ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI www.dacoromanica.ro ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI ÎN VEACUL AL XIXLEA — DE LA 1821 1NNAINTE — în legătură cu dezvoltarea culturală a neamului DE N. IORGA VOL. II Epoca lui M. Kogălniceanu (1840-48) BUCUREŞTI «MINERVA», Institut de Arte Grafice şi Editură. Bulevardul Academiei, 3 — Str. Edgar Quinet, 4 1908. www.dacoromanica.ro CARTEA I-a. Epoca lui M. Kogălniceanu. (1840-48.) www.dacoromanica.ro CAPITOLUL I. Cele d’intâift lucrări ale lui Kogâlniceanu: Revistele «Dacia literară» şi «Archiva românească». Publicarea cronicelor. I. Privire În urmă. Consideraţii generale. Eliad dăduse limbii româneşti o gramatică, o ortografie şi re-gule pentru introducerea neologismelor pe care, în scurt timp, le primiră cei mai mulţi şi mai buni dintre scriitori. Asachi dovedise că despreţuita limbă moldovenească nu e bună numai pentru cîn-tecele poporului şi pentru oftările amoroase ale boierilor tineri, ci că poate să urmărească şi să atingă clasicitatea sculpturală a sonetului italian impecabil şi concis. Mulţămită mai ales lui Eliad, o parte măcar — fără îndoială încă o prea mică parte — din literaturile apusene intrase prin traduceri în romăneşte; se dovedise astfel pe deplin că limba noastră poate reda într’o formă mulţumitoare nuanţe deosebite din scrisul felurit al marilor cîntăreţi pe cari i-a avut omenirea. Se tradusese mult din literatura francesă al veacului al XYII-lea, destul din aceia a epocă filosofilor; apoi tălmăcitorii se îndreptaseră către Lamartine, către Byron, începătorii romantismului. Negruţ îndrăznise a se atinge de Hugo; tot el dăduse ceva din Puşchin, căpetenia şcolii romantice ruseşti. Deocamdată la o parte de ochii publicului, Basarabeanul Stamati culegea în răgaz din mai multe literaturi — până şi din Englesul Moore — şi da un veşmînt românesc- acelor bucăţi care-î plăcuseră mai mult în cetitul lui harnic. Asachi, întăiu, Eliad, pe urmă, începuseră o literatură românească artistică, personală, — solid clasică la unul, visătoare şi romantică la cellalt. Şcolari literari ai lui Asachi, în ceia ce priveşte poesia, nu s’au ivit: era şi prea greu! Din potrivă, Eliad şi-a găsit ră- www.dacoromanica.ro 4 ISTORIA. LITERATURII ROMÂNEŞTI pede următori pe cărările întortochiate, umbrite de multă taină, bogate în colon schimbătoare, în vederi neaşteptate, ale romantismului lamartinian şi byronian. Cîrlova apare şi dispare, un fel de Andr6 Cb6nier al nostru, amestecînd forma abstractă, supţire, albă a veacului al XVIII-lea cu nelămuritele avînturî ale epocii nouă. Alexandrescu se tine îndată după dînsul; neasămănat maî precis, mal circumstantiat, mai sincer şi maî vibrant, răsplătind prin toate aceste însuşiri lipsa lui de egalitate, şovăielile şi lunecările versului său nesigur. După fabula corectă, mucalită, dar uşoară a luî Eliad, el crease fabula socială, satirică, fabula care zugrăveşte în trăsături târî o societate rea, şi îndreaptă, prin batjocura acoperită a ficţiunii, spre timpuri mai bune. Alexandrescu e poetul muntean. Moldova dă pe Negrut, care se formează prin cetirile sale din limbile francesă şi rusească, nu fără oarecare inrîurire a literaturii line a boierilor d’innaintea lui Asachi. N’are înnăitimea de suflet al lui Alexandrescu, avîntul filosofic, personalitatea pronunţată, îndrăzneala de indignare a acestuia, care i-î mult superior ca om. Maî prosaic, dar maî egal, maî superficial, dar mai mlădios, maî puţin nou, dar maî corect, maî armonios, maî harnic şi maî cult, ducînd o viaţă care uşurează maî mult scrisul şi-î dă o înfăţişare maî aşezată, scriitorul din Iaşi începe în maî multe direcţii. El dă cele d’intăiu schite despre locuri şi oameni, cele d’intăiu reverii glumeţe; el zugrăveşte cele d’intăiu tablouri istorice; el pune pe hîrtie cele d’intăiu scene de moravuri, întemeind astfel nuvela, de care nimeni până la el nu cutezase a se atinge; el se riscă într’un capitol de epopeie naţională şi izbuteşte, uimind pe contemporanii săî. Foî apar. Refusat întăiii de Grigore-Vodă Ghica la 1827 x, Eliad capătă învoirea de a scoate un ziar de la Ruşii Ocupaţiei din 1828. Asachi urmează îndată. Foaia de informata oficiale capătă, la unul şi la cellalt, dar maî ales lâ prietenosul, la vioiul Eliad, care-şi caută colaboratori în dreapta şi în stînga, o însemnătate maî mare, .şi ea face un loc şi literaturii. Cu vremea se ajunge la publicaţii literare speciale, la «Curierul de ambe-sexe», la «Alăuta romă- 1 Prefaţa lui Kogălniceanu la «Dacia literară»: «în sfîrşit, la 1827 d. I. Eliad vru, şi ar fi putut, pe o scară mult mal mare, să isprăvească aceia ce Bacocea şi Carcaleclii nu putură face. Ocîrmuirea de atunce a Ţeril-Ro-măneştl nu-î dădu voia trebuincioasă». www.dacoromanica.ro PRIVIRE In urmă. consideraţi! generale 5 nească». Dacă ele nu se pot dezvolta şi nu sînt în stare a cîştiga un public mai mare, mai atent şi mai iubitor, servesc măcar să întreţie curentul literar şi să discute chestii culturale şi lingvistice, care nu meritau totdeauna să fie aduse în discuţie. Dacă în Principate cei doî «părinţi aî literaturii româneşti» se încaieră şi se spurcă, — de hatîrul normelor de limbă, vorba merge, dacă tineri, ca Boliac, doritori de a ieşi la iveală şi a strânge în jurul lor pe scriitorii mai tineri şi decît dînşii, nu sînt în stare decît să dea foiţe trecătoare, fără nicio însemnătate pentru dezvoltarea scrisului romănesc, pentru ivirea şi formarea talentelor, Ardelenii, între cari au răsărit acum Timoteiu Cipariu, Simion Bămuţ şi Gheorghe Bariţ, vin şi ei cu foile lor, politice şi literare. «Foaia Duminecii», prefăcută mai tărziu în «Foaia pentru minte, inimă şi literatură», nu dispune de puteri nouă, ea nu urmăreşte o nouă reformă a limbii literare sau a felului de scris — de şi, pentru a satisface moda, se amestecă şi ea în aceste chestii, învrăjbitoare adesea, fără soluţie une oii; prin această publicaţie nouă nu vorbeşte încă o şcoală literară, încă o tovărăşie de scriitori, necunoscuţi sau puţin cunoscuţi, nici o ambiţie flămândă care-şi cere partea pe lume. E o foaie de educaţie naţională, al cărei alcătuitor, Bariţ, simte toată răspunderea pe care o iea asupră-şi. Acesta e un caracter nou, un semn bun şi un element de progres. în acelaşi timp însă, fără niciun fel pe patimă şi fără leacă de părtenire, el cuprinde cu ochii, recunoaşte, stimează şi caută a popularisa tot ce se tipăreşte mai bun în toate provinciile locuite de Romînî. De la Ardeleni, cari dăduseră expresie ideii de romanitate şi printr’însa făcuseră pe Romînî a fi mîndri de dînşii, a despreţui un present de îngenunchiare şi incultură şi a căuta prin toate silinţele lor un viitor vrednic de o aşa de nobilă obîrşie, de la ei venia acuma, într’o formă foarte reservată, ce e dreptul, mai mult ca o încheiere, decît ca o proclamaţie, ideia unităţii culturale neapărate a Romînilor de pretutindeni, cari să scrie, în aceiaşi limbă, cu aceiaşi ortografie, după aceleaşi norme generale şi în acelaşi spirit, o literatură unică, pornind de pretutindeni şi primită în fiece loc. Şi nu e o întîmplare că acela care a aruncat întîiu vorba de «Dacia» — în sensul geografic şi istoric vechiu mai ales, — inginerul Popovicî, aşezat în Ţara-Romănească, e însă uiţ Bucovinean *. * Dada literară, cronica n-lul 1. www.dacoromanica.ro 6 ISTORIA LITERATORII ROMÂN EŞtI Ca toată cuminţia şi buna cuviinţă a lor, cu toată nepărtenirea şi impersonalitatea împăciuitoare, de care dăduseră dovezi, Ardelenii nu puteau realisa însă această frumoasă ideie a unităţii Ro-mînilor prin cartea românească, prin graiul ce vine de la un suflet la altul şi nu cunoaşte în cale piedecî meşteşugite, pajerî, stîlpî cu vîrcî în maî multe culori şi pîrgbiî de lemn care se încuie cu lacăt. N’aveau mijloacele materiale, n’aveau uşurinţa de comunicaţii şi libertatea de mişcări a celor din Principate. Şi n’a-veau, ca aceştia, talentele, puterea creatoare, individualităţile mari, izvorul veşnic de înnoire. Profesori buni, oameni culţi, înţelepţi, cugetători, scriitori limpezi, în stare chiar a se încălzi, a bate din aripi pentru a zbura scurt timp şi ei, — tinerii de peste munţi n’a-veau într’înşii marea originalitate producătoare care lipsia dincoace. Şi, dacă ajung îndrumări competente şi cinstite pentru a pomi un curent, trebuie altceva decît reproduceri pentru a-1 întreţinea acolo de unde a pornit scînteia fără să se poată clădi şi vatra pe care focul luminos şi înviorător să ardă. Un om foarte cult, foarte harnic, cu un talent netăgăduit, simpatic şi cuceritor, un om tînăr şi plin de avînt, care să nu cunoască toate piedecile unei ţerî rămase în urmă şi deprinse a zdrobi aripile încrezătoare, un om în sufletul căruia să nu se fi slăbit credinţa în viaţa ideală, în roşturile morale, pe care el s’o fi adus de aiurea, unde ea fiinţă şi fericia miile de mii de oameni,—un astfel de om trebuia. Şi, ca să poată răzbate, avea nevoie de un nume boieresc cunoscut, de o situaţie socială aleasă — doar toate se făceau încă prin boieri, pentru boieri şi în mijlocul boierilor —, îî trebuia titlu, uniformă, talent de societate, uşurinţă de mişcare şi vorbă. Se maî cerea însă de la el şi oarecare avere şi un spirit de iniţiativă, de întreprindere, cum îl avuse, şi nu-1 maî avea acum, Eliad. Căcî creatorul uneî ere nouă trebuia să fie, în acelaşî timp, un tipograf, un ziarist, un editor, un librar. în Principatul muntean, zădaraic s’ar fi căutat acest om. Boliac îndrăznia, dar el era un tînăr din mulţime, cu cîteva cunoştinţî prinse pe apucatele; nu se putea vorbi încă serios de talentul luî, şi el era sărac şi’n banî. Puterile sufleteşti cele mari le avea Alexan-drescu, dar acesta era un biet copil veşnic, care, în căutarea unuî răgaz priincios poesieî, rătăcia de la unul la altul, bine primit aicî, silit să plece răpede de dincolo, un nepractic, dibuind, cu www.dacoromanica.ro PRIVIRE ÎN UllMĂ. CONSIDERAŢII GENERALE 7 pcliiî pe sus, pe cărările primejdioase ale vieţii, unde numai cine calcă drept şi bine, cu energie şi ţintă sigură, numai acela iea de la talentul său tot ce acesta poate să deie. Ou şcoala luî Vaillant, cu originea sa de boierinaş, cu puţinele sale cunoştinţî, ocrotitoare şi umilitoare, cu situaţia sa de iuncăr demisionat pentru incapacitate, cu apostolica luî lipsă de orice mijloace şi cu far-nientele său de fire şubredă şi de romantic înstrăinat de lume, în sfîrşit cu aproape absoluta luî nerecunoaştere între scriitori — Eliad îl făcuse de batjocură şi pănă şi un Boliac îl trimetea cîtp o săgeată—, ce ar fi fost el în stare a face? Din Moldova trebuia să pornească era nouă a literaturii româneşti. Şcoala cea bună a luî Miliaî Sturza — ajunsă răpede cea d’intîiu. şcoală românească, o adevărată Universitate, superioară şi aşezămintelor de cultură înnaltă pe care le aveau Grecii, — Curtea înţelegătoare pentru cultură a acestuî Domn, o societate deprinsă a privi către Apus şi a primi îndreptări de acolo, un stăpînitor egoist, tiranic şi lacom, dar de o scînteietoare deşteptăciune, de o ambiţie care nu e fără nobleţă şi de un spirit organisator superior erau tot elemente care puteau folosi unuî nou avînt al puterilor literare romăneştî. Dar şi aicî trebuia omul. Negruţ nu putea fi acela. Avea un covîrşitor talent, bogat, felurit şi elastic. Era boier al Regulamentului Organic şi deputat al Adunăriî Legiuitoare. Toţi, bătrânii şi tineriî, îl încunjurau de respect. Moldova se mîndriâ cu dînsul. Dar cultura luî, foarte reală, era culeasă capricios în cursul uneî tinereţe lipsite de îndrumare; o educaţie a voinţeî sale n’avuse cum să o facă ; răpede familiarisat cu eleganta ironie romantică, el rătăcia maî bucuros prin dudăiele înflorite, luîndu-şî odihna cînd şi cum voia, şuguind pe cale cu sine însuşî, cu alţiî, cu cine-1 înţelegea şi cu lucrurile firiî, care nu văd şi nu aud, decît să taie cale, în silinţa braţelor sale, pentru ca, pe drumuri croite de dînsul şi duse apoî maî departe de ftlţiî, să treacă alaiurile mari de luptă, de biruinţă, de strălucitoare triumfuri ale neamului său. Nu, o astfel de misiune nu era potrivită pentru această simţitoare fire glumeaţă, răspîndind mult dintr’o bogăţie sufletească mare, pe cînd, în chip trecător numai, «vagabondă pe auritele ariî a’ uneî speranţe într’un viitor frumos», înnainte de a se înrădăcina prin inte- www.dacoromanica.ro 8 istoria literaturi! românbşt! rese personale în «trista -realitate», care nn dă nicîunuî talent sevă pentru florile sale şi pentru rodurile trainice. întru toate potrivit însă pentru această chemare era Miliail Kogălniceanu. II. Un student Romîn În străinătate. Tinereţa lut MTHATT, KoaĂLNIOEANU. Mihail Kogălniceanu se coboria din Constantin Stolnicul, fratele cronicarului din a doua jumătate a veacului al XVILL-lea. Dacă acesta, Ienachi Kogălniceanu, înseamnă faptele Domnilor din vremea sa şi suferinţele terii în stilul celor cari treceau în condici socotelile Vistieriei, fratele Constantin era un sameş de mare talent, un deosebit meşter în strînsul banilor de la nenorociţii birnicî; prin bună rîndnială însă mal mult decît prin hrăpirea îndătinată, el făcu în scurt timp, pe vremea cînd Stavarachi din Ţarigrşd stăpîniă averea terii şi hotăria despre soarta Domnilor, ca izvoarele să curgă iarăşi îmbielşugate într’un Tesaur secătuit. Fiul lui Constantin, Ioan, nnmit după unchiul cronicar, e puţin cunoscut. M se însnră la 1780, făcînd nunta în biserica lui Ştefan-cel-Mare de la FăpăutI, în margenea Botoşanilor, cu Smaranda Bantăş, din acest oraş, în care-şî va fi petrecut cea mal mare parte din viată. La 1800, el era îngropat în biserica Sfintei Paraschive, biserica nobilă, din mijlocnl curţilor boiereşti botuşănene. După mal mulţi copii cari nu trăiră, se născu, în 1787, Uie. Cîtva timp după moartea tatălnî săn, intîmplată la 1800, acesta intrâ în rîndurile boierimii mărunte, şi, folosindu-se şi el de acel curent care adncea spre locurile de sus oameni noi — pe un Iordachi Drăghicî, de pildă— ajunse cu vremea om inflnent, puternic şi bogat, membru respectat al clasei de privilegiat! creată de Regulamentul Organic. Se pricepea, ca şi bunicul, foarte bine în rosturile de bani, şi competenţa lui în această privinţă îî şi creă o carieră însemnată h Din căsătoria lui Uie, care nu se înnăltase încă aşa de mult, cu fata unul Medelnicer, — altfel de origină... genovesă pentru nepot, — 1 1 Studii şi doc., m, pp. 66-8. www.dacoromanica.ro TINEREŢA. LUÎ MIHAIL KOGĂLNICEANU 9 cu Catinca Stavilă, se născu la 6 Septembre 1817, în laşi *, un fiu, care fu numit Mihail, după numele luî Mihaî Sturza, a cărui mamă. Domniţa Marghioala, fiica luî Grigore-Vodă Calimah, boteză pe prunc. Ilie se dăduse pe lingă aceşti Sturzeştî, şi de aici vin şi legăturile pe care el însuşi le avu cu Mihaî-Vodă şi sprijinul pe care, timp îndelungat, acesta-1 dădu, ca fiului unui casnic al său, luî Mihaî. Căpătă învăţătură de moldoveneşte, în casă, împreună cu cele treî surori — Profira, Maria, măritată apoî (1836) cu Leon, şi Elena de care a fost foarte strîns legat totdeauna, — apoî franţuzeşte, de la călugărul Gherman Yida, Maramurăşeanul şi autorul de gramatică francesă, care stătea în casa Yorniculuî Alecsandri. Scriitorul pomeheşte maî târziu «şcoala Treîsfetitelor sau a dascălului», a «loghiotatuluî dascăl Gheorghe», precum şi «falanga părintească pe talpa picioarelor», în cas de lenevie sau neascultare. Apoî Mihaî fu dat la şcoala de franţuzeşte a profesorilor Lincourt, Chefneu şi Bagarre, şi anume, la 1831, îndată după ce familia se întoarse de la ţară, unde o silise să meargă, holera, care însă îşî nemeria şi acolo jertfele 2. «Pansionul», cel d’intîiu vrednic de acest nume, era aşezat nu departe de Scaunul Isprăvnicieî, şi avea, pe lîngă o livadă cît un «rediu», şi inovaţia unuî «parc engles». Se învăţa puţină grecească şi, destul de bine, limba celor treî directori, în Vorbire, lectură şi scris, cetindu-se cu sîrguinţă vestitele «Aventuros de. T616maque» şi întrebuinţîndu-se metoda luî Jacotot; şcolarii harnicî căpătau şi premiî. Kogălniceanu fu, ni spune el însuşî, cel d’intăiu înscris, şi, pănă să-î vie şi alţi colegî, între cari şi cel maî mare dintre fiii luî Mihaî Sturza, pe atuncî numaî Yistier, Grigore, el avu o tovarăşă de învăţătură, de primblări şi de copilărească dragoste, pe Niceta, fiica dascălului de greceşte. Idila se desfăşură după formula cavalerului de Florian, scriitor la modă în aceste timpuri, cînd atâţia la noî se întreceau să-l traducă; tînărul Mihaî, Mihalachi, iubi cu aceiaşi cuviinţă cu- "i Dezrobirea Ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti, emanciparea ţe-ranilor, discurs rostit în Academia Romînă, la Vu April 1891, de M. Kogălniceanu, p. 4; v., în genere, Xenopol, Mihail Kogălniceanu, discurs de recepţie la Academie, 1898; pp. 6—7. 2 In Huşii pierdute, cel întăiu amor, Iaşi, 1841, Kogălniceanu dă, greşit, anul 1833 pentru intrarea sa în pension, adaugă însă că avea atunci 14—& ani, ceia ce corespunde cu: 1881—2. www.dacoromanica.ro 10 ISTORIA LITERATURII ROMĂXEŞTÎ rată, ca şi «păstorii Im Florian, îmbrăca# în straie de mătasă, nu peruci cu pudră, purtînd, vara şi iama, cununi de centifolia, vorbind într’o limbă maî curată decît a filologilor noştri», pe cînd Niceta, care era ceva maî mare şi avea oarecare practică, price-pîndu-se a trimete bilete dulci prin bătrîne Ţigănci chioare şi a propune întîlnirî, sămăna, deci, maî puţin cu «păstoriţele luî, cu rochia de gază şi de blondă, cu ciuboţele de prunelă, cu nodurî de cordele cumpărate de la Miculi de pe atuncea, povăţuipd nişte miei cu o lînă maî delicată de cît mătasa, carii mînîncă numai livand, rosmarin şi se adapă numai cu apă de rose şi de miile fleurs» 1. Fireşte însă că eroina era îmbrăcată europeneşte, pe cînd eroul, micul erou purta încă largile «straie asiaticeşti»1 2 *. Precocele amorezat era la 1834, cînd făcuse, luînd şi premiî, trei anî de «pansion» şi isprăvise la Lincourt şi, apoî, la urmaşul său, Victor Cu6nim, un tînăr de şeptesprezece anî, în stare să meargă şi în lume. într’o schiţă pe care o dădu el «Albineî* peste trecere de al# cincî anî, cînd acuma se întorsese din străinătate şi era căpitan de cavalerie al oştiriî moldoveneştî supt un Domn ce-î fusese totdeauna ocrotitor, Kogălniceanu zugrăveşte în colorî puternice laşii, în cari şi-a petrecut el, cîteva lunî de zile numai, cea d’intăiu tinereţă, — cu amintirile din mahalaua Muntenimiî, cu acelea despre «Celestina fată bună», despre cutare «Fenix din Tîrgul Cu-culuî», care nu era încă pe atunci cu desăvîrşire locuit de Evreî, despre anume «musă biurgherească8 din Păscărie» sau de pe Bipa Pe-viţoaiî»4; el fixează tipul «păpuşerilor cu plete lungi pînă la coate, cu barba de ţap, cu doî co# de postav roşu legat la gît, cu jăletcî roşii ă la Tâpublicaine, cu o mantă liliechie scurtă pănă la genunchi». Obişnuia să se ducă şi el la petrecerî, purtînd cu mîndrie «ceacşiriî ceî roşii, galbeniî papucî» şi mănuşile europene, fără a maî pomeni podoaba capului, «taclitul, a căruia coadă, prin scoborîrea sa pînă la pămînt, făcea mirarea tuturor babelor», şi «fermeneaua cea roşie». La 1834, Mihaî Sturza, care preţuise după cuviinţă foloasele unei' învăţături în străinătate, de care el, care se cultivase nu- 1 Kogălniceanu, l. c., p. 75. 2 Soiries dansantes, Adunări dănţuitoare, în Albina pe 1839, n-l 81 şi urm. a Burghesă. 4 El scrie : «Privighiţoaeîv www.dacoromanica.ro TINEREŢA LtJÎ wn»t. KOOĂMUCEANir 11 mai prin lecţiile dascălului de casă şi prin îndelungatele şi feluritele sale cetiri proprii, nu se putuse învrednici, se hotărî a-şî trimete amîndoî fiii din căsătoria d’intăiu, cu o Romîncă — de curînd, el luase pe fiica atotputernicului Grec Ştefanachi Vo-goridi — în străinătate. Crescut franţuzeşte, noul Domn nu se putea gîndi, fireşte, decît la o şcoală din Franţa. Dar Parisul, cu zgomotul şi plăcerile, cu scumpetea luî şi cu aierul democratic care stăpîniă de la revoluţia de la 1830 încoace, îl îndepărta. Deci alese colegiul din Lun6ville, unde era profesor de latineşte şi retorică un bătrîn cleric frances care-î fusese învăţător în tinereţă, abatele Lhomm6. Pe lîngă beizadele se trimese ca însoţitor, tovarăş de distracţii şi îndemnător la învăţătură, şi fostul premiant la francesă al «pansionului» din Iaşi, finul Domniţei Marghioalei, Mibai al Vornicului Ilie, a cărui bucurie pentru această hotărîre a trebuit să fie nemărgenită. Deci iată-1 pe adolescentul deprins a merge la soarele, că-şî «leapădă şlicul pentru pălărie şi purpuriii şacşirî pentru strimţii pantaloni», că-şî prinde iconiţa la gît, îşi sărută frăţiorul cel mic Alecu, pe surorile tustrele, care, din partea lor, îşi urmau în 1837 «pan-sionul» lor—Profiriţa era eleva luî Cuenim 1 — şi se pricepeau a scrie răvaşe franţuzeşti destul de cuviincioase; mama e moartă, şi Mihalachi are de sărutat numai mînababacăî,în acest ceas de plecare spre alteţermurî, unde ştie acuma bine că nu locuiesc numai păstorii şi păstoriţele cavalerului de Florian. Pleacă de la Curte chiar, şi căpetenia cetei de tineri călători e însuşi directorul şcolii unde ei urmaseră pînă atunci, Monsieur Lincourt, care şi el era din Lun6-ville şi era bucuros de acest drum până acasă cu banii luî Vodăa. într’un lung şir de scrisori, din fericire păstrate, care ţin trei ani de zile, Kogălniceanu tînărul ne face să vedem viaţa acestor tineri duşi la studii, în împrejurări superioare cu mult acelora în care merseseră înnaintaşiî lor, tinerii munteni de după 1821 şi chiar bursierii moldoveni de la Yiena ai Mitropolitului Veniamin. La Cernăuţi află pe nepoţii episcopului de Roman, Meletie, la Yiena pe unul dintre Hurmuzăcheşti şi pe «cocoana luî Costache Păş-canu». Aici se opreşte lui Mibai, de curînd sub-ofiţer, iuncâr 8, în 1 2 * * 1 Hurmuzaki, X, p. 629, No. lxx. 2 Ibid., p. 560, nota 1. Cf. A A. Stourdza, Rkgne de Michel Stourdza, Paris, 1906. 8 E înnaintat sublocotenent în 1835; scrisoarea din 1/13 Iulie, către surori. www.dacoromanica.ro 12 ISTORIA LITERATORII ROMÂNEŞTI armata cea nouă aMoldoveî, portul uniformei. Pănă atunci mai fuseseră laolaltă şi fraţii Vogoridi, cumnaţii Domnului, pe cari tînărul Moldovean cu bune sentimente româneşti îi numeşte totuşi, despreţuitor, «vite din Grechia»1, Drumul urmă apoi răpede, şi, în Decembre chiar, noul şcolar, cam în vrîstă, al Colegiului din Lunâville, noul oaspete al bătrînuluî abate, «Monsieur Michel», sau «Monsieur de Koca-nitchan» căpăta, de la cele d’intăiu probe, făcute în clasa a UI-a, unde-1 primiseră, un «temoignage de satisfaction» pe care-1 trimetea acasă spre liniştirea părintelui 2. Stătea pe aceleaşi bănci cu tinerii Sturza, dintre cari cel mare arăta şi el însuşiri, cu «nepotul iconomulul Grigorie» * * * 8 şi cu un Plagino din Ţara-Pomănească. Se aştepta şi un nepot al Ruxandeî Mavrogheni, născută tot Sturza, sora lui Mihai-Vodă. în locul lui veni apoi, la 1836, «copilul cu-conuluî Lupu Balş»; fostul consul frances Mimaut aduce şi pe «vita din Grechiă» Vogoridi; este şi un tînăr Enuţă, apoi un Nicu Casu *, — o întreagă colonie românească. Costachi Paşcanu veni din Paris să vadă pe şcolari. Poureaux, cu trupa lui cea nouă, în care Mihalachi descopere şi unele feţe foarte plăcute, trece şi el prin acest Lun6ville ale exilului şcolăresc. Falnicul dănţuitor cu «şacşirî roşii», frumosuliuncăr tînăr cu uniformă de croială rusească era acuma un simplu şcolar al Colegiului. A-ceasta nu-1 nemulţămia de alminterea, şi gîndul îi era numai să adune o bibliotecă din cărţile ce i se oferiau de pretutindeni, dar care erau cam scumpe pentru cine avea numai* «leafa» de 150 de franci pe şese luni, ceia ce-1 făcea să recurgă dese ori la buzunarul bine păzit al Vornicului Hie. Peste puţin, număra 500 de volume pe rafturile sale. în 1836, el capătă premiul întîiu de limba germană şi iea accesite de francesă, greacă, latină, desemn. Intră, peste puţin, în clasa de «retorică mare». De Paşti, merge să vadă oraşul Nancy, care era în apropiere. O boală de ochi, o durere de piept îi trecuseră, dar nu deplin, căci peste multe luni de zile el se plînge iarăşi de dînsele. E prins de dorinţa să vadă şi Parisul, 1 «Bâtes de la Grece.» 3 Corespondenţa la Academie. Publicată în Convorbiri literare, pe 1901—2, de P. V. Haneş. 8 Scrisoarea din 7/19 Februar 1835. * Kogălniceanu, Discurs, p. 5. www.dacoromanica.ro TINERET A LUÎ MIHAIL KOGĂLNICEANU 13 unde învăţa, supt paza Grecului Furnarachi, şi un prieten al său, «Vasilică Alecsandri»; acolo e «minunea lumii», scrie el, cu acelaşi dor ca, odinioară, Foienaru, şi ar fi păcat să n’o vadă, fiind totuşi aşa de aproape de dînsa. Ar învăţa în Paris, nu numai studiile din Lun6ville, pentru care aşteaptă cinci premii, nu numai agricultura, pentru care începe a se duce prin sate, ci şi învăţăturile cele mal înnalte: retorica, logica, filosofia, dreptul x. în vară însă, după dorinţa Guvernului rusesc, strecurată în vre-o convorbire a poruncitorului consul din Iaşi, tinerii sînt lua$ de Tissot, trimesul luî Vodă, şi duşi la Berlin, unde nicîunul nu se gîndise că va ajunge aşa de curînd. Oraş sever şi rece, dar fierbînd de o viată intelectuală deosebit de puternică, punct central al unei mişcări care va crea o strălucită civilisatie modernă şi va da lumii un Imperiu. Kogălniceanu se bucură că află aici «viată mai liniştită, instrucţie mai adîncă, moravuri maî nevinovate şi obiceiuri maî patriarcale», că ]ioate merge la «biserica pravoslavnică rusească» şi face exerciţii la «ghimnazium», adecă — lămureşte el bătrînuluî de-acasă, — «o sală în care se învaţă a sări, a se sui pe frînghiî, a trage armele, a se sui pe copaci». Are un apartament deosebit, el şi beizadelele, în Friedrichstrasse chiar, pănă ce Domnul îî dă în seama pastorului Souchet, care împarte sfaturi bune, primeşte o societate ştearsă şi opreşte petrecerile. Mihaî, se plînge de babele care vorbesc de pisici şi cartofi, de domnişoarele care, fără să fie măcar frumoase, se dau în lături fricoase, înnaintea tinerilor barbari; din cînd în cînd, eî merg la epitropul creşterii lor, socrul luî A. de Stourdza din Basarabia, Hufeland însuşî, autorul «Macrobioticeî», care dă discrete serate de familie, cu «cincî-şese persoane bătrîne», care nu pot plăcea cuiva de vîrsta luî Kogălniceanu. Aicî profesorii vin acasă pentru a da lectiî de limbele clasice şi modeme (între care şi italiana, englesa); tinerii învaţă vioara, pianul, canto2. Acum se adaug la bibliotecă operele marilor scriitori germanî. Ba «săpătura pe alamă* chiar, pictura, călăria, dantul intră în programa studiilor. Mihaî mergea, cu voia luî Mihaî-Vodă, la teatru, să vadă pe marile dănţuitoare Elssler şi Taglioni — «mă duc cîte odată la teatru franţuzesc, pentru ca să nu * 3 1 Scrisoarea din 6/18 Iunie 1885 şi cea din 1/13 Iulie, amîndouă către tată. 3 Scrisorile din 4/16 Octombre 1835. www.dacoromanica.ro 14 ISTORIA literaturi! romăneşt! uit tonul franţuzesc *» —, şi el cere să i se trimeată din ţară «epo-leturile, acsilbanturile, cusăturile în aur» ale uniformei sale de ofiţer. Atunci începe a face preziceri cu privire la cariera cîte unei tinere actriţe, al cărei portret îl trimetea acasă, discret, surorilor, ca pe al Carloteî de Hagen. Prinţul de Hanovra, fiul surorii regelui Prusiei, ajunge a-1 cunoaşte şi-l pofteşte adesea la dînsul, într’o societate unde află, pe lîngă Amfitrionul orb, fermecat de musică, personagii din vechi dinastii europene, şi chiar pe fiii regelui frances Ludovic-Filip, pe cari-î judecă, din fugă, «foarte amabili». Aduce arii moldoveneşti, dăruieşte doamnelor papuci din Moldova, cheltuieşte mulţi bani, învaţă şi mai mult şi se simte din ce în ce altul... «Un an petrecut în străinătate mi-a dat mai multă experienţă decît şeptesprezece petrecut? în Moldova... Nu maî sînt copil 2.» în vara anului 1836, Nogălniceanu singur merse la Swinemiinde şi Hehringsdorf, unde fusfese îndreptat pentru boala lui de piept, ce se ivise din nou. Aici făcea lungi primblări şi cu romancierul Willibald Alexis, care îndrăgise pe acest ager tînăr străin* * 8. Auzi vorbindu-se de pregătirea Germaniei nouă şi văzu pe moşiile comitelui de Schwerin foloasele dezrobirii ţeranuluî din lanţurile şcrbieî4. Tatălui îî scria arătînd că nu-î trebuie loc la Curte, uniformă de militar, boierie ori funcţie, ci, pentru a-şî păstra neatîrnarea şi întreaga lihertate, vrea să se facă agricultor. Doreşte, spune el în Mart 1837, să se retragă undeva «la ţară, singur şi slobod, fără a ruga sau. a sluji pe cineva, căci slobozenia mi-î maî scumpă decît un rang mare de bogăţie». în Ardeal, în Austria vrea să meargă pentru a strînge cît maî multe cunoştinţe asupra felului modern de a lucra pămîntul. «Mătăsăria, rachieria, creşterea oilor spanio-leştî», ba chiar «aborul», ştiinţa puteriî celei nouă, apar,—cel puţin pentru tată, care trebuia să se bucure foarte mult,—între îndeletnicirile iubite pe care tînărul şi le păstrează cu dor, pentru un viitor apropiat. Dar, în acelaşi timp, el asculta şi maî departe cursuri teoretice la Universitate, între altele pe acelea de istorie ale luî 1 Scrisoarea din 3/15 Ianuar 1836. 5 Scrisoarea din 3/15 Novembre 1835. 8 Discursul, p. 8. * Ibidem. www.dacoromanica.ro TINEREŢA LUI MIHAIL KOGĂLNICEANU 15 Banke şi de drept ale vestitului Savignyşi nu uita să ceară şi un desemn colorat al uniformei nouă pentru a-1 transmite croitorului1 2 3. Şederea în străinătate nu-î plăcuse niciodată. Îî pria numai libertatea ce se răsufla pretutindeni. Iar, încolo, îî era jale de ser-bătorile între străini şi-î era dor de oamenii, de datinele, de locurile de-acasă. Despre Franţa zicea la 1834 acest copilandru: «E o ţară frumoasă, bogată, civilisată, puternică, dar, nefiind Frances, îmi place mal bine ţara mea; n’aş schimba săraca Moldovă pentru cel d’intăiu tron din lume». îl interesează zvonurile despre o apropiată declarare din partea Puterilor a neatîrnăriî româneşti, şi strigă: «Yom fi şi noî un norod slobod, ocîrmuiţî de Domnii noştri, neavînd a ne pleca supt jugul Turcului» 8. Gîndu-î merge la aî luî, cărora li scrie des şi călduros, fără nici un fel de pretenţie sau mîndrie pentru că se află în locuri de o înnaltă civi-lisaţie şi învaţă ştiinţî superioare. întreabă de unchiul Iancu, de guvernanta ‘Wimmer, de Cuenim, maî ales de fetele gu care a jucat prin soarelele şi balurile Iaşilor, Pulheria Ghica, Garet, Cavacu şi Alecsandri, — Catinca, sora luî Vasile, — şi-î pare foarte rău că s’au măritat cele două din urmă, cu Procopie Florescu şi cu Yoi-nescu. Cere să i se trimeată Albina luî Asachi, la care mergea odată, cu copilărească sfială, dus de mînă de tată-sâu, tablourile istorice ale aceluiaşî, scrieri de-ale luî Negruţ şi Stamati, poesia vestită a luî Cîrlova, căruia nu-î ştie numele, versurile luî Hri-soverghi, mort în aceştî anî, Biblioteca Românească de la Buda, cîntece de-ale Polonului Rojischi, căruia, înnainte de orîcine, îî plăcuse ariile poporului românesc din Moldova, ba chiar Arghir, Alexandria minciunilor celor mari, o gramatică din cele pentru şcoli şi un Ceaslov pentru rugăciunile sale. Orice se petrecea în acel Iaşi depărtat pe care nu-1 poate despreţui, are pentru dînsul un prâţ deosebit: nunţile, morţile, petrecerile, împrejurările politice, întru cît se pot discuta prin scris, teatrul, cu privire la care el sfătuieşte pe surori să nu ţie maî mult la cel frances decît la al Moldovenilor, care se alcătuieşte cu grea jertfă4. Maî avînd atîtea 1 Scrisorile din 1/13 April, 13/25 Iunie, 21 Iulie, 2 August şi 14/26 Au- gust 1837. 3 Despre această societate de Romînî vorbeşte şi Longfellow, marele poet american, în Hyperion; v. Conv. lit., XXXVIII, p. 866 şi urm. 8 Scrisorile din 6/18 April şi 1/13 Iulie 1834. 4 Scrisoarea din 21 MaiiL (2 Iunie) 1837. www.dacoromanica.ro 16 ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI şi atâtea năcazuri cu pedagogul care-1 ţinea din scurt ca şi pe beizadele, cu noua sa gazdă, 'pastorul Jonas, ginerele comitelui de Schwerin, cu pastorul, care-1 umilia şi voia să-l silească a-şî cere formal iertare — ceia ce cu nicîun chip n’a voit, — oprit de la orice distracţie într’un oraş care ştia să bucure, cu toată severitatea luî aparentă, el nu cerea decît să plece odată spre ţară. «Nici nu vreau maî mult să trăiesc fără a cîştiga ceva1.» Pîrî cu privire la visitele ce face unei artiste dramatice şi brutalele înfruntări făcute din porunca Domnului îl amăriau şi mai mult. Astfel a fost pentru dînsul o zi fericită aceia cînd pastorul şi Hufeland n’au maî vrut să aibă de lucru cu aceşti tineri focoşi, aşa de greu de stăpînit, şi Mihaî-Vodă a trebuit să se hotărască la întoarcerea lor în ţară fără maî multă zăbavă (1838). III. Cele d’intăiu lucrăm ale lui Kogălnice anu. Mihaî Kogălniceanu avea abia douăzecî de ani cînd putu să vadă iarăşi doritul oraş al naşterii şi copilăriei sale. Era însă un om pe deplin format, o inteligenţă matură, un talent desfăşurat, un caracter şi o voinţă. Dar acel care aducea din străinătate asemenea daruri scumpe, era, în acelaşi timp, şi un scriitor care se făcuse cunoscut prin trei lucrări care, la noî şi oriunde, îl puteau decreta cercetător istoric. Chiar de pe cînd ajunsese la Lun6ville, acest tânăr, căruia nicî acasă, nicî la gimnastul frances nu i se vorbise de trecutul ţeriî sale, cerea o Istorie a Romînilor, vechea carte a luî Petru Maior, — «Dicîo Sîn-Mărtin», zice el după titlul de nobilitate al protopopului din Reghin, — pe care, ca mulţî alţi boieri din amîndouă Principatele, o avea şi Yomicul Ilie. Scopul pentru care-î trebuie cartea nu-1 ascunde acest şcolar de şeptesprezece anî: «Îmî propun să scriu, cînd voiu avea vreme, istoria Moldovei» a. Apoi planul se lărgeşte: vrea să trateze despre faptele şi aşezămintele, cultura, datinele Romînilor de oriunde; se gîndeşte şi la o colecţie a cîntecelor moldoveneşti, din care citează unele — improvi-saţiî proaste de lăutari: Aideţf, fraţi, să trăim bine. * 3 1 Scrisoare din 10 Februar 1838. 3 Ms. citat, p. 64. www.dacoromanica.ro cble d’intAiO LUCTĂhI ALB Lui MTHATT. kogâlniceanu 17 pe de rost1. După dorinţa prinsului de Cumberland, el cere, la 21 April, şi lămuriri cu privire la graiul Ţiganilor de pe la noî. Yrea balada despre uciderea lui Grigore-Vodă Ghicade la 1777 şi cea pentru predarea Hotinuluî, Istoria luî Dimitrie Cantemir, Pravilele, Cronica luî Ureche, de la cunoscutul său «părintele Ştefan», proclamaţii de la 1821, «ponturi» de legiferare, amintiri de la Cu6nim şi de la «moşul Iancu», statistice 1 2 3. La începutul anului 1837 el avea gata trei lucrări, două în nemţeşte şi o a treia, cea maă întinsă, în franţuzeşte. Măcar două din ele ar fi datorite, spune Kogălniceanu la bătrîneţe, îndemnurilor luî Alexandru Humboldt însuşî, care doria să aibă cunoştinţe despre noî ®. Le luăm după însemnătatea lor. Vestitul filolog Eichhoff scrisese, ia 1836, în «Paralela limbilor Europeî şi lndieî», că limba noastră e incultă şi «de puţin interes». Aceasta face pe Kogălniceanu, care iscăleşte numai «Un Moldovean», să-î răspundă în «Magazin filr die Literatur des Auslandes» al luî Lehmann*. E o călduroasă apărare a culturii româneşti uniCe, a căreia întindere din Tisa pînă în Nistru şi, în jos, pînă «în Macedonia, în Tracia», îî creşte însemnătatea. Se aminteşte de vechea vitejie a luî Ştefan şi Mihai Viteazul, de eroismul femeilor din acele vremî, de măsurile de liberalism social ale luî Constantin Mavro-cordat. Se proclamă latinitatea limbii, abia atinsă de infiltraţii străine. Se înşiră toate gramaticile şi dicţionarele alcătuite de la începerea mişcării filologice ardelene. Autorul trece la vechimea, exagerată, a documentelor şi la dezvoltarea cărţilor bisericeşti, pe care el a schiţat-o cel d’intâiu, şi urmează cu Pravilele şi Nomo-canoanele tălmăcite la noî, înnaintînd apoî până la Regulamentul Organic şi la culegerea din 1833-4 a luî Costachi Sturza. Şi urmarea cronicarilor, încă de la Ureche, pe care-1 socoate a fi Nes-tof, e bine dată; îşî aduce chiar aminte de Şincaî, încă netipărit, al căruî nume nu-1 poate spune, arătînd însă că Gheorghe Vida — acum monahul Gherman — tipăreşte la Iaşî cartea unuia care a 1 Scrisoarea din 8 April şi cea din 1-itl Septembre 1835. V.-şi scrisoarea către Asachi, pe care-1 întreabă asupra felului cum a fost alcătuit Regulamentul Organic în «Revista Ateneului», 1894, n-l 2. 3 Discursul, pp. 8-9. * Anul 1837, No. 8. N. Torga. — lat. IM. rom., Voi. II. 2 www.dacoromanica.ro 18 ISTORIA LITERATURI! ROMÂNEŞTI lucrat la ea treizeci de ani, făcînd-o astfel «o capodoperă de istoriografie» ; merge pînă la Pleşoianu şi la Bojinca, cu «Antichităţile Romanilor», face loc unei notiţe despre fabuloasa Alexandrie şi alte cărţi populare, pe care le ştie bine, înţelegîndu-li şi rostul; dacă-î scapă din minte titlul cărticelei «Leonat şi Doro-fata», o notează aşa încît se recunoaşte îndată. în poesie — drept al cărei începător e dat Mitropolitul Dosof-teiu —, Asachi e recunoscut a fi «cel maî mare din poeţii în viaţă aî Romînilor», şi se traduce frumos Oda la Italia, aleasă pe dreptul între toate celelalte scrieri ale iniţiatorului moldovean. Numai după dînsul vine Eliad, despre care Kogălniceanu spune că pregăteşte «o mare epopeie naţională» închinată luî Mihaî Viteazul. Numai peste Stamati şi Hrisoverglii se ajunge la Iancu Văcărescu, «Anacreontele Romînilor», care a tradus şi din Gerusalemme liberata; de altfel el e făcut să se închine înnaintea luî Beldiman, din ale căruia lucrări Kogălniceanu a avut în mină şi traducerea luî Homer şi Jalnica Tragodie. Vin la rînd teatrul şi ziaristica, împreună cu calendarele, apoi cărţile de şcoală şi de instrucţia militară chiar, broşurile populare, baladele. Se împrumută de la un călător german din 1832, Sclineidewind, caracterisarea lăudă-toare a poesieî poporuluil. Ştiri despre şcoli, societăţi ştiinţifice şi tipografii încheie mica lucrare 2. Oricine va recunoaşte că a da Ia aşa de mare depărtare, cu aşa de puţine mijloace la îndămînă, la o vrîstă atît de fragedă şi fără nicîo pregătire sistematică un conspect aşa de cuprinzător, aşa de bine împărţit şi de un tact atît de perfect, în judecată ca şi în stil, e una din acele minuni care vestesc răsărirea unei minţi geniale. Scrierea despre Ţigani nu era plănuită ca o lucrare independentă ; ea trebuia să facă parte din capitolele despre poporaţia Principatelor, cu felul de a fi şi datinele deosebitelor neamuri adause pe vremuri pe lîngă Romînî. Kogălniceanu cetise cartea, publicată la Erfurt, în 1835, a luî Graffunder, care încercase o gramatică a limbii ţigăneşti. El însuşi ştie o sumă de cuvinte din dialectul moldovenesc al Ţiga- * 3 1 Taschenbibliothek der Reisen von J. H. Jfick, voi. 85 5 Nurnberg. 3 Traducere în «Ajchiva», V, n-le 9—10. Retipărire, cu traducere, de V. M. Kogălniceanu. www.dacoromanica.ro CELE d’iNTÂiO LUCRĂltf ALE LUI MIHAIL KOGĂLNICEANU 19 nilor, căci la ţară la Vornicul Hie, în satul Rîpî, din Ţinutul Eălciiuluî, fuseseră aşezate «vre-o şepte-opt familii de Ţigani», care se deprinseseră cu plugăria şi trăiau aceiaşi viată ca şi şă-teniî ceilalţi. Cunoştea foarte bine rostul rudarilor, de care auzise numai, al ursarilor, la teatrul popular al cărora se va fi uitat ca interes de atîtea orî, al lingurarilor, ce se vor fi oprit adesea şi la curţile din JEtîpî, — ca şi lăieşiî, încă maî lesne de studiat, — ale vătraşilor, în sfîrşit, meşteşugari de toate felurile, slugi şi lăutari, de cari erau pline toate casele boiereşti de atunci, în sfîrşit, el doria să ridice, ca un iubitor de libertate ce era, ca un sprijinitor al demnităţii omeneşti, un glas de protestare împotriva robiei în care maî erau tinuta atîtea miî de oameni în amîn-două Principatele. «Iată cum sînt Europenii! Alcătuiesc societăţi filantropice pentru înlăturarea robiei în America, pe cînd, în mijlocul continentului lor, chiar în Europa, sînt 400.000 de Ţigani robi şi 200.000 altiî acoperiţi de întunerecul neştiinţeî şi barbariei» l. «Schiţa» asupra Ţiganilor 2 are ceva maî puţin de 50 de paginî. O' parte d’intîiu, istorică, nu cuprinde decît o răpede prelucrare după cîteva cărţî anterioare. Cea din urmă, gramatica, încercarea de dicţionariu, e luată în cea maî mare parte după Graffunder. Dar descrierea întinsă a categoriilor ţigăneştî, lucrată cu pricepere şi într’o formă foarte atrăgătoare, face din cărticica de la 1837, nu numaî o cetire plăcută, dar şi un folositor izvor de informaţie pentru orice vreme. Istoria Pominilor era plănuită aşa cum pănă atuncî nu îndrăznise nimenî dintre aî noştri. Trebuia să deie laolaltă istoria Principatului muntean şi a Principatului Moldovei, ocupîndu-se, în acelaşi timp, şi de vicisitudinile Macedonenilor, ale «Pomînilor de peste Dunăre», — aşa cum dorise, încă de la sfîrşitul veacului al XVH-lea, Stolnicul Constantin Cantacuzino. Avea cărţî trimese de acasă : «Albina», «Biblioteca roinănească» 3, Petru Maior, Padu Gre- * 8 1 Cf. şi scrisoarea din 113 Ianuar 1837: «adevărata civilisaţie stă in iubirea patriei şi aproapelui, în respectul legilor, în abolirea sclăvieî, îu egalitatea persoanelor». 8 Esquisse sur Vkistoire, Ies moeurs et la langue des Cigains, convus en France sous le nom de Bohâmiens, suivie d’un recueil de sept cents mots cigains; Berlin, 1837. 8 Cu viaţa lui Mihal Viteazul, de Boj iaca. www.dacoromanica.ro 20 istoria literaturi! romăneştI ceanu chiar, căpătat, într’un manuscript, neîntreg, cine ştie pe ce cale, Miron şi Nicolae Costin, Grigore Pleşoianu. Apoi lucrări în limbi străine, pe care le putuse afla la Berlin: Cantemir, Carra, Engel, Filstich, Gebhardi, Fotino, cronici şi culegerî de documente pentru ţerile vecine : Ioan şi "Wolffgang Bethlen, cronicile Ungariei din culegerile lui Schwandtner, extrasele din Bizantini de la Stritter, Bonfiniu, istoricul lui Mateiaş Craiul, şi Dlugosz, marele povestitor al veacurilor al XTV-lea şi al XV-lea în Polonia, Codicele diplomatic al lui Dogiel, Istoria turcească a luî Hammer şi Istoria regatului unguresc de Fessler; descrieri de-ale călătorilor, Bauer, pe care-1 laudă pentru nepărtenirea faţă de noi, Hauterive, care în această privinţă e pus alături cu Bauer, vechiul Del Chiaro din vremea luî Brîncoveanu, Peyssonel, consulul frances din Crimeia veacului al XYIII-lea, Iiaicevich, ou descrierea luî clasică din aceiaşî vreme, «criticul» Sulzer, Zallony, duşmanul Fanarioţilor, precum şi o sumă de opuscule rare. Astfel îşî înjghebase el, cu o răpeziciune de mirare, cea maî mare parte din opera de avînt şi îndrăzneală, prin care voiă gă ne apere de toate învinuirile ce le aduc, cu despreţ, străinii. Făcea o parte largă — pentru întîiaşî dată — «instituţiilor, moravurilor, vieţii vechilor Moldoromînî». O împărţire metodică fixă pentru fiecare Principat o epocă de libertate *, alta a supuneriî supt Turcî, dar cu Domnî de ţară, o a treia, a Fanarioţilor, şi o a patra pănă la tratatul din Adrianopol, dela 1829, smuls Turcilor de «îngerul Ocrotitor», care e Ţarul Nicolae. Istoria principatelor trebuia să fie expusă în deosebî pănă la 1792, iar de acolo înnainte la un loc, «pentru că, în acest timp, ele sînt strîns legate între ele». Partea culturală era să formeze singură o a cincea împărţire, poate în proporţiile unuî volum întreg 1 2 3. încă din 1836 Kogălniceanu vesteşte acasă că şi-a aflat un editor, dar el maî lucra la volumul d’intîiu. La sfîrşitul anului, e sigur că în treî lunî acesta va apărea, şi asigură pe tată, care căzuse pe gîn-durî că fiul umblă să-l compromită faţă de Cîrmbire, cum că n’a scris «o scîmăvie şi o carte rea». Alexandru de Stourdza cetise însuşî manuscriptul şi se arătase mulţămit de dînsul.Nu e, spune scriitorul în Februar 1837, nimic împotriva Turcilor, nici a Ruşilor, şi doar Fotino, 1 în Ţara-Romănească, pănă la omorul luî Mihaî Viteazul, în Moldova pănă la apusul luî Ştefan-cel-Mare. 3 Prefaţa. www.dacoromanica.ro CELE d’iNTĂiO LUCRlEÎ ALB LUÎ HIHAIL KOGAlnICEANU 21 care era un raia, a putut scrie în voie «Istoria Daciei», pe tare au cetit-a atîţia şi n’a oprit-o nimeni. E gata, de alminterea, a supune în manuscript lui Vodă toată partea maî nouă, de ia 1800 încoace. «Chestiile diplomatice» le-a înlăturat şi are conştiinţa că n’a scris un «libelle diffamatoire», un pamflet de defăimare. La începutul lui Mart1 erau tipărite zece coli, dar autorul nu era încă sigur că Mihaî Sturza-î va da voie să iasă la iveală cu această lucrare bănuită. în zădar se jura el că pentru epoca modernă «va scrie numai lucruri care să placă Măriei Sale luî Yodă» 2. El putu, în adevăr, să dea publicului volumul întăiu, de introducere daco-romană şi de istorie munteană pînă la 1792 ; în Iunie cartea apăruse, şi tînărul istoric linişteşte pe tatăl său, înştiinţîn-du-1 că s’au cerut exemplare şi din Rusia ®. Vornicul Ilie trebui să-şî iea partea de cheltuieli. Şi din acest motiv, Eogălniceanu, care lucra şi maî departe, putînd anunţa, în Februar 1838, că «Istoria Moldovei îî aproape de a sfîrşi de a scrie», nu maî putu să urmeze cu tipărirea cărţii, în care întrupase, într’o formă neaşteptat de strălucitoare * *, ambiţia nobilă de a folosi ţeriî sale. Volumul întăiu B, pe care singur îl avem înnainte, arată fără îndoială că e opera unui om de tot tînăr, crescut într’o ţară unde învăţămîntul nu era nici complet, nici sistematic. Autorul ştie numai foarte puţin istoria universală şi-î lipsesc acele cunoştinţî care i-ar fi îngăduit să dea o perspectivă istoriei poporului său şi să cîştige din partea străinilor oarecare interes pentru dînsa. Enunţă păreri în care se vede neîncercarea ştiinţifică a unui începător care n’a fost destul de bine pregătit şi căruia însuşiri superioare ale minţii nu-î pot da ceia ce şcoala nu i-a pus la îndămînă. Vede în oraşul Roman Capitala Moldovei romane, admite că laşul urmează viaţa depărtată a unui Municipium Iassiorum,; crede că Ardealul medieval a avut drept centre româneşti cetăţile Făgăraş şi Maramurăş («Maramos») ; că Passarowitz, pe care-i scrie «Bassa- 1 Scrisoarea din 10/22 ale lunii. 2 Scrisoarea din 1/13 April. 3 Scrisoarea din 21 Maiil (2 Iunie). * Un Frances, Prăvost, profesor privat in Berlin, corectase, pentru 60 de taleri, stilul; scrisoarea din 25 Novembre (7 Decembre). 5 Histoire de la Valaehie, de la Moldavie el des Valaques transdanu-bi&ns; Berlin, 1837. www.dacoromanica.ro 22 ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI rowitza», are a face cu Basarabii; în negustorul moldovean Dara, din vremurile nouă, descopere un urmaş de Cesar roman omonim ; în aventurierul bulgăresc Brdocba simte un Moldovean, şi toţî Ţarii bulgăreşti, pănă la sfîrşit, sînt pentru el bum şi adevăraţi Iiomînî; în povestirea luî, la sfinţirea mănăstirii din Argeş e de faţă şi un «patriarh ecumenic din Ianina». Dar trebuie să se sţraie că multele citaţii sînt şi exacte şi potrivite, că datele sînt luate cu îngrijire şi că prelucrarea după Fotino, dar maî ales după Engel, se face, nu numai cu pricepere, dar, în ceia ce priveşte forma, chiar cu libertate, cu vioiciune. E de mirare cum acest şcolar, abia înscris la cîteva cursuri de Universitate, ştie să întrebuinţeze materialul său, să-l supuie unei critice personale, să-l stăpînească. Stîngăciile sînt de tot rare, iar lucruri ridicule maî nu se află. Kogălniceanu e lipsit de orice sentimentalitate, de orice idealism romantic. De atunci încă se arată om de fapte, de lucruri, de judecăţi sigure ; cumpănit în scrisul său, care nu cuprinde nici lucruri exagerate, nici lucruri zădarnice. Atinge chestiiile mari ale istoriei Romînilor, dar se fereşte a le discuta prea mult, sirnţin-du-şî incompetenţa; nu-şî opreşte însă judecata, care nu se desparte niciodată de bunul simţ. Nu crede în stîrpirea totală a Dacilor de către Romani, nici în părăsirea locurilor din stînga Dunării, de către colonî, nici în despărţirea prin acest rîu a două societăţi deosebite 1; înţelege că poporaţia de limbă romanică lăsată fără dcrotire în părţile noastre n’a putut fi urmărită cu duşmănie şi prigonită sistematic de barbari. Nu dă Romînilor săi, pe cari-î numeşte astfel: «Româns», un loc în viaţa omenirii pe care eî nu l-au avut. Se mulţumeşte a face să se vadă că eî sînt un popor curat în ceia ce priveşte obîrşia ţeranilor, un popor care păstrează vechi datine latine,—în sfîrşit, ca să întrebuinţăm cuvintele luî chiar, «o naţie aparte, păstrînd moravurile şi obiceiurile strămoşilor, nepierzînd nimic din vitejia şi curajul cetăţenilor romani». Ceia ce e destul, căcî noî astăzi n’am cuteza să afirmăm toate aceste încheieri frumoase, care însă puteau părea neîndestulătoare bătrînilor din şcoala luî Petru Maior. E o carte scrisă cu multă pază pentru ca prin ea să nu se sfarme cariera tînăruluî scriitor. Dacă osîndeşte duşmănia invi- 1 £1 admite sosirea necontenită, în timpuri paşnice, a unor elemente de poporaţie venite de peste Dunăro. www.dacoromanica.ro OBLE D’lSTĂltr LUCRĂRI ALB LUI MIHAIL KOGĂLNICEANU 23 dioasă dintre cele două Principate, rare orî va mai lăsa astfel inima să vorbească. De sigur că Turcii nu sînt cruţaţi, dar nici nu prea era multă nevoie de aceasta pe atunci. Planul unirii ţerilor carpatice şi balcanice supt egida Austriei îl răspinge hotărît: «Antipatia care există între popoarele de la Dunăre şi Austria face acest plan cu neputinţă de îndeplinit, şi, chiar dacă protectoratul s’ar întemeia, el n’ar fi pentru fericirea noastră» 1. Urmăreşte cu ochii visul, făcut de alte generaţii, al unei singure Dacii neatîrnate — «regatul Daciei ar fi fost de o mare greutate în cumpăna Europei» —t şi nu uită să amintească intenţiile Ministeriuluî frances Martignac de a invia acest vechiu proiect diplomatic 1 2 3 *. Dar se grăbeşte să adauge că, odată ce este Rusia, Domîniî pot să nu maî poarte grija viitorului lor, căci «intenţiile curate şi prielnice ale împăratului rusesc sînt o chizăşie sigură a fericirii şi neatîrnăriî Principatelor» 8. Odată, el se plînge că află în toate izvoarele sale numai date, nume şi locuri de lupte şi că nu poate afla şi «o carte care să zugrăvească viaţa şi datinele poporului». Culegînd însă ici şi colo şi, maî ales, amintindu-şî de ce a văzut însuşi sau i-au spus alţii, maî în vrîstă decît dînsul, el schiţează de maî multe ori, chiar în paragrafe speciale, aşezămintele, dregătoriile, formele de or-gauisaţie, obiceiurile trecutului*. De sigur că era înrîurit de Fotino şi de unele cetiri germane, de lucrări din şcoala lui Waitz, Pertz, Yalhmann, Ranke, dar şi instinctul lui sigur, de om care Înţelege cari sînt factorii reali şi temeiurile adevărate ale unei istorii naţionale, şi acela-1 călăuzeşte şi-l face a căuta şi altceva decît cronologia şi analele militare ale Romînilor 5 *. IY. «Archiva Romanească.» Tipărirea Cronicelor. întors cu această experienţă de lume, cu aceste cunoştinţi, cu asemenea lucrări şi cu principii ca acelea pe care le cunoaştem acum, Kogălniceanu, înaintat îndată căpitan şi ajuns aghiotant al Măriei Sale, începu să publice, prin «Albina», amintiri, ca articolul 1 P. 180. 2 P. 185. 3 P. 185, nota 2. * V. pp. 74 şi urm, 110 şi urm., 223 şi urm., 329-30, 438 şi urm. 5 Cartea a fost pusă în vînzare din noii, cu un titlu în care e schimbat numai anul, în timpul războiului Crimeil. www.dacoromanica.ro 24 ISTORIA LITERATURI! ROMÂNEŞTI despre «soarele», în care ştie să arunce răpezî raze de ironie capricioasă asupra unor obiceiuri a căror expunere în prosa obişnuită ar fi fost sarbădă, utilă, şi obositoare. De sigur că acest stil avea în el mai mult spirit, mai multă viaţă şi energie tinerească, de sigur că el era mai plin de vibraţie, că înviora, pe de o parte, şi punea pe gîndurî, pe de alta, maî mult ca stilul lui Negruţ, decît care pînă atunci nimeni nu scrisese maî bine prosa aleasă şi nobilă. Traducerile din Scbiller şi Goethe, iscălite, de altfel, numai «Klmn», trecură nebăgate de seamă; versul era răii construit, deşi maî tîrziu, la întîmplare, tot Kogălniceanu ştie să arunce lesne o glumă poetică, precum o face în aceste versuri către o călugăriţă: Cînd, la sfîntul paraclis, Cu glasu-ţl cel îngeresc, împăratului ceresc Te rogi pentru paradis,— Pe un tîn&r pomeneşte, Care, dacă-I păcătos, Este pentru că rîvneşte Miresele lui Hristos1... în prosă însă, în solemna prosă de istoric, în zglobia prosa de cronicar, în cuminţea prosă de propoveduitor al adevăratei culturî a Apusului, despre care avea o înnaltă concepţie, în aceasta-î stătea viitorul literar. Cumpărîndu-şî materialul trebuincios pentru o tipografie, Kogălniceanu era în măsură, încă din 1840, să-şî cheltuiască talentul, sprijinit pe o largă cultură, pentru folosul ştiinţiî şi literaturii, deci al conştiinţei şi educaţiei morale a poporului său. Holul lui Eliad îl luă asupră-şî, dar cu altă orientare, cu alt suflet şi cu alt ideal. Un tînăr cu totul apusean, avînd strălucite legături în ţară şi în străinătate, un scriitor neobosit, al cărui condeiu glumeţ părea că merge de la sine, atingînd fără a răni, un autor cu reputaţia cîştigată acolo unde cărţile nu se judecă după legături personale, un om harnic cu iniţiativa fericită lua locul de orga-nisator cultural pe care-1 avuseră Eliad, acum dezgustat, şi Asaclii, care niciodată nu se putuse avînta. Ca istoric, ^ el voia, — dacă era oprit să ducă maî departe opera de povestire a celeî d’intăiu tinereţe, — să dea la lumină acele iz- 1 Floarea Darurilor, I, p. 20. www.dacoromanica.ro «ARCHIVA ROMÂNEASCĂ.» tipărirea CRONICELOR 25 voare pe care numai afcîfc de greu şi de nedesăvîrşit le putuse căpăta el la Berlin; ca scriitor beletristic, el voiâ să întemeieze o nouă revistă literară, ca editor, să înceapă un şir întreg de publicaţii, îngrijite, frumoase şi ieftene, care să creeze un public pentru literatura nouă. Şi, în această întreită activitate a sa, el era călăuzit, pe lingă iubirea petru cultură, singura mîntuitoare, de conştiinţa, manifestată şi în tot ce scrisese la Berlin, că acesta e un neam, unul singur, fireşte unic în toate manifestările sale maî înnalte şi mai trainice. Ca Romîn, nu ca Moldovean, privind, nu numai Moldova, ci Dacia întreagă, se puse el la lucru. Archiva Bomînească, al cărei volum întăiu, cu data de 1840 apare în 18411, e o publicaţie istorică, de povestiri, însă maî ales de izvoare, cronici şi documente. încălzit încă de străbaterea faptelpr unui întreg trecut de lupte, de silinţî către neatîmare şi lumină—mlădiţă de stejari ce caută o rază de soare pentru a se înzdrăveni şi înnălţa —, tînărul ofiţer vorbeşte într’un chip cu totul neobişnuit către contemporani, deprinşi a li se aduce laude, ca întemeietorilor unei vremi nouă şi fericite, prin pace şi rînduială. Îî vede, nu cum se cred eî, ci cum sînt: «mici în starea de astăzi», nesiguri de ziua de mînî, care poate va păstra neamul, poate-1 va sfărma—frica de cucerirea prin Ruşi—, «slabi în viitor», căci nu îndrăznesc a-şî avea speranţele lor şi «despreţuind trecutul». Din partea lui, el nu deznădăjduieşte: cercetînd vremile, a găsit virtuţi care n’au perit cu totul şi, chiar în acest timp şubred de astăzi, el simte la orice atingere mişcîn-du-şî un sînge vioiu, care «e tînăr pentru că este înnoit în nenorociri». Romîniî pot trăi, dar trebuie pentru aceasta ca eî să-şî dea seamă că orice neam menit la viaţă are, maî întăiu, să-şî recunoască solia. Şi pentru aceasta se cade a străbate un trecut, care cuprinde ’n sine totdeauna taina viitorului, căci el arată ce e trainic şi ce e şubred, ce poate întări şi ce poate aduce, fiindcă a maî adus-o, slăbiciunea. «Suvenirurile strămoşeşti nu pot să ni strice... Dacă ne-am lepăda şi de slava ce rîurează din ele şi pănă astăzi asupra noastră, cu ce ne-am înfăţişa înnaintea mareluî judecător Să ne ţinem de cele trecute: ele pot să ne scape de peire. Să ne ţinem de obiceiurile strămoşeşti, atît cît nu sînt îm- * » Y. p. 279. www.dacoromanica.ro 26 istoria literaturi! romănbşt! potriva dreptei cugetări. Să ne ţinem de limba, de istoria noastră, cum se ţine un om în primejdie de a se înneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. Istoria romănească mai ales să ni fie cartea de căpetenie, să ni £ie paladiul naţionalităţii noastrel.» Era un întreg program de activitate literară, culturală şi, pentru un viitor apropiat, politică. Faţă de înjosirea unor vremuri de epi-tropie a străinilor, de dezbinare, de scădere a energiei, contemporanii, luminaţi în sfîrşit asupra scăderilor lor, sînt îndreptaţi către acele timpuri cînd singuri Romîniî îşi făuriau soarta sau cînd măcar ei se mai încercau a dobîndi iarăşi puterea de a hotărî singuri asupra intereselor lor. în margenea pustiului moral al epoceî Regulamentului Organic se descoperise un depărtat izvor de viaţă vie, şi spre dînsul îndrepta acela care căpătase puteri neaşteptate din el, pe toţi aceia cari se pierdeau pănă atuncea în lipsa lui. Kogălniceanu declară că s’a hotărît a tipări, cu orice osteneli, acele cronici ale Moldovei pe care numai de curind, după întoarcerea sa din Berlin, cu multă greutate ajunsese a le strînge; ba încă va uni cu ele, — consecvent cu sistemul său de a nu desparţi niciodată viaţa culturală a Romînilor, pregătind astfel unirea lor politică, — şi «cronicile Valahieî». Cînd va veni ceasul, fie sigur publicul că această lucrare, aşa de mare şi grea, va fi îndeplinită. Deocamdată însă, el va da în fiecare an volume de cîte 24 de coaie format mic, care vor împărtăşi celor cari vreau să ştie de unde venim şi deci încotro se cuvine a ne îndrepta, alte izvoare istorice, «hrisoave şi urice», care sînt împrăştiate pe la unii şi alţii, adesea cu totul neînţelegători aî rostului lor. Şi-i pare rău, de sigur, că nu poate face cunoscute şi atâtea urme ale istoriei neamului, a căror însemnătate nu scapă de ochiul ager al acestui om în adevăr modern: «tradiţiile poporului, movilele nenumărate ce împestriţează întinsele noastre cîmpii, mănăstirile ce cuvioşii şi vitejii noştri Domni au zidit în aducerea aminte a bi-ruinţilor cîştigate». în aceste cuvinte, cu atîta înţelegere, simţire şi superioară poesie, nu vorbise încă nimeni despre vremurile Voe-vozilor luptători. «Archiva» dă, în adevăr, diplome traduse din latineasca secretarilor regali ungureşti sau din greceasca logofeţilor Patriarchieî i i P. v. www.dacoromanica.ro «ARCHIVA ROMANEASCA.» TIPĂRIREA CRONICELOR 27 constantinopolitane, orî, în sfîrşit, din vechea slavonă a celor d’in-tîiu Domni stăpînitorî aî Moldovei x. Maî comunică extrase din Pravilă, corespondenţe diplomatice, strălucita cuvîntare a călugărului Vartolomeiu Măzăreanu întru pomenirea lui Ştefan-cel-Mare ca întemeietor al Putneî, alte vechi discursuri, documente româneşti într’ales, actul prin care Constantin-Vodă Mavrocordat desfiinţează şerbia în Moldova, călătoria Măzăreanuluî în Rusia, ana-lise de condici mănăstireşti. în al doilea volum — ieşit numai în 1845 — urmează apoi cronica expediţiei Turcilor în Morfea, la începutul veacului al XVIII-lea, părţi din călătoria patriarhului Macarie de Alep, care a văzut Moldova luî Vasile Lupu şi Ţara-Romănească a luî Matei Basarab, una din operele mărunte ale luî Dimitrie Cantemir, un tarif vamal din a doua jumătate a veaculuî al XVIII-lea şi hîrtiî rătăcite din Moldova şi ajunse la Museul din Odessa, ha chiar răvaşe rare, ca ale Mitropolitului Leon, şi cele d’intîiu inscripţii, de la Putna, date în slavoneşte şi în traducere românească. în afară de aceasta, Kogălniceanu dădea un capitol, tradus în româneşte, din manuscriptul frances al Istoriei Moldovei, acela care priveşte lupta de la Războienî. Scoţînd cîteva acte din bogatul material pe care-1 cuprindea Hronicul luî Şincaî — aşa de mult dorit şi cerut pe cînd era la Berlin, şi aflat în sfîrşit la călugărul Vida —, redactorul «Archiveî» dădea cîteva note despre viaţa tragică a marelui său înnaintaş, anunţa publicaţiile sau planurile de publicaţii istorice şi filologice ale lui Al. Popovicî, luî Laurian, «arhitect din Viena, Romîn de naţie» şi corespondent al luî Kogălniceanu, ba chiar ale luî Eliad, oprindu-se şi asupra unul recent plagiat săvirşit, în dauna sa, de Francesul Gal-lice, tovarăşul luî Asachi la tipărirea unei nouă fol, romîno-francesă aceasta, menită a duce în străinătate vestea lucrurilor româneşti, Spicuitoriul, «Le Glaneur moldo-valaque». Pentru alcătuirea «Arhivei româneşti», Kogălniceanu nu putea să găsească mulţi ajutători. Cel mal harnic i-a fost Constantin Hurmu-zalri, pe care-1 cunoscuse încă de la Viena. Nu numai că fiul patriarhalului şi primitorului boier din Cemanca, ruda prin mamă al Sturzeştilor 2, i-a trimis însuşi materiale preţioase — ca documentele * 3 1 Aici apare hrisovul bătrînulut Iuga, fratele lui Alexandru-cel-Bun. 3 V. Prefaţa la voi. I de Fragmente zur Geschichte der Rumănen de Eudo-xiu de Hurmuzaki. www.dacoromanica.ro 28 istoria literaturi! romănbşt! din Odesa — dar a îndemnat la aceasta şi pe alţi Bucovineni, precum e Sev. Gheorghiescul, eclisiarhul de la Putna, care copte şi traduse inscripţiile maî sus pomenite. Se maî aşteptai contribuţii de la inginerul Popovici a, pe care Kogălniceanu îl şi decretase «Campanatorul dela Sf. Paul» 1 2. A. H. Zotu, un bun cunoscător de greceşte, ceia ce datoriâ, şi originii sale, preface Polixenia luî I. Rizo, unul din poeţiî Eladeî nouă, în corecte versuri romăneştî lungî şi, mîndru de această operă a sa, o şi publică. Zotu era un om foarte cult şi cu ideî sănătoase privitoare la rostul literaturii. în prefaţa sa el scrie: «că între literatură şi virtute există o secretă alianţă» şi «că singurul merit şi singura fericire a uneî naţiî stă în dezvoltarea culturii intelectuale». Urmează pe Eliad în normele de formare a limbii literare, dar se inspiră de la conaţionalul său Aristia în turnarea versurilor, care, dese ori necorecte gramatical, au mai totdeauna un puternic răsunet: Şi cine e acela, ce prinţ saă care rege Din sîngele lut Hercul, ce poate să cuteze Să-mi iea pe Polixena, s’aspire l’a ei mina Şi cine e în stare rival să mi se facă, Ou mine să se puie ? Clnd inima fricoasă Şi viaţa sferaeiată Amorul o preface In inimă bărbată şi viaţă marţială, Atunci ce nu voiţi face, amant al Polixenet? Sau despre Casandra, ştiuta soră a Polixenieî: Casandra, — da, Casandra şi ea frumoasă este, O ştiu, plăcută este; princesă e şi dinsa, Dar nicîo simpatie de ea nu simt In mine. Şi-ţi spuiu, cu al ei nume, să nu mai vii pe-acilea; O ştiă, cu toate astea, şi-i preţuiesc ştiinţa Şi mintea-i ce prevede şi-o’nnalţă între sibile: Eă nu voifi însă mage ce caută la stele Şi-şi face meserie rărunchii să întrebe, Cu zeii să vorbească şi să-mi impuie lege. Dea mtna ea lui Callia,—de este cu putinţa Doi preoţi împreună vre-odată să trăiască. 1 Cf. Olănescu, p. 6 şi urm. şi T6tru Naţionale în Ţ4ra-Ruman4scă de C. Carageali. Bucureşti, 1858 (tipărit ibid., 1867). 2 «Curierul» pe 1846, p. 108. www.dacoromanica.ro SCBIEllILE l.UÎ C. CAI! AGI ALE 71 ÎTu se prea făcuse multe versuri ca acestea la noi, pănă atuneea, şi unele se-pot asftmăna cu cele mai bune care s’au scris pe urmă. Această lucrare, isprăvită în 1837, e dintre cele mai alese traduceri ale literaturii noastre. Piesa lui Caragiale «0 soare la mahală» e o adevărată şi bună bucată dramatică, prin care se înfăţişează încă odată tipul boierului de modă veche, aşa cum îl zugrăvise, cu aceiaşi cruzime şi mînie, Grrigore Pleşoiaiju, la începutul erei înrîurite de ideile şi sentimentele Apusului; e omul deprins a se crede dintr’o rasă deosebită şi superioară, a porunci şi a primi închinăciuni, a impune prin «ighemoniconul» său şi prin cîteva cuvinte greceşti aruncate de la înnălţimea rangului său. Aceasta chiar atunci cînd e numai un biet treti Logofăt, ca Eftimie, eroul lui Costachi Caragiale, şi cînd reşedinţa sa e o simplă casă, ceva mai răsărită, de la mahală, unde obiceiul cel nou al seratelor, al soarelelor, care ispitia şi cîştiga pe femei mai ales, îi poate aduce multe supărări şi poate răni adînc cinstea lui de om cu vază. Piesa e o scriere de luptă, prin care se atacă ce mai rămăsese, în moravuri, dacă nil în putere şi influenţă, din vechea "boierie de naştere, înlocuită acum cu funcţionarismul boieresc al Regulamentului Organic. «Boierul trebuie să fie», se spune odată în rîsetele adunării, alcătuite din oameni tineri, cu alte norme de judecată, — «om trupeş, să-l prinză ighemonicon, să fie eschiuzar la vorbă şi’ncolo să ştie atîta, cît la vreme de slujbă să-şi facă raporturile singur». Şi boierul adaugă: «Astea sint din naştere, frate: astea sînt daruri dumnezeeşti». Plăcerea cea mare, datorită unor merite ca acestea, îi e să stea «răsturnat în pat cu ghitara» şi să cînte stihuri, «oftînd din adîncul inimii». Energia nu i se trezeşte decît înnaintea tăgăduirii revoluţionare a drepturilor sale din partea acelor înnoitori ticăloşi cari «au stricat toată sistima de arhontologhion» şi umblă printre oameni tulburîndu-î cu aserţiuni ca acestea: «Asţăzî omul cinstit de orice treaptă, de orice meserie, îşi are drepturile sale, nu este despreţuit de nimeni; primit în toate casele, îşi face roată întocmai ca şi boierul». Unor turburători ca dînşiî ştie să li spuie cu indignarea cuvenită: «nu mă las să mă calce în picioare un om ce n’are decît un nume de botez... Am slujit pe Chebaia-bei, pe Gavanozoglu, JDivan-Efendi, trei Domni şi cîte altele, şi apoi să zică că sînt nerod!» www.dacoromanica.ro 72 ISTORIA IlTERATttHÎ IÎGMĂNEŞTÎ IY. Poeţii muntenî C. Faca şi G. Bălăcescu. Dintre boierii tineri, mn Scarlat Fălcoianu traducea Gil Blas, prefăcut în piesă în chiar locul său de obîrşie1. Gh. Lehliu presinta Capul-de-operă necunoscut al lui Lafont, traducere care a fost şi tipărită, la Bucureşti, în 1845. Dar cea mai însemnată lucrare provocată de activitatea scenică a lui C. Caragiale e 0 bună educaţie a lui C. Bălăcescu, care e şi unul din colaboratorii la foile literare anterioare anului 1840. Scrisul lui Bălăcescu e în legătură, pe de o parte, cu al lui Caragiale, căruia i-a servit de model, fiind cel d'intăiu care a creat tipul boierului ieşit din funcţie -socială şi trecut la vechituri şi, pe de altă parte, cu al unui scriitor mai bătrîn decît dînsul, acel Costachi Facă, înrudit cu Ghiculeştiî prin femei2, care se stingea, de peripneuinonie, la Mart din acelaşi an 1845, cînd apăreau, supt îngrijirea lui Eliad, operele lui Bălăcescu. Eliad, care văzuse la un prieten al lui Facă, Diamandescu, scrierile acestui tînăr boier, mici poesiî lirice, într’un tpn bătrînesc, împrumutate de la Vâcărescu în bucăţile lui cele de modă mai veche, păstra şi comedia, scurta comedie de moravuri «Franţozitele>. El îi statorniceşte, tipărind-o de tot târziu, la 1860, cînd abia putea să mai fie gustată — totuşi actorii o aveau de mult în manuscript şi o jucau une ori —, data de 1833. De sigur însă că e mai nouă. în doî-trei ani de zile nu se răspîndise aşa de mult mania cuvintelor franţuzeşti, întrebuinţate fără rost, din trufia şi dorinţa de a face impresie, până şi în cercurile boierimii mai mărunte şi, iarăşi, în 1833 ofiţerimea Regulamentului Organic nu juca încă acel rol social, n’avea acel amestec în saloane care se oglindeşte în scrierea lui Facă; abia se decretase întemeiarea unei miliţii naţionale şi se iviseră cei d’intăiu purtători de epolete după moda rusească. Avem a face în acest opuscul, pe care probabil că scriitorul nu visa niciodată să-l vadă înfâţişîndu-se viu pe scîndurile teatrului * * 1 Olnnescu. p. 119. * V. Hurmuzaki, X, p. 388, nota 1; Inscripţii din bisericile României, I p. 340, No 3. Cf. şi voi. I din această carte, p. 41. www.dacoromanica.ro poeţi! muxtexi c. faca şi c. balAcescu 73 muntean, cu suferinţele bunului boier Ienaclii, care a trăit atîţia uni de zile în datinele strămoşilor, lăcătuit, după tradiţiile răsăritene, în iatacul nău şi ueavînd cu lumea din afară alte legături decît ale interesului său. De părerile sale că fiecare familie trăieşte pentru sine, neturburată de ceia ce se petrece în afară, şi că ulucile .fiecărei curţi sînt ca un zid de cetate şi un liotar sfînt, e şi supusa-! cocoană, Smaranda. Şi slujnica Mariuţa şi feciorul Stan ar fi bucuroşi ca obiceiul vechiu să fi rămas în putere, căci el li îngăduia să-şî caute de odihna zile! şi de somnul neturburat al nopţi!. Tecinul coconului Ienachi, Pavel, şi el un «cocon», îşî iea locul printre apărători! datine!; judecător vechiu, din ce! de pe la departamente, el e încurcat rău de formele şi numele .franco-ruseşt! ale tribunalelor Regulamentului Organic şi ma! ales simte dureros că, în zilele acestea nouă, Treaba şi daraua bate mal mult către president! Dar căsnicia boierului Ienaclii cuprinde şi do! «drac! curaţi* de fete, două «coconiţe» pe care «pansionul» le-a prefăcut în «demoazele» cu ştiinţă de franţuzeşte şi cu aspiraţi! de a fi la an odă, de a nu se lăsa întrecute cînd e vorba de a-ş! cumpăra iute «pălării cu blondurî şi an velur» şi «boaoa de samur», «baia-•derul» şi «voalele verzi», o păreclie de «ba de soâ» sau de «botine ca’n jurnalul franţozesc», fără a ma! pomeni mantela cu «faţa amur san fen» şi «lor ne ta» care ajută a recunoaşte ma! bine pe cutare -tînăr ce trece «a pie», pe cînd boierimea se zguduie pe pod în caleaşca znrnăitoare. Au nevoie de «dascăl de joc» şi zdrăngănesc din ghitară. Merg la «cluburi», şi chiar la «masche», une or! şi la «nobil-bal». Ele ispitesc dec! şi în casa părintească, aţipită pănă la această dezvoltare apuseană a lor, pe atîţia «monsiu», cari vin aşa de curînd, încît «parcă ar dormi pe poduri» şi stau aşa de tărziu, încît. ce! din casă nu-şî ma! pot face somnul de întremare, între eî se deosebesc ofiţeri! ce! noî, cari vin în paradă, «cu chivără şi eşarful» şi sînt foarte «presarisiţî» şi poftiţi la «ceaiuri de sară», cum n’au maî pomenit pănă atunci, nic! pe vremea ocupaţiilor ruseşti, ce prind în vîrtejul lor numai casele cele mari, boieri! bătrînî. Acuma se cere, pentru a lua o fată, nu înţelegerea între părinţi, ci declaraţi! de «amur şi fidelite» ale «cavalerului», -care maî trebuie să se dovedească şi «parolist»'. Şi aceste evoluţii OET. «MIHAIDA» 165 oare e zborul, de «custodul dormind în a sa lance», de «clunţul zomet zăbalelor spumate», de «saviî appendute», de «gîmfărî bizantine». Dar acest om era prea vioiu şi pătimaş, prea legat de felul de a se exprima al popbruluî, din care se ridicase şi în mijlocul căruia trăise, avînd însuşi sufletul luî, pentru a se ţinea veşnic în aceste regiuni de măreţie teatrală. Ya fi, neapărat, tîrît către realitate şi chiar vulgaritate, care-î vor învia însă stilul. Aşa, cînd e vorba de Turcii din acel timp, pe care el nu-1 prea cunoaşte însă, aşezînd lîngă Mihaî, lîngă Eftimie Mitropolitul, Ungă Banul Manta şi lîngă Buzeşti, personagii de închipuire rău nemerite, ca Vitejescul Aga, Luca Lupul, Radul Bărcănescul: Turcii de-acum sînt loaze, borfaşi, suferiţi trîntori, Pungaşi, cu punga seacă... între dînşiî el deosebeşte pe Ienicerii cămătari din vremea lui Alexandru-cel-Răii: Acei ce ’mprumutară pe boţul de Lisandru Să-şi cumpere o ţară ca să o poată vinde Şi spre a-şl lua iar banii, luară cu grămada Veniturile ţeril, cu oameni împreună. Sau aiurea, în cursul aceluiaşi dialog al conspiratorilor: cînd iea ... Aicea e marghiolie mare, Că e hiclean păgînul şi nu ştie de lege, La astfel de ’mprumute o camătă prea mare. Sfetnicii îşi zic între sine «badeo», «tătuţă», «tize», cei fudtu se califică de: «capete ţuţuiate» şi cîte alte cuvinte culese, ar fi zis Eliad cel cu teoriile, de la «dulap» sau din graiul «măscăricilor». Alte ori scrisul, schilodit în pompa falsă a descrierilor sau excursurilor filosofice, Capătă natural şi coloare cînd vorbirea vre unuia din tovarăşii «eroului» are de scop a manifesta sentimentele politice ale autorului, mai ales prin acele alusiî usturătoare în care e meşter. Iată pentru boierii ce fac intrigi cu Muscalii: Acum îi vezi c'aleargă după graţii străine, Să-şi împletească coada cu banda baronală, Şi cruci să rni-şi atîrne pe-un piept făr’de virtute, Să iasă de vînzare ca marfa necătată, www.dacoromanica.ro 166 istoria literaturi! romAneştI Pe cînd : Boier e meserie de apărarea ţeril, Iar nil nobilitate, căci nobil tot Romînul A fost întotdeauna, ca cetăţean de Borna! Domnul îşi are partea sa, cînd se vorbeşte de felul cum se capătă stăpînirea şi de schimbarea totală pe care ea o aduce în firea omului celui mai bun, de altfel : ...Şti! că ’n timpi! noştri 'Domnia n’o iea nimeni Cu degetul în gură. Şi: E bun biet tot Romînul, Ci intră dracu’ntr’însul cum s’a văzut călare, Cu buzduganu’n mînă... Pentru protectoratul rusesc, pe care, de la o vreme încoace, ca prieten al luî Cîmpineanu — şi pentru alte motive mai grele de lămurit — îl urăşte: Nu vă 'ncurcaţl cu şoangherl şi cu Puteri de astea... ...Protecţii de-al de astea La nepoţeil noştri or să li dea prin piele, căci cîte un prieten de felul acesta ...G’o mînă lungă, lungă, Supt mască de credinţă contrate se preface, pentru a-şî servi interesele egoiste şi exclusive. Deci e mai bun regimul de suzeranitate turcească: ...Despotul de-altă lege, Cu nu prea ştie multe, încal te ’nvaţă minte Să poţi fi om odată. Să ştiţi că Turcul scade, Căci legea îl e oarbă şi-atuncl creştinul, neted, îşi iea cele pierdute precum va face—scena e în 1594 — Grecul, scăpat prin stăpînirea turcească de «titluri bizantine» : ...Şi nu-l rămase rele, Decît căzute templuri şi-aducere aminte De glorie străbună servată (sic) într’o limbă Curată şi divină; şi suvenir! c’acelea Reîntregesc popoare... Prin astfel de versiirî Eliad, nul ca poet liric, foarte hazliu ca fabulist, dovedeşte că ar fi fost în stare a da o frumoasă poemă www.dacoromanica.ro fcLIAD CA POET. «MIHAIDA» 167 epică,, plină de scene reuşite şi de dialoguri scînteietoare de idei şi avînd în formă blajinătatea cuminte, adînc străbătătoare a nea* muluî. Şi e un merit pentru dînsul şi acela că a încercat,—el cel d’in-tăiu, căci, în «Aprodul Purice», Negruţ versificase numai cronica,—? genul epic după marile modele pure din Italia. Nici spiritul luî de întreprindere culturală nu slăbise. încă din 1843, el făcea publicului un apel pentru tipărirea, cu capitalul resultat din acţiuni de cîte zece galbeni, a unei serii de traduceri din cel mal bum scriitori, vecin şi noî, aî lumii, şi cu acest prilej el declara că are «operele luî Bulwer mal gata»1. Se gîndi în 1846 a da o «Bibliotecă Universală», în care să se întîlnească traducerile din «Curierul» şi altele, anume făcute pentru această colecţie. Pentru douăzeci de «împărăteşti pe an», erau să se capete subscriitorî din «Romănia toată»- - - cărora el li cerşia, li «mendică», «luminarea şi mîntuirea naţiei», vrînd să-î deie încredere în sine şi stima de sine —, 21 de volume de cîte 25—30 de coli. Se alcătui şi o comisiune de traducători: Aristia va da pe Homer, Eliad însuşi pe Guizot, Herodot, Dante şi ceva din George Sand; Negulicî va traduce «Martirii», iar Nenovicî pe Xenofonte. Subscrierile fură bogate. Se şi aduseră pentru aceasta prese speciale în 18471 2, şi lucrul începu. Supt înrîurirea revistei luî Eliad, aî căreî traducători sînt şi I. P. Brezoianu şi alţiî, pomeniţi maî sus, se începe şi o versiune din «Don Quixote». Cu ajutorul unor librării nouă începuse, de al-minterea, în Bucureşti o nouă serie de traduceri, care se deosebeşte de cea din 1830, poate printr’o limbă une ori superioară, dar şi printr’o maî mare nesiguranţă în alegere. Astfel apare în româneşte la 1846 Corricolo de Dumas, de fapt însă, una din cele maî bune schiţe ale acestuia; în 1847, Şperonare, de acelaşi scriitor. Peste un an, D. Moşoiu dă un volum întreg de traduceri din George Sand- Alte traduceri de romane francese au fost citate maî sus. Adăogăm că tînărul boier N. Racoviţă n’a tradus nufnaî 1 Curierul Românesc pe 1843, pp. 13—4. 2 Cumpărături ale Iul Eliad în Ardeal la începutul Iul 1845, in «Foaia pentru minte» din acest timp.—V. şi «Curierul romănesc» pe 1846, pp. 100, 109 şi urm. www.dacoromanica.ro 168 ISTORIA literaturi! romăneştî «Carol al XH-lea» al lui Yoltaire, dar şi Claude Stoc. Pitarul S. Andronic, redactorul «Buletinului oficial», dă o traducere a nuvelei «Radu de la Afumaţi», scrisă, de un Frances aşezat la noî, Buvelot. «Demoasela Alecsandrina Maglieru» traduce, cu lauda lui Eliad, BMisaire al luî Marmontel, dedicîndu-1 luî Yodă Bibescu Negulicî dă «Scrisorile către Sofia» ale luî Aim6 Martin, apoi «Zestrea Lizeteî», «Clotilda şi Edmond sau Iudita francesă», pre-gătindu-şî astfel stilul pentru a fi, din Octombre 1845 pînă în Decembre 1846, cînd se întrerupse apariţia foii, pe cîtăva vreme, redactorul exclusiv şi singur responsabil al «Curierului», din care făcu, precum vom vedea, locul de adunare al unor tineri cari n’aveau maî mult talent decît dînsul dar brăniau o ambiţie maî mare. Eliad traduse fabule din Viennet, în aşa chip încît fac impresia unor puternice şi spirituale lucrări originale2. Şt. Stoica, în sfîrşit, tradusese de mult Cea din urmă zi a unui osîndit la moarte de Hugo, pe care Eliad o anunţă, arătînd că prin democraţie şi prin întrebuinţarea limbii poporului în biserică am întrecut moraliceşte pe Apuseni, a căror civilisaţie «să li fie de cap» s. Inspiraţia luî Eliad e, de sigur, şi la basa aceleî bune «Colecţiî de nuvele», care se publică în Bucureşti la 1847. Sînt în această elegantă carte nuvele din literatura francesă contemporană, de George Sand, ce era pe atuncî la apogeul gloriei sale, şi de alţii, maî puţin vrednici de a fi traduşî; ca traducători figurează Bă-lăcescu însuşi, P. Teulescu, pe care l-am maî întîlnit, M. Cos-tiescu şi D. Moşoiu. De alminterea, însuşi «Curierul de ambe sexe» era maî mult o culegere de nuvele traduse din franţuzeşte. în alt capitol va fi vorba în legătură cu ivirea şi formarea tinerilor, de rostul literar al foii politice a luî Eliad, «Curierul românesc», care întrece ca noutate, vioiciune şi sănătate de cele maî multe ori publicaţia literară «Curierul de ambe sexe». Y. Iancu Yăcărescu şi operele lui complete. De la unul tot aşa de vecliiu ca şi Eliad sosise o poe-sie la «Propăşirea» ieşeană, dela acum maturul Iancu Yăcă- 1 2 3 1 V. şi «Curierul rom&nesc» pe 1844, pp. 185, 225 şi urm. 2 «Curierul românesc» pe 1846, p. 57 şi urm. 3 «Curierul românesc» pe 1840, pp. 112—4. www.dacoromanica.ro IANCU VĂCĂIIESCU ŞI OPERELE LUl COMPLETE 169 rescu1, care, în La Elisa1 2 * *, cînta pe fiica, de curînd stinsă, a luî C. Bălăceanu astfel, cu oarecare înnălţime lirică şi cu multe greşeli de limbă: Seraf eşti: cîntă; n’o mal jeliţi... Auz pe îngeri se-întrebînd... Yăcărescu, de alminterî, îşî mîntuise acum cu desăvîrşire cariera, vioaie doar în ceî d’intîiu am aî tinereţe!. Ofiţerul Yoinescu II, în numele Asociaţie! literare, însufleţit apoî, el personal, de o recunoaştere sinceră a meritelor acestui înnaintaş, şi poate încă doritor de a face o faptă plăcută luî Yodă Bibescu, a cărui soţie, smulsă de la cel d’intăiu bărbat, după o lungă iubire, cunoscută tuturora, era vara luî Iancu, — avea să dea în curînd operele complete ale acestuia, adăugind la ele, fără a semnala prin nimic deosebirea, versuri de-ale Yăcăreştilor maî vechî8. Întîlnim în acest volum, de o execuţie în adevăr princiară, bucăţile cunoscute, schimbate numai arare ori şi în puţine locuri, — astfel Primăvara Amorului are aicî ca întăiu titlu: «O zi şi o noapte de primăvară la Yăcăreştî». Se vede apoî, într’un şir de poesiî, tendinţa ambiţioasă de a sui coasta, grea pentru picioare aşa de slabe sau obosite, care duce către marile adevăruri abstracte, sau de a descoperi o taină poetică superioară, de care se pot apropia numai ceî în adevăr chemaţî şi închinaţi numaî poesieî. în silinţele sale, nepotrivite cu vîrsta ce avea şi felul său de fcraiu, care-1 îmbătrînise înnainte de vreme, el uită limba şi trezeşte zîmbetul, — ori de înfăţişează astfel un tablou de noapte cu lumină de lună: Lin revărsa luceala Argintului Selena Fe creştetul al stîncil. 1 Mama poetului se stînge numai în acest an, şi atunci scrie fiul săii bucata de tînguire apocaliptică din care s’aii citat cîteva rînduri, ca probă de răii gust şi de stil răii, în voi. L V. «Curierul românesc», pe 1843, la ni 3. De aici aflăm că sora poetului, Maria Balăceanu, «a fost cea d’intăiii, dar, istoriceşte vorbind, cea d’intăiii, în Ţara-Romănească, care şi-a dat copilaşii a învăţa limba patriei mal întăiii şi prmtr’însa a întră în altele». Cf. «Curierul românesc» pe 1844, adaos la n-l 47 şi n-l 139. Pomenirea mamei Iul Yăcărescu ■o face Eliad însuşi în cuvinte frumoase: ar fi o bună bucată de Carte de cetire. 2 P. 200. 8 Colecţie din poesiUe d-lul Mareluî-Logofăt I. Văcărescu, tipărite cu fondurile Asociaţiei Literare; 1848. www.dacoromanica.ro 170 ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI orî în alte două locuri, tofc aşa de puţin fericite: A tuciului mugire Eăsbombăie cu pompă CîţI lăcuiesc în poala P’acest, d’acela munte. Cum se vede, căpetenia de odinioară a poesieî româneşti, acel spre care se îndreptaseră toate speranţele, învăţase, învăţase mult de la Eliad în ultima luî faşă de reformator italianisant al scrisului românesc, peste care se credea dictator din mila luî Dumnezeu. Filosofia din bucăţile sale despre Adevăr e bogată în astfel de galimatias, al cărui vers chiar e o ciudăţenie compromiţătoare: Orîcind o va aduce Spre folos Neîncercaţilor Pătimaşi, Oameni de toată, treapta... Sau : Din toată partea cap, Cap lui va fi şi coada, Orî ca imprecaţia: Mişâ, sticloasă, îngheţată, Alcătuită De ură, trîndăvie, Nefiitoare. Morala n’are o maî mare înnălţime decît în această bîiguială, care strică frumoasa icoană a candelei ce se pierde luminînd: Aşa şi omu’n viaţă Să arză dator este, Slujind pre omenirea Ce'n cercu-I stă aproape Cu feluri de relaţii De ranguri şi diplome Şi setea de cordelă. «Ceasornicul îndreptat», care şi-a aflat admiratorii, nu cuprinde' frumuseţi maî mari. Yoinescu se plinge în Prefaţă că poetul său n’a vrut să aleagă maî dese orî subiecte naţionale Spuind aceasta, el se gîndia la 1 1 «Să regretăm că Musa lui nu s'a inspirat mal des de frumoasele sub-jecte ale istoriei naţionale»; p. VI. www.dacoromanica.ro IAN CU VĂCĂRESCU ŞI OPERELE LUÎ COMPLEXE 171 direcţia nouă, pe care o vom cunoaşte îndată, a talentului lui Gri-gore Alexandrescu. Judecind însă după ce a dat Văcătescu despre Mihaî Viteazul, pe care, cum s’a spus, îl înnălţa Bălcescu, îl cînta Eliad şi al cărui veşmînt îl îmbrăca Vodă cel nou, fire romantică şi sentimentală, cînd mergea la mănăstirea Dealului să-î vadă moaştele, — n’avem a deplînge o pierdere prea mare; în adevăr, pentru boierul nostru, meşter în glume cupidonice, inspirate de Metastasio, şi capabil doar, în afară de aceasta, să trezească cele d’intăiu acorduri slabe într’o liră pe care alţii erau să dea armonii superioare, Mihaî e doar Fiul Iul Romul, nepotul Iul Marţ >. Alte ori Văcărescu se coboară ’n actualitate pentru a închina versuri proaste marelui virtuoz şi improvisator musical Liszt — pe care Asachi-1 cînta în alte versuri, adevărat măiestre: De al trece’n altă lume ca să’nviî pe Eftridice, De-al pluti, noA Argonauta, către Colchos fabulos, Pe furtun’aî înfrîna-o şi pe Tartar al supune3. sau pentru a face concurenţă luî Aristia, cîntînd intrarea Doamnei, ruda sa, în Bucureşti, acum Scaunul de stăpînire al soţului eî: — Blagoslovită să fii. Mărie * * 8. — sau glorificînd din răsputeri pe «Prinţul cel Bun» 4, cu pomenirea «steagului slavi ’n gugiuman», a «mîndreî cabaniţe» şi a «auritului armăsar», vrednic, cum se vede, de «viteazul virtuos»! Nici «canţoneta» romantică, joc melodios de silabe, unire neaşteptată de epitete luminoase, scînteietor joc de idei uşoare, nici balada poeţilor celor noî, cu impunătoare nume din legendă, nici dulcea cîntare a viersului poporal, — inovaţii ale altora sau modele de curînd create’n Apus, nu puteau să lase nesimţitor pe Văcărescu. îşi are, deci, şi el traduceri din «Muta de Porţiei», opera favorită a timpului, «barcarole» cu «gingaşi pescari, vîslaşî corsari», îşî are eroi ca Oscar şi Zelina. în alt gen, «Piaza Iţea» pretinde să întreacă tragica Cloanţă a luî Alecsandri, căci doar şi aceasta are în mînile eî zbîrcite i Pp. 141—2. 3 Albina pe 1847, p. 18. 8 P. 147. + Pp. 147—8. www.dacoromanica.ro 172 ISTORIA literaturi! româneşti §i De sînger beţe, De-alun nuiele. Frige şi fierbe pe trei ulcele. Ca şi la Alecsandri, pe care-1 cunoaşte deci şi nu vrea să-l lase a domni singur, craiu tînăr, plin de viitor, şi aici aleargă zinele rele, Ielele, dar, în locul graiului limpede, chiar cînd îmbracă tainele hîde ale superstiţiilor păgîne, răsună silabe capricioase, ca în excursiile lui Eliad prin Uaiu şi Iad: în zădar vin cari Hrum, brumb, burumb. Baba Neacşa, moş Crăciun, Aşa povestesc şi spun, — ei nu ştiu să vorbească cu boierul şi, deci, nici dumnealui nu ştie ce să ni spuie nouă. Anumite taine nu se mai pot învăţa de la o vi'îstă înnainte, mai ales cînd ucenicul e o persoană aşa de simandicoasă. Şi, cînd aî mîntuit de răsfoit — cine l-ar putea ceti în adevăr ? — uriaşul volum, plin de copilării, de non-sensurî, de stângace imitaţii şi de rîvnirî zadarnice, te gîndeştî ce bine ar fi făcut Vornicul Iancu să rămîie în cercul său de societate, să-şi cînte zinele şi stăpînele în cămăruţa umbroasă, plină de mirosul dulceag al odogaciuluî şi, doar, să se zmulgă de la uşoarele versuri ale închinărilor amoroase* pentru a săgeta cu o epigramă ad hominem pe un tovarăş, nesuferit, de nume mare şi de boierie, ca în h Yel mincinoase boier prea mare... Desigur că pe acest bătrîn cu totul sfîrşit n’avea de ce să-l îndemne la lucru nou Boliac prin aceste frumoase versuri către poetul care-î «crease musa» : Etern tot delăsată să stea c&tera ta, Zefirii primăverii, a dragostei zimbire, Cîntarea filomelel, a viselor uimire Nu va mal imita ? 1 P. 301 şi urm. www.dacoromanica.ro CAP. YI. I. Poeţii noi. Grigore Alexandrescu. Pentru întâia oarâ avem în «Propăşirea» pe Grigore Alexandrescu ca prosator. Şi această prosă, asemenea cu a lui Alecsandri—căci şi aici sînt amifitirî dintr’o călătorie la mănăstiri1,—înseamnă, prin aceia ce nu se întîlneşte şi la tînărul poet moldovean, o nouă direcţie în sufletul farg al creatorului poesiei modeme a Romînilor. Alexandrescu n’are gluma uşoară, ci numai satira ascuţită sau ironia amară; el nu rîde din toată inima, nici nu zîmbeşte cu nevinovăţie, nici nu face spirit de salon — ca Alecsandri —, ci are numai rîsul baţjocuritor sau tragic al celor ce cunosc prea mult viaţa. La mănăstiri nu culege, prin urmare, poveşti din trecut şi scene ridicule ale presentuluî, el nu se duce acolo pentru a-şî avea amintirile personale, ci, cu sufletul străbătut de măreţia priveliştii unui trecut ce se păstrează numai în părăsite şi şubrede ruine, cu ocbiî de visionar îndreptaţi spre fantasmele ce răsar, cînd au cui să se înfăţişeze, din pacea umedă a mormintelor străbune, cu urechea gata să prindă şoaptele ce întovărăşesc strecurarea fantastică a eroilor 1 Mal avem în Propăşirea, de un scriitor muntean anonim, Citeva zile pe munţi —, p. 269 şi urm., 315 şi urm. Se vorbeşte de petrecerea Iul Âlexan drescu la Floreştil Iul C. Cantacuzino, de Sinaia, deplîngîndu-se, fără, Înţelegere, lipsa unul stil românesc în architectura şi pictura religioasă ale noastre, şi se citează versuri, în gen poporal, ale Iul Alecsandri. E de Boliac, cum se vede din descrierea călătoriei acestuia, prin «Curierul românesc» pe 1846. www.dacoromanica.ro 174 istoria literaturi! romăneşt! morţi, — în această disposiţie, cu aceste simţiri merge el la mănăstirile oltene ca un hagiii ce se duce la Ierusalimul patimilor şi învierii Domnului. «Ca operă de arhitectură», scrie el, care n’avea pregătirea trebuitoare pentru a înţelege şi acest fel de fru-museţă şi armonie, «mănăstirea aceasta (Cozia) nu se deosebeşte întru nimic de cele mai multe». Dar «zgomotul valurilor care udă înnaltele zidurî şi se închină în treacăt ţărîneî vitejilor», acela îl stăpîneşte, crescut prin închipuire, de la început. Nu-î vorbeşte blînda călugăriţă Teofana, nemîngîiata maică a lui Mihaî Viteazul, care şi ea zace supt lespezile, de atîtea ori răscolite şi profanate, ale Cozieî, dar Mircea Bătrînul, strămoşul, întemeietorul şi apărătorul de ţară, el care fusese pus de Băl-cescu în cel d’intîiu rînd printre organisatoriî de oşti aî lumii, el se trezeşte din mormînt şi stă, viu, — trist, dar plin de măreţie, — înnaintea unui văzător care-1 poate înţelege. «îndeplinind», scrie poetul, cu obişnuita lui cuminţie sfioasă, «lipsa talentului prin entusiasmul pentru slava naţională, plătirăm un bir de laude nedestoinice *». Acest «bir» îl avem, în «Propăşirea» chiar, căreia poate să-î fi fost trimes în acelaşi timp cu notele de călătorie. E cea maî frumoasă din poesiile luî Alexandrescu şi cea mai impresionantă evocaţie eroică, cea maî evlavioasă rugăciune către trecut pe care o cuprinde literatura noastră întreagă. Iată vedenia: Un mormînt se dezveleşte, 0 fantomă înnarmată din el ese: o zăresc; lese, vine între ţermurî, stă, în preajma el priveşte: Rîul înnapoî se trage; munţi! vîrful îşi clătesc. Oltul trebue să spuie cine e viteazul care a trecut pragul mor-mîntuluî ca, pentru o luptă nouă pe care s’o fi uitat: Transilvania-1 aude, Ungurii seînnarmez. Şi rîul însuşi învie acum, la chemarea poetului, ca unul ce păstrează tradiţia istorică a veacurilor şi chipurile împăraţilor şi cuceritorilor ce i s’au oglindit în unde : Oltule, care-al fost martor vitejiilor trecute Şi al taberelor vulturi pe-a ta margine-al privit... Dar nedumerirea se risipeşte: cavalerul se destăinueşte a fi i P. 123. www.dacoromanica.ro GRIGORE ALEXANDRESCU 175 Mircea şi, versul, larg, sonor, măreţ ca şi undele ce-şî fac slujba supt ziduri, urmează; cu scînteierî ca acestea: Este el, cum îl arată sabia şi armătura, Cavaler de al credinţei sad. al Tibrulul stăpîn. Veacurile ce ’nghit neamuri, al tad nume l'aii hrănit In acel lăcaş de piatră, drum ce duce la vecie Noi cetim luptele voastre cum privim acea armură Ce un uriaş odată în războaie a purtat: Ne ’ndoim dac'aşa oameni întru adevăr aii stat. Numai sfârşitul, cu consideraţiile, în moda veacului al XVllI-lea frances, despre Progres şi Râzboiu, e maî slab, şi cam tîrziu vin melancolicele versuri ale încheierii: Ale valurilor mîndre generaţii spumegate Zidul vechid al mănăstirii în cadenţă îl izbesc. în descrierea ’n prosă, Alexandrescu dă un comentariu folositor al poesieî. «Stăpînul Tibruluî», cu care ar fi fost aplecat să confunde pe Mircea, e Traian însuşi, al cărui drum pe ţermul Oltului şi-l amintise poetul: «aşteptam să văd vulturul taberei fluturind înnaintea învingătorului». Maî sînt acolo, pe lîngă înţepături la adresa unei «mari persoane», deprinsă a-şî arăta maiestatea bătînd pe surugii, şi pe lîngă ironia romantică, neapărată, a puricilor de mănăstire, «geniurî ce triumfaseră de pielea noastră», o sumă de caracterisărî a unui trecut aşa de viu în aceste locuri. E vorba de Slatina şi de Vintilă-Vodă, de Buzeştî, «nobilii cavaleri aî patriei şi aî libertăţii», de Mihaî Viteazul, «fala oştirilor şi eroul creştinătăţii», de Olt şi «valurile lui cu şoapta înnecată» şi chiar, pentru o frumoasă apoteosă, de Drăgăşanî, cu cîmpul de înfrîn-gere al eteriştilor din 1821, respectabili pentru Alexandrescu, ca unii ce au murit pentru libertate şi naţie; şi el îşi cuprinde gîndul scriind: «Acei cari mor pentru viitorul unui neam sînt vrednici a trăi în pomenirea veacurilor1». 0 elegie, slabă, apoi o fabulă, iscălită numai cu trei steluţe, «Lupul, Vulpea şi Gangurul», se maî află, de Alexandrescu, în foaia dela Iaşi. i P. 180. www.dacoromanica.ro 176 ISTORIA LITERATURI* ROMĂlîEŞTÎ .Alexandrescu a fost apoi fireşte, anul din colaboratorii cei mai zeloşi aî «Albumului ştiinţific şi literar» din 1847. I-a dat vesela schiţă «0 nuntă», care cuprinde, pe lingă povestea, în stil romantic plin de ironie şi fără nicîun adevărat interes pentru datinile vechi, al căror frumos rost îl putuse înţelege aşa de bine Kogălniceanu, şi note preţioase, pănă azi necunoscute, ca privire la poetul însuşi; el dă această caracterisare a trecutului său de militar: «Sînt cîţîva ani de cînd, pentru păcatele mele, mă aflam înrolat supt steagurile armiei noastre. Dumnezeu să ierte pe aceia cari, soco-tindu-mă destinat a apăra patria de primejdii, mă însărcinau cu străjuirea Dunării şi visitarea numeroaselor picheturi de pază. Născut supt o stea blîndă, eu sînt de caracterul cel maî liniştit, şi niciodată sabia mea n’a fost în ispită a se mînji de sînge. Dacă vrăjmaşii ţeriî ar fi ştiut ca ce om au a face, s’ar fi purtat negreşit ou oarecare obrăznicie, la care paşnicele mele aplecări m’ar fi o-prit de a li răspunde. Cu toate acestea, sînt departe de a regreta vremea ce am pierdut ca acea ocupaţie: traiul ostăşesc face pe om răbdător şi exact. Cînd aî petrecut cîtva supt pămînt, în bordeie afumate, sau în colibî bătute de valuri, spulberate de vînturi, varietatea vremilor şi schimbările soarteî nu te sperie lesne. Apoi cîte relaţii prieteneşti, cîte dulci suvenire sînt resultatul aceşti!, vieţi !». Tot luî trebuie să i se puie în samă frumoasa pomenire a poetului grec Atanasie Christopulo, vechiul inspirator al luî Eliade, al lu! Iancu Vâcărescu chiar, care se stînge la Bucureşti ca Logofăt titular în acel an 1847; cu acest prilej, pe lîngă rîndurî pioase pentru «Anacreonul modern» cu «poesi! de uitare şi desfătări», Alexandrescu dă şi o frumoasă traducere a poesie! «Tovarăşi». Dar această colaboraţie la efemera publicaţie nouă a tinerilor se înseamnă maî ales prin straşnica tragedie a «Ucigaşului fără voie», plină de o putere dramatică de care nu se poate apropia nicîun contemporan. în legătură cu un incident criminal adevărat, poetul dă icoane tragice zguduitoare: In b&trlne păduri depărtate Părea că mă aflu: eram călător, Dar calea pierdusem... Copacii în preajma-mi păreaţi că ’nviază, Din toată tulpina un gemăt ieşia; www.dacoromanica.ro GRIGORE ALEXANDRESCir 177 Flămîndă, cumplita, vedeam că-mi urmează O ceată turbată de lupi ce urla Sufla un vînt iute, şi luna ’ngrozită In spaţiul veşnici trecea alergtnd Întinse pustiuri abia lumfnînd Apoi de odată in nori se ascunse .................................. * Văzuiă trecînd moartea pe palidu-I cal, «muşcînd cu turbare» dintr’un cap pe care el, în deznădăjduita-! mişcare spre a se apăra, o să-l sfarme, ucigînd fericirea şi rostul întreg al vieţi! sale. Iar, în aşteptarea, de osînditul fără vinovăţie, a zile! de judecată după alte norme decît cele dibuitoare şi formaliste ale omeniri!, înnaintşa acelui care priveşte, nu la faptă, ci la «cuget ce este curat», e întipărit un înnalt simţ religios, care urmează tragicului zguduitor al fatalităţi! oarbe. în sfîrşit, cînd Vodă Mihaî Sturza merse la Bucureştî, unde mîn-drul Bibescu îl primi aşa cum un suveran obişnuieşte a primi pe un alt suveran, revista trupelor muntene smulge acestuî fost ofiţer, care era mai ales un cunoscător, înţelegător şi un evocator strălucit al vitejiilor trecutului, «Impresia închinată ostaşilor romîn! cu prilejul revîsieî de la 22 April 1846». Sînt înnuntru versuri ca acelea pe care le-a chemat la viaţă călătoria la Cozia: Puţini eraţi la număr ostaşii României, Dar, cînd ale lor cete pe luciul cîmpiel Măreţ înnaintarâ cu pas răsunător, Din suliţe, din coifuri, din armele albite Lumina îşi răsfrînse pe steagul lucitor, Cînd caii răpezl, ageri, cu coame răsfirate, Cu nările aprinse, cu gurile spumate, Muşcînd de neastîmpăr zăbala ce-I ţinea, Izbind supt el pâmîntul şi răsuflînd omorul, La sunete războinici pe cîmp îşi luară zborul, Ca vulturi ce în aier o pradă ar vedea..., Supt păsurile mele simţiră arzînd pămîntul Şi slava strămoşească, cu zgomotul, cu vîntul, Husii-ml bogate măreaţă se ivi. N. lorga. Ist. lit. rom.— Voi. II. 12 www.dacoromanica.ro 178 istoria, literaturi! komăkeşt! Yremurî de luptă mîndră învie, cu Mihaî-Yodă şi Buzeştiî, cu nemuritorii de la Călugărenî, unde vintul răscoleşte încă o ...Pulbere de oase Ce tabere duşmane în treacăt aii lăsat. Acum lipseşte pentru a învia acele glorii «unirea», «vechea simplitate». Dar tot mai sînt «puţine virtuţi», şi «bărbaţi mîntuitori» ar face să se vadă în lume ce pot aceşti «războinici tineri», aceste «dragi batalioane», precum un meşter priceput curăţă de pe vechiul juvaier petele părăsirii şi face ca iarăşi «metalul să arunce raze *». II. Cesab Boliac. Dintre poeţii mal tineri, Boliac trimete la «Propăşirea» o plîngere socială, în versuri mal mult bune, dar nu lipsite de stîngăcil şi trivialităţi : «Muncitorul», în care el se inspiră din mod&le în prosă. francese, tînguirile biblice ale abatelui Lamennais, represintant al noului socialism unit cu poesia religioasă pe care o introdusese’n literatură Châteaubriand: Noi n’avem decît braţul, şi braţul este-al nostru; No! nu putem să-l spargem (briser) în veci în lucrul vostru: Să mal scădeţl ceva, — e mal departe spre viitor decît revendicaţiile de liberalism naţional pe care le auzim de la ceilalţi scriitori, cari eî însă, dau din fondul lor. Dar Boliac nu trebuie judecat în ce priveşte activitatea lui pînă la 1848, numai după aceste publicaţii întîmplătoare în foaia tinerilor de la Iaşi, cu cari n’a avut legături mal strînse. Om foarte bine înzestrat în ce priveşte lărgimea cercului său de vedere, e-nergia în exprimarea sentimentelor, mlădierea în tratarea temelor celor mal deosebite, entusiasmul unei forme de un idealism înnalt, în sfîrşit, bogăţia de cuvinte şi uşurinţa de vers, el scrie în aceşti 1 1 Versuri necunoscute de Alexandrescu sînt citate de un colaborator muntean al «Albinei», care trimete un articol despre F arc aş: Să cinstim vechea ţarină A viteazului soldat... (Anul 1845, p. 356.) www.dacoromanica.ro CESAR BOLIAC 179 anî, cari sînt şi ceî mai buni aî talentului său, o întreagă operă poetică pe care o găsim în coloanele «Curierului Românesc», şi, deosebi, în volumul pe care-1 publică la 1843, «Din poesiile lui Cesar Boliac», partea I-iu (cu p'refeţe-scrisorî către doamnele L. Yăcărescu şi C. Chica), — partea a doua, criticată în doi peri de Eliadl, pare a fi din 1844 — şi ap'oî după 1850 supt titlul «Colecţiune de poesiî vechi şi nouî» (Bucureşti, Socec). înnainte de toate, Boliac e, fireşte,—aşa cerea vremea şi aşa cerea şi firea sa, — poetul Libertăţii, duşmanul privilegiilor, osînditorul boierilor. De şi a scris versuri pentru lauda lui Vodă Bibescu, aşa de pu^in Domn şi aşa de mult tînăr şi tovarăş: Generaţia ce vine, Al tM nume va serba — adecă generaţia care l-a răsturnat întăiu, l-a calomniat pe urmă şi nu l-a iertat niciodată, poetul urăşte «tronul» în sine şi denunţă terii, Patriei Per ceî cari te-ar vinde de mii de ori pe-un tron. Urăşte pe «arendaşii jidovi» şi pe «sub-otcîrmuitoriî» de orice neam, cari prefac pe oameni, meniţi libertăţii, în «servi», dar nă_ cazul cel mare nu-î este pe străini, nici pe administraţia zugrăvită, mai popular, dar mai cu haz, de Bălăcescu, ci pe boierimea cea nouă, fără drepturi, fără talente, fără merite şi intenţii bune, escrescentă bolnavă a biurocratismuluî rusesc: Să ’nceteze astă boală de Păharnic şi Pitar. Această manie de ranguri coboară demnitatea omenească: Să-l şopteşti că-1 faci Păharnic, şi îşi pune muma ’n ştreang. Ea se tine numai din venituri, fiecare titlu avîndu-şî «taxa»-. Şi acestei mode, legată însă şi cu un interes real—fără titlu ne-fiind funcţie şi fără funcţie anume lefuri şi, mai ales, anume prilejuri de a cîştiga — i se închină totî, chiar şi «al nostru Apollon», să-î zicem: Eliad, care-şî calcă în picioare principiile mai vechi, ajunfŢÎnd Pitar şi Atîtl profesori ce virtutea tîlcuiesc Şi apoi declar din suflet, fără rang că nu slujesc. 1 1 Curierul românesc pe 1845; pp. 7-8; răspuns după Foaia din Braşov. ibid., pp. 83-4. www.dacoromanica.ro 180 ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI Toate semnele de distincţie, vînate de nesăţioasa vanitate omenească, sînt cuprinse în aceiaşi luare în- rîs: Ce sînt aste lungi cordonurî, aste cruci plîntate ’n piept? Toţi sînt oare de vînzare? Ironia luî atinge pe aceia dintre scriitori, cari, cu mijloacele lor proprii, urmăresc bogăţia, legăturile, faima trecătoare a lumii : Să m& ’nchiz în vreo casă şi,pe gîndurl rătăcind, Să stati c'un poet în mînă, cînd dormind şi cînd cetind, Pe-o hîrtie poleită fapte jnarl să născocesc, Să scriu imnuri, dedicaţii la cel ce ne stăpînesc. Boierimea ar voi bucuros să o stîrpească cu totul: Pentru un boier Nu e altă îndreptare declt un Robespierre. Şi vechea clasă boierească din veacul al XVlII-lea e cuprinsă în acelaşi despreţ: Saii, dacă al mieti părinte, printr'un chip particular, A putut să ’nnainteză supt un Domn dela Fanar, Oare eh, care atuncea încă nu eram născut, Am a lui îndemănare ? Pentru toate sînt făcut ? Pe Fanarioţi îî urăşte, ca pe nişte tirani vicleni. Dar cu neamul grecesc în, sine n’are nimic acela care se îndrepta către Alexandru Suţu, poetul, şi, admirîndu-1, îl punea alături cu Pindar; din potrivă, ca şi Alexandrescu, el are respect pentru cei cari au ridicat la 1821 pe pămîntul nostru steagul unei Libertăţi, care e aceiaşi pentru toate popoarele. In veci aste două neamuri paralele aii ţinut: Voi aţi mers mal înnainte, însă nu ne-aţl întrecut. In atîtea catastrofe care-asupră-ni-aă planat, Noi în veci prietenia, în veci nu ni-o am stricat. Astă ţar’ asii al vostru, ştii prea bine-aă înlesnit Şi cu braţul şi cu mintea l’acel plan ce v’aţl croit. Epistolele sale laudă pe I. Cîmpineanu, pe maiorul Voinescu II, şi în toate se găseşte mijlocul de a amesteca, pentru ca s’o atace încă odată, Casta rea, spurcata castă, care o numim: ciocoi. Şi în această ură se recunoaşte şi urma suferinţelor pe care, în 1840, le-a îndurat, mulţămită lor, poetul, devenit revoluţionar care se coboară la faptă: Şapte lipii fui ti la ’nchisoare cum alţii n’aă mal cercat, www.dacoromanica.ro CE8AR B0L1AC 181 strigă el, adăogind amănunte prosaice, precum e acela că n’a putut să-şi capete «cărţi, cerneală şi hîrtie» şi că «u era oprit cu totul şi să scrie şi să cetească» şi să primească visite, avînd lingă dînsul numai .. Sentinela mută, care m’aţinta mereft. Credincios al libertăţii, ca un Bâranger, el are acel simţ al milei pentru omul sărac, apăsat, lipsit de măi toate binefacerile şi mîngîierile vieţii, simţ creştinesc, pe care-1 înviase în societatea apuseană plîngerile lui Lameimais, socialistul după Evanghelie, sentimentalul cu vorbele biblice pe buze şi în inimă cu iubirea de oameni a luî Hristos. Şi tînguirile pentru robia Ţiganului, cele pentru suferinţa iobagului—în «Munca», poesie tipărită în «Propăşirea»,—au acest caracter social, care, acum întăiaşî dată, fie şi numai prin versificarea Tomănească a paginelor luî Lamennais însuşi, apare în literatura noastră. Dacă i-ar fi să moară, de nu lucru i-ar părea maî rău poetului, anume că N’o să văd a se ’nchina Capetele pîngărite la opinci de muncitor, N’o să văd săteanul nostru a-şl fi el legiuitor. Nemulţămit cu vremile sale, Boliac ar voî bucuros a se putea întoarce în lumile de libertate frumoasă ale Grecilor vechi, Cînd, încununaţi cu dafini, Plndaril se preîmbla Prin olimpicele lupte ode, imnuri a cînta, dar, acest raiu fiindu-î închis, el află o plăcere amară să se cufunde, pentru a-şî creşte mînia contra făptaşilor de nedreptate şi exploatatorilor de sărăcie, împotriva tiranilor politici şi sociali, de o potrivă, în iadul suferinţelor zilnice ale poporului. Ya cînta pe «Inuncitor», cum am văzut, se va înfiora maî tîrziu de «sila» biruluî, pe care a zugrăvit-o în versuri care n’au fost uitate şi vor rămînea nemuritoare (1840). Era o iarnă aspră şi-o noapte ce ’ngrozeşte, Cu furcile in brîne, cu feţele voioase, întind cît pot cu fusul din caiere stufoase, — începe, fără exemplu de frumos pănă la acea vreme, priveliştea şezătoriî, şi cîtă mîndrie ţerănească e în această amintire a bă-trîneî văduve, «ca iama de albită»: Era fruntaş bătrînul, ca el puţini cu stare, Abia ’nvîrtia prin curte cu carul sătl cel mare, www.dacoromanica.ro 182 ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI şi această rugăciune din urmă către Dumnezeu, care singur poate ajuta: O Doamne, fie-ţl milă De rob şi de clăcaş! Nn lipseşte din cadrul poesieî luî Boliac nieî tiranul cel mic al satelor, feciorul boieresc, care Pogoanele măsoară, Tot numără clăcaşiî ce-1 văd şi se ’nfioară, Gîndind la dijma lor. Mila o cere şi de la oameni, de la ceî mari şi puternici, cari apasă greu asupra celorlalţi : Tot spicul cu care miluieşte Pe un sărac ce plînge,—rodeşte, se ’nsuteşte în cîmpuri empiree, în holdele cereşti, şi cu atît mai mult, cu cît a lor este toată plăcerea din afară a lumii, cum frumos o spune în «Carnavalul»: 0, ce de griji acuma de nouă toalete, Ce visuri dulci, frumoase a junelor cochete, Ce mal de bucurii... Cînd armăsarii voştri, cu coama lor pletoasă, Alerg şi scapăr iute pe-o gliiaţă lunecoasă... Ya pătrunde, altă dată, plecînd din mijlocul petrecătorilor eleganţi, pănă ’n adîncul ocnelor, unde află şi un lăcaş al nevinovaţilor (1843): încunjuraţi de paznici, cu fiarele ’n picioare, Şi oameni ca insecte, ca licurici lucesc, Cu focuri în spinare, cu feţele murinde Pe bolovani în trîmbe, pe stîncile sclipinde, Pe munţii cel de sare, pe cari se muncesc. ............................................ Şi cer şi ziua lumii se văd albind ca stea Locuitorii nopţii cu feţele pălite, Clipind la luminare şi mestecînd tutunul.... Şi această dureroasă dorinţă a libertăţii luminoase : Te du, bădiţă-I zise; în lume este vară, E soare, e lumină... Cum se vede, odată cu mila pentru ceî mici, cari nu rîvnesc numai o viaţă de Stat în forme constituţionale, ci un traiu ome- www.dacoromanica.ro CESAU BOLIAC 183 nesc maî bun, răzimat pe recunoaşterea drepturilor muncii, apar şi cele d’intăiu zugrăviri în poesia românească ale vieţii reale, neîmpodobite, cu toate suferinţile şi părerile eî de rău. Iubind pe ţeranul dat pradă unor stăpînî apăsători, unor dregători stricaţjî şi une orî căzut, pe lîngă aceasta, bun nevinovat, în ghiarele năpăştiî judecătoreşti, poetul înţelege şi mediul natural în care trăiesc, primind măcar de la dînsul oarecare mîngîiere, eroii săî. Boliac e, în adevăr, şi un închinător al frumusetelor naturii, pe care le zugrăveşte în versuri pline de coloare şi energie. Chiar de la începutul volumului pe care-1 analisăm aici, în «Cugetări», cîntăretul revoluţionar dă o privelişte, potrivită cu adevărul, a idilei satelor romaneşti : Cînd ies pe bătăture, pe prispele lipite, Grămezi, grămezi, copiii cu plete aurite, Cu grase jticioruşe, cu ochii scînteind Şi mumele lor tineri, cu furcile tn biîurl, Privesc la pînze ’ntinse pe margine de rîurl, Spuind şi povestind... Sau acestălalt tablou de sară: Cînd soarele apune pe văl şi pe colnice, Cînd satul tot se împle de vaci şi de junice, Cînd sare viţeluşil şi ugerul e plin; Cînd rumene copile, flăcăii numai zale, îşi rîd cu dinţi de lapte, se trag de mînl în cale, îşi spun cîte o glumă, îşi ieaii un măr din sîn. Aiurea el îşî arată setea de a se cufunda în această bună natură îmbielşugată: ... S'adorm în murgul serii, cînd mierla fîlfiieşte Prin frunzele stufoase a’ unul vechii! stejar. Orî, în alte asemenea ceasuri («0 dimineaţă pe Caraiman») : Decît pe-un colţ un vultur lumina atingînd Şi buciumul din stine s’aud pe vînt venind. Ar fi acolo, în lumea păsărilor libere şi pădurilor neatinse, ca acel pustnic de codru, ca «Ermitul» acela, al cărui sfînt răgaz, neaburit de relele lumii, îl descrie aşa de bine şi de nou în literatura noastră: Cu şoimii şi vulturii al vrut a locui, Cu vîntul care geme, cu fiara ce mugeşte, www.dacoromanica.ro l&i ISTORIA LITERATURI? ROMÂNEŞTI Cu fagi de QÎnd pămîntul, granit ce nu rodeşte De doi buşteni e uşa de care e închisă, Şi patu-ţl, aşternutul e un frunzar de tisă, iar, ca tovarăşi de singurătate: Aceste Vîrfurî albe, mal nalte decît norii, Pe care scînteiază cîte odată sorii, Ce din cîmpil afunde de loc nu se zăresc. Îî place şi de toamnă, de iarna care începe: Cînd pomii gălbeniţl, Îşi leapădă podoaba ce vîntul risipeşte, Cînd fulgul de ninsoare pămîntul înveleşte. Şi ţerî străine i se năzar în vedenie deplină ; cînd şi el, ca Hugo, se încearcă în Orientale, — ca «Susana» : Curmalul şi finicul Se ’ntinde în alee şi, cu mai mult avînt : Eăfratul plin de vase Se varsă printre grîne înnalte şi frumoase. In «Schitul», se îngrămădesc versuri perfect turnate, care dovedesc un simţ înnalt al naturii: Mal negri decît noaptea, mal vechi decît stejarii, sau alte comparaţii: Ca fulgii unei ierne pe penele de corb Şl Etern pe-aceleaşl urme, Ce turmele trecute, trecînd, au însemnat, sau Se pierde ca tămîia pe vînturl de apus, Ca acvila ce-aleargă să măsure tăria Şi-orbită de lumină, se prăvăleşte jos. Luptătorul pentru Un ideal politic şi social are însă momente cînd exprimă singurul ideal romantic, ridicarea spre Olimpul di¬ vin al lui Apollon, în mînă cu lira făcătoare de minuni. "Atunci repetă după Lamartine, în «Poetul murind» : A zilei mele cupă se sparse încă plină: 0 liră cînd se sparge dă sunet şi mal tare Şi arde mal curată, cînd este-a se sfîrşi, www.dacoromanica.ro CBS Alt BOLIAC 185 Poetul este ’ntocmal ca pasări trecătoare, Ce nu fac cuib pe maluri, nici vor să se coboare Pe ramuri a se pune, ci trec, planînd în zbor, De alminterea, Boliac traduce din romanticii de toate felurile: şi din Hugo, şi din Vigny, şi din Ossian chiar. Mai e, în sfîrşit, un gen, în care el dă, nu numai versuri, ci, întâmplător, bucăţi întregi frumoase. Dacă-î lipseşte nota iubirii pătimaşe, el găseşte uşor pe aceia a familiarităţii prieteneşti, a complimentelor dibace, şi chiar pe a plîngerilor în care trăieşte o emoţie sinceră. Sînt interesante dedicaţiile către cutare necunoscută: . De unde vil, Sirenă, aproape d’aste locuri. Eşti fiică tu a Mării, din spume te-al născut? acelea către doamna Ştirbei, stanţele la mormîntul d-nei C. Filipescu, uăscutăBalş, ocrotitoarea de pe vremuri a lui Paris -Mumuleanu Orlcît vel fi de grabnic, opreşte, călător: A insuflat respectul cu duhul, cu ştiinţa, Cu facerea de bine a tras recunoştinţa, Şi uşa-1 fu deschisă la ciţf cer ajutor, şi, mai ales, în mişcătoarele versuri pe care le scrie la moartea unui prieten din oastea cea nouă, «Plîngerea Santinelei» (1841): «Să trăieşti», strigarăm, dar el era mort: Plîngea santinela comandirul săli, Eu plîngeam cu dinsul prietenul mieii. Dacă ar avea totdeauna aceiaşi putere, — singur, mărturiseşte Ebad, obişnuia să spuie: «De ce nu pociu să mă sprijin pînă în sfîrşit» ? —, dacă nu s’ar pierde în declamaţii retorice şi în valurile cuvintelor abstracte, de pare c’aî ceti un articol de ziar versificat; dacă ar fi mai cu alegere în cuvintele ce întrebuinţează <—îl vezi scriind curent: «concheranî», «muşarî» (mouchards), «par-fet», «belă», «belică», «catişism», dacă, în sfîrşit, ar avea mai puţină ambiţie de a cuprinde toată filosofia şi întreaga istorie universală în vprsurile sale, — ca Hugo, care avea însă uriaşa lui fantasie şi geniul retoricei maiestoase, — Boliac, aşa de bogat, de nou, de creator în poesia noastră, şi-ar lua locul, nu între ro-mauticiî interesanţi, ci maî sus şi maî sigur, între clasicii literaturii romăneştî, căreia i-a dat, aşa cum este el, versuri* ce nu se vor uita. www.dacoromanica.ro 186 ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI Boliac maî face şi cronica teatrală la «Curierul romănesc», unde publică, precum s’a spus, multe din bucăţile luî; el tine o- frumoasă cuvîntare la moartea, în 1845, a luî Facă —Facă avea numai 45 de anî; au maî vorbit Eufrosin Poteca şi Rosetti. A scris şi o piesă de teatru, Matilda, care plăcu luî Eliad 2. în sfîr-şit, făcînd în 1844 călătoria pe Dunăre cu Laurian şi părăsindu-1 pe acesta pentru a visitâ şi mănăstirile de la munte — pe care le maî văzuse în parte, la 1842, împreună cu Nicolae Creţulescu, cu Ştefan, Alexandru şi Radu Golescu8, el îşî redactează note, care apar îndată în Curierul, şi ele sînt pline de observată drepte, de schite izbutite — Romîniî din Bulgaria cari sînt maî bine îmbrăcaţi decît Turcă, pentrucă eî muncesc, pe cînd Turcă nu; Musulmană din cetăţi cari spun suspinînd, cînd dau cu ochii de vi-sitatorul străin : «Se vede că a venit vremea să ieşim şi de aici4 * * *»,— de note privitoare la porturi şi obiceiuri, de reproduceri de inscripţii romane şi de inscripţii româneşti maî nouă3- III. D. Boljntineanu. Cu încredere, cu o bogăţie de cuvinte abstracte şi o uşurinţă de vers fără păreche, fără idei însă, fără sinceritate, simţire, fără putinţă de concentrare, de. mărgenire, de alegere, de autocritică, naiv ecou sonor, se înfăţişează Tache Bolintineanu, fiul unui arendaş aromîn de la Bolintin din Ilfov. E întăiu, după un debut la «Curierul Românesc», colaborator harnic al «Propăşirii»» Acolo, în bucăţi poetice elegiace, care samănă perfect una cu alta şi nu lasă în minte nicîo urmă după lunecarea zădamică a valurilor ritmice de silabe armonioase, el vorbeşte—, alintînd jumătăţi de noţiuni căpătate la întîmplarea cetirilor în franţuzeşte, creînd cuvinte, cu o absolută inconştienţă,—de «seri suspinoase», de «naiade răcoroase» care «cîntă amoroase», de «trubadurul după cale», care «udă coarda harpei sale», de «vorbe copiloase», de 1 Curierul românesc, l. c., p. 77 şi urm., 81—82. 3 Ibid., p. 83. \Ibid., p. 224. * P. 335. 9 Pe cînd se tipăriaii aceste note, Bălăcescu, şi el colaborator obişnuit al «Curierului romănesc», le luă în batjocură, tipărind, în aceiaşi revistă, pa- rodia sa, cam greoaie: «Relaţia voiagiulul ce am făcut cu tata în deal». www.dacoromanica.ro D. BOLINTINEAXU 187 îngeri blînzî» şi «imnuri de filomele». Odată se arată suspinul României: Cînd frumoasa Romănie Din suspine va ’nceta Şi tn blinda-I armonie Cu un glas de melodie Libertate va clnta Mai pe urmă, într’o «Barcarolă», iată «luna luminoasă», ca «o salbă de rubine» (!), şi totuşi omul lăcrămează şi suspină: ... Suspine Omul scoate lăcrămînd. Plînge şi «draga lui frumoasă», — mal ales : Plînge, plînge nencetat Şi în «Noaptea la morminte», ceva mal precisă şi cu unele versuri ce răsar din această dulce monotonie plîngăcioasă, ca: Prigorii de ape, ciuvlicele rele, Vulturii de măguri cu penele grele,— luna are «blînde rubine», în loc de argint sau aur; clopotul ne se aude, e «ca harpa plîngătoare» ; chiar «vulturii cu negre pene», cari în prosă tac noaptea, ţipă, dar nu de setea prăzii, de furia iubirii sălbatice, de beţia plutirilor înnalte, ci de melancolie: Ţipă şi el cu lene. Numai mortul speriat de trăsnete e mal bărbat; el Veni urlînd spre mine. Dar «arama duioasă» a clopotului restituie fondul cenuşiu, şters, prin care numai rar şerpuieşte un fulger1 2. Bolintineanu publică şi alte bucăţi, în «Curierul romănesc» pe 1846-7, şi în «Foaia» de la Braşov — unele, ca «Ruinele cetăţii lui Ţepeş», rămase chiar în acele pagini de vechiu ziar uitat —; dar el apare îndată, la 1847, înnaintea publicului, cu un întreg volum de întâie tinereţă, foarte elegant, pe care-1 publică «Asociaţia literară». Colaboratorul «Propăşirii» era încă foarte tînăr, şi tot de «vrîsta încă tînără», de «copil, ca să zic aşa», vorbeşte el — declarînţl ru- 1 P. 152. 2 Mal găsim în «Propăşirea» şi pe un poet muntean anonim, care cîntă (p. 239) pe «d-na A. F.». www.dacoromanica.ro 188 ISTORIA literatori! romăneşt! gător că «orî ce critică ar fi de prisos» — şi în prefaţa aceste! culegeri *. Volumul se deschide prin cunoscuta tînguire pentru «fata tînără pe patul morţii»; Ca robul ce cîntă amar în robie Cu lanţul de braţe un aier duios, Ca rîul ce geme de grea vijelie, Pe patu-ml de moarte eii cînt dureros. Aici e avînt şi limpeziciune, sînt comparaţii izbutite, dar nu trebuie să credem că elegia luî Bolintineanu, că lirica lui amoroasă şi filosofia lui poetică se ridică mai sus decît nivelul atins în versurile din «Propăşirea». Şi aici e o natură falsificată, «paseri cu suave cîntărî», «aure luniţe», ce «dorm graţioase», «filomiţe», «norişori», «rouă suavă», «carul zile! de amarant». Iubirea, stăpînă netăgăduită, vorbeşte alintat şi copilăreşte, dar fără haz şi fără nevinovăţie : «dulcile frumoase» «plîng neîncetat», de şi, «tinere flori», ele se pot mîndri cu «cu cosiţa d’abanos» şi buzele trandafiri! ca o roşă orî roşi! ca «garofiţă». Partea personală e tot aşa de nelămurită şi ştearsă, cu ... fratele tînăr, a căruia junie Ca rîuşor de lapte luase cursul lin, cu tatăl «prieten şi părinte», cu simţirea plăpîndă pentru cine ştie ce «copiliţă, tânără suflare», care i s’a înfăţişat ca «o floare naturală». Bolintineanu a vrut totuşi să imite în baladă pe Alexandrescu, spirit maî greoiu poate, dar, de la început, aşa de matur, în evocarea lui Mircea la Cozia. Bine înţeles, Bolintineanu nu ştie, nu simte şi nu poate crea din nou acele vremuri, supt înfăţişarea lor deosebită, sau măcar în proiectarea uneî lumini fantastice care transfigurează chipurile asupra cărora cade. A cetit paginile palide ale luî Flori an Aaron, maî curînd cartea francesă a luî Kogălniceanu, şi va fi urmărit, de sigur însă foarte distras, literatura istorică 1 1 «Colecţie din poesiile d-luî D. Bolintineanu.» De fapt, Bolitineanu, fiul arendaşului Cosmad, Aromîn, şi al soţiei Iul, moarte în 1831, se născuse, după socotelile biografului săii, la 1819 (Angliei Demetrescu, în Analele literare .din 1885 şi nrm., p. 69). www.dacoromanica.ro D. BOLINTINEANU 189 nouă in «Propăşirea şi «Magazinul istoric». Dar a prins numai anecdote şi nume cu mireazmă de vechime, ceia ce i se pare de ajuns pentru a încerca, "din. aceste puţine' elemente şi cu un aşa de sărac fond personal, să întemeieze, după modelul lui Hugo din «Odes et ballades», balada romănească. Şi dacă măcar povestea ar fi bine înfăţişată! Dar Bolintineanu nu ştie, de obiceiu, să istorisească, iar să dramatiseze istorisind— şi balada trebuie să facă aceasta — încă mai puţin. în loc să dea mişcări, în loc să facă a scînteiâ sufletul în dialoguri, el presintă numai, supt alt titlu, aceleaşi două, trei scene stereotipe, în care crede că poate izbuti mai uşor. Une ori e un ospăţ, solemn ca în romantica istorică din Apus, cu vinuri scumpe în păhare de cristal, cu orbitoare lumină de făclii şi torţe, cu aspri războinici odihuindu-şî muşchii încordaţi în lupte, cu Doamue şi domniţe, jupănese şi jupăniţe, albe, bălăî sau oacheşe, cu gene lungi, buze trandafirii şi glas de argint, care ştiu totdeauna pe de rost retorica lui transparentă, aeriană, fluidă; fără a uita pe bardul, venit şi el din Frauţa lui Hugo, bard în care recunoaştem pe un paj, care, fără măcar să-şi schimbe hainele, a învăţat o romănească aşa ticluită încît mai că s’ar putea înţelege şi la Paris: E splendidă masa. şi vinuri străine Se varsă spumînd.,. Numai între oşteni, fără Domniţe şi barzi, e—după «Doamna lui Negru şi bardul», după «Doamna şi scutierul»,—«Cea din urmă noapte a lui Mihaî Viteazul», care avu un mare răsunet şi inspiră un frumos desemn al lui Aman, pictorul epocei următoare, ce păstra cultul lui Bolintineanu. în sfîrşit sînt şi mese fără atîtea lacrimi şi fără atîta tragedie, în care cîntăreţul Are plete albe şi optzeci de ani... Cornurî de vînătoare răsună ca în vechii codri al fendalilor, trezind, nu groaza fiarelor, ci înduioşarea omului simţitor, atins de uşoara boală, de morbidezza romantică: Dar cînd sună cornul, nu ştiii ce simt eu, Că uu rid de lacrimi udă sinul mieu, Un Domn mare întîlneşte pe o fată din popor, pe păstoriţa săracă şi-î face,—destul de banal, trebuie să recunoaştem, — propuneri ca acestea: www.dacoromanica.ro 190 istorta literaturi! Româneşti Vin’ de mă sărută, tinără fetiţă, Şi-ţl voiţi face ţie salbă şi rochiţă, — Ceia ce, spunem de ’nnainte, nu se capătă niciodată de la eroinele acestui poet, alintăcios, da, însă foarte moral. Dar şi un altul refusă unei tinere domniţe copacul ce-1 umbreşte de mult şi declară că n’ar da acest plop uscat, chiar Dîndu-inî dulcea el guriţă Şepte ani ca s’o sărut. Un cavaler, o Domniţă Rumenă, suavă ca o garofiţă (Roşele şi crinii pe faţa-î se’mbin) şi, în plus, o aspră matronă cu morala spartiată, sînt persoanele din «Ştefan-cel-Mare şi maica sa», în care, după o zugrăvire ruşinoasă a marelui erou învins, care plînge la porţile cetăţii, se aude îndrumarea din partea mamei sale către o nouă luptă, fie şi mîntuită cu moartea. Ostaşi trec în cîntecul lor eroic, care se schimbă prea puţin pentru a impresiona trainic — Ferentarul —, Domni primesc în audienţe solemne— ca în tablourile lui Asachi, care au totuşi o seriositate clasică pe care am căuta-o în zădar la eroii lui Bolin-tineanu, cari au toţi şi o cununiţă de trandafiri pe plete—, «ceauşul de vînătorî» se opreşte cu «calul în spume», pe cînd Lăutarii cîntă, hora se ’nvîrteşte, «pandurul bătrîn» vine şi el la rînd în defilarea istorică. Fireşte că aceasta pătrundere în poesie, şi într’o poesie care se poate înţelege aşa de uşor, şi de oamenii fără nicîo cultură literară, a chipurilor istoriei naţionale, orîcît de slab şi monoton ar fi fost ele zugrăvite după acelaşi şablon, are însemnătatea sa. Aceste versuri, întovărăşite mai târziu şi de musică şi cuprinzînd, de altfel, ele însele atîta element musical, răspîndiau între acei cari nu învăţaseră în şcoală nimic despre trecutul ţeriî şi neamului, cunoştinţa oamenilor mari şi a împrejurărilor însemnate de pe vremuri. Fiecare bucată aproape cuprindea în sine o morală, — aceiaşi pe care o cunoaştem şi din scrisele altor contemporani, mai ales din Bucureşti,—în rîndul întăiu Bălcescu, de la care Bolintineanu şi-a căpătat fără îndoială ideile conducătoare. Băzi-mată pe trecutul ei neatîrnat şi vitejesc, ţara trebuie să tindă www.dacoromanica.ro D. BOLLNT1KEAND 191 spre libertate şi, pentru aceasta, să aibă înnainte de toate grija de a dezgropa vechea armă, 'de a o curăţi de rugină şi de a-i ascuţi tăişul. Aceste idei se cuprind acum în versuri energice, de un luciu metalic: Cel ce poartă jugul şi-a trăi mat vor, Merită să-l poarte spre ruşinea lor. Sau: Du-te la bătaie, pentru ţară mort, Şi-ţt va fi mormîntul coronat cu flori. Altă dată: Cela ce se bate pentru desjugare, Are zece braţe, zece inimt are, Inime de foc! în aceste enunţări de principii este şi un optimism care face bine, ca şi în acestelalte versuri, care proclamă, nu fără un farmec poetic adevărat, credinţa în sufletul fără sfîrşit: Dincolo de moarte e ziua aurită, Dincolo de groapă, viaţa nesflrşită. Întorcîndu-ne la însemnătatea poesieî luî Bolintineanu pentru popularisarea crezului politic al generaţiei nouă din Muntenia, nu se poate trece cu vederea folosul ce ieşia din amestecul necontenit între istoria unui principat şi a celuilalt, din înfrăţirea supt aceiaşi aureolă poetică a eroilor din amîndouă ţerile în care trăia, şi ducea cam aceiaşi viaţă, acelaşi neam. Nu i-ar fi fost îngăduit poate unui istoric — nici luî Kogălniceanu, nici luî Bălcescu — să pre-sinte viaţa întreagă a neamului într’un singur cadru; acest poet putea,' s’o facă însă în toată voia şi cu toată căldura patriotică din sufletul său, lipsit de energie, dar atît de impresionabil! Afară din acest domeniu al dogmei politice de libertate, de luptă pentru ideal, de Unire românească, el nemereşte rare ori versul care izbeşte şi rămîne în amintire. înduioşat şi, deci, înduioşător, se dovedeşte el numai în două locuri din cuprinsul acestui d’in-tăiu volum. Odată, în descrierea fugii luî Mihai-Yodă învins: Singur el So luptă în acele văl, Unde somnul morţii a culcat pe-al săi, şi apoi, ... Stindardul el desfăşurînd, Către sin 11 strînge, îndărăt Cătînd. www.dacoromanica.ro 192 ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI E aici, de sigur, mai mult decît o amintire din acele «Orientale» ale lui Hugo, unde Vizirul fără noroc plînge armata sa distrusăi La voilâ par Ies champs tout entiăre semâe,— tablou pe care poate să-l fi avut în minte, el care se aprinsese de lumina roşie, fantastică, în care pluteşte Răsăritul creat, altfel de cum este în realitate, de marele poet frances, şi care îngîna după dînsul: Am seraiuri pline D’aur şi rubine Roabe patru mit, înnainte de a da, în «Florile Bosforului» şi, încă maî târziu, în «Macedone», «Orientalele» luî. Altă dată, «Invocaţia» se înnalţă pănă la sentimentul adevărat pe care nu-1 trezeşte numai armonia versului, în această parte a rugăciunii patriotice : Trimete-ni, o Doamne, lumina ta cerească, Căci lungă.fuse noaptea în care suspinăm!... Altfel, Bolintineanu, meşter în unele comparaţii ca acelea care deschid balada «Mirce’a şi Solii» : Astfel după trestii tinere’nverzite Un stejar întinde braţe vestejite, Astfel după dealuri verzi şi numai flori Stă bătrînul munte albit de ninsori, nu află în calea gînduluî său ideia poetică; o singură dată o descoperim cu mirare, în aceste pagini ale debutului său: Astfel pe-o floare ce-a veştejit Suava rouă tot străluceşte. într’o lungă poesie, foarte inegală, cu multe versuri interesante, acest imitator al «Orientalelor» cearcă să adopte pasul uşor, mişcarea slabă, zimbetul batjocuritor şi, une ori, totuşi aşa de dureros, revoltă socialistă, ale luî Musset, care astfel, acum pentru întîiaşî dată, pătrunde în litoratura noastră. Bucata «O noapte pe cal», care e cuprinsă numai în volumul «Cîntece şi plîngerî», îngrijit de Sion la 1852, dar poartă o dată maî veche, 1842, începe aşa: Eram, precum se zice, un spărgător de case, Un don Juan de modă... Certaţi societatea: eil sînt făptura sa. Descoperirea poesieî poporale romăneştî de Alecsandri, dibacea-î www.dacoromanica.ro D. BOLINTINEANU 193 întrebuinţare din partea poetului moldovean nu-1 înrîuresc însă prea mult. Odată se încearcă a face şi el mărunte versuri, ciţ ca-racterisărî scurte şi repetiţii de cuvinte normative, ca acelea din «Mîndruliţa», din «Sora şi hoţul», şi altele din poesiile începuturilor luî Alecsandri, care, de şi avînd cam aceiaşi vrîstă, apucase a-i face în literatură cîţîva'paşî înnainte. Astfel în «Sora şi Arapul»: El acel Arap, Negru şi buzat Şi cu solzi pe cap, Ciupit de vărsat: TJnde-1 vezi umblînd Nu mal poţi rîzînd. Dar toată această ilusie se împrăştie cînd apare Ana, ca «o jună floare»1. Fără Alecsandri e sigur că Bolintineanu n’ar fi scris cea mal însemnată poemă din acest volum, Mihnea şi Baba, unde, dacă Mihnea are prea puţin din caracterul istoric al luî Mihnea-Yodă cel Rău, de care ar fi să se vorbească, baba e vrăjitoarea din «Doinele» scriitorului ieşan. Dar, şi aici, din Hugo, din bucăţi ca «Ies Djinns», vine îngrămădirea figurilor fantastice, care n’au caracterul ce li se dă în credinţele poporului nostru: «demoni şi spaime» Urlă la stele, la noii şl la lună, dezgroapă morţii, de li scot «arterele» (?) şi «hîrcile uscate», împreună cu surori. C’o sută mici picioare, Cu globuil rotitoare, — sau cu ...Cap de taur Şi ghiare de strigoii! Şi coade de balaur, şi alte iazme ...Hidoase,. în spate c’un picior, Cu coade lungi pletoase, Cu zece guil In frunte, Cu capul cît un munte. 1 Cf. şi versuri ca acestea: Cu lungă cosiţă, Cosiţă de fir, etc. N. Iorga. —lat. Ut. rom. Voi. II. 13 www.dacoromanica.ro 194 ISTORIA literaturi! ROMĂKEŞTÎ De acolo e sumbrul erou, Teribil ca locul in care intră. După asemenea . modale e. zburdălnicia versului mărunt, care încearcă,» şi izbuteşte, a da impresia mişcărilor spasmodice din această lugubră lume de iazme: Mihnea încalecă, calul săli tropotă. Fuge ca vintul..., care-şî află un corespunzător în acestelalte versuri, din «O noapte pe cal», care nu sînt de loc maî pre jos de cele d’intăiu, de şi au rămas aproape necunoscute: Una cu muntele văile sînt, Murgul mieii sforăie, leapădă spumele, N’ating picioarele lui pre pămînt. Clopotul turmelor sună uşor, Greierul cîmpulul, cîrsteiul crînguluî, cu acest final horşţian, de cârpe diem: Culegeţi, culegeţi florile anilor, Fănă ce inimile nu amorţesc. în sfîrşit aceiaşi literatură fraucesă a romantismului mai nou, precis, colorat şi energic, trecînd însă maî totdeauna peste hotarele măsurii, inspiră, în acelaşi poem «Milinea şi Baba», blestemul, vestitul blestem, socotit, şi. pe dreptate, ca un -model al genului: Să-ţi arză plămînil de-o sete adîncă Şi apă, tirane, să nu poţi să bel! IV. IV. C. A. Rosetti. Cu mult superior luî Bolintineanu prin varietatea formei sale, prin puterea sentimentului de iubire sau setei de răzbunare pentru că a fost înşelat, prin spiritul său muşcător, prin energia unui vers care sună adese ori ca al unui adevărat poet, e C. A. Rosetti, pe care-1 inspiră Byron, despreţuitorul şi demonicul. Cu o traducere, după original, din Byron — un poem întreg «Manfred», — începe el volumul, bogatul său volum din 1845, care era să fie şi singurul, — scriitorul, fire războinică şi aplecată spre fanatismul formulelor abstracte, fiind tot mai mult cucerit de po* www.dacoromanica.ro C. A. BOSETTI 195 litica revoluţionară, de şi pleacă din tară cu laudele, dacă nu şi cu ajutorul lui Vodă Bibescu 1. Imitînd pe B6ranger — din care traduce Neatîrnatul şi Haina Mea 2 — în cîntarea unei iubiri uşoare, bogate în complimente şi despretuitoare în fond, Bosetti are întăiu un mare număr de poesiî curtenitoare, cu un caracter anacreontic foarte pronunţat. ÎI plac «ochii negri, vie scînteie», dar şi «ceî albaştri, dulci amoroşî».. Bacă îşi aduce aminte, une ori, cu duioşie, cînd pre-sintă omagiile sale, nu în vechiul stil boieresc, ci în cel nou, apusean, de vremea, nu aşa de depărtată, totuşi, ...Cînd de ruje cunună îţi făceam, în schimb proclamă cu toată cutezanţa amorului cavalier: îmi plac vre-o trei blondine, cinci oacheşe iubesc. Ţine şi el şedinţe la «Tribunalul Amorului», şi dorinţa lui nu e mare: vrea numai să rămue veşnic lîngă iubită, în orice calitate, şi versul mlădios, drăgălaş, de un erotism foarte sensual, presintat însă cu eleganţă, spune, în cunoştinţa mesei de toaletă: De ce nu sînt sticluţa cu apă Înflorită, Ce ’n toată dimineaţa îţi spală faţa ta? Şi încheiarea filosofică a unei vieţi schimbătoare şi totuşi, liniştite şi dulci e aceasta: EU nu fac nici răii nici bine: Faceţi, zăii, aşa şi voi! Pănă aici e după codul lui Beranger. Patima luî Byron. neiertătoare, măreaţă, crescînd fiinţa omenească, înţepenită înţr’o atitudine de zeu răsplătitor şi crud, inspiră versuri, splendide acestea, în «Femeia cea nobilă sau pierderea ilusieî mele»: Iubeşti, îţi place slava. El bine, pentru tine EU dobîndiam un nume, un nume strălucit, Un nume de acelea al fi făcut din mine Ce vremea nu-1 omoară, de veacuri e slăvit. 0 singură cunună ne-ar fi încoronat. 1 V. Curierul Românesc pe anul 1849-, p. 147: «Este un june de talent», zice Domnul. «Cu ce se ocupă acum? — Se prepară a porni în Europa. — Ce să facă? — Să înveţe. — Are mijloace? — Nu prea multe. — Ziceţi-I să vie la mine. VoiU sări am cunoştinţa». C. Caragiale ÎI adresă cu acest prilej versuri, care fură publicate. 8 Sînt şi traduceri din Lamartine — Invocaţie — şi Hugo. www.dacoromanica.ro 196 ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI AI auzi ’nnaintea-ţl un zgomot, o strigare: Veniţi, ea este, iat’o: pe-aicl ea a trecut. Şi m’aş fi pus la poartă aşa în pironire C’arhanghelil în ceruri m’al fi văzut a sta, Cu sabia în mină, lucind scînteietoare Şi azvîrlind în preajmă-mi foc, flăcări arzătoare, Ca să opresc durerea la tine de-a intra. Acum însă necredinţa el i-a sfărmat visul de stăpînire glorioasă, pentru dînsa prin el, şi biciul pedepsei şuieră lovind-o în acest puternic blestem: Prin păru-ţl de mătasă vipere şerpuind, Ca Tântal chinuită, eu buza sîngerată, Să văz că mori de sete... Eă nu o să-ţi ud buza şi o să trec zimbind. Spiritul de luptă îl face să ţintească, după datoria unu! liberal tînăr, în relele societăţii contemporane, pe care, ca şi ceilalţi, le arată, numai în genere : Am zis cum că ne fură acel ce stăpînesc, dar ambiţia lui ar părea că este, nu a unu! cuceritor al cetăţii păcatelor, ci a unui pustnic care părăseşte o lume stricată, asupra căreia s’a şi- rostit osînda. E bucuros deocamdată de isolarea şi sărăcia sa, şi astfel, în «Fracul mieu», el spune, cu o mîndrie simplă: Muncesc, dar n’am putut SârmI fac trăsură, haine, parale şi un nume. 0 singură dată, viaţa de la ţară e atinsă, fără vre-o înrîurire din partea altuia, atunci cînd înfăţişează, într’o mică poveste de iubire la sate, pe ţeranca bolnavă, care era deprinsă: Mătasa să o tragă şi să o dărăceze. Culmea, în afară de avîntul de patimă pe care-1 cunoaştem, o represintă rugăciunea poetului1 ca Dumnezeu să dea lumii, dacă nu fericirea tuturora, măcar soarele din fiecare zi: înseninează, Doamne, e grea o zi noroasă Căci inimile noastre se’nchid şi nu iubim. Cu nori cînd este cerul, noi fruntea-ţi luminoasă Parc’am vedea-o tristă şi, Doamne, ne’ngrozim. Dar! norul e urgia, căci sufletul lumină, Lumină ’n toate cere, şi, cînd s’aă încercat » 1 Reprodusă în Floarea Barurilor pe Novembre 1907. www.dacoromanica.ro O. A. ROSBTTI 197 Tirani’n el să stingă scînteia-ţl cea divină, Gn întunerec mare pămîntu-al spăimintat. şi alegoria Cămăşii fericitului, care e căutată, de împăratul cel puternic şi trist, la bietul păstor: Păştea o turmă paşnic, pribeagă prin vălcele Şi’n flori culcat păstorul 11 asculta....— fericit om, de sigur, dar, neavînd, pe lingă alte binefaceri ale naturii, şi cămaşa ce se cerea de la dînsul. Volumul, cu scrieri din 1841-3, maî cuprinde, pe lingă un discurs funebru, ţinut la o rudă, în 1842, şi versificarea izbutită a poveştii dascălului "Willibald, luată dintr’un roman nemţesc, poveste de traiii cinstit şi plin de mulţămire pănă în clipa văduviei şi a sălăşluiriî, apropiate, a bătrinuluî ...cu aceia ce în cor Sus colâ ’n roşeaţa serii, Aleluia ctntă toţi. Afară de acest volum de versuri, Rosetti publică, maî ales prin calendarele tipărite de dînsul — şi astăzi, din nenorocire, aproape cu neputinţă de găsit — şi alte bucăţi, care sînt une ori superioare celor analisate maî sus. Dacă în versurile către ţigara sa culegem numai curiositatea unei menţiuni patriotice, cum nu le are, de obi-ceiu, acest sceptic, în stare a se încălzi numaî pentru idealele revoluţionare, generale şi abstracte: Pe Mihail, pe Farcaş, cu crucea biruind — amintire din articolele luî Bălcescu, — în schimb, ar merita a fi reproduse alte versuri, de o valoare permanentă. Circulau şi în manuscript unele poesiî ale luî Rosetti, foarte popular şi între tineri, ca acel C. Âricescu, de curînd ieşit de la Colegiul Sf. Sava, care, după versuri banale către profesoriî săî; şi alţi oamenî mari, către domnul şi doamna Eliad i — toate înzorzonate cu italienisme şi îmbrăcate în noua ortografie italo-romînă cu litere latine, — iea ca motto, pe lîngă altele, în toate limbile, la poemul său Florica, din 1847 — cu versuri, ca: «Florică, vrei să facem un duo minunat?» «Voiesc», zise copila... — 1 1 Sînt interesante, din alt punct de vedere, cele provocate de moartea în sărăcie a fiului lui Paris Mumuleanu, «amicul şi camaradul N. P.Mumu-lănul»; Cîteva ore de Gollegiu. www.dacoromanica.ro 198 ISTORIA LITERATURĂ ROMÂNEŞTI ceva din «Căderea femeii», poem de Rosetti. în calendarele citate, acesta se încercase şi în prosă, dînd-cronici spirituale, de o mlădiere de formă, de o sprinteneală şi, în acelaşi timp, şi de o adevărată eleganţă care nu pot fi lăudate în de ajuns. Ori de atinge rostul şi dezvoltarea canţonetei, ori de tratează alt subiect, el ştie să înjghebe cu o dibăcie de ziarist născut cîteva pagini scînteietoare, pline de alusîi contemporane, pe care censura, trezită în sfîrşit din amorţeala ei, putea să le urmărească, dar nu le putea nemeri totdeauna. Astfel, în locuri ca acestea: «Cînd mă uit la fraţii mei, la ţara mea, şi văz... De prisos să vă mai spun ce văz, fiindcă le vedeţi şi dv.». «Poporul», spune el, «e acela care cîntă mai mai mult: pentru că cela ce sufere mai mult este poporul, de aceia el este mai simţitor, el este poet, şi de el numai am putea zice că se naşte, sufere, cîntă şi moare». Aiurea, el pomeneşte cu cruzime de acele «gratificărî şi ranguri pe care mulţi le cerşesc tăvălindu-se în ţerînă» şi îndreaptă privirile tinerilor cari-1 cetiau, către «primăvara unui viitor mai fericit», a cărui tîlcuire o dădu în curînd mişcarea de la 1848l. 1 1 Articolele sînt reproduse la sfîrşitul voi. I-iti din «Scrieri din juneţă şi din esiliu», Bucureşti, 1885, E interesantă şi pomenirea, în articolul despre canţonetă, a unul tînăr autor romîn mort înnainte de vreme, Bîmniceanu, despre care nu ştim de aiurea mal nimic. www.dacoromanica.ro CARTEA A II-a. Pregătirea literară a mişcărilor revoluţionare de la 1848. www.dacoromanica.ro CAPITOLUL I. Noua generaţie de scriitori. Talente mărunte şi opere de imitaţie. I. Legăturile începătorilor din Ţara-Romănească cu Eliad. în timpul cînd Grigore Alexandrescu desăvîrşeşte, în genuri nouă, opera sa, cînd Alecsandri introduce în literatura scrisă versul, forma poetică şi, întru cîtva, şi spiritul poporului, cînd Boliacse ridică din neînsemnătatea sa de la început pănă la rangul unui cîntăreţ de ideale politice, şi Bolintineanu-şî stabileşte faima pe dulcegăriile sale aşa de armonioase, o nouă generaţie de scriitori se formă în amîndouă Principatele. Ea se deosebeşte foarte mult de înnaintaşi, cărora nu poate să li fie comparată supt nicîun raport. Pe- cînd scriitorii de la 1840 se formaseră în momente de mare entusiasm pentru cultura europeană, menită să înnoiască viaţa Romînilor pe toate terenurile, pe cînd ei se adăpaseră nesăţioşi la înseşi izvoarele — şi la cele maî bune — ale romantismului apusean, adecă, aproape exclusiv, ale celui frances, pe cînd cel maî fericiţi dintre eî merseseră în Paris chiar pentru a înţelege, ceia ce nu se poate prin nicîo descriere, cît de întreagă şi de meşteşugită, cum trăieşte în muncă şi solidaritate naţională un popor liber,—aceştialalţî sînt ucenicii şcolilor din ţară. Şi se simte bine această pregătire a lor. Cei din Muntenia au urmat cursurile Colegiului Sf. Sava, care fusese reorganisat de Bibescu în aşa cliip, încît, părăsindu-se vechea basă a filosofiel şi matematicei, după tradiţia luî Lazăr, urmată şi de P. Poienaru, şi despreţuindu-se basa maî nouă a limbii latine, pe care voiă s’o introducă, odată cu venirea luî în corpul de profesori al www.dacoromanica.ro 202 ISTORIA LITERATURI* ROMÂNEŞTÎ celei maî înnalte instituţii şcolare din Principat, Laurian. — limbii francese, literaturii francese, în epoca eî clasică, sau în epoca modernă a romanticilor, i se dădea locul de căpetenie. Astfel ieşiau din şcoală tineri pretenţioşi, cari aveau în minte titluri, nume, date, amintiri de literatură, şabloane de stil .şi prea puţin din alte lucruri maî folositoare pentru alcătuirea sufletului unui om luminat. Am văzut în ce chip îi descria Eliad. Icoana lor e Aricescu, care părăseşte Colegiul cu un portofoliu întreg de versuri, de toate categoriile: pentru d. director Poienaru, pentru d. redactor şi generalisim al literaturii româneşti, Eliad, pentru soţia acestuia, pentru.«dd. pensionari de la Sf. Savâ», pentru «confraţii poeţi», pentru Gheorghe Lazăr, «umbra illustrăa fondatorului şcoalelor romîne»—adăugind că l-a mai cîntat un poet, Yiişoreanu, «d. Viişoreanul» 1 —, pentru d-na Elisaveta Ştirbei, pentru un concetăţean, pictorul I. D. Negulicî, etc. etc. E încredinţat că «lira lui e lira Cîrloveî» şi că atîtea feluri de note în toate limbile vor face pe oricine să creadă în covîrşitoarea lui învăţătură. Şi abia au apărut «Orele de collegiu» şi iată-1 avîntîn-du-se spre nemurire cu o poemă «Florica», împărţită în «epoce» i ciudată lucrare proastă în versuri fluente, bine imitate, în care «o fată ce nu ştie decît sărutatul fratern, o roşă de cîmpie care nu cunoaşte decît lacrimile aurorei» — fireşte, ca atribute: «ochi de columbă», «gît măreţ ca o coloană», etc. — ajunge, după mai multe jurăminte, zise, pe italieneşte: «giurament», şi alte aventuri, «idolul şi consoarta vieţii» unui tînăr, căruia această fericire-î era predestinată pentru că, zice autorul, în note — căci sînt, şi încă multe, pe lîngă o lungă prefaţă către «sexul încîntător care a dat ‘ materie aceştiî scrieri» — «din întîmplare Costin şi Florica sînt născuţi tot în ziua aceia, 18 Martie». Tinerii aceştia se -oploşiau pe lîngă- Eliad, care nu-î laudă, dar nici nu crede că trebuie să răspingă laudele lor. Eî nu sînt puţini la număr, şi cei maî mulţi îşi caută de traduceri şi prelucrări din franţuzeşte pentru «Curierul». Altfel e însă în Moldova. Aici Academia Mihăileană păstră şi maî departe caracterul eî de şcoală foarte serioasă, cu program bogat, felurit şi în destul de potrivit cu nevoile societăţii pentru care-şî pregătia şcolarii. 1 Foesia s'a reprodus şi în «Foaia» de la Braşov. www.dacoromanica.ro legăturile începătorilor pin ţara-romănească cit eliad 203 Se cerea mai multă muncă si se îngăduia maî puţină trufie. Absolvenţii aveau ambiţie mare de scriitori, şi eî nu aşteptau ceasul ieşirii din şcoală pentru a înfrunta publicitatea cu scrierile,—fireşte cu versurile lor, dar eî aveau un ideal de viaţă privată şi de viaţă cetăţenească pe care-1 recunoaştem la fiecare din aceşti mai tineri printre scriitorii cei tineri. Silinţele lor, maî bine^ îndreptate, au maî multă consecvenţă şi aduc un maî mare folos. în lipsa altora, aceşti mediocri, aceste talente mărunte, muncitoare, spornice şi une ori foarte modeste, hrănesc publicitatea din calendare şi gazete, deprinzînd publicul tot maî mult cu literatura romănească de distracţie. Asachi-î primi a cu plăcere. în această epocă nouă care începe la 1840, el părăseşte''destul de răpede marile lui planuri de întâietate şi dominaţie literară. Nu se maî războieşte cu Ebad, cu toate că acesta, mult scăzut, în el însuşi şi în preţuirea altora, era mai' uşor de rănit de cât înnainte,- şi ce putea fi maî lesne decît să-şi bată joc cineva de jargonul lui superior italo-romîn şi de pedantismul unei ortografii nenaturale! Asachi va cînta însă şi el, de şi în prosă neiscălită, geniul lui Itodolfo scamatorul şi va cruţa după puteri pe invidiosul său vecin de stăpînire culturală. Pentru tineri el fu un ocrotitor statornic, întru cît eî mu intrau în conflict cu Cîrmuirea. Să cunoaştem acum pe «epigonii» munteni maî întăiii. Aricescu ajunge cel mai harnic colaborator al «Curierului românesc» de la trecerea lui, în toamna anului 1845, supt îngrijirea lui Negulicî, pe' lîngă care se iea bine şi cu dedicaţii. După un lung şir de producte poetice nouă, poetul cel nou iese la iveală cu un volum chiar, la 1846. încă din 1840, Ebad publică o poesie, «Dimineaţa», a aunui I. Cătină, şi el, fireşte, elev, ba încă unul care n’avea «nici 19 ani» 1 \ acesta se face un colaborator obişnuit, cîntînd «barca sa plăpîndă» — o greşeală de tipar o preface, potrivit cu adevărul, de almin-terea, în «barba mea plăpîndă». Numai rare ori i se întîmplă acestui verbos poetic în stil italo-romîn a nemeri un vers, două, ca: Amanţi în catifele Acordă ’ncet chitarele. » P. 150. www.dacoromanica.ro 204 ISTORIA LITERATURI* ROMÂNEŞTI Cu citaţii din Boliac, supt scutul căruia se pune, el cîntă «pieptul d’alabastru» şi «glasul de magie» al «primadonei* C. de Holossy x, cu cîteva zile înnainte de a se apropia şi el, de şi atît de nevrednic, de umbra lui Mircea. Nu lipsesc nici traduceri îndrăzneţe din Hugo. E şi moralisator, ca Boliac, şi propune, la sfîrşitul unei bucăţi, a pe face schimbul lucrurilor de lux. cu cele practice, pe cînd astăzi vezi Atîtea echipage in loc de pluguri bune. De hatîrul lui, care face romantism feroce, Şopirla scoate capul şi cată către stele* 2. Peste cîteva luni Cătină anunţă şi tipărirea unui volum, şi cutează chiar să se ţie de cuvînt. Pentru Cătină, Aricescu e un mare înnaintaş, un Poet al Aurorei unei zile mai ferice şi lîngă el se aşează» ceva-ceva mai departe, Omer, Dante, Byron, Hugo3. Iar pentru profesorul Genilie, Alexandrescu e inferior lui Cătină, care scrie mai literar, şi această părere o.spune el prin «Uni-versu*,în aceste uimitoare rînduri: «D. Gr. Alexandrescu a scris la 1838 cu o limbă mai populară, d. I. Cătină a compus la 1846 cu o limbă mai literară!». Născut în 1828, 20 Octombre, la Brăila, dintr’o familia grecească4 5, în care se punea o deosebită îngrijire în ceia ce priveşte creşterea copiilor, tînărul Gheorhge BaronţI, care, după exemplul luiNegruţ-Ne-gruzzi, se ortografia: Baronzi, arată, pe lîngă multe greşeli de gust, care se pot scusâ prin vrîsta sa şi prin moda literară domnitoare, şi însuşiri poetice reale, pe care, fireşte, nu le poate scoate la iveală de la început, un stil fabricat — oricît ar zice Eliad că începătorul face parte din «şcoala radicalilor moderaţi» —, cu «suspine ardente», «barcela luî Morfeu», «fantasmă sepulcrală», «ho-rurî infernale», «bucle unduioase», etc6. De atunci încă el neme-reşte, totuşi, pe alocurea, în versuri răsunătoare 8: i1845, p. 306. 2 1846, pp. 160—1. < 1846, p. 178. * V. Floarea Darurilor, I, caietul 1, cu chipul săti. 5 Buc&ţî de Baronzi, în «Curierul românesc» pe anul 1840, pp. 104, 195 9 Seara, în «Curierul românesc» pe 1846, p 84. www.dacoromanica.ro legăturile începătorilor din ţara-romănească cu bliad 205 Ciad vîntul culcă iarba, cind unda se ’ncreţeşte Şi frunza cind şopteşte c’un freamăt de suspin... în «R. R-ti», care Încearcă, fără spirit, dar în versuri care nu sînt aşa de rele, fixarea satirică a unor tipuri contemporane, trebuie să se vadă, probabil, acel Radu Rosetti care fu, pe urmă, fuc-ţionarul lui Yodă Ştirbei'. Sînt şi versuri de Zotu1 2 * * *. Găsim chiar poesiî populare 8, lingă fantasii arheologice de inginerul Popovicîl. Să nu uităm, în sfîrşiţ, şi pe aliaţii italieni aî înnoitorului stilistic, azi un Za-rovich, Dalmatin, mînî un Lagomarsini, cari cîntă, cu acelaşi avînt sublim, nunta luî Yodă Bibescu, banchetul luî Daşcov, consulul rusesc, şi inaugurarea nouă! clădiri a Primăriei. Un N. .Apolonie, fiul unei directoare de pension, începe ca traducător din ruseşte a unei călătorii în Ţara-Romănească B, şi mv mează cu critice de teatru, în 1846 6. Proaspăt sosit din străinătate, începe a face aceiaşi cronică teatrală, care nu era fără avantagil pentru tineri, Gh. Yemescu, viitorul advocat' şi om politic, care iscălia cu mîndrie: «G. I. Wer-nescu». El mai dă şi cuvîntărî funebre. P. Teulescu — sau Theullescu — vine şi el la rind. Unul din boierime, I. Gănescu, vorbeşte de teatru. Şi Yiişoreanu, cîntăreţul luî Lazăr, face parte din această legiune a repeţitorilor pretenţioşi7, şi el, care declară luî Bolintineanu că «ar dori sd nu maî moară», ştie să vorbească despre «formele colosale» şi «peruca castanie» a României. Tipărind lucrările, de cele maî multe ori fără valoare, ale acestor zeloşi debutanţi, Eliad nu se înşela asupra lor şi numai cu privire la Bolintineanu, din care se tipăresc în «Curierul» Doamna lui Radu Negru, Cînlece, Ruinele Cetăţii lui Ţepeş, plîngerea pentru 1 Anul 1846, p. 148 şi urm.: «Cîteva portrete lucrate cu cerneală neagră pe hîrtie albă». 2 1845, p. 311; cf. p. 316. * Ibid., p. 374 şi urm. * «Rînduiala bisericească în Dacia»; an. 1840, p. 74; cf. p. 98; «Cronologia romînă» de acelaşi, p. 100 şi urm. fi Anul 1844, p. 362 şi urm. « Pp. 7-8. 7 V. anul 1844, p. 17 şi urm. www.dacoromanica.ro 206 istoria literaturi! romăkeşt! Goga, Eadu-Vodă şi fata1, apoi Cîntece şi sărutări1 2 3, şi la Bă-lăcescu — care publică în «Curierul românesc», număr de număr, mal toată opera sa şi-î dădu, se pare, şi corespondenţe din Paris’, unde se va fi rătăcit cine ştie cum 8 — are el aprecieri, pe care, în generalitatea lor, le putem primi şi noî astăzi4. La cererea de subscripţii a luî Eliad, cînd acesta voiâ să publice «Biblioteca Universală», răspunse-şi tînărul Gheorghe Cre-ţeanul, în vrîstâ de cinsprezece anî — deci e născut la 1831 —, care declară, într’o scrisoare cu litere latine şi cea mai perfectă ortografie beliadistă, că va cere de la respectivul părinte să-î dea banii trebuincioşî pentru a fi şi el membru fundator. De la o vreme el începu a trimete «Curierului» notiţe despre represintaţil teatrale şi de-odată, în 1847, apare o frumoasă şi destul de energică poesie, în care trăiesc vioiu amintiri din Alexandrescu — a şi vorba de Cozia: Cu ’ncet s’adună nori! la Cozia pe munte, Un cîntec se aude în sus purtat de vînt, Trecutul să recheme pe-al Mirci! vechia mormtnt. Sau: Cum geme acvilonul ce arbori! sfărîmă, Suflînd ale lor frunze in valea fără fund. Apoi: Fe Mircea neînvinsul îl văz pe nor de aur. E şi o notă politică, în această bucată, in care maî mulţi «barzi» sînt aduşi să cînte dorinţile neamului: Cînd barzi! în unire întoană o cîntare, Virtuţile străbune răsar chiar din mormînt. Se simte pare că ceva din revoluţia care se apropie. II. Profesorii munteni şi Eliad. Afară de găzduirea tinerilor cari se încercau în prosă şi poesie — fireşte, maî ales în poesie —-, Curierul românesc e ocupat cu păstrarea operilor tărziî, maî adesea cuvîntârî—, ale bătrînilor scrii- 1 1846, pp. 269 şi urm., 343-4, 345, 348. 8 P. 392. 3 V. rîndurile iscălite «ti. B-escu» în «Curierul românesc» pe 1844, V- 75. 4 V., pentru Bălăcescu, anul 1844, pp. 135-6. www.dacoromanica.ro LEGĂTURILE ÎNCEPĂTORILOR DIN ŢARA'RO MĂREASCĂ CU ELIAD 207 torî, între cari profesorii au cel d’intăiu loc. Astfel aici se pot găsi cuvîntările scurte, cu miez, înţelepte şi, în cel maî bun înţeles al cuvîntuluî, practice, ale directorului Poienaru, cuvîntări care ar putea fi strînse .astăzi, alcătuind un monument al pedagogiei maî vechi şi al unei elocvenţe şcolare care nu se învecheşte. Eliad însuşi preţuia foarte mult acest fel de literatură, şi, întrebat de un cetitor asupra cărţilor celor maî potrivite pentru a se pune în mîna copiilor, el recomanda pe Eufrosin Poteca, pe protopopul Ioau, autor al unnî «Istoriî Sfinte a Yechiuluî şi Nouluî Testament», pe Florian Aaron, ca autor al «Catechisinuluî» — în aceştî anî el prelucrâ, o frumoasă cărticică despre «Patriotism», potrivit cu vederile filantropice, umanitare ale veacului al XVIII-lea — şi, în sfîrşit, traducerile luî Marcovicî şi ale archimandrituluî Munteanul Brezoianu, de la Cîmpulung, tipăreşte tot aicî cuvîntările luî solemne1 2 *. Aristia are şi el cîte-o odă ’ntărziată, către vre-un generos protector, ca Bibescu, «Romîn Ciceron Capitolin» 8. Profesorul archimandrit Dionisie dă vre-o cuvîntare duhovnicească 4 ca şi Dionisie Romano, viitorul episcop de Buzău, şi egumenul Ieroteiu" ele Glavacioc5. De-o parte stă numai Laurian, a cărui traducere de manuale filosofice — după Delavigne şi Krug—e totuşi lăudată de Eliad. Cît priveşte profesorii ceî noî, un Gr. Pereţ, — afară de o traducere —6, un A. Zâne, un Racoviceanu, un Sticleanu sînt tot nume care nu amintesG vre-o lucrare literară. Geograful Genilie dădea şi versurî luî Eliad, dar de la 8 Iulie 1845 el îşî avu foaia luî, «Universu» (sic), cu subtitlul «Noutăţi din toată natura, cultura, literatura». Cele două .file de format mic dau maî ales curiosităţî ştiinţifice şi informaţii culturale din străinătate, pe înţelesul oricui, într’un stil destul de bun şi* cu o destul de potrivită orînduire pentru a merita lauda entusiastă a profesorului ieşean D. Pop7. Sînt însă 1 Curierul românesc pe 1840, pp. 66-7. 3 1846, p. 69 §i urm. Sl 1848. Cf. şi adausul la n-l 13. ♦ Ibid,., Suplement la n-l 46; 1844, p. 7 şi urm. 6 1844, Suplement la n-l 36. « 1846, p. 392. 7 I, p. 48. www.dacoromanica.ro 208 ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI în această publicaţie de cultură care la 1848 intra în anul al patrulea cu litere latinex, pagini din Poienaru şi multe pagini din Laurian, — Temeşana —, şi poesiî, nu numai de-ale lui Genilie, ci de-ale mal multor tineri, fără talent, — spunem de la început. Al. Pelimon e cel maî harnic; I. Costinescu cîntă pe Stroe Buzescu, C. Costescu dă traduceri, I. Costinescu slăveşte pe Mitropolit; un. I. Codrea, un D. B. Chirculescu, un N. Capeleanu, un Gh. Peşa-cov, un Gheorghian Pedestrescul şi o sumă de «tineri şcolari din Sf. Sava», cari ştiu că Prietenia este o trebuinţă mare. D. Guşti şi N. Istrati, poeţi moldoveni ceva maî buni1 2 3 * *, adaugă colaboraţia lor. HI. Oferă personală a lui Eliad la «Curierul romanesc». Din partea luî, Eliad dă foii sale de noutăţi, pe lîngă reproducerea studiilor sale «filologice», cîte o notiţă despre teatru8, îndemnuri către «junii elevi» sau socoteli cu bătrînî, cărora «îngerul morţii li-a însemnat creştetul şi fruntea» *, sau, în particular, cu Asachi, pentru locul ce i se dase luî, Eliad, în «pleiada» poeţilor contemporani — aici se întîlneşte această frumoasă sentinţă: «locul fiecăruia cel adevărat este acela ce şi-l prepară el însuşi priu. faptele sale»8—, traduceri, cu intenţii satirice locale şi personale, după anumite glume parisiane cu privire la deosebitele feluri de poeţi contemporani, de la cel lamartinian pănă la cel biblic şi la cel proletar. Maî însemnate însă, din punctul de vedere istoric ca şi din cel literar, sînt acele rînduri, pe care le consacră el oamenilor, dintre cunoştinţele sale, cari dispar: un Grigore Băleanu, «adevărat tip al virtuoşilor boieri vechi, carii ştiu a cinsti şi a păstra obiceiurile cele frumoase şi simple ale pămîntuluî6» sau‘despre Elena Dudescu, mama poetului Yăcărescu7. Avem de la el şi un discurs 1 Iată o mostră de ortografie: «Acestă instinctă în animale nu se Înalţă..-câtră cei ce le au dată vieţiâ, pote pentru că nu este necessariă», etc. 2 V. maî departe. 31840, p. 96. * Ibid., pp. 110—1. 3 Ibid., p. 154. 8 Pp. 881 — 2. 7 1843, supl. la n-l 3. www.dacoromanica.ro OPERA PERSONALA A LUI ELIAD LA «CURIERUL ROMÂNESC» 209 funebru, acela pe care l-a ţinut în amintirea Anicăî Zădăriceanu1. Până şi unele articole despre astronomie—ca acela în care soarele e numit «cel maî mare semn ce ni l-a pus Dumnezeu pe cer şi ni anunţă atotputernicia luîi 2», au un interes de formă. Sînt schiţe foarte nemerite, ca aceia a largului Moşilor3. în cele două portrete sociale, «Bată-te Dumnezeu» şi «Coconul Drăgan», Eliad fixează viu tipuri din epoca Regulamentului Organic, care dăduse femeilor grija cumpărăturilor de modă nouă, pentru care-şî lasă în părăsire casa, mulţămindu-se a chema bătaia luî Dumnezeu asupra slugilor şi copiilor ce greşesc, şi crease pe slujbaşul nou cu ifosurî de boier, ca din vremea veche, cu apucături poruncitoare ca ale Ruşilor şi cu desăvîrşită nepricepere pentru curentele nouă de idei şi cultură; caracterisărî scurte fac să trăiască înnaintea cetitorului cutare «om al trebiî», care «scotea lapte din piatră, pupa pe Romîn în bot şi-î lua din pungă tot», pe altul, «patriot grozav, năbădăios, numai foc şi inimă albastră pentru patrie», dar numai cît e în oposiţie, pe oploşitul în ţară, «străin de aceia ce n’au nicîo patrie, ce se interesează de toate patriile, şi maî vîrtos de Ţara-Romănească, unde găsesc toate d’a gata» ; simpatic e presintat doar poetul în stilul său, «scriitor din ceî junî, smerit şi plin de geniu». Aceste două bucăţi ar merita să fie salvate din uitarea care, aşa de nedrept, a cuprins toată opera literară a luî Eliad4 5. în «Fata luî Chiriac», el povesteşte apoi cu meşteşug o întîmplare de care ştie să lege patima sa pentru discuţiile filologice B. De la o vreme, el începuse a compune, pentru folosul cetitorilor săî, un dicţionariu de neologisme, şi cuvîntul «abus» îî îngăduie să facă şi puţină politică — pentru întâia oară se riscă el, ca scriitor în acest domeniu —, vorbind de «monarhia veche îmbătrînită şi gîrbovă supt greutatea abusurilor sale, ca o iazmă slăhănoagă şi fără putere înnaintea adevărului şi luminiî Evangheliei şi Filoso- i 1844, p. 81. a 1843, p. 85. 3 1843, p. 166 şi urni. * Anul 1846, p. 100. 5 Traduceri de călătorii prin ţară, după franţuzeşte (de Eliad însuşi) şi, după ruseşte, de N. Apolonie, în «Curierul romănesc» pe 1844, p. 350 şi urm., 362 şi urm. O descriere a datinelor de la munţi după D. Cantemir, ibid., pp. 330—2. N. Ioroa. — lat. IM. Rom. — Voi. II. 14 www.dacoromanica.ro 210 ISTORIA LITERATURII ROMANEŞTI fieî», de «fantasmele de noapte», care pier «la ivirea aurorei», de nevoia numirilor drepte în funcţii şi a votului femeilor. Peste cîteva zile se descoperia complotul din 1842, şi Eliad era ameninţat cu implicarea în el, pe temeiul mărturisirilor d-ruluî Ta-vernier. Şi foi străine reproduseră vestea arestării sale. şi, pentru a se lămuri, tipări Eliad un important articol K Se declară un credincios supus al lui Yodă Grhica, pentru datoria sa ca şi pentru faptele bune săvîrşite de acesta: liberarea Ţiganilor, întemeiarea şcolilor săteşti. El însă, căruia-i place «cununa împletită de mîna vrăjmaşilor», el care despreţuieşte pe orice fel de «omuleţi an-dropozî, a cărora viaţă e plină de nelegiuiri şi cugetul pătat şi obosit de sîngele şi sudoarea săracului»3, nu consimte a recunoaşte în Domn pe ocrotitorul său. «N’am avut niciodată», scrie el cu nobleţă, «nici protector, nici făcător de bine decît pe Dumnezeu şi naţia mea, căreia i-am fost rob şi care m’a hrănit pe cît au meritat ostenelile mele 8». O declaraţie în n-l de la 31 Decembre 1846 spunea că, odată cu sfîrşitul anului, se opreşte foaia, «cel puţin pănă la întumarea d-lui Eliade». Acesta nu zăbovi, şi în 1847 el începea un an al XlX-lea, schimbînd în mai mare formatul «Curierului» şi începind a publică în el, supt titlul de «Critică» — programul era mai vast, şi în el se făgăduia recensia tuturor operelor de căpetenie, dîn-du-se şi normele de obiectivitate4 —, o nouă refacere a Gramaticei sale, în Care silinţile-i de popularisare a ştiinţei sînt mai puţin fericite decît altă dată. Foaia fu întreruptă ’n 1848, şi, în ultimele rîndurî din «Critică» se întîlnesc alusii care arată că scriitorul lor se pregătia pentru un rol politic revoluţionar. în acest timp, teatrul muntean se redeschide, în primăvara lui 1840, salutat de Eliad însuşi — Caragiale e unul din colaboratorii acestuia, cu bucăţi romantice palide, mai bune, ca şi acelea pe care le tipăreşte-în «Albina», — dar însemnătatea-î pentru literatură e slabă, căci se dau numai traduceri de scriitori cunoscuţi sau necunoscuţi, după vodeviluri la modă, precum «Recrutul răscumpărat» 1 P. 139 şi urm. « P. 142. 8 Ibid., p. 141. 4 P. 147 şi urm. www.dacoromanica.ro OPERA. PERSONALA. A LUÎ ELIAD LA «CURIERUL ROMÂNESC» 211 de I. Yoinescu I şi «Capdoperă necunoscută», de Gheorghe Lehliu. Se represintă însă, mai târziii, în 1845, primită cu simpatie, şi o piesă de Alecsandri,— «Spătarul Y. Aleesandri», — «Creditorii»*. Şi Iorgu de la Sadagura se represintă la Bucureşti în acelaşi an. Amîndouă sînt lăudate de Eliad, care, rămas prieten cu Moldovenii, află călduroase cuvinte de recomandare şi pentru traducerea, de Negruţ şi Donici, din Antioh Cantemir2. Şi Boliac are, de alminterea, laude, pentru descrierea întîmplă-rilor fostului student la Sadagura* * * * 8. i V. Curierul romanesc pe 1840, pp. 213,368. 8 Ibid., 1844, p. 231. El semnalează «versurile regulate, cadenţate, împli- nite şi strînse, versuri din care fiecare mal adesea cuprinde o sentinţă în- treagă şi împlinită». 8 lbid., anul 1846, p. 108. www.dacoromanica.ro CAP. II. Literatura cea mal nouă, in Moldova. Cu statornicie şi deplină egalitate, cu distincţie cărturărească şi frică de Guvern, cu dorinţă de a folosi, şi nu fără un folos real destul de mare, răzimată pe tradiţii sigure şi pe o gospodărie cuminte, primitoare pentru puterile nouă, orîcît ar fi fost de slabe — numai să fie încunjurat măiestrul —, lucrează pentru înnaintarea culturii romăneştî şi pentru pregătirea talentelor Albina luî Asachi, care, ce e dreptul, n’are noutatea, îndrăzneala, valoarea de actualitate, rostul une orî revoluţionar al foilor luî Eliad. Temperamentele celor doi mari bătrînî se oglindesc în aceste deosebiri ale publicaţiilor celor mai vechi şi, trebuie să spunem, şi celor mai cetite. I. Activitatea luî Asachi. Asachi are cel mai mult de lucru: el redactează, pe lîngă materia politică a coloanelor, obişnuitele notiţe, împrumutate din foile străine, maî ales din cele germane. La intervale rari, dă însă bucăţi de versuri, cu factura foarte îngrijită şi sigură, traducînd din Lamartine «Oda către o tînără Moldoveancă», lăudînd, în spirit de idilă, viaţa «păstoriţei romîne»; Pe la munte-! sărăcie : Brad şl pin avem la plaiu ; No! bem apă din pîriie, Turma caş ni dă şi straiă1. Pe o foaie volantă el se îndreaptă astfel, în cel maî pur ritm i i 1841, pp. 399-400. www.dacoromanica.ro ACTIVITATEA LUÎ ASACHI 213 nobil, către Liszt, care sosise in Moldova, unde găsi pe cine să farmece: Din cea zi de cind Orpheos, mărit zăă de armonie, De al trece ’n altă lume ca să ’nvil pe Eiiridice, De-al pluti, noii Argonaăta, către Kolchos fabulos, Pe furtună al lnfrlnge-o şi pe Tartar al supune, cîndj prin magia lui, .... Imnul cel armonios Care îngeri ’n cer cîntă, pre pămînt va să răsune *. Odată chiar i se întîmplă să atingă înnălţimea poetică din cele d’intăiu şi mai bune bucăţi alo sale, atunci cînd el înfăţişează, în mîndre versuri sigure, de un luciu clasic, poeţilor romînî din «Pleiadă», lăcaşul de nemurire al gloriei celei adevărate: Acolâ petrec în faimă geniile fericite,— Care sînt de a lor Musă nemuririi consfinţite,— şi li arată pe ce cale, de înţelegere a idealurilor nouă — pe care le vede acum şi el — şi de sîrguinţa cinstită în căutarea artei celei adevărate, se poate âjunge în acele locuri: Acordaţi romîne versuri pe-armonioase alăute, într’un rost ca şi poporul, geamăn cu cel italian, Să înveţe-amor de patrie, dor de glorie, de virtute Şi Romînul de pe Istru şi-al Carpaţilor muntean, Cel ce bea ’n Siretiti, în Nistru şi ’n a’ Murăşulul unde, Cel de-a’ cărui triste doine plaiul Pindulul răspunde, — Cînd Romînul va cunoaşte prin a cîntulul putere A sa gintă, a sa soartă ce-I ascunsă ’n viitor Versul cînd diu ochi i-a stoarce lacrima cea de plăcere3. Cutare întîmplărî îl fac chiar să amintească episode interesante din tinereţa sa, şi atunci el dă interesante pagini de prosă, precum sînt acelea care descriu găsirea, pretinsa găsire a chipului luî Ştefan-cel-Mare pe o monedă, la 1805, în preajmă mănăstirii Neamţului, unde tînărul, «ca de 16 ani», venise cu protopopul, tatăl său; la această reminiscenţă de tînăr se adauge şi aceia, de student, a Romei ocupată de Francesî în vremea petrecerii sale acolo: «Pieţele acestei politii erau acoperite de baionete, de artileria francesă şi de cerşătorî italieni cari, de foame, se făceau revoluţionari* * 8». 1 Şi în Albina pe 1847, p. 18. 2 1845, pp. 189-90. 8 Albina pe 1845. www.dacoromanica.ro 214 ISTORIA literaturi! romăneştî Se maî pot ceti astăzi şi notiţele luî despre artă. Influenţa reală a luî Asachi scade, de alminterea, şi în acest domeniu al artei, cu toate că la tipografia «Albinei» iese şi maî departe litografii, ca «Sf. Magdalina» după Giacomo Palma1. Tot atunci însă Baltazar Panaiteanu, tînăr de talent, îşî urmă studiile în străinătate, şi Asachi-1 lăuda într’un articol, preţios, despre «Zugrăvia în Moldova 1 2 *». Prin acesta era să se întemeieze, în sfîrşit, în Moldova şcoala desemnuluî îngrijit şi sigur, răzimat pe adevărată ştiinţă, căpătată la şcolile cele mari ale Apusului. II. Colaboratorii cunoscuţi aî luî Asachi. O bucată de timp, în 1840, Asachi are ca ajutor la Albina, pe Gallice, tovarăşul de la «Spicuitorul», care ţinea şi lecţii de Drept roman, întitulîndu-se advocat; ştim ce atitudine a avut acest îndrumător chemat al culturii rQmăneştî faţă de Kogălniceanu, pe care cutează a-1 numi «ecolier brouillon, 6crivailleur ch6tif», obiec-tînd concepţiilor de nouă cultură naţională aje acestuia că «adevărata civilisaţie, din potrivă, se deosebeşte prin filantropie şi cosmopolitism» 8. Astfel de necuviinţe faţă de cultura naţională a Ro-mînilor, din partea mediocrităţilor didactice şi literare de pripas, le maî cunoaştem, de alminterea, şi din acest extras de anunciu al unui director de pension, extras pe care-1 găsim într’o veche prefaţă (1844): «limba românească n’are nicîo fixitate în principiile fundamentale, presintă la unii neologisme schimonositoare (dâflgurmt), la alţii despreţ afectat pentru tot ce tinde spre progres, şi, la toţi, arbitrariu şi licenţă în regulele cele maî elementare ale gramaticei» 4. Fireşte că în «Albina», şi nu în foile, bogate, nouă, felurite, pline de poesie şi cugetare, ale tinerilor, cari însă nu ştiu să asigure durata revistelor lor şi supără prin apucăturile lor revoluţionare pe oamenii altor generaţii, — scriau aceia din generaţia veche, cărora încă nu li ruginise cu desăvîrşire condeiul. 1 Y. 1843, p. 212. 2 Albina pe 1847, pp. 303—4. » 1840, p. 254. * Gh. Sion, Ceasuri de mulţămire, pp. xii—iii. www.dacoromanica.ro COLABORATORII CUNOSCUŢI a! lui asachi 215 N’ar fi cu neputinţă ca acrostihul către Catinca Floreasca (1845), iscălit C. C., să fie de bătrînul poet Conachi însuşi, şi atunci tot ale luî ar fi versurile Yă las un trist adio, etc., care se publică numai la 1848 în «Albina» x. Un alt bătrîn, Vasile Drăghicî, căruia i se datoresc atîtea traduceri, colaborează şi el odată la foiletonul luî Asachi a. Fostul coleg de profesorat şi de gazetă al lui Asachi, Gh'eorghe Săulescu, trebuie, neapărat, să aib& o parte mult maî mare, una covîrşitoare chiar. în vechiul luî stil silit, cu vorbe create sau schilodite, ca: faţă «cer-senină», lasticie, «praturî», «laboare», «vergură», maloros (malheureux), în versul său fabricat cu durere, cu acea concisie obscură în amănuntele unuî subiect care e, de fapt, desfăşurat prea mult, prietenul, — duşman în suflet, — al luî Asachi, înşiră fabule, care au totdeauna noutate şi, icî şi colo, sclipiri de spirit sau licăriri de ideî. Din aceste fabule ar fi să se aleagă de sigur cîteva pentru o culegere a celor maî bune bucăţî în acest gen pe care le cuprinde literatura noastră. Ar fi să se deosebească astfel, din celelalte, Vitele de casă a, cu această declaraţie a căţeluluî netrebnic, preferit tutui or celorlalte vietăţi: Lingerea şi gudurarea, asta-! meşteşugul mieii, sau «Arama între celelalte metale»4. De la el avem chiar şi o bucată lirică, «Safo», fără a maî pomeni cuvîntări la examene sau cîte o bucată de ocasie, ca «învierea». Ba chiar Săulescu înduplecă pe Asachi să scoată o foaie deosebită, adaugă la Albina, o «Archivă a Albinei», ieşind în acelaşi format, de vre-o cîteva ori pe an numai, pentru a se tipări în ea articole de etnografie, arheologie, istorie, numismatică — cu planşe — pe care le dă el, Săulescu, fără să inoveze pe vre-un teren, ba chiar fără să se ţie pe vre unul în curent cu timpul cel nou. Dintre ceîlalţî profesori, Teodor Stamati, care tipăreşte atunci şi «Istoria Naturală» a sa, e, se pare, autorul greoaiî poveşti de 1 2 3 1 Pp. 127—8. 2 Albina pe 1845. 3 1840, p. 115 şi urm. * 1844, pp. 351—2. www.dacoromanica.ro 216 ISTOKIA LITERATURII ROMÂNEŞTI cărturar, «Despre Pepelea» 1. I. Costinescu are cîteva rîndurî de laudă pentru lucrarea de matematică, de curînd apărută în nemţeşte, a fiului lui Asachi, Dimitrie 1 2 *. Să adăugim, pentru ca să se aibă o ideie completă despre această literatură modestă, măruntă şi practică, şi cărţile de şcoală, care n’au, fireşte, aceiaşi bogăţie ca in epoca d’intăiu, cînd se alcătuieşte învăţămîntul superior. Dintre ele se desface maî ales «Manualul de istoria Moldovei» al lui Albineţ. III. Asachi şi colaboratorii «Propăşirii». Dintre colaboratorii foiî tinerilor întîlnim la Asachi pe Negruţ8, pe Alecsandri, cu o singură poesie inedită4, şi pe neînsemnatul Cuciureanu, pe lingă Ioan Ionescu, care dă obişnuitele luî notiţe de gospodărie sau I. Poni, care tradusese şi în «Spicuitorul» şi care, acum, descrie, la rîndul luî, «O visită la munte» 5. De foaia politică din Iaşi se alipeşte însă statornic Donicî, în-trebuinţînd acum frumosu-î vers firesc şi limpeziciunea stilului său pentru a îmbrăca într’o formă care se pare a fi proprie a luî deosebite apologuri, dintre care unele nouă, ca «Autorul şi hoţul» sau «Adevărul» 6. Sfiicios şi acum faţă de o Cîrmuire care cădea uşor la bănuială, — ea l-a şi răsplătit îndată cu un rang şi o pensie —, el se fereşte a statornici legături prea visibile între lighioanele sale isteţe şi păcatele oamenilor viî şi puternici. Ba, în «Bricele», el spune că au fost clipe cînd era hotărît să se lase cu totul de primejdioasa îndeletnicire a fabulistului: Eram în hotărîre de fabulă să mă las : E grea această cale la muntele Parnas7. 1 1841, p. 365 şi urm. E iscălită: T. S. 2 «liber die Umkehrung der Reihen von D. von Asaky. weiland Eleven an der Michailăne zu Jassy» (v. Albina pe 1841, p. 340), precum şi lămuriri practice despre cărămida cea nouă (1845, p. 57 şi urm.) 8 V. şi mal sus. * Of. însă şi Albina pe 1846, p. 61 şi urm. Bucăţi în genul săti, 1847, p. 243. 5 1845, p. 176. 6 1845, p. 249. 7 Albina pe 1847, p. 251. www.dacoromanica.ro ASACH1 ŞI COLABORATORII «PROPĂŞIRII» 217 Iar prin versurile de plîngere la moartea Vorniceseî Ecaterina Sturza 1 Căile mele nu veţi pătrunde: Lege vieţii moartea v'am pus, zice Domnul —, el dovedeşte că se poate ridica şi în domenii poetice superioare. Donicî era însă în legături rele cu ceî mai noî colaboratori aî «Albinei» şi la el pare că se referă unul din eî, cînd, aiurea, Intr’un volum de versuri, vorbeşte de omul veninos venit din sălbăticia Soroceî basarabene: Dar cînd ştiil că din Soroca nobil dub nu poat’ ieşi, Orlce-a zice-Alecul nostru, tot pe sine va buli. Alecacbi, măi vecine, Acest vers e pentru tine; Simte-1, dacă eşti Romîn (? !). Ridicat dintre răzeşii din Ţinutul Romanului, criticul luî Donicî, născut «cam pe la anul 1818» 1 2 3, Nicolae Istrati, ieşise de pe băncile Academiei cînd, la 1841, el îşi făcu debutul la «Albina» printr’o bucată cam pretenţioasă, în versuri sonore, «Moartea8». De la el vin şi fabule, ca «Procesul unei momiţe4» cîntece, războinice, cu «bravi eroi», mici bucăţi de prosă, «Limba şi portul5 6». Amar totdeauna, înţepător une orî, avînd pe alocurea succese do ironie, Istrati nemereşte şi maî bine în caricaturarea limbii la modă supt influenţa, ce se preschimbă, a Grecilor, Ruşilor şi France-silor °. Ceva maî nou decît Istrati e în rîndul colaboratorilor «Albineî» profesorul (de la 1837) D. Guşti (Gustea), născut la 24 Octombre 18187, dintr’o familie ieşeană, şi el represintant al şcoliî de învăţături înnalte din Moldova, unde făcea el însuşî lecţii acuma. Supt 1 1848, p. 86. 2 Pumnul, Lepturariti, IV1, p. 123. 3 P. 313 şi urm. 4 1841, p. 31. 5 1844, p. 81 şi urm. 6 «Corespondenţa intre doi amorezi saă limba românească la anii 1832 şi 1822»; Albina pe 1844, p. 81 şi urm. 7 Pumnul, LepturariU, IV1, p. 175. Fia de băcan de la Hanul turcesc (C. Sion, Arhondologhia Moldovei, pp. 74—5). www.dacoromanica.ro 218 ISŢORIA literaturi! romăneşt! iniţialele D. G. —, maî târziu iscăleşte cu tot numele, adăugind şi titlul de «Serdar» — el cîntă, în versuri uşoare, dar care nu rămîn, «sărmane flori» ori cutează să ptingă după Alecsandri balada istorică, în «Ştefan-cel-Mare şi arcul luî 1», şi struna puternică a cîntecelor militare1 2 *. Avem de la el traduceri după La-martine şi Psalmi. Altă dată, în prosă, el dă lămuriri folositoare 8. Maî tînăr se pare viitorul poligraf fecund Gheorghe Sion, născut în Hîrşova 4 5, ale cărui versuri d’intăiii, bune pe alocurea, nu trebuie confundate cu acelea din Boldul şi acul său (1844), tipărite supt iscălitura .«I. (Iordachi) Sion, fiul Păhamicului Cost. Sion» (e un văr al poetului, şi Constantin Sion a scris o ciudată operă de genealogie amestecată cu insulte şi clevetiri, «Arhondologhia Moldovei» 6). Şi el însă îngînă pe urma altora despre «steaua nopţii cea pompoasă», «păstoraşi», «fluieraşe», ş. a. Acest scriitor de cancelarie, întrebuinţat apoi la Compania Vămilor, mai mîndru decît ceilalţi de versul luî uşor şi elastic, în care putea cuprinde orice, dar în proporţii foarte scăzute, scoate şi un volum, încă de la 1844, «Ceasuri de mulţămire», cu o prefaţă ironică în care se înfăţişează ca «un salahor-scriitor nebăgat în seamă în gloata de care gem canţeleriile 6». în versuri corecte se dă Zaira luî Voltaire, pentru ca pe urmă să se încerce toate genurile, cu necontenite amintiri de iubire în lumea Aglaiţelor şi Elenelor, cu tentative de a reda pe Alecsandri în versuri ca acestea, din «Aniţa şi Constantin» : Era sărmana nevinovată, Era frumoasă, un fenomen, Ca Âtalanta care odată înnamorase pe Ipomen! Alte versuri, de sigur maî serioase, din anii 1845 la 1848, deschid volumul de la 1850, «Din poesiile luî George (sic) Sion». Poetul, tratat familiar de «Sionaş», de către cruntul funcţionar, are de lucru cu censorul, care mărturiseşte, totuşi, 1 1847, p. 215. * Idem, p. 18. «Coloniile din Kusia şi Basarabia», 1844, pp. 34—6. + După Pumnul, Lepturariu, IV1, p. 230. 5 Tipărită la 1892, de d. Gh. Ghibănescu. 0 P. XII. www.dacoromanica.ro ASACHI ŞI COLABORATORII «PROPĂŞIRI!» 219 CA toată răutatea Este 'n oameni! de Stat. ba chiar cu «Domnul nelegiuit Mihail». Se maî dau la lumină acum şi o sumă de bucăţi primejdioase, precum e «Cinele mieu», care cuprind toate, într’o formă uşoară, cu alusiî de cele maî multe ori banale, atacuri generale împotriva Cîrmuiriî, — fără a maî pomeni dulcege cîntece de iubire pentru deosebite «copiliţe» şi glume greoaie ca «Ţigara». Nu se poate tăgădui însă vioiciunea polemică într’o uşoară musică de vorbe, într’o bună limbă românească acestuî debutant, care n’a fost destul de bine urmat. Cu toate brutalităţile eî, a doua bucată «întăiu April» se poate socoti chiar ca o poesie bună. în «Vrăjitoarea» Sion vorbeşte chiar de idealul Uniriî şi calcă decî pe alt teren decît al unuî Bâranger de mahalâ orientală. Un şi maî tînăr, Teodor Codrescu, menit să fie unul din ceî maî hamicî colaboratori modeşti la opera literară a uneî nouă generaţii, începe încă de aici, la 1841, cu mici traduceri ale sale şi cu critici de teatru, sau cu alte traduceri, pentru «Albina», din • călătorul Bellanger. El dă în acest timp şi o scurtă descriere a uneî călătorii la Constantinopole, opuscul care-şî găsi lăudătoriî1. Un harnic scriitor, fără deosebit talent şi rămas necunoscut, e Nicoleanul, Gheorghe Nicoleanul, care repetă melancolic plîngerile altora, explicîndu-se, în bucăţi ca «De ce sînt mâhnit», prin versuri de adoraţie a naturii, care sună une ori frumos: Ctnd luna’n sus se'nnalţA, de stele’ncunjurată. Măreaţă ca regină în caru-I cel de crin....* 2 3. El scrie şi fabule, cu subiecte nouă, ca «Vespele în ştiubeiu» 3, ori «Cleştele şi fierarul» 4 *, fără a trezi însă luare-aminte. I se întîmplă chiar a nemeri, imitînd pe Alecsandri, tonul idilelor cîmpeneştî 6. 3 O călătorie la Constantinopoli, laş!, 1844. 2 Albina pe 1846, p. 253. 2 Ibid., pp. 66—7. * 1847, p. 279. 2 «Fata'n poieniţă saă Speranţă ’nşelătoare»; Albina pe 1847, p. 147. Intr’o poieniţă, Lîng’o moviliţă, Era feţişoara dimineaţa’n zor!; Singură’n tăcere, C’o mare plăcere (?), Spunindu-ş! dorinţa, culegea la flori. www.dacoromanica.ro 220 ISTORIA literaturi! romăneştî Unii măcar din aceşti scriitori puteau găsi în sufletul lor, măcar cît de rare ori, alte accente decît cele obişnuite şi îndrăzniau a trata alte subiecte, şi-i vom regăsi supt acest raport aiurea, dincolo de margenile puterii censurii din Principate *. Dintre Munteni chiar colaborează cîte unul ca Baranga, ba chiar Pelimon, şi, mai ales, cu simpatie şi stăruinţă, Costachi Caragiale. în sfîrşit, un necunoscut, care se pare a-şî fi trimes manuscrisul în franţuzeşte, înşiră o povestire istorică, nu tocmai interesantă, despre un luptător din epoca lui Mihaî Viteazul, către care mergeau acuma toate rîvnirile tinerimii, «Popa Stoica Farcaş» 1 2 3. De altfel, Âsaclii e acum în pace cu Eliad şi şcoala lui. Foiletonul «Albinei» reproduce traducerea din Torquato Tasso a conducătorului de odinioară al literaturii muntene, se chiamă subscrii torî la «Biblioteca Universală», se semnalează introducerea în «Curierul de ambe-sexe» a literelor latine, cu această scurtă observaţie: «de şi nu toţi împărtăşesc opinia că astă reformă este acea mai neapărată a se introduce la noi acum ft.» Cînd Negruţ aşează numele lui Eliad în fruntea «Pleiadei», bătrînul creator al versului românesc clasic are, pentru a răspinge nedreptatea, doar cîteva rîndurî de ironie, pe care le întrerupe o mişcare de mîndră conştiinţă de sine. în pleiada astronomică, zice el, sînt numai şese, şi nu şepte stele, cîte socotise Negruţ, şi. dacă e aşa, «preste cine altul «ar cădea soarta, de nu preste cel mai antic dintre dînşii?», care ar trebui, deci, să dispară. însă numai «dacă puterea armoniei cereşti nu-l va ţinea acolo preste complect**. Ca şi Eliad, şi Asachi îşi caută, în sfîrşit, colaboratorii şi printre elevii mai înnaintaţi, ca Hermeziu, C. Moi'ţun, M. Cerchez, caii colaborează permanent la rubrica logogrifelor, pe care n’o despre-ţuieşte nici profesorul lor, T. Stamati4. Şi, în afară de margenile foiletonului lui Asachi, tineri cu aceiaşi pregătire, cu tot atîta zel, dar tot aşa de neînţelegători ai 1 1846, p. 345 şi urm. De la un Muntean e şi bucata Polovraci, iscălită «C. P.» în Albina pe 1845, pp. 361—3. De la un C. P. Mărculescu, «Nimfa Dîmboviţei», în Albina pe 1846, p. 133 şi urm. 2 1844, p. 394. 3 1845, p. 137. 4 De la 1848 la Albina lucrează şi un Gr. PlatOn. www.dacoromanica.ro ARACHI ŞI COLABORATORI* «PROPĂŞIRI*» 221 condiţiilor scrisului trainic, fac traduceri de literatură imaginativă. Gheorghe Filipescu dă, astfel, o versiune din «Anaharsis cel tînăr», Costachi Gane traduce povestirea «Agatocle» şi elementele de filosofic ale luî Weiss, şi Ermiona, fiica luî Asachi, natură religioasă şi foarte distinsă, viitoarea d-nă Edgar Quinet, care-şî petrece şi acum bătrîneţele în Paris, dă o versiune din vestita carte de creştinism liberal a blînduluî Silvio Pellico, «îndatoririle oamenilor»1 (Doveri degli uomini). O, altă femeie, d-na Maria Buradâ, traduce în 1848 «Clopotarul de San-Pavel», care maî trecuse în româneşteprintr’o versiune munteană. «Albina» rămîne, de fapt, singura gazetă ieşeană. Asachi făgăduia şi o foaie de informaţii comercială, Mercuriul Iaşilor * 2 *. Era vorba ca la Galaţi să iasă Dunărea, romîno-italiană 4. Dar aceste planuri nu fură bine primite şi publicistica moldovenească nu se îmbogăţi cu organe nouă, pe cînd în Muntenia se menţinea măcar, pe lîngă foile luî Eliad, Vestitorul oficial. (Scurtă durată pare să fi avut acolo şi cea d’intăiu foaie românească pentru femei, «Iconoama romană seau jurnal de dame», care apăru în 1841 la Brăila 8.) IV. Teatrul în Moldova. Repertoriul teatrului moldovenesc, în partea sa originală, cu valoare literară, a fost cercetat măî sus, înfăţişîndu-se activitatea de scriitor a luî Alecsandri, care-1 represintă maî ales. Tot acolo s’au notat jşi prelucrări sau traduceri din acelea care au hrănit după 1840 această instituţie. Se maî dă cîte o piesă de-a luî Asachi, ca «Desertorul», sau traduceri anonime, precum e «însurăţelul» *, scrieri de ocasie, ca «Soldatul moldovean» 5. Copcea, care s’a luat cel d’intăiu după urmele luî Alecsandri, dă traducerea Găbrina 6. Un A. Fotino traduce (1846) «Teatrul şi bucătăria» 7. > V. 1845, p. 374. 2 V. Albina pe 1848. 8 Cf. Albina pe acest an, p. 156. * V. ibid., p. 412. 8 Ibid., 1846, p. 80. 8 Cf. Albina pe 1844, p. 380 şi voi. I din această carte, Cf. Sion, Arhon-dologhia, p. 395 şi urm. 7 Ibid., p. 317. De la acelaşi, în AJUnna, 1845 traducerea «Fumători*» (p. 380). www.dacoromanica.ro 222 ISTORIA literaturi! romăneşt! De la A. Yasiliu avem «Lazăr păstorul» de Bouchardy, «Polder sau călăul de Amsterdam» şi «Celestina». D. Miclescu, un boier, cu stilul destul de uşor şi gluma, nu aleasă, de sigur, dar totuşi vioaie, anunţa, la 1845 1, «Rezeşiî la Iaşi sau Ieşanca la ţară», piesă pe care n’o cunoaştem altfel, dar în care gîcim încă o satirisare a provincialilor — în genul statornicit la 1840 de scriitorii cei de frunte. El maî compune «Ionică dragul mamei» 2 3 * * 6. Un necunoscut pune şi el pe scenă moravuri contemporane în altă piesă, rămasă nepublicată, «Dracaclii». Altă imitaţie a genului inaugurat de Alecsandri e «Băcălia ambiţioasă» de R., în care apăreau «Zoiţa fata Mătăsaniluî» şi un Găluşcă8. Şi profesorul Teodor Stamati se amestecă în traducerile de teatru, dînd «Nepotul răposat» *. Locul cel d’intăiu îl păstra însă, în părerea contemporanilor ca şi în judecata noastră, Alecsandii. în 1844, un fotoliu la Iorgu de la Sadagura se cumpără cu 15 galbeni8. «Creditorii», «Kă-măşagul» au succes în 1846; «Piatra din casă», în anul următor®. Cei de la «Albina» îl primiră, neapărat, cu recunoaştere, nu însă fără a furişă anumite critice şi lecţii care nu sînt fără interes, — arătînd că rolul teatrului e «a înforma gustul clasei maî alese de public», că «şăgile, frumuseţele şi spirituoasele aburiri, spre a fi plăcute, trebuie să fie modeste» şi «se cuvine a le arăta învălite şi a lăsa ascultătorului meritul de a le descoperi» 7. în sfîrşit, în Februar 1848, în ajunul încercării revoluţionare, pentru care erau bine dispuşi toţi scriitorii tineri, trei represin-taţiî pentru săraci dădură prilejul de a se înfăţişa — împreună cu o piesă glumeaţă francesă — în «Nunta Ţerănească», «Cîm-penească», a luî Alecsandri, Grecul de vechiu regim, caricaturat în diir Gaetanis, şi noul boier emancipat de pedantismul şi tirania 1 Albina, p. 64. 3 Ibid., pe 1846, p. 13. * Ibid, p. 17 şi urm. + Y. o notiţă în Albina pe 1845. 6 Albina pe 1844, p. 80. 0 Of., pentru «Croitorii», Albina pe anul 1847, pp. 734. Pentru vicisitudinile materiale ale teatrului moldovenesc, v.' studiile d-lui T. Burada în «Archiva» de la Iaşi. 7 1847, p. 74. Să se însemne şi reclamarea, de către Asachi, în Albina pe 1848, p. 21, a meritului de a fi avut la el cele d’intăiu poesil poporale romăneşt!, date de Yuc CaragicI şi distruse apoi la arderea casei sale. www.dacoromanica.ro TEATRUL ÎN MOLDOVA 223 trecutului şi mergînd spre o altă eră, mină în mînă cu ţeranul scăpat prin el de.lipitorile sale1. Cît priveşte pe actorî, după represintaţiile cîtorva din ceî maî mărunţi, cari nu prea stîmiau entusiasmul unui public, înzestrat acum cu simţul ce trebuie pentru a face o alegere, Caragiale se întoarce la Iaşi, în Mart 1845, anunţînd douăsprezece represintaţiî a. în 1846, protecţia lui Nicolachi Suţu, om de autoritate şi de înnaltă cultură, ajută mult înaintarea teatrului ieşean. Stagiunea se închide la 30 April cu un imn al tînăruluî Gbeorghe Sion, care vorbeşte de cele «şasezecî represintaţiî» şi de «brazda trasă de cultură», tălmăcind astfel «a’ obştii sensaţiî» 8. Plăcerea pentru «represintaţiile naţionale» trecu atunci şi în provincie, şi la Bacău se imita exemplul laşului în Ianuar 1846 *. Dar aici publicul nu fu unul singur, ca în Capitală, stăpînită sufleteşte de tinerii cu idei egalitare apusene, ci, la distanţă de o săptămînă, se dădură două represintaţiî: cea d’intăiu pentru negustori, a doua pentru boieri,—cu «Farmazonul» luî Alecsandri1 2 3 * * 6 la cea d’intîiu, iar la cea «simandicoasă» cu «Iorgu de la Sadagura». Şi «Rămăşagul» aceluiaşî poet tînăr se învrednici, în vară, de o represintaţie la Bacău 6. La Galaţî erau în acest timp numaî petreceri maî uşoare, ale societăţii italiene «filodramatice» 7. De almintrelea se ivise acuma omul care trebuia să deie, prin talentul luî felurit şi simpatic, prin verva luî de improvisatof comic, prin simţul său ales, izvorît -dintr’o cultură maî largă decît a actorilor obişnuiţi, prin eleganţa sa de tînăr boier cunoscător al purtărilor în «societate» şi, în sfîrşit, prin legăturile pe care le păstra cu societatea aceasta, — o nouă strălucire teatrului românesc. O bucată devreme, el provocă, prin ispita jocului său, la un scris nou pentru teatru talentul luî Alecsandri, la care adaugă în- 1 Albina pe 1848, p. 29 şi urm'., p. 46 şi urm. 2 Albina pe 1845, p. 149. In Februar, actorii obişnuiţi represintau prelucrarea cTrifan»; ibid. 3 Archiva, XIX, p. 132. * Ibid., pp. 134—5. 6 Ibid. « Ibid.' 7 Albina pe 1848, pp. 41, 54. www.dacoromanica.ro 224 ISTORIA literaturi! ROMĂNEŞTI cercările sale, în care, ce e drept, este maî multă mişcare decît stil şi maî multă strălucire decît trăinicie — dădea «poesiî poporale» care începeau aşa: Frunză verde brînză, urdă — pentru ca pe urmă să-şî dovedească şi cu un alt repertoriu însuşirile neobişnuite. Matei Millo, care avuse un înnaintaş autor de versuri satirice cu un caracter personal şi trecător *, învăţase la aceiaşi şcoală cu Alecsandri, al cărui prieten rămase. Fără să fi văzut încă, prin obişnuita călătorie la Paris, pe marii actori aî Apusului, la nivelul cărora ştiu să se ridice prin propriile sale puteri, fără să adauge măcar prea multă stăruinţă la un talent scînteietor şi spontanei^ el se aruncă în teatru cu acea siguranţă a biruinţei pe care, printre oamenii inteligenţi, o au numai aşa de puţini, şi lumea-1 urmă, acea lume boierească tînără pentru care el trebuia să fie cel maî potrivit amuseur. încă de la 1847 îl vedem, nu numai smulgînd aplause publicului ieşean, care pănă atunci văzuse doar pe Cos-tachi Caragiale, de sigur maî monoton şi mai vulgar, ci purtînd şi o polemică de proprietate literară cu tînărul Filipescu, relativ la piesa, prelucrată de amîndoî, «însurăţeii sau ţeraniî» 1 2 3. Peste cîteva lunî, el se impunea prin jocul său la represintaţiile de caritate, la un loc cu C. Catargiu, cu soţiî Alexandru şi Smaranda Mavro-cordat, cu Maria Cantacuzino, Grigore N. Cantacuzino, Ecaterina Mavrocordat, Glieorghe şi Elena Cantacuzino, şi tineri din familiile Soset, Ruso, Callimachi, cu Negruţ chiar şi cu Alecsandri, — creînd tipul luî Gaetanis, dascălul clasic prin «tipto-tiptis» («bafc-baţî») 8. 1 V. Ist. lit. rom. în sec. al XVIII-lea, tabla. 3 V. Albina pe 1847, pp. 98, 105—6, 125. — O biografie bună a luî Millo ar fi o contribuţie foarte folositoare pentru cunoaşterea culturii noastre în veacul trecut. 3 Albina pewl843, p. 29 şi urm., 46 şi urm. www.dacoromanica.ro CARTEA A Il-a. Literatura de pregătire revoluţionară peste munţi» N. Iorgai — Ist. Lit. Rom. —Voi. II. 15 www.dacoromanica.ro CAP. I. Ardelenii. I. Genebalităţi. Ardealul şi părţile ungureşti n’au poeţi de frunte, au prosatori numai pentru scopurile, mai modeste după judecata obişnuită, ale vieţii practice — politică şi îndrumare culturală; şcolile sînt puţine şi slabe, nerăzimîndu-se pe un bun învăţămînt poporal în limba naţională şi neţintind către şcoli înnalte închinate intereselor neamului nostru. Şi pentru. această epocă cărţile trainice, cîntările eterne, numele glorioase lipsesc acolo. Dar, în schimb, este alt ceva care dă acelor Ţinuturi româneşti o mare însemnătate în dezvoltarea vieţii sufleteşti a neamului. în Braşov, respectat de Romînî ca şi de alte neamuri conlocuitoare1, pentru cultura, caracterul şi munca sa binefăcătoare, lucrează Bariţ la tipărirea «Gazetei Transilvaniei» şi a «Foii» sale pentru literatură şi cultură în genere. Acum el nu mai face numai o alegere în materialul literar tipărit dincoace de munţi, pentru a hrăni astfel modesta luî revistă, ci împrejurările dau «Foii» o însemnătate nouă şi mare. De aici pleacă pentru Romîniî de acolo orientare în toate chestiile mari care se înfăţişează ’n apropiarea anului revoluţionar 1848, şi astfel, supt condeiul luî Bariţ, se formează stilul polemicei jnnalte, al ziaristicei naţionale în cel mai frumos înţeles al cuvîn-tuluî. Aceasta e partea pe care Rominiî de peste munţi o dau literaturii naţionale în această epocă. 1 Saşii îl trimet ca deputat la Viena, cu doi din al lor. la 1847; Organul luminării, p. 61. www.dacoromanica.ro 22S ISTORIA IlTEPATlTRlf lîOM.iNEŞTf în acelaşi timp, în Principate Vodă Bibescu a francisat şcoala mai înnaltă şi Mihai Sturza strică însuşi Academia pe care a întemeiat-o, făcînd din ea o şcoală pentru tinerii nobili, un internat aristocratic supt conducerea Francesului Maisonnabe, importat numai pentru aceasta, şi creînd pentru tinerii săraci o biată şcoală românească subsidiară 1. Censura se uită mai de aproape la tot ceia ce se publică şi spune un veto liotărît la orice atac împotriva instituţiilor sau persoanelor; cel mai bun scriitor e acel care nu mai scrie şi pentru aceia căpătă Donici de la părintescul Guvern rang şi pensie. Aşa fiind, oricine simte într’însul puterea şi datoria de a judeca liber, oricine nu se mulţămeşte cu împrejurările înguste în care e îngrămădită viaţa naţională, oricine caută prin critică drum nou spre zări luminoase, se îndreaptă către «Foaia» din Braşov, căreia un regim de presă îngăduitor îi* dă putinţa de a publică, aproape tot ce conducătorul ei găseşte cu cale să împărtăşească unui cerc de cetitori, foarte restrîns, dar ales şi influent în viaţa neamului- U. Centrele şcolare. Blajul coprindea încă cel mai bun Seminariu românesc, cu patru, ani de ştiinţă şi limba de propunere mai mult latină. Mai era o-şcoală a «moraliştilor» pentru teologie, şcoală care avea cursuri d>,v* două ierni, — un profesor învăţînd pănă la optzeci de şcolari, dintre-cari unii bâtrînî chiar1 2 3. Clericii ieşiţi din Seminariu urmau patru ani o Facultate de Teologie cu patru profesori. Gimnasiul avea şese, şi i se adăugise o-Facultate filosofică de doi ani, avînd cinci profesori. Trei profesoiT funcţionau la Şcoala Normală cu trei clase, afară de catihet şi director. în fiecare an se ţineau doi teologi la Viena8. în această atmosferă însă prea bisericească, din ce în ce înaî bisericească, în acest cerc cam strimt, în care prea mulţi oameni,, cu talente şi cunoştinţi obişnuite, se uitau prea mult unul la altul ca să nu-şi afle defecte pe care le spuneau prea des pentru ca să li vie a mai scrie despre lucruri mai înnalte, — o mişcare literară, nu se putea înjgheba atunci. Afară de harnicul traducător şi pre- 1 Urechiă, Istoria Şcoaielor. 2 Foaia din Braşov, pe 1811, p. 21 şi urm. 3 Foaia pe 1842, p. 382. www.dacoromanica.ro CENTRELE ŞCOLARE 229 lucrător Mâny — despre care va fi vorba îndată — şi de T. Aaron, autorul cuvântărilor bisericeşti despre cele şepte păcate \ nu întâlnim scriitori printre acei mulţi profesori de acolo. Cărţile ce se tipăresc întîmplător în Blaj, d. ex. de un Sigismund Pap, profesor la Beiuş aoesta1 2 * 4 *, sînt exclusiv de domeniul religios. Idei mîntuitoare se cuprind încă, din 1842, în protestarea solemnă a Blăjenilor contra introducerii limbii ungureşti, cu asigurări ca aceia că «nu e putere care să ne maî poată preface sau desfiinţa» 8. Dar mişcarea literară e acolo foarte slabă; spiritele n’au energie, neavînd credinţă, şi talentele ruginesc iute. Totuşi din Blaj vine frumoasa şi întinsa geografie universală a luî I. Rusu, lucrare care se deosebeşte, nu numai prin buna •eî alcătuire şi stilul eî curgător, dar şi prin frumuseţa ideilor cuprinse într’o prefaţă care s’ar cuveni să fie reprodusă întreagă. Înţelegînd ce «lucru mare» e «viaţa sufletească a unui popor de un milion şi mai bine», cum e al său în hotarele Ardealului, el scrie : «Omul moare, vorbind creştineşte, cînd se desparte sufletul de trup şi poporul cînd îşî uită limba, sau cînd se taie prin ascuţitul săbiei». Nu-î trebuie alta decît libertatea gînduluî în formele de scris naţionale. «Exaltaţilor poftitori de ungurirea Ro-mînilor», el li strigă: «Faceţi şcoli ungureşti în satele ungureşti, tn oraşe şi cetăţi... Lăsaţi-ne să învăţăm romăneşte, de ni voiţi binele şi înnaintarea fericirii patriei». Căci «în acea formă o un popor dătoriu a-şî apăra limba, în care e dătoriu un om a-şî a-păra viaţa». Romîniî nu se gîndesc la sprijinul prea slab al Principatelor, orî, cum sînt calomniaţi, la acel tare, dar odios pentru •eî, al Rusiei, ci numai la biruinţa lor paşnică prin cultură: «Ro-mîniî nu maî pot fi în starea de pînă acum; lor li este de lipsă •cultura, şi aceasta în limba romănească». Şi el însuşi, prin cartea ce scrie, are în vedere numai să dea ajutorul ce poate la clădirea culturii româneşti moderne în Ardeal, ştiind bine că «la ridicarea ■unei biserici sporeşte şi o piatră» * încolo, grija noii ortografii cu litere latine după impulsul luî •Cipariu maî însufleţia pe clericii mulţămiţî aî paşnicului orăşel, 1 Buda, 1847. 2 Cf Foaia pe 1846, pp. 367—8. » 1846, p. 47. 4 V. şi biografia lui Ioan Ruso, de cl. I. Raţiu, in «Foaia scolastică» din .Blaj pe 1907. www.dacoromanica.ro 230 ISTORIA literaturi! ROMÂNEŞTI în care duhul luî Bob ucisese pe al luî Şincaî. Astfel Dimitrie Boier, «absolvent de Yiena şi profesor de ritorică în. c. gimnaz la Blaj», alcătuieşte un proiect pentru şcolile Capitalei româneşti unite şi-l publică în «Foaia» braşoveană pe 1842 Viaţa cugetului doritor de a se împărtăşi altora o represintă apoi, în alt centru scolastic, al Banatului, numai bătrînul Constantin Diaconovicî Loga* 2, care anunţă, în 1842, prin foaia din Braşov, că are gata Istoria Bibliei, pe Plutarh, «Belisariul» luî Marmontel. Faptele Apostolilor, «Istoria Romurilor», în două volume, despărţite prin anul 1453, şi cerea bani de la naţie pentru a le da la lumină s. Aiurea nu maî avem ce privi, şi deci luarea aminte se opreşte asupra Braşovului, a luî Bariţ şi a «Foii» sale. III. Scrisul şi ideile lui bariţ. Din partea luî, Bariţ dă în «Foaia», material de informaţie şi de cultură poporală. Aşa o biografie a luî Ioan Corvinul, după Ignâcz Ragy; cîte o traducere ca «Sansculotismus litterarius», după Goethe, are drept scop să lovească, fără a se dezveli, anume păcate ale Spiritului public românesc. Găsim chiar şi cîte o povestire în formă de nuvelă, după «izvor sigur». Alte orî însă, el se amestecă în politică, în noua politică ce se iăcea în Ardeal pentru a se hotărî dacă ţara va rămînea de sine cu vechile eî privilegii, cu vechile eî «dreptăţi» de o parte şi nedreptăţi de alta, sau dacă va fi adusă la unirea, în vederea scopurilor naţionale maghiare, cu Ungaria. Faţă de silinţile factorilor conducători, în mişcarea, plină de » P. 386. 2 V. Ist, lit. rom. în secolul al XVIll-lea, II, tabla. 8 Cf. interesantele ştiri despre şcolile bănăţene în anul 1814,in «Foaia» pe acel an, p. 12 şi urm. Se declară că de la moartea lui Uroş Nestoroviel şfeolile sînt în deplină decădere. «Nu aflăm doi sau trei la o comunitate, cari să ştie ceti şi scrie. în districtul Timişoarei de doi şi de mal mulţi ani unii învăţători nu şi-aă căpătat lefile lor şi trăiesc mal toţi arînd cu plugul». Autorul scrisorii cere un director romîn. Pentru şcolile de la Oradea-Mare, «Foaia» pe 1844, p. 197. Cf. şi ibid., p. 237 şi urm. Pentru întjmerecul cultural «şi umbra morţii» din -Chioar, p. 68. www.dacoromanica.ro SCRI-SUL ŞI IDEILE LUÎ BARIŢ 231 avînt revoluţionar şi de încredere naţională a nobililor şi cugetătorilor maghiari,—silinţî care aduseră la Blaj un început de ma-ghiarisare, pregătindu-se chiar vremea cînd Biserica unită nu va maî întrebuinţa limba neamului pe care-1 represinta,—atitudinea luî Bariţ e lămurită. Fără a pune în circulaţie, din partea sa, o formulă politică românească, fără să arate conaţionalilor săi o ţintă politică osebită, el stăruie cu orice prilej asupra dreptului ce au ei, şi după cele maî elementare norme de înţelepciune politică şi după chiar principiile proclamate de protivnicî, de a trăi cu graiul lor, înnobilat prin literatură. Chiar de la început, discutînd un articol privitor la Bomîni din-tr’o foaie de la Pressburg 1, el scrie astfel: «Noi nu privim pe supt sprincene la înflorirea literaturii ungureşti, poftim însă, Ro-mîniî cu toţii, ca şi noi să fim lăsaţi a ni dezveli literatura şi a ni cultivă limba noastră». Limba noastră, spune el, are nevoie numai de «o dezvolvire slobodă, şi ea în mîna artiştilor va ajunge acolo unde nicîo limbă a Europei n’a putut ajunge vre-odată în aşa puţină vreme» 1 2 3. A iubi toate neamurile nu se poate, urmează el în această d’intăiu expunere a doctrinei naţionaliste: «A se opinti să îngrijească de toată lumea ca şi de cei din o viţă şi de o limbă cu sine, aceasta e de prisos». Decî orice neam trebuie să-şi amintească în acţiunea sa că «naţiile sînt fisionomiile maî mult din lăuntru ale omenirii, împărţite după climă şi după alte împrejurări» şi că scopul cel mai firesc al lor e «a dezvăli din sine însuşi toate însuşirile trupeşti şi sufleteşti, atît cele universale, sădite în omenirea întreagă, cît şi cele particulare ce se află numai la o naţie deosebit luată» s. Şi la această operă mare toţi trebuie să lucreze în măsura puterilor lor, căcî, altfel, «este o nedreptate strigătoare la cer şi răzvrătitoare împotriva legilor naturii a nu vrea să dai prilej tuturor mădularelor societăţii ca să-şi dezvolteze fieştecare puterile Sale, atât cele trupeşti, cît şi cele sufleteşti, după putinţă»4. Cît priveşte căile cele mai potrivite pentru înnaintare, el se razimiţ maî puţin pe preot, pe care-1 critică adesea, cît pe omul 1 Foaia pe 1840, p. 93. 2 Ibid., p. 196. 8 Ibid. * Ibid., p. 19S www.dacoromanica.ro 232 ISTORIA. LITERATURI* ROMÂNEŞT* cel nou al şcolii. Nu cere lucruri mari deocamdată; îi trebuie şi luî, ca şi luî Murăşanu, colaboratorul sau statornic la foaia culturală, un abecedariu mic, în locul haosului actual, «aducînd unul Bucoavna cea de Sibiiu, altul al luî Lazăr, al treilea Ceaslovul, al patrulea Psaltirea şi Dumnezeu mai ştie care» *. Şcolarul e încă, din partea ţeranuluî, «dobitocul, ce i-1 trimete maî mult numai ca să scape de ţipete, răsfăţările şi vorbele luî cele pline de ruşine» ; iar dascălul, bietul dascăl, se hrăneşte une orî din fărîma de pîne smulsă şcolarului flămînd şi gospodăria şi-o ţine mergînd «vara la cosit pe plată sau în parte, sau iarna la îmblătit». Prin păretele cbăpat al cocioabei luî el poate să vadă curcubeul 1 2 3. Astfel se descrie undeva dascălul din satele ungureşti, şi Murăşanu a potrivit descrierea după realitatea, şi maî grozavă, a celui care între ţeraniî romînî era chemat să pregătească neapăratele generaţii de cărturari. «Socotim», scrie odată Bariţ, «că va fi sosit odată timpul de a uita orîce alte diferinţe secî şi necălite, cînd e vorba de binele sufletesc al unui popor de 8.000.000 de suflete8». Cu gîndul la acest bine al tuturora se declară el şi pentru schimbări însemnate în alcătuirea bisericească, înlăturîndu-se, maî ales la uniţi, acei călugări cari sucesc pe episcopî şi-î fac a uita «drepturile Bisericii noastre», pe care cu atîta energie le afirma încă Petru Maior la începutul veacului, el care nu era dintre cei ce primesc în ti-nereţă pecetea Bornei şi a dreptului canonic latin. în amîndouă organisaţiile bisericeşti el doreşte un consistoriu puternic, pentru a păstra în toate bună rînduială şi grija pentru adevăratele interese naţionale4. Această Biserică îşi va păstra conducerea şcolii, căci şi el sfătuieşte a nu se încerca o despărţire între cele două rosturi sufleteşti ale neamului în acele părţi, primejduite: «Nu vă încercaţi a despărţi şcoala de cătră Biserică»5. Cele maî grele cuvinte ale duşmanilor nu-1 înspăimîntă, odată ce el ştie bine că are cu el, întru apărarea poporului său, «dreptul maî luminos decît soarele şi maî sfînt decît tăria cerului»6, şi, cînd 1 Ibid., p. 396. 2 Ibid., p. 396 şi urm. 3 1843, p. 19, nota. * Ibid., p. 26 şi urm. 3 P. 44. în acest sens, maî vezi anul 1846, p. 108 şi urm., 113 şi urm. « 1843, p. 37. www.dacoromanica.ro •SCRISUL ŞI IDEILE LVÎ BARIT 233 cutare strigă împotriva panvalahismuluî, iată cum se lămureşte: «Dacă prin panvalahism voieştî d-ta a înţelege o deşteptare a naţiei româneşti preste tot cătră cunoaşterea drepturilor sale omeneşti, patriotice şi naţionale, atuncea Romînilor nu li poate fi ruşine de panvalahism»1. Prins din ce în ce mai mult de duhul vremurilor nouă, el ajunge, încă din 1800, a seri? altfel despre unitatea naţională: «Unire naţională este frumoasa devisă ce răsună 'din toate părţile şi deşteaptă duhurile cu putere multă... Nici oştile permanente nu dau atîta putere».3 Cînd, la 1841—2, se încercă marea lovitură a introducerii limbii ungureşti în Biserica unită a Romînilor, el protestă împotriva a-cestei «sentinţe de nimicire a naţiei româneşti», care pretinde prin el guvern naţional, literatură naţională şi Biserică naţională,— termin în care confundă, ca într’o singură «religie orientală», or-ganisările bisericeşti rivale care împărţiau şi împart pe Romînii de dincolo s. Naţia românească, «întemeiată pe legea naturii, pe mărturia neamurilor şi pe documente istorice», trebuie să fie acum recunoscută şi legal. A o distruge sufleteşte e o încercare zădar-nică. Ungurii sînt prea puţini pentru ca să radieze colonii de dez-naţionalisare. Romînii se simt, faţă de Asiatici, a face parte din «familia mare europeană», şi în curînd Europa se va îndrepta către ei spre a li studia viaţa actuală, ca şi trecutul. Nicio urmă de decădere nu se simte în adest neam care pretutindeni pleacă să-şi cîştige drepturile sale netăgăduite. Literatura românească nu e mai nouă decît cea ungurească şi amîndouă au aceleaşi greutăţi în pregătirea limbii literare. Dreptul istoric, în sfîrşit, pe care Bariţ se sprijină însă numai subsidiar, e pentru Romîni, pe cari Ungurii i-au aflat «stăpînitorî» la sosirea lor în Ţinuturile de dincoace de Tisa şi cu cari au stat la tocmeală. Singurul fel în care cele două neamuri pot trăi alături, e, deci, «a-şî da mînă frăţească şi a încheia o prietenie, de care Uugurii au atîta trebuinţă»4. Atenţia lui Bariţ se îndreaptă şi asupra vieţii româneşti din Principate. Recunoaşte cu bucurie opera de cultură îndeplinită în ele 1 Ibid., p. 47. 2 Pp. 899—400. *> 1841, p. 65 şi urm. * Ibid, p. 80. www.dacoromanica.ro 234 ISTORIA LITKRATITRrf ROMÂNEŞTI şi marea misiune care li e păstrată în dezvoltarea Romînimiî întregi. Prin articole ca «Naturalisaţia în Ţara-Romănească şi Moldova»1, la care răspunde Asachi, arătînd că ţerî aşa de mici şi ameninţate au dreptul să recurgă la orice măsuri pentru arşi păstra caracterul — 1 2 3, el îşî arată dorinţa de a se înlesni participarea Ro-mînilor de aţurea la munca spre înnaintare ce se face în ţerile romăneştî slobode, — singurul Ardelean care, în acele timpuri, manifestă o dorinţă ca aceasta. «Pănă cînd Romîniî între Romînî vor trece tot în categoria celorlalţi străini, e mare nesocotinţă a se mişca cineva din vatra veche. Aici îmî vin în minte Staturile Germaniei: împrumutări frăţeşti !»8. Altă dată el retipăreşte, după broşura lui Dinu Golescu, tratatele care stăpînesc viaţa politică a Principatelor, pentru ca să arăte ce drepturi li sînt asigurate de Puteri. Niciodată Bariţ n’a făcut, ca scriitor sau politician, iredentism, dar el e de părere, încă de atunci, în ajunul Revoluţiei, care trebuia să scoată la iveală multe tendinţî, pănă atuncea nelămu-murite, că neamul e unul singur, «care, cu prea puţină sau, după a multora părerea, numai cu o umbră de deosebire, -stă în comunicaţie strînsă, genetică şi sfintă, pecetluită şi întărită prin puterea multor sute de am»4 *. E crezul iuî Kogălniceanu, exprimat însă altfel şi găsit pe altă cale. Bariţ nici nu răspinge, din localism exagerat sau din prudenţă ipocrită, legăturile fireşti cu Romîniî din Statele autonome, ci, din potrivă, proclamă necesitatea lor: «Strînsa comunicaţie naţională 1 1840, p. 233 şi urm. "* «Oborirea unei asemenea legiuiri», scrie Asachi, «ar pune pe străini in posiţie de a face în Moldova o luare de ţară prin bani (conquMe p&cuniaire)... Jidovii, cărora invoindu-li-se a avea case şi dughene, aă ajuns a cuprinde toate uliţile laşului, r&mînînd astăzi obiect de istorie aducerea aminte că odinioară se aflail negustori creştini în Iaşi, iar acuma numai Jidovi. Ce încheiere rămîne a facp şi despre pămîntul Moldovei, cînd li s’ar învoi unora ca acestora saă şi altor capitalişti străini a-1 cumpăra?». El pomeneşte şi de măsura Guvernului «ca să nu li fie iertat a ţinea arănzl şi a locui prin sate, scăpînd pe bietul locuitor de muştile acestea faraonice ce-I sugea sin-gele». Astfel trebuie să se judece într’o «ţerişoară ca Moldova, care abia suflă, mal ales cînd pămîntul Moldovei se află răşluit din toate părţile, incit a mal rămas numai o mică parte». 3 1840, p. 233 şi urm. * 1841, p 373, nota. 8 1842, p. 67. www.dacoromanica.ro SCRISUL ŞI IDEILE LUI BARIŢ 235 şi religioasă ce domneşte şi va domni între Bomîniî transilvani şi între partea naţiei ce trăieşte şi stăpîneşte în pămîntul moldo-românesc, e un puternic magnet care Bomînilor dincoace de munţî, pănă cînd se vor afla Moldo-fiommil măcar numai în rangul lor politicesc de astăzi, pe vremi înnainte li chezăşluieşte pentru naţionalitate», maî bine de cum sînt asiguraţi Saşii din acelaşi Ardeal prin Germanii din depărtata Germanie naţională Pănă la îndeplinirea unirii întregi şi definitive, el prevede pe aceia mal restrînsă a Bomînilor de la Dunăre măcar: «Moldo-Bo-mîniî sînt rînduiţî prin sfatul puterilor de sus a formă o putere destul de tare pentru ca să apere sloboda comunicaţie a Europei pe Dunăre cu Asia»1 2 *. Pănă şi boierimea din Principate, aşa de aspru criticată de alţi Ardeleni, cu cîţîva anî în urmă numai, e acum lăudată cu căldură. Chiar de vorbesc şi alte limbi, aceşti «aristocraţi» n’au uitat-o cu totul pe a lor, cum au făcut cîndva magnaţii unguri. «Arate-mî cineva numai trei case de boieri moldavo-romînî, în care să nu fie cunoscută limba românească». în felul deosebit cum e alcătuită, această boierime i se pare luî Bariţ a a fi «o miniatură după cea englezească, şi aceasta fără ca să ştie una de alta»8. Totuşi cu alt prilej, şi tocmai din dorinţa de a grăbi îndeplinirea idealului său, scriitorul ardelean stăruie pentru înlăturarea străinomanieî la Iaşi şj la Bucureşti. Francesa să nu maî «despo-tiseze», să nu maî fie învăţată «cu atîta furie». «Aceia ce ne su-supără», zice el, «este că se preţuieşte limba francesă mai mult decît limba naţională şi că o mare parte a publicului celui maî ales nu ceteşte cărţi româneşti, că limba francesă se învaţă mal numai de modă, iar nu din privinţa culturii, şi, ce e maî rău, că în adunările cele maî strălucitoare se vorbeşte româneşte prea rar şi încă se ţine de ruşine a nu şti vorbi franţuzeşte»4. Astfel maî tîrziu o informaţie maî felurită şi maî temeinică îl face a urî acea influenţă străină covîrşitoare care face să se des-preţuiască, de către clasa cultă aproape întreagă, literatura naţio- 1 Ibid., p. 67 şi urm. 2 lbid, p. 82. » Pp. 85-6. * 1842, p. 199. www.dacoromanica.ro 236 istoria literaturi! romAneştî nală — cărţile apar în ediţii de 500—1.500 de exemplare şi se vînd doar în douăzeci de anî, — cetindu-se în loc cutare «spurcăciuni» parisiene sau traducerile lor în stil prost b «De aş avea feciori cîtî patriarhul Iacob», scrie Barit cu indignare, «nicî pe unul nu l-aş suferi să-mî gîngîie în limbă străină şi nu maî întîiu în a mume-seî»2- Şi din Bucureşti i se răspunde, de un anonim3, că observaţiile sînt îndreptăţite, că, în adevăr, în Principate se vede «lipsa acelui simt de o dreaptă mîndrie pentru tot ce e naţional», dar adauge semnalarea unei excepţii, prea onorabilă ca să nu fie însemnată şi aici: «Prinţul nostru este cel maî hotărît cetitor care am văzut vre-odată; nicîun jurnal, nicîo scriere romănească nu rămîne netrecută de dînsul, — nu doar că nu cunoaşte alte limbi, căcî putini Romînî se pot făli a avea maî multă învăţătură, dar pentru că ştie să pre-tuiască frumosul şi în limba sa». El rîde de o imitaţie a limbeî francese ce a trecut acum şi în rîndurile tigănimiî, care şi ea ştie spune : «bonjur musiu», «coman se port musiu». «Şade foarte rău», încheie el, «a maimuţi obiceiuri străine, cu vătămarea caracteruluî naţional, şi ar fi de dorit să trăiască Ieşenii şi Bucureşteniî cel puţin în acea mîndrie naţională ca orice străin va merge acolo, afară de persoanele în calitate de diplomaţi, să simţă acela că el este dator a se da după ale pă-mîntuluî şi a învăţa limba ţmî»4. Interesul luî Barit urmăreşte şi întîmplările zilnice din Principate şi prinde pe acelea din ele — ca vjsita luî Vodă Bibescu la mormîntul luî Mihaî Viteazul5, care au un interes naţional general. El semnalează opera de adunător a căpitanului O. Cor-nescu Olteniceanu şi planul acestuia de a tipări încă un «lexicon românesc etimologic», pentru alcătuirea căruia ar fi potrivit, ca unul ce ştie latineşte şi greceşte, limbile romanice, slavoneşte, nemţeşte şi limbî orientale, precum sînt turceasca şi arabica, fără a maî pomeni «încă altele cîteva»®. * 8 1 în 1845 apar: «Elisabeta satt exilaţii In Siberia», tradusă de A. Fotescu, «Genoveva de Brabant», de 0. Lambroponi Meliedinţean, «Eleonora» de Anica Florescu, născuţi Suţu. Of. şi Foaia pe 1845, p. 83—4. i 1843, p. 404 şi urm. * 1845, pp. 173—174. * 1842, p. 199 şi urm 8 Ibid., p. 318 şi urm. 0 Ibid., pp. 342-3. www.dacoromanica.ro SCRISUL ŞI IDEILE LUÎ BAR1Ţ 237 Dorind o istorie naţională, bună pentru creşterea neamului şi apărarea luî în faţa străinilor, Bariţ dă «aieptărî» şi tipăreşte material1. Tratînd unele puncte din această istorie, el dovedeşte un deosebit simţ al vechilor împrejurări de viaţă; astfel, el nu admite o coborîre din Făgăraş a Domniei muntene şi a tovarăşilor eî, ci numai una din acele «emigraţii şi imigraţii parţiale» care-s’au făcut mai de multe ori în zilele «Negrilor şi Bărbilor ca şi în veacurile maî nouă, pănă la Tudor» 1 2 * * *. Atingînd viaţa luî Mihaî Viteazul apoi, el îî explică tragedia prin aceia că el «avu a face cu mulţi oameni fără nicîun caracter; el îşî vărsa sîngele cînd alţii beau, mîncau, dormiau»8. Totuşi istoria naţională dorită nu ieşi în tipar. Nici aceia a inspectorului bănăţean Loga nu se tipări, nici prescurtarea luî Gabriel Laszlo, profesorul de istorie universală la Blaj, nu văzu lumina *. în adevăr, Vida tipări la Iaşî un întîiu volum din Şincaî, dar publicaţia nu fu bine primită, nicî încurajată de Guvern măcar, şi ea se opri, fără ca înrîurirea eî să fie simţită în mişcarea literară şi culturală a timpului. în «Epoce din istoria patriei», articole tipărite la 1842, Bariţ însuşi dă, de alminterea, şi pagini de istorie ardeleană, corect şi une ori frumos scrise. îndrumări literare fireşte că nu caută să dea. Gust mult n’avea— dovadă că punea pe Glieorglie Sion lîngă Rosetti, afirinînd foarte serios că «musele» lor respective «simpatisează mult». Doar câ-şî permite cu acelaşî prilej să ţie de rău pe poeţii contemporani pentru veşnica lor jălanie, de modă şi de imitaţie, şi să-î îndrepte către acele cîntărî ale vieţii care li-ar cîştiga şi o maî largă popularitate 8. IV. Colaboratorii lui Bariţ. Vechiul colaborator Ardelean Aurelie maî dă cîte o bucată, în prosă sau în versuri. De la el avem cele d’intîiu traduceri din 1 1844, p. 169 şi urm. 2 1846, p. 61 şi urm. 8 1847, p. 295, nota. * Gf. Organul Luminării, p. C98. 8 1845, p. 76. www.dacoromanica.ro 238 ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI Uhland, creatorul baladei istorice germane, ba chiar cîte ceva din romanticul maghiar Kisfaludy, în versuri aşa de bune ca acestea1. Rîurel ce curg! la vale, Arbor de stejar, de veacuri învechit, dar sănătos. Vasicî, care publică deosebi şi o traducere a «Macrobioticei» lui Hufeland, urmează cu cronica luî interesantă şi felurită, avînd totdeauna, pe lingă o informaţie folositoare, şi puţină poesie. De la dînsul avem bucăţi lirice ca «Duioasa maică», povestiri ca «împletitorul de coşărci»; odată cîntă, în cuvinte însufleţite, farmecele primăverii, altă dată înşiră idei felurite, din toate domeniile, în «Idei rapsodice». Odată el dă «aforisme asupra iubirii» şi altă dată colaborează cu adevăruri crude din «antropologhie» sau cu ştiri despre perucă. Dese ori are frase frumoase, într’o limbă aleasă, ca în această descriere a nopţii: «Noaptea se aplecă şi slobozi coroana sa de stele pe capul său, cînd apuitorul soare trimese purpura sa ca să împodobească umărul ei, şi aşa sta sara ca împărăteasa a două lumi»1 2 *. Ba îl vedem încercîndu-se şi în versuri la moartea fostei luî iubite 8 şi în aştemerea unei poveşti. în el află un preţuitor călduros medicul ieşan Gheorghe Cuciuran, care publicase de curînd «Descrierea celor mai însemnate spitalurî» din Apusul pe care, anume pentru acest scop, îl visitase. Luî îi datorim şi cea d’întîiu nuvelă, al cărei subiect să fi fost cules din viaţa bănăţeană, păs-trînd şi particularităţi de cuvinte din dialectul local, Ruja 4 * * *. Dr. Vasile Pop dă, pe lîngă nota despre tipografie, un scurt articol despre «Hronicul Romîno-Moldo-Vlahilor» de curînd tipărit în Moldova, tratînd cu asprime «limba neplăcută, fără dulceaţă şi tare departe de eleganţa care se află în stilul cărţilor bisericeşti cam în aceste timpuri întoarse în «Ţara - Românească» ®. A- 1 1840, pp. 183-4. 2 1840, p. 567. » 184, p. 62—3. 1 1345, p. 187. V. şi în bis, p. 5 şi urm., «Călugăriţa», încercare de nuvelă cu chipuri din vremea Iul Vodă Brîncoveanu. O schiţă de moravuri de Teu- lescu, 1847, p. 143 şi urm. ® 1840, p. 310. www.dacoromanica.ro COLABORATORII LUl BARIŢ 239 juns apoi «cameral fisic» în Zlatna, el se înstrăină de Braşov şi de Bariţ; la 1844 nici nu mai era în viată 1. I. Maiorescu e trezit iarăşi la polemică printr’un articol al ciudatului cugetător, inginerul Popovicî, care, tratînd despre «Ro-mînî şi panslavism» 1 2 3, află că e o greşală a se reduce toate relele la «cele 41 de slove chiriliene şi alte ieroglife sloveneştî». El răspunde la un articol din publicaţia săsească «Satelitul» afirmînd vechimea Romînilor pe pămîntul locuit de eî, vechime aşa de adîncă încît eî pot să renunţe la mîndria de a fi Romani şi să primească de strămoşi aî lor pe Daci, cari ar fi fost aşa de cărturari, încît pînă astăzi ungurescul deak, rom. diac înseamnă: om deprins a scrien. La criticile profesorului grec Papadopulo, îndreptate, fără cruţare şi fără o înţelegere a fatalităţilor timpului, împotriva dicţionarului din Buda, el iea cuvîntul pentru ca să apere, odată cu alcătuitorii acestei opere, întreaga lor generaţie, atît de meritoasă, şi demnitatea ştiinţei româneşti începătoare4. Din acest articol culegem mărturisirea că şi pe la 1848 se maî spunea de boierii bucureştenî: «La Panepistemiul—Universitatea — atenian să ni trimetem copiii!» 5. Cînd Sasul Schuller avu ciudata ideie de a atribui limbii româneşti o origină germanică, tot Maiorescu luă apărarea latinităţii graiului nostru 6. Cît despre Laurian, al cărui «Tentamen» pretenţios e judecat ca fiind «o încercare nu tocmai nemerită» 7, nici în această vreme el nu se află printre colaboratorii publicaţiei braşovene, şi ştim din corespondenţa lui Bariţ că şi Cipariu îl lua foarte în uşor 8. Nifon Bălăcescu, ocupat cu dicţionariul său latin-romîn, dă numai o notă despre Samuil Clain şi cîteva însemnări filologice.9 1 «Foaia» pe acest an, p. 249 şi urm. 2 1841, p. 353 şi urm. 3 1842, p. 164 şi urm. 4 1843, p. 82 şi urm. 6 O cuvîntare a lut către Domn, în acelaşi an, p. 401 şi urm. Alta, pentru studiul limbelor vechi, 1846, pp. 389—91. V. şi 1847, p. 42 şi urm. O scrisoare a fratelui săă Vasile, ibid., pp. 90—1. 8 1847, p. 117 şi urm. V. şi p. 233 şi urm. 7 1841, p. 301. 8 Tribuna poporului pe 1903. O cuvîntare a lui Laurian, p. 245 şi urm. O notă despre manualul săă de filosofie după Krug, 1847, pp. 383—384. 9 1846, p. 6 şi urm. V. şiUrechiă, Istoria Şcoalelor, IV, Apoi «Foaia» pe 1846, p. 85 şi urm. Pentru dicţionariul lui T. Stamati, ibid., J846, p. 404 şi urm. www.dacoromanica.ro 240 istoria literatori! romăneşt! în sfîrşifc aici îşi face debutul, printr’un articol despre «literele corespunzătoare firii limbii româneşti» «Pumne», Aron Pumnul, care trebuia să fie maî tîrziu marele dascăl de simţire şi credinţă românească al Bucovinenilor *. Născut la Cuciulata în 27 Novembre 1818, el învăţase la Blaj şi apoi la Cluj, în sfîrşit la Sf. Barbara în Yiena şi acum ocupa catedra de filosofie în Blaj 1 2. îndemnului de a se tipări poesiî poporale i se dă urmare. Un Z. V. dă astfel cîntece din Banat3 * 5. Partea cea maî slabă e a versurilor, şi Barac rămîne colaboratorul cel maî bine înzestrat. El are bucăţî frumoase, în- stil naivr despre toamnă, cînd strugurul «se cere încoace de pe vîrful parului», cînd ...nu mal ciută cucul, S’a îngălbenit şi nucul, De copil năpăstuit şi se găteşte a veni ... bătrîna iarnă, Cu zăpadă să-ţî aştearnă Patul să te odihneşti. Cît priveşte pe Andreî Murăşanu, e cu neputinţă să se găsească, o dezvoltare a talentului său, aşa de sărac. Luaţi oricare din bucăţile pe care le iscăleşte de obiceiu cu iniţiale sau cu cîteva litere numaî din numele său, şi veţî găsi generalităţi sentimentale vagî despre «Mustrare», rugăciunî către Dumnezeu, cu un cuprins ca. acesta: «Doamne scapă-ne de rău», alegoriî ca în «Două titve goale», cu versuri ca: Un cap mort, desfiinţat *. O vibrare se simte în acest ticnit glas de ţîrcovnic în rugăciunea pe care o cuprinde «Răsunetul» din 18416: O puternică fiinţă, ce cu’nnaltă măestrie AI alcătuit pămîntul, cerul şi-alte cîtc sint. 1 1845, p. 387 şi urm. 2 C. Morarifl, Părţi din istoria Romînilor bucovineni, Cernăuţi. 1893, p. 201 şi urm. 8 1880, pp. 55—5. * 1843. p. 112. 5 pp. 359 C0. www.dacoromanica.ro colaboratori! Lui baiuţ 241 Şau, iarăşi în glasul unui Romîn \ ce se înnalţă spre culmile religioase prin versuri ca acestea: Un vierme de se mişcă, tu ştii de-a lui clătire. şi cuprinde accente de dragoste pentru neam ca în : Atunci întreb ursita cu ce drept ne apasă Aprigă-Î prigonirea ce veacuri ne-a iertat: Ieşiţi voi, umbre moarte, eroii gintei mele. Ah căci nu-mi pot răspunde străvechile morminte! Altă dată însă, inovaţia sună aşa de copilăros ca în Cerescule părinte, ce m’ăi produs în lume.... Şi iarăşi, forma poporală dă oarecare vioiciune unei dureri banale în motivele ei, ca în Pasăre galbenă ’n cioc, Băii mi-ai cintat de noroc. Că toată viaţa mea Ai cîntat să-mi fie reai * 3 *. Satira socială sună la el aşa de slab ca în mustrarea: ... ’N saloane e lucru de ruşine A convorbi ’n o limbă ce-I pentru servitori *. Deosebit Murăşanu a scos apoi, în 1848, «Icoana creşterii rele», după Salzmann *. Întinzînd tot mai mult cercul interesului său, foaia din Braşov dă şi documente, şi nu numai de acelea care privesc istoria Ro-mînilor din Şdieî, ci şi altele, care mărturisesc despre vechea istorie moldovenească. Mălinescu e acel care-î trimete o colecţie întreagă. Şi colecţii străine, ca a lui Kemeny, sînt semnalate şi întrebuinţate pentru istoria noastră. Se urmăresc şi străinii cari vorbesc în acest timp despre Ro-mînî, adăogindu-se note rectificative şi critice la aserţiunile lor. Se dau note asupra vechii Palii de la sfîrşitul veacului al XYI-lea5. i 1842, p. 224. 3 Ibid., p. 315. 3 1847, p. 132. * V. şi I. Raţiu, Andrei Murăşanu, Blaj, 1900, p. 42 şi urm. 5 1841, p. 105 şi urm, N. Ioroa. — Ist. IAt. Rom. — Voi. II. 18 www.dacoromanica.ro 2-42 ISTORIA LITERATURII ROMĂNEŞTÎ Şi traducerile, din autorî francesî şi alţii cari pînă atunci nu vorbiseră în româneşte, sînt alese aşa încît să folosească nou educaţii naţionale, şi Bariţ e cel d’intîiu care recomandă cunoaşterea lui Shakespeare. «Oare ajuns-am noî», scrie dînsul, «în vrîsta în care să avem trebuinţă a ceti pe Shakespeare, pe acest dascăl al împăraţilor şi al cerşitorilor, al naţiunilor şi al indivizilor ?» 1. Pe lîngă Milton, apoi, Scbiller şi Goetke, pe lîngă Mickiewicz şi Heine, un Michelet, un Rochefoucauld ajung a fi cunoscuţi prin foaia de la Braşov. Unele din aceste traducerî sînt bune, şi iată cum sună Heine, redat de clericul din Blaj, Mâny: Doar a nebunit cutare, Sati e doară ’nnamorat, Căci priveşte de odată Şi voios şi supărat ? Şi nebun şi amorez e: Peste acestea-t şi poet. Uintre clericii ardeleni, nicîunul nu scrie despre lpcrurile bisericeşti, şi pentru cetitorî au trebuit să fie o surprindere plăcută paginile pline de o cuminte filosofie ale tînăruluî arhimandrit Andrei Şaguna 2, Macedonean de naştere, nepot de negustor «grec», al luî M. Grabovschi, crescut sîrbeşte, la Vîrşăţ, în strict ortodoxism fără coloare naţională mărturisită, călugăr la Sîrbî, în Hopova şi Covila, vicariu al episcopiei Ardealului din Iulie 1846 şi în curînd chiar episcop al ortodoxilor, — care, prin această cuvîntare, îşî înseamnă pentru întâia oară numele între ale celor cari alcătuiau cercul conducătorilor intelectuali aî Bomînimiî3. Şaguna ajunse în 1848 episcop al Bomînilor neuniţî, şi numirea acestui om superior, chemat să îndeplinească o mare misiune, fu preţuită tot aşa de mult şi de uniţii din Blaj, in numele cărora Cipariu scria, în «Organul»4 : «Virtuţile acestui mare bărbat romîn sînt maî cunoscute decît să aibă trebuinţă de a se maî lăuda, încît nici inimicii nu i le-ar putea nega, şi credem că graţia Măriei Sale n’a * * 1 Născut la Miskolcz, in ziua de l-iii Ianuar 1809. 8 1840, p. 319, nota. Dar din Eugene Siie, începătorul melodramatismulul barbar, in 1842, p. 285 şi urm. 8 1847, pp. 387—8. Apoi altul, ibid., p. 403 şi urm. Of. pp. 405—6. * P. 329. www.dacoromanica.ro COLABORATORII LUÎ BĂTUT 243 putut să cadă pre o persoană mat meritatorie de o aşa mare chemare». Romîniî din alte părţi sînt slab represintaţî în publicaţia bra-şoveneascâ. Doar trimete necontenit traduceri şi prelucrări, în versuri şi prosă, profesoral blăjean, care iscăleşte cu litere latine, în ortografie ungurească, J. Mâny. Bătrînul cleric Noac se trezeşte şi el cu cîte un viers întîrziat1 II, şi-î răspunde părintele Munteanu de la Cocod. încolo, de la Arad, un centru şcolar, doar cîte-o înştiinţare despre biblioteca «Institutului clerical» de acolo2. Un «Comloşan» scrie lucruri din Banat. Alte ori soseşte veşnica reclamă a lui Gavra—, în curînd, la 1847, autorul unul «Lexicon de conversaţie istori-cesc-religionariu», cu ciudate prefeţe, care nu fu continuat, — pentru tipărirea operelor luî Şincaî şi Clain, reclamă pe care Bariţ o tipăreşte, de şi ea provoacă protestări din partea subscriitorilor din Principate, cari se cred înşelaţi. Teologul Yichentie Babeş, «clericul c. IU-a», colaborează cu ceia ce binevoieşte a numi epigrame, mărunţişuri informe, pentru care i se permite a intra în luptă necuviincioasă cu însuşi MurăşaDU, care făcuse unele observaţii generale asupra poesieî3. Y. ClPARIU ŞI NOUA SA DIRECŢIE. Desăvîrşita bună înţelegere între fruntaşii literaturii tinere din Ardeal dispăruse, de altfel, acuma. în Blaj se forma un spirit separatist. De acolo se cerea luî Bariţ să înceteze cu slavonismele şi ou buchile cirilice, să dea, în loc de varietăţi, scene din Istoria Romanilor, să purifice limba, chiar dacă ar fi să se împiedece înţelegerea de către obştea cetitorilor, fapt la care Bariţ declară, şi cu acest prilej, că ţine mai mult decît la orice4. încă de la 1835, tipografia metropolitană de acolo tipăria numai I Apoi doar nume ca L R. Bănăţeanu, etc. 3 1840, pp. 149—50. II Y. 1842, p. 348 şi urm.; 1844, p. 201 şi urm. Mur&şanu scrie cu despreţ: «Un şcolar de la Arad, anume Babeş, care încă n'a scuturat pulverea palestrei»; p. 364. Cf. şi pp. 399—400. * 1811, p. 154. www.dacoromanica.ro 244 ISTORIA LITERATURI* ROMÂNEŞTI cu litere latine, într’o ortografie inspirată de Cipariu, care o şî fixează în articolul său «Extract de ortografie cu litere latineşti pre temeiul limbii şi ortografiei bisericeşti şi osebirea dialectelor» la 1841 \ El urmăria acum, ca şi Eliad încă înnainte de 1840,. «o .pronunţie curată, aleasă din toate dialectele Romînimii», şi scria curent cu a simplu pentru ă şi î, cu si sau di pentru ş şi /r cu u întreg la sfîrşitul cuvintelor, etc. în «Foaia» pe 184], Cipariu publică o notiţă cuprinzătoare şi precisă despre Şincaî1 2, dar nu-şî îndeplineşte fâgăduiala .de a înfăţişa tot acolo şi pe Clain 3. Şi, în 1848 4 Cipariu are în «Foaia» IpIBariţ un articol în care-se ocupă mai uşor de chestii culturale româneşti Acuma însă, din anul trecut chiar, el îşî avea publicaţia lui deosebită, pentru altă-limbă literară, altă ortografie, alte concepţii dominante şi, une orî^ chiar pentru o altă politică. «Organul Luminării» — în titlu chiar, un omagiu adus doctrinei nouă a înnaintăriî neamului pe calea culturală —, cu lămurirea «gazetă beserecească, politică şi literară», a fost publicat, pe hîrtia lui frumoasă, cu literele sale limpezi şi cu deosebita îngrijire în. toate amănuntele literare şi tehnice, mai ales pentru ca, prin ale-sale «Principii de limbă şi scriptură», Cipariu să-şi poată exprima-ideile houă în ceia ce priveşte gramatica şi ortografia limbii. «Limba romînă, ca dialect italian, la începutul arătării ei în. Dacia, fu cu mult mal curată în forme şi mai avută în cuvinte romîne de cum este astăzi.» De la această constatare pleacă sis--temul. Slavonismele şi alte elemente străine au venit pe urmă de ele n’avem nevoie, ci, din potrivă, limba sufere pe urma lor;, deci trebuie înlăturate fără zăbavă. Pentru a înlocui aceste amestecul! urîte şi nepotrivite cu spiritul graiului nostru, trebuie se caute în «cărţile bătrîne», care le păstrează, iar, cînd nici în acest tesaur, aşa de puţin cunoscut, cercetat şi întrebuinţat pănă acum, nu se află vorbele, formele pure, atunci — dacă nu se fructifică vechile rădăcini — în fondul roman, stau la îndămînă, «dialectele itale, între carele cea d’intăiu şi cea maî veche e latina»5. 1 P. 195 şi urm. 3 P. 329 şi unu. 3 V. şi anul 1845, pp. 132—3. 4 P. 155 şi urm. 3 P. 1(5. www.dacoromanica.ro CIPARIU ŞI NOUA SA DIRECŢIE 245 '«A reînsufleţi moartele, uitatele, părăsitele forme, însemnări şi cuvinte», este programul. Din ele unele ar putea servi şi pentru! lucrurile şi ideile nouă care pătrund în viaţa şi în sufletul popo-tuIuî nostru ; altele se culeg în voie din largul cîmp al limbiî-mame. Aici ţi s’ar părea că asculţi pe Eliad, care, totuşi, lua acum din italieneşte şi nu ştiuse niciodată din ce izvor, între limba latină şi •cele romanice, se poate trage mai mult folos, şi abia se uitase cu •despreţ în literatura mal veche. Dar şi în această problemă a neologismelor Cipariu e mal original decît Eliad : cuvintele nouă, pe care le luăm fiindcă avem nevoie de ele, vor trebui să fie schimbate la intrarea lor în româneşte, însă nu după norme de uşurinţă a pronunţării şi de plăcere a auzului— «uşurătatea bubelor, plăcutul urechilor», zice el—, ci după «exemplele ce ni înfăţişează structura limbii». în logică, o cerinţă dreaptă, în practică însă, care e adesea nelogică sau de o ascunsă logică vastă şi totdeauna «vulgară», — o cerinţă imposibilă. Precum era imposibilă şi aceia a purificării limbii, pe care atîţia o represintaseră in scrisul şi teoriile lor de un veac încoace: Cipariu o apără, •amintind că Ungurii, Grecii moderni şi-au dat o limbă deosebită •de a poporului. 0 făcuseră şi unii şi alţii, dar nu în folosul literaturii lor nouă şi a culturii lor, şi a fost o fericire pentru noi că fantasma unei limbi deosebite şi de cea vorbită şi de cea bisericească n’a putut să capete o viaţă smulsă din înseşi adînci-mile vieţii naţionale. O singură ideie fecundă se cuprindea între atîtea idei interesante, exprimate de Cipariu fără hazul familiar şi humourul satiric al lui Eliad, dar ctt o deosebită putere de originalitate poetică: ideia că limba noastră e un organism, deosebit de organismul limbiî-mame şi al limbilor-surorî. Căci limba latină nu e decît ■unul din elementele ce au alcătuit pe a noastră, de o potrivă de veche, ba mal veche decît latina literară, creată artificial, la o dată ce se poate statornici. «Limba românească», scrie Gipariu, -«nu e latină, precum nici itală numai, de şi samănă cu una şi cu slaltă întru unele şi multe, dar se şi distinge^ întru celelalte de smîndouă». Şi, în acelaşi timp, un mare folos ştiinţific derivă, ca fapte, din teoriile lui Cipariu : cercetarea vechiului vocabulariu şi vechilor forme româneşti, care începe chiar aici, în «Organ». Cipariu e, în acelaşi timp, cel d’întăiu cercetător al limbii penttu limbă şi în margenile limbii. Eliad era un convorbitor, un scriitor www.dacoromanica.ro 246 ISTORIA LITERATURI! ROMÂNEŞTÎ satiric, une ori un poet; gramatica-î servia de temă pentru fiorituri şi polemici. Ardelenii mal vechi făceau, în acelaşi timp, istorie şi filologie pentru maii scopuri de deşteptare naţională, pentru învederarea obîrşieî romane prin care ne puteam mîntui, din întunecime şi despreţ. Cipariu nu se gîndeşte la istorie, la descendenţă, la rasă: «sîngele e una, limba alta» 1, spune el lămurit. O iubire deosebită l-a prins pentru această limbă «dară, netedă, firească», dar purtînd «ranele crucificixiuniî eî», din care vrea să facă, pentru iubirea artei, a logicei şi a adevărului ştiinţific, o bmbă literară modernă, care să fie în adevăr aceiaşi pentru toate provinciile. Şi iată cum preamăreşte el această limbă: «această dulce bmbă, căreia se închinară părinţii noştri ca unul idol viu şi însufleţitor, singurul tesaur şi ereditate ce ni-a rămas necomun cu alţii şi care ca un fir roş singură e în stare a ne purta prin toate ţesuturile întunecate ale istoriei acestui popor antic» 1 2 *. «Organul» dă şi ştiri de ziar, fără «să pretindă a lupta cu «Gazeta Transilvaniei», un iubit «oaspe de toate zilele». Cele mal multe sînt din străinătate, dar nu lipsesc cele culturale din Ardeal, de ex. despre represintaţiile de teatru românesc pe care le dădu, în primăvara anului 1847, cu alde «Cuşma zurăitoare» a lui Schika-neder, la Sibiiu, Făgăraş şi Braşov o trupă de actori improvisaţî s. Ca şi în «Foaie», se dădeau extrase din scrierile străinilor cu privire la noi. Cipariu îşi aducea aminte că făcuse în tinereţă versuri savante, şi,‘ cunoscător al limbilor orientale, el dădea cetitorilor, în formă poetică bună, apologuri arabe : Alchesai sta şi-asculta, Capul la pămînt pleca, Inima ’n sînu-î sălta, Şl-a lui minte cugeta La cuvîntul Domnu-său 4. Ca politică, se traducea «Istoria Girardinilor» a lui Lamartine, iar, cînd, în 1848, chestia unirii cu Ungaria se impuse atenţiei 1 P. 36. 2 P. 332. 9 Pp. 45. 61. * P. 328. www.dacoromanica.ro CIPARli) ŞI NOUA ŞA DIRECŢIE 247 el o trată, într’un studiu maî întins, ca «maî mult fapt de cît ideie», ca «o necesitate», care ar îngădui — generoasă rătăcire! — poporului nostru încă şi maî bine decît formele de Stat de pănă atunci o viaţă naţională, ba chiar religioasă unitară, tot pe basa fiinţiî neamului şi lăsîndu-se «pre conştiinţa fiecărui Romîn cele patru puncte ce singure despart pre unit şi neunit» şi totuşi, au format atîta timp un «părete în mijlocul fraţilor»*. «Organul» e scris aproape tot de Gpariu; colaboraţi! ca acelea a luî Mâny şi a luî Pumnul abia pot fi ţinute în seamă. 1 1 Cf. şi p. 31)0 şi urm. www.dacoromanica.ro cap. ir. Scrierile Romînilor din principate in foile ardelene. I. Colaboratori! munteni. Reproducerile din foile româneşti de peste munţi sînt, acum cînd caracterul polemic în politică al «Foii» din Braşov se pronunţă tot maî mult, destul de rare. Simpatiile luî Bariţ merg către Negruţ, către Aristia chiar, într’un moment — pentru Saul, — către Bălcescu, către «Meditaţiile religioase» de la Buzău, către Aaron, — capitolul despre Mihai Viteazul. Găsim în «Foaia» şi «Adio către Moldova» al luî Corradini. Din Eliad se dă mult: fabule ca şi articole de teorie sau polemică. Alte fabule, de Donicî, sînt culese din «Dacia literară» de la Iaşi. Îî place luî Bariţ a da apoi cît maî multe cuvîntărî oficiale din Muntenia: ale luî Miliaî Ghica, ale luî Vodă Bibescu, abonaţî foarte folositori. Tipăreşte însă şi altele, tot cu caracter oficial, ale tînăruluî dr. N. Creţulescu (1841) \ ale luî I. Maiorescu, Anton Pann, către Mitropolitul Nifoni 2 3. Din «Universul» luî Genilie reproduce nne ori «varietăţile». Dintre Munteni trimet versuri, traduceri, chiar şi boieri din protipendada fanariotă, ca Mihalache Mânu, care alege ca model pe Jean-Baptiste Rousseaua. Apoî un şir de abopaţî fără talent, ca i P. 295. * 1841, p. 48. 3 1840, p. 176 şi urm. www.dacoromanica.ro colaboratori! munteni 249 ofiţerul S. Stoica, un anume H. Ioanidis, deosebit de harnic în repetiţiile şi prelucrările sale, orî în cîntarea iubitei sale Acriviţa, ca I. Creţescu, fabulist şi el, N. Rucăreanu, un Nenovicî, un Toma Serghiescul, profesor la Rîmnicu-Vîlciî, un Gr. Mihăiescu, profesor la Craiova. Ba chiar trimete ceva Geniile, care publică în «Foaia» cuvîntarea sa la îngroparea luî Alexandru Racoviţă1. Bălcescu şi-a tipărit şi aici studiile sale despre «Puterea armatei*1 2 *. Bariţ a primit chiar frumoasa cuvîntare pe care o ţinuse la îngroparea Vlădică! Cliesarie de Buzău acel umil ierodiacon Iosif Nanie, care era să fie maî tîrziu Mitropolitul Iosif al Moldovei: el avu astfel prilejul de a tipări în foaia sa una din capodoperele elocvenţei bisericeşti a Românilor în veacul al XIX-lea8. în «Foaia», pe 1846, Bălcescu face o dare de seamă, de mult uitată, în care se întîmpină proposiţiî care n’ar fi fost îngăduite la Bucureşti, precum: «Regi! nu vor maî putea să facă pe popoare a se întoarce în calea lor; eî nu vor putea opri istoria de a se înmplini»4. Bariţ nu se învredniceşte însă numai de colaboraţia celui maî bun istoric muntean din acea vreme 5 * *, şi, cum vom vedea, şi de a luî Eliad. Ion Ghica are numaî articole culturale. Urmînd practicele sale propuneri cu privire la reforma învăţămîntuluî public,—un proiect complect de reformă îî atrăsese supărarea întreguluî «corpos profesoral al Moldoveî» — el, care «vede numaî în tinerime neamul românesc» 8, cere şcolî de sate, cu treî anî de studiu, şcolî normale şi de agricultură, şcolî practice de cincî anî, la oraşe, curs superior real; e pentru clasicism, din motivele obişnuite, şi din acela că buna cunoaştere a limbii latine ar aducea «regenerarea limbi! naţionale»; e însă şi pentru introducerea în şcolile orăşeneşti a istoriei Romurilor, pe care o numeşte «Istoria Principatelor». 1 1843, p. 285 şi urm. 2 1844, p. 165 şi urm. 8 1847, p. 185 şi urm. V. şi cuvîntarea Iu! Ioan Bobulescu la îngroparea Mărie! Roset,i6id., şi p. 212 şi urm., a Iul Dionisie «Romani», viitorul episcop de Buzăă, ibid., p. 243 şi urm. * p, 30 şi urm.: darea de seamă despre o traducere a Iul Negulicl. 8 V. şi an. 1844, p. 351. 8 1847, p. 248 şi urm. www.dacoromanica.ro 250 ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI Se îngrijeşte însă mai ales de soarta tineretului, care se va îndrepta către clasicism nnmaî cînd va avea talent, răinînînd ca, din ceilalţi, prin şcolile practice si speciale, să se formeze elemente folositoare societăţii, în locul «jumătăţilor de învăţaţi» cari o exploatează şi o primejduiesc. Yreaun Colegiu de şese clase şi două altele, superioare, pe care le numeşte, ctfin le va numi apoi şi programul cel nou, «complementare». Stăruie să se înveţe mult greceşte, iar limba noastră în paralel cu latina. Alexandrescu însuşi aleargă la publicitatea foii braşovene, atunci cînd face psihologia parvenitului, boier de Regulamentul Organic, în fabula «Boului şi Viţelului» 1, — o capodoperă a fabuliî romî-neştî. Bolintineanu* 1 2 * tipăreşte un energic cîntec de luptă, pe care-1 dă ca alcătuit de popor supt Miliaî Viteazul8 : Că vulturul va zbura Peste prada ce va face .... Să biruim, Ori în luptă să murim, Că e aspră viaţa ’n ţară. şi o barcarolă4 *. Găsim şi o bucată de Bălăcescu. Din Ţara-Romănească mai scrie, iscălind cu iniţială, Eliad, care zugrăveşte fără cruţare noua stare de lucruri în «civilisaţie». Ca şi Ko-gălniceanu şi Corradini, el rîde de pripita civilisaţie formală: «Ni-am schimbat hainele, ni-am lăsat părul ca să-l tundem, ni-am lepădat papucii şi ceacşirii, ni-am pus pantaloni şi pinteni la cizme şi am început a ni coafa părul şi a ni încravata gîtul, şi credem că am schimbat şi ideile cele vechi». Timpul se pierde în certe pentru «bagatele», fără grijă pentru «lucruri obşteşti». «înfăţo-şătorî ai obştii nu avem, de nu va fi Stăpînirea ca să o înfăţişeze... Cari sînt acei dregători sau acei deputaţi cari, puind mîna pe Evanghelie şi pe inimă, să poată veni să strige înnaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor: «Eu, în toată curgerea vieţii mele n’am fost stăpînit de duhul împăreclieriî, în tarafuri nu m’am amestecat», etc. Opo- — — A - 1 1843, pp. 95—6. 2 Despre plecarea lui la Paris, v. «Foaia» pe 1846, p. 376: «Sînt cîteva Iun de cînd junele poet Bolintineanu a plecat la* Paris». 8 1844, p. 265. * Ibid., p. 804. www.dacoromanica.ro COLABORATORII MUNTENI 251 siţia nu e vrednică, de rolul eî, căci «oposiţie va să zică o dezbatere fără vrăjmăşie şi desluşire între maî mulţi spre aflarea adevărului». Viaţa publică falsificată pune pe oricine «în mijlocul unui taraf de oameni împinşi de aceleaşi patimi, încunjuraţi acasă de oameni cari aşteaptă de la noi o bucăţică de pîne şi o haină ca să ne încarce de linguşiri» x. Astfel trăiesc clasele superioare. Lîngă ele, ţeranul e «amăgit totdeauna, nefiind mai niciodată sigur de munca şi de averea sa, totdeauna dînd, fără a putea a şti să ceară cuvînt pentru ce dă, întrebuinţat la toate trebuinţele şi nevoile noastre». «Pe meşter, îl vezi batjocorit, îl vezi pus să lucreze şi ocărîndu-1 la plată, maî totdeauna amăgit, totdeauna rămîne bănuitor şi gata să înşele şi el ca să-şi scoată din capete; despreţuit de concetăţenii săi, fireşte îi urăşte şi el; e neapropiat, gros, necioplit, fără nicîo deprindere de buna-cuviinţă». Elia^d încheie cu propuneri—ca aceia a unei Bănci Naţionale — care au maî puţin preţ pentru noi de-cît aceste critice înseşi. Maî puţipî sînt colaboratorii munteni în stil revoluţionar, mai ales că Bariţ înlătură din principiu orice articole cu «izbiri personale» 1 2 3. Totuşi, în «Licuriciul şi Vipera», C. R., care e Rosetti, cuprinde alusiî în versuri ca acestea: Atunci vipera îl zice, ce, zimbind, îl asculta: Tu n’al vină, dar mă turburi, mă strică lumina ta8. C. A. Rosetti n’are, apoi, pentru foaia din Braşov articole politice, ci numai bucăţi lirice, ca «Haina Mea» : «Bătrînă haină, nu mă lăsa; La chiotoare-ţl de cîmp o floare», ş. a. Alusiile persistă şi în «tînguirea unui poet» 4, în care se vorbeşte şi de temutul prefect de poliţie al timpului, Căpitan Costachi, care intră în poesie astfel: Costachi Căpitanul ca uleul îndată Mă smulse şi mă ’nchise, zicîndu-ml că bîrfesc. 1 1841, p. 385 şi urm. a 1842, p. 336. 3 1841, p. 262 şi urm. De la el şi epitaful Serdarulul Roset; 1842, p. 392. * 1843, pp. 231-2. www.dacoromanica.ro 252 ISTORIA LITERATURII ROMĂNEŞTÎ Cesar Boliac, o fire luptătoare, un visător de schimbăfî sociale, un ziarist prin instinct, trebuia să găsească răpede această tribună, rămasă, în chip aşa de fericit; liberă. De aceia aici va tipări el împreună cu «Alaiul unui cerşetor»: — Riga-Î de o potrivă, cu cerşetorul mort1 2, îndemnul său către scriitorii romînî, cari, ar trebui să se unească, între sine şi cu alţi «intelectuali», pentru a urmă exemplele unui Lamennais şi Beranger, «poeţî-filosofî», cari «n’au trecut cu vederea nicîo nenorocire întîmplată în vremea lor, n’au lăsat nicîo clasă a societăţilor pentru care să nu se lupte a o ardica la demnitatea de om, nicîun bun nelăudat, nicîun rău nebiciuit, nicîo durere necercetată». De ce nu încep lupta contra păcatului celui maî ruşinos şi anacronic, robia, de ce nu-şî aruncă blestemul asupra «obo* rurilor în care s’au închis turme de oameni şi s’au vîndut fără. condiţii» ? în sensul acesta, publică Boliac în «Foaia» şi poesia sa cu tendinţă «Ţiganul vîndut», o protestare împotriva robiei cinic desfăşurate3 4. Maî tîrziu iscălitura luî se află supt articolele de generalităţi slabe, «Popului» şi «Poesia» *, sau supt poesiî. de ocasie5 6 II. Colaboratorii moldoveni. Cu mult maî harnică e colaboraţia tinerilor revoluţionari moldoveni, cari, ne maî avînd la îndămînă foile lui Kogălniceanu, zdrobit în toate, privesc revista luî Bariţ ca locul firesc în care eî îşî pot face în voie oposiţia lor de ideî şi satira lor personală, care nu maî înviorează publicaţiile ce pot să apară încă în Moldova. Mâlinescu dă traduceri, notiţe, documente8. De la cîte un I. Poni Zimbeşteanu vin numai slabele tînguirî obişnuite, iar de la Gh. Nicoleanul, profesor în Tecuciiî, imitaţiî poetice corecte, între care şi fabule şi o bucată patriotică, intitulată «Ostaşul luî Ştefan» 7. 1 1842, p. 313 şi urm. 2 P. 359. 2 1843, pp. 119-20. 4 1846, p. 204 şi urm., 209 şi urm. Şi «Ocna» de Boliac a apărut tot la «Foaia», 1847, pp. 114-6; «Sila», ibid., pp. 120-2. 5 Către Domn şi către P. Poienaru, p. 239. 6 Y. şi 1843, p. 124 şi urm. 2 1843, p. 384. www.dacoromanica.ro COLABORATORI* MOLDOVENI 253 Dar alţiî întrebuinţează libertatea tiparului braşovenesc pentni a da lucruri cu o ţintă politică, a căror publicaţie ar fi fost cu neputinţă acasă. Aici mîntuie Ion Ionescu articolul său despre «îmbunătăţiri în agricultura noastră»1, şi în 1847 el tipăreşte cîteva pagini despre «Plugărie sau păstorie» 1 2 * *. Dintre ceî mari, Negruţ dă o fantesie, «Cîntec vechiu»8; el publică şi ceva despre doină, cu ciudate etimologii care o pun în legătură cu donativum, Diana, şi chiar cu «Donau» a Germanilor. La asemenea disertaţii el adaugă apoi cîntece de natură patriotică, în care se întîlnesc versuri de acest fel: Să, nu mal calce ţărîna Vechilor noştri eroi, sau, în «Marşul lui Dragoş»: Astăzi cu bucurie, Romînilor, veniţi, Fe Dragoş în cîmpie ll întovărăşiţi...*. El dă luî Bariţ şi notiţa «Mărturisenie», cu glume pe socoteala luî Winterhalder5, semnalînd totodată că «d. Alecsandri, credincios parolei sale, a şi pus supt teasc poesiile luî atît de simple şi de romaneşti»6. De la prietenul luî Negruţ A. Donicî vine însă numaî inofensiva fabulă «Cînele lătrind» 7. Balet are destule bucăţî, unele bune, în care lasă frîul slobod spirituluî săti îndrăzneţ şi războinic. El vorbeşte astfel de ... o frăţie Căreia cu osebire îl zic proştii tălhărie, 1 1844, p. 127 şi urm. O descriere a laşului de C. C.; în 1844, pp. 230-1 — Un alt articol, trimes lui Bariţ şi «Propăşirii», ibid., pp. 265-6.—V. şi ibid.r p. 337 şi urm. 2 P. 95 şi urm. 8 1843, p. 180 şi urm. * 1842, p. 97 şi urm.; cf. pp. 103-4. 8 1845, pp. 238-9. * Cf. şi p. 244. 2 1841, p. 247. www.dacoromanica.ro 254 istoria literaturi! romăneşt! Auziţi şi recomandata unui om bogat, cu trecere şi rang: Tatăl mieu, zaraf cinstit, Multe case-a sărăcit; Îşi luă şi boierie Pentr'o mare datorie. Nu-! lipsia ’n casă nimică: Numai o frînghie mică Anume intenţii se ascund şi în «fabula» «Muntenii sau Motanii»2. Şi boierimea de naştere e satirisată în «Boul şi porcul8»,- cînd răsună această tiradă ironică: Mă trag dintr’un vier Sălbatec, care lumea îngrozi Şi eroii din vechime asupra lui răzvrăti. Şi se pare că tot el e anonimul care presintă astfel pe un alt apărător al drepturilor moştenite* 4 *: Despre nobleţă vorbia, Că e de neam din vechime Să dea dovezi stăruia. Şi Istrati are poesiî ca şi a celea pe care le cunoaştem, şi unele fabule fără ascuţiş. Talentul luî, de energie şi fantastic, se formă însă, şi una din fabulele de la 1847 e plină de frumuseţi: îu miezul nopţel posomorite, Cînd totul doarme ici pre pămînt, Cînd numai rele umbre urlte Şi liliecii se simt zburlnd, A sa înnaltă întunecime, Stăpînitorul peste drăcime, Pe trori în Tartar s'a aşezat6 *. Tot din această lume a dracilor îşî iea ol subiectul şi pentru «Satana şi miniştrii luî», fcu atacuri vădite împotriva contemporanilor: Şi supt figura alb* omenească Nime nu poate ca să-I cunoască Decît din fapte ce poame sînt! l 1841, pp. 39—40. a 1842, p. 144 # 1843, p. 152. 6 Ibid., p. 168. « P. 148. www.dacoromanica.ro colaboratori! moldoveni 255 şi o a treia în care draciî cer «libertate» şi Lucifer vede Că despotismul ii cade răii. Un alt Moldovean, înzestrat cu un talent superior, adînc în simţire, înnalt în cugetare, stăpîn pe o frasă cu un deosebit ritm şi un însemnat avînt, publică, începînd din 1842, articole neiscălite — decît prin două cruci — despre subiecte felurite : Biserica Trei Ierarhilor din Iaşi1, — schiţă superioară cunoscutei schiţe a luî Negruţ —, şi frumoasa meditaţie asupra cetăţii Neamţului, în care se întîmpină o mare îndrăzneală. Se vorbeşte de Fanarioţi ca de nişte «străini şi năimiţi sau precupeţi», se ironisează o vreme de decadenţă cînd «şi bărbaţii s’au făcut muieri», se denunţă ca un duşman ‘«acvila Nordului» şi se califică după cuviinţă acea putere a Rusiei, care «suflă aşa de aprig asupra Capitalei peste şesul cel deschis al Prutului»1 2. Se pare că şi articolele iscălite cu o singură cruce, ca «Niclo faptă fără plată sau filOsofia unul nefilosof»3 şi «Suspinul săracilor»4 * * *, sînt tot de el, şi în acesta din urmă e un avînt de stil mistic care ne face a propune ca autor al scrierilor de care s’a pomenit aici, pe acel tînăr Alecu Donicî (născut înnainte de 1820; face studii în Elveţia), care, spre a se deosebi de unchiul său, luă mal tărziu, cînd colabora la noua revistă a luî Alecsandri, pseudonimul de Russo (Rusul, el fiind un Basarabean). Tot cu acest semn de recunoaştere la sfîrşit se înfăţişează 8 şi o descriere de călătorie,din nenorocire neisprăvită, în care, nu numai că se laudă frumuseţile vieţii de ţară şi farmecele fetelor de acolo, care nu le-au cumpărat «nici 1 1842, p. 388 şi urmare. 2 1843, p. 385 şi urm. De dinsul şi idei despre limbă, unele mal bune, altele mal rele, în anul 1844, pp. 156—8. Of. şi pp. 178—9. Ou două cruci sînt iscălite şi nişte versuri moldoveneşti din 1821; 1846, p. 95 şi urm.—în acest sens scrie din Moldova şi un călugăr, care poate fi Scriban (v. an. 1845i. De la «1 vine şi falsul document din Sas-Sebeş; an. 1846, p. 57 şi urm. Of. şi ibid., p. 176 şi urm. 8 1847, p. 157 şi urm. * Ibid., pp. 178-9. 8 1847, pp. 372-3. www.dacoromanica.ro 256 ISTOKIA LITERATURlf ROMÂNEŞTI de la modiste, nici de pe la spiţerî», dar se cuprind şi lămuriri istorice preţioase, ba chiar inscripţii necunoscutel. Asămănarea între scrisul anonimului şi acela din «Cîntarea României» şi alte lucrări cunoscute ale lui Russo iese la iveală şi mai bine în «Suspinele unei matroane», din acelaşi an 1847. «Matroana» e ţara, patria bună şi tristă, Moldova în suferinţă, care se căinează astfel, în stilul de tînguire biblic al «Cîntăriî» pomenite mai sus: «Strig dintru adîncul inimii ca zimbrul sîngerat de fierul vînătoruluî, ca şerbul supt biciul domnului său, ca dreptul supt sabia împilătorului, ca poporul oborît de despotism şi tiranie, ca martirii pe roata caznelor» : Adevăraţii mei fii, vrednici de-muma lor, s’au jertfit cu fierul în mină, apărîndu-mă pe mine, mama lor, pentru care astăzi preste toată faţa pămîntuluî n’au maî rămas nicîun apărător... Scoate-mă din gbiarele tigrilor încruntaţi în sînge... Nemernicilor desţeraţî..., pentru ce ca nişte lipitori flă-mînde de sînge sugeţî sîngele mieii?... Am ajuns jucărie capriţiei duşmanilor cari mă aruncă din mină în mînă fără nicîo îndrumare, ea pe un lucru de nimic». E o puternică satiră care ştie unde trebuie să lovească: întîlnim, în adevăr, pe lingă «iazma infernală şi afurisită», care e Rusia, pe lingă «procletul epitrop care a făcut maî multe tîrguielî cu pretendenţii ţeriî pentru a o ruina», adecă Ţarul, pe Domnul însuşi, «fiul ei care stă în fruntea fraţilor săi, care poartă asupra-î îndatoriri de părinte şi ţine în mînile sale-steaua şi luceafărul său» 2. 1 Of. şi versurile astfel iscălite, la p. 376: TJnde-I credinţa, unde-I amorul, Astăzi în lume nu le găseşti. Tot aşa e iscălită însă şi necunoscuta poesie «Baba şi Dracul», cu versuri ca acestea: între răspintenl în miez de noapte hirca bătrînă se învîrtia Şi-o nuieluşă vrăjitorească ţiind în mînă, astfel rost ia: «Vino, Satană, vino îndată, vino ca gîndul, îţi poruncesc, «C’a mea fiinţă şi al mieu suflet pe totdeauna ţi-1 juruiesc.» .............. • *................................... «Moneda este», rosti Satana, cu urlet aspru şi infernal, «Moneda este care produce astăzi efectul acest fatal.» Cf. «O vrăjitoare», de Sion, p. 16. E drept că şi un Bănăţean iscăleşte aşa —1818, pp, 164-5—, dar v. bit cata «La un frate despre libertate», ibid., p. 183. 2 P. 261 şi urma. www.dacoromanica.ro colaboratori! moldoven! 257 Russo nu era, de alminterea, un începător. în deosebite prile-juri, imitând acelaşi stil de visionar biblic al lui Lamennais, a cărui înrîurire o încercase în Apus, tânărul revoluţionar în notă religioasă îşî scrisese, în limba francesă, notele unei vieţi zbuciumate în urmărirea primejdioasă a idealului. Astfel, trimes la Soveja, mănăstirea din Putna a lui Matei Basarab, în 1846, el înseamnă toate întîmplările şi gîndurile sale, făcînd glume pe socoteala Cîrmuiriî care-1 surgunise pentru o piesă ironică, «Provincialul la Teatrul Naţional», represintată în Februar din acel an, şi a sălbătăcieî ce întîmpina în cale. Ca talent de observaţie, ca ironie fină, ca judecată dreaptă, ca punct de vedere înnalt, aceste pagini sînt dintre cele mai .bune ale literaturii noastre. Scurtele apreciărî asupra cronicelor muntene pe care le ceteşte cu acest prilej arată un spirit cu totul distins, avînd în el ceva din intuiţia fulgerătoare a unui Stendhal1. Un alt colţ de munte, al Neamţului — Russo fusese judecător la, Piatra — apare tot astfel, cu toate frumuseţile naturii şi toate păcatele locuitorilor din oraşe, într’o atmosferă de visătoare filosofic poetică, în «jurnalul» sufletesc care poartă numele unei stânci, «Piatra Teiului»1 2 3 *. Firşa locuitorului din munte e caracterisată cum n'a mai ştiut altul să o facă, în rînduri vrednice de un scriitor mare. în ton epic se înveşmântează frumoase legende nouă care cîştigă’n avînt cînd le redă acest om cu o neobişnuit de puternică închipuire. Schiţe despre haiduci se mai găsesc amestecate în opera literară a lui Russo-Donicî8. Cu acelaşi condeiu de miniaturist dibaciu descrisese Russo «Iaşii şi locuitorii săi în 1840», îngrămădind glume nevinovate şi glume răutăcioase, satiră şi ironie, observaţie şi erudiţie, şi, mai presus de orice, coloare romantică, Asemenea cu aceia din paginile de călătorie ale lui Theophile Gautier, pe care obişnuia să-l cetească. Nota fusese dată de Kogălniceanu, de Alecsandri, de Corradini, 1 Notele se păstrează în n-l 311 al Academie! Romîne ; romăneşte, in «Revista Romînă» pe 1863. Analisa şi traducerea lor parţială o dă d. P. V. Haneş, în Alexandru Busso, Bucureşti, 1901. D. Haneş pregăteşte pentru Academie o ediţie complectă a operelor Iul Russo. 3 Acelaşi manuscript. Cf. Haneş, p. 81 şi urm. 8 Cf. Bogdan-Duică, în «Convorbiri literare» pe 1901. 17 www.dacoromanica.ro 258 istoria literaturii ROMÂNEŞTI de Balet, cari se inspiraseră de la aceleaşi izvoare, dar autorul acestor strălucitoare rîndurî nu poate fi privit numai ca şcolarul bun al altora1. Dar ceia ce ar ajunge pentiu a face din Russo unul din numele mari ale literaturii noastre e tînguirea întitulată «Cîntarea României», scrisă iarăşi în franţuzeşte şi căzută în uitare pănă ce exilaţii romînî o publicară, la 1850, în foaia lor efemeră «România Viitoare»». E o scurtă ochire asupra trecutului ţeriî, în toată vitejia şi durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloşiilor timpului de faţă şi cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. Ieremia cu plîngerile sale, Apocalipsul cu visiunile de foc şi sînge ce-1 străbat, paginile de idilă ce se amestecă în Biblie au dat tonul. O simţire tot atît de aleasă pe cît de puternică, o mare putere de a concretisa în icoane gîndurile de părere de rău sau de speranţe dau acestei scurte bucăţi o valoare pe care anii n’au atins-o şi n’o pot atinge, şi nimeni, în curgerea vremurilor, n’a mal găsit astfel de accente pentru a mîngîia şi îmbărbăta maica în suferinţă, «ţara cea dragă». Şi, în acelaşi timp, pentru întâia oară se caută în desfăşurarea evenimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic, o tîlcuire însufleţită de credinţa unul Dumnezeu de pază şi de pedeapsă. «Stavilă» pentru barbari, apărătoare de civilisaţie, mucenică a credinţei, «România», ţara Ro-mînilor nu va peri în cutremurul ceasului celui rău. Revoluţia dezrobitoare o atinge. «Miazănoapte şi Miazăzi, Apusul şi Răsăritul, lumina şi întunerecul, cugetul dezbrăcător şi dreptatea s’au luat la luptă... Urlă vijelia de pe urmă... Duhul Domnului trece pe pămînt!» Pe acoperitele se proclamă zorile roşii ale unei Lumi nouă, cum credeau s’o poată căpăta cu arma răscoalei în mînă tinerii de la 18481 2. Şi ideile de reformă a clerului, pe care încă de pe atunci le represintă Neofit Scriban, îşi află locul în «Foaie»; Scriban îşi iea 1 Acelaşi ms. Cf. Haneş, p. 55 şi urm. şi o traducere, aproape complectă, în revista «Floarea Darurilor», II Mănăstirea Cetăţuia de lîngă Iaşi e descrisă deosebi, într'o scrisoare către Alecsandri; Col. I. Traian, V (1874), n-l 1. 2 D. Haneş a dat cea mal bună ediţie a «Cîntăril». www.dacoromanica.ro colaboratori! moldoveni 259 locul între colaboratorii moldoveni aî luî Bariţ, şi el e poate «Călugărul de supt Carpaţî»1, dacă în acesta nu voim să vedem mai curînd pe Russo. Poesiî trimet alţii cari se ascund, ca acel care iscăleşte cu ciudatul pseudonim frances «Narrateur identique» (1841 şi urm.). VII. «Foaia» şi Prevestirea revoluţiei de la 1848. Anul 1848 porneşte, cu agitaţii parlamentare, cu discursuri la banchete şi în adunări, cu tînguirî şi proiecte, pană ce fapta vine să hotărească în urma lungilor discuţii nehotărâte, la Paris, la Nea-pole şi apoi tot mai departe, în centrul şi spre Răsăritul Europei. «Foaia» se lasă a fi prinsă pe încetul de marele curent revoluţionar, care nu se putea înlătura, căci venia din toate părţile. Veştî despre schimbările de regim, «representaţiî» ale dietei ungureşti, raliate tot mai mult la Revoluţie, manifestul răsunător şi gol, mărinimos şi nepractic, umanitar şi provocător al luî Lamartine, cele d’intîiu veştî de nemulţămire din Germania îşî află pe rînd locul în coloanele publicaţiei braşovene. «Acum sînt numărate toate minutele anticului blestem, el trage de moarte : iată-1, el moare», strigă Bariţ, într’un articol care laudă libertatea tiparului de la care a venit pentru neamul său atâta bine şi de la care aşteaptă încă şi maî mult. Scrisul, gîndul, şcoala, cultura, — acestea hotărăsc de acum: «Viaţa genetică a popoarelor nicî de cum nu maî atîrnă de la schimbăturile instituţiilor politice, ci curat numai de la gradul culturiî lor spirituale şi de la păstrarea limbiî lor în cărţî, în jurnale, în şcoală, în biserică, în familie, încît aceia va fi maî văzută şi maî respectată care va şti arăta maî multe producte ale minţiî şi ale spirituluî». Tot de respectarea limbiî în unirea ce ar fi să se încheie între Romînî şi Ungurî, unire împotriva căreia Romîniî nu s’au pronunţat încă—vorbeşte, în graiul său amestecat cu vorba nouă barbare, «peţiciune», «năciunarie», «pretinşiune», şi tînărul A. Papiu Ilarian, care, mîntuind studiile sale de drept, era «cancelistu ro-manu de la tabla» şi scrie din Murăş-Oşorheiu, unde înflăcărarea i i Pp. 189-91. www.dacoromanica.ro 260 ISTORIA literaturi! romăneşt! pentru Ungaria nouă, scăpată de Austriac!, era mare *. Nici articolul luî Bariţ «Ce voiesc Romînii transilvăneni» 1 2 nu cuprinde încă o îndreptare. Ceî d’intăiu cari vorbesc limpede, străbătuţi în firea lor maî delicată de electricitatea din aerul furtunos, sînt poeţii. Eî nu discută, nu cîntăresc motivele pentru «Unirea» cea nouă cu Ungurii sau împotriva eî, pentru sprijinirea pe Turci sau pentru cruţarea Rusiei protectoare; eî nu caută prin cărţile vechi după drepturi istorice, nicî nu urmăresc normele dreptului de Stat în tratatele care cuprind principii de metafisică politică. Eî nu se gîndesc la noul Ardeal, scăpat de privilegii, şi prefăcut într’o provincie liberă a liberei Ungarii, la noul Principat unic al Romî-nilor de dincolo, scutit de insultele consulilor muscăleştî şi ocrotit din depărtare de Turci. înnaintea lor se iveşte o singură Românie liberă de amestecul străin, liberă de vechile lanţuri seculare şi de nouăle cotropiri obraznice. Un anonim întăiu, după strălucita adunare de ţeranî pe malurile Tîrnaveî blînde, pe pajiştea plină de florile încă plăpînde ale primăverii, după acel 3/15 Maiu, care prefăcu în amintirea neamului toloaca Vlădicăî din Blaj într’un Cîmp al libertăţii pentru o naţie care nu maî era împiedecată în dezvoltarea eî politică de prejudecăţi şi scrupule confesionale, publică întăiu la Bariţ «15 Maiu 1848», iscălind: «un Romîn». Azi e ziua de’nviere a Romînulul popor, Şi strigaţi în libertate: România să trăiască!3 în Moldova, Revoluţia fusese numai o încercare, şi încă una foarte puţin serioasă. Sfătuiri la otel între boieri tineri, discuţie cu Guvernul, cuvîntărî maî calde, intervenţie brutală a oştirii, bătăi, surgun la mănăstiri sau fugă peste hotar. Dar unul dintre învinşii acestei biete lupte copilăreşti, Alecsandri, publică, în Maiu — datînd însă din Februar—, a dOua zi după acea întrunire uriaşă din Cîmpul de libertate ardelenesc, la care luase parte şi un prieten al poetului, Alexandru Cuza, menit să fie Alexandru Ioan I-iu, 1 1847, p. 99 şi urm. 2 Ibid., p. 105 şi urm 3 1848, p. 145. www.dacoromanica.ro «FOAIA» ŞI PREVESTIREA REVOLUŢIEI DE LA 1848 261 Domn al Principatelor Unite, un imn revoluţionar, pe care-1 cintă pentru toţi Romîniî: Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare, N’auziţI sunind puternic acel glas triumfător? El chiamă, cu un avînt pe care de obiceiu nu-1 are, cu o energie bărbătească pe care în zădar o caută alte orî, cu o lămurire de concepţie superioară, care nu-î era dată pînă acum, «obşteasca înfrăţire» pe ruinele unui despotism ce dezbinase, «dezrobirea» unei singure «patrii» şi «mume», crearea unei «Ţerî-Romăneştî» peste tot pămîntul pe care-1 locuieşte şi-l lucrează neamul: Iată veacul se deşteaptă din adînca-I letargie; Fraţii miel de Itomănie, Ca un cîrd de vulturi ageri ce cu-arlpl mîntuitoare Se cerc veseli ca să zboare Către soarele ceresc. Sculaţi, fraţi de-acelaşl sînge, iată ceasul de frăţie, Feste Molniţă şi Milcov, peste Prut, peste CarpaţI Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mîndrie, Şi de-acum pe veşnicie cu toţi mînile vă daţi!1 Un «filoromîn» vine, ca al treilea, — de sigur, cum dovedeşte versul, dintre poeţii ceî buni. Şi el se adresează fraţilor săî Ro-mînîi 2 pentru a li spune — din Moldova, credem — ce a săvîrşit pînă atunci Revoluţia europeană, trezitoare de speranţe : O cîte, cîte tronuri s’an răsturnat şi încă Se clatină, — ascultă cum pîrîie, trosnesc... «Romănia» are şi ea datoria de a vorbi şi de a lucra, amintin-du-şi de mama ei Roma şi inspirîndu-se de la înnaintaşiî mai apropiaţi, ale căror morminte pot da îndemnuri în clipa înnoirii luptelor. Plecaţi genunchii voştri întîid pe la morminte, Şi ţărîna strămoşească fierbinte-o sărutaţi. Şi, în acelaşi chip ca şi Âlecsandri, anonimul moldovean dă unei Dacii nouă, care i se pare că trebuie să fie şi că poate fi cerută acestui moment, hotarele locuinţelor romăneştî de-asupra Dunării, pe coastele şi laturile munţilor. i P. 161. a P. 168. www.dacoromanica.ro 262 ISTORIA literaturi! romăneştî Din Tisa pîn’ la Nistru şi ’n Dunărea rîpoasă, întinde Romînimea pe-al patrie! altar O mină de frăţie 1.... Alecsandri dă şi cîntecul, în metru poporal, hora pentru Eo-mîniî uniţi aî Eomănieî unice şi atunci — «Hora Ardealului» de «un Eomîn» — întăiu în «Foaia» de la Braşov s’a tipărit vestita horă, care a încălzit şi altă dată, în zilele mari, inimile poporului nostru: Ha! să dăm mină cu mină Ce! cu inima romînă, Să ’nvii'tim hora frăţiei Pe pămintul României. Acum, la întoarcerea studenţilor din Paris, cari se puteau înţelege măcar o clipă cu vechii liberali moderaţi aî lui Eliad şi cu unii ofiţeri crescuţi în cetirea lui Bălcescu, Ţara-Bomănească ridică tricolorul Bevoluţiei. Acelaşi număr din «Foaie» care aduce declaraţia de la Izlaz, alt «Cîmp al libertăţii», dar fără ţeranl, dăBo-mînimiî imnul de sălbatecă mîndrie, de profundă suferinţă, acum rebelă, de conştiinţă ce tremură în exasperarea ei, imn cuprinzător care străbate în lumină de fulger toată viaţa de încercări a unui neam nenorocit, de la strămoşii depărtaţi, morţi în lupte glorioase, pănă la ultimele atentate împotriva noastră, de la «măreţele umbre» ale lui Miliaî, Ştefan şi Cor vinul, măririle neamului în toate Ţinuturile, — ca pentru o clipă de unire — pănă la încercarea maghiară de a ucide în limbă însuşi sufletul, pănă la obraznica înfigere de steag a Eusieî pe malul românesc al Dunării. Deşteaptă-te, Romîne, din somnul cel de moarte poate fi o amintire a imnului revoluţionar elin, pe care-1 vor fi cîntat adesea şi Grecii din Braşov, dar strofele ce urmează n’au, de sigur, nimic împrumutat, cînd pomenesc tot ce a suferit şi sufere poporul nostru, smuls în fărîme de stăpînî: Acum se ’ncearcă cruzii, în oarba lor trufie, Să ni răpească limba, dar morţi numai o dăm. Şi, pentru Bomînii de dincoace : Strigaţi în lumea largă că Dunărea-I furată Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri. 1 1 Cf. şi articolul «0 răpede ideie asupra stării de faţă a lucrurilor în Moldova», ibid., p. 185 şi urm. www.dacoromanica.ro «FOAIA» ŞI PREVESTIREA REVOLUŢIEI DE LA 1848 263 Şi, în pasagiile care nu se cîntă azi, în acest imn care a rămas totdeauna al viitorului, al viitorului nesigur şi, oricum, încă depărtat, care se zbuciumă să fie şi zguduie revoluţionar toate nedreptăţile de pretutindene, — viitor de unitate naţională, viitor de unitate, sufletească pe ruinele modelor nefaste, viitor de dreptate socială — sînt versuri de o putere care le asamănă cu acelea, scrise în aceiaşi gamă de abstracţii, a nemuritoarei Marsiliese, altă poesie fără poet : De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă Oricare s’ar retrage din gloriosul loc, Cind patria saii mama cu inima duioasă Ya cere ca să trecem prin sabie şi foc! Revoluţia pusese stăpînire pe literatură, şi poesia luase armele în mînă. www.dacoromanica.ro TABLA CUPRINSULUI Pagina CARTEA I-a. Epoca lui U. Kogălniceanu (1840—48). Capitolul I-ift. Cele d’intăiii lucrări ale lui Kogălniceanu: Revistele «Dacia literară» şi *Archiva românească». Publicarea cronicelor. I. Privire în urmă. Consideraţii generale.................... 3 II. Un student romîn în străinătate. TinereţaluiMihail Kogălniceanu 8 III. Cele d’intăiii lucrări ale Iul Kogălniceanu................ 16 IV. «Archiva Românească». Tipărirea cronicelor................. 23 V. «Dacia literată». Planul şi colaboratorii el............... 30 VI. Scrieri nouă ale lui Kogălniceanu în legătură cu alcătuirea «Daciei literare». Ideile lui despre francomanie. Potrivirea cu ideile lui Eliad. Legăturile între aceşti doi scriitori.... 32 VII. C. Negruţ şi «Dacia Literară»............................. 39 VIII. Alţi colaboratori: Stamati, Alecu, DonicI.................. 42 IX. Alţi poeţi: Vasile Alecsandri.............................. 49 X. Poesiile nouă ale lui Grigore Alexandrescu................ 55 Capitolul II. ^Propăşirea.» I. Kogălniceanu şi Asachi după încetarea «Daciei Literare» . . 61 II. Kogălniceanu, Negruţ şi Alecsandri în opera de regenerare a teatrului................................................ 63 III. Scrierile liil C. Caragiale................................ 66 IV. Poeţii munteni C. Faca şi C. Bălăcescu..................... 72 V. Cele d'intăiu piese originale ale Iul Vasile Alecsandri .... 84 VI. Calendarele lui Kogălniceanu. Începuturile poesiel lui Alecsandri 95 VII. Alcătuirea revistei «Propăşirea». Ion Ghica............... 99 VUI. î ntemeietoril «Propăşirii». Nicolae Bălcescu................ 103 IX- Cel d’intăiii economişti romînl în «Propăşirea»............. 105 www.dacoromanica.ro 266 ISTORIA literaturi! romăneşt! Capitolul III. Pagina «Propăşirea.» Desvoltarea studiilor istorice. I. Kogălniceanu şi «Propăşirea»............................... 113 II. Opera istorică a lui Nicolae Bălcescu. «Magazinul istoric pentru Dacia»........................................ • . . . 120 IU. Articolele de istorie ale Iul Laurian. Alţi colaboratori al «Ma- gazinului» .................................................. 130 Capitolul IV. Poesia românească în Moldova dela apariţia «Propăşirii» până la 1848. I. Poesia lui Vasile Alecsandri.................................. 135 IE. Scrieri în prosă ale lui Alecsandri în «Propăşirea»........ 148 III. Alţi scriitori în Dresă, noi şi vechi...................... 151 Capitolul V. Scriitorii munteni între anii 1844—1848. I. Eliad. Sistemul săă de limbă literară...................... 155 II. «Asociaţia literară» a «tinerilor»........................... 159 III. Polemica lui Eliad pentru limba cea nouă............... 161 IV. Eliad ca poet. «Mihaida»...................................... 163 V. Iancu Văcărescu şi Operele lui complete.................... 168 Capitolul VI. Poeţii noi. I. Grigore Alexandrescu.......................................... 173 II. Cesar Boliac................................................. 178 III. D. Bolintineanu............................................. 186 IV. C. A. Rosetti..............................................• 194 CARTEA A n-a. Pregătirea literară a mişcărilor revoluţionare de la 1848. Capitolul I-iij. Noua generaţie de scriitori. Talente mărunte şi opere de imitaţie. I. Legăturile începătorilor din Ţara-Romănească cu Eliad . . . 201 IL Profesorii munteni şi Eliad.................................... 206 III. Opera personală a lui Eliad la «Curierul romănesc»....... 208 Capitolul n. Literatura cea nouă în Moldova. I Activitatea lui Asachi.......................................... 212 II. Colaboratorii cunoscuţi al lui Asachi........................ 214 IU. Asachi şi colaboratorii «Propăşirii»............................ 216 IV. Teatrul în Moldova............................................ 221 www.dacoromanica.ro TABLA CUPRINSULUI 267 CARTEA A m-a. Pagina Literatura de pregătire revoluţionară peste munţi. Capitolul I-itJ. Ardelenii. I. Generalităţi................................................... 227 II. Centrele şcolare . ... ........................................ 228 III. Scrisul şi ideile lui Bariţ................................... 230 IV. Colaboratorii lui Bariţ....................................... 237 V. Cipariii şi noua sa direcţie.................................... 243 Capitolul II. Scrierile Romînilor din Principate în foile ardelene. I. Colaboratorii munteni.......................................... 248 II. Colaboratorii moldoveni......................................... 252 III. «Foaia» şi prevestirea revoluţiei de la 1848 ................. 259 www.dacoromanica.ro