Tip. „Neamul Homunesc“. www.dacoromanica.ro ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI 9 VIEŢII RELIGIOASE A ROMÂNILOR DE N. I O R G A VOLUMUL al II-lea. VĂLENlt-DE-MUNTE T ii'OGKA !•’ ia «Neamul Românesc» 1909. www.dacoromanica.ro Câteva iscălituri inedite de arhierei din«- veacul al XVIII ,ea UixCccif GHEDEON, EPISCOP DE ROMAN (Ghedeon, episcop Romanschn" , 1734). DANIIL, EPISCOP DE ROMAN („Danul, episcop romanschn" , 1731) („Ghedeon, episcop huşschn" , 1731) NEOFIT I-1U, MITROPOLIT MUN1EAN („Neofit Mitropolitul Ungrovlahn") www.dacoromanica.ro ANTONIE, MITROPOLIT AL MOLDOVEI („Antonie Mitropolit Sucavsthii"). Giiedeon, mitropolit al moldovei („Ghedeon, Mitropolit Moldovlahii“). („Misail episcop Răd.“ ; 1733). www.dacoromanica.ro CARTEA a III* EPOCA ROMANEASCĂ. PARTEA. I-a. LUPTA PENTRU DESĂVÂRŞIREA UNIRII ROMÂNILOR DE PESTE MUNŢI. www.dacoromanica.ro CAP. I. Politica religioasă a lui Vodă Brâncoveanu şi tipăriturile muntene din epoca sa. Când, puţin timp după soborul din Februar 4697 şi urmările lui, Vlădica ardelean Teofil muri, alegerea urmaşului său se făcu in condiţiile obişnuite. Spre Bucureştii Mitropolitului plecă un tinerel călugăr, de neam bun, dela Ciugud, Atanasie Angliei, care ducea cu dânsul recomandaţii puternice din partea nobililor ardeleni, calvini, pe cari-i câştigase cu bani. De o plată făcută în mânile lui Teodosie ca să fie ales, nu poate fi vorba; el dădu, după spusa unuia dintre negociatori, negustorul Dindar, numai optzeci de lei «ca mul-ţămită» 1. Alegerea se făcu după datina creată pe vremea lui Şerban Cantacuzino, şi, în lanuar 1698, Atanasie eră sfinţit ca Mitropolit pentru Ardeal. Data aceasta, noul Vlădică nu primi condiţii dela Guvernul ardelean, ai cărui membri nu mai erau slobozi să-si deâ la iveală tendinţele calvinizatoare. învăţături pentru purtarea sa le primi el dela Bucureşti chiar. Aici Vodă Brâncoveanu, om bogat, darnic şi mândru, n’aveâ o politică religioasă aşa de sigură ca a înaintaşului său, — cum, de alminterea, şi in politica propriu zisă el se dovedise mai şovăitor decât acesta, — după stricarea bunelor legături cu Dosofteiu de Ierusalim. Strict ortodox fireşte, 1 In recognitionem ; Sule şi preoţi, p. 178, nota 2. www.dacoromanica.ro 4 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI fără să aibă faţă de catolici măcar acea curtenire care deosebise pe Ser ban-Vodă, el tipărise, pe de o parte, cărţi româneşti, de cuprins religios şi literar, bune pentru cetirea boierilor şi a preoţilor: la 1691, Radu Greceanu dă> astfel la iveală o frumoasă carte, lucrată de dânsul cu ajutorul fratelui Serbau şi supt supravegherea lui Constantin-Cantacuzino Stolnicul, «Mărgăritarele» luiloan Gură-de-Aur, «întaritoriu saborniceştii şi apostoleştii a Răsăritului Resea-reci şi adevăratei pravoslavnice credinţe îndireptătoriu», prefăcută în limba tuturor «ca să poată lîeştecare Rumân-ce şi puţină învăţătură ar aviâ, să înţeleagă». Pe de altă parte, un călugăr din Iviria sau Ivir, din Iberia Caucasului, fost rob al Turcilor, Antim, om cu deosebit simţ pentru artă în toate înfăţişările ei, tipăriâ, întâiu pe seama lui, se pare1, lucrări greceşti care dovedesc fiinţa unui curent ce ducea, nu numai la înzestrarea cu cărţiT pe socoteala Românilor, a bisericilor din Răsăritul grecesc,, ci şi către gredzarea Bisericii româneşti. Pe lângă Pareneticele împăratului Vasile Macedoneanul-către fiul său Leon, prefăcute (1691) în greceasca poporală de Hrisant, nepotul, trimes îndată, în 1692, prin Rusia, în Apus, pentru studii, al Patriarhului de Ierusalim a; pe lângă «Manualul» lui Cariofil, care răspundea la unele întrebări de natură teologică ale Stolnicului Cantacu/.ino (1697), pe lângă panegiricul Sf. Constantin, alcătuit de predicatorul Curţii, Gheorghe Maiota (1697) 8,— altele, de acelaşi, in 1706-7, la Râmnic * —, se dau în greceşte, prin osteneala lui Antim, cărţi de slujbă bisericească. Astfel c slujba Sf. Grigore Decapolitul, făcută în această limbă de 1 2 * * * 1 Cărţile poartă numai iasemnarea că sânt lucrate de «Antim ieromonahul». Asupra lui, v. Ist. Ut. rom. in secolul al XVlII-lea, \, p. 419. 2 V. cele două lucrări ale păr. Chrys. Papadopulos. 8 Pentru Maiota, v. Ist. lit. rom. in secolul al XVlII-lea, I, jpp. 49J- 417, 429. * Bibliografia Romună, I, pp. 468-9, 478-9! www.dacoromanica.ro POLITICA RELIGIOASA A LUI VODĂ 3RÂNC0VEANU 5 Mateiu al Mirelor1, şi cea, in legătură de zi cu aceasta, a Sf. Paraschive,— cu toate că in mănăstirea Bistriţei oltene, care nu eră «închinată» şi nu adăpostiâ călugări greci, laudele Sfântului ocrotitor fuseseră cântate până atunci in slavoneşte. La Mitropolie, şi nu incă in Snagov, altă mănăstire neinchinată, unde fu numit apoi şi ca egumen străinul Antim, ce-şi găsi indată adăpostul prielnic intre 'zidurile ei2, se publică la 1G93 o minunată Evanghelie greco-românească, prin care putem vedeâ mai bine gândurile unora dintre arhiereii pribegi şi boierii de alt neam Cari incunjurau pe Brâncoveanu. Şi aceasta e «după gre-casca al (sic) Bisearicii orănduială aşezată», ca şi tipăritura mai veche a lui Şerban-Vodă; partea grecească e menită pentru slujbă, iar cea românească numai pentru ca «şi in casele voastre cu cetaniia ei adeasesă vă îndeletniciţi», scrie tipograful. Teoria lui Dosofteiu al Moldovei că Scriptura foloseşte numai dacă e inţeleasă, teorie primită până la 16S8 şi in Ţara-Românească, e inlocuită prin aceia că patimile rele din inima omului şi «numai din cetanie şi din auzire să omoară». în sfârşit, nu numai pentru Grecii de departe, ci şi pentru Românii de aproape, se dă, la 1G97, Antologhiul, Sbornical din Snagov, care cuprinde în el tot ce trebuie «pe tot anul»*, slujbe la sfinţi sau «acolutii», Psaltirea intreagă, Octoihul, Orologhiul sau Ceaslovul, Penticostariul, Triodul; volumul de aproape o mie de pagini erâ tipărit cu cheltuiala unui fost categumen al Lavrei celei Mari din Atos, Galaction Yidalis, şi ingrijit de un Panaioti din Sinope. O nouă ediţie apare la 1709. Ig-natie, egumenul grec dela Nucetu, dă, in 1705, o Slujbă a Sf. Visarion, care se cântă de sigur in biserica lui. Şi o slujbă pentru Târnosirea bisericilor se tipări, de Auxentie al Soliei, «pentru a se impărţi in dar arhiereilor», in 1703. Să mai cităm Psaltirea de Snagov din 1700. * 8 1 V. mai sus, voi. I, pp. 251-2. 8 ht. Ut. rom., I, pp. 419-21. www.dacoromanica.ro 6 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI După împrejurările nouă din Ardeal se dă la Snagov îi» greceşte «Mărturisirea» lui Petru Movilă, la care se adauge' o cărticică a lui Visarion Macri despre «cele trei mai mari virtuţi» (1699). Unul din îngrijitorii acestei lucrări, Se-vastos Chimenitul, publică apoi o tălmăcire a sărbătorilor, un «Heortologion» în 1701, apoi o «învăţătură dogmatică a Bisericii Răsăritene» (1703), tratând despre împărtăşenie şi sfinţenia Fecioarei, iar cellalt, Ioan Comnenul, îşi ţipă' reşte o descriere a Muntelui Atos, în 1701, descriere, caref cu Slujba Sf. Ecaterine dela Muntele Sinai, se retipăreşte la 17101, iar urmaşul acestuia la Scaunul din Silistra, Ata-nasie, alt găzduit al Brâncoveanului, editează la 1710, «Panoplia dogmatică» a vechiului împărat Alexie Comnenul. Acestea pe lângă discursurile greceşti ale fiilor Domnuluir cari laudă pe sfinţii patronali ai neamului lor1 2. Liturghia greco-arabâ, dată şi pentru acei preoţi sirieni cari nu ştiau decât greceşte (1701), Ceaslovul biglot din 1702, Psaltirea arabă din 1706, lucrată în Alep, Liturghia georgiană din 1710 şi Evanghelia din 1709 în aceiaşi limbă se adaugă la aceste lucrări, ca jertfe făcute de Brâncoveanu pentru mărirea numelui său în părţile Răsăritului. Sânt şi lucrări de comandă, care nu stau decât în legătură tipografică cu ţerile noastre, ca slujba Sfintei Chiopolitis din 1702, plătită de un Grec din Chios, sau cutare cuvânt despre preoţie al lui Hrisant (1702). Ca o curiozitate interesantă, ca o carte bună pentru' a învăţă Încă o limbă străină, şi fără niciun gând la întrebuin1-ţarea ei practică, dădeâ la lumină Anliin în 1698 o Gramatică slavonă destul de întinsă. Când, cu titlu şi prefaţa românească, se publică, la 1696, Slujba slavonă a Sfinţilor Constantin şi Elena, se spune că s’a făcut slavoneşte, ne-fiind la «izvoadele greceşti». Un Ceaslov apare la 1703. Nu-mai despre Psaltirea de Buzău din 1701 se spune că e ti- 1 Bibi. Rom., I, pp. 481-2. 2 lbid,., I, pp. 419 şi urm., 452 şi urm., 457 şi urm., 468-9. www.dacoromanica.ro POLITICA RELIGIOASĂ A LLTI VODĂ BRĂNCOVEANU 7 părită «pre limba cea obicinuită a să ceti prin besearecile rumâneşti, sloveniasca, fiindu şi lipsă de aciasta pre la be-searici de aoastă dată», adaugindu-se că e de nevoie şi pentru invaţământ, care se ştie că se răzimâ pe învăţarea de-a rostul a Psaltirii: «pre la scoale pentru invăţătura copiilor»1. Nu se putea inlăturâ insă aşâ de uşor ca vechea zdreanţă slavonă noul veşmânt al limbii româneşti. Numit episcop de Buzău la 10 Iunie 1691, Mitrofan reprezintă incă acolo, in colţul de către Moldova lui, curentul românesc pe care-1 incepuse dascălul sau, acum pribeag in Polonia. încă dela 1691 el tipăreşte in Buzău o traducere românească, tipărită de dânsul, dar tălmăcită cu amestecul lumii dela Curte, a Pravoslavnicii mărturisiri, scrise de Petru Movilă. Numai peste trei ani teascurile Mitropoliei dau o Psaltire, cu «ca-tizme», tropare, molitfe, «pashalii de 50 de ani», «exapsalm», «după orânduiala grecîască»; această lucrare, revăzută după textul Bibliei dela 1688, eră insă menită, nu să se deâ preoţilor spre intrebuinţare, ci să se impartă numai, pentru cetire, «in har pravoslavnicilor creştini». Tot aşâ şi cu Evanghelia dela Snagov din 1697, care dă numai într’o formă «diorthosită mai cu multă nevoinţă» textul cunoscut, pentru cetirea de către cei ce nu ştiu slavoneşte. în acelaşi an, ca o urmare a aceleiaşi mişcări, Moldova răs-pândiâ o Tdlcuire a Liturghiei, tălmăcire făcută de Caca vela, îndreptată de un necunoscut şi tipărită de Antioh-Vodă Cante-mir, prin îngrijirea boierului Lupu Bogdan, care iscăleşte Prefaţa. Să se adauge traduceri după ediţiile greceşti ale aceloraşi meşteri, ca acea «Carte sau lumină», din 4699 care e redarea în româneşte a cărţii lui Maxim Peloponesianul, retipăriri sau prelucrări, ca aceia ce cuprinde «învăţătura preoţiloru pe scurtă de Şapte Taini ale Besearecii», — publicaţie din Buzău, cu titlu şi pentru Moldova (1702)1 2. întâmplător se 1 Bibi. Rom., I, p. 415. 2 lbicl., p. 539. www.dacoromanica.ro 8 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI dau cărţi de morală religioasă sau de instrucţie poporală în materie de religie, precum sânt învăţăturile creştineşti şi Bloarea Darurilor, traduse amândouă de Filoteiu, un Român care se călugărise la Sfetagora, Sfântul Munte, şi-şi puteâ zice, stând, se pare, la Sf. Ecaterina din Bucureşti, metoh al Sinaii1: «Sfetagoreţul», ori Pildele Filosof eşti din 1713, pe care le tipăreşte, în traducerea lui Antim, Grecul ce purtă afacerile de negoţ ale lui Vodă în Ardeal, Mănos Apostolu, ori, în sfârşit, «antologia de sentinţe» ale filosofilor, «Sfătuirile creştino-politice» ale lui Antim Ivireanul (1715). Mitrofan de Buzău urină singur dincolo de Milcov tradiţia cea bună. La 1697 el îndrăzniâ să deie un Triod slavo-român, iar în 1698 începeâ, pe temeiul Vieţilor de Sfinţi ale lui Dosofteiu, Mineiele româneşti, având tipicul, parimiile şi sinaxariul în limba noastră, traduse şi de Radu Greceanu. Şi în prefaţa acestei cărţi, — lucrate «cu mare sâr-guire», «că şi noaptea o am făcutu-o», spune episcopul, supt iscălitura sa, ca tipograf, şi nu a superiorului sau Teodosie, «in unele vremi în loc de zi», — el arată că, mai înainte, din neînţelegerea slavonei de către preoţii de pe la sate, «orân-duialele Besearecii nu să faceâ deplinu, nici Vieţile Sfinţiloru să citiia, ascultătorii neinţelegându şi proroceştile citanii» — înţelese doar după acel sunet cu care se mulţămiau grecizanţii: «aramă sunându era, au ţinbale strigându să auziia». într’un singur an de zile ieşiră toate cele douăsprezece volume, proclamând, se poate zice, introducerea limbii româneşti în slujba Bisericii, aşâ cum dorise Dosofteiu al Moldovei. Octoihul din 1700 al aceluiaşi Mitrofan, urmă această lucrare revoluţionară, de cel mai mare folos pentru neam, dar tipăritorul nu cuteză, ori nu putu, să deâ în româneşte decât tipicul şi nu cântările înseşi, rămase în slavonă. în Triodul buzoian din acelaşi an se prefăceau, iarăşi, din greceşte numai tipicul, sinaxarele şi cetaniile, lăsându-se în limba slavonă cântările. Dacă acestea se păstrau în forma 1 Radu Greceanu, ed. Şt. Grecianu, p. 347. www.dacoromanica.ro ARHIEREI GRECI LA CURTEA LUI BRÂNCOVEANU 9 tradiţională, nu trebuie, — am spus—, să se creadă că-1 îndemnă pe Mitrofan numai frica de a strică ortodoxia sau de a calcă datinile, ci mai ales greutatea de a pune cuvinte româneşti pe melodiile obişnuite. Dovadă că în Triod unele cântări sânt şi traduse. Mai târziu, Mitrofan şi-a urmat opera de prefacere in româneşte a cărţilor de slujbă, măcar într’o parte a lor. El dă, la 1699, Molitvenicul, căruia-i mai zice, după datina de a se adăugi şi numele grecesc: «Euhologliionu», — un Molitvenic mic «carele cuprinde intru sine toată treaba Besearecii, ce să cuvine preoţilor» : tipicul singur e românesc, pe când Dosofteiu al Moldovei dăduse molitvele înseşi in aceasta limbă. La 1701 ieşiâ Penticoslariul, ce nu mai fusese tipărit până atunci la noi nici intr’o formă. Liturghia lui din 1702 are tipicul în româneşte, pe când Psaltirea, cu pascalii şi paraclisul Maicii Domnului, e numai o ediţie nouă. Urmează un Nou Testament, care reproduce cu indreptări pe cel ardelenesc şi e, ca şi acesta, o carte de cetire, nu una de slujbă (1703), şi un Apostol întocmai ca acela din vremea lui Şerban Cantacuzino (1704). CAP. II. Arhierei greci la Curtea lui Brâncoveanu. De o parte erâ deci tendinţa firească a prelaţilor greci, fugiţi sau aşezaţi mai bine la noi, de a introduce în Biserica Ţerii-Româneşti slujba elinească. Spre aceasta mergeau jsfaturile unui Patriarh Dionisie Seroglanul, mazil de Cons-tantinopol, care încunună pe noul Domn1 şi muri în Bucureşti, ingropându-Sb la Radu-Vodă, unde se aşeză şi trupul lui Gheorghe Castriotul, marele boier grec iubitor de neamul 1 Radu Greceauu, ed. citată, p. 11. www.dacoromanica.ro 40 ISTORIA BISERICII ROMANEŞTI său1, ca şi îndemnurile unui Iacov, urmaşul lui Dionisie — Patriarh până la 1090 —, care muri şi el în ţară 1 2, ale unui Atanasie, fost Patriarh al Antiochiei, care, venit în ţară la 1700, traduse din limba arabă pentru Constantin-Vodă, la 1702, istoria pe scurt a Bisericii sale 3, ale unui Gherasim de Alexandria, care ceru Brăncoveanului să tipărească trei volume din Ioan Gură-de-Aur, şi anume didahii şi cuvântări, pe care le răspinse dascălul Marcu, urmaşul lui Sevastos4 * * *, în sfârşit silinţele unui Ieroteiu de Silistra şi ale unor arhierei balcanici ca aceia cari sfinţiră biserica Sf. Gheorghe: Dionisie de Târnova, Clement de Adrianopol, Auxentie de Sofia, Maxim de Ilierapolis, Neofit de Sevastia, Mitrofan de Nisa, Macarie de Varna B. Chiar fără să aibă un plan hotărât de grecizare, ei, cari nu puteau face liturghia decât in limba lor, trebuiau să lucreze, fie şi numai prin exemplu, pentru introducerea limbii greceşti in biserică. Călugării şi preoţii noştri, arhiereii de ţară erau de faţă, trăgând neapărat şi învăţăminte, când bătrânul Gherasim de Alexandria slujiâ, împreună cu Hrisant, urmaşul lui Dosofteiu la Patriarhia de Ierusalim, in zilele de Crăciun şi de «Bigoiavlenie» ale anului 17038, — când, cu un an înainte, Domnul ascultă liturghia serbătorilor de iarnă dela Climent fostul Mitropolit de Adrianopol şi dela Atanasie noul Mitropolit de Dârstor, Dristra sau SilistraT,— când, în Iunie 1707, Ilrisant, 1 V. Ist. lit. rom., tabla; Gelzer, Patriarchat von Achrida, Apendice ; Conv. lit. pe 4903, p. 394. Piatra lui de mormânt se vede incă, Inscripţii, I, p. 250; a lui Dionisie, ori nu s’a pus, ori a dispărut. Pentru petrecerea lui in ţară, şi Radu Greceanu, p. 30; Erbiceanu, Cron. greci,-tabla. 2 Daponte, in Erbiceanu, o. c., p. 93. 8 An. Ac. Rom., XX, p. 224 şi urm. * Erbiceanu, Cron Greci, p. 204; cl. p. 445. 8 Radu Greceanu, p. 475; cf. p. 480. ® lbid., pp. 480-4. i lbid., p. 466. www.dacoromanica.ro ARHIEREI GRECI LA CURTEA LUI BRÂNCOVEANU 11 primit la Dunăre cu carată domnească, vtori Postelnic şi buluc-başă de Seimeni, intrând în sunetul tuturor clopotelor în Bucureşti, făcea la Sf. Gheorghe, biserica Sfântului Mormânt, slujba cu strălucirea potrivită demnităţii sale de Patriarh \ — când se sfinţia câte o biserică făcută de Domn, ca Sf. Gheorghe cel Nou, — a cărei zidire se datoreşte trecerii lui Hrisant pe lângă Constantin-Vodă1 2,— cu un strălucit sobor de Patriarhi şi de arhierei străini, — când Gherasim de Alexandria slujiâ la nunta Domniţei Balaşa, naş fiind prin procuraţie Ilrisant de Ierusalim3 4 *,— când Atanasie al Antiochiei cunună pe sora Balaşei, Safta *, când, in sfârşit, la moartea lui Teodosie, noul Mitropolit al Ţerii-Româneşti, săvârsiau ceremoniile de cuviinţă un Patriarh de Alexandria » « şi unul de Ierusalim, cari luau parte şi la sfinţirea lui Antim, fostul tipograf6 * 8. Alţii, urmaşi ai lui Dosofteiu al Moldovei in ceia ce priveşte ideile lor de romanizare a Bisericii şi munca lor pentru acest scop, ar fi vrut să dea cartea sfântă ca şi slujba bisericească înţelegerii tuturora. Alţii, iarăşi, între cari trebuie să se numere şi Mitropolitul Teodosie şi urmaşul, după 27 lanuar 1708, al acestuia, Antim 6, iar — de nevoie mai mult decât de bună voia lui — Mitrofan al Buzăului, înţelegeau să înlesnească pe preot prin tipicuri româneşti, să folosească tuturor credincioşilor, făcând să li se dea în româneşte ce- 1 lbid-, p. 169. 2 V. şi Inscripţii, I, pp. 305-6, no. 763. Biserica fusese mântuită la 1699; ibid. 8 Radu Greceanu, p. 185. 4 lbid., pp. 98, 100; cf. p. 123. 8 lbid., p. 181 şi urm. Cf., pentru toţi aceşti arhierei greci, şi tabla ediţiei date de Ştefan Grecianu din opera lui Radu Logofătul despre Domnia Brâncoveanului. 8 Data in Radu Greceanu, p. 181; pe piatra de mormânt a lui Teodosie, Inscripţii, I, p. 240, No. 540. Ayeâ la răposare 87 de ani şi jumătate. www.dacoromanica.ro 12 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI tirile, însă păstrau pentru cântări, care nu erau uşoare de transpus în altă limbă, şi chiar pentru molitfe, limba slavonă. Aceştia biruiră prin acel lung şir de cărţi bisericeşti, tipărite la Buzău, care au o mare însemnătate, prin aceia că, în locul manuscriptelor rare, rele şi cu totul neînţelese preoţilor de sate, in locul formelor divergente ale cărţilor de slujbă, se dădea acum prin tipar un singur rând de cărţi aşezate după cele mai sigure şi bogate greceşti şi având indicaţii de folos în limba de objte, dar mai ales prin a-mestecul acestei limbi care în scurt timp trebuiâ să cucerească şi molitfa, — unde pătrunsese şi mai înainte, prin publicaţiile lui Dosofteiu —, şi cântarea,— în toate formele ei. CAP. III. Politica făţarnică a Mitropolitului Atanasie de Ardeal. A doua Unire cu Roma. Potrivit cu aceste idei se făcu deci pentru Atanasie al Ardealului, ales de Climent al Adrianopolei, de Auxentie al Sofiei şi de Neofit al Sevastei, împotriva altor candidaţi, Mitrofan si Dionisie, instrucţia din 1697 \ iscălită de Teo- dosie, pe care noul ales îl numeşte «preaosfinţitul său stăpân si biruitor a toată tara Ungrovlahii», si de Patriarhul Do- softeiu. E ca o Mărturisire de credinţă a Bisericii muntene, si merită a fi analizată în amănunte. • Ya păzi «căte tocmeale ce are Scaunul Ungrovlahii, neschimbate», deci «canoanele şi hotărârile sfintelor săboare şi ale Sfinţilor Părinţi», supuin.lu-se «la puteri şi la stăpâniri» numai în «lucrurile ceale politiceşti». Tainele le va păstră cum e obiceiul, botezând cu «apă curată» şi fără preot doar la vre-o nevoie, în casă, iar în biserică numai 1 1 Pomenită şi de scriitorii greci; v. Chrys. Papadopulos, Aoo'ifHoţ, p. 44. www.dacoromanica.ro POLITICA FĂŢARNICĂ A MITROPOLITULUI ATANASIE 13 cu picături de untdelemn în apă şi cu slujbă de preot, în-trebuinţându-se mirul şi cuminecătura în toate cazurile—, înştiinţare împotriva botezului simplu al calvinilor, primit de câtva timp in Biserica Ardealului. împotriva ritului catolic, va împărtăşi cu «pâine de grău curată şi dospită»,— iar nu cu azima Latinilor —, va admite prefacerea panii şi vinului mestecat cu apă în trupul şi sângele Domnului —, nu după învăţătura de rătăcire a lui Cariofil —, şi va îngădui de o potrivă împărtăşenia ce se zice «supt amândouă speciile» mirenilor ca şi clericilor, pe când Apusenii o păstrau numai pentru cei din urmă. «La taina preoţiei» nu se primesc cei însuraţi mai mult decât odată — ori cari ar fi ţinut «văduvă sau lăsată de bărbat sau curvă»; însurarea a doua aduce pierderea darului. Nunta între rudele prevăzute de canoane va fi oprită, şi se îngăduie Ardelenilor numai obiceiul lor vechiu al înştiinţării publice cu trei zile înainte. Duhovnicii vor fi aleşi cu multă socoteală, pentru a putea înfăţişă ortodoxia cea mai sigură; spovedanie şi impărtăşanie se vor face în fiecare post, sau măcar în postul cel mare şi în zilele Paştilor. Maslul se va păstră, fă-cându-se de şepte preoţi, ori măcar de doi. La îngropări nu se vor ţineâ în seamă opririle calvine, ci se vor săvârşi, după rit, «cântările, slujbele, cazaniile şi alalte ce sănt tocmite si orânduite de soborniciasca Bisiarică, si asiamene să să facă pomianile şi liturghiile şi milele». Icoane vor fi în toate bisericile, şi «nu numai spre podoabă, ci spre cinstea», potrivit cu hotărârile sinodului al Vll-lea împotriva iconoclaştilor; dar sărutarea lor se va face «cu cinste», si nu cu «adevărata închinăciune», păstrată lui Dumnezeu singur — deci se loviâ şi în eresul calvin şi în datina păgână a sătenilor; luminile, tămâierile se vor păstră pentru aceiaşi cinste a icoanelor. Sfinţii prooroci, mucenicii sânt «mijlocii şi solitori» către Domnul. «Făr’ de pravoslavnica credinţă niciun om nu să poate spăsi», deci concesii de dogmă, fie şi cu păstrarea ritului întreg, nu se pot face. «Ca să nu lungim vorba, poruncim Arhieriei Tale să păzeşti dogmele,. www.dacoromanica.ro 44 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI tainele şi năravurile Bisericii Răsăritului, neclintite», după Pravoslavnica Mărturisire a lui Petru Movilă, care s’a tipărit în româneşte; dar, la vre-o nedumerire, «de vreme ce limba rumăniască iaste puţină şi îngustă», trebuie să se alerge la textul grecesc, care e «temeiul». Preoţii trebuie să fie «oameni de cinste», bine aleşi, fără simonie şi mită, cari să se îngrijească de zestrea deplină a Bisericii. Ei vor ceti Evanghelia, vor face cazanie, vor spune rugăciunile, «atăta la bisiarici, căt şi la pogribanii», în limba poporului: «la Sărbi şi la Ruşi pre limba sloveniască, iară la Rumâni pre limba rumăniască». în schimb, cântările şi liturghia: «slujba Bisearicii, adecăte Ohtaiul, Miniaele şi alalte cărţi ce să căută Duminicile şi sărbătorile şi slujba de toate zilele», se vor face neapărat slavoneşte, «iar nu rumăniaşte sau într’alt chip»; e îngăduit însă ca ele să se facă şi «pre limba eliniască». Şi Evanghelia când se ceteşte la Liturghie e mai bine să fie slavoneşte, dar se poate şi în româneşte, nu însă în fieştece formă, ci numai în cea pe care i-au dat-o dascălii din Ţara Românească supt Voe-vodul ce domneşte. A Din vremea calvinească se vor păstra sinoadele, nu pentru judecăţi şi cercetări, ci pentru a se înlătură propaganda, ce s’ar fi strecurat între preoţi, a «prorocilor mincinoşi» şi «apostolilor mincinoşi». Odata sau de două ori pe an, se vor adună, nu toţi preoţii — de protopopi nici nu se mai vorbeşte —, ci numai «aleşi şi înţălepţi şi cinstiţi preoţi», fără vre-o împărtăşire deci a clericilor străini ori a mirenilor de orice naţie. Aici «să răsepesti mâhnirile si zăticni-rile, şi să tai îndoirile, şi aşâ să a luci pacea Bisericii». Dezlegările în pricini cu îndoială le dă Mitropolitul muntean, cu sinodul său, cu arhiereii străini, «dăscălii» şi «în-ţălepţii» ce-1 încunjură. Şi el e supus în asemenea cazuri apelului la Patriarhul său din Constantinopol1. 1 Condica Sfântă, ed. Leşviodax, p. 328 şi urm.: ed. Ghenadie. p-744 şi urm. www.dacoromanica.ro POLITICA FĂŢARNICA A MITROPOLITULUI ATANASIE 15 în aceste instrucţii, în această «sfătuire» se oglindeşte, nu numai dogma complectă, aşa cum o statorniciseră teologii din veacul al XVII-lea, lămurind-o în lupta cu calvinii şi cu catolicii, precum şi in cea cu părtenitorii lor din mijlocul ortodoxiei, dela Chirii Lukaris până la loan Cariofil şi la cugetătorii religioşi înrâuriţi de iezuiţii din Moscova, dar si ierarchia perfectă, aşa cum se impusese in urma călătoriilor, înfruntărilor, anatemelor şi îndreptărilor atâtor arhierei greci in călătorie de cucerire. Ştim care erau anume legăturile Bisericii muntene cu cea din Constantinopol după povestirea cronicii oficiale a Brân-coveanului cu privire la întronarea lui Antim. Pentru a nu se lasâ alegerea în seama unui sinod epar-chial, Teodosie dezignează în scris pe urmaşul său, şi diata aceasta care hotărăşte şi asupra Scaunului metropolitan se ceteşte înaintea clericilor adunaţi, împreună cu boierii, numai de formă, pentru a-i dâ un urmaş. Ei recunosc pe Antim, voit de înaintaşul său; Vodă chiamă pe Antim «acolo în casa cea vlădicească», şi-i dă cârja, după dreptul său de stăpân al terii. Apoi un Trimes pleacă la Constantinopol «cu cărţi la Biserica cea mare, la Patriarşia Ţari-gradului» — unde, totuşi, adesea Brâncoveanu face el pe Patriarhi —, «ca după orânduiala bisericească să-i trimiţă ecdosis şi metathesis, ca să poată fi arhiereu Vlădică». Ecdosis pentru întărirea alegerii, metathesis pentru strămutarea din Scaunul Râmnicului pe care-1 avuse până atunci Antim. Patriarhul numeşte pentru această din urmă ceremonie un «exarh» dintre clericii dela Curtea lui Cons-tantin-Vodă, pe fostul Mitropolit de Adrianopol, Climent. Peste două zile dela sosirea acestuia, la 21 Februar 1708, se face «metathesis». A doua zi, Gherasim de Alexandria, un Patriarh, face liturghie înaintea Domnului, apoi Marele-Postelnic merge cu carata domnească la Antim în Mitropolie, de-1 proscali-seşte la Curte. întră «pre scara cea mare, pen Divan», şi Vodă-i sărută mâna, făcându-i apoi «frumoasă oraţie de www.dacoromanica.ro 16 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI păstoria ce i s’au dat» * Deci acuma nu-i rămâne decât să-şi anunţe începerea arhipăstoriei colegilor din tot cuprinsul ortodoxiei. Abiâ intors In Ardeal, Atanasie nu stătu pe gânduri să scrie împăratului, prin Iezuitul Ladislau Baranyi, că el e «unit cu sfânta Biserică romano-catolică» si, deci — de asta eră vorba, de fapt, — poate pretinde să i se întărească privilegiul din 4697; el i se dădu dela Viena la 14 April din acel an 1698, adăugindu-se la 2 Iunie si ordinul cu-venit către autorităţi1 2. Dar Guvernul calvinesc al Ardealului il trecu supt tăcere, şi atunci Atanasie se liotări să strângă un nou sinod pentru proclamarea solemnă a Unirii3 4. Fără multă discuţie se primi acolo Unirea (24 Octombre) cu « Besearica Romei cea catholicască», ca «mădulările ceştii Bisearici sfinte», după formulariul latin scris in faţă incă dela 7 ale lunii *, dar lăsând la o parte in traducere menţiunea celor patru puncte, adăugind că li trebuie neapărat «privelighiomurile», fără care nu pot trăi. Aceasta a fost cea d’intâiu formă a «cărţii de mărturie», singura tradusă in latineşte, dar Atanasie, care avea totuşi puţină cinste în sufletul său, nu se invol a-şi pune pecetea cu cei trei arhangheli a Mitropoliei, până nu se adause, de aceiaşi mână, dar economisindu-se puţinul spaţiu rămas până la sfârşitul foii, că nu înţelege Unirea decât cu condiţii, si anume: «pre noi si rămăşiţele noastre dinu obiceaiulu Be-searicii noastre a Răsăritului să nu ne clătească, ci toate ţărămoniile, sărbătorile, posturile, cumu pănă acumu, aşa şi de-acumu nainte să fimu slobozi a le ţineâ, după călin-dariulu vechiu»; se adăugi ca Atanasie să nu fie scos din Scaun «pănă in moartea Sfinţii Sale»; urmaşul lui va fi 1 Radu Greceanu, pp. 484-2. 2 Nilles, p. 204; Mag. ist., III, p. 278 şi urm. 2 Gf. Nilles, p. 244. 4 V. ibid., p. 206; Atanasie spune apriat insă că sinodul a fost ehemat la 24; ibid., p. 200. www.dacoromanica.ro POLITICA FĂŢARNICĂ A MITROPOLITULUI ATANASIE 17 ales de sobor, în chip liber; îl vor întări «Sfinţia sa Papa şi înnălţatulu înpăratu»,— in locul Vlădieai şi Domnului de peste munţi—, iar sfinţirea o face «Patriiarhulii de supta biruinţa înnălţi[mi]i Sale», — deci cel sârbesc din Carlovaţ; şi protopopii se asigurau că nimeni nu se va amestecă in rostul lor. Altfel să n’aibă nicio valoare iscăliturile şi peceţile noilor membri ai Bisericii Romane 1. Astfel iscăliră şi pocetluiră în ceară protopopii Haţegului, Inidorii, Sassebeşului, Blajului, Căţei, Nimigei, Bistriţei, «Haportei», Orăştiei, Bistrei, Călatei, Giumalului, Lupusului, Daii, Armeniului, Cliioarului, Colunului, Mohului, Raco-viţei, Saliştei, cei doi din Făgăraş, cei din Ilia, din Vini, din Uifalau, din Gurghiu, din Ţichindial, din Begliiş, din Leapindea, din Şieul, din Similiaiu, din Silvaş, din Ohaba, din Cugir, din Călin, din «Kora», «Săcal», «Keza» şi încă unul, — cei mai mulţi, protopopi fură liotar sigur al puterii lor, preoţi de sat, cari, pentru bani, purtau un titlu mai mare decât al popilor obişnuiţi2. Iar, când veni rândul lui Atanasie însuşi, el adause că Unirea se înţelege păstrân-du-se «toata leage nostra, slujba Besearecii, leturghiia şi posturile să stea pre locu», şi lăsându-se el, Atanasie Vlădica, «în pace», nchărbutăluit3. Nu se poate, din partea unor clerici, o mai vădită urmărire a interesului material, o mai mare neîncredere faţă de aceia cărora li întind mâna spre Unire şi o mai mare iubire pentru rosturile îndătinate, de care în ruptul capului nu se pot despărţi, ale vechii Biserici în care trăise neam de neamul lor, luptându-se, cu puterea sau cu vicleşugul, pentru păstrarea lor, ca cea mai sigură scară spre Dumnezeu şi «spăsenia sufletelor». O scrisoare solemnă fu redactată în numele lui Atanasie, către împăratul, cerându-se privilegiile, care nu zăboviră, liind date înainte de 16 Novembre şi apoi, după încheierea * • i Nilles, p. 208 şi urm. * Cf. cu lista din 1700, la Şincai, III, pp. 305-6. • Nilles, p. 211. www.dacoromanica.ro 18 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI păcii cu Turcii, cari cedau împăratului Ardealul, — la 16 Februar 16991. CAP. II. Urmările nemijlocite ale Unirii. Vestea Unirii umplu de mânie pe nobilii calvini ai Ar-dealului, cari pierdeau prada cea mai obişnuită a legii lor încălcătoare, dar, mai ales, un număr mare de iobagi, cari, în veşmânt preoţesc, îndepliniau aceleaşi sarcini şi făceau aceiaşi robotă ca şi ţeranii ceilalţi. Plângeri la Viena, prin Trimes anumea, prigoniri sălbatece, îngroziri, tăinuire a diplomelor împărăteşti, totul fu pus în lucrare pentru a zădărnici o schimbare religioasa, fie şi numai aparentă, care ar fi dat Casei de Austria, noua stăpâna a ţerii, sute de mii de credincioşi legaţi strâns prin comunitatea reli* giei; în multe părţi, furia «domnilor» de pământ merse aşâ de departe, încât dă lu la pământ capiştile papiştaşeşti ale Valahilor1 2 3. în sfârşit, pentru a împiedecă scăparea unui număr prea mare de Români de supt jugul cel greu al iobagiei, Guvernul, lucrând cu dela sine putere şi împotriva vederilor Unirei, hotărâ,— îndată după publicarea, silită, a diplomei de privilegii —, la 26 Septemhre 1699, că în cel mai mare sat din ţară ajung doi preoţi, că preoţii noi nu trebuie să se facă decât după ce se va orândui o cercetare, şi de membri ai clerului latin, cari vor vedea dacă doritorul de preoţie a mântuit o şcoală catolică, că Vlădica n’are drept de afurisenie, că preoţii fara parohie n’au decât să se ducă la mănăstire şi că numii pământurile parohiilor pot fi scutite de dijmă; cu preoţii ce nu şi-au ales nicio 1 Nilles, o. c., pp. 200-1, 224 şi urm.; Mag. ist., III, pp. 235 şi urm. 2 Nillea, p. 219. 3 lbid., p. 220. www.dacoromanica.ro URMĂRILE NEMIJLOCITE ALE UNIRII 19 lege străină e şi mai rău ; ei pot fi bătuţi ca orice oameni jle rând *. Afara de punctul închiderii in mănăstire a preoţilor fără parohie şi de supunerea la dijmă a tuturor averilor preoţeşti care nu se ţin de parohie, cardinalul-primat .admise punctele dietei, la începutul lui 1700, cu toata protestarea sinodului unit care se ţinuse la 26-30 Septembre 16991 2 si declaraţia catolicilor că nu înţeleg a brusca astfel lucrurile3. In sfârşit, Bisericii celei nouă unite i se duduru două lovituri mari: clerul din părţile Inidorei declara ca nu-i trebuie nici Papa, nici superintendent, ci ca-i ajung vechile datine romaneşti, iar, din rândul preoţilor celor mai cărturari şi mai isteţi, se ridică Ion Circa, sau Ţirca, din Batiz, şi, strângând iscălituri de preoţi, cauta a se face recunoscut ca episcop; urmărit de catolici, prins, pus in fiare, el alia adapost, ca unul ce se dăduse drept unit cu •calvinii, la sinodul din Cetatea-de-Baltă, — in casa acestora dela Ai ud 4 *. Totuşi până la o data asâ de târzie cei din Tara-Româ- a L a o jieasca nu aveau încă ştiri sigure despre gândurile şi faptele lui Atanasie, sufraganul cu jurământ şi instrucţii al Mitropolitului Teodosie şi ucenicul în materie de dogmă al jnarelui teolog Patriarhul de Ierusalim. Astfel la 15 Iunie 1700 Constantin-Voda întăriâ Mitropoliei Balgradului satul Merisanii din Tara-Românească, veche danie a lui Mihai Viteazul, ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat6. Pe de alfa parte, Atanasie însuşi tipăriâ la Rilgrad, cu un meşter 1 Mag. ist., III, p. 295 şi urm.; Nilles, pp. 227-9. 2 Mag. ist., III, pp. 299-301; Nilles, pp. 238-10, 241-2. Ordin impă-părătesc pentru observarea privilegiilor, 12 Decembre 1699; Mag. ist., III, pp. 391-5; cf. şi Hurmuzaki, V, pp. 510-1; Mon. Comit ialia Trans., XXI, p. 431 şi urm. s Nilles, pp. 242-4. * Ibid., pp. 220-2. 6 An. Ac. Rom., XXI, p. 288, nota 1; Mag. ist., III, pp. 305-6; Ci* pariu, Archiou, p. 453 şi urm. www.dacoromanica.ro 20 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI trimes rle Teodosie, Mihai Iştvanovici, —deci: fiul lui Iştvan, care-şi zice, în cirilice : «ex UngrovlacbiasD, fiindcă nu eră din Ungrovlabia adevărată, ci din Ardeal,— o nona ediţie a Cazaniei calvine, căreia-i zice acum, după moda grecească a timpului: Chiriacoclromion (el tipări şi o Bucoavna, cea d’intâiu în româneşte, tot în acest an 1600) b Cu acest prilej, Vlădică lasă pe tipograful Mitropoliei să numească pe Voevodul ocrotitor «luminătoriul credinţa pravoslavnice», «patronoşu adevaratn al Sfintei Mitropolii de aici dinu Ardcalu» şi să asigure că nu s’a făcut vrc-o «strămutare în potriva Sfintei Scripturi, au în rânduiala dog-mcloru ce ţine şi porunccaşte pravoslavnica Beseareca a Răsăritului». Cu sfârşitul acestui an însă, masca eră aruncata. La 4 Septembre 1700 se strângea un mare sinod, la care luară parter pe lângă protopopii din 1608 — dintre cari numai prea puţini lipsiră—, mulţi alţii, şi din locuri însemnate: astfel Vasilie din Draşov şi colegii sai din Sibiin şi Bălgrad—, apoi cei cari lipsiseră din rândul protopopilor făgaraşcni: dela Viştea, dela Avrig, dela Berivoiu, dela Râuşor, dela Cal-bor, peste apa Oltului; pe lângă cel din Gurgbiu şi alt protopop din Secuime: cel din Ilaromsec; apoi, de sus din părţile Bistriţei, cel din Sângiordz, un număr de protopopi din deosebite Ţinuturi, dela Supt-Paduri, Vidrăâău, Chitoiu, Cbiueşti, Lemin, Bacaiu, Saldobagiu, Comliş, Cobia; Ungureni din Sărvad, Baseşti, din Baia-de-Criş, din Sântul si Lazuri r cei din Marainurăs, în sfârsit, din Sighet si Erasul-de-sus. Cea mai mare parte din Maramurăşeni însă ţineau cu Vlădica losif Stoica, — nemeş având un ostaş călare în arme —, numit încă de Apaffy cel d’intâiu, sfinţit în Moldova şi desfăcut de atârnarea ardeleană, ca «episcop pra- 1 1 Bibi. Rom., I, pp. 369-70, no, "113. www.dacoromanica.ro URMĂRILE NEMIJLOCITE ALE UNIRII 21 voslavnic, cu mila lui Dumnezeu, al Maramuraşului, exarh al stavropighiei patriarşeşti ţarigrădene» — actul din 1391 fusese împărtăşit de Maramuraşeni şi lui Dosofteiu al Moldovei—, «administrator al Mitropoliei Balgradului, Ardealului ş. c. 1.1», pecetluind cu pecetea bălgradeana a celor trei Arhangheli1 2. El ţinea câte un «parţialeş sabor» prin satele Ţinutului, judecă in procese bisericeşti, imparţiâ sin-ghelii şi antimise slavone şi strângea venituri. Staleâ prin «mănăstirile® de prin sate, la Ciuleşti de pilda, dar şi in Ilust apoi, şi-l recunoşteau protopopii din Vişăul-de-jos, din Ciuleşti, din Jalova, pentru eraşul-de-sus, eraşul Co-săului şi eraşul Sighetului, precum şi mulţi preoţi, pe lângă «jupani asesori, fruntaşii oarmegbioi® sau ai comitatului3. Dacă n’au venit, cum se spune anume, preoţi din părţile Sutmariului, trebuie să se caute lămurirea intâiu in faptul că protopopii de acolo ajunseseră aproape neatârnaţi, şi apoi in aceia că, in vecinătate, «in Ţinutul Orazii şi comitatul Bihorului, până la Clelmariu®, căpătase, la Ianuar 1694 încă, vicariatul catolic «în părţile Ungariei asupra Românilor® (in partibus Iluiujariae super Valachos), pe cari se lăudase că-i va face uniţi «şi cu sila®, un Isaia, «Sfeta-goreţ® şi Grec, paroli in Careiu, apoi in Dobriţin, care stătu in mijlocul satelor româneşti din ţara Oaşului, la mănăstirea Bicsadului, până la uciderea lui de hoţi (13 Maiu 1701). Isaia avea supt ascultarea lui pe toţi protopopii de pe acolo, până ce sarcinile erele ce aruncă asupra lor aduse plângerile unei părţi din cler, cu protopopul Pan-taleon dela Baia-Mare in frunte*. Acolo eră un Ţinut de Unguri, Ruşi şi Greci, cu epis-copi cari se chiamă, când Voloşinovschi—din 1070-5—, când Teofan Mavrocordat — din 1077—, când Ieremia Lip- 1 Studii şi doc., XII, p. 298, no. v ; cf. pp. l-liii. 2 Ibid., p. 284, no. iii. 8 V. Budu, o. c., pp. 56-S4. * Studii şi doc., XII, pp. xux-l. www.dacoromanica.ro 22 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI niţchi — 4085-8—, când Metodie Racoveţchi— «episcop de Muncaciu, Machowicza, de Zips, de Krasnobroda, Maramurăş-şi prin toată Ţara-Ungurească», in 1088,— pana ce, la urina un Chiot italiani3at, episcop de Sivas, intâiu, apoi de Muncaciu, Maramuraş şi Zips, pe lângă care se adaugă Machow şi Ivomarom, ajunse «vicariu apostolic al poporului de rit grecesc in toată Ungaria» şi, cu autoritatea unui «sfetnic al împăratului», făcu Vlădici pentru Români şi tipări pentru mântuirea lor sufletească un Catechism, din care o a doua ediţie ieşi după moartea lui, la 1720 \ Cei 55 de protopopi, infăţişânrl 1582 preoţi, luară in des-batere două chestii: Unirea intiiu şi apoi reformarea, după canoane, după idealul legii creştine şi după cerinţele ritului şi ale datinel, a clerului românesc unit. împotriva Unirii se rostiră Braşovenii şi Sibiienii, dar mai ales cei din părţile Inidorei, insă, la urmă, ortodocşii din cele d’intâiu două locuri, şi calvinii din al treilea, se invoiră a-şi pune iscăliturile, şi nemeşii făgăraşeni, veniţi in număr mare, se arătară foarte bucuroşi 2. • în a doua şedinţa se hotarâ primirea Unirii in aceiaşi formă ca la 1098; se adăogi iarăşi, dar in afară de forma actului — cel d’intâiu nu va fi fost r/ăsit bun şi pentru aceasta,—-că «ritul» şi «disciplina» nu se vor schimbă şi ca, mergând acasă, fiecare protopop va face să se iscălească actul de juratul său3, de doi preoţi «comisari», de trei bătrâni din fiecare sat * *. Abiâ la 14 ale lunii se hotărâră articolele de reforme. Unele din masuri amintesc «slătuirea» munteană din 1098 T supt pedeapsă de gloabă pentru preot — 12 florini — şi sat 1 Cf. Studii fi doc., XII, pp. XLViu-ix ; XIII, pp. 9-10, no. 9: Bibi. Rom., I, p. 439, no. 400; II, p. 27, no. 490. 2 V. N. Densuşianu, in Revista crilico-lilerară, I, şi Gestiunile din Blaj, 4893. * V. voi. I. * Cf. Mag. ist., III, p. 307 şi urm.; Nilles, p. 245 şi urm. www.dacoromanica.ro URMĂRILE NEMIJLOCITE ALE UNIRII 23 — 24 —, vor fi în orice biserică icoanele Mântuitor ului, ale Maicii Domnului şi ale Sf. Nicolae; odăjdiile şi odoarele se vor ţinea curat; se vor observa cu sfinţenie cele patru posturi, supt ameninţarea «lipsirii de la biserică» ; sa se cinstească sărbătorile însemnate cu roşu la Ceaslov, facându-se polieleu şi cetindu-se evanghelia; se va boteza cu mir, căci altfel preotul va fi scos din preoţie; se va tunde preotul ce se va allâ însurat a doua oară; oamenii vor fi îndatoraţi a merge la biserică, în zilele de Duminecă şi sărbători, fără greş, iar cei ce nu vor ascultă şi vor lipsi a treia oară, vor fi «lepădaţi dela bisearică», neavând dreptul de a fi îngropaţi creştineşte, ca în vechile «ponturi» ale lui Sava Brancovici; se hotărăşte ca fiecare credincios să ştie Tatăl Nostru, Crezul, Cele zece porunci; tot din acelaşi izvor e orânduirea ca preotul să facă slujbă «Duminecile sau sărbătorile de trei ori si Vinerile si Miercurile, de două ori, iar pre post în toate zilele» 1. Acelaşi izvor îl are oprirea de a despărţi în afară de soborul cel mare. De limba slavonă nu se pomeneşte nimic, dar rostul celei româneşti se hotărăşte astfel: «popii să facă slujbă cât vor putea româneşte, evanghelia şi poveaste, să înţeleagă creştinii», şi să facă «poucenie» Dumineca şi sărbătoarea, dacă nu vreau să plătească gloabă 12 florini. Să nu se cunune fugari, străini, «frăţii»; logodna să nu se facă fără preot. Diacii doritorii de a se preoţi se vor dovedi cu cărţi dela protopopi a fi oameni cinstiţi şi «adevăraţi duhovnici», ştiind «Psaltirea de înţeles», «glasurile», «tainele Bisericii», şi vor mai învăţă patruzeci de zile la Mitropolie. Acum începe partea oarecum originală. Preoţii vor trebui să aibă toţi, şi cei de pe aiurea, «carte dela Vlădica». Vor purtă haine lungi, «pleaşă sau potcap», nu «vor îmblâ la cărcimă sau beaţi prin tărg», nu vor «trage tăbac, măcar în ce feliu de chip»; nu vor «sudul» şi nu vor lăsă pe credincioşi să facă aşâ; nu vor primi în biserică pe «oa- 1 Cf. Mangra, o. c., pp. 81-2. www.dacoromanica.ro 24 ISTORIA. HISERICII ROMÂNEŞTI menii răi, hoţi, curvari», ci-i vor dă judecăţii cuvenite; nu vor îngădui «jocuri» şi «tragere pe uliţă sau într’alt chip»; ei nu vor merge la judecata mirenilor în procese mixte; vor cere satului să le ţie un «ţărcovnic» sau «crasnec»; vor luă de la săteni, după vechiul obiceiu, claia de grâu, ferdela de ovăs, şi li se va sluji două zile pe an. Protopopii numesc pe preoţi şi primesc ca mulţămită o piele de vulpe; ei ţin «soboare de eparhie», ca supt calvini, şi pot pedepsi, «cu cei doi popi bătrâni şi cu soborul său» pe preoţii ce lipsesc; ei vor veni la soborul cel mare, prezidat de Vlădică, împreuna cu titorii-juraţi, aducând fiecare «doi preoţi bătrâni» cu el1. Pe urma, protopopii, crezân-du-se preâ îngustaţi, impuseră Vladicăi a li se păstră dreptul de despărţenie fara ştirea lui şi, în vederea venitului de piei de vulpe mărturisite şi altele nemărturisite, făcură să se îngăduie preoţirea fără alta clausă decât aceia, foarte generală, că diacii vor fi «vrednici şi invaţaţi» 1 2. în schimb, la 6 lanuar 1701, protopopii, cari arată să nu se fi despărţit, 57 la număr, declarau că «poftesc» pe Ata-nasie singur, fără a se amestecă mirenii în «lucrurile vlă-diceşti», şi la această declaraţie se uneşte şi «protopop Grăstea săn protopop Staicu ot Braşov» 3. Atanasie, care aveâ încă doi stăpâni, lucrase, deşi tânăr, dar fiind meşter sfătuit, cu o dibăcie deosebită. Aveâ amândouă mânile pline de daruri: cu una întindea împăratului şi lui Kollonics declaraţia latină de Unire fără condiţii si clause de garanţie, iar, cu alta, Muntenilor ortodocşi actul românesc de reforme. Pare sigur, aducându-se înnainte mărturia protopopului Avram şi a tipografului Nicolae, că Atanasie ar fi înfăţişat lui Vodă Brâncoveanu Unirea toată ca un lucru numai de formă, făcut în vederea iertării porţiilor 1 Româneşte, in Marj. ist., III, p. 312 şi urm,: cf. Nilles, p. 250 şi urm. 2 Ibid. 3 Studii şi doc., IV, pp. 71-2, No. lxvi. www.dacoromanica.ro URMÂRILE NEMIJLOCITE ALE UNIRII 2o ce se luau dela preoţi până atunci\ îndreptăţire pentru care i s’a şi întărit stăpânirea Merişanilor. Şi lui Dindar, Bulgarul care spionă pentru Domnul muntean la Sibiiu, Vlalica-i răspunse desluşit că «nu e unit» 3. Fără a pomeni cu un singur cuvânt de o schimbare a sa de lege, el mustră aspru, in Novembre, pe Braşoveni, in fruntea carora stăteau negustori greci, de o stricta ortodoxie, pentru ca nu voiau să recunoască declaraţia de Unire, iscălită şi de protopopul Vasilie dela dânşii; «noi săntein Vlădică... Pan’acum am fost fiiul păcii, iar, deaca mă veţi măniiâ, voiu să liiu ca un leu tradat de fii săi (!)»3. Un astfel de act nu-i ajungea lui Atanasie ca s>-i lîe sigur că nu-1 va scoate nimeni. El aveâ nevoie de întărire din partea Bisericii catolice. Şi, pentru a o capătă, se puse acum pe lucru, cu atât mai mult, cu cât ştia ce pâri aduc împotriva lui duşmanii pe cari şi-i câştigase: că joacă in mijlocul protopopilor la mănăstire in zilele de serbatoare mare, că beâ la ospeţe ca in «cârciuma», că se incunjura de Ţigani cari ştiu bine şi jocul şi băutura, ca umblă cu arme şi vânează, ca rudele lui calcă pe preoţi in- picioare şi mănâncă veniturile Bisericii, că se fac preoţi de cei cari nu ştiu Tatăl Nostru, şi anume pentru bani, şi chiar dacă sânt insuraţi a doua oară; că se despart oamenii de rând, ba chiar şi preoţii, pentru doi, trei llorini; că nu se împărtăşesc credincioşii decit la moarte, că ţine diaconi copii, că pretinde prea mulţi bani dela clerul său, că are secre-tariu calvin, că n’a schimbat Crezul in ce priveşte purce-derea Duhului Sfânt, in ultima-i tipăritură pentru copii4 * * 1 «Unionem... tantum ad oculum et popas unitos ob remissas portiones. Si unus alterve nou obsisteret, qui huius Unionis auctor extitit, disso-lutam fuisse»; Nilles, p. 261. 2 lbid., p. 267. s Stinghe, Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei, I, jj. 5 şi urm., pp. 8—9, 10—11. * In nuper edita poslilla; Nilles, p. 261. E vOrba, fireşte, de Bucoavnă. www.dacoromanica.ro 26 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI — aceasta o spune şi Vlădică armenesc Virzirescu —, care a fost scoasa cu mai puţin decât banii ce a strâns dela toată lumea; că n’a făcut şcoală de preoţie. învinuiri in mare parte adevărate şi pe care le crezură şi unii dintre Iezuiţii ardeleni, cari erau de părere să se caute pentru lege nouă om nou, fără a pripi totuşi lucrurile CAP. 111. întărirea Unirii de cătră Curte. încă din 1609, Atanasie îşi arătase dorinţa de a merge' la Viena să negocieze în numele noii sale Biserici; el plecă numai in iarna anului 1700—1, în sunetul clopotelor şi petrecut de vre-o douăzeci de protopopi şi vre-o suta de preoţi, luînd cu el pe vicariul Meletie şi pe negustorul băl-grădean Ştefan Raţ, unul dintre cetitori» 2. Sosiâ la 5 Februar 1701 în Capitala împărăţiei, trei ani după ce mersese la Târgovişte spre a fi ales şi sfinţit ca arhiereu ortodox 3. Avu cinstea do a vedea luminata faţă a Măriei Sale împărăteşti şi luă parte la conferinţe cu însuşi cardinalul Kollonics şi cu vice-cancelariul Ardealului, cerând cu acest prilej, pe lângă ce ştim că doriâ, şi plata zaherelei date de preoţii români oştilor germane, pentru a se Întrebuinţa aceşti bani la ridicarea de şcoli *. I se dădu titlul de consilier împărătesc, pe care-1 avea şi Camilli din Maramurăş, i se dărui pentru el şi urmaşi un lanţ de aur cu chipul milostivului împărat, i se făgădui aducerea la îndeplinire a privilegiilor şi desăvârşita scutire a clerului său de «giug iobăgescu», «slu jbă», de «honorarim sau cinste» către domnii 1 1 lbicl., pp. 263—7. 2 lbid., p. 272. 3 lbicl., p. 273. 4 lbid., p. 276. www.dacoromanica.ro ÎNTĂRIREA UNIRII DE CĂTRĂ CURTE 27 moşiilor, de vămi si «alte mai multe tarhaturi si sreutati şi adăuri»; i se supuseră «părţile exterioare», Bihorul Crişurile, unde şi încercă a se face recunoscutx. în schimb, la 7 April 1701, el primiâ ca «Mitropolit» al său pe car-dinalul-primat al Ungariei, ca Patriarh al sau pe Papa, «sfăntulu Papa de Roma». Mitropolitul muntean, chiriar-hul de până atunci, îi este acum numai «Bucureşteanul» ; Domnul Ţerii-Româneşti, vechiul «patronuş» şi binefăcător in toate privinţile, slăpânitor peste Românii liberi, e numit «Craiul sau Yoda Tarăi-Muntenesti» ; amîndoi sânt «sisma-tici» şi «eretici», şi cu niciunul din ei nu va mai păstră «prieteşug» , nu va mai ţinea «curăşpundeaţie», supuind noilor săi stăpâni orice scrisoare va li «d,e lipsă» a li tri-mete. Numai «catolici sau dreptu uniţi» se vor mai vedea la «Curtea» lui din Bălgrad. Ya tipări Catehism nou, — care se şi publică în 1709, cu litere latine, la Sibiiu a —* * cărţi neatinse de eresie, revăzute de un «teolog» 3. Se în-voieşte să fie slinţit din nou, ca unul ce s’a încredinţat că hirotonia cea d’intâiu a putut să fie greşită şi fără preţ — această umilinţă i se iartă, ce-i drept, în forma solemna, dar e sigur că Atanasie a fost dispensat macar de KoIIonics*. Va primi lângă el ca supraveghetor şi sfătuitor acel «teolog» catolic pe care şi unii dintre Iezuiţi îl credeau prea împovărător şi jignitor pentru bietul «episcop» căzut în epitropie6; îl va primi «ca un părinte dătător de sfat», cu drept insă de a-1 întovărăşi in vizitaţii canonice, de a hotărâ în chestii de despărţenie sau «lepădare din besearecâ», în numirea preoţilor, in globirea lor, în punerea de «taşcă», adecă taxă, şi, in sfirşit, in toate cele —, ca unul ce se simte el însuşi, «in multe năînvăţat, nemuncitu şi necercat» ; «teologul» va aveâ dreptul să-l mustre, şi el datoria de a primi l Nilles, p. 388. ® Bibi. Rom., I, p. 480, No. 156. s Cf. şi Nilles, p. 312. * lbicl,, pp. 107—109. 6 lbicl., p. 264. www.dacoromanica.ro 28 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI «dojeneala», ba chiar sfătuitorul va putea să orânduiască «îmbunăm, pornindu-se deocamdată cu îngăduirea cuminecăturii «si din sărbătorile Paştilor încolo» si urmându-se îndată a a a cu încercarea de a se introduce calendarul cel nou 1. Nici gospodăria Bisericii n’o va mai avea el, care îngăduise până atunci pe tată şi fraţi să-şi facă afacerile cu preoţii şi diecii doritori de a se preoţi. Ya li un «socot» al întregului cler unit, care se va trimete cardinalului; episcopului i se va dă numai câte un florin pe an de către flecare preot; taxele vor fi hotărâte, rupte pentru orice slujbă bisericească, iar «hasna şi proventuşul din economie Besearecii sau Mitropolii, ce va eşi, o fi suptu grija coratorilor». Se îndatoreşte, cu umilinţă, a nu răbda jocuri la Mitropolie, a nu aduce «muieri» la petrecere, a nu luâ parte la «vânătoare armată şi cu sunetu». Si, dacă nu s’ar tineâ de aceste condiţii si ar călca şi a treia oară porunca «teologului sau», va puteâ fi scos din Ylădicie, ca un dregător oarecare, vinovat faţă de Stăpânire : «de s’ar vedea bine Bisearecii rumăneşti cu a Romii unite din Vlădicie să mă scoată şi în locul mieu altul care să ţină lucrurile mai din sus scriite (!), uniciunii foarte de lipsa, — va pune Vlădică»1 2. Ya recunoaşte oricine, după cetirea acestui act autentic, în care se oglindeşte sufletul josnic al unui om fără demnitate şi fără ruşine, al unui arhiereu uitător de toate datoriile şi jurămintele sale, al unui Român fără simţ de neamul său, că, între deosebitele forme de Unire cu Biserica Romei, pe care le-au întrebuinţat neamurile ajunse în stăpânirea Austriei, niciuna n’a fost aşa de ruşinoasă şi de brutală. Oricâte foloase culturale, mari şi netăgăduite, ar fi adus Unirea, foloase pe care Atanasie, când făgăduia la Bălgrad, cu banii Bisericii sau cu pomana de 6.000 de 1 Nilles, p. 24. 2 Româneşte, in Popovici, Uniunea Românilor, p. 153 şi urm., extrase in Sate şi preoţi, pp. 185—8 ; cf. Nilles, p. 289 şi urm.; v. şi ibicl., p. 99 şi urm. www.dacoromanica.ro ÎMPOTRIVIREA Ii A ÎNDEPLINIREA UNIRII 29 florini ai lui Iiollonics, «oşculă» de «dieceaşte şi ruma-neaşte: valachicam et latinam» — diploma împărătească vorbeşte de trei şcoli, la Bălgrad, Haţeg şi Fugaraş \—nu putea să le înţeleagă şi să le prevada, declaraţia lui din April 1701 e de sigur cel mai înjositor act public săvârşit pănă atunci de vre-un Vlădică romanesc. Aceste îndatoriri nu se publicară insa niciodată, şi, când, la instalaţia lui, in ziua de 23 Iunie, mergeâ ca un Crain, In cucie aurită, incunjurat de clerici şi nobili catolici in rădvane, întovărăşit, cu cruci şi prapure, de vre-o mie de preoţi, cu cei cinzeci .şi patru de protopopi ai lui in frunte, şi salutat de o mulţime de două mii de oameni, de toate legile şi neamurile, când, in bătrâna mănăstire a lui Mihai-Vodă biruitorul, groful Apor cetiâ recunoaşterea, cu data de 19 Mart, a lui Atanasie ca episcop aclerarat, din nou făcut, in locul Mitropolitului fals ce fusese, când Iezuitul neamţ Carol Neurauter, noul «teolog», adăugi intarirea privilegiilor episcopului românesc, pe când eroul zilei îşi va fi oprit ochii la strălucită îmbrăţişare subjugatoare a aurului, — numai câţiva iniţiaţi ştiau si înţelegeau că această zgomotoasă petrecere se serbează pe ruina unei vechi organizări bisericeşti şi pe rămăşiţele sfâşiate ale trupului Bisericii româneşti unice, intinse fără Întrerupere pănă la hotarele neamului3. CAP. IV. împotriviri la îndeplinirea Unirii. Serbătoarea din Bălgrad, pentru Vlădicie înnoită şi pentru lege împărătească nouă, fusese stricată prin protestul zgomotos făcut la uşa bisericii Mitropoliei de trei Români, un 1 1 Nilles, p. 298. 3 Cf. ibid., pp. 287 şi urm., 320-2; Şincai, III, p. 312 şi urm. www.dacoromanica.ro 30 ISTORIA BISERICII ROMANEŞTI preot şi doi mireni, din Braşov se pare, cari strigau că nu pot ingădui ca biserica lui Miliai-Vodă să fie închinată altei religii1. Peste puţin se faceâ, in forma prevăzută de legi, de către nobilul român Gabriel Nagyszegy, o plângere de acest fel, adăugindu-se in ea ameninţarea că, dacă se face silă Românilor, ei ar putea sa privească, la o întâmplare, şi către alţi stapini; sau să iasă din Iară, care nu e doar «incunjurată cu zid de piatra». O mare parte dintre orăşenii cei mai bogaţi, unii dintre dânşii Greci din Compania grecească de comerţ care-şi avea incă de mult reprezin-tanti in cele mai inseinnate centre ardelene si in unele a a localităţi din Ungaria1 2, nu mai voiră să calce in biserica metropolitană, ci făcură sa li se slujească in biserica cea mică din oraş3, arătind in gura mare că-şi vor aduce preot bun, ortodox, de peste munţi. Arestarea lui Nagyszegy nu potoli fireşte tulburarea din spirite, care faceâ sa se teama Guvernul de o rascoala4. Ţara Făgăraşului nu priinl nici ea Unirea, care se dăduse acuin la iveală cu toate urmările ei de prefacere şi de umilire; in Fagaraş chiar, Brânco-veanu făcuse de o bucata de vreme o frumoasa biserică5 *, isprăvită in 1098° şi înzestrată cu privilegii de ctitorul ei darnic7: preoţii de acolo, plătiţi din Ţara-Românească, vor fi stat in fruntea nemulţumiţilor, mai ales meşteri dela ţehiul tăbacilor, cari aveau privilegii dela Râkoczy cel d’in-tâiu şi erau deprinşi cu înrâurirea calvineasca8. Gât priveşte nemeşii din Tara Oltului, cu toată credinţa lui Kol-lonics că s’au câştigat, in 1702, 442 de familii dintre ei 1 Nilles, p. 322. 2 Studii şi doc., XII, p. v şi urm. 3 Ibid., XIII, p. 34. * Nilles, p. 331 şi urm.; Sate şi preo(i, p. 190 şi urm. * Radu Greeeanu, p. 86. 8 Studii şi doc., XIII, p. 94 şi urm., no. xlviii. 7 An. Ac. Rom., XXI, p. 288, nota 1. 8 Studii şi doc., XII, p. xix şi urm. 8 Nilles, p. 24. www.dacoromanica.ro ÎMPOTRIVIREA. LA ÎNDEPLINIREA UNIRII 31 aplecările lor către calvini, de nobleţă cărora erau legaţi prin boieria lor, sânt cunoscute. în Apusul ţerii, Haţegul şi lnidora, cu toată buna primire ce se făcuse lui Atanasie la Ilia şi Deva, nu voiau să ştie de Vlădica înoit, cu «teolog» în coasta. în lnidora, unde biserica Sf. Nicolae fusese lucrată, in bun stil românesc, dela 1634 la 1654, cu cheltuiala protopopului calvinizant Ianăş, un nemeş după nume, şi a familiei sale, a protopopului Nicolae, precum şi a multor •negustori bogaţi de acolo1,—«Grecii» din Companie şi alţi locuitori erau mai bucuroşi de legea cea veche a Craiului, cu răul căreia se deprinsesem, decât cu legea cea noua a împăratului, al cării bine n’avuseră încă prilej să-l guste; îndată după sinodul, slab frecventat, din Iunie 1701 — protopopii fură chemaţi din nou în Novembre1 2—,1a 16 Iulie şi Vlădica şi cârmuitorul lui de multa vreme, Ladislau Baranyi şi Iezuitul conducător al Casei din Balgradca şi, întâmplător, acela al Casei din Cluj, dădeau voie protopopilor Gheorghe şi Ioan, precum şi tuturor credincioşilor lor din lnidora, oraş şi Ţinut, sa trăiască «precum au trăit pănă acuma, după obiceaiul pravilii greceşti şi româneşti», «cu toate tocmealele Bisericii, neadaugând şi nescăzând», cu singura condiţie să asculte de Vlădică, «precum au ascultat şi mai înainte de Vlădici şi de cine le-au fost purtători de .căştigu», şi «să nu hulească» legea împăratului şi cele patru puncte, de care nu sânt datori sa se ţie3. Astfel se lucră şi din partea catolicilor ca din a calvinilor, cari erau învinuiţi că, în aceste împrejurări tulburi, nu cer decât o simplă declaraţie iscălită de Unire cu ei şi că amestecă adevărata Unire cu punerea supt ocrotirea altei Biserici*. Cât priveşte Banatul, el rămâneâ în vechea lui alcătuire şi credinţă, răzimându-se şi pe masa compacta a Sârbilor de curând atraşi în ţară prin tot felul de privilegii împără- 1 Studii fi doc., XIII, pp. 117-9. 2 Nilles, pp. 323-8. 8 Mag. ist., III. pp. 322-3. A Nilles, p. 299. www.dacoromanica.ro 32 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI teşti; Românii bănăţeni, cu centrele lor Lugojul şi Caransebeşul, se depărtau de calvinismul adoptat incă in veacul-al XVI-lea, doar pentru a se apropia de cea mai sigură ortodoxie, iar nu peiitru a trece la catolici; preoţi din aceste părţi nici nu se pomenesc in sinoadele de Unire ţinute dela 1697 incoace. Mai bine decât toti se ţinură insă Sibiienii si Braşovenii. » • » a Un bătrân «compani&t», care fusese in 1672 birău al negustorilor «greci» din Sibiiu, «C'aloiani» Pater sau Pater la-nos1, care aveâ moşii in Tara Românească, unde Domnii ii ziceau «prietenul» lor2, şi care-şi dăduse fata după Din-dar, agentul, pomenit şi mai sus, al lui Vodă Brâncoveanu 3, făcuse, incă din Martie 1701, cân 1 Atanasie se a/lâ la Viena, dela Bălgrad chiar, aspre mustrări acestui arhiereu cu două fete, cerându-i a se deslusi fată de mireni, cari au si ei dreptul de a lua o hotarire, şi ameninţându-1 cu pedeapsa călcătorilor de jurământ, cu afurisenia Patriarhilor, cu mustrarea grea a vremilor ce vor veni — «şi nu peste 20 sau 30 de ani, ce şi peste 100, tot Sfinţia Ta vei li ocărât», daca va schimba «legea, an rea, au bună», pe care credincioşii nu vreau nici intr’un chip sa o mişte* *. în Iunie, Braşovenii declarau că primirea celor patru puncte «iaste adevărat papistaş a fi», şi că pentru aceasta ei n’au nici cea mai mică aplecare 6. Nu numai «cofele cu icre negre», dar toate peşcheşurile şi veniturile fură luate apostatului episcop din Balgrad. Pater Iauoş, Dindar, Andrei Banul zis şi Gorfig, David Corbea, toţi oamenii Domnului şi boierilor munteni, lucrau do zor pentru a păstră SibiiuI in ortodoxie. Brâncoveanu insuşi scrise, in Iulie, la Braşov pentru a instanţă pe prietenii lui, negustorii de acolo, că împăratul n’a 1 Studii şi doc., XII, p. vii. a lbid., V, pp. -126, -129, -138. * Ilurmuzaki, Fragmente, III, p. 70 : Lăpcdatu, Prinos Sturdca, p. 303 şi urm. * lbid. » Stinghe, o. c., I, pp. 5-6, 28: Cipariu, Acte şi fragm., pp. 268-9, www.dacoromanica.ro ÎMPOTRIVIREA LA ÎNDEPLINIREA UNIRII 33 îngăduit «episcupului de acii din Ardeal» să strice cu sila legea oamenilor *. Din Maramurăş în sfârşit fu chemat in zădar la Viena Vlădica ortodox Iosif Stoica; peste câteva luni, el se întoarce fără a fi jurat ori iscălit ceva a. Acum, în sfârşit, când nu mai puteâ fi iertată nicio slăbiciune şi nicio zăbavă, Mitropolitul Ţerii-Româneşti vorbi limpede şi tare. Bătrânul Teodosie, care fusese îndemnat la o măsură energică şi de către Dosofteiu al Ierusalimului, sosit in Ţara-Românească in iarna anului 17023, unde stătu câteva luni de zile, făcând şi mir in «biserica Sf. Apostoli, care se chiamă Arhimandritul», şi informat după cuviinţă şi de boierii ce fuseseră trimeşi la nunta calvină a guvernatorului ardelean, Bânffy,— cu Ladislas Szekely 4, începea, pomenind lui Atanasie, către care nu scrisese de mult şi care, urmând vechea lui politică in doi peri, ii scrisese el, cerându-i Octoihul de Buzău, precum şi celelalte două cărţi de cintări, ieşite acolo, Triodul şi Penticostariul, ba chiar «două comanace»,—despre «faptele lui care cu ruşine îşi vor aflâ sfârşit... Te-ai înşelat de cinstea lumii, pentru care, aruncând cu piciorul sfânta maică Biserică răsăriteană, mai presus de dânsa ţi-ai căpătat consacrarea», care e o adevărata «batjocură» (comoedia). ...Eşti unit şi ai mare legătură cu aceia cari sânt protivnici dogmelor noastre, ce sânt temeliile Bisericii noastre răsăritene... Ţi-am văzut jurământul, care ni s’a adun... Faceţi voi o tipografie, falsificaţi cărţi cum voiţi, şi’ţi vedea cum veţi arde cândva in Iad.» Nu va aveâ de-acum, din Ţara-Românească, nici cărţi, nici venituri, nici scrisori, nici «mila cea mare» pe care o gătiâVodă; nici datoria lui Teoîil către Teodosie, de care scrisese Atanasie, n’o mai voeşte Mitropolitul muntean. Cu acelaşi Trimes, veniau şi scrisorile de afurisanie dela 1 Stinghe, Doc., I, p. 15 şi urm., p. 17 şi urm. 3 I. Puşcariu, iu An. Ac. Rom., XXIIÎ, p. 7; Vechile episcopii, pp. 103-4. 3 Clirys. Papadopulos, Aoaifteoţ, p. 59;. Radu Greceanu, p. 115. * Radu Greceanu, pp. 114-5. www.dacoromanica.ro 34 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI «Patriarhii şi Mitropoliţii Răsăritului», scrisori din care s’a păstrat aceia a Patriarhului de Constantinopol, Calinic, care, din punct de vedere ierarhic, avea şi chemarea să vorbească1. Totdeodată Ardelenii erau înştiinţaţi ca nici să inai sărute mâna falşului Vlădică, ceia ce ar fi de o potrivă cu «a sărută mâna unui birău, sau a unui cadiu, sau a unui calvin 2». Teodosie mai aşteptă vre-o îndreptare din partea lui Ata-nasie, pe care Calinic însă, numindu-1, pentru păcatele sale, «Satanasie», il despoiâ de demnitatea arhierească. Dacă însă Mitropolitul muntean nu luă măsura, firească, de a chema soborul de alegere şi a dâ lui Atanasie excomunicatul un urmaş ortodox, aceasta se datoreşte numai grijei lui Vodă Brâncoveanul, om prudent înainte de toate, de a nu se strică, pentru lucruri bisericeşti, cu un vecin aşâ de puternic, cum eră împăratul. Se închiseră graniţele comuniunii duhovniceşti, şi Ardealul, pierdut pentru ortodoxie, sau socotit ca pierdut, in urma repeţitelor manifestaţii catolice ale celor cincizeci şi doi de protopopi ai lui, rămase a-şi căută singur de rosturile sale religioase. Cel mult dacă Brincoveanu scrise la Viena cu aceleaşi plângeri cu care scrisese şi Patriarhul Calinic3, căpătând răspunsul că Românii din Ardeal vor fi tratati în materie de lege cum vreâ stăpânul lor, împăratul, precum cei din Ţara-Româ-nească ascultă şi in această privinţă de Domn *. Nici necuviinţele adresate bătrânului arhiereu muntean, lui «Teodosie Bucureşteannl, aşâ-zis arhiepiscop» B, de către cardinalul Kol-lonics nu schimbară această politică a slăbiciunii şi a dibăciei, a închinării veşnice la doi stăpâni. Se hotărî, de sinodul pe care Atanasie îl strânse la 1702, 1 Nilles, p. 344 şi urm. 3 Stinghe, o. c., I, p. 34 fi urm. 3 Nilles, p. 354. * lbid. * lbid., pp. 353-4. www.dacoromanica.ro ÎMPOTRIVIREA LA ÎNDEPLINIREA UNIRII 35 ca tinerii să se trimeată la şcolile din Sâmbăta-Mare, din Viena, la Sf. Iîarbara şi la Colegiul pazmanian, cu tipografie, —şi unde se intemeie un Colegiu Iliric pentru uniţi1,— in Roma, la Colegiul grecesc sau şi la cel unguresc, la cel germanic, şi ca, în lipsa cărţilor muntene, şi cele din Veneţia fiind prea scumpe1 2 3 *, noi şi bune cărţi «ortodoxe» să se tipărească la Bălgrad. Dar, peste cinci ani, pentru ca sa-şi poată acoperi «Mitropolia», Atanasie amanetă la Sibiiu «matricula ştainpii, istromenturi tipografii»3, cu care tipărise încă la 1702 un catechism catolic: Pânea Pruncilor. Răscoala lui Francisc Râkoczy zădărnicise toate planurile, şi ea strică toată bucuria dela început. Reprezintantul naţionalităţii ungureşti şi al separatismului ardelenesc in luptă cu Austria căută să-şi găsească printre R imani, nu numai luptători, din cari ayu, ca şi bunicul său, destui viteji, dar şi căpetenii. Tircă alergă din Moldova, unde fusese, in 1706, şi se sfinţise de sigur *,—la Craiu, al carui Vlădică, «Ardinlului episcop Românilor», cum iscăleşte, se zicea, şi putu, in clipa norocului celui mai mare al stăpânului sau, să ied in stăpânire şi Scaunul bălgrădean. Râkoczy erâ catolic, Vlădica Ion fusese calvin ; data aceasta insă, el se dădu ca ortodox fără pată, hirotonisit de orto-•docşii moldoveni, şi duşman neîmpăcat al Unirii6 *, pe când în Maramurăş acelaşi principe căută să puie la Muncaciu un episcop rus unit, sfinţit la Chiev8. Când se duse Craiul neatârnării, Ion plecă şi el, fără să 1 Nilles, pp. 27-8, 139. 2 lbid., p. 26. * Studii fi Doc., XIII, p. 96. * Un episcop «valah» din Croaţia, Miakid, sfinţit în Moldova înainte de *1667; Nilles, pp. 715, 746-7. El se amestecă in conspiraţia lui Petru JZriny şi moare in temniţa dela Gratz. 6 Cf. Studii fi doc., IV, p. 72, no. LXVII; Sate şi preoŞi, pp. 200-1 ; JStudii şi doc., XII, p. lii. 8 Nilles, pp. 864-7. www.dacoromanica.ro 36 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI ii avut legături cu ierarhia munteană. La 1707, Atanasie, întors cu catanele, făcea să se întărească Unirea într’un sinod, la care luară parte însă numai treizeci de protopopi1. Dar Kollonics, a cărui operă personală eră Unirea, muri in acelaşi an, şi cu dânsul dispăru tragerea de inimă, cruţarea senlimentelor fireşti ale cuceriţilor, spiritul de jertfă şi puterea de muncă1 2. La 1711, partidul ortodox izbutiâ chiar, având în frunte pe un Vasile şi fratele său Petru, al cărora rost nu-1 cunoaştem, să strângă pe protopopi laolaltă pentru o declaraţie solemnă în favoarea legii vechi; cu toată împotrivirea «teologului», Atanasie însuşi iscăli. Fu silit de Guvern şi de Hevenesi, alt luptător pentru Unire, care trăi pănă la 1715, să revie asupra acestei iscălituri şi să scoată din sobor pe autorii loviturii împotriva Unirii (18 Novembre). Dar, când strânse un nou sinod la 1712, pentru a dâ impresia unei Uniri generale, el putu să numere numai treizeci şi patra de protopopi. în aniil următor, la 19 August, se stingeâ încă tânăr, după ce se spoveduise «teologului» străin3 * 5, şi la înmormântarea lui se auziră două cuvântări, dintre care una în latineşte, alta în ungureşte *. » 7 O » CAP. V. Noul Vlădică ardelean Ioan Patachi. La moartea lui Atanasie, partidul legii vechi căută să im-puie un Mitropolit ortodox, şi din Ţara-Românească sau din «părţile turceşti» se şi iviră trei candidaţi, despre rezultatul străduinţelor si scrisorilor cărora n’avem însă nicio ştire6. a • » 1 Nilles, pp. 372-3. 2 lbid., p. 5. 3 Ibiil., p. 390. * lbid. 5 Nilles, p. 391: alam terni se ex Transalpina et partibus turcicis insinuant, corda nonnulloruin sollicitantes, schisma vetus ressuscitaturi»f cf. p. 395. www.dacoromanica.ro NOI'L M.ĂDlCĂ ARDELEAN IOAN PATACHI 37 Urmaşul lui Atanasie, Ioan Giurgiu Patachi, nobil din părţile Dobâcei, şcolar al Iezuiţilor din Cluj, Viena şi din Roma, doctor în teologie, misionar al catolicismului roman, unealta a «teologului» său romano-catolic, întors numai pentru Vladicie Înapoi la ritul «Convalachilor» săi, al «scumpului sau neam românesc», pentru care se declară gata «a-şi vărsă sângele şi sudoarea, ziua şi noaptea»1, dar cu dreptul de a servi şi in ritul latin,—trecu fără sfială peste margenile puse Unirii prin grija de mântuire a ritului şi datinelor, pe care o avu-seră înaintaşii săi. Şi încă prin alegerea lui — de câţi protopopi nu ştim, dar mai mult de Fagărăşeni2, şi de «titori», Mihai Puiu şi Ştefan Raţ3,—Românii din Ardeal scapara de episcopia Iezuitului ungur Szunvogh, care se declară «sătul de deliciile Valahilor», sau a Iezuitului german Wenceslas Franz, care fusese şi ales la 9 Septembre 1713, fără ca împăratul să voiască insă a-1 întări4 * 6: Patachi primi diecesa din mâna Ungurului Regay, care urmase ca locţiitor Germanului Iosif Barrlia, defensori şi directori in timp de vacanţă. Nu ca unul ce pleacă fruntea înaintea unei aspre nevoi, ci înţelegând şi preţuind schimbarea, el pleca din Bălgrad, unde se dărâmase Mitropolia lui Mihai Viteazul pentru a se putea zidi cetatea cea nouă şi de unde se izgoni Vlădicia pentru ca episcopul catolic, adus înapoi in Scaunul său, prin diploma dela 11 Decembre 4715®, sa nu aibă in apropierea lui un alt episcop, cu situaţia îndoita şi îndoielnică (1716). Preoţii şi protopopii români, mulţi la număr, cântară rugăciuni pentru sfinţirea cetăţii ce se ridică pe ruinele ctitoriei lui Mihai-Vodă®. 1 Nilles, pp. 87-8. 3 lbid., p. 403 şi urm. 8 lbid., p. 404. 4 lbid., p. 394 şi urm. 6 Un intăiu episcop catolic, Andrei Illyes, numit In 4696, nu se putuse susţineâ: Martonlfy fu ales In 4713. lbid., p. 449 şi nota 4. • lbid., p. 453. www.dacoromanica.ro 38 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI Se creă atunci pentru Patachi la Viena o episcopie de Făgăraş, care corespundea vechii episcopii calvine din Ţara Oltului1. Pentru intăia oară Papa interveni de-a dreptul in orânduirea Bisericii unite a Românilor, şi, lăsând la o parte tot ce făcuse mai inainte, el intemeie, la 18 Maiu 1721, o dieceză nouă unită, desfăcută din cea ardeleană catolică: a Făgăraşului singur, dându-se lui Patachi, episcopul românesc al împăratului incă de la 23 Decembre 17151 2, biserica brâncovenească a Sf. Nicolae, unde se aşeză in August 1723, după cetirea pe româneşte a diplomei şi după un discurs latinesc dela «teolog». Erâ şi acesta un folos, fiindcă, altfel, după cererea lui Mârtonffy, episcopul romano-catolic % Roma ar fi supus pe Uniţi autorităţii acestuia, care pretindea că episcopul românesc să-i fie vicariu, purtând vre-un titlu oriental. Astfel, pentru a doua oară Patachi inlăturâ prin prezenţa sa o şi mai greâ lovitură pentru neam. Numai stăruinţa lui, in doi ani cât stătu la Viena, impăcă iu aceasta privinţă Curtea şi Curia papală. Autoritatea lui Patachi se întindea asupra tuturor Uniţilor. Aveâ moşii date de împărat, «ctitorul» diecesei, pe la Gherla şi la Beşimbac. Maramurăşenii nu voiau să-i recunoască însă, ţiind ca urmaş al lui Iosif Stoica şi al lui Serafim de Petrova pe alt ortodox, Dosofteiu; Bănăţenii, protopopii, 12 preoţi şi 40 de sate, izgoniră pe pravoslavnicul Moise, sfinţit dela Turci, care luâ mita şi venituri nelegale, şi cerură în loc pe Unitul Petronie, la 1717*. Crişenii dela Beiuş, duşmani ai Unirii, primiau pe Vlădica sârbesc din Inău sau lenopole, care se aşeză in Aradul vecinB. în părţile apusene ale Banatului, in sfârşit, 1 Nilles, p. 418 şi urm. 2 lbid., p. 409 şi urm. * lbid., p. 418. * lbid., pp. 445-6. * Studii şi doc., IV, p. 8Q-1. www.dacoromanica.ro NOUL VLĂDICĂ ARDELEAN IOAN PATACHI 39 credinţa veche eră apărată de Vlădica de Vârşeţ, exarh al Mitropolitului din Bălgrad1. Patachi ţinu in colţul lui de ţară ginoade pentru vechile păcate de beţii şi despărţenii, pentru venituri, pentru impunerea «tichiei» 1 2 * * 5 in portul preoţilor uniţi, fără căciulă, dar fără comanac, pentru înlăturarea superstiţiilor păgâne, de «muguri sau alte ierbi» ce se mănâncă la Paştia, de hore în ajunul serbătorilor, ca la Jina, de «târguri» ale fetelor de măritat, ca la Mânaştur, de hramul Maicii Domnului făcătoare de minuni; pentru baterea cu lopeţile a celor ce nu vin la biserică, afară de «alte lucruri carele acuma nu le’m putut da afară, iară, când li va veni vremea», se vor dâ in ştire *. In Sibiiu, el se bucură de ascultare, şi, la îngroparea provincialului iezuit Rudolf Lewenberg, in 1715, protopopii români şi vreo treizeci de preoţi fură de faţă, purtând şi sicriul pe umeri6; aici catolicii cântau şi latineşte in ziua de Corpus Christi, când preoţii români cetiau, in odăjdii, Evanghelia pe limba lor*. La 1716 un preot român primise, cu o cuvântare românească, pe Mârtonify la poarta bisericii catedrale smulse de Guvern din mânile calvinilor, şi preoţii români ii cântară româneşte ecteniile. în aceiaşi biserică şi in aceiaşi zi, protopopul român fu lasat să facă slujbă după ritul grecesc7. Şi la Cluj erau destui uniţi, gata să primească legea catolica întreagă, ia ale cării ceremonii luau parte şi ale cării daruri le opriseră8. La Haţeg, in 1729, protopopul se învoiâ să tălmăcească din ungureşte instrucţiile misionarilor iezuiţi9. Numai negustorii greci, din Beiuş şi aiurea, 1 Nilles, pp. 804-6. 2 Camilafca; cf. Nilles, p. 862. s Moldovatiu, Acte sinodali, II, p. 108 şi urm.; Petru Maior, p. 378 şi urm.; Nilles, p. 465 şi urm.; Stinglie, I, pp. 127-8. * Ibid. 5 Ibid., p. 448. 8 Ibid. 7 Ibid., pp. 451-2. 8 Ibid., p. 454. <“ Ibid., p. 928. www.dacoromanica.ro 40 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI se ţinură strâns de ortodoxie, Si bisericile brâncovenesti din Ocna Sibiiului1, din Poiana Mărului şi Sâmbăta-de-sus, pe moşiile lui Brâncoveanu, cea din Porceşti, a lui Mateiu Ba-sarab1 2, putură sluji pentru adăpostirea ortodoxiei. în 1715, cu miliţie după dânsul, «misionarul» lui Patachi merse în Ma-ramurăş pentru a vizitâ provincia, în care stătu opţiuni3; Vlădica Dosofteiu ar fi făgăduit să se unească şi el, după moartea arhiepiscopului Ţerii-Bomâneşti şi aşezarea în Băl-grad a unui «nou arhiereu de rit grec si unit cu Biserica Romană» 4 * 6. Apoi al doilea Vlădică unit muri, la 29 Octombre st. v. 1727 B, nu numai fără să-l plângă, dar aproape fără să-l ştie nimeni. a Ardealul aveâ atunci patru sute de preoţi protivnici Unirii sau bănuiţi de credinţă fată de ortodoxie, cari nu veniseră să ieâ binecuvântare şi «poucenie» la Făgăraş. Cu câtvâ timp înainte de moartea sa, Patachi însuşi o spune®; călugări străini rătăciau prin ţară, şi sătenii, neavând încredere în preoţii uniţi, cari spuneau întâiu «oarele canonice» şi apoi, după întrerupere, Liturghia7, mergeau la dânşii pentru taine şi alte nevoi sufleteşti; în mănăstiri distruse mai pe urmă, ca acelea din Stefanca, din Plosca8, din Feleac, se păstră ortodoxia neatinsă, şi sinoadele episcopului se alcătuiau din www.dacoromanica.ro CAP. I. Biserica moldovenească dela moartea Ini Dosofteiu până la 1750 şi legăturile ei cu puterea domnească. Mitropolitul Dosofteiu, pribegind în Polonia pe urma ostaşilor Craiului Sobieski, nu luase cu dânsul numai odajdiile scumpe, odoarele vechi, folositoarele cărţi de stăpânire ale Mitropoliei Moldovei, ci şi sufletul ei însuşi. Urmaşul său, Sava, n’are niciun fel de însemnătate; fost episcop de Roman pe urma lai Ioan din Secul, el nu şi-a legat numele jiici măcar de strămutarea Mitropoliei. Arhipăstorii moldoveneşti slujiseră până atunci, lângă Curte, în biserica Sf. Nicolae cel Domnesc, dreasâ de Antonie Ruset1, care o împodobi cu clopotniţă nouă, cu ziduri de in-ounjur, cu cişmeâ, cu sfeşnice de aramă şi vase de argint, cu un mormânt gătit pentru el, în care Insa nu-i er;â dat să se odihnească, mazilia grabnică aruncându-1 la Constantinopol, unde răbdă chinuri grele, pentru a-şi vadi-avuţia, -şi muri peste puţin timp2 3 * *. Făcând din ea o biserică închinată Mitropoliei sucevene şi hotărând aca să liie amândouă un Scaun de Mitropolie, nedespărţite, a toată ţara Moldovei», Antonie-Vodă încredinţă noul lacaş al Sf. Nicolae lui Dosofteiu la 29 Mart 10788. Duca-Voda, care mântui şi zu- 1 Melchisedec, Notiţe, p. 252 şi urm. 3 V. N. Cosim, pp. 14-6. • Erbicesnu, Ist. Alitr. Moldaviei, pp. lviii, 3-4: Studii şl doc., V, p. 90, no. 65. www.dacoromanica.ro 74 ISTORIA. BISERICII ROMÂNEŞTI grăveala la Sf. Nicolae1, nu se mulţămise Insă cu această, bisericuţă Întunecoasă şi Doamna lui, Anastasia, ctitoră şl la Agapia cea veche din deal1 2 3 4 *, unde a făcut casă de locuinţă, Începu zidirea unui lăcaş anume al Mitropoliei. Pe locul, Întrebuinţat ca ţintirim, al bisericii de de mult stricate a Sfântului Ioan, Biserica Albă, «lângă feredeiele» lui Vasile Lupu®, şi pe altele, cumpărate, până la «Mitropolia cea veche» a Sf. Nicolae, ss făcu «din pajişte» o clădire nouă, care erâ isprăvită la 1682, când se săpau In piatra dela proscomidie numele ctitorilor, Începând cu Dabija-Vodă, tatăl vitreg al intemeietoarei, care erâ fiică a Doamnei «Dabijo^ii», Ecaterina-Dafina, şi a boierului Di-mitrie Buhuş*: încă dela 1688 se îngropâ aici a doua soţie a lui lordachi Ruset, Înrudit cu Dabijeştii prin căsătoria lui d'intâiu cu Maria, soră după mamă a Doamnei Anastasia6. în această biserică a Strateniei, dusă până la capăt Înainte de 1683, când se mântui cea din urmă Domnie a Ducăi-Vodă, de «ispravnicul» ei, Pâtraşcu Jicnicerul*, se slujiâ deci iucă din zilele Mitropolitului Dosofteiu7. în-torcându-se după 1693, ca mamă de Domn, In stăpânirea lui Constantin Duca-Vodă, care a premenit biserica dela Copou8, Anastasia adause apoi ctitoriei sale zestre de moşii, din ale Dabijâi-Vodă, In părţile Bârladului, şi din altă obârşie, smulgând una dela mănăstirea «mai de tot pustie» a Hadâmbului9. 1 N. Costin, p. 18. 2 Inscripţii, I, p. 29, no. 63. 1 N. Costin, p. 20. 4 V. Studii şi doc., V, notele la cap. I. Inscripţia in culegerea adesea citată, II, pp. 171-3. 8 Ibid., p. 173, no. 465. 8 N. Costin, p. 20. 7 Cf. Erbiceanu, Ist. Mitropoliei Moldaviei, p. 1 şi urm.; cf. ibid., p. xliv şi urm. 8 Inscripţii, II, p. 146. 8 Erbiceanu, o. c.; Studii şi doc., V, pp. 93-3, no. 87. www.dacoromanica.ro BISERICA MOLDOVENEASCĂ ŞI PUTEREA DOMNEASCĂ 75 Supt Sava, de altminterea, clerul moldovenesc decăzuse adânc, în urma tulburărilor, a războaielor străine- purtate pe pământul nostru, a sălăşluirii joimirilor poloni în mănăstirile noastre. Sava însuşi, care erâ încă la 1682 egumen al Putnei *, nu-i apucă, la năvălirile lor în acele părţi, dar în curând Andrei Dymidecki, Nicolae Roguszki, Woi-cechowski, Dobrowski ori «rohmistrul» român Alexandru Davidel, — pe când stărostia de Cernăuţi o ţineâ alt ofiţer polon de neam românesc, Turculeţ *, — porunciră în Ţinutul mănăstirilor bucovinene. Ştim că mănăstirea Slatina, a lui Alexandru-Vodă Lăpuşneanu, s’a «pustiit» în cel mai deplin înţeles al cuvântului; în 1691 Polonii po-runciau in Cetatea Neamţului, şi-şi poate închipui oricine în ce hal se va fi găsit mănăstirea de lângă dânsa*. Suceava eră atunci in mânile lor; biserica din Hârlău a lui Ştefan-cel-Mare, ca şi cea, din aceiaşi epocă, dela Păpăuţi lângă Botoşani, poartă şi astăzi pe tencuiala lor iscăliturile scrijelate ale luptătorilor Craiului Ion, cari veniau dela Ştefăneşti pe Prut şi mergeau la Cotnari4. La Agapia ca şi la Secul petrecură câtva timp ostaşii străini *. La Putna, cu mormântul lui Ştefan, veni o ceată de Cazaci, drăgani şi joimiri înhăitaţi cu dânşii şi cerură să li se dea în mână turnul unde bănuiau că se află bogăţiile ascunse ale boierilor; ne-dându-li-se, ei aprinseră mănăstirea şi nu se învoiră a o stinge cu «puştile de apă» ce aveau, decât atunci când li se dădură cheile •. Starea mănăstirilor Moldovei erâ aşa de nenorocită, încât Patriarhia de Ierusalim văzu că n’are nici-un câştig de la ele şi dădu Înapoi Moldovenilor, la 1705, Pobrata, Tazlăul lui Ştefan-cel-MareT, Caşinul lui Gheorghe 1 2 * * * * 7 1 Doc. Bistriţei, II, p. 38, no. ccxxv; cf. Erbiceanu, I. c., p. lviii. 2 V. Doc, Bistriţei, I, Prefaţa. * lbid., pp, 82-3, no. cccxxiv; Hurmuzaki, Supl, II*, p. 231. * Inscripţii, I, pp. 7-8. * Cronicile Mol Iovei. * Neculce, p. 180. 7 Inscripţii, II, p. 220 şi urm. www.dacoromanica.ro 76 ISTORIA BISERICII ROMANEŞTI Ştefan 1 şi Bistriţa străveche, care ramasera astfel slobode până la venirea în Moldova, pe la 4743, a Patriarhului Par-tenie, căruia Constantin Mavrocordat îi adăugi Soveja, care, pe vremea războiului, fusese un adăpost al «buduşlăilor» de peste munte 2. Astfel după, incheiarea păcii din 4699-700, Domnul de atunci al Moldovei, Antioli Cantemir, dădu Mitropolitului însărcinarea de a cercetă câre e starea mănăstirilor «pe la munte şi pe supt munte» şi ce s’a făcut cu veniturile lor «într’a-claste cumpliţi vremi», când şi egumenii de pe atunci se învoiau cu ostaşii şi hoţii străini pentru a le jafui. Va înlătură, cu ajutorul boierului ce i se pune la îndemână, pe orice «om hiclen şi făcător de rău», va aduce înapoi de pe la rude şi «curţile boiereşti», «din prisacile boiereşti», unde îngrijiau dp stupi, de pe la «rodai», unde păziau vitele, pe călugării fugari, la «post-igul lor»; va luă «bucatele» aceî lora dintre ei cari-şi făcuseră acum gospodărie deosebită «şi după trebile lor îmbiau» şi «înherându-le», le va trimete manăstifilor3. Şi încă nu se înşirau toate scăderile şi păcatele timpului, căci vedem pe un Mitropolit, urmaş al lui Sava, Ghedeon, cumpărând, ca mulţi alţii, moşii vândute de egumenul, necredincios, al Râşcei — In Ţara-Românească Nicolae Mavrocordat sfărâmă astfel de vânzări — şi afurisind pe aceia cari s’afr atinge, după moartea lui, de această avorfe, afara numai dacă o măsură de obşte ar atinge şl pe alţi dufnpărători* *. Şi, murind, cl lăsă Mitropolia datoare cu şeptfe pungi de bani la cămătarii turci81 Pdrilnca iui Antioh-Vodâ mai prevedeâ şi aducerea la Curte a egumenilor cu purtări rele, ca «să se giudece pre faptele lor cu ocna». Era o nouă dovadă a decăderii şi pierderii simţului de demnitate. în adevăr, încă din 24 Februar 1 Inscripţii, I. pp. 25-6. a V. Uricariul, II, p. 100 şi urm.; Neculce, p. 420. 8 Erbiceanu, o. o., p. 10; Studii şi doc., V, pp. 97-8, no. 91. * Erbiceanu, o. c., p. 11; an. 1722. * lbid., p. 12. www.dacoromanica.ro BISERICA MOLDOVENEASCĂ ŞI PUTEREA DOMNEASCĂ 77 1049, supt Vasile Lupu se hotărâse ca în rosturile cl rului sa nu se amestece pârcălabi, globnici ori deşugubinari, ci, potrivit cu pravila, pusa de curânl în cinste, «afara de moarte, oricâte greşiale vor hi, niciunu judeţu mirenescu să n’aiba treaba a-i jndecâ; numai carele va face moarte, den cei de besiareca, cu acela va aveâ treaba Domnia, iara la alte vine şi greşiale sa nu aiba nime nicio treaba cu dânşii, fara numai Vlădicii». Deci «cu episcopii sa aiba treaba Mitropolitul, cu toţi episcopii» prin urmare: Mitropolitul cu soborul «iara cu călugării şi cu calugariţile şi cu preutii si cu diaconii mireneşti şi cu, ţercovnicii», ba chiar şi cu casele preoţilor, «feciorii neînsuraţi», cu posluşnicii mănăstirilor şi cu «năimiţii lor», zice un act din 1607, şi «năimitele» (1094) \ — şi, în sfârşit, cu bresle în leDatura cu Biserica, precum erau ale săracilor, sau «mişeilor», si ale cioclilor8, «ca sa aiba treabă a-i judecă şi a-i certă şi a-i globi, cineşi după deala sa», episcopul diecesan. Daca e graba de pedeapsa, clericul vinovat va puteâ sa fie numai prins pentru a fi dus la Scaunul judecaţii episcopale. După aceiaşi pravila vor judecă episcopii, de-a dreptul, sau prin protopopii lor — câte unul de fiecare episcopie şi câte unul de fiecare oraş de Scaun—; toate cazurile canonice: «cuscrii, cumatrii, cununii, sânge amestecat, aceia ce petrecu din afara de leage», fie în oraş, fie în sate slobode, ori având stăpânul lor8. Tot odata, in vechile «dreptăţi» ale preoţilor din veacul al XVII-lea se cuprindeâ ca ei sa nu plătească birul de ţara, ramâind, fireşte, a plăti Vladicăi «dajdea vladiceasca» sau «poclonul episcopiei»*, a cării sumă ni-o da Dimitrie Cantemir, domnescul istoric dela începutul unui nou secol: 200 de aspri sau bani şi o piele de vulpe ori de jder® şi co- 1 2 * 4 5 1 Melchisedec, Cron. Huşilor, I, pp. 4 18 şi urm., 130. 2 V. Cron. Rom., I, p. 316 şi urm., 331 şi urm.; II, pp. 4, 8 şi urm.; Studii şi doc., VI, p. 428 şi urm. 8 Melchisedec, Cron. Huşilor, I, pp. 4 19-20: cf. şi p. 143. 4 Acelaşi, Cron. Rom., I, pp. 331-3. 5 Descr. Moldaviae, p. 147; cf. Cron. Huşilor, pp 444-5, www.dacoromanica.ro 78 ISTOBIA BISERICII ROMÂNEŞTI ladi vlădiceşti, poclon in natură. Episcopii, din partea lor, dădeau lui Vodă, după plac, un dar La 1657 încă se ştia că «desiatina de stupi şi desiatina de vini» şi alte dijme ele dau şi preoţii, dacă nu sânt anume scutiţil * 3, dar, când, la 1707, Mihai Racoviţă puse pe episcopii, pe mănăstiri şi pe preoţi «deseatina ţerăneşte», interesaţii protestară, aducând înainte că Melchisedec, Cron. Huşilor, I, p. 123. * Acelaşi, Cron. Rom., î, p. 321. * Uricariul, II, p. 104. 5 N. Costin, pp. 56-7. > Concesie pentru mănăstirile Sf. Mormânt, Iunie 1705; Uricariul, II, p. 100 şi urm. Cf. actul următor, din 12 Septembre, acelaşi an. 7 N. Costin, p. 52. 8 Melchisedec, Cron. Huşilor, I, p. 140. www.dacoromanica.ro BISERICA MOLDOVENEASCA ŞI PUTEREA DOMNEASCĂ 79 sa «Descriere a Moldovei», Dimitrie Cantemir declară că Voevodul are toate drepturile asupra episcopilor, şi deci a Mitropolitului, acele drepturi pe care Patriarhia din Cons-tantinopol nu le-a cerut şi nu le poate cere faţă de o Biserică asemenea în rang şi demnitate cu cele patriarhale: «Domnul singur are dreptul de a cercetă viaţa şi învăţătura candidaţilor şi a hotărî pricina de scoatere a episcopilor sau a-i despoiâ de demnitatea lor» Mitropolitul are numai chemarea de a-şi hirotonisi sufraganţii şi a luă act de plecarea lor. Schimbările bisericeşti le face tot Domnul, cu singura «încuviinţare», «consimţire» (consensus) a Mitropolitului, care, în schimb, are dreptul, curat teoretic, de a se Împotrivi Ia măsurile domneşti ce jignesc legea. Episcopii au de lucru cu preoţii lor, iar, cât priveşte pe călugări, -«ei n’au nici un drept în aşezarea sau scoaterea egumenilor şi arhimandriţilor, ca unii ce trebuie să stea numai înaintea Scaunului Domniei». Singure «păcatele mai uşoare» se judecă şi pedepsesc în cuprinsul Bisericii, pe calea ierarhica, în cazuri canonice chiar, episcopii au numai drept de raport la Domn, dacă acesta a judecat odată pe pârât. în sfârşit Domnul poate pedepsi pe Mitropolit, iar pentru pedeapsa Măriei Sale e numai Dumnezeu în cer şi pe pământ, «unealta» lui, Sultanul8. Şi după astfel de teorii lucrau Domnii din acest timp, •cei de ţară mai cu vârf decât Ţărigrâdenii, vechili împărăteşti, cu simţ de răspundere şi frică de stăpân. Var-laam, urmaşul lui Mitrofan, episcop de Huşi, în al două-zecelea an poate de păstorie, e învinuit de Antioh Cantemir că nu judecă drept, şi Vodă-I strigă în Divan: «Popo, ce nu giudeci drept, când iţi vin cărţile mele? Ţi-oiu rade pletele 1», silindu-1 să iasă cu blestem din rândul clericilor * * 1 Solius enira principia est de candidatorum vita et eruditione ex--quirere et exauctorandorum causam dirimere aententiamque depositiouis fer re» ; p. 146. * Ibid. www.dacoromanica.ro so ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI înalţi şi al boierilor de sfat, martori ai acestei nemai pomenite ruşini1, Şi, când acest episcop, altfel în adevăr om nedrept şi risipitor, fără tragere de inimă şi hărnicie, e silit sa plece, supt Mihai Racoviţă, care insa n’aveâ aceleaşi apucături brutale, se spune de dânsul apriat în carte domneasca deschisă: «ca cine a fostu şi episcopu, n’au grijitu pe giuru dânsa [Episcopia] nimica»1 2. Despre urmaşul sau, un Sava de Pângaraţi, se spune, în cartea domnească dela 19 Ianuar 1709, ca «Domnia Mea amu socotitu cu totu sobo-rulu sfintei BesiarecI de am pusu acolo episcopu la Huşi» 3 *. Iar în vestirea către protopopii de Ţinuturi, cu data de 20 : «Bine vrând Domnia Mea, şi împreună cu tot Sfatul Domniei Meale, am socotitu şi am ales de am pus acolo la Piscopie Huşilor pe ISvinţia Sa chir Sava, sa fie piscop», ramâind ca preoţii toţi sa se înfăţişeze noului numit, «ca sa-1 vază şi sa-1 cearci pentru vrednicie preoţească», izgonind pe cei nevrednici, după pravilă*. Nenorocirile ţ^rii din anul de razboiu 1711, când, pe urma Ruşilor, cari se duceau îndărăt, Tatarii pradara cumplit ţara, haina prin trădarea faţa de Turci a lui Dimitrie Can-temir, şi ramasa fara Domn, atinseră greu şubreda şi sărăcită Biserica a Moldovei, care, într’un timp când Ţara-Românească se umpleâ de biserici minunate, puteâ să arate-doar reparaţia lui Antonie-Vodă la Sf. Nicolae, noua Mitropolie a Doamnei Anastasia şi biata manastioai a de hotar dela Miera Putnei, la care cheltuira pe rând bătrânul Can-temir, îngropat definitiv acolo, şi fiul său Antioh5. De pe-urma focului tătăresc nu rămase în Episcopia dela Huşi decât piatra goala, «piatra în jerişte», spune cel d’intaiu. Domn din şirul Constantinopolitanilor, Nicolae Mavrocordat 1 N. Cosstin, p. 5o. 2 Cron. Huşilor, I, p. 17-1. 8 Ibiil., p. 173. * lbicl, pp. 173-4. s V. Inscriplii, I, p. 23 şi urm. 8 Melchisedec, Cron. Huşilor, I, pp. 185-6, 198-9. www.dacoromanica.ro BISERICA MOLDOVENEASCĂ ŞI PCTEREA DOMNEASCĂ 81 (atunci se va fi nimicit şi mănăstirea Clatia de lângă Iaşi). Mitropolitul Sava paretisise încă din 1700-1, urmându-i Misail de Roman, călugăr din Secu, tot aşâ de slab ca şi dânsul, iar dela 1708 înainte Ghedeon, dela Agapia, risipitorul, asemenea cu Varlaam de Huşi, ţineâ Scaunul Mitropoliei. Pe vremea lui, un al treilea războiu pustii mănăstirile, umplându-le cu catane şi pribegi, cari-i ajutară. La Caşin si in alte mănăstiri din munte se făcură cuiburi de ostasi • • nemţi, cari veniră şi spre Iaşi, ca să gătească lui Mihai Racovită soarta din 1716 a lui Mavrocordat. în Cetătuia • • stătu închis Vodă, şi Tatarii se luptară cu oamenii lui Fe-renţ pe coastele dealului. Ei merseră pe la mănăstirile-ce-tăţi pentru a goni pe duşmanii Sultanului. Ţinuturile Neamţului, Sucevei, Bacăului, Romanului fură jăfuite şi arse, şi la plângerea Vlădicăi Pahomie de Roman1 se adauge a Mitropolitului Ghedeon, care se tânguieşte pentru averea lui luată de catane şi Tatari3. Episcopul Gheorghie de Roman fugise spre Pângăraţi, cu privilegiile Episcopiei sale, «uricele, si ispisoacele, şi veşmintele, şi arginturi», dar ca-răle se înecară în Bistriţa* * 8. La 1723 Ghedeon muri, si lasă Mitropolia împovărată de datorii. Nicolae-Vodă şi-a dat toate silinţile ca să aducă în bună stare şi cele bisericeşti. Punctul de vedere al său în ce priveşte legaturile Domniei cu VJădica îl aduse şi aici însă: oprirea dela politică a clerului, supravegherea lui de aproape în ce priveşte cheltuirea veniturilor, supunerea strictă faţă de ierarhia patriarhală grecească. Astfel, când, în Moldova, care primise, pe vremea bătrânului Cantemir, trei Patriarhi, Iacov şi Dionisie de Constantinopol şi Gherasim de Alexandria4, şi care fusese cercetata deHrisant, veni, la 1715, 1 Meichisedec, Cron. Rom., I, p. 351. 8 Erbiceanu, o. c., pp. 11-2. 8 Meichisedec, Cron. Rom., II, pp. 6-7. * D. Cantemir, Vita Constantini Cantemyri, in fine. www.dacoromanica.ro 82 ISTORIA BISERICII ROMANEŞTI întorcându-se la 1721, Samuil de Alexandria, el il dărui cu mănăstirea Hangului*, facându-1 judecător suprem între Iorest de Huşi şi Ionnicliie de Brăila, când il laşa a dă în mâna acestui din urma, ca făcând parte din raiaua turcească, satul de peste Nistru al Dubasarilorl * * * * * 7 8. Acelaşi act poartă şi altă iscălitură decât a «fericitului părintele Papa şi Patriarhul dela Alexandria», anume a unui fost Ohridan, Gri-gorie, care nu cutează a-şi mai zice acum, în 1715, Patriarh, ci numai «arhiepiscop» 8. Mitropolitul Gheorghie — se pare a li de prin Do-rohoiu * —, care urmă lui Ghedeon la 1723-4, venise din mănăstirea Neamţului şi păstorise şese ani la Roman, unde fusese o bucată de vreme ieromonah pe lângă episcopul Sava al 111-lea, urmaşul, de pe la 1715, al lui Pahomie6. El se arată un bun gospodar, plătind greaua datorie a înaintaşului său şi dăruind Mitropoliei, pe care o înzestrase cu toate cele de nevoie, şi un număr de moşii#. încă dela 1723, el întemeiase, în «sfânta Mitropolie în Iaşu, unde este hramulă Stretenii Domnului Nostru Isus Hristos», o tipografie de româneşte şi slavoneşte, la care lucră Ieremia Simeon, după cât se pare un mireanT. într’un Sbornic, apărut la 17238, el dădu la iveală povestea trecerii prin Mol- l întărită apoi de fiul Bău; Neculce, p. 420. * Melchisedec, Cron. Rom,., I, p. 336 şi urm.; II, p. 5; Cron. Huşilor, I, pp. 190-1. 8 Acelaşi, Cron. Huşilor, I, pp. 190-1. * cMovila lui Vlădica Gheorghie» la Saucinita; Studii şi doc., V p. 536, no. 25. 8 Melchisedec, Cron. Rom., II, p. 1 şi urm. Supt el la 1715, Patriarhul Hriaant cercetă Episcopia. Cf. Studii şi doc., V, p. 100, no. 100. 8 Erblceanu, o. c., p. 12; 24 Decembre 1729. 7 Ultima carte tipărită inainte de aceasta a fost Sinopsis dela Sf. Sava, a Mitropolitului Ghedeon; v. mai sus. 8 Ist. lit. rom., I, p. 437; cf. Via[a prea-cuviosului părintelui nostru Paisie, tipărită de stareţul Murdărie; Neamţ, 1836, p. 58; Minunile Maicii Domnului, Neamţ, 1817, pp. 148-51; Uricariul, I, p. 398 şi urm www.dacoromanica.ro REFORMELE LUI CONSTANTIN-VODĂ MAVROCORDAT 83 dova, supt Alexandru-cel-Bun, a tânărului împărat bizantin Ioan Paleologul, care, între altele, şi-ar fi arătat recunoştinţa trimeţând Mitropolitului Iosif icoana Sf. Gheorghe, o mitră si bel d’intâiu sacos, în locul felonului întrebuinţat până atunci, precum şi diploma patriarhală a neatârnării de orice Patriarhie a Mitropoliei Moldovei, al cării arhipăstor eră să vie de acum înainte «ca im Patriarh, precum este Ohridul şi Ipecul şi Chiprub. Cum se vede, nu un adevăr istoric, ci un răspuns la amestecul Patriarhilor răsariteni în afacerile Bisericii moldoveneşti, la purtarea dictatoriala a lui Samuil de Alexandria, sprijinit de Nicolae Mavrocordat *. Gheorghie nu arătă, fireşte, unde se află «scrisorile soborniceşti» din Ţarigrad, ci spunea tă s’au pierdut pe vremea Polonilor, la 1G91; Nicolae Milescu le-ar fi tălmăcit la 1655. CAP. II. Reformele în Biserică ale lui Constantin-Vodă Mavrocordat. Venind Domn, în April 1733, Constantin Mavrocordat, un nou Mitropolit, — dela 4730 (?) — Antonie, găsi în acest om luminat, care eră stăpânit de idei nouă, filozofice, de gospodărie orânduită şi de răspândire a culturii, un puternic sprijinitor întru aducerea în mai bună stare a unei Biserici asâ de mult si des încercate. întrTun hrisov, foarte frumos redactat într’o românească desăvârşită se ştie că al treilea Mavrocordat trimetea înapoi rapoartele greceşti ale ispravnicilor săi —, Domnul evlavios şi iubitor de învăţătură arată că a fost şi el, după datorie, la hramul Mitropoliei şi că Antonie, la «voroava» ce au făcut împreună, i-a spus în ce rea stare se află Biserica lui, căci «nicio mila dela Domnii cei mai denainte noastră n’au avut Sfânta Mitropolie», aşa 1 1 Cf. şi Melchisedec, Cron. Rom., I, p. 86 şi urm. www.dacoromanica.ro 84 Istoria bisericii româneşti încât, «cu veniturile ce are, abia urneşte cheltuielile Casei». Plin de veneraţie faţă de «maica bisericilor», el s’a hotărât a o împodobi cu zugrăveala, a-i face zid de împrejmuire1 şi a clădi chilii, in care aşeză şcoala slavona — ce funcţiona pe lângă cea grecească —, adăugind obişnuitele scutiri şi venituri mărunte1. Peste câteva luni, la 30 Maiu, Constantin-Vodă înoiâ măsura din 17i5 a tatălui său, luată şi din îndemnul lui Samuila, de a se scuti de orice dăjdii clerul mirean întreg: «de acumu înainte ceata bisericească din toată ţeara Moldovlahiei, cărei da de doa ori într’unu anu dajde la Visterie, să fie de totu nesupăraţi». Ştim însă dintr’un act al urmaşului său, Grigore Ghica,-Vodă, că preo-ţimea sprijiniâ acum şcolile printr’o dajde specială, de patru galbeni pe an, pe care acesta o scade la un singur galben 1 2 3r din care trebuiâ sa se ajute şi şcoala dela Ierusalim4» în schimb, Constantin Mavrocordat cere clerului a-şi căută de datoriile sale, fără a trece «din oraşu în oraşu», fără a se aşeză «în locuri fără biserici». Preoţi vor fi numai oameni ® m cu «viaţă cinstită, fără defăimare», cu ştiinţă de carte, «slujiţi şi pedepsiţi întru bună petrecere, pentru că curaţi trebuie să fie cei ce să apropie de cele prea-curate» B, Peste trei ani Ruşii pătrundeau în Moldova, noul Domn moldovenesc Grigore Ghica — Mavrocordat trecuse la Bucureşti — se retrageâ înaintea lor, iar generalul Munnich intră în Iaşi, supuind oraşul la o grea contribuţie de răz-boiu. Mitropolitul Antonie făcu faţă de Ruşi ceia ce făcuse Dosofteiu faţa de Poloni: se duse cu ei, la 1739, luând qu sine «bucatele şi altele ce au fost mai ramas a; Mifropo- 1 Erbiceanu, l. c., pp. 13*4. Urmează un act din 173$ pentru preoţii dela biserica Sf. Nicolae Domnesc. 2 Studii fi doc., V, pp. 100-1, no. 101. * Cf. Melchisedec, Cron. Huşilor, I, p. 205. a Ist. lit. rom., I, pp. 450-1. 6 Melchisedec, Cron. Huşilor, I, p. 199 şi urm. www.dacoromanica.ro REFORMELE LUI CONSTANTIN-VODĂ MAYROCORDAT 85 liei»1. în Noverfibre din acest an, el se află încă la Harlău, lângă Domn, împreuna cu episcopul de Roman, lnochentie, căruia Ghica-i dădu voie să poarte pateriţă împodobita cu argint şi dincolo de hotarele eparhiei sale1 2; îndată însă, cl parăsiâ ţara ţtentru a nu se mai întoarce niciodată 3. Fără zăbava i se caută un urmaş: Vodă lasă la o parte pe Ioa-nichie de Roman, pe Teofil de Huşi şi pe Varlaam de Rădăuţi şi numi pd un Grec învaţat, dintre cei de pe lângă el, pd Nichifor, călugărit la Neamţ poate anume pentru aceasta —, «care eră socru ■ Agăi Lupului» 4, al lui Lupu Anastase, care eră la 174$ biv Vel Stolnic 5 6. Că noul Mitropolit, cel d’intâiu străin care ţinu carja de arhierarh al Moldovei, a fost un rau cârmuitor nu se poate spune. în «aşezământul» de reforma al lui Constantin-Vodă, dat la 1741, se prevede ca răspopii, ipodiaconii şi alţi clerici falşi sa fie puşi la bir; preoţii vor primi o învăţătură prealabila dela «obraze învăţate, care vor fi rânduite dela păstorii nărodului», şi nu numai în dogme : «cele trebuincioase ale pravoslaviei», ci şi în datoriile lor preoţeşti faţă de credincioşi. Mitropolitul şi episcopii, ca şi mănăstirile, vor avea să ţie dascăli pentru copii, precum tot ei vor ţinea şcoli şi la târguri, la «sate mari»; programul va fi «ruga şi credinţa», Crezul, Tainele, «cele privitoare la Dumnezeu... pe înlales», cetire şi scriere. Călugării se vor face cu voia Mitropolitului numai; ei nu vor putea fi «văcari au prisă-cari au păcurari şi alte ca aceste», ci vor stă la mănăstire. Egumenii se vor alege de sobor, în rândul întâiu dintre locuitorii mănăstirii; ei vor da seama soborului. Vor fi pe viaţă, şi, pentru a-i scoate, trebuie cercetare în scris5. Să 1 Lelopisiţi, III, p. 1 ; Erbiceanu, l. r., p. 15. 2 Melchisedec, Cron. Horn., II, pp. 23-5. * O scrisoare către el în Papadopulos Kerameu*, ‘hp. Bi6X., IV, p. •867 (411). 4 V. şi Neculce, p. 413. B Studii şi doc., V, p. 107, no. 130. 6 Uricariul, IV, pp. 400-2. www.dacoromanica.ro 86 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI adaugim că pentru alegerea episcopilor şi Mitropoliilor se hotărî a se face sinod, cu votare în regulă: avem astfel actul, «praxia» din 1742, prin care Nichifor, care-şi zice: «cu mila lui Dumnezau Mitropolit Sucevi pre-cinstit şi exarhu plaiului» (!) — ca şi Mitropolitul muntean —, arată ca la Huşi, în locul liber, prin trecerea lui Teofil la Roman, a chemat pe Ierofteiu, şi «pe pravila cu sorţu» a fost ales, «de cei ce s’au aflatu la noi arhierei şi de Dumnezău iubitori episcopi», Teofil şi Varlaam de Rădăuţi, «fraţi şi intocma slujitori noâ», hirotonisindu-se apoi de Mitropolit1. Abuzul numirii de Domn si de boieri eră deci înlăturat si, astfel, când mai târziu locul de episcop al Rădauţului ajunse slobod prin trecerea titularului la Mitropolie, arhiereii se strânseră numai cu «porunca, îndemnarea şi slobozenia»' Domnului, la Curtea Domneasca însă, şi nu la Mitropolie, şi aici «puseră înainte, spre aflare şi alegere cinstitului şi vrednicului obrazu... hotărâri canoniceşti» şi, din trei călugări: egumenul Putnei Dosofteiu Herascul, Lazăr şi Ghedeon, dela alte mănăstiri, aleseră, fără a fi de faţă vre-un cleric străin, pe cel d’intâiu2. Pentru paretisiri insa se păstră vechiul obiceiu de a se «închină omoforulu pe svăntulu preastol», dar «pateriţa», cârja, data de Domn, «întru mânule» acestui «încorunat» stăpân, «cu ştirea şi blagosloveniia» Mitropolitului şi «a tot svinţitului săbor şi cu voia a tot blagorod-nicului Sânatu al Marii Sale Domnului»3. în 1742, Constantin Mavrocordat precizâ dorinţele sale în ce priveşte clerul. Vor fi scutiţi de dăjdi toţi clericii. Călugării se vor face după recomandaţia Mitropolitului către Domn, care-i va scoate dela bir înainte ca ei să se călu- 1 Studii fi doc., VII, pp. 341-2. 3 Melchisedec, Cron. Huşilor, II, pp. 131-3. 8 Cf. demisia din Maiu 1728 a lui Calistru de Rădăuţi |— Hasdeu. in Foiţa, Maiu 1860, p. 66; Studii şi doc., V, p. 105, nota 1; ct Melchisedec, Cron. Huşilor, II, p. 128 — cu aceia din 1752, 10 Maiu, a lui Ierofteiu de Huşi; ibid., I, p. 224. www.dacoromanica.ro REFORMELE LUI CONSTANTIN-VODl MAVROCORDAT 87 gărească. Preoţii vor învaţă patruzeci de zile dnţelesulu tainei bisericeşti», vor fi ispitiţi de Mitropolit şi de episcopi, vor trece prin treptele de ţircovnici, ipodiaconi şi diaconi, înainte de a primi darul. Dela râvna lor pentru ştiinţă va atârnă şi înaintarea lor mai departe1. Supt Grigore Ghica întors în Scaun se hotărî aşezarea de scoli slavone la fiecare episcopie, cu «dascăli învăţaţi la slovenie ori si la rumânie, ori din cei ieşiţi dela scoalele dela Iaşi, ori dintr’alţii» ; episcopii să facă şi «necontenită cercetare şcoaleloru» K La Sf. Nicolae, Sf. Vineri şi Sf. Sava, din laşi, un preot trebuia sa cerceteze «popoarale» de două ori pe săptămână, pentru ţiitori, «amestecare de sânge», «copii nebotezati» si «altele câte sânt bisericeşti», dând ştire si de ce străini se ivesc; copiii «dela trei ani in sus, însă care nu va li de hrană», vor merse la şcoala de «învăţături creşti-neşti»^ cei de mazil, de negustor şi «alte bresle de cinste» vor urmâ pana la 12, cei de preoţi până la 20 şi mai departe3. Duca Sotiriovici din Thasos, adus şi însurat în ţară, începu incă dela 1743 o tipografie nouă* * **. în sfârşit, prin arhimandritul Marelui Schit din Galiţia, ca şi prin Primatul Poloniei, Ghica-Vo^a caută să capete înapoi, ceia ce mai Încercase şi Antioh Canteinir, moaştele Sf. Ioan cel ■Nou şi zestrea înstrăinata a Mitropoliei6. 1 MelChisedec, Cron. Rom., II, pp. 26-7. » Uricariul, I, pp. 62-7; Melchisedec, Cron. Rom., II, pp. 32-3: Cron. Huşilor, I, pp. 218-9. * Erbiceanu, o. c., pp. 16-7. ** Ibid., pp. 23-4; Ist. lit. rom., I, pp. 447-8. •6 Erbiceanu, o. e., p. 17 şi urm. www.dacoromanica.ro 88 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI CAP. III. Mişcarea împotriva grecizării Bisericii Moldovei. împotriva lui Nichifor insă, ca şi împotriva lui Antim Munteanul, se alcatui o legătură de răsturnare, pe temeiul străinătăţii lui, a slăbiciunii pe care o simte la lxttrâneţa şi mai ales al călcării, pentru bani, in folosul altui arhiereu, a făgăduielii ce dăduse la aşezarea lui in Scaun ca «va alege pre urma lui pre unul din episcopii pământeni, să-l aşeze la Scaunul Mitropoliei, ca sa nu se strămute obiceiul terii». Noul Domn (dela 1749), Constantin Racovila, Roman de obârşie, deşi crescut şi el între Grecii din Constantinopol, cari-1 purtau după voia lor, sili — in ce împrejurare anume, nu ştim, pe Nichifor sa plece. Alegerea urmaşului sau, Iacov, din Putna, Român, fiu al călugărului Andrian dela Rădăuţi şi al Marianei1, egumen al Putnei dela 1744 la 1745, episcop de Rădăuţi pe urma lui Varlaam, — începătorul tipografiei de acolo —, incă din 1747®, se făcu iu sobor, la 13 Novembre 17501 2 3,— lasându-se la o parte episcopul cu drepturile cele mai multe, Ioanichie de Roman. Domnul cel nou voise astfel. Se strânse apoi pentru ziua de l-iu Ianuar 1752 un sobor de reformă. Luară parte la el Vlădicii de ţară: Ioanichie, noul episcop de Roman, pământean, dela Ţuţcanii Neamţului, din vita Hasănestilor4, urmaş al lui Teofil, care murise la 17475, l-iu Septembre; Ierofteiu de Huşi, care, venit în Scaun la 1744, erâ să plece peste câteva luni®; Dosofteiu de Ră- 1 Kozak p. 79 ; Dan, Putna, pp, 40, 120; Inscripţii. II, pp. 12-3. no. 29. 2 ÂVickenhauser, Radauz, pp. 42-3: Cron. Huşilor, II, pp. 130-li 2 După Condica Sfântă a Moldovei; Melckisedec, Cron. Huşilor, 11, p. 131. 4 Melchisedec, Cron. Rom., II, pp. 30-1. * Ibid., p 29. ■* V, pp. precedente. www.dacoromanica.ro MIŞCAREA ÎMPOTRIVA GRECIZĂRII BISERICII MOLDOVEI 89 dăuţi, alt Putnean, ca şi Iacov, precum Putnean eră sa fie şi urmaşul lui Ierofteiu, Inochentie. Altă dată, după aceşti ierarhi ai Bisericii moldoveneşti veniau egumenii dela mănăstirile închinate Sfântului Mormânt: cel dela Ilangu, dela Sf. Sava din Iaşi, dela Galata, Barnovschi, Bârnova, Cetaţuia, a căror vreme de închinare o ştim, delaSf. Gheorghe din Galaţi, — egumen român la 1749 1, — dela Tazlău, Caşin, Bistriţa, Pobrata, şi poate că şi egumenii dela mănăstirile ce se ţineau de Atos: Dobrovaţul, închinat de Vasile Lupu, dar păstrând egumeni romani®. Capriana, ctitorie a lui Ştefan-cel-Mare, dăruită de Antioh Cantemir la 16983; cel dela Aron-Vodă, supusa mănăstirii din Chalke 1 2 * 4 * *. Acuma, locul întaiu, după episcopi, îl are egumenul Putinei, Calistru, fostul şi actualul egumen de Neamţ, Lazăr, care funcţionâ la 1749, şi Nicanor; Misail, un arhimandrit dela Bisericani, mănăstire a cării însemnătate literară se va lămuri îndată; Ioanichie de MoldoviţaB, pe care năvălirile n’o atinseseră şi care rămăsese între cele mai vechi mănăstiri slobode ale ţerii; Calistru al Voroneţului, şi el scutit de nenorocirile vremii; Natanail dela Sânt’ Ilie lângă Suceava — tot mănăstire de a lui Ştefan-cel-Mare ca şi precedenta—, Teofan de Humor. Apoi Nicanor al Bogdanei, din Ţinutul Bacăului, ctitorie noua, a marelui boier Solomon Bârlădeanul şi a soţiei Iui, Ana, mănăstire binecuvântată, la deschiderea ei, în 107U, şi de Dosofteiu al Ierusalimului0 şi adapost în 1676 al Mitropolitului Teodosie: pradată de catane, ea se întremase din nou 7 8. Tot aşâ răsărise din ruină Slatina, care-şi 1 Arch. Rom., I, ed. a 2-a, p. 97. 2 lbid. 8 Uricariul, III, p. 272 şi urm. 4 îu actul peutru «vecinii» din 1749, iscălesc patru egumeni grec din această categorie, pe lângă doi egumeni de origine boierească dela .alte mănăstiri; Arch. Rom., ed. a 2-a, I, p. 97. 8 Wickenhauser, Moldowiza, p. 136 şi urm. 8 Melchisedec, Notiţe, p. 117 şi urm. t lbid. www.dacoromanica.ro 90 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI trimete egumenul, pe Partenie, urmaşul de curând al lui Ghedeon. Egumenul Dragomirnei e Atanasie, al Soleai, Io-rest,— amândouă ramase slobode de Încălcarea grecească. întâlnim apoi pe egumenul dela mănăstirea nouă a Floreş-tilor, în părţile Bârladului, pe alt Antonie, egumen de Agapia. Numai acum se vede iscălitura românească a unui Iorest de Hangii, urmaşul Grecului Atanasie, care la 4749 se iscaliâ cu mândrie «arhimandrit al Patriarhului Alexandriei şi egumen al Hangului». Secul e reprezintat prin egumenul Partenie, Pângaraţii, spre care Pahomie de Roman îşi îndreptase averile Episcopiei în zile grele de răz-boiu, prin Sava. Mai întâlnim în sfârşit iscăliturile celor ce stăteau in fruntea mănăstirilor Ilişeşti, Runcul, ş. a.1; poate erâ de faţă şi Naftanail Şeptelici, neam de boier, al Râşceis. Sinodul luă în cercetare purtările, protivnice datinei, ale proin Mitropolitului Nichifor 8, şi, răzimându-se pe mărturia lui Gheorghie al II-lea despre autocefalia Scaunului moldovenesc, despre care şi Dimitrie Cantemir spune ca nu da-toreşte ajutorul obişnuit către Patriarhul din Constantinopol şi ca acesta are numai* dreptul de a fi înştiinţat despre alegerea unui Mitropolit, pe care neapărat trebuiâ să-l recunoască, hotărî ca de acum înainte «din pământeni să se aleagă Mitropolit sau episcop, iar strein niciodată sa nu se priimească, nici să mai între altul strein la păstoria vre unui Scaun, cu mijlocire de bani, sau măcar şi fara bani, sau măcar cu prieteni, să-şi isprăvească înprotiva pravilei şi obiceiului pământului» 1 2 * 4. Cu aceasta Mitropolia moldovenească erâ scutită de cotropirea Grecilor tocmai în timpul când, prin Neofit de Creta, Grecii luau pe mult timp în stăpânire Mitropolia Ţerii-Româneşti. Curentul românesc pornit din multele 1 Erbiceanu, o. c., pp. 24-6. 2 Studii şi doc., V, p. *100, no. 127. 8 V. asupră-i şi Neculce, p. 413. 4 Erbiceanu, l. c. www.dacoromanica.ro MiNlSTIREA. bisekicanilor 91 mănăstiri slobode ale Olteniei fusese biruit acolo, după alipirea din nou la trupul terii a celor cinci judeţe, stăpânite peste douăzeci de ani de către Austrieci. Pe când dincoace curentul românesc din slobodele mănăstiri buco-vinene biruise, păstrând pentru Români toate locurile de arhierei ale Moldovei. CAP. IV. Mănăstirea Bisericanilor, Pahomie şi introducerea în Moldova a noii vieţi schivniceşti din Rusia. Biserica din acestălalt Principat mai are un caracter deosebitor. Ea se apropie cea d’intâiu de Ruşii muscali, cu cari se află în hotar, şi primeşte cea d’intâiu înrâurirea lorr în acelaşi timp când ea însăşi îi înrâureşte. Aici străbate întâiu o putere care de mai multe ori, cu stăruinţă îndărătnică ce o caracterizează, a încercat, nu numai întrebuinţarea arhiereilor noştri pentru scopurile ei politice de cucerire in Răsărit, dar şi un fel de comuniune bisericească şi cultural-religioasă cu puternicii vecini de peste Nistru. Bisericanii de Jângă Bistriţa Neamţului, după ce dccă-zuse cu totul in veacul al XVI-lea1, se- împărtăşise de binefacerile lui Miron-Voda Barnovschi, care-i făcu zid împrejur, în zilele egumenului Partenie, un Bun gospodar ţ, Pătraşco Başotâ, Marele-Logofat, şi soţia sa, Grozava, clădiră turnul despre Miazănoapte tot atunci, la 1626-7; Toma Cantacuzino şi Eftimia, jupaneasa lui, făcură pe cel dela Răsărit; Dumitraşco Buhuş, Şoldan, Dumîtraşco Ştefan, ziditorul turnului dela Miazăzi, Iordachi Cantacuzino, fratele lui Toma, ctitorul pridvorului şi trapezariei, adaugira alte lucruri de nevoie până la isprăvirea totala a mănăstirii, în l Avii iasă danii deia Mitropolitul Nicanor. www.dacoromanica.ro 92 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI -1637-8, când. supt Vasile Lupu^ tot Partenie inoitorul păstră egumenia. Daniilp veniră şi mai târziu, supt egumeni ca Mitrofan, Iorest şi Serafim. Cel d’intâiii s’ar putea să fie tipograful care ajunse episcop de Huşi şi de Buzău. Căci scrisul de «cărţi sârbeşti» ajunsese îndeletnicirea de cape-* tenie a călugărilor de aici, cari au lasat o întreagă biblioteca, într’un timp când lucrul scrisului şi tălmăcitului încetase în toata Moldova1. Dacă aici s’a scris la 1652 de Misail călugărul, poate cel ce a făcut însemnări la Cronica lui Ureche, un Apostol românesc1 2 3, daca aici se va fi tălmăcit Viaţa lui Andrei din Creta8, felurite Cazanii, învăţăturile lui Calist Catafighiotul4 *, — cele mai multe sânt in slavoneşte şi arata că Bisericanii au fost ultimul adapost al culturii vechi bisericeşti în acea limbă. De aici plecă, la o dată care nu se poate statornici uşor, eliemat poate de fo3tul Mitropolit al Moldovei Dosofteiu, care trecuse acuma din Polonia în Rusia Ţarului, un Pa-homie, călugăr învăţat, care ajunse in noua sa patrie, alt Ţinut bisericesc de slavonie — căci aşa putea să înţeleagă el lucrurile—Mitropolit de Voronej. Mănăstirea lui de postrig nu-1 pierdu din vedere, şi peste câtva timp ea trimeteâ în ţara Muscalilor pe Antim Creţul, egumenul ei, ca să strângă milă şi cu acest prilej să Vadă şi pe «fratele» de odinioară. Antim plecă în Domnia lui Mihai Racoviţă, deci după 1716, şi el se întoarse la 15 Iulie 1722, aducând cu sine şi un Tetravanghel moschicesc, ce-i fusese dăruit de eclesiarhul Lazăr, al lui Pahomie8. 1 Lista lor cum erau odată, la Melchisedec, Notiţe, p. 76 si urm.; «ele păstrate pănă azi şi adăpostite la Bibi. Ac. Rom., in Lăpădatu, Manuscrisele (lela Bisericani şi Râşca, — din Bis. ort. —; Bucureşti, •1906. r— Pomelnicul românesc şi istoricul mănăstirii in voi. XVI din Studii şi doc. 2 Mss. 69, 85 ale Academiei Romine. * Melchisedec, l. c., p. 79, no. 11. * Lăpedatu, pp. 27-8, 33. 8 Melchisedec, Notiţe, pp. 79-80. www.dacoromanica.ro MĂNĂSTIREA BISERICANILOR 93 Pe acel timp, de alminterea, nu eră lucru rar să se vadă în Moscova chiar preoţi braşoveni veniţi pentru mila1. De acolo veni ceva mai târziu preotul Statie, fiul Iui Vasile Gridy care-şL zicea, deci, după moda rusească, Efstatie Va-silievici, ca să-şi dea la şcoală pravoslavnică fiul, Dimitrie Evstatievici, cunoscutul scriitor, secretariu episcopal şi' inspector de şcoli. Dimitrie Cantemir, pribeag in Rusia, unde eră sfătuitorul in ale învăţăturii şi ştiinţei al Iui Petru-cel-Mare, tovarăşii şi fiii acestuia, fiul, plecat din Moldova şi el, al lui Antioh Cantemir, beizadea Constantin, Toader Corbea din Braşov, fratele Ceauşului David, omul Spătarului muntean Mihai Cantacuzino, — acel Teodor Corbea care a tradus la 4720 Psaltirea în versuri româneşti, dedicând-o stăpânului sau2 — acum «pisariu» şi «canţele&riu» al Ţarului, Sevastian, nepot al lui Toader, fără a mai pomeni pe fugarul Toma Cantacuzino, care trecuse Ia Ruşi în 1711,— toţi aceştia erau gata să sprijinească pe oaspeţii noi, veniţi din ţerile lor de obârşie8. Şi Mitropolitul Ghedeon din Agapia avu legături cu Ruşii, înnaintea cărora ieşi Ia Ţuţora, pentru a primi pe Ţarul Petru, «blagoslovindu-1 cu cruce, şi cu aghiasmă stropindu-b. împăratul creştin merse Ia Trei Ierarhi de se închină moaştelor Sf. Paraschive. «Acole, atunce s’au tâmplat şi Mitropolitul Ghedeon, şi-l poftiâ pţe împăratul ca să şeadză în Scaunul cel domnesc, şi n’au vrut; ce tot In picioare au stătut până ce au cântat psalţii acsion şi ectenia®. El merse la trapezare şi văziji pe egumenul grec. Cu Domnul, prietenul său, Petru cercetă şi Golia, in care găsi «trei feluri de meşteşuguri, leşesc, gpecesc şi moschicesc®, şi «Sf. Nicolae cel Doinesc, pentru a se întoarce apoi în tabără * *. Mitropolitul cântă un paraclis pentru încheierea tratatului (le supunere, 1 Un caz, la 1635; Stinghe. ht. bcsearecei Şcheailor, p. 20, * lsţ. Ut. rom., I, pp. 436-7, etc. 8 V. şi Braşovul şi Românii, pp. 335-6, no. 16. * N. Costin, pp. 102-3. www.dacoromanica.ro 94 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI pe care puseseşi iscălitura lui, în hisericuţa «domnească pre poartă»1. Pentru aceste Înţelegeri ale lui cu Muscalii — cari făgăduiau că Domnul nu se va atinge de hoieri «fără de iscălitura Mitropolituluia», — trehul să dosească o seamă de vreme, căci între fuga lui Cantemir şi sosirea lui Nicolae Mavrocordat erau în Iaşi, pentru stăpânire şi apărare^ numai «egumenii şi neguţitorii», fără Vlădici şi fără egumeni. Când Nicolae-Vodă intră în oraş, Pahomie de Roman singur se află pentru a->i face slujba de intrare în Domnie, şi ceremonia fă săvârşită, nu la Mitropolie, ruinată ori profanată, ci la Sf. Nicolae8. Urmaşul lui G-bedeon, Mitropolitul Gheorghie, păstră si el relaţiile cu Moscova: de aici, din tara de slavonie curată şi strictă, şi nu dela Munteni, unde răzbătuse ’n Biserică, precum se va vedeâ, aşâ de puternic limba profană a poporului, făcil el să i se aducă «12 Mineie moschiceşti, ou două Trioade şi Liturghii canonice, de toate trehile arhiereşti», şi din aceiaşi sumă de 300 de lei mai luă şi «alte cărţi, care nu s’au mai pomenit» *. Am văzut pe Mitropolitul Antonie Putneanul—şi din Rusia Mitropolitul «Bealogrodului şi Ohoianului» trimetea daruri Putnei5— părăsind ţara pentru a întovărăşi ostile ruseşti în ţara lor, unde şi rămase. Cerut de Grigore Ghica, din Hotin, unde se afla cu câţivâ hoieri ostateci, el nu voi să mai vadă bchii Domnului dela Turci, pe care-1 trădase, ci merse până la Chiev, iar de aici fă rânduit Mitropolit al Cazacilor, la Cernigov. Elisaveta, urmaşa Ţarinei Ana, îl făcil apoi, după doi ani dela această fugă, deci în 1741, episcop de Bealogrod, unde mai trăi încă cinci ani *, până la 2 la- 1 Neculce, p. 319. » lbid., p. 306. * Axintie Uricariul, p. 131. Cf. întâia lui pomenire, ibid., p. 156. * Erbiceanu, Mitr. Mold., p. 12. 8 Dan, Putna, p. 51. ® Neeulee, pp. 411-3. www.dacoromanica.ro MĂNĂSTIREA bisericanilor 95 nuar 1748, când se stânser. în timpul cât Antonie erâ pe lângă Ruşi, protopopul de Iaşi, Ioan, «preut domnescu şi om de triaba», stătu la îndămâna lui Vodă pentru slujbe1 2. Cel mai însemnat in ce priveşte cultura dintre arhiereii Moldovei acestui timp, Puhomie de Roman, a stat in necontenită atingere cu Muscalii. Din Ţinutul Bistriţei, dela «Gledin», din părinţi ţerani, muncitori în acest «vidic» al Saşilor, el se făcu întâiu călugăr la Neamţ; cu soborul de acolo, fugi noul monah la Strâmba. La întoarcere, după încheierea păcii, în 1700, el fu făcut preot, apoi ecli-siarh şi, în sfârşit, egumen al Neamţului. Faima lui Dimi-trie de Rostov, sfântul dela Pecersca, îl face sa alerge acolo, lăsând, după canoane, egumenia sa moldovenească, în 1703-4; aici, la noul învăţător de schivnicie, petrecu el câtva timp, ani întregi de zile. întovărăşi pe Dimitrie in călătoriile lui de propovaduire şi fu mândru când căpătă din mânile călăuzului sau sufletesc «Rostul de aur» al acestuia, carte care găsi şi la Români destula răspândire. întors în ţara, Mihai-Vodă Racoviţă, caruia nu-i desplă-ceau Ruşii, în toate privinţele, făcu din Pahomie, care se ascunsese ’n munte, la schitul, întemeiat de dânsul, al Po-crovului, la moartea episcopului de Roman Lavrintie — dela 4701 — urmaşul acestuia, fără ca schivnicul întors din Tara Moschicească să fi avut până atunci obişnuitul rost arhieresc la Rădăuţi. Păstoria lui începe la 48 Decembre 4706, hirotonia făcându-se îndată, la 48 Ianuar 4707. Aduse la Roman cărţile slavone pe care şi le câştigase în timpul petrecerii sale peste Nistru şi dădu limbii slavone vechile ei drepturi, pe care a trebuit să vie Constantin Mavrocordat pentru a le smulge, strămutând cu el din Ţara-Românească datina cărţilor de slujbă în româneşte. Trecu fără să se primejduiască, schivnic lipsit de înţelegere pentru frământările şi preschimbările lumii, prin zilele grele din 4744 : l-am 1 Letopisiţe, III, pp. 184-5. 2 Studii si doc., VI, p. 441. www.dacoromanica.ro 96 ISTORIA. BISERICII ROMÂNEŞTI văzut sfinţind pe Domnul «turcesc» Nicolae Mavrocordat. Mai stătu numai trei ani in episcopie, şi la 10 April 1714 el se duceă iarăşi in sărăcia pustie a Pocrovului, pe care Samuil de Alexandria, fiind rugat de ctitor, îl declară liber de orice amestec arhieresc. Peste trei ani apoi, Pahomie, bănuit de Mihai-Vodă Racoviţă că a fost înţeles in năvălirea catanelor asupra laşului,— fugise până la Lemberg înaintea Tătarilor răzbunători ai lui Vodă,— se duce iar în Rusia,, lăsând in locul lui la schit un ucenic după regula Sf. Di' mitrie, Macarie, care nu s'a clintit niciodată de acolo. Dela Chiev el scrie in 1721 celor de acasă, cari trăiau fiecare de-o parte, in chilioara făcută de dânsul — şi Pahomie-şi făcuse una «la Muncel, cu mâna mea, cu multă osteneală, şi am destupat şi am curăţit pământul şi tot locul, când am şezut eu acolo» —, lui Macarie, «călugăraşului popa Nicodim, ucenicul răposatului Ghedeon», lui Sofronie şi Mihail, lui Mardarie şi Lazăr, ucenicii săi, diecilor «de ţară sau streini», cari veniau pentru învăţătură, aratând ce li laşa lor şi ce lasă Neamţului, unde dăruise cărţi ruseşti, pe lângă câtevâ publicaţii româneşti din Principatul vecin. Fostul episcop de Roman se stânse in 1724 la Pec^rsca din Chiev, unde se păstrează şi acum, cu tnultă cinste, in paraclisul Sfântului Ştefan, moaştele lăsate de dânsul1. Peste câţivâ ani, şi Putna-şi aveâ sihăstria, Intr’o Înjghebare de lemn a lui Rie CantacUzino, şi călugărul Silivestru sau călugărul Arsenie scriau acold vieţi de pustnici ori cărţi de-ale lui Dimitrie de RostoV, supt cârmuirea «stareţului» Dosofteiu mort la 17548. Sila, ocrotitorul Mitropolitului Antonie, care Sila călătorise la 1729, cu voia Mitropoliei, la Chiev, să vadă, Lavra, şi un sihastru Natan urmară mai departe normele de 1 2 * 1 'Melchiseclec, Cron. Rom., I, p 322 Şi urm. 2 Dan. Putna, pp. 80-1. * lbid., p. 115. www.dacoromanica.ro MĂNĂSTIREA BISERICANILOR 97 retragere studioase ale noului Sfânt Dimitrie \ Cutare manuscript de «Lestviţă sau scara virtuţilor», a luiloan Sinaitul, arată şi până azi acţiunea acestui curent rusesc In mănăstirea lui Ştefan-cel-Mare 1 2 *. Călugări ca ierodiaconul Venedict Pavlincovschi dovedesc că şi oaspeţi din Răsăritul evlaviei celei mai nouă aflaseră adăpost in Putna8. Biblioteca, in sfârşit, e plină de tipărituri liovene, chieviene şi «moschiceşti» 4 *, ba chiar de altele din Vilna, din Cernigov. Şi, când vedem pe un monah Antonie strângând pomeni pentru un schit din părţile Bacăului, la 1741 B, şi mai bine ne putem da samă. de puterea acestei mişcări spre ascetism şi la noi. Prin Pahomie Moldoveanul ajuns episcop la Voronej, prin aplecările către Ruşii din Moscova ale Mitropoliţilor Ghe-deon şi Gheorghie, prin fuga cu ostile împărăteşti a Mitropolitului Antonie, care-şi află alte eparhii în pământurile Ţarului, prin călătoriile la Chiev ale lui Pahomie şi introducerea în Moldova de către dânsul a schivniciei după normele lui Dimitrie de Rostov, — şi, să adăugim, prin introducerea normelor liturgice «moschiceşti» în anume tipărituri râmnicene, Triodul din 1731 şi Molitvenicul din 1747, se începe un schimb de înrâuriri între ortodoxia românească şi cea rusească, menit să aibă şi mai mari rosturi în dezvoltarea mai departe a istoriei noastre,— în Moldova, ca şi în Ţara-Românească, şi în Ardeal chiar. 1 lbid., pp, 82-3: cf. Doc. Callimachi, tabla. 2 lbid. * lbid., p. 83. * lbid., p. 84 şi urm. * Dan, Putna, p. 94. www.dacoromanica.ro PARTEA A IV-a. INTRODUCEREA LIMBII ROMANEŞTI ÎN SLUJBA SI ÎN CÂNTAREA BISERICEASCĂ. f www.dacoromanica.ro CAP. I. Opera episcopului Damaschin. în cea mai mare parte din Domnia Brâncoveanului, tipăriturile ieşite de supt teascurile muntene sânt sfioase în ceia •ce priveşte înlăturarea limbii slavone. Am urmărit pe cele ieşite la Buzău şi în locurile unde grija tiparului o avea ca simplu, călugăr, ca egumen, ca Mitropolit, Antim Ivi-reanul. Şi la Râmnic, unde a stat ca episcop numai puţină vreme, dela 16 Mart 1705 până la 1708 \ Antim n’a, îndrăznit să desăvârşească schimbarea de limbă bisericească. Cea d’intâiu lucrare a sa în acest nou loc de muncă, An-tologhiul din 1705, e, se pare, slavonă. Slujba Maicii Domnului din anul următor are numai lămuriri româneşti; Octoihul din acelaşi an e ca şi cele obişnuite până atunci şi Molitvenicul din 1706 păstrează vechea înfăţişare a cărţilor de rugăciuni pentru preoţi. Numai către sfârşitul păstoriei ca Mitropolit a lui Antim, la 1712, se publică în Târgovişte un Octoih care spune în titlul său chiar că e «acumu întâi tălmăcit pre limba ru-mânească, spre înţeleagerea de • obşte», şi predoslovia lămureşte că întreaga carte a celor mai însemnate cântări a fost «tălmăcită de pre vorba cea grecească şi slovenească 1 1 Episcop ales, nu numai de arhiereii terii, ci şi de trei străini: Condica sfântă. Alegerea de arhierei străini, alcătuiţi intr’un fel de comisiunp alegătoare, se mai întâmpină. Cf. Istoricul eparhiei Râmnicului, p. 90. www.dacoromanica.ro 102 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI pre limba noastră cea românească», şi anume «pentru ca să poată şi ciata besericască şi copiii creştinilor carii să nevoescu la învăţătura Sfintei Scripturi să o câştige pre lesne şi să o citească, nu numai in şcoale şi în casele sale, ce şi în sfintele beseareci, spre lauda prea-slăvitului Dumnezeu». Cum se vede, pentru îndreptăţirea acestei însemnate înoiri se aducea înainte întrebuinţarea Octoihului si ca o * « carte de şcoală şi putinţa de a-1 ceti chiar acasă. Când la 1713 apără insă pentru întâiaşi dată Liturghia în româneşte, când, la 1715, urmă şi publicarea Ceaslovului, în Domnia cea nouă a lui Ştefan-Vodă Cantacuzino, nu mai puteâ li vorba de îngăimări şi scuze: datina străină primise o lovitură de moarte. Ca săvârşitor al acestei schimbări fericite s’a arătat1 un cleric care încă din vremea lui Şerban Cantacuzino lucrâ la tipăriturile muntene — dacă el este «ieromonah Da-maschin, zugraf», ce săpâ stampe frumoase pentru Apos-1 toiul din 1683 *, ceia ce e, de alminterea, probabil când asamănă cineva iscălitura artistic complicată, în trei monograme meşter învălătucite, a săpătorului în lemn cu iscălitura tot aşâ de frumoasă şi nu mai puţin neînţeleasă la întâia vedere a lui Damaschin episcop de Râmnic8. Am văzut vorbindu-se necontenit în Prefeţele cărţilor de prin anii 1680 de «dascălii» cari făceau tălmăcirile, şi iată că Mitropolitul Teodosie scrie apriat, în scrisoarea de mustrare către Vlădica apostat al Ardealului, că Octoihiil din Buzău 1700 a fost «făcut aproape din nou cu multă muncă de dascălul Damaschin al nostru»: întrebuinţându-se de traducătorul îii latineşte cuvântul «scholiarcha», se vede uşor de ce fel de dăscălie e vorba1 2 * 4 *. Erâ deci dascăl la şcoala 1 LăpSdatu, Damaschin episcopul şi dascălul — din «Conv. lit.», XL — Bucureşti, 1906. 2 Bibi. Rom., I, p. 259. 8 V. Istoricul Eparhiei Râmnicului, p. 105. * «Milterem tibi Octoicon magno labore a scholiarcha Damasceno nostro fere ex inlegro compositum»; Nilles, I, p. 345. www.dacoromanica.ro OPERA EPISCOPULUI DAMASCHIN 103 slavonă din Bucureşti — acea şcoală pe care apoi Brânco-veanu o zidi de iznoavă la Sf. Sava dela 1707 la 1709\ — precum in Moldova, ceva mai târziu, la 1740, Iosif monahul erâ «dascal in şcola slovenească» din Iaşi *. Cum se vede Damaschin, dascăl de slavoneşte, ucenic al lui Mitrofan Moldoveanul, avea pe la 1700 mai mult grija unei nouă orânduiri după modele greceşti a cărţilor de care e nevoie in biserică. La 3 Octombre 1702, el ajunge episcop de Buzău in locul invăţătorului său8, până ce, la 1708, el trece in locul lui Antim la Râmnic, fără ca în şirul tipăriturilor buzoiene să se vadă vre-o Îndrumare nouă. Aici el nu mai are la indămână tipografia, pe care Antim o adusese cu el şi pe care o duce Înapoi, iar soarta tipografiei dela Buzău, care dela 1704 chiar, deci dela alegerea lui Damaschin, dăduse numai Apostolul slavon din acel an, n’o ştim. Cele trei cărţi româneşti pe care le dă Antim cu cheltuiala sa in 1712 şi 1713 n’au, fireşte, alt autor, deci nu înţelegem cum Damaschin, acum episcop al Râmnicului, s’a învoit ca lucrările sale să treacă supt alt nume, ca pe vremurile când erâ numai un «dascăl». La 1715, Damaschin, «văzând că Românii noştri stau in biserică ca boii, neinţelegând ce se ceteşte şi ce se cânta şi iese fără niciun folos din biserici», se hotărâ, «din îndemn dumnezeiesc, cu multă osteneală..., a preface cărţile din limbile grecească şi slovenească in limba noastră proastă (simplicem) românească şi a le dâ la lumină»4. Ce-1 împiedecă, înţelegem: dacă ostaşii Împărăteşti, catanele, ieşiră la pacea dela Passarowitz din Ţara-Românească, ei rămaseră în judeţele de peste Olt, din care fiul lui Şerban Canta-cuzino, beizadea Iordachi, nădăjduise a-şi face o Domnie 1 * 3 4 1 Urechiă, Jst. şcoalelor, I, p. 12; An. Ac. Rom., seria I, IV, pp. 124-5. 3 Studii fi doc., VI, p. 442, no. 1668. 8 Condica Sfântă, pp. 91-2. 4 Declaraţia din 22 Novembre 1725 a Iui Damaschin către generalul Tige, in Lăpădatu, p. 8. www.dacoromanica.ro 404 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI nouă. Şi totodată împrejurările războiului făcură ca slovele Mitropoliei chiar să fie amanetate la un negustor din Făgăraş, dela care le cerea înapoi în zădar Mitropolitul Daniil la 1721, când şi Damaschin se străduia să capete materialul tipografic pentru dânsul1. Damaschin nu erâ împotriva cârmuirii creştin0, cu condiţie ca drepturile Bisericii sale să rămâie neatinse şi ca ostasii nemţi să iasă din mănăstiri, din care în vremea răz-boiului îsl făcuseră cvartire si cetăti1 2. Deşi aceste cereri fură A • « • primite, Imperialii nu puteau privi cu ochi buni Biserica românească din Ardeal. Aici ei nu nădăjduiau, mai ales după experienţa făcută dincolo, a puteâ îndeplini opera de Unire cu catolicismul, dar Guvernul înţelegeâ încă dela început să rupă orice legătură ale Oltenilor cu Bucureştii, să-i facă a intrâ în organizaţia Bisericii ortodoxe a Sârbilor colonizaţi pe teritoriul împărătesc, şi să oprească pe episcopul de Râmnic dela orice amestec în politică. Mănăstirile aveau să primească egumeni orânduiţi de Ban şi apoi de generalul comandant3.. Se prevedeâ şi o revizie a tuturor titlurilor de stăpânire în pământ pe care le aveau mănăstirile, în acest sens fu redactat privilegiul împărătesc din 22 Februar 4749. Damaschin încercă să se împotrivească. Urmând exemplul Ardelenilor, el chemă la 29 Novembre 4749 în chiliile dela Hurrez un sinod, la care luară parte egumenii de Bistriţa, Arnota şi Govora, ceilalţi sfiindu-se să vie, iar cel deJa Hurez, care erâ încă loan, neîndrăznind să iscălească. Se ceru ca episcopul de Râmnic, fiind Mitropolit de Amasia şi pe aceiaşi treaptă cu Mitropolitul din Belgrad, fost sufragant al Patriarhiei din Ohrida, să nu fie supus vecinului său de neam sârbesc. Slobod de orice atârnare, el ar fi hotărât orice numire de egumen, el ar fi reprezintat mănăstirile 1 Soc. Braşovului, in An. Ac. Rom., XX, p. 457 (205): Stinghe, Doc. I, pp. 64-6. 3 Dobrescu, Ist. bisericii din Oltenia, pp. 40-4. * Ibid., pp. 47-8. www.dacoromanica.ro OPERA EPISCOPULUI DAMASCHIN •105 înaintea împăratului, el ar fi luat socoteală la Crăciuu, cu soborul, fiecăruia. Lângă el la Râmnic s’ar fi aşezat o şcoală de preoţi, Guvernul fiind slobod să aşeze la Craiova, unde chemase, pentru Bulgarii catolici, dela Chiprovaci, aduşi acolo cum fuseseră aduşi la Vinţi in Ardeal şi aiurea, în Banat, pe episcopul Stanislavich1, o şcoală latinească, pentru care euâ vorba, în 1731, a se aduce călugări piarum scholarum. Vechile drepturi ale mănăstirilor, vechea lor rânduială trebuiau să fie restabilite1 2. Aceste dorinţi nu se ţinură în seamă, şi decretul imperial fu publicat la Sibiiu, înaintea lui Damaschin chiar, care fusese chemat şi el pentru aceasta înaintea Măriei Sale generalului. La 1725 se supuneâ episcopia Râmnicului Scaunului sârbesc din Belgrad3. Poclonul vlădicesc se desfiinlă mai târziu. Curtea numiâ pe egumeni după recomandaţia administraţiei locale şi fâceâ pe câte unul, ca pe acela din Segarcea4 *, să se declare unit, precum uniţi erau anume oameni puternici ai Guvernului oltean, Levantinul Nicolae dela Porta şi Ardeleanul Pavel Dobra din Zlatna, vameş de Râmnic, traducătorul in latineşte, la 1722, a Pravilei6 şi, împreună cu toată familia lui, care e şi amintita pentru aceasta pe o pânză ce se păstrează încă, sprijinitorul de căpetenie, «binefăcătorul şi darnicul patron» al Bisericii unite de acolo6. Scutirea de oierit şi vinariciu nu se învoi, şi o parte din întinsele venituri dela târguri şi vămi fură confiscate, cu sau fără despăgubire: anume «prestaţii» fură impuse mănăstirilor. Iar călugării dela Brâncoveni puteau scrie: «Sa se ştie cănd ne-au scos Pivodă din chilii afară pe toţi călugări; 1 V. Gesch. des rum. Volkes, II, pp. 152-5; Hurmuzaki, VI, pp. 413,495-7. 2 Hurmuzaki, VI, 339-41. 8 Dobrescu, pp. 23-4, 51-5. * Ibid., p. 44. B An. Ac. Rom., II1, p. 202; Sulzer III, p. 73; Studii fi doc., I-II, pp. 451-3, no. xi; p. 453, nota 2. 8 Studii fi doc., XIII, p. 211, no. 2. www.dacoromanica.ro -106 ISTOHlA BISERICII ROMANEŞTI leat 1721» * * Un al doilea sobor ţinut in 1725, cu egumenii de Bistriţa, Hurez, Segarcea, Govora, Arnota şi Căluiu, protestă, cu un oarecare succes, numai în chestia vinări-ciuluia. CAP. II. Urmaşii lui Damaschin. Preoţii ajunseră acum a plăti birul de-avalma. Iar, când, la 5 Decembre 1725 *, Damaschin se stânse, alegerea — ce e drept, după datină, de un sobor — a urmaşului său zăbovi şepte luni de zile, afacerile episcopiei fiind girate de ecle-siarhul Dionisie, până ce se luară toate informaţiile trebuitoare. între cei trei clerici propuşi, Mitropolitul sârbesc trebui să facă alegerea, şi egumenul de Govora, Ştefan, asupra căruia el se opri, aşteptă, după Întărirea Iui de Curte*, prin diplomă latină, o hirotonie care nu-i veni, superiorul său fiind ocupat la Viena, până la moartea, prin otravă, 8’a spus, la 20 August 1727, a acestui biet ipopsifios, eleclus, In neglijarea căruia se jigniâ Întreaga Biserică românească a Olteniei8. Al doilea episcop ales supt regimul german, Inochentie Tismăneanul, egumenul de Brâncoveni (Sep-tembre 4727) fu luat dintre candidaţii recomandaţi de generalul singur, şi Împotrivirea Mitropolitului din Belgrad aduse zăbava întăririi sale de Guvernul central până la 11 Maiu 1728, şi, chiar după aceasta, Întârzierea hirotoniei până la sfârşitul anului®. Inochentie merse la Belgrad In 1731 ca să iea parte la alegerea unui nou Mitropolit pentru I Inscripţii, II, 72, no. 4 Cf. Dobrescu, p, 35 şi urm. 8 Dobrescu, pp. 39-40. 8 Stinghe, Ist. bis. Şcheailor, p. 82; Studii şt doc., V, pp. 141-2. * Bis. ort. rom., XXVII, pp. 1397-9. 8 Cf. Stinghe, Ist. bes. Şcheailor, p. 85; Doc., I, p. 140 şi urm.; Dobrescu, o. c., p. 40 şi urm., 90. 6 Dobrescu, passim. www.dacoromanica.ro URMAŞII LUI DAMASCHIN 107 Sârbi şi Români1, şi luă parte Ia sinodul noului ales, în Novembre 1732, aducând plângeri pentru călcarea dreptu-rilot* sale de judecată *. Inochentie e acela, care, urmă anume exemple din Ardeal, cerând ca preoţii să poarte tonsură Catolică, p. 55-6; 131. 2 Marienescu, Petru Maior, p. 15. www.dacoromanica.ro NOTJĂLE TlPĂRITUttl MUNTENE 109 slavon din Râmnic, al lui Antim, şi cel românesc, din Târ-govişte, dela 1712, Penticostariul buzoian slavon din 1701, Mineiele lui Mitrofan de Buzău, dăruite bisericii domneşti din Făgăraş, — pentru predici întrebuinţându-se Chiriaco-dromiul din Bălgrad. Damaschin tălmăcise, precum ştim, toate cărţile liturgice; pe lângă aceasta el prefăcuse In româneşte, la 1704, Tâlcul lui Andrei de Cesarâa Capadociei la Apocalips, tradus din elineşte în slavoneşte de «cuviosul preot Lavrentie Zizaniia»1. Tâlcul Evangheliilor, de Teofilact al Bulgariei, un Cate-chism de pravoslavie neîndoielnică8, şi poate chiar,— dacă. nu e vechea instrucţie a Mitropolitului Antim către preoţi, învăţătura despre şeapte Taine, traducere a lucrării lui Gavriil de Filadelfia, din slavoneşte a. El umblă să răscumpere, cum s’a spus, tipografia, oprită la Făgăraş, în zălog, a lui Antim 4, trimeţând acolo pe eclisiarhul Dionisie. La 1720 însă, Daniil Mitropolitul, care-şi trimetea pentru acelaşi scop tipograful, Sa va, egumenul român dela mănăstirea Antim * *, îi luâ înainte, dând, nu fără învoirea lui, cred, o a doua ediţie din Octoihul dela 1712. Am găsit exemplare din această carte, cu stema amânduror ţerilor, pentru drepturile lui Nicolae-Yodă Mavrocordat asupra Moldovei şi pentru Domnia lui trecută în Moldova, în biserici ardelene, şi se pomenesc şi altele aflătoare prin bisericile Banatului#. Urmă, în 1721 încă, cel d'intâiu Molitvenic românesc — căci nu cred ca în Ţara-Românească, unde pornise mişcarea de romanizare a cărţilor de slujbă, să se fi jăsit cineva pentru a reluă într’o nouă ediţie Molitvenicul slavon; îndată, după cerere, se trimeteau la Braşov paisprezece exemplare, cu 3—3^2 lei unul®. O nouă ediţie ieşiâ numai la 1729, in- 1 Două biblioteci de mănăstire, pp. 25-6. 3 Publicat la 1897 de Gherasim Timuş, episcop ele Argeş. * V. şi Lăpâdatu, l. c, * V. mai sus. * Bibi. Rom., II, p. 4. 8 An. Ac. Rom., XX, 1. c. www.dacoromanica.ro no ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI trând şi In Ardeal. Octoişele acu obşte» pe care le cerea popa Radu din Şcheiu In acelaşi timp, nu se putură tri-mete, căci, scrie Mitropolitul Daniil, nu se inai află nici «măcar unul» 1. în sfârşit, un nou tipograf, Român şi acesta ca şi Sava, preotul Stoica, reedită la 1723 Evanghelia românească, în-tr’un volum de o frumuseţă fără păreche, care străbătu pretutindeni, în Ardeal, unde se găsesc exemplare cu grămada, cât şi în Moldova, unde până astăzi o afli — întâia ediţie trebuie să iie de prin 1712-3 — aşezată pe masa altarului. Apoi la 1724 se dădeâ a doua oară Catavasieriul, cu rugăciunile pentru Înmormântarea taierului», de acelaşi preot Stoica, în aceiaşi Domnie munteană a lui Nico-lae Mavrocordat; singurul exemplar ce se cunoaşte s'a aflat în Ardeal*. Octoihul ieşi din nou numai la 17268, apoi, fiind mult cerut, la 1731, iar Triodul la 1726, după o Slujbă a Sf. Andrei plătită de fostul protopop bucu-reştean Nicolae. Liturghia din 1728 puneâ în mâpa preoţilor cartea de revoluţie din 1713. Penticostariul lui Da-maschin iese întâiu la 1743. Numai Ceaslovul din 1731 păstră textul slavon; el apăru după moartea lui Nicolae Ma-yrocordat. Se spune chiar că teascurile din Ţara-Româ-nească ar fi dat la 1725 o lucrare despre «Taina sfântului Botez» *. Frumoasa Cazanie nouă din 1732, Chiriacodr-omiul Mitropolitului Ştefan, înqheie vrednic acQst şir de cărţi înoi-toare In sens românesc®, adesea reeditate apoi, ale Ma-vrocordatilor. a 1 L. q. 3 Bibi. Romr, II, p. 22, no. 184. * Ibid., p. 29, no. 192. * lbid., p. 23, no. 187. * Ediţii JUM1&: Psaltirea, 1735; Octoihul, 1736; Liturghiile, 1741-2, Întrebuinţate şi In Ardeal: Molitvenicul, cu cheltuiala fui Anania de Cesarâa Palestinei, 1741, idem,; Catavasieriul, 1742; jnai bogat mult decât celelalte; idem ; Evanghelia, 1742; jlcaftistul\Maicei Domnului, www.dacoromanica.ro NOTjĂLE tipărituri muntene m Mai târziu şi cărţi de teologie începură să apară în Bucureşti, unde tipografia se aşezase la Văcăreşti, lângă şcoală, apoi la Mitropolie — precum o nouă ediţie din «învăţăturile bisericeşti» ale lui Antim, «a Vlădicăi Antimu» —, reeditate la 1746, în Râmnic — şi «întrebările bogosloveşti», lămuriri asupra credinţei adunate de boierinaşul Ianaclie, fost al doilea Postelnic, îndreptătoriul Penticostariului, ambele din 1741. Minunatele Predici, Cazanii, ale lui Ilie Miniat se tipăresc supt Neofit la 1742, iar la 1746 Mărgăritarele Gre-cenilor au a doua ediţie. La 1745 se simţise nevoia unei nouă ediţii din «Pravoslavnica Mărturisire» dela Buzău. Mici tipărituri greceşti, ca broşura împotriva teoriilor despre Purcederea Sf. Duh ale lui Nicolae Comnenul, sau tratatul despre superioritatea Ierusalimului, ori Acolutiile din 1730 ale lui Daponte pentru biserica Sf. Spiridon Vechiu se datoresc unor cheltuitori dintre Greci1. Dacă nu An-thologhiul, din nou tipărit, la 1736, în româneşte, Psaltirea slavonă din 1745 înfăţişează datina. a a La 1724 şi Damaschin, tipăreşte o învăţătură despre şepte taine, — reeditată la Iaşi în 1732 *, care n’aveâ niciun scop de polemică împotriva catolicismului pornit pe războiţi, ci trebuiâ numai să lămurească pe preoţi, învăţându-i, intre altele, să nu facă rnir şi să nu sfinţească alţi preoţi, chemări care sânt amândouă numai ale arhiereilor. Din această cărticică,—retipărită la Iaşi în 1732 şi 1745—, abia dacă a ieşit la iveală un exemplar; Ardelenii uniţi o discută In Teologia dogmatică şi moralicească din 1801. îndată după apariţia ei, directorul general din Ardeal >ceru socoteală episcopului, care trimese la Sibiiu două exemplare. 4742: a treia ediţie din Apostol, 1743, — a patra e din Buzău, In acelaşi an, episcop fiind Melodie; Octoihul, 4746; Ceaslovul, 4747 ; Liturghii, 4747; Molitvenic, 4747; rsaltire, 4748; Ceaslov, 4749; Evanghelie, 4750. i Bibi. iRom., JI, p. 35; cf. p. 444. * După Popp, p. 79. www.dacoromanica.ro 112 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI Ca o urmare, în Novembre 1725, generalul Tige, aflând că se pregăteşte la Râmnic tiparul unei nouă lucrări, se informă pe lângă episcop, cerând să i se comunice manuscriptul. Damaschin asigură In răspuns că are destule cărţi de dat la tipar, dar că-i lipseşte un «tipograf încercat», ca şi banii trebuitori, pe care niciun patron nu e la îndemână ca să-i dea. Cât despre cartea de care eră vorba, ea nu poate ascunde nicio primejdie: în Veneţia se vând iară nicio împiedecare astfel de cărţi străvechi, şi traduceri slavone merg prin toate ţerile dela Dunăre, prin «Polonia» şi «Rusia cea Mare»; el însuşi e credinciosul împăratului şi se roagă, cu clerul său, pentru biruinţa Măriei Sale asupra vrăjmaşilor1. Se pare că totuşi o Psaltire românească, a ieşit la Râmnic în 1724, căci un bibliograf ardelean mai vechiu o înseamnă între cărţile noastre bisericeşti*. « • După moartea lui Damaschin, şi, în timpul când nu eră-episcop la Râmnic, Mitropolitul de Belgrad, putându-şi luâ apucături de stăpân, acesta trimese (1726), ca unul ce se priviâ ca arhiereul cel mai înalt peste Români şi peste Sârbi de o potrivă, pe un Sârb al său, pe Ilie din Cernavoda, la Râmnic, pentru ca, întrebuinţând slova de acolo, să tipărească o «întâie învăţătură pentru tineri», o Bucoavnă, ca aceia din Ardeal a Uniţilor, <—*• apărută din ndtl la 1744 în Cluj, «cu tipariulu cinstiţi Academii» şi lUcrul Bănăţeanului Mihai Beclcherechi —sau ca «Pâinea Pruncilor» a lui Ba-ranyi; curtenind pe acela dela care erâ să aştepte episcopia, viitorul Vlădică Ştefan, îndreptătorul «cuvintelor româneşti», iscăleşte slavoneŞte, ca «nedestoinic ieromonah», supt versuri de laudă pentru Mitropolitul Moise, al «tot poporului creştin de supt puterea preâ-luminatului împărat Roman», şi anume şi al «Ungro-Vlahiei împărăteşti». Cartea avu în 1749, se pare, o nouă ediţie, numai românească. i Lăpădatu, pp. 8, 14-5, 19. Descrierea unul exemplar, foarte neîndestulătoare, in Bis, ort., XIV, p. 439. * Bibi. Rom., II, p. 33. www.dacoromanica.ro NOUĂLE TIPĂRITURI MUNTENE «3 După manuscriptele lăsate de Damaschin, bune traduceri din greceşte, făcute de un muncitor cu stăruinţa, Râmni-cenii începură tipăriturile lor pe vremea episcopului Tno-chentie. Cu laude în versuri către «prea-sfinţitulu arhiepi-scopu şi Mitropolitu alu Belgradului», «prea-pravoslavnicu şi dreptu intru toate», «sveatnicu prea-minunatu» al «Che-sariului înnalţatu», se dădu intâiu, la 1730, Molitvenicul, în aceiaşi formă se pare, ca şi cele doua care ieşiseră peste Olt, dar cu oarecare «diorthosiri» şi «întocmiri» şi cu adăugirea unor molitfe nouă. Episcopul, care eră unul din ucenicii lui Damaschin, spune limpede că neamul românesc nu se mai «îndestulează» cu cărţile slavone şi greceşti, ci se cultivă acum «cu tălmăcituri in limba noastră rumâ-nească, cea de moşie în patriia noastră». Deci, spune el, «amu socotitu a înbogaţi sfintele besearici cu înmulţirea sfinteloru cărţi in limba patriei noastre rumâneşti» şi pentru «alte osibite locuri ce s’au obicinuit cu aclastăşu limbă a să îndestuli». Triodul din 4731 e insa o ediţie nouă, «acumu într’acestu cliipu tălmăcită» ; lucrarea, «aşezată în stihuri şi în cuvinte» de Damaschin—, tipicul e însă schimbat după cel rusesc, «moschicescu» dela 1682-3, din zilele «înparatulul» IVan—, e un «Triodu deplinu», despre care tiparitorul vorbeşte astfel: «de alte cărţi în limba noastra s’au mai ti- * • păritu, iaru adastă carte pană acumu mai nainte dinu tipografie nu s’au datu, în lumina limbei noastre cei rumâneşti să se fie tipăritu, precumu nici într’alte părţi, unde să află patriia rumânească, nu s’au mai tipăritu». Eră cel mai bun Triod, şi de aceia toate bisericile mai bogate din Ardeal se grăbiră sa-1 cumpere1. Se pare că în 1731 a ieşit şi un Apostol, la Râmnic âau la Bucureşti. Ieremia Atanasievici lucrase Triodul; la 1733 însă se allâ la Râmnic chiar acel preot Ion Făgărăşanul, care ţi- I Cf. şi declaraţia episcopului Climent că Triodul a fost (tălmăcit pe înţăies de răposatul şi iubitoriul de Dumnezeu chir Damaschin, episcopul Răipinicului; Inscripţii, II, pp. 35-6, no. 5. www.dacoromanica.ro 114 ISTORIA BISERICII ROMANEŞTI nuse la el un timp tipografia lui Antim *. El fu pus «dior-tositoriu», îndreptător al manuscriptelor şi al tiparului, de Inochentie, iar ca meşter i se dădu «Vladulu Gherghievici tipografului». Liturghiile pe care le scoaseră ei la iveală în 1733 reproduc de sigur cartea de acelaşi fel care ieşise la Bucureşti în 1728. Şi Catavasierul din 1734 e numai o retipărire. Dar Antologhiul din 1736-7, cu care încep publicaţiile noului episcop Climent, cu un an înaintea tratatului liberator — şi totuşi cu cât ifos nu se pomeneşte în titlu «înnălţatulu Maestatu înpărat alu Romei» şi «drectorul» comite de Wallis! — e cea d’intâiu lucrare de acest fel: Hurezeanul Lavrintie o cdiorthosise», o potrivise în această formă rezumată, coprinzând peste 650 de foi, slujba anului întreg, după «Mineiulu celu rumânescu», gătit de Da-maschin*, care voia să-l dea in tipar, la 1725. încă o carte primita cu nespusă bucurie pretutindeni şi introdusă ră-pede în toate bisericile neunite şi, fără îndoială, chiar în multe din cele unite, ale Ardealului; o a doua ediţie trebui sa se dea încă din 1745, aflând şi ea o largă răspândire peste hotare chiar. De acum înainte, cele două curente de cărturărie religioasă in româneşte se unesc, şi Râmnicul nu mai dă, în aşteptarea altui avânt cultural, decât retipăriri ale lucrărilor, cu care putea să se mîndrească, făcute de episcopul său cel mare, Damaschin* 8. Totuşi pentru întâia oară se dă (1743) Penticostariul acestuia, tradus din slavonă, greacă şi latină, pe când el apare şi la Bucureşti, precum în acelaşi an Apostolul se retipăreşte simultaneu la Bucureşti şi la Buzău *. Evanghelia dela 1 V. şi mai sub. a Cf. Bibi. Rom., II, p. 53 cu Lăpădatu, o. c., pp. 16-17. V, şi ce se spune la ediţia a doua; Bibi. Rom., II, p. 81. 8 Ediţii nouă: Octoihul, in 1741-2 ; Evanghelie, 1746; Psaltire, 1746; Apostol, 1747; Catavasiei-iu, 1747, cu cântece de Btea: «steaoa de susii răsare», etc.; Liturghii, 1747; Catavasieriu, 1750. 4 Unde apare la 1747, supt acelaşi epiBcop Metodie, un Molitvenic. www.dacoromanica.ro NOUÂLE tipărituri muntene 115 1746 e ca o lucrare nouă, pe care Lavrintie o declară deosebită de «niscari izvoade greceşti sau şi rumâneşti, tipărite mai denainteî, fiind «alcătuită după tâlcuiala lui Theofilactuj de însuşi Damaschin, care traduse şi acest Tâlc, ce slujeşte şi lui Lavrintie spre a se Îndreptă. Molitvenicul din 1747, tipărit tot pe vremea episcopului Climent, nu e lucrat ca acel din Buzău, cu care iese în acelaşi an, după vre-un «Molitvenicu grecescu», — Molitvenicul buzoian reproduce insă pe acela din 1713 —, ci este iaraşi o nouă tălmăcire a lui Dnmaschin, rânduită din nou după «ustavulu celu moschicescul). înainte de a dă cârja in mâna ucenicului său Gri-gorie, care-i urmă, la 8 Maiu 1748, Climent pusese în lucru, prin tipograful său Mihai Atanasie Popovici, o nouă ediţie a Cazaniilor din 1732, spuindu-se însă în titlu că scrierea se tipăreşte întâiaşi dată. O cărticică de învăţătură pentru preoţi, ca a lui Antim, Preoţia, cu titlu român şi slavon, iese în 1749 supt numele episcopului celui nou. Acesta dădu la 1750 şi o nouă traducere a Octoihului, mai deplin decât iu formele anterioare, traducere al cării autor erâ tot meritosul Damaschin1,—şi lucrările de căpetenie ale acestuia vedeau altfel mal toate lumina. Meritul de a fi tipărit întăiu cărţi de slujbă în Moldova, — unde Nicolae Mavrocordat dăduse ultima Liturghie slavonă, în vremea Mitropolitului Ghedeon , revine Mitropolitului Gheorghie şi lui Vodă Mihai Racoviţă. Pe când tiparul muntean se opreşte, pe când moartea lui Damaschin ţine in loc pe Râmniceni, Moldovenii dau la iveală în 1726 un Antologhion, lucrat la Iăşi de un Ieremia Simeon, mirean. Cartea cuprinde Octoihul, în parte Catavasieriul şi slujba Maicii Domnului, dar Octoihul ieşi, în acelaşi timp, şi deosebi ; cântarea toată se păstrează încă in slavoneşte, supt înrâuriri pe care le cunoaştem acum. Şi Psaltirea din 1731 a Mitropolitului Antonie e slavonă. Supt Nichifor Peloponezianul, la 1743, încep tipăriturile i i Cf. şi LăpSdatu, pp. 15-6. www.dacoromanica.ro 116 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI lui Duca Sotiriovici din Thasos, Grecul insular cu numele slavizat şi cu aplecare pentru tiparul românesc, căruia-i Închină toată viaţa sa. Prin aceşti doi Greci, Mitropolitul şi meşterul tipograf, Domn fiind tot un Grec, dintre Mavro-cordateşti, cari aduseseră şi până atunci destule cărţi româneşti, din Principatul vecin, se publică o foarte bună Psaltire românească, sau, cum zice Duca, «moldovenească», scoasă nu numai din greceşte, ci şi din «jidoveşte», şi înzestrată cu note, despre «istoria numelor jidoveşti» şi cu «pashalii». în anul următor, o carte de slujbă, Catavasierul «rumânesc», apare, dar nu de supt aceleaşi teascuri, ci la Rădăuţi, unde Vlădică Varlaam făcuse o tipografie, cu un meşter din Braşov, Grigorie Stan — în Braşov tipărise dascălul Petcu Şoanul şi cel d’intâiu Calendariu românesc, după unul slavon1, — cu un călugăr din Neamţ şi un mirean din Iaşi, pe lângă alţi «drugari» şi «pilcari» şi un «posluş-nic». Urmează Ceaslovul din 1745 al lui Varlaam. Şi episcopul ce vine după Varlaam lucrează pentru această răspândire a cărţilor bisericeşti, dând, In acelaşi an 1745, cele d’intâiu Liturghii româneşti care au văzut lumina In Moldova. în acest timp, Duca, dela care avem şi versuri pentru O' nuntă domnească la 1749a, tipăreşte şi mai departe pentru Mitropolit. Sinopsis din 1714 apare din nou, româneşte, la 1747, în acelaşi an cu un Triod dat «pre limba moldovenească, spre desăvârşita înţăleagere şi urmata folosinţa lăcui-toriloru». Pentru Mitropolitul Iacov însuşi el începe apoi, după această necompletă publicare de cărţi bisericeşti, un nou şir de tipărituri, pornind, la 1750, cu un Canon al Sf. Spiridon, în vederea bisericii cu acest hram pe care Constantin-Vodă Racoviţă o începeâ în Iaşi — pentru această cărticică dă cheltuielile Constantin Razul Vornicul — şi un intâiu Ceaslov moldovenesc. Traducerile acestea se poate să le fi făcut dascălul Iosif dela şcoala slavonă ®. 1 2 1 Bibi. Rom., II, p. 48, no. 207. 2 Ziarul Patriotul, n-l din 22 Februar 4907. * V. şi mai sus. www.dacoromanica.ro NOUĂLE TIPĂRITURI S1UNTKNE 117 Cărţile ieşite în Domnia lui Constantin Mavrocordat — şi acelaşi lucru se poate spune despre toate cărţile cuprinse în această epocă — nu erau menite numai preoţilor munteni, ci se îndreptau întregii Românimi: sânt făcute, spune un scriitor de prefaţa, «ca sa creasca şi sa să laţasca cu-vântulu Sfintei Scripturi, nu numai in ţara Măriei Tale, ci în toate ţevile şi Ţinuturile ce vorbescu înu limba ru-mâneascăh. Şi mai cetim: «Ca oarece făclie fiindu, nu pusa suptu acoperemântu, ci în sfeaşnicu şi, luminându, nu numai celoru dinu casă, adecă dinii Ţara Măriei Tale, ci tuluroru celoru ce vorbescu în limba rumâneasca». Dela tipăriturile din veacul al XVIl-lea nu se vorbise •aşa. Pe lângă un mare folos literar de unificare a limbii, căci până la publicaţiile moldoveneşti începute în 1743 toată Românimea a întrebuinţat în biserică numai aceste cărţi a * râmnicene şi bucureştene, se câştigă astfel şi un altul. Dacă prefacerea de dogmă din Ardeal rupsese legăturile ierarhice, cu atâtea silinţi dobândite, cartea bisericească, menită să străbată orice graniţă politică, ducând identitatea de credinţă şi de datină pe lângă identitatea de graiu şi grafie, dădea neamului nostru de pretutindeni, in alta formă religioasă, unitatea firească şi legitimă de care el are nevoie. www.dacoromanica.ro PARTEA A V-a. ÎMPREJURĂRI ARDELENE DE LUPTĂ ÎMPOTRIVA UNIRII. www.dacoromanica.ro CAP. I. Vlădica Ioan Inochentie Clein. Şi mijlocul de viaţă-lmpreună cu sufletul a Românilor, pe pare-1 alcătuiau aceleaşi cărţi bisericeşti, a fost pierdut însă în urma unei mişcări către vechea ortodoxie din partea Ardelenilor, la cari această mişcare fusese trezită tocmai prin necontenita întrebuinţare a cărţilor din «Ţară», prin deasa hirotonire de preoţi dincoace de munţi, prin sloboda călătorie a călugărilor dela mănăstirile oltene şi inuntene la mănăstirile ce se mai păstrau încă în Ardeal, — multe, deşi mici, puţin locuite şi cu venituri neînsemnate, — prin cărţile de iertare ale Patriarhilor ce se salaşluiau trecător în Bucureşti şi Iaşi, ale episcopilor călători, ca acel de Polyane1, ba chiar ale egumenilor dela Atosa, şi, nu mai puţin, prin păstrarea în Maramurăş a unui episcop ortodox, sfinţit în Moldova, cu toate ofertele de Unire pe care le făcuse Serafim de Petrova8. Mişcarea ajunse cu putinţă prin criza ce se putea aşteptă în noua Biserică unită a Românilor, criză pe care trebuia s’o provoace cererea, oricât de târzie, a drepturilor de egalitate cu alte «naţii», de mult recunoscute, care fuseseră făgăduite Vlădicăi şi protopopilor dela începutul veacului, i * 3 i Studii şi doc., XII, p. 25, no. xxxvi: cf. p. 35, no. lxvi. 3 Scrisoare a celui din Chilandar către Sibiieni, ibid., pp. 19-20, no. x.\vi; cf. p. 32, no. lv. 3 lb:d., p. 284 şi urm. www.dacoromanica.ro 122 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI în schimb pentru primirea, străină fie orice dezbateri şi de orice convingere nouă căpătată prin ele, a celor (patru puncte» de prefacere dogmatică, precum şi-pentru părăsirea atâtor credincioşi «lin sate, a unor credincioşi din oraşe, aşa de preţioşi prin sprijinul şl darurile lor, a patronatului Terii-Românesti, iu sfârsit, unit cu moali, mile şi pocloane. După moartea lui Patachi, a cărui moştenire a fost confiscată, pentru motive necunoscute, Iezuitul Adam Fitter avii grija diecesei făgărăşene. La 17 April 1728 se orânduia dela Curte sinodul de alegere, pe care aveâ să-l prezideze episcopul catolic al Ardealului, ajutat de un Iezuit. Cei trei candidaţi cari se înfăţişară împăratului, fură Ioan losif Ho-dermarschi, fost episcop rusesc al Muncaciului (1707-15) şi, de un timp, retras la mănăstire, apoi parohul unit din Făgăraş, un Maghiar, şi, in sfârşit, un şcolar în vrâstă de treizeci şi cinci de ani al şcolii lui Kollonics dela Sâmbăta-Mare, Ioan Micu din Sadu, lângă Sibiiu. După moartea Iui Hodermarschi se îmbulziră apoi la episcopia unită a Românilor un Grec, Macarie Musachi, cu numele de familie albanez vestit in veacul de mijloc, şi un Sârb, Ştefan Voinovici. Fitter erâ pentru Micu, singurul Român dintre candidaţi şi singurul s cărui viaţă trecută nu puteâ trezi nicio bănuiala. La 25 Februar din anul următor, fu numit deci dela Viena acest Micu, căruia i se ceru cu acest prilej să asculte în cele duhovniceşti de primatul Ungariei, să-şi ţie teolog pe lângă dânsul şi să păzească strict a Sfânta Unire»1. Noul episcop sau, cum se iscăliâ însuşi: «episcop-numit», nu erâ măcar călugărv ci un simplu şcolar bătrân caro dădeâ speranţe. Trebuiâ crescut în toată fornăa pentru demnitatea nouă ce i se dăduse, ca singurului dintre Români care făcuse studii mai înalte de teologie, fie şi numai I Nilles, p. 497 şi urm.; cf., in toate, Bunea, Episcopul ioan Ino-cenţiu Klein, Blaj, 1900. www.dacoromanica.ro VLiDICA IOAN INOCHENTII KLEIN 12:) la Sâinbăta-Mare. Mântuind întăiu şcoala, el trecu la mănăstirea Sf. Nicolae din Muncaciu, mănăstire unită, şi după* câtăvâ vreme, episcopul Ghenadie Bizanţie, care izbuti un. timp să înlăture pe Vlădica românesc neunit şi nerecunoscut de Guvern Dosofteiu, puind In locu-i peste Românii de acolo pe fratele fostului episcop Hodermarschi, Procopiel, 11 sfinţiâ ca Inochentie episcop de Făgăraş, la 25 Octombre 1730, după ce Papa se învoise a recunoaşte pe acest candidat de sigur puţin obişnuit1. împăratul 11 făcuse Încă din Septembre 1729 baron al Imperiului, ca şi episcopul catolic al Ardealului 8; aveâ drept să ieâ parte la lucrările dietei ardelene. Afaceri ale diecezei şi marea afacere a neamului, crearea unei nouă situaţii politice pentru dânsul, ca răsplată a Unirii, 11 ţinură la Curte până în 4722. Apăru în diecesă numai ca să ţie sinodul din acest an, — care a fost şi unul din cele din urmă ale Bisericii unite, căci, după sfaturile teologului, acest aşezământ vechiu se slăbi, fiind înlocuit cu încetul în toate, după moda catolicilor şi după exemplul dat şi de Patachi, cu un conzistoriu permanent de doisprezece protopopi, aleşi odală pentru totdeauna1 2 * 4 *,—şi ca să în— cerce recunoaşterea sa de către îndărătnicii schismatici din Braşov, cari insă nu voiau să ştie de alt episcop decât de cel pravoslavnic al Râmnicului6 *. Văzând că o comisiune numită, după cererea sa, de Guvern pentru a luâ în cercetare îngustările de venituri şi tăgăduirile de dreptate ce se făceau, înpotriva diplomelor date în anii Unirii, clerului românesc alipit la religia catolică, nu face niciun spor *, Micu-Klein — căci diploma de baronat îi schimbase numele, şi de acum înainte el nu se 1 V. Studii şi doc., Xir, p. liv. 2 Nille8, p. 503 şi urm. 2 Bunea, o. c., p. 9. 4 Moldovan, Acte sinodali. Ii, p. 96; Nilles, p. 520 şi urm. Un sA doilea sinod se tine In 1730: Bunea, o. c., pp. 19-20. Al treilea la 1742,- Acte sinodali. Un al patrulea la 1744; v. mai departe. 8 Stinghe, Doc., I, pp. 160-1. 8 Nilles, p. 512 şi urm. www.dacoromanica.ro 124 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI mai iscăli altfel decât cu acest ciudat nume nemţesc,— el merse din nou la Vîena ca să stăruie pentru mulţămirea' cuveiiită clerului său, dar, în acelaşi timp, şi pentru drep-1 turile întregului său neam românesc, pe care-1 proclama' «cel mai vechiul în ţară, de pe vremea lui Traian încă stăpân pe acele locuri ce s’au dat mai târziu ca «fundus regius», moşie crăiască, Saşilor \ Răspingerea cererilor sale de 6 a doua comisiune nu-1 făcu să-şi piardă nădejdea, ci,' fără sa ţie în seamă cât de mult avea nevoie Yiena de privilegiaţii Ardealului şi cât cţe puţin de bieţii Români, aşâ de mulţi, dar aşâ de săraci, aşâ de Ueluminaţi şi lipsiţi de orice conştiinţă a drepturilor şi a chemării lor, el urmă şi mai departe la uşa Consiliilor împărăteşti plângeri care in curând trebuiau să culmineze în cererea făţişă de a se face din Români, incorporaţi constituţional de mult, prin diplomă împărătească, a patra naţie a ţerii, cu aceleaşi drepturi de amestec în Guvern ca şi celelalte, mai puţin numeroase, mai nouă, mai lipsite de credinţă, şi mai ales căzute în erezia luterană, calvină, unitară®. Dieta întreagă s° ridică în picioare de două ori, in 1730 şi în 1737, pentru a protestă împotriva obrăzniciei fără margeni, a cutezanţei neingă-duite din partea Valahilor şi a Vlădicăi lor, fie şi sprijinit de Curte. Abia în 1738 se dădu tin răspuns la plângerile lui Klein, şi acela aşâ încât Românii nu-1 putură primi 1 2 3. Când, după doi ani, în locul unui împărat puternic şi biruitor, stăpânind în linişte şi cu autoritate, Ungaria avu în frunte o principesă tânără, fără experienţă, amenin- 1 «Toties fata naţio prae ceteris in Transilvania constitutis non modo longe antiquissima, venim etiam numerosissimai; Nilles, p. 519. «Nos enim, tempore Traiani, adhuc antequam naţio saxonica Transiltraniam intrasset, in terra illa regia haeredem egimuR integrasque possessiones et pagos usquedum possidemus, licet millenis miseriis et variis oneribus, uipote a potentioribns, opprassi... Veri haeredes in terra seu fundo regi o sumus»; ibid., p. 528. 2 V. Nilles, p. 519. s V. capitalul respectiv din Bunea. www.dacoromanica.ro VLĂDICA 10AN 1NOCHENTIE CLEIN 125 ţaţă (iin toate părţile cu armele de vecini cari se învoiseră de mult pentru a-şi Împărţi patrimoniul Habsburgilor, situaţia se îprăl pentru episcopul românesc, care ajunsese, din cap al unei minorităţi despărţite de datina, conducătorul firesc, luptătorul chemat pentru viitorul, pentru demnitatea şi cinstea unui neam întreg. După ce ţinu un nou sinod de obşte, la 174l2, pentru recunoaşterea teologului Balogh, de curând numit, episcopul trebui sa lase iaraşi dieceza în seama vicariului, «vicarăşului» din Juc şi a celui din Bia, pentru a deschide din nou lupta la Viena, unde nu erau urechi pentru cereri aşâ de drepte, dar cu totul revoluţionare şi putând avea urmările cele mai primejdioase pentru interesele austriace. «A patra naţie» şi uşurarea sarcinilor iobagimii româneşti, lasându-i-se slobode-cinci zile din săptămână pentru lucrul sau, introducerea in dietă a notariului, a celor doi vicari, a teologului, numirea episcopului ca sfetnic împărătesc, cum fusese doar şi Ata-nasie, figurau în programul lui Klein *. Ojiouă raspingere eră de aşteptat, şi ea veni. Data aceasta, se tăgădui şi diploma leopoldină din 1701. Românii căpătară doar ceva scutiri pentru preoţi şi dreptul de a inaintâ în dregătorii. Episcopului insa Cancelaria-i dădu sfatul sa-şi numească un agent la Viena şi, în loc sa mai supere Curtea cu cereri zadarnice, să-şi caute de diecesa lui, în care căpătase, dela 1735 încă, in locul Făgăraşului şi Gherlei, Blajul, vechiu domeniu al principilor ardeleni, cu îndatorirea de a face-o şcoală şi o tipografie, care nu funcţionau încă”. Guvernul împărătesc părasiâ deci pe Inochentie şi pe-toţi ai săi în seama dietei ardelene, şi aceasta, ca in 1744, făcu să se audă strigăte de mânie împotriva «Valahilor» osândiţi la veşnica lip3a de drepturi, la veşnica robie şi umilinţă. Omul care crezuse in dreptatea ce se afla totdeauna Ja Viena, de unde n’o pbate smulge nimeni, erâ acum zdrobit 1 2 1 Bunea, p. 65 şi urm. 2 Nilles, pp. 529, 533 şi urm.; Hurmuzaki, VI, p. 569 şi urm. www.dacoromanica.ro 126 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI de înfrângere. Odată ce Unirea nu putea aduce înălţarea prestigiului Scaunului său şi dezrobirea poporului românesc, pe care râvnise să-l capete întreg pentru Biserica sa, — din Maramurăş, unde se luă Ia ceartă cu Bizantie şi refuză sfinţirea urmaşului acestuia, Blajovschi, pentru că nu voiâ să vie la dânsul ca la un Mitropolit al său * *, până Ja Braşov, unde crezuse prin înfăţişarea lui să poată câştigă pe negustorii din Şcheiu8 —, el Începu să se îndoiască de nevoia teologului străin ce-i stăteâ în coastă şi de alte Inoiri, până ajunse să deplângă poate scăderea rostului Bisericii sale, care fusese Mitropolie odatăs. 0 mişcare se porni pentru ortodoxia părinţilor, a buni-Jor şi străbunilor, şi Vlădica fu pârât, poate chiar de «teolog» şi de alţii din preajma sa, că are un amestec într’însa, că după latineasca lui muncită vreâ să facă a se auzi la Viena ^glasul românesc aspru al mulţimilor întărâtate. Fu chemat să se îndreptăţească, şi, după ce aruncă, în soborul extraordinar din Iunie 1744, vorbe grele, care fură îndată culese, Inochentie porni, — dar nu numai la împăratul, ci îndată dela Viena la Papa. De aici se apără, se rugă, stărui, pretinse; de aici excomunică el, la 1746, pe teologul iezuit, in care vedeâ pe începătorul nenorocirii şi pribegirii sale, pe uneltitorul dibaciu al unei catolicizări depline a Românilor, pe intrigantul cu două feţe care lucrează pentru a nil le se dâ nimic până nu vor părăsi cea mai de pe urmă amintire a ritului strămoşesc4. Apoi afurisenia căzu asupra vi-cariului, a cucernicului vicariu, aspru la posturi, in care fierbeâ legume cu uleiu de in, asupra luminatului vicariu Petru Pavel Aaron (25 August 1747); pe când in urma lui Ardealul se aprindeâ de răscoală, asupra căreia suflâ vântul vechilor suferinţe şi patimi, Inochentie, sfătuit <^e 1 Studii şi doc., XII, p. liv. Blajovschi se sfinţi in vechea mănăstire iiinită dela Uniev, unde se tipăriseră cărţile lui Dosofteiu al Moldovei. * Stinghe, Ist., besearecei Şcheailor, p. 118 şi urm. 8 Nilles, p. 592. -* Sate şi preoţi, pp. 240—1. www.dacoromanica.ro răscoala Împotriva unirii 127 clericii din Roma, şi bolnav de supărare, pârăsiâ, in Maiu 4751, demnitatea episcopală, pentru a face, odată cu despărţirea lui definitivă de eparhie, pacea bisericească într’însa. Acolo la Roma se stânse el târziu, la 23 Septembre 1768 \ CAP. II. Răscoala împotriva Unirii. Ortodoxia românească din Principate nu aveâ aplecări spre luptă, ţinută fiind în frâu şi de frica Domnului «fanariot», care nu doriâ nimic mai puţin decât să supere pe împăratul vecin. Maramurăşanul orb care stateâ ascuns în mănăstirea Uglea a, erâ bucuros să nu fie închis in vre-o mănăstire, cum cereau duşmanii, şi egumenii Putnei, cari-şi păstrau legăturile cu metohul lor din Moiseiu şi cereau să se respecte acolo ortodoxia, precum «aicea, în ţara noastră a Moldo vii, sânt mănăstiri şi biserici, şi au pace, de-şi ţin toată rănduiala şi dogmele Apusului»1 2 3, nu erau câtuşi de puţin primejdioşi. Sârbii, deşi se aflau în cuprinsul monarhiei chiar, erau mai neastâmpăraţi şi gata de războiu pentru desfiinţarea Unirii. încă mai de mult, un episcop de Cruşedol, din părţile împărăteşti prin urmare, Nicanor Melentievici, răzbătu până la Braşov, unde făcu un preot, pe care negustorii nu-1 puteau face la Râmnic, de oare ce locul de episcop erâ slobod acolo4. Episcopatul Inăului, «ioanopolscbi», se întărise bine, sprijinit fiind de 1 Cf. şi G. Bogdan-Duică, Procesul episcopului Clain. 2 Studii şi doc., XII, p. uv. 8 lbid., p. 237, no. xi. Cf. culegerea de inscripţii şi însemnări ad lu Bârlea, în Stitdii şi doc. 4 Stinghe, Ist. besearecei Şcheailor, pp. 131-2 şi urm.; Hermann, Bas alte und neue Kronstadt, I, p. 193 şi urm.; Stinghe, Doc., I, pp. 173 şi urm., 188 şi urm. www.dacoromanica.ro 128 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI toata organizarea militară a Sârbilor, de «ober-capitan», de «căpitanii» şi ofiţerii «Crainei», margenii încredinţate pazei lor. La 1724, Vlădica Sofronie de Ravaniţa, care stateâ In Afad şi numiâ după acest oraş mai mare dieceza lui, izbutise a capătă pe protopopul din Căbeşti şi pe preoţii din cinsprezece sate; el chemă şi pe protopopul din Beiuş, care trimesese sol de supunere, pentru a-1 pofti la Arad, cu doi «preoţi aleşi» şi doi «oameni dintre mireani», spre a primi singhelie si numire dela un arhiereu al «credinţei celei pravoslavnice a Besearecii Răsăritului, a Ierusalimului», al «legii creştineşti» * *. Vlădica sârbesc liniştiâ pe acei cari doriau de dânsul, spuindu-le, prin scrisori româneşti bine scrise de duhovnicul Arsenie, că el nu cere altă dajdie, de la sate şi preoţi, decât cea obişnuită şi de înaintaşii saia. Protopopul Bihorului primi să se întoarcă la legea veche, de care se ţineau acum şi alte sate8, şi la 1731 Mitropolitul Vichentie de Bălgrad, aflător la Viena, pentru «confir-maţie», puteâ cere, in calitatea lui de «pravoslavnic Mitropolit al Beligradului şi a tot creştinescului norod ce să află supt stăpânirea Marirei împărăteşti arhiepiscop iproci»,—şi, ceia ce trebuia să-i înalţe autoritatea In ochii Românilor, superior al eparhiei româneşti k Râmnicului,—cerea ajutor bănesc dela credincioşii săi din «oraşul de Dumnezeu păzit Marele-Varad [Oradea-Mare] şi în varmeghiul biharschi», «de curând intraţi în staulul oilor adevărate»4. Vichentie, pe când aveâ Scaunul Timişoarei şi Lipovei, dăduse să-i facă o cărticică de învăţaturi creştineşti asupra Sfintelor Taine, care apăru numai la 1765, în Iaşi *. Episcopul de atunci al lnăului, Isaia, nu-şi ziceâ numai şi' de Arad, ci adăugiâ la titlurile sale şi pe acela al Oradei, puind-o chiar în rândul 1 Studii şi doc., IV, pp. 80-1, no. lxxv. 2 lbi l., pp. 81-2, no. lxxvi. * Ardeleanu, II, p. 24. * Studii şi doc., IV, pp. 83-4, no. lxxix. * Studii şi doc., XIII, pp. 8-9, no. 8; Bibi. Rom., II, pp. 164-6, no. 343. www.dacoromanica.ro rIscoala Împotriva pnibii 429 întâiu1, cu toate cil în acest oraş stăteâ, încă dela sfârşitul veacului trecut, un episcop catolic, care luptă din răsputeri pentru a ţinea în ascultare şi pe Românii din provincia sa *, cu toate că, în sfârşit, deCamillis, apostolul Unirii, izbutise a căpătă adeziunea preoţilor din jurul oraşului şi din tot Bihorul8. Nici întoarcerea, la 4736, către Unire a protopopului Gheorghe de Beiuş, a celui de O rade şi a doi alţi «arbi-diaconiî nu aduse trecerea întregului Ţinut la legea împărătească, şi neo-uniţii trebuiră să vadă cum supt ocbii lor se adună la Hagymâd, un sobor, al preoţilor ce nu voiau să se desfacă de Arad *.' Se începură aici lupte, care aduseră odată primirea cu focuri de puşcă, trase asupra calului său, a episcopului pravoslavnic din Arad8. Cu scrisori dela Sârbi, dela însuşi Patriarhul Arsenie, se înfăţişă deci, în clipa când Inocbentie Klein trecea prin criza hotărâtoare, un călugăr, Visarion Sarai, «sibastruh, pe care satele româneşti din jurul Dobrei, apoi din al Devei şi Orăş-tiei, în sfârşit Săliştea, îl primiră ca pe un Mântuitor din eresul pierzător de suflet al legii «nemţeştii». în sunete de clopote şi încunjurat de păzitori înarmaţi, dintre ostaşii sârbi ai graniţei şi dintre ţerani, el trecu in voie dintr’un loc în altul, vorbind, între multe altele, cu şi, mai ales, fără rost, de drumul greu la Ierusalim pe care-1 face, la Ierusalimul credinţei celei sigure şi drepte. Purtă icoane prinse de comanac şi spuneâ că adesea Maica Domnului i se arătă pentru a-i da învăţături şi a-i face proorocii *. Guvernul se înspăimântă de urmările pe care puteâ să le aibă propaganda lui, şi Sârbul, care vorbiâ insă foarte bine româneşte, oprit de a merge mai departe, perl de supt ochii 1 2 * * * * 1 lbid., p. 84, no. lxxix. 2 Ardeleanu, II, pp. 21-2. » lbid. * Nilles, pp. 525-6. no. rv. 8 Ardeleanu, II, p. 25. 8 Nilles, p. 558 şi urm. www.dacoromanica.ro 430 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI acelor cari crezuseră că prin el îşi vor curăţl sufletele de vina cea grea ce făcuseră ascultând pe preoţii uniţi şi fiind de faţă la slujba lor1. Dar mişcarea pornise acum, şi nu se putea opri aşa de lesne ca drumul spre Ierusalim al călugărului sârbesc. încă din 1741, negustorii sibiieni nu voiau să ştie de preoţii din Bungardul vecin, cari se plâng episcopului Inochentie: «cum am fi spurcaţi, aşâ ne ţin, pentru că sântem undaţi»; făceau sfeştanie după ei şi apoi liturghie, în acest lăcaş pe care-1 credeau profanat8. Efemeriul, preotul companiei greceşti, din Sibiiu erâ un călugăr din Atos, care aducea din Ţara-Româ- nească deosebite cărţi «schismatice» si erâ socotit că înteteste • • * • lumea Împotriva Unirii1 2 3 * *. Saliştenii vecini erau priviţi ca apărătorii cei mai îndârjiţi ai ortodoxiei*, şi călugării dela Porceşti, la vamă, dela Arpaşul făgărăşan, cţela Scoreiu sânt pârâţi ca uneltitori primejdioşi6. Şi în alte locuri, starea de spirit va fi tot aceiaşi. Plecarea lui Inochentie dădu astfel semnul unei adevărate răscoale cu caracter religios. Din Roma, el numise în locul lui Aaron, vicariul-general înlăturat pentru necredinţă, pe protopopul din Balomiri, Nicolae. Acesta priviâ Unirea ca o măsură politică numai, care se dovedise greşită. Silit de Guvern să plece, el trecu munţii, şi fu primit foarte bine de Grigore-Vodâ Ghica, Domnul muntean, care-1 făcu egumen la marea mănăstire din Argeş ®. Fiind aproape de hotar, el nu pierdii niciun prilej ca să îndemne la luptă pe Arde- 1 V. monografia pe care d. Gh. Bogdan-Duică a consacrat-o lui Vi-sarion; 1896. Un fals «episcop pe Ierusalim» urmă apoi, venind din Moldova; Bunea, p. 172. 2 Studii şi doc., XII, pp. 41-2, no. lxxvii. * lbid., pp. 52-8, no. xcix. * Bunea, p. 194 şi urm. ® lbid., p. 195. « Hurmuzaki, VI, p. 602. www.dacoromanica.ro bIscoala Împotriva unirii 131 lenii lui, şi, pentru a lovi împotriva Unirii, el merse până la Petersburg, la împărăteasa Elisaveta, care tot pe acest timp făcu din nou, cu cheltuiala ei, biserica Sf. Nicolae din Şchei1, şi cure, abată a Mariei-Terezei, interveni de fapt, prin ambasadorul ei, pentru a se opri orice prigonire a ortodoxilor, de aceiaşi lege cu dânsa. Acum, în toate satele româneşti aproape, ţeranii cbemau pe «episcopul lor», despre care Înţelegeau că sufere, cine ştie pe unde, pentru dânşii. în zădar trimese Guvernul, pentru a-i linişti, pe episcopul de Muncaciu, Olşavschi, care fu primit solemn de Iezuiţi la Cluj, în cele d’intâiu zile din anul 1746, merse la Mănăştur, fu salutat româneşte de un Iezuit ungur, făcu, împreună cu protopopul şi o seamă de preoţi, slujba Bobotezei, in sat şi ţinu chiar un sinod local8. El prezidă mai târziu şi un sinod de obşte, care ceru privilegii pentru cler şi întoarcerea lui Klein in dieceză i * 3 * *. Tinerii Români întorşi dela Roma, unde învăţaseră cu banii diecezei, Grigorie Maior, Cabane, Cotore, nu vedeau nici ei alt mijloc de a potoli tulburările. Când cancebştii Camerei mergeau prin sate cu asigurarea scrisă a împărătesei că nu e silit nimeni la schimbarea Unirii in lege «nemţească» ori a Neunirii în Unire*, nimeni nu voia să-i creadă. Dacă în părţile Bistriţei se cerea sătenilor să jure cele patru puncte, ei treceau în Moldova, precum din părţile Sibiiului, unde mai toate satele româneşti erau împotriva Unirii *, ori ale Sas-Sebeşului, lumea, îngrozită de zvonurile ce umblau, pribegia in Ţara-Românească6 *. Dacă au- i Pe lângă Sate şi preoţi, Slinghe, Istoria besearicei Şcheailor, I, p. 219. » Nilleg, pp. 572-3; Bunea, p. 193 şi urm. * Bunea. pp. 245-6; Apendicele I. * Nilles, pp. 574-6; Sate §i preoţi, pp. 245-6. 6 Bunea. P- 200. 6 lbid. www.dacoromanica.ro ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI 432 ♦ _ toritatea încercă să se amestece, gloatele Indrăzniau să lovească pe cei ce luau apărarea preotului unit, pus pe fugăK De o înăbuşire cu armele prin miliţii nu putea să fie vorba: omul birnic eră scump pe atuncea, şi i se iertau multe, chiar dacă eră numai un a Valahi). Catanele fură în-cvartirate prin sate numai pentru pază şi oprirea de turbu-rări nouă. Dar oastea eră cerută aiurea: după mântuirea războiului pentru moştenire, trecură numai câţiva ani de linişte nesigură şi apoi, la 1756, începii aşâ-numitul războiu de şepte ani. Ardealul trebuiâ potolit cu încetul, făcându-se şi oarecare concesii, nefiind aceasta o vreme potrivită pentru asprime. Căci de Unire se desfăcură acuma Braşovul si toată Tara • • A Bârsei, cea mai mare parte din satele Secuimii, care-şi luau antimise dela episcopii de Roman, Sibiiul, cu satele încunju-rătoare — în. frunte Siliştea şi Răşinarii —, Ţinutul Sebeşului Săsesc, părţile Solnocului şi Dobâceia, unele părţi hăţegane, in care preoţii ascultau de egumenul-Vlădică din Silvaş, care mănăstire veche erâ unul din centrele revoluţiei religioase 3r anume sate din părţile Bălgradului, înrâurite, de bună seamă, de călugării dela Rămeţi, — în sfârşit graniţa toatăr şi, pe lângă dânsa, cele mai multe oraşe, unde, prin avere şi dibăcie, stăpâniau Grecii din Companie. Asigurările pe care le dădură în 1750-1 ţeranii, supt înrâurirea convingătoare a miliţiei aşezate prin casele lor — un fel de drago-nade austriace în Ardeal, ca acelea pe care le întrebuinţă Ludovic al XlV-lea, regele Franciei, împotriva calvinilor săi, aducând, nu convertirea, ci trecerea lor în Germania — nu pot aveâ nicio însemnătate; peste puţină vreme aşâ-zişii întorşi la Unire îşi făceau cruce cu groază la vederea 1 Bănea, passim. 1 Bănea, p. 203. * Jbid., p. 217. www.dacoromanica.ro ÎNTEMEIAREA EPISCOPIILOR NEUNITE lN ARDEAL 433 la vederea preotului unit şi n’ar fi călcat pentru nimic in lume in biserica legii sprijinite de Cârmuire 1. CAP. III. întemeiarea episcopiilor neunite în Ardeal şi la Oradea-Mare. încă dela 12 Iulie 1748, pentru a nu pierde cu totul pentru catolicism pe Românii din părţile Orăzii, Guvernul fusese silit a le dâ un episcop unit anume pentru dânşii, şi Fusese foarte bucuros că poate găsi pe un Macedonean care primise dogma romană, pe Meletie Covaciu, care fusese mai în urmă paroh la Dioszeg; pentru a nu se mai crea o dieceza unită a Românilor, Meletie fu făcut episcop in par-tilms, de Tegea, dându-i-se numai sarcina de a administra in aceste locuri1 2 * * *. Va fi făcut şi el ca şi Klein noviţiatul lui de călugăr la Muncaciu, al cărui episcop il şi consacră la 1750s. Se intitula «dinu mila lui Dumnezeu şi Scaunului Apostolicescu arhiereu sfintei Biserici Răsăritului Orezi-Mari şi alu Biharu varmedi, Grecilor, Rumâniloru şi Ruşilor, i-proci» *, dar, de fapt, încă din 1752-3 Orădenii li smulseră cea mai mare parte din noua sa dieceză 6; Sinesie călătorise cu oaste de neamul său, care ajută să-i deâ un prestigiu deosebit şi o nebiruită putere de convertire. Comisiunea tri-measă de Curte găsi că numai opt sate mai vreau să ştie de Meletie. Silinţile lui la Viena de a-şi căpătă o bună organizare a diecezei rămaseră zădarnice: între ortodoxia cuceritoare a lui Sinesie şi intre bănuitorul şi exclusivistul cato- 1 Cf. Bunea, pp. 255-6. 2 Cf. Nilloa, p. 603 şi urm. * Ardeleanu, I. c. * Studii fi doc., XII, p. 295 no. 1. 6 Ardeleanu, I. c. www.dacoromanica.ro 134 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI licism al episcopului latin de Oradea-Mare nu se află loc-pentru dânsul. La moartea lui Meletie, în 1770, Roma nici nu voi să-i dea un urmaş. Se numi doar, la 5 Novembre 1775, un sufragan român al singurului episcop ce puteâ ti în Orade, cel romano-catolic, şi acest sufragan, Moise Dra-goş,— sau, fiind nemeş, Dragoşi,— din Turda, fost paroh în oraşul unde aveâ acum puterea episcopală, căpătă în sfârşit, la Novembre 1777, situaţia nouă de episcop unit al Orăzri1; el fu sfinţit de noul episcop ardelean, care venise după Klein şi după fostul vicariu Aron, Grigore Maior, tânărul teolog din anii 1750. Bine dăruită cu venituri,— împărăteasa-i dădu întinsul şi mănosul domeniu al Beiuşului —, episcopia cea nouă ajunse cea mai bogată din câte le aveau Românii de orice confesiune. încă din 1751, anul renunţării lui Klein, umblă printre Români o scrisoare neiscălită, care-i îndemnă să-şi ceară episcop neunit, adevărat ortodox. «Din toate satele să mergeţi la guvernator şi să răspundeţi că nu voiţi să aveţi episcop unit:o, şi le se spuneâ anume că, dacă nu vreau să ajungă «Nemţi», trebuie să-şi ceară un episcop dela Carlovăţ, vatra pravoslavniciei celei mai adevărate. Dacă strâng un galben de fiecare sat şi nu merg cu «mâna goală», fie siguri că vor izbândi8. Poate că scrisoarea, care vorbeşte de stăruinţi la «uşa împăratului», veniâ dela Trimeşii la Viena ai neuniţilor din Scaunele Sibiiului, Miercurii, Sebeşului Săsesc, Orăstiei şi Dobrei, cari plecaseră la împărăţie în 1749 *. Deocamdată nu puteâ fi vorba de îndestularea unei cereri aşâ de îndrăzneţe. Dar războiul, greul războiu pe care-1 purtă împărăteasa, făcu minunea de a căpătă Românilor neuniţi un Vlădică. încă din 1759, după recomandaţia lui I * 3 I Ardeleanu, (. c. 8 Nilles, pp. 601-2; Ardeleanu, I. c., pp. 101-2. 3 Buuea, p. 250. www.dacoromanica.ro iNTEMEtAREA EPISCOPnLOR NEUNITE lN ARDEAL 135 Kaunitz însuşi, a marelui ministru austriac, se dădu grija păstoririi acestor oi rătăcite unui păstor de încredere, care nu le putea aduce înapoi la vechea turmă, dar trebuia să le împiedece de a se risipi prin vecini. Această grea misiune se îucredinţă lui Dionisie Novacovici, episcopul Budei şi al Câmpilor Mohaciului, care ajunse astfel, nu Vlădică al Ardealului, ci numai Vlădică în Ardeal1. Instalarea lui Dionisie, căruia nu i se putea da măcar o reşedinţă, nici atribui venituri, ar mai fi zăbovit, dacă, din satele româneşti, hotărâte a-şi păstiâ legea veche, n’ar fi răsărit «sfinţii do felul lui Visarion Sarai, pe care poporul, ce ridicase cruci In amintirea lui, la margenea drumurilor pe unde trecuse, nu-l- uitase încă. Astfel preotul- Ioan Molnar începu să predice la un bâlciu, în versuri improvizate*. Iar peste puţin, in 1760, conducerea mişcării o lua un uit preot Îmbrăcat în liaine ţerăneşti, ducând cu el ■> falsă carte împărătească «pentru alungarea preoţilor uniţi, având în juru-i strajă şi după dânsul un alaiu potrivit cu sfinţeniai. Episcopul ccl nou al uniţilor, ales In 1752, fugi din Sibiiu înaintea terauilor răsculaţi, cari-1 ameninţară si în Blaj8. Preotul răsculat, Sofronie, aveâ fără îndoială şi el legături cu Sârbii, şi se ziceâ: «vicarăş al Sfinţiei Sale dela Carloveţi 1 * * 4. Puterea duhovnicească a fanaticului, care nu eră lipsit de oarecare şarlntnnie naivă, ajunse aşâ de mare în tot Ardealul, încât Curtea trimese, iu 1761, pe generalul Buccow, ca să facă pace. La 6 April, Românii din Siliiu ii cerură un episcop, ori măcar alipirea bisericească a Ardealului la Carlovăţ, neîndrăznind sa pomenească numele Râmnicului, care se afiâ în ţară străină, «la Turcii, iar 1 Hurmuzaki, Doc., VII, pp. 49-20. no. Xvili; Fragm., II, p. 459 şi urm. I Petru Maior. Ist. bisericească, p. 444 şi urm. 8 Sate şi preoţi, pp. 252-3. Gf. mai ales Bunea, Petru Paul Aaron, Blaj, 4902. 4 Studii şi doc., IV, pp. 86-7, no. lxxxii. www.dacoromanica.ro 136 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI încă din 10/âl Mart, Sofronie ştia că s’a dat voie de viaţă în ortodoxie pentru Românii în Ardeal şi că «maica» împărăteasa a trimes şi un «arhiereu pravoslavnic»1. Cerea însă, cu acest prilej, pentru popii pravoslavnici, acele privilegii care nu se aduceau la Îndeplinire pentru preoţii uniţi, ai legii pe care o voia şi eră gata oricând să o apere împărăţia. Căpătă numai asigurarea că preoţii, dându-şi porţia domnului de pământ, ca mai înainte, vor li scutiţi, poate, de «darea pe cap», şi înştiinţarea că Budanul le-a fost dat de Vlădica şi trei uie să-l asculte. Cu o proclamaţie ultimă în acest sens, cu o audienţă la generalul şi cu daruri din partea acestuia, se mântuie cariera acelui care iscăliâ acum numai «popa Sofronie de rit grecesc, neunit, din Zlatna, după orânduirea bisericii Ierusalimului»1 2. Temându-se de urmările faptelor sale, el trecu în Ţara-Românească, la Râmnic şi apoi la Argeşul lui Balomir3, pe când «norodul» îl aşteptă încă multă vreme «cu dragu» 4 *. La 11 Iunie, Dionisie eră prezintat solemn la Braşov, cu miliţie şi ospăţ, la biserica Sf. Nicolae, cea înoita de împărăteasa Rusiei 6. încă dela 28 Decembrie 1761 avem o scrisoare către acest nou Vlădică din partea lui Grigorie de Râmnic, urmaşul lui Climent — dela 8 Maiu 1749 —, care episcop oltean îi zice: «pururea întru Hristos frate dorit», îi vorbeşte de «datoriia cea frăţească si unirea credintii si a dragostii», de episcopia sa, dela împărăteasa, asupra «neamului rumănesc neunit lăcuitori Tranzilvaniei», de «bunele tocmiri» ce a făcut, şi-i trimete două exemplare dintr’o carte cu biografiile arhiereilor şi «împăraţilor» sârbi, tipărită la el, în Râmnic, dp alt «frate» sârb. Sinesie din Arad, duşmanul cel mare al Unirii. Grigorie cere să i se ierte hirotonisirea 1 Sate şi preoţi, p. 234 şi urm. 2 ibid., p. 261, nota 1. * Studii şi doc., IV, pp. 93-4, no. lxxxvii. * lbid. * Sate şi preoţi, p. 261. www.dacoromanica.ro ÎNTEMEIAREA EPISCOPIILOR NEUNITE JN ARDEAL 137 fiului unui vechiu prieten al său din Răşinari şi dădea astfel asigurarea că de acum înainte — odată ce Ardealul are un episcop ortodox — el nu se va mai amesteca in hirotonii pe acolo, al căror drept îl are Dionisie singur1. în 1763, Grigorie mai stăruie pe lângă vecinul său pentru un Bălgrădean care fusese şi până la «răposata intru fericire Elisavet Petrovna, marea împărăteasă a toatei Rosiia», Ni-codim a, ajuns egumen al Bistriţei ®. Pe acel timp Guvernul, oprind cu groaznice ameninţări emigrarea peste munţi, luă cele mai aspre măsuri împotriva vechilor tovarăşi ai lui Sofronie, ca protopopul Simion din Bălgrad, învinuit că a dat de veste apropiata întoarcere a tulburătorului, cu Tatari. Se îndârji prigonirea celor cari mai aveau legături cu Românii de dincoace sau cu călugării ale căror mănăstiri fuseseră date jos fără cruţare, iar ei, în cea mai mare parte, aruncaţi peste hotare. Cu durere şi mânie cei dela Râmeţi spuneau în pisania lăcaşului lor că «d’intâi au fost zugrăvit... în zilele lui Matiiaş Crai, vă leatu 6879 [1486-7]» şi însemnau pe o carte bisericească munteană, pe care ştiură să o ascundă: «cându au stricată necredincioşii mănăstirea dela Râmeti si cea dela • « • Geoaglu, la ani 1762, în Avgustu 23, intr’o zi Sâmbătă, spre perirea loru» * *. La Prislop, la Silvaş, mănăstire pe care Petru Pavel Aaron o ajutase şi sprijinise până în 1759 chiar — când se dărâmă chiliile, izgonindu-se călugării, cari fug la Sibiiu, — unul din ei plânge sfârşitul vestitei obşti, care dăduse Ardealului pe cel d’intâiu Mitropolit, şi înfierează în actul Unirii partea lui în adevăr dăunătoare: ...Să se răsneascâ De fraţii din Ţara-Românească Şi din Ţara Moldovenească, — 1 Studii şi doc., IV, pp. 87-9, no. lxxxiii. 2 lbid., pp. 90-1. f Sate }i preoţi, p. 268, nota 2. * Studii şi doc., XIII, pp. 158-9, no. 10. www.dacoromanica.ro 438 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI fraţi cari, din nenorocire, nu sânt destul de tari ca să oprească asemenea jafuri profane: Am aşteptat si vie de peste munte, Fiii mei romini, să ne ajute, Dar ţeara lor erâ cotropiţi, De Turci şi de Greci jifuiti1. CAP. IV. Noua tipografie a Bisericii unite. Se poruncise şi oprirea totală a cărţilor româneşti de slujbă. în sfârşit tipografia, atât de mult timp aşteptată şi pregătită, se orândul la Blaj, în rândul Intâiu pentru ca preoţimea unită să nu mai trebuiască a alergâ la tipăriturile pline de eresuri şi însufleţite de spiritul shismei alo Vlădicilor noştri. La 1747 încă, tipografia puteâ să lucreze, în mănăstirea Sf. Troiţe, si un meşter muntean, Dimitrie Pândo viei, dădea în tipar porunca prin care se opriau banii turceşti1 2 3 * *. La 4750 se publică aici «FloareaAdevărului», O' carte de polemică adunată de însuşi episcopul şi călugării din jurul său, pentru a lovi în duşmanii dogmei şi ai Bisericii sale, părând totuşi că propovăduieşte numai «pacea şi dragostea de obşte»8. La 4753, tot pentru luminarea credincioşilor, Aaron tipăriâ un Catehism, care ieşiâ din nou supt titlul de învăţătură creştinească la 4756, iar în 1757 si latineşte, cu dedicaţii către mari dregători influenţi ai Ardealului. în acelaşi an 4753 se dădea şi cea d’intâiu carte de slujbă, Strastnicul, care nu fusese tipărită încă dincoace 1 Ist. lit. rom. in secolul al XVIII-lea, II, pp. 158-61. — Pentru dis- trugerea mănăstirilor, Bunea, o. uit. cit. Pentru a celor din Plosca şi Gioagiu, care aveau şi şcoli, v. Sate şi preoţi, p. 274. 3 Studii şi doc., XII, p. 46, no. XCI. * Bibi. Rom., II, p. 113. E pomenită şi in plângerea călugărului din Prislop ; Buciumul, I. www.dacoromanica.ro NOUA TIPOGRAFIE A BISERICII UNITE 139’ (reeditat la 1773). Liturghiile blăjene sânt din 1756 (retipărite, cu adaus, la 1775), iar Molitvenicul, lucrat, de un1 fugar din Oltenia, Ioan Râmniceanul, din 1757. Acaftistul din 1763 (reeditat la 1774), Psaltirea, din 1764 (nouă ediţie la 1780), Evanghelia, din 1765 (retipărită la 1776); Polus-tavul iese a patra oară in 1773. O ciudată Cazanie cu litere latine şi ortografie ungurească, tradusă pentru «con-siliariţa» Margareta Tomeian şi tipărită de David Birâ Pia-ristul, e din 1769 *. Atanasie Rednic, urmaşul, dela 1764, al lui Aaron, avea la îndămână pe Sandu lerimia tipograful ieşean şi pe Petru Pupovici Râmniceanul. Urmeazul Orolo-ghiul din 1766 (a cincea ediţie, 1778), Apostolul din 1767, Ca-tavasierul din 1769 (retipărit la 1777). Tocmai la capăt, apare Octoihul din 1770. Triodul nu s’a dat. La 1777 Grigorie Maior, episcop din 1772, publică Arhiera-ticon, tradus din greceşte, «slujba arhierească», într’o cărticică de 44 de pagini,—noutate între cărţile de slujbă ale Româuiior. Un Sibiian, Petru, lucra In 1759 la Păstoriceasca datorie, o enciclică a episcopului, in cuprins însă de 159 de pagini, pe care o intregiâ, la 1760, el însuşi, prin Pastoriceasea poslanie sau Dogmatica învăţătură, răzimată pe cunoaşterea unui mare-număr din cărţile sfinte şi bisericeşti, tipărite mai de multr ale Românilor; iar Cotore, acum «vicariuş», prin Cartea!-pastorală din acelaşi an. Pe această cale se urmează şi mai departe8, dându-se la 1761, în latineşte şi româneşte, «Adevărata mângâiere» (Epistola consolatoria), iar la 1762, iarăşi in cele două limbi, o scriere a episcopului despre «Săborul dela Florenţiia», al vechii Uniri din 1439, iar operele luf Ioan Damaschin — privit ca sprijinitor al dogmei catolice — iese la 1763, numai în limba latină. Seria se închide atunci r niciunul dintre episcopii următori nu mai dau asemenea 1 2 * 1 Cf. Bibi. Rom., Ii, pp. 191-2. Retipărire, Buda, 1799. 2 Pentru o Închinare latină a tipografilor către episcop, v. Studii şi- doc., XII, pp. 10-1; Bibi. Rom., II, pp. 153-4. www.dacoromanica.ro 140 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI opere de teologie şi învăţătură înaltă1, până la Vlădica Bob, 3n 1784. Cuirt se vede, pentru lucrul părţilor liturgice, cu ajutorul meşterilor de tipografie dela noi din ţară şi pe temeiul traducerilor făcute de Damaschin al Râmnioului, i-a trebuit, noii Biserici unite nu mai puţin de douăzeci de ani, in trei episcopate ce 3e urmează. Ceia ce pornise Aaron, întemeietorul mănăstirii Sf. Treime, al mănăstirii sale proprii, al şcolii de preoţie şi pentru popor, al şcolilor mai înalte-1- în 1754* *, fu continuat de Rednic şi mâptinţ abiâ de Grigorie Maior. Certele co izbucniră după moartea lui Aaron, când unii voiau pe Klein, adus înapoi din Roma, iar alţii pe Maior, cu care alesul Rednic avă necontenit de lucru, neînţelegerea veşnica a acestuia — al doilea Atanasie — cu că-Jugării-canonici din mănăstirea sa, retragerea lui, silită de Guvern, în 1782, rivalitatea între Scaunul din Blaj şi cel din Oradea, unde nici Dragoşi, nici urmaşul său, fostul vi-cariu ardelean Ignatie Darabant (dela 1788), nu ajutară nici la Întărirea Unirii, nici la înzestrarea Bisericii unite, care se feriâ de orice atingere a sbismaticilor din Principate, cu cărţile trebuitoare slujbei. Până la isprăvirea acestei lucrări întregi, clericii ardeleni uniţi trebuiră să se Îndrepte tot la obişnuitele tipărituri rnuntene, oricât de mult le-ar fi oprit ■Cârmuirea. Le întâlnim pe acestea tot aşâ de adesea în bisericile de peste munţi, ba chiar mai adesea decât ediţiile blăjene încuviinţate de Vlădică şi ««cei marin şi cercetate de aproape, in ce priveşte dogma, de teologul care se păstră în preajma episcopilor până la desfiinţarea Ordinului Iezuiţilor. Cât priveşte pe Novacovici, un episcop ca. el, necunoscător de limbă, de ţară, de oameni, dezgustat de o situaţie •carc-1 făceâ să rezilieze într’o căsuţă terănească din Răsi- <* a • 1 Scurte răspunsuri despre Uhire, In 4780; Bibi. Rom., II, p. £53, mo. 431. * Ist. lit. rom., II, p. 69. www.dacoromanica.ro NOUA TIPOGRAFIE A B1SKRICII UNITE 141 nari \ să primească jignirile lui Aron unitul şi să-şi auda, fiind Sârb, Raţ, porecle ca acelea de «raţă» şi a răţoiau ; un om bătrân şi bolnav, lipsit de autoritate, îngrozit de halul moral al unui cler ce se ţinea de bătăi şi petreceri, şi de furia ce făceâ să se ciocnească necontenit neuniţii săi, cari-i cereau scutul, şi uniţii, pe cari din porunca Guvernului erâ dator să-i cruţe, să-i curtenească şi linguşească, — n’aveâ răgaz nici bani, nici voie, şi nici priceperea să lucreze cărţi. Se-cretariulsău cel d’intâiu a fost Vasile Miroliub, Sârb care ştia româneşte, şi aduceâ cărţile din Râmnic, deşi nu le plâtiâ1; urmaşul lui e acuin Braşoveanul Dimitrie Eustatievici. E fiul preotului Eustatie dela Braşov 1 2 3 4, scriitor, crescut în Chiev, în cea mai strictă ortodoxie, traducătorul «îndreptării păcătosului», care se tipări cu cheltuiala episcopului de Timişoara, şi pentru credincioşii din dieceza aceluia, la laşi; avem dela acest harnic prelucrător o sumă de lucrări de caracter religios şi moral, «Economia lui Florin cel mare», o parte din Analele lui Baronius, tălmăcite de preotul braşovean Ştefan, «Tzvoadele pentru lucruri de obşte şi de chilin, în scrisori de multe chipuri». E şi alcătuitorul unei gramatice româneşti, cerută de Constantin Mavrocordat, Domnul muntean; e apoi îndemnătorul unui Radu Tempea, unui Radu Duma şi altor dăscălişi cărturari bisericeşti ai Braşovului. A stat toată viaţa lui în cele mai strânse legături cu Rusia, în care el învăţase şcoala lui Petru Movilă, «Academia Mo-ghilă-Zoborosţiană», şi cu Ţara-Românească, de unde vor fi intrat slobode toate cărţile*. Vedem pe dascălul din Bal-grad, Ion, mergând peste hotar, după cărţi, la Munteni, in 1763®, pe preotul Isaia din Apoldul-Mb, făcând acelaşi drum pentru acelaşi scop, pe tipograful Dimitrie Lăcătuş, un Ardelean, viind din Bucureşti cu Evanghelii, Molitvenice, Ca- 1 V. Neamul românesc in Ardeal şi Ţara*Ungurească, p. 181. 2 Studii şi doc., IV, p. 91, no. LXXXV. * V. Braşovul şi Românii, tabla. 4 Ist., Ut., rom., II, p. 271 şi urm.; Braşovul şi Românii, p. 318. f Studii şi doc., IV, pp. 93-4, no. lxxxvii. www.dacoromanica.ro 142 ISTORIA BISERICII ROMANEŞTI tavasiere, Ceasloave, ba chiar cu exemplare din noua ediţie românească a lui Simion de Tesalonic, pentru desfacere1. Cu toate că Sârbii dela Carlovit si cei dela Arad râvniau « ♦ Încă la Biserica neunită din Ardeal, viind episcopii lor până Ja Hălmagiu pentru a smoml, cu toate că împărţiau antimise ale «vicariuşului» lor Sofronie2, care se allâln 1769 lângă Ruşii ce intraseră In Bucureşti şi mai trăi Încă până după 1774®,—Ardealul rămase alipit, in ceia ce priveşte pe Ne-nniţi, de episcopia, sârbească a Budei, şi, după moartea lui Dionisie Novacovici, alt Sârb, Ghedeon Nichitici, luă, la 1788, şi grija satelor ardelene ce se ţineau de ortodoxie: ■o bună parte dintre preoţi, — şi acel din Bălgrad *—, se sfinţesc şi supt acesta in Ţara-Românească. Şi supt el, ca şi până atunci, supt înaintaşul său, bisericile întrebuinţau şi mai departe cărţile ieşite de supt teascurile din Râmnic, Bucureşti şi Iaşi. Până la începerea unei ere nouă în viaţa bisericească a Românilor, către sfârşitul veacului, prin mişcarea de îndreptare a Putnenilor, prin marea mişcare de înoire a Paisie-nilor, prin mântuitoarea răspândire a ideilor din şcoala ardeleană, — aceste cărţi reprezintă partea cea mai interesantă dm cele ce se cuprind în viaţa deosebitelor Biserici ce au în seama lor grija duhovnicească a neamului. * 8 1 Sate şi preoţi, p. 267 şi nota 2. 8 Ibid., p. 274 şi urm. 8 Gen. Cant., pp. 160, 177; Hermann, l. c., p. 257 şi urm.; Sate şi preoţi, pp. 282-3. 8 Studii şi doc., XIII, p. 33. www.dacoromanica.ro PARTEA A Vl-a. BISERICA DIN PRINCIPATE ÎN ERA RĂZBOAIELOR RUSO-TURCESTI. www.dacoromanica.ro CAP. 1. Biserica munteană în epoca Mitropolitului Grigorie. In ce priveşte Biserica principatului muntean, ea nu se dezvoltă în alta privinţă decât în a publicaţiilor. în Bucureşti, Mitropolitul Neofit, care a scris un tratat despre mi-ruire către Constantin-Vodă Mavrocordat şi a redactat vizi-taţiile sale pastorale din 1746-7, ultima în greceşte1, îşi mântuie în linişte păstoria şi lasă ca urmaş al său pe alt Grec, Filaret1 2. Numai la 28 Iulie 17G0, un Român, Grigorie, fost eclesiarh al Mitropoliei şi episcop al Mirelor (în 1740), ieâ Scaunul Ungrovlahiei, — om fără multa cărturărie, deşi învăţase la şcoala grecească împreuna cu Da-ponte ®, dar cuminte şi evlavios *. Avu şi o parte în viaţa politică a terii, dar numai ca membru fără însemnătate al Divanurilor, fie că se ducea în Rusia cu cererile boierimii şi clerului, în 1770, ori ca mergeâ în Ardeal să ceară a se trimete înapoi la tatăl lor beizadelele fugareB. Eră un om de moravuri bune şi simple: îi placeau cronicile şi, spune 1 Bis. ort., II-III, XIV, p. 654 şi urm.; 718 şi urm.; Papadopulos-Kerameus, ’lep. Bt6X., IV, p. 89. 2 Rev. teol., EI, p. 373: Bis. ort., XV, pp. 263-1 * Erbiceanu, Cron. greci, p. -H3. * Sulzer, III, p. 500: «ein ungelehrter, sehr alter, aber ehrwflrdiger Prălat». 8 Văcărescu, în Papiu, Tezaur, II, p. 288; Hurmuzaki, Doc., VII, pp. 343-4, no. 200; Fragmente. V, p. 446 şi urm. www.dacoromanica.ro 146 ISTORIA. BISERICII ROMÂNEŞTI la 1785, eclisiarhul său, da masă, în loc de vorbe, poftiiâ cetanie»1. începută într’un războiu, Cârmuirea lui Grigorie se mân-tuie în altul. La şese ceasuri de seară din 18 Septembre 1787a, el se stânge, şi, în ziua de 9 Octombre, Cozma de Buzău, arhiereu de moda veche®, iî ieâ locul, prin alegere şi cu obişnuita întărire din partea Patriarhului de Constan-tinopol. în cursul unui al treilea războiu, Cozma moare, la 12-3 Septembre 17921 * * 4 * * 7,’ şi, la 23 din aceiaşi lună, Filaret, de MireB, apoi de Râmnic, vicariu al Ungrovlahiei în 1775#, om sfânt, care cereâ lumii să cânte «catavasli şi irmoase, iaru nu cântece curveşti şi drăceşti»T, Grec, trece în locul lui,—înlăturând pe ucenicul lui Grigorie, Grigorie al Sidei, — în împrejurările obişnuite8. Stătu abia un an; primise in Oltenia cu toată cinstea pe generalul austriac Enzenberg, ca să-şi răzbune că Mavro-gheni, Domnul de acelaşi neam cu dânsul, căruia Turcii îi dăduseră ţara pe mână în aceşti ani de primejdie pentru stăpânirea lor la Dunăre, îi luase cu sila prea mulţi bani, şi-l surghiunise la Craiova9. Bănuit de Domnul, foarte credincios Turcilor, pe care-1 căpătă Principatul muntean la începutul anului 1793, Alexandru Moruzi, Filaret al II-lea demisionează în Septembre 1793, făcând loc lui DosofteiuFilitis dinlanina,— fost egumen în Bucureşti, la mănăstirea Sf. Ioan10, şi episcop, 1 Ist. lit. rom., I. p. 522 şi nota 3. 8 Melchisedec, in Rev. p. ist., arch. ţi fii., voi. V, pp. 448-9; Buciumul, I, p. 144. 8 La Buzău dela 4 Septembre 4764, după ce fusese protosioghel la Mitropolie; Cipariu, Acte ţi Fragmente, p. 226 şi urm.; Cond. Sfântă, p. 239 şi urm. * Ist. lit. rom., II, pp. 370-4. * Cond. sfântă, pp. 225-6. 8 Sulzer, III, pp. 499-501; Cond. Sfântă, p. 229. 7 Bibi. Rom., II, p. 477, no. 355. 8 V. articolul mieu despre dânsul, in Conv. lit. pe 4901. 8 Ist. lit. rom., II, p. 370. M Cipariu, l. c.; Cond. Sfântă, p. 249. www.dacoromanica.ro BISERICA MUNTBANl lN EPOCA MITROPOLIT. GRIGORIE 147 dela 11 Octombre 1787, în eparhia Buzăului, — ales la 11 Octombre, — şi lăsând acestuia o mare datorie *. O rudă a lui Dosofteiu, care scrie numai greceşte, în toate scrisorile lui, Costandie, ii urmase la BuzăuB. Cum vom vedeâ, prin Partenie de Râmnic, şi a treia dieceză a Ţerii-Româ-neşti o aveâ la această dată un Grec. Râmnicul păstrase Insă mai bine până atunci datina Vlădicilor români, la cari tineâ boierimea olteană. Când Climent îsi lăsă cârja, prin actul de «paretesis» din 8 Maiu 1749, pentru n se face schivnicul Cozma, — ucenicul său, deci alt cleric din şcoala lui Damaschin, Grigorie, egumenul Coziei, viitorul Mitropolit, fiu al Iui Gheorghiţă Socoteanu —, îi ieâ locul*, A fost, nu numai un bun Român, scriind numai româneşte şi bucuros să deâ neamului său cât mai multe cărţi pe care să le înţeleagă, dar şi unul dintre cei din urmă arliierei cari încercară, luptând împotriva Grecilor, a căror putere se măriâ necontenit în conducerea Domniei, dacă un în cârmuirea ţerii, să dea Bisericii rolul politic pe care-1 avuse odinioară. Supt Constantin Racoviţă, Român numai cu numele, el se înţelese pentru o acţiune de opoziţie cu .bătrânii boieri de ţară Constantin Dudescu şi Barbu Văcă-rescu şi, în fruntea boierilor Craiovei, el merse cu pâra până la Adrianopol. Grigorie smulse astfel lui Racoviţă concesii întinse: gonirea epitropului Domniei, Postelnicul Geanet, şi a altor sfătuitori nesuferiţi boierimii româneşti, trimeterea la Constantinopol, fie şi înlocui, ce ingăduiâ mare înrâurire, de capuchehaie, a vestitului Stavarachi, cumnatul lui Geanet; numirea a doi boieri români pe lângă acest reprezintant al Domnului şi despărţirea între Vistieria ţerii şi a Domnului, care trebuiâ să conziste numai din vămi, ocne şi un văr* săinânt de 3.000 de pungi pe an. 1 2 1 Ist. Ut. rom., II, p. 374. 2 La 48 Octombre; aceleaşi izvoare. s Istoria eparchiei Râmnicului, p. 444. www.dacoromanica.ro 148 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI în acelaşi timp, se prevedea şi scoaterea Mitropolitului Filaret, ca unul ce eră străin — se imitau deci împrejurările moldoveneşti din 1750, — şi punerea In loc a lui Grigorie însuşi. O solie, alcătuită din Mihai Cantacuzino, viitorul Ban, general rus şi scriitor, şi din epitropul mănăstirii şi spitalului Sf. Pantelimon, Sandu Bucşănescu, merse la Adria-nopol ca să roage de Întoarcere pe pârâşii Domniei1. Când Insa Racoviţă, sprijinit pe puterea lui Constantin Brâncn-veanu Spătarul, căpătă dela Turci trimeterea în fiare a lui Bucşănescu, ramas capuchehaie pe lângă Poartă, şi firman pentru prinderea şi surgunirea la Famagusta Ciprului a Văcăreştilor?, Grigorie avu să sufere pentru fapta sa îndrăzneaţă, pe care de acum înainte niciun episcop nu eră s’p mai încerce. La 23 August 1755 îl vedem scriind egumenului de Hurez, alt boier, cu sufletul tot aşa de războinic, Dionisie l^alăcescu, pentru a-i spune că-şi «aşteapta şi nădăjduieşte dinu zi in zi mântuirea» şi a se rugă de o intervenţie, «cu boiarii, cu preoţii, cu neguţătorii», pe lângă Domn, Divanul său şi Brâncoveanu în deosebi, ca să (ie iertat, şi să poată «veni la locul sau», fie şi plătind încă odată cât i s’a luat şi dând chizeşi pe rugători pentru scoaterea lui din cine ştie ce mănăstire de surgun; «de acumu înnainte», adauge el, cu cerbicia înfrântă, «nu voru mai fi ceale ce au fostu până acurnu de spre partea noastra, ci vomu fi cu totuluşi totu alu Măriei Sale credincioşii şi cu dreptate»8. Scăpând din această urgie, Grigorie se îngrijeşte numai de lucrurile eparhiei şi de facerea bisericilor. Mihail, egumen de Cozia, nepotul lui Teodosie Mitropolitul, prefăcuse la 1737 biserica din 1681 a acestuia; negustori din Sibiiu Inoiseră încă dela 1747 biserica Maicii Domnului din Râmnic; alţi negustori ardeleni făcură mai târziu, cu ajutorul lui Gri- i * * i Gen. Cant., p. 124 şi urm. » lbid. » Studii fi doc., XIV, pp. xxix-xxx. www.dacoromanica.ro BISERICA MUNTEANĂ ÎN EPOCA MITROPOLIT. GKIGORIE 449 gorie, acum mazil, biserica Tuturor Sfinţilor (1762-4), şi acesta singur zidise din temelie la 1750-1, strălucitul paraclis al episcopiei,—când biserica episcopală chiar o făcuse din nou, In bun stil de ţară, ce nu se inai poate recunoaşte acum, In zidirea nouă din vreme a lui Vodă Ştirbei, Înaintaşul şi părintele sau duhovnicesc, Climent, care e si ctitorul bolnitei. Gri-gorie prefăcu în episcopie, reparând-o fără îndoiala, biserica Sf. Dumitru din Craiova, azi înlocuită prin alta, — biserică în «are aşeză reşedinţa sal. Bolnav şi bătrân, el părăseşte de bună voie Scaunul sau, la 21 Maiu 1764—însă tot într’o Domnie a lui Constantin Rqcoviţă, şi fiind aşâ de puţin obosit şi uedestoinic, încât la 26 Iulie 1770 fu pus de Ma-iioli-Vodă Giarii8 Mitropolit al Ungrovlahiei, în locul celuilalt Grigorie, care trecuse încă dela început de partea Ruşilor şi se aflâ fugar, ca şi al Buzăului, Cozma 8. Faţă de Grecii din Bucureşti, cari aclamau pe Muscali, Grigorie, reprezintând politica românească a Oltenilor, primiâ mai bine, supt un Domn ce fusese boier al Craiovei, stăpânirea turcească. Fugi odată cu Domnul său la sfârşitul anului, dar nu trebuie să uităm că puterea lui Manoli-Vodă ţinu în judeţele oltene şi până în Octombre 1771. Acela ce, adăpostit în schitul de munte al Sarâcineştilor, eră numit une ori «Vlădica Sărăcinescub, putu să iscălească de aici înainte ţproin Mitropolit». Murind la 28 Decembre 1777, noaptea, el fu înmormântat în tinda Episcopiei, într’o vreme când cârja o ţineâ un arhiereu de însemnătatea lui Chesarie4. Tot un continuator al şcolii lui Damaschin, Partenie, eclisiarhul lui Grigorie în zilele grele de prigonire, traducător al Liturghiei Sf. Iacov, dîn greceşte8, şi al Slujbei * * 1 Istoricul eparhiei Râmnicului, p. 143. Pentru celelalte, v. In~ jscriplii, II. > Cf. Cipariu, Acte şi fragmente, p. 226 şi urm. * Condica Sfântă, pp. 179-80, 192-3; cf. G. Lahovari, la Conv. lit., JXXVI, pp. 4068-74. * Bis. ort., XXVIII, p. 4446. * lbid, XXVI, p. 224. www.dacoromanica.ro m ISTORII BISERICII ROMÂNEŞTI Sf. Nicodim, Partenie egumenul dela Tismana, birul pe cei din Cozia şi Bistriţa şi se alese episcop în 1764 1. EI nu mai trăia în 1770a, când se spune1 * 3 4 5 că Grigorie n’a putut fi hirotonisit îndată, din cauza fugii lui Cozma de Buzău şi a morţii lui Partenie. CAP. II. Noua epocă de tipărituri româneşti: episcopul Chesarie de Râmnic. Chesarie, noul episcop, fu pus de Ruşi după înclieiarea Domniei lui Manoli Grianl. Deşi unui frate al său i se zicea Halepliu, State Halepliu*, Chesarie e numit «Românul», de către Daponte, cunoscătorul cel mai bun al întregului cler contemporan. învăţase la Bucureşti, în şcoala grecească, pe atunci condusă de Alexandru Turnavitul, adecă Târnoveanul, Grec din Bulgaria (f -ţ761) 6, şi se călugări la Mitropolie, rămâind pe lângă Mitropolitul Filaret Micha-litzi, Zantiotul, iar apoi pe lângă Grigorie al II-lea ®. Ajunse protosinghel, apoi arhimandrit, întovărăşi pe Grigorie în călătoria de închinare la Petershurg, şi, după o lungă vacanţă a Scaunului râmnicean, ajunse vicariu, prin voinţa Ruşilor, Ia Râmnic, la 26 Decembre 17717, iar episcop de fapt numai la 26 Decembre 1773, mulţămită tot lui Rumienţov, generalisimul împărătesc 8. Cunoscător de greceşte, latineşte, 1 Istoricul eparhiei Râmnicului, p. 146. 8 Cf. ibid., pp. 148-9. 1 Cipariu, l. c. 4 D. Petrescu, frate al prefectului Politiei din Bucureşti, mi-a comunicai că d-sa, rudi a lui Chesărie, are actele familiei şi că in loc de Stan e a se ceti: State. 5 Erbiceanu, Cron. Greci, p. xxvn. « lbid., p. 114. 7 Cf. Bis. ort., XV, pp. 263, 602. 8 Cond. Sfântă, pp. 194-5. www.dacoromanica.ro EPISCOPUL CHESARIE DE RÂMNIC 151 franţuzeşte, bun cuvântător, autor al unei Bcrieri despre războiul In care fusese amestecat,— cartea ar fi fost parafrazată de dascălul-călugăr ieşean Ambrosie Pamperis1; tipăritor de cărţi — a dat la Veneţia o ediţie a lui Grigore Dialogul, tradus in aplâ de Daponte8—; miluitor cu 150 de pungi al tuturor săracilor, e o figură în adevăr luminoasă, şi avea dreptate acel simplu negustor care-i pomeniâ, la Începutul anului 4780, moartea în Bucureşti, cu aceste cuvinte : «Gât va stâ Ţara-Rum[â]nească, arhiereu ca Cliesarie uu Vcţ. mai dobândi»8. Marele tipăritor din Râmnic dădu un aşâ de puternic avânt cultural episcopiei sale, încât fură siliţi să-l urmeze şi cei doi Greci cari-1 moşteniră prin voinţa lui Alexandru Ipsilanti şi a lui Mihai-Vodă Suţu, Filaret, fost de Miralichia (Mart 1780), şi Nectarie Moraitul, fost ar-inandrit al acestuia (Octombre 1792)* *. în acest timp, teascurile din Râmnic şi Bucureşti se întrec dând la lumină noua ediţii din cărţile de slujbă, întâiu se lucrează numai la Râmnic, mulţămită lui Grigorie Socoteaau. Preotul Constantin Atanasievici, tipograful cunoscut din zilele lui Climent, şi apoi urmaşul sau, Constantin Mihailovici preotul, dau din nou Antologhiul (1752; reeditat apoi de Partenie la 1766), Catavasieriul (1753), Ceaslovul (1753), Liturghiile (1759 ; ediţie nouă, supt Partenie, la 1767); Molitvenicul (1758; ed. 2-a, 1768), Octoihul (1763), Psaltirea (1751; retipărită la 1764, «totu în stihuri, pentru mai lesne cetitoriului şi înţeleagerea deplină»), Triodul (1761), iar Penticostariul numai în 1767. Pe lângă acestea, 1 Ist. Ut. rom., I, p. 525. 8 Posed un exemplar din această rarisimă carte (1780). Prefaţa cuprinde laude pentru Chesarie. 8 Furnică, Din istoria comerţului la Rpmâni, Bucureşti, 1908, p. 105 şi urm. De acolo se vede că o soră a lui Chesarie eră soţia lui Şerban Otetelişanu. * Greci erau, la Buză ti, cei doi Filitis, dela mutarea lui Cozma In Scaunul metropolitan. www.dacoromanica.ro ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI 152 lăsându-se multele «slujbei» de sfinţi ce aşteptau netipărite1, se tipări în româneşte, pentru Intâiaşi dată, după tipăritura slavonă din vremea Brâncoveanului, Slujba Sf. Grigorie Decapolitul, ale cărui moaşte se păstrau la Bistriţa, — şi deci slujba sfântului de hram începfi a se face româneşte acolo; o Slujbă a Sf. Nicodim de Tismana se dădu pentru acelaşi scop la 1767, de episcopul Partenie, care fusese egumen acoloa. O gramatică slavonă din 1755 nu e retipărirea celei a lui Antim, ci o carte nouă, comandată de Patriarhul sârb din Carlovăţ, precum acelaşi Patriarh şi Sinesie al Aradului publică la Râmnic în 1761 o «Pravilă de rugăciuni», în limba lor, cu un cuprins curat naţional, dându-se numai Vieţi de-ale sfinţilor, crailor şi prinţilor sârbeşti, între cari e şi Maxim Mitropolitul Ţerii-Româneşti *. Toate aceste lucrări ale lui Grigorie şi ale urmaşului său român Partenie au fost date la lumină cu «diorthosirea» Hureze-nilor Lavrintie şi Rafail, — acesta un viitor egumen al mănăstirii sale, — strămutaţi pentru acest lucru la Episcopie, şi, la urmă, supt îngrijirea unui Ioan, unui Grigorie, ucenicul episcopului. Mitropolitul Filaret Michalitzi nu dă, mult timp, nimic românesc din tipografia bucureşteană. Ba chiar întâlnim o Psaltire slavonă pe care i-o lucrează un nou meşter tipograf, «Barbu Bucureşteanub, în 1754, şi o ediţie a doua din Slujba grecească a Sf. Visarion, pentru mănăstirea lui din Larisa, zisă Duscu, de care ţineau la noi Nucetul si biserica Banului din Buzău, — ediţie plătită de însuşi Mitropolitul şi de fratele său, Şătrarul Ioan4. Dacă la 1756 se publică la Bucureşti Psal- * 8 1 Ale Sf. Nifon de Cilicia, Sf. Vasile cel Nou, Sf. Sava, Sf. Efrem Şirul: v. Ist. lit. rel., p. 218. 8 E cartea din «1763» a lui Partenie, care a slujit apoi lui Ştefan din 1839 ca să redacteze Viaţa Sfântului; v. mai sus, I, p. 44, nota 1, unde e a se tndreptâ astfel. 8 V. şi Studii şi doc., IV, p. 88; Mangra, Slujba sfinţirii bisericii, Arad, 1905; Bibi. Rom., II, p. 157, no. 327. * Cf. Lesviodax, p. 465; Studii şi doc., III, p. 85 şi urm. www.dacoromanica.ro EPISCOPUL CHEStRIR DE RÂMNIC 153 tirea românească, meritul e a lui Cozma, viitorul episcop de Buzău şi Mitropolit, care tipăreşte şi la Buzău Psaltirea din 1767 şi Catavasieriul din 1768 —, iar lucrarea in 1759 a Mo-litvenicului se face de către Grigorie al Mirelor si de un Neofit, dintre cari cel d’intâiu eră eclesiarh al Mitropoliei; ei şi păstrează opt parale din cele 40, — deci un leu întreg,—care erau preţul cărţii1. în 1760 începea Mitropolia lui Grigorie Însuşi. Bătrânul boier Constantin Dudescu, ocrotitorul lui Da-ponte şi una din căpeteniile mişcării din 1754 împotriva Grecilor, îndeamnă la cea d’intâiu publicare, plătită de un Bulgar Ilie, «oaia tîrlei cei creştineşti a Ohredei», a Vieţilor de pustnici, Lafsaicon-n\ lui Eraclid de Capadocia, tradus odată, cu cheltuiala lui Ioan de Hurez, în Râmnic, de un Polon ce fusese dascăl la Braşov, înainte de 1700, Alexandru *, şi, ceva mai târziu în Moldova, de Pahomie al Romanului poatel * 3. Tălmăcirea a fost făcută, data aceasta, de un Teo-iilact Clucer de Arie, care, în 1759, iscălise la Iaşi, ca fost Logofăt de Vistierie, broşura «Despre lemnul Crucii» şi pe care fostul său stăpân, Scarlat-Vodă Ghica-1 chemase în Ţara-Românească. încep acum tipăriturile bucureştene ale lui Iordachi Stoicovici tipograful, cu Evanghelia din chiar acest an 1760. Apoi, tocmai în 1764, cărţi de slujbă, un Apostol (ediţii nouă, 1774, 1784), un Molitvenic, foarte puţin răspândite, se dau la Mitropolie, supt Mitropolitul român4; un Ceas- l Bis. Ort., XXIII, p. -128. * Bianu, In Col. I. Traian, 4882, p. 599 şi urm.; Ist. Ut. rom., I, p. 434; Rev. Rom., II, pp. 448-20; Bis. Ort. pe 4887, pp. 403-5: lst.lit. ■rol., pp. 218-9. El a tradus din nou Penticostariul, In 4694. şi Psaltirea, la 4697, dar lucrările lui n’au fost tipărite. 8 Ist. lit. rel., p. 248 şi nota 6. 4 Bibi. Rom., II, p. 462, n-le 335. 337. www.dacoromanica.ro ISTORIA. BISERICII ROMÂNEŞTI 154 Iov poartă data de 1767 (ed. a 2-a, 1778), un Penticostariw aceia de 1768 (ed. nouă 1780, 1782); Octoihul bucureştean e numai din 1774, Eoanghelia, din 1775, Psaltirea, din acelaşi an (ed. nouă 1780), Antologhion, din 1777, iar Liturghiile din 1780 şi Catavasieriul din 1781. Se dă în 1770 şi Slujba Sf. Dimitrie din Basarabov, ale cărui moaşte fuseseră aduse la Mitropolie, în 1774, de Ruşi. Nu cunoaştom Cazania lui Grigorie, publicata în 1765 \ dar ea trebuie să fie tot cea din 1768, şi deci numai o reeditare a Cazaniei muntene obişnuite, apărută întâiu supt Mihai Racoviţă, deşi alte asemenea Evanghelii cu învăţături, unele anterioare anului 1700—ca a lui Ştefan ieromonahul din Gozia, 1688 sc aflau în manuscript. Grecii îşi tăcuseră, cu banii Patriarhiei de Ierusalim, altă tipografie, «a neamului ortodox al Grecilor», ’Piopafov, care da, la 1767, o nouă ediţie din «Mărturisirea Ortodoxă» a lui Petru Movilă, iar la 1768 o AtSaoxaMa xpco-ctotvtxVj, greco-turcească, catehism pentru Răsărit. Aici erau meşteri şi «diorthositori greci». Literele fusese aduse de Domn, Scarlat Ghica, din «Ţara Frâncească», deci din Apus. Tot în 1768, aceşti străini dau încă odată broşura din 1728 a lui Hrisant, despre «Superioritatea Sf. Mormânt», adăugind hrisovul slavon al lui Nicolae Mavrocordat, pentru darea de mile către Ierusalim. Şirul se încheie în sfârşit cu un Comentariu la Gramatica lui Gazl (1768), cu o «ale-gere» din Psaltire de acelaşi ierodiacon Neofit, Şi cu învăţătură ortodoxă, a lui Meletie Pigas, despre care se spune însă că s’a tipărit la Mitropolie, unde noul Domn, Grigore Ghica, strămutase deci această slovă a Grecilor. Războiul ruso-turc opri, apoi, tipăriturile, şi Slujba Sf. Alexandru de Constantinopol, pe care Alexandru-Vodă, 1 2 1 Bis. Ort., XI, p 7. 2 Bibi. Acad. Rom., mss. 2319, 2672: cf. Ist. lit. ret., p. 219. www.dacoromanica.ro EPIS OPCL CHESARIE DE RÂMMC •155 fiul lui Scarlat Gliica, o gătise de tipar, a trebuit să fie lucrata la Veneţia, în 1771, de fraţii Glykys, vestiţi prin tiparul lor, cheltuiala fiind a lui Ienachi Vacărescu poetul, care nu eră în zădar dikaiophylax al Bisericii celei Mari din Ţarigrad şi care a făcut şi daruri mănăstirii Duşcu din Larisa1. La Râmnic, Chesarie începe a tipări la 1776, dând un Octoih. E o simplă retipărire, precum e şi Triodul din 1777 (reeditat la 1786), Ceaslovul din 1779 şi cel din 1781, Psaltirea din acelaşi an 1779 (reeditată la 1784), Cazania din 1781, cu care el îşi faceâ numai datoria de a înzestra clerul din eparhia sa cu cărţile de slujbă trebuincioase, in acelaşi timp când Mitropolia dădeâ altele, după aceleaşi «izvoade» mai vechi, pentru preoţimea de peste Olt. Filaret urmaşul său, care-1 imita, — deşi Grec —, în toate, aşa precum Partenie imitase pe Grigorie Soooteanul, da apoi un nou Triod şi un Motitvenie la 1782, un nou Acaftist, la 1784, nn al doilea Ceaslov din această epocă, la 1784, un Catavasieriu, o Evanghelie la aceiaşi data. Penticostariul se publică de către acelaşi Filaret la 1784-5, iar Liturghiile la 1787, când iese încă o «Slujbă», a Sf. Stelian. Eră vorba de un Orologhiu Mare, care se lucră la 17822, şi o a doua Cazanie văzu lumina după mântuirea războiului celui nou * * 8. Supt Chesarie ca şi supt Filaret, dela 1778 pana lq 1780, după o înţelegere cu Mitropolia şi Episcopia din Buzău — care trebuiau să-şi împarta lucrul — se dădu bisericilor româneşti, care le primiră cu o nespusă mulţamire, dela un capăt la altul al teritoriului cuprins de ele, Mineiele, Vieţile Sfinţilor cu slujba lor. Aceasta mare operă,—tălmăcită, jiu din slavoneşte, ci din greceşte —, se râzimâ pe manuscriptele lui Damaschin. Chesarie, care, încă de pe câud ^râ i Studii gi doc., III, (. uit. c. 3 Ist. lit. rom., II, p. 372. 8 lbid., p. 373. www.dacoromanica.ro ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI 456 la Bucureşti, ca eclesiarh al Mitropoliei, tălmăcise « întrebările şi răspunsurile) lui Simion de Tesalonic, tipărite la 4765, începu dela capăt prefacerea Mineielor după acea forma greceasca autentică, şi credem că tot el a şi dus opera la capăt, cu toate că în titlul volumelor apărute supt Fi-laret — dela April înainte —, el îşi atribuie «nevoinţa şi tălmăcirea». Grigorie Mitropolitul ar fi ajutat şi el, spune Filaret însuşi, dar, de sigur, mai mult revăzând, decât in adevăr cheltuind muncă pentru desăvârşirea scrierii cărţilor bisericeşti. Clerici învăţaţi, ca Grigorie Râmniceanul, episcop Sidis, ca Iosif, acesta ucenic al lui Chesarie, eclisiarhul dela Râmnic, trebuie să-şi fi avut şi ei partea lor în traducere, ca şi în buna îngrijire a unui tipar, din nenorocire lipsit şi de slove netede şi de teascuri bune1. în vremea când aceste tipărituri se perândau la Râmnic. Mitropolitul Cozma publică numai un Octoih (1792), iar lui Filaret, ajuns în Scaunul bucureştean, nu-i erâ dat sa poată lucră in tipografia din nou orânduită decât Catavasieriul din 1793. Adevărată şi puternică viaţă avu însă această tipografie metropolitană supt Dosofteiu Filitis. în scurtul timp de patru ani de zile, supt numele arhiereului, dar, de fapt, cu priceperea şi prin munca acelui Grigorie Râmniceanul, căruia i s’ar fi cuvenit de sigur Scaunul episcopal, pe care Grecii îl împiedecară de a-1 căpătă, apărură «şese rânduri» de cărţi religioase şi liturgice, şi anume,—precum spune acest autor al Prefeţei la Triodul din 1798, cel din urmă din şir, — «Molitveanice, Ceasoslove, Psaltiri mari (17961, Liturghii (1797), Pravoslavnica învăţătură şi Triodul». Urn ă, la 1800, Cazania bucureşteană a lui Dosofteiu, zisă ca şi acea din Bălgrad, veche acum de peste o sută de ani şi alcătuită în altă eră de puternică înrâurire grecească: Chiriacodromion, precum Molitvenicului celui nou din 1808 i s’a zis, ca şi pe vremea Brâncoveanului, toiuirea creştină a căreia ar li fost buni-bucuroşi. După întoar* cerea din Rusia acestei «maice» milostive, Vartolomeiu fu nu- 1 2 * 4 * * 1 Uricariul, XIV, I. c. 2 Pe atunci mănăstirile din Bucovina se treziau toate la o nouă viaţă. Dragomirna fa ridicată din ruine la 1762: Doc. Callimachi, I, p. 456, no. 93: cf. p. 460, n-rele 110, 112. Cf. şi Ipolit Vorobchievici, Sfânta mănăstire Dragomirna, Suceava, 1908. 2 Melchisedec, Cron. Huşilor, I, pp. 225-6. 4 Arch. rom., I, pp. 151-2: 20 tţovembre 1769. 6 Călătoriile lui s’au tipărit in Tribuna poporului din Arad pe 1901, şi de acolo in broşură. www.dacoromanica.ro Ml’NCA DE CĂRTURARI A CĂLUGĂRILOR PUTNENI 165 mit «Îndreptător al şcoalelor domneşti, episcopeşti şi mănăstireşti a’ Moldovei», — şi el Însuşi ţinea şcoală de preoţi, un fel de mic seminariu putnean, In mănăstire, având şi un dascăl de psaltichie tocmai din Patmos, pe călugărul Ilarion1. Vartolomeiu Măzăreanu a dat şi o sumă de traduceri din ruseşte pentru literatura profană: Calendare, leatopiseţe, ba chiar traduceri din greceşte ale Fabulelor lui Esop şi unor «apoftegme»; a dat o bogată formă literară condicilor de mănăstire; a prescris cronici moldoveneşti, a cuprins, poate, In cuvântări şi dialoguri icoana Moldovei decăzute, prin lene, dezbinare, trufie*. A tălmăcit cărţi pentru schivnici, către viaţa cărora, supt Înrâurirea noului curent rusesc, pornit de Dimitrie din Rostov, erâ aplecat şi el ca şi mai toţi călugării cărturari ai Moldovei: astfel, Leastviţa, după Îndemnul egumenului Bisericanilor, Varlaam—supt Misail de Risericani se traduseră şi învăţăturile Iul Doroteiu Stareţul, ale «avvei» Dorofteiu, chiar în acea veche mănăstire de muncă pe terenul cultural —;»Orănduiala chipului celui mare îngeresc, învăţătura dulce sau livada înflorită, Crinii Ţarinei, foarte mult cetită; în sfârşit călugărul put-neun a voit să crească numărul cărţilor de slujbă, traducând, după «izvoade moschiceşti», Pavecernicul, Canonul la pavecerniţă, «Plânsul Născătoarei de Dumnezeu», Pa-■nahidicul, Paraclisul Sf. Petru şi Pavel, pentru hramul Solcăi, Liturghia arhierească ®, Trebnicul lui Petru Movilă, «adecă rânduiala pentru izbăvirea celor neputincioşi de 1 * 3 1 Urechiă, in An. Ac. Rom., X, p. 183 şi urm.; ed. lui Miron Costin de acelaşi, I, pp. 684-5: acelaşi, Istoria Românilor, I, p. 945, nota 1; ■cf. S. FI. Marian, in Revista politică din Suceava, 1889, no. 7. Marian a dat şi o ediţie a Condicei Solcăi, scrisă de Vartolomeiu (Suceava, 1902), 3 Afară de Cuvântul pentru Ştefan-cel-Mare — in Arch. rom., I —, alte scrieri de această natură, in Arch. soc. şt. şi Ut. din Iaşi, IV, p. ■327 şi urm. Cf. Ist. lit. rom., I, p. 537 şi urm. — Dar acestea ar puteâ să fie şi ale boierului Ionică Tăutu din 1821, supt numele căruia a şi fost tipărită una din ele intr’unul din ziarele muntene dela 1848. 3 V. şi Melchisedec, Cron. Huşilor, I, p. 311. www.dacoromanica.ro 166 ISTORIA BISERICII ROMANEŞTI viforarea şi năsălnicia de duhurile cele necurate», vechea carte de molitve din 1646 a marelui arhiereu * * Putnenii erau însă, din cauza Mitropolitului lacov, scos cu silnicie prefăcută de către noul Mitropolit Gavriil, înf relaţii intru câtva duşmăneşti cu Scaunul din Iaşi. Dar acolo eră singura tipografie, căci la o înviere a tipografiei din Rădăuţi, al cării material fusese strămutat tocmai do lacov la Iaşi, nu se gândiâ nimeni, şi cu atât mai puţin episcopul Dosofteiu Herescul. fiu de boierinaş, deprins a lăsâ viaţa să se scurgă lin şi dela care n’a rămas nimic decât un turn de clopote, fără proporţii şi fără valoare arhitectonică, la reşedinţa lui rădăuţeană. Erâ lipsa de înţelegere, neputinţa unei conlucrări intre Mitropolie şi mănăstirile de sus, în care se trezise iarăşi, urmând mişcării Ruşilor, viaţa călugărească, şt dintre care Putna adăpostiâ pe Mitropolitul lacov, Solea aveâ pe Mazareanu, Moldoviţa pe tovarăşul de misiune al acestuia, Sânt’Onufrie pe alt egumen scriitor, iar Dragomirna, dreasă la 1762 de Filip Catargiu 2, adăpostiâ, din Septembre 1763-, în locul celor doi-trei călugări de ţară ai egumenului Teofan, pe cei şeizeci şi patru de fraţi hotărâţi la «viaţă obşteasca», la rugăciunea, la gospodăria, dar mai ales la lucrul împreună pentru cultura, supt călăuzirea unui nou oaspete de peste Nistru, Paisie Veliciovschi®, care veniâ insă, cu cei mai mulţi dintre dânşii, din Atos si din Tara-Româneascâ, unde stătuse un timp în schitul Vărzareşti, de lângă hotarul Moldovei *. Acest Rus din Pultava, fiu de protopop, ucenic al şcolii din Chiev, la care învăţă şi Eustatievici Braşoveanul, viitorul inspector al şcolilor româneşti neunite, plecase din mănas- i V. Dan, Putna, p. 160 şL urm.; iar mai ales lista definitivă din Lăpădatu, l. c., p. 18 şi urm. 8 V. mai sus. p. 164. 8 Vricariul, IX, facsimile al iscăliturii sale. * Ştirile despre Paisie, din «Adunarea cuvintelor celor pentru ascultare », Neamţ, 1817, Prefaţa. www.dacoromanica.ro Începutul, literaturii teologice la români 167 tirea sa de frica Polonilor prigonitori în ajunul, căderii Regatului lor, supt pretextul tocmai al acestor vrăjbi confesionale întârziate, şi se întorsese la Pecersca, noul Loc Sfânt al ortodoxiei slavo-româneşti. Trecând prin Moldova, unde ucenicii lui Dimitrie de Rostov şi urmaşii acestora erau preâ bucuroşi să primească un «frate» din «Ţara Rusească», el pătrunse până la mânăstioara Poiana Mărului, din judeţul Râmnicului-Sărat, unde găsi un stareţ de neamul său, aspru schivnic după învăţăturile Patriarhului Silivestru de Antiohia1, pe Yasilie. cel d’intâiu întemeietor de «lăcaş pentru viaţa comuna», de obştejitie călugărească şi autor al traducerii lui Nil dela Sorsca, cetire plăcută shimonahilor şi foarte răspândită deci şi al «întrebătoarelor răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură». Limba româneasca o deprinse Paisie stând aici laolaltă cu harnicii şi evlavioşii supuşi ai părintelui Yasilie. Petrecu apoi la Atos, în mănăstirea Pantocratorului, făcând linguri şi învăţând greceşte. La Atos, în schitul Sf. Ilie şi la Simopetra, se desăvârşi el şi în cunoaşterea limbii elineşti, la ucenicul sau ieromonahul muntean Macarie, şcolar al lui Turnavitu, ca şi Grigorie, ca şi Chesarie, ca şi marele dascal Manase Eliade,— lumina învăţăturii greceşti a timpului, mirean toata viaţa lui, dar având necontenite legături cu cei mai mari şi mai vestiţi clerici hi timpului®. CAP. V. începutul literaturii teologice la Români. Pe atunci un început de literatură teologică, tradusă în-tâiu din slavoneşte, dar îndată din greceşte, de-a dreptul, dela * 1 V mai sus. 3 Iorga, Manuscriptele mănăstirii Cernicaf din «Bis. Ort.» pe 4902, p. 6, no. 42; p. 42, no. 50: Ghighiu şi Argeş, pp. 23-4, no. 6. * Cf. Ist. lit. rom. cu Scrisori de boieri olteni şi cu Scriitori bisericeşti. www.dacoromanica.ro 168 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI izvorul Însuşi, se Înjghebase In ţerile noastre. Pe când, la Bucureşti, doar preotul Radu dela Treisfetitele traducea pe Antihristul rusesc din 1703 pe când cetitorii de cărţi religioase căpătau dela dascălul de slavoneşte Staico Dioptra ■sau Oglinda lui Filip Solitariula, Oltenii Începuseră, supt Îndemnul lui Damaschin, care avea gata şi Tâlcul Evangheliilor de Teolilact al Bulgariei *. Un Mihalcea Logofătul •de taină, care-şi zicea Litterati in loc de Litteratus, pe latineşte, porni tot acolo rândul «tălmăcirilor de pe grecie»: fusese la capuchehaielâcul românesc din Constantinopol, Împreună cu Iorga Buicliul, autorul ziarului Campaniei in Morea4, până pe vremea lui Ştefan-Vodă Cantacuzino şi a lui Nicolae Mavrocordat, şi, odată cu intrarea celor cinci judeţe în stăpânire germană, veni de se aşeză acolo. Om evlavios, el cheltui o parte din economiile sale pentru a înol pe la 4726 schitul vâlcean Ţarca, metoh al Titireciu-lui, făcut pe la 4680 de un călugăr grec din Tricala, Dio-nisie. După Întoarcerea Olteniei la Principatul muntean, Mihalcea e îmbrăţişat, pentru Învăţătura şi priceperea sa, de Constantin-Vodă Mavrocordat, care-i dă să traducă Comoara lui Damaschin Studitul, de Salonic, de Solun, lucrare pe care o săvârşeşte In 4747, adăugindu-i şi alte Şepte cuvinte de suflet folositoare şi un Tâlc la «Tatăl Nostru». Logofătul dădu şi tălmăcirea Cuvintelor lui Efrem Şirul, după ediţia veneţiană din 4720*, iar la 4720 el încercase chiar o lucrare de compilaţie, din deosebite «cărţi filoso-feşti şi duhovniceşti», «elineşti, greceşti şi arăpeşti», pe care o Intitulă poetic: «Mănunchiu de flori» sau Citita florilor, Inchinând-o episcopului de Râmnic, Inochentie*. 1 2 * 4 5 1 Cernica, p. 24, no. 174. 2 V. D. Rousso, Studii bizantino-române, Bucureşti, 1907, p. 9 şi urm. 2 LăpSdatu, Damaschin, p. 18. 4 V. Cron. Muntene, din (An. Ac. Rom.» pe 1899 (XXI). 5 Y. şi Ghighiu şi Argeş, p. 57, no. 17; ras. din 1761. • LăpSdatu, Bisericani şi Răşca, p. 35 şi urm. V. şi Uricariul, Vii, p. 20. www.dacoromanica.ro Începutul literaturii teologice la romIni 169 Tipărituri teologice româneşti încep întâiu in Ţara-Ro-mânească, unde Mitropolia dă la lumină o nouă ediţie din învăţătura bisericească a lui Antim, mai mult o circulară pe înţeles pentru preoţi — in Moldova se tipărise pentru acelaşi scop, la 1732, «învăţături preoţeşti despre Taine» 1, iar la Râmnic sp publica la 1740 Preoţia, cu datoriile clerului mirean a. Apoi apar întrebările bogosloveşti şi cu răspunsuri, culese din scrierile marelui Atanasie de Alexandria, pe care le «tâlcuieşte» un necunoscut urmaş al Jui Mihalcea, Ianachi, fost al doilea Postelnic, deci, chiar prin dregătoria pe care o avuse, şi încă supt Domni asâ de învăţaţi ca Mavrocordatii, un bun cunoscător al limbii greceşti vechi şi nouă. Se poate ca acelaşi Ianache să fi prefăcut in româneşte, după cererea Mitropolitului Neofit Cretanul, cuvântările omiletice, vestitele «Cazanii de prăznuire» ale predicatorului grecesc mai nour xlela sfârşitul veacului al XVlI-lea, Ilie Miniatul8. Apoi până la 1750 nu se mai dă aici decât o nouă ediţie a «Pravoslavnicei Mărturisiri», la 1745, şi alta a «Mărgăritarelor», in anul următor. Acum Ieşenii, supt Mitropolitul Iacov, încep şi ei cu lu-■ crări de teologie. Se dă la 1751 «Sinppsis adecă adunarea .a celorG drepte taini», cu canoane şi altele ce trebuie «la taina duhovniciei», carte care, de alminterea, se mai publicase, dincolo de Milcov, şi poate chiar in Iaşi, la 1747. «Adunare de multe învăţături», din 1757 *, e însă o lucrare nouă, 1 2 * 4 * * 1 Bibi. Rom., II, p. 48, no. 206. 2 Gf. şi Învăţăturile jpentru ispovedanie ale Mitropolitului Grigorie, 1764; Bis. ort., XI, p. 7. Pentru o Învăţătură arhierească din Iaşi, 1771, v. Bibi. Rom., 11, p. 197. A treia ediţie din circulara lui Antim, In Bucureşti, 1774; Capetele de porunca ale aceluiaşi, ibid., 1775. 8 Gf. şi Ist. Ut. rom., I. p. 45, nota 1; p. 429. 4 Pretinsa ediţie din 1753 e o greşeală a lui V. Popp, p. 79; se spune In titlu că s’a tipărit supt Scarlat-Vodă Ghica, şi acesta nu domnii in 1753. www.dacoromanica.ro 170 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI operă a lui Iacov însuşi, care declară că a «alcătuit dinu multe Scripturi» caclastă cerească floare, adecă -cărţulie», pentru folosul preoţilor, ca şi mai vechea Sinopsis. Tot la 1757, predicatorul Nicolae Mauroeides îşi dă în original, aici, la Iaşi, «Mreaja apostolilor», 'AjtooroXtxov îfixttov. Ştim că TeofUact, fostul Logofăt de Vistierie, a dat o cărticică despre Lemnul Sfinlei Cruci, şi aceasta tălmăcită din greceşte de-a dreptul, de al doilea boierinaş cunoscător al limbii eli-neşti. îndreptarea păcătosului cu duhulu blândeţelm% din 1765, e un manuscript slavon al lui Vichentie Ioanovici, fost episcop de Arad, trimes spre publicare ne Pavel Ne-nadovici, Patriarhul de Carlovăt. Dar această tipăritură îndemnă pe Mitropolitul Gavriil să poruncească a se face din greceşte o nouă traducere românească a cărţii, pe care o întitulează, spre a se deosebi de cealaltă, «îndreptarea păcătoşiloru, adeca învăţătura, .cătră celu ce să pocăieşte, cumu să cade să se ispovea-duiască»; Evloghie dascălul iscăleşte numai ca diorthositoriu, Numai în 1771, prin sârguinţa acelui Toma al doilea Logofăt, Toma Cara, din care Ruşii, cari ocupau Moldova, ar fi vrut să facă legislatorul acestei ţeri1, se lucra o «Alcătuire inaurită», traducere a cărţii Evreului convertit Samuil Rabbi, care scrie împotriva iudaismului, — încă o tălmăcire din greceşte, după textul din Lipsea, 1769, Itica sau ieropolitica lui Vartolomeiu Măzăreanu — din ruseşte, după o ediţie dela Pecersca, din 1712, — rămase insă şi mai departe în* manuscript, cum rămase şi altă traducere, din 1747, a lui Ghenadie Cozianul1 2. în Râmnic apare la 1760 cea d’intâiu carte de combatere a Uniţilor ardeleni, cari deschiseseră ei războiul prin publi- 1 V. (învăţătură a insuşi stăpânitoarei Măriri Ecaterinii II cătră orânduita epitropie preste alcătuirea arătării a unii noao legiuitoare Condică, tălmăcită..., care s’aâ tălmăcită de Thoma 2 Logofeţii* ; laşi, 4773. Cf. Ist. lit. rom., II, pp. 446-7. 2 V. Ghighiu şi Argeş, p. 29 şi urm., no. 49. www.dacoromanica.ro _________Începutul literaturii teologice la. români 171 caţiile dela Blaj ale Iui Aaroţi1: «Carte sau lumină cu dreapte dovediri pentru, Vavilonulu celu tăinuitu, carele iaste la Rămleani»;, e tradusă după, originatul grecesc al Iui Nil de Salonic, fără a se arătă prin cine s’a făcut lucrarea. Che? sarie, viitorul episcop de Râmnic, iscăleşte însă ca traducător a doua Prefaţă Ia «întrebările şi răspunsurile» lămuritoare Cf. Inscripţii, II, p. 42, no. 28; cf. Vorobchierici, Dragomirna, p. 39. www.dacoromanica.ro PARTEA A VH-a. ÎNVIEREA spiritului bisericesc PRIN reforma lui paisie de neamţ. J www.dacoromanica.ro CAP. I. Paisie şi paisianismul în Principate. Călugări fugari din Bucovina catolicilor, a prigonitorilor samavolnici, a revoluţionarilor mireni, călcători de canoane şi nimicitori de datine alergară în Moldova, trezind la o nouă viaţă mănăstirile puţin locuite şi fără vre-un rost cultural din Moldova rămasă supt ascultarea Domnului1. Un Meletie Ghica, fugar «pentru că n’a găsit de cuviinţă să se otrice obiceiurile ţerii şi rânduiala ortodoxiei», ajunse până la Atos şi Smirna. în Slatina lui Lăpuşneanu se aşeză fugarul Macarie de Voroneţ.8, in Raşca, Venedict de Mol-dovita1 * 3. Schiteni, dela Schitul-Mare din Galitia, întemeiară in judeţul Botoşani mănăstirile nouă Coşula şi Zghireni 4, dintre care cea d’intâiu fusese bogat dăruită de boierul ctitor din veacul al XVI-lea, Vistierul lui Rareş, Teodor5 6 7. Varto-lomeiu Măzăreanu, care nu zăbovi nici el să părăsească tiucovina, după începerea «reformei» mănăstireşti — Ja 'l-iu lanuar 1779, neprevăzând-o, el lăsă Putnei întreaga lui avere®, — se adăposti la Roman, unde eră, la începutul unui veac nouT, egumen al mănăstirii Precista, fă- 1 Wickenhauser, o. c., p. 107. * Melchisedec, Cron. Huşilor, I, p. 358 şi urm. 8 Melchisedec, Cron. Rom., II, p. 115; Wickenhauser, l. c. 4 Erbiceanu, Ist. Mitr. Mold., pp. 339-40. 8 V. cap. Coşula şi Vorona din Studii şi doc., XVI. 6 Marian, in Rev. pol., 1889, no. 7; Urechii, in An. Ac. Rom., X, p. 208, nota 2. 7 Urechii, I. c., p. 233, nota. www.dacoromanica.ro 184 ISTORIA BISERICII ROSlANEŞTI cută din nou de episcopul nemţean Ioanichie, într’un timp când Constantin Racoviţă clădiâ la Focşani mănăstirea Proorocului Samuil, Închinată poate Alexandriei, şi la Iaşi mănăstirea Sf. Spiridon1, — toate trei cu spitale. Vartolomeiu Însuşi venise la egumenia Precistei după Gherasim Put-neanul. care erâ egumen acolo la 1787, când prefăcu biserica a, şi avu el însuşi ca urmaş — şi până la 1826 — pe alt Bucovinean, Gherasim*. în sfârşit, Paisie Veliciovschi fu printre cei dintâiu cari trecură în Moldova pravoslavnică, stăpânită de un Domn pravoslavnic, cu frică de Dumnezeu şi respect pentru Biserică. încă în anul luării Bucovinei, la 14 Octoinbre 1775 *, el îşi făceâ intrarea în mănăstirea Secul, încăpătoare clădire cu multe chilii, în care, de mult timp, nu se mai desfăşură vre-o muncă — de aici însă, din noua ctitorie a lui Varlaam, veniseră episcopii de Huşi Varlaam I-iu (1690 şi urm.), Iorest (1714-27) şi Ghedeon (1728-34) *—, mănăstire pe care i-o dătuise Grigore-Vodă Ghica. Numărul «fraţilor» din «soborul» său se înmulţi insă aşa de răpede, încât Constantin-Vodă Moruzi, urmaşul lui Ghica, simţi, în August 1779, nevoia de a-i mai dâ un lăcaş din cele vechi pentru a face să domnească în el noul spirit de harnică muncă în scrisul şi tălmăcitul cărţilor. Neamţul, după petrecerea in zidurile sale a Polonilor întâiu, a cătanelor nemţeşti pe urmă, se află în stare proastă, deşi din mijlocul călugărilor săi, cari nu erau mai luminaţi sau aprinşi de râvnă decât ceilalţi, se ridică la 1718 episcopul de Roman,— apoi Mitropolit,—Gheorghie, cel de Huşi, 1 * * * * 6 1 CL Inscripţii, II, p. 136 şi urm.; Melchisedec, Cran. Horn-, II, pp. 64-5. * Inscripţii, II, p. 22, no. 2. * lbid., no. 1. * La. 21 Iulie erâ la Dragomirna; «Adunarea», l. e. 6 Sava, înaintaşul lui Iorest,—delaUOd—fusese din- Pângăraţi; Melchisedec, Cron. Huşilor, I, p. i72. www.dacoromanica.ro PAI SIE ŞI PA1SIAN1SMUL IN PRINCIPATE 185 Varlaam, care a fost egumen acolo dela 1716 la 1720 \ apoi, la 1735, alt episcop de Huşi, Teofîl, care fusese, timp •de zece ani măcar, egumen nemţean. Teofîl trecu, in 1743-4, la Roman şi de aici, peste puţin, in Septembre 1747 — el •murise la zi ’ntâiu din această lună —, oasele i se strămutau la mănăstirea lui de postrig, unde, fiind el un cărturar de slovenie, ca toţi arhiereii din generaţia sa, o inscripţie mai mult in această limbă-i Înseamnă locul de Îngropare, in pridvorul bisericii lui Ştefan-cel-Mare *. Ioanichie, episcop de Roman (1747-69), e şi el tot Nemţean : e şi ctitorul schitului Vovedenia, de nouă viaţă in sihăstrie8, şi el sprijine pe cărturarul staret de Neamţ Grigorie* 3 4; fratele său Nicolae trăi până la capătul vieţii ca monah acolo, la Neamţ5 *, Îngropat fiind apoi in mănăstire, ca şi Ioanichie însuşi. E însă cel din urmă arhiereu care porni de acolo, căci şi urmaşii lui Teofil la Huşi, Ieroteiu (1744-52) şi Inochentie (1752-82), şi cel dela Roman ai lui Ioanichie — unde, adăugim, Atanasie, cel din 1724 la 1733®, fusese Putnean — Leon Gheuca7 8 sânt călugări din Putna, din rândul cărora făceâ parte, de al-minterea, şi Gavriil Mitropolitul, care petrecuse acolo Înaintea norocului său8. într’o frumoasă scrisoare, Paisie spune cum a primit fără voie grija mănăstirii sale celei nouă, cum «soborul'» său dela Secul l-a petrecut până la Neamţ cu lacrămi, cum n’a putut adăposti mai mult de vre-o cinsprezece vechi ucenici de-ai săi In chiliile puţine ce se puteau locul aici, 1 Melchisedec, Cron. Huşilor, I, p. 206. 3 Gf. Melchisedec, Cron. Huşilor, I, pp. 206-14; Cron. Rom., H, pp. 28-9; Notiţe, p. 6. 8 Melchisedec, Cron. Rom., II, pp. 51-5, 65 şi urm., 80 şi urm. » lbid., p. 78. 8 lbid., pp. 86-7. 8 Ii urmează, scurt timp, Daniil de Solea; Melchisedec, Cron. Rom., II, p. 21. 7 lbid., p. 95. 8 Inscripţii, II, pp. 175-6, no. 471. www.dacoromanica.ro 186 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI cum e nevoie de lucru mult pentru a se aduce în bună, stare această mai veche mănăstire a Moldovei întregi, cum cel d’intâiu gând la sosire i-a fost să se închine icoanei Maicei Domnulili făcătoare de minuni, pe care «se învrednicise de trei ori a o ţineâ cu păcătoasele lui mâni», atunci când, încă tânăr, făcea drumul la Sfântul Munte1. Avea de gând să zidească bolniţă şi chilii nouă, cu două rânduri, aşa cum se văd astăzi, să facă o notă reparaţie a clădirilor bisericeşti, după aceia, veche de aproape jumătate de veac, a episcopului de Roman, Pahomie. El trăi aici până la 15 Novembre 1794*. în liniştea bogată dela Neamţ, Paisie, scriindu-şi epistolele de îndrumare către toţi cei ce ţineau de regula lui, şi chiar către cei de acasăr din Pultava, îşi pregăti de lucru ucenicii cărturari: «Slovenii»: Sofronie, urmaşul său în egumenie (1794-1803), Ioan, care a fost şi el egumen (f 1812), seninul bătrân Dosofteiu 8, pe Dorofteiu, ucenicul lui Sofronie, pe Ştefan ierodiaconul, traducător (f î. 1807), pe tovarăşii Li tălmăciri ai lui Ştefan, «dascălul» Isaac, trecut în rândurile schivnicilor, şcolarul acestuia, Iosif, apoi Stratonic, Antonie, Rafail, dar mai ales Gherontie. Spiritul cel nou pătrunse la Agapia Veche, unde în 1789 stăteâ «stareţul!» Macarie cu «12 părinţi la obşte»; la Hangul, se pare, al dărui monali Galaction se îndeletniciâ cu copiarea cărţilor; la Bisericani, unde Veniamin, arhimandritul şi egumenul din 1803, parc a-fi un Paisian 1 2 * 4 * şi unde scria Mitrofan, călugărit do Paisie*; la Râşca, unde Antonie egumenul se afla cârmuind pe aceiaşi vreme6, după Chirii arhimandritul, tălmăcitorul celui d’intâiu Tipicon şi acela'care «au adus luminata mănăstire 1 Studii şi doc., VII, p. -159 şi urm. 2 Melchisedec, Notiţe, PP- 6-7. 8 V. şi Ist. lit. rom., II, p. 393. * Lăpădatu, Bisericani şi Râşca, p. 31. 8 lbid., p. 33. « lbid., p. 32. www.dacoromanica.ro PAISIE ŞI PAISIANISMUL IN PRINCIPATE 187 la cea lui Dumnezeu plăcută viaţă călugărească», fiind şi în-văţâtorul ierodiaconului Gherasim, Care a fost apoi cel d’intâiu tipograf muntean 1, al lui Ioan şi Meletie, scriitori. Un Agafton, Ruq, intemeiâ schitul Vorona, în pădurile Botoşanilor, schit de «Sloveni», din «Malorosia» şi Bucovina, Moldoveni şi Români, strânşi din toate părţile. Schiturile dela munte, Vovidenia, Pocrovul, Tarcăul, aveau schivnici după vechea rânduială a lui Dimitrie de Rostov, cari se uniră la mişcarea paisiană. Munteni se adauseră la «sobor»: un Rafail din Hurez*, un Grigorie din Bucureşti, care se aşeză la Caldăruşani, mănăstirea lui Matei Basarab, al cării egumen Dosofteiu, mort Ja 1807i * 3, arată să fi ascultat şi el de-a dreptul învăţăturile marelui dascăl de călugărie nouă; Chiriac Râmni-ceanul4 *, care ajunse călugăr Ia Căluiu; Gheorghie, care stătu in fruntea mănăstirii Cernica de lângă Bucureşti, o fundaţie a familiei Ştirbei. Schitul Iezer, Poiana Mărului, poate Vărzăreştii, Ghighiul de lângă Ploieşti, Dălhăuţii, Ciolanul din Buzău, Cheia prahoveană, din 1835-96, toată partea de spre Moldova a Principatului muntean suferi binefăcătoarea Înrâurire a lui Paisie. Şi pentru călugăriţe,—câre trăiau la Socola, zidită de o fată a Lăpuşneanului, apoi Ja «Soborul Mancelor» din Iaşi, biserica Sf. Paraschive — care se mai păstrează încă ®,— făcu Paisie un Jăcâş ales, la Văratec; Ia 1802 apoi, Alexandru-Vodă Moruzi, adeCă Mitropolitul Veniamin, mută pe cele din Socola ia Agapiâ, câ să se facă loc Seminariului7: aici erau să înveţe cu «dascal bătrân procopsit la învăţătură» «carte grecească şi olineaScăp, alegându-se şi dintre ele apoi «daşcale», şi să de, prindă «lucruri de mănă, adică cusuţiiri, hramuri, qliilimpri i I6'ul., pp. 45-0, 49r5t. a Cternlca, p. 15. * Şfudii şi doc., VII, pp. 308-9. 4 V. Jst, IU. rom., II, p. 381, nota 3. B V. Inscripţii, I, pp. 68-9; II, p. 247 şi urm. 6 Ibid., II, pp. 198-9 no. xliv. 7 Uricariul, VII, p. 128 şi urm. www.dacoromanica.ro 188 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI şi cusuturi de veşminte arhiereşti şi alte iscusite lucruri, care acestea sânt peîitru cinstea şi folosul lor şi pentru podoaba Patriei*. De alminterea, aici un Domn chiar, fusese cucerit de ideile reformei, şi astfel la Maiu 1776 Alexandru-Vodâ Jp-silanti hotăriâ că In obştejitii nu vor intră decât cei «ispitiţi cu cercarea cuviincioasă, de vin adecă cu gândii de spăsenie», oameni maturi, Întregi la minte şi slobozi, lipsiţi de greutăţi de familie; el mai adăugiâ că fraţii nu vor aveâ «încurcătura alişverişurilor», despârţindu-se de lume cu totul, printr’o «diată de moarte», că ei nu vor râvni altă mâncare decât «cea proastă şi lesne câştigată a obştii», nici alte veşminte decât -«ceale sărăceşti şi lesne cumpărate», că nu vor părăsi mănăstirile şi nu vor lăsâ pe nimeni să vie în ele «cu cântece lumeşti sau cu necuvioase fapte», că atât «chino-viarhul, adecă nacealnicul obstejitiei», cât şi skeuophylaxul, «păzitoriu de vase», şi economul să fie de casă şi «neschimbaţi», iar egumenul nici va vinde, nici va cumpără moşii, mărgenindu-se a chivernisi bine averea ce a găsit1. în toate «obştejitiile», care au în fruntea lor un «nacealnic» sau «stareţ» şi cuprind mulţi călugări-preoţi şi câlugări-diaconi, şi un număr de «duhovnici» aleşi, se văd chipuri de-ale începătorilor curentului reformei religioase: Paisie însuşi, Gheorghie de «Căldăruşani i Cernica», Do-rofteiu, care urmă lui Gheorghie în -cea d’intâiu mănăstire. Şi apoi episcopii, Mitropoliţii de care va veni vorba îndată, trăiseră după norma paisiană, înainte de a luâ în mână pateriţa de arhierei. în vechile dulapuri se mai păstrează, ori se mai păstrau până la strămutarea lor la Academia Română, — pe lângă tipărituri slavone, greceşti, româneşti, une ori şi latine, cărţi de slujbă, de cetire, de teologie, adesea şi unele cărţi profane —, cărţile ieşite din răbdătoarea muncă a mai multor tălmăcitori şi caligrafi. Mai 1 Studii şi doc, V, |>. 551 şi urin., no. 4. www.dacoromanica.ro BISERICA MOLDOVEI Sl'PI GHEUCA ŞI STAMATI 189 mult din cele care privesc călugăria: Sf. Petru Damaschin, (Hotărârile pe scurt» ale Sf. Vasile, (Cuvintele» aceluiaşi, (Rasoforul» sau cartea (despre Tundere» şi alte scrieri ale lui Nichifor Theotokis, (Marco Pustnicul», (Catafighiotul», (Stavrofilia», —Iubirea Crucii adecă—, Ion Scărariul, Viaţa lui Dimitrie de Rostov, a Sf. Calist, (Oglinda tainică a vieţii călugăreşti», Teodoret, Chirii de Alexandria, (Ceale patru cărţi ale Bogosloviei», Tâlcul Apocalipsului, Isaia Pustnicul, (Cuvântul pustnicesc» al lui Nil, (Scara Raiului» de Ioan Sinaitul, Efrem Şirul, Paterice, între care cel dela Pecersca, (Capete lucrătoare» ale lui Nichita Stethat, călugăr din mănăstirea constantinopolitană Studion, Sf. Grigore Sinaitul, Simion Noul Bogoslov, învăţăturile şi scrierile lui Paisie ş. a. *. CAP. II. Paisianismul şi Biserica Moldovei supt Mitropoliţii Leon Gheuca şi Iacov Stamati. Deocamdată între această viaţă vioaie a mănăstirilor de (obştejitie» şi între oficialitatea bisericească nu erâ o legătură strânsă nici măcar în Moldova. Mitropolitul Gavriil trăi până la 20 Februar 17861el lăsă ca schimbările neprielnice ortodoxiei şi rosturile româneşti să se îndeplinească în Bucovina fără să se amestece, şi dădu Mitropolia ca locuinţă Domnului, după focul ce-i mistuise Curtea, — el însuşi adăpostindu-se în mănăstirea Golia, unde şi muri. Pe vremea lui se făcu biserica Sf. Gheorghe de lângă Mitropolie, în care biserică Gavriil, ctitorul ei, slujiâ mai bucuros decât în adevăratul lăcaş metropolitan al Doamnei 1 2 1 Cf. Cernica; Lăpeilatu, l. c.; Ghighiu şi Argeş, Studii şi doc,, VII, l, c, 2 Doc, Callimachi, I, pp. clxxxv, 407: Erbiceanu, Mitr, Mold,, p. XLVin; Inscripţii, II, pp. 175-6. www.dacoromanica.ro 190 ISTORIA BISERICII ROMANEŞTI Anastasia Duca, Stratenia, cară fiind, prin vânzările nechibzuite ale lui Gavriil, încunjurată de prăvălii jidoveşti,—ca şi Sf. Gheorghe, de altfel, care avea «locuirea Jidovilor până aproape de altarul ei»,— fă prefăcută apoi, la 1796, în paraclis al şcolii înalte de greceşte, al Academiei domneşti, întemeiate de Grigore Alexandru-Vodă Ghica1. Că a fost bun şi darnic, «tatăl cel prea-blând şi prea-iubitor al tuturora, cârja celor săraci, mângâierea celor intru necazuri»8, nu e de ajuns pentru a-i acoperi greşeala de a nu fi ştiut să reprezinte, cu demnitatea şi hotărârea cuvenită, în astfel de împrejurări grele, Biserica sa. Un fecior de boier, Leon Gheuca, crescut pe lângă Gavriil, care-1 făcu şi protosinghel al Mitropoliei, ajunse pe rând episcop de Roman, la 2 Februar 1709, supt Gri-gore-Vodă Callimachi, nepotul lui Gavriil,— lăsându-se cu voie la o parte şi Inochentie de Huşi şi Dosofteiu de Rădăuţi8, apoi şi locţiitor de episcop al Huşilor, la plecarea în Rusia a lui Inochentie, in 20 Novembre 1769 1 * * 4 * 6, şi, in sfârşit, la 1786, înlocuitor al patronului său statornic, ca Mitropolit, cu toată îndrăzneaţă încercare a Patriarhului pe lângă Poartă de a se face numire de Mitropolit prin el şi soborul săfi 8. Erâ un om încă tânăr şi de o creştere aleasă, care învăţă franţuzeşte — limbă pe care o ştiâ şi Chesarie de Râmnic, care cetiâ «le Mercure franfais», Enciclopedia şi Istoria Moldovei de Carra — ca episcop, care-şi făcuse bibliotecă Ja Mitropolie, reparată prin îngrijirea lui şi înzestrată cu case de locuinţă şi paraclis in ele, cu două ipoşii pouă, Rotarii şi Prisăcanii8, care avu prieten ca vestitul fabulist şi părinte al literaturii sîrbeşti, Dositeu Obradovici, crescătorul 1 Erbiceanu, l. c., pp. xlix, 4-1-2. 3 Doc. Callimachi, I, p. 407. 8 Mejchisedec, Cron, Rom., II, p. 95 şi urm. * Arc1i. Rom., I, p. 15f şi urm.: Melchisedec, Cron. Huşului, I, pp. 306-7. * Efbiceanu, Mitr. Mold., pp. 451-2. 6 Jbid., p. xlix. www.dacoromanica.ro BISERICA MOLDOVEI SDPT GHEUCA ŞI STAMATI 191 lui Grigore şi lui Alexandru Callimachi *. Primi dela Obra-dovici dedicaţia unei predici de Zolikofer, tradusă In sâr-heşte, şi comandă traducerea unui «Heliodor sau istorie etipicească» a. Când eră numai protosinghel, ceruse lui Mă-zâreanu să-i prefacă în româneşte «Itica ieropolitică»* 3. Voiâ să deâ cetitorilor moldoveni în tipografia metropolitană Cugetările lui Oxenstierna şi pe TâUmaque al lui Fenelon. A tălmăcit însuşi o carte de «multe învăţăturii» mai mult morale decât religioase, din limba franceză 4 * * * 8. Cum se vede, un arhiereu foarte lumareţ, a cărui iubire pentru noua literatură franceză, revoluţionară şi deistă, se poate înţelege când ne gândim că învăţatul episcop grec al Cazanului şi Astrahanului, Evghenie Bulgaris, care a fost şi pe la noi, tradu-ceâ din Voltaire însuşi şi că Charles XII al aceluiaşi află un tălmăcitor călugăr din Iaşi, pe GhervasieB. în timpul când Mitropolitul avea grija traducerilor sale şi a celor pe care găsise că trebuie să le comande, tiparul românesc e în mina unui Rus, legător, săpător, meşter tipograf, protopop, econom, exarh chiar al Mitropoliei Moldovei, din timpul războiului din urmă, când el, venit în Moldova încă dela 1764, va fi ţinut locul lui Gavriil,*—Mihail Strilbiţchi. Acesta dăduse în Iaşi o Psaltire, în 1784, apoi, poate, un Antologhiu şi un Molitvenic Iu 1785, Octoihul dela 1.786 •, o nouă ediţie a «Prăvilioarei» muntene, învăţătură pentru duhovnici, din 1781 (1784), o traducere a Alfavitei sufleteşti de Dimitrie de Rostov — cea d’intâiu lucrare ascetică ieşită de supt teascuri româneşti —, ba chiar un i V. Ţicbindeal, Fabule, ed. Ruasu, pp. xvi ţi urm. 3 Ist. IU. rom., II, pp. 383, 436-7, 448, nota 3. 8 Picot, Notiee btbliographique sur le protopope MlhaU Strâlbickij, Paris, 4905, pp. 4-5. 4 Melcbisedec, Cron. Rom., II, pp. 442-5. 5 Cf. Sulzer, II, p. 37, nota a; Xenopo] şi Erbiceanu, Serbarea şco- lară din Iaşi, p. £70. 8 V. şi mai sus. www.dacoromanica.ro 192 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI Calendariu pe 1785 şi încă o broşură1, toate cărţi binişor lucrate de StriJbiţchi însuşi, ca şi de fiul sau Poli— carp, din care făcu apoi un podporucic împărătesc, şi împodobite cu planşe de mâna celui d’intâiu. Nu rămâne şî supt noul Mitropolit, ci trece la Mohilău, pe Nistru, unde-face să apară, in Iunie 1786, o a doua Psaltire, închinată,, nu Domnului moldovenesc, un Mavrocordat, ci împărătesei Ecaterina însăşi. Ruşii, năvălind în Moldova, aduc cu dânşii în 1788 pe Strilbiţchi, care erâ şi puţintel spion, purtând scrisori, în 1787, între Mitropolitul Leon,— care corespundea, şi cu Austriecii®, cerând pe lângă ei sprijin lui Dosofteiu al Bucovinei, ca unul ce erâ şi el «patriot aceştii ticăloase-patrii8»,— şi între Ruşi 1 2 * 4 *. Catavasieriul său se publică astfel în Iaşi, la 1788, toamna, şi un Molitvenic nou iese de supt teascurile sale la 1789. Erâ ajutat, în lucrarea, acestor două cărţi, şi de paisianuL Gherasim, din Neamţ. Apoi singur el dă Psaltirea din 1790-1, Catavasieriul din 1792, Ceaslovul din acelaşi an. în acelaşi timp cind faceâ aceste ediţii în titlul cărora se-pomenesc membrii familiei împărăteşti din Rusia şi guvernatorii Principatelor, un Potemchin, un Besborodco,—Stril-biţclii răspândeşte prin slovele sale: gramatice, dialoguri,, cărţi de cetire ruso-româneşti, prin care să se deprindă. Moldovenii cu limba noilor stăpînl. Ba chiar cărţi numai ruseşti, un Apostol din 1791, o traducere din englezeşte cu privire la dogma creştină, se publică de dânsul, pe lângă, un număr de cărticele româneşti fără însemnătate. De al-mintrelea, când după pacea din laşi, trupele ruseşti ieşiră din Moldova, Strilbiţchi nu rămase decât pentru a-şi isprăvi Psaltirea din acest an, care poartă numele domnesc al lui Alexandru-Vodă Moruzi, şi apoi îl găsim la Dubasari, alt 1 Picot. pp. 18-9. 2 Arch. rom., II, p. 292 şi urm. 8 V. şi Erbiceanu, Ist. Mitr. Mold., p. 317. * V. Picot, p. 7 şi urm.; Drt>chiă, iu An. Ac. Rom., X, pp. 19-20; lst~ Rom., III, 148-9. www.dacoromanica.ro BISERICA MOLDOVEI SUPT fiHEUCA ŞI STAMATf 193 târguşor de graniţă pe Nistru, de unde trimete la 1794 un Ceaslov românesc1 si un Bucvar rusesc, iar în 1796 o Alexandrie, tipărită de dânsul în tipografia sa «volnica», are ca loc de publicare Mohilăul, «între hotariulu Rossiei şi între alţi Moldoviei», unde se întorsese deci şi unde va fi murit, căci nu mai avem alte ştiri despre dânsul 3. încă în cursul anului 1788 poate, Mitropolitul Leon, care eră greu bolnav la Galata pe vremea serbătorilor Crăciunului 8, murise. El lasase, plecând din Roman, acest Scaun Grecului Iacov, egumenul bisericii Barnovschi; prin bani acesta căpătase sprijinul Curţii lui Alexandru-Voda Mavro-cordat, şi prin bani biruise în lupta pentru episcopia de Roman pe Venedict de fţâşca şi pe dichiul dela Huşi, de sigur un Putnean, Iorest; Mitropolia fiind in mânile Domnului, alegerea se făcu in biserica Dancului * *, din care Constantin Duca făcuse, prin 4703, o mănăstire, închinând-o la «cei Patruzeci de Mucenici» din Atos 6. Iacov păstori, incunjurat de Greci, numai până la 25 Octombre din anul aşezării sale ca episcop, 1786, şi moartea-1 prinse pe neprevăzute la Focşani, după ce trecuse asupra Episcopiei vechile sale datorii şi adăugise altele nouă până la 80.000 de lei, sumă aşâ de împovărătoare pentru venitul de 7.500 de lei al Romanului, încât nimeni nu mai voi să-i primească moştenirea. După o vacanţa de Scaun mai lungă şi după o chibzuire oficială pentru plata banilor fara dobânzi, se făcu supt Alexandru-Voda Ipsilanti, urmaşul lui Mavrocordat, ce fugise în Rusia, alegerea unui nou episcop de Roman, la 19 Iulie 1787 : pe lângă Varlaam de Agapia, un Paisian, se înfăţişară doi din fugarii bucovineni: Macarie dela Slatina şi un fost proe- 1 Melchisedec, Cron. Hunului, II, pp. 167-9. * Pentru toate, v. Picot, o. c., passim. * Erbiceanu, Ist. Mitr. Mold., p. 319. * Melchisedec, Cron. Rom., Ii, p. 115. * Erbiceanu, Mitr. Mold., pp. 330-1. www.dacoromanica.ro 194 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI gumen al Putnei, Antonie, un mâncăcios trândav, care izbuti * Patriarhia de Constantinopol se amestecă la vacanţa metropolitană, nefîind Domn care s’o înfrâneze. Episcopul de Roman şi noul episcop de Huşi — dela 1782 — Iacov Sta-mati, un Ardelean (n. 1748), călugărit la Neamţ înainte de venirea lui Paisie (la 1765) şi ajuns protosinghel al Mitropoliei după alegerea lui Leon ca episcop de Roman, primiră ecdosis ca să facă o alegere pe care, în astfel de timpuri de războiu, găsiră mai bine s’o amâne2. Ruşii puseră atunci ca «ţiitoriu de loculu eparhiei Moldovlahiei» pe un arhiereu de-ai lor, din Ecaterinoslav, Ambrosb — şi la Sf. Spiridon, în 1788, ei voira sa puie pe un «arhimandrit grec» ce slujise pe flota biruitoare a lui Orlov — şi, pentru ca acesta nu cunoşteâ de loc împrejurările, i se adaugi ca informator şi călăuz spionul Strilbiţchi, care putu sa poarte acum titlul măreţ de «protopop al Moldovei, Ţerii-Româneşti şi Basarabiei3». Ambrozie merse până la Neamţ, pentru a face arhimandrit acolo pe meritosul Paisie*. Retragându-se la sfârşitul războiului, în Ianuar 1792, — fără macar o alegere formală de Mitropolit®, ci numai după voinţa lui Ambrosie şi a Co-mandei ruseşti, fu sfinţit Gavriil Bănulescu, un Câmpu-lungean din suita lui Ambrosie, care fusese deci prin Rusia şi purtâ de curând titlul de episcop al Achermanului ®. La 9 Ianuar 1792 Strilbiţchi inchinâ Catavasieriul lui Ambrosie, iar Ceaslovul aceluiaşi apropie numele lui Gavriil, «Mitropolit a toată Moldova», de al noului Domn Constantin Croit. Rom., la locul respectiv. Cf. Wolf, Beschreibung cler Moldav, I, p. 149. * Gf. Melchisedec, Cron. Rom., I, pp. 151-2. 8 Picot, p. 20 şi urm. 8 Adunarea citată. 8 V. declaraţia in acest sens a lui Iacov in Erbiceanu, Ist. Mitr. Mold., pp. 321-2. 8 V. Stefanelli, in An. Ac. Rom., XXIII. www.dacoromanica.ro BISERICA MOLDOVEI SUPT 6HEUCA ŞI STAMATI 495 Moruzi *. Curtea Rusiei ii trimetea în April felicitări şi o cruce de briliante. Moruzi nu voi însă pe acest nou arhi-păstor al Moldovei; el făcu pe Patriarh să-l înlăture şi să hotărască, in April1 2, o nouă alegere, şi data aceasta ieşi, prin Iunie — înştiinţarea lui e din 22 ale acestei luni —, Iacov episcopul de Huşi, om vrednic de Mitropolie, care primise eparhia sa «prădata până in scândura şi aruncată in greâ datorie de 75 de pungi de hani», de Alexandru Constantin Mavrocordat-Vodă, răpitorul moştenirii lui Inochentie, şi o lasase acum cu totul sloboda. Faptul ca el răscumpa-rase prinşii turci din manile Muscalilor, cheltuind pentru aceasta 16.000 de lei, şi că, la descoperirea acestei dovezi de milă pentru păgâni, el fusese mânat în tahăra dela Ho-tin pentru a-şi dâ seamă, îl recomandau în deosebi Porţii3. Gavriil fu luat, în Maiu, cu sila din Iaşi şi dus la Poarta, unde Patriarhul voi sa-1 deâ în mânile Trimesului Rusiei; adapostindu-se totuşi, la urma, în această ţară, el căpătă episcopia Gotiei în Crimeia şi Ordinul Sf. Andrei4 *. Iacov erâ uh arhiereu învaţat, ştiind ceva greceşte şi sla-voneşte, poate şi franţuzeşte B. A fost şi aici un foarte bun gospodar, care a zidit casa de reşedinţă a Mitropoliţilor şi a scos pe Evreii cari, cu cărţi de vânzare ;i de bezmen ale lui Gavriil Calimachi, se aşezaseră în jurul bisericilor Strateniei şi Sfântului Glieorglie6; dând Mitropolia veche pe lângă Academie, el îşi alese pentru slujba sa archie- 1 Picot, p. 27. 2 Erbiceanu, Ist. Mitr. Mold., p. 320. 3 Cf. Melchisedec, Cronica Huşului, I, pp. 346-7, 367 şi urm. Mai ales Însemnata notiţă de pe pp. 366-7. * Cf. Acte şi fragmente, II, pp. 345-6, 348; Melchisedec, 2. c., p. 367, nota ; pomelnicul din Erbiceanu, Mitr. Mold.; Stefanelli, 2. c. 8 Memoriul, cu idei înaintate, in chestia şcolilor, pe care-1 iscăleşte el — Uricariul, III, p. 13 şi urm.. — pare să fie insă mai mult al lui Scarlat Ghica, boier care făcuse studii in Apus. 6 Erbiceanu, Mitr. Mold., p. 42. www.dacoromanica.ro 496 ISTORIA BISERICII ROMANEŞTI rească biserica nouă a lui Gavriil1; o mare reparaţie, în 1797, cuprinse amândouă clădirile şi bolţile negustorilor ce le încunjurau*. Păstori unsprezece ani, scăpând şi de intriga, care voiâ, în 1796, să-i ieâ Scaunul, şi de cuţitul unui nebun, care-1 răni în acelaşi an1 2 3. Chiar dela începutul stăpânirii sale arhiereşti, ierodiaconul Gherasim şi tipograful cel nou, popa Mihalache — fireşte deosebit de Strilbiţchi— dădeau o Liturghie, în 1794; o Psaltire urmă nuinai in 1801, apoi un Apostol şi un Molitvenic4 * *. Afara de aceasta se dădu o ediţie nouă din cartea rabinului Neofit, înfruntarea Jidovilor (1803), operele lui Amfiluhie de Hotin, ba chiar un Calcndariu şi romanul Critil şi Andronius, ieşit de supt teascurile Mitropoliei la 1794. La 10-11 Mart 1803 Iacov Stamati muriâ de dropică,şi-i urmâ un fiu de boier mare, un ucenic al lui Paisie, un scriitor şi un om de influenţă, eclesiarhul, egumenul de Sf. Spiridon, episcopul de Huşi — din 1792 — şi apoi dp Roman — dela Iunie 17968 , Veniamin Costachi, în mirenie Vasilie, fiul lui Grigoraş Negel8. Cu un an înainte, o retipărire a cărticelei Mitropolitului Gheorghie despre icoana din Neamţ începeâ acolo şirul tipăriturilor7. Paisianismul triumfă şi în organizarea episcopală a Bisericii moldovene şi în literatura bisericească a Românilor. 1 Ibid. 2 Cf. WoK, passim şi «teza* păr. M. I. Michaileanu, 4895. « LI. cc. * Picot, l. c., p. 44, nota 2. 6 Cron. Rom.., II, p. 460 şi urm.; Mitr. Mold., p. 42 şi urm. 8 V. broşura mea despre dânsul în «Bibi. Minerreii. 7 Picot, o. c., p. 45. www.dacoromanica.ro PARTEA. A VUI-a. UNIREA CURENTULUI RELIGIOS PAISIAN, SPRIJINIT DE ARHIEREII DIN PRINCIPATE, cu NOUL CURENT NAŢIONAL DE PESTE MUNŢI. www.dacoromanica.ro CAP. I. Episcopul de Argeş Iosif. Până atunci, paisianismul reformator prin credinţă, disciplină şi muncă literară cautase alte drumuri pentru a ieşi la iveala. Paiaie trimesese la Bucureşti pe unul dintre «fraţii» mai tineri, pe Gherontie, dorind să aibă, pe lângă atâţia cunoscători de slavoneste, si un traducător din limba eli-nească. Ucenicul stareţului din Neamţ îşi făcu studiile la noul dascăl grec din Bucureşti, Lambru Photiades. Aici se împrieteni cu un Muntean, Grigorie. Din porunca Mitropolitului Dosofteiu, ei amândoi dădură la 1794 o ediţie românească a «Cărţii folositoare de suflet», care se răspândi aşa de răpede, încât trebui retipărită la 1799 şi 1800x. Ei tălmăciseră şi vestitul Tâlc al lui Teofilact, opera de caro se vorbeşte prin anii 1790s. Până se hotărâră la acel pele rinagiu spre Atos din care se întoarse numai Grigorie, căci Gherontie muri pe cale in Filipopol, la mănăstirea Sfinţilor Anarguria, ei mai gătiră şi alte lucrări de teologie după originale eline. în acelaşi timp se găsiâ tot în Ţara-Românească un arhiereu, ucenic al lui Cbesarie, fost protosinghel la Râmnic, îngrijitorul tiparului supt episcopul Filaret, care, fiind năs- 1 2 1 Uricariul, XXIV, pp. 396-7. 2 Scriitori bisericeşti, pp. 33-4. 8 Prefaţa la ‘EiRTOţii] xffiv 6«&0V ÎOYJWCTWV ; cf. şi a Checragariului din 1814 şi Bis. ort., Xil, p. 532. www.dacoromanica.ro 200 IST ORIA BISERICII ROMANEŞTI cut în Loviştea Vâlcii, poate din neam de Ardeleni, trebuia să aibă legături cu Ardealul, de care-1 apropife numirea sa ca întâiu episcop al Argeşului, ridicat ca Scaun arhieresc din ruinele sale, in August 1794 \ pentru «doauă judeţe, adecă al Argeşului şi al Oltului» 2. în sfârşit legăturile salo in Bucureşti îl făcuseră a cunoaşte pe Gherontie şi Gri-gorie şi a preţui curentul paisian. Astfel cărturăria olteană a lui Damaschin, Grigorie şi Chesarie, noua mişcare ardeleană, care începea, cum se va vedea chiar acum, să apropie de Românii de dincoace, şi pe neuniţii treziţi la cultură, şi pe Uniţi, scăpaţi de exclusivismul catolic, şi, în sfârşit, călugăria reformată a Moldovei, se unesc în losif de Argeş, ori, cum i se zicea, şi cum îşi zicea însuşi, «Argeşiul». Asupra operei şi însemnătăţii acestui Înaintaş al lui Veniamin Cos-tachi se cuvine a ne opri. losif, care a fost şi un foarte bun gospodar, dregând minunata biserică a lui Neagoe-Vodă, în sare băciuiseră doi ani de zile Turcii, pe timpul războiului din urmă, şi clădi bisericuţa Sf. Nifon, făcând şi, din nou, casele de locuinţă arhiereşti, a fost un statornic patron al Nemţenilor, a căror râvnă pentru Biserică şi carte, ale căror curate gânduri de îmbunătăţire a vieţii mănăstireşti şi de înălţare a culturii clerului in de obşte eră in măsură a le înţelege. încă din 1796j el ştia că Gherontie şi Grigorie, «doi părinţi călugări din Moldova», au gata Tâlcul lui Teofilact, pe care el ar fi vrut să-l vadă tipărit in Ardeal, cu cheltuiala corespondentului său obişnuit, marele negustor sibiian Haei Constantin Pop1 2 3. Făcu să se tipărească la Bucureşti, în noul aşezământ privilegiat al boierinaşilor Clinceanu şi To- 1 Cond. Sfântă, p» 279 şi urm. Cf. Zilot Românul, in Rev. p. ist., arch. şi fii., voi. V, p. 73. 2 Cond. Sfântă, l. c. Tomos-ul patriarhal pentru noua dieceză uu a’a publicat şi nici pretextul intemeierii ei nu se cunoaşte mai de aproape. Cf. pentru eparhia Buzăului, la 1544, tTunusIi» (Mihai Cantacuzino), trad. Sion, p. 101 şi urm. 3 Scriitori bisericeşti, pp. 33-4. www.dacoromanica.ro SCHIMBAREA SPIRITHLri ÎN BlsERICA T'NITĂ 201 jjliceanu, cari întrebuinţau pentru cărţile bisericeşti pe un călugăr din Neamţ, Isaia, o nouă ediţie dintr’o carte de combatere a «Volteriştilor, păgânilor adecă, celor fără de Dumnezeu, ai veacului acestuia», Apologhia contra celor fără de Dumnezeu, traducere a lui Gherontie singur, după Dimitrie de Rostov, se pare1. La 1816, episcopul de Argeş, care eră însusi un scriitor, dădu la Neamţ o ediţie a tradu-cerii sale din Atanasie de Păros, ‘Eicnoţii) tffiv Ot'.m Soyjufttav, «Prescurtarea despre dumnezeeştile dogme». Şi Paraclitichi, altă tălmăcire a lui, iese tot în mănăstirea lui Paisie. El făcu pe Grigorie să traducă «Tâlcuirea pe scurt» a lui Ni-chifor Calist Xantopulo şi rugă pe stareţul de Neamţ Gherontie să 0 tipărească, la 1814. Din programul noii şcoli monastice moldoveneşti, el nu primiâ avântul de înstrăinare de lume, setea de suferinţă meritorie fată de Dumnezeu, al Nemţenilor: se făcea însă, din toată inima, părtaş la opera lor de cultură, prin care aceşti smeriţi călugări şi-au câştigat recunoştinţa tuturor timpurilor. CAP. II. Schimbarea in sens românesc a spiritului în Biserica unită: Samuil Klein, Şincai şi Petru Maior ca răzvrătiţi religioşi. Privirile lui Iosif se îndreptau însă, nu numai către muncitoarele chinovii ale paisianiamului, ci şi către fruntaşii ierarhiei şi ai literaturii româneşti în Ardeal. Până si in rândurile Uniţilor se făcuse acolo o schimbare • • prielnică pentru strângerea din nou a legăturilor cu Românii din Principate. Cea d’intâiu generaţie de clerici uniţi avuse adese ori intransigenţa aspră sau fanatică a neofiţilor, trufia celor cari pentru întâiaşi dată gustă o cultură mai înaltă sau se împărtăşesc de onorurile şi înlesnirile mate- 1 Pentru ediţia din 1803, v. Ist. Ut. rom., If, p. 403, nota 1. www.dacoromanica.ro 202 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI riale pe care orice oficialitate le are la îndămână pentru a smoml şi cuceri. Titluri ca acelea de baron, de sfetnic împărătesc, daruri de tot felul, dela frumosul lanţ de aur cu medalia stăpânitorului până la apanagiul de domenii, relaţii cu fruntaşii Bisericii catolice, studii la Unguri sau în Apus — numai Iancu din Sâmcel, călugărul Jsaia, care a tradus «Vedeniile Sfântului Grigoriej1, învăţase la Chievul ortodox, iar călugărul Leontie Moschuna erâ dintre ucenicii dascălilor greci de neamul său®,—făcuseră din episcopii şi canonicii, din profesorii blăjeni de pănă pe la 1770 nişte despreţuitori ai vechii ortodoxii umile şi sărace şi ai celor cari, în Ardeal chiar, sau dincolo de munţi, trăiau în acelaşi întune-rec dogmatic şi în aceiaşi lipsă de cultură sau de drepturi. S’ar ti crezut că tinerii, cari, pe urma unui Aaron, unui Rednic, Maior, Cotore şi Caliani, unui Meletie Neagoe, cari prin învăţătura în străinătate-şi câştigaseră cele mai înalte ranguri bisericeşti, mergând şi ei în Apus vor duce şi mai departe aceste porniri de izolare faţă de ceilalţi Români, de adoptare tot mai deplină a catolicismului, în fond ca şi în formă chiar. Se văzu insă îndată că cei mai buni dintre ei,—un Samoil Klein (n. Septembre 1745), de acasa Maniu Micu, fiul protopopului din Sad, frate al Vlădică i Inochentie, şi al surorii protopopului Neagoe din Broşteni şi Armeniu ; Gheorghe Şincai (n. 1753-4), vlăstar al boierimii fagărăşene, venit din Şinca-Veche şi purtat pe la reformaţii din Oşorheiu, pe la Iezuiţii din Cluj şi Piariştii din Bistriţa; Petru Maior (n. c. 1760), din părţile Bistriţei, fiul protopopului dela Căpuşul-de-Câmpie, crescut la Oşorheiu şi Cluj,—■ caută alte drumuri. Dela început, dacă tustrei se călugăriră* 3 în mănăstirea de viaţă aspră a lui Aaron, viaţa aceasta de caznă pentru sfinţirea prin răbdări şi înfrânare, prin slăbire şi dureri, în veşnice posturi cu «mazăre au l Cipariu, Acte şi fragmente, p. 107; Studii şi doc., XIII, p. 136. 3 V. pentru el, şi Studii şi doc., XII, p. 42, no. lxxviii. * Samuil, la 14 Octombre 1762; Şincai, în 1774. www.dacoromanica.ro SCHIMBAREA SPIRITULUI ÎN BISERICA UNITĂ 203 fasole au linte fiartă, dar cu niciun uleiu direasă», disciplina aceasta, pe care Vlădica Rednic o întări încă — «toată legea», scrie acelaşi Samuil Micu, «ar fi vrut să o facă călugări şi să supună pe toţi la viaţa grea»1, li displăcu. începu să li cadă greu şi Indumnezeirea actului Unirii, pe care cât de puţină cercetare istorică îl putea reduce la adevărata lui valoare, şi nepotul episcopului Inochentie, al celui care, într’o clipă de deznădejde, se arătase gata să taie legăturile cu catolicismul, spune apriat că «Atanasie [Rednic] în toată Dumineca, la exortaţii, atâta lăudă şcolarilor Unirea, până ce unii Îşi pierdeau gustul de a-1 mai auzi»*. Certele dintre călugări, cari-şi râdeau de «bătaia lui Dumnezeu» şi de «aju-toriul Preacesti», îl dezgustară adânc*. Deşi Klein ajunse «prefect» la mănăstirea Sf. Treimi, apoi eclesiarh şi con-zistorial pe lângă acest bun gospodar de biserică şi şcoala care eră Rednic cel «greu la fire şi nu lesne iertătoriu», deşi trecu bucuros la Colegiul pazmanian din Viena, ţinde învăţă mai departe filosofie şi teologie, ajungând apoi efe-meriu, duhovnic la Colegiul Sf. Barbara, întemeiat la Viena pentru şcolari uniţi,—el nu căpătă mai multă tragere de inimă pentru călugărie, dar nici pentru Unire ca act mântuitor de suflet şi deschizător, prin legea cea nouă, a unui mai bun viitor românesc. îsi întrebuinţa vremea în a traduce » * din Părinţii rasariteni, ca Sf. Vasile cel Mare, Sf. Dorofteiu, pe cari-i cetiau aşa de mult şi paisienii din Principate şi din cari «Cuvintele» celui din urmă apărură la Râmnic, în 1784*. Peste câtevâ luni, el făceâ să apară la Viena, cu tiparul lui Kurzheck, două mici studii în legătură cu datinile «Bisericii greceşti răsăritene», despre Căsătorie şi despre Posturi1 2 * * 5 6, şi doi alţi Români învăţaţi, protopopul 1 Ist. lit. rom., II, pp. 162-5; Ci pariu, Acte şi fragmente, p. 124. 2 In fragmentele din Cipariu, p. 105. * Ibid., pp. 116-7; Ist. lit. rom., II, p. 166. * Traducerile, din 1768 şi 1769, in msale 920 din Bibi. Seminariului blâjean şi 1366 din Bibi. Episcopiei de Orade. 6 De matrimonio, 1781 — cf. ms. 1367 din Blaj — şi Dissertatio de ieiuniis graecae orientalis Ecclesiae, 1782. www.dacoromanica.ro 204 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI Para, care studiase la Sf. Barbara, şi parohul din Bistriţa, fost elev al Institutului pazmanian, îl parau la Gran ca răspânditor de idei schismatice şi duşman al Sfintei Uniri, fiind pe lângă aceasta un prost şi nun om de nimica» *. Cartea de rugăciuni pe care o dăduse tot acolo la 1779, «Rogacioni de sera», avea mai mult scopul de a încercă o nouă ortografie a limbii româneşti, întoarsă spre obârşia ei, — pentru mai deplina vădire şi mai marea glorie a coborârii din Romani —, cu litere latine* 8. La Viena se împrieteni cu Klein cellalt mare scriitor al Bisericii unite româneşti, Gheorghe Şincai, care petrecuse ia Roma dela 1775® până pe la 1780, luând doctoratul în filosofie şi teologie, şi voiâ acum să înveţe, stând la Sf. Barbara, dreptul4, să lucreze în biblioteci pentru istoria neamului şi să ldge relaţii cu învăţaţi ca Benko şi Cornides6. Şi acest tânăr unit n’aveâ respect pentru «Uninţa», care lasă neamul afara credinţă» *, pentru Papa şi Iezuiţii, pe cari-i crede in stare a falsifică şi diplome, pentru Latinii din preajma împăratului, cari, la începutul veacului, «.înşelaseră», pentru motive politice, pe Români, dând cevâ apopilor», dar lăsând pe anobili cu buzele drâm-boiate» şi uitând cu totul de ajugul bieţilor proşti», iobagii. Şi Petru Maior venise după aceleaşi studii romane dar fără diplome, şi cu aceleaşi păreri despre altalieni» şi despre amonarhia Papei» şi infalibilitatea, anesmântnicia» lui, despre dreptul de a convocă si prezidâ sinoadele, pretenţiile de stăpânire universală, domeniul temporal sau avremealnic» de care se zăpăciau alţi studenţi trimeşi la Roma, şi el scria 1 «Nullius frugi homoi; tasiuus ed tiranii. Aşâ l-ar fi judecat şi episcopul Maior; Nilles, pp. 317-8. 8 Ed. a 2-a, Blaj, 1801, supt titlul de Acathistu. s Urechiă, Ist. Rom., T, p. 1172, nota 1. 4 Şiucai, Cron. Rom., II, p. 431; Orodias, in Archivu, p. 247 şi urm. 6 Ist. Ut. rom., II, p. 202 şi urm. 8 Şiucai, Cron. Rom., I, pp. 353, 417; cf. II, p. 213, 215, 354, 437; IU, pp. 285-6, 288, 297, 363, 413-4, 455-6. www.dacoromanica.ro SCHIMBAREA SPIRITULUI IN BISERICA UNIŢI 205 astfel, nu mai târziu decât în 1783: «O de-ar fi apărat Dumnezeu neamul românesc de acest feliu de oameni în* văţaţi şi teologi, cari numai cu autentie, cu ţiful şi cu vâlfa ce au în haine şi în locul lăcaşului sau, vrau să în* vingă pe toţi; de spun cevâ dela Roma, să taci, sa înlemneşti, să casti gura. De arăţi din Sfinţii Părinţi, din Soboare şi din istoria cea veche a Besearicii asupra părerilor lor, îndată eşti schismatic, şi mai rău decât ereticii... Romei încă din vreamurile ceale de mult începuse a-i răsări coarnele! 1j. Urmâ indata abdicarea episcopului Grigore Maior, în 1782 şi in locu-i fu numit (21 Octombre; consacrat 6 Iunie 1784) Ioan Bob (n. 17o9), fiu de nemeş chiorean catolic şi de Unguroaica, Candida Timandi, şi ucenic al Iezuiţilor din Cluj; fusese novice la Blaj numai când aveâ 25 de ani şi mântuise toata învăţătura ; funcţionase ca profesor de sintaxa şi gramatică în locul lui Grigorie Maior şi plecase iaraşi între Iezuiţi, până când i se dădură funcţii administrative la Blaj, pentru ca sa meargă apoi la nouă studii in Sâmbăta-Mare. Acesta ţineâ strâns la Unire şi nu vedeâ mai departe decât cercul datoriilor sale de administrator al averii bisericeşti. O duşmănie firească • a se stârni deci între bogatul, măreţul, pomposul episcop, care se încunjură la 1807 de un corp de canonici ascultători1 2, şi intre cei doi tineri călugări, cari-şi căutară de acum înainte o altă îndreptare. La 1784, Klein cereâ să fie scos din rândul călugărilor. Aceiaşi cerere o făcu şi Şincai, care, venit in Blaj încă dela 4780, mântuise de tipărit Catechismul cel Mare, aprobat de teologii Ştefan Sabo şî Ioan Halmaghi,—carte de şcoala, el 1 Procanonul, ed. C. Erbiceanu, Bucureşti, 1894; extras din «Bis. ort.», p. 47. Aceste idei le exprimă el intr’o cercetare de drept asupra canoanelor şi «tocmelii bisericeşti», «spre folosul mai cu samă a Românilor», Procanonul. 2 Nilles, p. 665 şi urm. www.dacoromanica.ro 206 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI însuşi, fiind catechet, apoi director al şcolii dejStat de acolo * *. Acestălalt conducător sufletesc al generaţiei sale se pusese în serviciul şcolilor ceior nouă pentru popor, pe care le deschisese Cârmuirea cu spirit laic, anti-religios a lui Iosif al Il-lea, şi dăduse Românilor încă dela 1781 Bucvariul fără colorit religios din Viena, Aritmetica din 1782 (ed. nouă, Blaj, 1785), Bucoavna româno-germană dela Sibiiu, din 1783 (ed. nouă, 1788; Blaj, 1795), căruia-i corespunde un Aljphavit blajean din acelaşi an. Şincai, care lucrase cu Samuil Klein o gramatică românească în limba latină, apărută tot pentru proclamarea nobilei origini a graiului şi a neamului, în Viena, Ia 1780,— pregatiâ pentru aceleaşi şcoli nouă ceâ cTintâiu gramatică Jatina-română, «spre folosul şcolilor valahico-naţionale», ce aparii, cu traduceri nemţeşti şi ungureşti a exemplelor, la 1783, în tipografia Seminariului. O «Istorie a Naturii sau a Firii» erâ gata de tipar 8. Doisprezece ani întregi, Şincai avu grija învăţământului laic in limba româneasca, lângă Eder, directorul Saşilor şi Eusta-tievici, al neuniţilor, întemeind vre-o trei sute de şcoli in oraşe şi în sate8. De Vlădică nu-i pasă şi-şi râdeâ fără în-cunjur de dânsul la 1792 *. Numai la 1794 Şincai fu răpus prin judecată de Bob, care făcu să i se iea locul şi să fie chiar închis, pănă în 1795, începându-se astfel rătăcirea lui printre Unguri — cu scurte popasuri la Oradea lui Darabant şi la Viena —, care-i ţinu până la moarte. în acelaşi an, Petru Maior, iritat de încercarea, ce făcuse Bob, de a smulge protopopilor — în cari Maior, el însuşi protopop la Reghinul-Săsesc, dela 1784, după ce fusese profesor de logică, metafizică şi drept natural la şcoala înaltă 1 O alta cu acest titlu şi litere latine apăruse la Buda, in 4780, odată ou un Catecbism, prescurtat cu aceleaşi litere; Bibi. Rom., H, p. 250 cf. Ist. Ut. rom., II, p. 205 şi nota 7. 2 Ist. Ut. rom., II, p. 205. * Ist. Ut. rom., II, pp. 204-5; Hurmuzaki, VII, pp. 443-4. * Cipariu, Archivu, p. 480; Papiu, Şincai, pp. 403-4. www.dacoromanica.ro SCHIMBAREA SPIRITULUI ÎN BISERICA UNITl 207 din Blaj *, vedea pe urmaşii «chorepiscopilor» de odinioară—, ultimele drepturi ce mai păstrau, scria «Protopopadichia», Nedreptatea făcută protopopilor, tratat despre «putearea, drepturile sau privileghioanele» lor, carte ascuţită în polemica împotriva «papistaşilor». Cu Biserica romană n’a rupt-o niciodată, şi şi-a păstrat până la sfârşit corespondenţa cu Propaganda, dar, când îl vedem numind pe Bob «Vlădica Uniţilor», iar pe păstorul sârb al Românilor de legea veche «episcop al Neuniţilor» a, înţelegem bine că nici Maior nu mai erâ legat cu inima de Biserica blăjeană. Cererea de a părăsi călugăria, pe care o făcură Şincai şi Maior, fusese primită, dar se refuzase, în Ianuar 1785, cea făcuta de Klein, îndemnându-1 la «linişte» şi porun-cindu-se ca el «sa fie păstrat în mănăstire»8. Nu i se dădu acestuia nici parohia din Sibiiu, pe care o ceruse, dar în 1790 el trecu în acest oraş la o rudă a sa, Efrem Muntiul *. Pe atunci Samuil cel învăţat dedică lucrări de ale sale Patriarhului ortodox din Carlovăţ, cu care ar fi stat în legături încă din 1784B, şi se putea crede că a părăsit cu totul Unirea. Când Guvernul ardelean trimese, în 1794, spre cercetare Istoria Bisericească, tradusă după a lui Fleury, -de Klein, împreună cu dedicaţia incriminată, i se zice preot neunit6, şi canonicii lui Bob, consultaţi, declară că în adevăr cartea, lucrată şi după «autori catolici», cuprinde în sine «zgura neunirii» (schoriam disunionis). Se credea chiar că el vrea să se facă episcop al neuniţilor, pentru care Bob l-ar fi închis bucuros, cum a şi cerut Guvernului, în 1797, la mănăstirea din Muncaciu7. 1 2 3 * * * 7 1 Ist. lit rom., II, pp. 234 şi urm-, 2 Istoria Bisericii Românilor, Prefaţă; cf. p. 360. 3 Ordinul, in bibi. din Orade, mu. 1336. * Ms. 883 din Blaj. 8 Archivu, p. 717. 8 lbid., p 715. 7 lbid., p. 675 şi urm. www.dacoromanica.ro 208 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI CAP. III. Biserica neunită şi cea d’intâiu organizare a ei. Vlădica neunit Dionisie Novacovici murise in Scaunul său unguresc la 8 Decembre 4707 1, după ce stătuse până la sfârşit mai mult în Ardeal. Cu prilejul morţii celui d’intâiu Sârb care a avut grija sufletească a Românilor din această ţară, se hotărî că este o episcopie a acestora, şi anume una «i'xemptăn, cum se declară şi episcopia Radăuţului după ruperea silită a legăturilor cu Biserica metropolitană a Moldovei. în Octombre 1768 administrarea ei provizorie se dădu episcopului sârb din Vârşeţ, Ioan Gheorghievici, care fu chemat întâiu laViena pentru a primi instrurţiia. Urmaşul lui Dionisie ca episcop de Ruda, Sofronie Chiriloviei, fostul său vicariu budan si fost staret la mănăstirea Sf. Mihail a » din Grabaţ, căpătă apoi grija Episcopiei neuniţilor ardeleni şi ungureni, la l-iu Decembre 1770 : după cererea întregului cler ortodox al Românilor, i se îngădui a-si luâ reşedinţa la Sibiiu1 2 * * * 6 * 8. De Paşti în 1772, el erâ la Belgrad, şi avem o-scrisoare a lui cu această dată, — în care-si zice numai «smerit episcop neuniţilor în Ardeal»*. După dânsul, dela care nu ni-a ramas. se pare, niciun antimis8, veni (6 Novembre 1783; instalat l-iu Iulie 1784) al treilea Sârb, Ghedeon Nichitici — ca protopop in părţile Abrudului, îl găsim pe la 1780 •,— care stătuse deci un timp in. 1 P. Maior, Ist. Bis., p. 131. 2 Bunea, P. P. Aaron şi Novacovici, p. 258 şi nota 4. 8 lbid., p. 254, nota 1. * Studii şi doc., XII, p. 80, no. clxii. 8 Pentru antimisele deosebitele Biserici şi diecese româneşti, v. Studii şi doc., XII, pp. lxv şi urm., 297 şi urm.; cap. respectiv; XVI, p-123 şi urm. şi cap. Sinaia. 6 Studii şi doc., XIII, p. 28, no. 6. — Pentru numire şi instalare, Mateiu Voileanu, Momente din viaţa biser. a Românilor, Sibiiu, 1902, pp. 25-6. www.dacoromanica.ro BISERICA NEIJNITA ŞI CEA U’lKTÂlII ORGANIZAMB A EI 209 mijlocul Românilor din Ardeal, apoi pe lângă cei, de curând luaţi in stăpânire, ai Bucovinei, şi a cărui aduci re in Ardeal a folosit şi in răscoala de iobagi a lui Horea, în care i se păstră, şi lui un rost de împăciuitor prin predică şi blestemJ; anti-misele lui, care poarta datele de 1784 şi 1780, îi dau titlul, mai limpede, de «pravoslavnicii episcopu alu Marelui Prin-ţipntă alu Ardealului»2. Muri la 6 Decembre 1788, şi, pană la numirea succesorului său, vedem preoţi români mergând pentru hirotonie la episcopul sârb al Timişoarei3. Al patrulea episcop ortodox de neam sârb, Gherasim Ada-movici, trai şi el supt conducerea directorului şcolar Eu-btn tic viei, care întocmiâ la 1790 Cazaniile, «dezvoaltile şi tăinuitele Evanghelii a’ Dumineciloru, a’ sarbătoriloru şi a’ oarpşearora zile, spre trebuinţa cateheţiloră şi a’ dascaliloru uniţi», tipărite la Bart, în Sibiiu — cea d’intâiu tipăritură oficiala a Bisericii pravoslavnice ardelene, pe când până atunci avem numai cele două tipărituri sibiiene, din 1789, ale dascălului braşovean Radu Duma, Preoţia sau îndreptarea preoţilor, o nouă ediţie, şi încă un catehism pentru şcolii0 «normaliceşti» neunite. Erâ in legături strânse cu ierarhia sârheasca, şi-l vedem luând parte, in August 1790, la alegerea, în Timişoara, a Mitropolitului sârbesc. Aveâ «reze-denţie» la Sibiiu, şi grija ei rămânea, cu prilejul unor asemenea lipse, tot în seama cărturarului preot din Răşinari, caligraful Sa va' Popovici * *. Gherasim iscăli împreună cu Bob, care, în acest caz deci, îl recunoscu, acea «carte» de plângere a tuturor Românilor către împăratul drept şi milostiv, acel Supplex libellus Valachorum, pe care-1 redactă Iosif Me-heşi din Cluj, fiul protopopului din Mănăştur şi ajuns prin meritele sale sfetnic împărătesc. El muri în 1796, la 13 April, şi clerul românesc îşi arătă şi acum, ca şi după moartea lui 1 V. mai sus, cap. despre Biserica bucovineană. 2 Studii şi doc., XU, p. 301, no. xx. * lbid., XIII, p. 78, no. 189. * Studii şi doc., XII, p. 112 ţi urm.; XIII, p. 136. www.dacoromanica.ro 210 ISTORIA MSER1CII KOMÂXEŞTI Nichitici, dorinţa de a nu mai avea un Sârb ca episcop1, şi astfel silinţele lui Dimitrie Sercovici de a căpătă Scaunul sibiian ramaseră zădarnice; preoţii şi protopopii voiau neapărat pe Vlădică «din neamulu şi sângele seu», în locul străinilor cu «foarte puţina pentru binele cel de obşte tragere de inima şi purtare de grije» B. Locul lui Adamovici l-ar fi voit Klein, şi Guvernul spune lămurit, la 30 Maiu 1796, ca el ar fi vorbit cu unii din clerul neunit, făgaduindu-li ca, după alegere, ar lepădă Unirea Lucrul n’ar fi de mirare într’un timp când unul din canonicii uniţi dela Orade, învăţatul Nichita Horvat, lăudat ca scriitor şi de Klein, făceâ să apară la Viena o Posîanie «sau dreapta oglindă a păcii, dragostii şi unimii, prin carele cu dreapte dovediri cei uniţi sa mântuescu de hulele carele lor li să aruncă, tara Neuniţii, nici iritici a fi, nici shismatici, mai ales în neamul romănescu a nu sa putea aeve zice, pentru a neamului rumănescu folos §i mângâiare» *. Aşă credeâ şi Klein, care, în marea sa istorie a Românilor de pretutindeni, rămasă netipărită, n’are un singur cuvânt rău despre Neuniţi şi deplânge, dintre toţi Românii supuşi împăratului, numai pe cei din părţile Sătmarului, cari ascultă de un episcop rus, al Muncaciului, şi pe cei din Banat, cari au în Biserica lor stăpâni sârbi*. Să nu se uite apoi că, Scaunul din Sibiiu rămâind mult timp neocupat, vicariatul îl avu, după ortodocşii Ioan Popovici de Hondol şi Nicolae Huţovici (1805), unitul secretariu de Cameră Aron Budai (f 29 Mart 1847), fratele poetului, grama- 1 Cipariu, Archivu, pp. 719, 737. — Dala morţii ia Siebenburgisclie Quartcdschrift, V, p. 479. * Cf. încă Ştefan HărSguş Preoţimea română in veacul al XVHl-lea; din «Telegraful Român» pe 1907 : Lupaş, Az erdelyi gbr.-kel. egyhăz şi Mateiu Voileanu, Momente din viaţa bisericeasca a Românilor orto-doxi dm Transilvania, 4780-4787; Sibiiu, 4902; llarion Puşcariu, Documente pentru lin ba şi istorie, Sibiiu, 4889, 4897, 2 voi. * Cipariu, Archivu, p. 747. « Studii fi doc., XIII, p. 46, no. 27. * Ist. lit. rom., II, p. 493. www.dacoromanica.ro LUCRĂRILE DE TEOLOGIE ALE SCRIITORILOR ARDELENI 211 ticului şi lexicografului Ioan Budai Deleanu 1. Klein se duse peste puţin la Oradea, unde şi Darabant şi canonici ca Samuil Vulcan şi Corneli ii erau prieteni şi la întors ţinu predica în biserica neunită a Turziia. La 1798 însă i se porunci de Guvern să nu părăsească Blajul, unde va fi bine ţinut la mănăstire: din partea lui, el dăduse totuşi asigurarea că în Sibiiu şi în împrejurimi a sfătuit pe târgoveţi şi săteni să treacă la Unire8 şi că a izbutit sa distrugă ura faţă de Uniţi, rugându-i a trăi «ca fraţii»; el aminti că a fost rugat să predice la Răşinari şi Salişte, ceia ce n’a putut face însă1 2 * 4. Decât să steâ închis, voiâ mai bine să treacă la ritul catolic5 * *. De fapt însă, el erâ, cum spun şi neunilii în certificatul lor, iscălit de Ioan Popovici de Hondol, ca vicariu, şi de Aron Budai, ca notariu, numai «hulitoriu de îuparachie-rile întră neamul nostru în rândul legii» *. Abiâ peste vre-o patru ani pută el să plece, după ce, predicând ultima oară, spuse cuvintele, grele pentru puternicii din Blaj, că «niciodată n’a cugetat că din piatră va stoarce apa» T. CAP. IV. lucrările de teologie ale celor trei mari scriitori ardeleni. înainte şi după aceste împrejurări de pătimaşă prigonire, ■cei doi tovarăşi de lucru ai lui Klein lucrau, unul, Şiticai, la cărţile de şcoală şi apoi la greaua operă a Cronicei sale, 1 Ci pariu, Archivu, pp. 749, 737; Organul luminării pe 4847, no. 44. 2 Cipariu, Archivu, p. 748. 8 Cei din Gura-Râului declară că ar face şi asta, dacă ar fi ajulati într’tin proces cu Saşii; ibid., pp. 749-20. * Ibid., p. 720. 8 Ibid., p. 730. 8 Ibid., p. 737. — Şi in 4805 Românii neuniţi Îşi cerură episcop de -anationula lor, pe Nestor loanovici, care fusese «fecior invăţat, dară -sărac de avere» şi învăţase in străinătate (Stinghe, Doc., II, pp. 263-6). t Ibid., p. 739. www.dacoromanica.ro 212 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI iar cellalt, Maior, la tratate de polemică ce rămaseră neti<-pârite, precum şi la culegerile-i de predici: «Propovedaniile la: Îngropăciunea oamenilor morţi», «Didachiile, adică Învăţăturile pentru creşterea fiiilor, la Îngropăciunea pruncilor morţi» (1809) şi «Predice sau Învăţături la toate Duminicile şi serbătorile» (1811), la un TâUmaque românesc, ce se tipări: în 1818, la scrieri filologice1, apoi la o Istorie a începuturilor româneşti, «Pentru începutul Românilor In Dacia», rare se publica în 1812 abia şi, In sfârşit, la Istoria Bisericii Românilor, şi anume «atât a acestor din coace, precum şi a relor din Colo de Dunăre», care, Începând a sp tipări la 1813, fă oprită şi confiscată pentru criticile ei îndrăzneţe a, spre a fi preschimbata apoi şi împărţita sau vândută numai In această formă schilodită. Cum se vede, Maior aducea servicii din cele inai mari predicatorilor, dându-li în mână cuvântări alcătuite intr’o-aşâ de curgătoare limbă. Iar, în Istoria Bisericii Românilor de pretutindeni, carte făcută numai în scurtul spaţiu al nopţilor de iarnă din «unsprezeace săptămâni», dar foarte larg concppută şi cuprinzătoare, el tratează vechile timpuri de viaţă religioasă, fără osebire, epoca Vlădiciei de Bălgradf In Ardeal, Unirea, care e de «credinţă», şi nu de «leage»-şi are în vedere scopuri materiale ce n’au fost atinse, ajun-gându-se în schimb la ruşinea tiraniei «teologului» şi la prigonirea împotriva Neuniţilor, ca şi cum nu s’ar şti «că mai multe muşte se prind cu miiare decât cu oţet» * 8. Se-ating, in partea despre credinţă, ca şi în a doua, despre ierarhie, împrejurările mai nouă la Blaj, la Orade, la Mun-caciu şi la Sibiiu, care urmează, după el, vechiului Scaun bălgrădean; critica nu lipseşte pe alocurea, dar Maior făgăduise a spune şi mai multe despre «faptele cele scâlciate ale celor putearnici», ce trăiesc încă. Toată urmarea, cu 1 V. Ist. lit. rom., tabla. 8 Cf. şi Cipariu, Acte şi fragm., p. 145 şi urm.: din partea inedită. * P. 55; cf. Cipariu, Acte şi fragmente, p. 163 şi urm www.dacoromanica.ro LUCRĂRILE DE TEOLOGIE ALE SCRIITORILOR ARDELENI 213 privire la istoria bisericească a Principatelor şi a Românilor din Balcani, lipseşte. Dar erâ de sigur o nouă, mare şi binefăcătoare ideie aceia de a trata la un loc istoria Bisericii Românilor de supt toate stăpânirile, şi ivirea acestei opere arată cât de mult slăbise în acest timp antagonismul zadarnic, excluzivismul fanatic, oarba pornire de a învrăjbi oamenii din acelaşi neam în numele aceluiaşi Dumnezeu l. Studiile de limbă, de istorie, coborându-şi rezultatele şi în judecarea evenimentelor religioase, îndreptaseră astfel, în parte macar, râul cel mare pe care-1 făcuse pofta de traiu bun, ambiţia de drepturi, vanitatea de onoruri, frica de orice Guvern, a preoţimii de dincolo. în acest timp, munca fara preget a lui Klein, la Viena, la Blaj, la Sibiiu, la Balgrad, la Orade, da Românilor de dincolo o întreagă literatură bisericeasca. Cercetând cu luare aminte textul biblic în originalul grec şi in cel latin, el începu o tălmăcire noua a Bibliei întregi după Septantă, înoind faţa de Biblia din 1(588, mai ales în Vechiul Testament; o mântui singur în trei ani la 1786, şi cartea enormă fu publicata, după o revizie, probabil inai mult rabdatoare decât competentă, de Bob, în tipografia metropolitana, la 1795 a, — monumentală lucrare, deşi de o valoare literară mai mică decât vechea traducere, dar totuşi în stare si singura să deâ un veşnic nume acelui ce a să-vârsit-o. Pe lângă «Cuvintele» Sf. Vasile si ale lui Dorofteiu, Klein mai traduce pe Anastasie Sinaitul, pe Ioan Gură de Aur, pe Chirii de Ierusalim, pe Pabomie, Grigorie de Na-zianz, Ioan Damascbin, Sf. Epifanie, Sf. Efrem şi Sf. Clement,—mai toţi părinţii pe cari un rând întreg de şcolari ai lui Damascbin, Grigorie şi Chesarie — ale căror lucrări le cunoaşte Klein şi le laudă — îi tălmăciseră dincoace de 1 Cf. lat. lit. rom. H, p. 259 şi urm. ^ Cf. Cipariu, Archivu, p. 700. www.dacoromanica.ro 214 ISTORIA. BISERICII ROMÂNEŞTI munţi. Astfel el fu îndemnat să scrie însuşi Propovedaniile sau învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi, care văzură lumina înainte de ale lui Maior, la 1784, lucrare pentru popor, făcută, spune însuşi scriitorul, nu cu «măes-trie ritoricească, nici cu graiu de vorbă înnalta şi adânca, ci mai de josu şi mai prostu, ca şi cei proşti să înţaleaga' şi sa se folosească», vrednică insa de toata luarea aminte prin limpeziciunea acelui stil familiar pe care Klein singur, intre tovărăşii sai învăţaţi, 11 are. Spre sfârşitul vieţii sale el pre-gătiâ o noua ediţie mărita sau o carte noua de predici, de Conţii (conciones) 1. A dat cea d’intâiu traducere (1803) a Imitaţiei lui Hristos, pe care Bob o tipări la 1813, supt titlul ri licul de «A Thomii delaCâmp (Kempis!) de Urmarea lui Hristos patru cărţi», fara a pomeni numele tălmăcitorului. Aşâ se întâmpla şi cu alta lucrare a lui, adesea retipărită, lin Segneri, vestitul predicator iezuit, «Povaţuire către cel ce se pocăeşte». Lucrări de teologie, prelucrări şi traduceri, fuseseră începute şi de alţii: se citeaza, de Gotore, «Despre schis-maticiia Greciloru» 8, «Cartea de religia şi obiceiurile Turcilor», o «Istorie a schismei Grecilor» după Maiinbourg8, o noua Pravila de canoane, rânduita alfabetic; Ioan Hal-mnghi teologul scrisese «învăţătură pentru proşti»; pre-pozitul Ştefan Popp un tratat despre Botez*; Ioan Mar-gineanu «Pildele şi învăţăturile Sf. Scripturi» ;loachim Popp, Teologia dogmatica, de care eră profesor la Blaj; Dimitrie Ivaşco, canonic şi protopop la Muncaciu, o Teologie dog-matico-morala; Chirii Ţopa, parohul do Sibiiu şi protopop de Haţeg, alta Teologie morala1 2 * 4 * 6. 1 ht. lit. rom., IT, pp. ■174, 476. 2 Ms. 924 din Blaj; cf. ht. lit. rom., It, p. 178. 8 Klein, in Cipariu, Acte şi fragm., p. 404 şi urm.; cf. in Instrucţia publica, II, p. 72. 4 lbid. ® V. şi Studii şi doc., XIII, p. 414. Pentru Adunarea de rugăciune din slavonă, a lui Nicolae Popa din Cămpeni; m«. 926 din Blaj. www.dacoromanica.ro LUCRĂRILE DE TEOLOGIE ALE SCRIITORILOR ARDELENI 215 Klein dădu însă cel d’intâiu un curs sistematic de învăţaturi înalte bisericeşti, prelucrând Logica, Dreptul firii, Etica, Politica, Metafizica1, mântuite încă înainte de 1796, Teologia morala, «moraliceasca» — după Wen-ceslas Schwanz—, pe care Bob o opreşte intâiu, pentru â o tipări pe urma, la 1796, reţinând inca la el exemplarele, de frica unei noua ediţii a autoruluia. A lucrat, în iarna lui 1789, la Orade, Canoanele sfintelor soboara*. O «Praxis consistorialis» trebuie sa se adaoge, «Praxisul forului bisericesc». Un tratat despre revelaţie, «credinţa creştinească cea descoperită», e citat şi el in notele lui Sincai la «Orodias». Vasile Filipan lucrase o Istorie bisericeasca după un original latin. Tot Klein însă, după truda de mulţi ani, ibpravl traducerea marii opere a lui Fleury, care erâ gata la 1799, dar nu se publică niciodată*. O prescurtare, «Istoria bisericească pe scurt pentru folosul iubitorilor de învăţătură», erâ gata in 1790. I se ceruse de Bob şi un Tâlc inai larg al Vechiului Testament, pe care-1 refuza, cu toate ca întovărăşise cu mici lămuriri Biblia tradusă de elB. O viaţa de om, oricât de lunga, nu se poate intrebuinţâ mai bine : cel puţin, până la dânsul, nimeni nu făcuse atata, nici măcar, mai de curând, harnicul Macarie din Caldaru-şani şi Cernica. Cu atâtea, aşâ de bune şi aşa de felurite manuscripte, episcopia din Blaj şi-ar fi putut câştigă un mare nume şi o Însemnată situaţie culturala, punând tiparul sau intru ajutorul celor trei însemnaţi scriitori ai Ardealului, şi mâi ales al lui Klein, care-şi închina toata priceperea şi munca 1 * * * * 6 1 lnstr. Publica, II, p 72. 9 Archivu, p. 715 şi urm. s Papiu, fineai, p. 120, nota. * Mas. iu Bibi. Seminariului din Blaj. înşirarea lor, in Ist. lit. rom, II, p. 169 şi urm., p. 408 şi urm. 6 Traduceri profane dădâ din Marmontel, B lizariu si din Lucian, JDe veris narrahonibus. www.dacoromanica.ro 216 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI sa fără păreche Bisericii. Din teascurile lui Bob cel fără înţelegere pentru cultura mai înaltă şi menirea ei apare doar, la 1786, un frumos Acaftist. Ani întregi de zile apoi, tipografia blăjeană nu mai dă nimic. Pe acest timp Guvernul ardelean părăsise Sibiiul, care păstră însă o mare însemnătate, nu numai în ce priveşte negoţul, cam decăzut, dar mai cu deosebire în domeniul social şi în al spiritului. Ştim că Vlădica neunit izbutise a se strămută acolo. «Greci» bogaţi, din Compania de negoţ, cu efimeriul lor adus de peste Dunăre, vorbiau şi scriau totuşi mai mult româneşte. Un Avram Meheşi, un Teodor Aaron, un Popovici de Hondol, fruntaşi ai inteligenţei româneşti, locuiau statornic aice. Din Sad pornise, pentru ca să înveţe medicina la Viena, unde se făcu oculist, un frate al agitatorului neunit preotul Molnar, zis Tunsul pentru că i se tăiase pletele, — Ioan Molnar1. După o călătorie de afaceri în Ţara-Românească şi după un rol de pacificator în numele Guvernului faţă de rascoala lui Horea, el fu numit profesor de specialitatea sa la Universitatea de curând întemeiată în Cluj. Eră ocrotitul baronului Bânffy, guvernatorul Ardealului, şi-i dedică o gramatică germană a limbii româneşti, singura întinsă şi practică, şi care pentru aceia şi avu mai multe ediţii (cea d’intâiu, la Viena, în 1788.) Eră şi un bun gospodar şi, pe lângă Retorica lui şi Istoria universală după Millot, menite şcolilor româneşti mai înalte, ca şi o parte din prelucrările lui Klein, el tălmăci şi potrivi după nevoile poporului nostru cărticele despre creşterea albinelor («Povăţuire cu praxis către sporirea stupilor»): poate şi alte lucrări de economie vin dela dânsul1 2. în 1789, Molnar, care erâ «filosof» după noua reţetă franceză a lui Voltaire şi, încă mai mult, francmason — 1 Cf. Hurmuzaki, Fragmente, II, pp. 134-5; Petru Maior, Ist. Bis. Rom., p. 110 şi urm.; Popea, Mitr., p. 143; Cipariu, Archivu, p. 625; Ist. lit. rom., II, p. 286 şi urm. 2 V. Ist. Ut. rom., II, p. 246. www.dacoromanica.ro LUCRĂRILE DE TEOLOGIE ALE SCRIITORILOR ARDELENI 217 doctrină pe care o aflau şi Românii din Principate prin câte-o traducere, — se gândiâ a tipări pentru Românii săi un ziar, de cuprins economic şi moral, supt forma poporala a învăţaturilor unui popă Miron din Valea-Frumoasă1. Voiâ să-l tipărească la tipografii sibiieni de pe vremuri, Hoch-meister sau Petru Bart, care, acesta din urmă, fu poftit în curând să vie la Bucureşti, de Mitropolitul Filaret, pentru a conduce tipografia metropolitană* *. Neizbutind cu acest proiect, deşi Guvernul îşi dădu aprobarea, numind ca revizor pe directorul Eustatievici, nici cu acela, mai târziu, al unei foi de noutăţi politice pe vremea războaielor Revoluţiei franceze (1793), Molnar, pe care împăratul îl făcuse nobil: «de Mullerslieim®, atunci în 1793, formâ îndată planul unei «societăţi de învăţaţi din Valahia® şi al unei biblioteci literare supt supravegherea episcopului neunit Gherasim, bibliotecă la care aveau să colaboreze scriitori români din Ardeal si • din Ungaria, ca şi cei din Principate, spuindu-se chiar, în petiţia lui Petru Bart, că e vorba de o societate bucureş-teana. Apoi schimbă numele, după observaţii oficiale, în acela de «Soţietate filosoficească a neamului românesc in Mare-Prinţipatulu Ardealului®. Un apel către Românii din «ţară®, publicat la 1795, pune în vedere apariţia, cu bani de boieri şi arhierei bogaţi, a unor tratate de Geografie, Fizică, Matematica, Filozofie, Istoria Românilor, de «Teo-loghie moralicească a Răsăritului®, precum şi «alte istorii bisericeşti®. Acestea sânt însă manuscriptele lui Klein, şi nu trebuie să uitam petrecerea în Sibiiu pe acest timp a marelui traducător religios. Biblioteca rămase însă în stare de proiect. La Sibiiu se tipări numai, pentru specula, pe lângă unele mărunte cărţi 1 Ilarie Chendi. Începuturile ziaristicei noastre, Orăştie, 1900. * Scriitori bisericeşti, p. 22: «Răposatul a Început corespondenţă cu tipograful de aici, ca să vie acolo şi să aşeze tipograGa lui la Sf. Mitropolie; cum a şi venit, dar nu şi-a ajuns scopul, pentru că a găsit paretisit din Scaunul Mitropoliei pe răp. chir Filaret». www.dacoromanica.ro 218 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI profane, o nouă ediţie din Pildele filosoficeşti (1795), din Alfavita sufleteasca (4803) şi Liturghia, cea d’intăiu carte liturgică pentru Neuniţii Ardealului, la 1798 (ed. a 3-a, 4809), Ceaslovul din 1809 — Klein îşi da aici Acaftistul, la 4804, iar Hagi Constantin Pop tipăreşte pe socoteala lui un Acaf-tist al Sf. Cruci, in 1802 *. Braşovenii, cari aveau cărturari ca Radu Duma şi Radu Tempea, dela 4797 director al şcolilor neunite şi gramatic2, dau la fraţii Boghici, dela ei de-acasa, cărţi de cetire sau de slujbă, ca retipărirea Florii Darurilor sau publicarea «Rânduielii Mortului» (1807-8, 4810). Eră însă la Buda o mare tipografie, din veniturile căreia se hrăniâ Universitatea şi, pentru a folosi acesteia, Guvernul ii dăduse privilegiul de a tipări cărţi cu litere cirilice. Pentru revizia din punctul de vedere al ideilor cuprinse într’insele fu numit la 1803 Samuil Klein, care scapa astfel de temniţa mănăstirii din Blaj3. El rămase aici pana la moarte, în 43 Maiu 48064, ingrijindu-se, intre altele, de vestitele Calendare, în care-şi tipar! şi o parte din Istoria Românilor. Prin prezenţa lui Klein la Buda, stăpân peste cel mai frumos şi nu cel mai scump tipar, prin râvna pentru religie a lui Molnar, pe care insa Şincai îl batjocureşte odată ca schismatic pentru că sprijinise pe alt concurent la locul de corector, OnişorB, prin aşezarea la Argeş a lui Iosif, păstrătorul moştenirii marelui Chesarie şi patronul paisianilor, se statornici o legătura prielnica vieţii bisericeşti a Românilor din toate Ţinuturile. Tiparituri-model, care se cumparară dincolo ca si dincoace de munţi, o semnalara indata. încă din 4793, prietenul lui Iosif şi al lui Molnar, Hagi 1 Cf. Scriitori bisericeşti, p. 42. a Ist. lit. rom... II, p. 290 şi urm. ® Ibid., II, p. 173 şi urm. * Şincai, III, pp. 129-30; Ci pariu, Archivu, p. 739: Îngropat la 15 in cripta parohiei catolice din Rdczvâros. Ist. lit. rom., II, p. 212. www.dacoromanica.ro LUCRĂRILE DE TEOLOGIE ALE SCRIITORILOR ARDELENI 219 Constantin Pop, bogatul negustor sibiian, cerea voie să retipărească Mineiele lui Chesarie, dar el primi, pe lângă binecuvântarea, cerută prin Iosif, a Mitropolitului Filaret, şi înştiinţarea Că acesta se gândeşte însuşi la o a doua ediţie. Filaret îşi părăsi însă, peste câteva luni, Scaunul, şi Mitropolitul Dosofteiu Filitis, care publică din nou, prin sârguinţa singhelului Grigorie Râmniceanul, fostul egumen de Vieroş, Pravoslavnica mărturisire, apăsându-se, în Prefaţa, asupra biruinţei ultime a pravoslaviei în hotarele Ţerii-Româneşti şi ocărând «buzele împuţite ale hulitorilor celor ce măşâesc în urmele începătorilor de dejgbinări, carii cu coada lor au târât după sine atâtea mulţimi», nu avu niciun fel de înţelegere cu Ardelenii, cari şi pentru câştig se pregătiau de lucrul Mineielor celor noua. Abia în 1795 Hagi Constantin Pop îşi face iaraşi oferta. în vremuri grele de ciumă, ea nu aduce nicio urmare, dar Iosif, care nu prea erâ bunul prieten al Mitropolitului, tipăreşte la Sibiiu, fără a se arată, locul, o Alegere a rugăciunilor din Psaltire, pe care o cunoaştem din tipăriturile moldoveneşti, şi o Slujbă a Sf. Nifonr ocrotitorul Argeşului *. Erâ vorba ca Mineiele să fie lucrate cu banii lui Pop la Mitropolie1 2. Anul următor aduce propunerea de a se tipări însă la Sibiiu Tâlcul lui Teofilact, pe care Chesarie încă-1 aveâ gata după izvodul lui Damas-chin3 4, iar cevâ mai târziu i se dă de ştire negustorului că, dacă vechiul Tâlc trebuie îndreptat după greceşte, Ghe-rontie şi Grigorie au altul, tradus tocmai din acea limbă *. La aceasta dată Molnar intervenise, căci Iosif ştiâ acum, în 1796, «răvna ce are pentru procopsirea şi întemeiarea neamului nostru românesc» B. Afacerea se tot zăbovi, şi in 1800 nu mai erâ vorba de publicarea «Mineelor de luna», 1 Scriitori bisericeşti, pp. 23-5. 2 Ibid., p. 27. * lbid., pp. 28-9. 4 lbid., pp. 33-4. lbid, p. 31. www.dacoromanica.ro 220 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI la Buda sau la Râmnic, la Bucureşti, ci de o alegere, un Antologhiu, in trei volume, având numai la sânţii cu «sărbătoare pe deplini» slujbe, iar la ceilalţi «stihirile vecerniei» 1; Bart faci însemnarea cheltuielilor pentru o mie de exemplare. i Jbid., p. 40. www.dacoromanica.ro PARTEA A IX-a. UNIREA TUTUROR CURENTELOR RELIGIOASE ÎN OPERA LUI VENIAMIN, MITROPOLITUL MOLDOVEI. www.dacoromanica.ro CAP. I. Noile tipărituri ieşene. încă din 1796, Iosif asigură pe Pop ca o parte din «Teo-filact» ar fi gata să o ieâ «unu episcopii alu Romanului •dela Moldova» 1, cu care erau în legătură Gherontie şi Gri-gorie, traducătorii. Episcopul nu e altul decât Veniamin Costachi, care, copil fiind, fugise de-acasa pentru a merge la Neamţ, dar fusese totuşi călugărit, nu in lăcaşul dorit al lui Paisie,—care avea cu el si un fecior de boier din fa-milia Ruseta,—ci Ia Huşi, de episcopul Iacov. Ajuns Mitropolit, în 1803, şi deci stăpân al teascurilor din Iaşi, Veniamin îşi începu tipăriturile cu vestita Apologhie a lui Dimi-trie de Rostov, care ieşi tot in acest an. Altă carte călugărească, tradusă de Gherontie şi Grigorie, «întrebările şi răspunsurile oarecare bogosloveşti» ale Sf. Atanasie, iese de supt teascurile ieşene tot în 1803. Şi Ia 1805 Nemţeanul ierodiacon Gherasim dădea acel Tâlc al Iui Teofilact, pentru tipărirea căruia peste munţi vorbiseră aceiaşi tălmăcitori nedespărţiţi, prin Iosif, la 1796. în acelaşi stil curat, curgător, plin de perioade frumoase după sintaxa originalului şi cuprinzând numai uziceri de obşte uneltite şi cunoscute între amândouă ţerile», eră tradusa si «Descoperirea cu amănuntul a pravoslavnicii credinţe», de Ioan Damascliin, în prefaţa căreia cei doi călugări numesc cu recunoştinţă pe Venia- 1 2 1 Scriitori bisericeşti, p. 34. 2 Studii şi doc., VII, p. 162. www.dacoromanica.ro 224 ISTORIA RISERICII ROMÂNEŞTI miu cetitor al limbii noastre» (1806). înc.1 o carte despre cele Şepte Taine, o Tâlcuire a lor, poate tipărită şi ma,i Înainte după un text slavon, e tradusă din nou de Veniamin Însuşi şi tipărită in mijlocul noului războia ruso-turc, l:t 1807. în această din urmă cărticică e, pe nedrept, ură împotriva. Uniţilor, tălmăcindu-se In tipăriturile lui Bob greşit cuvântul de «ţăreni», întrebuinţat de canonicul Vaida, pentru a se Însemnă: locuitori din Ţara-Românească; dar, când Veniamin ulucă astfel, pentru că ar fi zis ortodocşilor din Principale: «ţărani şi proşti, el fiind aşâ», pe un «din Blaj oarecarele, deşăit de socoteală şi plin de fumuri», el arată că până la Iaşi ajungeau şi tipăriturile Blăjenilor şi că astfel vechea circulaţie a cărţilor In tot cuprinsul clerului de1 limbă ro-iiiâueuscă au restatomicise acum. Planul lui Veniamin erâ şi mai mare: el voiâ să se ieâ la intrecero cu acei Uniţi despre cari şeriâ aşâ de aspru: In Socola erau să se aşeze «scoale de parad,osirea bogos-loviei şi de tălmăcirea Sfintelor Scripturi», «dăscăli procopsiţi In limba moldovenească», pentru a învăţă «dogmele» pe «feciorii de preoţi şi diaconi». Totodată, alţi «dăscăli in depline ştiinţe» erau «să tălmăcească cărţi bisericeşti, ca, «etind ucenicii, să se Înveţe ştiinţele si dogmele bunei Cre-dinţi»* în acelaşi timp, Moldova se făceâ adăpostul cântăreţilor reformei în Psaltichie: Veniamin primi pe protopsaltul Bisericii celei Mari Petru din JSfes, şi-i dădu, la 1805, 300 de lei pe lună, «pentru ca să paradosască muzica» % şi o a. treia categorie de dascăli trebuiâ să pregătească pe viitorii preoţi şi In această privinţă *. Astfel, Înainte de Munteni, cari se gând iau insă şi ei la un asemenea institut8, Moldovenii Îşi avură Seminariul. i---------------- 1 Erbiceanu, Uitr. liold.. pp. 345-6. 9 Vricariul, VII, p. 128 şi urm.; III, pp. 39 43: Foaia pentru minte^ inimă şi literatură, 1848, pp. 25-6; Erbiceanu, Mitr. Mold>, pp. 345-6-Cf. N. Popescu. Dascălul de cântări Macarie ieromonahul, Bucureşti»-1908. * Bis. ort., XVI, p. 109. www.dacoromanica.ro NOILE TIPĂRITURI IEŞENE 225 Războiul aduse oprirea publicaţiilor ieşene. Ruşii, stăpâni dela sfârşitul anului 1806 pe amândouă ţerile, credeau că nu vor mai trebui să iasă din ele, provincii incorporate la Împărăţia lor şi din care goniseră pe consulii şi agenţii Puterilor, ca unii ce nu mai aveau niciun rost in teritorii definitiv anexate. Gavriil Eanulescu fu adus din Rusia, unde fusese Mitropolit de Chiev, dar trăiâ bolnav şi retras, încă din 1803, cu pensie de 3.000 de ruble pe an1, pentru a fi făcut exarh peste Moldova ca şi peste Ţara-Românească. Partida Balş din Iaşi şi partida Filipescu din Bucureşti ce-rură, odată cu scoaterea lui Constantin-Vodă Ipsilanti, regent al Principatelor, şi chemarea dela Dubasari a lui Gavriil. După multe dovezi de neîncredere şi duşmănie nin partea autorităţilor ruseşti, Veniamin se retrase la mănăstirea Neamţului, şi, în Februar 1808, el demisionă aratând că are nevoie să petreacă la munte, «pentru mântuirea sulletului şi din pricina slăbiciunii sănătăţii» a. Trebuiâ, după chiar cererea sa, să-şi iea locuinţa in mănăstirea Slatina, dar el rămase la Neamţ, unde petrecu până la 1812. în locu-i veni, dela Dubasari (Maiu), Gavriil, şi, după câteva săptămâni, el treceâ, la 10 Iulie 1808, şi în Ţara-Româneasca, unde se căpătase prin aceleaşi mijloace plecarea Mitropolitului «turcesc» Dosofteiu Filitis3; eră întovărăşit de «ciracul» lui Veniamin, arhimandritul Filoteiu * * al Mitropoliei, şi de Chirii, Mitropolit al ProilavuluiB. Gavriil încerca să facă o mare reformă a clerului românesc din amândouă Principatele: începu, vestindu-i scutirea de orice dare către Stat şi în 1809 el hotărî, călugărilor să nu se amestece la «lucrurile politice şi ale lumii», să nu cate moşii în arendă, să nu locuiască «în casa mirenilor?—ca dăscăli sau în altă calitate—, iar egumenii fura l Cf. şi Erbiceanu, Mitr. Mold., p. 339. * lbid., p. 45 şi urm. * Cron. lui Naum Râraniceanu *, Erbiceanu, in Cran. greci, PP- 279-80. * lbid. * Gavril stătil aici p&nă la August; lbid., p. 280. www.dacoromanica.ro 226 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI poftiţi a nu face împrumuturi — cazul lui Chirii dela Mi-hai-Vodă, osândit şi în Divan, care prădă mănăstirea cu 300 de pungi şi care scăpă de răspundere fâcându-se... «supus francez», eră recent1, — fără iscălitura exarhului Însuşi2 3 *. Iosif de Argeş, cel mai vrednic dintre toţi clericii munteni, fu pus «efor al tuturor mănăstirilor din ţară, şi închinate şi neînchinates, la 23 Mart 1809®. Gavriil măr-geni numărul preoţilor de sate şi al călugărilor, numi protopopi de judeţe şi creă conzistorii. Se luară şi cele d’intăiu măsuri împotriva egumenilor greci. în Moldova, el nu s’a gândit a face alt Mitropolit, pe când în Ţara-Românească, prin ucaz al Ţarului, Şef al Bisericii ruseşti, în care acum prin dreptul de cucerire eră cuprinsă şi a noastră, Dosofteiu fu «scos» şi trimes în surgun la o mănăstire din Moldova, iar în locul lui fu numit un Grec din Mitilene, fost de Arta, Ignatie *, la 45 Ianuar 4810. Gavriil păstră însă şi după aceasta drepturile sale de exarh al Sinodului, şi astfel slujba la încoronarea Ţarului n’o făcu în Bucureşti Ignatie, care veni numai la 5 Maiu, ci tot Gavriil5. în vremea lui Gavriil, meşterii de tipar din Iaşi dau numai cartea de rugăciuni din 4809, pe când în Bucureşti, Ignatie nu cheltuieşte nici pentru Octoihul din 4814, — reeditat după cel din Râmnic, 4840, al lui Iosif Argeşiul. în urma păcii din 4842, el trecu în Italia, la Pisa, unde vedem că i se dedică un Sogno di Scipione, din greceşte*, şi unde se afla şi după 4824T. Gavriil rămase exarh pe jumătatea de Moldovă care se smulse de Ruşi cu acest prilej, dându-i-se numele, fals şi fără niciun rost, de »lbid., p. 283. 3 lbid., p. 285. Pentru reforme, şi Arbure, Basarabia, p. 742 şi urm. 3 lbid, p. 286. Întorsul lui Gavriil la Bucureşti, in ziua de 8 Ianuar 1810; p. 289. * lbid., pp. 289, 291. 5 lbid., pp. 291-3. 3 Papadopol-Calimah, in Rev. p. ist., arch. fi Al., IV, p. 126; cf. Bis. ort., XVI, pp. 317-8. 1 Biauu, iu Revista nouă, I; Scriitori greci, p. 10. www.dacoromanica.ro NOILE TIPlBITURI IEŞENE 227 «Basarabia»1. Moştenitor al episcopiilor de Cetatea-Albă, de Hotin, de Proilav şi Dristra — care, de spre partea Turcilor, se păstră şi la 18251 2 * * * *, episcopi fiind în acest timp Calinic şi Antim 8—, el rămase aici până la sfârşit (f 30 Mart 1821), cu titlul de «exarh, Mitropolit al Chişinăului şi Hotinului *», având ca «vicariu» pe un episcop de «Acherman şi Bender», Daniil, Dimitrie Sulima®, fost «vicariu* si la Iaşi®. O simplă hotărâre împărătească, un nou «ucaz», ajunsese şi pentru această spârcuire a teritoriului metropolitan al Moldovei, alcătuit canonic de vechii Domni cari înte-meiaseră Biserica. O «duhovnicească tipografie» a Basarabiei, — se făcuse şi un Seminariu —, dâdeâ încă din 1815 noua Liturghie basarabeană, apoi un Ceaslov, şi la 1820 Molitvenicul si «Rânduiala sfinţirii Bisericii». Şirul cărţilor • « A « româneşti se opri aici destul de răpede, şi, ceia ce erâ şi mai rău, nu se îngădui măcar pătrunderea celor din Moldova, creându-se veşnicul cordon de carantină împotriva bolii periculoase a comuniunii sufleteşti între membrii unui neam fără noroc7. Când Nemtenii îsi cerură moşiile din Ba- • * A sarabia, Mitropolitul Gavriil, care primise în dar o Psaltire de-a lor, ii îndreptă la «bunăvoinţa împărătească»8, iar 1 La început, în 1807, locuitorii Basarabiei reale, ai foastel raiele turceşti fuseseră supuşi provizoriu Mitropolitului Moldovei; Erbiceanu, Mitr. MM., p. 349. Pentru schimbul moşiilor din Basarabia ale Mitropoliei cu un Iordache Vartolomeiu, ibid., pp. 355-7 şi urm>, 390. » Melchisedec, Cron Huşilor, II, pp. 164-5. * înaintaşul Iui Chirii din 1788 şi urm. fusese, Ia 1777, un Ioachim; ibid., p. 160. * Scrisoare a Iui Gavriil către stareţul Silivestru de Neamţ şi Secu; 'Chişinău, 6 Novembre 1817: In Studii şi doc., VII, p. 349. * Melchisedec, Cron. Huşilor, II, p. 161; cf. Arbure, Basarabia, p. 550 şl urm. * Erbiceanu, Mitr. Mold., p. 352; Arbure, p. 747. 7 Un mare număr de schituri fără cărturari, clădite in veacul al XVIII-Iea, trecură astfel Ia Ruşi, pe lângă mănăstirea lui Ştefan-cel-Mare, Chipriana, mănăstirea Hâncului de pe vremea Iui Duca si schitul Şaba, anterior anului 1700. * L. c. in nota 4. www.dacoromanica.ro 228 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI colonia lor, a Noului Neamţ, pe care o întemeiară pentru a nu le pierde, nu-şi câştigă un ro3t cultural românesc. în adăpostul lui sigur şi fericit dela mănăstirea Neamţului, Veniamin va fi dus cu dânsul meşterii săi dela Mi-tropolie, cei cinci zeţari, zece drugari, patru pilcari, patru probări, doi prefăcători şi pisătorul de chinovar1, cari-i lucraseră în Iaşi. Cu ei, «tipograful» Gherasim putu să tipărească şi aici cărţi din acelaşi izvor. Astfel încep, supt ochit acelui care dusese paisianismul Ia triumf, lucrările tipografice nemţene, şi încă din Iulie 1807 apăreâ volumul I-iu, pentru luna Septembre, de început al anului în vechea socoteală, al Vieţilor Sfinţilor, pentru prefacerea din greceşte a cărora — întâia lucrare de acest fel după a lui Dosofteiu Mitropolitul Moldovei — se ostenise un călugăr «sloveany ce nu mai erâ în viată acum, ierodiaconul Ştefan. Anul ur-mător dădu apoi două cărţi de Psaltichie, după sistemul cel nou. în 1811 Gherontie publică apoi Cazania, Chiriaco-' domion, pe care Veniamin însuşi o tălmăcise. Peste un an Moldova întreagă îl chema să-şi iea înapoi Scaunul în primire. CAP. II. Tipărituri ardelene şi noul şir de tipărituri al lui Veniamin Costachi. Veniamin şi tulburările din 1821. încă dela 1807, se împlmiâ gândul lui Iosif de Argeş do a dâ la iveală Mineiele îndreptate după ale Ini Chesarie, şi anume înlăturându-se Vieţile de sfinţi luate dela Ruşi,, cele culese de prin «filade» şi aducându-se alcătuirea lor în potrivire cu originalele greceştia. La Buda prin înţelegere cu Klein, se făcu tiparul, după ce şi Molnar revi-zuise din punct.de vedere al limbii textul, îndreptat în.toate. 1 Erbiceanu, Mitr. Mold., pp. 44-5. a Y. Scriitori bisericeşti, pp. 24-5. www.dacoromanica.ro TIPĂRITURILE LUI VENIAMIN C08TACHI 229 privinţele de Iosif1. Din această strălucită carte, colecţii, «trupuri», se vândură îndată până în Moldova, cu 80 de florini nelegate şi 94 legate1 2. Pretutindeni se întâlnesc marile volume pe hârtie albă, tare, cu frumoasa literă mascată şi titlul înflorit cu chinovar, — poate cea mai frumoasă lucrare tipografică pe care, in desfăşurarea ei, a avut-o Biserica noastră. Pe când Mineele din Buda — cărora li urmă la 1807 un Acaftist, tot al lui Klein de sigur, şi la 1808 o Psaltire, pentru slujbă, nu pentru şcoală, erau primite cu bucurie pretutindeni unde se slujiâ româneşte, ca o adevărată binefacere, la tipografia din Blaj se lucrau broşuri ocazionale, ca pentru instalarea lui Vulcan, in 18073 4, — Logica şi Dreptul Firii de Klein apărură la Sibiiu —, câte o mică lucrare a episcopului însuşi, precum «Forma clerului şi a păstorului celui bun» (1809), volumele din care se alcătuieşte cartea de concurenţă a canonicilor, Teologhia dogmatică şi moraliceasca, după Tournelly, operă din care părţi ieşiră deosebit la 1801, 1802, 1804, câte un Catechizm în ediţie nouă (1815), «Cărţi de învăţături creştineşti despre deşertăciunea lumii şi datoria lumii în fieştece sfat» (1807), iar, dintre cărţile de slujbă, Triodul din 1813, Evhologhiul din 1815, Strastnicul şi Evanghelia din 1816. La Orade, Samuil Vulcan (n. Blaj, 1758) fostul profesor la seminariul Sf. Barbara,— seminariu dus pe la Erlau şi Lemberg înainte de a fi închis —, foarte multserbătorit de scriitorii timpului, români, dar şi străini, cari aflau la el masă întinsă şi prietenoasă găzduire, precum şi, întâmplător, ajutoare în bani, mai făcfl pe lângă seminariul său şi o tipografie. Dar, dintre canonicii cari-1 Incunjurau, numai unul, Gheorghe Farcaş *, lucră 1 Cf. Ist. lit. rom.., II, pp. 175, 212, 289 nota 1, 377 nota 7; Studii şi doc., XII, pp. 162-3, no. cccxxxvui; Scriitori greci, pp. 9-10; Bis. Ort., XVII, pp. 32-4. 2 Studii $i doc., I., c. 8 Gf. Ist. lit. rom., II, pp. 416-7. 4 Orodias, în Archivul lui Cipariu, pp. 295-6; Schematismul festiv ui Oradiei din 1900 şi I. Ardeleanu, o. c., II. www.dacoromanica.ro 230 ISTORIA BISERICir ROMÂNEŞTI pentru Biserică, dând o Istorie bisericească, pe lângă un Tâlc al Psalmilor şi altul al Noului Testament, care însă rămaseră netipărite. Iar, cât priveşte pe Neuniţî, nu poate fi vorba de un tipar al lor pentru cărţi de slujbă, fie şi Li tipografii particulare: Psaltirile sibiiene şi braşovene din 1810 (Boghici), 1811 (Sibiiu), 1812 (ibid.), câte un Paraclis (1815; tipărit de Constantin Manzovici) ori Acaftist (Sibiiu, 1821), nu constituie literatura religioasă de care poate avea nevoie o Biserică. Deci cărţile de slujbă rămaseră a le luâ Ardelenii din Buda. Octoihul, din nou tradus din greceşte, la Neamţ, «de oarecarii părinţi» şi corectat de Iosif al Argeşului, apare la 1811 * *, după ce o altă ediţie se dăduse la Râmnic8, în anul precedent, cu mai puţin lux. Evanghelia din Buda are data de 1813; Triodul se publică la 1816, cu binecuvântarea Patriarhului din Carlovăţ, care o dăduse şi unei frumoase Cazanii de Viena, dela sfârşitul veacului trecut (1793)*. Apocalipsul apare acum întâia oară ca o carte deosebită. Teologia pastorală a lui Klein (1817), cărţi religioase pentru şcoli sau cântăreţi se adaug în timpul cât avu locul de revizor Petru Maior, care şi muri aici la 1821. încă din 1816 în-demnătorul şi corectorul cărţilor liturgice din Buda, Iosif de Argeş, tipărise la Neamţ, — în Moldova el avea legă- ' turi şi cu Gherasim, urmaşul lui Veniamin la Roman 4 — Epitoml Tiv OsCtov Svfpizm a lui Atanasie din Păros, caro nu se puteau publică la Buda pentru cuprinsul ei de duşmănie faţă de catolicism şi pentru polemicile cu «sCbrni-rile străine» şi «necurăţiile apuseneşti afumate». Atelierul cel mare de lucru pentru Biserică e însă în 1 Cf. şi Scriitori bisericeşti, pp. 43-8. 2 Aici urmaşul lui Filaret, episcopul Nectarie, un Grec din Mor&a, dela 16 Decembre 1812 Mitropolit, dă Molitvenicul din 1793, Apostolul, Evanghelia din 1794 şi Psaltirea din 1796. 8 V. Bibi. Rom., II, pp. 350-1. * Scriitori bisericeşti, p. 45. www.dacoromanica.ro TIPĂRITURILE LUI VENIAM1N COSTACHI 231 Moldova, la Neamţ, unde1 Veniamin publică cel d’intâiu Tipicon, tradus de Nemţeni din greceşte (1816), un Octoih ca acel din Râmnic, datorit aceloraşi traducători (două ediţii), Ceaslovul mare şi mic (1817), Psaltirea, Evanghelia din 1818 (ed. nouă, 1821), Rugăciunile (1819), Liturghiile, pe care Însuşi Mitropolitul le indreptă, In 1819. Psaltichia iese a doua oară acum. Cărţile folositoare călugărilor se îmbulzesc la tipar: găsim Scara Sf. Ioan Sinaitul (1814), Checragarion al Sf. Augustin, operă a lui Gherontie şi Grigorie, Închinată Mitropolitului ca unui «Voevod râvnitoriu şi ca cu foc su-flătoriu împotriva eresurilor şi a nedumnezeirii»; îndeletnicirea iubitoare de Dumnezeu a lui Evghenie Bulgaris (’ÂSoXeoxfa ţtX60eo{'l (1815), Rasoforul (tot 1815), întrebătoarele răspunsuri din Sf. Scriptură ale stareţului Vasile dela Poiana Mărului, «Adunarea cuvintelor celor pentru ascultare» a lui Paisie, Efrem Şirul, tradus de Nemţeanul Isaac, Cartea folositoare de suflet din 1819. Şi împotriva Uniţilor, pe cari trebuiau să-i atace cu invierşunare aceşti clerici cari stateau supt înrâurirea intoleranţei ruseşti, se dau tratate de dogmă şi polemică, dela mica traducere din «franţuzeşte», din «galliceşte», a Mitropolitului, «Cărticică în-demânatecă in potriva celor ce bolesc la ceai1 pentru adevărul şi covârşirea Sfinţitelor Scripturi» (1819), până la «Adunarea dogmelor», Apologhia din 1816, tratatele lui Nichifor Xantopulo, intre care şi Antifoanele. Urâte cărţi, pe hârtie vânătă inuscălească, dar opere de îmbogăţire a literaturii religioase a Românilor şi de prefacere a scrisului lor prin «limba noao româneasca», pe care traducătorii o pun cu mândrie în faţa «limbii prea proaste şi neuneltite» de până atunci. Revoluţia grecească dela 1821, tulburările pe care le produse şi între Români, ocupaţia de către Turci a Principatelor, împiedecară deocamdată urmarea acestei opere 1 La Iaşi iese o singură lucrare neînsemnată. www.dacoromanica.ro 232 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI folositoare, care punea la dispoziţia călugărilor traducători mijloacele băneşti şi sprijinul Mitropoliei Moldovei. Ve-niamin Costachi, care, după datina terii, luase Cârma unei Căimăcămii după fuga peste Prut a lui Mihai-Vodă Suţu, Înţeles cu eteriştii, In mânile cărora lăsă acuma puterea, nu putu să vada pe locţiitorul Paşei de Silistra şi pe os* taşii acestuia. Aşteptându-se, ca mulţi alţii, la un amestec hotărâtor al Rusiei pentru a aduce o nouă ordine de lucruri, el trecu In Basarabia şi, ştiind că, de frică, a făcut molitfă lui Ipsilanti, căpetenia Grecilor răsculaţi, — in schimb, îşi trimesese ierochirixul, pe Ghenadie Roset, la Brăila, ca să asigure de credinţa ţerii pe Turci —, el rămase in adăpostul său basarabean din Colincăuţi până destul dfe târziu in noua Domnie de ţară a lui loan Sandu Sturza. Aveâ cu dânsul pe protopopul de odinioară al Hotinului, ocupat de Nemţi, Leon Asachi, învăţat preot galiţian, din care Veniainin, urmând exemplul dat mai Înainte de Gavriil exarhul cu Strilbiţchi Rusul \ făcuse un «protoprezviter a toată Moldavia», cu unele drepturi arhiereşti8. Ceilalţi doi episcopi ai ţerii, Gherasiin de Roman — fugar bucovinean şi Putnean, fiul preotului Clipa din Vicovul-de-sus8 şi fost dichiu la Slatina, şi Meletie de Huşi, trecuseră şi ei graniţa, dar pentru a merge în Bucovina, pe când Grecul Grigorie de Heraclca, unul dintre arhiereii cu titluri in partibus cari se adăpostiau dela un timp pe lângă unul sau altul din Mitropoliţii noştri, făceâ uneltiri politice la Chişinău. Bietul dichiu, Isaia, lăsat singur la Iaşi, nu ştiâ cum să mai împace necontenitele cereri ale ostaşilor străini şi păgâni. Cel puţin el erâ lăsat acolo să îngrijească de eparhie, pe când Gherasim de Roman fu mazilit de co- 1 2 1 Cu privire la tipăriturile acestuia, să se adauge la cele spuse mai sus ştirile nouă şi indreptările cuprinse in Casc. IV din voi. II al Bi* bliografiei Româneşti, pe care o primesc in cursul lucrării. 2 Ist. lit. rom., II, p. 512. El se gindiâ, in April 1822, fugar la GrozinţI, a merge in Rusia pentru închinarea moaştelor^ Erbiceanu, Mitr. Mold., pp. 230-1. 2 Melchisedec, Cron. Huşilor, I, p. 389. A fost la Huşi dcla 1796 la 18031 www.dacoromanica.ro TIPĂRITURILE LUI VENIAMIN COSTACHI 233 mandantul turc, care puse să i se facă un nou episcop, Meletie, la Târnova, atentat neauzit de grosolan împotriva datinelor şi drepturilor Bisericii noastre1 — care nu avu însă, fireşte alte urmări, căci Gherasim îşi luă mai târziu Scaunul în stăpânire, «argosind® şi prigonind până la moartea sa, în 1826, pe acela care îndrăznise a-1 înlocui în asemenea împrejurări *. Când Veniamin putu să vadă fără nicio teamă Moldova sa, Mitropolia eră aproape ruinată, ca şi biserica Sf. Nicolae Domnesc; Seminariul dela Socola slăteâ pustiu şi, dintre dascălii de curând aduşi din Ardeal, — un Fabian-Bob, ruda a episcopului unit, un Costea, un Manfi, un dr. Vasile Pop, Braşovean, pe cari-i căutase de-a dreptul acasă la ei învăţatul fiu al protopopului Lazăr, Gheorghe Asachi, — numai cel d’intâiu se întoarse1 * 3 4. La munte, Slatina lui iubită, unde se gândise a se retrage şi unde-şi pregătise ultimul adăpost şi locul de îngropare, ca şi Secul, cel d’intâiu lăcaş al lui Paisie, erau în ruine: cea din urmă mănăstire fusese cetăţuia de apărare deznădăjduită a eroului căpitan Iordachi, care se aruncă în aier împreună cu turnul de unde împroşcase cu gloanţe pe Turcii urmăritori. La Neamţ, Gherontie «tipograful® trebui să-şi ascunda teascurile, ca şi colile trase din Evanghelie *, şi să-şi îngroape litera. Trebuia multă muncă pregătitoare innainte ca Mitropolitul, care şi în surgunul său basarabean lucrase, traducând «Istoria Scripturii Vechiului Testament®, «Istoria Scripturii Noului Testament® şi «Funia sau frânghia întreită® — o discuţie a dogmei—, să poată începe tipăriturile sale. Nu treceau insă decât puţine luni, şi, încă în 1823, teascurile, mutate la Iaşi, porniau lucrul. 1 Melchisedec, Cron. Rom., II, pp. 187-8. 3 Ibid. 3 V. Ist. lit. rom. xn veacul al XlX-lea, I, p. 10o şi urm. Pentru dascălii ruşi precedenţi, Arbure, pp. 743-7. 4 Erbiceanu, Mitr. Mold., p. 228. www.dacoromanica.ro ■234 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI cap. in. Biruinţa curentului paisian în Principatul Ţerii-Româneşti. Pe această vreme Scaunul muntean ajunsese şi el, printr’o adevărată revoluţie naţională, în stăpânirea Românilor. Urmând tradiţia Mitropoliţilor greci, Ioan-Vodă Carageâ, noul Domn al Ţerii-Româneşti după retragerea Ruşilor în 1812, nu chemă înapoi pe Dosofteiu, a cărui viaţă se încheie într’un târziu, în ziua de 14 Decembre 1826 S la Braşov, — unde a fo3t şi el îngropat în biserica făcută de bogatul boier Grigore Brâncoveanu, în cetate chiar, şi înzestrată prin testament cu moşiile Poiana Mărului şi Sâmbăta-de-sus. Dar Carageâ îşi căută alt Grec. Eră foarte potrivit Moraitul Nectarie de Râmnic, şi el fii ales. Nec-tarie uită cu totul exemplele date de înaintaşii săi şi tipări un marş Molitvenic şi o Apologhie, — a lui Dimitrie de Rostov, se pare, — pe când Grecul pe care-1 lăsase în Scaunul râmnicean, Galaction de Govora, nepot al lui Nectarie, dădeâ Liturghiile, o învăţătură pentru spovedanie şi traducerea, de călugărul Rafail, a Vieţii Sf. Vasile cel Nou a. De oare ce la Buzău erâ Costandie Filitis, nepotul fostului Mitropolit Dosofteiu, Iosif al Argeşului se găsi a înfăţişă singur elementul românesc în Episcopat. Mulţi boieri cu iubire de neam socotiră că aceasta nu se poate îngădui. Ei cerură şi izbutiră a căpătă dela slabul Domn bătrân Alecu Suţu jertfirea Mitropolitului mâncău şi trândav, ca şi a episcopului buzoian, împotriva căruia nu se puteau aduce învinuiri de imoralitate. Pe când Buzăul erâ căpătat 1 2 1 Lesviodax, pp. 407-9; Braşovul şi Românii, pp. 247-8, 266 şi urm. Urmpşul său, Nectarie, se stinse tot acolo, la 13 Octombre 1825. Braşovul şi Românii, pp. 247-8; Studii şi doc., XIII, pp. 68-9. 2 Ca ucenici ai lui Nectarie trebuie să se insemne un Daniil, un Ionnichie de Stratonichia; v. testamentul său, in Braşovul şi Românit, p. 266 şi urm. www.dacoromanica.ro BIRUINŢA CURENTULUI PAISIAN IN MUNTENIA 235 de un Român dintre boierii Răteşti, Gherasim, a cărui mamă fusese o Bălăceancă1, — Mitropolia o luâ, poate nu fără bani, un alt Român, un tânăr arhimandrit, fost până atunci egumen de Tismana, Dionisie Lupu, titular de Sivas (n. 25 Februar 1769) pe care contemporanii săi îl laudă pentru vorbă neteda, dezinteresare, iubire a culturii şi pricepere în ale Bisericii ca şi în ale Statului2. Dionisie fâceâ parte din şcoala Râmnicenilor. Erâ aspru faţâ de egumenii ce împrumutau pe socoteala mănăstirii lora, cu si-moniacii, cu preoţii fără carte. N’a făcut, ce e drept, şi el un se-ininariu ca acel din Moldova,—exarhul Gavriil plănuise unul —, dar a trimes în străinătate pe cei d’intâiu bursieri meniţi a fi profesori la şcoala mai înaltă românească, deschisă de Gheor-ghe Lazăr, şi între ci se aflâ şi un tânăr cleric, Eufrosin Poteca, ucenic al Academiei domneşti, care încă din 1818 tipăriâ la Buda o traducere a sa, «Mai nainte gătirea spre cunoş-tiinţa lui Dumnezeu» * *. Cu banii Eforiei merseră în Apus pentru a studiâ muzica Nil Nicolae Poponea şi Macarie, care-şi ziceâ «rPortarie» al Mitropoliei, şi acesta din urmă, nn înoitor în notaţia psalticbiei, stăpânit de ideile reformei bizantine a lui Petru Efesiul, care făcuse la Bucureşti tip*r de psaltichie grecească, publică la Viena în tipografia Armenilor mechitarişti, cu privilegiu pentru lucrările în limbi răsăritene, trei cărţi de bază ale mişcării de prefacere: Theoriticonul, Anastasimatariul şi Irmologhiul6. Din partea lui însă, Mitropolitul n’a putut sa deâ altcevâ decât un 1 Zilot, Cronica, in Rev. p. ist. arch. şi fii., V, p. 75. * lbid..,: cf. Bis. Ort., XII, p. 271; XIV, p. 410; Urechiă, in Tinerimea română, noua serie, I. * Bis. Ort., XIII, pp. 271-2. * Cf. Ist. lit. rom. in veacul al XlX-lea, I, p. 61 şi urmj * N. M. Popescu, Macarie ieromonahul, passim. Mai tărziu a lucrat Antologhiul, Stihirariul, Irmologhiul calofonic, Pi'icestniarul, liturghia, alte cintări şi, pentru episcopul Chesarie, Prohodul, strămutat, pentru întâia oară, poetic, din greceşte, care s’a tipărit la Buzău in 1836 ; v. N. M. Popescu, Ediţia Prohodului ieromonahului Macarie şi ediţiile altora, in «Biserica Ortodoxă* pe 1908. www.dacoromanica.ro 236 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI «Cuvânt» al lui Hrisostom şi o Prescurtare a Psaltirii, de Sf. Augustin (1820). Dionisie fugi în Ardeal după retragerea din Bucureşti a lui Tudor, căruia i se supusese mai mult de frică, iscă* lind în buza tunului îndreptat asupra casei din Belvedere a lui Dinu Galescu memoriile de plingere şi îndreptăţire către Poartă ale Domnului pandurilor. Ca şi Veniamin, el aşteptă în exilul său de bună voie începerea printr’o nouă cucerire a erei ruseşti definitive. La chemările stăruitoare ale Domnului numit de Turci in 4822, Grigore Dimitrie Ghica, el răspunse că e greu bolnav de picioare şi nu poate venil. Vodă trebui să-l înlocuiască, şi, după multe tânguiri umilitoare către Ţar şi cei de pe lângă dânsul, Dionisie, aşezat din mărinimia lui Grigorie Ghica în mănăstirea Dealului, se stinse în Bucureşti 8. Dintre ucenicii lui Chesarie, Iosif de Argeş, de candidatura căruia la Mitropolie fusese vorba în 1810, murise la 27 Octombre din anul următor, făcând loc unui spiritual şi intrigant Grec, cu spiritul voltairian, Ilarion dela Dealu, care ştiu să înteţească la răscoală pe Tudor, dar nu fu în stare să-l şi scapea. El lăsase un ucenic, pe Nicodim Gre-ceanu, dela Căldăruşanii paisieni, care face la Sibiiu în 1811 o tipăritură, după Polizoi Contu, «învăţături de multe ştiinţe folositoare», revăzută de însuşi Iosif, căruia i se şi dedică opusculul4. El declară că s’a ostenit «spre folosul neamului românesc», precum Veniamin în lucrările lui din 1822 aveâ în 1 V. şi Erbiceanu, Prefaţa Ia Cron. Greci. * Vi Hurmuzaki, X, tabla. Muri. la 7 Februar 1831, In casa-i dela Bucureşti, in mahalaua Batiştii, şi a fost îngropat la Mitropolie ; Lee-viodax, p. 410. 1 Bis. Ort., XIII, pp. 208 şi urm.; 274; XIV, pp. 419-22. *■ Gf. Papiu, Şincai, p. 81; Bis. Ort., XIV, p. 411; Scriitori bisericeşti, p. 50. www.dacoromanica.ro BIRUINŢA CURENTULUI PAISIAN IN MUNTENIA 237 vedere «întrebuinţarea româneştii tinerimii). Astfel de idei, luate din cetirea unor scrieri ale Ardelenilor—îndată veni Istoria originilor româneşti de Petru Maior —, le aveâ şi un călugăr dintr’un neam de ţerani venit din Jina Ardealului, lângă Sibiiu (n. în Corbi, 27 Novembre 1764), Naum Râmniceanu, care stătuse pe lângă episcopul Filaret, şi, înainte de a-şl începe lucrările şcolare, morale şi literare şi de a căută, după o lungă carieră de cântăreţ şi dascăl, odihna la Cernica, unde muri după 25 Novembre 1834, călătorise ’n Banat, venind din Sibiiu până la Lipova şi la mănăstirea Hodoş-Bodrog (1788). în Sibiiu fusese aşezat în Septembre 1810 (şi sfinţit la '21 April 1811), ca episcop românesc parohul Sas-Sebeşului, Vasile Moga, om cinstit, bun bisericaş, dar cu totul lipsit de însuşirile mal înalte ale preoţilor. El îngriji de o mai bună creştere a clerului său, dar nu ştiu să-l Înzestreze cu cărţi, fiind poate Şi prea slab, prea sărac pentru aceasta. Moga, care nu ştiu să păstreze pentru Ardeal pe Gheorghe Lafcăr, aveâ oarecare legături cu Principatele, şi în 1820 el dădeâ voie dascălilor de latineşte să plece la «laşi, în Ţara-Românească» * Iar, ])e când el gospodăriâ ticnit pe neuniţii lui, In Banatul supus ierarhiei sârbeşti, mişcarea literară nouă dă şi lucrările pentrvl biserică ale preotului din Becicherecul-Mic, Dimitrie Ţichin-deal (n. c. 1755), care, in dorinţa lui, firească la un profesor-catehet al şcolii pedagogice, de a face ca şi clerul românesc bănăţean să ştie mai mult decât «îmbrăcarea si dez- • a • brăcarea, zicerea Evangheliilor, deschiderea şi închiderea dverilor, ieşirea la oameni, arătarea şi Intrarea în altariu», tipări la '1808 «Epitomul sau scurte arătări pentru sânta besearică, pentru veşmintele ei şi pentru dumnezeiasca liturghie care1 se săvârşaşte într’lnsa, aşijderea şi pentru preotul şi slujitoriul lui Dumnezeu, prin scurte întrebări‘şi răspunsuri» şi aVea gâta1 un tratat despre serbători dUpă 1 Studii şi doc., XII, p. 209, No. lv. www.dacoromanica.ro 238 ISTORIA. BISERICA ROMÂNEŞTI Sârbul I. Muşcatirovici, o Teologie Pastorală, una Dogmatică şi o Istorie a Bisericii, care nu văzură lumina1. Dar marea osteneală pentru a dâ cărţi de slujbă, de teologie, de polemică, se cheltuia tot la Iaşi. Nici alegerea ca Mitropolit muntean a lui Grigorie Nemţeanul (n. Bucureşti, c. j765), pe care Ghica-Vodă-1 descoperi în pacea-i studioasă dela Căldăruşani şi-l făcu în două zile, din diacon, preot şi episcop8, la 10-1 Ianuar 1823, nu strămută tiparul în altă parte. Cele mai multe lucrări făcute de Grigorie cu nedespărţitul său Gherontie ieşiseră la Iaşi sau la Neamţ, ori şi la Bucureşti, înainte de aceasta,— afară de cele rămase în manuscript —: Chiriacodromiul in 1801, Teofilact (1803), Teologia lui Ioan Damaschin, în 1806, Adunarea de dogme a lui Atanasie, în 1816, Antifoanele, în 1817, ca şi o An-tirisis grecească împotriva lui Neofit Duca, marele dascăl bucureştean, «pentru fecioria» călugărească; Cuvintele Sf. Casian, Exaimeron al Sf. Vasile, în 1827, «Pentru preoţie» a lui Grigorie de Nazianz şi a lui loan Hrisostomul, Cuvânt al lui Ghenadie Scholarios, în 1827, Patericul în 1828, Cuvintele lui Fotie şi lui Grigorie Palamas, despre Purcederea Sf. Duh împotriva Latinilor, Cuvintele lui Bryennios, Puţul şi împărţirea de grâu ale Sf. loan Hrisostomul, care, acestea două, apărură la Buzău, în 18333. Ca Mitropolit el dădu doar câteva — prea puţine — cărţi de slujbă: retipărirea Vieţilor Sfinţilor dela Neamţ, precum şi o cărticică de polemică împotriva Armenilor, mai mult o curiozitate bibliografică, decât o scriere menită să poarte luptă reală împotriva unei primejdii serioase, Pentru eresurile Armenilor (1824), apoi Pravoslavnica Mărturisire (1827), Spiţele neamurilor şi Sfătuiri către duhovnici (1827)4. Până la noua năvălire a Ruşilor în 1828-9, când * * 1 Ist. lit. rom. in sec. al XVlll-lea, II, p. 422 şi urm. * Hurmuzaki, X, p. 209 şi urm., n-l ccnxxi. * V. Leaviodax, I. c. « Ibid. www.dacoromanica.ro BIRUINŢA CURENTULUI PAISIAN ÎN MUNTENIA 239 £] nu voi să se plece voii lor şi fu expediat, la 10 Februar 1829, în Rusia, de unde se Întoarse zdrobit şi aproape de moarte1, păstorind numai dela 22 August 1833 până la 22 Iunie 1834 1 2, Grigorie a fost, ceia ce na era tocmai de aşteptat, mai mult un mare moralizator prin exemplu, decât uu luminător al clerului său. Scrieri dau alţii, ca Eulrosin Poteca, întors din Apus, după studii de filosoiie şi ştiinţe, care traduce Discursul asupra Istoriei Universale al lui Bossuet, apoi Cuvântările lui Massillon, opere de-ale misticului rus Alexandre de Stourdza, tratate de şcoală, şi pre-gătiâ chiar o lucrare asupra mănăstirilor muntene, după ce, luând u-i-se catedra de filosoiie dela şcoala românească a Sf. Şava, unde lucră după linia trasă de marele său dascăl Gheorghe Lazăr, el se adăposti ca egumen laGura-Motrului, unde se şi stinse la 1859 abia 3 4. Şi protosingbelul Mitropoliei se face .cunoscut prin vre-o traducere din greceşte. Dacă deci pentru învăţătura înnaltă a limbii greceşti Academia din Bucureşti rămase până la închiderea ei, in 1821, cea mai bună şi mai cercetată şcoală, — Mitropolitul Ve-niamin, care-şi avu şi el bursierii: la Cbalke pe Gheorghe Săulescu, crescut supt umbra lui, mai târziu în Apus un grup întreg de tineri, pentru carieră profesorală în domeniu laic, trimese şi el la Bucureşti pe un Iancu Nicola, şi alţi cinci tineri, — înainte şi după 1821, cărţile pentru tinerimea «românească» şi pentru clerul românesc ortodox, «moldo-vla-hicesc», «româno-dachicesc», spune Veniamin, — ca un Petru Maior, un Naum Râmniceanu, în Prefaţa «Funiei întreite»,— apar în Moldova *. Astfel, până la războiul din 1828-9, Ve- 1 Hurmuzaki, X, p. 625 şi urm. 2 Lesriodax, p. 413. 2 6. Dem. Teodorescu, In Rev. p. ist., arch. şt fii., II, p. 1 şi arm.; cf. Ist. lit. rom. in veacul al TLlX-lea, I, p. 61 şi urm. 4 Şi in timpul tulburărilor dela 1821, Nemţenii apucă a da in Iaşi învăţătura părintească a Patriarhului Antim de Ierusalim, supt Îngrijirea episcopului de Huşi, rămas vicariu metropolitan. www.dacoromanica.ro 240 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI a* niamin publică Psaltirea, Antologhiul, Evanghelia, Graiu-• rile Maicei lui Dumnezeu, Liturghiile din 183i, în formă de «Evanghelistariu», un Molitvenid, pe care-1 intitulează, după ruseşte, «Molebnic», apoi cel d’intâiu Ermologhiu de cântări nouă, care răzbate, — pe când al lui Macarie, gătit totuşi pentru toţi Românii şi recomandat pretutindeni, se cumpără foarte puţin şi se păstrează mai mult ca o curiozitate1. Cărţi nouă de literatura noastră religioasă sânt şi alte publicaţii ieşene, ca Maslul şi Aghiazmatariul. Dar, în acelaşi timp, se dă o literatură teologică, nouă cu desăvârşire, din nou tălmăcită de părinţii din Neamţ, în mănăstirea lor sau în cele ce erau legate cu dânsa, oi*i de Mitropolit chiar, în care se deştepta tot mai mult chemare de scriitor, râvnă de luminător al legii, la Iaşi. Pe lângă cele trei lucrări de traducere făcute la Colincăuţi, Învăţăturile hristianiceşti privesc mai mult clerul mirean; Cartea folositoare, Nevăzutul războiu, învăţătură creştiL neascâ, un Catechism explicat, Apantisma, care spune lupta şi în titlul său, reprodus de-a dreptul din greceşte, alcătuiesc un întreg arsenal de discuţie dogmatică. Cea d’intâiu Pravilă pentru judecata canonică e aceia alui Veniamin, şi tot el dă Bisericii româneşti culegerea întreagă a canoanelor, Pidalionul. Un «Iubitorii! de înţelepciune», lucrare a Mitropolitului, apare apoi, pe vremea ocupaţiei ruseşti, la 1831. Din Uie Miniaf traduse el, după 1828, Piatra Scandelel, pentru combaterea catolicismului, care, de curând, cu toată împotrivirea Mitropolitului şi a boierilor, căpătase un întâia episcop de Bacău rezidând în ţară, care pu cunoştea de multă vreme decât modeşti Prefecţi franciscani sau părinţi iesuiţi®. După Evghenie Bulgarîs el dă îndeletnicirea spre buna murire. Erâ fără păreche această îndelungată milncă, făcută cu atâta tragere de inimă, între oameni cari-1 îhţele- * V. 1 Scriitori bisericeşti, p. 51 şi urm. ?uStudii şi docI-IJ, p. 463 şi urifa. Pentru dorinţa catolicilor din Cifrul dea-şi face hiserâcâ in Huşi,/Melchiâedeb, Cron. Huşilor, t, pp. 39314 } V. şi pp. 428-9. www.dacoromanica.ro BIRUINŢA CURENTULUI PAI8IAN ÎN MUNTENIA 241 geau de multe ori, dar altă dată indrăzniaiL să ridice insulta şi până la curăţia cugetului şi la rodnicia faptei sale*. La urmă el lăsă, după atâtea tipăriri, şi două lucrări în manuscript, Tâlcul Psaltirii, tradus, cum văzurăm, şi la Orade, şi Trimeterile Sf. Pavela. Astfel Veniamin putea scrie fără laudă de sine aceste cuvinte : «Nădejdea care am hrănit şi hrănesc în sufletul mieu că, înmultindu-se cărţile si stiintile în limba naţiei, dacă nu eu, dar urmaşii mei se vor învred-nici a se folosi de cliros învăţat şi încuviinţat şi a câştigă norod luminat în stiiuta hristianicestilor învăţaturi, m’au făcut neadormit si neobosit în tălmăcirea sfintelor cărţi,— din care multe stau netipărite, pentru neînlesnire». 1 2 1 V. Doc. Callimachi, II, p. 71 şi urm. Şi când erâ la Roman, episcop tânăr, cutare poet de cenacul boeresc a luat în batjocură viata lui privată. 2 Publicate, acestea, mai dăunăzi, de păr. Atanasie, episcop de Râmnic. www.dacoromanica.ro PARTEA A X-a. LUPTA BISERICII CU STATUL SI LUAREA EI ÎN STĂPÂNIRE DE ACESTA. ORGANIZAREA BISERICILOR DE PESTE MUNŢI. www.dacoromanica.ro CAP. I. Sfârşitul vechilor curente de cultură bisericească. Cei trei mari ierarhi din acest timp, Veniamin, Iosif şi Chesarie, avură ucenici şi urmaşi, cari se întâlnesc şi până pe pragul vremilor noastre. Dela marii lor dascăli ei moşteniră smerenia călugărească — Veniamin a fost îngropat afară din mănăstirea Slatina, iar Grigorie al Ţerii-Româ-neşti afară din Mitropolie, şi nici dela unul nu s’au păstrat epitafe—, iubirea pentru cartea bisericească, pentru tiparul bisericesc, pentru cultura specială a clerului, fiind toţi doritori de tipărituri şi sprijinitori de şcoli, măcar în măsura pe care li-o îngăduia un nou veac, îndreptat spre alte ţinte. Ca şi aceia, ei fură buni gospodari, cari ştiau la ce trebuie să se cheltuiască banul Bisericii. Ca şi dânşii, în sfârşit, mai ales în ultima fază a manifestării lor,— aceşti arhierei fură străbătuţi de acel spirit (patriotic», de care erâ stăpânită întreaga societate contemporană, spirit care făcea pe lancu Nicola să dedice încă din 1829 lui Veniamin, ocrotitorul său, — după ce lucrase o (Culegere de înţelepciune», cu doi ani înainte —, un Manual de patriotism, în care amestecă lauda Mitropolitului Moldovei şi a Mitropolitului muntean cu amintiri emoţionate ale obârşiei romane, si care se simte aşâ de puternic în spusele lui Macarie (muzicantul» despre (patrioţii râvnitori» ce trebuie neamului, despre dorinţa ce ar aveâ-o el (de a-şi împărţi cărţile de pomană» www.dacoromanica.ro 246 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI Intre Românii din toate părţile, despre lumina pe care o aşteaptă încă poporul său1. A. Biserica Moldovei. De lângă Veniamin se desfăcu fratele lui Alexandru Bel-diman, autorul poemei despre Eterie, acel Filaret, împodobit cu titlul de onoare de Mitropolit Apamias, al Apa-meii, care, după ce fu «proiestosi al Slatinei moldoveneşti ar trecu în Ţara-Românească supt Grigorie — paisianismul desfiinţase acum hotarele religioase — şi ajunse acolo egumen la mănăstirea domnească a Câmpulungului, pe care a şi re-parat-o în 1833 ca să ...lase nemuritoriu Al s&u nume pre pământ la cei ge-a vieţuitori,— spune el însuşi pe o tablă amintitoare8. Un al doilea ucenic al lui Veniarpin, după vrâstă, e un* fiu de boier — cum se vede, exemplul Mitropolitului făcuse şi pe alţi urmaşi ai familiilor nobile şă se ducă la mănăstire pentru a se pregăti s^ fie arhiereii Moldovei —, So-fronie Miclescu (n. c. 1790), care luă Scaunul Huşilor Ir l-iu Iunie 1826*, după trecerea la Roman a lui Meletie Brandaburul, Bucovinean din Suceava (la Huşi, 1803). So-fronie erâ un arhiereu care primişe bună învăţătură, şi avem deja dânsul scrisori greceşti Iţţne ştifizate şi frumos-caligrafiate. El a ajuns, în 1851,, Mitropolit al Moldovei pe urma lui Mejetie (f 1848), cel d’intăiu succşsor al lui Ve-niamin, pe care nici pe departe n’a fost în stare să-l ajungă, şi în nicio privjnţă. Veniamin ROset, alt coborâtor al unei mari familii, rudă-cu copilul care-şi făceâ la 1775 învăţătura pe' lângă Paisie în mănăstirea Secul, fusese egumen m noul schit paisian* 1 2 * * * 1 Scriitori bisericeşti, pp. 51-6. Cf. Erbiceanu, Mitr. Moîd., p. 414. 2 Inscripţii, 1, p. 51, no. 14. De curând s’a găsit, imi spune d. Al. Lăpădatu, corespondenţii lui cu Veniamin in această calitate. * Inscripţii, I, pp. 184-5; cf. Erfeioeanu, Afitn Mold., pp. 418-4. * Erbiceanu, Mitr. Mold., p. 269. www.dacoromanica.ro SFÂRŞITUL VECHILOR CURENTE DE CULTURI 247 al Doljeştilor * *, după ce Veniamin Mitropolitul îl va fi făc«t însuşi călugăr, dându-i numele său şi oprindu-1, un timp, pe lingă dânsul ca arfiidiacon şi arhimandrit. Păstoria-i la Roman începe după strămutarea lui Meletie Brandaburul,— la 2 Februar 4844. înlocuit un timp cu Chesarie Sinadon, de Mihai-Vodă Sturdza, împotriva căruia uneltise cu tinerii boieri, rudele sale, el se întoarse îndată în Scaun, pe care-1 ocupă apoi fără întrerupere până la moartea sa, care se întâmplă puţin timp după ce candidatura sa la Mitropolie căzu în 4854a, faţă de a lui Sofronie Miclescu. Un alt Roset, Ghenadie, erâ egumen la Slatina, arhimandrit şi ierochirix la 4825®. Până la sfârşit stătu pe lângă Veniamin, după demisia acestuia în Ianuar 4842, Meletie Istrati, fiul unui răzeş din părţile Romanului şi fratele scriitorului, al agitatorului politic împotriva Unirii, Nicolae Istrati. Dela Slatina el trecu Ir 4834 în rândul arhiereilor, patru ani încheiaţi după moartea, in 48 Depembre 4846, a lui Veniamin*. Şi înlocuitorul său, ca vicariu, Iustin de Edesa, apoi Varlaam Cuza, dela Sf. Spiridon, Nectarie Hermeziu, care fă ales ca al doilea vicariu la Roman în 4856, Atanasie Ţroados, şi chiar Calinic Miclescu, nepotul lui Sofronie (n. Suceava, 46 April 4822), Mitropolit al Moldovei după izgonirea lui Sofronie (4865), iar apoi cel d’intâiu Mitropolit al României (4875), se ridicaseră tot supt ochii lui Veniamin Costachi. Deşi ultimi reprezintanţi ai unui curent în decădere, nicio însuşire a sufletului lor, nicio râvnă la munca literară nu aminteşte această creştere de către cel mai mare din dascălii bisericeşti mai noî ai Moldovei. I V. şi Erbiceanu, Mitr. Mold., pp. 289 şi urm., 463-4. Chipuri de ale lui la Seminariul Veniamin din Iaşi. 3 Melchisedec, Cron. Rom., II, p. 200 şi urm. 3 Inscripţii, I, p. ol, no. 16. * V. Melchisedec, Cron. Huşilor, I, p. 456 şi urm. www.dacoromanica.ro 248 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI Decăderea noii vieţi călugăreşti orânduite de Paisie se vede încă mai bine la obârşie chiar, in mănăstirile surori Neamţul şi Secul. Tipografia se închise în curând, după ce mântuise Vieţile Sfinţilor şi dăduse Octoihul şi Psaltirea din 4836; ea lucrâ insă şi în 4847, când dă Triodul cel nou. Şcoala care erâ vorba să se facă in 4843 încă, fiind prevăzută prin '«aşezământul» domnesc din acest an, răzimat el însuşi pe testamentul lui Paisie, — la 4832 se vorbise chiar, f>e această cale, de amestecul Guvernului, de un spital şi o şcoală* 1 —, nu se deschise decât la 4853, şi călugării, cari uitaseră toată datoria şi tot trecutul lor, n’o îngăduiră în mănăstire, ci-i dădură fiinţă, mai mult pentru mireni decât pentru clerici, la Târgu-Neamţului. Planul cel mare din 4855 de a se face două grade, dintre care cel superior — gimnaziul — cu opt ani şi, mai presus de ele, şi o Facultate teologică de patru ani, cu profesori doctori în teologie, cu internat, cu colecţii de tot felul, cu bibliotecă şi fermă-model, rămase în proiect numai. Dela o vreme (din 4856) iarăşi se trimeseră la Târgu-Neamţ toţi ucenicii, afară de acei cari voiau să asculte lecţii de curată teologie, ca să urmeze zădarnicele «clasele facultative» dela trei necunoscuţi clerici, dintre cari doar unul aveâ diploma de doctor. După ieşirea din Domnie a lui Vodă Ghica, se declară mănăstirea lipsită de mijloace, şi, desfiinţându-se şcolile din târg afară de una primară, se reduseră anii de studiu ai seminariului. Acesta fu apoi completat până la opt clase printr’o poruncă a Caimacamului din vremea războiului Cri-meii, Balş, dar numai pe hârtie, el rămâind numai «o umbră». Biata şcoală de preoţie cu patru clase numai, se târâ apoi până ia focul din 4862®. Tot in zădar ceruse Guvernul provizoriu, în 4858, ca Nemţenii să facă şcoli pe moşiile mănăstirii, fie şi cu dascăli 1 V. Dobrescu, Studii de Istoria Bisericii române contimporane, I, Bucureşti, 1905. » Dobrescu, l. c. www.dacoromanica.ro SFÂRŞITUL VECHILOR CURENTE DE CULTURĂ 249 dintre călugării «tcei mai bătrâni, cuvioşi şi cu ştiinţă de carte», în stare a dâ feciorilor de terani cunoştinţa cetitului, scrisului, a socotelilor şi a catechismului1. Iar fagăduiala lui Grigore Cuza şi Mihai Kogălniceanu că din partea Cârmuirii se va aveâ grija unei «radicale reforme»a, nu avu urmări. B. Biserica mUnteană. în Ţara-Românească, urmaşul lui Grigorie, pe care-1 şi Înlocuise în timpul petrecerii silite peste Nistru, e Neofit, egumen la Sf. Gheorghe Nou, episcop al Râmnicului dela 1824,— când se retrage, silit, Galactron,— până la 1840. Erâ un Bucureştean (n. l-iu Ianuar 1787) şi fusese grămăticul lui Galaction8, ceia ce înseamnă o creştere grecească, fără niciun ideal de muncă literara ori tipografică în folosul Bisericii. înaintaşul său dăduse două Liturghii (1813,1817), o Viaţă a Sf. Vasilie şi Învăţătură pentru ispovedanie (1813); supt Neofit nu se mai lucrează nimic la tipografia din Râmnic, precum în Moldova nu mai lucrează nimic urmaşii lui Veniamin în Scaunul metropolitan. Urmaşul său, ales la 14 Septembre 1850, Nifon, născut în Bucureşti, dintr’o familie de blănari, — Bulgari de obârşie, spuneau duşmanii lui*,— titular de Sivas, a fest egumen la Cozia (1844), bun următor al datinelor de ctitorie şi cultură. îu munţii Buzăului, el făcu, din marea avere pe care o strânse cum îl lăsă conştiinţa, un schit de călugări, şi dădu călugăriţelor din Ţara-Românească, pe care le găsim şi în alte mănăstiri nouă de lângă Bucureşti, Ţigăneşti, Pasărea,— făcută de Cernicanul Timofteiu la 1813B şi adausă 1 * 3 * * * * 1 Acte oficiale atingatoare de starea de acum a monastirilor Neamţul şi Secul, f. an. 3 Broşura citată, p. 52. » Bis. Ort. Rom., XXVII, p. 491 * Bolintineanu, L'Autriche, la Turquie et Ies Principautâs danu- biennes, Paris, 4854. * Inscripţii, I, p. 73. www.dacoromanica.ro 250 ISTORIA. .BISERICII ROMÂNEŞTI de însuşi Calinic, in, 184j7,— şi ţliorogârlfy frumoa,şa biserioă nouă dtţla Zamfira în Prahova \ Nefiind destule cărţi bisericeşti, care şe aduceau acum din Molcjova şi din Ă,rdealf iar tjpografia din Buzău fiind socotită ca «nepoţnpletă», Nifon hotări facerea din nou a tipografiei metropolitane, aşa de pustiită, Încât mai rămăseseră doar «vre-o câteva ocâ de slove ruginite, care nu se mai pot întrebuinţa». Se aduseră la 1850-1 două teascuri, o maşină din Viena şi hârtie de 5.000 de lei. La 19 Februar 1852, Mitropolia ţn-ştijnţă Guvernul că tipografia e «întru tot qoippletă şi a început cu ajutorul lui Dumnezeu tipărirea cărţţlor bisericeşti»3. Aici şe dădură Apostolul din 1851, Liturghiile din 1853, Molitfenicul din 1854, Triodyl din 1856, Evanghelia din acelaşi an, Chiriaqodromiul, după cel din Buzău — şi acesta după cel din Nearnţ —, la 1857, Mineiele în sfârşit, la 1862, — cele mai multe din aceste cărţi supt privigherea lui Dionjaie Romano, despre rosţul căruia va fi vorfya mai departe. Nifon a întemeiat Seminariul Regulamentului Orgşnjc, Cu mult înn^inte de a prevedea prin testamentul său Seminariul personal care-i poartă numele. £1 a prezidat şi lâ întregirea siţpt Stirbei-Vodă a operei de reparaţie, gospodărească, dşr absurdă şi criminală din punct de vedere al istoriei şi artei, pe care o începuse la Bistriţa, total prefăcută, la Tismana desfigurată, la Dealu, Bibescu-Vodă. La ArnQta, Mislea, Mitropolia Târgoviştei, la Stelea, la Târşor, la Vieroş, stilul veqbiu nu fu schimbat, dar la Curtea Veche din Bucureşti, la Sf. Gheorghe Nou din acelaşi oraşr la Antim, la Sf. Spiridon Vechiu, tot caracterul bisericilor fă nimicit, cu o inconştienţă naivă, de un Villacrose, un Tabai si deosebiţi Unguri sau Nemţi* *. 1 lbid., II, p. 76 şi urm. 2 Vfata tui Ştirbei- V2, la no, 89; cf. no. 55. i lbid. www.dacoromanica.ro 270 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI cuvântător, şi el a tipărit discursurile sale da sfinţirea steagurilor Ţerii-Romăneşti» (1834) şi la deschiderea Semina-riului (1837); cel ţinut la examenul şcolarilor săi în 1845 a rămas in manuscris. Mai e cunoscut prin prelucrarea sa Oglinda statului politiccsc şi bicericesc, apărută când erâ încă la Braşov, în 1835, şi prin opera sa de Pravilă manuală din 18441. La 1844 el erâ încă «inspector şi profesor al teologhiei morale»1 2; peste un an se retrăgea la schitul argeşean Flămânda, unde a şi murit. Pe lângă acest Braşovean, dintr’o vestită familie de cărturari şi in-fleţit de cele mai frumoase sentimente pentru neamul său, întâlnim şi un preot, Vasile Teodorescu, căruia i se zice «Ardeleanul» 3. Şi Ioan Procopie, al treilea profesor, e Ardelean. Seminariul a fost mulat, după focul din 1847, la Craiova, apoi după «revoluţie» (1851) in mănăstirea Buco-văţ, a doua oara in Craiova, până ce episcopul Calinic îi făcu din nou locul in Râmnic. La Buzău, Ardeleanul Chesarie chemă pentru Seminariu pe Gavriil I. Munteanu, un văr al profesorului Florian Aaron. Munteanu, născut în Vingard, la 1812, fu profesor poate dela deschiderea şcolii, in ziua de 15 August 1836, cu douăzeci de candidaţi la preoţie. Erâ şi un bun scriitor, cu dorinţă de a folosi naţiei şi Bisericii prin cărţi; el, care a tradus «Patimile lui Werther» (1842), e şi traducătorul unor Meditaţii religioase în două volume (1838-42), al unei nouă versiuni din «Urmarea lui Hrîslos» (1845), al unui manual de «Sinoptică» (1846). Tot prin iniţiativa lui, Episcopia începe a tipări cea d’intâiu foaie bisericeasca In româneşte, «Vestitorul biser'cesc», «foaie religioasă şi mo- 1 "V. Istoria eparhiei Râmnicului, p. 287 şi urm.; Baiulescu, Monografia comunei bisericeşti gr.-or. române a Sfintei Adormiri din cetatea Braşovului, Braşov, 1898, p. 122. 2 Gf. şi Ist. Ut. rom. In sec. al XVlll-lea, II, p. 291, nota 1. * Ist. eparhiei Râmnicului, p. 290. www.dacoromanica.ro BISERICA BUCOVINEANĂ ÎN ACEST TIMP 271 rală», care a dat, pe lângă materiale amestecate, şi cuvântări ale lui Ilarion de Argeş şi Poteca1. La această publicaţie tovarăşul lur Muntean erâ un cleri. Supt această hotărâre iscăliâ Lemeny întâiu şi după el Şaguna, părând că arată astfel voinţa lor de a face parte din aceiaşi Biserică românească liberă, cu titlul legiuit de Mitropolie. Amândoi fură aleşi, cu Cipariu, cu Fulea, cu canonicul Vasile Raţ şi protopopul Popasu, pentru a merge la Viena cu actele adunării. Episcopul cel nou al Sibiiului fusese primit la Mănărade de o deputăţie de canonici şi stătuse în gazdă la colegul său2. Iar, dacă spusese că se va aşeză în «mijlocul pieţei» Blajului, aceasta nu veniâ din exclusivism confesional, ci ca răspuns unor studenţi blăjeni cari nu-1 voiau la Curtea episcopului lor, duşman al profesorilor1 * 3. Adunarea fusese deschisă chiar de Şaguna, ca să dea nota prudenţei şi a ordinei. Şi el, în circulara sa, a lăudat-o, pe când Lemeny i-a dezaprobat urmările şi a găsit cu cale să amintească desluşit că sânt două legi şi doi patriarhi4. E de observat insă că Şaguna sGrie din Blaj, la 4 Maiu, iar Lemeny din Cluj, abia la 14 Iunie. De alminterea inspiratorul adunării, Bărnuţ spusese lămurit că toate «uniunile», politice ori religioase, au fost nadă străină spre ca strică pe Români», cari au nevoie doar «a se uni între sine». Şi, dacă, din prudenţă, cuvântătorul adause,— înnainte de a trece la «prozelitismul» episcopilor până la Bob, — «o crimă în contra păcii naţionale», — şi la 1 Se prevedeâ şi dreptul de prezenţi tn dietă pentru episcopi. şi chiar pentru canonicii lor. V. actele in Papiu, Istoria Românilor, II. şi in Popea, Memorialul, p. 56 şi urm.; prezentarea la Viena, de Şagunar Popea, p. 133 şi urm. V. şi lucrarea păr. Ilariu Puşcariu despre Mitropolia sibiiană. * Popea, o. e., p. 71. * Ibid., p.*76. 4 Ibid., pp. 77=9. www.dacoromanica.ro ORGANIZAREA BISERICILOR DE FESTE MUNŢI 295 certe ca a lui Atanasie Vlădica şi lui Popa Sofronie, unul cu (icoana sinodului de la Fiorenţai, cellalt cu (pălăria in bătăi, şi de a semnală cum Bob a renegat libelul de apărare al Românilor ca (făt al unor spirite neastâmpăratei—,că nu e vorba de (uniune dogmatică confesională, religionarăi ci (naţionalăi, ţerănimea arătă desluşit ce crede despre dezbinarea religioasă strigând (Da, să ne unim; să nu mai fie uniţi şi neuniţi şi neuniţi intre Români Ii1. Iarăşi judecătorul istoriei politice e chemat a spune dacă legăturile lui Şaguna cu Ruşii in dezvoltarea unei revoluţii, — care mână pe Lemeny la dieta, de unire cu Ungaria, din Cluj, 11 spăimântă cu ameninţările de moarte ale plebei şi-l făcii peste puţin să-şi părăsească Scaunul, murind- despreţuit in mănăstirea Franciscanilor din Viena, — au fost prielnice sau neprielnice neamului. Aceste legături puteau fi aşteptate din partea unui ucenic al şcolilor de teologie sârbeşti. După restatomicirea prin Ruşi a autorităţii unui tânăr împărat, dela care Şaguna aşteptă, fără să se fi înşelat cu totul, binele Românilor, se gândi Guvernul din Vieua, care aveâ, nu numai o datorie de plătit Românilor, pentru loialismul lor, dus până la primejduirea averii şi la jertfa vieţii, dar şi interese de servit prin acest popor, la organizarea lor bisericească definitivă. Biserica unită, creaţiunea lui Leopold I-iu, trebuia să meargă innainte. Aceasta se şi hotărâ, cu toată politica anti- imperialistă a lui Lemeny *, In conferinţa din Viena, la 18 Novembre 1850, aprobându-se de împărat la 12 Decembre din acelaşi an. Paşii de nevoie se făcură la Roma, şi aici se redactă, In Novembre 1853, restabilirea pentru Uniţii de limba românească (linguae romenicae), înoirea vechii Mitropolii de Bălgrad, dându-se noului Mitropolit titlul de (Făgăraş şi Alba-Iuliai 8. Biserica Orăzii-Mari se rupse din legătura cu Scaunul primaţial unguresc; pentru 1 Jbid,, p. 425. * Jbid., pp, 206-7. * Bula, in Schematismul dela Oradea-Mare, p. 73 şi urm. www.dacoromanica.ro 296 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI Banat se făcu noua episcopie â .Lugojului, iar pentru părţile maramurăşene, in rostul episcopiei Vadului de odinioară, episcopia dela Gherla, cu un vicariat permanent in Sighet, unde, cum ştim, în chip statornic stătuseră, în tot veacul al XVIII-lea, vicari, români ai episcopului rusesc unit din Muncaciu (15 Decembre)1. Roma cerea doar noului Mitropolit Alexandru Sterca Şuluţ (n. 18 Februar 1794 la Abrud, fost paroh în Bistra şi Şimlău; episcop dela 18 Novembre 1850, după vicariatul lui Simion Crainic.; consacrat la 22 Iulie 1851) să facă, înainte de a-şi luâ demnitatea arhiepiscopală, profesia de credinţă impusă Orientalilor de Urban al VlII-lea şi să se îndatorească a dâ raport scris la fiecare patru ani despre starea diecezei către Congregaţie”. Alexandru Şuluţ, om blând şi paşnic, a păstorit până la 7 Septembre 1867, având grija fundaţiilor împărăteşti şi a noii gospodării metropolitane. Chiar după ce Şaguna ajunse şi el Mitropolit, nu avu nimic de împărţit cu dânsul, şi, precum se văzuseră alături amândoi episcopii români la actul de ctitorie al naţiei politice româneşti, tot alături stă* * tură la iactul de ctitorie al culturii neamului, prin întemeia-rea, la 1860, a unei «Asociaţii» menite s’o reprezinte şi s’o dezvolte în aceste jşărţi libere*. Urmaşul sâu? Ioan Yancea (n. 18 Maiu 1820; preot în Vaşad şi Măcău; profesor în Orade; în Iulie 1865episcop în Gherla; la 21 Ocţombre 1868 numit Mitropolit), vestit prin fundaţiile sale, a dat, după crearea, în 1867, a unei Ungarii autonome,— dela care se puteap aşteptâ fireşte prigoniri din punct de Vedere naţional maghiar —, din nenorocire o direcţie romană jpoliticii sale, în loc să se apropie cât mai piuit de puterea reală ^ poporului său şi, în lupta firească ce erâ să se deschidă, să întindă mână frăţească Bisericii din Sibiiu. Totuşi, precum, supt lemeny, cugetarea tinerilor, a fruntaşilor intelectuali ai Bisericii unite, a scriitorilor şi pro- 1 Cf. ibid., p. 70 şi urm. 3 Gf. Nilles, p. 675 şi urm. * Iorga, in Prinos Sturdza. www.dacoromanica.ro ORGANIZAREA BISERICILOR. DE PESTE MUNŢI 297 fesorilor, trecea departe peste îngustul cerc confesional, care nu e tras nici în ceruri şi a cărui brazdă nu se vede nici pe pământ, în ţarina bună a sufletelor simple, astfel, dacă din curentul strict catolic a răsărit o personalitate nesimţitoare pentru neam şi guvernamentală până la dezgust ca episcopul Ioan Szabd din Gherla, urmaşul bunului cărturar Ioan Alexi (autor de gramatică românească; ^854—1862) sau o personalitate pompoasă şi deprinsă prea mult a cedâ în fond, ca episcopul de Orade, DimitrieRadu, venit după smeritul binefăcător prin şcoli şi danii Mihai Pavel (dela 1879), ori un bun bisericaş şi un primitor prieten ca episcopul Vasile Hossu din Lugoş, sau personalitatea atât de corectă, în strictele margen^ ale Bisericii, a Mitropolitului Victor Mihâlyi de Apşa, urmaşul lui Vancea (dela 1894), in schimb oameni ca I. M. Moldovan, canonic, membru al Academiei Române, autor de scrieri polemice, editor al «Actelor sinodali», ucenic al lui Cipariu şi continuator al spiritului liber din vremea lui Şincai, Klein si Maior, ca Augustin Bunea, canonic, membru corespondent ,al Academiei Române, istoric bine informat şf sigur, care nu se supune tuturor prejudecăţilor confesionale, ci se gândeşte şi la neamul său, cuvântător înzestrat, în glasul căruia vibrează, cînd trebuie, şi simţul naţional, apărător al drepturilor româneşti ale Bisericii sale, — astfel de oameni se ridică la acele înălţimi morale, spre care singură, orice s’ar zice din punct de vedere bisericesd, merge recunoaşterea şi stima unui popor. Planul conducătorilor mişcării dela 4848 de a face din tot neamul românesc din monarhia austriacă — deci soco-tindu-se si Rănâtenii, chiar Bucovinenii — credincioşii unei singure Biserici metropolitane — ei cereau chiar bătrânului împărat Ferdinand să se proclame «Mare-Duce al Românilor», pe când noul suveran Francisc-Iosif adause în burând la titlurile sale numai pe acela de Mare-Duce al bucovinei —, nu fusese părăsit odată cu entuziasmul celor www.dacoromanica.ro 298 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI d’intâiu clipe. La 25 Februar 1849, Şagnna însuşi, marele proprietar Mocioni din Banat, Ioan Stoica, înalt funcţionai' ar4elean, protopopul din Braşov Ioan Popasu, Treboniu Laurian, care reprezintă o politică liberală laică, une ori deosebită de a episcopului de Sibiiu, un număr de fruntaşi din oficialitatea ardeleană şi bănăţeană, dar, împreună cil ei, şi Eudoxin Hurmnzachi, cel mai ales dintre şefii români în Bucovina, viitorul istoric al poporului său şi membrul bucovinean al dietei împărăteşti Mihail Bntnariu (Botnar) cereau, între altele, deschiderea «congresului general al întregii naţii» pentru a-şi alege, pe lângă un «şef naţional» (Nationaloberhaupt), un «senat român» (romănischer Senat), un agent la Viena, şi «un şef bisericesc neatârnat, întărit de Măria Sa si căruia să-i fie subordonaţi cei" a a lalţi episcopi naţionali» («eines selbststândigen, von Ihrer Majestăt zu bestătigenden Kirchenoberhaupts, dem die ubrigen Nationalbischofe untergeordnet werden sollen»x, Se amintiâ că «Românii au avnt odată un cap bisericesc, căruia ceilalţi episcopi li erau supuşi, şi anume — nu la Blaj, sau la Făgăraş, ori la Sibiin —, ci la Alba-Iulia *». Co" mitetnl naţional din Sibiiu, în care unitnl Timoteiu Cipariu şi unitul Bărnuţ stăteau lângă neunitul Nicolae Bălăşescu, fostul director al Seminariulni din Bncureşti, aprobă aceste cereri8. Deocamdată se cerii, la moartea Ini Ştefan Popo-viei, episcop sârb la Vârşeţ, alegerea unui urmaş român, cn privire la majoritatea românească a credincioşilor şi aducându-se înainte şi cererea făcută de adunarea romă* nească interconfesională din Lngoj, în 4848; se recomanda tot odată ca administrator stareţnl Patrichie Popescu 4. Românii voiau o Facultate românească de drept la Blaj, cu «o catedră pentru învăţătura legii greceşti neunite» B. Se con- l Ibid., p. 249. * lbid., p. 263. * lbid., pp. 254-6. A lbid., pp. 355-7. 5 lbid., p. 361. www.dacoromanica.ro ORGANIZAREA BISERICILOR DE PESTE MUNŢI 299 testă dreptul sinodului sârbesc, chemat la Carlovăţ, de a discută şi afacerile bisericeşti ale Românilor, afirmându-se că Biserica neunită e, prin limba ce întrebuinţează excluziv, ca şi priil vechea tradiţie metropolitană^ o Biserică naţională 1 şi amintindu-s^ purtarea întreagă a episcopilor sâfbi, dintre cari Stratimirovici spuneâ limpede că nu urăşte nimic mai mult «decât graiul românesc». Bănăţenii, din partea lor, cereau să fie scoşi din Voevodina din nou creată şi uniţi cu fraţii lor de peste Murăş8, pe când Orăzenii voiau un Prefect al tuturor Românilor la Blaj8. Şaguna, întors la Sibiiu în cursul anului şi găzduit în casa Bruc-lcenthal, negociâ prieteneşte pentru căsătoriile mixte, cu Muncaciul şi cu Blajul, fără a primi însă răspuns prielnic din ultimul centru bisericesc unit, «care din toate puterile se nevoiâ a susţineâ starea sa suprematizătoare d’lnainte de 1848», scrie Şaguna, «şi nu vrea să ştie de jurământul dela Blaj» * *. Dar Şuluţ, atunci vicariu în Sălagiu, îi arătă toată prietenia şi-l numiâ «neînvins atlet», dorindu-i izbândă «in arena naţiunii noastre» 5. in sfârsit, în 1850 se deschiseră la Viena conferinţele pentru organizarea ortodoxilor supuşi Austriei, şi ele ţinură zece luni de zile, şi în cursul anului următor. Ele nu duseră la niciun capăt6. în curând Guvernul retrase patenta imperială din 4 Mart 1849, care, odată cu Constituţia, dădea fiecărui popor îndreptăţirea sa naţională pe toate terenurile. In curând fă chemat sinodul pentru alegerea de epis-copi la Vârşeţ, la Timişoara şi la Arad, unde Românii răzbătuseră încă din 1829.—mulţămită silinţilor făcute de foştii şcolari, crescuţi în spirit naţional, ai preparandiei (întemeiate 1 Ibid., p. 388 şi urm. 3 lbid., pp. 391 şi urm. 8 lbid., p. 398. * lbib., p. 363. 8 lbid., pp. 363-4. 8 V. Puşcariu, Documente, II. www.dacoromanica.ro 300 JSIOJBUA^BISERICH ROMÂNEŞTI la 1813) şi ai Institutului teologic (care datează din 1822), în frunte cu interesanta personalitate a lui Moise Nicoară \ — prin episcopul Nistor Ioanovici dela mănăstirea Bşzdinului şi apoi, după moartea acestuia, la 1830, prin Gherasim Raţ, care stăpâni Scaunul până la 1850. El nu fu primit însă, ca duşman al Sârbilor, să ieâ parte la congres. In 1860 Şaguna era în Senatul Imperiului, cu Mocioni pentru Banat şi baronul I^icolae Betrmo pentru Bucovina. 6 nouă conferinţă, chemată la Viena în ace3t an, ceru iarăşi, la 21 August, Un singur sinod! bisericesc pentru toţi Românii, sinod din care âă Iacă parte şi mirenii — ceia ce ar fi fost un adevărat Parlament af neamului^— şi o singură Mitropolie a tuturora; ceia ce însemnă însă acum, după crearea Mitropoliei diti Blaj, numai o Mitropolie ortodoxă. Pe temeiul acestui act, împăratul orândul, la 27 Septembre, adunarea sinodului din darlovâţ pentru u fi^â modalitatea despărţirii bisericeşti de către Sârbi. Şi Bucovina erâ, cum ştim, supusă acestora. Deci şi episcopul Hacman fu poftit la Sinod. El se jîeclarase la 1849, pe vremea când corespundea prieteneşte cu Şaguna, pentru Biserica românească unică. Acuma însă, văzând că ea uu-i poate reveni ltii, episcopul, care astfel reduceâ p chestie de această însemnătate la o mizerabilă afacere, de gloriolă personală şi de egoism local, făcu şă se declare printr’un sinod preoţesc că doreşte Mitropolie şi pentru Ardeal, dar şi pentru sine. Sinodul cel mare din Carlovâţ a putut fi strâns numai în August 1863, şi Hacmân Vbrbl aiti In sensul d*e mai sus. Se hotărî în adevăr Mitropolia lui Şaguna, pe care Împăratul o recunoscu la 24 Decembre; iar mai pe urmă şi * 8 1 V. Mangra, in Tribuna pe 4903. 8 Ideia participării mirenilor «la conzistorii şi la apelatorie» o> aflăm şi in dorinţele dela 1848 ale Sârbilor; v. Foaiţt din Braşov pe 1849, p. 36. www.dacoromanica.ro ORGANIZAREA BISERICILOR SE PESTE MUNŢI 301 cel d’intâiu Parlament maghiar o înmatriculă, la 1868. Tot odată se făcu din Caransebeş un Scaun .episcopal românesc, în paguba episcopului sârbesc de Vârseţ, unde Kos-suthiştii numiseră pentru scuft timp ca administrator al diecezei vacante pe Românul Ignatie Vuia. Cel d’intâiu ocupant a fost, dela 6 Iulie 1865, una din personalităţile conducătoare în timpul Revoluţiei, protopopul Braşovului şi organizatorul şcolilor de acolo, Ioan Popasu (n. 20 Decembre 1808, din părinţi dela Văleni-de-Munte), care învăţase la Blaj şi la Viena1. El a păstorit până la 5 Februar 1889. Eparhia Aradului ajunse acum slobodă de orice legătură cu Sârbii şi, se încorpora la noua Mitropolie românească. Procopie Ivacîcovici, episcop încă din 1850, trecu astfel dela ascultarea fată de Carlovăt la subordonarea fată de a a a Şaguna. Stăpânirea lui arhierească ţine până la 1873. Iar, pentru Bucovina, Hacman avu să poarte o îndelungată luptă cu mirenii din dieceza sa, cari voiau şi ei participarea la sinod câştigată de Ardeleni. Numai în 1870 se fă*' cură în Cernăuţi pregătirile pentru proclamarea autonomiei. La 23 Ianuar 1873, Hacman ajungeâ arhiepiscop şi Mitropolit, căpătând ca sufraganţi pe episcopii de Zara şi Cat-taro. în bucuria triumfului meschin, el muri la Viena, in. ziua de 12 April st. n. din acelaşi an. Congresul bisericesc, pentru care se dădură atâtea lupte nu se strânse nici supt Teolil Bendela (1873-5), nici supt Teoctist Blajeviciu, ci numai în, 1882, când, fostul paroh şi învăţător Silvestru MorariurAndrieviciu, ajuns Mitropolit (la 12 Mart 1880), îl strânse pentru a dâ un ştatut ca al lui Şaguna, care insă n’a fost nici întărit, nici înlocuit, până astăzi. De curândf pentru vicariul Bucovinei a fost înviată episcopia de JRă- 1 Andreiu Ghidiu şi Iosif Bălan, Monografia oraşului Caransebeş, Caransebeş, 1903, p. 121 şi urm.: cf. Andrei Bârseanu, Ist. şcolilor Braşovului, passim. www.dacoromanica.ro 302 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI dâuţi, însă numai ca un titlu onorific : cel d’intâiu purtător a fost păr. Vladimir de Repta (Novembre 1898). Şaguna a fost din toate punctele de vedere întemeietorul diecezei sale. Când a văzut întâiu Sibiiul aşa cum 11 lăsase Moga, cuvinte de plângere-i sunară de pe buze: «Stăm ca un nemernic ’şi nu zăriam nici măcar un semn, cât de mic şi neînsemnat, al unei episcopii româneşti în Sibiiu. Unica casă numită a clerului, dar şi aceia în starea cea mai primitivă, erâ totul ce se puteâ zice: al nostru» 1. O simplă scoală de catehism, care dădeâ un învăţământ de sase luni: niciun aşezământ pentru pregătirea Învăţătorilor dela cele câtevâ şcoli de sat rămase din zilele lui Eustatievici şi Tempea; nici măcar început de tipografie. Şaguna făcu un Seminarul de un an, ale cărui cursuri fură întinse apoi până la doi, la trei ani (1863), şi care poartă astăzi, în semn de amintire recunoscătoare, numele de Seminariul Andreian. Prin el s’a prefăcut vechiul cler incult, căpătând puteri nouă care cunoşteau măcar practica bisericească. Preparandia de învăţători e opera lui, care a întins foarte mult întreaga organizaţie şcolară confesională, supusă parohilor şi protopopilor săi. La 1852,—cam în acelaşi timp cu a lui Nifon, Mitropolitul muntean,—tipografia sa diecezană începu să deâ clerului ardelean neunit cărţile pe care le aşteptă de mult. în formatul şi cu litera tipăriturilor din Buda, se publicară, după o revizie a textului stabilit de înaintaşi, Evanghelia, Psaltirea, Mineele, etc. Mitropolitul a scris însuşi, prelucrând din sârbeşte, pentru ca Seminariul său să aibă o Istorie bisericească (1860). cu părţi consacrate Românilor, un Compendiu de drept canonic (1868), un Manual de canoane sau Enchiridion (1872), o carte de Pastorală. Acesta e rolul său bisericesc, căruia-i stă alături un rol politic şi naţional de care n’avem a ne ocupă aici. 1 Popea, o. c., p. 5. www.dacoromanica.ro MOŞTENIREA LUI ŞAGUNA 303 CAP. III. Moştenirea lui Şaguna. Şaguna, mort la 16 Iunie 1873 (e înmormântat in Răşinari) a lăsat doi ucenici, ca şi dânsul strict ortodoxi, ca şi dânsul de o corectitudine exemplară in viaţa privată şi in administraţie, ca si dânsul, în sfârsit, oameni culţi si scrii-tori buni. Unul, fiu al preotului din Săcele, e Nicolae Popea (n. 17 Februar 1826); student la Cluj pe vremea turbură-rilor din 1848, teolog la Viena, apoi cancelist la Guvern, e luat de Şaguna ca secretariu la moartea Braşoveanului Grigore Pantazi, în 1854. La 1870 fu numit vicariu in noua alcătuire a Conzistoriului, şi apoi arhimandrit (1871), după ce jucase un rol politic în dietele ardelene şi în Senatul din Viena. Scrisese cartea de istorie şi polemică «Vechea Mitropolie a Românilor din Transilvania şi Ungaria» (1800), menită să arăte că Scaunul sibiian e singura Mitropolie adevărată istoriceşte, apoi Viaţa lui Şaguna (1879) şi dăduse culegerea de documente apărută supt titlul de «Memorialul Mitropolitului Şaguna» (I, 1889), când, la 1889, el fă ales episcop de Caransebeş, după ce de două ori căzuse, la alegerea de Mitropolit, din partea unui sinod, care nu preţuieşte totdeauna însuşiri ca ale sale: in 1873 făcuse loc lui Procopie Ivacîcovici (n. 1809), episcopul de Arad (dela 1853), care, crescut intre Sârbi, avu curajul de a trece Patriarh de Carlovăţ, in 1874 (f 1881), iar în 1874 lui Miron Romanul (Bihorean, n. 1828), fost călugăr la Hodoş-Bodrog şi profesor la Arad, unde fă episcop dela 1873 (f 13 Octombre 1898). La Caransebeş veni adânc dezgustat şi nu mâi avă inimă să lucreze ca organizator sau scriitor, pentru a continuă opera începută de Popazu prin Seminariu şi Preparandie. La alegerea din 1898 a izbutit episcopul de Arad, păr. Ioan Meţianu, din ^ărneşti (n. 1828), care şi-a făcut studiile în Seminariul lui Şaguna şi fusese mult timp protopop la Bran, iar, în cele www.dacoromanica.ro 304 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI politice, deputat la dietele ardelene1. Popea a răposat la Caransebeş, după ce Academia Română-1 primise între membrii săi, la 1908. Al doilea şcolar al lui Şaguna se află în viaţă. E păr.-Ilarion Puşcariu, din Bran (n. 5 Septembre 1842), arhiereu foarte cult, care a scris un mare număr de lucrări pentrtf şcoală, o Istorie bisericească pe scurt, o Istorie biblicăf «Metropolia Românilor ortodoxi din Ungaria şi Transilvania» şi a dat materiale preţioase în două volume de documente. De când Guvernul unguresc bănuitor poate aprobâ sau răspinge pe alesul Sinodului şi are, prin adausul ia leafa preoţilor, salariul de Stat sau congrua, dreptul de a se amestecă în viaţa Bisericiii româneşti, a cării gestiune financiară o poate şi controlâ, situaţia unui episcop s’â făcui, foarte grea, şi nu e de mirare, deci, dacă personalităţi maî puţin răspicate iese la lumină în rangilrile oficiălă ale celor două Biserici, ca unele ce nu atrag fulgerul prin prea marea lor înnălţime. CAP. IV. Biserica bucovineană în cea din urmă a ei fază. Biserica metropolitană bucovineană, o Mitropolie într’o tară de 500.000 de oameni, dintre cari o treime de neor-todoxi, cu sufragani, mai împovărători decât folositori, tocmai in Dalmaţia, trebuia să se învârtă într’un cerc strâmt, fără să poată atinge, supt paza neobosită a Guvernului, vre una dip chestiile mari ţâre o aşteptau: soarta fondului religio-naţ, administrat, de străini în spirit străin şi pentru străini ? chestia sinodului mixt, dorit mai mult pentru vanitate sau 1 Locul dela Arad l-a lăsat păr. Ioan Ignatie Papp. www.dacoromanica.ro BISERICAi SUPT jCUZA-VODĂ. SECULARIZAREA 305 pentru egoiste scopuri de partid de către laici; chestia pretenţiilor neamului rusesc; care, înmulţit în ţară prin va-gabondagiu, reclamă pentru sine, dacă nu încă toată dieceza, măcar o parte din ea, sau o nouă eparhie—pe această bucăţică de pământ—, cu jumătate din averile dăruite de Ddmnii şi boierii Moldovei româneşti. Dela Blajeviciu, poet până la bătrâneţă, avem, pe lângă o gramatică, un Tipie netipărit, o Viaţă a lui Isus, o Istorie biblică a Aşezământului celui vechiu, o Creştinească învăţătură a năravurilorf — toate ieşite la Viena, în lipsa unei tipografii diecezane, în zădar încercă să o întemeieze statornic Mitropolitul Sili-vestru (n. 14 Novembre 1818), care dădu înainte de alegerea sa un şir de bune cărţi pentru şcoală, ţinu Cuvântăriy pe care le tipări în 1860, alcătui Psaltichia bucovineană din 1879 şi noul Tipicon din 1883 *. Energia sa şi spiritul meticulos de rânduială, ca şi bunul spirit românesc de care eră însufleţit, îi creiază o situaţie excepţională în rândul şefilor bisericeşti ai Bucovinei, situaţie care fu înnălţată prin comparaţia, firească, cu urmaşul său, Arcadie Ciupercovici, care mântui în despreţul public. Actualul Mitropolit, Vla-dimir de Repta, fost profesor de Universitate (dela 1902), trăieşte numai pentru Biserică şi înţelege prea bine greutatea situaţiei sale pentru a încercă, în strălucitul său palat din Cernăuţi, vre-o acţiune caracterizată în orice sens. CAP. V. Biserica din România supt Cuza-Vodă. Loviturile date Bisericii moldovene. Secularizarea averii mănăstirilor închinate. Divanul ad-hoc din Moldova, supt conducerea de fapt a lui Kogălniceanu şi având ca sfătuitori bisericeşti pe Scriban şi pe Melchisedec, şefii partidului naţional între clerici, cerii «autocefalia bisericească a Moldo-României, fiică şi membră. 1 1 V. n-I jubilar al Candelei din Cernăuţi. www.dacoromanica.ro 306 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI a unei sfinte şi soborniceşti şi apostolice Biserici de Răsărit...^ conformând u-se în totul cu credinţa Bisericii Răsă* ritului», Înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, pentru trebuinţele duhovniceşti, canonice şi disciplinare, wnde va fi reprezintatâ fi preoţimea de mir a fiecării eparhii,-‘-care jertfise atâta în lupta pentru Unire şi care avea atâţia re-presentanţi în adunare —, caracterul românesc al Episcopatului* neprimindu-se nici «impământeniţii», crearea unor seminarii depline şi pentru călugări, >reforma pe baze (canonice a monahismului, alegerea episcopilor de Adunarea Obştească a terii,după canoane şi «drepturile clerului ab antiquov, ca şi după «legea fundamentală» în vigoare*—adăugind u-se la ea sinodul şi areprezintantu extraordinari ai clerului monahal şi mirean din fiecare Ţinut al eparhiei văduve»; «salariare» de Stat a «servitorilor Bisericii», pământ pentru preoţii de sate, întreţinuţi încă de proprietari, plată şi pentru parohii catolici; •fond clerical» pentru toate averile bisericeşti, care vor alcătui «o singură Casă, administrată de Departamentul averilor bisericeşti» ; budget făcut de sinod şi ministru, şi controlat de Adunare; egumeni naţionali la toate mănăstirile; drept de apel dela episcopi la sinod; «erudiţie teologică» cerută la episcopi; rezolvirea prin Guvern a chestiei mănăstirilor închinate *. Cum se vede, un început de etatificare, de laicizare, de descalugărire a Bisericii, pe care numai clerici foarte îndrăzneţi o puteau iscăli. în acest sens şi, "fireşte, mergând ceva mai departe, a lucrat Cuza-Vodă. încă din 1859, noul Guvern ai Principatelor-Unite arătă că e dispus să trateze Biserica în acelaşi chip ca orice serviciu de Stat. Episcopul ^"iloteiu de Buzău, stăpânul unei mari averi, erâ nebun; nu numai că i şe dădu un înlocuitor, dar averea lui fu luată în administraţie de puterea civilă. i V. Dobrescu, pp. 93-6." www.dacoromanica.ro BISERICA SUPT CUZA-VODĂ. SECULARIZAREA 307 Mitropolitul Sofronie, care de sigur că nu iubiâ pe Vodă* Cuza, nu erâ însă om să deschidă’războiu cu nimeni. Dar*, când, ca în Bucovina împăratului Iosif, o comisiune mixtă cercetă felul de administraţie în obştejitiile moldoveneşti, îl găsi rău şf dădu prilej Ministrului să pronunţe luarea în posesie a întregii lor averi. Când cea mai mare pârte din schituri fu închisă prinfr’uh Simplu vot al Aduiiării moldoveneşti \ chemându-se cerşetori sau şcolari în chilile goale,— Mitropolitul trebui să vorbească, prin întinsa, întemeiata şi frumoasa plângere, pe care, nu numai ca arhiereu, ci şi ca bun patriot român, iubitor de neamul său, o scria* în Sep-tembre 1859. Ca urmare, el fu bruscat grosolan şi apoi suspendat pentru neascultare, trimiţându-1 şi în surgun la Slatina lui Veniamin. 2 se aduse invinuirea că s’a jucat cu anatema împotriva funcţionarilor ţerii, administratori la mănăstiri; că n’a vrut să scoată pe stareţul din Neamţ, că provocase o mică răscoală în mănăstire stareţul, un uitat de sine şi un agent rusesc, rupsese pajura ţerii de de-asu-pra localului de şcoală, de care ştim că de mult voiâ să scape3—; că nu vrea să facă Te-Deum de ziua Domnului; că vinde despărţeniile pe bani, că face preoţi fără studiile din şcolile de catechism, care fuseseră orgatfizate în toate eparhiile, la 1855. Decretul pentru confiscarea averii chinoviilor ieşi la 19 Octombre 1860. îndată Mihail Kogălniceanu, care erâ atunci ministru al Cultelor şi care confundă dreptul de a urmări pe calea îngăduită de lege, care în acest caz nu poate decât să se înrădăcineze in canoane, pe- Un cleric vinovat de rebeliune sau de rea cârmuire cu măsura, încălcătoare şi nejustificabilă din punctul de vedere al drep- 1 1 Cf. protestarea lui JVIelchisedec, Cron. Huşilor, I, p. 460. 2 V. [Varahiil Lateş], Documente foarte importante pentru istoria Bisericii şi a naţiunii române, Iaşi, 1666. . 8 Cuvântarea lui Kogălniceanu, 30 Iunie 1860; in Monitorul Oficial al Moldovei pe 31 Octombre. Cf. şi n-le 19, 45 din acest an. La Dobrescu, pp. 99 şi urm., 112 şi urm. V. şi Răspuns la peti{iunea Sf. S. Sofronie Vărnav de stareţul Timoteiu [1860]. www.dacoromanica.ro 1308 ISTORIA BISERICII ROMÂN'EŞTI ■tului, bisericeso şi al oricărui drept, al oricării dreptăţi, de a dă Bisericii naţionale înseşi, Injosinjlu-j prestigiul şi răpindu-i rostul, lovrturr-djn care nu şe jnai ppate ridică, — începu ancheta Împotriva surgunitului din Slatina, care, aşteptând poate sprijinul Rusiei, nu voia să primească de bune legile Adunării şi, depretele Domnului. Se convocă de Guvern uq. sinpd de doisprezece arhierei, potrivit cu Regulamentul Organic, care eră încă legea ţerii, ca să judece pe un Mitropolit bătrân, căzut în păcate faţă de un Domn tânăr K Scandalul se curmă prin demisia pe care, cu câtevâ săptămâni înainte, ştiură să i-o iea lui Sofronie prieteni ai Bisericii, cari nu erau mai răi patrioţi decât chiar jCuza-Vodă şi Mihail Kogălniceanu. Nimeni nu se găsi, nici chiar clericii cari scriau la revista ieşană Preotul, pentru a luâ apărarea lui Sofronie. Nec-tarie Elermeziu, locţiitorul de episcop de Roman, Melchi-sedec, care căpătase de curând acelaşi post la Huşi, nu puteau porni războiu, cp o Cârmuire care arătase că nu se teme de nimic. Numai opoziţia, condusă de Lascăr CatargiuT «apără cauza Mitropolitului, şi, adăugindu-se şi alte atacuri, în chestii politice, Ministeriul căzu la 28 Ianuar 1861 *, fără a se schimbă o politică pe care o yoiâ Domnul însuşi. Sofronie rămase singur în nenorocirea sa, şi în curând, în Maiu 1861, ef treceâ îpnaintea altui judecător, mai chemat să-l întrebe cum a păstorit turma ce-i fusese încredinţată. Nici măcar cea mai simplă piatră de mormânt nu arată unde se odihneşte acest fiu de boier mare, care stătuse mulţi ani de zile în fruntea Bisericii moldovene. Greşeala şi-o plăti în oarecare măsură Kogălniceanu prin legea din 1860 a Seminariilor. Se imbogăţi programul şcolii înalte din Socola şi se încercă o Facultate de Teologie, cu Scribanii şi cu Sohupan* Legea din 1864 trecu însă setni-nariile In organizarea generală a Învăţământului, rupând 1 Monitoriul din 1861, no. 83: of. no. 87. 3 Xenopol, Cuza-Vodă, I, p. 177 şi urm. www.dacoromanica.ro BISERICA SUPT CUZA-VOdI. SECULARIZAREA 109 şi legăturile lor tlrfeşti bu episcopatul şi dându-li o îndreptare rtilreană, cu profesori luaţi, numai pentru ştiinţă, şi dintre laici1. La cei doi vicari din Roman şi Huşi, se adăugi astfel noul vicariu metropolitan, Chesarie de Sinai, dintre arhiereii li-tulahi, cu nume de eparhii răsăritene, pe cari, dela Veniamin, inooace, Patriarhii din Constantinopol îi decretau bucuros, în 8chiinb pentru un mic venit actual, după cererea Mitropolitului .Moldovei sau al Ţerii-Româneşti *. La retragerea lui Chesarie, Guvernul, fără a întrebă vre-o instanţă bisericească, numi ca «locotenent al Mitropoliei» pe nepotul de frate al lui Sofronie, tânărul şi mlădiosul Calinic Miclescu, care aparţinea mai mult clasei sale decât cercului călugăresc în care intrase prin înrâurirea unchiului. în Ţara-Românească, Guvernul princiar ^tiâ că se poâte zdrobi sau câştigă oricând sufletul şovăielnic al lui Nifon. El nu puteâ să întâmpine niciodată împotrivirea unui schivnic depărtat de lume ca episcopul de Râmnic Calinic, şi vedem pe Cuza, care ştiâ să preţuiască însuşiri sufleteşti oricât de deosebite de ale sale, făcând omagiu, intr’o scrisoare personală, «religiozităţii şi pietăţii» lui*. Climent de Argeş, care trăi până în 1861, eră dintre aceiaşi episcopi cari nu vreau să vadă dincolo de margenile competinţei lor locale. în Dionisie Romană, care trecu apoi la Huşi, se găsise un bun administrator al Scaunului buzoian. Astfel puterea laică putu resolvl slngliră chestia mănăstirilor închinate, prin acelaşi Kogălniceanu care dăduse în 1861 lovitura împotriva lui Sofronie şi a veleităţilor de * 8 1 Urechiă, Ist. Şcoalelor, III. 3 Cf. Melchisedec, Cron. Huşilor, II, pp. 170-5. Tocrtiki pe atunci mor, dintre aceştia, Mardarie, al doilea de Apamea, Atanasie de Sivas, dela Sf. Spiridon, Irinarh, de Dioclfea, şi Ghenadie Şendrea, de Tripolis \ ibicl. 8 Ist. eparhiei Râmnicului, p. 164, nota 1. www.dacoromanica.ro 310 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI neatârqare qri (le autonomie a clerului călugăresc din ţară. Se urmară negocieri la Bucureşti, in 1860, cu delegaţii tuturor Locurilor Sfinte; din comisiune făcea parte şi jurisconsultul C. Bozianu, apoi, după demisia lui, un Brezoianu reprezintă in noua comisiune pe omul de Drept, iar Mel-chisedec pe omul Bisericii. Neajungându-se la un capăt, se impun toate averile bisericeşti muntene la o taxă de 10°/v peste darea funciară obişnuită şi se porunceşte o. anchetă asupra stării în care Grecii ţin mănăstirile lor. «A patra parte» din venituri e înscrisă acum în budget, cerându-se şi pentru trecut1. Negocierile ar fi trebuit să înceapă din nou, cu Scarlat Făl-coianu ca specialist in materie de Drept şi cu Melchisedec pentru canoane, in primăvara anului 1862, dar Locurile Sfinte cereau arbitragiul după Convenţia dela Paris, arbitragiu care nu veni. Anul 1862 încă aduce măsura de a se vărsă în Vis-tierie câtul arendelor1 2 *. Peste câteva luni se scoate limba grecească din bisericile şi mănăstirile stăpânite de străini8. Odobescu, ministru de Culte, porunceşte a se Opri orice încercare a Grecilor de a înstrăina comorile de artă ce se mai păstrau în mănăstirile ocupate de dânşii4; Brezoiatau, cu B. P. Hasdeu şi cu boierul versat în studii istorice Şt. GrecianUţ trebuiau să facă o catagrafie a mănăstirilor cu toate averile lor. O măsură generală de izgonire a egumenilor nesupuşi arătă că momentul hotărâtor se apropie5. La 13 Decembre 1863 se votă in sfârşit secularizarea averii mănăstirilor închinate: ca despăgubire se întindeâ Locurilor Şfinte o sumă de mai multe milioane, pe care Grecii o despre-ţuirăîntâiu şi o pierdură pe urmă, chestia fiind declarată ca isprăvită printr’un nou vot în alte Camere. 1 Xenopol, Domnia lui Cuza-Vodă, I, pp. 319*20, după care citaţiile din Moniloriu, 2 tlonitprul Oficial dio 22 Novembre. » Ibid., 21 Mart 1863. 4 Xenopol, pp. 327-8. * lbid. www.dacoromanica.ro SCHISMA PENTRU NUMIRILE DE EP1SC0PI 311 Noul Cod civil tradus din franţuzeşte luă în curând clerului nunţile şi despărţeniile, ca şi actele stării civile, hotărând şi gradul până la care se îngăduie cununia intre rude de sânge. CAP. VI. Schisma pentru numirile de episcopi. Tot fără a cere vre-un tomos patriarhal, ori a chema vre-un sinod, de ţară, pe cale pur laică se intemeie la 1864, cu judeţele căpătate de curând in Basarabia, afară de Cahul, trecut la Huşi, dar cu Covurluiul şi Brăila, — după indicaţiile lui Melchisedec, care stiâ din studiile sale ce â fost Mitropolia «Proilavului» —, episcopia cea nouă a Dunării-de-jos, răsplafindu-se cu ea, pentru piuite şi însemnate servicii, pe Melchisedec. Eparhia, cu reşedinţa la Ismail, fu întemeiată la sfârşitul anului (17 Novembre), iar decretul iscălit la 11 Maiu 1865. Atunci chestia canonicităţii izbucnise. Cuza-Vodă, care înlocuise prin lovitura de Stat din Maiu 1864 Convenţia cu Statutul său de absolutism moderat, el care isprăvise cu Grecii şi pusese un capăt arzătoarei chestii rurale, voi să deâ Bisericii româneşti, pe aceiaşi cale de voturi şi decrete, o nouă orânduială. La 20 Ianuar trecea prin Cameră şi la 5 Februar prin Senat o lege, redactată de respectatul profesor Laurian, care prevedeâ: autonomia Bisericii româneşti şi numirea episcopilor de către Domn, prevăzân-du-se şi vrâsta cerută (40 şi 35 de ani), şi judecarea de Sinod in cele duhovniceşti, iar altfel de Curtea de Casaţie. Un «Decret organic» din 6 Decembre 1864 crease un sinod de clerici şi laici: sinodul eparhial, cu arhiereul local, trei aleşi ai preoţilor, decanii dela Facultăţile de teologie ce se vor înflinţâ la Iaşi şi Bucureşti şi rectorii seminariilor. Un www.dacoromanica.ro 312 IaTOFilA BISERICII ROMAK EŞTI sinod general va fi ales la protopopii întâiuj apoi la prefecturile din oraşele unde stau episcopii; el are o misiune mate: hirotoneşte pe arhierei, stabileşte parohiile, cercetează cărţile bisericeşti, îngăduie călugărirea — pentru care un regulament special1 prevedea vrâsta de 60 de ani, sau •50 pentru femei, ori infirmităţi —, supraveghează pe epis-■copi, îi judecă în certele lor, primeşte apeluri împotriva hotărârilor lor şi stă la dispoziţia Guvernului cu sfatul său lămuritor. îndată după sancţiunea legii de către Domn, Melchisedec căpătă Dunărea-de-jos, Dionisie Traianupoleos Huşul şi, neplăcându-i această eparhie, el fu mutat, prin alt decret, din ultima zi a aceleiaşi luni Maiu, la Buzău, dându-se Huşul (la 17 Iulie) lui Iosif Gheorghian, un blând cleric, fiu de preot din Botoşani (n. 1829) şi şcolar al Academiei, preot român la Paris şi egumen la Burdujeni. Pe aceiaşi cale se încercă o numire la Argeş. La 18 Maiu 1865 şi Calinic Miclescu ajungeâ astfel Mitropolit al Moldovei, pentru că fusese loaial faţă (le Guvern, ţinuse predici călugărilor şi anunţase concursuri pentru locurile de protopopi8. Singur Nifbn, păzit în toate mişcările lui, şi Calinic de Râmnic, indiferent pentru astfel de vălmăşaguri ale lumii, făceau parte din vechiul episcopat canonic. Furtuna se înteţi atunci împotriva episcopilor necanonici. Scribanii, Iosif Bobulescu erau în fruntea luptătorilor; cu averea, cu numele său, cu autoritatea cinstei şi a bătrâ-neţelor sale, corniţele Scarlat Rosetti, care făcu âă apară foaia Eclesia, susţineâ cauza canonicităţii; un NicoLe Roz-novanu din Iaşi puteâ visă de Domnie; opoziţia, care se îndreptă tot mai mult împotriva Domnului însuşi, era foarte bucuroasă că a căpătat o chestie, nouă. Patriarhia de Cons-tantinopol află prilej să-şi răzbune pentru secularizare, * * l Tot io Moniloriu, 1864, no. 273. * Dobreacu, o. c., ţ». 115. www.dacoromanica.ro ORÂNDUIREA 'DEÎlNlTIV A BISERICII 'ROMÂNIEI 313 pentru pianul Demnului de ă dâ ţerii calendarul apusean, care fu râspins Insă de o conferinţă a clerului românesc. Sinoadele de călugări şi preoţi, prezidate de câte un protopop mai popular, degenerau In scandaluri şi erau lipsite de orice autoritate7. Discuţiile, tot mai învierşunate — un cleric cu studii bune, un arhiereu, Cliinent Nicolau, directorul Seminariului din laşi, trase asupra Mitropolitului Ca-linic 0871) —' durau încă la sfârşitul Domniei lui Cuza-Vodă. Se merse până la memoriul către consuli! CAP. Vil. Orânduirea definitivă a Bisericii României. Constituţia dela 1866 luă din dorinţele adunărilor ad-hoc autocefalia, sinodul — unul singur, «central» — şi rezervă chestia numirii sau alegerii de episcopi, viitorului. Noul principe Carol impuse o împăcare, ce nu se putea face decât păstrând pe necanonici, dar aducând pe Patriarh să-i recunoască. în nădejckea unor avantagii, ca şi din plăcerea de a fi măgulit, acesta se arătă destul de prevenitor la scrisorile arhiereilor ce-si cereau umil iertare1. Vizita • Prinţului la Patriarh, în zilele pe care le petrecu la Cons-tantinopol, fu şi mai binevenită pentru covârşitoarea vanitate grecească, şi Ecumenicul eră bucuros şi de aceia că poate primi pe înlocuitorul «tiranului» Cuza. «Biserica cea Mare» fu consultată şi cu privire la noua lege de organizare, care se lucră foarte încet şi cu pază. Abia la 1872 ba eră gata. Mitropoliţii şi episcopii trebuiau să se aleagă de Adunarea legiuitoare,—afară de fetero- * i Dobrescu, pp. 136-7. * Ibtd., p. 134 şi urm. www.dacoromanica.ro 314 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI docşi, — care se contopiâ pentru acest prilej pu sinodul; acesta eră să fie alcătuit, nu din episcopi in •partibus, de titulari al eparhiilor pierdute de ortodoxie In Asia-Mică şl Siria, de clienţi băneşti ai Patriarhiei constantinopolitane, ci de arhierei de ţară, având) şi titluri româneşti, fiecare-după oraşul cel mai Însemnat djui eparhia pentru care erâ ales şi sfinţit. Se păstrează prescripţiile privitoare la limita de vrâstă a celor Ce se pot alege-*-40-de ani — şi se ho-tăreşte, In conformitate cu dorinţele dela 1857, ca, dela 1892 măcar, numai clerici cu titluri academice să poată ieşi din alegere; Domnul întăreşte pe baza unui raport ministerial şi el investeşte. «Necanonicii» lui Cuza se păstrează toţi. Peste câţiva ani, la 1878, Episcopia Dunării-de-jos pierdea Basarabia şi primiâ în schimb cele două judeţe dobrogene, asupra cărora râvniâ, după încetarea episcopiei «Proilavu-luii, Mitropolitul Silistrei şi încercă să se întindă episcopul bulgăresc necanoţiic oploşit la Tulcea. Numai după ce România-şi capătă la 1877 neatârnarea, numai după ce Suveranul ei se proclamă In 1881 rege, se făcură paşii trebuitori pentru a se Căpătă autocefalia. «Marea Biserică» nu se Împotriveşte acelor dulci presiuni care-i dau avantagii, pentru a cedă formal ceia ce, de fapt, s’a pierdut de mult. Astfel ministrul de Culte Dimitrie Sturdza căpătă la 25 April 1885, după ce sfinţirea mirului se făcuse în ţară la 1882, tomosul patriarhal do, autocefalie. Să adăugim că Bisericii acum autocefale i s’a dat vecinătatea unei episcopii catolice de Iaşi şi unei arhiepiscopii de Bucureşti, Ele sânt făcute pentru străinii de această lege din oraşele noastre şi pentru sătenii unguri din Moldova, cărora Primatul unguresc a încercat în zădar, In epoca de slăbiciune a noastră supt Regulamentul Organic, să li deâ un cler maghiar cu sentimente naţionaliste, duşmane Sta- www.dacoromanica.ro ORÂNDUIREA ‘DEFINITIVI A B1SERICU ROMÂNIEI 315 tului1* pe lângă aceşti credincioşi ţerani, vechi catolici, câteva persoane .boiereşti convertite din snobism şi modă-n’au nicia Însemnătate. Episcopiile latine le conduc Italieni, cari ni pot fi simpatici, ori Sviţerieni indiferenţi din punct de vedere naţional. încunjurată .de bănueli, şi fără o conducere unitară, sfâşiată de intrigi, nehotărâtă In ac« ţiunea sa, această Biserică străină şi menită a rămâne străină, deşi sprijinită de propaganda, In tineretul femeiesc bogat* a Institutelor de creştere franceze, a maicelpr dela Notre-Dame de Sion, care ştiu să Întrebuinţeze patima de îngâmfare în străinism a unor strate sociale, n’are nicio putinţă de dezvoltare. Seminariile, căzute cu totul în mâna Statului, fura de mai multe ori dezorganizate şi reorganizate. Prin deosebite-legi se suprimară cele ce mai dăinuiau pe lângă episcopii,, şi, urmându-se tendinţei de centralizare In toate, se păstrară numai două, la Iaşi şi Bucureşti; un al treilea, ca caracter particular şi avere proprie, a trebuit să rămâie cruţat, Seminariul Nifon. Preoţimea a trecut prin legea dela 1893 a ministrului Tache Ionescu supt un nou regim de salariare: la sate o plăteşte Statul, dintr’un nou bir comunal special; la oraşe o plătesc, când vreau, după un tarif fixat de lege, comunele. Nu poate fi preot rural decât absolventul de seminariu complet. Pentru a se aveâ preoţi urbani cu titluri academice, Facultatea de teologie a fost întemeiată, — aproape fără legătură cu sinodul, care însă are şi el un drept de recomandare al profesorilor, supuşi întru toate legii de Instrucţie — la 1884. Cei mai mulţi profesori sânt mireni, cu studii dela Cernăuţi, unde, mai de mult încă, Institutul teologic se prefăcuse in Facultate, cu profesori învăţaţi ca d. Eusebiu Popovici, şi cu limbă de propunere-română şi ruteană. Protopopii se numesc astăzi şi cu voia ministrului de- 1 Studii şi doc., I-II. www.dacoromanica.ro 316 ISTORIA. BISERICII ROMÂNEŞTI partid, şi acesta â introdus şi procurorii ecleziastici de model rusesc, defenzorii,' cari- reprezintă şi ei nuanţa politică a celui care-i numeşte; şi consistoriile eparhiale sânt numite supt Auspiciile autorităţii laice. în sfârşit, o Casă a Bisericii, hrănită din daruri întâmplătoare şi din veniturile pământurilor parohiale sau a rămăşiţelor averii mănăstireşti confiscate de Stat, a luat fiinţă în al doilea Ministeriu la Culte al d-lui Spiru Haret (1902). O tipografie a cărţilor bisericeşti lucrează In Bucureşti din 1882. «Biserica Ortodoxă Română*, revistă slab redactată, e servită, în schimbul abonamentului, tuturor preoţilor1. 1 Preoţimea noastră are mai multe reviste de eparhie, caro vegetează. Tradiţiile «Revistei teologice» dela Iaşi ar trebui înviate. www.dacoromanica.ro Încheiere. Această organizaţie sufere de mai multe rele esenţiale, a căror constatare e o datorie a autorului acastei cărţi, deşt n’are a face cu caracterul ei patronat de Ministeriu. Felul de alegere al episcopilor îi supune fluctuaţiilor şr intereselor politice, une ori chiar intereselor personale. Epis-copii nu mai pot veni din mănăstiri, dintre care cele mai multe sânt astăzi închisori, spitale, aziluri, une ori şi şcoli sau ruine, iar celelalte sânt lăsate in seama unor egumeni ignoranţi şi fără demnitate, cari se impun alegerii episcopului pentru un motiv sau pentru un altul. Acolo nu mai e nici cărturărie, nici gospodărie, nici râvnă pentru Biserică şi simţ al chemării ei: cu două-trei mănăstiri model, dintre cele cu nume mai glorioase, bine organizate şi cuprinzând în ele se-minariile, apoi Facultatea de teologie, condusă în spirit bisericesc, de arhierei şi Tipografia cărţilor bisericeşti, cărora li trebuie formă practică, material trainic, text curat şi limbă adevărat românească—în locul limbii tnodemizate care a fost aşa de mult şi cu dreptate criticată 1, — adevărate pepiniere de episcopi şi arhierei, am folosi mai mult decât cu toate paraginile de astăzi. O singură mănăstire de femei,— având 'ateliere de arte, pe care actul de fundaţie al lui Venia-min le prevede pentru Văratec şi Agapia, unde doar de se mai lucrează, in vălmăşagul oaspeţilor mireni din fiecare vară, printre cari eterodocşi, şaiac, mohair şi dulceţuri de speculă, — ar ajunge. 1 V. Ghibu, Limba cărţilor bisericeşti. www.dacoromanica.ro 348 ISTORIA BISERICII ROMANEŞTI Preoţii — scăpaţi de tutela epitropiilor de enoriaşi — ar putea li consultaţi In tot ce priveşte părţi din gospodăria Bisericii, rezervând Sinodului dogma şi administraţia bisericească superioară, scoţându-1 de supt tutela ministrului de Culte. Nici intr’un caz dintre preoţii trăiţi In mediul laic, materialist şi sceptic, amestecaţi In viaţa politică, legaţi pritl interesele familiei lor din preoţie, nu s’ar ridică episcopii, prin voturi, date potrivit cu interesele unui partid astăzi, ale altui partid de mâine, in folosul unor preoţi văduvi, rosti profesori şi elemente cunoscute in luptele politice. S’ar Înlătură astfel şi «afacerii» cp aceia dip 1896 a Mitropolitului Ghenadie Petrescu, fost episcop de Argeş, a cărui ambiţie jigni pe unii şi servi pe alţii, aducând caterisirea sa de sinod, oare apoi, supt alt Ministeriu, li restitui, la distanţă de câteva luni (20 Maiu — 4 Decembre), situaţia de Mitropolit, luându-i făgăduiala că va demisionâ, — «afacere» care, unită cu «cazul» Mitropolitului Moldovei Partşnie (1909), a săpat esenţial prestigiul clerului înalt in România. Un fond al Bisericii, cu izvoare mult mai bogate decât ale Casei Bisericii de astăzi, cu o conducere care să facă a. se simţi voinţa arhiereilor,— impuindu-li-se oricâtă răspundere pentru aceasta, faţă de Înalta instituţie a Curţii Conturilor —, ar avea să suporte toate cheltuielile clerului. Jar grija monumentelor bisericeşti, care sânt cea mai curată fală a noastră, nu poate li Împărţită cu nimeni de o Comisiune a lor, cu caracter permanent, cu competenţă deplină şi cu puteri executive. Credinţa tare a celui ce scrie aceste rânduri, e că numai astfel Biserica românească, In care au intrat, de o vreme, atâţia tineri cu sentimente curate, s’ar puteâ ridică din zdrenţele umilinţii şi din praful ruinelor sale. Şi aceasta trebuie pă se facă, pentru că In starea Bisericii unui popor se oglindeşte mai strălucitor moralitatea lui, condiţie esenţială a vieţii lui de Stat si naţionale. • • » * www.dacoromanica.ro LISTA MITROPOLIŢILOR ŞI EPISCOPILOR ROMÂNI. www.dacoromanica.ro N.B. Episcopiile se aşează după vechimea lor. I. Episcopia Cumanilor1 (catolică) CU REŞEDINŢA IA MI1C0V. Efectiv: Teodoric, călugăr Predicator (Dominican), fost prior al Ungariei, 1227 (—1241 ?). Titulari (cu drepturi in Secuime): Vitus de Monteferreo (consacrat?), capelan regal unguresc, 1332. Toma de Nympti, Augustin, 1347*8. Bernard, mutat la Plock, 1353—1357-60, 1363, «fost episcop». Albert de Usk f 1371. Nicolae de Buda, Augustin, 1371-5. Gobelin, d. 1386. Emeric Secuiul, 1431. Grigorie, 1433 (—1462?). Ladislas de Ondola, 1469 (?). Mihail, 1468-93. Paul, Ladislau, Dimitrie, tustrei 1502-11. Mihail 1512-26. Laurentiu (?), 1523 (?). 1 Curaania = după neamul stăpânitor, Ţara-Româneascâ + Moldova, de mai târziu. www.dacoromanica.ro n. Episcopia (catolică) de «Severin şi părţile de dincoace de munţi» (Trassalpina). Predicaţie a Dominicanilor în Banatul unguresc al Sever inului 1237; voie dela Papa pentru regele unguresc de a numi episcopi, i238 (episcopul Grigorie din 1246 nu pare să fie din acest timp). Grigorie 4369 (?)—82. Grigorie are putere şi in Câmpulnng. Luca (?) şi Francisc (?), 4390, 4394. Nicolae, 4399. Iacob de’ Cavalli, fost de Vercelli, 4442. Dionisie, 4437. Benedict (şi pentru Moldova), 4439. Ştefan, 4447, 4498 (atul ?), Grigorie, 4500-2. www.dacoromanica.ro III. Episcopia Argeşului (catolică). Hicolae Antonii, Predicator, sufragant al arhiepiscopului de Ka-locsa, 9 Maiu 1380-1382 (“?). Titulari : Fraucisc de S. Leouardo, Carmelit, 1390. Gheorghie, 1394. Andrei, 1396. Francisc, 1399. Ioan (?). Gheorghie, 1402. Ioan de Antiqua Villa, 1418. Paul de Hunyad, 1421. Vitus, probabil 1432. Alţi doi, numiţi: 1438, 1441-51. Iacob Richter, 1458. Raimund 1466 Paul de Vâcz, sufragant de Alba-Iulia, 1480. Andrei, 1495. Andrei, 1505. Dionisie de Gilău (Gyalu), 1512-20. Nicolae, 1644. De^Argeş, peste Moldova şi Ţara-Românească. Bernardino Querini, 1590-1604 sau 1607 (?). Ieronim Arsengo (Arsenghi), fo3t cvicariu apostolic ;i episcop-ales al Moldovei», rezidând in Bacău (1580-90), 17 Septembre 1607—1611. Urmează: episcopia de Bacău şi episcopi de Nicopole. www.dacoromanica.ro IV. Episcopia de Bacău (catolică). Titulari: Valerian Lubieniecki, ia legătură cu tradiţia locuinţei episcopilor catolici mai vechi in mănăstirea fran-ciscană din Bacău, i-iu Februar 1611—c. 1618, Adam Goski, 26 Novembre 1618. Gavril Fredro, 19 Iulie 1627-1631. loan- Baptist Zamoyski, 8/18 Iulie 1633 (trece Iar Przemysl). Matei Marian Kurcki, 1651—21 Februar 1661 (mutat la Aenos). Vicariu: Gavril Thomasii, 1660. Atanasie Rudzinski, 31 Iulie 1665-68. Vicariu: Petru Parcevich, 1668-73. Iacob Goracki, 31 Ianuar 1678—... Francisc Dluski, 22 Decembre 16811. Vicariu: Vito Piluzio. Amand Victorin Czeszejko, 1693. Stanislas Francisc Bieganski, 24 Novembre 1698. Toma Hanuszewicz, c. 1709. Ioan-Damaschin Lubieniecki, 23 Februar 1711. Adrian Skrzetucki, 23 Septembre 1716. Iosafat Purysiewicz, 15 Iunie 1717 (sau 25 Ianuar 1718), Toma Zaleski (neconsacral), J3 April 1733. Stanislas Raimund Jezierski, 20 Decembre 1737 (con-sacrat)—28 April 1782. Dominic Petru Kai wosiecki, 1782—11 Mart 1789. 1 Se dau datele numirii. www.dacoromanica.ro LISTĂ DE EPISCOPI 325 Prefecţi ai Misiunilor Moldovei. Felix-Anton Sauli, c. 4697—c. 1714. Alexandru Fischer, c. 1714—c. 1718. Silvestru de Amelia, c. 1718—c. 1724 loan-Francisc Bossia, c. 1724—... lacint Lyssa, c. 1740—... Romuald Cardi Damioni, c. 1744. loan-Maria Ausilia, 1744—... Francisc-Anton Mansi, 1740—... Clement Laydet, c. 1752—... Claudiu Gavet, 1766. (oan-Hrisostom di Giovanni, 1768. Huiller, c. 1760—!... Iosif Marti notti, c. 1777—c. 1780. Anton-Mario Mauro,c. 1770—c. 1784. Fedele Rocchi, c. 1785—19 Septem-bre 1795. Mihail Sassano, August 1796—c.1798. Vincenţiu Gatti, 1798—c. 1803. Dionisie Brocani, c. 1803—c. 1805. Aloisiu Landi, c. 1805—1812. Iosif-Bonaventura Berar di, 1812. Episcopi In Moldova: Bonavenlura Carenzi (nerecunoscut), 26 Decembre 1808. Iosif-Bonaventura Berardi (nerecunoscut), 4 Novembre 1814. Ioan-Filip Paroni, titular de ILoan, 13 April 1818-1825. Bonaventura Zabberoni, titular de Helenopolis, 1825-7. Prefecţi: Aloisiu Landi, 1826. Inocenţiu Pamfili, 1830. loan-Carol Magni, Decembre 1831-1838. Petru-Rafael Arduini, titular de Car-rae, 1838-43 (strămutat la Alghero). Paul Sardi, titular Verewsis, 1843-8. Anton de Stefano, titular Bendensts, 1848-59. Iosif Salandari, titular de Marcia-nopole, 1864-73. Anton-Maria Graselli, titular de Trapezopolis, 1874-5j Ludovic Maranzoni, titular de Gor-tyna, 1875-7. Fidelis Dehm, titular de Golophon, 1877-80. Nicolae-Iosif, Gamilli, titular de Mo-synopolis, 1881-94. Episcopi de Iaşi: Gamilli, 1883—1894. Dominic Jaquet, 1894—1903. Gamilli, a doua oară, 1903. www.dacoromanica.ro V. Episcop! de Nicopole, avândf grija Principatului muntean. Paul Dovanlia, 1792—6 Iulie 1804 Francisc Ferrari, c. 1807—16 Novembre st. n. 1813. Fortunato Ercolani, 1815—1820 (rechemat; mutat la Cittâ-di-' Castello, 1822). losif-Maria Molajoui, sosit la Bucureşti, 2 Decembre 1825-47. Augelo Parsi, c. 1847—63. Iosif Pluym, 1863-9. Ignat iu Pa oii, 19 August 1870. Arhiepiscopi de Bucureşti. Paoli, 27 April 1883 arhiepiscop; •{• 27 Februar 1885. Paul Iosif Palma, 19 Maiu 1885—-j- 2 Februar 1892. Otto Zardetti, 14 Ianuar 1894— *j* 10 Maiu 1902. Xaveriu de Horusteiu, 31 Mart 1896—•{• 3 Iunie 1905. Raimund Nelzhammer, 16 Septemhre 1905. www.dacoromanica.ro VI. Episcopia de Siretiu (pentru Moldova-de-sus) (catolică.) Cf,, pentru adausuri la această episcopie şi la celelalte episcopii catolice, şi dr. 'Wladysla-w Abraham, Biskupstwa lacinskie w Moldawii w totefeu XIV i XV, Lemberg, 1902; Carol Auner, A Romdniai magyar telepek torteneti vdzlata, Timişoara, 1908. V. şi Schmidt, Romano-catholici per Moldaviam episcopatus ei vei romano-catholicae res gestae, Budapesta, 1887, — pe lângă Eubel, l. c. Efectivi: Andrei "Wasilo Jastrzebicz, din Cracovia, sufragan al Cracoviei, 9 Mart 1371 (mutat la Vilna, 17 Februar 1387). Ştefan Rulheni (?), 1388 (?). Ştefan Martini, 8 Iunie 1394—... Ioan Sartorius, capelan regal, vicariu de Ierusalim şi Iosafat, 1400, 1402. Titnlari: Ştefan Zajaczek, 1430. Nicolae Venatoris, din Ordinul Sf. Pavel Eremitul, 5 Mart 1413 (numit la Scardona, 1418). Toma Erneborn, Dominican, 31 Iulie 1413-,.. Iean al II-lea, 29 Iulie 1434. Urmare, de fapt, episcopia de Moldova. www.dacoromanica.ro VIL Episcopi de Moldova sau Baia Moldovei (catolici). Ioan, Ungur, c. 1420. Petru din Czips (Gzipser), 30 April 1438. Nicolae, sufragant de Lemberg, 1447. Ioan al II-lea Roşa, Predicator, c. 1452-5. Ioan al IlI-lea Minulemj sufragan de Alba-Iulia, c. 8 Iulie 1457—c. 1476. Ioan Simon (Dawidicz) (acelaşi ?), pomenit la 11 Sep-tembre 1461. Titulari? Petru de Insula, Minorit, 29-31 Mart 1476. Stă la Cetatea-Albă (—1484?). ? 1502. Toma de Zagradino (?), 1497. Mihail Marinowski, 1510. www.dacoromanica.ro VIII. (I ortodoxă) Mitropolia Dngrovlahiei. (mitropolitii : exarhi ai plaiurilor, adecă munţilor : CF. NUMIREA de munteni.) lachint (Hyakinthos), episcop de Viciu a, însărcinat cu Mitropolia munteană, cu «toată Ungrovlachia» «plaiurilor», ca exarh, delegat al Patriarhiei de Constantinopol, Maiu 1359—c. 1379. Antim, fost Daniil Kritopulos, lutâiu la Severin şi In părţile oltene, cu titlul de «al unei părţi din UDgrovlahia către Severin», al «unei jumătăţi», Octombre 1370—1381. Hariton, protos, întâiu-stariţ la A tos, 1379-81. Antim, ca singur Mitropolit al Ungrovlahiei; schimnic, 1381-8... Antim, întors în Scaun, 1389-... Atanasie, Mitropolit al Severinului, 1389-401; rezidă in ţară la 1394. Macarie (?), 1442. losif, prin 1460. Macarie, pomenit la 23 Mart 1482-3. Teodor, Înainte de c. 1510. Organizaţia Patriarhului mazil de Constantinopol, Nifon, 1500-1508. Maxim (Maximian; fost Gheorghe) Brancovici, Despot Sârbesc, c. 1507—... Macarie, tipograful, între 1508 şi 1514—c. 1530. Mitrofan, c. 1530; pomenit 1533. Varlaam, şupt Radu dela Afumaţi; pomenit, 1538, c. 1541, 1544. Simion, Mihail, c. 1540. leremia, Anania, pomenit 1545-7, 1556; -J- 3 Februar 1558; îngropat la mănăstirea Argeşului, ca rudă a lui Neagoe-Vodă. Simion (cel de mai sus 7), 1558. www.dacoromanica.ro 330 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI Efrem, pomenit 1560. Daniil, pomenit 1566. Eftimie, pomenit 1568-9—74. Serafim, apare 1576-8; -j- o. 1590. Mihail I-iu (al lui Petru Cercel), 1586. Nichifor, pomenit 1590. Exarhul Nichifor Parhasios pentru amândouă ţerile; numit 1592; se află în 1595. Exarhul (?) Dionisie Rali, Mitropolit de Târnova; 1593-601. Mihail al II-lea, d. 1590-3. Eftimie, 1593—Maiu-Iunie 1595. Mihail, a doua oară, Maiu-Iunie 1595—... Eftimie, a doua oară, 159..—1605. Luca, fost de Buzău, 1605—1629. Grigorie, 1629—1637. Teofil, fost de Râmnic, 1637-48. Ştefan, 1648—c. Novembre 1653. Ignatie Sârbul, 1653; retras 1655; pomenit şi 1659. Ştefan, a doua oară, 1659— + 25 April 1668. Teodosie de Veştem, ales la 20 Maiu 1668, scos in primăvara lui 1672. Dionisie dela Atos, primăvara lui 1672, •{• 24 Decembre 1672. Tarlaam de Glavacioc, ales 24 Decembre 1672—26 April 1672; ■j- după Septembre 1698. Teodosie de Teştem, a doua oară, 26 April 1679, •{• 27 Ianuar 1708. Antim Ivireanul, 28 Ianuar 1708 (metathesis patriarhală la 21 Februar)—August 1716. Mitrofan, fost de Nisa, August 1716—1720. Daniil de Aninoasa, 1720—1732. Ştefan, 1732— -j- 23 Septembre 1738. Neofit Cretanul, fost al Mirelor, 1738-54. Filaret Michalitzi, 1754—Iulie 1760. Grigorie, fost al Mirelor, 28 Iulie 1760— -j- 18 Septembre 1787. Cozma, fost la Buzăii, 9 Octombre 1787— -j- 12-3 Septembre 1792. Filaret al II-lea, fost al Râmnicului şi vicariu (1775), 23 Septembre 1792—Septembre 1793 (demisionat). Dosofteiu Filitis din Ianina, fost de Buzău, 11 Octombre 1793— (15 Ianuar 1810, scos; 1812, retras); -j-14-26 Decembre 1826. Gavriil, exarh al Sinodului rusesc, Iulie 1808—Maiu 1810. www.dacoromanica.ro MITROPOLIA ŢERII-ROMÂNEŞTI 331 Ignatie Grecul, numit 15 Ianuar, instalat 5 Maiu 1810—10 Au» gust 1812. Nectarie, fost la Râmnic 1812—l-iu Maiu 1819 (retras; •{-13 Sep* lembre 1825). Dionisie Lupu, titular de Sivas, l-iu Maiu 1819 (pribeag 1821; înlocuit Ianuar 23; •{• 7 Februar 1831). Grigorie din Căldăruşani, 10-1 Ianuar 1823—10 Februar 1829 (scos de Ruşi); Întors 22 August 1833— •{• 22 Iunie 1834. Vicariu: Neofit de Râmnic, Februar 1829—22 August 1833; dela 22 Iunie 1834 la 1840. Neofit, fost la Râmnic, 29 Iunie 1840—27 Iulie 1849 (demisionat). Nifon, 14 Septembre 1850— •{• 5 Maiu 1875. Galinic Miclescu, fost Mitropolit al Moldovei, 31 Maiu 1875— f 1886. Iosif Gheorghian, fost de Huşi, 1886—29 Mart 1893 (retras); reales 5 Decembre 1896— -J- Ianuar 1909. Gbenadie Petrescu, 189§—20 Maiu 1896 (scos); restabilit 4 De» cembre; retras 5 Decembre. Atanasie Mironescu, ales la 5 Februar 1909. www.dacoromanica.ro IX. (II) Episcopia Severinului şl a Noului-Severin sau a Râmnicului. N. B. Episcopii vechi de Severin sânt de fapt Mitropolii ai Ungrovlahiei ca şi ceilalţi Mitropoliţi. Ilari on, Ioasaf, Iosif I-iu, Prohor, Grigorie, 15..—1577. Grigorie, Sava, Onofrie, Luca, Leontie, c. 1508. Paisie, 1535. Daniil, de Severin şi Ardeal, 1577-8. Eftimie dela Olteni, c. 1580. Mihail, apoi Mitropolit, c. 1590. Efrem, c. 1590—după 29 Decembre 1591. Teofil I-iu, d. 20 Mart 1592—c. 1601. Efrem, c. 1601—c. 1612. Teofil al H-lea, apoi Mitropolit, c. 1619-37. Ignatie Sârbul, apoi Mitropolit, 1637—c.- Novembre 1653. Dionisie de Cozia, c. Novembre 1653—Septembre 1658. Ignatie Grecul, Septembre 1658— -}* Mart 1668. Serafim, Mart 1668—c. 1671. Varia am, apoi Mitropolit, c. 1671—Decembre 1672. Ştefan (schimnic: Sava) de Sadova, ales 15 Ianuar 1673—1693. www.dacoromanica.ro EPISCOPIA. SEVERINULUI SAU A RÂMNICULUI 333 Ilarion, 30 Iunie 1693—16 Mart 1705 (scos, ca eretic). Antim Ivireanul, apoi Mitropolit, 16 Mart 1705—28 Ianuar 1708. Damaschin, 28 Ianuar 1708— -j- 5 Decembre 1725. Vicariu,: eclesiarhul Dionisie (opt luni). Ştefan de Govora, ales şi Întărit de Împărat; 15 Octombre 1726, nesfinţit—-j- 20 August 1727. Inochentie de Tismana, ales Septembre 1727, întărit 11 Maiu i728; -j- l-iu Februar 1735. Climent, («exarh Severinului şi a toată Mehadia»), ales 28 Iunie 1735; instalat abia Maiu 1737; retras 8 Maiu 1749 (schivnic Cozma). Grigorie Socoteanu, 8 Maiu 1749—21 Maiu 1764 (retras) (apoi Mitropolit). Partenie, 21 Maiu 1764—c. 1770. Chesarie, vicar iu, 26 Decembre 1771; episcop, 26 Decembre 1773— -j- 9 Ianuar 1780. Filaret, fost al Mirelor, apoi Mitropolit Mart 1780—23 Octombre 1792 Nectarie Moraitul, apoi Mitropolit, 8 Septembre 1792—16 Decembre 1812. Galaction, 25 Ianuar 1813— retras In 1824. Neofit, apoi Mitropolit, 1824—1840. Calinic, 14 Septembre 1850— -j* April 1868. Atanasie Stoianescu, 1865 (canonic, dela 1873)— -}• 9 Februar 1880. Iosif Bobulescu, 30 Novembre 1880—sfârşitul anului 1886. Ghenadie Enăceanu, 10 Decembre 1886—-j- 14 Ianuar 1898. Atanasie Mironescu, apoi Mitropolit Primat, 12 Mart 1898—5 Februar 1909. www.dacoromanica.ro X. (III) Episcopia de Cetatea-Albă (titulari; rezidă în Moldova). losif, frate (?) cu Petru şi Roman-Vodă, deci de pe la 1378. Concurent: Meletie dela..., 138—. Protopopul Petru, c. 1390; dichiu, vicariu, «exarh» triarhal, 1395. www.dacoromanica.ro XI. (IV) Mitropoliţi ai Moldovei. Ieremia, nutrit de Patriarhia constantinopolitană pentru «Mauro-vlachia», c. 1392—1394 (trece la Târnova). Iosif, cal Moldovlahiei», mutat dela Cetatea-AIbă, 26 Iulie 1401— după 1407. Macarie, cai Moldovlahiei», 1415 (?)—c. 1429. Grigorie, unit, numit de Papa, 1436. Damian, ales la Constantinopol, 1437—1451. Ioan, Samuil, de Suceava, sau poate şi de Roman (v. Roman); Ioanichie, 1429—c. 1451. Vasilie, Teoctist, 1451— •{• 18 Novembre 1477. Gbeorghie Nemţeanul, 1477—1510-1. Teoctist al n-lea(?), 1490-1—c. 1503. Teoctist al II-lea, sau al III-lea, 1510-1—f 15 Februar 1528 (mort ca schimnicul Teodor). Calistrat, 1528—... Teofan, fost de Rădăuţi, 152... sau 153...—1538-9. Grigorie Roşea, 1541—1564. Teofan, 22 Septembre 1564-72. Anastasie, fost de Roman. 1572-8. Teofan, a doua oară, 1578-81 (fugă in Polonia). 1582 (Înainte de 11 Septembre)—c. Decembre 1587. Gheorghie Movilă, fost de Rădăuţi, pomenit la 20 Decembre 1587; fugar in Tirol şi Veneţia, August 1591; întors la 1595, după August. Agafton, fost de Roman, 1591 (pomenit intâiu la 25 Februar 1592). Nicanor, după Februar 1592—c. 1594. www.dacoromanica.ro 336 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI Mitrofan, pomenit la 10 August 1594. Mardarie, fost de Rădăuţi, după Iunie 1595—August 1595. Gheorghie Movilă, după August 1595 ; fuge in Polonia, Maiu-Iunier 1600; tntors c. Septembre 1600. Dionisie Ralll, fost de Târnova, numit Iunie 1600 (—Septembre). Teodosie Barbovschi, fost de Rădăuţi, pomenit Începutul lur 1606—c. Iunie 1608. Anastasie Crimca, fost la Roman, pomenit c. 15 Iunie 1608; scopiri 1617. Teofan, pomenit la 25 Mart 1617—c. 1619 ; 1622-3 petrece in {Bistriţa olteană. Anastasie Crimca, a doua oară, c. 1619—c. 1629. Atanasie, c, {629—-{- 13 Iulie 1632. Tarlaam, hirotonisit 23 Septembre 1632—c. April 1653; testamentul din urmă, 18 August 1657 ; f Înainte de 16 April 1658.- Ghedeon, c. April 1653—c. 1659. Sava, fost de Roman o. 1659—•{• 5 Ianuar 1664. Ghedeon de Secul, 1664—c. 1670-1. Dosofteiu, pomenit 1670-1; fuge in Polonia, Decembre 1(573—Ianuar 1674 ; închis 1676 7 ; fugar in Polonia 1686, toamna; episcop de Azov şi Taganrog; ■{• 1711. Teodosie, 1674—c. 1676-7; •{• după 1697. Sava de Putna, 1687— retras, 1700-1. Misail, fost de Roman, 1700-1—1708. Ghedeon de Agapia, 1708-23, Gheorghie de Neamţ, 1723-4—1730 ($). Antonie, 1730 (?)— plecat cu Ruşii 1739 (după Novembre); Mitropolit de Bialogrod şi Oboian (1741); -f- 2 Ianuar 1748. Nichifor Grecul (Peloponezianul), 1739 (după Novembre) sau 1740—Novembre 1750. Iacov, fost la Rădăuţi, 13 Novembre 1750—Februar 1760. Gavriil Callimachi, fost de Salonic, 20 Februar 1760—f 20 Februar 1786. Leon Gheucar fost de Roman, Februar 1786—■{• slârşitul lui 1788 sau începutul lui 1789. Amvrosie de Ecaterinoslav, vicariu, 1788—Ianuar 1792. Gavriil Bănulescu, fost laAcherman, Ianuar-April 1792 (apoi de tiotia). Iacov Stamati, c. 22 Iunie 1792-10-1 Mart 1803. www.dacoromanica.ro MITROP0LIŢI AI MOLP TEI 337 Teniamin Costachi, Mart 1803—Februar 1808 (retras). Gavriil Bănulescu, ca exarh al Sinodului rusesc (şi pentru Principatul muntean), instalat Maiu 1808 (numit Mart). Teniamin Costachi, 1812—Ianuar 1842 (retras; f 18 Decembre 1846). Meletie, fost la Roman, 1843—-f- 1848. Sofronie Miclescu, fost la Huşi, 1851—1860. Calinic Miclescu, apoi Primat, 18 Maiu 1865—1875. Iosif, fost de Argeş, 1875—1902. Partenie, fost al Dunării-de-jos, 1902—Ianuar 1909 (retras). Pimen, fost al Dunării-de-jos, ales 5 Februar 1909. www.dacoromanica.ro XII. (V) Exarhi maramurăşeni, rezidând la Si. Mihail din Peri, lângă Sighet. Pahomie, 1391. Apoi egumeni: Simion Sâlăgeanul, 1458. Ilarie, 1494. Vrmeasa episcopi de Vad. în Muncaciu episcopi ruşi şi români: Petronie, recunoscut de Mihai Viteazul, 1600. Sârghie, fost egumen de Tismana, d. Iunie 1600, sfinţit 1603—1614. Alţi episcopi ruşi: Atanasie Krupeski, 1614. Eftimie, 1618. Petronie. a doua oară, 1623. Ioan Grigorovici, 1627. Vasile Tarasovici, sfinţit de Mitro-I olitul Moldovei Varlaam, 1633— abdicare, 1642. Dimitrie de Moiseiu, Român, ortodox, 1635—c. 1640-50. Petru Partenie Rotosinschi, unit (la Ongvdr), 1649, sfintit in Ardeal, 1651. Porflrie Ardan. calvinizant. 1649. Ioanichie Zăican, neunit, 1658-84. Iosif Voloşinovschi, calvinizant, 1670-5. Mihail Serbin, «arhimandrit» de Muncaciu, Decembre 1675. Teofan Mavrocordat, 1675. Ieronim Lipniţchi, 1685-8. Metodie Racovetchi, ortodox, 1688. www.dacoromanica.ro XIII. (VI) Episcopia Vadului («de Rhew#). Harion, pomenit 1523. Varlaam, 1527. Anastasie, supt Petru Rareş (1529 şi urm.). Tarasie, 19 Iulie 1546—1550. Gheorghie, 5 Ianuar 1550—... Pierderea Ciceului de Domnii Moldovei aduce, până iui Mihai Viteazul, suprimarea acestui Scaun. www.dacoromanica.ro XIV. (VII) Noii episcopi de Vad şi Maramurăş («în Ardeal şi Maramurăş»), precum şi pentru Ardealul-de-sus. Eftimie, fost al Ardealului, 157...—c. 1579. Spiridon, sfârşitul lui 1579, recunoscut 1585—c. 1599. Ioan Cernea (Chyemay) (stă In Vad), pomenit 1599—1600. Spiridon, a doua oară, c. 1601; întărit de principe, 29 April 1608, Teofil, de Ardeal, întărit şi pentru această dieceză la 21 Februar 1615. Eftimie, întărit de principe la l-iu Iunie 1623. Dosofteiu Moldoveanul, pomenit Intâiu la 21 April 1622; dela 1624-5 şi in Bălgrad. Venedict, 4 Maiu 1631. Şirul lor se încheie cu anexarea diecezei de către Mitropolitul! Ghenadie Brad al Ardealului (după 1631; titlul de Vad 11 iea insă acesta şi la 4 Decembre 1628). Nerecunoscuţi de Guvern: Miron (de Vad) (?), August 1635—Iunie 1637. Sava (de Bistra), 1651. Simion Petraşcu («protopop» al Guvernului), numit 11 August 1652. Dumitru (de Maramurăş). V. mai sus. Savul (Sava) (episcop al părţilor de sus), numit 12 April 1650, Hihail Molodeţ (de Maramurăş), e. 1651-7. Iosif de Camilli, titular de Sivas; unit, c. 1689—-j-1726. Vicariu român unit: Isaia de Atos, Ianuar 1694—-j-15 Maiu 1701, » » Gheorghe Ghenadie Bizanţie, 1705. Iosif Stoica, Român, ortodox, c. 1690—1711. www.dacoromanica.ro NOII EPISCOPI DE VAD ŞI MARAMURlŞ 341 ■Ştefan sau Serafim de Petrova (Petrovan, Petrovai), toamna anului 1711-d. 1715. Dosofteiu Teodorovici, de Moiseiu(?), d. 1715—1728, 1733-4 (la Uglea). Iosif Hodermarszky, 1707-15. Gheorghe Ghenadie Bizanţie, de Muncaciu, 1716—1733. Vicariu pentru Români: Procopie Hodermarszky, dela 1723-9. Simion Olszawski, 1729-33. Vicariu: Ioan Kupccenko, 1733-9. Grigorie Bulko, 1740—-J- 22 Novembre 1742. Ioan Blajovschi, 1743-4. Blajovschi, 1738-42. Andrei Bacinschi, 1746-54. Daniil Havrilovici, 1754-61. Andrei Zsetkey, 1761-72. Mihail Paraszovics, 1772-78. Gheorghie Ivâ •ţzeghy, 1778-806. Vasilie Papp, 1806-8. Mihail Tabacovici, 1808-13. Ştefan Andrucovici, 1813-5. Petru Anderco, 1815—-}- 2 Iunie 1869. Urmeazu. episcopia de Gherla. www.dacoromanica.ro XV. (VIII) Episcopia de Gherla (urmaşă a celei de Maramurăş). Ioan Alexi, numit la 17 Mart 1854; recunoscut de Papă In Novembre ; sfinţit la 28 Octombre 1855; 29 Iunie 1862. Vicarii* pentru Maramurăş : Ioan Pavel, 24 Novembre 1860—începutul lui 1879. Ioan Vancea, numit la 4 Iulie 1865; recunoscut 25 Septembre; sfinţit 3 Decembre; Mitropolit la 21 Octombre 1868. Mihail Pavel, numit la 11 Septembre 1872; recunoscut de Papă la 23 Decembre ; sfinţit la 26 Ianuar 1873; 29 Ianuar 1879 trece Ia Orade. Vicariu: Ioan Pop, 12 Decembre 1874—f 10 Decembre 1879. Ioan SzabO, numit la 18 Februar 1879. Mihail Kokânyesdy, Pop, Decembre 1879—l-iu Septembre 1887. Tit Budu, 15 Novembre 1887. www.dacoromanica.ro XVI. (IX) Episcopia — întâiu Mitropolie — de Roman sau «episcopia-de-jos a târgului Romanului». Calist, pomenit la 30 Septembre 1445. Tarasie, supt Ştefan-cel-Mare, c. 1472. Vasilie, pomenit la 16 Octombre 1488 şi la c. 14 Novembre 1499. Teoctist, pomenit la 17 Novembre 1502. Macarie I-iu, pomenit la 1513-4. Dorofteiu, pomenit la începutul lui 1528—c. 1531. Macarie al II-lea, 23 April 1531—Septembre 1558. Mitrofan, fost episcop (unde ?), 1550 (pus de Ilie Rareş). Anastasie, apoi Mitropolit, 1558-72. Grigorie (?), 1572-4. Gheorghie, -}• 1574. Eftimie, 1574—... Evstatie, 1577—c. 1584. Agafton, c. 1584—1591. Nicanor (şi înainte de Ianuar 1586 «fost episcop»), 1591 (pomenit intâiu 28 Februar 1592) — după 10 August 1594 Agafton, întors la Roman, pomenit la 13 August 1595—c. 6 Maiu 1605. Anastasie Crimca, c. 6 Maiu 1605— Iunie 1608. Mitrofan, 1608-13. Pavel, 1613-6. Anastasie, c. 1616—c. 1631. Dionisie, fost de Rădăuţi, c. 1631-3. Mitrofan, fost de Huşi, 1633—41-2. Evloghie, c. 1642—c. 1648. Anastasie, pomenit la 26 Mart 1651—c. 10 Maiu 1658. Sava, fost la Rădăuţi, c. 10 Maiu 1658—c. 16 Decembre 1659. Dosofteiu, c. 16 Decembre 1659—c. 1671. www.dacoromanica.ro 344 ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI Teodosie, c. 1671—1674. loan, fo