlătură, de cîte ori o găseşte în cale, teoria lui \ Piu al II-lea că Flaccus ni-ar fi dat numele de «Valachi». «Valacli» \ e «Roman», şi ce avem nevoie de falşul Flaccus, cînd putem dovedi ca părinte pe autenticul Traian ? Cu pasiune, el răspinge ori-ce Afirmaţii despre^pără^irea de către Romîni a solului naţional. Fii ai Romei, nepoţi ai Greciei mitice, puşi pe acest pă-^' mînt de victorie, nu l-am părăsit nici odată. Aurelian a concentrat forţele romane de pretutindeni pentru expediţia persană. Dar moartea lui la Bizanţ a făcut să se întoarcă înnapoi legiunile înstrăinate. De acum înnainte, nu numai că toată istoria noastră s’a desfăşurat aici, într’o Dacie pe care Cantemir o întinde cu mult peste graniţile ei reale, dar această 1 I, p. 52. 2 Pp. 80, 81. EPOCA LUI CANTEMIR istorie n’a fost istoria unor supuşi, unor fugari, unor păstori umili, ci o istorie de Stat, cu fastele sale de biruinţă, pe care le întrevedem prin negura vremilor obscure. în întunerecul cel mai adînc din istoria noastră medievală, el proiectează luminoase fantasme de Domni, de luptători anonimi. Goţi, Huni, Bulgari, barbarii nu ne-au subjugat nici odată : ei au locuit şi au dominat totdeauna alături de noi, cari ni continuam civilisaţia latină în forme de Stat ce s’au prefăcut cu vremea, au scăzut, au crescut, dar nu s’au sfărîmat nici-odată. Amestec între dînşii şi între noi n’a fost în veac: ar fi un sacrilegiu să se admită o asemenea sîngeroasă ofensă ! Am fi rămas noi altfel icoana cea mai curată a Romei, «cea mai din lăuntru şi mai de treabă mădulare a împărăţiei Romanilor», cei mai asămănătorî cu părinţii dintre copiii Romanilor, cel mai vechiu şi mai nobil popor între acei trufaşi barbarogenetl de ieri, de alaltăieri, cari sînt popoarele culte ale Europei! Cînd răscoala Bulgaro-Vlahilor face să vorbească despre Romînî cronicarii Bizanţului, el tresaltă de mîndrie. De acum înnainte, ştim ce a fost cu noi: istoria amînduror Statelor întemeiate pe malul drept al Dunării ni aparţine, precum ni aparţine de drept, din causa originii noastre, toată istoria Romei constantinopolitane, istoria bizantină întreagă. Se putea oare să nu le povestească Cantemir pe amîndouă ? înnaintea Tătarilor, Romîniî din Dacia, cu şefii lor, se retraseră peste munţi, în Ardeal. Nobilii lor îmbogăţiră nobleţă ardeleană, în mijlocul căreia unii rămaseră. Dar cei mai mulţi făcură numai un popas trecător în provincia muntoasă, unde, be-jenarî medievali, mergeau să caute un adăpost. Stîlpul de foc al Tătarilor se depărtase, lăsînd numai pămîntul ars în urmă: vechii stăpîni, stăpînii veşnici ai acestui pămînt, supt care dormiau două-zeci de generaţii romane, se întoarseră şi-l ocupară. Dragoş trebuie să fi fost fratele, cel puţin vărul lui Radu Negru. Amîndoi trebuie să se fi născut, să fi domnit dincoace de munţi. Fugiţi de aceiaşi urgie, ei fură chemaţi înnapoi de aceiaşi linişte. «Descălecarea» lor, un întors de fugari, trebuie să se fi făcut încă în secolul al XlII-lea, căci solul patriei nu se putea să fi rămas pustiu, părăsit, robit. - Şi Cantemir, jignit de present: «acest de acum nenorocit statul stăpînilor acestor a noastre ţări» — vedea şi mai departe DIMITRIE CANTEMIR 279 lumină şi glorie în trecut. Cine a oprit pe Turci în revărsarea lor cotropitoare? «Neînvinsul neam romano-moldo-vlah.» Toţi s’au supus Osmanilor: pănă şi descendenţii Sciţilor, cumpliţii Tatari, cari-î urmează acum «ca nişte cîni». Dar ostile Sultanilor a fost bătute în cîmpii moldoveneşti, înnecate în apele Dunării, Nistrului, Prutului, Şiretului, Bîrladuluî U Cînd Bogdan Orbul se supuse, cu condiţii pe care Cantemir le dă pentru întâia oară, această supunere era o biruinţă : primind aceste condiţii, Turcii călcau pentru întâia şi cea din urmă oară prescripţiile Coranului relative la cei învinşi. Statul a persistat; Romînii au rămas între hotarele lor cele vechi de un mileniu şi jumătate^ «Aceaste a noastre doaî ţări cu agiutoriul lui Dumnezeu, macar că supuse şi ascultătoare sînt monarhii turceşti, însă nici stă-pînirea, nici sloţ>ozeniia gios ş’au lăsat, ce după multe sînge-roase şi româneşti războaie cu Tătarii, cu Căzaciî, cu Ungurii, cu Leaşii şi mai apoi şi cu Turcii şi cu cei de o fire cu dînşii Tătarii, nici odată piciorul din hotarăle sale afară nu ş’au scos, ce înfipţi şi nezmulţi au rămas* Besearicile, leage, giudecăţile, obiceaele nesmeiitite şi nebetejite şi le-au păzit.» Drepturile suverane— şi acel de viaţă şi de moarte—au rămas Domnilor tributari şi, dacă astăzi alegerea Domnilor «mai mult stă în voia Porţii decît într’a lăcuit orii or», aceasta s’a făcut numai prin voia Romînilor : vulturul roman şi-a dat pana pentru a înna-ripa săgeata care trebuia să-l rînească. Până şi în continua vărsare de bani la Poartă vede Cantemir un titlu de glorie pentru poporul său : această secătuire a averii neamului e un perpetuu sacrificiu de aur, după acel de sînge, şi prin aurul ca ^ şi prin sîngele Romînilor s’a răscumpărat de la Turci libertatea Europei. Pentru a scrie această carte, pentru a manifesta într’o operă istorică aceste idei, Cantemir s’a pregătit cum nici un învăţat romîn nu se pregătise la scris înnainte de dînsul. Izvoarele antice, grece şi romane, le poseda perfect: predecesorii săi se folosise mai mult de resumate, de cărţi de mîna a doua; citase pe clasici după Bonfiniu şi Toppeltin; el, Cantemir, cita pe Strabon în original. Bizantinii îi erau cunoscuţi bine, dacă nu izvoarele 1 Prefaţa. 280 EPOCA LUI CANTEMIR latine ale istoriei medievale. Pe acestea, cînd nu sînt cronicari poloni, le cunoaşte numai după opere moderne de erudiţie sau de popularisare. E în adevăr curios —dar nu rar pentru această ep0că — să se vadă un învăţat cinstit şi foarte serios ducînd cu vervă şi convingere o polemică ştiinţifică ţiind înnaintea sa un text grec medieval sau antic alăturea de dicţionariul istoric al lui Moreri! I antemir, un Orientalist, utilisează în acelaşi timp pe Saadi, Iacut, Mirhond şi Hezarfen. Cunoscător de slavonă, de rusească, de polonă, el lucrează cu letopiseţe ruseşti (din care citează trei), cu cronograful sîrbesc, cu cronica bulgară a lui Sava \ cu «letopiseţul slovenesc», cu cronice ale Poloniei, scrise în leşeşte. Se cuvine să ne oprim mai mult asupra legăturilor sale cu istoriografia românească. Să vedem întăiîi ce cronici moldoveneşti îi erau cunoscute, ce folos trage din ele şi ce valoare li atribuie. în mai multe locuri din «Hronicul» său, Cantemir vorbeşte de Cronica lui Ureche : «Săracul Ureche Vornicul şi la predoslovia Hronicului său zice şi el că a Vlahilor nume să să fie luat de pe acel Hatman» 2. El observă la Ureche nxenţiunea^letopi-seţului moldovenesc, dar nu-1 cunoaşte, precum nu l-a cunoscut aproape nimeni dintre Moldoveni, după ce el a fost cuprins în compilaţia, mai interesantă şi scrisă în limba ţerii, a Vornicului lui Vasile Lupu 3. Am văzut în cursul acestei istorii, că cronica lui Ureche a fost curînd după săvîrşirea ei, amplificată de un personagiu cu numele de Simion. Cronica lui Ureche fără adausurile lui Simion, cu totul fără adausurile lui, am văzut că nu se găseşte în nici un manuscript. Cantemir avea deci versiunea L II, p. 348. 2 I, p. 101. 3 «Mare jale ne este că Hronicul carile au fost scris mai denainte de Hronicul lui Ureche Vornicul şi a lui Misail măzacul [v. în text mai departe] să aflăm nici cum n‘am putut. Iară, precum cel duntăi istoric al ţării Moldoviî să nu fie fost Ureche Vornicul, singur el mărturisaşte, de vreme ce în multe locuri pomeneşte de Hronicul cel moldovenesc. Aşijderea Misail şi Simion [v. mai departe] vede-să acel vechiu Hronic să-l fie avut la mînă, căci şi ei pomenesc de acelaş Hronic, precum şi de a lui Ureche, şi ales Misail Călugărul anume însemnează precum acel d’intăiu istoric au fost însămnînd viaţa Domnilor de la Dragoş-Vodă numai pănă la Petru-Vodă Şchiopul» ; II, p. 376. DIMITRIE CANTEMIR 281 lui Simion, o avea poate chiar în mai multe exemplare, căci el vorbeşte de mai multe letopiseţe moldoveneşti h Ştim iarăşi că numele lui Simion e dat de două ori în forma i * cunoscută a compilaţiei sale: odată de o notă marginală la «ijderenie», altă dată de o însemnare proprie la Despot-Vodă. Cantemir n’a ajuns nic^L odată cu povestirea pănă la Despot, iar nota marginală lipsia în manuscriptul său. Faptul că Simion a adaus fabula despre originea Romînilor, culeasă într’o cronică ungurească, îl ştie Cantemir numai din polemica Costineştilor în potriva calomniatorului poporului său : «Pentru numele . . . băs-nuitoriului acestuia, aşea ne înştiinţăm de la Miron Costin şi de la ficiorul său Nicolai Costin Logofătul, iară basna lui în pomenita predoslovia lui Ureache aşea o cetim» 1 2. Tot din Costi-neştî iea istoricul şi numele celorlalţi doi susţinători ai condamnabilei teorii, Misail şi Eustratie, făcînd, în două locuri, din acesta din urmă un treti Logofăt al lui Constantin-Vodă Cantemir3. Asupra acestor lucruri, de altmintrelea, autorul «Hronicului» n’a fost nici odată bine lămurit. Ordinea în care au scris cei trei compilatori, numele lor chiar—Simion e numit, cînd «dascălul», cînd «călugărul», cînd «Ungureanul» —, variază dintr’un loc în altul 4. Predoslovia e, cînd a lui Ureche 5, cînd a lui Simion şi Misail6, cînd a tuturor trei7. Pe Ureche, în fine, îl crede a fi Nestor, după vremea cînd i se încheie povestirea. Afară de versiunea lui Simion Dascălul, Cantemir avea însă în manuscriptele" lin^şToalta: ^ceîaTlTTJostineştilor, adecă acel corp ultim de cronici moldovene, care era precedat de Prefaţa lui Nicolae Costin. El citează «istorioara de Dachia, capul cel mai de pre urmă» de Logofătul Nicolae8, adecă Introducerea pomenită. Se menţionează apoi în «Hronic» «Hronicul Moldovei de la pomenitul Dragoş-Vodă pănă la Domnia lui Ştefăniţă-Vodă, 1 I, p. 181. â I, p. 151. 3 I, p. 144; II, p. 379. 4 Iată aceste locuri: I, pp. 144, 151, 159, 171 ; II, pp. 147, 169, 191, 239. 307, 325, 326, 327, 328, 331-2, 334, 337, 344, 346, 378, 379. 5 V. mai sus şi I, pp. 101, 348. 6 II, pp. 3, 169. 7 II, p. 379: «Pridosloviia leatopisetuluî lor». 8 II, p. 53. 282 EPOCA LUI CANTEMIR feciorul lui Vasilie-Vodă, care Hronic întăî e scris de Ureache Vornicul pănă la Aron-Vodă ce-i zic Cumplit, iară de la Aron-Vodă pănă la Ştefan-Vodă este alcătuit de Miron Costin, Logofăt 1.» 0 ideie mare despre aceşti precursori n’are Cantemir, care privia cu despreţ la erudiţia lor incompleptă şi de împrumut. Pe Ureche îl consideră cu un fel de comiseraţie pioasă: «lunecarea» lui în privinţa etimologiei cuvîntuluî «Vlah» o scusă prin «prostie», prin greutatea vremilor în care a scris — adecă ale lui Aron-Vodă cel Cumplit, — prin aceia că nu el a inventat nepatriotica teorie. Ba Cantemir merge aşa de departe, încît îi concede şi cunoştinţa literelor latine: «căci la slovele lătineşti lipsit să fie fost nu să arată2.» O apreciare severă e numai la originea atribuită de Ureche herbului ţerii: «mai mult basmu să asamănă decît istoriei adevărate» 3. Mînia şi-o revarsă însă Cantemir cu orî-ce prilej şi în termenii cei mai violenţi şi injurioşi asupra introducătorilor teoriei că ne coborîm din tâlhari. Treimea asupra căreia tradiţia aruncă vina acestei sîngeroase ofense, e maltratată cu orî-ce prilej, şi fireşte de cele mai multe ori greul îl duce Simion, dascăl une ori, călugăr altă dată, din cînd în cînd Ungurean, dar tot deauna «minciunos» «băsnuitor», «măzac», «hloricar». Cetim apostrofe ca acestea, care ni dau o înnaltă ideie de capacitatea de indignare a învăţatului străbun: «Vino acum aicea, cinstitule în basne Simioane şi teaca minciunilor, Misaile4.» «Vino acum, bunule Simione şi frumosule Misaile5.» Dacă sînt Romînî cari să se coboare din tâlhari, aceştia nu pot fi, declară criticul, decît părinţii izvoditorilor teoriei6. Pe Miron Costin am văzut că-1 cunoaşte Cantemir numai din cronică şi, necoborîndu-se el însuşi pănă la vremile descrise în această cronică, el n’are ocasie să judece valoarea ,lui ca istoric. Faţă de Nicolae Costin, care muri puţin înnainte de timpul cînd fostul său Domn îşi scria opera, tonul e plin de condescendenţă 1 I, p. 227. 2 I, p. 118. 3 I, p. 848. 4 I, p. 169. 5 Ibidp. 289. 5 lbid.y p. 240. DIMITRIE CANTEMIR 283 şi de stimă chiar. Cantemir culege în opera lui o inscripţie epi-grafică x, o inscripţie de monedă 1 2. Cînd se deosebeşte de dînsul, istoricul se mulţămeşte a spune că adversariul său greşeşte, se amăgeşte: «greşeşte săracul Neculaî Costin, Dumnezeu să-l ierte» 3; «amăgeşte-să Nicolai Costin Logofătul» 4. «Ce noi», adaoge el după constatarea unei greşeli, «mai mult dintre ceale omeneşti pe omul trecut nesupărîndu-1, în cursul Hronicului... vom arăta, aşa cît si el, Dumnezeu să-l pomenească, de-ar fi viu şi să vază istoricii — pre carii poate fi în viaţă a-î vide nu i s’au tîm-plat —, singur greşala sa cu dragă inimă ar mărturisi5 6.» Cantemir mărturiseşte că a posedat la Constantinopol «Hronicul muntenesc», scris cu mîna lui «Şerban Logofătul» în «proastă limba grecească» şi adaoge că, rămîind acolo în 1711, s’a pierdut împreună cu restul averii hainului. El maf spune, tot în acel capitol, că are încă un letopiseţ muntean, ce merge de la Radu JNegru la Constantin Brîncoveanu, dar că numele autorului nu se iveşte şi deci nu-î poate judeca valoarea, nici după autoritatea scriitorului. Croţnca greg#ă şi cronica romănescă erau, cred, una şi aceiaşi, compilaţia lui Stoica::;Id^scu adecă, făcută din ordinul lui Şerban Cantacuzino şi întoarsa pe greceşte pentru a putea fi cunoscută de un public mai întins şi mai învăţat. Manuscriptul original îl va fi căpătat Cantemir de la rudele nevestei sale d’intăiu. Din acest manuscript el reproduce un pasagiu, şi acest pasagiu e împrumutat din aşa numitul «Anonim românesc »3> In adunarea informaţiilor sale, autorul «Hronicului» nu s’a oprit însă la izvoarele scrise. Alături de cronici, de opere de erudiţie, de hărţi geografice, el menţionează şi inscripţii şi monede, ca aceia pe care i-a furnisat-o Teodori, pîrcălabul de Ga- Wl i! 1 I, p. 194. 2 Ibidpp. 194-Ş. 3 II, p. 53. 4 TI, p. 385. Că;a cunoscut Cantemir şi cronica lui Ureche prelucrată de N. Costin, se vede din ultimul capitol, în care discută data descălecării şi citează adaosul lui Nicolae, pe care Kogălniceanu îl tipăreşte pe p. 134, nota 2, atribuindu-1 lui Miron. Cf. şi I, p. 102. Pe Miron îl pomeneşte alături de Nicolae şi pentru Troian; I, p. 248. Dar şi aici - pp. 68-9 — Nicolae citează pe tatăl său. 5 II, p. 53. 6 Cf. II, pp. 360-1, 374-5. 284 epoca lui cantemir laţi1. La nevoie se pogoară el, marele cărturar, pănă la ascultarea depărtatei şoapte naive a legendei. Aşa îl vedem pomenind spusa despre «Ler Aler Domnul» şi despre «Curţile lui Ler împărat» ale «voinicului» Preda Stambol Munteanul, un ostaş de supt steagurile lui în 1711 2. Şi în compilaţia sa erudită ră-\\sună pănă şi ecoul cîntecelor populare din vremea lui Rareş, «cîn-^Secelor prosteşti de la Domnia lui Petru-Vodă» 3. Ti^^antemir, acest om aşa de bine informat, un spirit critic, *Jun despicător al negurilor ce întunecă adevărul? Intr’un sens? în singurul sens admisibil pentru un învăţat oriental" din secolul al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir a fost un spirit critic. Că a citat pe Morerilîngă Strabon, că a văzut în Bonfîniu un izvor de o importanţă asemenea cu a scriitorilor clasici, că a descoperit în Caput Bubcili originea stemei moldovene, că a găsit etimologia costandei într’o monedă a lui Constantin-cel-Mare, că e dispus a face din Cazari Cazaci, că a înfrăţit pe Dragoş cu Radu-Ne-gru, «fiii sau nepoţii» lui Ioniţă, strămutîndu-î cu decenii în urmă, că a văzut în iEneas tatăl Romanilor şi în limba lui Omer mama limbii latine, că a falsificat adevărul, tăcînd şi exagerînd, de la un capăt al cercetărilor sale pănă la altul, — acestea sînt, de sigur, defecte ^ra,ve pentru alt cineva decît Dimitrie-Vodă Cantemir, îiepot de mazil fălciian din secolul al XVIII-lea, Domn al Moldovei, cneaz şi senator rusesc din vremea lui Petru Ale-xievici. Ele ar fi defecte grave pentru acel care n’ar vorbi, către străini şi către ai săi, de neamul său oropsit, umilit, necunoscut. Şi, cînd se gîndeşte cineva, câ; mai mult sau mai puţin clar, Măria sa Petru Alexievicî trebuia să judece foarte incomode teoriile romane asupra originii unora din fraţîT~sâl^întru^Hris^ tos, subjugaţi de Agareni,—în aceste exagerări, condamnabile la alt cineva şi în alte timpuri şi locuri, se descopere şi un oare care element eroic. Sînteţi un norod slovenesc de lege pravoslavnica, era să spuie ştiinţa oficială moscovită. Sîntem Romani, Romani din Roma, cei mai buni Romani, şi nu ne-am clintit de pe moşia noastră milenară, în care ne-a «înfipt» împărătescul străbun, răspundea prin Cantemir tînăra ştiinţă românească. 1 I, pp. 187-8, 192, 194-5, 346-7. 2 I, p. 288 şi urm. 3 I, p. 332. ' DIMITRIE CANTEMIR 285 în felul de lucru, în expunere, în orînduire, în teorie Cante-| mir este, de sigur, un spirit ştiinţific. Se scusă undeva că n’a! făcut, luînd excerpte în grabă, trimiteri exacte, istoricul fiind dator să arate «din ce jicniţă a luat grăunţele ce împrăştie» 1; aiurea el dă canoane, norme critice pentru găsirea adevărului în chestii de origini: tăcerea izvoarelor asupra unui fapt nu arată lipsa lui, menţiunea faptului după o perioadă de tăcere confirmă persistenţa lui, etc. 2. Ori cum ar judeca alţii, ei vor trebui să recunoască ideia su-| perioară pe care o avea acest om despre adevăr şi despre ştiinţă.! Nu se poate vorbi cu despreţ de scriitorul care credea şi spunea lucruri ca acestea: «sufletul odihnă nu poate afla pănă nu gă-seaşte adevărul, carile îl cearcă ori cît de departe şi ori cît de cu trudă i-ar fi a-1 nimeri» 3. E pănă la un punct explicabil şi cum cineva convins că a făcut o operă de patriotism şi de adevăr putea să conceapă ideia naivă de a dedica lui «Dumnezeu unuia în Troiţă închinatului şi slăvitulusudorile osteninţelor sale»f Adese ori Cantemir a fost acusat de stil greoiu şi pedant. \ Las la o parte explicaţia, scusa că aici şi în cele mai multe, dacă nu în toate operele sale, avem a face cu traduceri, făcute de autor, dar traduceri, — şi declar că impresia aceasta n’o produce «Hronicul» decît acelui care nu se poate deprinde în sintaxa mai încîlcită a altor timpuri. Aceasta pentru stilul greoiu. Cît pentru pedantism, nu-1 pot descoperi. Pe vremea lui pedantismul făcea parte integrantă din ştiinţă, era — ca să zicem aşa,— peruca ei, şi, comparat cu învăţaţii săi colegi, cu ceilalţi «soţi» ai Academiilor, din care şi el făcea parte, Cantemir apare natural, une ori jovial, din cînd în cînd poetic: prin erudiţia ce-şî asimilase, transpare atunci firea adevărată a moşneanului moldovean. Aşa, vorbind de războiul Troiî, princiarul academician şi senator se riscă a pomeni de preferinţa pe care o avea Paris pentru «mîngăierea ochilor şi a cosiţelor Ilcanii»4. Pe Ureche, care împrumută de aiurea o părere greşită, îl îndreptăţeşte prin 1 II, p. 192. 2 Cf. nota facsimilată si voi. I, p. 237 si urm. 3 I, p. 151. 4 I, p. 66. 286 EPOCA LUI CANTEMIR aceia că n’a fost el «cel d’intăji ibovnicul giupîneasiî» K Glumind pe socoteala lui iEneas Sylvius, ca Papă Piu al Il-lea, vinovat- de o greşală şi el, principele pravoslavnic zice: «Priiatin îmi este Eneas Silvius, priiatin îmi este Papa Pius, dar mai priiatin adi-vărul»1 2 3. Vorbind el despre imposibilitatea căptuşiriî adevărului, el adauge că «nici soarele cu tină se poate lipi» 8. II vedem rî-zînd de stîlpul din legenda bulgară: «stîlpul de marmură bulgăresc» 4 şi de o minune povestită de un analist sîrb: «aicea cetitoriul trebuie să-şi oprească rîsul, căci minune sîrbească se povesteşte»5. La o minciună: «această poveaste este, căriia noi ^Moldoveanii îi zicem minciună cu coarne»6. La moartea subită a lui Carol al Xll-lea : «cît mai mult socotesc să şefie trăgăjiaţ şu-, netul puştii, carile l-au lovit, decît sufletul lui în trup după lovală»7. într’o polemică se întreabă, să fie sabia duşmanului «sabie slujitorească şi tăioasă» sau «tîmpă custură băbască şi numai de covăţi râzătoare»8. Barbarii, năvălind în bogatele provincii ale Imperiului roman, «ca bruma răce. pre o floare deschisă se lăsa şi le veşteziia»9. Un argument se prinde «cum să prinde sula în sac şi măciuca în pungă»10. Intîlnim o minciună «mai goală decît pilugul piuliţei» n. Cînd i se întîmplă să reproducă, pentru a o critică pe urmă, o simplă poveste din analele vre unui călugăr necărturar, el narează cu uşurinţă şi cu plăcere, în tonul cărţilor bisericeşti, al basmelor, al poesiilor populare. Atîta învăţătură poliglotă nu răpusese firea lui cea d’intăiu, moştenită, firea de om de ţară, de drept Moldovean. Pe latineşte se putea vorbi greu de «pilugul piuliţei» şi de «custura băbască de covăţi râzătoare»^ Totuşi opera a fost scrisă în latineşte întăiu. îndemnul i-a venit de la «unii priiatjyrn streini, şi mai cu de 1 I, p. 103. 2 P. 110. 3 P. 113. * P. 156. s II, p. 354. 6 I, p. 156. 7 P. 219. 8 P. 299. 9 II, p. 35. 10 P. 337. u P. 332. DIMITRIE CANTEMIR 287 adins de la însoţirea noastră, carea este Academia Ştiinţelor de Berolin». 1 se ceruse o geografie, pe care o dase ; acum voiau de la dînsul o carte despre originile romîne, de «începătura, neamul şi vechimea Moldoveanilor..., măcar cît de pre scurt», şi apoi o cronică a principatului, care să înlocuiască pe acele ale «scriitorilor de pănă acum», cari, «nu fără socoteală, ce încă foarte cu cumpăt», — afară de regretabile escepţii—, «cîte oare ce, precît adecă ştiinţa le-au agiutorit, în hronicile sale însăm-nat ni-au lăsat» b Cantemir începu lucrarea aceasta din urmă, monument veşnic, nu prin resultatele sale ştiinţifice, ci prin lărgimea şi înnălţimea, ideilor ce .manifestă, la 1718. în Prolegomene chiar el scrie: «Da-chia măluroasă, cît la anul trecut, la pacea între Nemţi şi între Turci, la Pazaroviţ făcută, au luat Chesariul de la Sultanul turcesc» 1 2. In prefaţa precedentă, el socotia, cum am văzut, la «peste 1610 ani» vechimea Romînilor în Dacia şi începea şederea lor aici la 107 3. Socoteala d’intăiu ar da 1719, iar cea de a doua «după 1717». însă Cantemir ni spune în aceiaşi operă că a în-ceput-o în latineşte, fiind la Moscova: «Cînd scriam Hronicul nostru, la Mosc, unde cărţile de treabă încă tot sînt rari, aflîn-du-ne» 4. Din Moscova plecă principele, după ordinele împărătescului său stăpîn, la 1718, şi trebuie să admitem că pănă la această dată redacţia latină era aproape terminată, de oare ce locul citat se află în cartea a IX-a, către sfîrşitul cronicii5. Cantemir începea cu Troia, şi avea de gînd să mîntuie cu ultimele evenimente, săvîrşite de dînsul sau petrecute supt ochii săi, din istoria Moldovei. Trimiteri la expunerea ulterioară a istoriei moldoveneşti moderne se întîlnesc une ori. Aşa, în Prefaţă chiar, vorbind de luptele Romînilor cu Turcii, autorul promite a pomeni mai departe «de aceastea şi altele mai minunate decît aceas-tea»6. Cînd termină tomul întăiu, pe care avuse intenţia să-l ducă numai pănă la 1274, pănă la «înturnarea lui Dragoş-Yodă 1 I, pp. 223-4. 2 I, pp. 23-5. 3 Pp. LX, LXX. 4 II, p. 329. 5 Y. Ist. imp. otoman, trad. Hodoş, p. 802. Aceasta s’ar potrivi şi cu menţiunea din Anale, XI, p. 55. 6 I, p. XLvn. 288 EPOCA LUI CANTEMIR în ţara Moldovei şi lui Radu-Vodă Negrul în ţara muntenească1», istoricul avea încă de gînd să desfâşure într’un al doilea tom «rîndul anilor şi povestea Domnilor pănă la vremile noastre, şi aşea împreună pe amîndouă părţile istoriei la tipariu să le dăm»2. Nu numai că avea de gînd, dar scrisese şi Prefaţa acestei a doua şi ultime părţi. Într’însa se ocupă întăiu de greutatea concilierii izvoarelor divergente — un «codru prea des şi nerăzbătut», de atacurile ce filosofici secolului al XVIII-]ea începea să le aducă cărţilor sfinte, de marile evenimente de istorie europeană împlinite în urmă : el discută influenţa retoricii şi a şovinismului asupra istoriografiei. Mai departe, el arată din ce îndemn scrisese «Hronicul», ca şi «Gheografia» ce-1 precedase. Aceasta din urmă fusese scrisă «cu doi ani mai denainte», iar partea întăiu a expunerii istorice, «Hronicul vechimei neamului moldovenesc... de la vremile lui August Chesari, şi mai pre urmă de la Traian, pănă la în turnarea lui Dragoş-Vodă din Ardeal la locul şi la moşiia sa», fusese terminată, istorisirea adecă desăvtrsită, «în anul de curînd trecut». Acum, în 1719, vrea să continue lucrul. «Iară într’acest an... cules-am Hronicul Moldovei de la pomenitul Dragoş-Vodă pănă la Domnia lui Ştefăniţă-Vodă..., care Hronic este scris de Ureache... şi de Miron Costin... Insă într’amîndoî aceşti scriitori, multe şi de treabă a să şti lucruri, carele la istoricii străini însămnate să află, ei, cu ce pricină nu putem şti, cu condeiul trecîndu-le, noi la trupul şi la locul său a le aduce le-am nevoit.» Se întîmplâ însă strămutarea lui Cantemir de la Moscova, căsătoria lui a doua cu frumoasa principesă Nastasia Trubetzkoi, — care-i tulbura viaţă studioasă, moartea fiicii sale Smaranda. Fostul Voevod moldovean fu numit senator, consilier intim al împăratului; el lepădă hainele sale orientale, îşi sacrifica mustăţile şi deveni un Curtean de modă europeană. Grijile casei nouă şi ale nouei activităţi politice puseră capăt pe încetul carierei lui de scriitor. In 1722, Petru-cel-Mare începu campania sa personală, şi Can-temir îl însoţi în pelerinagiul său militar, în calitate de orientalist diplomatic, de redactor de manifeste, tălmaciu, organisator 1 Către cetitoriu, pp. ii, iii. 2 Ibid. Cf. şi Descr. Mold., p. 48. DIMITRIE CANTEMIR 289 de tipografii cu slove arabe şi scriitor de memorii ştiinţifice asupra celor văzute h Ocupaţia nu era uşoară, şi ea răpuse puterile acelui care fusese onorat cu dînsa. Cantemir se îmbolnăvi în 1(22 şi muri la 172.3. In anul morţii, i se permise să se întoarcă la moşiile sale : la 14 lanuar 1723, el pornia din Astrahan şi ajungea acasă în Mart. «ceva mai sănătos». Adecă atîta cît îi trebuia să fie pentru a lîncezi încă cinci luni. căci muri la 21 August 1723. omorît de diabetă înnainte de a împlini cincî-zeci de ani1 2. De mult, slăbit fisiceşte peste măsură. Cantemir îşi prevăzuse sfîrşitul. Era, prin viaţa pe care o dusese, c-înd între Turci — două-zecî şi doi de ani—,cînd între prietenii şi rudele sale mus-căleşti, prin latinisarea cugetării şi activităţii sale literare, mai degrabă un cosmopolit. Dar, cînd negurile morţii prinseră a se lăsa asupra lui, el trebui să se întoarcă cu gîndul spre îndepărtata tinereţă. petrecută în simpla şi mănoasa Moldovă,—unde tronul i se dădu de d6uă ori —. de fiul Serdaruluî şi al Domnului, îşi aminti de casa, atît de românească prin ţinerea credincioasă a vechilor obiceiuri, a bătrînuluî mazil încoronat care fusese tatăl său. de casa aceia în care nu se auzise altă vorbă decît vorba românească, nu cea complicată a cărturarilor, ci moldoveneasca blîndă a ţeranului. Spre sfîrşitul zilelor sale, cneazul senator Cantemir, consilier al Măriei Sale împărăteşti, se gîndi mai mult decît ori-cînd la patria sa umilită. Şi simţi atunci cu duioşia de simţire a celui care moare că «dulce este dragostea moşiei». Ce putea el lăsa copiilor aceleiaşi patrii? Voise să le deie libertatea, şi soarta se împotrivise. Libertatea nu se putea căpăta cum crezuse el. Trebuia ca spiritul neamului să fie viu, pentru ca lanţurile robilor să cadă. Şi pentru a învia sufletul naţional ce se cerea alta decît cunoaşterea întreagă a mîndriei luminoase a trecutului? ^'L La scrierea mai departe a «Hronicului» evident trebuia să renunţe. Se cereau pentru aceasta alte puteri decît ale unui muribund. Dar puterile nescăzute ale celui sănătos nu erau de nevoie* pentru a continuă o traducere începută, ca să spuie Ro- 1 V. mai departe. 2 Notele lui Antioh Cantemir, redactate de Tyndal. 19 EPOCA LUI CANTEMIR 290 mînilor, pentru fericirea lor, ceia ce începuse a povesti învăţaţilor străini, pentru învăţătura lor. De sigur, — şi aceasta se poate constata şi în Prefaţă, — pe care o avem în ambele limbi, traducerea e une ori o adaptare. în Cuvîntul către cetitor, care fusese redactat poate şi în latineşte, el exprimă renunţarea la complectarea operei. Tomul al doilea nu e încă «săvîrşit», timpul, «slujba senatoriei», «nevoile de casă» l-au împiedecat. Ya publică deci pe cel d’intăiu. Pentru a încheia mai natural cercetările făcute, el adaosese prin 1721 o ultimă carte, a zecea, care ducea expunerea pănă la descălecare, şi o carte de explicaţii, o post-faţă, în care iarăşi vorbeşte de planul cel mare, părăsit din «strîmtoarea vremii şi lipsa a unor scriitori la lucrul nostru foarte de treabă». Dorinţa de a termina n’o lasă: poate cu vremea — dacă mai putea fi vreme pentru dînsul — «vom adăugi şi altele, carile din cîţiva scriitori străini avem culease, carile istoricii noştri cei mai vechi nici cu vîrvul condeiului nu le-au atins şi pănă astăz alor noştri stau îngropate şi neştiute» şi «atuncea, cu agiutoriul lui Dumnezeu, vom pune începătura Hronicului acestor două ţeri de obşte.» Pentru moment, după întoarcere — căci vorbeşte de călătoria sa şi de evenimente războinice din 1722, ca luarea Derbendului de Ruşi \ — el se puse cu sîrguinţă la sfîrşirea traducerii celor scrise. în prefaţa părţii a doua, pe care o întercală foarte ne-dibaciu în mijlocul Hronicului, el adause pentru Romînî aceste cuvinte: «însă, aceaste toate fiind de noi în limba lătinească scrise şi alcătuite, socotit-am că cu strîmbătate, încă şi cu păcat, va fi de lucrurile noastre decii a înnainti mai mult străinii decît ai nostru să ştie. De care lucru, acum de iznoavă, oste-ninţă luînd, ♦din limba lătinească iarăşi pre cea a noastră românească le prifacem»2. El nu gîndia să se oprească numai aici. Tot cît spusese străinilor despre ţara sa, voia să spuie acum alor săi, plătind la urmă toată datoria sa de recunoştinţă. După Hronic trebuia să vie Deseriptio Moldaviae: căci iată ce spune el la sfîrşitul cărţii a zecea, cea adaosă, ultima sa operă originală: «Cartea hotărîrii 2 I, p. 227 DIMITRIE CANTEMIR 291 Moldovei, pre carea cu patru ani mai înnainte în limba latinească am scris-o, iară, de va plăcea lui Dumnezeu să mai fiii între vii, şi prea acea în limba noastră, ca şi prea aceasta, a o întoarce vom pune osteninţă1.» Traducerea acestei opere măreţe trebuia să fie tipărită. De tipărire se ocupa principele în timpul din urmă al vieţii sale. Hronicul fu revăzut pentru aceasta de patru ori, ni spune o notiţă autografă, şi tipărirea e făgăduită în aceiaşi notiţă, «de va vrea Dumnezău pănă la acea vreme să ne lasă cu suflare». Moartea-i luă însă înnainte. Cartea rămase în manuscript în ambele versiuni, care se presupuneau pierdute. Influenţa pe care trebuia să o exercite o operă de această importanţă asupra istoriografiei româneşti ulterioare nu se exercită. Nici compilatorii şi continuatorii din secolul al XVIII-lea ai vechilor cronici, nici. înnainte de dînşii, Neculce, care-şi părăsise stăpînul la 1714, nici după dînşii marii Ardeleni de la sfîrşitul aceluiaşi secol — afară de unul—, n’au cunoscut Hronicul şi nu l-au putut întrebuinţa, unii pentru a-1 resuma sau transcrie, alţii pentru a se lumină de ştiinţa lui, a se încălzi de entusiasmul premergătorului şi a duce mai departe aceleaşi cercetări în acelaşi spirit. Făclia care cădea din mînile slăbite ale lui Cantemir nu fu ridicată de contemporanii săi, şi lumina i se stinse. Căci, atunci cînd a fost cunoscută iarăşi, pe vremea Mitropolitului Veniamin, pe cine mai putea ea să lumineze, după Petru Maior, Klein, Şincai, după Sulzer şi Engel, cari trăiau în alt timp şi aveau alte mijloace de lucru la îndămînă ? Ca şi încercarea de dezrobire politică, încercarea de dezrobire intelectuală a neapiuluî său nu-i reuşi lui Dimitrie Cantemir 2. 1 II, pp. 378-9. 2 Existenţa Hronicului o afiâ din prefaţa Istoriei Cantemir est ii or, tipărită la Moscova, în 1783, Mitropolitul Veniamin. I se îngădui, după cerere, prescrierea lui, şi se trimiseră la Iaşi atît traducerea românească, cît şi originalul latin: «Historia moldo-vlachica». Săulescu copie pe cea d’intăiu. o prefăcu, o drese, o latinisă şi o tipări la Mitropolie în 2 voi. in 8°, pe care le întitulă «Hronicul Romano-Moldo-Vlachilor, alcătuit de Domnul Moldaviei Dimitrie Cantemir, la anii 1710, iară'acum de pe orighinalul manuscript depozitat de fericitul autorii! în împărăteasca Arliivă a Moscovei scozindu-se cu învoirea prea-înălţatuluî nostru Domn etc.s’aiî tipărit [1835-6].» Prefaţa lui n’are nici o valoare. Ceia ce e de sigur mai de mirare decît aceasta, e că Săulescu nu spune nici un cuvînt despre originalul latin, 292 EPOCA LUI CANTEMIR Dar cronicul s’a păstrat, în fragmente, şi pentru timpuri mai nouă, şi Cantemir a tratat şi istoria contemporană a principatelor. Venim acuma la două opere ale sale, cu acest subiect. Cea d’intăiu e Viaţa Ini Constantin Cantemir 1, pe care, după o copie de pe copia lui Bayer, Academia Romînă a editat-o într’o ediţie cu totul insuficientă supt toate raporturile la 1883. Titlul nu e al lui Cantemir sau. măcar, acest titlu nu era dec-ît- titlul unui capitol dintr’o carte mult mai întinsă, care, precum se va arăta, nu poate fi alta decît «Hronicul», partea a doua din această lucrare, concepută după un plan grandios şi rămasă netenninată. Observăm întăiu că viaţa lui Constantin Cantemir nu e o lucrare terminată. Autorul se opreşte în mijlocul povestirii. Constantin-Vodă e pe moarte: el a recomandat alegerea ca Domn a unuia din fiii săi, sau a vre unui boier destoinic. Sfetnicii săi îl mîngîie şi trec, pentru a se înţelege asupra succesorului său. în Vistierie. Aici se opreşte manuscriptul. menţionat şi în adresa consulului Timkowski, despre sosirea manuscriptelor, si în scrisoarea de mulţumire a Mitropolitului. Nu după acest original, pe care nu-1 descrie şi la care nu trimite nici odată, a luat el prefaţa în forma ei latină : «prefaţia latină orighinalnică, compusă de Domnul Cantemir, de pe care apoi a tălmăcit pe preacedătoarea romînească», pe care o dă după prefaţa românească. Ea se află în ms. romîn (Tocilescu, raportul citat mai jos, p. 55). în 1878, s’a dat d-luî Gr. G. Tocilescu sarcina de a studia manuscriptele cantemireşti din Rusia. D-sa a găsit la Archivele Ministeriuluî de Externe din Moscova originalul : «Historia moldo-vlachica», despre care spune greşit că toţi îl credeau pierdut în naufragiul din 1722 pe Marea Caspică (An. Ac. Horn., seria I, t. XI, p. 47). Lămuriri asupra lui vom căpăta deci în Prefaţa la noua ediţie a Hronicului încredinţată de Academie acestui învăţat. Deocamdată se poate spune că ms. latin nu e complect: versiunea românească are 343 de foi (in 8° ?), iar originalul are numai 93, adevărat în folio (ibid., pp. 55-6). Autorul vieţii lui Dimitrie Cantemir (anexată la ed. Vieţii lui Constantin, dată de Academie; v. şi mai jos, p. 294) afirmă că principele ar fi scris: «de antiqua Dacia, moldavo idio-mate elaboratum, qui tandem nondum ad finem perductus est. Tomum unum (p. 4)». Se face o alusie confusă la traducerea Hronicului. ] Apărută, cu traducere rusească, la Moscova, în 1783, supt titlul: De vita et rebus yestis Constantini Cantemiri, prind pis Moldariae. Filsticli o cunoştea, numind-o greşit «Viaţa lui Constantin Cantacuzino» (p. 23), în manuscris : «Ex Constantini Canteazeni, principis nunquam satis laudandi, vita, quam similiter in manuscripto possideo». dimitrie cantemir 293 Dacă intenţia lui Dimitrie Cantemir ar fi fost să scrie numai o biografie a părintelui său. această întrerupere la ultimele frase ale cărţii e neexplicabilă. Ar fi ajuns cîteva rîndurî pentru a desăvîrşi lucrarea, cîteva rînduri despre alegerea ca Domn a lui Dimitrie însuşi, despre moartea părintelui său şi îngroparea provisorie în biserica domnească a Sf. îlicolae din Iaşi. Totuşi rîndurile acestea nu le-a scris autorul, de şi avu atîta timp pentru a le scrie. Căci «Vita Constantini Cantemyrii» nu e una din lucrările din urmă ale învăţatului scriitor, una din acelea asupra căreia să-î fi fost oprită mîna de moarte, bă vedem cînd a putut să fie scrisă. După 1711, fiind-că se vorbeşte în cursul povestirii de lupta de la Stănileştî: la locul fatal al Văiî-Strîmbe, unde de două ori, în 1686 şi în 1691, oştirile regelui Sobieski ar fi fost oprite de păgîni, s’ar fi petrecut supt ocliii autorului umilirea oştirilor creştine ale împăratului ortodox 1. După 1716, căci se pomeneşte cum Lupu Costachi, care scăpă în 1691 de pedeapsa vîn-zătorilor, a găsit una mai grea pe urmă, şi am văzut că acest puternic boier, numit Caimacam după trădarea lui Dimitrie Cantemir, fu aruncat în închisoare la Varna, unde stătu în obezi şi lanţuri, pănă A se umflase limba în gură2». şi am văzut iarăşi în ce împrejurări şi-a găsit el moartea3. Dar şi altele arată că data scrierii «Vieţii» trebuie coborîtă mult. Sfîrşitul lui Brîncoveanu 4 e, în adevăr, cunoscut autorului, în două locuri el vorbeşte de acest sfîrşit răsplătitor, de «sfîrşitul şi dreapta judecată a lui Dumnezeu», căzute asupră-i 5, de proorocirea pe care şi-o făcuse nenorocitul Domn făgăduind a-şi vărsa ultima picătură de sînge pentru Turci: «căci aşa s’a şi întîm-plat, căci la Poartă şi-a vărsat, de sabie tirănească, ultima picătură de sînge»6. Dacă nu se vorbeşte de moartea altui duşman, Constantin Stolnicul, vom vedea totuşi că această moarte a putut fi cunoscută scriitorului «Vieţii lui Constantin (Cantemir». Dar Dimitrie Cantemir deveni membru al Academiei din Berlin _______*_________ 1 P. 43. 2 P. 66 ; N. Costin, p. 116; Neculce, p. 340: Mustea, ed. Kogălniceanu. p. 50. 3 V. Neculce, p. 351. 4 15 August st. v. 1714. 5 P. 49. 6 Ibid. 294 EPOCA LUI CANTEMIR în 1714 încă, şi, puţin timp după numire, îi veni, cum ştim, de la colegii săi invitarea de a scrie, nu biografia sa sau a părintelui său, ci întreaga istorie a principatului peste care domnise el şi acest părinte. De acum înnainte, afară de lucrări comandate de Curte, fugarul îşi consacra toată activitatea ştiinţifică pentru realisarea vastei opere, al cărui plan i se dăduse. Dovezile nu se opresc aici. Există o ultimă dovadă, care întăreşte convingerea că avem a face cu un fragment din redac-ţiunea latină a «Hronicului». Anume, autorul trimite în două locurMajove^jbiraajlterioară a unor fapte din^ istoria RonTî-nilor^care nu puteau intra nici subsidiar într’o biografie a Tui TJonstantin-Vodă Cantemir, fiind-că se petrecură mult după moartea acestui Domn sau fiind-că nu priviau Moldova, ci Ţara-Ro-mănească. Iată acele locuri: «Iar Constantin-Vodă Brîncoveanu, ce sfîr-■isit a luat şi cum n’a putut scăpa de dreapta judecată a lui ■ (Dumnezeu, la viata Iul se va vedea» 1. Deci, precum scrisese o viaţă a lui Cantemir, ca un capitol din istoria mai nouă a Ro-/, mînilor, îşi propunea să scrie şi viaţa lui. Brîncoveanu, care ar fi format un alt capitol. Iar, la menţiunea fugii lui Lupu Cos-l’tachi, el adauge: «îl aştepta o mai grea nenorocire, cum se va | vedea mai departe»2. «Mai departe», adecă la povestirea eveni-1 mentelor din 1716, acelor evenimente care făceau parte dintr’un următor capitol al istoriei Moldovei. S’aîî scris oare capitolele anunţate în «Viaţa lui Constantin Cantemir» ? E bine să lămurim lucrul înnainte de a trece la ana-lisa operei, supt raportul cuprinsului şi formei. ' Academia a adaos la broşura ce conţine «Viaţa lui Constan-tin-Vodă» şi o foarte scurtă «Vita Demetrii Cantemirii». E această operă datorită lui Dimitrie însuşi? Nu faptul că se vorbeşte de el şi de operele lui în a treia persoană arată contrariul. Dar principele nu putea vorbi de «răposatul Ţar», cum se vorbeşte în această biografie succinctă 3, pentru că el a murit înnainte de imperialul său patron. Fiind-că, pe de altă parte, datele cuprinse în operă sînt foarte exacte şi bogate, fiind-că se citează acte 1 P. 49. 2 «Ut ulterius videbitur» ; p. 66. 3 P. 3. DIMITRIE CANTEMIR 295 pe care numai familia putea să le aibă, ca diplomele de numire turceşti, trebuie să se tragă conclusia că lucrarea a fost făcută, pentru a întovărăşi ediţia vre uneia din operele lăsate pe urma lui Dimitrie-Vodă, de un membru al familiei: fiul său Antioli, poate, de vre-un prieten al ei, Ilinski, preceptorul copiilor princiari, redactorul ziarului latin al lui Dimitrie 1, Bayer, prelucrătorul «Vieţii lui Constantin-Vodă», acel care pregătia ediţia latină a «Istoriei Imperiului Otoman 2 3». _ Să facă parte din continuarea «Hronicului» acel opuscul care în traducerea rusească poartă numele de «Istoria Cantacuzini-lor şi a Brîncoveanuluî şi care a fost tipărită în ruseşte, în greceşte 4 şi, după această traducere greacă, în româneşte, pentru Academia Romînă, de G. Sion, care i-a dat tot titlul, rău ales, de «Evenimentele Cantacuzinilor şi Brîncovenilor» ? I)acă pentru aceasta n’avein argumente liotărîtoare, ele nu lipsesc totuşi cu desăvîrşire. Căci şi această mică scriere a fost alcătuită pe timpul cînd principala, poate singura grijă literară a învăţatului principe era descrierea, pentru învăţaţii Europei, a pămîntului Moldovei şi a trecutului ei. Menţionînd pe Dumi-traşco Racoviţă, autorul adauge că acest boier moldovean era frate mai mic al actualului şi atunci mazilului Domn al Moldovei Mihai Racoviţă5», şi ştim că noua Domnie — a treia — a lui Mihai-Vodă, al cărei sfîrşit nu-1 apucă Dimitrie Cantemir, începu în 1716, după strămutarea lui Nicolae Mavrocordat în Ţara-Romănească. Despre Doamna Marica a lui Constantin Brîn-coveanu, ni spune că a stat trei ani la Kiutayeli şi s’a întors apoi în patria ei, «unde şi acuma petrece 6», şi Doamna, căreia i se permise întoarcerea de Ienaclii Mavrocordat, ce înlocuise pe fratele său prisonier la Nemţi, se găsia în ţară în vara anului 1717 7. Apoi, aflăm că Păuna, văduva lui Ştefan-Vodă Can-tacuzino, şi-a încheiat rătăcirile prin Europa, stabilindu-se la Pe- 1 Notationes quotidianae ; v. Tocii eseu. Raport, p. 48. 2 Tocilescu, Raport, p. 61, nota 1 ; cf. şi p. 60, nota 1. 3 Tocilescu, p. 62. 4 De Zaviras. 5 Pp. 11-2. G P. 28. ' An. Ac. Rom., XXI, p. 261. Cf. şi mai sus, în această carte, la Cronicile muntene; p. 208, nota 1. 296 EPOCA LUI CANTEMIR tersburg, unde trăieşte supt ocrotirea Ţarului x, şi ştim că, în toamna anului 1716, Păuna se afla la Roma 2. în fine, cum vom dovedi mai la vale, o parte din opuscul e o simplă prelucrare a «Istoriei» lui Del Chiaro. care a apărut abia în 1718. Ca argumente contrare s’ar putea aduce unul singur. D. Xe-nopol a exprimat părerea 3 că lucrarea aceasta a lui Dimitrie Cantemir ar fi un raport către Curtea imperială rusească. Se vorbeşte, adevărat, în ea de Cabinetul rus, căruia i-ar fi cunoscută purtarea în 1711 a principelui-autor 4, şi adăugim ca şi la urmă, cu prilejul primirii Doamnei lui Ştefan Cantacuzino în Rusia, scriitorul înnalţă mărinimia guvernului muscălesc faţă de acei cari i-au greşit: «Ast-fel trebuie nesocotiţii să judece că nu pot să despreţuiască mila şi mărinimia facerilor de bine şi că în această monarchie ortodoxă se păzeşte totdeauna porunca lui Dumnezeu: «Fă bine celor ce-ţi fac rău 5.» Dar sîntem--în-drept a- ne întreba ce - folos avea de acest memoriu Cabinetul imperial care ştia lucrurile tratate în opuscul cel puţin tot aşa de bine ca şi autorul lui ? Apoi, cînd s’ar fi adresat acestui Cabinet, Dimitrie trebuia să zică. menţionîndu-1: «Cabinetul imperial», şi nu «Cabinetul imperial rusesc». în sfîrşit. frasa finală, prin care oaspetele lui Petru cel Mare îşi plăteşte datoria de recunoştinţă pentru ospitalitatea largă şi onorabilă ce i se dăduse, nu se deosebeşte mult de cuvintele prin care se termină «Istoria imperiului otoman», evident alt ceva decît un raport, o operă de poruncă şi de ocasie. Deci, după ce terminase studiul perioadei vechi a istoriei Ro-raînilor, Dimitrie Cantemir, înnainte de a începe greaua sarcină a concilierii izvoarelor asupra primelor timpuri după «descălecare», a redactat acea parte din istoria mai nouă a poporului său, pe care o putea scrie după amintiri, după liîrtii de familie 6? 1 P. Bl. 2 Iorga, Acte şi fragmente, I, p. 336. 3 Ist. Rom., IV, pp. 602-3. 4 «Cum s’a purtat Dimitrie Cantemir. după venirea lui în Moldova, pentru creştinătate, aceasta este cunoscut Cabinetului imperial rusesc» ; p. 13. 5 P. 31. 6 In «Viaţa lui Constantin Cantemir» se pomeneşte diploma dată acestuia de Grigore Ghica: «quae adhuc apud filios servatur» (p. 9). V. şi mai jos. D1MITRIE CANTEMIR 297 după cărţi recente. Această operă poate fi considerată deci ca una din ultimele scrieri originale ale autorului. Să vedem care e natura şi valoarea celor două fragmente, cunoscute şi tipărite supt titlurile ce am arătat. întăiu. «Viaţa lui Constantin Cantemir». E o naraţiune simplă, într’o bună latinească fără pretenţiia carierii lui Cantemir Bătrînul, pană la ultimele ceasuri ale vieţii lui. Din loc în loc, discursuri după moda istoriografiei antice şi, la urmă, unul lung *de tot, inutil în ceia ce priveşte cuprinsul, fiind-că resumă opera, şi ridicol prin împrejurările în care trebuia să fi fost pronunţat. Constantin-Vodă-şi expune viaţa înnaintea boierilor săi, de pe patul de moarte, unde-1 aruncase paralisia, care-i înţepenise corpul şi-i închisese ochiul. De discursuri îi era lui atuncea ! Alt-fel, povestirea e foarte legibilă, adesea interesantă, agrementată de anecdote, spuse cu haz si cu plăcere.^— Dimitrie-Vodă avînd un deosebit talent pentru spunerea lor. Cînd ajunge la omorul Costineştilor, pata de sînge, poate nevinovat, care mînji, în ajunul morţii, albul păr al bătrînului Domn, expunerea e chiar dramatică şi chinurile de conştiinţă ale tatălui se răsf'rîng în povestirea mişcată a fiului, care jucase un rol în această din urmă şi sîngeroasă socoteală dintre Domn şi adversarii politici, despreţuitorii săi. Să examinăm acum biografia, capitolul biografic, supt raportul conţinutului. Opera e inegală, şi nu i se poate aplica în total aceiaşi judecată. Atît se poate spune, în bloc, că şi în această scriere, ca în toate celelalte, partea slabă e cronologia» Dimitrie Cantemir nu uita ce văzuse, nu uita ce simţise, dar le încurca, — pe acestea ca şi amintirile sale literare, chiar şi cele mai recente. Precum în «Istoria Imperiului otoman» el face, cu deplină cinste, ca izvorul pe care abia l-a cetit să spuie ceia ce spunea pentru alt timp poate alt izvor, cetit mai de mult, — aşa şi aici, chiar pentru lucrurile importante, la care a participat însuşi cu fiinţa sau cu simţirea, socotelile de timp i se amestecă, se falsifică în mintea lui lipsită de precisiune. Se poate spune, după această observaţie generală, că în «Viaţa lui 1 1 Cu moldovenisme une ori: «linguam arripere» a lua limbă, ştire (p. 11). «Liuguam capere» (p. 4). «Sanctus Papa», Sfîntul Papa (p. 45). 298 EPOCA LUI CANTEMIR Constantin Cantemir» trebuie să se deosebească epoca anterioară participării autorului la afacerile publice, epoca şederii sale la i ^Constantinopol ca ostatec al tatălui său şi epoca petrecerii lui \4a Curtea moldovenească, pe lingă bătrînul său tată. y Partea întaiu e slabă. Autorul inventează şi se înşală adese \ori. El credea, sau se făcea a crede, că familia sa e de origine tatară, de îndepărtată şi nobilă origine tatară, că aceşti mazili fălciieni aveau sînge de mîrzaci, de Hani, de cuceritori ai lumii. Aceasta se împacă însă foarte puţin cu presenţa supt Ştefan cel Mare, cînd atingerile Moldovenilor cu Tatarii liberi se măr-geniau la rare ciocniri războinice, a presupusului strămoş creştin Teodor I-iu. I se dă acestuia titlul născocit de pîrcălab de Is-mail1 şi Chilia şi se fabrică, pentru ca publicul să fie convins de existenţa lui, un uric de danie de la Ştefan-Vodă către credinciosul său. Din biserica satului Urlaţii, unde mazilii cante-mireşti se vor fi dus Dumineca, ambiţiosul cneaz face «mănăstirea părintească» a trufaşilor feudali în opinci. Ni se vorbeşte de o nâvălife a Tătarilor în Moldova la 1627, ceia ce pare a însemna 1624, anul marii năvăliri a Hanului1 2, căci în 1627 Tatarii se băteau, dincolo de Nistru, cu Polonii, şi Domnul de pe atunci al Moldovei, Miron Barnowski, venise la Oceacov să-şi împace vecinii3. Dacă în acel an Constantin Cantemir a trecut în Polonia, el nu putea intra în serviciul regelui «Ca-zimir»4, căci acesta ocupa mult mai tîrziu tronul polon. Se va fi luptat ori ba Moldoveanul la Tliorn5, dar n’a putut să fie făcut de două ori «chiliarcha» 6. Dimitrie pretinde că tatăl său s’a întors în Moldova la încheiarea păcii, adecă în «1644», pe cînd el trebuie s’o fi făcut abia la 1660, după semnătura păcii, care termina un nou războiu. Numai aşa poate el trece din Moldova la Grigore Ghica, Domnul muntean care începu să dom- 1 Care nu exista atunci. Cf. Descriptio Moldavicie, pp. 106-7, 115.—Un Ioniţă Timircan în 1786, în Vricariul, VI, p. 186. 2 An. Ac, Rom., XXI, p. 166. 3 In 1624 însă, Cantemir avea numai doisprezece ani şi, chiar în 1627, numai cincisprezece. La 1624 el era în Moldova şi primia o danie de la naşă-sa, Păuţa, soţia unui iuzbaşă (Ghibănescu, în Arch. soc. şt. şi Ut. din Iaşi, I, p. 408). 4 Dimitrie Cantemir vrea să zică : Ioan-Cazimir. 5 Pacea suedo-polonă se încheie în 1629. 6 P. 2. DIMITRIE CANTEMIR 299 nească abia în acest an: 1660. Deci e imposibil ca în 16461 să fi luat de soţie, după ordinul acestui Domn, pe o rudă a lub Nastasia2. Dacă vorbeşte precis despre fuga lui Ghica şi trecerea lui prin Suceava, el greşeşte cînd menţionează presenţa în acest moment — toamna lui 1664 — a lui Dabija-Vodă în Moldova : acesta nu revenise în ţară încă, şi tocmai de aceia Grigore, un trădător, apucase, pentru a trece la Nemţi, această cale 3. Constantin n’a putut merge din nou peste Milcov la suirea a doua pe tron a luî Ghica — 1672 —.dacă, întorcîndu-se imediat, a fost numit în funcţie de Duca-Vodă, care începe a domni la 1665, întăia oară, şi guvernează — aceasta e adevărat — numai şese luni 4. Domnia luî Alexandru Iliaş — Iulie 1666-Novembre 1668 — nu e de un an şi jumătate, ci de peste doi ani. Răscoala lui Hîncu, povestită cu cîteva amănunte nouă, nu e din 1669—70, ci din 1671 5. E foarte exact că, în 1684, la coborîreaTin Moldova a pribegilor, aceştia invitară pe Cantemir, un pribeag şi el, să vie în rîndurile lor, dar Dimitrie exagerează din vanitate cînd afirmă că i se oferia acea comandă, pe care o avea Domnul «de la Leşi», Petriceicu însuşi 6. Duca, prins de duşmanii săi, fu dus la Lemberg, nu la Varşovia 7. In 1685, Constantin Cantemir ajunse Domn, nu prin stăruin-ţile luî Şerban-Vodă, pretinde biograful, ci pentru vechi servicii făcute Turcilor şi mulţămită vechilor prieteni pe cari-î avea printre dînşiî. La această dată, Dimitrie, născut la 26 Octombre 1673 şi botezat de Dumitraşco Cantacuzino, cu care tatăl său trăia încă bine 8 —, avea doisprezece ani, şi din ce în ce mai 1 1664? 2 P. 6. 3 Y. toate cronicile moldovene. 4 «Cinci luni trecute». V. A. Urechiă, Din istoria secolului XVII, în Rev. p. ist, arch. şi filol., VII, p. 19. 5 Iorga, Bistriţa^ II, Prefaţa, No. ccjv. 6 Cf. p. 20 şi I. Tanoviceanu, în Arch. soc. şt. şi Ut. din Iaşi, VIII, pp. 715-6. 7 P. 20. 8 P. 13. Mama sa era a treia soţie a lui Constantin, Ana Bontăş, nepoata Doamnei lui Duca-Vodă, Anastasia Buhuş; luată la 1668 (p. 10). Mai departe spune Dimitrie că Ana a murit supt Antonie-Vodă, pe care-1 face să domnească doi ani (p. 14). Antonie a domnit însă trei ani, de la 1675 la 1678. Pe urmă, căsătoria n’a putut ţinea numai «cinci» ani, dacă moartea 300 EPOCA LUI CANTEMIR mult povestirea lui se razimă pe experienţă personală, pe bogata experienţă personală a uuni fiu ele Domn. La început, Cantemir avu ca represintant şi zălog la Poartă pe fiul său mai mare, Antioli, care se născuse la 1669 şi avea deci seîsprezece ani * 1. Dimitrie rămase la Iaşi. Totuşi în amintirile sale, el amestecă încă adese ori lucruri falşe. Aşa, Miron Costin ar fi stat la Poloni pănă la moartea lui Petriceicu, ceia ce e greşit 2. în primăvara lui 1687, Miron era în ţară şi stăruia-împreună cu Cantemir. pentru evacuarea de Leşi a Cîmpulun-gului 3 în acelaşi an, el transmite depeşi cifrate prietenilor săi de peste hotare 4. Corespondenţa se continuă în 1688 5. Şi totuşi, încă la 23 Octombre. Petriceico era la Jaworow, cu soţia sa, şi-şi cerea pensia de la regele Ioan 6 7. în Iulie 1689, Polonii primesc ştiri de la «Mironaşco» al lor; în acelaşi timp. Xicolae Costin face pe interpretul pe lîngă călătorul frances d’A vrii T. şi totuşi încă la 13 August regele ordonă a se plăti pensia lui Ştefan-Vodă pribeagul 8. Acum însă Dimitrie juca un oare-care rol. încă în 1686, cînd cu întâia năvălire a lui Sobieski în Moldova, el primi, în lipsa tatălui său, dus la oaste cu Turcii, pe Domnul ţerii vecine, Şer-ban Cantacuzino. lîngă care călăriâ, la dreapta, la intrarea acestuia în Iaşi 9. Puternicul Yoevod muntean făcu complimente isteţului tînăr, şi mai tîrziu, în 1689, — cînd beizadeaua avea, nu Anei s’a întîmplat în acest timp. în sfîrşit, avem dovada că Ana, Aniţa, trăia încă pe la 29 Maiu 1676 (?) şi cumpăra la Glieucani, cu soţul ei, «Cantemir Serdariul», în presenţa lui Gli. Bogdan Comisul şi a rudei ei, Mihalachi Bontăş, nişte pămînt (Ghibănescu, Ist. unei moşii, în Arch. soc. şt. şi Ut., I, p. 390). Cantemir afirmă că mama sa Aniţa era o femeie cu învăţătură: «literis optimis instructa» (Vita, p. 14). Cf. pomelnicul din Arch. soc. şt. şi literare din laşi, II, p. 118. 1 P. 29. ’ 2 Dar e adevărat ce se spune despre sărăcia lui, despre funcţiile date fiilor lui. — Cf. Neculce, pp. 230-1. 3 Hurmuzaki, Swp/. II 3, pp. 158-9, n o lxxxii. 1 Ibid., p. 157. 5 Ibid., p. 177. 6 Ibid., pp. 180-1. 7 Cf. ibid., pp. 178, 184-5 şi Papiu, III, p. 188. 8 Hurmuzaki, l. c., p. 179. 9 P. 32. DIMITRIE CANTEMIR 301 doisprezece, ci cincisprezece ani, el îi oferi o micuţă mireasă de şepte ani, dintre fiicele sale 1. Dar de atunci trecuse multă vreme, şi autorul de memorii istorice din 1718iVavea izvoare scrise care să-l călăuzească necontenit în însirarea depărtatelor amintiri din tinereţă. Dacă afirmă că, în lupta de la Boian, o haldă, au rămas, prin vitejia tatălui său, 6.000 de morţi dintre Poloni şi că au fost prinşi nu mai puţin de 5.0002 3, pe cînd în lagărul regal se numărau, îndată după lupta aceasta din lia Octombre 1685, cincl-spre-zece morţi şi vre-o sută de rî-niţi _ aCeasta o face din aplecarea firească ce avea către mărirea de sine. Dar din uitare spune că lupta ş’a întîmplat în al doilea an al Domniei lui Constantin-Vodă, pe cînd era numai un an nou după computul bizantin 4 5. Pentru cele ce urmează: urmărirea hoţilor în 1686 J, pentru atacul Cetăţuii de aceşti hoţi şi soarta unuia dintre dînşii, devenit un sfînt prin lunga şi dureroasa lui pocăinţă pentru fărădelegile săvîrşite, — pentru intrarea în Iaşi, la 23 April 1686, a podgheazului luiZacliaro'wski şi gonirea lui6 7, Vita Constantini Cantemyrii e un izvor de căpetenie, de multe ori singurul izvor narativ, şi putem constata une ori cît de bine se potriveşte expunerea lui cu documentele, căci posedăm corespondenţa lui Cantemir cu Turcii pentru acest an 1686 T. Surprinderea e urmată de scrisori de dezvinovăţire ale regelui 8, şi avem scrisoarea lui Sobieski prin care el caută a-şi îmbuna jignitul vecin9. Expediţia regală din 1686 e povestită cu foarte multe şi interesante amănunte, într’un spirit pe care-1 vom cerceta în cu-rînd, dar şi aici anul e greşit, căci venirea Polonilor nu s?a făcut în «anul următor» după atacul Iaşilor de podgheaz, ci în 1 Vita, p. 31. 2 P. 33. 3 Hurmuzaki, V1, pp. 111-2. Cf. povestirea lui Jablonowski, citată în Engel, I, p. 40. 4 Cf. N. Costin, p. 35 : «Cum s'au aşezat Cantemir-Vodă la Scaunul ţării în Iaşi, într’acelaşî an, la Septembrie». 5 Celelalte cronici o pun înnainte. 6 Nic. Costin ,nu spune nimic; la Neculce se pomeneşte numai confus o retragere a Domnului în Cetăţuia, înnaintea Polonilor. 7 An. Ac. Rom., XXI, p. 291 şi urm. 3 P. 38. 9 An. Ac. Rom., I. c. 302 EPOCA LUI CANTEMIR acelaşi an. îndată vine o nouă greşeală: luarea Budeî de Imperiali se petrecu tot în 1686, şi nu în «anul următor» după campania din Bugeac a Craiului, — ceea ce ar face, păstrînd şi întâia greşală: 1688! însă Belgradul a fost cucerit, într’adevăr, în 1688, dar doi ani după ce căzu capitala Ungariei turceşti. Serban a negociat într’adevăr un tratat cu Moscova, precum spune Dimitrie, după un zvon dar clausa că i se va da la întîmplare coroana bizantină nu e cuprinsă în acest act, şi el fu încheiat după moartea lui Şerban, necunoscută emisariului său. Greşeşte, înşirîndu-şi amintirile, şi atunci cînd pune la 1688 începutul vrajbei, mult mai veche, între Domnul muntean şi fostul său protejat din Moldova, din causa favoarei de care se bucurau pe lîngă acesta Cupăreştiî sau Ruseteştii. Aflăm uumai din acest izvor că în 1688. puţin înnaintea morţii Cantacuzinului, se dădu lui Constantin-Vodă misiunea de a-1 prinde, precum o misiune asemenea, pentru Brîncoveanu, se dădu la 1710 lui Dinii trie-Vodă însuşi. Trecem asupra duşmăniei cu Costineştiî, care ne va ocupa îndată, şi ajungem la a doua venire a regelui polon în Moldova 1 2. Expunerea e mai pe larg decît în ori-ce alt izvor romanesc şi se potriveşte bine cu scrisoarea pe care regele o trimise îi că din Moldova, către sfîrşitul anului 3. însă, cînd pune în legătură omorul lui Miron şi Velicico Costin 4 cu numirea Vizirului Mus-tafâ, poate Chiupruliul 5, Dimitrie face o nouă şi mare greşală de cronologie. De âltmintrelea, aceasta e partea în care-î era mai permis să greşească. încă din 1688-9, el înlocuise la Constantinopol ca ostatec pe fratele său mai mare Antioh. Aici, în societatea me-ghistanilor turci, a literaţilor, artiştilor şi învăţaţilor orientali, a ambasadorilor creştini: de Châteauneuf şi Colyer, în mijlocul studiilor sale de turceşte şi latineşte, ocupat şi cu organisarea şi purtarea unei corespondenţe europene pentru tatăl său. el pierdu ’din vedere Moldova. Abia după trei ani, către sfîrşitul vieţii tatălui său, se întoarse învăţatul tînăr în patrie. Era încă 1 «Ut fama ferebat.» 2 1091. 3 în Hurmuzaki, Snpl. II3, p. 229 şi urm. 4 1691. 5 1689. DIMITRIE CANTEMLR 303 la Constantinopol, cînd sosi acolo vestea luptei de la Salan-kemen x, care se dădu la 19 August 1691. în ultimele evenimente îl vedem pururea amestecat. E în totdeauna lîngă bătrînul Domn, împărţindu-şî timpul între *bărţi şi arme, — precum îl află peţitorii lui Brîncoveanu. Sara, stătea pănă târziu lîngă Constantin-Vodă, un necărturar care iubia cartea si simţia dureros glumele făcute asupra «prostiei» lui, — stătea lîngă el — fiul aşa de tînăr şi tatăl aşa de bătrîn — şi-i cetia «istoriile celor vechi», ori îi tălmăcia din slavonă Sfînta Scriptură, ori îi cetia cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur. O scenă duioasă din viaţa simplului trecut, aceste lecturi târzii, la lumina luminărilor, în vechiul palat pustiu, al Domnului fără Doamnă, fără rude, fără adevăraţi prieteni, avînd pe lîngă sine numai acest copilandru, care-î sămăna aşa de bine la chip şi a cărui minte luminată era atît de superioară minţii lui naive. In marele jilţ Domnesc, bătrînul «rumân la faţă..., cu barba albă ca zăpada» cătind în umbra nopţii la fruntea înnaltă şi largă a genialului său copil, care ceteşte pentru dînsul, neînvăţatul, vechia înţelepciune veşnică a cărţilor... Dimitrie petrecu cu tatăl său sara nopţii tragice în care se sămrşi arestarea lui Velicico Costin, şi el avu un rol în înscenarea care trebuia să deie pe vinovaţi în mîna Domnului lor. Nu numai atît. Dacă principele mărturiseşte presenţa sa la Curte în acele momente hotărîtoare, el tace ceia ce ni spune Costin, că adecă, el, învăţatul beizadea, a fost acela care a suprave-ghiat executarea influentului şi temutului Hatman. «Şi au stătut acolo de faţă», — acolo «înnaintea porţii la fîntînă»1 2, unde, în cel din urmă ceas al nopţii, calul lui Petraşcu Costin se opri, speriat, înnaintea cadavrului aruncat pe stradă, în scumpele-i haine de mătasă—, «şi au stătut acolo de faţă, pentru credinţă pănă ce i-au tăiat capul» 3. Ce urmează e bine povestit. Pribegi trec în Muntenia şi cearcă în zădar să strice cu ajutorul Brîncoveanuluî Domnia lui Can-teinir. Acesta capătă de la Poartă pe pîrîşii săi şi-î iartă, sătul acum de sînge pentru rămăşiţa zilelor sale4. Se lasă la o parte 1 Ist. imp. otoman^ p. 648, nota 11. 2 Asupra acestui punct concordă foarte bine Vita, p. 66 cu N. Costin, p. 39. 3 Decembre 1691. 4 Pîra şi efectele ei sînt povestite numai de Neculce, dintre cronicile moldoveneşti şi, dintre cele muntene, numai de Radu Popescu, în Memoriile sale. 304 EPOCA LUI CANTEMIR ciocnirile cu Polonii, la Neamţ, la Roman, la Cîmpulung, în-nainte ele 'toamna anului următor — ciocniri importante, pe care le cunoaştem după un ziar polon contimporan1 2 şi după Neculce-, întru dxiv. încă de la începutul anului Duca scrisese împăratului pentru afacerile sale de familie. Ibid., IX1, p. 360. 5 V. Istoria imp. otom., la aceste date ; Zinkeisen, V, pp. 326, 333-5. 6 I se cereau 800.000 de taleri. Fu închis în primăvara lui 1701. 346 EPOCA LUI CANTEMIR căci acest tînăr «cam prostuţ1» domnise gospodăreşte—, şi zile mai bune începură pentru persecutaţi 2. Dacă Viziratul lui Dal-taban ar fi ţinut ceva mai multă vreme, tronul moldovenesc s’ar fi dat Domnului deposedat fără nici un cuvînt în 1700. Dar, şi fără Daltaban, Duca singur lucra pentru peirea lui definitivă. Ca să rămîie, îi trebuia să împace puternica partidă pe care numirea sa o nemulţămise şi să trăiască în cele mai bune relaţii cu Brîncoveanu, pe autoritatea şi bogăţia căruia se putea răzima numai şubreda sa Domnie. La început căutase să aducă înnapoi pribegii, pe cari-i risipise în străinătate singură vestea numirii lui. Episcopul de Roman; ca o faţă bisericească ce era, primi misiunea de împăciuire. Iordachi Ruset, — un început de slăbiciune, — şillie Cantacuzino consimţiră a se întoarce, măcar pentru moment, pe cînd cel mai credincios aderent al Cantemireştilor, cumnatul lor, Lupu Bogdan, nu se lăsă ispitit din Polonia, — din Polonia de peste Nistru, căci se mîntuise cu cea din Moldova 3. ___^ Faţă de Brîncoveanu, Duca se arăta, data aceasta, alt-fel. Crezînd poate că e în stare a se menţinea şi fără dînsul, — cu ambasadorul german, care era dispus să nu-i plătească nici de acum înnainte chiria —, el jigni pe acela prin care dobîndise iarăşi Domnia. Cronicarul oficial al Ţerii-Romăneşti înregistrase nesaţul lui «Antioh, feciorul lui Cantemir», care «sugea sîngele săracilor», în unire cu «Grecul ţarigrădean» Iordachi Ruset şi cu Hatmanul Bogdan. El lăudase pribegia unor «boiari de te-meiu» adusă de răutatea Domnului şi denunţase cu indignare intrigile făcute contra Domniei muntene de «ticăloşi» şi păgubitori al terii ca acelaşi Antioh-Vodă, unit cu Alexandru Ma-vrocordat şi Mihalachi Ruset, — Dimitrie Cantemir fiind trecut cu vederea, de şi lucrase alături cu acesta din urmă. Acum, cînd, după pedeapsa «tiranilor», o nouă Domnie se stabilise, încun-jurată şi sprijinită de pribegii de odinioară, Duca începu «să supere pe boieri şi pe toată ţara» 4. Brîncoveanu trebui să în- 1 «Giovine di poca capacitâ et ingenio» ; raport de bail, în Hurmuzaki, V2, p. 277, No ccccxxvi. 2 Neculce, p. 270. 3 Nic. Costin, p. 45, care arată refusul lui Bogdan, pe care Neculce-1 numără, p. 270, printre cei întorşi. 4 Aşa scrie «Mustea», care e în această versiune represintantul intereselor munteneşti; p. 28. DIMITRIE CANTEMIR 347 ceapă de la capăt acelaşi joc şi cronicarul său să scoată din nou aceleaşi strigăte de indignare contra relei guvernări a Moldovei L O nouă demonstraţia de pribegie fu organisată. Plecară — şi de astă dată la Munteni — Vasile Costachi Vornicul, care se în-cuscrise cu Ruset, Lupu Vistierul, fratele său, Solomon Costachi, ceilalţi doi fii ai lui Gavriliţă, Antioh Jora Hatmanul, Mihalachi Racoviţă, Stolnicul Ilie Cantacuzino, Ilie Ţifescu, Maxut Postelnicul, care fusese sclavul credincios al Mareluî-Dragoman Pa-naiotachi Nicussios1 2. Aici ei găsiră pe Bogdan, care trecuse din Polonia la Curtea acelui care prigonise atîta timp şi cu atîta învierşunare partida Cantemireştilor, pe Bogdan, aşa de temut de Constantin Duca încît trimisese pe vărul său Dumi-traşco Buhuş să-l omoare3. Emigraţia fusese organisată de Brîncoveanu. O cronică simpatică acelui dintre pribegi care ajunsese ast-fel la Domnie, adecă lui Mihai Racoviţă, adauge, vorbind de acest exod politic: «Zic să fie fost cu ştirea lui Băsărab-Vodă»4. Menţionînd trecerea hotarului de către refugiaţi, Greceanu o îndreptăţeşte îndată «prin cele fără de socoteală lucruri şi chivernisiri ce să făcea de Constantin Duca-Vodă». Vodă chiamă deci la dînsul pe o parte dintre oaspeţi. Aceasta o făcea căci «vedea, cum s’ar zice, de omul Măriei Sale făcîndu-se lucruri necuvioase». Negocieri ipocrite, de o parte şi de alta, începură pentru a pregăti întoarcerea fugarilor. Brîncoveanu scrise vecinului şi fostului său ginere «cuvinte părinteşti de învăţătură» în această privinţă. Acesta răspunse, de politeţă, încă în 1701, prin misiunea lui Nicolae Costin, cumnatul său, la Curtea din Bucureşti. 1 In 1701, Duca trimise la fostul său socru un ambasador; prin Tanuar Condica Vistieriei pomeneşte «darul solului moldovenesc ce au venit aici» şi «popa Ilie dascălul, ce au venit împreună cu solul aici» [să fie Ilie Miniat, episcop de Messenia, pentru care v. Ist. imp. otom., p. 136, nota; Erbiceanu, Cron. greci, p. 111?]. Dc asemenea, pe Turcul care stabili pe Duca : «Ahmet-Aga ce au fost Schemnis-Ceauşiu la Moldova şi au venit pe aici» (p. 60). Apoi găsim pe «Nicolae Hatmanu, cînd au venit aici» (Costin) (p. 633). 2 Pentru aceasta, Ist. imp. otoman, p. 395, N° 7; de toţi, patruzeci de boieri. 3 Lucrul e relatat de Nic. Costin, p. 45, ca şi de Neculce, p. 271. 4 Mustea, p. 28; versiunea I. 348 EPOCA LUI CANTEMIR El venia «cu plecăciune şi multă rugăminte, arătînd şi întru aceia telpiziia sau, mai bine să zic, blestemăţiia acea grecească»1. Greceanu pretinde că s’ar fi ajuns la o înţelegere cu Nicolae Costin. Pribegii aşteptau «jurămîntul» Domnului lor pentru a se întoarce în ţară, ceia ce nu corespundea, de sigur, intenţiilor lui Brîncoveanu. Aşteptarea li fu înşelată. De la Poartă sosi, înnainte de sfîrşitul anului, cumpărat scump, un ferman de res-tituţie a emigraţilor, ferman pe care Duca se grăbi a-1 face cunoscut «părintelui» său din alte timpuri. Acesta primise şi el visita lui «Alimet-Aga, Capigi-Başa, care au venit pentru boiarii moldovean!», menţionat «cînd au venit a doua oară, întorcîndu-se de la Moldova şi mergînd la Odriiu»2. Dar el era destul de tare pentru a-şi permite să trăgăneze executarea unei porunci împărăteşti pănă-şi va procura alta, în sensul său, — ceia ce era foarte posibil, mai ales pentru un om ca dînsul. Capucheliaiaua lui Duca, Panaiotachi Morona, Mare-Postelnic, care «se potrivia cu stăpînu-său la o fire»3, nu ştiu nimic despre căpătarea acestui al doilea ordin, prin care Brîncoveanu era autorisat să deie numai pe cine va găsi el cu cale. Şi chiar pe aceştia Domnul muntean, temîndu-se pentru viaţa lor — caşul Costineştilor nu era aşa de depărtat — nu voi să-i extrădeze fără garanţia «jurămîntului». Se făcu, pentru a se pune la cale lucrurile, o intrunire la Focşani între delegaţii celor doi Domni: Duca trimisese pe mitropolitul nou, Misail, — cel vechiu, Sava, Mitropolitul lui Constantin Cantemir, fusese scos pentru că nu voise să primească sarcina4,—Nicolae Donicî Vornicul, Ioaji Costin Hatmanul şi jCuzaj Spătarul5 6, iar Brîncoveanu pe episcopul de Buzău, pe Cornea Brăiloiu Banul şi pe Mihai Spătarul Cantacuzino G. Solii moldoveni jurară pentru Domnul lor 1 Greceanu, ms. Academiei. Cf. mai sus, p. precedentă, nota 1. - Cond. Vist., p. 651. 3 Neculoe, p. 269. 4 N. Costin, p. 49. 5 Mustea, prima versiune, p. 28. E izvorul de căpetenie pentru emigraţie. Cf. N. Costin, p. 49: «Misail...., Donicî Vel Logofăt, şi împreună şi cu alţi boieri» ; Neculce, p. 270 : «Hatmanul Ioniţă sîn Costin şi mitropolitul Misail» ; Cond. Vist., p. 635. «Ioniţă [H]a(l)tmanu, cînd au venit sol de la Moldova». 6 Exact aceleaşi nume, m aceiaşi ordine, la «Mustea», prima versiune, l. c., şi la Greceanu, ms. Academiei. DIMITRIE CANTEMIR 349 că pribegii «nu vor avea nici-o răutate despre Constantin-Vodă, nici pentru vieaţa lor, nici întru avuţiea lor». Ei se pregătiau să-î iea pe toţi în primire, cînd a doua zi fermanul cellalt fu dat la iveală si, în puterea lui rămaseră supt ocrotirea şi pentru folosul lui Brîncoveanu fruntaşii emigraţiei, adecă Vasile Costachi, care muri în exil, Bogdan, Racoviţă, Ilie Cantacuzino h Lui Duca însă-i trebuiau aceştia, şi mai ales Bogdan, pentru care ar fi jurat de o mie de ori, numai să-î cadă în mînă. Furios că a fost înşelat încă odată de marele maestru al intrigilor, el nu se sfii să-l provoace făţiş : Donici porni cu pîră la Poartă şi, împreună cu dînsul, Ciocîrlan Vornicul şi Ioan Vlasto, Postelnicul 1 2. Ei nu izbutiră, Brîncoveanu fiind absolut în regulă faţă cu Poarta. Aceste lucruri toate se petrecură în 1701-2, înnainte de trecerea ambasadorului Paget prin Ţara-Romănească : April-Maiu 1702 3. In toamna aceluiaşi an Marele-Vizir Daltaban fu învins în lupta de intrigi pe care o ducea cu atotputernicul Muftiu, a cărui influenţă domina acţiunea Sultanului Mu stată. Profitând de scurtul Vizirat al patronului lor, fraţii cantemireşti oferise pentru tronul Moldovei suma de 100.000 de lei. Căzînd Daltaban, care fu ucis, speranţele protegiaţilor săi dispărură pentru moment, Duca avea printre sprijinitorii săi pe Silihdarul, amicul Muftiului 4, care făcuse să se numească Vizir acel Rami-Mehemed-Paşa, ce încheiase cu Alexandru Mavrocordat pacea de la Car-lowitz. El plăti cît se arătase gata să deie adversarii săi şi-şi păstră Scaunul. Nu mimai că şi-l păstră, dar schimbarea petrecută la Poartă îl întări aşa de mult, îl făcu aşa de preţuit şi ascultat, încît el putu să devie primejdios pentru Brîncoveanu însuşi. Acesta se 1 Brîncoveanu trimise încă în 1701 un ambasador în Moldova. Cond. Vist., p. 655 : «S’au dat la Toma Vel Sluger, de cheltuială, cînd au mers sol la Moldova». în 1702, cetim în Cond. Vist., p. 661 : «s’au dat la boiaril moldovean!, cari! sunt aici : lui Vasilie Vornicu i Lupului Hatman şi la alţii». în acelaşi an vine «Grigoraşco Jora, Logofătu al treilea, solul de la Moldova» (p. 704). 2 Izvorul pentru această misiune e «Mustea», l. c., p. 29. 3 An. Ac. Rom., XXI, p. 287. El porni din Adrianopol la 10 April st. n. 4 Totuşi, revenit la sentimente mai bune, acelaşi Silihdar împrumuta pe Brîncoveanu; Cond. Vist., p. 727. 350 EPOCA LUI CANTEMIR ştia slab la Turci şi se grăbi să previe o măsură contra lui, trimiţînd noilor stăpînî ai Imperiului un present de 80.000 de lei, «de frică să nu fie scos», scrie un ambasador. Dar cu atîta nu putea să se răscumpere de la duşmanii săi un om ca dînsul. în primăvară, el fu chemat să sărute la Adrianopol, — supt Mustafă, noua capitală, — «poala împărătească»1. Primi ordinul de Duminica Tomei, la 4 April st. v., plecă la 5 Maiu, cu 800 de oameni, după ce pornise înnainte — Domnul era bolnav de frică şi de orbalţ — pe Cornea, Mihai Spătarul, Diicul, Marele-Logofăt şi Preda Pîrscoveanu, biv Vel Medelnicer. La 28 Maiu era la Arnăut-Chioi, în mersul său încet de convalescent şi de fricos, la 4 Iunie2, în Adrianopol; la 9 era confirmat; la 15(26) îl primia în audienţă de plecare Sultanul, iar la 28 (9 Iulie) pleca şi ajungea la Bucureşti la 11 (22) Iulie 3. Scăpase crescînd tributul şi plătind. Ştia cine-1 făcuse săbeie acest pahar. Primise la Arnăut-Chioi — 29 Maiu st. v. — visita lui Alexandru Exaporitul şi, a doua zi, a fiului acestuia Nicolae, dar nu-şî ascundea gîndurile şi nu ignora faptele acestora. «Spurcatul şi vrăşmaşul acela» îl adusese la Poartă, spuind că el ar dori să facă această teribilă visită; şi el lucrase ast-fel fiind-că simţise că i-a venit vremea să-şi ridice neamul şi mai sus de-cît era. «Avea bun prieteşug cu spurcatul acela Vezir Azem», cu Pami-Mehemed, şi voia «să pue pre fii-său Domnu aicea în ţară». Mai ştia Brîncoveanul şi amestecul lui Duca, care lucra 1 Cf. şi Cond. Vist., p. 720. «Imbrihorul împărătesc, care au venit cu fer-man, să meargă Domnia la Odriiu». Se întoarse Domnul cu «Ali-Aga, imbrihorul Vezir ului» (p. 722). 2 Un ambasador dă data de 29 Maiu st. v.; Greceanu pe acea de 3 Iunie. Cea adevărată în Foleiul novei, p. 676: «[Iunie] 4, am mersu în Odriiu». Data confirmării corespunde în Greceanu şi în ziarul domnesc, ca şi toate celelalte. Cf. rapoartele veneţiene din Hurmuzaki, IX1. 3 Greceanu, ms. de la Academie şi rapoarte de ambasadă. în tocmai ca în Greceanu, unele amănunte din Del Chiaro, p. 155, căruia-i fură spuse de medicul domnesc Iacob Pylarino, pe care şi cronica oficială îl citează în suită. Condica Vistieriei pomeneşte încă din 1697 «un rădvan ce s’au cumpărat lui Iacov doftorul» (p. 313), care succedase poate lui «Panteleon doftorul cel mare» din 1694 (pp. 9,38). La 1702, primăvara, «nunta lui Iacov doftorul... S'au dat cheltuiala celor ce au mers la Ţarigrad să vie cu Iacov doftorul» (p. 659). Cf. pp. 715 (1703), 721. El merse, în 1703, la Cons-tantinopol cu «părintele patriarhul Antiofiianu» (de Antiochia!) (p. 729). dimitrie caxtemir 351 pe lîngă Muftiu şi «coconii dumisale cei spurcaţi 1», şi, cînd plecă din Adrianopol, ni spune un cronicar moldovean de Casa lui Racoviţă2, el zise cu amărăciune: «Eu am mers la Poartă [Duca speră să-l facă a fugi prin această invitaţie], şi am venit; iară voiu face să meargă şi acela care-mi făcu această cale la Poartă, şi nu se va mai întoarce3». Mazilia lui Duca veni îndată, căci Brîncoveanu plătise doar şi pentru dînsa 4. La 15 (26) Iunie ea era pronunţată 5. La 29 Iulie st. n. se aştepta la Constantinopol Domnul Moldovei, care fusese pîrît de Brîncoveanu că stă în înţelegere cu Ruşii 6. Pănă la sosirea lui, fratele său Ştefan 7 şi capuchehaielele, în frunte cu Morona, fusese aruncaţi la închisoare. ■L' Capugiul turcesc aducea însă, nu firmanul de mazilie, ci un ordin ca acela pe care-1 primise cu puţin înnainte Brîncoveanu: să meargă, să sărute la Adrianopol poala împăratului, pentru pace. In locul său nu fusese nimeni numit şi nici, cum afirmă unele cronici, un caimacam, — Iordachi Ruset sau altul —, n’a putut fi numit de Poartă, fiind-că Domnul rămăsese cel vechiu şi numai dînsul putea să puie locotenenţi de Scaun. Duca lăsă deci la Iaşi, în calitate de Caimacam al său, pe Ioan Buhuş, o rudă. în numeroasa sa suită, — pe care o precedau trîmbiţaşi, — el luă, pentru a se asigura de dînşiî, pe Iordachi Ruset, care-şî logodise fiul Nicolae cu o fată a lui Brîncoveanu, pe fratele acestuia, Manolachi, pe Lupu Costachi, pe cari-î ducea mai mult ca pe nişte prinşi, se pare. Cu acest alaiu înşelător — soarta Iui fusese acum hotărîtă — el apuca la 24 Iunie (5 Iulie) calea către Adrianopol, aceia pe care i-o dorise, şi i-o pregăti înnainte de a pleca de la «împărăţie», Brîncoveanu. 1 Foletul, p. 678. 2 Mustea, versiunea a doua, p. 98. 3 Cf. şi «Evenimentele», p. 10. 4 Pentru banii trimişi în trei rînduri la Adrianopol, v. Cond. Vist., p. 720. 5 Mc. Costin, p. 48. încă de la 20 ale lunii, călăraşi munteni înştiinţase pe Brîncoveanu la Adrianopol că «au venit veaste că aduc pe Costandin-Vod[ă]» {Foletul novei, p. 677). 6 Un ambasador rus îi botezase un copil de la nevasta a doua, şi el făcea comerţ la Cazaci (Mc. Costin, pp. 46-8). 7 V. Hurmuzaki, IX4, p. 360. El, — «beizade al Ducăi-Vod», — visitâ pe Brîncoveanu la Arnăut-Chioi, în ziua de 31 Maiu st. v. Foletul novei, p. 676. 352 EPOCA LUI CANTEMIR în urma lui, pribegii, trimişi după ordinul lui Brîncoveanu, de caimacamul acestuia, Constantin Stolnicul, veniră să se întâlnească la Galaţi cu boierii de ţară, cărora li dăduse de ştire să vie pentru pîră. Numeroasa deputăţie a nemulţumiţilor : Racoviţă, socrul acestuia Dediul Medelnicerul, Ilie Cantacuzino, Ioan Sturdza, Ioan Paladi, Gheorghiţă Serdarul, Costachi Cos-tachi, fu oprită de serascherul Babadagului, Iusuf, de a lua calea obişnuită prin Dobrogea h Atunci ei se întoarseră prin Ţara-Romănească şi trecură Dunărea la Rusciuc. Brîncoveanu se îngrijise de toate. Duca dobîndise un firman pentru arestarea boierilor suspecţi din suita sa; el cumpără altul pentru liberarea lor. Fiind-că nu voia să aibă de vecin pe Antioh, el opri pe Bogdan, marele sprijinitor al acestuia, la Bucureşti şi se înţelese cu Iordachi pentru alegerea lui Racoviţă, a cărui întâie soţie, sora Cantemireştilor, Domniţa Safta, murise şi făcuse loc unei fete a lui Dediul. Pe de altă parte, An-tioh fu sfătuit să nu se agite, pentru că şi aşa va căpăta tronul. Duca ajunse întăiu la Adrianopol, şi imediat fu mazilit şi exilat la Cavala, pe coasta Achipelaguluî. Cînd însă boierii din urma sa sosiră şi ei la Arnăut-Chioi, răscoala Constantinopolei părăsite, răscoala Ienicerilor, cari regretau pe Daltaban, răscoala tuturor acelor pe cari Râmi îi umilise prin răpedea lui înnaltare şi Muftiul îi prigonise, — 6 Iulie st. v. 2 — izbucni. Zorba-lele, gulguleagiil, — scrie Brîncoveanu 3, — din Ţarigrad veniau spre a doua capitală. Aceste împrejurări zăbovirămult descurcarea situaţiei moldoveneşti. Abia la 20 Septembre, Ahmed al III-lea înlocui pe nedestoinicul Mustafâ. înnainte de plecarea noului Sultan spre Con-stantinopol, boierii veniră, răzbătând prin mulţimea soldaţilor lăsaţi în voia lor, înnaintea corturilor de la Solac-Ceşme, ducînd arzul prin care cereau pe Mihai Racoviţă. Sultanul nou, informat de dorinţa lor, o şi aprobă. Antioh, care nu crezuse în ştirile prieteneşti ce-î dăduse cumnatul său Bogdan, află atunci prea târziu că a rămas pe din afară. îl părăsise toţi boierii; aderenţii săi din alte timpuri se 1 Pe unde zice şi Dimitrie Cantemir că a trecut adesea. Ist. imp. otoman, p. 309, nota 123. 2 Foletnl novei. p. 677. 3 L. c. DIMITRIE CANTEMIR 353 împăcase cu clientela lui Duca, învoindu-se a alege un om «nou» care să n’aibă de îndeplinit răzbunarea sa şi a partidei sale. Dar, părăsit de ai săi, cel mai mare dintre Cantemireşti găsi un sprijin printre Turci. Noul Ienicer-Aga Cealîc-Ahmed, îi oferi serviciile sale. Cealîc era, de alt-fel, şi un duşman al lui Brîncoveanu, pe care voise să-l scoată şi care se răscumpără şi de această nouă primejdie plătind cinci-zecî de pungi 1 2 3. Dar intervenţia aceasta, ori cît ar fi fost de puternică, — şi Sultanul se găsia încă în mîna soldaţilor, cari-1 strămutase din harem pe tron, — venia prea tîrziu. Neculcea pretinde că zăbava n’ar fi fost mare : Ienicer-Aga ar fi intrat în cortul Marelui-Vizir Do-rogean Ahmed, înnainte ca noul Mihaî-Vodă să-l fi părăsit. Dar Sultanul dăduse ordinul şi Spătarul Mihalachi apucase a fi învestit cu caftanul. «Eară. cu un cifert de ceas mai înnainte de ar fi sosit Ienicer-Aga la Yezirul, lua iar Antioh-Vodă Domnia»8. Mihaî Racoviţă avuse noroc. Fără revoluţia din Septembre el n’ar fi ajuns Domn, căci probabil succesorul lui Duca ar fi fost Nicolae, fiul Exaporitului, care zăcea acum în închisoare cu tatăl său, ce-şi risipia averile adunate, pentru a scăpa cu zile4. Fără naiva şi robusta încredere a lui Antioh, acesta i-ar fi ajuns înnainte. Fără trădarea lui Morona, care redactâ arzul pentru cererea lui, el ar fi fost jertfit poate în folosul lui Duca. Numirea lui Mihaî se făcu la 23 Septembre st. v. 5. El întovărăşi Curtea şi «urdia» pănă la Constantinopol, avu aici o audienţă la Sultan, în palatul de la Sarai Burnîi, primi cuca după obiceiu, şi apoi plecă spre ţara căimăcămită de Buhuş 6. Nici odată n’a fost situaţia Cantemireştilor aşa de rea, ca în 1703. Ii părăsise toţi, şi Mihaî Racoviţă, după atîţia Domni de partid, debuta, în sfîrşit, ca un Domn al ţerii; pănă şi credinciosul Bogdan primi Vornicia de la noul stăpînitor, pe care nu contribuise să-l numească 7. 1 Numit la 14 Iunie st. v.. înnainte de revoltă (Voletul novei, p. 676). Deci Cantemir (Ist, imp. otoman, p. 762, nota) greşeşte făcînd din el alesul Ienicerilor revoltaţi. 2 Greceanu, ms. Academiei. 3 Neculce, p. 279. Cf. Mustea, versiunea II, p. 95, 4 Y. şi Iorga, Acte şi fraym., I, p. 9S, N° 1 şi Scris, lui Al. Mavrocordat, p. 115. 5 N. Costin, p. 48. 6 Cronicile moldovene. Cf. Hurmuzaki, IX1, p. 403, N° dxlvi. 7 Lista boierilor în Neculce. 23 354 EPOCA LUI CANTEMIR Se pare chiar că, în toată această d’intăiu Domnie, Miliai-Yodă nu nemulţăini pe nimeni. Recriminările lui Neculce că ar fi căutat să-şi formeze un partid al său, din rude şi din Cu-păreştî, îndepărtînd pe «mazili şi oamenii lui Antioh-Vodă şi Duca-Vodă» 1 nu se întemeiază pe nimic decît pe supărările personale ale scriitorului. Cu Brîncoveanu, relaţiile rămaseră foarte bune, şi cei doi Domni se cercetau adesea prin solii2, ca veri ce erau, Miliai fiind nepotul de fiică al lui Toma Cantacuzino, fratele lui Constantin Postelnicul, al cărui nepot de fiică era Domnul muntean. O căsătorie legase acum Curtea munteană de interesele Cupă-reştilor, deci şi ale Domnului lor: după înţelegerea făcută altă dată, Nicolae Postelnicul Ruset, fiul cel mai mare al lui Ior-daclii, luă la 8 Iulie 1704 pe Ancuţa, fata Brîncoveanului3. în momentul maziliei, care-î fu comunicată de un curier muntean, Toma Cantacuzino se afla în Moldova, şi el se retrase la început la Hangu, împreună cu cîţiva pribegi moldoveni. Lucrurile sale le lăsă mazilul la o moşie pe care i-o cedă anume pentru aceasta Domnul muntenesc. Boierii erau deci, toţi aproape, cu Racoviţă; «Muntenii», cari-i dăduse Domnia, voiau să i-o păstreze. Trecu însă abia un an şi jumătate de la numire, şi totuşi Domnul Moldovei pierdu, la 13 Februar st. n. 1705, tronul4. Data aceasta, surprinzătoarea mazilie o adusese numai schimbările de la Poartă. Acolo guvernele erau trecătoare şi nevoile de bani, în aceste timpuri «neaşezate» 5, — foarte mari. Vizirul răscoalei fusese îndepărtat, cînd lucrurile se mai liniştiră, de Sultanul răscoalei. Silihdar-Hassan fu numit în Octombre 1703; apoi, la 14 Septembre 1704, Calaili-Ahmed îi luă locul şi, în fine, după trei luni, la sfîrşitul anului, Baltagi Mehmed capătă 1 Pp. 280-1. 2 Mustea, p. 31. în 1703 vine la Curtea munteană «lordachi Vornicul, solul moldovenesc» (Corni. Vist., p. 743). îndată găsim pe «Vel Paharnic mergînd sol la Moldova» (p. 744). 3 Greceanu, ms. Academiei. 4 Data la N. Costin. Racoviţă primi ştirea la 23. Cf. şi Hurmuzaki, IX 1, p. 414, no dlxii. 5 Neculce, p. 281. DIMITRIE CANTEMIR 355 pentru şeîsprezece luni Viziratul1. Acesta, avînd legături cu Cantemireştii şi primind banii acestora, săvîrşi schimbarea. Antioh fu numit, şi se hotărî a face şi el o politică de împăciuire faţă de toată lumea. Caimacamul său, Bogdan, chemă pe toţi aceia cari, de frica unei eventuale numiri a lui Duca 2, se risipise prin munţi si în străinătate : Ilie Cantacuzino, Nicolae Costin, Panaiotachi Morona, un om util. Antioh se -mulţămi a mustra pe acesta, care-i ieşi înnainte în Dobrogea 3. Ast-fel el spera să cîştige clientela nouă a lui Racoviţă şi pe aceia a lui Duca, a cărui întoarcere pe tron se părea acum exclusă pentru totdeauna. Rpinînea vechia ură a lui Brîncoveanu. Pentru a o stinge şi pe aceasta, el făcu probabil cele d’intăiu propuneri, care fură îndată primite. Brîncoveanu, care se convinsese că e mai practic a domina pe acei Domni ai Moldovei pe cari i-ar fi dat împrejurările, decît a-şi lega interesele sale de interesele unuia singur dintre dînşii, autorisâ pe represin-tantul său la Poartă, Ştefan Cantacuzino, să negocieze cu Du-mitraşco-Vodă, capuchehaiaua fratelui său. Negocierile izbutiră: Brîncoveanu se îndatori să deie acestuia o pensie anuală de zece pungi de bani. Prin mijlocirea lui, Iordachi Ruset se întoarse la vechiul său patron, pentru moment, cel puţin 4. In fine, pentru a întări aceste legături, Bogdan, foarte bolnav pe atunci, — otrăvit în cafea de Mihai Racoviţă, crede Necul-cea 5, — fu însărcinat cu o misiune la Curtea munteană, «ca să arate», scrie cronicarul Brîncoveanuluî, «dragoste şi prieteşug». După ce Bogdan se întoarse 6, sosi de la «Munteni» Şerban Gre-ceanu, Yel Stolnic, care, mulţămind pentru salutări, puse la cale şi logodna dintre al doilea fiu al Domnului său şi fata lui An- 1 Ist. imp. otoman, pp. 765, 767, 770 ; Hurmuzaki, Fragm., IV, pp. 3, 6. 2 Acesta se afla la ambasadorul frances, ascuns din causa prigonirilor mnntene, la 1706; Hurmuzaki, Supl. I1, p. 364, N° dxliv. 3 Neculce, p. 282. 4 Acestea se petrecură poate după aşezarea lui Antioh în Scaun, 21 Maiu st. v. Dar ele ar putea explica lunga zăbavă la Constantinopol a Domnului. Ni le povesteşte Neculce; p. 283. 5 După Dimitrie Cantemir, Lupu ar fl fost otrăvit de Brîncoveanu, «în Domnia lui Antioh», pe vremea unei solii, şi de atunci ar fi scuipat sînge (Vita, p. 61, nota 1). 6 El muri în curînd. 356 EPOCA LUI CANTEMIR tioh h în fine, deşi la Brîncoveanu se găsiau adăpostiţi pribegi ca Dumitraşco, fratele şi Ioan Paladi, cumnatul lui Mihaî-Vodă, 0 nouă căsătorie fu încheiată între familia Domnească muntearîft si o familie din Moldova : Constantin, fiul maî mare al Brînco-veanuluî, se însură la 20 Ianuar 1706 cu Ana Balş, «cocoana Stolnicului [Ioan] Balş de la Moldova». Cununa Constantin Stolnicul, si din partea Moldovei luă parte la serbare o rudă a Can-tacuzinilor moldoveni, «Ioniţă, Mare-Spătar», care nu e altul decît cronicarul Neculce 1 2. Neculce fu pe deplin satisfăcut de ce văzuse, dar el ceru în zădar pe Ioniţă Paladi, căruia oaspetele său îi făcuse drum spre Braşov 3. 1 ... \v t Să vedem acum în ce chip se oglindeşte această istorie reală, viaţa politică, luptele de partide ale Moldovenilor între anii 1700 şi 1705 în alegoria domnescului scriitor. Pentru a înţelege fabula, fabula plină de alusii, trebuia să cunoaştem amănunţit realitatea, s’o reconstituim, fiind-că nu fusese reconstituită pănă în amănunţimi. Prefaţa începe cu protestările de modestie pe care autorii din toate timpurile au crezut că le datoresc publicului, chiar cînd acesta era foarte problematic. Dimitrie recunoaşte că lectura cărţii sale nu va fi uşoară şi nici folos nu va aduce. Dar se scusă prin discreţia cu care va vorbi chiar şi de duşmani şi cu scopul ce a avut: nu acel de a scrie istorie, ci unul, mult mai umil, — pănă la scopuri istorice nu se ridica pe această vreme, în 1705, ambiţia tînărului beizadea —, acela de a face un exerciţiu de retorică, de a se nevoi adecă spre «deprinderea retori-cească». Retorică deci, — pe alocurea, în sentenţe, pe care le promite viitorul autor al «învăţăturei loghicăî pre limba noastră», filo-sofie, acestea vrea să le facă. Să-şi arăte învăţătura prin abundenţa, felurimea şi raritatea maximelor adunate pentru împodobirea minţii unui public simplu, dar serios în cugetările-i asupra vieţii, să desfăşure farmecul unui stil învăţat din manualele de 1 Pentru aceste misiuni, v. Greceanu, ms. Academiei şi Neculce, pp. 284-6. 2 Cf. Greceanu, ms. Academiei şi Neculce, pp. 286-7. V. mai sus, pp. 161, 238. 3 Neculce, p. 287. dimitrie cantemir 357 scriere frumoasă şi împrumutat de la autorii pe cari-i cetise,— acestea erau dorinţele de căpetenie ale eruditului fiu de Domn. X Mai avea încă un scop, acesta secundar, dar potrivit şi el cu perioada de desvoltare intelectuală la care ajunsese scriitorul. Şi aici erau la mijloc ostentaţie, pedantism, reminiscenţe de şcoală, influenţe de «frondistiriu». Doria Dimitrie Cantemir să contribuie prin cartea sa la îmbogăţirea limbii prin termeni technici, prin neologisme ştiinţifice, luate mai ales de la Greci. Şi un al treilea scop se adăugea ; un scop de cărturar iarăşi. Era, cum am văzut, pe acest timp un fel de liumanism romîn, mai ales de nuanţă elină, adus prin învăţaţii Greci chemaţi de Domni la Bucureşti şi laşi. Latineşte nu se prea cetia, dar au- * torii greci erau în favoare. Dimitrie cetise «Istoria etiopică» an lui Heliodor: «Iubirea lui Teagen şi a Haricleei». Era o operă de istorie de moravuri, în haină de roman. Aşa ceva voia să facă principele moldovean cu aventurile sale politice mai recente, să imite pe Heliodor, să-l localiseze. Dacă, însufleţit de aceste dorinţi, Dimitrie Cantemir n’ar fi fost, —cum s’a afirmat—, decît un pedant greoiu, harnic şi fără originalitate, un fel de Nicolae Costin, cartea ar fi ieşit ilegi-bilă. Insă beizadea Dimitraşco era un spirit vioiu, un bun povestitor, un glumeţ cu haz. Toată învăţătura lui Ieremia Ca-cavela nu-1 putuse dezbăra de aplecările sale naturale, nu-1 putuse înstrăina de firea isteaţă şi ageră a ţeranului moldovean. Planul era rău, în el s’a prins o istorisire bună ; sentenţele nu se potriviau cu cartea, el le-a spus cu şartul înţelept al alcătuitorilor de proverbe ; digresiunile retorice erau artificiale, el a izbutit să li dea noima basmelor povestite cu meşteşug de un narator sfătos 1. Ne găsim întăiu înnaintea unui sfat de lighioane, în plină fabulă sau isopie. Ligliioi căftănite, boieri veliţi, din împărăţia Leului său ţara moldovenească şi din stăpînirea Vulturului, de la Munteni, ocupă scena. Supt blana tărcată a pardosuluî se ascunde, din voia organisatorului feeriei, importantisima persoană a lui Iordachi Ruset, stîlp de Domnie, adunător şi mîn-cător al averilor Vistieriei Moldovei; Vasile Costachi, fiul mai 1 Avem în «Istoria ieroglifică» adevărate poveşti, spuse foarte bine, pe pp. 70 şi urm., 191 şi urm. 358 epoca lui cantemir mare al lui Gavriliţă, se înfăţişează ca urs, un urs pe drojdii, pe care în curînd era să-l răpuie boala ; Lupu Bogdan e Lupul, un lup credincios faţă de stăpînî şi temut de duşmanii acestora, un lup cu virtuţi canine; şiretenia, prudenţa lui Ilie Ţifescul îi dau dreptul la... demnitatea de Vulpe, de Hulpe, scrie autorul; fostul rob al lui Nicussios, Maxut sau Maxud, se presintă ca şacal; pe cînd Ilie Cantacuzino, un dibaciu personagiu, beneficiază numai de calitatea de «mîţă sălbatecă». în faţa acestui Divan moldovenesc, se găseşte, în acest prolog, Divanul paserilor, adunarea boierilor munteni, locuitori ai ţerii Vulturului şi supuşii atotputernicului corb brîncovenesc. Printre ei Brehnacea, acel oracol păseresc, cu vorba adîncă şi ascultată, care era Constantin Stolnicul; Şoimul: ambiţiosul Toma Cantacuzino ; Uleul: Ştefan, fiul lui Constantin şi viitorul Domn; Cu-cunozul: Spătarul Mihai, socrul lui Dumitraşco Racoviţă; Co-ruiul: Răducanu Cantacuzino, cellalt fiu al Stolnicului; Eretele, care e Radu Golescu ; Balabanul, care înseamnă pe respectatul Şerban Cantacuzino x, fiul lui Drăghici Cantacuzino, cel mai mare din feciorii Postelnicului; Blendăul, cu care titlu e gratificat unul din ginerii domneşti: Şerban Greceanu1 2. Pentru a complecta adunarea, ştafete pornesc în toate părţile, ştafete grăbite şi zgomotoase, a căror frămîntare o zugrăveşte scriitorul, acest unic romancier al nostru în veacurile trecute, în aceste rîndurî, care plac cu atît mai mult cu cît în limba veche românească e deprins cineva să cetească cu totul alte lucruri decît literatură de imaginaţie : «De alergăturile iuţilor olacari şi de tropotele picioarelor a neobosiţilor alergători toată pulberea de pre toată calea în cer se rădica; toate văile adîncî de tari strigări tare se răsuna; toate a munţilor înnalte vîrvurî de iuţi chiote şi groase tunete în clipă se covîrşia şi toţi cîmpii pustii şi necălcaţi, de groaznice strigări şi de fricoase lăudărî se împlea3.» De obiceiu minunatele întîmplărî ale basmului animal se petrec înnainte de începutul înţelepciunii, în vremea cînd, neexis-tînd măsura putinţiî şi a desăvîrşirii, nu exista nici măsura tim- 1 Data precisă a morţii lui o găsesc în însemnările omului său de casă, Şerban starostele de negustori: August 1709 (Bibi. Ac. Bom., ms. 1320). 2 V. mai sus, p. 162. 3 P. 17. DIMITRIE CANTEMIR 359 puluî. Această adunare de paseri şi dobitoace s’a petrecut însă — avem motivele noastre ca să o credem — în anul de la Mîntuirea Lumii 1703, cînd de mult nu se mai potcoviau puricii şi cînd feciorii tineri de Domni, în loc să întrebe Ursitele asupra drumurilor care duc la palatele fermecate ale zînelor cu părul de aur, cîntau din tambură Turcilor bărboşi cari puteau să facă pe împăratul păgîn a-î milui cu caftanul unei Domnii. Şi, aşa fiind, odată ce povestea se petrece cîndvci şi nu odată, blănile şi penele cad, dacă rămîn colţii, ciocurile şi ghiarele, şi ne găsim într’o societate cu totul umană, într'o societate de boieri din cei d’intăiu ani ai secolului al XVIII-lea. „ De ce se adunase aceşti boieri, — odată ce cu boierii moldoveni din Ţara-Romănească avem a face, — aceasta o ştim. Nu voiau pe Domnul pe care-1 aveau, Vidra în lumea fabulei, iar, în a realităţilor, Constantin Duca, un amfibiu etnic între gre-cimea de care-1 lega neamul tatălui său şi boierimea de ţară, căreia-î aparţinea prin mama sa, Anastasia, fata lui Buhuş. Duca era însă vidră şi din altă pricină. Legat odinioară prin cea d’intăiu soţie de Brîncoveanu, numit prin silinţile Muntenilor, cari nu putuse, ce e dreptul, numi pe altul, el căutase să împace vechiul antagonism ce exista între cele două ţeri, să facă pe Moldoveni a uita ofensele şi pagubele din trecut şi a primi fără resistenţă supremaţia acestora. O grea sarcină, pentru îndeplinirea căreia se cereau altă vrîstă şi alte porniri decît pornirile şi vrîsta răsfăţatului şi uşurateculuî cocon Constantin, împleticit în nedibăcia sa, vinovat de «sicofandii, clevetele, minciuni şi furtuşag», el nemulţămeşte pe supuşii ca şi pe dominatorii săi, cari se înţeleg pentru a-1 înlocui şi a-î împiedeca de acum înnainte întoarcerea în Domnia pe care nu ştia s’o chivernisească. Pentru alegerea succesorului se face toată discuţia, în care, adunate de capriciul povestitorului, persoanele conducătoare din ainîndouă principatele fac auzite, într’o adunare închipuită, în lumile Fantasiei, gînduri, planuri şi sentimente pe care le-au avut. dar nu le-au manifestat nici-o-dată în această limpezime. \ orbeşte Duca, apărîndu-se în zădar de acusările lui Burnaz Postelnicul şi ale lui Dimachi, capuchehaielele sale, care-1 trădase, denunţînd lăcomia acestui din urmă, ce-1 ureşte cu patimă : «măcar că, precum aeavea easte tuturor, că el mie nepriatin de moarte 360 EPOCA. LUI CANTEMIR mi s’au arătat» 4. Discursul e frumos, căci oratorul «nu puţine făclii topise asupra cărţilor filosof eşti» 1 2, dar nu foloseşte la nimic. Iea cuvîntul, pentru a-i hotărî moştenirea, Mihaî Cantacu-zino, care «este din fire cu socoteala înaltă, [şi] cuvîntul vre-o-dată gios să-i rămîie nu priimeaşte; însă multe grăiaşte, dară puţine isprăveaşte ; la mînie iute, la foame nesăturat». După el, Racoviţă, candidatul propus de socrul fratelui său; Spătarul Mi-halachi din Moldova e însă incapabil de a vorbi alta decît prostii făloase: «poate fi că categoriile loghicăi n’au citit şi în cărţile stiinţii nu s’au zăbăvit». La trup, adauge Dimitrie, care vedea în Racoviţă numai pe concurentul la tron, şi nu pe cumnatul de odinioară, — la trup samănă cu cămila, fiind om chipos, «dar nu în capul arătos, nici în dobitocul căpăţînos, ce în capul pedepsit şi cu multe nevoi doinirit creerii cei mulţi sălăşluiesc». El nu cruţă pe bietul pretendent, care era, alt-fel, un om cu chibzuială, care ştiu, în toată Domnia sa d’intăiu, să-şi ascundă temperamentul violent şi să cîştige simpatii; n’avea, scrie el, «nici din fire vre un dar, nici din pedeapsă şi din învăţătură vre-o vrednicie»3 4 5 6 7. Şi totuşi, adăugim noi, a putut domni bine întăiu, şi pe urmă a ştiut să domnească mult, pe cînd alţii mai învăţaţi de cît dînsul au înţeles rău spiritul şi nevoile timpului şi valurile nenorocirii i-au înghiţit! Tnnainte şi după arătoasa Cămilă îşi dau părerea sau sînt chemaţi a şi-o da Aga Yăcărescu, care «în instrumentul musicei poate cîntece alcătuite a cînta,» precum urmaşii săi alcătuiau cîntece pentru «musica» altora4, prea-învăţatulCacavela, dascălul autorului, «în limbă lat şi la voroavă neîncetat, însă ce şi pentru ce asie mult ritoriseşte, nici ea poate nu ştie»5, Carageă capuchehaiaua, Constantin Stolnicul, «în multe ştiinţe şi meşteşuguri deprins» 6, care, mai mărunt la stat decît fratele său Mihaî, se mîndria că este «de pedepse mai dovedit şi mai ispitit şi de căi mai multe şi mai departe şi de ţeri mai străine şi mai late mai asudat şi mai «buciumat >> 7. 1 P. 38. 2 P. 39. Cf. şi Descriptio, p. 154. 3 Pp. 59—60, 93. 4 P. 61. 5 P. 63. 6 P. 83. 7 Pp. 96-7. DIMITR1E CANTEMIR 361 Muntenii se înţeleg asupra persoanei lui Miliaî Racoviţă, pe care-1 judecau un om comod, supt care Brîncoveanu ar fi putut să realiseze idealul, pe care cu trufie îl exprimă unul din unchii săi, acela de a guverna o ţară ca şi ceialaltă: «Aşa vreau, aşa poruncesc, aşa să se facă 1». Vasile Costachi, om paşnic şi bolnăvicios, nu se pune împotrivă. Ilie Ţifescul se dă în taină cu Muntenii. Bogdan e singurul care nu vrea să desbrace pe Cantemireşti de dreptul lor. El nădăjduieşte că Ruseteştii vor merge cu dînsul ca în alte timpuri 2. Dar Iordachi, cel mai mare dintre dînşii şi şeful lor politic, e cîştigat de Brîncoveanu prin făgăduiala de a da o Domniţă după fiul lui, Nicolae 3. Milialachi Ruset, alt membru al dinastiei, se converteşte prin făgăduiala de a i se plăti jumătate din cele cincî-zeci şi trei de pungi ce-i fusese luate de Munteni supt Duca-Vodă, în 1693 4; dovedeşte ast-fel încă odată firea sa de rîs (linx): «în faţă prost şi drept, dară multe picături de vicleşuguri îi stau peste maţe». Un al treilea frate, Manolachi, căpătă promisiunea de a i se da Că-mărăşia Ocnei şi, — pentru a-î mulţămi mîndria care-1 deosebia—, dregătoria pe care i-o luase Duca, aceia de Mare-Postelnic. Cît despre Scarlataclii, om dispus «pururea faţa a-şi schimba» 5, i se dădu permisia de a intrigă cît îi va fi voia; decît care lucru el nu putea dori mai mult. Se adaugă pe lîngă aceşti convinşi şi De-diul, socrul lui Racoviţă, căruia-i dăduse odinioară o oare-care influenţă frumuseţa excepţională a fetei sale. «Nu mai mult tăria vinului în cap decît chipul frumosului în inimă loveaşte», suspină învăţatul beizadea şi se găteşte a povesti căsătoria a doua a fostului său cumnat 6. Deci Dediul ni este înfăţişat ca un «guziu» «orb şi slut», pe lîngă care apare şi mai frumos «gingaş trupul şi mîngăios statul» fetei sale, Ana. Mulţi o cereau, dar voia lui Brîncoveanu, — ceia ce pare falş, căsătoria făcîndu-se după Neculce încă supt Domnia lui Antioh-Vodă, — această voinţă, care era o lege pentru oaspeţii săi, făcu 1 Pp. 55-6. 2 P. 101 şi urm. Pentru Vasile Costachi, v. Bis ort., XIII, pp. 622-4. 3 P. 105. ' 4 V. mai sus, p. 332. Pentru trei-zecî de pungi luate altă dată lui Iordachi, «fără voia dumisale», Uricartul, XI, p. 213. 5 P. 106. G Despre care vorbeşte şi Neculcea, p. 257. 362 EPOCA LUI CANTEMIR să învingă cămila grosolană care era Mihai Racoviţă. Al lui fu «suleaget trupul, cu alba peliţă, cu negri şi mîngîioşî ochii, cu iscusit mijlocelul şi cu rătungior grumăgiorul Anei1». Şi romancierul istoric al altor vremuri amestecă ironia cea mai grosolană cu oare-care delicateţă de poesie în descrierea nunţii. «Ţinţarii cu fluiere, greierii cu surle, albinele cu cimpoi, cîntece de nuntă cîntînd, muştile în aier şi furnicile pre pămînt mari şi lungi danţuri ridicară, iară broaştele toate, împreună cu broa-tecii, din gură cîntec ca acesta în versuri tocmite cînta: O Helge2, fecioară, frumoasă nevastă, Nevastă fecioară, fecioară nevastă, — Cămila să ragă, tîlcul nu ’nţeleagâ, Margă la Atena, ce este s’aleagă —, Fecioară nevastă, nevastă fecioară, Peste şese vremi3 roada să-i coboară. Fulgerul, fierul, focul mistuiască Patul nevăpsit; nu se mai slăvească4.» Hotărîrea definitivă se iea după un nou discurs, acel al lui Ioan Comnen doftorul şi eruditul. Dintre conspiratorii pentru înlăturarea lui Duca, unul, Yasile Costachi, moare de dropică5, un altul, Ţifescul, cade în «melianholia ipohondriaca, apoi, în tusa cu sînge mutîndu-se», moare şi el6. Bogdan şi tovarăşul său de credinţă Maxut sînt siliţi de Brîncoveanu a se întoarce în Moldova, după plecarea lui Constantin Duca7. Ceilalţi boieri 1 P. 107. 2 Aşa e numită Ana în limbagiul fabulei. 3 Grosolănia ce se ascunde e aceasta (ni-o explică însuşi Dimitrie): Mihai e sterp, iar nevasta lui ar fi putut, înnainte de a se mărita cu dînsul, să fi creat o familie. Şi, cîteva pagini după aceste trivialităţi, cetim cugetări adîncî exprimate frumos sau bune descripţii: «Căci pravul casii după măturat, de se şi rădică şi în razele soarelui gioacă, însă nici razele soarelui a nu lovi opreaşte, nici paşii celui ce prin case îmblă contineşte» (p. 115). Aiurea se vorbeşte de «huetul a mari puhoae după ploae din dealuri în văi răpezite» (p. 116). 4 P. 108. 5 P. 121. «Atunce, din boierii cei pribegi, ce erau în ţeara muntenească, anume Vasilie Costachi Vel Vornic, i se tîmplâ moartea acolo în pribegie». Neculce, p. 275. 6 P. 121. 7 P. 122. DIMITRIE CANTEMIR 363 pribegi ieau, supt conducerea lui Racoviţă, Iordachi şi Mihalachi Ruset, drumul spre Adrianopol, unde se află împărăţia. Aici se adună cu toţii la capuchehaielele Ţerii-Romăneşti, în Vlah-Serai, şi fac jurămînt să apere interesele lui Racoviţă. Pentru a izbuti, ei adoptă singura cale posibilă: cumpărarea Turcilor influenţi. Cu prilejul acesta, Dimitrie intercalează o alegorie relativă la Alexandru Mavrocordat, care era încă puternic, cum ştim, cînd boierii sosiră la Arnăut-Chioi. în această alegorie se găsesc din cele mai frumoase descrieri pe care le înfăţişează «Istoria iero-glifică». Zugrăvind nişte opere de artă, poetul politic ni repre-sintă «ciobanii, unii ca de somn adormitînd, în cîrlige răzimaţî, alţii, ca de ploaie şi de vînt reace, cu glugile peste cap lăsate şi pre un cot la pămînt lăsaţi iera, iară dulăii, unii în picioare sta, şi ca cum de departe mirosul lupului ar adulmeca, alţii, pre brînci lăsaţi şi capul pentre picioarele dennainte întinzîndu-şi, dormia şi, ca cum în vis lupul în oi ar fi dat părîndu-li-se, prin somn ca cum ar scînci şi ar brehăi se videa, iară la alte turme, ca cînd lupul oaia ar fi apucat, ciobanii chiua, cu mîna dulăilor lupul arăta; dulăii gonia, lupul cu cîrlanul în gură fugia, alţi ciobani de la alte turme în întîmpinare îi ieşia; lupul într’altă parte şuvăia. Şi, ca cum spre o pădure, carea înaintea lui aproape se vedea, — năzuia»1. Alegoria are drept scop să ni spuie în ce chip tînărul insular, care n’avea drept avere decît «duhul», a învăţat de la Panaioti Nicussios, bătrînul său predecesor în dragomanie, meşteşugul Porţii otomane. Prin acelaşi meşteşug, partisanii Domniei lui Racoviţă îşi atrag pe Exaporit. Mihalachi Cupariul îi promite o pensie anuală de cinci pungi de bani, şi pune în scris această făgăduială bine venită. Ast-fel se înlătură candidaturile lui Duca, ale Cantemi-mireştilor şi aceia a unui «Marco psevdobeizade», care ar putea să fie un fiu al lui Grigore Ghica, un frate al lui Matei, ginerele lui Mavrocordat. Mihai-Vodă e numit, dar izbucnirea zurbalei împiedeca pe noul Domn de a primi cuca şi a pleca spre ţară. Apoi autorul se întoarce asupra intrigilor pentru Domnie spre 1 V. şi p. 131: «Ochiul cerului se închidea şi perdeaoa nopţii pre faţa pămîntuluî se trăgea». 364 EPOCA LUI CANTEMIR a arăta acţiunea şi soarta fiecăruia dintre rivalii, cu vechi drepturi, ai lui Racoviţă usurpatorul. Vedem ast-fel pe Marco, un tînăr neexperient şi nepriceput: «la vîrstă brudiu, la limbă bîl-bîiu», care fusese ascuns la Muftiul ucis, căzuse odată în prinsoare şi fusese trimis la galere, dar scăpase şi se refugiase iarăşi la un protector care în curînd nu era să aibă altă grijă decît a se mîntui pe sine însuşi. Marco fu împăcat de aderenţii lui Racoviţă, dîndu-i-se «privilegiile» vechi, deci iarăşi vre-o pensie de întreţinere h Apar pe urmă Cantemireştii. Ilie Ţifescu, bolnav în Moldova, cearcă a desface de la dînşii pe Bogdan, făcîndu-1 să scrie acestora scrisori de înşelare ; dar nu izbuteşte. Bogdan, pe care Maxut îl informase de nemulţumirea generală a ţerii, refusă. El doria încă pe Antioli, dar acesta nu ştiu să învingă. Chemat la x^drianopol, cu scopuri pe care nu le poate descurca autorul, de Mihalachi Cupariul, — fiul mai mare al lui Constantin Can-temir, căruia îi mai cedase odată cel mic drepturile sale, îşi dovedeşte şi cu acest prilej firea înceată şi greoaie. E, scrie bunul frate al lui Antioh-Vodă, un om mare, dar fără suflet într’însul, ocupat numai de grija traiului bun şi la discreţia agentului său Carageâ. Un ast-fel de duşman nu era de temut pentru emisarii lui Brîncoveanu şi aliaţii lor moldoveni. Din potrivă, Dumitraşco-Vodă e hotărît să nu cedeze. Sarcina urmăririi lui e dată atunci lui Mihalachi, dar, înştiinţat la timp de Grecul Atanase Papa-zoglu, îndărătnicul pretendent scapă1 2. / Dimitrie se întîlneşte apoi cu fratele său, şi acesta se scusă pentru purtarea ce avuse. Un plan de războiu se face: Dimitrie va lăsa Moldova lui Antioh şi va vîna pentru dînsul Scaunul mai bogat, mai important, dar mult mai bine apărat al Brîn-coveanuluî. Dar încă odată acesta are «noroc» si rămîne în stă-pînirea ţerii sale: e vorba, evident, de stăruinţile lui Ienicer-Aga contra lui Brîncoveanu şi Racoviţă, pe cari voia să-i înlocuiască prin fraţii Cantemireştî. Planul, neputînd fi realisat fără zăbavă, e amînat de Dimitrie, acel care-1 iscodise 3. 1 Pp. 148-59. 2 Pp. 159-68. 3 Pp. 172-3. DIMITRIE CANTEMIR 365 Racoviţă rămîne prin urmare. înnainte de a pleca din Cons-tantinopol, el mai plăteşte încă un bir. Constantin Duca e adus de la Cavala pentru pîră, şi învingătorii plătesc scump biruinţa \ Apoi alaiul «Cămilei» pleacă spre Moldova. Mihaî-Vodă lasă ca representanţi la Constantinopol pe doi dintre Cupăreşti, Mihalachi şi Scarlatachi, împreună cu obişnuiţii oameni ai capuchehaielîculuî 1 2. Pe cînd Domnul, aşezîn-du-se în Scaunul care nu era făcut pentru un animal grosolan ca dînsul, se pune pe pradă, Cupăreştiî încep goana în potriva fiului mai mic al stăpînului lor de odinioară3. Autorul îşi îndreaptă acum privirea asupra Moldovei, şi aflăm de la dînsul, supt transparenţa aproape desăvîrşită a alegoriei, o sumă de amănunte nouă. Miliai-Vodă, ni se spune, nu face decît să îndeplinească voinţa clientelei sale, care-1 domină cu totul. Afacerile-1 zăpăcesc cu desăvîrşire, şi bietul Yoevod împrovisat se tînguieşte în cuvinte care-î destăinuiesc numele: «Rău, ah! capul, oh! vai!» 4. Unul dintre mînuitorii săi, Ilie Ţifescul, moare, şi el rămîne atunci în voia familiei sale şi a Cupăreştilor. Dar mai ales în mîna lui Brîncoveanu. Cu acesta se încheie o legătură din partea ţerii şi una din partea boierilor. Dimitrie pretinde a ni da tratatele, în care, poate, alături de elemente poetice, se întîlnesc şi multe care sînt reale. Prefăcute din fabulă în istorie, prin înlocuirea numelor, ele ar suna ast-fel în punctele lor esenţiale. Intăiu, jurămîntul boierilor. «Adecă noi boierii Moldovei si boierii Terii-Romănesti, cu aceasta a noastră de obşte scrisoare, scriem şi mărturisim precum... sfat adevărat am sfătuit şi lucru de cinste... am început, am să-vîrşit, etc.» Urmează îndatorirea de a asculta fiecare ţară de Domnul ei. «După aceasta într’o pravilă şi în unirea legiurilor — deosebi de obiceaile locului — să ne aflăm, a tot priiatenul priiatin şi a tot nepriiatinul nepriiatin de obşte să priim sau să nu priim; greul şi nevoia unul altuia să purtăm, în toată fericirea şi nenorocirea tovarăşi nedespărţiţi şi neîndoiţi să ne ţinem», 1 P. 173. Cf. Hurmuzaki, XI1, p. 403, n° dxlvi. 2 P. 173. 3 Pp. 173-4. 4 P. 175. 366 EPOCA LUÎ CANTEMIR etc. Vor «izgoni din ţircalamul unirii lor» pe ori-ce «împrotivnic, neascultător sau viclean Domnilor» şi-l vor urmări fără cruţare, pănă la moarte, «silindu-se a-1 întoarce în praf şi pulbere». Se vor prigoni maî ales acei duşmani dovediţi şi temuţi cari sînt Antioh, Dimitrie şi Constantin-Vodă Duca, «de moarte nepriiatini tuturor». «încăşile, cu toţii zicem şi adeverim şi din tot sufletul şi inima făgăduim, că toate capitulurile şi punturile, pre carile Domnii noştri milostivi de la noi au poftit, în veci neclătite, nebetejite şi nesmintite să le păzim ; şi iarăşile învoim şi poftim ca pre Domnul ce avem, carile chipul şi icoana împăratului nostru poartă —, în viaţă neschimbat şi nemutat stăpîn să-l avem şi să-l ţinem ; iară, după a lor viaţă, ori pre carile din odraslele lor cerescul Dumnezeu în Scaunul părinţilor săi ar pune, pre acela următoriu şi moştenitoriu Domniei cu toată învoinţa să-l priimim, ca în veci seminţiia lor din tronul stăpînirii să nu lipsască, ce cît lumea să trăiască. Amin.» Cît despre Domnii înşii, Dimitrie dă întăiu un fantastic prolog, care înlocuieşte sau preschimbă cu totul pe acel real ce a putut sluji drept basă «băsnuitoriului», supt care prolog, datat din 1703, el iscăleşte pe Logofeţii moldovean şi muntean, cari ar fi, de o parte, Banul Cornescu (!), iar, de alta, Logofătul Do-nici, pe cînd în Moldova locul era ocupat de Antioh Jora 1. Fraseologia, cît şi cuprinsul celor maî multe din clause par a fi născocite : e vorbă de Domnia ereditară a celor două familii Domneşti, de excomunicarea desăvîrsită a Cantemirestilor si a lui Duca, de privigherea lui Bogdan şi a lui Maxut, de învoirea căsătoriilor dintre o ţară şi cealaltă, de suportarea în comun a cheltuielilor la Poartă, Moldova dînd numai o treime, etc. 2. Inventată e şi răscoala amînduror ţerilor în momentul cînd un ospăţ serbătoreşte biruinţa şi alianţa. E răscoala pe care ar fi dorit-o Cantemireştii sau exagerarea unei nemulţămiri măr-genite la anumite familii boiereşti numai 3. De şi Constantin Cantacuzino propune a se lăsa în pace pretendenţii învinşi, Brîncoveanu nu conteneşte persecuţia lor în- 1 Neculce, p. 280. 2 Pp. 178-82. Pentru forma tratatelor în acel timp, v. pe cel de delimitare în Iorga, Documente geografice, I, p. 29. 3 Pp. 185-94. DIMITRIE CANTEMIR 367 yierşunată. Dimitrie, contra căruia se îndrepta, mai ales, campania de intrigi a capucheliaielelor, se retrage la un om puternic, al cărui nume nu ni se dă. De aici vrea să-l momească cel mai tînăr dintre Cupăreşti, Scarlatachi, Cameleonul, marele meşter al minciunilor şi prefăcătoriilor. Cîndva Dimitrie scăpase pe acest cirac al familiei sale, urmărit pentru datorii, dar acesta era un motiv mai mult ca să atragă asupră-şi periculoasa ură a acestuia. Pentru a se recomanda pe lîngă Domnul său şi pe lîngă Domnul acestui Domn, Brîncoveanu, pentru a se ţinea de cu-vîntul ce dase lui Bostangi-başi, care-1 prinsese cîndva şi căruia îi promisese, în schimb pentru libertatea sa, o pradă mai grasă, — pentru toate aceste motive, Scarlatachi urzeşte o cursă infamă în potriva lui Dimitrie Cantemir. Această cursă o cunoaşte şi o aprobă noul capuchehaie muntean, Dimachi, pe cînd ea rămîne ascunsă represintantuluî extraordinar al Brîncoveanuluî pe lîngă Poartă, Toma Cantacuzino, viitorul tovarăş de trădare faţă cu Turcii şi de serviciu în Rusia al lui Dimitrie-Vodă h Lui Toma, o fire mîndră, nobilă, în adevăr princiară, i se spune numai că ar fi bine să se înţeleagă cu pretendentul pentru încetarea păgubitoarelor intrigi. Dimitrie, încrezîndu-se în cuvintele aceluia căruia neamul său nu-î făcuse decît bine, se coboară din adăpostul său şi vine la întrevederea cu Toma pe malul Bosforului afară din oraş. Cantacuzino explicîndu-şî duşmănia prin pîrile îndreptate contra Cantemireştilor de Duca, Dimitrie, care dramatisează această întrevedere a «Inorogului» moldovean cu «Şoimul» muntean, găseşte cu cale să lămurească mai bine rivalitatea, expuindu-î originile ei depărtate. El ni dă biografia tatălui său. Cantemireştii nu sînt încă aici coborîtoriî unei mari familii tatare ca în «Viaţa lui Constantin-Vodă», cu atît mai puţin descendenţii Marelui Han Timur : Constantin ucide pe un Tatar, descopere în el chemarea pentru arme şi-şi iea numele de războiu, mai răsunător, căruia el şi 1 1 Cetim în Foletul novei, p. 673: «Iul. 23 [1699]. Au purces Toma log. cu ban[iî] datornicilor la Odriî i Ţarigra[d]» ; p. 674 : «Av. 27. Duminecă au venit Toma log. de la Ţarigrad». în 1703, la 26 Maiu st. v., în calea spre Adrianopol, Brîncoveanu e întîmpinat la Ienichioî de «Toma sluj.» (p. 676). — în 1694, era vtori Logofăt şi se însură (Condica Vistieriei, p. 92). Domnul îl făcu Portar, precum era în 1695 (p. 258). V. şi tabla acestei cărţi. EPOCA LUI CANTEMIR 368 urmaşii săi îi dădură o faimă nouă 1. Ajunge soldat al regelui Poloniei, capuchehaie la Constantinopol, — nu se înţelege cînd, din povestirea alegorică —, cîştigă prin meritele sale Scaunul Moldovei. Domnia lui e excelentă. «în vreamea stăpînirii lui nici ochiul nepriiatinuluî s’au veselit, nici buzile vrăjmaşului n’au zimbit, nici inima împotrivnicului s’au învoeşiat.» Pentru aceste însuşiri ale tatălui, după moartea lui, ţara alege Domn pe acela dintre fii care se afla în Moldova 2. Dar fiul lui Duca cere, de la Constantinopol, sprijinul lui Brîncoveanu pentru a lua Domnia. Acesta din urmă avea tocmai nevoie de un ginere, şi din nevoile amîndurora răsări mazilia pentru Dimitrie-Vodă. El fu dus, ca mazil, la Adrianopol şi apoi la Ţarigrad, cu fratele său Antioh, pe cînd sprijinitorii neamului lor, Bogdan şi Iordachi Ruset. fugiau în Polonia 3. Pe cînd «drepţii moştenitori» suferiau în exil şi aderenţii lor rătăciau în străinătate, Duca, prin purtarea lui, dă de ruşine pe Brîncoveanu şi-l pune într’o situaţie foarte grea. Atunci, cei doi fii ai lui Cantemir bătrînul se înţeleg între dînşii, grămădesc în jurul lor pe nemulţumiţi, dau cincî-zecî de pungi şi aduc ast-fel — preţul şi influenţa cumpărăturii Turcilor nu se ştiau de aiurea — căderea lui Duca, adus în curînd la Constantinopol cu răsfăţata sa Doamnă şi cu Grecii, cari-1 încunjurase în Domnie 4 *. Dimitrie cedase «din bună voe» Scaunul lui Antioh. El rămase la Constantinopol, capuchehaie al fratelui său °. Silinţile sale aici nu izbutiră : Brîncoveanu, furios pentru căderea ginerelui său, nu-1 uită şi făcu ca el să fie numit din nou. Nouă pribegie la vestea acestei nouă Domnii: Bogdan şi Iordachi trec Nistrul. Dimitrie se ascunde ; Antioh e supus prigonirilor. Brîncoveanu voia să-l ucidă, şi el trebui să se răscumpere6. Dar de la capuchehaiaua sa, Dimachi7, Domnul muntean află 1 P. 232. 2 P. 235. 3 Pp. 236-7. 4 Pp. 238-9. ^ P. 239. n P. 240. 7 E acelaşi Dimachi pe care-1 aflăm ca Mare-Sluger şi capuchehaie muntean în 1701, în Cond. Vist., p. 633. Apoi, în 1702, poartă titlul de Clucer (în locul lui Vergu?); p. 695. rdiitrie cantemir 369 că, drept răsplată, Duca vrea să-l scoată din Scaun. El provoacă atunci o pribegie nouă a boierilor moldoveni. Duca, dovedin-du-se un om «neasezat», e scos pentru a doua oară h în folosul cui ? Aici povestirea lui Dimitrie e foarte interesantă. Brîncoveanu ar fi oferit lui Bogdan să se împace cu Cantemireştiî si, mai mult decît atîta, acte scrise s’ar fi încheiat pentru aceasta. Dar el călcă îndatoririle luate şi jurămintele făcute şi prinse a stărui pentru,—nu pare să fie acesta enigmaticul «Toderaşco de la Galaţi» din 1700—,Vergo din Ciatalgeă, un bătrîn pe sfîrşite 2. Această candidatură se păru Turcilor ridiculă, şi nu reuşi. Atunci se scoase înnainte noua candidatură a lui Racoviţă. Şi aceasta fu mai fericită. Mihalaclii Spătarul deveni Mihai-Vodă, care <şi astăzi, cu minunea a toată lumea, stăpîneşte»3. Pentru a se împăca, de o împăcare sinceră şi durabilă, Di- % F mitrie ceru de la represintantul lui Brîncoveanu : Domnia pentru Antioh şi, pentru sine, încetarea prigonirilor şi spionării 4. Scarlatachi sperase că Dimitrie va fi oprit de Toma în cursa în care se căznise el să-l aducă. Autorul imaginează un vis al celui mai tînăr dintre Cupăreşti, vis pe care Scarlatachi însuşi şi-l tîlcuieşte după principiile pe care bătrînul Cupariu, corăbierul, le aflase, în călătoriile sale în Crimea, de la Tatari 5. Tîlcuirea i-ar fi eşit însă rea, căci, ducîndu-se la Toma, auzi de la acesta numai laudele isteţului beizadea, lăsat să se întoarcă în neaccesibilul său adăpost 6. Şiretul înşelat se face a se bucura de împăcarea lucrurilor, pe care dorise să le descurce alt-fel, şi recunoscu virtuţile lui 1 Pp. 241-2. 2 P. 240. Observ că între boierii lui Brîncoveanu se găsia un Vergu Postelnic (Popeşcu, Memorii, p. 128), apoi Paharnic (ibid., p. 142; Cond. Vi st., pp. 22G, 307, 338) şi Clucer, în 1698-9 (An. Ac. Rom., XXI, p. 18, nota 1 ; Cond. Vist., pp. 443, 467, 497, 593,614, 632, 641, 652). Dar acest Vergu fusese scos din funcţie pentru dilapidări în 1702. Cond. Vist., p. 679 : «I-aiî fost furat Vergo Clucer... S’au luat din casa lui Vergo Clucer». Avem a face probabil cu alt Vergo, Hagi Vergo gealepul, care împrumuta, în 1701, cu bani pe represintantiî munteni de la Poartă. Cond. Vist., pp. 614, 620. 3 P. 244. 4 P. 248. 5 P. 259. Cf. pp. 286-7. 6 P. 264. 24 370 EPOCA LUI CANTEMIR Dimitrie, care «minciuna nu numai căci nu o grăiaşte, ce măcar a o auzi nu o priimeaşte». Pe de altă parte, el recomandă ca-puchehaielelor moartea pretendentului şi a noului său prieten h Pentru a pierde pe Toma în opinia lui Brîncoveanu, el se grăbeşte a scrie acestuia o scrisoare, prin care-i denunţa presupusa trădare a represintantului muntean ; în denunţare, el amestecase si pe Dimachi, care i se părea şi acesta prea slab 1 2. Avînd să aleagă între raportul — Dimitrie dă în întregime aceste acte mai mult sau mai puţin fabricate —, între raportul lui Toma şi pîrile capuchehaielei moldoveneşti, bănuitorul şi setosul de răzbunare Domn preferă pe acestea din urmă 3. Toma şi Dimachi fură amîndoi rechemaţi, şi în locul celui d’intăiu Brîncoveanu trimise un alt membru al familiei sale, un om sigur acela, Ştefan Păharnicul, de pe urma ambiţiei Domneşti a căruia era să i se tragă bătrînului Domn mazilia, închisoarea, chinurile şi moartea. înnainte de a pleca, Toma voi să înştiinţeze pe Dimitrie că Vodă a refusat proiectul de reconciliare, şi deci, duşmăniile în-cepînd din nou, el trebuie iarăşi să se păzească. Principele moldovean se îndrepta spre casă, după această a doua întrevedere, la care venise fără nici-o bănuială, — cînd el fu prins. Era isprava lui Scarlatachi, prietenul său de odinioară, care fusese ofensat de purtarea lui Dimitrie, de retuşul acestuia de a se da în dragoste cu Victoria, din Pera, propria soţie a ofensatului 4. De intenţiile lui Scarlatachi fusese înştiinţat beizadeaua, şi de aceia-î pretinsese un jurămînt nou, în urma căruia se credea sigur. Dar înţelegerea se făcuse cu Bostangi-başi, şeful poliţiei malului. Dimitrie găsi porţile oraşului închise şi se aruncă într’o luntre. In faţa acestei luntri ieşi îndată o alta, luntrea lui Hasechi, «pristavul Bostangiilor». El fu prins, cu toate îndatoririle ce făcuse odată la Adrianopol acestui dregător turc, prins şi aruncat la Caichenă, în închisoarea Bostangiilor. Mulţi erau cari n’ar fi voit să mai iasă viu din această temniţă, de care nu se făcuse vinovat prin nimic, nici prin bogăţia 1 P. 270. 2 P. 277 şi urm. 3 Pp. 279 şi urm., 281-2. 4 E menţionată şi în Genealogia Cantacuzinilor. DIMITRIE CANTEMIR 371 sa, pe care n’o avea. Dar Bostangi-başi îi promise libertatea clacă va da bani h Aceşti bani nu-î avea, şi nu era nici cine să-i deie. Credinciosul prieten şi cumnat, Bogdan, era departe, An-tioh era prea comod şi egoist. Nesfiindu-se a-şi arăta şi cu acest prilej «micşorimea sufletului din luntru», el răspunse, la vestea pretenţiilor turceşti pentru liberarea lui Dimitrie : «O mie de ani la opreală de ar fi, un ban n’aş putea găsi» 1 2. Prieteni mai buni decît fratele si mai aproape decît cumnatul scoaseră însă din încurcătură pe scriitorul nostru, care nu uită de aici înna-inte această lecţie de prudenţă. El se adresa, într’o frumoasă scrisoare latinească, ambasadorului frances, de Feriol, om cam zmuncit, dar cu inima bună, căruia-î consacră Dimitrie cîteva linii prietenoase şi în «Istoria imperiului otoman3». Acesta puse să-l aducă în palatul său, la «Stavrodromos, la Galata», unde-i dete un sigur adăpost4. Toma aflase de la Scarlatachi nenorocirea întîmplată lui Dimitrie, la despărţirea de dînsul; o aflase de la nevinovatul Scar-latachi, care fu silit la urmă să-şi destăinuiască rolul 5. El făcu iarăşi raportul său către Brîncoveanu, şi iarăşi un raport contrar porni de la Bogdan-Sarai6. Ca şi altă dată, Domnul muntean crezu mai mult pe representanţii lui Racoviţă decît pe ambasadorul şi ruda sa, şi pornirea succesorului acestuia fu grăbită 7. Cît despre Toma, el fu asigurat de unchii săi, Constantin şi Mihaî, că, întorcîndu-se înnapoi, nu i se va face nimic8. în-crezîndu-se în vorba cu greutate a acestora, el porni spre Ţara-Romănească, şi nu se înşelă. Cît de veridică e povestirea romancierului istoric se poate vedea pentru aceste lucruri din compararea cu Greceanu. Şi acestuia îi sînt cunoscute bănuielile contra lui Toma, şi fireşte 1 P. 305. 2 P. 307. 3 Pp. 732-4, 777. 4 Ist. ier., pp. 316-7. 5 Pp. 309-13. 6 P. 319 şi urm. 7 P. 320. ’ * Ibid. 372 EFOCA LEI CANTEMIR că, în calitatea lui de cronicar oficial al Brîncoveanului, le află foarte îndreptăţite. într’una din versiunile cronicii sale \ el vorbeşte de intrigile lui Toma Slugerul la Poartă, «întrîndu-i în cap fumuri şi fandasii de Domnie»1 2. Domnul e silit să-l recheme, dar îl urcă în boierie. Cine avea dreptate? Judecind după firea Cupăreştilor, Di-mitrie Cantemir. Şi, ţiind în samă trădarea lui Toma, pentru Domnie, în 1711, — şi Greceanu. Noul capucheliaie, urmînd instrucţiile neiertătoare pe care le primise, — şi Ştefan Păharnicul Cantacuzino era om să le îndeplinească —, încearcă a prinde iarăşi domnescul vînat, pe care tentativa anterioară îl speriase. întrebuinţă pe un Meliemed Celebi, un mare capitalist turc3, care prinsese odinioară pe Duca pentru Antioh, în 1695, şi pe Antioli pentru Duca, în 1700. Nu-i plătise nici unul, nici altul din cei doi Domni pe cari-i servise, şi de aceia el sprijinise contra amîndurora candidatura nouă a lui Mi li ai Racoviţă. El ceru deci capucliehaielelor muntene să i se plătească îndoita datorie, şi aceasta i se făgădui. Dar Toma şi Dimachi nu uitară, înnainte de plecare, să semnaleze lui Dimitrie noua conspiraţie contra lui. la înjghebarea căreia se întîmplase să asiste. Tefterdarul Firari-Hassan îi dădu şi el de veste 4. Ameninţatul principe se retrase deci iarăşi la prietenul său, ambasadorul Franciei. Acest refugiu îi era indispensabil. Ştim de aiurea 5 că Brîn-c-oveanu cumpărase pe Marele-Vizir Silihdar sau Damad-Has-san-Paşa pentru a trimite la Chios pe incomodul beizadea. Toţi îl părăsise, pănă şi fratele, ale cărui porniri egoiste le-am văzut şi înnainte. Pentru a isola pe Dimitrie, Brîncoveanu puse să se propuie lui Antioh Domnia Moldovei, cu singura condiţie de a 1 Ms. Academiei. 2 1704, la sfîrşitul anului. 3 Necontenit întîlnim în ('ord. Vist, numele si datoria luî Meliemed Ce-lebi. V. pp. 605, 615 («Meliemed Celebi, pentru un ferman ce s ’aiî făcut ca să se ţie hatişeriful la anul, să nu se dea haraciu»), 633, 643, 650, 658, 669. Cred că e acelaşi cu Cară-Mehemed-Aga, care împrumută lui Brîncoveanu pănă la o mie de pungi (Ist. imp. otoman, p. 747). Dar e altul cel de la p. 694. 4 Ist. imp. otoman, p. 732, nota 38. 5 Ibid. DIMITRIE CANTEMIR 373 se lepăda de fratele său. Antioh, ahtiat de a-şi căpăta iarăşi tronul; primi întăiu a «se lăpăda de frăţia şi tovărăşia lui Dimi-trie», apoi, spuindu-i-se că aceasta n’ajunge, declară că e gata să se împace cu Domnul muntean şi să rupă ori-ce legătură cu sămănătorul de zizanie. El merse pănă acolo; ne asigură Diini-trie, care-si explică această purtare nedemnă prin «prostimea inimii ce avea» fratele său mai mare «sau lăcomia vînatului»,— încît recunoscu formal că duşmănia a pornit de la fratele prigonit şi nu se va potoli cît va trăi acesta, pentru care, dacă ar şti unde se află învrăjbitorul, l-ar da însuşi pe mîna prietenilor păcii h Sfaturile acestea erau bune. dar, din nenorocire pentru autorii lor, se găsi cine să le strice. La cererile Vizirului, Feriol răspunse că n’are nici un «Bogdan-beizadeă» la dînsul şi, dacă l-ar avea, nu l-ar da, iar capuchehaiei muntene, care-1 reclamase în scris, ambasadorul îi dădu explicaţia nobilă că în casa îndurătorului rege şi Brîncoveanu însuşi ar găsi adăpost, dacă l-ar urmări nenorocirea 1 2. Am văzut, în fine, mai sus cum Vizirul fu schimbat şi Calaili Alimed-Paşa, un prieten al lui Diniitrie, ocupa locul în Septembre 1704. Aici se lămuresc cele cunoscute de aiurea prin mărturisirile unuia din principalii actori ai celor ce se pe trecură. îndată după numirea lui Calaili, Diniitrie părăsi palatul ambasadei francese. Dumitrachi Caramanlîul, unul dintre capuche-haielele muntene, văzînd situaţia prigonitului atît de sigură acum şi ştiindu-1 că n’o va lăsa să treacă fără folos, se întoarse la politica de împăciuire a lui Toma Cantacuzino. Dimitrie-1 face să-şi mustre colegii pentru o conduită, care. începută din timpuri vechi, a tulburat şi sărăcit timp de patruzeci de ani Moldova. Mihalachi Cupariul, un intransigent acum, caută să răspundă, dar, amintindu-i că represintă numai pe Ba-coviţă, Caramanlîul îl trimise la daraverile lui moldoveneşti. Spăimînta.ţî, — să fi trădat pentru a se bucura de putere cî-teva luni de zile? — Cupăreştii din Ţarigrad dau de veste fratelui Iordachi, de la Iaşi, care ducea după placul său pe Vodă 3. 1 Pp. 821-4. 2 Ist. imp. otoman, p. 782, nota 3S. 3 Scrisoarea, mai mult saii mai puţin inventată, pe p. 330 şi urm. 374 EPOCA LUI CANTEMIR în acelaşi timp, unul dintre dînşii, agerul Scarlatachi, porni cu pîri la Brîncoveanu, de la Curtea căruia trebuia să se ducă în Moldova, spre a lua banii necesari pentru războiu h Dar şiretenia lui Scarlatachi făcu fiasco la Bucureşti, de şi Domnul era dispus ca totdeauna să culeagă şi să răspice în mintea sa bănuielile şi insinuările perfide. A vorbi contra împăcării însemna a lovi în politica lui Toma Cantacuzino şi acesta, sprijinit de unchii săi, Mihai şi Constantin, se bucura de o trecere şi mai mare decît înnainte. El trebui să se mulţumească a înnegri pe Cantemireşti şi, fireşte, mai mult pe acea beizadea mică şi neastîmpărată care-i strica socotelile1 2. Acestea se prinseră: An-tioh fu scusat însă prin sfaturile rele pe care le primia, şi ordinul de prigonire se dădu numai în potriva lui Dimitrie. Dar, pe cînd, cu ceva bani de drum, mezinul Cupăreştilor se ducea cu ştafeta în Moldova, Toma izbutia să desfacă tot ceia ce încurcase emisariul de vrajbă. El apără pe Dimachi, asigu-rînd că e atît de curat de orice trădare, încît, dacă ar fi rechemat, nu s’ar sfii să se întoarcă. în schimb califica de min-ciunoşi pe Cupăreştî şi uneltele lor, capuchehaielele celor două ţerî. Cît despre fiii lui Cantemir, pe Antioh l-a văzut numai odată în xldrianopol, dar a desaprobat, prin rapoartele sale din 1703, intriga care a dat tronul Moldovei lui Mihai Raco-viţă3. în privinţa lui Dimitrie, e adevărat că a scris lui Daltaban scrisoarea în potriva lui Brîncoveanu, care a căzut apoi în mîna acestuia4, dar, pentru a fi cineva drept, trebuie să se întoarcă asupra întregului trecut. Aici, din gura lui Toma, auzim, cu amănunte nouă, o parte din istoria de intrigi pe care am aflat-o înnainte, spusă de Dimitrie în întrevederea cu acelaşi Toma. Deci, Dimitrie a oferit în scris pace vecinului său la 1693, cerînd să se uite de cel mai puternic «nescareva de răceală pricini» care se ivise între el şi bătrînul Cantemir si pe care le-ar fi aruncat bucuros în mor-mîntul acestuia. Domnul muntean însă, promiţînd a lucra după puteri pentru «întărirea stăpînirii lui», îşi bătea joc de dînsul. 1 Pp. 327-30. 2 P. 331. 3 P. 341. 4 P. 344. DIMITRIE CANTEMIR 375 Capucheliaielele primiră ordin să «strice» noua Domnie a «copilului». Boierii moldoveni aflară şi, înfricoşaţi, părăsiră pe alesul lor, care trebui să-şi cedeze Scaunul lui Constantin Duca, protegiatul muntean. Mulţămitâ lui Brîncoveanu, Cantemireştii amîndoî fură persecutaţi în exilul lor. Dar Dimitrie ajunge să dea tronul lui Antioh, acel tron pe care el îl ocupase şi la care renunţa de voie bună, «căci sie sau norocul din tinereaţe îl zavistuia sau spre altele mai mari sau mai greale îl cruţia». Dar Brîncoveanu nu se lasă. Antioh e scos din nou, pentru tiranul Duca, de urgia căruia fug boierii. Domnul muntean află însă prin ca-puchehaielele Moldovei, Burnaz şi Dimachi, că omul său îi sapă Domnia K El spune atunci pribegilor veniţi la dînsul că ar scoate pe impertinentul tînăr, dar nu pentru a face loc fiilor lui Can-teinir. însă Bogdan Hatmanul jură că amîndoî cumnaţii săi nu ţin nici-o ură pentru prigonirile din trecut. Brîncoveanu se face a crede şi scrie represintantului său la Constantinopol, cunoscutul Ienaclii Porpliyrita, să negocieze cu fraţii prin Turcul Menec-Seli. La 14 Novembre [1702] se şi face un jurămînt pentru împăcarea care trebuia să facă iarăşi Domn pe Antioh-Vodă. Dar, în acelaşi timp, Ienaclii primeşte ordine să stăruie pentru un om necunoscut, Racoviţă Spătarul: el nu face nimic, şi, exprimîndu-şî nedumerirea, cere nouă instrucţiî. Şi nu era de ajuns atîta: nepotul patriarchului ierosolimitan, Hrisant, e trimis în Moldova spre a face protestări de prietenie lui Duca2, iar în ascuns, — ni-o spune Neculce 3, — pentru a se înţelege cu Iordachi, care nu pribegise. Atunci Daltaban ajunsese Vizir, şi Cantemireştii aveau mare nădejde într’însul, singura nădejde serioasă pentru că, ori cît de bine se păziau Muntenii în urzirea intrigilor lor, Dimitrie putu să prindă o scrisoare a lui Constantin Stolnicul; în care se prezicea stingerea apropiată a neamului lui Cantemir h Daltaban fusese întîmpinat la Constantinopol de cei doi fraţi, că- 1 i P. 346. - Pp. 347-8. a P. 274. 1 P. 348. 376 EPOCA LUI CANTEMIR rora li făgădui că, ajuns la Curtea împărătească, li va apăra interesele. Ei îl urinară aici, dar cu puţin folos. Duca, pentru căderea căruia eî se adresase lui Daltaban, pierdu în adevăr tronul, dar noul Mare-\ îzir n ar fi ştiut să-l dobîndească pentru Antioli1 * 3. Pe de altă parte, Brîncoveanu făcu pe fugari să iscălească un arz, prin care acusau mai mult pe Antioli însuşi decît pe principele căzut : în arz, Domnia era cerută pentru unul dintre pribegi. Brîncoveanu continuînd a cheltui, pe cînd Daltaban nu se clintia pentru protegiatul său, Racoviţă trebuia să învingă, cu toate speranţele naive ale lui Antioli. Pe acesta-1 ţinea în ilusiile sale şi capucheliaiaua Ienaclii. care ascundea cu îngrijire intrigile ce trebuia să facă. Dimitrie văzu la Marele-Vizir, — care însă nu mai era de mult Daltaban, cum crede el — arzul turcesc al pribegilor si. pe deplin luminat prin cetirea lui. mai afla şi aceia că Vizirul primise bani de la Brîncoveanu. Mergînd Antioli, pe urmă, la un alt protector, Casap-başa, pentru a vedea efectul arzului, i se spuse aici că Dimitrie va fi arestat a doua zi, dacă nu va păţi si «mai rău». * I se permise deci acestuia să deschidă războiul în potriva lui Brîncoveanu : apoi Antioli îl trăda din nou, denunţîndu-1 prin agentul său Carageă capuchehaielelor muntene. Dimitrie descoperi şi această faptă ruşinoasă, dar nu-şi pierdu îndrăzneala. Merse de se plînse Marelui-Vizir, cu care începu să se târguiască pentru preţul peirii Domnului muntean. Înţelegerea se făcu, şi principele dădu şi un sinet Vizirului, care era acum, fireşte, nu Daltaban, ci Rami-Mehemed Cu aceasta se mîntuie lunga povestire pusă în gura lui Toma Cantacuzino. Brîncoveanu începe a şovăi. El cliiamă şi pe capucheliaiaua Dimachi, de la care aude iar sfaturi de pace cu un duşman aşa de persistent şi de ager. Se hotăreşte atunci să adopte calea cea nouă Banul «Cornescu» primeşte ordin să facă a interveni pe lîngă Dimitrie Casap-başa, a cărui influenţă scăzuse însă la Poartă. 1 Dimitrie Cantemir uită înlocuirea în 1702 şi moartea iui Daltaban. V. mai sus, p. 349. - V. mai sus, p. 349. 3 P. 356. DIMITRIE CANTEMIR 377 Din partea lui. Cantemir, care se gîndia, cu tot succesul recent al silinţilor sale, la «a sa îinpotrivnică fortuna, carea, precum se zice, încă clin faşă în toate şi pentru toate a-1 dosedi nu părăseşte», — Cantemir numi ca delegat al său la aceste negocieri pe Hurmuz gelepul. La urmă, el se întîlneşte cu bătrînul Ban,— trebuie să fie Cornea Brăiloiu—, şi încheie un armistiţiu cu duşmanii săi h însă pacea definitivă se mai zăboveşte încă. Casap-başa nu mai are nici o influenţă. Apoi Marele-Vizir însuşi cade şi e înlocuit încă în 1703 cu Nisangi-Ahmed, apoi cu Damad şi Calaili şi în fine, la 1704, cu Baltagi Mehmed2. Pentru a felicita pe «noul Mare-Vizir», pentru a-1 eîştiga, pentru a spiona faptele lui Dimitrie, Ştefan Paharnicul Cantacuzino fu numit din nou ambasador la «împărăţie», pe cînd predecesorul său se întoarce să moară în patrie. Sosind, Ştefan găseşte pe Cantemireştî în cele mai bune relaţii cu noul Vizir. Dar tronul lui Racoviţă nu era săpat; Antioli «puţin oare-ce lăcomiii supus fiind», Dimitrie lucrează numai contra lui Brîncoveanu. Acesta însă nu putea fi răsturnat uşor şi, pentru a nu pierde împrejurările favorabile, silinţile lui Dimitrie se îndreptară acum în direcţia Moldovei, unde o schimbare era un lucru mult mai obişnuit. Agentul lui Racoviţă, Mihalachi Ruset, nu ştia nimic de a-ceste uneltiri. Le află totuşi Ştefan Cantacuzino, care trimite raport la Bucureşti. Domnul muntean, tot nehotărît între duşmănia veche şi noua dorinţă de pace, se tulbură la sosirea veştilor. Cu două zile înnainte de mazilie, el dă de ştire Cupăreş-tilor din Moldova şi aduce fuga lui Iordachi, Scarlataclii, Mano-lachi, Dediul. Dar Cupărestii nu meritau înştiinţarea. Furioşi de noua direcţie politică a lui Brîncoveanu, ei eraţi gata să imprime acţiunii lui Racoviţă o îndreptare duşmană Muntenilor. Scarlataclii vorbise de rău pe lîngă Iordachi pe Constantin-Voda. Ei scrisese şi luî Mihalachi o scrisoare care căzu în mînile lui Dimitrie, călăraşul sosind la Ţarigrad după numirea lui Antioli. Probabil că 1 2 1 P. 359. 2 Y. mai sus, p. 373. Cf. lista de Viziri cuprinsă în ms. lui Atanasie Ramadan ; Museu, ms. 187. 378 EPOCA LUI CANTEMIR în această scrisoare s’au schimbat numai numele şi, restituin-du-le pentru a o face înţeleasă, o reproducem : «Luî Mihalache, fratelui, sănătate. Cărţile ce mi-ai trimis le-am luat; pentru Ştefan Păharnicul cîte îmi scrii înţeles-am ; pentru carile eu încă şi mai nainte îţi scriseasem, că credinţă n’are şi precum comoara minciunilor şi izvorul amestecăturilor să fie, ţi-1 perigrapsisem. Pre acesta mai vîrtos Exaporitul l-au nebunit, de vreame ce i-au zis că samănă tătîni-său, lui Constantin Stolnicul, Munteanului celui uimit, care samănă celui cu oclii negri mascara. Vrut-au dumnealor cu totului tot asupra Moldovenilor să stăpînească, precum şi asupra Muntenilor domnesc, şi aceasta nu pentru alta, ce numai pentru ca să-şi scoaţă în fală, că ei fac şi pot toate, precum se laudă că şi Domnia lui Mihai-Vodă ei au isprăvit-o şimreajea asupra lui Duca ei au împletit-o. Iară, pentru ce-m scrii, că pofteşte Brîncoveanul să te vază, atîta să-i dea Dumnezeu bine, cît îţi pofteşte el binele tău ; ce să ştii că nu easte altă ceva în socoteala luî, fără numai cît, mergînd tu la dînsul şi ailalţi Munteni şi Moldoveni, de meargerea ta auzind, să zică: «Ce mare putere are Brîncoveanul, de vreame ce Moldoveni ca aceia îi merg la picioare!» Deci iată că-ţî scriu, frate, Ştefan odată şi de două ori de va veni la tine să ţi se închine, ►atuncea şi tu să mergi la dînsul odată. Iară, pentru aceasta, de va scrie ceva la Brîncoveanul împotriva ta, pentru ca să ne sparie cu ceva, lasă să scrie, că noi îi vom şti da răspunsul: iară, de se vor ispiti şi altă ceva, mai mult de aceasta grijă nu purta, căci avem noi ac de cojocul lor.» Scrisoarea o transmise, bucuros că a prins-o, Dimitrie lui Constantin Stolnicul, cel «care samănă celui cu ochi negri mascara», pentru a-1 încredinţa despre sentimentele Cupăreştilor. El păstră însă la sine «alte scrisori, a cărora cuprindere alte pricini încuia» h In acest timp, Domnul muntean lucra înnainte pentru pace. El ceru şi mijlocirea iui Alexandru Exaporitul, un vechili duşman, care putea fi util însă în anumite împrejurări şi care, chiar după catastrofa momentană din 1703, rămăsese un om foarte puternic. Propunerile ajungînd la Antioh, acesta le primi «cu 1 1 Pp. 362-3. DIMITRIE CANTEMIR 379 ambe mînile», dorit să aibă în sfîrşit «linişte». Şi data aceasta, el se scutura de ori-ce înţelegere cu fratele său : spuse lui Hri-sant, alt mediator 4, că va părăsi pe fratele său, dacă acesta nu consimte a-şi face pacea. Dar Brîncoveanu voia, — şi aşa se răspunse lui Antioh, — o împăcare definitivă cu amîndoi Cantemi-reştii. Antioh reuni atunci stăruinţile sale cu ale Exaporitului şi ale lui Ştefan Cantacuzino, şi Dimitrie cedă. Racoviţă e deci mazilit. Bogdan şi Maxut, singurii cari rămăsese în cele mai rele timpuri pe lîngă Cantemireşti, fură numiţi caimacamii lui Antioh-Vodă. Ei adunară pe toţi fugarii, afară de Dediul şi de Scarlatachi. Chiar şi Iordachi, ştiind ce scrisori teribile posedă Dimitrie, se îndupleca a se întoarce. Cu toate acestea, după ordinul lui Antioh, temutele scrisori fură arătate lui Ştefan şi pe urmă date lui Constantin Stolnicul, cel «în multă tăceare învăţat», care, zice autorul, aşteaptă încă vremea cînd ele vor fi înfăţişate Brîncoveanului1 2. Scarlatachi fugise în Ardeal; de acolo el trecu la Munteni şi pe urmă apăru şi la Constantinopol, dispus la orice umiliri ipocrite. Bostangiii se puseră pe urmele lui, şi el se grăbi a implora, prin Scarlat Carageă, pe acel care suferise atîta din pricina lui, pe Dimitrie. Dezgustat, acesta-1 iartă. Antioh, în acest timp, îşi lua Scaunul în stăpînire. La Constantinopol el numise ca singur represintant al său pe Carageă. Acesta trebuia să-i apere Domnia : «facă Cereştii lucrul spre bine şi începăturile proaste spre sfîrşit bun să le întoarcă»3. Cît pentru împăcarea lui Brîncoveanu cu Dimitrie, aceasta se negocia de Alexandru Mavrocordat, «pestriţ şi picat» la faţă, ca şi la fire4, prieten vechiu al Paşilor, respectat şi temut de Domni, cari-i serviau tain. Dimitrie vorbeşte mai pe larg despre acest elocvent personagiu, despre tatăl său, originar din Chios, de şi fiului nu-î plăcea să i se zică insular, ci constantinopolitan, despre mama sa, care ar fi fost Munteană, după spusa familiei, dar fusese numai soţia 1 Atunci episcop de Cesarea. Alex. Mavrocordato, 0 culegere de scrisori, în Arch. soc. şt. şi Ut. din Iaşi, VII, p. 494. 2 P. 365. 3 P. 368. J P. 369. 380 EPOCA LUI CANTEMIR repudiată a unui Domn muntean1 * 3. Mavrocordat e calificat de «vestit în alcătuirea păcilor»-. Dimitrie intercalează apoi în povestirea sa un raport, — nu ştim cît de autentic ; probabil foarte puţin, — al lui Ştefan Can-tacuzino8 şi răspunsul lui Brîncoveanu4. Ca acest răspuns veni Hrisant de Cesarea, pentru a grăbi încheiarea «legăturii.*. Pretenţiile principelui moldovean fură acestea: a se reservă familiei sale Domnia Moldovei, a nu se amesteca Muntenii în afacerile ţerii vecine, a se restitui familiei lui Serban-Vodă averea confiscată, pe care şi-o însuşise Domnul. Cea mai grea condiţie, dăunătoare şi ruşinoasă în aceiaşi timp pentru Brîncoveanu, era cea din urmă. Nu-1 lăsa inima să renunţe la moşiile lui Serbau, — care nu fură date înnapoi Doamnei şi fetelor ei decît, cum vom vedea, după 1714 —, şi vedea bine că restituţia lor ar fi dat în vileag hrăpirea de altă dată. Hrisant îi ceru părerea, şi Domnul muntean răspunse prin condiţii nouă : va da lui Dimitrie la fiecare trei luni o mie de lei şi-l va face şi stăpîn peste a treia parte din moşii, — Serbau avuse patru fete, din care erau trei în viaţă5 * * —, dar nu ca restituţie, ci ca danie, şi fără act scris. Pensia va fi fost plătită, cît timp durară bunele relaţii dintre Antioh şi Brîncoveanu; cît despre moşii, cred că ele n‘au fost nici o dată ale soţului Domniţei Casandra. Aici se opreşte povestirea. Cînd a fost scrisă ? De sigur că imediat după numirea lui An-tioli, în cursul anului 1705. De sigur înnaintea anului 1706, cînd vechia rivalitate începu din nou, prin împrejurări pe care nu era loc să le studiem înnainte, la explicaţia istorică a acestor memorii 1 Aici deci exprimă pentru întâia oară Dimitrie Cantemir părerea greşită- care face din mama lui Alexandru Exaporitul, văduvă a lui Alexandru Coconul şi fiica lui Scarlat Saigiul, — logodnica sluţită de boală pe care ar fi refusai-u Matei Basarab. V. Aiex. Mavrocordato, Despre originea Ma-vroc ordalii or. în Ar eh. soc. st. si Ut. din laşî, Y, pp. 170-88. - E curios că şi în Ist. imp. otoman (pp. 729-80), Dimitrie califică pe Mavrocordat de «devotat cu totul intereselor Imperiului [otoman]". 3 Pp. 374-5. 1 P. 375. b Ist. imp. otoman, p. 506, nota 78. Smaranda murise. Trăiau, afară de Ca- sandra, Maria, văduva lui Constantin (nu Matei, cum zice Cantemir) Bă- lăceanu, şi Bălaşa. dimitrie cantemir 381 îmbrăcate în haină alegorică, a aceste! politice urîte prefăcută în fabulă hazlie si în feerie ideală h Venim acum la «Istoria imperiului otoman», al cărei ti/lu, în originalul latin, e: «Historia incrementorum atque decremen-torum aulae othmanicae > 1 2. E. cum am spus, aceia care a făcut din autorul ei un savant cu reputaţie europeană. O vom examina întăiu în ceia ce priveşte data redactării şi scopul ce urmăria. De pe cînd era încă la Constantinopol, Cantemir se interesa de istoria şi cultura întreagă, nu numai a Turcilor, ci a întregului Orient musulman. L-ain văzut obţinînd copii după portretele Sultanilor, conservate în Biblioteca imperială. într’un alt loc din ^Istoria imperiului otoman» 3, el ni vorbeşte de cetirea, la Constantinopol; a istoriei Perşilor până la Şah Isrnail. De cîte ori i se oferia prilejul; el îşi complecta în convorbiri sau prin lecturi informaţiile; aşa, de ex., despre războiul Candiei, el vorbeşte după lămuriri luate «de la acele persoane, care pe acel timp erau iniţiate în tainele de Stat» 4. în prefaţa sa, redactată după note comunicate de Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie 5, traducătorul engles al cărţii de care ne ocupăm aici, N. Tyndal, afirmă că Dimitrie a început s’o scrie încă de pe cînd era la Constantinopol. Materialul, cel scris şi cellalt, a fost în adevăr adunat atunci, dar se poate spune cu siguranţă că nici un rînd din operă n’a fost pus pe hîrtie într’o 1 După singurul ras., din biblioteca Arcliivelor din Moscova, opera s'a tipărit, în ortografia lui Laurian şi Massimu, de Academia Romînă la 1883 (la o mie opt sute opt-zeci şi trei!), împreună cu două tratate filosofice, ca voi. VI al Operelor. Ediţia, alt-fel corectă, se deosebeşte şi prin aceia că are chiar în titlu o greşală de tipar («enconium» pentru «encomium»). Data ce i se atribuia: 1704, nu e bună, pentru că (v. mai sus, pp. 354-5) Antioh-Vodă a fost numit a doua oară în 1705, şi am văzut că genesa acestei Domnii e dată în «Istoria ieruglifică». 2 Tocii eseu, Raport, p. 60. 3 P. 232, nota 42. 4 P. 395, nota 7. 5 E ambasador la Londra de la 1731 la 1738. Ghenadie al Râmnicului, Principele Antioh Cantemir, în Rec. nouă, II, pp. 2, 4. Ediţia englesă a «Istoriei imperiului otoman» ieşi la 1734, precum, fiind Antioh ambasador la Paris de la 1738 la 1744, cînd muri, — ediţia francesă se tipări la 1743. 382 “EPOCA LUI CANTEMIR vreme cînd Dimitrie Cantemir era ocupat numai de intrigi politice, de- clădiri, de studii musicale, de lucrări beletristice şi filosofice. După reputaţia de om învăţat de care se bucura autorul tratatului turc despre musica orientală, al «Gîlceveî înţeleptului cu lumea», «Logicei» şi «Laudei lui Van Helmont», Academia din Berlin îl alesese de membru în 1714. Voia să facă ast-fel plăcere Ţarului şi să cîştige un corespondent ^ destoinic pentru cunoştinţile orientale. Acesta ţinu să legia^tteze alegerea sa prin lucrări de mare importanţă, scrise pentru publicul european întreg, într’o limbă pe care o înţelegea acest public: în lati-tineşte, limba învăţaţilor. Nicăiri nu vorbeşte Cantemir de un îndemn venit de la Berlin pentru scrierea «Istoriei imperiului otoman», şi acest îndemn nu cred să fi existat. Dar opera a fost redactată, de la un capăt pănă la altul, după numirea sa printre academicienii prusieni. Despre acestea avem foarte multe dovezi în chiar cartea de care e vorba, în primele ca şi în cele din urmă din paginile ei, ceia ce exclude ideia unui lucru îndelungat şi întrerupt. Aşa ni se vorbeşte chiar de la început de prescurtarea istoriei otomane făcută de cunoscutul lui Cantemir. Saadi Efendi, şi dedicată «Sultanului Mustafă, frate şi predecesor al celui de acum, Ahmed» h Se menţionează revoluţia din 1703, care aduse pe tron pe Ahmed al III-lea 1 2. Tot în primele capitole se vorbeşte de tipărirea în Moldova, de către Nicolae Mavrocordat, a unor opere ale Exaporitului, şi cea d’intăiu Domnie moldovenească a lui Nicolae începu în 1709 3. Hrisant Notara e acum patriarch de Ierusalim, şi el ocupă, moşteni acest Scaun la 1707 4. Se menţionează numirea ca Domn a autorului5. Se vorbeşte de lupta de la Stănileşti, în 1711 6. Povestirea nu se opreşte decît aici, în 1711. Insă cartea a fost scrisă şi mai târziu decît atîta. E scrisă după 1712, căci, povestindu-ni relaţiile lui cu. un Georgian, care-î dădu «o genealogie a Hanilor din Georgia, tra- 1 P. 13. 2 P. 33. Cf. p. 13, nota 9; p. 323, nota 7. 3 P. 135, nota 11. Indicaţia bibliografică însă nu e exactă. 4 Alex. Mavrocordat, O culegere, p. 494. 5 P. 141, nota 22. Cf. ed. francesă, II, p. 57. 6 P. 158, nota 60. DIMITRIE CANTEMIR 383 dusă în greceşte şi plină de cele mai curioase fabule», Dimitrie ni spune că l-a cunoscut în 1712 la Moscova 1. Lucrarea n’a putut fi compusă înnainte de vara anului 1713, pentru că numai atunci Hotinul a fost reparat şi luat în stăpînire de Turci, cum se arată 2. Orî-ce dată înnainte de 1715 chiar ar fi prea depărtată. în adevăr, în 1715 se făcu expediţia Turcilor în Morea. încă de la cele d’intăiu pagini, Cantemir aminteşte de un Li-ciniu din Monembasia, «fost proto-medic în Curtea noastră», om foarte stimat de Turci, care, întors în Morea, ajunse comite veneţian/fu prins în oraşul său natal, «cam la un an după aceia», şi spînzurat la Constantinopol, pentru corespondenţă cu Frîncii 3. E vorba de expediţia menţionată, şi Liciniu fu prins deci la 7 Septembre 4; cronica românească a expediţiei vorbeşte şi ea de sfîrşitul nemeritat a-1 lui «Lichinie doftorul cel lăudat», care scăpase viaţa Sultanului5. Mai departe, în «Istoria imperiului otoman», Cantemir menţionează aceleaşi evenimente cînd scrie: «Am văzut aceasta acum pe urmă în războiul cu Veneţienii, cînd Sultanul Ahmed prin generalul său Ali-Paşâ în patru luni de zile li-a luat toată Morea» 6. Şi data trebuie coborîtă încă, cel puţin pentru sfîrşitul cărţii. Se ştie că Ştefan Cantacuzino fu scos din Ţara-Romănească în Ianuar 1716 şi înlocuit cu Nicolae Mavrocordat, pănă atunci Domn al Moldovei7. In «Istoria imperiului otoman8», cetim: «Astăzi Nicolae e Domn al Terii-Romănestî si stă foarte bine la Curte». Nicolae fu prins de Nemţi la Bucureşti la 14 Novembre st. v. 9 şi înlocuit, după un destul de lung interegn, de către Turci, prin fratele său Ioan în 1717. De aceste lucruri, pănă la sfîr- 1 P. 289, nota 78. 2 P. 362, nota 8. 3 P. 185, nota 11. 4 Hopf, Griechenland im Mittelalter, II, p. 179. 5 Arch. românească, II, p. 133. Lui îi scrie şi Alex. Mavrocordat (ed. Livada şi ms. 91 de la Museu). 6 P. 308, nota 114. 7 Nicolae ar fi intrat în Bucureşti la 80 Ianuar, după nişte note pe o carte (Xenopol şi Erbiceanu, Şerb. şcol, p. 409, No. 88). 8 P. 591, n. 13. 9 Radu Popescu, Cron. oficială, p. 57. Tot aşa în notele citate mai sus. 384 EPOCA LUI CANTEMIR, situl cărţii sale, nu ştia nimic Canteinir; el ştie pe Ioan sau Ianachi numai ca dragoman h Vom arăta aiurea că «Descrierea Moldovei) a fost alcătuită de scriitorul nostru «prin 1716». Această carte nu era redactată încă de Cantemir, cînd el termină «Istoria imperiului otoman». Dar el îşi propusese a da la lumină o operă cu acest titlu, la care se referă adese ori: «Sper», zice el chiar la început, «a putea arăta pe larg, dacă Dumnezeu îmi va da viaţă ca să pot sfîrsi Descripţia mea despre starea antică şi pre-) sentă a Moldovei2». La această carte trimite el pentru antici-y tăţile «taifalice» de la Fălciiu 3. Tot la «Descrierea Moldovei, ce / am de gînd în scurt timp a da la lumină», se referă Cantemir * pentru Chilia şi Cetatea-Albă4, pentru anticităţile Moldovei5, / pentru marca laşilor pentru ceremoniile numirii Domnilor7, \ pentru istoria ultimilor principi ce au domnit asupra acestei ţeri 8, 1 pentru pierderea Hotinuluî9, pentru cetatea Neamţului 10. Iar i undeva, la Ţepeş şi Drăculea, trimite «aiurea», ceia ce înseamnă i la «Hronic», pe care încă de atunci îl concepuse n. După toate aceste dovezi nu mai rămîne îndoială că Istoria otomană a fost făcută în 1715 şi 1716. A fost terminată după luna lui August din acest din urină an, cînd se dădu lupta de la Peterwardein, — 5 August st. n. —, care e menţionată către sfîrşit 12, dar înnainte de evenimentele petrecute în Ţara-Romă-nească în Novembre. 1 P. 591, nota 13. Cf. p. 144, nota. 2 P. 62, nota 1. 3 P. 158, nota 60. 4 P. 177, notele 25, 27. J^P. 273, nota 38. 6 P. 274, nota 39. 7 P. 276, nota 43 : «Care doreşte mai largă cunoştinţă, cerceteze istoria mea despre Moldova, care sper că în scurt timp se va tipări». 8 P. 295, nota 84. {) P. 832, nota 3. 10 P. 544, nota iu4. Adaug şi alte indicaţii cronologice din operă: Georgienii, ni se spune, au tipar «de vre-o trei ani încoace» (p. 289, nota 73). V. capitolul nostru următor. Selim-Ghiraî, Hanul Crimei!, e restabilit cu vre-o şese ani înnainte de redacţia scrieri! (p. 179, nota 33). S’ar părea că regele Suediei, Carol al Xll-lea, trăieşte încă (~ 1718), dar e vina expuneri! neprecise (p. 299, nota 94). 11 P. 149, nota 36. 12 «Bătaia de la Petrovaradin, în anul 1716»; p. 770, nota 7. DIMITRIE CANTEMIR 385 într’un loc, Dimitrie se plînge de condiţiile defavorabile pentru studiu în care lucrează. «Trăiesc acuma într’un loc, unde, nu numai că sînt foarte depărtat de Arabi [îi trebuiau izvoare arabe], dar nu e nici umbră de vre-o învăţătură mai înnaltă şi unde nu auzi nici măcar din nume de vre-o bibliotecă completă, departe de a-ţi putea găsi ceia ce cauţi1». Care era acel loc ? Din notele lui Antiorh, redactate de Tyndal, vedem că Dimitrie se afla în 1715-6, cît timp Ţarul lipsi din Rusia, — pe moşiile sale, unde într’adevăr nu putea să fie vorba de bibliotecă 2. Aici ducea o viaţă liniştită şi patriarchală, care-i permitea să se ocupe în tihnă de o cercetare aşa de grea şi de o operă aşa de întinsă ca întreaga istorie a împărăţiei osmane* Antioh zugrăveşte cu un fel de pietate naivă această viaţă de lucru a tatălui său: «Se scula dimineaţa la cinci ceasuri şi, după moda turcească, bea cafea şi fuma ciubuc. Apoi se închidea în odaia sa şi se îndeletnicia cu cetitul şi scrisul pănă la prînz, pe care-1 lua tocmai la douăsprezece. Lua numai un fel, şi-i plăcea mai mult puiu cu măcriş; bea numai apă amestecată cu vin, căci era duşman al beţiei, care nici nu-i pria : de se aluneca vre-o dată, n’avea chef cîte două săptămîni. Dormia puţin după prînz, şi apoi iarăşi se punea la lucru pănă la ceasurile şepte sara. Atunci se ducea la ai săi, cina cu dînşiî la zece, şi la douăsprezece se punea în pat» 3. De sigur o viaţă activă, care nu sămăna cu a neastîmpăratei beizadele de odinioară, iubitor de intrigi şi de petreceri, căruia-i ieşise numele că este «om rău», fiind «nerăbdător şi mînios, zlobiv la beţie» 4. Orînduindu-şi ast-fel timpul, se înţelege cum în aceşti doi ani de retragere la ţară el a putut redacta, nu numai toată «Istoria imperiului otoman», ci şi «Descrierea Moldovei». De ce izvoare s’a folosit Cantemir pentru compilaţia acelei părţi din «Istorie» asupra căreia n’avea amintiri sau informaţii orale de la multele şi însemnatele sale cunoştinţa ? în rîndul întăiu, de izvoare turceşti. Le cunoştea pe multe în 1 P. 237, nota 50. 2 Tyndal adauge, cu dreptate, că aici s'a terminat, — mai bine aici s'a redactat—, «Istoria imperiului otoman». V. p. 801. 3 P. 806. 4 Neculce, p. 302. 25 386 EPOCA LUI CANTEMIR original, de sigur. Dar aceasta nu-1 împiedecă de a întrebuinţa si prelucrarea latină a vechiloi\ cronici otomane de Leunclavius. Izvoarele acestea turceşti nu le numeşte: Zăcut, de care vorbeşte odată, nu e un istoric osman. Din cartea lui se vede însă că n’a făcut o compilaţie după mai multe naraţiuni contemporane sau repro-ducînd pe cele contemporane. Cred că nu mă înşel mult spuind că pănă la timpurile sale, pănă la a doua jumătate a secolului al XVII-lea deci. Cantemir nu face alta decît traduce sau prelucrează o compilaţie de istorie turcească apărută la Constan-tinopol pe vremea sa. Compilaţia aceasta o şi citează, fără a ni spune însă în ce fel se foloseşte de dînsa. E prescurtarea de istorie otomană a lui Sadi-Efendi din Larisa, tipărită în 1696 şi dedicată Sultanului Mustafa : Tagiut-teuarik h Pe acesta nu pare a-1 controla adesea cu izvoarele, pe care el, Cantemir, le avea sau putea uşor să le aibă la îndămînă. Notele, numeroasele note, nu sînt note critice, ci note arclieo-logice, geografice, filologice, — într’un cuvînt note explicative. Cît. despre izvoarele creştine pentru cunoaşterea lumii musulmane şi trecutului ei, ele nu sînt necunoscute scriitorului nostru. Dintre Grecii cari luminează prin cronicile lor istoria cuceririi turceşti din secolele XIV-V, el pomeneşte pe Nicepliorus Gre-goras, pe Phrantzes şi declară că preferă amînduror acestora pe acel analist bizantin care a scris pe larg în sensul noului Imperiu păgîn : Laonic Chalkokondylas 1 2. Mai vorbeşte de Bus-becq, ambasadorul imperial la Poartă şi autorul elegantelor «Scrisori» latine, de Lonicerus. cunoscutul narator al fastelor turceşti, de Orbini, pe care-1 combate. Şi atît. De altmintrelea, în loc să caute a îndrepta haotica cronologie a scriitorilor turci prin numeroasele şi sigurele indicaţii cuprinse în izvoarele narative, — căci nu era încă vremea folosirii documentelor de archivă, — de origine greacă, italiană, ungurească şi polonă, în loc să înlăture prin comparaţia cu aceleaşi escelente mijloace de informaţie, confusiile dese, aproape continue, şi să reducă tonul exagerat, şovinist, fanatic al naraţiunii turceşti. — Dimitrie Cantemir nu stă la îndoială să declare. 1 Prefaţa, p. 13. 2 Prefaţa, p. 1. dumitri e cantemir 387 în mai multe rînduri, că preferă povestirea osmană. Aceasta pentru că Turcii trebuie fireşte să-şi cunoască trecutul mai bine decît cum alte popoare ar putea să li-1 descurce. «Am preferat cu tot dreptul mărturia scriitorilor indigeni tuturor celorlalţi, şi datele noastre le adunarăm din acei istoriografi pe cari Turcii îi ţin de cei mai demni de credinţă şi mai autentici» 1 2. Sau aiurea : «Istoricii turci în afacerile lor interne merită mai mult crezămînt decît alţi scriitori» Pe cînd creştinii scriu lucruri «absurde» 3, istoricii turci dau adevărul, şi singurul sacrificiu pe care-1 va face Cantemir, acest admirator al lor în ultima formă de compendiu oficial, va fi să aleagă din naraţie fondul de înflorituri şi să adopte în expunerea sa pe cel d’intăiu. Va scrie deci istoria sa cum au scris-o predecesorii săi orientali, pe aceiaşi basă de informaţie, ba chiar, pentru a păstra tonul ce i se pare cel mai potrivit într’o asemenea carte, în acelaşi spirit, în aceleaşi forme exterioare. Innaintea cetitorului defilează, în atitudinea oficială din cronicile de seraiu, Sultanii vechi ca si cei mai noi dintre dinşii; figuri fără relief, fără expresie, fără caractere deosebitoare, cu aceiaşi aureolă banală de laude, care, după ce a trecut de la un cronicar turc la altul, e reprodusă neapărat şi în această din urmă a lor parafrasare, latină. Judecăţile sînt cele tradiţionale, descrierile de evenimente cele obişnuite ; epitetele cele clasice — nu e numit oare Ierusalimul «leagănul atîtor profeţi şi teatrul atîtor minuni», precum s’ar fi exprimat cel mai ortodox dintre păgîni, cel mai pios dintre hagiii musulmani ? 4 — ; pănă şi cronologia e de la un capăt la altul dată în ani de la Hegiră. Aşa credea Cantemir că trebuie scrisă istoria osmană, spuind lucrurile turceşti după normele stabilite de istoriografii naţiunii. Cînd are o părere deosebită de a izvoarelor sale, îl vedem fu-rişînd-o sfios în notă: pare că ar fi scris pentru Sultanul Ahmed al III-lea, şi nu pentru «oamenii de litere» creştini către cari se adresează 5! 1 P. 3. 2 P. 39, nota 9. 3 P. 8, nota. 4 P. 235. 5 V. p. 272, nota 37. 888 EPOCA LUI CANTEMIR Compusă ast-fel, marea operă a lui Cantemir nu putea să aibă un succes trainic. Pentru toată partea veche, pentru epoca ce precede anul 1650, sau mai degrabă 1670, ea n’are valoare. Nici un învăţat nu mai recurge la expunerea naivă, plină de confusii şi exagerări, pe care n’a ştiut sau nu s’a crezut chemat să le înlăture, a lui Dimitrie Cantemir. Cîtva timp numai, publicul care nu ştia latineşte, sau şi unii învăţaţi mai comozi, au căutat la dînsul lămuririle de provenienţă orientală ce se puteau căpăta, cu mult mai sigure, în frumoasele lucrări ale lui Leunclavius. Dar, cînd a venit Haminer şi, stăpîn pe izvoarele originale, folosindu-le cu critica timpurilor nouă, a dat o nouă expunere a istoriei turceşti, cu întrebuinţarea largă a izvoarelor naţionale, — cele şepte peceţî ale uitării închiseră paginile lui Cantemir. învăţatul german n’a cruţat pe predecesorul său, dar cel mai mare rău i l-a făcut, nu semnalîndu-i greşelile dese, ci — înlocuindu-1. Cantemir, îmbrăţişînd cu ochiul desvoltarea puterii osmane de la cei d’intăiu Sultani patriarcliali, emiri ai barbarilor din Asia Mică, pănă la strălucirea imperială a tronului lui Mohammed Cuceritorul, încunjurat de trupele sale învingătoare şi de re-presintanţii culturii arabe şi greceşti; de la acesta la Soliman cel Mare, aşezătorul de graniţi, împărţitorul de coroane, învingătorul mărilor, dătătorul de legi, Califul; de la Soliman la Murad epilepticul, «fiul de Evreică», pe care soldaţii săi îl caută în zădar în fruntea oştirilor, care nu mai pot învinge; de la acesta la Murad al IV-lea, sîngerosul beţiv, pe care-1 urmăreşte stafia gloriei, care nu se mai poate întoarce, —pentru a ajunge, în sfîrşit, la umbrele împărăteşti de la sfîrşitul secolului al XVII-lea, — Mustafă fugind pe şesurile Tisei, înnaintea catane-lor lui Eugeniu de Savoia; — străbătînd toată această simplicitate robustă, această vitejie învingătoare, această bogăţie putredă, a crezut că deosebeşte în vicisitudinile Casei lui Osman o perioadă de creştere şi una de scădere, — aceasta din urmă prea înceată, cum ştim, pentru norocul lui Dimitrie-Vodă. Dar vremea cînd fixează el schimbarea norocului, e greşită. După ce a povestit campania contra Polonilor, în 1672 — aşa de târziu! —, Cantemir încheie cu aceste cuvinte partea întăiu a operei sale: «toate aceste fapte, petrecute în această mare DIMITRIE CANTEMIR 389 împărăţie, văzute şi de noi înşine, scrise chiar de istoricii turci, le vom povesti în a doua parte a istoriei noastre cu aceiaşi credinţă şi cu chiar cuvintele acelor istoriografi turci, precum am făcut şi în partea d’intăiu1»- Nu, decăderea turcească — aşa e întitulată partea a doua a «Istoriei» — n’a început la 1672, şi nu resistenţa lungă a Polonilor, nu talentele militare ale Hatmanului şi regelui Ioan Sobieski, si nici norocul împăratului creştin din Viena şi geniul militar al principelui de Savoia n’au produs această decădere. Ea era mult mai veche. Soliman cucerise încă; Selim menţinuse; Murad şi succesorii săi începură a pierde. Sultani insignificanţi sau imorali stăpî-niau un popor, care trecea subit de la vînjoasa bărbăţie la mo-leşirea senilă. Aurul Europei învinse pierduse pe asprii soldaţi ai stepelor asiatice. Cînd, la sfîrşitul secolului al XVI-lea, liga creştină se organisâ, semnele slăbiciunii se arătară, boala deveni visibilă. Imaginaţii romantice de sultani tineri puteau dori timpurile de expansiune, dar nu era în puterea lor să le reînnoiască. O familie excepţională, a Chiupruliilor, o dinastie de Mari-Viziri, putu să deie un moment ilusia învierii Osmanilor, dar era numai o ilusie. Cînd ei dispărură, nu se ivi nimic nou în viaţa Statului turcesc, ci numai, piedeca fiind înlăturată, decăderea urma cursul său moral. Decăderea aceasta începuse cu aproape un secol în urmă, şi am contribuit şi noi la dînsa prin straşnicele lovituri de sabie ale lui Mihai Viteazul. Întorcîndu-ne la valoarea istorică a cărţii lui Cantemir, ea e de la 1650-70 înnainte superioară. De aici ea poate fi întrebuinţată cu folos, dacă nu cu siguranţă. Datele mai sînt încă greşite, confusii tot se mai întîmpină, dar confusiile din amintirea lui Cantemir nu se pot asămăna cu acelea pe care le acumulase pentru timpurile vechi istoriografia turcească. Pe alocurea, Dimitrie complectează amintirile sale prin întrebuinţarea izvoarelor creştine, ca Delacroix şi Garzoni2. Cît despre izvorul său 1 P. 409. 2 Cantemir întrebuinţează din Delacroix Memoriile (v. Iorga, Acte şi fragm., I, pp. 82-8 ; II, pp. 734-8), precum şi «Comentariile despre biserica orientală» (p. 395, nota 7). Pe Garzoni-1 citează pentru Istoria delta republica di Venezia nel tempo della Sacra Legay Veneţia, 1705. 390 EPOCA LUI CANTEMIR otoman, scriitorul nu pare să se fi lepădat de dînsul, dar pare sigur că el dă de la dînsul cel puţin cît împrumută de la călăuzul turc. Şi aceasta fără a vorbi de note. Dacă şi notele la partea în-tăiu, cu ştirile multe şi variate ce cuprind asupra istoriei, moravurilor, culturii orientale din timpul său, formau un repertoriu preţios de informaţii, — cu atît mai mult pentru partea din urmă, în care asemenea notiţe nu se întîlnesc numai digresiv şi sporadic, ci formează raţiunea de a fi a notelor, le ocupă în întregime. Fără folosirea şi a acestor note, istoria turcească în secolul al XVII-lea nu se poate scrie. Ele sînt de multe ori exacte, cum am avut prilej să constatăm aici chiar, dar, ca ori ce lucrare a lui Cantemir, ele trebuie utilisate cu prudenţă. Să vedem acum în ce chip se reflectează, în această istorie a lumii turceşti, istoria Romînilor. Izvoarele lui Cantemir erau puţine. Pentru Moldova, «analele» 1, pe care le face însă a spune, la 1538, cînd le citează, altceva decît ceia ce cuprind 2 3. Cît pentru istoria munteană, el nu cunoştea încă aşa zisul Anonim sau Stoica Ludescu, şi ştia numai din zvon despre existenţa lui si a unei cronici oficiale a Domniei Brîncoveanului. «Pănă pe timpii lui Şerb an Cantacu-zino», scrie Cantemir, «Ţara-Romănească n’a avut nici istorici, nici însemnări sau monumente genealogice.» Iar aiurea: «Ştiu , prea bine că este o carte întreagă şi foarte voluminoasă, în care se cuprinde viaţa şi spiţa neamului său, scrise din porunca lui de unii învăţaţi, pe cari-î plătea bine. Dar nu ştiu dacă această carte se mai păstrează undeva sau aîî prădat-o barbarii, dimpreună cu celelalte lucruri ale sale» 53, Şi aici tot ceia ce precede timpul în care a trăit autorul nu poate folosi la nimic. Nu se spune nimic nou, iar lucrurile cunoscute, expuse pe scurt, sînt de nerecunoscut une ori, atît de mult. le-a schimbat compilatorul. Asa, luptele lui Ştefan-cel-Mare cu Turcii sînt strămutate cu candoare, — probabil după «iz-vodul turcesc», pe care nu-şî dă osteneala să-l îndrepte,— supt 1 V. mai sus, p. 280 şi urm. 2 P- 295. nota 88 ; Cf. p. 272, nota 37. 3 P. 624, nota 34. 391 dimitrie cantemir Baiazid Fulgerul, cu trei sferturi de secol în urmă Dumbrava Roşie o caută la Cotnari1 2 3, greşeală pe care o va repeta Cantemir şi în «Descrierea Moldovei». Elemente din biografia lui Ion-Yodă cel Cumplit se amestecă în luptele străbunului 8. Din tradiţia orală, culege, ca şi Neculcea, fabula Cetăţii Neamţului, pe care o presintă cu înfrumuseţări4. Mai departe găsim ceva despre tributul Moldovei5. In privinţa misiunei lui Tăutula Poartă, el reproduce o anecdotă, auzită, nu cetită6. El preface într’un discurs sfaturile lui Ştefan murind către fiul său Bogdan7 şi face să urmeze o scurtă notiţă despre Moldova s. Şi aici ca şi în Descripţie, el atribuie lui Aron-Vodă vinovăţia pierderii Tighi-nei 9 10 11, care fusese ocupată de Turci încă din 1538 şi pe care, din potrivă, Aron o asedie. El admite că Bogdan Orbul însuşi s’ar fi presintat înnaintea Sultanului10. înnainte de Descripţie, Cantemir dă aici clausa tratatelor cu Poarta care cuprinde tributul şi urmăreşte creşterea lui supt Petru Rareş, care, — amănunt adevărat, — s’a îndatorit şi să se presinte la Poartă la căte trei ani, şi supt Ştefâniţă —, pănă ajunge la suma de 60.000 de galbeni şi 24.000 alţii pentru felurite daruri n. El crede că cxcm. 3 Pp. 628-30. 4 P. 54. 5 P. 653. 3 Ibid. 7 P. 654. 8 V. mai sus, pp. 304—5. 398 EPOCA LUI CANTEMIR şi fapte de care biograful nu ţine samă, de şi istoricul le notase. Greşeli sînt făcute în cartea de pe la 1718, care nu se aflau în aceia care o precedase, dar aceasta are rătăciri mult mai mari care sînt îndreptate în cealaltă. Dacă n’au fost îndreptate şi cele ce rămîn, dacă biografia n’a cuprins tot ce ştia autorul ei asupra carierii lui Constantin Cantemir, aceasta se datoreşte numai felului de lucru al lui Dimitrie sau distracţiei sale. 0 revisie, — căci avem a face, în biografie, cu un fragment —, ar fi înlăturat poate aceste neajunsuri. Ştirile relative la viaţa lui Dimitrie Cantemir după moartea tatălui său au fost semnalate şi utilisate mai sus. Pentru istoria noastră, mai este de interes numirea lui Dimitrie ca Domn şi politica sa în Moldova, aşa cum îi place lui să ni le arate în opera sa. Cum au fost lucrurile în adevăr, de ce a fost numit Cantemir şi de ce a trădat, putem cunoaşte foarte bine, din numeroasele .şi variatele izvoare ce ni stau la disposiţie. Nicolae Mavrocordat fusese numit de Turci pentru a avea, în împrejurări grele, un om cu totul sigur în Moldova, un credincios mai presus de ori-ce bănuială. Şi aşa se şi dovedi fiul Exaporitului. Dar, un războiu cu Ruşii devenind din ce în ce mai probabil. Mavrocordat nu mai păru suficient pentru misiunea nouă a unui Domn moldovean. Trebuia, în momentul importantului conflict militar, un războinic. Nicolae-Vodă însă era un învăţat calemgiu, şi atîta. Trebuia un om de ţară, care să-şi aibă partida sa în Moldova şi să ştie a cîştiga şi pe celelalte. Nicolae-Vodă însă era un Grec, un Grec care nu se deprinsese încă în noua sa situaţie. începuse stăpînirea sa pedepsind aspru pe aceia cari. nădăjduind, după căderea lui Mihai Racoviţă, întoarcerea lui An-tioh-Vodă, îşi arătase bucuria insultînd o oare-care persoană grecească, scumpă inimii noului oblăduitor. îşi permisese a închide boieri, a-i bate: Iordaclii Ruset, Ilie Cantacuzino, Vornicul Sturza făcuse cunoştinţă cu închisoarea, şi cel d’intăiu lîn-cezia încă într’însa. O mare mişcare de emigraţie se produse după cîte-va luni de la instalarea lui Mavrocordat: la Unguri trecură Lupu Costachi, nepotul său Constantin, care ţinea pe fata lui Iordachi, Ilie Catargiu, Manolachi Ruset, Dimitrie Ra- dimitrie cantemir 399 coviţă, iar la Poloni Pavel Zmucilă, Luca Vistier ui, Pavel Rugină, Ilie Abăza, Dediul Spătarul, Mitreştii şi feciorii lui Ior-dachih Cronica lui Greceanu, care vorbeşte de «mulţimea de Greci ţarigrădeani», cu care venise Mavrocordat,—unul dintre aceştia, Chiriţă Hurmuzachi, Vameş-Mareş, aduse şi salutările noului principe la Bucureşti —, aceiaşi cronică, se plînge, în numele lui Brîncoveanu, de «nu puţinele tiranii şi năpăstuiri spre săracii boieri pămînteanî şi altă sărăcime», pe care le săvîrşia vecinul1 2. Regele Suediei nu era mai mulţămit decît duşmanul său Brîncoveanu de purtarea lui Nicolae, care i se părea probabil prea moale 3. Ceia ce răpuse însă Domnia lui Nicolae fu alt ceva. Vizir era în 1710 Numan Chiupruli, care, de şi căuta să satisfacă dorinţele de acţiune politică energică ale Sultanului 4, era în fond un prieten al păcii. Pentru aceasta-şi pierdu situaţia şi fu înlocuit prin Baltagi Mehemed, omul războiului. O schimbare generală trebuia să se facă odată cu aceasta şi apoi oştirile împărăteşti să pornească. Intre nesigurii pe cari-i condamna noua direcţie, erau Domnul Moldovei, Brîncoveanu al Munteniei, despre prinderea căruia în Tîrgovişte, după un asediu formal, se vorbia la Bender, încă din 1709 5 6 ; Iusuf, serascherul de Bender, Reis-Efendi şi Dragomanul Ienachi Mavrocordat °. ^ Baltagi era un prieten al Cantemireştilor, şi am văzut că odată Antioh-Vodă i-a datorit tronul7. Pe urmă, cu scopul de a se sfătui cu dînsul pentru războiu, Hanul, Devlet-Ghiraî, un mare duşman al Muscalilor, fu chemat la Poartă. Aici capu-chehaiaua sa, un intim al principelui Dimitrie, îl recomanda pe acesta ca agentul cel mai potrivit, în Moldova, al politicei nouă. Era tînăr, ager, fiu al unui excelent soldat, al unui tributar model; uria, în sfîrşit, de moarte pe Brîncoveanu. Pe acesta-1 săpau acum oamenii influenţi la Poartă, destăi- 1 N. Oostin, p. 85; Neculce, p. 297. 2 Ms. Academiei. 3 S’a putut vorbi la Constantinopol într’un moment dat de părtenirea lui pentru Muscali. Hurmuzaki, IX p. 450, no dcxxii. 4 Hurmuzaki, Fragmente, III, pp. 51-2. 5 Hurmuzaki, Stipl. I1, p. 371. 6 Ibid,, p. 394, no dlxxvvii ; IX l, p. 450, no dcxxiii. 7 V. p. 377. 400 EPOCA LUI CANTEM1R nuind legăturile lui cu Ţarul: ast-fel agentul principelui Râ-koczy, pretendentul ardelean, şi acel Mazepa, pe care cronicarul Brîncoveanului îl califică de «apostatul şi hicleanul»1. Scoaterea lui din Scaun fu hotărîtă şi, între altele, şi pentru aceasta Domnia se acorda fără nici o plată lui beizadea Dumitraşco, «cu ne voinţa Hanului» 2, căruia-i giuruise şi «cîteva mii de galbeni» 3. Dar ceia ce nu i se pretinsese de odată4 i se ceru pe rînd : pentru pod, pentru provisii, pentru iernarea Suedesilor lui Ca-rol al XH-lea. Bani nu erau, şi timpul pentru a-i strînge lipsia, — ştim că Dimitrie-Vodă a plătit pe urmă cu bani ruseşti oastea ce adunase în jurul său. Prinderea lui Brîncoveanu fusese amînată pănă ce acesta va răspunde contribuţia sa pentru expediţie5, şi Domnul muntean, care ştia tot, nu se grăbia să termine plata. Plătind încet, el pîria des, — ni spune Dimitrie, în «Evenimente»,—pe acela care venise să facă execuţia asupra persoanei sale. Acesta se temu pentru situaţia sa proprie, şi aceste motive îl făcură îndrăzneţ în sentimentele de simpatie, pe care, ca toţi creştinii răsăriteni de pe acea vreme — Sîrbii, Muntenii lui Brîncoveanu —, le avea pentru Muscali. Căpitanul Pricopie încă în iarnă6, apoi Vistiernicul Ştefan Luca în primăvară merseră la Ţar şi încheiară legăturile ce se dădură la iveală în Maiu 17117. Mai târziu Cantemir a dat toată vina răscoalei, toată răspunderea trădării sale pe Brîncoveanu, pe «Iuda Brîncoveanu» al Ruşilor. Deocamdată, în 1716, el presintă ast-fel această importantă parte a vieţii lui: Mazepa, spune el — am văzut că afirmaţia aceasta e întărită de Greceanu — pîrîse pe Domnul muntean. Pentru a-1 scoate, e numit fără voie8, fără plată şi cu onoruri extraordinare, — îmbrăcîndu-1 cu caftanul cel mare: chilat, «din cause particulare, 1 Ms. Academiei. Pentru pîrile, circumstanţiate, ale lui Talaba, v. Hur-muzaki, Supl. I1, pp. 391-3. 2 Cuvintele sînt ale lui Greoeami. întocmai aşa spun N. Ccstin, p. 89 ; Neculce, p. 300. 3 Neculce, l. c. 4 Numirea s’a făcut la 25 Novembre st. n. 1710. 5 Lucrul ni e destăinuit de Neculcea. 6 N. Costin, p. 92. 7 Neculcea, p. 306; Mustea, p. 44. Cf. Bogdan-Duică, 1. c. 8 Ist. imp. otoman, p. 141, nota 22. DTAIITRIE CANTEMIR 401 ce nu se pot da in vileag» 1 —, promiţîndu-i-se Domnia pe viată, — în privinţa căreia glumeşte însă tot el aiurea —, şi scutirea de tribut. Dar Chehaia Vizirului îi trimise, îndată după sosirea lui la Iaşi, ordine pentru darul de întronare, pentru cheltuielile de războiţi, pentru mergerea la Tighinea. Ce putea face un om atît de desilusionat? Trădă. Solia la Ţar, sosirea acestuia în Moldova sînt expuse pe scurt. Foametea din armata lui Petru e pusă în socoteala lui Brînco-veanu, fireşte. Războiul începe, şi autorul se laudă că a resistat timp de trei ceasuri atacului a 60.000 de cavalerişti turco-tatarî, cu toate că în Neculcea activitatea desfăşurată de Domn la Stă-nileşti nu pare a fi lăsat amintiri eroice. Cartea se mîntuie, în fine, cu o protestare meritată de recunoştinţă către Ţarul ocrotitor, în care Dimitrie văzuse odinioară Mîntuitorul neamului său. Desilusia ar fi fost şi mai mare pentru dînsul dacă, — şi norocul nostru a făcut să nu fie aşa, — dacă Ţarul ar fi învins 1 P. ‘229, nota 88. 2 Am vorbit de traducerea francesă şi de cea englesă. Traducerea germană s’a tipărit Ja Hamburg în 1745, supt supraveghiarea orientalistului Meninski, al cărui Tesaur era cunoscut lui Cantemir (Thesaurus lingaarum orientalium, Wiennae Austriac, 1680, 3 voi.). A fost plănuită de către Petru cel Mare, pe cînd Cantemir trăia încă, la 1721, o ediţie rusească, de Dimitrie Grozin (v. Tocilescu, Raport, p. 61 şi nota 2). Pentru mss., Tocilescu, Raport, pp. 60-1 (originalul latin, păstrat la Museul asiatic), 55, 57 (traducerea italiană, de principele Antioh ; la Archivele din Moscova). Academia Ro-mînă, hotărîndu-se a cuprinde scrierea în ediţia Operelor lui Dimitrie Cantemir, ar fi trebuit să dea, în sfîrşit, o ediţie a textului original. în loc de aceasta, a găsit mai bine, grăbindu-se, a însărcina pe Iosif Hodoş să o traducă în romaneasca specială a epocei, după ediţia germană, cred. Traducerea romînă, fără prefaţă, dar cu o bună tablă alfabetică, a ieşit în două volume, cu o singură numerotaţie, la Bucureşti, în anii 1876 şi 1878. — D. Tocilescu a găsit, în misiunea sa, «probele profesorului Bayer, cum trebue să se tipărească Istoria imperiului otoman scrisă latineşte de Dimitrie Cantemir» {Raport, p. 61, nota 1). Observăm că Hodoş făgăduieşte cetitorilor săi un plan al Constantinopoleî adaos la ediţia englesă (p.366, nota*). E probabil — Hodoş însă nu l-a dat — acel care a, fost gravat de Zubov (Tocilescu, Raport, p. 62), după desemnul lui Dimitrie; el va fi fost comunicat lui Tvndal de Antioh, care-i pusese la disposiţie şi originalul latin al «Istoriei». Nu ştiu dacă ms. din Museul asiatic cuprinde chipurile Sultanilor, pe care Cantemir le alipise la ms. său original sau avea de gînd să le alipească. Căci vorbeşte întrTm loc (p. 258, nota 1) de portretul lui Solimah Magnificul, «ce se vede aci în fruntea descripţiuniî vieţii sale»-Poate, în fine, că, dacă ar fi trăit să-şi publice singur cartea, el ar fi pus 26 402 EPOCA LUI CANTEMIR Şi, pentru a termina cu aceste studii ale autorului nostru, nu credem să fi scris vreodată un tratat deosebit intitulat «de stătu politico aulae otlimanicae» sau «Istoria Mohamedanilor din vremea mincinosului prooroc Mohammed pănă la primul împărat al Turciei * l 2». Scrierea latinească, începută la Constantinopol si terminată la St.-Peterburg în 1716»-, e «Istoria imperiului otoman», începută la Constantinopol şi terminată în 1716 după părerea, greşită în parte, a lui Antioli 3 Dacă a scris Cantemir vre odată Istoria Islamismului pănă la Turci, aceasta nu poate avea nimic comun cu tratatul «de stătu politico aulae othma-nicae», pe care-1 menţionează biografia latină a lui Dimitrie 4. precum cealaltă e pomenită de Tyndal. în principiu nu era imposibil ca aceste scrieri să fi existat; în fapt, ele nu erau citate nicăiri în operele lui Cantemir, nici în acele pe care le ştim scrise în ultimul an al vieţii sale, de şi prilejul de a le cita se oferia la traducerea latină comentată a Coranului5, iar starea politică a Porţii în raportul către Ţar. Totuşi cartea a existat. Scriind pe la 1714 unui corespondent din străinătate, principele exilat menţionează lucrările ce făcuse pănă atunci: vechiul labirint de erudiţie teologică al Divanului. Synopsis historiae turcicae, la care lucrează şi căreia i-a dat numele de «Incrementum aulae othomanicae» — prima parte din Istoria imperiului otoman6 7, o schiţă românească a tratatului său despre Istoria Romînilor de la Traian încoaceT. La urmă el po- oate «Adnotaţiunile» la o parte, pe cînd în ediţiile ce avem ele se află. împărţite la sfîrşitul capitolelor sau în josul paginelor. 1 Tocilescu, Raport, p. 63. 2 E dată ca pierdută pe Marea Caspică, în 1721, adecă 1722. 3 V. mai sus, pp. 381-2. 4 v. P. 4. 5 Vezi, pentru această din urmă carte, apărută în traducere rusească la Petersburg, în 1722, Ovidiu Densuşianu, în Rev. critAit., II, p. 63 şi urm. Se ştie că Dimitrie Cantemir a scris şi o explicaţie a Catechismului, în 1720: «Loca obscura in catechisi, quae ab anonymo auctore slavenoidîomate editaet Pervoe ucenie otrocomu intitulata est». V. Raportul, adese ori citat al d-luî Tocilescu, p. 57. 6 «Brevi spero, Deo concedente, finiri.» 7 «De origine nostrae gentis, de colonis videlicet a Traiano, Romano-rum imperatore, in Dacia locatis vernacula lingua apud nos libellus extat, qui, tempore oportuno, in sermonem latinum translatus, eius exemplar non negabitur.» O altă scrisoare fără dată şi adresă, a lui Cantemir, în Apendicele nostru. dimitkje cantemir 403 meneşte şi această carte: «Iar, despre judecăţile, obiceiurile, rînduielile de Curte, credinţile, rîndul oştirilor turceşti, precum şi despre numărul paşalîcurilor şi despre dregători, am o mică scriere, în concept. Dar, pentru că are nevoie de o mai sîrgui-toare îndreptare şi poleire, trebuie un timp mai potrivit» 1. ^ O cronică povesteşte, o geografie constată şi explică. Cea d’in-tîiu se scrie aproape de la sine, cea de-a doua cere aptitudini ştiinţifice, cunoştinţi serioase şi de multe feluri de la acel care o întreprinde. în Moldova şi Ţara-Romănească, erau mulţi boieri în secolul al XVIII-lea cari puteau notă în leatopiseţe evenimentele pe măsură ce se desfăceau din nesfîrşirea timpului; erau puţini însă cari să fie în stare a face o operă de ştiinţă, chiar după frecventarea şcolilor europene din Polonia şi Italia, chiar după invasia preceptorilor greci, cari erau mai mult decît nişte comentatori şi nişte pedagogi. Se puteau face trei feluri de opere geografice: geografii generale, pentru boierime sau pentru şcolile superioare, descrieri geografice supt formă de călătorii, descrieri geografice ale ţerii. Pănă tîrziu şcolile nu simţiră nevoia studiilor de geografie ; publicul boieresc nu se interesă nici odată pentru dînsele, cum am văzut că nu se interesa nici de istoria Statelor vecine, — cu toate că de la un timp cetia jurnale europene. Călătorii nu se făcură decît pe la sfîrşitul veacului, — dacă esceptăm atît de interesanta şi neaşteptata călătorie la Veneţia şi «Baduva» a studentului din 166J-8 Constantin Stolnicul Cantacuzino. Ăm descoperit-o în cursul tipăririi cărţii acesteia şi o publicăm în Operele literare ale lu% Constantin Stolnicul Cantacuzino. Dar despre acestea vom vorbi mai departe, operele fiind, cum am spus, de o dată tîrzie. La ce se putea cineva aştepta mai puţin însă decît la descrierea pămîntuluî patriei şi locuitorilor ei ? Cronica se scria, \ «Caeterum,de Turearum iurisdictionibus,moribuspalatii, institutionibus, dogmatibus exercituumque ordinibus, necnon de bassalatuum numero et officialibus, extat quidem apud me primipilari calamo designatum opus-culum. Attamen, cum sit diligentiori mânu corrigendum atque poliendum, necessario opportunius tempus desider^t.» Scrisoarea in Neuer Biicher-Saal der gelehHen Welt, Leipzig, 1714, IV, p. 3778 ; reprodusă de Ovidiu Densu-şianu, în Rer, crit.-lit., II, p. 65 şi urm. 404 EPOCA LUI CANTEMIR fiind-că evenimente rare sau importante se desluşiau din viaţa de toate zilele. Această viaţă se părea prea naturală tuturora, pentru a li studiată, lămurită; ea se părea prea cunoscută, viaţa şi mediul cosmic în care se petrecea, pentru ca vre-un cărturar, invalid al politicii, să creadă necesar a o descrie. Cine nu ştia, dintre aceia cari trebuiau să le ştie, hotarele principatelor, munţii, apele, ţinuturile, oraşele; cine nu ştia clasele societăţii, drepturile lor, relaţiile lor; pentru cine putea să fie nouă expunerea superstiţiilor, enumerarea operelor literare, ce se puteau număra pe degete, desfăşurarea pompelor şi alaiurilor, care dădeau o atît de mare strălucire unei vieţi politice de supunere şi umilinţă ? Şi, pe urmă, cine era capabil să dea un interes acestui subiect, ce nu era nou, prin explicaţia originilor, prin stabilirea legăturilor, prin desfacerea şi înlănţuirea ideilor, prin orînduirea ştiinţifică şi frumuseţa deosebită a forfriei? ^ Avem totuşi două descrieri ale principatelor în secolul al XVIII-lea, scrise amîndouă înnainte de timpul cînd pentru publicul european «vel săcretari», Curteni străini ai Fanarioţilor, doftori domneşti sau boiereşti, consuli se apucară să înfăţişeze geografia ţerilor dunărene şi istoria lor, unii în monumente ştiinţifice solide şi de o alcătuire superioară. Unul dintre aceşti «geografi romînî» e Moldovean; cellalt a scris în Ţara-Romănească. îi despart mai puţin de două decenii, şi acel de-al doilea n’a cunoscut opera celui d’intăiu. Opera Moldoveanului e aproape terminată, cealaltă o avem numai în planul său şi în schiţarea cîtorva capitole. Una era destinată unui larg şi învăţat public străin, cea de-a doua cetitorilor din ţară. Una era bine cunoscută; a doua e semnalată şi publicată aici pentru prima oară. Voim să vorbim de «Descriptio Moldaviae» a lui Dimitrie Can-teinir si de Descrierea Terii-Romănesti de un Anonim, care scrie supt Constantin Mavrocordat şi trebuie să fie deci cercetat mai departe. Nu se poate zice că cel d’intăiu a avut un .predecesor. Nici Miron Costin, nici învăţatul lui fiu nu simţise nevoia să întovărăşească de consideraţii geografice cercetările lor de istorie, archeologie şi etnografie. Totuşi întîmplarea a făcut'ca un început în această direcţie, început care nu formă o carte şi nu era destinat publicităţii, să fie scris şi să ni se păstreze. dimitrie cantemir 405 Generalul comite de Marsigli pregătia o monumentală descriere, supt toate raporturile, a cursului Dunării şi regiunilor pe care le udă fluviul. Pentru ţerile noastre, el n’avea izvoare scrise. Cunoştea însă din călătoriile sale în Muntenia, în 1690 şi 1691, pe eruditul , şi isteţul boier Constantin Cantacuzino, Mentorul lui Brîncoveanu. pe care-1 crease. I se adresa deciprin-tr’o scrisoare/întovărăşită de o listă de nedumeriri şi întrebări. Răspunsul Stolnicului e datat din 4 Mart 1694. E însemnat une ori pe marginea textului supus de Marsigli cercetării şi îndreptării lui, alte ori urmează acest text. Se dau scurte lămuriri despre originea terilor, despre ape, organisarea politică şi eclesiastică, şi se adaug şi liste de Domni din amîndouă principatele. Fireşte că răspunsurile ca şi întrebările, îndreptările ca şi textul îndreptat, sînt scrise în italieneşte. Dacă există deci un predecesor pentru Cantemir, pe terenul geografic, ar fi acelaşi boier muntean care l-a precedat şi în studiul originilor, dar ale cărui studii nu au fost cunoscute principelui moldovean* 1 2. Ştim din alt capitol după ce îndemn a scris acesta din urmă. De şi nu ni-o spune în «Descriptio», răspundea unei invitaţii a Academiei din Berlin, al cărei membru fusese ales încă din 1714 -. Am văzut aiurea că între scrierea acestei cărţi ♦şi între compunerea părţii d’intăiu din «Hronic» au trecut vre-un an, iar doi între terminarea «Descripţiei» şi începerea părţii a doua din opera istorică. Am arătat acolo că. «Hronicul» a trebuit să fie început cel mai târziu în 1718.. Prin urmare, Descrierea a fost alcătuită cam în 1716. şi am arătat aiurească începutul redacţiei se poate fixă către toamna acestui an, imediat după terminarea «Istoriei imperiului otoman» 3. Cercetarea lucrării întăreşte această părere căpătată pe altă cale. Hotinul e arătat în mai multe locuri 4, ca găsindu-se în mîna Turcilor, şi ocupaţia nu se înfăţişează ca un eveniment de ieri, de alaltăieri. Acestei ocupaţii îi dă Cantemir data greşită de 1712, dar e cunoscut că ea s’a făcut în vara anului 1713. Pe ţ- ■ 1 An. Ac. Rom., XXI, p. 69 şi urm.; Operele Im C. Cantacuzino,, 2 Diploma e din 11 Iulie. Prefaţa lui Papiu la «Descriptio», p vi. 3 V. mai sus, p. 294. 4 Pp. 7, 16, 26. \ : 406 EPOCA LUI CANTEMIR urmă, ni se spune că Domn în Moldova era Mihai Racoviţă, si acesta înlocui la Iaşi pe Nicolae Mavrocordat, strămutat în Ţara-Romănească, la 1716 x. In sfîrşit, Ioan Comnen, mort în 1719, trăieşte încă şi e archiepiscop de Silistra *1 2, unde fu numit după 1710 3. E de însemnat şi aceia că se întrebuinţează Introducerea la cronici a lui Nicolae Costin 4. Izvoarele întrebuinţate sînt, natural, în prima linie amintirile autorului, care-şî cunoştea ţara din timpul celei d’intăiu tinereţe mai ales. Apoi el citează, pentru partea politică, cronicile moldoveneşti: «annales patrii», şi chiar documente: <,principum diplomata», «scrinia publica» 5, din care culege, d. ex., numele de Ştefan Tomşevicî al lui Ştefan Tomşa alll-lea6; precum şi notiţe despre ceremonial 7. Dintre străini, întrebuinţează cronicari poloni : Sarnicki, Orzecliowski, pe Leunclavius şi Bonfiniu. Şi aici Cantemir dă dovadă de un spirit ştiinţific deosebit şi, ţiind în samă pregătirea ce primise, — lecţiile unui doftor cretan călugărit —, de mirare chiar. Prin geografie el nu înţelege numai descrierea solului, ci şi a locuitorilor, şi aceasta din toate punctele de vedere, din punctul de vedere al etnografiei, al vieţii culturale, al vieţii politice, al desvoltării istorice. Pretutindeni afirmaţiile sînt întovărăşite de lămuriri, luminate de precedente sau de ipotese. Ni se dă o parte întăiu pur geografică — am zice de geografie fisică — şi o a doua care tratează geografia politică a principatului. în cea d’intăiu se determină situaţia, întinderea, munţii, apele, regiunile, oraşele, producţiile. în a doua se tratează despre originea principatului, despre stemă, despre şirul Domnilor, ceremoniile de întronare, confirmare şi mazilie, expuse în chip istoric, pe cît permiteau izvoarele, despre ceremoniile Curţii, despre boieri, despre judecăţi, despre negustorime şi ţerani, despre religie şi cult, despre limbă şi literatură. Era cel mai larg plan ce se putea concepe, şi el a fost înde^ 1 P. 47. 2 NsosXX. 87 şi An. Ac. Rom., XXI, p. 258. în 1728, întîlnim pe văduva luî, Zamfira; ibid., p. 260, nota 1. 2 Ed. Erbiceanu, p. 96 şi urm. 3 P. 97. 424 EPOCA LUI CANTEMIR tra lor. Apoi îşi expunea viaţa întreagă, cîtă o petrecuse în Ţara-Romănească: «Eu aici în ţară n’am venit de voea mea, nici de vre-o sărăcie sau lipsă, nici mănăstirea Sneagovului nu 0 am luat-o cu de-a sila; iară ce am lucrat în şepte ani ce am fost acolo — nu atîta din venitul casei, cît din sudorile feaţeî mele — lucrurile acealea mărturisesc la toţi şi, măcar că Măria Ta nu pohtiaî să es de acolo, iar cine au fost pricinuitorii eşirii meale vor da seamă înnaintea lui Dumnezeu. Dar încailea am ieşit cu cinste şi nimenea nu mi-au luat seama, căci se vedea că am făcut şi am adaos, iar n’am stricat, iar nici datorie am lăsat». Nici n’a visat de episcopia Rîmnicului, dar, chemat, s’a supus Domnului şi a lucrat ce ştiu toţi, timp de «trei ani fără două luni». Şi n’a ieşit nici de acolo cu voie. «Eram odihnit cu atîta şi-mi ajungea din destul necazurile ce petreceam... Mitropolia n’am luat-o cu sila», urmează el, «nici cu mite, nici cu rugăciuni», ci Dumnezeu i-a poruncit s’o ieie, prin gura Domnului şi, ca şi aiurea, a cătat şi aici să înmulţească talantul ce 1 se încredinţase. Pîrîşiî şi-î cunoaşte, şi nu se 'miră de pîra zavistnicilor cari caută să strice la bătrîneţă numele cel bun al Domnului. Dacă ar discuta făţiş cu dînşii, li-ar răspinge uşor bîrfelile, fără a grăi de rău pe cineva, cum nici se cade unui arhiereu, căci în toate cele «douăzeci şi patru de capete» născocite în potriva lui, nu este adevăr A. Paretisis formală nu poate faco, căci şi-a luat îndatoriri primind cîrja, şi «Dumnezeu nu glumiaşte», dar se va retrage în tăcere, «ca să nu socoteşti că-ţi stăm împotrivă». Dar întreabă, e drept a i se face aşa la bătrîneţe? Nu tăgăduieşte că Mitropolia e datoare, dar el ştie că n’a îngrijit de dînsa alt-fel de-cît cum s’ar fi îngrijit de casa lui, «iară nu ca un năimit, carele junghe şi strică». Şi cine nu e dator oare, «din cîţi ne fiarbem într’această ticăloasă de ţară? Că, întăiu, şi pe Măria Ta te auz totdeauna zicînd cum că iaste datoare ţara cu două sute, şi mai mult, de pungi. Oare acea datorie Măria Ta o faci, au întîmplările vremei ? Adevărat, întîmplările vreamei!» Se mai spune «şi aceasta cum că sînt strein şi nu s’au cuvenit să fiu 1 1 Se menţionează, între acei ce le ştiu şi le desaprobă, şi Mitropolitul de Adrianopol: «Adrianul». LITERATURA RELIGIOASĂ 425 eu Mitropolit! în Hristos sîntem toţi una; şi apoi n’am fost numai eu episcop şi Mitropolit strein în Ţeara-Romînească, ci au fost şi alţii mulţi, precum să văd în condice şi precum se politiciaste în toată besearica, precum au stătut şi alţi Domni de ţeară si streini, ca şi în toată lumea, — că Dumnezeu au făcut lumea slobodă pentru toţi1». Antim mîntuie amintind Domnului că strămutarea unui archiereu e un lucru grav, «ci fie după cum pohteştî, şi Dumnezeul păcii să fie cu Măria Ta» 2. Ca răspuns la această frumoasă apărare, care cuprinde pagini din cele mai mişcătoare din cîte ni le-a lăsat trecutul şi se ridică la mari înnălţimî de demnitate sigură, i se dădu voie, după cincisprezece zile, a vorbi din nou. în acest timp se găsise întrebuinţarea a trei din pungile pe care i le puneau în samă duşmanii. Antim roagă pe Domn a se interesa de soarta celorlalte patru şi o va descoperi. Deie-î o adeverinţă pentru toate, şi atunci, pentru a se pune capăt «scandalilor», va face paretisis. «Şi aşa vei fi şi Măria Ta fără păcat şi eu mulţămit şi odihnit.» Alt-fel, se va face un păcat, cum .s’a făcut cu patriarchul de Alexandria ; ieşirea lui din Scaun va fi, nu o caterisire, «ci batjocură besearicei lui Dumnezeu şi sfintelor taine». Nu se cuvine să iasă din Scaun «obidit şi cu lacrămile pe obraz». Şi nu e bine ca la cele bisericeşti Domnul să se pripească mai mult decît la cele politiceştî. «Răul», încheie el, «a face iaste lesne, iar a se desface iaste cu nevoie» 3. Cuvintele acestea călduroase aflară ascultare la Brîncoveanu, care putea fi pe acest timp, cum ni-1 zugrăveşte un agent suedes, «nesigur şi bănuitor din pricina bătrîneţelor» la care ajunsese, dar era — ni-o spune acelaşi — era «şi împăciuitor, cuminte, om de înţeles»4. Antim rămase Mitropolit pănă la căderea lui Constantin-Vodă. Şi, după aceia chiar, Ştefan Cantacuzino-1 trată cu cinste şi bună-voinţă, şi-l vedem pe Domn scutind mănăstirea făcută la Bucureşti de «prea-sfinţitul nostru întru Hristos părintele sufletescu chir Antim Ivireanul, Mitropolitul ţerei». E vorba de biserica Antim, 1 P. 102. 2 P. 103. 3 P. 106. 4 Hurmuzaki, IX1, p. 519. Scrie lui Hrisant în chestii religioase (Bis. ort., XY, p. 487 şi urm.). 426 EPOCA LUI CANTEMIR şi prin «testamentul» lui al doilea, care poartă data de 20 Iulie 1715, Mitropolitul cărturar hotăreşte că din venituri se vor plăti totdeauna şi meşterii de la două tipografii: «una grecească şi alta romînească»1. Cu Nicolae Mavrocordat însă, Antim trăi foarte rău. Neputînd să mai negocieze cu Ruşii ca în 1711, Mitropolitul se folosi de noul războiu al creştinilor contra împărăţiei turceşti în 1716, pentru a lega relaţii cu Nemţii. L-am văzut pregătind prinderea Domnului. Acesta, întorcîndu-se în Bucureşti, îl caterisi în August, iar în Septembre, după ce sosi decretul patriarchal, care-1 trata de «vrăjitor» şi «criminal», îl dădu în sama unor Turci pentru a-1 duce la locul său de exil, muntele Sinai. în cale însă, aceştia se desfăcură de bătrînul călugăr, înnecîndu-1 în apele Tungei 2. «Antim», scrie, îndreptăţind crima, succesorul său Mitrofan, «nu s’a ţinut de datoria-i arhierească, ci primise a se amesteca şi în cele politiceşti3».— S’au atribuit mai multe opere lui Antim din Ivir. D. C. Er-biceanu credea că ar putea să fie a lui o traducere din 1692 a celor două părţi din 'AixapxoXwv aamjpia, «Spăseniia» sau «Mîn-tuirea Păcătoşilor» a lui Agapie ieromonachul din Creta, şi chiar şi Minunile Precistei, cu care se mîntuie manuscriptul pe care el l-a avut la îndămînă 4. Ştim însă astăzi că atît o lucrare cît si cealaltă au fost făcute de un oare-care Cozrna, care-şi şi înseamnă numele pe alt manuscript 5 şi care a mai tradus, tot din greceşte, şi un alt Pateric sau Vieţile schivnicilor 6, colecţie din care i se părea iarăşi d-lui Erbiceanu că unele părţi ar fi scrise 1 Melhisedec,în Erbiceanu, Didachn, pp. xviii şi urm.«Testamentul» fu stricat la 1717, pentru datorii (Bis. ort., XV, p. 898 şi urm.), încă de la Iulie 1710 se scrisese în româneşte pentru Mitropolit «Slujba sfîntului Antim». V. mai departe. Cf., pentru această fundaţie a lui Antim, Dinulescu, pp. 74-8 şi urm.; Bis. ort., IX, p. 63 şi urm.; Condica sfîntă, Supliment. 2 Cf. Erbiceanu, l. c.; ms. de cronici citat de acelaşi, ibid., p. xvn; Ci-pariu, Acte şi fragmente, p. 226 ; Condica sfintă, p. 111 şi urm. însă la 4 Mart din acest an, fatal pentru dînsul, Antim obţinea de la Nicolae-Vodă întărirea priviegiului pentru mănăstirea sa; Bibi. Ac. Rom., doc. XIV/30. 3 Bis. ort., XV, pp. 397-8. 4 Prefaţa la ediţia a doua a Didachiilor. 5 Gaster, l. c., pp. 282, 284-5. 6 Ibid., p. 284. literatura religioasă 427 de Antim 1. E autorul unor versuri: «sfătuiri politice şi creştineşti», către Ştefan Cantacuzino 2. Nu e îndoială însă că, în adevăr, Antim a prelucrat slujba în româneşte a sfîntului al cărui nume îl purta. Splendidul manuscript al Bibliotecii Academiei Roinîne 3 spune într’adevăr ca această acolutie a fost redactată «de prea-sfinţitulu si de Dumnezeu trimisul Mitropolit al Ungrovlahiei chirii Anthimu, al doilea, de la Iviria; cu a căruia poruncă s’au scris» — s’a copiat adecă acest manuscript — «în Bucureşti, la leatu 7218 în luna lui Iulie». în învăţătura bisericească a sa el dădea sfaturi preoţilor, cărora li vorbeşte ast-fel: «între celelalte scîrbe ce am, de mă rănesc la inimă, iaste aceasta cea mai grea de mă întristez şi mă mîh-nesc mai mult, că văz între preoţii miei atîta prostie, atîta ne-învăţătură şi atîta nedumireală, cît cunosc că nu puteţi face vre-un ajutor sau vre-un folos ticăloasei turmei»4. Dar titlul lui de glorie sînt predicele pe care le-a ţinut ca mitropolit, Didachiile, care formează în acelaşi timp unul din cele mai măiestre monumente literare pe care ni le-a transmis secolul al XVIII-lea. Un întăiu manuscript al lor a fost descoperit de episcopul Melhisedec şi publicat, supt îngrijirea d-lui I. Bianu, de Academia Romînă. Un al doilea, autograf, cuprinzînd douăzeci şi şepte de predici, cele două apologii către Domn, analisate ceva maijsus, patru panegirice, un cuvînt despre Spovedanie şi altul despre Pocăinţă, a fost găsit pe urmă de d. C. Erbiceanu şi tipărit în 1888 5. O altă culegere, sau primul volum al celei cunoscute, a căzut în sfîrşit în mîna episcopului Melhisedec pe cînd se tipăria această din urmă ediţie. Acest volum e întovărăşit de o prefaţă, în care se spune că lucrarea e o adunătură şi o traducere şi se recomandă preuţilor şi «creştinilor» în de obşte. O cercetare a 1 L. c. 2 Traduse în Bis. ort., XIV, p. 333 şi urm. Cf. Papadopulos Kerameus, IV, pp. 92-3 (82).—în Lampros, I, p. 290, se menţionează o lucrare greacă comandată de Antim. 3 No. 406. 4 Bis. otd., XVI, p. 769 şi urm., 912 şi urm.; XVII, p. 130 şi urm., 225 şi urm. 5 Didachiile ţinute în Mitropolia din Bucureşti de Antim Ivireanul; tipărite de 0. Erbiceanu. 428 EPOCA LUI CANTEMIR acestei colecţii, care nu s’a publicat încă x, a tipărit-o Melhi-sedec, în «Analele Academiei Romîne», X 1 2. Discursuri ştia să ţie şi Dimitrie Cantemir, care li învăţase meşteşugul de la Ieremia Cacavela probabil. Un discurs a ţinut la luarea în stăpînire a Scaunului pe care-1 aşteptase atîta vreme, în 1711. Contemporanii, cari l-au auzit, îşi aduseră aminte de această cuvîntare, care nu pare să fi fost în obiceiul ţerii. «Şi aşa», scrie Nicolae Costin, şi el un om cu ritorie, «intrînd în oraş, au mers la biserica lui Sfîntul Nicolae, unde i-au cetit molifta de Domnie chir Ghedeon Mitropolitul terii, şi de acolo, mergînd la Curţile domneşti, s’au cetit fermanul împărătesc, şi, după obi-ceiu, i-au sărutat boierii mîna şi poala, ca unui Domn tînăr, în Divanul cel Mare. După acestea toate, şi Dumitraşco-Yodă au făcut voroavă singur la toţi de obşte, că era slovesnic la aceste, zicînd să fie unii către alţii întru dragoste, poftind pre cei bătrîni ca pre nişte părinţi, pre cei de vîrstăca pre nişte fraţi, pre cei mai tineri ca pre nişte fii, arătînd ce ar fi folosul unirii boiereşti, şi după aceia au îmbrăcat pe Caimacami cu caftane, mulţămindu-le de slujbă»3. In exil el a avut prilej să-şi arăte însuşirile oratorice. Numai cît discursurile nu le pronunţa el, ci făcea pe copiii săi să strălucească cu dînsele. Aşa unul din cei mai mici fii ai lui Dimitrie-Yodă, Şerban 4, ţinu la vrîsta de şepte ani, prin 1714, un panegiric latin al Ţarului 5, iar, pentru a nu rămînea mai pre jos, principele cel mai mic, care era să fie un literat rus celebru, Antioh, celebră în 1719, la vrîsta de unsprezece ani, virtuţile Sfîntului Dumitru din Salonic în greceşte 6. Am avut prilej să mai vorbim şi aiurea de discursurile ţinute de doi dintre fiii lui Brîncoveanu, Ştefan, cel mai iubitor de carte, şi Radu 7. Am spus că aceste discursuri au trebuit să fie 1 Volumul se află astăzi la Bibi. Ac. Kom., ms. 525. 2 P. 1 şi urm. 3 P. 90.' 4 Sîrghie ? 5 Tocilescu, Raport, p. 64 şi nota 3; unde se vorbeşte şi de ediţiile, ruseşti şi latineşti, ale acestui panegiric. 6 Cf. Ghenadie al Rîmniculuî, Principele Antioh Cantemir, în Revista nouă, II, p. 1; Tocilescu, Raport, p. 64, nota 3, unde se vorbeşte şi de un ms. 7 Au fost tipărite, cum s’a spus acolo—p. 49—de Antim, la anii 1701-2, cele două d’intăiuila Sf. Constantin şi la Sf. Ştefan, şi ultimul pronunţate lăSîntâ- LITERATURA RELIGIOASĂ 429 alcătuite sau temeinic refăcute de predicatorul Curţii Gheorghe^ Maiota, care a publicat însuşi şi în româneşte una din cele mai frumoase cuvîntări ale sale la «praznicele mari»* 1. Se maî pomenia, dintre cuvîntările lui Maiota, — care era un preot cretan şi răsplăti pe urmă cu duşmănia binefacerile Brîn-coveanului, — o didachie cu prilejul serbătorii Sfîntuluî Alipie Stilitul 2. El fu înlocuit în atribuţiile lui de predicator de Ioan Abrami sau Abramios, şi el preot şi un personagiu foarte neas-tîmpărat, care făcu politică creştină supt Nicolae Mavrocordat şi-i suferi consecinţile 3. El a tradus, schimbînd pe alocurea, o traducere a luî Del Chiaro, care a devenit în româneşte Pildele fHosofeştî, dar s’a tipărit şi în forma grecească pe care i-o dăduse Abramios 4 5. In sfîrşit, din Didaehiile sale Daponte avea un manuscript care cuprindea patru discursuri la Buna Vestire, tot pe atîtea la Patimile Domnului, două la Sfinţii Petru şi Pavel şi un altul, ţinute toate la Bucureşti supt Brîncoveanu. Lui Daponte i se păreau lucruri excelente şi vrednice de a vedea lumina tiparului 6. / Aceşti predicatori ca şi Antim, acesta ca şi cei ce-1 urmară în amvoanele bisericilor domneşti din Bucureşti şi Iaşi aveau ca model înnaintea ochilor pe acel Demostene cu anteriu al greci-tăţiî de cădelniţă, care a fost Ilie Miniat, predicatorul comunităţii greceşti din Veneţia6. Maiota poate, Abramios de sigur, auziră pe marele orator eclesiasfcic şi se inspirară de la dînsul. Antim nu i-a cunoscut, de sigur, decît prin cetire măiastră retorică. Fireşte că discursurile religioase ale celor doi Greci au pentru noi o însemnătate cu totul secundară, — înnainte de toate fiind-că sînt scrise de predicatorii Curţii, în greceşte, precum Măria şi la Patima luî Hristos în anii 1703 şi 1704. Publicaţia d-luî C. Erbiceanu, care dă traducerea lor romanească — fără textul grecesc —, e întitulată: Patru cuvinte bisericeşti compuse în greceşte de Ştefan, fiul luî Constantin Brîncoveanu, la diferite ocasiunî, etc. ; Bucureşti, 1891. 1 V. maî sus, p. 49. 2 Erbiceanu, Cron. greci, p. 136 ; cf. Del Chiaro. pp. 44-5. 3 V. maî sus, p. 190. Cf. Vanderbech, l. c. şi Bis. ort., XV, pp. 388-9, 395 şi urm. 4 Y. maî sus. pp. 422-3. Cf. Papadopulos Vretos, I, p42; Sathas,pp. 413-4, 5 în Erbiceanu, Cron. greci, p. 136. 6 Asupra căruia, v. ibid., p. 411. 430 EPOCA LUI CANTEMIR tot în greceşte au fost poate si rostite. Cu totul alt-fel pentru Antim. Dar nu e numai acesta motivul care atrage puternic atenţia noastră către Didachiile harnicului Mitropolit. De sigur că în / ele e multă imitaţie, — în volumul descoperit în urmă multă tra-I ducere chiar; de sigur că avem destulă erudiţie migăloasă de teolog, I care nu se ceteşte şi nu se poate ceti. Dar, afară de partea lucrată / după reţetă sau împrumutată, afară de partea banală şi moartă, e şi o alta, care nu e cea mai întinsă, dar ocupă multe pagini din «Didachii». E această parte originală în care ne întîlnim cu experienţa oratorului, îi cunoaştem sentimentele personale. Ascultaţi-1 cum descrie societatea românească din timpul său, cu indignarea supraveghetorului turmii celei cuvîntătoare, cum o mustră şi caută să o îndrepte către o viaţă curată şi potrivită cu voia lui Dumnezeu. «Ce neam înjură ca noi, de leage, de cruce, de cuminicătură, de morţi, de comîndare, de luminare, de suflet, de mormînt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele Sfintei Biserici ...Nouă ni pare bine, şi rîdem. De sînt aceastea lucruri creştineşti, zică cine are Dumnezeu.» El arată pe părinţi ocăriţi şi bătuţi, pe bă-trîni necinstiţi, pe boieri, pe Domni blestemaţi, pe archierei des-preţuiţi, pe preuţi şi călugări defăimaţi şi clevetiţi. Bisericile sînt socotite «ca nişte grajduri»: în ele credincioşii, falşii credincioşi vorbesc, rîd, «şi face cu ochiul unul altuia mai rău de-cît pe la circiume». Cînd vine o serbătoare, Romînii se adună pentru a bucura pe dracul. Ei vînd şi cumpără ca şi în zilele lucrătoare şi petrec fără măsură, «ca nişte dobitoace necurate, tă-vălindu-se în răsfăciunile cele spurcate şi de nimica1», zburdînd «ca nişte cai sirepi, fără de zăbală şi fără de ruşine». El porunceşte însă meşteşugarilor şi negustorilor să cinstească ziua odihnei lui Dumnezeu, închizîndu-şî cămările şi tărăbile. «Să vă închideţi prăvăliile, şi nici să vindeţi, nici să cumpăraţi, — nu numai de la creştini, ci nici de la Turci, nici de la alţii, nici să lucraţi». Căci alt-fel îi va pedepsi şi va alerga pentru aceasta la ajutorul Domniei2, nu numai la armele lui 1 Pp. 24-5. 2 P. 26. LITERATURA RELIGIOASĂ 431 duhovniceşti. «Şi nimeni să nu socotească din voi şi să zică în inima lui: «Dar ce treabă are Vlădica cu noi, nu-şî caută Vlă-dicia lui, ci se amestecă într’ale noastre ? De n’aţi ştiut pănă acum şi de n’au fost nimeni să vă înveţe, iată că acum veţi şti că am treabă cu toţi oamenii cîţi sînt în Ţara-Romănească, de la mic pănă la mare, şi pănă la un copil de ţîţă, — afară din pă-gîni si din ceia ce nu sînt de o leage cu noi. Căci în seama mea v’au dat stăpînul Hristos, să vă pasc sufleteşte, ca pre nişte oi cuvîntătoare, şi de gîtul mieu spînzură sufletele voastre şi de la mine va să ceară pre toţi, iar nu de la alţii, pană cînd vă voiu fi păstor1.» Dacă au ei «nevoi greale» care-î îndeamnă să calce liniştea Duminecii — căci Vlădica ştie de cîte sufere ţara sa «de la cei ce stăpînesc pămîntul acesta» 2, — el oare nu le are? Iată acum rîndul puternicilor şi bogaţilor, după al meseriaşilor şi negustorilor. în posturi, ei, dacă se spovedesc din buze, o fac numai din obiceiu, de ruşine ori de frica «stăpînilor» sau şi a «unor îmtîmplări» 3. Sînt unii cari-şi fac rîs de taina spovedaniei, ţiind pe lîngă duhovnicul de la oraş, căruia-i mărturisesc greşelile mărunte, un duhovnic de ţară, «un om prost» şi sfios, căruia-i spun, pentru ca să le ierte, după datoria lui, vinovăţiile cele grele, păcatele cele mari4. Ei uită să spuie «că mîn-căm carnea şi munca fratelui nostru, creştinului, şi bem sîngele şi sudoarea feaţei lui, cu lăcomiile şi nesaţiul ce avem»; ei nu-şi mai aduc aminte de nedreptăţile şi pîrile cu care şi-au încărcat sufletele 5. La postit, aceşti fruntaşi ai ţerii nu-şi află locul de nemiilţămire şi de poftă. «Răpştesc asupra verzelor, înjură le-gumile, zicînd: în zădar s’aîi adus în lume». Apa o beau cu silă ca o doftorie, «şi cei mai mulţi meşteşurguesc băutura, mîngîin-du-şi pohta lor, unii cu bragă, alţii cu beare, alţii cu şerbet, alţii cu liverjî, alţii cu mied» 6. Şi femeile lor, femeile timpurilor nouă care nu mai ştiu ca Sara să gătească masa oaspetului... Căci mînile nu pot frămînta pînea, fiind pline «de inele şi de scule», precum faţa li-o acopăr «fleacurile drăceşti». 1 Ibid. 2 P. 4. 3 P. 94. 4 P. 95. 5 Pp. 95-6. 6 P. 112. 432 LXJ* CANTEMIR Iar, cît despre preuţii săi, eî îşi au încă partea în această satiră cuprinsă în ramele predicei religioase. Prin vina lor nu se luminează poporul, prin vina lor nu se curăţă sufletele şi cad în pierzare. Ei, cari trebuie să aibă graiu de adevăr, lasă să stăpînească tăcerea în casa lui Dumnezeu. Atunci cînd, spune Mitropolitul, «citaniele şitîlcurile, voiu îndrăzni a zice, că sînt mai bune decît citania sfintei Evanghelii» h Dar, chiar cînd avem a face cu pură frasologie bisericească, cu vechia, veşnica şi banala morală, în formele vechi fixate de tradiţie, frumuseţi literare deşteaptă atenţia cetitorului şi-l fac să urmărească mai departe predica lui Antim. Ici o frasă cu meşteşug întoarsă, dincolo o comparaţie originală. «După ce au ascuns soarele toate razele lui şi s’au stîns de tot lumina zilei întru întunearicul nopţeî, şi cînd ceriul de osteneală au fost închis spre somn toţi ochii lui, atîta cît nici luna nu priveghea, nici una din steale cele mai mici avea deschise tîmplele lor ceale de argint1 2.» «Cum face ariciul», scrie el aiurea, «că, după ce mearge la vie, întâiii se satură el de struguri şi apoi scutură viţa de cad broboanele jos şi se tăvăleaşte pre dînsele, de se înfig în ghimpii lui, şi duce şi puilor 3». Şi nu sînt singurele pe care le-am putea culege în Didachil 4. E curios cum de nu s’au publicat aceste minunate învăţături, atunci cînd, nu numai operele lui Maiota purtînd numele beizadelelor, dar şi ale lui proprii s’au tipărit pe greceşte, şi chiar pe romîneste. Biserica românească a pierdut fără îndoială mult prin aceasta, căci prin manuscripte discursurile nu s’au răspîn-dit 5, şi ele au rămas fără influenţă. Abia târziu şcoala ardeleană apus în circulaţie, a popularisatpropovedanil şi didachil, «cuvinte», care au o bună formă românească, fiind opera fruntaşilor culturii noastre, jlar n’au energia şi farmecul discursurilor lui Antim Ivireanul. Pe de altă parte, se pare că dintre Mitropoliţii cari i-au urmat — si unii erau totuşi oameni cunoscători si iubitori de carte, păstori sufleteşti plini de rîvnă —, nime n’a mai urcat treptele 1 An. Ac. Rom., X, p. 16. 2 P. 51. 3 P. 78. 4 Unele sînt însă numai formulare, ca întrebările pentru duhovnici. 5 Aceste manuscripte sînt rarisime. literatura religioasă 433 ce duceau către amvon pentru a întări şi măngîia în româneşte sufletele credicioşilor. Cuvîntările care, cum ni spune Dimitrie Cantemir, se rostiau la îngropăciunea Domnilor, deveniră foarte rare, într’o epocă de schimbare caleidoscopică a cîrmuitorilor noştri1. Şi, chiar de s’ar mai fi rostit, cum vedem din Iorgachi Logofătul că se rostiau discursuri la serbătorile mari şi cum sîntem îndreptăţiţi a crede că se făcea la instalarea vre-unui nou Domn, — oratorul vorbia în forma solemnă grecească, pentru a-şî recomanda astfel cunoştinţile. Cîteva notiţe despre această elocvenţă religioasă în limbă străină pe pămînt românesc putem culege din izvoarele istorice ale epocei. Supt Constantin Mavrocordat în Ţara-Romănească, călugărul Macarie Maridakis, un pretenţios orator, care refusa a-şî scrie cuvîntările şi a da învăţătură în meşteşugul său altora, încînta pe auzitorii săi din Bucureşti, şi Domnul puse pe Constantin Daponte să-î noteze pe furiş elocvenţa 2. Mai puţin pretenţios, Antim diaconul, care vorbeşte, supt acelaşi Domn, la Iaşi, consimte a-şî redacta discursurile 3, iar ieromonachul Nicolae Maurocides, din Cefalonia, tipăreşte chiar în acest oraş, la 1756, un B'.p/dov 8'3or/6)v 4. In fine, supt Ioan, fratele lui Constantin-Yodă, un învăţat patriarch, Silvestru de Antiochia, care era un cunoscut pictor şi a tipărit în Iaşi Liturghia greacă şi arabă, nu servia numai, spre admiraţia tuturora, în această limbă, ci predica în greceşte, din amvonul bisericii domneşti5. Ca să auzim, nu prelucrări din româneşte de mari discursuri greceşti, — ca în cărţile lui Maior şi Clain —, ci o elocvenţă __________________ *'. 1 Y. Descriptio Moldaviae, p. 99 .* «Laudă pe mort într’un lung discurs, îî pomeneşte virtuţile, arată terii ce a pierdut în el, mîngîie apoi pe asistenţi pentru nenorocirea lor şi li dă nădejde că fiul sau urmaşul va dovedi aceleaşi însuşiri». El se gîndeşte, de sigur, la discursul pe care Ie-remia Cacavela, predicatorul Curţii moidovene-1 va n pronunţat in 1693, la moartea lui Constantin Cantemir. Lui Cacavela i-aş atribui şi traducerea de jurnale despre asediul Budeî din ms. 66 de la Museu. 2 Erbiceanu, Cron. greci, p. 132. 3 Ibid., p. 137. i Ibid., p. 132. 5 Ibid., p. 103. Un ms. de Predici româneşti din sec. al xvm-lea în Bibi. Ac. Rom., No. 341. 28 434 EPOCA LUI CANTEMIR puternică, însufleţită de ideile timpului, tratînd nevoi, aspiraţii si speranţe, pe care nici Antim nu le putuse înţelege cu mintea sa de străin, trebuie să mergem pînă la stareţul bucovinean Vartolomeiu Măzăreanu. Dar activitatea acestuia, aşa de depărtat de Antim, aşa de vrednic de o cercetare deosebită şi amănunţită, se ţine de alt curent şi va fi tratată în acela 1. Intorcîndu-ne la vremea lui Antim Ivireanul, între traducătorii de cărţi religioase din vremea sa, afară de numele cunoscute ale Grecenilor, am întîlnit pe al călugărului Filotei de la Sfîntul Munte, «Sfetagoreţul», căruia îi datorim versiunea românească a învăţăturilor creştineşti şi a Florii darurilor. Asupra lui ni lipsesc, şi ni vor lipsi probabil totdeauna, ori-ce fel de lămuriri: poate să fi fost un Grec de origine şi unul din călugării lui Antim la Snagov. Acelaşi lucru s’ar putea crede despre necunoscutul Cozma, căci pe timpul lui Antim o şcoală călugărească trebuie să fi existat în Snagov2. Grămăticul Ylad, care a tradus o operă de edificare supt titlul de «A păcătoşilor mărturisire» — nu credem să fie 'AjxapToXwv stoTTjpia 3, — va fi fiind poate Vlad Boţulescu de Mălăieştî, de ale cărui traduceri de opere profane va fi vorba mai departe. & Un Polon din Lemberg, stabilit în Braşov, se p«e, un dascăl învăţat, care ştia limba ţerii de unde venise, limpa aceleia în care se aşezase şi, pe lîngă acestea, ceva latineşte, greceşte, slavon este, Alexandru dascălul traduce în 1694 Penticostariul şi dă în 1697 o psaltire slavo-romînă cu tîlc 4. Ni se vorbeşte de un manuscript care pare să fie un extras 1 în line, circulare ale luî Antim s’au tipărit la 1714, supt numele de Capete de porunci şi Capete pentru învăţătura bisericească (Bibi. rom., la acest an). 2 Pe urmă mănăstirea, lipsită de tipografia ei, care a fost strămutată aiurea, a decăzut răpede. încă din vremea lui Sulzer, Snagovul era o închisoare de Stat. unde se ţineau boierii din oposiţie cu pîne şi apă, in lanţuri; Sulzer, III, p. 211. în 1817, după un catastih al averii ei — Bibi. Ac. Rom., doc. XX/1 — cărţi erau în număr de treî-zecî şi una numai, toate de slujbă, în româneşte, greceşte şi slavoneşte. 3 Două msse la Museul Naţional, NI© 196 şi 883. V. Gaster, o, c., p. 282. 4 Gaster, o. c.f pp. 271—2, 279; Crestomaţia, I, pp. 312—4, 314—5. Mssle sale se păstrează la Museu (ms. 26) şi la biserica Sf. Nicolae din Şchei. Cf. şi Bis. ort., 1887, pp. 103-5 ; Bev. rom.y I, pp. 118-20. LITERATURA RELIGIOASĂ 435 din «A păcătoşilor mîntuire» h E scris în 1698 de Daniil din Cîm-pulung, unde, în mănăstirea Adormirii Maicii Domnului, trăise traducătorul Melhisedec, egumenul ei pe timpul lui Matei Ba-sarab, şi întemeiase o tipografie1 2. Acest Daniil, un Romîn, s’ar putea să fie viitorul Mitropolit al lui Nicolae-Vodă Mavrocordat şi succesorul lui Mitrofan în 1720 3. în păstoria lui, s’au tipărit cîteva cărţi religioase, întovărăşite de obişnuitele versuri şchioape şi banale către stema Domnească şi de vre-o prefaţă de închinare către Domn, care lasă în urma pe cei vechi cu învăţătura şi cinsteşte ţara prin stăpînirea unui ast-fel de «iroos» 4. Ast-fel, în 1720, Octoichul, îh 1723 Evanghelia, în 1726 Slujba Sf. Andrei Criteanul — cu cheltuiala protopopului bucureştean popa «Nicola ot Prundu,» în 1728 Liturghia 5. Intre aceiaşi scriitori religioşi trebuie să menţionăm şi pe «Stoica ucenicul dascălului Damaschin, episcopul Buzăului şi al Rîmniculuî, carele acum învaţă copiii la şcoala slovenească în Bucureşti, la Sf. Gheorghe cel vechiu». «Acum», adecă la 8 Ianuar 1728, cînd mîntui de tradus, din limba pe care o preda la şcoala Domnească, nişte «semne ale venirii lui Antihrist», care nu văzură nici odată lumina 6. S’ar putea ca acest Stoica să nu fie deosebit de Stoica tipograful, pe care vom avea prilejul să-l întîlnim înnainte. Păstorind dela 1720 la 1732 7, Daniil se poate zice că a fost Mitropolitul lui Nicolae Mavrocordat în a doua Domnie 8. Lui Damaschin, strămutat la Rîmnic, nu i-a urmat la Buzău, unde tipografia se odihni multă vreme, un prelat harnic şi cult. în Rîmnic însă, al doilea succesor al său a fost, de la 5 Decembre 1 Gaster, o. c.y p. 282. 2 An. Ac. Rom., XXI, p. 204. 3 C-ond. sfîntă, p. 119; Bis. ort., XIY, p. 70. Corespondenţa luî Mitrofan cu Hrisant, în Bis. ort, XY, pp. 778-80, 782. 4 «Care aceasta iaste mare laudă şi podoabă ţării noastre, de vreame ce s’au învrednicită unui iroosu ca Măria Ta.» Prefaţa Octoihului din 1720. 5 Gaster, o. c.y p. 309. Pentru Daniil, v. şi Bis. ort., XVII, pp. 654-6. 6 Succesorul imediat al lui Antim a fost Mitrofan de Nisa, Grec, a cărui administraţie nu s'a însemnat prin nimic. Y. cronica oficială a lui Popescu, p. 51 şi mai sus, apărarea luî Antim, p. 423. Indicaţia mslui n’o pot regăsi. 7 Condica sfîntăy p. 119 şi urm. Cf. Odobescu, Mişcarea literară din Ţara-Romăneascăy în Scrieriy II, p. 311. 8 Tot supt Daniil se tipări, la 1729, în Mitropolia Bucureşti, un Evkologiu. 436 EPOCA LUI CANTEMIR 1725 Inochentie, care a păstrat buna tradiţie a lucrului literar. Din tipografia Rîmniculuî, întemeiată încă de Antim, el făcu să apară în 1731 un Triod, ale cărui ornamente şi tipar sînt cu mult superioare celor din tipăriturile Mitropoliei bucureştene 1 2. Intre scriitorii bisericeşti de pe acest timp, avem, în fine, un poet, singurul poet al epoceî: Teodor^Corbea^are, după Dosof-tei şi fără a avea probabil cunoştinţă de dînsul, a prefăcut în stihuri româneşti Psaltirea. Era un Braşovean, dintr’o familie pe care adese ori am avut ocasia s’o menţionăm în aceste studii. Două din rudele sale, Ceauşul David şi fiul acestuia Sebastian — poate că Teodor, fiul lui Ioan, era vărul acestui din_ urmă —, îndeplinise misiuni la Muscali din partea lui Brîncoveanu şi vor fi rămas acolo. Şi el intra în serviciul Ţarului, «împăratului» creştin de la Răsărit. Acestuia îi şi dedica el la 1720 lucrarea sa, pe cîncL era «Vel Pisăriu i Canţilar al prea-puternicii Imperatoriii moschiceşti». Un exemplar manuscript îl dărui bisericii din Şchei,, «în anu 1725, luna Mai 10 dni». Se afirmă că după acest manuscript s’a dat şi o ediţie, în Bălgrad3, şi, de oare ce unul dintre acei cari o spun scoate, evident de acolo, lămuriri asupra autorului şi cărţii, de oare ce, trăind în oraşul unde se afla unicul manuscript, nu-1 pomeneşte, — trebuie să admitem ca îndreptăţită această afirmaţie 4. Despre Psaltire nu se poate spune mare lucru. Ni s’a părut că nu atinge frumuseţa naivă a unor psalmi din Dosofteî, dar că întrece cu mult traducerea, tot ardeleană, făcută de Ioan Viski, la 1697, după o psaltire în versuri ungureşti. Faţă de ambele — Dosofteî lucrase după Kochanowski — ea are supe- 1 Ist. beser. din Şcheăî, p. 82. Succesorul său, Ştefan din Govora, e confirmat la 15 Octombre 1726 şi moare, otrăvit, se zice, la 20 August 1727 (ibid., pp. 85, 87-8). Inochentie moare la 12 April 1730 (ibid.). 2 V. mai sus, p. 422 şi Bis. ort., XV, p. 127 şi urm. 3 «Al doilea [care a pus Psaltirea în versuri] au fost Theodor Corbe Transilvăneanul, care aii scris Psaltirea în Chiov, fiind în slujba rusească la 1720, şi s’au tipărit la Bălgrad în Transilvania»; V. Pop, în Prefaţa la Psaltirea lui Pralea; Braşov, 1827, in 8°. 4 Bibi. Ac. Rom. are, supt N° 200, o copie a ms. din Braşov. literatura religioasă 437 rioritatea originalităţii, căci Corbea nu pare a se fi îndreptat după vre-un model, ca predecesorii săî h în Ardeal, Chiriacodromiul Vlădicăî Atanasie rămîne isolat. Iar în Moldova, cum am spus, mişcarea religioasă e mult mai slabă. Supt Cantemir bătrînul, Ieremia Cacavela, călugăr, medic, predicator şi pedagog, traduce din limba sa maternă un Tîlc al Liturghiei, care apare în 1697, «în tiparniţa Domnească». Supt Nicolae Mavrocordat se tipăreşte foarte puţin în aceiaşi «tiparniţă», care văzuse şi zile mai bune. în 1714, Mitropolitul Ghedeon publică, cu binecuvîntarea patriarchuluî Hrisant de Ierusalim, o Sinopsis, «în mănăstirea Sfântului Mormîntu, în Sfăi Savva», prin tipograful Ieremia Marcovici, vre-un ucenic de-al lui Antim. Succesorul lui Ghedeon, Mitropolitul Gheorghe, dă la lumină în 1723 un sbornic privitor la mănăstirea Neamţului, de care se interesa de aproape1 2. Terminînd, ce importanţă are acest curent de cultură religioasă faţă de curentul neasămănat mai interesant, singurul original în ceia ce priveşte fondul, al literaturii laice, represintată prin cronice, adăpostul sufletului românesc în secolul al XVIII-lea ? Cel din urmă a fost mai înnalt, cel de-al doilea mai adînc; cel din urmă ni face mai multă cinste, cellalt ni-a adus un folos imediat mai general. Cronica o făceau boierii mari sau mici, casnicii lor, pentru Domn, pentru clerul vlădicilor şi călugărilor 1 V. Bianu, în Prefaţa Psaltire! în versuri a luî Dosoftei. Cartea lui Viski e scrisă cu litere latine, în ortografie ungurească. Iată şi cîte-va din versurile lui Teodor Ivanovici Corbea: Fericit bărbatul Ce nu i-au fost svatul Cu necredincioşii, Şi cu păcătoşii N'au stătut în cale La trebile sale.... V. şi Cipariu, Archivu, pp. 635-7. Ediţia Psaltirii o citează şi I. M. Kodrescu, în Bucium, I, p. 94 ca apărută în Bălgrad, in 4o mic. Cf. Sulzer, III, pp. 14-5. 2 «Istorie pentru sfinţirea bisericii ce se numeşte acum monastirea Neamţului. Istorie pentru prea-sfînta icoană a Fecioarei.» E mai mult o broşurică decît o carte. 438 EPOCA LUI CANTEMIE, mai învăţaţi, pentru boierime h Cartea bisericească se traducea pentru toată lumea, pentru umilul preot de sat care o ceti a şi pentru şerbul care o auzia cetindu-se. Prin cartea sfîntă, prin cartea de slujbă, prin tîlc, care se auzia şi se cetia, nu o dată, de două ori, ci necontenit, zilnic s’a introdus în gîndirea fiecăruia ordine, în forma fiecăruia armonie, în scrisul celor ce ştiau să scrie norme ortografice. Şi, fiind scrise într’o limbă comună aproape tuturor Romînilor, limbă care fusese a celor d’intăiu tipărituri religioase, ele formau un fel de legătură, de puterea căreia n’aveau conştiinţă cei legaţi printr’însa, între fragmentele răzleţe ale neamului. Acesta a fost binele pe care l-au făcut umilii traducători şi harnicii tipografi din Buzău, Snagov, Rîmnic, Tîrgovişte, Bucureşti, Iaşi şi Bălgradul Ardealului. y 1 1 De aceia, între alte motive, nici nu se tipăria cronica. CARTEA A DOUA EPOCA LUI CHESARIE DE RIMNIC CAP. I. \ Influenţele ce se exercită asupra ei. Cultura contemporană. Perioada ce se întinde de la 1730 pănă la 1770-80. e mult mai puţin importantă decît aceia care o precede. Cronicile se împuţinează, devin mai sărace în expunere, mai sfioase sau mai puţin independente în judecăţi — cînd le dau —; în Moldova, ele se continuă pănă la sfîrşitul periodei mai mult ca izvoade scurte, din care nu răsare nici o originalitate de gîndire, pe care nu le împodobeşte nici-o frumuseţă de formă; în Ţara-Ro-mănească, ele se sting îndată, afară de notiţele ce se mai continuau în unele familii, într’una singură poate, a Cantacuzinilor. Cărţile religioase sînt mult mai puţin numeroase, foarte prost tipărite, şi între numele prelaţilor timpului nu se mai întîlnesc de acelea care să ni amintească o nobilă viaţă de muncă luminoasă şi spornică. Scăderea aceasta se observă, de altmintrelea, şi pe terenul literaturii nouă greceşti, care se des voltă în aceleaşi împrejurări materiale ca şi a noastră. Tot mai vin, ca odinioară, pentru a înnălţa prestigiul Domnilor fanarioţi, ca şi pentru a-şî face interesele, a plăti datoriile Scaunului sau a-şî alcătui o avere proprie, tot mai vin şi se opresc multă vreme, — preoţi mari ai Curţii Voevozilor creştini —, patriarchii Răsăritului ; dar printre ei nu mai sînt oameni ca Dosoftei şi Hrisant Notara, deşteptători de cultură. Tipăriturile greceşti se împuţinează în aceiaşi 440 EPOCA LUI CHESARIE proporţie cu cele romîne; cu puţine excepţii represintanţiî literaturii greceşti în principate nu sînt aşa de mulţi şi au o activitate mai restrînsă, maî puţin însemnată decît predecesorii lor de supt Constantin Brîncoveanu şi Nicolae Mavrocordat. De sigur că. în această perioadă, cunoştinţa limbii greceşti devine maî generală, Curtea Domnilor, — nu Divanul lor, alcătuit totdeauna în majoritate de boieri romîni şi romanisaţi —; Curtea dobîndeşte un caracter maî străin; limba Domnilor e maî mult la modă decît în epoca precedentă. Dar nu se poate zice, cum s’a zis adesea, că viaţa a trecut de la cultura românească la cea greacă, împreună cu favoarea Domnului şi sprijinul boierilor. Nu, — pentru cine a studiat o literatură ca şi cealaltă se impune ideia că, într’un mediu puţin favorabil, într’o atmosferă intelectuală mai săracă în idei, ambele literaturi au pierdut din viaţa de care dăduse dovadă. Căci o literatură nu trăieşte numai din existenţa cetitorilor şi a patronilor, din pensionarea bogată şi lauda represintanţilor ei. Ea este, — cînd e vrednică, prin originalitatea ei, de numele de literatură —, o manifestaţie de conştiinţă, de vitalitate, o fă-găduială de desvoltare şi de prosperitate pentru poporul care e în stare s’o aibă. Cînd un popor nu-şi trăieşte decît ziua de astăzi, cănd privirile lui nu se uită rîvnitoare sau pline de părere de rău în trecut, cînd nu urmăresc nimic în zarea viitorului, el nu poate să aibă, cu un ast-fel de suflet înjosit, o adevărată literatură. Se poate zice că această manifestare superioară, a-ceastă expresie a vieţii unei naţiuni, care o resumă toată, în însuşirile şi defectele ei, e ca strălucirea ochilor, ca lumina din ochii omeneşti, şi această lumină n’o au bolnavii, bătrînii, cei cu trupul sau sufletul ruinat. Romînii ca şi Grecii însă erau în această vreme popoare fără ideal, fără speranţe şi aproape fără amintiri. Matei al Mirelor. unul din întemeietorii culturii greceşti în principate, se gîndise la împărăţia pe care o avuse neamul său şi plînsese pe ruinele Constantinopolei creştine; el se înduioşase la gîndul că această mărire ar putea să renască. «Va veni odată un Domn creştin să te stăpînească, Constantinopole, şi un împărat ortodox să stee în Scaun ? în Scaunul cel prea-strălucit al împărăţiei? Să se închine în biserica Sfintei Sofii ? Să strălucească soarele dreptăţii şi gloria şi cuviinţa creştinătăţii ? Să iasă împăratul din biserică CULTURA CONTEMPORANĂ 441 împreună cu creştinii, şi să facă litanie ? Să mănînce împăratul cu Patriarchul la un loc, la aceiaşi masă, şi să aibă tot o credinţă?» Grecii de la Curtea lui Şerban Cantacuzino avuse un moment ilusia că acest strănepot de împărat grec, care purta în armele sale vulturul cu două capete al Bizanţului creştin, li-ar putea reface Statul sfărîmat şi aprinde strălucirea stinsă de veacuri. Acei cari asistară la avenimentele din 1711, cănd «popoarele bălane de la Moscova», chemate de Matei, se apropiară de hotarele turceşti şi «împăratul» drept-credincios, tare în nădejdea sa, întrebă cît de departe e Constantinopolul Sultanului,—acei a putură crede că au venit zilele izbăvirii şi ale răsplăţii. Şi, ca şi dînşii, crezură în apropiata sâvîrşire a minunii toţi creştinii supuşi păgînătăţiî, Moldoveni, Munteni, Sîrbî. Toţi aşteptau cu stîlpările în mină de-a lungul drumului triumfal pe unde trebuia să treacă Cesarul încununat de biruinţă, cu crucea şi sabia lui Constantin în mînile sale răzbunătoare. Dar el nu trecu. Soarta-î tăie calea la Stănileşti şi-l trimise în urmă pe drumul ruşinei, ca pe un învins şi umilit. Iar pe via triiimphalis care ducea la capitala creştinătăţii răsăritene trecură învingătorii de la 1453, necredincioşii şi profanatorii, cari se dovedise pe cîmpul de luptă a fi ei cei mai tari. Dar pe acest timp de speranţe, care nu se realisară, de aşteptări care rămaseră zădarnice, în această epocă de viaţă puternică şi de idealism, Romînii aveau, pe lîngă idealele lor creştine, ideale deosebite româneşti. între dînşii propoveduiau cronicarii, şi aceştia spuneau în frumosul lor graiu, pe care mai târziu nimene nu va putea să-l imite, spuneau în cuvinte călduroase şi mîndre despre unitatea neamului dezbinat de răutatea vremilor, despre marele lui trecut eroic, de lupte biruitoare împotriva tuturor vecinilor, despre părinţii aceia de la Roma veche, mari cît lumea pe care o stăpîniră. O asemenea descendenţă, un trecut ca acesta îndreptăţiau la visuri mari pe Romînii de la sfîrşitul secolului al XYII-lea, şi ei simţiau cu toţii acea ne-mulţămire cu presentul, acea iritaţie faţă de o soartă nedreaptă, acea ruşine faţă de umilinţa timpului, care pun arma în mîna unui popor şi-l îndeamnă pe drumul redobîndirii. Apoi, de la 1711 la 1716, a fost pentru toate aceste planuri ca o sfărîmare totală. Dumnezeu nu era cu creştinii, şi aceştia nu puteau să învingă ; jugul păgînesc îl consfinţia norocul. Ruşii 442 EPOCA LUI CHESARIE se întorsese fără ispravă şi, după mulţi ani de luptă, Nemţii, pe cari încă era multă lume care-i doria învingători, putuse abia să smulgă un crîmpeiu din teritoriul muntean. Nu numai atîta : odată cu ilusia triumfului creştinilor se cufunda şi aceia a mărinimiei, a bunătăţii liberatorilor. Oltenia, «Valachia Austriacă», fu rău administrată, cu vechiul sistem de biruri, de împilări barbare, de apăsare, al Domnilor străini numiţi de Turci. Nime din cîţi ocîrmuiră provincia nouă nu se gîndi că aici locuieşte un popor care are firea sa, deprinderile sale, istoria sa, de care toate trebuie să se ţină samă dacă vrea cineva să-l lege cu lanţurile, uşoare, dar sigure, ale recunoştinţii. Nu era o înviere a romînismului, o desvoltare a lui în sens propriu, cum fusese aşteptările, ci vechiul jaf, vechia destrăbălare din porunca unor beamterl mărgeniţi ca şi colegii lor administrativi de peste Olt. Cînd Ruşii se întoarseră în timpul lui Grigore Ghica, a fost aceiaşi decepţie. Oamenii ieşiră înnaintea lor ca înnaintea Mîn-tuitorului întorcîndu-se pe pămînt. Ce nu se aştepta de la îngerii liberării! Şi toţi, de la generalii împărătesei, de la tinerii ofiţeri cari purtau frumoase nume româneşti pănă la cel din urmă palionţ, se purtară ca nişte sălbateci, ca un ceambur de Tatari fără inimă şi fără Dumnezeu şi lăsară numai amintiri de ură în urma lor. Deci era hotărît că Romînii nu-şi au norocul ca alte neamuri de pe lume, că pentru dînşiî creştinul ca şi păgînul va fi un jăcuitor, un storcător de bani pe ori ce cale. Pentru aceasta-i făcuse Dumnezeu, ca să îngraşe prin munca lor pe alţii, cari-i vor răsplăti cu despreţul şi batjocura. Se resignară: plătiră, su-feriră, tăcură. Tăcură. în literatura lor, multă vreme nu se mai auzi nicî-o protestare, nu mai răsună nici o chemare către viitor, nu mai plînse nici o duioşie pentru trecut. în apostolii de odinioară, — ale căror cuvinte le copiau urmaşii pentru cunoştinţile ce cuprindeau numai, şi nu pentru sufletul ce le stăpînia —, în acei propoveduitori ai cuvîntului de mîndrie şi de încredere, nu mai credea nime ; erau nişte profeţi mincinoşi, cari înşelase şi rătăcise lumea. «Capul plecat, sabia nu-1 taie», a scris, prefăcut cu timpul, asimilat la bătrîneţă cu tinerii între cari trăia, un credul din vremea veche, Neculcea. De ce să mai lupte, de ce să CULTURA CONTEMPORANĂ 443 mai creadă, de ce să mai aştepte ? îşi coborîră sufletul de la muntele pe care se dăduse pentru părinţi tablele Legii, la trivialitatea cîştigurilor ilicite, intrigilor mici pentru scopuri nevrednice, rivalităţilor de persoane. De aceasta scăzuse sufletul neamului, şi cu dînsul scăzu şi literatura prin care acest suflet se exprimă, străluceşte veşnic în vederea tuturora. * Totuşi erau Domni iubitori de carte, erau tipografii de unde ieşiau cărţi româneşti şi greceşti, erau şcoli.. Toate însă mai mult pentru' a pregăti viitorul decît pentru a servi presentul. Grigore Ghica, ruda, contemporanul şi rivalul lui Nicolae Mavrocordat, fără să fi fost un om în adevăr ager, o inteligenţă strălucitoare *, era un om vioiu, activ, care înţelegea nevoia cul-turei. Vom vedea că, în Moldova cel puţin, acest principe de origine mai mult românească şi care a deprins răpede limba ce vorbise moşii şi strămoşii săi *1 2, a pus să se scrie Cronica ţerii. In Iaşi, el nu lăsă în părăsire şcolile reorganisate supt Nicolae-Yodă de Hrisant de Ierusalim 3, ci sprijini pe «dascălii elineşti, greceşti şi slavoneşti» şi li făcu lefi de la Vistierie 4. «La care scoale», scrie cronicarul său oficial, «nu numai cei săraci, ce nu aveau cu ce plăti învăţătura, ce şi feciorii boierilor celor mari şi mici, a tutulor de obşte, au eşit învăţaţi», precum şi «din alte ţări copiii săraci», cari veniau anume pentru aceasta în Moldova, unde «învăţătura» nu mai era «proastă» ca odinioară 5. Ca fost dragoman, el ştia însuşi «frînceşte», italieneşte adecă; ştia elineşte ca Grec bine crescut, ca fiu al învăţatei fiice a învăţatului Exapo-rit 6, iar lăudătorul său ne asigură că Domnul ştia şi latineşte7. 1 Sulzer, în partea sa inedită, îl califică chiar de «zwar etwas dumm, dabey aber sehr gerecht und nur mit den Todestrafen allzu verschwende-risch» ; p. 319. El făcuse studii cu Nichifor episcop Sidis, pe care-1 numi Mitropolit al Moldovei ; Amiras, p. 170. 2 «Şi limba moldovinească prea lesne au învăţat» ; Mustea, p. 72; «pînă la şese luni au învăţat moldovineşte, grăind asemine la tot cuvîntul» Amiras, p. 159. 3 Patriarchul se află în Iaşi, pentru afacerile Sf. Sava, la 14 Mart 1729 (Ur ic ar iuly XI, pp. 860-2). Scrisoarea lui Constantin Mavrocordat către dînsul, în Papadopulos Kerameus, IV, p. 368. Un ms. al lui Hrisant la Museu, n° 182* 4 Mustea, p. 73. 5 Amiras, p. 168. 6 V. mai sus, p. 53. 7 Amiras, p. 159. Pentru laude ce i se adresează, v. şi Papadopulos Ke- EPOCA LUI CHESARIE 444 Cu mult superior însă supt raportul culturii îi era nepotul său, Constantin Mavrocordat, şi acest vrednic fiu al lui Nicolae-Vodă ni apare ca un zelos şi activ sprijinitor al culturii, în forma ei superioară, greacă, şi în forma inferioară, românească. Ştia, ni spune un misionar care l-a văzut în 1743, latineşte, greceşte, italieneşte şi turceşte, afară de limba ţerii, pe care trebuie s’o fi cunoscut foarte bine, ca unul ce fusese crescut din cea mai fragedă tinereţă în Ţara-Romănească b îşi făcu, din cărţile rămase de la tatăl său şi din acele pe care şi le procură el, o bibliotecă «măreaţă şi îmbielşugată»* 1 2. îi plăcea să întreţie relaţii literare, ca şi tatăl său, cu literaţii din Europa. Legile lui, nişte foarte bine intenţionate legi de «principe filosof», au fost tipărite în Mercure de France din Iulie 1741 3. Abatele Desfontaines, un om de litere frances destul de cunoscut, îi închină ediţia sa din Vergii 4, şi-l vedem mulţămind, în August 1741, cardinalului de Fleury, ministrul lui Ludovic al XV-lea, care-i trimisese catalogul Bibliotecii regale, prin abatele Sevin 5. Copiii săi primiră o educaţie escelentă, şi avură de învăţător pe Neofit Kritikos, din Mira, «om însemnat prin învăţătura sa», pe care-1 făcu, ca răsplată, Mitropolit al Ungrovlacliiei 6. în 1757 vedem dedicîndu-i-se, de un Gheorghe Constantiniu din Ianina, un dicţionar în patru limbi, tipărit la Veneţia 7, iar în 1742 Emanuil Romanitis îi presintâ, în calitate de traducător, r0 ţrstavowv StSaa-vofJLsvoc, altă tipăritură veneţiană8. Dascălul şcolii bucureştene, rameus, IY, p. 89. Scrisoare a lui Silvestru de Antiochia către dînsul, ibid., I, pp. 212, 217. 1 La întâia lui suire pe tron, în 1730, era aşa de tînăr, încît, pentru a-şî da un ifos Domnesc, îşi puse în picioare cisme cu tocuri mai înnalte: «grossere Pantoffeln» ; Sulzer, partea inedită. 2 «Magnifique et abondante» ; Hurmuzaki, Supl. I1, p. 655. Daponte însă numără numai o mie de volume, ceia ce, pentru ţară şi pentru timp, nu era însă aşa de puţin. Erbiceanu, Cron. greci, p. 193. 3 A. G. Mavrocordato, în Arch. soc. şt. şi Ut. din Iaşi, X, p. 190 şi urm. 4 Ibid. 5 Hurmuzaki, Supl. I1, p. 563. 6 Erbiceanu, Cron. greci, p. 113. De activitatea lui literară, vom vorbi în capitolul II. 7 Dictionarium quatuor linguarum. Cf. Papadopulos Vretos, II, pp. 55, 289; Sathas, pp. 603-4. 8 Cf. Papadopulos Vretos. I, pp. 69, 242; Sathas, p. 600. De altmintrelea, şi lui Mihai Racoviţă, grecisat cPa%o6iCyj, i s’a dedicat o interpretare a CULTURA CONTEMPORANĂ 445 Alexandru din Tyrnovo, în Tesalia, îi dă lămuriri şi-î face dedicaţii h Tot lui Constantin Mavrocordat, în fine, i se dedică o ediţie a Teatrului politic tradus de Nicolae Mavrocordat, ediţie care ieşi la Lipsea în 1758, cu cheltuiala mănăstirii Sf. Fecioare din Cipru* 1 2. între străinii de la Curtea sa se găsia, pe lîngă medicul Depasta, un cronicar, şi mai multe personagii de o importanţă mai mică, şi unul dintre cei mai laborioşi scriitori greci din epoca sa. Constantin Daponte era din familia lui Dionisie, din Andros, învăţatul episcop de Salonic3. Se născu la 1700, în. insula Skopelos, unde primi învăţătura de la un călugăr adus anume pentru dînsul de la mănăstirea Ivirului din Atos 4. El întră de pe la 1785, ca al doilea secretariu, în serviciul fraţilor Mavrocordat, pe lîngă cel mai mic dintre cari, Ioan, îl găsim la 26 April 1741 5, împreună cu patriarchul Matei din Alexandria, care voi să facă din el catechetul regelui Abisinieî 6, şi cu Silvestru de Antiochia, un mare predicator şi un erudit7. Ajunse Mare-Grămătic şi Căminar în Moldova8. La 1744, fiind încă secretariul lui Io an-Vodă 9, patriarchul Partenie de Constantinopol îi făcu cinstea de a-1 numi Mare-Eclesiarch al Bisericii10. Imitaţiei lut Christos: cEp(j.7]vstat soasosîc too ^n^oysXsGTdtoo xal Oaojxaa-xoo [h(jXfloo 7rspi [uţifjGsotx; XpiGTOt) ovo*ra£o[Jidvoo, tipărită la Veneţia, în 1748. în prefaţă, un «N. N.» îi laudă virtutea şi însuşirile familiei lui: ’ESoxiţiasa rcota yjtov vj s7ri(isXsia sic to va dvaGpdd/r) ia Igo^ora/ca tyjs Tsxva IvapsTtov, Troîa fj oTd^aatg sl<; to va rob? §iaXd£y] ăTui'ryjSeioDC SiSaaxdXoos. 'H 07to5 ţxoo SScoas vd toc §i8d£(o aur6ţ jjloo ţie scpsps ttXsov 7rapa ţxiav (popav eîg ayopjiTjv vd ttjv vd GTsvo^cop^Tai 7C(bc dev Biyct, Sovaţuv va 7cd[iig xai îusptoooTspov. Felicitări greceşti către el şi Doamna Ana, în Papadopulos Kerameus, IV, p. 89. 1 Papadopulos Kerameus, IV, p. 89; I, p. 421. Pentru el, v. şi ibid., I, p. 432 (1758). — Laude către Constantin-Vodă, ibid., IV, p.. 89. 2 V. mai sus, p. 55. 3 Erbiceanu, Cron. greci, p. 123. 4 V. mai sus, p. 419, nota 1. s Erbiceanu, o. c., pp. 102, 196. 6 P. 101. 7 Ibid., p. 103. 8 V. şi ibid., pp. 161, 184; Bis. ort., XIV, p. 350 şi urm. 9 Lui Ioan i s’a dedicat o l^TopiXT) {jLDaxaYWYÎa de Anton Strategos, dascăl şi director al Museuluî cottunian la Padova. E tipărită — partea I — în Veneţia, la 1750. A doua a ieşit abia la 1781. 10 Erbiceanu, o, c., p. 110. 446 EPOCA LUI CHESARIE La mazilia lui Ioan Mavrocordat, Daponte merse la Constan-tinopol, unde suferi şi închisoarea pentru datoria de cinci-zecî şi cinci de pungi a patronului h Aici stătu cîtva timp, în intimitatea patriarchului Matei de Alexandria1 2. Ocrotitorul său nu mai reveni în Domnia pentru care nu era făcut: el muri într’o zi de Paşti, «stînd comod pe scaun, cu ciubucul în gură» 3. Iar grămăticul său, fostul Vel Căminar, se făcu, în 1751, călugăr, supt numele de Chesarie, în insula pustie Piperi 4. Aici trăi ocupat cu scrisul, cu compilarea de opere istorice din materialul ce adunase, cu alcătuirea de tratate literare, în care i se reflectau lecturile, pănă la 1789 5 6. Chesarie Daponte a fost un foarte fecund scriitor. A scris ceia ce scriau cărturarii orientali ai timpului. A tipărit (1777) Patericul Sf. Grigore, în care pune şi şoXaxr^ spubfiiov g, a compus o «Oglindă a femeilor» tipărită la Lipsea, în 1766, cu o dedicaţie către Doamna Elena Mavrocordat şi un 4>avdpi zm yovauxm, pe care îl dedica Banului Dumitrachi Ghica 7, o «Explicare a liturghiei», dedicată Mitropolitului Filaret (1758), cu o bucată de versuri plină de părere de rău pentru decăderea neamului grecesc şi de speranţă pentru viitor8, o «Masă spirituală» închinată boierului C. Dudescu 9, «Grădina Graţiilor» (K'/jîio? yafAitov)10, 1 Ibid., p. 186. 2 Ibid., p. 155. 3 Ibid., p. 184. 4 Ibid., p. 184. 5 V., pentru el, şi Papadopulos Kerameus, II, pp. 585—6 (553). 6 Erbiceanu, Cron. greci, p. 186. în prefaţa acestui Pateric, tradus din elineşteîn limba vulgară, Daponte se adresează lui Chesarie de Rîmnic, care plătise tiparul, şi-î înşiră faptelebune: reînnoirea bisericilor, al avoittoSojJia! twv totto-YpaŢicbv, cfl ooqTdasis twv ayoXtbv, al Tupoaiaoiac twv oprpavdw. ai 7toj3spV7]Gsi<; twv svSswv, al sTiia/s^sic twv aa6svibv. E reprodusă în Bis. ort., XV, p. 124 şi urm. 7 Cf. ibid., p. 164 şi Biserica ortodoxă, XVTLp. 513 şi urm. Asupra ediţiei, care n’a satisfăcut pe autor, v. Prefaţa la 4>avdpi şi Papadopulos Vretos, I, pp. 85-6. 8 Bev. teol., III, pp. 393-4; Bis. ort., XIX, pp. 73-5; Şerb. şcol., p. 412. 9 Cf. Bec. teol., I. c., p. 305 şi urm.; Bis. ort., XVIII, pp. 86-5 şi urm.; XI, pp. 332 şi urm., 410 şi urm.; XIV, p. 350 şi urm. Pentru ediţii, Papadopulos Vretos, I, p. 99. 10 Bis. ort., XIV, p. 361 şi urm. CULTURA CONTEMPORANĂ 447 Xf/yjatonjSsia, apărută la Veneţia în 1770 x, Fisiognomicul 1 2,— o sumă de alte tratate, dintre care, ni spune el însuşi, vorbia într’unul şi de obiceiurile Grecilor la Paşti şi «de ce boim ouăle» 3, şi în. sfîrşit, versuri4. Iar, ca opere istorice, a alcătuit o istorie a «războiului» dintre Maria Teresa şi Frederic-cel-Mare 5 6 7, nişte Efemeride dace, de care vom vorbi în capitolul următor, o cronică a lumii grece şi un Catalog istoric, ce va fi analisat tot acolo0, ca şi o descriere a Ţerii-Romăneşti, pe care autorul ei a înclii-nat-o, în 1759, tot Mareluî-Vornic Constantin DudescuT. Aceste din urmă lucrări şi a lui Depasta pot fi considerate ca opera istorică a Domniei lui Mavrocordat, care doria chiar, prin 1743, să găsească pe cineva care să scrie istoria terii şi căpătase pentru aceasta pe Carol Peterffî, Iesuit din Pressburg, recomandat de Ioan-Baptist Szegedy, şeful Colegiului iesuit din Cluj 8. Supt Constantin Mavrocordat întemeie pe socoteala sa o tipografie în Iaşi Duca Sotiriovici, fiul lui Sotir, din insula Thassos, pe cînd în Bucureşti funcţiona încă bine vechia tipografie Domnească 9. Constantin-Vodă-i dădu un privilegiu, care fu confirmat 1 Papadopulos Yretos, I, p. 90. 2 Şerb. şcol., p. 385. 3 Erbiceanu, Cron. Grea. p. 140. 4 Y. si Rev. teol., III, pp. 237-8, 407 ; Şerb. şcol.y p. 385. «Epistolele asupra mîndriei şi vanităţii» au apărut la Veneţia în 1776 (Papadopulos Yretos, I, p. 97). «Discursurile» tot acolo, la 1778 (ibid.y p. 100). Cf. ibid., p. 101. 5 Ibid., pp. 154-5. 6 Catalogul e posterior cronicii, pe care o citează la Domnia lui Duca-Yodă; ed. Erbiceanu, p. 164. Pentru a-i fixă data servă şi menţiunea că Istoria Eclesiastică a lui Meletie din Ianina s’a tipărit la Yiena, în trei volume, «dăunăzi», 7repoai; ea a apărut în 1783-4; v. Erbiceanu, o. c., p. 111. 7 Publicată, în traducere, în Biserica ortodoxa., XVIII, p. 855 şi urm. de d. C. Erbiceanu. Ni se mai vorbeşte de o lucrare a lui, pe care ar fi tipărit-o Iacovachi Rizu ; Erbiceanu, Cron. Greci, p. 193. 8 «Ferebatur iam in tertium anum magno desiderio hominis qui res ges-tas principum Moldaviae historico complecteretur volumine... Cuius operă historicum nostrum posoniensem cum binis laudatae domus patribus im-petravit.» Ex relatione de missionibus dacicis 1743 ; în Nilles, Symbolae, II, p. 1023 şi urm. 9 Socotelile cu tipografia pe anul 1747 au fost scoase din Condicile Mitropoliei bucureştene, aflătoare astă-zi la Bibi. Ac. Rom., şi tipărite de d. Erbiceanu în Biserica ortodoxa, 1899 şi în Ar eh. sec. şt. şi literare din Iaşi, VIII, p. 707 şi urm. 448 EPOCA LIJI CHESARIE apoi ele alt Constantin, Racoviţă, în 1750 h Duca era, de alt-fel, şi un om învăţat, ştiind, pe lîngă elineşte, şi latineşte, şi el a căpătat de la Domn sarcina de a traduce din greceşte Odoihul. 11 sprijiniau pentru aceste însuşiri, nu numai Domnii, ci şi, dintre boieri, Iordachi Cantacuzino, care-1 cunună în 1755, dîndu-i şi nişte Ţigani 1 2. De operele româneşti ale tipografiilor din principate, ne vom ocupa într’o altă parte a acestei lucrări. Să vedem deocamdată foloasele ce au adus ele culturii greceşti. In 1736, supt îngrijirea lui Constantin Daponte, «anagnostul, din insula Skopelos», se tipăria în Bucureşti, de Stoica Iacoviei, o Carte de acolutil 3. Supt Constantin Racoviţă, care primise, ca şi fratele său Ştefan-Vodă şi un al treilea, care n’a domnit, Ioniţă, o educaţie grecească 4,—se tipăreşte la Iaşi, în 1756, de un personagiu pe care îl cunoaştem 5, Nicolae Mauroeides din Cefalonia, un 'AttogtoXlxov doxuov6. Un fiu poate al tipografului Stoica din 1736, Stoicovici, imprimă la Bucureşti, în 1759, pentru a doua oară 7, Slujba Sfîntulul Visarion, cu cheltuiala mitropolitului Fi-laret, — un Michalitzi, din Chios, — şi cu supravegherea fratelui acestui prelat, Ioan 8. în «noua tipografie a neamului drept-credincios al Grecilor, întemeiată de strălucita Domnească poruncă şi ocrotire a Înnălţimiî Sale, în Bucureşti», Grigore Mitropolitul face să apară în 1768 o AidaG^aXia ypiGTiavixTfj; cu doi ani înnainte o cOp0d5o£oc 6[xoXoYia ieşise de supt aceleaşi teascuri, şi tot acolo apăruse, supt Scarlat Ghica, Istoria eclesiastică a lui Meletie, mitropolitul Atenei, supt supraveghiarea lui Gheorghe Constantiniu din Ianina 9. «în tipografia nouă» se publică în 1 V. Erbiceanu, Mitr. Mold., pp. 23-4 şi Urechiă, Măzăreanu, în An. Ac. Rom., X, pp. 223-5. 2 Urechiă, l. c., p. 207. Pentru soţia lui, Magdalina, ce trăia în 1777, v. Uricariul, XX, p. 282. 3 BioXiov ftspLsyov ras Ispas axoXooOiac. Cu cheltuiala lui Constantin al lui Gheorghe «X», vtori logofăt. V. şi Papadopulos Vretos, I, p. 68. 4 V. mai sus, p. 444, nota 8. 5 V. p. 433. 6 Prefaţa e adresată Domnului. E şi o dedicaţie către acesta. 7 întăia ediţie, supt Brîncoveanu, la 1705 ; v. p. 25. nota 2. 8 Corectura o face un C. Triantaphyllides din Zagora. 9 1757. E dedicată Domnului. Un manuscript grec de scrisori, la care se adauge titlul tipărit, se află în Bibi. Ac. Rom., unde formează n° grec 73. CULTURA CONTEMPORANĂ 449 1768, Introducerea în gramatica lui Teodor Gaza, cu îndemnul lui Efrem patriarcliul de Ierusalim şi cu cheltuiala lui şi a «prea-cuviosuluî între ieromonachi Iacob din Chios Mavrocordat 1: Neofit, alt călugăr, din Morea, scrie cartea şi dedicaţia către Domnul de atunci, Grigore Alexandru Ghica. In sfîrşit, aceiaşi tipografie nouă dădu Grecilor în 1769 o Selecţie din Psaltirea toată, pe care monachul Metaxopulo avu bunul simţ de a o dedica Maicei Domnului, pe cînd o fOp6oSo£o<; 8iSa?xaXîâ de Meletie Pigas se tipăria, — cu cheltuiala patriarchuluî Efrem de Ierusalim şi supt îngrijirea protosingheluluî Chesarie, viitorul episcop, — de Grigore ieromonachul tipograf, «în tipografia prea-sfîntului şi prea-învăţatului mitropolit chir Grigore, care păstoreşte acum». Venind acum la şcoli, am văzut atenţia ce a dat-o Grigore Matei Ghica celor din Moldova. Despre urmaşul lui, Constantin Mavrocordat, aflăm din Neculce că a întărit şcolile de învăţătură, îngrijindu-se de cele existente : elineşti şi slavoneşti, — şcoala lui Hrisant adecă şi vechia şcoală de ţară, pentru preoţi şi pisari. «Aşijderea», continuă cronicarul, «aii mai făcut scoale de învăţătură, latineşti şi arăpeşti». La aceste şcoli el invita pe boierii mazili, — printre ei se găsia atunci şi scriitorul —, a-şî da copiii, «ca să înveţe orî-ce limbă li-ar fi voia, pentru ca să se afle oameni învăţaţi şi în pămîntul nostru al Moldovei, precum sînt şi printr’alte teri şi părţi de loc» 2. Despre şcoala latină şi... arabă din Moldova, nu ştim nimic: va fi fost, pentru cea d’intăiu, un dascăl mai mult, vre-un refugiat polon sau german, adaos pe lîngă profesorii şcoalei greceşti. Pentru aceasta din urmă şi cea slavonă, ştim că ambele funcţionau regulat înnainte de Constantin Mavrocordat, în 1737, cînd se dă un hrisov pentru ele3. în 1734, la 2 Februar, un act al lui Constantin pomeneşte cele două şcoli4 şi hotăreşte a se clădi un nou local pentru cea slavonească, dînd în acelaşi 1 M'aopo*)fOp5aŢOi). Cf. Papadopulos Vret-os,I, pp. 62-3.—Era vechiul nume al familiei, Papadopulos Kerameus, II, p. 567, nota. 2 P. 419. încă din 1724 vedem pe Atanasie Ipsilanti venind la Iaşi pentru ca să asculte pe Natanail Kalonari, profesor la Curtea luî Mihaî Racoviţă (Ta fisTa TYjv aXaiOiv, la an. 1724). 3 Erbiceanu, Cron. greci, p. xvi. Cf. Urechiă, Ist. şcoalelor, I, pp. 12-8. 4 «Sînt două scoale aice în oraş în Iaşi, una grecească şi alta slovi-nească.» 29 EPOCA LUI CHESARIE 450 timp Mitropolitului supraveghiarea asupra dascălilor ce se vor numi şi sarcina de a împărţi ajutoare ucenicilor săracib Revenind în Domnia Moldovei, Grigore Ghica nu voise să se lase întrecut de gelosul său predecesor: un mare hrisov fu dat şcolilor moldoveneşti la 25 Decembre 1747. începe cu un preambul, în care nu se prea ţine samă de silinţele şi opera pentru scoale a Domnilor de înnainte, cari nici ei nu stătuse cu mînile încrucişate. «Neobicînuindu-se mai din-nainte vreme a se ţinea scoale de învăţătură, era multă prostie, — că şi cei puternici, ce cu puterea lor ţinea dascăl pentru copiii lor, încă şi cu învăţătura cea desăvîrşită nu se precopsea, rămîind cei mai mulţi tot neînvăţaţi, iar prostimea cu totul se afla lipsiţi de podoaba învăţăturii», prin care se căpătă însă «preoţi iscusiţi şi dascăli învăţaţi». Se arată pe urmă că cele «patru» şcoli cu patru dascăli fusese întreţinute întăiu, după orînduiala lui de la început, prin contribuţii ale boierilor în funcţii1 2 şi printr’o dare a clerului, care, în loc să plătească cîte doi galbeni la Sf. Gheorghe şi la Sf. Dumitru, dădea, o singură dată pe an, un singur galbăn pentru şcoli, din care sumă se întreţinea şi şcoala grecească de la Sf. Mormînt, întemeiată de Dionisie sau de Hrisant, şi se purta de grijă şi de «îmbrăcămintea şi hrana» copiilor săraci din şcolile laşului. Constantin Mavrocordat crezuse că face bine trecînd plăţile şi cheltuielile în sama Vistieriei, şi se întîmplase supt Ioan-Vodă că aceasta, împovărată, nu le putuse răspunde, aşa încît şcolile se strămutase 3. Prin noua orînduială, care pune în vigoare pe cea de la început, Ghica păstrează contribuţia de un galbăn a clerului ca basă a budgetului şcolilor moldoveneşti. Mitropolitul va primi banii în mîna sa, dînd «dascălului celui mare elinesc» 360 de lei pe an, 120 celui de-al doilea, celui slovenesc 130, iar celui de româneşte numai o sută: tot el «va lua sama dascălilor de două ori într’un an». Episcopii vor face tot aşa pentiu şcolile din eparchia lor, care vor fi numai pentru româneşte şi vechia 1 Erbiceanu, Mitr. Mold., pp. 13-4. Cf. Urechiă, 1. c. 2 «Asupra boierilor şi asupra dregătoriilor.» 3 El le dă în sarcina Mitropoliei la 21 April 1744 ; Urechiă, Ist. şcoal., I, p. 16, nota. CULTURA CONTEMPORANĂ 451 limbă de cultură a terii, slavona, — dascălii primind pe ano retribuţie de opt-zecî de lei1. Şcoli în oraşe nu existau încă, sau erau întreţinute de orăşeni, precum şcolile din mănăstiri şi biserici cădeau în sarcina acestora. în 1765, vedem însă Domnia îngrijindu-se de şcoala din Galaţi2, făcută, după îndemnul negustorilor locali, pentru vlimba elinească, fiind «mai desăvîrşită procopsală şi învăţătură ştiinţelor», adunînd-o însă şi cu greceasca vulgară3. încă din 1759, Io an Teodor Caliinah confirmă privilegiile anterioare ale şcolii din Botoşani, pe care o dă în sama Vornicului acestui oraş 4. Dintre Domnii cari urmară pe Grigore Matei Ghica, nici unul nu schimba normele cuprinse în hrisovul din 1747 5. Cel d’intăiu care luă disposiţiî nouă fu un om foarte distins, un bun cărturar moldovean, care învăţase «la şcoala Liovului», un diplomat oriental care slujise de interpret pentru limba latină lui Ioan Mavrocordat, cînd acesta era dragoman, şi ocupase pe urmă cu vrednicie acest loc, cunoscînd limbile turcească, italienească, fran-cesă si grecească şi folosindu-se de dînsele ca un «om isteţ »6. Voim să vorbim de Ioan Calimah 7. Venind în Scaun, acesta dădu Mitropolitului Iacob8 şi Ma-relui-Eclesiarch al Bisericii din Constantinopol sarcina de a inspecta şcoalele şi de a-i face un raport asupra lor. Ei se de- 1 S’a tipărit în Uricariul, I, p. 79 şi urm.; Xenopol şi Erbiceanu, Şerb. şcol., pp. 185-9; Y. A. Urechiă, Ist. şcoalelor, I, pp. 16-8. 2 Uricariul, I, pp. 271-6. Cf. Urechiă, Ist. şcoalelor, I, p. 32. 3 Se dau pentru întreţinere veniturile mănăstirii Mavromolul; egumenul va plăti din ele suma de 15 lei, 70 de bani pe lună. 4 Uricariul, II, pp. 52-3. 5 Y. măsuri- ale lor pentru a face ca el să fie observat în Urechiă, Ist. şcoal., I, p. 23 şi urm.; Bibi. Ac. Rom., doc. XLYIII/170-1, XLYIII/173. 6 Canta, Domnia lut Ioan Teodor Voevod. Cf. Xenopol, Istoria şi genealogia familiei Calimachi.Şi într’un document veneţian din 1752 se zice de Calimah ca e «assai capace nelle lingue» şi ager; Hurmuzaki, IX2, p. 4, No. 4. în 1761 i se dedică o Psaltire greacă, tipărită la Lipsea pe socoteala sa. O altă carte greacă, apărută acolo, ilsipoc svos xai 7rsvT7]>tovTa t>7C0[JLVTj{xa-T!3T Miile., Pentm. el şi familia lui. v. capitolul despre poeţii moldoveni din a doua jumătate a secolului. 6 Şi tînărul face o cerere. Resumat de documente din Archivele Propagandei, de d. A. D. Xenopol, în Arch. soc. şt. şi literare din Iaşi, V, pp. 550-1. ' «De la început», scrie cronica cantacuzinească, cunoscută supt numele fraţilor Tunusliî; p. 81. Ibid. 456 EPOCA LUI CHESARIE superioară. Fiul său avea un plan mai mare. în 1745. un misionar avu audienţă la dînsul şi auzi. pe lingă întrebări despre Roma. Itaba şi restul Europei, pe lingă protestări falşe de catolicism şi dovezi de erudiţie teologică şi de un spirit elegant, şi idei despre o şcoală înnaltă ce ar fi să se întemeieze la Bucureşti. Voia Iesuiţi ca să înveţe pe cei doi copii mai mici ai săi şi doi fraţi ai Societăţii sau doi misionari «pentru fundarea unui colegiu unde tinerii să poată învăţa ştiinţele omeneşti şi dumne-zeeşti, în limba latină şi în cea [grecească] vulgară» b în anul următor, el discuta iarăşi asupra Colegiului cu episcopul catolic Anton Becich1 2. Şcoala nu avu nici odată fiinţă, şi nu ştim nici ce a făcut Cons-tantin-Vodă pentru cele existente : cea grecească de la Sf. Sava şi cea slovenească de la Sf. Gheorghe Vechili. Ca întâiul Domn muntean care se interesează serios pentru şcoli, trebuie să pomenim deci, în starea de acum a cunoştinţelor, pe Grigore Matei Ghica, al cărui rol în Moldova l-am văzut. Printr’un act solemn, din 9 Maiu 1746, Grigore-Vodă declară că, «de vreme ce în pămîntul nostru vedem că de la o seamă de vreme toţi feciorii de boeri s’au răcit de către învăţătură, la care mai înnainte toată boerimea avea multă plecare, spre a-şi da pe fiii lor ca să înveţe şi să se procopsească la carte elinească, iar acum, nu ne putem pricepe din ce pricină, s’au lenevit atît părinţii cît şi feciorii lor a urmă acestei bunătate de folos si de podoaba neamului boieresc, încît au rămas mai proşti la învăţătură decît alte trepte mai de jos», — el hotăreşte că nici un fiu de boier nu va ajunge la Curte sau în dregătorie, «de nu se vor sili să meargă la învăţătură şi să înveţe carte elinească cu tot temeiul ei, pe deplin». Pentru a nu se putea obiecta nimic, «am întemeiat», continuă Domnul, «atîtea scoale de limba elinească3.» Şi ştim ce leafă primi au cei doi dascăli 1 Resumatul citat, pp. 549-50. 2 Ibid., p. 550. Pentru Iesuiţii ce aduse el din Moldova, şi Ungrisches Magazin, III, p. 91, nota 1. 3 Şi, mai departe, întărind tonul, ei spune că neînvăţatul «va fi lipsit de orînduiala Curţii şi nu se va primi nici odinioară la treapta, de cinste». Urechiă, Ist. Şcoalelor, I, p. 14. Numele profesorilor greci din Bucureşti la 1758, în Rer. teoL. III, p. 398 şi Şerb. scol., pp. 352-4. CULTURA CONTEMPORANĂ 457 ai «Museuluî elenic» după recomandaţiile ce se dau Mitropolitului Neofith Fiul lui Grigore-Vodă, Scarlat, fu acela care, precum tatăl său reformase şcoala grecească, se îngriji, la rîndul său, de cea slavonă de la Sfîntul Gheorghe, însărcinînd cu cercetarea şi prefacerea ei pe Mitropolitul Filaret şi pe Constantin Brîncoveanu Logofătul1 2. Aici în curînd îşi începu activitatea de dascăl un vestit caligraf şi redactor de documente din secolul al XVIII-lea. popa Floru sau Florea3. Alte măsuri urmară, pentru binele amînduror instituţiilor. în 1761 egumenul şi călugării fură scoşi de la Sf. Sava, care rămase de acum înnainte, pănă la Alexandru Ipsilanti, în posesiunea neîmpărţită a şcolii superioare4. în curînd venitul Glavaciocului şi apoi, în 1765, al mănăstirii Dealului fură hărăzite şcolilor5, care fură supuse în 1767 unui inspector6. Şcolile erau, mai bune de cît altă dată 7, Domnii iubiau cultura, dar, în lipsă de ideale, literatura românească vegetă în tot acest period de mişcare culturală. 1 Papadopulos Kerameus, IV, pp. 83-90 (75). 2 Ibid., p. 27 şi nota. 3 V. mai sus, p. 421. 4 Urechiă, o. c., I, pp. 27-8. 5 Ibiâ.y pp. 29-86. 6 Ibid., pp. 83-4. Cf. Măzăreanu, p. 206. Unul dintre Domnii ce se ocupa de scoale, Constantin Racoviţă, dă un privilegiu şi lui «Barbu tipograful», în 1754; Bibi. Ac. Rom., doc. XII/168. 7 în 1766 se învăţa latineşte la Bucureşti (Rev. teol., IV, p. 180). CAP. II. Istoriografia în perioda a doua. Innainte de a studia istoriografia romînă între anii 1730 şi 1774, e bine să ne facem o ideie despre operele ce s’au scris în greceşte, la Curtea Domnilor fanarioţi, în acest răstimp. Cel mai însemnat dintre istoricii cari, scriind greceşte, au povestit, la o Curte românească, pentru Domni ai Moldovei sau ai Ţerii-Romăneştî, pentru un public de boieri romînî, mai mult evenimente petrecute pe pămîntul ţerilor noastre, e Constantin sau Cheşarie Daponte. Un Grec care ştia bine româneşte, care nu era lipsit de sentimente pentru poporul care-1 adăposti o bună parte din viaţa sa, un Grec, care, afară de limba pe care o întrebuinţează, ar putea fi socotit ca un Romîn. Ca istoric, Daponte ni-a lăsat întăiu două opere care ating mai de aproape istoria noastră: Efemeridele dace, Aax'xai eysţjie-pi6s<; — şi CrQnica. Cele d’intăiu îmbrăţişează istoria evenimentelor războinice dintre anii 1736-9 1; cea de a doua ni dă desfăşurarea evenimentelor petrecute în lumea greacă sau grecisată* în împrejurimile Porţii, în vecinătatea Domnilor, la hotare, de la 1648 la 17042. Ele au fost redactate, de sigur, în timpuri deosebite. «Efemeridele» sint izvodirea zilnică, din partea grămăticului domnesc, a faptelor ce se petreceau supt ochii săi sau îi ajungeau alt-fel la cunoştinţă, un ziar bogat şi amănunţit al unei campanii care interesa foarte de aproape soarta Romînilor, a Domnilor străini 1 S’au publicat de d. Legrand, în două volume, în 1880-8. 2 S’a tipărit de D. Erbiceanu, în Cron. greci. ISTORIOGRAFIA 459 ce-i guvernau şi a familiei Mavrocordaţilor, în slujba căreia a stat Daponte pană la retragerea sa în mănăstire. Cronica e scrisă pe cînd Constantin era paşnicul călugăr Chesarie ; ea trebuia să urmărească poate, în intenţia autorului ei, suirea la putere şi înnălţarea la faimă a Mavrocordaţilor, şi poate numai întîm-plarea a oprit-o la anul 1704. Dacă presupunerea noastră e îndreptăţită, ceia ce ar statornici o legătură strînsă între acest cronograf şi Efemeridele care-1 precedase, atunci am avea două fragmente, de proporţii deosebite, din monumentul istoric pe care Daponte voia să-l înnalţe sprijinitorilor săi Domneşti. Constantin Mavrocordat ar fi căutat atunci să realiseze prin Daponte, în greceşte, ceia ce-şi propusese întăiu a face prin vre-un Iesuit cu frumoasa formă latină. De Efemeride ne vom ocupa mai puţin. E un jurnal, în formă de carte, o culegere de novelle despre războiul dintre Turci, de o parte, şi Ruşi şi Nemţi, de alta. Ast-fel de opere n’au tendinţe pronunţate, nu sînt însufleţite de un spirit caracterisat; ele nu se resumă şi nu se analisează. Cu Cronica însă e altceva. Pentru a o scrie în trio formă scurtă, reservată, de analist, Daponte n’a întrebuinţat numai amintirile sale ci, pentru timpul cînd nu putea să le aibă, spusele altora. Va fi avut, cred, ziare de-ale Grecilor din Constantinopol, însemnări cum obişnuiau să ţie, notiţe de familie şi politice, precum sînt acele ce ni-au rămas de la Ioan Cariofil1, un duşman însă al «ateului» de terziman. Pentru lucrurile ce ne priviau, grămăticul lui Constantin şi Ioan Mavrocordat a avut cronici de ţară, din care a cunoscut cu siguranţă şi a întrebuinţat patru. Trei sînt letopiseţe moldoveneşti: Nicolae Costin, Neculce şi Mustea. De la cel d’intăiu iea, de exemplu, la expunerea omorului Capugibaşeî de către Constantin Duca, lauda ucisului şi lupta lui cu ucigaşul, Moise Serdarul; de la cel de-al doilea, la aceiaşi împrejurare, titlul Turcului şi prinderea lui Balgi-başi2 sau, aiurea, silinţile lui Mihai Racoviţă, ajuns Domn, contra predecesorului său, acelaşi Constantin Duca; de la amîndoî sînt împrumutate cele mai multe ştiri despre înnălţarea în Domnie 1 Publicate de Cr. I. Zerlentis şi traduse, în partea ce ne priveşte, de d. C. Erbiceanu. V. şi mai sus, pp. 49-50. ^ P. 53. 460 EPOCA LUI CHESARIE a lui Miliai-Vodă1. De la Mustea trebuie să fi luat scriitorul grec menţiunea sumei pentru care se pîrîră Şerban Cantacuzino şi bătrînul Duca pe timpul campaniei de la Viena2 3. A avut la disposiţie şi o cronică munteană, în fine: a lui Constantin Căpitanul, de unde să văd a fi împrumutate informaţiile despre actele de răzbunare ale Cantacuzinului după întoarcerea lui din Moldova şi despre'prinderea lui Duca de către Poloni. In locurile risipite, în care se ocupă de istoria noastră, Da-ponte dă însă de multe ori amănunte pe care nu le mai întîl-nim nicăiri şi care au un deosebit interes, unele dintre ele. Ast-fel, numai de la dînsul aflăm refugiul unui Vizir la Şerban-Vodă ;î. unele detalii despre presenţa lui Alexandru Mavrocordat la Bucureşti cu prilejul nunţii Domniţii Stanca 4 5, nunta Ruxandei Mavrocordat cu Matei beizadea, fiul lui Grigoraşcu-Vodă Gliica sprijinul acordat de Brîncoveanu unui cleric grec 6, causa mărturisită a venirii Capugi-başei supt Constantin Duca 7, unele lucruri nouă despre relaţiile dintre Vizirul Daltaban şi fraţii Cantemireşti 8, una din căuşele călătoriei silite a Brîncoveanului la Adrianopol, în 1703 9; ceva despre relaţiile lui atunci cu unii meghistani din Constantinopol, numărul boierilor ce veniră la Poartă pentru a cere ca Domn pe Mihaî Racoviţă 10 *, stăruinţile acestuia, contra lui Duca, pe lîngă Ienicer-Aga n. Cît despre «Catalogul istoric», e ultima operă de istorie a autorului ei 12. E o lucrare fără un plan bine alcătuit, un catastih de amintiri mai mult, despre persoanele care jucară un rol în lumea religioasă sau literară a Grecilor, notiţe biografice, 1 P. 63. * P. 32. 3 Ibid. * P. 45. 5 P. 46. « P. 48. 7 Pentru a reclamă o datorie de o sută opt-zeci de pungi, rămasă de la tatăl acestuia; p. 53. 8 Pp. 57-8; v. mai sus, în aceste studii, cap. Cantemir. 9 Stăruinţile pentru Doamia munteană ale unui negustor bogat din Chi-provaci: un KoxpoStTţavoc : p.58. Pp. 61-2. u P. 63. 12 S’a tipărit de Sathas şi de d. Erbiceanu, în Cron. greci. Însemnări de manuscripte, note bibliografice, documente originale, fragmente din tipărituri rare, aşezate după rolul ce l-au jucat în lume personagiile de care se vorbeşte. Daponte văzuse multe, auzise multe, cetise multe ; îi părea rău ca multele cunoştinţi adunate ast-fel în mintea sa asupra epocei în care trăia să se piardă, şi, la bătrîneţă, luînd încă odată condeiul de scriitor, — el răsturnă coşul înnaintea sa b Iată acum un al doilea scriitor neo-grec-, din aceiaşi epocă şi de la aceiaşi luminată Curte mavrocordătească. E Moreotul Petru Depasta. El se numeşte singur doftorul, «îatpo'fiXoaofos», şi aş vedea în el unul din cei doi medici din Padova, cari se găsiau, după o relaţie de misionar, la 1745, în suita lui Constantin Mavro-cordat 1 2. Că a învăţat în Italia se vede din opera lui: alături de o citaţie din Plutarc, găsim menţiunea teoriei lui Vico despre ritmul evenimentelor istoriei universale, teorie ce pe vremea lui fusese pusă în circulaţie de marele cugetător 3. Tot din această lucrare aflăm că el a fost marturul ocular al celor mai multe din vicisitudinile patronului său timp de două-zeci de ani. A stat la Curtea lui, i-a împărţit binele, i-a primit ospitalitatea şi darurile şi, apoi, cînd nenorocirea se abătu pentru mulţi ani asupra lui Constantin-Vodă, răpindu-î tronul, averea, şi chiar libertatea, el suferi împreună cu stăpînul. II întovărăşi în drumul de mazil din 1749, începutul lungilor năcazuri 4, dar rămase la Con-stantinopol, pe cînd Mavrocordat fu surgunit la Lemnos 5. împreună cu ceilalţi clienţi ai Casei persecutate, suferi insulte, prigoniri, întemniţări din* partea aprigilor creditori ai mazilului6. Scăpînd, merse să vadă pe exilatul din Lemnos, dar nu stătu multă vreme lîngă dînsul, ci se întoarse în Constantinopol, unde 1 V. şi locul în care Daponte-şi justifică titlul prin digresiile sale perpetue şi anexele documentare; ed. Erbiceanu, p. 161. 2 Xenopol, resumate de documente din Archiva Propagandei, în Arch. soc. şt. şi literare din Iaşi, Y, pp. 549-50. Din Veneţia, Corfu, Polonia, Constantin-Vodă avea şi secretari, medici, pictori ; ibid., p. 549. 3 V. pp. 296, 302 şi 334-5 din ed. dată de d. Erbiceanu, în Cron. greci. 4 Scrie : «am mers la Constantinopol»; p. 340. 5 P. 321. 6 Ibid. 462 EPOCA LUI CHESARIE aşteptă pană la 1756 vremile bune ale sprijinitorului său. Acesta fu numit atunci în Ţara-Romănească, dar pierdu tronul iarăşi, după doi ani. şi veni la Ţarigrad pentru a fi iarăşi aruncat la închisoare. Depasta rămase data aceasta, după cît se pare, în Bucureşti, unde se întoarse vechiul său stăpîn în 1761 h Pe atunci îşi scrise opusculul de laude. Despre viaţa sa ulterioară nu mai ştim nimic. încă odată el stătu în Bucureşti, cu toată mazilia patronului. Apucă războiul cu Ruşii, prinderea Domnului muntean de atunci, Grigore Alexandru Ghica, care doria şi el poate un cronicar1 2 3, şi muri pe timpul ocupaţiei ruseşti, spre sfîrşitul anului 1770. Cunoscutul şi colegul la Curte al lui C. Daponte fu îngropat la Mitropolia din Bucureşti 8. Cronica lui e mai mult un discurs de laude, o voroavă encomiastică. în «Constantin-Vodă sau scrisoarea faptelor vrednice de pomenire întîmplate în Dacia supt Constantin Mavrocordat». nu găsim un ziar precis, o cronică limpede, bogată, bine orîn-duită, ci unele fapte principale, de cele mai multe ori fără nici un l fel de cronologie, sămănate într’o fraseologie elinească foarte I savantă, care, de şi ilegibilă, face cea mai mare onoare învă- s ţatului scriitor care a pus-o pe hîrtie. Faptele expuse ast-fel. > atinse mai degrabă decît povestite, sînt culese din experienţa > personală a Curteanului şi intimului, dar şi din izvoade manus- j! cripte, din «ziare» 4. jr De la început, Depasta se apără, în Introducere, de bănuiala de linguşire, şi linguşire în adevăratul înţeles al cuvîntuluî na v se întîmpină în cărticica lui. Dar, fireşte, scrisă pentru a înnălţa * numele lui Constantin-Vodă, ea e foarte parţială pentru acesta. Se începe cu lauda familiei, se arată planul ce avuse Nicolae-Vodă de a numi pe fiul său în Moldova, alegerea lui în Ţara-Ro- 1 Pp. 380-5. 2 V. mai sus, p. 452 şi urm. 3 Erbiceanu, Cron. greci,ipp. lxx-ii; Bis. ort., XIV, p. 65 şi urm. — El lăsă poate un fiu, căci în 1783 întîlnim pe un Depasti Vel Spătar— Arch. rom., I, p. 183 ; Iorga, Documente şi studii, I-II —.care pare să fie acelaşi cu «Dra-caclie Depaste Vel Vornic», tot în Moldova, la 1793 — Urechiă, Tst. Bom., I, p. 837 —, a cărui soţie : «Ecaterina soţia Logofătului Dracachi Dăpasti» , e menţionată într’un Document; Uricariul, VI, p. 254. 4 EovsiXsxtos {jlsv ocoty] s$ avsxSoTtov syYjjJLspf-Scov sxts tSCotc aoto^iac. ISTORIOGRAFIA 463 mănească la 1730, pierderea tronului, abia căpătat, prin revolta din Constantinopol, înlocuirea prin Miliai Racoviţă, restabilirea, schimbul cu Grigore Gliica, prin care trecu în Moldova. Se ajunge apoi la a treia Domnie munteană şi la greutăţile eî, la noua Domnie moldovenească după războiu, la a patra stăpînire din Bucureşti, la schimbarea din nou în Scaunul din Iaşi, la lungul exil plin de prigoniri şi suferinţe. De aici Depasta-şi urmăreşte Domnul în ocîrmuirea din Ţara-Romănească la 1757, în al doilea exil la Constantinopol, şi-l lasă numai după ultima restabilire, tot la Munteni. în cursul povestirii, Depasta nu uită să noteze toate acţiunile de binefăcător, de răspînditor de lumină, de «erou» războinic chiar — Constantin-Vodă era un mic omuleţ încrucişat, care n’avea nici cea mai mică disposiţie pentru meşteşugul armelor 1 — ale lui Mavrocordat. îl vedem, din povestirea panegiristului, luptînd ca un «geniu eroic» contra Nemţilor, cari-i furară în adevăr Mitropolitul şi boierii, dar pierdură pe generalul lor ucis în luptă de viteazul Yoevod; aflăm de la acelaşi ’lăudător şcolile ce a făcut Domnul în Bucureşti, în Iaşi, în oraşele de provincie ale Moldovei, normele judecătoreşti ce a introdus în această din urmă ţară, pacificarea ei, curăţirea ei de Turci, şi mai târziu de Lăzii negustori, dărnicia lui faţă de oamenii învăţaţi şi de ori-ce oaspeţi, acţiunile săvîrşite spre binele ţeranilor2, silinţile pentru cultură, prin care făcu «din ţara Geţilor o icoană a Helladei»3, si- 1 V. citaţia din Neculce, mai sus, p. 268. Cf. Sulzer, partea inedită: «Alle drei [fiii lui Nicolae-Yodă] schielten mit den Augen, am Meisten aber Constantin, der zweitgebohrne; nebstdem sollen auch die zwey Klligern demungeachtet, gleichwie ihr Yater selbst, so etwas in sich gehabt haben was man in Oestreich ein Schuss, anderwerts einen Wurm oder tîbers-chnappt zu nennen pflegt». Copia din Bibi. Ac. Rom. 2 Cunoscuta reformă. Sulzer ni spune, în partea inedită, că el da totdeauna dreptate ţeranilor împotriva boierilor. Cînd un boier reclamă cincizeci de lei urmi ţeran şi trebuia să i se satisfacă cererea, el impunea cîş-tigătorului o cheltuială de judecată de o sută de lei faţă de Marele-Armaş. «Sein Bescheid war dass, wenn sie auf einmal dem armen Bauern etwas weniges unrechtmăssig bezahlen miişsten, so wăre er docli gewiss dass sie zu andern Zeiten demselben hundertmal Unrecht gethan und sicii deshal* ben liber eine so kleine Vergutung nicht zu beschweren hătten». Copia de la Bibi. Ac. Rom. 3 P. 319. 464 EPOCA LUI CHESAR1E nodul adunat pentru reforma clerului \ facerea de pieţi în Bucureşti, etc. în măsura în care e lăudat Constantin, în aceiaşi se critică purtarea rivalilor şi înlocuitorilor lui, dar şi critica are măsura pe care o are la acest om distins lauda. El pretinde că Mihai Racoviţă a refusat să dea pe fata sa lui Mavrocordat 1 2, şi că totuşi acesta stărui pentru liberarea omului care-1 jignise, şi consimţi mai pe urmă să încheie altă legătură de familie cu dînsul 3. Grigore Ghica, «ademenit» de duşmani, face ca Mavrocordat să fie scos din Domnia, mai rentabilă, a Ţerii-Romăneşti, şi totuşi acesta-1 visitează la hotare 4, după care urmează totuşi nouă intrigi ale aceluiaşi Ghica 5. în fine, Scarlat Ghica, noul Domn din 1758, primeşte în adevăr laude pentru blîndeţa sa, dar se adaoge că blîndeţa nu era poate decît prostie şi lene, că el a putut fi bănuit de lăcomie şi că a lăsat un foarte rău nume după dînsul 6. S’ar putea, —judecînd după titlu, care poartă : Veneţia, atunci cînd lucrarea a fost scrisă probabil în Ţara-Romănească, — s’ar putea ca lucrarea să fi fost tipărită. La Museu se află o traducere latină a ei 7 8, şi, dacă Depasta n’ar fi fost un greco-ve-neţian, s’ar putea bănui că traducerea a fost făcută de Iesuitul ardelean chemat de Mavrocordat pentru a scrie «cronica ţerii» s. Manuscriptul latin are şi o nouă prefaţă către «cetitorul iubitor de Greci.» în ea, după ce se observă existenţa de cronici 1 P. 620. 2 Pe cînd Neculce afirmă că Nicolae-Yodă a stricat logodna fiului său înduşmănindu-se cu Racoviţă; pp. 870-1. Se ştie că pe urmă Constantin a juat pe Ecaterina Roset, fiica lui Constantin Roset; acelaşi, pp. 370-2. Sul-zer—l. c.—greşeşte cînd spune că era sora «desjenigen Russetti, welcher in Kronstadt katliolisch geworden und seine Neigung gegen die Deutschen nicht weniger als andere von seinen Anverwandten zu seinem Nachtheile an den Tag gesetzet». V. p. 198. 3 Ioniţă Racoviţă a luat, ni spune Sulzer, l. c., pe fata lui Constantin. Cf. Depasta, p. 308. O chema Smaranda ; Ien. Kogălniceanu, p. 218. 4 P. 307. Confirmată visita prin Neculce, p. 373. 5 P. 308. G Pp. 332-4. 7 V. şi Erbiceanu, Cron. greci, p. lxxii. Ms. are No. 30. 8 V. mai sus, p. 447. 465 ISTORIOGRAFIA în «limba barbară a poporului românesc»1, se insistă asupra lipsei de biografii, scrise în latineşte sau greceşte ale Domnilor greci ai «Daciei». Vin apoi, după ce se termină lucrarea toată, un Elenchus si un Parallelum. In acesta din urmă se arată virtuţile principilor contemporani: Mihaî Eacoviţă, bătrînul iubitor de ţară, maiestosul, cavalerescul Grigore Ghica, Mateî-Vodă prudent în tinereţa sa, blîndul Scarlat Ghica, cumintele Ioan Calimah si chiar Constantin Eacoviţă. Natural însă, că toate aceste însuşiri le întruneşte fenomenalul patron, Constantin Ma-vrocordat. Tot din îndemnul lui Constantin Mavrocordat s’a scris, sau poate s’a tradus numai în greceşte: «din limba românească în limba noastră obişnuită», de Lazăr Scriba din Trapezunt, în Ianuar 1734, la Iaşi, o «Istorie pd scurt, paralelă a Domnilor Munteniei şi Moldovei». Cărticica, păstrată într’un îngrijit Ynanuscript, începe de la colonisare şi merge pănă la schimbarea de Scaun între verii Constantin-Vodă şi Grigore Ghica, dup% care vin table de tot felul. La început se găsesc elemente nouă\şi interesante : întrebuinţarea pentru lămurirea Domniei lui Mircea a lui Sagredo şi Sea-deddin. De la o bucată de vreme e o simplă prescurtare din Constantin Căpitanul şi Mustea. Istoria munteană începe iar a fi de folos de la Constantin Brîncoveanu, careta făcut şi unele lucruri bune, dar le-a înnegrit cu acele multe rele», iar cea moldovenească e nouă de la Nicolae Mavrocordat înnainte. Dacă se iea apărarea lui Eacoviţă contra conspiratorilor «cu fumuri la cap», se laudă toţi Mavrocordaţii: şi Nicolae, şi Ioan, regretat de ţară, şi, mai ales, doritul Constantin-Vodă, căruia i se înseamnă cu cea mai mare îngrijire ziua naşterii: 1711, 21 Februar, «la trei ceasuri şi jumătate din noapte» 2. A treia cronică grecească din această epocă e scrisă în versuri, în felul şi, probabil, după modelul, stihurilor lungi, adormitoare, 1 «Etsi vetustiorum principum, qui gentilitia a Valacliorum stirpe pro-dierunt, barbarico gentis dialecto, vel remotiori ab evo ductam et ad nostra usque tempora digestam historiam, que manuscripta tantum et non-dum edita passim occurrunt.» 2 Ms 195 de la Museu. 30 466 EPOCA LUI CHESARIE anoste ale lui Stavrinos, cîntăreţul prosaic al lui Mihai Viteazul, şi lui Matei al Mirelor, istoricul Ţerii-Romăneşti la începutul secolului al XVII-lea. Propriu vorbind, nici nu e o cronică, ci mai mult o tragodie, o prolixă tînguire pentru moartea «viteazului şi marelui Stavaraclii». Eroul e un personagiu foarte bine cunoscut, de şi într’un sens foarte rău. Stavaraclii era numele tatălui său, Stavaraclii «cel bătrîn», şi el un om influent1; pe dînsul îl chema Iordachi. Era ginerele lui Manolachi Spătarul2, care l-a exilat une ori în neînţelegerile lor de familie 3, fiind-că, ne lămureşte un contemporan 4, «Stavaraclii se mînca cu socru-său Manoli Spătarul». îi mai cunoaştem un frate, Ienăcaclii Căminarul5. Daponte ni spune 6 7, că era fiu de medic vestit, că-i plăceau cărţile şi că dădea bani ca ele să se tipărească T. Viaţa politică a principatelor concentrîndu-se tot mai mult la Constantinopol, boierii de ţară fiind, pe de altă parte, împiedecaţi de a se duce la Poartă, ca în alte timpuri, pentru a-şî face ascultate plîngerile şi dorinţile 8, — mai puternici decît boierii cei mai puternici, mai puternici decît Domnii chiar ajunseră capuchehaielele. Se formară pentru cîştig elice greceşti, compuse mai mult din membrii aceleiaşi familii, care dispuneau după plac de soarta ţerilor noastre. Cei ce le compuneau nu căutau onoruri sau reputaţie: se mulţămiau cu un titlu de boierie care nu era printre cele mai răsunătoare. Dar Spătarul sau Hatmanul, care nu se vedea decît rare ori la Iaşi sau la Bucureşti, stăpînia din Ţarigrad, unde-şi ţesuse dibacea pînză, toată politica românească. Cei d’intăiu stăpîni de Domni de acest fel fură Cupăreştii, cari cu timpul se aşezară în ţară, luară dregătorii, se însurară cu pămîntence şi lăsară altora Ţarigradul. Atunci în locul lor ve- 1 Ienachi Kogălniceanu, p. 208. 2 Ibid., p. 221. 3 Genealogia Cant acuzi ni lor, în Bucium, p. 140. Dacă, precum se pare, Manolachi Spătarul şi primul capuchehaie muntean Manolachi Gealepul sînt aceiaşi persoană. 4 Ienachi Kogălniceanu, p. 281. 5 Ibid.j p. 222. Cf., pentru rudele lui Stavarachi, şi Ioniţă Canta, pp. 186-7. 6 Erbiceanu, Croiu greci. pp. 191-6. 7 Ar fi tipărit la Lipsea o teologie în două volume. 8 V. Neculce, p. 379 : «boierii la Poartă nu vor să meargă, — că nu-î lasă Domnii». ISTORIOGRAFIA 467 niră Ipsilănteştii, cari jucară, cu mai puţină strălucire, acelaşi rol, pănă la uciderea lui Manolaclii Chiurci-başa h Locul lor îl luă Stavarachi, cu ai săi. Era, în special, omul fiilor lui Mihai Racoviţă, cari erau, la rîndul lor, oamenii săi; ca rival, avea pe Hatmanul Mihalopol, un dominator mult mai slab însă, — patronul şi sluga fiilor lui Grigore Ghica 1 2. Soarta Domnilor resulta din luptele lor, şi s’au văzut caşuri cînd schimbări se făcură «ca să nu se stingă şi capuchehaielele» 3. în Moldova, ca şi în Ţara-Romănească, Constantin Racoviţă fu la ordinele lui, şi vedem, în cea din urmă ţară, o partidă de boieri care-1 ascultă şi-l ajută 4. Ştefan Racoviţă făcu ceia ce-î spuse «vestitul» Stavarachi 5. După sfatul lui, care-i procurase fermanul necesar, ucise el pe boierul Ştefanachi şi pe lordachi Băjescu, la 26 April 1764 6 şi ordona îndată o nouă arestare de boieri 7. Pănă şi bătrînul dragoman Ienachi Calimah, ajungînd Domn, trebui să recurgă la serviciile lui, care «zic că era al doilea Domn» 8 şi luă asupră-şi un timp represintaţia amînduror principatelor. Venind în Iaşi ca un stăpîn, el exasperâ mulţimea care veni la Curte «să vadă pe cine are Domn» 9. Succesorul celui de al doilea Calimah, Grigore Al. Ghica, fu numit iarăşi prin influenţa lui Stavarachi. Viaţa lui se mîntuie cum se mîntuie de obiceiu vieţile puternicilor din Orientul musulman. Un alt Grec, în fruntea altei familii numeroase şi inteligente, Nicolachi Suţu, îi aduse căderea. 1 V. mai sus, p. 216. 2 V. Ienachi Kogălniceanu, p. 225. 3 Ibid. 1 II cere să fie capuchehaie în 1755; Gen. Cant., p. 140; cf. Kogălniceanu, p. 218. 5 Calificativul e al lui Kogălniceanu. p. 225. (5 Gen. Cant., I. c. ; însemnările dascălului Radu Zugravul, în Kogălniceanu, Colecţiune de modelurt de pictură religioasă, în Bev. p. ist., arch. şi fii., I, p. 38 şi urm. 7 Gen. Cant., I. c. 8 Kogălniceanu, pp. 233, 236. 9 Ibid., p. 237. Şi supt Constantin Racoviţă boierii voise să-l prindă; Canta, pp. 186-7. 468 EPOCA LUI CHEŞARJE Domnul lui Stavarachi se prăbuşi şi, împreună cu clînsul, — acesta însă pentru totdeauna, Spătarul mai mare decît Domnii. Sultanul ordona execuţia lui la 28 August 1765, casa-î fu confiscată şi clienţii —, prietenii prosperităţii lui, — îl uitară h Nu toţi însă. Şi unul dintre puţinii cari nu uitară se încumeta să-i cînte mărirea şi să-i cînte moartea. «Andragatliiile» lui Stavarachi figurează la sfîrşitul ediţiilor din secolul al XVIII-lea ale lui Stavrinos şi Matei al Mirelor. Ele sînt o perpetuă laudă, în stil rău, în formă inferioară, a puternicului care murise. Ici şi colo se pot culege şi oare-care amănunte nouă, dar numărul lor e foarte mic. însemnătatea poemului nu e în raport cu întinderea lui şi talentul autorului necunoscut nu era la înnălţimea recunoştinţii' lui. Aceasta e istoriografia greacă din a doua perioadă, puţină şi săracă, operă a unor cărturari a căror ştiinţă şi înnălţime de vederi nu se apropiau de ale lui Alexandru Mavrocordat Exa-poritul şi Dosoftei sau Hrisant Notara. Contrastul e şi mai mare cînd trece cineva de la generaţia de istorici romîni a lui Constantin Căpitanul, Radu Popescu, a lui Constantin Canta-cuzino, a Costineştilor, a lui Neculce şi Dimitrie Cantemir, numele cele mai mari din toată literatura românească de pănă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, la epigonii palizi, cari sînt în Moldova Ienachi Kogălniceanu şi Canta, în Ţara-Romănească continuatorii anonimi ai vechilor cronici mari, şi chiar Mihai Cantacuzino şi Ienăchiţă Văcărescu, scriitori de transiţie, aceştia din urmă. Dar, înnainte de a ajunge la aceştia mai avem o operă de oare-care întindere şi însemnătate, care se leagă de tradiţia compilatorilor şi continuatorilor în stil mare : opera lui Alexandru Amir&s*..... Pănă acum se ştia asupra lui numai cît se poate culege din cronica sa, amănuntele pe care le vom vedea îndată. Ce făcuse Uşerul Amiras înnainte de Domnia lui Grigore Matei Ghica, pentru care deveni compilator şi cronicar, nu se cunoştea. Pu- 1 1 Ienachi Kogălniceanu, p. 254; Gen. Cant., p. 140 ; Hurmuzaki, Fragmente, V, pp. 231-2. ISTORIOGRAFIA 469 tem spune astăzi ceva despre începuturile carierii sale. Vorbind cu Trimisul suedes Hylteen în primăvara anului 1713, Nicolae Mavrocordat îi afirma «că în tot timpul turburărilor din Ben-der» — prinderea regelui în luna lui Februar precedentă1 — «dragomanul Măriei sale suedese, secretariul de cancelarie Amira, a fost în înţelegere şi corespondenţă cu duşmanii învierşunaţî ai Măriei Sale, mai ales cu Hanul Tătarilor, şi că, în dauna Măriei Sale, li-a destăinuit tot ce a crezut bine de ştiut pentru dînşii». Şi Hylteen, raport-înd această pîră, adaoge de la dînsul: «Cît poate cineva pune temeiu pe declaraţiile principelui, Dumnezeu ştie, şi Măria Ta chiar trebuie să le fi judecind mai bine»2. Despre această petrecere a lui Amiras s’ar putea găsi, cred, ceva şi în povestirea despre soarta lui Carol al XH-lea în exil. povestire dată în 1712 de Clucerul Afenduli, capuclieliaiua lui Brîncoveanu, care-şî scrie opera în greceşte 3. Supt Nicolae Mavrocordat, care avea pentru dînsul ast-fel de sentimente, Amiras nu va fi găsit ocupaţie în Moldova, după ce lăsă serviciul suedes : cel mai târziu, pe la sfârşitul anului 1714, cînd regele părăsi teritoriul otoman. Pe vremea lui Mihai JRacoviţă însă, el era acum stabilit la Curtea moldovenească, unde împlinia sarcina, nu tocmai însemnată, de Mare-Uşer, fiind om ştiutor de limbi orientale, pentru care lucru-1 şi luase fără îndoială Carol al Xll-lea 4. El însuşi se pomeneşte în cronică la anul 1716 printre boierii ţerii. Venind pe urmă, pentru expediţiile de la munte, stoluri dese de Tatarî, peste voia Domnului, — ni se spune că «se ostenia Alexandru Uşerul să-î întoarcă, şi nimică n’au isprăvit» 5. El traduse de bună samă actul prin care mîrzacii din fruntea cetelor se îndatoriră a nu prăda. 1 Voltaire, Charles XII, p. 326. 2 Hurmuzaki, IX1, p. 506. Amiras înseamnă emir. Numele nu e rar la Grecii din acest timp. Am întîlnit pe «Magolesi Minas Amira» şi «Cse-ressli Kivork Amira» în 1787, pe «Giovanni Amiro» în 1792, pe «Basilio Amira» la J8U8; Bibi. Ac. Rom., doc. necatalogate. 3 Papadopulos Kerameus, IV, pp.114-5(129). Afenduli servişi peNicolae Mavrocordat. Era din Terapia, «nepot al lui Anton grămăticul (Epistolaire grec. p. 39). E pomenit şi în Cond. Vistieriei. 4 Asupra şederii acestui principe în Bender, v. şi articolul, publicat în Historisk Tidskrift, 1900, de d. Th. Westrin, despre «creditorii orientali» ai lui Carol. 5 P. 130. Menţiunea între boieri la p. 126. 470 EPOCA LUI CHESARIE si ele aceia ni-1 şi dă în scrierea sa 1, şi după sfatul lui îmbrăcă Domnul pe unul din eî cu caftan, puindu-1 în fruntea contingentului 2. Uşerul Alexandru ştia şi limbile europene, şi de aceia Racoviţă îi dădu sarcina de a conduce prin ţară, ca mehmendar, pe ambasadorul polon Bekerski3. El nu merse cu oastea la mănăstirea Mira, dar e singurul dintre cronicari destul de bine informat pentru a şti scopul pentru care a fost întreprinsă expediţia din Ardeal, ce trebuia să sprijine silinţile Ungurului revoltat Bercsenyi şi ale lui Regeb-Paşa, veniţi pe aiurea în provincie 4. Ca şi lui Chiparisa, alt Curtean, iniţiat în oare-care afaceri politice şi el, Amiras a avut supt ochi scrisoarea, prinsă de duşmani, a Bistriţenilor către generalul din Sibiiu5. Dar n’a participat nici la această campanie, căci o povesteşte numai după «zisele» altora6. La întoarcerea de la Bistriţa. în 1717 încă, Vodă făcu pe Amiras Căminar şi-l întrebuinţă în cursul iernii pentru împăcarea tulburărilor produse de Ungurii lui Esterhazy, ce iernară în Iaşi şi se arătară «oameni răi»T. Cîtva timp mai tărziu, — Amiras era pentru Racoviţă ceia ce Axintie Uricariul fusese pentru Ni-colae Mavrocordat —, Căminarul fu numit mehmendar al unui nou sol polon, Popiei, care, supărîndu-se de puţina cinste ce i se făcuse, fu alinat de călăuzul său «cu multe vorbe dulci şi cu plecăciuni» 8. în Iaşi i se făcu, pentru a-1 mulţămi, un alaiu nepomenit de frumos, şi pănă la Galaţi solul avu iarăşi lîngă dîn-sul pe «Alexandru Căminarul», care primi «cărţi de mulţămită de la sol». Fiind ciumă la întorsul lui Popiei, Amiras nu mai căpătă alte certificate polone, căci Trimisul polon fu întovărăşit numai de conaccil. Supt Grigore Ghica el ajunse Mare-Sulger, dar nu mai ocupa această funcţie, ci trăia ca mazil, cînd Domnia fu reînnoită. Atunci 1 P. 131. 2 Ibid. ^ P. 133: «Alexandru Aiuiras, \ el uşer». * P. 133. 3 P. 134. 0 «Ungurii de prin prejur — cum zic, mojicime»; p. 135. «Alţii zic că au fost oaste trimeasă de generalul de Braşov»; ibid. Dar ştie ce a zis Ester- hazy Domnului; ibid. 7 P. 135. 8 P. 139. ISTORIOGRAFIA 471 el traduse firmanul de mucarer, pe care-1 ceti Sandu Sturdza. Marele-Vistier1 si care fu reprodus în cronica lui, ca şi scrisoarea Vizirului către Domnul confirmat în stăpînire. Cînd Tătarii Nogai se supuseră lui Ghica în cliestia hotarelor, la 1729, zapisele lor fură prefăcute pe româneşte de Anii ras. El era acum '.., nu mai avem a face însă cu vechia cronică originală plină de ură contra Ducăi, ci cu o versiune prescurtată din Mustea, la care se adaoge ici şi colo cîte o informaţie suplimentară. Se opria la 1678 cronica originală sau ni-a fost păstrată undeva? Ni s’a păstrat. Ea formează partea originală din cronica deosebită a lui Mustea 2, pe care o dădea manuscriptul reprodus de M. Kogălniceanu. înnainte de a urmări mai departe compilaţia lui Amiras, să ne lămurim asupra acestei continuaţii, care lipsia în manuscriptul întrebuinţat de Postelnicul Alexandru şi pe care, deseoperind-o, un copist al lui Mustea a introdus-o în această din urmă compilaţie. Ceia ce arată de la început în această povestire o continua-ţie a celei resumate în partea întăiu a lui Amiras, e ura pronunţată contra lui Duca. «Intîiasi dată», scrie analistul necunoscut, «s’au arătat către toţi cu blîndeţe şi cu milă, ca să uite răutăţile ce făcuse în Domnia a doua. Iară firea cea d’întăiu, care avusese, n’au schimbat-o. nici au ascuns-o cu vr’un mes- < ' i teşug sau socoteală, ce fără de zăbavă au început a face iarăşi ca şi în zilele lui trecute, adecă a îngreuna ţeara cu nesătu-rarea ce avea şi a asupri pre boieri.» Vorbind mai departe de «fiastrul» lui Hîncu3, cronicarul trimite la Domnia a doua, unde am văzut că revolta acestuia era povestită deosebit de pe larg. El lasă la o parte conspiraţia boierilor pentru uciderea Domnului tiran şi, venind de-a dreptul la omorul lui Done, «fiastrul» pomenit, adauge că a fost ucis «nefiind vinovat, — că fără judecată l-au omorît». Se dau aprecieri asupra mai multor individualităţi de pe acest timp, sau se spune ce au ajuns ei mai tărziu. Aşa, despre Vizirul Cară-Mustafă: «om de firea sa lacom» 4. 1 P. 104. 2 Cealaltă cronică pănă la Antioh-Vodă (p. 32 din Kogălniceanu) se află şi în ms. 327 de la Museu. Să fie o traducere greacă \§i acestui text necomplect acel citat de Papadopulos Kerameus. V. mai departe. 3 Aici i se spune, din greşeală, fiul. 4 P. 20. 474 EPOCA LUI CHESARIE despre lene, locoţiitorul Ducăi în Ucraina, — unde «ziceau oamenii atunci» că ar voi să emigreze —: «om prost şi neînvâ-ţat, carele nu era harnic de acea slujbă»; despre Bainski. «carele s’au făcut mai pe urmă şi Sărdar» ; despre Dediul Sărdarul, «carele mai pe urmă s’au făcut Spătar-Mare; om viteaz şi de-treabă» h Restul e ca în Nicolae Costin, decît care cronicarul povesteşte simţitor mai pe larg împrejurările prinderii lui Duca, menţionînd şi prădarea lui de Cazaci, cari-i ieaîi, cu toate condiţiile capitulării, «pănă şi şlicul din cap... Cumu-i obiceiul Că-zacilor, carii nici o dată nu se ţin de cuvînt» 1 2. Din aceste constatări iese o conclusie, care nu e fără interes, xkceia anume că avem înnaintea noastră, nu o copie prescurtată a lui Nicolae Costin. ci izvodid după care acesta şi-a luat parte din informaţiile sale asupra Domniei a treia a lui Duca. Acest izvod altul decît lui Miron — se vede după trimiterile la evenimente ulterioare — n’a fost scris chiar pe timpul pe care-1 descrie, ci în vremea lui Constantin Cantemir, cînd Bainski era Serdar, Dediul Spătar, iar Cazacii, în serviciul Polonilor încă, un element de pradă în Moldova sfâşiată şi tiranisată. Domnia lui Dimitrie Cantacuzino a doua oară oferă şi ea amănunte particulare: pentru şederea lui Şerban şi a lui Dimitrie ca boieri la Curtea lui Grigore Ghica, pentru partisanii celui din urmă, cari stăruie pentru dînsul la Serascher. Şi iar unele indicaţii, ca aceia că Serdarul Cantemir «au stătut pe urmă şi Domn» şi că Suleiman Serascherul a ajuns Vizir, lucru care se întîmplâ în Decembre 1685, ne trimit iarăşi la Domnia lui Cantemir pentru redactarea leatopiseţului. Acest leatopiseţ a fost, se pare, continuat de alt scriitor de la cele d’intăiu timpuri ale pomenitei Domnii. Vechiul analist scrie, lăudînd «buna chiverniseală» a Domnului că pe timpul său a fost pace, iar cel nou se plînge îndată că «pămîntul nostru pe acea vreme avea nevoie despre ostile leşeşti». Naraţiunea continuatorului e originală şi preţioasă. Se dau lămuriri precise asupra expediţiilor lui Sobieski în Moldova3, asupra ocupaţiei polone4. 1 P. 22. 2 Ibid. 3 La cea d’intăiu se menţionează, ca în «Viaţa lui Constantin Cantemir», numele Vornicului Ramandi lăsat de Domn la Iaşi, în retragerea sa. 4 La Lăpuşna ar fi rămas numai «puţintei oameni». ISTORIOGRAFIA 475 asupra asediului de la Soroca, a căruia durată se fixează exact, în fine, la uciderea Costineştilor se dă o anecdotă nouă. «Spun de Velicico, că ar fi stat de multe ori împotriva voroavei lui Cantemir-Vodă; au fost zicînd că omul care nu ştie carte este un dobitoc, adecă unde nu ştia carte Cantemir-Vodă, şi altele multe, care nu se cădea să răspunză, fiindu-i stăpîn»1. Domnia lui Constantin Duca e tratată original, dacă se înlătură unele adaosuri, pe care compilatorul ce ni-a păstrat cronica le-a luat din Mustea. Tînărul Domn e arătat ca un «om învăţat», dar supus «sfatului rău a unora ce-1 sfătuiau pe dînsul» şi «nestătător la cuvînt» 2. Afacerea Capugiului e pusă într’o lumină deosebită. Vodă ar fi încercat întăiu să-l cîştige cu bani; Polonii au fost aduşi de Nicolae Costin — «însă zic unii că cu ştirea lui Nicolai Costin Hatman, ce era cumnat lui Constantin-Vodă, au adus oaste leşească»; nime n'a urmărit pe ucigaşi, cari răpuseră pe Turc în luptă. Apoi, după sfatul Brîncoveanului, Duca începe luptele cu Polonii, care, de s’ar fi ştiut mai iute principalul lor resultat, prinderea lui Turculeţ, la Constantinopol, ar fi salvat situaţia Domnului. Se adauge că numai mulţumită acestor fapte — pe care cronicarul le precisează — a rămas mazilul cu viaţă după căderea sa. Antioh e mult lăudat, şi micile învinuiri ce i se aduc se pierd pe lîngă bunele lui însuşiri. Cearcă «să se facă asemene următor tătîne-său, la dreptate şi buna chiverniseală pămîntuluî, numai tinereţele lui nu-1 lăsau ca să meargă pe calea părintelui său, — căci mult îşi pierdea vremea cu vînătoarea. Iară încăşi, avînd buni sfetnici..., tot nu lipsia buna chiverniseală». Aici se narează în chipul cel mai complect revolta Nogailor3. După dînsul Duca, cu a cărui Domnie se termină leatopise-ţul, apare iarăşi «nestătător», şi chiar faţă de Brîncoveanu, —o minune la un Moldovean de pe acea vreme —, nu i se dă dreptate. «începe a răsplăti binele ce l-au făcut socru-său cu necu- 1 P. 25. Vorbind despre Crupensclii, a cărui ispravă e pusă aici la locul ei, şi nu greşit, ca în Neculce, se adauge, «ce au fost Medelnicer», ceia ce ar putea servi, cu un material de informaţie mai bogat, pentru datarea continuaţieî. 2 Pp. 25-6. 3 Ppr 26-8. Se dă şi vrîsta lui Antioh la suirea în Domnie : două-zeci şi patru de ani. 476 EPOCA LUI CHESARIE noaştere de bine. şi, în loc de mulţumită, i-au amestecat la Poartă cu cuvinte rele.» Boierii, supăraţi, au cuvînt să emigreze, dar se zice numai că «Basarab-Vodă» ar fi ştiut de gîndul lor. Nu se vorbeşte de călătoria Domnului muntean la Adrianopol, dar despre soliile pentru pribegi, despre ipocritul alaiu al lui Duca mazil se găsesc lămuriri mai bogate decît ori unde şi. cum se vede din controlarea unora cu Greceanu, absolut exacte3. în loc să prescurteze această bună povestire, Amiras se ţine de aceia, care nici ea nu e originală, ci reproduce mai mult pe Neculce, — a lui Mustea. Ici şi colo adauge lămuriri, spunîndu-ni pană unde a fugit Buhuş la prinderea lui Duca-Vodă 1 2 3 4 5 6 7, cum a zidit Cetăţuia B, cît au prădat Polonii în Moldova 4, cum şi unde era ceairul lui Cantemir, prădat de Crupensclii 5, cum Polonii numiau văcari pe Moldoveni în harţele lor 6, cine mai era printre pribegii de supt Constantin Duca a doua oară 7. Pe cînd Mustea se întinde foarte pe larg asupra Domniei întăiu a lui Baco viţă chiar, aici se dau — la dreptul vorbind, potrivit cu însemnătatea ei — numai şese rînduri, asigurîndu-ni-se că «nemică nu s’au înnoit» în acest timp. De aici, fără a se spune tocmai mult, Amiras nu se mai ra-zimă de loc pe Mustea, ci dă de la sine faptele ca şi aprecierile. Antioh-Vodă, lăudat în a doua Domnie, de Nicolae Costin ca si de Neculce. de acesta ca si de Mustea, e tratat aici cu asprime de Amiras, care afirmă că era acum «mai straşnic, — care fire întîiu nu o arătase; şi nici pe boieri nu-i avea în cinstea şi în dragostea ce arătase întîiu», şi numai îndoielnic — «zic unii» — atribuie el această asprime noilor sfetnici, Ilie Can- 1 Pp. 28-30. 2 P. 107. 3 P. 108. 4 «Căci întăiu în ţinutul Cîrligăturiî nici o casă boierească n’au rămas, nici la Hîrlău, nici la Dorolioî» ; p. 109. 5 «Unde se păşteau ca la opt-zeci de cai, aproape de Bahlui» ; p. 110. La Orhei ni mai spune că erau Poloni; ibid. Iar mai departe reproduce anecdota despre spusa lui Yelicico către Domn, care se află în versiunea deosebită, ce ar fi fost deci cunoscută vre unui copiator al lui Amiras dacă nu, — ceia ce n’am crede —, acestuia însuşi. 6 Neculce, a cărui povestire samănă cu acea de aice, zice «epaşi». 7 Yasile Costachi şi fraţii lui, «şi cu Bujorenii, rudele lor» ; p. 113. ISTORIOGRAFIA 477 tacuzino şi Morona. Acestea sînt sentimentele personale ale lui Amiras, care e pentru această vreme un contemporan, şi el ni spune singur că ale lui sînt aceste rînduri, socotind că Antioh-Yodă e mazil la Constantinopol de «ca la optsprezece ani», ceia ce ni-ar arăta că ele au fost scrise la 1726 l. Ca şi Mustea, Amiras laudă pe Racoviţă în a doua Domnie pentru lipsa lui de mîndrie, pentru cinstea ce dă boierilor, dreapta lui judecată şi frumoasa cliivernisire, făcînd reserve slabe numai în privinţa desetinei, recomandată, crede el, de sigur, de către «sfetnicii făţarnici şi stricători de ţeară», pe cari să nu-î ierte Dumnezeu 2. Dar aceasta nu trebuie să ne îndreptăţească a presupune un împrumut. Ori că n’a cunoscut pe Mustea mai departe, ori că l-a înlăturat, cunoscînd împrejurările tot aşa de bine şi judecîndu-le altfel, — povestirea lui Amiras e şi aici originală. Semnalăm amănuntele pentru mazilia şi întemniţarea lui Antioh şi ştirile despre afacerile suedese, pe care începe să ni le comunice fostul secretariu pentru limbile orientale al lui Carol al XH-lea 3. Nicolae Mavrocordat e judecat destul de bine, de cineva care-i văzuse a doua Domnie — «numai în Domnia dintîiu s’au arătat straşnic» — şi care, înţelegîndu-i firea de om cult, cu credinţă către stăpînî, atribuie întăiele lui greşeli neexperienţii şi «pizmaşilor» ce se găsiau între oamenii lui, pe cari singuri îi asculta. Nu e pe larg nici Domnia lui Dimitrie Cantemir, un «om învăţat şi la împărăţie cunoscut», care «au arătat Turcilor meşteşugul musicăî, adecă cîntarea», căpătîndu-şi mare faimă printre ei prin cunoştinţile şi purtările lui şi fiind judecat «vrednic şi de războiu» 4. Amiras nu e împotriva politicii lui Cantemir, pe care o explică prin descoperirea de către Brîncoveanu a planului turcesc de a-1 prinde prin Domnul Moldovei, plan pe care l-ar fi mărturisit însuşi acesta din urmă, poate în auzul 1 P. 115. 2 P. 116 : «Numai cît în lume nici un lucru fără de pricină nu este, şi omul fără de greşeală; aşa şi Mihaî-Vodă făcut-au de obşte greşeală, că au scos desetina în toată ţeara... Numai de ar da Dumnezeu să-şi facă milă cu dînşii [locuitorii], să trimiţă un Domn ca acela, să îndrepteze lucrul precum au fost mai înnainte» ; p. 116. 3 Pp. 116-7. 4 P. 117. 478 EPOCA LUI CHESARIE scriitorului 1. El denunţă pe Brîncoveanu că era «într’un cuvînt cu Moscalii», fără a-1 mustra pentru aceasta. Dar el ţine de rău pe ambii Domni pentru că au înşelat pe Ţar, făcîndu-i promisiuni care n’au fost îndeplinite : «Atuncea au văzut împăratul la ce l-au adus sfatul lui Dumitraşco-Yodă şi a lui Basarab-Yodă, carii numai cu vorba au întărit inima împăratului să vie asupra Turcilor, iară agiutor de bucate seau de oameni nici unul nu i-au dat» 2. După ce relatează viaţa următoare a lui Dimitrie Cantemir pănă la moartea în exil, , A mira»-trece la noua Domnie a lui Nicolae-Vodă. în aceasta-1 găseşte «prea bun»; «şi pre boieri îi cinstia şi-î avea în dragoste, cum se cade unui Domn» 3. Se laudă suprimarea desetinei pe boieri şi pe cler şi, pomenindu-se darea nouă a ţigănăritului, se spune că n’a scos-o mai mult decît odată. Tot ce se mai cuprinde în acest capitol — şi e natural pentru un scriitor care făcea pe tălmaciul şi pisarul Sue-desilor la Tighinea — priveşte pe regele refugiat în Basarabia, pe prietenul şi protegiatul acestuia, Stanislav Leszczynski, expediţia de la Hotin, evenimentele din Morea, unde merge un Paşă din acea cetate, schimbările din Muntenia, unde Brîncoveanu şi urmaşul său sînt maziliţi pentru a fi executaţi ca haini4. Nicolae-Vodă e urmărit, în capitolul următor, şi ca Domn muntean, pănă la încheiarea păcii turco-germane. Succesorul lui în Moldova nu-i convine cronicarului aşa de mult. Fără îndoială că osîndeşte agitaţiile boierilor înţeleşi cu Nemţii: Ceaurul, «care se trăgea din neamul lui Ştefan-Vodă Gheorghe», Velicico Slu-gerul, Conţescu Căpitanul, Miron Serdarul, Aslan, şi poate Cuza 5, observînd şi aceia că nici un hain n’a sfîrşit bine 6, dar el găseşte explicaţii pentru nemulţumirea boierilor, mari şi mici. «Boieriile le-au dat [Mihaî-Vodă] mai toate rudelor lui, şi pre unii 1 «Şi, măcar că nu era acel lucru de crezut, deară spunea el singur pe urmă către nriiT şi-î încredinţa pre dînşii că aceasta au fost pricina Domniei seale» ; p. 118. 2 P. 119. 3 im. 4 Pp. 120-3. 5 Pp. 128, 129. 6 P. 129. Pe egumenul de la Caşin îl numeşte pentru aceia «om nesocotit şi prost de minte». ISTORIOGRAFIA 47 9 cari să cădeau să aibă» — bună oară autorul — «şi eî vre-o boierie, nu i-au căutat, şi au rămas călcaţi şi batjocoriţi de rudele lui», ceia ce era o «călcare nesuferită» h Expediţia din 1716-7 a Nemţilor o povesteşte cu cele maî mari amănunte, fiind chiar principalul izvor pentru dînsa ; aceasta pentru "că se găsia atunci în vecinătatea Domnului şi vedea mersul lucrurilor. «Era», scrie el într'un loc, «lumină de lună, de lumină ca ziua, şi ger mare»1 2. Şi, aiurea, cînd Tatarii răzbunători încep să se adune : «Şi era atîta ger şi ninsoare, cît abia puteau oamenii să îmbie» 3. Am văzut că pentru evenimentele de războiu ce urmează, Ami-? ras nu mai este aşa de bine şi de amărunţit informat. Urmează ştiri despre recoltă, despre ciumă, despre alcătuirea raielei nouei cetăţi turceşti a Hotinului, cu care prilej Domnul e ţinut de rău pentru că nu s’a sfătuit cu nime, ca de ‘obiceiu, aşa încît n’a putut împiedeca paguba ţerii. Dar îl laudă pentru straşnica lui grijă de siguranţa publică, în «cît în zilele lui la Moldova putea să umble oamenii cu galbinii în mînă» 4. . Dar la sfîrşit tonul povestirii devine amar şi greu de mustrări. II îndeamnă pe Amiras a vorbi ast-fel marile dări pe care le pune Domnul singur, Vistierul său propriu, sfătuindu-se numai cu un Logofăt de Vistierie. Strîngînd atîţia bani. el nu plăteşte datoriile, — «izvodul de datorie de pe masa lui n’au lipsit» —, nu-şi răsplăteşte slugile credincioase 5 6, ci face numai intrigi pentru a dobîndi Scaunul muntean, mai mănos. Cînd e mazilit de Nicolae Mavrocordat, pe care voia să-l scoată, şi de nepotul acestuia, Grigore Ghica, Amiras ne asigură, ca şi Mustea °, că altfel ar fi emigrat boierii, — cronicarul resumă astfel aspra sa judecată asupra Domnului pe care-1 servise: «Au domnit cu multă pagubă ce făcuse pămîntenilor şi străinilor, ori creştini, ori păgîni; căci au meşteşugit de au luat banii lor, cum creştinilor aşa şi Turcilor, şi nu i-au plătit, şi nici-o faptă bună în toată 1 P. 128, 2 P. 128. 3 P. 181. 4 P. 188. ° «Cine i-au slujit cu dreptate, altă nimica n’au cîştigat de la dînsul fără decît prepus şi necunoaştere de slujbă» ; p. 140. 6 Să nu fie un adaos de copist ? Forma în care vorbesc ambii cronicari e destul de asămănătoare. 480 EPOCA LUI CHESARIE Domniea lui n’au făcut. Mulţi îl blastămă pană astăzi, iară prea puţini îi mulţămesc» h Cu totul altul e tonul faţă de noul Domn Grigore Ghica, «Domn vrednic de pomenire» 1 2, pentru care se osteneşte de la început a-i găsi şi. spune faptele strămoşilor, cari, domnind, n’au pedepsit pe nimeni decît pe aceia ce-şi meritau pedeapsa. Gri-gore-Vodă, un om învăţat, cu «mintea întreagă», bun judecător şi milostiv, harnic, «un dar de la Dumnezeu asupra acestei teri», suprimă patru dări, reformează pe a cincea, înnalţă clădiri, se în-cunjură numai de slugi înţelepte din Ţarigrad, dă strălucire Domniei şi se poartă în fine aşa, încît mulţămeşte pănă şi pe rudele predecesorului său. «Domnia cu cinste şi cu pace; ca acesta putem zice că alt Domn n’au fost, precum dovadă sînt letopiseţele» 3. Cronicarul de Curte îşi urmăreşte patronul în numirile de boieri, în negociaţiile cu Tatarii, pe cari se pricepe să-i stîmpere şi să-i umilească, în daraverile cu nemulţămiţii şi pribegii, pe cari-î iartă, cînd nu-i dăruieşte cu «bătăi la talpe, de cele scoapte» 4, în evenimentele vieţii lui private, în întemeiarea de şcoli şi facerea de clădiri, în primblările lui «la cîmp» cu boierii, «zăbovindu-se cu naiuri şi cu nagarale şi cu săgetatul şi sineţul», în petrecerile ce dă cu «făşicuri şi lumini, şi pre apă şi pre uscat, care lucruri nici odată în Moldova n’au fost» 5. Şi alături de dînsul deosebeşte, dintre boieri de ţară şi străini, pe puternicii acelor timpuri, pe Ipsilanteştî: Ienachi Aga, fiul lui Constantin Postelnicul, care aduce vestea Domniei nouă şi ştie a comandă «pedestrimea şi puştile»? tatăl său, «om mare de credinţă şi la tot sfatul», care e ridicat la Hătmănie, «fiind om adevărat şi de treabă acest Constantin Postelnicul» 6, un disgraţiat fără dreptate al lui Mihaî Racoviţă 7. Din aceste elemente s’a alcătuit şi în acest spirit s’a scris cronica lui Amiras. Cronica lui Amiras a fost scrisă probabil în limba ţerii, dar 1 P. 141. 2 P. 144. 3 P. 169. 4 P. 168. 5 P. 172. 6 P. 159. 7 IMd. ISTORIOGRAFIA 481 meseria autorului era aceia de tălmaciu, şi el se tălmăci îndată pe sine însuşi pentru a face cunoscute în tot Răsăritul laudele Domnului şi ale familiei lui. Avem traducerea greacă (începută la 1729) într’un manuscript al Bibliotecii Naţionale din Paris şi tot acolo o traducere francesă (din 1741) după această formă grecească, traducere făcută de un Levantin 1. Dar cronicarul lui Grigore Ghica şi-a găsit, în timpurile de decadenţă, un continuator, care, fără a-1 ajunge pe dînsul măcar, e încă una din figurile cele mai însemnate din această epocă de sărăcie literară. Continuatorul se chema Ienachi Kogălniceanu. Lucrarea lui formează un timp principala cronică moldovenească, apoi rămîne singură pentru a da întîmplările cîtorva ani din urmă şi, cînd încetează, istoriografia cronicarilor a luat sfîrşit în ţara unde produsese cele mai strălucite lucrări, în Moldova. ,■ Nu e de admis că familia Kogălnicenilor era cunoscută încă de supt Despot: donaţia satului Rîpile din partea acestui Domn către Vasile Kogălniceanu diac de Vistierie, citată de un erudit foarte onorabil2, nu oferă nici o garanţie de autenticitate. Dare sigur că supt Simion Movilă un diac Kogălniceanu avea locuri pe Călmăţui, pentru care se şi judecă, înnaintea Domnului, cu satul Tălăeştii. Locul era în Ţinutul Lăpuşnei, şi el e îi: Ştefăniţă Lupu, la 1661, 23 Septembre, lui Vasile, fiul care Vasile îşi găsi un omonim, Căpitan, la 1733 3. Vasile, cel de-al doilea, era Căpitan de Iaşi, un boierina" nume mare şi fără multă trecere. Maitîrziu, supt a doua Domnie Jelui Grigore Ghica, înnaintă pănăla Pitărie: şi în casele lui «de lîngă Barnovschie», în apropiarea curţilor lui Ienachi Ipsilanti, «făpturi de Ţarigrad»4, fu găzduit Sara-Mehmed-Paşa, în zilele acestui 1 Cf. Kogălniceanu, ed. I-a, III, p. 329; ed. a doua, T, p. xxv, nota 2 ; Hase, Notices et extraits des manuscrits de la Bibliotheque du roi, XI2, p. 274 şi urm., şi "V. A. Urechiă, J^Ioron Cosim, Opere complete, I, p. 51. Pentru un ins. la Bibi. Ac. Rom., v. mai departe şi Cronica lui Canta. — Data de c. 1744 dată la p. 222 pentru Mustea trebuie prefăcută deci în c. 1730, Amiras întrebuinţând pe Mustea. 2 Papadopol Calimah, Botoşanii, în An. Ac. Rom., VIII, p. 145. 3 Indicaţie pierdută. în Arch. ist., III, p. 276, găsim nişte personagii «de pe Cogîlnic, din Ţinutul Orheiului, din satu de Horbaniş». 4 Ienachi Kogălniceanu, p. 199. 31 EPOCA LUI CHESARIE 482 Domn \ El avu un fiu mai mare, Constantin, numit probabil după tatăl vecinului: Hatmanul Constantin Ipsilanti, de care atîrna Căpitanul nostru şi care-î va fi botezat băiatul1 2. Constantin semnează ca Vel Clucer în actul mavrocordătesc de dezrobire din 17493. El era Vel Medelnicer supt Domnia a doua a lui Constantin Racoviţă, şi fu numit atunci «cheltuitor» pentru clădirea caselor Haremului domnesc4, care fură terminate la Octombre 17565. Cînd Ioan Calimah veni în Scaun, de oare-ce nimeni nu voia să primească Vistieria, Constantin, care nu se ridicase mai sus de cît rangul de Medelnicer, fu numit ispravnic al acestei dregătorii: «Văzînd Visteriea că n’o priimeşte nime, Domnul au adus pe Constantin Kogălniceanu Medelnicer şi l-au făcut Vistiernic şi vechil Visterniciei cei Mari, zicîndu-i Domnul că să-l vadă»6. Cu acest prilej, Constantin fu înnălţat la situaţia de Stolnic 7, şi, cînd Vistieria găsi, în sfîrşit, un amator, pe Ioniţă Canta, ispravnicul ei de pănă atunci deveni «Vel Sărdar la Chi-şinău, dîndu-i toată marginea aceia în samă, şi ţinuturile tustrele»8. într’o nouă Domnie, a lui Grigore Calimah, întîlnim pe acest stîlp al familiei sale ca biv Vel Stolnic şi «ispravnic de Ţinutul Hîrlău, Dorohoi, Botoşani», într’un ordin domnesc din 6 Maiu 1769 9. Supt ocupaţia rusească, ni se asigură că a păstrat această isprăvnicie pe trei judeţe 10 11. Nu ştim ce s’a mai întîmplat cu dînsul pănă la moarte, a cărei dată nu o cunoaştem n. Poate să-şi fi întrebuinţat ultimii ani copiind manuscripte, ca Istoria 1 Ibidp. 200. Avem o scrisoare de familie a lui «Kogălniceanu Pitar» în doc. xlvi/28 din Bibi. Ac. Pom. Dar ar putea să fie şi a lui Nicolae Pitarul. Y. Apendicele. 2 Vom vedea că Ipsilanti i-a botezat pe al doilea, dîndu-i numele fiului său. 3 Arch. rom., I, p. 98. 4 Ienachi Kogălniceanu, pp. 174, nota — sau în Apendicele la această lucrare — şi 229. 5 Ibid. ’ 6 Ca Stolnic îl aflăm la 20 Oct. 1761 (Jahrbv.ch des Bv.hov.dmr Land?$-Museums pe 1900, p. 45). 7 Ibid., p. 286. 8 Ibid., p. 238. 9 Bibi. Ac. Rom., doc. lviii/194. 10 M. Kogălniceanu, în Arch. Rom., I, pp. 142-3 şi în ediţia întăiu a Cronicelor, I, pp. xxii-iv şi notele. 11 M. Kogălniceanu, l. c. ISTORIOGRAFIA 483 luării Constantinopolel de Turci, o carte populară1, sau traducînd opere din franţuzeşte, ca Princesa de Elida2. Căci era, după mărturia unui ilustru membru al familiei sale 3, un om învăţat, care ştia turceşte, greceşte şi franţuzeşte 4 5. Al doilea fiu al Pitarului Yasile a fost Ienachi, născut la 10 Octombre 1729. Numele i-a fost dat de Constantin Ipsilanti, naşul său, ce avea un fiu Ienachi, care fu un foarte însemnat personagiu în Moldova secolului al XVIIPlea5. , îşi petrecu copilăria în Iaşi, în vecinătatea Curţii, cu alaiurile ei, şi el ni spune că a văzut, la trecerea lui prin Moldova, pe fratele lui Grigore Ghica, Alexandru dragomanul, «om de fire şi arătos»6. în 1746, Ioan-Vodă Mavrocordat îl primi între copiii de casă 7, şi el rămase în această situaţie supt succesorii Domnului, Grigore Ghica şi Constantin Mavrocordat a treia oară, avînd drept colegi pe fiii celor mai bune familii moldovene: Andrei Donici, un alt Donicî, Costin Catargiu, Mihalachi Jora, Andrei Beldiman şi Costin Negre 8. Odată, iama, îl vedem trimis la Ţinutul Botoşanilor «cu slujba domnească»9. Era încă un «copil» supt Constantin Baco viţă, cînd fu făcut Comis al treilea. Ajunse al doilea Comis în 1753, şi-l vedem dînd ştiri lui Vodă cu prilejul emigrării boierilor 10. Cu Constantin-Vodă, tînărul Co- 1 Y. şi Gaster, Gesch. der rum. Litt., p. 382. 2 M. Kogălniceanu, l. c. 3 Ibid. 1 Asupra descendenţii lui — Mihai Kogălniceanu i-a fost strănepot —, v. Apendicele. Ea se coboară din unicul fiu al luî Constantin, Ioan, care se căsători cu o Bantăş din Botoşani şi se stabili în acest oraş. în acelaşi no din Apendice lămuriri asupra altor Kogălniceni decît aceştia. 5 într’un document de la Constantin Mavrocordat, cu data de 20 April 1743, se găsesc ca marturi Paleologul Vel Comis şi Enachi Hatmanul; Uri-cariul. I, p. 59. 6 P. 199. 7 Ienachi Kogălniceanu, p. 174, nota. 8 Ibid. 9 Ibid., p. 214. 10 Cronica sa, p. 222: «Înştiinţîndu-se Domnul de la mine Enachi Kogălniceanu, ce eram Comis al doile atuncea, cum că un frate a lui Palade, anume Constantin, este la casa lui în Ţinutul Vasluiului». 484 EPOCA LUI CHESAR1E fc & mis trecu în Ţara-Romănească, unde dobîndi sarcina de Vătav f de copii, în locul unui Giuvaergi Manolachi 1. Se întoarse în Moldova cu Domnul său, la Mart 1756, şi fu numit de acesta Vătav de Aprozi. Cînd fratele lui supraveghie | clădirea Haremului, el primi sarcina de «bumbaşir asupra Curţi- S lor» 2. El fu acela care strînse ţara la «testament» pentru văcărit3. La 17 August şi 8 Septembre 1760 îl găsim cumpă-rînd manuscripte la Constantinopol unde plecase cu Domnul său ; mazil4. In 1761, la 20 August, îl vedem însemnîndu-se pe o f carte ce cumpărase, ca biv Vătav de Aprozi, ca mazil5 şi, cu | cîteva zile mai înnainte, dintr’o altă notiţă, pe o carte cumpă- | rată, vedem că el se găsia la Constantinopol, între oamenii de f casă ai stăpînului său destituit6. In 1776, după ce fusese făcut, nu ştim de ce Domn, Medelnicer-Mare, după ce mai fusese o-dată la Ţarigrad în timpul războiului7, el era din nou mazil şi avea şese liuzl ca scutelnicî8. încă la 1791, un document, din 7 Septembre, ni dă numele lui, şi din el constatăm o nouă înnăl-ţare în boierie a lui Ienachi, care era acum, de la 1782 poate, Stolnic9. Era foarte bătrîn atunci, şi nu va mai fi trăit multă vreme 10 11. După amintirea familiei, s’ar fi stîns în satul Rîpile, la 1795 n. ? 1 Cronica sa, p. 174, nota. 2 Ibid. Cf. şi p. 229. 3 Ibid., p. 230. 4 Xenopol şi Erbiceanu, Şerb, şcol., p. 269. Ms. 174 al Bibi. Ac. Rom. cuprinde următoarea notiţă: «Acestu letopis[ă]ţu s’au cumpăratu di Ena-chi Kogălnice-an biv Vătav z’aproz, aici, în Ţarigrad, fiindu di la dascălul Daniil eromonah, ce-au fostu şi la Antiohi Gianetul, la let 1760, Av. 17. Enachi Kog. Vil-Vataf». 5 Urechiă, în An. Ac. Rom., X, p< 356, nota 1. 6 An. Ac. Rom., XXI, p. 443. * 7 M. Kogălniceanu, în ediţia cronicii, p. 269. 8 Urechiă, Ist. Rom., I, p. 254. 9 Uricarhd, XII, p. 317. 10 Cf. şi Xenopol, Mihai Kogălniceanu, 1895 ; discurs de primire la Academia Romînă. Kogălnicenii înnălţase şi o biserică în Iaşi. Un document din 14 Ianuar 1766 e zapisul lui Vasile preotul «ot Muntenime de sus, în biserica Kogălniceanului» ; Bibi. Ac. Rom., doc. lviii/178. Semnătura lui Ienachi cronicarul în planşele la Uricariul, IX, N° 22. 11 Notiţa citată a lui M. Kogălniceanu. ISTORIOGRAFIA 485 Kogălniceanu nu era un cărturar şi nici un om de un talent deosebit. Va fi ştiut ceva greceşte, va fi avut cîte-va manuscripte istorice sau religioase în rafturi, şi atîta-i va fi fost ştiinţa şi lectura. Opera sa se resimte de aceasta. E, cum am spus, o continuaţie a lui Amiras. Trebuie să adăo-gin o continuaţie redactată tîrziu de tot, fără a avea înnaintea ochilor însemnări mai întinse, care să-l călăuzească. Cronologia lipseşte aproape, lucrarea e fără proporţii, un fel de memorii sărace ale autorului ei. La Amiras, el n’a adăugit nimic copiindu-1. Nota despre viaţa sa, care se găseşte intercalată în ediţia Leatopiseţelor înnainte de actele relative la Tatarî, notă lungă şi de o mare însemnătate biografică, a fost scrisă mult timp după ce cronica era terminată, după Domnia moldovenească a lui Manolachi-Vodă Giani-Ruset, după moartea lui Constantin Ipsilantix, pe nişte foi, depărtate una de alta, ce se întîmplase să rămîie libere. Pentru a complectă Domnia lui Grigore Matei Ghica, întreruptă în manuscriptul lui Amiras, el nu găseşte nimic decît clădirea unui «turn mare». Despre schimbarea lui Ghica-Vodă cu Constantin Mavro-cordat, el nu ştie să spuie nimic decît generalităţi ce se potrivesc pentru ori ce schimbare de acest fel. Pentru a umplea capitolul consacrat lui Constantin Mavro-cordat, Ienachi Kogălniceanu, căruia cronica lui Neculce nu-i era cunoscută, recurge la acelaşi mijloc, dînd ceremonialul obişnuit pentru instalarea şi ieşirea din Scaun a Domnilor. El recunoaşte, de alt-fel, că pentru această Domnie nu....ştie nimic: 200. ® Sulzer, III, pp. 36, 40-5. 522 EPOCA LUI CHESARIE Grigore *, în schimb se purtă nevrednic cu episcopii, insultîndu-î şi storcîndu-li bani. Dar Mitropolitul nostru murise în primul timp din Domnia acestui duşman al său, în ziua de 18 Septem-bre 1787, «la zece ceasuri din zi», adecă la şese ceasuri de sară europene, şi avu de succesor pe Cozma din Buzău1 2. Să venim la activitatea bătrînului Mitropolit, de la începutul păstoririi lui pănă la moarte. Unul din ucenicii săi ni-1 înfăţişează în mijlocul ocupaţiilor sale literare, necruţînd nici o «osteneală la tălmăcire, nici cheltuială la tipărire, ci la tălmăcire, cînd se putea uşura de grijile duhovniceşti, însuşi silindu-se şi printr’ai săi ucenici dupre datorie ajutîndu-se, iară la cheltuială însuşi singur încărcîndu-se» şi în-duplecîndu-se numai după rugăciunea celorlalţi episcopi a împărţi cu dînşii cheltuiala, osteneala şi cinstea tipăririi. Unul dintre cei mai vrednici de respect dintre prelaţii cari ocupară Scaunele metropolitane din Bucureşti şi Iaşi, respectabil prin viaţa sa curată, prin lunga sa muncă întru buna ocîrmuire a Bisericii, pentru învăţătura pe care şi-o cîştigase şi felul cum ştia să o întrebuinţeze. * Seara», spune eclesiarchul Mitropoliei la 1785, «la masă, în loc de vorbe, poftiia cetanie», şi i se făcea lectură din cronici 3. Ca episcop al Mirelor şi apoi ca Mitropolit al Ungrovlachiei, Grigore a tipărit un mare număr de cărţi bisericeşti, pe care le vom însemna, chiar şi pe acelea care văzură lumina după sfîr-şitul epocei de care ne ocupăm în acest capitol. In Bucureşti văd lumina, din porunca lui, în 1760, Evanghelia; Cartea lui Simion, arcliiepiscopul Tesalonicului, la 1765, cu o prefaţă a lui Grigore către Domn, atunci Ştefan Bacoviţă, şi alta a ucenicului său Chesarie, traducătorul, către cetitori 4. Pe 1 Sulzer, partea inedită. 2 Cf. Melhisedec, Biblioteca din Miclăuşam, în Rev, p. ist., arch. şi filologie, V, pp. 148-9; Buciumul romîn, I, p. 144. 3 Ms. 24 de la Museu ; Urechiă, Miron Costin, I p. 34. 4 Mitropolitul laudă pe Domn de grija ce o are pentru cele bisericeşti, buna lui dreptate, «chipul cel blînd şi vorba cea aleasă şi slobodă intrare la ori cine va vrea». Tipograful e Iordachi Stoicovici. Traducerea s’a făcut din greceşte. literatura, religioasa 523 urmă, în anii 1768 şi 1769 se tipăresc: Catavasierul Cazaniile, cu o Prefaţă, Penticostariul -, Triodul 3. în 1774, el face să apară învăţătura besericească ; în 1775, o Psaltire4, Omiliile, «Capetele de poruncă» către preoţi, adecă o pastorală prin care se anunţă popilor o scutire de bir acordată de noul Domn, iUexandru Ipsilanti 5; în 1777, un Antologhion, sau Rănduiala serbătorilor, şi un Ceaslov. Prin îngrijirile lui ieşia la 1779 Slujba Sf. Dimitrie Basarabov, ale cărui moaşte, aduse de dînsul, se păstrează la Mitropolia din Bucureşti6. în 1780, apare o Liturghie, în anul următor un Catavasieriu, în Prefaţa căruia un anonim aduce laude Mitropolitului; în 1783 un Penticostariu, cu Prefaţa de însuşi Grigore; în 1784, un Apostol. al cărui cuvînt în-nainte e scris de omonimul Mitropolitului, ierarchul in partibus de «Sidis»; un nou Ceaslov. în 1786, în sfîrşit, supt Mavrogheni, un Antologhiu, «întru al două-zeci şi şeselea de ani ai arhipăstoriei Prea-Sfinţieî Sale». în al două-zeci şi şeptelea i se mîntuia viata \ Succesorul celuilalt Grigorie la Rîmnic fusese Partenie, fost călugăr la Tismana 8. El păstori pănă la 1772, şi am văzut ce lucrări au rămas de la dînsul. Lui Partenie îi urmă unul din cei maî luminaţi şi mai activi dintre prelaţii munteni ai secolului al XYIII-lea. El n’a fost numai tipăritor de cărţi, ci a tradus însuşi, într’o limbă care a fost j considerată de contemporani ca exemplară şi a fost imitată şi | dfc scriitorii religioşi din Ardeal, multele şi însemnatele opere \ie V_ 1 Cf. Gaster, o. c., p. 307. 2 Acestea sînt din primul an. 3 Tipărit în 1769. 4 Anul e de la Facerea Lumii: 7283. Y. şi Urechiă, Ist. Rom., I, p. 824. 5 Dar în rugăciune se pomenesc încă Ruşii. 6 în pastorală, se dă şi numele tipografului, Dimitrie Petrovici, dar în 1780-6 era altul: Stanciul Tomovici. 7 Pe timpul său, în 1784, s’au tipărit şi nişte pomelnice — 2.200 de exemplare —, de egumenul de Văcăreşti. Urechiă, Ist. Rom., I, pp. 1148-9. Tot supt el, la 1780, Neofit Cavsocalivitul, director al şcolii greceşti din Bucureşti, ar fi scris româneşte Praştia. V. Erbiceanu, Rev. teologică, III, p. 89 şi Sathas, NeoeXX. 4>iX.. p. 512. 8 Ales la-21 Maiu 1764, în ziua chiar a retragerii lui Grigore. V. ms. Mitropoliei, în Cipariu, Acte şi fragmente, p. 226 şi urm. ieşiră pe timpul lui de supt teascurile rîmmcene. 524 EPOCA LUI CHESARIE Chesarie era Romîn, cum o spune lămurit cronicarul Daponte b In privinţa familiei lui. întîlnim la 1804 o cerere de slujbe din partea nepoţilor săi, «nechivernisiţî» 1 2, «feciorii răposatului Clucer Stan Halepliu şi nepoţi de frate răposatului episcop Chesare» 3. Numele de familie al episcopului era deci Halepliu, ceia ce face să se bănuiască o romînitate destul de recentă, de provenienţă siriană. El învăţă la dascălul Turnavitu. De la acesta şi de la alţii, el căpătă cunoştinţa, nu numai a limbii greceşti, de usagiu comun atunce, ci şi a limbilor rusească, latină şi francesă, al căror studiu era încă de tot nou şi neobişnuit. Ajunse întăiu, «cu învăţătura fiind împodobit», protosinghel al Mitropoliei din Bucureşti, supt cel d’intăiu Filaret, Michalitzi 4, şi în această calitate, pe care o avu timp de doisprezece ani, tipări o carte pe socoteala sa. Apoi la 26 Decembre, în timpul războiului, după o lungă vacanţă a Scaunului,—căciPartenie murise înnainte de 26 Iulie 1770 5—, el fu ales întăiu vicar, apoi, după doi ani, la 26 Decembre 1773, Vlădică de Eîmmc, loc pe care nu-1 ocupa mai mult de şepte ani. El muriTă~TTIanuar 1780, «cătră seară». Succesorul său fu ales în luna lui Mart a acelui an 1780 6. Era. ni spune Sulzer, care l-a auzit ţiind un erudit discurs grecesc, un om frumos, cu purtări alese, un cetitor asiduu al literaturilor greacă şi francesă 7. Era, scrie Daponte, nu numai un prelat învăţat, ci se distingea şi «prin milostivire şi dărnicie», de care din urmă însuşire dăduse dovadă faţă de însuşi scriitorul, tipărindu-i la Veneţia Cartea lui Grigore Dialogul, tra- 1 Cron. Greci, p. 114. 2 3A)tt6spVY]TOt. 3 Mitropolitul, făcînd un raport asupra petiţiei, la 14 Octombre, menţionează meritele unchiului: «Ştiut este Mării Tale slujba răposatului episcop Chesarie, ce au făcut Domnilor şi ţări». Cel mai mare din petiţionari fusese numit polcovnic al tîrgului. Bibi. Ac. Rom, ms. 652, fol. 96. 4 V. şi mai sus, p. 515. 5 Cipariu, l. c\, 6 Ibid. V. şi mai departe şi Bis. ori., XV, p. 602. Cf. ibid., p. 263. 7 «Wie denn der damalige Bischof von Rimnik Caesarius, ein durch seine Gesichtsbildung und leutseligen Umgang, sowohl als eine ziemliche Bele-senheit in der franzosischen und griechischen Litteratur, wiirdiger Praelatj in meiner Gegenwart eine griechische Rede hielt, aus der man seine natiir-liche Anlage zu einem geschickten Redner sattsam abnehmen konnte»; III, p. 36. LITERATURA RELIGIOASA 525 dusă din elineşte în apia. în scurta durată a episcopatului său, el ar fi cheltuit cu reforma şi înbunătăţirea şcolilor, tipografiei, bisericilor, mănăstirilor, cu ajutorarea celor lipsiţi, peste o sută cincî-zeci de pungi*. Chesarie ar fi fost, nu numai un priceput orator, — şi avem un discurs al lui, alcătuit limpede şi cu avînt1 2, — ci şi un scriitor original, şi bibliografi şi istorici literari greci îi atribuie o istorie a războiului ruso-turc din 1768—1774, istorie redactată în greceşte şi pe care ar fi fost parafrasat-o apoi călugărul Ambrosie Pamperis, profesor la Iaşi 3. Chesarie reorganisă poate tipografia grecească din Rîmnic, care funcţiona la 1784 4, dar nu ştim să fi tipărit ceva în ea. Cărţi româneşti apărură supt el: Octoihul din 1776, Triodul din anul următor şi un mic Ceaslov'din 1779 5. Dar el lăsă poate o colecţie de traducţii religioase, care ocupară teascurile episcopiei supt urmaşul său. Numele-î e legat însă pentru tot deauna de marea operă a Mineelor, care se tipăriră întâia oară în româneşte complect prin colaboraţia acestor trei prelaţi destoinici: Grigore al Un-grovlachiei, Chesarie şi apoi Filaret de Rîmnic. Ideia de a da Mineele în româneşte aparţine celui d’intăiu, cum o recunoaşte şi Chesarie. El participa şi la traducere, şi aşa trebuia să facă, să ajute cu cheltuiala, cu tipografia şi cu munca literară, şi episcopul de Buzău. Lucrul începu îndată după deschiderea, prin pacea de la 1774, a unei ere nouă pentru principate. Dar numai la 1779 ieşia la Rîmnic cel d’intăiu volum din întinsa culegere de Vieţi ale Sfinţilor, cuprinzînd, acesta, luna lui Octombre. Se hotărîse a se tipări întăiu aceasta în amintirea tratatului de la Cuciuc-Cainargi, «fiind-că întru această lună au luatu înceapere rînduialele ţării ceale ce prin pace s’au aşăzatu», scrie Chesarie în prefaţa impunătorului volum. 1 Cron. Greci', p. 114. 2 Cond. Sfîntă, pp. 199-201. 3 Pamperis ar fi mărturisit-o însuşi, după Zavira, p. 389, citat de Erbiceanu, L c., p. xxvm, care se razimă pe locul citat din Zavira şi pe Sathas, NeosXX. p. 611. V. şi Papadopulos Vretos, II, pp. 60-1; Sathas, p. 614. 4 Urechiă, Ist. Rom., I, p. 516. 5 Melhisedec, în Rev. p. ist., arch. şi fii., V, p. 142. 526 EPOCA LUI CHESARIB Această Prefaţă, care anunţă lucrarea întreagă si arată cui trebuie să-î fie recunoscători Romînii pentru apariţia ei, am menţionat-o înnainte, cînd am cules dintr’însa mărturie despre activitatea literară a Mitropolitului Grigore b Tot cu data de 1779 — deci trebuie să admitem că se lucrau mai multe volume în acelaşi timp — apăru şi Mineiul pe Noem-bre. Prefaţa acestui volum are o însemnătate deosebită, cuprin-zînd ideile lui Chesarie asupra istoriei Romînilor, idei pe care şi le formase din lectura lui Dion, a lui Zonaras, a cronicarilor ţerii. Ideia fundamentală e că sînt trei periode, «trei epohasu adecă veacuri însămnate», în desvoltarea principatului: epoca războaielor, epoca întemeierii mănăstirilor Domneşti şi cea de-a treia, care durează pănă la începutul secolului: «întru carele s’au început tălmăcirile cărţilor dupre slovenie pre limba românească». Epoca întăiu ar fi ocupat timpurile înnainte de întemeiarea Domniei, cănd Ţara-Romănească «se numiia Dachiia şi lăcuitorii Dacbi şi Glieti», cînd lupta Decebal, mort «în robie, în Beligradu», şi se cufundară în apa adîncă a Dunării picioarele podului de piatră, care, ca şi «sfărîmarea turnului» lui Sever, «pănă acumu stau în marginile Dunării lîngă oraşulu Cerneţii». A doua, porneşte de la Radu Negru, primul Domn, care înnalţă «mănăstirea din Cîmpulu Lungii şi besearica din tîrgulu Argeşului». Traducerile prind a se face supt Matei Basarab, se adaog supt Şerban Can-tacuzino, ajung la «cea desăvîrşită podoabă» în vremea Brînco-veanuluî, prin silinţile unui predecesor, «chir Damaschin, epis-copulu de Rîmnicu». După aceste trei periode încheiate vine cea de-a patra, care se poate numi a privilegiilor scrise, acordate de Poartă ţerilor romîne. «Căci numai în zilele Măriei Sale», — ale lui Ipsilanti —, «s’au învrednicit ţara a cîştiga în scris de la prea putearnica împărăţie aşăzămînturi pentru a sa oblăduire.» Domnul avînd să cîrmuiască în aceste nouă împrejurări, mai favorabile, iartă darea preoţilor, face din contribuţii voluntare, din «picăturile prisosului» fiecăruia Cutia Milelor, ca «un izvor curgătoriu de haruri», fixează impositele, fără a mai schimba 1 1 Corectura Prefeţii se găseşte într’un volum de Miscelanee documentare ale Academiei Romîne. Pare a avea data de 1776, care se şi admite de obiceiu. — Y. şi p. 522. Pentru un resumat contemporan al Mineelor celor mari, pentru Mineiul obştesc, din 1777, v. Gaster, Gesch. der rum. Litt., p. 307. literatura religioasă 527 «o iotă sau o cirtă..., şi aceasta în vremi nestatornice ;» ocroteşte în chip deosebit Craiova, cel dhntăiu centru politic — Chesarie cetise leatopiseţul lui Stoica Ludescu — al Romînilor în calea lor spre întemeiarea principatului \ — făcînd pe locuitori, cari nu sînt supăraţi nici la prisosul lor, a nu regreta nici «cea după vremi stăpînirea vecinii Austriei.» Dacă nu ni mai lămureşte ideile sale în Mineiul din Decembre, care, după învoiala făcută, trebuia să fie cel din urmă tipărit la Rîmnic1 2, Chesarie îşi răstoarce în volumul pe lanuar 3, penultimul pe care-1 tipări. El slăveşte cu ritorie această lună a premenirilor. «Toată ceata clirosuluî ce aşteptaţi luna lui Ianuarie pentru sfinţeniia ce aduceţi apelor prin puterea ce aveţi a Duhului, toată ministraţia boerimei, ce aşteptaţi pe Ianuarie ca o stihie schimbătoare dregătoriilor, ceata neguţătoreafecă ce alergaţi la Ianuarie ca la o mişcare a apei şi mreajă cu carea prindeţi slujbele, — toţi vă rog aruncaţi ochii în partea aceştii cărţi, şi veţi vedea că aceasta iaste un Mineiu al lunii cea aşteptată de toţi Ianuarie, în limba patriei tălmăcit şi tipărit, pentru ca să aibă fieşte-care ştiute slujbele sfinţilor pre cari mai vârtos îi punem mijlocitori a acestei luni trebuinţelor.» Apoi, citînd pe Meletie din Arta şi pe «istoricul Bo», Lebeau adecă, scriitorul Istoriei Imperiului bizantin,—Chesarie începe a băjbăi prin întunerecul care acoperia pentru dînsul trecutul naţiunii sale, pe care îl vedeau tot atunci aşa de clar cărturarii Ardealului, ce făcuse o altfel de şcoală, vorbise cu altfel de oameni şi avuse în mînă alt-fel de cărţi de cît bietul Vlădică oltean. După «Meletie Gheograful», la care se adresa pentru acelaşi scop şi, peste două-zecî de ani mai târziu, Naum Rîmniceanu,— Chesarie arată cum Traian a ucis pe Decebal, a învins pe Daci şi «au trecut mulţime de Rămleani în părţile aceastea, făcîndu-î pre unii proşti lăcuitorî, pre alţii stăpînii lăcuitorilor; de unde»? continuă el, «să face nu fără de cuvîn tu sincherazma cum prin-ţipaturile rumăneştî, ca nişte apichii ale Rîmleanilor, urmează 1 «Basarabii Banoveţî, ce au fostă aşăzaţî deRîmleani să oblăduiască^ cu titlul de Bănie, pană cîndă s’aă supusă celui întăiă Domn, Radulă/7 Voevodă, ce să zice Negru.» . 2 V. Prefaţa volumului pe Octombre. 3 Data pare a fi, din greşală, tot 1779. 528 EPOCA LUI CHESARIE de la aducere şi ale lor obiceaiurî». Apoi Constantin cel Mare, venind peste Dunăre, a introdus sau a restabilit — Chesarie nu ştie bine şi «nu face filonichie» — aceste «obiceaiurî». El termină această parte a observaţiilor sale istorice — tipărite în anul în care era să apară căldurosul manifest Iliaţionalist al lui Klein şi Şincaî, la Yiena, în 1780 — prin constatarea că ast-fel «se descopăr lucruri minunate» pentru Romîni. «Aflu liniia neamului rumănesc din vechiă trăgîndu-să din slăvit neam al Romanilor — Valachii numindu-să după limba slovenească —, a cărora slavă au strălucită împreună, unde ş’aă ţinut şi soarele razele.» Tot e ceva şi această afirmaţie într’o vreme cînd sentimentele de mîndrie ale altor timpuri se stinsese cu totul! Ţara, urmează el, a stat «întru această supunere rămlenească» pănă la descălecare, 1080 sau, «după alţi istorici», 1313. For-mîndu-se'prin supunerea Banatului principatul unic, acesta se guvernează «cu formă de autonomie de despotismos şi de alea-gere la diadochie a Domniei între fiii şi rudele Domnului sau dupre întâmplare între boieri, cu sfat şi privinţă de obşte a clirosuluî şi a boiarilor». In 1454, Laiot ar fi supus ţara Turcilor, cu condiţie a-şi păstra în schimbul tributului privilegiile. Dar pe încetul, şi mai ales de la Brîncoveanu încoace, formele vechi, legiuite, fură uitate. «Acum iarăşi o suflare de vîntu cu linişte, o prefacere a dreaptei celui prea-înnaltă au adusă curgerea oblăduirii ţărăi la matca sa, au oprită vînturile, aă potolită valurile... Ţara-Romă-nească s’aă asemănată acumă cu pasărea ce să numeşte finix... Clirosul bisericesc s’aă ridicat în cinste, aşăzîndu-să Scaunul Mitropoliei la şedearea Scaunului Chesariei Capadochieî, boeri-mea să înnalţă după liniia familiei, pămînteanii să protimisescă după cuvîntul pravilii ceii politiceşti, streinii să miluesc dupre datoriia firii şi a creştinătăţii, neguţătoriia să sporeaşte, avînd curgerea sa slobodă, dajnicii să adaogă, nelămurindu-să de adăogiri de dăjdiî; toţi petrec în mulţămire, rugîndu-se ca să caute din ceriă Domnul asupra ţării aceştia, ce iaste ca o vie sădită de măna sa cea dumnezeiască.» Ultimul volum ieşit supt Chesarie era acela pentru luna lui Februar. întâiul pe care-1 dădu la lumină Filaret e «Mineiul lunovnic» din Mart, a cărui Prefaţă, însufleţită de un puternic LITERATURA RELIGIOASĂ 529 avînt retoric x, e iscălită încă de cel d’intăiu. Dar de mîna episcopului nou se înseamnă la sfîrşit aceste rîndurî de păreri de rău: «1780, Ianuarie în 9, într'o zi Joi, cătră seară, s’au mutat din viaţa aceasta la veacinicile lăcaşuri acest plin de răvnă sfănt părinte ce iaste mai sus numit, care, cu mare dragoste fiind aprins spre folosul de obşte, s’au apucat a da în tipariu Mi-neaele cu multă cheltuiala sa. Cine va ceti aici, să zică : Dumnezeu să-l iarte». în Mineiul pe April, în care Vlădica, menţionînd «istoriia cea împistrată a lui Elian», cîntă, în prosă înflorită, minunile primăverii — «pasările îşi gătesc fireştile lor organe spre glasuri de veselie pentru auzul nostru, dobitoacele şi toate jigăniile şi ji-vinile să silesc spre înmulţire după cea d’intăiu dată lor poruncă pentru trebuinţa noastră» —, în acest nou Mineiu el consacră iar o amintire «luminătoriului apus», «fratelui împodobit cu toată învăţătura» şi promite, ca un vechiu colaborator, ,a-î continuă opera: «Dar, fiind-că la acest lucru al tălmăcitului Mineaelor şi ‘ la îndemnarea.tipăritului, nu numai la un sfat am fost din început, ci şi la osârdie cu aseameaneaşi răvnă, şi mai vârtos pof-tindu-ne fericitul şi la ceale dupre urmă ceasuri ale sfârşitului vieţii prin însuşi rostul său, ca să nu contenim lucrul». în volumul de pe Maiu, se laudă Mitropolitul şi Domnul pentru buna administraţie, pentru «dăscăli şi învăţături» ce au pus, pentru tipărirea de cărţi şi, dîndu-se o ciudată etimologie, se adaoge bănuiala : «Să veade şi la alte cuvinte în limba noastră rumănească, ce să trage din cea latinească». Ideia o repetă în Iunie, cu aceiaşi candoare dubitativă : «Limba rumănească care poate va fi fost oareşi-cănd rămlenească». Mai merită atenţie volumul din Iulie, în care se citează Iudaicele lui Alexandru Ma-vrocordat Exaporitul şi Eortologiul lui Sevastos Chimenitul, dîn-du-se şi numele corectorului Mineelor, Iordan biv Vel Grămătic, Capadocianul. Tot în cursul anului apărură — îşi poate închipui cineva cu ce străduinţe, fiind vorba de atîtea enorme volume in folio — şi Mineele pe August şi Septembre, cu care se încheie această monumentală traducere 1 2. ^ 1 Se vorbeşte însă numai de amintirile sacre legate de această lună. 2 Din Mineiul pe Septembre nu cunoaştem decît un exemplar, căruia-î lipseşte Prefaţa şi titlul. 34 530 EPOCA LUI CHESARÎE Această imposantă masă de cărţi a ieşit de supt teascurile muntene în perioada a doua din împărţirea noastră. N’a rămas biserică sau mănăstire sau schit, care, în această bogăţie, să nu-si aibă cărţile de slujbă, de care avea nevoie. Iar cele mai mari dintre mănăstiri, bisericile din oraşele mai însemnate se găsiau în stăpînirea unei întregi biblioteci religioase, care din nenorocire se risipi prea repede în timpurile din urmă, cînd prefacerea noastră totală a fost întovărăşită de o operă de distrugere şi ruină h Şi, pentru a avea o ideie dreaptă despre marea activitate desfăşurată pe acest teren, ar trebui cunoscute manuscriptele, răs-pîndite pretutindeni, care cuprind alte traduceri, care, din deosebite împrejurări, n’au fost nici o dată tipărite. Pentru a cita numai pe cele mai importante dintre aceste manuscripte, ni se vorbeşte de o «Catenă a psalmilor» tradusă din greceşte pe la 1750, de un Teofilact din 1748, de mai multe Comentarii la Apocalips, de manuscripte de Omilii, de «învăţături pentru buna-cuviinţă», de rugăciuni pentru cine trece de la ritul catolic la ortodoxie 1 2, de felurite Yieţe de sfinţi3. La Rîmnic, în 1749, se redactează o Bucoavnă, dînd, cu toate acelea, manuscrise, ce o urmară, şi cele zece Porunci, crezul şi cele zece fericiri 4. Să se adaoge la acestea, în fine, Comoara lui Damaschin, pe care o traduse din greceşte, la 1747, un Mihalcea Logofătul 5. Acest personagiu e cunoscut şi printr’un alt izvor: îşi scria numele cu mîn-drie «Mihalcea Logofătul Literaţi» şi venise din Constantinopol 6. Am spus că în Moldova activitatea literară slăbeşte pe terenul religios. Mitropoliţii şi episcopii nu stau şi aici în fruntea cărturarilor, ajutînd la desvoltarea culturii naţionale, la îmbogăţirea tipăriturilor şi limpezirea limbii. 1 V. mai multe asemenea cataloage de biblioteci, în Apendire. 2 Toate pomenite în Gaster, o. <*., pp. 298, 299, 300, 301, 304, 308. 3 Ibid., p. 316. 4 Erbiceanu, Cron. greap. xxxiv. Pentru cărţi de instrucţie duhovnicească, Bis. ort., XVI, p. 914, nota 1. Pentru un Otecmic sau Pateric tradus poate de Logofătul Ioan Erneanul în 1750, v. Arch. soc. st. şi Ut. din Iaşi, I, pp. 121 şi urm., 241 şi urm. V. mai sus, p. 520. Sînt şi copii manuscrise. 5 Gaster, Crestomaţie, II, p. 38 şi urm. 6 Uricarial, VII, p. 20. LITERATURA RELIGIOASĂ 531 Ba pană la Mitropolitul Iacov I-iu, timp de vre-o două-zecî de ani, Moldova n’are nici o parte în mişcarea literară a secolului al XVIII-lea. Mitropolitul Nichifor, fost episcop titular Sidis, un Grec din Morea, care era însă socrul lui Lupu Aga 1 şi trecuse în călugărie la Neamţ2, se ocupa, într’adevăr, de şcoli şi ajuta silinţile zelosului său Domn, Grigore Ghica. II vedem reor-ganisînd învăţătura la şcolile bisericeşti din Sf. Nicolae, Sf. Yi-nere şi Sf. Sava, fixînd norme de vrîstă şi studii pentru copiii din «prostime», cei de mazil, negustori şi «alte bresle de cinste» şi cei de preoţi3, dar nu cunoaşteam cărţi traduse sau tipărite prin osteneala sau cu îndemnul lui. Canonul Sf. Spiridon, tipărit la 1750, iese în tipografia lui Duca Sotiriovici4 şi cu cheltuiala marelui Vornic Costachi Razu 5. 0 îmbunătăţire s’a produs numai supt succesorul lui Nichifor, Iacov Putneanul. «Şotistva, adecă preoţiia, în ce chipu are datorie preotulu şi diaconulu să săvîrşească tainele bisericeşti», cu un Cuvînt înnainte către preoţi, apare supt el, şi Canta şi Mă-zăreanu ni spun că el era ucenicul lui Antonie, Mitropolitul fugit la Ruşi. Despre viaţa acestui însemnat sprijinitor al culturii noastre bisericeşti, ştim foarte puţin. Părinţii lui se numiau Andrian şi Mariana, şi ei au fost îngropaţi înnainte de 20 Ianuar 1758 la mănăstirea Putna, unde fiul lor a căpătat cele d’intăiu cunoştinţi şi a îmbrăcat rasa călugărului. Cariera de ierarch a lui Iacov se poate urmări însă numai în liniile ei generale 6. Am văzut că el a fost singurul episcop moldovean care a ascultat îndemnul lui Constantin Mavrocordat şi, întemeind o tipografie la Ră- 1 Neculce, p. 410. Asupra asasinatului acestui boier, v. Ienachi Kogăl-niceanu, p. 205. Cf. spusa aceluiaşi: «Mitropolitul Nichifor, care era- socru Agăi Lupului». 2 V. Sinodicul mitropolitului Iacob, citat mai departe. 3 Cei d’intăiu, afară de aceia cari «vor fi de hrană», vor învăţa, de la trei ani în sus, numai «învăţături creştineşti», cci de-ai doilea nu vor părăsi şcoala pănă la doisprezece ani, «şi mai sus» iar ceilalţi îşi vor urmă studiile pănă la două-zecî «şi mai sus». Ordinul metropolitan e datat din 7 Iulie 1749. A fost publicat în Erbiceanu, Mitr. Mold., pp. 16-7, şi Urechiă, Măzareanu, p. 206. Cf. Erbiceanu, Cron. Greci, p. xvi. 4 V. mai sus, pp. 447-8. 5 Pentru moartea căruia, v. Ienachi Kogălniceanu, p. 227. 6 V. Erbiceanu, Mitr. Mold.} p. lix şi Melhisedec, Cron. Huşilor, I p. 221; Cron. Romanului, II, p. 82. 582 EPOCA LUI CHESARIE dăuţî, a făcut să apară acolo o carte: Liturghia Sfîntulul Ioan Zlataust1. El veni în scaunul metropolitan la 1750, adus de aceia dintre clericii moldoveni cari văzuse cu ochi răi pe «străinul grec» Nichifor urmînd lui Antonie, după fuga acestuia în Rusia, la retragerea oştilor împărăteşti. De şi la alegerea episcopului Sidis se făcuse reserva ca «după dînsul altul străin să nu mai fie», o încercare de a da un nou Mitropolit grec Moldovei se făcu atunci cînd Nichifor, ajuns la adîncî bătrîneţe, căzut în slăbiciunea trupului şi neştirea minţii, — «cît. ori-cine ce-î vra zice, de fieşte-ce lucru se lăsa primit» —, trebui să se retragă. Dar Iacov învinse pe concurentul său, al cărui nume nu-1 cunoaştem — vreun egumen sau titular in partibus, din suita greacă a Domnului —, şi opri solemn alegerea pe viitor a unui archipăstor grec, prin actul sinodic din l-iu Ianuar 1754, care e a doua bărbătească protestare a clerului moldovean contra tentativei de a grecisa biserica în persoana conducătorului ei2. Bunul Romîn, apărătorul naţionalităţii Bisericii în fruntea căreia stătea, era însă şi un iubitor de învăţătură, un cărturar cu rîvnă pentru şcoli şi cărţi. Cînd Ioan Teodor Calimah se gîndi să reformeze învăţăturile în Moldova, el dădu sarcina de a cerceta şcolile Marelui-Eclesiarch al Bisericii celei mari a Ţarigra-dului şi Mitropolitului terii 8. îl vedem pe Iacov făcînd însemnări pe cărţile sale bisericeşti 4 5. A dat însuşi la lumină o Cerească floare ori cărţulie, în 1756, şi în ea Mitropolitul îndeamnă pe fiii săi sufleteşti a-şi da la învăţătură copiii, «să-şi dea fieşte care om feciorii lui la carte», arătînd cu căldură foloasele luminii si nevoia studiilor3. 1 Cf. şi Melhisedec, O risită, — în Anale, VII, pp. 242-8. Rugăciunile sînt slavone, tipicul romîn. Se văd, obişnuitele stihuri către Domn, atunci Ioan Mavrocordat. 2 Sinodicul s’a tipărit în Erbiceanu, Mitr. Mold., p. 24 şi urm.; Uricariul, II, p. 239 şi urm. Pentru blestemul contra celor ce vor alege un Mitropolit străin în Moldova, v. şi Arch. rom., II, p. 279 şi urm. întăia protestare se făcuse după moartea Mitropolitului Leon ; Erbiceanu, Mitr. Mold., pp. 38-9, No 35. Cf. ibid.y pp. 321-2. 3 Uricariul, I, pp. 67-74. Indicaţia de la p. 452, nota 1, trebuie îndreptată aşa. 4 O însemnare pe un Mineiu, cu data de 21 Ianuar 1760, în Urechiă, hiscripţium după manuscripte, în An. Ac. Horn., IX, p. 47. 5 Cf. şi Erbiceanu, Cron. greci, p. XVII; Urechiă, Ist. Şcoalelor, I, pp. 24-5. LITERATURA RELIGIOASA 533 Pe "vremea lui s’au tipărit, într’un timp de sărăcie literară în Moldova, cîteva cărţi însemnate. «Cucernicul între diaconi Ioan Simionovici, tipograful ardelean», lucrează Evhologiul, apărut sub Matei Ghica din tipografia metropolitană. «Bulivariul alfabetar pentru copii» iese de supt aceleaşi teascuri la 1755 l. Am pomenit «Cereasca floare», care e cea mai vrednică de luare aminte dintre tipăriturile moldovene ale acestui timp. în sfîrşit, Iacov puse să se imprime în 1759, către sfîrşitul guvernului său, epistola împăratului bizantin Romanos pentru lemnul Crucii, care ajunsese a se păstra în Moldova, şi un hatişerif al Sultanului Selim pentru aceiaşi relicvie 2. Iacov nu era un Mitropolit de Curte, un capelan linguşitor şi supus, gata să sfinţească prin binecuvîntarea şi deslegările sale ori-ce măsură a Domniei. Era dintre acei Mitropoliţî cari, pe Scaunul lor archieresc, de pe care-i putea depărta numai violenţa, se simţiau mai puternici decît Yoevodul efemer, la dreapta căruia stăteau în Divan. Ioan Teodor Calimah era un bătrîn înţelept şi un suflet bun, dar două lucruri îl făcură să meargă pe drumuri rele, în purtarea lui faţă de Biserica moldoveană. întăiu era tutela costisitoare a lui Stavrachi, care făcea necesară scoaterea văcări-tului, o dare afurisită odată de şeful clerului ţerii; pe urmă, el avea un frate, pe Mitropolitul Gavril de Salonic, un frate pe care doria să-l vadă lîngă dînsul, păstorind în ţara unde el, Yoevodul, domnia. Gavril sosi întăiu în Moldova. Apoi se ceru în 1760 lui Iacov a încuviinţa bisericeşte scoaterea văcăritului. El refusâ cu indignare şi puse cîrja sa la disposiţia Domnului. Acesta nu se sfii să o primească; dădu lui Iacov o despăgubire de treizeci de pungi şi instala în loc pe fratele lui. Făcîndu-se aceasta, — scopul comediei întregi —, nu se mai vorbi de văcărit, ci Domnul se mulţămi cu o ajutorinţă3. Iacov, plecînd din Scaunul său, încunjurat de aureola acestui sacrificiu, se retrase la Putna, unde-şi petrecuse întâii săi ani de 1 Urechiă, Ist. Rom., I, p. 946, nota. 2 Urechiă, Inscripţium, în An. Ac. Rom., IX, pp. 54-6. Cf., pentru unele din aceste tipărituri, Melhisedec, 0 visită, p. 273. 3 Ienachi Kogălniceanu, pp. 239, 243. Canta tratează, ca un cronicar de Curte, toată afacerea într’un chip foarte discret. 534 EPOCA LUI CHESARIE modest călugăr. Mănăstirea întemeiată de Ştefan-cel-Mare era cu puţin înnainte căzută aproape în ruină, îmbătrînită, umilită, dărăpănată, ca şi Statul pe care-1 înnălţase marele Yoevod. în jurul Sfîntuluî Mormînt al Romînilor, în care dormia luptătorul cucernic şi înţelept pentru binele moşiei, toate se plecau pe încetul către peire: de mult, cultura slavonă se stinsese în mănăstire, de mult condeiul cronicarilor nu mai însemna bucuriile şi suferin-ţile tuturora, de mult nu se mai scriau de meşterii răbdători şi minunaţi frumoasele manuscripte bisericeşti. Zidurile bisericii măiestre crăpase, coperemîntul căzuse, turnurile înnalte ameninţau risipa, cel de la poartă se ruinase, trapezăriile arsese şi «copaci crescuse de-asupra», pivniţile se astupase, clădirile încunjură-toare erau părăsite ; vremile grele făcuse să se înstrăineze moşiile şi să se împuţineze odoarele, distruse sau furate de joimiri şi Cazaci. încă fiind în Scaunul din Iaşi, călugărul putnean se gîndise la mănăstirea de unde plecase în fericita şi sfînta lui carieră. El asigura pe călugări, cari se temeau că gloriosul lor lăcaş, decăzut cum ajunsese, să nu fie prefăcut într’un mitoc al Mitropoliei, împoporă din nou chiliile deşerte, drese zidurile, întări turnurile, curăţi pivniţile, aduse apă, refăcu trăpezăria, cuhnea, chiliile, biserica, pităria, înmulţi prin daniile sale moşiile şi viile, hărăzi icoane şi scumpe odoare, dădu glas iarăşi străvechiului clopot Buga, al cărui dangăt răsunase la urechile marelui ctitor în ziua strălucitoare a sfinţirii, cu trei sute de ani în urmă: «A noastră dreaptă agonisită», scrie, la 2 Ianuar 1756, acest din urmă dintre marii ctitori ai Putnei, «toată am pus-o la înnoirea acestii sfinte mănăstiri*». Nici odată călugăr n’a dus o viaţă mai tăcută, mai înstrăinată de lume, mai mulţămită în singurătatea-i plină de Dumnezeu de-cît monachul Iacov I-iu, proin mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Din chilia lui nu ieşi nici o protestare, nici o pîră, nici o părere de rău şi nici o rugăminte. Trecură ast-fel optsprezece ani şi trei luni, în care el n’avu gîndul la alta decît la Dumnezeu căruia-î închinase albele sale bătrîneţî fără de păcate şi poate la acel mare şi sfînt întemeietor de ţară care domnia de aici, din 1 1 Uricariul, XIV, p. 182 şi urm. Cf. mărturisirea lui Vartolomeî Măză-reanu, în Melhisedec, 0 visită, p. 241. LITERATURA RELIGIOASĂ 535 aceste negre şi înnalte ziduri, din mormîntu] său de trei ori secular, întreaga desfăşurare a istoriei Moldovei. Se îmbolnăvi în primăvara anului 1778. Cinci zile, simţindu-se aproape de sfîrşit, el trăi ca schimnicul Eftimie. Se stinse în ziua de 15 Maiu, uitat de contemporanii săi, dar lăsînd pentru urmaşi amintirea uneia din cele mai curate vieţi omeneşti ce au fost trăite h Prin îngrijirea lui Iacov lumina se aprinsese iarăşi în mănăstirea Putnei. Şi din această şcoală de mănăstire ieşi un călugăr care fu un harnic lucrător, un copist neobosit, un traducător zelos de documente şi de cărţi religioase şi profane şi — ceia ce nu se bănuia înnainte — un spirit înnalt şi o inimă călduroasă, unul dintre aceia prin cari vorbi timpurilor de umilinţă spiritul înţelept şi eroic al vechii Moldove. Acest călugăr, care nu s’a înnălţat nici o dată la un Scaun archieresc, e archimandritul Vartolomei Măzăreanu. Vartolomei intrase în mănăstirea Putna încă de pe vremea Mitropolitului Antonie 1 2. Supt Iacov I~ia, el fu numit archiman-drit şi căpătă de la Mitropolie, la 20 Mart 1757, odată cu stareţul său Calistrat, dreptul de a purta vechile podoabe archie-reşti ale mănăstirii, în timpul slujbei 3. Mitropolitul îl trimise, la 1757, în Rusia, cu acelaşi stareţ Calistrat şi cu călugărul Mihai de la sihăstrie, pentru ca să adune daruri la Chiev 4. Se întoarse de la Petersburg aducînd cu sine opt-zeci şi şese de icoane, două prapuri, odăjdii şi cărţi ruseşti şi slavone pentru cetirea şi îndeletnicirea sa ca traducător 5. Noul Mitropolit Gavriil îl făcu egumen de Solea, şi în această situaţie se găsia el cînd fu ales, la 1769, ca membru al deputăţiei moldoveneşti către împărăteasa Ecaterina 6. Plecă din mă- 1 V. Melhisedec, l. c.; Arch. rom., II, pp. 309-18. întărirea patriarchală a lui Gavril, în locul lui Iacov, în Arch. rom., I, pp. 204-5. 2 Y. testamentul său, analisat mai departe. 3 JJricariul, XIV, pp. 179-80; Melhisedec, O visită, l. c., p. 216. 4 înnainte, stareţul Sila fusese trimes în Muntenia şi se întorsese cu o mie de lei; Urechiă, Inscripţii, p. 53 şi urm. 5 Arch. rom., I, p. 262 ; Urechiă, în An. Ac. Rom., seria a 2-a, X, secţ. ist., p. 183 şi urm. 6 Ceilalţi erau Inochentie episcopul de Huşi, Benedict egumen de Mol-daviţa şi Ienachi Milo, biv Vel Spătar. V. Arch. Rom., I, pp. 146, 262 şi urm. ; Urechiă, l. c. 536 EPOCA LUI CHESARIE năstirea sa, pe care o găsise în neorînduială şi n’avea cu ce o îndrepta, la 26 Decembre 1769. în Petersburg ajunse la 9 Mart din anul următor. în ziua de Florii avu loc primirea solemnă a deputaţilor moldoveni şi munteni, şi cu acest prilej Inochentie de Huşi ţinu o «oraţie», pe care i-o redactase poate egumenul nostru l. Plecă din Petersburg la 27 Iulie, încărcat de daruri pentru mănăstirea sa, între care o luxoasă evanghelie şi trei-zeci şi şepte de cărţi slavone2. La 1771 găsim o plîngere a lui Vartolomeiu egumenul Solcăi, plîngere care provoacă delegaţia din partea Divanului a lui Do-softeî, episcop de Rădăuţi, şi a lui Ienachi Canta, la 22 August3, îl mai aflăm şi într’un document din 1775 4. Ca un om învăţat ce era, el primi titlul de «îndreptător al şcoalelor Domneşti, epis-copeşti şi mănăstireşti a Moldovei», de inspector general, cum am zice, pe care-1 păstră şi după ce Bucovina trecu în stăpînirea Austriei5. Noii stăpînitorî ai părţii celei mai bogate în mănăstiri, în amintiri de glorie a Moldovei, făcură ceva pentru cultura ei, în ori-ce cas mai mult şi mai răpede de cum făcuse în Banatul oltean. Se stabiliră două şcoli nemţeşti, «în care se învăţa si moldoveneşte», la Cernăuţi şi Suceava, se adauseră la ele patru «şcoli naţionale» roinîne, care trebuiau să dea dascăli pentru şcolile de sate 6. însă, alături de aceste şcoli oficiale, care dădeau cultură, răspîndiau cunoştinţe, dar n’aîî ajutat întru nimic ivirea unei literaturi româneşti în provincia dezlipită — care fu multă vreme, foarte multă, pierdută pentru noi supt toate raporturile, — alături cu şcoalele împăratului persistau vechile şcoli mănăstireşti, în care se învăţau mai puţine lucruri, dar în alt spirit, într’un spirit mai folositor şi mai preţios pentru noi. în 1778 vedem pe Măzăreanu ţinînd la Putna o şcoală pentru 1 Arch. rom., I, p. 197 şi urm. 2 Izvoarele citate, care se razimă pe descrierea de călătorie a lui .Vartolomeiu însuşi. Cf. Uricariul, I, p. 171 şi urm. 3 Bibi. Ac. Rom., Doc. Trib. Iaşi, I, p. 3. 4 Xenopol, Callimachii. p. 250. 5 Urechiă, l. c., p. 208. 6 «In diesen [in den deutschen Schulen] werden Moldauer ftir die Natio-nalschulen unterrichtet, deren auch bereits vier angeleget sind, und nach denen sich nacli und nach die Trivialschulen bilden» ; Hurmuzaki, VII, p* 471. literatura religioasă 537 preoţi, la care era ajutat de un dascăl de psaltire, Ilarion, care învăţase la Patmos h Intr’un tîrziu, pe la începutul unui nou secol, Măzăreanu părăsi, în fine, Bucovina şi, aşezîndu-se la Roman, luă conducerea Mănăstirii Precisteî din acest oraş, unde-1 găsim la 1800 1 2. Trebuie să fi fost foarte bătrîn la această dată şi, încă de la l_iii Ianuar 1779, el îşi redactase testamentul, prin care-şî lăsa mica avere mănăstirii Putna, în care fusese crescut 3. Nu ştim cînd a murit. Activitatea literară a lui Măzăreanu a fost foarte întinsă şi bogată. A tradus cărţi religioase din slavoneşte şi ruseşte 4: «Cuvinte din prologul moschicesc pe nouă luni», «Canoane de la paveceriî pe opt glasuri», «Crinii Ţarinei»5, «Ioan Scăraşul», «Cuvîntul lui Ipolit», «Dulce învăţătură»6, etc., «Orînduialachipului celui mare îngeresc», tradusă din ordinul Mitropolitului Iacov în Ianuar 1768 7, «Patimile Sf. Gheorghe», un «Panahidic sau slujba cea mare a parastasului», din ordinul episcopului Do-softei de Rădăuţi, la 1778 8 9. A tălmăcit opere profane, precum «Calendarul pe 112 ani», o parte dintr’o geografie rusească din 1770 °, un leatopiseţ rusesc, tradus în 1766, al cărui autor e, ni spune Măzăreanu, «monachul Nicodim Grigorovschi din ţara moschicească..., om foarte iscusit la învăţătură»10, Fabulele lui Esop, Apoftegme, etc. 1 Urechiă, l. c., p. 208. O diplomă dată de el şi în Urechiă, Miron Costin, Opere Complete, I, pp. 084-5. Cf. acelaşi, Ist. Rom., I, p. 945, nota 1. 2 Ibid., p. 233, nota. 3 S. FI. Marian, în Revista politică din Suceava, 1889, N° 7; reprodus in Urechiă, l. c., p. 983, nota 2. 4 Era membru al Academiei teologice din Chiev ; Urechiă, l. c., p. 208, nota 2. 5 Pomenite în testamentul său. 6 Urechiă, l. c. 7 Urechiă, Inscripţii, în An. Ac. Rom., IX, secţ. ist., p. 53 şi urm. 8 Scris cu binecuvîntarea acestuia, iar cu cheltuiala protoiereului ră-dăuţean Teodor. Măzăreanu se numeşte pe sine «multu păcătosulu arhimandritul Vartolomeî Madzerianul» Y. ms. 297 din Bibi. Ac. Rom. 9 Arch. rom., I, p. 243 şi urm. 10 Ms. 758 al Bibi. Ac. Rom. Iată-î titlul complect: «Leitopisăţî tălmăcit de pe rusîe pe limba moldovenească, în sfînta mănăstire Putna, în zilele pre-luminatului, de Hristos iubitor Domn, Grigorie Alexandru Ghica-Voe“ 538 EPOCA LUI CHESARIE A scris o scurta însemnare a călătoriei sale de a doua în Rusia, însemnînd însă numai popasurile, prînzurile şi evenimentele mai însemnate ce i se întîmplară * 1. Ceva mai interesantă devine «mergerea drumului nostru din Moldova la Petesburhu» numai atunci cînd autorul ei se miră înaintea spectacolelor cu totul neaşteptate ce i se înfăţişară. Ast-fel, cînd merge «în răn-geria adecă grădina de earnă», cînd vorbeşte de menageria imperială cu «paseri, păpăgai, şi corbi de Anglie, şi canari», fără să mai pomenim de «nişte paseri ce le zic fazeni»; cînd se duce la teatrul Curţii: «fiind cîntări multe, franţuzeşti şi talieneşti, cîntînd fetele; iar mai ales o fată cu un minunat şi nespus glas»2 3. A adunat apoi şi scris Condici mănăstireşti, care sînt din cele mai frumoase ce ni le-a lăsat secolul al XVIIIJea, traducînd şi compilînd deosebitele documente şi precedînd lucrarea de o pie-faţă. Avem ast-fel de la dînsul o Condică a Homorului o Condică a Voroneiului (1775), tipărită acum în urmă de părintele Marian4, una a Solcăî, scrisă la 1772, cu o prefaţă, în care se descrie călătoria la Petersburg, şi cu o viaţă a lui Ştefan Vodă Tomşevici, scoasă din «litopiseţul ţării Moldoviî»5, un Pomelnic al Moldaviţei, vod, fiind Mitropolit Preosfinţie Sa chiru chir Gavriil şi episcop Rădăuţului Preosfinţie Sa chir Dosăfteiu, din rîvna şi cheltuiala cinstitului ieromo-nach chir Varlan, dicheul sfinţii mănăstiri Bisericanî, prin osteneala pre-smerituluî Vartholomeî archimandrit sfinţii mănăstiri Putniî, în anii de la Hristos mîntuitoriul; 1766, Noemvrie». Wn fragment din acelaşi «Cronograf», scris de «Daniil ieromonach, în sfînta mănăstire Căldăruşanii, 1803», formează no 166 din Bibi. Ac. Rom. Mai însemn, pentru a complecta lista de pe pp. 88-6, aceste cronografe : ms-le 10, 14 de la Museu (tip Danovicî), 328 de la Museu (tip. Danovicî pe scurt), şi No. 1385 de la Ac. Rom. Acesta, tradus din ruseşte în secolul al XVII-lea, trece la 1453 la Istoria Ruşilor’ mergînd pănă la Mihaî Romanov şi moartea Sf. Sîrghie. Si boierul Scar-lat Grădişteanu a început a traduce pe la 1721 un cronograf din greceşte (ibid., ms. 1414). 1 S’a tipărit în Arch. rom.. I. c. Cf. IJrechiă, l. c., p. 220. 2 Arch. rom., I, p. 249 şi urm. Măzăreanu ni se plînge că a fost bolnav, de «fierbinţelele foarte mari» ce erau în Iulie şi că a cheltuit trei-zeci de lei cu doftorii. — De călătoria asămănătoare a preutului bănăţean Mihaî Popovicî, care merse in Rusia în acelaşi timp şi menţionează chiar pe Măzăreanu, vom vorbi la Bănăţeni. Yom tipări-o în ziarul Tribuna Poporului. 3 Ms. 111 al Bibi. Ac. Rom, 4 Suceava, 1900, in 12. 5 Analisată în Arch. rom., I, p. 262 şi urm. literatura religioasă 539 din 1775, în prefaţa căruia egumenul mănăstirii, Benedict, şi el unul din deputaţii la împărăteasă, ni spune că l-a lucrat, adăo-giud şi numele «Doamnei noastre» Ecaterina, — după unul din timpul lui Alexandru-cel-Bun, de la 1417, şi după un altul, cu ajutorul unui «dascăl» de forţa lui «chir Vartholomei»h Se mai menţionează de el şi Condica jnănăstivil Sf. IUb, tot din Bucovina1 2. în 1761, pe cînd egumen la Putna era Pahomie şi Mitropolitul Iacov trăia de un an de zile retras în chilia sa de lîngă biserică, Vartolomeiu primi de la acesta misiunea de a scrie istoria mănăstirii, pe care o termina la 1‘1U Mart din acest an 3. Pentru partea mai veche, epoca lui Ştefan-cel-Mare, Măză-reanu întrebuinţă «leatopiseţul ţărăi Moldovei», lucrarea luîNi-colae Costin. Pentru lungul timp ce se întindea de la începutul secolului al XVI"lea pînă la împrejurările ce le văzuse petrecîn-du-se, archimandritul se adresă călugărilor mai bătrîni 4. Iar pentru aceste din urmă evenimente — prada Ruşilor în 1739, ruinarea mănăstirii în 1755, decăderea ei treptată şi reformarea eî de către Mitropolitul Iacov, el scrie din amintirea sa, ca un contemporan. Cunoaştem două din manuscriptele de cronici moldovene copiate de Măzăreanu 5. Pentru unul din ele cel puţin, el pare să fi fost şi un adăugitor, de oare-ce manuscriptul cuprinde, dela Grigore Matei Ghica încoace, şi oare-care notiţe originale, fără o direcţie pronunţată 6. Ca unul ce fusese amestecat în afacerile politice pe timpul 1 «Dascalu ca aceala, adecă Presfinţie Sa chir Vartholomei Mazderianulă, archimandritulă, carele împreună cu minea s’aă nevoită în multe dzilea, au lămurită, aă alcătuită, aă tălmăcită acestea doao pomialnice, după orîn-duiaîa ce arată mai giosă» ; Bibi. Ac. Rom., N° 921. Ms. 47 din aceiaşi bibliotecă nu e scris de mîna lui Măzăreanu, căruia i se datoreşte numai începutul de dialog contra «adunărilor», care mîntuie lucrarea. 2 Hurmuzaki o comunicase lui M. Kogălniceanu, împreună cu a Vorone-ţuîui. V. Arch. rom., I, p. 274. 3 «Istorie pentru sfînta mănăstire Putna.» Analisată de Urechiâ, în Inscripţii, l. c., p. 53 şi urm. 4 «Ni-aă spus părinţii», scrie el; «ni-aă spus unii din părinţi»; «alţi părinţi ni-aă spus», etc. 5 Ms. Climescu, analisat mai sus, p. 496 şi ms. 288 al Bibi. Ac. Rom. Cf. Şerb. şcol., p. 270. 6 V. Urechiă, Măzareanu, pp. 222-3. Adausurile a fost relevate şi publicate de d. Urechiă, pe p. 230 şi urm. din cercetarea sa. 540 EPOCA LUI CHESAR1E ocupaţiei ruseşti, ca unul căruia-i plăcea să colecţioneze şi să copie, Vartolomeiu trebuie să fi fost acela care a primit de la guvernul rusesc însărcinarea de a aduna la un loc principalele corespondenţe din epoca administraţiei Divanului, precum o asemenea însărcinare o primise şi o adusese la îndeplinire în Ţara-Romănească un boier mare, amestecat şi el foarte mult în politica rusească, Mihai Cantacuzino Banul b Din această Condică se cunosc două exemplare. Unul a servit lui Kogălniceanu, care a tipărit acele corespondenţe moldoveneşti în Archiva sa romănească2: era o copie a lui Antohi Sion, după o alta a Logofătului Mitropoliei din Iaşi, Grigoraş, acel harnic copist, care a ajutat şi pe Wolf în cercetările luî b Cellalt se află în posesiunea D-lui Erbiceanu. Ambele manuscripte cuprind, afară de corespondenţele citate, şi nişte cuvîntări morale sau patriotice, nişte disertaţii retorice despre răbdare şi cinste, despre situaţia culturală a Romînilor, despre starea ţeranuluî şi, în fine, un panegiric al lui Ştefan-cel Mare. Toate sînt de o rară frumuseţe şi energie de formă ; cele ce privesc poporul nostru sînt de o uimitoare îndrăzneală şi de o b.b* a uinăbuiT de suflet. Cine să fi putut scrie, în asemenea l'impurî. cuvinte de o asi; Fel de putere, într’o formă atît de măiestrita ? E o întrebare care ’a pus mai rare ori de cum ar fi mental importanţa lucru iui. Cine a scris aceste minunate rînduri, cine a spus acele mari adevăruri şi a readus în mintea contemporanilor săi acel mare trecut trebuie să fi fost un cărturar în toată puterea cuvîntului. Un cărturar bisericesc mai curînd decît un laic, căci e de mirare ce curată e limba de grecisme şi turcisme, — poate cea mai curată limbă din vre-un monument literar al secolului al XVIII-lea. Perioda largă, bine proporţionată, maiestoasă, ni arată şi ea pe un om care cunoştea mari modele literare. Nu numai că retorul necunoscut atacă violent viciile boierimii decăzute, nu numai că se atinge de puternica asociaţi politică a speculanţilor greci din Constantinopol şi din ad- 1 b mai departe, t. II. 2 T. I. 3 Arch. romI, pp. 102-3. literatura religioasă 541 ministraţii, nu .mimai câ ameninţă pe cei putrezi şi răi cu o însănătoşire sîngeroasă a Moldovei prin toporul ţeranului, dar el îşi exprimă si ura pentru....tiranii turci: «acea groaznică fiară. împărăţia turcească» l. Intr’una din operele sale, el aduce în-nainte, pentru a-I face să osîndească starea de lucruri din timpul său, pe doi străini, cărora li dă numele nemţeşti de Cristian şi Augustin. S’ar putea obiecta că acestea n’ar ajunge pentru a ne face să admitem că Romînul, bunul şi patriotul Romîn, care scria imnul către Ştefan-cel-Mare şi satira contra acelor ce-i făceau de ocară neamul şi-i risipiau nebuneşte moştenirea, era un Romîn de supt stăpînire creştină, un Moldovean care nu era supusul Domnului, un Bucovinean prin urmare. S’ar putea zice iarăşi că o legătură sigură nu reiese între entusiasmul pentru partea eroică a istoriei noastre, de care dă dovadă retorul, şi între situaţia de păzitori ai vechilor morminte străbune, cum erau călugării din mănăstirile intrate prin jaful din 1775 în posesiunea pioasei împărătese creştine. Dar, cînd cunoaştem scriitorii cari represintă literatura românească pe acest timp în Moldova, putem afirma cu siguranţă că nici unul dintre dînşii nu era în stare să scrie Panegiricul Iul Ştefan-cel-Mare sau Cuvînliil unul ţeran către boieri. Aşa ceva putea să se închege în sufletul sărac, în fiinţa meschină a lui le-nachi Kogălniceanu, a lui Canta, fruntaşii mici ai unei epoci de scădere ?! Fără îndoială că nu. Alt-fel e însă cu Vartolomeiu Măzăreanu. Acesta era un cleric deprins cu limba desâvîrşită a traducerilor religioase din această vreme. Acesta era un istoric, care de atîtea ori copiase leatopiseţele, care de atîtea ori le prelucrase, care de atîtea ori răscolise prin cenuşa de amintiri ale bătrînilor, aşteptînd o licărire de mîndrie clin trecutul stîns; acesta-şi petrecuse tinereţa la Putna, în această cronică vie, în acest cîntec de biruinţă săpat în piatră. Canta şi Kogălniceanu auzise de la început, copii dc casă sau boierinaşi al aiiel Curţi 'intrigante sau conrupte, nimicuri de ietac şoptite într’o românească amestecată cu podoabe greceşti; auzise lucruri banale, văzuse un spectacol, care, cu toată veşteda lui pompă, nu mai putea inspira nimărui gînduri înnalte sau sentimente mîndre. Grindul li fusese tot- i P. 36. EPOCA LUI CHESARIE 542 deauna la funcţia pe care o pierduse sau la aceia care voiau s’o aibă. Nici odată, o simplă alusie în bietul lor izvod fără căldură, care să ni arăte că ei se simţi au în comunitate de sînge şi de aspiraţii cu aceia a căror sabie strălucise la soarele biruinţii şi orbise neamurile vecine. Măzâreanu, umilul călugăr, copilărise lîngă mormîntul lui Şte-fan-cel-Mare. împreună cu vorba frumoasă a rugăciunii, el auzise şi cuvinte pe care nici o buză omenească nu le spusese, cuvinte ce se desfăceau din lespedea neagră a zidurilor, care se înnălţau ca o tămîie spirituală din mormîntul acela încăpător pentru atîta putere şi măreţie. Unde se putea visa la ce a fost Moldova decît aici, în această Şfîntă a Sfintelor? Unde-i plăcea mai bine să se întoarcă spiritului vremurilor viteze ? Asupra cărui mormînt îşi odilmia mai bucuros aripile îngerul biruinţilor nemuritoare? Avem însă şi o probă materială că Măzăreanu putea să scrie aşa. La sfîrşitul Condicii Solcăl se condamnă, ca şi în Panegiricul Iul Ştefan-cel-Mare «stăpînirea cea cumplită a Turcilor». Şi aici ca şi acolo, trecutul se apropie de present şi peirea celui d’intăiu e plînsă în frase ritmate şi armonioase: «Unde sînt acum Doamnele şi fetele lui? Unde este cealaltă bogăţie a lui? Unde este cinstea şi toată slava lui?» Şi, dacă glasul i se ridică la acest diapason vorbind numai de un principicul din secolul al XVII-lea, ce putere trebuia el să aibă cînd cel sărbătorit era cel mai mare dintre stăpînitorii Romînilor1 ? Două din cuvinte sînt traduceri sau imitaţii: «Cuvîntul pen-ţ tru răbdare» şi «Epistolia către Evagoras». Ele n’au altă în-h semnătate decît aceia a formei; ele ni mai arată încă în scriitor | un om învăţat, care alege exemple din anticitatea clasică şi din Scriptură pentru a justifica soluţii morale vechi ca lumea 2. Mai rămîn trei: întăiu Panegiricul. Acesta are, pe lîngă meritul de a fi foarte bine scris, de a aşterne pe lamentaţii fără originalitate un veşmînt minunat de frase bogate, şi unul tot aşa de mare. E bine pentru onoarea literaturei româneşti că s’a putut scrie ast-fel într’o perioadă care n’a fost strălucitoare şi care a fost puţin preţuită. Dar e şi mai onorabil că în timpuri de o ast-fel de umilinţă mai era cine să se uite în tre- 1 Arch. rom.y I, pp. 273-4. 2 Au fost tipărite de M. Kogălniceanu, în Arch. rom.y I, p. 105 şi urm. literatura religioasa 543 cutul cel mare, să cadă în genunchi, nu înnaintea unui mare boier pentru a-i cere un mansup, ci înnaintea unei mari figuri a trecutului pentru a-i aduce ofranda mulţămirilor. Vedeţi numai cum începe, cu ce larg şi puternic avînt, în ce acorduri pline şi armonioase, această comemoraţie funebră pentru eroul, care de trei sute de ani se odihnia de luptele sale fără preget: «Ce minte aşa de bogată în gînduri, ce limbă aşa de îndestulată în voroave, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvîntuluî, să poată împodobi atîtea răsipe a vrăjmaşilor, atîte sfărmări de cetăţi, atîte zidiri de lăcaşuri sfinte şi atîta înţelepciune a acestui bărbat, carele cu vitejie ne-au apărat, cu înţelepciune ne-au ocîrmuit şi, în cît au trăit, voinicia noastră şi fericirea au înflorit şi carele pe toate lucrările lui cu credinţa lui Isus Hristos le-au pecetluit; la răsboaie biruitor smerit, la pace Domn drept şi bun, în viaţa sa din parte credincios adevărat» h Tot ce urmează în lunga cuvin tare nu se arată nevrednic de acest preambul în stil mare 1 2. Q însemnătate istorică mai mare o are însă «Cuvîntul unui ţeran către boieri», singura protestare scrisă, făcută în numele ţerănimii impilate. Ţeranul scriitorului nostru vorbeşte în adevăr ţerăneşte, cu patosul reservat, cu înţelepciunea răbdătoare, cu scurtimea profundă a ţeranului, care ţine minte fără să o spuie şi ureşte fără să-şi strige ura pe toate cărările, care adună şi aşteaptă răzbunarea ce vine de la Dumnezeu. El vorbeşte, ţeranul cu graiul frumos, «nu numai pentru uşurarea noastră, ci şi pentru folosul Dumilor Voastre» 3. «Am rămas cu toţii», spune el, «să ne prăpădim ori să venim la o des-nădăjduire amară. Că, de cîte ori unii de ai noştriî, împinşi de greutăţile ce i-au cuprins, au alergat către Dumneavoastră, nimic n’au folosit, ci s’au întors cu lacrimele pe obraz şi cu jale neastîmpărată în inimă. Şi mulţi cari au fost mai slabi, de ciudă au şi murit, pentru că, nu numai că nimic nu s’au mîngîiat de către Dumneavoastră, ce încă şi cu cuvinte de ocară au fost scoşi afară, — atît obiceiurile pămîntului acestuia s’au schimbat 1 P. 31. 2 V. şi comparaţia de la p. 33 din Arch. rom. : «Ca o apă din munte să ne înnece, cu mulţimea oştilor se pornesc». 3 P. 327. 544 EPOCA LUI CHESARIE şi s’au stricat!» Dar peirea ţeranului e peirea terii. «Nu vă amăgiţi că .veţi rămînea Dumneavoastră dacă ne vom prăpădi noi; că, dacă se strică temelia, de grabă să strică şi casa.» Cunoscător al trecutului bun, al trecutului de aur cînd între boier şi ţeran, între ţeran şi Domn chiar, nu era o despărţire hotărîtă de clasă, cînd toţi fiii pămîntului românesc aveau aceiaşi limbă, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi nevoi, acelaşi suflet, scriitorul face pe ţăran să amintească acele timpuri rîvnite în zădar. «Bătrînii noştri ni spunea — şi pe semne că aşa au fost în vreinile cele de aur — că, de cîte ori li venia vre-o nevoe asu-pră, greutatea lor era pîn venia de arăta jalbile lor la boieri, şi îndată uşurare şi mîngîiere aflau, încît ţeraniî nu pohtea altă, fără numai a boierilor putere să ţie, şi boierii nu socotea mai mult şi înţelepciune şi putere şi cinste, cît a căuta folosul ţării. Mulţi de atuncea din boieri numai pentru starea ţerei singuri înpotriva celor ce vreau să o strice şi-au vărsat sîngele: a cărora pomenire pănă astăzi la noi este cinstită şi sfîntă şi a cărora moarte şi fapte încă vă ţin pe Dumneavoastră de sînteţi ceva.» Asa erau boierii de odinioară, si rostul lor era mare în ţară, fiind păstorii inimoşi, cuminţi şi cruţători, cari se gîndiau la binele ţerii tuturora, pe cînd la coborîtorii lor totul nu e decît «un nume deşert, o umbră şi un fum...» Dar, «oare şedeau să petreacă viaţa lor într’o ocărîtă lene ? Oare să zăboveau după porturi muereşti? Şi după întrecere de a-şi face case mari»? Nu, ci se ocupau numai de ţară, suferind pentru dînsa şi răsplătiţi pentru aceasta de dînsa. «Aceia, zic, erau vrednici să se numească boieri.» Şi, adresîndu-se acelora ce usurpă acest frumos nume : «In locurile lor şedeţi, dar acelea care le făceau ei, nu le faceţi. Ale lor nume purtaţi, dar alte căi aţi luat... Cu ce prostie trăiau, cu ce cumpăt, cu cîtă luare aminte ; fără multe slugi, pe uliţi printre norod umblau şi erau arătaţi şi cunoscuţi, nu din podoabele hainelor, ci din strălucirea faptelor lor celor vrednice». Cu simplicitatea* cu hărnicia, cu vitejia şi bunătatea, boierimea şi-a lăsat şi mîndria faţă de alte neamuri, care o însufleţia în timpurile de înflorire. «O vremi scumpe, o obiceiuri nepreţuite, unde sînteţi..? Nişte venetici vă supun, şi cu cîtă ocară vă linguşiţi şi vă cuceriţi pe lîngă dînşiî, ca să agonisiţi un nume deşertai cum vă stăpînesc, şi noi săracii cum ne pedepsim!» Dar LITERATURA RELIGIOASĂ 545 ce li pasă odraslelor nevrednice ale luptătorilor ageri şi sumeţi ! «Aţi zidit case mari, aveţi număr mare de slugi moi, iar nu harnici ; umblaţi îmbrăcaţi, împodobiţi ca nişte muieri, sînteţi fără de bune obiceiuri, în leftice primblaţi, pînă încît şi a merge călare nu ştiţi. Vorba voastră nu este altă fără numai ce-ţi mînca mai bun şi ce-ţi bea. A cinstei pohtă nici să află în inimele voastre, nici o ştiţi ce iaste... Aţi pierdut şi voroava !» îmbuibaţi ? vînzînd tot, numele lor cel bun şi odihna şi fericirea fraţilor lor din sate, pentru blidul de linte al dregătoriei, ei n’aud plînse-tele, mustrările, dureroasele chemări. «Auziţi glasurile noastre, plînsurile văduvilor, a nemernicilor suspinuri; nimic nu vă deşteaptă? Dormiţi neîntorşî în sînul lenei şi a trîndăviei. Atîta numai sînteţi deşteptaţi ca să vă ascuţiţi dinţii unii în potriva altora...» Şi ce mişcătoare sînt glasurile acelea ce se aud şi pe care boierimea nu le ascultă, împietrită în mulţămirea ei egoistă! In sfîşietoare tonuri se tînguiesc cei ce, suferind, nu văd zi mai bună înnaintea ochilor: «Ce am avut, am dat tot: acei zlotaşi cumpliţi vin de ne leagă muerile şi copiii şi pe noi în tot chipul ne ocăresc, ne sudue şi ne ustură în bătăi, cît ne-am săturat de viaţă... Pănă am avut, am dat; aceasta amsfîrşit, dar nune cred. Ne bat ca să dăm ce nu avem ; şi de unde ? La voi venim, — nu ne ascultaţi; acasă, de aceste cazne nu putem trăi. Iar voi nu nu" mai că nu ne căutaţi, ci încă în tot feliul ne ocărîţî şi, socotin-du-ne în rîndul dobitoacelor, ziceţi: Mojicii n’au minte, nu le trebuie nimica: ce au, să cade să li se iâ.» Şi încep acum mustrările, din ce în ce mai aprinse şi mai aspre, ale celor ce muncesc fără drepturi contra celor ce au drepturile fără să muncească, fără să formeze măcar, nemuncind, floarea zădarnică, dar strălucitoare şi aleasă, a societăţii romaneşti: «Voî nu sînteţi din alt lut zidiţi... Fiind oameni şi noi, trebuie să avem cele trebuincioase... Unde să se auză vre-odată milă în pămîntul acesta?... Acuma, pentru ca să-şi afle cineva dreptatea, trebuie să plătească. De ar străluci ca soarele adevărul, fără de dare să întunecă... Sînteţi cuprinşi de minciună şi vă vedeţi cu atîta porniţi inşivă unul asupra altuia. Despre această parte, cine ar asculta, ar vedea cei mai harnici şi neadormiţi. Vă asămănaţi cu Dumnezeu: puţin au rămas să cereţi să vă tămîiem. Şi, de ar fivre-o statornicie în starea voastră, 35 546 EPOCA LUI CHESARIE nu ni-ar fi nici o ciudă, dar sînteţi şi voi supuşi unor întâmplări. Căci prea mulţi din neamul boieresc astăzi ţărani, de trag cu mine în jugul dăjdiilor, îi ştiu... De osîndă nu vă e frică, căci pe semne nu credeţi că este Dumnezeu răsplătitor faptelor tutulor şi mai cu denadinsul împotrivitor mîndriei... Vouă nu vă pasă. Cheltuiţi vremea în bencheturî, atuncia cînd noi murim de foame. De este aşa după cum prepunem, să ştiţi că. măcar că sîntem mojici, cum ziceţi voi fără minte, noi singuri ne vom apăra; că totdeauna noi putem mai mult, dar n’am socotit că trebuie să facem cum putem... Destul. Pănă aicea. Răbdarea mai mult nu poate. Ori ne faceţi dreptate, ori ne vom face. Că bătrîniî noştri ne povestea că, nu ştiu, de mult oare-cînd, de asemenea s’au fost buicit boierii; au fost perdut orîn-duelile cele bune; toate mergea după părerile lor îndreptate. Şi ne zicea: «pînă n’am cruntat topoarele noastre în sîngele lor, nu ne-am pus la cale». Şi pănă la sfîrşitul acestor timpuri inimile nu s’au îmblînzit. Dar topoarele nu s’au cruntat, şi dreptatea a rămas încă să o facă vremea viitoare 1. Corespondenţa dintre Augustin şi Cristian, despre moravurile din principate cuprinde patru scrisori. Trei sînt ale celui d’in-tăiu, venit pentru a studia ţara în Moldova, a patra e un răspuns trimis din Bucureşti, unde-1 adusese aceleaşi scopuri, de Cristian. în ele toate se vedea acelaşi spirit care domină Cuvîntul ţeranului, aceiaşi ură contra boierilor decăzuţi şi demoralisaţi, contra Grecilor, complicii lor în exploatarea ţerilor. întăiu, Augustin vorbeşte mai mult de condiţiile generale de cultură. Sînt detestabile. Oamenii nu ştiu nimic în această ţară, nici cine li-au fost strămoşii, de şi ş’ar putea mîndri cu aceasta... «Si, de n’as fi ştiut că tara aceasta oare-cînd s’au numit Daţia şi că după risipa Daţilor Traian a trimis aicia bejănii din Rîm de s’au aşezat, cît de la ei, pentru sincşi, cît şi dînşii ar fi ştiut.» Şi, pe lîngă neştiinţă, se adaugă despreţul pentru cunoştinţi, lio-tărîrea de a nu învăţa. «La neamul acesta al Moldovenilor, sau mai vîrtos la această amestecătură de neamuri — după părerea 1 Cuvîntul voia să-l publice Kogălniceanu, în Arch. rom., dar a fost oprit «din pricina unor stăvili cam grele», pp. 103 4. L-a editat d. C. Erbiceanu, după msul său, în Arch. soc. şt. şi Ut. din Ictşt, IV, p. 327 şi urm. LITERATURA LELIGIOASĂ 547 mea — nu să poate pană acum a să aduce nici o tocmeală, căci, precum am zis, nu sînt iubitori de îndreptare,—ci fieşte carele din socoteala şi mintea sa îşi face canon, pe care, bun sau rău, fără alegere îl urmează». Părinţii nu cresc pe fiii lor în tradiţii de cultură, cinste şi moralitate, părîndu-li-se că lucrul nu e trebuitor : «De cînd am venit aicea, n’am auzit vre-un părinte vorbind fiului său cele ce aduc folos duhului. Ce să poate dar nădăjdui de la nişte tineri, a căror părinţi, lăsîndu-li slobod frîul patimilor, sînt traşi în iuţeala desmerdărilor, neîndreptîndu-li-se sau oprindu-li-se porneala tinereţilor... Aceste le văz şi gem de un neam, privind nişte mlădiţe din care s’ar putea face cei mai aleşi pomi», — patriot Romîn e şi acest Neamţ Augustin !—, «şi cresc nodoroase, ciotoroase, strîmbe, — nefiind curăţite sau îndreptate de cineva. Tinerii neamului acestuia, după cît pricep, la patrusprezece şi cincisprezece ani învaţă a ceti, iar nu şi obiceiuri curate. Iar, de aici încolo, cai, strae, podoabe, ibovnice, lucruri stricătoare şi urîte. Totuşi să-ţi adeveresc, căci am fost la vorbă cu mulţi dintr’înşii, că cuvînt care să poată arăta starea de minte n’am auzit. Toată vorba lor numai asupra celor mai sus zise lucruri să face, — cu atîta mai urît, cu cît nu-şi opresc gura de la cuvintele cele de ocări, de basmele cele pline de scîrnăvii.» Bătrînii nu se deosebesc decît prin mai multe cunoş-tinţi practice de cei tineri ; cu toţii au singurul cult al banului — «de au ajuns a zice : are bani, şi toate sînt bune», şi, ca urmare, străinii stăpînesc acest neam fără vigoare şi curăţie morală. In a doua scrisoare, se revine mai mult asupra tinerilor moldoveni, cari nu sînt de loc cruţaţi în aprecierile satiricului, indignatului călugăr şi dascăl. Sînt descrişi ca «zavistioşi, clevetitori, mincinoşi... ; în scurt, cu greu este a-i deosebi de nişte dobitoace». N’au respect de bătrîni, n’au omenie faţă de cei mai mici decît dînşii; tot gîndul li este la funcţie şi la cîştigul pe care ea-1 procură celor fără conştiinţă. Consideraţie n’au pentru cei ce o merită. «Ce mă uit eu la cutarele de cutarele, că eu încă sînt boier şi la familie ! Nici voiu să-l ştiu.» De cetit, nu obişnuiesc să cetească aceşti minunaţi tineri: «In limba lor cărţi nu au şi, cîte au, nici odată nu le cetesc, neavînd nici gust de cetit, care este zăbava cea mai desfătată şi mai folositoare ce poate avea omul». Călătorii nu li place să facă: «Afară de aceasta, din ţara lor nu es^oâ să 548 EPOCA LUÎ CHESARIE vază aiurea învăţăturile şi procopselele ce le lipsesc şi să să îndemne a le urmă». Cristian, care n’a avut încă timp să-şi formeze o părere în Bucureşti, cere prietenului său lămuriri asupra acelor străini despre cari fusese vorba în scrisoarea întâia. Augustin îi explică : sînt Greci, «oameni de nimic», cum îi arată etimologia cuvîntului 1! Sînt oameni «vicleni şi răi, mici la inimă ; se apucă de toate şi puţine isprăvesc. Slugi înşelătoare, stăpînî tirani, la primejdii fricoşi, la norociri semeţi şi mîndri, la luat lacomi, la dat scumpi, prieteni vicleni, vrăjmaşi neîmpăcaţi». Ei fac pe misiţii în desele cumpărături de Domnie, cînd n’o tîrguiesc pentru dînşii chiar; une ori se alcătuiesc în tovărăşie pentru acest negoţ. Pe cînd la Constantinopol, ei sînt robii cei mai înjosiţi ai stăpînilor lor, Turcii — «un Ismaelit cel mai prost îi poate bate şi a-i ocărî» —, ei ţin în frîu în principate pe mişeii boieri indigeni, cari se supun unor asupritori şi dominatori ca aceştia, «lepădături de oameni» 2. Şi corespondenţa celor doi străini are un merit mare istoric şi literar : acel de a fi cea mai puternică înfierare venită, din partea unui Romîn, a întregii clase dominante greco-romîne din secolul al XVIII-lea şi acel de a fi cea mai bine scrisă dintre puţinele opere curat satirice ce ni s’au păstrat din această vreme. Satira, alegînd punctele mai bătătoare la ochi, deosebind neajunsurile* mai ridicule sau mai revoltătoare, puindu-le pe acestea în lumină, exagerîndu-le prin vervă, prin indignare şi durere, nu dă un tablou complet, de o rece şi ştiinţifică exactitate, despre societatea contra căreia se îndreaptă. Dar menirea ei nici nu este aceasta. Ea trebuie să provoace ura cetitorilor contra unor rele care în lumea lucrurilor nu sînt atît de evidente',^ poate chiar atît de pronunţate. Pe urmă, e realitatea trecutL prin firea unui poet, văzută cu adînciî săi ochi, cari măresc, exprimată cu vorbele lui puternice care întăresc adevărul. Nu e o minciună, nu e o falsificare a adevărului, ci o lămurire a . 1 «Acest cuvînt care rămleneşte grecare va să zică a trăi ca un om d nimic.» £ Cuvîntul a fost tipărit de acelaşi editor, în aceiaşi revistă, IV, p. 4S7 şi’vrm. LITERATURA RELIGIOASA 549 luî, o prevedere a adevărului viitor, dacă nu se vor pune pie-deci desvoltării mai departe a neajunsurilor combătute. E un adevăr maX adevărat deăt adevărul, Pentru istoric, societatea românească din secolul al XVIII-lea n’a fost tocmai aşa, în cele mai rele timpuri, — între altele şi pentru aceia că o societate ast-fel alcătuită nu poate trăi, se sfarmă într’o catastrofă răsplătitoare. Ştim că erau pe acel timp bătrînî foarte respectaţi, fiind-că meritau să fie, tineri cu totul cuviincioşi, iubitori de cărţi, tineri cari traduceau lucrările literare ale străinilor şi mergeau la dînşii să-î visiteze sau, adese ori, să împrumute de la dînşii o învăţătură europeană. Ştim că existau tradiţii morale în multe familii, tradiţii morale pe care am fi bucuroşi să le avem acuma. Ştim că erau boieri patrioţi cari nu se împăcară nici odată cu Domnia prin străini şi ştim iarăşi că erau printre aceştia şi oameni vrednici de stimă, cari iubiau a doua ţtară a lor, unde-şi petrecuse atîţia ani şi aveau atîtea legături de înrudire, de interes, de prietenie chiar. Dar tabloul lui Măzăreanu, care ar fi falş pentru un istoric de astăzi, nu e falş pentru dînsul: aşa a trebuit el, cu sufletul lui de călugăr cinstit, cărturar şi patriot, cu ochii săi orbiţi de gloria trecutului, aşa a trebuit să vadă presentul. Opera sa e deci, literar vorbind, o operă sinceră, o operă cinstită, deci o operă ie adevăr1, 1 însemn cărţile religioase tipărite în Moldova pănă la 1774 : Liturghiile, apărute la «Duca Sotiriovici tipograful de la Tasos», în 7256; Ceaslovul din tipografia metropolitană, 7258; Adunarea de rugăciuni, cu cheltuiala luî Ştefan Bosie, Cămăraş. Tot în tipografia luî Duca, în 7259: Antologiul din 7263, în care Iacovl-iu laudă pe Grigore-Vodă, tatăl principelui ce domnia atunci, Mateî Ghica, arătîndu-i sufletul fericit, milostivirea, iertarea, binefacerile faţă de biserici, buna cîrmuire; Bucvarul din acelaşi an, Liturghiile f . 7267, în care se numeşte şi tipograful luî Iacov, anume Grigore; Evanghelia |părită de tipograful Grigore supt Mitropolitul Gavril, la 1762; o Antologiile (? 1) supt C. Racoviţă, Arch, soc, şt, şi literare din Iaşi, VI, p. 341; un Ceaslov din 1768 (Buciumul lui Codrescu, I, p. 478); învăţătura sau îndreptarea păcătoşilor, din 1768, tradusă din greceşte; o învăţătură arhierească tipărită la 1771 (afirmă d. Gaster după o copie manuscriptă, în posesiunea sa. hsch. der, rum, Litteratur, p. 309). Tot supt Gavril Calimah: Psaltirea de ^tpt Grigore Alexandru Ghica «întru întăia Domnie a Mării Sale' naiv titlul, în 1766. în ea vorbeşte Mitropolitul şi de tipografia C' xjlăcar că în lipsă, dar, nebăgînd samă de multa cheltuială, noastră tipografie». şi p, 514. - * ’ 550 EPOCA LUI CHESARIE Măzăreanu a fost, în ceia ce priveşte originalitatea spiritului, fecunditatea inteligenţii şi înnălţimea vederilor, fără îndoială întâiul cleric cugetător din timpul său ; supt Mitropolitul Iacov a fost ajutorul literar al acestuia, care nici el nu era străin de meşteşugul scrisului. După retragerea acestui Mitropolit, el a rămas singurul cărturar bisericesc al terii, şi puţina activitate literară desfăşurată pe lîngă a lui nici nu merită a fi pusă pe aceiaşi linie, a se bucura de aceiaşi atenţie. TABLA DE MATERII Epoca lui Cantemir Pag. Introducere........................................................... 1 HEnfluenţa polonă şi grecească......................................... 19 ^.Marile compilaţii de cronici. Croni.cile.iui N. JVlavrocordat: N. Costin j şi Radu Popescu. Lucrări encomiastice^şi genealogice'. : . . . ^61 t^atariografia^fomaîîească supt Mihai Racoviţă....................213 LCrpnica lui Ioan Neculpe............................................ 236 fpîmitrie Cantemir ...................... . . ................... 273 —Literatura religioasă în epoca întăiu ............. .... 414 Epoca lui Chesarie de Rîmnic —feifluenţele ce se exercită asupra ei. Cultura contemporană. . Istoriografia în perioada a^jjpua............................ -Xiteratura religioasă în perioada a doua . .................. 439 458.