Coperta de
Damian Petrescu
NICOLAE
I0RGA
Istoria
literaturilor
romanice
în dezvoltarea
©
SI
legăturile lor
EDIȚIE ÎNGRIJITĂ, NOTE ȘI PREFAȚĂ DE
ALEXANDRU DUȚU
Volumul II
EPO
(pînă la 1600)
"'V. «w
București • 1968
Editura
pentru
Literatură Universală

I.
începuturile Renașterii (umanismului)
pe teritoriul francez
în această atmosferă începe acea mișcare a spiritelor în
care germanii osebesc un umanism, de limbă latină, de o
Renaissance de limbă italiană, pe cînd francezii vorbesc de
această „renaissance“ numai, iar italienii de un rinascimento.
Să lăsăm la o parte toate închipuirile și fabulele despre o
Renaștere care află, adine ascunse supt pămînt, de frica
barbarilor, manuscripte latine, pînă atunci necunoscute, dar
cuprinzînd mai toată moștenirea literară a Romei, și care
capătă de la pribegii greci, fugari de frica și de scîrba turci-
lor, opere clasice de care pînă atunci n-avuse nici o știință
și pe care totuși imediat ajunge a le ceti și a le putea inter-
preta. De fapt, barbarii, cari nu credeau că se poate trăi
fără Imperiu, aveau numai ambiția de a-i sprijini, la rîn-
dul lor, sacrul chivot, iar înaintea bisericilor și mănăstirilor,
care erau și școli, și muzee, și biblioteci, ei se opreau cu
adîncă reverență. Iar grecii, paraziți de profesie, au chemat,
au ospătat, au ajutat și au servit pe turci, și la italieni ei
nu puteau găsi o mai bună răsplată decît la Curtea sultanilor,
iar Veneția, Genova aveau, în Creta, în Pera și aiurea, su-
puși greci și cetățeni așezați pe pămîntul grecesc al „Imperiu-
lui Romaniei“, și pentru asemenea supuși exista o întreagă
ierarhie ortodoxă, o școală în legătură cu dînsa și, alături
de cîntăreții populari, logofeți de limbă grecească scriau
— ca și în Cipru — cronica dominațiilor latine1. Fără a mai
1 înainte de MSziâres scrie, în același secol, povestiri istorice în limba
franceză despre Cipru cancelariul italian al insulei, Philippe de Novare (4-c. 1263).
6
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
pomeni de coloniile grecești și albaneze din Sudul Italiei, cu
tot ce cuprindeau și ce puteau da.
Cercetarea atentă și nepărtenitoare a faptelor ne va
arăta alte lucruri decît acelea pe care le-am aștepta, în
momentul cînd purității stilului latin Apusul îi dă o mai
mare însemnătate, supt influența unor modele antice mai
larg cetite de toată lumea.a
în tot decursul evului mediu limba aceasta latină
fusese, nu numai limba culturii superioare, dar a
culturii în genere, pînă la aceea care se căpăta în umbra
bisericilor, la lecția de catehism, ori în așa-numitele humi-
lesscholae. Latina era limba Bisericii, a tuturor cancelariilor,
a întregului învățămînt și, nu mai puțin, a comunicațiilor
internaționale. De la Carol cel Mare, cu Academia lui pa-
latină, ai cării membri, de sînge german, purtau nume clasi-
ce, pînă în veacul al XlV-lea niciodată n-a scăzut interesul
pentru această limbă indispensabilă. Studiile de teologie,
de filosofie erau imposibile, în starea de atunci a dialectelor
vulgare, fără dînsa. Dacă Orderic Vital, cronicar francez
de supt stăpînirea Angliei, e de părere — odată — că „vor-
bele lui Dumnezeu nu pot fi silite a urma regulele cuvîntului
uman“, papa Grigorie al VH-lea, marele papă Grigorie, se
ridică, în a doua jumătate a veacului al Xl-lea, contra „con-
ruperii latinității (conruptio latinitatis). Universitățile re-
fuză cereri care li se fac într-un stil prea mult amestecat cu
elemente din limbile nouă.
Cînd se pornesc, în Italia, studiile de drept roman, civil,
cu toată împotrivirea papilor1, texte într-o formă din cele
mai bune stau în fața studenților cari, neapărat, se îndreaptă
după ele în comentariile lor. Și în Franța, la Orleans, pe
jumătate în latinește se fac studiile de drept2.
Se obiectează că precursorii Renașterii au găsit — în
Italia chiar, care se dă ca leagăn al mișcării, manuscripte
1 La 1139, la 1163. La 1219 Honoriu al III-lea face ca această materie să fie
scoasă și din programul înaltei școli din Paris; Leclerc, op. cit., I, pp. 309 — 10.
La 1199 papa interzice întrebuințarea limbii franceze pentru înveșmîntarea Scrip-
turii; ibid., p. 437.
2 Ibid., p. 509.
ÎNCEPUTURILE RENAȘTERII PE TERITORIUL ERANCEZ
antice din cele mai prețioase, părăsite într-un colț de mănă-
stire, supt o groasă pătură de praf, în primejdie de a fi nimi-
cite sau prefăcute în cîntecele de închinăciune, în foițe pen-
tru școlari, în acte de indulgență, prin mina călugărilor ne-
știutori. Astfel la Monte-Cassino, la Grotta-Ferrata, cu
„libri putres et conscissi“, în 1431, și aiurea. Mărturii ca a
lui Boccaccio, mare lăudător și dușman, prin imitație ca și
prin temperament, al călugărilor, nu sunt nici probante și
nu pot avea nici un caracter general1.
Oricum, Petrarca găsea în Franța și în ținuturile vecine
opere antice, scrisorile lui Cicerone, cartea, apoi pierdută,
a acestuia de Gloria, în condiții mai puțin rușinoase pentru
mănăstirile apusene de la sfîrșitul veacului al XlV-lea. Aici
niciodată nu fusese, cu toată înflorirea literaturii vulgare,
mai multă iubire și înțelegere pentru scrisul vremilor cla-
sice. Cu dreptate a putut spune un cercetător modern cele
ce urmează despre sensul cel adevărat, nu cel care vine din-
tr-o exagerare de sine însuși a umaniștilor în Italia, pe care-1
poate avea terminul de Renaștere: „Acest cuvînt, prea ușor
întrebuințat de Renaștere a literelor n-ar putea să se aplice
literelor latine; ele n-au înviat pentru că nu muriseră“2.
O țară care avea Universitatea din Paris și Curtea de la
Avignon a papiior, cu tot ceea ce strîngeau ele din creștină-
tatea apuseană întreagă, nu putea să neglijeze asemenea stu-
dii. Ea trebuia chiar să caute a păstra oarecare puritate
limbii latine medievale care împrumuta altor suflete o altă
sintaxă și care, uitînd unele din cuvintele ei îndătinate,
lua altele de la limbile vulgare, amenințînd să se desfacă
într-un nou rînd de vorbiri naționale — căci să nu uităm
că latina evului mediu e o limbă vorbită, o limbă în evolu-
ție, o limbă vie. Trebuia ca Franța să caute a păstra vechea
unitate a scrisului latin pentru că altfel el n-ar fi putut înde-
plini acea misiune de universală mijlocire pe care la Univer-
1 Monnier, Le Quattrocento, I, pp. 112—6.
’ Ce mot, trop Ugărement employă, de Renaissance desleltres ne saurait
s’appliquer aux lettres latines; elles n’ont point ressuscitS parce qu’ellesn'Staient
point mortes (Leclerc, op. cit., I, p. 355).
8
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
sitate o cereau interesele științei și în alte părți, în alte do-
menii interesele Bisericii papale și ale politicii regelui.
Acest rege reprezintă însuși marea cultură medievală
prin Curtea lui, la alcătuirea căreia a folosit poate exemplul
regalității castilane a lui Alfons al X-lea, prin tot ce se
lega de această Curte, unde împăratul din Casa de Luxem-
burg, Carol al IV-lea, venea, după studii făcute la universi-
tate, ca să-și însușească anume practice sociale, anume „ ma-
niere“ înainte de a-și reface după moda franceză, în atîtea
privințe, Boemia lui.
Acel care a strîns înaintea oricărui stăpînitor — și mult
înaintea tiranilor sau „principilor poporului44 din orașele
italiene, — o bibliotecă, o librărie, în turnul palatului său,
avea încredințarea că prestigiul însuși al coroanei sale e
legat de ocrotirea mișcării literare, de îndemnarea și reține-
rea ei în Franța. „Clericii, cari au înțelepciunea, nu se pot
onora îndestul, și, cît timp înțelepciunea va fi onorată în
acest regat, el va urma să prospereze și, cînd va fi izgonită,
el va decădea441. Un șir întreg de cărturari, împrumutînd
uneori cărțile din comoara regelui și primind de la dînsul
pensii și răsplătiri în bani, se ocupă a preface în limba fran-
ceză, pentru folosul unei societăți întregi, ceea ce pînă atunci
fusese numai în latinește.
Tradiția era chiar mai veche. Supt fiii și urmașii lui
Filip cel Frumos, Filip de Vitry interpretează pe Ovidiu,
care continua să-și aibă prietenii; traducerea aceasta a „Me-
tamorfozelor44 îi e cerută viitorului episcop de Meaux de
către regina Ioana de Burgundia2, văduva lui Filip cel Lung.
Ducele de Burgundia însuși ia cu 500 de livre un manuscript
din Tit-Liviu3, și îndată Pierre Bercheure sau Bressuire,
autorul unor lucrări latine proprii, ca Reductorium și Cos-
mographia, îl și preface, pentru regele loan chiar, în limba
1 Les clercs, qui ont sapiance, l’on ne peut trop honorer, et, tant que sapiance
sera honoree en ce royaume, il continuera ă prosp6ritâ, et, quand dSboutăe y sera,
ddcherra.
8 Pentru o formă în proză, de Chrătien de Gouais, vd. Leclerc, op. cit.,
I, p. 499.
3 Ibid., p. 216.
ÎNCEPUTURILE RENAȘTERII PE TERITORIUL FRANCEZ
0
franceză1, dînd astfel, cum s-a spus, și lui Froissart un model
pentru discursurile lui explicative ale faptelor. La 1336
încă se comenta Pliniu cel bătrîn2 (în latinește). înainte
de a se ajunge la traduceri, un Nicolas Triveth interpreta,
nu numai pe Ovidiu, pe Tit-Liviu, și pe Valeriu-Maxim,
cetit pe atunci cu multă plăcere3, dar și pe luvenal și pe
Seneca4.
Acum Raoul de Presles dă, pentru 4.000 de franci în
aur pe an, în limba franceză Cetatea lui Dumnezeu, vestita
operă a Sfîntului Augustin, așa de mult întrebuințată în
tot evul mediu. După Tit-Liviu vine rîndul să se prefacă în
limba vulgară Vegețiu, întrebuințînd și o mai veche ver-
siune, și Valeriu-Maxim, — acesta prin ostenelile lui Simon
de Hesdin; Salustiu, Suetoniu vor sta în curînd la îndemîna
acelor mireni, acelor femei care nu cetesc latinește. Jacques
Bachaut se apropie de Seneca, așezat de oamenii acelei
epoci mai-mai lîngă Părinții Bisericii. Operele lui Aristo-
tel, de mult trecute prin arabi în limba latină, sunt traduse
acum în franțuzește de Evrard de Conți, medicul lui Carol
al V-lea, și de o mai mare personalitate literară, Nicole
Oresme, care ajunge episcop de Lisieux (lui i se datorește
cartea despre Politice, cea despre Economice, cea despre
Cer și Lume, pe cînd Evrard luase Problemele^). Retorica
aristotelică era comentată de Jean de Jandun, și despre
Politică se făceau cursuri6. Fără a mai vorbi de lucrări latine
răsărite în evul mediu chiar, ca Speculum al lui Vincent de
Beauvais, tradus de Jean de Vignay, — care scrie și pentru
loan, ducele de Normandia, un Jeu des eschecs moralise —,
pentru aceeași regină Ioana.
1 Ibid., pp. 431, 512-3.
3 Ibid., p. 431.
3 Vd. Philippe de Mezi^res, p. 26.
4 Leclerc, op. cit., I, pp. 430 — 1.
* Vd. și Leclerc, op. cit., I, pp. 198 — 9, 447 — 8. O nouă Istorie a Troiitusese
tălmăcită încă din 1262 de Jean de Flixecourt după un text latin aflător la Pierre
de Corbie (ibid., pp. 499 — 500).
• Ibid., pp. 503, 506. O bulă cu privire la doctrina Iui Aristotel în 1366,
ibid., p. 502.
10
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICII
în ce privește literatura grecească, în biblioteca lui Jean
de Berri, fratele regelui Carol al V-lea, nu lipsea cîte un
manuscript în elinește, pe care autorul catalogului, încur-
cat, nu știe în ce chip să-l însemne1. Predicatori, dominicani,
care-și aveau de la 1232 încă o Casă la Constantinopol, fla-
manzi, englezi, germani, traduc pe Platon — din care s-a
avut întîi Timon și apoi Phedon — , pe Proclu2. La Pavia
chiar se traduce în limba latină, la 1380, de viitorul papă
Alexandru al V-lea, de loc din Candia și grec de naștere,
cîteva lucrări grecești3. E, de altfel, vremea cînd lucrări la-
tine trec, prin aceiași dominicani, în grecește, cînd romane
cavalerești (al Troii, Apoloniu din Tir, Erotocrift, Pierre
et Maguelonne, Florimont, Meliadus, Beltrandin) sunt pri-
mite în această formă de cetitorii Orientului, cînd în Moreia
urmașilor lui Villehardouin și Guillaume de Champlitte se
scriu cronici pentru latini în limba franceză ca și în cea
grecească5; un călugăr italian, Varlaam, va fi în cea dintîi
jumătate a veacului al XlV-lea, ca un mijlocitor între Apus
și Răsărit?
Statul francez se resimte îndată. La Bercheure, la Oresme
s-au semnalat expresii împrumutate din latinește. Cris-
tina de Pisan, care a tradus, în parte, pe Frontinus, scrie
acum într-un stil pe care e apăsată puternic pecetea antichi-
tății, cu larga ei perioadă complicată, așa cum rezultase din-
tr-o îndelungată evoluție a frazei: Guillebert de Metz, care
descrie Parisul din acest timp, nu uită a pomeni de „damoi-
selle Christine de Pisan, care dicta tot felul de învățături
și felurite tratate în limba latină și în limba franceză“6.
1 Un grand livre ancien escript en grec; ibid., p. 354.
’ Ibid., pp. 425 — 6.
1 Ibid. O traducere latină din Sextus Empiricus în același secol al XH-lea;
ibid., p. 355.
4 După ^racles de Gautier d’Arras. Cf. Renan, op. cit., pp. 39 — 40.
6 Muntaner spune că se vorbea în această Moree la 1328 „franțuzește ca la
Paris" (exi beli frances corn en Paris). Un Colegiu grec la Paris, Leclerc, op. cit.,
II, p. 38. Petru de Abano care învață la Constantinopol și la Paris, ibid., p. 61.
La 1458 va avea aici o catedră Grigore Tiphernas; ibid., I, p. 426.
• Damoiselle Christine de Pisan, qui dictoit toutes mani6res de doctrines et
divers traitSs en latin et en franțois.
ÎNCEPUTURILE RENAȘTERII PE TERITORIUL FRANCEZ H
Machaut, mai puțin învățat, pomenește și el, care se socoate
între „li poetes", pe Orfeu și Euridicea, pe lupiter și Proser-
pina. Alain Chartier se sprijină pe Seneca. Nume grecești
poate se întîlnesc și în Renart le contrefait.
Dar acesta e mediul în care Petrarca a trăit, a crescut
aproape, lîngă această Universitate, pe care o numește „nu-
trix studiorum", în contact cu acea Curte a lui loancel Bun,
la care a fost ca ambasador milanez1. Manuscriptele lui
latine sunt aflate la Langres, Lyon, Paris, Liege (1329)2.
A fost încoronat poet și la Paris. Cunoaște pe Oresme, pe
Philippe de Vitry, pe Philippe de Mezieres, pe Berchoire
(în 1342 la Avignon, la Vaucluse în 1361). Una din cele mai
însemnate lucrări ale lui în limba latină, De remediis utrius-
que fortunae e tradusă chiar în limba franceză, din ordinul
lui Carol al V-lea și cu plată de la acesta, de un cleric de
la Sainte Chapelle din Paris, Jean Dendin3. Regele-i face
și lui un dar, la 1378, pentru aceasta4. în regele Petru al
Ciprului, cu care se întîlnește, el admiră cavalerismul fran-
cez cel nou, într-una din cele mai strălucite figuri reprezin-
tative ale lui5.
Stilul său „modern", opus celui „vechi"6, oricît de supe-
rior prin calitățile de asimilare, reproducere și adaptare ale
scriitorului de rasă, e totuși al veacului său, și scriitorii
francezi contemporani, cînd scriu în latinește, nu sunt ne-
vrednici să-i fie comparați. Aceleași cetiri cu ale acestora7
— pe Homer îl are, dar nu-1 înțelege — îi îngăduie a po-
meni numele acelor scriitori pe cari i-am întîlnit întîia oară
în compilațiile spaniole din veacul al XlII-lea. Acel care e
așa de mîndru de scrisul lui stăruitor, la ceas de zi și la ceas
1 Vd. voi. i.
2 Cf. Leclerc, op. cit., I, p. 356.
3 Cf. Nolhac, Pâtrarque et rhumanisme, Paris, 1907, 2 voi.
4 Leclerc, op. cit., II, p. 89.
6 La Curtea înaintașului acestuia, Henric al II-lea de Lusignan, se cetea
Lancelot și Tristan.
6 Stil de’moderni, sermon prisco; Son. XXXII.
7 Citează și pe Eniu, Terentiu și Quintilian, pe Plotin și Porfiriu, pe Epicur
și Zenon; Triumphus famae, III; cf. Son. 153 — 4.
12
ISTORIA literaturilor romanice
de noapte1, și care proclamă că nemurirea se poate căpăta nu-
mai prin ocupațiile, lăudate, cum am văzut, și de Carol al
V-lea, ale învățaților:
... II vostro studio e quello
Che fă per f ama gli uomini immortali2 —
nu are, în operele sale de moralizare filosofică, — De vita
solitaria, de otio religiosorum, de republica optime adminis-
tranda — ca și în cele de istorie, — Rerum memorandum
libri IV, Vitae virorum illustrium —, nimic ce ar fi străin
de veacul în care trăiește și de locul undeseaflă. Citind tra-
tatul lui Varro despre zei3, el se îndreaptă, ca orice evlavios
cetățean al evului mediu, după Sfîntul Augustin4, și lîngă
războiul civil al romanilor în Tesalia pune pe Saul și pe David
în luptă cu Goliat5. A-și numi prietenii Socrate, Olimpiu,
Simonide, Leliu nu înseamnă a-și schimba sufletul: nume
antice purtau, cu cinci veacuri în urmă, și zdravenii ger-
mani din jurul lui Carol cel Mare.
Iar în Boccaccio, pe care-1 atingem lăturalnic, tratatele
despre numele munților, lacurilor, rîurilor, mărilor — des-
tinat mai mult travestirii stilistice pentru cine vrea să scrie
latinește —, anecdotele, adesea în nota Decameronului, din
culegerile sale despre oamenii iluștri și femeile vestite6 nu do-
vedesc mai mult decît cutare „cîntec bucolic“ (bucolicum car-
men decît cadrul mitologic din „Admetul“ italian (Ameto),
că în el ar fi pătruns ceva din binecuvîntatul spirit al
antichității.
Oricum, nu de la acest trivial amuseur, scriindu-și poveș-
tile „interesante^ în latinește sau în italienește, după cum
se adresa unor joviali clerici sau unor tolerante și șugubețe
femei, era să plece îndemnul însuși către Renașterea italiană,
1 Ep. familiares, XXI, 12.
a Son. 83.
8 Gli Dei di Varro; Triumphus Cupidinis, I.
4 Son. 32.
6 Son. 36. Eroine antice lîngă Laura, Son. 222. Acumulare de amintiri
clasice, Son. 27, 33, 34, 196.
• De mantium, lacuum, fluviorum, stagnorum et marium nominibus; De
casibus virorum et feminarum illustrium; De Claris mulieribus.
ÎNCEPUTURILE RENAȘTERII PE TERITORIUL FRANCEZ 13
care totuși de la el era să-și ieie, potrivit cu moravurile timpu-
lui^ nota.
Așa, despărțit de Italia cum este, așa artificial și „profe-
sionist“, cum trebuie, fără îndoială, să-l recunoaștem, Pe-
trarca nu e despărțit sufletește de poporul său, deși acesta
nu-i dă decît unealta armonioasă a poeziei sale, pe care cu
atîta dragoste el o numește „toscana sa“, il mio tosco1.
îi e dor de acel „dulce aer toscan al nașterii sale“, il mio
națio dolce aere tosco2, în care nu era să-și trăiască decît tîr-
ziu zilele. Și se citează și astăzi formula Italiei, cum a vă-
zut-o el pe pămînt și cum a dorit-o în domeniul realităților
politice: cu Apeninii la mijloc, între cele două mări și Alpi:
...il bel paese
Ch’Appenin parte e’l Mar circonda e l’Alpe3.
Dar, în deosebire de Dante, care, avînd același ideal de
unitate, dacă nu și de independență, chema din răsputeri
pe Henric de Luxemburg să vie la Florența și credea că o
coaliție a unora dintre ghelfi cu ghibelinii ar putea pune o
sigură ordine italiană unitară supt aripile vulturului împă-
rătesc, Petrarca, superior întru aceasta aceluia decît care e
mai prejos supt atîtea raporturi, așteaptă Italia nouă numai
de la ea însăși, și anume de la amintirile ei. întocmai pre-
cum, după înverșunata luptă pentru neatîrnare, după legă-
turile cu creștinătatea ungurească, germană, polonă, rusească,
poporul nostru, prin reprezintanții săi din veacul alXVIII-lea,
clericii ardeleni, cerea mîntuirea de la Roma străbună,
pe care în pagini de istorie o aminteau, și prin regulele
lor de gramatică și de stil căutau să o imite.c
Acum, cîntărețul de la Avignon, secretariul papilor pri-
begi vede o Italie nesimțitoare pentru durerile ei, „bătrînă,
leneșă si înceată“:
* >
Italia che suoi guai non par che senta,
Vecchia, oziosa e lenta.4
1 Triumphus Morțiș.
1 Son. 161.
1 Son. 114.
4 Canzone, XI.
14
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
El vede „femei în lacrimi, mulțimi fără arme, tineri, bă-
trîni obosiți, cărora li-e urît dedînșiiși de zădarnica viață,
călugări negri, suri, albi, cu alte cete chinuite și slăbănoage,
biată nație înspăimîntată, arătînd mii de răni“, și-i aude
strîgînd: „Doamne Dumnezeul nostru, ajută-ne, ajută-ne“:
Le donne lagrimose, e’l vulgo inerme,
Della tenera etate, e i vecchi stanchi,
Ch’hanno se in odio e la soverchia vita;
E i neri fraticelli, e i bigi, e i bianchi,
Con l’altre schiere travagliate e’nferme
Gridan: o signor nostro, aita, aita.
E la povera gente sbigottita
Ti scopre le sue plaghe a miile, a miile.1
Dar „aspectul acestei țări“ rămîne „sacru“2. Stau încă
„vechile ziduri de care se teme lumea și le iubește și tremură44
— ancor teme ed ama e trema'l mondo — , amintind vremuri
trecute; se văd „pietrele în care au fost închise rămășițele
acelor cari nu vor fi fără faimă44 3.
Acești oameni au fost cei dinții pe lume și au lăsat o moște-
nire care nu poate fi decît a italienilor — toți romani, chiar
și „lombarzii44 lui Dante —, direcți și curați coboritori, cari
au făcut ca Roma, de fapt, să nu moară niciodată. Și astfel
acești italieni-romani sunt cel dinții neam de pe lume. Doc-
torii Bisericii, maeștrii dreptului canonic și dreptului civil,
cei mai mari oratori latini aparțin Italiei; cunoștințele de
tot felul, propagate de literele latine chiar, acea latinitate
de care Galia e așa de mindră, totul vine de aici, nu de aiurea,
aici totul s-a desăvîrșit. Și astăzi încă graiul italian întrece
în elocvență pe celelalte, — Itala reliquas superat facundia
linguas.
1 Ibid.
* Son. 52.
• E i sassi dove fur chiuse le membre
Di ta’che nou saranno senza fama.
(Canzone XI.)
ÎNCEPUTURILE RENAȘTERII PE TERITORIUL FRANCEZ
15
Și, în vestita lui Odă către Italia1, — „locul ce l-a atins
întîi, cuibul în care așa de dulce si el a fost hrănit, țara în
care se încrede, maica bună, blîndă, care-i acopere terna la
amîndoi părinții“2 —, Petrarca-și trage concluziile poli-
tice actuale. Mariu a bătut pe teutonii de odinioară, Cezar
a învins pe Ariovist. Trăiește încă „sîngele latin nobil“ —
latin sangue gentile — , „fierul nostru e la îndemînă“. De ce
ar mai zăcea supt stăpînire străină „a noastre cîmpii așa
de mîndre“ — i noștri doici campi — , „cea mai frumoasă
parte a lumii“ — del mondo la piu bella parte?
Ce fac pe aici străinile spade?
De ce pajiște verzi
De sîngele barbar să se zugrăvească?3
Sufletul cel vechi în inimi italiene doar nu este mort
încă,4 strigă el. Deci afară cu „minciuna bavareză^, il bava-
rico inganno, afară cu „furia germană“, la tedesca rabbia!
Alpii să rămîie, după voia însăși a naturii, hotar de țară!
Dar Italia nu-i dădea decît cavaleri de turneuri, ca Orso
dell’Anguillara5, nobili din Campagna luptînd între ei, Co-
lonna cu Orsini6, tirani ca Pandolfo Malatesta7. Odată nu-
mai un romantic ambițios, un visător fără simț de realitate,
un următor al doctrinei nouă romane. Cola di Rienzo, în-
cercă în Roma fără de papă să facă o republică menită a fi,
1 Traducere în broșura noastră Din mijlocul luptei, Iași, 1918, p. 44 și urm.^
2 ...II mio nido
Ove nudrito fui si dolcemente...
Non 6 questa la patria in ch’io mi fido,
Madre benigna e pia,
Che copre l’uno e l’altro mio parente?
8 Che fan qui tante pellegrine spade, perch^’l verde terreno
Del barbarico sangue si dipigna? (Canzone XVI.)
4 Che l’antico val ore
Nell’italici cor non 6 ancor morto. (Ibid.)
6 Son. 77. El duce la Capitoliu, în ziua de 8 April 1341, pe poet.
• Son. 82; Canzone 22.
7 Son. 83.
16
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
din clipa chiar a proclamării sale, doamna lumii. El se
înalță între „trunchiurile noi ce nu pot înfloriul, și poetul
salută pe „cavalerul pe care Italia toată-1 onorează și care
mai mult la altul gîndește decît la el însuși“:
Un cavalier ch’Italia tutta onora,
Pensoso piu d’altrui che di se stesso2.
Cînd însă răscoala căzu și șeful ei plăti cu viața, nu mai
era alt mijloc de refacere și înălțare decît cartea latină a Ro-
mei. Dac-ar fi știut s-o întrebuințeze contemporanii lui Pe-
trarca le Și dacă, mai ales, ar fi simțit ca dînsul, fie și numai
trecător, nevoia idealului de romanitate italiană modernă8.
1 Accioch^ di lei sterpi
Le molii piante che fiorir non sanno.
(Canzone VI.)
■ Ibid.
• Pentru cronologie, Henry Cochin, La chronologie du Ganzoniere de P6trar~
que^
Note
a.	Asemenea medieviștilor contemporani, lorga refuză să accepte
integral teza lui Jacob Burckhardt privitoare la rolul Renașterii în
istoria civilizației europene. La începutul cap. III, el revine asupra
însemnătății evului mediu în „civilizația umană, care fără el n-ar
fi ce este astăzi“, punînd în evidență totodată elementul cel mai
pregnant al Renașterii, afirmarea capacităților „individuale41. în
același timp, menționînd funcția pe care „translația44 culturii gre-
cești a avut-o în formarea spiritului renascentist („translație44 despre
care vorbește și Stolnicul Constantin Cantacuzino), savantul o limi-
tează, în contradicție cu istoricii care acordau acesteia un rol preporr
derent; accentul este pus pe „dezvoltarea44 literaturilor romanice, pe
factorii sociali și politici. Pentru precizarea locului opiniei lui lorga
vd. antologia lui Karl H. Dannenfeldt, în care este pusă în lumină
confruntarea modernă de păreri: The Renaissance. Medieval or Modern,
Boston, D.C. Heath, 1959 (Problems in European Civilization). Noi
date despre apelul umaniștilor la cultura greacă și interpretări
sugestive la Paul Oskar Kristeller, Studies in Renaissance Thought
and Letters, Roma, 1956 (Storia e letteratura, 54).
b.	Celebru pentru polemicile purtate împotriva isihasmului
bizantin, ce a jucat un rol atît de important în spiritualitatea răsări-
teană, călugărul Barlaam a devenit mai tîrziu episcop de Gieraci și
susținător al papalității. împotriva opiniilor sale tipărea Dositei al
Ierusalimului o carte masivă la Iași în 1698. Amănunte despre acest
personaj care a contribuit la difuzarea culturii bizantine în Apus la
H.G. Beck, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Reich,
Munchen, 1959.
2 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
18
NOTE (CAPITOLUL I)
c.	Paralelism remarcabil din domeniul cercetărilor ce se între
prind azi de istoricii mentalității, anume al „reprezentărilor colec-
tive“: Roma ca simbol la umaniștii italieni și la iluminiștii români.
Temă pe care savantul o schițează, semnalînd-o, după obiceiul său,
cercetătorilor ce-i pășeau pe urme.
d.	De format mic, cu o hîrtie care suge cerneala, volumul editat
de lorga cuprinde traduceri de versuri din diverși scriitori străini
(Mărie Bizet, Rudyard Kipling, Froissart, W. Hauff, W. Young etc.).
Oda avea să fie republicată cu un mult mai bogat grupaj de traduceri
în cuprinzătorul volum: Din opera poetică a lui N. lorga, Craiova,
Ramuri, 1921. Alăturat numeroaselor traduceri apărute aiurea, acest
volum arată cît de temeinic a pătruns savantul în intimitatea
operelor analizate și prezentate în sinteza de față.
e.	în timp ce, în ultimile pagini ale volumului I, lorga a insistat
asupra spiritului medieval din creația lui Petrarca, aci el scoate în
evidență aspectele înnoitoare din poezia acestuia. Procedînd astfel,
autorul sugerează că formele și conceptele vechi nu au fost părăsite
brusc și că între cultura medievală și Renaștere sînt numeroase punți
de legătură. Cu concluzii identice încheie J. Huizinga cartea sa Le
declin du Moyen Age, trad. fr., Paris, Payot, 1967. Despre tranziția
de la „modul de simțire medieval la cel umanist“, în opera lui
Petrarca, vorbește Giulio Vallese în comprehensiva sa carte Studi da
Dante ad Erasmo, Napoli, A. Morra, 1966.
II
Lupta pentru unitatea Bisericii:
„Imitația lui Isus Hristos"
Mișcarea de prefacere în vulgară a literaturii clasice la-
tine, cu tot ce putea să rezulte dintr-însa, se oprește către sfîr-
șitul veacului al XlV-lea, cînd, totodată, se vede că nu va
ieși o mai bogată literatură nouă din curentul cavaleresc
al Războiului de o sută de ani, și că mișcarea revoluționară
s-a apropiat de sfîrșit fără ca, precum Carol al V-lea ar fi
dorit-o, să se producă o literatură de Curte.
Silințele cugetătorilor și scriitorilor se îndreaptă în ade-
văr, întru cît privește Franța, și, în general, națiile romanice,
în altă direcție. E vorba, de la 1380 încolo, să se refacă uni-
tatea și să se reformeze moravurile Bisericii.
Căci, oricît s-ar fi dezvoltat, o dată cu literaturile în
limba vulgară, și o conștiință națională, oricît întrebuin-
țarea acestui grai al poporului, socotit ca roman, romanzo
în Franța, în Spania, ar fi adus un instinct, evident, de co-
munitate romanică, opusă vieții popoarelor germanice, nu
dispăruse convingerea, hrănită prin carte, prin școală, prin
slujba bisericească, prin întrebuințarea limbii latine, prin
existența autorității Papei și a împăratului, că totuși, peste
hotarele pe care le trecea cavalerul de limbă franceză din
Anglia cînd venea să se lupte cu tovarășul său de grai, de
spirit, de ocupație, cavalerul din Franța, și peste care Carol
al IV-lea, împăratul, moștenitorul drepturilor asupra rega-
tului de Arles, asupra „orașului de Imperiu“, Lyon, venea
la Paris să vadă pe ruda sade aproape,regele Carol alV-lea,
că peste aceste hotare există comunitatea, indestructibilă
20
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
și care trebuia întărită, și nu distrusă, a Bisericii lui Hristos.
Și orice atingea această Biserică, umilirea ei, dihoniile ei,
nevoia ei de a deveni iarăși mare și puternică, atingea pe
fiecare din membrii acestei societăți medievale, care vădise,
de un timp, criticilor ei atîtea grele metehne.
Pentru a le îndrepta se întrebuințează diferite mijloace.
Autoritatea regelui Franciei, care suie pe rug pe Cavalerii
Templieri, cu însuși Marele-Maestru în frunte. Satira vio-
lentă a unei nouă literaturi. Toate însă rămăseseră în zădar.
Pentru prefacerea fericită care se dorise, trebuia altceva:
completa refacere a spiritului însuși al epocei. Și aceasta era
cu putință numai prin reforma Bisericii, care cuprindea într-
însa toate domeniile, răzlețe astăzi, ale științei, literaturii,
artei, moralității private și publice.0
Această Biserică decăzuse enorm în ultimele timpuri. Ar
greși cine ar adopta calificativul medieval, venit din partea
nemulțămiților și opozanților, al unei „captivități babilo-
nice“, care ține de la așezarea noului Papă, din mila regelui
Franciei, Clement al V-lea, la Avignon pînă la întoarcerea,
după vreo șaptezeci de ani, cu Grigorie al Xl-lea, a papalității
la Roma. Nimic din ce se cuprinde în chiar corespon-
dența, deplin păstrată, a papilor nu ni arată că prin schim-
barea de locuință ar fi scăpat ceva, în această epocă de auto-
rități neteritoriale, din autoritatea tradițională a șefilor
Bisericii, cari păstrau aceleași drepturi. Dar, cînd, la moar-
tea în Roma a lui Grigorie, o samă din cardinali aleseră acolo,
pe Urban al Vl-lea, în timp ce cardinalii rămași la Avi-
gnon — căci călătoria la Roma nu fusese o strămutare defi-
nitivă, — dădeau glasurile lor lui Clement al VH-lea, shisma
care se produse astfel și pe care nici o putere lumească nu
putu s-o înlăture — Apusul romanic mergînd cu Papa fran-
cez, iarcel germanic, și cu Anglia, dușmană a regelui din Paris,
ținîndu-se de clerul roman —, aduse o mare pierdere de pres-
tigiu instituție care pînă atunci se considera, continua să
se considere, nu numai ca întîia în creștinătate, dar si ca
forma necesară, cu neputință de schimbat, a unității creștine.
„IMITAȚIA LUI ISUS HRISTOSB ȘI UNITATEA BISERICII 21
încă de la început, într-una din operele sale franceze,
Songe du vieil pelerin, Philippe de Mezieres, cancelarul Cipru-
lui, cerea, după ce înfățișase, într-o formă „alegorică44, îm-
prumutată din Roman de la Rose, cu „virtuțile44 personifi-
cate în „doamne“, neajunsurile, de multe feluri, ale societă-
ții contemporane, așa cum le văzuse și Jean de Meung, să
se ajungă la marea reformă mîntuitoare prin îndreptarea Bi-
sericii. Și, fiindcă în spiritul timpului era ce numim noi:
democrație, trebuia ca „reforma44 să se facă, nu din propria
inițiativă a celor doi papi, neconciliabili, ori a unuia din
doi, mai simțitor la compromiterea Bisericii prin scandalul
din fiecare zi, ci prin acel Conciliu general, a cărui necesitate
scriitorul picard o punea alături cu a cruciatei, a „pasagiului
genera?1?
Dar Mezieres era și intimul regelui Carol al V-lea, pentru
care se pare a fi scris Songe du Vergier. El era în legătură
cu noul Ordin, de umilință, de smerenie, de închinare devo-
tată, al celestinilor, cari se puneau în relație cu blîndul papă
Celestin, ales fără voia lui într-o situație pe care se grăbi
s-o lase. Celestinii aveau casa lor în Paris, și fostul cancelar
al Ciprului ceru să fie îngropat acolo în formele cele mai mo-
deste, obișnuite pentru săraci.
In legătură cu celestinii ca și cu Mezieres însuși era însă
un tînăr cleric, canonic la Paris, cu predispoziții mistice,
care-și sfîrși răpede viața în mijlocul unor devoțiuni asce-
tice, ruda regală care era Petru de Luxemburg. Și, lăudînd
pe acest „fericit“, autorul Visului bătrînului pelerin vorbește
în cuvinte de mare stimă și de un alt prieten, fruntaș al
clerului francez din acest timp, Pierre d’Ailly (de Alliaco)1.
„Vulturul Bisericii41, viitorul episcop de Puy și de Cam-
brai și cardinal (n. Compiegne în 1350), fusese unul dintre
cei mai călduroși sprijinitori ai papei francez de la Avi-
gnon. Sfătuitor laic al regelui, Mezieres l-a putut întîlni dese-
ori la Curtea lui Carol al V-lea. Lucrările lui latine, mai ales
despre această reformă a Bisericii, se deosebesc prin podoabe
de stil ca și prin energia cu care a urmat în discuțiile de doc-
1 Philippe de Mdztires et la croisade au XIV-6 sticle, pp. 439 și urm.
22
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
trină ale timpului direcția nominalismului; ele i-au făcut un
nume și în literatura evului mediu. Dar rolul lui cel mare e că
a cîștigat pentru cauza reformei acel puternic corp internațio-
nal care era Universitatea din Paris, funcționînd în calitate
de cancelar al ei la 1389.
între urmașii lui în această demnitate este și Mathieu —-
Nicolas de Clemengis sau de Clamanges, care ocupa aceste
funcțiuni încă în 1395 și care, secretar al lui Benedict al
XlII-lea, redactor al bulei contra regelui Franciei Carol al
Vl-lea, s-a ocupat și el, într-o serie de tratate, de „starea
de conrupție în Biserică“, de „simonie“ și de „anate“ pînă
după 1431, cînd se afla încă în viață.
Dar, înainte de dînsul, Universitatea fusese condusă, pe
la 1392, cînd luase doctoratul în teologie, de un alt ilustru
francez de la sfîrșitul veacului al XlV-lea, Jean Gerson (14
decembrie 1363 — 12 iulie 1429), autorul operei „de refor-
matione theologiae“ și al celei despre „unitatea ecleziastică4*.
Cel mai însemnat din toată această ceată de apărători ai
ideii Consiliului general, la a cărui neizbîndă, în Conciliile
din Pisa (1409) și Constanța (1411), asistă cu nespusă durere,
fu acest Gerson, care e una din luminile Bisericii în
vremea sa.
Mișcarea întreagă are un caracter romanic. Oricum, pre-
zența papalității la Avignon a trebuit să aducă relații mai
strînse ale poporului francez, și în ce privește pe șefii săi
intelectuali, cu această biserică oarecum găzduită și ocro-
tită de dînsul. Am văzut ce legături aveau și mai departe cu
dînsa, pînă și la strămutarea lor în Avignon la Curia ponti-
ficală, unii italieni ca Petrarca, deși el îndemna din răspu-
teri pe șefii catolicismului să se întoarcă în rezidența lor
glorioasă, plină de atîtea amintiri, Roma. Contra shismei
se ridicau și spanioli, ca Pero Lopez de Ayala (1398 și 1403).
între papii avignonezi se găsește, de altfel, un Pedro de
Luna (Benedict al XlII-lea), aragonez de naștere, partizan
al lui Henric de Trastamara, — ocrotitul francezilor, spri-
jinitorul lui Bertrand de Guesclin —, și acela care, în scrie-
rea sa în limba vulgară, Consolașiones de la vida humana,
scrie aceste rînduri, într-o notă care amintește pe Sfîntul
„IMITAȚIA LUI ISUS HRISTOS" ȘI UNITATEA BISERICII
23
Francisc și pe care o vom întîlni într-o operă de o mult mai mare
însemnătate și răspîndire: „Binecuvîntat sufletul acela a
cărui umilință smerește trufia altuia, a cărui răbdare îm-
pacă mînia, a căruia supunere în taină pedepsește tirania al-
tuia, a căruia rîvnă trezește moliciunea altuia"1.
In schimb, participarea germanilor la această polemică și
propagandă, pînă la adunarea sinoadelor canonice de la
Constanța și Basel e cu mult mai puțin însemnată. Dietrich
de Niem, care scrie „de schismate", e un tip de sec și rece
scolastic medieval, fără originalitate și fără pasiune; Nico-
lae din Kues (Cusanus, cu numele său de familie Kreps) (1401
— 1464), e, în afară de scrierile sale despre „concordanța cato-
lică" și „adevărul catolic" și de legația sa la Constantinopol,
un matematic cu interesante vederi de viitor. Iar Toma de
Kempis (aceasta e locul său de naștere, porecla latină fiind
Malleolus, adică Hămmerlein, Hămmerchen) (1380—1471),
e, în mănăstirea sa de la Rin unde funcționează și ca subprior,
un simplu copist de manuscripte.
Și, totuși, el e prezintat ca autorul faimoasei cărți Imi-
tația lui Isus Hristos, pentru că pe un manuscript al ei se
spune că a fost făcută cu „mîinile lui", designarea cea mai
evidentă a prescriitorului, a caligrafului mîndru de condeiul
său, — și atît.
De această mare operă, în care, sub o formă de o încîntă-
toare simplicitate, ca aceea a Evangheliei, se cuprinde atîta
din sufletul epocii — și, cum vom vedea, din sufletul ro-
manic al epocii — e locul să ne ocupăm aici2.
Admirabila carte, care conține o parte despre datoriile
călugărului, o a doua despre ale celor cari se gîndescla viața
lor sufletească (ad interna trahentes), o a treia dînd o convor-
bire între credincios și Mîntuitorul și o a patra, în aceeași
formă dialogată, o lămurire a „tainei altarului" (de sacra-
mento altaris), e scrisă, evident, pentru mănăstire. Se laudă
viața monastică3: „o cît de plăcut și dulce lucru este să vezi
1	Amador de los Rfos, op. cit, V., p. 238.
1 Cf. Ullmann, Reformatoren vor der Reformation; Uber den Verfasșer der
Schrift „De Imitatione Christi",
’ I, 17.
24
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
frați călduroși și credincioși, bine învățați și disciplinați !“*
„Chilia necontenită îndulcește, și numai cea rău păzită că-
șunează scîrbă.“2 „Prebenda“ de care se vorbește ca răsplată
a ostenelilor e cea bisericească medievală3.
Cînd trăia autorul, evident un cleric? Scrisă într-un ton
senin, absolut impersonal, cu voință înlăturînd orice poate
fi local, contemporan, individual, cartea nu oferă ușor mij-
loace de datare, fie și măcar cît de aproximativ. Totuși am
observat mențiunea ciumei — ne gîndim la cea din 1348
— ca una din cauzele obișnuite ale morții oamenilor4.
Intre călugării contemporani apar „cartusienii și cistercie-
nii“ pe lîngă „monahii și călugărițele de deosebit ordin“5,
dar nu și celestinii. Cînd natura e opusă Grației, această
Natură „care e aplecată la creațiuni, la grija cărnii proprii,
la zădărnicii și vorbe de clacă (discursus)“6, pare a veni de-a
dreptul din Roman de la Rose al lui Jean de Meung.
Curente din critica vremii se întîlnesc adesea. Astfel
cînd se dă îndemnul de a nu mai clasifica după rang și merite
pe sfinți, specializîndu-le serviciile ce pot să aducă7, ori cînd
se sfătuiește a nu se face pelerinagii zădarnice, datoritor
doar „curiozității oamenilor și noutății lucrurilor nemaivă-
zute“8. Se împarte sfatul de a nu căuta în Scriptură altceva
decît Cuvîntul lui Dumnezeu însuși. „Să nu-mi vorbească
mie Moise, ori cutare dintre Profeți, ci tu, Doamne Dumne-
zeule, mai curînd vorbește-mi inspirător și luminător al
tuturor profeților, căci tu singur fără ei poți pe deplin să mă
umpli de har, iar ei fără tine nimic nu vor isprăvi.“9 De re-
1 Quam iucundum et dulce est videre fervidos et devotos fratres, bene mori-
geratos et disciplinatos (I, 25).
8 Cella continuata dulcescit et male custodita taedium generat, I, 20.
8 III, 3.
4 Alius igne, aliuc ferro, alius peste, alius latrociniis interiit; I, 23.
• Et diversae religionis monachos et moniales; I, 25.
• Natura înclinat ad creaturas, ad carnem propriam, ad vanitates et discur-
sus; III, 54.
7 III, 58.
8 Curiositas hominum et novitas invisorum; IV, 1.
9 Non loquatur mihi Moyses aut aliquis ex prophetis, sed tu potius loquere,
Domine Deus, inspirator et illuminator omnium prophetarum; quia tu solus sine
eis potes me perfecte imbuere, illi autem sine te nihil proficient, III, 2.
„IMITAȚIA LUI ISUS HRISTOS“ Șl UNITATEA BISERICII 25
gele — deci nu e un supus al împăratului — și de Papa se
vorbește ca de oameni supuși la aceleași fatalități ca și
ceilalți oameni.1 Preoțimii i se fixează numai funcțiunile
stabilite de ritual, lăsînd dincolo de ele cel mai larg cîmp
comunicației directe a credincioșilor cu Dumnezeu2. O dată
e vorba și de „scandalurile din popor“ și de „desfrîul de la
ospețe“3. Autorii citați afară de Scriptură, sunt Ovidiu (1)
și Sf. Francisc.4
Deoarece s-a cetit „Gersen“ în loc de Gerson pe unul din
manuscriptele cu însemnarea „Incipit liber magistri loan-
nis Gerson“, erudiții italieni au căutat să găsească un autor
cu acest nume în Italia de Nord. Unele din barbarismele
scriitorului ar trimete la o origine italiană: baiulator, baiu-
lans, bassari (bacciare), spatiare (andar a spasso), subtilis
(sottile)5; sunt însă și altele pe baza cărora s-ar putea susți-
nea proveniența franceză: acediosi, gulosi (de la accide, gou-
le), — fără a pomeni atîtea expresii, fără colorit național,
care se par a fi specifice scriitorului6; germanismele lipsesc
cu totul. Și trebuie să se țină samă că limba latină a evului
mediu primea cuvintele ei nouă din mai mult decît un izvor.
Inspirația e însă a unui om care a suferit și prin suferință
a ajuns să nu mai prețuiască rang, știință, învățătură, ta-
lent, să nu se bucure de prieteni, să nu se sature de plăcerile
muncii sale însuși.
„Nu discuta“, strigă el, „operele Celui Prea înalt.“7 „Mi-e
scîrbă adesea să tot cetesc și să tot ascult/48 „Na umbla
niciodată după numele științei... Voim să înțelegem și să
discutăm acolo unde e de nevoie numai să trecem... Orice
1 Nemo est in mundo sine aliqua tribulatione vel angustia, quamvis rex sit
vel Papa, I, 22.
2 IV, 5, 11.
8 Scandala in populo... Dissolutio in conviviis, I, 4.
4 I, 13; III, 50: Nain quantum unusquisque sit in oculis tuis, tantum est
et non amplius, ait humilis S. Franciscus.
8 II, 11, 12, 20; III, 46.
• In custodia (I, 10), edomatio (I, 18), circuitio (I, 20), timoratior (II, 10),
inmmortuus (II, 11), imniortificatus (IV, 7), animaequior (III, 57). Cuvinte pre-
tențioase grecești: paraclitus, III, 5; gazopbylacium, IV, 11.
7 Noii discutere opera Altissimi, III, 4.
8 Taedet me saepe multa legere et audire, I, 3.
26
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Scriptură Sfîntă trebuie să se cetească în spiritul în care a
fost făcută/'1
Ce-i pasă scriitorului de „literalii de știință și de cleri-
cii învățați"2, de azi ori de pe vremuri! Ce sunt „toți acești
domni și magistri pe cari i-ai cunoscut bine cînd încă trăiau
și înfloreau la învățătură!"3 Cum nu e nimic bogăția, nici
onorurile, nici plăcerile, așa nimic nu e a ști Biblia pe de
rost și „spusele filosofilor" (philosophorum dicta)1. „Știința
fără frica lui Dumnezeu ce folosește", striga el. „Mai bun e
desigur umilul țăran care servește lui Dumnezeu decît tru-
fașul filosof, care, fără de grijă de sine, privește rosturile ceru-
lui... Odihnește-te de multul dor de a ști!... Multe cuvinte
nu satură sufletul... Nu te mîndri cu nici un meșteșug și cu
nici o știință... Să știi că mult mai multe sunt cele ce nu le
știi... Placă-ți a nu ști și a fi socotit drept nimic."5
E, într-un cuvînt — și pentru întîia oară — tăgăduirea
acelei științi a argumentului, acelui silogism scolastic cu care
evul mediu se mîndrea mai mult decît cu orice crease. Și întreba-
rea este dacă acest mare curaj putea să-1 aibă cineva care nu-i
cunoștea toate tainele, dacă astfel putea să vorbească sme-
ritul caligraf Thomasa Kempis mai curînd decît Gerson, fos-
tul elev al Colegiului de Navara, studentul în arte și în teo-
logie, doctorul, cancelariul?0
Lumea nu-i zice nimic autorului anonim, în toate rela-
țiile pe care poate să le ofere cuiva. Să rabde pe alții, dar în
lucrurile lor să nu se amestece. „Cei ce azi sunt cu tine, mîine
pot să-ți stea împotrivă și vice-versa; adesea ca vîntul se
1 Omnis Scriptura sacra eo spiritu debet legi quo facta est... Volumus intel-
ligere et discutere ubi simpliater esset transeundum... Nec unquam velit habere
nomen scientiae, I, 5.
2 Scientia litterati atque studioși clerici, III, 32.
3 Omnes illi domini et magistri, quos bene novisti dum adhuc viverent et
studiis florerent, I, 5.
4 I, 1.
6 Scientia sine timore Dei quid importat! Melior est profecto humilis rus-
ticus qui Deo servit quam superbus philosophus qui, se neglecto, cursum coeP
considerat... Quiesce a nimio sciendi desiderio... Multa verba non satiant ani-
mum... Noii extolli de ulla arte vel scientia. Scito quia sunt multo plura quae
nescis... Amo nesciri et pro nihilo reputari. I, 2. — Aiurea înștiințează contra
momirii Sirenelor, III, 27.
,,IMITAȚIA LUI ISUS HRISTOS" ȘI UNITATEA BISERICII 2?
întoarce omul/1 „Dar, adauge el, să nu pui mare temei pe
cineestepent.ru tine sau contra ta; ci caută și vezi ca Dum-
nezeu să fie cu tine în orice lucru-1 faci.“2 „Și să nu-ți pese
dacă te va lăsa un prieten, știind că trebuie totuși ca toți la
urma urmei să ne despărțim unul de altul/3 „Cine înăuntrul
lui e bine așezat și orînduit nu se îngrijește de minunatele și
stricatele purtări ale oamenilor/14 Căci, „dacă bagi de samă
la ce ești întru tine înăuntru, nu-ți vei face grijă ce vorbesc
de tine oamenii“5. „Ce ești, aceea ești; nici nu poți a te zice
mai mare decît ești supt ochii lui Dumnezeu/46
într-un cuvînt desfacerea complectă de tot ce e pe pă-
mînt, de „cele ce sunt menite pieirii și datorite făpturi/7.
„Părăsește toate, și toate le vei afla/48
Oricum, oamenii, cei simpli și buni măcar9, pot fi iubiți
numai pentru Isus, iar Isus pentru el însuși10. Și iubirea
lui e singura cuvenită iubire. Contemplația Mîntuitorului
— nu e vorba de Dumnezeu supt acel ipostaz nici de Maica
Domnului, nici de sfinți și sfinte — e singurul rost, singurul
scop, singura bucurie a vieții, munca neputînd fi alta decît
mijlocul de a se umplea clipele între două momente din aceas-
tă supremă și desăvîrșită fericire11. Sărac12, umil, răbdă-
1 Qui hodie tecum sunt cras contrariare possunt, et e converse; saepe ut
aura vertuntur, II, 1.
2 Non magni pendas quis pro te vel contra te sit; sed hoc age et cura ut
Deus tecum sit in omni re quam facis; II, 2. Cf. III, 46: Sed qui cor intus non
habet, nec Deum prae oculis, faciliter verbo movetur vituperationis/
3 Nec graviter feras cum ab amico derelictus fueris, sciens quoniam opor-
tet nos omnes tandem ab invicem separări, II, 19.
4 Qui intus bene dispositus est et ordinatus non curat mirabiles et perversos
hominum gestus, II, 1.
6 Si attendis quid apud te sis intus, non curabis quid de te loquantur
homines, II, 6.
8 Quod es hoc es; nec maior dici vales quam, Deo teste, es, II, 6.
7 Idee cnim pauci inveniuntur contemplativi quia pauci sciunt se a perituris
et creaturis ad plenum sequestrarc, III, 31.
8 Dimitte omnia et invenies omnia, III, 33.
9 I, 8.
10 Diligentur omnia propter lesum, Icsum autem propter se ipsum, II, 8.
11 III, 51.
12 I, 7.
28
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
tor1, purtîndu-și crucea, de care nicăiri nu poate scăpa, decît
doar ca să afle alta mai grea2, biruind greutățile — căci
„aceia mai mult folosesc în virtuți cari se trudesc a birui
mai mult lucrurile care le sunt grele și protivnice“3, — cre-
dinciosul va urma pe Isus. Dar pînă la capăt, căci „mulți
il urmează pînă la frîngerea pînii, și puțini pînă la băutura
paharului patimilor144.
Acel care scrie astfel n-avea alegere decît între această
confundare în Dumnezeu prin necontenita atingere spiritu-
ală cu dînsul și între îngrozitoarea priveliște a morții în
păcate, de care se zguduie și sufletul simțitor al lui Philippe
de Mezieres: „Va veni odată un ceas cînd va înceta toată munca
și tot zbuciumul.445 „Azi este omul, și mîne nu se mai vede,
și, cînd va fi perit dinaintea ochilor, și amintirea lui pere
din minte.446 Așa se va isprăvi „mizeria ce este a trăi pe pă-
mînt“: vere miseria est vivere super terram.1
Chinuit suflet a trebuit să fie acela care vorbea astfel!
Și, dacă nu se pot presupune asemenea suferințe pașnicului
copist german de la Rin, Thomas de Kempis, cancelariul Uni-
versității din Paris dusese o viață care putea să lase în suflet
o asemenea sămînță. Copil de sătean, de la Rhetel, lîngă
Reims, într-o casă sărmană cu doisprezece copii. învață
din mila ctitorilor unui Colegiu. Se aruncă în luptă pentru
curățirea și unificarea Bisericii cu un zel nemărgenit, și
ajunge să vadă, la alegerea lui Alexandru al V-lea, trei papi
în loc de doi, pentru ca, și peste alegerea lui Martin al V-lea,
schisma să continuie, otrăvită, înverșunată. Plecat de acasă
1 Humilis tui cognitio, I, 3. Non reputes te aliquid profecisse nisi omnibus
nferiorem te esse sentias, I, 2. Qui melius scit pati, maiorem tenebit pacem,
II, 3.®
» II, 12.
• Enimvero illi maxime prae ceteris in virtutibus proficiunt qui ea quae
sibi magis gravia et contraria sunt, virilius vincere nituntur, I, 25.
* Multi lesum sequuntur usque ad fractionem panis, sed pauci usque ad
bibendum calicem passionis, II, 11.
8 Venit una hora quando cessabit omnis labor et tumultus, III, 43.
• Hodie homo est et cras non comparet. Cum autem sublatus fuerit ab oculis,
etiam cito transit a mente, I, 23.
' I, 22.
„IMITAȚIA LUI ISUS HRISTOS" ȘI UNITATEA BISERICII
29
cu un crez de iubire, el se vede prins într-o luptă turbată
pe care în anume momente o luminează flăcări roșii de rug,
ca acelea care mistuie trupul mucenicului boem loan Huss.
De la sinodul general, care nu și-a atins ținta, ci a crescut
vrajba — ce ruine în sufletul visătorului care de la această
adunare aștepta toată mîntuirea 1 — , el nu se poate întoarce
măcar acasă. Căci ducele de Burgundia, al cărui preot de
casă fusese, s-a pătat de sîngele rudei sale, Ludovic de Orleans.
Va merge deci prin Bavaria, prin Tirol, prin preajma Vie-
nei, ca un pribeag care se ferește de ai săi, de aceia chiar de
cari a stat mai departe. Cînd, în sfîrșit, revine la Paris, el
caută, pe lîngă fratele său, priorul celestinilor, liniștea în
această mănăstire a celei mai adînci smerenii, unde se pre-
făceau în pulbere rămășițele lui Philippe de Mezieres, umi-
lul entuziast. Acel care se încercase și în mistere — ceea
ce ar explica dialogurile din partea a treia și a patra a
Imitației1 — lasă de o parte grija discuțiilor de dogmă și
de drept2 și se îndreaptă cu o nesfîrșită iubire de părinte către
copii, pe cari, ca Mîntuitorul, vrea să-i atragă la sine. Și el
scrie atunci De parvulis ad Christum trahendis. în această
stare a cugetului îl găsi moartea la 12 iulie 1429.
Iubirea pentru Isus e, spune acest imn al desperării care
isprăvește mîngîindu-se mai presus de orice e omenesc3 —
și poate că întîiul titlu să fi fost Consolationes internae, de
unde titlul traducerii franceze contemporane: Uinternelle
Consolation^ — singura iubire care se cuvine. „Iubirea s-a
născut de la Dumnezeu, și nu poate să se odihnească, mai
presus de toate cele create, decît tot în Dumnezeu/ Dar
această iubire e o adevărată iubire ca acestea de pe pămînt.
Isus e „iubitul" cel gelos, care nu îngăduie un concurent,
„ci singur vrea să aibă inima ta și să se sălășluiască în-
1 Cf. Onesime Le Roy, tâtude sur Ies mysteres et sur divers ms. de Gerson;
Fiang^re, tâloge historique du chancelier Gerson, Paris, 1838.
2 De potestate ecclesiastica; De fallibilitate Papae. Cf. lohannis Gersonii doc-
tori s opera omnia, 1576.
8 Quidquid Deus non est nihil est, et pro nihilo computari iubeț, III, 32.
4 Cf. „interior consolatio", I, 25.
30	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
tr-însa ca un rege în scaunul său însuși"1. Aceste legături ale
celui nevăzut presupun „cercetare deasă cu omul din lăuntru,
dulce sfătuire, plăcută mîngîiere, multă pace, familiaritate
strașnic de uimitoare"2. „Așteaptă-mă, așteaptă", spune
Domnul, „voi veni și te voi îngriji. Cînd te crezi mai departe
de mine, adesea mai aproape sunt."3
Recunoaștem nota din Chretien de Troyes, din Roman
de la Rose, din marele strigăt de iubire care străbate veacul
de mijloc și care vine să se stingă, în fericirea atinsă-n sfîr-
șit de sufletul extatic, la picioarele lui Isus.
1 Dilectus tuus talis est naturae, ut alienum non velit admittere, sed solus
vuit cor tuum habere et tanquam rex in proprio throno ședere, II, 7.
2 Frequens illi visitatio cum homine interno, dulcis sermocinatio, grata
consolatio, multa pax, familiaritas stupenda nimis, II, 1.
’ Expecta me, expecto; veniam et curabo te... Quando tu putas te elonga-
tum a me, saepe sum propinquior, III, 30.
Note
a.	Afirmație demnă de a fi reținută, lupta pentru reformarea
bisericii e întrevăzută ca o necesitate de reformare a culturii, care,
în această epocă, păstra în centrul ei instituția bisericii; atacurile,
ca și apărările de nuanță teologică acoperă întreaga arie a activității
spirituale, „toate domeniile“ patronate de biserică mai înainte de
afirmarea laicismului.
b.	Discutată de laici și de clerici, reformarea bisericii trebuia
rezolvată în cadrul unui Conciliu general, mai puțin datorită unui
„spirit al timpului... democrației44, cît datorită faptului că problemele
esențiale și generale ale bisericii se rezolvau în cadrul instituției
tradiționale care era sinodul. Este de reținut însă că, în afara rezol-
vării problemei ce revenea sinodului, discutarea ei se generalizase,
criza bisericii fiind evidentă tuturor cărturarilor.
c.	Paternitatea operei, atribuită lui JeanGerson, delegat al regelui
Franței și al Universității din Paris la Conciliul de la Constanța din
1414, lui Jean Gersen, stareț la Vercelli, și lui Thomas ă Kempis, nu
a fost definitiv rezolvată. Merită a fi menționată și opinia că Thomas
ă Kempis ar fi întocmit o culegere de maxime și îndrumări provenite
din cercul „Fraților cu viața comună44, al cărui inițiator fusese Gerard
de Groote, aparținînd, la rîndul său, curentului mistic renan ce por-
nise de la Meister Eckhart, înglobînd pe Ruysbroeck, Tauler, Suso.
d.	III, 46: Dar cel care nu are inimă înlăuntrul său, nici pe Dum-
nezeu în fața ochilor, cu ușurință e mișcat de cuvîntul tulburării.
e.	O umilă cunoaștere a ta însuți [e o cale mai sigură la Dumne-
zeu, decît o căutare adîncă a învățăturii], 1,3; Nu gîndi că ai făcut
vreun progres de nu te simți a fi inferior tuturor, II, 2 [nu: I, 2],
Cel care mai bine știe să sufere, mai mult se va ține în pace, II, 3.
III
Umaniștii italieni
Aceeași mișcare de pe urma căreia Franța a avut numai o
literatură în limba națională mai îngrijită decît pînă acum,
mai bogată în idei și mai complicată ca formă, produse în
ceea ce se poate numi, doar pentru ușurința de vorbire, Ita-
lia, o literatură în limba latină, cu totul străină, pînă la
un timp măcar și în cea mai mare parte a regiunilor, de viața
națională, — literatura umaniștilor.
Ea se înfățișează de obicei și ca rezultatul unei revolte
contra evului mediu care se sfîrșea, retrăgîndu-și umbra dea-
să de deasupra sufletului omenesc pentru ca razele clare ale
antichității să pătrundă în sufletul omenesc, întunecat și
rece, luminîndu-1 și încălzindu-1. Pe de altă parte, după o
lungă robie,| în care individualitatea omenească a fost cu
totul oprită de a se manifesta, iată că deodată lanțurile
cad și fiecare uzează și abuzează de dreptul său, de a fi
ce este în adevăr, de a se manifesta individual.
S-a văzut însă ce elemente prețioase a dat evul mediu
civilizației umane, care fără el n-ar fi ce este astăzi. Și nu
o dată s-au semnalat îndrăznelile spiritului medieval care,
în atacurile sale, nu cruța nimic, mergînd pînă la ultimele
margeni ale negației. Iar veacul al XV-lea, al regalităților
absolute care se ridică, pe cînd în deosebitele părți ale Italiei
rolul lor îl iau, temporar, „tiranii", nu e fără îndoială vre-
mea cînd libertatea omenească să fi fost mai mult respectată.
Un pamflet, un cîntec, un refren de stradă erau ținute
UMANIȘTII ITALIENI
33
în samă și puteau să aducă pentru vinovat o aspră pe-
deapsă1.
Alte lucruri trebuie să se țină în samă pentru a înțelege
de ce în acel secol al XV-lea două generații succesive au dat
literatura în limbă latină, mărgenită la anume domenii și
stăpînită de un singur spirit, cu care vom face cunoștință
în acest capitol.
în Franța, ale cării împrejurări literare și culturale le-am
cercetat pînă acum, scriitorii sunt episcopi, clerici de Curte,
dregători, cavaleri trăind pe lîngă un principe luptător, pe
lîngă un rege sau un baron viteaz și cavaleresc. Aventurierul
savant e o foarte rară excepție, și, cînd îl întîlnim excepțio-
nal, el se află în umbra Universității din Paris, participiu d
măcar la spiritul comun al studențimii internaționale de
acolo. Iar scrisul lor e, ca subiect și tendință, sau hotărît
de rege sau lăsat la propria lor alegere, după aplecările și
gusturile lor.
în deosebitele orașe și ,,tiranii“ italiene — din care lă-
săm la o parte Neapolul, care e hispano-italian mai mult
decît italian în adevăr, — caracterul acestor scriitori e altul.
Din atîtea școli înalte, care s-au înmulțit foarte mult în vea-
cul al XlV-lea — la Fermo (1303), la Roma și Perugia (1307)
— toate trei fundații ale papilor, Bonifaciu alVIII-leași
chiar francezul Clement al V-lea, — la Pisa (1339), la Flo-
rența (1348; reorganizare la 1413), la Siena (1355), la Pavia
(1369), în sfîrșit la Lucea și la Piacenza (1397) — ies, după
studii de drept, ca la Bologna, sau de alte materii, atîția
oameni inteligență, cu tot mai largă cunoaștere de antichi-
tate clasică latină, cari se adaugă la aceea, și mai mulți, cari
s-au format ca autodidacți fără frecventarea vreunei școli.
Și ei nu află Curtea care să-i primească, instituția care
să le deschidă o carieră. Ci viața lor e o continuă aventură,
fiecare căutîndu-și norocul, fără a crede vreodată, cît de bine
să fi nemerit, că și-a găsit o situație definitivă, de care o
1 Cf. Gidel, Nouvelles 6tudes sur la lilttrature grecque moderne, Paris, 1878,
Versuri grecești se întîlnesc și în Dittamondo al lui Fazio (III, 23).
3 — Istoria literaturilor romanice, vpl. ii
34
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
excesivă ambiție — în sensul pe care Petrarca-1 făcea să se
prevadă — să se poată mulțămi.
Orașul lor de naștere l-au părăsit pentru a nu se întoarce
poate niciodată într-însul. Leone Battista Alberti, pictorul,
arhitectul, matematicianul, emulul lui Vitruviu, autorul
vestitei cărți De re aedificatoria, e de loc din Genova, unde
s-a născut la 1404, dar el își petrecuse vremea la Bologna,
la Roma, la Ferrara, la Florența, unde după planurile lui
se face fațada de la Santa Maria Novella și palatul Ru-
cellai, la Rimini, unde i se dă sarcina de a ridica biserica
Sfîntului Francisc. Moare la Roma în 1472, servind pe papa.
Lorenzo Valla, născut la Roma în 1405, pleacă de acolo la
1430 și, înainte de a se întoarce, petrece optsprezece ani la
Milan, la Pavia, ba chiar și la Neapole.Enea Silviu de’Pic-
colomini, care ajunge papă ca Piu al II-lea, e un sienez, de
familie nobilă, născut la 1405, dar viața și-o face în lungul
și largul Europei, pînă să ajungă, ca un omagiu adus erudi-
ției și inteligenței, dar nu și moralității sale, la cîrja Sfîntu-
lui Petru: istețul om al Renașterii, elegant, limbut și cinic,
se poartă pe la Florența și în celelalte orașe italiene, ca și
în Savoia, în Boemia, în Olanda, în Norvegia, în Scoția și
Anglia, în Boemia, în Basel, în Frankfurt etc. Dacă Leonardo
Bruni, zis Aretinul (n. 1369), după patria sa părăsită, petrece
un timp la Florența, fiind îngropat, cu pompa înmormîntării
regale, la biserica Santa Croce, el și-a făcut școala și la Ra-
venna, a stat, de la 1405, la Roma, a întovărășit la Conciliul
ecumenic pe Papa loan al XXIII-lea. Poggio Bracciolini,
născut la Valdarno în 1380, servește întîi pe episcopul de
Bari, apoi pe șapte papi în șir, ajungînd numai la 1453
secretar al Florenței, în slujba căreia se stinge la 1459. Doar
situația sa în nobleță toscană dacă reține aici pe acel Pico
dclla Mirandola, care avea destule bogății pentru ca, în
dorința sa de „jute“ filosofice, în loc să cutreiere lumea, să
poftească pe oricine voia să rupă o lanță cu dînsul, asupra
oricărui subiect, să vie să-l cerceteze pe dînsul, care se
oferea a plăti cheltuielile drumului și ale întreținerii.
De altmintrelea, ce poate însemna. în acest moment al
dezvoltării istorice italiene, patria?
UMANIȘTII ITALIENI
35
Veneția e o piață de comerț pe care n-o înnobilează încă
o idealitate: cum, înainte de aceasta, prosperitatea ei nu
însemnase prea mult pentru cultura italiană, așa și în veacul
cînd Petrarca, pentru a mulțămi de buna găzduire, pune baze-
le unei biblioteci pe lîngă biserica Sfîntului Marcu, ea nu se
pregătește de loc pentru un rol mare în mișcarea ce pornise;
cunoscătorii de grecește din Orient, cari cunoșteau acest colț
de pămînt italian mai bine decît oricare altul, avîndu-și aici
biserica și comunitatea, nu se simt atrași să rămîie la Vene-
ția pentru a începe o activitate de învățători pe care nu le-o
cere nimeni în locul unde atîția știau această limbă a lor
din activitatea de negustori în Orient sau din îndeplinirea
de funcțiuni în Creta sau în altă colonie orientală. Un Lauro
Querini, cu lecțiile lui despre Aristotel, cu discursurile lui,
ori cei trei Barbaro, Francesco, Zaccaria și Ermolao, nu se
pot compara cu acei oameni, de un mult mai mare merit,
cari împodobesc prin operele lor celelalte cetăți libere sau
reședințe princiare ale Italiei din secolul al XV-lea.
Milanul Visconților ajunge pe la jumătatea veacului
al XV-lea posesiunea unui simplu uzurpator, fiu de țăran
și soldat cu noroc, Filippo Sforza, capabil de a supune ușor
unui jug aspru orașul care de atîta timp asculta fără murmur
de Visconți, edificatorii domului și ai Certosei din Pavia
— datorite lui Gian Galeazzo, tatăl Valentinei deOrleans,—
și răbdase neomeniile fără exemplu ale ducelui Filippo
Maria, cu care se stinge dinastia cea veche. Aici nu putea fi
cineva decît omul principelui, ori — nimic. Iar, alături,
Genova primește, cere pe rînd stăpînirea franceză, ocrotirea
marchizului de Montferrat, suzeranitatea milaneză.
Florența, preocupată de interese materiale și de plăceri
tot mai multe și mai rafinate, a început respectînd banul și
mintea bancherului Cosimo de’Medici pentru ca, în altă gene-
rație, să ajungă absolut la dispoziția voiosului, zâmbitoru-
lui, cheltuitorului Lorenzo, fiul lui Cosimo, care, imitînd,
în așa de mic, dar cu mai multă ambiție încă, pe August,
adună în mîna lui toate magistraturile pentru ca nimic să
nu se miște fără voința lui. într-un oraș de o sută de mii de
3*
36
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
oameni, drepturi au doar trei mii1. Vechile lupte de partide,
care făcuseră nenorocirea lui Dante ca om, și mărimea,
puterea lui ca poet, s-au stins; ghelfi și ghibelini se întîl-
nesc la aceleași ospețe, în aceleași „giostre“, la aceleași
danturi. împăratul a pierdut drumul Italiei, Papa e chemat
la judecată înaintea creștinătății; Franța nu se gîndește
încă la expediția italiană pe care maitîrziu i-o vor impune
împrejurările. Cine domină sunt, supt sceptrul împletit cu
flori ai Medicișilor, femeile frumoase, care nu se sperie de
cuvinte tari, cavalerii Decameronului: aceiași oameni cari
se sfîșiaseră atîta pentru ideale politice se adună acum ca să
admire capodoperele unei strălucite arte, ai cărei reprezin-
tanți de frunte se nasc toți prin ultimul sfert al secolului al
XlV-lea: Gentile da Fabriano pe la 1370, Ghiberti la 1378,
Brunelleschi la 1377, Masolino la 1374, Donatello la 1386 și
fră Angelico din Fiesole la 13872.
Ce mai rămîne decît Roma, unde de la 1378 s-a ales un
papă care, dacă ar putea cîrmui în liniște, nu s-ar deosebi
de ceilalți „tirani“, cum o face, supt Nicolae al V-lea, supt
Sixt al IV-lea, supt Alexandru Borgia și Leon al X-lea din
Casa de’ Medici, îndată ce Biserica i se supune iarăși în-
treagă, ca și cele mici centre, ca Ferrara marchizilor de Este,
în care „principii“ sunt înșiși creatorii bunei stări și ai stră-
lucirii culturale și artistice?
De la un patron la altul, de la un stăpîn la alt stăpîn,
poeții erudiți, erudiții poeți, filosofii retori și retorii filo-
sofi circulă, totdeauna lingușitori, totdeauna necredincioși,
fără convingeri, fără scrupul, gata de orice numai să fie bine
plătiți, socotind ca țară a lor aceea unde au fost îmbrăți-
șați mai bine cu mîini mai darnice.
Fără amintiri de acasă, fără iubire sau mîndrie de familiei
fără respect de tradiție, de care, dimpotrivă, își rîd, Bruni,
atacînd pe Dante (tradus în latinește de Colluccio Salutati,
secretar pontifical, sau de Matteo Ronto, într-un timp cînd
1 Monn r1', op. cit... I. p. 9.
3 Umaniștii tratează, pe acești artiști ca pe niște simpli meșteri: vd. Monnier,
Le QuattroceTito, II, pp. 225 și urm. în schimb, nonatello face re lercmia Trofclvl
u trăsăturile lui Fcrgio, iU(L> I, p. 155.
UMANIȘTII ITALIENI	3}
Petrarca prefăcea în aceeași limbă Griselda lui Boccaccio),
pentru că are un rău stil latin și fiindcă a dat în Divina Corn-
media noțiuni greșite despre eroii antichității0; fără pasi-
uni politice, ce sunt în stare să spuie nerușinat lucruri înain-
tea cărora și cel mai clevetitor om din alt loc și din alt timp
s-ar fi oprit cu groază. „Mă tem" spune Poggio, într-una din
elegantele lui Epistole, „ca nu cumva această Italie a noas-
tră să se sfîșie, întîi de ai noștri, apoi de barbari, cari se
vor întări prin slăbiciunea noastră. Dar la acestea să se gîn-
dească aceia cari au mai mult interes. Eu mă voi ținea de
literatura mea. U1 „Trăiască cine învinge", vivo chi vince, se
va auzi strigîndu-se italienește în alt unghi al peninsulei2.
Valla va discuta „dacă trebuie să mori pentru alții" (an
moriendumpro aliis), ca să isprăvească declarînd solemn că e
o mare prostie și, atacînd pe papi, cu „donația lui Constan-
tin" cu tot6 — cum, de altfel, se luptă și cu Aristotel, cu
Cicerone, cu Boețiu, acest om bătăios — el enunță liniștit
propoziții ca aceea că „mai mare bun îmi e viața mea decît a
tuturora" — maius boniun est mea vita quam universorum —,
că ideile de moralitate casnică n-au mai multă valoare decît
li-o acordă Boccaccio3, etc. Enea Silviu va spune tatălui
său, strașnic „cocoș“ și el pe vremuri —, îi va spune pentru
a-și măguli fiul nașterea unui copil natural4.
Nu „individualism" sau „libertate", nu beția unei vremi
nouă, ci numai dezrădăcinare, vagabondaj, dezorientare și
destrăbălare...0
Acești oameni n-au decît un singur respect: al antichității
clasice, din operele căreia și-au făcut modele pentru scrisul lor.
De ea vorbesc, cu dînsa se mîndresc, ei înțeleg să-i samene.
Poggio, urmînd exemplul lui Petrarca, a găsit poate
scriitori latini pînă atunci necunoscuți tuturora, pe Silius, pe
Valerius Flaccus (Argonauticele), pe Amian Marcehn, pe
1 Vercor ne haec nostra Italia dilaceretur primum a nostris, deinde a barba-
ris, qui per infirmitatem nostram valebunt, sed haec illi cogitcnt quorum magis
interest. Ego litteras sequor; Epistola?., V, 4.
2 Giovanni di Castro, La storia nella poesia popolare milanese, p. 85.
3 Monnier, Le Qualtrocento, I, pp. 276 și urm.
4 Scis qualis tu gallus fueris. At nec ego castratus sum. neque ex frigidorum
numero; Opera, ed. din 1571, p. 511.
98
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Asconius Pedianus; i s-a atribuit fără drept și dezgroparea
lui Quintilian1. G. Merula (Merlani) (1430—94), din Alessan-
dria lombardă, va edita pe Marțial și Pliniu, pe Virgil și
Plaut. Vitruviu, Lucrețiu, Columella încep a fi pomeniți
și întrebuințați.
Antichitatea elenică ajunge a fi prețuită. Nu vin grecii
de la sine, fugind din țări cucerite2, ci ei sunt chemați din
regiunile lor, care n-au suferit încă luarea în stăpînire de
către păgîni. Arghiropulo, înainte de a fi cetățean de onoare
al Florenței, se oprește la Padova, ca și Dimitrie Chalkokon-
dylas3, singurii cari sunt reținuți un timp, în posesiunile
venețiene; la Milan și la Neapole află ocupație Constantin
Lascaris, mort la Messina,pe cînd ruda sa Janus, întîi client
al Medicisilor, la Florența, după ce a mers în Franța lui Carol
al VUI-lea, într-un tîrziu își va alege ca locuință Roma4; Ge-
mistios Plethon e îngropat la Rimini; la Pisa lucrează în
1435 Teodor Gaza din Salonic. Manuil Chrysoloras se suie
în mijlocul aplauzelor pe catedra lui din Florența, unde-1
ascultă Leonardo Bruni și Poggio, care i-a făcut lauda la
moarterf, Andronic Kallistos va ajunge pînă în Anglia5. Un
elev al lui Plethon, tînărul trapezuntin Visarion (n. 1403), va
ajunge cu vremea unul dintre cei mai însemnați șefi ai cle-
rului italian din veacul al XV-lea: cardinalul Bessarion, în-
trebuințat în silințile de unire a Bisericii Răsăritului cu
acea Romă pontificală pe care el ajunsese a o servi6. Un alt
trapezuntin, Gheorghe, era profesor de grecește la Milan
în 1475.
Și atîția italieni de naștere se inițiază răpede în cunoștința
acesteilalte limbi clasice, pe care Petrarca spunea limpede
că mai n-o cunoaște, pe cînd Boccaccio pretindea că el poate
desluși ceva. Gasparino și Guiniforte de’ Barzizii se laudă
la Milan cu această nouă știință; am văzut pe Aurispa din
1 Vd. Leclerc, op. cit., I, p. 355 ; cf. Monnier, op. cit., I, pp. 118 — 9.
2 Vd. mai sus.
3 Vd. asupra lui Tommasini, Vita e opere di Niccold Machiavelli, II, p. 202,
nota 3.
4 Vd. Vast, De vita et operibus lani Lascaris, Paris, 1878.
5 Monnier, op. cit., II, p. 17. Cf. Gass, Gennadius und Pletho, Breslau, 1844.
6 Cf. Henri Vasl, Le cardinal Bessarion, Paris, 1878. Vd. mai ales pi'. 62.75.
UMANIȘTII ITALIENI
39
Sicilia aducînd manuscripte constantinopolitane; Guarino
din Verona va merge la Constantinopol în 1403 — 8, tot ca ne-
gustor, și acolo elevul lui Gasparino de’ Barzizii, Francisc
Filelfo (din Tolentino, n. 1398; familia e florentină1), se va
însura, la 1420, cu Teodora, fiica lui Chrysoloras, profesînd
apoi limba greacă la Bologna, Florența și Milan.
Cea dinții gramatică grecească apare în tipar la 1476: a
lui Constantin Lascaris. înainte de Homer se tipăresc Fabu-
lele lui Esop și idilele lui Teocrit; Isocrat, poeții Antolo-
giei, Lucian, Aristotel, Hesiod, istoricii, teatrul, Pindar,
Demostene și Plutarh urmează.
In sfîrșit de la retorică se va trece lafilosofie, și, la Flo-
rența, Marsil Ficinus (+ 1499) va întemeia, combătînd pe
Aristotel, Academia platonică2, în care se va căuta și alt
sens pentru religia creștină (De christiana religione-, cf. Theo-
logia platonica).
Și în acest timp, după Buondelmonti, care descrisese
insulele Arhipelagului cum erau, Chiriac din Ancona (1391 —
1455) cutreiera Răsăritul după inscripții și alte urme antice.
Călătorii obișnuiți nu se puteau opri de a nota ceea ce în
aceste locuri orientale era în vreo legătură cu vremile gre-
cești și romanei
Această antichitate avuse însă un sens, pe care acești
oameni, incapabili de a deosebi epocele pe o vreme cînd haina
contemporană îmbrăca în pictură pe sfinți și martiri ca și
pe eroii tuturor vremurilor și toate scenele se așezau în ace-
lași mediu influențat de „livezile" și rîulețele poeziei alego-
rice, erau în neputință de a-1 înțelege, chiar dacă — și nu era
cazul — ar fi voit să-1 afle. între toate realitățile de atunci
și literatură era cea mai strînsă relație, o corespondență
perfectă, — scrisul, ca și arta, nefăcînd altceva decît să in-
terpreteze după norme care și ele, departe de a fi eterne,
aparțineau unui suflet de mult dispărut, întreg mediul reli-
1 Vd. Legrand, Dix lettres de Philelphe.
2 Vd. și Monnier, op. cit., II, 50, no. 1, pp. 75 și urm., 83 și urm.
8 Vd. articolul meu Un Viaggio alia Tana, în „Nuovo Archivio Veneto“,
pe 1896.
40
îS'toklÂ LITtekÂTUâÎLOk ROMANIC^
gios, social și politic. Unitatea tuturor manifestărilor vieții
în aceste vremi de armonie fusese perfectă.
Din tot acest sens, umaniștii nu luau nimic. Patria pe
care n-o mai aveau în afară nu și-o puteau deci găsi nici înlăun-
tru. Rămînea cunoștința unei forme pe caien-o întrebuințau,
de regulă, pentru nevoile lor sufletești, neexistente, ci o ți-
neau la îndemîna cui comanda, cui plătea.
Afară de mici tratate de filosofie vagă, de erudiție fără
originalitate, asemenea cu ale lui Petrarca și Boccaccio,
— despre voluptate, despre liberul arbitru, despre nesigu-
ranța soartei etc. —, ei vor sta deci, ca unealtă de cîrmuire,
ca mijloc de a-și stabili puterea lor și a urmașilor, la dispo-
ziția „tiranilor^ italieni. Cornazzano ciuta în De re militari
pe condotier. Pentru a face plăcere stăpînului se proslăvesc
toate însușirile ca și toate actele vieții lui, ale rudelor lui,
ale Curții care-1 încunjuară, pînă la femeile asupra cărora s-a
plecat milostiv ochiul aceluia care, acum, a ajuns să dispuie
de totul. O întreagă literatură poetică, lirică și epică, se
desfășură astfel. Lăsînd la o parte deocamdată mediul, deo-
sebit, de la Neapole, Filelfo face pentru Francesco Sforza o
Sforziadă, precum Veggio, secretarul papei Eugeniu al IV-lea,
încercase, între altele, a crește cu un cînt Eneida, și
Basinius din Paima fabricase Hesperide și Argonautice.
Flavio Biondo, întrebuințînd și izvoare medievale, scria
la Roma, pe care o înfățișa și supt raportul restaurării și
supt raportul „triumfului“ (Roma Instaurata, Roma Trium-
phans), Decade ca ale lui Tit-Liviu, rămîind ca Viețile Papi-
lor să le scrie Platina, unul din membrii unei „Academii11
romane de opoziție, hrăniți cu ideile lui Petrarca și Cola di
Rienzo, cari isprăviră însă, descoperiți, cu închisoarea sau
cu exilul: astfel acel florentinFilippo de’ Buonaccorsi, prefă-
cut în Callimachus Experiens, care mersese în Polonia să
descrie cu îngrijire lupta de la Varna, clades varnensis1.
în Veneția, undeLorenzo de’Monaci dăduse încă din veacul
al XlV-lea, ca și Rafael de’Caresini, o cronică latină, pe
lîngă Caroldo și alți cronicari în limba vulgară, în dialect,
1 Alpi, ca Bonfiniu, n apoi etan, trec în Ungaria lui Matiaș Corvinul.
Umaniștii italieni	4î
dogii trecători n-au dinastii de impus admirației și respec-
tului public. Dar la Milan, Merula scrie istoria Visconților
pe lîngă atacul turcesc la Scutari (Bellum scodrense). Iar la
Florența, unde Poggio își redacta cu dragoste glumele (Fa-
cetiae), Leonardo Bruni compunea, alături cu alte ocu-
pații, istoria contemporană a cetății ocrotite de Mediciși
(De temporibus suis; Historiae florentiae). încaltea la Nea-
pole, cum vom vedea, o întreagă literatură n-are alt scop.
De această literatură, care duce și la cea spaniolă con-
temporană, e locul să ne ocupăm acuma înainte de a trece
la alte literaturi, în adevăr vii.e
Note
a.	Despre acest moment de reacție față de înnoirea culturală pe
care o reprezentase compunerea în limba vorbită a Divinei Comedii,
aprecieri asemănătoare și la Daniele Mattalia, Dante Alighieri, în
Classici italiani nella storia della critica, voi. I, Firenze, 1956, pp.
4 și 24.
b.	Revine lui Lorenzo Valla meritul de a fi demonstrat că „dona-
tio Constantini*4 — darul pe care împăratul Constantin l-ar fi făcut
papei Silvestru I, anume stăpînirea Romei, în momentul în care a
mutat capitala imperiului la Bizanț — era o simplă legendă. Această
„donație44, pentru care Dante îl acuza pe împărat în Inf., XIX, 115 —
117, justifica intervențiile papalității în chestiunile de ordin teritorial
și temporal, în problemele politice italiene, în special.
c.	„Știi ce cocoș ai fost. Dar nici eu nu sînt castrat și nici dintre
cei frigizi.44 Se regăsește în judecata lui lorga, aci ca și în alte locuri,
spiritul unei etici grave, intransigente cu abaterile ce dezvăluie o oare-
care „ușurătate44, trăsătură caracteristică moralei țăranului român și
care revine în paginile multor clasici ai literaturii noastre (într-o
problemă asemănătoare, în comentariul dantesc al lui Coșbuc, care
refuză să conceapă posibilitatea sodomiei în cetățile italiene). înfond,
spiritul de frondă al lui Valla, Bruni, Beccarelli, Gui Francisco Brac-
ciolini Poggio (care a păstrat funcția de secretar apostolic sub șapte
pontifi) manifestă apariția umanismului păgîn, anticreștin, în Renaș-
terea italiană. Este ceea ce lorga semnalează cu deplină justețe în
paragraful următor.
Note (capitolul iii)
43
d.	Aparținînd unei mișcări umaniste în curs de afirmare, cărturarii
bizantini menționați sînt atrași de Italia, unde erudiția lor e căutată.
Despre aceștia interpretări mai noi la Ilerbert Hunger, Byzantinische
Geisteswelt, Baden-Baden, Hollc Verlag, 1958 și Basile Tatakis, La
philosophie byzantine, Paris, P.U.F., 1959. Manuel Chrysoloras men-
ționează în celebra sa scrisoare despre „vechea și noua Romă“ și pe
românii care vin în marea cetate italiană — vd. nota noastră din
„Revue des etudes sud-est europeennes“, Buc., 1965, 3 — 4.
e.	Lipsită de audiență în păturile largi (și de aceea puțin „vie“,
după aprecierea autorului), literatura aceasta e deschisă spre noi și
mai largi orizonturi. E de menționat faptul că numeroși cărturari se
interesează acum de Sud-estul european și de români, în special, ca
Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini (vd. Ș. Papacostea, Les
Roumains et la conscience de leur românite au Moyen Age, „Revue
Roumaine d’Histoire“, Buc., 1965, 1); Bonfinius va deveni o sursă
de căpetenie a cronicarilor români.
IV
Literatura spaniolă a veacului
al XV-lea
în regatul sudic al ha! iei, în multe privinți așa de puțin
italian, dar cel mai puternic din peninsulă și pentru că legă-
turile sale se întind peste margenile ei, — fiind de fapt
numai una dm părțile Imperiului catalan de la sfîrșitul evu-
lui mediu, în care intră și Ar agerul și toate insulele dintre
coasta Cataloniei și aceea a Italiei, — literatura din epoca
umanismului are, cum am spus, un caracter deosebit.
Alfons Magnanimul întrece cu mult, prin îngrijită lui
creștere de-acasă, ca și prin originea-i regală străveche, pe
un fiu de țăran, ridicat pe aripile unui neașteptat noroc și
păstrînd și după ce și-a atins suprema țintă, asprimea clasei
sale, ca Francesco Sforza. Acela care, un moment, în timpul
grelei lupte pentru tronul napoletan, fusese bătut și prins de
cel din urmă dintre Visconți, Filippo Maria, care-1 liberează
în curînd, fermecat de personalitatea lui superioară, fără
a-i cere un preț de răscumpărare, a ținut să nu-1 întreacă,
în iubirea pentru antichitate, parveniții de la Milan.
Cînd ajunge a intra acolo, în Milan, el o face cu o pompă
ca a Cezarilor de odinioară, Virtuțile încunjurîndu-i carul
de triumf.1 în legăturile sale cu Veneția, și în vederea alcă-
tuirii unei pretențioase, dar zădarnice Ligi italiene contra
puterii otomane, el aduce de acolo școlari cerchezi, foarte
căutați atuncea, și, manuscripte latine2. Pentru un manu-
script latin el s-ar fi împăcat cu Florența, ori cel puțin
1 Amador de los Rîos, op. cit., VI, pp. 380 și urm.
* Ibid., p. 391, n. 2.
LITERATURA SPANIOLĂ A VEACULUI AL XV-LEA
45
această trăsătură de caracter i-a putut fi atribuită de un scri-
itor care voia să-l înalțe și a cărui operă a trecut supt ochii
regelui însuși. La Curtea lui, — cel dintîi caz după al Iui
Petrarca — Francisc Filelfo e încununat poet. între alți
florentini pe cari-i adună la sine, după tradiția lăsată de
Angevinii francezi, Poggio traduce, din ordin, latinește Ciro-
pedia1. Gheorghe din Trapezunt, adăpostit la Neapole,
închină stăpînului unele din lucrările lui2. Lui Gianozzo
Manetti i se pare, venind aici, în cea mai strălucitoare
capitală italiană, că vede înviind Curtea lui August3. Pe
lîngă atîțiacari scriu, în legătură cu acest patron, despre fap-
tele lui, doi scriitori latini ai epocii se țin statornic de dînsul;
loan Pontanus, din Umbria (n. 1426), autor de tratate și de
dialoguri, și scriitorul scandalosului Hermaphroditus, An-
ton Beccadello din Palermo — care face parte din stă-
pînirile lui Alfons —, pe care contemporanii, cari-i cetesc
opera de istorie glorificatoare, îl cunosc supt numele de
Antonius Panormita. Și se creează astfel în Sud o tradiție li-
terară care, peste domnia lui Ferrante (Ferdinand), fiul natu-
ral, adulterin, și urmașul lui Alfons — pe vremea căruia din
Neapole pleacă, pe lîngă Beatricea, soția regelui Matiaș Cor-
vinul, umaniști pentru depărtata Ungarie, — se continuă
și în veacul al XVI-lea cu un Sannazar, un Vida, întrebuin-
țînd pentru opere în stil virgilian subiecte creștine.
Dacă supt această pojghiță latină nu se mișcă destul de
puternic viața italiană — care la Florența va ajunge în curînd
să domine, ca și la Veneția și aiurea4 —, în jurul regelui se păs-
trează atmosfera de Curte spaniolă. Carvajal, care, într-o se-
ranilla pomenește că ar fi întîlnitprinToscana, „între Siena și
Florența", o femeie cu „cap de romană, aspect de portugheză,
aer de castilană și veșmînt de sieneză“, caracterizează fără
să vrea foarte bine această atmosferă în care umanismul ita-
lian de limbă latină nu poate înlătura moda catalană și
scrisul italian, la care ține, deopotrivă, acest rege din „Ausq-
1 Ibid., p. 385 n. 2.
’ Ibid., p. 384, n. 3.
’ Muratori, Scriptores, XX, p. 550.
4 Vd. și Am ador de los Rips, op. cit.. VI, p. 487.
46
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
nia"1. Pe cînd funcționari aragonezi scriu în catalana cea mai
pură, fără vreun amestec de latinește sau de italienește,
socotelile unui stăpîn de strictă chibzuială bănească, is-
toria domniei lui o alcătuiesc și catalanii Pere Tomich și
Gabriel Turrel; poetul Ferrer cîntă în același grai pe acela
care, „triumfător^, e „mai mult ca orice prinț din țară, din
lumea toată, la dreapta și la stînga“2. Cîntăreții ca Pere Tor-
rella se întîlnesc între curtenii spanioli ai stăpînului3.
Această literatură spaniolă, care din ce în ce mai mult de-
vine exclusiv castilană, și pentru motivele care se vor vedea
mai la vale, nu va da opere mari, de adevărată originalitate, în
acest secol. Influențe străine o vor străbate puternic, ameste-
cîndu-se între ele fără a se justifica și, dacă umanismul, a
cărui înfățișare aici vom arăta-o, nu înlătură, ca în Italia,
o limbă care e a unui Stat, sau, măcar, pînă ce, prin unirea
Castiliei cu Aragonul, acest Stat unic se înjgheabă oarecum,
limba unei dinastii stăpînind în toate trele regatele, el nu pro-
voacă ivirea unor opere de poezie nouă, izvorîte din însăși
viața unei societăți cu o pecete națională totuși așa de pro-
nunțată.
Curentul francez, produs în circumstanțele arătate, nu
dăinuiește mult. Regalitățile iberice se închid acasă la ele,
afară de larga poartă deschisă spre Italia prin stăpînirea
regelui Martin în Sicilia singură și a lui Alfons, apoi, în
regatul întreg al celor Două Sicilii. Dinastia franceză de
Champagne, a vechiului don Teobaldo (Thibaut), amestecată
cu sîngele regal al lui Filip cel Frumos, încetează la
moartea regelui Carol al 111-lea, a cărui moștenire trece
la un prinț aragonez, din sîngele castilan al Trastamarilor,
Juan al II-lea. S-a dus vremea cînd un conte de Foix spera
1 Așa spune, plîngîndu-i moartea, un poet din Castilia.
2 O, triunfat, pus agucs bona sort.
Car jamay fo princep n’este terra
Tan fort, potent, nin rcy tan victorios,
Tan valent, prous de faina, glorios,
Per tot lo mon a nian drela e esquerra.
Cf. și ibid., VII, p. 41, n. 2.
3 Cf. ibid., VI, pp. 399 — 400, 476 — 477.
LITERATURA SPANIOLA A VEACULUI AL XV-LEA
47
să poată domni în Aragon. Acuma în acest Aragon, în
Castilia se trăiește o meschină viață ferită de străinătate
și preocupată de intrigile Curților — influența covîrșitoare
în Aragon a conetabilului Ălvaro de Luna, lupta regelui
Juan al Il-lea contra fiului său din întîia căsătorie, don
Carlos de Viana, slăbiciunea omonimului rege al Castiliei,
aventura reginei lui Henric al IV-lea cu Beltrân de la Cueva,
șansele de moștenire ale principesei pe care lumea o numește
batjocoritor la Beltraneja, proclamarea infantului Alonso,
fratele regelui etc. Spania e acum cu totul de o parte, și
Franța lui Carol al Vl-lea și Carol al VILlea, prinsă în răz-
boiul cu Anglia, Franța lui Ludovic al XLlea, ocupată a
zdrobi feudalitatea în folosul regalității absolute, nu e în stare
să reia cu sila relațiile pe care Spania însăși le lasă a cădea.
Rareori cîte un spaniol face, acum, drumuri mai depăr-
tate dincolo de Pirinei, ca — afară de șeful de bandă Rodrig
de Villandrado — Pero Nino, marinarul care, pe lîngă
călătorii în Levant, în Cornwall, în insulele Jersey și
Guernesey, merge în Normandia, la Paris, la ducele de
Orleans, se împrietenește cu Arnaut de Trie etc.1, ori ca
extraordinarul meșter de silogisme și cunoscător de limbi
Fernăn de Cordova, în 14452. Mai tîrziu un istoric de frunte
al epocei, Diego de Valera, care ajunge și pînă la Liibeck,
cu o misiune la regina Danemarcei, cercetează și Franța,
unde va veni și Pulgar, istoricul „regilor catolici“.
Romanele cavalerești, de inspirație franceză, de subiecte
franco-engleze, continuă însă a face plăcerea cetitorilor spani-
oli. La sfîrșitul veacului pe lîngă cele cunoscute, Lancelot,
Fior et Blanchefleur, Tristan, Olivier, întîlnim și altele:
Vespasian, Boberto el Diâbolo, Tirante el Blanco, citat și
de Cervantes, cu aventurile lui, inspirate de epopeea catalană,
și prin Constantinopol, Serpio Lucelo etc.3. Afară de acestea
însă, doar supt Juan al Il-lea de Castilia dacă dăm peste
vreo traducere din limba franceză, ca Arbre des batailles*,
1 Amador de los Rios, op. cil., VI, pp. 233 — 4.
2 Morel-Fatio, Eludes sur VEspagne, pp, ]3 si urm,
8 Ibid., VII, pp. 376 și urm.
4 Ibid., VI, pp. 45,
48
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Dar Sudul francez, prin imitatorii săi catalani, cari,
încă din veacul al XlV-lea, învie poezia provențală, cu
aceleași note fundamentale, cu aceeași grijă neasămănată
a formei și într-o limbă vocalică aspră, ale cării iuți silabe
intră ușor în toate ritmclc săltărețe și fugare, inspiră o
întreagă literatură, continuînd pe acea de Curte, semnalată
și mai înainte.
Supt Juan al II-lea, un personaj înrudit cu Casa regală
ea însăși, Enrique de Villena (1384—1434), Mare Maestru al
Ordinului de Calatrava, scria, pe lîngă Muncile lui Hercule
(Los trabajos de Hercules), un manual ca acelea provențale
din al XlII-lea veac despre meșteșugul, care nu poate greși
în mina oricui, a facerii versurilor de „gaya sciencia",
Arte de trobar, „arta de a fi trubadur". Și, după dînsul,
Pero Guillen de Segovia e socotit ca „Marele Trubadur“
al domniei lui Henric al IV-lea.
Nu așa de răspîndită — provocînd, ca aceasta, toată
literatura măruntă a timpului și, chiar cu alte subiecte,
stăpînind totuși forma — dar puternică, bogată în producții
de imitație, datorite și celor mai însemnați scriitori ai timpu-
lui, e, din vasta influență italiană, aceea care, cu alegoriile
ei, cu viziunile și călătoriile prin altă lume, supt condu-
cerea vreunui vestit călăuz, cu amintirile sale istorice și
notele sale satirice, vine de la Dante.
De „lo Dant historial“ vorbește și catalanul Ausias
March ( + 1458), care, de altfel, se inspiră și din provențali,
pomenind pe Arnald Daniel, și citează pe clasici și pe
Lancelot. în cutare din versurile lui despre incapacitatea
de îndestulare a lucrurilor pămîntești:
Si com aquell qui per sa’ nfinitat
No pot esser de res finit content1,
se aude parcă armonia gravă a florentinului.
în aceeași notă, Alfonso de la Torre, sfătuitorul lui
Carlos de Viana, scrie o Vision delectable, o „desfătătoare
Vedenie". Diego de Burgos, supt Henric al IV-lea, face pe
1 Cf. și invocația către Moarte:
O mort qui eș de molto maes medicina;
LITERATURA SPANIOLĂ A VEACULUI AL XV-LEA
49
Dante cel condus de Virgiliu să conducă el acuma, acolo,
la Burgos, pe un alt poet doritor de a ști tainele lumilor necu-
noscute (Triunfo delmarques). Școala alegorică o reprezintă
și, pe la jumătatea veacului, Fernân Perez de Guzmăn, cu
încoronarea celor patru virtuți1, în versurile la moartea mar-
chizului de Santillana, Gomez Maurique înfățișează șapte
virtuți și Poezia, pe care o îndreaptă la bătrînul poet Guzmăn
de care am pomenit acuma chiar. Aceste procedee se întîm-
pină și la scriitorii mai tîrzii, ca Alonso de Palencia, cu
„morala“ lui acoperită de alegorie, în „lupta lupilor cu cînii“
și în „strategia lui Onosandru“, ca și Teresa de Cartâgena,
biata călugăriță bolnavă și surdă, în Arboledade lesEnfermos,
ori la don Juan de Padilla, cînd prezintă, Sfîntul Pavel
luînd rolul călăuzitor al lui Virgil, Triumfurile Apostolilor
(Triunfos de los Apostoles), la Diego Guillen, cînd povestește
o coborîre la Iaduri2.
Cu viziuni, cu figuri alegorice, cu cele șapte cercuri ale
Iadului lucrează și unul din marii scriitori ai veacului, Juan
de Mena (1411 — 1456), care fusese și pe la Roma, în celebrul
său Labirinto sau „cele trei sute“ (Las trescientos), și ritmul
lui Dante răsună în strofe ca aceea care înfățișează astfel
pe morții căzuți la pămînt cu osînda lor săpată-n frunte:
Cayd por tierra gran gente infinita
Que avia en la fronte cadacual escrita
El nombre e la suerte por onde pasava3...
Inițiat în doctrina alegorică era și marchizul de Santillana
(don înigo Lopez de Mendoza, + 1458), autorul multor
opere, care l-au pus în fruntea scriitorilor epocei sale4: în
Comedieta de Ponșa întîlnim, cu prilejul înfrîngerii regelui
Alfons, vechile mașini ale viziunii și aparițiunilor (Fortuna).
Mult mai largă, generalizată ca și influența provențală,
e aceea a lui Petrarca, a cărui operă lirică nu e, de altmințerea,
1 Vd. Amador de los Rios, op. cit., VI, pp. 79 și urm.
8 Ibid., VII, pp. 277 și urm.
8 O traducere completă a lui Dante, de Villegas, după cererea Juanei de
Aragdn, se publică la 1515.
4 A scris și un manual al trubadurilor și, după vechea datină, proverbe.
4 — Istoria literaturii romanice, voi. II
50
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
supt atîtea raporturi, decît o continuare a cîntecului tru-
badurilor.
Numărul „cîntecelor“ e nesfîrșit, toate de o mare perfecție
de formă și adesea de o nulitate sau de o banalitate a fondului
desăvîrșită, pe care încearcă a o salva cea mai obscură
dintre artificiozități. După Canzoniere al cîntărețului de la
Avignon se alcătuiesc atîtea Cancionere spaniole: al lui
fray Inigo Lopez de Mendoza, de ex.,allui Juandel Encina,
care dă și Triumful lui Amor — pe lîngă Testamentul și
Spovedania aceluiași și — Triumful Faimei (Triumful
Apostolilor, mai sus notat, vădește în titlu aceeași înrîurire^.
In Profesion, Escala și Castillo de Amor ale celui mai bine
înzestrat dintre acești lirici, Jorge Manrique, se vede aceeași
silință către același model. Evreul botezat Juan Alfonso de
Baena, din Cordoba, dă cel mai bogat și mai răspîndit
dintre aceste Cancioneros și terminul ajunsese așa de curent,
încît i se zicea așa și Psaltirii lui David: „Canșionero que
Salterio se llamaul.
Trebuie să pomenim și o influență a lui Boccaccio^ nu-
velistul de la Curtea aragonică a Neapolei. Pentru femei,
ca și contra femeilor, după dînsul fac culegeri de scurte
povestiri ușoare, în care, în orice caz, se găsește o absolută
bună-cuviință, potrivit nobilului și severului spirit spaniol,
Juan Rodriguez de la Camera (Triunfo de las donas, cu cadru
dantesc), Alonso de Cartâgena (Libro de las mujeresilustres)^
Martin Alonso de Cordoba, profesor la Salamanca (Vergel
de nobles doncellas), conetabilul atotputernic al Aragonului
chiar, Alvaro de Luna (Libro de las virtuosas y clares muj eres),
ba încă și un călugăr, fray Francisco de Ximenez, catalan
(Libro de las donas)2. După Corbaccio al italianului, un alt
„arhipreot“ ca acel de Hita, cu aceeași vervă și vulgaritate de
spirit, Alfonso Martlnez deTalavera, alcătuiește, din elemente
proprii, un Corbacho al său tot așa de veninos ca și celălalt.
Din Boccaccio s-a tradus, de altfel, și Ninfalul lui Admet și
Decameronul, Fiametta (Femeile ilustre, din latinește, numai
1	Ibid., VI, p. 141, n. 1.
8	Alfonso Martlnez de Toledo, „arhipreotul din Talavera“, scrie o Reproba-
c,i6n del amor mundano la 1438.
LITERATURA SPANIOLA A VEACULUI AL XV-LEA
51
supt regina Isabela, ca un omagiu acesteia), cum s-au tradus
lucrările latine ale lui Petrarca și cîte ceva din Aurispa, din
Leonardo Bruni1, din Poggio. Pe Boccaccio marchizul de San-
tillana îl face să apară ca al treilea personaj, lîngă două re-
gine spaniole, în viziunea din Comedieta de Ponșa.
între aceste deosebite curente se întinde influența litera-
turii clasice, care aici ca și în Franța, nu se copiază, ci se traduce
și se întrebuințează ca mijloc de îmbogățire a stilului și ca
model de imitat.
După exemplul lui Carol al V-lea al Franciei, ca și după
cel, mai depărtat, al marelui rege iberic Alfons, regalitatea,
care, acum, e castilană și în Aragon și în Navarra, pregătind
astfel unitatea ce se va realiza pe urmă prin căsătoria Isa-
belei cu Ferdinand Catolicul, îndeamnă din toate puterile,
ea, care e reprezintată aproape numai de prinți poeți, la
această operă, din care-și face cea mai mare glorie.
Așa face organizatorul de „jute“ poetice, Juan al II-lea
de Castilia, crescut în doctrina cea nouă, orator, scriitor
de versuri, muzicant, pasionat cetitor al operelor de istorie.
Așa face soția sa, dona Maria. Intre sprijinitori se numără
și don Enrique de Aragon, care traduce Eneida, în vremea
cînd se preface în limba castilană și Divina Commedia?.
Tot așa și infantul aragonez cu tragică soartă don Carlos.
Sancho al IV-lea face să se dea o versiune din Seneca3.
Eduard de Portugalia arată gusturi asămănătoare. Navara
își are și ea traducătorii (Noyo Urries). Retorica lui
Cicerone, De Inventione, De Senectute ale aceluiași, operele
lui Salustiu, lui Tit-Liviu, lui Valeriu Maxim, se împărtă-
șesc de aceeași favoare în Spania. Dintre poeți, se tălmăcesc
Virgiliu, Lucan4, Metamorfozele lui Ovidiu; dintre istorici,
Orosiu, Frontin, Cezar. Din latină trece în spaniolă Isagoge
a lui Aristotel5. Juan de Mena va da o vulgarizare a Iliadei^,
1 Amador de los Rios, op. cit., VI, pp. 39 — 40.
3 Amador de los Rios, loc. cit., p. 31, n. 1.
’ Traduce însuși Fernân Perez de Guzmân, ca și Fernân Diaz de Toledo.
« Ibid., p. 21.
6 Ibid., p. 35, n. 1.
“ Ibid., p. 35.
52
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
cerută și viitorului cardinal Pero Gonzâlez (e vorba și de
Odiseea). Astfel, pe lîngă literatura medievală (Sf. Isidor,
Sf. Bernard, lacob de Voragine, St. Toma de Aquino,
Petrus Alphonsus) și pe lîngă cîte ceva din umaniștii contem-
porani, partea cea mai iubită din scriitori antici se află în
acest românce spaniol. Marchizul de Santillana, imitînd,
va înfățișa zădărnicia lumii într-un dialog celebru dintre
înțeleptul Bias și Fortuna, iar istoricii doresc toți să samene
în discursuri cu Tit-Liviu.
Pe acești umaniști și mișcarea lor îi puteau cunoaște,
de altfel, spaniolii și prin legături personale cu Italia contem-
porană.
încă din veacul al XlV-lea Pedro Gomez de Albornoz,
arhiepiscop de Sevilla, învață la Bologna și întemeiază
acolo — ceea ce e mai important — un Colegiu spaniol1.
Nepotul său Gil Albornoz administrează Statele Bisericii.
Un spaniol din Casa nobilă de Luna ajunge, cum am văzut,
papa Benedict al XlV-lea. Episcopul de Burgos, don Alonso
de Cartâgena, a cărui parte în opera de traduceri e impor-
tantă2, petrece între 1434 și 1440 în Italia, unde se împriete-
nește cu Leonardo Bruni, „un filosofo e orador grande de
Italia“. Alfonso de Palencia stă în Italia pe lîngă cardinalul
Bessarion și învață la Gheorghe de Trapezunt; la întors, el
strînge cea dintîi bibliotecă (libreria) importantă, și al-
cătuiește cel dintîi dicționar al limbii latine ca și al celei
vulgare (Vocabulario en latin y românce). Din partea lui,
Antonio de Nebrija (n. 1444) va scrie, după un drum în
Italia, în care a cunoscut pe Poliziano3, o gramatică latină,
una castilană și un nou Vocabulario^.
Lasfîrșitul veacului abia umaniștii inșii vor veni in Spania:
Petru Martin de Angleria (4- la Grenada în 1526) și Lucio
1 E și scriitor, alcătuind un Libro de la justicia de la vida espiritual et per-
fec^ion de la Eglesia militante.
3 I se datorește versiunea lui De senectute a lui Cicerone, a lui Seneca, și o
interpretare a Eticei lui Aristotel.
3 Relații cu acesta are și profesorul de origine portugheză, dar întrebuințat
la Salamanca, Arias Barbosa.
4 Un Invencionario redactează Alfons de Toledo.
LITERATURA SPANIOLĂ A VEACULUI AL XV-LEA
53
Marineo, sicilian (4- 1530). Și la Curtea regilor catolici,
cari nu fură pentru aceasta mai puțin populari fără fățărnicie,
se introduce creșterea în limba latină, Isabela avînd pe lîngă
ea și o femeie capabilă de a purta — regina însăși are scrisori
încîntătoare în spaniolește — corespondența în această limbă.
Și acuma vor apărea în limba vulgară Caesar, Iustin, Apian,
Herodian, Plutarh, Heliodor, Boețiu, Plaut, Virgiliu,
luvenal, Galen, Quint-Curțiu; se vor culege (și de Nebrija)
inscripții romane etc.
Aici însă limba latină, cum am mai arătat, nu e îndum-
nezeită. Nimeni nu se gîndește a-i jertfi graiul poporului,
în accentele căruia s-a făcut opera de recucerire, pe care tocmai
stau s-o mîntuie Ferdinand Catolicul și Isabela, și care,
apoi, constituie elementul moral însuși în jurul căruia noua
regalitate iberică va căuta să adune întregimea poporului
spaniol, — Portugalia chiar, dacă n-ar fi reținut-o opera
ei specială, a descoperirilor maritime, apropiindu-se politic
de Castilia, unde a fost proclamat ca rege, de un puternic
partid, stăpînitorul din Lisabona. Și în stilul de Curte al
vechii Castilii compune don Pedro de Portugalia și coneta-
bilul de sînge regal Pedro.
„Limba maternă și înțeleasă de toți, nu împodobită de
flori și metaforele lui Tuliu^, e lăudată și de bătrînul Perez
de Guzmân. Această limbă cîștigă, dacă nu o mai mare
bogăție de vocabular, acesta fiind covîrșitor într-o limbă
formată din atîtea altele, măcar o lărgime de formă cu totul
superioară în operele de proză ale timpului.
Ele și formează partea cea mai originală din literatura
timpului, cu toată faima care încunjuară unele produse
poetice, foarte des tipărite și traduse în limbi străine, ca
destul de banalele CopZasale lui Jorge Manrique (1440 — 79),
asemenea cu melancolicele plîngeri ale lui Rutebeuf și
Villon, dar fără naiva favoare și sălbateca energie a acestora.
Căci poeții doar de amestecă în versiunile lor acuzații contra
favoriților, jălanii asupra decăderii Spaniei contemporane
— pe care toți o simt — , declamații — ca la Guzmân și la
1 En lengua materna y liana, no muy honrada de flores y melâforas de
Tulio.
54
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
conetabilul portughez1 — asupra nedreptății rangurilor spri-
jinite pe naștere. Gomez Manrique, sprijinitor al Isabelei,
deci critic al despoticului guvern supt Henric al IV-lea, va
ținea de rău pe regii cari petrec, ca și pe cei cari, căutînd
de alte lucruri, nu-și fac datoria de conducători ai țării lor:
Que, quando los $iegos guian,
Guay de los que van detrâs.
(Cind călăuza-i oarbă,
De cei din urmă, vai!).
Și Juan Alvârez Gato strigă aceluiași Henric al IV-lea:
Uită-te, uită-te, rege preaorb.
(Mira, mira, rey muy ciego.)
Nu vor lipsi nici atacuri contra icoanelor care în sine n-au
nici o putere și servesc numai — cum ziceau și iconoclaștii
din Bizanț — pentru amintire sufletelor simple2.
Dar aici se oprește îndreptarea pe care înțeleg a o da so-
cietății. Ei știu, în adevăr, ca Gomez Manrique, că „o
Curte fără cavaleri e ca mîini fără mănuși“:
Las cortes sin caballeros
Son como mănos sin guantes.
Iar cei de jos trebuie să-și caute de sudori și de boi,
„lăsînd armele și legile nobililor și doctorilor^:
Venid por vuestros sudores,
Curando de vuestros bueyes;
Dexad las armas e leyes
A fidalgos e dottores3
1 Todos somos fijos del priinero padre...
Todos avCmos a Eva por madre...
Todos tenemos bien flaco cimento.
Todos seremos en breve so tierra ( Menosprccio del mundo).a
8 Amador de los Rios, op. cit., VI, p. 294. Același scriitor, Madregal, spune:
„cosa muerta 6 sin sentido"^. în Lamentacion, Santillana însuși deplînge suferin-
țele țării.
3 Atacuri personale nu sunt rare. Santillana le consacră opera sa Doctrinaț
de privadoș.
LITERATURA SPANIOLĂ A VEACULUI AL XV-LEA 55
Jorge Manrique, amestecat în toată viața politică a
timpului, va cădea în lupta cu portughezii ’ la 1479, cu
versurile în sîn, dar aceste versuri n-au nimic din acea
realitate care singură poate da și duioșia și puterea.
E un caz izolat acela al anonimului poem Copios de
Mingo Revulgo, în care acest personaj de fantasie, cu unul
de aceeași samă cu dînsul, Gil Arribato, vorbește despre
suferințele claselor de jos din partea „lupilor de pradă“.
„Simbria ce li-o dăm e ca pînea ce se aruncă la cîni: cu durere
se mănîncă; vai de noi cari o plătim“:
Lo soldado que le damos
E aun el pan de los mastines;
Comesele con ruines:
i Guay de nos, que la pagamos !
în ce privește lucrările istorice, afară doar de sicilianul
Marineus (De rebus memorabilibus Hispaniae), de opera
lui Antonio de Nebrija despre Ferdinand și Isabela și de bio-
grafia pe care i-o alcătui cardinalului Ximenez Ălvar Go-
mez Castro de Toledo1, nu vom găsi nici un alt scriitor care
să întrebuințeze exclusiv limba latină. Alfons de Palencia
are lucrări despre sinonime, o Auxoxuvop.axLa după Batraho-
miomahia grecească, un tratat despre „perfecțiunea triumfu-
lui militar“, o biografie latină a lui Alfons de Toledo și
descrierea, tot latină, a locuitorilor din Insulele Canare,
pe lîngă imitațiile geografice după Boccaccio; în sfîrșit
este și traducătorul lui Plutarh și editorul lui losephus;
Dar în literatura spaniolă e pomenit ca autor al celor zece
cărți despre vechimea spaniolilor, și el pregătea o altă
scriere despre dominația romană în peninsula iberică2. A
scris latinește Decade, ca ale lui Tit-Liviu, despre epoca
sa, și avea de gînd, cu aceiași „lumină a latinității, luz
de la latinidad, să trateze și istoria maurilor din Grenada.
Dar i se atribuie și o cronică în limba vulgară.
1 Vd. Ranke, Geschichtsschreiber, pp. 115 și urm.
* Antigiiedad de la gente espanola, con prop6șito de exp licăr en oțros diez el
imperio (ie loș Romapos en Espang,
56
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
E adevărat că nu e în această Spanie, confuză încă,
atîta suflet cît ar trebui ca să cînte izbînda de la Grenada
— lăsată în sama italianului scriind latinește Paulus Pom-
pilius, — ori descoperirea supt steagul catalan al lumii nouă.
Contemporani spanioli dau numai cîntece (Hernando de Ri-
vera), panegirice (Diego Guillen de Ăvila).
Dar cronica trăiește. Cînd se alipește de un singur personaj
(Pedro Nino, conetabilul de Iranzo) ea dă glas spiritului de
partid (Ălvaro Garcia de Santa Maria și Fernân Perez de
Guzmân, Diego Enriquez Castillo și Palencia, Diego Rodri-
guez de Almela, Gonzalo de Santa Maria și, mai ales, cu
Claros Varones, și Cronica de los reyes catolicos, Pulgar).
Dar, într-un stil imitat după al celor vechi — Almela scrie
un Valerio de las historias după Valeriu Maxim — , scri-
itorii observă acea rezervă, acea discreție care face parte din
temperamentul național. Atacul fățiș, vehement ca al pro-
feților din Scripturi, se întîlnește numai la predicatori, un
Fernando de Talavera ori un Pedro Gonzâlez de Mendoza.
încercări de a face să intre poezia poporului în scrisul
de pastorală medievală al cărturarilor se făcuseră. Se laudă
astfel Văcărița de laFinojosa a lui Santillana, șitotdincînte-
cul popular, villancico (de la oillano, țăran), se inspiră ace-
lași în bucata — destul de obscură, trebuie s-o recunoaș-
tem — a cării traducere urmează:
Pe căi împodobite
Cu flori și trandafiri
Văd trei doamne subțiri
Care se cer iubite.
Spre-a nu fi zăbovite,
La ele mă îndrept,
Iar una-mi spune drept
în versuri potrivite:
Cit e lumea de mare
LITERATURA SPANIOLA A VEACULUI AL XV-LEA	57
Ca să le văd mai bine
Ce bune-s de iubit,
Supt ramuri m-am pitit,
Supt ramurile pline,
Și, iată, alta vine,
Cu-așa de-adînc suspin,
Să cînte-un cîntec plin
De tot ce se cuvine:
De e amorezată,
Cum doarme biata fată?
Să nu li cad în rost
N-am mers mai înainte
Spre cele ce au fost
Cîntînd așa fierbinte,
Ci alta, tot cuminte,
A spus: boieri cinstiți,
De vreți să m-auziți,
Un cîntec am în minte:
Fie greș ala lui
în plata Domnului!
Și, cînd au isprăvit
Acestea ce vă zic,
Pornii nemulțămit,
Nealegînd nimic,
Și, ca unui amic,
Mi-au spus: Noi ce cătăm
Nu ești, dar să cîntăm
Și nu era de mine
Aceea ce-a trecut,—
Cum eu am priceput.
De aiurea era să vie adevărata literatură spaniolă. Farse
erau obișnuite pe atunci1. Potrivit și cu vechile recoman-
dații ale regelui Alfons al X-lea, misterele religioase se
1 Amador de los Rios, op. cit., VII, pp. 476 și urm.
58	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
înfățișau publicului romanic cu mai mult simț pentru
pompă. Juan del Encina dăduse o înaltă valoare de stil
dialogului din el. Dar, în legătură cu tradiția arhipreotu-
lui din Hita, cel mai minunat dialog popular, plin de nou-
tate, de vervă, de bogăție, apare în Celestina (Calisto și
Melibea), „nuvela“ publicată la 1499 de Fernando de Rojas,
care scoate în lumină din nou tipul mijlocitoarei de dra-
goste, „Trotaconventos“ de odinioară.0
Astfel răzbătea viața populară în literatură ca s-o învie
și să-i dea o valoare universală.
Note
a.	Toți sîntem fii ai primului tată...
Toți avem pe Eva drept mamă...
Toți avem prea slabă temelie.
Toți vom fi în scurt timp sub pămînt.
b.	Lucru mort și fără simțire.
c.	Opera atribuită lui Fernando de Rojas se bucură azi de o
sporită atenție din partea hispaniștilor, prețioase contribuții datorin-
du-i-se Măriei Roșa Linda de Malkiel (La originalidad artisticade la
Celestina, Buenos Aires, 1962; Two Spanish Masterpieces: The Book
of Good Looe and The Celestina, Urbana, The University of Illinois
Press, 1961). Aprecieri interesante și la George Călinescu, Impresii
asupra literaturii spaniole, Buc., E.L.U., 1965, pp. 131 și urm. Date
despre traducerile versiunii luiFlorian în română (și de Const. Negruzzi)
în Echos ibâriques et hispano-amâricains en Roumanie de G. Baiculescu,
Al. Duțu și D. Sassu, Buc., 1957, p. 70.
V
Lirica și romanul de aventură
ale Renașterii italiene
în timpul cînd curentul dominant al timpului ca și
condițiile date ale mediului cereau neapărat în Italia o
literatură latină, după Virgiliu, după Cicerone, după Tit-
Liviu, în teatru după Plaut și Terențiu și un cerc restrîns
de fini cunoscători, inițiați și în grecește, ba chiar în
ebraică, în „haldaică“, își arătau mulțămirea pentru pas-
tișele cele mai exacte și imitațiile cele mai reușite, orașele
și Curțile italiene, cu mulțimea lor de curteni, de burghezi,
de femei — tot mai multe1, cărora li plăcea să cetească, —
reclamau altă literatură.
în cea dintîi jumătate a veacului al XV-lea, cît a du-
rat furia de latinește, această literatură pentru un public
obișnuit, inferior, rareori și pentru o trecătoare distracție
intimă a celor mari, nu face decît să repete ce spuseseră acei
inițiatori din secolul precedent cari se întîmplaseră a fi și
niște maeștri ce cu greu se puteau atinge, necum întrece.
Dante însuși pare a răsări din mormîntul său. Poema
lui se interpretează la Florența, la Pisa, la Veneția, la Pia-
cenza, dar nu supt raportul literar și estetic, ci numai în
folosul teologilor și filosofilor, pentru a se găsi taina ce
se credea că se ascunde într-însa. De altfel nici nu se face
vreo încercare aici — ca în Spania, unde-1 cetește, obișnuit,
și cîte un prinț, cum e don Juan de Navarra2 — de a se al-
cătui vreo lucrare asămănătoare. Pe cînd se caută a se da o
1 Monnier, op. cit., I, pp. G9—70.
’ Amador de los Rios, op. cit., VI, p. 378.
LIRICA $1 ROMANUL RENAȘTERII ITALIENE
61
formă latină Divinei Comedii, un Matteo Palmieri se apucă,
pe la jumătatea veacului, să înfățișeze o alegorie didactică
în opera sa, obscură, Cittă di vita, care a fost oprită, se zice,
din motive de dogmă. Un comentator al marelui floren-
tin, Giovanni Gherardi, de loc din Prato, care trăia pe la
1420, scrie Philomena și Paradiso degli Alberti, în care nu se
poate descoperi o notă dantescă lămurită. Moartea se coboară
la Iad și la Rai în Giardino sau Pruneto — iarăși livada 1 —-
al lui Marino Zonata din Gampobasso; Ptolomeu, vestitul
matematic și geograf, e călăuzul în alte lumi al lui Fran-
cisc Berlinghieri. Cînd se cîntă „mărul din frumoasa li-
vadă“ (II porno del bel fioretto al lui Domenico da Prato)
ori cele șapte virtuți (de același Gherardi), influența lui
Dante e netăgăduită1.
Petrarca nu putea să fie răpede uitat. De fapt îl cetește
toată lumea, și atîția se iau după dînsul, dînd însă numai
contrafaceri palide pe care moda nu le poate impune, nici
menținea. Cme-și aduce aminte astăzi de Buonaccorso
de Montemagno (mort în 1429) și de mult mai cunoscutul
Giusto de’ Conți (mort în 1449), ale cărui versuri, ca La
bella mano, ar merita, se spune, încă a fi cetite!
Exceptînd cîte o lucrare excepțională, ca Della famiglia
a lui Alberti, imitată după Xenofont, Boccaccio e însă acela
care domină, prin imitatorii săi imediați, un Sacchetti,
în luptă cu călugării și cu babele epocei sale, un Masuccio,
cu mult inferior2, pentru ca apoi un șir de povestitori cu
subiecte asămănătoare, cu același stil și aceleași scopuri
de distracție cu orice preț, chiar cu al bunei-cuviințe, să
continuie școala — o adevărată școală — pînă tîrziu că-
tre jumătatea veacului următor: un Giraldi, care-și inti-
tulează culegerea, imitînd și amestecul grecesc din titlu:
Ecatommiti (O sută de povești), un Maricondo (Tre Gior-
nate) un Sabadino, cu Poretanele lui, un Straparola, cu
„cele treisprezece nopți plăcute“ (Tredici piacevoli notti),
un Bandello și Parabosco, de o mai largă și mai temeinică
1	Vd. și Viziunea lui Zenone Zenoni. Pentru toate, Monnier, op. cit., II,
pp. 258 și urm.; pp. 283—285 și de Sanctis, Storia della leit, italiana, I, p. 351.
8	Cf. Fii. Foresti, Della defensione delle donne, ed. Zambini, Bologna, 1876.
62
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
reputație, un Molza, un Lando și un Lasca, un Erizzo și
un Sperone Speroni. între imitatori e și cetitorul asiduu
Enea Silviu, Papa Piu al Il-lea, care dă o comedie, Cyn-
thia, și un roman, Eurial, în aceeași notă, — în vremea cînd
evlavia lui Feo Belcari dăruia poporului curat „Vieți de
Sfinți44. Cu dreptul a putut spune un istoric mai recent al
literaturii italiene: „Petrarchismul era o poezie de tran-
ziție, care în acest secol e un tot așa de curios anacronism
ca și imitația lui Virgiliu și a lui Cicerone. Dar Decame-
ronul purta chiar în sînul său toată această literatură; el
era germenele care a produs pe Sacchetti, pe Puici, pe Lo-
renzo (de’ Medici), pe Berni, pe Ariosto și pe toți ceilalți441,
— pe aceia de cari ne vom ocupa îndată.
Era și în alt gen o tradiție pe care secolul al XV-lea
n-a vrut s-o părăsească, fără ca, iarăși, urmarea ei să pro-
ducă o mai însemnată dezvoltare literară. De la Dino Com-
pagni și de la cei trei Villani, dintre cari începătorul,
Giovanni, cunoscuse pe Virgil și Salustiu, pe Lucan și Tit-
Liviu, pe Valeriu Maxim și Orosiu, de la urmașii lor, Do-
nato Velluti, Buoninsegni, Morelli2, burghezul din Florența,
adesea total lipsit de orizont și ocupîndu-se numai de „fap-
tele diverse44 ale orașului și de interesul său în ele, era deprins
a face însemnări de cronică locală, — și aceea ce se spune
despre Florența, și în acest sens, privește de fapt Italia
întreagă. Astfel scrie un Goro Dati, între florentini chiar,
apoi un Guido și Nero Gapponi, un Giovanni Cavalcanti,
un Buoninsegni, un Minerbetto, un Bernardo Ruccellai, un
Buonaccorso Pitti.
Astfel de lucrări în limba vulgară, dar cu o perspectivă
totdeauna mai largă, potrivit cu viața Statului însuși, oferă
în tot acest timp Veneția. Republica aristocratică, avînd
1	II petrarchismo era una poesia di transizione, che in questo secolo 6 un cosi
strano anacronisme come l’imitazione di Virgilio e di Cicerone. Ma il Decamerone
portava giâ, ne’suoi fianchi tutta questa letteratura, era il germe che produsse il
Sacchetti, il Puici, il Lorenzo, il Berni, l’Ariosto e tutti gli altri (De Sanctis,
op. cit., I, p. 440).
a Matteo Palmieri face tranziția la umaniști scriind latinește.
LIRICA $1 ROMANUL RENAȘTERII ITALIENE
63
supt ascultarea Signoriei o populație vioaie, inteligentă,
harnică, jucînd ea însăși un rol stăpînitor în numeroasele
ei colonii, era mai mult decît alte formațiuni politice stă-
pînită de neastîmpărata viață spirituală a plebeilor acestora.
Pe cînd toscana, fără schimbare, se impune pretutindeni,
aici dialectul venețian, cu prescurtările și grațioasele lui
îndulciri, cu drăgălășia lui fluidă și sprintenă, se impune
literaturii. Cronicile de la sfîrșitul evului mediu, ale func-
ționarilor ca și ale familiilor nobile, Carolda, Dolfina,
Zancaruola, Zena, se alcătuiesc în acest limbaj, pe care-1
știu toți și care fiecăruia îi face plăcere. Cel dintîi, Marino
Sanudo, de la începutul veacului al XIY-lea, dăduse în
latinește sfaturi pentru cine ar voi să întreprindă o nouă
cruciată; cel de-al doilea scrie în dialect Viața dogilor, cu
amestec de scrisori oficiale, care au și ele aceeași înfățișare, și,
cînd acest secretar venețian începe a rezuma și transcrie
—spre marele folos al istoriei — actele primite în cancela-
riile Republicii, în celebrele sale Diarii, cuprinzînd o așa
de imensă materie, dialectul are cinstea de a înveșmînta și
această operă monumentală.
Exista și o poezie populară venețiană, probabil în le-
gături cu Orientul, — Bizanțul cu Balcanii —, care, în
mare parte, s-a pierdut. Ea era de un blînd caracter roman-
tic, cîntînd cu patimă iubiri, mai curînd ușoare. Cu acea
frăție la muncă, la întreprindere și la luptă între patri-
cian și plebeu care deosebește viața venețiană, nu e de mi-
rare că, într-un timp cînd aiurea clasele de sus se izolau în
altă literatură decît cea vulgară, oameni aparținînd celor
mai mari familii din cetate și ocupînd cele mai înalte dem-
nități se unesc în acest cîntec de închinare către iubită cu
gondolierii, hamalii și meșterii.
Așa face Leonardo Giustiniani (1388—1446), a cărui
manieră a fost imitată în numeroasele bucăți de lirică amo-
roasă care după el se chiamă giustinianee. Totul, fond și
formă, tablou, simțire, ritm elastic, din strambotti și can-
zonette, rimă, vin de la popor, — ca în această admirabilă
bucată în care copila de la fereastră „cu mîna supt bărbie“,
64
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
se face a se juca, distrată, cu un copil pe care-1 săruta
pe cînd, cu ochii la cel ce trece, „îl privește cochet — sj
rîde“:
Talora tieni la mano sotto la gola
Tanto pietosamente,
Poi prendi un putto in brazo qualche volta
E bacii dolcemente,
E poi, vezzosamente,
Tu me riguardi e ridi1.
Tot așa cînd, vorbind iubitei, el îi arată că e singura pe
care „o speră și o vrea“, precum ea, de nu-1 vede o zi, îl
caută cu ochii în gloată ori îi spune că a zugrăvit-o pe o
hîrtiuță, parcă ar fi fost o sfîntă a lui Dumnezeu:
Io t’d dipinta in s’una carticella,
Come se fusti una santa di Dio2.
Cu mult mai potrivit părea mediul în Florența. Aici
cîntecele satirice erau obișnuite și povestirea populară nu
se mai isprăvea, la bărbierul Burchiello, care a și scris, sau
la alții de sama lui, în această cetate, unde, cum nu se po-
menește la Veneția, un aprig spirit de critică, de opozi-
ție, formează atmosfera vieții publice.
Aici limba poporului află un sprijin în acela pe care
Cosma de’ Medici l-a lăsat moștenitor al puterii și influ-
enței sale, atotputernic în cele mai modeste forme ale unei
patriarcale democrații. Lorenzo, pe care poeții reprezintanți
ai umanismului, cari, punînd numele lui în latinește, îi
zic Laurens, îl încunjură cu complimentele și lingușirile lor
1 Ed. B. Wiese, Bologna, 1883.
« Vd. și:
Sapi per certo che tu sola sei
Quella che bramo e quella ch’io vorrei.
Se stavi un giorno che non mi vedevi
Con li occhi mi cercavi fră la gente...
Ediții din sec. al XV-lea f. an („Questi strambotti scrisse de sua mano in
proposito di ciascaduno amatore il nobile messer Leonardo Giustiniano"), 1482
(„II fiore delle elegantissime cancionette del —	1500, 1612. Cf. și Ancona,
op. cit., pp. 543 și urm.°
LIRICA ȘI ROMANUL RENAȘTERII ITALIENE
65
și-i țin la îndemînă din belșug toate comorile antichității
clasice, așa de bine cunoscute lui însuși, de le are, oricînd,
în vîrful condeiului, nu face prin ocrotirea dată limbii
italiene un act de „democrat4*1, ci, pe lîngă că satisface unei
adevărate nevoi intime a sufletului său, aduce astfel un
datorit omagiu acelui grai prin care Florența căpătase un
loc așa de înalt în noua viață culturală a Italiei întregi2.
„Pentru aceste motive4*, scrie el la capătul unei mici expuneri
doveditoare, „nimeni nu mă poate mustra că am scris în
acea limbă în care sunt născut și hrănit.4*3
Omul care-și întrebuința vremea lăsată liberă de afacerile
Statului cutreierînd cu prietenii încunjupimile minunate ale
Florenței, unde se dezvolta, în mijlocul păcii asigurate cu
istețime de acești Mediciși cu puternicul prestigiu, o puter-
nică viață rurală, bucuroasă de cîntece proprii și de alte
cîntece, venite din Neapole și din Sicilia4, caută uneori
subiecte acolo. El, care s-a încercat în lucrări după tradi-
ție, cu Selva di amore, Ambra, Vita nuova, amintind pe Dante,
Simposia, titlu platonician, sau Beoni, satiră contemporană,
ori cu Capitoli, cu Orazioni, cu descrieri de serbări, din acele
multe circenses pe care le dădea iubiților săi florentini, cu
norme de sport (Caccia col falcone), a cîntat ca oamenii din
popor ai Toscanei pe cutare frumoasă de sat, la Nencia,
pentru ca unul din mulții „familiari**, cu petrecerea, cu
mîncarea, ba chiar și cu locuința la Mediciși, în casa pri-
mitoare, cu fresce de Benozzo Gozzoli, să-i răspundă prin-
tr-un cîntec asămănător despre la Becca.
Așa fac și cei de pe lîngă dînsul, — frații Puici, de cari
se va vorbi mai departe, și acel băiat de țăran din Monte-
pulciano, care, intrat în serviciul casei pentru a se cultiva
pe el și a-i distra pe dînșii, își zice Angelo Poliziano* (1454—
94). Traducător al Iliadei, autor al unei comedii întru toate
1 Ancona, op. cit., p. 147.
• Și Cristoforo Landino declarase că toscana sa nu e în urma limbii latine
înseși.
* E per queste medesime ragioni nessuno mi pud riprendere s’io hdscritto
in quella Ingua nella quale son nato e nutrito.
4 Vd. cartea, de atîtea ori citată, a lui d’Ancona.
? Vd. Poliziano, Stanze, Orfeo e rime, ed. Giosud Carducci, 1863.
5 — Istoria litoralurilor romanice, voi. II
66
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
alcătuită după modelele antice, Orfeo, cîntăreț al specta-
colelor date de Mediciși și pe care le desface în măestrite
episoade așa cum un meșter desface subiectul în registrele
unui basorelief sau ale unei porți de biserică, Poliziano
a încercat să se inspire din acele strambotti populare, care,
venind din Sud, cîștigau tot mai mulți prieteni și prelu-
crători în lumea cultă. In cîte o „canzone a ballo“, el a
cîntat pe iubită ca pe o „floare de bunătate și de bunăcu-
viință“ (fior di bontă e d'onestă), declarînd-o fără încun-
jur cea mai frumoasă din tot orașul:
Tu so’piu bella donna
Che sia in questa cittâ...
A înfățișat și el pe cîte una din multele trecătoare iu-
bite cu „verzi nestimate pe frunte“ ori răsărind la fereastră,
cochetă1.
Dar această poezie, cîtă se face la Florența, cîtă se face
la Neapole (cu Serafino dell’Aqua, cu catalanul Cariteo-
Gereth2 și alții) n-are nici putere, nici dăinuire. Lipsește
adînca simțire și grația fină a modelului, lipsește spon-
taneitatea inspirației, legătura misterioasă cu toată firea
dimprejur, corespondența între mișcările sufletului și ac-
tele vieții eterne a naturii; lipsește frăgezimea, accentul,
spiritul; iar, în formă, lipsește elasticitatea, surprinderea
cezurii care corespunde palpitației înseși a pieptului ome-
nesc pe care simțirile-1 umflă și-l apasă.
De aceea genul va fi părăsit. între scrisele latine, un
Sannazzaro, cîntăreț întîmplător — ca și Vida,mai exclusiv
latinizant,— al amintirilor legii creștine, va da în Arca-
dia lui priveliști liniștite și adormitoare de eclogă antică.
Dar, în jumătatea dintîi a veacului al XVI-lea, cînd un
Pietro Bembo, cu artificialitățile lui ușoare, într-o limbă
ea însăși artificială, tronează, cînd se sună clopotele în
orașul unde, vine insignificantul Bernardo Accolti ca să-și
1 Di verdi genune s’incappella
...Si mostra allo sportel vezzosa...
Pentru strambotti ale lui Puici, Ancona, op. cit., p. 155, nota 2.
2 Le rime del Chariteo, ed. Percopo, Napoli, 1892.
LIRICA ȘI ROMANUL RENAȘTERII ITALIENE	67
cetească poeziile, sonetul, așa de potrivit pentru a strînge
o idee nouă și o adîncă simțire, dar capabil, prin impre-
sionanta lui scurtime, prin răpedca lui înaintare, totuși
solemnă, care duce la expresia ce fulgeră, și de a înlocui
orice idee și orice sentiment, ajunse forma obișnuită pentru
scriitorii cărora li se cere numai știință și inteligență și
cari nici nu caută să deie altceva.
Cîntecul popular de toate felurile urma însă și după
această neizbîndă a încercării, nesincere, de a-1 face să
pătrundă în literatura cultă. Ca și mai înainte, pelerinii
cîntau așa-numitele laudi ale sfinților, puse la modă de
mișcarea franciscană; înaintea bisericilor sau în locuri anume
stabilite se dădeau reprezintații după tradiția „mistere-
lor“ medievale, pe care le imita un Cavalia1, cîte un sfătos
predicator,ca Bernardino de Siena, căruia-i va urma aprinsa
elocvență, înăbușită numai pe rug, a lui Girolamo Sa-
vonarola, amestecă toate genurile de inspirație, în dis-
cursuri care povestesc, care lămuresc, care îndeamnă, care
amenință, care glumesc și rîd2. Dar admirația mulțimii e
atunci mai adîncă,participarea e mai intensă, cînd un reci-
tator popular, un „cantastoria“ se ivește la un colț de stradă
ori într-o piață ca să cînte ceea ce, de multă vreme, în toată
Italia, se cunoaște ca „materia di Francia“, ca „subiect
francez“, — isprăvile lui Carol cel Mare și ale lui Roland
— aici Orlando — împotriva necredincioșilor3.
Literatura se apropiase de această „materia“ pentru a
face din ea povestiri tot pentru popor, care-și au și pînă
astăzi cetitorii. Andrea de Barbarino (născut c. 1374) re-
dactează astfel, la începutul veacului al XV-lea, faimoasa
carte Reali di Francia. Tot cam atunci apar și alte prelu-
crări asămănătoare — în stilul lui „Guerrino il meschino“,
— la Spagna (di Sostegno deVZanobi), Buovo d' Antona,
1 Cf. d’Ancona, Origine del teatro italiano, Torino, 1891 și W. Greizenach
Geschichte des neueren Dramas, Hal le, 1893.
2 Le prediche vulgari [di S. Bernardino de Siena, dette nella piazza del Campo
l’anno 1487, ed. Luciano Banclii, Siena, 1880.
8 Vd. și Monnier, op. cit., II, pp. 155 șUurm.
6*
68
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Regina Ancroia, la Trebisonda, I fioretli de' Paladini,
Ciriffo Calvaneo (al lui Luca Puici) etc.1
în cercul lui Lorenzo de’ Medici se găsea „interesantă și
acest gen de literatură a poporului, ca și strambottul sici-
lian, și, ca și acesta, „materia di Francia“ a trebuit deci să
fie imitată, pentru distracție, în glumă, în batjocură, fără
nici un gînd — firește — de a fi săvîrșit astfel un lucru așa
de mare, de a fi adus să înainteze literatura, care era, cum
am văzut, mai ales cronica, tratatul, poezia de limbă la-
tină. Așa s-a ajuns la sarcina, dată lui Luigi Puici (1432—
87), de a scrie o bucată epică despre eroii vechii epopei
franceze.
Omul, un canonic doritor de viață liniștită și mulțu-
mită în umbra unei case bogate, supt ocrotirea unei puteri
politice, n-avea nici un program și nu urmărea nici o țintă,
îi era a rîde și voia să facă și pe alții să rîdă. Figurile iu-
bite ale cîntecului francez din evul mediu se prefac supt
condeiul lui în simple caricaturi, și în triviale caricaturi,
pe care nu le salvează măcar spiritul. Roland e doar riva-
lul invidios al lui Ganelon trădătorul; Carol cel Mare, un
moșneag fără hotărîre și autoritate, Rinaldo, el însuși un
căutător de aventuri. Eroii ciclului din Maiența, princesele
sarasine iubite de cruciați, dar părăsite de dînșii pentru
dezrobirea de lege, se cufundă în hohotele de rîs ale acelu-
iași ridicul. Apar, alături de ei și de ele, vrednici tovarăși,
urmași de alt neam și de altă credință, enormi și ridiculi,
bătăioși și meniți înfrîngerii: Passavante, Alabastru, Mar-
gutte țărănoiul, Malagigi și acela care fără alt motiv
decît a pregăti încă o surprindere publicului, dă numele
opere i: M organ te.2
Ei se bat așa, îneît nimeni nu trebuie să se sperie în ce
privește soarta lor. Vor trăi și după cumplita încăierare,
iar, dacă va trebui ca poetul să le puie capăt zilelor, aceasta
se va întîmpla tot printr-un neprevăzut menit să dezmor-
țească frunțile: unul crapă pentru că a văzut o maimuță
1 Cf. de Sanctis, op. cit., I, p. 395 și Val. Sclimidt, Ueber die ilalienischen
Ileldengedichte aus dem Sagenkreise Kurl des Grossen, Berlin, 1820.
a Mai tîrziu numai s-a zis bucalii: Morganle Magqiore.
LIRICA ȘI ROMANUL RENAȘTERII ITALIENE	69
caraghioasă, altul pentru că — parodia lui Ahile — un
crap l-a mușcat de călcîi.
Cu toate că apar draci ca Astarotte făcînd teorii de cos-
mografie și filosofic, nici un tip, nici o scenă n-au în ele
un element de adevărat interes uman, de emotivitate reală.
Nicăiri o judecată dreaptă, o idee nobilă, ca acelea care
se impun și autorului de parodii cînd are un suflet. Totul,
pînă la religia pe care cei mai mulți în această epocă o
cruță, dacă n-o urmează, trece prin această gură spurcată.
Sfîntul Petru se trudește „de-i asudă barba și părul“:
Sicche la barba gli sudava e’i pelo;
Dumnezeu Tatăl știe totul, dar Fiul, firește, nu:
Colui che tutto fe sa il tutto solo,
E non să ogni cosa il suo figliuolo1.
Iar crezul lui Puici, care, credincios urmaș al lui Boccaccio,
înfățișează mănăstirile ca simple locuri de mîncare, de bău-
tură și de petrecere, e al „vinului bun“, al tortei dulci,
al ficatului gras de gîscă, amestecând cu dînsele în batjo-
cură Treimea Dumnezeiască. Crezul lui îl spun aceste ver-
suri caracteristice, care în Florența de la sfîrșitul veacului
al XV-lea nu pot să mire:
Ma sopra tutto nel buon vino ho fede,
E credo che sie salvo chi gli crede.
E credo nella torta e nel tortello:
L’una e madre e Faltro e il suo figliuolo;
II vero pater nostro e il fegatello,
E possono esser tre e duc ed uno solo
E diriva dai fegato almen quello.2
Mai tîrziu aceste trivialități vor fi reluate, pentru a
li se da un caracter și mai dezmățat, de Berni. Deocam-
dată un alt poet, il Bello, zis Orbul (il Ciecco), înfăți-
șează, în Mambreano al lui, pe același Rinaldo, pe
1 XXV, 136.
• XVIII, 115-6?
70
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Bradamante, eroina sarasină, pe Carandina, princesa răsări-
teană care așteaptă pe bunii cavaleri din Apus.
Acestălalt cîntăreț al „materiei“ franceze scrie pentru
una din acele mici Curți care răsar în veacul al XlV-lea
pentru a-și păstra însemnătatea în al XV-lea și al XVI-lea,
Curtea familiei Gonzaga de la Mantova. Nu departe
de acolo, la Ferrara, în marginea Lombardiei, în frumosul
castel păstrat și pînă astăzi, cu crenelele sale medievale și
podurile atîrnate, se succedează principii din familia Este:
Obizzo, Niccold, găzduitorul de o clipă al sinodului pentru
unirea Bisericilor, care trece apoi la Florența, și urmașii,
rudele lor, cum e cardinalul Ipolit de Este,o însemnată perso-
nalitate din cea dintîi jumătate a secolului al XVI-lea.
Cunoscînd sau ba ce lucrează la Florența un om pentru
care n-ar fi putut să aibă nici o stimă, în acest cerc al „Este-
silor“, căruia nu era dator să-i aducă lingușiri, scrie Matteo
Maria Boiardo, conte de Scandiano (+1494).
Nici aici subiectul, unul singur, dezvoltîndu-se de la un
cînt la altul, dînd viață poemului întreg, nu există. Se
trece de la o aventură la alta, înfățișîndu-se în Orlando
innamorato o mare parte din scenele și acțiunile pe care le
cuprinde numai ciclul lui Carol cel Mare, la care se referă
poetul, citind cu o prefăcută preciziune de erudit pe Tur-
pin1, dar și ciclul breton. Și acesta fiind bogat în minuni,
ele dau mijlocul de a se lungi necontenit o povestire, care
nu știm pînă unde ar fi mers, căci lucrarea a rămas neis-
prăvită prin moartea nobilului de la Scandiano. Va fi vorba
deci, pe lîngă rătăcirile luptătoare ale lui Roland și
Renaud, în legătură cu farmecele Angelicăi, fiica regelui
Galafron — născocită aceasta de Boiardo —, de vrăjile lui
Merlin bătrînul, de fîntîna de iubire, de sulița fermecată,
de cutare inel care, pus în gură, scapă de primejdie pe cine
întrebuințează acest neobișnuit mijloc, de zina Morgana,
de Garamanții „Alexandriei44 și de regele lor, de magul
Atlante. Se adaugă și unele personaje nouă, cum e Rodo-
1 „Mettendo lo Turpin, lo metto anch’io“, va zice apoi Ariosto (cf. Qrlando
urioso, XXII, G2:	Turpin sottrasse U canto" T
LIRICA ȘI ROMÂNUL RENAȘTERII ITALIENE
n
monte, ale cărui „rodomontade“ au trecut în limbajul
curent, ca Ferragus, ca Astolf etc.
Deși se înfățișează Garol cel Mare tot așa de caricatural
ca și în Puici, intervenind cu bățul în mînă și rupînd țeasta
la vreo treizeci dintre cei ce fac tulburări în apropierea lui,
Dando gran bastonate a questo e quello,
Ch’a piu di trenta ne ruppe la testa,
expunerea e de la un capăt la altul serioasă, așa cum o cerea
publicul. Se adaugă elemente de orientare geografică stră-
ine cu totul, firește, legendelor franceze. Regele Galafron,
tatăl Angelicăi, e din China, din „Catai“ al lui Marco Polo,
„GhitaiuF de pînă astăzi al rușilor; lui Argail, fratele fru-
moasei iubite a lui Rinaldo, i se dă un nume străin potrivit
cu obîrșia lui asiatică; este un rege al Tatariei, Agrican,
și un rege al Africei — care e „Auffrique“ a evului mediu,
Africa genovezilor, Mehedia de pe coastă —, Gradasso și
acolo apare și Biserta; se vorbește de un „pod al Morții“
pe Tanais, unde abia-și isprăvise rostul vechea Tană a
venețienilor; Marfisa, altă eroină, vine din India. Dacă
bărbații n-au figuri deosebite, repetînd pînă la nesfîrșit
tipul cavalerului, femeile se deosebesc prin nobleță lor, —
ceea ce e în contrast cu moștenirea, acceptată pînă atunci
mai de toți, a lui Boccaccio.
Și, în sfîrșit, ici și colo transpare, cît de puțin, reali-
tatea, — acea realitate ce se apropia cu Carol al VUI-lea
al Franciei, venit să reclame în Neapole moștenirea Ange-
vinilor. Boiardo arată, că în clipa cînd el cîntă, „vede Italia
întreagă în flăcări și foc, de pe urma acestor Gali, cari cu
o mare furie vin să ruineze nu știu ce locuri“:
Mentre ch’io canto, ahime, Dio redentorc,
Veggio l’Italia tutta a flamma e a foco
Per questi Galii, che, con gran furore,
Vengon per ruinar non sd che loco.
Capitolul ar trebui, neapărat, să se oprească aici, dacă
această năvălire ar fi chemat la un simț mai puternic al
realității, nu numai pe acei predicatori, pe acei oameni po-

ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
litici și pe acei istorici de operele cărora ne vom ocupa atunci
cînd la toate popoarele romanice se va arăta cugetarea nouă
a epocei care văzu născîndu-se și ajungînd răpede la domi-
nație diplomația, ci și pe poeți.
Dar aceasta nu se întîmplă. Ei rămîn în tradiția lor și în
ce privește subiectele, și în ce privește inspirația, și în ce
privește forma. „II roi di Franza“, care află, în Milan și aiurea,
principi cari-1 sprijină, după ce l-au chemat, apare în cîntecele
populare1. Subiectele de epopee franceze nu sunt de loc anti-
patice după toată opera de cucerire a lui Carol al VUI-lea
și a lui Ludovic al XH-lea, ci, dimpotrivă, cîștigă, pare-că,
mai mult interes printr-o realitate de același fel, care se în-
tinde cîțiva ani, stăpinitoare și poruncitoare, asupra peninsulei.
Astfel, cînd un nou curtean al Casei de Este, dar fără
nobleță și fără proprietățile de pămînt, fără trecerea chiar
la stăpîni2, ale lui Boiardo, al cărui exemplu-1 îndeamnă și
a cărui operă „terminată" de alții, vrea s-o continue, Ludo-
vico Ariosto (1474—1533) —forma numelui e lombardă, față de
Luigi al florentinilor, împrumutat de la franceză — , voiește,
după încercări în limba latină, după ușoare comedii
(Cassaria, Suppositi), să alcătuiască, la rîndul său, o epo-
pee, — el care s-a gîndit, se spune, la vreun subiect din răz-
boiul de o sută de ani —, tot Orlando-\ răsare înainte.
în Orlando innamorato din 1516, acest emisar-curier al
Curții din Ferrara, acest biet „guvernator" în grupul de sate
de la Garfagnana, de unde e originar, acest lingușitor al cui
îl plătește, pînă la papa din neamul Medicișilor, Leon al
X-lea, care, primindu-1 la Roma, îl sărută, dar nu~l și ajută,
nu-și propune să adauge legendelor pregătite și întregite
1 Ancona, op. cil., p. 69.
2 De aceea atacă violent pe „curtezanii gentili pentru că știu să imite pe
măgari" și alte dobitoace:
E son chiamato cortigian gentili
Perche sanno imitar l’asino e’l ciacco (XXXV, 21). Ei sunt „leneși și
josnici, buni numai să-și umple burta":
...Inerti e vili,
Nati solo ad empir di cibo il sacco (XXXVI, 21).
LîR-ÎCÂ $1 ROMANUL renașterii italiene	53
de alții o nouă idee, să le dea o nouă interpretare. Dacă in-
tenția sa e aceea să laude Casa de Este — deși aceasta nu i s-â
cerut prea mult, de stăpînii cari voiau de la el servicii de
dregător, nu complimente de poet —\ dacă Ruggiero, stră-
bunul familiei
Quel Ruggier chc fu di voi
E de’ voștri avi illustri ii cappo vecchio,
e adevăratul erou în pețirea lui după războinica Bradamante,
el nu voiește, de fapt, decît să înfățișeze, în vechile forme tra-
gice ale cavaleriei acum isprăvite, apucăturile, isprăvile și
petrecerile societății contemporane2:
Le donne, i cavalier, l’arme, gli amori,
Le cortesie, l’audici imprese...
Cu slaba legătură, apărînd sporadic, a unui asediu împo-
triva Parisului apărat de Carol cel Mare3, — localitățile din
Franța, sunt bine prinse4, dar și cele din Orient, ca Damas-
cul, ca Berbaria, Egiptul, al cărui Sudan c arătat ca dom-
nind, ceea ce ajută la fixarea datei cînd s-a scris opera5, —
se dă, ori de e vorba de uciderea lui Agramante păgînul în
lupta cu Orlando, ori de iubirea trădătoarei Angelica pen-
tru Medoro, ori de blăstămățiile lui Sacripante (de unde fran-
cezul: Sacripant), rege al Tingitanei, cunoscută acum prin
expedițiile în Africa ale lui Carol Quintui, ori dacă furia ero-
ului aparent îl duce din Franța în Spania, din Spania în
Africa, ori de se trezesc amintiri bizantine pentru a se pre-
zintă împăratul Leon fiul Copron imului în luptă la Belgrad
1 Pe cardinalul de Este, Ipolit, îl laudă în atîtea locuri; vd. de p. III, 56:
Ippolito ch’a prose, a verși, a rime,
Dară materia eterna in ogni idioma. Cf. XLI, 65 și urm. Isabela de
Ferrara e lăudată în XLI, 84. Drumul în Ungaria, XLVI, 86 — 7: cf. 136.
2 Cf. Pio Rajna, Le fonii delUOrlando furioso, ricerche esludi, Florența, 1900.
3 Ruga lui, XVI.
4 Cf. IX, 15 — 6; XVI, 24, 30 (porțile Parisului); XXVII, 128: Aigues
Mortes.
6 XV, 61-3; XVII, 74, 136 urm.; XIX, 46, 48, 54, 64 urm., 100; XXaIH,
99, 103 și urm., 106.
24
1STORIÂ LITERATURILOR ROMANICE
cu bulgarii, și Teodora împărăteasa1, scopul nu e decît să
se arăte viața în ceea ce lupta poate să aibă mai dramatic,
iubirea mai voluptos, ceremoniile societății mai pompos și
mai impunător. în cele patruzeci de cînturi nu e, de fapt,
decît un imn către acel larg trai strălucitor pe care Curțile
italiene de la începutul veacului al XVI-lea îl duc sau ar
voi să-l ducă, și mai deplin și mai întreg, cu și mai multe
farmece și aventuri. Nu o dată farmecul îl face, în cîntec ca
și în viață, trecerea răpede a „doi ochi și un păr frumos“t
due vaghi occhi e una bella treccia2, și cu ce bucurie se schi-
țează între lupte „femeile frumoase aruncînd din loje asupra
celor ce luptă în jute flori roșii și galbene, pe cînd ei, în
sunetul orihalcilor, fac să se ridice în salturi și să se învîrtă
în cerc caii“:
Le vaghe donne gettano dai palchi
Sopra i giostranti fior vermigli e gialli,
Mentre essi fanno, a suon degli oricalchi,
Levare a salti ed aggirar cavalli3.
Pentru a se depăna așa de lung firul unei povestiri de
închipuire, care mai venea și după ce înaintașii recoltaseră
bogat în același cîmp, trebuia să se adauge la capitalul
vechiului cîntec medieval și la al mitologiei celtice, cu mi-
nunile ei de multe feluri. Vom vedea deci în Orlando furioso,
reminiscențe, cu dibăcie întrebuințate, ale uzatei alegorii
franceze și italiene, aducîndu-se înainte: Pace, Carită, Umiltă
și protivnicele lor, Avarizia și celelalte cîte le știm. Tăcerea,
Somnul, Lenea, caracterizate cu artă, joacă, launmoment,
un rol în acțiune. Discordia apare cu o figură distinctă4.
Imaginația poetului însuși, afară de necontenita variație
a unor scene care au de fapt aceeași bază, creează cîteva sim-
1 XLIV, 12, 52 și urm., 80 și urm. E vorba și de “Ungiardo“ — loan Huny-
adi — și de „marele Matiaș Corvinul“, XLIV, 102; XIV, 3.
8 XII, II.
8 XVII, 81.
4 XIV, 84; XXIV, 114.
LIRICA ȘI ROMANUL RENAȘTERII ITALIENE
75
patice tipuri femeiești nouă, ca Gioconda, Doralice, Isa-
bela1. Dacă se ia de la Dante înfățișarea acelor cari au fost
în locurile unde ei s-ar putea pune după moarte2, dacă se
înșiră pictorii, artiștii vremii, cu un arhanghel, Michelan-
gelo, în frunte3, caracterizările vii ale acestora lipsesc,
împreună cu experiența, informația istorică și pasiunea
politică a poetului însuși. Și, afară de rare excepții, natura
e aceeași, — a lui Guillaume de Lorris, în Roman de la
Rose\
Vaghi boschetti di soavi allori
Di palme e di amenissime mortelle,
Cedri ed aranci ch’avean frutti e fiori4.
Ori, în alt pasagiu, trandafirii roșii, crini albi, în vîntul
călduț, iepuri sălbateci și domestici, cerbi „cu fruntea
albă, mîndră“:
Fra le purpuree rose e i bianchi gigli
Che lepid’aura freschi ognora serba
Șicuri si vedeau lepri e conigli
E cervi con la fronte alta e superba5.
O dată numai se deosebește printr-o fragedă frumuseță
nouă priveliștea cu păsările adormite în căldură, pe cînd
greierul de cîmp face să răsune întreg văzduhul între cer,
munți și mare:
Stassi cheto ogni augello all’ombra molie;
Sol la cicala col nojoso metro
Fra i densi râmi del franzuto stelo
Le valii e i monli assorda, e’l mare, e’l cielo6.
1 în cîte un loc se atacă statornicia femeiL r (XXI, 22; XXVI, 138), pentru
a reveni însă pe urmă (XXXVII, început). Lauda Lucreției Borgia „frumoasă și
unește, XLI. 83.
2 Profeții, XIII, 59 și urm., XXXIV, 34, 66 și urm.
3 XXXIII, 2; XXXV.
4 VI, 21.c
6 VI, 22.
“ VIII, 20.
îăTORlÂ LITERATURILOR ROMANICE
Ca să se ajute, Ariosto a recurs la lecturile sale. împru-
muturile din Virgil1, sunt numeroase. Cînd cetim:
Bestemmiando fuggi l’alma sdegnosa
Che fu si altera al mondo e si orgogliosa,
se trezește în minte notația aspră și energică a poetului
latin.
Vitaque cum genitu fugit indignata sub umbras.d
Și această recunoaștere e posibilă într-o sumedenie de cazuri.
Necunoașterea prin sine a lumii, care cere luptă pentru
a-și vădi secretele, slăbește și puterea comparațiilor pe
care, tot după exemplul lui Dante, Ariosto caută a le pre-
săra cît de des. Vom regăsi și pe cele din natură: copacul
trăsnit și boii morți lîngă bietul plugar, rămas „zăpăcit și
prostit“ — stordito e stupido oratore2, — și alte amănunte
din viața rurală, ca alegerea țăranului, la întreceri, după
postavul roșu:
E piu leggier correa per la forcsta
Ch’al palio rosso il villan mezzo ignudo8,
ca munca la zăgaz și cinele care se gudură la stăpîn după
o lipsă a acestuia:
Come intorno al padrone il can saltella
Ciie si a due giorni o tre lontano4,
ori cel ce se dă la hoț5. Va fi și cîte un exemplu din viața ani-
malelor: cocoarele fugind înaintea șoimului —- piu che gru
falcone —G, zborul lung al acelorași cocoare7, uliul smul-
gînd puiul lîngă cloșcă8, vulpea auzind pe puiul de vultur
1 O traducere a lui încă din 1430.
8 I, 65.
8 I, 11.
4 I, 75.
6 XX, 139.
8 I, 77. Cf. XXV, 12; XXVI, 17.
7 II, 49.
8 II, 39.
LIRICA ȘI ROMANUL. .RENAȘTERII ITALIENE	77
cc țipă în cuib1, bourul fugind de săgeți „la Ruși sau Lit-
vani“2, floarea ruptă lăsată de plug în urma lui:
Come purpureo fior languendo morc
Che’l vomore al passar tagliato lassa3.
Viața de familie va da cîte o scenă de vădită origine dan-
tescă: maica găsindu-și copilul ce-1 credea mort, și „mult
suspinase și plînsese după el“, pînă-1 vede acum, și rămîne
și bucuroasă și uimită:
Non mai con tanto gaudio o stupor tanto
Levd gli ochi al figliuolo alcuna madre
Ch’avca per tanto sospirato e pianto4.
Personale sunt doar asămănările cu spaniolul meșter să
arunce la jocuri cu bățul (la canna)5 ori focul pus minelor
în război6.
Dar energia descoperirii personale lipsește ca și fulgerul
sentimentului. Suntem în lumile ireale pe care le creează
conștient arta fără a se putea înălța vreodată, cu toate meș-
teșugurile ei, la infinita varietate a lucrurilor pe care le
dă natura și viața.
Dar de aceasta nu se preocupă Ariosto, care, de fapt,
n-are un ideal superior celui al lui Puici, către viața căruia,
în sărăcia și desconsiderarea lui, ar rîvni.
De năvălirea franceză îi pasă, firește7, dar el va afla
laude, cu sau fără amestecul intereselor, decisive, ale Casei
de Este, pentru generalul în serviciul Franciei care e Tri-
vulzio — il buon Trivulzio veglio* —, pentru regii francezi nă-
vălitori și mai ales pentru cavalerescul Francisc, venit cu
„mînie dreaptă și generoasă^9, pentru Carol Quintul, „cel
2 XI, 59.
8 XVIII, 153.
4 I, 65.
8 XIII, 27.
8 XXVII, 24.
7 Quando Ia gallica face,
Per tutto avră la bcila Italia accesa (II, 49).
8 XIV, prolog.
8 Giusto c generoso sdegno; XXVI. 44 — 7.
78
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
mai înțelept împărat și mai drept după August", și acela
supt care omenirea toată se va strînge ca supt un singur
păstor1.
Dar poetul deplînge „Italia care doarme beată și nu-i
pasă că s-a făcut roabă cînd unui neam, cînd altuia ce i-a
fost supus odată":
Dormi, Italia imbriaca, o non ti pesa
Ch’ora di questa gente, ora di quella
Che giă serva ti fii, sei fatta ancelia2.
Pot fi cruțați de peire și moarte, de „mormîntul deschis"
doar acei cari vin în Italia pentru a-i reda — liniștea3:
Come hă da acquistar vittoria e onore
Qualor di Italia la dicesa prenda
Incontro ogni altro barbaro furore,
Cosi, se avvien che a danneggiando scenda
Per porle il giogo e farsene signore,
Comprenda, dico, rendasi ben certo
Ch’oltre a quei monti avră il sepolcro aperto/
„Lupi", „lupi turbați" sunt astfel acești străini, veniți
din „pădurile ultramontane" pentru a întrece prin măcelu-
rile ce provoacă tot ce a lăsat mai grozav antichitatea;
pedepsiți astfel pentru păcatele lor, italienii se vor ridica
și ei cîndva pentru a-și răstoarce prădînd pe prădători,
poate mai „rău" ca dînșii:
Or Dio consente che noi siam puniti
Da popoli di noi forse peggiori.
Tempo verră che a depredar lor liti
Andremo noi, se mai sarem migliori4.
1 Sotto il piu saggio Imperatore e giusto
Che sia stato o sară dopo Augusto
E vuol che sotto a questo Imperatore
Solo un ovile sia, solo un pastorc (XV, 23 — 6).
2 XVII, 6.
3 XXXIII, 7 urm. Cf. ibid., 12, 20-2, 37, 43. Svițerii sunt deci „quei vil-
lani brutti", uriții aceia de țărani. Vd. și XXXIV, 1 și urm.
4 XVII, 4-5.
LIRICA ȘI ROMANUL RENAȘTERII ITALIENE
79
Mai bine, deocamdată, creștinii dezbinați s-ar uni ca
să scoată din locurile Patimilor dumnezeiești pe „cînii“
ce și-au făcut acolo sălașul și să alunge pe turci de la Cons-
tantinopol și din larga parte din lume ce au1. E acolo loc
și pentru svițeri și pentru germani; spaniolii să atace Africa;
Papa, „marele Leon“, să conducă2.
Dar de obicei, ca și celui care lucrează cu colorile ori
cu bronzul și marmura, îi ajunge poetului ce a putut smulge,
cu un subiect oarecare, indiferent în sine, materialului.
Concepția lui e aceeași ca a lui Michelangelo cînd își ciocă-
nește ca în marmură sonetele, de o frumuseță crudă și adesea
chiar sinceră. Și, știind bine cît de mult o poate face, el
declară că mai presus de curteni, înlocuitori ai oamenilor
de ispravă3, sunt scriitorii, gli scriitori, rari ca lebedele:
Son come i cigni anco i poeți rari4.
Astfel de scriitori — s-ar fi înscris Dante în asemenea
breaslă? — continuă și după Ariosto cu aceste subiecte,
în Trionfi di Carlo Magno, Francesco de’ Lodovici intro-
duce, pe la 1500, vechea noastră cunoștință, Natura perso-
nificată. Girolamo Folengo scrie un Orlandino. De la Lodo-
vico Dolce avem Le prime imprese di Orlando, începuturile
luptătoare ale eroului. O Angelica innamorata e legată de
numele lui Brusantini5. Trissino, încercînd o Italia liberata
da' Goți, nu găsește cetitori și el își blăstamă ceasul cînd
c-a hotărît a scrie altceva decît despre Orlando:
Sia maledetta l’ora e il giorno quando:
Presi la penna c non cantai Orlando.
i XVII, 73-5.
2 XVII, 77-9.
8 Che vivono a Ie corti e chetti sono
Piu grati assai che’l virtuoso el buono.
G-Ii scrittori amo, e fd il debito mio.
4 XXXV, 23. Cf. și atacul contra „domnilor zgîrciți. cari Iasă a cerși sacrele
talente": Che lascian mendicare i sacri ingegni (ibid.). Vd. și 24 și urm. E „un
timo trist cînd curtoazia și-a închis porțile" (il tempo triste, quando la cortesia
chiuse ha le porte). Lista talentelor contemporane (și cu grecii Lascaris, Musurus):
XLVI, 10-7.
B De Sanctis, op. cit., I, pp. 430 — 1.
80	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
încă din 1491 era un Trojano. Alamanni scrie un Girone,
o Avarchide (travestire a Iliadei în legătură cu luarea ora-
șului Bourges), Bernardo Tasso un Amadigi, după modelul
spaniol.
Pînă ce, acest subiect și celelalte fiind total stoarse,
fără ca puterea individualității „scriitorului*4 să poată înlo-
cui ce lipsește, vom ajunge la poemele „macaronice“, latino-
italiene, și la acelea care cîntau smochinul, lungimea nasu-
lui, tipării, gelatina și ciuma...
Toate literaturile artificiale, oricît talent s-ar cheltui,
chiar de oameni cari scriu în cea mai armonioasă limbă,
mîntuie așa, fără a fî început cum trebuie.
Note
a.	Știu cu siguranță că ești singura
pe care o doresc și o voiesc...
De stai o zi fără să mă vezi
mă cauți cu ochii prin mulțime.
(Aceste poezioare le-a scris cu mina sa, în intenția unui fieștecine dori-
tor de ele, nobilul messer Leonardo Giustiniano.)
Lucrarea lui D’Ancona pe care o citează lorga este Studi sulla
poesia popolare; în anexa ediției a 2-a (Livorno, 1906), Alessandro
D’Ancona (celebru și ca exeget dantesc) a publicat Strambotti ale lui
Leonardo Giustiniano, pe care le editase pentru prima oară în
„Giornale di Filologia romanza“, 1879, nr. 5.
b.	Dar mai presus de toate cred în vinul bun
Și cred că se mîntuie cel care-1 crede.
Și cred în turtă și în clătite:
Una e mama, cealaltă e fiu-său;
Tatăl nostru adevărat e drobul
Și pot fi trei ori doi ori unul singur,
Și descinde din ficat cel puțin acela.
c.	Frumoase boschete de lauri suavi,
Cu palmieri și cu mirt,
Cedrii și portocali cu fructe și-n floare.
d.	Blestemînd fugi sufletul disprețuitor
Ce fu atît de trufaș în lume și-atît de orgolios.
Versul citat din Virgiliu se regăsește în două locuri în Eneida: în
,6 — Istoria literaturii romanice» voi. II
82	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
cartea XI, v. 83 (unde e narată moartea Camiliei) și în cartea
XII, v. 952, cu care se încheie istorisirea înfrîngerii și morții lui Turnus
(primul vers, în traducerea lui Eugen Lovinescu: „sufletul mîhnit
îi zbură cu un geamăt printre umbre“).
e.	Precum are de dobîndit victorie și glorie
Cînd ar lua apărarea Italiei
împotriva oricărei alte furii barbare,
Așa, de s-o întîmpla să coboare spre stricăciune
Spre a-i pune jugul și domn ca să se facă,
Să înțeleagă, zic, și sigur poate să fie,
Că dincolo de cei munți mormînt deschis îl are.
VI
Poezia franceză a veacului
al X V-lea
în cursul veacului al XV-lea, pînă la războaiele italiene
întreprinse de Carol al VHI-lea și Ludovic al XH-lea, Franța
duce o viață de izolare care se va oglindi și în literatura ei
din acest timp, și în această izolare, care cuprinde o grea luptă
de înlăturare a străinului, ceea ce însamnă nu numai o
izgonire a englezului, dar și o despleticire din legătura, de
atîtea ori seculară, a evului mediu, toate stratele populare,
pînă acum osebite, se amestecă în acea supremă încordare ce
pregătește unitatea politică pe singurele baze naționale.
Literatura din această vreme va fi deci și exclusiv, absolut
franceză și, totodată, o notă hotărît populară o va străbate,
înviorînd-o.
De cînd Carol al Vl-lea și-a închis Curtea și și-a isprăvit
viața, de cînd Dauphinul rătăcitor umblă dintr-un colț al
țării în altul, biet „roi de Bourges“, pe care-1 încunjură cîțiva
bastarzi, căci marile familii au perit în mlădițele lor legi-
time, o samă de legiști și clerici, cîțiva credincioși prieteni ai
nenorocirii, legăturile cu străinătatea au încetat, afară doar
de bandele străine, rămășițe ale „Marilor Companii^, succe-
sori ai englezului John Hawkwood — Acuto al italienilor, —
tovarăși ai spaniolului Rodrig de Villandrado, care vor
continua să prade țara și să-i nimicească puțina avere rămasă,
pînă ce, în apropierea anului 1450, li se va face, de viitorul
Ludovic al Xl-lea, un drum în străinătate ca să distrugă pe
acești periculoși vagabonzi ai războiului fără de capăt. Nu
mai sunt necontenitele relații cu Milanul: ducele Ludovic de
84
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Orleans a fost ucis, soția lui, Valentina Visconti, i-a urmat în
mormînt, cel mai capabil din fiii lor, acela care-și supravie-
țuiește frații, Carol, prins în lupta de la Azincourt, e ținut
cincisprezece ani într-o temniță onorabilă dincolo de Canal,
în regatul de Neapole nu se va duce „moștenitorul“ reginei
Ioana a Il-a, „regele“ Rene, care, așezat în Provența lui, cu
dumbrăvile de măslini, de lămîi și portocali, în sunetul greie-
rilor înnebuniți de soare, se gîndește la tablourile, la cînte-
cele și la poeziile lui; Giovanni di Calabria, fiul lui Rene,
va disputa în zădar stăpînirea lui Ferrante, bastardul, de
origine și de fire italiană, al lui Alfons Magnanimul.
în ce privește Spania, regatele de aici trăiesc, fără luptă,
pentru sine, precum, cu luptă, Franța trăiește tot pentru sine.
De la nordul Pirineilor nu se caută legătura cu viața, de
altfel vioaie și din ce în ce mai pasionată de lumină, care
se dezvoltă în aceastălaltă peninsulă vecină. Adăpostul
legitimității franceze e în Nord, unde, de altfel, pînă să se
gîndească, într-un tîrziu, la anexarea Provenței, o așteaptă
altă luptă, pentru Bretania, încă adînc armoricană, celtică,
pe care, printr-o căsătorie, o va cîștiga Carol al VUI-lea, și
pentru provinciile flamande ale Casei de Burgundia, stinsă,
în ce privește pe bărbați, prin moartea în luptă a lui Carol
Cutezătorul, — provincii care pentru același rege Carol, care
visează de Neapole, de Constantinopol, de Ierusalim, vor
rămînea pierdute.
Astfel numai două cărți spaniole vor fi traduse în tot
acest veac franțuzește, și acestea numai întîmplător: Trium-
ful damelor, a lui Juan Rodriguez de la Cămara, prefăcut de
un portughez venit în Burgundia cu mama lui Filip cel Bun,
și Tratatul despre nobilime al lui lacob Diego Valera1. Și
cele două nații, care-și stătuseră altădată, măcar prin legătura
Provenței pline de viață cu Catalonia autonomă, așa de
aproape, ajung a se cunoaște așa de puțin, încît trecînd mun-
ții, istoriograful regal Robert Gaguin află numai lucruri de
uimit sau de criticat, ca unele ce sunt cu totul deosebite de
cele franceze, și cu mult inferioare: fructe fără zamă și gust,
1 Morel Fatio, op. cit., pp. 23 și urm.
POEZIA FRANCEZA A VEACULUI AL XV-LEA	85
pămînt pietros și nisipos, drumuri nespus de rele, hanuri în
care, după datina Orientului, călătorii își aduc și mîncarea și
așternutul, o nație care nu poate opune nimic aventuroasei
vitejii a galilor vechi, nici cavalerismului unui du Gues-
clin și care, în locul nobilului de situație independentă, pre-
zintă prea adeseori pe un biet nenorocit foarte trufaș, a
cărui avere întreagă, de străveche moștenire, poate ff in-
ventariată în cîteva rînduri1.
în asemenea condiții, cînd nu mai e o Curte regală, cînd
castelele nobililor nu mai sunt așa de primitoare ca pe vre-
muri, cînd nici vorbă nu poate fi de cercuri orășenești, ca
în centrele de viață italiană, se cultivă doar tradiția croni-
cilor, care, ca și la Froissart, — rămas modelul —, sunt alcă-
tuite de persoane ce-și întrebuințează o parte din vreme pen-
tru a face, ca și acela, versuri, de o nuanță „curtenească14,
pline de figuri, de alegorii, de podoabe convenționale.
Astfel Georges Châtelain, din Gând (1404—74), care, de
altfel, a văzut și Spania, înainte de a se fixa definitv la
Curtea burgundă, compune, pe lîngă istoria domniei ducelui
său și biografia unui Jacques de Lalain, o Recollecion des mer-
oeilles advenues en son temps, în care, afară de puține ele-
mente de un stil mai nou, totul e ca la autorii de povestiri din
secolul precedent. Cronicarul va mai scrie însă o sumă de
poeme Temple de la ruine d'aucuns nobles malheureux, Instruc-
tions des jeunes princes, și, mai ales, într-un gen care e al
Renașterii, începătoare și &ici,Epitaphes d'Hectoretd'Achille.
Și opera lui de povestitor o urmează acel care a trecut în
proză Roman de la Rose și a cîntat alt „templu“, al lui Marte,
dînd și, ca Villena spaniolul, un manual de poezie, Art de
rimer, canonicul Jean Molinet (1507), care a pus în scris, din
punct de vedere antiregal (e născut în Boulonnais), întîm-
plările de la 1474 la 1504.
Romanul de imaginație e adesea alegoric. Nu s-a tipărit
încă acela care înfățișează pe regele Modus și pe regina Ratio,
1 Martene et Durând, Thesaurus novus anecdotorum, I, 1833 și urm. Cf.Mo-
rel Fatio, loc. cit. O legătură ar putea fi și în modesta Curte, odată mai pronun-
țat semispaniolă, a contelui de Foix. Pentru contele Gaston Pt^bus scrie în 138.7
Gace de la Bigne un tratat despre vînătoare.
86
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
care a fost odată înțeleaptă, filosofica Raison a lui Jean de
Meung. Iar Antoine de la Sale (1398—1462), curtean pro-
vențal, apoi burgund, care numai la capăt nemerește lîngă
rege, Ludovic al Xl-lea, în loc să se piardă pe cărările de
aventură ale lui Amadis de Galia, își ia ca erou pe un glumeț și
neastîmpărat cavaler al epocei, amorezat și bătăios, „Roland“
și el ca rudele sale din Italia, în Histoire etplaisante chronique
du petit Jehan de Saintre et de la jeune dame des Belles Cou-
sines. Meschinet, breton, cîntînd pentru ultima ducesă din
vechea seminție, ajunsă regină a lui Carol al VUI-lea, alcă-
tuiește o carte de învățătură ca Lunette des princes, în 1493,
iar un anonim vorbește în 1499, după tradițiile, cu îngrijire
păstrate, din Roman de la Rose, de Jardin de plaisance et
fleur de rhetorique.
Singurul prozator în adevăr viu din acest timp e Alain
Chartier, care, în al său Quadriloge invectif, găsește accente,
acum cunoscute nouă, de atac violent contra celor ce fac să
sufere peste măsură bietul popor de jos. îl va înfățișa deci
pe acesta plîngîndu-se că „toată munca lui hrănește pe mișei
și pe leneși“, cari „îl prigonesc cu foame și sabie“: „ei tră-
iesc din mine, și eu mor prin ei“. „Totul e pradă dacă nu apără
spada și sabia“, într-un război ce nu e decît „o hoție privată,
o prădăciune părăsită“. De fapt, în luptele ce se poartă între
două puteri politice, pentru amîndouă e un singur dușman:
el, poporul „sărman și plin de dureri“ (chetif doloreux)1.
Lucruri care vor fi repetate în cuvinte de elocvență înflăcă-
rată la Statele generale, de un limbaj așa de liber, din 1484,
aducînd obiecțiile, ce se pot închipui, ale Ordinelor privi-
legiate.
Ceea ce se poate socoti însă ca absolut remarcabil prin
frăgezime, noutate, energie, prin strînsa legătură cu popo-
1 Le labeur de mes mains nourrist Ies lasches et Ies oyseux, et ilz me persâ-
cutent de faim et de glaive... Uz vivent de moy et je meur par eulx... Tout est
proye ce que l’espee et le glaive ne deffend... Que appe!6-je guerre? Ce n’est pas
guerre qui en ce royaulme se mainne. C’est une priv^e roberie, ung larrecin haban-
donnâ.
POEZIA FRANCEZA A VEACULUI AL XV-LEA
87
rul care dă din sătucul loren Domremy pe Jeanne D’Arc
pentru a libera Franța, e poezia.
De nici o poezie din Europa mai mult decît de aceasta
nu se poate spune mai cu dreptate ceea ce afirmă un cunos-
cător ca Gaston Paris cînd scrie: „în adevăr, această vreme,
nu numai în Franța, ci în cele mai multe țări ale Europei
a văzut cea mai bogată înflorire a cîntecului popular^1.
încă de la Curtea lui Carol al V-lea, alături cu deosebite
curente venite din altă direcție, se întîlnește, limpede
și puternică, influența populară, — oricare ar fi izvorul,
poate cărturăresc, dar de sigur în mai slabă măsură de cum se
poate admite aceasta pentru Italia, al acestei poezii populare
înseși. Eustache Deschamps (de fapt, Morel, cca. 1340—1415),
care nu e nici un sărac cleric de Universitate, nici un vagabond
prădalnic și bătăuș nici — ca Olivier Basselin, ale cărui poe-
zii, fundamental prefăcute, sunt „culese“ abia două veacuri
mai tîrziu, cunoscutele vaux-de-vire —, un vier de la țară,
ci un dregător regal, scutar, huissier d'armes, baliv la Senlis,
avîndu-și culcușul pe lîngă fiecare din rudele regale și o casă
de țară pentru a-i primi, e într-o parte a operei lui un luptă-
tor pentru dreptul poporului de jos obijduit, ca și Jean de
Meung, dar cu o preciziune și cu o orientare care lipsesc ve-
chiului poet2. Acel care, și în alte bucăți, găsește aspra,
triviala expresie populară3, înfierează pe cei cari, „ca
să-și umple sacuP, lasă „poporul să cerșească40. „Totul e
luat în silă de puternici40, fără dreptate, fără lege, care a mu-
rit, fără adevăr, care lipsește, domnind Minciuna... „Lupii
1 C’est en effet cette epoque qui, non seulement en France, mais dans plu-
sieurs pays de l’Europe, a vu la plus riche eclosion de la podsie populaire. Cf. Le
roux de Lincy, Recueil de chants historiques franțais, Paris, 1841; Eug. Rolland,
Recueil de chansons populaires, Paris, 1883 — 7; Tiersot, Melodies populaires des
promncesde France, Paris, 1895; Chants de la viciile France, Paris, 1904; Cr. Paris,
Chansons du XV-e siecle; Weckerlin, Fchos des temps passes, Paris, f.d.; Chansons
populaires des pays de France, Paris, 1903; G-abriel Vicaire, Poesie populaire;
La Chanson franțaise du XV-e au XX-e siecle.
2 El scrie, în 1392, și o Art de dictier.
3 Veuls-tu faire loups inocens
Et que Ies eufs soient velus?...
L’en feroit bien, c’est tout, si conclus:
Tu bas bieu I’eaue d’un pilet, a
88
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
cei mari, cari se îmbuibă zilnic“ fac „să piară de foame ne-
vinovații"1. Nimic nu-i e mai sfînt decît „grăuntele, grîul“,
care e „sîngele și osul cui a arat pămîntul, sărmanii al căror
suflet strigă răzbunare la Dumnezeu“, împotriva tuturor
celor cari au făcut așa și a celor cari țin partea acestora:
. ..G’est le grain, c’est le blee,
Le sang, Ies os, qui ont la terre aree,
Des povres gens, dont leur esperit crie
Vengence, 6 Dieu! V6 ă la seignourie,
Aux conseilliers et aux menants ce bac
Et ă tous ceuls qui tiennent leur pârtie.
Această amărăciune se întîlnește într-un și mai înalt grad,
— însuflețind, afară de unele bucăți comandate și fabricate
în silă, o întreagă operă scurtă, dar energică pînă la insulta
cea mai cinică și lablăstămul cel mai desperat— , în sufletul
chinuit, prin circumstanțele unei copilării fără tată, cu o
biată mamă săracă și simplă:
Femme je suis pouvrette et ancienne,
Qui riens ne spay; onque lettre no leuz,6
cu un unchi preot, care-1 crește în umbra Sorbonei, cu o tovă-
rășie de stricați, cari-1 duc pe drumuri de rătăcire și-1 înve-
ninează, al lui Francois Villon2.
1 Par ce convient que le peuple rnendic,
Car nulz ne tent fors qu’â emplir son sac.
Tout est ravi par force des puissans.
Est la terre des hommes gouvern^e
Selon raison? Non pas, Loy est perie.
Vdritd fault, regner voy Menterie,
Et Ies plus grans se noient en ce lac.
Si fault de faim perir Ies innoccns
Dont Ies grans loups font cliacun jour ventr^e
Qui amassent â milliers et ă cens
Les faulx trdsors.
Vd. Oeuvres completes d’Eustache Deschamps, ed.Queux de St.-Hilaire, Paris, 1878.
3 Cf., pe lîngă cartea lui G-aston Paris, observațiile lui Maurice Wilmotte,
în ^tudes critiques sur la tradition en France, Paris, 1909, pp. 151 și urm. Autorul
semnalează ecouri din vechea poezie medievală și din proverbe.
POEZIA FRANCEZA A VEACULUI AL XV-LEA
89
De fapt acesta nu e măcar numele cel adevărat al lui
Frangois de Montcorbier, zis des Loges, născut către 1432,
care-și luă gradele universitare, în 1449, în 1452 (ca maitre
es arts)^ dar nu ajunse, cu toată dorința lui, a fi un om de
treabă, bun școlar, căpătîndu-și, departe de prietenia seducă-
torilor săi, vorbăreți, glumeți, plăcuți, — si bien chantans,
si bien parlans, si plaisans en faiz et en diz — , „un adăpost
și un așternut moale":
He Dieu, si j’eusse estudie
Au temps de ma jeunesse foile
Et ă bonnes moeurs dedie,
J’eusse maison et couche molie!
Mais quoy? Je fuyois rescolle,
Comme fait le mauvais enfant...
En escrivant ceste parole
A peu que le cceur ne me fent.c
Tovărășia acelor studenți de cea mai stricată viață îl duce
la crimă: ucide pe un preot. Aruncat în temniță, scapă, dar
peste puțin va fura, cu acei coquillards, tezaurul Facul-
tății de Teologie din Colegiul de Navarra. Un timp, va duce o
viață de vagabond nenorocit, pe care mila unui Charles
d’Orleans, unui Jean de Bourbon dacă-1 mai oploșește.
Din ce în ce mai mult, el cunoaște toate m izeriile vieții și,
cînd înfățișează Crăciunul, în care „lupii trăiesc din vîntul
viforului":
Sur la Noel, morte saison,
Que Ies loups se vivent de vent
Et qu’on se tient en sa maison
Pour le frimas, preș du tison,d
vorbesc durerile rătăcirilor lui fără scop.
E „trist, falit, mai negru ca mura; n-are bani, venit,
avere":
Triste, failly, plus noir que meure,
Qui n’ay n’escus, rente, n’avoir;
gustul de joc i-a venit, de goală ce-i e burta:
Car la dance vient de la pance.
90
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
E un „biet școlăraș44, — ung povre petit escollier —, bietul
Villon, — le povre Villon. E vițios, iubitor de circiume, de
casele unde cunoaște toate femeile pierdute, pe care le va și
cînta anume, într-un limbaj pe care l-ar putea înțelege nu-
mai cei cari le cercetează:
Qui ne m’entent n’a suivy Ies bordeaux,
și uneori, — ca prietenilor Iui goi, cari „nu văd plinea decît
la fereastră041, — i-i foame.
Și — „nevoia face pe oameni să apuce și foamea pe lup
să iasă din codru44:
Necessite fait gens mesprendre
Et faim saillir le loup du bois.
Deci va face încă un păcat. Episcopul de Orleans îl va arunca
din nou în temniță. Pedeapsa cu moarte va fi rostită asu-
pră-i. Va aștepta ceasul cînd funia i se strînge de gît2. Regele
însă, căruia-i va dori, între altele, doisprezece copii, îl va
scoate din colțul de întunerec și umezeală de la Meung pe
Loire (1463).
în asemenea stare, la treizeci de ani, hoț, ucigaș, acoperit
de noroiul vieții și stropit de sînge, „adăpat cu toate
rușinile44 —
En l’an trentiesme de mon aage
Que toutes mes hontes j’euz bues,
nenorocitul, care e un mare poet, cîntă, după gluma în-
tîiului său „testament44, în care mai avea cui să lase, inima
lui „palidă, vrednică de milă, moartă și înghețată44 3, și scrie
opera lui cea mai însemnată, haos de cuvinte de argot
1 ...Mendient tous nus
Et pain ne voient qu’aux fenestres.
2 în limbagiul lui trivial, cînd
Sțaura mon col que mon cui poise/
3 Je laisse mon cuer enchasse
Palie, piteux, mort et transy:
Elle m’a ce mal pourchasse,
Mais Dieu luy en face mercy.
POEZIA FRANCEZA A VEACULUI AL XV-LEA
91
hoțesc și de termini de școală1, de citații de autori2, de blăs-
tăme, de insulte, de strigăte deșănțate, de obscene bat-
jocuri, de cavalerești omagii, prezintate delicat ca o floare
rară, și de accente ale celei mai adinei și mai zguduitoare
dureri omenești, — Testamentul cel Mare,
Supt ochi are încă priveliștea spînzuraților, între caria
stat o clipă să se așeze: bătuți de ploi, uscati de soare, mîn-
cați de păsările cerului, „mai rău ca un degetar“:
La pluyc nous a debues et laves
Et le soleil desseches et noircis;
Pios, corbcaulx, nous ont Ies yeux caves
Et arrache la barbe et Ies sourcils.
Plus becquetes d’oiseaulz que des ă couldre/
Și atunci toată mizeria umană, toată condiția de schimbare
și decădere a trupului nostru i se năzare, se grămădește asu-
pra lui, îl apasă, îl copleșește, spînzurați atîrnînd din juru-i,
vagabonzi flămînzi și degerați, bătrîne, care nu plac nimă-
nui, „căci cui îi place de o maimuță bătrînă“:
Tousjours viei cinge est desplaisant,
și care, frumoasele de odinioară, stau acum cinchite la un
biet foc de vreascuri „abia aprins și stîns îndată^:
. ..pauvres vieilles sottes,
Assises bas, ă croupetons,
Tout en un tas comme pelotes,
A petit feu de chenevotes,
Tost allumees, tost estaintesA
Sărăcia lui ajunge acum a-1 bucura, sărăcia din naștere,
și tot așa și puțina însemnătate a neamului pe mormintele
1 Estimative, prospective, similative, formative, sensitive.
2 Aristotel, Averoes, Vegețiu, Valeriu Maxim, lîngă Roman de la Rose și
Alexandria. Citațiile lui de nume istorice sunt pline de încurcături voite și de
născocire. în ele găsim însă pe Jeanne D’Arc, pe Alfons de Aragon, pe ducele de
Bourbon, pe du Guesclin, „Clacquin, le bon Breton", pe Delfin și ducele de Alen-
Qon, pe Wenzel (Lancelot...) de Boemia și pe Petru de Lusignan, „le roy de Chip-
pre, de renon“.
92
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
cui — ierte-i Domnul pe toți! — „nu sunt cununi, nici
sceptre":
Pauvre je suis d^s ma jeunesse,
De pauvre et de petite extrace.
Pauvrete tous nous suyt et trace:
Sur Ies tombeaulx de mes ancestres,
Les ames desquels Dieu embrasse:
On n’y voyt couronnes ne sceptres.
„Fiu de înger" nu e, diadema de stele-i lipsește —
Si ne suis, bien le considere,
Fils d’ange, portant dyad^me
D’estoylle, ne d’autre sydere...
Și e mai bine așa decît bogat, în toată pompa averilor,
pentru a zăcea pe urmă supt piatra împodobită:
Mieulx vaut vivre soubz gros bureaux,
Pauvre, qu’avoir este seigncur
Et pourrir soubz riches tombeaux?
Supt tăișul morții i se arată toată această omenire chinu-
ită:
Tout comme soubz morte! couteh "
Și în acest gînd al morții se cufundă cu voluptate, cu
o voluptate caracteristică evului mediu, dar nu pentru a
trece la contrastul vieții de dincolo, pe care virtuțile aju-
tate de mila Iui Dumnezeu o pot face senină, fericită în
veșnicia ei, ci pentru a se opri îndelung la ororile acesteia,
pentru a scormoni, îmbătîndu-se de putreziciune, în zdren-
țele ei ce nu se mai pot recunoaște?
îi vede putrezind pe toți, pe „maeștrii de petiții" (mais-
tres des requestes), pe cei de la Camera banilor regali (Cham-
bre aux demers), ale căror capete se adună în gropnițe:
Quant je considere ces testes
Entassees en ces charniers...,
POEZIA FRANCEZĂ A VEACULUI AL XV-LEA
93
pe bogății cei „dulce și fraged hrăniți, cu smîntînă și orez"
și „ale căror oase tot praf se fac":
Seigneurs ou dames,
Souef et tendrement nourriz
De cresme fromentee ou riz, —
Leur os sont declinez en pouldre.
îi e milă și de trupul femeiesc, „fraged, neted, dulce, scump."
Corps feminin qui tant es tendre,
Poly, souef, et prGcieulx,
și care se va pierde în același groaznic haos, ori de ar fi
Berta din legendă, Beatrix, Alis ale cîntecelor, Ioana D’Arc,
sau „regina albă ca un crin, cu glas de sirenă“, duse toate
ca zăpezile de pe vremuri:
La reyne Blanche comme lys
Qui chantait ă voix de sirene
Mais ou sont Ies neiges d’antan
La capăt, pentru toți, pentru toate, chinul „morții în
durere", al răsuflării ce se curmă, al fierii ce crapă, al sudo-
rilor agoniei:
Quiconque meurt, meurt ă douleur:
Telle qu’il perd vent et haleine,
Son fiel se creve sur son coeur,
Puis sue, — Dieu s?ait quelle sueurl1
Și taina vieții tot nedezlegată rămîne, căci totul se
poate cunoaște, dar un lucru nu —, pe sine însuși:
Je congnois la faute des Boesmes,
Je congnois le povoir de Romme:
Je congnois tout, fors que moy mesmes.m
Dar alături de acest glas al tuturor rușinilor și durerilor,
în aceeași viață tradițională, adînc populară, se aud altele
a căror caracteristică e duioșia, o duioșie ce se revarsă, de
o potrivă — ca într-o laude franciscană —, asupra naturii
94
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
cu vijeliile și împăciuirile ei, asupra sărăciei omenești în
luptă cu nevoile și însemnînd printr-un zimbet biruința ei
întîmplătoare, asupra împrejurărilor propriei noastre vieți.
Astfel dacă un Marțial de Paris sau d’Auvergne vede
numai plăcerea de a zăcea pe iarbă între flori — ceea ce ar
fi și răsplata muncitorului la cîmp —, după tradiția lui
Guillaume de Lorris1, Gristina de Pisan va arăta în cea mai
înduioșată formă simplă cît de „singurică“, seulete, a ră-
mas după plecarea din viață a prietenului, a soțului: „sin-
gurică“ oriunde, „singurică“ și la ușa, la fereastra ei:
Seulete suy et seulete vueil estre,
Seulete m’a mon doulz ami laissiee;
Seulete suy ă huis ou ă fenestre,
Seulete suy en un anglet unciee...
Dar este un poet a cărui viață întreagă (1391 —1465) pare
a fi fost menită numai ca să adune în natură, în viața tutu-
rora, în însăși viața lui de prinț nenorocit, de exilat, de
întemnițat de-a lungul întregii lui tinerețe (—1440) numai
ceea ce putea să deie prilej celei mai curate și mai dulci
poezii, în care, într-o formă de frăgezimea florilor, este și
simțire adevărată, și milă pentru cei mici, și modestie per-
sonală și spirit2.
Iată-1 vestind, cu toate artificiile unei forme pe care o
întrebuințează cu o supremă eleganță, ridicarea „mantiei de
vînt, de frig, de ploaie“ a iernii, ca „să se îmbrace totul în
horbote de soare strălucitor, limpede și frumos“, ca să cînte
1	II n’est tel plaisir
Que d’estre et gesir
Parmy ces beaulx champs...
Mais pour noz labeurs
Nous avons sans cesse
Les beaulx prez et fleurs.
2 Operele lui au fost editate de Champollion-Figeac în 1842 și de Charles
H6ricaut în 1874.
POEZIA FRANCEZA A VEACULUI AL XV-LEA
95
păsările în legea lor, ca orice vietate să se închine prin stri-
gătul său primăverii, pe cînd picături de argint curg pe ape:
La temps a laissie son manteau
De vent, de froidure et de pluye
Et s’est vestu de broderye,
De soleil luisant, cler et beau.
11	n’y a beste ne oiseau
Qu’en son jargon ne chante ou crye:
Le temps a laissie son manteau
De vent, de froidure et de pluye.
Riviere, fontaine et ruisseau
Portent en livree jolye
Gouttes d’argent, d’orfevrerie.
Chascun s’abille de nouveau:
Le temps a laissie son manteau.71
Vara-și trimete, ca un mare domn mîndru, furierii; ea
întinde coroane de flori și verdeață „de-a lungul țării“, și
inimile n-au voie să mai tînjească: plece unde văd cu ochii,
toți, căci iarna nu mai rămîne, o dată ce furierii noului
Domn au venit să-i gătească lăcașul:
Les fourriers d’este sont venus
Pour appareiller son logis
Et ont fait tendre son tappis
De fleurs et de verdure tissuz.
En estendant tappis veluz
De vert herbe par le paîs,
Les fourriers d’este sont venus
Pour appareiller son logis.
Cuers d’ennuy pieșâ, morfonduz,
Dieu mercy, sont sains et jolis:
Ales-vous-en, prenez paîs,
Yver, ne vous demourez plus:
Les fourriers d’este sont venus.0
96
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
! ~ Pe străzi trece micul negustor, vînzător de toate cele
în panerașul lui: atîta are, și nu mai mult: cei pretențioși
să-1 ierte; poetul-prinț îi iese în cale, și iată-1 arătîndu-și
mulțămita sărăcie muncitoare, dar nu în multe cuvinte, căci
„el cîștigă ban cu ban, ceea ce nu e tocmai comoara Veneției44,
și azi e zi de lucru, și vremea se duce:
Petit mercier, petit pannier 1
Pourtant, si je n’ay marchandise,
Qui soit du tout ă votre guise,
Ne blasmez pour ce mon mestier:
Je gagne denier ă denier.
C’est loings du Tresor de Venise:
Petit mercier, petit pannier I
Pourtant, si je n’ay marchandise, etc.
Et, tandis qu’il est jour ouvrier,
Le temps pers, quant ă vous devise.
Je voys parfaire mon emprise
Et parmy Ies rues crier:
Petit mercier, petit pannier IP
Poeziile de iubire ale lui Charles d’Orleans, care cunoaște
perfect scolastica amoroasă a epocei sale, cu tot ce trecea
ca moștenire din secolul al XlV-lea de la un poet la altul,
sunt multe. Cîte una se desface din celelalte prin fineța
extraordinară a simțirii, ca aceea care spune celei iubite că,
dintre „cîte sunt de-o parte a Mării și de alta44, nici una nu
e asemenea cu dînsa, „Vis e numai să te gîndești44 ; și cuple-
tul se încheie, așa de gingaș: „Doamne ce bine e să te uiți
la dînsa44:
Par de^â, ne delă la Mer
Ne s^ay dame, ne demoiselle
Qui soit en tous biens parfois telle:
C’est un songe que d’y penser:
Dieu ! Qu’il la fait bon regarder I1
1 Cf. în Ohansons citate mai sus, aceste frumoase versuri populare:
Amours s’en vont
Comme fait la ros6e.r
POEZIA FRANCEZA A VEACULUI AL XV-LEA
97
Odată zvonul ieșise că fostul prizonier din Anglia,
soțul de odinioară al văduvei regelui englez asasinat, Ricard
al II-lea, a murit acolo, lăsînd o moștenire pe care era s-o
ieie, pentru a fi rege al Franciei, Ludovic al XH-lea, fiul
din a doua căsătorie. Și Charles d’Orleans se grăbește a scrie
că „șoricelul e încă în viață“ și nimeni, deci nu trebuie să
se cernească pentru pierderea lui, ci, mai curînd, să se
îmbrace cu postavul cenușiu, oare e și mai ieftin:
Si fais ă toutes gens scavoir
Qu’encore est vive la souris:
Nul ne porte pour moy le noir —
On vent meillieur marchie drap gris —:
Or tiengne chascun pour tout voir
Qu’encore est vive la souris.
Și această duioșie, de notă populară, pătrunde în același
timp și în alte domenii. Pe lîngă autorii de farse, dintre
cari unul ajunge a da un model al genului, remarcabil prin
siguranța și precizia unui mlădios dialog, în piesa lui
Maitre Patelin1, iar altuli, cu „soties“ ale lui, e vestitul
Pierre Gringoire2, confraț i Patimilor Domnului (confreres
de la Passiori), cari dădeau reprezintații încă din 1398,
căpătînd îndată, la 1402, un privilegiu regal, găsesc în
Arnoul Greban, canonic la Mans pe la 1450, un adevărat
și adînc poet. El dă plîngerilor la cruce ale Maicii Domnu-
lui o vibrație nouă, cînd ea se îndreaptă către „dulcele ei
copil“ pentru a-i spune că „a trăi fără dînsul nu-i va fi
decît durere“, că el e „dreptul, sîngele, firea însăși a ei“3,
că, „e tot al ei“, că, „dacă trupul lui atîrnăîn această cruce
1 Cf. Recueil de farces, soties et moralitâs du XV-e sitele, publiccs par P.L.
Jacob, Paris, 1876.
’ Vd. Jeu du prince dessots et de Mere Soite, Fantaisies de Mere Sotte. O notă
dramatică ar fi, mai curînd, și în Plaidoyer (și Enqutte) d'entre la Simple et la
Ruste de Goquillard (sfîrșitul veacului al XV-lea). Cf. de același Debat des dames
et des armes.
3 Mon filz, mon filz, ă vous veil obvier,
Mon doulz enffant, mon beneur^ loyer.
Vivre sans vous ne me sera qn< dr.rb
Tant eetez mien...
98
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
trufașă, sufletul maicii atîrnă și el de mila lui, că nu e pe
dînsul o singură rană, cît de rea, pe care ea să n-o simtă“:
Si ton corps pend en ceste croix haultaine,
Mon ame y pend par pitie qui m’y mâine,
Et n’as sur toy plaie, tant soi grevaine,
Que je ne sente...
că e mai bine împreună să moară, — mourons tout ung.
Și, întorcîndu-se către mulțime, ea-i strigă, mustrătoare,
că i-a pregătit „durere fără păreche“:
O mon peuple! douleur m’est preparee
Qui ă douleur n’est jamais comparee1.
Ce săracă e în fața acestei literaturi cea engleză după
Chaucer! Și mai ales cît de mult atîrnă ea de literatura
franceză trecută, și în general de literaturile germanice,
într-o epocă în care, pînă după 1450, nu era hotărîtă chestia
dacă Anglia nu va redeveni prin însăși victoria ei o Franță
cu spiritul și, pe urmă, războiul dintre Dinastia de York și
cea de Lancaster, al celor două Roze, împiedecă orice conso-
lidare a lucrurilor în această Anglie pe care rezultatul
războiului străin o lăsase despoiată de provinciile ei fran-
ceze ! Lipsa pînă la Tudori a unei Curți regale în deplinul
înțeles al cuvîntului, influența pe care a avut-o Margareta
de Anjou, soția franceză a lui Henric al Vl-lea și tutuoarea
regatului, apărătoarea drepturilor fiului ei, — mama lui
Henric însuși fusese Ecaterina de Franța, fiica lui Carol al
Vl-lea —, a fost și ea, de sigur, una din cauzele acestei
rătăciri ale unor spirite care, de altfel, în cea mai mare
parte sunt destul de mediocre.
Supt Eduard al IV-lea se scrie încă în limba franceză,
de Bernard Andre2. Dintre cei doi urmăritori ai lui Chaucer,
1 Le myst^e de la Passion de Notre Dame d'Arnoul Greban, ed. G. Paris et
Gaston Raynaud, Paris, 1878. Cf. Miracle de Nostre Dame de Berthe, femme du
roy Pepin, ed. Francisque Michel, 1839; Mir ac Ies de Notre Dame, par G. Paris et
Ulysse Robert, 1880. Un Jean de Venette scrie pentru popor un cîntec al celor
Trei Marii.
1 John Kay, poet la Curtea lui Eduard al IV-lea, scrie latinește.
POEZIA FRANCEZA A VEACULUI AL XV-LEA
99
Occleve și John Lydgate, cel dinții e un om de slabe însușiri
(a scris un de Regimine Principum după exemplul romanic
de la începutul veacului al XlV-lea), celalt, mai vioi, care a
fost și pe la Paris, „imită mai curînd, adesea într-un chip
cu totul servil si ca si cum Chaucer nici n-ar fi scris vreodată,
pe marii poeți romanici ai veacul al XIV-lea“. Una din scri-
erile lui poartă titlul francez de Pur le roy, alta e o prefacere
a „romanului Troii“ (Troy Book), o a treia, Falls of prince,
e imitația, prin francezi, a lui Boccaccio.
Introducătorul tipografiei în Anglia, William Caxton,
și el autorul unei Istorii troiane (Recuyell of the histories of
Troy), ca și al unor Spuse ale filosofilot' (Dictsof philoso-
phers), corespunzătoare culegerilor analoage din Spania,
a imitat pe Raoul Lefevre (1471). Creatorul prozei engleze,
sir Thomas Malcore sau Malory, adună pe aceiași vreme legen-
dele celtice care serviseră lui Chretien de Troyes, într-o operă
care se cheamă, răspicat, în franțuzește, Le (sic) mort
d^Arthur. O femeie necunoscută lucrează bucata poetică
Floarea și frunza (The flowerand the leaf) după Dit du vergier
al lui Machault și după Deschamps. Un Thomas Clanvowe,
în Cucul și privighetoarea, dă o viziune din luna lui mai,
văzută prin ochi ca ai lui Guillaume de Lorris, ca și în
Visul lui Chaucer; un lacob l-iu, regele Scoției, cel închis
optsprezece ani de englezi — aproape ca și Charles d’Orleans
— și îndrăgit de Jeanne de Beaufort, franco-engleza, merge
pe aceleași urme, în King's Quair. în 1506, la Stephen
Hawes, care scrie Petreceri ale plăcerii (Passetymeof Pleasure),
vom întîlni personificări din Roman de la Rose, în cadrul
cetății cunoscute și în fața primejdiei uriașului, și rolul
cel mare îl ține figura care se cheamă în limba lui Lorris:
Graunde Amour. La John Skelton, în zilele lui Henric Tudor,
„laurul“ lui âinGarlande ofLaurell vine din sudul Franciei,
unde Petrarca a căpătat inspirația vieții sale întregi, și
episcopul de Dunkeld, Douglas, care, de altfel, traduce pe
Ovidiu și Virgiliu și face drumul la Paris, are Înaintea
7*
100
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
ochilor aceleași modele cînd scrie Palatul onoarei (Palice
ofhonour). Testamentul papagalului (of Papyngo) al scoți-
anului David Lyndsay, ca și Court of Love a „Philogenetu-
lui“ din 1550 nu se desfac din acest curent, care, ca la Alexan-
der Barclay, traducătorul lui Aeneas Sylvius ca și al lui
Sebastian Brandt (Narrenschiff), se hrănește uneori din
izvoare care aparțin Italiei celei nouă, de unde, în același
moment, vin ca învățători un Linacre, un Colet. La 1520, mai
era destul interes, în Anglia absolutistă, pentru romanul
cavaleresc, ca să se traducă în întregime Huon de Bordeaux
și Froissart.
Mișcarea națională de la sfîrșitul veacului al XlV-lea
se stinge pe încetul. La 1455 episcopul Pecock combate
pe Wycliffe, tot mai uitat. în felul lollarzilor scrie decj
Lydgate în London Lickpenny. John Capgrave alcătu-
iește o cronică engleză pînă la 1417, dar stilul mai viu tre_
buie să-1 caute cineva în cunoscutele Scrisori ale lui
Paston.s
O inspirație proprie, de vechiu caracter celtic, fără nimic
germanic, vine din Scoția. Din sălbateca Scoție rece și
pustie, în care văile răsună de cîntecul isprăvilor făcute de
înaintași, regi ca și haiduci. Astfel acel Robin Hood, mare
meșter la arc, căpitan iubit de tovarășii săi, neîntrecut în-
șelător al celor ce vreau să-l prindă și găzduitor prin șire-
tlic al regelui însuși în tabăra unde așa de bine se mănîncă,
se bea, se cîntă, dar, altfel, în necontenita-i pîndă de pradă
ca să aibă ce da la săraci, primind filosofic și orice lovi-
turi din partea calicilor cu bîta noduroasă sau a altor
drumeți mai incomozi.
Vom avea deci Cronici scoțiene în versuri, ca a lui
Andrew Wyntoun, biografii poetice ale regilor, ca, după
exemplul poemei închinate lui Bruce, aceea în care Henric
cel Orb (Blind Harry) prezintă pățaniile lui William Wal-
lace. Robert Henryson (n. 1425 ? —1506), notar și instructor,
traducător de fabule, care-și alege ca subiect și pe Orfeu,
pe Euridicea, pe Cresida, cîntă în acest ton rustic pe „fetița
^OfiZÎA FRANCEZĂ A VEACULUI AL XV-LEA	101
oacheșă ca aluna" (Nutbrown Maid) și pe Robinși Makyne,
Și în sfîrșit tot scoțian, supus aceleiași înviorătoare influen-
țe, e acel William Dunbar (c. 1460 — c. 1530), care a călă-
torit prin Picardia, Paris, Spania, Olanda, Norvegia ca să
se inițieze, și care s-ar părea a fi știut poezia lui Villon
înainte de a scrie „testamente", „danțuri ale păcatelor",
alegorii ca în Roman de la Rose.
Această influență celtică nu stă însă împotriva celei
romanice, ci se combină în chipul cel mai fericit cu dînsa,
reținînd Anglia în cercul cugetării și simțirii franceze și
italiene.
Note
a.	Vrei să faci lupii fără de răutate
Și ca ouăle să fie cu păr?
E simplu de făcut și ăsta-i sfatul:
Bați bine urina unei rațe sălbatice.
b.	Sînt femeie sărmană și bătrînă
Care nimic nu știe; nici o literă n-am citit.
c.	Redăm în traducerea lui Romulus Vulpescu versurile din
Le Testament (Diata mare în Opurile magistrului Fr. 7., Buc., Edit.
Tineretului, 1958, p. 53):
Vai, dac-aș fi-nvățat, Părinte,
în tinerețea mea zurbavă,
Și pilde bune-mi sta nainte,
Aveam culcuș mai de ispravă.
Dar ce? trecui fără zăbavă
Prin școală, tot trăgînd la fit...
Scriind cea de mai sus voroavă,
De jale duhul mi-i zdrobit.
d.	In mort răstimp, de spre Crăciun,
Cînd lupii crivățul mănîncă,
Și-acas’ te-aciui la focul bun
Căci viforele se-nverșun’ ...
(Lăsată zisă adiata mică, p. 29)
ROTE (CAPITOLUL VI)
163
e.	Tetrastihul ce l-au întocmit Villon cînd au fost el osîndit la
moarte (Quatrain), p. 136:
Eu sînt Franțoys, deci mă-ntristez,
Plod din Paris, lîngă Pontoise.
Primi-va gîtu-n ștreang, dovezi
Cît trage curul, — pe cît crez.
f.	Lăutu-ne-a cu apele ei ploaia
Și soarele ne-au ars uscatul leș,
Ne-au scos din găuri ochii, corbul, gaia,
Și capul, smult de păr, rămase pleș.
Ciupit ca degetarii, de țărci sure.
(Epitaf, pp. 139—140)
g.	Ca niște biete babe proaste,
Pe vine stînd și strînse-n ceată
La focul de puzderii, roată...
Foc iute-aprins, stîns iute, vai!
(Jelania prea frumoasei armuriere, p. 69)
h.	Eu, din născare, sînt calic,
De viță proastă, fără vază.
La toți ne-a fost nevoia piază.
Pe groapa bunilor mei (sus
Le aivă Domnu’ duhu-n pază!)
Nici schiptre nici coroane nu-s.
De înger, știu că nu-s fiastru,
Corună deci, pe cap nu port,
De stele nici de alt vreun astru.
Trăiește, din șiac fă-ți straiuri:
Decît domn să fi fost, să zaci
Subt lespezi scumpe-n putregaiuri!
(Diata mare, pp. 56—57J
i.	Tema de un deosebit interes pe care o semnalează lorga pare a
fi reluată în baroc, și istoricul ei, cît și difuzarea în toate creațiile
artistic^, se impune ca o problemă demnă de a fi elucidată. Sugestii
104
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
la Alberto Tenenti, II senso della morte e Vamore della oița nel Rinas*
cimento, Roma, Einaudi, 1957.
k.	Dar Blanca-Doamna, crin în floare,
Ce îngîna cu viers de zînă?
Dar unde-i neaua de mai an?
(Baladă a doamnelor din vremea de odinioară,
p. 59)
l.	L-i moartea din durere toarsă.
Cui duh și boare-și pierde-afară,
Și fierea-n inimă-i se varsă.
Din trupu-i ce sudoare-i stoarsă1
(Diata mare, p. 58)
m.	Cunosc greșala celor din Boemia
Cunosc puterea Romei
Cunosc tot, doar pe mine nu
( Ba lada z ise lor măr un te).
n.	Vremea și-a lăsat mantia
De vînt, frig și ploaie
Și s-a îmbrăcat în țesătură
De soare lucitor, limpede, frumos.
Nu-i animal sau pasăre
Care pe limba sa să nu cînte sau strige:
Vremea și-a lăsat mantia
De vînt, frig și ploaie
Rîu, izvor și pîrîu
Poartă în livrea frumoasă
Stropi de argint, de nestemate.
Fiecare din nou se gătește:
Vremea și-a lăsat mantia ei.
o.	Trimișii verii au sosit
Pentru a-i găti lăcașul
Și-au așezat covorul ei
Din flori și din ierburi țesut.
NOT® (CAPITOLUL VI)
105
Întinzînd covorul flocos
De iarbă verde peste țară,
Trimișii verii au sosit
Pentru a-i găti lăcașul.
Inimile ce-au tînjit din plictis
Stnt, slavă Domnului, tefere și nesluțite î
Hai du-te, cată-ți alt loc,
Iarnă, nu mai rămînea aci:
Trimișii verii au sosit.
p.	Mic negustor cu coșul mic!
Dar dacă nu am marfă
Care să vă fie pe plac
Nu defăimați meseria mea:
Cîștigul meu e ban cu ban,
Departe-i de tezaurul Veneției:
Mic negustor cu coșul mic!
Dar dacă nu am marfă etc.
Iar cînd e zi lucrătoare
Timpul se duce, pe cînd vă vorbește,
Eu văd lucrul meu încheindu-se
Și pe străzi strigîndu-se:
Mic negustor cu coșul mic!
r.	Iubirile se duc
Așa cum piere rouă.
s.	Cunoscutul istoric al literaturii engleze, Arthur Compton
Rickett, apreciază, în același sens, opera lui Caxton și scrierea lui
Sir Thomas Malory, care a dat unitate variatelor legende arthuriene,
făcîndu-le accesibile, într-un stil ales, publicului care nu ar fi putut
altfel să le regăsească întrunite. Ifor Evans (Histoire de la litterature
anglaise, p. 154) consideră, în schimb, că „în anumite privințe, se
poate spune că traducerea lui Froissart de către Lord Berners (1520)
a marcat începutul prozei moderne în Anglia", afirmație ce nu alte-
rează observația lui lorga privitoare la modelele romanice ale pro-
zatorilor englezi. De corectat: Court of Love sec. XV; London Lic-
kpenny nu e al lui Lydgate; Scrisorile familiei Paston —Paston
Letters.
Vtt
Poezia franceză a secolului
al XVI-lea
O nouă epocă începe pentru poezia franceză în momentul
cînd războaiele pentru posesiunea Nordului și Sudului
italian ocupă armele regilor Carol al VUI-lea, Ludovic
al Xll-lea și Francisc L
A crede că această epocă nouă, deosebindu-se prin adop-
tarea formelor metrice ale antichității — cu părăsirea, mai
mult sau mai puțin deplină, a vechilor forme medievale,
totuși așa de sprintene și de grațioase — , prin încercarea
de cuvinte nouă, prin forțarea — cel puțin față de o sintaxă
mai recentă, dacă nu față de acea a timpurilor mai adînci
din veacul de mijloc — a sintaxei obișnuite pentru ca vor-
bele să se poată pleca necesităților noului metru, ca și prin
unele elemente ale fondului poetic însuși, că această epocă
nouă, zicem, se deschide din cauza războaielor italiene, din
cauza contactului, necontenit și adine, cu Italia, pe care
ele o mijlocesc, ar fi o greșeală.
De fapt, după „Renașterea^ pe care, înainte de marea
mișcare italiană, am constat-o în Franța lui Carol al V-lea,
curentul, oprit, un timp, de luptele pentru alcătuirea re-
gatului francez modern, e contrariat apoi, firește, de natura
puțin prielnică pentru mecenatism a regelui Ludovic al Xl-lea,
cu devoțiunea lui naivă în mijlocul trădărilor și actelor
de cruzime, cu frica lui de oricine are un nume și e încunjurat
de o faimă, cu superstiția lui crasă față de toți vrăjitorii și
înșelătorii și cu plăcerea de a trăi în mijlocul bărbierilor
și a spionilor celor mai josnici, ca Olivier le Daim. Un
P6EZÎA FâAfiCEZÂ A §ECâLVtVî ĂL XVI-LEÂ jo5
astfel de stăpînitor nu va urma exemplul de largă viață
socială pompoasă al principilor italieni din acest timp,
cu cari are, de altfel, preocupat de scopurile sale interne,
destul de puține relații, fără multă însemnătate. Dar aceasta
nu va împiedeca lucrurile de a merge și de la sine, fără acel
spor, fără acea grăbire pe care i-ar da-o îndemnul venit
de sus.
Universitatea din Paris nu mai joacă, pe departe, rolul
ei de odinioară. Studenți din toate țările Apusului nu se mai
strîng ca să asculte lecții făcute, în cetatea academică auto-
nomă, de profesori a căror știință expusă în limba latină
universală n-are vreun caracter național. Cînd, după grelele
și tristele zile în care Parisul, rînd pe rînd al „Bourguigno-
nilor“, al „Armagnacilor“, al bandei de plebei care asculta
pe Caboche, despărțindu-se de legitimul moștenitor Carol
al VH-lea pentru a primi regalitatea de uzurpație silnică
a englezilor, lecțiile reîncep în vechea Capitală a spiritului
european de-a lungul evului mediu, înaltul așezămînt de
cultură servește mai mult regatul Franciei, osebit acum
de tovărășia engleză, desfăcut din unitatea morală a evului
mediu și trăind din ce în ce mai mult pentru sine.
Se predă, ca și mai înainte, ce e în legătură cu teologia.
Dar aceasta nu înseamnă că, alături cu aceia cari privesc
limba latină — de rea contrafacere tîrzie — ca un mijloc
pentru a înfățișa silogismele apărătoare ale dogmelor, nu
există alții pentru cari altă limbă latină, revăzută pe cele
mai bune izvoare, purificată, îmbogățită din materiale
neglijate și uitate, era însăși un scop, iar, supt raportul
mijlocirii, servea ca să deschidă, nu tainele unei mai noi
religii, ci cunoștințile unei vechi filosofii. Universitatea
prigonea pe cei cari aveau această concepție, dăunătoare
exclusivismului creștin medieval și chiar, prin cuprinsul
unor scrieri, ca Analele lui Tacit, de curînd descoperite,
la Corvey, în Westfalia, amenințătoare pentru starea de
lucruri politică, sprijinită pe autoritatea necontrolată a
monarhilor. Dar spiritul cel nou era destul de tare ca să
reziste la aceste persecuții ale unui vechi corp iremediabil
atins de decădere.
108
iStOtUÂ LITfcilAtUHlLOtl ftOMANÎCt
Astfel, pe o vreme cînd un Gringoire (c. 1470—-c. 1540)
mai cîntă „castele de muncă" (Château de labeur), „castele
de iubire" (Château d'amour), „abuzurile și înșelările
(feintes) lumii", un Guillaume Fichet făcea lecții privi-
toare la reforma limbii latine, creind, ca profesor par-
ticular, „liber", o mulțime de ucenici — Tardif, Montjou,
Gaguin. Acest învățător de stil bun clasic, născut în Savoia,
politicește italiană, deși de limbă franceză, avea, de altfel
și conștiință personală și profesională pe care am întîlnit-o
și la Ariosto cînd vorbește de „scrittori" ai lui; el va inter-
veni pe lîngă ducele de Savoia pentru cineva care nu e altul
decît vestitul cardinal Bessarion. Și unul din elevii lui
Fichet va fi Gaguin (+ 1501), pomenit și mai sus, clericul,
profesorul de drept și de teologie, care traduce (cu fitienne
deLaigues)peCaesar ca și un tratat de Pico della Mirandola,
editează pe Lucan, prezintă lui Ludovic al XLlea însuși
cel dintîi dicționar latin redactat în Franța (Glossarium
latinum), în același timp cînd, în latinește, începe istoria
Franciei de la fabulosul Faramund pentru ca să ajungă la
1491.
Reprezintant vestit al acestui spirit e Guillaume Budă,
pe care contemporanii și urmașii l-au numit de obicei Bu-
daeus (n. Paris, 1467). Acest fiu de burghez bogat, care face
dreptul la Orleans, întîlnește în Paris un profesor liber de
grecește, cel dintîi care, înainte de lanus Lascaris, vine
în regat, și învață de la acest Hermonim de Sparta elemen-
tele elenice, pe care le va expune apoi în Comentariile sale.
Revăzînd Pandectele și întregimea vechiului drept roman,
examinînd, într-una din cele mai vechi lucrări de arheologie
numismatică, începuturile și dezvoltarea monedei romane
(De Asse), el e prezintat de cardinalul de Rochefort la
Curtea unui rege tînăr, care poate nu știa să scrie latinește,
Carol al VlII-lea, și ajunge, pe rînd, secretariul lui Ludovic
al XH-lea și păstrătorul cărților lui Francisc Li. Se ocupă
de trecerea elenismului la creștinism (de transitu hellenismi
ad christianismum) ca și, într-o lucrare franceză, de creșterea
prinților (Institut ion d'un prince).
POEZIA FRANCEZĂ A SECOLULUI AL XVI-LEA
10$
în același timp, Claude Seyssel, savoiard, scrie Lou-
enges du roy Louis XII, apoi La grant monarchie de France
(1519)1, alături cu studii clasice, tălmăcind pe Xenofont,
tradus în latină, după cererea lui, de lanus Lascaris2, pe
Iustin și Apian, pe Trog Pompeiu și Eusebiu, și Le Maire
de Belges (n. 1473) dă Trois livres d’illustration de laGaule
Belgique, în care titlul chiar arată iubirea curentă pentru
numele și formele antichității.
Nu trebuie, prin urmare, să meargă oștile lui Carol
al VUI-lea, cu tînărul Cezar francez în frunte, la Asti, la
Florența, la Neapole, unde cuceritorul fără vărsare de sînge
își face intrarea purtînd pe cap, în așteptarea liberării Con-
stant inopolului, coroana împărătească închisă și în mînă
globul pămîntului, pentru ca Franța să știe ce-i poate da
trecutul roman și grecesc al omenirii. Nu trebuia drumul
italian măcar pentru ca societatea franceză să intre în con-
tact cu cercurile literare ale Italiei nouă, scriind opere de
un alt spirit în toscana lui Dante, Petrarca și Boccaccio.
La Lyon era o colonie întreagă de italieni, și, cînd, în a
doua jumătate a secolului al XVI-lea, o parte dintre fran-
cezi va ataca pe „italianca14 Ecaterina de Medicis pentru ex-
cesele sîngeroase ale catolicismului, unul de aici, Paolo
Minio, va lua (1577) apărarea începătorului însuși al doc-
trinei blăstămate, Machiavelli3. Donato Acciajuoli, din Flo-
rența, va dedica zgîrcitului Ludovic al Xl-lea, care, în
ura lui de aventuri, introdusese totuși în calendariu pe
Carol cel Mare, Viața acestuia, și se punea în legătură cu
1	fimile Picot, Les Franțais italianisants au XVI-e siecle. Paris, 1906, I,
pp. 1 și urm. Seyssel ajunge episcop de Marsilia.
1 în sens medieval scriu încă Monstrelet și Nicole Gilles: acesta coboară,
de altfel, ca și scriitorii din secolul al XlV-lea, pe francezi din Francus, dar pe
acesta din lupiter; vd. Ranke, Zur Kritik neuerer Geschichtsschreiber, Lipsea —
Berlin, 1824, pp. 151-2. în Vergier d’Honneur (de de la Vigne și Desrey), supt
Carol al VUI-lea, apar alegoriile lui M^zidres din Songe du vieil pelerin — Ranke,
op. cit., p. 183.
• Tommasini, Vita escrittidi Niccold Machiavelli, I, Florența, 1878, p. 123,
nota 2.
Pentru atacurile contra reginei, Complainte de France (1568), în Recueil de
pariez fran^oisee, V, pp. 46 și urm. Cf. Buser, Die Beriehungen der Mediceer an
Franhreich.
110
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Carol și cu Franța începuturile Florenței celei cu florile de
crin în stemă. Pentru mulți din Italia aceste legende îndrep-
tățeau prezența lui Carol al VUI-lea pe pămîntul italian,
ca „liberator44 după tradițiile străbunului1. Poeți ca Maurice
Sceve și Heroet nu caută pe Petrarca în Italia2.
Francisc I va începe insă, de fapt, o nouă eră. El nu e
numai un aventurier pelerin dincolo de Alpi, pînă la strîm-
toarea Siciliei, ca tînărul Carol, nici, ca Ludovic al XH-lea,
un moștenitor al Milanului — ca duce de Orleans, cobo-
rîtor, prin Carol de Orleans, din Valentina Visconti, —
care vine să-și ia în stăpînire dreptul lui. Dacă a avut
Neapole, Milanul, cucerit de el la Marignano, i-a aparținut,
cu sau fără împotrivire și întrerupere, ani de zile; între
această țară de cucerire și vechea Franță relațiile au fost
necontenite. Genova asculta și de acest stăpînitor francez
ca și de Carol al Vl-lea; Florența și-o cîștigase prin curte-
nirea lui Lorenzino de’Medici, duce de Urbino, pe care-1
primește în Statele sale, unde-i dă feude, pe care-1 însoară
cu o principesă franceză, Madeleine de Boulogne, rudă cu
străbunul rege al Ierusalimului, cîntat în epopeile medie-
vale3, și a cărui fată cu această franceză, rămasă orfană,
la cîteva săptămîni după naștere, și după tată și după
mamă, Ecaterina, e măritată, la vîrsta ei de patrusprezece
ani abia, cu fiul și moștenitorul său, viitorul Henric al
II-lea. Și să nu uităm că frumosul, elegantul, întreprinză-
torul și risipitorul principe, care se omoară prin aventurile
lui politice și, nu mai puțin, prin celelalte, e fiul princesei
savoiarde, care pînă la sfîrșit vrea să știe să placă, Louise
de Savoie, și că, după neamul părintelui său, de Angou-
lâme, el e un fel de nepot al lui Charles d’Orleans, un fel
de strănepot al Valentinei Visconti. Dacă soția lui, buna
regină Claude, semi-bretonă prin mamă, fiica lui Ludovic
al XH-lea, e de vechiu sînge francez — al Visconților nu-i
1	Tommasini, op. cit., I, p. 407 nota 2; cf. ibid., p. 121, și de Beume, în
Brantdme, care pune în legătură pe Medicisi chiar cu Brennus Galul și cu Carol
cel Mare. Liberarea cu ajutorul acestuia a Italiei de goți o cînlă, de altfel, în epo-
peea lui citată, Trissino.
1 Versuri italiene în Franța, Fmile Picot, op. cit., I, pp. 28 și urm.
* O soră a ei ia pe ducele d’Albany în Marea Britanie.
POEZIA FRANCEZA A SECOLULUI AL XVI-LEA
111
lipsea însă nici ei —, fiica acesteia și a lui Francisc, Re-
nee, măritată cu ducele de Ferrara, Ercole, la 1528, va fi
acolo o protectoare a francezilor în exil1 și va contribui și
ea la această tovărășie romanică între francezii și italienii
din epoca Renașterii.
Francisc are deci o Curte — nu numai din cauza femei-
lor frumoase și elegante pe care necontenit vrea să le aibă
lîngă dînsul (așa va face și fiul său, amantul Dianei de Poi-
tiers), dar și pentru că așa se cuvine unui principe din această
epocă a luminilor. El însuși, ca și acei principi ai Ita-
liei, modele pentru dînsul, făcînd să se ridice castele nouă
și întrebuințînd pentru împodobirea lor pe meșterii cei mai
vestiți de dincolo de Alpi, un Lionardo da Vinci, un Pri-
maticcio, un Benvenuto Cellini, precum la Curtea nouă,
a Franciei vor trece, supt el și urmașii săi, Bandello nuve-
listul — petrecînd ani întregi acolo —, Luigi Alamanni,
poetul didactic al Cultivației, Simeoni și alții, se face, ca
și Lorenzo de’ Medici, cu care se înrudește acum casa lui,
scriitor și protector al învățăturilor.
Avem de la el un cîntec în care, înaintea lui Hristos.
răstignit, mai mare decît toți prinții și regii, el mulțămește
pentru că „n-a fost uitat“ și i s-au dat „cucerire, copii,
apărare, putere“2, și diamantul lui scrijela pe vitralii ver-
suri despre nestatornicia femeilor pe care, trăind cum trăia,
a avut dese prilejuri s-o încerce3.
După recomandația lui Bude și a lui Lascaris, ajutați
în stăruințile lor de clericii de la Curte chiar, cari, în chip
1	Clement Marot, Jean Fran^ois du Soleil (Emile Picot, op. cit., I, p. 3$
și urm.).
1 C’est vous, Seigneur, pendant en ceste croix,
Qui montr^s bien que, clou£ et ly£,
Vous command^s aux princes et aux roys,
L'humble haussant, le fier humiliă.
Et je, ton serf. Seigneur, l’ay supplid:
Tu m’as ouy selon mon seul espoir,
En me donnant, ne m’ayant oubly^,
Conqueste, enffans et defance et pouvoir. a
■ Souvent famme varie:
Bien fol qui s’y fie.
112	ISTORIA LITERATURILOR R6MANICE
firesc, ar fi trebuit să susție Universitatea tradițională
contra spiritului de inovație care depărta de religie, re-
gele se gîndește încă de pe la 1518 să întemeieze o școală
independentă, nesupusă vreunei corporații savante și ne-
aducînd in zestrea ei vreo tradiție cu îndatoririle ei, o școală
în care „lectorii regali44 — căci ea trebuie să facă parte din-
tre „instrumentele de domnie44 ale regalității — să fie im-
puși numai de talentul, știința, notorietatea lor, și nici
numărul catedrelor să nu fie definit, nici perpetuarea lor
să nu se facă în afară de existența unor forțe eminente care
ar putea să le ocupe. La 24 mart 1529 se deschidea astfel,
numai pentru nevoile sufletești ale Regatului și supt un
titlu care, cu toată învățătura latină, greacă, ebraică,
siriană, arabă ce trebuia să găzduiască acest lăcaș de filolo-
gie, era luat din limba vulgară, College de France, ai cărui
profesori fură francezi ca Danâs, Toussaint, evrei ca „le
Canosse44, italieni ca Guidacerio, spanioli ca Poblacion,
și de la predica largă și liberă a căreia — opusă lecțiilor,
acum supuse unor stricte norme, ale Universității — s-au
inspirat erudiți de valoarea lui Jacques Amyot, precep-
torul lui Carol al IX-lea, fiul lui Henric al II-lea și al Eca-
terinei de Medicis. Mai tîrziu, supt fiii florentinei, se vor
propune și uneori și realiza trecător mai multe Academii,
de poezie, de muzică, asemenea cu acelea care, pornind
de la Academia lui Marsil Ficino, de la cea din Roma, împo-
dobeau acum deosebitele orașe ale Italiei.
Dar, și in afară de această școală nouă ca și înainte de
dînsa, cercetători dezinteresați, pe cari-i îndeamnă numai
o nesfîrșită curiozitate științifică, lucrează pe drumurile
umaniștilor italieni, dar fără degradantul cerșit, fără demo-
ralizatoarea curtenire și concesiile de conștiință ale aces-
tora. Ei aparțin solidei burghezii franceze, care ea a creat,
pentru interesele ei, materiale și morale, monarhia abso-
lută.
Unii sunt cultivatori ai „muzei a zecea44, tiparul, o artă
așa de prețuită, încît trecerea In Svițera a literelor grecești
turnate de unul din Estienne era considerată ca o pierdere
pentru țară. Acești Estienne, cari au adus neprețuite ser-
?8£2IÂ	Â âE^âtutirl Ât SJVI-lSa 113
vicii filologiei clasice, formează o adevărată dinastie. De
la Henric I și Francisc I, se va trece la Robert, cel știutor
de trei limbi vechi, care publică, între cele 383 de cărți
ale lui, și vestitul dicționariu Thesaurus linguae latinae (1532,
apoi 1536 și 1543)1. După acest faimos erudit, alt Henric,
alt Robert, alt Francisc, un Carol care merge în Germania,
în Italia și dă un nou dicționar „istoric și poetic“. Mai
vestit ca toți cei ce au fost și vor fi din acest neam, e Hen-
ric II Estienne, elevul lui Danes pentrujlimba greacă,
traducătorul în latinește al lui Anacreon aflat în Italia,
editorul a 162 de opere, în mare parte rare, tipograful,
în exilul său, al Fuggerilor, bogății bancheri din Augs-
burg2, și în sfîrșit, acela care, scriind viața Ecaterinei de
Medicis, publică, orînduit științific, original, după rădăcini,
Thesaurus graecae linguae. Tradiția lor, a tuturora, e urmată
apoi de Robert al II-lea, Francisc al II-lea, Robert și
Henric al II-lea, de Paul și de Anton (+ 1674).
Un Christophe Plantin (1514—89), colaborator al Tesau-
rului limbii germane și autor de dialoguri franco-flamande,
va edita Biblia poliglotă, va strămuta la Anvers, cum unii
dintre Estienne au făcut-o în mijlocul bănuielilor și pri-
gonirilor religioase, la Geneva, taina tiparului glorios al
Franciei. Un învățat ca Turndbe (1512—65), începător și
el al unei întregi familii de umaniști, va consimți să con-
ducă Imprimeria Regală. Jean de Tournes căutase carieră
în Italia8.
Alții dintre acești umaniști sunt numai profesori. Sca-
liger, bastardul unui Bordoni (n.c. 1484), vine ca medic în
Franța în tovărășia episcopului de Agen și face a i se da
scrisori de nobleță supt numele de „Jules-Cesar Lescalle
de Bordonis“ (fiul său, losif-Just, va înlocui pe lustus
Lipsius la Leyda). Alciatus predă dreptul la Bourges și
scrie De verborum significatione. fîtienne Dolet, care,
pentru cît știe el și pentru cită ignoranță atribuie altora,
1 De la el și un Dictionnaire historique, o Maison rustique,
1 Cf. și Principum monitrix Musa, Bâie, 1590.
• Emile Plcot, op. cit., I, pp. 162 și urm. Acolo și librarul francez Guillaume
Roville, ibid.t pp. 183 și urm.
8 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
114
istoria literaturilor ăomanice
a isprăvit, pradă a calomniatorilor, pe rugul din piața
Parisului la 1546, face și el ca un oficiu de profesor liber,
scriindu-și „comentariile1* și „formulele1* latine ori tradu-
cind pe Platon și Tusculanele ori Scrisorile lui Cicerone.
J. Daurat (+ 1588), poet latin (Poematia, Sibyllina ora-
cula), învață pe pajii regelui. Nicolas Goulu, traducătorul
lui Callimah (1530—601), ginere al lui Daurat — și soția
lui scrie — va lăsa fii umaniști. Genebrard, elev al „Co-
legiului**, arhiepiscop de Aix, a dat însuși lecții de gre-
cește la școala lui Francisc I, în același timp cînd publica
întîile mari lucrări de filologie evreiască (de la 1567 îna-
inte). Ilustrul Casaubon, ginere al lui Henri Estienne,
născut în Geneva, profesor și la Montpellier, mort în Anglia
și îngropat la Westminster (1614), ia loc între acești învă-
țați ai Franciei secolului al XVI-lea, care ar mai putea po-
meni pe cei doi de Sainte-Marthe și pe atîția alții.
Ei nu caută, ca precursorii lor italieni, să iasă din domeniul
erudiției ca să alcătuiască o literatură în limba nobilă, menită
a înlocui pe cea în limba poporului. Operele lor literare
în latinește sunt rare. Nu lipsesc însă recomandații din par-
tea lor cu privire la stilul francez. Dolet (cu Des Periers)
tipărește Commentaires sur la langue latine (1536) în limba
comună, Guillaume Gueroult, tipograf și medic (+ d. 1569)1,
scrie versuri franceze. Henri Estienne cel mare publică ast-
fel un Nouveau frangais, iar Daurat crede că lucrul de că-
petenie, mai presus decît lupta pentru patria însăși, e „să
te lupți pentru limba patriei**.
A scrie în această limbă e însă o sarcină care se lasă
altora.
1 Las tant maiheureuse je suis
Que mon malheur dire ne puis
Sinon qu’il est sans espârancc.
Son Dieu possddoit par cr^ance:
En cette foi vive il est mort.
Je crie par bois et par plaine,
Au ciel et terre me complaine:
A rien fors â mon deuii ne pensei
POEZIA FRANCEZA a secolului al XVI-LEA
115
0 îndeplinește Curtea. Prinții din ea. Am văzut ce vioi
și spontaneu era scrisul lui Francisc I însuși. Sora sa, Mar-
gareta, ducesă de Alen^on, regină de Navarra (1492—1549),
perfectă cunoscătoare a limbii italiene, scrie versuri pen-
tru boala și moartea fratelui ei, unele duioase, și ea lasă
acel Heptameron, după Decameronul lui Boccaccio, pe care-1
publică după moartea ei un închinător (Marguerites de la
Marguerite des princesses), — fără a mai pomeni un Mi-
roirde Vâmepecheresse, comedii, farse etc.1 La modesta Curte
unde se retrage Renee, în castelul din Montargis (1560—75)2
ca și la Curtea Ecaterinei de Medicis, franceză de pe mamă,
care învățase foarte răpede limba noii sale patrii, se adu-
nau toți cei cari puteau să arăte un oarecare talent de so-
cietate.
Deocamdată însă aceștia erau puțini și de origine pu-
țin strălucitoare. Cum ținea Curtea din Ferrarape unAriosto
— și mai rău decît atîta, — Curtea Franciei, supt noua
dinastie de Valois-Angouleme, consideră și sprijină cea
dintîi generație a poeților timpului. Dacă le Maire de Bel-
ges, autorul Templului Onoarei și al Virtuții, cîntă cu oare-
care libertate, pe lîngă altă Margaretă, Margareta de Aus-
tria, sora lui Carol Quintul și avînd, ca și acesta, sîngele
burgund, sîngele francez al lui loan cel Bun, un Mellin de
Saint-Gelais (născut tocmai la Angouleme, în 1491, mort
la Paris în 1558; studii în Italia, traducător al lui Trissino:
Sofonisba), e întrebuințat ca „aumonier“ al Delfinului și
ca bibliotecar la Fontainebleau. Asemenea va fi fost situa-
ția fratelui său Octavian, care traduce Odiseia și Eneida.
Un valet de chambre regal, Bordeau, se înseamnă între poe-
ții timpului. Olivier de Magny (c. 1530—61) e secretar,
un „maître d’hotel“ al lui Francisc I, apoi, după o petrecere
pe lîngă ambasadorul francez la Roma, secretar regal.
Nicolas le Breton începe învățînd italienește pe Margareta
1	Relațiile ei cu Italia, Emile Picot, op. cit., I, pp. 41 și urm. Ea scrie și
în italienește, ibid., pp. 47 și urm.
1 Vd. Bartolommeo Fontana, Renata di Francia, duchessa di Ferrara, anni
1537-1560, Roma, 1893.
8*
116
îâtottiA LitfchA’ftikîLOk ROMAtitd^
fiica lui Francisc P. Bonaventure Des Periers e în serviciul
Margaretei, înainte de a se sinucide (1544) din lipsa de rost.
Și tot „valet de chambre“, pe lîngă Margareta de Navarra,
pe lîngă regele însuși — în suita căruia a fost prins la
Pavia — este cel mai însemnat dintre poeții timpului,
Clement Marot (c. 1495—1544), care, bănuit de legături
cu ereticii, va merge la Ferrara, unde-1 primește ducesa
Renee, la Veneția, la Geneva, capitala „Statului" calvin,
la Turin, unde, între străini, moare2.
în această situație poezia nu poate îndrăzni prea mult,
și aripile ei n-au avînturi ambițioase. Totuși se dau, încă
în genul vechi, păstrînd formele îndătinate, lucruri drăgă-
lașe. Mellin de Saint-Gelais încearcă epigrame ca aceea,
uneori energică, împotriva invidiosului, căruia-i dorește să
meargă, cerșind pîinea lui, în țările străine, singur, inca-
pabil de a se înțelege, ori să stea în ploaie supt strașină,
înaintea ușii ce s-ar deschide3. Marot, un mare om al vremii
sale, care știe că, așa sărac și umil cum e, toată lumea, po-
por și nobilime, își șoptește la trecerea lui: „Iată Clement",
Riche ne suis, certes, je le confesse,
Bien pourtant et nourri noblement,
Mais je suis leu du peuple et gentillesse,
Por tout le monde, et dict-on: c’est Clement*,
* Vinile Picot, op. cit., I, p. 276 și urm.
1 Tatăl său, Jean Marot, fusese secretar al Anei de Bretania — tot domes-
ticitate — și apoi valet al lui Francisc I.
■ Je prie ă Dieu, le roy du Paradis,
Que mendiant vostre pain alliez querre,
Seul, inconnu et en estrange terre,
Non entendu par signes ni par ditz.
Je prie ă Dieu que vous puissiez attendre
Qu'on ouvre rhuis une nuit toute entidre,
Tant en pourpoint dessous une goutttere,
Et que l’huis ă vous ne veuille entendre.
4 Și adausul:
Mais tu ne pcux estre ce que je suis,
Ce que tu es un chascun le peult estre.c
POEZIA FRANCEZA A SECOLULUI AL XVI-LEA
117
va vorbi, ca Villon, de tinereța lui nebună, ca a rîndunelii
care zboară:
Sur le printemps de ma jeuncsse foile,
Je ressemblais rhirondelle qui voie
Puis Qâ, puis lă,
de primăvara și vara lui, „sărite pe fereastră11:
Mon beau printemps et mon este
Ont fait le saut par la fenestrc.
Ca și un Charles d’Orleans, el va înțelege viața ce se mișcă
în cîmpul frămîntat de germinii lui mai:
Voulentiers en ce moys icy
La terre mue et renouvelle:
Maintz amoureux en font ainsi1.
El va regreta „vremea cea bună veche“ — le bon vieulx
temps —, cînd „cineva vorbea numai inimii" — seulement
au cceur on se prenoit. Dar, încolo, va ridica laude regelui,
„iubitor al celor nouă Muze, căruia științile îi sunt impuse",
care e „mai încunjurat de cinste ca Marte", care e „mai
rege decît cine a fost vreo dată încununat"2. Va repeta rău-
tățile lui Jean de Meung despre femei, în special cele din
Paris, „cu cercetare":
Saulve Thonneur d’elles et leurs maris.
Și el va întrebuința tot spiritul, toată grația, toată iste-
țimea și mlădierea sa —- între un Templu al lui Cupidon,
un Dialog de amorezați — ca să arate cum l-a prădat
cine știe ce „valet Gascon mîncăcios, bețiv și strașnic min-
cinos, mirosind de o poștă a spînzurătoare, dar altfel cel
1 Chant de May et de verlu. &
* O roy amoureux des neuf Muses,
Roy en qui sont les Sciences infuses,
Roy plus que Marș d’honneur environn^,
Roy le plus' oy qui fQt onc couronn6.
118
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
mai bun băiat din lume441, care a luat tot, „uitînd doar să-și
ia ziua bună44:
N’oublie rien fors qu’ă me dire adieu.
Deci un Împrumut îi trebuie, unul de la rege, — și el va
plăti banii la termin, „cînd toată lumea va fi mulțămită44:
Quand on verra tout le monde content,
sau, adauge el lingușitor, cînd faima regelui însuși va
înceta:
Ou, si voulez ă payer ce sera
Quand vostre los et renom cessera.
Pînă atunci el are ca garanți pe cei doi mari prinți loreni...
Traducerile din Psalmi pe care le poate face un om cu
această viață, cu aceste legături și dependențe, pot fi lim-
pezi și curgătoare, dar ele nu vor avea înțelepciunea une-
ori aprigă a originalului.
Poeții „valeți44 și cei asemenea cu dînșii nu erau tot-
deauna mulțămiți cu soarta lor. Gueroult știe că favorizați
sunt numai cei mari, iar cei mici „adesea desprețuiți, pînă
să-i facă a muri de rușine442. Și Magny vorbește de păharul
stricat, de vorba cumva greșită ca să se uite și cele mai
lungi state ale celei mai credincioase slujbe3. Jean de la
Taille rîde de „curtezanul retras44 și loachim de Bellay în-
fățișează batjocuritor pe modelul italian însuși al acestuia,
întorcînd tot aceleași riposte Messer non, Messer si, E cosi,
1 Gourmand, ivrongne et asseură menteur,
Sentant le hart de cent pas â la ronde,
Au demourant le meilleur fils du monde.
* Par quoy appert que des grands on tient compte
Et, mal faisans, qu’ils sont favoris(5s;
Mais Ies petits sont toujours mespris^s,
Et Ies fait-on souvent mourir de honte.
Același spune, în fabula sa Le lyon, le loup et Vasne, că munca dă dreptul la pîine:
...Car celuy qui travaille
Par juste droict doit avoir ă manger.
• Continuez longtemps pour quelque bien acquerre
A le servir ainsi; puis cassez quelque verre
Ou faillez d’un seul mot: vous perdez vostre espoir.
POEZIA FRANCEZA A SECOLULUI AL XVI-LEA
119
Son servitor și „ascunzînd sărăcia supt o bună aparență",
în timp ce „domnește pe fiecare cu o sărutare de mină"1.
Dar Curtea începea, după moartea lui Henric al II-lea,
cînd o conducea tactul văduvei regine Ecaterina, să atragă
prin seratele, balurile, reprezintațiile ei de teatru după moda
italiană în colțul provinciilor, în ceasul cît se odihneau ar-
mele, totdeauna la îndemînă, fiii seniorilor săraci visau
prin castelele cu înalte ziduri și cu ferești înguste, pline de
umbrele trecutului la acest voios Paris de lumină, la sălile
străbătute de danțuri ale Louvrului. Și, chiar de n-ar fi
fost această atracție a petrecerilor, a favorurilor și onoru-
rilor ce se acordau, în lupte de partide, în grija regalității
de a-și forma un partid al ei, așa de larg favoriților, pînă
la răsfățații mignons, și în haine femeiești, ca și șeful lor,
regele, ai lui Henric al III-lea, era acolo la Paris învățătura
cea nouă, care ducea la erudiție, la poezie, la ceea ce și
fără situație socială putea să facă reputația cuiva, scoțîn-
du-1 din obscura sărăcie de acasă.
Și, astfel, după poeții de Curte, și alături cu erudiții de
tipografie și de catedră, vor răsări la Paris pe la 1550 tineri
nobili de provincie cari luară asupra lor continuarea tra-
dițiilor literare, în această atmosferă de studii care îneca,
parcă, și zvonul sărbătorilor.
Ronsard, cu origine de la Dunăre^, „din dosul Ungariei",
cu figura lungăreață de caracter străin, e dintr-un destul
de vechi neam în Vendomois, unde se naște la 1524 (mort la
Roma în 1585). Deși paj al Delfinului, al lui Carol, fiul
lui Francisc I, apoi al lui lacob Stuart, deși învățător,
pentru poezie, al lui Carol al IX-lea, regele care va ajunge
la fatalitatea „nopții Sf. Bartolomei" și care, înainte de
aceasta, așa de cuminte și de modest, închina versuri maes-
trului său, Ronsard rămîne omul liber: va călători pe sama
lui în Scoția, Flandra, Germania, Roma, va avea în caste-
lul lui odihna lui. Baletele, mascaradele, cartelele pe care
1 Seigneuriser chacun d’un baisement de main
Et, suivant la fațon du cou tisan romain,
Cacher sa pauvre1^ d’une brave apparence.6
120
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
le scrie pentru regalul lui elev le dă de la el, nu i se cer,
nu i se impun prin datoria lui. El se prezintă pe sine ca
„unul ale cărui versuri lumea le cîntă, care niciodată în
viața lui n-a fost ars de patima de a cîștiga onorurile ma-
rilor seniori14:
D’un de qui l’univers
Chante les vers,
Qui oncques en sa vie
Ne fut hant6 d*envie
D’acquerir les honneurs
Des grands seigneurs.
Alt membru al „brigadei“, al „Pleiadei44, pe care o for-
mează acești tineri, Jean-Antoine deBaif (1522 — 89), e fiul
bastard, născut la Veneția, al unui consilier de Parlament
și abate făcînd parte din nobilimea judecătorească. Crescut
de Daurat, el e amicul lui Ronsard, propunătorul Acade-
miei de poezie și de muzică, și regele-1 vizitează acasă la
el. loachim du Bellay (1523—C0)1 are trei veri de mare situa-
ție politică, dintre cari unul e cardinal și, după studiu
la Paris, el a petrecut un timp lîngă acesta. Pontus de
Thiard (1521—605), de nobleță provincială, e un cleric cu
situație independentă. Etienne Jodelle (1532—73), autorul
de tragedii antice, cîntă nunta lui Carol al IX-lea, dar
acest senior nu e dregător al Curții regelui. !* • f
Jurisconsult e și Robert Garnier (1534—90). Amadis
Jamyn, ucenicul lui Ronsard, e secretar al Camerei. Phi-
lippe Desportes (1546—1606) e abate și canonic. De Bartas
(1544—90 sau 91), unul dintre gentilomii hughenoți, prie-
ten al lui Henric al IV-lea, scrie Săptăminile sale în mijlo-
cul ocupațiilor diplomației. Guy de Pibrac (1529—84) e
consilier la Parlamentul din Paris. Passerat (1534—1602),
elevul lui Cujas, marele profesor de drept, comentează pe
liricii Romei la Collăge de France. Vauquelin de la Fres-
noye (1536—1606 sau 1608) e advocat, locotenent general,
1 Oeuvres franțaises, ed. Marty-Laveaux, 1866—7; Oeuvres choisies, ed.
L. Becq de Fouquâres, Paris, 1876. Altă bibliografie In Picot, op. cit., I, p. 289,
nota 1.
POEZIA FRANCEZA A SECOLULUI AL XVI-LEA
121
prezident. Advocat e și Gilles Durant (1550—1615). Consi-
lier la Paris și Grenoble, secretar al lui Henric al IlI-Iea,
abate supt Henric al Vl-lea, aumonier al Măriei de Medicis,
Jean Bertaut (1552—1611), ajunge episcop de Seez. Un singur
burghez, fiu de spițer, Antoine de Montchrestien (1575—1621),
dar el e mare industriaș, teoretician al „economiei politice"
și nobilitat. Femeile care fac literatură, Catherine de Roches,
Louise Labe, au averi și țin un fel de saloane pentru scrii-
torii timpului.
Am spus că acești oameni trăiesc, în afară de o Curte
care nu e încă destul de puternică pentru a stăpîni sufletele,
în atmosfera erudiției care, în limba antichității latine, vor-
bește de antichitate. Ronsard intitulează operele lui: Ode,
Imnuri, Ecloge și poeme, Elegii, Discursuri. Desportes lasă
Elegii, pe lîngă Cîntece, și Bergeries ale lui nu sunt decît
Bucolice latine-grecești. De la du Bellay avem Vers lyriques
și Antichități romane, pe lîngă Ode, de la du Baîf Mime,
Răpirea Europei. Gueroult prezintă o Descriptionphilosophale
de la nature des animaux în versuri. Thiard se ocupă de „efe-
meridele sferei a opta", în latinește, și el a lăsat un Discours
philosophique. DesPăriers, care intitulează, pretențios, Cymba-
lum mundi una din operele lui, traduce Lysias al lui Platon
și, în versuri, Andriana lui Terențiu. Jacques Pelletier cu-
tează a se atinge de Odiseea. Lui Florent Chrestien i se dato-
rește o versiune din Aristofan. Lui du Baîf traduceri ca
a Antigonei lui Sofocle, a Eunucului lui Terențiu, imitarea
lui Milesgloriosus a lui Plaut. Iliada, Odiseea se încearcă și de
Jamyn1. Alte opere de prefacere în limba franceză s-au po-
menit mai sus. Metrul antic se riscă de du Baîf și în ce nu
poate fi primit de spiritul unei limbi moderne, cuvinte la-
tine se îmbulzesc violent; altele, se creează după obiceiul
latin: fuitif, soupireux, ivoirin, accomparer, lineature, se con-
crier, rithmassi, pourprin; legături de cuvinte: jette-clarti,
chasse-ordure, donne-âme, dilie-souci2, apar și dispar în această
1 Și romanul tîrziu grecesc Teogen ți Haricleia, ca și bizantinul Zonaras, e
prefăcut in limba franceză, de Jean de Maumont; vd. Pi cot, op. cit., I, pp. 53
și urm., 237 și urm. Nicolas de Herberay traduce pe Flavius losephus.
• Vd. Ferd. Brunot. Hietoire de la langue frangaiee.
122
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
limbă provizorie căreia Ronsard, în Abrege de VArt poetique,
și tot el, probabil, supt iscălitura lui du Bellay, în Deferise
et illustration de la langue frangaise (1549), caută a-i da o
nouă constituție, pe care o vom cerceta mai departe în
sensul ei cel adevărat1.
Influența înfloritoarei literaturi .italiene, de o așa de
perfectă formă și de o inspirație în general așa de nesinceră,
nu lipsește. Cînd Clement Marot încearcă avîntul epic
cîntînd lagărul de la Attigny, se simte influența epicilor
de peste Alpi. Mellin de Saint-Gelais traduce Sofonisba lui
Trissino și ceva din Orlando furioso2. Du Bellay închină
versuri unei iubite tot așa de imaginare ca a lui Petrarca,
Olive. Atîția scriu Amours, Regrets, Bellay ca și Ronsard,
și nota petrarchizantă nu poate lipsi din ele. Erreurs amou-
reuses a lui Pontus de Thiard, cu cîntarea Pasiteei, sunt în
aceiași notă, și versul italian care servește ca model pare a
se recunoaște în
l’aspect benin de mon etoile blonde.£
Tot așa ca și la du Bellay, versul cu iubirea „ideii“ celei
iubite:
l’idâe qu’en ce monde j’adore.
Petrarca e, de altfel, tradus de Vasquin Philieul la 15553.
Pînă și lînceda literatură a lingușitorului Aretino află un
traducător în Jean de Vauselles4.
1 în parte, lucrarea e tradusă după Speroni; vd. P. Viley, Les sources ita-
liennes de la „Defense" etc., Paris, 1908.
* Oeuvres compl&tes de Mellin de Sainct*Gelais, ed. Prosper Blanchemain,
1873.
1 Picot, op. cit., II, pp. 44 și urm.
4 Ibid., I, p. 136 și urm. Jean-Pierre de Mesmes dă o „gramatică italiană"
la 1548—9. E însuși un poet — și astronom. Discuții despre Boccaccio, ibid., II,
pp. 19 și urm.
Claude de Putoux, Claude Turrin, cîntă iubite și scene venețiene, ibid.,
pp. 49 și urm. Traduceri din Boccaccio, Bandello etc., de Franțois de Belleforest,
ibid., pp. 91 și urm. Ariosto de Jean de Boissi^res (1580), ibid., p. 189. Relațiile
Iul Aretino cu FranQois Perrot și Frangois de la Salle, ibid., pp. 332 șl urm.; II,
pp. 1—2.
POEZIA FRANCEZA A SECOLULUI AL XVI-LEA
123
Dar peste tot ce era împrumutat, imitat și influențat
ieșea la iveală o netăgăduită, puternică și gingașă, origi-
nalitate.
Din castelele lor de-acasă unii dintre acești poeți aduceau
un adine sentiment pentru natură, în mijlocul căreia
trăiseră tinereța lor și căreia, mai tîrziu, îi cereau ceasuri
de odihnă și de mîngîiere.
Ronsard, în mîndria lui de poet, de cel mai mare poet
al timpului în țara sa și poate mai departe, vede cum,
după o mie de ani, cineva, uimit de frumuseța versurilor
sale, va merge să vadă lîngă Loir „cîmpul cel mic“ unde s-a
născut scriitorul cel mare:
Quelqu’un aprâs mii ans, de mes vers estonne,
Voudra dedans mon Loir comme en Permesse boire
Et, voyant mon pays, ă peine voudra croire
Que d’un si petit champ tel poete soit ne1.
în Bocage Royal și aiurea închinarea lui către puterile cele
mari ce însuflețesc totul răsare în versuri pe care un mai
slab cunoscător, un mai nou și mai ușuratec prieten nu le-ar
fi putut găsi. Cînd pădurarii taie copacii din luncă, i se
pare că vede curgînd sîngele nimfelor ascunse supt scoarță,
și el prevede acum pădurea, „casa cea înaltă a păsărilor11,
pustie; „cerbul singuratec și căprioarele sprintene nu vor
mai paște în umbra ei și coama cea verde nu va mai rupe lu-
mina soarelui verii“; cuțitul plugului va intra în pămîntul
de unde se vor fi smuls rădăcinile:
Ne vois-tu pas le sang qui degoutte ă force
Des nymphes qui vivoient dessous la dure escorce?
Forest, haute maison des oiseaux bocagers,
Plus le cerf solitaire et les chevreulx legers
1 Cf. și aiurea, în ce privește acest sentiment al însemnătății sale:
L’honneur sans plus du vert laurier m’agr6e:
Par luy je hay le vulgaire odieux.
VoiU pourquoy Euterpe la sacr^e
M*a ;de mortel, fait compagnon des dieux.
124
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Ne paistront sous ton ombre, et ta verte crintere
Plus du soleil d’estâ ne rompra la lumidre.
Tu sentiras le soc, le coutre et la charrue...
Va înșira furnicile roșii, cuiburile de păsări, căptușeala
de mușchi a iubiților lui arbori; va povesti, într-o comparație,
cum plugarii uită uneori să înlăture subțirele hîrzob în
care atîrnă sămînța omizilor care vor mișca, neastîmpărate
și lacome, primăvara1; va zări nimfele jucînd „lîngă sălașul
lor“, în fundul unei văi, supt luna plină:
Ainsi tousjours la lune claire
Voye ă mi-nuict au fond d’un val
Les nymphes prds de ton repaire
A miile bonds mener le bal.
Și, pentru veșnica lui odihnă, acest credincios al liberei
naturi va înlătura gîndul marmurii grele pentru a cere
„să-l umbrească pomul veșnic verde“, să-1 înfășure iedera,
să-1 împodobească via:
Je dâfens qu’on ne rompe
Le marbre pour la pompe
De vouloir mon tombeau
Bastir plus beau.
Mais bien je veux qu’un arbre
M’ombrage au lieu d’un marbre,
Arbre qui soit couvert
Tousjours de vert.
De moy puisse la terre
Engendrer un lierre,
M’embrassant en maint tour
Tout ă l’entour.
1 Comme laboureurs dont les mains inutiles
Laissent pendre l’hyver un toufeau de chenilles
Dans une fueille seiche au falste d’un pommier.
^âiiziÂ franceză A ăfcddttJttji ÂL 3cvi-l$â
128
Et la vigne tortisse,
Mon sepulchre embellisse,
Faisant de toutes pars
Un ombre espars.
Și el face să i se ureze, de trecători, stropirea de noapte cu
rouă, acoperirea cu veșmîntul ierbii veșnice și îngînarea cu
vuietul veșnic al apei:
La douce mauve tombe
Ă jamais sur sa tombe
Et Fhumeur que produit
En may la nuit.
Tout ă l’entour l’emmure
L’herbe et l’eau qui murmure:
L’un tousjours verdoyant,
L’autre ondoyant.»
Din acele vechi lăcașuri în mijlocul unei lumi care
nu se schimbă, în datini și cîntece, poeții aduc vechi arii
pe care nu le vor uita ușor și o întreagă concepție de care
sufletul lor nu se va putea desface niciodată. Dacă, în mani-
festul din 1549, recomandîndu-se formele poetice ale anti-
chității, se oropsesc „balade, rondeaux, virelais și alte băcănii
de acestea"1, inspirația trecutului e, dimpotrivă, recoman-
dată. „Alege-mi“, spune opusculul, „în istoria noastră vre-
unul din acele frumoase vechi poeme franceze, ca un Lan-
celot, un Tristan sau altul, și fă să renască din ele în lume o
admirabilă sau o laborioasă Eneidă"2.
• De aici ideea, fără noroc, a Franciadei. Pînă atunci
concepția unui Charles d’Orleans cu privire la iubire, la
sensul vieții, ba chiar aceea, mai aspră, dar totuși duioasă,
a unui Villon, reapare, în cea mai bună formă tradițională,
la acela din care critica mai tîrzie a vrut să facă un copia-
1	Ballades, rondeaux, virelais et autres gpiceries.
1 Choisis-moi dans nostre histoire quelqu’un de ces beaux po^mes franțais,
comme un Lancelot, un Tristan ou autre, et fais-en renaître au monde une admira-
ble ou une laborieuse J nâide.
126
istoria literaturilor romanice
tor artificial a cărui „muză în franțuzește vorbea grecește
și latinește411.
îndemnul lui e, ca la acești înaintași, cît și ca la bătrî-
nul latin Horațiu, să „se culeagă tinereța“:
Cueillez, cueillez vostre jeunesse
Și la el apar, ca la poetul spînzurătorii ori, într-un moment,
și la Petrarca, bătrînele stînd la foc, și el spune iubitei lui:
Vous serez au foyer une viciile accroupie...
Lîngă foc, la luminare, „foarte bătrînă, sporovăind și
țesînd“, va spune, cîntîndu-i versurile cu uimire: „Ron-
sard mă slăvea atunci cînd eram frumoasă44:
Quand vous serez bien viciile le soir, ă la chandelle,
Assise auprds du feu, dSvisant et filant,
Direz chantant mes vers en vous esmerveillant:
Ronsard me celebroit du temps que j’estois belle2...
Pe Casandra, în acest ton bătrînesc, o va prezintă „vorbind
singură cu sine, amăgindu-se de propriul ei gînd, cu capul
puțin plecat în jos, departe de lume și de dînsul44:
Quand je te voy discourant ă part toy,
Toute amusee avecques ta pensee,
Un peu la teste en contrebas baissee,
Te retirant du vulgaire et de moy;
Măriei, Elenei le va spune cum viața lui întreagă atîrnă
de iubirea Iui, și celei dintîi îi va da asigurarea că „e fericit
1	Sa Muse en franțais parlait grec et latin.
1 Cf. aiurea aceste frumoase versuri:
...Vos beautâz, bien qu’elles soient fleuries,
En peu de temps seront toutes flStries
Et, comme fleurs, păriront toutes soudain.^
poezia franceză a secolului al xvî-lea
127
de răul ce primește pentru că o iubește de o sută de ori cît
pe sine“:
Voilă comment pour toi, Mărie,
Je traîne ma ch&tive vie,
Heureux du mal que je reșoi
Pour t’aimer cent fois plus que moi.
Tot astfel du Bellay1 va cîntă pe „vînturătorul de grîu“
(le vanneur de ble), dorind de sătișorul lui în mijlocul ele-
gantei Italii, de „son petit Lyre“ și de Loira:
Quand revoiray-je, h&las, de mon petit village
Fumer la cheminSe?...
Moartea-i apare, a lui și a prietenilor, ca a lebedelor care în
iazul dintre ierburile nouă își plîng într-un cîntec ultim
sfîrșitul:
Comme on voit quelquefois, quand la mort les appelle,
Arrengez flanc ă flanc parmy l’herbe nouvelle
Bien loing sur un estang trois cygnes lamenter.
Baîf va cîntă, ca prizonierul în Anglia al Războiului
de o sută de ani, trecerea de la iarnă la „grațioasa primă-
vară“2, și el va scormoni în diminutivele sale populare pen-
tru a înfățișa întrecerea, „juta“ picăturilor ce cad:
Jouster les gouttes rondelettes,
Qui, de Feau tumbant de sus,
Se faisoient deja grosselettes.
Ca și Ronsard, în sfîrșit, va chema la iubire fata care tre-
buie să știe că tinereța ei trece o dată cu florile:
Fille, viens la rose cueillir,
Tandis que sa fleur est nouvelle:
Souviens-toy qu’il te faut vieillir
Et que tu flâtriras comme elle.i
1 Pentru el, și Wilmotte, op. cit., pp. 179 și urm.
• Un jour, quand de l’yver l’enuieuse froidure.
S’atiedist, faisant place au printemps gracieux.
El publică la 1573 o colecție de versuri cu bătrînescul titlu de Passe-Temps.

iSfdiliA LiÎEhATtrHiLdk hdiiAfiidi
Am pomenit de „bergerie" a lui Belleau, care a mai lă-
sat, pe lîngă pretențioase „schimburi de pietre scumpe141, și
„mici născociri" (Petites inventions), din care se desfac
versuri ca acestea două despre îmbălsămarea aerului și
pămîntului de „un seceriș de miresme și de flori":
Une moisson de senteurs et de fleurs
Enbausmant l’air et la terre...
Des Păriers are „cîntece de la culesul viilor" (Chant
des vendanges)\ și el știe ce coloare, asemenea, au zorile
și trandafirii:
Un mesme taint avoient l’aube et les roses.
Magistratul Pibrac cîntă „plăcerile vieții de la țară"3.
Advocatul de la Fresnaye știe să spuie despre nopțile fru-
moase cînd, la lumina luminării, ciobanii „zic poveștile
bătrîne și Lisa coace castane-n spuză":
Plus que le jour la nuit nous sera belle,
* Et nos bergers, ă la claire chandelle,
Des contes vieux, en teillant, conteront:
Lise tandis nous cuira des châtaignes.
Din vechea tradiție va veni și sarea din fabulele lui
Gueroult, uneori cu o notă originală, ca atunci cînd e vorba
de paiele din încălțămintea stăpînului său pe care a cutezat
să le mănînce măgarul, cea mai criminală dintre fiare4.
Spiritul burghezului din Franța secolului al XVI-lea
are, mai mult decît imitația poeților fataliști ai antichi-
tății latine, cu Horațiu în frunte, partea sa în tălmăcirea
resignată sau plină de o înfiorare tainică a vieții omenești.
1 Nouveaux dchanges de pierres prdcieuses (1573).
» O alta din culegerile lui e Nouvelles râcrdations et joyeux devie (1558).
• Plaisirs de la vie rustique (1576).
4 Comment! La paille aux souliers demeurăe
De son selgneur manger ă belles dents?!
Et, si le pied eust est6 U-dedans,
Sa tendre cher eust est6 devor6e.m
POEZIA FRANCEZA A SECOLULUI AL XVI-LEA
129
Pentru Ronsard e vorba de a juca un rol pe scena lumii,
„intr-un veșmînt potrivit cu vremea și cu vrîsta fiecăruia“:
Sur l’eschaffaut mondain jouant mon personnage
D’un habit convenable aux temps et ă mon âge.
Și va pleca din acest joc, în care mîinile sunt legate de „ne-
biruita soartă411, „sătul de hime“, ca de la capătul unei
lungi și obositoare mese de nuntă sau de la un prînz de
Curte unde altul e gata a-i lua locul:
Je m’en vais saoul du monde, ainsi qu’un convive
S’en va saoul du banquet de quelque mărie,
Ou du festin d’un roy, sans renfrongner sa face,
Si un autre apres luy se saisist de sa place.
Și amintindu-și de vechea comparație a epicului roman,
el va spune că, „fără a-și pierde firea, și-a purtat torța44
și-o lasă altuia, liniștit, după legea naturii:
J’ai couru mon flambeau sans me donner esmoy,
Le baillant ă quelqu’un s’il recourt apres moy:
II ne faut s’en fascher: c’est la loy de nature.
„Mici ființe vii44 — petits animaux —, oamenii se nasc și
pier ca bășicele spumei:
Qu’ainsi que bulles d’eaux tu creves et consommes.
Forma s-a pierdut, trecătoare: materia, veșnică, rămîne:
La matidre demeure et la forme se perd.
O notă de mister se adauge la du Bellay, cînd arată
traiul omenesc întreg ca rătăcirea fără voie „pe marginea
necunoscută a unui țerm straniu44:
Nous consummons nostre age
Sur le bord incognu d’un estrange rivage.
1	L’invincible destin lui enchaisne Ies mains.
9 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
130
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
„Ce vezi din om“, spune Pibrac, „nu e omul, ci temnița
care-1 închide, mormîntul care-1 îngroapă, șubredul pat un-
de-și doarme un scurt somn“:
Ce que tu vois de l’homme n’est pas l’homme:
C’est la prison oh il est enserrâ,
C’est le tombeau oh il est enterre,
Le lict branlant oii il dort un court somme.
Deci, adauge el, nu e altă normă decît aceea de „a te
folosi de bunurile vieții fără a le dori“ și de „a nu dori moartea,
dar nici a te teme de ea“:
User des biens et ne les dâsirer,
Ni souhaiter la mort et ni la craindre.
„S-o aștepți la tine acasă foarte liniștit44, cu „spiritul
liber și tare judecată44, aceasta o cere demnitatea ființei
tale, răspunde alt magistrat, și față de copleșitoarele pu-
teri necunoscute ale naturii:
Conserver l’esprit libre et le jugement fort
C’est attendre chez soi bien doucement la mort.
Dar în acest timp Franța vuia de zgomotul armelor; o
luptă înverșunată, în care se cheltuia toată puterea îngrămă-
dită a curtenilor și nobililor, cari nu mai erau chemați de
regele lor pentru războiul cuceririi și măcar al gloriei în
străinătate, devasta regatul; totul, pînă și soarta unei dinas-
tii care nu mai era respectată, stătea în joc, cînd hughenotul
protestant se ridica în numele libertății de cult și cu gîndul
autonomiei religioase, primejdioasă pentru unitatea politică,
iar catolicul opunea mercenarului german chemat de peste
Rin, crudului reître mîncău, bețiv și brutal, bandele spa-
niole ale ginerelui Ecaterinei de Medicis, Filip al Il-lea.
Realitatea veacului trecu vijelioasă pe lîngă această
îngrijită poezie, în care era totuși atîta traducere, transcrip-
ție și imitație. Și ea trebuie să fie judecată, nu după micile
meșteșuguri ca pentru viața de toate zilele, ci după atitu-
dinea ei față de marile întrebări ale vieții naționale.
POEZIA FRANCEZĂ A SECOLULUI AL XVI-LEA
131
Aceste întrebări au smuls lui Ronsard, în Discours sur
Ies miseres du temps (1562) și în Remonstrances aux peuples
de France (1563), accente de o energie cum n-o poate arăta
poezia contemporană a Italiei.
Acel care a găsit versul vibrant de fericire al celor ce
mor pentru țară:
Heureux celui qui meurt pour garder sa patrie,
strigă că de plumb sau de lemn ar trebui să fie, dacă, francez
prin naștere, n-ar spune urmașilor toată durerea de care e
plină Franța:
Madame, je serois ou du plomb ou du bois,
Si moy, que la Nature a fait naistre Franțois,
Aux races â venir je ne contois la peine
Et l’extreme malheur dont nostre France est pleine.
Contra calvinilor se ridică hotărît: ei au început. Focul
cu care ard, prada cu care risipesc bogățiile țării, uciderile,
trădarea față de rege, întreabă el, acestea sunt oare sensul
„Bisericilor reformate“? „Isus pe care-1 mărturisiți aici e nu-
mai pe buze, și nu din inimă; el nu făcea așa.“ în locul lui,
ei au doar „un Hristos cu pistoalele-n brîu, negru de fum, cu
coif în cap și, în mină, cu o cuțitoaie, roșie de sînge omenesc14:
Eh quoy? brusler maisons, pilier et brigander,
Tuer, assassiner, par force commander,
N’obâir plus aux rois, amasser des armdes,
Appelez-vous cela: Eglises râformdes?
J6sus, que seulement vous confessez, icy
De bouche, et non de coeur, ne faisoit pas ainsi.
Un Christ empisto!6, tout noirci de fumee,
Portant un morion en teste et, dans la main,
Un large coutelas rouge de sang humain.
Și el caricaturează pe predicatorul bărbos, cu fruntea în-
crețită și ochiul furios, nepieptănat, palid, care, cu Sfîntul
Pavel în gură, preface Scriptura în jucărie pentru femei și
9*
132
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
copii, momind tineri cari, ca dînsul, Ronsard, odinioară,
au fost prinși, dar s-au pocăit:
...Barbe longue et la front
De rides laboure, l’oeil farouche et profond,
Les cheveaux mal peignes, le sourcy qui s’avale,
Le maintien refrongne, le visage tout pasle.
Avoir S. Paul en bouche et le prendre â la lettre,
Aux femmes, aux enfants l’Evangile permettre.
J’ay autrefois gouste, quand j’estois jeune d’âge
Du miel empoisonne de vostre doux breuvage.
In mijlocul acestei nemernice si’îșieri, străinul intră în
casă, germanul de la Rin, „care-i insultă apa bînd-o“, și
Anglia profită în dauna „acestei sărace țări“:
L’autre jour, en pensant que ceste pauvre terre
S’en alloit (6 malheur !) la proye d’Angleterre
Et que ses propres fils amenoient l’estranger
Qui boit les eaux du Rhin, â fin de l’outrager...
Și, reproducînd însăși cuvintele maestrului școlii celei
nouă de poezie, Passerat, el va înfățișa pe acești germani
„păsări străine“ — estourneaux estrangers ~ mîncînd și bînd,
pe cînd Franța se pierde.
Dar ne găsim astfel în domeniul acestei realități care
chibzuiește și luptă, și trebuie să i se găsească originile, ca
unei nouă forme a gîndirii omenești.
Moțe
a.	Tu, Doamne, răstignit pe această cruce
Arăți prea bine că, în cuie și legat,
Poruncești principilor și regilor,
Ridicînd pe umil, smerind pe cel mîndru.
Iar eu, sluga ta, Doamne, te-am rugat:
M-ai ascultat după a mea nădejde,
Dăruindu-mi, fără să mă uiți,
Cucerire, copii, apărare, putere.
b.	Atîta de nefericită sînt
Că nu pot povesti durerea-mi,
Ci doar că n-a lăsat nici o speranță
Pe Domnul îl avea cu-ncredințare,
Și a murit cu asemenea credință vie.
Prin crîng și pe cîmpie strig
Cerului și țărînii al meu bocet:
Mi-e gîndul doar la jalea mea.
c.	Dar tu nu poți să fii ce-s eu,
Iar ce ești tu, oricine poate.
d.	Cu bună voie în această lună
Pămîntul se schimbă și se înnoiește:
Mulți îndrăgostiți fac la fel.
134
IS^OtnA Litfc&ÂTURÎLOii ROMANIC#
e.	Făcînd pe fiecare domn, sărutîndu-i mîna,
Și, după pilda curtezanului roman,
Ascunzînd sărăcia sub bravă purtare.
f.	lorga reia aci mult comentatele la noi versuri ale lui Ronsard
(„care se credea de origine română" — cf. Fredăric Boyer în introducerea
la monografia apărută în colecția „Poâtes d’hier et d’aujourd’hui",
editată de Pierre Seghers, 1958, p. 18). Aceste versuri au fost redate ca
motto de Vasile Alecsandri la Banul Mărăcina, la sfîrșit adăugînd
nota: „Mărăcină în limba franceză se zice ronce, din cuvîntul ronce
derivă numele Ronsard". Amănunte în ediția: Vasile Alecsandri,
Opere, text stabilit de G. C. Nicolescu și G. Rădulescu-Dulgheru, voi.
I, Buc., Edit. Academiei, 1965, pp. 489 — 496.
g.	înfățișarea dulce a stelei mele blonde.
h.	Onoarea mă acceptă și fără laur verde
Printr-însa urăsc vulgul cel respingător.
Iată de ce Euterpe cea sfințită
M-a făcut părtaș zeilor, încă muritor fiind.
i.	Vă interzic să sfărmați marmura, cu gîndul deșert, de a-mi
clădi un mormînt mai frumos. Ci mai curînd doresc ca un arbore să
mă umbrească în locul marmorei, un arbore care să fie întotdeauna
verde. Fie ca pămîntul să odrăslească din mine o iederă care să mă
înfășure de mai multe ori, de jur împrejur. Și vița împletindu-se să-mi
înfrumusețeze mormîntul, risipind umbra ei în toate părțile.
Să-i acopere mormîntul dulcea izmă și rourirea nopților de mai.
De jur împrejur, să-1 înconjure iarba și apa ce murmură; una mereu
înverzind, cealaltă unduind.
k.	Versurile celebre, citate în text, fac parte din Les Amours
d'H&lene. Traducerea versurilor din notă:
Frumusețile voastre, deși sînt în floare,
In curînd toate se vor veșteji,
Și ca florile, deodată vor pieri.
Versurile citate cuprind o greșală de transcriere, care la rîndul
ei a provocat o traducere eronată: cea care va regreta la bătrînețe, că
a respins dragostea poetului va sta atunci „lîngă foc, depănînd și tor-
cînd" (dăvidant et filant) și nu „sporovăind" (devisant).
NOTE (CAPITOLUL Vîft
l.	Vino, fată, să culegi trandafirul
Cît timp floarea-i proaspătă:
Amintește-ți că vei îmbătrîni
Și te vei veșteji ca aceea.
m.	Cum! Să mănînce paiul
Rămas în încălțămintea stăpînului său!
De era cumva și piciorul înăuntru
Carnea-i delicată i-ar fi fost devorată.
vin
Proza italiană a veacului
al XVI-lea:
Machiavelli
Scriitorii în proză ai veacului al XVI-lea în țările roma-
nice au un caracter de realitate contemporană care lipsește
poeților. Ei vorbesc de lucruri pe care le știu, de lucruri pe
care le-au văzut și, cei mai puternici dintre dînșii, de lu-
cruri la care au gîndit, căutînd cheia unor întrebări nouă
ca pentru vremurile nouă în care trăiesc.
Aceste întrebări privesc viața societăților omenești,
temeliile și condițiile vieții fiecărui organism politic, fie-
cărui Stat, și acelea în care se stabilesc și se mențin legăturile
dintre State. Toate aceste probleme stau înaintea povesti-
torilor istorici și a gînditorilor politici — adesea aceleași
persoane — și cer un răspuns neapărat pentru ca lumea de
la sfîrșitul evului mediu să poată ieși dintr-o uriașă ruină,
dintr-un haos, care-i pare fără exemplu și cu totul nesuferit.
Pînă atunci umanitatea cultă din centrul și din Apusul
Europei se închipuise trăind în organismul unitar, sprijinit
pe credință, al Bisericii lui Hristos. Dar de la o bucată de
vreme o campanie energică, trivială adeseori, fusese dusă
împotriva celor cari reprezintau conducerea Bisericii, și
lumea nu era încă în stare să deosebească între o idee, un
principiu, o concepție și acei cari le reprezintă. Lucrul în-
suși urmă în risipire pe cel ce vorbea obișnuit în numele lui
și care căuta firește să atragă asupră-și cît mai mult din acela.
Se ajunsese la „darea în judecată“ a Papalității, la șirul de
sinoade umilitor pentru „șeful creștinității“, la cuvîntările
de învinuire, la înveninarea și complicarea unui conflict,
PROZA ITALIANA A VRACULUI AL XVLLLA : MACHÎAVELtI
unei „shisme“ pe care bunăvoințile care încurcau mai mult
voiseră mai sincer s-o închidă. în aceste împrejurări am
văzut cum spiritele cele mai nobile printre credincioși cău-
tau o comunicație directă, intimă și entuziastă, avînd
nota unei iubiri mistice, cu divinitatea, cu blîndul Mîntui-
tor: preotul, călugărul nu mai erau de nevoie în acest caz.
Biserica se prăbuși astfel, și cu dînsa dreptul, cu sancțiune
dincolo de margenile scurtei și șubredei noastre vieți, pe
care ea îl impusese atîta timp.
Puteri fără drept stăteau acum față în față, și ele-și atri-
buiau chemarea de a preface lumea în direcția intereselor și
pînă la margenea puterilor lor. Aceste interese erau însă fără
număr, și nu era nici un criteriu pentru cumpănirea puterilor,
datoare astfel — în afară de ispitele ce le mînau tot înainte,
pe atîtea drumuri — să se încerce necontenit în conflicte.
S-ar fi ajuns la un război veșnic, în care omenirea s-ar fi
îngropat cu întreaga ei moștenire și cu toate speranțele ca
și cu toate păcatele ei. Pentru a-1 împiedeca, pentru a-1 face
inutil anulînd o intrigă, prevenind o lovitură prin pregătirea
altei lovituri, ținînd în fiecare moment pe bazele sigure ale
unei profunde observații de toate zilele contabilitatea exactă
a unor forțe care ajungeau deci și fără ciocnirea, altfel indispen-
sabilă, să se compare, se organiză diplomația, care prefăcuse
pe vechii redactori de convenții și tratate, pe prezintatorii
de instrucții și apărătorii de pretenții în niște spioni tot-
deauna veghetori, viind adesea pe la Curți ori prezidînd per-
manent în mijlocul lor. Și în această lume diplomatică toate
exercițiile posibile ale rațiunii omenești se urmau zilnic pen-
tru a se face descoperiri, pentru a se opri sau a se prepara
acțiuni politice.
Atîtea pagini de o mare importanță fac parte, nu din cărți,
ci din corespondențe diplomatice, și atîtea din aceste cores-
pondențe n-au văzut nici pînă astăzi — așa s-au păstrat de
multe într-o vreme cînd mai oricine avea putința și deprin-
derea scrisului — lumina tiparului. Cîte unul însă le-a pre-
lucrat în expunerea lui proprie ori după a celorlalți, prie-
teni și cunoscuți, ori principi cari doreau să se scrie despre
împrejurările lor. Cutare altul, mai bine înzestrat, încerca,

istoăiA U'rfcAAtfuRiLOR romanice
stăruitor și naiv, să găsească esența faptelor, „măduva lor“,
și s-o puie în precepte, făcînd din ele, dacă se poate, de nu
un cod, măcar un îndreptariu cu garanții de succes.
Unde s-au început a se bate aceste nouă cărări? Com-
mines francezul, contemporan și povestitor al lui Ludovic al
Xl-lea, anterior cu cîteva decenii lui Machiavelli, secretar
florentin încă din vremea cînd Carol al VIII-lea trecu mun-
ții în fruntea frumoaselor lui trupe. Cronicarul francez a și
fost tradus în italienește, dar mai tîrziu; nimic nu arată ca
florentinul să fi întrebuințat pe acest predecesor, mai medie-
val, mai religios, dar cu aceeași ascuțită vedere în stările
prezentului, în psihologia contemporanilor. De fapt nimeni
nu poate reclama prioritatea într-un timp cînd pretutin-
denea, supt impresia acelorași ruine și acelorași sforțări
pentru a Ie înlocui, sufletul omenesc se prefăcea în același chip.
E sigur însă că, în momentul cînd era modernă mijea
înaintea lui Commines, Italia și orașul care în ea avea con-
ducerea spirituală, Florența, încercau încă o soluție pe căile
vechi politice, în legătură cu Biserica oamenilor, supt po-
runcile lui Dumnezeu a toate hotărîtorul.
Un întreg șir de clerici fanatici luptă pentru reforma mo-
ravurilor, din care trebuie să iasă o nouă viață politică,
în același timp cînd predicatorii populari distrau audito-
riul lor cu vorbe groase, cu aluzii înțelese de oricine, cu
fabule și povestiri care nu erau departe de ale lui Boccaccio,
dușmanul călugărim ii.
Avem astfel, spre jumătatea veacului al XV-lea pe
Sf. loan de Capistrano, originar din Sudul Italiei, mare predi-
cator cu efecte fulgerătoare, împotriva luxului contemporan,
făcînd să se adune bogății întregi la picioarele lui, și care,
pornind în cruciată spre Orient, tîrăște după dînsul mii de
ostași din mulțime, incapabili de a înțelege măcar ce li se
spune, dar gata să moară pentru Hristos apărînd Belgradul, —
cum s-a și făcut, noul Petru Ermitul căzînd de oboseală
la cîțiva pași de locul isprăvilor sale de războinic fără arme1.
Apoi Savonarola se ridică, fratele Girolamo, — nu un abruz-
1 Cf. și Voigt, tn „Historische Zeitschrift", X, p. 32.
££6ZA ITALIANĂ a VeJACULUI ÂL kVl-LEA : machiavElli 13$
zez focos din regatul de Neapole, ci un originar din Ferrara
(n. 1452). De un entuziasm fără margeni, capabil de fanatis-
mul cel mai făcător de minuni, el apare la Florența, fără
frică și incoruptibil, cu toate făgăduielile și darurile marelui
Lorenzo, și din mănăstirea Sfîntului Marcu, al cării prior
fusese numit, el pune în mișcare orașul întreg —, un oraș
de popolani cu spiritul critic, mai aplecați spre cuplete de
stradă decît spre scene de beție religioasă —, și-l înnebunește.
Lumea credea, de fapt, va spune Machiavelli, că acest
„om extraordinar441 vorbește cu Dumnezeu și profetizează după
revoluțiile cerurilor. La moartea lui Lorenzo, supt stăpînirea
fiului său Petru, el ajunge un dictator terorist, care ține înain-
tea credincioșilor săi icoana pedepselor de pe pămînt și a
răsplătirilor din ceruri. Cu tânguitorii săi — i piagnoni —
după dînsul, el face să se arunce în foc, nu numai podoabe,
după exemplul fratelui Giovanni, ci și operele poetice, de
la Dante pînă la Boccaccio, care smulseseră atenția socie-
tății de la cele dumnezeiești pentru a o reținea asupra aces-
tor nimicnicii. „Triumful crucii44 e formula lui, și supt acest
titlu i s-au adunat scrierile latine și în limba vulgară, des-
tul de mediocre2. Celor ce-i stau împotrivă, legați de putere,
de petreceri, de plăceri, el le strigă trivial: „Vor veni băr-
bierii cari vor rade Italia pînă la os44, numai să fie „oamenii
mai buni443.
Favoarea populară, cîștigată prin mijloace extraordinare,
se pierde la cel dintîi capriciu care tulbură inima mulți-
milor. Călugărul care învinuia pe alții de cele mai grele păcate
fu el însuși învinuit de cel mai grav pentru cine purta haina
lui de dominican, și astfel el fu ars în piața publică la 23
mai 1498. „Dacă a fost un om bun44, va spune alt istoric al
Florenței, Guicciardini, „am văzut în vremurile noastre
un mare profet; iar, de a fost un om rău, un om foarte mare444.
1 Decadele, I, XI.
1 Triumphus Cruciș, 6 voi., Leyda, 1633. Cf. Pasquale Villari, Vita di Giro-
amo Savonarola; Luotto, II vero Savonarola, Florența, 1897.
• Verranno i bărbieri, che raderanno l'Italia insino alle ossa...
Gli uomini diventeranno mlgliori.
4 Se lui fh buono, abblamo veduto a’ tempi noștri un grande profeto; se fh
cattivo, un’uomo grandissimo.
14o
ISTORIÂ LITERATURILOR RoMaNICE
Astfel de experiențe nu se repetă. La 1502 Florența, după
cîteva alte convulsii, intra supt blinda îndreptare republi-
cană a lui Pier Soderini, ales gonfalonier pe viață, ceea ce
va însemna pe zece ani doar, pînă la întoarcerea Medicisi-
lor supt ocrotirea străinilor cari băciuiesc în Italia. Afară de
Veneția singură, tot restul peninsulei — papa ca și alții
— ascultă, pe rînd, de francezi și de spanioli. Dumnezeu nu
mai vorbește cu nimeni. Orice încredere în marile minuni
neprevăzute a dispărut. Fiecare socoate, se chibzuiește,
cu grija interesului său personal, carieră, faimă, avere. Străi-
nul e pentru aceasta un factor ca oricare altul. Aventurile,
cînd se vor încerca, vor cădea răpede. O normalitate leneșă,
stearpă, umilă a cuprins viața politică, din care răsar indi-
vidualități avînd toate însușirile afară de a demnității
personale și de a patriotismului, mai larg sau mai îngust.a
în acest moment, cînd, la Florența, lucrase ca precursor
Bernardo Ruccellai1, trudit și el să înțeleagă, și mulțămit cu
atîta: că înțelesese, apare Niccolo Machiavelli, — nu pen-
tru a expune, a povesti, a scrie, ci, îndeplinind, pe lîngă
secretariatul său florentin, de paisprezece ani, și funcții
literare care-1 silesc a face capodopere, pentru a căuta să
găsească, în sforțările unei superioare inteligențe și chiar în
chinurile unei conștiinți mult mai delicate de cum se crede,
taina vremii sale.
Fiul unui jurisconsult și al unei femei — deosebit de inte-
ligente, se spune, — din familia Nelli2. Nici o pregătire de-
osebită. Polo Giovio, umanistul cu meșteșugită frază cla-
sică, a putut să spuie că acest notar precis fără eleganță și
fără pretenții, de altfel, înțelegea rău limba latină însăși.
Totuși fusese un fel de „notariu“ pe lîngă traducătorul lui
Dioscoride, Marcello Virgilio, profesor de limbi clasice. De
tînăr îl prinde Cancelaria a doua florentină și, cu trimeteri
la Cesare Borgia, tiranul Romagnei, în Franța la cardinalul
de Amboise, și aiurea, îl reține, cum am spus-o, paisprezece
ani. întoarcerea Medicisilor îi zdrobește o carieră în care,
1	în De bello italico. Vd. și analiza din Gervinus, Kleine Schriften, I.
1 Născut în mai 1469, moare la 22 iunie 1527.
PROZA ITALIANĂ A VEACULUI AL XVI-LEA : MACHIAVELLI 144
de altfel, cum era, n-ar fi putut merge prea departe. E acum,
pe mulți ani, la țară, acolo unde va și muri, încă destul de
tînăr, la San Casciano, cu nevasta, cu copiii, cu țăranii
asemenea cărora se îmbracă, cu cari joacă vechi jocuri lo-
cale, cu călătorii ce se opresc, aducînd știri de discutat la
ospătărie.
Seara, în haine de lux, pentru a face cinste autorilor săi,
el cetește. Cunoaște pe Xenofont, Ciropedia, Despre Tira-
nie1 ; știe, deși nu după textul grecesc, ce se cuprinde în Po-
libiu, cercetătorul de cauze al antichității greco-romane2.
Citează pe Quint-Curțiu și pe Tacit, de curînd descoperit3.
Nu-i e necunoscut Plutarh, tradus ca și Diogeniu Laerțiu în
aceiași vreme4, ba va pomeni odată și de Herodian. ,,Poli-
tica^ lui Aristotel, așa de larg răspindită in toate țările roma-
nice, ii dă, nu numai maxime pe care le va copia5, dar însuși
îndemnul către considerațiile care l-au făcut celebru. Dar opera
asupra căreia se oprește îndelung, căutînd în ea explica-
ții și pentru problemele italiene, e Tit-Liviu6, asupra Deca-
delor căruia va scrie un întreg comentariu, dedicîndu-1 la
doi dintre prietenii lui. Asemenea opere obișnuiește el —
cum spune cu privire la vestitul său tratat Principele, intitu-
lat întîi, în intenția lui, De principatibus — să le întrebe
pentru a căpăta de la bunătatea lor un răspuns7 la problemele
care, necontenit, îi frămîntau mintea.
A aflat multe în dregătoria lui de secretar; cunoaște
Franța8; a fost prin Germania renană, unde se pare a fi gă-
sit — cu toți principii rivali pe cari însă-i oprește de a se
1 „Discursurile", II, 2, 13.
■ Vd. Tommasini, Vita ed opere di N. Machiavelli, II, p. 165, n. 2. O tra-
ducere a lui o dăduse Niccold Paretti.
* Discursuri, II, 10; III, 19. Descoperitorul e italianul Angiolo Arcimboldo.
4 Tommasini, op. cit., II, p. 301.
4 Ranke a dovedit-o, în Geschichtsschreiber. Vegețiu, care a servit, pe rînd,
pentru Speculum al lui Vincent de Beauvais, pentru Siete Partidas, pentru lucra-
rea Iui Egidio Romano și pentru Arbre des batailles (Vd. Tommasini, op. cit., II,
p. 224) nu mai e aici izvor preferat.
• Cf. Tommasini, II, pp. 150 — 1.
7 „Domandoli della ragione dello loro azioni", spune el într-o scrisoare, „,Q
quelli, per loro umanitâ, mi rispondono"; Vd. ibid., II’, p. 87.
• Cf. ce spune despre francezi și război în Discursuri, III, 36.
142
ISTORIA LITERATURILOR ROMANIC®
încăiera — o vagă influență a împăratului — liniște și mul-
țămire, siguranța de străini, virtuți private și calități în
viața publică1. Dar Machiavelli, mai la urmă un personaj
destul de modest în viața cetății sale și cu atît mai mult în
viața întregii Italii, nu se socoate de loc — deosebindu-se
astfel de pretențioșii oameni ai Renașterii, în toate țările, —
ca un geniu avînd în cîteva formule secretul succeselor po-
litice și destăinuirea mijloacelor ^prin care cineva poate să
ajungă și să se menție.
Dacă are o ambiție, ea e de ordin curat literar, poetic.
Admira pe Orlando furioso și se credea în stare, cînd se apucă
să scrie Asino d^oro — un poem —, Decennali ~ poezii de
mărturisire politică — o lucrare asămănătoare, poate su-
perioară. A făcut nuvele după modelul lui Boccaccio, pre-
zintînd isprăvile dracului Belfagor, și, ca unul care a cetit
pe Plaut2 ca și pe acel Boccaccio și are spiritul impudic al
burgheziei florentine, el țese pe o temă scabroasă comedia
Mandragola, de care a rîs cu haz și Papa Leon al X-lea. Au
mai rămas de la el cîntece de carnaval, Carnascialeschi,
„capitole".
într-un oraș unde tradiția de a scrie istoria cetățenească
și pe alături cea italiană nu încetase de la Dino Compagni
încoace3, Machiavelli nu pornește de la sine să comunice
rezultatul îndelungatelor sale studii politice, Întîmplarea, că-
lătorii întreprinse prin hazard, îl fac să se ocupe de trecutul
orașului Lucea, să descurce sensul unei figuri istorice ca a
tiranului medival Castruccio Castracani (Sommario della
cittă di Lucea, Vita di Castruccio), Tratatul despre arta răz-
boiului (Arte della guerra) îi e cerut, ca și acela, pe care-1 do-
rește Papa Leon, despre reforma Florenței (Sopra il refor-
mar lo stato di Firenze), problemă pe care n-a pus-o el, ci
împrejurările. Am văzut cum s-a apucat să scrie Principele;
deși la început el spune că 9aiurea a scris despre republice,
comentariile asupra guvernului republican, pe care le pre-
zintă — deși e vorba, atîta, de lucruri grecești și contempo-
1 Ibid., 19. Cf. I, 55 și Principe, X (asedii grele în Germania).
* Pentru descoperirea lui Plaut, vd. Tommasini, loc, cit,, pp, 370 și urm.
■ Vd. mai sus.
PROZA ITALIANA A VEACULUI AL XVI-LEA : MACHIAVELLI 143
rane — ca simple comentarii, ca „discursuri" asupra Deca-
delor lui Tit-Liviu, pomenesc tratatul despre monarhia de
cucerire și uzurpare1. Nu se gîndea să tipărească niciuna din
aceste opere.2 Istoria florentină e alcătuită din ordin, și pen-
tru scrierea ei se servea o pensiune.
E sigur că în modesta mărturisire a rezultatelor la care
ajunsese cugetarea lui el nu se gîndește să distrugă, să pro-
voace, să sfideze, și încă mai puțin să pervertească publicul,
măgulind interesele vreunui puternic, vreunei familii ca a
Medicisilor.
In zădar caută unii critici italieni să vadă în el un ad-
versar principal al creștinismului, ca unul ce trăia într-un
timp de predomnire a spiritului antic și în acela cînd Pom-
ponazzo ducea război fățiș contra ideii de nemurire. Ce nu-i
place lui, e numai Biserica: ei îi atribuie nenorocirile Ita-
liei; s-a substituit Imperiului roman fără a putea să-1 înlo-
cuiască, a împiedecat pe alții de a îndeplini opere de care
însăși era incapabilă, a deschis prin necontenitele discordii
ce le-a provocat, atît francezilor, cît și spaniolilor, porțile
Italiei; ea a conrupt măduva Italiei nouă.8 Dar atît.
Să nu ne înșele unghiul de utilitate publică supt care vede
cele religioase în antichitate, cînd fără zei nu s-ar fi acceptat
legile4, ca și în timpul prezent, cînd, cu minunile ei, religia
supune poporul la poruncile cei se dau și sprijină singură stă-
pînirea fără arme a principilor eclesiastici6. Cînd el spune că
Moise nu poate fi supus unei explicări istorice, ca unul ce e
„numai îndeplinitor al ordinelor lui Dumnezeu"6, nu înțelege
a face vreo ironie. S-ar putea oare aceasta la un om care crede
în preziceri, fie și „nu știu de unde"7, care afirmă că fenomene
naturale neobișnuite precedă marile evenimente și care e gata
a recunoaște „cauzele superioare, la care spiritul omenesc
1 II, 1; III, 43.
• Cf. Tommasini, op. cit., II, p. 139.
• Discursuri, I, 12; II, 12. Sf. Dominic și Francisc abia au scăpat-o, în decă-
derea ei, de o totală peire; III, 1.
4 Ibid., I, 11.
* Principele, II; Discursuri, I, 12.
4 Principele, 6.
’ Discursuri, I, 56.
144
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
nu se poate ridica", adăugind: „Dumnezeu le ridică și le
ține, și omul care s-ar apuca să discute despre ele ar fi vinovat
de prezumție și de cutezanță"1?
El nu e contra creștinismului, preferindu-i viguroasele
religii ale antichității, înaintea cărora pleacă fruntea cu atîta
resemnare, căci e convins că în această lipsă de vigoare e
numai păcatul, josnicia celor ce au interpretat astfel sensul
noii religii2. Și, recomandînd călduros a se păstra datoria ru-
găciunii, mîngîierea ajutorului dumnezeiesc, el vrea numai
să nu se puie în nădejdea unor minuni nemeritate, și care
deci se poate întîmpla să nu vie, soarta unei societăți în-
tregi.
Iată, în adevăr, ce spune în chiar Decenalele lui:
Căci am crezut și însumi că e venin de moarte
în c măta cu banii, că vina cărnilor
Ca biciu pe fața lumii sortită-i să se poarte
Și că orice mărire își are-al ei izvor
în facerea de bn:e, în rugă și-nfrînare
Și că puterea este ca o urmare- lor.
Dar cine poate gîndul s-afunde și mai tare
Pricepe că aceea nu poate sfărîma,
Cum binele n-ajunge pentru întemeiare.
Iluzia că Domnul va da minunea sa
îndată ce la dînsul genunchii ai să-i pleci
E-n stare-orice Domnie și Stat a sfărîma.
E bine rugăciunea la El să meargă-n veci,
Și sunt nebuni aceia ce se trudesc să strice
A’ neamului deprinderi pentru cuvinte seci.
Din datinele noastre se nasc, așa aș zice,
Morala și unirea: cu ele-odat-aștept
Noroc și feric:re voioasă și pe-aice.
1 Principele, XT.
• La viitA degH uomini che anno interpretate la nostra religione secondo
Tozio, e non secondo la virtO; Discursuri. II. 2.
P&02A ITALIANĂ A VEACULUI AL ^Vi-LEÂ : MACHIAVELLI 145
Dar nimeni să nu fie așa de neînțelept,
Cînd casa lui aproape-i să cadă-n vofa sorții,
S-aștepte ca să-i vie minunea ca un drept,
Căci îl va prinde-n aspra cădere trînta morții.
Iar, în Principe, revenind asupra intervenției suprana-
turale pe care o admit unii în desfășurarea faptelor omenești,
el nu primește nici hotărîrea lor directă prin Dumnezeu,
nici aceea, în sens antic, prin Noroc, — un simplu torent
trecător, — „așa ca toată prudența să nu poată nici opri, nici
orîndui soarta lor“, — căci aceasta ar suprima liberul arbitru1.
Cu acest liber arbitru, cu silogismul, desfășurat sau
inherent, al rațiunii, cu puterile pe care după această ra-
țiune omul le pregătește pentru scopurile lui, cu tensiunea per-
manentă ce rezultă din acest exercițiu și pe care el o numește
virtu, virtute, posibilitate de a se lupta, de a izbuti, de a
atinge ținta, — cu acestea vrea el să înțeleagă și să miște
istoria omenirii, în afară de Dumnezeu și de zei, cari-și au
locurile lor, de unde se supraveghează, se judecă poate, dar
nu se conduce.
Și în aceasta se vede omul care nu s-a desfăcut încă din
evul mediu. De fapt istoria omenirii are în cea mai mare
parte originile sale în instinctul popoarelor, cu subconștientul
individului: atîtea lucruri prea mici pentru a fi observate
sau prea mari pentru a fi înțelese hotărăsc în afară de fac-
torii văzuți și studiați mersul evenimentelor din care ea se
alcătuiește, direcția curentelor în care aceste evenimente se
confundă; structura fizică, plină de insondabile taine, are
un rost mai mare de cum suntem dispuși a-1 admite, și corpul
social ca și cel individual are predispozițiile, capriciile și
bolile sale; în sfîrșit vechile civilizații ca și tot evul mediu
sunt scăldate într-o atmosferă religioasă fără care, cum nimic
n-a existat, nimic nu s-ar putea desluși de noi.
Dar Machiavelli, care, ca și timpul său, a părăsit o
cauză unică, voința lui Dumnezeu, vrea să aibă, imediat, în
locul ei o altă cauză unică, de o acțiune tot așa de generală și
1 Principele, XXV. Norocul e, spune el, puterea, și Cerul alege însuși pentru
astfel de oameni șefi destoinici. Vd. Discursurile, I, 23; II, 1, 30.
10 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
146
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
de infailibilă: această virtu umană. Considerînd tot ce e ne-
rațional ca simplă prefăcătorie1, el fixează principiul,
dogma nouă că „oamenii se nasc, trăiesc și mor după aceleași
legi02. Dacă anticii ne dau norme prin operele lor de artă,
învățături prin rețetele lor medicale, de ce n-ar fi ei și supt
raportul politicei aceiași dascăli fără greșeală?3 Ceea ce, de
altfel, — în drama, ce se dezvoltă necontenit în sufletul
cugetătorului — nu-1 va împiedica, pe dînsul să spuie că
oamenii sunt supuși aplecării lor și cred în „iluzia că aceleași
mijloace biruiesc oricînd"4, și să releveze că tradiția trăiește
dintr-o generație în alta, făcînd solidari pe oameni5, —
evident dincolo de atingerile rațiunii.
Deși nu e un luptător pentru idealul său, omul rațiunii
poate fi, față de durerile timpului său și ale țării sale, ale
neamului său, un sentimental, ba chiar se pare că de la starea
nenorocită a Italiei și a italienilor, în orice caz și de la dînsa,
pleacă toate considerațiile lui filosofice, toată truda ela-
borării lor. O profundă mizerie, infamia și rușinea, „iată ce a
dat Italiei timpul de față"6. Ea a fost „străbătută din fuga
calului de Carol, prădată de Ludovic, siluită de Ferdinand
și batjocorită de svițeri". Astfel ajunge a fi „un cîmp fără
zăgaz și fără apărare". „Lombardia e jăfuită, Regatul (de
Neapole) și Toscana stoarse de dăjdi."7 Se poate spune că
„e mai sclavă decît evreii, mai slugă decît la perși, mai risi-
pită decît atenienii, — fără cap, fără rînduială, bătută,
despoiată, sfîșiată, călcată în picioarele cailor și suferind
orice distrugere".
Așa fiind, „rămasă ca fără de viață, ea așteaptă pe cine
ar putea fi acela care să-i lecuiască rănile... Uite-o cum se
1 Ca în ce privește pe auguri, pe aruspici, peste rezultatele cărora ar fi trecut
totdeauna politica Romei; Discursuri, I, 14.
• Ibid., prefața și I, 11.
• Ibid., I, 1.
• Ibid., III, 9.
• Ibid., III, 43.
• Discursuri, II, prefața.
7 II fine della loro visita £ stato che Italia & stata corsa da Carlo, predata
da Luigi, forzata da Ferrando e vituperata da Svizzeri... Una campagna senza
argini e senza ripari. Sacchi di Lombardia, capitazioni e taglie del Reame e di
Toscana...
PROZA ITALIANA A VEACULUI AL XVI-LEA : MACHIAVELLI 147
roagă lui Dumnezeu să-i trimeată pe cineva care s-o răscum-
pere din aceste cruzimi și obrăznicii. Uite-o cum e întreagă
gata și aplecată să urmeze un steag, numai să fie omul care
să-1 ridice141.
Și ce spune pentru Florența lui, crede pentru lumea în-
treagă, pentru oricine e învins, cucerit, apăsat. „Orice pre-
cauțiune s-ar lua, orice lucru s-ar face, dacă nu se dizolvă
Statul, dacă nu se împrăștie locuitorii, ei se vor vedea, la
cel dintîi prilej, amintindu-și, invocînd libertatea lor, ins-
tituțiile lor pierdute și silindu-se â le recăpăta.442 „E tot așa
de greu și periculos să voiești a face liber un neam care vrea să
trăiască rob, pe cît e să voiești a face rob un popor care vrea
să trăiască liber.44
Dator e fiecare a gîndi așa. „Cred că cel mai mare bine
ce se poate face și cel mai plăcut lui Dumnezeu e acela ce se face
patriei.443 Binele acesta însă nu se poate face decît prin
luptînd. Și astfel la datoria acestei virtuți duce și durerea pen-
tru umilința patriei ca și considerațiile generale asupra mo-
tivului unic de unde ar putea veni toate acțiunile omenești.
Să se dea o luptă, căci altfel nu e scăpare! Războiul e
totdeauna drept cînd e necesar, și armele sunt sacre cînd ele
sunt unica resursă a celor apăsați4.
Să nu se preocupe nici de tratatele ce li s-au smuls.
„Nu poate fi ignonimie să nu observi făgăduielile impuse
cu sila; și totdeauna făgăduielile silnice, cînd interesează
1	Piti schiava che li Ebrei, piti serva ch'a Perși, piti dispersa che li Ateniesi,
— senza capo, senz’ordine, battuta, spogliata, lacera, corsa ed avesse sopportato
di ogni sorte rovina... Rimasa come senza vita, aspetta qual possa essere quello
che sâni le sue ferite e ponga fine ai sacchi di Lombardia, a le taglie del Reame e
di Toscana e la guerisca di quelle sue piaghe, giă per lungo tempo infistolite.
Vedasi come la prega Dio che mandi qualcuno che la redima da queste crudeltâ
ed insolenze. Vedasi ancora tutto pronta e disposta al seguire una bandiera,
purchă sia uno che la pigli.
1	Principele, V. Recomandați! de demnitate In înfrîngere, Discursurile,
III, 31. Respectul popoarelor pentru tradiție, ibid., I, 25.
3	Io credo che il maggior onore che possono aver gli uomini sia quello che
volontariamente 6 dalia patria loro concesso; credo che il maggiore bene che si
aceia e il pih grato a Dio sia quello che si fă alia patria (Reformazione).
4	Principele, 26.
10*
148
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
lucrul public, se vor rupe fără ca rușinea să atingă pe cine
le-a rupt, îndată ce forța care le menținea a încetat dea fi.“
Italienii, spune el aiurea, ar putea face acest război,
„în Italia nu lipsește materie pentru a se introduce orice
formă... Oglindiți-vă în duele și în adunările celor puțini,
cît de mult italienii sunt superiori în putere, în dibăcie,
în talent; dar, cum se ajunge la oștire, nu mai apar așa.“
Altfel, „nu se pot avea soldați mai credincioși, nici mai
adevărați, nici mai buni", — și pentru a răsturna această
„stăpînire barbară împuțită"1.
Trebuie însă o bună rînduială, căci „buna rînduială
face norocul cel bun, și din norocul cel bun s-au născut is-
prăvile fericite ale interprinderilor“2, și trebuie o armată.
Dar o armată proprie, nu una de mercenari, — căci așa
s-a pierdut Roma prin goți, Bizanțul prin turci, așa a slă-
bit Veneția prin condottieri și Franța prin svițeri; așa, prin
acești soldați de profesie, cari se cruță, a ajuns Italia să
nu poată opune nimic lui Carol al VlII-lea3 — și una de
auxiliari, „cari-ți apasă pe spate, te strîng sau te calcă pe
spinare"4.
O astfel de armată se cere însă condusă. Și cine o poate
face?
Prin această întrebare Machiavelli poate trece de la con-
siderații de oportunitate italiană actuală la speculațiile
sale asupra celui mai bun guvern.
Nu poate fi vorba de o aristocrație care ar îndrepta o așa
de tristă stare de lucruri. „Nobili se cheamă aceia cari trăiesc
fără ocupație, din veniturile posesiunilor lor, din belșug,
1 In Italia non manca materia da introdurvi ogni forma... Specchiatevi
ne’duelli e ne’congressi de’pochi, quanto gl’Italiani sieno superiori con la forza,
con la destrezza, con l’ingegno. Ma, come si viene agii eserciti, non comparis-
cono... Non si pud avere nd piti fidi, nd piti veri, nd migliori soldati... A ognuno
puzza questo barbaro domin io; cf. Tommasini, op. cit., I, 122.
• I buoni ordini fanno buona fortuna, e della buona fortuna nacquero i
feliei successi delle imprese.
• Principele, XII, XIII; Discursurile, II, 10, 20. Cf. tratatul despre arta
militară.
4 Guardati con arme tue, perd che l’arme d’altri o ti pesano, o ti stringono,
o ti cascan di dosso.
PROZA ITALIANA A VEACULUI AL XVI-LEA : MACHIAVELLI 449
fără să aibă vreo grijă de cultura pămîntului sau de vreo
altă trudă necesară pentru a trăi." în Veneția nobilii negus-
tori, trăind în mijlocul poporului n-au acest caracter. Asu-
pra acestui sistem politic nici nu face a se vorbi mai mult1.
Regimul popular îi place lui Machiavelli în sine. Anti-
chitatea i-1 prezintă curat; păcat că luliu Caesar i-a pus capăt !2
Prin aceasta a păgubit și Florența o dată Statul, avînd tot
ce-i trebuie, al liberilor „toscani", etruscii, și apoi s-a deprins
cu servitutea Imperiului pînă într-atîta, încît două sute de
ani s-a zbătut să fie o adevărată republică, de sine stătătoare8,
fără să ajungă la aceasta. Republica oferă o posibilitate inde-
finită de progres4; ea e statornică și credincioasă; cetățenii
ei se pot convinge cu vorba, nu cu arma, ca principele5;
ea nu e expusă la hazardul care în principate poate aduce ruina
la capătul a două domnii slabe6. Pînă și partidele societă-
ții republicane, acuzațiile publice sunt necesare fiindcă dau
putință patimilor, care ar distruge, să se cheltuiască7.
Dar republica nu corespunde decît unor condiții date.
„Cine vrea să fundeze o republică, s-o așeze unde domnește
ori poate domni o mare egalitate și, din contra, să fundeze
un principat unde neegalitatea există."8 Și mai ales ea nu
poate dura decît dacă stricăciunea a pătruns și în masa po-
porului9. Dar acesta e cazul Florenței lui.
Spre o schimbare de regim, cu privire la care-1 întrebase
pe Machiavelli și papa Leon al X-lea însuși, odinioară messer
Giovanni de’ Medici, ar duce și spectacolul avantajelor pe
care în vecinătate, — deși conrupte și conrupătoare, — le
căpătaseră prin monarhie celelalte națiuni romanice. „Și,
1 Gentiluomini sono chiamati quelli che oziosi vivono de’ proventi delle
loro posaessioni abbondantemente, senz’aver alcuna altra necessaria fatica a
vi vere.
■ Discursurile, I, 10.
• Ibid., I, 16, 49, 55.
4 Ibid., II, 2.
• Ibid., I, 59.
• Ibid., I, 19.
’ Ibid., I, 7.
• Discursurile, I, 55.
• Ibid" I, 17.
150
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
în adevăr, nu există unire și fericire decît pentru Statele su-
puse unui Guvern unic sau unui singur prinț, cum Franța și
Spania prezintă exemplul/11 Se laudă, de altfel, și direct
regele aragonez Ferdinand2.
Și-l îndeamnă exemple italiene, ale prinților indigeni,
Francesco Sforza și atîția alții dintre stăpînitorii nelegitimi
ai Italiei, de cari vorbește și Commines: Cesare Borgia, care
ar fi izbutit cînd avea acum toată Romagna și pătrunsese și
în Toscana, dacă, precum însuși spunea, nu i s-ar fiîntîmplat
singurul lucru ce nu prevăzuse, să fie bolnav de moarte în
ceasul chiar al morții tatălui său, papa Alexandru;3 ambiția
fericită a papei Leon4, a urmașului său, luliu al II-lea5, silin-
țile acelui Lorenzino de’ Medici, căruia-i dedică Principele,
și care, duce de Urbino, susținut de Franța, avea o foame de
pămînturi care s-ar fi săturat, spun contemporanii, numai cu
lumea întreagă6.
E vorba de a se face un prinț nou7, prin cucerire, prin im-
punere, dacă nu prin crimă, — ceea ce și lui îi face scîrbă
(ca în cazul lui Agatocle Sicilianul). In împrejurările date,
el trebuie să întîmpine mari dificultăți. Și iată-1 pe Machia-
velli codificîndu-le și dînd obiectiv, pe baza realității con-
temporane, coroborată cu spectacolele istoriei grecești, cum o
putea el cunoaște și înțelege, mijloacele de apărare, — ex-
puse așa cum o face un armurier, firește, nu un spadasin.
Căci nici Lorenzino n-ar fi cutezat să îndeplinească o parte
din acest program care cuprinde, cu adevărat, paragrafe
teribile.
Prințul, spune acel care nu era un spirit dogmatic, ci se
silea să ajungă la o dogmă definitivă, „nu poate să observe
toate acele lucruri pentru care oamenii se socot a fi buni"8.
1 Ibid., i, 12.
1 Cf. Principele, XVIII, XXI. Regele romanilor Maximilian i se pare lui
Machiavelli și fără statornicie la cuvînt; ibid., XXIII.
• Principele, VII.
4 Ibid., XI.
• Ibid.
• Tommasini, op. cit., pp. 131 — 2, 132, nota 5.
’ Ceea ce observă bine Gervinus, în Kleine Schriflen, I.
• Non pud osservare tutte quelle cose ver le quali gli uomini sonotenuti
buoni.
PROZA ITALIANA A VEACULUI AL XVI-LEA : MACHIAVELLI 151
Defectele-i pot servi, calitățile pot să-i strice. „Cum sunt
unele calități care par a fi virtuți și care ar face ruina prin-
cipelui, tot așa sunt altele care par vicii și din care poate
totuși rezulta păstrarea și buna stare a sa.al
Astfel nerecunoștința ajută mult pe acela care-a ajuns să
puie mina pe domnie2. Cruzimile pot fi folositoare dacă se
fac toate deodată, evitîndu-se priveliștea odioasă a celui care
ține zilnic sabia în mină3; binefacerile, dimpotrivă, să se
facă pe încetul și așa încît să nu pară a fi fost impuse4. îna-
intașul învins trebuie distrus cu toată familia lui, — sin-
gurul mijloc prin care se poate înlătura neîncetata lui compe-
tiție5. îndeobște „principelui îi este de nevoie să știe a fi
bine și bestie și om“, „să îmbrace și piele de vulpe și de leu“:
„cei ce stau numai pe punctul de vedere al leului nu se
pricep44: a un principe e necessario pertanto saper ben usare
la bestia e Vuomo... — Pigliar la volpe e illeone... — Coloro che
stanno semplicemente in sul leone non se intendono*.
Toate acestea însă fiindcă așa impun împrejurările cui
orea să reușească în mediul ce-i este dat. Dincolo de aceste ce-
rinți ale necesității este, firește, o lume morală, care însă,
supt raportul de care e vorba, nu importă. Căci e așa de departe
între felul cum se trăiește și acela cum s-ar cădea să se tră-
iască, încît, neștiind decît pe acesta din urmă, înveți mai
curînd a te ruina decît a te păstra, și acela care vrea în toate
și pretutindeni să se arăte om de bine nu poate să nu piară
în mijlocul atîtor răi. Trebuie deci ca un prinț care vrea să
se menție să învețe a nu fi totdeauna bun și a întrebuința
binele ori răul după nevoie7.
In genere acestui om fără simț istoric într-o societate
care nu crede că e necesar să-1 aibă i se pare că oamenii au
1 Principele, XVI. Se si considera ben tutto, si troveră qualche cosa che
parerâ virtti e, seguendola, sarebbe la rovina sua, e qualcun’altra che parră vizio
e, seguendola, ne risulta la securitâ ed il ben essere suo.
* Discursurile, I, 28.
• Principele, XIX. Discursurile, I, 45.
4 Principele, VIII.
4 Discursurile, III. Cf. și ibid., I, 3
• Principele, XVIII.
’ Principele, XV.
152
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
mai multe aplecări către rău1. Toată lumea e vulg — nel
mondo non e senon volgo2 —, și, în acest „vulg“, toți oamenii
sunt răi, afară numai cînd se prefac3. „Se poate, în adevăr,
spune, în genere, despre oameni că sunt ingrați, nestatornici,
ascunși, fricoși înaintea primejdiilor și lacomi de cîștig.“4
Doar „cînd e vorba de viața și de averea lor, ei nu sunt cu
totul proști.“5
E adevărat însă că teoreticianului care combină ultimele
rezultate ale propriei sale observații și cugetări cu interesele
aceluia care i-a cerut o consultație îi mijește înainte părerea
— menită a-i răsturna tot eșafodajul logic — că normele date
de dînsul nu sunt pentru totdeauna6. în același sens e și
această propoziție care îndreaptă spre cercetarea prealabilă,
decisivă, a mediului istoric, că „un prinț e părăsit sau neno-
rocit după cum purtarea lui se află ori nu se află conformă cu
timpul cînd domnește^1. De altminterea el își dă samă măcar
trecător că fiecare societate trebuie condusă și corectată
conform cu principiul existenței sale*.
Spre lauda cugetătorului florentin e și aceea că, în ipocri-
zia unei epoce de tranziție, el cere atitudini limpezi. Se poate
răul ca și binele, dar nu ceva la mijloc între ele9. Nenorocirea
e adesea că oamenii nu știu să fie, nici cu totul virtuoși, nici
criminali cu totul.10 Statele înseși se pierd prin nehotărîri,
căci, în caz de neutralitate, în chibzuirea rezultatelor con-
flictului, neutrul rămîne fără apărare de amîndouă părțile.
Tărăgănirile n-aduc nici un folos cînd trebuie un gest energic,
fie și plin de risc. „Un Guvern nu trebuie să se razime pe aceea
că nu va lua decît deciziuni foarte sigure; ci trebuie dim-
1 Discursuri le, I, 9.
• Principele, XVIII.
B Discursurile, I, 3.
* Principele, XVII.
• Discursuri le, III, 6.
• Principele, XXV.
’ Ibid.
8 Discursuri le, III, 1.
8 Discursurile, I, 26.
10 Discursurile, I, 30.
PROZA ITALIANA A VEACULUI AL XVI-LEA : MACHIAVELLI 153
potrivă, să te gîndești că nu sunt lucruri în care să nu se
afle vreo nesiguranță/1
îndreptări către bunătate — îndată ce e posibilă, cum el,
vădit, o dorește, — nu lipsesc nici în Principe, nici în Dis-
cursuri. Dacă e mai sigur să fie domnul mai mult temut de-
cît iubit2, e preferabil să fie temut decît urît3. El trebuie să
caute chiar a nu stîrni ura4. A ridica fortărețe în mijlocul
supușilor e o provocare fără folos: Sforza a greșit ridicîn-
du-și puternicul castel în mijlocul Milanului, care astfel își
dă samă că a intrat în sclăvie, — părere pe care o exprimă de
repetate ori5. „Cea mai bună fortăreață pe care un prinț o
poate avea“, spune el, în tratatul său cel mult admirat și
incriminat, „e iubirea popoarelor sale/6 în genere, „calea cea
mai sigură e să cauți a cîștiga afecția poporului4*7.
Această sinceritate francă față de cugetarea sa însăși,
această nobilă sforțare de a înțelege, această dorință de bine
care se smulge și din constatarea celor mai odioase din nece-
sitățile timpului fac meritul cel mare al scrisului lui Machia-
velli. Și pe lîngă aceasta trebuie să se adauge acea grămadă de
observații juste8, acea răpede vedere netedă care face din cea
dintîi carte a Istoriei florentine o încercare, unică în acest
timp, de a stabili bazele unei istorii universale după căderea
Imperiului roman?
Un asemenea model putea să îndemne, dar nu să și îngă-
duie o adevărată imitație. De ea nici nu putea fi vorba la
contemporanul, într-o situație mult superioară, al lui Ma-
chiavelli, istoricul Italiei moderne, Francesco Guicciardini.
Ranke9 a arătat foarte bine în ce greșeli cade acest om învă-
1 Principele, XXI.
• Principele, XVIII.
• Principele, XVII.
* Discursurile, III, 6.
6 Cf. Discursurile, II, 24; Principele, XX.
* Ibid.
’ Discursurile, I, 16.
8 Vd. despre conspirații Discursurile, III, 6; despre asediile la romani,
ibid., II, 32; despre libertatea ce trebuie dată generalilor comandanți, ibid, II,
33; despre legătura dintre armatele de operație și cetăți, ibid-, II, 24; considera-
țiile militare, ibid., II, 16 și urm.
’ Geschichtsschreiber, pp. 3 și urm.
154
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
țat, doctor în drept, prieten al Medicisilor, după ce plecase
de lîngă Ferdinand Catolicul, șef de oaste contra briganzi-
lor din Romagna, guvernator la Modena și de Reggio, loco-
tenent-general al papei Clement al VH-lea, care visa de
un Stat deosebit și de o încuscrire cu Ferdinand, Marele-
Duce de Toscana. Informația și-o ia din Ruccellai, din Capella
(Capra)1 și de aiurea, fără critică. Orînduirea se face pe
ani și pe luni; legătura reiese din înlănțuirea unui fapt cu
altul, fără idei generale. împodobita haină istorică — mult
admirată — obosește și dezgustă. Un Nardi, un Nerli, scriind
numai istoria Florenței, sunt mai simpatici în cugetarea și
forma lor, și mai siguri la întrebuințare2. O notă filosofică mai
pronunțată va da Benedetto Varchi, scriind istoria cetății
sale de naștere între 1527 și 1538. Florența va avea, de altfel,
scriitori istorici mai mărunți, cari sunt simpli povestitori, ca
Scipione Ammirato, pe cînd unul din marii săi artiști va
dicta, în cel mai interesant stil natural, de meșter, povestea
vieții sale: Benvenuto Cellini.
Pe cînd Milanul și Neapolea n-au adevărați istorici, scrii-
tori cari sunt numai oameni ai Renașterii scriu analele vene-
țiene și romane, genoveze, pontificale. Lucrarea lui Pietro
Bembo, apărută la 1551, nu e, desigur, cu toată originea auto-
rului, care a scris și vestitele dialoguri despre limba vulgară și
a fost unul din marii oameni ai timpului său, în acel spirit
venețian, care se pare a fi perit cu notițele exacte ale lui Marino
Sanudo. După Platina, istoricul papilor din veacul al XV-Iea,
înfățișați cu gravitatea antică și solemnitatea oficială, un
lacob Volaterranus, un Ștefan Infessura, un Burcard, un Paris
de’ Grassi înseamnă cu indiferență, — „ziarele" lor cores-
punzînd acelui al lui Sanudo, cu deosebire că acesta dă fapte
controlate după acte scrise, pe cînd aceștia ascultă și la
uși ca să audă scandalurile, — evenimentele ce se urmează
zilnic în Roma pompoasă, iubitoare de arte, dar conruptă.
1 Commentarii de rebus gestis pro restilutione Francisci ducis medio lanensis.
■ Cel dintîi scrie o Storia della cittă di Fiorenza; cellalt Commentarii de
fatti civili occorsi dentro alia cittă di Firenze (1215—1537). Asupra ambilor, vd.
Ranke, loc. cit., p. 79 și urm.c
PROZA ITALIANA A VEACULUI AL XVI-LEA : MACHIAVELLI 155
Bonfadio și Uberto Foglietta continuă pentru istoria Geno-
vei pe vechiul Stella.
Medicul Paolo Giovio (Paulus lovius), care a petrecut
nu mai puțin de treizeci și șapte de ani Ia Curtea pontificală,
de unde privirea i se putea întinde pînă departe în Orient,
urmărind, de pildă, la 1538, campania contra Moldovei a
Sultanului Soliman, poate fi așezat între acești istorici ai
Romei lui Leon al X-lea, luliu al II-lea și Clement al VH-lea.
Foarte bine informat, el scrie o sumedenie de opere într-un
perfect stil latin, pe baza unei informații și bogate și sigure,
ba chiar cu oarecare spirit de critică și independență de ju-
decată1.
El nu se sfieste însă a spune că e de vînzare: „stau liniș-
tit, căci nu m-a năimit nimeni“, sto in ocio quia nemo me
conducit, spune el odată. Și, după ce încă de la 1529 Casti-
glione redactase vestita sa lucrare 11 Cortigiano, Pietro Are-
tino, pe dreptate numit flagellum principum, „biciul celor
mari“, autor de comedii bine primite și, mai ales, de celebre
scrisori, capabil, altminterea, de orice fabricație literară, va
înjosi proza italiană, căreia-i dă, desigur, naturaleță și vioi-
ciune, făcînd dintr-însa purtătoarea de nimicuri elegante ori
prezintatoarea de cereri din partea aceluia care, încunjurîn-
du-se de tot ce amintea — portrete, statui, medalii — propria
sa glorie, se lăuda că f^ima lui a răzbit pînă în India și în
Persia.
Spiritul lui Machiavelli trăiește acum doar în acele admi-
rabile rapoarte făcute de ambasadorii venețieni în toate părțile
lumii către adunarea de oameni cuminți și experienți care era
Senatul lor. într-un stil convențional, fără pretenții de ori-
ginalitate și fără putința de a o dezvolta, aceste „relazioni“,
care, ca și Principele, nu erau menite a fi publicate, sunt
cele mai însemnate opere de literatură istorico-politică a vea-
cului. Unele scrisori de nuncii și legați, ca ale cardinalului
Bentivoglio, care, de altfel, au fost și tipărite, au aceeași
valoare. Povestitorii Conciliului, interminabil, de la Trento,
1 Historiarum sui temporis libri XXXV (1494—1547); Vitae virorum illus-
trium; Elogia virorum bellica virtute illustrium; De vitis Imperatorum Turcarum;
Degli imperi del mondo cognito.
156	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
oficiosul Pallavicini, rebelul fră Paolo Sarpi, care a încer-
cat, de altfel, în Veneția, o întreagă agitație constituțio-
nală și era să cadă victima unui atentat, au mai puțin din
agerul spirit al florentinului.
Iar urmașul cel mai autentic al lui Guicciardini, un om
fără nație, care poartă, în legătură cu orașul spaniol Avila,
de unde pretindea că e originar, numele de Davila, petrece
mai toată viața lui în Franța și, scriind istoria războaielor
religioase, de acolo și de aiurea, el reprezintă un alt tip, acela
al scriitorului, într-o limbă ajunsă internațională, asupra
unor subiecte care aparțin mai multor națiuni. Un Giambat-
tista Adriani va urma aceiași direcție.
El trebuie pus deci în legătură cu noua universalitate,
cu noua colaborație umană care, prin luptă, se pregătește
pentru a găsi pacea numai în aceste domenii ale literelor.
Note
a.	Date utile privitoare la epoca, viața și opera lui Machiavelli,
cu indicații bibliografice mai noi (referiri de primă importanță la
studiile lui Antonio Gramsci), în introducerea și aparatul critic al
Ninei Fa^on la Principele, Buc., Edit. Științifică, 1960.
b.	O confruntare a opiniilor privitoare la caracterul și însemnă-
tatea operei marelui florentin în culegerea de studii publicată de De
Lamar Jensen: Machiavelli, Cynic, Patriot or Political Scientist?,
Boston, D.G. Heath, 1965 (unde se regăsesc extrase din operele care
au combătut Principele, scrise de Innocent Gentillet și Frederic cel
Mare, ca și din exegezele datorate lui B. Croce, F. Chabod, E. Cas-
sirer, J. Maritain ș.a.).
c.	Lucrarea la care apelează aci frecvent lorga este opera publi-
cată în 1824 și care e apreciată ca deosebit de importantă pentru în-
țelegerea concepției marelui istoric german: Zur Kritik neuerer Ges-
chichtsschreiber.
IX
Proza franceză în secolul
al XVI-lea:
Commines și Rabelais
înainte de Machiavelli, — pe care l-a cunoscut destul de
curînd, pe care l-a atacat vehement în timpul războaielor
religioase, văzîndu-se spiritul lui în fiece acțiune vicleană și
crudă a Ecaterinei de Medicis, fiica lui Lorenzino, căruia i se
dedicase Principele, — Franța avuse în Ludovic al Xl-lea,
întregitorul prin orice mijloace „înțelepte44 al regatului său,
un „principe44 după sufletul Renașterii, iar în Philippe de
Commines, seniorul de Argenton, nu un prevestitor, un codi-
ficator prealabil al acestui principe, ci un simplu înfățișă-
tor simpatic al acestuia, unul care-i împărtășea principiile
și-i înțelegea metodele.
Un nobil din Flandra, din aceleași locuri unde răsărise
cronicarul Jean de Wavrin ca să povestească isprăvile făcute
în Orient de vărul său Valerand, ca și înseși împrejurările
contemporane din provincia sa de naștere și din părțile
vecine. La nouăsprezece ani, în 1464, intră la Curtea conte-
lui de Charolais, viitorul duce „temerar44, cutezător al Burgun-
diei. Peste opt ani trece în serviciul regelui Ludovic, după ce
fusese în oștiri care luptaseră contra acestuia.
O trădare, și chiar pentru motive de interes personal,
căci noul său stăpîn i-a dat un ajutor spre a cumpăra Argen-
ton, o pensie anuală foarte însemnată, venituri ale Coroanei
— și principatul de Talmont—, posesiuni, dregătorii, în-
tre altele aceea de seneșal în Poitou? De sigur că nu, oricît
de simțitor ar fi fost acest „cuminte44 pentru darurile ce-i dă-
dea cellalt „cuminte44, care, după însăși mărturisirea cronica-
PROZA FRANCEZA ÎN SEC. AL XVI-LEA : COMMINES
159
^rului, nu se lăsa pînă nu punea mina pe omul care-i trebuia
• jpentru scopurile lui1.
Commines ar fi putut chiar să facă deosebirea între duce
și rege în ce privește legăturile unuia și altuia, coborîtori din
același străbun, cu necesitățile de viață ale Statului francez
?are trebuia, cu orice preț, în circumstanțele date, să ajungă,
și neîntîrziat, la unitatea lui politică2. Cu originea lui por-
tugheză după mamă, cu focul iberic care-1 îndemna la necon-
tenite aventuri, cu o Curte în care pajii din Portugalia se
întîlneau cu medicii din Spania8, cu situația lui față de Im-
periu, așteptînd o coroană regală de la bătrînul Cezar Fre-
deric al III-lea, cu ambițiile lui în Alsacia ca și în Provența
pe care voia s-o desfacă definitiv de rege4, cu tradiționala
alianță engleză — a fost vorba ca fiica lui unică să ia pe
fratele reginei Angliei5, — cu amestecul lui peste Rin —
aceeași Mărie de Burgundia a fost pețită și de prințul de
Cleves6, — Carol putea să împiedece monarhia absolută de a
se stabili în Franța, dar nici n-o putea înlocui el însuși, nici
n-avea cu ce și cu cine s-o înlocuiască. Aceasta în afară de
spiritul nefrancez al omului care se apucă de multe fără so-
coteală și care nu era de părerea scriitorului nostru că și în
cele mai drepte și mai bune lucruri elementul mai prețios
ste totuși măsura7.
După ce, timp îndelungat, peste zece ani, a trăit într-o
astfel de intimitate cu Ludovic încît îi împărțea camara
și ospățul8, îl ajuta și-l mîngîia în zilele bolii care-1 împie-
deca de a vorbi, de a ceti, de a conduce în adevăr afacerile
Statului, putînd da numai iluzia că ele n-au ieșit cu totul
x El și dormea cu regele; ed. Chantelauze (M&noires de Philippe de Cam-
mynes. Paris, 1881, p. 445). Ludovic îl vizitează la el, la Argenton, p. 455.
• Cf. A. Longnon, De la formation de l’unitd franțaise, Paris, 1904.
• Ibid., p. 353. Regele Portugaliei însuși în Franța, ibid., pp. 336 și urm.
4 Ibid., p. 308.
4 Ibid., p. 421.
• Ibid., p. 423.
7 Ibid., p. 171: „la moitiS d’Europe ne l’eust sceu contenter". Apoi „eslire
le moyen chemyn... Moins se soucier et moins se travailler, et entreprendre molns
de choses" (p. 499, VI, 12). Despre moartea lui Carol, ibid., p. 345 și urm.
• Cf. ibid., p. 171: „II n'avolt point assez de sens, n’y de malice, pour con-
duite ces entreprises“. a
160	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
din mina lui, Gommines se vede disgrațiat la moartea re b
lului său ocrotitor1. Nu se miră de aceasta — știind ș *
legături avea cu dușmanii regentei Ana de Beaujeu, cu du
de Orleans și alți rîvnitori de putere, și el înseamnă
liniștit, că „după moartea unor așa de mari și de pute
prinți schimbările sunt mari și unii au pagube, alții
tig“2. Osîndit la temniță pentru trădare (1488), încb
cuștile de fier, moștenire teribilă a lui Ludovic, din I
astfel, ,,gustă“ și el3, istețul bătrîn iese peste cîteva lu
întrebuințat la negociații ca acelea de la Senlis, și reia t
observațiilor spiritului său străbătător.
Dezaprobă ideea campaniei din Italia, aruncînd răi*
derea ei asupra unui Brișonnet, unui fîtienne de Vers,
servește în cursul ei. De la Asti el părăsește pe Car<
VUI-lea pentru a nu-1 mai întîlni decît în ceasul luptei <
Fornuovo, cînd cavaleria franceză-și rupe o cale de înt i
cere contra forțelor coalizate ale Italiei, așa de răpede c >
rită, corsa, cum zicea Machiavelli, de dînsul. în acest ti
petrece la Veneția, — precum supt Ludovic petrecuse la 1
rența, un an de zile, atunci cînd primi pentru rege și on
giul orașului Genova4. Pretinde a fi aflat și comunicat t
tul, deși alte izvoare afirmă că întoarcerea politică a S
gnoriei l-a uimit cu desăvîrșire6.
Supt Ludovic al XH-lea, cu toată politica italiană c
acestuia și cu toate relațiile pe care Commines și le creas<
în peninsulă, ba chiar cu toate vechile relații trădătoare din
tre el și ducele de Orleans, favoritul de pe vremuri trăiește
în părăsire pînă la moartea sa, în 1509.
Gommines nu simțea nevoia de a scrie, prins cum a
fost, pînă la sfîrșit, în intrigi și negociații. Nici n-a fost cine
să-i ceară, cum se va cere lui Machiavelli, operă de învăță
1 Cf. ibid., p. 2, 34.
t Aprăs le decez de si grans ct puissans princes, lesmutations sont grandes,
et y ont les ungz pertes et les autres gaing.
• P. 482.
4 Ibid., p. 445. A cunoscut și pe Savonarola, care-i pare: „bon homme“
(VIII, 3); cf. VIII, 26: „Sa vie estoit la plus belle du monde, ainsi qu’il se povoit
veoir."
4 Cf. ibid., VIII, 18, cu observațiile lui Ranke, Geschichtsschreiber, pp. 162—3'
PROZA FRANCEZA IN SEC. AL XVI-LEA : COMMINES
161
^ră și îndrumare politică acelui care se lăuda că a văzut
cunoscut cea mai mare parte din Europa1, și că a avut
U^ai mult ca oricine în Franța relații directe sau indirecte,
5. prinții2. Dacă și-a pus în scris amintirile despre Ludovic
sî^I-lea, pentru ca apoi să urmeze, în altă formă decît aceea
istoriei explicate și încărcate cu excursuri, memoriile
pre expediția italiană, aceasta se datorește numai dorin-
de a fi informat a unui prelat, episcopul de Vienne, care
a să scrie o istorie latină a acelei domnii. Și acest prelat,
jelo Catto, era un italian.
‘Commines știa numai puțin latinește. Cetirea lui era
^te mărgenită și nici măcar adîncă. însuși se prezintă
,om necărturar“3, deși recomandă prinților să caute prin
țile de istorie ca să vadă acolo „marile fraude și înșe-
%mi și călcări de jurămînt pe care unii dintre cei vechi
jle-au făcut între sine“4, căci, apoi, „în trei luni“ o carte
* mai multe cunoștinți decît cercetarea directă a douăzeci
i? oameni5.
r Va scrie, spune însuși, o lucrare de adevăr, fără să se
;,?îndească a împărți laude interesate6. Vrea doar să se știe,
fără părtenire, ce a fost, dar, bineînțeles, nu dă o cronică
obișnuită, ca acelea de pînă atunci. „Deci nu mă gîndesc că
dobitoace nici oameni simpli își vor petrece să cetească
1 Je cuyde avoir veu et congneu la meilieur part d’Europe.
• Si ay-je eu autant de congnoissance de grans princes etautant decommuni-
cation avec eulx, que nul homme qui ait est£ en France demon temps, tant de
ceulx qui ont regne en ce royaulme que en Bretagne et en ces parties de Flandre,
en Allemaigne, Angleterre, Espaigne, Portugal et Italie, tant seigneurs tempo-
relz que spirituelz, que de plusieurs dont je n’ay eu la veue, mais congnoissance
par Communications de leurs ambassades, par lettres et par leurs instructions;
pp. 2-3. b
• Parlant comme homme non lettr6; p. 393.
* Est grant advantage aux prii ces d’avoir veu des hystories en leur jeune
aage, dsquelles se voy. nt largement de telles assembl^es et de grans fraudes et
tromperies et parjuremens que aucuns des anciens ont fait Ies ungs vers Ies autres;
p. 116.
* Plus se veoit de choses en ung seul livre en trois moys que n’en sauroient
veoir â l’oeil vingt hommes de rang vivans l’ung apr^ș Pi 118.
• Sans avoir regard aux louenges; p. 363,
XI — Istoria literaturilor romanice, yoL II
162
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
aceste Memorii, ci prinți și oameni de la Curte vor găsi în
ele bune înștiințări după părerea mea.144
Căci și lui îi trebuie, dacă nu o teorie complectă, măcar
o explicație generală a evenimentelor, plecînd de la un prin-
cipiu.
S-ar părea — și atîția s-au înșelat — că acest principiu
ar putea fi Dumnezeu. Răspingînd „soarta44 imitatorilor
antichității2, el vorbește de judecata lui „Dumnezeu443, de
„tronuri împărțite în cer444, de supuși corespunzători dați
prințului și invers5, de „mila și norocul ce vin de la Dumne-
zeu446, și, pe de altă parte, de pedepsele celor cari au uitat
de el încrezîndu-se prea mult în sine7. Așa au pățit vechii
evrei, englezii, burgunzii, toți cei cu cari „Dumnezeu s-a
ostenit a le face bine448.
Deși voia dumnezeiască se îngrijește ca fiecare țară să
aibă ca un „imbold44 (aiguillon) un dușman permanent lîngă
dînsa — Scoția pentru Anglia, Portugalia, maurii Grenadei
pentru Spania etc.9 — și astfel pe burgunzi și pe englezi i-a
întrebuințat ca să ție gata de luptă puterea franceză, Com-
mines crede că descopere o deosebită iubire a lui Dumnezeu
pentru acest regat10. El a scăpat de toate primejdiile și pen-
tru că e lucru firesc — cum o dovedesc englezii izgoniți
1 Aussi fais mon compte que bestes ne simples gens ne s’amuseront point
â lire ces Memoires, mais princes ou gens de Cour y trouveroient de bons adver-
tissemens, ă mon advis; p. 201. — De aceea și formula „vous entendez..., con-
cluezM; p. 165. Cf. unele titluri ca Discours aucunement hors du propos prin-
cipal, p. 358.
’ Est cy fortune? C’est vray jugement de Dieu; p. 411.
•	Ibid.
*	De telles choses le partaige s’en faict au ciel; p. 22.
•	p. 347.
•	L’on ne doibt trop estimer de soy, par especial ung grant prince, mais
doibt congnoistre que les graces et bonnes fortunes viennent de Dieu; p. 34.
’ Mon advis est que il ne se faict pas que par disposition divine; car, quant
les princes ou royaulmes ont est£ en longues prospâriUs et richesses et ilz ont
mescongnoissances dont procc>de telle grace, Dieu leur dresse ung cnnemy
ennemye dont nul ne se doubteroit; p. 47-c
•	Dieu fut las de leur bien faire; p. 22. Cf. pentru Burgundia și pp. 15,
(„Dieu qui ordonne de tel mistere").
•	pp. 391 și urm.
Dieu, qui tous joijrș a $7^6 cp royaulrqe; p. 236.
PROZA FRANCEZA IN SEC. AL XVI-LEA : COMMINES
163
peste mare, francezii scoși din Italia, unde rămîn mormin-
tele înaintașilor1 — ca din orice mare război să iasă orice
țară tot a locuitorilor ei: ă la longue il n'est nulle des grandes
guerres dont le pays, â la fin, ne demoure aux paysans. Și
aceasta pentru că iubire ca a lor pentru pămîntul acela nu
se află la străin2, și nici — ca în cazul Măriei de Burgun-
dia, măritată cu Maximilian de Austria, — cei din țară nu
pot iubi pe cel mai amabil și simpatic străin ca pe cine în
mijlocul lor s-a născut3.
Dar, o dată spuse acestea pentru a se asigura de critică,
pentru a-și liniști conștiința stăpînită de tradiție, omul,
care știe ca și Machiavelli că omenirea e plină de răutăți,
că e trădătoare și rea4, caută care sunt motivele omenești,
iar ca împăcare cu supravegherea divină e teoria că omul
„trebuie să facă și el ce poate și ce datorește, recunoscînd
că aceasta e una din îndeplinirile operelor pe care Dumnezeu
le-a poruncit"5.
„Suntem", spune el, „slăbiți de orice credință și loialitate
unii față de alții, și n-aș putea spune prin ce legătură s-ar
putea asigura oamenii unii de alții, și mai ales cei mari,
cari sunt destul de aplecați să facă pe voia lor fără să se
mai uite la alta"6. Situația de fapt, pe care o constată expe-
1 N’y est memoyre d’eulx que pour les sepultures de leurs predccesseurs;
p. 427-8.
■ Ilz n’ont ramour au pays que ont ceulx qui en sont nez (ibid.). Cf. Est
bien grant inconvenient â ung pays quant il fault qu’il quidre seignenr de paîs
estrange; p. 431.
• Elle estoit trfts honneste dame et liberalle et bien vollue de ses subjects,
et luy portoient plus de reverence et de crainte que â son mary; aussi elle estoit
dame du pays; p. 432. Cf. aceeași expresie la p. 456. e
4 J’ay veu et sceu faire tant de tromperies et mauvaistiez; p. 201. Cf. p. 413:
la mauvestte des hommes.
• Combien que ung chascun y do? faire ce qu’il fault et ce qu’il doit et
recognoistre que c’est ung des accompltssemens des oeuvres que Dieu a commend^
aucunes foys par petites movettcs et occasions, et en donnant la victoire aucunes
foys â ung et aucunes foys â l’aultre; p. 24.
• Nous sommes affoiblis de tonte foy et loyaultă les ungs envers les autres,
et ne scauroye dire par quel lien on se puisse asseurer les ungz des autres, et par
especial des grans, qui sont așez enclins â leur voulent^ sans regarder aultre raison:
p. 117. — Lumea opuși conștiinței. Cf. p. 198: „qui aura le prouffit en aura l’lxuu-
eur“.1)
11*
164
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
riența acestui flamand înainte ca ea să fie constatată de expe-
riența în aceleași domenii, ceva mai tîrziu, a florentinului,
spune că principalul e să ajungi, să birui, să cîștigi, căci
cinstea vine de la sine: ceulx qui gaignent en ont tousjours
Vhonneur1. Nevoia e inspiratoarea regilor2; frica, paza bună
sunt neprețuite3; orice se începe să fie bine socotit4; acțiu-
nile războiului să fie susținute prin dese trimiteri de diplo-
mați, decît cari nu pot fi mai buni spioni5 etc.
De fapt, „cine e mai cuminte, acela cîștigă“ les plus sages
gaignent toujours*. „Cu toate celelalte lucruri prielnice pentru
a face cuceriri, dacă nu este cumințenia cea foarte mare, res-
tul nu valorează nimic“: avec Ies autres choses propices ă faire
conquestes, si le tres grant sens n^y est, tout le demourant n’est
riens7.
Cumințenia e astfel datoria prințului, singurul prin care
opera istoriei se poale îndeplini. Ceea ce nu înseamnă că isto-
ricul-cugetător ar fi dispus să-l primească oricum să fie el.
Nu, ci-1 vom vedea arătînd că relele vin de la cei mari8, cei
mici necăutînd decît liniște, că oștile lor pradă și necinstesc,
de să-și păzească fiecare foarte bine femeile și fetele9. Sunt
prinți nebuni (folz), și e greu — spune Commines, amintin-
du-și de cușca de fier, — să trăiești supt dînșii10. Sunt prin-
1 p. 346.
* p. 71.
• p. 184.
‘ p. 363.
8 Vous ne scauriez envoyer espie si bonne, ne si seu re, ne qui eust si bien
l’oeil de veoir et d’entendre... Et est de croire que ung saige prince met tousjours
peyne d'avoir quelques amy ou amys avec pârtie adverse. On pourra dire que
vostre ennemy en sera plus orgueilleux. II ne m’en chault, aussi sauray-je plus de
ses nouvelles; p. 198.^ Solii dușmani să fie răpede scoși; pp. 196 — 7. — Să se
evite întrevederile directe cu alt prinț, de unde iese gelosie; pp. 123 — 6.
• p. 198.
7 p. 172. Și pentru aceeași liniște a conștiinței se adauge: „et croy qu'il
peut que ceia viengne de la grace de Dieu“.h
8 Les plus grans maulx viennent voluntiers des plus fors, car Ies foibles ne
chcrchent que patience; p. 402.
8 Et, si le bon homme a femme ou fiile qui soit belle, il ne fera que saige
de la bien garder; V, 18.
10 J’aymeroye iqieulx tousjours vivre soubz les saiges que soubz les folz;
p. 83.1
PROZA FRANCEZĂ ÎN SEC. al tfVÎ-LEA : COMMlrtEâ
165
cipi părtenitori, de unde vine apoi peirea țării1. Sunt unii
cari cred că autoritatea se moștenește2, cari, ca și curtenii
lor3, nu vreau să învețe nimic și trimet pentru orice hotă-
rîre la sfetnicii lor, iar ei se iau din nou cu petrecerile4. „Și
să credeți41, afirmă el deschis, „că Dumnezeu n-a așezat rost
de rege nici de alt prinț ca să fie exercitat de dobitoace44.
Regele e pedepsit de Dumnezeu pentru păcatele ce ar
face5. Pe lumea aceasta, el poate să înfrîneze Parlamentul
lui — brider cette court de Parlemenf, dar datinile e ținut să
le observe. 11 înșeală cine-i spune că are drept să ridice orice
taxe asupra supușilor săi7. Adunarea periodică a Statelor
generale, propusă de cele din 1483, ar fi de folos8. Și, mai
la urmă, nu e țară „unde lucrul public să fie mai bine tratat
și unde să domnească mai puțină silă asupra poporului,
unde să nu fie clădiri dărîmate, nici distruse prin război,
ca Anglia449.
Dar, „cînd la un prinț virtutea și bunele condiții întrec
vițiile, el e vrednic de laudă mare4410. Și acesta e „bunul lui
stăpîn44, „cel mai înțelept întru a ieși dintr-un pas greșit,
la vreme de nenorocire4411, „unul din cei mai cuminți oameni
1 Partialitd en leurs maisons, car de lă ce feu court par la province; p. 47.
* Comme si auctoritd estoit leur hâritage; V, 20 (p. 406).
’ De nulle lettre ils n’ont congnoissance [se un] sage homme on ne leur met
ă l’entour. Ils ont des gouverneurs ă qui on parle de leurs affaires; â eulx riens;
p. 62.k
4 Ceux qui par vayne gloire dirent: Je ne suis point clerc; je laissefaire ă
mon Conseil, et puis, sans assigner autre raison, s’en vont â leurs esbaz; p. 117.
Și adauge: de ar fi fost mai bine crescuți ca tineri —, cum n-a fost Carol al
VUI-lea —, „leurs raisons seroient autres".1
• pp. 139, 173, 403 (II, 19); VI, 11.
• p. 449.
7 p. 399.
• pp. 399 și urm.
• Selon mon advis, entre toutes les seigneuries du monde dont j’ay cong-
noissance, oh la eboșe publique est myeulx traict^e, ou regne moins deviolence
sur le peuple, oh il n’y a nulz ediffice abatus ne desmeulis pour guerre, c’est
Angleterre; V, 19.
10 A Dieu seul appartient la perfection. Mais, quant en ung prince la vertu
et bonnes conditions precedent les vices, il est digne de grant louenge; p. 2.
“ Le plus sage pour soy tirer d’un mauvais pas, en temps d’adversit^; p. 58
și urm.
166
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
și din cei mai subtili cari au stăpînit în vremea lui1, — în-
tr-un cuvînt „cel mai cuminte, mai darnic și mai virtuos în
toate lucrurile442.
Dar cu acest „virtuos", cu acest meșter în „virtu", am ajuns
la cărarea pe care cu mai multă stăruință, pentru ca să ajungă
mai departe, o va bate Machiavelli?
Tipărită în parte la 1523 încă, lucrarea lui Commines
— a lui Angelo Catto n-a fost răspîndită și poate nici scrisă
vreodată — n-a putut să exercite în Franța influența pe
care au exercitat-o în Italia lucrările de o cugetare mai
desfășurată ale secretariului Florenței. Un mare avînt de
cavalerie, în sensul lui Carol al Vl-lea, începe, îndată după
moartea „regelui înțelept44, „nebunul44 Carol al VUI-lea. Pe
Ludovic al XH-Iea, neastîmpăratul duce de Orleans de pe
vremuri, îl „cumințește44 doar întrucîtva vrîsta, deși el con-
tinuă încercările pentru a da Coroanei franceze o parte din
Italia. Și îndată Francisc I, care avea să domnească mult,
dă modei aventuroase a noii cavalerii cea mai mare strălu-
cire a ei.
Vom avea deci memoriile celor cari întovărășesc pe regi
în călătoriile lor de cuceritori. în temnița lui de prizonier,
Villeneufve va spune ce a întîmpinat atunci cînd, între călă-
reții noului „Carol cel Mare44, el își îndeplinea datoria față de
steagul cuceririi și-și făcea, pe alături, și plăcerea lui. Supt
Francisc I, Fleuranges, pe care hazardurile unei vieți tul-
burate îl duc și în Germania, scrie din alt loc de poprire, de
la fîcluse (Sluys), istoria campaniei italiene în cursul căreia
a fost prins la Pavia. „Loialul servitor44 al lui Bayard, „cava-
lerul fără teamă și pată44, înfățișează contemporanilor acest
neîntrecut model, într-un stil în care ar voi să amestece ceva
din opera, pe care o admiră, a unui Jean de Meung. Jean du
1 Un des plus saiges hommes et des plus subtilz qui ait regn£ en son temps;
p. 362.
‘ Plus saige, plus liberal, plus vertueux en toutes choses; p. 473. Cf. carac-
terizări și la pp. 454 („il estoit maistre avec lequel il falloit charrier droit"), 50
(„je luy repute ă louenge de n’avoir us6 d’autre vengeance"). Tot în calitate de
„cuminte" apare și tatăl lui Ludovic, Carol al Vll-lea; p. 22 („ce saige roy").
• Observațiile juste sunt multe; despre prinții uzurpatori ai Italiei, despre
neputința de luptă unitară și succes a unei coaliții; p. 8 etc.
PROZA FRANCEZA ÎN SEC. AL XVI-LEA : COMMINES
167
Bellay, Guillaume du Bellay scriu memoriile lor de diplo-
mați.
La mijloc între acești oameni naivi și între scriitorii stă-
pîniți de spiritul Renașterii e Jean Bouchet, biograful lui
la Tremoîlle (1527), scriitor aproape ilegibil prin fraza lui
încurcată, pline de zorzoane antice. în locul lor va fi apoi o
inspirație rodnică, venind din aceleași izvoare, în scrisul
istoric al lui Paulus Aemilius, apoi al lui Arnauld Leferron
sau Ferronus, din Bordeaux, a cărui lucrare, asemenea cu a
lui Giovio, e contemporană cu a acestuia. Critica izvoarelor,
desprețul puerilităților, exemplele antice, discursurile ca
ale lui Tit-Liviu apar la acesta1. Iar mijloacele vechii isto-
riografii se vor găsi reunite toate în larga expunere, absolut
obiectivă a lui Thuanus, prezidentul de Thon.
în fața societății culte franceze se ridică astfel tot mai
puternic, în cea dintîi jumătate a veacului al XVI-lea, mo-
delele antichității, pe care și mai înainte ea o cunoscuse,
dar fără a-și da sama pînă acum că în ea este de căutat și
altceva decît forma — , spiritul însuși.
A imita forma era lucru ușor; singurul bun-simț, cînd
exista, ajungea pentru a fixa hotarele și a decide măsura.
Cînd era vorba însă de a se căuta o inspirație, acela care, în
acest timp, urmărea altceva decît înțelegerea și comentarea
textului, se găsea înaintea atîtor glasuri, și fiecare vorbea
în altfel. Antichitatea grecească nu samănă cu cea romană,
și în fiecare din aceste două mari împărțiri erau atîtea note
felurite! Ce se putea dobîndi din amestecul tuturor acestor
idei, din confundarea tuturor acestor direcții nu putea să
aibă aproape nici o valoare. Pentru a se face alegerea se
cerea un fin spirit critic, și aceia cari abia ieșiseră din evul
mediu nu puteau să-1 aibă dintr-o dată. Decalchiarea și
imitarea exterioară, grosolană, li ajungea.
Antichitatea aceasta, a cării cunoștință se adăugia și
se diversifica prin fiecare din multele publicații latine și
grecești, din multele comentarii și traduceri care apar ne-
contenit prin îngrijirea celor mai buni oameni din acest timp,
1 Cf. Ranke, Geschichtsschreibert p. 167.
168
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
putea, sau să fie luată în întregime, fără nici o critică, dar
și fără nici o adevărată îmbogățire a spiritului nou, sau să
fie considerată numai ca un simplu mijloc de izbăvire din tira-
niile și opresiunile medievale, rămînind ca dincolo de ruina lor
fiecare să vadă, după temperamentul său, vagul spectacol de
„libertate" al unei lumi care nu începuse încă a se alcătui.
Așa a făcut, în ciuda trecutului, care i se pare ridicul și
grosolan, și fără nici o încercare de a da contururi netede de
realitate viitorului, Rabelais, în opera sa informă, pen-
tru o lume care părăsise forma sa fără a ști cum să afle alte,
în opera sa haotică și caricaturală într-o vreme care nu-și
dădea samă ea însăși cît haos și cîtă caricatură se află
într-însa, în opera a cării caracterizare deplină e imposibilă
într-o stare de lucruri ele înseși necaracterizate1.
S-a văzut într-însa o ultimă expresie, cînd ironică și
cînd dezmățată, a evului mediu, — și este de sigur mult ev
mediu acolo — ; s-a văzut schițarea unui program pentru
timpurile moderne care se deschideau și, dacă, de fapt, cu
toată aparența, acest program lipsește — fiindcă autorul
acestei imense „farse“ nici nu l-a dorit în adevăr, nici nu s-a
străduit a-1 stabili — , scrierile lui sunt, într-o instinctivă
pornire spre altă viață, ca o fereastră deschisă asupra unei
atmosfere morale nouă. Dar mai mult decît pecetea medie-
vală și mai mult decît gîcirea, mijirea umanității moderne
este acolo criza însăși a momentului, exprimată crud și dur,
de un om fără chemare și fără răspundere, pe care nu-1 reține
nici o educație metodică, nici un veșmînt de cleric purtat
cu convingere și cu grija propriei demnități, nici o situație
socială care să-1 domine, nici o doctrină la care să ție, nici
un crez pe care să și-l fi format. E omul ieșit din ce i se pare
a fi o temniță și care stă la răscruce între atîtea drumuri,
rîzînd de cei cari au pornit pe dînsele tot cu vechiul pas greoi
al galerianului deprins a-și tîrî piciorul și care el, nevroind
să șchioapete ca dînșii, nu face nici un pas înainte, — orice
l-ar aștepta pentru seară, — mulțămit că vede în mintea lui
o perspectivă nesfîrșită, cu atît mai frumoasă, cu cît e mai
vagă.
1 Vd. și Thuasne, Rtudes sur Rabelais.
PROZA FRANCEZĂ ÎN SEC. AL XVI-LEA : RABELAÎS
169
Pentru a înțelege cum a putut fi așa, cîteva știri — din
cele puține care se desfac clar din legendă — despre acest
om, extraordinar de singular — și pentru că ordinea nu era
nici între datoriile sale, nici între nevoile spiritului său.
N-are familie. Un tată cu oarecare cultură specială, ju-
risconsult. O mamă pe care n-o cunoaște. Copilul, care nu
vorbește niciodată de părinții săi, crește între străini, acolo,
în colțul de Touraine care La văzut născîndu-se, la o dată pe
care unii o precizează la 1483 și pe care alții ar voi s-o stră-
mute tocmai la 1495.w
„Binecuvîntata Touraine", va spune el, — benoiste
Touraine.,. Și, în puținele schițe de realitate care răsar din
învălmășeala unor exagerații desfrînate, el prezintă Chi-
non, „orașul mic, cu nume mare, clădit pe stîncă veche, sus
la pădure, lîngă rîul Vienne“:
Petite viile, grand renom,
Assise sus pierre ancienne
Au pied de la Vierme1.
Aici va cunoaște însă acela care n-a urmat vreo școală
și n-a avut vreun învățător, n-a isprăvit vreun curs de lecții
urmate, bogăția uriașă a cuvîntului popular, desprețuit,
uitat mai tîrziu, aruncat în hambarul de lucruri prisoselnice,
în ghevghirul0 dialectelor; aici va culege, dacă nu cîntecele,
de altminterea cunoscute lui2, care să poată înduioșa un su-
flet cu totul ferit de asemenea ispite, proverbele pe care la
prilejuri cuvenite le samănă și uneori le îngrămădește pentru
a-și atinge obișnuitul scop de grotească exhibiție.
Trece, încă foarte tînăr, la mănăstirea de franciscani din
Fontenay3, locuită de oameni cari, de mult acum depărtați
de apostolica sărăcie, de cerșitoarele rătăciri ale celor dintîi
1	Am lăsat versul întîi cu nota lui de trivialitate.71
* Chansons de Poictou, dites par un fallot de St. Messant ou un grand bais-
Jand de Parthenay-le-Vieil; V, 33. Cîntăreți de noels, IV, vechi prolog. Glcitori,
III, 25. Simpatie pentru Villon, II, 30; IV, 13, 69. Satirii din „Basoche", Br^ve
D ^claration. „Le Dieu de la Passion de Saulmur“; III, 3.
• Mențiunea bîlciului de la Fontenay-en-Niort, III, 13.
170
PROZA FRANCEZA IN SEC. AL XVI-LEA : COMMINES
timpuri, n-au adus în loc nici gustul învățăturii, nici plăce-
rea lucrului literar, a ocupațiilor artistice. Ce învață e de
la dînsul, prin cărțile găsite la întîmplare și cercetate cu o
nesfîrșită rîvnă, care însă, oricît de harnică, oricît de devo-
tată, nu e în stare a merge pînă în miezul, care e de altmin-
terea indiferent acestui ucenic de o speță particulară, al
lucrurilor pe care, în latinește, în grecește, — și ce mîndru
e de adînca știință a acestei limbi! — ajunge a le ceti.în
această vreme și-a format, ajutat de o memorie așa de cuprin-
zătoare îneît e aproape monstruoasă, comoara sa de cunoș-
tinți clasice, care, conținînd și opere rare de un caracter spe-
cial, profesional, e fără exemplu pînă atunci, oricît s-ar ad-
mite că unele citații nu vin de-a dreptul de Ia izvor, ci in-
direct, prin compilațiile și studiile erudiților contemporani1.
Cît privește cunoștințile celelalte, ne e îngăduit a crede că
lecțiile de ebraică și siriană luate la Roma de la episcopul
de Cara-Hamid2 n-au făcut din el un orientalist, și, cu toate
cuvintele germane ce împrăștie, cu toate discursurile itali-
ene, spaniole, olandeze, daneze etc.3, că nu era un poliglot
în materie de limbi moderne.
Cu călugării nu s-a împăcat, deși judecata lui, osînda la
pîne și apă, amenințarea cu moartea fac parte din legenda
mincinoasă care s-a prins de acest om cu legendarele min-
ciuni. Trebuie să-i părăsească la întîiul prilej potrivit pe
acești desprețuitori ai cărții grecești, periculoase pentru
suflet. A făcut-o, cu ajutorul lui Geoffroy d’Estissac, episcop
de Maillezais, care-1 mută într-o abație de benedictini, unde,
de altfel, nu va petrece prea multă vreme, căci la 1530, în
Montpellier, la Facultatea de medicină, el se pregătea pentru
altă profesie, pe care, nici pe aceasta, nu o va exercita, — așa
fiind temperamentul omului care nu se ține de nimic și pe
care nimic nu poate să-1 ție.
1 Vd. Jean Plattard, L’oeuvre de Rabelais, Paris, 1910.
• „L’evesque de Caramith, celuy qui en Rome feut mon precepteur en langue
arabique“; Br^ve Dâclaration de la sfîrșit.
• Cuvîntarea lui Panurge, II, 9. Cf. pe „Her Trippa", III, 25; „Her der
Tyfel" prefața la V; „enig, ewig“, în Br^ve Declaration de la urmă. „Langue turque
et sclav onicque", ibid., a.v. „musaphy“ (termen din tratatele Sultanilor); „scla-
vonicque", IV, 25.
PROZA FRANCEZA IN SEC. AL XVI-LEA : RABELAIS
171
E cu totul greșit să se creadă că de aici, din mănăstirea
prigonirilor îndurate de dînsul, ar fi cules tipuri pentru
opera sa: un Janotus de Bragmardo, călugărul pedant și
mărginit, un Jean des Entcmmcures, călugăiul vioi, vesel,
bun petrecător, bun luptător cu brațul, potrivit pentru altă
viață decît a acestor spelunci medievale. Ura lăcașurilor
monahale n-avea nevoie s-o culeagă Rabelais din propria
lui experiență: ea era în aer; de două veacuri se scria necon-
tenit contra tagmei, vinovată de toate păcatele, și, chiar îna-
inte ca vîntul de ură al calvinismului și luteranismului să
răstoarne fără osebire zidurile seculare în care fusese și
atîta sfințenie și atîta lumină, școala lui Boccaccio, trecînd
prin epicii burlești, de la Puici înainte, înfățișa mănăstirea
ca un loc de mîncare, de băutură, de lene și de petrecere.
La autorul lui Morgante a cărui operă pare în adevăr s-o fi
știut Rabelais —- unul dintre viteji află în Pirenei un bătă-
ios lăcaș în care Jean des Entommeurcs s-ar fi găsit ca acasă
la dînsul.
Pe la 1530, Rabelais intră în atingere cu oamenii Renaș-
terii. El, care citează, dintre italienii mai vechi, pe un Valla
și Pontanus, pe un Albert și Ariosto1, pe Volaterranus și
Giovio, va sta în relații strînse, uneori de oarecare prietenie,
cu cardinalul du Bellay, marele său protector, cu care va
merge și la Roma — un drum care, prin semnalarea cută-
ror amănunte italiene, va lăsa urme în operă2 — , cu Cle-
ment Marot, cu Hugues Salel, care-i va da versuri pentru
cărțile sale, cu Heroet, cu Des Perriers, cu Dolet3, cu Jean
Bouchet — , un moment chiar cu Calvin. O mai strînsă
legătură se păstrează între el și Andre Tiraqueau, membru al
Parlamentului, pe care-n deosebi îl va lăuda4.
1	V, 31. Vd. Thuasne, Etudes sur Rabelais.
1 Vd. IV, 58 (lacoba Rodogina din 1515, ventrilocă); IV, II (Florența cu
palatul Strozzi și grădina zoologică); Br^ve Dăclaration (obeliscul din Roma),
scrisorile din 1535 — 6. Cf. fmile Picot, op. cit., I, pp. 95 și urm. (p itru călătorii);
Heulhard, Rabelais: ses voyages en Italie, son exil ă Metz, 1891. Mențiunea lui
Hermolaus Barbarus, III, 25. Cf. și V, 10 (cc i se arată la Florența și Roma);
I, 31 („deschicquetd comme la cornette d’un Albanois“).
• Cf. Rich. Copley Christie, Etienne Dolet.
‘Prefața către cetitori la cartea a IV-a.
172
istoria literaturilor ROMANICE
Entuziasmul acestora, în felul lor, pentru antichitate nu-1
împărtășește vădit mai mult decît acela pentru silogismul
miraculos, deși-i place lui, editorul lui Galien și Hipocrat,
să-și arăte cunoștințile lui în acest domeniu1, nu fără o notă
de ironie pentru aceia cari cred că se pot scuti de orice dacă
Ie au și le amestecă oriunde, indiferent dacă se potrivesc or
ba. Numele greceșt i pe care le va da unora dintre eroii paro-
diei sale — Ponccrates, Picrochole, Panurge ș.a. — să nu
ne înșele. De sigur că nu poate suferi — ca și creatorii Co-
legiului lui Francisc I, vechea Universitate de teologie, cu
„panteologica“ ei2, cu magnilocvența stupidă a oratorilor
solemni3, cu amestecul de cuvinte vulgare în țesătura dcslî-
nată a unei limbi latine fără accent și fără distincție, pe care
și Gaguinp o ironizase4. Interes are pentru viața studen-
țească însăși, pe care o înseamnă la deosebite școli înalte ale
țării, dar nu și pentru învățătură, încă mai puțin pentru
sistem. Cum critică un învățămînt inferior sprijinit pe bi-
ciul său5, tot așa i se pare că acest învățămînt superior dă
cunoștinți zădarnice și false, nepotrivite cu vremea. împru-
mutînd de la o scriere contemporană discursul studentului
limousin, el prezintă în tot ridiculul său acest limbagiu
macaronic, asămănător cu acela în care un poet italian con-
temporan și-a scris opera întreagă6. Dar acela care vorbește
de „Acropolea Atenei sacră Palladei“7, se scîrbește de ori-
ce exagerare, și el n-are decît despreț pentru noua limbă pre-
1 Vd. în cartea V, 19 — 25 ce spune Dame Quintessence et EnUlăchie.
• III, 2.
• III, 3.
4 Plattard, op. cit., p. 77.
• în acest sens scrisese, de altfel, Erasm însuși (De pueris statim ac libera -
Uter instituendis, 1529), Claude Baduel (De collegio et universitate nemausensi,
Lyon, 1540), loachim Fortius (Stark) (Ratio studii, c. 1550).
• De l’alme, inclyte et cdl^bre academie que l’on vocite Lutâce... Nous
transfretons la Sequane au dilucule et crepuscule, nous d^ambulons par les com-
pites et quadrivies de l’urbe, nous despumons la verbocination latiale et, comme
verisimiles amorabonds, captons la benevolence de l’omnjjuge, omniforme et
omnigene sexe feminin; II, 6r • Pentru original (Champ Fleury al lui Geoffroy
Tory, 1529), vd. Plattard, op. cit., pp. 158—9.
7 Acropolis en Athânes, sacrSe â Pallas; V, 33.
PROZA FRANCEZA ÎN SEC. AL XVI-LEA : RABELAIS
173
tențioasă, ca vocabular și sintaxă, care hotărît că nu poate să
rămlie, pentru „limbagiul diabolic41 (quelque langaige diabo-
lique), pentru cei cari — aluzie nedreaptă la Ronsard, care,
din partea lui, nu l-a cruțat — „nu fac decît să stîlcească
limba latină și cred că pindarizează astfel, și i se pare cută-
ruia în adevăr că e vreun mare orator în franțuzește, pentru
că desprețuiește felul obișnuit de a vorbi441. Și el caută în
vocabularul lui fără fund pentru a califica pe acești saltim-
banci, meșteșugitori de fier vechi pe care-1 scurtează, „re-
vînzători de vechi vorbe latine, mucede și nesigure; limba
noastră de rînd nu e așa de josnică, așa de umilă, așa de
sărăcăcioasă și vrednică de despreț cît îi acordă ei valoare442.
Deși spune modest, în prefața ultimei sale cărți, — care,
de altfel, a ieșit revăzută, se spune, de Henri Estienne,
— că, între „lebedele44 timpului, „atîția eleganți poeți și
oratori elocvenți44, ca un Marot, Saint-Gelais, Salel, Mar-
gareta de Franța, „non allegable sans insigne prefation
d’honneurs44, și alții ale căror nume n-au sens pentru noi, el
se închipuie numai ca o biată gîscă șuierînd în legea ei3,
Rabelais se simte foarte bine: dacă nu superior, cel puțin
de altă esență decît dînșii: real prin cunoștințile de viață
pe care le poate adăugi la tot ce i-au spus cărțile.
Cunoaște țara lui, cum dovedesc atîtea note locale, din
viața chiar a poporului, pînă la practicile vrăjitoarei4 și
la femeile care spală rufele la moara lui Bazacle lîngă Tou-
1	Ne fait que escorcher le latin et cuide ainsi pindariser et luy semble bien
qu’il est quelque grand orateur en francois parce qu’il dedaigne l’usage commun
de parler; II, 6.
’ Cantonifiques batteleurs de mati^res cent et cent fois grobekss, rappetis-
seurs de veilles ferrailles latines, revendeurs de vieux mots latins, tous moisis et
inccrtains, que nostre langue vulgaire n’est tant viile, tant indigente et â mes-
priser qu’ils l’estiment. Cf. Plattard, op. cit., pp. 56 — 7.
„Fouetteur de petits enfants“; IV, 29, 48; cf. 21: unul de la Coll^ge de Mon-
tagu.
• Ay neantmoins esleu gazouiller et sifler, oye, comme dit le proverbe,
entre les cygnes, plustpPt que d’estre entre de gențils poețeș etfaconds ora-»
teurs... estimă.
* III. 117.
174
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
louse1. Cunoaște împrejurările timpului, ca unul care vorbește
de „vestita fabulă și comedie tragică" a războaielor de care
sufere Franța2, cu lupta de la Marignano3 și descoperirile
portughezilor, ba chiar ale compatriotului său, Alain Car-
tier, în Canada4. Față de atacurile și planurile lui Carol
Quintul, el e contra repetărilor anahronice ale isprăvilor lui
„Hercul, Alexandru, Hannibal, Scipione și Caesar: vitejia de
odată e azi furt și silă". A lua o țară, a aduce colonii îi pare
ideia unui suflet tiranic ; numai „dreptatea și buna iubire a
poporului" poate folosi la ceva; „lucrurile rău cîștigate nu
ajung la al treilea moștenitor"5.
Cu acest capital și cu această direcție, Rabelais n-avea
lucruri însemnate de povestit, n-avea un sistem de prezintat,
nu era îndemnat de nimeni să scrie. Opera lui, despre care
spune că a scris-o în treacăt, fără greutate și fără a-i da im-
portanță6 — nu de frică întîile cărți poartă pseudonimul
Alcofribas Nasier—,e pur întîmplătoare și fără tendință.
Cetise poate pe Aristofan în original; oricum, la 1529
încă apar Vespile traduse de Jean Vernon7. Cu atîta tot n-ar
fi scris. Dar, într-o vreme cînd se ceteau cu pasiune vechile
romane medievale ieșite acum în tipar, în mai multe edi-
ții: Robert le Diable, Huon de Bordeaux, Fierabras, Amadis,
1 V, 31. Cf. și IV, 34 (poduri), IV, 38 (moaștele Sf. Rigom£ în Poitou), IV,
51 (circiuma lui Guillot la Amiens), IV, 64 (sihastrul de la Lormont), Brbve
Dtclaration (farurile de la Rochelle și Aigues Mortes, unde a fost la o solemnă
ocazie), V, 1 (clopotele de la Paris, Tours, Gergeau, Nantes), V, 26 (drumurile
pe Rhdne, la Bourges, la Pdronne etc.), V, 30 (animalele ce i s-au arătat la
Limoges, la Lyon). Cf. Plattard, op. cit., p. 32.
1 „Ceste insigne fable et tragicque comedie"; prefața cărții IV.
» IV, 41.
4 IV, prefața și cap. 1. Cartier apare cu alți călători, armeanul Haiton,
Marco Polo, în V, 31.
8 Comme a estd l’opinion erron^e de certains espritz tyrannicques, ă leur
dam et deshonneur... Sa vertu est apparue en la victoire et conqueste; sa justice
apparoistra en ce que, par la voluntd et bonne affcction du peuple, donneraloix,
publiera edictz, establira religions, fera droict ă chascun... Car les choses mal
acquises mal deperissent... Des choses mal acquises, le tiers hoir ne jouira; III,
1. Franța fericită pînă la moartea lui Guillaume du Bellay (1543), IV, 26.
• Prefața la Gargantua.
’ Guespes attiques traduites du grec d’Aristophane, insigne pamassien.
PROZA FRANCEZA IN SEC. AL XVI-LEA : RABELAIS
175
Renaud de Montauban^ Perceforest, Jason, Freres Aymon, cînd
Orlando Furioso era în mîinile tuturora1, cineva, de un spirit
inferior spiritului care trebuia încă, îndată, să prelucreze
aceeași fabulă, un anonim dă la iveală la 1532 — poate și
mai înainte —, așa-numita Chronique gargantuine, grandes
et inestimables Chroniques du grant et enorme geant Gargan-
tua, în care, nu fără legătură cu Arthur și Merlin, povestește
isprăvile, pe la olandezi, irlandezi și aiurea, ale uriașului,
care, existînd de mult în tradițiile populare din anumite pro-
vincii, căpăta o înfățișare potrivită cu ce spuneau în operele
lor, larg răspîndite, poeții italieni.
Un spirit ca al lui Rabelais nu se putea gîndi la o prefacere
cît de puțin serioasă2, în mijlocul exagerărilor, pe care le-ar
fi chemat subiectul însuși și pe care enorma lui inspirație
era în stare să le deie, a acestei fabule. ÎI vedem atribuind,
pe lumea cealaltă — unde pare a-și bate joc de genul literar
al viziunilor dantești3 — rosturi ca acestea celor mai celebri
eroi ai legendelor medievale: frații Aymon scot măsele,
Huon de Bordeaux bate doage, Lancelot jupoaie cai morți,
Godefroy de Bouillon îndeplinește o foarte puțin nobilă
meserie, iar Morgante, Morgante însuși al lui Puici, gătește
bere în butoaie4. Subiectul Cronicei gargantuine nu era dispus
să-I trateze cu mai multă simpatie pentru el însuși.
De fapt, Rabelais ia un basm curent de uriaș pentru a
împleti pe linia lui, pe care o va învîrti în tot. felul de să nu
mai poată fi urmărită, nu cugetări și proiecte, ci glume de
tot felul, în cea mai mare parte groase și unele de o inimita-
bilă trivialitate: critica negațiunii sale față de trecut și de
prezent. Va ști să învie pe bătrînul Crai cu gura nesățioasă
1	Cf. Inventaire de Jacques le Gros, în „Memoires de la socidtd historique de
Paris", XXIII, p. 296 (listă, de romane din 1533). Vd. și prefața la cartea III și
cartea V; Gargantua, 27; II, 30. Și Eneida fusese prefăcută în roman încă de la
1481 și tipărită. Cf. Plattard, op. cit., pp. 6 — 7, 9 — 10. O tapițerie cu faptele lui
Abile, la Rabelais, IV, 4.
1 A la composition de ce livre seigneurial je ne perdiz ne emploiay oncques
plus ny aultre temps que celuy qui estoit estably â prendrs Ul^rețectign corpo-
relle, spavoir est beuvant et mangeant?
• Cf. Pantagruel, 30.
♦ II, 30.
176
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Grandgousier, pe Gargantua, fiul ce-i samănă,pe Pantagruel,
a cărui limbă poate acoperi singură o armată întreagă1, pre-
cum clopotele de la Notre Dame din Paris erau numai bune
casăatîrne la gîtul catîrului tatălui său, pe Picrochole, duș-
manul monarhiei lor — botezat după Thomas Morus, din
Anglia, în Utopia—, pe bunul Panurge, cu socotelile lui
care iese totdeauna strîmb, pe dascălul Ponocrate, pe filoso-
ful Trouillogan2 etc.; își va sumete o clipă mîinile pentru o
luptă ca acelea din Ariosto, va înșira popasurile unui drum
— caricatură după Marco Polo — la insulele advocaților3,
chats fourres, croqueminauds, la a strîngătorilor de biruri,
apodeftes, la a preot imii și călugărimii, — cardingauz, evesques-
gaux, papingaux, — la Insula Clopotelor — Sonnante (Roma4),
la insula Tapinois, la insula des Papefigues, la insula
Felinarelor — des Lanternes (Conciliul de la Trento), — pînă
ce drumul se închide la „oracolul Gărăfii sfinte“ (de la dive
Bouteille), un Lorento al bețivilor. Dar toate acestea nu
înseamnă cîtuși de puțin că se pasionează pentru un subiect
pe care-1 va lăsa necontenit să se tîrască, pe care chiar uneori
îl va uita cu totul.
Nu trebuie să se creadă însă că în ceea ce e singurul său scop,
batjocuritoarea critică supt formele alegoriei, el are îndrăz-
neli dogmatice ca ale marilor negatori și novatori. El, călu-
gărul de odinioară, care cere de la Roma să i se ierte vagabon-
dajul, canonicul de laSaint-Maur, parohul de laMeudon, lîngă
castelul unui patron — moare după ce părăsise și acest loc,
la 9 April 1553 —, crede în puterea rugăciunii către acea
sferă intelectuală din care pretutindeni e centrul și nicăiri cir-
cumferința, și pe care o numim Dumnezeu5. Crede că „toate
sufletele înțelegătoare sunt scutite de foarfecile Parcei Atro-
» II, 32.
• II, 36.
’ Cf. „Vieux inastins... veaulx de disme" etc.; II, 10 f
< în cartea a V-a, refăcută însă de Henri Estienne.
• Allez, amys, en protection de cette sphăre intelectuelle de laquelle en
touta lieux est le centre et n’a en Heu auscun cicopference, quepous appellona
Dieu; V, 47.
PROZA FRANCEZĂ IN SEC. AL ^Vî-LEÂ : ĂABELAiS 175
pos; toate nemuritoare: îngeri, demoni și oameni"1. Admite
chiar minuni la moartea patronului său, seniorul de Lan-
gey2. Dacă rîde de pelerinajul cu caracter de idolatrie la
moaștele sfinților, specializat fiecare pentru un anume fel
de boli; dacă anumite culturi i se par absurde3, se pare că el
nu vrea să evacueze, ca alții, Olimpul creștin. îi e urît
de călugări4, din tradiție ca și din experiență — și atît.
Peste glumele acoperitoare el va numi o dată fățiș „abuzu-
rile Curții romane"5, al cării „papuc făcător de minuni"
— mirifique pantophle — nu-i impune și ale cării indulgențe
nu-1 împacă în cuget mai mult decît pe Luther. Din papii
Bonifaciu al VUI-lea, Nicolae al V-lea, Alexandru Borgia,
Sixt, luliu al Il-lea va face în altă lume reparatori de oale,
vînzători de hîrtie, prinzători de guzgani, lecuitori de boli
rușinoase, iar din cel din urmă un simplu plăcintar „dezbră-
cat de barba lui teribilă"6. Decretalele, clementinele papei
de laAvignon sunt atacate cu ultima violență7, ca și războa-
iele provocate de politica pontificală8.
Dar această operă, apărută pe rînd, carte de carte, supt
numele de Gargantua sau de Pantagruel, alături de cîteva
„almanahuri" glumețe, de la 1533 la 1552, nu e menită a
duce o luptă. Critica adusă populației ușuratece din Paris,
care ascultă mai curînd pe un șarlatan de răscruce decît pe
1 Je croy que toutes ames intellectives sont exemptes des cizeaux de Atropos.
Toutes sont immortelles: anges, demons et hommes; IV, 27.
• IV, 27.
• Rîde și de fabulosul Saint Graal: „une flasque de sang grdal, eboșe divine
et ă peu de gens cogneue"; V, 10.
4 „Hideuse, morveuse, catarrheuse, vermolue cagotaille"; prefața laV.
„Capharderie et silele gotique“; ibid, Cf. apucăturile unuia, II, 16: Et quand il
se trouvoit en compagnie dequelques bonnes dames, il lesmettoit sur le propos
de llngerie et leur mettoit le main au sein, demandant: cet ouvrage est-il de Flan-
dres ou de Hainault?u
• Abus de la Cour romaine; V, li.
• II, 30: „crieur de petits pastds, mais il ne portoit plus sa grande et bou
grisque barbe“.
7 IV, 45, 48, 50, 52 — 3. O ediție din elementine ieșise în 1520 (Plattard,
op. cit., p. 120).
8 L’empire christlan estant en paix et silence, eulx seulz guerre faire felonne
et trescruelle (ibid., 50).v Cf. Scbneegans, Gesch. der grotesken Satire,
12 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
178
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
un predicator evangelic1, mențiunea indignată a faptului
că „nu de azi oamenii cari au ajuns la credința evangelică
sunt prigoniți142, n-are o importanță deosebită. Calvin, care
se sprijinea pe acest distrugător prin rîs, nu-și punea bine
încrederea; atacat pe furiș, el a trebuit să răspundă violent
printr-unul din pamfletele sale latine. Nota anti-papală din
cartea a IV-a și mai ales din a V-a, apărută după moartea
autorului, cu pomenirea persecuțiilor contra „rebelilor, ere-
ticilor, protestanților desperați, cari nu admit sfințenia aces-
tui Dumnezeu sfîntul pe pămînt443, cu semnalarea faptului că
„în Germania se dărîmă mănăstirile și se dezbracă de rasă
călugării444 arată mai mult decît o influență, o refacere în
alt spirit decît al lui Rabelais5. Cîteva cuvinte despre mizeria
claselor de jos nu angajează mai mult pe cugetător6.
Prin programul, mai mult decît pe jumătate glumeț,
pe care Ponocrate îl alege pentru creșterea lui Gargantua
— și despre care pedagogia modernă a vorbit desigur prea
mult7 —, ca și prin soluția fantastică a abației Theleme
(06Ă7)p.a, voie), fără zid, fără clopote, fără ceasuri de rugă-
ciuni, fără ceasornic și fără rugăciuni chiar, în care nu se
primesc, în locul vechilor schilozi și idioți, decît oameni
tineri, frumoși, deștepți, avînd voie să plece cînd poftesc
și liberi de a se întovărăși cu femeile ce stau lîngă dînșii8, el
nu caută altceva decît să spuie omenirii că i se poate des-
chide un alt viitor: de „înțelepciune plăcută44, „emanci-
pîndu-se de prostie veche"9.
1 In IV, 8, se vorbește de predicatorii Olivier Maillard și Jean Bourgeois.
• Ce n’est de maintenant que Ies gens reduicts ă lacr&ince evangelique sont
persecutăs; I, 58.
• Les rebelles, hereticques, protestans desesperâz, non obăissans â Ia sainc-
tet6 de ce bon Dieu en terre; IV, 50.
4 En Germanie l’on demolit rnonasteres et defroque-on les moines; V, 27.
4 Cf. și P. Stapfer, Rabelais.
• Prefața către cetitori, IV, despre „francs-goutiers et Jacques Bons-Hom-
mes“; III, 45 — 8: „travaille vilain, travaille“ i se strigă țăranului.
’ Cf. prefața lucrării, din 1871, a lui Arnstădt.
8 Cap. 52 și urm.
• „Participans de ceste sagesse advenante et emancipăs de l’antique folie”;
prefața la cartea a V-a.
PROZA FRANCEZA IN SEC. AL XVI-LEA : RABELAIS
179
Acest gen era însă prea personal ca să poată fi conti-
nuat, — dacă măcar era nevoie de mai mult ca o carte pen-
tru a-1 reprezintă1. Contrafacerile care apar încă din 1533
și contra cărora Rabelais se apără prin solemne privilegii
regale sunt idioate. Lucrări independente, ca ale lui Noel
du Faîl (Contes d'Eutrapel, Baliverneries), ca ale lui Jean
Bouchet (Serees din 1584), ale lui Beroalde de Verville,
pînă la contele de Caylus și la Cyrano de Bergerac, se mențin
mai mult prin cîteva note de realitate socială decît prin
bizareria trivială.
1 Traduceri engleze la 1574 poate, sigur 1592 — 4. Cf. și Shakespeare, A
Vou like itt III, 2.w
12*
Note
a.	Nu avea îndeajuns simț și nici răutate pentru a putea conduce
aceste acțiuni.
b.	Că într-adevăr am avut atîta cunoștință cu mari principi și
atîtea împreună vorbiri cu ei, cît nici un alt om care a fost în Franța,
în vremea mea, atît dintre cei care au domnit în acest regat, cît și în
Bretania și în aceste părți ale Flandrei, în Germania, Anglia, Spania»
Portugalia și Italia, atît seniori lumești, cît și duhovnicești, iar pe
mulți nu i-am văzut la chip, ci am avut cunoștință prin vorbiri cu
trimeșii lor, prin epistole și prin mesagiile lor.
c.	Părerea mea este că aceasta nu se întîmplă decît după hotărîrea
divină; căci, atunci cînd prinții sau regatele s-au aflat mult timp în
prosperitate și bogăție și nu au cunoscut de unde vine asemenea
har, Dumnezeu le aduce înainte un dușman sau dușmancă de care
nimeni nu se mai îndoiește.
d.	Interesant e faptul că atenția lui lorga e reținută de pasajul
acesta: „Tare nepotrivit lucru e pentru o țară atunci cînd trebuie să-și
caute domn în țară străină".
e.	Era o doamnă mult cinstită și darnică și tare îndrăgită de
supușii ei, și o cinsteau și se purtau cu temere cu dînsa mai mult
decît cu soțul ei, de era doamna țării.
f.	Cine va avea cîștigul, va avea cinstea.
g.	Nu ați putea trimite iscoadă atît de bună, atît de sigură și
nici care să aibă ochi atît de bun ca să vadă și să asculte... Este de
crezut că un prinț înțelept se străduiește întotdeauna să aibă cîțiva
NOTE (CAPITOLUL IX)
181
prieteni sau prietene în partea adversă. S-ar putea spune că dușmanul
vostru s-ar mîndri cu asta. Nu-mi pasă, voi ști astfel mai mult
despre el.
h.	Și cred că e cu putință să vină aceasta din harul lui Dumnezeu.
i,	Aș dori mai mult să trăiesc deapururi sub cei înțelepți, decît
sub cei nebuni.
k.	De nici o scrisoare nu au cunoștință de nu se află vreun om
înțelept în preajma lor. Au sfetnici cu care se poate vorbi despre tre-
bile lor, iar cu ei nimic.
I,	Cei care din slavă deșartă zic: Nu sînt cărturar; să facă treaba
Sfatul meu și, apoi, fără a mai da altă lămurire, se duc la desfătările
lor... altele ar fi fost mințile lor.
m.	Data nașterii neprecizată este așezată, în general, în ultimul
deceniu al secolului XV, în jurul anului 1494. Vd. și introducerea lui
Pierre Jourda la Ocuvres completes, Paris, Garnier, 1962.
n.	Versurile sînt din cartea V, cap. 35, intitulat: „Cum am coborît
sub pămînt pentru a intra în templul Garafei și cum Chinon este primul
oraș din lume“:
Chinon, deux foys, trois foys Chinon
Petite viile, grand renon,
Assise sur pierre ancicnne
Au hault le boys, au pied vienne.
o.	Ghevghir sau gherghir este „un fel de beci sau cameră boltită
(cu obloane de fier la ușă și la ferestre) în care, pe vremuri, se ascundeau
obiectele mai de preț din casă, spre a fi păzite de incendiu sau de
jafuri" — Dicționarul limbii române, Buc., 1934, tom II, Partea I,p. 254,
unde se indică, printre autorii care au folosit cuvîntul, și Kogălniceanu,
Letopisețe.
p.	„Dar de un sfert de secol, numărul spiritelor ostile rutinei din
tnvățămîntul scolastic creștea fără încetare. Încă de la sfîrșitul secolu-
lui XV, Robert Gaguin găsea, în a sa Ars versificator ia, că latina lui
Theodulus, Alain de Lille, din Facet și din Floretus era de o puritate
mediocră. El își bătea joc de latina studenților din timpul său care
nu mai reușeau să înțeleagă scrierile lui Duns Scot", afirmă Jean Plat*
tard, op, cit., p. 77.
182
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
r.	De la hrănitoarea, renumita și celebra academie ce se cheamă
Luteția. Ne transportăm peste Sequana la lucirea zilei și la crepuscul,
ambulăm pe încrucișerile și răspîntiile urbei, desplămînim verbiajul
lațial și, ca veridici amorezi, captăm bunăvoința omnijudecătorului,
omniformului și omnigenului sex feminin.
O probă de franc-latin comparabilă acelui frananglais despre
care se vorbește astăzi.
s.	La compunerea acestei cărți senioriale nu am pierdut și folosit
nici o clipă în plus decît răstimpul stabilit pentru o refacere corporală,
adică pentru băut și mîncat.
t.	Pantagruel judecă „echitabil o controversă uimitor de obscură
și dificilă", recomandînd să fie ascultate părțile în proces și să nu se
mai facă apel la opiniile faimoșilor juriști care nu erau, de fapt, decît
niște „bătrîni dulăi... viței îngrășați pentru bir".
u.	Fățarnici hidoși, morvoși, loviți de catar și viermănoși. —
Gîndurile negre din secolul gotic. — Și cînd se afla în compania unor
doamne alese, aducea vorba despre lenjerie și le punea mîna pe sîn,
întrebînd: lucrătura aceasta e de Flandra sau de Hainaut?
p. împărăția creștină fiind în pace și liniște, ei singuri mai purtau
război hain și foarte crud.
w. în scena II, actul III, Celia răspunde la potopul de întrebări
al Rozalindei că ar trebui să-i împrumute „gura lui Gargantua". Sir
Thomas Urquhart a tradus primele trei cărți în engleză și ele au
fost publicate în 1653, 1693.
Proza franceză în secolul
al XVI-lea:
Calvin și Montaigne
Față de Italia, care-și dă samă că unirea ei supt un
singur stăpînitor e imposibilă, că va trebui să păstreze for-
mele ei medievale și că pentru mult timp va trebui să facă
loc și străinului pe care numai alt străin îl poate împiedeca
în expansiunea cuceririi și dominației lui, față de alte țări
vecine, în care supt o formă oarecare se ajunge la o definitivă
stabilire de raporturi pentru epoca modernă, Franța rămîre
încă neașezată pînă la Henric al IV-lea, deci pînă Ia sfîrșitul
acestui secol.
Ludovic al XLlea, prin victoria armelor și mai ales a
istețimii, a „cuminției“ lui politice, a rezolvit problema
politică franceză numai în ce privește antagonismul, de
ordine materială, dintre feudalitate, mai ales puternica
feudalitate apanagistă, și dintre regalitatea absolută. Așeză-
mintelele-a creat el, — și Commines spune că spre sfîrșitul
vieții lui regele voia să le complecteze esențial. Dar spiritul
care trebuia ca să susție aceste așezăminte, acela lipsea încă.
Evul mediu, cu tendințele și prejudecățile Iui, nu-1 putea
desface ușor din influențele contrazicătoare ale antichității
greco-romane, căreia noua epocă a Renașterii i se închina.
De aici, în setea tuturor de a înțelege, de a împăca sau
de a osebi definitiv, de a căpăta o orientare și de a putea
pune ca bază cugetării lor și operei de prefacere dorite o
siguranță, toate aceste scrieri care nu par să aparție acele-
iași generații, toate aceste suflete care nu arată pecetea
acelorași discipline,
184
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Cum Commines, totuși și un om din secolul al XVI-lea,
nu samănă de loc cu Rabelais, mai nou dcar cu vreo două-
zeci-treizeci de ani, tot așa ei nu vor sămăna cu asprimea
rigidă a lui Calvin, cu zimbitorul simț de relativitate și de
provizorat care distinge peMontaigne, — acela neavînd, cum
se vede, nici o asămănare cu acesta.
loan Calvin, fiul dogarului din Noyon (născut la 10 iu-
lie 1509), școlarul sărac al Colegiilor din Paris, studentul
în drept din vechiul centru de la Orleans și de la noua școală,
frecventată și de străini, de germani (Wolmcr ș.a.),
de la Bourges, a lui Alciat, comentatorul la Paris al lui Se-
neca, exilatul pentru ideile pe care le-a sugerat prietei ului
său rectorul, spre a găsi un adăpost la primitoarea Curte a
Margaretei de Franța la Nerac, este un mare credincios,
un mărturisitor de crez unic, un puternic constructor pe
bazele nezguduite ale principiilor sale.
încă de la 27 de ani el scrie imensa lui lucrare Institu-
ția christiana, pe care el însuși și alții au tradus-o în limba
franceză pentru a servi ca îndreptar calviniștilor, reforma-
ților, hughenoților lui. Aici a spus ce avea să spuie, și aici
va rămînea; tot ce va scrie pe urmă sunt numai lucrări de
apărare în jurul acestei formidabile cetăți de dogmă nouă
substituită vechii dogme, numai contraatacuri la atacurile
îndreptate în contra ei. Această carte este el întreg, în singura
parte din personalitatea lui pe care pune preț și de care voiește
ca lumea să ție samă; produsul marii lui sforțări de a
înțelege și de a clădi pentru vecie.
Om cunoscător al teologiei medievale, dar și al noii
comori de învățătură umaniste, creștin ferm în convingerile
lui, dar sincer și inteligent admirator al scriselor greco-
latine, înviate, publicate, studiate, copiate supt ochii săi,
el caută să dea creștinismului, cum ieșise din evul mediu,
în barbara formă erudită a Sumei lui Toma de Aquino sau
în reveria fără punct de sprijin a Imitației lui Hristos^ o
arhitectură filosofică de linii și de proporții clasice. Pe cînd
alții se opresc uimiți, covîrșiți de respect înaintea amestecu-
lui de ziduri din toate vremurile, de la granitul revelat,
PROZA FRANCEZA IN SEC. AL XVI-LEA ; CALVIN
185
de la cărămida tare a Apostolilor, pînă la podoabele Sfin-
ților Părinți și la tencuielile ușoare, la cîrpelile nefolositoare
și fără gust ale ultimelor timpuri, adăugind doar, pentru
o frumuseță fără unitate, o fațadă, un șir de coloane, —
ca darul arhitectonic al Renașterii la Sf. Petru din Rcma,
înaintea vechiului Vatican învălmășit în medievalii atca
lui —, el are curajul unic de a dărîma, de a înlătura, sacri-
ficînd adausuri și împodobiri, pentru a lăsa zidul primitiv
în simpla lui severitate și a-1 întrebuința apoi ca miez sa-
cru pentru o clădire și mai veche. Un venerabil altar de
creștinătate primitivă va fi astfel încunjurat de păreții și
stîlpii unui templu după toate cerințele artei clasice.
Pentru aceasta va răsfoi răbdător tot ce s-a scris și va opri
numai ce trebuie să rămîie. Elementele păstrate se vor lega
prin scoabele de fier ale celui mai strict silogism. Și o în-
treagă carte la început va fi întrebuințată pentru ca păgînii
înșii să fie aduși în sprijinul creștinismului re foi m at. Astfel
edificiul, neavînd nimic de prisos, nu va înfățișa nici o
lipsă, chiar față de cei mai pretențioși dintre oamenii altei
epoce, cari nu consimțeau să rămîie creștini, și nu de formă,
ci adevărat, cu toată convingerea sufletului lor, decît dacă
vechea credință capătă toate elementele trebuitoare unei
nouă clădiri de filosofie religioasă.
Această operă nu e și fără anume note medievale. Avem
înaintea noastră un puternic dialectician, un ncmerit utili-
zator al silogismului, care, însă, aici nu lucrează pentru
sine, pentru plăcerea de a dovedi ce este în stare să dărîme
și ce este în stare să fundeze, ci pentru a contribui la alcătu-
irea unui corp de doctrină care cuprinde în el însuși condi-
țiile existenței sale. Și avem și un spirit doritor de unitate
— ca în veacul de mijloc —, incapabil să despartă Biserica
dogmei de Biserica vieții sociale și politice a omenirii. El
le vede pe amîndouă deodată, și-i par inseparabile prin
însăși necesitatea lucrurilor.
Astfel Instituția sa este și o Constituție. Ar fi vrut bucuros
s-o aplice Franciei și, prin ea, peste ea, lumii întregi. înțele-
gea nu să creeze un partid, să provoace o luptă, un război
civil, să aducă o separație în omenire, ci să unească pe toți
186
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
în „reforma“ sa, reformă, nu credință nouă, al cării adevăr i
se pare așa de evident. Neizbutind în țara sa însăși, el trece
în Elveția, după legăturile cu îndrăznețul Michel Servet:
întîi la Bâle-Basel, în 1534, apoi Ia Geneva, de unde va
pleca peste cîtva timp, aflîndu-și un nou sălaș la Strasbourg,
pentru a reveni apoi în 1541.
Aici și-a pus în aplicare, luptînd cu o societate dornică
de plăceri și de petreceri, cu un întreg partid de libertini,
programul de regenerare socială și politică. Acel care dedi-
case lucrarea sa lui Francisc I, în care nu putea să prevadă
pe prigonitorul de mai tîrziu al eterodoxilor din posesiunile
sale, nu este contra monarhiei cînd o găsește în calea lui,
dar el n-ar fi ales-o, așa cum era, tradițională, de vechi sis-
tem, medievală în atîtea privinți. „Republica sfinților44 din
Anglia veacului al XVI-lea, influențată ea însăși de Scoția
unde, prin Knox, reforma pătrunsese încă de la început,
nu e decît ultima și definitiva formă la care trebuia să se
ajungă prin convulsiunile interne provocate de doctrina lui
Calvin.
Cu atîta însă chestia noii organizări nu se putea consi-
dera ca rezolvită pentru toți. Atîția după reformatorul din
Geneva își vor pune și ei probleme, din marea și fireasca do-
rință de-a ajunge la nivelul antichității îndumnezeite, și
părerile lor, privite întîi cu acea simpatică curiozitate la
care avea dreptul să se aștepte orice răscolitor de probleme
pornite din clasicismul înviat, vor ajunge pe urmă, cînd
lupta va izbucni între catolici și reformați, un îndemn la
dezlănțuirea și mai puternică a pasiunilor, un strigăt de
luptă, un crez al războiului civil.
Astfel Pierre de la Ramee sau, pe latinește, Ramus (1515
—72), fiul unui nobil de pe la Liege, căzut în sărăcie și ajuns
a se hrăni din fabricarea cărbunilor din Picardia, el însuși
cioban în cei dintîi ani ai unei tinerețe zbuciumate, care-1
duce, ca pe Calvin, la Colegiile din Paris, unde îndeplinește
rosturi de servitor, se inspiră din Platon, din Xenofont, pen-
tru a combate teoriile lui Aristotel; ca profesor la Presles,
într-o retragere trecătoare, ca și la Paris, el se ocupa pe la
PROZA FRANCEZA ÎN SEC. AL XVI-LEA : CALVIN
187
1560 cu îndrăznețe planuri de reformă, care-1 duc și în tabăra
protestantă a lui Conde, pînă ce cade și el jertfă a ucigașilor
din „noaptea Sfîntului Bartolomeu“. De la Jean Bodin (1530
—96), magistrat, asociat al „Ligei“ catolice, avem vestitul
tratat „despre Republică44 (Les six Liores de la Republique;
1577, 1584), apărut în latinește ca și în limba vulgară,
care rezolva chestia formelor de guvern în discuție, sprijinind
monarhia pe o superioritate necondiționată (1530)1. La Boe-
tie, mort tînăr, de pe urma oboselilor sale de război intern,
a scris pagini înflăcărate contra acelui „unul singur44 (de
aici al doilea titlu de Contfun al opusculului său De la
seroitude volontaire), care-și atribuie dreptul de acere orică-
rui cetățean averea și chiar viața lui în războaie pentru care
voința lui n-a fost întrebată2.
Aceste lucrări sunt mai mult pe alături de literatură.
Calvin, un puternic spirit, avea în stilul său siguranță și
preciziune, dar niciodată expresia nu caută a fi puternică
prin ea însăși, niciodată nu se încearcă a trezi un sentiment,
— ceea ce se părea indiferent, dacă nu chiar stricător,
acelui care ar fi făcut bucuros creștinismul său de raționalism
dogmatic fără Hristos însuși. Limba vulgară-i trebuie aces-
tui aprig prooroc lucrînd cu formule filosofice inexorabile
numai pentru a se face înțeles, a pătrunde și a domina. De
aceea se va indigna și contra partizanilor rugăciunii neîn-
țelese și ai slujbei latine în biserici3. Limba în sine n-are
pentru dînsul nici un înțeles: cu cît mai puțini termini și
mai limpezi în abstracția lor, cu atîta mai bine! Restul e
jucărie, și Calvin a fost — în deosebire de țăranul saxon
Luther, totdeauna un om de temperament, lăsîndu-se ade-
1	Același scrie Methodus ad facilem historiae cognitionem (1566). Vd. P.P. Ne-
gulescu, Filosofia Renașterii, II, București, 1914, pp. 157 și urm. Pentru Ramus,
același, ibid., I, pp. 161 și urm.
1 Asupra lui Montaigne ar fi avut influență după Villey (op. cit), și Dialo-
gurile lui Jacques Tabureau, din Mans.
• Dire qu’on puisse prier sans rien entendre c’est une grande mocquerie; ț’a
est£ une trop grande imprudence ă ceux qui ont introduit la langue latine dans
les Sglises.
188
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
sea dus de curentele vremii, — unul care nu s-a jucat nici-
odată.
Dimpotrivă, cu jocul, cu tot ce poate fi mai liber, mai
firesc și, în același timp, tocmai de aceea mai plin de un
adine înțeles, va isprăvi cugetarea, prin sărituri caprici-
oase, stăpînite însă de cel mai sigur instinct, a lui Montaigne1.
Data aceasta, avem a face, dacă nu cu un curtean, — căci
castelanul de la Montaigne, care a primit la el pe regele Na-
varrei, viitorul Henric al IV-lea, și i-a dat o vînătoare de
două zile, n-a petrecut mult niciodată la o Curte ale cării
moravuri, supt Henric al III-lea mai ales, nu le putea ad-
mite, — măcar cu un nobil, oricît i-ar fi fost cumpărat cas-
telul din cîștigul în afaceri. Un nobil din părțile, odinioară
engleze, de lîngă Bordeaux, un „gascon“2, pentiu care le
franțais est mon perigourdin3. Familia ar fi fost, după soco-
tința lui de origine insulară4, deși cercetările n-au putut găsi
pe acel Eyquem venit din Anglia, și numele ar părea mai
curînd basc5. Tatăl, un frumos, sprinten, puternic luptător
din toată inima, călător de plăcere, destul de tîrziu însurat,
preocupat de clădiri, de proiecte economice, autor al unui
jurnal, e un tip al omului din aceste părți6. Ia pe Antoinette
de Louppes, ceea ce înseamnă Lopez, al cării bunic era
evreu spaniol botezat și frații acestuia făceau comerț în
tovărășie la Bordeaux chiar, la Toulon, la Londra și Anvers.
Din această căsătorie, pe lîngă frați7 și surori, se naște, la
1 Cf. Joseph de Zangroniz, Montaigne, Amyot et Saliat, Etude sur les sources
des Essais de Montaigne.a
’ Je suis Gascon; Essais, II, 8.
• II, 17.
4 Les miens se sont autresfois surnominez Eyquem, sumom qui touchc encore
unc maison cognue en Angleterre; II, 6.
* Cf. Paul Bonnefon, Montaigne, rhomme et roeuvre, Bordeaux, 1893;
Strowski, Montaigne.
• Cf. Essais, I, 34; II, 8, 17; III, 19. Mai ales I, 2: tr^s advenant et par
nature â l’usage des dames.
’ Pentru căpitanul St. Martin, I, 19; pentru d'Arsac, I, 30; pentru de la
Brousse, II, 5. Pentru sora care știa grecește, notița la ed. I/emerre, V, pp. XVIII
-XIX.
PROZA FRANCEZĂ ÎN SEC. AL XVl-LEA : MONTAIGNE 189
28 februar 15331, copilul care va da lumii în Essais cel din-
tîi fior al spiritului modern, amestecînd vioiciunea de spre
tată cu simțul de realitate, de măsură, cu inteligența abstrac-
țiilor caracteristice, și în aceste locuri, și în acest veac,
pentru rasa lui Baruch Spinoza.
Un corp slab, un sistem nervos impresionabil2. Tatăl îl
crește la sat, în condițiile țăranilor, — „ca să-1 lege cu po-
porul și cu acea treaptă de oameni care are nevoie de ajuto-
rul nostru“3. I se dă la întoarcerea acasă ca preceptor un
german ca să învețe numai latinește; limba țării sale o va
deprinde mai tîrziu4. E așezat la un Colegiu din Bordeaux,
unde între colegi se află și vestitul poet scoțian Buchanan5.
Intră în viață cu deplina cunoaștere a limbii obișnuite a în-
vățaților — în care a făcut și versuri6, — mai tîrziu com-
pune și sonete de iubire franceze, după moda lui Petrarca7
—, dar fără știință de grecește, deși citează uneori versuri
din poeții elenici, ca și de aritmetică, de medicină8. La 1568,
după dorința tatălui, traduce o întinsă lucrare a teologului
Sebonde9.
La moartea acestuia — mama a trăit mai mult ca dîn-
sul —, el nu începe o carieră. La 1580, după ce începuse
acum a scrie, de aproape zece ani, face drumul său italian,
> I, 19.
• Je scay combien ahanne la mienne, en compagnie d’un corps si tendre,
si sensible, qui se laisse si fort aller sur elle; I, 25.
» Me dressant â la plus basse et commune fațon de vivre... Son humeur
visoit encore ă une autre fin: de me rallier avec le peuple et cette condition
d’hommes qui a besoin de nostre ayde, et estimoit que je fusse tenu de regarder
plustost ver celuy qui me tend les bras que vers celuy qui me tourne le dos. Et
fut cette raison pourquoy aussi il me donna ă tenir sur les fons â des personnes
de la plus abjecte fortune, pour m’y obliger et attacher; III, 13b.
‘	I, 25.
*	Ibid.
•	III, 5. Cf. III, 2: le langage latin m’est comme naturel; je l’entens mieux
que le francois.
»	Și în notița citată. Una pentru „la Bel le Cordi^re", poate din Lyon, Louise
Labbă; ibid., p. 99, nota 1.
•	Quant au grec, duquel je n’ay quasi du tout point d’intelligence; I, 25.
Cf. I, 23; II, 17.
V	d. dispalia familiei pentru medicină, II, 37.
•	In Essais, ed. citată, la voi. IV, pp. 291 și urm.
190
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
însemnîndu-și, într-un Jurnal de note uneori naive, popasu-
rile: la Florența, la Roma, unde e făcut cetățean1, la Vene-
ția, care-i pute, la Lucea, Pisa, Loreto, întoreîndu-se prin
Pavia, Milan și Turin.
în mijlocul ultimei faze din luptele de religie, care nu-1
puteau pasiona și cărora, deși bun catolic, practicând2, nu
le acordă nici o îndreptățire, el nu joacă vreun rol important3.
Găzduitorul din 1584 al regelui Navarrei e prins la Paris
în 1588 pentru cîteva ceasuri de „căpitanii poporului14, ligiș-
tii4. A fost, puțin timp, primar al orașului Bordeaux. Ce-i
fusese însă mai drag pînă atunci rămîne și de-acum înainte:
cărțile din biblioteca sa, „mare ca pentru un sat“5. Bolnav
de mult, ultimele zile i le îndulcește — deși însurat și pă-
rinte — prietenia sufletească pentru d-ra de Gournay, „fii-
ca lui de alianță41, scrie el la cincizeci și cinci de ani, „una
din cele mai bune părți din ființa mea însăși“, „decît care
nu vede altceva pe lume“6. Ea-i va publica în ultima ediție,
după moartea lui, în 1592, acele Essais, care, încă de la întîia
lor apariție fragmentară, la 1580, îl făcuseră celebru.
Această celebritate n-o datorește nici uneia din calită-
țile care impuneau acestui timp, nici erudiției, nici unei
noi forme a certitudinii și credinței, nici pasiunii pe care ar
fi adus-o în frămîntările timpului.
„Știința44 evului mediu l-a umplut totdeauna de groază:
silogismele ei în baralipton, „ergotismele44 ei îl dezgustă
și-1 indignează pentru că fac rebarbativă filosofia, în ea
însăși un lucru așa de „vesel, voios, bucuros, mai că aș zice:
nebunatec, predicînd tot sărbătoare și vreme bună447. A
1 Vd. Picot, op. cit., II, pp. 201 și urm. Cf. Essais, I, 25, 55; II, 11 (execu-
ția hoțului Catena la Roma); III, 9 (diploma romană; februar 1581).
• Pierre Villey, Les sources de V&oolution de Montaigne, II, Paris, 1908,
pp. 326 și urm. (cf. Essais, I, 56).
* Membrul de Parlament de provincie critică legile fără dreptate; I, 24.
4 Notița citată, pp. CXXXVII-VIII, CXLVIII.
• Ma librairie, qui est des belles entre les librairies de village, II, 17; cf.
III, 3.
• Ma fille d’alliance..., comme l’une des meilleures parties de mon propre
estre. Je ne regarde plus qu’elle au monde; II, 17.
1 11 n’est rien plus gay, plus gaillard, plus enjoud et a peu que je ne dis:
follastre. Elle ne presche que feste et bon temps; I, 25.
PROZA FRANCEZA ÎN SEC. AL XVI-TuEA : MONTAIGNE 191
cunoscut atîția meșteri și plugari mai cuminți decît un rec-
tor și cu cari ar dori el să samene mai mult1.
In știința Colegiilor de sistem mai nou nu crede mai mult.
Atîția se îndobitocesc în ele2. Tendința lor practică-1 dezgustă3.
Dar și mai mult formalismul, care plachează cunoștințile în
minte4, care dă definiții gramaticale în loc de virtuți mo-
rale5, care face din grecește și latinește, nu îndemnări spre
a se ajunge la înțelepciune și bunătate, ci un pretențios su-
rogat în locul acestora6 și răpește drepturile ei marii învă-
țătoare, „maica Natura“7.
Același spirit critic, exprimat franc, de cineva care se
laudă că n-a mințit, că i-i silă de minciună, că nu poate minți,
il face să întindă aceiași admirație fără rezervă asupra repre-
zintanților antichității, în care nu caută, — ceea ce ajunsese
așa de ușor prin Adagii, Apoftegme, Antologii, de la Erasm
încoace8, titluri, nume, cazuri, anecdote din acelea cu adu-
narea cărora a început opera lui în cea dintîi redacție9, ci
„sufletele mari ale celor mai bune secole4410 „naturile fru-
moase și puternice4411, oamenii cu cari ca să mergi alături îți
trebuie șale tari12.
1 J’ay veu en mon temps cent artisans, cent laboureurs plus sages et plus
heureux que des recteurs de l’Universitâ, et lesquels j’aimerois mieux ressembler;
II, 12.
* J’ay ouy ten ir â gens d’entendement que ces Coll&ges oti on les envoie,
de quoy ils ont foison, les abrutissent; I, 25.
8 Nostre estude en France n’ayant... autre but que le proufit; I, 24.
4 Ou nous les placque en la mâmoire toutes emprenn^es comme des oracles;
I, 25.
8 Nous sțavons decliner vertu, si nous ne sțavons l’aymer; II, 17. Și antichi-
tatea are „vaines humeurs“ ale ei (ibid.). Nous nous enquerons volontiers: scait-il
du grec, ou du latin?... Mais s’il est devenu plus meilleur ou plus advisS, c’estoit
le principal, et c’est ce qui demeure arri6n$; I, 24.c
• Son latin et son grec l’ont rendu plus sot et presomptueux qu’il n’estoit
party de la maison; I.
7 Nostre m^re Nature; I, 25.
8 Villey, op. cit., I.
• Ibid., passim.
10 II pratiquera (elevul) par le moyen des histoires ces grandes âmes des meil-
leurs sidcles; Essais, I, 25.
11 Natures belles et fortes, I, 24.
18 II faut avoir les reins bien fermes pour entreprendre de marcher front ă
front avec ces gens-lâ; I, 25.
192
îStORÎA LITERATURILOR ROMANICE
Dacă față de contemporani e larg în simpatiile sale, fă-
cînd din La Boetie cel dintîi om al timpului său1, din Amyot,
traducătorul „naiv și de grai pur“ al lui Plutarh, „descoperi-
torul“ acestuia, un învățător al tuturora2 și așezînd în stima
lui alături pe Daurat, pe Teodor de Beze, ucenicul lui Calvin,
pe cancelarul de l’Hospital cu nobilele îndemnuri morale,
pe necunoscutul Mondore, pe Ronsard și du Bellay și pe res-
pectatul Adrian Turnebe3, dacă și Froissart și Commines se
împărtășesc de considerația marelui prozator4 și Machiavelli
de a finului cugetător5, față de cei vechi el stabilește dis-
tincții cu totul nouă și îndrăznețe. La Cicerone constată „lun-
gimi de pregătire", care fac să se piardă ceasuri întregi în
mijlocul retoricei lui pompoase6. Artificiile, „subtilitățile
gramaticale", „ingenioasa țesătură de cuvinte și de argumen-
tații"7 nu-1 încîntă.
Și în dialogurile lui Platon va găsi că anume întorsături
meșteșugite, anume cochete ambagii preliminare ale unei
așa de pure cugetări stau în calea cui merge drept spre ideie
și ar voi expresia ei adecvată, formula ei definitivă, fără
zăbavă8. Salustiu i se pare, cu toată prețuirea generală, um-
flat și van pe lingă scurtimea discretă a lui Caesar9. Chiar în-
tre Plutarh, pe care-1 înfățișează ca pe acela care l-a scos din
noroi — du bourbier — și între Seneca, de la care în primele
timpuri a luat așa de mult, ca fapte, ca stil, ca idei, încît
s-a crezut că s-ar putea stabili o întîie fază stoică în „filoso-
fia" celui care s-a jurat că n-are nici una, deosebirea se face.
Seneca e mai puțin hotărît, mai schimbător, — plus ondo-
1 Le plus grand homme, ă mon advis, de nostre siăcle; voi. IV, pp. 294,
299; cf. I, 27.
* La naivei et puret<5 de langage; II, 4.
* II, 17. Turnăbe e „le plus grand homme qui fust il y a mii ans"; I, 24.
8 II, 25, 34.
• II, 17. Cf. II, 10, unde e și Guicciardini.
• Longueurs d’appret... La plus part du temps je n’y treuve que du vent;
II, 10.
7 Les subtilitez grammairiennes, ny l’ingenieuse contexture de parolles et
d’argumentations; ibid.
8 Trainans... edouffans par trop sa mati&re..., longues interlocutions vaines
et preparatoires; II, 10
8 Ibid.
PROZA FRANCEZA IN SEC. AL XVI-lea : MONTAIGNE 193
yant et divers1. Entuziast de poezie, care-1 „zguduie44 — me
fiert d'une plus vive secousse, — fără să-i închidă perspectiva,
căci și mai departe el vede încă pămînt —- je voy encore du
paîs au delă2 —, îi place și Horațiu și Virgiliu, și Lucan, și
Catul, și Plaut, și Terențiu, și chiar vechiul Lucrețiu, al
cărui admirabil poem despre natură n-a influențat îndeajuns
pe acest exclusiv închinător al naturii3; pe Ovidiu, le bon
Ovide, învățat în școală4, îl așează numai între cei de cari
poți face haz, les simplementplaisans, cu Boccaccio, cu Ariosto,
cu Rabelais, cu Jean Second, autorul poemului latin
al Sărutărilor^. Dar Plaut cel rud nu trebuie confundat cu
delicatul Terențiu. O singură trăsătură din Iliada face cît
Eneida toată6, căreia el îi preferă Georgicele și, cît privește
imitația modernă, glumeață, burlescă a vechii epopei, el
are despre „zburătăcelile și săriturile ca din cracă în cracă44
ale povestirii din Orlando furioso aceeași rea ideie ca și des-
pre fantasticele ridicări spaniole și petrarchiste7.
Desprețul lui e nesfîrșit — am văzut-o — pentru cine nu
știe decît să îngenunche, neștiutor, pe pragul templului,
unde, dacă a venit, nu știe să se întoarcă aducînd cu sine ceva
din comoara înțelepciunii, sau, pentru a întrebuința chiar
comparațiile sale, pentru cine, căutînd foc la vecini, îl Iasă
a se stinge înainte de a-i încălzi vatra. în lături cu acești
„falși literați, savanți de batjocură, cărora li-a dat un cio-
can în cap44, — lettres feints, SQavanteaux..., ausquels les
lettres ont donne un coup de marteau, comme on dit*.
> Ibid.
• I, 25.
• I, 36; III, 5.
4 I, 25.
* II, 10. Și Aretino apare: II, 5, ca și Annibale Caro: I, 39. Heptameronul
reginei de Navarra e „un gentil libre pour son estoffe"; II, 11. De romanele medie-
vale nici nu vrea s-audă; nu le-a cetit, cum nici comediile italiene; I, 25.
• II, 36.
7 Fantastiques elevations espagnoles et petrarchistes... Voleter et sauteler
de conte en conte comme de branche en branche; II, 10. Cf. și I, 25. Torquato
Tasso e citat o singură dată: III, 11.
• I, 24. — El condamnă pe cine confundă pe cei doi Scipioni; II, 17.
13 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
194
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Să se caute realitatea, prin cunoștința de oameni și cetiri
din cărțile cu „substanță solidă"1, — și Montaigne a avut
destule și bune2 —, prin călătorii bine alese și bine făcute3,
sau lecturi care le-ar înlocui —, căci se vede uneori, din mila
Naturii, care vrea să dea astfel și o învățătură, cum se pot
naște la popoare „mai puțin cultivate prin meșteșug produc-
ții de spirit care înving cele mai artistice producții"4.
Dar înainte de toate trebuie să recurgem la noi înșine.
„Oricît am putea fi de învățați din știința altuia, cel
puțin nu putem fi înțelepți decît din însăși înțelepciunea
noastră"5, decît din elementele pe care ni le dă propria noas-
tră ființă, cercetate fără nici o ideie preconcepută, fără nici o
prejudecată de sistem, prin limpedea expunere a ce se găsește
în sufletul neprefăcut și neconstrîns. Afară de aceasta e, desi-
gur, o lume întreagă care nu atîrnă de noi și nu e pentru
înțelegerea noastră, și, aici, Montaigne va face un larg loc
credinței religioase, pe care, cum o spune însuși, cum o dove-
dește în jurnalul său de călătorie, n-a părăsit-o niciodată.
Peste „aceste omenești și zădarnice discuții", spune el,
se găsește „autoritatea voinței dumnezeiești", „înțelepciunea
divină", „providența Iui Dumnezeu"6, pe care, în neorînduie-
1	Nous sommes tous creux et vuides: ce n’est pas de vent et de voix que
nous avons â nous remplir; il nous faut de la substance plus solide â nous reparer;
II, 16.
•	Langey (I, 16), du Bellay (I, 24), Amyot (I, 23), Margareta de Franța
(cf. 24: „une fiile, la premiere de nos princesses**), d-na d’Estissac (II, 8), Diane
de Folx (I, 25), d-na de Duras (II, 37), — pe lîngă Tum^be și la Bo^tie, al cărui
sfîrșit antic l-a descris într-o admirabilă scrisoare.
•	Nu pentru a constata „la richesse des calessons de la signora Lina*; I, 26.
Cf. I, 16.
*	Nature, pour montrer qu’il n’y a rien du sauvage en ce qu’elle conduit,
faict naistre souvent ă nations moins cultiv€es par art des productions d’esprit
qui luittent les plus artistes productions; I, 24.
* Quand bien nous pourrions estre sțavans du scavoir d’autruy, au moins
sages ne pouvons-nous estre que de nostre propre sagesse; I, 24. Cf. ibid.: Nous
slavona dire: Ciceron dit ainsi; voilă les meurs de Platou: ce sont les mots mesmes
d’Aristote. Mais nous, que disons-nous nous-mesmes? Que faisons-nous? Que
jugeons-nous?e
• Mon cathedrant c’est l’autorit6 de la volont6 divine, qui nous r^gle sans
contredit et qui a son rang au-dessus de ces humaines et vaines contestations; II,
8. Cf. I, 122: „sapience divine**, „providence divine.*
PROZA FRANCEZĂ IN SEC. AL XVI-lea : MONTAIGNE I95
Iile ei, trebuie „s-o judecăm numai cu multă socoteală", ca
una ce n-are a face cu acele „evenimente, în care singure
avem o competență"1. Pot pricepe numai cei cari „în chip
extraordinar sunt luminați de favoarea divină"; altfel, fiind
lucruri dincolo de rațiune, și cele mai bune spirite se îmbată.
Codificatorii cad în ceea ce scriitorul îndrăznește a numi
fățiș: „grosolana impostură a religiilor"2. Căci, bineînțeles, cre-
dința lui nu se suie pe rug pentru o dogmă sau alta, știind
bine că „a face să se frigă omul de viu înseamnă a pune mare
preț pe conjecturile sale"3.
Restul, știința de sine însuși, aparține însă, pe deplin,
omului. „Cel mai mare lucru pe lume e să știi a fi al tău";
„eu mă tot învîrt în mine însumi", spune el4.
Dar nu se capătă astfel mai mult decît prin studiul teo-
riilor, al „marilor și lungilor altercații" vane5, prin exerci-
țiul sterp al „frumoasei rațiuni omenești amestecîndu-se în
toate ca să stăpînească și să condamne"6, prin examinarea
cazurilor pe care le prezintă istoria pentru a fi crezute, prin
aflarea moravurilor pe care călătorii le-au descoperit la alte
popoare, în alte țări, nu se capătă, zic, o siguranță. Acel care
s-a trudit să dea un frumos veșmînt francez lucrării de dogma-
tism sprijinit pe silogisme a lui Raymond de Sebonde7, și-a
însemnat răbdător toate contrazicerile, toate nepotrivirile
cu hotărîtoarea realitate pentru ca, în așa-numita lui Apologie,
scrisă la jumătatea dezvoltării sufletești înfățișate în Es-
sais, să dovedească, și împotriva datinei medievale și împo-
triva „inovațiilor" lui Luther și a „ateismelor" lui de Bâze8,
1 II faut sobrement se mesler et juger des ordonnances divincs; I, 31.
* Je laisse ă part la grossUre imposture des religions de quoy tant de grandes
nations et tant de suffisants personages se sont veuz enyvrez; car, cette pârtie
estant borș de nos raisons humaines, il est plus excusable de s’y perdre â qui n’y
est extraordinairement esclairâ par faveur divine; I, 22/
• C’est mettre ses conjectures â bien băut prix que d’en faire cuire un bomme
tout vif.
4 La plus grande chose du monde c’est de scavoir estre ă soy; I, 38; moy je
me roulle en moy-mesme; II, 17.
• Propres seulement â l’exercice de nostre esprit; III, 9.
• La belle raison humaine s’ingerant partout de maistriser et commander.
’ Formează bucata 12 din partea a Il-a.
• „Nouvelletft de Luther*; „atbeisme de Theodorus*. Pe Calvin îl evită.
13*
196
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
ca și contra filosofilor antichității, în al căror stoicism nu
crede, dar nu pentru a îmbrățișa aceeași doctrină sceptică,
nesiguranța oricării siguranțe, relativitatea oricării concluzii
absolute. Prezumpția certitudinii, ceea ce numește el cui-
der, trebuie să se înlăture ca „întîia bază a tiraniei duhului
său“, ca izvor al „maimuțăriilor reciproce" cu care ne hră-
nim fără a ne nutri1.
Căci noi înșine, singurul lucru care există pentru noi2,
nu suntem unici față de noi înșine, neavînd logică și coherență
în manifestările noastre. Niște biete „zdrențe" — des lopins
— , și atît. „E tot atîta deosebire de la noi la noi, cîtă și de
la noi la alții."3 „Nu suntem niciodată la noi; suntem din-
colo."4 Valurile, cînd furioase, cînd blînde, ne duc după voia
lor, adaugă Montaigne, dezvoltînd o comparație a lui Seneca5.
A „controla" aceste vădiri, așa de deosebite, a reuni aceste
momente, așa de diverse, a confunda aceste trăsături, ade-
vărate numai pentru momentul cînd au fost prinse, de parcă
„nu fac parte din aceiași prăvălie", e o zădarnică trudă a
teoreticianului6. „Credința în siguranță e o dovadă de nebunie
și de extremă nesiguranță."7
1 Abbatons ce cuider, premier fondement de la tyrannie du maling esprit...
Nous nous entretenons de singeries reciproques; II, 12.
a Et l’opinion qui desdaigne nostre vie, elle est ridicule. Car enfin c’est
nostre estre, nostre tout; II, 3.
’ Nous sommes tous des lopins... Et se trouve autint de difference de nous
â nous-mesmes que de nous ă autruy; III, 1.
4 Nous ne sommes jamais chez nous; nous sommes toujours au-delâ; I, 3.
Cf. I, 1: Certes c’est une subiect merveilleusement vain, divers et ondoyant que
rhomme; il est malaisfi d’y fonder jugement constant et uniforme/
• Nous n’allons pas, on nous emporte, comme les choses qui flottent, ore
doucement, ores avecques violence, selon que l’eau est ireuse ou bonasse; II,. 1
• II y a quelque apparence de faire jugement d’un homme par les plus com-
muns traicts de sa vie; mais, veu la naturelle instabilii de nos moeurs et opi-
nions, il m’a semblfi souvent que les bons autheurs mesmes ont tort de s’opiniastrer
ă former de nous une constante et solide contexture. Ceux qui s’exercent ă contre-
foller les actions humaines ne se trouvent en aucune pârtie si empeschez qu’â
les r'apiesser et mettre ă mesme lustre: car elles se contredisent communfiment
de si estrange facon qu’il semble impossible qu’elles soient parties de infime
boutique; II, 1. Cf. I, 10.*
’ La persuasion de la certitude est un certain tesmoignage de folie et d’incer-
titude extreme; II, 12; ed. cit., p. 292.
PROZA FRANCEZA IN SEC. AL XVI-lea : MONTAIGNE
197
Totuși, o dată ce este, viața trebuie trăită; ea se cere a
fi trăită1. Și întrebarea este: cum? Iar, lîngă aceasta, pare a
se strecura alta: oare în felul chiar cum o trăim nu se află
gîcirea, singura posibilă, a sensului ei?
Viața poate fi trăită pentru folosul ce am avea de la
dînsa, dar acest folos e trecător; un folos durabil se găsește
în ceea ce, după antici, Montaigne numește Vhonneste și
care nu e decît piața morală a omului, îndreptată către un
scop vrednic de dînsa2.
Nu spirit deci, setea de a cunoaște și de a nemeri3, nu
„fațadă“ în afară, ci adevărat cuprins al celor din lăuntru4.
Știința care folosește — celelalte strică — e numai a bună-
tății5.
Pentru aceasta să se înlăture din suflet orice viții hîde,
orice prefăcătorie, orice aplecare de a înșela, orice ispită
spre minciună, orice tristeță, „proastă și urîtă“ — sot et
pilain ornement^ orice exagerare și „extravaganță“7,
— într-un cuvînt orice tulburare.
Și aceea a morții, De moarte va vorbi pe larg, ca unul
care nu s-a temut de dînsa, ci a așteptat-o — în anii lui de
boală, începuți curînd —, gata de plecare, — botte et prest
â partir8, Viața e totdeauna aceeași; ziua dintîi ca toate ce-
lelalte; „nu e altă lumină, nici altă noapte“9; anotimpurile
unui an cuprind tot ce poate da un veac. „Cum alții ți-au
făcut loc, nu împiedeca pe cei ce ți se grăbesc în urmă/410
1 Mon meslier et mon art c’est vivre; II, 6.
• L’utile est de beaucoup moins aimable que l’honneste. L’honneste est
stable et permanent. L’utile se perd et eschappe facilement; II, 8.
’ C’est un outrageux glaive â son possesseur mesme que l’esprit â qui ne
<*ait s’en armer ordonnSment et discrettement; II, 12; ed. cit., p. 318.^
4 Ce n’est pas pour la montre que nostre ame doit jouer son rolle; c’est chez
nous au dedans, oh nuls yeux ne donnent que les nostres; II, 16.
6 Toute autre science est dommageable â celuy qui n’a la science de la bonte;
I, 24.
• I, 2.
’ I, 12, 19, 22, 29; II, 17; III, 1.
• Jamais homme ne se d^fia tant de sa vie, jamais homme ne feit moins
d’estat de sa dur£e; I, 19.
• II n’y a point d’autre lumidre, ny d’autre nuit; I, 19.
10 Faictes place aux autres, comme d’autres nous l’ont faicte; ibid.
19#
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
„Nu răpi vieții nimic prin viața ta însăți.441 „Moartea ta e
una din piesele ordinii universului.44 „Mai mult ori mai puțin
în viața noastră, dacă o comparăm cu veșnicia sau măcar
cu durata munților, rîurilor, stelelor, arborilor și chiar a
unor animale, nu e mai puțin ridicul... Aceeași trecere pe
care ai făcut-o de la moarte la viață, fără patimi și fără tea-
mă, refă-o de la viață la moarte.442 El însuși are să meargă
hotărît și demn, ridicîndu-se, spune Pasquier, într-un ultim
gest de rugăciune, cînd preotul ridica potirul.
Pentru atîta și-a scris cartea, începută întîi ca o culegere
de sentințe care-i plac, din cărți8. Altfel nici n-ar fi pus mîna
pe condei, căci scrisul zădarnic, „semn al unui veac destră-
bălat44, mijloc de a „se afla în treabă44, îl dezgustă4. A vrut
să vorbească și după moarte cu prietenii și rudele, și atît5.
De aceea va spune tot ce vrea, fără sfială; și, în ce privește
forma, va desprețui „frumusețile împrumutate44 (beautez
empruntees) și se va exprima simplu, familiar și sincer6.
Vreun gînd de a se rezolvi chestiile politice curente, nu-1
are. E același caz ca și pentru chestiunile pe care le rezervă
religiei; cum acceptă și „imposturile44 credinței admise,
așa e gata a primi și tirania ordinii stabilite. De o parte
ca și de alta, neputința sufletului omenesc de a înțelege deplin
pentru a putea schimba cu folos. Consensul timpurilor ca și
1 Tout ce que vous vives vous le desrobds â la vie: c’est â ses dcspens; I, 19.
* Le plus et le moins en la nostre, si nous la comparons ă l’eternitâ ou en-
cores & la durde des montaignes, des rivi^res, des estoilles, des arbres et mesures
d’aucuns animaux, n’est pas moins ridicule... Le mesme passage que vousfistes
de la mort â la vie, sans passion et sans frayeur, relaitcs-le de la vie â la mort...
Vostre mort est une des pieces de l’ordre de l‘tinivers; c’est une plece de la vie
du monde; I, 19.
’ Je m’en vay escornifflant, par-cy, par-lă, des livres les sentences qui me
plaisent; I, 24.
4 L’escrivaillerie semble estre quelque symptome d’un siccle desbordd...
Cet embesoingnement oisif; III, 9.
6 Je l’ay voud â la commoditd particuli&re de mes parens et amis: ă ce que
m’ayant perdu (ce qu’ils ont ă faire bien tost), ils y puissent retrouver aucuns
traits de mes conditions et hume urs; Prefața. Pentru motivele care l-au făcut s-o
tipărească, II, 187
6 Ibid. Cf. III, 5. îndreptările necontenite arată numai îngrijire, iar cuvîn-
tul tare e pentru el o necesitate de temperament. Pentru cum se descrie vd. d.
ex., I, 25.
PROZA FRANCEZA ÎN SEC. AL XVI-lea : MONTAIGNE 199
eficacitatea momentului țin deci locul argumentelor ce ar
sprijini rațional o concepție. „Rațiunea privată n-are decît
o jurisdicție privată.111 „Societatea publică", spune el aiurea,
„n-are ce face cu gîndirile noastre."2 Acela care a deslușit
așa de bine în Apologia lui Sebonde tainele instinctului îl
recunoaște și în mijlocul societăților, la care legile și dati-
nile au trecut în subconștient, alcătuind acolo o formidabilă
forță, pe care o poți numi altfel, dar n-o poți devia din calea
ei fatală. Omul nu se poate suci fără a-1 zdrobi. „Nu că ar
fi părerea mea numai, dar acesta e adevărul: că politica ex-
celentă și cea mai bună e pentru fiecare nație aceea supt care
lea s-a menținut". E nebunie să încerci a schimba. Căci „a te
apuca să refaci o așa de mare mașină, și să-i schimbi teme-
iile e să faci ca aceia cari voiesc să îndrepte defectele parti-
culare printr-o confuzie universală. Păstrarea Statelor e lucru
care, de bună samă, întrece inteligența noastră"3.
O îndreptare generală nu se poate: le monde est inepte â
se gaurir*. Deși Guvernul prin popor (domination populaire)
e mai „natural" și mai „echitabil"6, totuși orice rege are drept
la ascultare, — oricare ar fi părerea personală ce s-ar avea
despre valoarea lui ca om6. în ce privește Franța, „în această
1 La raison privde n’a qu’une jurisdiction privtîe, I, 22; cf.: je ne me suis
proposd aucune fin que domestique et privăe; Prefața la I.
* lua soci6tă publique n’a que faire de nos penstSes; I, 22.
8 Nous ne pouvons guăre les tordrc de leur ply accoustumtS que nous ne
rompons tout... Non par opinion, mais par vSrită, l’excellente et meilleure police
est â chacune nation celle soubs laquelle s’est maintenue... Je tiens pourtant que
d’aller desirant le commandement de peu en un Estat populaire, ou en la monar-
chie, une autre sorte de gouvernement, c’est vice et folie... D’entreprendre â
refondre une si grande machine et en changer les fondements c’est ă faire â ceux
qui veulent amender des deffauts particuliers par une confusion universelle...
La conservat ion des Estats est chose qui vraysemblablement surpasse nostre
intelligence; III, 9. Cf. III, 1. Combaterea lui Machiavelli, II, 17.
4 III, 9.
6 I, 3.
8 Nous devons la subicction et obeissance cgalement â tous rois, car elle
regarde leur Office. Mais restimation non plus que raffection nous ne la devons
qu’i leur vertu; I, 3.
200
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
ceartă de care ea e tulburată acum prin războaiele civile,
cea mai bună și mai sănătoasă hotărîre este fără îndoială
aceea care păstrează și legea și cîrmuirea cea veche a țării"1*
Cine tulbură, mișcă apele pentru alții2. Cel mult neajunsuri
speciale, care jignesc morala sau delicateța, trebuie
îndreptate3.
Acestea spuse, de altminterea, nu ca de cineva din învăl-
mășeală, cu sîngele mișcat de luptă, cu ochii umeziți de
plîns, de unul care să fi fost chinuit în sufletul său de soarta,
care se dezbătea, a țării și a neamului său. El are în față nu-
mai omul, nevoile lui, suferințile lui, mijlocul cum se poate
odihni într-o voluptate onestă. încolo, „socoate pe toți oame-
nii ca pe compatrioții săi și îmbrățișează pe un polon ca și
pe un francez, puind această legătură naturală în urma celei
universale și comune"4. Și, de altfel, Franța e pentru el
Parisul; prin el este francez: „gloria Franciei și una din cele
mai nobile podoabe ale lumii" e acest Paris, de care „Dum-
nezeu să depărteze gîlcevile noastre"5.
Așa credea acela care a fost calificat de „raționalist", deși,
dînd atacul său, nu puternic, dar stăruitor, străbătător, dis-
trugător, contra tuturor eșafodajelor, simultane sau suc-
cesive, ale rațiunii, el o înfățișa, într-una din acele puternice
1 En ce desbat par lequel la France est ă pr^sent agitâe de guerres civiles,
le meilleur et le plus sain party est sans doubte celuy qui maintient et lareligion
et la police ancienne du pays; II, 19.
* Le fruict du trouble ne demeurc guere â celuy qui l’a esmeu; il bat et
brouille l’eaue pour d’autres pescheurs; I, 23. Războaiele civile îi parcă puteau
fi și mai aprige; I, 25.
• Contra justiției plătite (I, 22), contra torturii (II, 27). Pentru cenzură,
I, 56.
4 J'estime tous les hommes mes compatriotes et embrasse un Polonois
comme un Franțois, postposant cette lyaison naționale â l’universelle et com-
mune; III, 9.
5 Je ne suis Franțois que par cette grande citâ... La gloire de la France, et
l’un des plus nobles omemens du monde. Dieu en chasse loing nos divisions;
ibidem.
PROZA FRANCEZA IN SEC. AL XVI-lea : MONTAIGNE 201
formule concrete care fac farmecul scrisului său, ca „un vas
cu două torți, care se poate apuca și la stînga și la dreapta"1.
Un astfel de scriitor nu poate avea ucenici. Acela pe
care istoricii literari l-au apropiat de dînsul, autorul opus-
culelor despre înțelepciune (Trăite de la Sagesse) și „cele
trei adevăruri" (Trois Verites; 1594), Charon (1541—1603),
e un dogmatic spirit sec, fără vreun talent de scriitor.
Curentul cel mare al cercetărilor erudite ca și al compila-
țiilor istorice trece pe lîngă opera lui Montaigne. fitienne
Pasquier (1529—1615), în Recherches de la France, deși con-
tra influenței clerului care trebuia să facă din Franța prada
spaniolilor și din Paris cetățuia Ligei, e un apărător al Uni-
versității și al Parlamentului, un partizan al științei vizi-
bile prin citații latine, un prieten al noii școli de stil, care
pune pe Ronsard lîngă Virgil2.
Și tot pe lîngă el trec aceia cari reprezintă, în fraze de
furioasă declamație ori într-un stil de o liniște împrumutată
antichității, interesele partidelor care se ciocnesc. Astfel
în broșuri ca Tocsin contre les massacreurs după noaptea
Sfîntului Bartolomeu, în expunerea scurtă, vie a aprigului
Montluc (1501 — 1577), asupra Comentariilor cărora n-a su-
flat spiritul de înaltă discreție al lui Caesar, în capitolele
de construcție mai grea ale lui Agrippa d’Aubigne (1552—
1630), care a făcut și studii de grecește, de evreiește și a în-
trebuințat și versul — un vers greoi fără luciri — pentru
a înfățișa, în Les Tragiques, mizeriile timpului. Autorii
Satirei Menipee — cu titlul împrumutat de la vechiul filo-
sof Menip —, Pierre Pithou, Florent Chrestien, Jean Pas-
serat și Gilles Durant, aceștia doi ca poeți —, cari expun bat-
1 La raison est un pot ă deux anses, qu’on peut saisir ă gauche et â dextre.
Cf. Charles Simond, Montaigne, în col. „Les Prosateurs illustres franțais et £tran-
gers“ (la p. IV se spune că în călătoria lui avuse de gînd a vizita și „Polonia, Vala-
hia și Grecia"). Aici, p. XV, și o bibliografie.
* întîia jumătate a veacului încă dăduse Analele Acvitaniei ale lui Jean
Bouchet (1524) și Istoria Imperiului Roman pînă la Carol Quintul a lui Gu^roult,
lucrări de aceeași erudiție îndătinată.
202	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
jocurii partidul cardinalului de Lorena, care e pentru ei „Ca-
rol al X-lea“, și al Spaniei, au un suflet pe care Montaigne
nu l-ar fi vrut.
Nici autorii de Memorii, Cheverny și alții, n-au de la
Montaigne decît doar ușurința cu care-și prezintă punctul
lor de vedere personal.
Deocamdată, largul orizont pe care-1 deschisese Montai-
gne asupra imensităților oceanului misterios ce înconjură
existența noastră n-ajungea spiritelor îndîrjite și încrezute.
Ele preferau trecătoarele învălmășeli de pe țerm sau se avîn-
tau pe luntrea de pescari a rațiunii, în credința că aceste
nemărgenite ape se pot trece.
Note
a.	Privitor la această problemă vd. și Michael Metchies, Zitat
und Zitierkunst in Montaigne’s Essais, Geneve-Paris, 1966 (Kolner
Romanistische Arbeiten, 37).
b.	...Obișnuindu-mă cu cel mai simplu și mai comun gen de via-
ță... Intenția lui mai urmărea un scop: de a mă apropia de popor și
de această categorie de oameni care are nevoie de ajutorul nostru,
apreciind că eram mai curînd ținut să mă uit la cel care-mi întinde
brațele, decît la cel care-mi întoarce spatele. Și pentru această pri-
cină, deasemenea, m-a dat să fiu ținut în fața cristelniței de persoane
de cea mai joasă situație, pentru a mă obliga și a mă lega de ei.
c.	Știm să declinăm virtutea, dar nu știm să o iubim. Ne place
să no interesăm: știe grecește, ori știe latinește?... Dar dacă a devenit
mai bun sau mai priceput, aceasta era principalul și este ceea ce ră-
mîne pe urmă.
d.	Montaigne argumentează, în acest capitol consacrat educa-
ției copiilor că vizitarea țărilor străine nu poate avea drept scop de a
face un număr anumit de pași, de a copia „lenjeria luxoasă de corp a
doamnei Livia“ (probabil o dansatoare celebră), ci de a observa obi-
ceiurile popoarelor și de a ne „freca și șlefui capetele noastre cu ale
celorlalți44.
e.	Știm să zicem: Ciceron a spus așa; iată obiceiurile lui Platou;
sînt înseși cuvintele lui Aristotel. Dar noi, ce avem noi de spus? Noi
ce facem? Cum judecăm noi?
204
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
f.	Las de o parte grosolana impostură a religiilor cu care au fost
văzute îmbătîndu-se atîtea mari națiuni și atît de importante per-
sonagii, căci această parte fiind în afara rațiunilor noastre umane,
îi e mai curînd lesne să se piardă celui care nu e luminat în chip
extraordinar de favoarea divină.
g.	Desigur că omul e un subiect minunat de van, de divers și
de unduitor; e lucru turburător de a fixa asupră-i o judecată con-
stantă și uniformă.
h.	Noi nu mergem noi înșine, ci sîntem pur tați ca lucrurile ce
plutesc, acum mai lin, acum mai violent, după cum e apa, furioasă
sau liniștită.
La sfîrșitul capitolului se regăsește citat din Seneca, Epistole,
120: Magnam rem pută unum hominem agere (Gîndește-te că e foarte
dificil să fii mereu același om).
i.	Există o aparență de rațiune în judecata făcută asupra unui om
pornind de la trăsăturile cele mai comune ale vieții sale; dar, ținînd
seama de nestatornicia firească a obiceiurilor și părerilor noastre, am
avut adeseori impresia că înșiși autorii buni greșesc atunci cînd se
încăpățînează să formeze din noi un context stabil și solid. Cei care în-
cearcă să controleze acțiunile umane, nu se află nicăieri mai încurcați,
decît atunci cînd voiesc să le îmbine din nou și să le prezinte sub
aceeași lumină; căci ele se contrazic de obicei atît de straniu, încît
pare imposibil ca să fie părți din aceeași prăvălie.
k.	Spiritul celui care nu știe să se înarmeze cu ordine și discreție
este o sabie primejdioasa pentru însuși posesorul lui.
I.	Am dedicat-o desfătării intime ci rudelor și prietenilor mei;
pentru ca, după ce voi fi dispărut (ceea ce ei înșiși vor face curînd),
să poată regăsi într-însa cîteva trăsături din împrejurările vieții mele
și ale felului meu de a fi.
în cartea II, cap. 18, Montaigne va mărturisi că nu și-a scris
eseurile pentru „a înălța o statuie de așezat la încrucișeri de drumuri,
într-o biserică sau într-o piață“, ci deoarece compunînd cartea, aceasta
La compus pe el.
XI
Proza spaniolă în secolul
al XVI-lea.
Cervantes
în veacul al XVI-lea, prin descoperirea Americei supt
bandiera Castiliei, prin păstrarea și întinderea posesiunilor
spaniole în Italia de Sud și de Nord, prin căpătarea situației
imperiale în Germania de acel nepot de fiu al lui Frederic
al IlI-lea care era în același timp și nepotul de fiică al regilor
catolici, Carol I, devenit astfel Carol Quintul, Spania cea nouă,
unită, fără concurență sau amenințare maură între hotarele
sale, ajunge Statul hotărîtor în Europa și în lume. Aceeași
putere stăpînește în Madrid, în Neapole, în Milan, în Bruxel-
les și în porturile olandeze, ca și în vechile capitale ameri-
cane din Mexic și din Peru; armatele spaniole ca și banul
spaniol sprijină ambiția noului Cezar, care, și ca următorul
împăraților conducători de cruciată, dar și ca moștenitorul
regilor iberici, adversari din secol în secol ai maurilor, atacă
pe corsarii din Africa de Nord și stabilește acolo străjile
sale. Spiritul rămîne, firește, în Germania cel medieval, ne-
național; elementele naționale sunt aceleași ca în trecut,
cu vechile dinastii locale în frunte, dar, de cîte ori e vorba
de o acțiune mai grea, cu un scop mai înalt, a noului Cezar,
de atîtea ori forțele se cer Spaniei, care nu-și poate pierde
cu totul socotelile.
Spania aceasta, deprinsă cu viața ei izolată din veacul
al XV-lea, rezistă întîi la încercarea de a-i da glorie cu prețul
tuturor puterilor sale. Comunele castilane se revoltară,
Aragonul, Gatalonia își aduseră aminte de drepturile lor fa-
ță de Coroană. Cu vremea însă ispita fu mai puternică de-
206
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
cit această pornire de instinctivă rezistență, care fu, de alt-
minterea, răpede zdrobită prin ajutorul forței militare, tot-
deauna sigură: Carol I nu fu numit de la o vreme drot Carol
Quintul, și spaniolii se mîndriră cu imperialul „August44
care era regele lor.
Rolul acesta de istorie universală nu încetă în momentul
cînd, Ia capătul puterilor și mai ales al speranțelor și iluziilor
sale, Cezarul își împărți rolurile multiple între fratele Fer-
dinand, din care făcuse un rege al Ungariei și Boemiei, apoi
un rege al romanilor, și între fiul Filip, care avu coroana
Spaniei, deși numele său, de amintire dinastică, era al lui
Filip de Austria și al aceleia cari-1 numiseră și pe acesta,
ducii de același nume ai Burgundiei, din sîngele lui Filip
de Valois, al lui Filip August. O dată ce Statul Habsburgilor
funcționează unitar timp de cîteva decenii, legătura nu se
putea rupe așa de ușor; rămăsese și o conștiință comună,
și o deprindere de acțiune unică, și interese indisolubil ames-
tecate. De la ultimul ofițer, de la cel mai însemnat dintre
diplomați pînă la noul rege era o stare de spirit ambițioasă,
năvălitoare, ce nu se putea înlătura prin accidentul împăr-
țirii unui stat multiplu care în părerea atîtora trebuia să
rămîie însă nedesfăcut.
Și astfel Filip al II-lea fu, în fața mai slabului Ferdinand,
unchiul său, care, pe lîngă aceasta, era mai sărac și n-avea
forțe militare supuse oricînd ordinelor sale, adevăratul Cezar.
Și mai departe armele Spaniei sunară în Germania, și mai
departe banul său umblă acolo, și mai departe, în atîtea
chestii, cuvîntul hotărîtor fu al diplomaților spanioli rezi-
dind la Viena și la Praga.
Cum lupta între catolicism și doctrinele răscoalei urma,
pretutindeni, și cum Carol legase strîns interesele habsburgice
de cele catolice, aceasta dădea un necontenit prilej de inter-
venție. în numele ideii romane, al celei bisericești, dar și
cu ceva din cealaltă lăture a ei, se încheie pentru curățirea
de erezie a Angliei căsătoria lui Filip cu Maria Tudor, și
în numele primatului pontifical și a unității Bisericii creș-
tine invinciMe armada, flota „nebiruită44 a Spaniei, atacă re-
gatul Marii Britanii, Supt același pretexv, cu aceeași deviză
PROZA SPANIOLA ÎN SEC. AL XVI-LEA : CERVANTES
207
se făcu apoi și intervenția în Franța, pe vremea Ligei cato-
lice din Paris, și numai instinctivei rezistențe, mai presus de
orice crez religios, a poporului francez i sedatorește că ginerele
Ecaterinei de Medicis n-a păstrat dincoace de Pirinei te-
renul pe care i-1 dăduseră dezbinările franceze. Și, fără anu-
me accidente ale diplomației, fără anume noroace ale arma-
telor, cine știe de nu i-ar fi fost dat Spaniei lui Filip să rea-
lizeze o mai vasta unitate romanică în Vestul Europei, pentru
care unitate atîtea din condițiile date existau acuma!
Orice întemeiere de puternic Imperiu aduce cu sine o
bogată și vioaie istoriografie. Așa s-a întîmplat încă din vea-
cul al XV-lea cu turcii, de o rasă de sigur inferioară și fără
nici o pregătire culturală, fără nici o tradiție literară proprie.
Cu atît mai mult cu un popor ca acel spaniol, care, preocupat
totdeauna de programul său istoric, în care credea și pen-
tru care trăia, avuse de la regele Alfons pînă la Ferdinand
și Isabela o serie neîntreruptă de istorici, cei din al XV-lea
veac fiind superiori chiar acelora din alte țări, romanice și
neromanice, și care, în acest timp, după ce, mai ales, con-
curența altor dialecte încetase, își formase un stil istoric în-
dătinat, avînd un singur defect: acela că în formele lui îngri-
jite, îndreptate și îmbogățite supt influența modelelor clasice,
era incapabil de orice dezvoltare și originalitate, ca unul
ce se deosebise de limba poporului pînă într-atîta îneît nu-i
mai putea face împrumuturi.
Astfel secretarii regilor din secolul al XVI-lea, ambasa-
dorii întrebuințați de dînșii și alte personalități scriu, sau
istoria unei părți din opera acestei fericite regalități — în
Indii, în Germania, în Anglia —, sau istoria spaniolă pe
un număr de ani, sau și istoria lumii în legătură cu aceasta.
Istoriografia italiană, de la care aceastălaltă avuse atîta
folos, ajută, prin tot ce putea să adauge la vechea tradiție
spaniolă. De la pamfletul politic francez, de la opusculul
de filosofie luptătoare al teoreticienilor războiului civil, un
Mariana va lua germenii unei doctrine despre margenile
puterii regale, care-1 va face, cîndva, să fie designat ca un
îndemnător la regicidul care se și săvîrșise acolo, în Franța.
208
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Se părea astfel că povestitorii spanioli, a căror atenție se
îndreaptă asupra lumii întregi, împrumută mișcării literare
de pretutindeni elementele trebuitoare pentru a țese un
veșmînt potrivit cu un așa de mare și de măreț subiect.
în apropierea anului 1550, după ce împrejurările provo-
cate de ambiția lui Carol Quintul ajung a-și da concluziile,
care se mențin, apar deci o sumă de lucrări de un mare inte-
res pentru cunoașterea timpului. După documente oficiale,
ca și Zurita și Argensola, despre cari se va vorbi mai departe,
scrie despre Carol Quintul (Vida y hechos del emperador
Carlos V) fray Prudencio deSandoval, episcop de Pampeluna,
o compilație cu multe sorginți1. Un fost ambasador al îm-
păratului pe lîngă Curtea papală pentru pregătirea Consiliu-
lui din Trento, don Luis de Ăvila y Zuniga, întrebuințat apoi
și în Germania, dă o lucrare asupra războiului civil din
această țară (Comentario de laguerra de Alemania, 1546—7),
care va fi tradus și în limbile latină și franceză. Același
descrie expediția lui Carol Quintul în Africa, — acea expe-
diție de vaste orizonturi a cării punere în scenă a fost de o
pompă neînchipuită, un pictor fiind însărcinat să însemne
cu creionul episoadele ei, cum se vede din cartoanele păs-
trate acum la Biblioteca Imperială din Viena. Floriân de
Ocampo (+ 1578) scrie, aproape totodată, o simplă Cronică
generală a Spaniei (de la 1544 înainte), și un Esteban de Gari-
bay va duce mai departe (pînă la 1566) narațiunea.
Raza de interes e mai vastă decît la toți aceștia în lucră-
rile lui Antonio de Herrera y Tordesillas (1549—1625), se-
cretar al viceregelui de Neapole și istoriograf oficial pentru
Castilia ca și pentru Indii, care a fost și secretar de stat supt
Filip al II-lea. I se datorește o Historia de las Indias (1601—
—1615), o expunere a împrejurărilor din Italia, din Franța,
pentru deosebite bucăți devreme, o Istorie a Portugaliei și a
ultimilor patruzeci și patru de ani în Scoția și în Anglia, pe
lîngă o Istorie a lumii de la 1554 la 1598.
Juan Gines de Sepulveda, care scrie numai latinește, un
erudit care poartă și lupte pentru catolicism, contra tuturor
dușmanilor lui, și justifică sălbatecul tratament, înfierat de
J Ranke, Geschichtsschreiber, pp. 130 — 2.
PROZA SPANIOLĂ IN SEC. AL XVI-LEA : CERVANTES 209
cutare cleric, martor ocular, al indienilor din America, înfă-
țișează, din ordin, cariera imperială a lui Carol Quintul,
„împărat și rege al Spaniilor“, de la 1536 la 1563, întrebuin-
țînd dintre cei de acasă pe Ăvila și Salazar (vd. mai departe),
precum și declarațiile stăpînului său și ale miniștrilor, ale
generalilor1. Pedro de Mejia va lua ca subiect toată „istoria
Cezarilor“, la 1541.
Juan de Mariana (n.1537) a fost cel mai mare istoric spa-
niol. Autor al vestitului opuscula pe care l-am cercetat și al
cărui scop era să ridice Biserica mai presus de orice concu-
rență, supuind pe rege unor regule politice care nu puteau
atinge pe reprezintanții ei, acest- iezuit care trecu, pe rînd,
prin Roma, prin Sicilia, prin Paris, unde studie teologia
Sfîntului Toma de Aquino, pentru a se întoarce definitiv
acasă numai în 1575, își alcătui marea lui operă de istorie
după principii de critică atentă, de răbdătoare și migăloasă
întrebuințare a izvoarelor. El e astfel nou și original, oricît
de mult ar fi transcris de la predecesori dintre cei mai noi,
de la Zurita, autorul Analelor Ar afonului, și al istoriei lui
Ferdinand Catolicul (Historia del rey don Hernando el Cato-
lico , 1579), la Argensola, continuatorul acestuia (1516—
1520), însemnat și prin aceea că întrebuințează, pentru în-
tîia dată, ca izvor sigur, documentul2.
De la aceste povestiri, care prezintă faptele fără interpre-
tarea interioară, sentimentală a lor, cu o completă indiferență
față de subiect, afară numai cînd Mariana critică apucăturile
rele ale unui suveran sau papă ori cînd Sepulveda observă
că „Statele nu sunt făcute pentru folosul regilor, ci pentru
fericirea și înlesnirea popoarelor supuse“3, trebuie să se treacă
neapărat la altele care dau și nota morală. a subiectului:
ideile, sentimentele scriitorului însuși.
Cu atît mai mult, cu cît în toată această vreme filosof ia
morală a predicatorilor și autorilor de dialoguri, de discuții
1 Ibid. pp. 119 și urm.
2 Ibid., pp. 53 și urm.
3 Regna non ad regum utilitatem, scd ad subiectorum populorum felicita-
tcm et commoditatem instituta esse — la Ranke, op. cil., p. 120.
14 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
210
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
abstracte lucrează necontenit, lăsîndu-ne, în legătură cu
nume dintre care nici unul nu este cu adevărat mare, o în-
treagă literatură, care și astăzi, mulțămind curiozitatea isto-
ricului literar și înfățișînd pagini interesante pentru cer-
cetătorii stilului în dezvoltarea sa, servesc încă, în deosebite
culegeri de bucăți alese, pentru scopuri de edificare religi-
oasă.
Cam în același timp scriu don Francisco de Villalobos,
secretarul celor trei regi din al XV-lea veac și cunoscător de
multe țări, traducător al Amphitryonului lui Plaut, Trata-
tul despre cele trei mari (Tratado de las tres grandes), „glosa
asupra cîntării morții“, dialogurile, amestecînd și o critică
a oștii franceze, ai cării 40.000 de soldați noi-nouți nu-i par
că ar putea să se distingă pe vreun cîmp de luptă; Pedro
Mejia, însemnat și mai sus, care publică la 1541 Colocvii
sau dialoguri, autorul unui tratat curios despre „ortografie44,
Alejo Venegas del Busto, care, în opusculul său din 1538,
tradus și în italienește, Agonia del trdnsito de la muerte,
tratează problema înaintea căreia, fără soluție, dar cu atît
mai multă bărbăție, se oprise Montaigne. Alt Mejia, Luis,
protonotariu, iscălind Labricio Portundo, alcătuiește, și
după de la Torre, un Apologo de la ociosidad y el trabajo
(1546). Antonio Perez (n.1539), vestitul secretar regal a cărui
fugă de la Curte și rătăcirile în Europa au ceva din neprevă-
zutul unui roman de aventuri, și Pedro de Rua, profesor, cu-
prind aceleași discuții în forma îngrijită a unor scrisori, ca,
odinioară, acelea, latine, ale lui Pedro Martir de Angleria,
pe cînd Juan de Ăvila (n.c. 1500), Juan de la Cruz (n.1542)
și mai ales celebrul fray Luis de Granada (n.1504), domini-
canul cu elocvența admirată, întrebuințează forma oratoriei
de amvon pentru a trata aceleași vagi generalități de morală.
Mai cunoscut — și mai demn de a fi cunoscut — între
toți e Fernân Perez de Oliva, din Cordova, unde se naște
pe la 1497, care continuă la Paris și în Roma lui Leon al
X-lea, apoi la Paris din nou, trei ani, studii începute la
Salamanca, ajungînd astfel preceptorul lui Filip al Il-lea.
Traducătorul lui Plaut, al Electrei și Hecubei, compune încă
un dialog, al „demnității44 — mai bine al rostului — „omu-
PROZA SPANIOLA IN SEC. AL XVI-LEA : CERVANTES
211
lui“, care i-a făcut reputația. Și după dînsul se îndreaptă un
fost student de la Toledo, purtat și prin Flandra și prieten
al lui Hernân Cortes, Francisco Cervantes y Salazar (n.1521).
La toți aceștia în zădar s-ar căuta idei, dar mai ales r.u
s-ar putea găsi o convingere, o credință, o mărturisire unică,
ieșind din cadrul obișnuitelor protestări religioase, care nu
cer nici o nouă muncă a minții. Dacă în dialogul lui Oliva
unul din interlocutori va arăta zădărnicia și răutatea vieții,
toate relele care răsar supt raza rațiunii, caracterul trecător
al unui adevăr relativ, fatala „ignorare a lucrurilor omenești
cu care trăim puținele zile ale vieții noastre ca acela care
în somn își trece timpul durerii luiul, dacă el notează osînda
omenească a muncii, fuga răpede a vrîstelor, momirea gloriei,
pînă ce „morminte care nu sunt mai deosebite ca pietrele ce
le acopăr“, îi închid pe toți2, și, în schimb, celălalt vorbitor
va apăra bunătatea vieții prin aceea că e un dar al lui Dumne-
zeu, că Fiul lui s-a jertfit pentru oameni, că avem ajutorul
științei, plăcerea artei, recompensa muncii, scriitorul ispră-
vește rezervîndu-și părerea.
Dar din toate aceste argumentări rămîne preocuparea
sensului vieții. Și ea se simte în unele opere de povestire,
în legătură cu catastrofe mari contemporane.
Astfel e cazul cu Diego Hurtado de Mendoza, o rudă a
marchizului de Santillana, un elev al lui PedroMârtir, care
învață apoi la Salamanca limbile latină și greacă, dreptul și
filosofia, pentru a fi apoi în Italia ambasador la Veneția,
prieten cu Aldo Manuzio, reprezintant al regelui său la Siena,
la Franța, la Roma, unde e și gonfalonier, și, întors după
lupta de la Saint-Quentin, se ceartă cu Curtea, rămîind de-
parte de dînsa pînă-n ajunul merții sale, la 1575. Alegîn-
du-și ca subiect, nu numai din curiozitatea sa proprie și din
dorința de a lămuri pe alții, lupta cu urmașii, creștinați,
renegați, revoltați, ai maurilor de odinioară, asa-numiții
1 El mayor bien que tenemos es la ignorancia de las cosas humanas, Con la
cual vivimos los pocos dias que duramos, como quien en sueno pasa el tiempo
de su dolor... Agora pues vengan esos sabios, osos que suelen tanto cnsnlzar al
ânimo del hombre: digan nos agora, do pudieron ellos hallar bien alguno entre
tantos maies.b
2 Los cuerpos en la sepultura no son duerenles de las piedras que los cubren.
14*
212
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Moriscos, el, care se născuse în Granada, unde tatăl său fusese
guvernator, el care vorbea limba arabilor și-i iubea, va da
prigonirilor îndreptate contra acestor urmăriți fără dreptate,
contra acestor luptători fără noroc — e martor și actor al
războiului însuși — un accent de pasiune pe care, nu numai
istoriografia spaniolă, dar nici una din Europa n-o avuse
pînă atunci.
De la această povestire reală, plină de atîta viață venită
din subiectul însuși și din afară de dînsul, se putea trece
ușor la o povestire de imaginație în legătura cu faptele istorice
date, pe care se sprijină și caută oarecum a le interpreta.
Astfel prin condeiul lui Gines Peres de Hita, și el unul din
actorii dramei cu moriscii, în Historia de las guerras civiles
de Granada, care se prezintă, la 1595, ca simpla prefacere în
spaniolește a unei scrieri arabe, datorită lui Aben Hamin,
Spania dă cel dinții roman istoric.
Alături cu acest gen de povestire istorică era și altul,
de pură imaginație, care se desfăcuse din cunoașterea eclo-
gei, bucolicei celor vechi și a imitațiilor ce se făcuseră în lite-
ratura contemporană a Italiei. Cu Diana sa, Jorge de Mon-
temayor, născut în Portugalia și purtat prin Țările de Jos
și Italia, parcă ar fi căutat moartea pe care încă foarte tînăr
o află într-un duel, la 1561. Cîștigă o mare faimă, — o
faimă așa de mare, încît cartea lui a găsit imediat, după
obiceiul timpului, continuatori: pe Alonso Perez și pe Gas-
par Gil Polo; s-a pretins chiar că Diana n-ar fi străină de
Gentilomii din Verona ai lui Shakespeare.c
Dar era și o altă tradiție narativă in literatura spaniolă.
Nota de observație populară, dură, crudă, hazlie, dar nu
zimbitoare, critică, dar nu cu tendința de a îndrepta, din Ce-
lestina plăcuse, și ea nu se putea uita. într-un timp cînd Cur-
tea și tot ce se ținea de oficialitate avea un caracter universal,
ținîndu-se în același timp de rosturile atîtor țări reunite supt
același sceptru, cînd o Curte spaniolă după vechile tradiții
nu mai exista, ci suveranul se pierdea prin străinătăți ca
„Augustul“, sau, ca Filip al II-lea, se izola în imensitatea
tristă a unui mormînt pentru cei vii ca Escurialul, avînd ca
PROZA SPANIOLĂ IN SEC. AL XVI-LEA : CERVANTES 213
singură distracție și mîngîiere acel cîntec al privighetorilor
în grădinile improvizate, despre care el, Filip, vorbește fiicei
sale, guvernatoarea Țărilor de Jos, cînd, în sfîrșit, neizbînda
mișcării comuneros-ilor contra lui Carol Quintul adusese ruine
vieții burgheze, numai aceste strate populare puteau să dea
un subiect și o inspirație, coloare și viață, — fie și numai pen-
tru a rîde de ele, de mizeria lor fizică și morală.
în Lazarillo de Tormes, care s-a atribuit fără cuvînt
pomposului Mendoza, dar al cărui adevărat autor nu s-a
putut găsi, în această colecție de anecdote înfățișînd far-
sele grosolane, triviale ale unui șoltic spaniol, din speța
pe care Murillo, marele pictor religios, dar și popular, al
epocei imediat următoare, îl zugrăvește hrănindu-se la un
colț de stradă ori curățindu-și cămășuțele de păduchi, este,
ori de înșelatul e un cerșetor orb, ori un preot zgîrcit, o
adevărată epopee comică a foamei/
Și, în Spania stoarsă, de atîta glorie în serviciul altora,
această realitate era destul de răspîndită, pînă și la nobilii
fără avere și ocupație, la hidalgii pierind de sărăcie prin
căsuțele lor din tîrgușoare și sate, pentru ca scrierea să fi
ajuns populară și pentru ca alții să se îndemne a publica lu-
crări în același gen. De aceea îndată ce Henrique de Luna,
așezat în Paris, continuă pe Lazarillo, un mic slujbaș de
la Curte, Mateo Alemân (n. 1547; mort în Mexic), va da
Aventuros y vida de Guzmăn de Alfarache, din care o a doua
parte se tipărește abia la 1608. Și uitam Laud,a Asinului de
Pedro Mejia, după exemple ca al lui Erasm.
Alemân avea ca prieten pe un soldat rănit pe care că-
lugării trinitari și familia lui, culegînd cu greutate, timp
îndelungat, ultimii ei bani, îl scoseseră din robia corsa-
rilor Barbariei, de la cari, prin cele mai istețe combinații
și prin cele mai energice tentative, nu izbutise însuși a
scăpa. Acest sărman, mîndru doar de rănile sale1, începuse
înainte de grelele lui încercări, pe vremea cînd învăța încă sau
îndeplinea pe lîngă un Acquaviva la Roma funcțiunile, totuși
destul de umilitoare, ale unui valet de cameră, o carieră lite-
1 Vd. Prefața la partea a Il-a din Don Quijote și II, 1,
214
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
rară, publicînd Filina și Galatea, imitații după Diana lui
Montemayor. Era Miguel de Cervantes Saavedra (n. oc-
tombrie 1547), al cărui nume trebuia să se așeze între cele
mai ilustre ale literaturii mondiale printr-o altă operă, de
o popularitate fără margeni la oameni de toate vrîstele,
de toate gradele de cultură și din toate țările.
Omul n-avea totuși, propriu-vorbind, o ambiție literară,
îi era numai să trăiască, și nu cele patruzeci și patru de
găini și pui, plus un cocoș al soției lui, erau să-1 ajute la
aceasta, iar ce ajutor, fără o funcție statornică, îi venea de
la un duce de Lemos, de la un arhiepiscop de Toledo nu-1
împiedeca, în 1606 încă, în preajma morții, să se creadă unul
din oamenii cei mai strîmtorați1. Știe bine proverbul
popular, pe care-1 reproduce, că numai în biserică, în negoțul
pe mare ori pe lîngă rege — căci „mai mult face o fărîmătură
de la rege decît o simbrie de la un senior^2 — poate să-și
capete cineva o avere — și el nu alesese sau nu fusese în
stare să aibă nici una din aceste trei situații. Respectul
lui pentru toți cei mari, ale căror fapte le cunoștea3, nu-1
făcuse să capete un rost pe lume mai mult decît serviciile
sale militare, nu numai la Lepanto, la Navarino, în Sicilia,
pînă la căderea în teribila robie, dar și în Portugalia și
pînă în Insulele Azore. Iar cît cetise — și cunoaște pe Cae-
sar, pe Terențiu4,pe Ptolomeiu, vorbește de Piramși Tisbe* —
și cît văzuse, în Italia, a cării limbă o cunoștea6, ale cării
monumente, ca Panteonul7, le vizitase, a cării literatură,
cu Marco Polo, de la care ia cunoștința fabulosului Extrem
Orient, Taprobana, Cataya etc.8, cu Orlando Furioso al lui
1 Vd. Prefața la partea a doua din Don Quijole.
3 Iglesia o mar o casa real. Și: Mâs vale migaja de rey que merced de senor;
ibid., I, 39.
8 Ibid., I, 13.
4 II, 23.
• II, 19. Cf. I, 47.
8 Vd. II, 24, 25.
7 II, 8. Cf. II, 10.
8 I, 38, 47 (și Ura fabulosului „Preot Ioan“); vorbește și de brahmani,
magi, gimnosofiști din aceleași locuri răsăritene; I, 47,
PROZA SPANIOLA ÎN SEC. AL XVI-LEA : CERVANTES 215
Ariosto1, cu Boiardo2, o cetise, n-ajungea ca să-1 facă a
trece între învățații cari se plătesc pentru învățătura lor.
Era un suflet care încercase suferința fără a fi răsplătit
pentru dînsa, un suflet bun, adînc amărît de o tristă ex-
periență a vieții. Iluzia de tinereță a soldatului, voios,
setos de aventuri, doritor de luptă nouă, cheltuitor de bani
cu nepăsare3, dispăruse. în locul unor frumoase lupte, el
găsise acolo, în Orientul turcesc, doar „spăimîntătoarea fu-
rie a acelor îndrăgite instrumente ale artileriei“, al căror
inventator ar trebui să fie în Iad4. „Cu această diabolică
invenție“, spune el prin gura, care nu glumește totdeauna,
a lui don Quijote, „un infam și furios braț ia viața unui vi-
teaz cavaler“5, prin cine știe ce glonț rătăcit. Dacă la Le-
panto s-a dovedit că se poate învinge turcul, „a cărui tru-
fie și superbie a fost zguduită“6 păcatele creștinilor fac,
la Navarino, să nu se poată trage folos din victorie7. Dacă
însă Goletta e pierdută, el vede în aceasta un bine, ca una
care, numai pentru a se păstra cucerirea lui Carol Quintul,
sugea vlaga însăși a Spaniei8. în captivitate își dădea samă
că vitejia lui desprețuitoare de moarte făcuse „lucruri care
vor rămînea în amintirea acelor neamuri mulți ani de zile,
ca să-și capete acea libertate^9 pe care o socoate apoi ca su-
1 II, 1. Pomenește și imitațiile spaniole după Pastor fido și Aminta; II, 62.
’ I, 6.
8 I, 39.
4 I, 38. La espantable furia de aquestos endemoniados instrumentos de artil-
leria.
• Su diabdlica invencidn con Ia qual did causa que un infame y cobarde
brazo quite la vida a un valoroso caballero.
8 Quedd el orgullo y soberbia otomana quebrantada; I, 39.
’ Ibid.
8 Aquella oficina y capa de maldades, y aquclla gomia o csponja y polilla
de la infinidad de dineros que alli sin provecho se gastaban, sin serv ir de otra cosa
que de conservar la memoria de haberla ganado la felicisima del invictisimo
Carlos V, como si fuera menester para hacerla eterna; ibid.e
9 Captivul, a cărui povestire o amestecă în opera sa de căpetenie îl prezintă
pe dînsul așa: „Un soldado espanol llamado Tal de Saavedra, al cual, con haber
hecho cesas que quedarân en la memoria de aquellas gentes por muchos aâos, y
todas por alcanzar libertad" (I, 40).f
216
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
prema mulțămire pe pămînt1. Dar toate acestea, memorialele
prezintate la întoarcere, nu-i folosesc la nimic; și el se
putea asămăna cu acel ostaș rănit întors din luptele cu
maurii, care, gata de a improviza romanțe pe chitară, po-
vestește în satul lui, lîngă fîntînă, întîmplări minunate din
acele țări ale Necredincioșilor2, de unde el însuși adusese
material pentru povestea „captivului" și pentru comedia
Intrigile Algerului.
Dar, în amărăciunea lui, Cervantes nu se putea gîndi mă-
car a da o satiră a timpului său, cu atît mai puțin — cum
se crede că a făcut-o în cutare pamflet menit a atrage aten-
ția asupra operei lui principale — o satiră, cu nume aco-
perite, a Curții. îi impune „neînvinsul" împărat, „Augustul",
care umpluse lumea de faima puterii sale. Filip al Il-lea e
„bunul nostru rege", — nuestro buen rey don Felipe. Ducele
de Alva e el gran duque de Alba3. Caută ce poate fi mai mă-
gulitor în frumoasa lui castilană pentru a lăuda pe patronul
său, ducele de Lemos.
Scrisese comedii, una din ele de un mare interes tragic,
despre căderea Numanciei, și va mai scrie și alte comedii,
nuvele (Retablo de las maravillas, La guarda cuidadosa, Los
trabajos de Persiles y Sigismunda). Și între aceste încercări,
cu succes sau fără, aruncă povestea lui don Quijote, cu un
pompos titlu asămănător aceluia pe care Rabelais îl punea
înaintea povestirii isprăvilor lui Gargantua.
Ce voia, ni spune singur. Nu a da un simbol al idealis-
mului dezorientat, procedînd impulsiv, cu naivitate, pen-
tru ca necontenit realitatea să-1 dea jos de pe cal, să-1 bată,
să-1 umple de sînge, căci sulița lui e un biet băț, viziera
lui e de carton, coiful lui un lighean vechi, calul lui o gloabă,
1 No hay en la Tierra, conforme mi parecer, contento que se iguale a alcan-
zar la libertad perdida; I, 39. El învățase acolo și limba de amestec obișnuită în
Levant, „lengua que en toda la Berberia, y aun en Constantinopla, se liabla entre
cautivos y moros, que ni es morisca, ni castellana, ni de otra nacion alguna, sino
una mezcla de todas las lenguas, en la cual todos nos entendiamos; I, 41.®' Despre
turci, mauri, arabi, mameluci, I, n. 21, 40; II, 1.
2 I, 51.
’ I, 39. Vorbește și de Egmont și Horn fără vrpo critică („Eguembn y Hor-
PROZA SPANIOLA ÎN SEC. AL XVI-LEA : CERVANTES 217
scutarul lui un țăran neînțelegător sau pișicher. Nu a
face marea operă de satiră a spiritului uman însuși în silin-
țile lui de a înfrînge o realitate care nu poate peri decît din
lăuntru, prin uzura înceată a resorturilor lui, iar nu din
afară, prin acțiuni răzlețe pornite dintr-un mediu grosolan și
prost indiferent. Nici a rîde pe sama celui care se încumetă
fără mijloacele trebuitoare de un lucru care nu se poate și
care, oricum, lui nu-i este dat, și nici a ni stoarce lacrimile
pentru aceste prăbușiri ale unor avînturi care sunt caraghi-
oase numai atîta timp cît durează sforțarea inutilă, și nu
după ce începe durerea adevărată.
Aceste lucruri le-au introdus de la oi criticii raționa-
liști ai veacului al XVIII-lea, dușmani ai evului mediu în
toate idealele lui pînă la al „cavaleriei rătăcitoare^, ori ad-
miratorii entuziaști ai romantismului cu pasiuni de exotism
și însetat do mister, care, de la Schlegel încoace, au repetat
această apreciere, trecută apoi între locurile comune ale
istoriei literare.
Nu, ci Cervantes voia numai, ca și anonimul autor al
operei El Crotalon1, să facă o operă de critică literară, înlă-
turind ultima formă degradată a romanului de aventuri și
făcînd astfel loc propriilor sale opere de pînă atunci și
acelora al căror plan îl avea în minte.h
El cunoștea perfect literatura cavalerească a timpului.
O înșira de mai multe ori, ca unul care o cetise, de la Ama-
dis de Galia și cel de Grecia, de la Oliv ante de Laura și Flo-
rismonte de Hircania2, de la cîntecele despre Roland3, la
Don Belianis și la Tirante el Blanco. Pomenește prelucrări
cu subiecte din ciclul lui Arthur4. îi arată, acestei literaturi,
resorturile artificiale și rîde de stilul ei neîngrijit și fără gust.
„N-am văzut“, spune el, „nici o carte de cavalerie care să
facă un corp de povestire întreagă, cu toate părțile ei
constitutive, așa îneît mijlocul să corespundă începutului
1 Cf. Bolctin de la Real Academia Eșpafiola, IV, februar 1917, p. 32 și urm,
2 I, 6 — 7.
3 I, 25.
4 L
218
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
și sfîrșitul începutului și mijlocului441; deci are cineva îna-
intea sa o himeră, un monstru. Face osebiri pentru Amadis
de Galia și pentru acel Tiran Alb, în care deosebește sau note
de sinceritate sau altele de realitate care ar putea să salveze
restul2. Alături de asemenea produse ale unei literaturi
pe atît de răspîndite și de spornice, pe cît lipsite de dreptul
la existență, el pune fără sfială și deosebitele povestiri în
genul pastoral, Diana lui Montemayor ea însăși3, față cu
care nu e cu totul lipsit de respect, ca și Pastor de Iberia,
Pastor de Filida, Fortuna de amor etc. Preferă însă, evident,
lucrările de poezie lirică și epică ale aceluiași timp, operele
istorice, ca ale lui Luis de Âvila, care scrie despre „faptele
împăratului44 (hechos del emperador), ale lui Carol Quintul4.
Critica teatrului contemporan, la care vom vedea cu ce
contribuise, în versuri și în proză, în stilul, înalt, al trage-
diei cu subiect antic, ca și în acela, familiar, popular, al
simplei comedii de moravuri, se adauge la aceea a romanului
cavaleresc și a pastoralei. E contra „negustoriei de vînzare44
cu acest gen de literatură5 și cerc ca teatrul să fie „o-
glinda vieții omenești, exemplu al moravurilor și icoană
a adevărului446 , iar nu „oglindă de lucruri disparate,
exemplu de lucruri necuviincioase și de icoane de lascivie44,
fără observarea regulelor clasice, precum și pline de ana-
cronisme, ofensătoare pentru morala publică și într-un
cuvînt o rușine pentru Spania7. E așa de indignat constatînd
aceste neajunsuri, încît ar dori cenzura de o „persoană
1	No lie visto ningun libro de caballerias que haga un cuerpo de fabula
entero, con todos sus miembros, de mancra que el medio corresponda al principio
y el fin al principio y al medio; I, 47.
2	Unele frumoase minuni din romane se semnalează în I, 50.
3	I, 5.
4	Vd. și capitolul 49 din cartea I, în care alătură, într-un amestec comic,
lucruri reale cu lucruri închipuite, aducînd înainte „la historia de Guarino Mez-
quino“ și o sumă de fapte istorice contemporane. în capitolul 47 se asamănă roma-
nele de cavalerie cu „fabulele milesiene“ ale antichității. El recomandă a se ceti
istoria și Scriptura; I, 49.
6	Las comedias se han hecho mercaderia vendible; I, 48.
6	Espejo de la vida humana, ejemplo de los costumbres e imagen de la verdad.
7	Espejos de disparates, ejemplos de necedades e imâgines de lascivia.
PROZA SPANIOLA ÎN SEC. AL XVI-LEA : CERVANTES 219
inteligentă și discretă, care să cerceteze toate comediile
înainte de a se reprezintă441.
Arătînd astfel ce trebuie răspins din scrisul timpului,
își propune a da literatura nouă: alături de operele sale dra-
matice, care vor fi cercetate aiurea, el are în vedere povestiri,
nuvele, ca acelea care, pornind de la Boccaccio, se dezvol-
taseră prin toată seria povestitorilor, a „novellierilor44 ita-
lieni, versuri2, considerații literare, politice, sociale, obser-
vații despre educație, despre poezie și știință, despre drep-
turile limbii vulgare3. Și i se pare că ele pot fi prinse în ur-
zeala unui roman care să parodieze pe cele cavalerești., întocmai
precum — exemplul îi stătea înainte — Ariosto parodiase cîn-
tecele decăzute ale isprăvilor cavaleriei medievale.
Aceasta, și nu alta, e originea lui Don Quijote. Cu „li-
niște de stil și invențiune ingenioasă44, crede el, se poate
da ceva bun, în proză4. Căci „epica se poate înfățișa în
proză și în vers445. Gluma nu strică niciodată naturii omenești
care se descoardă printr-însa. „Nu e cu putință, în adevăr,
ca arcul să fie necontenit armat, nici condiția și slăbiciunea
omenească nu se pot susținea fără vreo recreație îngădui-
tă446.
Va fi, bine înțeles — și aici apare aceeași stare de spirit
ca la Montaigne ceva fără nici o umbră de pretenție
erudită, care e și zădarnică și ridicolă. Cervantes rîde de
„academicii44 cari scriu prefețe, elogii, sonete pentru cărți7.
H umanismul, care în acest veac n-are un rost important la
spanioli, ca la vecinii lor din Franța, îi apare ca „exerciții
și studii de a compune cărți care se vor tipări44, unde însă
1 Persona inteligente y discreta, que examinase todas las comedias antes
que se representasen.
a Vezi pe acelea așa de frumos redactate în Don Chișoi din 1840 al lui I. Ro-
set, tradus după refacerea — nici așa de greșită, nici așa de falsificată în spirit,
cum s-a spus — a lui Florian (ele sunt de sigur de Eliad).’
8 II, p. 133 din ediția în 2 volume, Madrid, 18 — .
4 Apacibilidad de estil% ingeniosa invencion; I, 47.
8 La 6pica tan bien puede exhibirse en prosa como en verso; I, 47.
’ Pues no es posible que est6 continuo el arco armado, ni la condiciân y
fiaqueza humana se puede sustentar sin alguna licita recreacidn; I, 48.
7 Vd, Jos Acad^micos de la Argamasilla“, după cartea a II-a,
220
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
realitatea n-are intrare1. Asemenea discuții vor fi plecînd
de la una, primitivă, despre cine s-a scărpinat întîi în cap.
Scrierea sa deci, simplă „invectivă contra cărților de
cavalerie“2, mijloc pentru a „sfărîma autoritatea și capitalul
cărților de cavalerie“, în lume și în popor3, nu se va împo-
dobi cu obișnuitele mijloace de recomandație și reclamă, va
fi „curată și goală“, — monda y desnuda. Vor lipsi notele,
citațiile din Aristotel și Platou, din „turma de filosofi pe
care o admiră cetitorii și socot pe autori ca oameni cetiți,
erudiți și elocvenți“4, chiar dacă Sf. Toma de Aquino e lîngă
versuri de iubire și se dă o listă de autorități de la Aristotel
Ia Zoii sau Zeuxis, „deși unul a fost cîrtitor, iar celălalt
pictor“5. Natura însăși se va oglindi aici, așa cum este,
așa cum se manifestă, așa cum se impune. „Condeiul“, a
spus el însuși, e limba sufletului — la pluma es lengua del
alma*.
De la început apare eroul: hidalgul slab, uscat, fantastic,
otrăvit de lectura înnebunitoare a romanelor de aventură,
pe care le crede un adevăr care a fost, și unul care numai
prin credința și devotamentul lui ar putea să fie din nou.
In lume nu mai vede decît ce coboară el într-însa pe urma
îndelungatelor meditații care l-au zărghit. A dispărut na-
tura, pe cei de aproape ai lui nu-i mai recunoaște. Preotul,
bărbierul îi sunt de acum cu totul străini, deși i-a format
odinioară societatea. Cutare fată curtenită cîndva în zădar,
Aldonza Lorenzo, a devenit Dulcinea del Toboso, — „nume
care după a lui părere e și muzical și exotic și semnificativ^7.
1 A la que el respondid que su profesidn era ser humanista, sus ejorciciosy
cstudios componcr libros para dar a la estampa; II, 22.
2 Todo 61 es una inventiva, contra los libros de caballerias.
3 Esta nuestra escritura no mira a mas que a deshaccr la autoridad y cabida
que en el mundo y en el vulgo ticnen los libros de caballerias; Prefața.
* La caterva de filosofos que admirau a los leyentes y tienen a sus autores
por hombrcs leidos, eruditos y elocuenl.es; ibid.
6 Ni menos s6 qu6 autores sigo en el, para ponerles al principio, como hacen
todos, por las letras del A.B.C., comenzando en Aristdteles y acabando en Xeno-
fonte y en Zoilo o Zeuxis, aunque fue maldiciente el uno y pintor el otro; ibid.
a II, p. 133 din ediția citată.
7 Ncmbre â su parecer mușico, y peregrino, y significațivo; T, 1.
PROZA SPANIOLA IN SEC. AL XVI-LEA : CERVANTES
221
Toboso, sătucul ei, unde codanele umblă cu picioarele
goale, călări pe măgăruși, va trebui să cuprindă un palat
vizibil numai undeva, intr-o depărtată negură, pentru dîn-
sul. înaintea doamnei gîndurilor sale, el, ajuns un „cavaler
rătăcitor44, un caballero andante, va trebui să plece genunchii,
după ce va fi silit pe oricine s-o recunoască pe dînsa ca pe
cea dintîi între femei, după ce în numele ei va fi ajutat pe
săraci, pe nedreptățiti, pe prigoniți, după ce va fi biruit pe
uriașul Caracoliambro, seniorul insulei Malindrania1, dar
ieșit de-a dreptul din Boiardo și Ariosto, precum și pe alte
minuni ale pustiului. Se va mira cînd i se va spune că s-a
răpezit la aripile morii de vînt ori a spart butoaiele de vin
ale circiumei fermecate. I se pare că altă realitate decît a
lui nu poate să fie și că nu poate să nu fie realitatea lui.
în jurul patimei lui de a învia un trecut pe care-1 opune
ca frumos și nobil, ca singur vrednic a fi trăit unei groso-
lane realități, se învîrt toti. Și bietul țăran gros și aspru
pe care-1 alege scutarul său și din care un duce glumeț va
face un guvernator de insulă la Barataria2, Sancho Panza,
care-și lasă părăsirii, pînă în ceasul norocului care i s-a fă-
găduit, pe „muierea44 lui Teresa și pe fata Sanchica și odras-
lele celelalte, și cele două femei de-acasă care aleargă pe
urma lui, și prietenii părăsiți cari-1 iubesc și au milă de dîn-
sul, și oaspeții de la hanul unde tradiția cavaleriei rătăci-
toare-i interzice de a plăti și unde Sancho e aruncat în aer
de pe saltea, ca despăgubire pentru unii, ca distracție pen-
tru alții, și nespălata slugă, Maritorna, al carii nume va
rămînea în limbajul curent și în Franța, și toți cei cari ră-
sar în cale, cavalerul Pădurii — del Bosque al Oglinzii —
del Espejo —, al Lunii Albe — de la Blanca Luna3 — , al
„celor trei arabi44 — de los tres Ărabes\ — și don Diego, cu
bogatul lui castel5, și ducele0.
1 i, i.
2 II, 42.
3 II, 64 și urm.
4 II, 18.
6 I, 18. Vd. și Alifanfardn de „Trapobana", Pentapoiin, Garamantc; ibid.
8 II, 31, 38 și urm.
222
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Dar el nu oferă o progresiune de temperament și nu e prins
în desfășurarea unei acțiuni. De la cele dintîi încercări și-a
dat măsura. Invenția nu poate da nimic pentru a-1 desăvîrși.
11 știm ce e de la început și mai departe suntem încredințați
că nu poate merge. N-avem a face numai cu un iluzionist,
ci cu chinuitul unei idei fixe, care se pierde în impulsivi-
tatea exaltării lui, schițînd, pentru a recădea și însîngerat
și batjocurit, crîmpeie de fapte incoherente,
Autorul însuși nu ține la el neapărat. Se pare că la în-
ceput intenția lui fusese de a da numai ce se cuprinde în
primele capitole. Apoi cartea I s-a format prin interesul ce
se trezea1. Iar a doua parte, mai întinsă, vine numai din
dorința, din nevoia de a combate o contrafacere injurioasă
și de a împiedeca altele, uzind, isprăvind pe erou, puindu-1
să-și facă testamentul, îngropîndu-1.
De aceea se îngrămădesc de la început, povestirile inter-
calate, care n-au de loc caracterul unor popasuri, mai mult
sau mai puțin neglijate: Lucindo și Cardenio (1,28 și urm.),
istoria lui Gonzalo Hernândez de Cordoba, nuvela curiosu-
lui impenitent (I, 33 și urm.), povestea nebunului din Se-
villa (11,1), viața lui Gines de Pasamente (1,22 și urm.),
povestea Leandrei (I, 51), La cueva de Montesinos (11,22 și
urm.). La un anume moment hanul, care e fermecat anume
pentru a reținea pe turbatul luptător, e ca ospătăria lui Chau-
cer, în Canterbury Tales, unde fiecare vine cu banul și cu
povestirea lui. Și mai ales este minunatul mic roman al
captivului, al prinsului de război din Barbaria, căruia i
se coboară pe fereastă pînzele cu scrisori și bani de aur pe
care le lasă frumoasa fată a maurului bogat, deprinsă cu
legea creștină, cu blîndul cult al Maicei Domnului, b^a
Maria, de o crescătoare, pentru ca mai tîrziu intriga de iu-
bire înseilată astfel să se prefacă într-o dramatică răpire,
întovărășită de blăstămele tatălui păgîn, pînă ce, peste peri-
pețiile de sat ale întîlnirii cu corsarii francezi, cei doi fu-
gari pot să se coboare, săraci, dar fericiți, pe coasta Spaniei
mult dorite. I se observase lui Cervantes ca un defect această
1 No hay antecâmara de senor donde no se lialle un don Quijote: unos lo
tornan se otros lo dej an (II, 2).k
PROZA SPANIOLA ÎN SEC. AL XVI-LEA : CERVANTES 223
sălbatecă înflorire de lucruri străine1, dar el le-a menținut
și în a doua parte, fiindcă așa era temperamentul lui și fe-
lul de-a-și înțelege opera.
Ce ține atunci această carte, nu în amănuntele, ci în tota-
litatea ei, și o face admirabilă pentru toate timpuiilel
Firește că nu onestitatea stilului2, nu cîteva tablouri schi-
țate sumar3, ci nimic alta decît larga ei parte de realitate.
Ea vine de la vechiul pamflet poetic Mingo Reoulgo,
pomenit și aici, dar fără stimă4, de la Celestina, mai puțin
de la romanele picaresci, care sunt contemporane și care
se poartă într-o lume convențională, ceea ce se dă fiind, ca și
la Boccaccio, anecdota, intriga, și nu tipul, nici chiar mediul
încunjurător, natural sau social.
Vom vedea astfel și aici turme pe drumurile mari ale
Spaniei, păstori în păduri — mai adevărați decît ai pasto-
ralelor, — societatea obișnuită din ospătăriile de drumul
mare, soldații Hermandadei, cari caută pe tulburătorii de
pace5. Vor trece carăle care duc regelui leii dăruiți de domnul
maur din Oran, și don Quijote va face să se deschidă cușca
pentru o luptă nouă, pe care, din fericire pentru el, fiara,
obosită, o refuză6; dintr-o margene de sat va răsări căruța
purtînd draci, îngeri, o Moarte, a „recitanților companiei
îngerului rău“7. Petrecerea de la bogatul Camacho ne face
să vedem danț, figuri alegorice, o veselie de nuntă8. La
duce, viața luxoasă a claselor de sus se face zărită9. Dar
nicăiri nu se simte cineva trăind mai mult în Spania lui
Filip al II-lea, decît atunci cînd Sancho începe povestirile
1 II, 3 și urm. Cf. și p. 144.
8 Se laudă însuși că nu se află nici „una palabra deshonesta", nici un „pen-
samiento menos que catdlico“; II, 2.
8 I, 11, 14.
4 Prefața la cartea Il-a.
s Solo s6 que la Santa Hermandad tiene que ver con los que pelean en el
campo; I, 10.
8 II, 17.
7 II, 11: „Recitantes de la compania de Angulo el Malo“, cu „auto de la
corte de la Muerte“ (p. 87).
8 II, 20 și urm.
* II, 29 și urm.
224
ISTORIA LITERATURILOR, ROMANICE
lui cu Teresa, care, cu toate perspectivele ce se deschid so-
țului prins într-o așa de rară și de nobilă întreprindere,
a rămas țăranca, al cării bun simț nu se schimbă nici atunci
cînd scutarul lui don Quijote e un simplu îndeplinitor al
ordinelor domnului său, nici atunci cînd începe — în a
doua carte — să opuie axiomelor idealiste ale acestuia în-
doiala simțului său practic.1
Pentru cetitorii obișnuiți se poate ca anecdotele ridicule
despre „erou“ să prevaleze; pentru cine străbate mai adine,
fără să adauge de la sine ce nu este în carte, asemenea scene
înseamnă ceva mai mult.
* V i. ÎL 3 (pp. 36—38 și urm.
Note
a.	Opusculul lui Mariana, De rege et regis institutione, 1598,
face parte din genul literar al „oglindei principelui", ale cărui începu-
turi se regăsesc în operele lui Platou, Aristotel, Xenofon, Isocrate,
pentru a se dezvolta în evul mediu occidental și bizantin, pînă în seco-
lul XVII, cînd capătă un caracter pedagogic. Generalități în articolul
„Furstenspiegel" al lui H. Hunger din Lexikon fur Theologie und K ir che,
1960, voi. IV, 2, p. 474; amănunte privitoare la circulația acestei
literaturi în cultura română în articolul nostru din „Revue des etudes
sud-est europeennes", 1968, 3.
b.	Cel mai mare bine pe care-1 avem e ignorarea lucrurilor ome-
nești, în care trăim puținele zile cît viețuim, ca cel care își trece în
somn timpul durerii lui... Vină deci acum înțelepții, cei ce obișnuiesc
să aducă atîtea laude puterii sufletului omenesc: și să ne spună oare
unde vor găsi vreun bine între atîtea rele.
c.	Los siete libros de la Diana, romanul pastoral al lui Jorge de
Montemayor (cca 1559), s-a bucurat de un succes rapid și răsunător,
inspirînd, în Franța, VAstrte a lui H. d’Urfe. Se apreciază că opera
marchează și momentul penetrării neoplatonismului Renașterii în
romanul pastoral.
Opera nu figurează printre sursele principale utilizate de Shake-
speare, cf. Kenneth Muir, Shakespeares Sources. Comedies and Trage-
dies, London, Methuen, 1957, 267 p. Se presupune, totuși, că dramatur-
gul englez a cunoscut piesa The History of Felix and Philiomena, inspi-
rată de romanul iberic.
15 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
226
ISTORIA LITERATURILOR, ROMANICE
d.	Romanul atribuit lui Diego Hurtado de Mendoza, dar fără ca
paternitatea să fie unanim recunoscută, și tradus în română de Ser-
darul Scarlat Barbu Tîmpeanu, în 1839, deschide seria operelor pica-
rești — cf. antologia și studiul introductiv datorate lui I. Frunzetti,
Isprăvile unor vintură-lume. Proză picarescă spaniolă, Buc., Edit. pt.
Lit., 1961 (Bibi. pt. toți 82).
e.	...cuibul acela de nemernicii, cloaca și buretele acela de necură-
țenii, păduchernița aceea, care înghițea statului bani cu nemiluita,
fără să slujească la altceva decît să păstreze trează oamenilor amintirea
faptului că o cucerise neînfrîntul Carol Quintul, ca și cum ar fi fost
nevoie ca pietrele acelea să i-o păstreze pentru a i-o face nemuritoare...
f.	... un soldat spaniol, numit nu mai știu cum, parcă de Saave-
dra, care, deși făcea isprăvi ce vor rămîne ani în șir în amintirea
celor de pe acolo, și le făcea pe toate ca să-și redobîndească libertatea...
g.	...căci nu se află pe lume, după cîte cred eu, mulțumire care să
poată fi pusă alături cu redobîndirea libertății pierdute.
...pe limba folosită între mauri și robi pe întreg cuprinsul Berberiei
și chiar la Constantinopole, și care nu e nici arăbească, nici castiliană,
ci un amestec al tuturor limbilor, prin care ne înțeleserăm.
h.	Caracterizarea lui N. lorga își propune să fixeze locul romanu-
lui în evoluția literaturilor romanice pe care el o urmărește, în primul
rînd, subliniată fiind reflectarea autentică și magistrală a vieții în
opera marelui scriitor; nu este negată semnificația general umană a
capodoperei, ci e criticată exegeza seacă sau fantezistă făcută de scrii-
torii iluminiști sau romantici. Privitor la „devenirea în mit a persona-
jelor lui Cervantes", vd. studiul lui Cornel Mihai lonescu, Don Quijote,
mit modern, „Studii de literatură universală", Buc., VIII, 1966, pp.
35—50. Caracterizarea lui lorga, totuși, prea categorică, e necesar să
fie amplificată, în care scop vd. date privitoare la semnificația generală
a capodoperei în studiul lui O. Drimba și în aparatul critic datorat
lui I. Frunzetti la ediția română recentă a romanului (Buc., Edit.
pt. Lit. Univ., 1965, 2 voi.), utilizată de noi și la redarea textelor din
notele precedente.
El Crotalon este o operă apreciată ca deosebit de importantă în
evoluția prozei spaniole din sec. XVI, atribuită fiind lui Cristâbal
de Villalon.
NOTE (CAPITOLUL XI)
227
i.	Don Chișot de la Mancha. a fost publicat în 1839 în „Curierul
românesc44 și, în volum, în 1840. Traducătorul, I. Heliade Rădulescu,
a dat o deosebit de interesantă explicație inițiativei sale în 1862 (în
„Curier de ambe sexe“), afirmînd,,printre altele, că „epoca de la 1836
era epoca cavalerilor de Tristă figură4'. Interesant este și faptul că
lorga folosește în textul de față expresia ce se regăsește la Heliade:
„Cărțile de cavalerie44 (romanele cavalerești).
j.	...Și cu atît mai puțin știu după ce autori m-am luat cînd am
scris-o, ca să-i pot înșirui la început, cum face toată lumea, după
literele alfabetului, începînd cu Aristotel și terminînd cu Xenofon,
ori cu Zoii și cu Zeuxis, cu toate că unul era doar bîrfelnic, și celălalt
pictor...
k.	N-ai să. găsești ușă de palat unde să nu se afle și cîte un Don
Quijote; unii-1 lasă și alții-1 apucă (II, 3).
XII
Poezia lirică spaniolă
în secolul al XVI-lea
Strălucirea spaniolă din acest timp unic, pe care un
Herrera o simte și pentru care, cum vom vedea vorbind de
dramă, Cervantes însuși nu era de Ioc nesimțitor, n-a găsit
poeți lirici pentru a o slăvi.
Vechea poezie de Curte dispăruse o dată cu izolarea vieții
spaniole, cu domnia regilor preocupați numai de unirea rega-
telor din peninsulă, de izgonirea sau supunerea celor din
urmă mauri, de asigurarea prin ocupația definitivă în rega-
tul de Neapole a dominației în bazinul apusean al Mării
Mediterane. Cu toate succesele sale italiene, cu toate legă-
turile de familie în Europa centrală — fiica lui luînd pe
Filip de Habsburg, — Ferdinand catolicul fusese un rege
iberic în vechiul sens al cuvîntului, și strîns legată de țara
ei rămăsese, cu toată ambiția ei cuceritoare, cu toată ne-
obișnuita ei pregătire culturală, și Isabela. Curtea lor a fost
deci cea din urmă care a păstrat caracterul tradițional.
Cu Carol Quintul totul se schimbă. „Augustul", „nein-
vincibilul împărat" e, cînd într-o parte, cînd în altă parte
a întinselor sale posesiuni, cînd pe un cîmp de luptă, cînd
pe altul, și mai adese ori în acel Imperiu care nu se putea
împăca și supune și în cuprinsul căruia și-a cheltuit toată
inteligența și energia.
Astfel Curtea se desființează, — și pentru multă vreme.
Filip al H-lea, cu temperamentul lui închis, rezervat,
bănuitor, cu boala sufletească ereditară care-1 face să caute
retragerea, tăcerea, întunerecul, nu era s-o învie. O etichetă
Poezia lirică spaniola în secolul al xvi-lea 229
ale cării mai depărtate origini sunt poate arabe caută să ție
pe suveran la o parte de acea nobilime în mijlocul căreia,
cu un sentiment de camaraderie militară, într-un veșnic răz-
boi, trăiseră vechii regi de Castilia și Aragon. Solemnitatea
ei sumbră fixează, ca în Orient, atîtea popasuri pînă să se
ajungă la persoana celui mai mare peste cei mari, încît
el apare aproape ca invizibil.
S-au dus deci întrecerile între marele cavaler care e
stăpînitorul și intimii săi și favoriții săi și persoanele care-i
stau împrejur; s-au dus zilele cînd un Juan al II-lea, ca și
soția sa, ca și prinții din deosebitele dinastii iberice, se în-
treceau a face versuri de ocazie după neschimbatele norme ale
unei „arte poetice“ împrumutate după cea provențală.
Se afirmă doar ca un caz rar, că împăratul Carol a tradus un
poem francez al lui Olivier de la Marche, pe care l-a dat apoi
unui specialist — lui Hernando de Acuna(+ 1580) — să-1
schimbe, pentru ca după îndreptări el să apară așa de prefă-
cut, încît acesta l-a publicat pe numele său (El caballero
determinado).
Așa fiind, poezia lirică ajunge acum o îndeletnicire pentru
persoane care nu locuiesc împreună, care nu se împărtășesc
la aceeași viață, care nu urmăresc aceleași tendinți.
Dar acești noi cîntăreți în cea mai mare parte n-au legă-
turi cu clasele populare de unde ar fi putut căpăta îndrepta-
rea care, de sus, li lipsea. Nu se ridică din mase o puternică
viață capabilă de a înrîuri și a domina pe aceia cari sunt che-
mați a transmite prin scrisul lor cunoștința vieții sufletești
a unei epoce.
Acești oameni răzleți, dintre cari cei mai mulți n-au vreo
obîrșie distinsă și cari nu-și află locul cu oarecare independen-
ță în societate, acești ocrotiți ai celor mari, trăind, ca și Cer-
vantes, în umbra și din ajutoarele, din subsidiile acestora,
sunt însă mai supuși decît alții influențelor venite din afară,
cu prestigiul unor mai cunoscute literaturi, în plină înflorire.
Italia odelor antice, a canzonelor după Petrarca, a epis-
tolelor ca ale lui Horațiu, a pastoralelor ca în Georgicele lui
Virgiliu, Italia sonetelor putînd cuprinde tot și nimica, e
230	ÎSTORIÂ literaturilor romanică
însă acolo pentru a da modelele. Limbile se asamănă; e,
evident, chiar înainte ca Navagero, ambasador al Republicei
venețiene, s-o fi spus unui prieten, burghez din Catalonia,
că formele pe care le-au primit, le-au asimilat și dezvoltat
italienii — și care pe urmă vor fi adopate cu atîta entuziasm
și de Pleiada franceză — sunt capabile de a fi strămutate
în limba spaniolă. Cînd încercarea se face și reușește, bucu-
ria e atît de mare, încît o școală întreagă pornește, mîndră
de asemenea rezultate, pe acest drum.
Ii e cu atît mai ușor să facă așa, cu cît, dacă se poate
vorbi de o influență italiană asupra vieții franceze, — litera-
tură, cultură, moravuri sociale, politică —, există cu mult mai
mult decît atîta în ce privește relațiile dintre Spania și Ita-
lia: o adevărată viață nouă, cuprinzînd o înaintată confun-
dare sufletească.
Precum azi englezii își caută norocul în Indii și în alte
provincii extra-europene ale Imperiului britanic, precum „Vla-
hia“ hrănitoare și înavuțitoare era în amintirile, în interesele
actuale ori în perspectiva oricărui grec din Constantinopol,
din Epir, din insule, tot așa capitolul italian nu lipsește din
viața nimărui dintre aceia cari conduc sau înrîuresc numai
dezvoltarea supt toate raporturile a Spaniei secolului al
XVI-lea. Neapolea, Milanul sunt tot așa de cunoscute ca și
orașele de-acasă și cu mult mai mult decît Flandra, unde
totuși e atîta de lucru pentru soldat, e atîta cîștig pentru
diplomat, și mai ales decît acea Germanie unde, în clientela
și serviciul altor Habsburgi, atîția spanioli găsiră o trecă-
toare ocupație sau rostul unei vieți întregi.
Erudita Franță a umaniștilor, iubitoare de teorii și bucu-
roasă de a da oricării chestiuni forma unui opuscul metodic
sau unei largi dezvoltări filosofice, știuse să creeze împru-
mutului o formă definită, impuind anume regule, mai mult
sau mai puțin observate. Spania, în care secolul al XVI-lea
înseamnă producție anarhică fără vreo influență a Curții, a
Universității, a vreunei școli de spirit nou, a unui cerc sau
cenaclu constituit, are numai încercări individuale, fie-
care căutînd, rătăcind, poticnindu-se pentru sine.
poezia lirică spaniola In secolul al xvi-lea â31
De unde rezultă servilismul imitației. Era și natural ca
italienii, fixați acum în forme care-i puteau dispensa de
fond, să nu poată da, o dată cu perfecțiunea modelelor, și
un curent de viață care lor inșilor, de mult, li lipsea. Și această
clasă literară de funcționari, de căpitani de oaste, de diplo-
mați, în veșnic neastîmpăr, în necontenită rătăcire, nu poate,
cum se înțelege bine, să afle în sine ceea ce un Ronsard ca și
prietenii Iui găseau în contactul direct cu natura învietoare
și îndemnătoare.
Spaniolii, deprinși a izola literatura lor, ca și alte mani-
festații ale vieții lor din trecut, păstrează pînă astăzi o mare
admirație pentru aceia cari, într-un stil luat gata de aiurea,
cu amintirile lor istorice și mitologice, caută subiecte ce
făceau parte din cercul de atenție al tuturor oamenilor
Renașterii, și ei au mai puțină prețuire pentru acei poeți,
neglijați adesea și în vremea lor, cari, cu o inspirație venind
din realitatea populară, și-au căutat un mod de expresie
personal, recurgînd doar pentru îndreptare la tradiția pro-
priei lor țări.
Cercetătorul străin, neinfluențat de asemenea datine și
prejudecăți naționale, poate avea însă un alt criteriu
și ajunge deci, oricît ar trebui să recunoască dreptul unui
popor de a-și alege pe aceea în care se simte mai bine înfăți-
șat, Ia o altă prețuire relativă a liricilor spanioli din acest
timp.
Reformatorul, acel catalan, cu numele pe jumătate arab,
Juan Boscân yAImogâver, născut pe la 1490, a fost un timp și
preceptorul ducelui de Alva, după o viață retrasă, în care,
cum spune însuși, îi plăcea să steie la țară, cetind pe Homer
și Virgiliu, pe Catul și Properțiu; traducător din Euripide,
autor al unei versiuni după Hero și Leandru, el preface în
spaniolește și Cortegiano al lui Castiglione, carte necesară și
la el acasă. El moare la 1540.
Opera lui poetică apare la un loc, după moartea lui, în
1543. Ea cuprinde bucăți în metrul ca și în tonul ce i se
recomandase de Navagero. O formă corectă, dar nu și plăcută,
232
istoria LITERATURILOR, ROMANICE
iar, ca idei și sentimente, ura contra „trufiei oamenilor vani-
toși", contra „zgîrceniei bogaților zgîrciți":
Solo quiero escusar tristes pobrezas
Por no sufrir soberbias de hombres vanos,
Ni de ricos estrechos estrechezas1.
Căsătorit cu Ana Giron de Rebolledo, el cîntă în versuri de
tot prozaice mulțămirea vieții sale casnice alături de o femeie,
„început și sfîrșit al sufletului său", care „i-a dat o nouă
ființă, cu atîta fericire cîtă-1 susține" „și-l face să vadă că
ea-i convine și celelalte nu-i conveneau":
Heme casado con una mujer
Que es principio y fin del alma mia.
Esta me ha dado luego un nuevo ser
Con tal felicidad, que ine sostiene
Llena la voluntad y el entender:
Esta me hace ver que ella convicne
A mi, y las o tras no me convenianb.
Ca urmaș al lui se înfățișează, închinîndu-i cutare bucată
din ale sale, Diego Hurtado de Mendoza însuși, istoricul,
ale cărui poezii apar după moartea lui, la începutul veacu-
lui al XVIII-lea. Cîntăreț al Morții Didonei, imitator al
lui Horațiu și poate al poeților italieni celor mai noi: Berni,
della Casa, el ia Italiei și forma de veche circulație populară a
„strambottului", scriind el însuși estrambotes^ de o mediocră
valoare.
Ca desăvîrșitor al noilor forme, istoricii spanioli ai
propriei lor literaturi prezintă pe Garcias Laso sau Garci-
laso de la Vega, la care o scurtă viață de continue încurcături
și rătăciri, de grații, disgrații și aventuri a împiedecat de
sigur, — isprăvindu-se la treizeci de ani, — formarea unei
individualități.
Poezia lihicâ spaniolă în secolul ăl xvi-lea 233
Coborîtor după mamă din neamul lui Perez de Guzmăn și
Santillana, fiu al unui tată într-o situație onorabilă, copilul
născut la Toledo în 1503 și rămas orfan de tată la nouă ani,
trece, după studii pe care le-ar fi făcut la învățatul Pedro
Mârtir de Angleria, în suita lui Carol Quintul, în garda lui
chiar, rămînînd credincios acestuia în timpul periculoasei
mișcări a comunerosilor. Luptă în Navarra contra francezilor,
pentru ca, întors în țară, să ia pe o fată de la Curtea Eleono-
rei, sora lui Carol, măritată cu Francisc I. Asistă în Italia la
încoronarea domnului său. Apoi, după participarea Ia răz-
boaiele din Italia, merge la Paris, unde cunoaște pe Clement
Marot, și în Germania. împăratul îl urmărește pentru o
afacere de familie, și-l vom vedea pribegind prin acea Ger-
manie (1531), unde e închis într-un castel dunărean, și căutînd
apoi, prin Piemont, un refugiu la Neapole, unde, ocrotit de
vicerege, e corespondentul lui Bembo. Rănit, după reprimi-
rea lui în grație, la luptele de la Tunis, el ia parte la o nouă
expediție imperială în Franța. La asaltul unui turn apărat
îndărătnic de țărani lîngă Nisa i se aruncă un bolovan în
cap, și el moare, după o agonie de douăzeci și una de zile,
abia în vîrstă de treizeci și trei de ani (1536).
Garcilaso e admirat pentru un mănunchi de bucăți poe-
tice cuprinzînd trei ecloge, cinci canzoni, două elegii, o epis-
tolă și treizeci și șapte de sonete, adunate abia în 1580.
Pe alocurea forma e în adevăr deosebit de armonioasă,
ca atunci cînd se îndreaptă către „ochii a căror lumină cu
adevărat ar putea să facă limpede noaptea întunecoasă și
să întunece soarele în miez de zi“ :
Los ojos cuya lumbre bien pudiera
Tornar clara la noche tenebrosa
Y oscurecer el sol a mediodia.
Dar, deși a cunoscut pe Carol, deși a luat parte la atîtea
lupte, deși a avut prilejul de a vedea în toate ipostazele mă-
reția spaniolă, el nu-și îndeplinește datoria de a cînta decît
doar cînd, în treacăt, vorbește de „acei căpitani ajunși
234
ÎSTORlÂ LITERATURILOR ROMANICE
în vîrîul roatei norocului pentru cari germanii își pleacă mîn-
drul gît și francezii sunt dumesniciți^.
Se laudă blîndeța, dulcele sunet al cîntecelor lui Luis
de Leon (1527—1591) care, călugăr augustin, cunoscător și
al limbii ebraice — e osîndit la închisoare de cinci ani în Val-
ladolid pentru că a îndrăznit a traduce, fără ordin și îngă-
duire, Cintarea Cîntărilor, în spaniolește —, profesor îna-
inte și după procesul său, de indisciplină, se numără și ca
unul dintre cei mai mari cuvîntători religioși ai Spaniei, emu-
lînd cu fray Luis de Granada. Scrierile lui poetice, publicate
de Quevedo în 1631, cuprind bucăți mult lăudate, ca
Profeția Tajului, I mortalitatea, dar numai rare ori stilul său
îngrijit acopere altceva decît banalele idei curente.
O dată clericul încearcă să cînte taina neștiută a lumii,
care se poate descoperi numai prin moarte, și el începe cu
oarecare avînt:
Și cînd va fi oare să pot
Eu liber zbura către cer,
O Filip, departe de tot,
Departe de tot de pămînt,
Să văd adevărul cel sfînt?
Acolo, din viață ieșit,
Ajuns o lumină glorioasă,
Să văd tot ce e lămurit,
Ce e și ce-a fost să reiasă:
Pricina lor misterioasă.
Atunci voi vede eu și ce fel
O mînă eternă ne puse
Temeiul ființei, și el
Susține, greoi element,
Pe stratu-i solid de ciment.
1 ...Aquellos capitanes,
En la sublime rueda colocados,
Por quien los Alemanes
El fiero cuello atados
Y los Franceses van domesticados.
POEZIA LIRICĂ SPANIOLA ÎN SECOLUL AL ^Vi-LEA 235
Pe urmă întîlnim însă elementele naivei concepții des-
pre natură ale Spaniei, înapoiată supt acest raport.
Cunoscători adinei ai lui Horațiu, dar incapabili de a avea
conturul neted, elasticitatea și măsura lui strictă, cei doi
Argensola, Lupercio și Bartolome Leonardo, cronicari, pe
rînd, ai Aragonului, sunt, după calificația lui Cervantes,
care le recunoaște mari merite pentru dezvoltarea limbii,
fără „entuziasm, grandiozitate și fantazie“ —, și aceasta pen-
tru că „se pare că niciodată n-au iubit, nici studiat nimicul.
Quevedo a publicat la 1631 „Operele bacalaureatului
Francisco de la Torre“: nici o știre sigură nu se poate găsi des-
pre dînsul, și nimic nu localizează aceste produse corecte,
dar fără originalitate, și avînt, în veacul al XVI-lea încă.
Un cleric de Salamanca, purtat și prin Italia, Vicente de
Espinel (1550—1624), cunoscut și prin opera lui muzicală,
n-are mai multă sinceritate și spontaneitate.
Am zice că nu li îngăduia genul însuși, dacă n-am avea
exemplul istoricului Fernando de Herrera, de sigur un mare
talent. După studii solide, care se întind și asupra matemati-
celor, o dată cu compilația lui de istorie, el scrie, partici-
pînd la afacerile publice, la războaiele epocei, o Luptă a
giganților, un Furt al Proserpinei, un Amadis, un Laurino și
Corona, ale căror titluri spun conținutul, precum și un oarecare
număr de ode pe care știe, nu numai a le împodobi cu elemente
luate anume, metodic, din trecut ori din mitologia clasică,
dar a le și însufleți cu suflul său puternic. Acela care, în
Somnul, găsea pentru a-1 înfățișa zburînd în jurul oboselii
și durerii omenești cu „aripile-i frumoase“, versuri așa de
armonioase ca acestea:
Torn a, sabroso sueno, y tus hermosas
Alas suenen ahorac,
înfățișează în vijelios stil biblic biruința creștină de la Le-
panto, și din aceleași pagini de energie ale Vechiului Testa-
1	Desnudos de entusiasmo, de grandiosidad, de fantasia: parece que nunca
amaron ui estimaron a nadie.

ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
ment ia, cu prilejul mortii în Africa a regelui portughez don
Sebastian, vechea comparație a cedrului din Liban, pentru
a o prelucra și simplifica astfel:
Așa au fost aceia, ca un cedru frumos
Din muntele Liban, înveșmîntat
Cu ramuri și cu frunze frumoase pînă-n vîrf
Și apele-1 făcură să fie domnitor,
Să crească peste arbori ce-i fură împrejur,
Și se-mnulți-n mărirea lui
Și crăcile-i se înmîndriră,
Și, întinzîndu-și umbra, făcură cuibul lor
Acele păsări toate ce le cuprinde cerul,
Și fiarele aflară în trunchiu-i un culcuș,
Și rnulți drumeți stătură în umbra-i odihniți:
N-a fost nici în putere și nici în frumuseță
Un alt copac ca dînsul de cînd e lumea lume.
Dar vîrful lui cel mîndru el înălță mai sus
Ca tot, și cu trufia lui el se lăudă:
Nimica îi părură acelea din prejur,
Și numai înălțimea lui și-o a socotit.
Și de aceia Domnul în clipă-1 dărîmă,
Și-1 dărui păgînilor străini,
Și rădăcina lui a fost tăiată,
Și-asupra lui căzură și munții prăbușiți.
Iar, cînd era acuma golit de foi, pustiu,
Fugiră de la dînsul cu spaimă și-aceia
Ce-n umbra lui odată găsiser-adăpost:
Din crengile lui rupte, atît cît a rămas,
Și pasărea și fiara s-au depărtat uimite.
Cu aceasta însă ne apropiem de realitatea care, împotriva
convenției neschimbate, incapabilă de dezvoltare, pătrunde
în această literatură înstrăinată.
La unii e vorba numai de subiect. Bernardo Balbuena
(1568—1627), cleric, care trece în Indii, Ia Jamaica, ispră-
vindu-și zilele în Puerto Rico, cîntă Măreția Mexicană (Gran-
deza Mejicana). Don Alonso de Ercilla y Zuniga (1533—
POEZIA LIRICA SPANIOLA ÎN SECOLUL AL XVI-LEA
237
1594), fiul unui consilier al lui Carol al V-lea și tovarășul de
copilărie al lui Filip al II-lea, pe care apoi îl va întovărăși
la Londra pentru căsătoria cu Maria Tudor, se fixează în
America pentru a se întoarce apoi, după o condamnare la
moarte, și a trece la Curtea lui Rudolf al II-lea, împăratul
german, ca unul din șambelanii săi. Araucana lui, apărută
la 1569, — și lăudată și de Cervantes1, e, ca formă, o imi-
tație a strofelor lui Orlando Furioso, iar, ca fond, povestea
unor lupte, în sine indiferente și care nu devin interesante
prin opera vreunui mare talent, dintre deosebiții șefi de tri-
buri ale indienilor, înfățișați, de altfel, ca și faptele lor, cu
cea mai perfectă exactitate istorică. Pablo de Cespedes
(1538—1608) va scrie un epos didactic despre pictură, pe
care o cunoștea și ca meșter2.
Subiecte populare, in ton popular, păstrînd vechile forme
populare, care corespund acelora pe care Italia le uitase pe
încetul, iar Franța lui Ronsard le anatemizase solemn, le
întîlnim la mai puțini poeți, cari însă pentru aceea sunt și
mai interesanți.
într-o vreme cînd se ceteau în popor, cu pasiune, vechile
cîntece strînse în Romancero, cînd contribuții anonime, cu
incidente din viața aceluiași Cid Gampeador ori cu scene din
viața maură, se adăugeau necontenit la această comoară
națională, nu se putea pierde nici vechiul vers, nici plăce-
rea pentru adevăratul cînt popular, villancico.
Această formă e întrebuințată și de Jorge de Montemayor,
autorul vestitului roman pastoral Diana. O întrebuințează
curent, în ale sale Obras amatorias, obras de conversacion y
pastiempo, obras morales, apărute în 1546, apoi în 1573, ad-
versarul hotărît al Iui Boscan, Cristobal de Gastillejo (1490 —
1556), dus de hazardurile vieții lîngă fratele lui Carol Quin-
tul, Ferdinand, pe care l-a întovărășit în Germania (de la
1 Don Quijote, I, 6.
1 Și de la dramaturgul Cristobal de Viruăs s-a păstrat un poem epic, El
Monserrate. Cervantes pomenește, în Don Quijote, o Austriadă. Bartolom^ Leo-
nardo de Argensola alcătuiește o Conquista de las Ista# Molucas pentru ducele de
Leșios.
238
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
1528), unde se îndrăgi de Ana de Schauenburg („Xomburg“),
pentru ca, după răspingerea de către dînsa și o călătorie de
mîngîiere la Veneția, să-și isprăvească zilele la Viena-Neu-
Rtadt, fiind și înmormîntat acolo.
Acela care a tradus din Ovidiu povestea lui Piram și
Tisbe, a dovedit, în hazlia discuție dintre condeiul lui și
dînsul, cari-și impută reciproc insuficiențele operei literare
ieșite din „colaborarea11 lor, ca și în atîtea alte bucăți, că nu
numai vedea în jurul său, cu un vioi ochi atent și iubitor, dar
și găsea nota absolut populară în care singură se puteau re-
produce asemenea observații. Eroinele lui sunt „frumoase,
deși țărance, totuși frumoase“:
Hermosa, pero villana,
Villana, pero hermosa.
La danț ele se înfățișează în portul lor îndătinat, descris amă-
nunțit de un cunoscător:
Sus zapatas coloradas,
Camisa blanca grosera
Con las mangas apuntadas.<J
Cînd le face din „ochi vreun cavaler“, ele, „fete cuminți",
știu să spuie maicii că nici nu se uită la dînșii:
Madre, un caballero
Que estaba en este corro
A cada vuclta
Haciame del ojo;
Yo, como soy bonica,
Tcniaselo en poco.e
Și, pe lîngă joc, vinul își va avea locul lui în cîntec, acela
care-i place poetului de la S. Martin, din munții Rinului,
din văile Malvasiei:
Especial de S. Martin
Y de los montes del Rin
Y valles de Malvasia...
POEZIA LIRICA SPANIOLA ÎN SECOLUL AL XVI-LEA 239
Dar el va găsi și o nobilă notă de resemnare față de fata-
litățile vieții, ce în celebrul cîntec a cărui traducere ur-
mează:
Va fi un timp,
O gînd al mieu,
Pe placul tău.
Dacă iubirea
Ei nu m-a vrut —
Un pumn de lut!
— Ce bună-i firea! —
Și, fără știrea
Mea, fără chin,
Mă-mpac deplin.
Ce n-am găsit
în viața toată
— Azi încheiată —
Sosește, iată:
Tot ce am vrut
S-a și făcut...
Gastillejo a făcut și un fel de școală, în lupta lui contra
poeziei artificiale. I-ar aparținea Gregorio Silvestre (1520—
1569), muzicant și poet, care totuși își alege subiectele în
vechimea clasică (Apolon și Dafne, Narcis, Piram și Tisbe),
apoi Antonio de Villegas, în ale cărui opere, publicate la
1565, sunt și subiecte arabe, ca acea poveste a unui Abencer-
raje, care amintește strălucita nuvelă a lui Chateaubriand.
în domeniul vieții populare, mai adînc, și fără nici un
amestec de idei aparținînd altui strat social, își află inspi-
rația Baltasar del Alcazar (+ 1606). E la dînsul aceeași ironie
ca în don Quijote, cînd ne făgăduiește povestea curteanului
portughez al lui Lope de Sosa pentru a se întrerupe de gustul
vinului bun ce-i stă pe masă, al mîncării gustoase ce-1 aș-
240
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
teaptă și tîrziu:	a isprăvi prin trimeterea — pe a doua zi, căci e In Jaen, unde stau eu, Stă don Lope zis de Sosa Și-ți voi spune, Ines, lucrul Cel mai vrednic despre el. Lîngă Lope se afla Ca slujbaș un portughez. Dar, Ines, să ne luăm cina, Dacă-ți place, mai întîi. Masa noastră este gata Și mîncarea a sosit: Iată vasele de vin, Numai să începem prînzul. Ia din vinul ăsta nou, Dă-i o binecuvîntare, Căci eu sunt om evlavios Și ce beau țin să sfințesc. îi zicea Franco acelui... Dar păharul nu-1 întinde; Face un florin, de sigur, Picătura ăstui vin Care-i circiuma să-l ție, 0 știu: e de la Castillo; Șfertul face-atîția bani: Mai pe jos nu-1 dă crîșmarul. Mă jur, zău, că e o mină Crîșma de la Alcocer, Și e mare mîngîierea Că se află împrejur. De-i invenție modernă, Zău n-aș ști s-o hotărăsc,
POEZIA LlîiiCÂ SPANIOLĂ ÎN SECOLUL AL XVl-LEA 241
Dar e lucru minunat
Că s-a inventat și crîșma.
Căci aici m-așez în tihnă
Și cer vinul cel mai nou:
Mi-1 măsoară, mi-1 dă, beau.
Și, plătind, mă duc cu bine.
Și, acum, c-am ospătat
Așa bine și cu gust,
S-ar cădea ca și povestea
S-o începem de la capăt.
Și vei ști, soro Ines,
Căzu bolnav portughezul;
Dar e unsprece, mi-i somn:
S-o lăsăm pe dimineață.
Și la un Gutierre de Cetina, însuși contactul popular, curat,
nepurtat prin circiumă, răsună astfel:
Ochi senini și luminați,
De vă laudă privirea,
De ce nu vă schimbați firea
Cînd la mine vă uitați?
Altfel sunteți mai frumoși.
De ce cătați mînioși?
Ochi senini și luminați
Nici așa nu mă uitați...
Sunt însă și poeți cari pun realitatea în propria lor since-
ritate de suflet. Astfel bogatul mecenate — și al lui Lope de
Vega — Juan de Arguijo, care între sonetele lui are și de
acelea în care propria lui simțire vibrează, ca în acesta:
Văzui lumina roșie de soare
Schimbîndu-se, și iată că s-ascunde
Viața lui, și aeru-1 pătrunde
O ceață grea, de groază purtătoare.
16 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
2^2
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Austrul furtunos sună-n mînie,
S-ațîță tot mai mult, vîrtcjul crește
Și-n umbrele lui Atlas se-nvelește
Olimpu-nalt, și trăsnete-or să vie.
Dar iată c-am văzut vălul cernit
Topindu-se, și-n strălucirea ei
Se-ntoarce ziua veselă și clară.
Acum din nou e cerul curățit,
Privii și-am zis: mai știi norocul ce-i!
Se va schimba și soarta mea-odinioară?
O curioasă figură a Sfîntului Juan de laCruz (1542—91).
Acest călugăr, care a meritat să fie canonizat, printr-o viață
întreagă chinuită în chilia Iui de carmelit, era un suflet stă-
pînit de o furioasă patimă a iubirii mistice. Cîntarea Cinta-
rilor îi dădea un model, și el s-a grăbit să-1 prindă pentru ca
în forma aceasta cu tîlc să strecoare, fără a-și da samă de
profanație, avîntul acestei rîvnitoare viziuni. Va înfățișa
astfel sufletul furișîndu-se noaptea pe scări neștiute, fără
altă lumină decît cea din lăuntru, căutînd cu primejdia sa o
iubire, care acum este — și-l arde tot, iar cu dimineața se va
pierde:
în noaptea grea,
Cu griji de iubire-nflăcărate,
— O, fericirea mea! —
în samă nebăgată,
Plecai ne tulburată.
Și, făr-a mă vedea,
Pe scara necercată,
-- O, fericirea mea! —
De noapte apărată,
Plecai netulburată.
Prin noapte mă îndrept,
în taină, nevăzută,
Și nu priveam; cu drept
POEZIA LIRICA SPANIOLA IN SECOLUL AL XVI-LEA 243
Mă rătăceam pierdută,
De n-aveam focu-n piept.
Și raza-i mă ducea
Mai sigur ca-n amiază
Unde mă aștepta
Acela ce veghează,
Și nimeni nu-1 știa.
O, noapte de-ndreptare,
Mai mîndră ca în zori;
O, noapte bună, care
Ai dus spre-ntîmpinare
Pe cei doi iubitori:
Ca dînsul, dînsa pare.
Pe pieptu-mi înflorit,
Ce i-1 păstram doar lui,
lubitu-a adormit:
Dau hrană trupului,
Răcoare somnului.
Cînd vîntul din cîmpie
Prin părul lui zbura,
îmi atingea el mie
Gîtul cu mîna sa:
Tot trupu-mi tremura.
Și m-a lăsat, s-a dus.
Plecai spre pămînt fața;
Și cele ce-au fost, nu-s.
Cu grijă mi-a prins viața,
Uitînd cu dimineața!
Înfățișînd, ca în Cîntare^ duo de iubire dintre Mire și
Mireasă, el adună în jurul lor tot ce are natura, ameste-
cînd ciudat, după o neobișnuită psihologie, imagini rare
și nepotrivite. Pentru iubită, el chiamă „munții, văile pădu-
16*
244
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
roase, insulele străine, rîurile sonore, șoapta păsărilor amo*
roase“:
Mi amado las montanas,
Las valles solicita nemorosas,
Las insulas extranas,
Los rios sonorosos,
El solbo de los aves amorosas.
Patul lui e „înflorit, între peșterile leilor, pătat de pur-
pură, clădit cu pace, încununat cu aurul a o mie de scuzi“:
Es su lecho florido
De cuevas de leones rodeado,
En purpura tenido,
De paz edificado,
Con mii escudos de oro coronado.
Se aduce înainte „porumbița albă care se întoarce la
ramura ei, spre tovarășul dorit; l-a aflat în rîurile verzi;
trăia în singurătate, și în singurătate și-a pus cuibul, și în
singurătate o duce, la singurul său iubit, deși în singurătate
rănit de iubire“:
La blanca palomica
Al arca con el romo se ha tornado,
Al socio deseado
En las riberas verdes ha hallado.
En soledad vivia
Y en soledad ha puesto ya suo nido,
Y en solidad la guia
A solas su querido,
TambiSn en soledad de amor querido.
Iată acum împletirea cununițelor din flori fragede, „în-
florite în iubirea ta și într-un fir de păr al mieu legate“, —
POEZIA LIBICA SPANIOLA ÎN SECOLUL AL XVI-LEA 245
acela pe care l-a văzut pe gîtul ei, de l-a prins de dînsul, și
s-a oglindit în ochii ei cei blînzi:
De flores y esmeraldas
En las frescas mananas escogidas
Haremos las guirnaldas
En tu amor florecidas
Y en un cabello mio entretejidas,
En solo aquel cabello
Que en mi cuello se lo consideraste,
Mirâstete en mi cuello,
Y en el preso quedaste
Y en mis dos blandos ojos tel legastef.
Și, cum sosește iubita în „grădina frumoasă dorită“,
„gîtul ei se apleacă asupra dulcilor brațe ale iubitului44:
Entrâdose ha la esposa
En el ameno huerto deseado,
Y a su sabor reposa
El cuello reclinado
Sobre los dulces brazos del amado.
Această notă n-o are nici poezia de iubire a Italiei, nici
aceea, superioară ca sinceritate, a Franciei.
Note
a.	Vreau să iert doar tristele sărăcii,
nesuferite fiindu-mi trufiile oamenilor vani,
ca și zgîrceniile bogătașilor zgîrciți.
b.	M-am însurat cu o femeie
ce-i început și sfîrșit al sufletului meu.
Aceasta mi-a dat curînd o nouă ființă,
cu atîta fericire, că-mi păstrează
deplinătatea voinței și-a înțelegerii:
astfel ajung să văd că ea mi se potrivește,
și că celelalte nu mi se potriveau.
c.	întoarce-te, plăcut somn, și frumoasele tale
aripi să se-audă acum...
d.	Cu-ncălțări colorate,
Cămașă albă de pînză groasă
cu mînecile brodate(?)
e.	Mamă, un cavaler
ce stătea aici în cerc
de fiecare dată
îmi făcea cu ochiul;
eu, cum sînt cuminte
nici nu-1 luam în seamă.
f.	Din flori și din smaragde
în diminețile răcoroase culese
vom face ghirlandele
înflorite în dragostea ta
și într-un fir de păr de-al meu prinse,
doar în acel fir de păr
pe care l-ai zărit la gîtul meu,
la gîtul meu ai privit
și-ai rămas robit de el,
și-n ochii-mi blînzi te-ai uitat.
XIII
„Comedia spaniolă*
I.	Pînă la Lope de Voga
Se atribuie „comediei spaniole14, de o parte, un rost
de originalitate spontanee, de neașteptată creațiune mira-
culoasă, prin influența unui om de geniu — Lope de Vega —,
iar, de alta, origini foarte depărtate și care ar fi deosebite de
ale teatrului medieval în alte țări, romanice și neromanice.
Se observă astfel1 datinile religioase răsăritene pe care le-au
adus în peninsula iberică vizigoții arieni. E adevărat că
în vremile bizantine cultul ortodox a fost puternic dramati-
zat, înlocuind total teatrul pentru locuitorii Constantino-
polei, Antiohiei, Alexandriei și ai atîtor vechi capitale care
ținuseră așa de mult la jocurile de circ de pe vremuri. Dar
e adevărat iarăși că aceste adausuri la slujbă n-au produs un
teatru cum au produs unul adausurile analoge la slujba bise-
ricească din Apusul catolic. Grecii, slavii balcanici, asiati-
cii, ca și românii nu le au; cîntările de Crăciun, de Anul Nou,
de la sărbătorile de iarnă sunt de un caracter liric; afară de
Irozii cari se întîlnesc la noi și în părțile rusești de la Chiev,
dar, iarăși, prin numele ce poartă „Craii de la Răsărit44, ca
și prin dovezi formale, ca a lui Bandini, legat papal în Mol-
dova2, se văd a fi venit prin bisericile și școlile latine, cato-
lice din aceste regiuni.
Că Spania și-a avut teatrul ei medieval, ca și Franța, ca
și Italia, nu poate fi îndoială; nu era nici un motiv pentru ca
ea singură să fie lipsită de un asemenea teatru, în biserică,
1 Lemcke, III, p. 4.a
■ Vd. JRevista istorică, I, pp. 121— 122eb
„COMEDIA SPANIOLA". I. PÎNA LA LOPE DE VEGA
2
lîngă biserică și chiar mai departe de biserică, ale cărui carac-
tere le-am notat altădată. Ba chiar, date fiind necontenitele
relații cu maurii, de la cari s-a învățat atîta, și cum acești
mauri, ca și toți arabii și turcii, ucenicii lor, aveau obișnuința
unor mari priveliști pompoase la zilele mari (în Constan-
tinopol la circumciderea fiilor Sultanului simulacre de luptă,
în cetăți care ard, cu „porci“ creștini cari fug etc.), se poate
crede că asemenea reprezintații au fost mai bogate și mai im-
punătoare decît aiurea.
Dar, în instabilitatea unei vieți politice de îndărătnică
luptă cu dușmanul ereditar, de necontenită cucerire, între
alte lucruri care nu s-au păstrat au fost probabil și aceste dintîi
produse ale unei rudimentare arte dramatice. Oricum,
n-avem, afară de unele dialoguri încă nedesfăcute din servi-
ciul interior bisericesc, nici o altă operă scrisă pînă la Danza
general de la muerte, din veacul al XlV-lea. In schimb, știm
c&juglares, jongleurii iberici, aveau un rost la încoronarea
regilor, că ei erau primiți pretutindeni, cu ale lor juegos de
escarnios1. Legile lui Alfons al Xl-lea, Cartea de morală a lui
don Juan Manuel se ocupă de asemenea spectacole și de
atitudinea pe care clerul trebuie să o aibă față de dînsele.
In Don Quijote, apar ca închipuit dușman al eroului ilu-
ziilor sale, între alții, și comedianii ambulanți, cari trec din
sat în sat pentru a juca față de un public ușor de cîștigat o
Comedie a morții, de bună samă aceeași ce ni s-a păstrat2. Și
e de admis că asemenea datini erau foarte vechi.
Dar de sigur n-am fi avut, — cu toată piesa în limba
limuzină a lui Villena, cu toată Comedieta de Ponga a lui
Santillana și alte asemenea sporadice încercări3 — , un tea-
tru spaniol fără influența, atotputernică la toate națiile ro-
manice și pe toate terenurile, a italienilor din secolul 1
XV-lea.
Aceștia aveau, cum s-a spus, un teatru copiat după cel
antic, al lui Plaut, mai mult decît după al lui Terențiu:
1 Cf. Lemcke, op. cit., III, 5, cu Amador de los Rios, op. cit., IV, pp. 543 —
544.
• Vd. mal bus.
• Lemcke, după lucrarea, mal Întinsa a Iul von Scliack, op. cit., III, p. 7.
250
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Orfco deschide, pe la jumătatea secolului pomenit, o serie în-
treagă de lucrări care se continuă în secolul următor prin pie-
sele lui Machiavelli (Mandragora), lui Bibbiena (Calandria),
lui Ariosto și Aretino. Pe de altă parte, în imitația îngrijită
a antichității se revarsă tot mai mult un spirit de specială
trivialitate, d$ grosolană necuviință, care nu e antic, ci vine
de la Boccaccio, și acesta, de altfel, nu face el însuși decît să
aclimatizeze vechile fabliaux franceze, a căror notă distinc-
tivă nu e alta. în sfîrșit, după așa de iubitele Georgice ale lui
Virgil se alcătuiește o întreagă literatură de dialoguri pas-
torale, cu înfățișarea teatrală tot mai deplină, și cu vremea se
strecoară în ele, supt masca personajelor cu nume grecești
sau latine, realități contemporane, oameni cari trăiesc în
jurul sau în fața poetului, împrejurări care au fost.
E explicabil deci cum s-a strămutat întîi acest din urmă
gen în literatura iberică, de spaniolul Juan del Enzina
sau Encina (născut la 1469), traducător al Bucolicelor (1494).
în suita celui dintîi duce de Alva, el merge în Italia, e tuns
cleric, slujește în capela lui Leon al X-lea, întreprinde o
călătorie la Ierusalim și capătă rangul de prior. înainte de a
se întoarce în Spania, unde moare la 1529, el alcătuise o
parte din operele sale, care fură adunate la 1496 încă.
Nici măcar siguranța formei nu deosebește pe acest scrii-
tor cu fondul neinteresant; cum, de altfel, nu emai mare me-
ritul imitatorilor clasicismului latin cari au fost pînă la ju-
mătatea veacului al XVI-lea PerezdelaOlivași JuandeMal-
Lara.
în acest timp, nu fără imitație după francezi și italieni,
un portughez, Gil Vicente, dă opere care reclamă mult mai
mult atenția.
Portugalia își trăise și ea epoca eroică prin descoperirile
maritime, care, ocupînd în tot veacul al XV-lea atenția celor
mai puternice voinți și a celor mai înalte ranguri, îi creează
o glorie superioară supt acest raport celei spaniole, căci portu-
ghezi de sînge sunt aceia cărora li se datorește găsirea dru-
mului la Indii, așteptîndu-se expansiunea și în America de
Sud. Pe cînd regii și prinții unei dinastii inteligente și
„COMEDIA SPANIOLA44. I. PÎNA LA LOPE DE VEGA
251
active, dorn Duarte (1391 — 1438), Infantul Henric, Infan-
tul dom Pedro ( + 1469), Alfons al V-lea Africanul (1438—■
1481), scriu înșiși — lui Duarte i se datorește Leal Conseil-
hero sau Catehismul dreptății, lui dom Pedro Virtuosa Ben-
feitora —, și în jurul lor se dezvoltă, prin „poeții de palat“ (pa-
lacianos), o literatură corespunzătoare celei spaniole din
același timp și întrebuințînd, ori vechea limbă comună, gali-
ciană, ori noua limbă comună, castilana, un șir de istorici,
Zurara, Ruy dePina, Alvares, dau cronica acestor domnii, pe
vremea cînd regatele spaniole au dezvoltarea istorică ce duce
la Pulgar. în legătură cu stăpînirile din Indii și cu lucrurile
de acasă vor scrie Lopes de Castaneda, Correia, Galvâo, Oso-
rio, Andrade, Sousa-Cotinho și un vestit diplomat, cu legături
întinse în Țările de Jos, unde servește politica spaniolă,
Damian de Goes. Se poate spune că în numărul scriitorilor
și în cantitatea informației istoricii Castiliei și Aragonului
sunt biruiți de o adevărată năvală de opere istorice. Și nu
lipsesc nici romane, ca Emperador Clarimundo al lui Barros,
un vestit istoric după Tit-Liviu etc., și mici povestiri pas-
torale cu subiecte din inepuizabila Arcadie.
Precum Boscân strămută în limba spaniolă formele lite-
raturii italiene în momentul chiar cînd marele Romancero
avea mai multă trecere în stratele populare, în Portugalia,
tocmai cînd Garcia de Resende adună vechile cîntece (1516),
Francisco de Să de Miranda (1494—1557), călător prin Italia,
revine cu aceeași modă literară, și bucolica va pătrunde și
aici, prin dom Manuel de Portugal, prin Cristofor Falcâo, de
origine engleză, și prin Bernardim Ribeira.
Tot așa lui Encina îi răspunde, dar cu un mult mai mare
folos pentru literatura națională ca si pentru cea universală,
Gil Vicente (1470-1539)’.
La 8 Iunie 1502 — dată pe care istoricii literari portughezi
o înseamnă cu o deosebită mîndrie —, el pătrunde în pala-
tul regal, după nașterea copilului care era să fie loan al 111-lea,
și, cu o ceată de vreo treizeci de nobili, reprezintă un act, un
auto, care a plăcut foarte mult. Astfel de „moralități11, după
terminul medieval, de farse (far^as), după cel francez, de
comedii, a scris el necontenit apoi, în spaniolește, în portu-
252
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
gheză, în ambele limbi: vreo cinzeci de piese, între care și
unele triste jucate înaintea cutărei regine bolnave, care și
înaintea morții sale apropiate trebuie să știe ce e Raiul si ce e
Iadul.
în ele nu sunt tipuri psihologice adîncite, și nu e nici miș-
care, dezvoltare a unei acțiuni, creștere meșteșugită a in-
teresului. Totul e spectacol, trecătoare glumă, distracție
fugitivă. Dar aspectele diferite ale vieții portugheze trăiesc,
— și acesta e marele lor merit—, pe lîngă palidele figuri ale
zeilor de împrumut și ale eroilor de import.
Impulsul era dat acum. Spitalul tuturor Sfinților din Lisa-
bona, — unde trecuse și mișcarea clasică, un timp locali-
zată, izolată la Coimbra —, se preface în teatru permanent,
Palco de comedias, însuși Cambes înfățișează și subiecte cla-
sice, subiecte elenice, în Filodemo, Rei Seleuco —, prin lu-
crări de mai mare întindere și de o ambiție superioară. An-
tonio Ferreira (+ 1569) tratează un subiect național în Ines
de Castro. Jorge Ferreira de Vasconcellos (+1585), spirit
elastic, gata de a primi înnoiri, lucrează și pentru teatru.
Dar aici nu se observă o dezvoltare importantă a genului
o dată creat. Portugalia, care descopere, care întemeiază
contuare, care creează colonii, care trece printr-un răpede
avînt nervos, pe cînd Spania se admiră într-o solemnă și
pompoasă prezintare a vechilor sale glorii și a măririi ei
actuale, peste toată lumea, nu va avea, cu aceasta, un mare
teatru, ci, prin Camoes, ca și Italia și Anglia contemporane,
o splendidă epopee.
în Spania direcția străină, de imitație, e reprezintată,
îndată după eclogele lui Encina, de Bartolomeo de Torres
Naharro, a cărui viață e rătăcitoare, la Alger, la Roma
(către 1513), la Neapole, unde-și scrie una din operele sale,
într-un tîrziu numai acasă, unde inovatorul e urmărit, cîtva
timp, de Inchiziție. Lui i se datorește se pare, găsirea cadre-
lor și a formei: actele intitulate „zile“, jornadas, metrul
popular al „redondillelor“ tradiționale. în ce privește su-
biectele, ele sunt cele obișnuite în teatrul contemporan al
italienilor. Nimic în ele sau în felul cum se desfășură acțiu-
„COMEDIA SPANIOLĂ". I. PÎNĂ LA LOPE DE VEGA 253
nea nu atrage astăzi decît atenția, profesională, a istoricului
literar. Anume pasaje, invocări către victorie:
Decid victoria, victoria,
Los mis vencedores,
Victoria en amores,
Victoria mis ojosc,
au ca un sunet de refrene din opera comică a timpurilor
noastre. Rîndurile de filosof ie asupra „mării de mizerie“,
care e viața, pentru toți de o potrivă, bogați, săraci, de
orice treaptă, nu au vreo noutate față de scrierile în proză
ale moraliștilor contemporani1.
Un Micael de Garvajal (Josefina, 1535), un Luis de Mi-
randa (Comedia Prodiga), un Malara, un Guevara, mai tîrziu
un Artieda, un Gristobal de Virues, luptător la Lepanto,
un Juan de la Cueva (n.c. 1550) urmează, pe rînd, același
drum al adaptărilor superficiale2.
Lupercio de Argensola, care e și un poet liric, dă trei piese,
pe care le laudă și Cervantes, fiind scrise de „un poet fai-
mos, simplu, prudent44; se adauge că publicul a primit bine
aceste încercări într-un gen într-adevăr nobil și care nu se
depărtează, ca altele, de „urmarea artei44 3 — așa încît le-ar
admite și cenzura pe care el ar dori-o adoptată pentru toate
produsele teatrale —: La Isabela, La Alejandra și La Filis
(1585). Subiectele aparțin cercului de acțiuni și tipuri ale
eclogei, așa de cultivată în această epocă, sau și povestiri-
lor locale, — ca în Isabela, unde e vorba de o fată pe care
părinții, amenințați, ca și întreaga populație creștină de supt
1 En este mar de miseria
El viejo y el desbarbado
Todos afanan a una:
Los pobres con la faena,
Los ricos con lo cuidado,
Los otros con la fortuna.d
* Martinenche, La Comedie espagnole en France de Hardy ă Racine, Paris,
1900, pp. 63 și urm. De la Cueva scrie La conquista de la Betica (subiect național),
între dramele lui Virues, un Atila.
a Don Quijote, I, 48.
254
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
stăpînirea unui rege maur, cu desțerarea și ruina locuințelor
și averii lor, o imploră să se facă a asculta rugăciunile,
pînă atunci desprețuite, ale tiranului1. Și, pentru a varia o
blîndă dezvoltare nedibace, se introduc figuri exagerate și
discursuri de o adormitoare lungime.
în cele două „Nise“ (Nise lastimosa^ Nise laureada), domi-
nicanul Jeronimo Bermudez (+1599) întrebuințează aceleași
forme pentru un subiect național, pe care l-a împrumutat
de la portughezul Bermudez, drama Inesei de Castro. Co-
rurile, care formează dovada de putere a acestui poet, fac
impresia celor din tragedia greacă. în ele Cupidon apare,
și ca pierzător al Spaniei, prin aventura vechiului rege got,
și lumea întreagă e socotită ca o „suavă liră de amor“ (Una
suave lira de amor).
La 1561 Madridul ajunge capitala statornică a Spaniei, și
frații „Sfintelor Patimi“ (de la Sagrada Pasion) aceia ai
„Maicii Domnului a Singurătății11 (Nuestra Senora de la
Soledad) încep reprezintațiile lor în teatrele la Cruz și del
Principe2.
Acum mulțimea începe a hotărî teatrul, ceea ce e decisiv pen-
tru direcția pe care o ia și pe care nu poate s-o părăsească. Ea
își alege piesele favorite, autorii pe cari-i aplaudă. Ea im-
pune anume tipuri și cere o anume dezvoltare a intrigii, o
anume calitate a fabulei. Puterea ei o recunoaște si Cervan-
tes, care o laudă că știe să aleagă și lucruri bune.
în prefața comediilor sale, asupra cărora vom veni în-
dată, Cervantes pomenește cu laude mari opera lui Lope
de Rueda (+1565—6). E un om din popor, argintar de pro-
fesie. Cu o ceată de comedianți începuse, pe la jumătatea vea-
cului, încă înainte de întemeierea teatrelor permanente,
„turneuri“ prin toată țara. Decoruri și costume nu-i tre-
buiau: actorii apăreau în portul obișnuit, mobilierul era
1 Aceste scene arabe, cu Alboac^n regele, cu Muley, cu cămărașul Audala
(Abdallah), se pot pune alături cu acele romane maure despre care am vorbit
aiurea.
a Martinenche, op. ciL, pp. 60 — 61.
„COMEDIA SPANIOLĂ". I. PÎNĂ LA LOPE DE VEGA 255
cîteva bănci și mese, „ornanta veche era cortina"; „muzi-
canții cîntau fără ghitară vreo romanță veche"1, g
Rueda a lăsat patru comedii, două bucolice, zece așa-
numite pasos, două dialoguri nepastorale, — toate începînd
să apară de la 1567. Ca și în Gil Vicente portughezul, meritul
e apariția unor figuri luate din viața de toate zilele: „licen-
țiați“ și „bachilleri", cîte un confident obraznic, criado,
servitori pretențioși, baba conrupătoare, ce pare să vie din
Celestina, ignoranți cari prefac „benedicamus domine" în
„benelicamos domile", țigance care-și cer pomana milo-
gindu-se, la limosnica, și promit celor ce plătesc pentru a
li se gîci că vor avea și nouă bărbați, sclave negre, papagali,
maimuțe. Figurile nobile sunt frați cinstiți cari-și lasă su-
rorile în pază bună, fete care înfruntă calomnia și o biruie.
Ici și colo aluzii la războaie și alte evenimente contemporane
smălțează un dialog care e natural și atuncea cînd nu e co-
lorat.
Nu fără influența lui Rueda și-a scris Cervantes o parte
din opera sa teatrală, mult mai puțin cunoscută, dar care e
interesantă și în afară de elementele ce poate da asupra psi-
hologiei și dezvoltării autorului lui Don Quijote. Los tratos
de Argel, cu captivii săi în Algeria, e o simplă desfășurare
de dialog popular. Și aiurea, în La confusa, La comedia de la
Amărunte (del Mayo), El bosque amoroso, La bizarra Arsinda,
întîlnim aceeași notă care distinge pasajele cele mai trainice
din Don Quijote. Dar mai alesnaturaleța de stil, exactitatea de
observație se observă în așa-numitele entremeses, piese inter-
mediare, scurte, într-un singur act, care despărțeau comediile.
în ele, ca în La guardia cuidadosa, se văd soldați săraci,
pretențioși și lăudăroși, sacristani pe cari fetele de la fe-
rești îi preferă pentru averea lor, cerșetori, negustori de
„olandă de Cambrai", de alte mărfuri flamande, de „ață
din Portugalia" (hilo portugues). Iubire, rivalitate, ceartă, —
pe drumul spre o împăcare finală, la care, pentru că e ospăț,
ia parte și învinsul.
1 Una manta vieja cortina... Los musicos cantando sin guiterra algun ro-
mânce antiguo (Cervantes).
256
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Dar între bucățile bune ale timpului Cervantes pomenește
în romanul său și cea mai îndrăzneață operă de teatru a spi-
ritului său creator, Numancia.
1	Subiectul se înțelege. E vorba de sacrificiul vechii ce-
tăți iberice care n-a vrut să se dea romanilor asediatori, ci
a preferat să ardă în flăcări, spre uimirea vremii sale și a
veacurilor ce vor iveni.
Scriitorul dă acestei teme toată puterea unei inspirații
înalte și călduroase. Incapabil de a deosebi epocele, de a da
coloare istorică, el vede în vechea Numanță icoana Spaniei
eroice care nu vrea să se supuie. Romanii, cu cari crede că
ai săi n-au nimic a face, îi par niște barbari odioși, pentru
calificarea cărora nu va cruța nici cuvintele cele mai tri-
viale, acumulîndu-le pînă la ridicul: „iepuri împielițați“,
fiare1, „fricoși, josnice canalii, care se încred în mulțimea
lor, perfizi, neloiali, cruzi, tirani, ingrați, feroci, mojici,
adulteri“, și mai las mult din listă2.
„Micul popor spaniol“, încunjurat, chiamă sprijinul zei-
lor, și Spania însăși, măreață figură alegorică, răsare pen-
tru a se adresa rîului apărător, Duerului:
înalt senin acoperit cu stele,
Care cu binecuvîntarea ta îmbogățești
Pămîntul cel mai larg al țării mele
Și, peste-atîția mulți, îl fericești,
îndemne-te spre mila mea tot dorul mieu,
Și tu care pe-aceia ce sufăr îi iubești
Ajută-mă acuma, în ceasul cel mai greu.
O țară năcăjită și fără scut sunt eu.
Sunt Spania: ajungă-ți c-odată ai făcut
Ca trupul mieu puternic să ardă tot în foc
Și soarele prin mine în funduri a văzut
1 Liebres en pieles, fieras disfrazadas.
2 Cobardes sois, romanos, vil canalia,
En vuestras muchedumbres confiados,
Pârfidos, desleales, fementidos,
Crueles, revoltosos y tiranos,
Ingratos, codiciosos, mal nacidos,
Pertinaces, feroces y villanos,
Adulteros, infames... etc.
„COMEDIA SPANIOLA". I. PÎNA LA LOPE DE VEGA
257
Domnie-ntunecată și fără de noroc.
Tiranilor atîtor li-ai dat tot ce-am avut:
Fenicienii, grecii, viind în acest loc,
Mi-au fost stăpîni fiindcă așa ți-a fost voința,
Sau fiindcă păcatul mieu chiamă suferința.
Dar este cu putință ca-n veci eu să rămîn
La nație străină tot roabă-n acest fel
Și să nu văd o clipă, scăpînd de jug păgîn,
Că se înalță iarăși în voie-al mieu drapel?
E drept, mi se cuvine să zac tot supt stăpîn,
Răbdînd asprimea sorții ce mi-o croiește el,
Căci fiii miei vestiții, vitejii fii ai miei,
își pierd puterea toată prin vrajba dintre ei.
Ori s-au unit vreodată să-mi fie de folos
Aceste inimi pline de ură pentru frate?
Ci vrajba lor atuncea s-aprinde mai focos
Cînd se cereau mai strașnic puterile-adunatc.
Ba încă prin gîlceava ce-i sfîșie furios
Ei au chemat pe barbari cu suflete turbate
Să vie, bogăția a-mi smulge fără cale,
Făcînd cu mine însumi, cu ei un rîs și-o jale:
Numancia aceasta doar singur-a rămas,
Ce-a scos ca să se lupte o spadă lucitoare:
Cu prețul de scump sînge în lupta ce și-a tras
Păstrat-a libertatea-i de sine stătătoare.
Dar văd acum, vai mie, că vine-un ultim ceas;
în care se sfîrșește grozava-i încordare.
I s-a sfîrși dar viața, ci faima veche nu,
Ca Fenix ce din însăși cenușa-i renăscu.
Acești Romani, atîția și-atîta de fricoși,
Ce caută să-nvingă pe căi nenumărate,
De ce nu vin să bată puținii inimoși
Ce apără-n Numanța un colț de libertate?
O, de-ar putea să fie din țara noastră scoși,
De ar cădea sforțarea ce-o fac spre nedreptate!
Și-această țărișoară a noastră de-ar răzbi,
Din sila care cată acum a birui!
Dar, vai, dușmanul nostru acum din nou se-ncearcă,
17 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
058	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Nu numai să lovească cu armele ce știm
în zidul slab al nostru, ci, vrînd să ne întoarcă
Cu meșterii ce are, c-un mijloc ce gîcim,
în margene ne sapă un șanț adînc de parcă
Ar vrea să ne-ncunjuare de nici să ne urnim,
Și numai partea care se-ntinde către apă
Se apără de-această silință cum n-a fost.
Ne stau astfel sărmanii, doar zidul să-i încapă.
Să intre și să iasă acum nu mai e rost,
Și siguri sunt că vine puterea ce ne sapă.
Dar, cînd se văd acuma legați precum au fost,
Sălbatecele glasuri a’ celor ce-și văd partea
Cu ultima putere războiul cer, ori moartea.
Și-astfel doar partea ceea pe unde se strecoară
Ale Duerului valuri, scăldînd zidul bătrîn,
Aceea numai poate mai sigură să pară
Și-ajută pe ostașii ce-n luptă mai rămîn.
Deci, pînă nu răzbește mașina lor barbară,
Să-i schimbe cursul care ne scapă de stăpîn,
Mă-ndrept la rîul nostru cel cunoscut de veci
Și-l rog ca să ajute acestui neam ce piere.
O, Duero, rîu cu ape frumoase, care treci
Pe căi întortochiate ce-și știu numai de vrere
Și lași în urmă aur pe-acolo unde seci,
Ca Tagul nostru mîndru, și-aluneci în tăcere —,
Popoarele de nimfe îți vin la unda clară
Și ca să ți se-nchine nici una nu-i avară —,
Ascultă rugăciunea ce ți-o îndrept cu plîns.
Ascult-o, Deuro, vină aice s-o asculți.
Te rog ca nici o clipă să nu-mi lași glasul stîns,
Căci, dacă tu în cale-ți pe-acești dușmani grăbiți,
Crescîndu-ți apa veșnic, nu-i grămădești mai strîns,
Și nu răzbuni pe-aceia toți ce mi-au fost răpiți,
Eu văd închis acuma întregul viitor
Al neamului acestui ce este peritor.
în răspunsul lui, tot așa de solemn, rîul prevede pe goți,
pe Attila și ajunge pînă la regele care va fi stăpîn al lumii
„COMEDIA SPANIOLA". I. PÎNA LA LOPE DE VEGA
259
întregi, Filip al II-lea, supt a cărui fericită stăpînire se vor
strînge atîtea regate încă răzlețe, pînă la vestita Lusitan ie,
odată împodobită cu solii spaniole. Invidie și frică vor în-
cunjura iubita Spanie cu spada ascuțită, care-și va desfășura
triumfător steagurile.
Seră llamado, siendo suyo el mundo,
El segundo Filipo sin segundo:
Debajo de su imperio tan dichoso
Serân a una corona reducidos,
Por bien universal y tu reposo,
Tus reinos hasta entonces divididos,
El jiron lusitano, tan famoso,
Que un tiempo se corto de los vcstidos
De la ilustre Castilia, ha de zurcirse
De nuevo y a su estado antiguo unirse.
i Quă envidia y que temor, Espana amada.
Te tendrân las naciones estranjeras,
En quien tu tenirăs tu aguda espada,
Y tenderâs triumfando tus banderas Ie
Numantinii propun un duel romanilor; li se refuză. In-
tr-un sălbatec avînt se aruncă asupra taberei care, contra
tuturor cunoștinților istorice, reunește pe Scipione și pe
lugurta, ba chiar și pe Mariu (în cetate e și... Viriat). Nu
reușește, și cetățenii ard tot, ca să piară și ei în focul
aprins de mîinile lor.
Dar acest eroism scoate prea mult la iveală suferința,
firească, dar de loc dramatică, a foamei. Neputînd să „rupă
în bucăți pe acești josnici Romani ce sunt prinși441, ei mor pe
rînd de nemîncare și apar pe rînd s-o spuie: mama, către
fiu:
jO hambre terrible y fuerte,
Como me acabas la vida!f
tatăl cu copiii după dînsul, cari se plîng că-i ostenește
lipsa, iubita, care povestește iubitului că toți ai ei s-au pră-
1 Descuartizar cslos vilus Romanos que estân presos.
260
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
pădit ori se prăpădesc, ostașii cari caută luptînd „din cort
în cort o bucățică de pesmet“, fie și „însîngerat“:
Van de tienda en tienda hasta que hallaron
Un poco de bizcocho, el cual cogieron,
Algun poco de bizcocho ensangrentado.
S-a vorbit1 de un spirit eshilean, care este de sigur în
această solemnă succesiune de scene triste și fioroase, vred-
nice de a fi ilustrate cu penelul lui Ribera ori al lui Goya;
din nenorocire nu-i corespunde nici știința realităților ce se
prezintă și nici — mai ales — bunul gust.
1 Și de Lemcke. IIL
Note
a.	Referire la opera profesorului de la Giessen, care a condus mulți
ani revista „Jahrbuch fur romanische und englische Sprache und
Litteratur“, Ludwig Lemckc: Handbuch der spanischen Litteratur,
Leipzig, 1856, voi. III: Das Drama. La pagina citată profesorul german
vorbește de elementul predominant dramatic din cultul răsăritean, pe
care-1 adoptaseră goții. lorga nu împărtășește opinia autorului german.
b.	în acel loc, lorga consacră o recenzie lucrării lui T. Burada,
Istoria teatrului în Moldova, I, subliniind aportul acestuia la elucidarea
originii „irozilor“. lorga susține opinia că jocul a venit direct din Apus,
înainte de sec. XVIII (și nu ulterior, cum susținuse M. Gaster) și citează
pe Bandini; „venit din Germania — cum dovedește numele Crailor,
care nu sunt cele orientale — el a trecut de la germanii (nu sașii) din
Suceava, Șiret, Baia, Cotnari, Iași, la moldovenii de neamul nostru,
în mijlocul cărora aceștia se pierduseră“. Opinia nu a fost reținută în
recenta Istorie a teatrului în România, voi. I, Buc., Edit. Academiei,
1965, p. 109.
c.	Strigați victorie, victorie,
învingători ai mei,
victorie în iubire,
victorie, ochi ai mei.
d.	Pe această mare de suferință,
bătrînul ca și cel tînăr,
toți ostenesc deopotrivă:
săracii cu truda,
bogății cu grija,
ceilalți cu soarta.
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Va fi numit, lumea fiind a lui,
al doilea Filip, dar fără pereche:
sub stăpînirea lui preafericită
vor fi la o coroană doar reduse
regatele-ți, ’nainte învrăjbite,
și petecul lusitan atît de vestit,
ce într-o vreme s-a desprins din veșmintele
ilustrei Castilii, va fi cusut
din nou la ele și cu vechiul stat se va uni.
Ce pismă și ce temă, Spanie iubită,
îți vor purta națiile străine,
în care-ți vei înroși ascuțita sabie
și deasupra cărora îți vei desfășura victorioasă flamurile.
A O, foame grozavă și tare,
cum îmi curmi viața !
XiV
„Comedia spaniolă"
II.	Lope de Vega
în sensul teatrului mulțimilor se dezvoltă neobișnuitul
talent, de o furioasă putere de creațiune, al lui Lope de Vega,
autor a trei mii de bucăți dintre care mărturisește o mie
cinci sute ca tipărite și dă în ediția întreprinsă de dînsul
însuși (1617 —1625) nu mai puțin de trei sute,—„comedii
eroice“, „comedii de capa y espada", comedii „de figuron“—,
pe lîngă vreo patru sute de autos sacramenlales și atîtea
loas către public, atîtea entremeses ca acelea de care s-a vor-
bit mai sus.
Autorul, născut la Madrid, dintr-o legătură nelegitimă,
la 1562, a trăit pînă la 1635. Crescut la Colegio imperial al
lui Carol Quintul, care nu e școală de erudiție ca, în Paris,
College de France, ci un institut de pregătire a curtenilor și
ostașilor, cu danț, exerciții militare, muzică între obiectele
din prima linie, el pleacă în lume cu un tovarăș. Pe bietul
copil flămînzit și dezorientat îl culege un binefăcător. în-
vață la Salamanca, apoi la Alcalâ de Henares, unde ascultă
lecții de drept și filosofie. Petrece un timp în Valencia, in-
trînd în contact cu o școală locală de dramaturgi, care va
chema aiurea luarea a minte a noastră.
Nu caută, ca atîția alții, protectorul, acel care dă situația
și care furnizează banii. Cariera-i de soldat se reduce la
participarea în expediția la Azore (1582) și în Invincible
Armada. Încercîndu-se în teatru, căpătă de la început un
mare succes, superior acelui din lirică, în care totuși, după'
mărturia lui Cervantes, produsele lui, care ni se par nouă arti-
264
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
ficiale și întru nimic deosebite de ale tovarășilor și concuren-
ților, erau foarte mult prețuite1. Același Cervantes pare
a lăuda scrierile lui cînd vorbește de „multele și nesfîrșitele
comedii pe care le-a compus un foarte fericit talent din aceste
regate, cu atîta avînt, cu atîta chemare, cu un vers așa de
elegant, cu o argumentare așa de bună, cu sentințe filosofice
așa de adinei și, în sfîrșit, așa de pline de elocvență și de
înălțime de stil, încît lumea-i plină de faima lui2“.
De acum, preot de la 1609, protonotariu, după ce fusese
însurat de două ori și avuse copii, el va fi la îndemîna
celor două teatre ce funcționează după 1580 în Madrid.
Va deveni furnizorul lor general, de o activitate uimi-
toare. După împrejurări va potrivi și tonul pieselor sale,
țiind samă și de mediul local. Căci, cînd e vorba de Cordova,
gloriile ei particulare vor fi citate; cînd e o sărbătoare a
Toledei, se vor înfățișa străzile „imperialului^ oraș, cu Tagul
„de cristal“ „la picioarele ei“, cu biserica cea mare, „icoană
vie a cerului" (imagen viva del cielo), cu încunjurimea ei,
cu vega ei îneîntătoare3; Va cîntă astfel acest străvechi oraș
al Spaniei sale:
Stă Toledo, deci, astfel,
Cu alcazar și cu poduri.
Trec pe ele pretendent!
— Că la Curte-așa se face —
Și în case de seniori
1 A mi poco se me entiende de trobar: pero 6stas me han sonado tan bien
que me parece de Lope, como lo son todas las cosas (ine son o parecen buenas
(cizmarul din Guarda cuidadosa)»1
a Vease por muchas e infinitas comedias que ha compuesto un felicisimo
ingenio destos reinos con tanta gala, con tanto donaire, con tan elegante verso,
con tan buenas razones, con tan graves sentencias y finalmente tan llenas de elo-
cucion y alteza de estilo, que tiene lleno el mundo de su fama (Don Quijote, I, 48).
3 Esta es, senora, la imperial Toledo,
Que el Tajo de cristal a sus pies viene
Y parece que en sombras se detiene.
Aiurea: Aquî quicro sentarme, que esta tarde,
Hace la vega su vistoso alarde
De la hermosura y galas de Toledo-b
(Puente Juana, III, 2.)
„Comedia spaniola», ii. lope de vega	265
Lingușiri, invidii, lipsuri.
Sunt bogății ignoranți,
Mii sărmani fără de vină1 etc.
Și Madridul va fi înfățișat ca: „întrecînd multe orașe mari
în ce privește bogăția și farmecul^2.
Cînd laudă pe Ferdinand Catolicul, „mai mare decît Tra-
ian și Marc-Aurel“3, pe ginerele acestuia, austriacul Filip, un
înger vrednic de arta lui Apele și a lui Lisip, împodobit cu
discreție, cu grație severă, emul al lui Numa Pompiliu și al
lui Caesar, cînd vede în Carol Quintul „un prinț care nu se
dă în materie de nobleță a sîngelui și de vitejie pe Alexan-
dru al Macedoniei“4, cînd pe lîngă el apare Filip „al doilea,
care nu e al doilea", acela pe care-1 „vor privi, pe lîngă lu-
mile nouă, și cele pe care aurora la scaldă cu mărgăritare,
atingînd antipozii adînci“5, — putem admite că va fi fost
cadrul unei solemnități patriotice, oficiale.
Scrise în asemenea condiții, pentru a da faimă și hrană,
ba chiar o oarecare bogăție, autorului lor, aceste „tragi-
comedii“ sau „comedii“ se resimt necontenit de umilința me-
diului. Nu mai este în ele poetul din bucățile lirice, hrănit,
1 Comendadores de Cordoba.
* Y ya sab6is que en Madrid
Excede, como en el celo,
A muchas grandes ciudades
En riqueza y deseos.
(Arroyo, II, 1.)
3 May or que Trayano o Marco-Aurelio.
(Comendadores de Cordoba.)
4 Un principe que en la sangre
Y vahr no reconocc
Al Macedonio Alejandre.
(Puente Juana, II, 5.)
6 Un Carlos dicen que le espere a Espana
Y un Felipe que con nuevos mundos
Verân los que el aurora a perlas bana,
Tocando los antipodas profundos.
(Comendadores de Cordoba.)
266	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
nu numai din literatura țării sale1, ci din Horațiu, din Vir-
gil — întreg, și cu piesele ce i se atribuie—, din liricii
Romei, din Ovidiu și Lucan, dacă nu și din Homer, pe care
totuși nu uită a-1 cita, apoi din Cicerone și Xenofon; nu
mai e cunoscătorul de literatură italiană2, care vorbește de
Petrarca și de Laura, care știe bine pe Ariosto și pe autorii de
epopei burlesce, ba chiar pe Tasso, care, înfățișînd Veneția
cu cerul ei care se atinge cu marea și cu „căile ei străbătute
de gondole3, citează versul.
Perche chi non la vede, non la pregia.4
Nu mai e într-însele acea siguranță de linie, acea potri-
vire delicată de colori, acea mlădiere și trecere nesimțită de
la serios la glumă, acea ironie fină, care disting Gatomaquia?
lui, — imitată după homerica Batrahomiomahie —, în care
se văd luptîndu-se pentru o frumoasă pisică aprigul Marra-
maquiz și elegantul Mizifuf, amestecind o întreagă lume miă-
unătoare, de eroi și filosofi, de confidenți și paji în cearta lor,
cîntînd „sonete", „cu atîta grație ca și cum s-ar fi auzit mu-
1 Citează pe Juan de Mena, pe Inigo de Mendoza. Vd. nota următoare.
Apoi pe Calist și Melibea (Gatomaquia, ed. Lemcke, II, p. 453), pe Garcilaso
(p. 456).
a Cf. în Dama Melindrosa, I, 17; în Arroyo, TI, 2; în Duente Juana, II, 1.
Cf. mai ales în deosebite locuri poemul Gatomaquia (p. 458 etc.).
3 Ibid., ed. Lem ke, III, p. 471:
Que al cielo desde el agua se avecina
Y en gondolas por cochas se camina.
4 Se citează în Belisa, II, 8, „la marquesa de Pescara, que Italia celebra y
honra" ori „Isabella Andrcina". în Bologna i se pare că se învață medicina:
En Bolonia, en las escuelas
Donde se lee medicina.
( May or imposible.)
în Gatomaquia, p. 471, Ariosto. Poeții burlesci, pp. 477 — 8.
5 Pare scrisă între 1600 și 1610, fiindcă se pomenește „Valah ia" —, mulță-
mită lui Mihai Viteazul:
Y escuche la famosa Gatomaquia,
Asi desde las Indias a Valaquia,
Corre tu num bre y fama
Que ya per nuestra patria se derrama.
și „Transilvanul" — Sigismund Bâthory deci:
En Juan de Espera-en-Dios en Transilvane,
En Pirro griego y Scevola romano (p. 478).r
„Comedia spaniolă", ii. lope de vegâ 26 Ș
zicantul din Tracia, dar cu cîteva disonanțe cromatice de
se dădeau dracului guzganii“, ori răpezindu-se prin „coridoare,
porți și terase cu tragice miăunături"1. Nu se vor mai găsi
ca aici delicate comparații amintind pe ale lui Dante —
„copilul fraged, obosit după ce a plîns, care se hrănește la
sinul maicei sale“:
No queda el tierno infante
Mas causa de despues de haber llorado,
De su madre en el pecho regalado2.
Vor lipsi în spectacolele lui, producții pentru rudimentarele
scene populare din Madrid, priveliștile de natură admirabile
ca acelea de aici: răsăritul de soare cînd „lumina dimineței
încunună ultimul diamant al mantiei nopții ce fuge“:
...La luz de la manana
Que coronaba el ultimo diamante
Del manto de la noche que iba huyendo3,
amurguri de mai, cu soare cald și aburiri deasupra rozelor
proaspete:
Estaba el sol ardiente
Una siesta de mayo calurosa,
Aunque amorosamente
Plegando el nâcar de la fresca4,
cu umbrele munților ce cad:
Ya las sombras cayendo
De los mayores montes...
1 Asi los gatos iban alterados
Por corredores, puertas y terrados
Con trâjicos maullos (p. 453).
Cîte un cotoiu apare încărcat ca un soldat spaniol în Flandra:
Mâs cubierto de escarcha
Que soldado espauol que en Flandes marcha
Con arcabuz y frascos (p. 455).
’ p. 461.
3 Ibid,
p. 479.
268
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
coborîri de noapte, cu „stele, diamante și scîntei“ în roatele
zeiței întunecate, pe cînd păsările tac și lasă pustiu cîmpul:
Bajaba ya la noche
Y las ruedas del coche
Tachinadas de estrellas,
Bulladores diamantes y centellas
Detras de las montanas resonaban;
Los pâjaros callaban,
Dejando al campo yermo,
frigul nopților de iarnă — frtas noches de un inoierno helado,
cu scînteieri de stele „privmdu-se^.
Vor lipsi gingașe priveliști ca ale primăverii ieșind în
cerdacul de trandafiri și de crini — asomâbase ya la prima-
oera por un balcon de rosas y alelles1 — ale privighetorii ce
„cîntă și plînge“ — a un tiempo Hora y canta3 ale grîie-
lor înalte pe care un pas ușor — să zicem ca al unei frumoase
amazone — nu le pleacă:
La Amazona bella parcela
Que por los trigos pâlidcs corrla
Sin doblar las espigas de las canas4,
ale viței de vie, goală de frunze, care se părăsește asprei îm-
brățișări a vînturilor reci:
No suele por los fines de otoîîo
Quedar la vid nudosa en los sarmientos
De los marchitos pămpanos robada
Sin resistencia a los primeros vientos,
1 p. 471.
* p. 452.
8 p. 478.
4 p. 458.
COMEDIA SPANIOLĂ". II. LOPE DE VEGA
269
după ce sturzii, „escadronul lor“, a plecat de deasupra
strugurilor1.
Aici, după gustul aspru al mulțimilor, colorile sunt ade-
sea tari, strigătoare. Confidenții, după o datină pe care
Lope, dacă n-a creat-o, ci a primit-o fără rezistență, intri-
ghează, rid, aruncă vorbe groase, iau în batjocură și suferința
cea mai adîncă, — precum se face pentru Sancho cel osîn-
dit la moarte pe nedrept, în Estrella de Sevilla, aducîndu-se
și muzicanți. Fără dînșii nu se poate: publicul îi cere,
poetul e dator a-i scoate, și anume fără să ascundă nimic
supt glume care miroase a bucătărie și a grajd. Eroii, perso-
najele dramatice se amestecă într-un haos care ar arăta ori
cea mai mare necunoștință a istoriei ori cea mai mare indi-
ferență față de dînsa, un Alexandru de Medicis d. ex. apă-
rînd pentru a lua pe moștenitoarea din Urbino (La boba
para los otros), oameni din toate timpurile întîlnindu-se în
locuri a căror precizare lipsește cu totul și care se pot schimba
din clipă în clipă, la fiecare din scenele ce par a fugi ca
să se evite o adîncire a situațiilor, o închegare a figurilor.
Cutare rege păgîn se recomandă așa:
El gran Mahumeto Sultan,
Emperador de la China,
De Tartaria y de Dalmacia,
De Arabia y Fuentarrabia,
Sehor de todo el Oriente
Y desde Persia a Galicia2.
Pentru a-și vădi sentimentele fata cea mai sfioasă gă-
sește strigăte tari: „lărgiți-vă, ceasuri fericite, opriți-vă, la-
1 Como se mira allivo campanario
De aldea, don de hay vinas,
Para bajar despues a las campinas,
Cubierto por el tiempo de las uvas
Del escadron de tordos
Que en aquello sazon estân mas gordos,
Cuando los labradores
Limpian lagares y apcrciben cubas.^
2 Boba, III, 10/
270
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
crimi ale mele. Vai, ce amorezată sunt eu! Vai sînge, vai
iubire, vai foc!"1
Jocurile de spirit sunt greoaie și căutate. Dacă eroina e
„steaua Sevillei", se va vorbi de „epiciclul soarelui": „lasă
în cele cinci zone ale lui soarele, căci steaua eu sunt". Re-
gele Sancho roagă pe aceiași să nu-i aprindă cu focul ochilor
palatul. Un osîndit la moarte pune să-i cînte lăutari fiindcă
vrea să isprăvească și el ca — o lebădă. Comparațiile sunt
enorme, dintr-un domeniu și într-un gen care aparțin acelei
„lengua culta", a școlii lui Gongora, pe care a atacat-o în
poemul său comic2 și pe care a combătut-o într-un opuscul
special, de teorie poetică, Discurso de la nueva poesia, cum
a combătut anarhia teatrală, pe care a continuat s-o prac-
tice, în Arte nuevo de hacer comedias. Iată o probă de unde se
poate ajunge cu acest stil de o coloare maură3. Cităm din
Comendadores de Cordoba:
Vent. Că nu e de-aici în Toledo
Atîta mare de să aducă năcazuri.
Beatriz. Destul o să fac eu din ochii iniei.
Vent. în ei să mă înnec eu pot,
Și nu numai eu, căci sufletul
Este o lacrimă a ta,
Un potop în care mă înnec4.
1 i Alargâos, horas dichosas,
Detenăos, lagrimas mias!
î Ay qu£ enamorada estoy!
i Ay sangre, ay amor, ay fuego !
(Comendadores de Cârdoba).
• Gatomaquia, p. 456.
• în Gatomaquia poetul are amintiri africane: palmieri, maimuțe, din
Tetuân (pp. 470—1).
4 Vent. Que no hay desde aqui a Toledo
Tanto mar que cause enojos.
D. Beat. Basta que haya el de mis ojos,
Vent. En eso anegarme puedo,
Y no solo yo, que el alma
Es una lâgrima vuestra,
Un diluvio en que me anego.
„COMEDIA SPANIOL A“. II. LOPE DE VEGA
271
Un bătrîn rege amorezat va dori să poată face un templu
iubitei pentru a-i ridica altar. Alt rege va făgădui donei El-
vira, asediată în cetatea ei, că o va încărca de daruri și va
crea feude acelor ce se vor naște din iubirea lor, pentru ca,
apoi, aflînd că-i este soră, s-o acopere de toate insultele.
Poezia n-a uitat-o însă autorul duioaselor Solilocvii după
moartea celei de-a doua soții și a fiului, acea poezie „pe care
mulți poeți o pretind și mulți înțelepți n-o pricep" va spune
el cu adînc înțeles.
...La poesfa
Que muchos necios pretenden
Y muchos sabios no entiendenL
în Estrella de Sevilla, cînd iubita se vădește, între el și
„stea" se desfășură acest dialog:
Ea: Și, fiindcă vrei, eu sunt.
El: O steaua vieții mele.
Ea: Sunt steaua acea ce te-ndreaptă,
Sunt steaua ce-ți stau înainte.
Primește: iubirea învinge
Puterea pedepsei ce voi,
Și, cum îți păstrez eu iubirea,
Sunt steaua prielnică ție.
De mergi către moarte, nebune,
Mă duc către moarte și eu.
Lupta de întrecere din Lo que ha de ser2 e plină de mișcare.
Lungi pasagii de comparație se prezintă uneori, pline de
cea mai delicată simțire. Așa în Engancr.
Cum rămîne uimit
Copilul văzînd cum că zboară
Pasărea cea ce gîndea
El c- o va prinde dormind;
Ori cum rămîne țăranul
Cînd vede vreun iepure care
1 El mayor impasibil
a II, 8,
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Din mina lui însăși țîșni.
Cum vrea în culcușu-i să-1 prindă;
Ori cum se trezește acel
Ce-n somnu-i visa că în ladă,
în cîmp undeva-i o comoară;
Ori bietul captiv ce prin vis
Credea că-și găsi libertatea
Și iarăși în lanț se văzu1.
Ca marea furtunoasă care după făgăduință de senin își
umflă valurile sunt și oamenii:
No has visto el mar proceloso
Prometer serenidades
Y luego con tempestades
Desmentirse cautelosn?
Pues asi los hombres son2.
Și în acest loc, pentru a găsi păreche sufletului femeiesc
schimbător:
Zi Mării furioase
Să nu ceară și să se restrîngă
într-un punct de unde să nu miște
Pămîntul în ceas de mînie,
1 Cual queda desvanecido,
El nino que volar vid
El pâjaro, que pensd
Coger durmiendo en el nido;
O como queda el villano
Viendo la liebre correr,
Que la pensaba coger
En la cama con la mano,
O como queda despierto
El que dormido sonaba
Que en arca al campo se hallaba
Algun tesor.) encubierto,
O si por un mal suceso
Sonaba en cautividad
Que ya estaba en libertad
Y despierto se halla preso.
(II, 7.)
a Los milagros del desprecio.
,,COMEDIA SPANIOLĂ". II. LOPE DE VEGA
273
Zi aerului să se oprească,
Stînge un foc, soarele-1 stăpînește,
Fă viitorul să se arăte,
Trecutul fă-1 de faț-acum să fie,
Cere celui amorezat statornicie
Celui cu bănuieli cere-i plăcere,
Și spune ca într-o femeie
Să nu fie schimbare și slăbiciune1.
Sonetele intercalate în dialoguri pentru solilocviul unuia
dintre eroi sunt adesea de toată frumuseța:
Trece marea negustor ce dorește
A fi bogat și pe tărîm străin
își uită de al țării maice sîn:
Nici frig, nici cald nu-i e, de isprăvește etc.
Și nu o dată așa-numitele „sentențe“ opresc atenția2.
Scurte expresii de sentiment fulgeră din mijlocul versurilor
1 Di al mar furioso
Que no brame y se reduzga
A un punto que no produzga
La tierra al tempo forzoso,
Di que el aire no sustente,
Quemc el fuego, el sol se pare,
Lo porvenir se declare,
Lo pasado estd presenle.
Pide a un amante firmeza,
Pi de a un celoso placer
Y di que en una mujer
Falte mudanza y flaqueza.
(Comendadores de Cordoba.)
* Quien bien ama, tarde olvida.
(Kl Molino, II, 14).
Los dcsastres y desdichas
Se hicieron para los hombres,
Que es mar de llanlo esta vida (Cstrella de Toledo).
Que donde liay fuerza de hecho
Se pierde cualquier dereclio (ibid.)J
18 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
274
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
indiferente, ca în această rugăciune a unuia care simte pa-
sul morții și cere milă, „că nu este unde să fugă“:
Ya de la muerte llega el paso estrecho.
Piedad, senor, que no hay donde huya!
S-au relevat și legături ale lui Cervantes cu popularul
romancero; cu atît mai strînse pot să fie ele și sunt — cu
piesele lui Lope, ale cărui subiecte, dacă, de cele mai multe
ori, sunt luate dintr-o convențională viață din toate zilele,
ating totuși uneori domeniul istoriei legendare: povestea re-
gelui got Wamba, a „ultimului got din Spania14, a celui din-
tîi rege al Castiliei, a bastardului Mudarra, a lui Cid (Las
almenas de Toro), a infanților de Lara, a lui Bernard del
Carpio, a lui „Oton“ împăratul din nuvela romantică1. S-au
relevat întregi pasagii luate din fragmentele romancerului,
și în altele se simte suflul proaspăt și aromit al poeziei
populare:
Vînturi răcoritoare din Madrid,
Care, în zori și în amurguri,
Veniți din sierrele înalte,
Să-l răcoriți și să-l scăldați
Vînturi care ați ridicat
Atît de străine furtuni
în marea iubirilor mele...2
Puterea extraordinară de invenție și creațiune a lui Lope
de Vega ar fi putut să ni dea cu adevărat înfățișarea supt
toate raporturile a Spaniei contemporane. Nu ni-a dat-o.
1	O dată și El gran duque de Moscovia (falsul Dimitrie).
1 Frescos vientos de Madrid
Que las mafîanas y tardes
Venis de las al tas sierras
A refrescarle y banarle.
Vientos que habâis levantado
Tan extranas tempestaedes
En el mar de mis amores.
(Acero de Madrid, IT, 12).
,.COMEDIA SPANIOLA*1. II. LOPE DE VEGA
275
Dintr-o comedie in alta se strecoară aceleași tipuri de con-
venție, umane, dar nu personale, individuale: prinse însă
într-o acțiune nouă, într-o nouă intrigă de iubire, cu alte
curse, cu alte mijloace de scăpare, cu alte complicații și
surprinderi. In cetire abia le prindem, și varietatea tipurilor
ni-ar plăcea mult mai mult. Publicul însă nu păstra mult
timp amintirea celor pe care le văzuse și, deci, obișnuit cu
figurile, atenția toată se îndrepta asupra noutății, tot mai
rafinate, a „sforilor".
Societatea care ni apare astfel nu e, deci, nici a trecutu-
lui, pe care poetul nu și-a dat osteneala să-l cunoască într-o
vreme cînd tovarășii săi de chemare, frații Argensola, erau
istoriografi ai Aragonului și continuau pe Zurita, — piesele
istorice: El mejor alcalde el rey, Comendadores de Cordoba,
La estrella de Sevilla, El nuevo mundo, avînd din viața altor
timpuri numai unele nume și împrejurări culese în cea
dinții cronică la îndemînă —; nu e nici a prezentului,
care nu s-ar fi recunoscut în figuri ca acelea ce vor reieși
din analiza unora din operele lui cele mai vrednice de o
mare reputație.
Pentru Lope regele e o persoană divină, un „divino
descendente"1. Dar Zeul pe pămînt care, el, are dreptul să
ceară orice supușilor săi, să osîndească la exil, la desțerare
— unui prinț moștenitor i se spune că n-a ajuns a domni ca
să poată lua o asemenea măsură2 — și la moarte, e înfățișat
de cele mai multe ori fără nici un relief, iar cîteodată de-a
dreptul în condiții înjositoare, supt un aspect infamant
pentru demnitatea și persoana lui. Iată-1 lăudînd pe un fel
de Orlando Furioso din Toledo, care, plin de inimă, a intrat
în casa unde-și știe dușmanii și a ucis pe toți oamenii, ba,
1 El Molino, II, 17.
2 Tienes poder para honrarme,
Mas no para desterrarme,
Que aun ahora no eres rey.
(El Molino.)
Hi*
276
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
pe lîngă ei, și pe cîini și pe un papagal, „trădător și el, de
vreme ce vorbea”:
Tambien traidor, pues hablaba...1
Cutare alt stăpînitor rîvnește la o femeie care și-a făcut
alegerea și după care se pierde și fiul lui, prințul. Confiden-
tului îi spune, milog: „Ce poate face un biet moșneag ca
mine”:
Un pobre viejo, como yo, que preste?2
în Estrella de Sevilla, don Sancho cel Viteaz a văzut
intrînd în oraș o femeie de toată frumuseța. Se informează
cine e; descopere. îi trebuie. Aflînd de la don Arlas, îndem-
nătorul spre satisfacerea patimii sale, că „steaua cea frumoasă”
are un frate, se grăbește a lua pe acest Busto Tabera în
serviciul său, a-1 face șambelan, doar l-ar putea opri la
Curte ca să se răpadă însuși la casa pe care n-a lipsit s-o
viziteze. într-o noapte, venind pe neașteptate, șambelanul
află pe rege, care a conrupt pe confidenta fetei, în această
casă a lui, unde bojbăiește pe-ntunerec fără a fi întîlnit pe
iubita capriciului său. Se face a nu crede că e regele și o
spune în cuvinte nobile: „regele nu-mi poate face rău,
singur, ascuns și fără suită; nu se poate... El mi-a dat cheia
casei lui, și nu putea să vie fără cheie în casa mea“:
El rey procurar mi dano,
Solo, embozado y sin gente,
No puede ser.
La llave me ha confiado
De su casa y no podia
Venir sin llave a la mia.
Se ajunge la ceartă; regele se socoate jignit. El simte
nevoia de a-și răzbuna autoritatea, onoarea. Dar singur
nu poate.
1	Comendadores de O6rdoba.
1	El Molino, I, 12. Am vfizut în ce termini o curtenește, nferlndu-î altar în
templul ce ar zidi (II, 17);
,,COMEDIA SPANIOLA". II. LOPE DE VEGA
277
Intrigantul îi propune atunci să întrebuințeze pe altul.
Căci fără pedeapsă nu se poate; el e doar regele și are toate
drepturile; gustul lui e lege în tot orbis al spaniolilor:
Pues en el orbe espanol
No hay mas leyes que tu gusto.
Recomandă pentru aceasta pe Sancho Ortiz, care se întîmplă
a fi cel mai bun prieten al lui Tabera și logodnicul surorii
acestuia. S-a săvîrșit un act de les-maiestate, și el trebuie
să-l răzbune. Cum oare ar putea să refuze? De altfel, regele-i
oferă, dîndu-i plicul închis cu numele celui acum osîndit,
o hîrtie de iertare pentru crima ce e să se comită.
Sancho se revoltă contra acestui mijloc de a-l cruța:
yo cedula!, yo papei! Dar, „fiind cavaler, va face, nu ce-i
e plăcut, ci ce este datoria lui“:
Mas soy caballero,
Yo no h6 de hacer le que quiero,
Sino lo que debo hacer.
Provocînd deci pe amicul care-1 întîmpină cu atîta
bucurie, îl ucide, strigînd să se spuie regelui că sevillanii
„au în mîni făgăduielile lor“:
Decidlo al rey, mi senor,
Que tienen los Sevillanos
Las palabras en las mănos.
Această veste teribilă îi sosește „Estrellei“ tocmai cînd,
cu cea mai curată bucurie, se gătea de nuntă cu omul care
acum e un ucigaș, ucigașul fratelui ei. Ea se ridică acum
potrivit cu datoria — toți o simt pe a lor, afară de dînsul,
regele, — pentru a căpăta pedeapsa ucigașului, care, la
judecata regală, îi e și făgăduit.
O situație care nu s-ar putea descurca, o dată ce autorul mo-
ral n-are mustrări de cuge t și pregetează să iasă la iveală. în-
țr-un tîrziu numai, brusc, el spune celor de față: ,?Ucideți-mă,

ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
că eu am fost cauza acestei morți; eu am poruncit să-l
ucidă, și aceasta ajunge pentru descărcarea lui“:
Matad a mi, que fui causa
Desta muerto. Yo mande
Matarle, y aqucsto basta
Para su descargo.
Și piesa, fără nici o adevărată sancțiune, se termină cu
căsătoria lui Sancho Ortiz cu „steaua“, în puterea făgăduielii
de a i se da omorîtorul, pe cînd regele admiră, ca și curtenii
lui, pe sevillani, de hatîrul cărora s-a scris piesa:
Admirado me ha dejado
La nobeleza sevillana
Toda este gente me espanta
D. Pedro: Tiene esta gente Sevilla1.
O dată Lope se apropie de o mare figură istorică, împo-
dobită, nu cu coroana regelui, ci cu aureola omului de geniu,
de Cristofor Golumb. De la început el apare — în El nuevo
mundo — ca un simplu păstrător al tainei pe care i-a încre-
dințat-o, în insula Madera, un navigator pe moarte (e vorba
de socrul său, Bartolomeo Perestrello, întrebuințat în expe-
dițiile portughezilor). El face doar calculele, harta pentru
a sprijini siguranța primită de la alții. Firește că astfel tot
farmecul personalității descoperitorului dispare, și intere-
sează doar stăruința cu care el urmărește realizarea unei
idei străine.
Și nici această stăruință nu e urmărită de aproape,
în rîndul întîi, prin fazele ei. Genovezul apare, cerînd sprijin
material, la regele Portugaliei, care, cu popii lui cu tot,
îl ia în rîs. în Spania, se vorbește de nevoia cea mare
1 Cf. și în alt loc:
La gente desta ciudad
Obscurecc la romana.
Regele: No be visto gente
Mâs gentil y mas cristiana
Que la dește ciudad/
,,COMEDIA SPANIOLA". II. LOPE DE VEGA
279
ce este de a se lua, asupra maurilor, Grenada — și deci ni se
vor aduce înainte ultimul rege, sfetnicii săi, cîntăreții
celor din urmă zile ale stăpînirii lui, trădătorii cari vin la
creștini, sfătuirile de război ale acestora. în al doilea act
revolta echipajului corăbiilor ce nu mai ajung la țintă
trece răpede, și, în locul durerii nemărgenite a omului supe-
rior, neînțeles, care se vede amenințat cu moartea, Columb
aduce argumente, citează nume clasice. îndată apoi răsar
indienii, caciquii lor, femeile amorezate în lumea pieilor
roșii. Columb, cel odinioară batjocurit ca „matematic impo-
sibil" :
Malditas sean tus mapas,
Matemătico imposible,
revine numai ca să-1 vedem plecînd în Spania cu daruri,
robi și, mai ales, vestea victoriei. în al treilea act, plin
și el de sentimente și intrigi indiene, el se mai amestecă
numai pentru a face închinarea către regii catolici și —
pentru a spune publicului că s-a isprăvit piesa.
Păcat că o singură dată omul are în adevăr simțul mis-
terios al misiunii sale și se întreabă „ce a intrat în sufletul
lui, cine-1 ridică și mișcă astfel, unde merge, unde călăto-
rește? Ce soartă urmează și-1 duce“:
eQue es esto que ha entrado cn mi?
^Quien me lleva o mueve ansi?
Donde voy, donde camino?
^Que derrota, que destine
Sigo, o me conduce aqui?
Despre înfățișarea Cidului însuși în această „comedie"
se va vorbi în comparație cu o operă contemporană mult
superioară; aici ajunge să se spuie că nici acest erou al Spa-
niei medievale nu cîștigă prin interpretarea lui Lope.
Cei ce nu sunt eroi, ci oameni obișnuiți, curtenesc, se
bat pentru orice jignire și au datoria de a da la sfîrșit un
senin spectacol de împăcare. Nu se deosebesc între ei, și
280
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
rareori tipul profesional se găsește un moment: soldatul1,
negustorul2. Fiecare interesează numai prin participarea lui
la un imbroglio de dragoste. Dacă scena se strămută undeva
la țară, ca în El Molino, avem a face numai cu o ascunzătoare,
o travestire.
Tot ca o singură figură convențională apare femeia:
fată care și-a ales în taină mirele, nevastă care în casa unde
e întemnițată își așteaptă soțul, răzbunătoare a onoarei
rămase în sama sa. Din cetirea întîmplătoare a unei piese
doar vom cunoaște, oricît s-ar schimba fabula, pe toate
femeile lui Lope.
Merită a se nota însă că tonul de critică și defăimare
din fabliaux, din vechiul teatru francez, din Boccaccio, a
dispărut. Se spune, de sigur — într-o piesă întreagă — că
femeia nu se poate păzi;
Yo para mi
Por mas imposible tengo
El guardar una mujer,
zice însăși regina Antonia din El mayor imposible. Orice
încercare de a-i birui înșelăciunea e zădarnică:
Todo pensamiento es vano
Contra ingenio de mujer3.
Plînsul ei e o prefăcătorie totdeauna biruitoare:
Pues siempre mucve la mujer que Hora4.
Dacă o desprețuiește, întrece în răutate „vipera Sciției“:
Que no hay vibora en la Scitia,
Ni ticne el Africa sierpe
Como mujer agraviada
De que el hombre la desprecia5.
1	Aflăm, ca în cutare entrem^s de Cervantes, pe „negustorul flamand" cu
nimicurile lui „de sticlă și de aur" (con muchas curiosidades de vidrio y de oro
tambi^n).
a	Cei ce servesc pe rege „al fuego indiano y al flamenco frio" (Molino, I, 11).
’	El mayor imposible.
4	El Molino, I, 11.
B	Hermosa fea.
„COMEDIA SPANIOLA''. II. LOPE DE VEGA	281
Dar femeia merită, oricare ar fi ea, respect. A le onora
pe toate e o datorie a fiilor către patria mamelor, — por el
primer hospedaje, se spune naiv. Contra doctrinei provențale
că trebuie să se caute, pentru un omagiu care poate fi curat
ideal, soția altuia, aici suspinele se îndreaptă către fete,
dar se spune apriat că omul „discret" „niciodată nu trebuie
să fie mai galant decît față de propria lui soție":
Siempre fue mi parecer
Que el que os discrete, don Juan,
Nunca ha de ser mas galân
Que de su propia mujer1.
Casa e o fortăreață a onoarei:
Donde vive la pureza
Del honor, muy sin cuidado2.
Dar onoarea, din care s-a făcut prea mult un sentiment
dominant, alături cu iubirea însăși, în acest teatru, nu se
simte atinsa decît prin a i se spune cuiva în viață:
Quando se habla en corrillos
No es afrentc que se hace
Al ausente que no lo oye,
Sine a los que cstân delante?
Unde nu e femeia e ca un colț de Iad, „un limb" infernal.
„Fără femei nu e viață":
La casa en que no hay mujer
Como limbo viene a ser.
Ni ticne pena, ni gloria.
Sin mujeres no hay vivir3.
1 El premia del bien hablar.
2 Los milagros del desprecioJ1
* El premio dej hablar.
282
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Cu atît mai mult femeile care s-au născut „cu sînge nobil și
prețuire":
Las mujcres que nacirnos,
Sonor don Pedro Giron,
Con sangre y estimacion,
Mas que las o tras sentimos1.
Și una din cele mai frumoase între piesele lui Lope, el
însuși un iubitor de femei, cum apare și din romanul său
Dorotea, e aceea pe care o închină „sclavei iubitului ei“
(La esclava de su galân).
Dona Elena, mexicană de origine, iubește, dar, și ea,
cinstit, pe un tînăr Juan. Tatăl acestuia, într-o țară de
sărăcie, vrea să-1 facă preot cu venituri. El vorbește de
legătura lui de onoare. Va merge deci în Flandra să moară:
Donde no se da perdon,
Es la bendicion en vano.
Pentru a-1 regăsi în orașul unde a fost reținut de un
prieten al tatălui în suita lui, Elena merge la bătrîn, care
el însuși se ascunde plin de mustrări de cuget în acest
oraș, și se vinde roabă. Devine însă, pentru frumuseța,
blîndeța, hărnicia ei, ca o fiică adoptivă a stăpînului.
Și iată că acesta o trimete să îngrijească de don Juan
bolnav. Ce bucurie la regăsire! Dar tînărul nu refuză obse-
siunile unei Serafina care vrea neapărat să-l facă fericit în
căsnicie. Tatăl ar fi bucuros de aceasta.
Cum să se iasă din încurcătură? Lovitura de teatru inter-
vine unde logica sentimentelor și situațiilor apare ca nepu-
tincioasă. Desperarea Elenei, care se face recunoscută de
toți, decide. Serafina-și părăsește titlurile la posesiune, ca
„răsplată a unei așa de mari vitejii", por hazaha de tanto
valor, iar moșneagul Ferdinand, pentru că-1 copleșesc,
asemenea „fapte bizare" — porque tan bizarros hechos merecen
dremio mayor.
1 Los milaqros del desprecim
„COMEDIA SPANIOLA/4. IL LOPE DE VEG A	283
Nu putem spune, pe baza singurelor piese studiate:
acesta e teatrul lui Lope de Vega, dar ni e iertat a fi de pă-
rerea că aceasta și nu mai mult e calitatea unei opere de o
rară mlădiere de vers, de o turbată vioiciune, de o ameți-
toare succesiune de scene, de o elegantă ușurință supt toate
raporturile, care seduce întîi, chiar dacă nu recheamă pe
urmă.
Dacă într-însa nu se oglindește o societate întreagă,
putem spune că în ea un public și-a regăsit timp de atîtea
decenii toate gusturile.
Lope de Vega putea de sigur și mai mult, dar n-a dorit
decît tocmai atîta.
Note
a.	Eu nu mă pricep prea mult la meșteșugul poetic: dar astea
mi-au sunat atît de bine, că mi se par făcute de Lope, ca de altfel toate
cele care sînt ori par de soi.
b.	Iată, senora, imperialul Toledo,
la picioarele căruia vine Tagele de cleștar,
părînd că-n umbra lui se-oprește.
Aici vreau să m-așez, că astă seară
cîmpia aduce mîndră laudă
frumuseții și farmecelor Toledoului
Titlul exact al piesei citate: /Por la puenta, Juana! Deaseinenea
piesa indicată mai jos Arroyo poartă titlul: Al pasar del arroyo.
c.	în cadrul acestei teme de literatură comparată se înscrie și
studiul lui Al. Popcscu-Telega: Două drame de Lope de Vega interesind
istoria și literatura românilor, Craiova, 1936, în care e analizată piesa
El prodigioso principe transilvana sau Prodigioso capitân, relatînd
luptele purtate de Mihai Viteazul și La câmp ana de Aragon, din care
C. Negruzzi a împrumutat motivul piramidei de capete în Alexandru
Lăpușneanu.
d.	Cum se-arată trufașa clopotniță
din sat, pe unde-s vii,
ca să coboare-apoi către ogoare,
acoperită la vremea strugurilor
de escadronul sturzilor
ce atunci sînt cei mai dolofani.
cînd țăranii
spală teascuri și pregătesc găleți.
e.	Marele Mahomed Sultan,
împărat al Chinei,
al Tartariei și-al Dalmației,
al Arabiei și-al Fuentearrabiei,
Stăpîn pe tot Răsăritul,
și din Persia-n Galicia.
f.	Dezastrele și nenorocirile
pentru oameni sînt făcute,
că-i ocean de plîns această viață.
Căci unde-i puterea faptei
se pierde orice drept.
g.	Populația acestui oraș
o întunecă pe cea romană.
Regele: N-am văzut locuitori
mai nobili și mai buni creștini
decît ai acestui oraș.
h.	Unde trăiește puritatea
onoarei, fără nici o grijă.
i.	Cînd se vorbește în grupuri
nu i se poate aduce nici o insultă
celui absent ce n-o aude,
ci numai celor de față.
XV
„Comedia spaniolă11
III.	De ia Lope de Vega la Caldeiou
A.	Teatrul mulțimii din orașele mari, Madridul, Sevilla,
Toledo, Cordova, nu era singurul teatru spaniol în epoca
pe care prin extraordinara lui productivitate cu scopuri
de cîștig o domină personalitatea lui Lope de Vega.
Un altul începuse alături cu al lui pentru ca în curînd
celebritatea inepuizabilului creator de scene legate printr-o
intrigă necontenit nouă să-1 înăbușe, împiedecînd o dezvol-
tare care n-ar fi avut urmări mai puțin însemnate pentru
literatura spaniolă și pentru cea mondială în genere.
Lope petrecuse cîtva timp, la începutul carierei sale, în
Valencia, și s-a pus întrebarea dacă aici a găsit o școală de
dramaturgi care să-1 îndemne, dîndu-i și modele, sau dacă el
însuși a provocat ivirea unui număr de opere alcătuite cam
tot o dată cu ale lui proprii.
Cine urmărește de aproape această școală din Valencia
se va convinge însă răpede că ea reprezintă un gen dramatic
mai înalt, mai nobil, mai moral, cuprinzînd neasămănat
mai multă putere tragică și care deci nu poate veni din imi-
tarea unei scene zgomotoase și sprintene, dar fără legătură
cu un ideal mai înalt, cum e aceea care formează gloria
poetului madrilen.
Aici, în adevăr, e coasta Cataloniei, cu strînsele legături,
așa de vechi, care o unesc cu Italia, cu „Academiile44 ca
aceia a „Nocturnilor44, întemeiată în 1591, cu obiceiul de a se
face „poeți laureați44, cu tot ceea ce în materie de „curtoazie44
„COMEDIA SPANIOLĂ". DE LA LOPE LA CALDERON 287
— ceva mai puțin cunoscut în alte părți ale Spaniei — venea
de la Curțile cu fine moravuri ale principilor italieni. Și
în fund era Aragonul, bătrînul Aragon medieval, deprins
a-și supraveghea, controla și judeca regii, a-și purta răz-
boaiele sale deosebite, a trăi din zarvă și luptă, a păstra cu
scumpătate tradiția din „romancero“ dominată de uriașa
figură a cavalerului creștin, Rodrig Diaz, Cidul, — legat
de Castilia fără îndoială, dar pentru care acești baroni așa
de tari de grumaz trebuiau să aibă o evlavie deosebită.
în acest sens se va forma și se va dezvolta deci și acest
teatru.
îl reprezintă mai mulți: canonicul Francisco Târrega,
don Gaspar de Aguilar, Guillen de Castro; patru din mem-
brii acestei tovărășii poetice publică acolo, la Valencia,
în 1608 — cu alte ediții la 1609, la 1614 — o culegere de
douăsprezece bucăți: Doce comedias de cuatro poetas naturales
de Valencia.
Talentul singur al lui Guillen de Castro y Bellvis ar
ajunge pentru a face celebru acest grup de scriitori. Născut
la 1569 în Valencia însăși, el nu intră în clientela vreunuia
din puternicii timpului, ci, ofițer al trupelor regale, își
păstrează, deși sărac, pînă la capăt o oarecare independență.
A fost un timp comandant într-una din cetățile regatului
de Neapole. Moare la 1631, după ce, între 1621 și 1625,
dăduse la lumină douăzeci și patru din bucățile sale.
Conținutul lor e deosebit. Uneori e vorba de viața
locală (Los mal casados de Valencia); alteori de rosturi isto-
rice (El conde Alarcos)\ nu lipsesc comedii de intrigă în-
tocmai ca ale lui Lope însuși (Enganarse enganando, La
justicia en la piedad), prieten al lui Cervantes, Castro a pus
pe scenă și pe eroul acestuia, în Don Quijote.
Cea mai însemnată operă a sa, Las mocedades del Cid, a
rămas celebră mai ales prin partea de inspirație pe care
a dat-o Cidului francez al lui Corneille, de un caracter
cu totul deosebit și destinat altui public, în altă fază de dez-
voltare. Piesa, care se înfățișează în două părți, fiecare de
288
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
cîte trei acte — deci cu o întindere ceva mai mare decît
a unei piese moderne de cinci acte —, are însă și prin ea
singură o covîrșitoare însemnătate literară și istorică.
Guillen de Gastro nici n-a vrut, propriu-zis, să scrie
ceea ce numim noi o piesă. A luat din Romancero isprăvile
lui Cid, cum erau, cu anecdotele de acolo, cu figurile de
acolo, cu scenele cavalerești și cu eventualele inconsecvențe
și chiar trivialități de acolo, le-a dramatizat, într-un stil
de o perfectă naturaleță, dar și de o incomparabilă maies-
tate, în care vibrează sufletul însuși al unui popor tare,
ajuns în stăpînirea tuturor mijloacelor sale. Partea întîi,
ce se întîmplă să aibă o unitate în conflictul din sufletul
Jimenei, care iubește pe Rodrig și e totuși datoare a-și
răzbuna părintele contra acestui ucigaș al lui, înfățișează
pe acele personagii care sunt necesare pentru partea a doua,
unde nu e vorba decît de luptele regelui don Sancho pentru
a reface întregimea regatului de Castilia și de Leon, de uci-
derea lui, de tot sîngele ce trebuie să se verse pentru ispă-
șirea cumplitei crime, a zguduitorului sacrificiu; se pregă-
tește în acea parte dintîi și cunoștința personagiilor din
a doua și a motivului acțiunii lor tragice, dar se creează
și atmosfera de misterioasă așteptare ce e de nevoie pentru
ca aceste sîngeroase fapte să răsară în toată măreția lor
cutremurătoare.
Nimic nu împiedecă însă ca o astfel de acțiune să fie conti-
nuată. Potrivit cu bucățile din Romancero, întreagă viața
„Cidului“ putea să se desfășure altfel. Mocedades, „copi-
lăria“ eroului nu e, de altfel, decît ceea ce în epopeea medie-
vală franceză sunt așa-numitele enfances.
O analiză a acestei opere fără păreche e necesară și pentru
caracterul izolat, unic, pe care-1 prezintă în dezvoltarea
comediei spaniole.
Asistăm întîi la crearea de cavaler al lui Rodrig. Curtea
e de față: regele, regina participă la acțiune. Se aude for-
mula sacramentală: Dios os haga buen caballero („Dumnezeu
să te facă bun cavaler"), — la care noul luptător pentru
datorie și onoare va răspunde, cu energie, afirmînd că
„COMEDIA SPANIOLA". DE LA LOPE LA CALDERON
289
„lumea întreagă e gata s-o puie supt picior, cu favoarea
unei mîini ca aceasta44:
Con el favor de tal mano
Sobre el mundo pondre el pie.
îndată după aceasta se discută cu privire la cine ar fi
mai potrivit guvernor, ayo, al prințului Sancho. Se pro-
pune tatăl „Cidului“, bătrînul don Diego Lainez, dar un
rival, contele, tatăl Jimenei, se crede mai chemat, prin meri-
tele sale ca și prin destoinicia lui de om zdravăn . în fața rege-
lui care strigă în zădar, ca unul ce e „rău ascultat de vasalii
săi441, Soy vuestro Rey, se încinge o ceartă ca în țara și în
lumea aceea. Contele întrerupe, la un moment, că „mîna va
spune ce a trebuit să tacă gura“2 — și lovește pe moșneag.
Conflictul a izbucnit. Nu-1 va împăca regele făgăduind
că se va păstra discreție asupra incidentului. Sînge a răsă-
rit în obrazul celui ofensat; sînge trebuia să dea în schimb
ofensatorul. Don Diego aleargă deznădăjduit, lacom de
răzbunare, cu „sarcina afrontului peste povara anilor“3,
strigînd: „Vai sînge care ai făcut cinstea Castiliei44, — Ay
sangre que honro a Castilia. Țiind în mînă simbolul dezonoa-
re! sale, bățul sfărmat în două, el își cearcă pe rînd copiii,
strîngîndu-li mîna de s-o sfarme, pentru a vedea cine reac-
ționează la o jignire. Pe Rodrig îl face să strige de durere,
să spuie supt impresia ei că pe altul decît părintele său l-ar
chema la răspundere. E cu adevărat „sîngele lui Laln Calvo44.
Tînărul se va bate deci cu contele, care strigă că nu-i pasă
de „un ghiuj și de trei mucoși44 — un caduco y tres rapaces —
și că pe acela care, în numele tatălui său, îl provoacă,
înainte de „a i se fi luat laptele de pe buze44, îl va pedepsi cu
„mii puntapies", lovituri de picioare.
1 Rey soy mal obedeeido:
Câștigară mis vasallos.
2 Dirâ la mano lo que ha callado la lengua.
3 Pues que yo sin honra quedo
Con la carga de la afrenta
Sobre el peso de los anos.
19 - Istoria literaturilor romanice, vqI. 11
290
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Totuși în luptă cel așa de sigur — cade. îndată, cînd
Jimena ridică înaintea regelui strigătul durerii nemărge-
nite care-i înnăbușă iubirea pentru ucigaș, Diego oferă ca
ispășire sîngele său, „limpede și onorat“. Rodrig însuși cere
să se pedepsească în el însuși fapta pe care a trebuit s-o facă,
pentru ca întîiul strigăt să fie smuls inimii fiicei orfane:
Es mi adorado enemigo.
„Mă urăști“, întreabă el. „Nu se poate“, i se răspunde,
„căci tu stăpînești steaua mealtl.
Diego scapă pe fiul său. Va părăsi Curtea, va merge de-
parte, să se lupte cu maurii de la hotare, „Mor os fronterizos"
din cîntecele vechi. Un rege păgîn e prins în mijlocul pră-
dăciunilor sale, și biruitorul se aude salutat cu titlul, care-i
va rămînea de-acum înainte, de cid, domnul, stăpînul. Pri-
zonierul va fi adus înaintea regelui, dar, înaintea noii plîn-
geri a Jimenei contra lui, acesta trebuie să-l exileze, să-l
„desțereze“ în toată forma. El pleacă, „sărutînd mîna“
seniorului său și lăsînd inima sa iubitei, care se plînge că
opinia? îi cere „a prigoni pe cel adorat de dînsa“:
R. Beso tus heroicas mănos
Y a Jimena dejo el alma.
J. j Que la opinion pueda tanto
Que persigo lo que adoro!
O primejdie pentru rege face ca surghiunitul să fie adus
înapoi. Aragonul a trimes o provocare Castiliei; Martin,
un vestit cavaler, cere să i se opuie unul vrednic de o luptă
cu el. Rodrig, acum Cidul, e chemat, și Jimena, silită odată,
prin zvonul fals despre moartea eroului tînăr, să vădească
sentimentele ascunse în sufletul ei, îi pune la preț capul.
„Tu ești cel ce-i zic Cidul cutare puiu de maur fricos“?2,
așa primește aragonezul pe acest flăcău care vrea să răzbune
1 Me aborreces?
Jim. No es posible,
Que predomines mi estrella.
3 iTu eres â quien llama Cid
Algun Maurillo cobarde?
„COMEDIA SPANIOLĂ". DE LA LOPE LA CALDERON
291
onoarea regelui său. „Stau“, atîta spune Rodrig, „înaintea
regelui meu, dar în cîmp răspunsul ți-1 dau“:
Dslante mi rey estoy,
Mas yo te dare en campana
La respuesta.
Acolo o să vadă trufașul „cîtă deosebire e între graiu și
spadă.“l Și, în adevăr, Martin e biruit și ucis.
Pentru a sili sufletul îndoit al Jimenei i se aduce vestea
celeilalte morți, pe care a spus așa de solemn că o dorește.
Și ea izbucnește în declarația care trebuie să puie capăt
luptei interne: „Vai, Rodrig, eu te ucid și tot eu te plîng“:
Ay Rodrigo,
Yo te mato y yo te Horo.
„Lumea întreagă să afle, adauge ea, la vestea că sosește
capul celui îndrăgit de dînsa, cît o costă să fie nobilă și
cît o costă onoarea“:
Que quiero que el mundo entienda
Cuanto me cuesta el ser noble
Y cuanto el honor me cuesta.
Ce mai rămîne decît împăcarea? Și se aud cele două
glasuri de bucurie. Al lui: „Ce fericire, soțul tău sunt", —
! Dicha grande! Soy tu esposo, și al ei: „și eu a ta“ — /y
yo tuya!
A doua parte ne face să vedem cum se apropie fatalita-
tea de don Sancho, acuma rege. De mult el are tainica si-
guranță că va muri ucis, și anume de sora lui, Urraca. S-a
plîns pentru aceasta tatălui lor, care, hotărîndu-se a-și des-
face Statele, dînd cui vrea cuceririle pe care le-a făcut, va
aprinde patimile, căci fiul cel mare înțelege să aibă moște-
nirea întreagă. Totul a fost însă în zădar: Sancho are numai
o parte, Alonso alta; Urraca a dobîndit cetatea Zamora, și
acuma cel dintîi stă cu oaste înaintea zidurilor, hotărît a
1 Y alli verâs en tu mengua
Cuan diferente es la lengua
Que la espada.
19*
292
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
face orice numai să adauge la statele lui această posesiune
rîvnită. Chiar de-ar ieși din mormînt tatăl, — pe care-1
desfide s-o facă — cum o face —, și el tot va merge înainte:
<;Tu padre llamas para hacerme guerra?
i Baje del cielo o salga de la tierra!
Dintre acei cari încunjură pe Urraca, don Arias e numai pen-
tru o cinstită luptă sprijinită pe dreptate. Dar trădătorul
din piesă, Bellido, crede că un asasinat singur ar putea
să scape pe cei asediați. Se duce, cutezător și insinuant, în
lagăr și cîștigă, prin șiretenie ca și prin sfruntarea lui, în-
crederea absolută a celui pe care-1 va jertfi. Momindu-1
într-o groapă, îl face să-și încredințeze arma și, după o
mai îndelungată șovăială, îl străpunge; Sancho va avea
vremea numai să recunoască vinovăția sa în discordia ci-
vilă, în lupta dintre frați, și caracterul de pedeapsă dumne-
zeiască al omorului, să ceară iertare fraților, să ierte însuși
pe ucigaș:
La culpa es mia
Y en Dios la justicia.
Jesiîs, muero: decid, o mis hermanos
Que me perdonen como yo al que puso
En el pecho de mi rey traidores mănos.
Perdono y perdon pido.
în clipa îngropării, don Diego, unul din sfetnicii lui
don Sancho, desfide pe toți cei din cetate. Arias ar fi gata,
de nu l-ar opri infirmitățile, să primească sfidarea acestui
mai tînăr luptător. Nefiind în stare să ție sabia înaintea
lui don Diego, el își trimete fiii. Și spectatorii îngroziți,
deși erau deprinși într-o viață publică violentă cu specta-
colele barbare adesea, urmăreau căderea celui dintîi fiu,
celui de-al doilea. Al treilea, care și el poartă numele de
Rodrig, izbutește a-și da adversarul de pe cal, a-1 goni
înaintea lui, pentru ca, pe urmă, întorcîndu-se rănit de
moarte la părintele care l-a urmărit cu stoică îpfrware,
»,COMEDIA SPANIOLĂ". DE LA LOPE LA OAlDERON 293
să întrebe cu o dureroasă insistență: „Tată am învins eu
oare, oare am învins“:
Muero yo, vive mi fama.
^Padre, he vencido, he vencido?
în acest timp izgonitul rege Alonso a mers la mauri,
și aici el capătă răpede iubirea unei frumoase princese, care
se dovedește apoi a fi creștină, — Zaida de-acasă, iar în
noua lege Maria. Apariția acestui drept moștenitor încheie
cele trei acte, care cuprind cea mai zguduitoare înfățișare
a războiului din toată literatura modernă.
în această a doua parte, Cid e numai spectator. Sancho,
prins la început, e liberat la singura lui apariție. El s-a
făgăduit să nu ia parte la această condamnabilă luptă fratri-
cidă însă, și se ține de cuvînt. în zădar se strigă în jurul lui
„Cierra Espana“, în zădar se aclamă luptătorii din cele
două tabere, de o potrivă spaniole, și devizele lor. Va împie-
deca uciderea lui Alonso și va apărea, de la un capăt la
altul, ca personificarea conștiinței spaniole.
A ucide pe un rege, pe un fiu de rege, spune el, nu e „lu-
cru vrednic de un piept creștin“:
Por que no es malicia tanta
Digna de un cristiano pecho.
Ca icoană de viață morală, de viață creștină se arată el la
orice împrejurare, în amîndouă piesele. în rătăcirile lui
contra dușmanilor Castiliei va întîlni pe un lepros care se
tînguie într-un colț, flămînd și părăsit. Soldații lui sunt puși
să-l scoată din groapă. I se dă de mîncare, și, atunci cînd
nimeni nu se învoiește a o împărți cu dînsul, Cidul îl așează
lîngă el și-1 hrănește. Peste cîteva clipe, hîdul bolnav va
dispărea pentru ca un glas ceresc să spuie cavalerului creș-
tin că tovarășul său la simplul ospăț de soldat a fost Sfîn-
tul Lazăr, patron al țării. Aiurea și Sfîntul lacob, Santiago,
va apărea în aceiași calitate de „santo padron de Espana^1.
1 Partea I, I, 1.
294
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICĂ
Regele e, aici, oricît ar asista de neputincios la scena
violentă dintre don Diego și conte, o realitate respectată, —
cum nu e la Lope de Vega. Gonzâlez afirmă solemn că „ni-
ciodată stăpînul nu e tiran“, nunca es tirano el senor1, Cînd
Arias e amenințat de Sancho și întrebat ce ar face dacă el,
regele, l-ar ataca în fruntea soldaților săi, răspunde că
„ar respecta coroana și, dacă ar veni Sancho singur, i-ar să-
ruta mîna, dar pe ceilalți, din suită, bucăți i-ar face“:
Respetando tu corona,
Si subes solo, besare tu mano;
Pero el que te acompane, por mis brazos,
Al suelo ha de volver hecho pedazos2.
Cînd e să dea lovitura sacrilegă, fiori străbat trupul lui Bel-
lido:
Din inimă sunt hotărît,
Dar ce frig îmi trece-n sînge
Și-n vine merge și se-ntoarce,
Și orbul suflet de ce stă?
Ce spaime străbat printr-însul?
De e om făr-apărare
De ce—, rege, — poate atît3.
Rodrig însuși va critica pe Sancho, regele care-și „terfelește
coroana“4; el va ști să-i spuie în față că, dacă-1 exilează,
pleacă bucuros, căci „nu crede că în lume va înceta să fie
onorat fără să sărute mîna unui rege cine-și are ca vasali regi“5;
1 Partea a 2-a, II, 2.
2 Ibid., I, 4.
3 Ibid., II, 1.
* Es rey mancebo en efe^o
Y atropella su corona (II, 1).
Cf. și I, 6: jAh, mal regido mancebo!
5 Rey don Sancho, rey don Sancho,
Tu me destierras por uno,
Yo me destierro por cuatro.
Y no pienso que en el mundo
Dejarâ de ser honrado
Sin besar mano de rey
Quien tiene reyes vasallos (I, 6).
„C0fviEÎ3iA SPANIOLA". LE LA LOPE LA CALLehON 2'95
e gata însă a se întoarce la el, ca la „seniorul natural“, căci
„e onoare pentru vasal să-i dea cuvenita ascultare“:
Y volvere a su presencia,
Que es mi natural senor,
Y en el vasallo es honor
Acudir a la obediencia1.
Iar cui spune regelui său: „puternic în Castilia", el știe să-i
răspundă: ba mare în lumea toată2.
O nobilă notă morală e amestecată, de altfel, pretutindeni
în acest teatru cu adevărat eroic. Aici nu ajunge numai bi-
ruința pentru glorie, căci „mai mult își arată valoarea
învinsul în nenorocirea lui decît în triumful său învingăto-
rul" :
Que mas muestra su valor
En la desdicha el vencido
Que en el triunfo el vencedor3.
Cei mici, spune Arias, de ce trag păcatul celor mari și „ce-s
vinovați morții noștri de ce au făcut acei vii":
<;En lo que hicieron los grandes
Que culpa tienen los chicos
Y que merecen los muertos
En lo que hicieron los vivos?4
„Să nu spui", strigă o dată același, „că mă năcăjesc ca o
muiere"5. Dar frumoase tipuri de femei apar aici, — cum
nu le găsim la Lope de Vega. Jimena nu e o ființă omenească;
ea e o datorie, un imperativ categoric. Femeia în partea din-
tîi e fiica de rege Urraca; nu se poate mai multă gingășie și
discreție decît în iubirea ei ascunsă, tăinuită pentru Rodrig,
și aceasta de cum l-a văzut. ^Bien me parece Rodrigo“, spune
1 ii, i.
8 Partea I, III, 3.
8 Partea a 2-a, I, 3.
4 Ibid., II, 3.
5 No digan, pues soy honorado,
Que como mujer me aflijo (III, 2).
296
ÎSTOktÂ LITERATURILOR ROMANICĂ
ea din scena ridicării lui la rangul de cavaler1. De aici îna-
inte ea va ieși la iveală numai pentru a ocroti pe acela care
nu poate fi iubitul ei. „Binecuvîntarea mea?“, spune dînsa,
„vai Rodrigo, dacă binecuvîntările mele te ajung, vei fi
fericit/12 Mai tîrziu numai se va plînge Cidului, acum soț
al Jimenei, că „a lăsat fiica unui rege ca să ia pe fiica unui
vasal“.
Dej as te hija de un rey
Por tomar la de un vasallo3.
Preferă „o cetate, un oraș, o moșie în Castilia decît a
domni în multe regate“:
Que mas quisiera mandar
Una ciudad, una villa,
Una aldea de Castilia
Que en muchos reinos reinar4.
„Curtoazia41, după socotința ei, în alt domeniu al simțirii,
„n-a scăzut niciodată puterea spadei445.
Și se întîlnește și aiurea această notă de duioșie, de uma-
nitate, străină madrilenilor. Sancho apare copil la început,
doritor de cal, de spadă, și i se spune că „anii lui sunt încă
fragezi44 — tus anos tiernos son. Pentru a se arăta cît de mult
se simte în Toledo suferința unui om iubit se spun aceste
1 Partea 1, I, 1.
1 <iMi benidicidn? , Ay Rodrigo!
Si las benidiciones mîas
Te alcanzan, serâs dichoso (ibid., I, 4).
3 Partea a 2-a, II, 1.
4 Partea 1, III, 1.
6 Advierte, por vida mia,
Que nunca la cortesia
Quitd la fuerza a la espada (partea a 2-a, III, 2).
Față de atacul lui don Sancho, ea spune: „bea sîngele acesta, care e și al
tău“ — beba mi sangre, que tambien es tuya (ibid., I, 4). Iar lui Bellido, care cere
voia de a ucide pe asediator, ea-i dă răspunsul „că va scuza neștiința unei vino-
vății pe care n-ar putea-o scuza":
Si es traiciân y en mi querella,
ExcusarS el no sabello
La culpa de no excusalla.
,«COMEDIA SPANIOLĂ". DE LA LOPE LA CÂLDE'RON 29?
frumoase versuri: „dacă plînge acum un copil în leagăn,
părinții cred că plînge și pentru nenorocirea ta“:
Tanto que en Toledo ahora,
Si Hora el nino en la cuna,
Sus padres piensan que Hora
Tambien tu mala fortuna1.
Stilul acestor două bucăți incomparabile are, firește,
neajunsurile timpului. Prințul va spune că, pentru un om
inimos, și un munte de plumb e ușor2; Urraca socoate că
suspinele ei sunt „ca niște giganți“, părerea ei ca „un At-
las“3; Diego vede acum soarele, „cernit în sfera sa cu nou-
rii pe cari-i produce plînsul lui“4; Martin aragonezul ni e
prezintat ca un „Rodamant“, un „Milon“, un „Alcide“, un
„Atlas“5. Tot Diego se laudă că a pus degetele în rana con-
telui mort, „pentru că onoarea ce se spală, numai în sînge
se poate spăla“:
Porque el honor que se lava
Con sangre se he de lavar6.
Dar, cum am spus, scenele de luptă sunt superbe:
Tîrziu am sosit, don Diego.
Don Diego Ordonez de Lara,
Pe cît de crudă, atîta
De îndoielnică-i lupta:
Ca nour la soare se-nalță
1 Ibid., i, 3.
8 Partea I, I, 1.
3 Partea a 2-a, III, 1.
4 Ibid., II, 1.
6 Partea I, III, 3.
9 Păstorul întîlnit de Rodrig e destul de trivial (ibid., I, 5), și Sancho e
ucis după ce a cerut lui Bellindo să-1 îngăduie
A cierta necesidad
Que a los reyes no perdona.
(Partea a doua, II, 1.)
Cutare, suindu-se călare, observă că „în lipsă de două picioare, calul îi va
da patru" (ibid., III, 1); cf. ibid., I, 3:
Y mas si potable el oro
De tus entranas comiera.a
298
ÎSTORlA LITERATURILOR ROMANIC#
Tot praful ce s-a ridicat;
S-aud doar confuzele glasuri,
S-aude ciocnirea de arme.
„Santiago", așa strigă toți,
Și toți, iar, Espana, Espana1.
Și puține pasagii în toată literatura spaniolă se asamănă cu
al îngropării regelui asasinat:
Privește pe toți cum trec rînduri,
Tot patru și patru cum trec,
Cu toții venind spre Zamora,
în haine cernite-nveliți.
Toți cei mai fruntași din Castilia
Ridică sicriul în sus,
Pe care stă mort el, un rege.
Tristă, grozavă-ntîmplare!
E la picioare-i coroana
Și trupu-i în sînge scăldat.
Eroicu-i piept îl străbate
Cuțitul acel de vînat,
Și în tăcere sinistră
Trec castelani credincioși,
Și soarele parcă-i cernit
De praful care-1 ridică
Atîtea steaguri ce trec...
B.	Creator al comediei spaniole în sensul modern al
cuvîntului, fără amestec de elemente tragice, e preotul Ga-
1 Partea a 2-a, 1,4:
Tardo llegamos, don Diego,
Don Diego Orddiez de Lara,
Tan cruel como dudoso
Comenzdse la batalla.
De nube le sirve al sol
El polvo que se levanta:
Todo es ya confusas voces
Y todo atravidas arm as.
Santiago dicen todos.
Y todos Espana, Espana.
„COMEDIA SPANIOLÂ“. DE LÂ LOPE LA CALDERON 299
briei Tellez, care, din cauza situației lui sociale, iscălea
Tirso de Molina1.
Din mai vechea alcătuire a pieselor spaniole el păstrează
firește pe confidenți, pe criados, pe eroii în căutare de iubire
și gata oricînd a face și săbiile să joace pentru aceasta, pe
cochetele femei cu mame invizibile și fără alte sfătuitoare
decît tinere de vrîsta lor, care de după perdea așteaptă să
facă alegerea între cei cuceriți de farmecele lor. Dar aici riva-
litățile pentru inima frumoaselor nu duc la încrucișarea de
fier și la răspîndirea sîngelui. Intriga amoroasă, care șer-
puiește viclean de la un capăt la altul al celor trei acte, prin-
zînd tot mai multe elemente în cursul ei, e singura care atrage
și reține atenția.
Tirso de Molina a scris nu mai puțin de șeptezeci de bu-
căți, dintre care n-avem nici a treia parte, — abia două-
zeci. Mai vestite sunt aceste piese: La villana de VcrJ,lecas,
Amar por senas, No hay peor sordo que el que no quiere oir,
Las hazanas de los Pizarros etc.
Extraordinar de vioaie, plină de îndrăcită vervă, care
nu exclude o naturaleță perfectă, e Don Gil de las calzas ver-
des, „don Gil cel cu ciorapii verzi“, cu privire la care vom
adăugi cîteva lămuriri care pot servi ca să se înțeleagă acest
teatru nou, de după Lope de Vega.
Sunt doi don Gil. Unul a venit de acasă, unde se chema
Pedro, pentru a scăpa de legătura cu dona Juana, vechea
lui iubită; la Madrid pețește pe dona Ines. Acesteia i se
înfățișează însă, ca s-o cucerească deodată, prin față și grai,
acea Juana însăși; neînțeleasă nici măcar pentru lacheu)
care o servește, îmbracă veșmîntul bărbătesc și devine
pentru iubita așa de ușor cîștigată alt don Gil, pe care ea,
răspingînd cu scîrbă pe cel dintîi, îl deosebește numindu-l
după acei ciorapi verzi ai lui. De aici începe o încurcătură
inextricabilă, același don Gil de înșelătorie prefăcîndu-se
după nevoie și în dona Elvira, scriind scrisori către sine
însăși, stîrnind mînii, indignări la cele două iubite ce și-a
1 Născut la Madrid către 1570; la 1620 călugăr în Ordinul Fraților Mizeri-
cordiei. Ajunge doctor în teologie, prior de Soria, cronicar al regatului. Moare la
1648. Scrie și Novelas ejempîares, ca și Cervantes.
300	ÎSTORIÂ LITERATURILOR ROMANICE
căpătat, explicîndu-și greșelile, pentru a se ajunge la lămu-
rirea finală a lucrurilor în sensul cel mai „bun“.
Stilul e mlădios și potrivit pentru asemenea acțiuni de
surprindere. Nimeni nu se poate gîndi să caute aici vreun
intermezzo de poezie singuratecă, deși în cutare tablou de
noapte apar „arborii livezii în ale căror brațe vîntul ames-
tecă [leagănă] foile adormite“:
Ârboles de este prado, en cuyos brazos
El viento mece las dormidas hojas1.
Ici și colo caracterizări de moravuri, cum nu le dă Lope,
ca atunci cînd lacheul eroinei, înșirînd pe unde a mai ser-
vit, înseamnă pe medicul care „între patru canțonete scrie
două rețete":
Decîa cuatro chanzonetas,
Escribia dos recetas,
pe advocat, pe ipocritul care numai după o masă bună vor-
bea de bunătatea lui Dumnezeu:
Nunca a Dios llamaba bueno
Hasta despues de corner.
C.	Foarte greșit s-a atribuit acestui glumeț călugăr, cu
spiritul ușor și săltăreț, una din cele mai zguduitoare tra-
gedii ale Spaniei de odinioară, acel El burlador de SeviUab,cw
a fixat încă de la începutul veacului al XVII-lea tipul, ce
era să fie așa de mult exploatat în mai multe literaturi,
pînă la poeții din zilele noastre, de la lord Byron la Lenau,
al lui don Juan, cinicul seducător fără conștiință și fără fri-
că de Dumnezeu.
Aici subiectul, pe care-1 dă vreo legendă populară, de
ispititor pe care mortul ucis de dînsul îl tîrăște în mormînt,
nu e lucrul de căpetenie. Capitolele acestei cariere de min-
ciună și de părăsire sunt răzlețe, fără legătură între ele,
și ele sunt numai niște exemple, care ar putea foarte bine să
continue dacă formele comediei spaniole ar îngădui mai multe
1 III, 18.
„COMEDIA SPANIOLA". DE LA LOPE LA CALDERON
301
scene. Cum însă victimele seducătorului celui mare sunt
luate din toate cercurile societății spaniole, vom face cunoș-
tință în medii deosebite cu tipuri sociale deosebite și ele.
Astfel vom trece de la mîndra dona Isabela, soția ducelui
Octavio, în locul căruia se strecoară nesățiosul vînător, la
pescărită Tisbea, de pe malul mării, a cării colibă arde în
mijlocul blăstămelor celei care și-a pierdut nevinovăția.
Apoi — pe cînd la Curtea regelui, unde hotărăște unchiul
vinovatului fără mustrări de cuget, se judecă păcatele lui
azi, pedepsindu-le cu exilul, și mîne se gătește o expe-
diție în Goa poate, sau contra maurilor Africei1, — i se oferă
lui don Juan Tenorio, tînăr de bun neam, așa de frumos și
de isteț în planuri și cuvinte, o căsătorie de sama lui cu fiica
lui don Gonzâlez, Ana.
Don Juan nu poate merge însă alt drum decît al său.
O legătură cinstită l-ar înjosi pe acela care se intitulează
cu mîndrie „pedeapsa femeilor“, castigo de las mujeres,
și care spune confidentului său, la întîmplare, „de ce-i
mai pune întrebări cînd îi știe firea“2, acea fire pe care o
cuprinde în aceste versuri:
Cel mai mare
Gust ce în mine poate fi
Este să înșel o femeie
Și fără onoare s-o las.3
Va momi deci și pe Ana, pentru ca pe urmă Gonzâlez să
se plîngă că „a căzut bulevardul onoarei sale“4. De aici o
intîlnire pe teren și, nu fără viclenie, moartea bătrînului.
1 Aici o largă descripție a Lisabonei, „cea mai mare cetate din Spania" —
Za mayor ciudad de Espana —, cu „zece Rome" într-însa. „o a opta minune" (una
octava maranlla).
’ iQm* me preguntas sabiendo mi condicion?
’	El mayor
Gusto que en mi puedo haber
Es burlar una mujer
Y dejarla sin honor (II, 5).e
4 La barbacana caid a
De la torre de mi honor
Echaste en tierra, traidor,
Donde era alcalde la vida (sc. ii),
302
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
A doua zi, pe un drum de țară, la o ospătărie, același don
Juan va strica în cîteva ceasuri nunta, care stă să fie ser-
bată, a lui Patricio, un orășean de undeva, de aproape,
cu Aminta.
Dialogul între el și noua sa iubită e plin de adevăr sufle-
tesc:
Don Juan: Acestea sunt orele mele,
Aminta: Și oare tu nu mă înșeli?1
Iar, după înflăcăratele explicații în care e meșter zburăto-
rul, acest strigăt al femeii învinse:
Tuya es el alma y la vida.
(Al tău este sufletul, și viața-mi a ta.)
Așa se apropie eroul de sfîrșitul care i s-a făgăduit de
mult. „Bagă de samă, dragă“, îi spunea una, „că este Dumne-
zeu și este și moarte":
Mi bien, advierte,
Que hay Dios y que hay muerte2.
Aminta strigă : „Nerușinarea în Spania s-a făcut cavalerie"3,
însuși sluga sa credincioasă, Catalinon glumețul, îl îndeamnă
să vadă ce a făcut și „să caute că pînă la moarte e scurtă și
viața cea mai îndelungată și că dincolo de moarte este o
împărăție":
I Mira lo que has hecho y mira
Que hasta la muerte, senor,
Es corta la mayor vida,
Que hay tras la muerte imperio !
El rîde însă, desăvîrșindu-se la fiecare aventură nouă săl-
batecul chip lacom fără conștiință, dar mîndru, viteaz des-
1 D. Juan: Estas son las horas mfas.
Aminta: iQue non me engafias?
■ I, 13.
• La desverguenza en Espaf>a
Se ha hecho caballeria.
„COMEDIA SPANIOLA". DE LA LOPE LA CALDERON
303
prețuitor de tot ce nu e plăcere, dar și de tot ce e pentru alții
o primejdie.
In cale a întîlnit mormîntul de piatră, cu statuie, al lui
Gonzâlez, comendatorul omorît de dînsul și pe care regele
său l-a îngropat cu onoruri extraordinare. Zimbind cinic,
el îl cheamă la masă pe „moșul cel cu barbă de piatră“,
care nu se mai poate răzbuna împotrivă-i:
<;De mi os habeis de vengar,
Buen viejo, barbas de piedra?
Dar „moșul“ se ține de cuvînt. La ceasul hotărît el sosește,
și glumele lui Catalinon, care-1 întreabă cum e viața dincolo
cu munți, cu șesuri, cu poeți răsplătiți, cu cîrciume, cu vin
la gheață, nu pot decît păta, și nu rupe, sinistrul tragic al
scenei.
Juan:	Cine-i acolo?
Gonzâlez:	Eu sunt.
J	Cine ești tu?
G	Cavalerul cinstit,
La masă ce tu l-ai poftit
J	Va fi pentru-amîndoi îndestul,
Și alții cu tine de vin:
La toți li voi da cît ce vor.
Intindă-se deci masa lor.
Tu șezi...
Statuia de piatră cere o convorbire între ei doi singuri, și,
simulînd neînfricoșarea, don Juan face să-i plece sluga:
J	Plecați deci cu toții, să fiu
Eu singur cu dînsul. Și poarta
Să fie închisă. Acum
Caut în ochi-ți: ce vrei?
Umbră, fantasmă, viziune,
Dacă tu suferi sau ceri
Vreo mulțămire din parte-mi,
Ca să te mîngîi, ci spune-mi'
Că iată, cuvîntul ți-1 dau:
304
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
	Tot ce poruncești tu, voi face. Ești tu în Rai fericit? Ori în păcate te zbuciumi? Spune-mi, că stau de te-aștept!
Glasul	șoptit al celuilalt se aude acum:
G *	Ești cavaler și promiți Să-mi împlinești o dorință?
J	Am datoria să fac După onoare, căci sunt Un cavaler ca și tine.
G J	Mîna mi-o dă, nu te teme. Ce? Să mă tem? Eu, — spui tu? De-ar fi și Iadul aice Mîna eu încă ți-o dau. (Dă mîna)
G	Mîna și vorba-ți le iau. Mîne la zece voi fi Gata de cină la mine, Și te poftesc.
J	Și mai mult Mă socoteam că vei cere: Mîne eu oaspete-ți sunt: Unde să vin?
G J G	La mormînt. Singur voi merge? Noi doi. îmi împlinește cuvîntul, Cum și eu ți-1 împlinii.
J G	Așa cum sunt eu Tenorio, îl împlinesc. Și eu sunt UI lo a.
J G	Vin fără greș. Eu mi te cred. Deci adio' (Merge spre ușă.)
J G	0 luminare să-ți duc. Mila din ceruri mi-o am.
,,COMEDIA SPANIOLA". DE LA LOPE LA CALDERON
305
Viul și mortul sunt cavaleri. Tenorio de-o parte, Ulloa
de alta. Ei se vor întîlni de sigur, la ceasul fixat, cu toate că
prin trupul vinovatului a trecut focul Iadului și gerul spai-
melor celor grozave:
Doamne, ajută-mă! Sunt
Numai sudoare tot trupul
Și pînă în măruntaie,
Pînă în inimă-s rece.
Mîna atunci cînd mi-a prins,
Așa o căldură printr-însa
Trecu de parcă-s în Iad.
Ci n-am mai văzut așa flăcări!
Și, cînd îi vorbeam, răsuflăm
Pînă adînc în plămînu-mi
Așa de sălbatec un ger,
De mă simțeam în morminte.
Toate sunt însă păreri:
Frică-i și frica de morți
Vrednică-i doar de mulțime 1
Căci de un trup nobil, viu,
Plin de puteri și rațiune,
Suflet în sine avînd,
De nu mă tem, ce mi-i mortul?
Mîine m-oi duce la el
Unde mă cheamă cuvîntul
Ca să se mire Sevilla
De ce-a făcut un viteaz!
Acum, la sorocul învoielii, don Juan orbecăie în biserică
pentru a găsi mormîntul. Gonzâlez e acolo să-l întîmpine:
J
G
Cine-i acolo?
Eu sunt.
Eu sunt cel mort, nu te teme 1
N-am socotit că te ții
Azi de cuvînt, cînd știut
E că îți faci cu toți jocul.
20 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
306
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
J	Poate fricos mă socoți?
G	Da, căci ai și fost fricos
Cînd m-ai ucis atunci noaptea.
J	Nu, ci-am fugit să nu știe
Nimeni ce sunt; azi stau gata.
Spune-mi îndată ce vrei.
G	Vrau să te chem la ospăț.
J	Fie!
G	Dar e nevoie
Piatra de-aici s-o aburci.
J	O, dacă-ți trebuie, fac
Stîlpii întregi să se miște!
G	Tu ești viteaz.
J	Am curaj;
Simt că în mușchi-mi e vlagă.
G	Stăi.
J	Iată stau, însă unde?
Doi negri aduc scaune. De departe un cîntec pierdut
spune: „Dumnezeu judecă osîndele cele mari“ și: „nu e da-
torie care să nu se plătească41.
Gonzâlez vorbește din nou:
G	Mîna mi-o dă tu acuma.
Nu-ți fie vreo teamă. Mi-o dă!
j	Ci iarăși îmi spui că mă tem?
Dacă și ard, nu-i de focu-ți.
G	O, focul meu e nimic
Pe lîngă acel ce ești vrednic.
Minunile Celui de Sus
Sunt, don Juan, neștiute.
El vrea ca osîndele tale
De mînă de mort să plătești
Și, dacă îți e scris astfel,
E o dreptate cerească:
Precum ai făcut, să răspunzi!
„COMEDIA SPANIOLĂ". DE LA LOPE LA CALDERON 307
Acum însă cavalerul, viteazul, cel fără frică dispare, și
omul, bietul om, îngrozit, nu atît de moarte, cît de felul ei,
se dă înapoi, cere amînări, șovăie:
J	Nu vreau să ard, nu mă lua:
Sabia mea să te taie!
însă mă zbat în zădar,
Dînd loviturile-n aer.
Eu fata-ți n-am înșelat
Ea mă știa de-nainte.
G	Ce-mi pasă mie. Făcuși!
J	Lasă să chem un duhovnic.
G	Nu-i timp; tîrziu te-ai gîndit.
Și el moare tremurînd:
J	Doamne, mă arde. Sunt mort.
G	Domnul din cer a voit
Cum ai făcut, ai răspuns.
D.	Și ca puternic zugrăvitor de tipuri sociale vii, mai pre-
sus de intriga în care sunt prinse: rivalități de iubire, ră-
piri de fete, judecăți la Curte, osînde, se poate pune alătw i
cu acel care a scris El burlador de Sevilla, Moreto.
Don Agustin Moreto y Cabana e un madrilen. La 163.
cunoscut ca scriitor, el ajunge la 1657 capelan, apoi rectoru*
unui spital, după ce la 1654 publicase o culegere din opereh
lui. Moare la 1669.
Autorul unor comedii ca El desden con el desden, El Undo
don Diego, merită mai ales a trăi prin splendida comedie de
moravuri, cu adînc înțeles social și istoric, care e El valientc
justiciero.
Regele don Pedro, căruia cei de sus, stînjeniți, pedepsiți,
sîngerați de dînsul, i-au zis: „Cel crud“, și care e de fapt
strașnicul judecător cum îl numește titlul însuși al piese .
urmărește, după o luptă biruitoare, pe fratele său, Henric de
Trastamara. în cale el întîlnește acasă la el, pe moșia lui, în
casa lui pe unul din acei cumpliți seniori locali, mai obișnuil >
în Aragonul medieval decît în Castilia aceleiași epoce, caic
20*
308
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
nu voia să știe de nimeni decît de rasa lui, de titlurile și
drepturile lui, de averea și de vasalii lui, de vrednicia și
de puterea lui. E don Tello, un rico hombre de aceștia, de
la Alcală.
Va fi primit, ca un cavaler necunoscut, la acest tiran de
țară, care-i va spune, țiind întemnițată pe dona Maria, fu-
rată de dînsul, după ce a părăsit pe dona Leonor1, că tot ce
are „nu-i e dat de mila regelui, ci cîștigat cu sînge, în creș-
terea legii, luptînd cu sulița împotriva maurilor"2. Abia da-
că-1 poftește pe un „taburet" pe acest oaspete, căci oamenii
de sama lui „regelui abia de-i dau scaun în casă":
Ricos hombres apenas
Dan sillas al rey en sus casas.
De rege, de altminterea, de regină își rîde acela care nu știe
altă lege decît a săbiei sale.
Don Pedro se ridică pentru a-și apăra soția: „e soția lui,
a regelui, și regina noastră, și pentru acel care n-ar vorbi des-
pre dînsa cu decor și cuviință are acea sabie":
Ya es su esposa y nuestra reina
Y al que no hablare en sus partes
Con decoro y con decencia,
Con mi espada...
„Ce mult mai ții la rege", strigă barbarul, gata, de altfel,
să se și încaiere cu musafirul său3. „Da, țin" e răspunsul.
Și Tello vorbește. Regele e și dînsul doar un oaspete în
această casă, în care ca pe o rudă-1 primește. „Ah, ce rege
era regele Alfonso! Dar acum fiul său îi pătează faptele."
„îți voi scurta limba", strigă fără veste acela care s-a pre-
1 Vd. și îndemnul de „a se cîntă la sunetul plînsului său“:
Cantad al son de su llanto.
■ No dadas
Por merced de ningun rey,
Sino con sangre ganados
En aumento de la ley,
De los Moros â lanzadas.
a Mucho quiero al rey.
„COMEDIA SPANIOLA". DE LA LOPE LA CALDERON
309
zintat numai ca un oarecare Aguilera. Și solitarul îl înfruntă
aspru: „Bagă de samă ce spui, dumneata ăla, Aguilera“.
Și „ăla Aguilera“ face teoria inexorabilă a drepturilor
divine ale regilor, „zeități ale pămîntului“, puși de Dum-
nezeu aici ca să-1 reprezinte, „cel bun ca și cel rău“:
...Los nobles
Deben hablar con decencia
De los reyes, porque son
Las deidades de la tierra
Y en ella los pone Dios,
Y su imagen representa,
Tanto el bueno como el ma’o.
Oricît ar crede Tello că e altfel și că respectul atîrnă de
consimțămîntul său, el va trebui să urmeze ordinului regal
apărînd la Curte, spre a răspunde pîrilor aduse contra lui.
Se indignează aici că e pus să aștepte, de regele care ce-
tește o hîrtie de Stat — ^yo esperar? —; se întreabă dacă don
Pedro a fost prevenit că vine la el o persoană de această
calitate. „E lucru curios în casa lui“, vrea să plece. La urmă,
o mănușă e lăsată să cadă pentru ca el s-o ridice și, codindu-se,
e lovit. Moartea însăși l-ar aștepta — în această întîie co-
medie politică în Europa, — dacă n-ar interveni alte împreju-
rări, îndreptîndu-1 spre ceva mai plăcut: căsătoria cu Leo-
nora.
E.	Comedia spaniolă însă, în generalitatea ei, nu umbla
drumul greu al creațiunii de asemenea nemuritoare tipuri.
Cu un don Francisco de Rojas Zorrilla (toledan, mort după
1641), — un inspirator al poetului francez Rotrou, cum Mo-
reto e uneori al lui Moliere —, ea se coboară la plagiat și
se încurcă în subtilitățile și rafinările, din ce în ce mai co-
pilăroase și mai obscure, ale „stilului cult“, ale „gongoris-
mului“.
Cineva a încercat s-o oprească pe acest povîrniș. Don Juan
Ruiz de Alarcon y Mendoza, care abia la 1622 debarca în
Spania, e un mexican de naștere și, în administrația regală,
a păstrat totdeauna (moare în 1639) legături slrînse cu India
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
unde se născuse. Străin rău primit, persecutat, acoperit de
cele mai nedrepte batjocuri, el a publicat cîteva comedii
pe care nu le-a recomandat publicului, ci i le-a impus, ară-
tîndu-i tot desprețul său (El tejedor de Segovia, Las paredes
oyen. El examen de maridos. La verdad sospechosa).
I s-a atribuit meritul de a fi introdus într-un teatru de
distracție noțiuni morale care nu existau în el pînă atunci.
Cine cunoaște pe Guillen de Castro, cine a asistat la pedeapsa
lui don Juan perind în flăcări, cine a văzut pe don Tellorăs-
punzînd înaintea regelui „pedepsitor“ pentru violențele ca
și pentru grobieniile lui, nu va fi de aceeași părere. De fapt,
întrebuințînd și el un stil artificial — cutare e calificat de
„tigru hircan și șarpe slobod“ (tigre hircano y sierpe libra),
altul spune că „altar al gurii sale va fi pămîntul ce-1 calcă“
prietenul binefăcător1—, el prezintă mai mult rigide ti-
puri de observatori ai cuvîntului lor, de îndeplinitori ai
formelor onoarei, decît de realizatori în viața și acțiunile
lor ai unui ideal de adevărată și superioară moralitate. De
aceea, cînd Fernando Godoy e rugat de o femeie care nu-1 iu-
bește și vrea să scape de urmărirea lui, să ascundă o legătură
pe care ea ar vroi-o, el refuză a explica prin această legătură
uciderea fratelui unui rival pe care l-a găsit lîngă fereștile
donei Fior și care l-ar fi recunoscut. Fugind de urmăriri,
întîlnește pe don Fadrique, fratele mortului, și, chiar cînd
știe de ce sînge e stropit, acesta-și împlinește datoria de-a
apăra pe omul care i-a cerut azil. Regele ordonă lui Fadri-
que să ucidă pe Pedro de Luna, și acesta, ca să scape de această
datorie, face să i se dea o comandă la hotare. Legături de
onoare se împleticesc astfel cu alte datorii de onoare, —- în
dauna, firește, a unității unei piese pe care o îngreuie, de
altfel, lungile expuneri și discuțiile scolastice, tot mai nu-
meroase în teatrul secolului al XVII-lea.
Căci acest teatru nu mai e teatrul mulțimilor. Războaiele
lui Carol Quintul și ale lui Filip al Il-lea, care nu atinseseră
1 Ganar amigos, I, 9:
La tierra que estăis pisando
Scrâ el altar de mi boca. Cf. II
„COMEDIA SPANIOLĂ0. DE LA LOPE LA CALDERON
311
prea mult, cu soldații lor profesioniști, nici populația de la
sate, lăsaseră orașele pline de oameni, cari, cum am văzut,
își impuseseră în domeniul literar cel mai accesibil pentru
ei, gustul și celor mai mari. Cu vremea însă urmașii ajung
a simți uriașa risipă de energie și avere făcută de acești
înaintași într-o încordare politică și militară superbă, dar
storcătoare de puteri. Cuceririle încetează, Italia lîncezește,
America-și mîntuie comorile acumulate de secole. Orășenii
Spaniei decad pe încetul; nobilimea se preface într-o castă
de funcționari; cele mai mari nume se întîlnesc în palate
cu multe odăi, dar cu puțină hrană.
în această ruină a unui popor un singur element trăiește:
regalitatea, încunjurată de o Curte pe care aici acasă Carol
n-o avuse și pe care Filip al II-lea refuzase s-o aibă. Pentru
Curtea nouă, în mijlocul mizeriei generale, a lui Filip al
IV-lea, va trebui să răsară și un teatru special, acela pe care-1
va da, mai ales în a doua jumătate a veacului al XVII-lea,
Calderon.
Note
a- Pentru o anume nevoie
ce pe regi nu-i iartă.
Și mai mult dacă, putîndu-se bea, aurul
din măruntaie ți l-aș mînca.
b.	Născut pe la 1584, Tirso de Molina este unul din marii drama-
turgi ai epocii, remarcabil nu numai datorită unui spirit „ușor și săl-
tăreț“, ci și notei reflexive din operele sale. Paternitatea tragediei men-
ționate nu a fost contestată.
c.	Trebuie remarcat faptul că lorga redă, uneori, textele originale
citate într-o traducere mult prea literală: „gusto“ e mai indicat să fie
tradus prin „dorință, plăcere“. Deasemenea, cîteva pagini mai de-
parte, redarea cuvîntului „caballeria“ prin „cavalerie“ („Nerușinarea
în Spania s-a făcut cavalerie“) nu are darul de a lămuri sensul versului,
care se referă la decăderea vechiului spirit cavaleresc ce ajunsese să
acopere întreprinderile lipsite de simț etic.
XVI
Trei poeme epice de la sfîrșitul
veacului al XVI-lea
I. „Gerusalemme liberata*
a lui Torquato Tasso
La sfîrșitul veacului al XVI-lea, cînd, vădit, pe atîtea
terenuri se pregătește o vreme nouă pentru omenire, se alcă-
tuiesc trei poeme epice, care corespund, în trei națiuni, la
trei stări de spirit deosebite, deși însăși prezența acestor
opere, de o incontestabilă originalitate, arată acea îndreptare
nouă în societățile europene.
Gerusalemme liberata a lui Torquato Tasso, apărută la
1580, este ea o operă italiană, și întrucît corespunde măcar o
parte din acest poem cu ceea ce înțelegem noi astăzi ca produs
autentic al spiritului unui popor și ca întrupare a calităților
spiritului său?
Am părăsit literatura poetică italiană în momentul
cînd, dacă nu-i pregătea un viitor, dînd un impuls care să
poată fi urmat cu succes, Ariosto, prin Orlando furioso, îi
dădea o foarte mare strălucire, o glorie care i s-a recunoscut,
pe baza unor asemenea titluri, pretutindenea. Și încă acolo
am arătat că, poeții ulteriori neputîndu-și găsi subiecte mai
reale pentru a le trata după inspirația lor proprie, care să
domine elementele de împrumut, se începe, cu o perfecțiune
de formă care se afirmă tot mai mult, care e mai savant
pregătită și mai de aproape cercetată, mai cu asprime su-
pusă criticei, o epocă în care numai naturi cu totul ex-
cepționale, smulgîndu-se din ispita și de supt disciplina
mediului încunjurător, ar putea să deie opere prin care în
adevăr să fie îmbogățită literatura universală.
314
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Această debilitate de suflare, această sărăcie de inspi-
rație, această netedă și lucioasă execuție după toate regulele
antice, clasice ale genului și după toate modelele unei
vremi mai nouă, se explică prin lipsa unui popor, unei
adevărate națiuni, de la realitatea căreia să plece poetul și
către care să se îndrepte in cintecul său.
O Italie nu există și nu vrea să existe; națiunea italiană
care ar putea-o cere și da se mulțămește în împrejurările cu
totul speciale de fărîmițare pe cari i le-a dat o dezvoltare
istorică necontenit stăpînită de străini. Și în fiecare din aceste
diviziuni politice, dintr-un motiv sau dintr-altul, lipsește
acel avînt, acea voință de a crea, de a dezvolta, în toate
domeniile, lucruri proprii, care e o neapărată nevoie a
oricării literaturi.
în formațiile politice mai importante nu mai e, de mult,
în acest veac al XVI-lea, iubire pentru asemenea ocupații
serioase ale spiritului. Republicele din Nord au decăzut în
toate privințile: Genova, atîrnînd, prin Doria al ei și prin alte
legături, de Spania, face, în completă toropeală politică,
voia Cezarului iberic și a urmașului său; Veneția, căreia
Sansovino prin operele lui de arhitectură și de sculptură
i-a dat o nouă strălucire și pe care o împodobește talentul
unor pictori ca Tiziano, Tintoretto, Veronese, Veneția care
unește cele mai plăcute moravuri sociale cu farmecele abso-
lut unice ale naturii sale, nu mai e tulburată, dar nici însu-
flețită, de vreo patimă politică, de vreo luptă între partide; cu
toate întîmplătoarele mișcări, care iau caracterul de conspi-
rație contra unei influențe, spaniole și pontificale, ajunse
și pînă aici, ea nu e decît luminosul și veselul, splendidul
și primitorul salon al lumii europene doritoare de a petrece.
Iar a treia Republică, Florența, a cării viață populară
dăduse odinioară un nebiruit nerv poeziei de convingere,
entuziasm și ură a lui Dante, e acum, cu toate orașele pe
vremuri libere din jurul ei, substratul pentru dominația
unor Mari Duci de Toscana, din Casa de Medicis, a căror
ambiție, ridicată încă printr-o îndoită încuscrire cu Casa
de Franța, își caută în Răsărit strălucite scopuri.
TORQUATO TASSO : „IERUSALIMUL ELIBERAT"
315
Roma de plăceri artistice a lui Leon al X-lea, capabil
de a pierde fără prea multe păreri de rău, în mijlocul unor
preocupații de dinast în ordinea seculară și de mecenate
al pictorilor, sculptorilor, arhitecților și poeților, o bună
parte din imperiul său spiritual în mîna ereziilor germanice
și negermanice, e înlocuită acum prin altă Romă, prin aceea
care la conciliul din Trento impune o doctrină neschimbată,
incapabilă de transformare, rebelă față de orice revizuire
și dezvoltare, un corp de doctrină tot așa de solid și de
coherent ca și al vechii teorii politice a romanității antice,
și ea se ocupă acum a forma, prin Iezuiți, Teatini, Bernar-
dini, frați ai Mizericordiei, călugării cei noi ai Contra-Refor-
mei, pe luptătorii, în școală, în confesionale, la Curți, în
diplomație, în literatură și știință și în toate relațiile sociale,
ai noii concepții de catolicism militant și dominator.
De ce s-ar mai vorbi de regatul Neapolei ori de provincia
spaniolă a Milanului? Norme spaniole aspre sunt introduse
aici, pe care le păstrează și le impune un sumbru demnitar
venit, uneori, în acest loc de încredere, fără familia lui și
care de sigur n-are grija să cîștige prin complimente, prin
vorbe amabile, prin strălucitoare serbări o societate care-i
stă la ordine din fricos respect față de marea putere politică
și militară pe care el o reprezintă. Afară de rezistența lui
Ferrante de San Severino, unul din marii seniori napoletani,
care, luînd cu sine și pe Bernardo Tasso, tatăl poetului
epopeii creștine, emigrează în Franța, stăruie la Roma și
ațîță pe sultan contra rivalului la hegemonia lumii, care e
tiranul din Madrid, nu se întîmpină o mai hotărîtă împotri-
vire cînd introducerea Inchiziției spaniole pune frîu oricării
manifestări libere a gîndului în aceste domenii italiene ale
Coroanei lui Filip al II-lea. Iar puterea rivală din Nord,
Piemontul, e prea feodală și prea franceză, prea medievală
încă și prea străină totuși, pentru ca principi cari primesc
întîmplător cu plăcere pe autorii celebri în căutarea unui
nou loc de adăpostire, să li poată da și îndemn către opere
de un nou caracter și de un caracter italian.
Rămîn atunci, pentru cultivarea continuă a unei lite-
raturi ce poate da acel prestigiu și acea faimă care numai cu
316
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
astfel de mijloace se pot găsi în domenii deosebite, Curiile
cele mici, care încă în veacul al XV-lea fuseseră inițiatoare
de cultură și fără care nici Boiardo, nici Ariosto, nici Bernardo
Tasso (n. 1493), deși însurat și așezat la Neapole (fami-
lia era însă din Bergamo), nici Alamanni, care, ce e drept,
s-a fixat în Franța, unde un fiu al său a fost episcop, iar
altul căpitan al gardei regale, nici atîția alții, pînă la
Torquato, fiul lui Bernardo Tasso, n-ar fi dat literaturii
italiene ceea ce avem de la dînșii. Aceste Curți din Ferrara,
Pesaro, Urbino, Guastalla, Mantova reprezintă față de
posesiunile italiene ale Habsburgilor, față de Piemontul
francizant ceea ce, în al XVIII-lea veac, față de Austria
habsburgică și față de Prusia cu aceleași predispoziții pen-
tru Franța culturală a reprezintat micul Weimar al lui
Goethe, al lui Schiller, al lui Herder și al atîtor altora.
Numai cît această literatură va trebui să aibă caracterul
special pe care-1 cere un mediu ușuratec și petrecător, doritor
de spectacole care să nu zguduie și nici măcar să nu tulbure,
de piese de ocazii cu caracter liric, în care să se prindă
pentru dăinuire aspectele trecătoare ale zilei și, în sfîrșit,
întîmplător, și de poeme care să se debiteze, cuprinzînd,
direct sau alegoric, laude pentru cine se cuvine, bucată
de bucată în cercul înțelegătorilor sau al elegantelor doamne
crescute pentru a găsi plăcere în tot felul de jocuri ale spi-
ritului.
Vom avea astfel șirul de festivități, cu prilejul primiri-
lor de oaspeți, al căsătoriilor și aniversărilor, al triumfu-
rilor grupului de care se ține principele respectiv, care vor
permite și audiții de muzică întovărășită de versuri — înce-
puturile dramei muzicale, a operei și operetei — și adevărate
piese de teatru. La 1548 italienii din Lyon serbătoriseră
nunta viitorului rege Henric al II-lea printr-o reprezintație
a Calandriei cardinalului Bibbiena; la 1536 pentru Carol
Quintul se dăduse la Siena Amor constante; Cosma de Tos-
cana n-a desprețuit niciodată asemenea distracții, și cele
oferite la nunta lui cu Eleonora de Toledo ori cu frumoasa
venețiană Bianca Cappello au rămas vestite; și la Mesina
vedem jucîndu-se o pastorală Ja căsătoria lui don Garcia
TORQUATO TASSO : „IERUSALIMUL ELIBERAT"
317
de Toledo1. Cu atît mai mult vor găsi loc asemenea reprezin-
tații la micile Curți de care am vorbit: astfel Orbecche^
tragicomedia „persană" a lui Giraldi, se pune în scenă și
se joacă de diletanți în casa autorului, fiind de față ducele
Hercule al Il-lea de Ferrara; Attila se pregătește de același
duce pentru venirea papei Paul al Il-lea. Se introduce o
piesă de teatru în programul serbărilor pentru nunta lui
Cesar de Este cu Virginia de’Medici. Dată întîi pentru re-
gina Spaniei, ecloga dramatizată Pastor fido are reprezin-
tații la Florența și la Veneția, dar și la Ferrara și Mantova.
Ducele de Ferrara Alfons al Il-lea și noul „cardinal de Este"
Ludovic fac să se joace înaintea lor o sumă de piese, și cu
cheltuiala studenților din partea locului, „Universită degli
școlari delle leggi". Marianna lui Ludovico Dolce se dă
într-o casă particulară înaintea a trei sute de nobili, pentru
ca apoi ducele s-o aducă pe propria lui scenă2. Să adăugim
că prin alte orașe de mina a doua se imită asemenea exemple:
astfel Academicienii de la Siena, cari sunt poftiți și la Roma
să privească o reprezintație a Calandriei, cei din Vicenza
cari, pe „Teatrul Olimpic" făcut de marele arhitect Palladio
și de emulul său Scamozzi, dau un foarte cercetat specta-
col, la 1585, cu Edip prefăcut în italienește3.
Se înțelege ce piese pot să fie acestea. Vechile scenarii
barbare, crunte ale scriitorilor latini din evul mediu, drama
lui Ezzelino (Eccierinis), a lui Piccinino, de Laudivio, a
luării Grenadei și a păstrării lui Ferdinand Catolicul, de
Carolo Verardi, sunt cu totul uitate4. Acum se caută sau
glume, fie și mai groase, ca acelea din Mandragora lui Machia-
velli sau din Calandria, pomenită, a lui Bibbiena sau, mai
ales și din ce în ce mai mult, bucăți imitate, imitate servil
după autorii antici: Didone, a lui Alessandro Pazzi de’ Medici,
Sofonisba lui Trissino, cîte un Oreste, ca al lui Rucellai, cîte
o Tullia ca al lui Martelli, imitații triviale după Plaut, ca
1	Ginguenă, Histoire de la litt&raiure italienne, VI, pp. 180 — 1, 303, 458 și
urm., 326 — 7, 461 și urm.
8	Ibid., pp. 69-70, 333, 399-400, 463 și urm.
•	Ibid., p. 100.
•	Ibid., pp. 53 și urm.
318
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
în Cassaria, Suppositi, Negromanti, ca în farsele lui Aretino,
se strecoară pe scînduri împreună cu vreo bucată cu subiec-
tul luat din evul mediu (Rosmunda aceluiași Rucellai),
ori chiar din vremuri mai apropiate (Lautrec al lui Francesco
Mantovano), pentru un public special, „distins“. Iar poporul,
mulțimea rămîne să se distreze cu vechea „comedie“ de piață
și de răspîntie ori cu prefaceri din spaniolește, — între
altele și povestea sinistră a Comendatorului1.
Firește că pastorala trebuie să facă deliciile unei aseme-
nea societăți. Acuma, pentru „publicul“ din Ferrara, Torquato
Tasso a scris Aminta, pe care Guarini a căutat să i-o în-
treacă, fără originalitate, fără măsură și fără gust, în Pas-
tor fido. Dragostea păstorului care dă numele piesei, Aminta,
către păstorița Silvia nu întîmpină reciprocitate la o li-
beră și rece natură închinată Dianei. Prieteni, prietene caută
să-1 ajute. El intervine cînd tocmai un satir lega pe Sil-
via, goală, cu părul ei lung și frumos, de un copac. Nici
ca mîntuitor dulcele cioban nu găsește recunoaștere. Aflînd
că lupii au sfîșiat pe fată, el se aruncă într-o prăpastie: cu-
tare vine cu vestea că l-a și văzut în bucăți acolo la fund.
Dar Silvia n-a murit, sîngele pe care-1 lingeau lupii lîngă
eșarpa aruncată nu era al ei. Văzînd unde poate duce patima
pe bietul flăcău, ea-i face loc în inima ei. Încîntătoarea copi-
lărie, în ceea ce tînărul poet numea molii verși, se mîntuie
astfel. Italia toată, această Italie și altă lume care-i sămăna,
s-a înebunit după dînsa.
Și Aminta avea toată inspirația din antichitate2. Poe-
tul care o scrisese, fiul lui Bernardo Tasso, tovarășul de
rătăciri, în ultimul timp, al tatălui său, n-avusese nevoie
să recurgă la acele repertorii de descripții, de comparații,
de expresii energice, de expresii nobile, cu care Sperone Spe-
roni spune că dascălii își pregăteau elevii de literatură pe
1 Cf. și ibid., pp. 17—18; 62; Hauvette, Histoire de la litttrature italienne,
pp. 254 și urm.
• Tasso a scris după aceleași norme antice o tragedie cu subiect medieval:
Torrismondo.
TORQUATO TASSO : „IERUSALIMUL ELIBERAT'*
319
acel timp de copiare și imitație1. Născut la Sorrento, lîngă
Neapole, în 1544, el învățase așa de răpede la iezuiții de
acolo, încît pentru aceștia, ca și pentru profesorii de mai tîr-
ziu, din Bologna, din Padova, a rămas un obiect de uimire.
La optsprezece ani, contra voinței părintelui său, el dăduse,
ca o dovadă și un angajament, poemul Rinaldo, lucrat și
după Ariosto, dar conform cu toate regulele codificate și
proclamate de orice Academie.
Lucrînd astfel, Torquato Tasso nu se gîndea mai mult
decît orice spirit distins din epoca sa la adevărul pe care-1
spunea așa de bine, două veacuri mai tîrziu, un editor al
„vechiului teatru italian“: „Acești scriitori n-au contemplat
natura și omul în sine, ci i-au studiat în Eshil și Sofocle,
cugetînd că aceste mari genii au cunoscut și exprimat carac-
terele, moravurile și pasiunile omenești așa cum i se cuvine
poetului tragic. Tot așa se văd, în pictură, amatori, și chiar
artiști, desemnînd pe Venus și Apollon anticii fără a se
gîndi nici la templul în care aceste statui au fost așezate altă-
dată, nici la religia popoarelor care li oferiau închinări și
victime* tot așa întîii tragici italieni puseră toată grija lor
în aceea ca să urmeze scrupulos pe greci, și nu li-a venit în
minte să cerceteze dacă acești vechi poeți n-au avut, compuind
tragediile lor, afară de scopul poetic, care e să placă și să
miște, și un alt scop, politic și moral, potrivit cu nația și
vremea lor“2. într-un timp cînd Davanzati traducea pe Tacit,
Nardi pe Tit-Liviu, Anguillara reproducea Metamorfozele
și Annibale Caro se încerca, nu fără succes și în Retorica
lui Cicerone și în Eneida lui Virgil, cînd spiritul antic fără
critică, fără înțelegere mai adîncă, fără putință de a se aco-
moda la nevoile timpuluidominatoatăculturacontemporanăf
el urmă cu studiul adîncit al unor modele care erau pentru
dînsul izvoare.
1	La De Sanctis, Letteratura italiana, II, p. 152 și urm.: „I modi loro del
descrivere le cose: giorno, notte, ira, pace, odio, amore, paura, speranza, bellezza
si fattamente raccolsi, che nfe parole, nâ concetto non usciva di me, che lenovelle
e i sonetti loro non ne fossero esempio“.a
8	Teatro antice italiano, Livorno, 1786 — 9, la Ginguenâ, op. cit., VI, pp‘
120-1.
320
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
în teatru am văzut că aceasta este singura lui inspirație.
Sonetele și celelalte bucăți lirice sunt după tradiționalele
norme ale lui Petrarca. Doar în numeroasele lui scrisori dacă
se vădește omul așa cum era în adevăr, urmărit, de la o
bucată de vreme, de vedenii, de comete ciudate, de prigonirea
unor ființi supranaturale în formă de licurici, de pisică, la
lumina ochilor căreia poate măcar scrie:
Se Dio vi guardi da le bastonate,
Se’l ciel voi pasca e di carne e di latte,
Fatemi luce a scriver questi cârmib.
Astfel el mergea către marea operă a vieții sale, către poe-
mul pe care se gîndea de mult să-1 deie: o Iliadă, întru toate
după canoanele homerice, cu defilări de oști, cu osebiri de
cete, cu strigarea la rînd a comandanților, cu discursurile de
sfătuire și de provocare, — o Iliadă căreia i-ar fi adaus bucu-
ros —, să i se fi lungit zilele —, și o Odiseie. Nici un contact
mai intim cu natura, nici un amestec adevărat în viața timpu-
lui său, nici o împărtășire la viața politică a epocei, în
care tatăl său, deși poet prețuit, ba, un moment chiar, ce-
lebru, avuse un rol, nici o simpatie, nici o antipatie decît
acelea pe care le provocau rivalitățile literare. Nici măcar
o mare iubire învietoare, căci știrile despre anume legături
la Curte, povestirile despre cele trei Leonore, dintre care
una ar fi fost sora ducelui, fată de o oarecare vrîstă, sonetele
închinate donnei Lucrezia, altă soră a aceluiași duce1, care
la vreo patruzeci de ani se întorsese acasă, cu farmece pe
care poetul arată în versurile sale că știa să le aprecieze, nu
înseamnă o adevărată și puternică pasiune. Astăzi nimeni nu
pune în legătură „melancolia" lui, cu viziuni și halucinații,
care l-a dus la Spitalul Sfintei Ane, de unde a scăpat tîrziu
1 Cosi 6 pid vago II fior poichfc le foglie
Splega odorate, e’l sol nel mezzo giorno
Viepld che nel mattin luce e fiammeggia.
Ambele erau fetele acelei ocrotitoare a literaturii, nu numai a celei italiene,
care a fost Ren^e de Franța. Despre Lucrezia, Tasso scrie: Leggole il mio libro e
sono ogni giorno con lei molie ore in secretis^
TORQUATO TASSO : „IERUSALIMUL ELIBERAT'
321
ca să rătăcească pe drumurile și în orașele Italiei, cu o puter-
nică patimă contrariată.
în astfel de condiții își căuta Tasso subiectul epopeii
serioase, autentice, cu care se simțea dator.
Un avînt de aventură, o pornire către fapte extraordinare,
în regiuni depărtate, o sete de vitejii frămînta vremea, nu
numai în Italia. Pe cînd Franța se sfîșia în lupte interne, pe
cînd Filip al II-lea urmărea un ideal imposibil de unificare a
lumii supt forma religioasă și poate că și politică a catoli-
cismului intransigent, după codificarea recentă a Conciliu-
lui din Trento, un Nevers visa de începerea unei nouă cru-
ciate: vizionari de pretutindeni elaborau planuri; iezuiții,
în plină expansiune cuceritoare, asupra shismaticilor ca și
asupra păgînilor, ardeau de dorința de a învia, supt condu-
cerea lui Clement al VUI-lea, ca urmaș al lui Urban al II-lea,
cruciata, marele act comun, de credință activă, al creș-
tinătății medievale. Lupta de la Lepanto, care făcu să vi-
breze așa de puternic sufletul spaniol, arătase că turcul poate
fi învins; Marele-Duce de Toscana crea Ordinul Sf. Ștefan
și înarma galere contra flotei otomane, și, douăzeci de ani
după aceasta — un răstimp în care ideea nu dispăru un sin-
gur moment din mintea scriitorilor și a oamenilor politici —,
se alcătuia marea ligă în contra sultanului, din care, în
aceeași iluzie și în aceeași pornire, cu aceleași speranțe, au
făcut parte germani, unguri, mercenari francezi, italieni
din Toscana, al căror meșteșug smulse Giurgiul Vizirului
Sinan, cazaci, ardeleni de-ai lui Sigismund Bâthory, crea-
tura iezuiților, moldoveni, munteni, supt ordinele lui Mi-
hai Viteazul, lui Aron, lui Ștefan Răzvan. Ei toți luptară
supt steagurile Crucii, în credința că Imperiul Otoman se
poate dărîma și că din nou crucea ar putea răsări pe cupola
Sfintei Sofii din Constantinopol, devenită Clementina în
onoarea Papei.
Tasso, trăind la o Curte al cării principe rîvnește la una
din vacanțele dinastice din secolul al XVI-Iea, tronul po-
lon, se lasă cucerit, în adevăr cucerit, de acest gînd al războiu-
lui sfînt.
21 — Istoria literaturilor romanice- vel. II
322
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Că era sincer — și acesta e elementul nou pe care-1
aduce —, aceasta se vede întîi din felul cum, în Gerusalemme
liberata, el atinge tot ce privește cruciata. De la început, în
invocație, el se gîndește că s-ar putea o împăcare între creș-
tini, „bunul popor al lui Hristos", care, „cu corăbii și pe
cai, ar încerca să ieie înapoi de la tracul sălbatec marea-i
pradă nedreaptă":
...S’egli avverră che in pace
II buon popol di Cristo unqua si veda
E con navi e cavalli al fero Trace
Cerchi ritor la grande ingiusta preda.1
Această luptă va fi pur latină, căci vechea Grecie a Comne-
nilor îl indignează prin aceea că s-a mulțămit a privi la fapta
altora, „așteptînd capătul marilor acte", ceea ce face ca
acum să fie „servă josnică" — așa cum cere dreptatea:
E pur quasi a spectacolo sedesti,
Lenta aspettando de’grand’atti il fine;
Or, se tu se’vil serva, e il tuo servaggio
(Non ti lagnar) giustizia, e non oltraggio2.
„Regele grec", „credința greacă tuturor cunoscută", „nea-
mul necredincios și avar"3 se înfățișează în scrisul său ca în
mărturia revoltată a spectatorilor greutății întîii cruciate.
în fruntea luptei de eliberare va sta deci papa, cel care
e „piatră și sprijin a casei lui Dumnezeu, întemeiată și tare",
cum se vede și din acțiunea acelui care acuma ocupă Scaunul
Sfîntului Petru:
Chiamano; e te che sei pietra e sostegno
Della magion di Dio fondato e forte,
Ove ora il nuovo successor tuo degno
Di grazia e di perdono apre le porte.4
1 l.
2 Ibid.
8 „II r&malvagio grcco". Ja fede greca a chi non £ pale$e?“, „gente infida,
avara" (II).
4 XI, 8 și urm.
TORQUATO TASSO : ,,IERUSALIMUL ELIBERAT"
323
Sinceritatea se vede din zelul convins cu care, după sfa-
turi romane, în vremea cînd din acele cercuri își lua îndrep-
tarea — căci era să moară la Roma, îngrijit de cardinali
prieteni, la mănăstirea Sant’Onufrio, tocmai în acel an 1595
care dă și marile victorii de la Dunăre ale cruciatei, Călugă-
renii, Giurgiu —, el încearcă refacerea întregii poeme, care
devine Gerusalemme Conquistata, redînd lui Urban al Il-lea
un loc care-i fusese luat în forma dintîi a operei1.
Pentru a fi în stare să înfățișeze realitatea necesară2 ca
bază a unui poem în care obiceiul timpului, modelele date,
cerințele publicului trebuiau să adauge și altceva, Tasso a
făcut cercetări serioase. Va ști să spuie că de la Ierusalim
la Emmaus sunt nouă ceasuri3; va putea să deie o descrip-
ție întrucîtva autentică a localităților: Ierusalimul4, La-
cul Asfaltit5. Cunoștințile sale îi permit să descrie Irlanda,
cu „pădurile ei înalte“6, oștile grecești cu caii iuți, puțin
hrăniți ca ai soldaților contemporani din cetele sultanului,
Touraina franceză, cu înfățișarea bogată și terenurile îmbiel-
șugate,
La terra molie e lieta e dilettosa7;
va amesteca reminiscențe istorice și va vorbi în treacăt de
„omul din Liguria“ care „cel dintîi se va expune drumului
necunoscut pe Mare“, — Columb:
Un uom della Liguria avrâ ardimento
All’incognito corso esporsi in prima8.
1 Vd. De Tourquati Tassi poemate quod inscribitur Gerusalemme ConqiLislata
quod sit sentiendum, de A. de Grisy, teză latină la Paris, 1868.
2 Vd. cum vorbește de Arthur, ai cărui cavaleri rătăcitori „umplu de visuri
paginile":
...Taccia Artu que’suoi
Erranti che di sogni cmpion le carte (I).
8 II.
* III, 55 și urm.
• 10, 62 și urm. Vd. și izvorul subteran al Donului, „ond’esca pria la Tana“,
XIV, 38.
6 Alte selve; I.
7 Ibid.
2 XIV, 31 și urm. <?>
21*
324
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Grija cea mare și-o cheltuiește însă căutînd aiurea acele
elemente ale stilului pe care ar fi trebuit să le descopere instan-
taneu, în căldura creațiunii, înlăuntrul propriului său spirit.
Atîtea din comparațiile lui sunt în adevăr culese din autorii
vechi, ceea ce în judecata lui însă, departe de a scădea valoa-
rea operei, o înalță.
I s-au obiectat și neîngăduite împrumuturi din Ariosto,
căruia anume prieteni îl preferau, de unde a urmat o în focată
luptă, în care poetul n-a fost cruțat nici de calomnii și nici
de insulte. Mai mult decît imitația propriu-zisă, la Tasso
se întîlnește o influență hotărîtoare a marelui precursor în
ce privește introducerea episodelor, care în părerea lui erau
necesare pentru ca lucrarea să placă unei lumi doritoare de
astfel de amestecuri. Și, făcînd aceasta, el nu se gîndea la un
lucru: că aceea ce-i era îngăduit înaintașului într-un poem
care nu pretindea să se lege într-adevăr de un eveniment isto-
ric, nici să urmeze o dezvoltare logică, tot așa de puțin să
înfățișeze personagii ca acelea care răsar în normalitatea
de toate zilele, nu-i era îngăduit lui, care pornea de la un
fapt al istoriei universale și care, cu tot respectul cuvenit
unei asemenea acțiuni solidare a societăților medievale,
înțelegea să facă o epopee glorificatoare în care farmecele
închipuirii să nu strice, oricît ar reținea în cale pe cetitor,
marea impresie morală, idealistă, la care se țintea. Autorul
Ierusalimului liberat nu înțelegea că opera lui trebuie să
aibă o unitate, de care Ariosto-si rîdea în voie, si, încă mai
mult, că această unitate nu putea fi decît în ideea de la
care faptele porneau toate și pe care orice reproducere a lor
explicată trebuia s-o puie în cuvenita lumină.
Astfel în poemul lui Tasso se întîlnesc fără a se confunda
și chiar fără a se armoniza preocupația lucrurilor care s-au
intîmplat și pe care poetul le-a cules în Gulielm de Tir, ba
chiar și în romane grecești din antichitate ca Etiopicele
(de unde povestirea despre Clorinda), apoi dorința de a păs-
tra, în construcție ca și în ton, diapazonul solemn al epopeii
celei vechi și, în sfîrșit, tendința de a introduce cîte un inter-
mezzo de iubire, de aventură, de fermecătorie fără care a doua
Torquato tasso : „ierusalimul eliberat» 32â
zi după Orlando Furioso nu se credea că s-ar putea mulțămi
cetitorii.
Deci după un întîi cînt de o severă notă istorică vine, în
al doilea, povestea intercalată a Sofroniei — în care unii
au vrut să vadă pe Lucrezia d’Este —, și a lui Olindo, creș-
tinii cari se hotărăsc a muri pentru a ispăși față de stăpînii
saracini ai Ierusalimului un păcat al comunității lor reli-
gioase, care altfel s-ar răzbuna asupra tuturora. Luptele încep
și se urmează pentru cetatea sfîntă, cu intervenția necredin-
cioșilor din Egipt. Dar în același timp facem cunoștință,
nu numai cu aprigul circazian Argante, dar și cu Clorinda,
fata albă a unei regine etiopiene de coloare neagră, „dar to-
tuși frumoasă“.
— Che bruna e si, ma il bruno il bel non toglie1 —
cu Clorinda care e iubită de Tancred și pe care o așteaptă
soarta de a muri într-o încleștare de noapte cu acest iubit
ce-i este, în lagăr, dușman, cerîndu-i ca ultim serviciu și
ultimă dovadă de iubire un botez înainte de a închide ochii;
dăm cu ochii de Ismen vrăjitorul, care apăra stăpînirea pă-
gînă în Ierusalim prin farmecele lui, ce vin de-a dreptul —
o știm noi — de la Merlin, ca și ale magului din Damasc;
asistăm la adunările dracilor, cari și ei poartă grija domina-
ției musulmane. Un cînt cuprinde expunerea de idilă, re-
chemînd în memorie pe Aminta, a păstorului ce s-a hotărît
a-și duce viața departe de lume. Cînd, acum, în sprijinul
emirului ierosolimitan, vine din pustiu Soliman, sălbatecul
cavaler, și cu oștile lui de nou faraon sosește din Egiptul său
Sudanul, atunci unul dintre cei mai vestiți șefi ai oștilor
cruciate, Rinaldo, se lasă prins în mrejele Armidei, în cutare
palat al minunilor, unde vrăjile adorm sufletul, și el va veni
mai tîrziu numai ca să-și ia locul între tovarășii ce nu
s-au clintit din loc și în fruntea cărora stă, solemn, impasibil,
virtuos și nul, Godefroy de Bouillon. Alături de sacre vizi-
uni ca a francezului Hugo, de consultații ale lui Petru Ermi-
tul, ni se scot înainte tainele primejdioase ale pădurii vră-
1 XII, 21 și urm.
326
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
jite. Și, după ce Ierusalimul va fi luat, urmează luptele pre-
văzute în cronică, și caracterul episodic, fragmentar se păs-
trează.
Cruciata apare astfel ca un pretext serios pentru jocul
unei imaginații mai sărace și mai de aproape observate,
precum povestea medievală franceză a lui Roland fusese
un pretext pentru ca Ariosto, cu o imaginație mult mai
liberă, pînă la cele mai desfrînate excursii în toate domeniile
miraculosului, să îndeplinească o operă care desigur nu se
poate imita decît pentru a cădea sau în monotonul imitației
plate sau în ridiculul vulgar al unei simple caricaturi. Dacă
se mai adaugă apoi întîmplătoarele legături cu protectorii
din acel moment ai poetului, principii din Casa de Este —
căci Rinaldo însuși e pentru Alfonso, pentru cardinal, pen-
tru Leonora, pentru Lucrezia, un străbun1, și relații de fami-
lie sunt între această dinastie ferrareză și Welf, Guelfo, șe-
ful germanilor cu casele calde iarna și cu prînzurile îmbiel-
șugate2 —, se înțelege și mai bine cît de puțin se poate păs-
tra acea iluzie de trecut fard care poemul istoric nu poate exer-
cita nici o influența asupra sufletului. Schimbările introduse
în Gerusalemme Conquistata^ la care autorul ținea ca la o lu-
crare de perfectă originalitate, ieșită întreagă din mintea sa
și superioară cu mult celeilalte3, înlăturarea eroinelor care
aduc cu vitejia lor și farmece mai cuceritoare decît armele4,
nu înlătură cu desăvîrșire acest neajuns.
1 Guelfo și Casa de Este, I; descendența ei din Rinaldo, sfîrșitul cântecului
X; viitorul Casei, XVII, 67 urm.; prezicerea viitorului lui Alfonso, ibid., 90
și urm.
* Usa a temprar ne’caldi alberghi il verno
E celebrar con lieti inviți i prandi.
(Cîn:ul I.)
3 Cf. și la Grisy, op. cit., fragmente din scrisorile lui „Sono affezionatissiino
al nuovo poema, o novamente riformato, comme anuovo parto del mio inteletto.
Dai primo sono alieno come i padri da figli ribelli e sospetti d’esser nati d’adul-
terio. Questo 6 nato de la mia mente come nacque Minerva daquella di Giove;
onde gli confiderei la vita e l’animo medesimo" (Lettere, ed. Cesare Guasti, Flo-
rența, 1865).d
4 Pe Erminia voia s-o călugărească. Se schimbă pînă și numele eroilor mas-
culini (Argante devine Hector, Rinaldo — Ricard, Soliman — Maxențiu și
Erminia — NicC*a). Nu se mai zice capitano, nici pieioso (în loc: pio), nici io ti
per don etc.
TORQUATO TASSO : „IERUSALIMUL ELIBERAT1'
32 7
Cu toate aceste defecte de concepție și de execuție, forma
întîi a poemului a rămas, chiar după marea scădere a numă-
rului cetitorilor, una din operele cele mai vestite ale litera-
turii moderne. Contemporanii și ceilalți prețuitori, pînă în
pragul zilelor noastre, au admirat frumuseța descripțiilor,
chiar dacă știau că uneori un model clasic se poate ascunde
supt ele. Astfel scena trecerii în revistă a oștirilor supt soarele
care „în cîmpiile cerești înaintează necontenit și, ridicîn-
du-se pe cer, bate în arme, li smulge flăcări și fulgere, tremu-
rătoare și limpezi, de jignește ochii“, așa că „părea aerul
aprins din toate părțile de flăcări44, ca de un foc din înăl-
țime: caii nechează dîrz, fierul lovit sună, cîmpiile sunt
pline de zvon:
Intanto il sol, che da’ celești campi
Va piu sempre avanzando e in alto ascende,
L’arme percote, e ne trae fiamme e lămpi
Tremuli e chiari, onde le viste offende:
L’aria par di faville intorno avvampi,
E quasi d’alto incendio in forma splende,
E co’ fieri nitriti il suono accorda
Del ferro scosso e la campagna assorda1.
Răsar idilic izvoare vii în verdeață — cinto di verdi seggi
lin fonte oioo —, „vîntul ce vine din nisipurile maure“2,
răspîndește uscăciune și moarte. Iată o deșteptare în cîmp „cu
ciripit de păsări vesele înaintea zorilor44, „murmur de rîu și
de frunze44, „unda glumind cu boarea și cu florile44:
Non si desto fin che garrir gli augelli,
Non senti lieti, e salutar gli albori,
E mormorare il fiume e gli arboscelli
E con l’onda scherzar l’aura e co’fiori3.
1 I, 73.
* Solo vi soffia, e par vampa di face
Vento che move dell’arene maure (XIII, 56).
’ VII, 5.
328
ISTORIA literaturilor romanice
Comparațiile sunt uneori fără model în scrisul celor vechi;
așa, cînd se înfățișează, scurt, cînele ce mușcă piatra ce i
se aruncă:
Quasi mastin, che’l sasso, ond’a lui porto
Fu duro colpo, infellonito afferra1,
cînd se aduce înainte șarpele, degerat iarna, care-și simte
din nou puterile odată cu căldura învietoare a verii:
Tal fero torna alia stagione estiva
Quel che parve nel gel piacevol angue2,
cînd „rațele în stol, la căderea ploii, o primesc cu zvon bucu-
ros de pe malul uscat și-și întind aripile la recea stropire“:
Stuol d’anitre loquaci in secca riva,
Con rauco mormorar lieto l’attende
E spiega l’ali al freddo umor,...3
ele amintesc maniera sobră și adînc impresionantă a lui
Dante care-și sapă în oțel icoanele. Cetiri nouă se simt cînd
se descriu laponele, femeile de lîngă pol, care, cînd frigul
încheagă apele, fac drumul lor pe gheață, lunecînd în cete:
Si come soglion la, vicino al polo,
S’ avvien che’l verno i fiumi agghiacci e indure
Correr sul Ren le villanelle a stuolo
Con Junghi strisci, e sdrucciolar secure4.
In legătură cu alte datini decît ale celor vechi apare calul
din „Grajduri de rege“, care
Dacă la uzul de arme-1 păstrezi,
Fuge și, liber la urmă pe calea cea largă,
Merge-ntre turme sau la apa deprinsă, la iarbă:
Freamătă coama pe gît și pe spate,
1 IX, 88 și urm.
> I, 85.
• XIII, 76.
‘ XIV, 34.
TORQUATO TASSO : „IERUSÂLIMUL ELIBERAT»	329
Scutură gîtul înalt și puternic, și parcă
De supt copita ce zboară foc ar sări,
Cîmpul cînd tot îl cuprinde sonorul nechez1.
Să reproducem și din vechea, buna traducere, tot fără rima
octavelor îndătinate în versul italian, dar în alt ritm, a lui
Eliad Rădulescu două alte asemenea pasagii, dintre care
ultimul cuprinde experiența poetului însuși:
Precum după o lungă, întinsă vînătoare
Stătuți și triști se-ntoarnă și-abia răsuflînd cînii
Ce au pierdut din urmă cu totul a lor fiară
Ascunsă-n selbă deasă din șesele deschise.
Și, tot în acest cînt al VH-lea, comparația pescărească de la
lacul de Comacchio:
Precum peștele colo, în lacul Comacchio
(Unde în sinu-i leneș se vîr-a noastră Mare),
De unda-ntărîtată și crudă se ascunde,
Cerînd vreo scăpare în apele mai line
Și vine ca de sineși acolo să se-nchiză,
în temnița-ngrădită și-a se-nturna nu poate,
Căci îngrădirea este cu astfel de întocmire:
Deschisă la intrare, închisă la ieșire2.
Nu o dată se întîlnesc, ca în vechii poeți toscani naivi,
cari știau mai puțin și nu simțeau nevoie să copieze, acele
cîteva cuvinte care dau imaginea. Așa, la moartea Clorindei,
1 Come destrier che dalie regie stalle,
Ove all’uso dell’arme si riserba,
Fugge e, libero alfin per largo caile,
Vâ tră gli armenti o al fiume usato all’erba;
Scherzan sul collo i crini e sulle spalle.
Si scuote la cervice alta e superba,
Suonano i pid nel corso e par che avvampi,
Di sonori nitriti empiendo i campi.
2 Traducerea lui Eliad Rădulescu, cuprinzînd numai cîntul VII, se află
în „periodul V“ al „Curierului de Ambe sexe», 1. O traducere completă, după una
în proză franceză, a dat-o, la 1852, Atanasie N. Pâcleanu, Ierusalimul liberat,
poemă epică în două volume, București (cu splendide planșe pe aramă, lucrate la
Bielz și Danielis în București).6
330
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
cînd „ea de bucurie se schimbă la față și rîse, așa că, stînd
să moară veselă și vioaie, părea a spune: se deschide cerul
și mă duc în pace... Astfel femeia cea frumoasă trecu din
viață și pare că doarme“:
Colei di gioja trasmutossi e rise,
E, in atto di morir lieto e vivace,
Dir parea: s’apre il cielo; io vado in pace.
...In questa forma
Passa la bella dona, e par che dorma1.
Ceea ce iubim însă mai mult astăzi la acest poet care nu
e din vremea noastră este un element care, pe de o parte,
amintește evul mediu, iar, pe de alta, vorbește inimii oame-
nilor de astăzi: sentimentul zădărniciei absolute a tot ce
este aici, a tot ce alcătuiește baza speranțelor unei trecătoare
ființi și credința că aceleași lucruri veșnice desăvîrșite se
află aiurea, mai sus, că ele ne așteaptă acolo pentru a ne
mîngîia de cît le-am așteptat în zădar, de-a lungul vieții,
dureros, pe pămînt.
într-un splendid peisagiu se prezintă în forma vechii
Cartagini dispărute fatala „moarte a cetăților11:
Zace înalta Carthago; abia slabe urme
Din mîndra ruină pe țerm se păstrează:
Cetățile mor, și moare orice împărăție,
Peste mărire și pompă zace nisip, crește iarba.
Iar omul se pare că nu vrea o moarte să aibă.
O, mintea noastră cu atîta nesaț și trufie l2
1 XII, 68-9.
2 Giace l’alta Cartago; appena i segni
Dell’alte sue ruine il lido serba.
Muojono le cittă, muojono i regni:
Copre i fasti e le pompe arena ed erba;
E l’uom d’esser mortal par che si sdegni.
Oh, nostra mente cupida e superba!
(XV, 20.)
TORQUATO TASSO : ,.IERUSALIMUL ELIBERAT”
331
Și totuși atîta paște și pe om, „la apusul unei zile apuind“,
cu floarea și verdeața ei, fără a se mai întoarce, însă, la alt
april:
Trece așa cum trece o zi apuind
Floarea și toată verdeața vieții umane,
Dar, cum April în alt an iarăși se-ntoarce,
Ea nu-nflorește din nou, nici nu înverzește1.
Aici el recomandă, în legătură cu cine vorbește și cu ve-
chile sale ocupații, să se culeagă floarea la timp, iubind. Aiu-
rea însă el nu se va mai gîndi la dînsa, cum nu-i va mai tre-
bui nici faima, care atrage cu glas dulce, dar se confundă
cu celelalte zădărnicii ale puterii noastre despre cum suntem
și putem:
Faima ce place cu dulcele-i sunet,
O oameni trufași, și-așa mîndră pare,
Ecou e și vis e, ba încă din vis ca o umbră:
La fiece vînt se desface și piere2.
Si mintea însăsi ce este?
9	9
O ce-i nebuna
Minte ce-n aburirea norocului zburdă !3
1	Cosi trapassa al trapassar d’un giorno
Della vita mortale il fiore e’l verde;
Nă, perchd faccia indietro April ritorno,
Si rinfiora ella mai, n£ si rinverde.
(XVI, 15.)
3	La fama clie invaghisce un dolce suono,
Voi, superbi mortali, e par si bella,
E un’ eco, un sogno, anzi del sogno un’ombra,
Cli’ad ogni vento si dilegua e sgombra.
(XIV, 63.)
8	...Oh nostra foile
Mente, ch’ogn’ aura di fortuna estollel
(XII, 58.)
3â2
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICĂ
Și într-o figură de toată frumuseța, această minte, apro-
piindu-se de adevărul absolut, pare o păsărică de noapte
înaintea soarelui:
...Păsărică de noapte la soare
E mintea noastră la raz-adevărului veșnic1.
Căci nu numai în ce privește frumuseța fizică,
Dreaptă oglindă ți-i cerul, și-n stele
Poți să privești icoana-ți frumoasă2.
în ultimul timp al vieții lui, după ce strecurase elemente
mistice și în a doua formă a poemului său, el începuse a scrie
povestea Facerii Lumii, Le sette giornate.
Un critic italian căruia-i plac liniile de materialitate
din Orlando furioso găsește la Tasso o slăbiciune cînd, la
capătul explicațiilor acelei rațiuni, care, părăsind veșmîntul
bisericesc al scolasticei, se întorsese în peplul, în toga anti-
chității, stăpînind și mai departe omenirea, Tasso, ca și Mon-
taigne (care l-a cercetat în suferința lui)3, găsește „un non
so che“, un nu știu ce, capabil, de sigur, să explice totul, dar
la pragul căruia trebuie să ne oprim cu adîncă reverență.
Poetul italian îl află, amestec de milă, de spaimă, de durere,
în cutare „confuză mișcare a inimii“:
E un non so che confuso instilla al core
Di pietă, di spavento, e di dolore4.
Dar tocmai în acest nelămurit care, la dînsul ca și la
cugetătorul francez, e în legătură cu partea care nu s-a expri-
mat și nu se poate exprima a sufletului creator, cu izvoarele
din el care n-au curs, vedem ceea ce trebuia să deie o nouă
și mai înaltă inspirație scrisului modern.
1 ...augel notturno al sole
ÎS nostra mente ai rai del primo Vero.
(XIV, 46.)
* Specchio t’6 degno il cielo; e nelle stelle
Puoi riguardar le tue sembianze belle.
(XVI, 22.)
• „Survivant â soy-mesme, mesconnoissant et soy et ses ouvrages“ (Jurna-
lul călătoriei sale din 1580).f
4 XIII, 40. Cf. De Sanctis, op. cit., II, p. 176.
Note
a.	Francesco De Sanctis redă (Storia della lelteratura italiana,
voi. II, pp. 143 — 144 în ed. B. Croce din 1912) mărturia lui Sperone
Speroni, care observînd că-i „seacă vina poetică“ și-a alcătuit un dic-
ționar de rime, iar într-o altă carte „adunai modurile lor de a descrie
lucrurile — ziua, noaptea, mînia, pacea, ura, iubirea, teama, spe-
ranța, frumusețea—în așa fel, încît nu au mai ieșit din pana mea nici
un cuvînt, nici un concept, care să nu aibă drept exemplu povestii ile
și sonetele lor“, ale maeștrilor (de calibrul unui Trifone Gabriele...)
b.	Dacă Domnul v-o păzi de ciomăgeală,
Dacă cerul vă va hărăzi carne și lapte,
Dați-mi lumină să scriu aceste versuri.
c.	Astfel e mai discretă floarea cînd frunzele
Revarsă mirezme, iar soarele-n amiază
Mai mult ca dimineața strălucește și arde.
[Lucreției] îi citesc cartea mea și zilnic sînt împreună cu ea, ore
întregi, numai noi doi.
d.	Am îndrăgit cu totul noul poem, sau cel refăcut din nou, ca pe
un alt copil al minții mele. Mă simt înstrăinat de primul ca tatăl de
fiii rebeli și suspecți de a se fi născut din adulter. Acesta s-a născut din
mintea mea, precum Minerva din a lui lupiter; de aceea îi voi în-
credința viața și sufletul totodată.
e.	Heliade Rădulescu a publicat 19 octave din cîntul VII, episo-
dul Erminiei, mai întîi în periodul III (1840 — 1842), în text paralel.
Fragmentul a fost reprodus întocmai de Gheorghe Asachi în „Albina
334
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
românească44, 1842, și din nou tipărit de Heliade în periodul V
(1844—1846), de data aceasta precedat de o biografie a poetului
italian (pp. 166 — 186). De adăugat că despre Tasso a scris și Vasile
Alecsandri în „Propășirea“ (1844), precum și G. Apostolean în revista
transilvană „Icoana lumei“ (1845).
f.	Mențiunea apare în Cartea a Il-a a Eseurilor lui Montaigne,
cap. XII: „Apologie de Raimond Sebond“, în acest context: „Mai
mult m-a cuprins sila, decît mila, văzîndu-1 la Ferrara într-o stare atît
de jalnică, supraviețuindu-și sie însuși, neinaiștiind de sine și de ope-
rele sale, care, fără girul său, dar, totuși, sub ochii lui, au fost aduse
la lumină neîngrijit și incomplet44. Montaigne l-a văzut pe poet în
timpul călătoriei sale în Italia din 1580; la acea dată Tasso se afla
internat într-un azil, în care a stat pînă în 1586. Gînditorul francez cri-
tică prima ediție de opere a poetului, publicată în două volume, în
1580-1581.
XVII
IL „Lusiazii^ lui Camoes
în Gerusalemme liberata niciodată nu se vorbește, nici
măcar atîta ca în Orlando furioso, despre Italia, despre po-
porul italian, despre sentimentele ce ar fi mișcat și tendin-
țele ce ar fi stăpînit societatea italiană în totalitatea ei,
peste hotarele întîmplătoarelor și vremelnicelor stăpîniri.
S-a văzut cît de jalnic s-a isprăvit încercarea lui Ronsard
de a da Franciei o epopee națională, pentru scrierea căreia-i
lipsea și o credință mai puternică decît aceea care-1 făcea
să mustre la hughenoți pornirea criminală prin care se sfî-
șia patria și se primejduia întreg viitorul ei. Iar în Spania
.subiectele în legătură cu ce a îndeplinit și însemnat po-
porul spaniol în secolul al XV-lea și al XVI-lea nu pro-
voacă decît cine știe ce seci și obositoare Austriade.
O epopee adevărată, tristă, cu valoare de amintitoare a
tuturor vechilor isprăvi și de sfătuitoare pentru un viitor
nesfîrșit, o va da numai, în legătură cu aceeași sete de aven-
turi, cu aceeași patimă pentru strălucitoarele lucruri roman-
tice, cu aceeași înviere a unui cavalerism îndreptat către
toate scopurile evului mediu, care vine acum să aducă,
alături de antichitatea înviată, partea sa în formarea sufle-
tului modern, — Portugalia.
Din momentul cînd, la capătul lungilor lupte cu maurii,
scoși acum definitiv de pe teritoriul portughez, și al rivali-
tății, degenerată și în lupte fățișe, ca aceea, definitiv libera-
toare, de la Aljubarrota (1385), cu Castilia vecină, suzerana
de odinioară, corăbiile regale cutezară a naviga spre necu-
336
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
noscut urmărind fantastice scopuri, atinse totuși în parte,
micul regat din Vestul peninsulei iberice avuse o viață deo-
sebită care trebuia să aducă la lumină și o literatură cores-
punzătoare.
Pe cînd Castilia și Aragonul pierd un secol în scandaluri
și lupte dinastice pentru ca să ajungă, destul de tîrziu,
și la împăciuirea partidelor și la fericita unire a Coroane-
lor, pe cînd, după acest eveniment neprevăzut, puterile spa-
niole unite reiau opera de cruciată, mult timp părăsită
fată de un inamic aproape total incapabil de a rezista și în-
coronează prin luarea Grenadei opera a șase veacuri, în Por-
tugalia, supt regii loan I chiar, Eduard, Alfons al V-Iea,
loan al II-lea, ManuiI, loan al IlI-lea, se urmează stăruitor
căutarea pămînturilor nouă pentru a stabili în ele contoarele
de răpede îmbogățire. De la Ceuta, luată la începutul veacu-
lui al XV-lea, de la stabilirea punctului de observație mari-
timă al lui loan I la Sagres, se trece la insula Madera, se
ajunge la capul Bojador, pentru ca, după înconjurarea Iui,
„Africanul" Alfons, cuceritorul Tangerului și unchiul său,
dom Henric, să continuie și prin studii o tradiție căreia
Portugalia îi va mulțămi mai tîrziu găsirea Capului de Bună
Speranță, de către vasele lui Bartolomeiu Diaz (1486), ocu-
parea de Alvarez Cabrai a celor dintîi puncte în America de
Sud, unde se va întemeia în curînd înfloritoarea colonie a
Braziliei, dar, mai ales, puțin mai înainte, sosirea la Cali-
cut, pe coasta „Indiilor orientale", a lui Vasco de Gama.
Și, în persoana lui Vasco de Gama, în marea lui aventură
triumfătoare, în legătura cu momentul decisiv pe care îndrăz-
nețul descoperitor și ostaș îl reprezintă-n dezvoltarea unei
îndărătnice ofensive naționale, a vrut Camoes să cînte, —
intitulînd poema sa Os Lusiadas, urmașii eroului eponim al
neamului său, Luso, — toată viața materială, de încordări,
de lupte, de suferinți, și toată esența morală a poporului por-
tughez.
Luis de Camoes n-a fost, ca Torquato Tasso, fiul unui
om învățat, unui scriitor de reputație, și creșterea lui n-a
„LtJSÎAZII" LUI CAMOES
33?
început, cu o deosebită grijă, din cei dintîi ani ai copilăriei,
precum, mai tîrziu, în această săracă mică Portugalie, fără
o Curte pompoasă și strălucită, fără vreun nobil, între „baro-
nii“ săi eroici, care să fi vrut și să fi putut să se încunjure
de scriitori și artiști, el n-a trăit în clientela cuiva, scutit de
orice atingeri cu o realitate care nu cruță adesea, în asprimile
ei, pe cei mai buni dintre oameni. Tatăl său era unul din
ofițerii prin vitejia cărora ajunsese a fi respectat drapelul
portughez; el avea o casă în Coimbra. Luis, născut la Lisa-
bona, în 1524, a făcut studii la acea Universitate din Coim-
bra care singură pregătea pe învățații și cărturarii unei țări,
ale cării relații, nu numai în strălucitoarea Italie depărtată,
dar și cu ținuturile spaniole vecine, erau puține. El însuși
soldat, a luptat la Gibraltar, pierzînd aici un ochiu. De bună
voie sau pentru a ispăși cine știe ce păcate ori fatalități,
de care n-a scăpat toată viața, el trece în Indiile portugheze
la 1553, stînd, la Macao și aiurea, nu mai puțin de cinci
ani. Purtările lui în acest exil par a fi fost destul de supuse
criticei, cu toate încercările cutărui biograf din timpurile
noastre de a face ca viața lui de slujbaș să corespundă în-
trucîtva marelui său talent literar; ași fost tras la răspun-
dere. întors în Portugalia la 1569, era să publice, peste trei
ani de zile, poemul la care, cînd ici, cînd colo, lucrase o
viață întreagă.
La faptele cele mari ale Lusiazilor săi, el nu participase.
Pe Vasco de Gama, pe Albuquerque nu-i văzuse niciodată,
și nici nu-i putuse vedea. Dar mersese pe drumurile lor de
ape, ajunsese la popasurile rătăcirii lor cutezătoare, găsise
neamurile, cu altă înfățișare, alt grai, altă lege și alte datini,
în mijlocul cărora el făcuse să fluture steagul regelui său;
simțise ceva din speranțele de noroc ale acelor cari părăseau
patria pentru a se avînta pe nesfîrșita întindere a mărilor
pînă ieri necercetate, și, după ce trecuse prin atîtea primejdii
și încercări, și el simțise amărăciunea atîtora cari, la întoar-
cere, nu găsiseră decît uși închise. Dacă povestea robului
său negru care ieșea zilnic în stradă să cerșească pentru stă-
pînul singuratec, în zilele de la sfirșit, cînd el nu se putea
hrăni din pensia puțină a unui rege cu vistieria goală, dacă
22 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
338
ISTORIÂ LITERATURILOR ROMANICĂ
acest amănunt din ultimul act al unei vieți fără noroc apar-
ține legendei, e adevărată declarația lui din această epocă:
„acum nu mai am suflet, nici mulțămire de nimicul. Și,
cînd regele dom Sebastian va pieri în lupta sa din Maroc,
dată cu forțe slabe contra coaliției triburilor maure, în
ziua fatală din august 1576, el va spune cu o melancolie ne-
sfîrșită: „In sfîrșit îmi voi isprăvi viața, și vor vedea toți
că am fost cu atîta dragoste față de patria mea, încît nu nu-
mai că m-am mulțămit să mor în ea, ci să mor cu ea“2. Se
și stingea la 1580, în vrîstă de cincizeci de ani.
Camoes a scris multe bucăți lirice, pe care le strînsese și
într-o culegere ce s-a risipit de prieteni, rămîind un număr
de sonete și alte piese, cu privire la autenticitatea cărora e
cîmp pentru discuție. între autorii dramatici ai timpului
trebuie a se însemna și numele lui, pentru că, în Filomedo, în
Rei Seleuco, în Amfitrioni, el a știut, adoptînd limba poporu-
lui, îndătinatele lui forme poetice, să răspingă de o potrivă
scînteierile curtene ale lui Gil Vicente, creatorul teatru-
lui portughez, și formalismul sec al literaturii dramatice
decalchiate după modelele italiene.
Astfel, prin varietatea și bogăția operei sale, el samănă
cu Torquato Tasso, de care e așa de deosebit prin toată des-
fășurarea unei vieți, în care, dacă a lipsit tragedia finală,
au fost în schimb poveri îndelung purtate cu durere și indig-
nare. Poemul său însă are o valoare națională și umană cu
mult mai mare decît aceea la care poate pretinde Gerusalemme
liberata.
Aceasta se vede din chiar octavele de introducere. Nu se
spune, cu o elegantă răceală, că va fi vorba de cutare „că-
pitan143 cuceritor și liberator ca Godefroy de Bouillon la
Ierusalim, de acțiunea lui, care vafisau va putea să fie unică,
1	Agora năo tenho espfritu nem contentamento para nada.
■ Emfim acabarai a vida, e varăo todos que ful tam affefQoado a mihna
patria que năo somente me contentei de morrer n’ella, mas de morrer corn ella.
• Totuși Vasco de Gama apare ca „o forte capităo que a tamanhas emprezas
st offerece" (I, 44).a
„LUSIAZIt" LUI CAMOEâ
339
ci se anunță cu mîndrie că un întreg popor în fapta și
avîntul lui se va înălța înaintea cetitorului:
...Armele și baronii cei vestiți
Cari din țermul lusitan al Apusului
Prin mări ce n-au fost înainte știute
Trecură pînă dincolo de Taprobana,
Fără primejdii și silnice lupte,
Cum nici n-ai crede că-i forța umană,
Și între neamuri depărtate zidiră
Regatul nou ce-atîta-1 înălțară,
Precum și amintirea glorioasă
A regilor ce-au întins tot mai departe
Credința și puterea, și țările stricate
Din Africa și Asia le-au pustiit în cale.
Ba încă și pe cei ce prin viteze fapte
S-au liberat de moartea ce-i pîndea,
Cîntînd îi voi străbate pe deplin,
De mă ajută însuși talentul mieu și arta1.
Și el e sigur, cerînd nimfelor Tagului „o furie mare și so-
noră41 (furia grande e sonorosa), că va putea spune un lucru
1	As armas, e os Baroes assinalados
Que da occidental praia Lusitana
Por mares nunca de antes navegados,
Passaram ainda alem da Taprobana
En perigos, e guerras esforțados.
Mais do que promettia a forța humana,
Entre gente remota edificarăm
Novo reino que tanto sublimarăm.
E tambem as memorias gloriosas
Daquelles Reis que foram dilatando
A F6, o imperio; e as terras viciosas
De Africa, e de Asia, andaram devastando:
E aquelles que por obras valerosas
Se văo da lei da morte libertando;
Cantando espalbarei por toda parte,
Se a tanto me ajudar o engenbo, e arte.
22*
340
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
cum nu s-a mai auzit, înălțînd „ceva care e mai presus de toi
ce a cîntat muza antică^1.
Va arăta deci pe Vasco plecînd de acasă, cu hotărîrea de
a nu se opri pînă nu va aduce dovadă regelui său că a cres-
cut puterea lui în acele locuri depărtate de peste Ocean. Va
ajunge la Mozambic și se va lupta cu maurii păgîni, va
aborda la Quiloa, laMombaga; cu ajutorul puterilor cerești
care-1 sprijină și contra celor ce-i stau împotrivă, va trece
la Melinda, intrînd în legătură și cu regele de acolo și după
atîtea alte împrejurări prielnice și mai ales dușmane va
atinge coasta Indiilor Orientale la Galicut. Amenințat a-și
vedea corăbiile distruse de acelea ale stăpînitorului indigen,
întoarse din călătoria îndătinată, el revine acasă după o odihnă
de o clipă în cutare insulă minunată, răsărită anume pen-
tru dînsul din valurile mării. Iar în urzeala acestei expediții
se va amesteca, din gura lui Paulo da Gama, fratele lui Vasco,
din gura frumoasei stăpîne inspirate a ostrovului minu-
nat, din gura unui marinar în sfîrșit, tot ce trebuie pentru
a se ști întregul trecut portughez, de la Luso fabulosul, de
la prințul Henric (de Burgundia, întemeietorul), de-a lun-
gul seriei de Alfonsi, de Sanchi, de loani, cu o exactitate
ca de cronică, și tot ceea ce după descoperirea drumului la
Indii era să se mai petreacă, fără a uita episodul, măgulitor
pentru mîndria națională, al celor doisprezece cavaleri din
Portugalia, chemați, ca vitejii cei mai străluciți și luptătorii
cei mai loiali, ca să apere în Anglia cinstea doamnelor aces-
tei țări, atacată de clevetirea unui răuvoitor2.
Gamoes cetise pe clasici; nu arată să se fi inspirat din
Homer, dar cunoștea perfect Eneida^ din care a luat atîtea
comparații3. Tot așa s-a aprovizionat cu podoabele cerute
1 Cesse tudo a que a Musa entigua canta,
Que outro valor mai alto se alevanta (I, 3).
Cf. X, 154: ...Aqui vercis presente
Cousas que junctas se acliam raramente.b
2 VI, 54 și urm.
8 Vd. în ediția Jos6 da Fonseca (Paris, 1846), la pp. 4 77, 479, 488.
„LUSIAZir LUI CAMOES
341
de gustul timpului și la poeții italieni ai epocei, Alamanni
(Avarchide), Bernardo Tasso (Amadigi)1.
De la modelele clasice va lua portughezul toată „mașină-
ria“ divină, de care simte nevoie pentru a da elemente de fan-
tasie povestirii sale poetice, și, criticînd greșeala lui Tor-
quato Tasso de a face ca aceste elemente, necesare în orice
epopee a veacului al XVI-lea, să fie scoase din însuși subiec-
tul unei solemne înfățișări de luptă și aventură eroică, el
dovedește un mai fin simț decît al italianului. Descrierea
lui Triton e splendidă, cînd el apare în ciudatu-i veșmînt de
scoici maritime2; adunarea zeilor lui Neptun,
As deosas em riquissimos estrados,
Os deoses em cadeiras de crystal3,
e o priveliște vrednică de pus alături cu ce a dat mai bun în
acest gen epopeea antică. Apariția Venerei ocrotitoare a por-
tughezilor, cum a fost și a romanilor, a lui Bacchus prigo-
nitorul n-ar putea fi redate mai bine de cineva din alte tim-
puri, care ar fi crezut în realitatea acestor figuri.
El, Camoes, declară că nu sunt decît înălțări ale naturii
umane, „baroni“ și doamne de pe vremuri4. Mai presus de
asemenea simple podoabe ale epopeii sale el știe „pe cel ce
a venit să mîntuie lumea“5, și va chema împrejur „paza dum-
1 Vd. ibid., pp. 454 — 5, 470, 479. Torquato Tasso laudă pe acest „buonLuigi",
a cărui operă, măcar cea lirică, nu-i era necunoscută. — Un epitet chiar ca la
Boiardo; vd. ibid., p. 466. — Cutare descriere a mecanismului cosmic arată că
lui Camoes nu-i era necunoscută, direct sau indirect, Divina Commedia.
...a grande machina do mundo,
Etherea, e elemental, que fabricada
Assi foi do saber alto, e profundo,
Que he sem principio, e meta limitada.c
■ VI, 16 și urm.
• VI, 25,^
4 ...Baroes que esforco e arte
Divinos os fizeram, sendo humanos.
Todos foram de fraca carne humana,
(IX, 91.)
* Aquellc que a salvar o mundo velo.
(VI, 75).
342
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
nezeiască, angelică, cerească, stăpînind ceruri, mare și pă-
mînt, care a dat adăpost la tot Israelul în mijlocul undelor
eritree, care a sprijinit pe Pavel și l-a apărat de sirtele nisi-
poase și de undele releul, și versul lui se va înfiora de evla-
vie cînd, la pomenirea Epifaniei va aduce pe „cei trei Crai
din părțile Răsăritului veniți să caute pe Craiul cel de pu-
țină stare“2.
Și independența sa față de antichitate o reclamă el și în
alte domenii. Subiectul lui i se pare superior celorcîntate
de Virgil și de alți mari cîntăreți ai vremurilor clasice. Ce
ar mai fi spus ei dacă ar fi putut vorbi de asemenea taine
ale naturii cum sunt cele descoperite acuma!8 „Acele vrăji-
toare, acele Circe, acei Polifemi, acele sirene ce adorm cu
cîntecul lor“4, Ciconii, Calipsele, Harpiile nu prețuiesc decît
așa de puțin pe lîngă adevărul „unic și curat“ care se ros-
tește prin versurile lui:
A verdade que eu conto nu e pura
Vence toda grandiloqua escriptura !5
1 Divina G-uarda, angelica, celeste,
Que os ceos, o mar e a terra senhoreas,
Tu, que a todo Israel refugio dește,
Por metade das aguas erythreas:
Tu, que livraste Paulo, e defendeste
Das syrtes arenosas e ondas feas.
(VI, 81).
1 Trazia o sol o dia celebrado
Em que tres rCis das partes do Oriente
Foram buscar um rei de pouco nado.
(V, 68).
• Vejam agora os sabios na escritura
Que segredos săo estes da natura.
Que influiQăo de signos e de estrellas,
Que estrenbezas! Que grandes calidades!
4 Fingindo magas, Circes, Polyphemos,
Sirenas que co’o canto os adormețam.
(V, 87-9.)
• Ibid,
„LUSIAZII" LUI CAMOES
343
El are deci scurtele sale comparații, impresionante ca ale
vechiului poet florentin, înfățișînd „răbdătoare si blînde
oițe“:
Ben como paciente e manșa ovelha1,
vijelii „vuind ca un taur nestăpînit“.
Como touros inddmitos bramando2“.
E vorba de vîntul ce ridică pînza albă:
Ben como o vento leva branca vella etc.
Descripții cum nu le mai cunoscuse de mult poezia în
limba vulgară dau spectacole de oștire în mare:
Respondem as trombetas mensageiras
Pifaros sibilantes e atambores,
Alferezes volteam as bandeiras
Que variadas sao de muitas cores3.
Florile, pentru întîiași dată, se înșiră fiecare-n însușirile
ei4. Dar ceea ce e fără păreche, este acea viziune a mării în
toate timpurile, supt toate aspectele, așa cum a văzut-o
îndelung prin vechile navigații încete, părînd fără sfîrșit,
și cum a înțeles-o, trezind admirația unui Humboldt.
lat-o liniștită, cu luna ale cării „raze clare scînteie
— rutilavam — peste undele de argint „neptuniene4*5, iat-o
neliniștită, cu „mii de păsări ce înoată pe argintul Tetidei
furioase44 —
Eis mii nadantes aves pelo argento
Da furiosa Thetis inquieta —6,
1 III, 131.
■ VI, 84.
• IV, 27.e
4 IX, 61-2.
• Da Lua os claros raios rutilavam
Pelas argenteas ondas Neptuninas.
(I, 58.)
• IV, 49.
344
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
iată furtuna pe Ocean, în toată zguduitoarea ei măreție1,
prevestită de „tristul cîntec al alcionilor de pe coastă“, —
As Halcyoneas aves triste canto
Junto da costa brava levant aram,
Lembrando-se de seu passado pranto
Que as furiosas aguas llie causaram2,
pe cînd delfinii se dau la fund. Pînă ce liniștea reapare, după
„vijelioasa vreme, umbra întunecată ca noaptea și vîntul
șuierînd“, „speranță de liman și mîntuire“, „înlăturînd frica
gîndului“ prin razele soarelui împăciuirii3.
Nu lipsește nici vederea minunilor mării, acelor cousas
de mar, cu luminile subite, cu „cele sfinte“, ale furtunii, cu
nourii ce se ridică peste apele înalte și fumul țîșnind în sus
ca un catarg, — toate înfățișări de acelea tainice pe care
niciun învățat n-ar fi în stare a le lămuri4.
în acest stil al noii epopei este și vioiciune, glumă, cum
nu le-am întîlni aiurea. Vinul e „licoarea pe care Noe a ară-
tat-o lumii“5; cînd Bacchus se duce la Neptun, poetul se
miră că s-a întîmplat o dată ca „în împărăția apelor craiul
vinului să meargă“6, iar, dacă soția lui Neptun își primește
oaspeții rătăcitori pe Ocean într-un veșmînt așa de străve-
1 VI. 70 ți urm.
2 VI, 77.f
8 Despois de proccllosa tcmpestade,
Noctura sombra e sibilante vento,
Traz a manhâ serena claritade,
EspcraQQa de porto e salvamento:
Aparta o soi a negra oscuridade.
Removendo o temor de pensamento.
(IV, 1.)
* Vejani agora os sabios na escriptura
Que segredos săo estes de natura.
(V, 22)
8 O liquor que No6 mostrata a gente.
(VII, 75.)
• Entre no reino d’agua o rei de vinho.
(VI, 14.)
„LUSIAZII" LUI CAMOES
345
ziu, nu e păcat: „că atîta bine nu e făcut să se ascundă" —
que tanto bem nao e pera esconderse1.
Un titlu de mîndrie e pentru Camoes că el spune lucruri
adevărate. Are viziunea sigură, clară, precisă, „aproape știin-
țifică“, în stare să fie întrebuințată ca material pentru stu-
dii. Caracterizarea popoarelor e exactă: astfel biscainul
„căruia-i lipsesc argumentele lustruite și care nu prea sufere
insultele străinilor"2, negrul în „sălașul fără porți“, „spriji-
nindu-se numai pe dreptatea regelui, pe apărarea lui și pe
credința vecinilor"3. Se pot culege de la dînsul noțiuni pre-
țioase asupra Africei „avare de bunurile lumii"4, asupra In-
diei pe care, prin șederea îndelungată în contoarele ei, o
cunoaște așa de bine, cu templele ei bizare, cuprinzînd „abo-
minabile" chipuri de „demoni", de idoli asemenea cu lupi-
ter Amon, cu lanus, cu Briareu, cu cînele Anubis, lîngă
„păduri mirositoare, frumoase"5, asupra negoțului cu Meca
și Suezul6.
Și, alături cu aceste note de adevăr, personificări îndrăz-
nețe, a Gangelui, a Indului7, a Capului de Bună Speranță
însuși, devenit uriașul hîd ce închide apele, „monstrul gro-
zav“ Adamastor, cu „ochii negri", pe cari-i învîrte fioros
în cap, cu „glasul greu și amar“ — pesada e amara —, care
în elocvența lui indignată nu uită să pomenească și pe toți
geografii antici ce au vorbit de apele unde acum el se sălăș-
1 vi, 21.
a A gente biscainha que carece
De palidas razoes e que as injurias
Muito mal dos estranhos compadecie.
(IV, 11.)
5 Sem portas, confiados en seus ninhos
Na justica real e defensâo
E na fidelidade dos visinhos.
Și apare ceata lor ca un „bando espesso e negro de cstorninhos* (X, 94).
* ...dos bens do mundo avara,
Inculta e toda chea de bruteza
(X, 92.);
’ VII, 16 urm., 35 urm., 47 urm., 51 urm. Cf. locurile ce produc aur, VII,
11. O descripție exactă a scorbutului, V, 81 — 2.
’ IX, 2 urm.
’ IV. 74 urm.
346
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
luiește1. Pentru ca în insula pe care o vrăjește Venus, puind
pe dumnezeiescul ei fiu să rănească din arc pe nimfele ce
trebuie să primească pe navigatorii portughezi, să vedem
„porți de aur fin, cu marchetării de sidef bogat ce se naște
în scoici“2, să întîlnim pe aceste zglobii zine, cîntînd din
citere, din harpe, din „flaute sonore“, pe cînd altele se fac
că urmăresc vînatul în pădure3; iar
Altele-n umbra, ce de soare mult
Apără frunza, se primblau de-a lungul
Apei, ce, suavă și liniștită,
Prin pietre albe curge-n brazde vesele4.
Ceea ce ține tot acest complicat eșafodagiu, acoperit de
atîtea podoabe, proprii și de împrumut, e atotputernicul
sentiment al unei iubiri de țară, al unei mîndrii de neam
pe care l-am căuta în zădar pe acea vreme în orice literatură,
„iubire de patrie niciodată pornind de la o răsplată josnică,
ci mai înaltă și aproape veșnică“, întocmai ca a marilor des-
coperitori înșiși:
...Amor da patria, năo movido
De premio vil; mas alto, e quasi eterno6.
1 V, 40 urm., 49 urm.
’ Portas d’ouro fino e marchetadas
De rico aljofar que nas conchas nace.
■ Algumas doces citharas tocavam,
Algumas harpas e sonoras frautas;
Outras co’os arcos de ouro se finglam
Seguir os animaes que năo seguiam.
(IX, 64.)
4 Outros nas sombras que das altas sestas
Defendem a verdura, passeavam
Ao longo d’agua que suave e queda
Per alvas pedras corre a praia leda.
(IX, 67.)
• La început
„LUSIAZII" LUI CAMOES
347
„Această casă mică lusitană" — esta pequena casa lusi-
tana1 — „așa de mică parte a lumii"2, e „un pămînt care nicio-
dată n-a fost supus de altul"3. în Iberia, în „Spania, cap al
Europei întregi"4, ea nu se dă pe altă regiune. A fi rege aici
e mai mult decît a fi împărat al lumii:
E julgareis qual 6 mais excellente
Se ser do mundo rei, se de tal gente5.
Nici o limbă nu e mai aproape de cea latină, nici una
nu cuprinde mai puțină „conrupție"6. Capitala e întîia pe
lume, „și tinde a fi o nouă Romă"7.
Poporul e tare și dîrz: „nici o povară nu-i cade greu, nu-1
împovărează"8. Numărul dușmanilor, slăbiciunea lor nu-i
interesează cînd e vorba de o nouă ispravă:
Vos, Portuguezes poucos, quanto fortes,
Que o fraco poder vossro nâo pesais9.
atîtea lupte le-au înfruntat și biruit cu „nici o sută de sol-
dați"10. Spada li-e iute ca și gîndul11.
1 VII, 14.
1 O v6s, 6 generațâo de Luso (dijo),
Que tam pequena parte sois no mundo.
(VI, 2.)
’ ...terra nunca de outrem sujugada.
(IV, 19.)
4 Como cabeța alli de Europa tota.
(III, 17 urm.)
• La început.
• La lingua, na qual, quando imagina,
Corn pouca corrupcăo crâ que 6 a latina.
(I, 33.)
7 Facillmente das outras a primiera (III, 57); da fazer de Lisboa nova
Roma (VI, 7.)
• ...O invicto e forte Luso
A quem nenhum trabalho pesa e aggrava.
(X, 18.)
• VII, 3.
10 ...Tantas batalhas sustentadas
Corn muito pouco mais de cern soldados.
(X, 20) Cf. III, 43.
11 Năo menos nos ingenhos que na espada (III, 14).
348
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Simt oameni adevărați, loiali; orice înșelăciune, orice
trădare-i revoltă1. Fidelitatea lor e fără pată2 de-a lungul
timpurilor pe care el le schițează în cartea IlI-a, în a VUI-a,
în a X-a3, pentru ca toate faptele strămoșilor să răsară în-
demnătoare înaintea urmașilor. Pentru poet ca și pentru în-
treaga lui nație „e mai puțin să cauți a-ți ucide fratele care
se ridică în contra regelui și a patriei“.
que menos e querer matar o irmao
quem contro o rei e a patria se alevanta4.
Un asemenea popor nu poate să rămîie liniștit, într-o
vreme cînd „noile invenții sălbatece de instrumente ucigașe
de artilerie trebuie să-și facă asprele probe în zidurile Bizan-
țului și ale Turciei“ spre a goni pe păgîni în Munții Caspici,
în Sciția rece, liberînd pe supușii sultanului, greci, „traci“,
armeni, georgieni5. Dacă azi creștinii se rup între ei „ca niște
cîni“ — adevărata sămănătură a lui Cadmus —, „dacă
Franța preacreștină“ uită moștenirea lui Carol cel Mare, lui
Ludovic cel Sfînt și nu se mai gîndește la Locurile Sfînte,
dacă „asprul englez“ (duro Inglez) are sabie numai pentru
cei de o lege cu el, dacă germanul, în loc să lovească în „prea-
superbul Otoman“, se războiește cu Biserica și împăratul,
iar italianul, bogat, pierdut în desfătări, necredincios moște-
1 ...Gente verdadeira
A quem mais falsidade enoja e offende.
(VII, 72.)
a Oh gran fidelidade portugueza
De vassallo que a tanto se obrigava...
(III, 41.)
...nenhum trabalho grande os tira
Daquella portugueza alta excellencia
De lealdade firme e obediencia.
(V, 72.)*
• „Os doze de Inglaterra", „Cei doisprezece din Anglia*’, cu povestea lor
apar în cartea a Vl-a.
4 IV, 32.
• Aquellas inven^des feras e novas
De instrumentos mortaes da artilberia
Ja devem de fazer as duras provas
Nos muros de Byzancio e de Turquia.
(VII, 12.)
„ÎAJSIAZIÎ" LVÎ CAMOES
349
nirii sale, e „cufundat în mii și mii de vicii și dușman lui
însuși"1, ei bine Portugalia lui Vasco de Gama e gata să dea
lovitura în Maroc, pămîntul vechilor lupte2.
Această cruciată a dus la peirea lui dom Sebastian și a
oștirii sale, la stingerea dinastiei, la robia supt străin.
Camoes ar fi putut s-o prevadă întrucîtva, ca unul care
știa bolile morale de care suferea patria lui și care le spune,
tare, hotărît, — căci, ce s-a observat mai puțin, poema lui
are și o parte de neiertătoare critică în care amestecă pro-
priile sale decepții, propria sa deznădejde.
Pentru dînsul viața e luptă, și la el se găsește această
expresie — trabalho por vir3. Preoții, clericii, în loc să stea
acasă fără trudă, să urmeze exemplul Sfîntului Toma evan-
ghelizatorul Indiilor4.
Luptătorii să fie ca Vasco de Gama și „baronii, neobosiți
și plini de o sfîntă încredere în puterile lor, ai descoperirii",
aceia cari, „ca lei năvălitori și tauri viteji, și-au dat trupu-
rile foamei și veghilor, fierului, focului, săgeților și primej-
diilor, în atîtea locuri și pe atîtea țermuri sălbatece reci,
în lupta cu idolatrii și maurii, în primejdii necunoscute
lumii, în naufragii, spre hrană peștilor în adîncuri"5. Onoru-
1 VII, și urm.
* Ou fazendo que, mais que a de Medusa,
A vista vossa tema a monte Atlante,
Ou rompendo nos campos de Ampelusa
Os Mouros da Marrocos e Trudante.
(X, 156.)^
a VI, 41.‘
4 X, 119.
c Quaes rompentes leoes e bravos touros,
Dando os corpos a fomes e vigias,
A ferro, a fogo, a settas e pelouros,
A quentes regioes, a plagas frias,
A golpes de idolâtras e de Mouros,
A perigos incognitos de mundo,
A naufragios, a peixes ao profundo (X, 147). Se pomenesc suferințele
femeilor părăsite în mîna cafrilor (V, 47), tovarășii rămași în urmă (V, 73). Cf.
III, 70.
350
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
rile, aurul cel mai curat nu dau preț omului, „ci mai bine
să le merite fără a le avea decît să le aibă fără a le merita“:
Porque essas honras vas, esse ouro puro,
Verdadeiro valor nâo dam â gente:
Melhor e nerece-los sem os ter
Que possui-los sem os merecer1.
în splendide versuri el rostește acest crez luptător al
său, pe care nu-1 întîlnim nicăiri în libertatea timpului:
Pe calea-acestor groaznice primejdii,
Acestor grele munci și temeri multe
Răzbesc toți cei ce sunt prieteni faimei.
La cinstea fără moarte și la glorie,
Și nu culcați în veci pe trunchiul cel
Bătrîn al cui a fost din neamul lor voinic
Și nici pe paturi aurite tologiți,
Pe blăni de sobol de la muscali.
Și nici mîncînd mîncări nouă și-alese,
Nici cu primblări, de lene moleșiți,
Nici cu plăceri variate, nesfîrșite,
Slăbind ce e în piept mai generos,
Și nici cu pofta cea de neînvins
Ce leagă de noroc pe cei ce-o au în ei,
Căci el pe nimeni nu l-ar suferi
Ce-ar vrea să facă fapte de virtute.
Ci să tot câți cu brațul hotărît
Onoarea care-a ta să fie numai,
Veghind și îmbrăcînd veșmîntul greu,
Purtînd furtuni și undele furioase,
Frig aspru biruind, și tot așa
Cumplitul foc de soare-n cîmp deschis,
Trecînd prin încercări conrupătoare,
Amestecate cu-aspre suferinți.
1 IX, 93.
„lusiazh" lui câmOes
351
Din nenorocire societatea contemporană a țării sale nu
mai dă această priveliște. El nu se îndoiește că „sunt totuși
urmași din trunchi generos și din bogată casă, cari cu obice-
iuri înalte și alese sprijină nobilimea care i-a făcut, și, dacă
în el lumina vechilor lor părinți nu se aprinde mai mult,
ea nu se face mai mică, nici se întunecă44, dar, adauge el,
„din aceștia sunt numa puțini441. Atîția pradă „poporul să-
rac“ — a despir e roubar o pobre povo2. Gustul banului îi
stăpînește pe toți3. Regii sunt încunjurați de lingușirea „care
nu se preface în grai nou înflorit44; cei cari „datoresc sărăciei
iubire dumnezeiască și poporului caritate, adesea iubesc numai
bogăția, simulînd dreptatea și integritatea; din cruda tira-
nie și asprime fac drept și vană severitate, legi se stabilesc în
folosul regelui, iar cele în favoarea poporului său se pierd444.
1	Năo nego que ha com tudo descendentas
De generoso tronco, e casa rica,
Que com costumes altos e excellentes
Sustentam a nobreza que Ihe fica,
E, se a luz dos antiguos seus parentes,
Nelles mais o valor năo clarifica,
Năo falta ao menos, nem se faz escura, —
Mas destas acha poucos a pintura.
(VIII, 42.)
’ VII, 85. Vd. și VIII, 54.
• VIII, 98.
* E v6 de mundo todo os principais,
Que nenhum no bem publlco imagina;...
V6 que esses que frequentam os reala
Pațos, por verdadeira e săa doutrina
Vedem adulacăo que mal consente
Mondar-se o novo trigo florecenteJ
V6 que aquelles que devem â pobreza
Amor divino e ao povo charidade
Amam somente mandos e riqueca,
Simulando justica e integridade.
Da fea tyrannia e de aspereza
Fazem direito e văa severidade.
Leis em favor do rei se estabelecem;
As em favor de povo so perecem.
(IX, 27-8.)
352
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
„Limba înșelătoare a lui Ulise“ biruie față de „vitejia sin-
ceră a lui Aiax“L
„A fi leu între aceste oi e o slăbiciune/42 „Mor în spita-
luri, pe paturi sărace, acei cari servesc de zid regelui și
legii“:
Morrer nos hospitaes, em pobres leitos,
Os que ao rei, e â lei servem de muro !3
„în locul cununilor de lauri, trude cum n-au mai fost“.._.4
El însuși e dintre acei cari sufăr de nedreapta alcătuire
a lumii stăpînite de violență și de abuz. Trist, înseamnă, în
cîntul din urmă al poemei, despre a cării însemnătate avea
o idee plină, că „anii lui se coboară44, că „în curînd din vară
va trece în toamnă44, că „soarta-i aduce răcirea talentului44,
că „decepțiile-1 duc la rîul negrului abis și al somnului din
urmă44 5 . Și strigătul său din urmă pare a opri opere de care
cei din timpul său nu sunt vrednici:
Atît, Muză, atît, căci lira mi-i acum
Cu totul descordată și vocea răgușită,
1	Isto fazem os Reis, quando embebidos
N’huma apparencia branda que os contenta,
Dan-os premios, de Aiace merecidos
Â lingua văa de Ulysses fraudulenta.k
(X, 24) Cf. VIII, 55.
8	Que € fraqueza entre ovelhas ser leâo.
(I, 68.)
’ X, 23.
4	Atroce dos descanpos que esperava,
Das capellas de louro que me honrassem,
Trabalhos nunca usados me inventarăm,
Corn que em tam diro estâdo me destaram.
(VII, 81.)1
• Vâm os annos descendo, e jâ do estio
Ha pouco que passar atd o outono:
A fortuna me faz o engenlio frio,
Do qual jâ năo me jacto, nem me abono.
Os desgostos me vâm levando ao rio
Do negro esquecimento, e cterno sono.
(X, 9.)
„LUSIAZII" LUI CAMOES
353
Ce să mai cînt eu oare cînd văd că am iubit
Un neam surd și cu mintea așa de împietrită?
Priința cea cu care te-aprinzi și te îngîni,
Nu mi-ai dat-o tu, țară, — o nu, căci ești cuprinsă
De poftele murdare și de asprimea rea,
Austeră, potolită și de tristeță hîdă1.
1 No mais, Musa, no mais, que a lyra tenho
Destemperada, e a voz enrouquecida,
E nâo de canto, mas de ver que venho
Cantar a gente surda, e endurecida,
O favor corn que mais se accende o engenho
Non-o dâ a patria, năo, que esta mettida
No gosto da cobiră, e na rudeza
D’huma austera, apagada, e vil tristeza.
(X, 145.)
23 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
Note
a.	în traducerea lui Aurel Covaci (E.L.U., 1965), pe care o utili-
zăm în continuare:
Viteazul Gama, care-ntotdeauna
De mari primejdii ispitit se lasă.
(I, 345-346).
lorga citează cîntul și strofa.
b.	Vei vedea prezente lucruri care rar se află împreună.
c.	Versurile citate sînt din Clntul X, 633 — 636:
Mașina lumii-ntregi ți se arată!
Substanța eterală și primară,
De-acel principiu nepătruns creată
Ce n-are început și nici hotară.
d.	Stau zee — pe bogatele estrade
Stau zei — pe scaunele de cristal. (VI, 195 — 196; strofa XXV.)
e.	Trompete sună, tobele detună,
Și surle șuieră țiuitor...
Stegarii toți în față se adună
Cu flamuri ce sclipesc multicolor. (IV, 209 — 212.)
f.	Și alcionii, triste zburătoare,
Cu plîns durut în cîntec stau pe coastă;
își amintesc că valurile-amare
Odinioară le-au fost grea năpastă. (VI, 609—612.)
NOTE (CAPITOLUL XVII)	355
g.	O, tu, credință portugheză mare
A lui Egas, vasalul și viteazul. (III, 321 — 322.)
*
Dar mult călită lor statornicie
Nu a strivit-o nicidecum amanul,
Că-n portughezi este cu neputință
Să frîngi ne-nduplecata lor credință! (V, 573 — 576.)
h.	Privirea ta înspaime crunt Atlasul
Mai crunt decît 1-a-nspăimîntat7 Meduza!
Spre mauri, în Maroc, purtîndu-ți pasul,
în pulbere să-i schimbi prin Ampeluza!
(X, 1233-1236.)
i.	Căci viața noastră, după-a mea credință,
Va fi-ncleștare doar și suferință (VI, 327 — 328.)
în original:
Nossa vida ha de ser, segundo entendo,
Que o trabalho por vir mo esta dizendo.
j.	Mai vede că în lume-s mari limbuții
Care, uitînd de mult obștescul bine,
Ba mai scot că-i pildă a virtuții
Doar lingușirea fără de rușine
Cu care pe monarhi îi țin în frîu,
Strivind în mugur bobul pur de grîu.
(IX, 209-210, 213-216.)
Strofa următoare (vv. 217 — 224) este tradusă de N. lorga.
k.	Așa sînt regii, slava cînd i-mbată!
Făcînd din faldul moleșelii scut,
Cinstirea dau, de Aiax meritată,
Istețului Ulise cel limbut! (X, 185 — 188.)
I.	Că-n loc ca truda mea s-o încunune
Cu laurul pe frunte,-n veci neșters,
Supusu-m-au la chinuri de nespus...
O, nimfe, în ce stare m-au adus! (VII, 645—-648.)
23*
XVIII
III. „Fairy Queen“ a lui Spenser
Anglia nu va da o epopee națională în sensul Lusiazilor,
cu toate că epoca Elisabetei are triumfurile ei, ca biruința
asupra „Invincibilei Armade“, descoperiri, ca ale lui Raleigh
și Drake, tot ce ar fi putut să inspire un poet pentru a înfă-
țișa în legături cu asemenea evenimente contemporane
mărirea în trecut și rolul în viitor al unui neam. Și nici, ca
Italia lui Torquato Tasso, ea nu va căuta în istoria lumii
o mare acțiune comună pentru ca pe baza ei să înjghebe o
povestire epică avînd caracterul Ierusalimului liberat.
Cu un „patriotism“ mai puțin hotărît la o nație care era
încă împărțită în două clase ce însemnau încă două rase
nu se putea ajunge la o operă ca aceia a lui Camdes și cu o
cultură neasămănat mai puțin armonizată și orientată decît
a Italiei contemporane nu se putea „fabrica“ un produs de
imitație așa de reușit în toate părțile sale ca al lui Torquato
Tasso.a
De la începutul veacului al XVI-lea, cu stabilirea dinas-
tiei Tudorilor, Anglia intrase într-o nouă fază politică. Nu
se mai puteau încerca mișcări țărănești, adînci frămîntări
sociale ca acelea care puțin înainte de 1400 produseseră și
o literatură populară, anglo-saxonă, care, în aspra ei simpli-
citate, în mînioasa-i pornire de revoltă li corespundea.
Și se încheiase, prin dispariția atîtora din vechile seminții
aristocratice și prin slăbirea celorlalte în „Războiul celor
Două Roze“ și cu predominarea turbulentă a celei mai
„EAIRY QUEEN“ Â LUI SPENSER
357
agitate și mai dîrze nobilimi din Europa; supt Tudori, —
Henric al VUI-lea, Maria, Elisabeta — capetele neliniștite
sau numai ambițioase vor cădea pe eșafod supt securea
călăului, asigurînd în acest chip sîngeros dominația stăpî-
nului.
Curtea începe a se forma. Nici o altă influență nu se
exercită asupra ei, ca și asupra întregii vieți sociale a cla-
selor de sus, decît a popoarelor romanice. Franța e aproape:
de acolo a venit Maria de Lorena, din Casa de Guise, ca
soție a regelui scoțian, acolo a mers pentru cîțiva ani, ca să
fie regină, Maria, fiica ei și a regelui Scoției, și ea se va
întoarce după moartea soțului ei, Francisc al II-lea, pentru
a domni acasă, după moda franceză a Curții lui Francisc I
și Henric al II-lea, cu oarecare influențe italiene care
încep a se simți și care vor pune lîngă dînsa spre a o compro-
mite, chipul de romantic suspinător al muzicantului Riccio;
Maria Stuart a făcut și versuri franceze, pe o vreme cînd
rivala și prigonitoarea ei pînă la moarte, Elisabeta, știa și
latinește și grecește ,— traducînd din Euripide. Căsătoria
Măriei cu Filip al II-lea a adus, oricît de rele și de rare
ar fi fost relațiile dintre cei doi soți, o înrîurire a datinelor
spaniole. Iar supt Elisabeta larga viață de recepții, de
petreceri, de spectacole imită, evident în mai mari proporții,
acea viață strălucitoare care făcea mîndria dinastiilor din
principatele Italiei contemporane.
Cei ce scriu sunt în cea mai mare parte nobili și, oricum,
către nobilime, strînsă acum în jurul persoanei regale, se
îndreaptă orice scris. Și el e supus acelorași influențe ca și
această clasă ea însăși.
Cultura clasică a pătruns, neapărat, și aici, mulți bărbați
și femei, avînd cunoștință bună de limbile latină și greacă,
deși aici nu se întîmpină nici pe departe ceva care să samene
cu activitatea, necontenită așa de spornică, a marilor
erudiți francezi. Și ea va provoca numeroase imitații.
O Artă de retorică (Art of Rhetoric), a lui Thomas Wilson\
se publică încă din 1553. Unul din liricii cei mai însemnați
ai timpului, Surrey, cearcă la 1557 o traducere — rămasă
necomplectă — a lui Virgil; ceva mai tîrziu, de la 1567
§58
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
înainte, se publică o versiune a Metamorfozelor lui Ovidiu.
Nicholas Udall scrie comedii după Plaut, a cărui triviali-
tate plăcea mai mult decît analiza mai fină a lui Terențiu.
Seneca însă domină aici ca și în Italia; se dau traduceri
din el, bune ori rele, și tragediile lui, de o așa de dibace
alcătuire, cu intențiile lor moralizatoare, îndeamnă la contra-
facere pe un Hughes, pe un Samuel Thomas (la 1592). în
povestea lui Gordobuc (1561), a războiului civil provocat
de lupta între fiii bătrînului rege, Seneca e acela care a dat
forma; Sackville și Norton, autorii acestei piese primite cu
multă favoare, studiaseră bine modelul lor clasic. Drama-
turgul George Gascoigne ( + 1577), care e și autor de satire,
s-a inspirat de la greci. Calendarul Păstorilor ( Shepheards'
Calender, 1579) al lui Edmund Spenser el însuși, — care,
ca mai toți scriitorii timpului, își făcuse studiile de antichi-
tate la una din cele două Universități, Oxford șiCambridge,
organizate de la început de invidiosul de glorie Henric al
VlII-lea după „Colegiul de Franța^ al rivalului său Fran-
cisc 7, — această colecție de douăsprezece ecloge, în care
se desfășură aspectele naturii în cele patru anotimpuri, e
în bună parte o transpunere de Virgil, ca și produsele analoage
din literaturile italiană și spaniolă.
Influența literaturii franceze, cu toate desele legături,
nu e cea covîrșitoare. Se cetește mult dincolo de Canal:
Desportes, Ronsard, Montaigne, chiar Rabelais, Du Bartas;
Brantome, autorul cunoscutelor biografii „galante“, e bine
primit acolo. Supt Henric al VH-lea încă Skelton cîștigă
faimă cu o imitație din franțuzește, Marot și Melin de Saint-
Gelais înrîuresc pe Wyatt, Ronsard și Bclleau pe Lodge
și Greene. Mediocrul dramaturg Garnier apare în englezește
la 1549—5. Am vorbit de o versiune engleză a lui Froissart
(1523); Tucidide a fost redat după traducerea lui Claude de
Seyssel, iar Plutarh — la 1579— 1603 — după Jacques
Amyot1. într-un timp cînd regina Elisabeta traduce o
operă a Margaretei de Navarra, Du Bellay e tradus de
Spenser în bucățile lui lirice2.
'	1 De TÎÎ7 North, The lioes of the Noble Grecians and Romans, și de Holland.
’ J.-J. Jusserand, Shakespeare en France sous Fancien regime. Paris, 1898,
p. 59. Și o traducere a lui Pibrac.
„EAlRY QUEEN“ Â LUÎ SPENSER
355
Din spaniolește se dăduse la 1529 o versiune a Cărții de
aur de Guevarac. După Diana lui Montemayor, ca și după
Sannazaro, Sidney va alcătui pentru contesa de Pembroke
Arcadia lui. Iar Kyd va da la 1592 o Tragedie spaniolă.
Interludes ale englezilor — ca ale lui Heywood — nu sunt
fără legături cu „entremesele“ spaniole, clovnii teatrului
englez sunt rude cu criadosii celui spaniol, și nu e fără
importanță că acea Celestina de la care pleacă teatrul mai
nou în Spania a fost prefăcută în limba engleză.
în ce privește lirica engleză a secolului al XVI-lea,
principalii reprezintanți ai genului în cea dintîi jumătate a
lui, acel Thomas Wyatt (1503—42), care a îndeplinit și
o misiune în Portugalia, și Surrey însuși (1517-47), care a
stat mai mult timp în Franța — ca și Wyatt de altfel, ca
și Sackville, ambasador al Elisabetei, pe cînddeBartas era
reprezintantul regelui francez în Marea Britanie1 — sunt
imitatori ai lui Petrarca. Un Nicholas Grimald, Grimaldi,
e tovarășul lor. în Astrophel și Stella Sidney va da o lucrare
în care spiritul lui Petrarca domină de la un capăt pînă la
altul. Induction a lui Sackville, care a exercitat o influență
și asupra lui Spenser și a lui Shakespeare însuși2, are note
care par a veni din Divina Commedia, care, cum s-a văzut,
a fost așa de mult copiată în Spania. Din teatrul italian al
epocei — mult cetit în Anglia —, I suppositi a fost tradusă
de Gascoigne. Numele italiene și spaniole,Orlando, Alphonsus,
se întîlnesc în creațiunile pentru teatru ale lui Greene, și
Arthur Broke a scris înainte de Shakespeare Romeo și
Julieta. în Gismonda da Rimini, altă piesă engleză contempo-
rană, subiectul e luat de-a dreptul din Boccaccio. Nooelierii
italieni dau subiecte înainte de 1570 lui Adlington și Under-
downed.
Această puternică influență dă tot spiritul operei lui
John Lyly (c. 1554—1606). Autorul tragediilor de caracter
clasic Saphoși Phao, Endimion, a dat în vestitele lui cărți
Euphues^ the Anatomy of Wit — „anatomia spiritului" ! —
Euphues și Anglia sa (1578 și 1580) norme de scris și vorbire
1 Ibid., p. 5.
2 Gosse, Histoire de la litteralure anylaise.
$60	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
artificială — de unde și cuvîntul de euphuism, — care, de-
și ele se întîlnesc în traducerea lui Thomas North încă de
la 1579, — caută a introduce în Anglia normele de rafi-
nare pretențioasă care deosebesc gongorismul (estilo culto)
spaniol și marinismul (concettismul) italian.
în sfîrșit, Spenser a urmat forme și mode italiane în
lirica sa și în acele Amoretti, în acel Epithalamion și Protha-
lamion, care, în relație cu o iubire adevărată și cu nunta în
care ea și-a serbat încununarea, strămută în englezește
toată mitologia clasică și toate subtilitățile de dialectică
sentimentală cu care în această vreme era obișnuită Italia.
Cu tot titlul așa de popular englez, Colin Clouts come home aga-
ine (Colin Clout s-a întors acasă) nu are alt ton decît al pasto-
ralei italiene. Și, cu toate că Ariosto a fost tradus numai
în‘ 1591 (de Harington), iar Gerusalemme liberata a fost
mijlocită englezilor abia după 1600, epopeea italiană a
servit supt atîtea raporturi învățatului Edmund Spenser
pentru a scrie Regina Zinelor.
De la Ariosto e construcția poemei, cu luptele de cavaleri,
cu înfruntarea cutezătoare a monștrilor pentru scăparea
femeii iubite, cu meșteșugurile de magie care intervin
ca să ajute sau casă împiedece acțiunile omenești: păduri
călătoare, peșteri de rătăcire1. De la el, de la italieni în genere,
strofa, care, aici pe un ritm întrucîtva deosebit, cuprinde, nu
ept, ci nouă versuri. De aici chiar tendința, care seîntîlnește
și în Calendarul Păstorului — unde, ca și la spaniolii de
la începutul veacului, supt nume plăsmuite se ascund per-
sonagii reale, contemporane — , de a îngădui recunoașterea
în figurile poeziei a personalităților de care poetul putea să
aibă nevoie. Cum s-a căutat în mediul lui Tasso, de exemplu,
originalul Sofroniei, tot așa s-a văzut în Duessa, în „Regina
Zinelor", Elisabeta însăși, în Britomart — Leicester, etc.
Vor lipsi însă comparațiile împrumutate care se desfac, se
dejghioacă așa de ușor.2
1	wandering wood, error’s den etc.
3	Pentru traducerea Eneidei vd. mai sus. O parte din Iliada însăși va apărea
la 1598, întreagă oema de la 1612 înainte.
„frAIRY QUEEN" Ă LUI SPENSE&
361
Dar alături de atîtea curente străine se păstra o înrîurire
indigenă, în legătură cu trecutul local mai mult decît cu
cel național, — căci națiunea în adevăratul și marele înțeles
al cuvîntului nu exista încă așa de distinctă și de consoli-
dată ca să poată avea o influență unică.
Teatrul a reprezintat pînă tîrziu vechile „moralități“ pe
care le iscălesc, în acest secol, și scriitori ca Skelton, Heywood,
pomeniți și mai sus, ca John Bale, dintre cari cei din urmă
trăiesc pînă departe în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.e
Una din aceste piese, Everyman, cu priveliștea omului
trădat de toată lumea, pe care-1 apără înaintea scaunului
judecății veșnice numai faptele sale, impresionează și astăzi1.
Un Holinshed împrospătează prin cronica sa, apărută la
1577, cunoștința trecutului englez, și un William Warner,
un Samuel Daniel, un Michael Drayton prezintă pe rînd
„Anglia Albionului“, „războiul civil“, „războiul baronilor^,
în mari scene istorice. Cîntecele (songs), un gen cultivat și
de Sidney, de Lyly, înfățișează tradiția liricei locale. Cel
dintîi, în sfîrșit, se înfioară la „sunetul de trîmbiță“ al
vechilor balade despre Percy și Douglas, chiar cînd le „zice“,
fără artă, un biet cerșetor orb.
Din vechea literatură trăia, nu numai Chaucer, a cărui
acțiune asupra scrisului englez mai tîrziu n-a dispărut
niciodată, dar și un Lydgate, un Stephen Hawes, cari au
dat lui Spenser ideea chiar a celor douăsprezece cavaleri
corespunzînd la douăsprezece virtuți, în cea mai bună tra-
diție a evului mediu. La această poezie arhaică, din stilul
căreia Spenser a luat așa de mult în aceeași operă, se adauge
stilul nou liric din admirabila Carte de rugăciuni (Book
of common prayer, 15497 al Reformei engleze și energia
prozei poetice din versiunea nouă a Scripturii, dată de
William Tyndale la 1525-352.
Alegoria era în adevăr franceză. Istoria luptelor engleze,
purtate de nobilime, aparținea unei clase care nici în această
epocă nu uitase cu totul originile sale normande. Ceea ce
nu era nici de peste mare, nici din viața istorică a cavaleri-
1 Rumelin, Shakespeare-Studieri, Stuttgart, 1866, p. 24.
z Roger Asham ( + 1568) va scrie contra neologismelor.
362
ISTORIÂ LITERATURILOR ROMANICĂ
lor cuceritori, nu aparține decît în măsură foarte mică,
fondului germanic, anglo-saxon. Sufletul e hotărît celtic.
Și istoricul mai recent al literaturii engleze, vorbind de Re-
gina Zinelor chiar, scrie: „Cel mai mare din toate poemele
engleze de aventură romanescă e alimentat de farmecul
particular celților. Pare uneori că nu e mai mult ori mai
puțin decît un mobinogi întins și împodobit, un vis celtic,
temperat de categorii morale și aluzii politice^1.
Spenser era un fiu al Londrei. învățase la Cambridge și
trăise în clientela lui Leicester și lui Sidney, dar ani întregi
din viața lui îi petrecuse în Irlanda, unde-a avut rost de func-
ționar și unde a strîns avere și a căpătat pămînt, la Kilcolman,
în vecinătatea posesiunilor lui Raleigh. Această atmosferă
celtică, folositoare prin spectacolele ei rurale, de o primitivă
poezie, și pastoralelor, idilelor lui, a putut să se adauge la
aceea ce avea în sine celtic, prin bătrîne moșteniri, mai
orice suflet englez, cu deosebire al celor cari nu făceau parte
din marea nobilime deprinsă cu căsătorii între sine.
Acest spirit celtic cuprindea mai multă poezie, mai
multă visare, mai mult capriciu, mai multă mistică între-
vedere a realităților obscure ce nu se pot înțelege, decît spi-
ritul romanic, iubitor de concret, de precis, de luminos și
definitiv. El era acela care făcea pe un Sidney, în a sa
Apărare a Poeziei (Apologie for poetrie, 1595, răspuns lui
Gosson, Schoole of Abuse, din 1579), să proclame lucruri ca
următoarele, pe care nici un spaniol sau portughez, nici
un italian, — abia un francez — nu le-ar fi putut scrie:
„Lumina interioară pe care orice minte o are în sine e tot
așa de bună ca și o carte a filosofului^; „poetul e monarh
al tuturor științelor“; poezia e acea „soartă care ține copiii
de la joc și cheamă pe bătrînul din colțul vetrei“2; căci
1 Gosse, op. cit., p. 89.
2 The inward light each mind hath in itself is as good as a philosopher’s
book... A fate whicli holdeth children from play and old men from the chimney
corner.
„i’AIRY QUEEN“ Â LUÎ SPENSER
363
„oamenii sunt copilăroși în cele mai bune lucruri ale lor
pînă ce sunt așezați în leagănul mormintelor lorul.
Și tot acest spirit dă farmec imitațiilor lirice ale lui
Sidneydin literaturile, mai înaintate, dar mai veștede, ale
popoarelor romanice. Așa cînd întreabă, ca orice concettist
italian, luna dacă nu cumva e amorezată și ea(!):
Cu ce pas trist, o lună, bolta sui!
Ce tăcut treci și cu ce față pală!
Cum? Poate că și-n acel loc ceresc
Arcașul fără preget cearcă arcul?
Sau cînd somnul e chemat în ajutorul tuturor lipsurilor
si tuturor mizeriilor omenești, de același:
9	9'9
O vină, somn, o vină, tu nod de pace,
Loc de odihn-a minții și durerii balsam,
Celui sărac avere, robului libertate;
Tu care stai de judeci între cei mari și mici,
Cu scut de apărare ferește-mă de rana
Săgeților ce-aruncă asupră-mi desperarea...
în cele șase cărți existente din Fairy Queen (trei tipărite
la 1590), prin care Spenser avea să înfățișeze ce poate face
Sfințenia, Cumpătatea, Castitatea, Prietenia, Dreptatea și
Curtuasia, îmbrăcate în figuri de cavaleri, se răsuflă aceiași
atmosferă ideală. De la un capăt pînă la altul e ceea ce poezia
poate atinge mai înalt și mai desăvîrșit, confundarea într-o
expresie unică a ideii, a sentimentului, a obiectului prezin-
tat direct, a alegoriei, a realității celei mai bine observate
și a poeziei celei mai subtile și mai diafane. Comparația,
care apropie lucrurile pentru a le face să apară mai clare, mai
luminoase, nu e necesară atunci cînd toate aspectele ființei
se confundă în fiecare moment și, ca să zicem așa, comparația
e permanentă și imanentă.
1	„Cliildish in the best things, ti 11 they be cradled in their graves". De
aceia cîștig moral poate ieși și dintr-o povestire de așa de zadarnice aventuri ca
Amadis din Galici.
§64
ISTORIA LITERATURILOR ROMĂNICE
Nicăiri pînă atunci nu se întîlnește o mai deplină și mai
adîncă cunoștință a naturii. în cîntul întîi toată pădurea
răsare înaintea noastră, bradul, „ulmul sprijinitor de viță“,
„plopul niciodată nejilav“, „ziditorul stejar, singur Crai
al tuturor codrilor“, salcia „roasă de iubirile pierdute“,
tisa mlădioasă, mira „cu dulce sîngerare în rana amară“ etc.
Din aceste păduri, din aceste peșteri răsar umbre de trecut,
„vechi regi și regine ce-au fost odată, întinzîndu-și sceptrele
de la un țerm la altul, de la Apus la Răsărit“:
...Ancient kings and queens that had of yore
Their sceptres stretch’d from east to western shore.
O, cum nu se poate întoarce vremea lor:
For none caii again the passed time,
spune poetul în sonetele lui.
Cavalerul nu e aici numai un luptător, și un luptător
serios, nu în glumă, E un credincios, un devotat; viața lui e
legată de datoria lui, și nimic nu-1 poate deslipi de dînsa.
Iată pe acela al Crucii Roșii:
Pe piept purta o cruce ca de sînge,
în amintirea domnului pierdut,
A cărui cauză pe scurt îi stătea scrisă,
Și mort ca și în viață-1 adora,
Drept credincios era în fapt și-n vorbă.
Și toți sunt așa: pe lîngă ce fac, ce spun, ce arată, mai e
ceva, acel non so al lui Torquato Tasso, dar necontenit pre-
zent, în toate. „în inimă“, spune poetul despre eroul său,
„avea vreo grijă ascunsă“:
Seemed in heart some hidden care she had.
Căci „sunt focuri fără fum, primejdii fără față“:
Oft fire is without smoke
And perii without show.
„fairy queen“ a lui spenser	365
Un singur lucru e sigur însă peste toate aparențele și
toate vedeniile: virtutea, o virtute desfăcută de toate contin-
gențele pentru a fi eterna, suprema divinitate: „Virtutea
își dă ea însăși lumina pentru ca prin întunerec să răzbată“:
Virtue gives herself light through darkness for to wade.
Era și o îndrumare pentru viitorul poporului englez, și
el a înțeles-o.
Note
a.	Lipsa unei epopei naționale engleze în sec. XVI e mai dificil
de explicat pornindu-se doar de la considerente de ordin sociologic,
cu atît mai mult cu cît e greu de susținut că „cele două clase însemnau
încă două rajse“. într-un asemenea caz metoda utilizată de autor își
dovedește limitele și o incursiune în istoricul formelor literare și al
conceptelor estetice ar fi putut lămuri, pe de o parte, apariția mai
tîrzie a epopeii în literatura engleză (ce capătă o specifică notă „bri-
tanică“, atunci cînd își va face intrarea în scenă), iar, pe de altă parte,
vigoarea teatrului englez al Renașterii, în cadrul căruia Shakespeare
a creat piesele sale istorice, o adevărată epopee națională dramatică.
b.	Lucrarea demnitarului englez, Thomas Wilson, cu un titlu
franțuzit: Art of Rhetorique, apare la cîțiva ani după The Art or Craft
of Rhetoryke a lui Leonard Cox și ambele cărți sînt considerate a fi
ecouri ale reînvierii studiilor clasice în Anglia.
c.	în anul 1529, Ceasornicul Domnilor apare în spaniolă; traduceri
engleze se fac puțin mai tîrziu, dar între 1535 și 1586 apar 12 ediții.
d.	Influența aceasta e cu totul lipsită de semnificație, scriitorii
englezi citați fiind doî iluștri uitați de toate istoriile literare, inclusiv
de erudiții care s-au ocupat de contactele anglo-italiene (ca Mario
Praz). Este de amintit, mai curînd, faptul că în Anglia circulau De-
cameron-vl lui Boccaccio, II Pecorone al lui Giovanni Fiorentino, No-
oellino al lui Masuccio, ca și celebrele Nooelle ale lui Matteo Bandello,
NOTE (CAPITOLUL XVIII)
367
traduse din franceză de Sir Geoffrey Fenton, la 1567, și Hecatommithi
ale lui Cinthio, din care a fost dramatizată o povestire de George
Whetstone (Promos and Cassandra, 1578), repovestită apoi în proză
de același (în Heptameron of Ciuill Discourses, 1582).
Un William Adlington traduce Măgarul de aur al lui Lucius Apu-
leius și-și tipărește versiunea în 1566.
e.	Thomas Heywood moare în 1641, iar episcopul John Bale,
autorul piesei istorice King John, moare în 1563. Moralitatea ano-
nimă Eoeryman, menționată mai departe, datează din secolul XV.
XIX
Shakespeare și literaturile romanice
Deosebitele curente literare ce se formaseră pînă la sfîr-
șitul veacului al XVI-lea, producînd opere prin care se
începe în fiecare țară epoca modernă a scrisului ei, se re-
unesc în această Anglie pentru a da marea figură complexă
a lui Shakespeare.
De cînd, la începutul veacului al XlX-lea, școala roman-
tică germană, prin hotărîrile înnoitoare ale lui Schlegel,
a înlăturat cu totul — urmînd ceea ce și mai înainte pornise
Lessing — prejudecățile de „barbarie“ pe care mai ales
francezii — și aceia din epoca lui Voltaire — le hrăneau
față de acela care, fără îndoială, a fost cel mai mare poet
al tuturor timpurilor, este o dogmă shakespeariană, o
religie a lui Shakespeare de care a se atinge cineva e o pro-
fanare. Cu toată critica „distrugătoare64 a lui Riimelin1
și a cîtorva altora, aderenții religiei refuză hotărît a îngădui
criticei sau istoriei literare drepturile lor față de uriaș. El
trebuie primit cît este, cum este și judecat după o estetică
proprie, venită din el, nu aplicată asupra lui. A face altfel
ar însemna, după un Hazlitt2, să se introducă obișnuita
logică umană într-un domeniu de mistică armonie care n-o
primește.
1 Shakespeare, Stuttgart, 1866.
2 Cf. și Edward Dowden, Shakespeare, în „Literature Primers", Londra,
1903.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
369
Istoricul literar trebuie să treacă peste aceste interdicții,
ori cu cită autoritate ar fi rostite ele, pentru a-și face datoria,
care e modestă și mare: aceea de a înțelege.
Fără a căuta să scadă clocotitoarea putere de creațiune
a unui spirit inepuizabil, care a dat lucruri de un așa de
înalt caracter într-un mediu destul de neprielnic — cum
era mediul spaniol pentru Lope de Vega — , fără a pretinde
să-1 puie cineva alături, ca originalitate și spontaneitate, cu
scriitori de un talent superior, de sigur, și de o mare știință
a formei concrete, cerută de alt mediu, cari însă nu fac
altceva decît să deie exact măsura lor, nu va fi cu putință
a se pricepe ce reprezintă Shakespeare în literatura univer-
sală fără a-1 apropia de dramaturgii francezi din secolul
al XVII-lea. Și nu va însemna iarăși a împuțina valoarea
acestui admirabil învietor dacă se va arăta, scuzîndu-se
astfel atîtea din defectele pe care le-a avut — și încă multe —,
dacă, arătîndu-se fatalitățile existenței lui, ale condițiilor
lui de creațiune literară, se vor fixa, în același timp, și
izvoarele de la care a plecat această creațiune, influențele
străine, multiple, care au provocat teatrul lui și care au
determinat atîtea din caracterele lui.
Cîteva cuvinte întîi asupra acelor puncte dintr-o viață
de biet actor — muncind și ca autor al pieselor pe care le
juca el ori le pregătea pentru alții — care sunt stabilite
prin actele autentice cu privire la dînsul1.
Născut la Stratford pe Avon, în ziua de 26 april 1564.
Tată sărac, dar nobil, mamă nobilă și ea, dar fără vreo
legătură cu aristocrația mai înaltă — , căreia-i era rezervată
și cultura intelectuală într-o țară unde nu e, ca în Franța,
o clasă puternică de burghezi erudiți, cunoscători ai lite-
raturilor clasice și vestiți prin lecțiile și operele lor. Nici
o dovadă că ar fi urmat și el ca și cutare contemporan și
tovarăș de ocupație, fiul unui simplu cizmar totuși, după
școala de „gramatică^, în latinește, cursurile uneia din cele
două înalte școli de filologie veche care erau Universitățile
din Oxford și Cambridge. Totuși, cum vom vedea, e orientat,
1 Cartae shakespeareanae. Shakespeare Documentă, by D.H. Lambert, Lon-
dra, 1904.
24 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
370
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
chiar foarte orientat în lumea romanilor și grecilor, gîcindu-i
chiar spiritul. Căsătorit la 1582, e peste zece ani un vestit
actor, tovarăș la una din întreprinderile de spectacole, Globe
Theater; face atîta avere, cîtă să-i îngăduie a-și cumpăra
o casă. Moare la 23 april 1616.
S-a făcut încercarea de a se descoperi în operele lui
însuși elementele unei personalități morale pe care subiecti-
vul Schiller o căuta cu pasiune — și cu părere de rău n-o
găsea — la acest obiectiv. De fapt, Shakespeare se deose-
bește, în tot ce-a scris, de la un capăt la altul, prin extra-
ordinara lui putere de a transforma, de a da un nou aspect
și lucrurilor celor mai cunoscute. Iar amănuntele triviale
ale vieții lui se înseamnă cînd se întîmpină, dar lipsa lor
nu se simte prea mult atunci cînd hazardul nu le scoate
înainte.
Sunt însă unele pasagii care par să-i poată fi aplicate în
special lui, ca om, în același timp cînd fac parte din ceea
ce opera lui dă mai folositor pentru înnobilarea și îndemnul
la cuceritoarea muncă a societății engleze contemporane.
O dată, în poema sa Lucreția, scrisă la o dată care nu se
poate fixa sigur, el pare că se gîndește la viața lui robită
unui public incapabil de a înțelege ce era mai nou și mai
adînc în scrisul său, cînd zice1:
Și să nu mustre nimeni o floare ce-a perit,
Ci iarna aspră mustre-o, ce floarea a ucis-o.
Dorința de a se păstra sufletește curat răsare din cestelalte
versuri din aceeași poemă2:
Mulțimea seacă-și scaldă aripa neagră-n glod:
Ea poate să dispară purtîndu-și murdăria,
Dar lebăda cea albă, de va dori așa,
O pat-o să rămîie pe penele-i de-argint.
1 Lucrece, 180.
2 Ibid., 14 5.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
371
Ce dă viața trebuie redat vieții înapoi; comorile se cer
aruncate din nou în valul viu al vieții:
Comorile ascunse rugina le mănîncă
Dar aurul ce umblă va naște tot alt aur1.
încercările nu trebuie evitate, suferințele își au rostul lor
în desăvîrșirea însăși a existenței față de adevăratele ei
scopuri:
Ca frigul ce-amenință adesea primăvara
Și face și mai mîndră doar bucuria ei
Și pasărea o-ndeamnă să cînte și mai vesel,
Așa prin suferință se-nalță orice lucru.
De stînci înalte, vînturi, pirați, bănci de nisip,
Se teme negustorul pîn-ce avut se-ntoarce2.
Gîndurile nu valorează nimic, ele sunt „visuri“ dacă la
capăt nu e fapta, spune cel mai bogat în gînduri dintre poeți:
Thoughts are but dreams till their effects be tried3.
Aceste cugetări și îndemnuri amintesc pe Camdes, care,
și mai nedreptățit, lăsat la o parte de aceia între cari și
pentru cari trăia, n-avea destule cuvinte pentru a li înve-
dera virtutea activă a vieții.
Note personale ar fi dispus cineva să le caute mai mult
i i sonetele, destul de numeroase, pe care, ca orice poet al
timpului, din orice țară, s-a simțit dator să le scrie și să le
adune. Precum sonetele lui Tasso și chiar ale lui Camoes nu
reprezintă partea cea mai remarcabilă a scrisului lor, ace-
lași lucru se poate spune, în ciuda acelora cari li-ar recunoaște
mari merite, de sonetele lui Shakespeare. E tot vechea notă
a lui Petrarca, fără naivitatea ei medievală, fără sinceritatea
ei relativă, fără personalitatea ei adesea bine accentuată.
E scolastica de iubire, căreia-i lipsește finețea, înlocuită prin
rafinare; ultimele două versuri nu corespund îndeajuns celor
1 Venus and Adonis, 128.
2 Lucrece, 48.
8 Ibid., 51.
24*
272
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
precedente și nu aruncă, în orice caz, cu destulă putere,
într-o formulă, ideea care stăpînește întreaga bucată. Iar,
în ce privește individualizarea simțirii, n-avem, în sonetele
ce apar îndreptate către o iubită — la acest om cu gospodă-
ria din tinereță —, măcar numele, fie și acela convențional,
poetic, al acestei iubite.
Prietenul de mulți ani al ducelui de Southampton adre-
sează unele din ele unui suflet-frate. O dată vorbește fa-
miliar de el însuși, Will1. Nu o dată concluzia lui e aceea că
viața se transmite întreagă urmașilor din același sînge2.
Pare că pentru el acesta e un refugiu înaintea morții de care
se teme, de aceea care-i va acoperi oasele cu praf, — when
that churl Death my bones with dust shall cover*.
L Shakespeare a scris și mici poeme, Plîngerea iubitului
(A Lovers complaint), Pelerinul pasionat (The passionate
pilgrim) etc. Două din ele, evident înrîurite de Spenser,
cel cu „adîncă gîndire“ și superior oricării critice —
Spenser to me, whose deep conceit is such
As, passing all conceit, needs not defence4, —
au un vast cuprins: Venus și Adonis (1593) și Lucreția (1594).
Avem a face însă cu adevărate drame prezintate în această
formă, precum în literatura spaniolă, pe vremea povestirilor
în formă de nuvelă, se înfățișase comedia Celestina. Actele
se deosebesc foarte bine. în cea dintîi operă, avem la început
scena în care Zeița Iubirii se ia bine pe lîngă frumosul vînă-
tor care de hatîrul ei — căci nu poate iubi în adevăr — nu-și
poate părăsi vînătoarea de mistreți plănuită pe a doua zi;
apoi dureroasa cercetare a Venerei după acel pe care în po-
vestirile ei de atoateștiutoare îl și vede mort și, în sfîrșit,
jălania ei înaintea frumosului trup pe care colțul mistrețu-
lui l-a spart în coastă. Trei acte, deci. în a doua, caracterul
1 Sonete, 135 — 6.
1 Și 11-12.
• Sonete, 32.
4 The passionate pilgrim. în Tears of the Muses (1590), de altfel, Spenser
laudă pe Shakespeare,
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
373
dramatic e și mai distinct. Tarquiniu e primit de femeia pe
care vine s-o necinstească: un întîi act. Noaptea, în luptă cu
sine, el pătrunde în odaia ei: al doilea. Lupta cu cinstea
nobilei patriciene e cel de-al treilea. în ce ar fi al patrulea,
vedem pe cea pîngărită în trup dar în suflet nu, chinuindu-se
cu gîndul unei fapte de la ignominia căreia nu s-a putut sus-
trage; ea cercetează o zugrăveală a patimilor Troii, cu He-
cuba „privind la rănile lui Priam cu bătrînii ei ochi“:
Till she despairing Hccuba behcld
Staring on Priam’s wounds with her old cye1,
pînă ce-și ia hotărîrea răscumpărătoare. în al cincilea ea
se omoară înaintea lui Colatin, soțul ei, pe care l-a chemat
pentru a i se destăinui, și piesa în formă de poemă se termină
cu gîndurile și deciziunile înaintea aceleia care astfel s-a
purificat.
II.	în ce privește adevăratul teatru al lui Shakespeare
cîteva lămuriri asupra împrejurărilor în care el a ajuns să
cuprindă această mare personalitate.
Pe cînd în Italia reprezentațiile nu pot afla un adevărat
public, la Neapolea viceregelui și la Roma papei ori chiar la
Veneția petrecerilor Europei și ele au loc, prin micile re-
ședinți, chiar în cuprinsul palatului, la vreun nobil, într-o
clădire dăruită de un mecenate, rareori, cum am spus, într-o
zidire anume făcută cu cheltuiala tuturora, în Anglia ca și
în Spania teatrul se face cu banii mulțimilor și pentru mul-
țimi2. în vremea de mare bogăție cînd Anglia stabilește le-
găturile ei economice cu continentul, ea capătă și o puternică
încredere în sine prin rolul ce ajunge, din nou, să joace în
lume, prin biruința unei flote nouă asupra temutei „Armade“
spaniole, prin descoperirile unui Drake și Raleigh peste
Ocean, prin situația de apărătoare a protestantismului care-i
revine în marile lupte religioase de la sfîrșitul veacului al
XVI-lea. Astfel, nu în mai multe orașe, ca în Spania lui Lope
1 Lucrece, 207. împrumuturile din Metamorfozele lui Ovidiu sunt după
traducerea engleză a lui Golding; Stapfer, Drames et poemes, pp. 171 — 172.
2 Cf. Goadby, The England of Shakespeare,

ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
de Vega, ci într-unul singur, mîndru de relativa lui autono-
mie, deși găzduiește pe rege, în Londra, mulțimile, străbă-
tute ele înseși de suflul tragic al epocei lor, năvălesc
teatrele.
De la 1576 înainte, cînd începe a prospera și scena spa-
niolă, ele apar și se îndesesc. The Theater al lui Burbage
în 1576, The Cur tain (,,Cortina“) la 1577, The Rose („Tranda-
firul“) pe la 1592, The Swan {„Lebăda^} în 1594, Globe Theatre,
întreprinderea la care participă Shakespeare, în 1599, The
Fortune („Norocul") în 1600, Hope Theatre („Teatrul Spe-
ranței") în 1613. Și, pe lîngă acestea, teatre aparținînd unor
bresle — pe cînd în celelalte se primesc de acei actori cari
străbat țara și trec și peste hotare, în Franța, în Germania1
—: al „Fraților Negri" (Blackfriars) în 1600, al „Fraților
Albi" (Whitefriars) în 1629, „Fenixul" (Phoenix sau Cockpit)
în 1637.
Toate, foarte modeste, cu scenă, cu prosceniu, cu loje
pentru actori, cu coridoare și loje pentru public, cu un tu-
multuos parter, cu spectatori cari interveneau în joc, — une-
ori și pentru a mustra pe actori cu fapta. Cîte sacrificii nu
s-au făcut de geniul lui Shakespeare acestor oameni cari nu
înțelegeau să fi venit degeaba la baraca deasupra căreia ri-
dicarea steagului însemna începerea petrecerii! El însuși
o lasă a se înțelege cînd spune cît de puțin bune sunt și cele
mai bune din bucățile ce trebuie să i se servească2.
In acest teatru englez din a doua jumătate a veacului al
XVI-lea strălucea un talent a cărui importanță a fost foarte
mult exagerată de critica germană din ultimul timp, fă-
cîndu-se din el, nu numai un meritos predecesor al lui Shake-
speare, dar chiar un aspru și puternic creator avînd în
scrisul lui note care lipsesc cestuilalt. E vorba de Christo-
pherMarlowe, fiul de cizmar, născut în 1564, care, după stu-
dii făcute la Gambridge, s-a consacrat scenei, scriind pe
rînd drama Tamerlan cel mare (Tamburlaine the Great),
Măcelul din Paris, Didona, Faust (The Tragicul History of
1 Jusserand. La vie erranle.
2 The best in this kind are but shadows and the worst are no worsc, if ima-
gination amend them — Midsiimmer NighVs Dream, V, l.a
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
375
Dr. Faustus, 1588^, — o prelucrare după povestirea germană
—, Evreul din Malta (The Jew of Malta), Eduard al II-lea,
Hero și Leandru, pe lîngă tînguirea Păstorului amorezat
(Passionate Shepherd), al cărui titlu amintește Pastor fido
al lui Guarini.
De fapt, Faust e o încercare copilărească, în care filosoful
vîndut dracului, cu contract în regulă, apare ridicul, căin-
du-se înaintea ucenicilor, cari nu știu cum l-ar mîngîia, și
întrebîndu-se în zădar cum s-ar putea realiza învoiala; „cu-
getări“ abia schițate, nesăbuite intercalări de fraze latine al-
cătuiesc un ciudat amestec, din care lipsește, nu numai frumu-
seța, dar și naturalul și mișcarea. Iar, ca să se vadă cum redă
el situații psihologice, iată un pasagiu, adesea citat, din
Hero și Leandru:
El îngenunche și către dînsa se rugă cucernic;
Casta Hero către el vorbi astfel, blînd:
„De-aș fi sfîntul cărui se-nchină, l-aș asculta“.
Și, cum spunea aceste cuvinte, se apropie de el.
El tresări; ea se-nroși, fiind rușinată;
După care Leandru se-nflacără și mai mult.
El mîna-i atinse și, atingînd-o, ea tremură:
Iubirea adînc întemeiată cu greu se desface.
Acești iubiți vorbeau prin atingerea mîinii:
Adevărata iubire e mută, adesea uimită ea stă.
Astfel, pe cînd semne mute-arătau suflete-aprinse,
Aerul cu scîntei de foc viu se stropea,
Iar noaptea adînc ascunsă-n negurosu-Acheron.
Capu-și ridică, și lumea jumătate
Răsuflă de-acum întunerec (zi neagr-a lui Cupidon!).
Același galimatias pretențios, aceeași neputință de a stabili
o legătură, de a crea o dezvoltare între deosebitele notațiuni
ale sentimentului, între deosebitele faze ale acțiunii.
Dar publicul era pregătit astfel*, piese de acestea i se cereau
lui Shakespeare1.
1 Shakespeare, care citează pe Gordobuc (What you xvill, IV, 2), asamănă
pe „dracii germani" Faust (Merry Wives of Windsor, IV, 5).
376
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
III.	Ce aducea el însuși? Și deocamdată în acea fază
întîi — așa cum se fixează acuma, pe baza întrebuințării
versului fără legături, avînd încă rima întreagă, — care cu-
prinde, pe la 1591, dintre comedii Love's Labour's Lost
(Munca iubirii pierdută), Gentlemen of Verona (Nobilii din
Verona), The Comedy of Errors (Comedia încurcăturilor),
A Midsummer nighfs dream (Visul unei nopți de vară) și,
dintre „istorii“, Henric al 7Z-lea, Ricard al I II-lea, Ricard
al II-lea și Regele loan.
Din cunoștința antichității clasice, prin Plaut tradus
în englezește — ca șiTerențiu, mai puțin înțeles și urmat —,
din Menehmi (versiunea de Warner, la 1595)1, el a scos
Comedia încurcăturilor, Comedy of Errors.
A scos-o întreagă, cu ducele Solin din Efes, care, urmînd
legea votată de popor contra siracuzanilor, pedepsește cu
moartea sau cu o amendă răscumpărătoare pe orice om din
Siracuza, care s-ar rătăci la el, cu Aegeon, bătrînul de acolo,
care vine căutîndu-și fiii gemeni: unul pe care l-a lăsat, cu
cîțiva ani în urmă, să plece din cetatea sa, cellalt pe care
l-a pierdut de mult, cu soția, într-un naufragiu, apoi cu
acești fii: Antifol din Efes și Antifol din Siracuza, aseme-
nea și la nume ca și la făptură și la glas, și cu cei doi sclavi
gemeni dați lor din copilărie, Dromion din Efes și Dromion
din Siracuza, cu cele trei femei: Adriana, soția lui Antifol
din Efes, Luciana, sora ei, Emilia, soția pierdută a moșnea-
gului, care, de fapt preoteasă a zeilor, e aici starița unei
mănăstiri cu drept de azil. își închipuie oricine ce confuzii,
ce „errors“ se pot produce cînd un frate e chemat în casa
celuilalt, ca soț, ca stăpîn, cînd se amorezează de sora
presupusei lui soții, cînd datoriile și cererile unuia trec asu-
pra celuilalt. Gîlceavă, atacuri furioase, scene de nebunie,
arestări, fugă în templul salvator. Numai cînd Aegeon, cu
ducele, merge la locul osîndei, cînd înăuntrul și înafara mă-
1 Stapfcr, Drames et poemes anliques, pp. 180— 1, citează și o comedie cu
titlul asemănător, jucată în 1507. încă din 1550 Ralpli Roister Doister traduce
Miles Gloriosus; Darmesteter, Esais de litlerature ancjlaise, p. 3, nota 1.^
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
377
năstirii stă cîte un Antifol și cîte un Dromion, se face re-
cunoașterea și bucuroasa pacificare1.
Influența antichității atinge uneori, cum se va vedea și
mai departe, și spiritul lui Shakespeare, și în această din-
ții fază, cu toate că lui i se pare că poșta așteaptă scrisoarea
Lucreției către soțul ei.2 El simte ce poate fi această lume.
Tablouri păgîne, ca acelea pe care în același timp le zugră-
vesc marii pictori flamanzi, ca Rubens, arată ce adîncă a
fost pătrunderea unui spirit totuși așa de puțin preparat.
La dînsul nu e imitația formei, ca la italieni, ca la spa-
nioli, care-1 apropie de cei vechi. Pe acei cari adoptă servil
această formă el îi privește zimbind. Va crea astfel figurile
ridicule ale lui Nathanael din Looe's Labour^s Losty care
zice zilei precedente: ^quondam day^^ și a lui Holofern
dascălul, în convorbirile cărora, dacă se amestecă mențiunea
lui Priscian gramaticul, se aruncă vorbe de parodie ca
honorificabilitudw
Cuvintele franceze nu pot fi decît obișnuite cînd avem de
a face cu o societate în care moda franceză domina încă, și
la Curte, și în nobilime. Ele se amestecă uneori cu cele ita-
liene și cu cele spaniole. Sunt și întregi propoziții în această
limbă: vechiul adagiu latin finis coronat opus e astfel redat
franțuzește.4
1 Aluzii la antichitate se întîlnesc în convorbirile tuturor eroilor: Lord Say
citează pe C.iesar (Henry VI, partea a 2-a, IV, 7); regina Margareta vorbește de
Eol, de Ascaniu, de Didona (ibid., III, 2); Talbot c comparat cu Hercule, cu
Hector (ibid., partea I, II, 2). Cf. citații ibid., partea 2-a, I, 4. Ioana d’Arc
c asămănată cu Hecata (partea I, III, 2).
2 The post attends and she delivers it; Lucrece, 1333.
3 V, 1. în aceiași piesă stau alături numele lui Pompei, Alexandru, Hector,
Hercule, Iuda Macabeul (V, 2). Citații întregi în latinește se întîlnesc nu o dată,
și la locul lor. Astfel în Henry VI, partea a doua.
4 Cf. Henry VI, partea l-a, III, 2: Qui est lă? Paysans, pauvres gens de
France; Love’s Labour’s Lost, III, 1, unde bucata de versuri se termină cu un
„envoy"; ibid., V, 2: „Monsieur Jude"; Midsummer Night’s Dream, VI, 1: „Mon-
sieur Cobweb, good Monsieur" — și „signor cavalcro"; „Allons, allons", zice Birou,
în Loce’s Labour’s Lost, către sfîrșit. Ibid., V, 1: „sans question"; Sans crack of
flaw; Sans Sans, I pray you; V, 2. în Henry VI, partea a 2-a, V, Clifford zice:
La fin couronne les oeuvres. în Richard II, V, 4: „pardonnez-moi". Dromion
378
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Dar se pot găsi și influențe literare franceze. Cînd, în
Cei doi nobili din Verona, clovnul lui Valentin, Speed, își
desfășură jocurile de cuvinte (ship șisheep), el spune „încă
o încercare de acestea și o să fac și eu: baa“ ca oaia, ni amin-
tim de ciobanul lui Pathelin care înaintea judecății nu poate
spune altceva decît atîta.
Știm că Rabelais nu era necunoscut în Anglia, unde spi-
ritul lui tare, de o trivialitate fără margeni, nu putea decît
să placă unor stomahuri așa de tari1. Ni se pare a recunoaște
sistemul lui de a copleși pe cetitor cu îngrămădirea compara-
țiilor și a expresiilor neașteptate, cînd, tot în Cei doi nobili din
Verona, glumețul piesei vorbește așa: „Întîi ai învățat, ca
domnul Proteus, să-ți îrîngi mîinile ca un nemulțămit, să
fredonezi un cîntec de iubire ca un bot-gros, să te plimbi
singur parc-ai avea ciumă, să suspini ca un școlar care și-a
pierdut amorezata, să postești ca unul pus la dietă, să nu
dormi ca unul care se teme de hoți, să te căinezi (to speak
puling) ca un calic la Moși (Hallowmas/‘2. Sau și în acest
jurămînt din Visul unei nopți din miezul verii’.
Eu jur pe arcul cel mai greu — Cupidon —,
Pe scumpele săgeți cu vîrf de aur,
Pe nevinovăția porumbului lui Venus,
Pe ce unește-n suflet, prosperînd iubiri,
Și pe-acel foc ce-a consumat pe Dido,
Cînd s-a văzut plecînd înșelător troianul,
Pe cîte jurăminte le-au călcat bărbați,
Mai multe ca acelea rostite de femei3.
însuși vorbește franțuzește: „sans fable“; Comm. of Errors, IV, spre sfîrșit. Se
invocă St. Denis lîngă St. Cupid; Love’s Labour’s Lost, V, 2. „Fortunaalia guerra“,
ibid, V, 2. „Dom.îsella virgin, ben venuto“, în aceeași, IV2; ba chiar „Vincgia,
Vinegia: Chi non ti vede non ti pregia“, pe care o dau și dramaturgii spanioli
(ibid.). Versuri și proverbe italiene în Henry IV2, II, 4. Cf. ibid., III, 2. E vorba
uneori de Columbine (V, 2), de danțul bergamasc, V, 1. Se vorbește în Richard II,
II, 1, de imitația modei italiene (în secolul al XlV-lea). Ca o curiozitate semnalăm
cuvinte olandeze, Love’s Labour’s Lost, V, 2.
1 „Veselul Rabelais", după unii; „Rabelais cel eu gura murdară", după
alții; Jusserand, op. cil., p. 20, nota 1.
2 Twa Gențiemen of Verona, II, 1.
8 Midsummer Ni aht’ Dream, I, 1.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
379
În Regele Lear enumerația rabelaisiană e evidentă în
calificativele pe care Kent le grămădește asupra lui Oswald1.
Despre influența lui Montaigne asupra lui Shakespeare
s-a scris mai mult: ea s-ar observa de la o anume dată îna-
inte; un exemplar din Montaigne, purtînd iscălitura dra-
maturgului englez, se păstrează încă. S-a găsit un întreg
pasagiu din Montaigne la marele scriitor englez. Dar și
fără a se avea aceste probe filosofia celor dintîi opere ale lui
Shakespeare amintește pe a cugetătorului care a avut cel
dintîi îndrăzneala să afirme zădărnicia formulelor, relati-
vitatea cunoștinților, existența misterului, insondabil și ne-
cesar, și varietatea temperamentelor.
Această inspirație o recunoaștem cînd, în Munca iubirii
e pierdută, cetim:
Acei părintești zei ai stelelor din cer,
Ce dau cîte un nume la fiece planetă,
N-au vreun profit mai mare din nopți scînteietoare
Decît cei ce-n primblare nu știu nici cum le cheamă2.
Oricînd se închide calea dogmatizărilor prin afirmația că
„orice om s-a născut cu simțirile sale“, every man with his
affects is born3.
IV.	Influența cea mai puternică trebuia s-o sufere Shakes-
peare, în comediile lui din întîia perioadă, din partea li-
teraturii spaniole, cea mai bogată literatură dramatică din
Europa și susținută de puterea, de prestigiu celui mai puter-
nic stat, — o influență asemănătoare, din toate punctele de
vedere, cu aceea pe care a exercitat-o mai tîrziu asupra
teatrului modern de pretutindeni și tragedia franceză din
ecolul al XVII-lea, și, mai ales, în prima jumătate a seco-
lului al XlX-lea, vodevilul, melodrama, comedia de in-
trigă a Parisului. în Anglia ea era cunoscută și prin călă-
toria în această țară a dramaturgului Greene.
Analiza a două din aceste comedii o va dovedi pe deplin.
1 II, 2.
2 Love’s Labour’s Lo.țl, I, 1.
3 Ibid.
380
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
în Cei doi nobili din Verona, Proteus, care a iubit pe lu-
lia vine la Curtea ducelui — totdeauna este un duce oa-
recare, vădindu-se astfel originea italiană a întregului tea-
tru din veacul al XVI-lea — pentru a-și vedea prietenul,
Valentin. Acesta e amorezat de Silvia, fiica stăpînitorului,
pe care Shakespeare și-l închipuie în mijlocul unei Curți ca
aceea din Ferrara sau ca aceea din Urbino. Ducele ar vrea
s-o deie însă după un anost curtean, Thurio, care pentru a
măguli pe aceea căreia i se închină e silit a întrebuința iste-
țimea și spiritul altora.
Rivalitatea în dragoste strică prietenia dintre cei doi
tineri. Proteus va face tot ce-i va fi cu putință ca să înlăture
pe Valentin. Cel dintîi nod al încurcăturii de iubire, al unui
imbroglio amoros, s-a creat astfel. întocmai ca în comedia
spaniolă, unde acesta e totdeauna miezul, — cu atîta deose-
bire că acolo trebuie ca pasiunea, aprinsă imediat Iacei mai
înalt diapazon, să aducă luptă, luptă serioasă, cu sînge și
moarte, pe cînd duelurile pentru femei — nu vechile dueluri
pentru motive politice, „judecățile lui Dumnezeu“ ce se în-
tîlnesc în teatrul istoric al lui Shakespeare — nu sunt aici,
cu toată moda hispano-franceză, un lucru obișnuit.
Proteus va pîrî pe Valentin că umbla după princesa pe
care tatăl său vrea s-o deie altuia. Urmarea acestei denunțări
va fi izgonirea de la Curte, exilarea cutezătorului. El se va
înfunda într-o pădure, va găsi acolo o ceată de pribegi, de
fuorusciti după datina italiană a evului mediu, și va fi pus,
pentru vînjoșie și bravură, în fruntea lor. Iar intrigantul
prin pasiune se va strecura în intimitatea lui Thurio, pe care
oferă a-1 servi, cu serenade și altfel, pe lîngă Silvia, care
vede, înțelege și desprețuiește pe omul ce încearcă astfel a
se strecura pînă la dînsa. Pare că am ceti o piesă a lui Lope
de Vega, a unui Alarcon, a unui Moreto.
Și iată că lulia, aflînd ce s-a petrecut în inima iubitului
ei de odinioară, aleargă la Curte. Se schimbă de haine, ia
costumul de paj, se recomandă ca tînărul Sebastian, și intră
în serviciul celui care a părăsit-o. Pare că am ceti o imitație
engleză după Don Gil de las calzas verdes. dacă n-am ști că
acesta e mai nou.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
381
în zădar cîntă Proteus, mandatar al lui Thurio, dar ser-
vindu-se, de fapt, pe sine singur, supt fereștile, de tăietură
cu totul meridională, spaniolă, ale iubitei. Silvia-1 mustră,
de față cu ciudatul paj nou, tot așa de drăgălaș ca acel Gil.
în zădar asigură suspinătorul că Valentin a murit: in-
stinctul Silviei n-o înșeală.
Ea roagă pe un alt curtean, sir Eglamour, care nu hră-
nește nici o intenție față de dînsa, s-o ajute a trece acolo
unde-și închipuie că se află Valentin, la Mantova. Pînă la
plecare, lulia-Sebastian îi aduce un dar de la stăpînul ei și,
primind în schimb un portret, se oprește îndelung asămănînd
chipul său de părăsită cu al celei adorate. Scenele sunt dră-
gălașe, pline de duioșie.
Lăsînd pe Thurio, care se măgulește și mai departe în
zădar, Silvia fuge, după plan. în pădure o prind hoții, cu
însoțitorul ei. Valentin aleargă la zgomot, o descopere și se
închină, ei înseși și norocului său. Dar iată și Proteus pe
urmele fugarilor. Iată ducele. Iată lulia. Recunoașterea se
face în chip firesc: împăcarea, iertarea, căsătoria. întocmai
ca în teatrul spaniol, nimic nefiind lipsă, ca personagii și
ca acțiune.
S-ar părea că altul e subiectul în Midsummer NighVs
Dream, Noi admirăm în această comedie zglobia mișcare a
silfilor, grația lui Oberon, gingășia capricioasă a Titaniei,
îndrăcitul spirit al lui Puck, care saltă și zboară, alintă și
înșeală, încurcă și descurcă, așa cum îl vom vedea la analiza
elementelor indigene, engleze ale acestui teatru așa de
complex cu toată aparența lui industrială și spontanee. Ne
încîntă cadrul celei mai frumoase naturi, însuflețită de cea
mai rafinată poezie idealistă, de fantazia cea mai sprintenă
și mai fermecătoare. Urmărim cu un interes care trece peste
persoanele umane, ce par greoaie și comune, lipsite de
grație și de vioiciune, gelozia regelui silfilor pentru fiul de
indian cu care se distrează capriciul Grăiesei lui, „greșeala"
lui Puck, care, pus să ungă ochii ei pentru a schimba o
dragoste neîngăduită, face așa încît Titania se amorezează
de un caraghios actor rătăcit cu trupa lui în pădure, unde
382
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
se fac repetițiile unei reprezintații de gală; rîdem de des-
merdările cu care se împărtășește acesta, și asistăm în sfîrșit
cu mulțămire la ridicarea farmecului, pentru ca micuțul
zeu și zina micuță să se poată întoarce fericiți în mijlocul
unor supuși a căror bucurie sunt.
Pentru spectatorii teatrului shakespearian de prin 1590
interesul mergea aiurea: la ființele omenești prinse într-o in-
trigă de iubire care nu se deosebește întru nimic de aceea pe
care am cercetat-o mai sus. Teseu e„duce“ de Atena, și el se
gătește de nunta lui cu frumoasa și voinica amazoană Ipolita:
pentru această serbare se pregătesc acei vorbăreți și nepăsă-
tori comedieni în mijlocul pădurii. în Atena lui este — cores-
punzînd ducelui părinte din Cei doi nobili — un bătrîn,
Aegeus, a cărui fată, Hermia, e pețită de doi prieteni, Li-
sandru și Dumitru. Hermia vrea pe Lisandru, dar pe Dumi-
tru-1 vrea prietena Hermiei, Elena.
Condițiile obișnuite ale intrigii de comedie spaniolă sunt
astfel date: tata bătrîn, iubita, cei doi rivali. Și tatăl și
Teseu favorizează pe Dumitru: ori îl ia Hermia, ori va
merge la călugărie, „să cînte imnuri palide la recea lună ne-
rodnică“ — chanting faint hymns to the cold fruitless moon.
Deocamdată, cu glas meșteșugit, Lisandru cîntă la fereastra
ei „versuri de meșteșugită iubire“:
... with feigning voice verses of feigning Iove.
Și e ascultat.
Ca și Silvia îndrăgită de Valentin, Hermia ar vrea să
fugă cu Lisandru. S-ar duce la o mătușă a ei, departe de
Atena, într-un loc unde legile nu sunt așa de dușmane iu-
birii celei adevărate.
In pădure însă — scenele de dincolo se repetă — actorii
se pregătesc pentru marea lor reprezintație de gală. Poetul
s-a gîndit să introducă în vechea țesătură bine cunoscută
lui, direct sau indirect, a teatrului spaniol elemente nouă.
Și el areideeade a introduce și unul, răsărit din propria lui
închipuire, pentru a complica intriga de iubire și a aduce
deslegarea ei.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
383
Cum în aceeași pădure Elena se ceartă cu Dumitru, care
o răspinge brutal, Oberon are milă de cea așa de înflăcărată
și necontenit răspinsă și poruncește lui Puck să ungă ochii
lui Dumitru cu miraculosul preparat pentru ca, văzînd în-
tîi pe Elena, să prindă iubire pentru dînsa. Dar, dacă Du-
mitru e aici, el se ține de Hermia, și în alt colț își îngînă iu-
birea împărtășită pe deplin aceasta și Lisandru, cari adorm
pe pajiște. Puck unge ochii acestui din urmă, în loc să ungă
pe ai lui Dumitru, și iată-1 pe Lisandru, la deșteptare, fer-
mecat de Elena.
Măgulită, adorată, ea se crede luată în batjocură. Her-
mia, din partea ei, e prada celei mai mari deznădejdi: prie-
tenele de odinioară se vor urî de moarte. Oberon, prins de
milă, întrebuințează același mijloc de taină și pentru Du-
mitru, pe care oboseala l-a trîntit jos adormit: dînd cu ochii
de Elena, o iubește cum ea însăși ar fi dorit și cum nu poate
crede că s-a întîmplat. Imbroglio e complect între cei doi,
rivali acum pentru altă femeie, între aceasta care nu crede
nici pe unul, nici pe altul, între Hermia care o acuză pentru
părăsirea ei. Suntem în plinul miez al comediei spaniole.
Cei doi stau să se omoare. Puck trebuie să-și strecoare glasul,
imitînd pe al unuia și pe al celuilalt, ca să împiedice o
ciocnire. Cînd, din nou, toți au adormit, silful atinge ochii
lui Lisandru cu leacul farmecului, și totul revine la situația
de la început, complicată așa de dibaci, fără un amestec de
psihologie omenească, pînă aici. Totul a trecut afară de iu-
birea lui Dumitru, care rămîne definitiv îndreptată, pe calea
minunilor, spre Elena. Ducele nu va avea decît să apară,
cu alaiul lui de vînătoare, pentru a constata și aproba,
în pădurea silfilor răsar actorii, și toată lumea se gătește
de serbările cele mari care vor veni, îngăduind și nunțile
acestora mai mici, împăcați în sfîrșit. Ca și în Cei doi nobili
din Verona, „o singură serbare, o fericire reciprocă“, dacă
nu și „o singură casăul.
Amănuntele teatrului spaniol, elementele lui constitu-
tive nu lipsesc din această comedie engleză care-i împru-
1	One feast, one house, one mutual happiness.
3 84
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
mută cadrul, scheletul, „sforile“. Cum am mai spus, criado,
valetul comic, gata cu gluma lui trivială și în mijlocul celei
mai cumplite tragedii, e aici clovnul —, pe care teatrul en-
glez îl cunoștea încă din 1564, de la Damon și Pythias a lui
Richard Sewards1. Ascultați numai pe Launce din Cei doi
nobili din Verona, cînd lămurește cum a pierdut cînele des-
tinat de stăpînul lui Silviei, cum a pus în loc pe unul al
lui, ce-a avut să pățească de pe urma tovărășiei cu acesta
și — ce-1 deosebește pe el însuși de urîtul animal2. Ori,
în Comedia rătăcirilor dați atenție lui Dromion din Siracuza
luat drept geamănul lui omonim din Efes și primit în bu-
cătăria unde-1 încunjură de semnele celei mai autentice
simpatii o bucătăreasă, pe care el o descrie ca „o adevărată
lampă de grăsime, de ai putea să fugi de dînsa la lumina
ei“, ca una care „ar arde cît o iarnă din Polonia“, cu
zdrențele și osînza ei și, dacă ar trăi pînă la sfîrșitul
lumii, ar mai sfîrîi o săptămînă, pentru ca, apoi, asămă-
nînd-o cu globul pămîntului, să fixeze, după întrebare,
unde sunt Irlanda, Scoția, Franța, Anglia, Indiile. „Dar
Belgia, Țările de jos? O, Doamne, ci nu m-am uitat așa
de jos.“3 Ba uneori eroina, eroul dă, glumind, neapăratul
intermezzo comic; astfel, în Cei doi nobili din Verona, cînd
lulia asistă la lăudăroșia prostului Thurio4.
Ca și la spanioli, femeia nu joacă un rol mult mai mare
decît acela de a produce intriga, de a fi ațîțarea pentru
luptă, de a deveni răsplata învingătorului. Acela care va
schița mai tîrziu nemuritoare chipuri de femei, va scrie
deocamdată versuri ca acestea:
Femeia adesea răspinge ce-i place mai mult:
Trimete pe altul, și tot n-o lăsa:
Desprețul hrănește iubirea pe urmă.
Se mînie: nu e motiv ca să pleci5.
1 Darmesteter, op. cit., p. 4.c
2 IV, 4.
3 Comedy of Errors, III, 21.
4 Gentlemen of Verona, V, 1.
•' Gentlemen of Verona, III, 1.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
385
Și el crede că „juvaierele mute, în felul lor tăcut, mișcă
mai mult inima unei femei decît iuți cuvinte.1"
Stilul comediei spaniole, perpetua ei exagerare în formule,
în comparații place mai puțin marelui dramaturg englez.
Defectele acestui stil, acestui fel de a fi le întrupează în
persoana lui don Adriano de Armada, „Spaniolul fantastic"
din Love's Laboufs Lost.
Subiectul e aici mai vag. Ferdinand, rege de Navarra,
a format, cu nobilii ce-1 încunjură: Biron, Longaville,
Dumain, un fel de strict ordin de cavaleri — o Academie de
trei ani —, care-și interzice atîtea din plăcerile vieții și,
între altele, orice legătură cu femeile. Dar tocmai atunci,
într-o discuție de hotare cu regele, vecin, al Franciei, vine
sora lui, princesa, întovărășită de curtenii Boyet și Mar-
cade, dar mai ales încunjurată de alte fete mai frumoase,
Rosalina, Maria, Ecaterina.
Regele, credincios statutelor zisei Academii, primește
pe princesă, îi vorbește, dar n-o poate găzdui în palatul lui
însuși, îndemnînd-o să se așeze într-un lagăr, în mijlocul cîm-
pului unde s-a oprit. Dar acolo pe rînd, cu dînsul, regele,
în frunte, toți acești „academicieni" ai izolării de frumuse-
ța femeii vor veni tiptil cu cîntările lor de iubire închinate
după toate normele galanteriei timpului. Și, cînd se vor re-
cunoaște, cînd apoi moartea regelui Franciei va chema pe
fetele frumoase în țara lor, farmecul va fi rupt, și viața va
reveni în drepturile ei, pentru a peți o fericire care, cu
oarecare zăbavă ca pedeapsă, va și fi acordată.
Avînd pentru a-1 scoate învrelief și pe ridiculul Cos-
tard, spaniolul apare ca obiect al unei copleșitoare ironii
de la un capăt la altul al piesei. „A most illustrous wight",
spune Biron; „om de cuvinte nouă-nouțe, fire-new, cavalerul
1 Dumb jewels often in their silent kind,
More than quick words d<> move a woman’s mind (ibid,),
Cînd Valentin merge la Curte, se spune — ca în Spania, unde rege și împă-
rat își corespund supt Carol Quintul — : „la împăratul în Curtea regală" (I, 3).
Nu trebuie să se uite nici cei cîțiva ani în cari fiica lui Ferdinand Catolicul si a
Isabelei, mătușa lui Carol, Ecaterina de Aragon, a fost soția lui Henric al VIIL
lea. Mai puțină influență a putut avea Filip al n-ion. c^ sot nț T’JțlQp,
$5 Istoria literaturilor	voh II
386
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
însuși al modei", „călătorul de modă nouă“, cu „o tarapana
de fraze în creier, cum muzica trufașei (vain) lui limbi, care
răpește ca o încîntătoare armonie“, „un om de complimente11,
„îmi place să-1 aud mințind", adauge regele1. Vom asculta
„frazele lui de taffetas, precișii termini de mătasă, iperbo-
lele îngrămădite într-o căpiță întreită, afectația, figurile
pedante"2. Va spune după-amiezei: „posteriorul zilei" și
va vorbi de „excrementul care e mustața lui"3. Și princesa
va întreba uimită: „omul ăsta se închină lui Dumnezeu? —
Bironz De ce întrebi d-ta? — Princesa'. Că nu vorbește ca
o făptură a lui Dumnezeu"4.
în comediile sale de la început, totuși Shakespeare va
cădea nu o dată, mai ales cînd face să vorbească regi, prinți,
personagii de distincție, în acel euphuism, introdus și de
Lyly în Anglia și pe care l-a ridiculizat în persoana „iper-
bolicului" și „fantasticului" spaniol cu care am făcut cunoș-
tință. Va vorbi de „marea de mărgăritare în topire pe care
unii o numesc lacrimi"5, de „inima plină de necazuri ca marea
de nisip"6, de „inimi întipărite cu pecetea altei ființi ca
un agat"7. Eroi și eroine vor „privi la regele unui soare fru-
mos", care e dragostea lor8, vor „căta la fereastra inimii
celuilalt care e ochiul"9. într-o mustrare se va spune că
„pămîntul ce ar săruta rochia" cutăreia, „n-ar mai da flori,
1 Love’s Labour’s Lost, I, 1.
8 Ibid., V, 2.
Taffeta phrases, silken terms precise.
Three-piled hyperboles, spruce affection,
Figures pedantical...
8 The posteriors of this day, which the rude multitude caii the afternoon;
ibid., V, 1. My excrement, my mustachio, ibid.
♦ Princ. Doth this man serve God?
Biron. Why ask you?
Princ. He speaks not like a man of Gods making (V, 2).
6 A sea of mei ting pearl which some caii tears.
(Gentlemen of Verona, III, 1.)
• Ibid., IV, 3.
7 Love’s Labour’s Lost, II, sfîrșit.
• Forgazing on your beams, fair sun, being by (Comedy of Errors, III, 2).
? Behold the windîpy Qf my heart, mipeeyr Labo'ur’ș sfîrșit.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
387
în iarnă veșnică", și, într-o dramă istorică1, se socoate că
douăzeci de mii de sărutări s-ar putea încerca pentru a
învia pe un mort. Să cităm și acest dialog din Visul unei
nopți din miezul verii:
Lisandru. Cum ți-i acum, iubito? De ce așa de palidă fața?
De ce așa de iute se veștejește roza?
Hermia, Din lipsa ploii care pe dînsa ar cădea
Din vijelia care s-ar ridica în ochi-mi.
V. încă de acum trebuie să se spuie că asemenea imi-
tații nu se întîlnesc și în drame sau în acele drame istorice,
care, simplă colecție de scene, se numesc „histories". Aceasta
pentru că, afară de lucrările lui Guillen de Castro, teatrul
spaniol nici n-are adevărate drame istorice. Iar la acesta,
autorul splendidelor Mocedades del Cid, subiectul e dat în-
treg de legendă, pe care poetul o primește, o adoptă, o dra-
matizează, iar publicul, întreg publicul, care a cetit „ro-
man cerul" și care știe pe de rost părți dintr-însul, o cunoaște.
Pe cînd, în necontenitul haos al teatrului englez de două
veacuri încoace, nimic nu s-a putut cristaliza în jurul unor
tragedii ale realității care trec prea răpede, făcînd loc altor
tragedii nu mai puțin zguduitoare. Și poetul însuși, care nu
dispune de răgazul trebuitor unei reacțiuni îndelung pur-
tate în minte, nu poate crea nici el o dramă avînd unitate
de acțiune și tendință, așa cum o cere spiritul nostru astăzi,
și, astfel, cum vom vedea, el va da publicului său o serie
de splendide scene, pe care el însuși, acest public, e chemat
a le preface, din spiritul său chiar, în drama ce nu se alcă-
tuiește de dramaturgul însuși, dar care, aceste scene, se
desfac prin puterea neobișnuită a unei reacțiuni superbe
ca și cum fiecare ar fi un element dramatic, independent.
în scrisul lui Shakespeare însă se manifestă, încă de la
început, și influențe indigene, engleze.
Ele vin și de foarte departe, pînă să se ajungă la acel
Marlowe, din care și un Gosse a vrut să facă, nu numai
1 King Henry VI, partea a 2-a, IIT, 2. Se menționează întregi scene întine-
rite de euphuism în Henry IV, II, 4, în Cymbeline, III, 5 — deci în piese apari-
nînd unei epoce de maturitate.
25*
388
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
un precursor și un deschizător de cale, un dătător de modele,
dar și unul al cărui geniu ar fi fost așa de puternic încît,
dacă în loc să moară într-un duel la treizeci de ani, ar fi
avut norocul să trăiască atîția ani ca Shakespeare, l-ar
fi întrecut pe acesta1.
Din vechile legende ale ciclului lui Arthur vine astfel
pomenirea reginei Guineverc2, din amintirile aceleiași lumi
antice aceea a lui Pendragon, bolnav în lupta cu dușmanii3.
Falstaff cîntă „when Arthur first in court and was a wor-
thy king“4. „Trăiesc ca bătrînul Robin Hood“, va spune
ducele pribeag din Ardeni5. Balada scoțiană, cîntînd ispră-
vile lui Robin, nu i-a rămas, neapărat, necunoscută, și unul
din personagiile sale va pomeni într-un jurămînt de „fratele
cel gras“ pe care-1 întîmpină haiducul6. Întîlnim și mențiu-
nea iubitei lui Robin Ilood, maid Marian1, și se pare că
isprăvile lui Turk Gregory aparțin aceluiași ciclu8. Cîntece
curente i-au atras atenția, și-l vom vede vorbind de balada
Regelui și cerșitorului, de „acum trei ani“9 ori de regele Co-
phetua care a îndrăgit pe fata cerșitorului.10 Falstaff eun meș-
ter în balade11. Owen Glendower, șeful galic, va cînta „many
an english ditty“ cu harpa îndătinată, și cu acest prilej
va fi vorba și de profețiile lui Merlin12. Cînd, în Richard
II, el aduce înainte și cele șapte fiole ale sîngelui sacru al
regelui Eduard al III-lea13, putem cu dreptate să vedem în
aceasta o reminiscență ci misticului Graal din evul mediu.
1 Op. cit., pp. 104 și urm.
2 Love’s Labour's Lost, IV, î.
3 Henry VI, partea I, ITT, 2.
* Henry IV*, II, 4. Cf. Henry V, TI, 4.
6 As You Like It, I. 1. Un cîntec al Iui, în What Jon Will, IV, 2. „Odious
ballads“ în Tot e bine care se sfîrșește bine, II, 1.
* Gentleman of Verona, IV, 1.
7 Henry IV1, III, 3.
8 Ibid. — Și Th. Hughes dăduse, la 1587, The Misfortunes of Arthur,
8 Love’s Labour’s Lost, I, 2.
10 Romeo and Juliet, II, 1. Cf. și Henry IV*, V, 3.
11 Henry IV\ II, 2.
11 Henry IV1, III, 1. Tot acolo șl despre Hbanadmongerg“,
P Richard II, I, 2.
^HAKESPEAiilî $i LiTEnATU^iLE ĂdMANlCE
3S9
Și în deosebi, și în piesele sale el a întrebuințat metrul
cîntecului popular, dînd așe-numite songs1. în tonul lui
Villon el slăvește trecutul, cînd, în sonetul 106, el cîntă
vremile-n care
...în cronica cea din vechime
Vede descrieri de prea-mîndre păreri
Și frumuseța făcînd vechi, preafrumose rime,
Spre lauda doamnelor moarte și-a dragilor lor cavaleri.
în ce privește înțelegerea chiar a rosturilor unui poet,
el împrumută ideile lui Sidney, care nu se poate spune în-
deajuns cît de mult au influențat, prin talentul scriitorului
ca și prin autoritatea nobilului. Astfel va scrie în Visul
unei nopți de vară:
Nebun, amorezat, poet
Sunt una în închipuire,
Căci unul vede draci cîți nu-s în Iad:
Acela e nebunul; al doilea, vrăjit,
Găsește frumuseța Eleni-ntr-o țigancă:
Poetul, cu privire de-o fină nebunie,
întoarce ochiul veșnic din ceruri spre pămînt
Și din pămînt spre ceruri,
Și, cum închipuirea întruchipează tot
Figuri necunoscute, poetul din condei
Li dă la toate forma; nimicul din văzduh
își are-acum sălașul, și numele și-1 are.
închipuirea tare așa-i obișnuită
Încît, dacă sosește o veste de noroc,
Se înțelege-o dată cu ea aducătorul,
Și, dacă-n noapte unul de frică e cuprins,
în fiecare tufă el a văzut și ursul2.
„O, mare e puterea din cereasca poezie“, strigă el în altă
piesă de tinereță3.
1 Gentlemen of Verona, IV, 2.
* Midsummer Night’s Dream, V, 1.
• Gentlemen of Verona, III, 1: „Aii, mucii is the forceof heave.nly poesy
390
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
VI. Stilul lui Shakespeare n-a așteptat ceea ce se nu-
mește dezvoltarea talentului său de formă pentru a căpăta
liniile lui deosebitoare. Aceste linii se întîlnesc de la început,
și puternic trase, fiindcă avem a face cu un temperament
energetic, trăind, pe lîngă aceasta, într-o epocă-n care am
văzut că pretutindeni înviau vechi ideale și mulțimile, în-
călzite de aceste ideale pe care le cîntau poeții, se avîntau
puternic pentru a le aduce la îndeplinire. Se poate un mai
puternic strigăt către ostașii cari-și părăsesc, în panică,
datoria decît acesta în Henry VI, partea întîia:
Ci ascultați, tovarăși: Ori lupta o reluați,
Ori smulgeți de pe haina voastră leii englezi!
Lăsați-vă moșia, în loc vă puneți oi:
Nici oaia nu dosește așa cînd lupu-1 vede,
Nici calul și nici boul, cînd văd un leopard,
Precum fugiți voi astăzi de vechii voștri sclavi1.
El se întărește, acest stil, prin necontenitele legături,
fie și prin cele mai îndrăznețe anacronisme, de care nu-și dă
sama sau cărora nu li acordă importanță, cu acea realitate
contemporană în mijlocul căreia, confundat în mulțimea care
muncește și petrece, rîde și strigă, trăia el însuși așa de in-
tens. într-o piesă unde e vorba de Efes, de Siracuza și a
cării alcătuire e după Plaut, el va vorbi de agenții justiției
cari arestează pe unul din cei doi Antifoli așa cum existau
în Anglia de atunci și asistau poate, spre marea distracție
a ascultătorilor, la reprezintație. Obiceiurile juridice en-
gleze vor apărea cu acest prilej, și vom vedea hanurile en-
gleze, mesele engleze, gîlcevile și desfrînările engleze, la
„Porcupine“, care nu erau necunoscute nici actorului nos-
tru. în luntre, cînd se gătește de plecare, Dromion pune,
pe lîngă untdelemn și balsam, aqua vitae, rachiu, iar în
cetate casele sunt împodobite cu covoare turcești2. Și, aiu-
rea, va fi vorba de veșminte moscovite, sau rusești, de
moscoviții cei înghețați3, a doua zi după călătoria la
1	I, 5.
1 Comedy of Errors, IV, 2.
■ Love’s Labour’s Lost, V, 1—2.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
391
Arhanghelsc a lui Chancellor, apoi de ceasornice germane,
necontenit în reparație1 etc.
Ceea ce impune, cîștigă, covîrșește de o neasămănată
plăcere în forma lui Shakespeare e însă cea mai profundă
cunoștință, de la început, a naturii pe care a observat-o
la țară, ca fiu de oameni săraci trăit în aer liber, mai tîr-
ziu, spune legenda, și ca vînător fără permisie — grav
păcat în Anglia legilor de pădure impuse de nobilimea nor-
mandă bieților indigeni anglo-saxoni —, ca braconneur,
ceea ce l-ar fi făcut la un anume moment din tinereță lui
să părăsească pentru Londra acel Stratford pe Avon unde
ar fi avut, fără îndoială, altă carieră.
Această natură o admiră în cerurile ei, cu stele —
Vrei să ajungi la stele, fiindcă-ți lucesc de-asupra,
se va striga unui ambițios2, — în limpeziciunea bolții clare:
Cu cît e mai frumoasă și limpede tăria,
Cu-atîta norii cari-o străbat, par mai urîți3.
Cine a descris mai bine fulgerul decît în această fulgerătoare
icoană:
Iute ca fulgerul în noaptea cea neagră,
Care-ntr-un mers vădește și cer și pămînt
Și, pînă să-i spui tu: uite la el,
în fălcile-ntunerecului se și înghite4?
Soarele-i robește privirile, acel soare care „cu un singur
ochi toată lumea o vede“. Iată-1 răsărind:
Te uită, ciocîrlia, de-odihna-i obosită,
Din umeda căsuță se suie drept la cer.
Trezește dimineața: din pieptu-i argintiu
1 Ibid., III, 1.
’ Gentlemen of Verona, III, 1.
• Richard II, I, 1.
4 Midsummer Night’s Dream, I, 1.
392
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Se-nalță-n maiestatea lui soarele cel nou,
Și ei privește lumea așa de glorios
Încît vîrful de codru și culmea-n aur ard1.
Și acest apus:
Și, iată, obositul mîngîietor al zilei,
Făcîndu-și datoria, se pierde în apus,
Iar buhna, crainic nopții, strigînd, spune :-i tîrziu,
Și turmele la țarcuri s-au dus, la cuiburi păsări,
Și nori negri ca noaptea, oprind lumina zilei,
Ne-ndeamnă la plecare și „noapte bună“ spun2.
Priveliștile de lună sunt mai puține, — ca în acest așa de
melodios vers din același poem: shone like the moon in wa-
ter seen by night, „Lucea ca luna-n ape, văzută-n miez de
noapte“3. Uneori un suflet imens, mut, paie că mișcă
greoi:
Cînd zile de schimbare-aproape-s, așa e:
Printr-un instinct din ceruri prevăd mințile noastre
Primejdia ce vine, așa precum vedem4.
Sau în această prevestire, prin mijloacele ei, ale naturii:
Cînd norii se vad, cuminții pun mantaua,
Cînd frunza din pomi cade, și iarna a sosit,
Cînd soarele apune, la noapte nu gîndim?
Furtunile devreme o secetă anunță6.
Poetul știe că adîncul e unde apa-i mai liniștită: smooth
nins the water where the brook isdeep*. Fenomene din natură
1 Venus and Adonis, 853 — 858.
a Ibid., 529-534.
3 Ibid., 492.
4 Richard III, II, 3.
4 lbid‘d
9 Henry VI2, III, 1.
Shakespeare $i literaturile romanice b&3
servesc și pentru a lumina printr-o comparație trecătorul
sens al gloriei:
Ce-i gloria? Pe ape un cerc ce se întinde
Și nu se mai oprește în dezvoltarea lui,
Pînă ce în lărgirea-i se pierde în nimic1.
Are un simț pentru umila viață vegetativă a naturii, care
prezintă atîta farmec și pentru Spenser. Cînd e vorba de a
se lua măsuri din vreme, într-o dramă istorică el scrie:
Acuma-i primăvara și buruiana-i slabă,
Mai las-o, și cu vremea grădina e a ei:
Gospodăria-ți proastă-i va da toate în samă2.
Și, la sfîrșitul lui Love^s Labour's Lost^ el va arăta ce bine știe
toate florile cîmpului, albastre, albe ca argintul, galbene
ca aurul, care împodobesc luncile, pe cînd păstorii își cîntă
cîntecul, în mijlocul viersului de ciocîrlie, „ceasornic al
plugarului^, și gemetelor turturelei. Cităm în original:
When daisies pied and violets blue
And lady-smocks, all silverwlutc,
And cockoo-buds of yellow hue
Do paint the meadows vvith delight.
When shepherds pipe in oaten straws
And merry larks are ploughmen’s clocks,
When turtles tread and rocks and daws,
And maidens bleach their summer smocks,
When iciclcs hang by the wall
And Dick the shepherd blows his nail/
1 Henry VI1, I, 2.
2 Ibid., partea a 2-a, III, 1.
394
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Acela care știe să reproducă în versul lui sunetul glasu-
lui fiecării păsări, se întoarce nu o dată în asămuirile sale
la cîntecul ciocîrliei:
Mai plăcut ca la auz de păstor ciocîrlia,
Cînd grîu-i verde și clopoțeii (hawthorns) răsar1.
Cînd Tarquiniu intră cu gîndul rău în cămara unde
doarme Lucreția, e buhna nopții care se îndreaptă spre locul
unde doarme porumbița:
The dove sleeps fast that this night-owl will catch2.
De două ori vulturul flămînd, an empty eagle, apare:
Ca vulturul flămînd, acrit de post,
Ce rupe-n plisc și pene și carne și ciolane,
Și-aripile le bate, în grabă sfîșiind
Pîn-ce i-i plină gușa ori prada se sfîrșește3.
Amintirile vînătorului se trezesc cînd prezintă ciuta ce-și
caută ori își plînge puiul. De-o parte, în Venus și Adonis:
Și, cum aleargă dînsa4, tufișele din cale
O prind de gît, pe-alocuri sărută fața ei,
Se-ncurcă în picioare, doar ar face-o să steie.
Ea însă se desface din sărutarea lor,
Precum o ciută care, cu uger dureros,
Grăbește să-și hrănească un puiu ascuns în ramuri6.
Altădată, în a doua parte din Henry VI:
Asemenea cu ciuta ce merge-n sus și-n jos,
Cătînd calea pe care plecat îi este puiul
Și poate doar să plîngă că dragul i s-a dus6.
1 Midsummer Night’s Dream, I, 1.
a Lucreția, 52.
8 Even as an empty eagle, Sharp by fast,
Tires with her beak on feathers, flesh and > > i
Shaking her wings, devouring all in haste,
Till either gorge be stuffed or prey be gone.
(Venus and Adonis, 10.)
4 Venus.
6 Venus and Adonis, 146.
• Henry VD, III, 1.
SHAKESPEARE $i literaturile romanice
395
Cînd zina iubirii aleargă pentru a opri pe Adonis în
vînătoarea de mistreți al cării sfîrșit îl prevede, întîlnim
iepuri cari, — poor Watl — se ascund și ascultă, sprijiniți
pe picioarele dinapoi, triști „ca bolnavul ce aude un glas de
clopot". Apoi ei se desfac și fug:
Oricare spin în cale-i rupe blana,
Orice umbră-1 oprește, la orice șoaptă stă1.
în cale cîni pierduți își ling rănile, schiaună, urlă ori lă-
trînd aleargă sîngerați2.
Vînătorul de sălbătăciuni, deprins cu cei „ce-și ascultă
cînii și cornul"3, știe că „vulpea nu latră cînd vrea să fure
mielul"4, și călărețul descrie din experiența sa fuga calului
lui Adonis, prin coama și coada căruia cîntă vîntul, um-
flînd părul ce flutură ca aripi de pene:
For thro’ his mane and tail the high wind sings
Fanning the hairs, who wane like feather’d wings5.
Nici cele mai umile gîngănii nu scapă de vederea lui.
Iată melcul:
Sau melcul cum se-ntîmplă, cînd coarnele-i atingi,
De fuge cu durere în tainița-i de scoică
Și-aice se mîngîie și stă la adăpost,
Temîndu-se să iasă din casă multă vreme6.
Este pentru el însă ceva și mai ușor decît zinele vechimii
care trec pe iarbă de n-o îndoaie:
The grass stoops not, she treads on it so light7.
Sunt acei silfi pe cari i-am mai pomenit analizînd Visul
unei nopți de vară. Puck poate lua toate chipurile: e cal, e
1 Venus and Adonis, 114 și urm.
2 Ibid., 152 și urm.
8 She hearkens for his hounds and for his horn, Venus and Adonis, 145.
4 The fox barks not when he would steal the Iamb, Henry VF III, 1.
4 Venus and Adonis, v. 305 — 306.
• Ibid,, 173.
7 Ibid., 172.

ISTORIA LÎTERAI'URiLOtl îăoMANiC^
cine, e porc, e urs fără cap, e flacără1; el care face toate
poznele ispitind fetele, speriindu-le, aprinzînd pojar prin
sate, înșelînd pe drumeți, pentru a rîde, luînd scaunul de
supt babe, la șezători, pentru a face să se bucure codanele.
Cînd zina-1 întreabă unde merge, el răspunde:
Pe deal, pe văi,
Prin tufiș, prin desiș,
Prin ape, prin foc,
Eu tot călătoresc,
Mai iute ca sfera lumii.
Ajut Crăiasa Zinelor
Să puie rouă pe verdeață.
El caută mărgăritare pentru dînsa, și Oberon îi dă să puie
farmece pe ochii celor adormiți. Silful vorbește:
...îți aduci aminte
Cînd stăm odinioară sus, pe un cap de mare,
Și auzeam Sirena călare pe-un delfin;
în cîntecu-i atîta de dulce armonie
Era, încît și marea cea aspră se-mbuna
Și stele călătoare cădeau nebune-n apă
Ca să asculte cîntul Sirenei...
Iar, cînd Titania, prin magia acelei tainice unsori, în-
drăgește un actor urît, calic și grosolan, iată cum i se adre-
sează, văzîndu-1 cum nu e:
Mi-ești drag, și de aceea cu mine, dragă, vină:
Ți-oi da atîtea zine spre a te îngriji
Și scumpe juvaiere din mări îți voi aduce
Și vor cîntă în ceasul cînd vei dormi pe flori.
Asprimea-ți muritoare încet o voi spăla,
Și vei putea prin aer să fii un spirit liber.
1 Midsummer Night'8 Dream, III, 1.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
397
Și Puck va primi acest ordin de alintătoare îngrijire, în
care i se cere naturii tot ce poate da mai ales și mai gingaș:
De la albine fură un fagure de miere:
Din ceara lui veți face făclie pentru el,
Și-o vei aprinde-n focul cel viu de licurici.
Așa în pat să-1 duceți și să-1 treziți așa,
Iar cu aripi de fluturi pestriți veți izgoni
Luminile de lună pe ochii cari dorm1.
Și în Romeo și Jalteia regina Mab, altă întrupare a na-
turii de cîmp și pădure, va apărea „nu mai mare ca o piatră
de agat pe degetul arătător al unui onorabil consilier co-
munal“ (alderman), galopînd prin mințile amorezaților cari,
atunci, „visează de iubire“, prin ale curtezanilor,cari așteaptă
înaintări, prin ale advocaților, cari vreau pricini, prin ale
doamnelor, „cărora li umblă gîndul lasărutări“2. Și regele
Henric al IV-lea va dori mai tîrziu ca vreun „silf ce calcă
noaptea11 — some night-tripping fairy3 — să fi schimbat fi-
rea răsfățată a fiului său cu a altuia.
Tot așa de știut îi e poetului a toate și sufletul omenesc,
acel suflet care, cînd, ca al lui, creează din ce-i dă natura,
samănă cu „lampa ce arde noaptea și-și uscă uleiul ca să dea
lumii lumina ei“:
...the lamp that burns by night,
Dries up his oii to lend the world his light4.
Cu privire la om, la simțirile și dorințile lui, la lucrurile
misterioase din sufletul lui, de la sentimentele nesigure ale
copilului la ambiția care rîvnește tronul, tot așa de nouă
e expresia poetică.
Atunci cînd are de vorbit despre unele cîștiguri care nu
rămîn, ele le asamănă cu cetățile luate prin foc, pe care ace-
lași foc le-a și pierdut5. Odihna chinuită o apropie de aceea
1 Actul II.
* I, 4.
• Henry IV1, I, 1.
• Venus and Adonis, 126.
5 Cw’s Labour’s Lest, I, 1,
398
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
pe care-o au „ticăloșii în noaptea cînd așteaptă-n zori osînda
lor“.
Cînd Venus se uită la Adonis care pleacă, atitudinea ei
e ca a celui de pe țerm care privește la prietenul abia plecat
pe ape pînă ce valurile sălbatece nu mai îngăduie a-1 vedea
și vîrfurile lor se unesc cu bolta. — In același poem uimi-
rea zeiței se exprimă prin această îndoită comparație:
Și, deci, stătu mirată, ca una ce-n greșeală,
Lasă să cadă scumpu-i inel din mînă-n val,
Ori tremurînd ca bietul drumeț în noaptea neagră
A căruia lumină în codru s-a pierdut1.
„Cum nici cîntec de doică nu-i place unui prunc/, așa e
cea mai mare plăcere în vorbele iubirii2.
Și iată, ca la vechiul Dante, comparații din lumea copi-
lăriei:
...iubirea e ca un copil
Care dorește orice poate să-i cadă în mînă3.
Sau:
Vai, vai cît de pribeagă-i nebuna lor iubire
Ce ca un îndărătnic copil zgîrie doica
Și-ndată, plin de rîvnă, sărută un ciomag4,
într-un registru mai ridicat această icoană pentru ambiție:
Și ce lacom calic, cununa s-o atingă,
Ar vrea să fie jos trîntit cu sceptrul?5
Iubirea se va înfățișa deci la el altfel decît supt aspectul
de voluptate materială, iute aprinsă, răpede săturată, ca
1 Venus and Adonis, 137.
’ Ibid., 163.
’ ...Iove is like a child
That longs for everything that he can come by.
(Gentlemen of Verona, III, 1.)
4 Fie, fie, how wayward is this foolish Iove,
That, like a testy babe, will scratch the nurse
And presently all humbled kiss the rod.
(Gentlemen of Verona, I, 1.)
• Lucretia, 31,
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
399
la poeții Sudului. Notele de extremă delicateță pe care le
găsise întîi evul mediu în școala lui Chretien de Troyes se în-
tîlnesc și la dînsul, care supt mai mult decît un raport e con-
tinuatorul acestor poeți.
Astfel cînd, în Cei doi nobili din Verona, lulia, deghizată
în paj, e întrebată de rivala ei fericită cum era femeia pe
care a iubit-o Proteus și pe care nu știe că o are înaintea
sa, ea vorbește astfel, duios:
A fost mai mîndră, doamnă, decît cum e acum,
Atunci cînd cu putere stăpînu-mi o iubea.
Era, în socotința-mi, frumoas-așa ca tine1.
între iubire și poftă se face, în Venus și Adonis încă, o
strictă deosebire:
Nu o numi: iubire; iubirea a fugit
La cer cînd asudata poftă i-a luat locul.
lubirea-i mîngîiere ca rouă după ploaie,
Dar pofta-i ca furtuna ce soarele-a ascuns;
Iubirea primăvară-i ce tot verde rămîne:
A poftei iarnă vine cînd vara-i la mijloc2.
Și spiritul nu lipsește-n aceste străfulgerări în domeniul
sufletesc:
Nebunia-n nebuni n-are o not-așa de tare
Ca nebunia-n cuminți, cînd mintea lor dormitează3.
O moralitate trebuie să se desfacă din această cunoștință
adîncă a naturii și a fenomenelor sufletești. Ea se exprimă
în admirabilul adevăr etic din versul
Here’s much to do with bate, but more with Iove4.
(Multe poate face și ura, dar încă mai multe iubirea.)
Se spune că numai în ultima fază poetul a ajuns la simțul
definitiv al amărăciunii vieții; încă din aceste vremuri
1	Gentlemen of Verona, IV, 4.
1 Venus and Adonis, 133.
• Love’s Labour’s Lost, V. 1.
♦ Romeo and Julietta, I,’
400
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
ale începuturilor însă, el asamănă credința oamenilor cu
penele care le sufli1 și, în domeniul simțurilor, el e sigur că
pofta biruie gîndurile ca buruiana griul2.
Moralitatea lui Shakespeare nu este însă dogmatică, ci
mistică. Acest misticism, care e în toată tradiția engleză,
se razimă pe sentimentul că natură și om își corespund, că
ele formează o unitate, că sunt străbătute și conduse de
aceleași puteri, care se pot simți, nu analiza.
în Comedy of Errors, un personagiu spune astfel:
Eu pentru lume sunt un strop de apă,
Ce-și caută-n ocean alt strop3.
Și tot acolo se scoate acest strigăt de superbă poezie, unind
frumuseța umană cu nesfîrșirea apelor:
întinde pe valuri dc-argint, întinde părul de aur
Și ca pe-un pat îl voiu lua spre a-mi găsi un repaus4.
Iar în Venus și Adonis vedem cum spre frumuseța tînărului
erou saltă peștii din ape, păsările se coboară aducîndu-i
fructe, fiarele-1 „iubesc14, pînă la aceea care-1 ucide, și în
chiar clipa uciderii. Iar, după ce trupul perfect zace străpunr,
cu el sîngerează frunză, iarbă, flori5.
în sîngele tînăr sunt, de altfel, taine ale naturii pe care
nici o înțelepciune nu le poate iubi. în Love^s Laboufs
Lost puternice versuri o spun:
Marea cu flux și reflux va merge în veci
Și cerul în veci își va arăta fața,
Dar sîngele tînăr n-ascultă îndemnuri bătrîne,
Și nu putem trece de ceea ce ni-a fost menirea8.
i Henry VI», III, 2.
a Lucreția, 41.
• Comedy of Errors, I, 2.
4 Spread o’er the silver waves thy golden hairs
And as a bed 1*11 take them and there lie,
(III, 2.)
• Venus and Adonis, 176 și urni.
• IV, 3.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
401
Și astfel mergem spre tainele cele mari: a vieții, a morții,
a divinității.
Regele din piesa citată chiar acum vorbește solemn de
moarte, care face pe oameni „moștenitori a toată veșnicia“,
chemîndu-i la incomparabilul banchet al minții lămurite
asupra cauzelor1. E adevărat că săgeata ei nu nemerește
totdeauna, că, țintind un bătrîn, atinge un copil, că, avînd
să taie o buruiană, smulge o floare —
They bid thee crop a weed, tliou pluck’st a flower2,
dar ea rămîne, „poruncitoare nevăzută^ (invisible comman-
der), „umbra blîndă“, — genlle shadow3.
Shakespeare e un credincios care nu simte nevoia de a-și
spune credința în articole de crez. Fără a cunoaște pe Lu-
ther, el a spus că „Dumnezeu e cetatea noastră“ — God is
our fortress — prin gura lui Talbot4. Dar se va închina și
zeilor, și nu din motive de pură estetică, asemenea cu ace-
lea care îndeamnă pe Camoes; iată un imn către Apolon,
într-un poem mitologic:
O tu, zeu clar, acela ce ești al zilei ctitor,
Din care-orice lumină și stea raza și-o iau,
Frumoasa rază care îi face să scînteie5.
Și în nici un poet religia cealaltă, neagra religie a menirilor,
prevestirilor, superstițiilor, blăstămelor nu e mai puternică
decît la el, care încă din Venus și Adonis scrie așa:
Privește cum săraca mulțime se uimește
Cînd vcde-o arătare, un semn ori o minune
La care ea se uită cu ochii îngroziți,
Și sufletul și-l umple de negre prevestiri6.
1 I, 1.
2 Venus and Adonis, 157 și urm.
8 Ibid.
4 Henry VI1, II, 1.
B Venus and Adonis, 860 — 862.
8 Ibid., 155.
26 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
402
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Și în această privință el însuși nu era prea departe —
se vede bine — de această „săracă mulțime“.
VII. Orînduirea obișnuită a pieselor lui Shakespeare pune
la 1593 Romeo și Julieta, la 1596 Negustorul din Veneția,
piese din cele mai prețuite și mai iubite ale lui.
Să vedem întrucît vădesc ele acele elemente pe care am
căutat a le deosebi și mai sus și întrucît pot fi privite că
fac parte din faza căreia-i sunt repartizate.
Romeo și Julieta nu e o piesă italiană în sensul de azi al
cuvîntului, căci Shakespeare nici nu cunoștea Italia —
cum o cunoșteau atîția scriitori francezi contemporani,
cari, cu Montaigne în frunte, și scriau italienește —, ca
pelerin sau ca negustor, nici nu învățase nimic despre ea,
în școala lui de gramatică latină, și nici nu cetise despre
rosturile italiene altceva decît acele povestiri ale nuveliș-
tilor din care-și ia unele subiecte, recunoscute apoi de cri-
ticii moderni. Numele italiene pe care le dă eroilor și eroi-
nelor, Mercutio, Salanio, Bassanio etc., sunt neadmisibile
pe cît sunt și de neadevărate; Jessica nu face excepție;
numai, în chiar piesa de care vorbim, Romeo (de la grecul
Rhomaios, Romanus; românește, după ruși, Roman) e
autentic. Nici Italia nu-i plăcea în sine acelui care, în aceeași
perioadă a dezvoltării sale, spune-n Richard II:
Zvonuri de mode din semeața Italie,
Dup-a-cării datini neamul nostru-ncet,
Maimuțărind, se tîrăște în imitație rea.
Și unde oare lumea arunc-o vanitate
(De-ar fi ea numai nouă, fie oricît de rea)
Ce nu-i bîzîie-ndată și dînsei la ureche?1
Și nici nu simțea nevoie, acela pe care-l interesa omul în
misterul din lăuntru, nu în mediul material din afară, să
deie acele decoruri pe care teatrul modern le îngrijește une-
ori cu o așa de perfectă reproducere tehnică tocmai pentru
că n-are nimic de pus înăuntru. Nicăiri nu sunt mai puține
* n, b
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
403
aluzii italiene decît în această piesă a cării acțiune trebuie
să se petreacă în Verona și în cutare alt punct al Italiei1.
Totuși o intuiție poetică admirabilă permite acestui
spirit de o uimitoare putere de creațiune din elemente une-
ori așa de puține să dea, vrăjind frumusețile închipuite ale
unei naturi de Miazăzi, cu pieți, cu strade zgomotoase,
cu chilii de franciscani, cu cîte un camposanto, și mai ales
cu grădini superbe asupra cărora plouă lumina lumii,
o impresie în adevăr italiană.
în Verona — acesta e subiectul — două familii se urăsc
fără nici un interes, din tradiție, din obișnuința locală;
numele, pocite, prefăcute în englezește, sună: Montague și
Capulet. Acesta din urmă are o fată de patrusprezece ani,
care, după socoteala mamei, a doicei, trebuie să se mărite,
cum, se explică, fac atîtea la vrîsta ei. I s-a găsit un soț,
Paris. Dar din casa dușmană a lui Montague răsare acela care
iubește, care vrea să fie iubit, care izbutește să cîștige sufle-
tul Julietei, Romeo. Tinerii nu și-au vorbit încă.
La Capulet e un bal. Romeo se înțelege cu prietenul că-
ruia i se mărturisește că, orice ar fi, va merge acolo. Și merge.
E recunoscut de Tybalt, un prieten al casei, dar Capulet in-
tervine ca să nu se facă zgomot între păreții lui. Romeo se
poate apropia de copilă. îi vorbește: un schimb de pointes, cu
totul neitaliene, absolut nepotrivite cu firea lucrurilor, cu
vrîsta și situația celor ce se apropie acum întîiași dată, mi-
nați de o covîrșitoare iubire: e o cochetă întrecere de spirit în
jurul comparației cu pelerinul care, cu oricîtă evlavie, s-ar
apropia de biserică, are totuși dreptul de a săruta sfîntul.
Actul al II-lea cel mai frumos, poate chiar, simplu, cel
frumos, înfățișează cea dintîi întîlnire în grădină, noaptea,
pe lună. Cei doi iubiți se juruiesc unul altuia. Dar într-o cioc-
nire pe stradă Mercutio e ucis de Tybalt, și acesta cade în luptă
cu prietenul lui Romeo. Pe de o parte, se adauge la ura din
casa lui Montague, Tybalt fiind ruda acelor din cea dintîi
iar, pe de alta, ucigașul trebuie să plece în exil.
* Spaniolește se citează passada, punto reversa, din limbagiul duelului (II, 4).
Franțuzește se spune: Tbese pardonnez-mois, their bona (ibid.). Dar se pomenește
(ibid.) și Petrarca.
404
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Julieta e silită acum să ia pe Paris. Ea cată un sprijin
la călugărul Lorenzo, care cunoaște așa de bine pe Romeo.
El va da un sfat, de o copilărească eficacitate, pe care spiri-
tul nostru de azi îl admite foarte cu greu: va lua o băutură, și
aceasta o va face asemenea cu moartea pentru un timp bine
fixat, de cîteva ceasuri. Cînd se va trezi un moment, Romeo va
fi acolo pentru a o lua cu sine.
Se și tace. Alaiul care duce la criptă pe prea frumoasa fată
tînără înșeală pe toți. Se dă de știre iubitului, dar scrisoarea
se pierde. Romeo află numai moartea aceleia care e în taină
soția lui. Nu se tulbură în aparență prea mult.
E chiar așa? Deci vă desfidem, stele,
Tu știi la casa mea: cerneală și hîrtie !
Gătește cai de poștă. Eu voiu pleca la noapte1.
Va năvăli la un spițer, îi va dovedi că „legea nu-i aduce bogă-
ție“, va lua de la el o otravă bine plătită. La mormîntul Ju-
lietei se întîlnește cu Paris, și înainte de a muri însuși, ucide
pe acesta. în clipa aceea Julieta se trezește: în fața grozavei
priveliști, ea se străpunge. Lumea aleargă și rămîne uimită
înaintea celor trei trupuri acolo unde știau că e unul singur
și se odihnește. Călugărul se explică, se dezvinovățește.
Piesa e gata.
Pe lîngă această ușuratecă închipuire, contrară cerințelor
logicei sentimentelor, care, nici la Romeo, nici la Julieta,
nu sînt dezvoltate și urmărite în dezvoltarea lor, stilul înfă-
țișează necontenite greșeli de gust, — mai multe și mai grele
decît în alte comedii din întîia perioadă. Pe lîngă o țesătură
care, înfățișînd curtenirea unei fete de doi rivali, lupte de
stradă, morți în dueluri, amintește modelele spaniole, avem
toată emfaza, toată zădărnicia pretențioasă a „stilului cult“?
care aici se chiamă euphuism.
Pe lîngă trivialități ca acelea cu care lady Capulet și
Capulet însuși gratifică pe dulcea lor fată — a peevish seif-
willed harlotry it is2 întîlnim comparații ca acestea:
1 v, i.
’ IV, 21.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
405
Buzele sunt „uși ale suflării^. Dacă Romeo, spune iubita,ar
fi tăiat în bucăți care s-ar arunca în sus, s-ar umplea cerul de
stele2. Sîngele curgînd în luptă e asămănat cu „fîntîni de
purpură ieșind din vine“3. Cetim despre cei ce plîng: „adău-
gind la nori alți nori cu plînsul lor“4. Ni se spune: „ Iubirea-i
ceață ridicată cu fum de suspine“5. în mormînt, se spune des-
pre Julieta, viermii îi vor fi fete în casă (chamber maids)Q.
Capulet asamănă, la un anume moment, pe fata lui cu „o bar-
că, o mare, un vînt“, după cum se gîndește cineva la ochi, la
trup, la suspine7. Cînd ciocîrlia cîntă în grădină, se spune că
acest cîntec, despărțit prin pauze, simbolizează despărțirea
iubiților8. Chiar și cele mai frumoase din pasagii sunt uneori
prea împovărate și pe un diapazon care supără. Așa cînd
Julieta, în actul al IV-lea, la început, gîndindu-se la căsă-
toria ce i se impune, vorbește astfel:
O, spune-mi, mai curînd decît să iau pe Paris,
Să sar de pe terasa celui turn,
Să merg pe drumuri tîlhărești, ori să mă duc
Unde sunt șerpi ascunși, cu urșii bagă-mă,
Inchide-mă o noapte-n cimitir,
Acoperită cu ciolane mucede de morți,
Cu coapse și cu scăfîrlii îngălbenite,
Ori zi să mă închidă-ntr-un sicriu c-un mort,
Grozave lucruri, de gîndiam cu tremur.
Le fac fără de frică și sfială,
Ca să rămîn iubirii mele credincioasă.
Ceea ce face însă puterea și frumusețea „tragicomedie?4
e mișcarea continuă care domnește într-însa de la un capăt
la altul. Un cor deschide — element neobișnuit — ; altul
se găsește la sfîrșitul actului I. Servitorii de la casa Capulet
1 v.
2 III, 2.
8 i, i.
4 Ibid.
6 Ibid.
• V.
7 III, 5.
8 Ibid.
406
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
vorbesc în limbajul colțurilor de stradă și gangurilor din
Londra. Se fac gătiri de petrecere, gătiri de nuntă, și iarăși
oamenii de serviciu glumesc între ei, zgomotos și grosolan.
Lady Capulet se frămîntă cu gospodăria. Lîngă Julieta ța-
pănă, pe care toți o cred moartă, muzicanții cari o vor duce
la mormînt schimbă reflecții de un spirit trivial.
Viața populară se vădește și prin doica Julietei, al carii
rol e în adevăr important, ridicîndu-se cu mult mai sus de al
obișnuitei criada de la spanioli, pe cînd Mercutio, prietenul
lui Romeo, nu dă mai mult decît, după tradiție, tipul con-
fidentului spiritual. Cu iubirea ei pentru copila pe care a
hrănit-o și crescut-o, cu grija ce-i poartă, favoiizîndu-i cu
toată primejdia ei, tainica iubire, cu amintirile despre tînăra
stăpînă și despre ea însăși, care se amestecă și se încurcă, ea
amintește de „bunica“ din frumoasa poezie, de bătrînă psi-
hologie confuză și duioasă, a lui TennysonJ
Ceea ce constituie însă marea frumuseță a piesei e noctur-
na de iubire, serenadele amoroase pe care le cuprind acele
acte al II-lea și al III-lea care nu sunt dramatice, ci lirice,
arătînd că de fapt, în cadrele artei teatrului, Shakespeare
așează, intrecînd-o și copleșind-o, o sensibilitate de lirism de-
licat ca și o energie creatoare fără păreche.
Lumină de lună, farmec de noapte pretutindeni. Le
cheamă Julieta, doritoare de a fi cu iubitul ei:
...Vină, drăguță noapte,
Cuviincioasă doamnă, purtînd negru veșmînt.
Ci vină, blîndă noapte, o iubitoare cu negre sprinceni
Și dă-mi-1 pe Romeo...
O, am cumpărat casa iubirii,
Dar încă n-am cuprins-o, cu toate c-am plătit.
De ea n-avui plăcere; așa urăsc eu ziua
Cum i-i urîtă noaptea-n ajun de serbătoare
Copilului năvalnic ce are-o haină nouă
Și nu poate s-o poarte1.
1 HI, 2.
gHARîîSPEAKE $î LITERATURILE ROMANICĂ
40/
Toți se închină nopții și misterelor dulci ce se ascund
într-însa:
Ce sunet dulce de argint fac gurile iubiților în noapte
Ca muzica cea mai blîndă la urechi ce ascultă !
Sau, în muzicalitatea perfectă a originalului:
How silver-sweet sounds lover’s tongues by night
Like softest music to attending ears1.
Și acest jurămînt:
Doamnă, mă jur pe-acea fericită lună
Care tivește cu-argint toți arbori-n zări2.
Iar mai ales dialogul faimos al plecării:
Julieta. Vrei tu să pleci? Nu e aproape încă ziua.
Era privighetoarea, nu încă ciocîrlia
Care-a pătruns cu glasul acum urechea ta:
Ea cîntă toată noaptea în pomul de grenade.
Iubitul meu, mă crede: era privighetoarea.
Romeo. O nu, e ciocîrlia, crainic de dimineață,
Și nu privighetoarea: privește-acele dungi
Care străbat prin norii din răsărit, de colo:
Au ars pînă la capăt luminile de noapte,
Și ziua-n vîrf de deget pe neguri s-a ivit.
Ori plec și-mi scap viața, ori stau aici și mor3.
Negustorul din Veneția n-are nimic din nesiguranțele și
rătăcirile de stil arătate mai sus. Dar în țesătură ei sunt mai
multe acțiuni, mai multe drame, foarte slab legate între ele.
i Este întîi aceea a lui Antonio, care el e negustorul. Foarte
bogat și mîndru de bogăția lui, el își dă bucuros garanția
prietenului său Bassanio, silit a împrumuta pentru drum,
în schimb iscălește creditorului un zapis prin care acesta e
îndrituit să-i ia, în caz de neplată, atîta greutate de carne,
1	ii, i.
8	II, 2.
8	III, 55
Î08
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
de la inimă chiar, cită ar avea-o banii. Și vestea vine că
vasele lui Antonio, de la Tripoli la Mexic, s-au înecat. Bas-
sanio nu vine la scadență, Antonio nu poate plăti. I se cere
plata din trupul său. Dar o intervenție neașteptată-1 scapă,
dovedindu-se că același drept venețian pe care-1 invocă ad-
versarul nu îngăduie unui străin ca dînsul să verse o picătură
de sînge a unui cetățean — și care e mijlocul de a tăia fără
să sîngere? Antonio va scăpa de pîră, și, în plus, altă veste-i
vine: că nici una din corăbiile sale nu s-a înecat.
A doua piesă e aceea care privește legăturile de iubire ale
frumoasei, bogatei și isteței fete fără părinți care e Porția.
O pețesc prinți din multe locuri: din Germania, din Franța,
din Maroc. Ei trebuie să aleagă între trei casete: una de aur,
alta de argint, a treia de plumb, purtînd devize: cine va
găsi portretul Porției, o va lua. Unul află, în cea de argint,
cu deviza: „fiecăruia ce i se cuvine“, un cap de măgar și
declară, spășit, că se întoarce acum cu două. Numai Bassanio
nemerește, în caseta de plumb; l-au ajutat și rugăciunile
fetei, care-1 vrea de la început.
Și, în sfîrșit, drama creditorului. E Shylock, evreul cel
bogat, zgîrcit, amărît, răzbunător și îndărătnic și crud, în
umbra căruia înflorește „păgîna cea frumoasă“, Jessica, pe
care iubirea o aruncă în brațele creștinului Lorenzo, deși tatăl,
care o păzește de aproape, alergînd la fiecare șoaptă, între-
bînd necontenit, cu o ridiculă persistență, i-a recomandat
să nu se uite la alaiurile tinerilor petrecători de pe stradă,
la „nebunii creștini cu fețe văpsite“.
„Eu sunt evreu“, se recomandă el, în proza care i se cuvine,
versurile fiind pentru alții, în alte situații. „Și ce? N-are
ochi evreul? N-are evreul mîini, organe, dimensiuni, simțuri,
afecții, patimi? Hrănit cu aceeași hrană, rănit de aceleași
arme, supus la aceleași boli, lecuit prin aceleași mijloace,
încălzit și răcit la aceeeași iarnă și vară ca un creștin? Dacă
ne piști, nu sîngerăm? Dacă ne gîdili, nurîdem? Dacă ne otră-
vești, nu murim? Și, dacă ni faci rău, nu ne răzbunăm?ccl
De creștini ține a se osebi în ce-i spune legea, chiar dacă
ei nu i-ar face nici un rău: „Eu vreau să cumpăr cu voi, să
1	ni, i.
Shakespeare $t literaturile romanice
409
vînd cu voi, să vorbesc cu voi, să mă primblu cu voi și așa mai
departe, dar nu vreau să mănînc cu voi, să beau cu voi, nici
să mă rog cu voiul. Cu atît mai mult Antonio, care, fiind
creștin, împrumută fără dobîndă, strică, deci camăta, și
apoi izgonește, batjocurește pe Shylock:
Ci, dragă domnule, tu m-ai scuipat ca Vineri,
M-ai ocărit în ziua care-o fi, și-o dată
Mi-ai zis și cîne... Și pentru-așa binețe
Să-ți împrumut acuma banii miei?2
Cînd Jessica, îmbrăcată ca paj, fuge cu iubitul ei, purtînd
torța în fruntea voiosului cortegiu, furia bătrînului e la paro-
xism, căci vede că fata i-a furat aurul, mărgăritarele, juva-
ierele:
O, fata mea! Ducații miei! O, fata mea!
O pungă, două pungi de bani pecetluite !
Ducații dubli, luați de fata mea,
Și juvaiere: două pietre mari și scumpe
De fata mea furate... Dreptate ! Căutați,
La ea sunt pietre prețioase, la ea banii îmi sunt3.
Mai e mirare că-și va cere halca de carne de la acela pe care de
mult îl privește cu invidie, cu ură, cu setea răzbunării?
La judecată e neîndurat. în zădar i se oferă, de Bassanio,
care a alergat să-și scape prietenul, o sumă mai mare: el
o refuză. Are și el un capriciu, și vrea să și-1 îndeplinească.
Așa stă scris în bond, în zapis, și așa să se facă. Unul din cei ce
asistă la scena teribilă, deși iarăși într-un cadru naiv — căci
nu acesta putea fi tribunalul Veneției, și acestea legile ei —,
spune:
Te rog, gîndește-te că te cerți cu un evreu.
E ca și cum ai sta sus de pe mal
Și-ai porunci ca fluxul să-și scadă apa lui.
1	I, 3.
8	Ibid.
’ II, 8.
410
ISTORIA literaturilor romanice
E ca și cum ai zice ca brazii muntelui
Să nu-și mai miște vîrful și freamăt să nu facă
Atunci cînd îi frămîntă bătăile de vînt1.
Jessica se surprinde cu mustrări de cuget că, avînd un așa tată,
nu-1 poate iubi:
Vai ce urît păcat este în mine
Să simt rușine că sunt fata lui !2
Dar omul, ca reprezintant al unui vechi suflet de rasă, are,
în hîzănia lui, strîmbată de schime cronice, o incontestabilă
măreție.
Chiar de n-ar fi însă acest superb tip, și încă piesa ar
trăi prin acele elemente de lirism pe care le-am semnalat și
în Romeo și Julieta. Iată cum vorbește Porția de candela că-
măruței sale:
Lumina care arde în cămăruța mea,
Deși așa de mică, departe-aruncă raze:
Așa și-o faptă bună-ntr-o lume de nimic3.
Ori cînd e vorba de mulțime,
Care nu prețuiește ce-i înuntru, ca lăstunul
Ce-și face cuibu-n vînturi, pe zidul din afară,
Acolo unde este prilejul mai la drum4.
Ca și Camoes, poetul are față de societatea unei superiorități
de naștere, unor cariere de Curte și unui trivial noroc,
mișcări de revoltată mîndrie, care nu ni arată tocmai un tî-
năr, — așa încît piesa poate fi în adevăr mai tîrzie:
E bine zis și asta, căci cine poate merge
Spre-a curteni norocul, și ar avea o cinste
Cînd meritul lipsește? Deci nimeni nu cuteze
Să poarte-o demnitate ce n-o a meritat.
1 iv, i.
• II, 3.
• V.
• II, 9.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
411
0, dacă situații, dregătorii și grade
N-ar fi din stricăciune venite, și onoarea
S-ar căpăta prin fapta acelui care-o are I
S-ar coperi atîția din cei cu capul gol,
Ar trece supt poruncă atîți ce poruncesc!
Și cîtă mojicie atunci ar fi aleasă
Din cea sămînță care e dreaptă, și ce cinste
S-ar ridica din praful ruinelor bătrîne
Spre-a fi iar curățită!1
Dar înainte de toate, corespunzînd scenei de noapte din
Romeo și Julieta, dar cu un sens filosofic și mistic care lipsește
încă acolo, aceste pasagii din al cincilea act:
Ce dulce luna plină pe mal se odihnește !
Noi să ne-oprim aice și să lăsăm cîntarea
Să ni pătrund-auzul: tăcerea blîndă, noaptea
Sunt clapele acestei duioase armonii.
Jessico, stai; te uită; a cerului tărie
Ce des e străbătută cu țintele de aur !
Nu este cea mai mică stea din care le vezi
Să nu cînte-n mișcarea-i ca glasul unui înger,
Clipind (quiring) fără-ncetare spre tineri heruvimi.
Atîta armonie în suflet fără moarte !
Dar, cît purtăm veșmîntul de lut cel trecător,
Ce ne cuprinde-ntr-însul, noi nu li-auzim glasul...
Și Jessica vorbește cu Lorenzo asupra sensului muzicei, cu
totul înafară de tot ce poate cere o piesă normală:
Jessica. Nu-s veselă vreodată cînd muzica ascult.
Lorenzo. Se înțelege :-n suflet tu urmărești un gînd.
Privește-o herghelie sălbatecă, pribeagă
De mînzi tineri ce încă n-au mai fost călăriți
Și cari sar nebunii și-aleargă nechezînd,
Așa cum cere-ntr-înșii un sînge-așa fierbinte;
De-aud, din întîmplare, o trîmbiță ce sună,
O arie de-ajunge prin aer la urechi,
1 Ibid.
412
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
îi vezi cum deodată cu toții stau opriți,
Și ochiul lor de flăcări priviri sfioase are, —
Și toate prin puterea cîntării. Deci poetul
Făcu pe-Orfeu să miște copaci, pietre și ape,
Căci nu-i pe lume lucru așa dîrz și turbat
Ca muzica, în altă natură să nu-1 schimbe
Cu dulcea armonie a sunetelor ei.
VIII. Dramele istorice, „istoriile44 lui Shakespeare nu
sunt piese în adevăratul înțeles al cuvîntului, ci o culegere
de scene în care se cuprinde, după datele cuprinse în prelu-
crarea de cronici pe care am pomenit-o și mai sus1, o largă par-
te din istoria Angliei.11 Și anume — afară de singura dramă
Henric al VUI-lea, — partea eroică din viața poporului
englez în evul mediu; mai precis și decît atîta, acea parte
eroică în care, pe lîngă vechea vitejie anglo-saxonă și nor-
mandă, se adauge elementul de înnobilare al cavalerismului.
De la loan I, cel „fără de țară44, murind în mijlocul re-
voltei, pînă la Ricard al IlI-lea căzînd pe cîmpul de luptă de
la Bosworth, unde Henric de Richmond îi răpește coroana, se
înfățișează figuri autentic istorice și scene cărora baza istorică
nu li lipsește. Dar nu trebuie să se creadă că ideea poetului-
actor a fost să înfățișeze în aceeași succesiune ca aceea is-
torică aceste răscoale și asasinate, aceste teribile împrejurări
prin care a trecut evul mediu englez. Ga în toate, și aici ha-
zardul singur a condus pe marele învietor și creator de viață.
O piesă cu subiectul luat la întîmplare fiind bine primită
de un public, amestecat cu puternice elemente populare,
care n-avuse de unde învăța povestea neamului său și
căruia nimeni pînă atunci nu i-o vrăjise pe scenă, Shake-
speare s-a îndemnat a da și altele, și astfel, ntr-o serie-n
care cercetările critice vădesc călcarea sigură a ordinii cro-
nologice, el a prezintat, trecînd peste Henric al IlI-lea și lup-
tele constituționale, precum și peste tragedia lui Eduard
al II-lea — pe care însă o tratase Marlowe — și peste toată
epopeea glorioasă a luptelor cu Franța, fapta și suferința,
înălțarea, strălucirea și catastrofa regilor cari au fost.
1 Dar o dată (Henry VI, partea întîi, I, 2) e pomenit și Froissart.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
413
Lipsește astfel unitatea unor înteții bine fixate și urmă-
rite cu stăruință. Nu e tragedia nației engleze. Și cu toate
acestea în alt sens decît cel curat istoric, cu succesiunile
sale cronologice, este.
în adevăr, ca nicăiri aiurea, în alt teatru de pînăatunci,
mulțimea încunjură și inspiră, ea hotărăște și îndeamnă pe
eroi. Nu sunt aici, ca la dramaturgul de scene istorice al Spa-
niei, Guillen de Castro, numai întâmplător soldați cari se
aruncă la asalt scoțînd strigătele credinței lor, ci masele de
toate felurile, în toate situațiile încunjură pe protagoniști:
popor din oraș, revoltați din lagăre, partizani ai unuia sau ai
celuilalt, curteni în vechiul înțeles feudal și apoi, în piesele
din a doua perioadă, Henric al IV-lea și Henric al V-lea, și
petrecătorii ghiduși și cinici, străini de orice disciplină
internă și rebeli față de orice disciplină externă, ai circiu-
melor și speluncelor, un Falstaff, un Poins și alții cu cari
vom face cunoștință mai tîrziu.
Dar este și alt element de legătură, de unitate. Cetitor
frecvent și pasionat al Scripturii, al tragicului Vechi Tes-
tament, cu prăbușirile lui regale, ca și al cronicelor patriei
sale, dramaturgul pare că voiește să arate, alegînd regi dintre
cari nu e unul care să nu fi alunecat pe treptele tronului
său pentru a cădea în prăpastie, zădărnicia tuturor acestor
măsuri din afară. Și în Ricard al III~lea el dă expresie aces-
tui sentiment în așa de frumoasele versuri:
Ci, Doamne, să stăm astfel aice, la pămînt,
Și să vorbim cu jale de regii ce-au murit,
Cum unii de pe tronuri căzură, alți-n luptă,
Cum stafiile celor goniți de ei revin;
Venin li dă soția, ori alții pier în somn,
Uciși cu toții: biata cunună ce o poartă
Pe tîmple muritoare un rege trecător
Cuprinde Curtea Morții în ea; și-un duh ascuns
își rîde de mărirea și pompa lui întreagă,
îi dă doar, o clipeală, o scenă de nimic.
Pentru-a domni, a face frică, a osîndi
Cu ochii, și în suflet păreri trufașe varsă,
De parcă acea carne ce-n jur de suflet stă
414
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Ar fi o neînvinsă aramă, și așa
La ceasul soartei vine c-un sfredel mititel
Și zidul de cetate-1 pătrunde-adio rege !
Vă puneți pălăria în cap și nu mai rîdcți
De carne și de sînge, cînd vă-nchinați la ele.
Jos datini, forme, tot ce-i solemnă datorie,
Căci pîn-acum cu mine numai v-ați înșelat:
Mănînc și eu o pîine, și am și eu nevoi.
Mă doare și pe mine, prieteni. Legat astfel,
Cum de puteți să-mi spuneți că sunt un rege eu?1
Și în alte privinți o unitate de concepție domnește în toate
aceste piese. Cu toate învinuirile de lipsă a propriei personali-
tăți, de impenetrabilitate obiectivă, un puternic sentiment
de iubire pentru Anglia însăși, cu tot ce acești „regi trecători^
îi pot adăugi, dar nu-i pot și lua, transpare pretutindeni,
și el se exprimă în celebra tiradă din Ricard al II-lea2,in
care, cu toată copleșirea comparațiilor, nu e numai artifi-
cilitate:
Acest regal tron de regi, această insulă,
Acest pămînt de măreție, acest tron al lui Marte,
Acest nou Eden, coltul acest de Paradis,
Această fortăreață ce și-a făcut natura
în contra molipsirii și-a silei de război,
Această seminție ferice, cap de lume,
Această piatră scumpă în marea de argint
Ce este pentru fire ca un puternic zid,
Ori ca movilă care îți apără castelul
în contra lăcomiei celor mai slab sortiți,
Blagoslovitu-acesta loc, acest pămînt, acest regat, această
Anglie,
Această hrănitoare, sîn plin de regi măreți,
Temuți pentru-al lor sînge, faimoși pentru nobleță,
Vestiți pînă departe de vatra lor prin fapte,
Pentru creștină slujbă și drept cavalerism,
* Richard III,
’ H,
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
415
Precum este Mormîntul, la cerbicoși-evrci,
Al Mîntuirii Lumii, cu fiul Maicii blînd,
Această țar-atîtor suflete scumpe, această dragă,
dragă țară,
Dragă în lumea-ntreagă pentru gloriosu-i nume.
Anglia-i place nu supt alt aspect decît supt acela al lup-
telor și încordărilor sale, care satisfac un suflet așa de ener-
gic el însuși. în Henric al Vl-lea, partea întîi, un luptător
de frunte, un Pretendent de tron, York însuși, strigă astfel:
Și toată munca noastră să fie în zădar?
Căzură deci atîția din pairii cei viteji
Și căpitani atîția, și nobili, și ostași,
în lupta îndelungată au fost și ei jertfiți
Și-au dat ale lor trupuri pentru al țării bine,
Și să-ncheiem acuma o pace de femei?1
în aceste necontenite frămîntări, în care regele cade în-
vins, strivit, ucis, persoana regală rămîne totuși aceea în
care se întrupează cel mai înalt drept. Nu numai eroul, ci și
poetul e acela care vorbește astfel:
Nici toată apa mării aspre, rele,
Nu poate mirul frunții regelui să-l spele:
Suflare de om pămîntean nu poate astfel
Pe regele ales de Domnul să-l răstoarne2.
Cei curați și loiali răsări din voia lui în rîndul întîi.
Astfel Gloucester, prigonit, calomniat, osîndit, se ridică în
toată mărimea cinstei și serviciilor sale pentru a spune:
Dac-aș avea de douăzeci de ori atîția dușmani
Și ar avea putere tot de atîtea ori,
Ei n-ar putea cu toții să-mi facă vreo jignire,
Loial de sunt și sincer și fără de păcat3.
1 I, 4.
• Richard II, III.
0 Henry VI, partea a 2-a, II, 4. Cf. și V, 4:
Eu n-am avut vreodată a face cu un drac,
Decît cu voi, pătați! de poftele urjte,
pe sîngele atîtor sărm^nf nevinovațl.
416
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Și, cînd mulțimea nestatornică, întețită, urmărește în
nenorocire, în exil pe soția lui, ducesa, cu strigătele ei de
jignire, același înțelept cum mai sunt și alții, lord Nevil, lord
Say , pierind nevinovați, spune:
Dragă Nell, greu poate nobila-ți minte să vadă
Abjecta mulțime privindu-ți în față
Cu ochi invidioși, rîzînd dc rușinca-ți de azi,
Iar ieri ea urma roatele mîndri-ți trăsuri,
Cînd în triumf tu treceai cu dînsa pe stradă1.
Mai tîrziu aceeași mulțime va apărea ca „monstrul cu
multe capete, veșnic îndușmănita șovăitoare mulțime"2.
Ca țesătură, aceste „istorii" au elemente împrumutate de
la cunoscutele modele ale teatrului englez, piesele spaniole.
Același amestec de comic și de tragic, variind, dar și profa-
nînd situațiile cele mai încordate. în Henric al Vl-lea, par-
tea a 2-a3, un fals orb, Simpcox, se va arăta meșter în a
sări peste scaune. în Regele loan, de la început va apărea cău-
tîndu-și dreptatea înaintea regelui, într-o afacere de pămînt,
un nobil de la țară, care în centrul discuției se vădește a fi
un bastard regal; recunoscut în această calitate, căpătînd
un nou nume și o nouă situație — potrivite cu sîngele său —,
el va împroșca pînă la sfîrșit lumea cu dovezile unui spirit
foarte îndoielnic și va porni explicînd mamei sale motivele
pentru care se simte acum de o esență superioară. în mo-
mentul tragic al osîndirii ducesei de Gloucester (Henric al
Vl-lea^ partea a doua4) se intercalează o scenă comică de
luptă. Ioana d’Arc va deveni, în partea întîi a aceleiași pie-
se, din nobila figură mistică pe care o cunoaștem, o simplă
vrăjitoare căreia Delfinul îi face curte, căreia admiratorii
îi promit o statuie, ba chiar o piramidă ca acelea din Egipt,
purtarea oaselor în procesiune și așezarea în locul Sfîntului
i	Henry VI, partea a 2-a, II, 4.
8	The blunt monster with uncounted heads,
The still-discordant wavering multitude.
(Prologul Ia Henric al IV-lea, partea a 2-a.)
• II, 1.
« II, 3,
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE

Denis ca protectoare a regatului, dar care știe să cheme dra-
cii în ajutorul său și la moarte cere voie „să înjure puțin“
(I pry thee give me leave to curse a while) și isprăvește rene-
gîndu-și tatăl pentru a reclama o misterioasă origine regală1.
Venind acum la analiza însăși a pieselor, critica a pretins
a recunoaște o mînă străină în Henric al Vl-lea dramă în
trei părți formînd o singură desfășurare, precum e Las Moce-
dades del Cid în teatrul spaniol; ba chiar așa de mult ar fi
lucrat această mînă străină îneît nu se caută ce-a înădit ea la
Shakespeare, ci ce a înădit Shakespeare la ce-a scris ea.
Orice om de gust, va recunoaște însă că acesta e și mai mult
cazul în Regele loanj
Această dramă e, în adevăr, foarte naiv alcătuită2. Cea
dintîi scenă se petrece în Franța, unde în lagărul englez al lui
loan, venit să-și apere provinciile, apare o solie a regelui
Filip-August pentru a discuta, — bătrîna regină Eleonora,
mama regelui englez și fosta soție a celui francez, fiind de
față. Personagiile regale și princiare se îngrămădesc: răsare
și Rudolf de Austria lîngă regeleFranciei și fiul său. Gîlceavă
între cei doi șefi de țară, de o parte, și între Eleonora și re-
gina Constanța, de alta. Orășenii din Angers se amestecă fără
rost pentru a propune căsătoria princesei Blanca. Ea se în-
1	Henry VI, partea întîi, I, 6; III, 3; V, 3 — 4. Tot acolo despre femeile
care sunt „istețe ispi itoarc cu limbile lor":
Tlicse women are shrcwd tempers witli tlicir tongues (I, 2.)
Glume indecente despre Pucelle și Delfin:
Pucellc or puzzel. dolphin or dogfish.
(ibid., I, 4)
* Și stilul are neadmisibile greșeli degust. loan e numit de ai lui „oceanul
nostru":
...to our Ocean, to our great King John. (V, 4.)
Tot așa acel galimatias din actul III, scena 4:
Bind up those tresses: O, what Iove
I note etc.
Un ostaș spune că-1 „doare în suflet că trebuie să scoată acest metal de la
coapsă spre a fi un făcător de văduve".
...O, it gricves my soul
That I must draw this metal from my side
To be a widow-maker.
(V, 2.)
27 — Istoria literaturilor romanice, voi. n
418
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
tîlnește cu prințul Ludovic, schimbă cu el jocuri de cuvinte și,
după invitația lui Rudolf, cei doi tineri se și sărută. Apoi
iată cardinalul Pandolf, care aduce în numele papei somația
de omagiu regelui loan supt amenințarea excomunicării. Cel
somat astfel rezistă, dar o răscoală se ridică împotriva tro-
nului său șovăitor, și el trebuie să cedeze pentru ca Anglia lui
să nu ajungă stăpînirea candidatului francez. între acestea,
el moare.
Moartea lui e o ispășire, pentru multe greșeli și pentru o
crimă. Acea crimă dă și singura scenă adevărat și adînc emo-
ționată din dramă: încercarea de a orbi pe Arthur, nepotul
de frate și concurentul lui loan:
Cînd i se comunică hotărîrea crudă, el întreabă:
Sunt oare eu de vină că-s fiul lui Geffrey?
Do sigur, nu, de sigur. Și, Doamne, cum aș vrea
Să fiu fiul tău, Hubort, și-atuncea m-ai iubi'1
E bolnav, întreabă, el pe temnicer; ar vrea să si fie puțintel
bolnav, ca să stea toată noaptea și să-1 vegheze. Dacă e vorba,
dacă e nevoie să-i ardă ochii, ei bine s-o facă ! Numai să în-
lăture pe acei străini urîți, de cari copilul se teme:
Nu, ascultă, Rubert, goneștc-i înapoi
Și au voi sta liniștit ca un miel,
Nici să mișc, să clintesc, sa spun o vorbă,
Nici să privesc la fier cu vreo durere.
Gonește pe aceștia, și eu te voi ierta,
De orișice durere putea-vei să-mi aduci2.
Și, puțin mai în urmă, acest hotărîtor strigăt:
Lasă-mi ochii, măcar ca să mă uit la tine.
Rubert nu mai poate rezista. Atîta bunătate a nevinova-
tului suflet îl dezarmează. El nu va face fapta grozavă:
Spiritul cerului a suflat puterea fierului.
...Nu-ți voi atinge ochii
Pentru toată comoara ce unchiul tău o are.
1	iv, i.
8	iv, 1»
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
419
Partea întîi din Henric al Vl-lea e ca un șir de scene pregă-
titoare pentru deschiderea, rezervată părții a doua, a dramei
adevărate, cum partea a treia va fi numai încheierea întregii
dezvoltări. Se înfățișează evenimentele franceze de la înce-
putul domniei slabului rege cu sufletul bun și șovăielnic, care
aici, printr-o greșeală, care va fi corectată mai tîrziu, nu
apare, conform cu istoria, ca un biet copil în leagăn, ci ca un
bărbat capabil de a stăpîni. Lupta cu aceiași la Bordeaux,
încercarea cutării doamne de a prinde în Talbot, principa-
lul erou, puterea conducătoare a oștilor engleze, pentru ca
sunînd din corn acesta să-și adune pe ai lui (imitația din
baladele lui Robin Hood e evidentă). Suffolk, alt comandant
dintre englezi, prinde pe Margareta de Anjou, îi declară
iubirea lui și o pregătește viclean ca soție a regelui său.
Doar cîte o scenă ca aceea dintre Talbot și fiul său, pe care
în zădar caută a-1 feri în luptă, dacă are ceva din adevăratul
element tragic1.
Acest element tragic îl aduce în partea a doua puter-
nicul suflet de nesățioasă pasiune al acestei Margarete, care,
continuînd să iubească în taină pe Suffolk. e acum, lîngă
bunul, slăbănogul, resignatul Henric al Vl-lea, regină a
Angliei și mama unui fiu care ar trebui să fie moștenitorul
Coroanei și la care ține în adevăr, principele de Wales,
Eduard.
Țara e frămîntată de urile celor mari, Warwick, ducele de
York, un pretendent, cardinalul. Tutor al regelui bicisnic
e ducele de Gloucester, om drept și blajin, pe care-1 înrîurește
femeia adînc iubită, ducesa, „Nell, dulcea Ncll“. De la înce-
put conflictul dramatic, care nu va fi însă reprezintat pînă
la sfîrșit de anatagonismul, rivalitatea și lupta între aceleași
persoane, se produce prin ciocnirea între aceste două ambi-
ții femeiești — ca la noi între „Doamna lui Ieremia“ și
soția lui Simion Movilă, cumnata ei —, regina și ducesa
Margareta și „dulcea Nell“, pe care unii prieteni o și salută
ca reginăfe.
1 IV, 5. Talbot, de altfel, e un om învățat, care spune că va privi cutare
spectacol de nimicire ca Xeron „cîntînd dir. alăută" (I, 4).
420
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Eleonora de Gloucester e biruită. Margareta, care se
plînge că soțul ei ar fi mai bun de papă decît de altceva, face
ca dușmanca ei să fie exilată. Mulțimea insultă pe aceea
înaintea căreia se tîrîse, și ducele, care se desparte așa de
greu de tovarașa sa, va avea în curînd o soartă și mai rea.
E arestat și lăsat pe mîna ucigașilor. în curînd, răzbunător,
York va întoarce contra Iui Henric oastea care-i fusese dată
pentru a lucra împotriva Irlandei neliniștite1. îndată War-
wick va urmări — după moartea cardinalului — pe Suffolk
rămas fără mijloace de apărare, îl va prinde, îl va izgoni din
regat, pentru ca apoi marinarii să-l ucidă, pe țerm, la o în-
cercare de întoarcere. Margareta va plînge asupra capului
său.
Așa se ajunge la al patrulea act. Aici Anglia populară, în
plină revoltă pe care o provoacă și o întreține lipsa unei cîr~
sus, apare înaintea noastră, în sălbatecele scene [.... din
care se alcătuiește mișcarea egalitară, prigonitoare pentru
orice rang, orice distincție, a lui John Cade. Teribilul șef e
de părere că „magistrații trebuie să fie plugari și deci noi
să fim magistrati"2. Doar „Adam a fost un grădinar"3...
„Gura mea", strigă el, „va fi Parlamentul Angliei."4
Cînd lord Say, nobilul, patrioticul, activul lord Say e
adus înaintea rebelilor, i se fac capete de acuzație din școala
de gramatică pe care a întemeiat-o — „astfel de cuvinte abo-
minabile cum nu le poate suferi ureche de creștin" —, din
cuvintele latinești pe care le citează — „ jos cu el, jos cu el:
vorbește latinește"5 —, din tipografia, din moara de hîrtie
ce a întemeiat.
1 în actul al II-lca, scena a 2-a, York va expune pe larg lui Salisbury și
Warwick, într-o disertație genealogică, drepturile sale la coroană. Această lămu-
rire, e firește, făcută în vederea publicului neștiutor.
* Let the magistrates be labouring men, and thercfore should we be magis-
trates; Henry VI, partea a 2-a, IV, 3.
8 Adam was a gardener; ibid.
• Ibid., IV, 7.
8 Away with him, away with him: he speaks latin.
SHAKESPEARE Șî LITERATURILE ROMANICE
421
In zădar li pomenește el de nevinovăția lui, de tot binele
ce a făcut:
Say. Obrazul ăsta-i palid cît pentru voi veghiai.
Cade. Dă-i un pumn în ureche, și se face iar roșu.
Say. De mult ce-am stat în jețu-mi să judec pe săraci,
M-a prins și oboseala și-atîtea boli ce am.
Cade îi făgăduiește pentru aceasta „a hemper candle“ și
„ajutorul toporului“. Unul din mulțime strigă la biata vic-
timă: „Ce tremuri mă?“ Și Say răspunde: „Paralizia, nu frica
măface“. Iar sentința lui Cade e aceasta: „Nu, ci dă din cap
la noi, parc-ar zice că suntem de-o samă. O să văd de-i va
sta capul mai țapăn în prăjină ori ba. Luați-1 și tăiați-TS
Față de asemenea judecători dezvinovățirea e zădarnică, și
deci fără folos s-au cheltuit în apărare cuvinte ca acestea:
Ci spuneți-mi un lucru în care am jignit.
Cerșit-am eu avere ori cinste? Spuneți voi!
Mi-s lăzile cu aur furat umplute oare?
Și mă îmbrac eu oare luxos, să mă vedeți,
Și cui, ca să-mi dorească moartea, i-am făcut răul?1
Dar această gloată nu este o oștire. E de ajuns să apară
un trimes regal oferind iertare, și iat-o strigînd, după datini:
Godsave the King! Dacă-i mustră Cade, ei vor zice: „Cu Cade
mergem, cu Cade44, dar la o nouă mustrare declarația va fi:
„Cu Clifford! Mergem cu regele și Clifford“. Astfel căpetenia
temută de pînă atunci va fi părăsită de englezii din veacul
al XV-lea, ca Tudor Vladimirescu la 1821 de pandurii săi.1
Va muri mizerabil2.
Dar York vine. în zădar se sacrifică noul regent, urmaș
al lui Gloucester, Somerset. Warwick, Salisbury aduc în
triumf pe candidatul lor. Se va da lupta pentru tron.
1 IV, 7.
2 De relevat, această întrebare cu tîlc a lui Cade: „Poate oare acel care vor-
bește cu limba unui dușman să fie un bun sfetnic ori ba?" (Can ho that speaks
with the t.ongue of an cnemy be a good counsellor, or nu?), IV,
422
ISTORIÂ LITERATURILOR ROMÂNCE
Partea a treia o continuă. York a biruit. El vine la Par-
lament, ocupă tronul, silește pe Henric să-1 declare urmașul
său. Dar Margareta nu se lasă bătută; ea nu va fi regina unui
soț fără putere și mama unui prinț fără drept. Credinciosul
Clifford îi va urmări dușmanii, ca să li stingă neamul. Și
astfel vom vedea înjunghiind pe nevinovatul fiu al lui York,
Rutland, și, cînd tatăl însuși e prins, regina-1 mustră sus pe
deal, și, cînd fierul ucigașului îl străbate, ea ține să înmoaie
în sînge și arma ei.
Acum Warwick proclamă rege pe cel mai mare fiu al
celui mort, Eduard. în numele lui, pentru coroana lui se va
purta războiul, și tînărul va birui. îl vedem așezat pe tron,
isprăvind un proces al unei văduve, Elisabeta Grey, prin
pețirea ei și înălțarea pe un tron menit unei princese de
Franța
Acum, din invidie față de înălțarea neamului acesteia, o
nouă coaliție contra coroanei se formează: Warwick, care
negocia nunta pe lîngă regele francez, Clarence, fratele lui
Eduard, în ascuns și noul Gloucester, celălalt frate, conduc sau
ațîță pe nemulțumiți. Henric, fugar, va fi prins de niște
vînători, dus la Turnul Londrei, liberat de partidul reginei,
restabilit, apoi gonit din nou. în ultimele frămîntări,
Warwick e rănit de moarte, prințul de Wales prins și jertfit,
ca Rutland odinioară. Despre lupte, în care nu o dată răsună
strigăte ca acelea din actul al II-lea, a treia scenă:
Atunci pămîntul udat cu-al nostru sînge...
îmi voi ucide calul ca să nu pot fugi.
Ce stăm noi oare-aice ca niște femei slabe
Plîngîndu-ni peirea, cînd turbă dușmanul?
Ce ne uităm de parcă aici e tragedie
Jucată de actorii ce se prefac glumind?
Ci eu stau în genunche și Domnului de sus
Ii jur că niciodată nu mă voi opri
Decît cînd moartea ochii îmi va închide sau
îmi va sorti norocul clipeala răzbunării.
Henric moare de mîna asasinilor, ca un martir, recoman-
dîndu și sufletul lui Dumnezeu și cerînd iertarea lui pen-
ânAKESPEAKE ȘI L1TEEATUK1LE ROMANIC^
423
tru făptași. Biet rege de nimic, al cărui nume înseamnă
piesa numai pentru că el înseamnă și perioada istorică din
al cării miez ea e luată I Ce om bun și drept, caro nu știe să
lucreze potrivit cu sentimentele lui 1 Leșină la vestea mor-
ții lui Gloucester, al cărui cadavru se și vede cînd ușile
se dau în lături1. îl plînge îndelung, pină ce Margareta-i
spune: „Pe mine plînge-mă“2. Cînd i se arată capul lui York
înfipt în crenelele cetătii lui, el strigă îngrozit:
Oprește-ți răzbunarea, Doamne, nu-i vina mea!3
De aceea i se interzice de „partizanii11 lui a lua parte la
luptă:
Regina izbutește mai bine cînd lipsești4.
Cînd ceasul hotărîtor vine, el se dorește mai bine mort:
O, de-aș fi mort, de-ar vrea Domnul să fie-așa!
Căci ce-i această lume decît năcaz și plîns I5
Ar vrea să fie un cioban care „ar duce păr alb într-un
mormînt liniștit", căci ca umbra spinului și a tronului este.
Și, cînd ai lui fug, Henric se roagă a fi luat și el, nu că
i-ar fi teamă, dar regina lui a apucat acea cale și el nu poate
să rămîie în urma ei:
Zău, ia-mă și pe mine, iubite Exter, ia-mă.
Nu că să stau mi-e frică, dar îmi e drag să merg
Unde-i o drag reginei să meargă6...
Figura lui Henric n-a suferit nici o schimbare. Cel menit
muceniciei pe lume își joacă rolul după tipic. Și tot așa
* III, 2.
2 Ibid.
» Whithold revenge, doar God’s not my fault.
(II, 2.)
4 The Queen hath best success when you arc absent (II, 3).
6 Would I were dead, if God’s good will were so,
For wliuL is in this world but grief and woe?
(II, 5.)
11 Ibid.
424	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
fără acțiune dramatică, fără desfășurare a propriei sale per-
sonalități, fără întărirea unora din elementele ei și dispa-
riția treptată a celorlalte apare, în Richard al III-lea, —
pregătit de mai înainte, prin mențiunea îndușmănirii co-
piilor lui York în ce privește succesiunea tatălui lor ca rege—,
monstrul care va succeda palidei figuri a lui Eduard.
Deocamdată el e încă numai un prinț ambițios care
pîndește, hotărît a întrebuința toate mijloacele pentru a-și
satisface teribila ambiție. împrejurările par a-1 îndemna în
acest sens, căci mulți nobili nu sufăr răpedele noroc al
rudelor reginei Elisabeta și Clarence a fost, fără motiv apa-
rent, aruncat în temniță.
Iată corpul regelui Henric dus la mormînt de lady Ann,
fiica lui Warwick ucis de el, Gloucester, văduva lui E-
duard prințul de Wales, victimă a aceluiași sîngeros călău,
nora lui Henric al Vl-lea, pe care aceeași sete de omor l-a
jertfit. Cu o mișcare pe care nici într-un chip gustul nostru
n-ar admite-o într-o piesă contemporană, Ricard oprește
alaiul și pețește pe Ana, hotărît, de altfel, s-o lepede, s-o
arunce în brațele morții, îndată ce interesele lui vor cere altă
alianță.
Richard. Nu-ți învăța buza cu despreț, căci e făcută
Pentru sărut, o Doamnă, dar pentru despreț, nu.
O va cîștiga, și strigătul de triumf al fiarei e de un mare
cinism:
S-a mai pețit odată așa vreo femeie,
S-a cîștigat vreuna în acest fel al meu?
O Ann, dar, despre-aceea, n-o voi ținea prea mult.
Cum? eu, care bărbatul și tatăl i-am ucis,
S-o capăt în suprema ur-a inimii sale,
Cu blăstămul în gură, cu lacrimile-n ochi,
Cu mărturia urii ce-i sîngeră alături,
Avînd în contra-mi Cerul și cugetul, și piedeci,
Iar eu nici un prieten spre a mă ajuta
Decît pe dracul însuși și ochi-mi care minte...
Și s-o cîștig pe dînsa și lumea pe nimic 1
SHAKESPEARE Șl LITERATURILE ROMANICE
Aha...
Cum a uitat de iute pe prințul ei viteaz,
Pe domnul ei, pe Eduard, pe care-acum trei luni.
La Tewksbury-n mînia-mi eu l-am sacrificat?
Un cavaler ca dînsuh așa frumos și blînd,
Pe care firea însăși din larg l-a fost croit,
Tînăr, viteaz, cuminte, de sigur, drept regal,
Cum niciodată lumea cea vastă n-avu altul,
Și-acuma să-și coboare spre mine ochii ei,
Ce l-au văzut pe dînsul în blînde zori de aur
Și a făcut să plîngă o văduvă ca ea!
Doar nici pe jumătate n-aș face eu întreg!
Spre mine, cel cu trupul schilod, cum sunt făcut...
Și pentru ca toată vechea tragedie să încunjure pe crimi-
nalul de plăcere, iată că răsare și regina Margareta în veșnica
ei rătăcire, cu blăstămul pe buze:
Și, după multe ceasuri prelungi de suferință,
Să mori, nefiind mamă, soție, nici regină...
Rîndul lui Glarencc a venit. Va fi ucis, va dispărea în
butoiul de vin de lingă chilia lui de închisoare, și ce teribile
preziceri îl zbuciumă pe acela care nu poate crede totuși
că arestarea lui neașteptată, ciudată, desigur trecătoare,
îl va duce la acest capăt:
Părea că părăsisem acest țerm
Și mă-mbarcam să trec înspre Burgundia
Și în tovărășia mea sta Gloucester
Care din cămara lui mă îndemna să merg
Pe bord, și ne-am uitat spre Anglia,
Și pomeneam atîtea timpuri grele
în cursul luptelor lui York cu Lancaster,
Ce ni-au căzut asupra. Și, cum mergeam
Pe lunecosul coperiș de seînduri,
Pare că Gloucester s-a-mpiedecat: căzînd,
1’31 m-a ciocnit; cum stăm să-1 țin, picai
în apele clocotitoare-a mării.
4i6
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICĂ
O, Doamne, ce grozav e să te-neci!
Ce zgomot strașnic îmi suna-n urechi 1
Ce mai vedenii de urîtă moarte!
Parcă zăream mii de epave triste,
Atîtea mii de oameni mîncați de pești în fund,
Bare de-argint, mari ancori, perle multe,
Neprețuite pietre și scumpe juvaiere,
Zăcînd uitate toate tocma-n fundul apei,
Și unele în capete de morți, și-n locul
Unde odată ochii stăteau, se strecurase
(Ca-n rîs față de dînșii) strălucitoare pietre,
Ce se uitau cu poftă la mîlul din adînc
Și își rideau de toate ciolanele zvîrlite...
Eduard bolnav, e pe pragul mdrmîntului. Ricard și-a
luat măsurile. Rudele reginei vor cădea; prinse tot așa de
pe neprevestite ca Gloucester, ele vor fi asasinate. Apoi și
lorzii, cari se bucură de această execuție, vor avea această
soartă contra așteptării lor. Unul spune:
E greu lucru să mori, o Doamne, cînd nu ești
Nici pregătit, nici gîndul nu ți-a umblat acolo.
Iar lord Rivers strigă mîndru călăilor săi acestea:
Eu, Itichard Ratcliff, lasă să-ți spun această vorbă:
Tu vei vedea cum astăzi sfîrșește un supus
Pentru-adevăr, credință, pentru loialitate1.
Regele a murit. Cetățenii din Londra vorbesc despre ce
a fost stăpînul lor. El a lăsat doi copii, fragezi, frumoși,
blînzi, isteți, cari-și vorbesc despre orice alta decît despre
ce-i amenință. Ricard arestează întîi pe moștenitor și caută
a căpăta și pe fratele lui. lată-i glumind în Turnul Londrei,
unde totuși este-o umbră care-i sperie, a unchiului Clarence,
dispărut așa de tainic.
Se va lucra pe lîngă încrezătoarea mulțime pentru a se
aduce o schimbare de domnie. 1 se spune despre Eduard că
1 Iii. 2.
SHAKEiBFEARE ȘÎ Ln-ERAtURiLE ROMANICE
427
a fost numai un bastard. 0 solie, cu mairul în frunte, e
îndreptată spre Ricard pentru a oferi o coroană pe care
se face a o desprețui. Pe cînd comedia se îndeplinește — și
ducele apare în griji adinei ale sufletului său, sfătuindu-se
cu doi călugări, — pe cînd Elisabeta și Ana merg spre
Turn, unde sunt copiii, Ricard ia măsurile sale pentru ca
gîdele Tyrrel să ucidă pe cei doi fii ai lui Eduard, dormind
fără grijă, îmbrățișați.
„Și ai dormit tu, Doamne, cînd s-a făcut aceasta", va
striga, la vestea teribilă, mama nenorocită, lingă care stă
altă femeie tragică, Margareta, și aceea care are cea mai
grea soartă, de a fi maica ucigașului, ducesa de York. în
acest moment, el se ivește, cerînd pe sora tinerelor sale vic-
time, —și în ce termini:
But in your daughtcr’s womb I bury them,
Where, in that nest of spiccry, they sliall brecd
Selves of themselves, to your recomforture !ni
Elisabeta va fi destul de slabă pentru ca să accepte aceas-
tă oroare...
Dar ce-i pasă lui Ricard de toate aceste dureri!
Conștiința-i un cuvînt pentru fricoși,
Găsită ca să tic pe cel tare-n respect:
Ni-i conștiință brațul vînjos, și lege — spada!
îi va păsa însă de răscoală, de ivirea lui Henric de Rich*
mond, desemnat ca urmaș de către Henric al Vl-lea, și la
Bosworth se va hotărî, nu numai o luptă, dar și o carieră tra-
gică. Ricard, care nu e un mișel, ci un adevărat ostaș, cade
— mai simpatic de cum ieșise la iveală—, cerînd un cal
și cu prețul regatului său:
A horse, a horse! My kingdoin for a horse!1
în Richard II, care aparține încă întîii perioade, figura
eroului e mult mai tragică, fiindcă avem a face cu un om
fără deosebită vinovăție, ajuns pe tron fără vreo uzurpație
1 v. 4.
428	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
din partea lui sau a înaintașilor, dator deci să guverneze țara,
chiar dacă ar avea un sentiment de slăbiciunea sa, dar care,
dimpotrivă, e adînc străbătut de importanța sacrei misi-
uni regale; tînăr, fără mamă, fără frați, fără prieteni, fără
favoriți și partizani, căderea lui trebuie, neapărat, să zgu-
duie puternic.
Și, în loc să avem a face de la început pînă la sfîrșit cu
același om, nici mai bun, nici mai rău, ba chiar, ca în cazul
celuilalt Ricard, vădind la capăt calități, de ostaș, de luptă-
tor pe care nu le puteam bănui cînd a apărut întîia oară,
Ricard al Il-lea crește ca figură de la siguranța unei domnii
oarecare, cum e în primul act, prin zbuciumul luptei pentru
coroană, pînă la o nenorocire pe care n-o știm dacă a meritat-o,
și pînă la sfîrșitul său prin crimă.
Adversarul său, Bolingbroke, sufere și el o astfel de
transformare dramatică în cursul piesei. La început el are
o ceartă de onoare cu Thomas Mowbray, înaintea regelui, care
nefiind, ca un Alfons spaniol, neputincios în fața vasalilor
săi, intervine energic pentru a opri un duel la Curtea sa și
rostește sentința care trimete în exil pe amîndoi litiganții.
Din acest exil dorul de casă recheamă pe viitorul preten-
dent, și încetul pe încetul nemulțumirea publică, neastâmpă-
rul feudalilor fără ocupație îi dau calitatea unui șef de
răscoală.
în curînd Bolingbroke se va uni cu contele de Northum-
berland; el va forma o armată pentru a revendica tronul.
Vrea să rămîie în țară, ca să nu mai „răsufle suflarea-i en-
gleză în nori străini^; vrea să rămîie ca domn.
Așa cum e, Ricard inspiră însă respectul:
Și, totuși, ca un rege privește: uite ochiu-i,
Ga ochi de vultur viu și răspîndind lumina.
Va înfrunta, va blăstăma, va arunca teribile amenințări,
în fața bietei lui regine care plînge, așteptând, clipa cînd se
va întoarce în Franța părinților ei. Va da luptă, va fulgera
1	And sighed my English breath in foreigti clouds, IU, 1-
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE	429
și în înfrîngere și, adus înaintea biruitorului, va găsi superbe
accente de indignare:
Veni-va suferința, copiii nenăscuți
Simți-vor ziua asta ca ghimpe-n carnea lor.
Rămas singur, el va fi dat curînd pe mîna ucigașilor. Ul-
timele lui cuvinte sunt totuși ale unui Suveran, și el în-
cheie astfel:
Mount, mount, my soul! Thy seat is up on high1.
Piesa e lucrată și în amănunte cu un vădit progres asu-
pra celor precedente. Pentru întîia oară vom găsi un cadru
de natură cu drumurile din Glostershire, „dealuri nalte săl-
batece și căi aspre, neegale, întinzîndu-se cale de mile în-
tregi și obosind pe drumeț"2. Ceva care face să se prevadă
descrierea Savernului în Henric al IV-lea:
Pe cursul iutelui Savern,
Care, speriat de-a-lor priviri, însîngerat,
Fugi fricos între tremurătoare trestii
Și-ascunse capu-i creț în malul cel scobit,
Pătat de sîngele vitejilor ostași3.
Afară de puține excepții4, comparațiile sunt alese și multe
„sentințe" deosebit de impresionante. Așa cînd se spune des-
pre ultimele cuvinte ale murinzilor:
Dar se zice că limbile celor ce mor
Silesc la ascultare ca o adînc-armonie5.
1 Suie, suie, sufletul meu; sălașul ți-i sus, în cer.
8 These high wild hills and rough uncven ways.
Draw out our milos and make thcm wearisome.
(II, 3.)
8 Partea I, I, 3.
4 Vd. jocul de cuvinte cu John of Gaut (de Gând) și gaunt, mănușă, II, 1,
Aiurea e vorba de atîtea lacrimi încît sapă un mormînt, III, 3.
B II, 1.
430
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Mai cităm aceste caracteristice de stări și atitudini su-
fletești:
Năcazul care roade nu poate-astfcl mușca
Pe omul care-și rîde de el și-l ia în glumă.
Cel ce mai mult nu are să spuie, este mai mult ascultat.
Mai tarc-nsemnat e sfîrșitul decît viața însăși:
Soare-n-apus și muzica la capăt,
Ca ultimul gust al cclor dulci, mai dulci la urmă sunt1.
Și iată această strălucită opoziție între mizeria nopții
și puritatea zilei:
C-atunci cînd ochiul cel scormonitor din ceruri
S-ascunde după glob, dînd raze altei lumi,
Atunci tîlhari și hoți umblă în larg, ascunși,
Ucid și pradă-n jur cutezător;
Dar, cînd, do dincolo, din josul globului,
Aprinde soarele pini mîndri-n răsărit
Și-aruncă prin orice ascunziș lumina lui,
Atunci omor, trădare și păcate grele,
Smulgîndu-se de pe spinarea lor vcșmîntul nopții,
Stau goale, tremurînd de-a lor vedere însăși2.
Henric al IV-lea c format din două părți ca și Moce-
dades del Cid, pe cînd în Henric al Vl-lea piesele alcătuitoare
erau trei. Dacă însă se observă că Ricard, al II-lea însăși,
în care se vorbește și de neplăcerea pe care i-o face lui Bo-
lingbroke purtarea destrămată a fiului său, cuprinde înce-
putul măririi viitorului rege, atunci avem toate elementele
unei trilogii. Vom vedea mai departe că ultimele două drame
pot fi considerate ca formînd o alta cu Henric al V-lea, piesa
1	IT, 3.
1 TTI, 2. Comparație cu ploi scurte și lungi:
Small shovers last long, but suddcn storm are short (IT, 1),
ori cu iarba mică și cea mare:
Smell herbs have grace, great weeds do grow apace (II, 4) .n
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
431
închinată acestui destrămat chiar, ajuns un mare rege de
luptă și cucerire.
Partea întîi din Henric al IV-lea are un sens tragic, dar
nu prin ce face regele însuși ori ce se face cu dînsul, căci cava-
lerescul Bolingbroke de odinioară e acuma un om bă-
trîn, bolnav, visînd de cruciata pentru iertarea păcatelor și
incapabil de a face altceva decît să mustre pe fiul petrecător,
alături de o regină care plînge, — lucruri așa de bine cunos-
cute tîn arului prinț de Wales, încît le va parodia în cercul
depravaților sau ușuratecilor lui tovarăși. Va vedea cum
dușmanii interni se gătesc să-i atace coroana, va asista la
lupta ce se dă pentru apărarea ei și, în a doua parte, se va
stînge desperat că nu și-a putut face călătoria la Sfîntul
Mormînt. O icoană mai ștearsă decît a lui Henric al Vl-lea
însuși.
Moștenitorul trăiește în compania unui Poins, unui
Pistol, dar mai ales a lui John Falstaff, — marele tip de
comedie care în mîna lui Shakespeare ajunge, cu beția, lupă-
via, desfrînarea, minciunile și lașitatea lui, una din marile
figuri ale comediei universale și ocupă în ambele bucăți ale
lui Henric al IV-lea un loc disproporționat chiar cu scenele
de dramă, care nu mai sunt scoase în relief prin acest fond
comic, ci par uneori copleșite de dînsul. „Tu știi“, spune el
cinic, „că în stare de nevinovăție Adam a căzut, și ce trebuie
să facă bietul Jack Falstaff în zilele ticăloșiei?'*61
Tovarășii pradă pe pelerini, pe negustori și petrec apoi
prin tavernele cunoscute poetului însuși cu banii dobîndiți
astfel; Henric de Lancaster e în mijlocul lor camaradul Hali,
de care nimeni nu se sfiește, care insultă și e insultat; în
această întrecere cu armele, fără alegere, ale spiritului ce-
lui mai grosolan Falstaff îl întreabă ce-i place, îl scoate și
pe dînsul între cei ce trăiesc „supt raza Dianei“ și fură cu
complicitatea ei, între moonsmen, lunateci. „O să fie spînzu-
rători în Anglia cînd vei fi tu rege?“, spune patriarhul
acestor peșteri, sir John. „Cînd vei fi tu rege, nu care cumva
1 iii, 3.
432
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
să spînzuri vreun hoț.“ Doar e „cel mai comparativ, mai
ticălos (rascallest), mai dulce prințișor"1.
E tocmai vorba de o nouă lovitură, la care „Hall“ e
poftit și el de prieteni. Instinctul oprește pe cel care-și simte
totuși sîngele regal, și el e făcut să-și prezică aici chiar
viitorul. Nu va merge, dar, spre a-și bate joc de frica lui
Falstaff, îi va întinde o cursă. Cu un singur însoțitor îl
va ataca, pe el și întreaga bandă, la împărțirea prăzii, —
pe care, evident, o vor lua cei doi pentru sine. Schimbarea
de haine, o mască-i vor face de nerecunoscut. Și, cînd dezo-
noranta „farsă“ va izbuti, Falstaff, care se înfățișează cu o
sabie anume zgîriată ca să mărturisească despre o luptă
cumplită, va fi înfruntat cu dovada adevărului. Cît despre
aceea însă, camaraderia de circiumă va continua, și Fal-
staff va fi complice al prințului într-o parodie a durerii
părinților lui, rolul regelui fiind luat, pe rînd, de sir John,
care recomandă să păstreze dintre toți prietenii, pe Fal-
staff, în care „sunt calități^2, și de Moștenitorul Tronului
însuși, care, firește, își cunoaște mai bine tatăl în apucături și
în vorbe. Iar, în schimb, Falstaff îi vorbește astfel: „Tu,
fiu de rege! Dacă nu te gonesc eu, bătîndu-te, din regatul
tău cu o sabie de lemn și nu mîn pe toți supușii tăi înaintea
ta, ca pe un cîrd de gîște sălbatece, să nu mai am păr pe
față. Tu, Prinț de Wales!“
Dar din această rușinoasă toropeală ceva o să trezească
pe acela care e menit a fi un mare rege. Vremea conspira-
țiilor și luptelor interne a venit din nou pentru Anglia.
Worcester stă dîrz înaintea bătrînului rege slăbit, dar acela
care va ridica steag de răscoală e tînărul Henry Percy, în
jurul căruia se vor strînge toate nemulțămirile: a lui Morti-
mer, a socrului său, bătrînul șef galic Owen Glendower,
și a altora.
Percy e o teribilă fire de entuziast agresiv, fără liniște,
fără odihnă, fără împăcare, răpezindu-se drept spre moarte.
I se zice Hotspur, „spori fierbinți^, și-și merită porecla. I-i
1 L 2.
• II, 4.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
433
scîrbă de orice tînăr care nu dorește lupta, și el înfățișează
hohotind de rîs pe nobilul
...curățel, cochet îmbrăcat,
Fercheș ca un mire și cu bărbia de curînd secerată,
Arătînd ca miriștea la seceriș,
Și parfumat ca o muiere.
Iar între degete el ține frumos
O tabachere din care ia neîncetat,
înfundă-n nas și-o tot ia de la el1, —
pe cînd se cară morții la capătul unei lupte. Nu-i trebuie
iubirea soției, căci nu e vreme de așa ceva, „ci nasuri crunte
și coroane sfărîmate“2; numai gata de plecare, pe cal, îi va
spune că o iubește.
In mijlocul petrecerilor lui nebune, prințul de Wales
a rîs de acest adversar și de scenele ridicule ale rodomon-
tadelor lui pînă și în intimitatea casei3. Dar, cînd tronul e
amenințat și moștenirea lui în pericol, el nu mai privește
cu aceiași ochi pe omul gesturilor. îi va sta împotrivă:
Două stele nu țin mișcarea-ntr-o sferă,
Nici nu poate-n Anglia să fie domnie-ndoită:
A lui Henry Percy și-a prințului de Wales4.
îi va sta împotrivă și-1 va birui; așa făgăduiește so-
lemn regelui. Și se ține de cuvînt; în luptă singulară, Hot-
spur cade scăldat în sîngele lui, blăstămînd.
O dată mort Percy, dramatismul rivalității între cei
doi Henrici dispare, deși Northumberland, cu scoțienii,
continuă lupta contra regelui, al cărui sfîrșit se apropie fără
ca el să devie prin aceasta interesant. Văduva lui Hotspur
1 I, 3.
3 I care not for thee, Kate, this is no world
To play with mammets and to tilt witli horses;
We must have bloody noses and crack’d crowns (II, 3)
3 II, 3.
4 V, 4.
£8 — Istoria literaturilor romanice, voi. IT

ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
e fiica lui Northumberland, care vrea să răzbune pe furtu-
nosul erou. în pădurea de la Yorkshire, cînd apar ostașii
regelui, aducînd prin intriga șefului lor împrăștierea fără
luptă a rebelilor, se află și arhiepiscopul de York, Has-
tings, și alții cari în curînd vor pieri de sabia călăului.
Atenția bate însă în altă parte. Prințul de Wales, în-
vingătorul, nu înțelege a face paradă cu isprava sa. El se
va întoarce la viața de odinioară. Va regăsi aici pe Fal-
staff, care a mers și la oaste contra lui Percy, ducînd „hrană
pentru praf, bună de umplut o groapă ca și cei mai buni
oameni muritori^1 și care, la urmă, s-a făcut odios luînd
în spinare spre batjocură pentru a defila înaintea unui pu-
blic trivial trupul pătruns de sabie al lui Hotspur. Sir John
e la circiuma lui obșinuită, la Boar's Head, pe a cării ospă-
tăriță a făgăduit s-o ia de soție, și el își rîde de oamenii
dreptății, veniți să-1 aresteze pentru păcatele lui.
Prințul e încă atras în acest cerc, pe care-1 preferă curte-
nilor. Dar el se simte schimbat după serviciul pe care l-a adus
tatălui său, Coroanei Angliei.
Nu crede că-s acela ce altă dat-am fost2,
spune el lui Falstaff. Și, ajuns rege prin dispariția tatălui
său, el o și dovedește.
Pînă aici poetul a avut scîrbă de luptele civile, cărora
închipuirea sa li dă o nouă viață:
Acești protivnici ochi,
Ce ca și meteorii din cerul tulburat,
Deși de o ființă și dintr-un lut făcuți,
S-au întîlnit dăunăzi în luptele interne,
în încheierea crud-a măcelului civil3.
1 Partea I, IV, 2.
2 Presume not that I am tlie thing I was (III).
8 Partea I, I, 1.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
435
Vechea lui concepție, despre fatalul mers al lumii, l-a
posomorit nu odată, ca atunci cînd vorbește astfel des-
pre ce ar fi dacă s-ar putea prevedea viitorul:
De s-ar vedea aceasta,
Cel mai ferice tînăr, văzînd ce cale-apucă,
Cu ce primejdii vremea se duce înainte,
l-ar și închide cartea, ar sta jos — și-ar muri1.
Deodată el se aprinde de entuziasmul luptelor din Franța,
pe care le începe noul rege și dă ceea ce admiratorii au numit
o epopee2.
Este o epopee dacă se ține sama de invocarea, inițială,
a corului către „Muza de foc care să se scrie în cel mai lu-
minos cer al invenției^; de recomandația către închipuirea
cetitorilor:
Gîndiți că la cuvîntu-mi de cai, îi și vedeți
întipărind pămîntul cu mîndra lor copită3.
De fapt aici se oprește elementul epic și la descrierea,
deseori citată, a cutării tabere, a cutării lupte. Și nu e mă-
car o dramă, o dezvoltare, cu elemente de logică pasională
introduse de poet. Mergem de la discuțiile episcopului la
pregătirile de luptă, la debarcarea de la Honfleur, la scenele
de la Calais, la lupta de la Azincourt, urmînd cronica mai
de aproape de cum a fost urmată în Henric al VEleaA Și
1 Partea a 2-a, III, 1.
2 Avem un Henry V anterior, de T. Hughes.
3 Henry V, Prologul.
4 Altfel istoria e dubios cunoscută de Shakespearc, deși uneori aluzii la
faptele ei fac datările posibile: astfel cînd, în Henry VI2, III, 1, se vorbește de
„sălbatecul morisc", în relație cu revolta lor din Spania; în aceeași piesă mențiu-
nea sultanului cu 52 de regate — IV, 7 — ori a lui Murad căruia-i urmează alt
Murad; și Barbarosa — Bargalus, the strong illyrian pirate —, în partea a 2-a,
IV1. E vorba de „muți" de la Curtea sultanului (turkish mute), de „tributul tur-
cesc", ba chiar de luptele lui Soliman cel Măreț cu Suflul persan; Merchant of
Venice, II, 1. Henry V, I, 2; Henry IV2, III, 2. Un „fencer to the Sophy“.în What
You Will, III, 4. „Preotul loan", Marele-Han, în Much Ado about Nothing, III, 1.
Un „emperor of Russia" în Measure for Measure, III, 2. Am semnalat greșala de
a face din Henric al Vl-lea la suire un bărbat în floare (în partea a 2-a, IV, 9,
se recunoaște că era numai un copil de nouă luni). Machiavelli apare ca un cunos-
cut al oamenilor din secolul al XV-lea: Gloucester ar întrece pe Machiavel (Henry
VI, partea a treia, III, 2); „Alencon that notorious Machiavel" (V, 4 din partea 1).
33*
436
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
nedibăciile sunt și mai mari decît acolo, făcîndu-se ca, fără
intenție comică, principesa franceză Caterina, care va de-
veni soția lui Henric al V-lea învingător, să vorbească și
în franțuzește cu confidenta ei Alice și cu însuși victoriosul
mire.
Dar ceea ce răsare strălucitor, potrivit cu legenda patrio-
tică engleză, cu simțul publicului, care vedea în acest rege
ce vedem noi în Mihai Viteazul, ba, supt unele raporturi,
si în Ștefan cel Mare, e marea figură regală a lui Henric
al V-lea.
De la început, el anunță măreț întreprinderea pentru care
va trăi și din care numai mort se va întoarce, după ceasul
deplinei biruinți, recuperării integrale:
M-oi ridica acolo așa de glorios,
Încît voi orbi ochii la toți-acolo-n Franța1.
Opunerea pretențioasă a francezilor samănă doar cu
gestul cui ar voi să înghețe soarele făcîndu-i vînt cu o pană
de cocoș2.
Dar, ca și Ștefan al nostru, un contemporan, de altfel,
Henric nu se trufește. El străbate necontenit tabăra ca un
camarad neștiut. Corul, care intervine și aici, spune:
Acum, oricine va privi
Regalul căpitan al cetelor sărace,
Mergînd din strajă-n strajă și din cort în cort,
Să strige: Laudă pe capul lui și slavă!
Căci merge necurmat de-și cercetează oastea,
Li spune ziua-bună, blînd zimbind,
Zicîndu-li lor: frați, prieteni, consîngeni3.
Cînd i se vorbește de rege, el se rostește moderat: „Eu
cred că regele e un om ca mine; viorica-i miroasă bine ca
și mie: elementul i se arată ca și mie; toate simțurile lui au
1 Henry V, I, 2.
2 IV, 1.
3 V: Corul.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
437
numai condiții umane"1. Atîtea mizerii sunt închise, așa
de puțin compensate, în persoana lui:
Asupra regelui! Viețile și sufletele noastre
Și datorii și grija de femei, copii și
Păcatele asupra regelui le punem,
Și tot trebuie să suferim.
O soartă grea, unită cu mărirea,
Supusă la suflarea oricărui nebunatec, a cărui minte
Nu poate simți alta decît vîrtejul ei!
Ce nesfîrșită pace de suflet regii pierd,
Și cei de rînd o au 1
Și ce au oare regii, și n-ar avea ceilalți,
Decît ceremonia, ceremonia-n toate?
Și ce ești tu, o vană ceremonie?
Ce fel de zeu ești tu ce suferi și mai mult
Durerile umane decît închinători-ți?
Ce-ți e dobînda? Ce e venitul care-1 ai?
Arată-mi deci valoarea, o tu, ceremonie:
Ce-i sufletul din tine, pe care-1 adorăm?
Ești altceva tu oare decît loc, grad și formă,
Cerînd groază și frică în oamenii ceilalți?
Și deci ai fericire mai slaba tu, temutul,
Decît ei ce se tem,
Și ce bei oare-n locul omagiului dorit,
Decît al lingușirii venin?2
Mai la urmă — Shakespeare are o comparație din viața
albinelor3, și el știe că guvernul, ca și muzica, pretinde ca
părțile să se armonizeze4 —, ceea ce decide e cauza: „Dacă
nu e bună cauza, regele însuși are o grea socoteală de făcut,
cînd toate aceste picioare și brațe și capete, rupte într-o
luptă, se vor uni laolaltă, la județul cel de pe urmă, și vor
striga toate: Am murit în cutare loc, unul înjurînd, altul
chemînd un medic, unul gîndind la soția lăsată săracă în
1 IV, i.
2 I, 2.
3 IV, 1.
4 Ibid.
438
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
urmă, altul la datoriile lui, cîte unul la copiii lăsați fără
îngrijire*4, căci, dacă „datoria oricărui supus e și a regelui,
dar sufletul fiecărui supus e al luiul.
Și ce rugăciune eroică poate fi mai plină de evlavie, de
simțul păcatelor , proprii și ale altora, de rîvna ca ele să
fie ispășite, de calda dorință ca amintirea lor să nu răpească
unei armate întregi biruința pentru care se jertfește decît
aceasta a lui Henric al V-lea:
O Doamne-al bătăliei, soldații întărește-i!
Nu-i da-n puterea fricei și ia-li de la ei
Un simț de socoteală, dacă acei din față
Smulg inima dintr-înșii. Nu astăzi, Doamne, nu,
Nu astăzi te gîndește la acel vechi păcat
Ce l-a făcut odată, luînd coroana, tata!
Am pus trupul lui Ricard acuma în pămînt
Și am vărsat asupră-i mai mult plîns pocăit
Decît din el ieșiră de sînge grele picuri,
Și dau pe an pomană la cinci sute calici,
Ce își întind o mînă uscată-n orice zi
Spre cer, ca să se ierte al sîngelui păcat,
Și am clădit lăcașuri două, cu triști, solemni
Slujbași cari tot cîntă: să fie iertat Ricard !2
IX. Comediile care se atribuie fazei a doua arată de sigur
un progres în ce privește meșteșugurile scenice, înnodarea
și desfacerea sforilor, vivacitatea și teatralitatea lor, dar
ele sunt — ca unele ce întrebuințează obișnuit limbajul
prozei, și acesta e singular totdeauna, trivial adesea, cu
toată întrecerea în vorbe de spirit și înțepături, — inferi-
oare în ce privește acele comparații3, acele cugetări filoso-
fice, acea putere epică de a descrie, care erau, mai mult
decît tehnica, însușirile de căpetenie ale geniului shake-
spearian.
1	iv, i.
• Ibid.
* Se repetă, în Much Ado about Nothing, HT, 2, comparația hainei de care
visează copilul.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
439
în cea mai cunoscută și mai des reprezintată, și astăzi,
din ele, The Merry Wives of Windsor, Nevestele vesele din
Windsor, se exploatează, în rîndul întîi, tipul, bine primit
de public, al lui Falstaff. E vorba mai ales, de la un capăt
pînă la altul tot de „bietul nevirtuos gras cavaler“ (the
poor unvirtuous fat knight)1. El e acela care strică vînatul2,
care îmbată pe pașnicii gospodari, care trezește indignarea
lui Shallow, care provoacă vorbăria lui Slender, care stă
să fie judecat — el, omul atîtor județe — înaintea lui sir
Hugh Evans, Velșul. El se adăpostește la Page, el rîvnește
la soția lui, el scrie răvașul de dragoste lui mistress Ford
— cealaltă din „Nevestele vesele“ —, el li dă întîlniri. îl
vedem prins asupra păcatului de a face complimente, de
către gelosul Ford, care s-a prefăcut în Mașter Brooke, ca
să afle presupusele secrete ale mincinosului cavaler, apoi
pus în panerul cu tot felul de rufe murdare și aruncat în
Tamisa, ca un cățel fără ochi, după propria-i mărturisire;
îl regăsim, la a doua încercare, îmbrăcat, pentru a scăpa
de aceeași urmărire, în haine care trebuiau să-i dea asămăna-
rea cutării bătrîne groase, cărturăreasă și prezicătoare, și
Ford îl ciomăgește și în această calitate, iar, la urmă, în
pădurea plină de mărunte divinități aeriene, el apare,
persecutat și urmărit cu făcliile de aceia cari s-au strîns
acolo, îmbrăcînd veșmintele feeriei, anume ca să-i strice
și această de-a treia și ultima întrevedere amoroasă. Ace-
lași om pentru care „onoarea e un cuvînt“3 și care, cu această
concepție se găsește mai bine pe lume decît alții cari judecă
altfel: scrisoarea lui către mistress Ford, în care se înfăți-
șează bătrîn, dar vesel și iubitor, plin de „simpatie“, zugră-
vește deplin pe vechea noastră cunoștință, pe care cine o
vede la intervale, de la o piesă la alta, o primește cu mai
mult interes.
încă de aici se vede intenția de a crea și alte tipuri în
acest gen, deosebite de ale clovnilor, cari sunt acolo numai
1 Merry Wives of Windsor, IV, 2.
’ Asupra unei amintiri din pățaniile poetului însuși vd. Darmesteter,
op. cit., pp. 12 și urm.
• Henry IV, V, 1.
440
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
pentru a-și improviza glumele, prin aceia că ele înfățișează
viciul cinic și zglobiu, care se încîntă de vorbele ca și de
faptele lui. Astfel acel Slender care s-a hotărît „ca niciodată
să nu se îmbete cît va trăi în societate onestă, politicoasă,
bună“, „cu acei cari au frica lui Dumnezeu, și nu cu canalii
de bețivi“
Deoarece intriga, cu acele prinderi repetate ale unui
amorezat bătrîn, ridicul, și, pe alături, — soarta fiicei lui
Page, pețită de mai mulți, e cu totul inferioară, neformînd
măcar o acțiune —, deoarece vine de-a dreptul de la tea-
trul popular al italienilor, se îngrămădesc personajele și
scenele comice. Toți sunt comici, afară de nevestele care
pregătesc păcălelile lui Falstaff, afară de biata Ana Page
și de Fenton, amorezul ei cel sincer și serios, care, venit
și pentru zestre, rămîne legat numai de farmecele iubitei
și care-i vorbește așa:
Pețindu-te pe tine, mai scumpă te-am găsit
Decît auru-n bare ori și în pungi cusute,
Și-acuma fericirea ce-n fine s-a închis,
O cer numai pe-aceia...1
Poezie se mai întîmplă și în scenele finale, unde, cu toate
că știm farsa ce se ascunde supt decorul de superstiție popu-
lară, de „feerie velșă“, ne interesăm totuși de acele zine de
mai multe colori,
Pctrecători la lună și umbre-a nopții,
care pișcă pe fetele de țară ce nu și-au îngrijit vatra, pe
acelea care s-au culcat fără să se închine și străbat pădurea
la lumina licuricilor și vorbesc fără să poată cuteza să li
răspundă cineva, căci altfel ar muri2.
încolo avem hazul, intraductibil și de o esență inferi-
oară, al jargonului velș vorbit de Evans, al limbii stri-
cate cu care se face înțeles doctorul francez Caius, nepotri-
1 III, 4.
2 IV, 4:
Like urchins, ouphs and fairies, green and white.iJ
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
441
vit povățuitor pentru aceeași biată Ană. Avem examenul,
trecut înaintea mamei sale, al tînărului Page, căruia Evans
i-a făcut lecția de latinește1. Să nu uităm de jupîneasa
Quickly, care mijlocește pentru bani, fără deosebire, pasi-
unile tuturora și în care recunoaștem figura spaniolă a
Celestinei, popularizată în Anglia printr-o traducere2.
X.	Celelalte comedii — unele tragicomedii — recheamă
îndată în minte piese spaniole contemporane. în Mult
zgomot pentru nimic, avem o casă de la Mesina, a unui guver-
nator, Leonato, care, cu fratele, Antonio, cu fiica sa, Hero,
și cu nepoata, Beatricea — care se laudă că „preferă să audă
cînele ei lătrînd la o vioară decît pe un om care jură că o
iubește“, — primește pe don Pedro de Aragon și pe curtenii
lui, între cari unul din cei mai viteji e Claudio, abia întors
de la bătălie. De o parte, ca acțiune secundară, va fi biruința
iubirii asupra hotărîrii luate de Beatricea, ca și de curtea-
nul aragonez, tot așa de sigur că nu se va însura, Benedict;
în mijlocul unui bal, printr-o inocentă convorbire purtată,
intenționat, alături de dînsa, despre nedreptatea ce face
închinătorului ei, ea va fi cîștigată pentru desprețuita
dragoste. De altă parte e iubirea dintre Hero și Claudio, în
calea căreia iese o conspirație, urzită de loan, fratele bas-
tard al lui don Pedro ai cărui agenți simulează escaldarea
fereștii fiicei curate a lui Leonato de un amorezat, pentru
ca în plină biserică, la ceasul nunții, Claudio s-a acopere,
înaintea tatălui încremenit și convins, de cele mai crude
insulte. Ca și în Romeo și Julieta, un franciscan dă planul
pentru împăcarea lucrurilor; ca și acolo, Hero se va face
moartă; ca și acolo vom vedea presupusul mormînt al eroinei,
cu flori și inscripție; dar aici dezlegarea nu va veni totuși
din condițiile date: Claudio, deși află de moartea fetei, nu-și
schimbă tonul, ba el rîde chiar de moșnegii Leonato și Antonio,
cari fără dinți „au vrut să-i muște nasul“. Prinderea înșelători-
1 IV, 1. — Scena a fost imitată la noi de poetul basarabean Stainati, stră-
mutînd-o în epoca fanarioților.1'
a în Much ado about nothing, III, 4, un om din popor întrebuințează cuvîn-
tul palabras.
442
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
lor, de poliție, care i-a auzit vorbind contra stăpînirii,
dă, mașinal, soluția, și ea se îngreuie încă prin ideea,
nefirească, de a face pe Claudio să creadă că-și repară
păcatul, nu luînd pe Hero, care mai e socotită de el ca moar-
tă, ci numai pe o vară a ei, întru toate asemenea cu dînsa.
în Cum vă place (As You Like It), numită așa după
cuvîntul care se adresează la urmă publicului, e o atmosferă
cn in Love^s LabouYs Lost. Suntem iarăși în plin domeniu al
fantasiei, și intriga nu există aproape, lăsînd loc capriciului.
Ducele anonim din cine știe ce vag ținut francez a fost
înlocuit de fratele său, uzurpatorul Frederic, și în retragerea
lui tocmai în pădurea sălbatecă a Ardenilor l-a întovărășit,
nu numai propria lui fată, Rosalinda, ci și prietena și vara
acestuia, fiica lui Frederic, Celia. Aici, în pustietatea
frumoasă, apar fel de fel de figuri de fantasie, ca Orlando,
puțintel cam nebun, — poate prin legătura firească dintre
acest nume și nebunia pe care o dădea amintirea poemului
lui Ariosto —, Orlando, fiul mai mic al lui Roland des Bois,
pe care fratele l-a lăsat acasă, la țară, necrescut, părăsit și
care uimește Curtea prin însușirile lui de luptător. Iubirea
pentru Rosalinda l-a dus aice, și această iubire o urmărim
prin meandrele capriciului poetic. Apoi Jacques „melancoli-
cul“, cu filosofia lui misantropică, așa de originală, bătrînul
cavaler credincios Adam, păstorii cari se zbuciumă supt
nume mitologice, făcîndu-și versuri după ultima rețetă
a modei. Avem a face cu un fel de vasta și variată Aminta a
lui Shakespeare, în care o imaginație fără păreche a făcut ce
ar fi fost imposibil simplului talent de descripție al unui
Torquato Tasso.
în caracteristicul cadru al comediei spaniole ne găsim
însă cu Twelfth Night sau What you Will (Ce vreți). Ca în
Comedia încurcăturilor, și aici un naufragiu ce desparte
doi frați, cari samănă așa de bine încît pot fi luați unul
drept altul, și de aici toate zăpăcelile quiproquourilor.
Dar aici unul din ei e cavalerul Sebastian, iar cealaltă e o
fată, Viola. Sosită înainte de dînsul, ea se îmbracă în
veșmînt de paj pentru a fi necontenit lîngă ducele pe care-1
iubește, Orsino de Iliria. Și, cum, în Cei doi nobili din
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
443
Verona, femeia care se bucură de iubire e pusă să aducă, în
haină de bărbat, daruri iubitei aceluia care ei îi este drag, tot
așa și aici ca purtător de mesagii amoroase către frumoasa
văduvă Olivia, rebelă la toate rugămințile ducelui, apare
această Violă, care a devenit tînărul și frumosul copil de
casă Cesario. Dar Olivia se îndrăgește îndată de acesta
și i-o vădește într-o delicată și emoționantă scenă; la urmă,
ea își va avea totuși, în mijlocul confuziilor, partea, căci
Sebastian va răsări cu aceeași drăgălășie, dar, în plus,
cu toată dispoziția de a se lăsa iubit. Un unchi al Oliviei,
Tobia, va da o amintire de Falstaff, și cavalerul menit vădu-
vei de acesta, Andrei, e din aceeași familie.
O piesă care se socoate de unii critici că ar aparținea
fazei întîi, AlVs Well that Ends Well (Totul e bine care se
sfîrșește bine), are legături cu cetirile lui Shakespeare din
vechea poezie epică franceză a evului mediu: e vorba de un
conte de Roussillon, de Gerard de Narbonne. Tot cadrul e
francez, cu un biet rege bolnav care e lecuit miraculos de o
fată nevinovată și neștiutoare, fiica unui medic, deținătoare
accidentală a unui secret, Elena, cu o expediție italiană —
la Florența. Eroul, Bertrand de Roussillon, e un mare viteaz
și vînător de femei fără scrupul și fără rușine. Cum Elena,
tovarășa lui de copilărie, ocrotita maicii lui, bătrîna con-
tesă, n-a cerut ca răsplată de la rege decît căsătoria cu tînă-
rul care-i e drag și acela e Bertrand însuși, el refuză, din
motive nelămurite, între care și răspingerea pentru o meza-
lianță. Neputînd rezista regelui, trimete acasă pe Elena,
nevasta de care nici nu s-a atins. Ca o nouă Genovevă, ea
se supune, pentru a pleca apoi, supt pretextul unui peleri-
naj la Sfîntul lacob de Compostella, pe urmele lui. 11 va
găsi la Florența intrînd ca un învingător și va afla că iubi-
rea lui urmărește pe o fată de acolo, a unei văduve. Cum,
în batjocură, Bertrand îi spune că ea, Elena, va fi de fapt
soția lui numai cînd va avea pe deget prețiosul inel de fa-
milie și va purta copilul în sînu-i, cea desprețuită capătă
de la cea adorată și inelul și — substituirea ei în locul
acesteia la întrevederea mult dorită de Bertrand. Deși
acesta neagă și aventura florentină, — ceea ce face din el
444
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
o figură nelogică și antipatică, — lucrurile se lămuresc
înaintea regelui și dreptate se face în sfîrșit Elenei. Tipurile
de femei: ea, florentina, bătrîna contesă, sunt foarte simpa-
tice, cu toatele.
Measure for Measure, Măsură pentru măsură, e o tragi-
comedie de fapt chiar o tragedie1. Bunul duce al unei țări
oarecare și-a părăsit pe un timp Scaunul pentru a nu fi
silit să pedepsească prea aspru păcatele unei lumi stricate.
Un neîndurător dușman al conrupției, Angelo, îi va lua
locul, și de la început el osîndește la moarte, pentru o legă-
tură nelegitimă, pe Claudio. Acesta are o soră, Isabela,
menită călugăriei, și ea își părăsește mănăstirea pentru a
încerca să-și mîntuie fratele. Angelo refuză întîi, apoi cere
Isabelei singurul sacrificiu pe care ea nu-1 poate acorda.
Fratele e întîi și el de această părere, apoi dorința de a-și
scăpa viața îl face să vorbească și altfel. Nu s-ar găsi o
soluție dacă Angelo n-ar fi iubit de Mariana, pe care el nu
vrea s-o știe; ea va înlocui — ca și în piesa precedentă — pe
Isabela, care astfel se va păstra curată. Toate acestea nici
n-ar fi fost de nevoie însă, căci ducele a aflat de afacere
și el n-ar fi lăsat că cadă securea pe gîtul lui Claudio.
XI.	în această piesă singură se întîlnește ceva din stră-
lucitele calități de formă ale vechiului Shakespeare, căruia
— și nu cu totul fără dreptate — i se reproșează acumularea
comparațiilor și „sentințelor^. Doar în Mult zgomot pentru
nimic, comparația ispitei cu înădirea peștelui:
Cea mai plăcută parte din pescuit — să vezi
Cum peștele cu-aripă de aur bate-argintul
Din ape și cu poftă de nadă a mușcat.2
1	Un model de Whatstone, în Stapfer, Drames et poemes antiques, p. 43.
3	Much Ado about Nothing, III, 3.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
445
în .As you Like It, ducele cel răsturnat vorbește frumos
de tot ce poate da natura, în locul elementelor pe care le
înfățișează societatea:
Și-această viaț-a noastră fără de legături
Găsește grai în arbori, cărți în rîul ce curge,
In pietre sfat și-n orice lucru un bine totuși1.
Și înfățișarea celor șapte vrîste ale omului în aceeași
piesă e foarte frumoasă2. în AlVs Well that Ends Well
sunt idei despre legăturile unei vremi cu alta:
Nu-mi mai lăsa viața, cînd nu-i ulei în lampă,
Să fie gluma celor mai tineri, ce privesc
Orice nu-i nou cu silă și-a-căror judecăți
Sunt doar cu pana pusă în pălărie, iar
Credința-li-ngenunche-naintea unei mode,3
și chiar despre libertatea arbitriului:
Adesea este leacul la rele în noi chiar,
Și noi pe cerul însuși îl credem c-a lucrat:
Că el ne-a lăsat liberi și doar mai dă avînt
Din urmă cînd cu pasul încet suntem zăbavnici4.
în tragedia analizată la urmă, problema însăși a vieții
și a morții — în legătură cu faptul că tînărul Claudio își
așteaptă sfîrșitul — preocupă, chinuie sufletul poetului.
După cîte o comparație nouă și puternică, precum e aceasta:
Juvaierul din cale ne-oprim și îl culegem,
Căci l-am văzut, dar ceea ce ochiul n-a văzut
Călcăm pe el și gîndul la dînsul nu-1 avem5,
1 As you Iske h, II 1.
2 Ibid., II, <.
3 I, 2.
4 I, 1.
6 II, 1.
446
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
el găsește cea mai frumoasă inspirație în reflecțiile asupra
marii întrebări a sensului existenței și a valorii ei.
Suntem în stăpînirea unor puteri care nu ne-au creat
pentru noi înșine:
Gerul face cu noi cum facem cu faclele noi:
Nu le aprinde pentru noi înșine1.
înaintea lor poate suntem deopotrivă ca și cele din urmă
făpturi, care au și ele bucuria vieții și chinul strașnic al
peirii:
Bietul gîndac (beetle) pe care noi călcăm,
în suferința cărnii se chinuie atîta
Ga un uriaș cînd moare...2
Și în convorbirea din temniță între Isabela, care caută
a-și convinge fratele că, față de nimicnicia vieții, prin
moarte nu pierdem nimic, și Claudio, care totuși preferă
orice viață morții fără sens, cea dintîi zice:
De pierd viața, eu pierd un lucru
Pe care doar nebunii vreau să-1 ție: ești un suflu
Supus la toată-nrîurirea vremii
Ge poate ceas de ceas acest lăcaș al tău
Să ți-1 atingă; ești jucăria morții,
Căci te trudești să scapi de ea fugind
Și totuși fugi într-una către dînsa. Nu ești nobil:
Cu toate potrivirile ce porți,
Din ce-i mai jos iei hrana. Și nu ești nici viteaz,
Căci te tot temi de furca plăpîndă și ușoară
A unui vierme. Ce e mai bine, ți-i să dormi,
Și somnul chiar ți-1 cauți, în timp ce greu te temi
De moarte, care nu e. Și nu ești nici tu însuți,
Căci ai ființa-n mia de fire care vin
Din praf. Și fericire poți zice că ai tu,
Cînd ce nu ai într-una te lupți a căpăta,
Și ce ai, uiți? Nici singur nu poți zice că ești,
1	iii, 1.
3	IU, 1,
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
447
Căci firea ta se schimbă în felul cel mai straniu
După mișcarea lunii. De ești bogat, sărac ești,
Căci, ca măgarul, care se pleacă tot supt aur,
îți duci o bogăție greoaie cît un drum,
Și moartea-ți ia povara...
Și iată răspunsul:
Da, și să mori, și-n urmă să mergi nici nu știi unde,
Să zaci în închisoarea cea rece, mucezind;
Mișcarea ta cea caldă, simțită, să ajungă
C4cva-nchegat, și mintea care se bucura
Să fie-n mîndre valuri scăldată, să se-așeze
în locuri unde gheața cea tare-n coaste-i doamnă;
Să fii închis în vîntul cel orb și să te-arunci
Neobosit în sila-ți jur împrejurul lumii
Acestei-atîrnate, sau și mai fioros,
Mai rău ca tot ce gîndul mai vag și mai rebel
închipuiește-n suflet... O nu, e prea grozav !
Și viața de pe lume mai greu împovărată,
Pe care vrîsta, lipsa, durerea și sclavia
Le-arunc-asupra noastră, e înc-un paradis
Pe lîngă ce ne temem în moarte...1
Cugetarea modernă nu e mai adîncă și nu poate afla un
limbaj mai elocvent.
XII. încă din Comedy of Errors Shakespeare se apropie de
subiectele antice, tratîndu-le deocamdată fără nici o notă spe-
cială, potrivită locului și timpului; ba chiar în Visul unei
nopți de vară ducele Teseu al Atenei se întîlnește cu toate
fantasmagoriile feeriei „velșe“
în perioada a treia, aceste subiecte antice revin. Să ve-
dem întîi cum se înfățișează cele care nu sunt luate din
acea epocă romană a carii energie și hotărîre trebuiau să
aibă un farmec deosebit pentru cel mai mare poet al faptei.
1 ui, 1.
448
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Troil și Cresida, ar însemna, dacă titlurile lui Shake-
speare ar corespunde cuprinsului, tragedia legăturilor de iubire
dintre fiul lui Priam, Troil, și sclava greacă, prinsă în Troia,
Cresida, nume care se întîmpină și aiurea în teatrul ace-
luiași autor1. De fapt, vedem pe un Troil amorezat, care
preferă pe iubita lui și Elenei înseși, cu toată frumoasa fru-
museță a acesteia; vedem pe un Pandar, unchiul tînărului
viteaz, mijlocind, fără nici o notă comică, întîlnirile dintre
el și aceea care o urmărește cu dorul ei; pe o Cresidă care face
ceva mai tîrziu, într-o formă care desigur nu e aceea a mărturi-
sirilor din Romeo și Julieta, asigurările de iubire față de acest
cavaler al vechii epopei homerice. Dușmanii cari strîng ceta-
tea vor cere pe fata „indiană“ luată din mijlocul lor, și strada
din Troia va discuta, ca și chestia Elenei, și aceastălaltă ches-
tie, a restituirii Cresidei. Troil e plin de durere, dar el nu
poate împiedeca o măsură pe care o impun împrejurările;
se desparte de Cresida, înaintea căreia ies toți grecii, fără deo-
sebire de vrîstă, pentru a o săruta pe rînd. Diomede se va
apropia de dînsa, și în curînd aici, în tabăra grecească, va fi
încă o legătură tînără. Troil n-o poate îngădui, și iată-1 sosind
la corturile încunjurătorilor pentru a oferi lupta rivalului său.
Dar poetul nu pune mare însemnătate — se vede bine prin
tratarea în fugă, prin lungile zăbăvi, prin marile întreruperi
— pe această acțiune, împrumutată din povestirile medievale
rezumate de Caxton și Lydgate, în englezește, și a căror
origine este în Dares și Dictys, fabuloșii povestitori ai răz-
boiului Troii2, așa de familiar întregului ev mediu, așa de
interesant pentru toți scriitorii, din Apus și din Răsărit. Cum
teatrul era atît de mult făcut pentru un public care era o
mulțime, cum figurile Iliadei — tradusă de Chapman în acest
timp, la 1598, — și ale falșelor izvoare privitoare la războiul
troian, pe care le-am citat, erau în mintea atîtora, el s-a
simțit dator, oarecum, să le înfățișeze într-un cadru oarecare și
înjurat unei intrigi care în ea însăși n-are o prea mare
însemnătate.
1	Cressid în AU's Well thal Ends Well, TI, 1.
8	Stapfer, Drames et poemes antiques, p. 360. Cf. și ibid., pp. 201 și urm.,
239 și urm.
SHAKESPEARE Șl LITERATURILE ROMANICE
449
Vedem astfel pe toate tipurile străvechiului epos, și in-
tuiția lui Shakespeare l-a prins într-un adevăr cum ni-1 dă
nouă o cunoștință cu mult mai deplină și mai adîncă a
vremii1. Iată Agamemnon, dcva^ âvSpwv, către care în pur
stil homeric se adresează Ulise:
Tu, mare comandant, tu, nerv și os al Greciei,
Tu, inimă a oștii și suflet, tu, duh singur,
în care și puterea și mintea tuturor
Se-nchid...2
Menelau cel nenorocit în iubire apare numai în aluziile
altora. Dar iată acest Ulise, și aici „cu minte multă“;
iată Nestor cu dulcele grai; iată Ahile, supărat în cortul lui,
fiindcă va ieși de acolo dezmințindu-și însă caracterul cu-
noscut, fiindcă va ucide pe Hector după o biruință a aces-
tuia, în momentul cînd stă deoparte fără arme; iată Aiax
cel trufaș și zgomotos, indignat de orice trufie nu este a lui;
iată Enea, destul de vioi aici, ca și în toată tradiția medievală,
venind din Virgil; și iată Hector, care, în cea mai frumoasă
scenă, merge la moarte în ciuda prevestirilor și înștiințărilor
profeticei surori Gasandra, smulgîndu-se din brațele Andro-
macăi și ale părinților săi. Nu lipsește ca element comic —
deși Gresida însăși știe a glumi cu Alexandru — nici Ter-
sit, care aici apare, nu numai vrednic de despreț, ca în Ho-
mer, ci într-o ignobilă caricatură.
Cînd Hector sfidează, el spune, după datina feudală —
parcă avem înaintea noastră provocarea din Camdes prin in-
sultarea doamnelor engleze —
Că doamnele din Grecia pîrlite-s și nu fac
O țandură de lance3.
Dar de obicei atmosfera e în chip uimitor aceea care tre-
buie să fie. Doar unele comparații frumoase sunt de o delica-
1	Dar Hector citează pe... Arislotel (II, 2).
8	I, 3.
’ I.
29 “ Istoria literaturilor romanice, voi. II
450
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
tetă pe care lumea va cunoaște-o mai tîrziu numai, ca în
aceste patru versuri:
Mai slab sunt decît lacrima femeii;
Eu sunt mai blînd ca somnul, mai sfînt ca neștiința
Și mai puțin viteaz ca fata-n noapte,
Mai nedibaci ca un copil bobletic1.
Și stilul eufuistic se recunoaște cînd se vorbește astfel de
Cresida:
Patul ei e India; acolo stă mărgăritar,
între al nostru Uium și unde dînsa stă
Să zicem că e valul sălbatec răscolit,
Că suntem negustori și-acest plutaș, Pandar,
Speranța de-ndoială, convoi și barca noastră2.
Dar e o concepție antică aceea a necesității de ordine care
se aduce în fața lui Agamemnon cel care fără dînsa a făcut
ca oștile să încremenească zece ani înaintea Troii:
Ascultă ce gîlceavă urmează. Se-ntîlnesc
Protivnic orice lucruri; și apele închise
înalță peste țermuri umflatele lor piepturi
Și globu-acesta tare îl moaie-n goana lor.
Puterea stăpînește atuncea slăbiciunea
Și fiul aspru face să cadă tatăl mort,
Puterea Drept ajunge ori Dreptul ca Nedrept
(Căci între ele jețul Justiției s-așează),
Pierd numele lor și-astfel Dreptatea se și duce.
Atunci orișice lucru se-ncheie în putere,
Puterea în voință, voința-n pofta ei,
Și pofta, lupul cel obștesc,
Avînd acum în sprijin și voie și putere,
Pe toate le va face o pradă pentru ea,
Mîncîndu-se la urmă pe sine...3
1 I, 1.
« Ibid.
’ I, 3.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
451
Și tot din lumea lui Plutarh, tradus de englezi după A-
myot, va fi și neteda deosebire, repetată, dintre merit și deme-
rit, încercate-n primejdie:
Fincța din metalu-acesta nu se află
Cît soarta te iubește. Atunci viteaz, mișel,
Cumintele, nebunul, artistul și cel prost,
Cel tare și cel slab de fire par o apă,
Ci-n vînt și în furtună, cînd crivăț bate tare,
Alegerea, cu-o largă și tare izbitură,
Suflînd în toți, gonește lumina înainte
Și ce are măsură sau rost prin sine, stă
Bogat în însușire și fără de amestec.
Iar bătrînul Nestor adauge:
Norocul răspingîndu-1,
Un om își dă măsura. Căci, marea fiind lină,
Atîtea bărci ușoare cutează a porni
Pe sînu-i ce le rabdă, și-și fac o cale-a lor
Alături cu acelea ce s-ar părea mai mîndre.
Dar vie Crivăț iute spre a băga-n turbări
Pe Thetis cea blajină, și numai ce-o să vezi
Pe barca cea cu coaste puternice tăind
Munți nalți de ape între cer umed și-ntre unde,
Așa-i și vitejia, puterea ei ce-mparte
în vijelia soartei...
Ca un parfum de Antologie se desface din versuri melan-
colice ca acestea:
Căci timpu-i ca un ospătar bine crescut
Care-ncet strînge mîna aceluia ce pleacă
Și-n brațele-i întinse de parc-ar vrea să zboare
Strînge pe-acel ce vine...1
1 III, 3.
29*
452
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Ba chiar în această afirmare a puterii sufletului, atoate
biruitoare:
Nici turn de piatră, nici zidul de aramă,
Nici bulevardu-nalt, nici lanțul greu de fier
Puterea sufleteasca nu pot să o oprească.
Cînd trecem la Timon din Atena, o piesă tîrzie — și ea
după un mai vechi izvor englez1—, nu mai găsim din antichi-
tate decît mențiunea cetății înțelepciunii, senatori apărînd-o
la capăt contra unui Alcibiad care din cel istoric are numai
neastîmpărul și spiritul de rebeliune, și nume latine pentru
personagii așa-zise grecești. Fondul e general uman: un bogat
binefăcător și risipitor, care dă oricui cere și chiar cui nu
cere tot ce trebuie pentru satisfacerea nevoilor ca și pentru
hrănirea capriciilor. Masă întinsă, pungă deschisă, mînă care
caută alte mîini pentru a le umplea. Deodată contabilul,
slugă credincioasă, singura slugă credincioasă, observă că
numai sunt bani, că datoriile s-au îngrămădit. Dar ce-i
pasă lui Timon! El știe bine că tot ce a dat prietenilor de
ocazie îl așteaptă oricînd la dînșii. Și ce deziluzie cînd la
cerera lui de momentan ajutor fiecare găsește un pretext pen-
tru a se da în lături, pe cînd nici unul dintre creditori nu uită
să-și prezinte polițele, asediind în casa lui primitoare pe
avutul ruinat! Va da un nou ospăț, în care oaspeții vor veni
lăudînd din nou, cu poeții și pictorii în frunte, pe acela care,
se vede, n-a ajuns la capătul aurului său; la capăt vor găsi apă
fiartă în vasele scumpe. Și de-acum înainte Timon va sta în
pustiu, săpînd pămîntul și batjocurind pe toți oamenii după
încercarea cu aceia cari l-au părăsit așa de rușinos; în zădar
vin la el, după cîte un credincios și cunoscut din vremuri, și
senatorii, cari, nu știm pentru ce, cred că acest bon vivant,
care, dacă n-ar fi așa de onest și așa de filosof, ar merita să fie
pus alături cu Trimalchion din romanul de decadență
romană al lui Petroniu. Va muri între copacii pădurii, după
ce a spus că rezervă foștilor săi concetățeni doar funii să
1 Povestirea lui Paynter (1565); Stapfer, Drames et pobmes antiques, p. 360.
Timon e înfățișat ibid., pp. 347 și^urm.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE	453
se spînzure și cetirea mizantropicului său epitaf dat în chiar
piesa fără resort tragic.
Și ea n-are măcar o valoare morală adevărată. Căci Ti-
mon e acela care, împărțind, fără nevoie, fără discernămînt și
fără scop, o avere pe care n-a muncit-o nici crescut-o, pre-
gătește pe nerecunoscători și se poate zice că el s-a făcut plă-
tit prin spectacolul însuși al acestor fălci care lucrează așa de
harnic să zdrumece mîncările străine.
XIII.	Cu luliu Cezar ne găsim însă, chiar de la 1601, în
domeniul înaltei tragedii cu subiect istoric, cu sens politic
și cu valoare etică.
Toate faptele sunt luate, fără excepție, din Plutarh.
Citarea unui pasagiu din Comentariile lui Caesar1 nu dove-
dește cunoașterea unui nou izvor, elputînd să fie luat foarte
bine din Priscian sau alt gramatic, la școala de latinește
pe care a urmat-o Shakespeare tînăr. Poate dacă poetul ar fi
răsfoit paginile în care Caesar însuși vorbește, rolul făcut aces-
tuia ar fi mai mare.
Căci, și aici, titlul înșeală. Caesar apare relativ foarte șters,
îl vedem întîi indirect prin convorbirea dintre cei doi tri-.
buni cari anunță scena triumfului, ce trece înaintea noastră.
Apoi el se luptă cu prevederea dramei de la „idele lui Mart“.
în discuția cu soția sa Calpurnia se lasă convins a nu merge
la Senat, pentru ca atunci cînd — lucru cu totul anacronic,
— „punctul său de onoare“, element luat din lumea germanică
medievală, va fi atins, el să răspingă ideea că i-ar fi frică și
să meargă între dușmanii pe cari-i bănuiește, pentru a cădea
supt loviturile lor reptate, furioase. Tot ce mai știm despre
dînsul vine din convorbirile între celelalte personagii, din
spusele lui Casca, mai ales. Și după moartea lui piesa urmează
mai departe pînă la lupta de la Philippi.
Cine are cultul republicanismului fanatic se poate bucura
de larga parte făcută lui Brutus —, eclecticul retor Cicerone
apare, într-o lumină dubioasă, o singură clipă, ca omul care
nu poate lucra, în trufia lui, cu nimeni. S-a observat că
1 Paul Stapfer, Les trag^dies romaines de Shakespeare, Paris, 1883.
454
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Shakespeare, dependent, în naivitatea ca și în ignoranța lui,
de izvorul ce i s-a brodit, a întrebuințat, nu o viață a lui Gae-
sar, ci una a lui Brutus. Fiul de adopțiune, prietenul mai
tînăr al lui Gaesar face întîi înaintea noastră o cinstită și
dureroasă criză de conștiință pînă să se decidă a distruge
în germene regalitatea ce se ridică pentru superioara valoare
umană a lui Gaesar. Soția sa, Porția, fiica lui Gaton, ireduc-
tibilul revoluționar de modă veche, hotărăște îndreptarea
lui. El lovește cu îndîrjirea cui are de șters și ceva din propria
lui ființă. Apoi, tolerant, va lăsa pe Antoniu să vorbească
în piața publică, lîngă sicriul celui asasinat, mulțămindu-se
a înfățișa rece, abstract, ca o teoremă, motivele acțiunii sale.
Fără simț pentru nevoile politice, el va înfrunta pe Casiu cel
aplecat la dilapidări, și în paguba mulțimilor, prin aceste
frumoase cuvinte:
Că, zău, mai bine-aș bate în bani inima mea,
Din picături de sînge mai bine-aș face drahme
Decît să smulg lescaia din mînă de sărac.
Orice mai bine decît astfel de purtări:
Mai bine să fiu cîne și să latru la lună
Decît roman de ăst fel1.
Și, la urmă, luptînd viteaz, se va jertfi, prin eroică sinu-
cidere, pe cîmpul de luptă însuși unde a căzut ceea ce pentru
dînsul este dreptatea.
Atenția tragicului s-a oprit însă mai mult asupra lui
Marcu Antoniu. Viteazul soldat, pe care nu-1 vedem încă
vițios, nu e nici o natură superioară, ca a lui Gaesar, nici
reprezintantul unui nobil principiu de viață politică și
morală ca Brutus. Dar Shakespeare și toată epoca sa
n-aveau admirația pe care veacul al XlX-lea a început întîi
s-o aibă pentru „omul de geniu“ și, în afară de Anglia lui,
de vechea lui Anglie eroică, Shakespeare n-are tendinți poli-
tice, iar moralitatea lui nu e lipsită, cum s-a observat, de
anume complezențe: nu față de puterea însăși, ci față
1 iv, 3.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
455
de energia care o urmărește. Și, înainte de toate, îl farmecă
mișcarea, acțiunea. Cum acestea se găsesc întrupate în An-
toniu, ei bine asupra lui Antoniu se va opri el mai mult.
Nici un discurs de meșter al politicei nu poate fi mai
dibaci decît acela de la sicriul lui Caesar, în care Antoniu
atinge toate coardele inimii omenești pentru a trezi dibaci
simpatia populară, furia răzbunătoare a mulțimilor în fa-
voarea omului care a căzut așa de răpede:
Ieri încă al lui Caesar cuvînt putea să steie,
în contra lumii toate; acum el zace-aici,
Și nimenea, nici cel mai sărac nu-i dă vreo cinste.
Și mai măreț avînt de poezie înfățișează toate urmările pe
care le va avea pentru Roma, pentru lumea toată crima
săvîrșită împotriva omului care sprijinea ordinea pe umerii
lui:
O, iartă-mă, tu zdreanță de lut însîngerată,
C-am fost prea blînd și pașnic cu măcelarii tăi!
Tu ești ce mai rămîne din omul cel mai nobil
Ce a trăit vreodată în valul vremilor.
Vai de mîna aceea ce a vărsat ăst sînge!
Plecat pe răni, acuma eu li proorocesc
— Pe rănile ce-și cască a’ lor mute guri roșii,
Cerîndu-și glas și limbă prin acest grai al meu —:
Blăstămul o să cadă pe-a’ oamenilor trupuri,
O furie internă și crunt război civil
Va coperi întreaga Italia în urmă-i,
Și sînge, și ruine atît vor fi de-adese,
Și groaza de tot felul așa de-obișnuită,
încît mamele înseși zimbi-vor doar văzînd
Copiii ce de mîna ostașilor s-or rupe,
Și mila se va pierde de-atîtea răutăți;
Iar sufletul lui Caesar, rîvnind la răzbunare,
Cu Ate lîngă dînsul, veni-va cald din Iad,
Va sta între hotare cu glas de stăpînire,
Strigînd: „Săriți“ și cînii de sînge-o să-i ațîțe,
Incît această faptă grozavă va dubli
Pămîntul tot cu ciocli urlînd după-ngropare...
456
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Și iată-1 pe acest adînc cunoscător al sufletului popular
arătînd cum Caesar a îmbogățit Roma cu prăzile aduse, și
nu pe sine:
Și, cînd a plîns săracul, el, Caesar, însuși plînge, cum a
lăsat cîte șaptezeci și cinci de drahme pentru fiecare cetă-
țean, cum a pus la dispoziția poporului grădinile sale. De
acuzat, nu acuză pe nimeni, și refrenul tot rămîne: „Brutus
e un om onorabil“. Dar mulțimea strigă să se distrugă casa
lui Brutus, ea aclamă în vorbitor al doilea Caesar, — let him
be Caesar.
Se pregătesc proscripțiile, și întrevedem începutul răz-
boiului civil pentru puterea altui Caesar nou care se ridică,
Octavin.
Antonia și Cleopatra a fost scrisă cîțiva ani după luliu Ce-
zar și face parte din aceleași tragedii cu larg și variat spec-
tacol. Și aici toată informația este de la Plutarh, și, deoarece
ea poartă din loc în loc povestirea, acțiunea dramatică la
Shakespeare va fi ea însăși neasămănat de schimbătoare și
de zbuciumată.
E vorba, firește, de ultimul timp din cariera, de brutal
și ambițios ostaș a lui Antoniu. în precedenta piesă, care-1
înfățișează, și așa de mult, el apare cum l-am văzut, mișcat
de omorul lui Caesar, prevenitor o clipă față de ucigașul
lui, apoi, cînd e îngăduit a vorbi lîngă corpul marelui său
prieten, întîi încălzit de toate amintirile pe care le poate trezi
cariera acestuia, pentru ca apoi să strecoare, întețind mul-
țimea fără să aibă aierul, tot ce trebuie pentru ca s-o arunce
furioasă asupra lui Brutus și Cassius, contra cărora în sfîrșit,
ca priceput și viteaz ostaș, el dă lupta-n care se va hotărî de
soarta Romei însăși.
Aspecte care nu se pot concilia doar pentru aceia cari, cu
anumite scopuri de unitate, împuținează natura, reducînd-o la
un contur drept, la o coloare pusă o dată pentru totdeauna, pe
cînd alții lasă a se desface o mai adevărată icoană de total din
„tușele“ de coloare suprapuse cu muchea cuțitului. Lucrul lui
Shakespeare e de acest fel, și, deci, fizionomia eroilor săi,
a lui Antoniu mai mult decît a oricărui altuia, pentru motive
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
457
care se vor vedea, nu se desface pe deplin decît atunci cînd
s-a adaus și ultimul element de coloare.
Vedem pe Antoniu întîi lîngă Cleopatra, satisfăcîndu-i
patima de aprinsă orientală și servind de obiect, iubit poate,
chinuit de sigur, al unui capriciu care nu se sfiește de nimic
și nu se dă în lături față de orice suferință omenească. El
pleacă la Roma pentru a urma chemării pasiunii sale de pu-
tere,de dominație. După o explicație cu Octaviu, în prezența
lui Lepid cel fără orientare și fără caracter, Antoniu se apleacă
la pace și primește ca soție pe Octavia, sora, care și-a pier-
dut de curînd bărbatul, a tovarășului de care se simte așa de
puternic stăpînit, cum i-o va spune îndată și un prooroc.
Dar, cu toată această legătură politică, el nu va putea să
uite pe Cleopatra. Va merge s-o afle la Alexandria, unde
aceeași viață de plăceri îl așteaptă. E, din nou, „prins“ ca
peștele-n undiță. 11 vedem deocamdată la Misen, petrecînd cu
asociații săi triumviri, și cu tînărul Pompeiu la o masă, de
un admirabil realism, din care și chibzuitul, recele Octaviu
ieși cu mintea puțin împainjinită.
Din Alexandria el trebuie să se smulgă, după cîteva zile de
fericire în sensul său, pentru a face marea încercare, de care
nu poate scăpa, cu un rival pe care ar avea, cum este el, motive
de a-1 desprețui și de care totuși e așa de puternic dominat.
Se dă lupta de la Actium, Cleopatra fiind de față. Se dă
lupta așa cum ea voiește, pe apă, cu tot sfatul prietenilor, al
vechilor camarazi, și regina Egiptului, plecînd, dă semnalul
catastrofei. Desperarea lui Antoniu e adîncă și splendidă, și,
cînd va vedea cum primește Cleopatra pe trimesul lui Octa-
viu biruitor, pe o „slugă“, o distrugătoare mînie va cuprinde
pe acela care și altfel avea ceva de răzbunat contra perfidei fe-
mei înșelătoare. Dar peste puțin el se va împăca pentru a merge
la o nouă bătălie, la o nouă înfrîngere, la o nouă trădarea
doamnei și stăpînei sale. Aflînd de sinuciderea ei meșteșu-
gită — căci deocamdată e un simplu zvon —, el se va arunca
în sabia lui. Ca ultimă mîngîiere, ridicat cu funiile pînă la
fereasta mausoleului-cetate unde ea s-a ascuns, asprul ostaș
o va vedea încă vie, plecată cu milă asupra unei nenorociri
care s-ar părea că n-are altă origine decît patima pentru dînsa.
458
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
De fapt și fără Cleopatra, Antoniu nu putea isprăvi
altfel. In manifestările așa de deosebite ale omului care e pe
rînd stăpînit de o lene de sultan depravat și de o hăr-
nicie de roman din vremile Republicei, de o fatală lipsă de
energie și de un neastimpăr furtunos, este un element de
unitate: în setea lui de a cuceri, de a stăpîni, de a gusta,
de a poseda. Această sete n-o poate ținea în frîu și nici nu
caută a o face, nu i-ar plăcea s-o încerce. Se dă întreg, pînă la
nimicire, dar nu pînă la dezgust —, ispitei, oricare ar fi
aceea, care i se prezintă. Uriașul nu simte că el e acela care
poartă jugul, și în satisfacțiile sale are o bucurie de zeu atot-
puternic, pentru care lumea întreagă a fost făcută.
în cuibul faraonic, îmbălsămat cu parfumurile subtile
ale grecității conrupte, în Egiptul Ptolomeilor, el nu vrea
să știe de Roma, de lumea întreagă:
Să piară Roma toată în Tibru; vastul arc
Al tarelui Imperiu să cadă! Stau aici.
Imperiile — ternă! Pămîntul acest lut
Hrănește om și vită, dar frumuseța vieții
Este să fac aceasta (îmbrățișează pe Cleopatra1).
în fața Octaviei el va fi un bun soț iubitor, delicat chiar,
cu ajutorul liricei înflorite a lui Shakespeare:
Antoniu: Lumea și datoria cea mare vor face uneori
Să mă despart de la sînu-ți.
Octaoia:	Iar cu
Sta-voi la zei în genunche, rugindu-i
Pentru norocu-ți.
E de ajuns însă ca icoana Cleopatrei să răsară în mintea
acelui care un moment n-a mai văzut pe soția lui legitimă
pentru ca el să spuie:
Deși am făcut căsătoria pentru pace,
Plăcerea mea-i încă la Răsărit....2
1 I, 1.
* ir, 3.
SHAKESPEARE Și LITERATURILE ROMANICE
459
Din toată inima se va părăsi, pe rînd, voluptății, luptei,
deznădejdii, speranțelor renăscute, setei de moarte. Un taur
furios care se aruncă unde se mișcă în fața lui steagul roșu
al ispitei.
Afară de Octavin și de blinda, supusa Octavie, afară de
cea dinții soție a lui Antoniu, Fulvia, care moare la început
fără s-o fi descoperit altfel decît prin teama pe care o inspiră,
de departe, unui bărbat deprins s-o asculte, afară de Lepid,
laș comensal la o masă unde n-a adus nimic, apare cîte un
Ahenobarbus, vechi „comiliton“ al șefului său, care-1 iartă
și atunci cînd, în criza supremă, se vede părăsit de dînsul.
O natură cinstită, și pînă la ultima încercare, și credincioasă,
care, într-un mediu ca al Romei de decadență, se mai poate
mira
Că adevăru-i dator să tacă...1
Mulțimea însă, aceea care, ca și-n alte piese ale lui Shake-
speare, asemenea corului antic — căruia nu trebuie să-i
fie comparat însuși corul lui Shakespeare — pregătește
fapta, o întețește, se bucură ori se indignează de dînsa, o
aprobă ori o osîndește, aceea nu e romană, ci egipteană:
vulgul grec-oriental din Alexandria, cu oamenii de Curte,
cu sclavele confidente, cu supușii robi, gata a muri fără părere
de rău pentru stăpînă, cu vrăjitorii și prezicătorii, cu țăranii
fellahi, ca acela care aduce reginei coșul cu smochine în care
se ascunde ucigătoarea aspidă, recomandînd, cu o nuanță
de ironie, se pare, acesteia să nu se lase atinsă de dinții
veninoși ai micii aducătoare de moarte. Și aceasta arată că,
deși soarta lui Antoniu e urmărită pînă la moarte, autentic,
istoric, după obiceiul poetului naiv, cu dorință mare de a fi
cuprins între cărturarii timpului său, lumea ce se are în
vedere e aceasta, a Orientului și deci piesa e mai mult „Cleo-
patra și Antoniu44 decît „Antoniu și Cleopatra44.
Critica a observat2 că regina Egiptului, cu spiritul ei
politic moștenit, cu ambiția ei proprie, cu pornirile ei domi-
1 n, 2.
a Vd. Stapfer.
460
ISTORIA LITERATURILOR, ROMANICE
natoare, nu apare mai de loc în tragedia shakespeariană,
care înfățișează cu atîta relief și în colori așa de vii femeia,
marea femeie, lacomă, capricioasă, cochetă, contrazicătoare
și totuși perfect logică, amorezată și totuși pe deplin stă-
pînă pe sentimentele ei, credincioasă iubitului și totuși gata
a primi oricînd măgulirile altuia, fie și ale unui simplu ofițer
roman, ale Cezarului celui nou —, ea care a avut de la
cellalt Caesar pe fiul ei, Cezarion. Se uită însă un lucru: că
în starea Egiptului de atunci și din punctul de vedere
politic marea putere a urmașei Ptolomeilor era și putea fi
tocmai aceasta.
lat-o deci jucîndu-se în voie cu Antoniu, fiindcă așa-i
place și fiindcă, măcar față de un om ca dînsul, calculul îi
arată că așa e mai practic, țiindu-1 de rău și cînd nu-i pasă de
moartea Fulviei — „așa mi-ai face și mie1“ — și cînd arată
durere pentru aceasta, dîndu-i rîset cînd plînge și cînd e
voios, lacrimi. Panteră orientală cu mișcările feline, ea se
consumă totuși de patima pe care nu vrea s-o arate, și, la
plecarea lui Antoniu, o dată ce nimeni nu s-a strecurat în lo-
cul lui, ea tînjește după dînsul. Muzica o mîngîie și o îmbată
pe aceea care era deprinsă, cînd cel puternic era lîngă dînsa,
să uimească lumea prin fastul ei legendar:
Barca-n care sta era ca un tron aprins
Arzînd pe ape; pupa ei, aur curat,
Purpură pînza; și-așa de aromită, încît
Vîntul cădea amoros însuși în calc-i; lopeți de argint,
Care loveau la sunet de flaut, făcînd
Apa bătută să vie pe urma lor iute,
Parc-ar fi vrut de bătaie. Cît despre dînsa,
Ce să-ți mai spun eu, săracul, căci sta
Supt baldachin din țesutul de aur cel scump,
Cum sade Venus în care vedem
închipuirea că-nvinge natura; de-ambele părți
Tot copilași îmbrăcați frumos, ca voioși Cupidoni,
Cu evantalii de multe colori, al cărora vînt
Parc-aprindea frageda-i față, dîndu-i răcoare:
Astfel stricau ce dresese.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
461
Așa vorbește Ahenobarbus, iar Agrippa, care n-a văzut
pe zina cea cu mîini fragede ca floarea, flower-soft hands,
exclamă la această descripție:
Noroc de Antoniu !
Ahenobarbus: Fetele ei de la Curte, ca Nereide,
Ca ale mării Sirene, în ochi-i cătau...
„Mîini fragede ca floarea44... Mîini pe care „tremurînd le-au
sărutat regii44, va spune ea însăși1. Și totuși aceleași mîini
amenință cu moartea pe bietul vestitor care nu spune destul
de iute dacă Antoniu acolo, la Roma, departe, este ori ba
sănătos:
îmi vine să te bat pînă nu spui.
Ci, dacă zici că e în viață, bine I
De Cezar i-i prieten, de nu l-a prins captiv.
Arunc asupra ta în ploaie aur
Și-amestec perle scumpe-n ea.
Prefăcătoria, răsfățul, un simț sigur al propriului interes, un
instinct tenace de a se menținea în orice condiții — afară
de aceea de a lua loc, umilă, batjocurită, urîtă și și în ati-
tudine urîtă, după alți robi, în alaiul unui cuceritor care e
prea puțin om ca să fie prins și el de farmecele înaintea cărora
nici cei mai puternici oameni, și tocmai aceia, n-au rezistat, —
sunt însușirile marii vrăjitoare de bărbați. Moare, ținînd la
piept aspida, ca mama adormită cu pruncul ei la sîn — și
o spune însăși, care se vede așa; moare frumoasă și frumos,
fără o picătură de sînge, fără o crispație pe față, filosofînd
poetic asupra înălțării sufletului, nu către un Dumnezeu
care judecă, ci în mijlocul naturii cu care se confundă.
Sunt foc și aer celelalte elemente:
Le las vieții mai joase2.
în Coriolan acțiunea e cu mult mai simplă. Și aici infor-
mația e dată de Plutarh, și poetul nu adauge nimic de la
1 II, 4.
* V, 2.
462
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
dînsul, dar nu mai e vorba de o mare perioadă, bine cunoscută,
din istoria Romei mergînd către Imperiu în mijlocul glo-
riilor mondiale, așa încît de la sine să se alipească elementele
subsidiare, ci numai de un episod, de un caracteristic și
dramatic episod din cele dinții timpuri ale Republicei.
Se știe povestea lui Coriolan, conducătorul roman împotriva
volscilor, împodobit cu numele pe care l-a căpătat de la ceta-
tea cucerită de dînsul, care, intrînd în conflict, el, patricianul,
cu plebeii pentru o împărțire de grîne, e silit să părăsească
patria sa pentru a se întoarce apoi, răzbunător, împotriva
ei și a fi oprit, în momentul cînd să-și serbeze tristul triumf,
de apariția rugătoare a mamei și a soției, care — mai ales cea
dintîi — îl biruie.
Urmîndu-și izvorul, Shakespeare dă povestea întreagă.
El ia pe Coriolan din clipa cînd se luptă contra dușmanilor
Romei și-l trece prin toate peripețiile carierei sale pînă dincolo
de această silită retragere care e pentru dînsul o catastrofă
morală, anulîndu-1 politicește, pînă la moartea sa în exil,
pradă setei de pedeapsă a acelora pe cari-i ajutase fără a-i
duce însă pînă la rezultatul pe care-1 crezuseră, cu un ast-
fel de șef, sigur.
Vedem astfel pe patricianul care stă de la început împo-
triva revendicațiilor furioase ale plebei, pe comandantul care
știe să întoarcă înapoi o armată capabilă de a fi întoarsă îna-
poi numai prin siguranța prăzii, pe învingătorul care refuză
orice răsplată. Mai tîrziu îl vom întîlni în piața publică,
unde candidatul de consul se scîrbește să vorbească unei mul-
țimi desprețuite, stăruințile lui prefăcîndu-se în insulte,
iar acestea îndîrjind și mai mult pe adversari, întețiți de
tribunii lor, cari mîntuie judecîndu-1 și trimețîndu-1 în exil.
Va merge, nu știe cine știe unde, într-un colț de lume, ci
drept la volsci, la dușmanul pe care l-a învins, la Aufidius,
va sta la pragul ușii dincolo de care acesta, neștiutor de
cine-1 caută în haine ponosite, petrece; i se va încredința
cu totul, se va înțelege cu dînsul pentru opera de răsplată, sin-
gura care-1 ține viu, căci de-ai săi a uitat pentru cîtva timp;
va lua asupra-și jumătate din armata volscilor. Restul e ca
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
463
în povestirea lui Plutarh, din care sunt luate întregi situații
și discursuri întregi.
Poetul n-a avut hotărîta intenție de a crea tipuri, care de
la sine răsar la atingerea lui cu o tradiție istorică unde aceste
tipuri își au numai originea. E roman Coriolanul său? E
romanul patrician dintr-o vreme cînd aceasta însemna nu
numai o mărturisire politică, dar și o credință religioasă?
Nu tocmai. Dar e o splendidă natură de energie, de agresiune,
de luptă îndîrjită și continuă. După ideile antichității, a
duce străinul contra cetății de naștere e cea mai îngrozitoare
crimă; pentru Shakespeare ea află o îndreptățire. Omul su-
perior, eroul de acțiune biruitoare e răspins de mediul în
care soarta l-a făcut să trăiască, și aceasta-i dă drepturi:
prin trecerea sa la dușman, prin pornirea sa pedepsitoare
el nu face decît să le exercite. Oprirea lui de Volumnia, de
Virginia, e un sacrificiu, un greu sacrificiu pe care-1 face.
Din această renunțare Coriolan pare a ieși scăzut și zdrobit,
spre marea părere de rău a zugrăvitorului acestei naturi
excepționale.
Gîndul lui, voia lui, iată ce-1 stăpînește. „îmi place
mai mult să-i servesc eu după placul meu, decît să li porun-
cesc după al lui.“ Și, cînd i se cere să facă după gîndul și
voia altuia, el se împotrivește; cînd în luptă-1 înving le-
gile și apărătorii lor, el preferă, ceia ce nici un roman n-ar fi
făcut, orice înaintea supunerii: „Lumea“, strigă el, „nu se
isprăvește la Roma“. E aici un individualism pe care Renaș-
terea l-a zeificat, dar care nu exista în acea antichitate în-
săși pe care Renașterea încerca și pretindea s-o învie.
Volumnia, mîndra aristocrată, care vede pe fiul ei înainte
de a vedea interesele de viață ale Romei, fie și numai ale
Romei patriciene, e mai puțin romană decît soția lui Corio-
lan, Virginia, care nu vrea să părăsească, o clipă măcar, casa
atîta timp cît își știe soțul în luptă. Menenius Agrippa, cel cu
apologul celebru către plebeienii retrași pe munte, apare-ntr-o
lumină specială, din cauza nevoii lui Shakespeare de a-și
avea pretutindeni un chip caricatural, și el devine astfel un
mijlocitor care se îmbulzește, un pacificator nechemat, un
vanitos care merge la Coriolan devenit dușman al romanilor

ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
pentru a negocia și care crede că nu se poate să nu fie re-
cunoscut de gardă și primit de fostul său „protejat“, pentru
a se întoarce apoi jignit de răspingerea soldaților și de neas-
cultarea generalului și a declara sentențios că de acum
înainte nimeni nu mai poate opri pericolul peirii.
Bine caracterizat printr-o genială intuiție e poporul roman.
Cel din vremea lui Caesar, amestecat cu tot felul de străini și
stricat prin înlăturarea de la o viață publică activă, e capabil
numai de tulburări ușoare, cu omoruri la colțul străzii;
acestălalt e încă puternic și mîndru, înțelegător și bun.
Admiră pe general și de batirul lui iartă și asprimea de ton
a patricianului; trebuie toată perfida întețire a tribunilor,
cari lucrează ca Antoniu la căpătîiul lui Caesar mort, pen-
tru a-1 duce la măsuri împoriva mîntuitorului de dăunăzi
al oștilor romane.
XIV.	Cu Hamlet suntem în domeniul legendei istorice,
veche, foarte veche, de vreme ce o pomenește un cronicar
nordic, Saxo Grammaticus, încă din veacul al XlII-lea. Su-
biectul intrase-n cercul cunoștinților publicului englez, după
ce ediția din 1514 a cronicarului produsese o imitație fran-
ceză, a lui Belleforest, trecută apoi și în englezește. Se repre-
zintase chiar, la 1587, o dramă Hamlet, care n-are nimic a face
cu capodopera de analiză sufletească a lui Shakespeare însuși.
Tema, împrumutată, cuprindea povestea unui rege da-
nez asasinat de fratele său, care-i ia tronul și soția, a fiului
credincios al celui mort, care, aflînd, simulează nebunia pen-
tru a pregăti pedeapsa, în urma căreia el însuși piere. Tot
restul vine de la Shakespeare însuși.
Hamlet, fiul de rege, duce viața obișnuită a curtenilor,
lîngă un Horatio,un Guildenstern,un Rosencrantz,un Laerte,
băieți vioi și veseli, cari știu să se bată bine și sunt gata să
încrucișeze spadele pentru ca să răzbune o ofensă. O revelație
teribilă îl smulge din aceste obiceiuri ale tinereței sale, indicîn-
du-i o mare și grea datorie. Pe terasa castelului din Elsinore
a răsărit o stafie, a părintelui său: tăcută față de paznici,
lui ea-i vorbește, pentru a-i spune că are de răzbunat un
omor, — căci bătrînul rege n-a perit de mușcătura unui șarpe
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
465
cînd dormea, ci a fost otrăvit, cu veninul ce i s-a turnat în
ureche, de însuși fratele care acum îl înlocuiește, în sala de
tron și în iatac.
Hamlet trebuie să răzbune. Așa cum l-au înțeles cronicarii
și povestitorii anteriori, el o și face. Nebunia lui prefăcută
e un mijloc pentru a înșela pe vinovați. Ea face parte din ac-
țiunea însăși, care fără acest mijloc de acoperire a preparati-
velor ar fi imposibilă.
Shakespeare găsește însă prilejul, căutat în zădar cu alte
subiecte, de a face din acele cugetări filosofice asupra vieții
și morții, asupra binelui și răului, asupra marilor probleme
etice însuși temeiul unei drame,— unei mari drame, a ne-
putinței de acțiune din cauza bielșugului însuși al unei cu-
getări care nu mai atîrnă de voință. Cetitor al lui Montaigne,
marele poet englez e pătruns el însuși de îndoielile acestuia și
le trece asupra eroului tragediei medievale daneze.
Deci Hamlet, de la cel dintîi pas înainte, e oprit în loc
de ceea ce se întîmplă înlăuntrul lui. Acolo se petrece adevă-
rata dramă. Nu în afară, pentru că în acea lume exterioară
el rătăcește numai mașinal) fără a trăi) cum rătăcește, cu un
scop în afară de înfățișarea sa materială, și spectrul delaEl-
sinore. Tot ce trăiește în jurul lui e un simplu cadru ori și o
piatră de încercare a paraliziei de care e atins sufletul eroului.
Nu e nici un alt personagiu principal decît Hamlet) și Ham-
let trebuie căutat în singură conștiința lui.
Întîiul gînd al lui Hamlet e la moarte, căci își dă sama
fără a fi încercat că lui îi lipsesc puterile unui răzbunător. îl
oprește însă un îndoit frîu: acela al religiei, care nu îngăduie
nimărui a-și pune capăt zilelor, și acela al îndoielii față de
ceea ce poate veni după moarte, îndoială care răsărise și în
convorbirea din închisoare între Isabela și fratele ei, în
Măsură pentru măsură'.
O, de-ar putea această carne să se piardă
Topindu-se ca prefăcută-n rouă.
30 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
456	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
O, dacă Domnul veșnic n-ar fi hotărît
O lege contra morții de sine, Doamne, Doamne !Ț
Apoi:
Să mori, să dormi,
Să dormi, să visezi poate...
Frica de ceva după moarte,
Necunoscuta țară din care niciodată
Drumeț nu se întoarce...2
Va trebui deci să caute prin viață drum către ținta sa, pe
care simte totuși că n-o va putea atinge. E așa de covîrșit
de îndemnul însuși, încît nu vede drumul care poate duce la
țel. O nespusă ură i se aprinde-n suflet contra unchiului
ucigaș, uzurpator și pîngăritor, dar ce-1 doare și-l umilește
mai mult, ce-1 face a se scîrbi mai tare este incestuoasa
terfelire a maicii sale:
Ușurătate, numele-ți: femeie!
Abia o lună; nu-i veche încă-ncălțămintea
Cu care ea urma trupul lui tata bietul,
Ca Niobe, în lacrămi; de ce ea, tocmai ea
— O Doamne, și o vită, ce n-are-nțelepciune,
Și ar fi plîns mai mult — să ia pe unchiul meu,
Al tatei frate, însă cu dînsul sămănînd
Cît eu cu Hercul doară; atîta doar o lună.
Nici sarea lacrimii ei false
N-a fost perit din ochii dureroși,
Și ea s-a măritat... Ce blăstămată grabă:
Să fugi așa de iute-n cămașa de incest!
în simțul neputinței sale față de ce i se cere, Hamlet,
care rezistă la orice ispită din afară: petrecerile obișnuite,
1	i, 2.
3	J.n, t
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
467
datoria față de țara amenințată — e vorba de un război cu
cutare din Norvegia, — iubirea fragedă a Ofeliei nevinovate,
ajunge a vedea toată lumea mai rea de cum este, a o cuprinde-n
aceeași pornire de ură ori a o înfășura-n același zăbranic al
unei nimicitoare ironii.
Nimic bun n-are-n lume o realitate, sau, dacă anume
lucruri sunt în domeniul curat al idealului inexistent, orice
încercare de îndeplinire dovedește nimicirea așteptărilor.
Virtutea e veșnic călcată în picioare, fiindcă așa trebuie să
fie, așa e logic și normal:
Căci, în bădărănia acestui timp de bani,
Virtutea către viciu iertare va să ceară,
Plecată să cerșească iertare pentru bani1.
Ofeliei îi strigă să ia pe un prost și în femeie vede un mij-
loc prin care și cel cu minte tot în halul prostului ajunge:
„Ori, de vrei neapărat să te măriți" — căci el a trimes-o
„la mănăstire" — „ia pe un prost; pentru că oamenii cuminți
știu prea bine ce monștri faceți dinei"2. Și el se gîndește, la
capătul tuturor considerațiilor sale, dacă binele și răul sunt
altceva decît fantome ale minții noastre: „Nu e nimic, bun
sau rău, pe care să nu-1 fi făcut astfel cugetarea noastră"3.
Pe rege nu-1 va ucide-n rugăciune, făcîndu-se a vedea
în rugăciunea însăși o piedică pe care o are înlăuntrul său4. Plin
de o hotărîre pedepsitoare, cutează el să se arunce împotriva
mamei sale, căreia-i strigă astfel:
Tu ești regina, soața unui frate de soț,
Și — o, de n-ar fi asta! — tu ești și mama mea.
Nu vei pleca de-aice pînă nu pun oglinda
în care-o să se vadă în cuget tot ce ai6.
1 III, 4.
’ iii, 1.
• îl, 2.
4 III, 3.
8 III, 4.
30*
468
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Spectrul apare din nou pentru a-i arăta singura direcție
în care trebuie să lovească:
Cum ce? Privește-acolo, privește cum se duce
Tata, — așa cum era viu;
Privește cum se duce, acum chiar, prin portal.
Plin de sîngele lui Polonius, pe care l-a străpuns după tapi-
țerie, ca pe un „guzgan“, crezînd că a dat de regele însuși
ascuns pentru ca să asculte convorbirea teribilă dintre
mamă și fiu, împovărat de amintirea Ofeliei care s-a lăsat,
nebună și deznădăjduită, a fi prinsă de apele iazului, el merge
spre încleștarea cu Laerte, fiul, fratele venit pentru satis-
facție și, luptînd unul cu altul cu sabia în mînă, Hamlet
capătă curajul de a da lovitura asasinului încoronat numai
după ce a văzut pe regină otrăvită din cupa menită lui în-
suși, numai după ce a simțit în vinele lui același venin stre-
curat prin vîrful săbiei.
Moare brusc după o bruscă ispășire, lăsînd nedezlegată ma-
rea întrebare a dramei, care, plecînd de la o datorie de ven-
delta, a pus întrebări așa de mari, încît soluția lor definitivă,
probată, admisă de toată lumea, n-o putem da. Eroul și
personagiile puse toate numai pentru a-i scoate în relief sta-
rea de spirit iese pe poarta morții, numai pentru că tragedia
trebuia să aibă un sfîrșit pe care nu-1 au totdeauna problemele.
Și acea stare de spirit a lui Hamlet a ajuns, orice ar fi provo-
cat-o, așa de stăpînă pe noi, încît acest sfîrșit artificial nu
ni provoacă atîta nemultămire, pentru că toate acțiunile,
cele de la început ca și cele întrețesute cu dînsa, ni sunt
acum de un interes secundar.8
Ofelia e o mare figură dramatică nedezvoltată. Ea apare
numai pentru a fi întrebată asupra iubirii cu Hamlet și
pentru a se întreba ea însăși; ea n-are răgaz, cum n-are drept
să iubească în adevăr, și nu știm dacă la melancolia unei
dulci nebunii, analizată cu o artă unică, dînd iluzia unui
alt sistem de cugetare unde logica a dispărut cu totul, a
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
469
contribuit mai mult răspingerea lui Hamlet sau durerea
pentru moartea lui Polonius. Laerte, fratele care pleacă în
Franța pentru studii îi vorbește:
Laerte:	Despre Hamlet și gluma voii lui
Socoate-o doar o răsfățare-n sînge,
O viorică-n tinereța firii,
De-o clipă, nu de-o viață, nu-ntemeiată, — dulce;
Mireasmă, doar o clipă ce se scurge,
Și nu mai mult.
O felia:
Laerte:
Atît.
Atît să crezi,
Căci dezvoltarea firii nu naște izolat,
Ci-ntocmai cum și templul acesta se dezvoltă,
Și slujba din lăuntru, din minte și din suflet,
Mai mare se tot face. Poate astăzi te și iubește.
Nici pată și nici pază nu poate pîngări
Virtutea voii sale, dar trebui să te temi
De cumpăna măririi, căci voia nu-i a lui,
Ci e supus el însuși la cum este născut.
El nu poate, cum alții, de preț mai mic, ar face,
Să ceară pentru dînsul; de cum el și-a ales
Atîrnă siguranța și sănătatea țării.
Și astfel se cuvine să fie îngrădit
De glasul și voința acelui corp în care
El este cap. De-aceia, cînd spune că-i ești dragă,
înțelepciunea-ți cere să-l crezi numai atît
Cît faptul ca și locul lui ca particular
Pot da ființă vorbei; și nu este mai mult
Decît întreaga voie a Danemarcei lasă.
Și lui Hamlet, care-i spune, în treacăt: „Te-am iubit
cîndva", ea-i răspunde:
De fapt, Doamne, m-ai făcut să cred așa1.
1 UT, 1.
470
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Stările interne ale lui Hamlet fiind fără plan din partea
lui Shakespeare, conținutul însuși al tragediei, celelalte figuri
toate, cum pierd din farmecul lor cînd sunt așa de pure ca
Ofelia, pierd din tragica lor răspundere cînd poartă teribila
răspundere a regelui și a reginei. Ei pot apărea astfel uneori
și ca vrednici de oarecare iertare, — poetul n-o interzice cu
totul.
Iată regina. In zădar i se vorbește de nebunia lui Ham-
let pe care ar fi provocat-o o iubire nesigură de izbîndă:
Mă tem că e pricina acea mare:
Moartea tatălui său și prea-grăbita-mi căsătorie.
De aceea va îndura vorbele de foc ale lui Hamlet, de
aceea se va ruga de iertare înaintea lui, de aceea ne va
înduioșa, ca soață necredincioasă, complice la omor, prin
cealaltă însușire de mamă așa de nenorocită:
O, nu vorbi mai mult I
Cuvintele-ți ca săbii îmi intră în urechi.
Nu vorbi, dulce Hamlet...1
Mustrările de cuget au căzut în același timp asupra rege-
lui căruia nici rugăciunea nu-i poate ajuta, căci e nevrednic
de dînsa:
Cuvintele îmi zboară, dar cugetul mi-i jos:
Cuvinte fără cuget nu pot spre cer să meargă.
Și-1 auzim pe acela care va recurge la o nouă crimă numai
pentru a scăpa de cea veche, rugîndu-se:
Nu e destulă ploaie în cerurile dulci
Să spele-această mînă, făcînd-o ca zăpada?
Și ce e-n rugăciune decît puterea dublă
1 III, 3.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
47-1
De-a fi oprit în cale pînă cît n-ai căzut
Și, de-ai căzut, să capeți iertare1.
Polonius e un bun tată, cuminte sfătuitor al fiului plecat
în străinătate, duios îngrijitor al purtărilor lui ;e pentru Ofe-
lia un părinte simțitor, îngrijat de onoarea casei sale; e
credincios regelui său și moare aducînd, în socotința lui, un
serviciu esențial reginei.
Și totuși el e în piesă un personagiu ridicol. Pentru că un
asemenea personagiu nu i se păruse pînă atunci lui Shake-
speare că poate lipsi din teatru, el joacă rolul de amestec
necerut și adesea puțin necesar, rolul de important, care
ce e drept, nu o face din vanitate, ci dintr-o amabilitate care,
nu e servilism, ca al lui Menenius Agrippa în Coriolan.
Dar, pentru ca Polonius să apară altfel, mai trebuie
ceva.
Shakespeare nu era un învățat, deși ar fi voit să fie astfel;
nu era un curtean, deși stătea în societatea lor și primea,
întîmplător, ofensele unor nobili îngîmfați. Astfel trebuiau
să-i fie tot așa de antipatici grăbitul curtezan ca și pro-
dusul pedant al Universității cu categoriile și „distinc-
țiile“ sale.
Polonius a studiat la Cambridge ori la Oxford. A jucat
acolo un rol în lulius Caesar... „Grozav vițel“, so capital a
calf, spune Hamlet2, cu obișnuitul gest de despreț, care co-
pleșește pe bătrîn, dar nu-1 descurajează, pînă la lovitura de
sabie în dosul tapițeriei. El face observații de dicțiune, de
stil3, și, cînd fiul de rege aduce o trupă de actori ca să joace
înaintea unchiului său piesa asămănătoare cu crima lui prin
care vinovatul trebuie să se vădească, eruditul nu uită să
înșire că în teatru sunt aceste genuri: tragedie, comedie, pas-
1	Ibid.
’ II, 2.
8	II, 2.
472
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
toral, pastoral-comic, tragic-istoric, tragic-comic, istoric-
pastoral1. Nebunia lui Hamlet o explică el astfel, doctoral:
Doamnă, mă jur că nu fac meșteșug.
Că e nebun, e drept; e drept și e păcat;
Și e păcat că-i drept: figura este proastă.
Dar s-o lăsăm, căci nu vreau nici artă.
Deci să-l numim nebun; acuma trebuiește
Să și aflăm acestui efect cauza lui,
Ori, și mai bine, cauza defectului ce e, —
Căci defectiv efectul din cauză purcede:
Așa rămîne și-astfel aceea ce-a rămas2.
Si iată si altă lămurire a aceleiași boli: în stadiile ei:
Căzut-a în tristeță, apoi în post căzu,
Iar mai tîrziu în pază, apoi în slăbiciune,
în ușurință mare și-astfel, prin declinare,
La nebunia-n care se chinuie acum, —
Iar noi, noi stăm și-l plîngem3.
Sens nu e în aceste cuvinte goale, pe cît sunt de mărețe,
dar este ce admiră și la nenorocitul prinț cînd strigă:
Da, e și nebunie, dar și metodă-ntr-însa4.
XV.	Nu poate fi o deosebire mai mare decît între Hamlet
și Othello, cu doi ani numai mai nou.
Aici lirismul ca și filosofia au dispărut. Elementul comic
e numai în persoana lui Brabantio, acel senator, acel ma-
gnifica din Veneția căruia maurul i-a luat fata, prin farmece,
crede el —, că prea e urît și necioplit mirele! — și care se
plînge înaintea lumii care-și rîde de el — ca de Shylock că-
1 Ibid.
2 II, 2
’ Ibid.
* II, 2.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
473
ruia i s-a furat Jessica —, ca și înaintea dogelui pentru ca, la
urmă, chemînd, spre dovedireafaptului, pe însăși acea fiică,
Desdemona, să vadă că aceasta se dă, după datoria ei de soție,
de partea bărbatului.
încolo, fără comparații, fără monoloage, fără disertații și
divagații, piesa, al cării cadru italian chiar — cu discursuri
ducale, cu ședințe de Senat, cu demnitatea solemnă a Si-
gnoriei și cu intervenția „seniorilor nopții“ — e mai real decît
în altele, duce logic și sobru pînă la capăt dezvoltarea unei
singure pasiuni, și a unei pasiuni obișnuite, elementare,
general-umane.
în casa lui Brabantio, maurul, primit ca amic, și-a po-
vestit înaintea frumoasei, bunei, purei Desdemona viața lui
de nenorociri, de lipsuri, de aventuri, de primejdii și biruințe:
sclav vîndut, sclav fugar, ostaș de aventură, liberator al
cutărui venețian de urgia turcilor undeva prin Asia, apoi
comandant de oaste și cel mai prețuit general al Republicei.
Ea ajunge a-1 iubi — pentru aceasta, numai pentru aceasta.
O spune el însuși:
Ea in-a iubit pentru primejdia mea,
Iar eu pe dînsa căci a-mpărtășit-o1;
și o spune și ea:
Eu l-am iubit pe dînsu-n mintea mea,
Și cinstei lui, isprăvilor viteze
Li-am închinat și sufletu-mi și soarta.
De aceea l-a urmat. De aceea merge cu el în Cipru, unde
are misiunea de a împiedica o năvălire turcească. De aceea
primește încruntările din sprîncene, insultele, strigătele
și chiar loviturile lui. De aceea se mulțămește a plînge și a
cîntă, a cîntă, în ajunul morții celei mai nevinovate, „balada
sălciei"; de aceea, în ultima-i convorbire cu tovarășa ei, Emi-
1 I, 3.
474
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
lia, ea nu va admite, împotriva argumentelor glumețe ale
acesteia, că o femeie-și poate înșela bărbatul, fie și pentru
împărăția lumii.
Maurul, el e un Antoniu cinstit, dar tot așa de elementar
ca și acesta, mai pasionat însă și mai puțin lacom, avînd deli-
catețe, nobleță părții de sînge arab dintr-însul, cum, în
schimb are furioasa patimă de răzbunare și ucidere a negru-
lui. Nu-i trebuie mult pentru ca o vorbă aruncată-n treacăt
să-i trezească bănuiala și aceasta să se prefacă într-o oarbă
pornire de răzbunare, căreia Desdemona, înăbușită-n perne,
îi va cădea victimă.
Și, pentru a strecura acea picătură a bănuielii care-și va
face drum este lago. Acest confident, de a cărui discreție și
devotament nu se îndoiește Othello, urăște pe stăpînul său
pentru că-1 socoate capabil de a face curte Emiliei, pentru
că a dat locul de locotenent al său lui Michele Cassio, pentru
că invidia-1 torturează, dar înainte de toate pentru că a urî e
rostul vieții lui și pentru că spiritul lui negativ înlătură orice
piedecă din calea manifestărilor urii sale. „Virtutea“, spune el,
„fleac ! în noi înșine suntem așa ori așa“. Și nici în forma ex-
terioară care e reputația nu crede: „Reputația este o închi-
puire zădarnică și foarte falsă; adesea căpătată fără merit și
pierdută fără dreptate; nu ți-ai pierdut reputația dacă nu te
socoți însuți păgubaș“.
Mintea lui isteață îi va arăta cum să lovească. Pe Cassio-1
va amesteca în societatea unor petrecători și, ca pe un neîn-
cercat, îl va îmbăta; locotenentul comandantului suprem va
urmări cu sabia pe un Rodrigo, vechi suspinător după Des-
demona, pe care el, lago, l-a oprit de a-și face samă cînd a
aflat de izbînda maurului, de acum înainte dușmanul lui
de moarte. Trezit de scandal, Othello vine și scoate din slujbă
pe ajutorul său.
Acesta nu poate trăi fără reabilitare și, după sfatul lui
lago, el se va adresa Desdemonei, ale cării legături cu genera-
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
475
Iul le ajutase, fiindu-i astfel pe dreptate simpatic. Și acum
lago va semnala convorbirea celor doi, va adăugi cuvinte în-
găimate, întețiri răpede retrase, pînă va ajunge la acuzări
precise, la revelații brutale din presupuse visuri ale lui Cassio.
Cînd Othello vorbește acum aspru noii sale soții și aceasta
caută a-i ușura durerea de cap cu o năframă luată de maur de
la o vrăjitoare și căreia el îi atribuie puteri misterioase,
Emilia, soția lui lago, o culege și o dă soțului, care de mult
era dorită de dînsul. Năframa va fi lăsată în odaia lui Cassio,
arătată și dăruită liber de acesta, pe cînd glasul lui lago o
va adăugi la „probe“ în spiritul maurului gelos.
Acesta va ajunge la un complot pentru uciderea vinova-
ților. lago va ațîța pe Rodrigo contra lui Cassio, care fusese
pus comandant în Cipru în locul lui Othello: dacă acela e
ucis, Desdemona poate rămînea lîngă Rodrigo. Intr-o cursă,
Cassio cade cu piciorul tăiat; lago „pedepsește“ ucigînd pe
incomodul complice care e Rodrigo. Rămîne execuția Desde-
monei, și maurul o îndeplinește.
Pripit ca totdeauna, sfîrșitul nu vine, ci cade. O fulgeră-
toare destăinuire a Emiliei aduce jertfirea ei de lago, dar
și luminarea minții lui Othello. Acesta se ucide cu pumnalul.
Cît despre lago, un gînd delicat al poetului nu pedepsește pe
acela căruia nici o pedeapsă nu-i este destulă: el va fi dus îna-
intea unor judecători a căror sentință fiecare e liber să și-o
închipuie cum vrea.
E cea mai teatrală din tragediile lui Shakespeare.
XVI.	După unele păreri, Regele Lear e anterior lui Mac-
bethy după altele trebuia așezată întîi aceastălaltă din tra-
gediile-n care culminează talentul lui Shakespeare. Oricum,
Macbeth este cu mult superioară și în ce privește construcția
unitară, fără nimic de prisos într-însa?
în Regele Lear, nu se face alta decît se aduce pe scînduri
povestea fantastică dintr-un vechi poem medieval care face
parte din literatura franceză a Angliei. Am analizat mai

ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
sus această povestire în care se redă legenda, fără o verosimi-
litate de care acea epocă străină de cerințele logicei, de ne-
voile rațiunii, nici n-o cerea.
La acest subiect luat din sufletul altor vremuri Shake-
speare, potrivit cu simțirea și cugetarea timpului său, face
adausuri, care nu sunt totdeauna fericite, adausuri pe care le
culege din elementele cîștigate pînă atunci pentru persona-
litatea sa.
Lăsăm la o parte faptul că medievalul cîntăreț al regelui
nenorocit care-și împarte pămînturile între două fete destul
de nerecunoscătoare și nepioase pentru a-1 izgoni apoi fără
milă și care lasă fără partea ei de moștenire tocmai pe
cea de-a treia, a cării iubire e adevărată, nu știa nimic despre
Hecate, despre „barbarul scit“, despre lupiter și luno,
despre Apolon și Aiax (a cărui pomenire arată că s-a trecut
acum de Troil și Cresida1). Dar familiarizarea poetului de la
începutul veacului al XVI-lea cu subiectele din istoria eroică
a Angliei istorice îl face să dea ca soți ai princeselor Goneril
și Regan pe un Albany și un Cornwall, să creeze roluri de
căpetenie pentru Kent, slujitorul credincios — și după ce-și
ascunde numele și calitatea — al regelui său, pentru ducele
de Gloucester, care va păstra și el sentimentele cuvenite
stăpînului său de odinioară.
Introducerea acestor personagii aduce încă una. Trage-
dia lui Lear se isprăvește de fapt cînd regele, după ce a încer-
cat a-și adăposti la Goneril, apoi la Regan suita de cavaleri
vînători, băutori și petrecători, răspins pretutindeni pentru
dezordinea pe care o provoacă, și nu numai pentru atîta, se
cufundă, în mijlocul celei mai teribile furtuni, zguduitoare a
lumii, în umbrele, spaimele și nălucile întunerecului. Ni
mai trebuie un lucru; ispășirea pe care, imperios, sufletul
nostru o cere după ce i s-au înfățișat toate aceste orori care
1 Tot așa de la vremea mai nouă vin cunoștințile de astronomie, pomenirea
ochelarilor ș.a.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
477
ele ridică înaintea noastră, nu tipul, neexistent, al moșneagu-
lui, ci icoana suferințelor sale, care sunt desigur nemeritate,
chiar dacă, nepăstrîndu-se naivitatea originalului poetic,
nu putem găsi nici noima ideii înseși de împărțire, nici moti-
vele pentru care ea se face în folosul cui ascunde supt vorbe
mari o nesinceritate evidentă și în dauna cui evită, din res-
pect de tată și din respect de sine, fraza mincinoasă.
în loc, ni se înfățișează un război, acel război pe care-1
voiau neapărat, cu trîmbițile, steagurile și victimele lui,
spectatorii obișnuiți cu o anume școală. Goneril și Regan
sunt odioase, nu numai pentru purtarea lor față de tată,
ci și pentru alte vinovății pe care le-a adus, pentru a crește
impresia, poetul. Gloucester are un fiu bastard,Edmund.
Acesta vrea moștenirea tatălui său, cît mai răpede, și-i tre-
buie ca, înainte de a o căpăta prin alte acte de cinică inven-
țiune, de nerușinată trădare, să scape de fratele său, fiul
legitim al ducelui, Edgar. O scrisoare inventată, pe care o
încunjură și o întăresc meșteșugite calomnii, îi servește
pentru a-și atinge ținta. în curînd Edgar e un pribeag, un
fugar, rătăcind prin bălării și mlaștini, unde dă iluzia ne-
buniei „săracului Tom“, iar bătrînul tată, privit de stăpînul
său ca un vînzător, a fost orbit, și el merge pe stîncile deasu-
pra mării, doritor de a-și afla în valuri un sfîrșit, care ar
fi pentru dînsul alinarea, mîntuirea, la brațul acelui așa de
nenorocit Edgar, — păreche în ce privește pietatea filială a
Cordeliei lui Lear. Edmund e duce de Gloucester și, cum soțul
Gonerilei, — care avuse oarecare simpatii și pentru arogan-
tul laș care e sluga ei, Oswald, — a murit, ea și-l voiește în-
locuitor al aceluia pentru a întîlni în cale-i ca rivală pe Re-
gan, deși ea nu este încă văduvă.
Contra acestor năpîrci, care nu se dau înlături înaintea nici-
uneia din relele ispite, apare, albă, luminoasă, de o nevino-
văție îngerească, Cordelia, acum regină a Franciei, după ce
alt pețitor, ducele de Burgundia, se retrăsese înaintea per-
spectivei de a nu primi nici o zestre. Forțele celorlalte două

ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
surori, care uită o clipă discordia dintre ele, se unesc pentru
a rezista. în luptă, deși s-ar părea, deși s-ar aștepta ca pute-
rile Binelui să izbîndească și sancțiunea vinovăției de atîtea
feluri să cadă, Gordelia e învinsă și ajunge, cu părintele său
împreună, în mîinile acelora cari nu o vor cruța. Cînd, la ca-
pătul inutilului duel dintre Albany, luminat asupra planuri-
lor extraconjugale pe care le-a format soția lui, și Edmund
— acesta e ucis și cele două femei criminale se otrăvesc, —
se face întrebare despre cei doi regali prizonieri, se află că
un călău a sugrumat pe Cordelia, iar Lear, rechemat la înțe-
legere, după ce pedepsește pe ucigaș, vine să moară, de des-
perare și oboseală, înaintea noastră.
Aceasta nu e o împăcare, a cării nevoie, cu sau fără teo-
riile vechiului filosof grec, o simțim totuși. S-a încercat o
explicație — ca și pentru Hamlet, dacă nu pentru Othello^
unde sancțiunea lipsește, și ca și pentru Macbeth, cum vom
vedea, — în schimbările sufletești ale poetului însuși, deve-
nit, o bucată de vreme, melancolic și sumbru, desiluzionat,
pesimist. E însă o întrebare dacă acela care pînă atunci fusese
așa de obiectiv, care se uitase așa de complet pe sine, cufun-
dîndu-se în subiectul său, ar fi fost în stare a manifesta ast-
fel de presupuse schimbări interne ale sale. Și una și mai
importantă e dacă o asemenea vădire nu s-ar fi oprit la
coloratura dialogurilor, la umbrirea personagiilor, la carac-
terul excursiilor lirice și filosofice, și ar fi putut ajunge a
determina mersul însuși al acțiunii. Și, poate, dacă n-avem
a face cu un simplu hazard, această notă vine mai mult de
la public, de la acel public care nu mai avea bucuroasa în-
credere din timpul triumfului Elisabetei asupra „neînvinse?1
flote spaniole și care, într-o vreme de bruscă schimbare, se
pregătea de ultima clipă de strălucire socială, supt urmașul
regelui lacov, tînărul Carol I, și soția sa franceză, Henrieta,
înainte de a începe capitolul de întunerec și de sînge al
Revoluției,11
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
479
Întorcîndu-ne la Regele Lear, observăm încă odată că
moșneagul nu există ca tip, ci numai ca situație. Această
situație o dădea fabula poetică de pe vremuri; dacă însă
Shakespeare a dezvoltat-o, și a dezvoltat-o magistral, aceasta
se datorește preocupației, arătată întîia oară mai serios în
Hamlet, a poetului cu psihologiile anormale: Hamlet însuși,
Ofelia și, întrucîtva, și Polonius, iar, caobsesiunemaladivă,
regele torturat de mustrările cugetului.
Lear e la început nebun numai pentru cei cari-1 iubesc,
cari se îngrijesc de ce-1 așteaptă și cari se indignează de hotă-
rîrea deșănțată pe care a luat-o. învinuit că nu știe să se
poarte, Kent spune:
Fie Kent bădăran,
Cînd Lear e nebun. Ce vrei să faci, o tu, bătrîne?
Iar nebunul Curții, necesar și pentru distracția îndătinată a
unui asemenea public, îi strecoară, după ce i-a spus că „și-a
făcut mame din fetele lui“: „Da, eu sunt un nebun, tu nu
ești nimică“.
îndată însă el nu se va mai putea recunoaște pe sine, va
pierde sentimentul personalității sale, cel dintîi pas către
rătăcirea minții: „Mă cunoaște cineva aici? Nu e Lear.
Lear se primblă oare așa? El vorbește așa? Ochii lui unde-s?
Ori îi slăbește cunoștința, ori îi ațipește discernămîntul?
Dorm sau sunt treaz? Desigur nu e așa? Cine-i acel care-mi
poate spune unde sunt?“ „Ești umbra lui Lear“, răspunde
bufonul. „Am vrut s-o aflu. Pentru că, după semnele de stă-
pînire, cunoștință și rațiune, mai că m-aș fi convins că n-am
fete. — Nebunul: Care vreau să facă ascultător pe părintele
lor. — Lear: Cum te chiamă pe tine, frumoasă jupîneasă?“
„Nu trebuiai să fi bătrîn înainte de a fi cuminte“, spune
sfătuitorul glumeț, care, apăsînd asupra ranelor dureroase,
face să se piardă simțirea lor. Și pentru întîia oară cuvîntul
de nebun răsare pe buzele înseși ale acelui care n-a fost încă
480
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
izgonit în furia dezlănțuită a elementelor: „O, să nu nebu-
nesc, să nu nebunesc, Doamne sfinte! Ține-mă întreg: să
nu nebunesc 1“
Cînd i se dă ultima lovitură, el amenință:
Voia face astfel de lucruri...
Ce pot să fie, nu știu; dar ele or să fie
Spre-nspăimîntarea lumii...1
Turbarea vijeliei îl va zdrobi însă-ndată; priveliștea în-
fiorătoarei nebunii zgribulite a lui Edgar — despre care
aflăm cu părere de rău că se preface — ca Ofelia — va duce
în largul cîmpului luminat de fulger flacăra fantastică a halu-
cinațiilor lui. Asupra acestor stări de suflet, așa de intere-
sante totuși, trebuie să mărturisim însă că Shakespeare s-a
oprit mai mult ca diletant de psihologie decît ca autor dra-
matic.
XVII.	în Macbeth nu se va întîlni acest defect.
Avem a face, nu cu complectarea unor vagi știri poetice,
ci cu atenta, supusa reproducere a unor pagini de cronică,
din compilația de istorie engleză pe care am pomenit-o și
mai înainte. Un filolog, James Darmesteter2, s-a ostenit să
arăte scenă de scenă cum a fost împrumutată și reprodusă,
exact, autentic, povestirea cu toate aparențele de adevăr.
Ce nu se află la capitolul regilor Duncan și Macbeth e luat
din altă parte a aceleeași compilații și vulgarizări.
Dar nu numai că dezvoltarea aparține în propriu poetului
și că ea este de o excepțională vigoare tragică, ci sensul
însuși al figurii lui Macbeth e interpretat într-un chip cu
totul original, de o grandioasă creațiune.
Date fiind figurile care în cursul acestei perioade au răsă-
rit în mintea lui Shakespeare, ne putem aștepta să întîlnim
1 II, 3.
’ îp. opera citată de mai multe ori.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
481
și aici un suflet omenesc lucrînd după alte noime decît cele
obișnuite, un caz curios și emoționant de psihologie. Macbeth
e în cronică numai un thane ambițios, căruia vrăjitoa-
rele întîlnite-n cale i-au prezis la capătul unei strălucite
cariere coroana însăși a regilor Scoției și care merge drept la
ținta întrevăzută astfel, prin uciderea regelui Duncan, și
se ține pe tron prin omorul lui Banquo, prin distrugerea
întregii familii a lui Macduff, pentru ca, la urmă, potrivit
cu preziceri ale acelorași zine rele, să piară în lupta-i des-
perată, cînd ostașii împodobiți cu crengi par a fi pădurea
de la Birnam care înaintează spre castelul lui puternic din
Dunsinane. Evident că nimic din aceste date nu se va pierde
în prelucrarea poetică. Banquo capătă chiar un mai mare
relief — el și fiul său Fleance, care scapă de sabia ucigași-
lor, — pentru că de la acești scoțieni de sînge galic erau să
plece înșiși predecesorii noului rege al Angliei — care și
apare în fantasmagoria ultimă a vrăjitoarelor —, lacob I,
care, rudă mai de departe a răposatei regine Elisabeta și
personagiu nu prea simpatic și fără multe calități, avea
nevoie și de asemenea sprijinuri.
în tragedia shakespeariană, viteazul criminal, uzurpato-
rul crud apare în mantie hamletică. De fapt între el și prin-
țul Danemarcei e această deosebire: cel din urmă capătă pe
căi supranaturale o misiune pe care n-o poate îndeplini
decît atunci cînd alte crime ale vinovatului îndreaptă mîna
lui pedepsitoare contra regelui; Macbeth, și el avînd o mi-
siune de îndeplinit, deși una nelegitimă, iar nu o misiune
de ispășire, dar și el din ordinul unor misterioase puteri
supranaturale, săvîrșește fapta, însă numai pentru a vădi
apoi că el nu era făcut pentru dinsa.
Ca să lovească l-a îndemnat în rîndul întîi soția lui, des-
pre care cronica știe numai că era plină de ambiție. O vedem
ațîțînd de la început, îndată ce-i ajunge la cunoștință ce-au
spus bizarele femei cu barbă, care, lăsînd în inima lui Mac-
beth săgeata lor, au dispărut în aer. Ea află cum că soțului
31 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
482
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
ei, thanul de Glamis, i s-a prezis că va fi și de Cawdor — ceea
ce, ca răsplată a biruinților cîștigate, i se și acordă îndată,
de către Duncan, și că la urmă va fi rege, pe cînd lui Ban-
quo, care întrebase, cuprins de curiozitate, care va fi partea
lui, i s-a pus în vedere că seminția lui va domni1. Ceea ce
pentru dînsul e încă numai o vagă ispită, e pentru dînsa o
chinuitoare necesitate. Se va „desface de sexul ei“ — cu-
vîntul englez, așa de energic e: unsex — pentru a-1 sili să
lovească. Și ce bucuros ar face-o ea însăși, dacă o trăsătură
a feminității ce a mai rămas în ea nu i-ar fi trezit înaintea
ochilor, cînd e vorba de a se omorî un bătrîn în somn, imagi-
nea propriului ei tată dormind:
De n-ar fi sămănat
Cu tatăl mieu în somnu-i, aș fi făcut eu fapta...
Și rău n-o să-i pară că s-a făcut. Va învăța pe soțul ei cum
să ascundă crima și cum să profite de dînsa, îi va arăta cu
degetul și alte victime, va explica liniștit celor de față că
zguduirile criminalului sunt numai vechi accese de nervi
ale lui. La zbuciumările cărnii lui torturate, ea opune li-
niștit cugetarea ei: „Suntem încă tineri în faptă“. Și, dacă,
la urmă, o vom vedea rătăcind noaptea și frîngîndu-și mîi-
nile în primblări de somnambulă, în care caută a se curăți
de sîngele lipit de acum înainte de pielea acestor mîini, nu
e rezultatul unei acțiuni normale a sufletului. Foarte im-
presionantă, această scenă nu e poate necesară într-o dramă-n
care sufletul lui Macbeth e acela care se desfășură în funcți-
une de responsabilitate-naintea noastră. Și tot așa de super-
fluă e vestea, venită puțintel înaintea catastrofei finale, a
morții aceleia pe care boala putea s-o omoare și fără să ni se
1 Vd. dialogul dintre cei doi despre vrăjitoare:
Banquo:	Pămîntul are bulboane cum apele le au.
Acestea-s dintre ele; unde-au perit acuma?
Macbeth: în aer și acelea ce trup aveau s-au dus
Ca aburi în văzduhuri. O, dac-ar fi rămas!
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
483
spuie nouă, oricum fără să fie pusă-n legătură cu ispășirea
așteptată și soarta acestei teribile femei.
Pentru ca oroarea crimei lui Macbeth să apară mai de-
plin, s-au introdus elemente din cronică pe care naratorul
le pusese aiurea. Thanul de Gawdor n-a ucis numai pe ruda
sa, pe regele său, dar și pe oaspetele său. Primirea lui Dun-
can în castelul viteazului său căpitan e înfățișată însăși
în așa fel, încît și mai mult să fie crescută groaza pentru
cele ce se vor întîmpla îndată:
Duncan vorbește:
Castelul ăsta are-un loc frumos; văzduhul
Cu dulcea lui suflare îl recomandă mult
Simțirii delicate.
Și Banquo întărește:
Și acest sol de vară,
Lăstunul din biserici, găsește tot așa,
De vreme ce sălașul îi place, că suflarea
Din ceruri cu mireasmă îl chiamă. Nu-i un colț,
O friză, o firidă prielnică, în care
Să nu-și spînzure cuibul, ca leagăn pentru pui,
Și locul unde dînsul clocește și rămîne,
Arată dulce aer...
încă înainte de sosirea regelui, Macbeth se îngrozise de
ce e chemat a face; el rugase noaptea să înfășure fapta, de
teribila obsesiune a căreia nu poate scăpa:
Vină, noapte deasă,
Prefă-te-n cel mai negru fum din Iad,
Ca rana să n-o vadă prin vreun ochi de senin...
Acum Duncan e în sama lui, persoana lui e îndoit de sa-
cră acelui care-i e și supus și oaspete și pe care vorbe bune,
mulțămiri calde, darul unui diamant vin să-l îndatorească
31*
484
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
și mai mult. Și, totuși, împins de o putere pe care n-o poate
opri și de aceea care pare a fi, jos, mandatara însăși a acelei
puteri, el pleacă țiind în mînă sabia, al cării mîner i s-a năză-
rit oferindu-i-se poruncitor pentru ucidere. Și el se roagă
acum pămîntului să-i acopere mersul spre crimă:
Tu, tare și solid pămînt,
Să n-auzi pasul mieu, pe care drum se duce,
Căci pietrele din cale și ele ar vorbi...
El iese din odaia unde a oprit viața omului pe care tre-
buia să-1 respecte mai mult, urmărit de toată cruzimea mus-
trărilor de cuget covîrșitoare. N-a putut spune „amin“ o
dată cu aceia cari, treziți din somn la trecerea lui, au mur-
murat un cuvînt de rugăciune, și simte cum el, care a ucis
în somn, nu va putea să aibă niciodată somnul:
Nevinovatul somn,
Somnul care cîrpește haina ruptă a grijei,
Moartea mișcării zilei, baie a grelei munci,
Balsam de minți rănite, alt drum al firii mari
Și hrănitorul mare la sărbătoarea vieții...
își dă sama că mîna lui ar putea înroși mările fără a se
curăți și se blastămă pe sine în fapta impusă lui:
Decît să știu de faptă, n-aș mai ști nici de mine !
Totuși rolul și-l joacă, așa cum i-1 dictează soția. Afară,
natura întreagă pare a se ridica, revoltată, împotriva lui.
Unul din cei cari vin la rege, Lennox, o spune:
A fost neliniștită noaptea; unde am stat,
Zbură și coșu-n aer și, precum mi se spune,
Se auzeau afară sinistre tînguiri,
Ciudate voci de moarte și profeții grozave,
De chinuite focuri, de-mprejurări confuze,
Din nou chemate-n vremea cea tristă: bufnița
Striga întreaga noapte, parcă pămîntul tot
Părea cuprins de friguri și se cutremura.
SHÂKESPEARE $î LITERATURILE ROMAMCE
485
Macbeth, care a pus săbii sîngerate lîngă păzitori și i-a
muruit cu sînge, ca și cum ei și-ar fi ucis la beție stăpînul,
se face a fi trezit din somn de țipetele celor înfiorați de ce-au
văzut, și sabia lui ucide pe acei cari puteau mărturisi. Și,
totuși, cînd se coboară în sine însuși, același geamăt de supt
intolerabila, strivitoarea povară se ridică:
De-aș fi murit nainte de-acesta cu un ceas,
Ce viață fericită ! Căci din acest moment
Nu e în toată lumea de-aici nimic serios:
E jucărie totul. Muri faima și mila,
S-a tras vinul vieții și doar de-a rămas bolta.
Fiii celui jertfit sunt fugari. Aproape e însă Banquo,
pe care-1 denunță ca primejdios profeția vrăjitoarelor. Mînat
orb din omor în omor, Macbeth îl va da în ascuns pe mîna
ucigașilor. De altminterea, ce e moartea față de ce sufere el:
...Mai bine cu cei morți,
Pe cari, pentru pace-mi, la pace i-am trimes,
Decît cu chinuirea minții să zaci așa,
în toiul neodihnei...
Dar, cînd vechiul prieten zace mort în șanț, la banchetul
regelui el vine, umbră provocatoare, și se așează pe scaun.
Un fior unic îl dă tragedia shakespeariană cînd vinovatul
vede răsărind înaintea lui acela de care se credea pentru
totdeauna scăpat:
...A fost odată vremea
Cînd, dacă-i sfărîmai capul, un om putea muri
Și se sfîrșea: Acuma ei se ivesc din nou
Cu douăzeci de rane de moarte-n țeasta lor
Și ne gonesc din jețuri...
Apoi, cu toate scuturăturile soției îngrozite, el urmează
astfel, vorbind celui nevăzut:
Tot ce un om îndrăznește-ndrăznesc.
Apropie-te ca ursul rusesc cel mai sălbatec,
486
ISTORIÂ LITERATURILOR ROMANICE
Ga rinocerul, ca hircanul tigru,
Ia orice față alta, și nervii miei cei tari
Nu tremură. Ori fii din nou în viață
Și chiamă-mă la o luptă cu săbii,
Și, dacă tremur, poți să-mi spui atunci
Că-s un copil nemernic. O, fugi, grozavă umbră,
înșelăciune falsă, o fugi î1
Frica lui caută din nou o chezășie la vrăjitoare. I se spune
că va domni, orice s-ar face contra lui, pînă ce doar pădurea
de la Birnam se va pune în mișcare și tronul i-1 va cere unul
care „nu s-a născut din femeie“. îi trebuie aceasta ca să
se ție în picioare. O dată ce-o are, de la acele puteri care i-au
făcut nenorocirea, el se va putea lipsi și de sprijinul cumpli-
tei îndemnătoare. Și numai la urmă, cînd totul se dărîmă
în jurul lui, cînd asupră-i cu crengile pădurii vin oștenii
acelui fiu al lui Duncan, care n-a fost „născut“, ci smuls cu
fierul din măruntaiele maicei, el izbucnește în acele condam-
nări ale existenței, care-i precizează caracterul:
Stinge-te, candelă scurtă!
Viața-i o umbră ce merge, — ca un actor sărman,
Ge-și poartă zbuciumat un ceas pe scenă
Și-apoi nu-1 mai auzi; e o poveste
Spusă de-un idiot, plină de zvon aprins,
Și nu înseamnă nimica,
încep a fi obosit acum de soare
Și-aș vrea făptura lumii să fie nimicită...
XVIII.	Ultimele piese sigure, în întregimea lor sigure,
ale lui Shakespeare arată prin caracterul lor superficial și
decorativ, prin neverosimilitatea spectacolelor pe care le
înfățișează, că sunt în legătură cu anume serbători și pe-
treceri, cu anume „zile mari“ ale societății engleze contem-
1 ni, 4.
Shakespeare și literaturile romanice
487
porane, întocmai cum o parte, cea mai mare parte din arta
aceluiași timp e în relație imediată cu situații și evenimente
sociale asămănătoare.
în Cymbeline se întîlnește un amestec între povestirea
din Boccaccio cu privire la cei doi negustori cari discută des-
pre virtutea soției, rămasă acasă, a unuia dintre aceștia,
pentru ca tăgăduitorul să meargă în cetatea unde se află
aceasta, să pătrundă-n casa ei, în odaia ei de culcare, închi-
zîndu-se-ntr-o ladă, pentru ca să observe toate lucrurile
de acolo și pe însăși frumoasa femeie care doarme și să poată
descrie, dovedindu-și astfel biruința, farmecele ascunse ale
acesteia. Și, pe de altă parte, se întîlnesc amănunte: femeia
nedreptățită de soț, menită morții, dusă în pustiu, pără-
sită acolo, care amintesc așa de populara povestire, primită-n
toate literaturile, care e Genoveva de Brabant.
Cymbeline e un rege britanic din vremile luiCaesar. Are,
după ce un curtean exilat i-a luat, cu mulți ani în urmă,
cei doi fii, ca unică moștenitoare, o fată, Imogena. Regina,
a doua soție a lui, are și ea un fiu al ei, jucător de cărți,
vînător de femei, indiscret lămuritor al tuturor chestiilor,
lăudăros predicator de soluții, pe care ar vrea să-l pregă-
tească pentru tronul soțului ei, dîndu-i de nevastă pe Imo-
gena. Aceasta însă s-a hotărît în altă parte; ea a luat în
taină pe un tînăr crescut împreună cu dînsa: Posthumus.
Regele află și izgonește cu mustrări pe acesta. Fata lui
rămîne expusă brutalelor insistențe ale fiului reginei, și
aceasta, răspingîndu-1, îi declară limpede că nu valorează
nici cît îmbrăcămintea celui izgonit. Aceasta cere o răzbu-
nare, și tînărul răsfățat și conrupt o și pregătește.
Posthumus însuși îi va da prilej. A mers la Roma și aici,
ca în numele lui Boccaccio, începe discuția despre virtute.
Un italian, lachimo, nu crede-n curățiași fidelitatea Imogenei.
Prin meșteșugul pe care-1 cunoaștem acuma, el izbutește a
căpăta știri care zdrobesc pe nenorocitul soț surghiunit. El
cere deci unui credincios să pedepsească pe nevinovată cu
moartea.
488
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
El se mărgenește a o duce, îmbrăcată bărbătește, la un
port, de unde se poate uni, pentru a merge și ea la Roma, cu
solul roman care a venit să cheme la luptă pe Gymbeline.
în stîncile de pe malul mării ea dă însă de un bătrîn care nu
e decît curteanul de odinioară al regelui și de doi tineri fru-
moși și viteji, trăind din vînat, cari sunt frații înșiși ai Imo-
genei. Fără a se cunoaște, o tainică legătură de iubire cu-
prinde de la întîia vedere pe tustrei tineri.
Fiul reginei, aflînd de fuga Imogenei, vine acum, setos
de răzbunare. Intră în luptă cu unul dintre vînători, și în
curînd acesta-i aduce capul. Dar la sălașul lor află pe Imo-
gena adormită fiindcă a gustat dintr-o otravă cu efect trecă-
tor ca aceea care încremenise pentru cîteva zile pe Julieta.
E vorba ca ambele trupuri să fie îngropate deodată. Dar iată
că romanii vin, și iată că Imogena, deșteptîndu-se, începe a
plînge pe acela care după haine i se pare a fi soțul ei înseși.
Dar ea va întovărăși pe străini.
Lupta între ai lui Cymbeline și soldații trimeși de Caesar
are loc. Biruie englezii. Se iau prizonieri: Posthumus ca și
tînărul copil de casă în care s-a prefăcut fiica de rege. între
cei cari s-au distins sunt cei trei solitari de pe malul mării.
Cercetarea pentru răsplătire și pedeapsă lămurește totul.
Regina nu mai e de față pentru a se învenina: cu puțin timp
înainte, la capătul jălaniei pentru fiul ei pierdut, ea a murit.
Cum se vede, nu numai o îndoită, dar și o întreită influ-
ență italiană, romanică. Pentru că toți acești singurateci,
toată această viață în mijlocul naturii sălbatece, toate aceste
vînători aparțin genului la modă, pastoral și aventuros, pe
care, mai mult decît Aminta și Pastor Fido în literatura ita-
liană, îl reprezintă în cea spaniolă Diana lui Montemayor.
Aceeași nerealitate unită cu același nepotrivit amestec
al unor realități quasi-istorice și geografice, deși în măsură
mult mai mică, aceeași legendă fără stil de legendă se întîl-
SiiAkESPEAkE $i literaturile roMa^îce 489
nește în piesa numită, cu sau fără îndreptățire, Povestire
de iarnă (The W inter* s Tale).
S-a spus că ea înfățișează același subiect de gelozie ca
și Othello, cu deosebire că aici spiritul „împăcat" al lui Shake-
speare a găsit un final de mulțămire generală sau quasi-
generală, de largă reconciliere și ispășire, care contrastează
cu umbrele străbătute de lividele fulgere ale urii în marea
tragedie a maurului din Veneția.
De fapt, piesa înfățișează două conflicte, pe care le leagă
numai filiația personagiilor și nevoia de a da, la sfîrșit, acea
impresie de revenire și de refacere.
De o parte, într-o cetate din Sicilia, regele Leontes găz-
duiește pe regele Polixene din Boemia,— o Boemie de care
desparte numai marea, ceea ce n-ar fi imposibil dacă se
gîndește cineva la vechea Boemie, al cării rege victorios funda
la Marea Baltică un Craloveț, care a devenit Konigsberg.
Oaspetele vrînd să plece, regina-1 reține în termini cari se
par prea călduroși și prea familiari soțului ei. Fără ca lago
să intervie, bănuiala a intrat într-un suflet care însă, ne-
avînd sîngele african al lui Othello, nu poate da un caracter
geloziei sale. în chip copilăresc el va privi îndelung pe tînă-
rul său fiu ca să vadă de-i samănă în adevăr. La urmă,
după plecarea lui Polixene, boala lui Leontes se întărește
într-atîta, încît pune pe regina-ntr-o închisoare de unde-i
vine vestea că a murit. Fetița pe care a născut-o Hermione,
e dată pe mîna cui trebuie s-o ucidă. Lipsit de îngrijirea tre-
buitoare, s-a prăpădit și Moștenitorul. în palatul sicilian e
acum întîi tristeță, apoi mustrare de cuget, un strigăt dure-
ros către expiație.
Ne strămutăm apoi în acea Boemie. Cel ce luase pe fe-
tiță se gîndește a o părăsi pe malurile ei, în țara lui Polixene.
Aceasta se și face, și un păstor culege, ca fiica lui Faraon
pe Moise în coșulețul lăsat pe Nil, pe această Perdita, în
lădița-i cu stofe scumpe și aur. Aducătorul e mîncat de un urs;
furtuna îneacă pe tovarășii săi. Fata de rege crește ca o ță-
4§0
ÎS±ORIÂ LITfeRATURltOR ROMÂN ÎCE
rancă, așa de gingașă însă și cu așa de alese gusturi! O desco-
pere Florizel, fiul regelui Boemiei, și, de acum într-acolo,
spre casa păstorului îmbogățit, i-s drumurile.
Iarăși, după pagini de Genovevă, ajungem la pastoralele
de modă spaniolă. Iată serbătoarea tunsului oilor, în care
se amestecă un tip prins din viața vie engleză, vînzătorul
de panglici, balade1, și alte mărunțișuri prin iarmaroace, iar,
pe alături, și pungaș emerit. Cu acest prilej, Florizel vrea
să se cunune cu Perdita.
Regele intervine, se face recunoscut, sfarmă legătura și
pleacă indignat. Florizel nu se lasă totuși; schimbînd de
haine cu vicleanul coropcar, care va profita și de aceasta,
el se gătește a fugi în Sicilia vecină. Un vechi nobil din
aceasta prinde prilejul și, denunțînd fuga, lui Polixene, îl
face să plece, cu acest Camillo însuși, spre țermurile sici-
liane. Aproape în același timp ajung, ciocnindu-se, tînăra
păreche și urmăritorii, covîrșind de emoție pe Leontes. Și,
astfel, se recunoaște — fiind de față păstorul și acel nobil
de mult plecat din țara sa — situația fiecăruia.
Ar rămînea numai regina, — în afară de fiul regal în
adevăr mort și de victimele ursului și naufragiului. Prietena
ei, Paulina, vorbește necontenit lui Leontes despre dînsa și-l
face să-i făgăduiască a nu se însura fără voia ei. Apoi, după
scenele sosirilor, după ce regele și-a recunoscut fata, îi duce
pe toți să vadă la ea acasă statuia moartei făcută de marele
meșter Giulio Romano (!)2. Și — statuia se însuflețește așa
de mult, încît Leontes îi cade în brațe.
Bucăți duioase nu lipsesc nici în Cymbeline, ca atunci cînd
Imogena adoarme:
Ocrotirii voastre mă-ncredințez, o zei.
De duhuri și de zburători ai nopții
Păziți-mă, ajutați-mă3.
1 As he had eaten ballads (IV, 3). A ballad in prinț a’life (ibidjy.
■ V, 2.
• II, 2.
SHAKESPEARE $1 LITERATURILE romanice
491
Ici-colo elemente de poezie, despre ilori (IV,3) etc., se
întîlnesc în aceastălaltă piesă. Iată cum Florizel descrie jo-
cul Perditei:
în joc, doresc să fii
O und-a mării, ca să poți fi astfel.
Atît, nimic mai mult: încet-încet să miști,
Să nu faci alt pe lume.1
XIX.	Din singura poezie, capricioasă, zglobie, diafană,
e țesută povestea din Furtuna (The Tempest).
Este și o intrigă de piesă istorică, în care, alături de
regii napoletani, cari de fapt au domnit, Alfons (Alonso,
Magnanimul) și Ferdinand, de un uzurpator milanez, Anto-
nio, care ar corespunde lui Ludovic Maurul, este, în locul
nepotului detronat și menit morții al acestuia, un Prospero,
legitim duce de Milan. Și, acesta fiind un învățat în sensul
medieval al cuvîntului, cunoscător de taine, dispuitor de
forțe oculte, puterile lui ne strămută în legendă, în acea
legendă galică din care și pînă atunci poetul știuse a trage
atîta folos.
Prospero, pus într-o luntre cu fiica sa Miranda și părăsit
valurilor, nu perise. Facultățile sale de vrăjitor, ca și nevi-
novăția frumoasei copile, îl scapă. Ajunge-ntr-o insulă pustie,
unde nu s-a pomenit alt om decît o princesă africană, Sycorax,
care moare lăsînd un oribil fiu, icoana tuturor monstruozi-
tăților, izvorul tuturor viciilor, incapabil de a osebi soarele
de lună și cu atît mai puțin binele de rău, Caliban.
Prospero nu poate domestici pe sclavul născut, pe anar-
histul imbecil, dar și-l aservește, puindu-1 să taie lemne, să
facă focul, să îndeplinească tot ce e mai aspru și grosolan
în viață. Dacă se împotrivește de fapt, cum totdeauna e îm-
potrivitor în gînd, va fi înțepat de puterile nevăzute, înțe-
pat necontenit, de mii de ori, după un semn al lui Prospero.
1 IV, 3.
492	fSTORlĂ LITERATURILOR ROMANICE
Și acesta a liberat dintr-o scorbură pe cel mai ușor și
mai puternic din silfii zburători, pe Ariei, care, venind la
chemarea stăpînului, căruia-i stă la îndemînă cu termin, după
învoială, se lămurește însuși pe sine astfel:
Salut ție, stăpîne, solemn stăpîn; eu vin
Ga să lucrez pe placu-ți: de e vorba să zbor,
Să-not, să trec prin flăcări, să călăresc pe sus,
Avînd drept cal un nour1.
își poate închipui cineva ce este insula pe care se zbenguie
atotputernicia lui Ariei. Galiban o definește astfel:
Nu-ți fie frică; insula-i plină de zvonuri;
Sunete, arii dulci care dau desfătare făr-a răni,
Uneori mii de cîntări felurite
Zumzet urechilor dau: adeseori glasuri
Care, atunci cînd din somnul adînc m-au trezit,
Fac să adorm iarăși, și atuncea, în somn,
Parcă în nouri se face o poartă, și văd
Mari bogății care stau să zboare și, iar treaz,
Strig să visez alte visuri...2
Prin Ariei, Prospero face să naufragieze lîngă insula lui
vasul pe care se află dușmanii lui toți, strînși printr-o ciudată
întîmplare. Silful îi desparte după învățătura ce are: de-o
parte, prințul tînăr, Ferdinand, se amorezează la cea dintîi
vedere de Miranda și aceasta de dînsul, deși se spune că sunt
și băieți mai frumoși, dar „ei îi ajunge și-atîta“. Singura în-
cercare-i va fi să muncească și el muncă grea cu mîinile, —
la care-1 ajută, compătimindu-1, Miranda însăși. Iar, de
alta, e Alonso, e fratele său Sebastian, e Antonio. Bătrînul
curtean cinstit, Gonzalo (după Gonzalv de Cordova), filo-
1 i, i.
2 iii, 2.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
493
șofează asupra unei fericite societăți, egalitare fără muncă,
asemenea cu aceia din Utopia lui Thomas More, care a dat
și subiectul:
Gonz.: în Republică aș vrea ca prin contrariu
Sa se îndeplinească toate: nici un fel de negoț
Nu aș primi, nici numele de dregători.
N-ar fi litere-acolo: bogat, sărac,
Nici un fel de serviciu; contract, succesie,
Avere de pămînt, dijmă, vie, — nimic;
Nici un metal, nici grîu ori vin, ulei,
Nici un fel de lucrare, ci toți neocupați,
Da, toți, chiar și femeia, însă curată, bună;
Nici un fel de domnie.
Seb.:	Și totuși te vezi rege!
Gonz.: Pe toate le-ar produce natura în comun,
Fără vreo osteneală: trădarea, felonia,
Spadă, suliță, tun, cuțit, alte unelte,
Nu le-aș avea; natura ar produce ea,
Din propria-i putere, bielșug și bunătate,
Și s-ar hrăni sărmanii noștri nevinovați.
Seb.: N-ar fi căsătorie între supușii tăi?
Ant.: O nu ar fi nici una: pungași și ticăloși!
Gonz.: Aș guverna cu-atîta perfecție, jupîne,
De aș întrece vrîsta de aur...
Cum se vede, Sebastian visează coroana lui Alonso, fratele
său, pe care ar voi să-l ucidă. Și alții se leagă cu Caliban ca
să prade și să omoare pe Prospero, a cărui magie însă-i poartă
prin bălți și-și rîde de ei.
Cînd pedeapsa e gata, Prospero se vădește ca ducele de
Milan care se credea mort. Miranda va fi regină la Neapole.
Și, pentru desăvîrșirea spectacolului, în clipa cînd Ariei
își recapătă libertatea, Iris, Ceres, luno apar coborîndu-se
din cerurile lor în insula fermecată.
„împăciuire“ în această piesă după „pesimismul01 și dez-
nădejdea din celelalte? Ar ajunge declarația de nimicnicie
din aceste versuri, așa de potrivite cu ce crezuse Shakespeare
494
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
chiar de la început, și cu atît mai mult după ce Montaigne
căzuse în mîinile lui :
Ca și clădirea fără temei a acestei vedenii
Turnuri cu vîrful în nori, palate splendide,
Temple solemne, globul cel mare el însuși,
Tot ce avem de moștenire s-ar pierde
Și ca acest nesubstanțial spectacol s-ar duce,
Făr-să rămîie în urmă ceva. Suntem din stofa
Din care e visul, și viața-ni scurtă
E-ncunjurată de somn...
XX.	Critica recunoaște astăzi ca aparținînd lui Shake-
speare numai unele părți din Henric al VUI-lea.
în adevăr, în totalitatea ei aceastălaltă „istorie" cu-
prinde elemente care nu se potrivesc cu felul de a scrie al
lui Shakespeare, cu atît mai mult, cu cît, alcătuită după
moartea Elisabetei, cum se vede din epilog, ea ar trebui să
facă parte dintr-o vreme în care spiritul poetului era pe
deplin format.
Se începe, contra procedeelor de construcție shakespea-
riene, cu un prolog în care se face o neobișnuită critică a pie-
selor contemporane, arătînd că în aceasta, împotriva modei,
va fi vorba de lucruri „triste, înalte și active, pline de rost
și durere". Astfel de nobile scene, de ochiul începe a plînge.
în piesa însăși se amestecă, în măsură cu mult mai mare
decît în repertoriul autentic, mai multe acțiuni: judecata
lui Buckingham, apoi a reginei Ecaterina de Aragon, după
aceea a lui Wolsey însuși, în sfîrșit a lui Cranmer. Și aceste
acțiuni au același caracter, afară de cea din urmă, care e
dusă pînă la capăt: o catastrofă politică răsunătoare.
Domnia lui Henric al VUI-lea are de fapt, în istorie un
caracter tragic, prin cea dintîi rezolvire, nu fără primejdie
și luptă, a chestiei religioase, prin stabilirea anglicanismu-
lui. De oarece conflictul trebuie să dureze încă, el trebuie
să fie foarte viu în mintea supușilor reginei Elisabeta. Cum,
în „istoriile" cu subiect medieval, sensul istoric, care se as-
cunde și supt războaiele interne cu caracter dinastic, este în
frămîntarea seculară dintre coroană și feudalitate, noua.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
495
frămîntare dintre catolici și protestanți, dintre deosebitele
nuanțe ale protestantismului reprezintă sensul istoric al
evenimentelor petrecute și supt Henric al VUI-lea. Și din
acest punct de vedere era în această epocă, luată în totalitatea
ei, un moment deosebit de tragic și interesant prin caracterul
superior al personagiilor amestecate într-însul: tragedia
Măriei Stuart.
Autorul operei de care este vorba aici se gîndește însă nu-
mai la scandaloasele și uneori criminalele aventuri conju-
gale ale lui Henric, și dintre ele alege pe cea mai puțin dra-
matică, despărțirea fără apel la eșafod a regelui de întîia
lui soție, fiica lui Ferdinand Catolicul și a Isabelei, mătușa
lui Carol Quintul.
în acest cadru chiar, nici unul dintre actori nu e înde-
ajuns caracterizat. Henric al VUI-lea apare pentru a se
aprinde, la o petrecere, de dragoste pentru Ana Boleyn, iar,
mai tîrziu, pentru a sancționa sau opri hotărîri judecătorești
în procesele deschise de ambiția sau de stricăciunea lui.
Momentul hotărîtor între el și Ecaterina, care ar fi fost în
adevăr zguduitor, e evitat. Regina însăși apare numai pentru
a suferi și a se stinge. Nici marea personalitate politică a lui
Wolsey, poticnindu-se pentru o prăpăstioasă cădere, n-are
relieful ce i s-ar fi putut da.
Totuși ici și colo Shakespeare apare. Arată să i se fi
dat scenele de explicație tragică. Ceva din energia lui însu-
flețește protestările mîndre ale lui Buckingham. Accente
de adîncă psihologie cum le știa găsi el se recunosc în plîn-
gerea Ecaterinei.
Domnule, domnule,
Eu sunt o biată femeie, cu mult prea slabă
Față de viclenia-ți. Tu ești blînd, dulce-n grai,
Și locul cu deplină părere ți-1 însemni.
Așa de sfînt și pașnic, dar inima ta este
Plină de aroganță, de ură și trufie.
Prin soartă și favoarea cui îți este stăpîn
încet ai trecut trepte de jos, și-acuma stai
Unde toată puterea a ta e, și cuvinte
îți sunt la îndemînă pentru orișice vrei,
496
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
0 comparație din acelea cu care suntem deprinși se în-
tîlnește în despărțirea de lume a celei care știe că, în pără-
sirea și umilința la care e osîndită, va peri:
Ca și crinul
Care-a fost odată stăpîn al cîmpului și-a înflorit
îmi voiu pleca eu fruntea și voiu peri1.
Ori, în altă parte:
Acei ce-mblînzesc cai sălbateci
Nu-i primblă cu blîndeță ca să-i facă supuși,
Ci pun zăbală aspră în gură și dau pinteni
Pînă-i deprind a merge.
Tot același stil apare la căderea lui Wolsey,
Și, cînd cade, cade ca Lucifer,
Ca să nu se mai ridice.
Ce frumoase sunt recomandațiile cardinalului, lovit de
dușmani și părăsit de regele pe care-1 ținea supt tutelă, în
actul al III-lea:
Și, cînd voi fi uitat de toți și voi dormi
în marmura cea rece și mută, unde-n veci
Nu s-a vorbi de mine...
Apoi:
Fii drept, și nu te teme,
Și nici o altă țintă să n-ai decît a țării...
Pentru ca nerecunoștința suveranului să fie astfel înfie-
rată:
De-aș fi servit pe Domnul din cer în jumătate
Măcar decît pe rege, el nu m-ar fi lăsat
Bătrîn și gol în mîna vrăjmașului acuma2.
1	iii, 1.
3	IU, 2.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
497
Ceea ce amintește, ca ton, recomandabile, de o nobilă
moralitate, ale lui Polonius către fiul său care pleacă între
străini:
Și mai ales aceasta: fii drept față de tine,
Și-atunci vor veni toate ca noaptea după zi;
Atunci nimărui altui nu vei putea fi fals1.
The Taming of the Shrew (Îmblînzirea scorpiei) nu e tre-
cută în unele cataloage cronologice ale pieselor lui Shake-
speare. E o comedie vioaie, electrică, de un comic franc,
asămănător cu acela din fabliaux sau din Boccaccio, mai
tîrziu, la un veac mai bine de distanță, din veselul scriitor
venețian, numai piper, care e Goldoni.
Două fete: una, Bianca, de care se ține un amorezat
pe care-1 va și lua, Lucentio, și alții doi, bogați, pe cari-i
va înlătura: Gremio și Hortensio. Căsătoria ei eușoară,dar
ea are o soră mai mare, Ecaterina, și aceasta, the shrew,
are un caracter dificil; întru nimica nu-i e să batjocurească
și chiar să bată. Din fericire pentru Lucentio se va găsi un
amator pentru teribila femeie, Petruchio. El va suferi Ia
început toate rîzînd, cu un aer de mulțămire naivă, pentru
ca, pe urmă, cînd se va fixa, cu ori fără voia expresă a lo-
godnicei temute, ziua nunții, el să apară tîrziu, zdrențos,
nepregătit, ca să facă scandal în biserică, să-și ia nevasta
cu sila, pe aceeași mîrțoagă pe care a venit el, s-o ție flă-
mîndă, s-o împiedece de a se odihni — dar cu zimbetul
pe buze, ca și cum i-ar fi gîndul. numai în ce chip să-i facă
mai multă cinste —, aducînd-o astfel să spuie după el că
un bărbat e o femeie, că soarele e lună, că e urît ce nu-i
place Iui, în toate, și în modele ei, pentru ca apoi, acasă,
unde — după intermezzul, tot așa de zgomotos hazliu, al
celor doi tați ai lui Lucentio — Bianca s-a măritat, să
facă pe jandarmul și predicatorul altor femei, — ea, the
shrew de odinioară.
1 Hamlet, I, 3. în Henric al VUI-lea sunt și scene populare impresionante,
dar ele pot fi și de împrumut.
32 — Istoria literaturilor romanice, voi. II
498
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Shakespeare n-are această intenție comică și, chiar cînd
o are, n-o poate realiza, cu aplecarea spre tragedie a spi-
ritului său. Afară de aceasta el n-ar fi găsit nume italiene
așa de acceptabile (găsim și Bentivolii, Biondello)1, nici o
așa de bună cunoștință a împrejurărilor Italiei medievale,
cu caracterizări ca acestea: „frumoasa Padovă, hrăni-
toare a artelor", „roditoarea Lombardie, plăcută grădină a
marii I talii", „Pisa renumită prin gravi cetățeni". Și afară
de aceasta avem bune mențiuni de scriitori clasici (Aris-
totel, Ovidiu, Virgil), și citații din ei2. Lucentio e pre^in-
tat ca unul care a făcut studii la Rheims: de greacă, de
latină, de „alte limbi", de muzică, de matematică.
Cînd se pomenește de Griselida, e vorba și de Lucreția, —
ceea ce ne-ar trimete la recentul poem al lui Shakespeare,
al cărui fel de a scrie îl amintesc doar două singure compa-
rații și anume:
Deși foc mic crește prin viatul mic,
Dar viatul cel sălbatec distruge foc și totul,
și:
Ca munții pentru viat,
Ce bate fără preget, dar au-i poate cliati.
Altele sunt, firește, motivele care ne fac să nu putem
vedea în Titus Andronicus o dramă a lui Shakespeare, fie
și, cum cred anume critici, una din cele dintîi.x
E în adevăr tot ce poate fi mai absurd și mai oribil,
mai absurd în oribil și mai oribil în absurd. Subiectul —
contra obiceiurilor lui Shakespeare, care vrea totdeauna să
fie cît mai autentic, — e născocit pe de-a-ntregul. Un ge-
neral roman, care a trecut prin atîtea lupte, și a pierdut
mai mult ca o duzină din fiii săi, se întoarce de la o victorie
contra goților, tîrînd în triumf pe regina lor, Tamora, în-
soțită de fiii ei, Alarbus, Chiron, Dumitru, și de un amant,
1 Cuvinte italiene: mi perdonate, baccare, galliasses (galliazze), mercatante.w
’ O dată vorbește (III, 1) de Eacidul, Aeacides.
SHAKESPEARE ȘI LITERATURILE ROMANICE
499
maurul Aaron. Un moment, poporul vrea să-l facă împărat,
dar el cedează drepturile sale lui Saturnin, care dorește
să ieie pe fiica rivalului său, Lavinia, care ia apoi pe Ba-
sian, fratele lui Saturnin. împăratul — tratat în această
calitate fără acel simț fin de adevăr istoric care deosebește
pe Shakespeare —, se căsătorește cu Tamora. între aceasta
și Lavinia începe o teribilă rivalitate, din care fosta regină a
goților iese învingătoare. Pentru a-i pedepsi crimele, tot
la goți fuge singura odraslă rămasă în viață a lui Titus
Andronicus, Lucius, care ajunge, de fapt, a fi ridicat pe
scut, la urmă, ca stăpînitor al Romei.
în acest cadru imposibil se petrec cele mai îngrozitoare
omoruri. în cursul chiar al serbătorilor pentru biruință, e
jertfit pe altar Alarbus. La vînătoare, unde se întind curse
Tamorei, ea ucide pe Basian și dă pe Lavinia, după sfatul
maurului, fiilor ei, cari o batjocoresc, îi taie apoi limba și
mîinile, potrivind așa încît fiii lui Titus Andronicus, care,
la o mînie, a ucis pe unul, să apară ca vinovați. Tatăl
caută să-i scape și pentru aceasta se supune a i se tăia un
braț; dar îndată după aceasta i se aduc capetele copiilor.
El iese ținîndu-le în mînă, iar Lavinia poartă în gura ei
mîna lui tăiată. I se cere să-și facă o rană, cu cuțitul ținut
în dinți, în așa fel încît în această rană să poată curge
toate durerile tragediei.
Vedem apoi cum Tamora naște împăratului un copil
negru, leit ca Aaron, cum se face o substituire cu unul alb,
cum, la apariția lui Lucius, Tamora stăruie ca Titus An-
dronicus, care se face nebun, să-l oprească de-a ataca Roma.
Titus ucide pe fiii, descoperiți ca ucigași, ai reginei bar-
bare, apoi pe Lavinia, pentru dezonoarea ei, — ca odinioară
centurionul Virginiu al legendei; Saturnin înjunghie pe
Titus, dar și pe Saturnin, Lucius. Și totuși, puțintel îna-
inte, se varsă lacrimi asupra unei muști ucise, care, poate,
are tată și mamă!
Numele lui Shakespeare a putut fi pus în legătură cu o
asemenea operă numai pentru că ea imită anume părți din
500
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
scrisul autentic al lui. Maurul amintește pe Othello, Titus
Andronicus nebun pe regele Lear, Lucius pe Coriolan. Și
din poemul Lucreției pare a se fi luat inspirația pentru
singura scenă dulce, aceea în care Tamora chemă pentru
iubire pe Aaron:
Iubitul mieu, Aaron, de ce mă privești trist,
Cînd orice lucru-n lume voios se-nfățișează?
Cînd păsări melodie varsă-n orice colț,
Cînd șarpele colac stă în soare luminos
Și frunzele la vîntul ce vine se clătesc,
Făcînd o umbră deasă pămîntului supt ele?
Supt umbra lor cea dulce să ne oprim, Aaron,
Și, cînd ecoul rîde de cînii lătrători
Și ascuțit răspunde la cornul care sună,
Parcă o vînătoare nouă s-ar fi ivit,
Să stăm și lătrătura lor să li-o ascultăm,
Iar, după lupta care asemenea ar fi
Cu lupta între prințul pribeag și-ntre Didona,
Cînd i-a surprins furtuna ferice de atunci
Și li-a întins deasupra al grotei coviltir,
Noi, prinși în brațe, ceasul să ni-1 petrecem dulce
Și somnul cel de aur odihnă să ni dea,
Pe cînd și cîni și cornuri și pasărea cîntînd
Să ni fie glasul de doică pentru prunc,
Cînd spune arii blînde ca să-i aducă somnul1.	f
Perlele, prinț de Tir, e vechea poveste medievală a lui
Apollonius. Vedem pe Antioh cel Mare, trăind in
cestuos cu frumoasa lui fiică, pe Pericle, care, venind în-
pețire, descopere oribila taină și, pentru a scăpa de prigo-
nire, fuge în lume pînă în Pentopole, unde cu fiica lui
Simonide, Thaisa, are o fată, Marina, aceste două femei
pierzîndu-se într-un atac de corsari, pentru ca în chip mi-
raculos, prin destăinuirile Marinei, să fie descoperite de
Pericle.

SHAKESPEARE $1 LITERATURILE ROMANICE
501
Atîtea lucruri răsping ideia unei paternități a lui Shake-
speare: citații spaniole și altele. Alături de comparații fru-
moase:
Cum îndrăznesc plante-a privi la cer, de unde
Au hrana lor,
găsim atacuri contra ordinii de lucruri stabilite, așa cum
nu se află la Shakespeare. Astfel cînd se explică în ce chip
petrec peștii în apă:
Ce? Ca oamenii pe uscat
Cei mari mănîncă pe cei mici.
Sau: „Este un pește în plasă ca dreptul unui om sărac în
lege“.
Unii cercetători cred că scena recunoașterii Marinei e
demnă de Shakespeare. E scurtă și superficială. Ea n-ar
fi vrednică de geniul marelui poet, geniu care ar fi trebuit
să fie acum dezvoltat, căci mențiunea unui ardelean1 tri-
mete la vremea popularității europene a lui Sigismund
Bâthory, deci după 1595—6. Și aici însă pasagii ca acela
despre muzica sferelor2 arată o cunoaștere a scrisului shake-
sperian.
1 „A murit micul ardelean care era cu micul bagaj
* V, 1.
Note
a.	„Cele mai bune de acest gen sînt simple umbre, iar cele mai
rele nu sînt mai rele, dacă imaginația le mai îndreptează." Privitor la
„sacrificiile" făcute de Shakespeare publicului său se citează, în gene-
ral, mărturisirea sa din Sonetul CX (unde afirmă că a „vîndut pe nimic
ceea ce i-a fost mai drag"), precum și mustrarea adresată de Hamlet
actorului obișnuit să umble după succese ieftine (III, 2), ori mono-
logul său inspirat de pasiunea cu care fusese recitată istorisirea căderii
Troii (II, 2). în același timp e subliniat rolul jucat de acest public
„needucat" în creația lui Shakespeare care a evitat, datorită acestuia,
„academismul" searbăd al unor dramaturgi contemporani cu el (cf.
Kenneth Muir, Changing Interpretations of Shakespeare în voi. The
Age of Shakespeare, London, Gassell, 1961, pp. 274—293).
b.	O evidentă transcriere grăbită: Ralph Roister Doister este
titlul unei comedii atribuite lui Nicholas Udall (pe care lorga l-a
menționat în capitolul anterior) compusă pe la 1553 și înregistrată și
publicată în 1566; e considerată prima comedie autentică scrisă în
limba engleză și are o notă de originalitate deși rămîne vădit sub in-
fluența marelui model latin. Darmesteter este un exeget aproape uitat
astăzi, deși studiul său despre Shakespeare a fost publicat în română
în 1898 (Graiova, ed. Samitca). Amănunte despre această traducere,
ca și despre contribuția lui N. lorga la cunoașterea operei marelui
dramaturg în țara noastră, în cartea pe care am publicat-o în 1964:
Shakespeare in Rumania, Buc., Edit. Meridiane.
c.	Dramaturg minor din secolul XVI, Richard Edwards (1523? —
1566) a scris cîteva piese tragi-comice, dintre care s-a păstrat The Excel-
NOTE (CAPITOLUL XIX)
503
lent Comedie of Two the Most Faithfullest Freendes, Damon and Pithias,
reprezentată în 1564 și tipărită în 1571, de asemenea o tragedie cu
scene de farsă, agrementate cu cîntece inspirate de madrigalul italian.
Privitor la apariția cZo^n-ului pe scenele engleze vd. paragraful Gen-
tlemen and Clowns din capitolul scris de L. G. Salingar în The Pelican
Guide to English Literature, voi. II: The Age of Shakespeare, Penguin
Books, 1966, pp. 27 — 35, precum și sinteza fundamentală a lui E.K.
Chambers, The Elizabethan Stage, Oxford, 1923, 4 voi.
d.	Am refăcut cele cinci note precedente confuz culese în prima
ediție; am indicat numărul versurilor din poeme, deoarece citarea nu-
mărului strofei, așa cum a procedat N. lorga, nu e uzitată. Ultimele
două extrase sînt din același dialog, anume din conversația cetățenilor
care, comentînd (asemenea unui cor antic) moartea regelui Edward,
își exprimă îngrijorarea și neliniștea în legătură cu soarta țării. Ar-
tistica expunere a acestei tragice aprehensiuni se desfășoară astfel:
Al treilea cetățean: Cînd norii apar, oamenii înțelepți își pun man-
taua ;/Gînd frunza cade des, atunci iarna e pe-aproape; / Cînd soarele
apune, cine, oare, nu se gîndește la no apte?/Furtunile timpurii anunță
seceta...
Al doilea cetățean: într-adevăr, inimile oamenilor sînt pline de
teamă:/ Aproape că nu mai poți vorbi cu cineva,/Fără să-1 vezi că-i
abătut și înspăimîntat.
Al treilea cetățean: Așa-i întotdeauna înaintea zilelor ce-aduc
schimbare;/Printr-un divin instinct, mințile oamenilor presimt/
Primejdia ce vine: așa precum, spre pildă, vedem / Apele umflîndu-se
înaintea furtunii năpraznice.
e.	Cînd lăcrămioare, toporași
Și ciuboțica cucului
Cu galbenii ei năsturași
Smălțează iarba cîmpului.
Cînd ciobănașii zic voios din trișcă
Și ciocîrlia pe plugar îl scoală,
Cînd soț își află tot ce-n lume mișcă
Și fetele-și spăl fustele de vară.
504	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Cînd țurțurii ți-atîrnă pe uluci
Și-și suflă-n palme-ntr-una Dick, văcarul...
(trad. de Ion Frunzetti.)
f.	Aluzie la poezia lui Alfred Tennyson, The Grandmother, com-
pusă sub forma unui monolog. N. lorga a consacrat poetului un cuprin-
zător studiu în „Cuget clar“, 1939, nr. 39 și urm., în care se regăsesc
și o serie de aprecieri privitoare la contactele literare anglo-române,
influența lui Byron la noi etc.
g.	Merită subliniată finețea cu care sînt surprinse trăsăturile
esențiale din această arhicunoscută piesă pe care criticul nu se sfiește
să o repovestească, înflorind narațiunea cu traduceri proprii ce pot
sta alături de cele realizate de un Macedonski sau Topîrceanu (deși
scena despărțirii fusese cu talent redată anterior, în jurul anului
1850, de A. Pelimon, vd. articolul nostru din „Studii și cercetări de
istoria artei — Seria teatru“, 1964).
h.	Izvoarele au fost recent editate de G. Bullough, Narrative and
Dramatic Sources of Shakespeare, London, Kegan and Routledge,
1958—1962, voi. I —IV. T.J.B. Spencer a editat extrase din traducerea
lui North din Plutarh, paralel cu extrase din piesele lui Shakespeare
(Shakespeare"s Plutarch, Penguin Books, 1964).
i.	Versuri celebre din Richard II, III, 2, considerate a exprima
parte din concepția marelui dramaturg asupra relațiilor politice din
cadrul statului contemporan lui, de către Jean Paris (vd. Shakespeare
par lui-meme, Paris, Editions du Seuil, 1961).
j.	Opinii, în parte, infirmate de exegeza contemporană, vd. lu-
crarea fundamentală a lui Kenneth Muir, Shakespeare as collaborator,
London, Methuen, 1960, 164 p. (în ultimul capitol e discutată paterni-
tatea piesei Cardenio inspirată din Don Quijote).
k,	Prețioasă mărturisire a autorului piesei Doamna lui Ieremia,
(publicată în 1910), demnă de a fi reținută de cercetarea ce se con-
sacră destinului operei lui Shakespeare în cultura română.
I.	Atît aprecierea asupra mișcării lui Jack Cade, cît și parale-
lismul stabilit cu mișcarea lui Tudor Vladimirescu nu se întemeiază
pe o analiză deplină a fenomenelor, însăși comparația fiind forțată.
NOTE (CAPITOLUL XIX)
505
m.	Citat din Richard al III-lea, IV, 4, v. 424 — 426:
De ți-au ucis al pîntecului rod,
Spre a-ți învia urmașii, zămisli-voi
Urmași ai mei prin trupul fiicei tale.
(trad. Dan Duțescu.)
n.	„Burnița măruntă ține mult, dar furtuna din senin trece repede.“
Versul următor — „Ierburile mărunte sînt pline de grație, buruienile
mari cresc repede“ — figurează în Richard al III-lea, II, 4.
o.	Nu-mi pasă de tine, Kate; lumea asta nu-i făcută ca să te joci
cu păpușile și să scrimezi cu buzele [în textul englez: lips, nu horses^
ne trebuie nasuri sîngerînde și coroane sfărîmate.
P- Versul acesta e rostit de Mrs. Page, care descrie farsa ce-i va
fi jucată lui Falstaff; acesta se va trezi înconjurat de copii mascați
„ca arici, arătări, zîne, verzi și albe“.
r.	Referire la dialogul Cum era educația nobililor români în seco-
lul trecut, cînd domnea fanarioții în țeară, după aprecierea lui George
Călinescu, „o comedie de cea mai pură metodă clasică, întemeiată
pe o clară expoziție a caracterelor morale... Cuconașul e un nătîng
impertinent, idol al mamei, cocoana o aristocrată bombastică, dască-
lul exponent al simțului critic...“ cf. a sa Istorie a literaturii române,
Buc., 1941, p. 231.
s.	Debitor în mare parte interpretării psihologice a piesei, în stilul
lui C.A. Bradley, istoricul român lasă de o parte cîteva episoade semni-
ficative din capodopera shakespeariană, care aduce, incontestabil, în
prim plan, nu atît „cazul“ de conștiință al unui prinț autentic, cît
„un erou tragic“ (cf. Kenneth Muir, Imagery and Symbol in Hamlet,
„Etudes anglaises“, Paris, 1964, 4); e relevat cu perspicacitate, în
schimb, rolul Ofeliei în piesă. Exegeza shakespeariană continuă să se
concentreze asupra acestei capodopere, și interpretări deosebit de in-
teresante se regăsesc la Irving Ribner, Wilson Knight, L.G. Knights,
A. Anikst ș.a.
t.	Compuse, probabil, în același an, 1606, cele două piese sînt de.
o forță dramatică egală, preferințele criticei contemporane îndrep»
tîndu-se, însă, spre Regele Lear, spre deosebire de opinia lui C.A.
506
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Bradley care găsea defecte de construcție într-aceasta; implicațiile
ideologice și valorile poetice din tragedia bătrînuhii rege, conferă
acestei piese unul din primele locuri în creația lui Shakespeare.
u.	în finalul piesei, Edmund e ucis în duel de Edgar, care, de
altfel, conchide că „cei tineri nu vor mai vedea atîtea“ e cert că nu
poate fi regăsită în piesă o aprehensiune a vremurilor de transformări
ce aveau să vină după moartea lui lacob I și care să-i fi fost suge-
rată dramaturgului de publicul său.
p.	De parc-ar fi mîncat balade. Baladă tipărită, autentică.
w.	Bentivolio nu apare în piesele shakespeariene; există un Ben-
volio în Romeo si Julietta. „Backare“ este o formă italienizată a lui
„go back“; ca interjecție: înapoi!
x.	Paternitatea piesei Titus Andronicus nu mai este pusă la în-
doială, ea aparține cu certitudine „canonului shakespearian", compusă
fiind în jurul anului 1594.
y. Mențiunea figurează în actul IV, scena 2. Reprezentată,
probabil, în 1608, și publicată în 1609, piesa este apreciată a fi
rodul unei colaborări.

Cuprinsul
I.	începuturile Renașterii (umanismului) pe teritoriul
francez	5
II.	Lupta pentru unitatea Bisericii: Imitația lui Isus
H fis tos	19
III.	Umaniștii italieni	32
IV.	Literatura spaniolă	a	veacului al	XV-lea	44	_
V.	Lirica și romanul de aventură ale Renașterii italiene 60
VI.	Poezia franceză a	veacului	al	XV-lea	83
VII.	Poezia franceză a secolului al XVI-lea	106
VIII.	Proza italiană a veacului al XVI-lea: Machiavelli	136
IX.	Proza franceză în secolul al XVI-lea: Gommines și
Rabelais	158
X.	Proza franceză în secolul al XVI-lea: Calvin și
Montaigne	183
XI.	Proza spaniolă în secolul al XVI-lea. Cervantes	2£t5-<
XII.	Poezia lirică spaniolă în secolul al XVI-lea	228^
XIII.	„Comedia spaniolă". 1. Pînă la Lope de Vega	248
XIV.	„Comedia spaniolă". 2. Lope de Vega	263^
XV.	„Comedia spaniolă". 3. De la Lope de Vega la Calderdn 28§^
XVI.	Trei poeme epice de la sfîrșitul veacului al XVI-lea:
1.	Gerusalemme liberata a lui Torquato Tasso	313
XVII.	2. Lusiazii lui Camoes	335
XVIII.	3. Fairy Queen a lui Spenser	356
XIX.	Shakespeare și literaturile romanice	368