NICOLAE IORGA
ISTORIA
LITERATURILOR
ROMANICE
ÎN
DEZVOLTAREA
ȘI
LEGĂTURILE
LOR
*
Coperta de
Damian Petrescu
NICOLAE
I0RGA
Istoria
literaturilor
romanice
în dezvoltarea
si
9
legăturile lor
EDIȚIE ÎNGRIJITĂ, NOTE ȘI PREFAȚĂ DE
ALEXANDRU DUȚU
Volumul I
' «^fcusițș^
București —1968
Editura
pentru
Literatură Universală
Redactor responsabil : SORIN MĂRCULESCU
Tehnoredactor : AURICA IONESCU
Dat la cules 18.04.1968. Bun de tipar 13.07.1963.
Apărut 1968. Tiraj 19.170 ex. Broșate 15.090 ex.
Legate ’/i 4080 ex. Hîrtie ofset A cu blancofor de
90 g/m2. Format 540X840/16. Coli ed. 23,31. Coli
tipar 26. A. nr. 17.453/1967. C.Z. pentru biblio-
tecile mari și mici 8.09.
Tiparul executat sub comanda nr. 80 320 la
Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii:‘, Piața
Scînteii nr. 1, bucurești — Republica Socialista
România
Studiu introductiv
Am avut adeseori impresia, urmărind — cu tocul în mînă, în
sarcina, mai mult ingrată, de editor, — rîndurile ce se așterneau pe
pagini, că asist la munca măiastră a unui admirabil artist care îmbina
firele unei piese de străveche pricepere, a unui impresionant covor.
Concentrat, maestrul își alegea cu repeziciune firele, le petrecea prin
urzeală pînă într-un punct, pentru ca să le întrerupă apoi, să le stre-
coare în altă parte, după o mișcare neobservată a pîrghiilor; în momen-
tul în care amestecul de culori începea să pară obositor, era suficient
pentru privitor să facă doar cîțivapași înapoi pentru ca să-și dea seama
că în acel loc se înfiripase o floare. Ceea ce îl uimea pe privitor mai
mult era că f irele ce păreau pierdute, ori răsăreau la distanțe prea mari,
își aveau rostul lor în piesa compusă, care, spre sporul surprinderii,
era ea însăși o parte dintr-o compoziție mai vastă.
Impresia aceasta ni s-a întărit atunci cînd am reluat lectura unor
capitole separate: ca atare, analizele consacrate unor mari scriitori —
ca Dante, Cervantes, Rousseau — nu erau exhaustive și nu păreau
că sesizaseră tot ceea ce era esențial în creația acestora; capitolele se
luminau reciproc și fiecare creație putea fi mai bine înțeleasă în funcție
de ce preceda și de ce urma. Impresia ne-a fost confirmată atunci cînd
am căutat să fixăm locul acestei opere în cadrul întregii creații a lui
lorga. Aveam, în mod evident, de a face cu o sinteză care se dovedea
a fi, la rîndul ei, o parte dintr-o amplă viziune a istoriei umanității.
Mărturia autorului este grăitoare de la sine, în autobiografia sa,
unde istorisește momentul reîntoarcerii de la Iași la București și insta-
larea în casa de curînd dobîndită din șoseaua Bonaparte, îndată după
Vi
STUDIU INTRODUCTIV
încheierea victorioasă a primului război mondial: „reluasem, împreună
cu lecțiile la școala, unde alții funcționaseră și supt ocupație, și lucrările
mele științifice, care fuseseră, timp de cîteva luni, complet întrerupte.
Materialul prelucrat la Iași putea să apară acum în tipografia mea, deși
în condiții foarte puțin favorabile, pe mizerabila, hîrtie de care singură
dispuneam. S-a dat astfel la tipar „Istoria literaturilor romanice^ care a
format trei volume, aproape de loc cetite, cu toată noutatea de plan pe
care o cuprind și observațiile personale care veneau din cetirea directă a
textelor, și ele, deși s-au împrăștiat răpede, nu s-au învrednicit de o nouă
ediție. Tot de supt aceste modeste teascuri a ieșit „Istoria poporului fran-
cez^, încercarea, făcută în timpul neutralității, de a înlocui obșinuita
istorie politică, militară și anecdotică a teritoriului francez prin prezin-
tarea dezvoltării organice a neamului însuși... Vorbisem la Iași și despre
slavii răsăriteni... Toate acestea erau pregătiri pentru Istoria universală
privită sintetic și organic, ca un sivoi de mai multe ori milenar, pornit
din izvorul său, dar hrănit de atîția afluenți cari se cereau urmăriți
fiecare pînă la întîia țîșnire din pămînt. Credeam necesar ca fiecare
pagină să. fie scrisă după izvoare, putînd reda astfel însăși atmosfera
timpului, fără care totul poate fi exact, dar nimic adevărat. O cetire
imensă se impunea și o începusem cu douăzeci de ani înainte..
Ga sinteză realizată de una dintre cele mai erudite și originale per-
sonalități din istoria enciclopedismului român, opera a cărei reeditare
îndeplinește și o năzuință a autorului ei, se impune mai puțin ca o
lucrare de referință și mai mult ca o incursiune originală într-un dome-
niu de seamă al culturii universale. într-adevăr, istoria de față are
un caracter propriu nu numai în cultura română, unde o asemenea
întreprindere a putut atrage, dar a și dezarmat pe mulți, dar și în
istoria criticii universale, unde mai dese sînt prezentările pe capitole
separate ale literaturilor romanice, decît înfățișarea unei „dezvoltări“,
urmărite din unghiul „legăturilor" dintre ele. O viziune de acest gen
a putut avea Heliade Rădulescu care își putea propune realizarea unui
Curs de poezie generală, după ce cercetase literatura franceză și pe cea
italiană, dar tema nu ar fi fost pe măsura celui care „nu ducea cu sine
adevărul descoperit, ci setea de a descoperi adevărul"2. La data la
1 O viață de om. Așa cum a fost, Buc., Edit. N. Stroilă, 1934, voi. III, pp.
7-8.
2 Dumitru Popovici, Introducere la I. Heliade Rădulescu, Opere, Buc.,
Fundația pentru literatură și artă, 1939, tom I, p. G3.
STUDIU INTRODUCTIV
VI î
care își publica opera, lorga se afirmase ca o autoritate recunoscută și
Istoria sa nu era expunerea unui critic obișnuit, care, după o formulă
inspirată, e omul „care-și face educația în public“; autorul urmărea
realizarea unei sinteze, adunase, în acest scop, eKtrase și fragmente,
ajunsese la concluzii importante, pe care le comunicase. Noul pas pe
care-1 făcea acum s-a impus imediat atenției cititorilor care au
ajutat ca cele trei volume să se „împrăștie răpede“. A preciza în ce
constă „noutatea de plan“ a lucrării, ca și noutatea expunerii reali-
zate, a semnala ce legături se stabilesc astfel între literatură și
cultură și ce loc acordă istoricul literaturilor romanice în cultura
universală, pentru a conchide prin cîteva considerații privind
forma și vigoarea sintezei realizate, sînt punctele pe care editorul
de acum și le-a propus să le schițeze, fără a pătrunde prea de-
parte într-o concepție de ample proporții, care nu va putea fi elucidată
decît, așa cum s-a întîmplat cu opera unui Dimitrie Cantemir — mai
întîi folosită și de abia mai tîrziu studiată și caracterizată —, în
decursul deceniilor. Și aceasta și pentru motivul că, scriind cele trei
volume, Nicolae lorga nu a realizat numai o operă instructivă, dar
chiar și o „carte reprezentativă44 pentru cultura română.
I.	Istoria literaturilor romanice nu apare, așadar, ca o operă ce
își dezvăluie interesul prin parcurgerea unor capitole separate sau
prin caracterizarea cîtorva scriitori la care un indice serviabil să tri-
mită comod, ci prin noua lumină aruncată asupra unui capitol din
literatura universală și a unei părți din istoria culturii. în loc ca scri-
itorii să se înșire cuminte, dezvăluindu-și amănuntele, unele picante,
ale biografiei, pentru ca apoi operele să se prezinte pe rînd, amintind
de scrieri dinainte ori prevestind scrieri ce urmează, firele par a se
amesteca, același autor apare în capitole separate, opere portugheze
sînt alăturate celor italiene, pentru ca la un moment dat să-și facă o
apariție masivă cel mai mare poet dramatic... englez. Obișnuita isto-
rie „anecdotică44 e abandonată și apare, în loc, „un șivoi de mai multe
ori milenar44. Mărturia lui lorga înscrisă în autobiografia sa ne intro-
duce în amănunțimile planului adoptat și deși ea este posterioară
compunerii lucrării, nu îi atribuie o intenție pe care nu ar fi avut-o.
în 1921, lorga publică Elemente de unitate ale lumii medievale, moderne
și contemporane, lucrare în care urmărea să surprindă ligamentele
acelui organism ce i se părea a fi istoria europeană; în istoria evului
VIU	STUDIU INTRODUCTIV
mediu, savantul constata „o unitate de organizare și mai ales de con-
știință, iar această unitate nu e decît terminul ultim al unei dezvoltări
a societăților antice pe care cu greu numai le-am putea numi cu terminul
obișnuit de State"6. în 1920 chiar, el publicase Dezvoltarea așezămin-
telor politice și sociale ale Europei, dar, mai mult, din 1916, exprimase
intenția sa de a prezenta o nouă istorie universală, „vie44, oferind
cîteva indicii prețioase prin generalitatea lor: „Se poate scrie într-o
anumită formă istoria universală pe baza, nu a faptelor, ci a cărților,
fiindcă fără îndoială că și cărțile pleacă din anumite fapte, dar tot mai
mult faptele pleacă din ideile caresînt emise in cărți. Sînt și anume fapte
In care participarea ideilor este, așa zicind, foarte slabă, deoarece are
cineva a face, nu cu manifestarea unei idei, ci cu manifestarea unor nevoi
economice ale ei. Atîtea războaie au fost însuflețite de alte puteri decît
puterea ideilor!... Dar să zicem că n-am cunoaște decît numai cărțile
fundamentale ale omenirii... cărțile care... au înfățișat fundamental
deosebitele timpuri, că le-am cunoaște deplin și adine... Nu se cere chiar
să fie cineva un om de o inteligență extraordinară ca să prevadă pe această
cale, bineînțeles nu anul cînd s-a încheiat tratatul de la Verdun, nici
coloarea bărbii lui Carol cel Mare, nici talia exactă a lui Hugo Capet —
lucruri care nu sunt deloc esențiale —, dar ceea ce decurge mai esențial
în lumea faptelor. Acest lucru m-a îndemnat să încep studii care vor
dura mai mulți ani de zile, fiind pentru mine o pregătire cu privire la
acea istorie universală pe care cred că aș putea s-o scriu inspirat de alte
idei decît cele obișnuite și avînd, în orice caz, un alt plan decît planul
cu care se scriu deobicei acele întreprinderi de librărie ori testamente de
profesori cari s-au consacrat în tot timpul vieții lor acestei materii"4.
Dacă unele formulări din aceste prime pagini cu care se deschidea
seria de investigații privind „cărțile reprezentative44 pot da naștere
la nelămuriri (idei asemănătoare le vom regăsi și în opera de față
unde planul ideilor e, în general, situat deasupra planului actelor,
iar primatul factorului economic este cîteodată neglijat de lorga,
fapt care lipsește de fundamentare unele considerații), în schimb
fragmentul citat ne dezvăluie, o dată mai mult, evoluția treptată a
savantului spre acea Istoriologie umană începută la celălalt capăt al
vieții sale. Pe drept, cuvînt s-a putut remarca utilitatea consultării
3 Op. cil., voi. f, p. 5.
4 Cărți reprezentative în viata omenirii. Buc., Casa Școalelor, 1916, voi. I,
pp. 3, 7-8.
STUDIU INTRODUCTIV	IX
prefeței la această operă, ce desăvîrșea sintezele parțiale anterioare,
în vederea înțelegerii depline a concepției marelui istoric5. Or, aci
lorga vorbește de „o tragedie“ ce se desfășoară de-a lungul secolelor,
cu actori principali și mișcări de ansamblu ale tuturor personajelor,
evidențiind rolul pe care-1 joacă „viața sufletească“ a popoarelor, a
națiunilor6. Dacă istoria se înfățișează „unitar și organic^ atunci tre-
buiesc depistate elementele de unitate și, în primul rînd, ceea ce per-
mite acestui proces să aibă un caracter organic; de aceea l-am văzut
pe savant urmărind raportul dintre papi și împărați în evul mediu
sau evoluția așezămintelor, adresîndu-se, adeseori, structurilor soci-
ale. Istoricul va acorda, deci, o deosebită pondere instituțiilor, va
accentua rolul jucat în evoluția culturii medievale de împărăție și de
papalitate (scriind cu acest înțeles Papa și împăratul cu majuscule),
va vorbi despre curțile princiare și ordinele călugărești, accentuînd
rolul iezuiților, despre universități și bresle; va aminti de formațiile
orășenești și va fi atent la fluctuațiile înregistrate de structurile
sociale, apariția burgheziei explicîndu-i o seamă de fenomene. In
cadrul social, istoricul va observa deplasări de interese, apariții și
dispariții de idealuri și obiective generale sau limitate, dar va urmări
cu persistență valorile spirituale elaborate de masele largi: aspira-
țiile populare vor da astfel tonul cel mai important într-o lume raliată,
într-o epocă, în jurul unor idealuri vag comune sau, mai tîrziu, a unor
idealuri naționale.
„Viața sufletească“ va fi surprinsă în „cartea reprezentativă“ și
spiritul romanic se va dezvălui în operele majore din cadrul literatu-
5 Alexandru Elian, Histoire et sociologie d’apres Nicolas lorga, „Revue Rou-
maine d’Histoire", Buc., 1965, 6, p. 1091.
6 Pentru sociolog, arată lorga, „faptele ar servi numai... pe cînd, în concep-
ția noastră de istoriologie, ele intră vii în structura creațiunii ce se urmărește.
Elementele caracteristice intră apoi într-o construcție dinamică, li vorba doar de
tragedia acestui neam omenesc și în ea, dacă sunt scene care expun, sunt și acte-
care duc mai departe conflictul. în jurul actorilor sunt atîția cari nu vorbesc,
pentru că n-au rost de a vorbi, dar și cei cari vorbesc, în mijlocul acestor tăcute
xpvcpa TTpoaoîca, n-au cuvîntul oricînd, ci numai atunci cînd prin ce spun și lac,
se merge mai departe". Vd. Generalități cu privire la studiile istorice, cd. 3, Buc.,
1944, p. 344. Vd. și D.M. Pippidi, Une oeuvre inedite de Nicolas lorga: „l’Historio-
logie Humaine", „Revue liistoriQue du Sud-Est europeen", 1946, p. 21— 30. Opera,
din nefericire nefinisată, a văzut lumina tiparului, sol) îngrijirea fiicei savantului,
Liliana lorga-Pippidi, și cu o introducere semnată de profesorul D.M. Pippidi,
în Editura Academiei, în 1968.
X	STUDIU INTRODUCTIV
rilor franceză, italiană, spaniolă și portugheză. Opera literară devine
astfel un document și vom avea prilejul să semnalăm mai departe în
ce măsură o atare analiză poate surprinde fenomenul literar în notele
sale specifice; dar, de la bun început, poate fi înțeles aportul pe care-1
aduce literatura la înțelegerea istoriei culturii. Desigur că vorbind
de „viață sufletească**, într-o privire istorică ce-1 determină să contu-
reze faze și etape de dezvoltare, de unde și etichetarea unor fenomene
spirituale drept „sufletul unei epoci**, lorga se apropie de concepția
acelor istorici care caută o notă specifică în toate manifestările inte-
lectuale dintr-o perioadă dată, ceea ce e denumit de specialiștii ger-
mani prin Zeitgeist1; savantul român se apropie de poziția unui Wil-
helm Dilthey și a școlii sale, încercînd să depisteze, asemenea unui
Benedetto Croce, marile structuri istorice, dar fără să se piardă în
abstracțiunile desprinse de faptul istoric. în faptul istoric el regăsește
o permanență ce revine în fiecare eveniment individualizat8, dar nu
va insista în această direcție decît pentru a întrevede că istoria are
legi cărora se supune și nu pentru a preschimba „istoria spirituală**
(Geistesgeschichte) într-o disciplină lipsită de legături cu structurile
sociale și cu viața popoarelor înseși. Interesat de „așezăminte**, ca și
de valorile spirituale, de transformările sociale, ca și de „viața sufle-
tească**, savantul român combină istoria evenimențială cu istoria
ideilor, făcînd-o rațională pe aceasta din urmă datorită comparatis-
mului continuu asociat.
în fond, lorga se înfățișează în Istoria de față ca un cercetător din
acel domeniu deosebit de modern care este istoria mentalității, mai
curînd decît ca un partizan al „istoriei spirituale** preconizată de isto-
ricii germani și aceasta datorită faptului că el se întemeiază, la data
la care-și compune opera, pe o masivă muncă de editor de documente
istorice care l-au introdus în structura actelor umane. Din aceste acte
istoricul desprinde stările de spirit, cărora apoi le conferă o pondere
pe care nu au avut-o întotdeauna; dar pornind de la fapte, el nu va
7 Vd. și Robert Triomphc, Introduction ă la Science des idees, în Actes du
Premier Congres National de Litterature Comparee, Paris, M. Didier, 1956, p. 8.
8 Al. Elian, ari. cit., pp. 1099 — 1100, unde e interpretată o afirmație a lui
lorga, din care rezultă că „faptul, concomitent istoric și social, devine-un eveni-
ment deîndată ce se inserează în timpul istoric... Sub aparențele înșelătoare ale
unui gen de metafizică experimentală, avem impresia că avem mai curînd de a
face cu o manieră de a elabora un concept empiric, un concept structural, pentru a
folosi terminologia lui Freyer".
STUDIU INTRODUCTIV
xi
mai putea fi antrenat pe tărîmurile nebuloase unde ideile își duc viața
lor proprie. De aici credem că rezultă aspectul general concret al in-
cursiunii întreprinse de lorga, precum și consistența celei mai mari
părți din constatările sale; de aici, în orice caz, caracterul original al
sintezei ce poate fi asemuită istoriilor scrise sub influența unor curente
sau școli, dar care, în ansamblu, e o creație a capacităților sale
proprii.
Analizată ca document istoric, cartea literară se înfățișează savan-
tului ca un produs social și de aci provine și raportul deosebit de inte-
resant pe care-1 stabilește el între autor și audiență, între creator și
societate, în funcție de acest raport delimitîndu-se și ceea ce poate fi
apreciat drept „reprezentativ".
II.	Delimitarea aceasta autorul nu o face nicăieri în cadrul vreu-
nei demonstrații teoretice, asemenea enunțări repugnîndu-i savantului
mult prea familiarizat cu varietatea și spontaneitatea surprinzătoare
a vieții literare; dar în locul formulei simpliste prin limpezimea și
pretențiile ei, autorul amintește adeseori de datul reprezentativ indi-
cînd astfel că și-a întemeiat construcția pe un teren clar întrevăzut și
pe piloni cu un fundament solid, realizat din generalizarea ce a ținut
seama de cît mai multe fapte. Din primele pagini ale volumului I,
acolo unde se ocupă de „Chansons de geste", lorga se ridică împotriva
acelor „filologi și istorici literari, cari se preocupă mai puțin de frumuse-
țea acestor produse și de semnificația lor politică, socială si morală, necău-
tînd în dosul formelor, ușoare de studiat și de clasificat, sufletul însuși
al unei epoce..." (I, cap. 2) întemeiat, evident, pe lucrările filologilor
germani, autorul nu-i urmează fidel și în nici un caz nu se lasă atras
spre lucrările de erudiție demonstrativă, în care se urmărește studiul
temelor, circulația motivelor, acea Stoffgeschichle, care nu arareori
duce la lucrări de mare îndemînarc livrescă, dar fără contact cu
mediul uman în care temele și motivele au circulat . lorga trece de la
început chestiunile privind „formele" pe al doilea plan și caută să
releve continuu „sufletul epocii". Acesta e cunoscut, în mare parte,
de istoric din documentele și actele consultate, ca și din marile curente
ale istoriei universale pe care le-a aprofundat și le-a schițat el însuși
în cărțile publicate. Fazele sufletești parcurse de omenire își află
exponenți aproape întotdeauna, iar lipsa de vitalitate a unor scrieri
este ea însăși provocată de absența unei mentalități palpitînd de
Xli	Sl'U JIU INTRODUCTIV
viață, de o stagnare a căutărilor de noi idealuri și de o acalmie în
lumea sentimentelor. în poezia lirică spaniolă din secolul XVI, isto-
ricul observă că noii cîntăreți „in cea mai mare parte n-au legături cu
clasele populare de unde ar fi putut căpăta îndreptarea care, de sus,
li lipsea. Nu se ridică din mase o puternică viață capabilă de a inriuri
și a domina pe aceia cari sunt chemați a transmite prin scrisul lor cunoș-
tința vieții sufletești a unei epoce"" (II, cap. 12). in cadrul perioadelor
istorice analizate, cercetătorul observă stadiul atins de mentalitate
și din înfățișarea generală a acesteia desprinde latura cea mai intere-
santă, aceea în care se întrevede o frămîntare; exact în aceiași loc
poate fi regăsită și opera ce reflectă cei mai deplin „sufletul epocii“,
fiind tocmai prin aceasta „reprezentativă^. în secolul XVI, scriitorii
în proză „au un caracter de realitate contemporană care lipsește poeților.
Ei vorbesc de lucruri pe care le știu, de lucruri pe care le-au văzut și,
cei mai puternici dintre dinșii, de lucruri la. care au gindit, căutînd cheia
unor întrebări nouă ca pentru vremurile nouă în care trăiesc"" (II, cap. 8);
tot astfel, în secolul al XlX-lea istoricul constată o fluctuație a gustu-
lui literar, paralel cu degradarea treptată a unor genuri: Augier,
„din care nu lipsește morala burgheză, nu va deținea multă vreme suvera-
nitatea scenei. Trebuia ceva mai iute, mai ușor, tnai fără consecință""
și așa apare „mașina lui Scribe"", apoi Dumas fiul și acea „figură de
isteț fabricant a lui Vie lor ie n Sardou... Dar sufletul acestei epoce e
cuprins — cum acela al epocei precedente fusese în lirică și în lirica dra-
matică a teatrului său — în roman" (III, cap. 23). Dacă opera literară
ce trebuie să rețină atenția istoricului nu este atît de ușor de depistat ,
întrucît poate apărea în proză, în vers sau în teatru, în schimb ea
oferă posibilități multiple de cunoaștere; această operă nu se va
suprapune cu opera consacrată în mod obișnuit în istoria literară,
deoarece lorga urmărește un alt aspect, fapt evident în judecata
emisă asupra unei părți din creația lui Ronsard: „Realitatea veacului
trecu vijelioasă pe Ungă această îngrijită poezie în care era totuși atîta.
traducere, transcripție și imitație. Și ea trebuie să fie judecată, nu după
micile meșteșuguri ca pentru viața de toate zilele, ci după atitudinea ei
față de marile întrebări ale vieții naționale"" (II, cap. 7). Strîns legată
de societatea în care apare, opera reprezentativă condensează „sufle-
tul epocii“ și desigur „sufletul societății respective"; se deduce aceasta
din felul în care e caracterizată literatura spaniolă din secolul XIX:
„lupta de guerillas na avut poeți; pentru liberalismul luptător nu s-au
STUDIU INTRODUCTIV
XIII
ridicat imnuri; înfrîngerea lui n-a trezit satire. Realitățile naționale
nu-și află expresia poetică... Neavînd valoare reprezintativă, această
literatură, de o formă îngrijită și cu un frumos avint retoric, nu poate să
aibă influență în afară11 (III, cap. 20).
O dată stabilită valoarea reprezentativă, istoricul poate înfățișa
o amplă frescă, urmărind concomitent dezvoltarea celor patru lite-
raturi romanice și legăturile ce s-au stabilit între ele. Dar mai înainte
de a prezenta planul la care s-a oprit lorga este, desigur, necesar să
fie clarificată problema raportului de el întrevăzut între scriitor și
societate, raport care lămurește și felul în care au fost trecute prin
urzeala adoptată firele culese din diferitele literaturi.
Cîteva aprecieri pline de semnificații ne lămuresc și acest aspect.
Vorbind de literatura italiană din secolul al XVTT-lea, lorga observă:
„Danie cîntase pentru toată. Italia... Literatura Renașterii se întoarce
la. clasa de prioilegiați în cunoașterea antichității de la care plecase.
Cea care urmează după cele dintîi manifestări ale spiritului nou trăiește
în mijlocul unor Curți gala s-o aplauda totdeauna și uneori s-o și întreție.
De la început deci pînă, î.n. momentul cînd se pronunță povîrnișul, legă-
turile dintre public, fie el și restrîns, și scriitori sînt reale, fiind
vorba de anumite categorii ale culturii ori de anumite societăți de clasă...
forma, cea, mai periculoasă, pentru scrisul unui popor, care, pierde astfel
și interesul pentru realități și semnificația națională, și puterea de a
tnrîuri masele mai mari ale neamului: la. literatura, pentru
producătorii de literatura care, o fac pentru
a rivaliza u n u l c u altul. î n forme din ce în ce
mai grele, din ce în ce rare, din ce în ce mai
neinteligibile pentru alții decît pentru ini-
ția ți (III, cap. 6). Subliniind aceste ultime cuvinte, autorul le
conferă o valoare deosebită: să reamintim aci și o altă constatare mai
înainte de a desprinde cele cîteva idei directoare ale istoricului, și
anume tot din același capitol: „acestei literaturi. îi lipsește un adevărat
izvor de inspirație, condiția de căpetenie pentru ca. scrisul să aibă, un rol
social și o valoare durabilă. Națiunea, italiană n-are conștiință de sine:
din trecutul ei ea nu păstrează, mari amintiri comune; în prezent ea. nu
găsește ceva, care s-o sprijine și s-o îndemne: speranțele ei. de viitor îi sunt
închise1'. Dacă ne vom reaminti cele afirmate de istoric privitor la
literatura spaniolă din secolul al XlX-lea, vom înțelege în ce fel
opera literară poate atinge un nivel reprezentativ: atunci cînd scrii*
XIV
STUDIU INTRODUCTIV
torul știe să pătrundă în viața sufletească a poporului său,să-i înțe-
leagă aspirațiile și să-i înflăcăreze idealuri sau atunci cînd el poate
depăși momentele de greu impas spiritual. In ambele cazuri, scriitorul
e dator să se adreseze unui cerc cît mai larg, dacă nu chiar tuturor.
Invers, opera lui se va pierde în anonimatul uitării atunci cînd marile
frămîntări nu-și vor afla vreun ecou în versul sau fraza lui, ori cînd
se va lăsa cuprins de marasmul în care se zbate o societate care nu are
„conștiință de sine“. între creator și societate se stabilește astfel o
strînsă legătură, care are caracter de realitate atunci cînd întreaga
cultură se dezvoltă după coordonate unanim acceptate (ca în evul
mediu), în care caz, ne lasă a înțelege lorga, avem de a face cu „anu-
mite categorii ale culturii“, sau cînd legătura aceasta se realizează pe
un plan larg, cu „anumite societăți de clasă“. Desigur că autorul nu
încearcă să schematizeze excesiv datele și această legătură nu apare
ca o determinare ineluctabilă a mediului social; este, însă, evident că
literatura unei epoci reflectă realitatea socială din momentul respec-
tiv, asupra căreia, iarăși, creatorul poate exercita o influență masivă.
Mai mult, o societate dintr-un anumit secol poate face apel chiar la
opere mai vechi, așa cum savantul constata că s-a putut întîmpla în
literatura română cu Alexandria: „Epocele din istoria omenirii nu se
caracterizează numai prin cărțile ce scriu, dînd o nouă formă potrivită
cu dînsele elementelor ce se găsesc etern în sufletul umanității. Ele se
recunosc, adeseori, în opere de o vechime și o depărtare foarte mari, în
cari află tot ceea ce le trebuie pentru a trăi sufletește, pentru a da un nou
impuls și o nouă direcție acțiunilor de cari sunt capabile... Sunt mai ales
unele cărți tipice, potrivite mai mult decît oricari altele pentru nevoile
fundamentale, neapărate ale sufletului. Din epocă în epocă ele trec pre-
făcîndu-se prea puțin pentru a corespunde tot așa de mult“9. In cadrul
unei asemenea legături cu multiple fațete, lorga insistă pe relația,
ce poate fi corect denumită drept dialectică, dintre creator și socie-
tate ; aflată într-o anume „fază sufletească^ aceasta solicită scriitoru-
lui o sumă de note și nuanțe, iar acesta la rîndul lui se poate face vocea
autorizată a ei și, mai departe, un stegar. Acesta este cazul marilor
scriitori, la care lorga se oprește cu precădere, explicînd aparenta sa
preferință în cuvinte limpezi, în cîteva locuri, cum e acela consacrat
lui Rousseau: „Nu poate trăi cineva, insă, în acest veac al XVIII-lea
9 Faze sufletești și cărți reprezentative la Români cu specială privire la legă^
țurile „Alexandriei" cu Mihai Viteazu, Buc., 1915, p. 1.
STUDIU INTRODUCTIV
XV
cu o mare reputație ca a, lui Rousseau, în legătură cu o misiune ca aceea
pe care și-o recunoaște, fără a răspunde marii întrebări, totdeauna în
aer, peste toate problemele de sentiment și de educație: în ce sens trebuie
îndreptate societățile omenești... (III, cap. 1-6). Scriitorul de seamă este,
așadar, un scriitor militant, iar opera lui devine „reprezentativă*4 în
istoria literaturilor.
Dacă este evident că pentru lorga „individuală prin modalită-
țile ei de realizare, arta rămîne însă socială nu numai prin legăturile
dintre creator și societatea căreia îi aparține, ci și prin acele dintre
operă și societatea căreia i se adresează44, cercetarea elementelor ce au
intrat în compoziția operei „reprezentative44 are în vedere atît pe cele
sociale, cît și pe cele individuale; „artistul este un interpret al nevoi-
lor, al tendințelor, al stărilor de spirit ale unei societăți. De aceea
opera de artă nu poate fi înțeleasă decît cunoscînd tocmai stadiul de
dezvoltare a societății pe care o oglindește. Ea este, în același timp,
cu atît mai valabilă cu cît legătura cu societatea din care izvorăște
e mai adîncă, aceasta fiind și singura cale de ajungere la general
uman4410. In cadrul acestei concepții, cunoașterea dezvoltării societă-
ților capătă, însă, o pondere egală cu înțelegerea capacităților indi-
viduale și de aceea, în majoritatea cazurilor, lorga relevă fragmente
autobiografice, din corespondența intimă sau din articolele progra-
matice ale scriitorilor. Alcătuind concise paragrafe în care creatorii
se prezintă pe sine înșiși (asemenea unor mici monografii, unde scrii-
ftorul este descris „par lui-meme44), istoricul ține să sublinieze în ce
el a putut exprima respectivul creator „faza sufletească44 a societății
de care a aparținut. Cu alte cuvinte, pedalînd pe acest raport dintre
particular și general, lorga realizează o istorie de o mare varietate și
de o vastă accepție.
Dar dacă maestrul culege în acest fel firele, prin ce urzeală le
petrece el? Indicația o aflăm în finalul lucrării sale, acolo unde el
ridică în fața literaturii viitorului întrebările cărora, de fapt, s-a stră-
duit să le răspundă de-a lungul amplei sale incursiuni: „Va izbuti
noua literatură ideologică să se întoarcă la simplitatea sincerității,
singura care poate da opere durabile? Și, țiind samă din nou de lumea
exterioară, în loc să ia ritmurile rupte ale americanului Walt Whitman
și să urmărească din goana lor fantasme ce nu se pot prinde, va ști ea să
10 Mihai Berza, Studiu introductiv Ia N. lorga, Pagini alese, Buc., Edit. pt.
Literatură, 1965, p. XLVII.
XVÎ
STUDIU INTRODUCTIV
lege din noii, relația cu trecutul de tot felul și în toate formele? Va pri-
cepe tot ce poate da observația vieții înconjurătoare și a. vieții populare
mai ales? Va ști ca în chiar literatura poporului să găsească si teme
nouă și forme nouă? De la aceasta, va atîrna. valoarea ei, în istoria, dezvol-
tării spiritului însuși al literaturilor romanice". în întreaga sa istorie,
deci, preocupat de studiul „dezvoltării" literaturilor romanice și al
„legăturilor" dintre ele, Torga s-a oprit la acele pagini în care a des-
coperit o exprimare autentică (de o simplitate sinceră), o corectă
relatare a faptelor si evenimentelor, legate într-un proces continuu,
pornit din trecut, prin prezent, spre viitor (și refuzînd, cu o prejude-
cată pe care va trebui să o semnalăm mai departe — mai ales sub
aspectul nefastelor ei consecințe pe planul criticii literare —, tot
ceea ce releva o experiență personală, chiar în ritmuri frînte...), o
ascuțită perspicacitate în observarea naturii și a vieții omenești, un
contact permanent și masiv cu creația populară. Asemenea coordo-
nate care, fatal, i-au limitat sinteza, au permis, ne grăbim să o spu-
nem, desfășurarea amplei sinteze în cadrul căruia geniul popular a
dobîndit rolul ce i se cuvenea și care e atît de ignorat în alte lucrări
similare, concepute pe alte meridiane.
în linii mari, în aceasta a constat „noutatea de plan" a sintezei,
în care, apoi, s-au adunat „observațiile personale", desprinse din
lectura textelor. Nu poate fi îndeajuns subliniată importanța cople-
șitoare a acestui fapt. Cu rare excepții, unde se resimte însemnarea
glosată după o sursă secundară, toate rele cîteva sute de pagini sînt
rodul unor lecturi uluitoare: lorga a citit operele în text original, le-a
transcris, apoi, ca atare sau, mai mult, le-a transpus în veșmînt român
și a notat asemănări de versuri sau de expresii cu o minuție ce nu
noate stîrni decît admirația. La lectura textelor a adăugat parcurgerea
lucrărilor de referință, dar oprindu-se la sinteze care să-i furnizeze
date, în primul rînd, și mai puțin idei, de care nu avea nevoie; el a
consultat lucrarea încă fundamentală a lui Grdber, istoria literaturii
spaniole a lui Amador de los Rios, istoria literaturii franceze a Iui
Renan-Leclerc, operele lui Ranke, De Sanctis, Gosse, articole din
periodicele științifice și chiar note sau recenzii. Din observațiile sale
și din datele extrase din contribuțiile științifice el a refăcut istoricul
literaturilor romanice de ia primele texte scrise și pînă la începutul
secolului nostru.
STUDIU INTRODUCTIV
XVII
După ce a discutat origina celebrelor Chansons de geste, a insistat
asupra Cidului și a descris poezia lirică din'secolele al XH-lea și al
XlII-lea, ca și începuturile teatrului romanic; i-a prezentat, pe acel
cruciat care a fost Villehardouin și a zăbovit asupra creației lui Alfons
al X-lea. De la romanul „alegoric" a trecut la Dante, pentru ca apoi
să pună în lumina ce i se cuvenea opera lui Jean de Meung, „curentul
revoluționar francez" regăsindu-se și în literatura italiană — prin
Boccaccio — și în cea spaniolă. Renașterea i-a reținut îndelung aten-
ția și capitole speciale au fost consacrate lui Machiavelli, Commines,
Calvin, Montaigne și Cervantes; după prezentarea teatrului lui Lope
de Vega, au fost înfățișate, aproape ca un bloc unitar Gerusalemme
liberata, Lusiazii și Fairy Queen. Shakespeare a ocupat o amplă por-
țiune din acest tablou consacrat Renașterii. Au urmat, apoi, literatura
dramatică franceză și spaniolă, „noul" teatru al lui Moliere, raportat
la producția lui Corneille, dar și a lui Racine, „literatura engleză a
veacului al XVII-lea ca factor renovator"; după înfățișarea, în culori
dure, a mișcării literare din secolul al XVIII-lea, autorul a descris
„noua literatură burgheză din Franța", opera enciclopediștilor, precum
și „integrarea curentelor romanice în Germania lui Schiller și Goethe",
pentru ca în cîteva trăsături, aproape expeditive, să-și încheie incursi-
unea cu opera preromanticilor și a romanticilor, a pozitiviștilor și a
naturaliștilor.
Pe acest registru, literaturile romanice nu s-au înfățișat izolate
de restul literaturii europene; referirile la literatura engleză sînt per-
manente și incursiunea în faza acelui „Sturm und Drang" german
oferă un nou prilej de lărgirea cadrului. E regretabil, desigur, că nu
este amintită și literatura dezvoltată pe continentul sud-american și
că nu se fac referiri mai dese la literaturile slave, măcar la acea lite-
ratură dalmatină, crescută un răstimp sub influență latină și pe care
savantul o cunoștea bine. Devine evident că firul urmărit de-a lungul
celor patru literaturi a căutat să releve o anume trăsătură: continui-
tatea. Asupra acesteia avem prilejul să revenim mai departe, mulțu-
mindu-ne aci să semnalăm doar faptul că în „legăturile" lor, literatu-
rile romanice nu se înfățișează printr-un joc de influențe și receptări;
autorul nu recurge la serviciile acelui comparativism ce stabilește
cauze și efecte, ori circulații de motive, cu satisfacția că a prezentat
creșterea unui organism descriindu-i piesele din care e compus. Isto-
ricul și-a propus să înfățișeze o „viață sufletească" și de aceea a trecut
2	— Istoria literaturilor romanice voi. I
XVIII
STUDIU INTRODUCTIV
pe rînd de la o literatură la alta, urmărind cu stăruință momentul și
locul în care își făcea apariția o „carte reprezentativă“ pentru evoluția
„fazelor sufleteștii Istoria prezentată de lorga acordă o pondere de-
osebită literaturii franceze nu numai datorită faptului evident că
această literatură ocupă un loc de preemțiune în cultura europeană,
dar și pentru că în cadrul ei, al procesului continuu de dezvoltare al
acesteia, autorul a regăsit cele mai numeroase cărți reprezentative;
în raport cu literaturile spaniolă, portugheză și italiană, cea franceză
nu a cunoscut faze de decadență sau de căutări nesigure și s-a „dezvol-
tat“ neîntrerupt; literatura engleză, cu aceeași tradiție solidă, for-
mează un temeinic tovarăș de drum.
în plan există o anumită disproporție, deoarece operele din seco-
lele al XVIII-lea și al XlX-lea sînt prezentate doar în cîteva capitole,
în raport cu ampla descriere ce a fost consacrată, în volumele I, II
și în prima jumătate a celui de-al treilea, literaturii pînă în secolul
al XVIII-lea. Desigur că se poate răspunde că așa au procedat majori-
tatea istoricilor care s-au oprit cu documentația la primul război
mondial sau că urmărirea legăturilor dintre literaturi e mult mai
dificilă din momentul în care viața literară a luat o dezvoltare ce se
amplifică și se accelerează neîncetat. Credem, însă, că explicația e
alta. Urmărind dezvoltarea unui proces continuu și mai ales a aspec-
telor unitare ale acestuia, istoricul s-a văzut prins în implicații mult
mai mari din momentul în care a intrat în secolul al XlX-lea. Așa
cum o definise, cartea reprezentativă este mult mai greu de depistat
într-o epocă în care literatura se dezvoltă, în general, în cenacluri,
iar scriitorii țin să-și afirme expres individualitatea, adeseori în opo-
ziție cu o societate de care se simt înstrăinați; însuși scrisul își schimbă
caracterul și nu mai depinde direct de o constelație de valori unanim
recunoscută; scrisul slujește, adeseori, discuției, comunicării unor
impresii sau a unor gînduri, fără sistem; se mai adaugă și invazia în
lumea literelor a scriitorilor lipsiți de talent care-și multiplică, prin
intermediul tiparului, incertitudinile gratuite sau stările sufletești
necristalizate, de unde și dispariția unicității operei scrise, sub năvala
seriei (o industrializare a literaturii despre care vorbise și Caragiale
într-un loc unde abordase semnificativ, totodată, și problema „conti-
nuității“ și a raportului dintre om și lume11).
11 „Ce se-ntîmplă de cînd cu tiparul? Frumoasa sarcină a gînditorului sau
STUDIU INTRODUCTIV
XIX
Dacă în acest punct metoda folosită de lorga își dezvăluie limi-
tele sale, în același timp semnele de întrebare pe care istoricul le
ridică în ultimele capitole nu pot rămîne fără ecou în fața cititorului
care a putut constata, la rîndul său, alături de o impresionantă înflo-
rire a literaturii în ultimele două secole, o oarecare degradare a scri-
sului care a putut ajunge, în mîinile lui Caliban, să nu mai aibă
valoare decît atunci cînd slujește delațiunii sau laudei aduse inepției.
Faptul că savantul a înfruntat cu eroism pe energumenii monstrului
acordă acestui aspect esențial din istoria scrisului modern valoarea
unei teme de meditație la care ampla și interesanta sinteză invită pe
cititor.
III.	Deși nu este o istorie propriu-zis literară, opera lui lorga se
impune atenției prin valorile beletristice pe care le pune în evidență;
mai ales, însă, prin locul pe care-1 conferă acestora în cultură.
„Artist el însuși, pasionat de creație sub toate formele ei — între
care aceea de artă rămîne cea mai înaltă — istoric, moralist, lorga
va fi împins către cercetarea fenomenului artistic prin toate îndreptă-
rile interesului său de om și de cugetător. Paginile sale de istorie lite-
rară sau de istorie a artei își dobîndesc valoarea tocmai prin formele
multiple ale acestui interes. Facultățile sufletești și orizonturile
intelectuale ale autorului cercetat, mediul istoric în care s-a zămislit
opera lui, curentele de cultură ce-și lasă aluviunile în sînul lui, rostu-
rile culturale și politice ale acesteia, valorile de artă veșnic vii pe
care ea le duce cu sine, totul e adus înaintea cititorului, însă nu sub
forma unei reci analize obiective, ci — datorită tocmai darurilor de
scriitor ale lui lorga, care aici își găsesc un larg cîmp de desfășurare
— prin înviere. De fapt, avem aici o colaborare a artistului cu omul
de știință, cel din urmă aducînd cunoașterea adîncă a operei și a epo-
cii în care aceasta a fost creată, iar cel dintîi, puterea de simțire —
artistului găsește mijlocul de răspîndire și de păstrare sigur în această minunată
invenție, e prea adevărat; dar de aci a rezultat zadarnica și pernicioasa închi-
puire că orișicine, numai bunăvoință să nu-i lipsească, se poate înscrie voluntar
jn rîndurile nobilei falange, din momentul ce arma s-a găsit... Așa, precum se
zicea odinioară că, pe fața pămîntului, nu e o clipă fără o moarte și fără o naștere,
putem zice astăzi că nu e o clipă fără născutul a două flori și păscutul a trei*,
— Cîteva păreri, în Opere, Buc., Edit. pt. Literatură, 1965, voi. IV, pp. 55 — 56, 54.
2*
XX
STUDIU INTRODUCTIV
prin care valorile afective ale unei scrieri devin iarăși realități pre-
zente — și capacitatea de expresie plastică/412
Nu credem că ar avea rost să ilustrăm prin citate toate aceste
caracteristici ale scrisului lui lorga, atît de limpede puse în lumină de
profesorul Mihai Berza. Ceea ce merită subliniat, o dată mai mult,
este rolul pe care lorga îl acordă funcției criticii, așa cum rezultă și
din rîndurile introductive la Shakespeare, unde amintește de toți slu-
jitorii cultului închinat marelui dramaturg care refuză „sa se introducă
obișnuita logică umană intr-un domeniu de mistică armonie care n-o
primește. Istoricul literar trebuie să treacă peste aceste interdicții, ori cu
cită autoritate ar fi rostite ele, pentru a-și face datoria, care e modestă
și mare: aceea de a înțelege" (II, cap. 19). Din acest simț al datoriei și
din disponibilitatea impresionantă a spiritului său au apărut caracte-
rizările sesizante ale unor scriitori, precizările temeinice privind valoa-
rea unor opere, statuarea unor legături și paralelisme literare. Așa
ni se înfățișează Villehardouin, pentru care „oastea e patria lui", Join-
ville, care delicat, sincer și în curăție de cuget „nu-și închipuia că scrie
una din cele mai mari cărți ale literaturii franceze", ori nefericitul Gerson
„ca un pribeag care se ferește de ai săi". în opera lui Lope de Vega, isto-
ricul nu regăsește oglindirea întregii societăți, dar „în ea un public
și-a regăsit timp de atîtea decenii toate gusturile. Lope de Vega putea
desigur și mai mult, dar n-a dorit decît tocmai atîta". Caracterizări perti-
nente apar în capitolele consacrate teatrului clasic francez, unde Cor-
neille își desfășoară capacitățile sale de avocat, crescut de iezuiți,
iar Moliere realizează piese cu adevărat populare. Cu deosebită sensi-
bilitate sînt alese citatele, chiar din capodoperele mai bine cunoscute
ale unui Dante sau Petrarca, din creația shakespeariană criticul nedîn-
du-se în lături să repovestească Romeo și Julieta... Aprecieri exacte
și concise se întîlnesc peste tot și ironia își raliază, adeseori, sentința
cea mai necruțătoare ca în cazul caracterizării piesei lui Racine B^re-
nice. „E o jălanie fadă de la un capăt pînă la altul al piesei... Iar la
urmă, cînd despărțirea s-a făcut, Berenicea se resemnează cu ideea că și
ea și Titus și Antioh prin suferința lor dau un exemplu lumii — Adieu,
servons tous trois d’exemples ă V univers — pentru ca, ultimul cuvînt
al tragediei fără tragic, să i se răspundă: htlas (III, cap. 9). Anostul
Delille „nu jignise pe nimeni decît adevăratul bun-gust, care nu admite
lt M. Berza, studiul citat, p. XLIX.
STUDIU INTRODUCTIV
XXI
repețirile și pastișarea, fie și aceea, fără păgubași străini, de sine însuși11
(III, cap. 18). în cazul operei lui Alfieri, analiza pătrunde și mai
departe pentru a constata că „se simte că avem a face cu o îndoită tra-
ducere: dintr-o mentalitate care nu e italiană într-una care este și din
proză în versuri^. în această ordine de idei este interesant de urmărit
cum în sinteza de față sînt reluate unele aprecieri făcute de istoric în
alte lucrări sau sînt modificate puncte de vedere anterior expuse, ca
în cazul lui Baudelaire, mai înainte dezavuat (așa cum s-a arătat într-o
recapitulare recentă despre Baudelaire în România). Remarcabile
sînt și alte laturi ale criticii literare și istorice a lui lorga, cum este
lipsa lui de prejudecăți: „I s-a obiectat lui Ra,cinecă turcii luisuntprea
delicați pentru niște locuitori păgîni ai malurilor Bosforului, prea bine
crescuți și ceremonioși. Cine știe cîtă politeță arabă și cîtă poezie persană
erau amestecate în viața socială, ca și în vorbirea turcilor otomani nu
va aduce această obiecție" (III, cap. 9); cu deosebită vigoare va fi con-
damnată orice formă de parvenitism, care alterează omul și literele,
dizolvînd gustul literar, ca în cazul burgheziei, „care, dacă în generația
întîi se lăsa îmbrăcată în haina, cum o fi, a unui „homme de qualitâ"
și-și cheltuia averea pe zădărnicii de vanitate, așteptînd ca sultanul,
viitor cuscru, să-i dea diploma de mamamouchi, era să ajungă, în a doua
și a treia generație, unde nici n-ar fi visat, cu proza lui cu tot, Monsieur
Jourdainli (III, cap. 9). Evident că asemenea reflecții și observații
se regăsesc presărate peste tot în această operă, interesantă prin multi-
plele ei aspecte, și în care cititorul va avea prilejul să verifice temeini-
cia afirmației unui critic avizat, ca Șerban Gioculescu: „Nu am citit
o singură pagină de N. lorga care să nu mă fi învățat ceva nou, pe
lîngă care autorii de manuale clare și instructive au trecut fără să-i
bănuiască măcar existența sau semnificația. Și nu am citit o pagină
de istorie semnată de N. lorga fără să simt fîlfîirea aripei lui Pegas,
acest elan al cunoașterii de la neștiut la adevăr, ori de la faptul cata-
logat ca atare la revelația sensului său veritabil"13.
Ar fi foarte comod să i se aducă imputări savantului pentru ele-
mentele de care nu a ținut seama în sinteza sa; criticile au fost ade-
seori împinse mai departe și s-a vorbit chiar despre o lipsă de accep-
țiune a valorii estetice, ca atare, și sub motivul că istoricul literar a
13 Ș. Gioculescu, N. lorga, l^crivain et l’hisțorien litt^raire, „Hevue Rou-
jnajne d’Hiștoire", 1965, 5, p. 1105,
XXII
STUDIU INTRODUCTIV
amestecat prea adeseori eticul cu esteticul. Personal, nu vedem în ce
fel esteticul se poate desprinde cu desăvîrșire de etic — înțeles sub
aspectul său autentic umanistplutind, spre mai desăvîrșita sa
definire, într-o atmosferă amorală; este adevărat că asemenea tendințe
au existat în istoria literaturii, dar în cazul lui lorga e necesar să se
țină seama, în primul rînd, de acea calitate definitorie a spiritului
său, care este permanenta căutare a esenței, ce îl îndeamnă, în același
timp, să sublinieze notele comune din fenomenele ce au putut părea
provocate de hazard și arbitrar. Neîndoielnic, savantul se menține
în șirul cărturarilor români, care, pînă tîrziu, în secolul XIX, au prac-
ticat acea „filo-ousie“ ce se cere, încă, a fi cercetată și definită de istoria
noastră culturală. Nu e mai puțin adevărat că putem depista o oare-
care lipsă de consecvență în opera de față, care ne îndreaptă, în fond,
spre una din contradicțiile majore din gîndirea acestui medievist,
admirator al unei structuri unitare și, în același timp, receptiv la
relativismul bogat în consecințe din cultura modernă. Ne referim
în primul rînd nu la sistemul lui lorga, pentru că un asemenea sistem
e greu de depistat, ci la constelația de valori care-1 ghidează. Admira-
tor al personalității umane pe care o cercetează și o elogiază statornic,
istoricul urmărește „faze sufletești44, dar nu-și extinde interesul său
și pentru alte forme de cultură, în care această personalitate s-a afir-
mat din plin. Or, este evident că au apărut faze sufletești ce au putut
să se desfășoare și pe alte dimensiuni decît pe cele stabilite de autor:
nu poate fi trecut sub tăcere manierismul, cu locul și rolul său în cul-
tura europeană, după cum nu poate fi ignorat barocul, și nici iluminis-
mul — cu toate construcțiile sale pe pămîntul sterp al rațiunii purifi-
cate excesiv — nu ar putea fi desprins de ascendența sa directă, de
Renaștere, și de descendența sa — mare parte din lumea contempo-
rană. însuși felul în care autorul lucrează cu „mediul44 ce-i este pro-
priu — limba — scapă atenției istoricului care tratează, în general,
opera literară numai ca pe un document; de aceea majoritatea tradu-
cerilor lui lorga sînt strict literale și așa credem că se explică și erorile
care sub forma lui „cald de găină44, a bibliotecii lui Montaigne „mare
ca pentru un sat44 sau a personajului copleșit de fapte „bizare44 („bi-
zarro44) își fac apariția lor sumbră. Autorul e mai puțin sensibil la
rafinarea limbajului, așa cum refuză să depisteze cartea reprezentativă
într-o fază care pune în discuție valorile pe care le-a adoptat el; de
aceea Gongora e menționat în treacăt, iar școala din Valencia poate
STUDIU INTRODUCTIV
XXIII
apărea mai importantă decît însăși opera lui Lope de Vega, întrucît
e „mai morală". Dacă unele lacune se datorează, arareori, documentă-
rii (ca în cazul discutării pe larg a pieselor pierdute ale lui Cervantes
și a unor lacune ce apar în capitolele consacrate literaturii spaniole
sau ca în cazul asemuirii creației lui Richardson cu aceea a lui Fiel-
ding), majoritatea lor apar dintr-un exces de subiectivitate pe care
personalitatea istoricului nu ezită să o pună în funcție, introducînd,
astfel tacit, o notă de relativism în incursiunea ce se voia strict descrip-
tiv-demonstrativă.
O altă coordonată a sintezei imprimă incursiunii întreprinse în
cele patru mari literaturi o oarecare rigiditate care provoacă elimina-
rea unor aspecte esențiale ale vieții sufletești. Relevînd continuitatea
literaturilor romanice, lorga acordă o pondere specială tradiției.
Această pondere excesivă și nu tradiționalismul istoricului duce la
închistarea, uneori, a viziunii sale. Tradiția e întrevăzută exact de
savant în raporturile sale cu inovația și el nu aduce elogii inutile sau
nefondate tradiționalismului care, la rîndul lui, dă consistență curen-
telor și școlilor literare; dimpotrivă, în repetate rînduri, istoricul
condamnă opere rămase în urma timpului și paralela dintre capodopera
lui Camăes și aceea a lui Tasso este grăitoare în acest sens; istoricul
sesizează datul nou și îl salută cu căldură, iar „dezvoltarea" pe care
o înfățișează se întemeiază tocmai pe elementele noi pe care „litera-
tura revoluționară" știe să le imprime în procesul evolutiv. Dar accen-
tul cade evident pe tradiție, care apare ca o diriguitoare a inovației;
istoricul se simte derutat de ieșirile din coordonatele de el fixate și
literatura de autentic spirit revoluționar e expediată rapid sau de-a
dreptul ignorată; autorul insistă asupra biografiei, desigur nu sufi-
cient de onorabilă, a lui Voltaire pentru a minimaliza rolul scrierilor
lui, înșiră considerațiile autorilor conservatori și reacționari din
timpul Revoluției franceze, fără să citeze operele revoluționarilor și
apreciază chiar, în treacăt, că o etapă istorică atît de importantă ca
aceea a Comunei din Paris nu a fost decît o „sîngeroasă clipă de anarhie^
(HI, cap. 25). Minimalizarea factorului economic, remarcată și de
alți exegeți ai operei sale, îl determină să adopte un conservatorism
ce îl împiedică uneori (în special, în ultimul volum) să pătrundă în
intimitatea „vieții sufletești" și să elucideze toate aspectele pe care
„dezvoltarea" literaturii le implică. în acest sens unele interpretări
și cîteva aspecte ale periodizării (unde apare un moment „revoluționar"
XXIV
STUDIU INTRODUCTIV
în vremea lui Jean de Mcung, dar nu unul în secolul al XVIII-lea)
sînt astăzi depășite. Relevarea valorilor estetice în literatura medie-
vală14, noile considerații privind Renașterea și mai ales cercetarea
masivă a fenomenului literar din secolul al XlX-lea (parte dintr-un
progres general înregistrat de istoria literară în ultima jumătate de
secol) alcătuiesc laolaltă o sumă de date și observații cu care sinteza
lui lorga trebuie completată.
Ca viziune, sinteza se înalță, însă, impozantă în fața ochilor noș-
tri și ea aduce în prim plan ansamblul realizat de savant, un ansam-
blu ce integrează istoria literară în istoria culturii. Nu credem că este
util să insistăm asupra importanței pe care o are metoda adoptată de
lorga pentru istoria literară: cercetarea „contextului cultural“ e apre-
ciată ca deosebit de necesară, și chiar salutară, de toți cei care se ocupă
de aspectele teoretice și practice ale criticii literare15, însăși interpre-
tarea sociologică, atît de evitată de cei care își propun să conserve
cu orice preț drepturile lipsite de obligații ale „capacității libere de
creație“, fiind aproape unanim practicată de cei mai cunoscuți și
apreciați critici. Un romanist de talia lui Erich Kbhler remarcă
recent că „cu duhul poeziei nu se petrece aidoma precum cu Duhul
sfînt caro su&ă, după cum se știe, unde și cînd voiește^, pentru a
sublinia că metoda sociologică nu trebuie folosită numai în studiul
evoluției gustului literar, ci în ansamblul științei literare; el insistă
cu deosebire asupra momentelor de răscruce din evoluția literaturilor,
cînd impulsurile pornite din infrastructură își fac loc la început prin
formele și stilurile tradiționale, pentru a se afirma prin noi genuri și
stiluri literare în momentul în care „și-a făcut apariția o nouă imagine
despre lume și om“16, — o preocupare ce este constantă și la Nicolae
14 Adăugăm aci, la semnalările făcute în aparatul critic ce însoțește capito-
lele sintezei lui lorga, și lucrarea interesantă a lui H.H. Glunz, Die Literarăsthetik
des Europăischen Miltelalters — Wolfram. Rosenroman. Chaucer. Dante, Frankfurt
am Main, Vittorio Klostermann, 1963, 607 pp.
15 Vd. David Daichcs, Criticai Approaches to Literaturo, New York, Prentice-
Hall, 1964, pp. 376 — 390. Criticul apreciază că cel care apelează la acest tip de
critică nu este dator să emită judecăți de valoare asupra operelor particulare, ci
să descrie în ce fel climatul cultural dintr-o anumită perioadă influențează pro-
ducția literară.
ln Erich Kohler, Esprit und arkadische Freiheit. Aufsătze aus der Welt der
Romania, Frankfurt am Main, Athenăum Verlag, 1966, capitolul Uber die Moglich-
keiten historisch-soziologischer Interpretation, pp. 83, 84, 86.
STUDIU INTRODUCTIV
XXV
lorga. Utilizând, așa cum am arătat, o metodă cu multiple posibilități,
savantul român s-a apropiat de punctul de vedere deosebit de actual
al celor care studiază istoria mentalității17, în care evoluția gustului
literar, istoria cărții, reprezentările colective, fluctuația sentimentelor
și a ideilor, atestată de documente, se întrunesc pentru a reconstitui
istoria spirituală a popoarelor. Smulsă din cabinetele de lucru ale
specialiștilor care își fac din istoria literară o simplă profesiune,
înădind cu aplicație fișe și producînd cu ritmicitate chibzuită articole
și comunicări vrednice să lungească lista de titluri și lucrări, istoria
„vieții sufletești4* devine un capitol din viața umanității, luminînd
trecutul și instruind existența cotidiană. Prin integrarea ei în cultură,
istoria literară concepută de lorga sparge tiparele didactice pentru
a trece dincolo de nevoile transmiterii unor cunoștințe spre cerința
imperioasă și proprie muncii intelectuale de a transmite un suflu de
viață. Incontestabil că și prin Istoria de față savantul a realizat o
operă durabilă prin calitățile vii pe care le-a introdus într-însa, ofe-
rind un model celor care se simt datori să dialogheze cu cititorii pe
teme de viață și resping, totodată, „acele întreprinderi de librărie44.
Transcriind aci remarcile unui specialist francez, credem că evi-
dențiem, încă o dată, nu numai caracterul modern al operei lui lorga,
dar și importantele rezultate la care ajunsese el încă din 1920; într-ade-
văr, Henri Roddier încheie o recapitulare metodologică vorbind despre
necesitatea de a se descrie’„fundalul diferitelor literaturi, indispensa-
bilul „spiritual background4* în lipsa căruia orice tentativă de a scrie
o istorie a literaturii generale, sau simplu europene, e condamnată la
insucces. Deoarece ideile nu se întîlnesc niciodată în stare pură,
în jurul unui centru unde noțiunile fundamentale se asociază frecvent
cu cele contrarii lor, cum este ideea de libertate și cea de autoritate,
comparabile protonilor și antiprotonilor, gravitează ideile secundare
care caracterizează atmosfera unei epoci. Ele formează, cel mai adesea,
ansambluri complexe, la fel de instabile și fugitive ca și norii mînați
de vînt. Ele se colorează datorită emoțiilor, feluritelor sentimente,
sub influența celor mai mărunte evenimente și circumstanțe și-și
pierd uneori brusc farmecul, ceea ce produce grave crize de conștiință.
17 Cităm, exempli gratia, în această privință lucrarea lui Robert Mandrou,
De la culture populaire aux 17" et 18'' siteles, Paris, Stock, 1964 și sinteza realizată
de un grup de cercetători: Livre et socitee dans la France du XVIIIQ sitele, Mouton,
1965.
XXVT
STUDIU INTRODUCTIV
Este important de a sesiza bine aceste nuanțe ce pot fi descoperite
mai ales la autorii de rangul al doilea sau al treilea, sau mai bine încă,
în revistele și ziarele de epocă. Căci originalitatea unei opere sau per-
sonalitatea unui scriitor se măsoară după felul în care au știut să reîn-
noiascăpatrimoniul spiritual comun de-a lungul secolelor, ridicîndu-se
deasupra ideilor curente în vremea lor sau dîndu-le o expresie origi-
nală“18.
Dar aspectul cel mai interesant al sintezei lui lorga este punctul
original din care e abordată întreaga problemă a dezvoltării literatu-
rilor romanice.
IV.	Desigur că, așa cum remarcă profesorul Aurelio Roncaglia,
„activitatea filologului romanist se distinge de aceea a altor specialiști
prin caracterul său larg sintetic“, puține discipline pornind de la pri-
mele documente scrise în limba vulgară pentru a ajunge la operele
contemporane și îmbrățișînd un spațiu ce se întinde „de la coastele
române ale Mării Negre pînă la cele portugheze ale Atlanticului
și încă, peste ocean, pînă în America Latină“19. La această trăsă-
tură distinctivă, lorga a adăugat preocuparea de a îmbrățișa în-
treaga istorie a Europei și astfel, de la bun început, se evidențiază,
în cazul său, spiritul sintetic al filologului conjugat cu cel al istori-
cului. In această dublă calitate savantul a realizat o operă de un
net caracter original, caracter ce reiese cu prisosință și din particu-
laritatea sintezei în care literaturile diferitelor popoare nu sînt
prezentate în fragmente separate, ci în legăturile lor, reliefînd o
spiritualitate, o sumă de valori.
încercare deosebit de temerară, opera sa se înscrie acum, cînd
cîteva decenii i-au asigurat o prioritate și o existență proprie, în rîndul
celor mai remarcabile reușite. Dar ceea ce îi conferă un spor de
valoare și semnificație pentru cultura română este că la baza întregii
viziuni se află un punct de vedere pe care un specialist străin nu l-ar
fi adoptat cu spontaneitate.
Conferind literaturilor romanice un loc de elecție în cultura euro-
peană, lorga avea în vedere, în primul rînd, longevitatea și continuita-
11 Henri Roddier, Litterature comparee et histoire des idees, în Ades du Pre-
mier Congres National de Litterature Comparee, p. 18.
19 Aurelio Roncaglia, Introduzione la Erich Auerbach, Mimesis, Torino»
Giulio Einaudi editore, 1956, p. XV.
STUDIU INTRODUCTIV
XXVII
tea lor. Dezvoltate într-un mediu natural în care popoarele se aflaseră
statornicite de la apariția lor și dintr-un substrat etnic ce se prelungea
în negura timpurilor pînă la primii aborigeni, aceste literaturi se
impuseseră savantului prin continuitatea lor istorică și prin perma-
nența lor pe un spațiu geografic dat. Elementele furnizate de timp și
spațiu confereau literaturilor romanice un loc aparte în literatura euro-
peană, și ele s-au înfățișat savantului ca o adevărată coloană verte-
brală a culturii continentale. De-a lungul secolelor apăruseră creații
ce fuseseră statornic legate de viața popoarelor, de excepționala lor
vitalitate, de capacitatea lor de a crea așezăminte, de geniul lor poli-
tic; de asemenea se resimțea în creațiile literare un viguros sentiment
al naturii, izvorît din familiaritatea poeților cu cadrul în care viețui-
seră străbunii lor. Analiza vieții sufletești a acestor popoare a pornit
firesc de la mentalitatea maselor largi, ale truditorilor, și autorul a
relevat-o mereu, fie întru cît a considerat-o un permanent punct de
referință, fie întru cît a citat aluziile autorilor culți la cei care muncesc
pe ogoare.
Dar din simpla această enumerare rezultă cu evidență punctul
de vedere al unui savant român. Scrisă în anii războiului, opera s-a
înfiripat „în mijlocul dezastrului și a suferințelor... ca o sfidare a
soartei și a năpastelor^, din cursurile ținute la Iași, după cum atestă
un contemporan apropiat al profesorului20. După ce parcursese mii
de documente referitoare la istoria patriei, savantul simțise a fi de
datoria lui de a vorbi despre o continuitate istorică ce nu aparținea
numai neamului său, ci și întregei ginți din care făcea parte acesta.
Din asemenea gînduri se va fi născut Istoria de față ce își păstrează
originalitatea sa în raport cu sintezele asemănătoare realizate aiurea,
tocmai prin accentul pus pe continuitate, pe permanența unor idei și
sentimente. O mare demonstrație pentru cititorii români, Istoria
cuprindea afirmații și concluzii noi și pentru romaniștii din alte țări,
care, dacă s-ar fi angajat la o asemenea sinteză, nu ar fi insistat asupra
tradiției, ci, probabil, mai mult asupra înnoirilor și nici nu ar fi
făcut un apel atît de masiv la viața sufletească populară. în același
timp, este de la sine înțeles că referirile la literatura română, care ne-am
fi așteptat să fie și mai abundente, sînt din plin supleate de acest
punct de vedere autohton.
20 Virgil Șotropa, Amintiri și impresii despre lorga, „Steaua", Cluj. 1967,
4, p. 18.
XXVIII
STUDIU INTRODUCTIV
Totodată, sinteza se completează prin cîteva lucrări care apar
exact în anii în care era finisată și publicată Istoria. Amintim de comu-
nicarea tinută în fața universitarilor francezi aleși membri de onoare
ai Academiei și intitulată semnificativ Le role des Roumains dans la
latinite, în cadrul căreia, în 1919, profesorul vorbea de nevoia de
înnoire a surselor, resimțită în Occident, și de „mișcarea democratică
ce va înscrie fără îndoială in programul său de viitor literatura capabilă,
ca aceea din veacurile clasice, de a reprezenta o națiune întreagă în forme
inteligibile pentru fiecare din cei care o compun^; or, conchidea savan-
tul, „este un mare avantaj, după opinia mea, dacă inspirația înnoitoare
a fost în prealabil pregătită într-o literatură aparținind aceleași rase și
dominată de același spirit". Exact în 1920, lorga făcea să apară comuni-
carea sa cu titlu grăitor de la sine La place des Roumains dans le deve-
loppement de la vie spirituelle des nations romanes, în care insista din
nou asupra „puternicei inspirații populare reînnoitoare a stilului și a
aspirațiilor spre libertate a maselor celor mai largi“. Reiese cu prisosință
că toate acele întrebări din care a fost alcătuită „urzeala" operei dedi-
cate dezvoltării și legăturilor literaturilor romanice i-au fost inspirate
de literatura de la care se adăpasc, pe care o studiase cu precădere și
o îmbogățise la rîndul său, după cum, o dată sinteza încheiată, cu
gîndul la realizările înaintașilor săi direcți, el accentua necesitatea
dezvoltării tradiției și formula întrebări de viitor la care știa că poate
răspunde literatura română.
Continuitatea istorică a literaturilor romanice argumentată cu
mijloacele cu care putea fi dovedită longevitatea și vigoarea culturii
române era, totodată, conexată de comunitatea spirituală a acestora,
caro se înfățișa ca o serie de contribuții aduse alternativ de fiecare
popor în parte la un mare proces istoric; iar aceste alternări reliefau,
în fond, faptul că nu au existat hegemonii culturale, ci participări
bine individualizate. Dar și în acest punct recunoaștem punctul de
vedere al unui savant român care înțelegea procesul istoric universal
ca o sumă de realizări și acte înfăptuite de popoarele mari și mici,
dedieîndu-se studiului istoriei generale după ce se dăruise luptei con-
secvente pentru realizarea unității naționale a patriei sale. Regăsirea
pe un plan mai larg a experienței poporului său, a factorilor constanți
ai unității naționale — pămîntul, neamul, ideea —21, a dat posibili-
21 Vd. Vasile Netea, N. lorga istoric al unității naționale, „Studii", Buc.,
1965, 6, p. 1426
STUDIU INTRODUCTIV
XXIX
tatea savantului să cristalizeze trăsăturile esențiale ale vieții sufle-
tești dezvoltate pe ambele versante ale Carpaților ca permanențe ale
spiritualității romanice, desăvîrșind, în acest fel, o sinteză, în care a
fost cuprinsă toată descendența Romei.
Reliefarea permanențelor literaturilor romanice și a rolului pe
care acestea le-au îndeplinit în spiritualitatea continentală a dat o
amploare sporită sintezei închegate, care alături de alte opere ale lui
lorga, restaurează unitatea istoriei europene.
Interesul sintezei publicate acum aproape o jumătate de veac
constă și în multiplele calități ale autorului ei, care ni se impune și
aici ca o remarcabilă personalitate culturală.
într-un stil care, după remarca lui Tudor Vianu22, îmbină per-
manent analiza cu sinteza, opera lui lorga impresionează prin stră-
lucirile de cristal ale frazei ce condensează puteri uriașe ale gîndirii
și sensibilitatea cea mai delicată, promptă să înregistreze cele mai
variate mișcări ale sentimentelor umane. Evocarea realității dispă-
rute se îmbracă apoi în fraza ce s-a rafinat de-a lungul veacurilor și
despre Ghateaubriand, de pildă, ni se va spune că „trăise într-un vast,
dar sumbru și pustiu castel, în turnurile căruia băciuiau buhnele și se
primblau in voie vînturile...“. Nu am putea înșirui aici toate frumu-
sețile ce pot fi regăsite în paginile scriitorului lorga, și am dori doar
să atragem odată mai mult atenția asupra sensului oralității stilului
său. Așa cum este scrisă, pagina reproduce vorbirea cotidiană, dialo-
gul autorului cu un auditoriu pe care-1 are în față. Scriitorul scrie
„nu-s“ și „care-mi“, compunînd fraze care, sub intonația glasului,
aveau o limpezime ce se pierde parțial atunci cînd ele sînt tipărite și
cînd obligă pe cititor să le desfacă pentru a restabili firul ideilor;
autorul transcrie dialoguri, întrerupîndu-le prin comentariile sale,
sau reproduce cîteva strofe în mijlocul unei fraze proprii; păstrează
cu fermitate toate curiozitățile limbii sale proprii. Am avut prilejul
să semnalăm că oralitatea marilor scriitori români nu este o simplă
adăpare la creația populară, ci ține de o trăsătură specifică a culturii
noastre ce trebuie urmărită și pe planul evoluției literaturii culte.
22 T. Vianu, Arta prozatorilor români, Buc., Editura pentru Literatură,
1966, voi. I, p. 222: „Acest amestec de sintetism și abundență este poate semnul
cel mai izbitor al contribuției sale literare".
XXX
STUDIU INTRODUCTIV
Mari scriitori români, formați la școala retoricei, au compus adresîn-
du-se unui public precis conturat și fraza lor a luat o formă colocvială;
în istoricul literaturii scrise poate fi depistată o etapă a elocvenței
ecleziastice, o alta în care se resimte influența elocvenței de catedră
franceză, o alta în care fraza se dezvoltă ca în retorica revoluționară23,
în cazul lui lorga se face resimțit spiritul științific ce îndeamnă la
cumulări de date și la sistematizări limpezi, dar oralitatea menține
nota colocvială ce apropie atît de mult expunerea erudită de cititorul
cel mai neavizat. Militant, ca și predecesorii săi, savantul se menține
pe linia tradiției profesorului de istorie care a fost Kogălniceanu.
Capacitatea de a evoca trecutul, unică prin posibilitatea de iden-
tificare cu evenimentele și oamenii și de redare a lor în identitatea
morală și materială24, conferă întregii Istorii un farmec artistic ce știe
capta și instrui. Trecute printr-o prismă artistică datele adunate cu
erudiția cea mai scrupuloasă și mai precisă se preschimbă în tot atîtea
elemente de desfătare estetică. Desigur că, deși iese de pe făgașul rela-
tării obiective ce își propune să reproducă cît mai fidel evenimentele
și aprecierea lor, opera lui lorga nu este o frescă realizată de un artist
obișnuit. Este adevărat că autorul intervine în narațiune, mustră pe
cei care au rămas în urmă, îndeamnă pe cei care se află pe făgașul cel
bun, cîntă în limba sa versurile care l-au impresionat și încheie șirul
unor concluzii cu cîte un aforism; dar cu toate acestea istoria prezen-
tată nu este o sumă de impresii. Nu este de ajuns să adăugăm că lorga
este un artist dublat de un savant sau un istoric dublat de un moralist
pentru a explica totul. Originalitatea sa constă în orizontul excepțio-
nal al cunoștințelor sale, care are drept puncte cardinale cîteva valori
bine stabilite. Concepția lui de istoric25 s-a format pe urma unor inves-
tigații ce cuprind o arie extrem de întinsă. Nici pe departe nu s-ar
putea vorbi în cazul lui de personalitatea unui critic care după ce a
frecventat îndelung operele literare își permite să-și asume sau să-și
aroge dreptul de a judeca operele; lorga nu își permite să lucreze prin
23 Vd. articolul nostru publicat la comemorarea lui Kogălniceanu în „Viața
Românească", Buc., 1967, 9, pp. 80 — 87.
24 Șerban Cioculescu, art. cit., p. 1105.
26 Vd. în special Mihai Berza, Știință și metodă istorică în gîndirea lui N.
lorga, „Analele Academiei Române, Memoriile Secției Istorice", Seria III, tom
XXVII, 1945, 64 p. Indicații privitoare la studiile dedicate operei savantului
de specialiști români și străini la Paul Simionescu, N. lorga în istoriografia română
și străină, „Studii", Buc,, 1965, 6, pp. 1457 — 1468.
STUDIU INTRODUCTIV
XXXI
prisma unor impresii și capacitatea lui nu poate fi asemuită cutărui
istoric literar care se pronunță cu dezinvoltură asupra oricărei cărți,
pentru că „are gust“. Mai mult, lorga poate fi chiar o pildă pentru cei
care se angajează în acest dificil domeniu al istoriei literare, unde nu
se poate forma cineva mai înainte de a fi lucrat din greu parcurgînd
texte de toți știute, culegînd acte și documente, întrevăzînd singur
momente și creații semnificative ce au scăpat atenției predecesorilor.
Dacă savantul a depășit și această treaptă la care se opresc cei mai
mulți — începînd să judece după ce au realizat o zestre de cunoștințe
și state cu vechime — aceasta se datorează unei calități deosebite
care l-a făcut să înțeleagă „cît este de van de a despuia gîndirea de
aspectul ei uman“26. Putem fără teamă să denumim această calitate
simț etic, deși este vorba de o aprehensiune mai vastă a firii umane.
La orizontul științific s-a adăugat, așadar, un orizont uman, care s-a
limpezit continuu prin însușirea valorilor transmise de cultura euro-
peană de mai multe ori milenară și, fapt demn de subliniat, transmise
de cultura neamului căruia i-a aparținut. în definirea personalității
sale, atît de organic legată de enciclopediștii români care l-au precedat
și atît de singularizată printre enciclopediștii contemporani lui, credem
că trebuie ținut seama de formația sa clasică, de buna cunoaștere a
antichității greco-latine, și de familiaritatea lui deplină cu literatura
și arta populară română. Cu o asemenea formație lorga a aspirat per-
manent spre opera intelectuală cu semnificație umană, spre căutarea
adevărului care să nu respingă f antazia ce o ajută, spre îmbinarea știin-
ței cu poezia, spre cristalizarea gîndului care comunicat, apoi, să
poată lumina și îndrepta, spre stăruința în munca erudită care să poată
întemeia persuasiunea spre dreptate și bine, spre munca intelectualului
care slujește înțelepciunea, cocpta. Așa credem că a ajuns lorga să
conceapă viața ca pe o mare epopee, ca pe o „tragedie“, cum afirma el,
sau o dramă în care Binele întotdeauna este biruitor sau apare ca o
aspirație permanentă; de aceea „concepția lui lorga asupra vieții e
26 Jacques SolS în recenzia la lucrarea lui Ernst Cassirer apărută în tradu-
cere franceză (La philosophie des lumieres, Paris, Fayard, 1966) și în cadrul căreia
specialistul francez subliniază cît este de necesar astăzi „de a citi, cu modestie
și în mod cinstit, operele din trecut în întregul lor și de a nu te mulțumi să comen-
tezi cuvinte sau imagini trase la sorți ori determinate de mașini electronice" —
„Cabiers d’histoire", Lyon, 1967, 3, p. 319.
XXXII
STUDIU INTRODUCTIV
una eroică“27. Așa, cu puțin înaintea dispariției sale tragice, savantul
afirma: „Istoria... este una din marile metode pe care le poate întrebuința
spiritul uman pentru a ajunge la adevăr. în sens moral. Istoria este totuși
marea judecată a tuturor Statelor și Națiunilor; definiția aceasta i se
poate da. Nu este, cum spunea un roman, magistra v i t a e,
adecă în toate împrejurările vieții să te îndrepți la Istorie, dar cînd cercul
acesta este foarte larg, — eu cînd zic Istorie, nu înțeleg istoria culărui
oraș, cutăror provincii, Stat sau națiune, ci înțeleg Istoria în totalitatea
ei, cu legăturile ei infinite, care merg de la o lăture la alta și trec peste
milenii — Istoria aceasta este totuși un mare tribunal, în care se judecă
popoarele și națiunile...“28.
în fiecare sinteză, și în cea de față, savantul a intervenit în expu-
nerea datelor cu ceea ce am denumit mai sus subiectivitate, aducînd
faptele în fața unui tribunal; referindu-ne, însă, la orizontul său știin-
țific și la cel uman ținem să precizăm că subiectivitatea lui lorga nu
este întotdeauna rău venită. în cele mai multe cazuri intervențiile
sale directe se întemeiază pe valorile care le-a regăsita fi permanente
în peregrinarea umanității de-a lungul mileniilor și acestea se asea-
mănă corului antic; mai arareori, istoricul dă sentințe bazîndu-se
doar pe o impresie fugară ce poate fi înșelătoare, după cum alteori
pune în mișcare resorturi care nu sînt capabile să dezvăluie adîncurile
din care au pornit faptele umane, asemeni tragicilor antici care lăsau
prea multe în seama nevinovatului Destin...
Savantul și artistul, mînuitorul priceput al sintezei și al analizei,
autorul unor ample lucrări documentare și scriitorul ghidat de marile
valori spirituale și-au dat mîna alcătuind opera ce s-a reeditat acum;
întrunite, calitățile acestea, remarca un specialist străin, formează
laolaltă „virtuțile fundamentale ale cercetătorului^ adăugind că
„există un substrat destinat să rămînă în domeniul științelor umane,
atunci, cînd prin progresul lor, propriile lor structuri se reînnoiesc,
iar această esență e alcătuită din elemente pe care le regăsim la omul,
scriitorul, savantul Nicolae Iorga“20.
27 Ion Roman, Un profesor și scriitor: N. lorga, prefață la Oameni cari au
fost, Buc., Editura pentru Literatură, 1967, voi. I, p. XXXIV.
28 Istoria, marea judecată, în sens moral, a Statelor și Națiunilor, în volumul
Generalități cu privire la studiile istorice, ed. 3, București, 1944, p. 328.
” C. Th. Dimaras, Nicolas lorga, „	Atena, 1965, p. 221.
Vd. și John C. Campbell, Nicholas lorga, „The Slavonie and East European Re.
view“, Londra, 1947, 26, p. 44 — 59.
STUDIU INTRODUCTIV
XXXIII
O ultimă mărturisire a savantului la capătul acestor rînduri care
nu au urmărit, în fond, decît să sublinieze faptul că opera de față este
o istorie vie a literaturilor romanice, în care, adică, orice scriere se
înfățișează ca o expresie a vieții, ca o temă de meditație pentru fie-
care cititor: în prefața ultimei sale sinteze, savantul scrie că în Essai
de synthese de Vhistoire de Uhumanite, „ca in tot ce am dat de la Marele
Război încoace, sunt sparte săltărașele geografice și cronologice pentru
cine caută numai fapte și situații prezentate cu artă“, adăugind că opere
de acest nou gen nu vor lipsi să intereseze pe „aceia cari, în loc să caute
un amănunt și anume la locul chiar unde-și închipuie că neapărat trebuie
să se afle, își dau osteneala de a ceti o carte și nude a o consulta
și, pe lingă aceasta binevoiesc s-o judece potrivit cu ideia dominantă a
autorului^30.
într-un moment în care interesul unei mase de cititori, pe care
lorga însuși nu ar fi bănuit-o atît de largă și de însetată de cultură,
se îndreaptă tot mai mult spre sintezele ce înlesnesc amplul proces de
dezvoltare a unui nou umanism, opera savantului va afla fără îndoială
lectorii săi potriviți. E un motiv în plus pentru a saluta inițiativa
Editurii pentru Literatură Universală de a reedita această „carte repre-
zentativă“ în literatura română și în literaturile romanice.
ALEXANDRU DUȚU
•° Prefață la „Istoriologia umană", în voi. cit. șupra, p. 346.
3	— Istoria literaturilor romanice voi. ț
Notă asupra ediției
Tipărită în condițiile arătate de autor însuși, în fragmentul auto-
biografic reprodus în introducere, reeditarea operei și-a propus,
în primul rînd, să restaureze textul, să aducă, apoi, o serie de noi
precizări, în aparatul critic, acolo unde acestea s-au dovedit necesare,
și să sporească accesibilitatea lucrării prin traducerea numeroaselor
citate din scrierile străine.
în acest scop:
1.	Am corectat tacit numeroase erori tipografice ce apăreau pe
fiecare pagină: litere greșit culese, nume proprii eronate, date crono-
logice neccrespunzătoare. Am confruntat textele originale cu edițiile
utilizate de N. lorga sau cu unele mai recente și mai exacte, dar tre-
buie să arătăm că n-am avut la dispoziție cîteva dintre acestea, în
special spaniole. Am păstrat grafia cu inițială majusculă la cap de
rînd, în transcrierea versurilor italiene și spaniole, deși procedeul nu
este curent în limbile respective. Am adăugat traduceri ale citatelor,
în aparatul critic, dar nu și atunci cînd citatul respectiv fusese para-
frazat în cadrul comentariului făcut de autor. Aducem mulțumirile
noastre colegului Sorin Mărculescu care a asigurat traducerea celei
mai mari părți a citatelor din operele spaniole.
2.	Am căutat să reproducem cît mai fidel fraza lui lorga, menținînd
toate acele forme proprii scriitorului, care fac parte din stilul său
(cellalt, ni dă, li arată, mine, pîne etc.) și care leagă fraza lui de for-
mele ce apar în scrisul vechilor cronicari și în documentele istorice
(desțerare, margeni, filosofic, cetire etc.). Am menținut grafia cu majus-
cule pentru instituții, cărora istoricul le conferă un rol deosebit de
important în istoria culturii (Curtea franceză, Scaunul bizantin, Ceza-
NOTA ASUPRA EDIȚIEI
XXXV
rul, împăratul, Papa, Ordinul franciscan etc.). Am apreciat, însă, că
se poate renunța la acele curiozități ale limbii lui lorga care ar fi
îngreuiat lectura textului (țăran în loc de țeran, pînă și nu pănă,
francez și nu frances, dezvoltare în loc de desvoltare etc.); asupra unora
dintre aceste forme autorul a revenit el însuși mai tîrziu.
3.	Aparatul critic și-a propus să ofere cititorului actual versiunea
română a fragmentelor citate de savant din operele străine, să amen-
deze unele scăpări și să semnaleze noi contribuții documentare acolo
unde punctul de vedere al autorului avea un caracter vetust. Limi-
tînd astfel rolul aparatului critic, am menținut notele autorului în
subsolul paginilor (numerotate cu 1, 2, 3) și am anexat notele
noastre la sfîrșitul fiecărui capitol în parte (indicate, în text, prin
a, b, c), regruparea indicațiilor urmînd a fi făcută de autorul indicelui.
Procedînd astfel avem convingerea nu numai că ne-am îndepli-
nit îndatorirea, ținînd seama de exigența contemporană științifică,
dar și că am realizat dorința lui lorga de a-și vedea reeditată
originala sa sinteză.
AL. D.

Introducere
Romanitatea a existat oare, ca realitate etnică, în
parte, ca realitate sufletească mai ales pentru ca să se poată
încerca o istorie a dezvoltării ei, pe baza, înainte de toate, a
acelor literaturi pe care le-a produs și care s-au influențat,
s-au luptat între ele, s-au dominat și s-au înlocuit, asimi-
lînd ce li-a venit de la alte societăți de popoare și restituin-
du-le, cu un adaus propriu, ceea ce împrumutaseră, la un
moment dat de la dînsele?
Aceasta e întîia întrebare ce ni se pune și legitimează
studii îndreptate în această direcție1.
Căci a vorbi de romanitate în alt sens, de „ginta latină“
pe care Alecsandri, cel încoronat de felibri ca să considere
aceasta ca momentul de căpetenie al vieții lui, a cîntat-o
într-o poezie mediocră care ne face a zîmbi astăzi, dar odi-
nioară a încîntat și umplut de mîndrie atîta lume, nu mai e
potrivit cu ce știm astăzi și cu ce putem judeca astăzi după
atîta operă de critică. Nu mai credem în romanizările minu-
nate, prin legionari de șaizeci de ani căsătoriți cu femei
barbare — care, cu tenacitatea conservativă a femeilor, mai
curînd ele i-ar fi putut desnaționaliza —, cu alergarea, pe
alocurea, în „Transvaalul“ Daciei și îmbulzirea atîtor cău-
tători de aur și nestatornici vînătcri de noroc ușor, cari,
nicăiri și în nici o vreme, n-au obiceiul să se așeze și să în-
temeieze. Nu credem în minunile făcute abia în curs de un
1 Cf. A. Counson, La pensie romane, essai sur Vesprit des litt&ratures dans Ies
nations latines, Louvain-Paris, 1911.
2
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
veac și jumătate cu asemenea oameni și în asemenea situații.
Cum nu putem admite fantasticul transformism al raselor
inferioare prin contactul singur cu o ordine de Stat venită
într-o civilizație socială și economică redusă la cele mai sim-
ple forme și incapabilă de a da și scrisul cel mai modest și, pe
lîngă aceasta, păstrînd — credem — vechiul ei grai.a
Afirmăm încă o dată, sprijiniți pe atîtea exemple, ară-
tate și aiurea, de multe ori, că deznaționalizarea raselor pri-
mitive, care rămîn, și nu numai antropologic, ci prin atîtea
caractere sufletești, prin atîtea decisive nete morale, nu se
poate face decît prin imigranți, prin imigranți în număr
covîrșitor și printr-o majoritate de imigrație, avînd, cu ace-
eași credință dacă se poate, ori cu una care să nu fie antago-
nică, același fel de trai, aceleași ocupații economice.
Dacă irlandezii au trecut, în secolul trecut, cu sutele de
mii la graiul stăpînitorilor, care erau în număr mai mic și în-
deplineau alte ocupații, aceasta se datorește, ni se spune,
unei influențe continue exercitate de preoți și de învățători,
cari i-au făcut să creadă că vechea limbă celtică e un semn de
inferioritate. Se poate, căci nu se vede alt mijloc direct de
influențare, dar trebuie să se ție în samă mijloacele de ac-
țiune, multiple și generalizate, pe care în zilele noastre le
are la dispoziție un stat așa de puternic, o societate așa de
admirabil organizată ca Anglia și lumea engleză și cu care
nimic nu poate fi comparat în vechiul Imperiu reman. Dacă
în Statele Unite mulți dintre emigrant i au părăsit limba lor
pentru a deveni cetățeni de grai englez ai Marii Republici,
aceasta se datorește faptului că acel ce vine de aiurea infer
rior în cultură, are totdeauna o sfială deosebită față de omul
de o cultură superioară pe care-1 găsește și acasă la dînsul și,
totodată, împrejurării că emigranții au sosit unul cîte unul,
sau în grupe mici, răspîndindu-se și topindu-se astfel în masa
acelora pe cari i-au aflat: îndată însă ce grupe mai mari s-au
așezat deosebi în aceleași centre, desnaționalizarea nu se
mai face cu aceeași răpegiune, conștiința, de inferioritate lip-
sind1. Adăugim și aceea că aici limba engleză deschide ac-
1 Negrii din America de Nord, aduși în mici pachete, s-au desnaționalizat,
firește, ușor.
INTRODUCERE
3
cesul la orice situație, într-o societate absolut egalitară, pe
cînd la Roma, chiar după generalizarea dreptului de cetățe-
nie, dăruit oricărui individ cuprins între margenile imperiu-
lui, trebuiau atîtea condiții pentru a se ajunge sus! în
sfîrșit, noii cetățeni aparțineau raselor celor mai variate, și
engleza era mijlocul unic pentru a se înțelege între sine chiar,
pe cînd în provinciile Romei imperiale nu e acesta cazul.
înțelegem: în provinciile care au adoptat idiomul latin
popular și, dezvoltîndii-l mai departe^ au produs limbile ro-
manice, vorbindu-l pe acela cu organe deosebite. Căci nu pre-
tutindeni s-a petrecut aceasta. Provinciile grecești n-au dat o
limbă greco-latină sau latino-greacă, deși cele două graiuri
samănă așa de mult, și aceeași menținere a vechii limbi na-
lionale se întâmpină în tot Orientul asiatic, rămas sterp în
ce privește asemenea creațiuni. Și na poate fi vorba de
valoarea culturală mai înaltă a celor ce au rezistat, căci
nici Germania, nici anume regiuni scitice, de populație
uralo-altaică, n-au putut fi asimilate.
Limbi neolatine s-au produs numai în Galia, pe baza cel-
tică, — și celții din Britania Mare, care au luat atîtea cu-
vinte de la romani, erau pe cale să creeze o limbă neolatină
— în Spania și Portugalia, pe bază iberică, în Italia însăși,
pe singura bază latină, în Alpi, unde reto-romanii — rumunși
și ladini — au un substrat special — și la noi, unde sub-
stratul a fost dacic, trac.
în toate aceste părți, ducînd, la sfîrșitul Republicii
romane, în viață mai mult do sat, a plugarilor și păstorilor,
au trebuit să vie mari mase romane, în adevăr romane — nu
în sensul în care anume persoane din Austria puteau fi însu-
mate la rasa germană —, avînd același fel de trai țărănesc,
pentru păstrarea chiar a căruia au părăsit solul italian. Căci
aici se înscăunase, prin progresele militare, politice și eco-
nomice, ale statului, un alt regim la țară, unde erau vile,
parcuri, ca ale lorzilor englezi de astăzi, cari au izgonit la
orașe — însă nu și la Roma, plină de străini și avînd, în
Trastevere, semiți: sirieni și evrei — o mare parte din vechea
populație de plugari ca să-și aibă plăcerea lor de a vîna vulpi
și de a organiza serbări în aier liber, iar sclavi, cu munca
4
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
fără preț, lucrau pentru stăpîn, pe cînd cea mai mare parte
din aprovizionare venea pe mare, din grînarele Siciliei, ale
Africei și a altor părți căzute în atîrnare față de Roma. Nefi-
ind admisibilă, cum am spus, îngrămădirea prea mare în
orașe, unde nu era o industrie asemenea celei de astăzi, ne-
putînd fi vorba de emigrări ca acelea care duc în America
pe sătenii fără ocupație ai Rusiei europene, ai Austro-
Ungariei, ai Irlandei, a trebuit să se producă o lentă emi-
grare de care, în chip firesc, izvoarele narative, preocupate
de mari fapte militare, de violente manifestații politice
interioare și de acte eroice ale personalităților excepționale,
n-au grijă să vorbească unor cetitori pe cari asemenea miș-
cări fără sens moral sau „istoric“ nu i-ar fi interesat de loc.
S-a evitat astfel un război țărănesc, avîndu-se în loc răz-
boiul social al robilor lui Spartacus.
Și acești oameni singuri, trecînd pe alte tărîmuri, cu pres-
tigiul puterii romane, cu valoarea lor dovedită, cu sprijinul
oficialității apropiate ori mai depărtate, au putut desnațio-
naliza aproape imediat părți risipite din populația abori-
genă, pentru ca aceștia la rîndul lor să poată lucra, indepen-
dent de sîngele lor, asupra congenerilor rămași tot cu vechiul
grai și cu sufletul care-i corespunde și care acum, o dată cu
schimbarea limbii, trebuia și el să se schimbe.
Altfel nu ni putem explica prefacerea, nici în întinderea și
nici în răpegiunea ei. Și n-am putea pricepe de ce ea s-a în-
deplinit numai în anumite hotare, deprinprejurul Italiei, ori-
unde nu se întîmpina barbaria apărată prin moravurile ei
primitive (ca la germani), sau civilizații care, pentru a-și
schimba caracterul, aveau nevoie de o altă calitate economică,
socială și culturală a năvălitorilor.
Putem admite deci fără teamă de a ne înșela, că, aici și
în acest timp, ca și în alt timp aiurea, romanizarea, care e
mai mult o latinizare, s-a petrecut ca un fenomen înainte de
toate popular, elementar. Pe urmă numai un Marius, pentru
Galia de Sus, un Caesar pentru cea de Nord, alții pentru Pen-
insula Iberică, un Traian pentru Dacia au urmat linia trasă
de emigranți — cum au făcut Țarii Rusiei în veacul al
XVII-lea, mergînd pe urmele cazacilor în Siberia, ori în
INTRODUCERE
5
veacul al XlX-lea luînd moștenirea unui general Cerna-
iev — și au adaus la o realitate etnografică și culturală în
stare de formațiune înaintată puterea și organizația pe care
Statul singur, prin victoria, cucerirea și dominația lui,
le poate adăugi?
Astfel, în momentul cînd, prin veacul al IV-lea și al V-lea,
barbarii germanici, uralo-altaici, slavi rup zăgazul cel vechi,
care-i oprise cu succes atîta vreme, ei întîmpină o întreagă
lume romanică, a cărei forță de rezistență venea mai mult din
spontaneitatea cu care fusese creată decît din concursul și
protecțiunea pe care i-o dădea Statul care pînă atunci o aco-
perise cu umbra sa.
La acest Stat nu țineau așa de mult populații care, din
moment ce Roma-și părăsise tradiția începuturilor sale și se
prefăcuse într-un singur sindicat de interese ce vrea să se
menție prin orice mijloace are la îndemînă, n-aveau cu
„ImperiuP nici o legătură morală, sufletească. Cezarul
cerea contribuții însemnate pentru Curtea sa și funcționarii
săi, dar el nu garanta dreptatea și buna administrație în-
lăuntru, și mai ales nu era în stare să deie o singură apărare
la o graniță necontenit amenințată. El însuși aducea pe
barbari în armată, îi ridica în ranguri, îi acoperea cu onoruri
și chiar îi coloniza de-a lungul districtelor mărginașe. Lumea
se familiariza cu acela a cărui grosolănie nu împiedica să
se vadă că pentru mai puțin e în stare să deie mai mult.
Fiind vorba de o simplă legătură materială, barbarul a fost
deci acceptat în locul vechiului domn și stăpîn.
Nici un nex moral, desigur, cu acesta care nici el nu cerea
așa ceva, mulțămindu-se cu ce i se oferea și cu ce era în
stare să ieie pe deasupra. în această dezertare față de puterea
veche, în această acceptare față de puterea nouă, rămînea o
opoziție. Pentru a o nota servea cuvîntul de roman, precum
încă la poetul Fortunatus (secolul al V-lea), cînd e vorba de
a se fixa deosebirea pur politică în mijlocul societății ro-
mane însăși, Romania stă, pentru întîia oară, în față cu bar-
bar ies:
6
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Hinc cui barbaries, illinc
Remania plaudit:
Diversis linguis laus sonat
una viro1.
Și termenul se aplica în deosebite domenii la deosebite
fragmente ale acestei lumi romanice, după cum opoziția,
antagonismul se afla într-un domeniu sau altul.
Astfel după ce Romania a fost, la un Orosiu ori la bio-
graful Sfîntului Augustin, terminul opus barbariei năvăli-
toare2, la vechii galo-romani, care, primind pe franci, s-au
unit cu ei în același stat durabil, confundîndu-se apoi cu
dominatorii, romană, „li roman“ (romanice), a fost limba,
dar nația nu. La italieni, care n-aveau — statornic — grai
germanic în față decît undeva în Lombardia sau în părțile
de Sud ale ducatului, limba se zice simplu, limba vulgară,
il volgare, dar, deoarece autoritatea Scaunului roman ține
osebită de regalul lui Teodoric și de acela al lui Alboin o
provincie în jurul Romei sale, aceasta va fi „Romania“, Ro-
magna și pînă astăzi3. La spanioli, deși odată romanii față
de goți vorbeau o limbă romană, n-a rămas nici una, nici
alta, deși graiul și conștiința corespunzătoare s-au păstrat.
La reto-romani statul n-a existat: oamenii, în văile lor pă-
zite, s-au simțit liberi de barbari; deci și-au zis riimunși sau
ladini; limba lor ladină. Noi, în sfîrșit, cei mai favorizați
din punctul de vedere al acestei glorioase moșteniri, am vor-
bit românește în fața germanilor, hunilor și slavilor; am stă-
tut ca români dincolo de hotarele statelor barbare ai căror
fondatori au desăvîrșit creațiunile lor politice — rîvnind la
Gonstantiropol, la Roma Răsăritului —, numai dincolo de
Dunăre; ne-am opus ca rumâni țărani boierimii suprapuse, cu
origini în mare parte străine. Și — precum italianul numea
„Romania“ teritoriul neocupat de ostrogoți și longobarzi,
1 Versul 327, citat, de Pio Rajna, Le origini dellf epopea francese, pe lingă
cunoscutele însemnări ale lui Gaston Paris, în „Romania", I, p. 1 și urm. Cf.
darea de seamă din „Revista istorică", I.c
2 Counson în „Musee helge", 1911, p. 227.
3 Numele nu se poate pune în legătură cu scurta stăpînire bizantină, care a
lăsat, în Sud, Bazilicatul; Counson, l.c., p. 228.
INTRODUCERE
7
precum Romania e pentru Maximin, adversarul lui Ambro-
siu, teritoriul roman unde fuge — la Sud — evangheliza-
torul Goților de aici, Ulfila1, precum pentru cruciati, pentru
musulmani și apoi, după această ciocnire cu latinii, pentru
bizantinii înșiși (la Pahimere), Imperiul de Orient e o Rho-
mania, un Rum, Țară-Românească, aceasta, supt un Domn
al cărui nume — dominus — înseamnă împărat, a fost con-
cepția noastră teritorială osebită, apoi concepția Statului
pe care l-am creată
Pe la 350—450 romanitatea, orice nume i s-ar da în unele
domenii, nu e de loc sfărîmată, in ce privește conștiința ca și
in ce privește legăturile ei. Galia se continua prinProvența în
Italia de Nord, iar prin Catalonia în peninsula iberică (pre-
cum se va vedea mai departe, fel de fel de legături se impu-
neau între aceste țări pînă vom avea, puțin după 1100, o
dinastie catalană purtînd coroana regală în Aragon, și în
Provența pe aceea de conte). Vestul se unește cu Orientul
prin acele ținuturi romane, latine din Alpi și chiar prin pro-
vincii apoi slavizate, germanizate din Austria, pînă la Vin-
dobona-Viena, la Aquincum-Pesta, prin care trece drumul
cel mare pentru ostași, negustori, administratori.
Și, în sfîrșit, dacă în Vest Britania-Mare e în parte teri-
toriu romanic, oprit doar de împrejurări de a produce o
nouă limbă neolatină, în acest Răsărit al nostru, fragmen-
tele actuale din Istria și din deosebite părți ale Balconului
și Pindului, urmele romanice din Peloponez, pînă la acei
mainoți în care sîngele slav poate fi amestecat cu vechi pică-
turi vlahice, cele din insulele Adriaticei (Veglia etc.) și de
pe coasta raguzană formau cu populația dunăreană și carpa-
tină o singură lume romanică, — ai cărei supraviețuitori
suntem noi, cei de astăzi.
Pe această bază o anume cultură trebuia să dezvolte su-
fletul de care avem a ne interesa aici/
Romanitatea era deci întreagă și unică în provinciile din
Vestul și Ostul european care odinioară formaseră Imperiul.
1 Kaufmann, Texte und Untersuchungen, I, 1899, la Counson, Lc., p. 228,
8
ISTORJA LITERATURILOR ROMANICE
Ea nu cunoștea și nu putea să cunoască vreo osebire
după numele barbarilor cari se așezaseră în mijlocul acestei
populații mai vechi a provincialilor. Stăpînirile germanice
s-au dovedit trecătoare, și nimeni nu putea să prevadă soarta
pe care ele vor avea-o. în Galia francii au întîlnit concurența
burgunzilor și a vizigoților, ba chiar a altor seminții mai
mărunte, ca saxonii de laBayeux. Cine ar fi putut descoperi,
în Spania, ce se va alege statornic din teritorii care au trecut
pe rînd în mîinile suevilor, dispăruți fără urmă, ale alanilor,
pomeniți poate, pînă astăzi, în numele Cataloniei (Goth-
alaunia), ale vandalilor, care, lăsînd aici o „Vandaluzie“,
Andaluzie, s-au strămutat în Africa, pentru ca regatul lor, de
o mai lungă dăinuire, să cadă supt loviturile bizantinilor?
Ce ar fi putut să facă a se gîci, de la început, că aceste teri-
torii vor rămîne ale vizigoților, și de unde să se prevadă că
aceștia chiar vor fi grămădiți în munți de către arabii lui
Tărie la 711? Italia a trecut de la cele dintîi bande ale lui
Radagais la armata organizată a lui Alaric, care spera, cum
spune istoricul bisericesc Orosiu, să poată înlocui Romania
printr-o Gothia și al cărui sfîrșit subit, încheind o dată cu
viața și toată opera lui și aducînd strămutarea acestor puteri
militare, care erau un întreg popor, în Galia de Sud și apoi
în Spania, nu putea, natural, să intre în calculele nimănuia;
viitorul uzurpării herulului Odoacru era incalculabil, și cine
ar fi crezut apoi că o dominație în sens quasi-roman, ca a lui
Teodoric, cu toate atributele imperiale căpătate printr-o
formală concesie bizantină, se va prăbuși prin singurul fapt
că marele rege germanic va lăsa moștenirea lui, grea și pentru
un bărbat, unei femei și unui copil? O stăpînire constantino-
politană, pe care aceia dintre „romani“ cari nu erau jigniți
de calitatea etnică greacă sau orientală a cuceritorilor o salu-
taseră cu bucuria ce întîmpină orice restaurare legală, se do-
vedi incapabilă de a ținea piept loviturii lui Alboin, lon-
gobardul a cărui regalitate, după două veacuri întregi de
aparentă înrădăcinare în acest pămînt italian, făcu loc
așa de ușor unei nouă hegemonii france, care, cel puțin
aceasta, venea în numele noii idei imperialiste a crești-
nismului.
INTRODUCERE
9
Cît privește regiunile din Alpi, cele de la Dunăre, din Car-
pați, cine ar putea să arate îndeajuns nesiguranța pe care pu-
teau s-o lase în spirit neașteptatele, dar trecătoarele apariții
ale atîtor elemente turanice, germanice, la urmă și slave,
pentru ca Turanul stepei să trimeată pînă la 1400—500, tot
alte unde, — simple pete de umbră pe care le lasă nourii cari
și ei se prefac și dispar.
„Romanii" nu mai sufereau o stare de lucruri care însemna
garanția fără legitimitate, după ce lepădaseră, prin răs-
coală întîi, prin proclamare de Cezari locali, în veacul al
IV-lea, apoi prin dezerțiunea în masă, prin absolutul refuz de
serviciu, o legitimitate fără garanții. A trebuit timp și, mai
ales, existența, amestecul formei intermediare de care vom
vorbi pe urmă, pentru ca o apropiere, prevestind mai tîrziu
contopire, să se producă între cele două rase, care n-aveau
deocamdată decît contactul militar, politic și economic.
Statul cel nou putea să fie acceptat numai după ce elementul
aborigen și-a avut rolul, un mare rol, în conducerea lui, și el
ne interesează numai întrucît ar fi putut însemna el însuși,
așa cum era, și cu tendințele pe care le avea, o separație în
această masă romanică unitară.
Deocamdată nici stăpînii n-aveau iluzia că au creat State,
— între altele fiindcă n-aveau nici intenția de a o face,
fiindcă nu vedeau măcar rațiunea de a fi, utilitatea unor
asemenea formațiuni.
Întîi pentru că, unde vedem noi regate, de fapt erau numai
regi, Persoane cu drepturi tradiționale, de origine deosebită,
care prin calitățile și prin norocul lor ajunseseră să aibă
atîta pămînt, atîția supuși, precum prin aceleași mijloace
ajunseseră să aibă atîtea giuvaiere, atîtea veșminte, atîtea
arme, atîția sclavi. Moștenirea acestor posesiuni se făcea
după hazardul posterității, mai mult sau mai puțin nume-
roase, — împărțindu-se într-un fel sau în altul după întîm-
plare ceva care n-avea o unitate necesară și hotare firești.
Totul era de drept privat, și întrucît oare populația romanică,
deprinsă cu ideea unității, care fusese așa de greu cîștigată
și era menită deci a trăi așa de mult, ea care o păstra cît pu-
10
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
tea în cît mai multe domenii, după ce dispăruse din viața
politică, întrucît această populație, doritoare de a fi împre-
ună în aceste domenii, era ea datoare să recunoască, în ce o
privea pe dînsa, rezultatele de fărâmițare ale unei ordini nouă
pe care nici creatorii ei n-o considerau ca logică și durabilă?
Fiecare din acești stăpînitori apoi urmărea el însuși res-
tabilirea vechii unități imperiale, care era desigur în stare
să ispitească prin avantagiile ca și prin prestigiul ei, și pe
cel mai dezordonat dintre cutreierătorii de pămînturi cari
nu știau altfel decît drumul și nu doreau altceva decît să
treacă „hotaruF4 mai departe pe pămîntul vecinului a cărui
vecinătate însăși i se părea o provocare, un îndemn către în-
cercarea de forțe și către cuceriri nouă, de adaus la cele de
pînă atunci. Am văzut ce dorea Alaric. Ostrogotul Teodoric
era adine convins că regalitatea sa nu e decît o treaptă
către o formă de unitate imperială. Clovis, din „Francia“
lui, primea o distincție din Constantincpol, care-1 făcea să
intre în ordinea romană, cu toate perspectivele ce le deschi-
dea, mai mult ca o victorie. Și, dacă lucrul era așa — și n-a
fost un singur neam năvălitor care să scape de’ fatalitatea
acestei seducții —, cum oare elementul romanic supus ar
fi admis in dauna sa ceea ce noii săi domni nu impuneau
in folosul lor?
Dar această unitate, neapărată, nu-și putea găsi forma
de expresie.
Ea nu putea fi literatura latină a epocii. Întîi pentru
lipsa ei de adevăr, de actualitate, de realitate, care o făcea
să reproducă numai frumoase modele ce pe vremea lor avu-
seseră un înțeles. Se făcea în domeniul poeziei de proslă-
vire, al retoricei, al unei „filosofi?' care cuprindea și știin-
țele naturale și matematice și morala și politica, pînă va
cuprinde și ceva din teologia creștină, ceea ce făceau la noi
m secolul al XVIII-lea boierii culți pe cari-i domina sufle-
tește antichitatea elenică învățată în școli sau ceea ce făceau
în Apus oamenii „cicoroman?4 și „virgiliem“ ai Renașterii.
Un exemplu: al lui Claudian^, nume caracteristic la-
tin. Dar, după ce s-a crezut că patria hn ar putea fi Gal ia,
INTRODUCERE
11
Italia, Spania, s-a văzut că locul său de naștere e Alexan-
dria. Un egiptean de limbă greacă, incapabil la început de
a scrie altfel. Tîrziu, din gramatici, învață un stil latin,
corect și pur, îl întrebuințează pentru a îngenunchea îna-
intea puterii pe care o reprezintă favoritul imperial, bar-
barul Stilicon, un vandal. După catastrofa acestuia, va
bate la altă ușă pentru a-și prosterna pe pragul ei talentul.
Ce influență poate avea însă un asemenea om, în afară de
cercul curtenitor, al cultivatorilor de mode literare, al păzi-
torilor purismului? Ce răsunet pot avea aceste vechi lu-
cruri, acum fără sens în inimi, pe car€3 le-a înnoit și predica
legii creștine și amestecul cu „energia" barbară?
Cînd această „energie" dispune acum de toate, literatura
de imitație a modelelor veșnice, ea care întrebuințează cu
îngrijire stilul cel mai elegant, se îndreaptă către dînșii:
ea dezertează la inamic,
Uitați-vă la Fortunat, sau, cu numele lui întreg, aris-
tocratic, măreț, față de acești oameni din veacul al Vl-lea
al noii ere, din care botezul a făcut uneori un loan, un Pe-
tru, un Gheorghe, un Grigore. Patrie n-are — decît însuși
acest vast teritoriu al romanității unice, substrat rămas al
Imperiului dispărut. Precum vestitul părinte bisericesc din
Apus, Paulin, e născut în Bordeaux, hirotonisit în Spania
și rămîne ca episcop la Nola în Italia, Fortunat, italian de
lîngă Treviso, ucenic al școlilor din Ravena, se lecuiește de
ochi invocind, în biserica Sfinților Pavel și loan, pe marele
mucenic al Galiei, adevăratul stăpîn al sufletelor, de la
rege la cerșetor: Sf. Martin. Merge să-i mulțumească celui
veșnic viu. Rămîne în Galia francă, — dar pe lîngă regele
Austrasiei, Sigebert, apoi într-o mănăstire lîngă Radegunda,
soția regelui Clotar, de care femeie-1 legau sentimente sus-
pectate. Ajunge episcop de Poitiers (p. 609). A scris vieți
de sfinți în versuri: Martin din Tours, Remigiu din Reims,
Germanus (Germain) din Paris, Radegunda însăși, cea
bine știută lui. Dar a cîntat, pe alături, vexilla regis, stea-
gurile ocrotitorului merovingian, ale stăpînului^
12
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Nu în această literatură, care, adorînd trecutul în forma
frumoasă al cărei înțeles nu mai exista, căuta în prezent
numai un sprijin pentru o carieră, o răsplată pentru omagii,
își putea găsi deci expresia starea de suflet comună a popu-
lației romanice într-o vreme cînd ea încă nu se confundase
cu biruitorii ei.
Și nici n-a căutat ea de fapt forma culturală corespunză-
toare unui suflet vădit nou. Căci, pe cînd fugea din ruinele
nelocuibile ale Imperiului, dărîmînd fără putință de resta-
urare momentană, această societate deposedată, umilită
și amenințată a găsit o cetate în care se putea apăra și, mai
mult, la care se puteau atrage pe încetul pentru o recunoaș-
tere^ pentru cea dintîi recunoaștere sinceră — căci nu fusese
pe deplin sinceră recunoașterea Imperiului de către acei
cari l-au distrus în curînd — pe înșiși dominatorii unui
teritoriu acuma comun. Această cetate a fost creștinismul.
Din vechea predicație pastorală, poetică a Mîntuitoru-
lui și ucenicilor săi mediul contemporan făcuse pe încetul
o nouă formă imperialistă, cea din urmă pe care a putut-o
da antichitatea. Se adoptară provinciile Statului roman,
organizarea lui administrativă, sistemul lui de legi, însu-
marea lui în mari blocuri de populație eterogenă care în
ultima instanță ajunseră a sta supt ocrotirea aceluiași șef.
O Romă dispăruse, aceea pe care germanii, hunii dovedi-
seră că o pot învinge și pe care, deci, o priveau cu dispreț,
și acuma răsărea în loc alta, acoperită, umbrită pînă atunci,
înaintea căreia năvălitorii, temîndu-se de vraja ei, se ofe-
reau plini de oarecare venerație, cum se vede în acea cetate
din Panonia, pe care, după Viața Sfintului Seoerin, scrisă
de Eugippius, o apăra ceva mai puternic decît toate armele
ostașilor, simpla autoritate blîndă, dar misterios amenin-
țătoare, a unui astfel de vir Dei, „bărbatul lui Dumnezeu“.
Un avantagiu mare pentru elementul romanic, care fără
aceasta n-ar fi găsit nici un apărător, cum n-ar fi nemerit
nici un refugiu. Creștinismul fixat în această Biserică, de
o dezvoltare acum deplină, menținea unitatea acelora care
INTRODUCERE
13
aparținuseră civilizației antice. Doar Spania, legată de
erezia pelagiană prin influențe care trebuiau să dureze se-
cole întregi, pînă la mișcarea de reformă cluniacensă și la
apariția unui Grigore al VH-lea ca șef al lumii întregi,
doar Spania lui Isidor de Sevilla, această Iberie puțin cam
răzleață dacă era să aibă oarecum supt raportul religios o
situație de relativă izolare?1 încolo, oamenii care comuni-
cau în același grai făceau parte și din aceeași cuminecare
bisericească. Iar în fața lor aveau pe barbarii arieni*, des-
părțită prin scîrba pe care o inspira erezia lor, răspîndită
la toate ramurile familiei gotice; francii singuri, veniți
păgîni, fără nici un contact prealabil cu aceste rătăciri ale
Bizanțului, trecură la o profitabilă ortodoxie, deschizînd
era asimilărilor cu populația supusă.
Astfel Barbaries se uni cu această Romania pe care la
început o disprețuise poate pentru că nu știuse destul să se
apere. Altarul creștin făcuse ceea ce în alte împrejurări ar
fi fost cu neputință sau cel puțin — căci, în Spania, unii
din supușii creștini de prin orașele arabilor, mozarabii,
începuseră a-și uita limba pentru a primi pe a stăpînilor
de altă lege1 — s-ar fi făcut cu mult mai greu și mai încet.
Dar acei cari erau, nu numai cei mai mulți, dar și îndătinați
închinători ai acestui altar, impuseră în tovărășie limba lor.
Se poate zice că limba latină, limba Statului, a litera-
turii profane, fusese biruită o dată cu puterea politică de care
se ținea; iar acum, pentru o stare de lucruri nouă, noua
societate religioasă care cuprindea pe năvălitori și-a avut
limba ei, limba romană, li roman al francezilor, limba ro-
jnance a spaniolilor și a unora din italieni, româneasca noas-
tră, a celor care am avut mai mult de suferit de la barbari, \
dar mai puțin de împărțit cu dînșii.	____
O limbă care a fost primită de elementele germanice pe
încetul confundate cu cealaltă populație; iar nu elaborată
împreună cu dînsele. Căci lipsesc fenomenele fonetice care să
1 Âlvaro de Cordoba spune, în veacul al IX-lea, că din această populație
ab’a unul la mie mai înțelege liturghia latină.
4 — Istoria literaturilor romanice voi. I
14
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
nu se poată explica pe deplin prin vechiul substrat indigen
(afară de români, cari au luat, formîndu-și limba poate ceva
mai tîrziu, unele sunete de la slavi), lipsesc forme flexio-
nare venite din limba, imperfectă, a năvălitorilor; lipsește
un mai mare stoc de cuvinte germanice, — iar cele care se
pot recunoaște n-au o valoare generală decît atunci cînd
ating unele domenii în care barbarii aveau inițiativa și
conducerea. Chiar în condițiile date e de mirare cum pece-
tea germanică e așa de redusă și de superficială.
în Apus această limbă romană exista fără îndoială și în
momentul cînd imnurile bisericești, acelea care, făcute pentru
popor, trebuiau să fie mai mult înțelese de dînsul, cuprin-
deau, cu menținerea vechilor forme, ca inovație doar rima,
aliterația și alte asemenea podoabe „copilărești, pe care,
în delicatele ei calcule de cantitate, antichitatea le dispre-
țuise. încă din veacul al VH-lea însă predicile în limba
vulgară, pe care le ordona cutare sinod apusean — și pentru
a se combate întinderea ereziilor, încă destul de active,
— ni arată că acest vulgare era în stare să exprime și idei
teologice de un caracter mai înalt. Cînd, după una din lup-
tele care aduseră dărîmarea acelui Imperiu carolingian supt
care lumea catolică își regăsise unitatea politică, regele
Carol din Francia romană apuseană, — adecă din aceea
unde elementul germanic se desnaționalizase — și regele
Ludovic, din Germania de dincolo de Rin, țări încă absolut
insuficient delimitate, după conveniențele personale ale
regilor, se împacă solemn, tratatul e jurat — pentru a se
adăugi cuvenita vrajă — de unul în limba teotisca, de celă-
lalt în limba romană.k
în tot acest timp, se poate pune întrebarea: a fost ori
ba o literatură populară, la națiile care trăiau răzlețe întîi,
din ce în ce mai amestecate pe urmă, în teritoriul pe care-1
putem numi romanic?
Școala științifică germană, în care se cuprind și ita-
lieni, ca d. Pio Rajna, răspunde: da. în acest timp se dez-
voltă eposul german, din care se va desface apoi, prin fran-
cezi întîi, curioasă potrivire și care dă de gîndit — pierea
INTRODUCERE
15
mișcare a cîntărilor epice, cuprinzînd toate popoarele,
toate țările, pînă la bizantinii care cîntau și ei în circumstan-
țe asemănătoare pe OXopioc; xai nXavT£upX6pah
Pentru a dovedi aceasta se invoacă mărturiile lui Tacit
despre cîntecele vechi germane, consacrate zeilor și „ori-
ginilor“, ba chiar lui Arminiu biruitorul. Se invoacă între-
buințarea, evidentă și mărturisită, a unor cîntece popu-
lare în Istoria Goților a lui lordanes. Se adauge mențiunea
cîntecelor cu care fetele de la „Gurtea“ sa primeau în lagăre
pe regele hun ic Attila. Și, pînă să se ajungă la poezia popu-
lară germană pe care Carol cel Mare orînduiește a o strînge,
și la „vulgaria carmina“ — nu numaidecît germane — ca-
re-1 pomenesc pe el însuși, cum mărturisește „Poetul Sa-
xon“, se cercetează cu de-amănuntul tot ceea ce în Historia
Francoram, în Grigorie de Tours, în toate vechile mărturii
istorice latine despre trecutul merovingian are caracter de
aventuri ori desface o mireasmă de poezie, pentru a spune:
iată capitolele acelei vaste poezii epice germane pe care apoi
alte nații au rămas numai să o adopte, să o prelucreze, să
o dezvolte1.
Fapt este însă că, afară de un Ludwigslied din vremea
Carolingienilor — databil în chiar fondul său — noi n-avem
decît poeme ori frînturi de poeme germane păstrate în
manuscripte mai noi decît veacul al Xl-lea. Alt fapt este
că eposul german medieval cel mai vechi, acela în care nu
se poate observa influența puternică a „cîntecelor“ fran-
ceze, dacă știe de un „Teodoric de Verona“, Dietrich von
Bem, de un Hildebrand și de cîțiva alți eroi, îi strînge pe
toți în jurul regelui hunic Attila, Kdnig Etzel. Cîmpiile
Panoniei sînt teatrul luptelor, și aici germanii erau ames-
tecați, în veacul al V-lea, cu slavii, care, mai în toate ra-
murile rasei, sînt creatori indiscutabili ai unei poezii epice
pe care n-au împrumutat-o de aiurea.
Iar, cît privește legendele întrețesute în izvoarele isto-
rice latine — legende care, vorbind de viziuni și minuni, de
incidente amoroase, tocmai nu intră în caracteristica exclu-
siv luptătoare a epopeii germane, — unele au putut fi
1 Rajna, Le origini dețV epopeg franceze, pp. 26 și urin.
16
ISTORJA LITERATURILOR ROMANICE
create, pentru a se avea o explicație și a se păstra o legă-
tură de chiar autorii povestirilor, pe baza unor numiri de
localitate sau de persoane; altele puteau fi transmise prin
viu grai; multe au fost fără îndoială cîntece de luptă, cîn-
tece de ospăț. Dar de aici pînă la noțiunea superioară a
epopeii este oarecare drum. Cine a cetit „Cuvintele^ lui
loan Neculce, cu care-șiprecedă letopisețul, va fi recunoscut
ușor în ele cît de mică e partea unei poezii formate și cît
de adeseori avem a face cu o simplă tradiție orală, care se
fixează deci pentru întîiași dată.m
Se obișnuiește a se vorbi cu dispreț de posibilitatea unei
influențe celtice, — căci se admite ușor că spiritul latin
e incapabil de a crea epopee.
Au dreptate oare aceia care înlătură această posibilitate?
Dar în Irlanda încă din veacul al Vl-lea și al VH-lea
era o foarte puternică viață culturală. Convertită la creș-
tinism de quasi-fabulosul Sfînt Patriciu, insula „Erin“
(de unde Irland) a dat Europei apusene apostoli ai propa-
gandei religioase ca Sfinții Columb și Columban. Și ea și-a
păstrat vechiul fond celtic, care a dat „profeții“, vieți de
regi, „legi“ (ale lui Hoel), datate de obicei într-o epocă prea
depărtată, dar avînd indubitabil un caracter profund ar-
haic. Literatura anglo-saxonă din epoca lui Beda a fost
influențată de aceste cîntece irlandeze, și de aceea a fost în
stare să dea, cea dintîi între cele germanice, duioase cîntece
și chiar o încercare epică de întinderea și importanța lui
Beowulf, care poartă caracterul celtic în elementele sale de
imaginație.
Mai mult, celții aveau clase, caste, de mult fixate,
care păstrau și transmiteau acest tezaur. Lîngă druizii-
preoți, lîngă vates oficial, al cărui nume a trecut, cu același
sens, și la romani, erau barzii, cîntăreți ambulanți, și erau
acei fiii, care se consacrau în special fragmentului epic:
350 de bucăți din cele spuse de dînșii s-au păstrat și pînă as-
tăzi1. Asemenea caste însă nu existau la germani.
1 Sînt pomeniți și la Amian Marcelin (XV, 9). D. Pio Rajna (p. 307) aduce
înainte și un pasagiu din Ateneu (VI, 12). Dar d-sa e contra originii celtice.
INTRODUCERE	17
Nu e nimic mai admisibil decît că de aici, din lumea cel-
tică a venit datina, și de aici existența categoriei speciale a cin-
tăreților. Subiectul însuși interesează mai puțin de cum se
crede. Iar impulsul pentru o manifestare proprie, acela nu
se culege de aiurea, ci el vine, într-o societate care nu e com-
pusă, nici măcar condusă de cărturari, din actele înseși pe
care ea le săvîrșește.n
Note
a.	în vederea definirii „romanității”, pe care și-o propune spre
studiu, sub aspectul său literar, N. lorga aduce în discuție elementele
ce pot fi luate în considerație sau nu. Acceptînd „realitatea etnică”
și, în special, „realitatea sufletească”, istoricul se îndreaptă de la
început spre valorile culturale, pe care le întrevede a fi fost create de
literaturile romanice, în cadrul unui proces dialectic, de reciprocă
influențare, de contradicții și noi sinteze. E demn de remarcat faptul
că autorul român respinge teoria unei predominări romane ce s-ar fi
exersat asupra unor culturi mai rudimentare; ostil, așadar, „acultura-
lismului”, el urmărește procesul elaborării valorilor culturale de
către „societățile de popoare”. în mod evident, realitatea care i se
impune atenției este cea românească și o cunoaștere temeinică a aces-
teia îi permite să ajungă la concluzii pertinente și la generalizări
judicioase privind toate popoarele romanice.
b.	Caracterul științific al tezei lui N. lorga, care insistă o dată
rnai mult asupra caracterului popular al fenomenului, și nu asupra
unei presiuni exercitate de aparatul administrativ în procesul formă-
rii popoarelor romanice, rezultă și din compararea acestor pasaje cu
concluziile adoptate de istoriografia noastră — cf. Istoria României,
Buc., Edit. Acad., 1960, voi. I, p. 806 seq.: Cind și unde s-au format
li?nba și poporul român.
c.	Versurile sînt citate de Pio Rajna (Le origini..., Firenze,
Sansoni, 1884, p. 177, n. 1) într-un alt context, acolo unde se ocupă de
conexiunea posibilă dintre Girbert, figura centrală din „Gisberto dai
fiero visaggio”, și Garibert, cîntat de Fortunat în lauda VI, car. 4,
NOTE (INTRODUCERE)
19
v. 7: „Răsună în diferite limbi lauda unanimă adusă bărbatului pe
care aici lumea barbară, dincolo lumea romană îl laudă.“
Darea de seamă din „Revista Istorică, 1“ se referă la nota consa-
crată de lorga lucrării lui Vincenzo Crescini, Romania, în care isto-
ricul român remarca: „Romania e formată din romani, după analogia
cuvîntului Germania din germani; și, adăugăm noi, români al nostru
nu e continuarea lui romani în vechiul și purul sens imperial, ci refă-
cut după Romania... Abia în al XlV-lea veac «franșois» ia locul lui
« roman». La noi însă faptul că nu s-a întîmplat așa, arată autonomia
de izolare — nu numaidecît și cu un element de mîndrie — a unor
locuitori din «Romania» care nu intraseră în nici un nou stat bar-
bar/4 (p. 192).
d.	Referitor la Georgios Pachymeres, „cel mai mare poliistoric
bizantin din secolul XIII“ vd. K. Krumbacher, Geschichte der Byzan-
tinischen Literatur, II Aufl., Munchen, 1897, pp. 288 — 291.
„Nexul moral“ pe care-1 întrevede lorga este acela care leagă
popoarele romanice de cultura romană și nu de un aparat statal asu-
pritor; merită subliniată distincția făcută între „imperiul roman“
și conștiința romanității. într-un sens asemănător s-a arătat recent
că, după plecarea bizantinilor din Italia, populația a pierdut ușor
unul din cei doi factori mentali proprii bizantinilor — legătura de
supunere, păstrînd pe cel de-al doilea — spiritul unei comunități
culturale, oikelcoaic, vd. Andre Guiliou în „Bullctino dell’ Istituto
Storico Italiano per il Medio Evo“, Roma, 1967, 78, pp. 1 — 20.
Legată de teritoriul menținut în decursul secolelor, conștiința
romanică păstrată de poporul român, în raport cu popoarele migra-
toare de care se separa și prin limbă, și-a găsit expresia în rezistența
maselor, ca și în scopurile pe care domnii pămînteni și le-au fixat.
e.	Una din primele concluzii desprinse din datele expuse ca intro-
ducere: o comunitate de limbă și o conștiință culturală a legat pe
locuitorii teritoriilor din partea de sud a continentului european, de
la țărmurile Atlanticului la cele ale Mării Negre. Cultura formată
în această parte a Europei a ajuns ulterior la variate forme de expresie.
Istoricul își propune să surprindă vectorii acestui proces; istoria pe
care o scrie se întemeiază pe datele furnizate de sociologie și tinde,
așadar, prin incursiunile făcute în istoricul mentalității populare, să
reconstituie cadrul social și valorile literare elaborate. Sinteza lui
lorga îmbină elementele oferite de istoria universală cu cele ale lite-
20
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
râturilor romanice pentru a releva, cu ajutorul investigației psiho-
sociologice, valorile spirituale create — „sufletul de care avem a ne
interesa“.
Privitor la „romanitatea orientală“ vd. datele noi din lucrările:
H. Mihăescu, Limba latină in provincile dunărene ale imperiului roman,
Buc., Edit. Acad., 1960, precum și Istoria limbii române. Voi. I:
Limba latină, Buc., Edit. Acad., 1965.
„Maionoții“ sînt locuitori ai unei regiuni muntoase din Moreea,
care pretindeau a fi descendenți direcți ai spartanilor; se consideră
că ei sînt cei mai autentici descendenți din anticii eleni, vd.
E. Yemeniz, La Magne et Ies Mainotes, „Revue des deux Mondes“,
1865, marș 1.
f.	Poet oficial al lui Honorius și Stilicon, considerat unul din
ultimii reprezentanți ai poeziei latine (cca. 370 —cca. 404).
g.	Al doilea exemplu — Venantius Fortunatus, din opera căruia
lorga a mai citat două versuri mai sus, și-a strîns opera poetică,
Carmina sau Miscellanea, într-o culegere cuprinzînd 11 cărți — dove-
dește lipsa de vitalitate a creațiilor latine din secolele III—VI; auto-
rul subliniază printr-acestea că operele literare autentice conțin o
impresionantă vibrație spirituală, exprimă o stare de spirit și joacă
un rol precis în evoluția mentalității oamenilor. Paranteza care
urmează după „episcop de Poitiers“ este o trimitere rătăcită; Fortunat
moare pe la 600.
h.	Spania este „relativ“ izolată, deoarece, deși e continuu stră-
bătută de popoare migratoare, ea adăpostește pe Isidor de Sevilla
( + 636), care prin bogata sa operă — cea mai celebră lucrare e Ethy-
mologiae — reprezintă culmea de pe care poate fi observată, pe un
versant, cultura antică și, pe celălalt, cultura medievală (cf. H.I. Mar-
rou în „Revue historique“, Paris, 1/1966).
Pelagianismul, erezie care nega existența păcatului originar și
necesitatea grației, a avut drept inițiator pe călugărul breton Pela-
gius; doctrina acestuia a fost combătută în special de Fericitul Augus-
in, episcopul Iponiei, dar ea a continuat să aibă adepți, fiind puternic
contracarată de mișcarea de reformă creștină pornită din abația de
la Cluny (fondată în 910) a benedictinilor și de măsurile energicului
papă Grigore al VH-lea (1073 — 1085).
i.	Arieni = adepți ai ereziarhului Arie, care susținea că Hristos
a fost o ființă creată, învățătură condamnată de primul sinod creștin,
NOTE (INTRODUCERE)
21
întrunit la Niceea, în 325; erezia a continuat să fie îmbrățișată de
numeroși adepți, printre care și vizigoții.
k,	Referire la Jurămîntul de la Strasbourg (842), considerat cel
mai vechi document galo-romanic. Textul consfințește alianța lui
Charles le Chauve (Carol cel Pleșuv) cu Ludovic Germanicul împotriva
lui Lothar, împărat al Occidentului din anul 840. Vd. Crestomație
romanică, sub conducerea acad. lorgu Iordan, Buc., Edit. Acad.,
1962, voi. I, p. 476.
I.	Povestirea greacă — OX6pto<; xai nXavCtacpXcSpT), după cum
apare titlul într-un ms. cuprinzînd 1874 de versuri fără rimă — por-
nește de la un original provensal din sec. XII. „Romanul grec, Phlorios
și Platzia-Phlora, a fost considerat a fi o remaniere a unui poem toscan,
intitulat II cantare di Fiorio e Biancifiore, datînd din sec. XIV. Acest
poem, la rîndul Iui, e o redactare italiană a unui original francez al
lui Floire et Blanchefleur, care a servit drept prototip lui Filocolo al
lui Boccaccio. Autorul grec a urmat modelul său, fie poemul italian,
fie romanul francez, dar el a dezvoltat unele părți foarte pe larg, inse-
rînd totodată în text detalii datorate propriei sale fantezii“ — Borje
Knos, L'Histoire de la litterature neogrecque, Uppsala, 1962, p. 126.
m.	Contrar erudiților romaniști în special germani, pe care îi
folosește din plin în lucrarea de față, lorga refuză să stabilească o
legătură între unele prototipuri germanice și epopeea franceză. Afir-
mînd că germanii nu posedau decît o poezie populară în „frînturi“,
istoricul relevă concomitent și originalitatea poeziei epice slave. E de
reținut acest pasaj pentru o justă evaluare a concepției sale folclorice
— cp. A.I. Amzulescu în „Revista de folclor“, 1959, 1 — 2, p. 188 și
Adrian Fochi, Nicolae lorga și folclorul, „Revista de etnografie și fol-
clor“, 1966, 5 — 6, pp. 451 — 464. Cît privește „O samă de cuvinte“ ale
lui loan Neculce, mai mulți cercetători au dovedit, în sensul afirma-
țiilor lui lorga din acest pasaj, că ele redau evenimente autentice
transpuse sub formă de legende populare; poezia orală română avea
însă o îndelungată tradiție, în anii în care Neculce își compunea
cronica.
n.	Obiect de dezbatere, cultura populației de origine indo-germa-
nică ce a ocupat o mare parte din Europa, celții, nu este încă deplin
clarificată. Teza lui lorga privitoare la sursele poemului epic în datina
celtă merită a fi reținută, cu atît mai mult cu cît el afirmă că poemul
romanic a apărut „din actele însăși“ pe care societatea franceză le-a
22
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
săvîrșit, referindu-se astfel la Chansons de geste. Merită a fi comparată
expunerea lui lorga cu explicațiile date de Ernst Robert Gurtius,
Europăische Literatur und Lateinisches Mittelalter, Munchen, Francke
Verlag, 1965, pp. 387 — 396: Die Anfănge der volkssprachlichen Litera-
turen, unde se insistă asupra faptului că apariția la date diferite a
poeziei populare în Franța, Spania, Italia nu capătă o explicație decît
dacă „se are în vedere Romania în ansamblul ei“.
I
„Chansons de geste".
Originea lor.
„Chanson de Roland"1
O serie de împrejurări au făcut ca întîilor produse lite-
rare ale românismului în dezvoltare să li se atribuie un sens
istoric și o vechime la care, cum s-a văzut mai tîrziu, ele nu
au dreptul.
Multă vreme, evul mediu fusese osîndit de „judecători?1
săi, de cele mai multe ori neinformați și întotdeauna foarte
parțiali. Cei „o mie de ani de întunerec" erau urîți de isto-
rici și de „filosof?1 pentru atîtea motive puternice: feudal,
evul mediu era puțin simpatic celor care serveau interesele
monarhiei absolute; credincios, închis în creștinismul său
atoatestăpînitor, el inspira oroare cugetătorilor cari vedeau
în acele zece veacuri numai o biată umanitate naivă, în-
șelată de coaliția „preoților" și a „regilor"; original, sponta-
neu, sincer, dar dezordonat, el jignea pe delicații aprecia-
turi cari vedeau în Shakespeare însuși numai un „barbar de
geniu", — cel mult un „barbar de geniu".
A trebuit ca, la începutul secolului al XlX-lea, să se
vadă neputința vechilor organisme monarhice de a apăra
popoarele în contra acelui reprezintant al spiritului roman,
unificator, al Renașterii care a fost Napoleon l-iul, a trebuit
ca rezistența însăși a națiunilor să fie amenințată, toate
hotarele Statelor fiind acum învălmășite, amestecate, ni-
micite, a trebuit ca spiritul popular, naiv, spontaneu sincer,
ca și acel ev mediu căruia-i dăduse caracterul, să iaasupră-și
1 Cf., ca inai nouă prelucrare, M. Michel, Lachanson de Roland et la littera-
ture chevaleresque, Paris, 1907.
24
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
opera de liberare și să arăte că o poate duce la capăt, pentru
ca respectul față de acești simpli luptători devotați să se
coboare în trecut pînă la obîrșiile acestor națiuni care prin
ele insele își aruncaseră jugul.
Ajungîndu-se astfel în „veacurile întunecate^, acei cari
datorau sufletului din ele mîntuirea națională au consi-
derat cu un interes recunoscător tot ce venea de la dînsele.
Evul mediu, creator de fapt al libertăților naționale con-
temporane, a devenit vrednic de venerație în orice semn al
său, în orice urmă a sa. Tot mai mulți cercetători s-au arun-
cat să-i prindă tainele, a căror necesitate actuală fusese ast-
fel strălucitor dovedită.
Și, în același timp, filologia comparată și-a luat avîn-
tul. Germanul Diez, superior spirit de inițiativă și organi-
zare științifică, începu un curent care era să aibă foarte
mare viitor. Se căută cu patimă orice element al formelor
de grai, care supt raportul fonetic, flexionar, lexical tre-
buiau să fie alăturate și studiate împreună. Limba nesigură,
puțin formată a popoarelor evului mediu fu silită a-și da
toate secretele. Și, cum se începuse cu comparația între ele
a limbilor romanice, cu încercările de a se reconstitui de-a
lungul dezvoltării lor paralele izvorul însuși de unde ele
plecaseră, orice se ținea de epoca primelor încercări lite-
rare cîștigă o importanță și o semnificație pînă atunci ne-
bănuite.
Să nu uităm și interesul care s-a îndreptat, din multe
motive, dintre care unul, puternic, a fost și simțul că lite-
ratura cultă trebuie neapărat reînnoită și înviată din amor-
țeala clasicismului, asupra cîntecului popular. Ceea ce era
în adevăr popular și ceea ce părea numai să fie astfel s-au
așezat astfel în rîndul întîi al lucrurilor care se cereau a fi
știute și pe care gustul public le reclamă cu o pasiune în
creștere.
încă de la 1812 apărea unul din poemele care pentru cu-
prinsul lor istoric, de „fapte“, de „isprăvi de luptă“ s-au
numit, după modelul prelucrărilor latine anterioare, inti-
tulate gesta, Chansons de geste. Un german era acela care-1
„CHANSONS DE GESTE“. ORIGINEA LOR. „CHANSON DE ROLAND“ 25
dădea la lumină, francezii negîndindu-se încă la valoarea
estetică a acestor produse nedesăvîrșite și la mîndria ce ar
putea trage din alcătuirea unei astfel de „literaturi popu-
lare" care, cuprinzînd un așa de mare număr de lucrări,
a cucerit și dominat pentru două veacuri toată Franța
— toate provinciile de atunci pe care le reunim astăzi supt
acest nume — apoi toate țările romanice și, în sfîrșit toată
Europa apuseană, creștină și catolică. La 1828 apărea un
Fierabras în limba provențală (langue d^oc). Pe atunci un
Fauriel, care se oprise cu iubitoare atenție asupra „tragu-
diilor" grecești, pline de lupte, de răzbunări, de suferințe,
un Ra^rnouard, care ar fi văzut bucuros în Provența originea
tuturor manifestațiilor sufletului medieval, luară parte la
această mare operă de pioasă desmormîntare, și glasul aces-
tor oameni de energie și de talent fu auzit.
Apoi, o viață întreagă, un cercetător neobosit, foarte
îndrăzneț, chiar dincolo de margenile unor cunoștințe de
autodidact, foarte harnic, cu toată conștiința insuficiențe-
lor sale ca scriitor și, mai ales ca vorbitor, Paulin Paris, s-a
consacrat răspîndirii necontenite a cunoștinței despre eposul
francez medieval. Prin el Franța a avut, între altele, în
cinci volume, o prelucrarea Romanelor Mesei Rotunde (a
ciclului breton, celtic, al lui Arthur).
Interesul se răspîndoa tot mai mult. Activitatea neobo-
sită, hrănindu-se din cele mai puternice sentimente națio-
nale — mult criticate pe nedrept — a lui Leon Gautier,
„popularizatorul" vechilor epopei, a făcut foarte mult pentru
aceasta. Un om de talent, care s-a îndeletnicit și cu tradu-
cerea falsificat iei rusești Cînlecul lui Igora a dat, cu o bună
cunoștință a materiei și cu un simț fin al limbii, o formă mo-
dernizată a Cîntecului lui Roland. Și, în sfîrșit, cineva că-
ruia, pe lîngă o mare inteligență și mari calități de stil,
nu-i lipsea nimic din uneltele, studiilor moderne, Gaston
Paris, fiul precursorului mai sus amintit, a lucrat decenii
întregi împreună cu colaboratorul său la revista „Romania",
Paul Meyer, la migăloasa lămurire a tututor punctelor de
amănunte, poem de poem, laisse (grup de versuri cu aceeași
rimă) de laisse^ vers de vers, adesea cuvînt de cuvînt, din
26
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
impozanta masă literară pe care o formează aceste poeme.
O școală întreagă, corespunzătoare marelui număr de cer-
cetători din alte țări, italieni, spanioli, români chiar — ca
d. Ovidiu Densusianu — , germani, danezi, ruși, a lucrat
cu atîta zel și cu atîta nesfîrșită ingenuozitate, pentru a da
tot materialul și a-1 cerne printr-o critică foarte prețioasă
prin rezultatele ei uneori, iar adesea împotriva chiar a aces-
tor rezultate.
Cu privire la valoarea acestor cîntece, părerile sunt îm-
părțite, fiindcă ele au fost judecate în afară de acea rela-
tivitate care, singură, permite nepărtinirea. Unii au cute-
zat să vorbească de o Iliadă în care Roland ar fi Ahilele,
dar din care, împreună cu infinita artă a vechiului cîntec
elenic, lipsesc și atîtea din personagii și toată siguranța unei
expuneri care formează și o mare dramă. Gaston Paris găsea
și în aceste poeme „măreție naivă“, simplitate, intensitate
a sentimentului care o străbate.1 Alții au răspins-o ca inca-
pabilă de a susținea o judecată estetică. De fapt mari fru-
museți reale se găsesc amestecate, ca într-o operă care n-a
fost fixată definitiv niciodată, cu zădarnice repetiții, cu lun-
gimi nesuferite ale profesioniștilor răspînditori, cu scene
de o crîncenă barbarie, de o cruditate care revoltă și indig-
nează. în definitiv, această poezie nu e superioară vremii sale,
cum nici nu putea să fie.
Dar care e aceea vreme?
în pornirea, firească la niște filologi și chiar la niște
istorici literari, de a atribui o dată cît mai îndepărtată
obiectului cercetărilor lor, s-a prezintat, în atîtea feluri și în
nesfîrșite argumente ieșite din cea mai strălucitoare analiză,
teoria, și mai sus atinsă, că avem a face în manuscriptele ce
ne stau la îndemînă, și care nu sînt anterioare secolului al
XlII-lca, sau, cel mult, celei de a doua jumătăți a secolu-
lui al Xll-lea, cu ultima formă, contaminată, viciată,
încurcată a unor cîntece mai vechi care, dintr-o fază de trans-
1 Grandeur naive, simpliciU, intensitS du sentiment qui la păn&tre (La
pa^ie du moyen âae, p. IXL
„CHANSONS DE GESTE". ORIGINEA LOR. „CHANSON DE ROLAND" 27
misiune în alta, ar merge pînă la originale romanice din se-
colul al X-lea. Ba chiar că acestea înseși n-ar face decît să
continue legendele versificate, mici poeme și „cantilene^,
ale germanilor de pe vremuri, deprinși a-și pomeni astfel
faptele de război încă de la Merovingieni. Toată literatura
istorică a evului mediu începător a fost răscolită pentru a
se ajunge, cu pasiune și exclusivism, la identificări depline,
absolute, din care nimic să nu lipsească și care să poată sa-
tisface oricare curiozitate. Numărul studiilor consacrate aces-
tor nesfîrșite probleme, de fapt insolubile, e enorm.
O reacțiune s-a pronunțat abia de la 1896 încoace. La
această dată Camille Jullian strecura o indicație către alte
condiții materiale în care s-ar fi putut forma asemenea cîn-
tece: pelerinagii la Locurile Sfinte, din care apoi s-a dezvoltat
acel pelerinagiu armat care a fost cruciata. într-un articol
din „Romania“, consacrat unor chestiuni de amănunte, el
se exprima astfel: „De-a lungul drumului, în popasurile
căii, în verva creatoare a conversațiilor fără sfîrșit, poporul
reface istoria țării sale și încearcă a regăsi amintirea eroilor
și a sfinților săi“L Ceva mai tîrziu, în 1912, d. Joseph
Bedier, cercetînd tot ce putea rezulta pentru povestire,
pentru cîntec și scris din obiceiul acelor pelerinagii, încheie
un articol preliminar — căci aceste idei avea să le dezvolte
într-o largă operă, din care au apărut patru volume2 — prin
aceste cuvinte, pe care le vom reproduce textual pentru pre-
ciziunea lor: „Trebuie să acceptăm (aceste cîntece) așa cum
sunt, în textele pe care le avem (căci modelele lor pierdute,
dacă au fost, au trebuit să fie vecine); trebuie să le iubim
și să încercăm a le înțelege drept ce au fost... Dar, pentru a
le explica, pelerinagiile nu ajung: trebuie cruciatele: cru-
ciate din Spania în veacul al Xl-lea, cruciate din Locurile
Sfinte în al Xll-lea, si concursul ideilor si sentimentelor
1	„Roman ia“, 1896, p. 1 și urm.: „C’est le long du cliemin, dans Ies loisirs
du voyage, dans la verve cr^atrice des conversations sans fin, que le peuple refait
l’histoire de son pays, qu’il essaye de retrouver le souvenir de ses h6ros et de șes
saints". Aceeași părere o exprima și în a sa Histoire de Bordeaux.
’ Leș L^O^des âpiqueș, Paris, 1908 — 13.
28
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
care au format armătura societății feudale și cavalerești...
Ceea ce nu înseamnă că — în ciuda interesului pe care l-a
trezit expunerea d-lui Bedier, — în cealaltă tabără s-au
părăsit vechile păreri în sensul acelora pe care un critic le
exprima astfel, în 1896: „Cîntecele noastre istorice nu dato-
resc nimic cruciatelor, și ciclul cruciatei“ (supt care se în-
țeleg piese epice mai tîrzii, de un caracter mai corespunză-
tor realității) „din contra a fost străbătut și contaminat de
tradiții mai vechi“2.
Aceste ipoteze nouă, așa de verosimile, îmi erau necu-
noscute cînd — deci mi-e permis să adaug aceasta pentru a
dovedi că și din alt domeniu și pe altă cale se poate ajunge
la acest rezultat — , într-un curs de Istoria poporului fran-
ces pe care l-am făcut acum cîțiva ani și pe care războiul
m-a împiedicat de a-1 tipări multă vreme3, afirmam că aceste
„chansons de geste“ nu pot veni decît după cruciată, din
cruciată și pentru scopurile cruciatei, precum alte cîntece,
de dimensiuni mai restrînse, de un caracter mai local, de
o notă mai puțin războinică, pot să fie unul din rezultatele
culturale ale pelerinagiilor făcute în Franța însăși, în Spa-
nia de Nord ori și pînă la Roma.
Ceea ce îndemna la această concluzie pe un istoric se
va expune în aceste propoziții.
Nu se poate un produs literar, cît de simplu, într-o limbă,
pînă ce limba aceasta nu este formată în așa fel îneît să
poată exprima, cu oarecare putere și eleganță, măcar senti-
1 „II faut Ies acceptcr, tclles qu’elles sont, dans Ies textes que nous avons
(car leurs modMcs perdus, s’il y en eut, durent cu ctre voisins); il faut ies aimer
et tăcher de Ies comprendre pour ce qu’elles sont... Mais pour Ies cxpliquer, Ies
pelerinages ne suffisent pas; il y faut Ies croisades: croisades d’Espagne au Xl-e
siecic, croisades de Torre Sainte au XII-e, et le concours des idees et des senti-
ments qui formerent Tarmature de la societe fecdale et chevalcrcsquc"; „Roma-
nia", 1912, pp. 30 și urm.
2 „Romania", 1896: „Nos chansons de goste ne doivent rien aux croisades,
et le cycle de la croisade,au contraire, a cte penetre et contamine par des traditions
plus anciennes."
3 Istoria poporalul frances, Vălenii de Munte, 191G (întreruptă); reluată și
terminată la București, 1919.
„CHANSONS DE GESTE“. ORIGINEA LOR. „CHANSON DE ROLAND“ 29
mentele primare ale sufletului omenesc și ideile fundamen-
tale ale minții noastre.
O limbă romanică specială pentru Galia, pentru Galia de
Nord, unde s-a dezvoltat limba cu oii pentru da (sau e,
cum se zice în altă parte a teritoriului românesc), se constată
prin jurămintele de la Strassburg. Alcătuirea ei e foarte
imperfectă însă în această a doua jumătate a veacului al
IX-lea, și ea se întrebuințează acolo, cum am spus, numai
pentru elementul de vrajă, de blăstăm, pe care-1 adăugia
afirmației și făgăduinței. Ceva mai tîrziu, cînd Carolingienii
ajung a nu mai domni și în ceea ce se va numi totuși și
mai departe Franța, cînd, stăpîni în Germania, ei opun acolo
pe Francia lor de pe celălalt mal al Rinului, acea țară care
e pentru noi azi o Franconie, dar care în limba germană se
cheamă Franken, Francii (cf. Sachsen, Tiiringen etc., saxoni,
turingieni, — nume de seminții, nu de provincii), a fost
lucru firesc ca în Statul unde clerul superior, Biserica lui
Adalberon, arhiepiscopul de Reims, impunea ca rege pe Hugo
Capet, să se afle în limba romanică un termen de opoziție, un
sprijin pentru o durabilă osebire, fără ca pentru aceasta să
admitem încă1 o formațiune națională conștientă, bazată pe
un principiu înțeles bine și deplin. Astfel limba locală,
„vulgara“ din Galia, căpătă o valoare politică. Dar aceasta nu
înseamnă și o capacitate de expresie, care singură o putea pre-
face în unealta literară.
Și la o astfel de desăvîrșire relativă n-a putut ajunge acest
grai, mult timp desprețuit, decît mai tîrziu, fără vreun deo-
sebit sprijin al oficialității, căreia-i ajungea o latinească
revăzută în „școala palatului“ a lui Carol cel Mare și cultivată
în mănăstiri, ori al Bisericii, care se străduia a păstra cît mai
curată, chiar în separatismul ei provincial, tot mai pronunțat,
o mîndră tradiție romană.
Momentul cînd noua limbă a devenit o limbă literară
nu poate fi căutat încă decît în veacul al XII-lea.
Dar, pentru ca să putem avea astfel de poeme, care au în
ele o atmosferă specială, care reprezintă o stare a sufletului
1 Ibid.
5 — Istoria literaturii romanice voi. î
30
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
și care îndreaptă conștient într-o anume direcție, n-ajunge
un stadiu destul de înaintat în dezvoltarea unei limbi na-
ționale. Aceasta singură poate ajunge doar pentru alcătuirea
Vieților de sfinți în versuri dacă nu ca aceea care se ocupă cu
minunile Sfîntului Alexis — acest mic și frumos poem se con-
sideră a fi cel mai vechi, și vom vorbi de el mai departe —
măcar ca ale Sfinților și Sfintelor: Eulalia, — Sequențele ei
(foarte vechi), „Acaftistul“ Fericitei —, Leodegariu (Leger),
o simplă prefacere în limbă vulgară a vieților latine1 —,
Ecaterina, Eustahie (Plachida), Patriciu — Patrick Irlan-
dezul cu isprăvile lui extraordinare, — sau ale celor de mai
puțină vază:Evroul, Garnier, Josse, Eloi, Quentin, Thais2,
„Cantilene14 ca a Sf. Wandrille. într-o asemenea limbă apoi
se pot da chinurile Maicii Domnului, pe care și noi le-am
avut în românește la o dată firește mult mai nouă, însă,
pentru literatura noastră, destul de veche, apoi pentru ver-
siuni ale Macabeilor sau ale Genezei, dar nu pentru acele
încercări de „Biblie vulgară44 versificată ca a lui Herman de
Valenciennes, care merită un studiu deosebit pentru fru-
musețea sa, ca și pentru a se fixa o altă dată alcătuirii sale.
Pentru cîntecele de luptă, care înfățișează credința, avîn-
tul, lupta, triumful întregii societăți franceze, fără deosebire
de provincii, de drepturi feudale, de situații și amintiri locale,
trebuia și unitatea unui suflet comun.
Cînd și de ce, prin ce oameni și supt presiunea căror
împrejurări însă s-ar fi putut el forma în secolul al Xl-lea,
către sfîrșitul lui?
Urmașii Iui Hugo Capet sunt niște bieți oameni fără în-
sușiri superioare, săraci, aproape dezarmați, incapabili de
1 Și în Bartsch, Chrestomathie de Vancien franc.ais, ed. a IX-a, Leipzig,
1908. Cf., pentru toate, pe lîngă Gaston Paris, La litterature francaise au moyen
âge, și crestomația lui Constans (Paris, 1906), apoi cele ale lui Clddat și Sudre,
Gaston Paris și E. Langlois (Chrestomathie du moyen-âge, 1897), Bartsch et Hor-
ning, La langue et la litterature francaises depuis le IX-e silele jusqu’au XlV-e,
Ch. Aubertin, Histoire de la langue et de la litUrature francaises au moyen âge,
Paris, 1876 — 8. Mai vechi sînt glose, ca acelea de Casselșide Reichenau, și iipgls
Omilii, în care se adaugă cuvinte în „vulgară" la textul latin.
s enumerate d-liii & (Gr^pgeș, îp „Remania", 1896?
„CHANSONS DE GESTE“. ORIGINEA LOR. „CHANSON DE ROLAND" 31
intenții politice și de ofensive militare, cari trăiesc ca simpli
judecători de cauze și apărători ai Bisericii, — adevărata
organizatoare și adevărata stăpînă1. Un sentiment de res-
pect deosebit pentru ei ca oameni ori acela, și mai greu de
format, pentru regalitatea lor, căreia nu i se păstraseră te-
meliile solide, din vremea Carolingienilor, ale ideii creștine
catolice, și nu i se substituiseră, acelea durabile, ale osebiri-
lor naționale și avantagiilor reale, materiale, nu se putea să
se dezvolte și nu s-a dezvoltat. în aprige lupte fără alt scop
și fără alt sens decît pasiunile de întrecere, de cucerire, de
răzbunare, se cheltuia toată energia puternică a timpului,
și în zădar am căuta pînă pe la 1100 ceea ce mai tîrziu vine să
tempereze sălbăticia primitivă, care nu admiră decît vio-
lența loviturilor bine date. Nici credință față de rege, nici
cruțare între sine, nici mila pentru slăbiciune, simț pentru
nedreptate, devotament pentru o cauză nobilă nu sunt note
ale acestui timp. Și atmosfera cea nouă a cavalerismului va fi
alcătuită tocmai din ele.
Pentru ca însă aceste elemente să se pronunțe și să se
unească, formînd sufletul unic, permanent al unei îndelun-
gate epoce, a trebuit un eveniment din afară, și un mare eve-
niment. El n-a putut fi decît cruciata, care se îndrepta la toți
în puterea unei idei morale și li cerea ajutorul tuturora pentru
dezrobirea din robia păgînă a Mormîntului Sfînt și a locurilor
unde trăiseră profeții și pătimise Mîntuitorul. Și, totodată,
mulțămită acestui impuls care a deslocuit oameni din toate
categoriile și din toate locurile, de toate neamurile, s-a ajuns,
cunoscîndu-se toată lumea, la un simț de unitate a creștinătății
apusene și, printr-o comparație mai de aproape, la conștiința
unității mai restrînse, dar mai strinse, a fiecărui popor.
în astfel de împrejurări, cu totul neobișnuite, adînc
zguduitoare, se petrece totdeauna un fenomen sufletesc care
trezește ori învie cîntecul. Societățile umane, cînd urmăresc
scopuri foarte mari, simt nevoia să fie călăuzite de cineva mai
puternic, mai venerabil decît oricine trăiește în mijlocul lor.
Pentru opera cruciatei, așa de grandioasă, așa de grea, așa
1 Istorio, poporului frances, capitolele respective.
32
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
de sfîntă, n-ajungeau toate măririle timpului la un loc. Și,
cum noi, în ceasurile cele mai grele, ne gîndim, firește, la
Ștefan cel Mare din legendă, care așteaptă în pămînt — ca
Frederic Barbă-Roșie al altora, — străpungînd terna cu vîr-
ful săbiei lui minunate pînă ce va putea să se avînte pe calul
său de război și să dea libertate celor ce sufăr, astfel în fruntea
oștilor luptătoare pentru dezrobirea Sfintelor Locuri a fost
așezată splendida figură de sacră vitejie a unui Carol cel
Mare, înzestrat cu sufletul timpului și pus pe drumurile
bătute de contemporanii altor epoce.
In sfîrșit, pentru ca, fiind acum graiul capabil de o ex-
presie superioară, fiind unitatea morală a unei societăți na-
ționale, îndestul de formate, și existînd și impulsul unor eve-
nimente extraordinare, să se dezvolte cîntecul care a înce-
put, pentru ca el să capete proporții așa de întinse, trecînd
dintr-o țară în alta, dintr-un neam în altul, dintr-o limbă în
altă limbă, trebuia și o categorie anume de răspînditori ai
cîntecului, de profesioniști ai lui, avînd nevoie — ei înșiși sau
acei cari-i îndeamnă, îi răsplătesc, îi întrețin — de alcă-
tuirea și întinderea acestui cîntec al lor.
Cine cunoaște Orientul, nou și vechi, nu va putea ad-
mite însă că numai după datine apusene — mai mult celtice,
de loc germanice — își exercitau meșteșugul acei artiști am-
bulanți, făcînd sărituri și schime, pehlivănii, ca la turcii unei
vremi mai nouă, arătînd animale rare răsăritene și mai ade-
sea, pe cea mai înaltă treaptă a meseriei lor, cîntînd la hra-
muri — cu slujbă bisericească și cu bîlciuri, cu petreceri
pentru pelerini — cîntece, care pe urmă erau purtate de la un
castel la altul, de la o Curte la altă Curte, — așa-numiții
joculatores, jongleurs (de unde, în ce privește partea mai infe-
rioară a îndemînării lor: jongleriile).
Numai după cruciată și mulțămită, poate, cruciatei apar
acești cîntăreți ambulanți, fără care cîntecul istoric s-ar fi
oprit la cea dintîi fericită ivire a lui.c
Venim acum la acea Chanson de Roland — numită așa de
editorii moderni pentru incontestabila unitate pe care i-o
dă, măcar în episoade, dacă nu în total și în semnificație, eroul
jertfit în lupta cu păgînii, căpitanul de margene al lui Carol
„CHANSONS DE GESTE“. ORIGINEA LOR. „CHANSON DE ROLAND“ 33
cel Mare, căzut prin trădarea lui Ganelon și prin atacul
mișelesc al sarasinilor Spaniei, peste mormîntul căruia, la
Roncevaux în Pirinei, se poartă întregul război de răsplată,
în foarte vaste proporții literare, fără a se uita însă la urmă
rechemarea pe scenă a eroului prin duioasa moarte a iubitei
sale, Aude.
Limba e pentru acel timp — cîndva în veacul al XH-lea
— deosebit de expresivă, de o scurtă energie concentrată,
care nu se poate traduce aproape în limba noastră modernă,
slăbită, uzată în măsura în care s-a făcut elastică și variată
fără descrieri sobre ale naturii, care aici n-are nimic nelocal:
Halt sunt li pui et li val tenebrus,
Les roches bises, Ies destreit merveillus,
sau:
Halt sunt li pui et tenebrus e grant
Li val parfunt et les ewes curanz.
în mijlocul ei figura celui mai ales „vasal“, viteaz — căci
sîntem în acea epocă în care „vassal“ face abia loc noului
termin, adus din cruciată, „chevalier“:
Rollanz s’en turnet, par le câmp vait tut suls,
Cercet les vals et cercet les munz.
O priveliște de noapte:
Clere est la noit et la lune luisante.
Cornul celui ce-și dă ultima luptă sună:
L’olifan sunet a dulor et a peine.
Cînd e pe moarte, iată în ce termini se dorește Raiul pen-
tru cei care l-au meritat:
Seignors barons, de vos ait Deus mercit,
Tutes voz anmes otreit il pareis
En seintes flurs il les facent gesir:
Meillors vassals de vos unkes ne vi.
Cînd Carol ajunge, Ia întrebarea unde i-s ostașii (Vare,
Vare, redde legiones measd), iată cum i se răspunde:
34
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Veez avant: dc dous liwes de nus
Vedeir puez Ies granz chemins puldrus
Q’assez i ad de la gent paiennes.
Și e plin cîmpul de sîngele, stropit de flori, al voinicilor
căzuți:
Quant l’emperere vait querre sun nevold,
De tantes herbes el’ne truvat Ies flors, —
Ki sint vermeilz del sanc de noz barons.
(v. 2870 —l)e
Un vast cîmp, cam confuz, se deschide înaintea cîntăre-
țului, care cu un veac înainte ar fi considerat ca o mare și pe-
riculoasă încercare drumul de la Paris la Pontoise. Sunt ma-
rile drumuri spre Răsărit, pe care un cercetător german al
lor1 le-a recunoscut ca fiind ale cruciatei dinsecolul al XU-lea.
Din Europa se cunoaște Franța toată: cu Provența, Aqui-
tania, Gasconia, Lotaringia, Auvergne, Burgundia, Anjou,
unde e conte Geoffroi (identificat, cu sau fără folos, la 987),
Mâine, Poitou, Normandia bătrînului duce Ricard („Ri-
chart le veill“, identificat la 1027), Bretania, Flandra, cu
Flamengs ai ei. La Rin, cîteva localități, dar popoarele Ger-
maniei sunt, toate, cu nume vechi și nouă: allemans și the-
deis (Thiois, Tedeschi, Deutschen), loreni, frisoni, bavarezi,
saxoni (socotiți apoi ca păgîni, cum vom vedea, după cro-
nicile latine). Spania (cu „duc d'A.rgone“, Aragon, cu tot),
acum reunita sub acest nume — ceea ce, cum se va arăta, e
un rezultat al calif atu lui arab unitar —, și are un rege:
Li reis ki tute Espaigne tint.
în Nord se cunoaște Anglia — ca teritoriu de curînd cu-
cerit de normanzi
— ...Engleterre passa-t-il, la mere salse —
1 Remppis, Die Vorstellung von. Deutschland im altfranzosischen Heldenepos,
Halle, 1911, pp. 43 — 44. Aceste „reprezintații" ar fi mult mai bogate și mai pre-
cise dacă aceste cîntece ar avea o origine germană. Și, dacă acesta ar fi cazul,
Țările de Jos, vechea patrie a francilor, n-ar fi avut, de la început, o literatură
franceză, fără vreo urmă a unei literaturi germane, care ar fi precedat-o, vd.
C. Liăgeois, în „Musee belge“, 1906, pp. 8 și urm.
„CHANSONS DE GESTE“. ORIGINEA LOR. „CHANSON DE ROLAND" 35
Scoția, Țara Galilor, Irlanda, confundată cu Islanda.
Italia e o bună și veche cunoștință, cu toate părțile ei:
— Lumbardie et trestute Românie —,
Neapole, Sicilia, Apulia, Calabria, pe unde a cucerit în
tinerețe însuși Roland, Butrinto, port necesar cruciaților
etc., dar fără porturile din Nord: Veneția, Genova, fără
Pisa, — ceea ce arată că regiunile reținute în minte de cîn-
tăreț sunt cele asupra cărora s-a întins, ca și asupra Angliei,
cucerirea din veacul al Xl-lea a normanzilor francezi.
Nu lipsesc, în sfîrșit, hunii, ungurii, polonii („Pullains“),
bulgarii (,,Bugres“), pecenegii (,,Pinceneis“) „ducele de
Tracia“, Constantinopolul, chiar Argolida (,,Ârgoillie“),
și — în acest orient bizantin — noțiunile culturale respec-
tive: ca bani, besants (byzantii), ca vase de transport: drod-
munds, dromons. Ba este și Imperiul bulgăresc din Ohrida,
aparținînd secolului al XILlea, la gcnt Samuel (v. 3224),
sîrbii (Sorbres, Esclavons).
Orientul cruciatelor apare întreg în acest larg cerc de
vedere. Localități: Babilonul-Bagdad (,,Balbiun“), Tor-
tosa (,,Turteluse“), cu sirienii („Sorz, porz de Sorie“), Capa-
docia, Africa (Afrique, Africanis), Etiopia, cu negrii ei:
Ethiope, une tere maldite;
La neire gent ed ad en sa baillie:
Ilz n’unt de blanc ne mais que sul Ies denz,
(v. 1915-7, 1934)/
nubienii (Nubles), Alexandria Egiptului:
Suz Alexandre, ad un port juste Mer,
apoi Ierusalimul, Ierihonul, ținte ale expedițiilor sacre.
Popoarele acestei lumi păgîne apar diferențiate, într-o
orînduire oarecare, cerută de forme, de nevoile versului, ale
frazei poetice: turci, arabi (Arabiz), uriași (Jaianz), lîngă
armenii creștini (Ermins).
Noțiunile orientale nu lipsesc: cu Jupiter și cu Apolon,
zei păgîni, se unește Mohamed; lîngă „sinagoges“ apar mos-
cheile, „mahumeries“. între bani, mangîrii de aramă (man-
§6	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
guns). Darurile cuprind șoimii familiari Orientului: hosture
(austures, lat.). Întîlnești emiri, „amirali“ (amirafles), califi
( algolifes ), corsari de Barbaria (corsalis barbarins). Sunt
postavuri de Alexandria: palie alexandrins; jocul de șah e
pomenit ca și cel de table; smirna și tămîia — smirre et
timoine fumegă și aici1.
Sentimentul dominant de la un capăt la altul e lupta cu
păgînii, Carol cel Mare, localizînd-o în Spania, cum spune
cronica — și se citează anume „Turoldus“ și „Gesta Fran-
corum“, reprodusă în abrevierea paleografică: „Francor“2 —
o întrupează.
Acest sentiment e unit însă cu altele. Carol apare aici
și ca regele, acum iubit, admirat, respectat, al vremii celei
nouă. De aceea e „le rich empereuru pentruTurpin, împăra-
tul „vassal“, viteaz, împăratul „cu barba înflorită^. Supu-
nere, jertfe, frig, cald, mizerii i se datoresc ca „senior“ (seig-
nur ):
Pur sun seignur deit hum suffrir destreiz
E endurer e granz calz e granz freiz.
Pur sun seignur deit hum suffrir granz mals
E endurer e forz freiz et granz calz.
(v. 1010-1,1117-8.)
La strigătul lui de „Montjoie“, noul strigăt de război francez,
se mișcă escadroanele de „vasali“ și merg la luptă:
Munjoie escriet, g’ est l’enseigne Carlun
1 Maurice Wilmotte în Une nouvelle theorie sur Vorigine des chansons de geste,
„Revue historique“, 1915, p. 241 și urm., ar admite — și nu e singurul — ca autor
un cleric (se citează și cuvintele din limbajul clericilor care se află aici, și numai
aici; p. 270, nota 4), dar acesta ar fi avut, oricum, altă orientare geografică și
istorică. Cf. Tavernier, Zur Vorgeschichte des Rolandliedes.
2 Cf. Qo dist la Geste e cil ki el’ câmp fut (v. 2095)
sau:
II est escrit en la geste Francor.
Ci falt la geste que Turoldus declinet (v. 4002).
V. și v. 1181—2.
„CHANSONS DE GESTEN ORIGINEA LOR. „CHANSON DE ROLAND" 37
Această luptă trebuie dusă pînă la capăt. De două ori ni
se spune că Roland n-a fost învins, că nu poate fi învins, că
nu trebuie să fie. Murind, el o striga dușmanului, care trebuie
să știe că „s-a vîndut «scump »“; el o constata:
Sempres murrai, mais chier me sui venduz,
E dist un mot: ne sui mie vencuz.
(v. 2087)
„Tare și mîndru“ trebuie să fie cavalerul care, altfel, nu valo-
rează „doi bani“.
Itel valur deit aveir chevaliers
Ki armes portet e en bon cheval siet:
En bataille deit estre forz e fiers,
O altrement ne vait quatre deniers.
(v. 1877-80)
Spada lui e ce-i poate fi mai scump pe lume, spada care
lucește si scînteie la soare, Durendal faimoasa, a lui Roland:
E Durendal, cum ies e clere e blanche:
Cuntre soleill si luises et reflambes.
(v. 2316-7)
Dar ceea ce domină totul e ceva superior, parcă, și glo-
rioasei icoane reprezintative, conducătoare a lui Carol cel
Mare; e țara însăși, care exista deci atunci — cel mai sigur
mijloc de datare, — ca suprema realitate morală. Franța.
E Franța cea dulce pe care o binecuvintează, cu Carol
însuși, „vitejii" murind:
Et beneîet Carlun e France dulce	(v. 2017).
Dulce" e Franța în gîndurile lor din urmă:
Tere de France, mult estes dulz paîs	(v. 1861)
Pentru „mîndria Franciei lăudate" se dă lupta:
Veez l’orgoill de France la loee	(v. 3315)
$8	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Păgînii știu că ucid francezi, că astfel Franța va fi
pustiită:
Franceis murrunt, e France en iert deșerte,
(v. 989).
Carol cel Mare se plînge că „floarea Franciei dulci“ a căzut:
De France dulce m’unt tolue la flur.	(v. 2431).
In „porturile Franciei“ se așteaptă în zădar, de mame,
de soții, de prietenii, „tinerimea Franciei“, jertfită:
Tant bon Franceis perdent lur juvente!
Ne reverrunt lur meres, ne lur femmes,
Ne cels de France ki as porz Ies atendent.
(v. 1401-3)
Ca francezi, luptă eroii Franciei:
Fiert l’Amiraill de l’espee de France	(v. 3615).1
Ca francezi strigă: „Carole, ajută“.
E Franceis crient: Carlemagnes, aidiez (v. 2546).2
Și grija lor cea mare, aceea pentru care cad bucuroși,
e ca Franța să nu fie jignită, ca Franța să nu fie batjocorită,
ca „dulcea Franță“ să nu-și piardă onoarea:
Deus pere n’en laissier hunir France!	(v. 2337)
Encoi perdrat France dulce s’honur	(v. 1223).
1 Cf. Și v. 3742.
’ Cf. v. 566: „A Carie et ă Franceis".
Note
a.	C'intecul oastei lui Igor, descoperit în 1795 într-un manuscris
din sec. XV sau XVI, este considerat a fi cel mai de seamă monument
al literaturii ruse vechi. Autenticitatea textului a fost adeseori pusă
sub semnul îndoielii, apreciindu-se că este vorba de o plăsmuire
modernă, în genul poemelor ossianice. Vd. studiile recente ale lui
I.P. Ereomin, care susține că opera aparține genului „retoric-pane-
giric" (date mai ample în „Trudî otdeleniia drevnerusskoi literaturî“,
Moscova, 1956).
b.	Referire la recenzia pe care Charles-Marc Des Granges a dedi-
cat-o capitolului II din lucrarea colectivă Histoire de la langue et de
la litterature franșaise, des origines a 1900, publiee sous la direction de
Petit de Julleville, capitol intitulat L^popee naționale și scris de
Leon Gautier. Recenzia a fost publicată în „Romania", XXV, 1896,
pp. 596-601.
c.	Teza deosebit de interesantă a lui lorga ni se impune și dato-
rită faptului că aduce o completare pasajului final din „Introducere",
atrăgînd atenția asupra „cîntăreților" într-un context ce subliniază
interpenetrarea culturii apusene cu cea răsăriteană în timpul Evului
Mediu.
d.	Înfrînt de germani, Varro a pierdut trei legiuni și a capitulat
în pădurea Teutoburg; s-a sinucis, în urma dezastrului, la anul 9
î.e.n. „Se spune că «Octavian August» era așa de impresionat de
această pierdere, că și-a lăsat să-i crească barba și părul cîteva luni
în șir, și adesea se lovea cu capul de ușă strigînd: «Quintilius Varus,
dă-mi înapoi legiunile»" — Suetonius, Doisprezece cezari, Edit. Știin-
țifică, 1958, p. 63.
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
e.	înalți sînt munții și pline de tenebre văile
Stîncile sînt negre, înspăimîntătoare trecătoarea.
(v. 814-815)
înalți sînt munții, plini de tenebre și mari
Văile adînci, apele repezi!	(v. 1830 — 1831)
Roland pleacă, străbate cîmpul de bătaie singur,
Cercetează văile și cercetează munții. (v. 2184 — 2185)
Limpede-i noaptea și lucitoare luna.	(v. 2512)
A sunat din corn cu durere și desperare.	(v. 1787)
Seniori baroni, aibă Domnul milă de voi,
Să vă primească tuturor sufletele în Paradis;
Să le odihnească printre sfinte flori!
Vasali mai buni ca voi, n-am mai văzut. (v. 1854 — 1857)
Priviți înainte, la două leghe de noi,
Puteți vedea drumurile mari pline de praf,
Acolo destui sînt din neamul păgîn.	(v. 2425 — 2427)
Plecînd împăratul să-și caute nepotul,
El află cîmpia cu atîta iarbă și flori
înroșite de sîngele baronilor noștri.	(v. 2870 — 2872)
f.	Etiopia, o țară blestemată
Neamul cel negru e sub stăpînirea lui.
N-au alb decît pe dinți	(v. 1916 —1917, 1934).
Nu se atestă în edițiile critice că „la gent Samuel“ (v. 3244) se
referă la supușii țarului Samuel; de asemenea ultimele versuri citate
nu se referă numai la „Etiopia, cu negrii ei“, ci la unchiul lui Marsile,
califul care stăpînea „Gartagina, Alferne, Garmaille și Etiopia".
II
„Chansons de geste“
după „Chanson de Roland“.
Valoarea și semnificația ei
După epoca, la care se poate fixa alcătuirea Cîntecului
lui Roland se înșiră atîtea alte „cîntări“ de același fel, care,
în secolul al XH-lea încă și în al XlII-lea, se întind pînă
în momentul cînd producția literară iese din anonimatul
popular pentru a manifesta o individualitate care nu vrea
să fie trecută cu vederea.
Filologii și istoricii literari, cari se preocupă mai puțin
de frumusețea acestor produse și de semnificația lor politică,
socială și morală, necăutînd în dosul formelor, ușoare de stu-
diat și de clasificat, sufletul însuși al unei epoci, propun,
pentru a se găsi o orientare, un criteriu în clasările necesare,
— motive care nu sunt, din punctul nostru de vedere, accep-
tabile. E greu de fixat data pe baza unei limbi care e adesea
dialectală sau reprezintă chiar o contaminare de dialecte, —
cutare „cîntec“ din Nord avînd, potrivit cu moda, un
vernis de stil sudic. Iar a fixa categoriile, a stabili grupele
pe baza apariției și menținerii — nu și dezvoltării ca tip
— a unor anume personagii, pe baza prezenței unor anume
elemente de formă ori amestecului unor anume episoade, nu
duce, nici din alt punct de vedere decît al istoriei psihologi-
ce, la un rezultat vrednic de atenție într-un cerc de preocu-
pări mai largi.
Citîndu-se cele două versuri, deseori repetate, ale lui
Jean Bodel din Arras, în Cîntecul Saxonilor:
Ne sont que trois materes a nul home entendant:
De France, de Bretagne et de Rome la granta,
42
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
ni se spune astfel, pentru cea dinții, că s-ar putea distinge o
Geste du Roi, privitoare la regele prin excelență, la regele
împărat, la Carol cel Mare și că aceastăgeste, care se mai poate
numi, după tatăl eroului și după cutare incident din viața
lui, și „ciclul lui Pepin sau al îngerului44, cuprinde: povestirea
poetică a mamei lui Carol, Berta, a copilăriei lui, Enfance
sau Mainet (de la Karlemaine), a pelerinajului lui la Ieru-
salim, a luptelor cu saxonii (Gormont et Isembard)1, a căsă-
toriei lui: Reine Sibile (fata lui „Agalent44), încoronarea lui
Ludovic (deși cuprinde pe eroul altui ciclu). Fiind vorba în
ele de isprăvile tovarășilor, „pairi44 între ei, ai Cezarului,
de același ciclu se țin povestirile cîntate despre Ogier de
Danemarc. Se stabilește apoi un ciclu, o geste, de eroi ai Su-
dului, purtînd aceeași luptă ca Roland, dar exclusiv cu sa-
rasinii spanioli, — eroul fiind în acest caz un senior meri-
dional, un acvitan, Gulielm cu nasul scurt (au cort nes):
copilăria și căsătoria eroului, lupta Iui, în Aliscans, luptele
de la Nîmes (Charroi de Nîmes) și de la Orange (Prise d^O-
range). în al doilea rînd, Aimeri de Narbonne: lupta, întîi,
și apoi, moartea lui. A treia geste ar fi a opoziției „feudale44
față de împăratul luptător cu paginii, și din ea ar face parte
Girart de Roussillon, Renaud de Montauban, ori a luptelor
dintre deosebitele seminții: Raoul de Cambrai, Doon de
Mayence, Doon de Nanteuil, și seria de episoade războinice
care alcătuiește Geste des Loherains.
Și sunt capitole mai puțin cuprinzătoare. Unul ar da
simple biografii, în care locul de căpetenie, acel care fixează
unitatea, ar fi viața eroului, și nu conflictul: Elie de St. Gilles,
Gui de Nanteuil. Un altul ar închide în el subiecte străine:
chiar și Huon de Bordeaux și Ami et Amile, de o inspirație
așa de profund franceză (dar considerațiile care se țin în
seamă sunt, exclusiv, cele de formă), ori Anseis de Carthage,
Bovon de Hanstone, ori chiar „călugăria lui Guillaume44, care
după numele protagonistului ar intra în acea diviziune a
1 Fragmentului găsit (și în Bartsch) i se atribuie o vechime mai mare decît
pentru Chanson de Roland, pretinzîndu-se a se găsi în el amănuntele exacte ale
,u.nei lupte cu. saxonii la 881.
„CHANSONS DE GESTE" DUPĂ „CHANSON DE ROLAND" 43
cruciatelor locale sudice. Chanson d^Antioche dă, cu împo-
dobiri, istoria reală a cuceririi de cruciați a orașului Antio-
hia. Unui ciclu bizantin îi aparțin apoi Floire et Blanche-
fleur, Aucassin et Nicolette, Derivarea unor nume: „Ciperis“
din Chilperic, „Floavant" din Chlodewig — fonetica n-are
nimic împotrivă — ar îngădui să se formeze un capitol spe-
cial pentru Floovent, Ciperis de Vignevaux, și chiar pentru
povestea falnicului Carol cel Pleșuv, care toate ar alcătui
un grup mero^ingian ! Nu s-a crezut oare că din chiar Chanson
de Roland se pot gîci „cîntece" carolingiene mai vechi, —
unul pentru Witukind însusi devenit „Guitequin", „Gui-
talin"1?
Să încercăm a înțelege fondul moral și rostul istoric al
acestor bucăți și poeme epice pentru a putea urmări prin ele
formarea unui suflet romanic, întîi în această Franță, a re-
gilor contemporani cu cruciatele, șefi morali ai națiunii lor,
culmi tot mai respectate ale ordinii feudale, dar nu încă
stăpîni ai teritoriului național și nu încă dispunînd pentru
scopuri superioare de tot ce au lucrurile și de tot ce pot da
oamenii.
O cale care mi se pare potrivită e aceea de a se urmări
figurile, ideile și sentimentele de căpetenie constatate în
Chanson de Roland pînă la dispariția sau conruperea lor.
Pe această scară descendentă — căci este o scară descendentă
— fiecare din poemele anonime, impersonale se va așeza
astfel de la sine la locul său. Deși cercetarea noastră nu cu-
prinde, din cauza împrejurărilor, materialul întreg, putem
avea încrederea că și lucrurile necunoscute s-ar putea prinde
de la sine în țesătura pe care vom fi izbutit a o forma.
S-a spus cu dreptate că în sens, nu în fabulă, Chanson
de Roland e o epopee a lui Carol cel Mare. Figura lui este
impecabilă, de o puritate și de o energie extraordinare, în-
trupînd o societate întreagă, care urmărește din toate pute-
rile ei, cu un devotament absolut, fără considerații de inte-
res sau de ambiție, un singur ideal: biruința Crucii, distru-
? Vd. rezultatul din Copstans. loc. cil., pp. 6 și urm.
44
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
gerea păgînătății, care nu se poate tolera și cu care fără crimă
nu se poate încheia nici un pact.
Nici într-unul din poemele următoare, Carol nu se mai
păstrează astfel. N-am putea spune firește nimic despre Gor-
mund et Isembard, în proporțiile în care s-a păstrat (afară
de aceasta, ea citează necontenit o „geste ă Saint Richier“
și invocă un „ber Sainz Richiers“, de ne întrebăm dacă nu
e o confuzie cu opera lui Richer, cronicarul Capeținilor).
Nefiind vorba în ea personal de Carol, Franța cu care împă-
ratul se confundă, cum ea nu se poate despărți de dînsul,
apare ca o țară ce s-ar putea critica:
E pur Franceis s’est verguigniez.^
Iar Chanson de Guillelme, din nou descoperită1, aparține,
cu toată dorința de a o pune în veacul al Xl-lea, după cu-
prinsul ei, unei epoce simțitor mai nouă. Să luăm însă în-
coronarea lui Ludovic, în care s-a crezut că se poate recunoaște
un paralelism — nu un împrumut — cu izvoarele latine ale
ridicării la tron a lui Ludovic cel Smerit, fiul lui Carol, care,
oricum, în realitatea lucrurilor, n-a avut abia cincisprezece
ani în acel moment și n-a simțit nevoie nici de epitropia
trădătoare a lui Arneîs d’Orleans, nici de aceea, credincioasă,
dar singura sprijinitoare — căci dreptul înseamnă acum așa
de puțin ! — a lui Guillaume „cel cu nasul scurt“.
Carol e stăpînul pe nouăzeci și nouă de regate, fiind „cel
mai bun“ — le mieldre reis — în Franța lui, în „dulcea Fran-
ță“ a formulei, care acum înlocuiește simțirea. „Dumnezeu
n-a făcut țară care să nu atîrne de el“, — și fără nicio grijă
de logică și adevăr se înșiră ca ale lui Bavaria, Germania2,
Normandia, Anjou, Bretania, Lombardia, Navarra, Toscana.
Dar acest atotputernic nu poate impune voința lui decît pînă
ține sabia. După aceea enecesară puterea feudalității, și unul
din cei mai familiari dintre eroii ei, acel Guillaume, va face
toate, dominînd cu neastîmpărul lui o poveste îngăimată:
crearea tînărului rege, călătoria la Sf. Petru din Roma, li-
1	A fost editată de Suchier, care-i atribuie data de c. 1080.
8	Cf. Remppis, loc. cit. Pentru nume, în genere, Ernest Langlois, Table des
noms propres de toute nature compris dans Ies chansons de geste.c
„CHANSONS DE GESTE“ DUPĂ „CHANSON DE ROLAND" 45
berarea regelui creștin Gaifier (Walther), asediat în sudul
Italiei de sarasinul Galafre, „lupta singulară", duelul cu
Corsolt, botezarea silită a prințului păgîn, căsătoria lui
Guillaume cu fiica lui Gaifier, atacul contra rebelului duce
de Normandia, Ricard, descoperirea lui Ludovic ascuns la
Sf. Martin. Apoi uciderea, de același erou, veșnic în scenă și
totdeauna norocos, a lui Ascelin trădătorul, călugărirea și
noua luptă cu ducele Ricard, o nouă expediție în Italia, unde
ucide un Cezar german coborît în peninsulă, Guy d’Alle-
maigne, aruncîndu-i trupul măcelărit în Tibru. în sfîrșit
altă întâlnire cu Ludovic la Laon, unde cincisprezece conți
sunt siliți a-i recunoaște autoritatea etc. Și s-ar putea con-
tinua pînă la nesfîrșit1.
Trecem la „Pelerinagiul“ lui Carol2. Criticii cred a putea
descoperi două părți: una serioasă, drumul; alta glumeață,
înșelarea, păcăleala (gaber, prin glume, gabs) împăratului
bizantin, oaspetele lui Carol cel Mare și al „pairilor"3. Un
spion a fost ascuns spre a vedea ce se petrece în cămara unde
trebuie să doarmă musafirii. Și ei croiesc la minciuni enor-
me, pentru a-și bate joc de el și de stăpînul lui, pentru a-i
uimi și îngriji, prin neînchipuite isprăvi: atacuri vijelioase,
nimicitoare, revărsări de ape etc. E ca un început din Don
Quijote, — pe seama însă a celei mai mărețe figuri, care
domină întreg evul mediu. Și adăugim: antagonismul între
occidentali și orientali, între basileus și feudali, cu asemenea
regi ai lor, prezidenți de petreceri și jocuri în frunte, între
franci și bizantini, nu se poate închipui decît după acele
întîlniri prin cruciată, în care, cum ni arată cu indignare așa
de bine crescută domniță bizantină Ana Comnena, cruciații,
pe cari Imperialii căutau a-i trimite cît mai iute contra
1 Jeanroy, în „Romania", 1896, crede a fi găsit „identificările". E vorba de
„Gaifier" din Salem, de Guillaume tete d’Etoupes, de regele germanic Ludovic
al n-lea.
2 Vd. Jules Coulct, fitudes sur Vancien poeme franQais du Voyage de Charle-
magne en Orient, Paris, 1907.
3 Cf. Hugo Theodor, Die komische Elemente der alt-franzosischen Chansons
de geste, Halle a. S, 1913. La el și o încercare de a înșira după date aproximative
epopeile populare, pp. 5 — 6.
g — Istoria literaturii romanice voi. 1
46
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
turcilor, cutezară, în inconștienta lor bătăioasă, a uzurpa
Scaunul Suveranului, poftind pe cine are a face cu ei la o
luptă în doi, după obiceiul de acasă.d
Pînă aici Carol e umbrit de o figură mai mare ori con-
topit în societatea cavalerilor săi. în alte cîntece el e jig-
nit, sfidat, chemat la luptă, atacat. Așa e în Huon de Bor-
deaux, în care acest fiu al lui Seguin e pedepsit pentru în-
tîmplătoarea ucidere a fiului anonim al lui Carol, Charlot,
prin îndatorirea de a merge în Babilonia — cunoscută bine
mai tîrziu după cruciate, în epoca sultanilor, ziși în acest
vechi grai romanic, „Soudans“, ai Siriei și Egiptului — ,
pentru a trage de barbă pe stăpînitorul mohamedan și a-i
ispiti fata. Aici povestirea se depărtează de Carol și se pe-
trece în jurul lui Huon, în locurile unde își îndeplinește
misiunea.
în Girard de Roussillon însă nu mai e jignirea fără voie
pedepsită prin ispășire. Dreptul feudal se ridică împotriva
suzeranului care l-a încălcat, și el sare la luptă. Mai hotărîtă,
furioasă e lupta în Renaud de Montauban: acestălalt „viteaz“
— acum se zice „chevalier“, nu „ber“ sau „vassal“ („valvis-
sor“ apărînd uneori, cu alt sens), e fiul lui Aimon și ruda
„danezului^ Ogier. „Fiii lui Aimon“, les fils Aimon, ajung
apoi figuri de predilecție pentru cîntecul epic al evului me-
diu. Renaud merge la Ierusalim contra regelui Persiei și
isprăvește înecat în Rin, la întoarcere, pentru a fi scris în
rîndul sfinților. Dar centrul poemei e lupta cu Carol, căruia
nu vrea să-i deie pe vărul său, fermecătorul de care se ajută,
pentru a fi rupt în bucăți de cozile cailor, ars, aruncîndu-i-se
praful în mare. Și Carol, în nesiguranța rezultatului pe care
poate să-1 aibă lupta, spune că, dacă va fi învins, nu va me-
rita să mai poarte coroana:
Se par un chevalier i sui pris ne mates,
Dont ne doi-je rois estre, ne corone porter.
în alte cîntece apoi marea figură a dispărut. Ea a căzut
dincolo de margenea orizontului. Rămîne în locul ei cîte un
slab imitator seniorial, care, în loc să meargă la Ierusalim,
„CHANSONS DE GESTE" DUPĂ „CHANSON DE ROLAND"
47
pentru a-1 libera, se rătăcește în Cîmpiile Elisee, Elysios
Campos, Aliscans, — ca Guillaume, care luptă cu
XX mii Turcs a vers elmes gemmes,
„coifuri verzi cu pietre scumpe“, cum le-au văzut cruciații.
Pentru așa ceva, pentru atîta lucru se repetă formulele din
Chanson de Roland, ca doulce France, și se reproduc și scenele,
atitudinile de acolo, într-o slabă decalchiare, din care lip-
sesc proporțiile și nuanțele.
Carol cel Mare și Franța lui se prezintă altfel. Ideea re-
ligioasă, așa de strîns legată de concepția imperială sacră,
e și ea în deplină scădere. In Huon se vorbește de Sf. Petru
pe care l-ar bate de să cadă aurul dintr-însul, se strigă: „par
Saint Crist“, „par icelui cjui ens la crois fu mis“, „par Sainte
Carite“, ca și pe Mohamed (pai' Mahmet). Lui Isus i se spune
„biaux pere Jesus Crist“, tătuca Isus Hristos. Ura între cele
două religii, ură fecundă în cîntec, de unde a plecat însuși
eposul francez medieval, e foarte mult scăzută, pe o vreme
cînd se merge la Locurile Sfinte din datină, din modă am
zice, din neastîmpăr cavaleresc și lipsă de ocupație. E
adevărat că Huon, care și-a sărutat domnița arabă, refuză
din motiv religios să o ia cu dînsul în fugă. Ea zice:
Vo douce alaine m’a si le cuer cnble,
Je vous aim tant que ne je puis durer,
ca să i se răspundă:
Sarrasine estes, je ne vous puis amer:
Je vous baisai, 90 est la verites,
Mais je le fis por ma foi aquiter.6
Ar fi murit de foame în temniță dacă nu l-ar fi scăpat
dulcea păgînă amorezată. Ea pretextează că „francul“, „ne-
credinciosul“ a murit acolo, în închisoarea lui, și atunci
sultanul spune, iertător, ca după o lungă cunoaștere a celor
două lumi odată ireconciabil dușmane:
Mahoms ait Faime par la soie pite.
(Mohamed să-i aibă prin mila sa sufletul.)
48
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
E în loc poate un alt principiu într-o lume nouă? Al feu-
dalității, cum se spune, gata să apere ce i se cuvine și în-
fruntînd amintiri de unitate națională pe care ar voi să le
distrugă, prevestind nevoi de viață muncitoare pe care ar
căuta să le împiedice?
N-aș crede. E adevărat că „provincia44 franceză joacă un
rol mai mare ca odinioară. N-avem a face numai cu numele
deosebitelor ținuturi, ci și cu anume părți din viața epocei,
legate de unul sau altul din ele. Întîlnim „jonglers de Poi-
tiers“ (Ami et Amile), prinți de Vermandois (Raoul de
Cambrai) — întîia feudă cu care regele va avea de lucru, —
aur de Montpellier, bani de Anjou. Geste des Loherains se
petrece în jurul Metzului. în Girart de Roussillon suntem duși
prin „comitatele44 și „ducatele44 acelui Sud de la care se îm-
prumută și nota graiului: Barcelona, Tarascon, Aosta, Suse,
Avignon, — cum erau după năvălirea în Spania a Almora-
vizilor („Amoravis44). Mai tîrziu, într-un cîntec din alt ciclu,
Roman de Thebes, Godefroy de Bouillon, cuceritorul Ierusa-
limului, care e duce de Lorena, trece înainte de Turpin:
One l’espee al duc Gedefrei
Ne mist les Turs en tal esfrei (effroî).
Ne tant granz cous (coups) ne fist Thurpins
En Espagne sur Sarrazins/
Dar, pe de o parte, lupta, pe care n-au știut-o cei dinții
Capețieni, nici Ludovic al Vl-lea, întîiul organizator ieșit
din umbra Bisericii atoatestăpînitoare, nici Ludovic al
Vll-lea, stăpîn prin căsătorie al Sudului, aquitan, lupta
pentru ceea ce numim noi întregire firească, dar pentru ce
se părea adesea contemporanilor lăcomie și uzurpare, n-a
fost a unui principiu bine recunoscut și metodic executat
contra altui principiu tot așa de solid și de bine servit, ci o
serie de acte răzlețe, din care numai istoricii tîrzii au făcut
o dramă. Și, în acest caz, nefiind vorba de zguduiri adînci
ale unei societăți întregi, nu poate izbucni un nou izvor de
poezie. Iar, pe de altă parte, dacă feudalitatea și-ar fi cîn-
tat o luptă, care n-a izbutit, ea n-ar fi adoptat tonul epopeii
pentru a răsturna de picioare pe Carol cel Mare? ca în Gir ard.
„CHANSONS DE GESTE“ DUPĂ „CHANSON DE ROLAND" 49
și a-1 izgoni de pe cîmpul de luptă. Și ea n-ar fi îmbrăcat
principiul dușman în ceea ce-i putea da mai multă putere
și strălucire: stăpînitorul de odinioară al întregii lumi ca-
tolice, rivalul fericit al ortodoxiei și mohamedanismului.
Dar, pentru a vedea că nu poate fi un nou izvor în aceste
zbuciumări feudale — cum nici în acele „mici cruciate" ale
Sudului, din care tocmai au venit cele mari din Siria, cu
cîntecul lor cu tot — , să ni dăm samă de faptul, foarte ex-
presiv, că se păstrează în mijlocul povestirilor poetice centrul
regal, care nu mai e acum vechiul Aix (Aachen), nici Laon
al lui Ludovic al Vl-lea, ci acel Paris care-i datorește mai
mult dușmanului marilor feudali, lui Filip August, situația
de Capitală statornică și prosperitatea care putea să iasă din
acest fapt. Se trimit oameni în Franța, să „curtenească în Pa-
ris" :
...en France, a Paris cortoier (Renaud);
se cînta ocrotirea „regelui de la Saint-Denis	palatul
(le palait), Curtea cu sălile ei boltite
— grans fu la Cors en la sale voltre —,
podurile, locurile vecine, bîlciurile —
Desor grant pont que l’en dist a Paris (Garin) —
sînt familiare tuturora, ca și banii de Paris, parisis, de
usagiu general acum.
Și, în legătură cu acest palat, cu această Curte, cu lumea
care se adună și trăiește obișnuit acolo — ca și sub influența
poeziei lirice de care ne vom ocupa pe urmă — o altă viață se
oglindește în noul „cîntec". Alături de burghezii cari apar
tot mai des și joacă un rol tot mai mare, răsar tinerii „bine
crescuți" ai cavaleriei tîrzii: „damoisiaux gentis", „courtois",
cari aduc în luptă anume forme rafinate, dar și altceva,
îndoieli sufletești, nehotărîri, crize morale, înduioșări cu
totul necunoscute celor vechi.
Astfel în Renaud de Montauban, cavalerul își aduce
aminte, înainte de a-și ataca seniorul, că acesta „i-a hrănit
neamul și toată rubedenia".
Jă est 90U Karlemaines ă cui je ai jostâ,
Ki norri mon linage et tot mon parente.
50
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
El „unește mîinile către Carol cel adorat“, îi spune că
„el e omul lui, pe care l-a gonit din pămîntul său acum două-
zeci de ani“, că vrea „pace și înțelegere^, că oferă castelul,
calul, vasalii, că e gata a părăsi Franța, a merge la Sfîntul
Mormînt, pe jos, a nu se mai întoarce înapoi:
II a jointes ses mains vers Karlon l’audre
— Je suis Renaus, vostre hom, k’avez desente
Et chacie de la terre, bien a vint ans passes.
Sire, drois empereres, aies de moi pitie
Or nos laisies a vos paier et acorder
An beneoit sepulchre, sens chance et sens colers,
M’en irai tot a pie por la vostre amiste,
Ja mais en cest pais ne serai retournes.
Carol îi făgăduiește iertare și restituție, dacă vrea să-și
dea ajutătorul minunat, tovarășul, prietenul, vărul, pe Man-
gis, pentru ca să fie legat de coada cailor etc.
Dar cavalerul refuză. E vremea onoarei mai presus de
orice datorie. El nu-și poate căpăta prin trădare grația. Deci
Carol îl cheamă la luptă, și el, o dată ce e sfidat astfel, „se
va păzi, dacă poate, în numele lui Dumnezeu“:
— Or reprenes vos armes et de moi vos gardes.
— Puisqu’il est issi que vos me desfies
Et je me garderai, si je puis, en mon Die.
Atîta discuție pentru a scoate din luptă pe suveran, care
în vechea concepție era inatacabil, atîtea șovăiri și chinuri
de conștiință! în Girard de Roussillon^ căruia i s-a răpit —
ciudată potrivire ! — „Burgundia și Avignon“, ermitul amin-
tește rebelului ce înseamnă a-și ucide cineva domnul: „ton
droit seignir“. Nu l-ar ierta „nici cleric, nici episcop, nici
Papa, nici un doctor“. Pedeapsa lui, începînd cu legatul de
coada cailor, e știută de toți; și praful oaselor lui ar fi blăs-
CHANSONS DE GESTE» DUPĂ „CHANSON DE ROLAND»
tămat, stîrpind roada cîmpului. I se amintește cît a fost de
„mîndru și de bătăuși, citi oameni a omorît:
Senier, laise lo doi, si t’en esclaire:
Toz tens fus orgueillous e engres de ton Afaire,
E a plus omes morz, n’en sez retrăire.
Și soția-1 roagă să înceteze: să evite castelele, cetățile, gîl-
cevile.
La asemenea cuvinte, noii viteji, deosebindu-se de cei
vechi, plîng. Li „cade apa din ochi, li cade pe barbă“:
L’aige li chiet des nelz et l’en descent,
Sor le barbe Girart il vait chaant,
ori li se oprește, ca lui Guillaume, pe vîrful nasului, scurt
în acest caz:
De pitie pleure li marchis au cort nes,
L’aige li cort fii a fii sur le nes.
Inspirația faptelor e aceea care lipsește1, și ea se supli-
nește după putință prin astfel de scene sentimentale. Ori de
aiurea se caută izvoare pentru a face nou.
Căci aceasta e ținta, Jongleurii au luat în întreprindere
ceea ce fusese odată puternicul produs spontaneu al unei
societăți. Ei se țin din răspîndirea, prefacerea și îmbogă-
țirea lui, și de la o vreme simt nevoia unei inoiri totale, ca să-și
întrețină cîștigul.
Pentru aceasta, — asemenea cu lăutarii cei vechi de la
noi, odată sîrbi cîntînd subiecte sîrbești, apoi cîntăreți de
subiecte românești, în românește — , ei, acești jongleuri,
în continua lor rătăcire de la un bîlci la altul, de la un hram
la altul, iar, de la un timp, și de la un castel la altul, împru-
mută și dezvoltă temele locale, fără ca ele să vorbească ceva
inimilor lor.
Ca să nu se repete cu lucruri uzate, ei recurg și la alte
sorginți de adause. Orientul li va da pitici, năzdrăvani, fer-
1 Sunt poeme cu scene de-a dreptul împrumutate de la altele (Aliscans
din Chanson de Rainouart, d.p.).
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
mecători, ca Renaut, în Huon^ ca Mangis, ca Oberon, ca
Galopin. De acolo va veni povestea cailor minunați, pe cari
atîția caută să-i fure ș.a.
Povestea, așa cum a cutreierat lumea, așa cum o avem
și noi, nu și-a refuzat partea. De unde aiurea vine încercarea
isprăvilor, ca în Huon, — asemenea cu încercarea lui Făt-
Frumos care prin îndeplinirea unor minuni fără seamăn caută
să-și capete logodnica? Și tema din basme se vede și mai
bine în Ami et Amile, unde un prieten bolnav poate îndrepta
pe celălalt numai scăldîndu-1 în sîngele proaspăt al unor
copii nevinovați, și acest sînge îl va lua fără șovăire de la
propriii săi copii, cari se roagă numai a fi tăiați repede.
Or nos copez Ies chies isnelement.
Cei doi prieteni merg la biserică și aici bucuria lor în-
tîmpină durerea mamei. Dar ea nu va ținea mult. Căci Dum-
nezeu a rechemat la viață pe cei jertfiți cari așteaptă acum,
jucîndu-se, acasă.
Semnalez șirăspingerea, în Aliscans, a eroului Guillaume,
fugar de către soția sa, Guilbourc, care ne amintește legenda
românească lui Ștefan cel Mare bătut, pe care marnă-sa îl
oprește înaintea Cetății Neamțului1.
Dar în vechiul ei sens, cu adîncă semnificație națională,
politică și socială, cîntecul istoric al poporului murise.2
1 Vd. și pentru o asemănare cu epopeea persană Șah-Namă, Hugo Theodor,
op. cit., p. 70.
2 Ediții: Karl des Grossen Reise nach Jerusalem und Constantinopel, hgg.
von E. Koschwitz, 1900; Le roman d’Aquin ou la conqueste de la Bretaigne par le
roy Charlemaigne, ed. de Joiion des Lengrais, Nantes, 1880; Le couronnement de
Louis, ed. E. Langlois, Paris, 1888; Huonde Bordeaux, ed. E. Guessard și C. Grand-
maison, Paris, 1860; Girard de Roussillon, în P. Meyer, „Collection de textes";
Renaut de Montauban, ed. Michelant, 1862; Herviz de Metz, ed. E. Stengel; Aiol
et Mirabel und Elie de St. Gilles, hgg. von W. Foerster, 1876 — 82 (Aiol, separat,
de J. Normand și G. Raymond, Paris, 1877); Ami et Amile und Jourdains de Blai-
vies, hgg. von Konrad, Erlangen, 1892; La mort de Garin le Loherain, ed. E. du
Mării, Paris, 1862; Raoul de Cambrai, ed. P. Meyer et Longnon, Paris, 1883;
Aliscans, ed. Guessard și A. de Montaiglon, Paris, 1870; Aymeri de Narbonne, ed.
L. Demaison, Paris, 1887; La chanson du chevalier au cygne, ed. C. Hippeau; Les
Narbonnais, ed. H. Suchier, Paris, 1808; Li charroi de Nimes, ed. Jouckbloet, în
„Guillaume d’Orange“,. Haga, 1884; La chevalerie Ogier de Danemarche, Paris,
1899 ; Doon de Maience, ed. A. Pey, Paris, 1859; Doon de Nantueil, ed. P. Meyer,
în „Romania“, 1884; Floovant, ed. Guessard și Michelant, Paris, 1859; Garin le
Loherain, Paris, 1833 — 35; Girart de Roussillon, trad. de P. Meyer, Paris, 1884;
Girart de Roussillon, ed. Mignard, Paris-Dijon, 1858; Gui de Nanteuil, ed.
P. Meyer, Paris, 1861; Gui de Bourgogne, ed. Guessard și Michelant, Paris, 1859.
Note
a.	Nu sînt decît trei subiecte pentru orice om înțelegător: Despre
Franța, despre Bretania și despre Roma cea mare.
b.	Iar pentru Franța este rușine.
c.	Lucrarea profesorului de la Lille, colaborator al lui Gaston
Paris, a atras cu precădere atenția autorului român, interesat, în spe-
cial, în studierea aspectelor social-istorice ale literaturii medievale.
d.	Accentuată după schisma religioasă din 1054 și după ocuparea
Gonstantinopolului de către cruciați (1204—1261), separarea „răsări-
tenilor“ de „latini“ își găsește expresia și în celebra operă a Anei
Comnena, Alexiada, încheiată în 1148.
e.	Răsuflarea-ți dulce atît inima mi-a învăluit,
Te iubesc atît, încît nu mai pot îndura.
Sarazină ești, eu nu te pot iubi:
Te-am sărutat, e adevărat,
Dar am făcut-o pentru a mă achita de datorie.
f.	Nici o altă spadă ca a ducelui Godefroy
Nu a mai înspăimîntat atîta pe turci,
Nici Turpin nu a dat lovituri așa de strașnice
în Spania, asupra sarazinilor.
m
Epopeea populară spaniolă:
poemele Ciclului
Cîntecele epice franceze au pătruns încă din veacul al
XV-lea în toată Europa apuseană, și mai ales la popoarele
romanice, al căror suflet era mai potrivit pentru a le primi
fără schimbări esențiale.
în ținuturile italiene ele au format, fără prefacere în
vreunul din dialectele capabile totuși de a da stil literar unor
opere proprii, literatura poporului doritor de a tot afla noi
lupte și cuceriri, isprăvi nouă. Precum odinioară se cîntaseră
cîntece latine despre distrugerea Aquileii, despre fiii lui
Ludovic Smeritul și despre alți stăpînitori franci în luptă
cu păgînii1, precum legenda făcea pe Carol cel Mare să fie
primit la trecerea Alpilor de un „joculator“ lombard, precum,
în sfîrșit, lupte pentru stăpînirea unor anume orașe italiene
sunt pomenite ca făcînd parte din cariera de tinerețe a lui
Roland, în „cîntecul“ acestuia, se arătau pe pămîntul ita-
lian stînci tăiate cu sabia, ca aceea de la Roncevaux, în
agonia eroului și, la începutul teatrului popular din aceste
părți, Roland, Olivier fură dintre figurile favorite2. încă așa
de tîrziu ca anul 1388 se oprea solemn în orașul de învățați
Bologna — unde se explica erudit dreptul roman, dîndu-se
norme nouă vechii politice a Europei — tolerarea în piețe
1 G-iovanni di Castro, La storia nella poesia popolare milanese, Milan, 1879,
p. 22.
2 Ibid., pp. 28 și urm. 31 nota 65.
EPOPEEA POPULARĂ SPANIOLĂ : POEMELE CIDULUI
55
a jongleurilor din Franța, cantatores Francigenorum, cari adu-
ceau eposul lor în limba lor proprie1.
Sudul el însuși a cunoscut figurile acestor cavaleri de
imaginație (Rinaldo-Renaut și alții). în ce privește regiunile
din Nord, Roland-Orlando a căpătat imensa popularitate
care a îngăduit apoi poeților din veacul al XVI-lea să-i cînte
faptele închipuite ca pe ale unui adevărat erou național. Cu
atît mai mult, cu cît ciclul întreg fusese prelucrat mai tîrziu
în compilația pentru popor care se cheamă Reali di Francia,
pentru că în ea este vorba de regele „francez“ care e Marele
Carol și de „pairii“ nedespărțiți de dînsul.
Această răspîndire directă a cîntecului epic francez a
împiedicat venirea unei epopei proprii la un popor așa de în-
zestrat. Epopee, pentru care, de altminterea, nu era nici uni-
tatea de limbă — ori măcar biruința hotărîtă a unui dialect,
printr-o faptă politică determinată, săvîrșită pe teritoriul său,
nici, mai ales, o conștiință unitară și un mare eveniment, o
puternică pornire, care să dea sufletelor avîntul trebuitor pen-
tru a îndrăgi cele dinții opere de inspirație proprie. Cînd ne
gîndim însă la necontenitul amestec francez în această pen-
insulă, de la vechi șefi franci de mercenari Leutharis și
Bucellin, de la opera de cucerire a lui Carol cel Mare pînă la
dominația italiană a „regilor“ din Burgundia și din Proven-
ța, la răspîndirea pînă foarte tîrziu, ca limbă de curte, a dia-
lectului provențal în Piemont și părțile vecine, această ab-
dicare a Italiei de la dreptul și puterile de a vorbi de sine
nu mai pare așa de inexplicabilă.
Cu totul altfel a fost în Spania, în complexul de țări care
fusese o „Spanie“ — „țara iepurilor de mosc“, se afirmă, a
vechilor fenicieni2, care rămăsese o Hispanie pentru Romani
și care numai după o lungă serie de împrejurări era să re-
devie o unitate politică, întîi în conștiința locuitorilor ei
creștini și apoi în realitatea lucrurilor, produsă de această
conștiință însăși.
1 Cantatores Francigenorum in plateis communis ad cantandum omnino morari
non possunt; Castro, op. cit., p. 31.
a Lemcke, Handbuch der spanischen Literatur, I.
56
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Aici, o bucată de vreme, după strecurarea răpede a celui
dinții val de năvălitori, suevi, alani și vandali, — dintre care
numai elementul suevic se adăposti, păstrînd oarecare ori-
ginalitate națională, în munții nord-vestici ai Galiției (de
unde și dialectul special gallego, care a format limba literară
a Portugaliei), s-a stabilit o Goție politică prin așezarea du-
rabilă a vizigoților și prin izgonirea lor din colțul francez,
unde-și aveau întîia capitală, Tolosa (Toulouse). O Goție
deosebită în ce privește gradul de asimilare al elementului
barbar cu cel indigen, romanic, din cauza arianismului în
care și pînă în veacul al Vl-lea tîrziu rămaseră stăpînitorii,
cari, un timp, n-au permis nici căsătoriile mixte. Numai
regele Reccared, pe la 600, se hotărî a jertfi arianismul orien-
tal, care-1 osebea, pe el și pe ai săi, în mijlocul societății
creștine, în mijlocul noii comunități romanice care se forma.
Cam tîrziu pentru a se realiza acea complectă unire de puteri
care era de nevoie pentru a se rezista — cum a putut rezista
Franța lui Carol Martel — năvălirii furioase a arabilor în
veacul următor, al VUI-lea!
Cucerirea lui Tărie (711—2) cuprinse cea mai mare parte
din peninsulă. Goții slăbiți și de neînțelegeri interioare, de
rivalitatea dintre episcopii de amîndouă felurile și puterea
regală, mult timp tutelată de teocrația lor, se refugiară în
munți, sub neapăratul scut francez, pentru ca, de a doua zi,
să încerce a reface Goția lor de la început, țintă ultimă a
tuturor sforțărilor, recompensă supremă a tuturor sacrifi-
ciilor.
în Asturii întîi se alese un „rege“, fabulosul Pelayo, care
nu era, bineînțeles, rege al Asturiilor, ci succesorul legitim al
regilor goți, precum în Asia Mică împărații de Niceia și Tra-
pezunt erau de fapt împărați de Constantinopol împiedicați
prin împrejurări de a-și ocupa scaunul firesc. „Regatul As-
turiilor“ se coborî apoi la Oviedo și la Leon, vechiul Legio.
Alături, un conte de Castilia, neapărat un conte franc, căci
unul de sine stătător nu se poate închipui, Ferdinand de
Navarra, fiul „marelui“ Sancho, se făcu rege în secolul al
Xl-lea încă, îndată ce se desfăcu din legăturile familiare și
EPOPEEA POPULARA SPANIOLA : POEMELE CIDULUI
57
feodale cu Nordul și se substitui, deci, ca rege got, celui din
Leon, pe care-1 și cuceri, unindu-1 cu Burgos al său (1037)1.
La Răsărit, ideea gotică nu pare așa de limpede ca prin-
cipiu al „recuceririi“ și „restaurării44. Aici derivația din Sta-
tul franc este evidentă. Pînă ce Aragonul nu pornise încă
din umbra mănăstirilor (S. Juan de Pena), cărora li dato-
rește (ca Muntenegrul sîrbesc față de Serbia, asemenea în
cavalerismul ei cu Castilia), existența sa, toată îndreptarea
era spre Franța. Carol cel Mare n-a inovat nimic atunci cînd
a continuat, pe teritoriul iberic, în unghiul dintre Ebru și
mare, lupta pe care Carol Martel o începuse prin victoria de
la Poitiers. Cel dintîi senior aragonez, venit din Navarra,
Ramiro, fiul lui Sancho cel Mare, se întîmpină abia în 1035.
Un duce al Goției franceze, Borrel, care e și conte de Urgel,
începe un nou șir de conți, de aceeași proveniență și depen-
dență, în Catalonia, care pînă la 1000, cînd acum Castilia
era unită dinastic cu mai vechiul „regat44 al Navarrei (de
pe la 1000 măcar; la 1076 un fiu de rege din Aragon, Sancho
Ramlrez, va avea și această țară, și unirea se va menține
supt Petru I și Alfons I, pînă la 1134), atîrna încă bisericește
— și în evul mediu aceasta era de o decisivă importanță —
de Scaunul din Narbonne, avînd sub raportul politic și
relații de supunere față de noul regat capețian. „împărați44
pentru trubaduri, — ca și împărații Castiliei pentru cîntă-
reții Cidului — acești conți ambițioși, cari păstrează nexul
cu Toulouse, Montpellier și restul Franciei sudice, iau Ta-
ragona. Dar căsătoria lui Raimond Berenguer al III-lea cu
moștenitoarea Provenței, adăugirea districtului Cerdagne,
dincolo de Pirinei, la posesiunile sale, menține caracterul
nordic al acestui stat, ai cărui cavaleri sunt și numiți „franci44
de ceilalți spanioli2. Raimond Berenguer al IV-lea, pe ju-
mătate francez prin toate legăturile sale, ajunge, prin căsă-
torie, rege al Aragonului (1137—62), pe care, de fapt, cata-
lanii și l-au anexat, cum Castilia anexase Leonul și Astu-
riile. Păstrînd legăturile cu Biserica ale regilor din dinastia
1 Intervenind împărțiri de moștenire, reunirea definitivă are loc abia în
1283.
2 Vd. Istoria literaturii spaniole a lui Amador de los Rios, II-
58
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
cea dintîi, don Pedro al II-lea e unul dintre acei stăpînitori
cari cerură de la Sfîntul Scaun — la 1200 — coroana regală
special pentru acest Aragon, pe care-l concepe astfel ca desfăcut
din noțiunea primitivă a Goției1.
Către 1550, almohazii, nou puhoi african, năvălind în
peninsulă, se face o mișcare în lumea iberică, așa de împăr-
țită încă. Lupta de la Naves de Tolosa în 1212, cîștigată prin
silințele comune contra „maurilor“, a fost ca unCulicovo al
spaniolilor.a Această bună înțelegere n-a durat mult însă.
Fiecare din aceste regate înțelegea să reprezinte el însuși
Goția, să păstreze pentru sine moștenirea regilor Spaniei
întregi, să aibă el, și nu ceilalți, demnitatea superioară de
„emperador“.
în aceste împrejurări cîntecul epic francez a trecut
munții, cu Carol cel Mare, cunoscut și în peninsulă prin le-
gendele ce a trebuit să lase cucerirea lui parțială și netrai-
nică. Afară de joculatorii obișnuiți, pe cari în rătăcirile lor
nu-i opreau hotarele, erau atîția oameni din Nord cari ve-
neau aici, pentru scopurile religiei sau ale luptei.
Erau pelerinii, așa de numeroși, cari pe drumul ce s-a
și chemat „chemin de France“2, mergeau la acel mormînt al
Sfîntului lacob în Compostella, de unde a plecat și un ordin
de cavalerie spaniol. în legătură cu această cale, de care
vorbesc și proverbele amîndoror națiilor, se alcătuiește unul
din cele mai vechi monumente latine ale evului mediu spa-
niol, Liber Iacobin și o istorie locală, Historia Compostellana,
începută de un francez, a fost poate continuată de altul.
în luptele de recucerire apoi, — la care iau parte pînă
și germani, greci—, francezii, din Sud și din Nord, n-au
luptat. Pe cînd cîte un conte Rodrig Gonzâlez mergea (1134)
la Locurile Sfinte, clădind castelul Toron pentru Templieri,
gasconi, bretoni, provențali3, luau parte la cucerirea To-
ledei. Alții vor fi luptat pentru Saragosa, Taragona, Valen-
cia, Insulele Baleare (sub Raimond Berenguer, francez me-
1 Vd. G-ervinus, Historische Schriften, Frankfurt am Main, 1833, pp. 251
și urm.
2 Morel Fatio, Etudes sur l’Espagne, I, p. 8.
3 Baist, în Grober, Grundriss, pp. 386—7. b
EPOPEEA POPULARĂ SPANIOLĂ : POEMELE CIDULUI
59
ridional în ce privește sîngele). Atîția rămîneau pentru a se
adăugi la aceia cari, în noile colonii ale cuceririi, poblacio-
nes, înlocuiau vechea populație, distrusă sau împrăștiată.
în sfîrșit, cînd, printr-o operă îndelungată, reclamată
pe papi și continuată fără întrerupere de la o întîie adunare
provincială în Navarra pînă la Conciliul general din Leon,
decisiv în această privință, separatismul local fu biruit și
Spania creștină intră în comunitatea de rit a Apusului, că-
lugării de la Cluny, apoi și cei de la Cîteaux, reformatori
mai noi, își luară locul în viața religioasă și culturală a celor
trei regate.
O nouă dinastie franceză era să vie în Navarra, cînd Thi-
baut I de Champagne, a cărui mamă, Blanca, era moșteni-
toarea acestui regat, veni să se încoroneze la Pampeluna,
înlăturînd pe aragonezi, — și, aceasta fără a părăsi legă-
turile sale cu Bretania, unde i se mărită sora, cu Franța re-
gală însăși, ceea ce-1 face să moară în suita de cruciată a
Sfîntului Ludovic.
Partea vestică a peninsulei iberice, în sfîrșit, osebită
prin sîngele suev, prin dialectul gallego, deveni un comitat,
apoi un regat, numit după Portocale, pomenit și la începutul
evului mediu, Portugalia, cînd un prinț de Burgundia, încă
în veacul al Xl-lea, se așează aici (dinastia regală începe la
1139).
Și să nu uităm nici pe acei studenți din Franța cari ve-
neau, începînd cu matematicul Gerbert, devenit apoi Papa
francez Silvestru, pentru a învăța la Cordova științele exacte
și cele oculte.
în aceste condiții a primi cîntecul francez însemna a se
face încă un pas către acea francizare, care era o primejdie
tot așa de reală pentru naționalitatea spaniolă ca și arabiza-
rea ei.
Se încercă deci întîi o naționalizare a eposului de peste
munte. Roland fu înlocuit cu „nepotul de soră“ al lui Carol,
Bernard, — Bernardo del Carpio. Apoi subiectul cîntecelor
de acolo fu părăsit cu totul, și Spania își căută eroul său.
60
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
El nu putea fi însă un rege, nici măcar regele Castiliei,
cea mai puțin franceză, cea mai exclusiv spaniolă din aceste
dinastii, deși în Poema Cidului (sau Mio Cid) acestui rege, pe
care-1 servește întrucîtva, i se recunoaște un titlu superior:
Rey es de Castiella et rey es de Leon
E de las Asturias bien a San Salvador
Fasta dentro en Santiago de todo es senor,
E los condes gallicianos a el tienen por senor,c
deși Alfons al VUI-lea e „bunul împărat“ pe care-1 știu „și
Galicia și Castilia și Leon“ — unde e patria Sfîntului Isi-
dor— , deși ele „regele cel mai bun al întregii Spanii“ (rey es
el meior de toda Espana). Și vom observa chiar aici că, daca
Goția ce fusese dădea un model pentru unitatea viitoare, această
„toda Espana^ venea natural și din faptul că prin caii fătul,
separatist, de la Cordova al Omeiazilor se realizase, în sensul
și pentru interesul celorlalți, luînd pentru sine și reținînd
cea mai mare parte din peninsulă, această concentrare, E ace-
lași caz ca și cu cnejii ruși din al XlII-lea și al XlV-lea veac,
osebiți, rivali, dușmani între sine, cari, fără a uita cu totul
Chievul, cred în nevoia și putința unei singure organizații
a „tuturor rușilor“, pentru că au văzut-o îndeplinită și păs-
trată de stăpînii lor, mongolii.d
Trebuie deci un erou, unul adevărat, strict, exclusiv
spaniol, care, nefiind rege, să reprezinte, peste separațiile
dinastice, poporul întreg și lupta lui, unul care, chiar dacă
pleacă din această Castilie, nu întrebuințează mijloacele ei
războinice și nu urmărește idealele ei particulare și particu-
lariste, ci rămîne el, ascultînd numai de îndemnurile lui,
care sunt și dorințele unui întreg neam.
în lipsă de altul mai bun, s-a ales Rodrigo Diaz de Bivar.
Cercetări critice cred că-i pot atribui o biografie ca aceas-
ta (și după opera latină, din întîia jumătate a secolului al
XlII-lea, Gesta Roderici Campidocti1).
1 Sau Campidoctoris, nu Campiductoris —, fiindcă cl e un model de luptă
un șef de luptători.
EPOPEEA POPULARA SPANIOLA : POEMELE CIDULUI
61
Supus al regelui castilian Alfons, el a luat pe vara sa,
Jimena, fiica contelui Diego de Oviedo. Seniorul lui l-a exi-
lat. Trece la emirul de Saragosa, și, luînd parte la lupta din-
tre fiii săi, sprijină pe Mutamin. Apoi se unește cu fratele
acestuia pentru a smulge altui șef maur Valencia, vîndută
de Alfons păgînilor. Noi lupte maure urmează; la 1089 se
face împăcarea lui Gid cu Alfons, cu care împreună luptă
contra almoravizilor. Dar e asediat de rege în Valencia.
Orașul va fi luat de dînsul în 1094. Peste cinci ani eroul
moare și e înmormîntat la S. Pedro de Cardena. O fată a lui
ia pe infantul don Ramiro, alta pe Ramon Berenguer III de
Barcelona.
Cum se vede, eroul e pe jumătate arab în nume. Faptele
lui înseși vădesc adînca influență arabă: acest zbucium ne-
contenit, care se îmbată de sine, își are obîrșia în rătăcirile
după pradă, dar fără țintă hotărîtă, ale sarasinilor pustiului;
de aceeași origine este și această schimbare de direcție,
această întoarcere a orientării după potrivirile momentului
și fără nici un principiu conducător, această părăsire și re-
luare a legăturilor, care nu e, în concepția lui și a timpului,
nici inconsecvență, nici lipsă de caracter, nici defecțiune,
nici trădare.
Avem a face în acest „don“, care e înainte de toate un
„sid“, un „stăpîn“, un „domn“ după moda musulmană, ca
aceea pe cari cruciații îi află în Siria1, un tip care nu e, fără
îndoială, al cruciatului ce nu poate atinge pe necredincios
— afară doar de formele extraordinare ale soliilor — decît
cu rabia. Don Rodrig, „mlo Cid“, e un cavaler, un cavaler
creștin, dar și un luptător cum li place maurilor, cum doresc
ei să fie reprezintanții înarmați ai rasei și credinței lor.
Și nici nu se putea să fie altfel. Cele două societăți care
coexistă în peninsulă atîtea veacuri nu s-au izolat, n-au putut
și n-au vrut să se izoleze una de alta. Dacă avîntul de cru-
ciată ar fi fost continuu, implacabil, intolerant, poate că
unitatea creștină în Spania n-ar fi așteptat pe Ferdinand de
Aragon și pe Isabela de Castilia, tîrziu după deschiderea erei
1 Vd. Viața emirului Ousama, în „Revue de l’Orient latin“, I
7 — Istoria literaturii romanice voi. I
G2
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
moderne în toate țările Apusului, — această desăvîrșire a
..recuceririi^ fiind mai mult un episod al luptei regalităților
absolute contra drepturilor medievale, asemenea cu conflictul
dintre Coroana de Franța și ducatul de Burgundia.
Cele două lumi s-au recunoscut, s-au admis una pe alta.
Mozarabii, „falșii arabi“, creștinii din „teritoriul ocupat“,
cari-și uitaseră și limba și pentru cari, chiar înainte de a se
opri latina printr-o poruncă a califului Hașem, loan de Se-
villa era redus să facă a se traduce Biblia în limba arabă,
formau legătura. Regii Castiliei băteau bani cu inscripții
arabe pentru a spune adversarilor că „Papa e domnul lumii“,
iar pe solizii califilor să cetea „soliți feriti in Hispania“ sau
„în Africa^1. Sancho al Vl-lea a format odată planul unei
încuscriri în Africa pentru a moșteni Spania maură. Viața lui
Cid însăși arată acest „intercourseu/ între cele două tabere.
Poemul va oglindi această dualitate, cu o precumpănire
chiar a elementului maur. E vorba de luptele Cidului cu re-
galiștii, de împăcarea lui cu Alfons, de darurile ce-iface,
ca „domnului său“, de purtarea perfidă a lui Raimond de
Barcelona, unit cu maurii, de pedeapsa lui, care e bătut și
prins, de nouă gîlcevi cu păgînii și de luarea Valenciei, de
lupta pentru Sevilla, de încăierări cu losif, regele Marocu-
lui, cu Bucar, urmașul său. Dar o dramă de familie dă uni-
tatea.
Rodrig, care merge uneori să-și vadă nevasta la mănăs-
tirea unde a adăpostit-o, are două fete, dona Elvira și dona
Sol. Li s-au oferit căsătorii regale. Dar Alfons însuși inter-
vine pentru ca să se încheie o legătură cu puternicii infantes
de Carrion. Neam bun, dar suflete păcătoase, lașe și rele,
în zădar li-a dat Cidul săbiile lui minunate, care, scoase
din teaca de aur, dau o lumină ca a stelelor, Canada și Tizon;
în zădar i-a încărcat cu aurul pe care, în schimb pentru ni-
sipul stratagemelor sale — brigandagiu de beduini —, îl
ia de la cîte un „bun iudeu“. La cel dintîi prilej de luptă,
voinicii se ascund.
1 Amador de los Rios. II, ppA 581 și urm. Se adaugă: „Non est Deus nisi
Peus“
EPOPEEA POPULARA SPANIOLA : POEMELE CIDULUI
63
Destulă nemulțămire! Dar ei merg mai departe. Duc în
pustietate pe soțiile lor și, lovindu-le sălbatic, le lasă pline
de sînge, mai moarte:
A las bestias fieres e a las aves del mont.#
Un credincios a lui Cid le află acolo, le îngrijește și în-
științează pe tată.
Aici apare ceremonialul solemn arab pentru a da un im-
punător cadru unei acțiuni de o uscăciune africană, de o
căldură stearpă de simun, care nu admite nici reflecție, nici
duioșie. Se face proces în toată regula cavalerilor fără onoare.
Somație de a veni la Curte. Sosire a Cidului, cel „născut
într-un ceas bun“. Regele-1 întîmpină. Cavalerul vrea să i
se arunce la picioare, să-i sărute mîna. E cruțat de această
datorie. Ca în Orientul bizantin și musulman, sunt ceremonii
la orice poartă, la orice prag. Fiecare formulă vine la rîndul
ei. E o discuție și în ce privește scaunul, o rînduială în ce
privește așezarea.
Rodrig cere spadele și le capătă. Apoi averea. Pe urmă,
supt conducerea îndatinată a „alcazilor“ — maîtres de câmp,
— vine lupta. Infanții de Carrion vor fi pedepsiți, și fetele
vor găsi soți de sînge regal, din dinastiile de Navarra și
Castilia, care, apărînd unite, s-a crezut că aceasta poate
data aproximativ un poem care e desigur din al XII-lea veac,
și tîrziu din acest veac.
Și în amănunte iarăși nota orientală copleșește, pînă la
jocul de gerid, pînă la apariția lui Cid cu barba în laț, ca
a unui om care nu și-a luat satisfacție pentru insultă — doar
se pecetluia acte solemne „cum tribus pilis barbae meaeul,
— în pentameriul, a cincea parte din pradă datorită șefului,
în intervenția arhanghelului Gavril. Chiar în respectul față
de femeie, în rolul pe care-1 joacă, deși sărută mîna soțului
și nu cutează a se alinta cu el, dona Jimena.
O dată cîntecul fundamental scris, s-a făcut ca și în Franța.
Epigonii au adaus ceea ce-l putea întregiși împodobi, dar ceea
1	Amador de los Rios, III, p. 140, nota.
64
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
ce putea conrupe o operă de o așa de pronunțată valoare cul-
turală, în continuarea subiectului, în dezvoltarea dramei, în
siguranța expresiei.
In Leyenda sau Cronica rimada se va spune astfel cum,
în zilele regelui Ferdinand de Castilia, s-au dat lupte între
don Gomez și don Diego, cum Jimena a luat pe ucigașul
tatălui ei, dator, după datina Orientului, a face astfel. 11
vom vedea pe Cid trecînd, răzbunător, munții contra Fran-
ciei eposului1. Și papa va oferi biruitorului coroana de „îm-
părat al Spaniei44.
Și au fost apoi o sumă de alte poeme. Unele priveau pe
Cid, pe fata lui, dona Urraca, legăturile lui cu alți mauri
și cu un alt „bun rege44, al treilea don Sancho. în altele apă-
reau „cei șapte infantes de Lara44, cari, — noi Rolanzi —,
mor luptînd împotriva maurilor — și aici,trădați — și
aici — de un camarad creștin, de un frate bastard, Mudara.
Dar aici nu erau castelele ferite de luptă, bîlciurile frec-
ventate, Curtea primitoare, bogatele orașe ale Franciei. Aici
nu era putința de a exporta această literatură de luptă (li-
diar, campear). Aici clasa joculatorilor n-a putut prospera.
Deci literatura epică a căzut în popor, cu adevărat în po-
por? Aceasta a reținut fragmente-episoade, pe care le-a și
schimbat ca formă, introducînd motive de romantism senti-
mental, care nu existau la început. Din ele vin aceste ro-
manțe, cu vechiul vers tăiat în două, păstrate în manuscripte
din veacul al XV-lea, tipărite în foi volante o dată cu intro-
ducerea imprimeriei, adunate în colecții ca Romancero ge-
neral din 1600, întrebuințate de istorici, ca Mariana — mult
înainte de a hrăni romantismul și de a da subiecte lui Her-
der2.
1 Călugărul solensis scrisese în latinește de pe la 1100 contra lui Carol cel
Mare.
• Cf. Rămân Menândez Pidal, El romancero espanol (publicat de „Societatea
hispanică din America**), 1910.
Note
a.	Dinastia berberă a almohazilor, care a înlocuit dinastia almo-
ravizilor, a dominat nordul Africii și parte din Spania din 1147 pînă
în 1269. în 1212 regii coalizați ai Aragonului, Castiliei și Navarrei
i-au înfrînt pe almohazi la Las Navas de Tolosa, bătălie comparată
cu cea de la Kulikovo, unde oastea rusă condusă de marele principe
al Moscovei, Dimitrie Ivanovici Donskoi, a înfrînt trupele tătare ale
Horzii de Aur, conduse de Mamai, la 8 septembrie 1380.
b.	Referire la capitolul lucrat de G. Baist (voi. II, 2) în opera
colectivă, condusă de Gustav Grober, Grundriss der romanischen Philo-
logie, Strasbourg, 1888 — 1896, și la care au colaborat și M. Gaster,
H. Tiktin. E.R. Curtius îl elogiază pe fostul său profesor, G. Grober,
în Europăische Litteratur und Lateinisches Mittelalter, p. 386.
c.	Rege-i în Castilia și rege-i în Leon
Și-n Asturii ca și-n San Salvador,
Hăt pînă-n Santiago peste toate e domn
Și conții galicieni și-1 socotesc senior.
d.	Comparațiile nu sînt deplin adecvate; etapele de centralizare
a puterii statale vădesc, în general, evoluția unui proces intern, eco-
nomic și social, ce depinde într-o măsură destul de redusă de „mode-
lele“ de care se puteau servi regii sau țarii. Nu s-ar putea susține, deci,
că principii ruși s-au străduit să realizeze un stat puternic și unit,
urmînd exclusiv exemplul mongolilor, deși unificarea mongolă a
avut importante consecințe sociale și economice pentru Asia și răsă-
ritul Europei; cf. Rene Grousset, Bilan de l’histoire, Paris, Pion,
1946, p. 292, care vorbește de un „orbis mongolicus“.
66	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
e.	Nu există Dumnezeu, în afară de Dumnezeul «nostru».
f.	Legături reciproce, interpenetrare. Interesantă pentru vocabu-
larul lui lorga apariția acestui cuvînt englez care dovedește disponi-
bilitatea mentală a scriitorului legat mai curînd de vechea limbă
română.
g.	In seama fiarelor sălbatice și a păsărilor de munte.
h.	Cu trei peri din barba mea.
i.	Autorul se referă evident la faptul că istoria agitată a Spaniei
nu a permis o continuitate în dezvoltarea poemului epic, din care nu
au mai supraviețuit, pentru a fi amplificate, fragmente decît în lite-
ratura orală populară. Nu e folosit cuvîntul „căzut“ cu înțelesul că
literatura populară s-a alimentat din aceste motive (așa cum au pre-
tins unii cercetători mai vechi ai literaturii populare).
IV
Altă poezie epică
franceză
în același timp cînd entuziasmul pentru cruciată, ere-
dința puternică în datoria de a libera Sfîntul Mormînt, unită
cu conștiința nevoii unității regale, dădeau Cîntecul lui
Roland și seria lungă de poeme cu același subiect sau cu
subiecte vecine, teritoriul de limbă franceză, care, să nu
uităm, se întindea pe acest timp și asupra Britaniei Mari,
cucerită de normanzii francizați ai lui Gullielm Cuceritorul
în 1066, dă și o altă literatură epică.
Subiectele ei, foarte des reînoite — ceea ce arată, de la
început, un cerc restrîns de cetitori culți —, aparțin la mai
multe civilizații, și poemele se pot grupa în cicluri deosebite,
paralele între dînsele, cum sunt paralele, toate, cu dezvol-
tarea ciclului regal, carolingian.
înainte de a căuta care e conținutul comun de idei și sen-
timente, de conștiințe și de tendinți, să vedem care sunt
aceste cicluri înseși și ce se cuprinde în fiecare din ele.
De o parte avem teme care aparțin legendei bretone cel-
tice, așa cum ea s-a păstrat în Anglia, și bieții engleze care,
peste anglo-saxoni, s-a altoit, prin normanzi, asupra fondului
celui mai vechi, primitiv. De un împrumut pe care regatul
romanic din insulă să-l fi făcut de la celții din Britania fran-
ceză, cum au stăruit unii, nu se poate vorbi: aceștia erau
prea puțini, prinși între francezii vechi de la Sud, din Mâine
și Anjou, și între francezii noi din Normandia, cari-și pără-
siseră iute limba din vremile pirateriei, pînă într-atîta de
68
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
nu erau^în stare a-și înțelege vechile nume de localități, de
la începutul veacului al X-lea. Acești bretoni n-aveau, nu
numai valoarea numerică, dar nici măcar conștiința de pu-
tere și de drept, aspirațiile și avîntul trebuitor pentru ca,
desfăcîndu-se de comunitatea superioară franceză, să dea
rost unui alt suflet național.1
Încă din veacul al IX-lea Nennius Marc Scotigena, poet
celtic, cîntase în latinește isprăvile „ducelui de război“, șe-
fului național, opus, nu normanzilor, ci năvălitorilor mai
vechi, romanii, care a fost Arthur sau Arthus2. Povestirea
se păstrase în bogatele biblioteci de mănăstire. Lăsată la o
parte, cu dispreț, în vremile anglo-saxone, care cîntau acele
cîntece germanice din care a rămas povestea lui Henghist
și Horsa — amîndouă numele înseamnă varietăți din speța
cabalină (Hengst, horse) — și ceteau literatura germanică
a regelui Alfred ori repetau compozițiile poetice ale mona-
hilor din vremea lui Beda Venerabilul, această povestire
legendară iese iarăși la iveală o dată cu suirea pe tron, prin
biruință, a dinastiei normande. La 1135 Geoffroi de Mon-
mouth alcătuiește tot în limba latină Profeția lui Merlin,
fermecătorul care, dacă nu dă puterea de la început a lui
Arthur, va înrîuri apoi toată isprava eroilor din acest ciclu.
La 1138 același cîntăreț erudit, care credea în adevărul le-
gendelor sale versificate în hexametri de școală, compune o
Istorie a Bretonilor (Historia Britonum) pentru a se întoarce,
în 1150, la Merlin, prin Vita MerliniS
Dar, în același timp, un „trouvere“, un poet, și el mem-
bru al aceleași societăți de clerici culți, Robert Wace (1100 —
1175), autor de „Vieți de Sfinți“, preface în limba franceză,
a doua limbă oficială în Anglia cucerită, aceleași legende —
între altele și a regelui Lear și a fetelor sale, așa cum ea se
va preface într-o genială dramă de Shakespeare, alcătuind o
1 „Romania", 1896, pp. 1 și urm. Totuși numele de Arthur e mai răspîndit
în Bretania (Arthur, fiul prințului englez Geofroy cu Constanța, fiica ducelui de
Bretania, Arthur de Richmond etc.).
a Ce a putut produce în epopee spiritul celtic arată cîntecul Tain bo Cua-
luge, în care se cîntă isprăvile unui taur minunat; ed. E. Windisch, Die altirische
Heldensage, Lipsea, 1905. E din secolul al Vl-lea, și se atribuie poetului Senchav
Torpeist.
ALTĂ POEZIE EPICA FRANCEZA
69
povestire poetică despre trecutul celtic, pe care, deoarece
se admitea că bretonii vin de la Brutus, presupusul fiu al lui
Enea troianul, creatorul Romei, o numi Roman du Brut
ori Brut d'Angleterre.
Și, fiindcă era vorba de a se înfățișa toată istoria Angliei,
de la cei mai depărtați eroi celtici pînă la reprezintanții
cei noi ai dreptului biruinții, dar fără germanii inter-
mediari, simpli intruși, același Wace scrise și povestea vite-
jilor și a ducilor normanzi, numind-o, după acela care la
912 se așeză în calitate de colonizator pe pămîntul regelui
Franciei, Rollo, în limba vulgară: Rou, le Roman de Rou1.
Continuarea a fost încredințată oficial unui mai vestit poet,
Benoît de Sainte-Maure.
Și în anume scrieri privitoare la trecutul mănăstirilor
străvechi (ca în opera lui William de Malmesbury) se amestecă
știri luate din izvoarele celtice. Din ele, cu sau fără inter-
mediare latine pierdute și necunoscute, s-au dezvoltat atî-
tea vaste „cîntări“ epice.
Cele dintîi nu au nume de autor: Meriadoc, Rigomer,
Marangis, Joufre etc. Un poet anglo-normand, Thomas2, dă
întîi Cîntecul lui Tristan (după un mai vechi original ori
mai curînd după legenda însăși), care e tratat și de alții,
în versuri (Folie Tristan, Berol: în germană: Edhart) ori
în proză (c.1230)3. Dar între 1170 și 1188 aceste subiecte își
află un poet fecund, înzestrat, desigur, cu un deosebit talent
pentru transformarea în poezie actuală a vechilor legende:
Chrestien de Troyes. De la el avem un șir întreg de asemenea
produse: Erec et Enide, Y^ain (Chevalier au Hon), Lancelot,
Cliges, Perceval le Gallois, Lancelot du lac, Ider, Durmart
le Gallois, Guinglain, Guillaume d'Angleterre\
1 Chronique des ducs de Normandie, ed. Francisque Michel. Cf. Maistre
Wace’s, Roman de Rou, ed. Hugo Andresen, Heilbronn, 1879. „Roman de Brut"
a fost publicat de le Roux de Lincy.
2 Ed. Bădier. Cf. Goether, Die Sage von Tristan und Isolde, Mtinchen, 1887,
Tristan und Isolde in den Dichtungen des Mittelalters und der neuen Zeit, Lipsea,
1907, și ROttiger, Der heutige Stand der Tristanforschung, Strassburg, 1897.
3 Ldseth, Le roman en prose de Tristan, Paris, 1891 (de curînd M. Prou a
tratat despre dînsul). Eilhart a fost editat de Lichtenstein, Strassburg, 1877.
4 Vd. acele Chroniques anglo-normandes ale lui Francisque Michel, Londra,
1836 — 40. Tot el a publicat în 1835, poemul Tristan. Ediția mai nouă a lui Chres-
tien de Troyes e datorită lui Wilhelm Foerster.
70
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Și, în sfîrșit, de la 1210 la 1250 urmează seria celor
șapte mari romane ale ciclului, Grand Saint Graal, Mort
d'Arthur, Tristan, Palamede1.
în ce privește istoria regatului englez, ea n-a fost tra-
tată decît în episoade, după gustul și capriciul fiecărui
scriitor. Astfel Garnier de Pont Sainte-Maxence înfățișează,
nu fără demnitate și energie, lupta și martiriul lui Thomas
Becket, jertfit de cavalerii trimiși contra lui de către regele
Henric al II-lea, în chiar biserica sa, catedrala de la Canter-
bury. După 1219, un anonim tratează în versuri viața,
plină de isprăvi, dar fără o adevărată valoare istorică, a
lui Guillaume le Marichal, baron englez, de sînge francez,
din aceeași epocă întîi a Plantageneților.
Și observăm că în Franța cealaltă, cea veche, continen-
tală, regală, se tratează astfel doar cîte o cruciată — Chan-
son d'Antioche2 — Godefroi de Bouillon fiind lăudat în
cadru de legendă în Chevalier au Cygne (și Naissance du
cheoalier au cygne') și în Enfances Godefroi3, din secolul al
XH-lea,încă.urmată deLes chetifs, de Chanson de Jerusalem*—,
sau se prefac în versuri franceze povestirile latine despre
aceste expediții (de unde fragmentul pe care l-a publicat
L. de Mas Latrie: Ernoul). în ce privește pe seniori, doar Flan-
dra, care va trimite un împărat la Constantinopol, înfăți-
șează o Histoire de Beaudouin. Iar regalitatea nu provoacă
nimic în domeniul politic, așteptînd vremea sa pentru a
da în altă formă povestiri în alt spirit. Dacă se vor găsi
poeți pentru a începe, în veacul al XHI-lea chiar, refacerea
„Cronicilor de la St. Denis“, ori compilații de „istorie uni-
versală“ (Liore des Histoires, Faits des Romains, Philippe
Mousket: de la Troia pînă la 1242), ori chiar ceva privitor
la regii francezi (Branche des royaux lignages*. pînă la înce-
putul secolului al XlV-lea), aceștia se mulțămesc pentru
1 înșirarea după Constans, l.c.
3 De Richard le pelerin și Graindor de Douai, ed. Paulin Paris, 1848 (edito-
rul o crede în parte de la începutul secolului al XH-lea).
3 Ed. Todd, Baltimore, 1889. Cf. Maria Einstein, în „Romanisclie Forschun-
gen“, 1911, p. 722 și urm.; „Bulletin d’histoire linguistique et littdraire francaise
des Pays-Bas“, 1906, p. 48 și urm.
* Publicată de Hippeau, Paris, 1868.
ALTA POEZIE EPICA FftANCEZÂ
71
opera urmărită de dînșii că se învie în folosul ei marea
figură a lui Carol cel Mare.
Revenind la legendele bretone, de care ne-a depărtat
un moment această comparație, ele nu înfățișează eroi, Ar-
thur e mai potrivit cu o tratare epică, în calitatea lui de
străvechi șef, aproape un rege, și de luptător fără contra-
ziceri și fără pată, decît Cidul spaniol, care trebuia des-
coperit, curățit, unificat, restituit, ca expresie deplină și
perfectă, nației sale: dar, fiind așa de depărtat în timp,
figura lui e cam vagă. îi lipsesc tovarăși trăind în amintirea
poporului și nu se cunosc localități legate de dînsul prin
îndeplinirea unui fapt precis din luptele lui. Dacă, la înce-
put, el apare ca voinic, ridicînd, ca de pe o masă, la adunarea
de Crăciun a luptătorilor celtici, sabia înfiptă adînc în
piatră, pe care nimeni n-a putut-o clinti, dacă astfel el se
revelează, și acelui care l-a crescut cu numele de tată, ca o
personalitate extraordinară, mai departe fapta lui va atîrna
de meșteșugurile cui domină prin „arta“ sa, prin farmecele
sale nebiruite, întreagă această legendă și toată poezia:
Merlin, maître Merlin. Dacă în Huon de Bordeaux și în
alte părți din epopeea carolingiană piticul apare la momentul
potrivit pentru a ușura o anume misiune, scăzînd astfel
pe cavalerul unei epoci tîrzii, care nu lucrează cu propria
îui putere, aici toată lumea trăiește într-o atmosferă de
incantație magică, pornind de la cel care știe, ca preoții de
odinioară ai rasei sale, mai mari decît regii, tainele naturii.
Totuși trebuie un element de unitate, un îndemn hotă-
rîtor, o țintă spre care toate să se îndrepte. Nefiind vitejia
ca mobil, va fi iubirea, nefiind pornirea către uciderea de
trupuri, i se substituie aceea către vrăjirea de suflete; aici
ca și dincolo o biruință, și nu totdeauna ușoară, așteaptă
la capătul atîtor încercări și cu prețul atîtor sacrificii.
Nu mai e nevoie deci de „pairs de France“, de armate,
de cetele dușmanilor. Figurile se împuținează: bărbatul
care nu e înșelat, ci înlăturat de o putere căreia nimeni,
cu filtru de iubire sau fără, nu-i poate rezista, nu trebuie
să-i reziste, e dator să nu-i reziste. Arthur însuși, de care
72
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
se depărtează, urmînd porunca, regina Guinevra; regele
Marc, de la care se duce, tot așa de irezistibil, regina Y-
seult. Nu e nici o batjocură pentru dînșii; nimeni nu zîm-
bește măcar pe socoteala lor, cari-și păstrează toată
maiestatea morală, ca și toată puterea materială. Înfrîngerea
lor e o necesitate, ca a regilor și voinicilor sarasini în ciclul
lui Carol. Și în față acel care biruiește, orice i s-ar pune
în cale: Lancelot, de-o parte, Tristan, de alta. Călcînd
datoria lor de credință războinică față de domn, de șef,
uneori și de rudă — căci Tristan e nepotul chiar al rege-
lui Marc, trimis în pețire, dar care a greșit paharul și a
băut din „filtrul“ care-1 robește pe toată viața —, ajutînd
o femeie să-și calce datoria ei de credință față de soț, ei
nu scad, căci au îndeplinit numai o chemare, care e pentru
ei cu adevărat sacră. Dar dacă, în căutarea acelui „Saint
Graal“, care, „sînge al Domnului“ (sanguis regalis), picurat
pe Golgota patimilor, trebuie cucerit de departe, o impuri-
tate relativă, numai față de o divinitate care în Britania
însăși e mai nouă decît atotputernicia lui Merlin, împiedecă
izbînda dorită.
Dacă în Chevalier â la Charette, grija însăși a onoarei
cavalerești nu valorează nimic, cînd eroul — care rămîne
un erou — se simte legat numai în inima lui, dăruită fără
condiții și reveniri (și în legătura, absolută, cu soția sa,
Yvain nu va fi altfel: Hercule vrăjit la picioarele Omfa-
lei), în Cliges, Fenice va trece în triumfătoarea ei dra-
goste peste tot ce ar putea-o opri, și ea n-are decît con-
știința, de un caracter particular față de ideile noastre, a
datoriei îndeplinite.
După femeia robită de iubirea pentru străinul pe care
n-ar trebui să-l iubească, este, în Erec și Enide, iubirea
statornică a femeii pentru soțul însuși care nu se gîndește
la dînsa, preocupat de isprăvile lui războinice, și care,
nemulțămit, cu jertfa unei vieți, pe care ea o dă așa de
bucuros, îi impune cele mai grele încercări prin care poate
trece — și birui — sufletul iubitor fără de margeni1.
1 Myrrha Borodine, La femme et Vamour au XH-e siecle d’aprbs Ies poemes
de Chrdtien de Troyes, Paris, 1909, și capitolul nostru următor. &
ALTĂ POEZIE EPICA FRANCEZA
73
Minunea e atotstăpînitoare aici. Ea se caută pretutindeni.
Vom vedea în Richars li Biaus1 pe cavalerul care găsește la
un han un cadavru, cheltuind și ultimul ban ca să-l îngroape,
pentru ca, pe urmă, mergînd rău îmbrăcat, pe o gloabă
proastă, spre o „jută“ de întrecere, să-i răsară în cale „mortul“,
ca un „cavaler alb“, care-1 ia la loc de cinste, pe calul lui
și-l trimite la hanul orașului de adunare să facă pregătiri
care uimesc pe ospătari prin nepotrivirea celor cerute cu
aspectul sărăcăcios al solului. în Yvain sau Cavalerul cu
leul, drumețul veșnic, căutînd prilej de a face isprăvi, în-
tîlnește un șarpe în luptă cu un leu. Sabia lui liberează
pe acesta de ucigătoarea strînsoare a celuilalt, care-și
capătă, îndată, o recompensă prin mîncarea, gustoasă, de
căprioară pe care i-a cîștigat-o un salt al fiarei, de acum
înainte credincioasă stăpînului viteaz2.
Originea orientală, bizantină, arabă ori hispano-arabă,
a unor asemenea povestiri o descoperim ușor — ca și pentru
Cei șapte înțelepți, — cu povețile ce se spun pentru a cîștiga
șapte zile și a permite, la capătul lor, fiului de rege năpăs-
tuit, care a promis să nu spună nimic în acest timp, dezvi-
novățirea lui, și, tot așa, ca și pentru cutare fabliau —
Testamentul cîinelui (îngropat în cimitir de stăpîn, care
destăinuiește judecătorului că animalul defunct a lăsat aces-
tuia jumătate din averea lui), al cărui subiect se povestește
și astăzi de turci. Ba chiar s-a propus a se vedea în anume
amănunte din povestea lui Tristan simpla strămutare a
altor amănunte din poemul persan Vis și Ramin.
Se caută deci de poeții francezi ai veacului al XH-lea
în tezaurul bizantin-oriental, ori în cel bizantin pur, pen-
tru a se scoate de acolo o nouă categorie de subiecte pentru
„public“ — căci vom arăta că, acuma, este unul —, care,
în curiozitatea lui nervoasă, se obosea și se dezgusta
răpede.
1 Publicat de Wendelin Foerster, Viena, 1874.
1 Pentru origine vd. „Romanische Forschungen", 1911, pp. 317 și urm.
(Baist).
74
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Din acest fond viu, cu fireasca prefacere a noțiunilor
sociale, „romane", „cîntări", ca: Varlaamși loasaf (sm losafat)1,
ca și Sindipa filosoful (Dolopathos sau Cei Șapte, al lui Gautier
d’Arras), Eracles (Eraclie al nostru), Cliges, Florimunt și
atît de cunoscutul roman Floire et Blanchefleur (v. la Legrand,
„Collection de po^mes grecs vulgaires": OXoptoc xai riXav-
T^icpX6pa; numele însă par apusene)2, de la aceste „cîntări“
cu bază „romană" din Răsărit, aduse din „Romania“ cruci-
aților, drumul era deschis către fabulele antichității, dintre
care unele vin, vădit, din Orient, pe cînd altele s-au găsit
în chiar izvoarele, păstrate, ale antichității latine.
Un cleric e acela care, lepădînd zvonurile despre nașterea
lui Alexandru cel Mare din Nectanebo, regele Egiptului,
cu aerul indignat al cuiva care înfierează niște mincinoși
și calomniatori, a restituit pe eroul macedonean, de mult
transformat de imaginația ca și de ambiția popoarelor Asiei3,
părinților săi legiuiți, împletindu-i apoi povestea după pre-
supuse sorginți autentice, cu necontenita amestecare de
cuvinte și chiar versuri latine. Romanul lui Alexandru, pe
care orientali, slavi, români, l-au a5rut numai în proză și pe
care poezia epică franceză a evului mediu, transmițîndu-1
și prin vecini, l-a îmbrăcat în versul care după această
întrebuințare a căpătat numirea de „alexandrin", a fost
tratat, pe rînd, de Alberic de Pisanșon (sau Besanșon) și
1	E cuprins în Speculum historiale al lui Vincent de Beauvais; Rudolf von
Ems cîntă această poveste în limba germană, care a pătruns și în literatura noas-
tră.0
1 R. Zenker propunea să se vadă în asemenea împrumuturi din Bizanț un
fenomen anterior cruciatelor, și el releva legături, care sunt bine cunoscute, cu
Orientul într-o epocă mai veche („Romanische Forschungen", XX, pp. 323 și
urm.). Numai cît nu e dovada că asemenea schimburi de influențe literare să poată
fi fixate atunci, ca altele, de o importanță mai mică, în alte domenii, pur mate-
riale. Cînd eposul carolingian, cu care s-a început, e vădit mai nou decît crucia-
tele, nu mai e nevoie de alt argument. Și istoria populară a Animalelor, Physio-
logos a grecilor bizantini, a trecut ca „bestiaire" în franceza medievală: Le besti-
aire de Philippe de Thailn, ed. Walberg, Paris, 1906. Cf. Popular treatises on science
vfritten during the Middle Ages, ed. Thomas Wright, Londra, 1841.
• G-obdelas, Histoire d’Alexandre-le-Grand d’aprbs les sources orientales,
Varsovie, 1824; cf. P. Meyer, Alexandre-le-Grand dans la litterature fran^aise. —
S-a cîntat — de Aimon de Varenne — si Viața regelui Filip, tatăl lui Alexandru»
ALTĂ POEZIE EPICA FRANCEZA
75
de un cleric Simon, apoi de Lambert le Tort, Pierre de St.
Cloud și Alexandre de Berny (sec. al XH-lea). Temelia
rămîne povestirea fantastică, de lucruri neadevărate și
imposibile, a lui Pseudo-Calistene, prefăcută din grecește
de două ori, de lulius Valerius și de Leon, în vremuri mai
vechi1.
Un nume mare și-a făcut Benoît de Sainte-Maure pre-
zintînd contemporanilor săi Romanul Troii, scris la 1160.
Expunerea lui Dares și a lui Dictys, așa de răspîndită și
de iubită în lumea bizantină, a dat informația. Și se știe
că tot de acolo vin povestirile slave și românești privitoare
la Priam și la Elena, la Hector și la Abile.6
Ceva mai veche, din 1150, e „cîntarea“, după poetul
latin Stațiu, a războiului Tebei.
Dintr-un original latin a fost dată apoi, în versuri și
în proză istoria lui lulius Caesar (c.1270)2.
Leandru, Orfeu, Psyche (Partenopeus de Blois), Enea,
cu fondarea Romei3, Narcis, Piram și Tisbe, Hero și Lean-
dru, Orfeu au fost figuri familiare evului mediu francez,
care, de altminterea, cunoștea măcar pe Priam încă din
zilele cînd se redacta Cintecul lui Roland, Ovidiu aștepta
vremea cînd va fi „moralizat", prefăcut în satiră pentru
societatea contemporană. în cîntecele istorice am găsit și
pomenirea — din partea cuiva care nu-1 cetise, desigur, —
a lui Homer. Se vorbea și de Cicerone, — și, cum se va
vedea, nu era de mirare ca în cercuri mai largi să pătrundă,
nu numai aceste simple nume, dar și ceva din cunoștința
operelor de care sînt legate, o dată ce universitățile exerci-
tau o tot mai largă influență. Virgil fiind „poet" — ceea ce
era tot una cu „făcător de minuni", cu descoperitor al taine-
lor —, va veni un timp cînd el, marele taumaturg, rivalul
1 Vd. P. Meyer, Alexandre-le-Grand au moyen dge, 2 voi. Bibliografia mai
nouă o dă, cu prilejul publicației unei versiuni latine, A. Hilka, în „Romanische
Forschungen", 1911, pp. 1 și urm.d
■ Li hystoire de lulius C^sar, ed. F. Settegast, Halle, 1881. Cf. Gesta Roma-
norum, das ălteste Mârchen und Legendenbuch des christlichen Mittelalters, ed.
G.’Th. Graesse, ed. a 3-a, Lipsea, 1905.
3 Entas, texte critique par Jacques Salverde de Grave, Halle, 1891. Cf.
Ad-Pey, Essai sur le roman d'Enfas. Paris, 1856,
?6
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
lui Merlin, care apărea acum ca prea puțin „autentic“,
va fi și călăuzul celor îngăduiți, printr-o rară favoare, a
străbate fără a trece prin moarte drumurile celorlalte lumi.
Sfînta Scriptură ea însăși a fost prefăcută, în sfîrșit,
în subiect al unei povestiri moderniste. Astfel un cleric
din Valenciennes, un „cleric cu puțină minte și om sărac“,
Herman, alcătuiește o&e&Bible de Sapience^ Biblie cu expli-
cație morală, a cărei popularitate o arată și faptul că s-a
păstrat în nu mai puțin de șapte manuscrise1.
Cu toată marea vechime care i se atribuie, aș atribui
aceleiași epoci — căci doar și în introducere se vorbește de
stricarea datinelor și obiceiurilor față de alte timpuri2 —
vestita Viață a Sfintului Alexie. în adevăr Laodiceia apare
aici sub numele, creat și popularizat prin cruciate, de „Al-
lice“, La Liche, precum Edesei celei mici i se zice: Alsis,
după Sis în Armenia Mică, și ea străbătută întîi cu prilejul
acelorași expediții sacre; Tarson, Tarsul, apare ca o locali-
tate bine cunoscută. Și, mai ales Sfîntul Alexie, — fiu de
roman, care se consacră castității și merge în Asia, pără-
sindu-și logodnica, pentru a se închina numai operelor de
caritate, pînă ce, socotit ca sfînt, și de cler, se furișează pen-
tru a se ascunde neștiut în casa părintească, unde se stinge,
plîns după moarte și recunoaștere, — n-are nimic comun
cu Franța și cu francezii, pe cînd în Orient numele de Alexie,
purtat de Alexie Comnenul și de urmași ai lui împărătești,
a trebuit să-i învie amintirea3.
1 Pentru alte părți din Scriptură, Libri Psalmorum, versio antiqua gallica
ed. Francisque Michel, Oxford, 1860 (proză: secolul al XI-lea?): Les 4 livres des
rois traduits en franțais du Xll-e silele, ed. Leroux de Lincy, Paris, 1841.
8 Bons fut li siecles al tens ancienor,
Quer feit i ert e justise e amor,
Si ert credance, dont or n’i at nul prot:
Tot est mudez, perdude at sa color:
Ja mais n’iert tels com fut as anceisors.f
•* Se cunosc exact și numele fiilor împăratului Teodosie;
Li uns Arcadie, li altre Onorle ont nom.
ALTA POEZIE EPICA FRANCEZA	77
în această nouă literatură, pentru puțini, pentru un
mediu special și restrîns, apar elemente sufletești necunos-
cute sau prea puțin cunoscute înainte de dînsa.
Eroii din vechile poeme războinice n-au o familie, nu
trebuie s-o aibă; ea ar fi inutilă pentru scop, pentru singu-
rul scop ce se are în vedere: lupta pînă la capăt, dar într-o
singură direcție, spre o țintă anumită. Ce poate să-1 ajute
pe Carol cel Mare, pornit să pedepsească, să distrugă, dacă
se poate, pe sarasini faptul că lîngă dînsul s-ar vedea o
mamă, o soție, copii nevîrstnici? Chiar rude bărbătești în
stare să poarte arme n-au rost aici; împăratul singur e
chemat să îndeplinească o faptă pentru care e destul om el
însuși, el singur. A-i da un ajutor, oricare altul, afară de al
celor cari i-1 datoresc, pentru că aceeași misiune i-a strîns
în jurul lui, ar fi a-1 înjosi, a-1 degrada. Și tot așa cu eroii
ceilalți: Aude se ivește numai pentru a muri de jalea pieirii
lui Roland, precum, caii, cîinii favoriți ai regelui scitic
se jertfeau și se îngropau sub movila lui funerară.
Mai tîrziu numai, cînd acel scop unic lipsește, cînd
jongleurul leagă o aventură de alta, unicul element de legă-
tură fiind dorința cavalerului, care a înlocuit pe războinic,
de a cheltui o energie veșnic reînnoită, dorința de subiecte
nouă face pe cutare „iscoditor" să aducă înainte pe presupusa
maică, pe soția presupusă a lui Carol. Ele nu interesează
înseși, prin persoana lor ori prin locul ce-1 ocupă în familie,
ci prin povestirea la care dau prilej și în care au un rost
oarecare.
Sunt ici și colo scene de familie, dar pierdute între cele-
lalte, ca un mijloc de a varia narațiunea versificată. Astfel
cînd Guillaume de Aquitania învins, nu e primit — ca
Ștefan cel Mare al nostru după Războieni — în castelul său, de
Guibourc, altfel o nevastă destul de insignificantă, și ea-i
spune că în măcelul pornit de necredincioși el are încă de
apărat pe cei mai slabi decît dînsul. Ori cînd, în cîntece-
le despre „cei patru frați Aimon", tinerii luptători, întorși
acasă pe neștiutele, se arată înaintea mamei lor, și aceasta,
în așteptarea asprului tată, care ar voi să izgonească pe
8 — Istoria literaturii romanice voi. I
78
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
„străini“, recunoaște după sfială, după tulburarea la anu-
mite întrebări, pe unul din copiii săi.
In tot ce urmează după „Geste du Roi“, viața de familie
și sentimentul de duioșie de care e încunjurată, sunt subiecte
favorite: se vede că între ascultători sunt de aceia cari-i
cunosc durerile și bucuriile și cărora li place astfel să le
audă cîntate. In Roman de Troie e mișcătoare scena
— desigur străină antichității, chiar celei falsificate la Bizanț,
și tot așa unui recent trecut, preocupat numai de datorie
și onoare, — a despărțirii lui Hector de Andromaca. Schiller,
în cunoscuta-i bucată lirică, e artificial și rece pe lîngă
această caldă naturaleță.0
Soția viteazului troian e o femeie de neam bun, frumoasă,
bine crescută, corteuse, „loială“ față de soțul ei, pe care-1
și iubește — deși, cum vom vedea, obiceiurile, „legile“
veacului al XH-lea, nu cereau așa de mult.
Gente dame, de haut parage,
Franche et courteise, e proz e sage:
Moult est leians vers son seignor,
E moult l’ame de grant amor.
De aceea nu se poate hotărî a-1 lăsa să intre-n primejdie.
11 va ruga în numele lui Astyanax, copilul pe care-1 ține
în brațe, și care e „carnea lui“:
Sire, por cest enfant petit
Que tu engendras, de ta char
Te pri...
Ea va recurge la bătrînul rege, la moș-Priam, strigînd,
în deznădejdea ei, să „i-1 reție“:
Va tost, sire, retien-le-mei.
„Zeii legii noastre“ — les deis dj nostre lei — vor fi che-
mați în ajutor, fără vreun folos și ei. Căci Hector știe la
ce l-ar expune părăsirea castelului cu adversarul:
Trop i porrai grant honte aver,
Se jo remaing por tel afaire.
alta poezie epica franceză
79
Și în povestirea despre Sfîntul Alexie același este sen-
timentul. Un tablou de familie deschide poemul, cu o jăla-
nie asupra vremii rele, fără „dreptate, iubire, credință“,
fără „coloare46:
Toz est mudez, perdude at sa color
„bătrînă și șubredă, mergînd tot spre dealuri“:
Vielz est e frailes: toz s’en vait, declinant.
Apoi tragedia fiului ce revine neștiut, și care, în casa
părinților și a lui, robotește, împovărat, probozit, poate
bătut, pentru ca la urmă să ne despărțim de casa nenorocită
în plînsetul tuturor acelora cari nu mai pot reveni asupra
celor întîmplate.
Ce frumos se înfățișează același cerc familiar în preface-
rea Bibliei de Herman de Valenciennes, el însuși „un biet
cleric fără înțelepciune și sărac“ care știe atît, din ce a
cetit, că
La Dumnezeu tot una-i sărac, bogat de ești:
Adesea-ntr-o căsuță mai bine te găsești,
Și la micuț izvorul tu setea-ți mulțămești:
Și-o spun eu pentru mine, — un biet om mă găsești:
Glers sui povres de sens et se sui
Năs mi de Valenchienes: Herman m’apele-l’on:
Ne sai se vous saves che que lisant trovon:
De persone Deus cure ne prent, s’est granz ou non:
On a sovent grant aise en petite maison,
A petite fontaine tot son saoul boit-on:
Tot ce dis-je por moi, je sui moult petit horn.
lacov, Patriarhul, așteaptă pe fiul său losif din
Eghipet, și iată că vasul sosește, aducîndu-1:
L’endeman par matin, quant l’aube fu crevee,
Que jours fu espandus par toute le contree,
A droit port est la nes bonnement arrivee.
Fiul pierdut plînge îndelung la vederea părintelui:
Joseph, quant vit son pere, si ploura tenrement.
8*
80
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Dar acesta nu-1 recunoaște (ca și în Cei patru fii Aimon,
ca și în Viața Sfîntului Alexie):
Li păres quant le vit nel reconnut noient.
„Care-i e fiul cel drag? Spune, Ruvime. — Acel care
așa de lung te-a sărutat, o tată. Și atunci plînse losif și
ceia din Eghipet“:
— Li quels est mes biaus fils? Car me dites, Ruben.
— Ich.il qui vous baisa, peres, tant longuement.
Adonc plora Joseph et d’Egypte la gens.
Și, ca în versurile de aramă ale modernului Leconte de
Lisle, dînd liniștita figură măreață a timpurilor arhaice,
lacov apare, „foarte bătrîn“, necunoscut, venind din valea
Hebronului, unde-i „zac străbunii44:
Sunt prea bătrîn, o Doamne, nu vreau să ți-o ascund.
Și la urmă, îl vedem ridicînd dreapta, pe cînd pe piept
i se resfiră „barba lungă, albă44:
— Seigneur, bien le veâs que je sui mult vius horn;
Vous ne me connuissies, ne ne vous conuisson;
Nes sui du val Ebron, d’une autre region;
Lă vivoit nostre anchestre...
Seigneur, je sui mult vius, je nel vos quier celer.
Donc a Jacob li vius se destre main levee:
Avoit la barbe longue, blanche, tout muee.1
în povestea Cordeliei, pe care o cuprinde, cu atîtea al-
tele, le Roman du Brut, fata cea mică și bună, care nu
știe minți, linguși, înșela — losenger, blandir, gaber —, răs-
punde la întrebarea tatălui: cît îl iubește — după ce suro-
rile au găsit așa de frumoase cuvinte — doar atît:
Tată-mi ești, și te iubesc atît
Cît pe un tată dator sunt a iubi
(Mon pere es, et jo aim tant tei,
Cum jo mun pere amer dei.)
1 în Bartsch, op. cit., pp. 71 și urm., după patru manuscripte.
ALTA POEZIE EPICA FRANCEZA
81
Pentru aceasta va merge la soțul ei, „regele Franciei",
Agampus pentru a fi „doamnă a Franciei toate și regină de
mare putere" numai cu cîrpele ei ca zestre.
— La filie od ses dras sulement —.
Și, la urmă, iată plînsul, prin care Shakespeare a zgu-
duit atîtea suflete, al bătrînului care „a trăit — vai lui!—
prea mult, de vreme ce atîtea rele le-a văzut":
Las mei, dist-il, trop ai vescu,
Quant jo cest mal tems ai veu.
Ce înseamnă însă această familie, oricît de îngrijită după
datorie, față de noul sentiment, căruia nimic nu i se împo-
trivește, iubirea, datoria, imperativul categoric al unei le-
gături morale fără margeni, fără rezerve, fără sfîrșit, căreia
toți au a i se supune!
Am încercat a reda în versuri scena cea mare a recu-
noașterii din Tristan și Yseult pentru a i se recunoaște
și aprecia toată delicateța:
Regina-1 ascultă și-aude
Și-nseamnă oricare cuvînt.
Se uită la dînsul, suspină,
Nu știe ce-i poate vorbi.
Tristan nu-i apare-n obraz,
în chip și-nfățișare.
Dar vorba ce-o spune ascultă,
Căci drept el vorbește; nu minte.
De-aceea ea sufere toate.
Nu știe ce poate să facă:
Nebună ar fi de-ar minți.
De-ar zice: Tristan că-i acolo,
Căci gîndul și crezul ei este
Că n-ar fi Tristan, ci un altul.
Tristan doar prea bine o vede
Că n-are în el niciun crez,
Și zice: „O doamnă regină,
Ce bună mi-ai fost tu atunci
82
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Cînd mult m-ai iubit pentru mine...
Căci eu te-am văzut, tu, frumoaso,
în zi cînd cu foc m-ai iubit,
Cînd regele Marc ne-a aflat,
Ne-a spus să plecăm de la Curte,
Și noi mînă-n mîn-am pornit
Din sala cea mare regală
Și-am mers în pădure apoi,
în locul frumos din adîncuri.
Acolo-i o peșteră-n stînci
Cu strimtă intrare la dînsa.
înăuntru, e mîndră, cu bolți,
De parc-ar fi zugrăvită,
Și piatra-i tăiată frumos.
Și astfel stăturăm în fund,
Cît fuse sălașu-n pădure.
Și, doamnă regină, tu știi
Cum ne-au găsit mai pe urmă,
Cum regele chiar ne-a aflat,
Piticul purtîndu-1 pe cale.
Dar Domnul lucră pentru noi,
Căci, cînd ne-a aflat el acolo,
Și noi odihneam despărțiți,
Și-a luat doar mănușa din pumn,
De-a pus-o în fața ta, doamnă,
Așa de încet, fără glas,
Căci raza de soare stătea
Pe fruntea ta rumenă, doamnă!
Și el s-a pornit înapoi
Iar noi tot dormeam în pădure...
Și această mistică iubire a toate stăpînitoare, care biruie
fără a lăsa învinși, e analizată cu o străbătătoare răbdare,
cu o amănunțită analiză, care se mulțămește, se incintă
pe sine, cu o plăcere a migălelii sentimentale, de ordine
ALTA POEZIE EPICA FRANCEZA
83
pur abstractă, care ne face să înțelegem din ce mediu de
școală, de scolastică și dialectică, vine la noi.
Astfel, într-unul din romanele cu subiect antic, se defi-
nește în tot felul iubirea pentru a face pe fata amorezată
să înțeleagă că de fapt e atinsă. „E iubirea deci o boală. —
Nu, dar prea puțin îi mai lipsește. Face cît friguri la patru
zile; mai rea este iubirea decît friguri tari: nu se întoarce
dacă dai în căldurile ei; de dragoste asuzi, ți-i frig, ai fiori,
tremuri, suspini și căști, pierzi toată pofta mîncării și bău-
turii, te tulburi și tresari, îți schimbi fața și leșini, gemi,
te plîngi, te îngălbenești, dai în sughițuri, te pierzi în gîn-
duri, n-ai somn, plîngi. — Și totuși e un lucru așa de dulce.
— Nici îmi pasă.“ Și întrebarea: ce simte, e dezlegată
astfel: „Cînd eu nu-1 văd, atîta dor. — Că zău, cu dragoste
ți-i drag“:
— Est donc amors enfermetez?
— Nenil, mais mout petit en faut:
Une fiâvre quartaine vaut,
etc.
Et jă est-ce tant douce chose...
— Ge n’en ai soing...
— Quant je nel vei, si’n ai dolor.
— Par fei, tu l’aimes par amor.
Cu dreptate s-a spus că avem încă de acum ceea ce
se cheama „psihologia modernă461.
Mai sus chiar decît acest sentiment, care domină și biruie
toate nevoile și îndatoririle vieții și în care iubirea omenească
s-a topit pentru a se înălța, e altul: un vag sentiment de
supremă datorie ideală, în care s-a topit iarăși, tot pentru a
se înălța pînă la ultima limită a lucrurilor care se pot zări,
datoria de cruciată a liberării Sfîntului Mor mint, a dezro-
birii Locurilor Sfinte.
Aici nu mai e o țară, țara „de peste Mare“, nu mai e un
oraș, o biserică venerabilă, un sepulcru sfințit prin acela
care trei zile a odihnit într-însul trupul de om în care s-a
1 Myrrha Borodine loc. cit.
84
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
înveșmîntat. Nu se mai merge acolo cu oaste, cu oameni
de tot felul, și mai curați, și mai păcătoși, unii chiar stri-
viți de conștiința păcatelor lor și totuși incapabili de a se
opri, cu arme care au fost pătate și de alt sînge, cu un steag
pe care stau lîngă cruce embleme profane, sub care s-au
săvîrșit nedreptăți, hrăpiri, crime; nu e vuietul mulțimi-
lor pornite pe omor și pradă, înainte de a pleca genunchii
în locul unde Domnul și Mîntuitorul lor a suferit. Această
supremă îndatorire s-a idealizat: undeva, prin Indii, în
fundul misterios al fabuloaselor Indii, este un potir îm-
podobit cu toate bogățiile neprețuite ale Orientului. Sunt
și acele bogății care acum, sub îngrijirea lui Suger, simplul
călugăr care a condus Franța fără rege și care ar vrea să
încheie cu cruciata sa, de ordine și disciplină, împodo-
besc noua clădire de la St. Denis, mănăstirea sfîntului
patriarh al regatului, din umbra căreia, cu steagul căreia,
oriflamma, ba chiar cu oastea chemată în numele căreia
s-a ridicat, la 1123, Ludovic al Vl-lea, ca să oprească nă-
vălirea amenințătoare a împăratului german, și unde pu-
terea Sfîntului Dionisiu, a lui Saint Denis ocrotitorul, care
nu simte nevoia vărsărilor de sînge, a răspins de la cea
dintîi întîlnire oștile care trebuiau să nimicească puterea
franceză și să împiedice stabilirea regalității din Paris,
în acest potir, losif din Arimateia, cel care a înfășurat
în giulgiu trupul lui Isus — „losif cel cu bun chip“ de pe
aiere sau „epitafe“ — a prins picături din sîngele celui
răstignit, așa cum în biserica Neapolului plin de amintiri
bizantine și de superstiții orientale sîngele Sfîntului la-
nuar, San-Gennaio, e la îndemîna preoților cari vreau
prin el să binecuvinteze orașul. Și acest potir, spre bine-
cuvintare, trebuie adus, de un viteaz și de un om curat,
de unul care n-a știut măcar, ca Tristan, ce este iubirea
despre care legile lumii au uitat a vorbi. E Graalul tainic,
a cărui origine se poate găsi mai ușor în cuvinte (sanguis
regalis, Saint-Graal, — se spune) decît să se definească în-
suși acest mit creștin, pentru lămurirea căruia ar trebui
și o mai bună cunoaștere a tradițiilor celtice și o mai de-
plină inițiere în simbolele Orientului\
ALTA POEZIE EPICA FRANCEZA
85
Și, în același timp cînd mintea căuta ce poate fi mai
înalt și mai nelămurit în regiunile abstracției, frumusețile
și sensul moral al naturii, pe care cei vechi le înțeleseseră
așa de puțin și care lipsesc mai cu totul în cîntecele de vi-
tejie și aventură ale jongleurilor, încep să încadreze și să
împodobească noua poezie. în Tristanul prozaic se înfă-
țișează „timpul cel așa de frumos și așa de limpede și pu-
ternic lămurit — durement ult“, „soarele strălucitor*4, „pă-
sărelele ce cîntau în grădina lor felurite cîntece și făceau
zburdăciunea lor înlăuntru“ (et aloient lor joie faisant par
laienz). Pădurea iubirilor lui Tristan cu Isolda e indispen-
sabilă pentru înțelesul întreg al poemei pe care, la un
moment dat, o cuprinde și o explică. In Alexandria fran-
ceză poetul se îmbată de mireasma florilor — arătată în
cuvinte de o puternică energie, care dovedesc noutatea:
„le flairoi des herbes, les odors des espices, dont sunt plain
li vergii, „qui plus flaire soef que odors de pyment“. Com-
pararea feței celei iubite cu trandafirii și crinii ede această
vreme.
— Geles ont clers les vis plus que n’est flors.
Dar explicații care n-au trecut la noi, ci au rămas cu
energia lor primitivă în acea lume de inspirație tare, crudă,
se întîlnesc alături. Poeții care spuneau că zorile „crapă“
vestind ziua puteau găsi că ochii verzi glumeți ai „doamnei"
seamănă cu ai unui șoim vioi.
Les ious vairs er rians pliz que faucons mues.
Acest cîntec trebuia să fie gustat numai de o societate
care-i sămăna în rafinare mistică, în eleganță zîmbitoare,
în dorința de frumusețe și în setea unui ideal superior
trivialităților vieții curente. Nu publicului de hramuri,
bîlciuri și alte adunături, avînd simț numai pentru subiect,
nu pentru tratare, pentru poezia dinafară, nu pentru cea
dinlăuntru, erau să i se explice tainele unei iubiri care
se jertfește și se bucură pe deplin, hrănindu-se chiar din
jertfa ei nemăsurată, fără a se plînge, ori avîntul care
răpea pe un cavaler dincolo de tot ce știe și crede că poate?
86
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
pentru ca o cucerire incomparabilă să se capete numai
prin dovada purității absolute. Nu acestei gloate erau să i
se prezinte versuri înzestrate cu cele mai fine mijloace
ale retoricei poetice, versuri amestecate — ca în cutare
versiune din Alexandria — cu latinește ori lăudînd eroul
și pentru că „știe grecește, latinește, scrie pe pergament
în evreiește și armenește“.
— Et en ebrez et en ermin —
pentru că e meșter în „gramatică, dialectică și argumente",
știe „abacul, aritmetica“ și cîntă muzical după „diates-
sara, decapente și diapason“, e inițiat în „cele șapte arte“,
în „medicină" (mecine), adică „despre ierburi șirădăcini“.
Quanque ieut en herbe et en racine,
în „fizică, astronomie și necromancie", care sînt „surori“.
Pentru a cere și a gusta un asemenea fel de cîntări epice
de altă modă trebuie Curtea — de unde-și ia și numele de
poezie „courtoise“ — și Universitatea „clericilor", cu tot ce
putea să schimbe ori să adauge.
Nu Curtea regelui. Ea nu exista, și nu putea să existe.
Nici nu era nevoie de dînsa. După religiosul Robert, călugăr
pe tron, după neînsemnatul său fiu și urmaș, Filip I —
al cărui nume însă vine de-a dreptul din Alexandrie —,
Ludovic al Vl-lea — numit așa, pentru că, acum, cape-
țienii căutau să reia tradiția Garolingienilor — e un fel
de șef încoronat al jandarmeriei drumurilor necontenit tă-
iate de lăcomia și de neastîmpărul, dăunător interesului
făptașilor chiar, al semenilor din împrejurimi, ce se socot
de o samă cu suzeranul în ce privește puterea și-l biruiesc
uneori, îl opresc în loc ori își răstorc după cîtva timp în
contra lui, iar Ludovic al VH-lea, spirit ușuratec și nesoco-
tit, care se încurcă într-o cruciată fără să știe a o duce la
capăt și pierde cu inima ușoară teritorii aduse lui de un
noroc fără pereche, n-a avut Curtea lui, din voia lui. Cum,
de altminterea, Parisul, capitală întîmplătoare — regele
fiind adesea „itinerant" —, fără un adevărat sălaș al suvera-
ALTA POEZIE EPICA FRANCEZA
87
nilor, fără strade, fără îngrijire, fără elemente de atracție
pentru cei din țară ca și pentru cei de peste graniță, nu va
avea o Curte nici în al XlII-lea veac, căci de fapta trebuit
să se aștepte tlrzii influențe italiene, și noua Curte a rege-
lui s-a făcut prin „rechiziționarea" celor, mult mai vechi,
pe care le avea ceea ce s-a obișnuit a se numi provincie.
Cum s-au format în acele reședinți princiare din Sud un
„esprit courtois", întreținut, înălțat și rafinat de o lume
femeiască, vrednică de a fi cîntată în versurile noilor poeți
pe care-i sprijină și-i inspiră? A se vorbi de influențe ger-
manice, de cine știe ce depărtată acțiune a unor sentimente
de respect pentru femeie pe care, încă din zilele profetesei
Velleda(l), le-ar găsi cineva în paginile de revelație ale
lui Tacit, înseamnă a căuta foarte departe, într-un singur
loc, origini care, mai risipite, se găsesc mult mai aproape.
Doar creștinismul însuși, înnobilînd și pe femeie prin jert-
fele pe care i le cere sub loviturile persecutorilor și înși-
rînd nume femeiești, cu Precista Maria în frunte, alături
de ale sfinților și martirilor în noile calendare, sfărmase
quasi-captivitatea antică. Lăsînd la o parte tradițiile ga-
lice, celtice în genere, prin fireasca dezvoltare a societă-
ților mai fericite, mai bogate, mai culte din Sud, se putea
ajunge apoi la această stare de lucruri. Și nu lipsea nici acel
curent al vieții hispano-arabe, în care solemnitatea maură se
lumină pe încetul de o grație care nu era nici în cerințele,
nici în obiceiurile sale și pe care mult mai mult decît Cas-
tilia, Aragonul și Catalonia îl putea da Provența trubadu-
rilor — despre care se va vorbi îndată — și sora sa, așa
de asemenea în grai, în moravuri, în gusturi, Aquitania
sau Guyenna, din sud-vestul Galiei.
Se pomenește în veacul al XH-lea o Hermengardă de
Narbona (c. 1120—1197), fiica lui Aimeric al II-lea, căzut
în lupta cu maurii, și soția unui conte Alfons, apoi a lui
Bernard d’Anduse, care „ținea Curte". In același timp Aqui-
tania avu în ducii Guilelm al IX-lea și Guilelm al X-lea
( — 1137) niște stăpînitori bine înzestrați — cel dintîi a fă-
cut însuși cîntece—, bine intenționați, iubitori de splen-
doare și de zgomot, cheltuitori și petrecători, cari între
88
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
cruciată și erezie, între erezie și pelerinagiul Ia Compos-
tella, au făcut să se vorbească mult de aventurile, de rătă-
cirile și de păcatele lor ca și de o strălucire pe care Parisul
regal n-o știa și nu voia s-o știe.
Dar fata cea mare, singura moștenitoare a lui Guilelm
al X-lea1, se măritase la cincisprezece ani, îndată după su-
bita moarte a tătălui ei, cu Ludovic al Vll-lea, în bise-
rica Sfîntului Andrei din Bordeaux, la 2 august 1137. Nu
era cel dintîi caz al unei înrudiri între Nord și Sud: rege-
lui Robert cel elavios îi venise din aceleași părți de Mia-
zăzi o tovarășă, Constanța, a cărei suită uimi pe oamenii
din Miazănoapte prin haina „scandaloasă41, prin atitudinile
deșănțate, prin ușurința lor de vorbă ca și prin ușurătatea
lor de purtări2. Atunci apăruse în Franța regală numai moda
Sudului aquitan. Acuma, cu Alienor, venise însăși floarea,
pe deplin dezvoltată, a unei vechi civilizații.
Era lumea trubadurilor princiari, a luptătorilor cu cu-
vîntul, cu arta, lumea iubirii mistice, care-și știa codul și-și
avea — deși nu în forma „judiciară44 care s-a crezut —
Curțile de iubire, les Cors d^amor^ care nu dădeau sentințe
datate, cum s-a pretins, și nu primeau apeluri. Se credea —
și s-a încercat a se face din aceste păreri un „cod44 — că
bărbatul are dreptul său asigurat de Biserică, dar nu se
calcă în folosul lui alte îndatoriri, că soțul nu poate pretinde
la felul particular de sentimente de care iubitul singur se
bucură, că nici o „doamnă44 nu-și poate împărți inima, că
trebuie doi ani după văduvia sentimentală înainte ca alt
jurămînt să creeze altă legătură de același fel, că nimic nu
poate cere „stăpîna44, fără ca devotatul său, și cu primejdia
vieții, să nu încerce, că în sama lui stă onoarea aceleia că-
reia i s-a închinat?
1	Vd. pentru ea și pentru altele Fritz Bergert, Die von den Trobadors gcnann-
ten oder gefeierten Damen (Halle a.S., 1913: in „Beihefte* Grdber). Cf. Villepreux,
Eltonore de Guyenne, Bordeaux-Paris, 1862; Rud. Kiesworm, Untersuchungen
uber die Bedeutung Eleonorens von Peiton fur die Litteratur ihrer Zeit, I, Bern-
burg, 1901.
* Și soția lui Hugo Capet, soră a lui Gulielm Fierabras, venea din Aquitania
și era din același sîn^e cu Alidnor.
ALTA POEZIE EPICA FRANCEZA
89
Această „viață nouă“ nu se putea aclimatiza la Paris.
Cîțiva ani după căsătorie, se porni cruciata și, conform
cu aceste constituții amoroase, regina s-ar fi îndrăgit în
Orient, — ca Yseult de nepotul ei — de un unchi, Ray-
mund de Poitiers, de care nu mai voia să se despartă reve-
nind acasă. Trebuiră s-o ia cu sila, s-o fure. înapoi în
Franța, se pronunță divorțul, după însăși cererea regelui,
care n-avea din această legătură decît două fete, dar care se
temea să nu capete băieți, moștenitori, cari să nu fie ai
lui. Tot în 1152, la vreo șase săptămîni după despărțire1,
Alienor, de mulți pețită pentru vastele teritorii din zestrea
ei ca și pentru farmecele sale trupești și sufletești, luă în
căsătorie pe Henric de Anjou, fiul unui vechi curtenitor
al ei, Geoffroy Plantagenetul, și ajunse astfel, ceva mai
tîrziu, părăsind castelul ei francez din la Reole, regină a
Angliei, care fu aproape jumătate de veac teatrul intri-
gilor și luptelor, al întemnițării și suferințelor ei, — căci
regele știa și el, în folosul frumoasei Rosamunda și a
altora, așezămintele iubirii noi.
Alienor, regina engleză, a urmat să fie și mai departe
ocrotitoarea, îndemnătoarea poeților, — unul din fiii ei
chiar, Ricard Inimă-de-Leu, făcîndu-și o cinste din a se
înscrie în rîndurile lor. Fiul lui Geoffroy, nepotul ei de
fiu, și al Constanței de Bretania, purtă numele lui Arthus.
O quasi-franceză din Sud, Berengara de Navarra, ajunge
soția lui Ricard, fiul Alienorei, și acesta pețise întîi pe
Alix de Franța. Dedicații ale operelor păstrate ne-o arată
încă. Prin ea, literatura de limbă franceză, răsărită pe con-
tinent, avu o nouă fază, bogată și originală, dincolo de La
Manche.
Sora reginei, măritată și ea în Franța de Nord, fetele
ei îi semănară. Una din ele, Mărie, luă pe contele de Cham-
pagne, în a cărui provincie se născuse Chretien de Troyes.
O glorioasă dinastie feudală care, după Thibaut cel Mare,
adversarul regelui Ludovic, și după Henric cel Darnic,
1 Victor Balaguer, în „Revue du Monde latin", I, p. 64.
90
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
cuprinde pe Henric al II-lea, rege de Cipru și Ierusalim,
care va muri, pe pămînt de cruciată, la 11971.
Contesei Maria i se atribuia odată o sentință celebră
în chestiuni de drept amoros, pe care mai tîrziu, cu aceeași
seriozitate, bătrîna ei mamă ar fi confirmat-o în apel. Din
această Casă de Blois, domnitoare în Champagne, se va
ridica Thibaut al Vl-lea, ca un cîntăreț ale cărui opere au
fost judecate ca fiind cele mai plăcute și mai melodioase ce
au fost vreodată auzite în cîntece și în vioară, și a pus să
le scrie în sala lui de la Provins și în cea de la Troyes: și
li se zice: cîntecele regelui de Navarra (o căsătorie dăduse,
la 1200, Casei, această coroană); Dantefe însuși îl pomenește2.
Acestui Thibaut a fost de ajuns ca regina Blanca de Casti-
lia, mama lui Ludovic al IX-lea și regentă în timpul mino-
rității lui, să-i amintească juruința față de ea, „doamnă“
a iubirii și cîntecului acestui poet regal, pentru ca el să
se desfacă de toate legăturile sale și să părăsească o coali-
ție de seniori formată contra coroanei.
Constanța, altă fată a Alienorei, ajunge, în Sud, soția
lui Raymund de Toulouse,și fiica ei, Azalaîs, va fi vestită
în lumea trubadurilor3.
Și în Flandra, unde domnea o prințesă de Anjou, Sibila,
și aiurea, aceeași influență ajunsese a domina, venind din
literatură și conducînd-o mai departe în aceeași direcție.
Același lucru se va întîmpla cu cealaltă nouă lume: a
Universității.
Abia la jumătatea veacului al XH-lea se constituie acea
„tovărășie de dascăli și ucenici“, acea societate spirituală
pentru găsirea și răspîndirea cunoștințelor — universitas ma-
gistrorum et auditorum — , care cuprindea în curînd, în mi-
ile de membri ai săi, din toate provinciile Franciei, din
Italia, Anglia și Germania — formînd „națiunile" franceză,
1 Thibaut cel Mare voise să ia cu de-a sila pe Alienor însăși, după divorțul ei.
a Les plus dSlitables et Ies plus m61odieuses qui oncques furent oyăs en chan-
qon et en vielle, et les fist escrire en sa sale de Provins et en celle de Troyes, et
sont appelSes les chansons au roy de Navarre.
’ Op. cit., p. 20.
ALTA POEZIE EPICA FRANCEZA
91
picardă și engleză — una din forțele cele mari ale timpului,
una din cele care aveau mai mult siguranța viitorului. După
marea gîlceavă cu burghezii la 1196, această unică vatră
a studiilor de teologie și litere (artes] la Salerno era școala
de medicină; la Bologna cea de drept canonic și roman) își
avu așezămîntul său, aprobat de rege, și în curînd un rec-
tor pe mai mult timp, ales în formele fixate de datină,
conducea această mică armată a unei „științi“ care nu să-
măna, nici în scop, nici în metode, cu cea de azi.
De cînd Lanfranc de Pavia și Anselm de Aosta — am-
bii profesînd în Anglia — avuseră curajul să afirme că
adevărurile teologice se pot înțelege, că deci se poate ar-
gumenta în jurul lor, de cînd Jean Roscelin, de la această
Universitate din Paris, susținuse că există de fapt numai
cele generale, iar cele individuale nu, pentru ca acestui
nominalism să-i răspundă realismul individualist al lui Guil-
laume de Ghampeaux, Universitatea pentru teologie și
arte era o arenă de luptă?
Nu pentru a stabili adevărul, căci acesta era dat de mai
înainte, preștiut, nimeni neavînd voie, chiar dacă-1 furase
vraja cea nouă a lui Platon din cetatea sigură a categoriilor
logice ale lui Aristotel, de a schimba o iotă din cuprinsul
sacru al dogmelor imutabile. Ci pentru plăcerea luptei,
pentru atracția firească a cavaleriei spiritului, care cores-
pundea perfect celeilalte, în mobil ca și în metode.™
Să observăm pe cel mai vestit reprezintant al acestei
vieți școlare. Pierre Abeilard, fiu de senior mai modest din
Bretania, ar putea imita pe cavalerii din „chansons de geste“
în domeniul lor. El schimbă numai domeniul, nu ținta și
nu apucăturile. Indiferent de teoria lui, care-și propune a
găsi un termen mediu, între nominalism și realism, el e
veșnic în căutarea adversarului, și cea mai mare bucurie
este să răzbească pe cineva, oricine ar fi, oricum l-ar chema,
oriunde l-ar găsi. A ieșit înaintea lui Guillaume de Cham-
peaux și, în cîteva lovituri, l-a doborît. Prada sînt miile
de studenți cari-1 întovărășesc la Melun, la Corbeil. Din mo-
ment ce învinsul se retrage, la mănăstire, în episcopat,
92
ISTORIA LITERAT URILOR ROMANICE
acesta și teoriile lui, — sabia-i ruptă, — nu-1 mai intere-
sează. Ii trebuia altul: raționalistul, dialecticul se va face
comentator al „Profeților“ și va începe la Laon un curs despre
Ezechiil numai pentru că aici se află un nebiruit, bătrînul
Anselm, a cărui glorie ține s-o distrugă. Ca și cavalerii cari
nu se sfiesc a spune că nu i-a învins, că nu-i poate învinge
nimeni, Abeilard se intitulează, fără sfială, dar și fără jac-
tanță, „filosoful prin excelență și omul cel mai înțelept
din lume“. Să vie cine-i va disputa acest titlu și să încerce!
Dacă Sfîntul Bernard — un aspru și sec spirit roman —
îl va tîrî la concilii sub învinuire de erezie și-1 va face să
fie condamnat pentru teorii asupra Treimii, el nu se crede
învins. în adevăr i s-a interzis să facă uz de dialectica sa;
Bernard de la Clairvaux nu s-a purtat cum trebuie, inter-
zicînd adversarului de a trage sabia în acest tournoi, și opi-
nia publică, rămînînd credincioasă lui Abeilard, l-a deza-
probat pe acela. Zbuciumul, lupta, care dau gust și scop
vieții, continuă pînă la capăt pentru invincibilul cavaler al
celor mai puternice silogisme.71
Dar acești oameni, ale căror subtilități, pasionînd toată
lumea contemporană, pătrund și în cîntec, în felul de a
înțelege și predica religia iubirii, sunt și ei credincioși ai
ei și vor sacrifica și ei aceleiași mode literare pe care și în
viața lor țin s-o urmeze, se simt datori a o face.
Dacă Bernard a înălțat Precistei înseși, Fecioarei Mă-
riei, pe care singură și-a ales-o ca „doamnă44, imnuri latine
înaintea cărora teologii comentatori și istoricii bisericești
se opresc nedumeriți, Abeilard a ajuns vestit pentru toate
veacurile prin iubirea lui pentru Heloisa (sau Luisa). Cînd,
în casa primitoare a naivului, dar răzbunătorului cano-
nic Fulbert, el, cleric, canonic însuși, se așează la aspra masă
de lemn pentru a începe, înseninîndu-și din ce în ce mai
mult creții frunții savante, cursuri despre cele „șapte arți44,
el nu crede că face un prea mare păcat dînd latineștii de
scolastică inflexiuni voluptoase ca pe vremea poeților, re-
probați de Biserică, dar iubiți de societate, ai vremilor pă-
gîne. Legătura lor careva degenera — se va naște un fiu, bo-
tezat cu pedantul nume latin, astronomic, de Astrolabium —,
ALTA POEZIE EPICA FRANCEZA
93
e și ea o datorie, ca și lupta cavalerească a argumen-
telor scolastice. Și una și alta trebuie omului desăvîrșit,
întreg, „omului cum trebuie“.
Fulbert va afla; răzbunarea lui va fi cumplită. Muti-
lat, Abeilard va fugi de lume, în mănăstioara sa a „Mîn-
gîietorului“, Paracletul — ce aromă platonică se desface
din singur acest nume!, — într-o sălbatecă retragere din
Bretania, unde nimeni nu-1 înțelege. Dar societatea-1 ur-
mărește cu simpatie, ea care-i cîntase cîntecele de iubire
pe vremuri. Cu sete se va ceti povestea durerilor sale, His-
toria calamitatum. Cînd, după ce dăruise Heloisei „Para-
cletul“, el va veni aici să vadă pe aceea care pe ascuns fusese
soția lui, soborul de maici va ieși întreg pentru a-1 întîmpina,
acel sobor care, pînă la cea mai tînără soră, știe, desigur,
prin scrisorile celor doi iubiți, pretutindeni răspîndite, cele
ce s-au întîmplat. Copilul nelegiuit e recomandat fățiș de
mama sa lui Petru Venerabilul, una din cele mai severe
figuri de prelați ai timpului. Și, după moartea ei, Heloisa,
rămasă sub votul ei păstrătoare a celor mai scumpe amintiri,
se va odihni lîngă dînsul.
Atît de puternic w^peste toțișiprin toți, spiritul cel nou.
9 — Istoria literaturii romanice voi. I
Note
a.	Opera clericului englez, care încerca să reconstituie istoria
folosind legende, a fost tradusă de mai multe ori în franceză și a con-
stituit baza unei literaturi de lungă existență: ciclul breton, al cava-
lerilor Mesei Rotunde, al lui Arthur. Chretien de Troyes e cel care a
dat strălucire poetică noii materii.
b.	O bibliografie a scrierilor consacrate literaturii medievale,
în general, și Graalului, în special, de această distinsă cercetătoare,
în necrologul publicat în revista „Irenikon“, 1957, pp. 344—346.
c.	Romanul pătrunde în literatura română prin traducerea făcută
din slava veche de Udriște Năsturel, în anul 1649. în secolul XVIII
s-a făcut o traducere remaniată de pe versiunea bielorusă tip Kutein.
„Astfel, în literatura română și-au dat întîlnire ambele ramuri: ver-
siunea sud-slavă și versiunea occidentală prin intermediul literaturii
bieloruse. Din italiană a făcut o traducere Vlad Boțulescu în 1743“
— I.C. Chițimia în antologia Cărțile populare în literatura româ-
nească, Buc., Edit. pt. Lit., 1963, ve 1. II, p. 290.
d.	Noi date în lucrarea mult discutată a lui G. Gary, The Medie-
val Alexander, Cambridge, The University Press, 1956.
e.	De remarcat, încă o dată, preocuparea constantă a autorului
de a îngloba în sinteza sa date privind cultura română. „Istoria Troadei
a pătruns în vechea literatură română, în afară de calea bizantină și
prin intermediul literaturii medievale franceze“ — Danj Simionescu
în antologia cit. supra, p. 87.
f.	L Strofa 1, reprodusă dură ediția lui G. Paris din 1903:
NOTE (CAPITOLUL IV)
95
Bune fură vremurile în veacurile de demult,
Căci era credință și dreptate și dragoste,
Era și evlavie, din care puțin azi se mai află:
Totu-i schimbat, pierdută e culoarea,
Nicicînd nu fură alții asemenea străbunilor.
g.	Aluzie la liedul pe care Amalia i-1 cîntă bătrînului Moor în ac-
tul II din Die Răuber (Hoții): Der Abschied Andromachas und Hektors.
h.	în acest sens studiul Myrrhei Lot-Borodine, „Le Conte del
Graal" de Chrâtien de Troyes et sa prâsentation symbolique, „Romania“,
1956, pp. 235 — 288 și cele două articole din aceeași revistă: 1930,
pp. 526-527; 1931, pp. 147-205.
i.	Vd. și J. Lafitte-Houssat, Troubadours et Cours d'amour^
Paris, P.U.F., 1950.
k.	îl citează pe regele Navarrei (1234 — 1253) cape una dintre
cele mai respectate autorități în poezia lirică a epocii în De Vulgari
Eloquentia I, 9; II, 5, 6.
I.	Dezbaterea angajată în jurul chestiunii realității universa-
lului, a împărțit pe scolastici, în sec. XI, în gruparea nominaliștilor
(pentru care cele universale sînt simple nume, pentru Roscelin aces-
tea fiind desemnări, nici măcar nume), a realiștilor (care considerau,
ca Guillaume de Champeaux, 1070 — 1120, că natura specifică e o
esență unică, individualitatea fiind redusă la o determinare acciden-
tală) și a conceptualiștilor (care considerau conceptele universale ca
avînd o valoare subiectivă). Amănunte la M. H. Carre, Realists and
Nominalists, Oxford, 1946.
m.	Caracterizare demnă de a fi reținută, expresia lui lorga redă
cu conciziune o punere în mișcare a spiritelor, atît în domeniul inte-
lectual, unde dialectica începe să triumfe (cf. E. Brehier, La philo-
sophie du Moyen Age, Paris, Albin Michel, 1937, cap: Le dtveloppe-
ment de la philosophie), cît și în domeniul sensibilității, după cum
dovedește exemplul dat în continuare. într-un sens asemănător Etienne
Gilson, Etudes de philosophie m^diâoale, Strasbourg, 1921: „Totul este
în Scriptură, dar ne revine datoria de a-1 descoperi... Abelard este un
dialectician care e obligat să facă teologie pentru ca să aibă ceva de
făcut cu dialectica sa...“
9*
96
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
n.	Citat în fața conciliului din Sens, Abelard (sau Abailard) a
refuzat să-și retracteze opiniile formulate în Introductio ad theolo-
giam și în Theologia christiana; papa Eugcniu III a confirmat sentința
conciliului la 16 iulie 1140, ordonînd ulterior ca Abelard să fie închis
într-o mănăstire. Legăturile sale cu Heloise l-au inspirat și pe Alexan-
der Pope, al cărui poem Eloisa to Abelard a fost transpus în română
de C. Conachi.
V
Poezia lirică a secolelor
al Xll-lea și al XIH-lea
Același spirit ca în poemele ciclului lui Arthur și ale
ciclului antic se ya găsi, firește, în poezia lirică a timpului.1
Această poezie e, pentru Sud, pentru dialectul de oc,
— romană grefată pe trunchi acvitano-ligur și vasconic —,
a trubadurilor (de la trobador, din trobar, a găsi, a descoperi;
cf. grecescul Ttoteîv, a crea), iar pentru Nord, pentru re-
giunile dialectului de oii, a truverilor (de la trouver, în ace-
lași sens) corespunzători.
Numărul poeților sudici e foarte mare: un filolog ger-
man2 a numărat 412, dintre cari 5 regi, 2 prinți, 10 conți,
5 marchizi, 6 baroni, 9 castelani..., 16 burghezi, 8 mese-
riași (un Peire Vidai, între dînșii), 16 călugări (între care
și doi episcopi), și între aceia cari făceau din aceasta o
profesie, și 17 trovairitz, femei inițiate în ce s-a numit
„vesela știință“ (gay saber).
A încerca o clasificare după timp e lucru greu și nesi-
gur. Avem biografiile unora dintre ei, dar ele pomenesc
1 Epopeea se rezumă acolo în Girart de Roussillon, în Bematz de Tolosa ori
alte două, trei bucăți epice fără originalitate.
2 Cf. Bartsch, Grundiss des provenzalischen Litteratur, Elberfeld, 1872;
J. Anglade, Les troubadours, Paris, 1908; Grober, Die Lidersammlungen des Tro-
badours (in Boehmer, „Romanisclie Studien", II); P. Meyer, Les demers trouba-
dours; Leroux de Lincy, Recueil de chants historiques franțais, 1841; Recueil de
motels fran^ais des Xl-e au XH-esiecle; Allfranzbsische Lieder besichtigt und erlau-
tert von Ed. Maltzner; Achiile Jubinal, Jongleurs et trouveres, Paris, 1835; Tarbe,
Chansonnier de Champagne, Paris, 1850.
98
ISTOÎUA LITERATUÎliLOR ROMAiSrîCÎÎ
mai mult aventurile poetului, legăturile lui cu „dama“,
căreia, ca vasal pînă la moarte, i s-a închinat. Precizările
lipsesc, și cele cronologice înainte de toate, pe care oamenii
de o cultură așa de modestă ca a biografilor nu le-ar fi
dat, chiar dacă le-ar fi știut, căci li se păreau irelevante,
indiferente. Din alte izvoare rareori se pot căpăta lămuriri.
In manuscripte1, se pun laolaltă, fără nume de autor, bu-
căți de originea cea mai deosebită. în ce privește valoarea
operei unora și altora, care ar putea îngădui caracteri-
zări, prețuiri și gradări, trebuie să observăm întîi că toți
trubadurii — căci de ei vorbim mai ales — se supun ace-
lorași norme, variind numai, pînă la tour de force, artifi-
ciile formei, mai ales ale rimei. Cum nu-i interesează, de
loc, fondul, ei cred că forma e la îndemîna oricui, că nu e
om care să nu și-o poată însuși, cu stilul corect al presei
după o gramatică: „nu e om, oricît de dur și rud“, spune
unul din aceste catehisme, „care s-ar gîndi și ar munci pu-
țin să facă acorduri de cuvinte și care să nu le poată face,
căci aceleași cuvinte poate cineva să le împreune în multe
dăți, în rime diverse, adecă în acordanțe diverse“2. Și
dincolo de această gramatică poetică treceau numai cu
greu scriitori cari, pe. lîngă toate, aparținînd straturilor de
sus ale societății, fiind diletanți în urmărirea unui sport
— jongleuri îi întovărășeau adesea pentru cîntecul din gură
sau din alăută (pieile) — n-aveau nici adevărata inspira-
ție, nici rutina unui meșteșug îndelung cultivat, pentru el
însuși ori fie chiar și pentru cîștig. în sfîrșit un motiv e
limba însăși, cu sonoritățile ei cam monotone, cu bogăția
vocalelor rostite din gura plină, „ore rotundo“, limba ce
n-are armonia pe care i-au dat-o limbii italiene, care a trăit
veacuri, — pe cînd provențala, după vreun secol și jumă-
tate de înflorire, era să decadă la rîndul unui dialect, ca
să învie doar pentru curiozitatea literară a producției ro-
mantice moderne, sub condeiul unui Mistral, unui Ăubanel
și Roumanille — și, pe lîngă aceasta, nu oferă, din motive
1 II canzoniere provenzale, della Riccardiana per il prof. Giulio Bertonir,
publ. de „Gesellschaft fiir romanische Litteratur", VIII.
■ P. Meyer, Textes, p. 152.
POEZIA LIRICA A SECOLELOR AL XII-LEA ȘI AL XIII-LEA 99
interne poate, o dezvoltare, așa incit nici sub acest raport nu
se pot face osebiri, după timp sau după valoare1.
Neștiindu-se cu cine să înceapă — căci nimeni nu mai
atribuie în adevăr lui Gulielm de Acvitania calitatea de
întîi trubadur, se pronunță mai des numele unui Rambaud
de Vaqueiras unui Bernard de Ventadour, unui Bertrand
de Born, unui Peire Vidai și Peire Cardinal, unui Gonseline
Faidiz și Guiraud de Borneilh. Dar alături cu aceștia stau
Peire d’Auvergne, Guiraud Riquier, Guy de Guissel, Pei-
rois de Roqulfort, Cercalment, Rambant d’Orange.
Aventuroșii și „industriali?4 genului străbat mai multe
țări. Vom vedea pe cei cari au cîștigat Italia de Nord ca
și aceea de Sud pentru această literatură; Glias Cairel a
cutreierat o bună parte din lume, ascultat și prețuit oriunde.
Căci ca și limba franceză din Nord, în deplina ei dez-
voltare, din veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea, această
limbă provențală, instrument unic al poeziei lirice, aparține
tuturor popoarelor romanice; ea e, pentru toți, mijlocul
special de exprimare fugitivă a tuturor sentimentelor.
In Spania, în provențală compun, găsesc regii Jaime I
de Aragon și Alfons al X-lea de Castilia. O fată a lui Al-
fons al II-lea, din același regat, ajunge pentru trubaduri
mult cîntata regina de Tolosa, prin căsătoria cu un conte
de acolo. Fiica lui Alfons al VH-lea, Constanța, — a că-
rei mamă era o princesă din Provența —, ajunge urmașa
Eleonorei pe tronul Franciei, și fata ei, Margareta, se va
mărita cu fiul aceleiași Eleonore, Henric Tînărul, moș-
tenitor al Angliei, apoi cu un rege al Ungariei, Bela. în
Italia, Rambaud de Vaqueiras, — care a cîntat și în dia-
lectul spaniol gallego — Bernard de Ventadour, Peire Vi-
dai, care cîntă Milanul („Milas“), Sordel și alții află ascul-
tători și după dînșii, cu ajutorul protectorilor și protectoare-
lor acestei poezii, în Savoia și Vintimiglia,în marchizatele
de Saluzzo, Montferrat și Este. Italieni, cari cîntaseră su-
biecte carolingiene în epopei franceze de imitație, ca a lui
Niccolo di Verona, se încearcă pentru a spune aceleași lu-
1 Observațiile lui Grober în acest sens nu se sprijină pe adevărate dovezi.a
100
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
cruri în aceeași limbă: genovesi ca Doria, Crillo, piemontezi
ca Piero della Caravana și Nicoletto din Turin. Mai tîr-
ziu numai va răsări o poezie italiană, a lui Cuello di
Alcamon, a lui Folcacchieso di Siena. Pentru moment, acei
cari stăpînesc sunt provențalii1.
Dincolo de Rin chiar, în ținuturi de altă limbă, —
precum epopeia trecuse și prin prezența în Germania a
Agnesei de Poitiers, fiica lui Gulielm de Acvitania, ca
împărăteasă a lui Henric al II-lea, apoi a Beatricei de
Burgundia, soția lui Frederic Barbă-Roșie2 — o Matilda,
fiica Eleonorei cu Henric al II-lea de Anglia, va duce
gustul liricei din Sud. Cu atît mai ușor, cu cît prinți de
Turingia cresc în Franța — în poeme, și cei din Ungaria
vin la Paris —, studenți germani vin la Universitatea din
Paris, ca Otto de Freisingen cronicarul3. Frederic al II-lea,
așezat, — sceptic în materie de credință și trăind pentru
petreceri —, în Sudul său italian, cu urme grecești și amintiri
sarasine, „roman11, în ce privește apucăturile și gusturile,
se va înscrie și el între trubadurii străini, cu toate că în
provențala lor cîntau despre germanii lui cîntece ca acesta
Le gent d’Alamaigna
Non voillas amar,
Ni la sua compagnia
No us plassa usar.^
Poate că a trebuit catastrofa, provocată de papa, care a dis-
trus „seminția de năpîrci“ și ridicarea provincialismului ger-
man în persoana șvabului Rudolf de Habsburg pentru ca însăși
originalitatea spiritului german să nu ajungă în primejdie,
cu toate consecințele ce puteau rezulta din acest faptc.
De unde a venit această poezie lirică, a cărei notă sen-
timentală, trecînd prin imnurile religioase germane din epoca
1 în Sud o fiică, probabil, a împăratului Manuil din Conslanl inopol, Eu-
doxia „împărăteasa din Montpellier“, și fiica ei, Maria, se găsesc între sprijinit^a-
lele acestei poezii.
2 La 1043 se semnalează la germani jongleri din Franța.
8 „Romanische Forschungen", 1911, p. 304.
POEZIA LIRICĂ A SECOLELOR AL XII-LEA ȘI AL XIII-LEA 101
modernă (după imitația de un Walter von der Vogelweide
și Hartmann von der Aue) și prin cîntecul mistic al roman-
ticilor, își păstrează puterea și asupra literaturii europene
actuale?
Acei cari-și dau samă că literaturile nu înaintează de la
bucăți mărunte la epopee vor înțelege că producerea acestui
nou gen literar, cu multipla înfățișare, trebuie să vie și de
la cauze multiple.
Să căutăm a le arăta1.
Vechile imnuri religioase, de care am mai vorbit, au tre-
buit să treacă din limba latină, tot mai viciată, în care au
fost redactate, în limbile romanice. Și, o dată ce s-a făcut
această strămutare de grai, o dată ce vulgarul a fost atins
și primit ca limbă, nu era nimic mai natural decît ca lau-
dele ce se îndreptau către Precista, către sfinte și sfinți, că-
tre mucenici să treacă asupra „doamnei“ gîndurilor poetului.
Să ascultăm pe un trubadur care păstrează cu strictețe
nota religioasă:
Drept Dumnezeu, în numele tău și-al Fecioarei
Mă voi trezi eu azi, sub raza strălucitoare,
Cea din Ierusalim, ca îndemnătoare:
Sculați sus și ridicați,
O domni ce va închinați:
De zi vă apropiați;
Se duce-al nopții drum.
Pe Domnul lăudați,
Pe el îl adorați
Și pace cautați
Pentru al vostru drum:
în loc de noapte-i zi,
Lumină-n ceruri, și
Prind zori a se ivi:
Frumos va fi de-acum.
i cf. Jeanr’oy, origines de la poesie lyrique en France, Paris, 1889.
102
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Doamne, acel ce prin Fecioara Maria, știm cum,
Veniși izbăvind și-arătîndu-ne precum
Că noi putem învinge al diavolilor fum
Și-ai fost pe cruce ridicat,
Pe cap cu spini încununat,
Cu fiere-amară adăpat;
Doamne-n durere-ți spun:
Aceștia ce s-au adunat
Să ceară să fii îndurat,
Jertfindu-li orice păcat:
Amin, amin, fii bun:
în loc de noapte-i zi.
Aiurea se înfățișează răsplătirile Raiului aceluia ce n-a
pierdut ceasul care nu se mai poate înturna:
Voi ce iubiți adevărat,
Treziți-vă, nu mai dormiți,
Căci ciocîrlia a cîntat
Și-n cîntecu-i vă spune: Săriți 1
Acuma-i ziua să veniți,
Căci Dumnezeu prea-ndurat
Pe-aceia ce l-au ajutat,
De dragostea lui stăpîniți
Și noapte, zi s-au tot luptat,
Ii crede-ai lui adevărați.
Pe-acela îl țineți de rău
C? domnu-și lasă, cum vedeți:
De las’ așa pe domnul său,
Va fi găsit între procleți
în ceasul asprului județ,
Cînd o s-arate Dumnezeu
Coaste, picioare, palme. Zău,
Acel ce-a înșelat la preț
Se va speria așa de rău
Și-a tremura, să mă credeți.
Cel răstignit spre-a ne scăpa
Nu ne-a iubit înșelător,
POEZIA LIRICĂ A SECOLELOR AL XII-LEA $î AL XÎIÎ-LEA 103
Ci ne-a iubit cu inima
Și pentru noi, îndurător,
Cuprinse-n brațe crucea sa
Ca un miel blînd ce s-ar lăsa
Cuțitului chinuitor:
în cuie trupu-i spînzura
Bătut prin pălmi pe lemnul lor.
Am auzit și eu spunînd
Că ban în pungă-i tîrgul bun.
Halal de omul cu bun gînd
Ce-a priceput ce voi să spun:
Știți toți că Domnul știe cum
V-a răsplăti pe voi luptînd?
Puteți fi siguri orișicînd
De Rai, că-1 veți găsi în drum,
Căci, de cîștigi azi mînecînd,
De ce s-aștepți tu fiecum?
A doua zi n-o s-o avem.
Puteți fi siguri, deci, voi toți:
Cutare zdravăn îl ținem,
Și-n patru zile, iată, poți
Să spui că zace între mor ți:
La moarte dacă îl vedem,
Și mîni, picioarele se tem
Să miște cum tu ți le porți,
Atunci cei mai cuminți suntem !
Dar prea tîrziu acum socoți...
O tînguire a Maicii Domnului se poate adăugi la aceste
cîntece religioase cuprinzînd același element:
Plîns peste plîns, dureri peste dureri,
Cer și pămînt pierdură domnul lor de ieri.
Eu fiul mieu și soarele-i în nor:
Evreii l-au ucis pentru rușinea lor.
O, fiul mieu, ce mai dureri de moarte !
Evrei perfizi, ce multe ați uitat!
Nu mai gîndiți la vremi de-odinioară,
104
ISTORIA LITERATURILOR ROMAI^ICfî
La chinuri mari pe care le-ați purtat,
La Faraon robind atîta doară.
O, fiul micu, ce rău te-au răsplătit.
în noapte voi l-ați prins ca pe un hoț:
L-ați dus legat în temniță apoi,
Și, cînd era acum poprit la voi,
L-ați prins de-un stîlp, de dînsul ați rîs toți.
O, fiul mieu, ce ai tu să înduri!
Și, după ce acum legatu-l-ați voi greu,
Ați luat curăli și l-ați bătut așa:
Din cap în tălpi tot sînge trupul său!
Și noaptea toată ține cazna sa.
O, fiul micu, ce neam afurisit!
Afară de acest izvor al poeziei lirice medievale — căr-
turăresc — este și un altul. Precum epopeea spaniolă s-a
sfărîmat în romanțe, tot așa s-a întîmplat și cu cea franceză
de felurită inspirație. Mărie de France, poetă din al XH-lea
veac, așezată în Anglia, va desface astfel un singur episod
din povestea lui Tristan și, făcînd din el un lai, un lied,
îl va numi al lederei, al Caprifoliului, — ca și poporul, care
exploatase mai de mult acest subiect, pentru că în aceste
cîteva duzini de versuri nedespărțirea celor doi iubiți e asă-
mănată în acea iederă care, smulsă de la trunchiul pe care
l-a îmbrățișat, se usucă, dar trunchiul însuși, deprins a fi
adăpostit de soare, sufere că i-a luat fragedul înveliș.
Ceva mai departe apoi s-a luat și un subiect nou, pentru
a fi tratat pe scurt. Și avem astfel cîntecul, chanson, chanson,
care dă scene și mici drame luate din închipuire. La unele se
amestecă deosebite scene legate printr-o povestire în proză,
ca în vestita Aucassin et Nicolette, de o așa de fragedă in-
spirație, cu o fabulă luată din basmul cu pădurea unde s-a
ascuns, fugind de lume, fata pe care o va găsi un Făt-Fru-
mos. Altele sunt simple, fără asemenea legături, ca povestea,
în dialect de Nord, a „frumoasei Doette"1.
1 Asupra vechimii, vd. Maurice Willmotte, titudes critiques sur la Iradition
litUraire en France, Paris, 1 £09, p. 49 și urm.
POEZIA LIRICA A SECOLELOR AL XII-LEA ȘI AL XIII-LEA 105
Frumoasa Doettă la fereastră stă:
Cetește în carte, — vai inima ei!
Și dragu-i e dus pe unde nu vrei:
Doon cel plecat în gîndul ei stă, —
Și-acuma — mi-i jale!
Scutarul pe scări privește-a sosit,
Desface în pripă desaga de drum,
Aleargă Doctta, nici nu știe cum:
Nu crede să-i vie cuvînt nedorit,
Și-acuma — mi-i jale !
Doetta frumoasă l-a și întrebat:
— Stăpînul mieu unde-i: cît nu l-am văzut!
Și ochii de lacrimi lui i s-au umplut.
Doetta zîmbește: a și leșinat.
Și-acuma — mi-i jale!
Doetta frumoasă în clipă sări,
Se-ntoarse spre dînsul și-i spuse astfel:
— I-i inima tristă: o doare de el,
Stăpînu-i pe care nu-1 va mai zări.
Și-acuma — mi-i jale !
Doetta frumoasă zorită-ntrebă:
— Stăpînul mieu unde-i, ce-atît l-am iubit?
— Pe Domnul din ceruri, — să mint? la ce treabă?
E mort într-o luptă, de suliți rănit,
Și-acuma mi-i jale !
Doetta frumoasă începe-a boci.
— Păcat fu de tine, Doon, bun, frumos!
De dragu-ți voi pune veșmînt uricios,
Pe trupu-mi o haină prețioasă n-o fi.
Și-acuma mi-i jale !
La St. Pol voi plînge iubirile tale!
Voi face din banii miei singuri lăcaș,
Și cine veni-va acolo la hram,
De n-are iubirea-i așa cum o aw.
106
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Din pragul intrării eu depărta-l-aș,
Și-acuma mi-i jale:
La St. Pol voi plînge iubirile tale.
Doetta frumoasă lăcașu-a sfîrșit:
E mare, și-acuma mai mare o fi,
Și-ntrînsul pe-aceea și accl-a primi
Ce pentru iubirea întreagă s-au jertfit,
Și-acuma mi-i jale:
La St. Pol voi plînge iubirile tale.
Partea cea mai largă însă o are literatura populară.
O astfel de literatură au avut-o de la început popoarele
romanice fără ca, pentru a i se explica începuturile, să se
șoptească origini germanice de înnoire și refacere. Ea e le-
gată de anumite ocupații ale păstorului cu turma, izolatele
lume, privind noaptea stelele, dorind de iubite care nu-s
lîngă dînsul, — cîntecul propriu-zis. Ori același păstor zu-
grăvește ceva din viața lui simplă, îndrăgind făpturi care
nu vorbesc și lucruri neînsuflețite: pastourelle, și luîndu-se
la întrecere înaintea aceleia care judecă pentru a se dărui bi-
ruitorului: tenson, j eu par ti, cînt asemenea cu acela care a
făcut nemuritor, în literatura greacă, pe Teocrit și în cea,
imitată, latină a dat îndemn Bucolicelor, lui Virgil. O
complainte (complancha) întovărășește jalea, petrecerea la
mormînt a celor cari s-au desfăcut prin moarte de rude și
prieteni. Pețirea seara e oserena; trezirea, dimineața — după
un obicei pe care și pînă azi îl păstrează Italia1 — o alba,
un cîntec de zori (fr. de nord: aule). La joc, în sfîrșit, stri-
găturilor noastre și horelor ei corespunde o ballade (de la
ballar, a juca), un rondeau.
Din toate acestea au cules trubadurii și „trouverii“.
Iubirea, așa cum se prezintă la dînșii, cu mai puțină scolas-
tică decît în epopeile îndelung elaborate pentru Curți, are
un evident caracter popular, ca în acel vechi refren, din al
1 Cf., în genere, Jeanroy, La lirica francese in Italia nel periodo delle origini,
trad. de N. Rossi, Florența, 1897; G.A. Cesareo, Le origini della poesia lirica in
Italia, Catania, 1899 ; D’Ancona, Poesia popolare italiana, Livorno, 1906.
POEZIA LIRICA A SECOLELOR AL XII-LEA ȘI AL XIII-LEA 107
XI-lea veac poate, care înfățișează în jurul iubiților — „cine
se iubește unul pe altul, dulce dorm“ — „suflarea boarei“ și
„clătinatul ramurilor“:
Vante l’ore et li raim crollent:
Ki s’antraiment soweif dorment.
Se vorbește de „blont chief“, „vilain front“, „vis comme
rose“, „bouche vermeille“; „denz drus petis“ de toate far-
mecele persoanei iubite, care e numită însă cu metafore sau
cu alegorice rafinări: „Tortz n’avez“, „Droit n’avetz", „Bel-
Papagel“, „Bon-Esper“, „Cler-Esgar“, „Sobre-Pretz“, „Plu$-
car,“ „Bel-Desir“, „Mon-Desir“, „Belle-Cap“, „No-Bonefoi“,
„Bel-Vezer“, „Joi-Novelul. Simțirea, înțeleasă în lanțul cu
nepuțință de sfărîmat al unei datorii, am zice: feudale,
rămîne însă spontanee și simplă.
Unul zice:
Și doamna nu e nimic
Prin averi, nici prin putere,
Fără de iubire-un pic.
(E donna non pot ren vaier
Per riquesa ne per poder
Se jois d' amor no la spira.)
Sau într-un cîntec „nordic“ al lui Rambaud de Vaqueiras:
Frumoasă doamnă, draga mea,
Mă dau tot ție, dacă-i vrea,
Și fericire nu-i de-un dram,
De nu mă ai, de nu te am.
(Bele douse dame chiere,
A vos mi don e m'otroi:
Je n aurai mais joi’ entiere
Je ne vos ai, e vos moi.)
1 Fritz Bergert, Die von den Trobadors genannten oder gefeierten Damen (țQ
„Beihefte GrOber").
108
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Și mai departe:
Și-mi vei fi fost dușmancă rea,
De mor așa în legea mea;
Dar, orișice ar fi să fac,
De legea ta nu mă desfac.
(Molt esles mal guerriere,
Si je muer par bone foi,
Mais je muer par nule maniere
Nom par tir ai de vostre loi.)
Cu aceste origini poezia lirică franceză din veacul al
XIH-lea, mai ales vorbește, îndemînînd, ațîțînd, biciuind,
și de lupta cu care e dator cavalerul. E vorba de lupta în
sine, ca în lăudăroasa sfidare ce urmează:
Cînd coiful mieu tare l-am pus,
Și brîul mieu mi l-am încins,
Pămîntul tot îl iau în sus:
Nu-i nimeni să mă dau învins,
Ci toți pe cari i-aș vedea
Se dau fricoși din calea mea,
Și fier, oțel nu li-i mai bun
Decît o pană de păun.
Un cîntec, un vers din Nord înfățișează în scurte versuri
melodioase, cu greu turnate, cetatea păzită, cu strigătele os-
tașilor:
Gente de la tor
Gardez entor
Les murs, se Deus vos voie!
C’or sont ă sejor
Dame et seignor
Et larron vont en proie:
Hu et liu et hu et hu î1
îndemnul la cruciată e puternic la un Conon de Bethune2,
1 „Ostași din turn, cătați în jur zidurile, de vă vede Dumnezeu! Căci acum
se odihnesc doamnă și domn, și hoțul vine să prade ctc.“
’ Chansons de Conon de Bethune, ed. Axei Wallenskold, Helsingfors,rl 891.
POEZIA LIRICA A SECOLELOR AL XII-LEA ȘI AL XIII-LEA 109
care mustră pe cei ce nu-și fac suprema datorie de luptă
pentru credință:
Et cil qui sain et josne et riche sont
Ne pueent pas demourer sans hontage/
pe cînd „Castelanul de Coucy“ dorește, înainte de a pleca
peste mare, o curioasă pregătire amoroasă:
Que cele ou j’ai mon cuer et mon penser
Tiegne une foiz entre mes braz niiete
Ainz que voise outre mer.e
Ba este chiar cîte unul care, ca „Templierul“, se ridică
furios împotriva fatalității care face ca toate silințele creș-
tinilor să se sfarme de o forță nebiruită:
Mînie și durere în inima-mi s-au pus,
De n-a lipsit atîta doar cît să-mi iau viața,
Căci se coboară crucea pe care o am dus
în cinstea celui care pe cruce-i peri fața.
Azi cruce și lege nu pot
Să biruie turcii de tot,
Ci pare c-atît, pe cît putem vedea,
Chiar Domnului îi place pe dușmani a-i ținea.
La început, au luat ei Cesareea,
Castelul tare-Asur apoi l-au luat.
O, Doamne, cum și cîți au fost aceia,
Și cavaleri, ostași și slugi, cari-au picat
Robi între zidurile sparte!
O, vai! în veci n-avu Siria parte
Să piard-atît, că, de aș spune drept,
în veci așa o pierdere n-aștept.
Ni pare rău că poate-așa să creadă,
Ba au jurat și-au spus la toți deschis
Că din creștini un om n-o să se vadă
în țara asta încă neucis:
Moscheie de-acum înainte,
Din mănăstirea Maicei Sfinte!
10 — Istoria literaturii romanice voi. I
110
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Și Fiul ce durere va avea:
Să ne ajute chiar dacă n-ar vrea !
Deci e nebun acel ce-ar vrea să lupte.
Isus Hristos nu stă-mpotriva lor:
De-aceca veșnic tot oștile rupte,
Și franci, tătari, armeni, de zor.
Și de aceea ne învinge azi,
Căci doarme Cel ce trebuie-a fi treaz,
Și Mohamed cu toată forța sa
Cu Melicadeser urmeaz-a apăsa.
Și iată Papa dă certări destule:
Cu Arles și cu Franța bate pe germani,
Și-astfel avem simțirile sătule,
Căci crucea noastră scrisă-i doar pe bani.
Și cine azi oare ar schimba
Lombardia și cu Romania?
Legații papei spun adevărat
Că duc un Dumnezeu de cumpărat.
Suntem acum pe calea recriminărilor și criticelor, a trans-
formării ordinii de lucruri existente. Un Bertrand de Born,
care ajunge a califica pe bătrîna Alienor: „baba de la Fonte-
vrault“ (la vielha que Fons Ebramus aten), lovește numai în
dușmanii săi momentani și se îmbată de loviturile ce dă.
Alții, ca Peire Cardinal, vor ajunge să atace categoriile so-
ciale. Să ascultăm. E vorba de lipsa de valoare a bogăției,
a puterii cavalerului fără credință.
Cai potcoviți poate avea,
Cai murgi frumoși omul bogat,
Palate, ziduri cîte-i vrea
Dar ce folos: un renegati
(Assatz pot aver arnâ
E cavals ferrans e bais
E tors e murs e palais
Rics hom, — sol que Dieu reneil)
POEZIA LIRICA A SECOLELOR AL XII-LEA ȘI AL XIII-LEA 111
Pentru a se vorbi apoi de judecata sigură ce așteaptă
aiurea pe aceia cari au putut înșela, prin mijloacele lor, jude-
cata acestei lumi:
La toți în cer s-a socoti,
înșelător și înșelat:
Un Cain lui Avei i-a plăti,
La trădători va fi peire,
Iar celor trădați, răsplătire.
Căci la un șoim ce s-a născut
De potîrnichi se nasc o mie,
Dar e un lucru cunoscut
Că ucigaș și hoț nu poate
Plăcea celui îndurător,
Și fapta lui nu se socoate
Cît fapta bietului popor.
(Car ala paga van tuit,
L’enganat e Venganaire,
Si com Abil a son fraire,
Quel trachor ser an destrut
Et li trăit henoengut.
E per jator que nais
Son mii perdrits, ja quieus dei,
Ad aisso esconogut
Que horn murtriers ni raubaire
Non plai tant a Diu lo paire,
Ni tam non amo son frut,
Com fei del pobol menut.)
Vedem alte vremi viind.
Note
a.	lorga se referă la capitolul lui Grober, Die romanischen Spra-
chen. Ihre Einteilung und ăussere Geschichte din Grundriss...., în special
pp. 431 — 433. Sub auspiciile „Uniunii Academice Internaționale"
s-a întreprins lucrarea: Corpus des Troubadours, care va furniza date
despre toți trubadurii cunoscuți pînă astăzi. Amănunte despre lucră-
rile comisiei, despre metodele adoptate și liste de trubaduri catalani
și din alte părți în „Bulletin de la Glasse des Lettres et des Sciences
morales et politiques de l’Academie royale de Belgique", 1964, pp.
474—486. în acest corpus numele trubadurilor vor figura cu ortogra-
fia pe care o au în manuscrisul considerat de bază, astfel: Raimbaut
de Vaqueiras (Provence), Bernat de Ventadorn (Limousin et Marche),
Bertran de Born (Idem), Peire Vidai (Toulouse), Peire Gardenal
(Velay), Guiraut de Bornelh (Limousin et Marche), Peire d’Alvernha
(Auvergne), Guiraut Riquier (Languedoc) etc.
b.	Pe oamenii din Germania
Nu vrei să-i iubești,
Nici tovărășia lor
Nu-ți place să o ai.
c.	Catastrofa familiei imperiale de Hohenstaufen (care a ocupat
tronul între 1138 și 1250), provocată de papii care au ridicat contra-
candidați și au apelat la Casa franceză, a desprins, într-o măsură,
lumea germanică de Italia; în acest fel, imperiul germanic a putut
scăpa, afirmă lorga, de influența copleșitoare a literelor italiene.
Exemplul lui Frederic II și a urmașilor lui direcți, susținători ai
poeziei provensale și italiene, confirmă, în parte, afirmațiile autorului.
NOTE (CAPITOLUL V)
113
d.	Iar cei care sînt sănătoși, viguroși și bogați
Nu .pot rămîne pe loc fără a se acoperi de rușine.
e.	Ca pe aceea la care mi-e inima și gîndul
S-o strîng o dată în brațe goală
Mai înainte de a pleca peste mare.
Vi
începuturile teatrului
romanic
încă din cele mai depărtate vremuri ale evului mediu
slujba bisericească, ea însăși teatrală în anumite din cere-
moniile ei, ca la Vinerea Mare mai ales1, se completa prin spec-
tacole care erau strîns legate de cult.
Ar fi greșit să se creadă că ele se puteau adăuga oriunde
și oricînd. Ele au trebuit să fi fost totdeauna reunite cu un
hram, cu un pelerinagiu, cu un mare concurs de mulțime,
cu prezența în același loc a multor mii de oameni cari după
isprăvirea „liturghiei^ după prînzul lor de amiază, se gă-
seau pentru restul zilei fără ocupație și cărora trebuia săli
se dea o distracție în legătură cu viața și activitatea, cu pu-
terea și minunile patronului sărbătorit.
Se întîmpla ca pentru același sfînt mai multe mănăstiri
sau biserici chemau lumea la sărbătoarea lor. Era o rivali-
tate firească, o întrecere necesară între una și alta. Se căuta
deci între călugări, între clerici și scriitorii timpului cineva
care să poată scrie un mai bun „mister“ cu privire la acel
sfînt. Mai tîrziu numai, o dată cu creșterea în valoare a vie-
ții orășenești, cu hegemonia burgheziei pe toate terenurile,
1 Asupra originilor liturgice și H. Arz, Die lateinischen Magierspiele, Lipsea,
1'05; Kdppen, Beitrăge zur Geschichte der deutschen Weihnachlspiele, Paderborn
1893; Milchsack, Die Ostenind Passionspiele, Wolfenbtittel, 1880; Lange, Die
lateinischen Osterfeiem, Mtinchen, 1887; Wilmotte, op. cit., pp. 1 și urm. Cf
Petit de Juleville, Histoire du theâtre en France au moyen-âge, Les mysteres, Paris
1880; Les com^diens en France au moyen-âge, Paris, 1885; La comedie et les moeurs
(■n France au moyen-âge, Paris, 1886; Le theâtre en France, Paris, 1889.
h^CEPUTukîUi TSATâuLtJI ROMANIC	llo
„frați“, din „frăția“ breslei erau aceia cari luau asupra lor
alcătuirea piesei pentru ziua de hram a bisericii care apar-
ținea corporației lor.
Se ridicau clădiri provizorii de scîriduri pe mai multe
planuri, ocupate pe rînd, fiecare la vremea sa, de actori
improvizați, căci nu existau profesioniști nici măcar ca, azi,
la Oberammergau, săteni care să-și tragă profit și glorie din
jucarea entuziastă și disciplinată a unor roluri sacre o dată
în fiecare an. Pe o vreme cînd Bizanțul imperial speria pe
barbarii avari și sclavi veniți în solie cu înfățișarea cezaru-
lui sprijinit pe jețul cu leii cari strigă pentru ca, la un mo-
ment dat, el să dispară în noria, nu e de mirare cum se-
cretele tehnicei se transmit foarte ușor de la o societate la
alta — că îngerii puteau zbura în cercuri deasupra oamenilor
pe cari-i mîngîie și-i îndeamnă și că din adîncătura scenei
gîlgîiau dracii de deosebite colori și cu aspecte deosebite.
Serviciul divin o dată isprăvit, apărea unul dintre ac-
tori, care făcea în versuri pomenirea sfîntului, a sfintei, a
faptei din ziua aceea, pentru ca pe urmă să îndemne la tă-
cere, căci începe misterul pe care-1 vor asculta.
Or nous faites peis, — si Forr6s.b
Acțiunea era scurtă și dialogul simplu. Mai tîrziu numai
se introduc piesele în mai multe zile (journees) și cu zeci de
mii de versuri, care trebuie să se depărteze de biserică, de
cimitirul ei, în piață, pentru a trăi deosebi. Dar, deoarece
viața deosebită e imposibilă pentru un gen care începe așa
de strîns legat de anumite acte religioase, aceasta înseamnă
și decăderea misterului, pe care biserica nu-1 mai încape și
care nu-și poate afla locul lui în lume.
Cum a putut Biserica să ocrotească, să ceară chiar,
atîta vremereprezintații care, oricît de curate, de „drept-cre-
dincioase“ — cu toate adausurile imaginației, în cele din-
tîi timpuri — aceasta nu poate mira pe cine a putut observa,
în domeniul religios mai vîrtos decît aiurea, demonica dua-
litate, plină de contraziceri, de opoziții, strigătoare și
scandaloase, a sufletului omenesc însuși. La priveghiuri se
rîde, se joacă, se săvîrșesc și acte aproape indecente alături
116
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
de mortul care e totuși sincer regretat ori plîns. Ce mirare
deci dacă în cadrele unde pe fațadele sculptate, între sfinți
și sfinte, mucenici și mucenițe, se cască, se boldesc, se su-
cesc în tot felul de schime și încremenesc în bizare posturi
provocante dihănii dintre care unele au o jignitoare simili-
tudine cu omul, danțul care s-a zis „macabru41 pleca din corul
canonicilor, dinaintea icoanelor și statuilor sacre pentru a
cutreiera în sărituri lascive toată nava și a se opri numai
afară, în cimitirul morților, unde adesea se ridicau stîlpii
pentru scena reprezintațiilor medievale? Și în afară de Apu-
sul catolic se întîlnesc contrastele de acest fel, caracte-
ristice pentru evul mediu întreg: Gonstantinopolul ortodox,
în chiar esența lui, bisericos peste orice închipuire, avînd
credința că aceea ce-1 păstrează în orice primejdie e ocro-
tirea particulară a Panaghiei, a Fecioarei, — Constantino-
polul doritor de ierarhie în cler și în societate, aplaudă con-
trafaceri, parodii ale sfintei slujbe pe care le cuprindea bi-
serica însăși ori care se desfășurau, colorat și zgomotos, pe
piețe, în străzi, și făcea un nespus haz de tîrîrea în noroi prin
versuri cutezătoare și adesea obscene a tuturor măririlor și
autorităților timpului, imperiale, și patriarhale de-o potrivă.0
Cînd, învechea și noua Romă, Biserica izbuti să distrugă
obiceiul acelor spectacole de circ, cu gladiatori și fiare, la
care mulțimea, după formula bine cunoscută, ținea tot așa
de mult ca la pînea de toate zileled, ea trebui să puie ceva
în loc, căci societățile nu sufăr locurile rămase goale după
o dărîmare, ci pretind, imediat, ceva în loc, fie și, dacă nu
se poate altfel, ceva mai bun. Răsturnătoarea, înoitoarea era
datoare cu noi distracții, în spiritul ei, conform cu doctrina
și fabulele ei: și ea le dădu fără întîrziere.
încă din secolul I dupăHristos un evreu cu numele pro-
fetic, un alexandrin scriind în grecește, Ezechiil, zis de aceea
„tragicul44, dădea piesa lui Moise. în Bizanț chiar marele
orator loan Hrisostomul, între mijloacele lui de a înrîuri
asupra publicului, nu disprețui teatrul și el dădu glas ac-
torului din Suferințele lui Hristose. Puțin mai tîrziu ma-
rele scriitor religios spaniol Sf. Isidor înfățișa Vițiile în
ÎNCEPUTURILE TEATRULUI ROMANÎC
115
luptă cu Virtuțile (Conflictus vitiorum et virtutum). La
îngroparea Sfintei Radegunda (587), Grigorie de Tours spune
că două sute de călugărițe au dat un spectacol teatral.
Peste cinci, șase veacuri în Apus se juca mica dramă învă-
țătoare a Fecioarelor cuminți și a celor nebune. Mai tîrziu
cronicarul englez Matei de Paris vorbește de operele călu-
gărului Geoffroi de St. Albans, care dădea contemporanilor
săi un Mister al învierii pe lîngă o Niață a Sfintei Ecate-
rine. Cu greu am admite că se făceau aluzii la lupta dintre
Papă și împărat în Misterul venirii lui Anticrist.
în acest veac al XH-lea apar însă și „misterele“ în limba
franceză — în limba vulgară-n genere —, pe care nu le pu-
tem despărți de cele latinești, care le preced, pentru că dau
rost, în aceleași împrejurări și avînd în vedere același scop,
aceluiași suflet.
Avem puține din aceste bucăți. Lucrul nu e de mirare. Se
păstrau în manuscripte epopeile pentru întinderea lor, bu-
cățile lirice pentru numele acelora cari le făcuseră ori pen-
tru arta delicată, migăloasă din ele. Producții așa de sim-
ple în graiul poporului care asista, se mișca, se amesteca în
reprezintație, puteau fi refăcute oricînd.
Și apoi ele nu erau legate ca versurile trubadurilor și
truverilor de-o Curte a cărei ambiție ar fi fost să le păstreze,
de o persoană care să se fi simțit măgulită de cîntecul lor.
Mănăstirea, biserica nici n-aveau interesul de a le ținea pentru
o repetare, ci pe acela, tocmai contrar, de a le înlătura, pen-
tru ca la alt hram publicul să fie atras printr-o operă nouă.
Cît despre Parisul regelui, în care Ludovic al IX-Iea juca,
în vremea cînd au fost scrise piesele păstrate, un rol de
călugăr, atunci cînd nu-1 părăsea, cu anii de zile, pentru
vreo cruciată, viața lui istorică nu începuse încă, și, atunci
cînd ea va începe, va da și altfel de piese, cu alte subiecte,
în alt spirit1.
1 Magnin, Origines du theatre en Europe, Paris, 1834 ; Onesime Leroy, Etu-
des sur les mysteres; Theatre fran^ais au rnoyen-âge, publiâ par MM. L.J.N. Moni-
merqu£ et Francisque Michel, 1870.
Hâ	i^TO^ÎÂ LÎTERATUhlLdR kdÂlANÎCiî
Ca și reprezintațiile de Crăciun, Paște și Epifanie, din
care vin Irozii noștri, ca și încercări, cum sînt Profeții
Avram, Moise, David, Daniil,ori învierea, de un poet an-
glo-normand necunoscut, anonim e cel dintîi „mister“ păs-
trat, Adam și Eva, care nu se poate analiza, ca unul care
se mulțămește a prezintă „obiectiv“ prevestirea biblică, ci
trebuie reprodus, după singurul manuscript care, în legă-
tură cu Theophile al unui„truver“ mai tîrziu și cu Minunile
Maicii Domnului, ni l-a păstrat1.
Iată-1 într-o încercare de traducere:
Diavolul: Eva, venii la tine-acum.
Eva: Ci zi, Satan, de ce și cum.
D. îți vreau folosul, slava ta.
E. Să deie Domnul. D. Va și da.
De multă vreme-am învățat
Tot ce-i în Raiul înălțat
Și-o parte vin să ți-o spun ție!
E. începe numai: spune-mi mie,
D. Cu-adevărat? — E. Sigur să fii.
D. Taina-mi păstrezi? — E. Mă crede tu !
D. Ori nu-i pîrî? — E. Firește nu.
D. Acuma, deci — m-am încrezut,
Căci firea dreaptă ți-am văzut.
E. Nici să nu cei vreo chezășie,
D. Făcuși bună ucenicie:
Adam, săracul, e cam prost.
E. Cam îndărătnic... — D. O fi fost!
Ca ladu-i tare, dar ți-1 moi.
E. E un om drept. — D. Tare-i greoi!
Grijă de el n-a dovedit.
Măcar de tine s-a-ngrijit?
Că ești un lucru gingaș tare:
Ca trandafirul fața-ți pare,
Și ești ca albele cristale
Ca fulgi pe gheață într-o vale.
1 Adam, drame anglo-normand du XII-e silele, ed. V. Luzarche, Tours,
1854; ed. L6on Palustre, Paris, 1887. Cf. K. G-raes, Das Ada.mspiel, Halle, 1891.
ÎNCEPUTURILE TEATRULUI ROMANIC
iiâ
Și Dumnezeu rău v-a sortit:
Ge dulce tu, el ce mocnit I
Dar totuși tu ești mai cuminte,
Ai socoteală la cuvinte.
De-aceea vin azi către tine:
Vreau să-ți vorbesc. — E. Vorbește; bine!
D. Să fie-ascuns. — E. Să-1 spun deci cui?
D. Nu lui Adam. — E. Că bine nu-i!
D, Acum ascultă ce-ți vorbesc.
E. Decît noi doi nu mai zăresc.
Adam e colo: habar n-are.
Nu va afla; vorbește tare.
D. Eu am să-ți spun ceva ascuns,
Ge stă în gînduri nepătruns.
Acel rod care ți s-a dat
De Domnul nu-i adevărat,
Și numai cela ce nu-1 știi,
Acela prea plăcut să-1 ții.
în el e harul vieții, iată,
Puterea și domnia toată.
Bine și rău se osebesc.
E. Și gustul lui? — D. E gust ceresc I
Gum ești frumoasă-n trup, în față,
Așa un lucru te răsfață.
Stăpînă ești pe-ntreaga lume,
Pe ce-i în cer și în genune.
Și vei afla ce e să fie:
Măiastră fi-vei pe vecie.
E. Așa e rodul? — D. Așa e!
(Atunci Eva va privi cu scumpătate rodul oprit și,
după lungă privire, va zice:)
E. îmi face bine să-1 și văd!
Dar ce știu eu? — D. Te-ai îndoi?
Ia-1 tu întîi. 1-1 dă și lui:
Va fi cununa cerului.
Veți fi ca Domnul Savaot:
Vă va lăsa secretul tot.
120
ÎStOnîA LîllERATtjRîLOR ROMANICE
O dată ce veți fi mîncat.
Vă va fi sufletul schimbat,
Ce Dumnezeu! —, eu nu vă-nșel —
Veți fi puternici, buni ca el.
Ci gustă rodul... — E. Nu cutez.
D. Pe-Adam nu-1 crede! — E. Pregetez.
D. Și pînă cînd? — E. Lasă-mă-n tihnă,
Adam să meargă la odihnă.
D.	Ci mîncă-1, frică să nu ai:
Copilărie-i să mai stai.
(Atunci va pleca diavolul de la Eva și va merge la Iad.
Iar Adam va veni la Eva, supărat că diavolul a vorbit cu
ea, și-i va spune:)
Adam. Muiere, spune-mi ce-ți cerea
Satan, la tine ce voia?
E. De cinstea mea doar mi-a vorbit.
A. Nu-1 crede pe nelegiuit:
Că e hain îl știu curat.
E.	Dar cum de-1 știi? — A. Am ascultat.
E. Ce mare lucru! Dacă-1 vezi,
îndată-s sigură că-1 crezi.
A. Ba e-n zadar: tot nu-1 cred eu,
Orișice-ar spune Duhul rău.
Și să nu-1 lași să vie iar!
Așa-i de hoț și de tîlhar.
Doar a vîndut pe Domnul său,
S-a-mpotrivit lui Dumnezeu,
Și cine poate-așa să fie,
Nu-1 las la tine să mai vie.
(Atunci șarpele ascuns cu șiretenie se va sui pe trunchiul
pomului oprit. Căruia Eva-i va apropia mai mult urechea,
ca și cum i-ar asculta sfatul. Apoi Eva va lua mărul și-1
va întinde lui Adam. Dar Adam nu-1 va lua, și Eva-i va zice:)
E. Adam, mănîncă! N-ai gustat:
Să luăm un bine ce ni-i dat.
A. Așa-i de bun? — E. îl vei afla.
ÎNCEPUTURILE TEATRULUI ROMANIC
121
Cum sa ți-1 spun, de nu-i mușca?
A. Mă tem. — E. Dă-1 jos. — A. Să-1 dau jos? Nu?
E. Ci lasă-1 dacă nu vrei tu.
A. Ba îl voi lua. — E. Fă-ți gustul tău!
Eu voi mînca la început.
A. Și eu apoi. — E. E de crezut?
(Atunci Eva va mînca partea mărului și va zice lui Adam:)
E. O, am gustat. Ce pot să-ți spun!
N-am mai mîncat măr așa bun.
Atîta mi-a plăcut de tare...
A, Cum e? — E. Cum nimeni n-a mîncat!
Și ochiul meu s-a luminat:
Ca Dumnezeu m-aș socoti,
Și tot ce-n lume-a fost și-a fi
Eu totul știu, stăpînă sînt...
Adam mănîncă darul sfînt:
Nu zăbovi: ți-a face bine.
(Atunci Adam va lua mărul din mîna Evei, zicînd:)
A. Te cred, căci ești una cu mine:
E. Mănîncă: n-ai de ce te teme.
Adam s-a supus, a mîncat. El a simțit îndată gustul
păcatului. Restul „misterului44 e ocupat cu plîngerile lui
desperate cînd își dă seama că nimic nu-1 poate apropia de
mila Domnului și Făcătorului său. Ca un adaus neesențial —
decît doar dacă să voiește a se arăta urmările păcatului și
felul cum se va răscumpăra — vine uciderea lui Avei și
defilarea profeților, care anunță pe Mîntuitorul/
în ce privește Sudul provențal, el are astfel de „mistere44
și de „miracule44 pentru Patimile Domnului, pentru nunta
Maicii lui, pentru viața și minunile Sfîntului Antoniu din
Vienne, pentru Sfinții Petru și Pavel, pentru Sfîntul Eusta-
hiu, pentru Sfîntul local Ponțiu, pentru Sfîntul spaniol
lacob de la Compostella1.
1 Le Myst^re de Sânt Anthoni de Viennes, ed. Paul Guillaume (care dă și
Istoria Petri et Pauli, și a St. Ponțiu în 1888, a Sf. Eustahiu, iar C. Arnaud
Luduș S. lacobi, Mans, 1858).
122
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Iată însă că de Ia o bucată de vreme asemenea piese sunt
străbătute de o tendință, care e aceeași ca în poezia lirică
atunci cînd, după ce face lauda cavalerismului gata de
luptă, arată ca supremă datorie a cavalerului dezrobirea
de păgîni a Locurilor Sfinte.
Așa e Jocul Sfîntului Nicolae, datorit unui Jean Bodel
sau Bodiau, Bodeau, autor și de „cîntece“ lirice, apoi al
unei spovedanii personale, precum și al poemului epic
tîrziu al „Saxonilor**. Burghez din Arras, unde se sfîrșește,
se pare, de lepră, legat de tovărășii burgheze, el nu e însă
al epocei literare dominate de burghezie, căci întreaga lui
inspirație aparține tot trecutului luptător, și nu prezentu-
lui care ia în batjocură și trivializează1.
în această piesă alcătuită-n plină criză de cruciată, pe
la 1260, supt Sfîntul Ludovic, Sf. Nicolae nu apare ca
patronul hramului, ca acela pentru care, și pentru care
singur, actorii improvizați se suie pe scîndurile teatrului
primitiv. El e acolo ca păzitor, ca mîntuitor din năcazuri
și scutitor de chinuri, ca dezrobitor al acelora care-și jert-
fesc silințele pentru a scăpa de pîngărire Sfîntul Mormînt.
Acestei opere îi e închinat de fapt interesantul „mister“.
Elemente de realitate se amestecă în el cu anatopisme.
Un „rege păgîn“ cheamă pentru a mătrăși pe creștini din
pămînturile de cruciată pe „amiralii**, emirii săi. Putem
identifica astfel pe stăpînitorii din Konieh („li amiraus del
Coine“) și din Erkeneh (,,Orkenie“), dar nu și pe „cil
d’01iferne“, ori „cil dil Sec-Arbre“. Ei sînt foarte hotărîți
a stîrpi pe uzurpatorii creștini, și aceștia, din partea lor,
primesc lupta cu un dușman „de o sută de ori mai numeros1*,
dar sunt siguri că-1 vor face să-și plătească scump victoria.
E ceva din Chanson de Roland în aceste aprigi declarații:
Contre chascun des nos sont bien cent par devise.
Bien sai, tout i morrons al Damedieu servise,
Mais mont bien m’i vendrai, se in’espee ne brise.#
1 Lis Jus de S. Nicholais des Arrasers Jean Bodel, dizertație de Heidelberg
(1904) a lui G. Manz. Se mal citează (Petit de Juleville, Le ThMre en France)
anecdote dramatizate și simple prologuri, ca Băiatul șifOrbul, Jocul pelerinului.
ÎNCEPUTURILE TEATRULUI ROMANIC
123
Din cer îngerii cîntau îndemnător:
Porniți, căci binc-ați începui:
Pentru Isus veți fi căzut;
Dar, sus, cununi o să aveți.
Eu mă pornesc. Voi rămîneți!
— Să nu scape nici unul, spune cutare din oameni:
Gardes qu’il n’escap nus sens,
iar altul se teme să nu rămînă el însuși fără victime:
Escaper 1 Li fii a putain
— ceea ce e netraductibil —, pentru ca să urmăm astfel,
în traducere:
Și oare tu de partea ta
Așa de mulți vei despica,
De nu-mi va rămînea nici unul?
în luptă — ce tare vor fi sunat săbiile atunci și într-un
asemenea simulacru! — se prinde un biet țăran, pe care sara-
sinii îl ridică de jos, unde se închina Sfîntului Nicolae, și-l
mînă înainte:
Li^ve sus, vilains, si t’en vas.
Raportul biruitorilor către „rege“ e mîndru:
Rege, te bucură deplin,
Războiul tău îl isprăvim;
Prin ce putem și-am priceput,
Pe-acești tîlhari i-am petrecut,
Și cîmpu-i plin de trupul lor
— La patru leghi — al hoților.
Țăranul care se închina la „cornutul lor Mahumet“ tre-
buie chinuit, ars, tras pe roată, enrouâ.
Și corul îngerilor cîntă:
Acesta-i Sfîntul Nicolai,
La suferinți tovarăș Lai:
124
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Minunile îi sunt știute:
Găsește-averile pierdute,
Pe rătăciți îi scoate-n cale,
De cei ce nu cred îi e jale,
Lumină pe întunecați,
învie pe cei înecați,
Și ce în samă i s-a pus
Nu poate fi în veci răpus,
Chiar dacă în palat de aur,
Ar fi ascuns un sfînt tezaur:
Aceasta e puterea lui.
Dacă deci sfîntul e așa, judecă păgînii, prizonierul va
fi aruncat într-o groapă, unde-1 așteaptă „Durans44, cel cu
cleștele de smuls carnea. Dacă tezaurul regal scos la iveală
neapărat — fără sergant, ne gaițe — , nu va fi bine păzit
de sfînt, țăranul o să plătească. Și crainicul, crieres „din
naștere, la scabinii orașului44, strigă hotărîrea, în fraze desi-
gur după datina locală din Arras.
Oiies, oiies, segneur tres tout,
Venes avant, faites m’escout!
Să se știe că în față e numai „Mohamedulcornorat“, și
încă „mort de nu mai mișcă44:
Fors sens uns Mahomes cornus,
Tous mors, car il ne se remue...
Și sfîntul va face minunea, ale cărei împrejurări realiste
sînt expuse cu o deosebită plăcere de cineva care știe cum
operează pungașii la Arras.
S-a vorbit prea mult de o influență a teatrului antic,
pentru a o tăgădui apoi prea mult. Manuscriptele vechilor
dramaturgi se păstrau, deși reprezintațiile încetaseră de
veacuri. Acele producții ale „nerușinaților histrioni14, acele
„jocuri obscene ale insolenței44 (histriones turpes et obscent
insolentiae ioci), pe care le oprește un capitulariu al lui
Carol cel Mare, se par a face parte din această categorie de
ÎNCEPUTURILE TEATRULUI ROMANIC
125
spectacole ale antichității, care avea alte concepții despre
decadență, dacă nu despre morală.
Nu se poate ca imitațiile să se fi oprit aici, cînd vedem
că în Germania călugărița Hruosvita alcătuiește, în veacul
al X-lea, șase tragedii, cu subiecte antice sau abstracte,
care se văd bine a fi croite după modelele romane cunoscute.
Dar din acest gen nu s-a păstrat nimic. Teatrul savant
e abia din al XVI-lea veac, și el se formează, în alte împreju-
rări, prin altă influență.
Era imposibil însă ca din literatura populară, din pas-
tourelles din jeus partis, din tensons, să nu se formeze cu
vremea, prin singura dezvoltare firească a genului, mici
piese, de fapt simple scenete, fără figuri individuale și
fără acțiune propriu-zisă. Desigur că nu cele dintîi au
fost piesele lui Adam de la Halle, care, contemporan și
concetățean cu Jean Bodel, dar din altă regiune și cu altfel
de viață, se stingea la Neapole, unde întovărășise pe Robert
d’Artois, fratele lui Ludovic al IX-lea, la 1286.
Adam de la Halle a compus le Jeu de Feuillee (zis Jeu
d'Adam, după numele autorului), și le Jeu de Robin et de
Marion sau „du bergier et de la bergiere“. Să vedem ușorul,
ușuratecul cuprins al celui din urmă (cea dintîi, de o inspi-
rație satirică, avînd o notă personală, autobiografică, ne va
interesa aiurea).
Se aude la început, păstorița cîntînd:
Robin mă iubește, a lui Robin sunt,
Robin m-a cerut și a lui eu voi fi,
Robin mi-a cumpărat rochița
De stambă roșie, bună, frumoasă,
Sucna și cingătorica:
Așa-mi place.
Robin mă iubește, a lui Robin sunt,
Robin m-a cerut, și a lui eu voi fi.
Cu alt cîntec răsare cavalerul, Aubert:
Mă întorceam de la tournoi
Marota-i singurică, și inima-i e bună .
— Istoria literaturii romanice voi. I
126
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Dar păstorița, din partea ei, urmează:
Ei, Robin, de mă iubești,
De ce nu vii să mă iei?
Și acum cavalerul cearcă a intra în vorbă, întrebînd des-
pre păsări, despre... măgari, pentru ca fata să-l cerceteze
dacă șoimul lui de vînat mănîncă pîne.
Dar atît. Ea știe numai lauda lui Robin, care cu cîntecul
lui de cimpoi trezește orașul vecin:
A no vile esmuet tout le bruit
Quant il sona de se musete.
„Ți-ar plăcea de un cavaler“, întreabă el:
Or dites, douche bregerete,
Ameries-vous un chevalier?
O nu ! Ge-i acela un cavaler? Ce e Robin, știe ea:
El vine sara și în zori
Și zi de zi, de obicei,
îmi dă din cașul lui cît vrei,
Și-acum în sîn mai am din el,
Și-un colț de pîne tot mai am
Ce mi-a adus tot el la prînz.
„Vrea să meargă pe calul lui?^ — „O nu, Robin are un
cărucior așa de frumos!“ „Ciobănită, fii draga mea“:
Bergere, devenes ma drue !
în zădar:
Vous^perdes vos pâine,
Sire Aubert;
Je n’aimerai autrui
Que Robert..?
Și cîntecul, însemnat pe note în manuscript, se desface;
Trăiri, deluriau, deluriau, deluriete,
Trăiri, deluriau, deluriau, deluriot,
ÎNCEPUTURILE TEATRULUI ROMANIC
127
Atunci, cavalerul dispărînd se ivește cel așteptat: în
sumănașul lui prost, cote de burei, păstorul.
El află ce s-a întîmplat, cum a venit acolo „omul căla-
re, încălțat, pe mînă cu mănuși și avînd în cap o scufie“:
...hom a cheval
Qui avoit cauchie une moufle.
Et portoit aussi un escoufle.
Și mai că și-ar răzbuna... Dar preferă, după îndemnul
ei, să-și petreacă împreună:
Mais or faisons feste de nous !
11*
Note
a.	Relatare datorată emisarului împăratului Otto I, Liutprand
episcop de Cremona, consemnată în Relatione de legatione Constanti-
napolitana (968/969), publ. în „Monumenta Germaniae historica,
Scriptores“, 1877. lorga revine în Cărți reprezentative în viața omeni-
rii, Buc., 1928, voi. II, unde dă aceste amănunte: „A văzut la audiență
arborele aurit cu păsări de metal, leii ce bat din coadă păzind jețul
împărătesc care se suie și se coboară. E adus la împăratul pe umerii
a doi eunuci. Deși asigură că nu i-a fost frică și că nici admirație nu
i s-a smuls de mecanica miraculoasă a bizantinilor, el arată cum, prin
asemenea argalia, epydXia, jețul s-a ridicat și, la a treia închinăciune
a lui, Constantin apăru în alt loc, îmbrăcat în alte haine“ (p. 39).
b.	Ci faceți liniște pentru ca să ascultați.
c.	Reamintim lucrarea fundamentală a lui Emile Mâle, L'art
religieux du XIIIe siecle en France. Etude sur Viconographie du Moyen
âge et sur ses sources d'inspiration, Paris, 1919. Privitor la „contrastele41
din Bizanț, amănunte la Hans-Wilhelm Haussig, Kulturgeschichte
von Byzanz, Stuttgart, A. Kroner, 1959, cap. IV, 3, Burleske, Satire
und erotische Dichtung, unde e menționată și o „liturghie a spînilor“.
d.	Formula antică, atribuită romanilor de Juvenal, Satire X, 81
„Panem et circenses“ — care își exprimă astfel amarul dispreț pentru
decăderea lor.
e.	Mai exact „dialoguri dramatice", operele de acest gen se regă-
sesc sporadic în literatura bizantină; trebuie precizat că Ezechiil a
trăit pe la 150 î.e.n. și că loan Hrisostomul a putut folosi procedeul
dramatic menționat, dar că în numeroase omilii a condamnat frecven-
NOTE (CAPITOLUL VI)
129
tarea prea des a teatrului. Despre poezia dramatică, la care se referă
lorga, amănunte în K. Krumbacher, op. cit., pp. 644—648.
f.	Cp. Erich Auerbach, Mimesis, Buc., E.L.U., 1967, cap. VII:
Adam și Eva. Date noi privitoare la dramele liturgice la Omer Jodo-
gue, Le plus ancien Mystere de la Passion, „Bulletin de la Classe des
Lettres...“, Bruxelles, 1964, pp. 282 — 294.
g- împotriva fiecăruia dintre noi mai mulți de o sută sînt,
numărîndu-i.
Bine știu, toți vom muri slujind pe Maica Domnului
Dar tare bine am să-mi vînd pielea, sabia de nu s-o frînge.
Text corectat, fiind cu numeroase erori la lorga, după K. Bartsch,
Chrestomatie..., New York, 1958, p. 209.
Versul „netraductibil“ de mai jos: „Să scape! fiu de desfrî-
nată...“
h.	Vă osteniți degeaba
Sir Aubert;
Nu voi iubi pe altul
Decît pe Robert.
VII
Proza franceză. Villehardouin
Proza franceză e simțitor mai nouă decît poezia.
Precum în literatura noastră scrisul obișnuit, fără caracter
poetic, s-a desfăcut din veșmîntul sacru și oficial slavon prin
ciorne de tratat, prin instrucții de ambasadori, prin inscrip-
ții de biserici și prin pomeniri pe morminte, la care se ada-
ugă, în alt domeniu, traducerea Scripturii și a literaturii de
edificație, tot așa s-a petrecut, natural, și în evul mediu
apusean. Acolo însă condițiile proprietății, rosturile vieții
de stat începătoare — cu așa de slabă amestecare a rega-
lității, timp de secole întregi, — fiind altele și, pe de altă
parte, la distrugerea vandalismului revoluționar adăugin-
du-se și mai puțină simpatie pentru aceste începuturi in-
forme, cu caracter practic, ale unei strălucite literaturi
poetice, nu ni stau la îndemînă pentru secolele al Xll-lea
și al XlII-lea acele materiale pe care le avem din belșug
pentru veacul al XVI-lea și al XVII-lea la noia.
Nu putem urmări, deci, în arhive care cuprind numai
epavele „vechiului regim“ contracte și învoieli private din
care cu miile se găsesc la noi, și culegeri de inscripții la
îndemînă cercetătorului nu se află acolo. Chiar textele
vechi de Scriptură și literatură sacră n-au fost strînse într-un
corpus, care să stea la îndemînă cercetătorului.
în al XlII-lea veac însă intervin împrejurări politice,
sociale și culturale care impun întrebuințarea în acte publice
— deocamdată măcar sporadic — a acelui grai autentic
care e proza. Regalitatea-și constituie organele adminis-
P&OZA FRANCEZA. VlLLEHARDOUIN
131
trative multiple, tot mai numeroase, și, pe de altă parte, se
alcătuiesc, cu o viață autonomă din ce în ce mai dezvoltată,
mai ramificată și mai asigurată în formele și organele ei,
comunele burgheziei în creștere. Pentru atîtea acte scrise,
care se redactează acuma, după încheierea unei epoci mai
mult de datină nescrisă, conform cu normele nouă ale unei
oficialități influențate de teoria de stat romană, așa cum se
predă și se explică la Bologna, trebuie scriitori, cunoscători
de formule. Și ei nu posedă totdeauna, în decăderea neconte-
nită a limbii latine, chiar și în Franța, unde o universitate
în progres stă izolată fără a se sprijini pe un învățămînt
generalizat, cunoștința stilului celui bun în vechea limbă
îndătinată. Deci trebuie să se recurgă la limba vulgară, iar
această limbă, prin toată prelucrarea îndelungată de litera-
tura poetică, stă la îndemîna redactorilor de acte.
în ce privește literatura religioasă, din vechi timpuri
încă, pe lîngă predici în limba poporului — ca ale Sfîntului
Bernard, scrise întîi latinește, totuși — ori ale fiului de
țăran care a fost Mauriciu de Sully (+ 1196), arhiepiscop
al Parisului, ca urmaș al lui Petru Lombardul1 —, avem
versiuni în proză ale Scripturii2, Psalmii, Proverbele, car-
tea lui Tobia, Minunile Precistei, Vieți de sfinți ca a Sfîn-
tului Martin, sau culegerea de la începutul veacului al
XlII-lea, pe care o rîndui Blanche,contesă de Champagne,
fiică a regelui Navarrei3.
După modele antice se încearcă apoi cărți autentice, în
proză privitoare la faptele și la eroii vremilor păgîne. Astfel,
lîngă poemul în care Jacot de Forest cîntă pe luliu Caesar,
1 Les manuscrits des sermons franțais de Maurice de Sully, în „Romania",
pp. 466 și urm. Cf. Suchier, Reimpredigt, Halle, 1879.
2 Les quatre livres des rois, traduits en francais du Xll-e sitele, suivis d’un
fragment des „Moralitts sur Job“ et d’un choix de Sermons de Saint Bernard, ed.
Le Roux de Lincy, Paris, 1841. Pentru provențală vd. Le Nouveau Testament
traduit au 13-e sitele en langue provensale, suivi d’un rituel cathare, par L6on Clădat,
Paris, 1888.
3 Vieți de Sfinți, rimate, dă, înainte de 1061, un Thibaut de Vernon. Vd.
Leclerc, Tableau de la litt. franc, au XlV-e sitele, I, p. 437.
132	ÎSTORIA LITERATURILOR ROMANICE
avem, pe la 1270, traducerea în proză, după poemul latin al
lui Lucan, pe care o dădu Jehan de Tuim1.
Povestirea istorică în proză vine tîrziu și cu greutate,
cele dintîi cronici fiind în versuri franceze, cînd nu erau
în obișnuitul stil latin. Și acestea chiar n-au nicio legătură
cu vremea nouă care se pregătește, de burghezie și de regali-
tate. Le întîlnim în Anglia, unde Aelis de Louvain dă unui
anume David să înfățișeze isprăvile soțului ei, regele Henric I,
unde Geoffroy Gaimar cîntă, în Estoire de Angleis, ispră-
vile dinastiei normande pînă la 1087, unde Jourdain Fan-
tosme dă evenimentele unei expediții în Scoția a lui Henric
al Il-lea și un altul, după un model irlandez, pe acelea ale
unei incursiuni în insula vecină. Pentru a nu mai vorbi de
acele pagini de istorie versificată, privitoare la Thomas
Becket, la Guillaume le Marechal, pe care le-am pomenit
mai înainte.
în Franța, cronica oficială, regală, se scrie latinește
în mănăstirea Saint-Denis, și nu în capitala însăși a Cape-
țienilor, întocmai precum la noi în mănăstirea Bistrița se
înșiră faptele dinastiei lui Alexandru cel Bun și în mănă-
stirea Putna acelea ale lui Ștefan cel Mare, — cu deosebirea
numai că aici nu stăpînitorul dă o mănăstire sfîntului, ci
sfîntul dăruiește un regat stăpînitorului. Doar de la sine,
fără îndemn și răsplată, la altă Curte, dacă un cîntăreț
de profesie, un „menestrel44 al contelui de Poitiers, va
încerca prefacerea în limbă vulgară a acestei cronici latine.
Și tot aiurea decît în Parisul regal, și anume în Nord-
Est, în Flandra, în Ghampagne se însăilează povestiri
istorice care, dezorientate, fără tendință, fără scop chiar,
pornesc de la războiul Troii și trec prin cuceririle lui luliu
Caesar pentru ca să ajungă la cine știe ce fapte ale istoriei
contemporane. Astfel istoria lui Balduin al Vl-lea de Flandra,
continuată apoi de Balduin de Avesnes (+ 1289), ori Livre
de histoires, Faits des Romains, sau, în sfîrșit, Branche des
royaux lignages a unui simplu „sergent d’armes44 din Orleans,
1 Li hystore de Julius Cesar, ed. F. Settegast, Halle, 1881.
PROZA FRANCEZĂ. VÎLLEHARDOUIN
133
Guillaume Guiart, care, sub acest titlu pretențios, tratează,
de fapt, despre războiul lui Filip cel Frumos, regele Franciei,
în Flandra, la începutul veacului al XlV-lea.
Ar fi fost de mirare dacă, în legătură, pe de o parte,
cu iubirea pentru scris pe care o arată altă dinastie feudală
din Ghampagne, iar, pe de alta, cu seria de prelucrări fran-
ceze a istoriei cruciatelor, amintite mai sus, această regiune
n-ar fi dat și ea o lucrare de autenticitate istorică, scrisă,
deci, în proză.
E a lui Geoffroy de Villehardouin (născut c. 1167; mort
în Tesalia la 1213), mareșal de Champagne și intim, credin-
cios al iubitului1 conte Thibaut, prețuitor devotat al
contesei, „prea frumoasă, prea bună, fiică a regelui Na-
varrei“2, căreia i se datorește, cum am spus, culegerea
„Vieților de Sfinți“.
Scrisă în acel bun stil dulce al doritorului de a spune, de
a tot spune, nu pentru ce a fost, ci pentru plăcerea lui de a
înfățișa cele întîmplate, stil care a făcut așa de iubit la
noi pe Neculce, cronica lui, care nu pretinde a continua
nimic și a pregăti nimic, nu manifestă nici o individualitate
în paginile pe care, de altminterea, după „dictarea“ luptă-
torului, le-a scris un secretar oarecare, conform cu datina
vremii, care rezerva condeiul unui așa de nobil senior
pentru singure bucățele lirice. Aparținînd unei epoci care
interzice ca o necuviință orice e personal, particular, cro-
nica voiește numai să arate un adevăr controlat afirmat,
garantat — de să-1 apere la nevoie și cu sabia ! — de către
„autorul“ însuși, care se și invocă martur în pasagiile mai
importante3.
în această lipsă de individualitate însă e și marele
folos al operei, care ni dă sufletul francez așa cum îl formase,
timp de două veacuri, suprema disciplină morală a noii cava-
1 Fu un des homes del munde qui feist plus belle fin... Onques om de son
aage ne fu plus amds de ses homes, ne de l’autre gent.b
8 Mult belle, mult bonne, qui ere file le roy de Navarre.
3 Tel come vos dirai. — Cartea lui e „li livre", ceva care s-ar părea că este
în afară de dînsul, un fapt el însuși, o dovadă de nerăsturnat.
134
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICfî
lerii idealiste, venita după brutala, cruda cavalerie a vitejilor,
entuziasmați de cauza fanatismului lor sau căutători cu orice
preț ai aventurilor.
Căci e un „cavaler bun“ Villehardouin, și atîta vrea să
fie. Nu-1 interesează locurile pe unde trece, mărginindu-se
a spune că biserica Sfîntului Marcu din Veneția e cea mai
frumoasă („la plus belle qui soit“), că oraș mai bogat decît
Constantinopolul nu e pe lume, că e cetatea mai presus de
toate1, că la palatul împăratului Alexie se întîmpină „toate
lucrurile plăcute ce trebuie să fie în casă de prinț“2, că
veșmintele nobilimii bizantin sunt cele mai mîndre ce se
pot închipui3, că nicăiri nu se află comori ca acelea din ora-
șul cucerit de cruciați la 12044. Personagiile pe care le
întîlnește feudatorul contelui de Champagne în locuri pe
care le cunoștea numai prin povestirea pelerinilor ori prin
cetirea cîntecelor și „istoriilor11 n-au pentru el o figură:
doar de se va minuna înaintea dogelui bătrîn, a lui Dandolo
cel cu ochii limpezi, care totuși nu vedea de loc. Atîtea
individualități pronunțate, atîtea figuri bizare, atîtea chi-
puri barbare trec înaintea lui fără ca el să lase urmașilor un
singur cuvînt despre impresia pe care i-au putut-o produce5.
Tot așa îi lipsesc ideile politice. Fiecare face, mai la
urmă, ce l-a lăsat Dumnezeu să facă, un vag Dumnezeu
care îndeplinește prin brațele omului atîtea fapte felurite,
din care unele sunt nedrepte chiar, dar, pentru motive pe
care nu le putem lămuri, El le îngăduie. Fără dovezi de
1 II ne pooient mie cuider que si riche viile peust estre en tot li monde...
La viile que de totes les autres ere souveraine (pp. 66 — 7).
’ Toz les deliz que il convient a cors d’home que en maison de prince doit
avoir (p. 70).
• Que por noiant demandast-on borne plus richement vestu... Tant que on
ni pooit son pie torner. Si richement atornâes, que elles ne poient plus (p. 95).c
4 Les riches palais et les yglises altes, dont il avoit tant, et les granz riches-
ses, que onques en nulle viile tant n’en ot. Des saintuaires ne convient mie a
parler, que autant en avoit a icel jor en la viile com el remanant du monde" (p.
100). Cf. „Puis que li silele fu estorney, ne fut tant gaaignie en une viile" (par.
132).d
6 „Mult sage et mult prouz". „Viels horn ere, et si avoit les yeulx en la teste
biaus, et si n’en veoit gote, que perdue avoit la veue par une plaie qu’il ot en
le chief".e
proza franceza, villehardouin
135
evlavie, fără căldură expresă pentru cauza însăși a cruciatei
— o luptă care se poartă undeva, departe în Siria, în„Babil-
loine“, Babilonul Bagdadului, — el înseamnă aceste hotă-
rîri dumnezeiești care sunt uneori așa de surprinzătoare.
„Întîmplările se petrec cum vrea Dumnezeu44, — les aventu-
res avienent einsi com Dieu plaist1. „Domnul nostru dă
întîmplările așa cum îi place din mila lui și din voia lui44 2.
El ajută la luptă, trimițând și îngerii săi pentru a duce,
nevăzuți, steagul cruciatei contra dușmanului3, dar și
„rabdă nenorocirile444. Nici o acțiune nu va fi judecată după
legitimarea ei sau după folosul ei practic; nici una nu va
fi văzută prin latura ei omenească.
. Regele Franciei e pentru dînsul șeful altei țări decît a
lui, și de aceea spune: „prin Franța și prin celelalte țări de
prinprejur44 (par France et par les autres terres entor)’, „prin
Champagne și prin Franța44 (par Champaigne et par France),
„Franța și Flandra445. Va arăta că seniorul său Thibaut și
fratele acestuia, Louis de Blois, sunt rude, pe de o parte, cu
regele Franciei, pe de alta, cu al Angliei, puși pe același
plan.
Poporul francez nu e-n conștiința lui ca o realitate și ca o
necesitate, cum pămîntul francez, pe baza tradiției carolin-
giene, „la doulce France44 se înfățișa ca o neștearsă amintire
și ca un neapărat ideal pentru cîntărețul lui Roland. Știe, de
vreme ce, după moartea lui Thibaut și refuzul lui Oedon de
Burgundia și al contelui de Bar, el însuși e acela care pro-
pune ca șef pe Boniface de Montferrat, că o comunitate de
grai, o obște de limbă, trece, nu numai peste hotarele rcstrînse
ale posesiunilor regelui Franciei, ci și asupra celor, mult
mai largi, ale legăturilor de vasalitate față de coroana fran-
ceză. Dar, pentru ca să-și dea samă de unitatea nației sale,
1 Cf. și „Les aventures sont si com Diex voit" (par. 195).
2 Et nostre sire done ies aven ture einsi come lui plais par soe grace et par
la sue volante (par. 170).
3 Par. 95.
4 A le parfin, si com Diex sueffre les mesaventures, si furent desconfit
(par. 190).
6 Par. 217.
1&6
Istoria literaturilor romanice
cu toate despărțirile dintre feude, trebuie, nu numai să stea
cot la cot cu acei „lombarzi, toscani, german?41, a căror
limbă n-o înțelege, dar să întîlnească la greci ideea că totuși
acești franci, acești C&piyxoi, formează unul și același neam.
O va spune și el, dar numai prin opoziție față de greci
(Grieus, Griffons) și armeni (Ermins)2.
Astfel i se va întîmpla să zică armatei, din care, deci,
desface pe venețieni, „oastea francezilor44, Vost des Frangois,
deși în fruntea ei nu se află un rege, a cărui conducere se
dovedise, de altfel nenorocită și care avea altceva de făcut
acasă la dînsul. Această ,,oaste“ este de fapt patria lui, o
patrie feudală, fără teritoriu, ridicată deasupra oricăror con-
tingențe teritoriale și pe care o urmează, fără dor de casă,
fără întoarcere de gînduri către locul de naștere, fără ten-
dință de a-și revedea castelul, pînă la capătul datoriei
care leagă acum pe toți prin jurămîntul făcut înaintea lui
Dumnezeul
Oricine se desparte de oaste, la Marsilia, în Italia — pen-
tru a merge în Siria — la Zara — pentru a sluji steagurile
dușmanului creat prin angajamentul de bani față de Veneția,
pentru transportul pelerinilor: regele Ungariei —, la Corfu,
unde sunt cu greu opriți —, la Constantinopol — unde unii
cedează fricii și fug de groaza lui loniță Valahul, „regele
Valahiei și Bulgariei44 și a „vlahilor, a cumanilor, a bulga-
rilor și grecilor44 săi, e un călcător de cuvînt, un dezonorat,
un trădător8.
Oastea are un senior, un „sire de l’ost44. Aceasta e cali-
tatea marchizului de Montferrat. Ea durează atîta timp, cît
el însuși nu cedează prin jurămînt drepturile sale altuia, cum
1 Lombart, Toscain, Aleman; par. 80.
2 Montmorency e calificat de „uns des meillor chcvalier del roiaume de
France" (par. 104).
3 „Ha, cum grand domages fu quant li autre qui allerent os autres pors, ne
vindrent illec..." Simon de Montfort și cei ce merg la unguri, par. 55: „mult fu
granz domages a l’ost et a cels qui esirent" (par. 55). Pentru Corfu, par. 57: se
cade în genunchi înaintea lor spre a-i opri. Pentru Siria, par. 120 și 173. Pentru
cei din urmă par. 200: „mult en recurent grant blasme, en cel pais ou il alldrent,
et en celui dont il partirent. Et sur ce dit horn que mult fait mal qui por paior
de mort faitehose qui li estreprovde a toz jorz" (par. 200).
PROZA FRANCEZĂ. VILLEHARDOUIN
137
o face în momentul cînd el, împrumutînd de la venețieni —
după părăsirea altui sistem, religios, îndătinat — un proce-
deu de alegere, cruciații proclamă împărat al prăzii cîști-
gate de această „oaste“ — Imperium Romaniae, împărțit în
atîtea bucăți acuma, nu mai e altceva — pe contele de
Flandra, Balduin. Din acel moment cruciații sunt ai acestuia
deși „oastea44 continuă.
Această „oaste44, împărțită în corpuri, batailles, dă lupte
necontenite. Dar nu le caută neapărat, ca pe vremea veche,
și povestitorul nu le urmărește cu acea iubire absolută care
deosebește pe cîntăreții epopeilor mai vechi, și el nu insistă
asupra acelor amănunte, de cruditate și de cruzime, care
făceau deliciile acelora. „Nu pot să vă povestesc44, încheie
el răpede, în cutare loc, „toate loviturile, răniții și toți
morții441. Aiurea se bucură că „Dumnezeu a scos din primej-
die44 pe luptători2, cari, după datina cea bătrînă, „nu se
scot din primejdie44 nici ei singuri, ci, dimpotrivă, o caută,
nu pot trăi fără dînsa.
Toți cavalerii au însă datoria de a se ținea de normele
ideale ale așezământului lor, singura lege, singura, îndreptare
pentru dînșii. S-a încercat să se explice devierea spre Constan-
tinopol a unei cruciate, care trebuia să caute cît mai degrabă
Locurile Sfinte, prin ambiția venețiană — incontestabilă —
prin stăruințele regelui germanic Filip de Suabia, soțul
surorii acelui Alexie, fiul lui Isaac cel orbit, care trebuia
așezat alături de tatăl său în Scaunul bizantin, izgonindu-se
Alexie cel bătrîn, uzurpatorul, „tiranul44 lui Nichita Chonia-
tes. O întreagă polemică s-a desfășurat, de la contele Riant
încoace, pe această temă. Explicația trebuie căutată însă
poate mai mult în psihologia cruciaților.h
Pentru dînșii, „cavalerii buni44 înainte de orice, e impo-
sibil să se păstreze neutralitatea, nehotărîrea, indiferența,
cînd li se supune un caz de drept și nedrept, de silă și suferin-
ță, de tiranie și legitimitate, cum o face tînărul Alexie.
Ei sunt datori a sprijini pe împăratul legiuit contra intru.
1	Tolz les cops et roz, leș Meciez et toz les mors ne vos pui miș raconțer
par. 88).
1	Par agr. 95.
138
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
sului, pe cel întemnițat contra temnicerului, pe cel chinuit
contra chinuitorului, pe nepotul nevinovat, pe fratele cel
bun contra rudei celei rele.
De aici deviația. De aici și alte fapte. Cînd Isaac, re-
stabilit, refuză a plăti un rest de datorie din ce a făgăduit
liberatorilor săi, el e atacat și capitala lui e de a doua oară
cucerită. Întîiași dată era vorba de actul de dreptate, despre
care am vorbit. în cea de-a doua se pedepsește o călcare
de cuvînt, părăsirea unei îndatoriri de onoare. Nu s-a făcut
din partea celor înșelați, o reclamație, ci o desfidere din
partea celor ofensați. Un grup de cavaleri au luat asupra lor
această ceremonie, care poate fi periculoasă, și ei o duc
pînă la capăt. Războiul e un duel îngăduit neapărat. Dum-
nezeu hotărăște dînd biruința celor loiali. Și stăpînirea
celui necredincios și pedepsit pentru aceasta intră de
drept, fără rezervă, în puterea biruitorului. Clerul însuși a
spus-o: „bătălia e dreaptă și justă“; dacă Roma nouă se
va supune celei vechi, cucerirea va fi ireproșabilă1.
In cursul asediului, Isaac, care dezbrăcase bisericile și
jupuise icoanele pentru a-și plăti aliații, e răsturnat de
Ducas „sprîncenatur, Murtzuphlos, și acesta se proclamă
împărat, mînjindu-se cu uciderea tînărului Alexie, cu
aruncarea la închisoare a bătrînului. Noii stăpîni ai Bizan-
țului l-au prins pe „sprîncenat“, și ei îl prăvălesc din vîrful
unei coloane. Cumplită pedeapsă, dar ea i se cuvine pentru
„groaznica trădare“ (orrible traison) fără păreche. „Omorul
nu se poate ascunde“ (murire nepuot estre celex] par. 117),
omorul „făcut contra seniorului său“2. Grecii, cari se vicle-
nesc, se mutilează, se ucid, n-au drept a stăpîni ceva, din
cauza răutății lor: „Ci ascultați, acum dacă acești oameni
ar trebui să aibă o stăpînire ori s-o piardă, ei cari săvîr-
șesc așa de mari cruzimi unii asupra altora... Ei n-aveau
1 „Porqoi nos vos disons", fait li clergiez, „que la bataille est droite et juste.
Et, se vos avds droite entention de conquerre la terre et metre a la obedience de
Rome, vos avez le pardon tel com l’Apostoille le vos a otroiâ, tuit cel qui confes
i morrons" (par. 119).
2 Home qui tel murtre avoit fait de con seignor; par. 164.
PROZA FRANCEZĂ. VILLEHARDOUIN
13 9
drept a-și ținea pămînt, ca unii cari așa de neloiali se tră-
dează unii pe alțiiul.
A sta în luptă pînă la capăt e o ineluctabilă datorie. După
înfrîngerea de către loniță — barbar crud, dar care, nefă-
cînd parte din obștea cavalerească, nu poate fi supus nici
unei mustrări — , „cei cari s-au dus mai drept și mai
iute s-au făcut vrednici de mare dojană“2. Cît despre Bal-
duin împăratul, cel prins de loniță, închis, aruncat, cu
mîinile și picioarele tăiate, într-o groapă pentru a muri de
foame — căci latinii uneltiseră o trădare între supușii lui —,
de el nu e cuvînt să se facă plîngeri înjositoare. „Nici-
odată cavaler nu s-a purtat mai bine ca dînsul...“3.
Atîta ajunge.
1 Or oiez si cest genz devroient terre ten ir, ne perdre, qui si grant cruaultez
falsoient li un des autres... II n’avoient droit en terre tenir qui si desloialment
rairont li uns l’autre (par. 144, 151).
■ II i en ot qui alterent plus droit et plus tot, dont il en recoierent grant
blasme; par. 194.
’ Onques mfes cors de chevaliers multz ne se defendi de lui... L’empereres
Baudoin, qui onque ni voi fuir (par. 190).
Note
a.	Dacă este adevărat că „scrisul obișnuit s-a desfăcut din veș-
mîntul sacru“ (pentru cultura română de văzut, însă, și P.P. Panai-
tescu, Contribution ă Vhistoire de la litterature de chancellerie dans le
Sud-Est de VEurope, „Revue des etudes sud-est europeennes", 1967,
1 — 2), e greu de acceptat că acest proces poate fi mai ușor urmărit
în literaturile din estul Europei, decît în literaturile occidentale.
b.	Opera lui Villehardouin (cca. 1150—1212) se intitulează:
Chroniquede laprisede Constantinoplepar lesFrancs. Traducerea textu-
lui din notă, care este desprins din narațiunea morții contelui Thi-
baut: „A fost unul din oamenii de pe lume care a avut un sfîrșit din
cele mai frumoase... Nici un alt om din vremea lui nu a fost atîta
iubit de oamenii săi și de alții.“
c.	1-trînd solia cruciaților în palatul de la Blaherne, îl văzură
pe împărat într-o îmbrăcăminte atît de bogată încît degeaba s-ar căuta
un om mai bogat înveșmîntat. Erau atîția bărbați și doamne împrejur,
încît nu găseai loc să te întorci, iar acelea erau atît de bogat împodo-
bite pe cît se putea.
d.	Și au mers să vadă Constantinopolul și palatele bogate și bise-
ricile înalte, care erau atît de multe și marile bogății care nu se mai
află în vreo cetate. Despre sanctuare nu-i potrivit a vorbi, că atîtea
erau în acea zi în cetate cît în restul lumii. De cînd s-a început veacul,
nu s-a mai luat așa pradă într-o cetate.
e.	Mult înțelept și viteaz. Era bătrîn și avea ochii în cap frumoși
și nu vedea de loc, că-și pierduse vederea dintr-o rană ce avusese la cap.
f.	în mod firesc nu poate fi regăsită la Villehardouin expresia
unei „conștiințe naționale"; el aparține unei oști de cruciați și idealul
NOTE (CAPITOLUL VII)
141
la care se raliază el este cel în general împărtășit în feudalismul occi-
dental în epoca respectivă, de ofensivă, împotriva „necredincioșilor^
Remarca autorului este pertinentă întrucît subliniază prevalența
„jurămîntului" de credință asupra legăturilor de alt ordin.
g.	Și au primit multă defăimare în țara aceea unde merseră și
în aceea de unde plecaseră. Și pentru aceasta se spune că mult rău face
acel care pentru a plăti cu moartea face un lucru pentru care va fi
întotdeauna osîndit.
h.	„Problema devierii celei de a patra cruciate a făcut să curgă
multă cerneală", remarcă, la rîndul său, A.A. Vasiliev, Histoire de
Vempire byzantin, Paris, 1932, voi. II, pp. 104 — 107, unde sînt men-
ționați principalii protagoniști din această dispută: Mas-Latrie,
Ch. Hopf, P. Riant (cu două studii din 1875, 1878), V.G. Vasilievski
etc., distingîndu-se o teorie a „premeditării" de teoria „ocazionalistă".
G. Ostrogorski, Histoire de Vetat byzantin, Paris, Payot, 1956, p. 437,
apreciază că devierea marchează culmea unei evoluții din cadrul
raporturilor Răsărit-Apus; „în fața slăbiciunii evidente și a decăderii
imperiului bizantin sub dinastia Anghelilor, ostilitatea Occidentului
față de Bizanț a luat forma planurilor de cucerire".
|2 — Istoria lițerațuriț romanice voi. ț
vin
Poezia populară spaniolă
în veacul al XlII-lea
De o poezie italiană înaintea lui Dante nu se poate vor-
bi. Fără a înțelege să spunem că neașteptata figură cople-
șitoare a unuia dintre cei mai mari poeți ai tuturor timpurilor
n-ar fi fost precedată de-o întreagă mișcare a spiritelor sau
că, deși urmașii nu se înfățișează imediat, vrednici de a lua
moștenirea, Divina Comedie rămîne un monument izolat,
fapt este că această neasemănată lucrare a unui mare spi-
rit are un caracter individual și accidental.
Pe cînd în Spania, în ceea ce se numea, cum vom vedea,
și atunci Spania, este o dezvoltare continuă și normală,
ale cării linii se pot fixa sigur și hotărît: de la cei dintîi
alcătuitori de cîntece cu caracter epic și de bucăți lirice
pînă la Berceo și la Alfons al X-lea „regele înțelept", e un
neîntrerupt șir de scriitori, ale căror opere, răzimîndu-se
una pe alta, au o notă comună, din ce în ce mai clară și mai
bogată.
Explicația nu stă departe. Italia e o amintire din trecut,
o reminiscență literară, un titlu de mîndrie din vremea ve-
chei Rome, nici măcar un deziderat pentru viitor: nimic, în
Dante însuși, care să corespundă „dulcii Francii“ din Chan-
son de Roland. Aici e teren de activitate industrială și bază
de activitate comercială pentru deosebitele republici nea-
tîrnate și care nu simt măcar nevoia unei legături, unei aso-
ciații. Aici e arena de luptă între Papă și împărat, între
Ghelfii unora și Gibelinii altora, aici e circul de întrecere
al noilor dinastii care organizează națiunile, în Franța,
POEZIA POPULARĂ SPANIOLA ÎN VEACUL AL XIII-LEA 143
în Aragon. Nici măcar, cu toată unitatea de rasă, relativă,
dialectele nu se apropie între ele, așa încît ce se scrie în-
tr-unul să poată fi înțeles în părțile deprinse cu alt grai;
aceste dialecte sunt aproape limbi deosebite.
Cu totul altfel în Peninsula Iberică. Desigur că în sen-
sul nostru, care e al antichității, trecut și preschimbat prin
Renaștere, nu este nici aice un stat: o Catalonie abia unită
cu Aragonul baronilor și ciobanilor, prezidați de un rege
suspectat și dușmănit, stă în fața pompoasei Castilii, mai
puțin sumbră, pe cînd către munte vechiul regat al Leo-
nului s-a pierdut în acea margene a lui care a fost „Comi-
tatul“ — el condado — „Castelelor", și Navarra se împu-
ținează teritorial și scade ca prestigiu, între aceste regate
spaniole și Franța, la care, prin aducerea dinastiei de Cham-
pagne, ea s-a alipit de fapt, pentru a scăpa de o anexare
din partea țărilor rivale, de aceeași limbă. Iar, în margenea
apuseană, Portugalia, „Portugalia de Galiția" (Portugal de
Gallizas)1^ cum i se zisese la început, — creațiunea de cru-
ciată a acelui conte burgund Henric, care, conducînd o
armată de francezi, italieni, germani și flamanzi, ia Li-
sabona (1093, cucerirea definitivă în 1147), Santarem și
Cintra și rămîne, ca Godefroy de Bouillon la Ierusalem,
șef, cu un titlu oarecare, al fundațiunii, cu toată legătura
lui Henric cu fiica lui Alfons al Vl-lea de Castilia, și la
1250 o biruință va afirma dreptul Portugaliei de a duce
o existență deosebită.
Dar hotarele nu trebuie să ne oprească: ele sunt trecă-
toare fiindcă înaintează necontenit, fiindcă trebuie necon-
tenit să înainteze în dauna maurilor, cari, ca păgîni și
uzurpatori, nu pot fi uitați, în puterea tradiției romane și
mai ales vizigotice, de creștinii drepți-moștenitori. Șefii,
adesea uniți prin legături de familie, au datoria, după oricîte
rivalități și lupte, să stea alături în zilele mari, ca aceea
de la Naves de Tolosa sau Muradal (1212), cînd dușmanul
1 Amador de los Rios, op. cit., III, p. 409. — O însemnare spune că marele
împărat Carol a eliberat de păgîni „pămîntul spaniol și galician“ ( famosissimus
Karolus Magnus, qui tellurem hispanicam et galecinam a potestate Saracenorum
liberavit; ibid., p. 285, nota 3).
144
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
comun trebuie să fie răspins mai departe.0 Cînd se reia o
bucată de pămînt spaniol — pe rînd Saragosa, Tudela,
Tortosa, Toledo, Lerida, Valencia, apoi în vremi mai nouă,
Betica (1224), Maiorca (1230), Murcia (1222), Sevilla (1248),
alipirea materială se face la unul din regatele care luptă
alăturea, dacă nu și împreună, dar întregirea morală le in-
teresează, le înalță, le îndeamnă spre noi cuceriri, pe toate.
Sunt multe coroane, și popoarele — de fapt același popor
— se găsesc sub sceptre deosebite, dar e o singură armată,
fiindcă are un singur steag; e un singur front, fiindcă are
loc o singură înaintare.
Caracterul unic al adversarului întărește, cum am spus
și aiurea, această unitate adîncă, fundamentală, cu mult
mai presus de aparentele deosebiri. Califul e împăratul
arab, „Papă“ în același timp, urmaș supt amîndouă rapor-
turile al Profetului; ca nîmpărat“ se va înfățișa deci regele
din Castilia, care a cîștigat hegemonia prin partea mai largă
avută în luptă1; într-un anume sens, nu e nevoie ca Al-
fons al X-lea să fie ales de electorii germani pentru ca el să
simtă asupră-și binecuvîntarea lui Carol cel Mare.
Din această „Spanie“ face parte și Portugalia, încă nu
pe deplin deslipită și a cărei dinastie e de atîtea ori încus-
crită cu a Castiliei. Locuitorii fostului popas de cruciată
se recunoșteau ca spanioli încă pe la 16502, și cu dreptate
s-a reclamat și pentru portughezi marea personalitate le-
gendară a lui Cid, în fapta lui, ca și în cîntecul care a glo-
rificat-o3.
Această „Spanie“ are o literatură „spaniolă“, dar nu în
sensul în care astăzi un popor e stăpîn pe literatura pe care a
creat-o după sufletul său, deplin și statornic osebit, și care
primește de aiurea numai influențe, secundare și trecătoare.
Literatura „spaniola^ nu este încă decît una din manifestă-
1 Regele Ferdinand vrea, prin testament, ca fiul „avesse coronado por
emperador segiin lo fueron otros de su linaje“ (ibid., p. 482, nota
a Carolina de Vasconcellos, în Enciclopedia romanică a lui Grdber, p. 182,
nota 4: „Bis 1640 antwortete in Auslande jeder Portugiese (nachweislich) auf die
Frage woher er sei: Hespanha“,c
3 Ibid?
POEZIA POPULARA SPANIOLĂ ÎN VEACUL AL XIIÎ-LEA 145
rile, de grai deosebit, dar, în general, de același spirit, a
sufletului romanic, care va rămîne unic, opus, nu sufletului
germanic, mulțămit și mai departe în supusa lui vasalitate
tîrzie, ci sufletului bizantin, așa cum se manifestă în lite-
raturile creștine ale Orientului scrise în grecește,armenește,
în siriană, sau în acea literatură, derivată, pentru altă
formă religioasă mai mult decît pentru altă nație, care e
literatura arabă.d
Anumite împrejurări ca și anumite calități de rasă au
făcut ca Franța să fie vatra culturii romanice medievale.
Aceasta trece în celelalte țări romanice, cum am și văzut-o
în cîteva cazuri, nu pe calea împrumuturilor față de un
capital străin, ci pe calea firească urmată de un curent în
desfășurarea lui logică.
Spania e cea dintîi care primește, cu neapărate acomodări
locale, despre care se poate vorbi mai mult decît de nouă
formări naționale. Și întîmplarea face ca peninsula să pre-
zinte și în ce privește dualitatea de limbă pentru aceeași
literatură o perfectă asemănare cu Franța.
Acolo fusese o limbă a Nordului pentru literatura epică,
pentru simplicitatea produselor populare, pentru autenti-
citatea, sigură de sine, a prozei, și o limbă a Sudului pentru
meșteșugită formă a cîntecului de iubire muncit, măiestru.
„La parladura francesa“, spune un provențal din veacul
al XÎII-lea, „val mais et es plus avenenz a far romanz e
pastorellas, mas alia de Lemosin al mais par far vers et
causons et sirvens141. în Spania va fi pentru aceleași domenii
pe care le stăpînește limba lui oii, mlădioasă și netedă,
graiul castilan, care biruie pe celelalte, cu toate că Ara-
gonul s-a mîndrit totdeauna cu caracterul mai roman —
omagiu adus celui mai depărtat trecut — al dialectului său
și cu toate că limba catalană, care va îmbrăca și povestea
isprăvilor făcute de supușii regelui aragonez, servea încă
în secolul al XV-lea, în a doua jumătate a secolului acestuia,
pentru redactarea actelor, în special a socotelilor, nu numai
1	Raimon Vidai.6
12*
146
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
în statul dualist aragano-catalan, dar și în regatul napoletan
cucerit, peste mare, de Petru al III-lea și de urmașii lui.
Iar pentru lirică se va întrebuința, și în Castilia însăși,
limba gallego^ „galiciană“ a portughezilor, mai apropiată,
prin celtismele dintr-însa (cf. Galia și Galicia) de limba
originalelor provențale și influențată, în vioiciunea ei,
de legăturile întinse, cu străinătatea de tot felul, ale unui
stat cu largă coastă oceaniană, mai supus înrîuririlor celor
mai variate decît Catalonia, care stăpînește numai o parte
dintr-o coastă mediteraneană, mult mai puțin cercetată.
Să venim la partea castilană a literaturii spaniole din
veacul al XlII-lea.
Am văzut cum, după încetarea epocei de simplicitate și
sinceritate a vechii epopei franceze, s-au căutat pretutindeni,
pentru producții care se adresau unui cerc mai restrîns și
ales, subiecte și cum ele au fost găsite în alte domenii:
al închipuirii influențate de istorie, al închipuirii cu totul
libere, al antichității, al legendelor religioase.
întocmai așa va fi în Spania, dar cu deosebirile pe care
le arătăm acum.
în chiar literatura provențală, și nu numai din nepotri-
virea limbii — căci cineva, și anume doi poeți deosebiți,
cu tendințe contrare, au înfățișat războiul, nimicitor pentru
Sud, contra așa-zișilor Albigenzi1 — , epopeea n-a putut
prinde adînc. Am citat bucăți în legătură cu ciclul regal2.
Subiectele britanice dau doar Blandin a Cornoalho\ din
cruciate se prezintă o cucerire a Damietei3; imaginația
creează romanul versificat Guilhem de la Barra sau Flamenca]
o nAlexandrie“ provențală n-are însemnătatea celei nordice.
1	Fauriel, Histoire de la croisade contre les h^liques albigeois; nouă ediție
Chanson de la croisade contre les Albigeois, de Paul Meyer, 1875 — 1879. Unul din
autori, al părții întîi, e un spaniol, Guilhem de Tudela. Există și o Histoire de
la guerre de Navarre (c. 1277), pe care o edita, la 1856, Francisque Michel.
1 Cf. Schindle, Kreuzziige in der altprovenzalischen und mittelhochdeutschen
Lyrik, Dresda, 1889.
8 La prise de Damiette, ed. Paul Meyer, Paris, 1887 (altă versiune, Fragmen-
tum provinciale de captione Damiatae, Geneva, 1880).
POEZIA POPULARĂ SPAlxTIULA ÎN VEACUL AL XlII-LEA 14?
Viețile de sfinți versificate sunt puține; cît despre alegorii,
le lăsăm pentru altă parte a expunerii noastre.
Spania va trata mai larg, cu o notă locală mai pronun-
țată, în mai puține opere, cîte ceva din aceste categorii de su-
biecte.
Cid rămînea pentru popor marele erou. Dar caracterul lui
individual întîi, mai presus de orice autoritate și, de fapt,
străin de orice legătură, căci marele luptător poate da lovi-
turi de spadă și pentru principi arabi, — ca unul ce rămîne
totdeauna neatîrnat de sarcina pe care o îndeplinește—,
indiferent și față de noțiunea patriei, nu mai satisfăcea lumea
clericilor, cari fac ei acuma literatură, în Franța ca și-n
această Spanie, unde însă ei impun și spiritul lor, și, anume,
nu în calitatea de cărturari, ci în aceea de reprezintanți ai
Bisericii, de locuitori ai mănăstirii.
Iată deci că dintr-o astfel de mănăstire, de la San Pedro
de Arlanza, vine figura, nouă, a lui Ferrân Gonzâlez. Acesta
e „contele de Castilia", reprezintantul „Castiliei prețuite"
(Castiella la preșiada), care e „mai mare în toată Spania".
De toda Espanna Castiella es la maior,
al „Castiliei bătrîne" (Castiella la veia). EI va porni la
luptă cu un singur gînd: „ca să scoată Castilia din vechea ei
durere",
Que yo saque a Castilia del antigo dolor,
Eroul va avea încăierări biruitoare cu un rege al Navarrei,
Sancho, pe care-1 va bate și ucide, el se va întîlni cu conții
de Poitou și de Toulouse. El va fi poftit la cortes, la adu-
narea regatului, de suveranul din Leon, Sancho Ordonez, și
se va pregăti, pentru a-1 pierde, o legătură cu o princesă
de Navarra, datoare a-și răzbuna fratele. Va cădea în prin-
soare, și va fi eliberat chiar de acestă loială și devotată
dona Sancha. Vor fi bucurii și lupte de tauri.
La urmă „contele cel bun" rămîne liber. Nu această li-
bertate e însă scopul, cum toate aceste isprăvi războinice,
prin care se hrănește spiritul de aventuri, nu sunt principala
148
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
țesătură a poemei. Aceasta vrea să înfățișeze lupta cu maurul
Alimansor, reprezintant al rasei sale, și ținta e atinsă cînd
se poate spune că Dumnezeu, prin acest erou castilan, a
dat creștinilor biruința contra dușmanilor păgîni:
Quiso Dios al buen conde esta grafia faser:
que Moros nin christianos non le podyan venșer.
Dar în această victorie clerul trebuie să-și aibă partea.
Întîlnirea lui Gonzălez, copil fără tată, ascuns pînă la
ceasul menirii sale, cu trei călugări, îi arată încotro trebuie
să plece, San Pedro e loc de pelerinagiu și de depozit. Dacă
legendarul rege gotic Pelayo apare în somn îndemnînd, tre-
buie pentru a mișca pe luptător intervenția sfîntului din
Castilia, Millân. Sânt’Yago nu va lipsi nici el dintre patronii
operei de recucerire, pe cînd în poemele Cidului n-avem
nici o apariție, și nu e nevoie de nici o îndemînare suprana-
turală.
Antichitatea clasică dă figura lui Alexandru. Juan Lo-
renzo, alt călugăr, de la o mănăstire necunoscută, a avut îna-
intea lui lucrarea franceză a lui Gautier de Châtillon, dar a
prefăcut-o cu totul, creînd un Alexandru spaniol, castilan,
întru toate asemenea cu acel Gonzălez, înfățișat mai sus, care,
ca în scena onorării rămășițelor unui adversar căzut în luptă
cinstită, pare a merge pe urmele, știute, ale cuceritorului:
Alexandru e un cruciat, iar Dar iu un șef de „sarasini“, un
senior arab, care trebuie distrus — respectîndu-1 — în
numele lui Hristos. îl întovărășesc credincioși după moda
Castiliei, criados și, murind, el face danii, ca orice viteaz
din veacul al XlII-lea, pentru preoțiși pentru mănăstiri. Po-
vestea, versificată, a lui Apollonio (din Tir), foarte cunoscută,
e prozaic tratată și oferă mai puțin interes.
în ce privește subiectele religioase, — după vechile lu-
crări care sînt Viața Sf. Marii din Egipt, Povestea celor trei
Magi și Disputația trupului și sufletului în ele și-a
arătat, totodată, realul talent și simpla, sincera evlavie
Gonzalo de Berceo, unul din călugării de la San Millân de
Suso, diacon — după însăși mărturisirea sa — la 1220,
POEZIA POPULARĂ SPANIOLĂ ÎN VEACUL AL XlII-LEA 14 0
preot — după aceeași mărturisire. I se datorește o viață a
Sfintei Oria și a Sfîntului Dominic (Domingo) din Silos sau
Viziunea celor trei coroane, o descriere a patimilor Sfîntului
Laurențiu, un Dialog ce făcu Fecioara Maria în ziua patimii
fiului ei, o povestire a vieții Sfîntului Millân și, mai ales, o
culegere de minuni ale Maicii Domnului, care, obiect al
unei donațiuni particulare, fura de lîngă mireasă pe tînărul
care-și închinase ei ființa întreagă și răsplătea pe bietul
preot de sat ce nu știa altă liturghie decît a Fecioarei. în-
cercăm a traduce această bucată, cu toată greutatea sau și
banalitatea împătritei rime pe forme mai mult de flexiune
verbală:
Era un simplu cleric, sărac în legea sa,
Și zilnic liturghia Fecioarei o cîntă:
Alt nu știa nimica, și o tot repeta;
Mai mult deprins fusese decît a învăța.
Și iată la Vlădica sărmanul fu pîrît
Că n-are vreo știință de carte, și-i urît
Ca doar „Slavă Fecioarei“ să știe cît decît,
Și altceva nu poate. Așa a fost pîrît.
Episcopul s-aprinde atuncea de mînie
Și spune: Pînă astăzi nu mi s-a mai spus mie.
Acel mișel în grabă aici la Curte vie
Și că fără pedeapsă nu va pleca, să știe.
Și iată că sosește sărmanul păcătos,
Și fața și-o schimbase, de mult ce-i ticălos
Nu poate să privească, — așa-i de rușinos;
în viața lui n-avuse un ceas mai dureros.
Vlădica se răstește: să-mi spui adevărat
De este, cum se zice, de tine apucat.
Iar el, pierdut, răspunde: așa-i, să fiu iertat!
De-aș spune altfel, doamne, cădere-aș în păcat.
— Și, dacă tu atîta ești fără de știință
Și nu ști rugăciunea și n-ai nici o putință,
50
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Eu te opresc din slujbă în orișice privință:
De-acuma înainte trăiește-n umilință.
Iar preotul rămase adînc mișcat în sine:
De paguba aceasta așa-i era rușine !
Spre Sfînta Născătoare cu lacrimi multe vine,
Și cere să-i arate ce poate fi mai bine.
Și maica-ndurerată, ce-n veci n-a înșelat
Pe-oricine la picioare cu lacrimi i-a picat,
A clericului rugă duios a ascultat.
Și fără de zăbavă la el a alergat.
Fecioara cea slăvită și fără de greșeală
Episcopului însuși îi iese la iveală,
Cuvinte tari îi spune, de aspră socoteală,
Anume toate cele, Ea care nu înșeală.
De-a dreptu-i zice astfel: Episcope fălos,
De ce ai fost cu mine așa de nemilos?
Răpitu-ți-am vreodată lețcaie din folos?
Și tu mi-ai luat pe-acela ce mi-i mai credincios.
Acel care cîntarea-mi făcea tot zi de zi,
Greșit în fața legii de tine se găsi:
Om prost și fără carte aflîndu-se a fi,
Biserica-i săracă făcuși a se răpi.
Ci, dacă liturghia nu-1 lași să mi-o mai facă,
Și eu voi face lucru ce ție n-o să-ți placă:
Mai sunt treizeci de zile, episcope, și dacă
Nu-1 vei lăsa, asupră-ți blăstămul mieu să zacă.
Și se sperie Vlădica acolo foarte tare,
Și porunci să cate pe cel ce vină n-are;
I se rugă să aibă pentru păcat certare,
Căci judecata aspră e fără cugetare.
îi porunci ca iarăși să cînte, așadar,
Și să slujească iarăși 1-al Precistei altar:
POEZIA. POPULARA SPANIOLA. ÎN VEACUL AL XIII-LEA 151
De i-ar lipsi veșminte, să-i spuie fără doar,
Căci îi va face însuși, cu bucurie, dar.
Și omul bun se-ntoarse la paraclisul lui
Și lăudă în cîntec pe Maica Domnului.
Iar, isprăvindu-și viața cum o doresc oricui,
Află în ceruri plată pentru purtarea lui.
Dacă în această expunere smerită a minunilor Precistei
nu se poate găsi decît puțin din spiritul timpului, aceasta
se vădește pe deplin în viața Sfîntului Millân, un sfînt națio-
nal, local, care nu poate trăi decît în atmosfera spaniolă, pe
care Berceo n-o putea ști și înțelege decît ca în zilele lui.
După cum a cetit și el aiurea, în legendă1, Berceo poves-
tește luptele lui Fernân Gonzâlez el însuși contra păgânilor,
în legătură cu un rege de Leon, Ramiro, „nobil cavaler,
demn de Roldan (R.oland) și de Oliveriu“, cei vechi, pe
cari-i și întrece:
El rey don Ramiro, un noble cavallero,
que noi venzrian de esfuerzo Roldan, ni Olivero.
Dușmanul are în frunte pe Abderramân, „domn al păgî-
nilor, dușman de moarte al tuturor creștinilor^2.
„Contele“, „om cu noroc“ (sennor venturado), are spri-
jinul, pe care-1 știm și de aiurea, al Sfîntului Millân, care
apără Castilia, cum Galicia e apărată de „apostol44, „cel
care zace în Galicia“ și e „primat al Spaniei“:
Padron de Espannoles el Apostol sacado.
Căci aici numele Castiliei, considerată ca patria celor ce
luptă pentru creștinătate, e înlocuit cu acela, obștesc, „al
Spaniei. Spania e aceea, care zace, în robie:
Yacie toda Espanna en esta servidumne;
Dumnezeu vrea să libereze Spania:
1 Assi lo lemos, e dislo la legenda.
* ...Sennor ves los paganos,
Un mortal enemigo de todos los christianos.
152
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
...quiere dar Espanna a la vuostra natura.
în toate aceste produse din veacul al XlII-lea ale litera-
turii spaniole, nu lipsește — cu excepția doar a lui Apolonio
— energia în descrierea luptelor. Astfel în Alexandria'.
Mergeau balestrierii, săgețile trăgînd,
Și cavalerii mîndri din capete plecînd
Și cai treceau în goană, urechile-ascuțind,
Și rănile atîta erau de-amestecate,
Gă săbiile înseși păreau încovoiate:
Săgețile prin aer zburau ca fermecate:
Nici soarele din ceruri a lumina nu poate.
Ga nourii săgeata și piatra s-arunca,
Păreau un roi ce-și cată pe cîmpi odihna sa.
Ori, Berceo, în Viața Sf. Millân:
Prin Estramadura făcu păgubi de moarte,
Arzînd prin sate, ruinînd pînă departe:
Stăteau burguri și tîrguri din cele mai mari departe:
Nici unul din sălașuri n-avu mai bună parte.1
Nu lipsesc sfaturi și învățături morale, ca în povestea
lui Fernân Gonzălez viteazul:
Rămîn faptele bune: acelea or trăi:
Din cle-și iau exemplul acei ce vor veni,
Aceia toți ce-n viață făcură lucruri mari,
Trecură pentru-aceasta prin munci grele și tari:
Și hrana lor și-o lasă acei la suflet mari
Și, biruindu-și carnea, în viață-s solitari.
Visuri se întîlnesc necontenit: în șiruri răsar înaintea
eroilor. Cutare se vede „într-un loc frumos lîngă un rîu
mîndru ca o mare“, de s-ar speria oricine.
1 Por la Estramaduro fizo dannos mortales,
encendiendo las villas, quemando los ravales,
soccaraba los burgos e las villas caudales,
por yermos e poblados faciendo gran males.
POEZIA POPULARA SPANIOLA ÎN VEACUL AL XIII-LEA 153
Că și era sălbatic și strașnic de trecut.
(Ca era pavoroso e bravo de passar.)
în fața lui, trei chipuri necunoscute, îngeri în alb, cu
vergile înflorite în mînă —, ca în picturile unui Fra Angelico:
Salieron tres personas por essas aberturas:
caras eran angelicas con blancas vestiduras;
siendas vergas en mănos, de preciosas pinturas:
vinieron contra ellas en humanas figuras/
Aceasta ca și descrierea, în Fernăn Gonzâlez, a Iadului,
„ciudat mal complida“, cu cele șapte cercuri ale ei, aduce
aminte pe Dante, care, pus în legătură cu această literatură
spaniolă a epocei sale, nu mai apare așa de răzleț. Și acești
scriitori nemeșteșugiți, cari scriu, ca Berceo, în limba popo-
rului, în„roman paladino“, numai pentru că nu știu latinește:
Quiero fer una prosa en roman paladino,
En quael suele el pueblo fablar a su vecino,
Ga non so tan letrado por fer otro latino,
cei cari întrebuințează comparații drastice (cutare lucru e, la
același, mai de folos ca „un cald de găină“) și dau lămuriri ne-
așteptate despre strugurii „alfonsini albi“ și „alfonsini
negri“, au uneori descrieri, comparații într-un vers, două, care
amintesc, pe ale marelui florentin.
în Berceo, e vorba de lumini ce scînteie „ca razele soa-
relui“ :
Como rayos de el sol assi relampagava.
Aiurea, în Alexandria lui Juan Lorenzo, se vorbește de
arborii timpurii, pe cari în ceasul înfloririi geru-i arde,
El arbol que se cayta temprano florecer,
Que malo la gelada non lo dexa crecer,
de apele spumegătoare ale Rhonului provențal:
Gueme faz al Rhuedano quando vas despumando.
Patima idropicului care arde bînd servește ca termen de
comparație în aceeași poemă;
154
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Siemeras al idropico que muere por beber:
Quanto mas va bevicnclo, el mas puede arder.
Poezia lirică c de împrumut. O aduc întîi, cu limba lor cu
tot, provențalii, atunci cînd Simon de Montfort, după cetele
de pedepsitori cruciați ale căruia vin ostile regelui Franciei,
doritor de a-și anexa Sudul înfloritor, se răpede asupra
acestor locuri fericite pentru a le supune celei, mai cumplite
prăzi stropite cu sînge, de au rămas urmele și pînă astăzi.
Precum turcii au dat Italiei pe grecii pribegi, fugiți din
Bizanțul lor amenințat, așa cruciata contra „catarilor/4 a
albigenzilor, ale căror învățături (Nobla Leyczon, Novei
Sermon) formează o parte din însăși literatura provențală,
mină către Curțile din peninsula iberică pe trubadurii iz-
goniți1.
' nă încă sub Alfons al VH-Iea de Castilia, pe la jumătatea
veacului al XH-lea vine aici Marcabrun; Alfons al VIILIea
e și dînsul o bună gazdă pentru aceste privighetori neodih-
nite. Sfîntul rege Ferrân se bucură de prietenia literară a
lui Sordel, Sordello, italianul care a cîntat în limba Su-
dului francez. La marele rege Alfons al X-lea, de larga acti-
vitate inovatoare a căruia se va vorbi îndeosebi, se întîlnesc
nouăsprezece trubaduri, între cari Bertran de Born, Castel-
nau, Peire Vidai, Guiraut Riquer, catalan de origine,
Garbonel2. Dialoguri cu acest tovarăș în ale scrisului năs-
cocesc Riquer și At de Mons, din Toulouse. Alfons el însuși va
cînta „laudele Fecioarei44, orînduind ca manuscriptele să se
depuie în biserica unde va fi îngropat, după codurile altor
trubaduri, veniți să crească prestigiul normal al regalității
sale.
Dar limba pe care o întrebuințează acela care, cum se
va arăta, a fost cel mai puternic inițiator, îmbogățitorul cel
mai harnic al graiului castilan, e limba Nord-Vestului ibe-
ric, dialectul gallego, portugheza de mai tîrziu. Și regalitatea
Portugaliei ea însăși joacă în aceeași epocă un rol de ocrotire, care
1 Religiose Dichtungen der Waldenser, ed. Fr. Apfclstedt, în „Archiv ftlr
romanische Philologie", LXII, și „Zeitschrift fQr romanische Philologie", IV.
* Qirolina de Vasconcellos, loc. cit., pp. 172—4.
POEZIA POPULARĂ SPANIOLA ÎN VEACUL AL XIII-LEA 15 b
nu e inferior acelui jucat de Alfons și de vecinul său ara-
gonez, Jaume Cuceritorul.
Legăturile cu Franța ale statului întemeiat de izbînda
lui Henric de Burgundia au fost necontenite și de multe fe-
luri. încă din vremea lui Ludovic al VH-lea, regele Franciei,
un prinț portughez se întîmpină la Paris. Un Fernand de
Portugalia, luînd pe o moștenitoare, Ioana, ajunge conte de
Flandra. Regele Alfons petrece un timp lîngă mătușa sa,
Blanca de Castilia, mama lui Ludovic al IX-lea, care el
însuși are atîta suflet spaniol într-însul; el ia aici pe Matilda,
fiica lui Philippe Hurepel, și, înainte de a fi suveranul Por-
tugaliei, e conte de Boulogne. Fiul lui și al Beatricei, fata
„învățatului" rege castilan Alfons al X-lea, Beatricea, e ves-
titul rege Dionisie, Dinis, care a fost „trubadur de iubire".
Si fiul din flori al acestuia, deși cleric, a urmat această tra-
J	7	9	7
diție literară, într-un timp cînd arhiepiscopul de Lisabona,
ca atîția prelați spanioli, era un ucenic al înaltei școli
din Paris1.
Poezie plăcută, măiastră în formă, dar care, trecînd în
alte țări romanice, n-a adaus, cu tot împrumutul de la cîn-
tecul popular gallego, mai nimic la fondul convențional, de
mult lipsit de o viață adevărată, al literaturii provențale
înseși.
1 C^rojina de Vascopcellos, loc. cit. pp. HO Și unrr?
Note
a.	Lupta comună împotriva invadatorilor de altă „lege“ creează
o unitate asemănătoare celei care raliază țările române. în fond, auto-
rul adaptează la realitățile iberice fenomenul pe care-1 regăsise în
cultura veche română, stabilind un paralelism deplin justificat.
b.	Să fie încoronat ca împărat precum au fost și alții din neamul
său.
c.	Orice portughez (atestat documentar) aflat în străinătate,
răspundea, pînă la 1640, la întrebarea de unde e: (Hcspanha) Ispania.
d.	Mai înainte de a deveni o literatură a națiunii spaniole, lite-
ratura poporului spaniol, ca și aceea a poporului portughez se separă
și se individualizează în raport cu literatura arabă și se dezvoltă între
coordonatele proprii literaturilor romanice apusene, care cunosc altă
evoluție decît aceea a literaturilor din Orientul european legate,
încă, de prestigiul culturii și civilizației bizantine. Observația lui
lorga nu merită reținută numai pentru sensul pe care dezvoltarea lite-
raturilor romanice îl are în concepția sa, dar și pentru cadrul larg
fixat studiului său, stabilind un context în care apar și literaturile
armeană, siriană etc. într-un sens asemănător, cît privește locul cul-
turii bizantine în Europa, vd. studiul lui H. Hunger, Byzanz im euro-
păischen Geschichtsdenken des 20. Jahrhunderts, „Jahrbuch der Oster-
reichischen Byzantinischen Gesellschaft“, Wien, 1966, pp. 49 — 60.
e.	Vorbirea franceză e mai bună și se potrivește mai bine pentru
a face romane și povestiri, dar cea din Lemousin e mai bună pentru
a face versuri și cîntări și sirventesuri. Mențiunea din subsolul pagi-
nei se referă la trubadurul Ramon Vidai de Besalu, născut în Gerona
(1150 — 1220), autor al unui mic tratat ce e apreciat a fi fost scris
într-un spirit cu adevărat modern: Dreita maniera de trovar.
f.	Ieșiră trei făpturi prin deschizăturile acelea: erau chipuri
îngerești înveșmîntate-n alb; cu vergi în mîini, în scumpe culori;
yerj.iră alături cu chipuri omenești.
IX
Literatura didactică
și alegorică în Spania:
Alfons al X-lea
Alfons al X-lea nu e numai evlaviosul poet din Laudele
și minunile Maicii Domnului (Loores e milagros de Noslra
Senora), imitatorul corect și adesea fericit, cu o direcție
religioasă specială, al poeților din Peninsula Iberică, al
literaturii provențale, trecută în dialectul gallego. O mare
operă în proză e legată de numele lui, cea mai vastă care
s-a făcut în Spania și una din cele mai vaste ale evului mediu
întreg, în fruntea căruia,sub raportul cultural, stau socie-
tățile naționale jomanice.
Un timp, această operă, mult admirată de contemporani
și de urmași, a fost înjosită de acel veac al XVIII-lea care
vedea în rege un tiran și în tendințele religioase un peri-
culos obscurantism. Ceva din această pornire a trecut și
asupra scriitorilor străini, americanul Ticknor, germanul
Bouterweck, cari, la începutul veacului al XlX-lea, au
consacrat literaturii spaniole opere întinse și solide. De la
Amador de los Rios, călduros apărător al acestei mari glorii
spaniole, s-a revenit la părerile care sunt singure drepte,
pentru că țin samă, înainte de orice alta, de ceea ce o epocă
impune unui om, oricît de bine înzestrat, care trăiește în
mijlocul ei.a
S-a discutat și dacă se pot atribui lui Alfons personal
operele de care ne vom ocupa aici, dacă acestea nu vin de
la cărturarii cari l-au înconjurat, servit și ajutat: sabidores
de derecho, legiștii savanți, un episcop de Osma, un episcop
Orense, un cancelariu loan și mai ales acela pe care porecla
13 — Istoria literaturii romanice voi. I
158
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
sa însășijl arată ca inițiator posibil în compilații de drept,
Jacobo de las Leyes. Alfons (n. 1221, rege 1251, +1284),
a fost toată vremea în luptă cu vecinii, cu propriile sale
rude, cu fiul, don Sancho, care, măcar ca să fie „moștenitor
legiuit11 în locul fiilor fratelui său mai mare, „infanții",
ridică steagul contra părintelui său — și se atribuie părin-
telui jignit melancolice versuri, nepotrivite și cu demnitatea
regală și cu mîndria castilanâ, în care se jăluia, amintind
vremea cînd regi și regine se plecau înaintea lui; el a mers
pînă acolo în satisfacerea urilor sale, încît a orînduit sugru-
marea fratelui său Fernân, și, în căutarea de aliați contra
rebelilor, cuceritorul Murciei, contra maurilor, nu s-a sfiit
să ceară ajutorul păgîn pentru a-și asedia fiul neascultător.
Ales împărat în Germania, ar fi cheltuit, pentru această
zădarnică gloriolă bani cari s-ar fi cerut aiurea și, neputînd
preface în realitate acest titlu van, el n-a consimțit să-1
părăsească nici după trecătoarea instalare a unui rival mai
fericit. Fiul Beatricei de Suabia, nepotul de fiu al regelui
german Filip, descendentul Anghelilor din Bizanț, a stăruit
pînă la capăt în apărarea drepturilor sale, adresîndu-se
pentru aceasta și papei. Ce răgaz ar fi avut el să alcătuiască
opere de o așa de întinsă compilație, întrebuințînd într-un
chip extraordinar de larg izvoarele, în mai multe limbi,
ale tuturor marilor civilizații mondiale?
De fapt, pe atunci nimeni nu se preocupa să puie pecetea
sa personală pe o scriere la care ar fi colaborat, și însemnarea
chiar a numelui nu se făcea totdeauna în același mediu al
uriașelor catedrale anonime. Cînd Alfons își atribuie meri-
tul acestor lucrări de enciclopedie științifică, nimeni dintre
ajutătorii lui nu se putea gîndi la alta decît că prin aceasta
li se făcea deosebită cinste.
De ce natură generală sunt acele compilații care ating
toate ramurile științei contemporane?
Ele vin de la arabi, în mai toate elementele lor. Ceea
ce nu înseamnă, bineînțeles, că sufletul arab, ^originali-
tatea de rasă arabă ar fi în ele. Cuceritorii Spaniei și ai atîtor
alte țări n-au făcut alta decît să adune, să clasifice, uneori
LITERATURA DIDACTICA ȘI ALEGORICĂ IN SPANIA
159
să și precizeze și să îmbogățească, în ce privește aplicațiile
practice, tehnica moștenire a vechilor civilizații orientale
— indiană, mai ales, dar și persană — și aceea a Bizanțului,
în noțiunea căruia se cuprind și aporturile venite de la alte
neamuri decît cel grecesc. Prin arabi îi venea deci acestei
Spânii creștine — și prin ea creștinătății medievale — ceea
ce și altfel, în alte condiții, poate mai tîrziu, trebuia să-i
vie din vechiul fond al antichității, orientale și greco-
romane?
Lumea arabă dăduse atîtea cunoștinți și atîtea impulsii
Apusului creștin: Spaniei prin legăturile ei directe, ca și
din zilele lui Gerbert — papa francez Silvestru — celor-
lalte ținuturi occidentale romanice, prin studenții care
veneau la Sevilla, la Cordova să învețe filozofie și mate-
matici, astrologie și necromancie. în veacul al XH-lea ea
colaborase cu necontenita ei rivală, cu dușmana din cruciata
perpetuă, și pentru a crea figură comună, cu caracter dublu,
a lui „mio Cid“. în acest timp încă, agitîndu-se în mijlocul
luptei și complectîndu-se permanent, cele două societăți
se găseau una în fața alteia și, cum uneori continuei apăsări
înainte a creștinilor îi răspundea o nouă ofensivă musul-
mană, sprijinită chiar de cîte un rege creștin (în schimb,
Alfons al VUI-lea a susținut pe emirul din Sevilla contra
almohazilor), nici nu se putea să se prevadă ultimul rezultat
al luptei. Cine ar fi zis că pe la 1250, după luarea Balearelor
și a Murciei, maurii, retrași în ultimul adăpost din Gre-
nada, vor fi aproape anulați și ceea ce-i va îngădui să rămîie,
în cetatea lor asediată, încă două sute de ani și mai bine,
va fi numai incapacitatea dinastiilor creștine, ocupate cu
lupte interne, scandaloase și crunte, de a menține și mai
departe atmosfera morală pe care sforțările de cruciată o
formaseră și o păstraseră atîta vreme?
O dată însă ce primejdia arabă nu mai era în față, o
dată ce viitorul arab nu mai amenința, și fragmentul din
urmă al califatului vegeta într-o toleranță trecătoare din
partea biruitorilor, aceștia trebuiau să se gîndească la ceea
ce pînă atunci nu putuse sta în planurile lor: anexarea
13*
160	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
averii morale a celor zdrobiți, întregirea, prin prada unei
întregi culturi, a folosului căpătat prin victorie.
Acest lucru l-a făcut Alfons al X-lea, adecă epoca lui,
începînd încă din zilele tatălui său, Fernân al III-lea cel
Sfînt, un inițiator în atîtea privinți.
Odată, la povestirile în versuri ale spaniolilor se adău-
gise prefacerea, pe baza Coranului și altor izvoare orientale,
a istoriei lui losif, devenit un lusuf maur, cu o mulțime de
adăugiri, pastorale și lubrice, la legenda biblică de la început.
Acuma străvechea Panciatantra indiană, trecută la arabi
ca micul roman Calila și Dimna1, ia loc între cele dintîi
produse ale prozei castilane.
Mai mult interes trebuia să aibă o societate de mult
deprinsă cu felul de gîndire al Orientului pentru filosofia
morală, cu apologurile ei de origine indiană, cu bogatele ei
figuri persane, cu luxul de formule și de podoabe, de care
sunt darnici răsăritenii. Astfel Bocadas de oro, în care se
înfățișează Cetatea înțelepților, Libro de los doce sabios
(sau de la nobleță), învățăturile celor doisprezece înțelepți,
Poridat de Poridades, Flores de filosofia, Dichos de los filă-
sofos, Ensennamentos et castegos de Alixandre, cu proverbele
sale antice, Engannos et assaiemiento de las muyeres, „cartea
despre înșelăciunile și îndreptările femeilor" (după Sinbad:
șirul de povești ale femeilor care vreau să ție de vorbă pe
un tiran), prefăcută din arabă de un membru al familiei
domnitoare, don Fadrique, fiul lui Ferrando.
^Opere de drept încep a se pregăti încă din vremea lui
Fernân cel Sfînt. Arabii cuceritori, ca și turcii în Balcani,
începură a da întîi privilegii locale pentru un oraș, un dis-
trict. La o legislație generală pentru creștini nu s-a trecut
așa cum la Constantinopol, după asemenea privilegii ale
lui Mohamed al II-lea, care lăsase, de altfel, lumii grecești,
cu patriarhul și episcopii ei, toată moștenirea dreptului
bizantin, Soliman cel Măreț a decretat, pe baza codicelor
găsite în cucerirea sa, Cartea Canoanelor, Canun-Name,
1 Gayangos, Eseri tos en prosa anteriores al sigla XV.c
LÎTE&ATtTRA DIDACTICĂ Șî ALEGORICA ÎN SPANIA
„Recucerirea14 creștină a adus restabilirea dreptului vizi-
gotic prin Fuero juzgo (1241), venit după legile locale, acor-
date pe la jumătatea veacului al Xli-lea (1145, 1155)
orașelor Oviedo și Aviles (fuero de Oviedo, fuero de Aviles).
Supt Fernân venise acum ceasul unei legislații mai largi.
El pregătește Septenairo, adoptînd cifra de șapte, cu un
sens mistic, sacru în Răsărit.
Această lege va fi dusă la capăt de Alfons, care va mai
da Oglinda tuturor drepturilor (Espejo de todos los derechos),
„legile nouă“ (Nuevas leyes); se deosebesc alte „legi și orîn-
duieli“ (Leyes de los Adelantados, Ordinamento de los tafu-
reros)1, pe lîngă Fuero real (Codul regal) din 1255. In Septe-
nairo se laudă Sevilla, personalitatea sfîntului rege mort,
se explică cele șapte feluri de învățături, cele șapte arte
liberale din trivium șiquadrivium, se vorbește despre religie,
despre căință etc.
Cum se vede, — avem a face mai mult cu o introducere
științifică la o lucrare juridică rămasă nealcătuită. în
„fuero“ sau „libro de las leyes44 sau al „celor șapte capitole44
(Siete Partidas), cartea capitală în acest domeniu redactată
între 1256 și 1263, se întrebuințează tot ce transmisese
dreptul roman (lustinian și Grațian), dreptul canonic (decre-
tele papilor Grigorie al IX-lea și Bonifaciu al VUI-lea),
tot ce hotărîseră sinoadele, mult respectate în peninsulă,
tot ce adăuseseră ordonanțele regale, pînă la ale lui Alfons
însuși. Nu vor fi lipsit poate, în țara unde totuși Univer-
sitatea din Salamanca era asimilată de Biserica romană cu
cele din Oxford, Paris și Bologna, sfaturi de-ale ucenicilor
italieni ai lui Azzo și Irnerio, Leodulf de Novara, Bernard
de Pisa, aflători atunci în Spania. E înlăuntru, într-un ames-
tec tot așa de inform și de neutilizabil ca masivele „Pravili44
cu care, în veacul al XVII-lea, la noi, rivalizau Domnul
Moldovei cu al Țării Românești, Vasile Lupu cu Matei
Basarab, teologie, înțelepciune în sens antic, politic, filoso-
fic morală etc.d Scrierile în acest domeniu care se tradu-
seseră în ultimul timp sunt și ele întrebuințate.
1 în Opusculos legales del rey don Alfonso X, 1836, 2 voi. — „Tafurerii“
sînt casele de joc.
162
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Teoria care domină materialul disparat e a regelui bun
și drept „cap la toți“ — cabeza de todos — , în fața căruia
stă un „popor“, cu mult mai mare și mai însemnat decît
„mărunțișul^ omenesc, la gente menada, a meseriașilor și
plugarilor. Căci „popor se cheamă unirea îndeobște a tuturor
oamenilor, a celor mai mari și a celor de mijloc și a celor
mai miciul. Regele trebuie să-i iubească, mult, să li arăte
milă, de orice fel — merced, piedad, misericordia — și drep-
tate. Va da fiecăruia dreptul său, și nu va apăsa și stoarce
pe nimeni. „Trebuie să-i ție în dreptate și în drept și să nu
consimtă ca acei mari să fie trufași, nici să ia, nici să fure,
nici să siluiască, nici să facă pagubă, în averea lor, celor
mici.“2
în anume condiții el ar putea să silească la plecare pe
cei nobili, ricos hombres, cari, de fapt, nu o dată, deși în
măsură mai mică decît frații lor din Aragon, au plecat gru-
mazul regilor. Iar față de cei de altă lege să li îngăduie
a-și păstra credința, fără să atace însă pe cea creștină3.
Numai „bune cuvinte și cuviincioase predicări“, și „nu silă,
nici ispită de conrupție“, să adauge prin convertiri numărul
creștinilor4.
Să nu uităm a spune că lui Alfons i se datorește, într-o
vreme cînd, încă de la începutul veacului al XlII-lea, era
o Biblie castilană, traducerea în aceeași limbă a Coranului
și a cărților de cazuistică religioasă ale evreilor.
Atunci cînd, în Franța ca și în Provența, bestiarele de
zoologie, lapidariile mineralogice se prefăceau în versuri,
după forma latină a unor originale formate de mult la Bizanț
și întrebuințate în toate școlile înalte, nu puteau lipsi
1 Pueblo 11 aman el ayuntamiento de todos los omes comunalmente, de los
mayores e de los medianos e de los menores.
2 Ha menester que los teuga en justicia e en derecho, e non consienta a los
mayores que sean soberbios, ni tomen, ni roben, ni fuerzen, ni hagan dano en lo
suyo a los menores.
3 Guardando su ley, e non denostando la nostra.
4 Buenas palabras c convenablcs predicaciones..., e non per fuerza, nin por
premio.
LITERATURA DIDACTICA Și ALEGORICA ÎN SPANIA
163
lucrări analoage speciale după versiuni arabice. Alfons a
mai făcut să se alcătuiască o carte despre călărie, una despre
„vînătoare“ (chiar și despre pescuit), o a patra despre jocu-
rile favorite ale maurilor, șahul (ajedrez), dados e tablou
Dar cele mai importante prelucrări științifice sînt acelea
care privesc marea știință a timpului, astrologia. Se dau
astfel opuscule despre „sfera a opta și cele patruzeci și opt
de figuri“, despre „astrolabiu“, despre „azafeha“ etc., și
mai ales vestitele Table astronomice „alfonsine“, care fixează,
în țara unde se observă pînă în veacul al XH-Iea încă o eră
particulară“, aceea de la luliu Caesar, „era alfonsi44/
Unii i-au zis de aceea regelui învățat (elsabio) și regele
„astrolog14. De fapt, el nu înțelege — și o spune expres —
să se amestece influențe supranaturale acolo unde lucrurile
se petrec „naturalmente“, după neschimbatele legi ale
naturii, și în Siete Partidas, îl vedem condamnînd aspru
pe vrăjitori (agoreros, sorteros, fechizeros), permițîndu-le
a-și face tainele numai în anume cazuri de cataclism al
naturii, de izgonire a dracilor etc.
Mai însemnată e opera istorică a lui Alfons.
în Spania fuseseră la început, asemenea cu vechile
noastre anale de mănăstiri, anale de oraș, Anales Toledano,
sau și de provincii, „ale regilor goți44, ale Aragonului, ale
Navarrei etc., care numai de la un timp capătă pe alocurea
oarecare amploare. Cînd se întîmpla ceva mai important,
în special o cucerire de cetate, se scria un opuscul în proză,
care înlocuia vechiul cîntec (astfel, între altele Conquesta
de Almeria). După modelul francez s-a încercat și un „Lina-
res (pr. lignages) de los reyes44.
Numai pe vremea Sfîntului Fernân istoriografia, deocam-
dată în latinește sau cu o traducere spaniolă contemporană,
capătă o mai mare însemnătate. Izvoare vechi (Ptolomeu,
Trog Pompei, Dion, Idațiu etc.) se întrebuințează. Nava-
rezul Luca Tudensis (de Tuy), care, episcop de Toledo, a
scris și despre albigenzi și despre Viața Sfîntului Isidor,
compune astfel o Cronica pentru Berenguela, mătușa lui
Alfons. Dar îl întrece Rodrigo Ximenez de Rada (+1247),
164
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
care ridică în același Toledo splendida catedrală. Deși
urmă după porunca regelui însuși, el nu făcea de fapt istoria
Spaniei, fie și numai a celei regale, ci scria, în serii deose-
bite, despre Biserica ei catolică, despre romani, goți, huni,
vandali și suevi.
Pe o vreme însă cînd, cum s-a văzut din literatura poe-
tică, ideea patriei spaniole unitare, rezumată în regalitatea
castilană, se impusese, Alfons dă cele două lucrări pe care
le recunoaște formal ca ale lui.
O istorie națională — putem întrebuința acest termen —
și o istorie universală creștină: Cronica General și Grande
e general Esloria.
într-una ca și în cealaltă, informația e extraordinar de
bogată, cuprinzînd tot ce a lăsat mai important antichitatea
clasică, deși se poate afirma că pentru unele din nenumăra-
tele izvoare1 ea e numai indirectă. într-una, ca și în cealaltă,
limba e limpede și sobră, de o lectură ușoară și plăcută,
într-una ca și în cealaltă, regalitatea Castiliei stă, unde se
poate numai, în planul întîi. într-una și în alta, ținta este,
nu numai politică, ci și morală: învățătura celor buni,
mustrarea celor răi.
Răspingînd în Istoria Spaniei (pînă la 1252) fabulele
jongleurilor, „lucrurile ce le spun oamenii în cîntările lor“2,
Alfons e silit a recurge adesea la acest singur izvor. El va
tăgădui însă, cu mîndrie patriotică afirmația unora din
aceste cîntece că marele rege franc, împăratul Carol, ar fi
cucerit Spania, unde doar să fi luat ceva în Cantabria.
Se va începe cu împărțirea pămîntului între înțelepți,
se va trece la Tubalcain biblicul, la Gerionii legendei cla-
sice, la Didona, întemeietoare pe pămînt spaniol a unei nouă
Cartagini, la romani și la vizigoți, la catastrofa acestora,
1 Manethon, Ptolomeu, Caesar, Caton, Virgiliu, Suetoniu, luvenal, Seneca,
Iustin, Casiodor, Donat, Boețiu, Eusebiu, Procopiu, Dion, Mela, losephus, Por-
firiu, Ablaviu, Pompeiu, Trog, Orosiu, Idațiu, Sulpiciu episcop de Gasconia,
Walafrid, Strabon, Raban Maur și arabi.
a Non son de creer todas las cosas que los omes dizen en sus cantares... Los
joglaros cantan en sus cantares et dizen en sus fablas.
LITERATURA DIDACTICĂ ȘI ALEGORICA ÎN SPANIA 165
plînsă și de Rodrig, pentru că „atunci începu a domni în
Spania grai străin4*1.
Și figura lui Cid e schimbată atîta cît trebuie pentru ca
ea să nu acopere pe a regalității contemporane. îl vom vedea
făcînd omagiu regelui învinuit că s-a suit pe tron prin vin-
derea fratelui său, dar reprezintantul vitejiei loaiale care
nu/se teme de nimeni îl va pune la jurămînt de trei ori,
că^i-s mîinile curate: „Doamne, cîți oameni vezi aici, toți
sunt bănuiți^că de hatîrul tău au ucis pe don Sancho, senio-
rul meu. Și deci îți spun că dacă nu te vei mîntui de ei,
cum e drept, eu n-o să-ți sărut mîna44. Povestirea se încheie
cu „înmormîntarea trupului preasfînt al preanobilului rege
don Ferrando".
Istoria lumii urmează după acele cronografe bizantine
care de mult, prin finețea unei interpretări care știe să
înlăture în aparență orice nepotrivire și contrazicere, puse-
seră de acord narațiunea cărților sfinte cu aceia a cronicelor
profane. Lucrarea a rămas neisprăvită2.
Influența lui Alfons al X-lea s-a întins mult timp, după
moartea sa în nenorocire și umilință.
Fiul său, mult timp îndușmănit și iertat la sfîrșit, don
Sancho, se străduiește a urma tradiția părintească. I se
datoresc — în același sens în care se poate înțelege paterni-
tatea scrierilor lui Alfons, — două opere: un Lucidario,
care-și propune a împăca pe „magistrii de teologie și pe cei
de științi naturale44 (de las naturas)3 și Libro de los Castigos
e documentos (c. 1292?), cartea „pedepsirii44 în vechiul sens
pedagogic al cuvîntului, deci al creșterii, în special a fiilor
de regi, curios amestec de împrumuturi de la clasici — și
din Tit Liviu — și de simple proverbe populare, de solemne
regule și de atacuri contra preoțimii, care se ține pompoasă,
1 La Alfons: „Olvidados son los sus cantares, et el suo lenguaie ia tornado es
en ajeno et en palabra estrana". f
2 Și traducere latină și gallegă (Amador de los Rfos, op. cit., III, p. 605,
nota 1).
3 Traducere italiană în 1482. Ca model a servit Elucidarius al lui Honoriu
de Autun (Grbber, Grundriss, II2, p. 415).
166
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
mîndră, trufașă, cu cai de paradă și șoimi, cu veșminte
și frîie scumpe, pe cînd „săracul moare de foame și de frig"1.
Tot așa se va critica vremea — aceeași notă nouă, pe care
în Franța, cum vom vedea, o aduce triumful burgheziei
— în Proverbele rimate ale lui Pero Gomez, pe cînd spiritul
religios al epocei lui Alfons se păstrează în Minunile Fecioa-
rei, compuse în proză de Pero Marin, și chiar în acea Biblia
pequenna, „Biblia mică", rezumat al Scripturii pentru săracii
prizonieri la păgîni, scris de unul care și el s-a împărtășit
de suferințele lor și a cheltuit o viață întreagă pentru a le
ușura: călugărul, episcopul Pedro Pasqual (n. 1227)2. Iar
literatura didactică se continuă prin „Cartea Sfaturilor și
Sfetnicilor^ (Libro de los conseios et conseieros) a cardina-
lului Pero Gomez Barroso. Totodată în Gran Conquista de
Ultramar, după Gulielm de Tir și Graindor de Douai —cu
„cavalerul lebedei", care e Godefroy de Bouillon, cu tot3
— și în Cronica Ierusalimului^ urmează tradiția istorică.
Alături cu aceste scrieri în limba castilană, catalanii
vor avea și ei o literatură, care, în ce privește cîntecul,
purcede, ca și lirica gallega, din scrisul măiestrit al proven-
țalilor, — în legătură și cu „sobregaya companyia dels
VII trobadors de Tholosa“ (1323) — , pe cînd proza imită
compilațiile didactice din Castilia lui Alfons al X-lea.
Dar vioiul spirit, asemenea cu cel genovez, al rasei maritime,
capabilă de a cîștiga în cîteva decenii o situație comercială
în Orient ce se poate asemăna cu a republicilor italiene și
de a da Bizanțului, în „Compania catalană“, în „almoga-
vari" cei mai îndrăzneți mercenari și cei mai primejdioși
dușmani, va produce o literatură nouă, a cărei notă princi-
pală e inițiativa, spontaneitatea, cutezanța.
Un libro de la Saviesa, „Cartea înțelepciunii" e de pe la
jumătatea veacului al XlII-lea, și el nu e singurul în genul
1 „El pobre moriendo de fambre et de frio“. Ca bază, o discuție despre
lucruri între un teolog și un apărător al noii teorii a „naturii".
8 Există și o traducere italiană.
3 Grdber, loc. cit., p. 415. Apare și „Maynet", Carol cel Mare tînăr.
4 Pe la 1250 se redactează o Estoria de Gerusalem.
LITERATURA DIDACTICA ȘI ALEGORICĂ IN SPANIA 167
său. 0 Biblie vulgară e oprită de puterea laică la 1233, dar
nu se interzice și Biblia versificată. Cartea cea mare de drept
a lui Alfons al X-lea, trece îndată și în catalană. Iuda, fiul
lui Astant din Barcelona, face din ordin regal o traducere
a parabolelor orientale. Disciplina clericalis, vestita carte
a lui Per Alfonso, capătă o formă catalană. Un „libro dells
bons ensenyaments", altă pedagogie, e datorită unui Mos-
sen Arnau. în sfîrșit o altă enciclopedie de educație o dă
fratele Francisc Eximenis, episcop de Elna. Arnau de Vil-
lanova ( + 1312) face prelucrări de medicină.
Dar, cînd e vorba de a scrie istorie, Jaume l-iul, regele
cuceritor al Minorcei, nu caută nici un model ca să poves-
tească fără artă și fără tendință, împrejurările și faptele
vieții sale, în Libro dels feyls advenguts en la vida del moli
alt senyor rey En Jaume lo Conqueridor. Opera lui va fi
oarecum continuată de un cronicar fără talent, Bernard
Desclot (Libro del rey En Pere).
în același sens, dar cu o admirabilă vioiciune, care
amintește plăcerea lui Froissart, marele cronicar francez
al Războiului de o sută de ani, în a zugrăvi, act de act,
scenă de scenă, isprăvile cavalerești ale timpului, în care
nu e capabil să vadă una din marile tragedii ale istoriei1,
scrie Rămân Muntaner (1208—327) istoria vremii sale și
mai ales a expedițiilor catalane de-a lungul provinciilor
fără apărare ale Imperiului bizantin. E mîndru, el, plăti-
torul cinstit al trupelor strînse la Galipoli, că a văzut și
poate înfățișa vremurile cînd ai lui „stăpîneau tot pămîntul
și călăreau după plac prin Imperiul bizantin"2. Va spune
tot ce a văzut, dar numai atîta, fără laude, fără mustrări,
scurt și simplu: „nu vreau", spune el, „să pun în această
carte decît ce e adevărul adevărat"3. Și o v face într-un
spirit cavaleresc, vrednic de Villehardouin, povestitorul,
tot așa de simplu și tot așa de cinstit, al celeilalte cruciate,
1 Se pomenește Arthur, Geoffroy, Brunehilda, Genevre, Lancelot du Lac;
Amador de los Rios, op. cit., p. 30.
2 Senyorejam tota la terra e caval cavam rimperi n nostra guisa.
3 E’ yo no vull en aquest libre metre mas cio que es vera vertat.
168
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
cu un veac în urmă, — înfierînd tot ce e faptă rea și trădare
(„malas obras44, „traycio“).
Dar cu temperamentul catalan, căruia nu-i lipsește
nota mistică, alcaidele de Gerba, stînd izolat, cu soția și
copiii, departe de lumea pe care a ajuns a o disprețui, nu
se va pune la lucru fără a crede că o intervenție divină
l-a adus la aceasta. Cronica începe cu o viziune. îi apare
un „om bătrîn, îmbrăcat în alb“, care-i vorbește așa: „Ridi-
că-te și pune-te să faci o carte a marilor minuni pe care le-ai
văzut și pe care Dumnezeu le-a săvîrșit în războaiele în
care te-ai aflat441.
Cu același misticism, cu aceeași cutezanță de „almogâ-
var“, care nu cunoaște piedici, dar și cu stăpînirea întregii
învățături a timpului, scrie un contemporan al lui Mun-
taner, celălalt Ramon, Lull, din Maiorca (n. 1235).
Pe lîngă versuri mediocre — mai ales Descores, scris la
bătrîneță2, — neobositul călugăr, care, de pe urma unei
convertiri subite, în circumstanțe romantice — dacă e să-l
credem —, a părăsit o viață profană plină de cele mai îndrăz-
nețe sfidări la legi și obiceiuri pentru a lua veșmîntul mona-
hal, a scris o întreagă serie de lucrări, în limbile latină și
catalană: Ars magna, Arbor Scientiae, Ars amatoria. Logica
nova, și o sumă de opuscule despre geometrie, chimie, nau-
tică, ritmică, retorică, teologie, despre cruciată, care trebuie
reluată, după el, în alte condiții, cu un Ordin special. E sigur
că a găsit o cale nouă, contra metodei lui Aristotel și dincolo
de lumea de „idei44 a lui Platon, prin care, în orice domeniu,
cu siguranță se poate găsi adevărul, și, într-un limbagiu
greu de descurcat, plin de subtilități scolastice, de inter-
pretări verbale, de nesfîrșite împărțiri și de similitudini
căutate, la care se adaugă apologuri orientale bine poves-
tite, el caută să răspîndească pretutindeni descoperirea sa.
Sistemul lullian a și răzbătut pînă departe, în Italia, și,
dacă el a fost răpede părăsit în fierberea de teorii de la înce-
putul vremii moderne, pornirea îndrăzneață a acestui
1	Levantes sus, y comienza a tracer un libro de las grandes maraviilas que
bas visto y que Dios obrd en las guerras en que te bas ballado.
■ Obras rimadas, Sevilla, 1859.
LITERATURA DIDACTICA ȘI ALEGORICA IN SPANIA
169
spirit universal, ca și puterea de a ridica imensele materiale
îngrămădite de o epocă de savant pedantism, merită să fie
respectată și ea ca dovadă de vitalitate pentru națiunea care
a produs pe Ramon LulP.
Această literatură spaniolă, în trei limbi, cu trei direcții,
se găsea în cele mai bune condiții pentru ca să poată exer-
cita influență. în adevăr, dacă vitejii catalani, almogavarii
și adalizii, făcuseră isprăvile lor în Orient din propria lor
inițiativă, regalitatea aragoneză, de caracter mai curînd
catalan, sprijinită pe averea catalanilor cu întinse colonii
în Africa de Nord și în Siria, și pe puterea unei flote, de
potriva celei venețiene sau genoveze, care avea conducători
de mare pricepere și reputație a unui Roger de Lauria, își
întinse în curînd — cum n-o putea face Castilia, strînsă
în interior, continentală, peninsulară, nici Portugalia, în
legătură cu un Ocean încă pustiu și sterp, care părea că nu
duce nicăiri —, stăpînirea pînă departe.
Balearele fuseseră cucerite de lacob I. Fiul său purtînd
același nume, crease aici un regat deosebit, care cam uita
să arăte prin acte de vasalitate legătura sa cu coroana Ara-
gonului, un regat cu scopuri propri, care, înainte de a cădea
prin lovitura pe care lacob al II-lea o dădu unchiului său,
arăta că voiește să urmărească scopuri propri, înviind ideea
cruciatei.
O civilizație arabă fu înlocuită aici, ca și la Valencia,
ca și la Murcia, de acești întreprinzători „franci" ai Cata-
loniei. Urme de stăpînire a arabilor fură găsite, mai tîrziu,
și în Sardinia, de unde marinarii formati de Roger de Lauria
izgoniră trecătoarea stăpînire a pisanilor. Dar cea mai fru-
moasă cucerire a Casei de Aragon a fost în Sicilia.
Insula fusese ocupată, în veacul al VH-lea, de acei în-
drăzneți negustori arabi, urmași ai bizantinilor și ai vechilor
pirați din Cilicia, cari, ca englezii de astăzi — stăpîni la
Gibraltar, la Malta, în Cipru și la Suez —, aveau în puterea
lor, prin Creta, prin această Sicilie și prin Spania, toată
Marea Mediterană, ba dispunea și, în Siria ca și în Africa,
170
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
de coastele ei chiar. După democrația Bizanțului venise aici
aceea a Coranului, care datora acestui spirit de egalitate în
sărăcie și de patriarhalism răpezile succese pe care, altfel,
ar trebui o superioritate de rasă ca să le explice71. Angevinii,
venind pe acest teren unde înaintașii lor, normanzii, nu
aduseseră decît un număr de baroni ai cuceririi, iar nu o
adevărată feudalitate organizată deplin în complicata ei
ierarhie, încercară să aplice un sistem francez, pur feudal,
care era cu totul inacceptabil. De aici, și nu din acțiunea,
pregătită, a unei coaliții europene, a ieșit năprasnica lovi-
tură a „Vesperelor Siciliene" și distrugerea, timp de cîteva
săptămîni, a francezilor, pînă la femei și la copii, cari se
aflau în insulă. Iar, pentru că regele Manfred, penultimul
din Hohenstaufeni, din urmașii lui Frederic al Il-lea,
iubit de populație și pentru completa naționalizare morală
a acestuia din urmă chiar, adevărat rege italian, dar mai
ales pentru amintirea „italiencei" care era mama lui, „împă-
răteasa" Constanța, pentru că acest Manfred, zic, lăsase
o fiică măritată cu Petru al III-lea, fiul lui lacob I, și, ca
și acesta, rege al Aragonului, se oferi coroana moștenito-
rului legitim și fiilor lui. Dintre aceștia, Alfons și lacob
domniră în regatul de-acasă, iar Fadrique, numit după
tatăl lui Manfred, Frederic al II-lea însuși, rămase, cu toate
silințele de recuperare ale Angevinilor, cu toată expediția
regelui Franciei în Catalonia, expediție zădărnicită de flota
lui Roger de Lauria, cu toate uneltirile confederației ațîțate
și patronate de papa și, în sfîrșit, cu toate tristele rivalități
dintre aragonezii din peninsulă și aragonezii din Sicilia,
— frate contra fratelui —, stăpînitori ai frumoasei insule,
în care moșteneau alte rosturi arabe, pe care împăratul
Frederic, nu numai că nu le înlăturase, dafle iubise mai mult
decît cele normande și germanice?
Și să nu se uite, că după ce vremea catalanilor se isprăvi
în Grecia bizantină, moștenirea acelora cari avuseseră
Corintul, Atena, Teba, domeniul „Companiei catalane",
și al „Bavarezilor" trecu asupra regalității din Aragon\
Și cu toate acestea influența culturală ce s-ar fi putut
aștepta nu s-a exercitat. Ar fi trebuit pentru aceasta mij-
LITERATURA DIDACTICA ȘI ALEGORICA IN SPANIA
171
Joace care lipseau aragonezilor: anume acelea pe care Ie
poate da o mare universitate frecventată de străini, cari
pot lua de la dînsa idei și direcții, ba chiar și familiarizarea
cu limba vorbită în locul unde și-au făcut învățătura. Dar,
poate și din cauza peceții arabe pe care a păstrat-o și care
putea fi neliniștitoare pentru suflete, școlile înalte din
Salamanca, Valencia și Pampeluna n-avură decît cercetă-
tori din peninsula iberică însăși.
Astfel această bogată cultură enciclopedică, plină de
elemente împrumutate antichității grecești prin mijlocirea
arabă, rămase, în cea mai mare parte, acasă pentru a încre-
meni în formele, pedante chiar de la început, ale secolului
al XlII-Iea, — cel puțin pînă în momentul cînd de aiurea-i
vor veni înrîuriri capabile s-o transforme, mai tîrziu însă
decît alte literaturi.
în Franța influența va veni doar prin legături de familie,
prin împrumuturi de la altă Curte regală, numai în veacu-
rile al XVI-lea și al XVII-lea. Credem că în Italia veacului
al XlII-lea se pot găsi destule urme—cum și era de așteptat,
o dată ce aragonezii se aflau în Sicilia și Sardinia — ale
culturii castilane și catalane din epoca lui Alfons al X-lea.
Întîlnim astfel „povestiri morale44 — pe lîngă „povestiri
despre vechii cavaleri14 —, „flori (fiori) de virtute44, „ale
filosofilor44, „Florile de filosofie și ale multor înțelepți"
(Fiori di filosofia e di molti saoi), acestea din urmă datorită
unei inteligențe distinse, acel Brunetto Latini, de care vom
mai vorbi pe urmă. în Lombardia, un Giraldo Pateg va
pune în versuri „Proverbele44; Uguccione de Lodi va lămuri
„calea cerului44. Mai ales atragem atenția asupra formei ita-
liene a Cărții celor șapte înțelepți (Libro dei setie savi).
Fără a ne gîndi la literatura spaniolă am înțelege cu
greu și acea dintîi carte populară de proză florentină, în
stil îngrijit, ales (parlar gentile), care e II Novellino. Acel
care a scris-o, un burghez toscan, auzise de multe lucruri
pe care le cam încurcă între ele fără a-și da samă că se atinge
acea „autenticitate44 la care rîvnea ca toți contemporanii
săi, ci rămînînd, dimpotrivă, asigurat că dă cetitorilor săi
172
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
dovadă de multă învățătură. Va fi vorba în aceste narațiuni,
sobre, dar vioaie, de: fabulosul „preot Ioan“ din Abisinia,
de Filip al Macedoniei, de Alexandru cel Mare — neapă-
rat —, de Socrate, „filosof din Roma“. de „mareșalul regelui
David“, de Diogene, Aristotel și Seneca, de romani de-ai
lui Valeriu Maxim, de Gaton, de Traian și papa Grigorie,
de Carol cel Mare și testamentul lui, de Narcis, de Lancelot
și de Meliadus, de „chevalier de la Charette“, de „tînărul
rege“ Henric al Angliei, de burghezi din Franța și nobili
din Provența, — sînt și versuri provențale —, de „școala
din Paris", de regele Ierusalimului Jean de Brienne, de Carol
de Anjou. Ba va fi vorba și de italieni: Frederic al II-lea
în primul rînd, cel cu muzicanți, trubaduri, retori, artiști,
„cavaleri de jută și de scrimă^1, în jurul lui, apoi Ezzelino
di Romano, regele Conrad, genovezi, lombarzi, sarzi, bolog-
nezi de la școala de drept, negustori de postav din Florența.
Spania nu lipsește: de acolo e calul lui Filip Macedoneanul;
cutare fel de luptă se chiamă la Spagniata2, cutare provențal
trăiește „a guisa spagnuola", ba chiar Pitagora nu e decît
un filosof spaniol3. Dintre arabi, apare Saladin de la Ieru-
salim, și alt Saladin, din Sicilia4; se fac călătorii în Româ-
nia — din care face parte și Alexandria Egiptului —, și
odată5 ea se chiamă, cu un termen popular de bună samă
vechi, Romeaggio, termin care corespunde lui „Rum“ al
arabilor și turcilor. Acel „grande moaddo“ care merge la
Alexandria pare să vie și el dintr-un izvor hispano-arab6.
„Besanții", aurul bizantin, apar și aici, și numele sultanului
de Siria și Egipt, il Soldano, se vede a fi familiar adună-
torului?
1 Sonatori, trovatori et belii favellatoj, buomini d’arti, giostratori, scher-
mitori, d’ogni maniera gente.
2 Nuvela 32.
2 Nuvela 33.
4 Nuvelele 25, 40.
6 Nuvela 9.
• Nuvela 27,
Note
a.	George Ticknor (1791 — 1871) e considerat drept un pionier al
studiilor ample hispaniste și lucrarea sa History of Spanish Literaturo,
în 3 volume, a marcat un moment în evoluția acestora, la data apa-
ției, în 1849. Profesor la Harvard University, Ticknor a lăsat biblio-
tecii publice din Boston o bogată colecție de cărți spaniole. Frederick
Bouterweck (1766 — 1828) a abordat literatura spaniolă în cadrul
preocupărilor sale filozofico-istorice. Discipol al lui Kant și apoi al
lui Jacobi, profesorul de la Gbttingen a tratat cultura medievală în
iluminist. Opera sa masivă, în 12 volume, îl impune atenției posteri.
tății: Geschichte der Poesie und Beredsamkeit seit dem Ende des 13 J.,
1801 — 1819. O traducere engleză (History of Spanish Literaturo)
la Londra, în 1847. Privitor la Jose Amador de los Rios (1818 — 1878),
autor al unei Historia critica de la literatura espanola, Madrid, 1861 —
1865, 7 voi., vd. Federico Carlos Sâinz de Robles, Ensayo de un diccio-
nario de la literatura, Madrid, Aguilar, 1953, voi. II, p. 62.
b.	lorga se referă la enciclopediile, comentariile aristotelice, la
variatele compilații — realizate de un Avicena, Averroes ș.a. — care
au dat evident „impulsii" Apusului european, într-o vreme în care
„originalitatea de rasă" nu era urmărită în mod expres.
c.	Despre opera variată a orientalistului și anglistului Pascual
Gayangos (1807 — 1897) amănunte în dicționarul lui Sâinz de Robles,
cit. supra, pp. 435 — 436, unde lucrarea menționată de lorga e indicată
astfel: Escritores anteriores al siglo XV.
d.	Observația lui lorga e judicioasă atît în ceea ce privește carac-
terul compozit al „pravilelor", cît și în ce privește modul de transmi-
tere al normelor juridice, conservate adeseori în manuscrise miscela-
14 — Istoria literaturii romanice voi. 1
174
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
nee, în care alături de prevederi de drept se află culegeri de maxime
sau fragmente de cărți populare (ca în ms. rom. 3093 din Bibi. Acad.,
de exemplu).
e.	Privitor la „ere" vd. V. Grumel, La Chronologie, Paris, PUF,
1958, 487 p. (Trăite d’etudes byzantines, I).
f.	Uitate sînt cîntările lor, iar limba îmbrățișată acum e în
[grai] străin și cuvînt venetic.
g.	O caracterizare asemănătoare în Histoire littâraire de VEspagne
de Jean Descola, Paris, Fayard, 1966, pp. 49 — 50, care, trecînd în
revistă multiplele proiecte și realizări ale lui Raimundo Lulio (ara-
bizant, poet, misionar, logician, polemist antiaverroist), scrie că ele
alcătuiesc „o operă monumentală ce provoacă încă respectul“.
h.	Este cert că nu se poate vorbi de o „democrație" instaurată
de bizantini în Sicilia, după cum nu poate fi desemnată drept „demo-
cratică" dominația spaniolă asupra insulei; autorul accentuează exce-
siv sistemul fiscal apăsător și unele abuzuri ale angevinilor în raport
cu dominanții anteriori. Slăbirea imperiului bizantin explică, în
mare parte, „răpezile succese" ale noilor dominatori ai Siciliei.
i.	O analiză competentă a „vesperelor siciliene" în cartea lui
S. Runciman, The Sicilian Vespers. A history of the Mediterranean
World in the later thirteenth century, Cambridge University Press,
1958, 356 p. Evenimentele menționate sînt rememorate și de Dante
în capodopera sa.
k.	Date noi și indicații în studiul recent al lui David lacoby,
La «Compagne catalane» et U^tat catalan en Grece. Quelques aspects
de leur histoire, „Journal des Savants", Paris, 1966, 2.
I.	II Novellino ossia Libro di bel parlar gentile e considerată azi
„o construcție anonimă, la care au contribuit, vreme îndelungată,
mai mulți meșteri", depășind chiar secolul al XIII-lea. Vd. și recenta
versiune română: Navele italiene din Renaștere, E.L.U., 1964, cu o
prefață de Zoo Dumitrescu-Bușulenga.
O nouă formă literară
și o nouă influență franceză:
romanul zis „alegoric*
în timpul cînd Spania lui Alfons al X-lea și a lui En
Jaume dădea compilații savante, alcătuiri de drept, apolo-
guri, memorii catalane și versuri „galiciene“, Franța crea o
nouă formă literară, care se întinse pînă departe peste ho-
tarele sale, stăpînind mai ales, multă vreme, Italia.
E vorba de romanul „alegoric“, — nume care se potrivește
numai foarte imperfect, căci alegoric înseamnă ascunderea,
din cutare sau cutare motive, a unui lucru supt altul, pe
cînd această nouă poezie nu face altceva decît să dea, — păs-
trînd numele sau înlocuindu-1 cu al unei abstracții corespun-
zătoare, — o figură, calități fizice osebitoare și un loc oare-
care într-o acțiune, calităților și defectelor sufletului omenesc.
Astfel avem a face în această epopee — căci, de fapt, este
una, cea din urmă, în născocirea necontenită de noi acțiuni
și de personagii nouă — numai cu personificări, cu o simplă
operă de prosopopee, pe lîngă care numai secundar și într-o
măsură neînsemnată se poate adăugi adevărata alegorie, cu
temele ei dezvăluite de autor, destăinuite de comentatori
sau supuse încă la controversele cercetătorilor de astăzi.
Se știe că se consideră ca o capodoperă, mult admirată,
uneori — pentru partea a doua, combativă, publicată în
original sau tradusă în stil modern1 —, Le roman de la Rose.
1 Le roman, de la Rose par Guillaume de Lorris et Jean de Meung, ediție cu
traducere (după cea veche și după a lui Francisque Michel) de Pierre Marțeau
Paris, 1878 și urm., 5 volume,
14*
176
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Să căutăm a vedea cum s-a ajuns la acest nou tip literar,
prin ce înrîuriri sociale, amestecate cu care din tradițiile li-
terare ale trecutului.
Astfel de lucrări nu pot pleca decît de la „clerici", de
la cărturari, cum plecase, de altfel și forma precedentă a
epicei franceze, cîntecul de iubire cu amănunțită și rafi-
nată psihologie, care înlocuiește aventurile, discreditate a-
cuma sau cu neputință de înnoit. Blăstămînd o vreme neîn-
țelegătoare și zgîrcită, au dispărut jongleurii; trubadurii au
pierit în focul cel mare, care, nimicitor, a cuprins Sudul.
Clericii cîntăreți, cari pot fi, ca Guillaume de Lorris, autorii
celei dintîi părți — singura ce ne interesează aici — a
acestui Roman de la Rose, și de obîrșie nobilă, sunt aceia
pe cari societatea, tot mai restrînsă, cu gusturi tot mai alese,
și-i reclamă pentru distracțiile ei.
Acești cîntăreți și-au făcut studiile — întru cît se poate
vorbi de un curs de studii, cu toate diplomele, la o univer-
sitate adesea supt cer liber sau chiar ambulantă —, la
școala cea mare din Paris, care adună toate neamurile și
servește învățăturii franceze, spiritului francez, limbii fran-
ceze să se răspîndească pretutindeni.
Am văzut ce era această școală pe vremea lui Ros-
celin și a lui Abelard și în ce fel a influențat ea atunci
noua literatură a lui Chretien de Troyes și a contempo-
ranilor lui. De atunci, din acel veac al XH-lea, ea a mers
spre tot mai mare glorie, prin englezi ca loan de Salis-
bury și Alexandru de Hales ( + 1245; scrie Summa divi-
nitatis), prin francezi, ca Gautier de Châtillon, prin ita-
lieni ca Pietro Damiano din Ravena ( + 1092).
Dintre acei cari o frecventează apoi sunt unii, ca Ro-
ger Bacon, englezul, doctor mirabilis (n. 1214), care se
aruncă, tot așa de cutezători ca Ramon Lull, aproape
contemporanul călugărului insular, asupra tainelor na-
turii, și Opus maius al lui Bacon, care cuprinde opuscule
asupra ^utilității științelor66 (de utilitate scientiarum),
despre a limbilor (de utilitate linguarum), despre greu-
tăți (de ponderibus), despre muzică (de valore musices),
O NOUA FORMĂ LITERARA FRANCEZA : ROMANUL ALEGORIC 177
despre „piedicile științei" (de impedimentis sapientiae) și
despre „cauzele ignoranței omenești" (de causis ignoran-
tiae humanae), și alte tratate ale lui dau atîtea indicații
în ce privește fizica viitorului, chimia modernă, descope-
ririle tehnice ale veacurilor noastre, de la oglinzile care
concentrează căldura, la cea dintîi încercare de telescop
și la amestecul misterios de substanțe care poate da o pu-
tere mai strașnică decît a trăznetului (vd. De secretis
operibus artis naturalis et de nullitate magiae, De retar-
dandis senectutis accidentibus, De radiis solaribus, de spe-
cierum multiplicatione, de coloribus per artem fiendis). Ceea
ce nu va împiedica pe acest revoluționar, care a cutezat
să vadă în cutare pontifice roman pe Anticristul însuși
și a stat treisprezece ani încheiați la temniță, să prescurteze,
puțin înainte de moartea sa, la 1292, Scriptura și să se
ocupe, ca și Ramon Lull, care, acesta, inferior englezului,
se gîndește la o singură și mare descoperire, a metodului
său, de chestia, încă în discuție, a cruciatelor (De locis
sacris).
Asemenea preocupații nu le are italianul, meridionalul,
de la Rocca Secca, de lîngă vestita mănăstire Monte Cas-
sino, care, cu o nebiruită energie și cu o răbdare de fier,
cu o tendință spre compilațiile sistematice, care nu sufere
în spiritul său nici o concurență, a lăsat, nu numai contem-
poranilor, dar catolicismului din toate vremurile, pînă la
ale noastre, codul său de doctrină, Sima totius theologiae.
Sfîntul Tema de Aquino (n. 1227), călugăr dominican, le-
gat de noul ordin de aspră disciplină al spaniolului San Do-
mingo, a cunoscut acasă la el vremea lui Frederic al II-lea,
a cercetat la Colonia pe auxilierul german al Universității
din Paris, Albert cel Mare, pentru ca împreuna cu acesta
să vie întîiași dată la Paris, unde vorbește în mănăstirea
benedictinilor de la Sfîntul lacob. Va reapăreă în orașul
celei mai vestite învățături filosofice la 1253, va fi promo-
vat doctor la 1255, va mai petrece în Paris peste zece ani,
va întovărăși în regatul Neapole pe principele francez Carol
de Anjou și va muri pe cale, spre Lyon, unde era să se ție
acel Conciliu pentru unirea Bisericii Răsăritului cu Bise-
178
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
rica Apusului la care așa de mult a ajutat spiritul dezvol-
tat în școala pariziană.
Gîtă povară de învățătură nu trebuia să lase asupra
Universității înseși ca și asupra societății încunjurătoare un
doctor ca acesta! Literatura în limba vulgară, care nu era
desigur produsul cel mai prețuit al epocei, a trebuit să se
resimtă și ea.
Această literatură, vădind mentalitatea timpului, va pu-
tea să se sustragă încă puternicei influențe ce se desfăcea
din acea mișcare franciscană ale cării origini le vom vedea
vorbind de începuturile literaturii italiene. Călugării din
acest ordin, minoriții, aveau un rost tot mai mare. Bacon s-a
înscris, cu atîția alții dintre învățați, între dînșii. Un fran-
ciscan italian, Sf. Bonaventura, Giovanni di Fidanza(n. 1221),
profesor la Paris, apoi episcop de Albano, cardinal în sfîr-
șit, era să dea clericilor catehismele misticismului năvăli-
tor, în Itinerar iul celui ce plutește spre Dumnezeu (Itine-
rarium nantis in Deum)a și acea Biblia pauperam, care a
precedat cu cîteva decenii Biblia mică din Catalonia. Așa
de mare era puterea minoriților, așa de răpede cîștigau
terenul, încît se putuseră gîndi a pune mîna pe Universi-
tatea din Paris ea însăși, ceea ce trezi rezistența îndîrjită
a studenților de diferite națiuni, strînși în jurul profeso-
rului Guillaume de Saint-Amour, care, într-un pamflet la-
tin celebru, denunțase pericolul.
Astfel, supt evlaviosul rege Ludovic al IX-lea, vechiul
raționalism învinse noul misticism, care nu dispăru, to-
tuși, din concurență fără să lase urme adinei în suflete.
Cărturarul cel mare al Universității din Paris în a doua ju-
mătate a veacului al XlII-lea va fi deci „doctorul subtil“
(doctor subtilisJ, Duns Scot,Iohannes ScotusErigena (n.1275),
franciscan și el, care profesa la Paris în 1275, făcîndu-se
vestit mai ales prin apărarea, și contra lui Toma de Aquino,
a spontaneității liberului arbitru uman.
Mai importante decît teoriile tuturor acestora era însă
gimnastica spirituală pe care lecțiile, controversele, lup-
tele lor o impuneau, deprinderea spiritului de a umbla cu
O NOUĂ FORMA LITERARA FRANCEZA : ROMANUL ALEGORIC 179
abstracțiile, de a reduce totul la aceste abstracții, devenite,
în noul cavalerism luptător pe care de mult l-am semnalat,
forțe, pentru ca, un pas mai departe, să fie persoane, așa
cum se pot înfățișa în cîmpul de realități concrete al lite-
raturii, al poeziei.
Această tendință, pornită din școala de filosofie, din sco-
lastica filosofică trebuia să găsească un sprijin în mai vechi
elemente, pe care le dădea Biserica însăși.
De la început, ea încercase a da realităților crude, crunte,
sălbatece din Scriptura Vechiului Testament „interpretația
mistică“, alegorică, prin care ele se prefăceau în abstracțiile
de un ordin înalt; cîte nu s-au descoperit în Psalmi care n-ar
fi putut trece măcar prin mintea vechiului poet ebraic!
Apoi în predică nu o dată, căutînd să puie la îndemîna tutu-
rora lecțiile despre virtuți și vicii, ea, Biserica, le-a tra-
tat ca pe niște entități vii, pe care ascultătorii le puteau
îmbrăca în haina amintirii și experienței lor. Și pe scîndu-
rile unui teatru religios, căruia nu-i erau îngăduite decît
anume acțiuni și puține personagii, viții și virtuți își duc,
cu înfățișarea omenească a clericilor cari le reprezintă, lup-
tele lor.
în cea mai apropiată literatură clasică, din timpul cînd
societatea romană avea o psihologie asemenea cu aceea a
societății medievale în veacul al XlII-lea, se dăduse mo-
delul unei literaturi morale cu personificarea puterilor sufle-
tești, a celui mai înalt dintre produsele sufletului omenesc
preocupat de originea și de misiunea sa, filosofia. Ea apare
lui Boețiu, condamnat la moarte de Teodoric, pentru a face
să treacă înaintea minții ce se va stinge în curînd toată se-
nina vastitate a științelor timpului. Și de aceea acest păgîn
cu forma adesea superioară aceleia din scrierile Părinților
Bisericii și avînd în operele sale un cuprins idealist care nu
putea scandaliza pe un creștin, a păstrat mai ales pentru
această cărticică De consolatione philosophiae, foarte adesea
citată și uneori și tradusă în limbile vulgare, o foarte mare
popularitate. El este astfel începătorul aparițiilor de per-
sonificări ale abstracțiilor, precum alt vechi scriitor, pe care
Guillaume de Lorris, nu numai că-1 cunoaște, dar îl si citează,
180
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Macrobiu, prin foarte mult cititul său Somnium Scipionis,
Visul lui Scipione, provoacă, pe lîngă partea corespunză-
toare din Roman de la Rose, și altă literatură medievală, —
aceasta în secolul al XlV-lea mai ales, în care cadrul este
un vis.b
Pe urmele lui Boețiu mergea, la sfîrșitul veacului al
XH-lea, un cleric din Paris, autorul Parabolelor și al lui
Anti Claudianus, Alain del’Isle (Alanusde Insulis, 4-1203^,
care va înfățișa1, într-o „viziune" ca a cugetătorului roman,
Castitatea, Temperența, Geniul, în noul sens de putere crea-
toare etc., pe lîngă eroii culeși din scrisorile antichității cla-
sice. In sfîrșit în Sinonimele Sfîntului Isidor se vede Ra-
țiunea luminată de Filosofie smulgînd pe om din stăpînirea
Vițiilor2.
Poeții provențali, cum apare din numele date iubitelor
lor, nu așteptaseră momentul pentru a da astfel de nume
simbolice acestora.
în acest mediu și supt aceste influențe filosofice a scris
Guillaume de Lorris micul său poem. Dar el mai avea în-
aintea sa și o influență literară.
Dacă Ovidiu fusese tradus, „moralizat", popularizat, dacă
în lumea cărturarilor se cunoștea îndeobște a sa „Artă a
iubirii^, din care se inspira poetul francez cînd făgăduia să
devie o completă „art d’Amors":
Ci este li Rommanz de la Rose,
Oii l’art d’Amors est tot enclose,c
dacă, ma: curînd, Andre le Chapelain îl imitase în opera sa
latină De arte honeste amandi, prefăcută în limba franceză
de maître Elie, dacă în Clef d'amour și în poemul lui lacob
de Amiens epoca dă alte „cărți de iubire"3, Guillaume nu
se putea despărți de moda pe care o crease Chretien de Troyes,
cu savantele lui analize ale iubirii, — așa de gustate mă-
1	Vd. E. Baumgartner, în „Beitrage zur Geschichte der Philosophie des
Mittelalters", II, Munster, 1896. Cf. și Songe Vert, publicat de Constans, în „Româ-
nia", XXXIII, pp. 490 și urm.
a Amador de los Rios, op. cit., p. 106.
8	Constans, op. cit., p. 20.
O NOUA FORMĂ LITERARĂ FRANCEZA : ROMANUL ALEGORIC 181
car un veac după alcătuirea ciclului său de cîntări cu subiec-
te bretone —, acel Chretien de Troyes care, de altfel, are,
dintre figurile „Romanului"1, pe Raison și Male-Bouche, ba
chiar și pe Dangier.
Avem deci a face cu inspirațiile din Ovidiu, „moralizat"
firește, cînd Dieu d’Amors va învăța pe acela care i s-a făcut
vasal, după ce l-au străpuns cele cinci săgeți din tolba șu-
gubățului zeu, și a primit, la cuvenita îngenunchiere, îm-
brățișarea suzeranului, cînd îl va învăța, zic, cum să se
poarte, să vorbească frumos cu toată lumea, să salute în
cale, să nu întrebuințeze cuvinte urîte, „să-și spele mînile,
să-și frece dinții și, dacă supt unghii are ceva negru, să nu-1
lase a rămînea; să-și coase mînecile, să-și pieptene părul,
dar să nu se fardeze, căci așa fac numai femeile și cei de rea
reputație":
Garde que tu ne dies
Ces ors moz, ne ces ribaudies,
Ja por nomer vilaine chose
Ne doit ta bouche estre desclose2,
Qui orde chose et Iede nomme
Lave tes mains et tes dens cure;
S’en tes ongles a point de noir,
Ne l’i lesse pas remanoir;
Cous tes manches, tes cheveux pigne,
Mais ne te farde, ne te guigne:
Ce n’apartient s’as dames non
Ou ă ceus de maves renon.d
Și, se adauge, nu strică să fie vesel, să călărească, să se
bată în duel, și, dacă poate, să cînte, din vioară, din flaut,
și să joace:
1	Se citează Macrobiu, care vorbește de Narcis, dar poetul e inițiat și în
vechile cîntece cavalerești, cînd spune că anume lucru nu s-a întîmplat „depuis
Karles le fils Pepin“. Pavie îi dă rimă pentru Paris.
8	Și totuși găsim la el însuși un vers ca acesta:
Je ne tiens pas a cortois homme:
Tout le megre du cui lor tremble.6
182
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Si avaient bine a bacheler
Que il sache de vieler,
De fleute et de dancier:
Par ce se puect moult avancier1.
în schimb, înrîurirea lui Chretien de Troyes2, cu analizele
lui de iubire, se recunoaște ușor cînd, după învățătura zeului,
cel rănit prin ochi cu săgețile ce nu se mai pot scoate, își
enumeră chinurile la care va Ti supus: frig și cald, roșcată
și paloare, dor nestins, nopți nedormite, pași pierduți în
frig și în noapte, pînă ce, în faptul zilei, va trebui să plece
fără altă mîngîiere decît a săruta ușa ce nu i s-a deschis:
Lors te vendront souspirs et plaintes,
Fri^ons et autres dolors maintes;
En plusors sens sera destrois:
Une hore chaus et autre frois
Vermauz un hore, une autre pales.
Et gasteras en vain tes pas,
Ce que tu quiers, ne verras pas.
Quant tu devras dire trois choses
Tu n’an diras mie les deus.
Gesir est anuieuse chose,
Quant l’en ne dort, ne ne repose.
Touz seus ă la pluis et au vent.
Au departir la porte baise/
Cum, de altfel, aceeași delicată notă sentimentală se
întîmpină, și supt influența romanului celui nou al lui Guil-
1 Asemenea învățături, pentru femei, în Le chastiment des dames, al lui
Robert de Blois. Cf. și Livre des manieres al lui Etienne de Fougeres, episcop de
Rennes (c. 1170).
a Andre le Chapelain scrie pe la 1200 o Ars amandi, tradusă în franceză și
în proză, în veacul al XlII-lea. în același secol și o Clef d’Amour.
O NOUĂ FORMĂ LITERARĂ FRANCEZA : ROMANUL ALEGORIC 183
laume, in Roman de la Poire, povestea unei pere mușcate de
iubită și care e dată iubitului:
La doce aleine et l’odor
De sa boche i estoit remese,
La ou avoit l’escorce rese.1
Scopul poemului nostru — trebuie s-o spunem împotriva
comentatorilor, medieviști sau romaniști, cari-i aplică le-
gile celei mai stricte logice literare ca și cum am avea a
face cu un reflexiv spirit modern, iar nu cu un produs con-
fuz și contradictoriu al evului mediu — e înainte de toate
acela de-a arăta cum se poate cîștiga iubirea/1
O spune, la început, în versurile citate; o arată ceva mai
tîrziu, cînd asigură că, „acel care va asculta pînă la capăt
va învăța destul jocurile de iubire“, jeus d'amors, căpătînd
astfel „sensul" poemei, care e adevărat, „fără un singur cu-
vînt de minciună":
Qui du songe la fin orra,
Ge vous di bien qu’il i porra
Des jeus d’amors asses aprendre,
Por quoi il voille tant atendre
Que g’espoigne et que g’enromance
Du songe la senefiance; —
La verite qui est coverte
Vous sera lores toute aperte,
Quant espondre m’orres le songe,
Ou il n’a nul mot de mengonged
Povestea personificării scolastice e un cadru pentru a-
ceastă învățătură, cum aiurea, la spanioli, cadrul, forma ex-
terioară, era apologul indian-arab. Autorul, V Amant, alo
cărui date asupra vîrstei sale, cînd a avut visul, douăzeci
de ani, ori, cu cinci ani în urmă chiar, cincisprezece — în
general personagiile sunt precoce aici—, iese la plimbare cu
acul ca să-și coasă mînecile. în cale găsește minunata grădină
1 Li romanz de la Poire, ed. Friedrich Stehlich, Halle, 1881. Autorul e un
oarecare Thibaut.^
184
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
a lui Deduit, mare senior foarte bogat, care a strîns aici
copaci de la sarasini și păsări rare, între care, lîngă privi-
ghetori, papagali (li papegaus et la kalandre). Sînt versuri
fragede, nouă, deși nu e imposibil ca uneori să avem repro-
ducerea după vreun model sau un împrumut din vreo „carte
de știință“, în epoca Bestiariilor și Lapidariilor de fabri-
cație bizantină. Poetul ni arată cutare „cărăușă plină de
mintă“:
Petitete sente
Plaine de fenoil et de mente,
un colț cu „iarbă frăgezioară și deasă“, — Verbe (reschete et
drue —: cu „pămîntul dulce și moale“ — la terre douce et
molie —, „prundul ca argintul mărunt“ — la gravele... plus
clere qiVargens fins. El ne asigură că nu e om cine n-ar fi
mișcat de cîntecul atîtor păsări:
Moult a dur cuer qui en mai n’aime,
Quant il ot chanter sus la raime
As oisiaus les dous chans piteus.1
înaintea grădinii, unde nu se poate intra, sunt chipuri
menite să înspăimînte, — și iată, cu descripțiile cuvenite,
„alegoria“, personificarea. Ni se spune, după acele zugră-
veli amenințătoare, ce sunt Haine, Felonnie, Vilenie, Con-
voitise, Avarice, Envie, la care se vor adăugi ca ființe vii,
active, alte însușiri reale în veșmînt concret: Tristesse, Veil-
lesse, Pauvrete, Danger, Honte, — fiică a lui Raison, Peur,
Papelardie, cu fața „palidă și moartă", Malebouche, denun-
țătoarea. în fața lor vor sta: Liesse, Doux-Regard, — care
iubește pe un cavaler de-ai lui Arthur, Beaute, Largesse — o
rudă a Iui Alexandru cel Mare, — Richesse, Courtoisie, Fran-
chise, — al cării viers nu e ca al fetelor din Orleanais,
patria autorului, Pitie, Castete. De altfel personificarea a-
tinge și săgețile Zeului Iubirii, acelea care fac și fericirea și
nenorocirea autorului; unele din ele, cele care-1 ating pe
dînsul, sunt bune: Beaute, Simplesse, Courtoisie, Franchise,
x Ele-și cîntă și în Chr^tien de Troyes „latineasca" lor. Vd. Wilmotte, op.
cit., p. 142.
O NOUA FORMA LITERARA FRANCEZA : ROMANUL ALEGORIC 185
Compaignie, Beau-Semblant, cum altele sunt rele: Orgueil,
Vilenie, Honte, Desespoir, Novei Penser.
Din calitățile și atitudinile sufletești astfel întrupate se
găsește una, dama Oiseuse, meșteră în a se găti:
Quant sui pignee et atornâe,
Adonc est fete ma jornee.1
Cum acolo se oacă necontenit fel de fel de danturi,
karoles, cu lăutari cari știu toate instrumentele și cunosc
arii și din Lorena:
Fleuteors, menesterez et jougleors,
Li autres notes loherenges,
Por ce qu’en set en Loheregne
Plus cointes notes qu’en nul regne,m
cu dănțuitori și dănțuitoare — la sunetul tamburinelor
lovite de tymberesses și tableteresses —, cu meșteri la
desbrisier, la ferir du pie, la renvoisier, joacă și el cît îi e
sațul. Apoi, trecînd pe la fîntîna nenorocirii lui Narcis
și prin rănirea de săgețile zeului care-1 pîndește, „Amantul“
ajunge, mulțămită zînei Bon-Accueil, la vederea celui mai
frumos tufiș de roze între care una, împodobită, îl robește
pentru totdeauna.
Printr-o substituire mistică de modă franciscană — papa
va împărți în veacul al XlV-lea roze de aur principeselor
care se vor deosebi prin virtuți sau cărora va avea el interes
să li atribuie o asemenea calitate —, această roză e de acum
înainte iubita, care nu poate vorbi, care nu poate fi descrisă,
care nu-și are un nume. Dar poetul ni spune că dincolo de
unica alegorie adevărată a poemului e cineva care trebuie as-
cuns așa de discret cum trubadurii provențali își ascundeau
supt nume închipuite pe amantele lor ideale:
Cele por qui ge l’ai empris,
C’est cele qui tant a de pris
Et tant est digne d^estre am^e
Qu’elle doit estre Rose clampe.1
1 S-au relevat (II „Roman de la Rose" e la letteratura italiana, de Luigi
Foscolo Benedetto, în colecția Grdber, 1910, p. 80) asămănări cu poemul oriental.
186
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Ar vrea s-o sărute, dar e dat afară din grădină de un
mare mojic, cum nu-i iubește un poet, disprețuitor pentru
asemenea vilains și porcari, porchers, Dangier, care doarme,
cu o jerbie lîngă dînsul, pe un mănunchi de fîn, și e gata
să stîlcească pe cine s-ar risca în această grădină.
Totuși, cu mîngîierile Venusei înseși, cu sprijinul lui
Amis, prietenul ce i s-a dat, cu concursul Zînelor care știu
cum se împacă mojicii se ajunge la sărutarea mult dorită.
Dar Male-Bouche a și aflat, și pîrăște invazia criminală
cuiva care nu iartă, „Geloziei". Și Jalousie va strînge meș-
teri zidari de pretutindeni și va ridica o cetate așa de straș-
nică de să nu poată pătrunde într-însa nici o iubire și nici
o îndrăzneală.
Guillaume de Lorris făgăduise să arăte cum totuși a
putut răzbate la floarea lui:
Comment li murs fu leves
Et li chastiaus riches et fors
Qu’Amors prist puis par ses offere,0
dar, din motive pe care nu le cunoaștem — probabil o moarte
înainte de vreme —, el s-a oprit aici1.
Așa cum era, romanul pe care era să-1 „continue" peste
cîteva decenii, cu totul în alt spirit, al burgheziei revoluțio-
nare și al cinicului „proletariat“ din școli, Jean de Meung,
avu o mare popularitate. El plăcea prin dulceața versului
său, prin marea puritate a figurilor și a acțiunii și prin
amestecul, ici și colo — nu prea des —, de comparații ori-
ginale și de filosofice reflexii melancolice asupra vieții.
Astfel odată se zugrăvește moartea stejarului care nu
cade dintr-o dată:
persan, al rozei de la Bacevali. în literatura medievală este și un Dit de la Rose,
Carmen de Roșa, cf. Joret, La rose dans ranliquite et au moyen âge, Paris, 1892 și
E. Langlois, Origines et sources du Roman de la Rose, Paris, 1891. Pălării de tran-
dafiri se întîmpină și în Roman de Lancelot.n
1 Grosolanele versuri de isprăvire cu care se termină romanul în unele
manuscripte nu pot fi, hotărît, ale lui Guillaume,
O NOUĂ FORMA LITERARA FRANCEZA : ROMANUL ALEGORIC 187
...au premier cop
Ne cope-l’en mie le chesne,
Ne l’en n’a pas le vin de l’esne
Tant que li pressoirs soit estrois.
Și iubirea vieții se înseamnă și la cel care stă „în temnița
întunecată, în vermină și murdărie, care, doar pîne de orz
și de ovăz să aibă, dar tot nu piere de suferință":
Chascuns fuit la mort volentiers,
Cil que Ten met en chartre oscure
Et en vermine et en ordure,
Qui n’a fors pain d’orge ou d’avoine,
Ne se muert mie par la poine.
Dar omul sărac aruncă aici, pregătindu-se astfel rechi-
zitoriile viitorului1, acest blăstăm asupra soartei nedrepte:
L’eure soit ore la maudite
Que povres homs fu conceusP.
1 în literatura franceză însăși urmează Le Songe („Revue de philologie
franțaise et de littSrature", 1904, fasc. 4) și acel Besant de Dieu, în care întîlnim
și „cetatea fetelor", Chastel ă puceles, cu „Forteresse d’Orgueil". Bel-Accueil va
trece și la poetul Rutebeuf, de care vom vorbi pe urmă.
Note
a.	O nouă dovadă că lorga cita din memorie: opera majoră a lui
Bonaventura se intitulează Itinerarium mentis in Deum și descrie cele
șapte trepte pe care trebuie să le parcurgă sufletul pentru a atinge sta-
diul contemplativ. A inspirat pe Dante în special pentru cantica Para-
disului. Monografia clasică dedicată lui Bonaventura e aceea a lui
E. Gilson, Paris, 1924.
b.	Cf. E.R. Curtius, Europâische Literatur..., pp. 112 — 115.
c.	Acesta-i Romanul Rozei
în care arta amorului e pe de-a-ntregul cuprinsă.
d.	Am corectat textul reprodus de lorga, utilizînd ediția Fran-
cisque-Michel, Paris, 1864, versurile 2119 — 2124; 2176 — 2182.
e.	Nu-1 consider om curtenitor;
îi tremură șezutul uscat.
f.	Ed. cit., versurile 2285-7, 2289; 2333-4; 2413-5; 2507-8;
2533; 2550.
g.	Răsuflarea dulce și parfumul
Gurii sale mai zăboveau
Acolo unde luase coaja.
h.	Ideea se regăsește la G. Grober, Grundriss..., II 1, p. 742,
care prezintă poezia „erotică“ a unui „altfel necunoscut messire Thi-
baut“, drept o operă compusă pe urmele drumului deschis de Guil-
laume de Lorris, cu scopul de a „învăța pe îndrăgostiți".
i.	Cel care va asculta visul pînă la cap
Bine vă zic că va putea
Destul să învețe despre jocurile de iubire.
NOTE (CAPITOLUL X)
189
Pentru aceea să binevoiască să aștepte
Ca să înșir și să așez în grai roman
înțelesul visului;
Adevărul ce-i acoperit
Vă va fi atunci pe de-a-ntregul descoperit
Cînd m-oți auzi descriind visul
în care nu-i nici un cuvînt mincinos (v. 2077 — 2086)
k.	Tare împietrită inimă are cel ce nu iubește-n mai
Cînd aude răsunînd sus pe ram
Al păsărilor dulce și duios cînt (v. 81 —83).
I.	Cînd sînt pieptănată și gătită
Atunci e ziua mea împlinită (v. 591 — 592)
m.	Fluerari, menestreli și jongleuri;
Unii cîntau versuri (rotruenge)
Alții arii lorene
Pentru că ști că în Lorena se fac
Arii mai grațioase ca în orice alt regat (v. 752 — 756).
n.	Cea pentru care am compus <romanul>
Este aceea care are atîta preț
Și care atît e de vrednică a fi iubită,
Încît trebuie Roză a fi numită (v. 41 — 44).
o.	...Și cum au fost ridicate zidurile
Și castelele bogate și puternice
Pe care le-a cucerit apoi Amor prin lupte (v. 5012 — 5014).
Versurile de încheiere nu sînt atît „grosolane", cît banale.
p.	...din prima lovitură
nu-i abătut nicicum stejarul,
nici vin nu iese din rodul cules
cît timp nu-i strînsă presa (v. 4024 — 4027).
Oricare fuge de bunăvoie de moarte;
Cel care-i pus în temnița întunecată,
în vermină și murdărie,
Care n-are decît pîinea de orz și de ovăz,
Nu moare de loc din pricina durerii (v. 2622 — 2626).
★
Blestemat fie ceasul
în care a fost zămislit sărmanul (v. 458 — 459).
15 - istoria literaturii romanice voi. I
XI
Literatura italiană
înainte de Danie
înainte de veacul al XH-lea nu se poate vorbi de o li-
teratură italiană.
Din cauza asămănării ce exista între limba latină și
cea italiană, s-a spus, din mijlocul chiar al științei italiene,
că o literatură vulgară trebuia să zăbovească. în biserici
imnurile latine, mai ales cum erau accentuate și cu eventuala
adăugire de elemente luate din „volgare“, puteau fi înțelese
de mulțime, care nu pierduse încă simțul vechiului stil
al oricărei literaturi.
Dar această explicație, plauzibilă la întîia înfățișare, nu
poate rezista la o cercetare mai serioasă. Nu erau doar nu-
mai imnurile de proslăvire a Maicii Domnului și a sfinților.
Și, totuși, în alte genuri chiar limba poporului nu apare
pînă după 1200.
Ba, cum vom vedea, chiar cînd se părăsește limba îndă-
tinată, nobilă, venerată, a Bisericii care există, a Sta-
tului care se continuă undeva, într-o anume formă, se re-
curge la alt grai vulgar, străin, la limba franceză.
Și, poi, de ce limbă asămănătoare cu cea latină poate
fi vorba? Toscana ar fi fost aleasă ca nouă formă a scrisului
din cauza caracterului mai vădit al acestei asămănări. Dar
acest caracter îl pot deosebi numai filologii, și nu mulți-
mile neștiutoare. Și aragonezii, al căror rost samănă doar
așa de puțin cu cel toscan, au reclamat și ei acest privile-
giu, al unei mai bune păstrări a graiului strămoșilor glo-
rioși, și totuși ce profan ar putea recunoaște prin ce se apro-
LITERATURA ITALIANA ÎNAINTE DE DANTE
191
pie aceste două dialecte de o romanitate așa de „evi-
dentă“? Chiar dacă s-ar admite tocmai acest aristocratic pri-
vilegiu1, dialectul sudic, străbătut de atîtea influențe neita-
liene, e aproape o limbă deosebită; insulele, în izolarea
lor, au elaborat și ele forme cu totul particulare de expresie;
pe un vechi fond galic și în necontenite legături cu o anume
vecinătate, Nordul, de la Veneția, care păstrează totuși,
supt orice raport, o fizionomie specială, și mai ales de la
Milan lombardul, prin Piemont și marchizatele carolingiene
înglobate în el, pînă la Genova ligurică, produsele evoluției
lingvistice nu mai îngăduie celor cari se exprimă prin
mijlocul ei directa comunicație, fără mijlocire și prepara-
ție, cu vorba romană îndătinată. Roma ea însăși întrebuin-
țează unul din dialectele cele mai divergente. Și firea tutu-
ror e așa de mult evoluată, încît literaturi dialectale, care
să se poată citi de la un ținut la altul, nu există la italieni,
ca la germani, de pildă, — cu singura excepție mai cunos-
cută a lui Giovanni Meii, sicilianul din veacul al XVIII-lea
care, însă, om de un talent deosebit, face, credem, concesii
însemnate stilului obișnuit al literaturii italiene, acum de
multă vreme fixat și utilizat de atît de mari spirite crea-
toare.
în altă parte trebuie să se caute deci explicația ivirii
așa de tîrzii în Italia a unei literaturi de limbă vulgară.
De fapt, pe cînd Franța, unificată în atîtea privinți,
se strînge tot mai mult în jurul Parisului, devenit o capitală
politică tot așa de mult, din cauza regelui, cum e, din cauza
Universității, o capitală morală, pe cînd Spania, cu toate
hotarele ce taie peninsula iberică, reprezintă, mai presus de
existența statelor și de vorbirea dialectelor destul de di-
ferențiată, dar nu ca acelea din Italia, o singură luptă pen-
tru același scop și se împărtășește deci de o atmosferă mo-
rală aceeași pretutindeni, Italia nu există decît numai în
amintirea,culeasă din cărți, a unui depărtat trecut, în con-
știința confuză a nevoii de unitate, în șovăitoarea speranță
că ea s-ar putea realiza, fie și prin acel sprijin al străinu]r;
1 L. Morandi, Origine'delta lingua italiana, Cittă-di-Castello, 1891.
15*
192
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
care, de fapt, în adevăr, era singurul în stare — cum s-a
dovedit chiar prin dinastia savoiardă, franceză, a Piemon-
tului — să îndrumeze lucrurile într-acolo.
Altfel, Italia se împarte în deosebite teritorii, — și ele sfî-
șiate de discordii pînă la cel mai mic grup uman, și irecon-
ciliabile —, care trăiesc fiecare, pornind de la alte origini,
cu alte obiceiuri politice și hrănind alte tendințe. Fără a
mai vorbi de faptul că asupra tuturor acestor mari grupe,
pînă în cel mai răzleț colțișor, se întinde influența luptei
dintre Papă și împărat — acela rezidind în capitala pe care
acesta o reclamă pentru sine —, apoi de conflictul perpe-
tuu dintre vechiul spirit feodal și noul spirit orășănesc,
dintre libertate și „tiranie", ambele după modele din anti-
chitate, — toate aceste influențe conlucrînd pentru ca o parte
dintr-un oraș să fie contra celeilalte, suburbiile contra cen-
trului, o suburbie contra celeilalte, o stradă contra altei
strade, un grup de case contra celui vecin, o seminție, din
generație în generație, contra celeilalte.
Unde putea fi deci acel spirit comun, acea unitate în
simțul solidarității și în adoptarea unui singur scop, care sin-
gure îngăduie — atunci cînd progresele materiale permit, cu
meșteri aduși de aiurea, cu ucenicii pe cari izbutesc a și-i
forma, progresul celorlalte arte —, apariția și dezvoltarea
artei sufletești, a sufletului devenit artă, care e literatura? Și,
în lipsa acelui spirit, ce poate acoperi titlul de „literatură“
decît sarbede imitații ale unei literaturi adevărate, află-
toare aiurea și lucrînd de acolo?
în Nord, pe care și Dante, calificîndu-1 de lombard,
îl desparte de restul, „latin", mai în adevăr roman, al
peninsulei, stăpînirea regilor germanici din Pavia, cari
au putut crea o feudă a lor, contra bizantinilor, în Sud,
ducatul de Benevent, dar n-au putut lua Roma, reunind
astfel — ca regii franci în Galia — o țară întreagă sub
ordinele lor pentru a o transforma, această stăpînire a
lăsat adînci urme, dacă nu în sînge, cu toată insula celor
Șapte Comune, și în grai, măcar în tradiție și în orientare.
Francii, conduși de Merovingieni și duși la biruință de
LITERATURA ITALIANA ÎNAINTE DE DANTE
193
Carolingieni, contribuie la acea îndreptare a cruciatei
care va face ca italienii din Miazănoapte să se uite spre
Apus, afară de acea Veneție, de amintiri neted bizantine,
care, clădită pe insulele ei, aparține mai mult mării care
o scaldă decît uscatului cu care se învecinează.
Această lume osebită a lombarzilor, a Lombardiei —
Bizanțul, la un anume moment, ținînd cu un exclusivism
zelos la titlul roman, va voi să cuprindă supt acest nume,
înjosind-o prin barbarizare, Italia întreagă — n-are mă-
car ea un caracter unitar, și aceasta în afară de forțele
răzlețitoare pe care le-am notat mai sus. Ce poate fi co-
mun între seniorii mari și mici, signori^ signorotti, —
ei înșiși lucrînd independent unul de altul și participînd
osebit la marea mișcare, și „lombardă", a cruciatei — ,
cari din castelele lor, de depărtată origine carolingiană,
ar vrea să domine toate văile, între acești conți și marchizi
ai muntelui și între orașele din șesuri? Ce poate să re-
unească, afară de ceasurile cînd împăratul, chemat în ajun
de unii, e răspins, după probele stăpînirii sale, mai de
toată lumea, cu podestații și vicarii lui cu tot, aceste orașe
chiar, fiecare pornit de la altă nevoie locală — iar nu de
la un principiu comun —, fiecare dezvoltat după alte ne-
voi, care-i sînt proprii, și care, avînd cam aceeași muncă,
dînd cam aceleași produse ale ei, n-au nevoie de a se sprijini,
pentru completarea economică, unele pe altele? Și ce
poate fi comun între tendințele cetăților maritime, tot
mai înfloritoare, și ale cetăților dinlăuntru, care n-au
știut ce să facă din biruința lor definitivă contra Cezarului
teutonic năvălitor?
Nu e altfel nici în Italia centrală, unde între Florența,
Siena, Lucea se urmează continue lupte, întru toate ase-
menea cu acelea care îndușmănesc din generație în ge-
nerație Milanul, Cremona, Lodi, Alessandria. Numai o
dată Toscana, țara vorbirii toscane, il par Iar tosco, e o rea-
litate: atunci cînd o femeie, contesa Matilda, sprijină pe
Grigorie al VH-lea în lupta lui contra împăratului, pre-
văzînd că biruința acestuia din urmă va trebui fatal să
ajute orașele în străduința lor de a zdrobi sau înlătura pe
194
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
încetul o feudalitate, contrară în principiul și tendințele
ei și autorității imperiale și tendințelor democratice ale
cetățenilor.
Roma însăși, prin faptul că era reședința papilor, în
chip firesc rîvnitori de dominația universală, fiindcă
universal era însuși caracterul lor, nu putea fi un element
de concentrare, nu putea oferi ea însăși în cetatea vechilor
împărați centrul așa de mult dorit, ci, prin acela pe care-1
găzduia, prin oaspeții pe cari-i primea necontenit acesta,
în pelerinagii și la zile de jubileu, prin hotărîrile ce ema-
nau de aici, prin năvălitorii chemați de Sfîntul Scaun
contra rivalilor împărătești, ea contribuia la această
sfărămițare italiană, incapabilă de a rosti, într-o singură
limbă, o singură concepție.
Străinii organizaseră Sudul: bizantinii recuceririi lui
lustinian, arabii expansiunii Islamului, normanzii, cari,
cete de cîteva sute de cavaleri, păstrară tradiția de
unitate a trecutului, pierzîndu-și și limba, pe cînd din
Anglia, cucerită cam în aceeași vreme, ei făcuseră un
stat feudal, de limbă franceză. Hohenstaufenii se arătaseră
mai mult urmașii „împărătesei Constanța", și astfel
Frederic al II-lea, întemeind, pe o largă și frumoasă
parte a solului italian, o putere impunătoare, de un ca-
racter care nu era nici german, deși nu putea fi în adevăr
italian, creă cel dintîi centru de adunare culturală ita-
liană, căci Bologna latină a învățaților de drept ținea
la caracterul de universalitate al doctrinei sale. De aceea
la el se adună cîntăreții din toate părțile Italiei, un lacob
da Lentino, un Guido delle Colonne, un Ruggerone da
Palermo, un Rinaldo di Aquino1, un Mostacci, și aici,
un mediu, cum vom vedea, totuși răspicat provențal, se
elaborează forma „canzonei", de care se va servi Dante,
1 Vd. A. Gaspary, La scuola poetica siciliana, trad. S. Fricdmann, Livorno,
1882; G.A. Cesareo, La poesia siciliana sotto gli Suevi, Catania, 1894, și Le origini
della poesia lirica in Italia, Catania, 1899. Pentru curentul de poezie populară
Alessandro d Ancona, La poesia popolare italiana, Livorno, 1906; G. Carducci,
Cantilene e ballate, strambotti e madrigali dei sec. XIII e XIV, Pisa, 1871.
LITERATURA ITALIANA ÎNAINTE DE DANTE
195
și a sonetului, — care acesta, cu sau fără legături cu un
cîntec popular, așa de viu însă în acest Sud, e o inovație
italiană.
Acestea fiind împrejurările, ceea ce se numea, în
puterea reminiscențelor și în vederea speranțelor, Italia,
oferea terenul cel mai potrivit pentru pătrunderea in-
fluențelor culturale legate de cele politice, și aceasta chiar,
o bucată de vreme, cu adoptarea limbii înseși a poporului
care înrîurea.
Nordul Italiei era, am spus, orientat către Vest, către
Franța. Odată în limba franceză compusese un Niccolo
di Padova Entree en Espagne, un alt italian Prise de Pam-
pelune; în legătură cu ciclul religios Niccolo di Verona
compilează Patimile Domnului (Passion de Jesus^ un al
treilea, Niccolo de Casola, cîntă soarta Aquileii, — pe lîngă
refăcătorii epopeii1, — pentru ca pe urmă, pentru Fre-
deric al II-lea, un Ricard să pregătească o cărticică de
„prorocii ale lui Martin“. Pe cînd Caffaro, în veacul al
XH-lea, scrie cea dintîi cronică genoveză și Salimbene
din Parma, anale pentru epoca sa (1167-1228), pe cînd un
Donizo povestește, în limba latină, viața contesei Ma-
tilda și anonimi descriu expediția lui Frederic Barbă-
Roșie în Italia, ori aceea de la începutul veacului al XH-lea,
a pisanilor în Baleare2, Sudul normand dă, alături de iz-
voare latine3, narațiuni cu caracter de cronică: VYstoire
de li Normand (după Malaterra, de Atto) și Chronique
de RobertViscart a lui Aime (Muratori, Scriptores^ XVIII4),
în această limbă5 alcătuiește Brunetto Latini, persona-
litate foarte cunoscută, în țara sa și aiurea, Tezaurul său
1 Vd. Leclerc, op. cit., p. 60.
2 Cronica lui Malaspini (Muratori, Scriptores, XVIII) e pusă acuma la
îndoială ca autenticitate. Un Albertino Mussato scrie o cronică privitoare la
aceleași regiuni.
3 Cronica lui Leon de Ostia, a lui Godefrid Malaterra, a lui Gulielm de
Apulia și Historia Sicula. Cf. și Leclerc, op. cit., I, pp. 56 și urm. (unde și despre
fragmente de prelucrări după chansons de geste).
4 Și.o traducere a operei medicului Constantin.a
6 Traducere italiană de Buono Giamboni.
196
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
enciclopedic, în care, sub o formă „alegorică“ de care vom
vorbi mai jos, el, întrebuințînd și Etica lui Aristotel
— și cu privire la monarhie, la imperiu, — împarte învățături
de tot felul, despre stil, care trebuie să nu fie „slab și sec“,
ci să aibă coloare, dar nici prea multă, despre normele
de urmat la judecăți. După cronica latină a isprăvilor,
și în Orient, ale bătrînului doge orb, Enrico Dandolo, un
venețian, Martino da Canale, scrie despre faptele vene-
țiene pînă la 1275 în dialectul „literar“ de la Paris, deși,
mai pe urmă, Marino Sanudo cel Bătrîn va recurge tot la
mijlocul obișnuit al limbii latine pentru ca să arăte cru-
ciaților prin ce „taine“ se pot recăpăta Locurile Sfinte
pierdute. Cînd Marco Polo, alt venețian, se întoarce din
rătăcirile sale în Orient, care i-au îngăduit, lui și celor
doi frați, să cunoască viața și activitatea de la Curtea,
încunjurată de legende, a depărtatului Han tătărăsc, el
dictează lucrarea sa lui Rustician de Pisa, tovarăș de
închisoare la Genova, care a scris în franțuzește, — Thibaut
de Ghepoy va da o nouă versiune pentru Charles de Valois.
Pînă și o cărticică de igienă, Le regime du corps, a lui
Aldobrando de Siena, un toscan, o alta, asemănătoare,
a lui Lanfranco de Milan, se prezintă în această formă
lingvistică.
Și nu era o întîmplare. Acești italieni, cari nu simțeau
nevoie de a întrebuința limba de acasă, a poporului de jos,
pentru că se adresau lumii culte de pretutindeni, „cer-
curilor universitare^, am zice, se grăbesc a da și lămuriri
cu privire la alegerea lor. „Limba franceză“, spune Bru-
netto Latini, care invocă și prezența sa în Paris, „e cea
mai plăcută și deobște tuturora^ (la parleure est plus
delitable et plus commune â toute gensy ea ,,cutreieră lu-
mea“ (la langue frangaise cortparmi le monde), asigură altul.
Iar Brunetto arată cititorilor săi, oricari ar fi și ori de
unde, că „pămîntul e al oamenilor pricepuți, ca și marea a
peștilor“, că nicăieri nu s-ar simți străin, că patria o duce
cu destoinicia lui personală, că toate sunt ale omului de is-
LITERATURA ITALIANĂ ÎNAINTE DE DANTE
19?
pravă, nu ale locului1. Chiar cînd se va scrie în italienește,
contribuțiile franceze nu vor lipsi2.
Și limba provențală străbate în regiunile nordice, ve-
cine cu vatra literaturii trubadurilor, italienii chiar o
întrebuințează, și, deoarece Frederic al II-lea e mai mult
omul clasei sale, al categoriei căreia-i aparține prin situa-
ția și educația sa, lirica provențaiilor a găsit, cum spuneam
și mai înainte, în el un călduros protector.
Cînd se recurge, în sfîrșit, la graiul tuturora pentru ca
literatura să se poată îndrepta și la un cerc mai larg, al ace-
lora cari și-au uitat de latinește ori posedă numai imper-
fect limba care rămîne totuși cea dintîi, formele literaturii
franceze, ale celei de Nord, ca și ale celei de Sud, se mențin.
în ce privește pe cea dintîi, am văzut cum se ajunge
la un rezumat al epopeii carolingiene în povestirea-n proză
a „regalilor Franciei“. Un Della Casa cîntă lunile anu-
lui, introducînd cu personificarea lor — April purtînd stîl-
pări înflorite, Mai călărind ca un tînăr și frumos cavaler
— spiritul de idilă din Roman de la Rose. în Tresor chiar,
Brunetto Latini (c.1210-94) aduce două figuri după chipul
și asemănarea acelora din opera lui Guillaume de Lorris,
Frica și Siguranța (Paor și Seurtez3).
în Tesoretto, care nu e numai un rezumat al celui dintîi,
ca o operă pregătitoare, de prin anii 12604, călătorul, spi-
1 Toutcs terres sont paîs au preudome, aussi comme la Mer as poissons.
Ou que je aille, serai-je en ia moie terre, que nule torre ne m est... estrange paîs,
car bien-estre apartient a l’omes, non pas au leu. Cf. P. Meyer, De l’expansion de
la langue fran^aise en Italie pendant le moyen-âge, în „Atti del congresso interna-
zionale di scienze storiche“, Roma, 1904, cu II tesoretto e il favoletto di ser Brunetto
Latini, ed. G.B. Zamboni, Florența, 1824, ori în „Zeitschrift fur romanische Phi-
lologie" din 1883 (ed. B. Wiese). Biografia lui Brunetto Latini s-a scris de Sudley,
Della vita e delle opere di B. Latini, Florența, 1884.
2 Leclerc, op. cit., II, pp. 63 — 64.
3 Izvoare sînt Etica lui Aristotel și Cicerone, apoi G-iovanni da Viterbo,
Liber de Regimine Principum.
4 Vd. ed. Wise, în Biblioteca Romanica, p. 54: „Ma chi’l voră trovare, Cerchi
nel Gran Tesoro, Ch’anno loco piu alto. Lă fără grande salto, Per dirle piti dis-
tese Nela lingua francese“./j
198	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
ritul omenesc doritor de a ști, merge la zîna Natura, și în
drumul lui întîlnește fețe abstracte ca Virtu, Piacere, Amore,
Disianza, Paura, Speranza, Leanza, Prodezza, Larghezza,
Cortesia. Vom întîlni și o „pădure a durerii“, Selva del do-
lore, ca aceea în care se vor rătăci pașii lui Dante și, pentru
a se descurca, niște călăuzi ca Ovidiu ori ca Ptolomeu, cu
astronomia, cu „strolomia“ lui, și explicațiile despre ele-
mente, „auliment^1. Lecțiile de purtare, care ocupă cea
mai mare parte, amintesc, ca și entuziasmul pentru expli-
cația „naturală“ a lumii, romanul nostru.
într-o poemă din același timp, Intelligenza, atribuită cro-
nicarului Dino Compagni, palatul lui Paris și al Elenei pri-
mește pe acela care umblă după cunoașterea prin rațiune a tai-
nelor celor mari ale lumii, și în societatea de nouă personificări
și de eroi cunoscuți se întîmpină și Didona și Caesar, și Ale-
xandru cel Mare și regele breton Arthur. Dînd o „introdu-
cere la Virtuți“, Bono Giamboni ne face să intrăm de-a
dreptul în cadrul visului lui Boețiu și să ascultăm sentin-
țele învățătoare ale filosofiei. „Grădina mîngîierii“ (Giar-
dino della Consolazione) stă deschisă curioșilor de a se ini-
ția. în Commedia delV Anima, remaniată tîrziu în veacul
al XV-lea, — operă alcătuită foarte probabil după a lui
Dante — se poartă înaintea drumețului, a pelerinului:
Memoria, Voluntă, Fede, Speranza, Carită, Eresia, Odio și
chiar — Dracul {Drago). Cutare va preface în persoane și
actele deosebite ale unei povestiri, punînd alături, fiindcă
e vorba de spiritul omenesc care „se trezește“ și „se
reînnoiește“, pe Umano, Sveglia și Rinuova.
Cadrul, natura încunjurătoare sunt tot acelea din Roman
de la Rose: rîulețul, livada, fîntîna din mijloc, între flori
de iasmin, păsările cîntînd în „legea lor“, care aici se zice
il latino, cu un fulger de iubire trecînd prin toată această
veche podoabă literară:
Ed io, stando presso ad una fiumana,
In un verziere, al’ombre d’un bel pino,
1 Bibliografia, în Wiese, loc, cit., pp. 11-12. - în opuscul se pomenesc
și cîntecele ipice, de la Roncevaux al lui Roland la Lancelot.
LITERATURA italiana înainte de dante
199
Aveasi d’acque viva una fontana,
Intorneata di fiori gelsomino.
Sentio l’aria soave a tramontana,
Udia cantar gli augelli in lor latino:
Ailor sentio venir dai fino amore
Un raggio che passo dentro del core
Come la luce appare sul mattino.1
Seminția ucenicilor poemei provențale e îmbelșugată,
și în Nord și în Sud. Am văzut cari au fost italienii, și din
Genova, cari au dat un nou grai unei poezii de tehnică obo-
sită, de formule stoarse, fără a o putea împrospăta. Să adă-
ugim pe un Buvatelli din Bologna, pe un Alberto Malaspina.
Ca mai vechi monument de poezie lirică italiană se po-
menește așa-zisul Contrasto al lui Cielo d’Alcamo (1231 — 50),
plîngerea iubitei aceluia care a plecat la cruciată, a fetei
care, închisă de mamă-sa, nu poate ieși, după dorul ei, în
lume, al „logodnicei padovane“, și cutare sirventese de luptă
din Bologna2.
Un lung șir de imitatori, unii pe cari Dante-i arată ca
demodați, ca rămași fără o reputație răpede trecătoare,
se întinde asupra întregului veac al XlII-lea. Francesco
de Barberino petrece chiar în Franța patru ani (pînă la
1313), și el scrie în Provența Documenti d"amore și o carte
despre femei, Del reggimento e costumi di donne. Guittone
d’Arezzo, ca și Chiaro Davanzati, ca și bolognezul Guini-
celli, aceștia ca și cel mai apropiat și mai recunoscut, mai
iubit de Dante, Guido Cavalcanti ( + c. 1300) — care petrece
și la Toulouse —, și contemporanii săi Lapo Gianni, Dino
Frescobaldi, care scrie II detto d^amore, Cino da Pistoia și
poeții școlii din Lucea3, au aceeași origine și aparțin deci
— cu toate elementele populare ce s-au semnalat la aceia
din ei cari sunt florentini4 — aceleiași familii.
1 Cf. Jeanroy, La lirica francese in Italia nel periodo delle origini, trad.
G. Rossi, Florența, 1892.c
2 Alessandro d’Ancona, Poesia popolare italiana, pp. 21 și urm.
3 Alessandro d’Ancona, loc. cit., pp. 37 și urm.
* I rimatori lucchesi del secolo XIII, Bergamo, 1905.
200
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICĂ
Cu toată armonia graiului în care scriu și care nu se
poate dezvolta totuși, din lipsa acelei elaborații adînci,
acelei zguduiri puternice pe care le dă numai credința și
sinceritatea, acești scriitori nu rețin atenția, cînd ni înfă-
țișează, cu același vocabular, aceeași rîvnire idealistă că-
tre persoane care se ascund, ca și eroinele proventalilor,
supt mască de ocazie: Vanna, Selvaggia, Mandetta. O in-
spirație mai nouă ar părea să se găsească doar în sonetul
șoimului care reprezintă pe iubit (dar bucata tocmai de
aceea pare să fie tîrzie):
Vai mie că un șoim eu l-am iubit,
Atît de parcă stăm să pier de dor:
Cînd îl chemam, știam că s-a urnit,
Și nu cerea prea mult să-i dau de zor.
Acum zbură și-ajunse-așa de sus,
Așa de sus cum nu-1 văzui vreodată:
Pe-un pom dintr-o livadă el s-a pus,
Și alta azi e binecuvîntată.
O șoimul m'eu, ce te-am hrănit atît
Și, ca să fii mai mîndru la vînat,
Ți-am pus de aur clopoțel la gît,
Acum fugiși cum nu m-am așteptat:
De lațul mieu parcă ți-ar fi urît
Atunci cînd lîngă mine ai zburat.
Dar fără un ferment de originalitate n-am fi ajuns la
poezia lui Dante.
El nu poate veni din literatura clasică. Ea nu e încă des-
tul de cunoscută, direct și profund. Pe cînd în Spania arabii
au păstrat-o și au transmis-o, ceea ce face din Castilia patria
învățăturii, aici castelele n-au doar biblioteci, orașele de
comerț strîng mai mult opere de artă decît cărți, — Biblio-
teca Marciana din Veneția e o mulțămită a lui Petrarca,
pentru larga ospitalitate ce i-a dat-o Signoria —, universi-
tățile, cea din Bologna, din Padova (1222), din Neapole
(1224), n-au grija „artelor liberale“.
LITERATURA ITALIANA ÎNAINTE DE DANTE
201
Traducerile sînt puține și neînsemnate. Brunetto Latini,
în Retorica lui, culege din De inoentione a lui Cicerone; lui
Giamboni i se datoresc traduceri din Orosiu și Vegețiu; în
Fiori di retorica a lui Guidotto de Bologna ne întîlnim iarăși
cu oratorul cel mare al Romei; sentințe morale se prezintă
sub numele eroului de rezistență sufletească din Utica în
Libro di Cato. Nu mai mult. Să nu uităm o traducere din
Aristotel de Tadeu.
Inspirația adevărată, dulce sau aspră, senină sau păti-
mașă, va veni însă de aiurea, în ajunul chiar al apariției
lui Dante.
Sfîntul Francisc din Assisi (mort la 4 octombrie 1226)
începe la sfîrșitul veacului al XH-lea predicația lui, fără
minuni, fără profeții, fără doctrină, fără statute în adevă-
ratul înțeles al cuvîntului, pentru un ordin nou. „Sărăcu-
țul“, „sărmănelul“, il pooerello, e un fiu de oameni săraci,
născut la țară. Deci nu un om de oraș, înăcrit, amărît, înver-
șunat de mizeria cetăților nordice cu ziduri înalte și străzi
înguste, în care se poate muri de foame și de frig, nu un
pungaș ca Rutebeuf, ca Villon, blăstămînd, batjocorind și
„rîzînd mînzește“ în umbra spînzurătorii pe care știa bine
că o merită, ci un fiu al luminii care înseninează sufletele
și al pămîntului bun care-și înfățișează darurile oricui. Aici
sărăcia e o libertate, aproape binecuvîntare; cînd n-ai
nimic al tău, aceasta înseamnă numai că natura întreagă e
a ta, căci însuți ești întreg al ei.
Și așa a fost sfîntul. Animale, păsări, rătăcitoare ca și
dînsul, flori și ierburi, stele din cer și pietre din stîncă,
toate sunt din sufletul lui, cum el însuși se simte trup din
trupul cel vast a] naturii care nu poate muri. E o înrudire
sacră în tot universul, și astfel și în cea din urmă din fiin-
țele însuflețite, în cel mai de nimic fragment al naturii
neînsuflețite este ceva din Dumnezeu, care cere deci respect
și iubire. Și Francisc cel sărman, cu picioarele goale, cu
capul descoperit, cu haina aspră prinsă de trupul pe care
sîngeră stigmate, cu funia legată de mijloc, e frate bun cu
Soarele însuși, căruia-i zice, fericitul idiot al lui Dumnezeu,
Messer lo frate Sole. E oare de mirare că va încheia tratate
202
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
formale cu lupii turbați, cari de hatîrul lui vor veni să se
pocăiască în mijlocul chiar al cetății pe care o neliniștiseră
și o umpluseră de groază?1
Ordinul minorit al călugărilor cari cerșesc se formează
pe încetul, adăugindu-se ucenicii unul cîte unul, pînă ce,
la un moment dat, el e gata de luptă și în stare să capete
chiar — pentru care și atîția dușmani se ridică împotriva
lui — rolul conducător în Biserică. Și spiritul cel nou, care
aiurea înseamnă adeseori numai dominație, rămîne încă
multă vreme în Italia însăși, ale cării drumuri sunt străbă-
tute de pocăiți, mai tîrziu de „flagelanți“ cu bice, cari-și
îngînă drumul cu cîntece, laudi, aceleași ca în zilele sfîn-
tului sărăciei și al vieții îngerești. El poate însufleți deci o
literatură nouă.
O reprezintă așa-numiții „jongleri ai lui Dumnezeu“,
giullari di Dio^ autorii de fioretti. lacopone da Todi ( + 1306),
jurist de profesie, intră în rangurile franciscanilor și por-
nește lupta contra Bisericii, tiranice și vițioase, pentru care
va face și închisoare timp de șase luni de zile. înainte, și pe
urmele lui vine un Pietro Bercape (Bersegape), un Giaco-
mino, un Bonvesino de Riva, care scrie povești simple
(de le zinquanta cortexie da taoola, întîi în latinește2) și
slăvește pe Iov, pe Sf. Alexie; un Giacomino da Verona,
cu icoanele lui din altă lume3, un Domenico Cavalca, un
lacopo Passavanti, cercetați de viziuni, cu Oglinda pocăin-
ței (Specchio di penitenza), și chiar un Albertano de Bres-
cia, a cărui scriere „despre iubirea lui Dumnezeu^ a fost
tradusă și în limbile franceză, engleză și italiană. Subiecte
de cîntece, în locul rafinăriilor, din ce în ce mai puțin cu-
prinzătoare, ale liricei provențale. sunt saluturile către
Maica Domnului, legendele despre Viorică și Roză, despre
Furnică și Muscă etc. în scrisori înflăcărate, stăpînite de
1 Dacă nu predicația lui, cîntarea în care se cuprindea uneori, era la început
în limba franceză, așa cum o știa; Alessandro d’Ancona, Poesia popolare italiana,
p. 14, nota 7.
2 De quinquayinla curia li tal ibus ad mensam. — Vd. L. Biadenc, Cor leșie
de tavola in latino e in provenzale, Pisa, 1893.
3 Mussafia, Monumenti antichi di dialetti italiani, Viena, 1864.
LITERATURA ITALIANA ÎNAINTE DE DANTE
203
setea și bucuria sîngelui care răscumpără, o vizionară,
Sfînta Ecaterina din Siena, va da o expresie exaltată ace-
lorași sentimente.
Această iubire pretutindeni răspîndită putea să ajungă
însă dulceagă, nefiind adesea cine să răspundă sentimentu-
lui care străbătea entuziast natura întreagă. Mai fecund
pentru creațiunea literară e celălalt sentiment, avînd, toc-
mai în fund, aceleași izvoare: ura.
Și ura însuflețea societățile italiene. O vedem în Cronica
lucrurilor petrecute în vremea sa1 a lui Dino Compagni,
ghelf alb din Florența în luptă cu ghelfii negri, care crede
că poate aiunge la o înțelegere cu dușmanii prin alte măsuri
decît a osîndelor și exilurilor, pentru ca, la urmă, el însuși
să fie izgonit prin puterea lor. Pasiunea voitorului de bine
înșelat în speranțele lui gîlgîie din fiecare pagină, și coloarea
e așa de puternică, încît s-au putut ridica îndoieli în ceea
ce privește autenticitatea acestei scrieri.
Din tot ce adunase și ținea gata, în lecțiile sale de uni-
versitate și în enciclopediiile sale, evul mediu, se putea
face, deci, supt înrîurirea noilor puteri care încheagă, opere
yrednice de-a se păstra de-a lungul timpurilor.
1 Cronica dellc cose accorrenli ai tern pi suoi. Ea cuprinde o prefață care începe
din 1288 și un rezumat al lucrurilor ulterioare, de la 1302 la 1312. Statute munici-
pale, ca acel din Chieri, apar în veacul al XlII-lea.
Note
a.	Cronici publicate în culegerea lui Lodovico Antonio Mura-
lori, Rerum ilalicarum scriptores, XXVII voi., Milano, 1723 — 1738,
unde au fost strînse lucrările cuprinzînd evenimentele de la anul 500
pînă în vremea Renașterii.
b.	Iar cine va dori să afle, să caute în Tesoro cel mare, ce are
un loc mai înalt. Acolo va face un mare salt, pentru a spune mai pe
larg în limba franceză.
c.	Iar eu stînd lîngă un rîu
Pe-o pajiște la umbra unui pin frumos,
Aveam un izvor cu apă vie
înconjurat de flori de iasmin.
Simțeam adierea suavă, din miazănoapte,
Ascultam păsări cîntînd în latineasca lor:
Atunci simții venind de la iscusitul amor
O rază ce străbătu drept prin inimă,
Aidoma lucirii ce apare dimineața.
XII
DANTE
1.	Omul și pregătirea lui
Dante înfățișează cel dintîi caz al unei individualități
manifestate în literatura evului mediu, căreia, cu toate
însușirile care sunt numai ale lui, el îi aparține. După atîția
cari se mulțămesc, se cred datori a se mulțămi cu ceea ce dă
tradiția, el îndrăznește, nu din convingere teoretică, ci
din prisosul individualității sale, să fie el însuși. Trecînd
peste ce a apucat, peste ce i s-a dat prin creștere și învăță-
tură, peste ce a cules din vastele lui cetiri, el dă unei litera-
turi pînă atunci de imitație o notă așa de puternică și de
clară, încît, dacă s-ar fi găsit cine s-o știe repeta, încă de
atunci scrisul italian ar fi luat locul întîi în manifestarea
literară a popoarelor romanice.®
De aceea biografia lui, pe care o cunoaștem din spusele
fiului Petru, autorul unui comentariu asupra Divinei Co-
medii. din cîteva mențiuni în arhive, din tîrzii însemnări
ale lui Boccaccio și Arrivabene, foarte dispuși la exagerare
și invenție, dar mai ales din amănuntele strecurate în opera
lui chiar, are un interes pe care nu-1 poate reclama povestea
vieții nimăruia dintre scriitorii medievali.
Dante Alighieri sau Aldighieri, care datorea acest nume
înaintașilor despre partea străbunei, de loc din Ferrara, se
cobora după strămoși dintr-un neam pe care a vrut să-1 aducă,
într-o vreme cînd se căutau așa de mult amintirile romane,
din Roma Cezarilor. Tatăl său a fost jurist; despre el nu
vorbește Dante nicăiri, cum nici, direct — deși unele com-
parații luate din curatul domeniu al iubirii maicii pentru
— istoria literaturii romanice voi. 1
206
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
pruncul ei ar putea fi culese din chiar amintirea lui —, de
mamă-sa, Bella. Cînd e vorba de a fixa rosturile lui de
familie, el va aduce înainte pe acel străbun, Cacciaguida,
care, cum vom vedea, îi va prezice nenorocirile ce-1 așteaptă,
din invidia și ura fraților săi florentini.
Fără să aibă cunoștinți în materie, Dante s-a înscris, în-
tr-un oraș unde fiecare trebuia să facă parte dintr-o breaslă,
în aceea a medicilor și spițerilor. E sigur că n-a cercetat
școala de medicină din Salerno; învățătura lui a fost de
caracter curat literar. în lumile Iadului el va vedea fața
arsă a acelui Brunetto Latini care i-a fost ca un învă-
țător, „scumpa și buna părintească icoană a celui care i-a
arătat cum prin suflet se poate veșnici omul“:
La car a e buona imagine paterna
Di voi, quando nel mondo ad ora ad ora
M’insegnavate come l’om s’eterna;
și acesta-i va recomanda acel Tresor „în care trăiește încă“?
Sieti raccomandato il mio Tesoro,
Nel quale io vivo ancora1...
Aceasta și prietenia cu Guido Cavalcante, cu care discută
și privitor la limba în care-și va îmbrăca marea viziune
poetică, sunt relațiile lui de tinereță.2
în același timp viața lui interioară e scormonită prin-
tr-o iubire, aceea pentru Beatrice. Cu toate încercările lui
mai tîrzii de a face să se topească toate contururile unei
neîndoielnice realități în ceața nelămurită a personificării
metafizice, —Beatricea fiind Credința, care primește, mîn-
gîie și împacă pe obositul pelerin al tuturor științelor și
tuturor ipotezelor, Credința luminoasă și intangibilă, apă-
rînd în nouri de flori, supt văl alb, cu tîmplele încunjurate
de ramura măslinului, cu veșmîntul roșu ca focul viu3
1 Infernul, XV. Cf.: „dato t’^vrei pirppera copfprtp", ,-te-aș fi ajutat în
,opera ta“, spune Brunetto.
’ Vd. Infernul, $IX.c
^Purgatoriul, X£X.
DANTE. OMUL ȘI PREGĂTIREA LUI
207
—, e sigur că Bica, fata lui Folco Portinari, soția de mai
tîrziu a lui Simone de Bardi, i-a vrăjit tinerețea, așa de să
n-o mai poată uita. Ce se spune în Vita Nuova pentru ca un
comentariu subtil, încunjurînd cîntecele celor dintîi ani de
activitate literară, să șteargă orice caracter de adevăr pă-
mîntean din ele, despre cea dintîi întîlnire cu fetița de „nouă"
ani, despre revederea fecioarei la cei „optsprezece" ani ai
ei, despre moartea înainte de vreme a iubitei, pentru a cării
plîngere el cheamă cetatea întreagă, se razimă pe ceva care
s-a petrecut în adevăr.
De altfel Beatricea joacă față de viața reală a poetului
rolul pe care în poezia provențală îl joacă femeile cu numele
adevărat așa de discret ascuns, cărora poetul li închină
o viață întreagă. Și, dacă, în aceste izvoare de inspirație
din Sudul Franciei, idealizarea nu e dusă așa de departe
ca în Dante și în toată poezia italiană, aceasta se datorește
numai faptului că aici a lucrat, pentru a se ajunge la misti-
cism, curentul franciscan1.
Despre aceste canzoni ale tinereței sale —unele, iscălite
Durante, care se par a fi ale lui, nu se deosebesc întru nimic
de literatura curentă a lui „dolce stil nuovo" —, el spune
că nu face decît să „noteze“ ce-i „suflă Amor“ și că astfel
el „înseamnă" doar „ceea ce dictează înlăuntru":
Io mi son un, che quando
Amor mi spira, nota, ed a quel modo
Ghe detta dentro, va significando.2
Pe acel timp toată lumea în Florența „făcea politică".
Era o epocă de schimbări mari, tulburînd și cucerind toate
sufletele. Contra Hohenstaufenilor, Papalitatea chemase pe
francezi: cu Carol de Anjou, fratele lui Ludovic cel Sfînt,
ei pătrund, durabil, în Neapole și Sicilia (pînă la „Vespe-
rele“ cunoscute); cu Carol de Valois, fratele lui Filip cel
Frumos, ei vor intra, peste treizeci de ani, în Florența, tre-
1 Vd., pentru apărarea contrară, Remy de Gourmont, Dante, Biatrice et la
poesie amoureuse, Paris, 1908. în Paradis, XVIII, pentru știință apare Virgil,
pentru „opere di fcde“, Beatricea.^
'Purgatoriul, XXIV?
16*
20 8
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
cător, — reînnoindu-se astfel pentru un moment situația
pe care o avea pontificatul cu două veacuri în urmă, cînd
Grigorie al VH-lea se sprijinea pe normanzii din Sicilia
și pe principatul toscan al contesei Matilda.
Ghibelinii nu mai aveau putere, într-o vreme cînd Impe-
riul, în plină decadență, caută, pentru a se ascunde și pre-
găti, adăpostul german. Ghelfii papei nu se înțelegeau însă
între dînșii pentru păstrarea liniștită a biruinței, și în
curînd ei erau să se despartă în două grupe urîndu-se de
moarte, Albii și Negrii.
Deocamdată, în vremurile cînd această neînțelegere nu
se pronunțase prea mult, Dante luptă supt steagul ghelf
contra cetăților vecine ale Florenței, la Campaldino, unde
în față stau oamenii din Arezzo, la Caprona, unde dușmanii
sînt pisanii1. N-are nici un sentiment de durere cînd vede un
italian ucigînd pe altul; noțiunea Italiei se află pentru dîn-
sul în cărțile despre trecut, iar, cînd o proiectează în viitor,
o leagă de o stăpînire străină, garantînd pace și ordine. E
deprins, ca toți contemporanii săi, cu viața de cetate ase-
diată pe care o duce fiecare oraș și se îmbată de libertatea
pe care o dă trecător biruința asupra unor vecini cari, și toc-
mai de aceea, sunt adeversari neîmpăcați.
Cariera lui politică a fost scurtă. Ea l-a dus însă ca
sol în atîtea colțuri italiene. Numai de la 1292 la 1297 el
îndeplinește șapte misiuni; de toate ar fi avut paisprezece,
și vom vedea cît au contribuit și ele să-i facă familiar orice
punct, aproape, al peninsulei.
La 1300 Dante ajunge în fruntea Florenței, ca unul din
„priorii artelor“ aleși pentru a o conduce. Cu spirit de îm-
păciuire a funcționat și el atîtea luni de zile. Pierderea inde-
pendenței florentine era să-1 facă în curînd a-și părăsi pentru
totdeauna o patrie pe care va ajunge s-o urască.
Chemat de papa Bonifaciu al VUI-lea, Carol de Valois
intră în Florența la 2 noiembrie 1301, pentru a se proclama,
trei zile mai tîrziu, dictator. Albii lui Vieri de’Cerchi sunt
1 Of. Infernul, XXL
DANTE. OMUL ȘI PREGĂTIREA LUI
209
de acum dați fără apărare în mînile Negrilor lui Corso Do-
nato. Deși a luat în căsătorie, la 1292—6, pe Gemma, ruda
de aproape a acestuia din urmă, — cu care a și avut poate pe
fiii Petru și lacob, pe fiica Beatrice — , Dante va fi unul
din prigoniți și izgoniți. La Roma, unde îndeplinea o ul-
timă misiune, îi vine știrea că a fost osîndit, pentru mai
multe păcate, între care și malversația, barateria, la un exil
de doi ani. în Divina Commedia el va face să se prevadă
această lovitură, de către mîncăul Ciacco, cufundat în
Iad: „sălbaticii vor goni pe ceilalți, cu jignire mare“:
La parte selvaggia
Gaccerâ l’altra con molta ofensione1,
ca și de către strămoșul însuși, care știe că Dante va fi iz-
gonit cu voia celui ce stă în locul unde „Hristos zilnic se
precupețește" (lă dove Cristo tutto di si merca), așa încît
va trebui să „lase orice i-a fost drag mai cu osebire" și
Vei încerca atuncea cît este de gustos
Dărăbul de la altul și asprul drum ce este
Pe scările străine să sui și să cobori
(Tu lascerai qui cosa diletta
Piu caramente
Tu proverai sicome să di sale
Lo pane altrui, e corne duro caile
Lo scendere e il salir per Valtrui scale.)2
El nu se va mai întoarce niciodată acolo unde-1 cheamă
sentimentul pe care numai odată-1 lasă a se întrevedea în
fulgerul unui vers, „dragostea locului de naștere" — la
caritâ del națio loco3. Va încerca să se lupte întîi pentru a
înlătura pe uzurpatori. Emigranții, scoși din Arezzo, merg
în Romagna și încearcă o serie de lovituri, ghelfi și ghibe-
1 Infernul, VI.
3 Paradisul, XVII.
3 Infernul, XIV. Vd. și „mio bel San-Giovanni“, Infernul, XIX.
210
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
lini laolaltă, cu ajutorul cardinalului de Prato, trimes de
papa Benedict al Xl-lea, apoi cu al cardinalului Orsini.
Se strînge de două ori o mică armată, de aproape 10.000 de
oameni; se dau lupte și la porțile Florenței. Gorso Donato
cade strivit în picioare de caii catalanilor1; dar e în zădar.
„Cei răi“ vor rămînea. Ei întăresc sentința contra lui Dante,
prefăcînd-o în surghiun pe viață, amenințîndu-1 cu arderea
pe rug pentru propoziții eretice, la 1311, 1315, 1316. Iar,
cît despre aceia pe cari Dante i-a crezut buni, ei au izbutit
să-1 dezguste prin „tovărășia lor cea rea“:
E quel che piti li graveră le spalle
Sară la compagnia malvagia e scempia2.
La 1306 fugarul, a cărui glorie începe a crește, deși
spune că „numele lui nu e știut încă“,
II nome mio ancor molto non suona3,
se află la Padova, apoi, în 1307, la Sarzana, în sfîrșit în
Lunigiana, la familia Malaspina, la Verona, la Ravena,
unde va asculta multă vreme cum „Eol“, mînînd Sirocul,
va face să se bată ramurile pinetului înaintea vechiului
port părăsit al flotei romano-bizantine de pe vremuri
(Glassis, Ghiase).
Speranțele lui se îndreaptă apoi către împăratul Henric
de Luxemburg, cînd acesta se coboară în Italia. Dar fără
folos el apare în Toscana, unde Cezarul mult așteptat își va
sfîrși zilele.
Se va întoarce la Ravena, va trece o clipă, la Lucea.
După ce Florența-i oferise pentru a-1 admite în zidurile ei
condiții pe care mîndria lui nu le putea primi, el se așeză
pentru totdeauna în vechea cetate bizantină a lui lusti-
nian, cu priveliștea neliniștită a mării supt ochii crunți.
Va muri acolo, la Ravena, căpătînd cu greutate, și după
moartea soției, hrana copiilor săi — urget rei familiaris
1	Purgatoriul, XXIV.
8	Paradisul, XVI.
8	Purgatoriul, XXVIII.
DANTE. OMUl $î PREClAÎ'lREA LtU
âil
angustia, scrie el lui Guido Novello, seniorul orașului, tri-
mețîndu-i o parte din opera sa capitală —, în ziua de 6
novembre 1315, și, așteptînd vremea, cînd „un partid și
altul foame va avea de dînsul".
La tua fortuna tanto onor ti serba,
Ghe l’una parte e l’altra aranno fame
Di te...,1
el lăsa ca mormîntul lui să nu fie clintit din acel loc?
în cursul acestei vieți zbuciumate, mulțămirile fami-
liei și altele chiar, pe care le pomenesc „cîntecele“ sale
— o Pietra, care se anunță în Divina Commedia2, Gentucca,
femeia din Lucea — , ori de care e vorba în scrisul comen-
tatorilor, n-au lipsit cînd și cînd aceluia care însă și în
fața lui cu bărbie voluntară, cu ochii lungi și adinei, cu
obrazul aspru săpat ajunsese a purta ca stigmatele nenoro-
cirii la care-1 osîndise soarta.
Dar nota fundamentală a sufletului său a rămas neîncre-
zătoare, dezgustată, de o adîncă tristeță.
Iubirea pămîntească-i pare că nu durează mai mult decît
ațîțarea simțurilor sau măcar înfățișarea ființei iubite3,
știința e adeseori vorba vană a celor cari poartă în neștire
gîndul altuia (cenni altrui)^; „rareori prin ramuri se ridică
probitatea umană“6.
„O, biată omenire", strigă el, „născută ca să zbori sus,
pentru ce cazi la așa de puțin vînt?“
O gente umana, per volar sii nata,
Perche a poco vento cosi cădi?6
Ce e lumea toată, „Marea cea mare a ființei" — lo gran
1 Infernul, XV.
’ Acea „femina" care „ti fără piacere“; Purgatoriul, XXIV.
3 Quanto in femmina fuoco d’amor dura,
Se l’occhio o il tatto spesso noi raccende; Purgatoriul, VIII.
4 Purgatoriul, XII.
6 Rade volte insurge per li râmi
L’umana probitate, Purgatoriul, VII.
• Purgatoriul, XII.
212
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Mar delV essere1 — decît „o alergare spre moarte“ (del
viver ch'e un correre alia morte2)?
Va trebui să caute la sfîrșitul vieții sale alte tărîmuri
pentru o poezie care desprețuiește viața. O singură credință
i-a rămas în cuprinsul ei: a dreptății.
El a văzut astfel că trandafirul, „aspru și sălbatec“
iarna, poartă, primăvara, floare în vîrf și n-a asistat nici-
odată la înecarea în gura chiar a portului a vasului aceluia
care-și purtase răpede catargul drept de-a lungul mărilor,
așa încît cumetri și cumetre să nu creadă că în sfatul lui
Dumnezeu e „tot ce se fură și se oferă“:
Ch’io ho veduto, tutto il verno prima,
Ii prun mostrarsi rigido e feroce,
Poscia portar la roșa in sulla cima.
E legno vidi giă dritto e veloce
Correr lo Mar per tutto suo cammino,
Perire al fine all’entrar della foce.
Non creda donna Berta e ser Martino,
Per vedere un furare, altro offerere,
Vederii dentro al consiglio divino;
Ghd quel pud surgere, e quel pud cădere.3
Și acestea se aplică și cetăților, care-și au sorocul lor
de moarte ca și însăși ființa omenească:
Poscia che le cittadi termine hanno.
Le vostre cose tutte hanno lor morte
Si come a voi.^
2.	Cunoștințile lui Dante
Prin călătoriile și misiunile lui, Dante ajunsese a fi
unul din cei mai buni cunoscători ai Italiei sale în toate
ungherele. Dacă, odată, spune că nu cunoaște locurile pe
1	Paradisul, I.
a Purgatoriul, XXXIII.
8	Paradisul, XIII.^
CUNOȘTINȚILE LUI DANTE
213
la Mulazzo1 (Purg., X), el face adesea comparații cu aspec-
tul deosebitelor regiuni ale peninsulei: arsenalul veneție-
nilor, Lucea, cu „Santo Volto“, rîul Serchio (Infernul,
XXI), spitalele de la Valdichiana (Inf., XXIX), drumul
de la Sanleo la Noii prin Bismantova (Purg., IV), turnul
Carisenda din Bologna, calea între Lerici si Turbia (Purg.,
III), Verona, cu alergările ei după „postavul verde“ (Inf.,
XV), Pola și Quarnero, „care închide Italia și-i scaldă hota-
rele442, ruina de lîngă Trento, pe Adige, drumul spre Cor-
neto3, Roma, cu San-Pietro, Roma jubileului, la care alergă
și „barbarii^, sălbatecii croați, ca să se închine sfintei
Veronica, și îngenunche în Lateran (Inf., XVIII; XXXI;
Paradisul, XXXI).
Dar, deși s-a pus la îndoială călătoria lui în Franța, el
pomenește cum e Rhonul la Arles4. Vorbește de opera artis-
tică a autorilor de enluminures, cum li se zice la Paris:
Quell’arte che alluminare e chiamata in ParisiJ
Și nu-i e necunoscut — ca din propria experiență — acel
„vico degli strami“, acea Rue du Fouarre, în care unul din
marii sofiști ai timpului își dezvolta „adevărurile capricioase44
(insidiosi veri)^. Va pomeni și de frisonii cei nalți, de zăga-
zurile de la flamanzi, între Bruges și Whitsand (Guizzante)6.
Gunoștințile lui — căruia i s-a atribuit și o imposibilă că-
lătorie în Anglia — merg pînă la Dunărea austriacă („la
Danoia in Osteric44) și la Don, la „Tanai, supt cerul cel
rece447 , la Ungaria, la Serbia, ai cării regi falsifică moneda
Veneției8, și, în Vestul Europei, pînă la Compostella și la
„baronul pentru care tocmai departe se vizitează Gallicia449.
1 Paradisul, XVI?
a Sicom’ a Pola, presso del Quarnero
Che Italia chiude e i suoi termini bagna (Infernul, IX).
3 Infernul, XII, XIII.
4 Ibid. Unii au vrut să vadă o amintire din Aliscans.
6 Purgatoriul, XI.
8 Infernul, XV.
7 Infernul, XXXII.
8 Paradisul, XIX.
# II barone,
Per cui laggid si visita Galizia (Paradisul, XXV).
214
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Dincolo de hotarele continentului apoi, el e lămurit asupra
postavurilor orientale pe care le fac tătarii și turcii1, asu-
pra Libiei și Etiopiei, a Mării Roșii și a Marocului2.
Afară de lumea biblică, acest om din veacul al XlII-lea,
din epoca în care Spania lui Alfons al X-lea scotocește bi-
bliotecile, arabe ori creștine, e pe deplin inițiat în acea
lume clasică, de la care va cere marii săi conducători în
lumea umbrelor chinuite, a umbrelor neliniștite, a umbre-
lor senine: Virgil fermecătorul, bunul creștin Stat iu, as-
prul și dreptul Caton din Utica?
Din lumea zeilor și legendei elenico-latine,el invocă
pe „bunul Apollon“ (Par., I), el numește pe Isus „supremul
lupiter pus pe cruce^jfjPttrg., VI), el amintește pe Icar,
pe Phaeton, pe lason și Medea, pe Minos și Amfiarau, pe
Calchas și pe Tiresia, pe Orfeu (Infernul, XVII, XVIII).
Dintre scriitorii elenici, se închină lui Homer, fără a-1 cu-
noaște de-a dreptul, venerează, după spusele altora, pe filo-
sofi și enciclopediști: Democrit, Diogene, Anaxagora, Tha-
les, Empedocle, Zenon, Dioscoride, Euclid, Ptolemeu, Hi-
pocrat, și așează în fruntea filosofilor, ca „maestro di color
che sanno seder tră filosofica famiglia“, mai presus de Socrat
și de Platon, firește pe Aristotel3. Dintre scriitori, pome-
nește pe Esop, pe Simonide, pe Euripid chiar4.
In lumea clasică romană e și mai bine orientat, și mai
direct. Traian, cu minunea lui în favoarea văduvei, apare
mîntuit sufletește, ca păgîn, după o tradiție medievală,
prin rugăciunile Sfîntului Grigorie5. A răsfoit, ca și în Vir-
gil, în Horațiu, în Ovidiu, în Stațiu și în Lucan (Infernul,
IV, XXV), în Tit Liviu (Inf., XXVIII); Terențiu și Plaut,
Varro, Persiu, luvenal (Purgatoriul, XXII) sunt împru-
mutați ca simple nume, de aiurea.
1 Infernul, XVII.
1 Infernul, XXIV.
’ Infernul, IV.
4 într-o scrisoare el vorbește de un tînăr care învață „grecește și franțu-
zește" (Tiraboschi, Storia della letteratura italiana, p. 394).
6 Purgatoriul, X; Paradisul, XX.
CUNOȘTINȚILE LUI DANTE
215
Dacă s-a putut spune că desemnul cercurilor Infernului
a fost luat din Eticele lui Aristotel (cf. Infernul, XI: ale
Purgatoriului după Toma de Aquino), arta antică începea
să fie vizibilă pentru acest om din veacul al XlII-lea. El
va vorbi de Policlet {Purgatoriul, X) și va consacra o fru-
moasă terzină Niobei sculpturale „cu ochi dureroși, în-
semnată în drum, între șepte și șepte copii ai săi stînși":
O Niobe, con che occhi dolenti
Vedeva io te signata in sulla strada
Tră sette e sette tuoi figliuoli spenti.1
Trecînd peste Părinții Bisericii, neglijați afară de
Sf. loan Gură de Aur, evul mediu al învățaților de limbă la-
tină e înșirat întreg, cu Anselm, și Donat, cu Grațian, cu
Orosiu, cu Isidor și Beda, cu Baban Maur, cu loachim de
Calabria, cu parizienii Petru Lombardul, Ricard și Hugo de
S. Victor, cu Sigier din Brabant, cel din Vico degli strami,
Rue du Fouarre (Paradisul, X, XI), arabii, al căror Moha-
med e numai „sămănător de scandal și de shismă“, sunt
reprezintați prin Avicen și Averoe, și lui Nemrod i se pun
în gură cuvinte arabe (Inf., XXXI).
Sfinții au și ei locul lor: în Rai se întîlnesc Sf. Ber-
nard {Parad., XXXI), Petru Damiano (Parad., XXI),
Sf. Dominic și ucenicul său Sf. Toma de Aquino, Sf.Fran-
cisc de Assisi, „Seraficul"', il poverel di Dio, cu „frații" săi
purtînd „umilul căpăstru", „seminție a sărăcuților" (gente
poverella), cu viața „vrednică de a fi cîntată în cer", ei cari
predică și înaintea păgînilor o lege pentru care sunt gata a
se jertfi (Parad., XI, XIII)2.
Din literatura populară a epocei nu putea lipsi o amin-
tire a Alexandriei {Inf., XIV). Dar poetul florentin, care
așează pe Carol cel Mare și pe Roland în partea cea mai bună
a cerurilor, cunoaște, desigur, cîntecelede război ale epo-
peii carolingiene și celtice, pe care le amintește și în scrie-
rile lui latine, și el vorbește și de tipurile care domină în
1 Purgatoriul, XII.
’ Ele servesc ca bază pentru „Panteonul" lui Goffredo di Viterbo; ciclul
celtic pomenește de un Henric de Settimello; vd. Leclerc, op. cit., II, pp. 69 — 70.
216
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
continuarea ei, Guillaume și Rainaud; Godefroy de Bouil-
lon nu e, poate, pentru dînsul, cuceritorul Ierusalimului
asupra necredincioșilor, ci eroul din Geste des Loherains,
din Chevalier au cygne'. Dintre trubaduri, Bertrand de Born,
întețitor al luptelor dintre tată și fii, apare pedepsit, ți-
nîndu-și în mină capul cu strașnică privire (Inf. XXVIII);
și Dante hotărăște care e mai vrednic de laudă dintre Ar-
naud de Daniel și Gerard de Bournelh (Purg., XXVI2).
Vestitul Roman de la Rose, mai ales în partea primitivă
redactată de Guillaume de Lorris, nu putea să rămîie fără
influență. Divina Commedia se oprește cu plăcere asupra
icoanelor și comparațiilor, cu o roză crescută la lumina soa-
relui (Parad., XXII), cu ,,aurul veșnicei roze44 (il giallo della
roșa sempiterna, Parad., XXX), cu „roza candidă44 a „sfintei
miliții44 (Parad., XXXIJ. Maica Domnului e „roza în care
Cuvîntul lui Dumnezeu se făcu carne44 (Parad., XXIII,), și el
înseamnă pe Beatricea lui ca „frumoasa floare pe care o
cheamă în rugăciunile sale totdeauna, și dimineața și
seara“:
II nome del bel fior ch’io sempre invoco
E mane e sera.3
în icoana unui imens trandafir toate-și află, la capăt,
lămurirea lor mistică. Și comparația ce s-a făcut între o
bucată a lui și una a lui Rutebeuf4 arată că a cunoscut și pe
1 Infernul, XXXI; Paradisul, XVIII.
2 Va pomeni, în aceleași opere latine, și de Pierre d’Auvergne, întîi cîntă-
reț în limba lui oc. Cf. A. Farinelli, Dante e la Francia dall’etâ media al secolo
di Voltaire, Milano, 1908, 2 voi.
3 Ibid. Cf. Amore și Justiția, Purgatoriul, II.
4 O voi che per la via d’amor passate
Attendete e guardate
S’egli e dolore alcun quanto’l mio grave.
Comparația o face Leclerc, op. cit., II, p. 72. în Tristan e așa:
Vous tous qui passez par la voie,
Venez că, chascuns de vous voie
S’il est dolor fors que la moie.
Vous qui alez parmi la voie
Arestez-vous, et chascuns voie
S’il est dolors tel com la moie.
CUNOȘTINȚILE LUI DANTE
217
acest liric francez sau, mai degrabă, pe Ghretien de Troyes,
modelul acestuia, ca și pe Thibaut de Champagne.1
Din literatura nouă italiană, afară de informul și mono-
tonul Brunetto, de la care a luat cadrul viziunii și ideea
celor ce se întîmpină în cale, și de Guido Cavalcante, el
amintește pe „Notariul“ care e îacopo da Lentino, pe Gui-
tone d’Arezzo — anteriori lui dolce stil nuovo1 —, apoi
gloria pe care a cîștigat-o în stil Guido Guinicelli, deși i-a
smuls-o urmașul și „tatăl“, — cu „dulcile versuri care, cît
va ținea însuși uzul de acum al graiului, vor rămînea scumpe“:
Li doici detti voștri,
Ghe, quanto dureră l’uso moderno,
Faranno cari ancora i loro inchiostri2,
și „spre cuib poate unul și altul s-a născut care să se suie“:
...e forse e nato
Ghi l’uno e l’altro caceră di nido3.
Și arta are în această lume nouă prețuirea ei, cu Cima-
bue, care e înlocuit de Giotto4, și cu Casella muzicantul5.
Din atîta cetire nu i-a rămas, celui care așa de mult ține
să apară învățat, enciclopedic, decît jargonul scolasticei și o
curiozitate naivă, care ne face să zîmbim. îl vor interesa
petele lunii — obiect al unei întinse dizertații episodice — ,
relațiile pămîntului cu soarele (Purg., IV,), „ virtuțile “
care, „informative“, alcătuiesc corpul nostru omenesc, supt
impulsul „primului motor“G, deosebitele ipostaze ale ,,spi-
ritului“7, chestiuni ca aceea dacă sufletele se întorc la stele,
dacă poate fi o vinovăție de pe urma silei, dacă o făgăduință
făcută lui Dumnezeu se poate înlocui prin alta8, dacă me-
1 Purgatoriul, XXIV. Cf. și ibid., XXVI.
2 Purgatoriul, XXVI.
3 Purgatoriul, XI. Cf. pentru rugăciunile lui Pier Pettinagno, ibid., XIII.m
* Purgatoriul, XI.
5 Purgatoriul, II.
fl Purgatoriul, XXV.
7 Vita nuova.
" Paradisul, IV, V,
218
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
rită osînda cine n-are alt păcat decît că s-a născut în legea
veche1, — și răspunsul e că sunt creștini mai departe de
Hristos decît „Etiopianul2. El vrea să știe ce este Incarna-
ția3. I se pare uneori chiar că liberul arbitru are un preț și
că pe pămînt se pot lămuri lucrurile pămîntului pentru ca,
totuși, să ceară, în ultima instanță, în folosul omenirii asi-
gurarea unei legi și garanția unui rege4.
Dar, la urmă, sufletiJ se smerește pentru a înțelege,
căci ce pot prin ele însele dobitoacele pămîntului, mințile
grosolane5; ce nebunie este să se creadă că rațiunea noastră
poate străbate „calea infinită“6! El condamnă pe alhi-
miști, pe doritorii de a zbura, pe născocitorii de tot felul7.
„Probe fizice și metafizice*4 nu se cer, iar silogismul e doar
o cîrjă pe care ne-a dat-o Providența8. Lumea nu se poate
înțelege prin sine; văzută de sus, trebuie să zîmbești de
„josnicia ei“, il suo vil sembiante9. Destul să știi că iubirea
e marea lămuritoare, cum eși creatoarea cea mare; soarele
însuși nu face decît să „îndemne la iubire44:
Lo bel pianeta che ad amor conforta.10
La Dumnezeu, „înaltul domn44 — il alto sire11 —, e taina
tuturor lucrurilor, și de pe buzele celui cu multe îndoieli și
îndelungate rătăciri se desface o poetică versiune a rugă-
ciunii dominicale:
1 Paradisul, XIX.
2 Ma, vedi, molti gridan: Cristo, Cristo,
Che saranno in giudicio assai men prope
A lui, che tal che non conobbe Cristo,
E tai cristiani danneră. l’Etiope (Paradisul, XIX).n
3 Paradisul, VII.
4 Purga t or iu l, XVI.
6 O terreni animali, o menti grosse (Paradisul, XIX).
• Matto e chi spera che la nostra ragione
Possa trascorrer la infinita via
Che tiene una sustanzia in tre persone.
(Purgatoriul, III).0
7 Infernul, XXIX.
8 Paradisul, XXIV.
9 Paradisul, XXII.
10 Purgatoriul, I, V și ibid., XVII —XVIII.
11 Infernul, XXIX.
CUNOȘTINȚILE LUI DANTE
219
O Padre nostro che ne’ cieli stai,
Non circoscritto, ma per piu amore
Che ai primi effetti di lassu tu hai1...
Credința în el e „substanța lucrurilor sperate și dovada, ex-
plicația celor ce nu apar“2.
Pentru a o găsi el va fi dus spre cercuri tot mai înalte
și mai curate, de o Lucie care-1 introduce în Purgatoriu3,
de o Matelda, asemenea Proserpinei,4 care-1 va scălda în
apele Letei, pînă ce virtuțile morale, care au precedat aici
pe Beatricea, ca „slugile44 ei, îl iau în primire:
Beatriceo-ntoarce ochii sfinți
Spre credinciosul tău.
— Volgi, Beatrice, volgi gli occhi santi
Al tuo fedele.6
Viziuni ciudate apar lîngă pomul cunoștinței binelui și
al răului pînă ce în suprema strălucire ea, dorita, apare,
înseninînd și luminînd totul.
Și tot această iubire, care „circumscrie44 pe Dumnezeu
însuși, îi dă putere de a-i cînta lui, care, cu toată știința,
cîștigată, a „artistului41 în „arta“ sa, simțea cum îi „tremură
mîna44 cînd vrea să se apuce de lucru:
Similmente operando all’artista
Ch’ ha l’abito dell’ arte e man che trema:
Perd, se il caldo Amor la chiara Vista
Della prima Virtu dispone e segna,
Tutta la perfezion quasi s’acquista6.
Cu aceasta ajungem însă la operele lui Dante.
1 Purgatoriul, XI.
8 Fede 6 sustanzia di cose sperate
Ed argumento delle non parventi,
E questo pare a me sua quiditate.
(Paradisul, XXIV).
8 Purgatoriul, IX.
4 Purgatoriul, XXXI —II. Cf. și XVIII (pentru „opera di fede“), și Paradi-
sul, XI, la început.
B Purgatoriul, XXVIII.
,p Pgradisul, XII P
220
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
3.	Opera: partea împrumutată
Cunoaștem pe Dante, fizicește și sufletește, așa cum se
înfățișează într-o anume fază a vieții lui: „tetragono“ în
hotărîrea lui de a sta împotriva oricăror oameni și oricăror
lucruri, învierșunat, dacă nu și înveninat, de prigoniri, cu
privirile lui străbătătoare căutînd ascuțit în altă lume decît
lumea aceasta.
Așa fiind, pare greu de admis că el a început altfel, că
a avut, atunci cînd nu se gîndea ce o să cadă asupră-i, supt
ce povară grea o să-și ducă zilele și în ce izolare străină o să
le mîntuie, o altă gîndire și o simțire alta, că în tinereța lui
a putut fi același senin și aceeași lumină ca în cei dintîi
ani din viața fiecăruia. De aici atîtea șovăieli și nesiguranțe
în ce privește interpretarea sau chiar atribuirea unora din
„operele minore“ sau a cutării scrieri pe care cercetălori
mai noi au încercat s-o adauge la acestea.
Nu e mult de cînd un profesor francez, d. Ferdinand Cas-
tes, a găsit într-o bibliotecă din Montpellier, fără să se știe
pe ce cale manuscriptul a putut pătrunde acolo, un poem al
cărui scris era evident din veacul al XlII-lea, și, care, supt
titlul de Fiore1 (cf. fioretti), obișnuit pe acest timp ca să
însemne culegeri într-ales, cuprinde nu mai puțin de două
sute treizeci și două de sonete. S-a putut vedea lesne că ele
nu fac decît să rezume părțile cele mai însemnate, după
judecata istețului prelucrător, din Roman de la Rose însuși,
și, editorul o spune în chiar titlul publicației sale. Același
titlu dă, după manuscriptul unic, și numele poetului: Du-
rante.
De aici s-a ivit fireasca idee că Dante însuși ar putea
fi remaniatorul în italienește al unui poem care se vede bine,
și din Divina Commedia chiar, a fi fost întrebuințat de dîn-
sul. în adevăr Dante și Durante e același nume. Perfecțiu-
nea formei, care se menține, într-un cadru așa de greu, cît
durează o așa de întinsă operă, bunul stil eclectic, asemenea
1 II fiore, poeme italien du XlII-e siecle, en CCXXXII sonnets imiUs du
Roman de la Rose, par Dur ante,' Paris, 1881.
DANTE. OPERA : PARTEA ÎMPRUMUTATA
221
cu acela în care e scrisă Comedia, e un alt argument, destul
de puternic, căci se poate pune întrebarea cine, în lipsa lui
Dante însuși, ar fi fost în stare să dea o lucrare de atîta
merit. Se mai poate adăugi că, pe lîngă mult bun simț în
alegere, se întîlnesc și elemente originale, iar un sonet în-
treg, al treizeci și treilea, e datorat numai scriitorului italian.
O samă de comparații și aluzii se potrivesc cu ce se întîl-
nește, cum vom vedea, în marea operă a lui Dante: astfel
deosebirea între toscani și lombarzi, pomenirea luptei de la
Benevento, care preocupa așa de mult pe poetul ghelf, ten-
dințile aristocratice care se relevă de la un capăt al sonetelor
la cellalt1.
Ce e greu însă — pe lîngă faptul că în evul mediu dimi-
nutivele erau socotite ca deosebite de numele din care deri-
vau, așa încît în aceeași familie un frate putea să poarte
numele întreg, iar un altul forma diminutivală — e că men-
talitatea și sentimentalitatea aceluia care, luînd în mîini
Roman de la Rose, a neglijat partea lui Guillaume de Lor-
ris pentru a lucra mai mult asupra celei datorite lui Jean
de Meung, se deosebește hotărît de acelea care disting pe
Dante. Un spirit de negație — și față de Evanghelie —, un
spirit de revoltă față de orice autoritate, unul de ironie și
de agresiune chiar, nu se pot atribui ușor cîntărețului adînc
religios, respectuos de tradiție și fanatic de ordine al cer-
curilor lumii celeilalte. Că s-a citat tonul războinic al ten-
zonei sale — netăgăduite — cu Forese Donati2 nu e încă o
dovadă deplină: una e să se încerce cîte o dată o notă și
alta să se caute într-o literatură străină ce reprezintă mai
energic — pînă la cinism — o direcție pentru a-i da, prin-
tr-o prelucrare personală, pecetea unei aprobări a conștiin-
ței întregi.
Dacă se admite totuși că Dante e Durante și că II Fiore
a putut fi o pregătire pentru Divina Commedia, va trebui,
cu toate manifestările originale, să se așeze întreagă lucrarea
între elementele de împrumut ale operei lui Dante.r
1 Luigi Foscolo Benedetto, op. cit., p. 103 și urm. Cf. în Vita Nuova, opozi-
ția între „uomo cortese“ (și „colui clic e sire de la cortesia") și „gente villana".
2 Zingarelli, Le opere minori di Dante Alighieri-
17 — Istoria literaturii romanice voi. I
222
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Nimeni nu i-a tăgăduit însă bucățile lirice, care sunt
multe, și în toate formele pe care le elaborase pînă atunci,
pe baza modelelor provențale și a cîntecului popular, lite-
ratura italiană. O mare parte dintre dînsele nu apar însă
deosebit, ci amestecate cu un comentariu în proză, care
încearcă a li da alt sens, a le pune în legătură cu un mers de
idei care era străin scriitorului în vremea cînd, potrivit
— cum spune însuși — cu sentimentul său dinăuntru,
punea în scris aceste mărturisiri.
Cea mai mare parte din ele se găsește în Vita Nuova.
Nici o însemnare din partea lui Dante nu ne ajută să
fixăm la ce dată a fost scris acest opuscul. Singur faptul însă
că el încearcă a răpi orice sens adevărat, orice sinceritate
sentimentală aplicată unei ființe vii, orice aplicare concretă
acestor sonete arată că avem a face cu omul, acum înaintat
în vîrstă, căruia-i face rău ca numele său, după ce va fi is-
prăvit un așa de mare lucru simbolic ca Divina Commedia,
să fie legat de simple dovezi de dragoste.
Pentru a-și „denatura“ întîia inspirație, el întrebuin-
țează toate mijloacele științei și ale interpretației contem-
porane. în unele cazuri ar reuși, bucățile fiind de împrumut,
cu intervenția lui Amor, cu atmosfera de viziune, cu sub-
tilitățile și rafinăriile unei literaturi poetice care se născuse
bătrînă; în altele însă, ca în penultimul sonet, unde în-
treabă, pasionat, pe pellegrini, pe străinii care străbat ce-
tatea unde se plînge moartea Beatricei, de ce nu se lasă
pătrunși și ei de durerea tuturora, pe care ar împărtăși-o desi-
gur, dacă ar ști cine a fost cea dispărută, realitatea e prea
evidentă pentru ca să poată fi acoperită. Și aici însă ne
găsim într-un domeniu în care ceea ce stăpînește este tra-
diția fondului și măiestria de tehnică îndătinată a formei. s
Străin este, de altfel, — și în măsură cu mult mai mare
— și tot ce adauge comentatorul. Filosofia timpului, alam-
bicată și zadarnică, vorbește cînd se fac deosebirile scolas-
tice între „spiritul vieții, care locuiește în cea mai sacră
cameră a inimii mele“, între „spiritul animal, care locu-
iește în înalta cameră în care toate spiritele sensitive poartă
DANTE. OPERA : P.ARTEA ÎMPRUMUTATA
223
percepțiile lor", între „spiritele feței" și între „spiritul natu-
ral, care se sălășluiește în acea parte unde se duce hrana
noastră"1. Tot acea filosofie contemporană e chemată să
explice dacă Amore e „substanță inteligentă sau corporală",
și el răspunde astfel: „nu e prin sine, ca o substanță, ci
e un accident în substanță"2. Nu lipsesc greoaiele circum-
scrieri savante: „se întorsese cerul luminii"; cetim chiar Ia
început, „aproape la același punct, ca la propria sa învîr-
tire"3; iar aiurea, tot pentru a preciza: „în acea vreme cerul
înstelat se întorsese către partea Răsăritului, și cele două-
sprezece părți, de un grad"4. Viziuni ca a lui Amore în nour
de foc, purtînd pe brațele lui o femeie dezbrăcată, pe cînd
inima lui arde, visuri nu lipsesc, precum nici sfaturi cu pri-
vire la întrebuințarea limbii vulgare ș.a.
Beatricea apare ca un simbol. I se zice așa, de mulți,
„stăpînei glorioasă a minții poetului", pentru că „nu știu
cum să-i zică altfel"5, dar oricine cetește balada nunții,
aceea în care se cîntă „doamna ce are înțeles de iubire"
— Donne ch’avetc intelletto d’amore —,
bucata de versuri despre moartea tatălui ei, aceea pentru
vederea ei în moarte, pentru femeia de la fereastră ce sa-
mănă cu dînsa, va înțelege ce fond real încearcă a subtiliza
aceste abstracții. La urmă, poetul făgăduiește să nu mai
atingă subiectul decît într-un chip — evident alego-
ric — vrednic de dînsul.
1 Lo spirito de la vita, lo quale dimora ne la secrctissima camera de lo
cuore... Lo spirito animale, lo quale dimora ne l’oculta camera ne la quale tutti
li spiriti sensitivi portano le loro percezioni... Li spiriti del viso... Lo spirito
naturale, lo quale dimora in quella parte ove si ministra lo nutrimento nostro.
a Sustanzia intelligente, s. corporale? Non d per sd, si come sustanzia, ma 6
uno accidente in sustanzia.
3 Era tornato Io cielo de la luce quasi a uno medesime punto, quanto a la
sua propria girazione.
4 Nel suo tempo lo cielo stellato era mosso verso la parte d’Oriente e le
dodici parti l’uno d’un grado.
8 La gloriosa donna de la mia mente, la qual fd da molti chiamata Bea-
trice, li quali non sapeano che si chiamare.
17*
224
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Asemenea în ce privește materialul întrebuințat — trei
canzoni și paisprezece sonete — și în ce privește tendința de
a-i da un sens filosofic — în Vita Nuova se spune că perso-
nificările se admit atunci cînd poți „lămuri prin prozăal —,
e Convito. Concluzia acestei lucrări se deosebește de a
celeilalte, decît care e deci mai veche, prin aceea că orice
explicație se dă, fără vreo încercare de misticism, înțelepciu-
nii umane?
Două scrieri latine se pot considera ca prefața Divinei
Comedii înseși.
In De vulgari eloquio, Dante arată în ce domeniu se poate
întrebuința această „limbă vulgară“ și ce caracter trebuie
să i se dea ca să înlocuiască măcar acolo limba latină,
căreia-i poartă atîta firească admirație. Pentru a fi capabilă
de a îmbrăca, nu ușoara inspirație lirică, ci o vastă operă,
care pretinde a fi și o enciclopedie a cunoștinților vremii și
o dezvăluire a simbolelor, ea se cade să poată, pe de o parte,
vorbi tuturora, avînd cuvinte împrumutate și dintr-o parte
și din alta, iar, pe de alta, i se cere o înălțare ca aceea care
o poate face illustris, aulica, curialis2. Aici e o datorie a
poetului, căci „țara toscă“ n-are, ca Franța, ca regatele spa-
niole măcar, un centru, acea „aula“, acea „curia“ a princi-
pelui, care să poată impune un stil prin autoritatea puterii
politicei
Această putere politică e pentru italieni a Imperiului
care, de fapt, își are sălașul în Germania, — ceea ce, cum
vom vedea, lui Dante îi este indiferent, căci naționalitatea
n-are pentru el același sens ca pentru noi și, în orice caz,
el nu crede că se poate da un caracter național dominantelor
noțiuni universale. Vom vedea că pentru a propaga această
idee, care omului politic ce întrebuințează pe poetul din el i
se pare mîntuitoare, a fost scrisă Divina Commedia. Am crede
că scrierea De Monarchia a precedat marea operă poetică3.
1 Con ragione la quale poi sia possibile adempire per prosa.
2 Dante era învinuit, totuși, că scria pentru brutari și cizmari; d’Ancona>
Poesia popolare italiana, p. 39, nota 1.
3 Cf. Pietro Preda, L’idea religiosa e civile di Dante, Milan, 1889.
DANTE. OPERA : PARTEA ÎMPRUMUTATA
225
în aceasta chiar atîtea sunt de împrumut: cadrul însuși,
viziunea, asemenea cu aceea a lui Brunetto Latini în „silva
diversa“, unde se înfundă, după ce „a pierdut drumul mare“
(perdi il gran camino), buna cărare îngustă (sentiere stretto),
pădurea întunecoasă — a rătăcirilor minții și faptei sale —,
la „mijlocul vieții“, adică al vieții umane, nu al vieții
proprii. Apariția fiarelor, „lonza“ (pantera?), leul, lupoaica,
împotriva căreia apare un veltro, un cîne de vînat, care se
spune a fi Gan della Scala, oaspetele lui Dante și dușmanul
Bisericii, al lupoaicei. Intervenția miraculoasă a celei care
nu se vede, Beatricea mistică. Buna călăuzire a lui Virgil,
aici urmașul lui Merlin celticul, în calitate de făcător de
minuni1, și concursul, pentru îndreptarea prin alte locuri,
al lui Stațiu, al lui Caton din Utica; străbaterea înceată a
tuturor cercurilor lumii de jos și lumii de sus.
Așa ceva se obișnuia de mult. Literatura Irlandei are de
atîtea ori asemenea subiecte: Viziunea Sf. Pavel, navigația
Sfîntului Brandan, Purgatoriul Sfîntului Patrick, Viziunea
din Tundal și a Sfîntului Alberic2, iar în literatura franceză
ar fi putut să adune ceva din „căile“ Iadului și Raiului, din
„curtea“ celui de-al doilea și „chinurile^ celui dintîi, după
scrierile lui Raoul de Houdenc, Adam de Ros, Baudouin
de Conde și alții3. Teatrul alipit la biserici înfățișa pe scîn-
durile sale, în planuri deosebite, pentru răsplătirea celor
buni și pedeapsa celor răi, Paradisul și Infernul, care puteau
fi deci puse de o parte, fără nici o legătură cu acțiuni desfă-
șurîndu-se pe pămînt. La Florența — ca în 1305, cînd se
rupse podul Garrega de mulțimea îmbulzită a spectatorilor,—
se dădeau chiar priveliști populare cu spectacole de Iad.
Pictura, care, de la dibuirile lui Cimabue, trecuse la
siguranța armonioasă a lui Giotto, ca în acea Capella degli
Scrovegni, a familiei padovane în care Dante și-ar fi găsit
1 Vd. și în Roman des Sept Sages de Rome (ed. Gaston Paris, Paris, 1896),
caracterizarea poetului latin: „Jadis a Romme eust ung des plus sages hommes du
monde, nomină Virgile, qui fist de mcrveilleuses besongnes, comme clers racon-
tent". E specializat în „art de nigromance“. O lucrare specială i-a fost consacrată
lui „Virgil în evul mediu“, de Comparetti.
2 Hauvette, Histoire de la litlerature italienne, p. 94.
3 Leclerc, op. cit., I, pp. 68 — 9.
226
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
una din tîrziile sale iubiri, înfățișa, după moda străveche
bizantină, pe păretii lăcașurilor de închinare scene de chinuri
și de „fericiri“ cu care noi ne-am deprins în bisericile noastre.
Schimele groaznice, torturile neînchipuite pe care poetul
Divinei Comedii ne face să le vedem în opera lui își aveau
elementele fundamentale în aceste reprezintații naive.
Alegoriile, interpretările veneau de pretutindeni, din
toată atmosfera morală și intelectuală a timpului. Face să
se caute necontenit, cu toate rafinările minții, sensul lor?
Credem că nu. Căci ceea ce interesează într-o operă literară
nu sunt astfel de „taine“ care nu se explica de la sine și n-au
deci nici o valoare alta decît una personală, oarecum pierdută
o dată cu scriitorul, ci tot ceea ce trăiește în ea și numai prin
ea, ceea ce vorbește real despre realitate.
Această parte, prin care trăiește Divina Commedia pînă
astăzi, să încercăm a o descurca si deslusi.
'	>	9
4.	Partea originala a Divinei Comedii
Divina Commedia — sau Commedia cum a intitulat-o
autorul ei1 —, adausul fiind datorit admirației urmașilor
mai mult decît caracterului divin“ al lucrurilor înfățișate
în ea — spune, pare că, în titlul ei chiar, că va trata despre
lucruri obișnuite, cunoscute oricui, la îndemîna poporului.
E astfel, în limba ei vulgară, în cuvintele ei culese pretutin-
deni din gura chiar a poporului, în amestecul tuturor lucru-
rilor care puteau interesa pe orice om din mulțime, o „come-
die“, care nu poate pretinde la titkd de „tragedie", dat operei
latine, de un stil „înalt", de o semnificație superioară, a
lui Virgil. Aceasta fără a mai spune că priveliștile din cea-
laltă lume erau legate cu drama, așa cum ieșise din biserici
pentru a trăi, o bucată de vreme, în stricta lor vecinătate,
și nu cu narațiunea. Deoarece, cu toată desfacerea dialogu-
rilor, pentru a le face independente, poemul enciclopedic
1 Vd. Infernul, XXI: La mia commedia cantar non cura; Cf. și ibid., XVI.
PARTEA ORIGINALĂ A „DIVINEI COMEDII1’
227
și satiric al Franciei secolului al XlII-lea, Roman de la Rose,
în partea cea întinsă datorită lui Jean de Meung, e o poves-
tire, fie ea și redusă la liniile cele mai simple, autorul o
poate intitula roman, și publicul o poate recunoaște ca atare,
pe cînd dincoace, în marea enciclopedie definitivă a evului
mediu italian, deși dialogurile fac corp cu expunerea, de
fapt e o înfățișare, o prezintare a lucrurilor, fiecare din cîn-
turi, intitulate, bisericește, cantica1, fiind de fapt, o scenă.
Pentru a da viață formelor nouă, dar care nu puteau să
se menție prin ele înseși, am văzut că poetul avea la dispo-
ziție perfecta cunoaștere a unei întinse realități geografice,
cuprinzînd toată Italia și trecînd chiar dincolo de margenile
ei. O tot așa de bogată realitate istorică se adauge la acest
element învietor.
De fapt, Dante, ca om politic, nu ca simplu cetitor de cro-
nici și „istorii“, cunoștea tot ce s-a petrecut în Italia con-
temporană, avînd adesea legături cu oamenii chiar prin cari
lucrurile s-au săvîrși t și puțind da astfel o impresie personală,
care, pentru un spirit așa de puternic, trebuia să fie deosebit
de adîncă. Dar omul politic, care a devenit poet și din pasiune
politică, vede și pînă departe în trecut. Pe cînd caută acolo
originea relelor din vremea sa și izvorul îndreptărilor, el își
arată și stăpînirea desăvîrșită a întregului capital de amintiri
al poporului său.
Va fi vorba, deci, de bătrînii împărați, de la August,
Constantin și lustinian, de întemeietorii Bisericii, de înce-
pătorii puterii regale franceze, pentru ca, în vremuri mai
apropiate sau în zilele lui chiar, poetul să înfățișeze baroni
din castele, „tirani“ din orașe, burghezi din rîndurile întîi
ale negoțului și industriei, clerici de toate treptele. Alături
vor sta împărații cei noi, regii acelui timp, papii contempo-
rani, și personalități, cu sau fără valoare actuală pentru noi:
Caccianimico lîngă Alessio Interminei, Giacomo di Sânt’
Andrea lîngă Guido Bonatti, Gomito din Sardinia lîngă
Buiamonte și Scrovegnii din Padova, în legătură cu cari se
1 Vd. Purgatoriul, XXXIII: cantica seconda.
228
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
pomenește o tîrzie idilă a lui Dante, Farinata degli Uberti
lîngă cancelarul lui Frederic al II-lea, Pier delle Vigne1, Ri-
nier da Corneto lîngă Obizzo de Este, Guido Guerra, „nepo-
tul bunei Gualdrade“, și lacopo Rusticucci2. Apoi Ugolino
della Gherardesca, acela care și-a mîncat — după singura
legendă — odraslele în „Turnul Foamei“ — zguduitor și
celebru episod! — lîngă cumplitul „tiran“ Ezzelino da Ro-
mano3 și sora lui, Cunizza, poetul provențal Folchetto din
Marsilia, genovez de origine, lîngă contemporanul Fră Dol-
cino, franciscanul care, pentru tainice scopuri de cine știe
ce „frățească44 obște creștină, va strînge, contra oricării au-
torități, o oaste de 4.000 de „săraci444 .
Prin ce vor fi legate sau împărțite, clasificate, grupate,
prinse în aceeași acțiune toate aceste personagii, disparate supt
toate raporturile?
în zădar s-a încercat de romanticii italieni ai veacului *
al XlX-lea, doritori în silințele lor de a realiza unitatea na-
țională, să se găsească într-însul un strămoș, entuziast pentru
Italia ce trebuia să fie precum a fost. Pentru el, e adevărat,
amintirea rămîne, se menține tradiția. Italia înseamnă la
dînsul, în Toscana lui și părțile vecine, Umbria, Romagna,
Exarhatul, dar în deosebire de Lombardia străină, un pămînt
latin, cu drepturi și privilegii de nobleță de la vechea Romă,
Se va afirma o Italie geografică („lo dosso d'Italia^), o Italie
de suferință prezentă, de păcate ale momentului, care, acestea,
se răzbună — terra prava italica6, Va înfățișa „pămînturile
Italiei pline de tirani44, în care „un Marcel devine orice bă-
dăran, care, în fruntea partidului său, ajunge44:
Che le terre d’Italia tutte piene
Son di tiranni, ed un Marcel diventa
Ogni villan che parteggiando viene7.
1	Infernal, XIII.
2	Infernul, XVI.
3	Infernul, XII; Paradisibl, IX.
Infernul, XXVII.
5	Purgatoriul, XXX.
G Paradisul, IX.
7	Purgatoriul, VI. [In original: Clic le ci Hă...]
PARTEA ORIGINALA A „DIVINEI COMEDII”
229
Va plînge „Italia servă, sălaș de durere, corabie fără cîr-
maci, pe vijelia cea mare, nu stăpînă de țări, ci bordel“,
în care „nu stau ai tăi cei vii fără război și unul pe altul
roade, din cei pe cari-un zid și-un șanț îi strînge“:
Ahi, serva Italia, di dolore ostelio,
Nave senza nocchiere, in gran tempesta,
Non donna di provincie, ma bordello!
Ed ora in te non stanno senza guerra
Li vivi tuoi, e l’un l’altro si rode
Di quei ch’ un mur o ed una fossa serra1.
Dar atît.
încolo, el pune de-o parte pe lombarzi — așa cum îi nu-
mise francezii: francescamente2, —, „suflete lombarde“ (anime
lombarde), ca a lui Sordello trubadurul3, graiul lombard
(parlar lombardo), în ce-1 privește e toscan, adecă „latin“;
el vorbește „grai toscan“ (parola tosca)^ ceea ce e tot una ca
un „preciso latin“4; pămîntul lui e „pămînt latin“, „dulce
pămînt latin“ (dolce terra latina„acesta e lombard, vor-
bește-i tu“, va spune Virgiliu6; cutare e „latin și născut din-
tr-un mare toscan“7. în chip general, „latin“ e cine trăiește
în această „Italia peregrina“ a zilelor sale8.
Această Italie e sfîșiată de luptele dintre ghelfi și ghi-
belini. Dar sufletul „ghelfului alb“ de odinioară, unit apoi
cu politica „imperială“ a ghibelinilor pentru a pedepsi pe
„ghelfii negri“, biruitori acasă, s-a despărțit de solidarita-
1 Ibid.
2 Purgatoriul, VI.
3 Infernul, XXVII; vd. și XXII.
4 Paradisul, XVII.
6 Infernul, XXII, XXIII, XXVII, XXVIII, XXIX, XXXII-III. „Terra
di Toscana”, Purgatoriul XIII.
6 Ibid. Sordello-i spune lui Virgiliu „glorie a latinilor, prin care s-a arătat
ce poate limba noastră” („gloria de’ Latin, disse, per cui, „mostrd cid che potea
la lingua nostra”); vd. Purgatoriul, VII.
7 Latino e nato d’un gran Tosco; Purgatoriul, XI.
8 Purgatoriul, XIII, încă Cino de Pistoia, la 1366, regreta „superba Romă”,
cu legile și înțelepții ei, a carii „glorie bătrînă a murit”.
230
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
tea partidului, în care el, izolatul, nu mai vede decît oa-
meni vrednici de dispreț1.
„Toscana latină“ îi va apărea deci, nu în liniile largi
ale unei acțiuni de partid cuprinzînd toată viața italiană,
ci numai în acele cetăți în care, cu luptele lor dinlăuntru,
dintre „cittadini“ înșiși, ea se împarte. Și, obișnuit, osînda
nu se îndreaptă contra tuturora, dintr-un punct de vedere
general, ci ea atinge pe rînd o cetate după altă cetate.
Nici un alt fel de oameni, nici chiar francezii, nu i se par
lui Dante mai plini de zădărnicie decît locuitorii Sienei
vecine2. Pistoia ar trebui să se prefacă însăși în cenușă. Să se
„incinereze“, de „să nu-i mai rămîie ființa“31 Pisa, mîndra,
bogata Pisă, aceea de la care în vremea cruciatelor a pornit
prosperitatea Toscanei întregi, e „batjocura neamurilor din
țara mîndră în care si răsună, și, deoarece vecinii sunt ză-
bavnici în a o pedepsi, miște-se Capreia și Gorgona“ — înăl-
țimile din preajmă —, „și facă zăgaz Arnului la gură“4.
Mai departe, Genova e un sălaș de „oameni schimbători
în moravuri și plini de tot cusurul, vrednici să piară din
lume5.
Și iată-ne la Florența lui, de care toate blăstămurile
aruncate împotriva ei nu-1 vor putea despărți.
1 Paradisul, XVII.
2 Or fti giammai
Gente si vana come la sancse?
Certo non la francese si d’assai.
(Infernul, XXIX. Cf. și Purgatoriul, XIX.)
3 Ahi, Pis! o ia, Pistoia, che non stanzi
D’inc.'nerarti, si che piu non duri!
(Infernul, XXV.)
Ahi Pisa, vituperio delle genți
Del bel paese la dove il si suona,
Poi che i vicini a te punir son lenti,
Muovansi la Caprara e la Gorgona
Et faccian siepe ad Arno in su la foce.
(Infernul, XXXIII.;
b Ahi, Genovesi, uomini diverși,
D ogni costume e pien d’ogni magagna,
Perche non siete voi del mondo spersi?
(Infernul XXXIII.)
PARTEA ORIGINALA A „DIVINEI COMEDII4*
231
Odată — știe el bine, — „popor drept și sănătos" (di
Fiorenza un popol giusto e sano1), într-o „nobilă patrie" ca
Toscana2. Cacciaguida, strămoșul, i-o înfățișează așa pre-
cum a fost pe vremuri „țarcul oilor Sfîntului loan" (ovil
di San Giovanni) ocrotitorul, „curată pînă la ultimul meș-
ter" (pura nelVultimo artista), înainte de a se fi coborît în
ea „putoarea țăranilor din Agugliano și din Signa"3, —
adauge spiritul conservator care crede că „totdeauna ames-
tecul persoanelor a fost început de rău orașelor"4. Sobrie-
tatea și pudoarea deosebeau pe vechii burghezi: nu se vedeau
în portul femeilor „lanțujele" (catenella), „cununițe" (co-
rona), cingători deșănțate, femei cu închinători după ele,
— donne cortigiate —, cu „fața văpsită" (il viso dipinto)
și „pielea descoperită" (pelle scoverta), goale mai rău ca
„barbarele" și sarasinele, ci femeile de pe acea vreme stăteau
acasă, la fus și la furcă5:
E le sue donne al fuso ed al pennecchio,
vorbind doar de Troia și Roma, de Fiesole și ducînd viață
așezată, — riposata. Zestri mari nu se căutau, dar „nu erau
case lipsite de familie":
Non avea case di famiglia vote.
Nu stăteau Sardanapalii închiși în casă; palatele nu se
luau la întrecere cu ale Romei. Dacă erau și atunci de aceia
cari mergeau „după pungă", crinul din stemă nu fusese încă
pătat de sînge6.
Acuma? „Din zi în zi mai mult se dezghioacă de bine și
spre tristă risipă pare aplecată cetatea"7. Dreptatea e numai
1 Paradisul, XXXI.
8 Infernul, X.
3 Ma puzzo del villan d’Aguglion, di quel da Signa.
4 Sempre la confusion delle persone
Principio fu del mal della cittade.
(Paradisul, XVI.)
6 Paradisul, XV.
9 Paradisul, XV, XVI.
7 Di giorno in giorno piti di ben si spolpa
Ed a trista ruina par disposto (il luogo).
(Purgatoriul, XXIV.)
232
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
pe vîrful buzelor, invidia n-o mai cuprinde sacul; treimea:
trufia, invidia și avariția, nesăturată cu „cît aur e supt lună“,
— Tutto l’oro che e sotto la luna1,
„stăpînește toate“. Legile țin „din octombrie în novembre*1,
de azi pînă mîne:
...Ghe fai tanto sottili
Provvedimenti, che a mezzo novembre
Non giunge quel che tu d’ottobre fiii2.
„Lege, ban, dregătorie“ sunt veșnic pe o schimbare, și
orașul e ca „un bolnav ce nu-și poate afla odihnă pe saltea,
ci strămutîndu-se își înșeală durerea**3.
„Cei noi** și „cîștigurile răpezi** sunt pricina „mîndriei**
și a „lipsei de măsură**:
La gente nuova e i subiti guadagni.
Orgoglio e dismisura han generato4.
Odată orașul vestea Evanghelia și pe „Părinții cei mari
ai Bisericii**, adauge Dante, venind la politica pe care a pre-
ferat-o Florența și a cării biruință La izgonit pe dînsul de
acasă; acuma el studiază decretatele, sprijinul de drept al
Bisericii romane5.
„Bucură-te, Florență**, strigă el, „pentru că așa de mare
ești, că pe uscat și pe mare-ți bați aripile, și în Iadul însuși
ți se întinde faima“6.
Căutînd vinovățiile, Dante se ridică mai sus decît zi-
durile de cetate care au ajuns să închidă atîta lux și atîta
1 Infernul, V. Cf., pentru „turbare" și stricăciune, Purgatoriul, XI.
8 Purgatoriul, VI.
8 Vedrai te simigliante a quella inferma
Che non pud trovar posa in su le piume,
Ma con dar volta suo dolore scherma.
(Purgatoriul, VI.)
4 Infernul, XVI.
6 Paradisul, IX.
• Godi, Firenze, poiche se’ si grande
Che per mare e per terra batti l’ali
E per l’Inferno il tuo nome si spande.
(Infernul, XXVI.)
PARTEA ORIGINALĂ A „DIVINEI COMEDII"
233
decadență — după socotința lui — și — desigur — atîta pa-
timă setoasă de încăierare și de răzbunări.
Biserica, aceea care poate moraliza și idealiza, dar care
mai ales poate ajuta silințele către acea unitate religioasă
și politică prin care singură totul se poate salva, dar abdi-
cînd ea însăși de la un rol pe care nu-1 poate juca decît ală-
turi cu străinul cuceritor și domnitor ca străin, formează
obiectul celor dintîi și mai vehemente atacuri ale patrio-
tului, care și prin această mare ură învie opera sa.
Atacul atinge călugărimea cea veche fără deosebire, ea
care se umflă în glugă și predică altceva decît în vremurile
bune și curate. Cu minciunile pe care le spune, „îngrașă
porcul Sfîntului Antoniu“ și, spune poetul, insistînd asu-
pra uneia din rarile icoane triviale din opera lui, „încă pe
alții, cari sunt mai rău și decît porcii“:
Ed altri ancor che son peggio che porci1.
Urmașii Sfîntului Benedict și-au lăsat grija cărturăriei:
„zidurile ce erau odată mănăstire s-au făcut spelunci și glu-
gile sunt saci plini de făină rea“:
Le mura che soleano esser badia
Fatte sono spelonche, e le cocolle
Sacca son piene di farina ria2.
Vom vedea însă că din acuzație sunt scoși călugării cei
noi, ai Sfîntului Dominic și ai Sfîntului Francisc3, și vom
lămuri de ce se întîmplă aceasta.
Papa, ca adversar al împăratului, ca piedecă la restabi-
lirea ordinii supt scutul împărăției, și nu ca șef al unui așe-
zămînt conrupt prin opera timpurilor și de a cărui decadență,
să vrea ori să nu vrea, se împărtășește și el, e lovit fără cru-
țare, la fiecare moment, în cuvinte ca pentru acel timp, în
care se părea că se pregătește o strașnică mișcare de răstur-
nare a tuturor autorităților — și evul mediu se răzima numai
1 Paradisul, XXIX.
’ Paradisul, XXII.
’ Vd. și Infernul, XXVII, pentru iubirea arătată lui Francisc.
234
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
pe autorități —, mișcare în calea căreia a răsărit, pentru a-i
îngusta biruința, monarhia absolută.
Sfîntul Părinte al sufletelor nevinovate e un uzurpator
care a făcut din „cimitirul" sacru al lui Petru „cloaca sînge-
lui și a putorii". Nu pentru „cîștig de aur" (acquisto d^oro)^
s-a întemeiat însă Biserica, și nu pentru aceea atîția dintre
cei dintîi păstori ai ei au suferit mucenicia! Nu se poate îm-
părți lumea în două, și cheile Apostolului n-au rost să steie
pe steag, ca semn de luptă contra creștinilor; chipul turnat
în plumb al ucenicului întemeietor nu se potrivește pe „pri-
vilegii vîndute și m incinoase"; lup ii au luat locul ciobanului
acestei turme1.
Acesta e „marele preot pe care să-1 ia răul" — a cui mal
prenda2 — , „principele noilor farisei, care nu se luptă cu sa-
rasinii sau evreii și căruia puțin îi pasă de Locurile Sfinte"3.
„Nu merg gîndurile lor (ale papei și cardinalilor) la Nazaret,
acolo unde Gavriil își întinse aripile, ci Vaticanul și cele-
lalte părți alese din Roma ce au fost cimitir oștirii pe care
Petru a urmat-o, loc slobod au fost adulterului":
Non vanno i lor pensieri a Nazzarette,
Lă dove Gabriello aperse l’ali,
Ma Vaticano e l’altre parti elette
Di Roma, che son state cimiterio
Alia milizia che Pietro seguette,
Tosto libere fier dell’adulterio4.
Și acum vine seria întreagă a papilor contemporani, fie-
care cu osînda vițiului său: Adrian al V-lea (+1276) între
avari5, Martin al IV-lea (+1285) între mîncăi6, Bonifaciu
al VlII-lea, care a suferit marea, suprema insultă, cu oțet
1 Paradisul, XXVII.
* Infernul, XXVII.
8 Ibid., apoi Paradisul, IX: „La Terra Santa che poco tocea al Papa la
memoria".
4 Paradisul, IX.
5 Paradisul, XIX.
a Purgatoriul, XXIV
PARTEA ORIGINALĂ A „DIVINEI COMEDII"
235
și fiere, de la Anagni, pentru că a făcut, față de Imperiu,
„marea abdicare44, il gran rifiuto1.
Dar mai ales dușmanul cel mare, pentru că a înșelat pe
ultimul împărat care ar fi putut mîntui Italia, e șeful năvă-
litorilor străini ai Bisericii, cari acum nu stau măcar — pen-
tru papalitate însă, în sensul ei medieval, aceasta nu era
o nevoie — pe pămîntul Italiei, ci lîngă vechile Scaune fran-
ceze, pe petecul de țară franceză dat de regele Franciei, —
Caorsini e Guaschi, cei din Gahors și Gasconii. Clement al
Vl-lea, il Guasco, e și mai rău ca Bonifaciu, „și, dacă n-ar fi
că mă oprește încă reverența cheilor supreme, aș rosti cu-
vinte încă mai grele44 2.
„Odată se obișnuia război cu spada, ci acum se face
luînd, cînd ici, cînd colo, pînea pe care bunul tată ni-
mărui n-o oprește; ci tu care numai ca să ștergi, scrii, crezi
că Petru și Pavel cei numiți pentru via ce-o strici tu, încă
sunt vii?“3 Idolatri cari, „făcîndu-și zei de aur și argint,
se osebesc de ceilalți numai pentru că, în loc de un zeu,
și-au făcut sute444.
Sprijinitori ai acestei Biserici în lupta contra idealului
politic pe care Dante-1 predică în Divina Commedia și-l spri-
jină pe argumente în De Monarchia sunt regii Franciei, „bu-
ruiana cea rea care năpădește creștinătatea întreagă44, la
mala pianta che la terra cristiana tutta aduggia, cum s-a
1 Purgatoriul, XX. Cf. și Infernul, XIX:
Sei tu giă costi ritto Bonifazio?r
2 E, se non fosse che ancor Io mi vieta
La reverenza delle somme chiavi, ...
I’userei parole ancor piu gravi.
(Infernul, XIX.)
3 Giă si solea con le spade far guerra,
Ma or si fa togliendo or qui, or quivi
Lo pan che il Pio Padre a nessun serra;
Ma tu, che sol per cancellare scrivi
Pensa che Pietro e Paolo, che moriro
Per la vigna che guasti, ancor son vivi.w
4 Fatto v’avete Iddio d’oro e d’argento,
E che altro ă da voi all’ idolatre
Se non che’ egli uno e voi n’oiale cento?
(Infernul, XIX.)
236	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
văzut, într-o expansiune a cării menire istorică n-o vede poe-
tul florentin și ale cării urmări, folositoare omenirii îi sunt
ascunse, la Douai, la Gând, la Lille, la Bruges, în „marea
zestre provențală“, în Poitou, Normandia, Gasconia, cîști-
gate „cu sila și cu minciună^, în Italia năpădită de Carol de
Anjou și de Carol de Valois și unde veninul francez ar fi ră-
pit și viața lui Toma de Aquino, într-un cuvînt pe unde au
străbătut vreun Filip ori vreun Ludovic, i Filippi e i Luigi,
toți urmași — după romanul francez mai nou Hue Capet1
— ai măcelarului din Paris (figliuoli d^un beccaio di Pa-
rigi), care, după o legendă mai răspîndită, ar fi Hugo Ca-
pet, începătorul lacomei dinastii2.
Luați unul cîte unul membrii Casei de Franța: iată Filip
cel Frumos falsificator de monedă3; iată acel Carol de An-
jou, înaintea căruia, la Tagliacozzo, a fost fricos orice Apu-
lian, — dove fu bugiardo ciascun Pugliese —4; iată al doilea
Carol, Șchiopul (il Ciotto), cu o singură însușire, dărnicia,
acela care, prins, și-a vîndut fata pentru a se răscumpăra
și contra căruia — cu cîtă bucurie o spune Dante! — s-a
ridicat mulțimea din Sicilia, în strigătele de „Piară, piară“
(Mora, mora), ucigînd pe toți francezii lui5, — din nenoro-
cire însă pentru ca să vie numai, în moștenirea bunului nor-
mand Gulielm și a Hohenstaufenilor, fiii bunului aragonez
Petru și ai fiicei lui Manfred6, „lacomul“ Fadrique, Frederic
cel nou, și toată „avara sărăcie a Cataloniei“ (avara povertă
di Catalogna)1. Iertare capătă doar desțeratul Carol Martel,
1 Vd. în această privință Leclerc, op. cit., II, pp 25 — 26.
3 Purgatoriul, XX. în Galii lui Brennus atăcînd Capitoliul el vede „Fran-
ceschi" (Convito). Ar fi și o ironie față de „oasele sfinte", sacrale ossa (Purgato-
riul, XX) ale Sfîntului Ludovic. Vd. și Victor Leclerc, Hist. litteraire de la France
au quatorzitme sitele, II, Paris, 1865, pp. 67 — 68.
3 Paradisul, XIX.
4 Infernul, XXVIII. Cf. Purgatoriul, V.
6 Paradisul, XIX.
• Purga tor iul, VII.
’ Paradisul, XIX:
Vedrassi l’avarizia e la viltate
Di quel che guarda l’isola del foco.
Paradisul, VIII, pentru catalani. Pentru Gulielm, Paradisul, XX, și
pentru „la gran Gostanza", Paradisul, III.
PARTEA ORIGINALĂ A „DIVINEI COMEDII"
237
care domnește departe, „în țara udată de Dunăre, după ce
părăsește malurile nemțești", în Ungaria1.
Ce se poate opune acestei papalități care și-a părăsit che-
marea, acestor străini cari vin în Italia pentru singure sco-
purile lor?
La o ridicare a Italiei prin ea însăși nici nu se gîndește
Dante, tirania ca și „regimul liber44 (stato franco) nu-i par
mijloace de a organiza și duce la luptă neamul2. Niște uzur-
patori toți acești regi, despre cari spune, într-un limbagiu
ca al lui JeandeMeung — persoana cui vorbește e indiferentă,
căci la dînsul ideile nu se luptă, și ce se rostește e totdeauna
ideea lui proprie — , că vor cădea cîndva ca porcii3.
Autoritate „regală44 legitimă e una singură: a moșteni-
torilor împărăției romane.
Doar Hristos însuși a fost, în petrecerea lui pe pămînt,
un „cetățean al Romei41, un roman:
...quella Roma onde Cristo e Romano4.
Păcat că marele Constantin, ca să facă loc Papei, pe
care l-a înzestrat printr-o donațiune fatală, a părăsit
Scaunul cel vechi, italian, al stăpînirii pentru a „se
face Grec445.
Cezarul s-a întors numai prin „munca grea44 — Valto la-
voro — a lui lustinian și a lui Belisariu, generalul său recu-
ceritor al Italiei, — dar pentru cît de scurtă vreme!6 Apoi,
contra „mușcătorului dinte longobard44, Carol cel Mare
„luă Biserica supt aripile sale și o ajută biruind44:
1	Paradisul, VIII.
2	Infernul, XXVII.
3	Infernul, VIII: Quanti si tengon or lassu gran regi
Che qui staranno come porci in brago,
Di s6 lasciando orribili dispregi.
4	Purgatoriul, XXXII.
6	Sotto buona intenzion che fe’ mal frutto,
Per cedere al pastor si fece Greco.
(Paradisul, XX.)
Cf. și Infernul, XIX.
6	Paradisul, VI.
18 — Istoria literaturii romanice voi. 1
238
ISTORIA LITERAT URILOR ROMANICE
E, quando il dente longobardo morse
La santa Ghiesa, sotto ale sue aii
Garlo Magno, vincendo, la soccorse1.
Abia Barbă-Roșie „cel bun“, il buon Barbarossa, va fi
pomenit — peste Ottoni —, dintre aceia cari s-au înfățișat
nu pentru ambiție, ci din datoria lor, pentru a-și reclama
cuvenita moștenire. I se cuvine Milanului, care s-a opus,
să-1 pomenească acum cu durere2! Cu simpatie se oprește
poetul asupra figurii celui de-al doilea Frederic, așa de ita-
lian, care, înaintea „certei (briga) cu Biserica, făcea să stă-
pînească „în țara pe care Adigele și Padul o udă, vitejie și
cultură morală“ (cortesia)3. Cu o adîncă iubire și cu o compă-
timire duioasă e înfățișat, gîndindu-se la „frumoasa lui fată“
din Aragon, moștenitoare de drept a celor Două Sicilii, Man-
fred: „blond era și frumos și de plăcută înfățișare, deși una
din pleoape sabia i-o tăiase“; „acum îi scaldă oasele ploaia
și vîntul le mișcă“:
Biondo era e bello e di gentile aspetto,
Ma l’un de’cigli un colpo avea diviso:...
Or le bagna <le ossa> la pioggia e move il vento4.
Zadarnic s-a așteptat, după așezarea altei dinastii în
Germania, ca Rudolf sau fiul său, „neamțul Albert“, să
vie în Italia, spre „a-i lecui rănile din care a murit“5. Au
preferat să prade Boemia regelui Ottocar și a fiului său Ven-
ceslav6, din „lăcomie“ blăstămată părăsind „grădina Impe-
riului (il giardin delVImperio sia deserto). De ce n-au venit
să vadă pustiul, lupta între cetăți și între familii; „Italia
1 Ibid.
8 ni cui dolente ancor Milan ragiona (Purgatoriul, XVIIIA
8 In sul paese ch’ Adige e Pd riga
Solea valore e cortesia trova si
Prima che Federico avesse briga (Purgatoriul, XVI).
Cf. Infernul, XXIII.
4 Purgatoriul, III. Brunetto Latini acuză pe Manfred că a fost un simplu
uzurpator în regatul său.
6 Purga tor iul, VII: Sanar le piaghe c’ hanno Italia morta.
• Paradisul. XIX: Purgatoriul, VII.
PARTEA ORIGINALĂ A ,,DIVINEI COMEDII"
239
văduvă, care plînge singură și, zi și noapte, strigă: Gezare
al meu, de ce nu-mi stai alături?“
Vieni a veder la tua Roma che piagne
Vedova sola, e di e notte chiama:
Gesare mio, perche non m’accompagni1?
O speranță a rămas, a lui Henric al VH-lea de Luxem-
burg, franconul de la Rin, „l’alto Arrigo“, care e chemat să
„ridice în picioare Italia“, a drizzare Italia2. Am spus cum
s-a isprăvit în ridicai aventura lui de la Florența, căreia
prea puțin numai el i-a supraviețuit.00
împreună cu elementul vital pe care-1 dă frămîntarea în
poemul care trebuia să fie mai mult o erudită și simbolică
enciclopedie a întregii vieți contemporane și a tuturor amin-
tirilor istorice, cu puterea unei convingeri absolute și unei
pasiuni care nu cruță nimic, un altul se adauge dătător de
energie. Anume acela care coboară aici toată natura, insu-
flindu-i suflet din sufletul poetului, unind-o cu tot ce este
omenesc prin magia unei făcătoare de minuni iubiri.
Aici franciscanismul, învietor a toate, e acela căruia tre-
buie să i se atribuie meritul.
Pe alocurea s-ar părea că vechiul spirit al subtilităților
perifrastice va împiedeca această necurmată atingere vivi-
ficatoare cu tot ce poate da realitatea. îl vedem, ca pe ori-
care din contemporanii lui, ca pe el însuși în operele prozaice
ori în cîntecele de tinereță, circumscriind noțiunea lacrimi-
lor cu căutata expresie: „acele ape pe care jos pe obraji le
face a curge durerea^3; anume însemnări cronologice sunt,
ca în Vita Nuooa, definite prin mișcările corpurilor cerești4.
Voite sau ba, întîlnim repetiții displăcute, ca faimoasa
Io credo ch’ei credette ch’io credesse6.
1	Purgatoriul, VI.
2	Paradisul, XXX. Cf. Paradisul, VII.
3	Quelle acque
Giti per le gote clie il dolor distilia — Purgatoriul, XV.
4	Infernul, X.
5	Infernul, XIII.
18*
240
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Cu un exces de naivitate ca în Fioretti auzim sunînd tin, tin,
„dulcea notă“ a clopotului1. In cutare loc se vorbește de
linia pe care o formează în figura omului ochii și nasul.
Mîntuitorul apare ca „egumenul“ „mănăstirii“ cerești, Raiul
însuși:
II chiostro
Nel quale e Gristo abbate del collegio2.
Descripțiile, în deosebire de cele pe care le iubeau con-
temporanii, sunt scurte. O dată numai, la o scenă de luptă,
vedem pe cavalerii cari se desfac pentru asalt, în sunet de
trîmbițe, clopote, tobe:
Io vidi giă cavalier muover campo
E cominciare stormo e far lor mostra
E tal volta partir per loro scampo;
Corridor vidi per la terra vostra,
O Aretini, e vidi gir gualdane,
Fornir torneamenti e correr giostra;
Quando con trombe e quando con campane,
Con tamburi e con cenni di castella
E con cose nostrali e con istrane3.
în fiecare clipă însă apare intuiția fulgerătoare a reali-
tății sau interpretarea ei morală, acelea care fac ca versuri
din Dante să fie expresia firească a sufletului omenesc,
după mai bine de șase veacuri.
Ce rostire mai potrivită se poate găsi pentru liniștea
sigură de sine care așteaptă decît a „leului care se așează“:
A guisa di leon quando si posa4?
Ce modern sună această asămănare a „sunetului de departe
al trîmbiței“ cu „plînsetul zilei care moare“:
Se ode squilla di lontano
1 Tin, tin sonando con si dolce nota — Paradisul, X.
a Purgatoriul, XXVI.
8 Infernul, XXII.y
* Purgatoriul, VI.
PARTEA ORIGINALĂ A , .DIVINEI COMEDII"
241
Che paia il giorno pianger che si mora1?
Și „supt luna nouă“ apar tot așa de tăcuți cei cari n-au ne-
voie a-și vorbi, fiind unul lîngă altul:
Come sol da sera
Guardar l’un l’altro sotto nuova luna2.
Acea lună nouă care e Trivia, Diana, „rîzînd între nimfele
eterne, care samănă cerul în toate unghiurile44:
Quale ne’plenilunii sereni
Trivia ride tră le ninfe eterne
Che dipingono il ciel per tutti i seni3,
pe cînd aiurea luna e ca o „doniță mare ce arde“, — come un
secchion che tutto arda*.
Tăcerea ce se impune în anume momente al căror sens e
superior oricărei expresii își află formula cu neputință de
înlocuit în versul
Parlando cose che’l tăcere e bello5.
Durerile amintirilor oricui, din orice vreme, răsună, cînd
poetul florentin vorbește de locurile unde
...molte volte se ne piagne
Per la puntura della rimembranza8.
Cînd apar uriașii, „ca turnuri44 se înalță creștetele lor,
Torregiavan di mezza la persona
Gli orribili giganti7.
„Cade orice stea care s-a ridicat44, spune el oamenilor
cari cred prea mult în trăinicia lucrurilor pe care le-au
făcut:
1 Purgatoriul, VIII.Z
a Infernul, XV.
’ Paradisul, XXIII.
4 Purgatoriul, XVIII.
8 Infernul, IV.
8 Purgatoriul, XII.
7 Infernul, XXXI.
242
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Ogni stella cade che saliva1.
Cînd umbrele Iadului, care se chinuiesc în cercurile lui,
văd pe omul pămîntean, ce delicateță de accent în observa-
țiile lor că el vine de pe alte meleaguri, unde ei nu vor mai
călca, de vreme ce pașii lui lasă urme, nu ca picioarele, ce
alunecă, ale morților:
Ghi 6 costui che sanza morte
Va per lo regno della morta gcnte?
Cosi non soglion fare i pie dei morti2.
Cînd Francesca din Rimini, pe al cărui iubit, Paolo,
Dante l-a cunoscut în Florența3, săvîrșcște greșeala de unde,
lui și ei, li va veni moartea, ei apar numai, plecați asupra
cărții de iubire a vechilor cavaleri și, după ce și lor li s-au
atins buzele, oprindu-se pe ziua aceea:
Quel giorno piu non legemmo avanti.
Iar, cînd Ugolino uită de toate și supt chinurile foamei
își împlîntă dinții în carnea care e și a lui, versul unic spune
numai că „mai presus de durere fu acea foame41, fatală:
Poscia piu che il dolor pot6 il digiuno4.
Spiritul popular face pe burghezul Florenței libere în a-și
face binele și răul să culeagă expresiile și comparațiile lui din
ce are viața mai obișnuit și mai umil.
„Mai degrabă44, spune el, „se vor întrista44 cutare femei
„decît să prindă păr obrazul celui care acum se mîngîie în
brațele doicei44:
Prima fien triste che le guance impeli
Colui che mo si consola con nanna5.
1 Infernul, VII.
1 Infernul, VIII, XII.
8 Torraca, in „Nuova Antologia», 1902, p. 208 și urm. Cf. pentru alte posi-
bilități de inspirație, Leclerc, op. cit., II, 69.
4 Infernul, XXXIII.
• Purgatoriul, XXIII.
PARTEA ORIGINALA A „DIVINEI COMEDII'*
243
„Limba ce cheamă: mamă și tată“ — lingua che chiami
mamma e babbo — nu poate lămuri tainele cele mari ale
lumii1.
Pentru a lămuri lucruri mai înalte apare „croitorul cel
bun, care, cum îi dai postavul, așa face haina“:
come bon sartore
Che, com’ egli hă del panno, fă la gonna2,
„bătrînul croitor“, care-și ascute privirile la lucru:
Come vecchio sartor fă nella cruna3.
Vedem la o îmbulzeală „orbii ce se întind la hram“4.
Cutare mușcă alergînd ca „porcul cînd i se deschide co-
tețul“:
mordendo correvan di quel modo
Che il porco quando del porcii si schiude5.
Ori se arată „cîinii cari, vara, cînd îi pișcă purecii, muș-
tele sau strechia, dau din ceafă și din picioare“:
Non altrimenti fan di state i câni
Or col ceffo, or col piă quando son morsi
O da puici o da mosche o da tafani6.
Ba chiar „boul care-și linge nasul“ — bue che il naso lec-
chi7, boul ce trage în jug — come buoi che oanno a giogoQ.
Fumegarea din lumea pedepselor se face ca „a mînii
scăldate iarna“:
Che fuman come man bagnata il verno.
Anume nuanțe sunt redate printr-o hîrtie aprinsă care e
năvălită de „o coloare brună, ce nu e încă neagră și albul
moare
1 Infernul, XXXII.
1 Paradisul, XXXII.
8 Infernul, XV.
4 Purgatoriul, XIII.
• Infernul, XXX.
’ Infernul, XVII.
7 Infernul, XVII. Cf. și „Ed egli avea del cui fatto trombetta" (Infernul,
XXI).
8 Puraatoriul. XII.
244
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Come procede innanzi dall’ardore
Per lo papiro suso un color bruno,
Che non e nero ancora e il bianco muore1.
Ceva trece așa de răpede „de-ai fi putut amin să
spui“:
Un amen non saria portuto dirsi
Tosto cosi com’ ei furo spariti2.
Proverbele-i vor veni pe buze, — acelea primite de la
alții și cîte unul pe care, atunci, însuși îl făurește. „în bi-
serică“, spune el, „cu sfinții și cu mîncări la cîrciumă“:
...Ma nella, chiesa
Co’ santi, ed in taverna co’ ghiottoni3.
„Săgeata pe care ai prevăzut-o, mai încet vine“ (saetta
promisa vien piu lenta)*. „Mai cinstit să taci decît să stai de
sfaturi": piu e tacer che ragionare onesto5.
Observații sufletești de o neuitată valoare permanentă
sunt sămănate în mijlocul scenelor de chinuri sau de încer-
cări.
„Și deci, cînd auzi lucru ori vezi care ține tare la sine
sufletu-ntors, duce-se vremea, și omul nu simte“:
E, perd, quando s’ode cosa o vede,
Che tiene forte a se l’anima volta,
Vasne il tempo, e l’uom men se n’avvede6.
„Cu cît e mai desăvîrșit lucrul, cu atît se cere să simtă binele
mai mult și mai mult durerea“:
Che vuol, quanto la cosa e piu perfetta,
Piu senta il bene, e cosi la doglianza7.
1	Infernul, XXV.
2	Infernul, XVI.
3	Infernul, XXII.
4	Paradisul, XVI.
5	Paradisul, XVI.
8	Purgatoriul, IV.
7	Infernul, VI.
PARTEA ORIGINALĂ A ,,DIVINEI COMEDIIi:
245
Și acele așa de cunoscute versuri, de inspirație virgiliană,
în care se arată ce durere fără samăn e „să-ți aduci aminte
de vremea fericită, în mizerie“:
Nessun maggior dolore
Che ricordarsi del tempo felice
Nella miseria1.
O admirabilă, adîncă, intimă și mai ales duioasă cunoș-
tință a vieții întregi ajută pe quasi-contemporanul Sfîntului
Francisc să introducă pretutindeni o străbătătoare viață, ca-
pabilă să învie totul, într-o lumină de înduioșată sfințenie.
Toate rosturile traiului din zilele sale apar în comparații
cărora în zădar li se caută totdeauna un izvor, un adevărat
și sigur izvor.
Vînătorul apare cu șoimul care, „ieșind din glugă, mișcă
capul și din aripi bate“:
Quasi falcon ch’ usccndo di cappello,
Muova la testa e coli’ aii si applaude2.
pe cînd stăpînul îl urmărește cu ochiul:
Com’ occhio segue suo falcon volando3;
și iată mistrețul care se apropie de locul de pîndă:
Similmente a colui che venire
Sente il porro e la caccia a sua posta4.
Iată jucătorul care știe că la zaruri cel ce a pierdut
pleacă trist, pe cînd toți cei de față întovărășesc pe cîștigă-
tor:
Quando si parte il giuoco della zara,
Colui che perde si riman dolente.
	Con l’altro se ne vă tutta la gente5.
1	Infernul, V. — Vd. și Eug. Camerini, La vita spirituale in Italia nel secolo
XIV, in Profili, Florența, 1870.
2	Paradisul, XIX. Cf. și Infernul, XVII: coborîrea șoimului.
8	Paradisul, XVIII.
4	Infernul, XIII.
6	Purgatoriul, V.
246
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Studentul stă înaintea dascălului, gătindu-se, armin-
du-se, „și nu vorbește pînă ce nu i se pune întrebarea, ca să
o aprobe, nu ca să o hotărască44:
Si come il baccellier s’arma e non paria,
Fin che il maestro la question propone,
Per approvarla, non per terminarla1.
„Gîntărețul cel bun și bunul chitarist44 fac să audă în ar-
monie unul glasul, cellalt struna:
Come a buon cantor, buon citarista.
Fă seguitar lo guizzo alia corda2.
Se vede vierul care, „in vremea cînd se întunecă strugu-
rul negru44, închide spărturile gardului „cu spinii cîți îi ia
în furcă44:
Maggiore aperta molte volte impruna
Con una forcatella di sue spine
L’uom della villa, quando l’uva imbruna3.
Și iată marea, marea de la Ravenna, cea cu brădetul zgîl-
țîit desirocco. Delfini se ridică pe dînsa, „făcînd semn ma-
rinarilor cu arcul spinării lor, ca să caute a-și opri luntrea44:
Come i delfini, quando fanno segno
Ai marinar con l’arco della schiena,
Che ș’argomentin di campar lor legno4.
Un vînt de „furtună care mugește44 străbate versurile
cînd prezintă acel
...loco d’ogni luce muto,
Che mugghia come fă Mar per tempesta,
Se da contrari venti ă combattuto5.
Și inspirația lui i se pare poetului o „luntrișoară care,
pentru a străbate mai bine apa, înalță pînzele, lăsînd în
urmă o mare așa de crudă44:
1	Paradisul, XXIV.
* Paradisul, XX.
8	Purgatoriul, IV.
< Infernul, XXII.
8 Infernul, V.
PARTEA ORIGINALĂ A „DIVINEI COMEDII"
247
Per correr miglior acqua alza le vele
Ornai la navicella del mio ingegno,
Che lascia dietro a se mar si crudele1.
Ca și Sfîntului, lui Dante i-s dragi toate felurile de
păsări: „mierle la vreme bună“ zburdînd —
Come fă il mare per poca bonaccia2 —,
cocoare „în șir, făcîndu-și cîntecul lor de jale“
— E come i gru van cantando i loro lai,
Facendo in aer di se lunga riga3,
porumbeii cari-și lasă hrana la fiecare zgomot ce-i sperie:
Come quando, cogliendo il loglio,
Li columbi adunati alia pastura,
Se cosa apare ond’ elli abbian paura,
Subitamente lasciano star l’esca4,
rîndunele care în zori, în amintirea poate a vechii lor dureri
din basmul elenic, fac să se audă „tristele lor cîntece“:
Nell’ ora che comincia i triști lai
La rondinella presso alia mattina,
Forse a memoria de’ suoi primi guai5;
ciocîrliile mărunte care „se saltă în văzduh, întîi cîntînd, și
apoi tac, mulțămite, și de ultima dulceață se satură“:
Qual lodoletta, che in aere si spazia,
Prima cantando, e poi tace, contenta
Dell’ ultima dolcezza che la sazia8.
Și sunt sturzii cari „își duc aripile pe vreme rece-n șir larg
și plin“:
1 Purgatoriul, I.
’ Purgatoriul, XIII.
• Infernul, V.
4 Purgatoriul, II.
" Purgator iu l, IX.
0 Purgatoriul, XXII.
248
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
E come gli stornei ne portan l’ali
Nel freddo tempo, a schiera larga e piena1,
porumbițe, „chemate de dor, cu aripile deschise și sigure, la
dulcele cuib zboară prin văzduh, de puterea lor purtate44:
Quasi colombi, dai disio chiamate,
Con l’ali aperte e ferme, al dolce nido
Volan per l’aer, dai voler portate2.
„Păsări care iernează de-a lungul Nilului fac uneori un șir
din ele și apoi zboară mai iute și merg în rînd44:
Come gli augei che vernan lungo il Nilo
Alcuna volta di lor fanno schiera,
Poi volan piu in fretta e vanno in fila3;
în cuiburi, între „frunzele iubite44, păsări de prin aceste lo-
curi, stau nerăbdătoare, lacome de ivirea zorilor, pentru a
putea strînge hrană puilor4. Altele-și „scaldă penele reci, la
începutul zilei44:
Si muovono a scaldar le fredde piume5.
Berzele clempănesc din ciocuri:
Battendo i denti in nota di cicogna6,
de se învîrt în jurul cuibului, unde și-au hrănit puii:
Qual sovr’esso il nido si rigira
Poi che hă pasciuto, la cicogna, i figli7;
puiul de barză, il cicognin, „își ridică aripa de voia zburatu-
lui, dar abia cearcă să părăsească cuibul și iată-1 că jos cade44:
1 Infernul, V.
* Infernul, N.
* Purgatoriul, XXIV.
4 Paradisul, XXIII.
8 Paradisul, XXI.
• Infernul, XXXII.
7 Paradisul, XIX.
PARTEA ORIGINALĂ A „DIVINEI COMEDII"
249
Quale il cicognin che leva l’ala
Per voglia di volar, e non s’attenta
D’abbandonar lo nido, e giu la cala1.
Și alte făpturi ale lui Dumnezeu își au rostul: caprele
care, „iuti și cutezătoare, au mers pe culmi pînă să-și afle
nutrețul“ și acum stau liniștit rumegînd2; oile „ce ies din
țarc cîte una, două, trei, și celelalte stau, sfioase-sfioase, cu
ochiul și botul la pămînt; și, ce face întîia, fac și celelalte,
strîngîndu-și spinările de dînsa, dacă se oprește; simple și
blînde, căci nu știu de ce“:
Gome le pecorelle escon del chiuso
Ad una, a due, a tre, e l’altre stanno
Timidette, atterrando l’occhio e il muso,
E cid che fa la prima e l’altre fanno,
Addossandosi a lei, s’ella s’arresta,
Semplici e quete, — lo’mperche non sanno3.
Natura, însuflețită de entuziasmul umililor „frați“, are și ea
bucuriile și suferințele ei în scrisul acelui care trebuia să se
îngroape în asprul veșmînt al sărăcuților. Ca și dînsul ne
înduioșem de „floricelele plecate și închise de gerul nopții44,
care, „îndată ce soarele li dă lumina albă, drepte se înalță,
deschise pe trunchiul lor44:
Quali i fioretti dai notturno gelo
Ghinati e chiusi, poi ch’il sol gl’imbianca,
Si drizzan tutti aperti in loro stelo4,
el împarte seninătatea „zăpezii ce cade în munte, fără vînt44:
Gome di neve in alpe senza vento5,
și prin el ni amintim că și „rostul oamenilor e ca al frunzii
din ram, care se duce, și alta vine44:
1 Purgatoriul, XXV.
3 Purgatoriul, XXVII.
3 Purgatoriul, III.
4 Infernul, II.
6 Infernul, XIV.
250
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
L’uso de’mortali e come fronda
In ramo, che sen va, ed altra viene1.
Dar închinătorul Maicii Domnului, acela care pune nu-
mele ei pe buzele femeii în chinurile prin care se ivește
viața2, el care în Iad se sfiește „să calce cu tălpile capetele
fraților bieți nenorociți“ — le teste de^fratei miseri lassi^ — ,
și se mișcă de spaima cerșetorului pe care cîinii, în furtuna
lor, îl năvălesc, și „cade unde s-a oprit”4, Dante va găsi în
viața fecioarei^ în a mamei lingă pruncul ei cele mai frumoase
icoane.
Iată fetița ce intră în danț „numai pentru a face cinste
miresei, nu pentru vreun păcat“:
E come surge, e va, ed entra in ballo
Vergine lieta, sol par fare onore
Alia novizia, non per alcun fallo5.
Iată prunculețul care a supt și — ca în picturile de Ma-
done ale timpului — întinde brațele către mama ce rîde:
E come fantolin che ver la mamma
Tende le braccia, poi che il latte presse6,
și iată, la o întîmplare de foc, mama care-și ia pruncul în
brațe „și fuge, și nu se oprește, avînd mai mult grijă de el
decît de sine, atît cît o cămașă doar zvîrle“:
Gome la madre ch’a romore 6 desta
E vede presso a se le fiamme accese,
Che prende il figlio e fugge e non s’arresta,
Avendo piu di lui che di se cura,
Tanto che solo una camicia vesta7.
în vremea cea nouă a sufletelor care îndrăznesc a fi ele
înseși, nu se putea intra pe o cale mai înflorită și cu călău-
zirea unuia mai bun și mai duios.
1 Paradisul, XXVI.
’ Purgatoriul, V și XX.
• Infernul, XXXII.
4 Con quel furor e con quella tempesta
Ch’ escono i câni indosso al poverello,
Che di subito chiede, ove s’arresta.
(Infernul, XXI.)
• Paradisul, XXV.
0 Paradisul, XXIII.
7 Infernul, XXIII.
Note
a.	Conform definiției lui Engels, Dante este „ultimul poet al
evului mediu și în același timp primul poet al epocii moderne". (Pre-
fața italiană a Manifestului Comunist.) în caracterizarea lui lorga,
apartenența poetului la tradiția culturală medievală și puternica lui
individualitate sînt subliniate cu pregnanță.
b.	Remarcăm faptul că la data publicării operei de față Ramiro
Ortiz încă nu editase versiunea lui Coșbuc; lorga traduce versurile
dantești el însuși.
c.	Referirea este la Inf. X, 61 — 63, unde Dante vorbește de Guido.
d.	Existența reală sau imaginară a Beatricei a făcut obiectul
unei îndelungate discuții care nu s-a încheiat încă. Se acceptă, însă,
că „fata lui Folco Portinari“ a existat și că ea a fost „transfigurată"
în Divina Comedie. Nu există un consens unanim al dantologilor asu-
pra simbolului pe care ea îl întrupează în capodopera marelui floren-
tin. O serie de amănunte în acest sens în introducerea la Comentariul
la Divina Comedie al lui G. Goșbuc, Buc., Edit. pt. Literatură, 1963 —
1965, 2 volume. Beatrice ca „opra di fede“ în Purg.y XVIII, 48.
e.	Versuri considerate drept o profesiune de credință a poetului
care a dat o nemaiegalată strălucire „stilului nou" — Purg. XXIV,
52-54.
f.	Nu se păstrează nici o scrisoare a lui Dante către Guido No-
vello. Un Novello Federico din familia conților Guido a fost ucis în
1289. Poetul a trimis Paradisul lui Can Grande însoțindu-1 cu o epis-
tolă a cărei autenticitate e discutată.
252
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
g.	Redăm în traducerea Etei Boeriu, citată în continuare, acest
avertisment împotriva grabei cu care oamenii își judecă semenii mai
înainte de a le fi văzut faptele (Par., XIII, 133 — 142):
Căci am văzut răsura sub ninsoare
stînd neagră și țepoasă pe tăpșan
iar primăvara numai rod și floare
și-așijderi, bine unse cu catran,
zburînd corăbii-n larg, ca din senin
să se scufunde-ajunse la liman.
Nu creadă donna Berta-ori ser Martin
c-au priceput județul sfînt văzînd
că unii fură și-alții rabdă chin;
nu-i plata-n cer precum și-o-nchipuie-n gînd.
h.	Par., XVI, 78-80.
i.	Dante nu amintește Mulazzo în capodopera sa. Trimiterea la
Par. XVI, în subsol, trebuia trecută la versurile citate supra.
j.	Purg., XI, 80 — 81. Dante îl recunoaște aci pe Oderisi da Gub-
bio, celebru miniaturist din secolul al XlII-lea, care a murit la Roma
pe la 1299. Acesta-i răspunde cu admirabilul vers:
Mai calde rîd, răspunse el, din carte
culorile lui Franco...
k.	lorga va cita mai departe un fragment din Roman des sept
sages, în care se vorbește de „Virgil fermecătorul", dar nu acesta este
sensul apelului la marele poet latin. E.R. Curtius remarcă judicios
că întreaga „concepere a Comediei se întemeiază pe întîlnirea spirituală
cu Virgil. Rar se mai poate întîlni în literatura europeană un fenomen
care să fie comparat cu acesta... E întîlnirea celor mai mari doi latini".
(Europ. Lit., p. 363).
I.	Comparația nu e convingătoare, deoarece ambele opere au o
sursă comună: Plîngerile lui Ieremia I, 12.
m.	Traducerea clară a terținei din Purg., XI, 97 — 99:
La fel și Guido celuilalt răpi
al limbii nimb; și poate-i viu cel care
pe amîndoi din cuib îi va goni.
n.	Terțină care deschide un aspru rechizitor, de o mare vibrație
retorică și datorită faptului că următoarele trei terține se încep cu
Li, apoi trei cu Vedrassi și trei cu E:
NOTE (CAPITOLUL XII)
253
Pre cîte vezi, mulți strigă-n lume «Crist I»
dar sta-vor la județ mult mai departe
de El, ca cei ce nu-1 cunosc pe Crist;
Pe-acești creștini i-or osîndi în moarte
etiopienii... (Par., XIX, 106 — 109)
o.	Terțina se referă la „taina de nepătruns^ a Treimei creștine:
Smintit e cel ce crede c-a lui minte
e-n stare să pătrundă veșnicia
cc-adună într-una trei făpturi preasfinte.
(Purg., III, 34 — 36).
p.	Par., XIII, 77-81.
r.	Pentru ansamblul problemei vd. Karl Vossler, Medieval Cul-
ture. An introduction to Dante and his times, New York, Fr. Ungar,
1958. Privitor la atribuirea operei Fiore lui Dante, vd. și Erich Kohler,
Das Fiore-Problem und Dantes-Entwicklungsgang, studiu publicat în
volumul: E.K., Esprit und arkadische Freiheit, Frankfurt am Main,
Athenăum Verlag, 1966, pp. 353 — 369.
s.	în consensul general al dantologilor, Vita Nuova e o operă de
tinerețe care a precedat compunerea Divinei Comedii. Bruno Nardi
afirmă că începînd să lucreze la capodopera sa, poetul „a reluat în
mînă cărticica tinerească a Vitei Nuova pe care a ref?cut-o pe ici, pe
colo și i-a schimbat finalul cu scopul de-a face un gen de prolog al
Comediei11 (Dante e la cultura medievale, Bari, Laterza, 1949, pp.
72 — 74). Literatura problemei la Fr. Schneider, Dante. Sein Leben
und sein Werk, Weimar, 1960, pp. 232 — 234.
t.	Convivio a fost redactat după compunerea operei de tinerețe,
Vita Nuova, și anume în primii ani ai exilului.
u.	în cartea I, cap. 18, Dante afirmă, totuși, «curiam habemus»,
referindu-se la faptul că toate unitățile politice italiene, care existau
la acea dată, ar fi putut să fie reconstituite în unitatea lor inițială.
v.	Citatele nu sînt adecvate. Bonifaciu al VUI-lea e condamnat
de Dante pentru că a părăsit misiunea sa spirituală și s-a amestecat
în chestiunile politice, minînd prestigiul imperiului. Dar versul 60
din Inf., III nu se referă la această chestiune, ci la lașitatea celui care
„a făcut gestul marelui refuz“, la Celestin al V-lea care, ales papă la
5 iulie 1294, a depus tiara numai după cîteva luni, considerîndu-se
incapabil de-a face față grelei sarcini care-i revenea.
19 — Istoria literaturii romanice voi. I
254
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Terținele din Par., XVII, 127 — 132 nu se referă la papa Cle-
ment al V-lea (și nu al Vl-lea cum e scris mai sus !), ci la cel care
ocupa scaunul papal în 1316 (dată la care poetul compunea versurile),
la loan al XXII-lea. Vd. nota noastră la aceste versuri în comentariul
ce însoțește traducerea Etei Boeriu.
x. în această sinteză „latină“ constă, în mare parte, originalitatea
capodoperei dantești (vd. și studiul nostru Sordello și compatriotul sau
Virgil, „Studii de lit. univ.“, 1965). Aventura s-a putut termina „în
ridicul“, viziunea marelui poet nu a rămas, însă, legată de simplele
circumstanțe.
y. Văzut-am nu o dată cum se-avîntă
ostași călări ori cum se înșiră-arcași
sau cum zoresc cînd moartea-i înspăimîntă,
văzut-am pe la voi și cercetașii
o, aretini, și oști cătînd pricine
turniruri sau întreceri la oraș,
pornite-n zvon de trîmbe-ori tamburine,
la semne din cetăți ori la țignale
de pe la noi și de prin țări străine.
(Inf. XXII, 1 — 9)
z. Terținele dh Purg. VIII, 1 — 6, sînt considerate cele mai fru-
moase versuri din ieratura italiană:
Era giă l’ora che volge il disio
Ai naviganti e intenerisce il core,
Lo di c’han dctto ai doici amici addio;
E che lo novo peregrin d’amore
Punge, se ode squilla di lontano
Che paia il giorno pianger che si more.
(Era-ntr-al zilei blînd și tainic ceas
ce inima în corăbieri o frînge
la gîndul celor care-n urmă-au mas
și zeci de doruri laolaltă strînge
în cei pribegi, de-aud din depărtări
un clopot surd ce pare ziua-a plînge.)
XIII
Spiritul franciscan
în Franța
Dacă s-ar căuta în Franța ceva care să corespundă operei
lui Dante în ce privește curiozitatea față de toate științele și
de toate explicațiile, adînca religiozitate smerită, umila
iubire de oameni, individualizarea sufletului medieval, ar
trebui să se îndrepte la opera lui Joinville, care ea însăși
nu e decît înfățișarea literară, de un suflet prieten, a unei
vieți trăite așa cum o cerea curentul cel nou franciscan.
O cronică nu e. în acest timp se scriu cronici care au acest
caracter. Cronici care continuă opera lui Villehardouin,
simplă expunere a incidentelor din care se compune o faptă
militară și politică: astfel Henri de Valenciennes1, Piobert
de Clari2, cari se ocupă de vicisitudinile Imperiului latin
creat de cruciați ca și de venețieni. Altele pornesc de pe la
războiul Troii pentru a se opri la cutare punct din istoria
franceză a secolului al XlII-lea3, sau prezintă fapte locale
fără legătură și scop4. Cronicile de la Saint-Denis, traduse
și în limba franceză, se continuă; Guillaume de Nangis dă
o expunere liniștită a celor ce se petrec în a doua jumătate a
secolului al XlII-lea5. Pentru un prinț francez contemporan
cutare pune în versuri povestea lui Carol cel Mare, precum
1	Histoire de Fempereur Henri.
’ Histoire de ceux qui conquirent Constantinople.
8	Livre des Histoires, supt auspiciile lui Roger, castelan de Lille (1225).
4	Cronica lui Baudouin d’Avesnes (+1289).
8	Despre Faits des Romains (de la luarea Troii la 1242), despre Branche des
royaux lignaiges ( — 1306), despre opera lui Guillaume Guiart din Orlcans a fost
vorba mai sus.
13*
256
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
legendara expunere a lui Turpin își află și ea, prin Michel
de Harnes (supt Filip-August, a cărui viață o va descrie însă
în latinește Guillaume le Breton, prin a sa Philippis) în
același secol traducătorul în năvălitoarea limbă vulgară1,
în Flandra, care dă cel mai mare număr de asemenea scrieri
— pe cînd la Paris chiar, pe lîngă ce s-a arătat mai sus,
abia se încearcă vreo altă lucrare cu caracter istoric, Ludovic
al IX-lea prețuind mai mult povestea minunilor Maicii
Domnului din Speculum historiale al lui Vincent de Beau-
vais2, — Philippe Mousket din Tournay dă cea dintîi poves-
tire versificată despre viața contemporană a provinciilor
franceze.
Nimic din aceste produse ale unor oameni simpli, trăind
în situații modeste și neavînd despre afacerile timpului
decît o știință cu totul superficială, nu se poate apropia de
ce ni-a lăsat Joinville despre viața Sfîntului Ludovic. Și
această viață a unui om care a fost canonizat, care a trecut
între sfinți, căruia scriitorul, martor el însuși la proces, i-a
înălțat o capelă în castelul său și pe care, desigur, și înainte
de aceasta La considerat ca pe „li sainct roy“, n-are nimic din
lucrările hagiografice pe care le cunoaștem, scrise adesea după
altă biografie sau mai ales după legende orale. Căci nici bio-
graful, nici, în rîndul întîi, personagiul înfățișat nu intră în
datina de pînă atunci. în zădar s-ar căuta aici inspirații,
viziuni, miracole, — de aceste lucruri nici Sfîntul Ludovic
nu era capabil, și ele n-ar fi avut decît o însemnătate cu totul
secundară pentru Joinville însuși.
Nu e, cu toate că opera a fost cerută de Ioana de Navarra,
soția lui Filip cel Frumos, regele Franciei și nepotul de fiu al
lui Ludovic al IX-lea, o lucrare cu caracter oficios, servind
cine știe ce scopuri ale regalității franceze, care acuma, la
începutul veacului al XlII-lea, luase pentru a se impune cu
totul alte drumuri decît ale marelui smerit care fusese Sfîn-
tul. Nu e măcar prinosul adus de un credincios suzeranului,
domnului său, de un dregător regelui de la care și-a ținut
1	G-uiart d’Amiens scrie pentru Charles de Valois.
s Un exemplar îl dă el lui Alfons de Castilia (Amador de loș Rios, op- cit.,
IV, p. 27).
Spiritul franciscan în franța	25?
oficiul. „Nu vream să-ți fac jurămînt“, a spus el regelui,
„pentru că nu eram om al tăuul.
Căci Joinville face parte din altă lume decît a regalității
franceze, pe cale de a strînge țara întreagă supt sceptrul
ei, dar încă departe de a-și fi îndeplinit această mare și grea
misiune. însuși a spus că nu era „omul“ suveranului altora,
în adevăr, el vine din altă ordine de lucruri medievală:
a comitatului de Champagne, unde-i sunt toate originile.
Căci tatăl său, Simon, a lucrat la redactarea „datinilor^
(coutumes) pentru Champagne și Brie, care precedă „așeză-
mintele“ regelui. El însuși s-a născut, la 1223 sau 1224, pe
pămîntul supus conților. Și, înainte de a se ralia la cruciată
cu titlu personal, ca unitate autonomă, cu alți nouă cavaleri
și doi bannerets avînd același steag ca și dînsul, el fusese
în Champagne general și „mare-maestru“, „tăind cu cuțitul“
la mesele acestor mari feudali. Amîndouă căsătoriile le-a
făcut în acest ținut de obîrșie, și aici i-au rămas copiii.
La întoarcere, e adevărat că regele îi încredințează unele,
mai ușoare, dintre procesele, pe care, cu noua ordine de ju-
decată din „etablissements“, a afacerilor de pretutindeni, pe
care le atrage la dînsul, el le judecă, după altă îndreptare
decît a adevăratului ev mediu. Lîngă un sire de Nesle și un
conte de Soissons cronicarul apare ca membru al tribunalu-
lui regal. De fapt, acest „străin“ face lui Ludovic numai o
îndatorire personală, la care-1 recomandă dreptatea, dove-
dită, a spiritului său. Rostul politic definitiv, acela-1 va avea
acasă, lîngă Thibaut, lîngă urmașii săi, lîngă regina Ioana;
va negocia pentru al doilea rege francez al Navarrei o căsă-
torie cu Isabella de Franța și, în lipsa domnului său, pornit
cu francezii în expediție contra Aragonului, va fi, o clipă,
guvernatorul în acea Champagne. Supt unul din fiii lui
Filip cel Frumos și al Ioanei, Louis-le-Hutin, el e contra
regalității, apoi pentru ea, luînd parte la expediția din Flan-
dra, foarte bătrîn, puțin înaintea morții sale, la 1317.
Această Champagne, care dăduse Franciei pe Villehar-
douin însuși, se mîndrea cu talentele politice ale principelui
1 Je ne voz faire point de sacrement, car je n’estoe pas son liom.
268
Istoria literaturilor Romanice
în serviciul căruia a fost, la început, Joinville. Versurile lui
Thibaut al IV-lea se ceteau pretutindeni și ele sunt însem-
nate pe zidurile palatelor, de acasă și din Navarra, ale „cîn-
tărețului“ (le chansonnier). Era acolo, — pe un timp cînd
Parisul putea să arăte numai o universitate care de fapt nu-i
aparținea, cum nu aparținea regalității înseși, iar Flandra
dădea doar povestiri istorice fără originalitate și relief și
scene de teatru în care începea să vorbească burghezia—,
o viață morală deosebită.
Și era și prestigiul politic superior al unei dinastii care,
prin Hugo I, luase parte la începutul chiar al cruciatelor,
prin Henric I continuase tradiția expedițiilor de eliberare a
Sfîntului Mormînt, și, după modelul, răsăritean, al ospicii-
lor pentru pelerini, crease o largă operă de ajutare a bolna-
vilor și a săracilor, iar, prin cel de-al doilea Henric, căpătase
coroana de Cipru și Ierusalim, cum prin Thibaut al II-lea,
ales șef al expediției sale de Foulques de Neuilly, era să aibă
sceptrul împăraților latini de Constantinopol. Thibaut al
IV-lea ajunge în 1234, prin dreptul mamei sale, Blanca de
Navarra, rege în această mică țară din Pirenei, unde fran-
cezii prin el vor da tonul în toate. Regalitate de scurtă durată,
căci o fatalitate apasă asupra familiei întregi: Hugo a murit
în Asia, Henric al II-lea a căzut, în regatul său de Ierusalim,
de pe un balcon și a rămas mort acolo, Thibaut al III-lea
se stinge înainte de plecarea expediției sale și, după „cîntă-
reț“, care domnește mai mult timp, la o vîrstă tot așa de
tînără trec pe rînd dintre cei vii regele Thibaut al II-lea
(sau al V-lea în Champagne), Henric, fratele său, copilul
nevîrstnic al acestuia, căzut din brațele doicei, și acea
regină a Franciei, Ioana, care n-avea la moarte mai mult ca
treizeci și trei de ani.
Cu Thibaut al IV-lea însă Joinville nu putea să aibă
mai strînse legături, și nu sentimentul față de dînsul ar fi
putut să îndemne a „dicta“ sau a scrie de-a dreptul pe acela
care nu făcuse vreo școală mai înaltă, care nu trecuse prin
populara și veșnic tulburata Universitate pariziană, care
nu vorbea pe latinește și care nu arată prin nimic în opera sa
că l-ar fi inspirat elementele din antichitate, care erau totuși
SPÎRil'UL FRANCISCAN ÎN FRANCĂ
2B9
în aer1. Thibaut „știe a vorbi cu femeile ca nimeni pe vremea
lui“ — oncques ne fut qui connut mieux que lui Vart de bien
dire aux dames —, dar sufletul lui Joinville avea cu totul altă
direcție încă de la început.
Se vede din chiar condițiile în care întreprinde, în
ce-1 privește — căci e un act de convinsă devoțiune parti-
culară, și nu de executare a vreunui ordin —, expediția de
la 1248. Merge „pe jos, descălțat și în zdrențe“ (â pie, des-
chaus et en langes), să vadă locurile sfinte din provincia sa,
moaștele mai venerate (cors sains). Ia sfat de la acel abate
de Cheminon, care e așa de mult în grija Maicei Domnului,
încît, odată, adormind în curent, „Maica lui Dumnezeu merse
la patul starețului și-i trase rochia pe piept ca să nu-i facă
rău vîntul“2. Ajuns la Marsilia, cu un senior de Aspremont,
în condiții foarte modeste, furtuna-1 va prinde pe corabie,
și el va organiza în jurul catargului procesiuni pentru căpă-
tarea de cale sigură. Așa va ajunge în Cipru, și îndată va
cunoaște de-a dreptul, mai bine, pe acel rege Ludovic, de
care-1 apropiase doar curtenitoarea iubire statornică a tru-
badurului, suveranul său, pentru mama Sfîntului, pentru re-
genta Franciei, spaniola — el fiind însuși pe jumătate spa-
niol, după mamă, Blanca de Castilia.
Ludovic, prietenul franciscanilor, cărora li lasă cărți din
biblioteca sa3 și în a căror aspră haină va dori să se sfîr-
șească, avea în acest timp toate defectele care se cereau unui
rege bun după normele noi franciscane pentru a învinge, fără
luptă, sau în ciuda oricăror înfrîngeri, nenorociri și mizerii,
regi cari posedau acele vechi calități de vitejie, de șirete-
nie, de perfidie care făcuseră puterea unui Filip-August, dar
de care, cu felul său deosebit de a judeca, vremea nouă nu
1	Un singur pasagiu ar putea fi readus la un model latin, la o cunoscută
bucată din Horațiu, acela care vorbește de curajul cum și-a încredințat viața
valurilor: „Et ces clioses vous monstrc je que cil est bien fol hardis qui se ose
mettre en tel perii atout autrui chatel, ou en peciile mortel, car l’on se dort le
soir la ou on ne set se l’on se trouvera «u font de la Mer au matin“.
2	La m^re Dieu, qui ala au lit l’abbei, et li retira sa robe sur son piz pour
ce que li vânz ne li feit mal.
3	E vorba de Evanghelia dăruită lui de Mihail Paleologul. Vd. V. Leclerc,
op. cit., I, Paris, 1865, p. 102. Cam pe vremea lui, franciscanul armean Haiton
( + 1307) scrie un fel de istoric a Orientului, îndemnînd la cruciată.
260	istoria literaturilor romanice
simțea nevoie. O întreagă operă de organizație a domeniului
regal, de încălcare înceată asupra feudelor vecine, de anexare
„voluntară44, de supunere la același scaun de judecată, con-
form cu același drept, s-a făcut în epoca lui, fără ca el să pară
a interveni personal sau, în orice caz, fără ca vreodată am-
biția lui să samene a fi hotărît această intervenție. I s-a atri-
buit și o luptă contra papei pentru privilegiile galioane ale
Bisericii sale, luptă care nu pare potrivită nici cu ce știm
despre împrejurări, nici cu temperamentul lui Ludovic, nici
cu atitudinea Bisericii romane față de dînsul și de regatul
său1.
Dar, înainte de toate, el urmărește idealul său de drep-
tate, de blîndeță, de pace, de sfințenie. Nu provoacă pe ni-
meni, și iartă pe cel ce l-a provocat. Biruință și înfrîngere
n-au nici un sens pentru dînsul: de cea dintîi nu ține samă
cînd, după Taillebourg și Saintes, restituie regelui Angliei
o parte din provinciile, odinioară „engleze44, pe care le deține;
de cealaltă, se preocupă tot așa de puțin, — simțind că el
are a face doar cu Dumnezeu singur, potrivit cu faptele și
cu conștiința lui —, atunci cînd, învins în Egipt, prins, scos
de la moarte, cu greu răscumpărat, el rămîne încă ani în-
tregi în Orient pentru că socoteala lui cu Cerul nu s-a în-
deplinit încă. Fiu supus al mamei sale, soț credincios al re-
ginei Margareta, el nu vede într-una și în alta din aceste le-
gături decît datorii, căci sentimentul lui se întinde mult mai
departe și cuprinde oameni foarte deosebiți de aceia sau de
acelea pe cari soarta i-a făcut să poarte o coroană. E rege —
și adevărat rege — fiindcă acesta e locul ce i s-a hotărît;
pentru nimic în lume el n-ar fi căutat însă în viață alt rol
decît acela în care s-ar fi trezit.
Și tocmai de aceea Sfîntul e ascultat, respectat, urmat.
Cel care cedează provincii capătă altele de la aceia cari nu
cred că s-ar putea împotrivi dreptății sale, mai tare decît
orice. Cel care nu cere nimănui nimic e chemat ca arbitru în
cele mai grele procese ale timpului, și de la sine i se prezintă
o răsplată pe care adeseori o refuză. Niciodată n-a fost mai
1 De Carne, La’s londateurx de runite fran^aise.
SPIRITUL FRANCISCAN ÎN FRANCA	261
puternică regalitatea franceză decît în această vreme, cînd,
desprețuind mijloacele materiale nesigure chiar cînd par
a fi cele mai puternice, ea nu se sprijină pe altceva decît pe
această nestrămutată voie a lui Dumnezeu care e dreptatea1.
Dar o tovărășie ca aceasta îi trebuia lui Joinville.
în călătoria sa de pelerin, care ține șase ani și pe care
n-o va repeta — căci în expediția, fatală sfîntului rege, de
la Tunis, va refuza formal să meargă și va declara chiar, în
operă, că păcat mare au făcut cei ce l-au sfătuit să plece din
nou2 —, Joinville aduce — ca notă nouă a timpului — o cu-
riozitate de a ști pe care n-o avuse Villehardouin, pentru
care un grec e un grec, un bulgar un bulgar, un vlah un vlah
și care nu s-ar opri niciodată pentru a schița un colț de na-
tură, pentru a constata anume aspecte ale vieții omenești,
cutare datini ale ei, pentru a încerca unele portrete. Din con-
tra, istoricul Sfîntului Ludovic va cerceta viața beduinilor
din deșert, supt toate aspectele ei, va urmări tainele sectei
„asasinilor^ din Liban, supt șeful lor, binecunoscut în apu-
sul francez, Le vieux de la montagnea\ el se va opri cu interes
asupra oricării particularități și va căuta s-o transmită așa
cum a fost. Parc-ar dori să știe mai mult, să vadă mai mult,
pentru ca și mai mult să poată spune. Se simte la el omul
vremii care prin Marco Polo, prin franciscanul Rubruquis,
plecat între tătari de la Curtea însăși a lui Ludovic al IX-lea,
caută să afle tot ce privește, fie și numai ca să profite cru-
ciata viitoare, traiul depărtatelor populații păgîne din Asia
centrală și extrem-orientală. Va semnala fosile, va discuta
sinonime, se va pleca pentru a culege și cel mai mărunt
din lucrurile ce iese în calea lui.
Dar această curiozitate, această sete de a ști adauge tot-
deauna preocupațiilor cruciatului pe care, din ce în ce mai
mult o strînsă prietenie îl leagă, ca de la om la om, de regele
care mai mult decît un om, un om drept, cinstit, blînd
iubitor, n-a vrut să fie niciodată în viața lui. Va
lupta, în rînd cu alți cavaleri, la Damieta, la Mansurah,
cînd regele nu va avea cu ce să-și plătească prețul de
1	Pentru legăturile lui cu franciscanii, vd. Lcclerc, op. cit., I, p. 127.
4	Et je entendis que tous eculz firent peche mortel qui loferent au roi l’a!6e.
262
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
răscumpărare; el, cu securea în mină, va lua asupră-și pă-
catul de a sparge lada, plină și bine păzită, a bogaților Tem-
plieri. Cînd se va pune chestia dacă trebuie să se oprească ori
să se continue cruciata, în Sfatul lui Ludovic, el va fi singur
cu contele de Jaffa, din patrusprezece membri, care să se
declare pentru continuarea unei așa de desperate sforțări fără
nici o șansă de izbîndă în sensul material al cuvîntului.
Acela pe care dușmanii, văzîndu-1 totdeauna alături de căpi-
tanul cruciatei, îl numesc „vărul regelui“, are bucuria, după
lungă discuție, să vadă sprijinindu-se pe umărul lui o mină
împodobită cu smaraldul pe care-1 cunoaște, și el știe astfel
că Ludovic a primit părerea lui. Va conduce personal oas-
tea de la Sidon la Tir.
în toți acești lungi ani de încercare pentru toți, de mar-
tiriu pentru unii, adesea cei doi oameni ai duhului milei
se întîlnesc și, ca între frați de credință, își schimbă păre-
rile. Joinville ajunge astfel ucenicul unui mai vechi adept
al acestei devoțiuni care e ca o nouă religie, și de aceea el
nu va privi redactarea operei sale decît ca plata marii
datorii pe care a contractat-o față de învățătorul său.
El știe că Ludovic n-are nici o preferință, cînd e vorba de
dreptate, față de aceia cari-i sunt mai aproape, cari se află în
solda și în slujba lui. „Vreau44, spunea el odată, „ca oamenii
mei să vadă că eu nu-i voi sprijini în nimic din răutățile
lor441. Pelerinul văzuse în cale castelele distruse din ordinul
regelui pentru că feudalul din cutare cuib „avea faimă că
pradă pe pelerini și pe negustori442 .
Acuma-1 vede în adîncul conștiinței celei așa de delicate,
încît nu li scapă nici o greșeală față de adevăr, nici o fal-
sificare față de drept, nici o lipsă față de cea mai mi-
lostivă iubire a lui sau a celorlalți, adăugind la spusele și
la hotărîrile sale o notă de încîntătoare nevinovăție, de nai-
vitate care înduioșează. Să-i ascultăm vorbind: „Generale,
ce este Dumnezeu? Doamne, e un lucru așa de bun, de nu se
1	Je vueil bien que ma gent voient que je ne les soustenrai en nulle de lour
mauvestids.
2	Pour ce que Rogiers, li sires dou chastel, estoit criez de desrober les pele-
rins et les marchans.
SPIRITUL FRANCISCAN ÎN FRANȚĂ	2 63
poate mai bun altulu (Senechal, quelle chose est Dieu? Sire,
ce est si bonne chose, que meilleure ne peut estre)1. — Ce e
mai bine, întreabă regele, lepra ori un păcat de moarte?
Și treizeci de păcate, spune, meritînd o mustrare, acel care
niciodată n-a mințit stăpînului său sufletesc (qui onque ne
li menti); mai bine și treizeci decît să fiu lepros, strigă,
într-o mișcare de sinceritate, acela care totuși îe evita, pă-
catele de moarte, așa de mult, încît lăsa ușa cortului său
deschisă pentru a se vedea oricînd, de oricine, ce se petre-
cea înăuntru, de frica „vorbelor rele femeiești“2. — Ai spăla,
întreabă Ludovic, picioarele săracului în Joia Mare? „Fe-
rească Dumnezeu, doamne, n-aș spăla picioarele mojicilor
acelora“3, răspunde omul care, într-o discuție despre lux,
observa prelatului care-1 critica la regi și baroni, că părinții
acelora tot așa au umblat îmbrăcați, pe cînd el, episcopul,
nu e decît un fecior de țăran. — „Cu adevărat rău ai zis;
căci nu trebuie să disprețuiești ce a făcut Dumnezeu
pentru învățătura ta“4.
Par cuvinte culese dintr-o Evanghelie, pe o vreme, de-
altminterea, în care anume franciscani, puind, pe învăță-
torul lor lîngă Isus, pretindeau a fi găsit o Evanghelie a
Sfîntului Duh, în legătură cu acel „părinte Ioachim“, de care
pomenește și Dante. Dar această Evanghelie știe mai bine ce
cuprinde pămîntul, și ca iubire, nu numai ca durere. Pe
urmele ei ajunge cineva la casa cea mică și la casa cea mare
a Patriei.
Și de aceea, față de vechii cavaleri plecînd cu ochii
la steag, Joinville „nu îndrăznește a-și întoarce privirile îna-
poi, pentru ca să nu mi se înduioșeze inima de frumosul
castel ce lăsam și de cei doi copii ai mei“5.
1 Cf. aceste cuvinte din urmă ale lui Ludovic către fiica sa: „Chi^re fiile,
la mesure par laquelle nous devons Dieu amer est aimer-le sans mesure".
a Mon lit estoit fait en mon paveillon en tel maniere que nul ne pooit entrer
ens, que il ne me veist găsir en mon lit, et ce fesoie-je pour oster toutes mescr^ances
de femmes.
3 Sire, en malheur, les piez de ces vilains ne laverai-je.
4 Vraiment ce fu mal dit, car vous ne devez avoir en desdaing ce que Dieu
fist pour nostre enseignement.^
6 N’osant oncques retourner mes yex vers lui, pour ce que le cuer ne me atten-
drisist du biau chastel que je lac^oie et de mes deux enfans.
264	ISTORIA LITERAT URILOR ROMANÎC&:
Și, cînd vasul înaintează pe marea necunoscută, el se gîn-
dește, mișcat, cum „în fiecare zi ne depărtează vîntul acesta
de țările unde ne-am născut111.
Spunînd toate aceste lucruri, în curăție de cuget și cu
adînc respect de adevăr, ca o spovedanie și ca o învățătură,
Joinville nu ignora ce se datorește acelui nou stil francez,
„biau langage“, care corespunde lui „dolce stil nuovo“ din
Toscana, dar el nu-și închipuia că scrie una din cele mai mari
cărți ale literaturii franceze și, între cele romanice, una din
cele mai caracteristice.
1 Et chascun jour nous esloigna li vcnz de pais ou nous avions estei nei.
Note
a.	Secta musulmană a ismailicnilor, întemeiată în secolul IX,
a luptat împotriva cruciaților; grupare fanatică, aceasta urmărea
nimicirea dușmanilor pe calea asasinatelor.
b.	Mai exact: „că nu trebuie să disprcțuiești ceea ce Dumnezeu a
făcut a ne fi spre învățătură“.
XIV
Literatura revoluționară franceză
O literatură nouă revoluționară nu se putea ivi în Ita-
lia, unde, dacă lupte sunt, ele nu fac decît să continue vechiul
antagonism de partide al veacurilor anterioare, ghelfii și
ghibelinii fiind alcătuiți din elemente aparținînd aceleiași
clase sociale. Mai tîrziu, cînd „tiranii“ vor sta în fața prie-
tenilor „libertăți?1, cei dintîi vor apărea, nu ca reprezintan-
ții unui nou curent adînc în viața națională, ci ori ca ur-
mașii vechilor „potestați“ (podestă) ai ghibelinilor, ori ca
imitatori ai acelor oameni fără situație legală, fără îndreptă-
țire în tradiția politică prin a căror stăpînire s-a isprăvit
existența liberă a cetăților grecești. Dacă Roma a susținut,
de la jumătatea veacului al XlV-lea, mișcarea lui Cola di
Rienzo, „tribun al poporului^, nu trebuie să uităm că ace-
lași fenomen de revoluție romană, hrănit din aceleași amin-
tiri antice, se întîlnește cu două veacuri înainte, cînd ide-
ile ce începeau a se răspîndi la Paris aduc revolta, isprăvită
prin rugul ereticilor, a lui Arnaldo di Brescia; de altminterea
lipsa papalității din Roma părăsită ajunge și singură pentru
a explica fapte al căror caracter rămîne strict local, căci
nici romanii aceștia de nouă direcție n-au căutat să intere-
seze pe locuitorii altor cetăți italiene, nici din aceste ce-
tăți nu li-a venit lui Cola și tovarășilor săi vreun ajutor.
Și să nu se piardă din vedere acele mari orașe de comerț și
de industrie, de navigație pe mări îndepărtate, de colonii în
țările Orientului, care, ca Veneția, Genova etc., nu cunoș-
teau așa de mult disensiunile interne, și din cauza unui re-
LITERATURA REVOLUȚIONARA FRANCEZA
267
gim de aspră disciplină, dar și de pe urma simțului de soli-
daritate pe care-1 produce o muncă încordată și vederea
marilor foloase ce rezultă dintr-însa.
în peninsula iberică nu erau ca în Italia orașe de veche
origine antică, avînd în propria lor dezvoltare normală o
garanție contra exagerării noilor idei și a pornirilor violente
de prefacere. Dar aceste orașe spaniole nu sunt decît niște
posturi de soldați în fața dușmanului, niște popasuri de
cruciată adăpostind ostași, gata în fiecare moment să meargă
mai departe. Nu este aici, ca la italieni, o viață muni-
cipală care a exclus, ca un corp străin răufăcător și periculos,
pe nobil și care nu cunoaște ca „suveran“ decît pe stră-
inul care, cînd e împăratul de la germani, nu vine în pute-
rea unui drept de rasă, nici pentru urmărirea unor scopuri
naționale; și, iarăși, aici clerul nu e miliția papei, care el
însuși are, pentru interesele lui, de natură politică, legături
speciale cu o anumită străinătate. Aici regele e căpitanul
luptei sfinte; el e întemeietorul și sprijinitorul; către el
merge toată recunoștința și spre el se îndreaptă toate spe-
ranțele de menținere a celor cucerite și de complectă recu-
perare. Iar clerul e acela care ține steagul unei lupte ce in-
teresează neamul întreg, creat el însuși în cursul actelor
sîngeroase din care ea se alcătuiește.
în Franța e cu totul altfel1.
Aici, după lungi veacuri de apărare, de mizerie și ig-
noranță a „omului mic“, fără deosebire de locul unde se află,
de condițiile în care trăiește —căci, afară de Sud și de anume
puncte, mai favorizate în această privință, ale Nordului,
cetățile cu bază antică au dispărut —, comunele, obștiile de
oameni liberi, de răscumpărați de la străini, de revoltați
cari și-au impus condițiile, de țărani cari și-au părăsit braz-
da, de elemente flotante și vagabonde, se întemeiază pe o
bază de clasă. Nimic nu le leagă de trecut. Feudalul, dispă-
rut în războiul sfînt ori întors în stare de complectă ruină,
cînd nu-1 stăpînește o mare căință, o adîncă și sinceră do-
rință de a-și ispăși păcatele, e o amintire urîtă a trecutului:
1 Cf. cartea noastră Istoria poporului frances, București, 1919.
263
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
între el și acești „liberți“ de pe un teritoriu care a fost odi-
nioară al lui și pe care l-a lichidat, din nevoie sau din lă-
comie, nu este nici o legătură de solidaritate. Regele, cînd
comuna nu s-a fundat pe domeniul lui, e prea departe; îi
trebuie deocamdată să treacă prin pămîntul care aparține
adversarilor naturali ai puterii sale înainte de-a ajunge în
mijlocul acelora cari-1 voiesc doar pentru că, revoluționari
ei înșiși, văd într-însul un factor de revoluție, unul care
numai prin radicala înlăturare a vechii ordini de lucruri poate
ajunge acolo unde dorește. Iar în Parisul său chiar sunt pu-
teri care lucrează contra puterii lui.
O cultură politică ar fi fost necesară pentru a împiedeca
trecerea peste anumite limite și confuzia între îndreptarea,
cerută, a abuzurilor și între răsturnarea tuturor așezămin-
telor, tăgăduirea tuturor drepturilor, părăsirea indignată a
tuturor datoriilor. Dar singurele școli mai înalte, univer-
sitățile, și cu deosebire cea din Paris, nu făceau altceva
decît să crească nemulțămirile, să li dea un caracter mai
învăpăiat, să ațîțe necontenit, în mijlocul obișnuitelor tu-
multuri studențești, pentru cea mai radicală din răstur-
nări.
Toate acestea, ivirea și întărirea comunelor, organizații
nouă, fără tradiție și fără îndreptare, agitația negativă și
corosivă a oștirii, a marii și puternicii oștiri universi-
tare trebuiau să aducă o nouă literatură, una cu totul
deosebită de aceea care izbucnise la un anume moment din
veacul al XlII-lea.
Ca și în acel moment este acum, și noua viață sufletească
în căutarea unei expresii, și mijlocul material, clasa, tagma
care, împărtășind tendințele unor cercuri largi, avînd inte-
resul de a se impune societății un anume crez, găsesc, în același
timp, un avantagiu în prezentarea literară a acestor tendinți.
Această clasă e a clericilor^. Atîția dintre ei erau clerici
săraci, cerșetori, dormind pe paie, mîncînd din rămășițele
mesei altora, și aceasta mulți ani de zile, poate o viață
întreagă, căci pe atunci Universitatea, satisfăcînd setea
de știință, dorința de a afla și de a lămuri, nu pregătea
Literatura revoluționară franceză	269
o carieră, și atîția rămîneau pînă la bătrîneță în umbra ei.
Adine nemulțămiți, rîvnind la bogăția și la plăcerile bur-
gheziei înstărite și prospere, ei erau gata să ia torța agita-
țiilor sociale și politice pentru a o face, cu un gest îndrăzneț,
să fluture în vînt, aprinzîndu-i și mai puternic flacăra.
în veacul al XlV-lea, după ce dinastia, mai energică,
a lui Filip cel Frumos se va stinge și noua dinastie de Va-
lois se va găsi încurcată într-un lung război nenorocit cu
dinastia engleză, reclamîndu-și drepturile de succesiune
la tronul Franciei, aceste porniri, cu îngrijire întreținute
și biciuite pentru scopurile ei de pasiunea politică, vor da
jacqueria cumplită a țăranilor distrugători de castele, tulbură-
rile din Paris in vremea propozitului negustorilor Etienne
Marcel, planul de prefacere constituțională a regatului prin
tutelarea unui suveran, acuma desprețuit și amenințat, de
adunare periodică a Statelor generale și de comitet lăsat
de acestea pentru administrația țării, strașnica luptă dintre
Bourguignons oameni ai ducelui de Burgundia, unit cu
englezii, și dintre Armagnacs, cari se numesc după cutare
senior din-Sud, ajuns sprijinitor devotat al cauzei regelui
național, pînă ce marele oraș va ajunge cîtva timp în pu-
terea sălbatecului măcelar Caboche și a bandei lui de cabo-
chiens. Nu seputeamai multăurăîntre fiii aceluiași pămînt,
mai multă uitare a datoriilor către neam și mai mult haos
decît în acești vreo șaizeci de ani în care soarta însăși a
Franciei a fost în joc?
Pînă să se ajungă la fapte, curentul dă însă o nouă
direcție literaturii, în toate ramurile ei.
Epopeea trecuse de la eroii carolingieni, de tradiție
mai mult, la aceia, culeși și din monumente literare, ai ciclu-
lui lui Arthur, apoi la figurile clasice fixate în vechile cărți
latinești și, în ultima instanță, în sfîrșit, la figurile „ale-
gorice“ ale prosopopeii de școală, „filosofice“ și „morale“.
Chipuri din ce în ce mai palide, în jurul cărora, mai mult
decît prin ei, se învîrte o acțiune care nu interesează prin
ea însăși sau prin episoadele și digresiunile care o împodobesc
pînă o înăbușă.
20 — Istoria literaturii romanice voi. 1
270
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Tendințele nouă insuflă o viață puternică acestui gen
literar. Desigur fără vreun împrumut de la nescrise legende
populare, și cu atît mai puțin de la pretinsul „mit animalic“
german, — căci cea dintîi formă latină apare la 1120-60,
în acele ținuturi flamande care, pînă azi, stau supt decisiva
influență franceză și unde pornirea spre combaterea auto-
rității, spre negarea superiorităților e tradițională, fiind
în legătură cu înseși caracterele rasei și cu condițiile unei
violente, truculente, vieți orășănești— , apare — isprăvit la
1330 — le Roman de Renart.
Nu e o glumă, o caricatură hazlie, și nici opera unei
imaginații dorite de noutate. Scopul social e evident. Sunt
oameni în aceste animale, și aceasta le susține. Fabulele
orientale, trecute pe la greci și romani și venind din nou
prin Spania arabilor, au dat numai forme, o formă cunoscută
populară. Noble, leul, e însuși regele, solemn, maiestos,
plin de pretenții, dar încă deșert de putere; Brun, ursul,
face parte tot din seminția stăpînitorilor, greoi de drepturi
și de titluri, dar încurcați prea adeseori în lațurile lor și
expuși, după anumite învățături viclene, a-și pierde coa-
da-n baltă; Ysengrin, lupul, e mare meșter în a vorbi
cu grai demagogic către oile populare, care atîta doar așteap-
tă. Printre cei ce pătimesc sunt toți ceilalți, cocoșul Chan-
tecler și găinile lui, iepurele Couard, capra Barbue. Iar
Renart el însuși, ajutat de Tibert, pisica, ar aduce cu omul
spiritului nou, care, pe alte căi decît ale dreptului, biruie,
în folosul lui desigur, dar, în același timp, bătîndu-și joc
de violența pe care o mușcă pe la spate și de impunerea pe
care o eludează, în folosul întregii gloate care nu se poate
răzbuna singură și în ajutorul căreia nu se mai poate veni
pe vechile căi ale unei cavalerii obosite și conrupte1.
Și, acest nou cîntec epic prinde îndată. Imitînd formele
derivate ale celui vechi2, cu „înnoirile^ și „coronările“ sale,
această inspirație va da pe rînd, în secolul al XH-lea și al
XlII-lea încă le Couronnement de Renart, Pelerinage Re-
1	Le roman de Renart, publiă par Ernest Martin.
B	La 1112 Ysengrin e pomenit acuma (Leclerc, op. cit., I, p. 437). în 1120—
50 forme latine, o formă flamandă la 1180.
LITERATURA REVOLUȚIONARĂ FRANCEZA
271
nart (de Pierre de Saint-Cloud, poate), Jugement de Renart,
Renart le Novei al lui Jacquemard Gelee (1288), Renart le
contrefait^ compus pe la 1300 de un burghez, un băcan din
Troyes. întreagă literatura timpului va fi influențată de
aceste noi figuri, în jurul cărora abia dacă se mai păstrează
ceva din negurile vechii alegorii1.
Același spirit pătrunde în narațiunile populare care
sunt așa-numitele „fabliaux“2, despre a căror origine răsări-
teană, cu transmisiune prin Bizanț sau prin Spania, s-a
vorbit și mai sus. Uneori ele se mulțămesc a înfățișa o po-
vestire moralizatoare, ca în apologul arabo-spaniol; astfel La
housse pârtie, a lui Bernier, cu tatăl pe care fiul îl izgonește,
de hatîrul nevestei din casă, și căruia nepotul îi acordă numai
jumătate din valtrapul dăruit, de silă, pentru a se acoperi, căci
cealaltă jumătate i-o păstrează tatălui său propriu, cînd, la
rîndul lui, îl va scoate din casă, ori povestirea biruinței
minunate a cavalerului care, în rugăciune, uită de tournoi,
de întrecerea cu armele la care mergea, pentru ca, la capăt,
să vadă că Maica Domnului însăși a luptat fericit pentru
dînsul. Altele au numai o notă comică inofensivă. Atîtea
însă caută înainte de toate să lovească, să distrugă, atacînd
clerul, înjosind femeia etc., dînd, în toate privințile, carac-
teristica notă amară a timpului3.
Prin Rutebeuf, din Champagne (+ c.1286), biet trou-
vere trăit în umbra spînzurătorii, între două furturi sau
și vinovății mai grele, curentul pătrunde în lirică4. în cînte-
cele lui, dits, în alte bucăți, ca la Voie de Paradis, este multă
erudiție superficială, de care e foarte mîndru, este alegorie,
cu Pitie, Avarice, Envie, Orgueil, Desesperence, Mesche-
ance, Haine, jucînd, în felul îndătinat, rolurile care se cu-
nosc; este sforțarea de a smulge, prin forme de vers nouă,
1	Vezi, în Renart le Novei, corabia lui Noble, cu „bonne pensăe“, „fine
amour“, „courtoisie" și diferite virtuți.
2	Anatol de Montaglon et Gaston Reynaud, Recueil general et complet des
fabliaux du XlII-e et XlV-e siecles.
3	Cf. și Li romans de Carite et Misere du, renclus de Moiliens, ed. van Hamei,
Paris. 1885, cu critica femeilor care „sor l’uevre Dieu met tainture".
4	Rutebeuf a scris însuși, de altfel, cinci fableaux, ca Testament de Fâne,
Frere Denise. între autorii de asemenea piese e și Jean Bodel; s-au mai păstrat
și alte nume.
20*
272
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
o nouă notație muzicală limbii, este amestecul cuvintelor
celor mai dure și mai triviale chiar, dintr-un jargon de argot,
care acum nu se mai înțelege decît de filologi. Ici și colo,
cîte o notă de realitate bine observată:
...la riviere qui bruit
Dou flux des pierres jor et nuit.c
Mai presus de toate însă, în această formă pretențioasă,
confuză și obscură, este spiritul revoluționar al timpului.d
Rutebeuf, el care rîde Roma cea lacomă de danii, a
scris și un miracle, o piesă de teatru cu inspirația pură,
Theophile, în care, după datina franciscană — s-a zis că
el însuși a luat la moarte haina fraților —, el cîntă astfel
pe Fecioara Maria:
Flors d’argentier et lis et rose,
En qui li fils Dieu se repose.1
Acest gen de dits (cris debats), ca ale lui Rutebeuf, ca
ale lui Hugues Archeveque2, sunt foarte potrivite, de altfel
prin chiar țesătura lor, ca să exprime nemulțămirile și
setea de îndreptare a epocei: astfel în dit du pape, duroy,
des monnaies, în dit des cornettes etc.
Dar un alt autor de piese morale și religioase, Adam de
la Halle, despre care s-a vorbit și mai înainte, va da, în
le Jeu d'Adam, una din cele mai cinice opere de dezvăluire
a vieții proprii, batjocorindu-și femeia, așa de tînără, de
frumoasă și de fină odinioară, cînd a iubit-o, și care acum
a ajuns „grasă, tăiată din topor, rău dispusă, hărțăgoasă“:
crasse, mautallie, triste et tanchant^.
Nici cronica nu rămîne nestrăbătută de noua atmosferă
a timpului. Geffroi de Paris își rîde de umilința lui Boni-
1 Vd. Oeuvres completes de Rutebeuf, par Achille Jubinal (2 vol).e Cf. opera
analogă, a lui Hue Archevesque, ed. H6ron, la Societatea bibliofililor din Rouen,
1885.
Ale lui Baudoin și Jean de Condă n-au cuprins satiric. Cf. și așa-numitele
fatrasies, resveries, care se spuneau după. Tatăl Nostru și Crez.
2 H6ron, Les dits de Hue Archevesque, loc. cit.
8 Oeuvres compl&tes du trouvere Adam de la Halle, ed. Coussemaker, Paris,
1872; Chansons et Partures von Adam de la Hale ed. R. Berger, Halle, 1900. Tot
așa Rutebeuf își rîde de soția lui, care „n’est pas gente, ne belle“, ci „quinquegen&re,
migrie et s£che“.
LITERATURA REVOLUȚIONARA FRANCEZA
273
faciu al VIH-lea la Anagni și-l face a stîlci limba lui ita-
liană pentru a răspunde lui Nogaret1. La cîțiva ani după
Joinville, un anonim muzicant din Reims, un menestrel
va arăta „ce pot clericii cînd nu-și iau sama la ce fac442 .
Episcopul Milon din Beauvais se ridică împotriva autori-
tății regale, reprezintată prin regentă. „Pe Sfîntul Petru44,
spune el, „vreau ca toți aceia dinlăuntru să știe că n-am
domn pe lume altul decît pe papa, în a cărui ocrotire stau,
și înaintea niciunui alt domn nu voi răspunde443.
Regina strînge Sfatul, și acesta, întrebat ce e de făcut
cu episcopul de Beauvais, care a lucrat contra Coroanei
Franciei4, recomandă a i se lua feuda, dîndu-1 pe mîna
bailli-w\ni de acolo, ofițer regal. Episcopul nu-și cere iertare,
ci pleacă la Roma, ca un trufaș atins de „viciul de pe lume
care mai mult distruge în om rațiune și dreptate445, încon-
jurat de soldați, de oameni și tîrînd după sine bagaje
pline. Lîngă Turin află un moșneag lucrînd în vie cu inelul
de aur în deget și cu „coroană44 pe cap. E episcopul. Din
aceasta se hrănește. Unul se recomandă rugăciunilor celui-
lalt, dar, cînd italianul vede ce duce după dînsul fratele
său francez, se grăbește să alerge după el ca să-1 deslege, căci
„are prea mult de lucru cu ale lui ca să se gîndească la
altul44. Și iată — sancțiune dorită — că o boală grozavă
face sfîrșit lui Milon, după ce a trecut fără a fi atins de
grație pe lîngă mormîntul Sfîntului Francisc, — „â Assise,
ou Saint Fran^ois fu neiz et ou li cors de lui gist44. Și
cei din alaiul lui îi răpesc tot ce are: „et sa mesnie firent
havoc de quanqu’il avoit44.
Toate aceste note se găsesc reunite în marea operă en-
ciclopedică și satirică datorită lui Jean de Meung.
1 Leclerc, op. cit., II, p. 5.
3 Et ainsi vont les choses aus clers qui ac prenent garde â leur affaire. Recit
d’un menestrel de Reims au XlII-e siecle, ed. Natalis de Wailly, Paris, 1876.
8 Par S. Pierre, dist li evesques, je vuel que tuit cil caienz sachent que je
n’ai seigneur ou monde fors l’Apostoile, en cui protection je sui, ne dcvant autre
seigneur ne responderoie.
1 Que il estoit a faire de l’evesque de Beauvais, qui ainsi avoit ou vrei contre
la couronne de France.
5 Et c’est li vices au monde qui plus destruit cn. liomme raison et droitprc.
Note
a.	Așa cum a scris și mai sus, lorga se ocupă în continuare de
clerici, care nu alcătuiau o clasă socială, ci un grup, „o tagmă“.
b.	Epocă de prefaceri și de lupte împotriva feudalilor (ca în cazul
lui Etienne Marcel, ucis în 1358, care e considerat drept un premergă-
tor al regimului parlamentar, și al „cabochienilor", care au urmărit
instaurarea unor raporturi mai liberale în Paris), perioada războiului
de o sută de ani e frămîntată și de ciocnirile de interese dintre nobili-
mea proenglcză, condusă de ducele Burgundiei, Joan fără Teamă, și
nobilimea raliată în jurul regilor Carol al Vl-lea și Carol al Vll-lea,
„les Armagnacs“. Conflictul s-a încheiat în 1435 prin tratatul de la
Arras dintre Filip cel Bun, ducele Burgundiei, și regele Carol VII.
Există o netă deosebire între cele două feluri de „ură între fiii aceluiași
pămînt“.
c.	...rîul care murmură
curgînd pe pietre zi și noapte.
Privitor la Rutebeuf, vd. și Crestomație romanică, I, pp. 540 — 542 .
d.	Mai departe, autorul va vorbi despre spiritul „radical“, desem-
nare mai exactă a efervescenței din acest răstimp. Ne-am oprit în
prefață asupra delimitărilor operate de lorga.
e.	Floare de argintar și crin și roză,
In care fiul lui Dumnezeu se odihnește
XV
Opera lui Jean de Meung
Autorul părții a doua din Roman de la Rose a dat, de
fapt, o operă cu totul deosebită, păstrînd cadrul numai
pentru că idila lui Guillaume de Lorris plăcuse, devenise
populară în cei patruzeci de ani de la alcătuirea ei1, dar
întrebuințîndu-1 mai mult de formă pentru a introduce
tot felul de expuneri, de discuții, de atacuri, de imprecații
cu caracter foarte individual, avînd ambiția de a da o
enciclopedie, un nou „Tresor“, ba chiar o operă străbătută
de tendințe nouă și căutînd a pregăti o nouă stare de lu-
cruri.
El nu pleacă însă ca Rutebeuf de la slăbiciunea și apăsa-
rea lui, de la sărăcia și prigonirea bietei sale ființe. Ci
acela prin care vorbește spiritul întregii clase a clericilor
formați la Universitatea din Paris — și ei nu erau numai
francezi, ci formau un adevărat mediu internațional —,
e un „om cu situație“, avînd rostul său, bine hrănit și foarte
respectat în societatea contemporană, căreia caută a-i în-
fățișa numai amărăciunea și patima de oarbă răsturnare
fără perspective de refacere.
Cine e „continuatorul din care trbuie să facem un autor
cu totul original și independent, ni-o spune el însuși atunci
cînd, după ce pune pe una din figurile sale „alegorice^ să
1 Car, quant Guillaume cessera,
Johans la continuera
A preș sa mort, que je ne mente,
Ans trespasses plus de quarante (III. p. 42-,a
276
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
pomenească în groapa lui pe „Guillaume, al cărui mormînt
să fie plin de balsam, de tămîie, de smirnă și de aloc"1,
el se prezintă ca „Jehan Clopinel, cu inima voioasă, cu
trupul sprinten, care se va naște pe Loire, la Meun“, gata
a servi pe zeul iubirii, „sătul și flămînd, toată viața, fără
lăcomie și fără invidie", făcînd să răsune cîntecul său —
fleuter — „prin răscruci și în școli, după graiul Franciei,
cît ține țara să asculte"2.
Traducător al lui Vegețiu și Boețiu, precum și al scri-
sorilor dintre Abelard și Heloisa și al „minunilor Irlandei"3,
Jean de Meung poetul pare a fi acela care-și redactează, ca
arhidiacon în biserica din Orleans4, testamentul — de alt-
fel fără însemnătate — în limba latină și care-și isprăvește
zilele pe la 1303. De altminterea aceste legături locale n-au
nici o însemnătate pentru dînsul. Nimic nu amintește, în
scrisul său îmbelșugat, locul său de naștere, sălașul activi-
tății sale5, și, dacă pentru expunerea cunoștințelor sale
și a vederilor sale „filosofice" aceasta poate fi un avantagiu,
1 Ci se reposera Guillaume,
Le cui tombel soit plain de baume,
D’encens, de mirre ct d’aloe,
Tant m’a servi, tant m’a loc.
(Ed în 12, III, p. 40) Guillaume mai e pomenit în III, pp. 38, 46.
2 Puis vendra Jehan Clopinel,
Au cuer jolif, au cors isnel
Qui, nestra sor Loire, â Meun,
Qui, â saous et â geon,
?Je serviră tonte sa vie
Sans avarice et sans cnvie.
Cis aura le roman si chier
Qu’il ie vodra tout parfenir,
Se tens et leu l’en puet venir.
11 fieutera nos paroles
Par nuarrefours et par escoles,
Selonc le langaige de France,
Partout le regne en audicnce.
„Selonc le langaige de France" și aiurea, IV, p. 198.
3 Leclerc, op. cit., I, p. 527. Un altul, albim ist sub Carol al V-lea, ibid.,
P. 532.
4 lohannes de Magduno, archidiaconus Belsie in Ecclesia aurelianensj,
ibid., IV, p. 306.
’• „Par Saint Liefart de Mepn“, scrie el undeva (IȚI. p. 22p.
OPERA LUI JEAN DE MEUNG
277
pierdem, în schimb, acele note intime de îngustă viață între
anume ziduri, acele amintiri particulare, acea savoare „de
terroir“ care contribuie așa de mult pentru a face din Divina
Commedia una din cele mai mari cărți ale literaturii uni-
versale.
în lucrarea lui de adunare a tuturor cunoștinților
timpului, el va vorbi de cîntec și de danț (IV, p. 324 n.),
de vînat (III, p. 390 n.) — ca scriitorii spanioli din veacurile
al XlII-lea — XV-lca, — de îmbrăcăminte, de împodobire,
de bune purtări în societate — ca Guillaume de Lorris în
partea întîi — și va sfătui pe femei să rîdă cu gura închisă1,
înainte de toate însă îl vor interesa toate discuțiile curente
în vremea lui, și se va mîndri că în fiecare problemă are
punctul său de vedere, hotărît, care e cel mai nou.
Întrebuințînd cuvinte căutate, pe care le ia din gura
profesorilor: especiaument, generaument, generalite, especia-
lite, equipolan.ce, sophisme, revolucion, transmutacion, com-
plexion, ammixion, teorique, pratique21, admirînd „logica“
și pe „logiciens44 ai ei, meșteri în această „Science auten-
tique“ (II, p. 168), cu „silogismele“ și, „definițiile44 (definis-
semens) ei, mai alunocînd și prin cine știe ce neinteligibilă
„policratique“ (II, p. 172), definind pe Dumnezeu, „Creato-
rul44 ca o
Triple temporal itc
Souz un moment d’e terni te3,
el va prezintă cu adînc respect între figurile sale pe
Raison, „fiica lui Dumnezeu suveranul părinte44 (fille
Diex le sovrain pere*) și va discuta, cu armele ei sigure,
probleme așa de grele ca motivul rebeliunii omului contra
1 Faine doit rire ă bouche close,
Ca r ce n’est une bel le chose,
Quant el rit ă geule estendiie (III, p. 238.)
2 Fcole
Ou l’en leust la teorique,
Nes ge sai tont par la pratique.
(III, p. 202.)
51 IV, p. tosT
4 n, p. 1 uc
278
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
puterilor de care toate celelalte ființe ascultă1, și ca liberul
arbitru.
Mai presus de însuși rolul pe care Dumnezeu îl are în
lume, — care ascultă totuși de poruncile lui —, și poetul
se apără de orice intenție de a trece dincolo de dogmele Bise-
ricii2, el declară că nimic nu poate fi prea mult din partea
nimicniciei omului față de nesfîrșirea lui Dumnezeu3 și că
nu aici ni e patria4, — el vede Natura.
Ea păstrează, ea înnoiește, ea înmulțește, ea face să pro-
greseze, ea întreține și duce mai departe ceea ce în origine
a venit de la Creator, de la Făcătorul a toate. Pasagii de
toată frumusețea sunt smulse sufletului entuziasmat de o
convingere adevărată și adîncă — și aceasta a făcut pe unii
judecători prea indulgenți să creadă că pot recunoaște în
această vorbire fără critică și măsură ceva din sacra inspi-
rație a marelui latin Lucrețiu
./Regina lumii“, ea, Natura, „conduce toate lucrurile".5
„Blîndă și milostivă", se luptă necontenit cu pizmătăreața
Moarte, care „duce toate spre nimicire", și, în faur aria ei,
1 IV, pp. 196 și urm.
2 One riens n’en dis, m’en esciant,
Combien qu’il n’aul: contrarianl,
Qui ne soit en escrit trove
EL per experiment prove.
(III, p. 326.)
Si ne voil-ge mie blasmer
Religion, ne diffamcr,
En quelque abit que ge la truisse etc.
(III, p. 71.)
8 Car nus ne puet Diex trop locr,
Ne trop forseignor avoer,
Trop criendre, ne trop obeir,
Trop amor, ne trop beneir,
Crier mere, ne graces rendre (II, p. 194).
Cf. și icoana lui Isus, „pendus tout enchames“ (IV, p. 204), și aceste două versuri:
Ce qu’onques riens ne pot comprendre
Fors li ventre d’une pucclle.
4 Moult est clielis et fox nais
Qui croit que ci soit son pais:
N’est pas notre pais en terre. (II, p. 64.)
5 Du monde roinc
Qui tonte riens mondaine encline (IV, p. 28).
OPERA LUI JEAN DE MEUNG
279
ea „zilnic ciocănește, făurește zilnic“ și „necontenit își
înnoiește piesele prin generație nouă“x.
în natură Dumnezeu, care, fără a fi puterea activă, îi
e veșnic superior, a pus Frumuseța, El, „cel frumos peste
măsură‘c, fără ca „nimeni să-i știe izvorul ori țermul“2. Arta
omenească se apropie fără putere, dar cu atît mai evlavioasă,
cerșind, de această covîrșitoare putere, necontenit plină de
vlagă nouă, care nu-i îngăduie decît o imitație „naivă“:
Qui ne fait pas choses si voircs,
Mes par moult ententive cure
A genouz est devant Nature:
Si prie et requiert et demande,
Comme mendians ct comrne truande,
Povre de Science et de forcc,
Qui d’ensivre la moult s’efforcc
Que nature li voille aprcndre.
Mes tant est son sens nus et linges,
Qu’il ne puet faire choscse vives
Ja si ne sembleront naives3.
Trecînd la specialități, poetul va zugrăvi pe elefant
(,,oliphans“) după „bestiarele" contemporane, cu trompa lui,
de care se servește „seara și dimineața41 ca omul cu mina4.
1	Mes nature douce eu pileuse
Quant el voit que Mort l’envieuse
Entre li et con rupe ion
Vuelent metro ă destruccion,
Quanqu’el trueve dedens sa forge,
Tous jors inartele, lous jors lorge,
Tous jors ses pieces renovele
Par generacion morale (IV, pp. 8, 10.)
2	Car Diex, li biaus outre mesure
Quant il biaute veit en nature,
II en i fist une fontaine
Tous jors corant et tous jors plaine,
De qui toute biaute desrive;
Mes nus n’en set ne fons, ne rive.
(IV, p. 24)
3	IV, pp. 8, 10-c
IV, p. 122.
280
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
El va arăta mișcarea „în cerc neted“ a cerului „și toate stelele
cu dînsul“, în jurul pămîntului1. După Alhacen Maurul va
explica, într-un loc, curcubeul. Ca și Roger Bacon, marele
născocitor în tehnică, va vorbi de oglinzile „cu puteri minu-
nate“ care cresc „orice lucruri, prea mici: scris mărunt, de
foarte departe, praf de nisip mărunt“ etc.2, precum și de cele
care ard. Și la el vom vedea ceasornicele care „prin săli și
prin odăi, cu subtilele lor roți sunt în neîncetată mișcare“3. Ca
„poet“ (III, p. 358), în sensul lui Virgil la Dante și în tot
evul mediu, ca mînuitor de „alambicuri“ arabe (II, p. 152),
scriitorul crede în alhimie, care preface argintul viu în
aur și aurul în pietre scumpe4, căci, de altfel, toate metalele
vin din argint viu și pucioasă. Speciile se schimbă ușor,
cum o dovedește trecerea — „par depuracion legere“ —a
feregii în cenușă și a cenușii în sticlă cri prefacerea aburilor
1 Qui tousjours torne sans soi faindrc
Et porte en son cercle poli	*
Toutes les cstoiles o li.
(IV, p. £0.)
și p. 228:
Li ciel qui va tornoiant
Entor la terre sans demore,
Si liaut dessouz comine desore.
2 Et les forces des mer^oirs,
Qui tant ont inerveilleus poohs,
Que toutes choses tres petites,
Letres gresles, tres bien escrites
Et poudres de șablon menues,
Si grans, si grosses sont veues,
El si preș miscs as mirans
Que chascuns les puet choisir ens.
(IV, p. 13G.)
(Cf. specula pro oculis la .Tean de Jendun (1323 ; Leclcru, op. cil., I, p. 541.)
3 Ibid., IV, p. 142. Cf. Renan, în Leclerc, op. cil., IV, p. 182.
Par ses sales et par ses logos
A roes trop sotivement
de pardurable mouvement.
4 Car d’argent vif fin or font n est re
Cil qui d’alquemie sunt mostre.
Et d’or fin pierres precieuses
Font-il deres et ariveuses,
Vd. IV, p. 14?
OPERA LUI JEAN DE MEUNG
281
din nori în pietrele ce cad dintr-înșii1. „Substanțe spirituale“
(esperituex sustance) străbat aierul, „sufletele care se tru-
desc și aleargă astfel lumea“2. Doar va recunoaște falșe
iluzii de draci și de îndrăciți, de iluminați etc.3
Antichitatea e bine cunoscută acestui ucenic al școlii
înalte din Paris. Va vorbi de Citeron, de Adonis, de Io, de
Triptolem, de Parce, de Adonis și Pigmalion,de eroii războiu-
lui Troii, de lason și Medeea, de Circe și de Ulise, de Ixion și
Tantal, de cei trei judecători ai Iadului, de Perseu și de Dedal
din istoria romană de Didona4, de Tarquiniu și de Lucreția.
După traduceri latine pe bază arabă Jean de Meung citează
pe Aristotel, dar și pe Platon, — Fedon al marelui gînditor5 — ;
să se adauge: Euclid, Pitagora, Heraclit, Diogene, Socrate,
Ptolomeu, Hipocrat și Galien, Teofrast0, pe lîngă Empedocle
și, în alt domeniu, marii pictori ai Eladei, cu toții7. Dintre
scriitorii Romei, găsim pe cei obișnuiți: Cicerone (cu a sa
Retorică) și cu De Senectute*, Virgil, cu feudele lui la Nea-
pole, oraș, cum nu e Paris și — „Lavardines“, și cu grădini
în Galabria9; Ovidiu,la „mormîntul“ căruia10 îngenuncheau
studenții acestor vremi de „moralizare^ a scrisului său fără
frîu; Lucan, Seneca11, lustinian, Boețiu. Dar apare — de
1	Ibid. Atunci, la 1319, un episcop de Paris, — se crede — scrie „Super
arta alchimica". Cf. Leclerc, op. cit., I, p. 513.
2	Ains sunt lor asmes qui laborent
Et par le monde ainsins s’en corent.
(IV, pp. 156, 160.)
3	IV, p. 152 n.
4	O hotărîre a Teologiei din Paris o pomenește la 1298; Leclerc, op. cit.,
I, p. 469.
6	Timeu era tradus de Chalcidius; la 1250 apare și Fedon ca „Phedreon";
Leclerc, op. cit., I, pp. 425 — 6.
3	En son noble livre Aureole,
Qui bien fait ă lire en escole.
’	Se dau și oarecare dovezi de știința limbii. Vd. „pseudo prophete", „livrea
grSgois" și
Car aplanos vaut en gregois
Chose sans error en franțois.
(IV, p. 62.)
’	Tulles..., en livre qu’il fist de Viellesce.
9	IX, p. 478.
10	Leclerc, op. cit., I, p. 470.
11	La 1290 biblioteca Sorbonei avea pe Ovidiu, la 1338 pe Horațiu, Lucan,
Terențiu, Stațiu, luvenal; ibid., p. 470,
282
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
două ori — Tit-Liviu1, apoi Salustiu, Suetoniu, cu vechea-i
carte a celor doisprezece Cezari2, Valeriu Maxim3 și liricii:
Gallus, Tibul, Catul4. Se pomenesc și arabi: pe lîngă cel amin-
tit mai sus, Razis, „Albumasar“, Avicen5.
Din evul mediu se pomenesc marile figuri ale lui Carol
cel Mare, cu viteazul Roland și cu Ganelon; împăratul
legendei e aici cuceritorul Germaniei6. Pepin, așa cum îl
prezintă același ciclu, apare o dată7. Se menționează și acel
Renouert au Tinel care face parte și din informația literară
a lui Dante8. Arthur și Alexandru cel Mare nu puteau, fi-
rește, să lipsească9. Dintre personagiile nouă va lăuda pe
cele din Casa de Franța: „bunul conte Robert d’Artois“
(li bons quens d'Artois Robers)1® și „bunul Carol“ — „li
bons Karles“ — de Anjou, care luă Sicilia „cu voia lui Dum-
nezeu “ (par devine parocance), contra lui Manfred și Con-
radin, dușmanii „Sfintei Biserici^1. Interesîndu-se și de poe-
zia populară,
riines jolietes,
Moțez, fabliaux ou chan90net.es12,
cu eroii pastoralelor, Robin Robichonet, „cu pălăria verde“,
„frumosul Robin devenit călugăr iacobin“, Marote, Mariette,
Agnes, Perrette13, se ajunge și la Roman de Renart, făcîndu-se a
1 II, p. 102 (cf. p. 110).
2 Li livres anciens
Dit des 12 Cesaricns,
Si cum Suetonius l’cscript.
3 II, p. 298.
4 III, p. 36. lustinian și legile lui; ibid., p. 102.
6 IV, pp. 204, 206. Se arată și cum Saracini acopăr cu „estamines" „les vis
as Sarasines“ (IV, p. 302). Parabolele sunt prețuite; II, p. 200.
8 II, pp. 246, 250 — Pentru cin tarea de Chansons de geste la 1368, Leclerc,
op. cit., I, pp. 483 — 4.
7 IV, p. 278.
8 Cf. III, p. 366 și Leclerc, op. cit., I, pp. 436 — 7.
9 III, p. 192; IV, p. 180 n.
10 IV, p. 176.
11 II, pp. 168 — 74. De două ori mercenari normanzi bețivi — III, p. 172;
IV, p. 342. Același lucru și la Brunetto Latini.
12 II, 276.
19 II, p. 288; III, pp. 154, 270.
OPERA LUI JEAN DE MEUNG
283
trece răpede — e vremea cînd, la 1212, eroul parodiei ani-
malice apare la o reprezintație, cu prilejul primirii în cava-
lerie a fiilor regelui — „dom Thibers li chas", „dom Belin
oaia, sire Ysengrin lupul''1.
învățătura orală are partea ei în știința enciclopedistu-
lui nostru. El, care știe ce cred ereticii, les bogres, de la
Milan2, va apăra Universitatea, păstrătoare a credinței, „che-
ie a creștinității" (clef de la crestiente6^ care a luptat contra
falșelor Evanghelii a Sfîntului loan, a Sfîntului Duh, a
Maicii Domnului, „l’evangile pardurable"4. Și el e un apără-
tor entuziast al profesorului Guillaume de Saint-Amour, care,
în 1255, prin tratatul său latin De periculis novissimorum
temporum, a zdrobit, cu prețul situației, al libertății sale,
pentru a fi prigonit și exilat, încercarea franciscanilor dea
pune stăpînire desăvîrșit și pe spiritul public în Franța:
...Estre bannis du roiaume
Ad tort, cum fu maistre Guillaume
De Saint-Amor, qu’Ypocrisie
Fist essilier, par grand envie.
Cil de Saint Amor ne ment,
Qui desputer soloit et lire
Et preescher ceste matire
A Paris avec les devins5.
Aici se întîlnește Jean de Meung cu Rutebeuf, și el odată
om de convingere, cînd e vorba să apere pe marele dascăl.
Și astfel ajungem la lupta celui dintîi contra autorităților
și puterilor, fără deosebire, ale timpului.
1 III, pp. 72, 82.
2 S’il i a chastel ne cite
Ou bogres soient recite;
Mais s’il ierent de Milan,
Car aussinc les en blasme-l’en. (III, p. 126.)
3 III, pp. 130, 132, 136.
4 Cf. și Leclerc, op. cit., pp. 13 și urm.
6 III, pp. 110, 112. Cf. ibid., pp. 434 — 5. Cf. Dubarle, Histoire de VUniversiU
de Paris, I, Paris, 1844, pp. 91 și urm.d
284	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
N-are nimic de zis contra „călugărilor albi, negri, a
canonicilor regulari“, contra Ospitalierilor și Templieri-
lor1 — pe cari, după osînda lor ca eretici, după arderea lor
pe rug, îi înfățișa atît de păcătoși, romanul caricatural Faiwel
(de Gervais de Bris); admite și pe Iacobini, cari „sunt tuit
preudomme“, pe Cordelieri, pe Carmeliți sau Barres2. Dar
furia lui lovește aprig Ordinele cerșetoare, Dominicanii3
și mai ales Franciscanii, cu o lipsă de cruțare și de măsură
pe care n-a cunoscut-o Dante.
Toate înfățișările le iau pentru a pune stăpînire pe societate
aceia a căror smerenie și sărăcie nu sunt decît dibace min-
ciuni: cavaleri, călugări, prelați, canonici, clerici, preoți,
ucenici, dascăli, castelani, străini, și orice se mai poate,
numai să poată lua „din religie grăuntele, lăsînd paiul“:
Trop sei bien mes habiz changier,
Prendre l’ung et l’autre estrangier:
Or sui chevalier, or sui moine,
Or sui prelat, or sui chanoine,
Or sui clerc, autre ore sui prestre,
Or sui desciple et or sui mestres,
Or chastelain, or forestiers,
Briement, ge suis de tous mestiers.
Mes de religions, sans faille,
G’en pren le grain et lais la paille4.
Cu privilegii romane, scăpați de puterea regelui și a
agenților săi, ei sunt prietenii celor mari, mai ales ai femeilor.
Ces empereris, ces duchesses,
Ces roines et ces contesses,
Ces hautes dames palatines,
1 Si cum sunt ore cil blanc meme,
Cil noir, cil reguler chanoine,
Cil de l’Ospital, cil du Temple,
Car bien puis faire d’eus exemple. (III, p. 406.)
» III, p. 154.
’ II, p. 68.
4 III, p. 84.
OPERA LUI JEAN DE MEUNG
285
Ces abeesses, ces beguines,
Ces baillives, ces chevalieres,
Ces borgoises cointes et fieres,
Ces nonains et ces damoiselles1...
Pustiul rămîie-i lui loan Botezătorul! Lor li trebuie cas-
tele, palate, averea lumii în care, fățărind contrariul, „se
cufundă și se afundă, se scaldă în voie, se îneacă“:
Et di que ge sui hors du monde,
Mes ge m’i plonge et m’i afonde
Et m’i aese et baigne et noe2...
Vreau „bucățile alese“ „vinurile scumpe“, în timp ce
predică sărăcia apostolică:
Et se font poure et se vivent
Des bons morciaus delicieus
Et boivent les vins precieux3.
De săraci nu li pasă: aceștia, cari n-au bani, pot rămînea
și în sama simplilor preoți fără privilegii:
Mes povres fames, povres hommes
Vueil-ge bien as prelas lessier
Et as cures pour confessier4.
„Mi-ar plăcea“, spune un pasagiu deosebit de elocvent
în indignarea sa, „mai curînd, de o sută de mii de ori, legă-
tura cu regele Franciei, decît, Doamne!, cu un sărac, cît de
bun suflet să aibă. Cînd văd goi-golași pe acești sărmani,
tremurînd pe acele gunoaie puturoase, de frig, de foame stri-
gînd, urlînd, nu mă amestec în rostul lor. De-i duce la spital,
nu eu o să-i mîngîi,că dintr-o singură pomană tot nu s-ar să-
tura de ei gura, cînd n-au o lățcaie la dînșii... Dar la un bogat
cămătar bolnav să faci o vizită, e bun și temeinic, bun, căci
gîndesc să iau bani de la el-, pe acela merg să-1 mîngîi și,
1 III, p. 118.
a III, p. 126.
8	III, p. 72.
4	III, p. 92.
21 — Istoria literaturii romanice voi. î
286
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
dacă moartea cea rea îl prinde, pînă la mormînt mă duc cu
convoiul":
J’ameroie micx l’acointance
Cent mile tans du roi de France
Que d’ung povre, par Nostre Dame,
Tant eust-il ainsic bonne ame.
Quant je voi touls nus ces truans
Trembler sur ces femiers puans
De froit, de fain crier et braire,
Ne m’entrement de lor affaire:
S’il sunt a l’Ostel Diex porte,
Jă n’ierent par moi conforte,
Que d’une aumosne toute seule
Ne me paistroient-il la geule,
Qu’il n’ont pas vaillant une seche.
Mes d’un riche usurier malade
La visitance est bonne et sade:
Celi vois-ge ie conforter,
Car g’en eust denier aporter;
Et, se la mal mort l’enosse,
Bien le convoi jusqu’ă la fosse1.
Așa ajung ei „prin fățărnicie, domni ai Parisului":
Par fauce semblance
Sont signeur de Paris en France2.
Și întru aceasta au tovarăși pe „prelații cu viață voioasă,
pe preoții cu prietenă"3, ba chiar pe acei palizi „beguins",
cu glugile sure și fețele palide, cari, supt veșmintele cenușii
pline de noroi, poartă cizme mari de ostași4.
După această lovitură, ce însă nu atinge papalitatea
însăși, care e pentru Dante o dușmană din motive politice
1 III, p. 96.
’ III, p. 72.
• Prelas de j olive vie
Ou prestres qui tiengne
4 HL p.
OPERA LUI JEAN DE MEUNG
287
italiene și care, prin strămutarea la Avignon, devine pen-
tru Franța, dacă nu o unealtă, măcar un ajutor, vine rîn-
dul autorității laice.
Ea nu i se pare necesară acestui radical de la sfîrșitul vea-
cului al XlII-lea, acestui nihilist care nu are nimic de
clădit.
Rege, prinț sunt creațiuni ale uzurpației, care vrea să
„piște“ (qui Vautrui pince). Astfel de rosturi sociale se creea-
ză numai pentru a se păzi proprietatea, „cămările“ celor
îmbogățiți:
Lor convint que l’en esgardast
Aucum qui les loges gardast.
Fără răul și păcatele lumii „nu s-ar fi văzut pe pămînt nici
rege, nici judecători44:
Se ne fust mal et pechi6s
Dont li mondes est entachies,
L’on n’eust onqucs roi veu,
Ne juge terre congneu1.
Cel ales pentru a domni n-a avut alt merit, față de ce se ce-
rea de la dînsul, decît că a fost „cel mai mare mojic44, „cel
mai ciolănos44, „cel mai măhălos și mai mare44:
Ung grant vilain entr’eus eslurent,
Le plus ossu de quanqu’il furent,
Le plus corsu et le greignor:
Si le firent prince et seignor2.
Ar ajunge mai bine, pentru ca să scutească pe oameni de
frica pierderii averilor, un „pungaș de la Greve44:
G’es paor qui le lor fait faire:
Miex porroit uns ribaus de Grieve
Seur et seul par tout aler
Et devant les larrons baler
1 ii, p. 100.
’ n, p.
290
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Cil por deniers Science vendent,
Tretuit ă ceste hart se pendent,
nici medicii, pîrîți de bolnavii lor1.
In general, bogăția e răul. Ea trebuie cheltuită:
L’avoir n’est preus fors pour despendre,
rostul ei fiind chiar „să tot alerge ca să ajute și să sprijine
norodul^2. Altfel fac dușmanii poporului, negustorii cei bo-
gați3, dar mai ales cămătarii, cu zapise falșe, cu soroace stric-
te, cu banii în poduri, cari „apără poporul mărunt și ca lupii
îl sfîșie“4.
Cheltuiala zadarnică e o ofensă adusă moralei. Cu cîtă
furie nu atacă revoluționarul „scufiile cu benzi aurite,
comorile de aur, oglinzile de fildeș, cercurile de aur bine să-
pate și scump smălțuite, coroanele de aur fin“:
Que ne revalent ces gallendes,
Ces coiffes a dorees bendes,
Et ces diorez trecâors
Et ces yvorins mireors,
Ces cercles d’or bien entaillies,
Precieusement esmaillies
Et cez corones de fin or5?
înfățișează pe nobili „vînînd pe ape, prin păduri, pe
cîmpuri, prin tufișe, petrecîndu-și fără treabă6; pe acești genti-
1 II, pp. 66, 68.
2 Lor nature est que doivent corre
Por la gent aidier et secorre.
(II, p. 72.)
3 II, p. 63.
4 Mcsesgardes cum de deniers
Ont usurier en lor greniers,
Faussonier et termineours,
Baillif, prevoz, bediaus, maiours,
Tuit vivent presque de rapine,
Li menus pueple les encline
Et cil comnie leus les deveurent.
(III, p. 14.)
6 II, p. 334.
6 II vont chațant par riviere,
Par bois, par champs et par brui^res
Et qu’il se vont oiseus esbatre.
(IV, p. 186.)
OPERA LUI JEAN DE MEUNG
291
lomi, „cum li zice poporul“ (sicum li pueples les renomme1),
cu vînătorile lor de iepuri, cu locuințele lor de prinți2, și
cari nu știu că este o singură nobleță: a virtuții.
A virtuții și a științei. Căci, de fapt, clericii, cei „gentili,
de bune purtări, învățați“, merită a sta — cutează s-o spuie
unul din ei, —in fruntea lumii. în zădar prinții ar încerca să li
facă vreo concurență pe acest teren, căci ocupațiile lor îi vor
împiedeca:
Si n’ont clers plus grant avantage
D’estre gentiz, cortois et sage
Que n’ont li princes, ne li roi,
Qui ne sevent de letrente.
Et, se princes sevent de letre,
Ne s’en pueent-il entremetre
De tant lire et de tant aprendre,
Qu’il ont trop aillors ă entendre3.
Din ură pentru bogăție, pentru petreceri, pentru necinste,
atacă reformatorul întreaga societate femeiască. O înfăți-
șează cu rochia decoltată „de o jumătate de picior înapoi și
înainte“, unsă cu „unsorile din cutie“:
S’ele a biau col et gorge blanche,
Gart que cil qui sa robe trenche
Si trâs bien la li escolete,
Que sa cher pere blanche et nete,
Demi-pie derriers et devant4.
Pe cap, „păr de femeie moartă^, „șuviți de mătasă blondă“,
„coarne la urechi, ca și cerbii, boii sau rinocerii":
1 IV, pp. 170 și urm.
2 ...Cil qui vont chacier as lievres
Et que cil qui sunt coustumers
De maindre es palais principiers.
(IV, pp. 178, 180.)
• IV, pp. 172 și urm.
4 III, p. 234. Și
...oingtures moistes
En ses chambres, dedans ses boistes.
292
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Gheveus de quelque fame morte
Ou de soie blonde borriaus,
Et boute tout en ses forriaux,
Sus ses oreilles port tex cornes
Que cers, ne bues, ne unicornes1.
Și, în termeni grosolani, le face pe toate „putes“2, avînd mai
mult decît un bărbat:
Car cil a moult poi de savoir
Qui seus cuide sa femme avoir3.
De la un capăt la altul cîte insulte se pot închipui nu-
mai4 !
în schimb, halal de omul sărac și muncitor! Ce „inimi
frumoase la cei ce duc sacii de cărbuni în place de Greve, de
nu-i apasă nici o suferință“ ! La „cei ce cheltuiesc în cîrciumi
tot cîștigul și agonisita", ce bucurie pentru că „loial și-au
cîștigat pîineal":
Maint ribaus ont les cuers si baus,
Portans sas de charbon en Grieve,
Que la poine riens ne lor grieve.
Et von a Saint Marcel as tripes.
Ains dependent en la taverne
Tout lor gaaing et lor espargne.
Et loiaument lor pain gaaignent5.
Păcat e să se lase astfel de ființi ca Sărăcia din acest roman
„lungă, slabă, stoarsă de puteri, isprăvită, în nevoie mare a
pînii de ovăz, cu părul zbîrlit, ochii crunți înfundați în
1 III, p. 231.
2 Tonte estes, seres ou futes
De fait ou de volente putes. (II, p. 328). Cf. cavalerul de la Tour Landr
în Renan-Leclerc, op. cit., II, pp. 19G și urm.
3 III, p. 2687
4 II, p. 28; III, p. 200.
6 II, p. 64.
OPERA LUI JEAN DE MEUNG
293
cap, fața galbenă și buzele uscate, obrajii pătați de
rugină; prin pielea aspră se văd măruntaiele, oasele ies
la șolduri“:
Longue est et megre et lasse et vaine,
Grant soffrete a de pain d’avainc,
Les cheveus a tous hericies,
Les yex crues ou parfont glicies,
Vis pale et balievres sechies,
Joes de rooille entechies;
Par sa pel dure qui vorroit,
Ses entrailles veoir porroit:
Les od par les illiers li saillent1.
Și, deoarece „omul nu trebuie să aibă laudă prin puterea
altuia“2— la muncă toți! „Omul puternic trebuie, v-am spus
cu adevărat, cumîinile sale chiar, cu însuși trupul său, la
plug să-și caute hrana“:
Puissans hons doit, bien le recors,
As propres mains, au propre cors,
En laborant querre son vivro3...
Am văzut stilul: energic, aprig, trivial; adeseori de o in-
decență fără margeni4 în zădar se scuză față de oameni ca
și de Dumnezeu5: e glasul epocei lui, al marilor mulțimi care
se trezesc și care, deocamdată, dezorientate, insultă, spurcă,
ațîță, urlă, știind atîta: că ele sufăr și că mai sus de ele nu
este — și de ce n-ar fi? — aceeași muncă și aceeași sufe-
rință/
1 III, p. io.
2 Nus ne doit avoir loenge
Par vertu de personne estrenge (IV, p. 182.)
3 III, p. 100.
4 Vd. II, p. 98; III, p. 252; IV, pp. 182, 186, 188, 198, 200, 238, 260.
6 Ge fais bien protestacion
C’oncques ne fu m’entencion
De parler contre liomme vivant
Sainte religion sivant, etc. (III, p. 360.)
Spunînd că așa a găsit în „autorii vechi“, el se apără și pentru orice „moz mordans
ou chenins, encontre les meurs femenins“.^
294
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Adevărat că, ici și colo, apare și un alt glas. Spiritul
bunilor franciscani nu e cu totul străin de dușmanul fran-
ciscanilor celor răi.
Acela care cunoaște viața studențească a timpului, cu
ale ei „gieux moult delitables“, „envoiseries“, „treches“,
„espingueries“, „tabors et vieles“, „rostruenges noveles“,
„gieuz de dez, d’eschez, detablesul găsește expresii delicioa-
se pentru Isus, „mielul alb al Fecioarei^:
Le fiz de la virge berbis
O tonte sa blanche toisonJ
Ca și la Dante, vom întîlni unele comparații din trivia-
litatea naturii obișnuite, ridicată la demnitatea poeziei.
Ici e vorba de „oițele albe, dobitoace blînde și curate“:
...les berbietes blanches,
Bestes debonnaires et franches2;
dincolo de copii cari merg să culeagă fragi în pădure:
Enfans qui les flors ales querre
Et les freses naissans suz terre3,
de pisica și șoarecele din fabulă4, de lupoaica lacomă, care
nu știe pe cine să prindă5, de cerbul care fuge prin tufișe:
S’enfuit plus tost que cerf en lande6,
de prinzătorul de prepelițe și alte păsări:
Ainsinc cum fait li oiselierres,
Qui tent ă l’oisel comme lierres
Et l’apele par dous sones
Mucies entre les buisonnes,
Por li îaire ă son brai venir
1 IL p. 4.
3 IV, p. 252.
3 IV, p. 48.
4 III, p. 280.
0 III, p. 252.
fl IV, p. 340.
OPERA LUI JEAN DE MEUNG
295
Tant que pris le puisse tenir.
Si cum fait li caillicrs la caille
Por ce que dedens la rois saille1;
de cîinele care, aruncat în apă, sare la țerm lătrînd:
Par foi tant en a chien qui nage;
Quant est arrivus, s’il aboie;2
ori într-un domeniu de experiență și mai personală, de cei
ce se întrec pe Seina ca din trecerea luntrii să apuce tiparul
de coadă3, de negustorii fără treabă care cască la Seina4, de
peștii căzuți în nadă5, de copiii cari se joacă în sîmburi6.
Pentru ca pe urmă să se ajungă la mari comparații poetice,
de un gen înalt, ca acelea care umplu codrul de folets și
de driade:
Li folet et les dryades
N’ont les cuers de duel si malades7,
care înfățișează pe marinar cu ochiul la stele, purtînd „supt
privirea luceferilor vasele, catargele, pînzele“:
Li rnariner qui par mer nage,
Cerchant mainte terre sauvage.
Tant regarde-il ă une estoile,
Ne quert-il pas tous fois d’un voile,
Ains le treschange moult souvent
Por aschever tempeste et vent.
1 IV, p. 354.k
a III, p. 336.
’ Ne plus que s’il tenoit en Saine
Une anguille parmi la queue.
(II, p. 374.)
4 B6e â, bovre toute Saine (II, p. 66.)
6 III, pp. 276, 278.
• Si cum eil que geue as noiaux.
(III, p. 250.)
7 IV, p. 132.
296
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
sau:
...mains au regart des estoiles
Ses neefz, ses avirons, ses voiles1.
Și „valurile se ridică pentru a săruta norii“:
Les undes de Mer eslevans
Font les flos as nues baisier2.
Și „norii, cînd bagă de samă că primesc aerul așa de vo-
ios, se bucură pînă într-atîta că, pentru a fi plăcuți și fru-
moși, se înveșmîntează peste durerea lor cu haine de colorile
cele mai schimbate și pun să-și usuce pletele la mîndrul soare
plăcut și drag și prin aier le scămoșează în timp limpede și
strălucitor, apoi fug și, fugind, așa fac să li zboare urma, în
lungi ace de fir albe, de parcă și-ar coase mînecile“:
Et, quant les nuls Faperțoivent,
Que l’air se resbaudi regoivent,
Adonc se rejoissent-elles,
Et, por estre avenans et beles,
Font robes apres lor dolors,
De moult desfuisees colors,
Et metent les toisons sechier
Au biau soleil plaisant et chier,
Et les vont par l’air charpissant
Au tens cler et resplendissant.
Puis filent et, quant ont file,
Si font voler de lor file,
Grans aguillies de fie blanche,
Ainsie cum pos coudre lor manches.
Pentru ca aiurea să vedem pasărea dumbrăvii pusă în cușcă,
bine hrănită, care cîntă, cît o vezi, bucuroasă, dar totuși
„dorește de pădurea înverzită“:
Li oisillons du vers bocage,
Quant il est pris et mis en cage
1 IV, pp. 190 și urm. Cf. ibid., p. 4.
a IV, pp. 190, 192.
OPERA LUI JEAN DE MEUNG
297
Norris moult ententivement,
Leans delicieusement,
Et chante, tant cum sara vis,
De cuer gai, vous est avis,
Si desire-il les bois rames1.
Miresme din sfintele dumbrăvi ale lui Dante se ridică
spre noi, și, cu poetul francez, care și el vede pedeapsa păcă-
toșilor2, contemplăm de sus chinurile Iadului, în care osîn-
diții plîng atîta de se cufundă în rîul lacrimilor lor, unii
nu numai pînă la burtă, ci întregi, în această amară și sărată
mare a tristeței:
Maint homme ă la rive demorant,
Qui tan i sopirent et plorent,
Sans metre en lor plor fins, ne terms,
Qui tuit se plungent en lor lermes.
Plusor en cest fleuve s’en entre,
Non pas solement jusqu’au ventre,
Ainsi sunt tuit enseveli,
Tant se plungent ă flos de li3.
Dar nu frumuseța acestor versuri o urma umanitatea
contemporană admirînd „romanul“ în care roza e acum nu-
mai cu numele, ci — revolta.1
1 III, p. 274.
2 Vd. II, p. 128.
3 n, pp. 130 și urm.
Note
a.	lorga a folosit, probabil, ediția lui fî. Langlois, indicînd pagina
volumuh i, în loc sâ indice versurile. Nu am avut la dispoziție acea
ediție pentru confruntările pe care le-am făcut. Traducere:
Căci, cînd Guillaume încetă,
Joh an l-a continuat
După a lui moarte, de nu mă-nșel,
Ani de atunci, peste patruzeci.
„Leclerc, op. cit.“ care revine constant în aparatul critic trimite la
Victor Leclerc et Ernest Renan, Histoire litteraire de la France au
q ^at or zi eme sitele, Tome I —II, Paris, 1865.
b.	Triplă temporalitate sub vn moment de eternitate.
e.	Cel care nu face lucruri atît de-adevărate,
Dar cu mult sporită grijă.
în genunchi e în fața Naturii;
Așa roagă, întreabă și cere
Ca un cerșetor și ca un milog
Lipsit de știință și de forță
Care mult se străduiește în a persista
Ca Natura vălul să-i dezlege.
Dar atît de goală și firavă îi e înțelegerea
încît el nu poate face lucruri vii
Nicicînd, de nu vor părea naive.
...a fi izgonit pe nedrept din regaț?
așa cum fu maître Guillaume
NOTE (CAPITOLUL XV)
299
De Saint-Amour, pe care Ipocrizia
11 făcu să fie exilat, din mare invidie.
Cel de Saint-Amour nu minte,
Care știa discuta și citi
Și predica chestiunea aceasta
La Paris în fața cărturarilor.
e.	Taie și culeg și grămădesc,
Iar cei sărmani pe toate le plătesc.
f.	Căci acela are multă nevoie de știință
Care crede că doar el se bucură de soția lui.
Versuri desprinse din învățăturile Bătrînei, din pasajul ce isto-
risește decepția lui Vulcan după ce a surprins pe Venus și Marte.
g.	Protestez cu tărie
Că nu mi-a fost în intenție
Să vorbesc împotriva Vreunui om în viață
ce crede în sfînta religie etc.
„cuvinte mușcătoare și cinice împotriva obiceiurilor femeiești" —
versuri din „iertarea" pe care Actorul și-o cere după ce a fost ’s'orisită
maltratarea Amantului.
h.	Carte „reprezentativă" pentru evoluția mentalității în acest
sfîrșit de ev mediu (în care sens vd. și documentatele analize asupra
ideologiei din secolul XIV ale Anneliesei Maiei Ausgehendes Mittel-
alter. Gesammelte Aufsătze zur Gcistesgeschichte des 14. J., Roma, Eid-
zioni di Storia e Letteratura, 1964 -1967, 2 voi), romanul lui Jean de
Meung reflectă mai puțin impulsivitatea „dezorientată" a unei mul-
țimi care „se trezește", cît noul spirit citadin al comunelor care se
afirmă, formă a „spiritului revanșard cetățenesc-burghez", după expre-
sia Măriei Corti (Le jonti del Fiore di Virtu e la teoria della nobilită del
duecento, „Giornale storico della letteratura italiană", Torino, 1959,
pp. 1 — 82).
i.	Fiul fecioarei, mielușelul
cu lîna atît de albă
k.	Așa cum face păsărarul
Care ispitește pasărea ca hoțul
Chemîndu-o prin triluri dulci,
Ascuns fiind în tufișuri,
Ș-o facă 1^ al iui ciripiț să ving
300	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Ca prinsă fiind, apoi s-o țină
Cam face vînătorul de prepelițe cu acestea
Pentru ca să-i sară în laț.
I.	Prețioasă este apropierea pe care lorga o face între cei doi
poeți, distingînd valoarea atît de deosebită a operelor lor (vd. pagina
următoare), precum și sezisarea trăsăturii dominante din operele aces-
tea „reprezentative^ care creînd ambianța unor noi valori pur artis-
tice, tindeau, în special, spre cele mai adecvate forme de expresie
pentru spiritul nou ce străbătea cultura epocii. Privitor la spiritul
de revoltă vd. șiEric J. Hobsbawm, Les primittfs de la revolte dans
VEurope moderne, trad. de l’anglais par R. Laars, Paris, Fayard,
1963 (L’histoire sans frontieres).
XVI
Curentul revoluționar în Franța
și în regatul englez
Jean de Meung nu e supt nici un raport un poet mare,
căci, altfel, limba franceză, așa cum o scrie el, ar fi trebuit
să aibă același noroc ca dialectul toscan supt condeiul lui
Dante, în loc să aștepte încă două veacuri pentru a se preface,
nu tocmai potrivit cu geniul ei sprinten, glumeț, iute, după
solemnele norme de vocabular și sintaxă ale modelelor
latine. Cum n-a putut crea un stil, îi era cu neputință acestui
om ale cărui pretenții nu se sprijineau pe o cultură întinsă
și adîncă, al cărui spirit nu era în stare a-i stăpîni cunoștin-
țele răzlețe și întîmplătoare, să dea el însuși direcția unui
curent care era menit, răspunzînd nevoilor societății, strate-
lor ei mai nouă în cultură și putere, să domine literatura și
viața politică măcar un veac după ce se isprăvise redactarea
acelei părți a doua din Roman de la Rose.
De fapt, cum s-a putut alege și din capitolele precedente,
ivirea acestui curent e în legătură cu însăși fundarea și
întărirea Universității, el neputînd fi pus deci în sama bur-
gheziei întregi, cu caracterul ei special, particular, francez.0
Doar și o scriitoare din veacul al XH-lea, ca Mărie de France,
care-și lucrează fabulele, „Isopiile44 (Ysopet) în Anglia,
unde alcătuiește și al ei lais, pomenite și analizate cu alt
prilej, simte o sfîntă indignare față de cei cari sunt „lupi44
pentru „mielul44 „local“, „hoții cei bogați, dregătorii adminis-
trativi, judecătorii44 (li riche robeur, li vescunte e li jugeur),
și ea ajunge la părerea că „falșă și mincinop^ă44 e, mai la
urma urmei, toată lumea:
22 — Istoria literaturii romanice voi. 1
300	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Ca prinsă fiind, apoi s-o țină
Cum face vînătorul de prepelițe cu acestea
Pentru ca să-i sară în laț.
I. Prețioasă este apropierea pe care lorga o face între cei doi
poeți, distingînd valoarea atît de deosebită a operelor lor (vd. pagina
următoare), precum și sezisarea trăsăturii dominante din operele aces-
tea „reprezentative", care creînd ambianța unor noi valori pur artis-
tice, tindeau, în special, spre cele mai adecvate forme de expresie
pentru spiritul nou ce străbătea cultura epocii. Privitor la spiritul
de revoltă vd. șiEric J. Hobsbawm, Les primitifs de la revolte dans
VEurope moderne, trad. de l’anglais par R. Laars, Paris, Fayard,
1963 (L’histoire sans frontieres).
XVI
Curentul revoluționar în Franța
și în regatul englez
Jean de Meung nu e supt nici un raport un poet mare,
căci, altfel, limba franceză, așa cum o scrie el, ar fi trebuit
să aibă același noroc ca dialectul toscan supt condeiul lui
Dante, în loc să aștepte încă două veacuri pentru a se preface,
nu tocmai potrivit cu geniul ei sprinten, glumeț, iute, după
solemnele norme de vocabular și sintaxă ale modelelor
latine. Cum n-a putut crea un stil, îi era cu neputință acestui
om ale cărui pretenții nu se sprijineau pe o cultură întinsă
și adîncă, al cărui spirit nu era în stare a-i stăpîni cunoștin-
țele răzlețe și întîmplătoare, să dea el însuși direcția unui
curent care era menit, răspunzînd nevoilor societății, strate-
lor ei mai nouă în cultură și putere, să domine literatura și
viața politică măcar un veac după ce se isprăvise redactarea
acelei părți a doua din Roman de la Rose.
De fapt, cum s-a putut alege și din capitolele precedente,
ivirea acestui curent e în legătură cu însăși fundarea și
întărirea Universității, el neputînd fi pus deci în sama bur-
gheziei întregi, cu caracterul ei special, particular, francez.®
Doar și o scriitoare din veacul al XH-lea, ca Mărie de France,
care-și lucrează fabulele, „Isopiile® (Ysopet) în Anglia,
unde alcătuiește și al ei lais, pomenite și analizate cu alt
prilej, simte o sfîntă indignare față de cei cari sunt „lupi“
pentru „mielul® „local®, „hoții cei bogați, dregătorii adminis-
trativi, judecătorii® (li riche robeur^ li vescunte e lijiigeur),
și ea ajunge la părerea că „falșă și mincinoasă® e, mai la
urma urmei, toată lumea:
22 — Istoria literaturii romanice voi. 1
302
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Tant est li munz fals e jolis.
Scriind pe la 1220 a sa Bible moralisee, adică „Scriptură
explicată“, Guiot de Provins atacă violent pe „legiști“,
cari încă de atunci apar, pe „cei ce înșeală faptele bune“,
pe învîrtitorii după voie ai „legilor și decretelor“, cari
aduc, cu concursul lor, doar „amăgire și tîrguială“: „unul
de s-ar găsi om de treabă, ar trebui să fie sărbătorit“; pe
medicii cu pretenții de știință de la Salerno, de la arabi,
cari „n-ar vrea să fie om fără beteșug“, ca să aplice la toți
unsorile lor, de care dacă scapă cineva e ca și dintr-o temniță1.
După răspîndirea așa de largă a operei lui Jean de Meung,
în Renart Contrefait (1342) nu se vede îndreptare pentru biata
lume apăsată decît dacă s-ar stinge neamul nobililor și
„n-armai purta în pîntece lupoaicele“, dacă, în sfîrșit, n-ar
mai călca pe pămînt caii de luptă: „toată lumea ar trăi în
pace“. Textul francez însuși merită a fi reprodus:
1 ...les legitres
Qui deviennent faus plaideor
Et de bone oeuvre tricheor.
Tote lor oeuvre et lor parole
Vers triclierie se retrăit.
He Deus! des livres enorez
Qu’on apelle lois et decrez
Nos traient engin et barat.
S’uns loians en setoit trovez,
On devroit de lui faire ferte.
II ne voudroient jă trover
Nul home sanz aucun mehaing,
Maint onquement font etc.
Cil eschape d’ordre prison
Qui de lor mains puet escaper.
Ci revient de vers Salerne,
Nos vent vessie por lanterne.
(Barbezan, Meon, Fabliaux et contez des po^tes fran^ois des XI, XII, XIII,
XIV et XV-e siecle, Paris, 1808). Cf. și, din veacul al XH-lea (?), Bataille de
sept ars a lui Henri d’Andeli și Etats du monde, din același veac, ori Riote du
monde (în proză).
CURENTUL REVOLUȚIONAR IN FRANȚA ȘI IN ANGLIA 303
Si gentes horn mais n’engendroit,
Ne jamais louve ne portoit
Et grant cheval ne fust jamais,
Tout le monde vivroit en paix1.
în veacul al XH-lea încă Evangile aux femmes dădea,
prin refrenul său ironic la fiecare trei versuri de închipuită
laudă, batjocurile canonicului din Orleans la adresa femeilor
fără credință:
Que c’on die des fames, on les doit mout amer,
Car en tout lor affaire ne sai un point blasmer,
Et aussie seur fait entre elles converser
Come se on estoit en un panier en mer2.
O fire așa de blajină ca a lui Eustache Deschamps, poe-
tul domniei lui Carol al V-lea, nu va uita oul de găină de
care judecătorul are nevoie ca să „vadă bine“ afacerea:
Amis, fayte geline pondre
Et apporte — assez c’est de quoy —,
Car en ton faict goute ne voy.
De-a lungul întregului veac al XlV-lea se păstrează, îm-
preună cu acest spirit de critică, pe care-1 vom găsi și în
Visul bătrinului pelerin (Songe du vieil pelerin) al evlavio-
sului și viteazului predicator de cruciată, Philippe de
Mezieres, cancelar al Ciprului0, cînd lovește în conrupția
clerului, în decăderea vechilor ordine de cavalerie, în vorbă-
ria șireată a advocaților, și jormele exterioare ale fericitei
cărți, care, prin larga ei răspîndire, crease moda. Pe lîngă
acest „Vis“ se va scrie „al \iveznu (Somnium viridarii, Songe
du verger), foarte probabil de același, pentru a discuta, într-
un cadru poetic de pastorală, cele mai grele probleme ale
acestui sfîrșit de ev mediu: cruciata, cearta între Papă și
1	A se fura de la cleric, spune autorul, e lucru îngăduit, căci el cîștigă doar
cîntînd:
Je pren volentiere d’un provoire,
Car il le gagnent en cliantant.
2	Cf. și „moralitatea lui Focus“, Leclerc, op. cit., I, pp. 250 — 1. b
22*
304
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
împărat, drepturile regelui în casa lui1 etc. Acum cîtva
timp, se publica o alegorie a „Visului Verde44 (Songe Vert)2.
Guillaume de Guilleville, scriitor cu totul uitat astăzi,
dar care în vremea lui era cetit și imitat în Anglia chiar, dă
trei „pelerinagii“caaleluiMezieres.Un roman despre „regele
Modus și regina Ratio44, scris în veacul al XV-lea, ni amin-
tește pe stăpînitoarea și vorbăreața reine Raison din Ro-
man de la Rose.
Teatrul se desface de la biserică, dînd viață deosebită
părții glumețe. încă de la 1277 cea dintîi farsă apare, în
acel oraș de vioaie literatură socială care e Tournay: Le
garson et Vaveugle. Ea va reprezintă, cu toate opreliștile din
1341 și 1355, apoi pe „bogatul cel rău44, pe „zgîrcit44, pe cel
„cu sfat rău44 (malavise) etc. Pe la 1390 va trebui o măsură
oficială ca să împiedece satirizarea advocaților în farsa, re-
dactată apoi într-o formă care a rămas, a lui avocat Patelin3.
în același timp, virtuțile apar pe scenă, ca în Jeu des sept
vertus de la 1390.
Și, în sfîrșit, pentru întîia oară, arta dcsemnului, dă —
după monștrii în piatră, de altă inspirație, ai catedralelor
medievale — expresie acestei nouă tendinți4.
Nu e de mirare dacă la 1398, un prior, cucernică per-
soană5, întrebuințează în lupta contra abuzurilor preoțimii
din vremea sa Apparition de Jehan de Meun ori că, după
cîteva decenii, regele Provenței, Rene, din Casa cea nouă
de Anjou, diletant în toate genurile de literatură și artă,
înfățișînd Cartea inimii prinse de iubire (Livre de cuer d^a-
moursespris), în același timp cînd Achille Caulier, din Tour-
nay, edifică „Spitalul iubirii44 (Hopital d'amour), face pe
„șchiopul44 nostru să apară astfel:
1 I, par. 54.
2 Tipărit de Constans în „Romania", XXXIII, pp. 490 și urm.
3 Picot, La sottie en France, „Romania“, VII, pp. 236 și urm. și Recueil
general des sotties.
4 Renan, loc. cit., p. 252.
6 Honore Bonet de la Salon.
CURENTUL REVOLUȚIONAR ÎN FRANȚA ȘI ÎN ANGLIA 305
Jehan Clopinel suye, ainsi dit, de Melun
Qui, entre autres amans, puis dirc que fuz
Des poetes regnans qui plus parle-l’un d’amer.
în pompoasa ei limbă latină, Universitatea1^! urma
propaganda-n același sens, lămurind prin „silogismul“ ei
din adus disputativus al logicianilor lucruri care cîștigau
să nu fie atinse. Franciscanii, dușmanii metodei, fuseseră
învinși: ca să rămîie în casa lor de la 1232, ei trebuiră să
jure, la 1318, că observă aceleași regule ca și oricari din
studenții ceialalți2. Cultul Măriei, recomandat așa de căl-
duros de către aceștia, e înjosit de adversarii lor, cari dau
Fecioarei ca fiu adevărat, pe baza cuvintelor din Evanghelic
ale lui Isus, pe apostolul loan3.
Lupta contra lor o va conduce și Alvaro Pelayo (Paes),
spaniol de naștere, dar purtător de cuvînt al acestei nerespec-
tuoase și îndrăznețe studențimi și cînd va scrie, pe la 1350,
pe lîngă Plînsoarea Bisericii (Planctus ecclesiae)\ tratatul
său Lucifer către răii prinți ai Bisericii, Lucifer ad mâlos
principes ecclesiasticus^. Un olandez din Leyda, Filip, pro-
fesor la înalta școală din Paris, va lua în cercetare, cu același
spirit radical, îndreptățirile stăpînirii lumești (De reipublicae
cura etsorte principatus, 1369). Să se adauge Speculum morale
regum al episcopului de Senez și lucrările lui Raoul de Presles,
De potestate pontificali et regia și Compendium morale de repu-
blica. Am văzut ce probleme deschide Visul livezii, în care se
afirmă propoziții ca aceea că, dintre necredincioși, cei cari
nu atacă, nu trebuie să fie tulburați în viața și domina-
ția lor. Iar la 1380, în aceeași epocă deci, episcopul de
Beauvais, Miles de Dormans, nu se sfiește a scrie că, „deși
de o sută de ori ar tăgădui-o regii, ei domnesc prin voința
1 Pentru Parisul de pe la 1300 vd. descrierea de Guillebert de Metz, în
Renan-Leclerc, II, pp. 131 și urm. Cf. ibid., I, pp. 270 — 4.
8 Vd. ibid., I, p. 113. Opera lui Guillaume de Saint-Amour contra lor, care
fusese arsă în 1256, e din nou osîndită la 1389 (apare în 1633).
8 Ibid., pp. 7-8.
4 Ibid., p. 507.
'Ohroniques de Saint-Denis, I, 1, cap. 6.
306
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
popoarelor^, — etsi centies negent reges, regnant suffragio
populorum1.
La rîndul ei, viața politică, din ale cării peripeții își
luase avîntul acest primejdios spirit, îl primește pentru a
se întări în direcția odată luată. S-a pretins că Jean de Meung
a fost îndemnat a scrie cum a scris de însuși regele Filip cel
Frumos, care avea nevoie de acest spirit ca să înceapă lupta
lui cu papa Bonifaciu al VUI-lea și ca să aducă pe Templierii
urgisiți pentru comorile și cămătăria lor să se suie pe rug.
Desigur că un rege de la 1300 n-avea nevoie să menajeze și
deci să pregătească ceea ce noi numim „spiritul public“, și
de altfel Templierii fuseseră îndestul denigrați în acel
Roman de Fauvel (pe la 1300, cu adaus din 1310), care lovea
fără milă în viciile lor de eretici vînduți dracului după ritu-
rile sarasine2.
Fapt este că preceptorul lui Filip, Gilles de Rome (Co-
lonna), călugăr augustin, arhiepiscop de Bourges, recomanda,
în vestita lui operă, tradusă de atîtea ori, în multe limbi,
De regimine principum, ridicarea burgheziei, întărirea par-
lamentului, creșterea mai modernă a femeilor, predarea
științelor despre natură, și dădea un dîrz asalt franciscani-
lor3. După moartea prigonitorilor sfinților bancheri război-
nici de la Ierusalim, unul din fiii săi, Ludovic, zis leHutin,
primește (1315) învățături formale, Adoisemens, de la un
Geffroy de Paris, care nu poate nici el suferi pe „advocăței“
(aoocateriaux).
Și mai modernă, dinastia cea nouă de Valois, care ur-
mează fiilor, morți, tineri, ai lui Filip cel Frumos, se trezeș-
te chiar în această atmosferă schimbată. La Londra, în stră-
lucita sa captivitate, regele loan, prins de englezi, are de
cetit, pe lîngă Garin le Loherain, din vechiul ciclu epic,
Povestea Vulpii și Tournoiement de VAntichrist, o parodie a
1 Chroniques de Saint-Denis, I, 1, cap. 6.^
’ „Alegoriile" apar și aici: Flatterie, Avarice, Vil^nie, Variată, Envie
pachet 6.
9 Leclerc, op. cit., I, p. 83. El scrie și De ecclesiastica potestate.
CURENTUL REVOLUȚIONAR ÎN FRANȚA ȘI ÎN ANGLIA 307
cavalerismului care din nou învia1. Iar fiul și urmașul său
Carol vorbea astfel înaintea adunării extraordinare a Sta-
telor: „Dacă veți vedea că am făcut ceva care nu s-ar cădea,
spuneți-o și voi îndrepta ce-am făcut“2.
Dacă prinții acceptă asemenea lucruri și spun asemenea
cuvinte, de ce nu vor fi în stare cei de jos, cari n-au nevoie,
pe lîngă patimile lor, de nici o întețire! La 1302 burghezii
Franciei se ceartă cu papa; la 1314 ei se ocupă de rostul
războiului în Flandra. La 1315 poporul din Sens declară
că orice putere a încetat și aleg un papă, un rege, cardinali
etc.3. îndată intervine jacqueria, revolta din Paris, cu eloc-
ventul rege al Navarrei, demagog cu talent moștenit de la
înaintașii săi din Casa de Champagne, Carol cel Rău, și cu
prepozitul negustorilor în frunte, apoi statele generale,
așteptînd, într-o nouă fază a „războiului de o sută de ani“,
și mai brutale uzurpații. Și, în tot acest timp, contra călu-
gărilor cerșetori, a pocăiților de toate felurile, a preoților
chiar se pornește o strașnică prigonire, ca acea din 13954.
Dar în acel moment Universitatea-și dădea sama de ce
ieșise din predicațiile ei, și, în locul studenților cu ocara
revoluționară sau cu vorba grosolană pe buze, auzim pe
dascălii cei mari vorbind pentru a cere reforma societății
contemporane în chiar organismul moral care o cuprinde,
Biserica. Romanului lui Jean de Meung îi va răspunde peste
un veac, în tonul unei adinei convingeri mistice și unei
nesfîrșite iubiri, Imitația lui Isus Hristos a lui Thomas a
Kempis.
Dincolo de canal, pînă adînc în veacul al XlV-lea nu
fusese altceva decît o altă societate superioară franceză sau
francizată, supt un rege de sînge normand și de cele mai
bune tradiții franceze, întinzîndu-și stăpînirea și asupra
1 Ibid., p. 191.
8 „Et fu dit par la bouche du roy a tous que, se ils vcoient que il eustfait
chose que il ne deust, que il le deissent, et il corrigeroit ce qu’il avoit fait“
Grandes chroniques de France, VI, p. 278.
8 Guillaume de Nangis, I, p. 419.
* leclerc, op. cit., I, pp. 7, 55 și urm.
308
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
unui însemnat grup de provincii caracteristic franceze,
care valorau mai mult pentru Coroană decît cucerirea insu-
lară din 1066.
Am întîlnit și pînă acum, la fiecare pas, contribuția
literară, culturală care în chip greșit se numește și se consi-
deră ca „engleză". Wace, GautierMap, Jourdain Fantosme,
Mărie de France sînt nume franceze pentru oameni al căror
suflet era cu desăvîrșire francez.6 Cutare printre ei, în 1170,
era mîndru că se poate zice scriitor corect, ca unul care s-a
și născut în Franța continentală:
Mes languaige es buens, car en France suis nez.
Pentru ca, mai tîrziu, cînd poeți de dincoace vor lua în bat-
jocură stilul negramatical al lui Henric al IlI-lea1, altul
să se scuze că nu știe mai mult, fiind englez:
Jeo sui Englois; si quier per tele voie
Estre excuse... (John Gower — sec. al XlV-lea).
Limba franceză se socotea ca a doua limbă oficială: în
ea se scria, se dădeau ordine oficiale, se vorbea în parlament.
La 1328 se zicea: „latinește sau măcar franțuzește" (vel
saltem gallicum)2. Gramatice erau redactate pentru cărturarii
ce vor să fie, și nu ca pentru o limbă străină, ci așa cum, azi,
un școlar din Piemont sau din Neapole învață la școală
limba toscană, ca aceea pe care, din datoria sa de italian,
o va întrebuința în toate prilejurile mai înalte din viață.
Avem astfel de „preceptiones linguae gallicae“3.
Burse ajutau pe cei cari mergeau la Paris să învețe.
Am întîlnit între gloriile Universității de acolo atîția en-
1 Je pand/a bien Par.is, je sui tonte certaine;
Je bouterra le fu en celle ev qui fu Saine.
II y a un chapel dont je fi coetant:
Je le ferra porției' â un charrier rollant.
A Saint Amont ă Londres, toute droit en estant. f
(După un ms. din Bibi. Națională la Pari eclerc, op. cit., II, p. 4.) Cf. ibid.,1
p. 441.
• Leclerc, op. cit., II, p. 7.
8 Ibid., I, p. 444; II, p. 7.
CURENTUL REVOLUȚIONAR IN FRANȚA ȘI ÎN ANGLIA 309
glezi, la cari, se va adăugi, în veacul al XlV-lea, William de
Occam, adversarul Papei în noua luptă a acestuia cu împă-
ratul. De acolo se aduce o pronunțare mai corectă, cărți, amin-
tiri literare. Ștefan de Langton va pretinde, întors acasă,
să interpreteze după toate regulele scolasticei un nevinovat
și dulce cîntec popular francez din veacul al XH-lea, acela
al „frumoasei Aliseul. Un prelat de gravitatea lui Robert
Grosseteste, episcop de Lincoln, scrie, după moda generală,
pe lîngă „Vieți de Sfinți“, și un Chastel (TAmour, în singura
limbă posibilă pentru cei cari, nefiind clerici, „nu știu
carte “, — literatură:
pour ceus qui ne savent mie
ne lettrure, ne clergie2.
Abia la 1362 întrebuințarea limbii franceze încetează
de a fi legală, și numai la 1363 s-ar fi pronunțat în parla-
ment cel dintîi discurs în limba engleză3. Nu din cauza
războiului de o sută de ani, care s-ar fi purtat, din motive
de antagonism național, între englezi și francezi, fiecare
din ei pe deplin constituiți național. în parlament și aiurea
comunele engleze au fost contra războiului pe continent;
burghezimea, țăranii Franciei s-au întors, în nenorocire,
contra regelui lor și a ofițerilor acestuia. Mai tîrziu numai
suferinți de ordine economică îndreptară mulțimile spre
lupta de liberare pe care Ioana d’Arc, păstorița din Domremy,
o porni și din motive mistice. Pînă atunci lungul război,
slab purtat și deseori întrerupt, e un sport pentru cavaleria,
de caracter francez, din amîndouă regatele, iar pentru
1	Bele Aliz matin leva,
Sun cors vesti e para,
Enz un verger s’en entra,
Cinq flurettes y truva;
Un chapelet fet en a
De rose fluries.
Par Den, trahez-vus en lâ,
Vus ki n’amez mie!
Vd. Leclerc, op. cit., I, p. 401. Parisul rămîne „paradisus mundi", ibid..
p. 319.
•	Pentru alții vd. ibid., I, p. 439.
•	Gosse, Histoire de la littârature anglaise, cap. 1.
310
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
neamul lui Filip de Valois și cel, înrudit, al lui Eduard al
III-lea, o ceartă dinastică.
Dar încă de la începutul veacului al XlII-lea Normandia
s-a desfăcut de supt autoritatea regelui din Londra. Anjou,
Mâine, Poitou urmează. Reunirea lor cu Coroana franceză e
consfințită prin autoritatea morală a lui Ludovic cel Sfînt.
O mare parte din provinciile de Miazăzi, acvitanice, urmea-
ză. în măsura în care regalitatea franceză ajunge să poată
vorbi-n numele poporului francez, cealaltă e silită a vorbi
numai in acela al poporului englez. Să nu uităm și tot mai
strînsele legături cu Scoția.
Pe de altă parte, și în insulă clasele de jos se ridică, în
acest sfîrșit de ev mediu, prin muncă și bogăție, și ele arată
pretenții, cerînd ca țara lor să fie pentru ei și să samene cu
dînșii. Orașele flamande fac tot mai mult postav, și lîna
engleză are preț. Aurul Europei se revarsă asupra regatului
pînă atunci izolat. Dar aici nu există o veche burghezie, ci
numai una decretată, tutelată, înfrînată. Clasa revendicații-
lor violente va fi deci aicea clasa țărănească. Și cum suferința
ei e cu atît mai grea, cu cît stăpînii sunt de alt sînge și
întrebuințează, încă după trei veacuri, altă limbă, revolta
pe toate terenurile va fi deosebit de violentă. în domeniul
literar se va cere întrebuințarea acelui grai popular cu baza
anglo-saxonă, care, cu amestecul, prin administrație, comerț,
modă a cuvintelor franceze de pecete normandă, a de-
venit o limbă engleză.h
în cea dintîi fază, pentru stratul de sus al societății
se face o mare operă de naționalizare a cîntecului epic și
satiric al literaturii franceze medievale. Toate genurile de
subiecte, afară de cele carolingiene și de cele locale din Fran-
ța, sunt reprezintate. Avem pe Amis et Amiles, pe Ywain
și legenda Sfîntului Graal, pe Fior et Blanchefleur și pe Ryn
Alysaunder, Great Gest of Arthur și Lancelot din lac, pe Fiera-
bras și chiar tîrziu un Roland din 1330. Mai sunt apoi
atîtea după originale franceze pierdute: Isembras, Triamour,
Eglamour d’Artois, Degrevant, Degarre, Ypomedon, Beau
Desconnu, Octavian. Subiecte engleze se încearcă în cînte-
cul regelui Richard Inimă-de-leu, în Guy de Warwick. Șe
CURENTUL REVOLUȚIONAR ÎN FRANȚA ȘI ÎN ANGLIA 311
merge într-o nouă străinătate pentru William of Palerme
(1355). Și nu se uită nici Povestea Vulpii, pe care prizonierul
rege loan o cetea în limba franceză acolo, la Londra1.
Totodată se imită din poeții și povestitorii francezi
contemporani, și cunoscuta călătorie, de fapt compilată
din itinerarii reale, a lui John de Mandeville (c. 1371) n-are
altă origine și alt caracter. Vechiul Brut insular însuși e
supus unei prelucrări engleze?
Conștiința necesității unei literaturi engleze nu întîrzie
să apară, cu Thomas Usk, care vorbește contra limbii fran-
ceze ca și contra celei latine, cu John Gower, care dă totuși
numai în latinește Vox Clamantis și o a doua bucată, trecînd
în englezește doar a treia, Confessio amantis (1383), apoi cu
arhidiaconul de Aberdeen, John Barbour, cu necunoscutul
(poate Ralph Strode) care a dat povestirile delicate: Sir
Gauvain și Cavalerul Verde (The green Knight), Pearl și
Cleanness and Patience, și mai ales cu Geoffroy Ghaucer,
care anunță limpede principiul său: clericii să scrie în lati-
nește pentru că știu latinește, francezii în franțuzește pentru
că e limba lor, noi în englezește pentru că e limba noastră.
Dar nici unul dintre acești poeți nu nemerește un su-
biect legat cu viața engleză, nu în amănuntele povestirii,
în numele eroilor, în incidente și în elementele de coloare a
stilului, ci, ca pentru Dante față de viața italiană, în esența
înseși a fiecării pagini, a fiecărui rînd.
Creînd o limbă literară, în care pînă atunci — dialect
de Nord și dialect de Sud — cîntaseră numai slăvitorii hai-
ducilor, ca vestitul Robin Hood, ori urmau să cînte amin-
titorii unei lupte, ai clădirii unui castel, cuceririi unui
oraș, săvîrșirii unei drame istorice2, ei rămîn totuși în atîr-
nare de străini. Influența Romanului de la Rose, în partea
sa „psihologică^ și alegorică, a povestirilor populare, ade-
seori indecente, din fabliaux se observă pretutindeni, unite,
cum vom vedea, cu alte influențe continentale, mai adînci;
Usk scrie în proză Testamentul iubirii (Testament of Love).
1 Leclerc, op. cit., II, pp.8 și urm.
’ Astfel cîntecele despre castelele Carlaverock (1300) și New Ross (1265),
despre luptele de la Rouen, în 1418.
312
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Alegoriile și figurile cavalerești ale presupusului Strode vin
de dincolo de Canal; Gower urmează și pe Ovidiu și citează
poemele ciclului lui Arthur, Amadis și chiar opera lui Dante,
„quidam poeta de Italia“, și are înaintea lui, ca „amant“,
suferințile eroului celui mai vestit roman al epocei sale;
Barbour și-a propus fățiș a imita Roman de la Rose, cînd
el scrie cele 30 000 de versuri ale Legendei Sfinților, și,
cînd încearcă un roman al Troii, recunoaștem ușor modelele.
Chaucer el însuși (c. 1340-1400), dintr-un vechi neam
francez (chaucer, chaucier, chausser), merge în Franța la două-
zeci și unu de ani, trăiește la o Curte francizată, ca ocrotit
al lui John de Gând, duce de Lancaster, fiul lui Eduard
al III-lea, care ține în prima căsătorie pe o princesă de
limbă franceză, din acea Flandră care și lui i-a dat astfel
cel dintîi titlu (o a doua căsătorie a patronului va fi cu o
rudă a poetului). în Franța a fost prietenul lui Eustache
Deschamps, al lui „Graunson, fleur de ceux de France“.
Primind o misiune în Italia, (la Genova și Florența), în
1372, Chaucer cunoaște pe Petrarca, pe Boccaccio.
Deci, cînd el, întrebuințînd fabula unei întîlniri de prie-
teni la un han, fiecare spunînd o poveste din ce știe, scrie
vestitele sale Canterbury Tales, cea mai vestită din cărțile
medievale engleze, el va lua stilul, gluma, meșteșugul de a în-
vîrti anecdota după fabliaux, ironia după literatura franceză a
noului curent, în care, spune el, sunt „atîtea nobile lucruri“
(many noble things)1. Iar în ce privește acest cadru însuși,
care amintește pe O mie și una de nopți, el e, — mai natu-
ral, căci în original este vorba de cele șapte doamne și cei
trei cavaleri cari, retrăgîndu-se la țară, din Florența ciumei
celei mari, povestesc ca să uite tragediile de la picioarele
lor —, Decameronul lui Boccaccio, luat ca îndreptar. Filos-
trato al aceluiași se întrupează din nou în Troilus and Cres-
sida, Teseida italianului în Polemon și Arcita2. în bucăți ca
aceea care poartă numele zeului Marte se vede aceeași înrîu-
1 Eustache Deschamps îl califică de «grant translateur, noble Geffroi Chau-
cier". k
* Un poem al lui Boccaccio va fi tradus prin intermediar francez de John
Lyngate. în englezul Occleve se întîmpină imitarea poemei despre jocul de șah
al lui lacob de Cessole.
CURENTUL REVOLUȚIONAR ÎN FRANȚA ȘI ÎN ANGLIA 313
rire peninsulară1; pe cînd aiurea spiritul francez singur predo-
mină la acest om, care pomenește, de altfel, pe Homer
lîngă Dares și pe Virgil lîngă autorul tratatului De regi-
mine principum.
Adevărata inspirație engleză nu apare nici cînd Barbour
cîntă lupta cu Bruce, regele Scoției, din motive de patrio-
tism dinastic. Doar găsim un sentiment propriu în invoca-
ția sa către „nobilul lucru libertatea“, care face a se trăi
adevărată viață:
Ah, Freedom îs a noble thing
He lives at ease that freely lives.i
Sufletul cel nou al mulțimilor engleze înaintează însă
biruitor. El aduce o vreme de răsturnări, de schimbări di-
nastice — oricît de incidentale și de superficiale ar pă-
rea motivele — ,el ridică bandele lui Wat Tyler și însufle-
țește procesiunile armate ale Lollarzilor.m Iar în literatură
el îndeamnă pe învățatul teolog loan Wycliffe (+ 1384) să
traducă, de la 1380 (în tovărășia lui Nicolae de Hereford
și a lui J. Purvey), Biblia, după ce încă de la 1356 el înce-
puse contra Romei conrupte lupta din care a pornit apoi
aceea, și mai energică, încununată cu mucenicie, a cehului
loan Huss. Iar cîntărețul de la St. Paul din Londra (1332-
1399),—care califică pe Richard al II-lea drept „fără-de-lege“
(Richard the redeless) —, în „crezul“ și în Povestea lui Pier
Plowinan („Petrea Plugarul“)2, aduce, pe lîngă atacuri contra
dominicanilor și a sămănătorilor de discordie în Biserică,
cel dintîi stridenta notă din patimile neamului său, cînd
nobilul său strigă că „are tot atîta milă de omul sărac cît ju-
puitorul de pisicile pe care le ucide și le ia pentru pieile lor“.
I have as much pity of poor men as pedlar hath of cats
That would kill them, if he catch them might, for covetise of their
skins.
Iar în depărtare se aude cîntecul răsculaților celei din-
tîi mișcări sociale din Anglia: „Cînd Adam săpa și Eva tor-
cea, unde era boierul?“n
1 El traduce și din Albertano di Brescia.
3 Ploughman’s Creed, Ploughman’s tale, unde întîlnim totuși alegoria fran-
ceză, cu Caritatea, Adevărul, figurile Do-Well, Do-Bet, Do-Best, „fac bine",
„fac mai bine", „fac cel mai bine".
Note
a.	Afirmarea spiritului laic prin intermediul universităților se
conjugă cu laicizarea generală a mentalității, ca urmare a noilor rela-
ții economice care se stabilesc în Occident. în acest sens și contribu-
țiile recente ale lui Jacques Le Goff (de ex. Les intellectuels au Moyen
Age, Paris, Ed. du Seuil, 1957 ; Temps de VEglise et temps de marchand,
„Annales“, 1960, 3); de asemenea Friedrich Heer, Die dritte Kraft.
Der europăische Humanismus zwischen den Fronten des konfessionellen
Zeitalters, Frankfurt am Main, 1960, 742 p. De reținut și studiul Inter-
nationale Beziehungen an spătmittelaiterlichen Unioersităten din voi. II
al op. cit. de Anneliese Maier (Roma, 1967). Pentru ansamblul pro-
blemei J. Huizinga, Le declin du Moyen Age, Paris, 1932, 407 p.
b.	Istorioara reprodusă în opera citată e însoțită de această
„moralitate": ea nu-și propune să împace totala adeziune la fapta
meșteșugarului care lucrase în zi de repaus cu respectul pentru preve-
derile ecleziastice și civile ce interziceau activitatea (chiar și a celor
siliți să muncească pentru a-și asigura hrana) în timpul sărbătorilor.
Le Clerc crede că Focus nu e străin de numele împăratului bizantin
Phocas.
c.	Lui Philippe de Mezieres, lorga i-a consacrat un amplu studiu,
menționat mai departe, rod al unor investigații ce au fost evocate de
Eugen Stănescu, Les d&buts d'un grand historien: N. lorga, „Revue
Roumaine d’Histoire", 1965, 6.
d.	Afirmația nu este întru totul surprinzătoare, teoria scolas-
tică susținînd, în special prin autoritatea lui Toma d’Aquino, că
puterea politică provine de la Dumnezeu, prin intermediul poporului
— cf. P.C. Timbal, Histoire des institutionspubliques et des faitssociaux,
NOTE (CAPITOLUL XVI)
315
Paris, Dalloz, 1961 și W. Ulmann, Principles of Government and Poli-
tice in the Middle Ages, London, Methuen, 1961.
e.	Nu i se poate contesta, totuși, literaturii engleze, dominată
de limba franceză, un caracter specific, capabil sa o distingă de cul-
tura franceză. Istoricul lorga se lasă dominat în acest pasaj de datele
pe care le acumulase, în dauna filologului care nu și-ar fi permis să
vorbească despre „sufletul cu desăvîrșire francez“ al cărturarilor bri-
tanici, ignorînd Beowulf și persistența elementului anglo-saxon.
f.	Leclerc citează aceste versuri pentru a dovedi indiferența
franceză pentru celelalte limbi, mentalitatea „unui popor care se mul-
țumea să parodieze celelalte limbi, rîzînd de cei care voiau să vor-
bească limba lui“. în versurile citate, regele Angliei Henric se laudă
că va cuceri Parisul și că va muta la Londra acea „Sainte-Chapelle“
ce atrăgea admiratori de pretutindeni.
g.	Leclerc afirmă, citînd un manuscris din British Museum, că
acest cardinal și-a scris predica, începînd cu o rugăciune, apoi cupletul
și apoi textul în care „anunța cu gravitate intenția sa de a sfinți o
cîntare profană“ și de a dovedi că versurile ce istorisesc cum frumoasa
Alis și-a făcut o cunună de flori ascund, de fapt, o laudă adusă Fecioa-
rei.
h.	De consultat, pentru o lărgire a prezentării foarte schematice
a lui lorga: Otto Jespersen, Growth and Struciure of the English Lan-
guage, New York, 1956 și originala Gramatică a limbii engleze a lui
Dragoș Protopopescu, Buc., 1947.
i.	Călătoriile lui Sir John Mandeville (The Travels of sir John
Mandeville) constituie o plăsmuire celebră după Albert d’Aix, Vin-
cent de Beauvais, Jacques de Vitry, a unui scriitor de cancelarie,
Jean d’Outremeuse, desemnat de unii critici drept „un mincinos cu
trei caturi“ (Paul Hamelius: „un menteur ă triple etage“). Le Brut
(1205) e o povestire engleză tradusă în franceză și apoi retradusă de
un cleric Layamon.
k.	Folosind surse romanice (vd. și studiul lui Mario Praz, Chaucer
e i grandi trecentisti italiani, din voi. său: Machiavelli in Inghilterra
ed altri saggi, Roma, 1943) și anglo-saxone, marele poet e considerat
a fi pus „piatra unghiulară la edificiul literaturii medievale engleze“
(A. Gompton-Rickett). O traducere română a Povestirilor de la Can-
terbury de Dan Duțescu, în Edit. pt. Lit. Univ., 1964, 2 voi., cu un
316
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
studiu introductiv de Zoe Dumitrescu-Bușulenga. De consultat, de
asemenea: Claes Schaar, The Golden Mirror. Studies in ChaucePs
descriptive technique and its literary background, Lund, 1955, 526 p.
și H.S. Bennett, Chaucer and the XV-th Century. în: The Oxford His-
tory of English Literature, voi. II, Oxford, 1958.
L John Barbour (1316? —1395), poet scoțian, a relatat în poemul
epic The Bruce, luptele regelui Robert the Bruce cu englezii. Celebre
sînt versurile:
Ah, libertatea e un nobil lucru,
Cel ce trăiește liber, din plin trăiește.
m. Remarcabil pasaj, în care poate fi surprinsă ascuțimea obser-
vației marelui istoric, ce, depășind aspectele religioase și multiplele
implicații ale frămîntărilor engleze, pătrunde în miezul fenomenelor
pentru a releva lupta purtată de masele răsculate, din pricina mizeriei,
în 1381 (și conduse de Wat Tyler care avea să ducă tratative cu regele
Richard II) și idealurile social-politice care animau pe cei denumiți
în secolele XIV—XV, drept „Lollards“ (după numele acordat grupului
de cărturari de la Oxford ce se revendica de la Wyclif, pe la 1380;
doctrina acestora a fost expusă în cele Twelpe Conclusions opuse parla-
mentului în 1395).
n.	Deși s-a pretins că The Vision of Piers the Plowman a fost scrisă
de cinci poeți diferiți, se atribuie în unanimitate opera lui William
Langland, care n-a fost cîntăreț la St. Paul și a trăit între anii 1330? —
1400? Ifor Evans (Histoire de la litterature anglaise, Paris, Payot,
1965, p. 167) afirmă că „dacă W. Langland n-ar fi fost mistic, ar fi
fost un revoluționar. Dintre toți poeții englezi este cel care se apropie
cel mai mult de Dante...“
XVII
Curentul revoluționăr francez
în literatura italiană
Petrarca, Boccaccio
Curentul franciscan unit cu acela ai libertăților cetă-
țenești, care domină literatura italiană în a doua jumătate
a veacului al XlII-lea, și care-și află și în Dante un reprezin-
tant, va fi înlocuit în cel de al XlV-lea secol prin direcția
de negație, de luptă pentru schimbări, oricare ar fi ele,
ce vine din Franța Universității pariziene.
lacopone da Todi o vedea mai bine, în naivitatea lui
de mistic poet primitiv, decît criticii moderni în larga lor
cunoaștere prin cărți a împrejurărilor timpuluia, cînd scria
aceste versuri despre distrugerea prin Paris, cu „literatura
lui“ și „drumul cel rău“ al lui, a dulcelui sfînt din Assisi:
Mal vedemmo Parisi
Che n’hă distrutto Assisi:
Colla sua lettoria
L’hă messo in mala via.
Aceasta se face cu atît mai ușor, cu cît înalta școală pa-
riziană este și după Dante un centru de atracție a italieni-
lor, din toate ținuturile, cari vreau să facă studii mai înalte,
să pătrundă, pe urmele lui Brunetto, în tainele noii „Na-
turi“ și în labirinturile cu silogism îndreptător ale Rațiunii.
Funcționa aici și un adăpost pentru oaspeții de dincolo de
Alpi, Colegiul „Lombarzilor“ sau, în forma sa oficială, „Casa
săracilor școlari italieni ai milostivirii Maicii Domnului^
(Maison des pauvres escoliers italiens de la charite Nostre
Dame). Unii dintre acești oameni cari nu erau străini în
23 — Istoria literaturii romanice voi. I
318
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
acest mediu rămas internațional, ajungeau chiar rectori ai
Universității, ca Marsiglio din Padova (1312), ori măcar can-
celari, ca Robert de Bardi (1340), care a fost, probabil, unul
dintre acei cari au adus încununarea în Franța, ca „poet lau-
reat/4 a lui Petrarca1. De la Paris duce Marsiglio lupta lui
contra papei și pentru ideia ghibelină întrupată acum în
noul rege al romanilor. Bavarezul Ludovic, Luigi Marsi-
gli (1330-94) e și el student parizian2.
Roman de la Rose era cetit în Italia3; îl găsim, în cataloa-
ge de biblioteci, la 1367 în Florența, apoi, în deosebite lo-
curi italiene, la 1426, la 1463 și 14954. Imitatori, continua-
tori ai tendințelor de care e însuflețit acest imens pamflet
enciclopedic nu lipsesc. Astfel și acel Cecco d’Ascoli, ars la
1327, care copiază pe Brunetto în opera sa Acerba^ avînd
înaintea ochilor și Image du monde și care, desprețuind pe
Dante, pe care nu vrea să-l urmeze în „pădurea lui întune-
cată44, nici să repete după el povestea lui Paul și a Francescei5,
atacă nota literaturii de luptă, cînd tăgăduiește că din co-
mete ar putea să se prevadă moartea regilor, cari ar tre-
bui, ca oricine „stăpînește și poartă coroană44, să aibă gri-
ja soartei lor6. Se știe că el a isprăvit pe rug la 1327, în acel
oraș de naștere al lui, care văzuse și eșafodul lui Domenico
Savi, alcătuitorul unei întregi oștiri de revoltă7.
Se pare că acest Cecco a avut atingere cu însuși pămîn-
tul francez, profesînd medicina la Avignon. La Toulouse
se poartă cam în același timp Guido de Cavalcanti, și în
același oraș ca și în Paris Cino da Pistoia8. Avingnon mă-
car pare să nu fi fost necunoscut lui Fazio degli Uberti,
1 Leclerc, op. cit., II, p. Gi.
2 Pentru studenți germani vd. Leclerc, op. cit., II, pp. 25 — 6.
3 O traducere flamandă de la 1320 (a lui Mihail și van Aken, din Bruxelles).
4 Foscolo Bencdclto, op. cil., pp. 187 — 8.
6 Qui non si sognia per ia selva scura;
Qui non vego Paolo, ne Francesca,
Nici Ugolino, adăugim?
6 Teme clii regie e chi porta corona
(Foscolo Benedctto, op. cit., p. 180),
7 Leclerc, op. cit., I, p. 0.c
3 Ibid., II, p.74.
CURENTUL REVOLUȚIONAR IN ITALIA : PETRARCA
319
și el florentin (+ 1367), care, în Dittamondo al său, cu-
prinzînd și versuri provențale, versuri franceze, vorbește de
romanele ciclului breton, laudă Parisul-Atenă, se ocupă de
politica lui Filip cel Frumos și de cruciată. Tot prin Franța
trece într-un anume moment din viața sa Giovanni Villani,
marele cronicar florentin, care, povestind într-un stil de
nuvelă, într-o formă de răzlețe grupuri naive, ca acelea, cu
subiect din Scriptură, ale lui Giotto în capela padovană a
Scrovegnilor, întîmplări florentine, italiene în genere și din
alte țări, a dat astfel cel dintîi mozaic de istorie univer-
sală, în care faptele, fixate cu îngrijire și expuse cu interes,
nu fac parte din expunereaunei teorii politice, cum nu intră
în cadrul vreunei teorii medievale. Acest scriitor (+ 1348),
la care s-au notat franțuzisme, ar fi luat parte chiar
la războiul Flandrei. Și, dacă întîlnim aspra lui critică îm-
potriva noilor moravuri din Florența, prin opoziție cu cele
vechi1, e vădit o influență franceză în tonul lui dușmănesc
față de călugărime. Desigur va fi cetit opera de căpetenie
a nemulțămiților, el care menționează și romane ca-
valerești franceze. Scena întîlnirii misterioase în pădure între
Filip cel Frumos și arhiepiscopul său de Bordeaux, care va
deveni Clement al V-lea, cu îndatoririle, dăunătoare pen-
tru Biserică, pe care acesta le-ar fi luat față de cel dintîi2,
e pusă acolo pentru a împovăra și mai mult această papali-
tate avignoneză, pe care, de altfel, cronicarul o urăște
și ca italian. Elemente din Roman de la Rose se găsesc și
în Dottrinale al lui lacob, fiul lui Dante, care pretindea să
facă o operă mai metodică, mai științifică decît a părinte-
lui său.
Francesco Petrarca, secretariul acestor papi din Avignon,
care, deși născut la Arezzo (1304), învață la Carpentras, la
Avignon, la Montpellier și vizitează și Narbonne, Toulouse,
Lyonul, Parisul3, înainte de a se fixa în preajma ocupatori-
lor francezi ai Sfîntului Scaun, el, care, speriat de zvonul
1 VI, 69.
2 IX, 59.
8 Misiuni și la Aachen (1333), Colonia (1337), Roma (1341), Praga (1354).
Milan (unde stă opt ani). Moare în Arqua la 19 Iulie 1374,
320
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
certelor filosofice al Universității1, recunoaște totuși că acel
Paris e „coșul din care se culeg cele mai frumoase fructe din
toate țările“, pentru „cei mai buni ucenici străini44, trimite
odată2 lui Guido Gonzaga din Mantova un exemplar din
romanul favorit al francezilor. Și, fără a-și arăta o adevă-
rată prețuire, el constată acea admirație care face din opera
lui Jean de Meung o lucrare eminentă, de „nu se înșeală Galia
și Parisul, capitala ei44, în aprecierea unei astfel de scrieri
„vulgare și străine443.
De altminterea, în Trionfi ale lui, ambițioasă operă, me-
nită să dea faliment, Petrarca împrumută din Roman de
la Rose alegoriile toate, ca Amore, Morte, Rella Accoglianza,
Honestate, Vergogna, Senno, Modestia, Habito, Diletto,
Perseveranza, Timor d^infamia, Desio-sol-d'amore, etc4. Amor
apare în car, „vittorioso e sommo duce44, cu suită, și
poetul, ucis de săgeata lui, trece printre umbre care
sunt zeii, eroii, înțelepții, poeții, personagiile ilustre ale
antichității, ca Ovidiu, și cîțiva contemporani. Se ur-
mează capitolele Poftei, Pudiciției, Morții, Faimei, Vremii,
Eternității. Nu o dată apare grădina, „cu floarea fragedă44
între spini, „roza candidă445 . în Rime, pe de altă parte, în
acea poezie lirică mulțămită căreia el e nemuritor, s-au re-
levat aluzii la literatura franceză și împrumuturi de la
Jean de Goucy și Thibaut de Champagne. Condamnînd nă-
vala „romanelor franceze44, el introduce, din lumea lor, ne-
contenit, Moartea, Fortuna, zina Rațiunii, Gloria, Virtu-
tea, Zeul Iubirii cu arcul lui, cu săgeata ce pătrunde prin
ochi, cu fereasta lui de pîndă, cu temnița unde-și închide
robii6. Viziunile obișnuite nu lipsesc7. în scrierile lui latine
va declama contra femeilor8.
1 Vorbește de „strcpidulus straminum vicus“ (rue du Fouarre) — evidentă
amintire din Dante.
3 Poesie minori, Milan, 1834, II, pp. 342 — 4.
3 „Nisi fallitur nimis Gallia Pariseumque caput.“
4 Triumphus Cupidonis, III.
6 Son. 211; Sestina 6.
6 Son. 23, 233; Canz. 1, 12, 28.
Quando giugne per gli occhi al cor profundo
L’immagin donna (Son. 73).
Laura în barca ei, cu douăsprezece Virtuți, Son. 189.
7 Canz. 2Â, 25.
B Monnier, Le Quattrocento, I, pp. 65 — 66.
CURENTUL REVOLUȚIONAR ÎN ITALIA : BOCCACCIO 321
Fiu al unei franceze, născut la Paris, unde ajunsese ta-
tăl său, și închinîndu-și cea dintîi mai însemnată operă
în limba vulgară, Decameronul, fiicei din Neapole a regelui
de sînge francez Robert1, născută cu o franceză, Giovanni
Boccaccio (n. 1310) învață la Paris și se pătrunde și el,
adînc, de spiritul francez, pe care-1 putea întîlni, de altfel,
și în acea Italie însăși, unde autoritatea lui Robert (+1303),
rămas conte de Provența, unde se așezase Papa, se întindea
și asupra Florenței, în care fiul său, Carol de Calabria, gu-
vernează pînă la 1328. îi urmează stăpînirea lui Gautier
de Brienne, duce de Atena (1342). La 1384, după autonomie
și lupte interne, la Arezzo și Florența poruncește Enguerrand
de Coucy, iar la Genova, peste puțin, în numele regelui
Franciei, mareșalul Boucicaut, guvernator al Luccei, Pa-
viei, Pergamului, Bresciei, Genovei (de la 1401). în De-
cameron chiar s-a semnalat cu dreptate o influență franceză,
care nu se oprește la împrumutarea, discutată și discutabilă,
a unui număr de subiecte, ci la sensul, la spiritul, la at-
mosfera chiar a nuvelelor sale, influență ce pleacă din fa-
bliaux, cu „gauloiseriile“ lor, și chiar de la alte produse
literare franceze ale evului mediu (ca Poeme de la Violette,
al lui Gibert de Moutreuil).2 Filostralo al său, cu episodul,
din războiul Troii, al lui Troil și Cresidei, e după Benoit
de Sainte-Maure. în Corbaccio se vorbește de Lancelot și
Tristan, ba și chiar de Roland și Olivier, — și după noua
compilație italiană Reali di Francia3. In Filocopo se reproduce
romanul Flore et Blanchefleur. în acel Corbaccio — „Gîr-
baciul“, „flageluF — răzbunarea lui împotriva văduvei care
l-a răspins și a femeilor în genere, se pomenesc Roland, Oli-
vier, Tristan, ciclul breton; atacurile contra călugărilor
ipocriți, contra legiștilor sunt ca acelea ale clericului de
la Orleans. în Teseida e netăgăduită, cu toate împrumutu-
rile, posibile, din poetul latin Glaudian —, înrîurirea ope-
rei acestuia4. Și în prefața la Genealogia Deorum, Boccac-
cio va purta încă o luptă cu călugării.
1 „II buon r& Sicilian" apare și în Triumfurile lui Petrarca.
a Le întîlnim, de altfel, și în opera lui latină De remediis utriusque fortunae.
8 Ed. din „Biblioteca Romanică" de la Strassburg, p. 87.
4 Foscolo Benedetto, op. cit, p. 171 și urm.
322
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Și așa se va face și mai tîrziu, cînd Sacchetti va între-
buința pentru povestirile din Pecorone al său (către 1380)
aceleași „fabliaux“ ale Franciei medievale1, prezintînd și
el pe cei cu „legile civile“ și „rațiunile canonice“, cari apără
pe hoți pentru bani2, și cînd Federico Frezzi, în Quadri-
regio (1394—403), ne va introduce, primăvara, în livada
zeului Iubirii, căruia poetul îi va face omagiul de vasal3.
Tot astfel de urme se vor afla mai tîrziu în Fimerodia a lui
lacopo della Pecora și în atîtea produse, de o însemnătate
inferioară, ale secolului al XVI-lea italian4.
Seniori italieni din Nord scriu franțuzește, ca Thomas
de Saluces, în le Chevalier errant, după norme de dincolo
de Alpi, ori ca Bernabd Visconti, în corespondența sa cu
nepoata Beatricea de Armagnac5.
Și nu vor lipsi, ca în mișcarea florentină a Ciompilor
(1377), ori în aceea de la sfirșitul veacului, laViterbo, Flo-
rența, Bologna, cînd se strigă „Morte alia Chiesa, a’preti;
evviva la libertă“e, consecințe sociale asămănătoare cu
acelea pe care, în același timp, aceeași literatură le avuse în
Franța.
în schimb, francezii traduc din italienește, deși adesea
numai prin intermediu latin, doar lucrări de agricultură,
itinerarii (ca al lui Riccoldo da Monte Croce), cărți de me-
1 Leclerc, op. cit., II, p. 105.
2 Legge civile e ragion canonica
Appaion ben; mă noi mal spesso l’usano.
Difendono i ladroni e gl’altri accusano.
Glii hă danari e clăi piil puote, scusano;
Tristo 6 colui clie con costor s’incronica,
Senon empie lor man sotto la tonica.d
3 Foscolo Benedetto, op. cit., p. 181. în Florența acest zeu conducea, la o
anume serbare de peste an, pe dănțuitori; Monnier, Le Quattrocento, I, p. 8.
4 Foscolo Benedetto, op. cit., spre sfîrșit. Se semnalează și un împrumut după
Rustebeuf în Ariosto însuși. Cf. părerea lui Bartoli (Storia della letteratura ita-
liana, II, pp. 833 — 4) că genul Romanului de la Rose nu se potrivește cu spiritul
italian.
6 Leclerc, op. cit., I, p. 467. în curînd Valentina, fiica lui Gian-Galeazzo
Visconti și nepoata lui Bernabd, va introduce spiritul italian la Curtea Franciei,
prin căsătoria sa cu Louis d’Orleans.
CURENTUL REVOLUȚIONAR ÎN ITALIA : PETRARCA
323
dicină1, — fără a pomeni Decameronul însuși, prefăcut,
pentru alte motive, în limba inspiratorilor săi.
Dar, pentru literatura italină, ne găsim în acest veac
al XlV-lea înaintea unei mari și nobile opere, lirica lui
Petrarca, înaintea unei bogate producții narative, a lui
Boccaccio, care, pe de o parte, sunt pretinse a fi caracteristic
italiene și, pe de alta, a fi străbătute de acel nou spiri antic
care ar face din acești doi scriitori, de un suflet așa de de-
osebit și de un merit care nu se poate grada îndeajuns, niște
oameni ce ar fi rupt cu trecutul, ce ar fi închis porțile evu-
lui mediu și ar deschide larg pe acelea ale unei noi epoce
pentru spiritul uman în tot Apusul: epoca Renașterii.
Să vedem dacă un studiu atent, fără idei preconcepute,
nu va arăta, dimpotrivă, că în nimeni nu trăiește acest
ev mediu în ultima formă pe care i-au dat-o francezii —
cu excepția învierii trecătoare a spiritului cavaleresc pe la
1350 — decît în operele-n limba vulgară — nu cele mai vii,
ci singurele vii — scrise de acești doi oameni pe cari atîtea
legături îi unesc cu Franța.
Am văzut ce îndelungată a fost petrecerea lui Petrarca
la Avignon, fără a mai pomeni misiunile sale care-1 aduc,
nu numai la Rasei — Băle — ,1a Praga etc., dar și la Paris,
unde, în numele lui Galeazzo Visconti, duce regelui loan
inelul său pierdut în lupta nenorocită de la Poitiers (1361).
Acel care a dăruit biblioteca sa Veneției, a făcut și impor-
tante daruri de cărți, încă din 1355, în Franța2.
De Florența înaintașilor, de Toscana în limba căreia
scrie, nu-1 leagă nimic. Nu e la dînsul, ca la Dante, o iden-
tificare a sufletului cu fiecare frîntură de zid, cu fiecare les-
pede de piatră din cetatea sa și, mai departe, cu fiecare
din elementele istorice și naturale ale pămîntului Italiei.
Individualism? Vom vedea că nu. Ci e desfacerea de acasă,
desțerarea, înstrăinarea, fără ca alte rădăcini să se înfigă
puternice în altă brazdă.
1 Leclerc, op. cit., I, pp. 51, 3, 51, 6; II, pp. 5 — 6.
a Leclerc, op. cit., II, p. 89.
324
ISTOiUA LITERATURILOR ROMANICE
Abia dacă pomenește, — el care, din motive ce se vor
arăta cînd va fi vorba de mitul ^,Renașterii<c, urăște pe stră-
inul devastator și prihănitor al Italiei, pe german, pe ba-
varez, care vede în Cola di Rienzo un adevărat liberator al
Romei — Florența leagănului alor săi (Canz. 29). Numele
ei nu apare mai des decît al Marocului, Spaniei și „Cataiu-
lui“, cunoscut prin Marco Polo1. Din literatura’ Italiei el
cunoaște pe Cino da Pistoia (Son. 71), pe Guittone d’Arezzo
(Son. 246), pe cei doi Guido, pe Onesto da Bologna, pe „Si-
cilieni“, pe bunul său amic Sennuccio (Trionfi) și pe un
Busone de Gubbio; iar, în ce privește pe Dante, dacă-i tri-
mite și lui, ca și acestora, o solie în ceruri (ibid.), dacă
împrumută de la el pentru a fixa noul sălaș al Laurei,
împărțirea Raiului în cercuri (Son. 24, 261), dacă i se ia
și ideea unei călătorii între umbre care se îngrămădesc
însă dese, strivite, fără a fi caracterizate, în Trionfi, dacă
e cîte un vers care samănă cu al marelui consîngean2, i se
pare că Florența n-are, ca Verona, Mantova etc., marele
ei poet (Son. 133). Rari sunt și expresiile populare — o
singură bucată e țesută mai numai din ele3, proverbele4.
Ge-i e mai aproape în cîntece — în scrisori compatrioții
săi vor fi spiritele alese din toată lumea, toți învățații,
toți cunoscătorii —, e Avignon, e acea apă Sorgue, pentru
care, jertfindu-se iubirii, a părăsit Arnul:
Quella per cui con Sorga ho cangiat’ Arno,
Con franca povertă serve ricchezze.5
într-acolo, cînd împrejurările îl fac să plece pe cîtva timp,
i se întorc gîndurile, spre acele locuri care nu numai din
cauza Laurei îi sunt așa de familiare, ci fiindcă icoana lor
1 Triumphus Morțiș. Știe de Rinul înghețat (Son. 138), de locul unde Dună-
rea dă în Mare (Trionfi, Apendice). Pentru Ardeni, Son. 144. — Pentru Tana,
Son. 116.
8 Caddi non giă come persona viva (Son. 51)/
3 Canzone, 11.
4 Tră la spiga e la man qual muro 6 messo (Son. 43); se mai foco per foco
non si spense, n£ fiume fii giammai secco per pioggia (Son. 40); ch’altri cangia il
pelo anzi che’l vezzo (Son. 67). £
6 Son. 267. Cf. Son. 264; Canz. 18.
CVRENTIjL REVOLUȚIONAR IN ITALIA : PETRARCA 325
s-a coborît definitiv în sufletul lui de visător prins de locul
unde săvîrșește munca gîndului. La Rhone, acolo e „iarba
mai verde și aerul mai senin; acolo e acel soare viu și dulce al
nostru, care împodobește și dă flori malului sting al apei"1.
Iubirea l-a apucat, pe viață — cel puțin, cum vom vedea,
aceasta e atitudinea literară ce-și impune — „pe malul sting
al Mării Tirene, unde rupte de vînt plîng undele":
Dove rotte dai vento piangon l’onde2.
Acolo, și nu aiurea, a văzut el în atîtea ierni „ningînd de
jur împrejur pe Alpi"3 și „zăpada fragedă pe culmi lovită de
razele soarelui, departe"4. Vaucluse, Valchiusa, adăpostul
patimii și durerilor sale, îi e locul cel mai sfînt5.
Ca și priveliștile Avignonului, ideile de acolo le cuprinde
el în inima lui. El, care vorbește, în Trionfi, cu evlavie de
„sfînta întreprindere", impresa santa, a lui Godefroy de
Bouillon6, va blăstăma pe „nenorociți! creștini cari se nimi-
cesc unul pe altul și nu li pasă că Mormîntul lui Hristos
e în mîna cînilor":
Gite superbi, o miseri cristiani,
Consumando l’un l’altro, e non vi caglia
Ghe’l sepolcro di Cristo e in man de’ câni7.
își va îndemna prietenii să ajute cruciata pe care, cu con-
curs spaniol, englez, german, o va întreprinde, contra sara-
sinilor, incapabili de a ținea o sabie, urmașul lui Carol cel
Mare, „Carol cel Nou". „în numele lui Hristos încingeți acum
1 L’erba piu. verde e l’aria piu serena.
Ivi 6 quel nostro vivo e dolce sole
Ch’adorna e’ nfiora la tua riva manca (Son. 173).
2 Son. 51.
3 Giă su per l’Alpi neva d’ogn’ intorno.
(Canz. 40.)
4 Qualor tenera neve per li colii,
Dai sol percossa, veggio di lontano.
(Canz. 15 J
6 In una văile chiusa d’ogn’ intorno (Son. 93 — 4).
8 Triumphus famae.
7 Triumphus famae, II.
326
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
săbiile441, spune el, pentru a sfărîma „coarnele Babiloniei44
păgîne.
E adevărat că Avignonul — căci de el este vorba, ca
de un Scaun roman, de el, și nu de adevărata Romă, pă-
răsită, uitată, nenorocită — e pentru dînsul un obiect de
groază, o „Babilonie impie, fără rușine, fără vreun bine în
el, sălaș de durere, mamă de greșeli442, „îmbogățită, mărită
din sărăcia altora44, „cuib de trădări44, „slugă a vinului, a
patului, a hranei, în care luxuria se întrece pe ea însăși44,
mînînd, cu întețirea Iui Belzebut, „fete și moșnegi44, — „de
se ridică putoarea pînă la Dumnezeu44 3. „Fîntînă de durere,
sălaș de ură, școală de greșeli, templu de erezie444, „lacomă
Babilonie44, care se închină lui Bah și Venerei, de va tre-
bui să vie un nou Sudan să facă din ea un Bagdad nou, ri-
sipindu-se idolii, dărimîndu-se turnurile, arzînd cei din-
lăuntru ca lumea să se poate regenera5. Zinele de odinioară
sunt uitate6; „ca lucru de-a minunea se arată cu degetul
cine vrea să facă a se naște rîu al Heliconului44:
...per cosa mirabile s’addita
Chi vuol far d’Elicona nascer fiume7.
1 Et per Gesu la spada cingete mai (Son. 23).
2 Dell’empia Babilonia, ond’ e fuggita
Ogni vergogna, ond’ ogni bene e fori,
Albcrgo di dolor, madre d’errori.
(Son. 91.)
3 Per 1’altru’ impoverir se’ricca e grande.
Nido di tradimenti in cui si cova
Quanto mal per lo mondo oggi si spande:
Di vino serva, di letti e di vivande,
In cui lussuria fă l’ultiina prova.
Per le camere tue fanciulle e vecchi
Vanno trescando, e Belzebub in mezzo.
Or vivi si ch’a Dio ne venga il lezzo.
(Son. 105.)
4 Fontana di dolore, albergo d’ira,
Scola d’errori, templo d’eresia:
Giâ Roma, or Babilonia falsa e ria.
(Son. 107)
6 Son. 106
6 Son. 20
7 Son. 1
CURENTUL REVOLUȚIONAR ÎN ITALIA : PETRARCA
327
„Ce plăcere pentru laur sau pentru mirt? Săracă și
goală mergi, filosofie, îți spune mulțimea pricepută la
cîștigul.
Și „veacul ajunge a fi urit“2, cînd vede „casa lui Dum-
nezeu cum arde toată“3.
Dar avem a face aici nu cu un atac — și așa de violent!
— contra reședinței nouă a papilor, ci numai cu o repetare,
încălzită de retorică — Petrarca, un cleric, a avut doi co-
pii naturali —, a mustrărilor în stil profetic pe care, de
mai mult ca un veac, literatura franceză a curentului de
revoltă le arunca asupra Bisericii, asupra clasei trăind în
ușor față de munca și mizeria celorlalți.
De fapt acest Avignon —și regiunea care-1 încunjură —
e un oraș interesant și a cărui fizionomie particulară în aceste
trei sferturi de veac cît înlocuiește pentru papalitate
Roma trebuie adusă în minte pentru a se înțelege multe
lucruri. Găzduit întîi acolo, pe pămîntul contelui de Pro-
vența și lîngă teritoriile regale, Clement al V-lea l-a cum-
părat cu cîteva zeci de mii de piese de aur. El și urmașii
lui, pînă la Inocențiu al Vl-lea, care se teme pentru sufletul
lui Petrarca din cauza cetirilor frecvente în Virgiliu, pînă
la mai luminatul Urban al V-lea, un papă de cruciată,
au rămas francezi, dar cancelaria lor, convorbirea lor obiș-
nuită sunt de limbă latină. Pe de altă parte, relațiile de
afaceri pe lîngă cele politice, cu creștinătatea întreagă,
sunt cu Italia, unde Biserica-și păstrează vechile posesiuni
și de unde sosesc venituri, plîngeri, îndemnuri, rechemări
la întoarcere, la reluarea marii misiuni italiene, acum pă-
răsită. Necontenit vin de acolo pelerini, și misionari pleacă
într-acolo. în marile opere de clădire, — palatul care și
azi uimește prin proporțiile sale —, de refacere, de împo-
dobire, artiști italieni sunt aduși necontenit aici: pictu-
1 Qual vagliezza di lauro. qual di mirto?
Povera e nuda vai. filosolia.
Dicc la turba al vil guadagno intesa.
(Son. 7.)
2 Lo secol noioso in cui mi trovo. (Trionfi)
3 La maggionc di Dio cli’arde oggi tutta.
(Canz. 6.)
3^8
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
rile amintesc pe Giotto, pe Memmi, pe Giovanni Italice,
pe Gimignano della Torre, pe Pietro de Tortona1. Petrarca
însuși cheamă pe Simone Memmi pentru a schița îngereasca
figură a Laurei2. Se pregătește aici desigur o lume întreagă de
amestecuri, în care nota dominantă rămîne totuși franceză.
O regăsim oare și în acea idilă — cam lungă, de peste
douăzeci de ani, de la 6 april 1327, precis, ca la Dante în-
tîlnind pe Beatrice, pînă la 6 april 13483 —, care a făcut,
prin Rimele „Ganzonierului“ său, din Petrarca unul din cei
mai mari poeți ai lumii?
Să vedem.
Întîi, cu toate părerile stăruitoare ale unor critici, in-
fluențați de „mitul“ Beatricei, e sigur că avem a face cu
o persoană reală și cu un sentiment care, odată și în oarecare
măsură, a fost și el real.
O vedem pe Laura — de Noves, sau cum îi va fi fost
numele, care nu s-a putut stabili —, cu „pletele-i de aur
care pot face invidios soarele“, cu „cozile blonde ale părului
de aur“, „cu mintea căruntă sub părul bălan“4, — adevă-
rată ciută cu cornițe de aur5.
Are „mîinile albe, subțiri, brațele frumoase“, „gesturi
suav de mîndre“ și „mîini dulci trufaș de smerite“6. O ve-
dem — „dulce amintire“ — supt florile care-i plouă din
ramuri în sus:
1 Renan, op. cit., pp. 136 — 9.
2 Son. 57.
3 Cf. Son. 176 cu Son. 290.
4 Le treccie d’or, che dovrien far il sole
D’invidia molta ir pieno (Canz. 3).
D’or capelli in bionda treccia attorse (Canz. 3).
Sotto biondi capei canuta mente (Son. 178).
Vd. și 10: Tuoi biondi capelli alor velati. Și Son. 11: E i cape’ d’oro fin
farsi d’argento.
6 Son. 157.
• Le man bianche sottili
E le braccia gentili
E gli atti suoi soavemente alteri
E i doici sdegni alteramente umili (Canz. 3).
Cf. ochii, „le mie fatali stelle“ (Son. 51).
CURENTUL REVOLUȚIONAR ÎN ITALIA : PETRARCA
329
Da’ de’ râmi scendeva
— Dolce nella memoria —
Una pioggia di fior sovr’il suo grembo1.
„Stă pe iarbă, făcîndu-și umbră din brațele ei“:
Seder la donna nostra sopra l’erba
E far delle sue braccia a se stess’ ombra2,
Și ce rîs dulce, „smerit și-ncet“ — il dolce riso umile e
piano !3
Petrarca dă amănunte — e adevărat, rare; și vom vedea
de ce teoria lui literară cere aceasta — despre împrejurările
în care a cunoscut-o. Avea „inima de smalț66, de „diamant‘c,
mintea-i era plină de „înghețate gînduri“ (pensier gelati)*,
era „mai sălbatec decît cerbii665, i se părea minune ce nu
simțea însuși6, cînd a cunoscut-o. Și lumea spunea că e dat
„meșteșugului de a vinde cuvintele46 — el care scria de zece
ori o pagină7, dar se gîndea aici la studiile de drept din Mont-
pellier —, ba chiar „minciuni668...
Deodată, totul se schimbă. „Din acea zi66, spune el,
„mi-am plăcut mie însumi^ — „da quel di inanzi a me mede-
simo piacqui649. Și „binecuvintează ziua, luna, anul, ano-
timpul, vremea, ceasul, clipa, ca și țara frumoasă și locul
unde ajunge a fi legat de cei doi ochi frumoși66:
Benedetto sia ’l giorno e’l mese e l’anno
E la stagione e’l tempo e l’ora e’l punto
1 Canz. 14.
8 Son. 27.
’ Son. 34.
4 Canz. 1.
6 Io eh’ era piu salvatico che i cervi.
(Triumphus Cupidinis, IV.)
8 ...Quel cli’ in me non era
Mi parea un miracolo in altrui (Canz. 1)
7 Scrisoarea latină către Bernard de Roles.
8 Quanto in sua prima etă fOl dato all’arte
Da vender parolette, anzi menzogne.
Canz. 9.
330
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
E’l bel paese e’l loco ov’ io fui giunto
Da duo begli occhi che legato m’hanno1.
Va plînge de acum, și-i va face bine:
Ed io son un di quei che’l pianger giova2.
își va spune simțirea an de an — numărînd exact — ,dar
fără s-o poată istovi, căci i-ar trebui altfel să „numere ste-
lele“ și „într-un mic păhar să adune toate apele cîte sunt“3.
E pentru dînsul un chin4, căci ea, mîndră, îl răspinse, nefiind
el vrednic să se uite măcar la dînsul:
Ella non degna di mirar si basso5.
In zădar visează de „o întîlnire de cum s-ar lăsa soarele,
fără altă tovărășie decît a stelelor, — numai o noapte, și
să nu mai vie zorile“:
Con lei foss’io da che si parte il sole
E non ci vedess’ altri che le stelle, —
Sol’ una notte, e mai non fosse l’alba6.
Nu va putea culege în veci ramură sau foi din acest laur7...
Spre sfîrșit numai, inima tare se înduioșează. Odată,
Ia un întîi mai, cineva, în treacăt, împarte trandafiri celor
doi ce par a-și voi binele8. Acum „era aproape vremea cînd
Amor se întîlnește cu Castitatea, și amanților li e dat să
stea alături și să spuie ce li stă pe inimă“. Dar „moartea
1 I’ benedico il loco e’l tempo e l’ora
Che si alto miraron gli occhi miei.
2 Canz. 3.
3 Canz. 15.
4 Son. 29.
6 Canz. 7.
8 Sestine, 1.
7 Ma pur di lei che’l cor di pensier m’empiș
Non potei coglier mai ramo, ne foglia:
Si fur le sue rădici acerbe ed empie.
(Țriumphuș Cupidinis. IV.)
8 Son. 2074
CURENTUL REVOLUȚIONAR IN ITALIA : PETRARCA
331
invidie starea fericită ori măcar speranța; stătu împotrivă,
la mijloc de cale, ca dușman armatul.
Cea judecată de el a fi vrednică de nemurire2 se stinse,
pe neașteptate, la 6 april 1348. O vede, „nu palidă, dar ca
zăpada albă..., părînd că se odihnește de osteneli“:
Pallida no, ma piu che neve bianca,
Parea posar come persona stanca3.
Și, pentru a se afirma încă mai mult realitatea ce are la
bază, el face însemnări în proză pe Virgiliul lui de căpătîi
și de călătorie, arătîndu-și lui singur că „de acum nu va mai
avea plăcere în viață“4, care, cu toate momelile ei, va fi
părăsită, ca o Babilonie.
De aici începe partea cea mai frumoasă, mai în adevăr
emoționată și mai adînc emoționantă a cîntecelor de iubire
ale lui Petrarca. „Femeia frumoasă pe care atît am iubit-o“,
spune el, „pe neprevestite a plecat de la noi și, după cît
nădăjduiesc, s-a suit la cer, — așa i-au fost de dulci și de
suave faptele“5. Și, dacă aici sonetul urmează prozaic,
vorbind de „cheile inimii“ care au fost recăpătate, de pele-
rinul căruia i s-a luat greutatea de pe umeri — pellerino
scarco —, altele mențin de la un capăt la altul această notă
1 Presso era’l tempo dov’ Amor si scontra
Con Castitate, ed a gli amant i c dat o
Scdersi insieme e dir che lor incontra.
Morte ebbc invidia al mio felice stato;
Anzi alia speme, faglisi all’incontro
A mezza via come nemico armato.
(Son. cf. 275, 276.)
3 Quella che, se’l giudicio mio non erra,
Era piu degna d’immortale si al o.
(Son. 87.)
’ Triumphus Morțiș. Lucrarea, după Afiico latină (1338), începe la 1352
și nu c părăsită — în stare nedeplină — decît în 1374.
4 Perchd nicnte piu mi debbe piacere in questa vita... E giunta l’ora di
fuggire di Babilonia. Cf. Canz. 23.
5 La bella donna che cotanto amavi
Subitamente s’c da noi partita,
E, per quel ch’io ne speri, al ciel salita:
Și furon gli atti suoi doici, soavi.
(Son. 70.)
332
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
înduioșată. „A trecut aceea de care am plîns și-am scris/1
„Crețele plete de strălucitor aur și scînteierea îngerescu-
lui rîs, care obișnuiau să facă din pămînt Rai, puțin praf
sunt astăzi, care nimic nu simte“:
Le crespe chiome d’or puro lucente
E’l lampeggiar dell’angelico riso,
Ghe solean far in terra un paradise,
Poca polvere son che nulla sente2.
„Cit te urăsc, pămînt lacom, care ții în brațe tot ce nu
mai pot vedea“:
Quanta invidia io ti porto, avara terra,
Gh’abbracci quella cui veder mi e tolto3.
„E gol și rece cuibu-n care-a stat ea“4... Ai dormit,
frumoasă stăpînă, scurt somn: acum te-ai trezit între spi-
ritele alese“:
Dormito hai, bella donna, un breve sonno,
Or se’ svegliata tră gli spriti eletti5.
Viața lui nu mai are preț. „S-a smuls orice dulceață a
vieții mele/6 Ce bine ar fi fost să poată muri, scrie el, peste
trei ani, în același ceas cu dînsa!7 Așa, el o simte veșnic
lîngă sine, „după mers, după glas, față, veșminte“:
...Quando torni, ti conosco e’ntendo
AII’ andar, alia voce, al volto, a’panni8...
1 Passata e quella di ch’io piansi c scrissi.
(Son. 272.)
2 Son. 251.
3 Son. 257.
4 E voto e frcddo’l uido in ch’ella giacque. (Son. 279.)
5 Son. 283.
9 Ogni dolcezza di mia vita e tolta.
(Canz. 22.)
7 Oh che bel morir era oggi e terz’ anno!
(Son. 237.)
* Son. 241.
CORENTlJL ftEVOLUȚiONAR ÎN ITALIA : PETRARCA 33$
In zvon de ramuri, de frunze, în plîns de păsări, în
„susur de ape ce fug pe iarba verde“ i se pare că o aude încă;
Parmi d’udirla udendo i râmi e l’ore
E le frondi e gli augei lagnarsi e l’acque
Mormorando fuggir per l’erba verde1.
Va merge și cu ei mult ca odinioară, tăcînd, ca să nu’
facă pe alții a plînge:
Tacite vo, che le parole morte
Farian pianger la gente, ed il desio
Che le lagrime mie si spargan sole2...
Nu e pasăre supt strașină, nu e fiară-n pustie mai singură
ca el:
Passer mai solitario in alcun tetto
Non fu quant’io, n£ fera in alcun bosco3.
Maica Domnului e rugată să-l ierte de prigonirea dure-
rii4; iubita însăși apare pentru a-1 întreba „de n-a plîns
destul“5. Bătrîn acum — tu se1 pur vegUo^—, el urmează
a-și duce crucea.
Cu ce samănă această iubire de douăzeci de ani, nesa-
tisfăcută, nehrănită prin scene reale de întîlnire, prin cu-
vinte schimbate, prin variație de atitudini, prin ce ar veni
de la dînsa pentru a-1 înnoi sufletește pe dînsul, această
lungă litanie, de la o vreme puțin cam obositoare, pe care
un cărunt secretar și eventual diplomat, avînd mai ales grija
„dulceții cuvintelor și sonorității lor“7, o îndreaptă către
o femeie care și-a încheiat viața — frumuseța ei presupu-
nîndu-se neatinsă — dincolo de margenile pînă la care inima
1	Son. 143.
8	Son. 16.
8	Son. 190.
4	Canz. 29.
6	Non pianger piti; non m’hai tu pianto assai? (Son. 298).
• Son. 309.
7	Verborum dulcedo quaedam et sonoritas.
24 — Istoria literaturii romanice voi. 1
334
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
omenească își păstrează încă toată frăgezimea și nevinovă-
ția?
Petrarca a pretins că în cîntecele lui vorbește numai ade-
vărul, că el nu caută „cinstea de a fi plînsul, și el a răspins
aserțiunea unui prieten că numele Laurei acopere numai
— în legătură cu sacrul nume al lui Apolon — un cult
abstract, de cărturar, pentru poezia însăși2. Dar nu e mai
puțin adevărat că, dacă nu i-a lipsit pentru iubirea sa sin-
ceră un obiect din lumea văzută, el a prefăcut îndată sen-
timentul său într-o temă durabilă, într-un motiv de exploa-
tare poetică, iar legătura sa cu doamna din Avignon într-o
atitudine literară pe care nimic nu o va schimba.
întru aceasta însă el nu se putea adresa la vreo origi-
nalitate națională a liricei italiene, pentru că aceasta nu
exista. Și nici la modelele sale antice, Tibul, Properțiu,
Gatul, Gallus, pe cari am văzut că, mai de curînd, și al-
ții îi cunoșteau: de fapt, acești vechi scriitori latini trec
de la un eveniment la altul, de la o notă trăită la altă notă
trăită, de la o comunicație cu natura la altă comunicație
cu aceiași, vioi, variați, scurți în exprimarea sentimentului
din elegiile care nu se opresc asupra unei stări interioare,
stoarsă pînă la ultimele limite ale puterii de a inspira. Și
ei nu rafinează asupra sentimentului, raționalizîndu-l ca
în cutare sonet al lui Petrarca, în care se caută a se vedea
de ce sufletul piere din fața iubitului, devenit palid, pen-
tru ca acesta să se bucure, ca și palida lui iubită, de această
scădere a vitalității3.
Dar o asemenea tratare a subiectului se întîlnește, cum
s-a văzut, în toată literatura franceză îndată ce spiritul sco-
lasticei universitare, a pătruns în ea și artificiile retoricei
s-au înfățișat pentru a împodobi poezia nesfîrșitelor analize
interne. La Ghretien de Troyes acum se introduce un nou
spirit în povestirea epică; ea face tot farmecul — și toată
oboseala operei lui Guillaume de Lorris și lui Jean de
1 Pianger cercai, non giâ. del pianto onore (Son. 252.)
2 Epistolae Familiares, II, 9.
8 Quinci in due volti un color morto appare (Son. 73.).
CURENTUL REVOLUȚIONAR ÎN ITALIA : PETRARCA 335
Meung. Acuma același sistem trece în limba italiană a
cîntărețului din Avignon.
Și, pentru a pregăti potrivit cu nevoile acestei literaturi
noi subiectul însuși, iată că, în acest Sud, în care trubadu-
rii păreau să învie, în care normele lor stilistice ca și ge-
nul lor de inspirație trec în Catalonia, apoi în Aragon, la
urmă, cum se va arăta, și la castilanii, cari fac literatura
de Curte, în care, apoi, la 1356, societăți nouă de poeți se
înjghebau după vechea datină, Guillaume Molinier redac-
tează „legile de iubire“, Las leys d^amors, cu amintirea poe-
ților legați prin jurămîntul lor pe o viață întreagă de o fe-
meie care, poate, deși măgulită în mîndria ei de acest cîntec
ce se înalță spre dînsa, nici nu și-a plecat vreodată ochii asupra
credinciosului închinător.
Petrarca, un cunoscător al limbii provențale, care a
și introdus în cîntecul său versuri din repertoriul truba-
durilor1, a citit operele acestora, și în Triumf el pome-
nește pe Arnaud Daniel, pe Raimbaud de Vaquieras, pe
Pierre d’Auvergne, pe Rudei, pe Folques de Marsilia, pe
Hugues Gancelmo și alții2. A ținut să-i continue și i-a în-
trecut: pe cînd ei, oameni de război, nobili, burghezi,
meșteri, aruncau în treacăt cîte un cîntec în goana vieții
lor, el, cărturarul, specialistul, „omul de birou“ și „omul de
litere“, va scrie o viață întreagă și va strînge tot ce a scris
pentru ca urmașii, admiratorii, să-1 păstreze cu pietate.
Avem a face deci la el cu cel mai mare din poeții proven-
țali, deși limba pe care a întrebuințat-o nu e a înaintași-
lor săi.
Gu aceasta însă Petrarca revine în evul mediu, ale că-
rui caracteristice sunt și această analiză psihologică și
această rafinare sentimentală și aceste personificări și
alegorii și această literatură omagială, încremenită în-
tr-o singură atitudine.
Și în altă privință el amintește însă aceeași epocă.
Dante taie în piatră ca să afle în pămînt piatra scumpă
1 Canz. 7. Are și franțuzisme, ca giovencel — jouvenceau.
8 I, 2-3.
336
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
a comparațiilor sale; acest nou „toscan“ culege flori în acea
piatră despicată de cîntărețul, veșnic luptător și încălzit
de patimi ca și de gînduri, al Divinei Comedii. Realitatea
de la care totuși trebuie să ceară podoabe pentru a smălța un
cîntec care nu trăiește prin sine, îi e străină, depărtată,
ștearsă, cum se potrivește pentru un cîntec „născut noaptea
în mijlocul pădurilor“: canzon nata di notte in mezzo i boschi1’
e săracă și redusă la ce se poate culege din cărți, ori la ce
încunjură cămara de lucru, la ce se vede de la fereasta
în față cu biroul. Cînd vrea să arate ce mult se teme de acei
„ochi fatali“, el se va asămăna doar cu copilul tremurînd
înaintea mamei2; vreo „privighetoare ce cîntă, toată noap-
tea, dulce în umbră, se tînguiește și plînge“:
E’l rosigniuol che dolcemente all’ ombra
Tutte le notti si lamenta e piange3.
Cînd i se înfățișează în minte seara, el își aduce aminte că
noaptea noastră deschide ziua pentru alte locuri4, ori con-
deiul lui schițează cărturărește pe păstor, care, la „cobo-
rîrea razelor planetei“, cînd „se întunecă regiunile din Ră-
sărit“, „se ridică în picioare și cu varga lui, lăsînd iarba
și fîntînile și fagii, duce turma lui suav“, pentru ca, „de-
parte de oameni“, să se așeze pe noapte în căsuța lui5. Dacă
1 Șest. 1.
2 Come fan.ciul ia verga; Son. 31.
3 Son. 10. Chemarea păsărilor ce pling la cel ce plînge; Son. 317. Și munții,
țermurile. rîurile, pădurile le ciliamă spre a-1 mîngîia; Son. 29.
,.Ogni loco m’attrista ov’ io non veggio.
Que’ begli occhi soavi“. (Canz. 3.)
4 Quando la sera scaccia il chiaro giorno
E le tenebre nostre altrui fann’ alba. (Sestina 1.)
6 Quando vede ’l pastor calare i raggi
Del gran planeta al nido ov’ egli alberga
E’mbrunir le contrade d’Oriente,
Drizzasi in piedi e con l’usata verga.
Lassando l’erba e le fontane e i faggi,
Move la schiera sua soavemente,
Poi, lontan dalia gente,
O casetta o spelunca,
Di verdi frondi ingiunca (Canz. 5). — Cf. însemnarea din Sestina 3 și
„stelele rătăcitoare" după ploaie, Ganz. 15.
CURENTUL REVOLUȚIONAR ÎN ITALIA : PETRARCA 337
va începe să îmbrace călătoria vieții sale în icoana corăbiei
„pline de uitare“, care înaintează „prin aspra mare și prin
miez de noapte, iarna“, îi vor veni îndată în amintire și
Scilla și Charybda clasice și „domnul său, ba dușmanul
său“, Amore, care stă la cîrmă:
Passa la nave mia colina d’oblio
Per aspro Mare o mezza notte il verno
Infra Scilla e Caribdi, et al governo
Siede ’l signor, anzi’l^nimico mio1.
Apoi lumini de port2, ceruri de stele, supt care „zace
fără unde marea“3, „zăpezi veșnice, neatinse de soare atîția
și atîția ani“:
...neve
Non percossa dai sol molti e molt’anni4.
Cîteva izbutite tablouri familiare: pasărea din ramuri prinsă
cînd se așteaptă mai puțin5, „boii ce se întorc seara, desju-
gați, de la cîmp și de la dealurile brăzdate":
Veggio la sera i buoi tornare sciolti
Dalie campagne e da’ soleați colii6.
„viorele noaptea pe luncă", „palide și iubitoare“ — amoro-
sette — „viorele“7. Copilul apare, fără nimic din nimbul
de la Dante, cu madonele lui răpede schițate, ca să încerce
a vorbi în vremea cînd nu se mai poate răbda tăcînd:
1 Son. 156.
2 Come lume di notte in alcun porto
Vide mai d’alto mar nave ne legno.
(Șest, k.)
3 Notte’l carro stol lai o in giro mena
E noi suo letto il Mar senz’onda giacce
(Son. 131.)
4 Seslina 2.
6 E come augcllo in ramo,
Ove men teme, ivi piu tosto e colto.
(Canz. 20.)
8 Canzone 5.
7 Vd. Canz. 11: „le notturne viole per le piagge“: Son. 129: „amorosette e
pallide viole".
338
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Gome fanciul ch’ appena
Volge la lingua e snoda,
Che dir non să, ma’l piu tacer gli e noia1.
De tot realist apar biete bătrîne întorcîndu-se seara acasă
— la stanca vecchiarella pellegrina2 —,
ori, dimineața, trezindu-se, ca să aprindă, „descinsă și
desculță“, mangalul înainte de a pune din nou pe furcă mina
deprinsă:
Levata era a filar la vecchiarella,
Discinta e scalza, e desto avea’l carbone3.
Căci toată această lume, a adevăratului om din evul mediu,
îi și zice, de fapt, așa de puțin, pe lingă ce spun cărțile, pe lingă
ce strălucește în idee, pe lîngă ce ni este pregătit aiurea, în
lumea unde, mergînd Laura, s-a înălțat! „Ce sunt, spune el,
bogățiile? Ce sunt onorurile? Și pietrele scumpe și sceptrele
și coroanele și mitrele și colorile de purpură^4?
„La moarte ajungi odată, ori cu păr negru, ori cu păr
alb“:
Alia morte in un punto s’arriva
O con le brune o con le bianche chiome5.
In năcazurile noastre „nu e decît o singură mîngîiere: a
morții“:
Un sol conforto, e della morte, avemo6.
Ce preț are tot ce se spune, latinește ori grecește, pe un mor-
1 Canz. 13.
2 Canz. 5.
3 Son. 26. într-un loc comparația cu musca (farfalla) zburînd în ochi pentru
a răni și a muri, cînd caută lumina (Son. 110).
4 U’ son or le ricchezze? U’ son gli onori
E le gemme, e gli scettri, e le corone,
E le mitre e li purpurei colori? (Triumphus Morțiș).
6 Șest. 2.
• Son. 8.
CURENTUL REVOLUȚIONAR IN ITALIA : BOCCACCIO 339
mint1? Esențialul e că s-a rupt taina acesteilalte „morți, ce
se cheamă viața“:
— di questa morte che si chiama vita2 —,
că sufletul s-a „descăpăstrat“, că s-a desfăcut „vălul timpu-
lui“ care ascunde sufletul curat3.
îi e sete să zboare aiurea, cere „milă, iubire, soartă“
ca să-i „dea aripi ca de porumb, spre a se odihni, ridicîn-
du-se de pe pămînt“:
Qual grazia, qual amore o qual destino
Mi dară penne in guisa di colomba
Ch’ i’ mi riposi e levimi di terra?4
„Deschide-mi“, strigă el, „temnița unde-s închis“:
Aprasi la prigion ov’ io son chiuso !5
Aici, totuși Parisul nu ucisese, Assisi.
E oare „italianitate“ — Dante se pomenește cu laude6 —
și clasicism mai mult la acel Boccaccio, care, cu un spirit
mult inferior, lipsit de orice poezie — căci în Filostrato ver-
surile lui vioaie nu fac decît să prelungească după putință
o povestire anume destinată, în care nu întră nimic din ima-
ginația proprie —, a dat, în poezie și în proză, opere în
limba vulgară, care, din anume motive, au rămas?
1 Ma, se’l latino e’l greco
Parlan di me dopo la morte, e un vento — Canz. 21.
3 Son. 180. Cf. 1: Che quanto piace al mundo e breve sogno.
3 ...frâ voi
Ove le membre fanno aH’alma velo (Son. 57).
4 Son. 60.
5 Canz. 9. în operele latine (Ep. fam. VI, 4) ca refugiu apare amintirea tre-
cutului clasic, cu „magnifici actus“ și „clara nomina“.
6 Dante Alighier, Fiorentino,
II qual con eccellente stil vi scrisse
II sommo ben, le pene e la gran morte.
în Filostrato (1336) sunt amintiri din Petrarca, Cavalcanti și Cino.
Se copie versuri din Dante (Quali i fioretti del notturno gello; Filostrato,
ed. „Bibi. Romanica", p. 89) și se imită Petrarca (vd. Filostrato, aceeași ediție,
pp. 151 și urm., 181 și urm.) Pasagiul din Petrarca cu binecuvîntările la Boccaccio,
Filostrato, p. 93.
340
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Tinerețea scriitorului n-a fost petrecută în vreunul din
acele orașe care prin lupte interne, prin posesiunea liber-
tății, prin instituții cetățenești și mari amintiri romane, să
fi păstrat acea tradiție care a făcut mare pe Dante1. După
petrecerea-i de copilărie la Florența, negustorul și fiul de
negustor, care face un timp meșteșug de commis-voyageur, se
așează în acel Neapole, care pe atunci înfățișa un aspect cu
totul deosebit. De la Bizanț la normanzi, de la normanzi la
Hohenstaufeni, de la Hohenstaufeni la Angevini, cu vecină-
tatea sarasinilor și, acum în urmă, supt amenințarea ara-
gonezilor aduși de Vesperele Siciliene în Sicilia, frumosul
oraș, în mijlocul încîntătoarei naturi pe care o slăvește în-
suși Boccaccio2, are un caracter străin de Italia, oriental,
asiatic aproape.
Și dacă străinul ar fi trăit măcar în mijlocul poporului
de acolo! Dar el e, după o datină pe care o vom vedea pro-
ducîndu-se și dezvoltîndu-se în Spania, un curtean, un corti'
giano^ — și atît. La o Curte unde mai dăinuiesc fiindcă e a
unui rege care e și conte de Provența, vechile obiceiuri
amoroase din epoca trubadurilor, cu o notă de josnică trivi-
alitate datorită climei și amestecului neamurilor de pretu-
tindeni, dorite de toate binefacerile și plăcerile pe care așa
de îmbielșugat le dă aici cerul.
După ce studiase, contra voinței practicului său tată,
filosofia în legătură cu poezia3, el ajunge, cum se prezintă
însuși în prefața Decameronului, unul care „din cea dintîi
tinereță a lui pînă atunci a fost aprins peste măsură de prea-
înaltă și nobilă iubire, poate mult mai mult de cum s-ar pă-
rea după inferioara lui condiție^4. „Eu“, repetă el, în cuvintele
1 17 ani îi petrece la Neapole; în 1340 e la Florența, în 1346 la Ravena, în
1347 la Forli; în 1350 — 3 iar la Florența, (la Neapole și în 1348); moare la Certaldo,
în ziua de 21 decembrie 1375.
2 „Credesi clie la marina di Gaeta sia quasi la piu dillettevole parte d’Ita-
lia“ — mai ales Costa d’Amalfi, cu orășele, grădini, fîntîni, case de negustori
bogați; Decameronul, II, nov. 4.
8 Corbaccio, ed. „Biblioteca Romanica", p. 57.
4 Percid che dalia mia prima giovinezza infino a questo tempo oltre modo
essendo acceso stato d’altissimo e nohilo .amore, Xorse piu assai che alia mia bas sa
npndizione non parrebhe.
CURENTUL REVOLUȚIONAR IN ITALIA : BOCCACCIO
341
de introducere la Filostrato, „care mai de la începutul copi-
lăriei mele pînă la acest timp am fost în servicii de iubire,
aflîndu-mă la curtea sa“ (a Măriei de Aquino, bastarda rege-
lui Robert) „între nobili și frumoase doamne441.
Și de așa fel e viața în acest mediu cosmopolit în care supt
tiranie domnește intriga, iar puterea de constrîngere a re-
ligiei a dispărut încă din zilele luiFrederic al Il-lea, încît
de aici, firește, își formează el convingerea că „femeia e
un animal imperfect, pasionat de mii de patimi neplăcute și
abominabile “2. Și iubirea de care va vorbi, atingînd-o tot așa
de ușor și de cinic ca și autorii, numiți sau anonimi, aipoveș-
tilor franceze medievale, nu e pentru dînsul măcar o patimă
puternică, transformatoare. Desprețul creștinului din evul
mediu, care răspinge femeia, îl face să caracterizeze acest
sentiment ca „o pasiune ce orbește sufletul, rătăcește sim-
țul, îngroașă, ba chiar distruge memoria, împrăștie averile
pămîntești44, și cîte alte păcate3. în acest sens opune el cor-
tesia a lui oillaniei obișnuite4, iar, cînd i se obiectează trivia-
litatea unora din povestiri, el se scuză cu sofisme și cu insulte5,
invocînd odată și autoritatea patriarhului din Ierusalim6,
care-1 primise bine la Avignon în 1365, unde, de altfel,
Petrarca îi traduce în aleasa lui limbă latină nuvela
Griselda.
Tot ce se află în Decameronul cu numele pretențios luat
din grecește, „Cele zece zile44, — ca și Filostrato și Filo-
copo, — e văzut de aici, din Neapole, între 1348 și 1355. Po-
1 Io, ii quale quasi dalia mia puerizia infino a questo tempo ne’servigi
d’amore sono stato, ritrovandomi nella sua Corte, trâ li gentili uomini e le vaghe
donne.
2 La femmina â animale imperfetto, passionato da miile passioni spiacevoli
e abominevoli — Corbaccio, p. 58.
’ Una passione accecatrice dell’animo, sviatrice dell’ingegno, ingrossatrice,
anzi privatrice della memoria, dissipatrice delle terrene facultâ... Corbaccio,
p. 570. Cf. și B. Zumbini, II Filocopo del Boccaccio, Florența, 1879.
* Decameronul, II, nov. 5.
6 încheierea la Decameron. Gabbare (Filostrato, par. 26), după gabs, în
glumele vechii epopei franceze, se întîmpină la acest imitator italian — cuvîntul
ca și sensul.
c Decameronul, VI, nov. 8: „Messer No.nmibiasimate Sevoipiace, degnissimo
natriarca. di Jer.usalem".
342
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
vești populare despre isprăvile lui Carol I și al II-lea— înlă-
turarea chiar a împăratului Frederic, pomenit așa de des în
No^ellino^ e interesantă1 —, ale luiFadrique aragonezul, ale
lui don Pedro, regele Aragoniei2. E vorba apoi de Tunis
și Gerbe, de Barbaria toată, de corăbiile genoveze și de „coc-
chele“ catalane care străbat Arhipelagul, de „Romeii“ din
Constantinopol, de prinții franci din Moreia, ca seniorul
din Clarentza, de apărătorii creștini ai Ciprului și Rodului, de
turcii din Smirna, de mongolii de la Tebriz, de Sudan și
de familia lui, începînd de laSaladin, dușmanul cruciatelor,
și de la „Bătrînul“ din muntele Libanului3. întreagă lu-
mea musulmană cu care s-au luptat aceștia și s-au zbătut
urmașii lor, negustorii, învie astfel cu obiceiurile ei auten-
tice: daruri de șoimi, osînda legării la stîlp a celor unși cu
miere, mărfurile răsăritene, postavurile „tătărești și indiene“4,
cu fondacele și judecățile de negustori. Cum flota regelui
Robert servește pentru o comparație indecentă, aiurea5, așa
în Decameron se face gluma cu ce-ar fi dacă s-ar aduce Su-
danul prins la Avignon6. Povești orientale, ca a celor două
lăzi, una cu lucruri scumpe, alta cu lucruri de nimic, oferite ca
răsplată7, ca aceea a cocorului cu un singur picior, vin pe
aceeași cale8.
Afară de vagi imitații de subiecte clasice și de cîteva
povestiri de caracter italian propriu-zis — și totuși ca-
drul e din Florența ciumei celei mari de la 1349 și „se aud
greierii cîntînd pe măslini^9, — celelalte vin din Franța,
cu abații săi din Cluny10 și alte personagii populare, cu îngră-
1 II, nov. 5 — 6; X, nov. 6.
2 Ibid., X, nov. 7.
3 II, nov. 4, 7; VIII, nov. 9; X, nov. 9.
4 VI, nov. 8.
5 Corbaccio, p. 92.
8 Decameronul, VIII, nov. 2. Interesul lui mergea pînă la Etiopi și la izvoa-
rele Nilului, pînă la „Chitaiul“ chinez (Corbaccio, p. 65). Cetirea lui Marco Polo
se vede adesea.
7 Decameronul, X, nov. 1.
8 Cf. Landau, Die Quellen des Dekameron. „Cei Șapte înțelepți" (ed. franceza,
Roman des sept Sages, publicat de Keller, 1886) par a fi venit prin Spania.
9 Ne altro s’ode che le cicale su per gli ulivi.
10 Decameronul, X, nov. 2.
CURENTUL REVOLUȚIONAR ÎN ITALIA : BOCCACCIO
343
mădirea la Paris a oaspeților din Genova, din Cipru și de
aiurea1.
Cu atîta însă nu suntem în Italia și, dat fiind că antichi-
tatea nu face pornografie de intenție decît într-o epocă de
decadență, nu suntem nici în lumea romană. Prin acest copil
italian al Parisului, rîzgîiat, pentru dezmățatul lui talent, în
Neapolea Angevinilor, răsună, la această frumoasă mare a
Răsăritului, un hohot de rîs întîrziat al evului mediu fran-
cez. trivial și agresiv71.
1 De ex. I, nov. 2; X, nov. 9. S-ar putea urmări influența franceză și în
Ninfale fiesolano, în Ameto, în Amorose visione.
Note
a.	Argumentare revelatorie pentru metoda lui lorga: atestările
contemporane sînt mult mai importante decît lucrările exegeților
posteriori; cu alte cuvinte, istoria mentalității se face pe surse, direct,
și nu cu ajutorul unor lucrări de sinteză. Incursiunea lui lorga în
istoria literaturilor romanice a fost în primul rînd o parcurgere siste-
matică a textelor literare romanice.
b.	Caracterizare concisă: nu se află în opera lui Cecco d’Ascoli
ceva în genul fragmentului contelui Ugolino, celebru prin dramatis-
mul lui. Cu ajutorul unui simplu cuvînt — „adăugim“ —, lorga
definește o operă.
c.	Leclerc enumeră aci cîteva titluri de mari opere căzute pradă
focului inchizitorial și cîteva nume de cărturari arși pe rug (după ce,
afirmă autorul, s-a constatat că nu era îndeajuns să fie arse numai
cărțile). Interesant pentru minuția lui lorga e faptul că Leclerc scrie
că astrologul Cecco d’Ascoli (cu adevăratul său nume Francesco Sta-
bili) a fost ars în 1337, dar lorga trece data exactă: 16 septembrie 1327.
d.	Legile civile și rațiunea canonică
Bine se îmbină; dar adesea spre rău le folosesc.
Apără pe hoți și pe alții acuză,
Pe cel cu bani și cu mai multă putere îl scuză;
Ticălos e cel care cu aceștia se amestecă
De nu le umple mîinile pe sub tunică.
e,	„Moarte bisericii, preoților! trăiască libertatea!“ De origine
necunoscută, denumirea de Ciompi a fost dată muncitorilor care în
1378 au încercat să se grupeze într-o organizație de gen sindical.
NOTE (CAPITOLUL XVII)
345
în vara acestui an ei au dominat Florența, încercînd să instaureze
o ordine capabilă să stăvilească abuzurile patronale. La 31 august
au fost atacați și izgoniți, iar doi conducători ai lor au fost decapitați.
f.	Versul lui Petrarca amintește pe cel de la sfîrșitul cîntului III
din Infern (E caddi come l’uom che’l sonno piglia) și pe cel, mult mai
celebru, din Inf. V, 142: E caddi come corpo morto cade.
g.	între spic și mină e pus un zid (amintind de proverbul folosit
de A. de Musset drept titlu pentru o piesă a sa: „Entre la coupe et
les levres il y a assez de place pour un malheur“); dacă focul n-a stins
focul, nici rîul n-a secat vreodată în urma ploii; unii schimbă părul
mai curînd decît lingușirea.
h.	Se consideră as tău în unanimitate că Petrarca și Boccaccio
aparțin Renașterii — vd. P. O. Kristeller, Studies în Renaissance
Thought and Letters, Roma, 1956; A. Renaudet, Autour d'une defi'
nition de Vhumanisme, 1945.
XVIII
Literatura spaniolă
în veacul al XIV-lea:
curentul tradițional
și influența franceză
în Neapolea lui Boccaccio se întîlnește, cum am văzut,
spiritul spaniol, așteptînd pentru veacul următor acea operă
de stăpînire aragoneză, plecată din Sicilia, care, după dom-
nia, îndreptată spre Ungaria, a regelui Ladislas, după dez-
ordinele de tot felul din vremea Ioanei a Il-a, vrednică de
cea dintîi, era să deschidă, la 1443, lui Alfons „Magnanimul“
porțile Neapolei, unde n-au putut să se menție noii Angevini,
regele Rene și fiul său loan de Galabria.
Această viață culturală spaniolă e în acest timp destul
de complicată și schimbătoare, o veche tradiție stînd, o
bucată de vreme, în fața noilor curente de la Nordul Piri-
neilor, pentru ca, după 1350, să fie învinsă și înlocuită, pe
rînd, de spiritul satiric din Roman de la Rose, de noul cava-
lerism francez, pe care, într-un capitol următor, îl vom cer-
ceta în Franța însăși, și de„eticheta“ literară a noii poezii de
Curte cu origini provențale și catalane.
înainte de a le urmări trebuie să se observe că avem a
face cu o poezie pur castilană, căci Portugalia nu dă nimic1
de oarecare însemnătate, iar în limba catalană n-avem, pe
lîngă traduceri din clasici și bucăți lirice răzlețe, decît mici
tratate științifice de un caracter cu totul particular2. Și totuși
în acest răstimp, Casa aragoneză, stăpînitoare în Catalonia,
își întinde stăpînirea, care a început să se înjghebe încă de la
sfîrșitul veacului precedent: la 1355, Petru de Aragon își
1 Vd. totuși versurile regelui Petru; Amador de los Rios, op. cit., VI, p. 23.
2 G-rober, Gnmdriss, II, pp. 78 și urm.
LITERATURA SPANIOLĂ ÎN VEACUL AL XIV-LEA
347
căsătorește fata cu regele Frederic al III-lea de Sicilia
și-l moștenește pe acesta la 1377. Fiica lui Frederic, Maria,
luînd pe Martin, fiul regelui Martin din Aragon, dă acestuia
Sicilia, dar principele cel tînăr moare la 1409, și iarăși se
reunesc cele două coroane, pe care mai departe, chiar după
așezarea dinastiei în Neapole, veacul al XV-lea le va vedea
din nou osebite. însă la începutul aceluiași veac, în 1412, Casa
de Barcelona e înlocuită cu noua Casă de Trastamare din Cas-
tilia, noul rege Ferdinand fiind născut din căsătoria cu
loan de Castilia a Eleonorei, moștenitoarea tronului arago-
nez, — și cu aceasta, în așteptarea căsătoriei dintre Ferdinand
Catolicul, din Aragon, și Isabela, din Castilia, pe la jumătatea
aceluiași secol, se pregătește întinderea culturii castilane și
asupra formațiunii politice catalano-aragoneze, cu dialectul
ei special, denumit un timp, limbă literară.
în această Castilie literatura se ține de tradiția mare a lui
Alfons al X-lea, continuată, cum s-a arătat, de cei dintîi
dintre succesorii lui. O literatură de Curte, sau, mai curînd,
o literatură dinastică. Și una asupra căreia întîmplările
vieții acelui care scrie, împrejurările timpului în mijlocul
căruia trăiește, spiritul acestei vremi în afară de acele
necontenite aluzii, mențiuni, paranteze pe care le tîrăște
spre marea mulțămire a cercetătorului, oricare om din evul
mediu — nu exercită aproape nici o influență.
Reprezintantul acestei literaturi e infantul don Juan
Manuel, nepot de frate al marelui rege Alfons.
Tatăl său, Manuel, fusese căsătorit, într-o a doua legătură,
cu o princesă de Savoia, Beatricea, Juan, născut la Escalona,
în ziua de 5 mai 1282, a mai avut un frate, Alfons, și o
soră, Violanta, dar aceștia au murit tineri, tatăl el însuși
dispărînd cînd infantul avea un an și opt luni. A fost crescut
de Beatricea, care trăiește numai pînă în 1327.
Juan, căsătorit la o vîrstă mai coaptă, în 1328, cu Eli-
sabeta de Maiorca, din ramura casei de Aragon care locuiește
în Insulele Baleare, luptă cu maurii la Murcia. După moar-
tea regelui său, el e dintre aceia cari se silesc a împiedica
fărâmițarea Castiliei în aparență fără dușmani, căci era vorba
348
ÎS'TORIA LITERATURILOR ROMANICE
de a se crea din nou vechiul regat de Leon; e unul din spriji-
nitorii energicei regine Maria de Molina ( + 1221) și al fiului
ei, noul rege Fernando. Ajută la restabilirea, pe cît cu putință
a ordinei, în vremea tulburată, pînă la așezarea în domnie a
lui Alfons al Xl-lea (1325), căruia îi dă de soție pe propria
lui fiică. Mai tîrziu se va certa cu acesta și se va„desnatura“,
va părăsi serviciul lui, pentru a se retrage în Aragon, avînd și
legături cu păgînii din Grenada. însurat a doua oară cu
Blanca de Larra, el reîncepe lupta cu suveranul castilan,
împăcîndu-se numai în 1340, cînd ia parte și el la lupta cu
maurii din Maroc (Rio Salado și cucerirea Algesirasului).
O a treia căsătorie, cu Ioana de Aragon, despină de Romania,
influențează și ea asupra carierei lui politice. Moare la 1347
sau 1348.
„Nu sunt“, spune el, despre care contemporanii afirmau
că e așa de învățat, în toate științele cultivate de vremea lui,
„prea cărturar441. Scrie pentru învățătura fiului, don Fer-
nando, pentru plăcerea prietenilor, în ceasuri pe care le fură
somnului2, ca să ajute somnul cetitorilor3. întrebuințează
limba vulgară — „el roman^o44 — „pentru a fi înțeles de
laici și de cei cu nu prea multă învățătură444. Mai bine, ori-
cum, decît „să se joace zarurile ori să se facă alte lucruri jos-
nice44, căci „cel mai bun lucru ce poate avea omule știința44,
și, de altfel, „în cărțile ce face e mai mult folos și adevăr
decît pagubă445.
Ideile dominante-i lipsesc cu totul: ce depărtare între el
și Ramon Lull, precum, în ce privește spontaneitatea, fră-
gezimea, coloritul povestirii, ce deosebire între el și un
Ramon Muntaner! Crede în astrologie, dacă nu strică lui Dum-
nezeu, lumii și culturii. Ne mirăm cînd vedem pe acest om cu
politica personală așa de șovăielnică afirmînd că „este război
1	Yo non so muy letrado.
2	Et en las cosas que ove a fazer de Algunas SQienQias o de algunos libros
<5 de algunas estorias, esto finceva de la del tiempe cbe avia a dormir.
8	Quando non pudiendo dormir (Caballeria).
4	Para los legos et de non muy grant saber.
6	Et pienso que es mejor pasar el tiempo en fazer libros que en jugar dados
o fazer otras viles cosas. La mejor cosa que ome puede aver es el saber. En los
libros que yo fazo ay en ellos pro et verdad, et non dano.
LITERATURA SPANIOLA ÎN VEACUL AL XIV-LEA
349
între creștini și mauri și va fi pînă ce creștinii vor fi re-
cucerit pământurile pe care maurii le țin cu sila"1.
Lucrările lui formează un șir enciclopedic. întru aceasta
ele urmează pe ale înaintașului său, regele Alfons, și se
leagă de alte scrieri contemporane sau următoare, ca ale lui
fray Bernardo Oliver, cu Libro de los enxemplos, ori scrieri
ale rabinilor convertiți înainte și pe urma marii tulburări
contra evreilor, Rabbi-Abner, devenit Alfons de Valladolid
( + 1349), Rabbi don Sem Tob (Consejos et documentos, etc.),
Mose Azan de Zaragna2.
Sunt în lista operelor lui don Juan Manuel cronici —
mai mult compilații: Cronica abreviad.a. Cronica complida,
cărți de învățătură practică: Libro del conde, Libro de la
caza, Libro de los engannos, Libro de los cantares, Libro
de las reglas como se debe trovar, tractado sobre las armas (cf.
De las tres razones), cărți religioase: Libro de las tres pregun-
tas, Libro sobre la fe, dar mai ales cărți de sfaturi politice și
morale: Libro del caballero et del escudero (și după Ramon
Lull, după Egidiu de Colonna etc.), Libro de las reglas de la
caballeria, Libro de los castigos o consejos. în Libro del infante*
(înainte de 1334) se înfățișează vechea poveste indiană, din
Varlaam și losafat, așa de populară și la noi, în care un fiu
de împărat care trebuie crescut de un filosof departe de mize-
riile lumii le descopere pe toate în toată întinderea lor și în
sensul lor cel mai adînc, la cea dintîi atingere cu o suferință
omenească, și de aici se pleacă pentru a se descrie prințului
clasele societății. In Car tea pedepselor și sfaturilor, sunt expe-
riențe proprii3, despre trup, despre suflet, despre datoriile
morale, despre cele cincisprezece feluri de prietenie etc. Cartea
exemplelor, a lui Patroniossu a contelui Lucanor^ e cea mai im-
portantă. Infantului — abia de cinci ani atunci — Fernando,
„omul cel dintîi din Spania după rege“4, i se împărtășește
și ființa lumii prin povestiri răzlețe, ca ale lui Boccaccio,
1	Ha guerra entrc los christianos et los Moros, et aria fasta que ayan cobrado
los christianos laș terras que los Moros los ticnen for^adas (Libro dp los Estados),
2	Amador de los Rios, op. cit. V, pp. 283 și urm., 329 etc.; Grober, loc. cit.,
p. 417.
8	Cosas provadas et sin ninguna dubda.
4	El ome de Espanna de mayor grado despu^s del rey.
25 — Istoria literaturii romanice voi. I
350
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
dar cu mai multă stăpînire de sine, cu mai multă conciziune
de stil și, firește, dată fiind situația și dat fiind tempera-
mentul autorului, cu nesfîrșit mai multă demnitate. Cu su-
biecte luate din Disciplina clericalis a evreului botezat de la în-
ceputul veacului al XlV-lea Pero Alfonso — carte foarte mult
cetită și întrebuințată și aiurea — și din izvoare arabe (Calila
și Dimna. Varlaamși losafat), cu exemple, alegorii, proverbe
din atîtea părți, cu amintiri din viața atîtor personagii
istorice, ca în Novellino, iar, mai tîrziu, și în Boccaccio,—
regele Ricard al Angliei, împăratul Frederic, cutare conți ai
Provenței, sultanul Siriei și Egiptului, infantul Henric,
seneșalul de Carcasona, Fernăn Gonzâlez, seneșal de Cartâ-
gena (în Spania), cu figuri din Paris și negustori genovezi,
cu împrumuturi din Tristanul în proză, din Fedru1, se
alcătuiește, cu o perfectă decență, una din cărțile cele mai
interesante ale evului mediu, vrednică de a fi tradusă, par-
țial sau întreagă, și în alte limbi. Vedem clerici cari ajung
papi în închipuire prin făgăduieli neținute în samă, împărați
cari — ca în poveștile noastre — aleg dintre fii ca moșteni-
tor pe cel mai isteț, mai practic, mai vioi, care nu întreabă
multe, dar nemerește totdeauna, pe mireasa maură cu firea
cumplită, pe care, de la cele dintîi ceasuri petrecute împreună,
o domolește, prin cruzimea lui socotită, soțul care a avut
curajul de a o lua, pe femeia care, bănuită că rîde de soțul
ostaș întors chior acasă, își scoate și ea un ochi etc.
Această direcție va fi urmată de Alfons al Xl-lea însuși,
căruia i se atribuie cărți de cavalerie, de behetrias, de monte-
ria etc.2, lucrate din îndemnul lui prin alții, ori de Lopez de
Ayala, pe care-1 vom întîlni pe urmă supt alt aspect, cînd
alcătuiește un Libro de cetreria (1386) pentru vînatul cu
șoimi3.
Literatura istorică numără și cîteva lucrări, în versuri
și în proză, pe care le produc spontaneu evenimentele,
în ele se prezintă lupta de la Rio Salado, lupta de laAlju-
1 Grober, loc. cit., p. 419.
3 Ibid., p. 417.
3 Amador de los Rios, op. cit., V, p. 150,
LITERATURA SPANIOLĂ ÎN VEACUL AL XIV-LEA	351
barrota (de Johan de Alfaro, curtean al regelui loan I1).
Compilația e însă sistemul obișnuit: ea produce, supt ace-
lași rege loan I, un Sumariu al regilor Spaniei, de Juan Rodri-
guez de Cuen$a, o Cronică a faptelor întâmplate în Spania de
la cei dintâi domni ai ei și pînă la regele Alfons al Xl-lea
( — 1389), de episcopul navarez de Bayonne, de la Curtea
regelui Carol cel Nobil, fray Garciade Engue, cele trei cronici,
atribuite lui Fernân Sânchez de Tovar, ale stăpînirii acestui
nou Alfons, cu un rezumat al celor săvîrșite de la Alfons
al X-lea înainte2. Apoi istoria lumii a lui Pablo de S. Ma-
ria, preceptorul lui loan al II-lea de Castilia3.
Un caracter mai personal îl au lucrările, într-o casti-
lană amestecată cu elemente aragoneze, ale unui cleric de
obîrșie din Aragon, Juan Fernândez de Heredia, care, in-
trînd la Ospitalieri, ajunse, în epoca lui Petrarca, guverna-
tor de Avignon și apoi Marele-Maestru al acestui Ordin,
compus mai mult din francezi (+1399). I se datorește o
Grant Chronica o Istoria de Espanya, o Cronica de los Con-
quistadores (de la Hercule, Ulise, Brutus, Hanibal, Scipio-
nii), o Fior de las istorias de Oriente. Acest om purtat prin
lume cunoaște izvoarele latine obișnuite, antice și medie-
vale, dar, pe lîngă acestea din urmă, și cronici și narațiuni
de origine franceză:Guillaume d’Auxerre, Vincent de Beau-
vais, Hugues de Fleury4, fără a mai pomeni pe Marco Polo.
Pe urmele acestuia din urmă mergea Ruy Gonzâlez de Cla-
vijo ( + 1412) și cînd făcea calea la „Tamerlan“, la Hanul
turcoman, Timurlenc, și cînd descria acest drum, în Vida
e hazana del gran Tamerlân, con la descripcion de las tierras
de su imperio y senoria (1402—6). Aragonul nu poate opune
decît Cronica lui Petru cel Ceremonios, scris în dialect li-
mousin, proză și versuri.
în acest moment se produce influența politică franceză.
1 Ibid., pp. 413 — 4.
2 După cronică și o poezie inchioală lui Alfons al XI.-Ich, -- poate de Ruy
Yănez.
3 Amador de los Rios, op. cil., V, p. 333.
4 Și. în Lucidario (vd. mai sus), se imitase Elacid t.rus al lui Honoriu de Autun
(Crober, loc. cit., p, 415).
352
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Mizerabila regalitate castilană, după anarhia luptelor
pentru tron de la începutul veacului al XlV-lea, dă oribila
tragedie a luptelor dintre cei doi frați, Petru cel Crud și
Henric de Trastamare, care se poartă pînă la moartea celui
dinții la capătul unei bătălii pierdute. Victoria fusese asi-
gurată lui Henric prin ajutor francez într-una din lungile
vacanțe ale Războiului de o sută de ani. Marele viteaz, gro-
bian, Bertrand du Guesclin, conetabilul lui Carol al V-lea1,
venise cu cavaleri francezi deprinși la expediții aventuroase,
cît de depărtate, și lui i s-a atribuit chiar omorul regelui
Petru. Armagnac, Lebrech urmează pe cărările lui.
Mai tîrziu ducele de Lancaster, francez ca origine, ca
limbă de întrebuințare, ca datine cavalerești, va avea în
Spania legăturile familiei. Intr-un timp cînd ramura din
Maiorca a Casei de Aragon posedă în Franța provincii ca
Cerdagne și Roussillon, disputînd și Montpellier Coroanei
franceze, un conte de Urgel, pe jumătate francez, un Ma-
thieu de Foix vor reclama, și la începutul veacului următor,
moștenirea aragoneză. în Navarra încă de la jumătatea vea-
cului al XlV-lea, Carol cel Rău conduce într-un spirit ab-
solut francez vechiul regat iberic. în lupta de pe la 1430
devizele cavalerilor sunt în limba franceză.
încă înainte de aceasta, alături de italieni, studenți
din peninsula iberică apar la Paris, și chiar la Montpellier,
ca Petru de Portugalia sau de Spania, medic2.
îndată literatura castilană se îndreaptă după cea franceză.
Pentru don Pedro se traduce, cu adausuri, De regimine prin-
cipum, al lui Gilles de Rome (El libro del gobernamiento
de los prlncipes), din Guido delle Colonne se preface în
castilană, ca și în catalană și gallego. Istoria Troii (His-
toria Troiana). Imitații din limba franceză chiar apar de
pe la 13003. Se alcătuiesc, cu subiecte și poate chiar cu
modele franceze, povestiri ca aceea despre Berta, fiica lui
Fior și Blanchefleur, regină în Almerla spaniolă, despre
1	Un cîntec provențal despre expediția lui în Spania, la Leclerc, op. cit.,
I, p. 479.
a Vd. Leclerc, op. cit., II, pp. 44 — 5.
3	Grober, loc. cit,, p. 416. Cf. Leclerc, op. cit.. II, p. 54.
Literatura spaniolă în veacul ăl Xi v-lea
353
Gulielm de Anglia (Guillerme de Inglatera) — după Chre-
tien de Troyes —, despre împăratul „Ottas“ și „Florencia“,
— după Florence de Rome. Pipin, eroii din Voeu du Paon
sunt populari în peninsulă1.
într-o vreme cînd răsar noi ordine cavalerești, Montesa,
Santa Maria, Vanda, legendele lui Cid Campeador și lui
Fernân Gonzălez, ale „infantilor de Lara“ învie2. Cronica
fabuloasă a lui Pedro del Corral introduce în istoria Spaniei
Polonia, Turcia, Grecia, Scoția, între viziuni alegorice.
Și, în sfîrșit, cam în momentul cînd „isprăvile filosofilor“
(Cronica de las faganas de los filosofos) se culeg din engle-
zește3, vestitul roman Amadis de Gaula, cu regele său „galic“,
cu pomenirea lui Tristan, lui Lancelot, a Sfîntului Graal, cu
eroi ca Lisuarte (Eduard) din Londra, prințul de Estravans
(Ostrevant), ca prințul de Galaor și Urganda, este — ori-
care ar fi autorul, Vasco de Lobeira sau altul, — o dovadă
a pătrunderii spiritului franco-englez în Spania4.
Totodată, direct din Provența, prin Catalonia5, ori
indirect, prin „alegoria^ italiană a lui Dante, pătrunde
ceva din noua literatură a abstracțiilor personificate. Fran-
cesco Imperial, genovez de origine, dar așezat în Florența,
întreprinde să imite, traducînd pe alături, într-un opus-
cul poetic de prescurtare și prelucrare, Divina Comedie
(Deșir de Miger Francisco a las syete Virtutes*). Apoi alții,
dintre spaniolii de rasă, vor merge pe același drum, culcîn-
du-și eroii prin livezi, în cuprinsul cărora răsar figuri ca
Bătrîneța, Sărăcia, Desțerarea, Durerea etc.7.
Guvîntul de critică venind din Parisul universitarilor
veșnic nemulțămiți va provoca literatura de imitație revo-
1 Amador de ios Rîos, op. cit., V, pp. 46 — 7. Cf. Grober, loc. cit., p. 41 G.
2 Amador de los Rîos, op. cit., V, p. 278.
3 Ibid., pp. 272 — 3.
4 Cf. și Leclerc, op. cit., II, p. 51 și Lemcke, Chrestomalhie I, pp. 76, 78.
5 Amador de los Rîos, loc. cit., pp. 12 și urm. Traducere din Petrarca,
1416 — p. 17 și nota 2.
6 Amador de los Rîos, op. cit., V, pp. 190 și urm. Traducerea întreagă a
operei lui Dante nu se va da decît în 1428 în limba catalană (de Andreu Febrei),
iar apoi și în castilana, de Ferrant Manuel de Lando.c
7 Ibid., V, pp. 190 și urm., 216 și urm.
3 64
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICĂ
luționară a cunoscutului „arhipreot de Hita“, Juan Ruiz,
zis și — fără dreptate, căci nu antichitatea este aceea ce-1
inspiră — „Petroniul spaniol“, care-și scrie opera la 1330.
Împrumutînd din multe izvoare, din Alexandria, din
apologuri arabe, din Hortulus și Tabularius posticus, din
Vetala a lui Panfilo Maurillano, din pastoralele unor poeți
provențali1, pomenind pe Blanchefleur și Tristan, arhipreo-
tul ia din literatura franceză satirică și titlul episodului
celui mai interesant din opera sa. Cearta dintre don Carna-
val și dona Caresma (Pelea de don Carnal con dona Cuaresma/2.
Deși adauge nenumărate știri, nespus de prețioase, de
o preciziune desăvîrșită, despre viața spaniolă în această
vreme, scriitorul urmează în direcția atacurilor pe care le
dau novatorii francezi. Vedem pe „arhipreot" născut în zodia
Venerei, lăudind femeia ca „tot binele și toată plăcerea
lumii":
Ca en mtiger lozana, fermosa el cortes
Todo bien de mundo et todo plaser es,
ocupîndu-se de țiitorile pe care călugării și le aduc în chili-
ile si odăile lor, după călăuzirea curioasei cercătoare de mă-
năstiri, tot cu bune scopuri evlavioase, care e Trotaconoentos,
de preoții cu femei și copii, de bogatii cari sunt șefii cleru-
lui și merită aceeași critică și osîndă ca și ceilalți, dintre
mireni, pînă la acei din Curtea de la Roma, unde pe bani
se face:
Yo vi en corle de Roma, do es la Santidat,
Que todos al dinero fason gran homildat.
După modelele franceze va fi viziunea lui Amor, înfă-
șurată însă în apologuri orientale, în seria de figuri alego-
rice care rătăcesc prin amestecul lui din toate formele
poetice. Și el pretinde, vorbind de „nobila roză" ce stă pe
spini, că supt gluma lui este un adevăr „subtil":
1 Ibid., IV, pp. 160 și urm.
2 După (Iranl combat de Charnage el Curnaral. Se imitași Bataille des vins,
rEnfer contre le Paradis.
LITERATURA SPANIOLA IN VEACUL AL klV-LEA
365
La burla que oyeres non la tengas por vil
La inanera del libro entiendele soții.
Dar acest spirit înaintat, cînd e vorba să arăte păca-
tele mediului încunjurător, crede în astrologie, căci Dum-
nezeu poate să nu tie samă de legile pe care le-a impus tot
el creațiunii sale1. Și va încheia atacuri așa de cutezătoare
pentru cine nu-și dă samă de ce putea cere și aproba această
epocă — precum Boccaccio are legături cu patriarhul de
Ierusalim, Juan Ruiz le are cu arhiepiscopul de Toledo—,
cerînd celor pe cari a vrut să-i distreze a spune pentru el un
„Tatăl Nostru“:
Senores, he vos servido con poca sabiduria:
Por vos dar solas a todos, fablevos en jugleria,
Yo un galardon vos pido, que por Dios en romeria
Digades un Pater Noster por mi, et Ave Marfa.
Același ton satiric se întâmpină apoi în „Cartea pisi-
cilor“, Libro de los gatos2, a unui scriitor anonim, care biciu-
iește viciile clerului bogat, ipocrizia ce se ascunde supt
mantiile albe, apăsarea celui de jos de zădarnica mulțime
a feluritelor autorități „pe care să le bată Dumnezeu^
— confunda Dios tantos senores—etc. Doar și în Viridario
al său, cu subiectul de aceeași inspirație franceză, se rostise
părerea că „bogățiile și posesiunile bisericilor sunt o moște-
nire a săracilor lui Dumnezeu'43; tot ce se cheltuiește peste
nevoile mîncării și îmbrăcăminții constituie un furt al
„mercenarilor lui Lucifer^4, călugări obișnuiți sau cavaleri-
călugări. Și în Danza de la Muerte^ din același veac, trec
pe rînd supt batjocura criticului anonim abații deprinși cu
plăcerile și stăpîniți de vicii, bogății nemilostivi, călugării
1 Yo creo los astrologos verdat naturalinonle,
Para Dios, que cred natura et acidenle,
Puede los demudar et facer olromente.
2 La Jua«n Manucl se află o nuvelă contra color ce se fac „galoș religiosos“.
3 Las riquezas et las possessiones de las Eglesias patrimoniu son de los
pobres de Dios.
4 Lo que coinedes con superflidat, a nos es robado muy cruelmente, et
tambien Io que en vano despendedes... Mercenarios de Luzbel.
3o6	ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
de tot felul, cavalerii, negustorii, legiștii, medicii, „rabinii
bărboși, veșnicia studiu“. Citind și pe Boccaccio, Gonzalo
Martinez de Medina, care scrie supt loan al II-lea, căruia-i
dorește biruință asupra maurilor și împărăție la Ierusalim,
cheamă înaintea județului său toate clasele societății con-
temporane, ca și acel care alcătuiește Oglinda mirenilor
(Especulo de los legos).
Ca să se vadă pînă unde a putut ajunge această pornire
neiertătoare a spiritului de nimicire cu care evul mediu se
încheie, vom aduce înainte pe cineva care, rudă a regilor,
nepot de cardinal, curtean toată viața sa, luptător în cele
dintîi rînduri ale oștirilor și prizonier la dușman de două
ori (în Anglia), sol la regele Franciei, ajunge cancelar al
Castiliei cu cîtva timp înaintea morții sale, la o vrîstă
foarte înaintată. E vorba de Pedro Lopez de Ayala, autorul
vestitei lucrări Rimado del Palacio.
Acest om învățat, care a tradus pe Isidor de Sevilla,
pe Sf. Grigore cel Mare, pe Tit-Liviu, pe Boețiu, pe Egidiu
de Colona, ba chiar și ceva din Boccaccio și care a redactat,
în Cronicile lui don Pedro, ale lui don Henric I și al II-lea și
lui don Juan al III-lea, cea dintîi povestire după notele
clasice, cu caracterizări de personagii și discursuri, ca în
Tit-Liviu, înfățișează, în poeziile sale, pe regi și principi
ca pe niște nenorociți, veșnic spionați și păziți cu trei sute
de oameni în jurul lor și la masă, dușmăniți de stăpînitorii
vecini, împiedecați de ambițioșii din cortes și de comune.
Regele care ucide — ca Petru cel Crud — nu merită a i se
zice, ca lui, „Pedepsitorul1. „Dintr-un tată și dintr-o mamă
toți ne coborîm; avem tot o fire, ei și noi, aceeași lege de
viață și moarte avem“:
De un padre et de una madre todos descendemos,
Una naturale^a ellos et nos avemos,
De bevir et morir por una ley tenemos...
Judecătorii își vînd hotărîrile pe bani; în zădar cel
fără capital ar invoca Cele șapte Partide: îl vor socoti ca
hoțul cel mai mare, și se va cere să-1 răstignească:
1 Por el rey matar omes non le TI aman justiQiero.
Literatura spaniolă în veacul al xîv-lea
357
Si nel cuytado es muy sobre et non tiene algun cabdal
Non le valdrân las Partidas, nin ninguno decretai.
Crucifige, crucifige, todos disen por el tal,
Ga es ladron manifiesto et merece mucho mal.
Cu clementinele și decretalele lor advocații înșeală lumea;
negustorii, „în frăție cu toți dracii^ — fecho cofradia con
todos losdiablos — o pradă; evreii, cu socotelile lor, „negre
cum e cărbunele pentru săraci“, „li beau sîngele“:
Para beber la sangre de los pueblos cuytados
Para el pucblo mesquino negro como carbon.
Ideea născătoare a Spaniei, cruciata, e total uitată, mer-
gînd luptătorii „să mănînce“ în alte țări.
Olvidado han los Moros et las guerras faser,
Ga en otras tierras llanas assaz ay que corner.
Vinovat e, în rîndul întîi, papa: „dacă doare capul,
trupul tot doare“, — si la cabega duele, todo el corpo es dolien-
te. Shisma, în care papii „se pumnesc“ care să rămîie:
Do se dan â punadas quien podrâ Papa ser,
e o rușine pentru creștinătate. Rîd evreii și maurii de Bise-
rica prelaților leneși și a celor apăsători, cu gînd de avere,
lipsiți de știință, adevărați „miniștri ai Satanei“:
Si estos son ministros, sonle de Satanâs.
Să se adune un Conciliu general, și, cînd el va rezolvi
chestia bisericească, dînd coroanele Sfîntului Petru unuia
singur, căruia să i se cuvină, și regii trebuie să-și aducă
aminte că numele lor înseamnă „a guverna bine“ și să-și în-
drepte și apere poporul. „Acesta e regele cel adevărat; cel-
lalt plece deaici!“:
Este nombre de rey de bien regir desciende
El que bien a su pueblo gobierna et defende,
Este es rey verdadero; tirese el otro dende.
358
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Dar, in lipsa unei Universități luptătoare, cu un rost uni-
versal, ca acea din Paris, în lipsa, pînă la o mai tîrzie in-
fluență de dincolo de Pirinei, a unei vieți comunale active1,
acest curent nu poate da, ca în Franța, o întreagă viață.
Pe de altă parte, această regalitate, așa de dîrz criticată,
se reface și se menține, chiar cu toate scandalurile unor fa-
voriți compromițători, ca un Âlvaro de Luna, un Beltrân2
de la Cueva, ca o mare forță politică, și ea va izbuti peste
puțin să reînceapă cruciata și s-o mîntuie ca să rezume na-
ția în jurul său. Atunci literatura, care se dumesnicise, cum
vom vedea, și în Franța și care împodobește la Neapole
Curtea unui rege de sînge francez, se preface într-o mono-
tonă lirică de caracter smerit curtezan.
Așa va fi poezia spaniolă, spre sfîrșitul veacului al XIV-
lea și la începutul celui de-al XV-lea, supt condeiul unui
Ferrari Manuel de Lando, unui Ferrant Sânchez Talavera,
unui Pero Gonzâlez deMendoza, mort în lupta cu portughezii,
la Aljubarrota, unui Macias, cel „mort de iubire", unui
Diego Furtado de Mendoza și don Alfonso Enriquez, acesta
din urmă autor al unui Vergel del pensamiento (Livada
Cugetării), unui Pero Velez de Guevara, închinător — ceea
ce este puțin obișnuit — al Fecioarei Maria
— O mas clara que la lumbre
Luz et puerta de perdon3.
Asămănători unii cu altii, acești poeți ocazionali, pe
cari Provența medievală-i inspira ca și pe mai marele lor
Petrarca, dar fără rafinările scolastice ale acestuia, se
pierd și se confundă în Cancionero al lui Juan Alfonso de
Baena4, și se uită o dată cu dînsul.
1 Cf. Clermont, Les communes francaises en Espagne et en Portugal, 1860.
2 Numele s-a răspîndit în Spania prin amintirea lui Bertrand din Guesclin.
3 „O mai clară ca lumina, Lumină si poartă a iertării".
4 Ed. Pidal, Gayangos și Odeon, Madrid, 1881. Reprodus de Francisque
Michel la Lipsea în 1860 (Cancionero do .1 nan Alfonso de Baena). Culegerea s-a
făcut înainte de 1450.
Note
a.	Titlul exact este Libro de los Eslados, forma citată de lorga
aplicîndu-se, de fapt, tuturor scrierilor infantelui don Juan Manuel.
b.	Titlul în original: Libro de los enxemplos del Conde Lucanor
et de Patronio (1335).
c.	Aceste traduceri sînt primele transpuneri ale operei dantești
dincolo de fruntariile Italiei — vd. W. Friedricli, Dante's Faine
Abroad, Rome, 1950.
XIX
Curentul cavaleresc nou
în Franța
Dacă aprigul curent de negație și de atac împotriva ori-
cării autorități pe care l-am cercetat în Franța veacului
al XlII-lea și a celor dintîi decenii din al XlV-lea ar fi
biruit, am fi avut pentru sfîrșitul evului mediu, o stare de
spirit așa de împovărată, încît abia de s-ar fi putut aștepta
de la dînsa o nouă literatură.
Războiul de o sută de ani veni să schimbe atmosfera.
Nu în acel sens că vechiul curent ar fi dispărut. El va con-
tinua dedesupt, în adîncuri, unde se va uni la timp cu ele-
mentele noi pe care le dă o societate politicește transfor-
mată și, luînd de la popor o notă simplă de o adîncă sin-
ceritate și atrăgînd la sine, de sus, din clasa luptătoare și
stăpînitoare, care se zbate și strălucește, un îndemn supe-
rior, de o mai mare distincție și de o superioară idealitate,
va alcătui acea serioasă și vibrantă literatură a veacului
al XV-lea, pe care oamenii Renașterii franceze vor putea
s-o înlăture, dar nu s-o și înlocuiască.
Deocamdată însă societatea se pune la diapazonul răz-
boiului.
O ceartă dinastică la început. Eduard al III-lea, cobo-
rîndu-se prin femei din Filip cel Frumos, se crede mai în
drept a reclama tronul francez decît Filip de Valois, des-
cendentul acelui tiran al Florenței, acelui pretendent la
Scaunul împăraților latini din Constantinopol care a fost,
la începutul acestui al XlV-lea veac, Charles de Valois.
CURENTUL CAVALERESC NOU IN FRANȚA
361
Dacă n-ar fi fost decît atîta, lupta s-ar fi isprăvit mai cu-
rînd, ca războaiele lui Ludovic al IX-lea cel doritor de
pace și stăpînit de ideea unei echități desăvîrșite, ori ca
acelea pe care regii din veacurile al XH-lea și al XIILlea
le duc pentru a crea un teritoriu unitar și natural noii lor
regalități. Dar ea se prelungește, ocupînd, deși cu atîtea
întreruperi, cei o sută de ani de cari vorbește numele ce i
se dă, pentru că o stare de suflet, a unei întregi clase, cere
o asemenea scenă pentru manifestarea calităților și apă-
rarea intereselor ei.
Fusese odinioară în Franța continentală, ca și în acea
Franță insulară care e Anglia, o cavalerie luptătoare, for-
mată în cruciată și prin cruciată și care, mai tîrziu, ia
parte, în țara regelui francez, la frămîntările pentru for-
marea unei patrii, adevărate și depline. Dar pe vremea
consilierilor dintre burghezi, a legiștilor dintre cărturari, a
scriitorilor dintre clericii Universității pariziene, acești os-
tași, cari au nevoie de necontenita conducere a steagului
pe cîmpiile de luptă, rămîn fără ocupație și pierd deci
rolul pe care numai o asemenea ocupație li-1 poate asigura.
Ei se simt, nu numai scăzuți și umiliți în prestigiul și
prerogativele lor, dar și amenințați în persoana lor, pe o
vreme cînd un bailli regal poate fi însărcinat să cheme la
ordine, la datoria lui de supunere pe un bogat șimîndruepis-
cop și cînd unul din marile Ordine cavalerești ale evului
mediu trece prin osînda unui tribunal dintr-o singură țară
pentru ca Marele Maestru al său să piară în flăcări pe
eșafod.
O dată ce, indiferent pentru care motiv, un nou război
a început, această clasă, care se reabilitează și se ridică
din nou astfel, va face tot ce e posibil și imposibil pentru
ca el să continue. Ce-ar fi în adevăr dacă lupta ar înceta!
Istoria o spune, ea care arată, supt Ludovic al Xl-lea,
al doilea rege după liberarea teritoriului de englezi, pe
fruntași ai regatului, clerici și laici, strîmbîndu-și oasele
în cuștile de fier unde i-a așezat un simplu capriciu sau o
răzbunare îndelung chibzuită a regelui.
362
ISTORIA LITERAT URILOR ROMANICE
Și cu atît mai mult se poate dori, în acest mediu, eter-
nizarea războiului, cu cît el nu e peste măsură de periculos,
— și ce distracție superioară nu oferă el celor prinși în-
tr-însul! —, cu cît el nu atinge multe interese și cu cît inte-
resele chiar, ale tuturora și în special ale acestor nobili,
sunt încă așa de puține! Totul apare mai mult ca un glo-
rios tournoi prelungit fără capăt, în care se întîmplă și ac-
cidente de moarte, dar petrecerea nu e făcută doar mai ales
pentru aceasta!
Nu avem a face cu încleștarea, pe viață și pe moarte, a
unor societăți naționale. Am văzut ce puțin aprobă cla-
sele de jos din regatul Franciei această ceartă a suveranului,
această petrecere a nobilimii, și cît de mult sufăr ele, care
nu se bat, în general, și cărora gloria nu li spune nimic,
din aceste prădăciuni și incendii care se urmează an de an
fără să se vadă momentul cînd totul s-ar putea mîntui prin-
tr-o țintă atinsă sau printr-o țintă definitiv părăsită. Ță-
ranii din Anglia n-au mai multă tragere de inimă pentru
acest conflict între cavaleri, și burghezii nu se încălzesc
mai tare. Pentru unii și pentru alții povara victoriei va
fi grea; biruitorii vor voi să facă și din liberii plugari en-
glezi niște șerbi și vor fi ispitiți să se hrănească pe socoteala
celor de acasă ca și pe socoteala celor din ținuturile cucerite.
Dar aceste clase mijlocii și de jos din Anglia reprezintă
pe indigenii de rasă celto-germanică. Iar cavalerii setoși de
triumfuri și lacomi de pradă sunt descendenții normanzilor
cuceririi din veacul al Xl-lea, și, chiar dacă și-au cam
stricat graiul francez, ei sunt de același sînge și păstrează
aceleași datine, manifestă același temperament’ca frații lor
de pe continent.
Cu o deosebire: că ei sunt mai înapoiați, mai conserva-
tivi, mai simpli și mai naivi. Sufletul lor n-a trecut prin ace-
leași faze ca sufletul francez de dincoace în veacul al XIV-
lea. Nici n-au fost la dînșii straturi sociale noi în care să
poată încolți sămînța viitorului, ca aice. I-am văzut strîns
legati de tradiția vechilor romans de geste, pe care din toată
inima doresc să o continue, ușa ui.m cîntă profesioniștii
sau cum șe cetesc in paginile cărților, pe o vreme cînd,’la
CURENTUL CAVALERESC NOU IN FRANȚA
363
Paris și aiurea, lumea se desfăta ascultînd sau străbătînd
cu ochii pornografia, grosolănia sau ațîțările din opera lui
Jean de Meung.
Dar, biruind, ei dau nota războiului, și astfel ei creează
spiritul cel nou: un spirit de iubire nesfîrșită pentru lupta
în sine, pentru buna lovitură, pentru jertfa nobilă, pentru
aventura cutezătoare, pentru îndeplinirea datoriei chiar cu
prețul înfrîngerii celei mai ruinătoare, dar prin care nu se
atinge întru nimic onoarea. Dovadă la Poitiers, Prințul
Negru, fiul lui Eduard al IlI-leași moștenitorul tronului,
care servește la masă pe regele loan, zis cel Bun, fiindcă în
opera de cavalerie era „bun", servindu-1, nu numai pentru
că aceasta e datoria vasalului, chiar cînd e victorios față
de suveran, și cînd acesta e învins — numai să fi făcut tot
ce trebuie pentru a-și apăra steagul și cinstea —, dar și
din admirație pentru acest om credincios pînă la capăt
singurului ideal în care această vreme credea. Și poate că
englezii, supt altă dinastie, cea de Lancaster, a lui Henric
al IV-lea, al V-lea și al Vl-lea, vor cădea, fiind izgoniți din
cucerirea lor nouă ca și din vechile lor drepturi, pentru că,
rătăcindu-se supt povața interesului, au trecut dincolo de
limita datoriei cavalerești și au pătat onoarea fără de care
nici un triumf nu are preț și nici o stăpînire, viitor.®
Froissart, de care vom vorbi îndată ca de tipul repre-
zintativ al acestei vremi, marele cronicar francez, care a
stat atîta vreme în Anglia, intim al reginei Philippa de
Hainaut, franceză de sînge și de grai, și n-are, deci, pre-
tenții contra englezilor, în sensul chiar al cărora întreprin-
sese opera care-1 face pentru noi așa de prețios, descrie ast-
fel, într-o pagină de adîncă pătrundere, pe acești cavaleri
francezi ai Angliei cari prin intervenția lor îndrăzneață au
înnoit vremile, la ei acasă, ca și la „dușmanul" cu care au
atîtea legături și pe care caută doar a-1 uni cu ei înșiși.
„Englezii rabdă ei o bucată de vreme, dar la sfîrșit
plătesc așa de crud de să se ducă pomina, și nu poți să te
joci cu dînșii. Și cine-i cirmuiește se trezește și se culcă în
mare primejdie, căci nu-1 vor iubi ei și nu-i vor face cinste,
dacă nu e biruitor și dacă nu-i plac armele și războiul cu
364
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
vecinii lui, și mai ales cine e mai tare și mai bogat ca dînșii.
Și au o fire ca aceea și țin această socotință, și vor ținea-o
cit timp Anglia va fi locuită. Și spun îndeobște — și au
încercat-o de fapt de mai multe ori, — că, după un rege bun,
au unul care nu e de nici o treabă. Și-1 socot adormit și greoi
dacă nu vrea să urmeze faptele părintelui său și înaintașu-
lui său, bunul rege care a domnit înaintea lui. Și li e
țara mai plină de bogății și de toate bunurile cînd au răz-
boi decît în vremi de pace. Și întru aceasta sunt născuți și
îndărătniciți, încît nimeni nu i-ar putea face să înțeleagă
altceva.
Englezii sunt de o fire minunată, călduroși și clocoti-
tori, răpede mișcați în mînie, tîrziu potoliți, nici deprinși
cu moda blîndeților, și se distrează și se întăresc în lupte și
în ucideri. Lacomi și invidioși sunt peste măsură asupra bi-
nelui altuia, și nu se pot uni desăvîrșit, nici firește, în iu-
bire sau alianță cu un neam străin, și sunt închiși la fire
și mîndri. Și îndeosebi supt soare nu este neam mai primej-
dios, cît privește starea de mijloc, decît în Anglia, și prea
mult se osebesc în Anglia firile și temperamentele nobililor
de ale oamenilor de mijloc și de ale țăranilor, căci nobilii
sunt de condiție nobilă și loială, iar poporul de rînd e de
condiție trădătoare, primejdioasă, mîndră și neloaială. Și,
unde ar vrea poporul să-și arăte necredința și sila, nobilii
n-ar răzbi cu dînșii. Acuma, ei sunt și au fost mult timp
în foarte bună înțelegere între sine, căci nobilii nu cer
poporului decît ce se cuvine. Deci nu li-ar suferi să ia fără
plată un ou sau o găină/1
1 „Engles suffrent bien un temps, maiz en la fin ils paient si cruellement
que on s’i puet bien exemplier, ne on ne puet jeuer â eulz. II se liewe et couche
en trop grant perii un sire qui Ies gouverne, car jâ ne l’aimeront, ne honoreront,
se il n’est victorieux et se il n’aime Ies armes et la guerre â ses voisins, et par espe-
cial ă plus riches qu’il ne soient. Et ont cette condicion et tiennent cette opinion
et ont tousjours tenu et tenront tant que Engleterre sera terre habitable. Et disent
generaulment, et ce ont il veu par experiense par trop fois, que, apries un bon
roi, il en ont un qui n’est de nulle vaillance. Et le tiennent â endormi et â pesant,
quant il ne voelt ensuivir Ies oeuvres de son pere et de son predicisseur, bon roy
qui a resgne en devant de li. Et est lor terre plus plainnc de richesseset de tous
biens, quant il ont la guerre, que en temps de paix. Et en cela sont-il ne et obstine,
ne nuls ne lor poroit faire cntendant le contraire.
Engles sont de mervcilleuses conditions, chauts et boullants, tost esmeii en
ire, tost apaisie ne amode en doucour; et se delittent et confortent en batailles
CURENTUL CAVALERESC NOU IN FRANȚA
365
Plîngeri pentru lupta de la Poitiers răsăriră, în versuri
franceze ca și în proza latină a predicatorilor, îndată
după ziua în care regele loan fu prins de englezi, zi „de
mare trădare“, spune unul din cîntece, în „care Franța a
fost pe mult timp dezonorată de vinovați“:
La trâs grant trahison qu’il ont lonc temps covee
Fu en l’ost dessus dit tres clerement provee,
Dont France est ă tous temps par euls deshonorecs,
Se par autres que euls ne vous est recovree.
Regele singur — și de aici „bunătatea“ lui — a salvat
prestigiul francez, strigînd, în clipa cînd mîinile dușmanilor
îl ating, că ei au în stăpînirea lor pe loan de Valois, nu
pe regele Franciei:
C’est Jehan de Valois, non pas li rois de France1.
Ca niște regi de „chanson de geste“, scrie Renan2, apar
în cadrul vremii lor loan însuși și, cu toate că nu e un
mare „viteaz“ în luptă, fiul său, Carol al V-lea.
Căci astfel de lupte sunt ca acelea pe care le glorificase
două veacuri „cîntecul bătrînesc“ și pe care englezii le gă-
siseră, luînd model din ele, tocmai în aceste cîntece, tre-
cute, prelucrate și traduse la ei.
Nota din această epopee cavalerească a evului mediu
se vede și într-un produs literar de o mai mare însemnă-
tate. Și în aceasta, Lupta celor treizeci de bretoni cu treizeci
et en ocisions. Convoiteus et envieus sont trop grandement sus le bien d’aulrui,
et ne se peuvent conjoindre parfaitement ne naturelment en l’amour, ne alliance
de nation estregne, et sont couvert et orguilleus. Et par especial dessous lesoleil
n’a nul plus perileus peuple, tant que de hommes mestis, comme il sont en Engle-
terre. Et trop fort se different en Engleterre les natures et conditions des nobles
aux hommes mestis et vilains, car li gentilhommes sont de noble et de loiale con-
dicion, et li communs peuples est de fele, perilleuse, orguilleuse et desloialc con-
dicion. Et lă ou li peuples vodroit monstrer safelonnie et poissance, li noble n’ave-
roient point de duree â euls. Or-sont-il et ontestă un long temps moult bien d’acort
ensamble, car li nobles ne cLinande au peuple que toute raison. Aussi on ne li
soufferroit point que il presist sans paier un oef ne une poulle.“ b
1 Leclerc, o.c., I, p.' 187.
8 Ibid., II, p. 165.
26 — Istoria literaturii romanice voi. I
366
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
de englezi1, ca și în plîngerea pentru Poitiers, în care rege-
lui Carol i se recomandă a lăsa pe vechii sfetnici răi pentru
a se sfătui cu Jacques Bonhomme, reprezintantul harnicu-
lui și dreptului popor de jos, apare, ca o rămășiță din Jean
de Meung și urmașii săi, o adîncă iubire pentru aceste mul-
țimi trudite.
Un comandant englez a făgăduit, în Bretania, că va
cruța pe acești sărmani. Urmașul său, Pembroke,Bambroche
pentru autorul bucății, nu vrea săi știe însă de această în-
datorire. Și, în numele cavaleriei, care era pentru acea
vreme onoarea și umanitatea, francezul Beaumanoir, care
a văzut pe „bieții săraci, cu multă milă legați în lanțuri,
încătușați, doi cîte doi, trei cîte trei legați, ca vacile și boii
ce se duc la tîrg, fiecare suferind mare năcaz, durere, pă-
răsire“:
Si vit pauvrcs chetiffz, ciont il eust grant pitie,
Les ungs estoient es cheps et Ies autres ferre,
Deux et deux, trois et trois, ainsîn estoient lyes,
Gomme vachez et beuffz que l’cn mâine au marche:
Ghascun souffroit grant peine, douleur, orphanite,
îi cere să înceteze de la această prigonire contra „poporului
care muncește griul și carnea și vinul, de avem în bielșug“,
și în lipsa căruia nobilii ar fi chemați „la lucrul în arie,
la îmblăciu, la sapă, la sărăcie^, cu care nu sunt deprinși:
Chcvalier d’Angleterre, vous faictes grant pechie
De travailler le peuplc qui labours le ble
Et la char et le vin. de quoy avons plante:
Si laboureurs ne fussent — je vous dy mon panse —
Les nobles convendroit travailler en l’arc,
Au flayeus, la houette et souffrir pouvrete:
Ellas, ce seroit peine ă qui n’a coustume.
Pembroke, care „sfidează țara“—
...Bambroche le baffier
Qui chalonge la terre...,
1 Le combat de trente Bretons contre trente Anglais, ed. A. Crapelet, Paris,
1835.
CURENTUL CAVALERESC NOU IN FRANȚA
367
refuză însă orice cruțare și anunță că în zilele lui Eduard,
regele Franciei, „englezii vor avea stăpînirea și puterea
pretutindeni":
Edouart sera roy de France couronne,
Angloix auront le haut par tont et pocsle.
în mijlocul acestor suferinți lumea-și aduce aminte că
mormîntul lui Isus e de mult în puterea păgînilor și vede
în aceasta unul din motivele osîndei sale. Părăsitul gînd de
cruciată apare din nou înaintea războiului nenorocit: el
trebuia să servească intereselor unui Charles de Valois sau
altui puternic și ambițios; acum el devine tot mai mult o
cauză națională și o datorie de ispășire. în tratate latine, ca
al lui Gulielm de Boldensleve din 13351, se recomandă
condițiile în care trebuie să aibă loc acest passagium ultra-
marinum, care trebuia să devie, pînă la nenorocirea de la
Nicopol (1396), în care cavaleria franceză a fost mîndră că
a sîngerat, fie și într-o înfrîngere, pentru nobila și sfînta
cauză, pînă la făgăduințele de a dezrobi Ierusalimul ale
„bunului" duce Filip de Burgundia, în ajunul căderii
Constantinopolei, marea preocupație, aproape ideea fixă
a timpului. Nu mai e vorba acum de interese personale,
de ambiții dinastice, de planuri politice. Mulțimile se în-
deasă la corăbiile venețiene care le vor duce spre închinare
la Sfîntul Mormînt2, scriitorii își pun tot sufletul în scrisul
lor de îndemnare, pînă la acel Philippe de Mezieres, din
Amiens, orașul lui Petru Ermitul, care, încălzit și de o
evlavie deosebită pentru Fecioara, nu va face o viață în-
treagă, și în calitatea lui de cancelar în Cipru, de intim al
regelui Petru I, decît să provoace expediții liberatoare, în
Asia Mică, în Siria, în Alexandria Egiptului3. Papii francezi
— mai ales Urban al V-lea — sunt cîștigați pentru ideea
1 Directorium ad faciendum passagium transmarinum al acestui dominican
e tradus în franțuzește la 1455 pentru ducele de Burgundia; Leclerc, op. cit., I,
p. 537.
2 Leclerc, op. cit., I, pp. 537 — 8.
3 Cronicile cipriote fuseseră prelucrate în limba franceză la începutul vea-
cului. D. G-aston Raynaud a publicat opera lui Philippe de Novarre.
26*
368
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
cea mare a veacului. Și de la lacob de Maiorca, aproape
un francez prin posesiunile lui dincoace de Pirenei, de la
Humbert, delfinul de Viennois, pînă la acest rege al Cipru-
lui, glorios și nenorocit, un șir de prinți adună în jurul
lor pentru opera crucii cavaleri din toate țările Europei
fără deosebire, pînă la cutare loan Laskaris Kalopheros,
„cavaler grec“, care se luptă pentru coroana ierosolimitană
a Latinilor din Cipru în părțile păgîne ale Răsăritului1.
Faptele lui Petru al Ciprului le-a cîntat, într-un lung
poem plin de detalii precise, un vestit poet al epocei, cu-
noscut și prin lucrări mai puțin eroice, Guillaume de Ma-
chaut2. In Cuvelier, Bertrand du Guesclin își află cîntărețul,
nu pentru rolul ce a îndeplinit în liberarea teritoriului
francez, ci pentru caracterul variat și original al isprăvilor
sale. într-o serie de lucrări, latine și franceze, în care ames-
tecă reminiscențe din noua literatură, ca în Songe du vieil
pelerin, cu alegorii de virtuți și cu critice față de moravurile
societății contemporane, Philippe de Mezieres prezintă
necesitatea luptei celei nouă pentru cruce, recomandînd
și creațiunea unui nou ordin cavaleresc, deplin disciplinat,
care să-i fie exclusiv consacrat. La 1378, puțin înainte de
momentul cînd clericii parizieni de la Capelă vor să
aducă înaintea publicului un nou joc al învierii, se re-
prezintă o Prise de Jerusalem3. Cînd e vorba de a se reîn-
noi subiectul romanelor, cutare caută în imaginația lui
aventurile din Perceforest, dar altul, anonim, îmbracă în
proză isprăvile închipuite ale lui Balduin „Sebourc“, „al
treilea rege al Ierusalimului, amestecînd pe „Vieil de la
Montagne“ cu „asasinii lui (aici Hantassis) și cu frumoasa
princesă: Ivorine4. Era vremea cînd, precum la începutul
veacului se spera pentru cauza cruciatei o alianță cu Hanul
mongol, urmaș al lui Ginghiz-Han, Carol al Vl-lea întră,
1 Cf. Delaville le Roulx, La Francp en Orient, au XlV-e siecle, și cartea mea
Philippe de Mezieres et la croisade au XlV-e silele, Paris, 1896.
2 La prise d'Alexandrie.
8 Leclerc, op. cit., I, p. 205.
4 Li romans de Baudouin da Scboarc, IlI-p roy d' Jerusalem, Valenciennes,
1841, 2 voi.
CURENTUL CAVALERESC NOU IN FRANȚA
36
împotriva sultanului din Egipt, stăpîn al Locurilor Sfinte,
și a sultanului celui nou otoman, în legături diplomatice
cu Timurlenc „Tamerlanul“ înfățișat de spaniolul Clavijo1.
Pe păreții noului palat al lui Carol al V-lea, Hotel de St.
Pol, se vedea, nu departe de seria aventurilor lui Teseu,
legenda lui Godefroy de Bouillon, așa cum apare în Che-
valier au cygne2. Un îndemn, pe lingă acela care venea din
însuși acest spirit de cavalerism aventuros, și pentru acele
depărtate expediții, care, în așteptarea întreprinderilor
portugheze în Africa occidentală și a operei lui Cristofor
Columb, făcea ca, prin lacob Ferrer Catalanul și prin Ludo-
vic de Spania, prinți spanioli, să se cunoască „Rîul Aurului11
și „Insulele Fortunate“3.
Pretutindeni romanele cavalerești încălzesc toate în-
chipuirile și satisfac toate curiozitățile de neașteptate locuri
nouă. Se constată, la 1368 ca și la 1396, cîntarea în public
a vechilor chansons de geste^. Era vorba de Enfants d'Aimery
de Narbonne la Lille în 1351. Se foiletau cu interes opere
de povestire fantastică și fabuloasă pe care azi nu le mai
avem, precum: Ypomedon, Thessalus,Florimont, Sieged^Athe-
nes, Vespasien5. Se întîlnesc prin cataloage și alte lucrări pe ca-
re nu le mai putem avea astăzi în mîini: Macabrii, un Carol
cel Mare de Girart d’Amiens, Mauvrin le Danois, le Bastard
de Bouillon, leLionde Bourges, lingă Girart de Roussillon și
Girart de VienneG. O altă listă7 dă Roman de Renart și Roman
de la Rose și același Girart de Roussillon, ca și Aimery de
Narbonne, Raoul de Cambrai, operele lui Chretien de Tro-
yes și ale școlii sale: Merlin, Cliges, Perceval le Gallois,
Lancelot, Tristan, romanul Troii, Cei șapte înțelepți, cu
minunile lui Virgil „necromancianul“8, Amadisul picard
1 Cf. Nouveaux Memoires de VAcademie des Inscriptions, VI, p. 470 și urm.
2 Renan, loc. cit., p. 176.
8 Leclerc, op. cit., I, p. 536.
4 Ibid., pp. 483 — 4.
6 Ibid., I, p. 352.
8 Ibid., p. 486.
7 Ibid., II, p. 257.
8 Vd. Roman des Sept Sages, ed. Gaston Paris, 1876. Cf. Cent nouvelles nou-
velles, ed. Th. Wright, Paris, 1858.
370
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
(Amadas), dar și o sumă de povestiri inedite din aceeași
categorie: Bueves de Barbastre, Jehan dit de Lanson, Parise
la duchesse, Courboran d'Olfeme.Gibert dit Desree,Florimont,
Beaudoux, Basin et Gurbaud, Galaad. Și pictura contem-
porană arată și ea încotro mergea gustul epocei. Jean Coste
zugrăvește pentru regele Franciei pe Sfinții Ludovic și Ni-
colae, Buna Vestire, Patimile Domnului, dar și faptele lui
Caesar1. Cutare tapițerie dinArras e închinată lui Alexandru
cel Mare. Pentru Isabela de Bavaria, soția lui Carol al
Vl-lea, nebunit prin tot ce dă minții sale șubrede de slăbă-
nog un astfel de mediu, se pictează aceleași Sfinte Patimi,
căutarea Sfîntului Graal, legenda lui Carol cel Mare, faptele
lui Guerin și Garin, Gui, „unul din pairii Romaniei“2. Că-
lătoria lui Carol cel Mare la Ierusalim e pomenită și într-o
ordonanță a lui Carol al V-lea, și marele orator bisericesc,
cancelarul Universității din Paris, Jean Gerson, pomenește
într-o predică pe Olivier și pe Roland3.
Intr-un cadru ca acesta Jean Froissart, cleric, poet,
curtean, cronicar, rezumă epoca supt toate aspectele.
Născut la Valenciennes în 1335 sau 1337, el nu este,
de la început, nici omul regelui, nici al vreunui senior
care, de la început, să și-1 aservească. Din Hainaut,/Zenniî2/er,
legăturile ținutului său de naștere, ca și ale întregii regiuni
flamande, sunt mai curînd cu Anglia. Cînd o princesă de
acolo, Philippa de Hain aut, ajunge soția lui Eduard al
III-lea, el o întovărășește, natural, în insula vecină, rămî-
ind pe lîngă dînsa. O iubire de tincreță, care ține mult
timp, îl recheamă acasă, dar nu pentru multă vreme, Anglia-1
atrage a doua oară, și aceasta chiar cînd se deschide lungul
război. „Clericul de cameră“, șambelanul reginei are în acel
moment ceea ce am putea numi sentimente engleze.
Pînă atunci făcuse numai versuri, hrănite din cetirile
literaturii eroice și mai ales ale celei din ciclul lui Arthur.
Ca model avea și Roman de la Rose și multele dits și dit-
1 Leclerc, op. cit., II, p. 271.
’ Renan, loc. cit., p. 184: „un des pairs de Rommenie*.
• Leclerc, op. cit., I, p. 412,
CURENTUL CAVALERESC NOU IN FRANȚA
371
tees ale epocei anterioare. Și la dînsul, închinătorul „Marga-
retei“, o floare și o femeie, se întîlnesc livezi cu trandafiri
și viorele — o Plaidoirie de larose et de la violette —, turnuri
unde se închide iubita, zine ca Imagination, care intervin,
hotărîtoare. Către temutul zeu Amour, explicat în acest
timp, ca și virtutea și bunătatea, de Jean d’Arkel (c. •
1314-1378), flamand1, el strigă ce are cu dînsul:
Amours, Amours, que voles de moi faire?
A cetit și literatură clasică, în traducerile pe care le vedea
că se înmulțesc în această vreme, și el va întrebuința
cuvinte ca „Vittorieux“, va vorbi de „Heres“ și de „Mer-
curius“, va explica acțiunea prin discursurile actorilor,
ca în Tucidide, necunoscut lui, și în Tit-Liviu, pe care l-a
avut în versiunea lui Pierre Berchoire. Dar principiul de
care se conduce e al noii cavalerii. „Să ai“, spune el, „inima
curtenitoare și cinstită^:
Aies le coer courtois et honnourable,
Humble et deșire, sacre, vrai et joii,
Lie, attempre, et retien ce notable:
Aies le coer courtois et honnourable2.
Era încă tînăr cînd Robert de Namur, dintre conții
de Flandra, îi cere, în acest pămînt flamand, unde cister-
cienii de la Clairmarais însemnau analele locale și cano-
nicul de la St. Lambert de Liege, Jean le Bel, încercase o
expunere mai animată, în limba vulgară, să redacteze o
operă de istorie. Bineînțeles, una în alt sens decît a croni-
celor regale de la Saint-Denis, continuate oficial de cance-
larul Pierre d’Orgemont, și decît imitatorii lui Guillaume
de Nangis.
Pentru ca să facă epopeea în proză a cavaleriei nouă, a
clasei nobiliare pe care o reprezintă și o servește, el va
1 Li ars d’amor, de vertu et de boneurti, ed. Jules Petit, Bruxelles, 1869.
Alain Chartier (vd. mai departe) simte și el acel „flair doulx“ care iese din ierburi,
„îndulcind aerul și susurul", apelor din văi. Și la Charles d’OrlSans (vd. mai
departe) se întîlnește Venus, „l’amoureuse d6esse".
* Po^sies, ed. A. Scheler, 3 voi., Bruxelles, 1871.
372
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
fi de acum înainte necontenit pe drumuri, văzînd pînă la
moartea lui, întîmplată pe la 1400, Scoția, Franța (1366),
Anglia, Savoia, Milanul, Bologna, Ferrara, Roma, Olanda,
Bruges, din nou Anglia. Alipirea lui la o samă de nobili,
Venceslas de Luxemburg, conte de Brabant, Guy de Blois,
Gaston de Foix (1388), contesa de Boulogne (apoi contesă
de Berri), seniorul de Goucy, cel de la Nicopol, n-are nici
o importanță. El nu e al lor, cum nu e, cu tot farmecul
stilului său, cu tot darul său de coloare și de mișcare, al
său.
El aparține în adevăr cu totul epocei care se oglindește
în multele lui pagini destul de dezordonate. Și anume acelor
cari o conduc, cari într-însa se zbuciumă, petrec, se luptă.
Cei de jos, și nici chiar burghezii, n-au interes pentru dînsul.
Regele însuși atrage atenția numai întrucît e un cavaler.
Se poate zice că, precum Villehardouin are o singură patrie:
„oastea“ de cruciată, unica patrie a lui Froissart este aven-
tura. De aceea zădarnice ar fi învinuirile că a părăsit pe
englezi, la început iubiți de dînsul. O tabără și alta au
același drept la simpatia lui, după cum într-una sau în
alta se vede mai mult din acea vitejie care singura merită
să fie adusă ca exemplu înaintea oamenilor.
Dar o regalitate franceză se ridica. Ea își forma o Curte,
și această Curte încearcă, asemenea cu cea din Spania, să
atragă la dînsa, și prin cavalerie, dar și prin alte drepturi
și însușiri, orice manifestare literară.
Carol al V-lea a fost, ca regele Alfons al Castiliei, un
„Sage“, un învățat în sensul evului mediu. Fiul lui loan
„cel Bun“ și al unei princese din cavalereasca familie de
Luxemburg, n-a luptat însuși, știind prea bine că vremea
luptă pentru dînsul. întemeietorul bibliotecii regale —
și frații săi de Berri, de Burgundia aveau bibliotecile lor
— stătea ceasuri întregi în Tour de la librairie, de unde îm-
prumuta cărți prietenilor și favoriților săi. Vom vedea în
alt capitol ce operă de traduceri a orînduit, nu numai din
scriitorii latini medievali, un Petru de Narbona, un Cres-
cențiu, un loan de Salisbury, scrierile lui Alfons de Castilia
CURENTUL CAVALERESC NOU IN FRANȚA
373
chiar, dar și din clasici1. El lega de progresul „științelor*4
progresul chiar al regatului său2.
Ispita lui trebuia să fie mare de a chema în juru-i pe
scriitori și de a li distribui munca, așa cum făcuse „în-
vățatul“ de la Burgos.
Liricului delicat care a fost Eustache Deschamps i-a
cerut un cîntec pentru nașterea fiului său cu același nume:
l’an mii. ccc. avec soixante et huit.
Dar Eustache preferă să cînte pe naș, Bertrand du Guesclin,
conetabilul, plîngînd, cu prilejul morții lui, pe cel mai viteaz
ce a fost „biruitor de oameni și cuceritor de țări**, „stîlp de
onoare“, „arbore de vitejie**, „inimă de leu**, „floare a voi-
nicilor**, „glorie a Franciei**, „floare a cavaleriei**, „lumină
a luminii**, pe care orice om trebuie să-l jălească:
Estoc d’oneur et arbres de vaillance,
Cuer de lyon espris de hardement,
Le flour des preux et la gloire de France,
Victorieux et hardi combatant,
Saige en voz fais et bien entreprenant,
Souverain homme de guerre,
Vainqueur de gens et conquereur de terre,
Le plus vaillant qui onques fust en vie:
Ghacun pour nous doit noir vestir et querre,
Plourez, plourez, flour de chevalerie.
Le bon Bertran, qui tant ot de puissance
Qui dueil n’en fait et qui ne prie, il erre,
Car du monde est la lumiere faillie.
Carol adusese pentru cercetările astrologice care-1 in-
teresau pe un venețian, Tommaso Pisano, din care s-a
făcut un Thomas de Pisan. Fetița lui, crescută în Franța
ca franceză și care era să se mărite apoi cu un Etienne
du Chastel, Cristina (1363-1431), căpătă misiunea de a scrie
1 Leclerc, op. cit., I, p. 198.
2 La 1345 o ordon?nță regală admite limba franceză în actele oficiale, „non
in latino licet Stylus curiue nostrae boc recniirat“; ibid., I, p. 443.
374
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
0 carte a faptelor și bunelor moravuri ale învățatului rege
Carol1,
| Gristinei nu-i plac oamenii de rînd, aceia pe cari, în-
depărtîndu-i de la „cetate", îi numește în stilul ei nou,
îmbogățit de imitația antichității, „populari"2. Fiului ei loan
îi dă ca povețe crezul adevăratului cavaler din veacul al
XlV-lea. Doar îi e urît de „cutări nebunateci cari, fără
treabă, fac curte și merg ici și colo, prin taverne"3.
Regelui Franciei, „cel dintîi regat creștin" — le regne
et heritage des crestiens de plus haulte puissance — îi va dori
sănătate și biruință, cunună de lauri, ca pe vremuri:
On vous doit bien de lorier couronner.
Dar suveranul i se pare după ideile ce a cules în cetirea
operelor vechimii, numai prezidentul iubitor al unei libere
vieți naționale. „Și, cînd regele merge prin oraș ori în altă
parte", spunea ea, „sau înaintea lui vin și i se închină,
să li se închine și el; foarte blînd și cu fața bienvoitoare"4.
Un ton mult mai îndrăzneț îl va avea acel care scrie
o carte, anume despre curtean, numit, după latinește, le
Curial3, Alain Chartier (1385-1433). Istoricul, din însărci-
nare oficială, al lui Carol al VH-lea, învățatul școlar al
Universității din Paris, criticul din Quadriloge Invectif^
prietenul reginei Margareta de Scoția care —, se spune, —
aflîndu-1 adormit, îl sărută pe buzele care spun așa de fru-
moase versuri, nu vede în Curtea regelui a cărui dreptate
singură poate pretinde ascultarea supușilor decît „o adună-
tură de oameni cari, supt cuvînt de bine public, se strîng
ca să se înșele între dînșii"6. Ea „înșeală pe cei simpli și
1 Le livre des fais et bonnes moeurs du sage roy Charles, în Oeuvres podtiques
de Ohristine de Pisan, ed. Roy, 1886. Cf. Thomassy, Essai sur les tcrits politiques
de Ghristine de Pisan, Paris, 1838.
’ Office de cit6 n’appartient aux populaires (De la paix).
• Tels follastres gallans oyseux qui vont qă et lă par ses tavernes.
« Et quant il va par la viile ou autre part, ou ă, l’encontre luy venisent et le
salilent, les sălile trâs doulcement, et de benigne chiăre.
6 Le Curial par Alain Chartier, ed. F. Henckenkampe, Halle, 1899.
• La Court, affin que bien l’entendez, c’est ung convent de gensqui, soubs
faintise du bien commun, se assemblent pour s’entretromper.
CURENTUL CAVALERESC NOU IN FRANȚA	375
se face dorită așa cum o femeie stricată cu frumoasă găteală
atrage prin rîsul și prin sărutările ei<11. Și că în adevăr
fericită se arată în „căsuța în care domnește virtute fără
înșelăciune, nici tîrguială, și care e cinstit cîrmuită în frica
lui Dumnezeu și buna cumpătare a vieții^2.
încercarea de a face, ca și în Spania contemporană,
ca literatura să se adăpostească la Curte, lepădînd tot ce
nu s-ar potrivi cu atmosfera specială de acolo, nu izbutise.
De altminterea atît reluarea, supt noua dinastie de Lan-
caster, a războiului cu englezii și neizbînzile ce se îngrămă-
desc, cît și caracterul ușuratec al Curții tînărului Carol
al Vl-lea, erau de ajuns pentru a pune capăt acestui scurt
capitol.
Din noul spirit cavaleresc insă și din curentul popular
care persistă se produce, în dureroasa frămîntare a războiului,
către sfîrșitul veacului al XlV-lea și la începutul celui al
XV-lea, o poezie în care tot ce privește patria are un nou
și adînc răsunet.
Să ascultăm acest cîntec de ură și blăstăm, poate al lui
Olivier Basselin (din Vire; autor de cîntece care de aici
se zic vaux de Vire, „vodeviluri113), care, pe la 1450, aruncă
englezilor aceste versuri ca niște aspre săgeți:
Și socotiți că eu mă joc
Și că aș vrea să merg și eu
Să stau în Anglia mereu
La cei cu coadă, de-mi bat joc?
Ci voi, din sate oameni trezi,
Cari iubiți pe-al vostru rege,
1 Comme Ies foux mariniers sont aucunes fois noy6s par leur despourveu
advisement, ainsi atraict la Court ă soy et decoyt Ies simples et se fait compter
comme une ribaulde bien parSe, par son ris et par son baisier.
2 O, bien dur6e maisonnette en laquelle r^gne vertu sans fraude ne barat et
qui est honnestement gouvern^e en crainte de Dieu et bonne moderatrice de vie!
u Ed. 1833, Avranches. — Cf. Ghansons normandes du XV~e silelet publices
pour la premiere fois sur Ies mss. de Bayeux et de Vire, avec inlroduction et notes,
de A. Gastd, Caen, 1866.
3 /G
ISTORIA LITERATURILOR ROMANICE
Curaj luînd, veți înțelege
Ga să combateți pe englezi.
Vă luați sapa de dimineață
Să-i scoateți și din rădăcini:
De n-or pleca, acești străini,
Să vă strîmbați măcar în față.
Și fără frică dați în ei,
în acești porci cu burte pline:
Patru din ei cît unul vine,
Măcar din noi unul, cît trei.
Și, ca să fie mai frumos,
Pe cei din ceata răpitoare
Suiți-i în spînzurătoare:
De ce i-am mai pune la gros?
O, Doamne, dă-i pe mîna mea:
Mă jur din cuget evlavios
Să li arăt și cu prisos
Cu mîna asta ce-aș putea.
Un porc la casă n-ar lăsa,
Un pui de gîscă-u bătătură,
Cocoș, găină pentru gură:
O bubă în obraz li-ar da1 !
1 Et cuidez-vous que je ifie joue,
Et que je voulsisse ailor
En Angleterre demeurer?
Ils ont une longue coue.
Entre vous, gens de village
Qui aymez le roi francois,
Prenez chascun bon courage
Pour combatre les Engloys.
Prenez chascun une houe,
Pour mieulx les desraciner:
S’ilz ne s’en veullent aller,
Au moins, faictes-leur la moue.
CURENTUL CAVALERESC NOU IN FRANȚA
377
Pînă și din desperarea și desfrîui lui Frangois Villon,
cîteva decenii mai târziu, va răsări acest strigăt:
Qui mal vouldroit au royaulmc dc France?0
Și cineva care stătea în fruntea societății feudale, Char-
les d’Orleans, fiul lui Ludovic și al Valentinei Visconti,
din închisoarea lui engleză îndelungată (1415-40) de la
Dover, privea înduioșat către „țaraFranciei“, „amintindu-și
de dulcea mulțămire ce obișnuia să aibă în țara aceea“,
și el suspină gîndind „cît de bine-i făcea să vadă Franța
pe care inima lui trebuie s-o iubească^:
En regardant vers le pais de France
Ung jour, m’avint, â Dovre, sur la Cher,
Qu’il me souvint de la doulce plaisance
Que je souloye oudit pais trouvcr.
Si commenQay de cueur â souspircr,
Combien ccrtes que grant bien me faisoit,
De vers France que mon cueur amor doit1.
Pe ea o voiește, pentru durerile acestui „prea-creștin
regat liber al Franciei“, — tres crestien franc royaume de
Ne craignez point â les batre,
Ces godons, panches ă pois;
Car ung de nous en vault quatre,
Au moins en vault-il bien troys.
Affin qu’on les esbalouc,
Autant qu’en pourres trouvcr.
Faictez au gibet mener,
Et que on les y encroue.
Par Dieu se je les empoigne,
Puis que j’en jure une foys,
Je leur monstreroy sans hoigne
De quel pesant sont mes doigts.
Ilz n’ont laisse porc, ne oue
Tout entour nostre cartier,
Ne guerne, ne guernellier:
Dieu si mect mal en leur joue!
1 Les poesies du duc Charles d'Orleans, publiees par Aime Champollion-Figeac,
Paris, 1842; altă ediție, dc Ch. d’Hâricaut, Paris, 1874. 2 voi.
378
ISTORlzl LITERATURILOR ROMANICE
France. Și pînă atunci la toți li crește inima văzînd pe „cio-
bănită tînără“ care, chemată de Dumnezeu, „a luptat pentru
noi“, Jeanne d’Arc:
A la douce priere
Dont le roi Di eu pria
Nous vint jeune berbere
Qui pour nous guerroya3,
spune cîntecul anonim.
Și, acum, oastea formată pentru răscumpărare se aude,
cîntîndu-și cîntece potrivit cu sufletul format în umilinți
și dureri. Se vorbește de „mîndri copii ai Franciei cari merg
în război“:
Gentils galants de France,
Qui en la guerre allez...
„Să urmăm războiul41, „să trîntim jos pe Lombarzi44:
Suivons la guerre
Pour ruer jus Lombards par terre
se va cînta în curînd.
Războaiele de ofensivă ale regalității franceze în Italia
începuseră.
1	La Chanson franzaise da XV-e au XX-e silele, ed. „Renaissance du Livre“.
p. 24.
2	Ibid., pp. 17, 35.
Note
a.	Episodul e relatat de Jean Froissart în cronica sa, în partea
în care e descrisă „La courtoisie du prince de Galles“.
b.	Froissart a stat în Anglia și a călătorit pînă în Scoția; rela-
tarea sa e unul din primele „portrete" ale englezilor.
c.	Cine ar dori răul Franței! — vers cu care se termină toate cele
patru strofe din Ballade contre Ies ennemis de la France.
CUPRINS
VC
Studiu introductiv	V
Introducere .......................................................... 1
I.	Chansons de geste. Originea lor. Chanson de Roland. ...	23
II.	Chansons de geste după Chanson de Roland. Valoarea. și
semnificația ei ............................................. 41
III.	Epopeea populară spaniolă: poemele Cidului...........	54
IV.	Altă poezie epică franceză............................. 67
V.	Poezia lirică a secolelor al XH-lea și al XlII-lea..	97
VI.	începuturile teatrului romanic........................ 114
VII.	Proza franceză. Villehardouin ......................... 130
VIII.	Poezia populară spaniolă în veacul al XlII-lea.......	142
IX.	Literatura didactică și alegorică în Spania: Alfons
al X-lea .................................................... 157
X.	O nouă formă literară și o nouă influență franceză:
romanul zis „alegoric“...................................... 175
XI.	Literatura italiană înainte de Dante.................. 190
XII.	Dante.................................................. 205
1.	Omul și pregătirea lui ............................. 205
2.	Cunoștințile lui Dante ............................. 212
3.	Opera: partea împrumutată .......................... 220
4.	Partea originală a Divinei Comedii.................. 226
XIII.	Spiritul franciscan în Franța........................... 255
XIV.	Literatura revoluționară franceză....................... 266
XV.	Opera lui Jean de Meung................................ 275
XVI.	Curentul revoluționar în Franța și în regatul englez..	301
XVII.	Curentul revoluționar francez în literatura italiană,
Petrarca, Boccaccio ........................................... 317
XVIII.	Literatura spaniolă în veacul al XlV-lea: curentul
tradițional și influența franceză............................... 346
XIX.	Curentul cavaleresc nou în Franța....................... 360