PREFAŢA. Aceasta nu e o istorie a oştirii româneşti care să poată înlocui cercetările specialiştilor militari. Nici nu rivneşte la aceasta. Autorul a observat însă adese ori cit de greu şi de necomplet se pot orienta scriitorii de specialitate în haosul izvoarelor. Cei mai mulţi amestecă cele ce se spun de oameni dintre cari unii sînt contemporani, alţii scriu foarte târziu, unii au fost în măsură a cunoaşte lucrurile, alţii copie scrieri anterioare ori se lasă duşi de închipuire, unii ştiu să dea veşti exacte, ceilalţi nici nu se pricep a o face, nici, de atîtea ori, n'au acest scop înnaintea ochilor. Pentru ca ofiţerul să cerceteze din punctul de vedere al artei fapte războinice, e de nevoie ca istoricul, descoperitor^ publicator şi critic.de izvoare, sâ-l iniţieze în mijloacele de cunoaştere a adevărului. Şi el mai are nevoie'de istoric şi altfel: şi un războiu, ca orice fac oamenii, e un fenomen social, şi el trebuie pus în legătură cu atîtea lucruri pe care specialistul în ştiinţa războiului n'are de unde le şti. Totuşi fără ele nu se poate da alta decît ceva care ar corespunde doar critică unor teme strategice ori tactice. Deci în acest 4olum, pe care-l încheiu cu anul 1599, cînd Mihai Viteazul se înfăţişează înnaintea oştilor apusene, dau cercetătorilor în alt domeniu acel indis—N IV perisabil ajutor pe care ştiinţa istorică li-l datoria de mult. Doresc ca ei să scoată din aceste pagini o contribuţie, fie şi cit de neînsemnată, pentru apărarea terii şi îndeplinirea idealului naţional supt steagul de veche glorie pe care strămoşii scriau «Vitejia dreaptă-să biruiască». N. IORGA. INTRODUCERE. CONDIŢIILE NATURALE. Istoria sistemului ostăşesc şi a luptelor romaneşti trebuie să înceapă de la cunoştinţa împrejurărilor naturale, de un caracter fatal şi neschimbat, care au făcut de nevoie acel sistem şi aii condiţionat luptele acelea. Astfel de împrejurări naturale au înrîurit, de altmintrelea, şi alte lupte decît ale Romînilor, purtate însă pe acelaşi teritoriu al munţilor şi rîurilor noastre. Astfel, în această privinţă, în istoria militară a neamului nostru întră şi faptele ostăşeşti, campaniile săvîrşite de alţi factori politici în cuprinsul terii noastre, atunci cînd noi n'o aveam încă sau în acele timpuri cînd ne găsiam în aşa stare încît nu puteam înlătura sau împiedeca din aceste părţi războaiele străine, care aveau, adesea, un rol hotărîtor în desvoltarea noastră politică şi, pe lingă aceasta, ne influenţau simţitor prin grelele cheltuieli de hrană şi întreţinere care apăsau asupra Vistieriilor noastre, răpede săcătuite. împrejurări naturale de acestea sînt, în rîndul întăiu, hotarele Ţinuturilor locuite de Romînî, 4 ISTORIA ARMATEI ale tuturor acestor Ţinuturi, odată stăpinite de ai noştri precum sînt şi astăzi locuite de eî, hotarele Ţeriî-Romăneştî în sensul cel vast, întins şi singur firesc al cuvîutuluî. Din jos vine cursul cel larg ăl Dunării, rîul graniţiî ca şi al istoriei noastre, brîul de ape care a încins vitejia noastră veche. Pentru a veni cineva în «Ţara-Rbmănească» sau pentru a ieşi din cuprinsul ,ei la războiţi şi pradă, adecă din punctul de vedere al străinilor şi din punctul nostru de vedere, se înfăţişează vadurile. Orice războiţi in aceste părţi dunărene e hotărît de asemenea vaduri, cu care vin apoi în legătură unele mari drumuri de apă, mărge-nite de văi, pe care se pot strecura bine ostile inlăuntru, şi aceste drumuri duc, prin izvoarele rîurilor, la păsurile, la trecătorile de munte p« unde se pot străbate Garpaţiî. VADURILE. a. Vadul Isacceî. începînd de către guri, care n'att fost aşa cum se înfăţişează astăzi decît de la o anumită epocă istorică încoace — Strabon, geografii greci mărunţi si scriitorii romani socot altfel aceste ras-chirărî ultime ale fluviului larg, — nu găsim vad bun de oşti decît în;colţul unde Dunărea se îndoaie, venind de la Miazăzi drept şi luînd, printr'o subită, schimbare de curs, drumul Răsăritului, spre Mare prin mlaştini, spre ultimul liman prin umilitoare încurcături şi împleticiri sălbatece. Aici e, dincolo de vărsarea Prutului, care abia se bagă în seamă, vadul pe care ai noştri îl numiau odinioară al Obluciţeî, după vechiul nume slavon al localităţii ce se adăpostia supt înnalta, butucănoasa stincă de granit şi care s'a zis de Turci, stăpînî noi în aceste părţi, mai mult basarabene — mnntene în vechiul înţeles al cu- 6. ISTORIA ARMATEI CONDIŢIILE NATURALE vîntuluî—, decît dobrogene: al Isaccei, fiindcă un Isac păgîn întemeiase pe locul Obluciţeî vechi o aşezare nouă turcească Ori tătărească. De aici, de la Isaccea, poate întră cineva în larga stepă basarabeană, fără fintînî, fără ape, fără păduri şi drumuri, trecînd prin margenea Ţinutului lacurilor mari, hrănite din prisosul Dunării. Pe aici se poate trece în părţile înfloritoare, bogate, bine locuite, de dincolo de Prut : vadul de la Ţuţora, la vărsarea Jitiei leneşe în Prutul prăpăstios, e cel mai potrivit pentru această trecere. Altfel drumul poate merge înnainte, ajun-gînd, de la cursul Bîculuî înnainte, în Basarabia cea verde, tăiată de dealuri şi înviorată de ape, in Basarabia codrilor în umbra cărora s'ati oploşit odată falnicii noştri răzeşi luptători. Pe aici, ur-mînd tot spre Miazănoapte, pe drumuri potrivite mai mult pentru cete răpezi decît pentru oştiri grele, se ajunge la Hotin, vadul superior al Nistrului. Vadul Isaccei a fost întrebuinţat încă din cele mai depărtate timpuri de oaspeţi războinici cari veniaii din Răsăritul apropiat sau din cel mai depărtat. într'o străveche epocă pe aici a pătruns Dariu, regele Perşilor, în ţara Sciţilor prădalnici, a căror împărăţie de rătăciri şi jafuri se întindea peste toată stepa, aşa încît, Domni la Nistru prin unele seminţii ale lor, ei tulburau prin cetele / \ aşezate în pustiul asiatic de lîngă munţii Altaî, ţara de agricultură înfloritoare, de turme bogate, de oraşe lucrînd paşnic în sunetul apelor vii, a Persieî acelui rege mare. Se ştie că vestita expediţie a lui Dariu n'a avut nicîun resultat: năvălitorul a fost oprit îndată de pustiii, în care nimeni nu-şî mai putea afla răzbunarea, ci, urmărind-o, era în primejdie a-şi găsi peirea. Pe urrnă vadul a fost întrebuinţat de barbarii aşezaţi în «unghiul» basarabean al Bugeaculuî de mai tîrziu, unghiul lacurilor care îngăduiau aşezări omeneşti fără să strice caracterul de pustiu, plăcut tuturor barbarilor. Pe aici treceau cetele lor în Dobrogea, care era numai pragul Mesiei, bine locuite de vechi colonişti slavi şi de unde, prin păsurile Balcanilor, se ajungea în Tracia bogată şi pe drumul ce ducea la însăşi cetatea împărătească a Gonstantinopoleî. Pe la Isaccea de mai tîrziu aii răzbătut astfel şi Bulgarii lui Asparuc, cari prefăcură în ţară bulgărească Ţinutul slav de pe malul drept al Dunării şi avură ambiţii de împărăţie nouă, care să înlocuiască vechea împărăţie romană a Grecilor. Pecenegii, Gumaniî, Tătarii, cari nu eraii meniţi să rămîie, înnoiră adesea, cu folos trecător numai, năvălirile scitice în Mesia şi Tracia pe la acest vad dunărean al Răsăritului. De la o vreme Turcii, cei mai tîrziu veniţi, din aceste neamuri 8 ISTORIA ARMATEI CONDIŢIILE NATURALE 9 — şi veniţi pe altă cale —, se înfăţişează adese orî aici pentru a lovi Moldova luî Ştefan-cel-Mare. Chiar după ce malul celălalt al Bugeaculuî ajunse în stăpînirea lor, prefăcîndu-se în raia, apoi lo--cuită de Tatarî, oşti împărăteşti veniră pe la Isaccea, fie pentru a pedepsi pe un Domn setos de neatîrnare şi obişnuit a stăpîni regal, ca Petru Rareş în 1538, fie pentru a începe duşmăniile cu Polonii, apoi cu urmaşii lor la această linie a Nistrului, Ruşii Ţarului. în Babadag stătea în veacul al XVII-lea un Paşă care avea sarcina supravegherii necontenite a acestui hotar; aici era lagărul de pregătire înnaintea intrării în Ţinuturile bîntuitcde duşmani. Cetatea dobrogeană a Babadaguluî a fost în legătură de aici înnainte cu vadul Isaccei şi cu războiul împotriva Polonilor şi Ruşilor. O singură altă cetate aii mai făcut Turcii în Dobrogea, cea de la Ieni-Sale, nu departe de Babadag, lîngă Mare, menită să vegheze asupra şeicilor căzăceştî, care, venite de la gurile Nipruluî, ar fi urmat, după obiceiiî, vechiul drum «rusesc» al piraţilor, spre Constantinopol. Moldovenii şi-au întărit malul în faţa Isacceîi Pentru a vedea ce se petrece în aceste părţi şi a se amesteca atunci cîn,d era nevoie, ei aveau Chilia cea de pe uscat,- înnălţată de dînşiî în-veacul al XV-lea, în faţa vechii Chilii mai tari (Eschi-Chilia noastră de azi), a Genovezilor în-tăiii, cari-î ziceau Licostomo (după acea gură a Dunării pe care Grecii o numiau Gura Lupului) şi apoi a Muntenilor lui Vladislav-Vodă şi lui Mircea. Mai departe se privia Marea pană departe, de pe zidurile Getăţiî-Albe de la limanul Nistrului, vechiii port bizantin, Maurokastro (Ce-tatea-Neagră), apoi schela genoveză Maocastro, Moncastro, şi, in sfirşit, mulţămită meşterilor din Podolia, cea mai tare din cetăţile Moldovei. Turcii fură stăpîni pe acest hotar, după îndelungate lupte, atunci cînd uniră stăpînirea vadului Isaccei cu aceia a celor două cetăţi, smulse în sfirşit lui Ştefan lă \ 484. De atunci se face războiţi pe aici, dar nu pentru noi sau impotriva noastră, ci împotriva altora şi pe socoteala noastră, din partea stăpinilor pe cari ni-î dăduse nenorocul. B. Dunărea la Brăila şi la vărsarea Ialomiţeî. De la vadul Isaccei în jos e3te cetatea Brăilei, cu un. port foarte însemnat încă din veacul al XlV-lea, 'cînd ajungeau la dinsul carele Braşovenilor şi corăbiile cele mari din Răsărit. Pe aici ^ însă nu se trecea în războaie. Totuşi Brăilei îi răspunde pe malul celălalt, pe ruinele vechiului Arrubium, cetatea Măcinuluî, care n'a avut insă un rol militar până în ultimele timpuri, de la"-^ 10 ISTORIA ARMATEI CONDIŢIILE NATURALE 11 1828 înnainte, dacă se lasă la o parte prădarea şi arderea ei de către Mihaî-Viteazul (1595). Mai în jos, unde se varsă Ialomiţa în Dunăre*-loc numit astăzi, după piua de postav a unor ţerance: Piua Petrei, de la Petra, — era din vechi cetatea Flociii, care se prefăcu răpede . într'un tîrguşor de pescari; pe malul dobrogean răspunde Hîrsova slavă saîi Hirşov^, cu stîncile frumoase, goale, ce se văd de departe, altă cetate fără însemnătate războinică veche, clădită lîngă Axiopolis a Romanilor. O întreagă regiune dunăreană pe care războaiele n'aîi cercetat-o adesea. c. Vadul Silistreî. La capătul apusean al insulei Borcea, amestec de sălcii şi păşuni sălbatece, noi am avut un sat de «călăraşi», săteni ce păziaii în acest punct Dunărea. Dincolo însă, din vremile bizantine, era încă puternica cetate care s'a numit pe rînd Durostolon, Durostorum, Drîstor, Silistra. Pe aici era un vad foarte însemnat, pe care, mai tîrziu, îl cercetau şi negustorii. Acest vad 1-a întrebuinţat — cea mai veche amintire istorică — Alexandru-cel-Mare, cind a încercat şi el minunea de a supune pe Geţii nesiguri şi neastîmpăraţî, Sari aii fost înnaintaşii şi părinţii noştri. A fost oprit însă de mlaştinile Borceî, şi, dacă ar mai fi înnaintat, s'ar fi găsit în pustiul fără drumuri, fără oameni, fără ape, al Bărăganului. Aici va fi fost şi scena luptelor lui Lisimah, regele Tra-cieî, unul din urmaşii lui Alexandru, cu Dromi-hetes, simplul rege ggfic cu talere de lemn. Pe la Silistra s'aii petrecut acte din luptele lui Con-stans, fiul lui Gonstantin-cel-Mare, cu Goţii.f Pe aicî mai ales trebuie să fi fugit înnaintea Hunilor năvalnici Goţii apuseni, cari aduseră apoi înfringerea şi peirea împăratului Valens, în ciocnirea de la Adrianopole. Şi oşti bizantine urmăriră pe aicea «regi» slavi, periculoşi pentru liniştea graniţei. Mai tîrziu, cînd se ivesc Turcii ca domni ai malului drept, ei moştenesc Silistra, după ce însă, mai mulţi ani de zile, Mircea Munteanul îşi ţinuse căpitanii într'însa. Cînd Sultanul Baiezid vrea să pedepsească pe Mircea, pentru gonirea unui rival sprijinit de Turci şi pentru participarea la cruciata strivită în lupta de la Nicopol, el avu acelaşi succes ca şi Alexandru-cel-Mare odinioară: abia-1 putu trece priceputul săii Paşă Evrenos dincolo de Dunăre. Mai tîrziu, acest vad e întrebuinţat dese ori de urmaşul şi răzbunătorul lui Mircea, Dan cel de al doilea, care se face şi el stăpin al cetăţii Silistreî. Apoi vadul cade în uitare. Totuşi în Silistra stă^ 12 ISTORIA ARMATEI de pe la 1650 înnainte, pană departe in vremurile moderne, puternicul Paşă al Dunării. Numai războaiele cele nouă, din veacul alXVIII-lea, între Ruşi şi Turci dau iarăşi, ca şi Brăilei, o mare însemnătate cetăţii, mai veche decît Traian însuşi. Lupte însemnate se poartă în preajma eî, şi oşti ruseşti trec Dunărea prin acest punct. Se ştie că la pacea din 1878 puţin a lipsit ca România nouă să capete cetatea Silistreî, care i-ar fi fost aşa de folositoare; Ruşii au împiedecat însă chiar o prea mare apropiare a noastră de acest cuib al unor duşmănii viitoare. d. Vadul Giurgiului. Mult mai însemnat e, de la începutul vieţii romaneşti chiar, vadul Giurgiului. E sigur că pe aici nu s'aîi purtat Genoveziî, cari n'ar fi avut ce face, raza lor de influenţă, determinată de putinţa lor de ciştig, oprindu-se la Chilia; Giurgiul, adecă cetatea Giurgiului, făcută lingă satul Giurgiului, are legătură de nume cu întemeietorul acestui sat, un Giurgiu sau Gheorghe oarecare. De Giurgiu nu se pomeneşte nimic pană în vremea lui Mircea. El a descoperit însemnătatea militară a acestui punct şi el a făcut cetatea, cum a spus şi fiul său Vlad Dracul unui coman-^ da'nt burgund adus aici de hasardul războaielor CONDIŢIILE NATURALE 13 la 1445, Waleran de Wavri-n. Cheltuind «multe pietre de sare», el a înnălţat în ostrovul dunărean din faţa oraşului de astăzi puternica lui cetate de piatră1. Dese ori Mircea a stat în Giurgiu, veghind asupra celor ce se petreceau dincolo de apă. La urmă, Turcii lui Mohammed I-iu îi luară cetatea aşa de folositoare, de rodnică pentru Vistieria munteană prin stăpînirea vadului şi aşa de scump plătită la întemeiere. Dan al II-lea o capătă pentru puţină vreme şi, mulţămită cruciaţilor, şi Vlad Dracul avu bucuria de a se sălăşlui o clipă într'însa. Apoi Turcii o păstrară statornic. Numai in 1595 Mi hai Viteazul, întorcîndu-se din munte, împreună cu Sigismund Bâthory, «suzeranul» şi aliatul său,-care avea cu dînsul Italieni, Toscani, luptători meşteri la luat cetăţi mai tari decît aceasta, ajunse în stăpînirea Giurgiului, dar, temîndu-s& sa nu-1 poată păstra cînd va rămînea singur, îl arse. Peste cîţîva ani însă Ienicerii păziaii iarăşi în cetate. în războaiele ruso-turce, Giurgiul avu un rol de căpetenie. La 1829, pacea de la Adria-nopol hotărî dărimarea zidurilor şi restituirea teritoriului către Principatul muntean. Pornind din Silistra, o oaste năvălitoare putea 1 Wavrin, e'd. Dupont. pp. 431, -138: «Son pâre l'aroit fait foire... II n'y avoit pierre dudit chasiel qui n'eust cousW â sondit pere une pierre de sel». 14 ISTORIA ARMATEI să urmeze linia Ialomiţeî şi să ajungă astfel la unul din păsurile care ducea în Ardeal, pasul, maî puţin cercetat, al Buzăului. De la Giurgiu se prindea îndată cursul Dimboviţiî, şi aceasta era o cale sigură pană la Rucăr şi Dragoslave, unde era pasul Branuluî, cel mai firesc pentru a ajunge la Braşov. De la Braşov veniau necontenit negustorii pe la Bran, coborîndu-se pe acest mare drum de negoţ al Ţerii-Romăneştî pană la Giurgiu, pe unde se trecea apoi vadul la păgîni. e. Vadul Nicopoleî Mai la Apus se întîlneşte un vad mic, întrebuinţat numai în războaie nouă şi, odinioară, foarte puţin însemnat chiar şi in schimbul de negoţ, acela care e însemnat pe mâlul drept şi stîng prin cetatea bulgărească a Şiştovuluî, care a avut totdeauna o oarecare valoare militară, şi prin schela noastră a Zininiceî, în jurul căreia ri'aîi fost nici cînd ziduri sau alte întăriturî. Cu totul alt rol istoric şi militar a jucat insă vadul Nicopoleî sau., cum îi ziceau ai noştri, pe vremuri, vadul «Nicopoiî». Nicopolea de pe malul drept, veche cetate romană, a păzit miiltă vreme Ţinutul mesic încunjurător împotriva barbarilor din Ţinuturile noastre; minunat aşezată pe o CONDIŢIILE NATURALE 15 stîncă tare, ea îngăduie să se vadă terenurile de pe malul stîng pănâ foarte departe (nu trebuie să se uite însă că acei barbari, deşi lipsiţi de cetăţi, se puteau ascunde foarte bine în pădurile lor seculare). încă Bizantinii zidiră un «turn», o Turris pe ţermul romanesc de astăzi; «turn» pe care Turcii îl' înviară milităreşte saii, maî probabil, îl căpătară de la înnaintaşul lor, care trebuie .să fie Vladislav saii Vlaicu-Vodă, şi acesta prin 1370 era şi stăpîn în Nicopolea cea mare. Turnului i se zicea pe la sfirşitul veacului al XI V-lea şi Nicopolea cea mică. Regele Ungariei Sigismund veni anume în 1395 pentru a-1 da înnapoî lui . Mircea, dar, chemat înnapoî în ţara lui, de moartea reginei Măria, el nu putu să-şî îndeplinească acest plan. Şi maî departe aceastălaltă «Nico-poie» rămase păgînă, cu cea maî mare primejdie pentru satele din Teleormanul domnesc. Cruciaţii din 1445 nu fură maî norocoşi decît Ungurii regali din 1395. De kv o vreme însă, rămîind turcească, ea îşi pierde însemnătatea. Mihaî-Viteazul o atacă în silinţa lui de a sfă- . rîma lanţul de cetăţi care-î împrejmuia ţara, în-lănţuind-o. Apoi numele Turnului nu se maî pomeneşte în analele militare pană la înnapoiarea locului către Ţara-Romănească în 1829 şi pană la împrejurări cu totul apropiate de noi. Vadul Nicopoleî slujia negustorilor din Sibiiu, 14 ISTORIA ARMATEI CONDIŢIILE NATURALE 17 a căruî aşezare corespundea pasului de munte al Turnului Roşu şi cursului larg al Oltului. Aceşti negustori porniau de acasă de la ei pe malul drept al apei şi treceau pe celălalt numai la Slatina, unde în veacul al XlV-lea era un vad oltean foarte însemnat. Pe aici ei se coborau drept la vadul Dunării. Şi, din partea lor, cind Turcii, duşmani ai Ungariei, răzbăteau pe aici, ei urmaii aceiaşi cale pentru a pătrunde în Ardeal, cu ochiul asupra bogăţiilor sibiiene. Pe. la Nicopole trecu însuşi Sultanul Mohammed al II-lea, cînd veni să răpuie pe Vlad Ţepeş în 1462, şi cele d'intăiu lupte între cete răzleţe se dădură aici, în părţile Teleormanului. La începutul veacului al XVI-lea, cind grija Sultanului era să nimicească maî râpede regatul unguresc, Paşa -de Nicopole e Domnul Dunării, şi unul din aceşti Paşi din neamul Mihalogli hotărăşte după voie schimbările Voevozilor munteni înnainte şi după Neagoe Basarab. f. vadul Vidinnlui. Vestit era vadul Diiuluî saii Vidinuluî, cetate tot aşa de veche ca şi Nicopolea şi Silistra. De partea romanească era numai locul, neîntărit şi greii de apărat, al Calafatului, care fireşte are tot aşa de puţin a face cu «calafaţiî» genovesi, cari dregeau şi întăriau corăbiile, ungîndu-le cu păcură, pe cît are de puţin a face Giurgiul cu Sfintul Gheorghe Italianul, cu San-Giorgio ocrotitorul negoţului Genoveî. Vidinul însuşi, pe laN sfirşitul veacului al XlV-lea reşedinţa unui Ţar bulgăresc separatist, Straşimir, şi, cîteva luni de zile, păzit pentru Vladislav Vodă Munteanul de / ostaşii lui (1368—9), fu cucerit, odată pentru totdeauna, de Turci, cari făcură din el una din cele maî puternice cetăţi apărătoare şi străjui-toare ale Dunării. Pe aici, pe la Vidin, a venit în 1394 Sultanul Baiezid împotriva lui Mircea, cu care s'a lovit în lupta de la Rovine, în părţile de jos ale Doljului, izbutind să înnainteze, cu toată înfrîngerea sa, şi să ajungă de bună seamă pe la Slatina, şi nu pe la Rîmnicu-Vîlcea saii pe aiurea, pană la Capitala domnească din Argeş şi pană la trecătoarea Branului, pe unde călăreţii turci se strecurară pentru a prăda pană supt zidurile. Braşovului. în vremile următoare, Mihaî Viteazul a lovit, îh opera-î fulgerătoare, si Vidinul. g. Vaduri Bănăţene. Severinul, căruia-î răspunde pe malul drept neînsemnata Cladovă, nu e o cetate de vad, ceia ce explică de ce, cu toată puterea zidurilor 18 ISTORIA ARMATEI CONDIŢIILE NATURALE 19 sale, ridicate de Unguri, domni ai întregului Banat vecin, el n'are un rost maî important în războaiele dunărene. Acest loc s'a impus prin vechea alegere făcută de Traian pentru trecerea oştilor de cucerire, la începutul celui de al doilea războiţi, în Dacia lui Decebal. Urmele podului clădit, nu ca o operă de necesitate momentană, ci ca una de afirmare a unei dominaţii neclintite, ca o trăsătură de unire între vechea şi noua lume romană de la Dunăre, se văd şi astăzi cînd scad apele, care, în vuietul lor veşnic, nu pot dărîma pană în temelie fapta aceluî care, cel d'intăiu, a înjugat cu jug de piatră bătrînul Danubiu. Severinul e o cetate ungurească încă de la început, menită să privească în părţile bulgăreşti de Apus, din care, supt un Ţar aşa de îndrăzneţ şi mîndru ca Ioan Asan, de ia jumătatea veacului al XlII-lea, putea să plece o încercare de cucerire, pe care regii Ungariei nu eraii in stare a zgudui. Cind am luat-o, în veacul al XlV-lea, fără s'o putem ţinea statornic, noi nu i-am putut afla un rost, pe care, de altminterea, şi alţii, maî puternici, i l-ar fi putut găsi numai cu greii pe această vreme. Regele Sigismund făcuse, în vremea cînd Dan al II-lea se lupta învierşunat pe toată întinderea graniţei dunărene, planul de a-şî pune ca străjerî maî deprinşi şi siguri, la Severin ca şi la Chilia, pe Cavalerii Teutoni — tot aşa alţi regi unguri încercaseră în veacul al XlII-lea cu Ioanitiî, — si unul din eî, Klaus von Redwitz, care avea şi venitul ocnelor şi minelor ardelene, îşi înscrise numele în rîndul Banilor de Severin, Unguri şi Romînî pană atuncea. Dar presenţa lui Redwitz are numai un interes de curiositate. După maî puţin de un veac, Turcii, supt Soliman-cel-Mare, căpătau Severinul, pe care nu-1 maî pierdură pană la războaiele •cu Ruşii şi la marea lichidare a raielelor în 1829. Din Severin, din insula Ada-Cale, în faţa Vîr-•cioroveî, insulă care n'avea însemnătate în vre-mile maî 'vechi, şi din Orşova Turcii mai făcură un centru de apărare dunăreană. Maî departe, eî luară, puţin după căderea Se-verinuluî, Belgradul, Cetatea-Albă sîrbească, început ca un castel al Despoţilor sîrbî din veacul al XV-lea, anexat de Unguri la moartea lui Ştefan Lazarevicî şi păstrat de eî ca poartă a Dunării sîrbo-ungureştî, pană în ajunul catastrofei de la Mohacs şi sfărîmăriî regatului unguresc. Despotul Gheorghe îşi statornici după pierderea Belgradului, ocupat de Regele-împărât Sigismund, reşedinţa la Semendria, aşezată ceva maî la Apus: cetatea aceasta se ţinu însă numai cîţîva ani împotriva Turcilor, pană ce Sultanul 20 ISTORIA ARMATEI Murad o cuceri; el o înnapoie apoi pentru scurtă* vreme, pană ce tot Statul luî Gheorghe se prăbuşi, la cîţîva ani după moartea luî. Şi azî se văd pe malurile Dunării uriaşele turnuri goale ale Semendrieî. Ungurii ocupaseră însă şi cetatea Golubacî, pe-care o întăriră puternic, cu toată infrîngerea pe-care o suferiră acolo în 1428 ostaşii regali, cari erau sprijiniţi şi de contingentul romanesc al luî Dan-Vodă, contingent care se luptă maî mult şi fu nimicit aproape cu totul. Cetatea rămase încă un timp creştină. Prin ea se completă linia de apărare creştină, redusă acum numai la părţile apusene, care deschideau drumul către vechea Panonie, către centrul însuşi al Ungariei şi către cetatea crăiască a Budeî. Prin aceste părţî sîrbeştî trecu Traian întăia oară. Ţara Dacilor, unghiul de munte al Haţegului, se putea ataca prin pasul jiian al Vîlca-nuluî, cum s'a şi făcut în al doilea războiu saii,, cu încunjur şi primejdie, prin pasul de la Turnu-Roşu, al Oltului, ori, în sfirşit, prin pasul, zis-Poarta-de-fier, al Murăşuluî, din linia munţilor ce mârgenesc Ardealul la Apus. Se ştie că o-luptă mare — din care Romanii arată să fi ieşit; în vinşî, căci nu-şî mai urmară atacul triumfător— CONDIŢIILE NATURALE 21 ■se dădu la Tapae, in calea către acea Poartă--de-fier, care nu fu ajunsă de cercetaşi! romani. Turcii din Serbia încercară foarte dese ori să răsbată şi pe această cale în Ardealul cu cetăţile multe, şi, pentru a-î împiedeca, se întăriră cetăţile bănăţene şi, pe vremea cînd viaţa militară a Ungariei era hotărîtă de Romînul Ioan Hu-nyady, se organisară Romîniî din părţile apusene ale terii şi din regiunile corespunzătoare ale Banatului in sedes, Scaune, judeţe ostăşeşti, menite să opuie Turcilor o împotrivire în felul lor şi cu o vitejie care nu era maî mică decît -cea turcească. Am ajuns astfel la hotarul de apus al Ţeriî-RomăneştL PĂSURILE CARPAŢILOR. a. Poarta-de-fier şi cucerirea Ardealului de Unguri. Aici Tisa, margenea din urmă, nu oferia nicîo însemnătate ca graniţă militară. Ea se putea trece oriunde, în împrejurările obişnuite, cu cea maî mare uşurinţă. Se putea străbate de oricine fără să se întimpine piedecî, pană la linia de munte a Ardealului apusean. Cînd Ungurii ajunseră în şesul Panoniei, întinderea lor în aceste regiuni dintre Tisa şi munţii Bihorului se făcu de la sine, fără cea maî mică greutate. Pentru a întră în Ardeal, unde stăpîniâ un Voevod romîn neatirnat, pe care, după cucerire năvălitorii îl păstrară, prefăcîndu-1 în ajutorul firesc al regelui celui noii, Ungurii aveau o singură cale, aceia care pătrundea in ţară prin deschizătura făcută de Murăş în ieşirea lui spre Tisa, aşa-numita Poartă-de-fier. Ea nu fu străbătută de cete străine decît după anul 1000, cînd noii stăpîni luară în stăpînirea lor vechea 24 ISTORIA ARMATEI CONDIŢIILE NATURALE 25 cetate slavă, ajunsă apoi în mînî romaneşti, a Bălgradului, Getatea-Albă ardeleană, pe care noî o numim, cu un pretenţios nume fabricat, care nu corespunde nicîuneî epoce din trecut, Alba-Iulia. Aici se aşeză şi un episcop ungur, de rit latin, a cărui Episcopie fu înzestrată cu multe pămîn-turî şi cu alte venituri foarte însemnate. Pe această cale s'a făcut cucerirea, reuşită, şi coloni-sarea, nereuşită, a Ardealului, de către Unguri. Pe această cale veniră, cum am văzut adese ori, Turcii din Serbia şi Banat. Poate chiar înnainte de această pătrundere a lor în Ardeal, Secuii, sentinele pierdute, desfăcute din mijlocul Ungurimiî, înnaintară pană la muntele răsăritean, şi-1 trecură chiar ; atunci în-temeiară eî aşezările ungureşti, secuieşti din părţile Bacăului şi Putneî, din care plecară apoi nouă avînturî colonisatoare către părţile vecine cu Romanul, cetatea luî Roman-Vodă. îndată, regii unguri, vrind să coloniseze, nu cu elemente naţionale, care lipsiaii saii eraii nedestoinice, ci cu elemente apusene, elemente din părţile Rinului, acest Ardeal, veche cetăţuie faţă de barbarii stepei, aduceau pe Saşi, cari în-temeiară, cu puteri romaneşti şi în mijlocul celor maî însemnate grupe de sate ale Romînilor, cetăţile lor, ce aveau un rol economic de frunte, dar, în acelaşi timp, şi o misiune mili- tară din cele maî însemnate, ca unele ce comandau păsurile saii stăpîniau văile. Peste cîtva timp se încercă şi colonisarea şi pregătirea ostăşească a Terii Birseî din jurul Braşovului, de puţin timp întemeiat, prin aducerea Cavalerilor Teutoni, cari rămaseră aici maî multe decenii de harnică luptă şi râspîndire a civilisaţieî, trecură apoi Carpaţiî, luară în stăpînire, în «Ţara de peste munte», în acea Transalpină, deci, pe care Grecii o numiati «Ungrovlahia», ~valea Dîmboviţei de sus şi a Rîuluî Doamnei, intemeiară centrul orăşenesc al Gimpulunguluî şi periră apoi înnaintea urgiei unui Rege cuprins de invidie faţă de izbînzile cavalerilor. Ardealul era acuma unguresc, nu numai prin ■dreptul săbiei, dar şi prin privilegiile date Saşilor de rege, prin viaţa de cultură superioară întemeiată de aceştia în numele regelui aceluia. Cetăţuia noastră firească nu maî apăra Ţara-Ro-mănească, restrînsă acum, ci o ameninţa şi putea s'o primejduiască. Păsurile Carpaţilor erau privite acum cu bănuială, şi de Ungurii imigraţi, cari comandau în ţara, odată voevodală, a Ardealului şi de Romînî aruncaţi în Transalpinele lor, de Sud şi Nord. Cei d'intăiu încercară a-şi asigura trecătorile prin cetăţi nouă şi puternice. 26 ISTORIA ARMATEI \ CONDIŢIILE NATURALE 27 B. Pasul Tnrnului-Roşu. Despre părţile oltene se făcu numai o cetateT la Turnu-Roşu, Landskrone, cetate din al XI V-lea veac, din epoca angevină, cînd «Transalpinii» din Oltenia şi din Argeş se uniseră acum în principatul Ţeriî-Romăneştî, cu Capitala în acest din urmă oraş. Ea nu era departe de vechea cetate zidită chiar lingă apa de hotar, din strîmtoare, a Lotrului mic («lotru»-hoţ), a Lotrioarei, de un «comite» sas, Conrad, care maî pune şi temeliile cetăţii ardelene a Tălmaciului, dar nu ajunse a întemeia un comitat transalpin, cum el însuşi ar fi dorit şi cum se aştepta "de la dinsul. Totuşi, dacă Romîniî jiienî din veacurile al XlII-lea şi al XlV-lea aveaii fără îndoială şi ţara Jiiuluî ardelenească, cu Haţegul, strîmtoarea Oltului rămase statornic în mini ungureşti. c. Pasul Branuluî. Pasul Branuluî a fost întăiu al Teutonilor, co-borîţî pană la Cîmpulung. Regii unguri, întemeietori ai unei episcopii a Cumanilor, pe pă-mînt romanesc, nu fură în stare a păstra întreaga cucerire teutonică. Ale lor rămaseră cetăţile, făcute de cavaleri în proporţii prea mari poate pentru împrejurările de aici, a Rîşnovuluî, splendid Burg ce se păstrează şi pană acum, — şi a Codlei pe dîmbul ce domină două văi şi se vede de o potrivă din Ţara Bîrseî şi a Făgăraşului, însă numai după întemeierea principatului Ţeriî-Romăneştî, după infrîngerea regelui Carol-Robert Angevinul, la 1330, de Vodă Ba-sarab, întemeietorul neatîrnării, numai după aceia fiul învinsului, Ludovic, zis cel Mare, puse să se clădească, pentru a stăpîni trecătoarea Branuluî, cetatea pe care Romîniî au numit-o cu acest nume, după grupa de sate vecine, dar care e pentru Unguri şi Saşi cetatea de la Terciur după numele altei localităţi romîno-slave : Torcs-vâr saii Torzburg. Ciţîva ani după aceasta, Mircea putu s'o capete, şi pîrcălabiî noştri statură in locul care fusese păzit la început de puşcaşi englesî şi alţi Apuseni. îndată insă, şi pentru toate timpurile cetatea rămase în mîna comandanţilor militari ai Ardealului. Romîniî îşi avură numai pe cursul superior al Dîmboviţei o cetate, tot de fabricaţie ungurească, pe care de curind a descris-o d. A. I. Puşcariu, din Bran, în Analele Academiei Ro-mine ca «cetatea Dimboviţeî-de-sus», deosebită de acea «cetate a Dîmboviţeî-de-jos», care e Bucureştii. 28 ISTORIA ARMATEI CONDIŢIILE NATURALE 2© d. Pasul Buzăului. « Gît • priveşte păsuri maî mici, ca al Teleaje-îiuluî — Bratocea —, ca al Buzăului, de spre Scaunele secuieşti, ele aii un rol militar mult maî mic. Nicîo cetate nu le apără. Totuşi, prin pasul, maî rău păzit, al Buzăului, trecu Mihaî Viteazul, în toamna anului 1599, pentru a zmulge luî Andrei Bâthory Ardealul. în toate aceste locuri graniţa romanească se retrăsese. în cursul veacului al XlV-lea, mulţă-mită luî Vladislav-Vodă"; care ştiu să întrebuinţeze grelele împrejurări din Ardeal în Domnia luî Ludovic-cel-Mare şi a luî Sigismund, ea se întinse iarăşi înnainte, măcar pentru o bucată ■de vreme. Pentru a cîştiga pe Vladislav, Ludovic li dădu toată Ţara Oltului ardelenească, împreună cu cetatea Făgăraşului: un pircălab romîn se aşeză in această cetate, iar boieri romini, înfeodaţi cu ■deosebite sate romaneşti, se răspîndiră în satele acestui Ţinut, in care Domnul muntean era, după moda francesă a veacului al XlV-lea. ducele, •«herţegub regelui unguresc. Peste cîţîva ani Mircea poruncia, în numele regelui polon Vladislav Jagello, care, ca soţ al Hedvigeî, cealaltă fiică a luî Ludovic, reclama şi el Co- roana ungurească, asupra satelor de dincolo de Olt, asupra domeniului numit, după cea maî însemnată aşezare romanească din el, al Almaşuluî. Amîndouă posesiunile ce formau ducatul se pierdură insă în veacul al XV-lea. Păsurile din Secuime. Din Secuime ducea in Moldova întăiu pasul. Ghimeşuluî — către Ţinutul Bacăului, cîştigat de Domnia cea nouă a Moldovei, după ce el unise maî mult timp două regiuni de o potrivă se-cuieştî. Acesta e şi pasul cel maî însemnat. Prinj el pătrunse Sigismund în expediţia dela 1394— 4^* mîntuită la Hîrlău, peste Siretiii —, pentru scoaterea luî Ştefan-Vodă Jţ-iii din Moldova. Apoi pe aceiaşi cale veni, după potolirea răscoalei ardeleneşti, provocată de al treilea^ Ştefan cel Mare—, Mateiaş Corvinul. Drumul urmat de un rege şi de celălalt nu se deosebesc : de la Ghimeş se ajunge cursul Trotuşuluî, care se zbeguieşte şi printre stincile Secuimii; de aici se urmează, în sus, valea Siretiului, pe malul drept, şi pe la trecă-torile din judeţul Romanului, maî ales cea de la Doljeştî, la «Cotul Apei»' se trece pe celălalt mal saii se urmează drept înnainte, asupra cetăţii de Scaun a Sucevei. Totuşi acest pas, aşa de însemnat, n'a fost apărat niciodată, de o parte 30 ISTORIA ARMATEI CONDIŢIILE NATURALE" 31 sau de alta, printr'o adevărată cetate. Doar Turcii făcură cîndva o palanca de a lor, pe care o po-rrteneşte numele localităţii care e gara de hotar a noastră spre linia cea nouă secuiască. f. Păsurile Tulgheşulul, Oituzuluî, Bicazuluî. Către Ţinutul Bacăului şi Neamţului, către -cursul Bistriţei, duc păsurile Tulgheşuluî şi al Oituzuluî, dintre care cel d'intăiu e întrebuinţat numai de ţeranî în legăturile lor zilnice. Vine apoi pasul nemţean al Bicazuluî. Pe la Oituz a fugit în Ardeal P^£ni_Raxgs, cînd, gonit de Turci, în 1538, el trebui să caute un adăpost în cetatea sa ardeleană a Ciceiuluî. Prin acelaşi pas ajunsese el în Ardeal, în cele două expediţii care-1 duseră supt zidurile cetăţii Bistriţei, a carii stă-pînire o rîvnia, sau. supt acelea, mult maî depărtate, ale Braşovului. încă de pe vremea luî Ştefan-cel-Mare, mul--ţămită legăturilor de alianţă împotriva Turcilor, statornicite, de o bucată de vreme, între acesta şi Craiul Matiaş, Moldova avea în aceste regiuni un întreg domeniu ardelean, care se alcătuia supt Rareş din Ciceîi, cu cele patruzeci de sate ale sale, din cetatea, maî mică, a Unguraşuluî (Bâlvânyos) şi din anume drepturi, maî tîrziu căpătate, asupra Bistriţei. Se adăogia posesiunea. O^tă^iî^-BaltL departe de Tirnave, în mijlocul provinciei. Pe la 1550 din tot acest domeniu maî rămăseseră numai oarecare titluri de stăpînire de natură particulară asupra teritoriului pe care stătuseră' Ciceul şi Cetatea-de-Baltă, acum dă-rîmate. c Pasu Rodneî. în valea Moldovei de sus, unde, de la începutul veacului al XlII-lea, Saşii, lucrători de mine de aur şi de argint, care se află şi în Rodna Ardealului, aveaîi cetatea Băii moldoveneşti, se ajungea din Ardeal şi din Maramurăşul vecin, unde puterea regală ungurească, stabilită solid supt Lu-dovic-cel-Mare, începuse a îngusta rosturile Voe-vozilor romînî, pe lîngă cursul Bistriţei Aurii, şi apoî pe la trecătoarea Cirlibabeî, astăzi în Bucovina. Acest drum îl urmau din cind în cînd cetele Voevozilor maramurăşenî pornite la primblare sâii la vînat. Astfel se putuse întemeia «Ţara Moldovei», vasală faţă de Ungaria, a luî Sas Voevod, fiul luî Dragos. Pană ce, la urmă, alt Voevod, Bogdan, plecat din aceleaşi văi ale Maramu'răşuluî, luă, ca Domn de sine stătător, această vale şi făcu din Baia Capitala sa. După ce conteniră luptele între cele două dinastii, 32 ISTORIA ARMATEI dintre care cea maî veche avea ajutorul unguresc, se făcu pace statornică la această trecătoare. Moldova luî Bogdan Voevod se întinse pană la Siretiii şi luă cetatea Siretiuluî, cu orăşeni nemţi şi armeni şi cu tradiţii ruseşti, galiţiene. Ea cuceri Suceava, a căriî situaţie pană atunci era cam aceiaşi. De spre Unguri era hotarul muntelui; graniţa băsărăbească a Terii Romaneşti nu fu atinsă decît după cîteva decenii. O graniţă rămînea însă deschisă, cea de spre Nord, către ţerile ruseşti, care făcuseră parte odată din regatul ruşneac al Haliciuluî şi pe care, în ultimele timpuri, regele Casimir le putuse reuni la Coroana sa. h. Graniţa Pocuţiei. Domnii moldoveni, cari aveau totdeauna puteri militare disponibile, şi chiar elemente ostăşeşti nerăbdătoare, faţă de greutatea alcătuirii unei oştiri polone de feudali sau tocmirii uneî oştiri polone de mercenari, căutară întăiu să atingă graniţa Prutului, luînd ţara Sepeniculuî,. cu cetăţile Ţeţina,—lîngă vadul prutean al Gernău-ţului,—cetatea e azî în ruină—, Hmilov şi Hotinr la Nistru. Pe cale paşnică, prin dare de bani, şi CONDIŢIILE NATURALE 33 în formă cruţătoare pentru mîndria regală şi polonă, se căpătă acest adaus. Dar era acuma firesc ca o ţară, care la Răsărit pătrunsese pană la linia Nistrului, încă de prin anii 1390, supt Roman-Vodă, să caute a căpăta şi la Nord ca hotar aceiaşi linie. între Prut şi Nistru era însă zona Pocuţiei, cu alte trei cetăţi: Sniatynul, Colomeia şi Rohatinul, prin care se urmă calea de negoţ a Siretiuluî saii cea tătărească, basarabeană, a Caffeî, pană la Lembergul impoporat în veacul al XlV-lea cu colonî germani şi armeni. Pocuţia fu căpătată întăiu în aceleaşi condiţii ca şi părţile sepeni-cene, apoî războaie se deschiseră pentru stăpînirea ei între Domni moldoveni de puterea şi talentele unui Ştefan-cel-Mare şi Petru Rareş şi între regii polonî contemporani. Rareş ieşi biruit în ajunul catastrofei din 1538. Graniţa nordică rămase şi maî departe una nesigură şi primejduită. 3 VADURILE NISTRULUI. a. Hotinul. Urmînd Nistrul maî departe, se întimpină cetatea, destul de veche, mult timp polonă, a Ho-ţinuluî — numele e asemenea cu numele, ruseşti, ale Sniatynuluî şi Rohatinului. .Ceva maî departe de Răsărit, pe malul celălalt, Polonii aveau Cameniţa Podolieî. Moldovenii nu căutau s'o capete pe aceasta, pe cit veciniî lor doriaii după Hotin, pe care cercară a-1 lua în 1538. Hotinul, ocupat întîmplător de oamenii regelui, se întoarse totdeauna însă la Moldova, pană ce, în 1713, strălucita cetate fu luată în stăpînire de Turci, .cari voiau să aibă astfel un punct de razim împotriva Ruşilor şi un punct de observaţie a Poloniei sfişiată între doi regi. 36 • ISTORIA. ARMATEI CONDIŢIILE NATURALE 37 b. Soroca. Maî departe, Soroca apăra de Tatarî, cari, dacă izbutiaii totuşi a intra în ţară, trebuiau să se lovească de puterile militare strinse în cetatea Orheiuluî, aşezată în interior. c. Tighinea. Afară de vaduri maî mici, pe care le cunoşteau bine Cazacii, bandiţii politici ai veacului al XVI-lea şi al XVII-lea, — astfel era Vadul luî Vodă —, la vărsarea Bîculuî în Nistru era unul prin care necontenit treceau spre Caffa carăle moldoveneşti ce duceau mărfurile negustorilor • din Lemberg şi Cracovia. Vadul Tighiniî e vestit din vechime, şi el era cel maî însemnat pe toată linia hotarului de apă răsăritean. Cînd Soliman-cel-Mare izgoni pe Rareş în 1538 şi supuse Moldova unei creaturi creştine pe care o avuse la îndămînă, cînd el luă ca provincie directă toată partea de Miazăzi a Basarabiei, drumul său de biruinţă nu se opri decît la Tighinea. Aceasta se chiamă de acum înnainte Bender — în arăbeşte: «poartă» —, şi un beg apără marea cetate, înnoită şi lărgită cu acest prilej. Pentru noi ea are de acum înnainte un rol pe atit de mic, pe cît de mare e acela pe care-1 are în războaiele ruso-turceştî, care aduseră în 1812 alipirea Basarabiei întregi la împărăţia Muscalilor. Cetatea-Albă de la limanul Nistrului mîntuie această linie de apărare, aşa de bună în vremurile de mărire, prea răpede mîntuite, ale Moldovei celei vechi. CAP. I. ELEMENTELE ALCĂTUITOARE ALE SISTEMULUf MILITAR ROMANESC. I. MODELELE STRĂINE. Oastea munteană şi moldovenească s'aii alcătuit pe o îndoită basă : aceia a străvechii da-tine de_apărarenaţioTia4ă şi aceia a în^umu-turilor.de larmni. Orice alcătuire ostăşească trebuie să facă parte din următoarele categorii-: 1) Saii e o adunare de gloate, care se strîng numai în clipa de primejdie ori cînd ispiteşte o pradă sigură. 2) Sau e o armată de cetăţeni, gata pentru orice împrejurări, armată din care se pot alege luptători maî destoinici, se poate formă, ca la Romani, o «Uniune». 3) Sau. e o armată de mercenari care seryeşte totdeauna cu o leafă fixă, ori se adună numai în zilele de crisă, primind o leafă potrivită cu caracterul şi gradul acelei crise. T 42 ISTORIA ARMATEI 4) Sau e o armată de Curte, a carii menire este să încunjure şi să apere persoana stăpînitoruluî. 5) Saii e o armată feudală, care derivă dintr'o organisare de feude, fără s'o fi provocat creatorul armatei, orî fără s'o fi schimbat în vederea politicei sale militare. 6) Saii e, în sfirşit, o armată cu caracter feudal, pe care o dinastie găseşte cu cale a o întemeia, fiindcă în acest chip ea se găseşte maî bine servită decît in orice alt fel de condiţii. Urmărind organişarea militară a vecinilor noştri, înnainte de înstăpinirea Turcilor, deocamdată vom găsi la vecinii din Balcani un sistem cu totul deosebit decît acela care funcţionează la vecinii din Apus saii Răsărit, din Ungaria sau Polonia, fără ca imitaţia noastră să se fi oprit la una singură din aceste categorii. Modele bizantine, directe şi indirecte. La început, Bizantinii, încă Romani, aii corpuri de Curte privilegiate, regimentele de gardă zise irscholae» : «spatharii», «stratores». Anumite corpuri de barbari se zic eterii : kacpsîai; sînt ostaşi cu plată. în sfirşit cutare 'persoane cu mijloace saii însuşiri superioare dispun de maî multe mii de credincioşi înnarmaţî pe cari-î ce- _ELEMENTELE SISTEMULUI MILITAR ROMANESC 43 dează împăratului, — păstrînd însă tot eî comanda, — cind, cît şi unde vor: aşa a fost de pildă oastea luî Belisariu. De la o vreme, după moartea luî Iustinian, împăratul ajunge să aibă o oaste care-î aparţine cu totul şi pe care o plăteşte precis, la termine bine cunoscute. Contingentele — de caracter feudal — ale stăpînilor de latifundii şi ale episcopilor,domnî peste multe moşii, trebuie să se unească la acest sîmbure al oştirilor. Adevăraţii luptători servesc permanent şi pe viaţă, eî au aşezămintele lor mili-tăreştî, terminul fix in care datoresc serviciul , — de la Sf. Gheorghe la Sf. Dumitru, dreptul lor la pensie şi... la revoltă, tendinţele lor, egoiste, de a transmite şi fiilor, oricare ar fi aplecările acestora, o situaţie aşa de fericită. Pe lingă aceasta, în anumite provincii sint miliţii locale, care nu datoresc serviciile lor peste hotarele teritoriului de unde sînt recrutate. Elementul feudal creat predomneşte mal mult în epoca a treia, care corespunde în Răsărit evului mediu caracterisat. Este şi acum o oaste provincială, purtînd chiar numele provinciei pentru care e strinsă: Tracesiî, AnatolicI, Ela-dicl, ArmeniacI, etc. E o infanterie scrisă în catastife, oastea «cataloagelor» (catalogi). în» sfirşit, afară de ostaşii temelor şi de această infanterie, e garda de tineri aleşi, corpul de elităr 44 ISTORIA ARMATEI care, de pildă, încunjură pe Alexie, întemeietorul dinastiei Comnenilor. Oastea vechilor Bulgari, in epoca lor «civili-sată», corespunde oştii bizantine în epoca a treia. De sigur că este o oaste de elită, purtînd coifuri de metal cu pene, sau. coifuri mici de piele, cizme mari, une ori şi platoşe. Lipsesc ostaşii ca-talogelor şi temelor. Dar boierii cu blănî şi căciuli de sobol aduc contingentele lor. în al treilea rînd se strînge ţara, şi prin păsurile Balcanilor se duc lupte în vechiul stil aromânesc din vremea lui Ioniţă Craiul şi Ţarul. în sfirşit, prin veacul al XlV-lea se ieau şi auxiliari de peste Dunăre, Tătari pagini şi Tătari creştini adecă Romînî, pe lingă mici corpuri de Franci, scump plătitex. II. Modele ungureşti. De un caracter feudal pe de-o parte, oriental pe de alta, înrîurită în părţile răsăritene de datini romaneşti caracteristice, oastea ungurească, aşa cum a creat-o regele Ludovic şi a desvoltat-o ' împăratul-rege Sigismund, în veacul al XlV-lea. -şi al XV-lea, cuprinde următoarele elemente : i Jire&ek, Geschichte der Bulgaren. ELEMENTELE SISTEMULUI MILITAR ROMÂNESC 45 Nobili, cari datoresc, în schimb pentru stăpînirea lor de pămint, servicii militare. Astfel prin adunarea lor se alcătuiesc aşa-numitele steaguri saii «banderiî» de călăreţi, partea cea maî strălucitoare şi însemnată din această oaste. Un banderiu are de obiceiii 500 de oameni; oamenii cari întră în el sînt însemnaţi în anume liste, şi comanda o are un dregător regal, şpanul, al cărui nume aminteşte pe cel slavon, trecut şi la Romînî, de jupan. Regele are un banderiu, altul e al Reginei; Banii, Voevoziî, clericii în-nalţî sînt datori şi eî cu astfel de contingente. Oraşele dau rare -ori trupe pentru expediţii cu un caracter general; locuitorii lor, împărţiţi şi comandaţi pe bresle, apără, în rîndul întăiuT zidurile lor. Anume poporaţiî străine, care se adăpostiseră de mult în Ungaria, se luptă după vechea datină a lor. Astfel sînt Cumanii şi Filistenii saii lazigiî, pe cari-î întîlnim pană în a doua jumătate a veacului al XlV-lea. Eî aveau căpitanii lor deosebiţi1. Graniţa are ca apărători pe oamenii Ţinuturilor mărginaşe, organisaţî anume pentru aceasta; eî nu pot fi trimeşî în depărtare pentru războaiele regatului întreg saii pentru sprijinirea po- i Szabo, Szekely okleveltăr, III, p. 10, anii 1321-42. 46 ISTORIA ARMATEI liticeî personale, de glorie, a regelui. Astfel sînt, în cel maî depărtat colţ sud-ostic, Secuii, iar, lîngă trecătoarea Porţiî-de-fier, pentru împiedecarea întrăriî de barbari în Ardeal, Scaunele româneşti. în clipe de mare primejdie, în sfirşit, se chiamă, după datina romanească, toată ţerănimea chiar. Atunci o sabie sîngerată se poartă prin toate unghiurile; spânul face chemările; acel care, aflind astfel ce ameninţă ţara, nu se înfăţişează, e osîndit la pierderea capului. De la 1342 înnainte, pentru înnarmarea unor ■elemente, pentru hrana şi pentru alte cheltuieli ale oştirii întregi se culege" o dajde specială, nona regală, care apasă şi asupra clericilor. • III. Modele polone. Cit priveşte pe Poloni, organisarea lor e simţitor maî simplă şi mult maî slabă. De obiceiii războiul are un caracter local, şi la o expediţie ieaîi parte numai acele Palatinate care se simt direct primejduite de duşman saii interesate în atacarea unui vecin. Castelanii convoacă nobilimea din jurul cetăţii lor ; eî conduc cetele de călăreţi — numai de călăreţi — care se adună astfel, într'un număr ce variază după împreju- ELEMENTELE QTCT^mjŢŢj^AR ROMÂNESC 47 rări, după bunul plac al acestor capricioşî apărători ai unei patrii pe care eî n'o văd tocmai lămurit şi n'o iubesc prea exclusiv. Cînd sînt maî multe corpuri de castelani, cîte un Palatin se pune în fruntea unei oştiri mai însemnate la număr. Pentru un adevărat războiii trebuie să se adune dieta regatului. Ea hotăreşte începerea ostilităţilor, ea dispune chemarea nobilimii saii întrebuinţarea unei oştiri de mercenari, care totdeauna se strînge din însuşi cuprinsul terii; ea votează contribuţiile trebuitoare. Astfel de diete ţin mult de obiceiii şi dau vreme duşmanului să-şî atingă scopul sau măcar să se sature pră-dînd. II. DATINA OSTĂŞEASCĂ A ROMÎNILOR. a. Voevoziî cel vechi. Cea maî veche alcătuire obştească a Romî-nilor se razimă pe datoria de a luptă a tuturora, — fie că e vorba de apărarea ţeriî, fie că se găteşte o năvală prădalnică din acelea pe care le fac totdeauna neamurile de ţeranî săraci în dauna terilor cu oraşe bogate —, şi, apoî, pe conducerea acestor cete, în care se văd maî ales luptători pedeştri, de către Voevozi. Să ne oprim asupra acestor din urmă, pe cari-î putem cunoaşte, deşi numaî pentru o epocă maî tărzie, cînd rostul lor decăzuse saii se schimbase şi într'o măsură care nu e, pe departe, aceiaşi pentru toate Ţinuturile Ţeriî-Romăneştî. «Voevod» înseamnă- călăuz de oaste, dux, Herzog. Se ştie că, la vechiî Germani, un astfel de «Herzog» avea o autoritate care se deosebia de a regelui, pentru că era vremelnică şi per- 4 50 ISTORIA ARMATEI ELEMENTELE.SISTEMULUI MILITAR ROMANESC 51 sonală, fără vre-un drept moştenit, vre-o descendenţă superioară, în legătură cu zeii, — cum e caşul pentru regi. La început, aşa va fi fost fi cu Voevoziî noştri, dar, de la o vreme încoace, printr'o desvoltare firească, eî rămaseră statornici şi lăsară puterea unor urmaşi din trupul lor. Vechea viaţă romanească se răzima pe sate, cîrmuite» şi judecate de cnezî saii juzî, cari n'aii avut niciodată vre-o chemare ostăşească; satele se grupau pe văi, şi valea a şi fost principiul celeî maî vechi organisărî maî înnalte, în acelaşi timp politice şi militare. Stăpîn pe un Ţinut care era de o potrivă cu o vale, avînd anume venituri pe care i le strîngeati şi i le dădeau cnejii săi, ţiind Curte şi avînd steag, Voevodul era căpetenia Rominilor din orice Ţinut. După exemplul Rominilor, şi Secuii* deşi ascultă de şpanul Regelui, aii, pe lingă juzî, iudices, o căpetenie pe care o numesc «maior exercitus» saii «primipilus» 1. De la o vreme, unii Voevozî ajunseră â birui pe alţii şi a-î înlătura cu totul saii a-i arunca în rîndul cnejilor. Astfel mai multe văi eraii cîrmuite în pace şi călăuzite în războiîi de acelaşi Voevod. Putem gîci cam care au fost Voevodatele cele d'intăiîi, şi anume pe temeiul actelor ungureşti care hi s'aii păstrat, pentru părţile de dincolo de munţi maî ales, din veacul al XJII-lea până la al XVI-lea. 1. Voevodatul cel maî puternic trebuie să fi fost al Ardealului. Ungurii, întrînd în Ţară, în calitate de cuceritori, păstrează această formă politică şi militară, făcînd însă din Voevod un represintant al regelui Ungariei, un căpitan şi indeplinitor de porunci, un mare dregător local al acestuia. 2. în partea de către Apusul Ardealului, dincolo «de muntele hotarului, se întîlnesc prin veacul al XlV-lea adese ori Voevozî: la 1326 Neagu «stă»1 la Hodoş, în Bihor2. La 1363, şi chiar simţitor după această dată, trăiesc Voevozî în Beiuş: Ioan, Bog, Bale, Petru. Toţi aii în sama lor numai cîte o aşezare sătească3. Şi la Griş-cior era un Voevod la 1415. «Voevoziî iubiţi». Moga şi Ladislav, adecă Vladislav, de Bolia, Ştefan de Birtin, Ioan de Valea-Braduluî, Şerban şi Ioan de Ribiţa, — toţi în Zarand 4 —, cărora li scrie la 1445 Banul de Macso, apărător al ho- i Szabo, l. c.,'îll, pp. 26, 28,31. 1 Con&idet et comrnoratur. 2 Hurmuzaki, 1», p. 598. * Ibid., p. 304 = 1*, p. 75, etc. lbid., p. 714-5. 52 ISTORIA ARMATEÎ ELEMENTELE SISTEMULUI MILITAR ROMANESC 53 tarului apusean de către Turci, aii maî mult un caracter militar provisoriu, analog cu acela care-deosebeşte pe unii Voevozî tărziî, romînî şi sîrbî,. din Banatul Timişoarei saii pe Voevoziî romaneşti din Bosnia, la începutul timpurilor moderne. Din aflarea unor Voevozî vădit decăzuţi pe încetul şi aruncaţi, la urmă, în situaţia umilă a cnezilor, juzilor, de sate, prin aceste locuri ale Bihorului, Zaranduluî şi Beiuşuluî, ca şi din caracterul deosebit al ţeriî şi din tradiţiile eî separatiste, ce se păstrează şi pană acum, şi, în sfirşit, din mulţimea şi puritatea elementului romanesc pe aici, încă din cele maî vechi timpuri, ar resulta fiinţa, pană la o dată ce nu se poate hotărî, a unui al doilea Voevodat românesc în aceste părţi bihorene. Trebuie să se ţie seamă şi de aceia că Ungurii, întemeind comitatele lor, aii căutat să inoveze, şi în ceia ce priveşte numele şi margenile lor, cit se poate maî puţin. 3. Voevodul-cnez pe care-1 avea episcopul catolic al Ardealului pe lîngă Cluj, la Gîrbău, in 1450 e, s'ar crede, o creaţiune nouă, analogică, poate în legătură cu anumite strămutări de po-poraţie; astfel de Voevozî se pot afla însă prin partea locului, de sigur, şi altă dată1. Să fi avut şi părţile someşene, care aii o înfăţişare aşa de deosebită şi care se vor fi adaus în alte împrejurări decît restul Ardealului la domeniul regal, Voevodul lor ? 4. Numele de Voevod e alipit pană târziii de demnitatea juzilor bănăţeni, din Caransebeş şi Lugoj. Aceasta ni-ar îngădui să presupunem o altă organisare voevodală străveche în acest Ţinut, care e, iarăşi, foarte bine definit. De altminterea la Mutnic, la Cuieştî se întîmpină în veacul al XlV-lea Voevozî romînî, pe lîngă cnezii, foşti Voevozî şi eî, de cari e plin Banatul în acest ttimp 2. 5. La Nord-Vestul Ardealului, în comitatele de Bereg şi Ung, pană pe la 1400 se păstrează încă Voevoziî Rominilor. Eî nu sînt Voevozî-cnezî în decădere, stînd în fruntea cîte unui sat, dar nici Voevozî-guvernatorî ai unei provincii, ca acela din Ardeal; eî au numai grija Rominilor, dar in afacerile acestora nu se maî amestecă nimenea altul. Acelaşi e caşul puternicilor Voevozî din comitatul Maramurăşuluî cari, apoi, aii descălecat ţară nouă romanească, slobodă, 1 Ibid., p. 762, no. 631. 2 Ibid., pp. 166, 235 şi a. 54 ISTORIA ARMATEI pe valea Moldovei. Şi Rutenii din preajma lor îşi aveau «Voevozî de comitat» l, la 1359 : cu vremea eî ajunseră a fi aleşi pe cîte un an2^ 6. în părţile Moldovei, Bistriţei, Siretiuluî, Prutului, Nistrului, vor fi fost Voevozî, dar numele şi amintirea lor nu ni s'aii păstrat prin vre-c-diplomă regală ungurească. Din astfel de acte cunoaştem însă Voevozî olteni şi munteni încă de pe la 1250. Ioan, Fârcaş, Litovoiii, Bărbat şi Stanislav, anteriori întemeierii Domniei, eraii saii Voevozî tipici sau simpli cnezî, pe cari, pentru scopurile şi nevoile sale, regele Ungariei îi înnăl-ţase la situaţia voevodală, înnainte de vremea cînd Voevoziî înşiî cad în starea de cnezî săteşti. Cînd* Domnul din Argeş supuse pe Voevoziî ceîlalţîr mulţi din învinşi pribegiră peste munte, în Ungaria, şi-î găsim între străini prin întăia şi a doua jumătate a veacului al XlV-lea : dintre eî, şi nu dintre Voevoziî de sate ardeleni, cred că fac parte şi cei pomeniţi, pe Ungă indicaţii de localitate cu totul stîlcite, într'o scrisoare papală din 1345r Voevoziî din «Remedia», «Bivinus», «Sypprach»r «rZopus», «Auginas», cari sînt puşi în acelaşi rînd cu aît client nou al catolicismului, Domnul Terii1- ._',___i_ 1 «Vayvoda comitatus.i 2 I. Bogdan, Originea Voevodatulul, extras din «Analele Academiei Romine» pe 1902, p. 13, nota. ELEMENTELE SISTEMULUI MILITAR ROMÂNESC 55 _---,-,---,--.-L-- Romaneşti Alexandru, aşa incit ,şi pentru aceasta n'ar putea fi simpli cnezî, ale căror nume, neapărat, nu meritau să fie aduse la cunoştinţa şefului catolicităţiî şi să fie date într'o scrisoare de mulţămire către convertiţi1. b. Rostul Voerozilor. Cel maî vechili monument literar romanesc. Psaltirea de laŞcheia, care dă un text ce se datoreşte unui cleric maramurăşean din vremea husită, de la începutul veacului al XV-lea, dă, prin telul cum se traduc terminil privitori la viaţa militară, oarecare ştiri asupra celui mai vechiii fel de apărare şi năvălire al Rominilor^ Boiari, giupănise întîlnesc numai cîte-odată, dar aflăm satele cu giudeaţiî, giudeacii, giuzix lor, sate care, pentru anumite măsuri saii acţiuni generale, se adună la zbor (=sobor). Ţinuturile, despusurite, au în frunte şefi cari se zic despuia tori (cari dispun). Dar aflăm şi numele precise, actuale, de Voevozî şi Domni, cari aii pe lîngă sine şi în slujba lor pircălabî de casă şi vătahi. Numele pircălabuluî vine din acela, german, de Burggraf (= castelan), prin ungurescul por" kolăb2, dacă numai «pîrcălab» şi «porcolâb» nu 1 Hurmuzaki, I1, pp. 697-8. 2 Szabo, III, p. 68. 56 ISTORIA ARMATEI provin în acelaşi grad, — saii chiar cel deal doilea din cel d'intăiu,—de la o formă slavă intermediară. «Pircălabul de casă» e un «maior do-mus», cu funcţii civile, dar fără ca pentru aceasta el să fie despoiat de vechile sale atribuţii militare. Vătaful are un.nume împrumutat de la Slavi: e înlocuitorul, comandantul în al doilea rînd. în războiu se adună voinicit — acesta e numele general al ostaşilor —; se face o gloată, ceia ce înseamnă tabără,, se trimete înnainte o strajă, se apără cîte o cetate. «Voinicii» aii în fruntea lor sutaşî şi miasî — dar poate că aici terminul, creat anume pentru a reda noţiunea veche ebraică, să n'aibă valoare actuală. Eî se despart în corpuri, dintre care se numesc: al călăreţilor şi al săgetătorilor1. Din acte de donaţii, către anume mănăstiri din ţara lor, ale regilor sîrbî din veacul al XlV-lea Ştefaa Miliutin şi Ştefan Duşan2, se ..vede că şi la Romînî — nu Aromînî — din părţile sirbeştî ostaşul era numit voinic. Astfel de «voinici», cio^ bani şi străjerî, păziaii şi vitele călugărilor, primind pe an doi mînzî, saii zece perperi, daţi în ziua de Sf. Dumitru, saii o leafă lunara, pe 1 Gf. şi lorga, Ist. Ut. bisericeşti, Bucureşti, 4904, p. 34 şi urm. « Conv. Ut, XXIV, p. 490; Arch. istorică, III. ]>. 119; cf. Iorga, Constatări în chestia agrară, Bucureşti, 1908. ELEMENTELE SISTEMULUI MILITAR ROMANESC 57 lîngă sumane şi încâlţăminţi. Aceşti Romînî mal slujiaii, întîmplător, şi Craiului, lucrîndu-î la -cetăţi saii făcîndu-î alaiu în călătorii1. Eraii şi sate întregi de străjerî2, ca la Bulgari, ori în . Ardeal, unde, in veacul al XV-lea, un sat de Romînî păzia 'n pădurea Clujului împotriva fă--cătorilor de rele cari pîndiau pe negustori. c. Cele mai vechi lupte cunoscute ale Voevozilor. De la o vreme, încă în veacul al XlII-lea, Romîniî, fără să aibă State, purtaii războiu pană foarte departe. Ga şi Sviţeriî de maî târziii, apărători ai căuşelor străine, ca şi barbarii uralo-altaicî cu cari stătuseră aşa de multă vreme în cele mai strînse legături, — Pecenegi, -Cumani, Tătari, maî ales Tătarii -—, ei se puneau, pe bani, saii şi numai pentru putinţa prăzii, pentru plăcerea de a înfrunta primejdii nouă, în slujba Imperiului bizantin. Astfel de luptători, cărora, din patimă arheologică in stil, scriitorii analelor împărăteşti li ziceau Alanî (=Alahi, Vlahi) sînt întrebuinţaţi şi în luptele, îndelungate, grele şi nenorocite pe care, îndată după întoarcerea lor în Constantin'opol la 1261, îm- 1 Arch. istorică, III, p. 119. 2 Ibid., III, p. 117. 58 ISTORIA ARMATEI paraţii paleologl le poartă împotriva Turcilor.. Gete întregî de «Alanî» cu carele, avînd cai împrumutaţi de la stăpînire şi ascultînd de căpetenii venite odată cu dînşii, se luptară prin văile Asieî-Mici, biruiră şi fură biruiţi în nenumăt rate rindurî, pană ce, la urmă, li se făcu dor de casă şi cerură, chiar şi prin mijloacele răscoalei, întoarcerea îndărăt1. La 1323 garnisona bulgărească a Filipopoleî era alcătuită de un număr de Alanî, avînd în fruntea lor pe un Ivan Rusul2. d. Dezvoltarea oraanisăril militare voevodale după Intemeiarea Domniei „a toată Ţara-Românească". La începutul veacului al XIV-lea se formează Domnia Ţeriî-Romăneştî; peste maî puţin de •cinzecî de ani fiinţă şi un principat al Moldovei. Aceste schimbări, de cea mai mare însemnătate, ..trebuiau să aibă o înrîurire hotărîtoare şi în ceia ce priveşte organisarea ostăşească. în ceia ce priveşte Ţara-Romănească, sistemul, se întîlneşte, foarte bine caracterisat, în ţara, 1 V. Iorga, Gesch. des osm. Jteiches,, I. * Jirecek, Gesch. der Bulgaren, p. 415. .ELEMENTELE SISTEMULUI MILITAR ROMANESC 59 Făgăraşului, ajunsă ducat pentru Vladislav-Vodă (1364-c. 1380) şi Mircea-cel-Bătrîn (1386-1418). îl putem studia cu atit mai uşor, cu cît acte făgărăşene, constatînd împrejurări care rămîn multă vreme, veacuri întregî, neschimbate, se întîlnesc şi pană pe la 1600. Boierii, veniţi de la noi, aii sate care. eraii locuite şi înnaintea înfeodăriî lor către dinşiî din partea Domniei, şi, apoî, alte sate, care, fiind fără locuitori, fuseseră create ca slobozii, adu-cîndu-se pe ele vecini, «străini», cari, la început, n'aveau case gospodăreşti, ci se ziceau colibaşî: aceştia toţi datoriau boierului, în deosebire de ţeraniî liberi, claca x. Aceşti boieri datoresc Domnului şi, deci, re-presintantuluî săîi în ducat, hotnoguluî — numele e unguresc, şi înseamnă căpitan — asistenţa judiciară, cind el alcătuieşte Curtea cea mare voevodală şi, în rîndul întăiu, ajutorul militar. La orice chemare, eî vin cu calul, dulama şi armele lor. în afară de această adunare ca pentru războiu, boierii sînt datori a se înfăţişa, într'o anume zi din an, călări şi înnarmaţî, pentru a li se face cercetare. în cetatea Făgăraşului chiar, e stăpîn un pîrcâlab. i Gf. Sate si preoţi, p. 144 şi urm., unde e şi bibliografia; Constatări, l. c. '..\LL~ ':' . JHtfcL'»:. 60 ISTORIA ARMATEÎ Deci şi aici ca şi în Mâramurăş găsim : Voevod şi căpitan al Voevoduluî— astfel de căpitani se intilnesc, cum vom vedea, şi in principatul moldovenesc, de origine maramurăşeană —, găsim boieri, asemenea cu cavalerii bizantini şi spahiii turceşti, adecă moşieri datori să iea parte la războiul suveranului, cu propriile lor mijloace, şi găsim în sfirşit, pircălabî, in cetăţi. Boierii purtau, desigur, sabia; ceilalţi ostaşi aveaii şi ei une ori săbia — multe săbii de Braşov se aduceau, în vremuri de pace, dincoace de munţi—, dar maî ales arcul şi săgeata 1, a căror întrebuinţare dibace o împrumutaseră de la Tătari, cari, în multe locuri maî păstrară ceva din vechea lor stăpînire pană prin anii 1330-50. Arcul e, pană târziii, arma firească, maî bine cunoscută, mai iubită, maî meşter mînuită a neamului nostru. e. Presupusa „armată permanentă" a Iui Mircea-cel-Bătrln. Pană dăunăzî încă, s'a crezut, după aserţiunea mindră â luî N. Bălcescu, care măria şi împo-dobia trecutul pentru a da încredere presentuluî şi a pregăti un viitor, că Mircea-Vodă ar fi dat 1 Cf. I. Bogdan, Documente^ privitoare la relaţiile Terii-Romaneşti cu Braşovul, I, Bucureşti, 1905, pp. 386-7. ELEMENTELE SISTEMULUI MILITAR ROMANESC 61 un exemplu Europei şi ar fi inovat în arta militară, întemeind în Ţara-Romănească o oştire «permanentă». Din capul locului, această afirmaţie nu putea fi crezută. Orîcînd e greii să se inoveze în această artă, şi inovarea, cînd este, poate porni numai de la un popor răzleţ, cu o cultură proprie, foarte originală şi desluşită, saii de la o rasă ale carii însuşiri extraordinare îi îngăduie atunci a pune îndată temeliile unei mari împărăţii de cucerire. Noi eram însă un popor nu tocmai mare la număr, înpiedecat, pe lingă aceasta, de a-şî uni puterile într'un singur Stat, şi un popor mai răii aşezat, de şi pe un tărîm bogat. Aşa încît, într'o vreme cînd pană şi strălucita organisare a Osmanilor pornia în mare parte de la adaptări după alte neamuri, noi nu ne puteam ridica mai presus de ele. De fapt, Mircea n'a început nicîo expediţie de cucerire şi n'a avut să poarte războaie mari, nici n'a fost totdeauna norocos, ci a trăit ca orice Domn din vremea sa, cînd învingător, cînd învins, une ori fugar înnaintea Turcilor, cum a fost din toamna anului 1394, cînd se adăposti la Braşov, pană în 1396, cînd "luă parte numai ca partisan nenorocit al regelui unguresc Sigismund la lupta de la Nicopol. A moştenit de la bunicul săii Via- 62 ISTORIA ARMATEI dislav-Vodă, cuceritorul Vidinuluî, o putere armată pe care a păstrat-o tot astfel, cu boierii proprietari de moşii, cu oastea de ţară, ce se strîngea în cas de primejdie deosebită şi, în sfirşit, cu unele contingente şi corpuri întimplătoare. Un act de al luî din 1415 prin care se scuteşte un sat mehedinţean, în părţile Motruluî, de toate sarcinile, adauge că proprietarii satului vor fi totuşi datori a lua parte la «oastea cea mare» (kiahk* k«hck*), şi această expresie se intîlneşte şi într'un alt act de la acelaşi Domn l. «Oastea cea mică» erau boierii, pe cînd «cea mare» cuprindea în sine şi rîndurile de ţeranî chemaţi de la căminele lor pentru mîntuirea terii primejduite. E îndoielnic dacă Mircea a avut vre-odată măcar o strajă a persoanei sale domneşti. De o «armată permanentă» în acest înţeles, singurul care se poate admite, se vorbeşte numai peste cîţîva ani după moartea luî, şi numai ca un desiderat. Anume, nepotul şi urmaşul ai doilea al luî Mircea, Dan-Vodă, cerea de la Unguri, aliaţii luî, maî puternici şi maî bogaţi decîţ dînsul, a i se plăti o strajă de 600 de călări şi pedeştri romînî, ori şi mai puţini. Şi se adauge la cererea lui: «un călăreţ romîn are 1 I. Bogdan, Un hrisov al luî Mireea-cel-Bătrîn din 10 Iunie 1415, în «Anatele Academiei Romine», XXVI, no. 4. ELEMENTELE SISTEMULUI MILITAR ROMANESC 63 nevoie de un perper pe zi ea. leafă, şi trei pedeştri romînî s'ar mulţami la un loc a primi un perper1». Comandantul de hotar al regeluî-împărat îl dădu o mie de ostaşi, dintre cari o sută de călări2. Cum era alcătuită oastea romanească pe acest timp ni-o arată maî bine decît orice izvor unul neaşteptat, capitolul din Memoriile luî Wale-rand de Wavrin, dictate nepotului său Jehan, în care se descrie, cu un deosebit lux de amănunte, campania făcută în 1445 pe Dunăre de corăbiile cruciate, supt steagul Papei şi al ducelui Burgundiel, care eraii comandate de Wa- lerand însuşi. Domnul muntean şi fiul său mal mare, pe lîngă care se află un «guvernator», om bătrîn şi experimentat, care fusese şi la războiul de la Ni-copol, comandă 6.000 de oameni3. Sînt ostaşi viteji şi foarte zgomotoşi, «gens de grans lan-guaiges» 4. Poartă paveze, pavais. întrebuinţează în războiul ce fac Turcilor «corturi» de mal 1 «Et pedites volahi vel pauciores... Unus Volahus eques pro «no sallario unius diei in uno perpele, et tres volahi pedites «militer in uno perpele contentarentur»; Szabo, III, p. 41; anul 1426. a Ibid. 8 Enchiennes cronicques, ed. d-rel Dupont, I, p. 128. Este şi «diţia englesă Hardy (co)ecfia «Maşter of Rolls»). * P. 120. 64 ISTORIA ARMATEI ELEMENTELE SISTEMULUI MILITAR ROMANESC 65 multe feluri *. In tabăra se aduc ca provisiî; grîii, făină, bob şi ovăs2. Pentru a se avea, la orice împrejurare, reserve de hrană, se întrebuinţează gropi de grîne, care se acopăr cu pietre, dar, locul rămîind neatins de brumă, presehţa ascunzătorii se descopere de multe ori3. Pe acest timp, Romîniî cunosc întrebuinţarea tunurilor, aşa-numitetor bombarde de lemn, cer-cuite cu fier, din care se aruncă ghiulele mari de piatră, care fac mai mult zgomot şi, mai alesT praf, decît ispravă. Wavrin spune că tunurile noastre eraii ceva maî mici, «fără cameră, aşa încît, cjnd piatra era pusă în ele, răminea afara cel puţin o optime»4. Artileriştiî romînî sînt aşa de zeloşi, încît dese ori crapă cercurile de la tunurile slobozite prea răpede, şi unii din ostaşi cad loviţi de fărîmăturile lor 5. Domnul are la îndămînă şi un număr de J 40-50 de luntri, pe care Francesul le numeşte, I crezînd că li zice pe româneşte, «manocques».fl 1 «Tentes et pavillons»; p. 405. 8 «Bledz et farines», p. 142. «Gerbes de feves et d'avoines», p. 448. » «Es pays par delâ, ilz font grans fosses en terre, comme cys-ternes, ou ila bouttent bledz, avoines et toutes manieres de grains, et puis coeuvrent ies trous des fosses de grans pierres»; p. 422, * «N'aroient de chasse que trois quartiers, sans la chambre, sicques, quand la pierre y estoit mise, il en avoit bien Ia ral' Ieur de demy-quartier dehors»; p. 134. s Ibid. J P [o* «Ele/sînt», lămureşte el, «dintr'o bucată, ca o 5?^ treugă de porci, lungi şi strimte ; în ele încap mulţi Romînî1». Dar partea cea mal bogată şi maî nouă din povestea lui Wavrin e aceia căre priveşte cetăţile muntene saii acelea de pe malul drept care fuseseră clădite adesea de aceiaşi meşteri, oricum în acelaşi stil şi după aceleaşi modele. Iată Turtucaia turcească. Un pătrat de ziduri are cîte-un turn la fiecare colţ: unul e maî mare, ridicindu-se pană la zece picioare. O scară de lemn de-a lungul luî duce la un cerdac, asemenea cu al culelor obişnuite in Oltenia 2. Turnurile sînt acoperite cu şindrilă, pe care cronicarul o defineşte aşa: «escais de bois». în dosul cetăţii e o curte încunjurată cu «şanţuri mari şi pari de lemn», — de sigur, ca în Ţîrgovistca de la 1580, — bătuţi adînc în pămînt şi legaţi prin împletituri de nuiele 3. Giurgiul are aceiaşi formă pătrată şi aceleaşi turnuri la fiecare colţ, turnuri cu cerdace de i «Qui sont d'une. pieche, comme ung nocq aux pourceaulx, longz et estrois, et beaucop Vallaques dedens: en l'un plus, en l'autre moins.» 8 «Ung grand bacicol et grandes allees d'aisselles de bois, du-quel bacicol se deffendoient fort Ies Turcqz.» * «La basse court..., grans fossez et pallis de bois entour ycelle»; p. 117. 66 ISTORIA ARMATEI lemn pentru atac şi apărare1. De la cetate pleacă două aripi de ziduri, care se mîntuie la mal cu două turnuri asemenea cu celelalte2. Turnurile au o grosime de 24 de picioare, şi şanţurile eraţi adinei de alte patru. Un pod unia ostrovul cetăţii cu malul stîng. Atacul împotriva Giurgiului, care atunci era turcesc, se face cu Cară ce poartă un fel de fascine de vergi3. Neizbutind aşa, se întrebuinţează focul. La urmă cetatea o capătă Vlad, şi Turcii, cari ieşiseră din ea cu bună învoială, fură aşteptaţi la un loc potrivit şi ucişi de fiul Domnului, care avea, în ceia ce priveşte mila faţă de un duşman învins şi respectul pentru cuvîntul dat, alte păreri decît ale Apusenilor. Cetatea lurnulul e rotundă4. Creştinii nu o pot lua prin nicîun mijloc. Nicopolea din faţă are două aripi de ziduri cu turnuri rotunde 5, iar de spre Dunăre o întăritură de lemn6. 1 «Garitee et bacicollee de bois.» • 2 «Deux petits pans de murs... [Tours] pareillement bacicolldes comme Ies autres.» 3 «Cloies de gros bois..., atacbies de grosses fourches de bois; et si y avoit autour d'iceulz cbariots aussi autres cloies pendans» ; p. 129. 4 «Grosse tour ronde, avironnee de murailles en maniere de braye.» > 5 kA deux costez de. la viile pans de murs.» " «Pallissade de bois en la riviere, qui alloit de l'un pan de mur jusques â l'autre»; v; pp. 145-51. ELEMENTELE SISTEMULUI MILITAR ROMANESC 67 Aceasta e tot ce se poate şti despre mijloacele «de apărare ale Muntenilor, mijloace vădit puţine, care explică coborîrea principatului Ţeriî-Romăneştî într'o stare de inferioritate faţă de Moldova. III. ELEMENTELE ŞI ÎNCEPUTURILE OŞTIRIÎ MOLDOVENEŞTI. I. Cea maî veche organisare militară voevodală în Moldova. Aici, în Moldova, Bogdan-Vodă venise din Maramurăşul său încunjurat de voinici şi de un număr maî mic de călăreţi, de cavaleri, equites, -cărora li se zicea viteji. Pe unii din aceştia, ca Ianăş Viteazul, îi şi găsim pomeniţi în cele d'intăiu acte păstrate ale cancelariei moldoveneşti. Eî eraii adevăraţi «antrustionî» de modă francă, şi Vodă lua hotărîrî numai cu învoirea lor, explicit arătată. Faţă de aceşti tovarăşi, Domnul cel nou, care se răzima înnainte de toate pe dînşii, se arăta foarte larg. El li întărifl stăpînirea peste moşii cîştigate de dînşii, din mila luî— pămînturî confiscate şi pămînturî de «pustie» —, saii pe altă cale. într'unele acte de danie se spunea că dăruirea efectivă saii întărirea se face pentru buna «slujbă» a donatarului Cu gîndul la ase- 1 V. G. PopovicI, în Prinos Sturdza. 70 ISTORIA. ARMATEI ELEMENTELE SISTEMULUI MILITAR ROMANESC 71 , menea măsuri cronicarul Ureche spune, în întâia jumătate a veacului al XVII-lea, vorbind despre-Turg CoriatovicI, — unul din urmaşii luî Bogdan, — că el «aii început a dăruire ocini prin ţară la voinicii ce făceau vitejii la oşti». ÎI făcea decî şi pe eî cavaleri saii viteji. Vitejii, a căror situaţie era aceiaşi ca a unor «equites aulae» saii «milites curiae», eraţi 3.0005 în veacul al XVI-lea; în luptele lui Ştefan-cel-Mare eî sînt strălucita cavalerie boierească, nimicită numai la 1476, în lupta de la Valea-Albă, pentru a fi apoi făcută din noii. Ostaşii de rînd se numesc voinici saii iunaci adecă feciori (după bulgăreşte, în ce priveşte numele al doilea)1.. Hinsar 2, husar însemna de obiceiii hoţ, lotru; hîn-sariî moldoveni erau decî acel ostaşi, asemenea cu «achingiiî» osmani, cari nu primiaii leafă şi nu. eraii număraţi saii măcar prevăzuţi d'innainte: «oastea de dobîndă» despre care vorbesc izvoare maî tîrzil. Neapărat că la aceste elemente se-adaugă, în zilele de mare primejdie şi nenorocire, ţerânimea, gloata, care nu e datoare însă-a sta mal multă vreme departe de ogoarele şi familiile eî. 1 Cf. Bogdan, Relaţiile, pp. 49, 99, 113, 131 2 Cf. ibid., pp. 47, 199. Cf. I. Bogdan, Documentul Răzenilor-din 1484; din «An. Ac. Rom.», XXX, p. 41 şi urm, — Să fi împrumutat husarii noi, din veacul al XV-lea, al Ungurilor, al căror nume înseamnă vm> bu cred. «Feciorii husari» erau cel din urmă ostaşi (Bogdan, Cronice inedite, p. 41). Această oaste era împărţită, în ce priveşte pe boieri, în steaguri, asemenea cu banderiile Ungurilor; astfel de cTirosH sînt pomenite încă din 1432 \ II. Cetăţile moldoveneşti. Un rol de căpetenie aii, în apărarea Moldovei ca şi în a Poloniei vecine, cetăţile. Unele, tîr-gurî întărite cu şanţuri şi palisade, ca Baia, nu \ntră în rindul cetăţilor adevărate, care aii ziduri de piatră şi sînt comandate de pircălabî, în număr de doi. Astfel de cetăţi sînt următoarele : La Nistru saii lîngă această apă. 1. Hotinul, a carii cetate, mărită de Petrii Rareş, se oglindeşte şi astăzi în largul rîu vecin, mult maî tare şi mîndră decit tărzia înjghebare de bolovani care e cetatea turcească, făcută la 1713. Se văd pătrate de cărămizi formînd cadre in jurul pietrelor alese, se văd săpături gotice în jurul uşilor şi fereştilor2. 2. Orheiul, maî înlâuntru, îndreptat împotriva Tătarilor, pe cînd Hotinul opria, şi putea să ameninţe chiar, pe Poloni. 3. Soroca, pătrat de zidărie rămase încă în 1 Ibid., pp. 42-3, 181. 2 V. desemne în Sămănătorul, IV. 72 ISTORIA ARMATEI ELEMENTELE SISTEMULUI MILITAR ROMANESC picioare; dimensiuni mult maî mici: şi aceasta a stat în calea Tătarilor, iar apoi a Cazacilor. 4. Tighinea, prefăcută în „cetatea turcească Bender la 1538. De atunci RdgjuVAu făcut pe locul eî o cetate modernă. 5. Cetatea-Albă, la limanul Nistrului. Clădită odinioară de GenovesI, ea a fost prefăcută supt Alexandru-cel-Bun de meşteri trimeşî din Po-dolia. Se poate pune alături cu Hotinul, dacă nu-l şi întrece, în ce priveşte înnălţimea, întinderea şi puterea zidurilor. Prefacerile şi înnă-clirile ce i s'aii făcut în ultimele timpuri, de Turci — al căror Akkerman a fost —, şi de Ruşi pe urmă, n'aii nicîo însemnătate. Şi astăzi turnurile masive ale vechil clădiri militare domină Limanul şi Marea pană departe. în legătură cu Cetatea-Albă e 6. Chilia. Chilia cea veche, Licostomul, se află în cuprinsul hotarelor noastre, dar pană astăzi nimeni nu şi-a dat osteneala să facă măcar o descriere a locului, necum să înceapă săpături care ar da, fără îndoială, foarte bune re'sultate. Cea Nouă, moldovenească, e în Basarabia, dar proasta cetate turcească a înlocuit cu totul vechiul masiv de ziduri, dres, în veacul al XV-lea, şi de Ştefan cel-Mare; apoî jgijahinca Turcilor a fost dată jos de Ruşî, (stăpîni! de astăzi) al teritoriul^ pe ^-----------...... —x.. care a stat una din cele mal însemnate cetăţi ale Moldovei. La Prut n'a fost niciodată vre-o întăritură serioasă, care nici nu era nevoie, odată ce am avut linia Nistrului în toată epoca noastră eroică de neatîrnare şi odată ce, pe urmă, pămîntul nostru a stat supt scutul aceloraşi creaţiunî ale Domnilor moldoveneşti, şi maî ales ale lui Şte-fan-cel-Mare, pe care Turcii s'aii mulţămit a le înnoi. Numai sus, de tot, la graniţa deschisă, a rămas cîtăva vreme (7) cetatea Ţeţinei, ale căril ruine se maî văd şi astăzi pe un deal împădurit lîngă Cernăuţi; e însă de notat că niciodată nu întilnim pîrcălabi aî ei. Districtul întreg era organisat milităreşte, avînd în frunte un staroste, după moda polonă, pentru tot Ţinutul Se-penicului: maî tîrziu el îşi avea reşedinţa chiar în tîrguşorul Cernăuţuluî, unde era vadul. în schimb Ştefan-cel-Mare, ca şi, după dînsul, Petru Rareş, pană la înfringerea acestuia, şi-aii avut pîrcălabi în Colomea şi Sniatyn, dar trebuie să se spuie iarăşi că aceştia, ca şi pîrcălabiî de (8) Ciceu de-alminterea, n'aii fost puşi în rîndul boierilor terii', ca pîrcălabiî ceilalţi: eî eraii socotiţi deci ca nişte comandanţi în teritoriu străip, cucerit. Apărarea o constituia la Miazănoapte cetatea, foarte puternică, a (9) Sucevei, a carii întemeiare 74 ISTORIA ARMATEI ELEMENTELE SISTEMULUI MILITAR ROMANESC 75 se datoreşte, la dreptul vorbind, luî Ştefan, care e şi creatorul sistemului de apărare prin cetăţi şi acela care a instituit pircălăbiile. Ea a fost în stare să se împotrivească unui atac, care ţinu maî multe săptămînî, din partea uneî mari oştiri polone, cu tunuri, în fruntea căreia stătea însuşi regele Ioan-Albert. Fusese dreasă de cu-rind, după ajungerea pană la Suceava, în 1485, a Turcilor din cetăţile, de curind pierdute, ale Chiliei şi Cetăţiî-Albe. Cind, pentru a doua oară, Turci, data aceasta cu Sultanul Solim an-cel-Măreţ însuşi, intrară în Suceava, eî putură intra şi în cetate, dar n'o stricară şi n'o «înnoiră», lăsind-o ca reşedinţa luî Vodă Ştefan-cel-noîi, adus de dînşii, a păcătosului de Lăcustă. Suceava fu încunjurată peste douăzeci de ani de către boierii cari luaseră Domnia luî «loan-Vodă» Despot şi acuma-I voiaii şi viaţa; el ieşi, înveşmîntat în cele mal mindre haine domneşti ale sale, şi, întîmpinat lâ podul de la Arenî, fu «judecat» şi ucis. Cetatea fu atacată apoî de Mihaî Viteazul, care urmăria pe Ieremiâ Movilă, şi căzu in mînile năvălitorului. Cea maî nouă formă a Sucevei vine de la Movileşti, cari aii stat bucuros în încăperile ei. Asediul luî Timus Cazacul şi al Domniţei Ruxanda, soţia lui şi fata luî Vasile Lupu, Domnul izgonit de către noul stăpînitor, Gheorghe Ştefan, şi de către ajutătorii Iui, munteni şi ardeleni, înseamnă iarăşi o dată însemnată în viaţa vechii Capitale. La urmă, maî mulţi ani de zile băciniră în ea, de la 1691 înnainte, Polonii Craiului Sobieski, cari-şî făcură aici un sistem complicat de fortificaţii in care intra şi mănăstirea armenească, zidită pe un alt deal, a Zamcăi. Din cetate, aşezată pe un deal de lut, prăpăstios in cele maî multe părţi, de-asupra uneî rîpî adîncî avînd în faţă înnălţimile, mai mici, care purtau biserica Mirăuţilor, cea maî veche biserică metrop&litană a Moldovei, şi^Zamca, se maî păstrau prin anii '80 numai cîteva fărîmî de zidărie; pămîntul, grămădit în lungii ani aî părăsirii, acoperia însă, pe lîngă multe rămăşiţe de ţigle, de discuri şi plăci smălţuite, de podoabe, de tencuieli cu stele de aur pe un fond albastru, de arme şi obiecte, de oase sfărîmate, şi aproape întreaga structură esenţială a zidurilor, — afară de laturea din faţă, către oraş, care in parte va fi căzut de vale, în surparea malului, iar în parte a fost desfăcută de tîrgo-veţil din Suceava cari şi-aii făcut casele din aceste pietre bune şi cărămizi solid călite în foc. O curiositate nobilă, un interes rar şi cu atît maî vrednic de laudă, pentru trecutul unul viteaz şi vrednic popor care-I era străin, o pasiune de arhitect care ştie să treacă dincolo de 76 ISTORIA ARMATEI realitatea^ şi practicitatea meşteşugului său, făcură pe d. Romstorfer să înceapă, cu mijloace ridicol de puţine, săpături pe dealul cetăţii. Duse cu o nespusă răbdare şi o mare iubire, cu o cruţare cuminte a banilor şi forţelor ce se aveaii la îndămînă, săpăturile dădură, nu numai re-sultate strălucite, dar, maî mult decît aceasta, resultate definitive şi depline. Cetatea luî Ştefan-cel-Mare şi a Voevozilor ce i-aii urmat în acest d'intăiii Scaun sucevean, a scuturat de pe fruntea eî cenuşa veacurilor şi se înfăţişează astăzi, ca ruină de ^igur, dar ca o ruină perfect inteligi-gibilă Cetatea avea două şanţuri de încunjur, fără apă în ele, cu toate asigurările tradiţiei. Pătrată ca şi a Giurgiului, ea avea, nu patru, ci şese turnuri rotunde. în loc să fie insă o zidărie închisă ca acolo, ea cuprindea 'n sine o curte mare, în care se ridica un pătrat de clădiri, cu cămările pentru Domn şi curte, cu adăposturi pentru ostaşi, cu hambare de provisiî, cu deposite de arme şi chiar un paraclis, pe zidurile căruia se maî deosebesc urme din chipurile sfinţilor. în spre partea Muntelui, (10) Romanul, cetatea 1 Resultaţele căpătate de d. Romstorfer, care a întemeiat şi un Museâ al cetăţii, sînt publicate, cu planşe şi unele desemnurl, în buletinul comisiunil istorice bucovinene pană la 1902. ELEMENTELE SISTEMULUI MILITAR ROMANESC 77 lui Roman-Vodă, aşezată lingă oraşul de astăzi al Romanului, «Cetatea-Nouă» saii a Smeredoveî, nu se maî poate recunoaşte astăzi prin nimic, de şi locuitorii arată unde a stat odinioară această ultimă apărare sudică a principatului celui restrîns al Moldovei, aşa cum era pe la 1400, La Apus, pe o culme rotunjită asemenea cu aceia care sprijină cetatea Sucevei, a fost, încă de la începuturile Domniei moldoveneşti, (11) Cetatea Neamţului, numită după apa ce curge pe lîngă dînsa. E aproape tot aşa de bine păstrată ca şi cetatea Sorocăî, cu care samănă şi în ce priveşte dimensiunile şi în ce priveşte forma. Un viaduct, clădit cu oarecare meşteşug, duce la poarta de intrare; patru turnuri se ridicau la cele patru colţuri ale unui pătrat de ziduri care au o grosime de trei metri. D. Romstorfer a visitat în treacăt < Cetatea Neamţului, descriind-o într'o broşură ; lucrări de desgropare nu s'aii început însă, şi e o adevărată ruşine ca numai un străin, în ţară ajunsă străină şi cu banii uneî cîrmuirî străine, să fi adus la lumina zilei ceva din acele cetăţi moldoveneşti in piatra cărora trăieşte atîta din energia şi mărirea uuui trecut ce ar trebui să fie încă un izvor de inspiraţie şi un puternic razim moral pentru vremurile de astăzi. Deşi Alexandru, fiul cel mal mare al lui Ştefan- 78 ISTORIA ARMATEI cel-Mare, a stat mult timp după catastrofa din 1484 —■■ a cetăţilor de la Dunăre şi Mare — in Ţara-de-jos, aici în părţile de munte, veghind întru apărarea eî, deşi a făcut bisericile din Borzeştî,. '■în Ţinutul Bacăului, şi de la Bacău chiar, acest din urmă oras, care a fost întemeiat încă de Un-guri din vechiu, veniţi ca şangâî (de aici: Ceangăii) pentru exploatarea ocnelor de sare, n'a fost I niciodată încunjurat de zidurile uneî cetăţi. în-i tr'un tîrziu, Ştefan-cel-Mare smulse Muntenilor Ucetatea cea nouă de la Milcov, (12) Crăciuna, dar se vede că şi acest Ţinut vrincean, căpătat astfel, era pus în rindul celor dobîndite de curînd, căci pîrcălabii de Crăciuna, cari aii trebuit să fie, nu se întimpină nici el în rindul acelor pir-călabL ce staîi în rindul boierilor de Divan, sfătuitori al Domnului. III. Steaguri moldoveneşti. O întimplare fericită a făcut să avem două din steagurile supt care s'aii luptat ostaşii marelui Domn. Dăruite la Athos, ca semn de mul-ţămită către împărţitorul de biruinţă, ele se văd acolo şi pană astăzi. De curînd, ele aii fost reproduse, după foarte bune fotografii, aduse Re- ELEMENTELE SISTEMULUI MILITAR ROMÂNESC 79 gelul Carol, şi descrise de d. I. Bogdan tntr'un memoriu din «Analele Academiei Romînea.XXIV. Amîndouă aii chipul Sfîntului Gheorghe ostaşul, cavalerul, luptătorul pentru dreptate, liberatorul celor prigoniţi. într'unul el stă în Scaun de stăpînire, cu spada biruitoare răzimată paşnic pe mînă, pe cînd doi îngeri ţin de-asupră-î cununa gloriei; balaurul stă, strivit, supt picioare. Pe celălalt, sfintul se luptă călare, şi suliţa cu crucea la capăt străbate gîtlejul lighioanei care se învîrte de mînie: din ceruri o mînă îndeamnă, pe cînd, fugare din cetatea unde stă închis împăratul, Domniţa chiamă pe frumosul tînăr în ajutorul celor împresuraţi şi ameninţaţi cu peire; heruvimi zboară la cele patru colţuri, franjuri mari, cu flori şi struguri, âtîrnă. Legenda, în frumoase slove cirilice, lungăreţe, spune la cel d'intăiii: «O luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în năpăştî grabnice-aju-tător, şi călduros sprijinitor, şi celor scîrbiţi bucurie negrăită, primeşte de la noi şi această rugăciune a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn al terii Moldovei; păzeşte-1 neatins, în acest veac şi în cel de apoîj cu rugăciunile celor ce te cinstesc pe tine, ca să te proslăvim pe tine în veci; amin. Şi s'a făcut în anul 7008 [1499-500], în al 43-lea an al Domniei lui». Iar, dincolo, tro- 80 ISTORIA ARMATEI parul are acest cuprins: «Biruitorule, mare mu-cenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mîntuiască sufletele noastre acestea, tu care eşti mîntuitorul celor robiţi şi săracilor apărător, celor fâră puteri vraciii, al împărăţiei soţ de lupte». CAP. II. LUPTE ROMANEŞTI PÂNĂ LA STEFAN-CEL-MARE. 6 L LUPTELE MUNTENILOR CU UNGURIÎ ŞI LEGĂTURILE LOR RĂZBOINICE CU DÎNŞlI. I. Peirea luî Vodă Litovoiii. — Biruinţa din 1330 a lui Basarab Domnul a toată Ţara-Romănea&că. Cea maî veche luptă a Rominilor pentru scopurile lor proprii e o înfrîngere de pe la 1270: aceia din munţii Gorjuluî, în care Litovoiii, Voe-vodul oltean, care riu maî voia să plătească tribut Ungurilor, fu bătut de aceştia şi peri. Fratele sâii Bărbat intra în mînile biruitorilor. Ea se pomeneşte numai în treacăt, prin acte de donaţie ungureşti1. Pare să se fi dat pe la tre-cătoarea Vilcanuluî ori a Turnului-Roşu, între două cete fără însemnătate. Politiceşte are însă o însemnătate superioară celei militare. Prin ea se făcea dovada că Domnia slobodă a Ţeriî-Romăneştî nu se poate întemeia de Voevodul din stingă Oltului. i Reproduse în Hurmuzaki, I. 84 ISTORIA ARMATEI O a doua înfrîngere urmează, la 1330. Romîniî din părţile Argeşului şi Muscelului sint bătuţi pe un cîmp de luptă foarte depărtat, in munţii peninsulei balcanice, la Velbujd, de către Sirbî, cu cari, de altfel, ai noştri n'aii avut o duşmănie firească, nici lupte directe. E vorba însă numai de învingerea unui corp de ajutor românesc, comandat însă chiar de Domn, Ba-sarab, fiul luî Ivancu (Iancu ; Tîhomir), venit in ajutorul rudei sale prin alianţă, Ţarul bulgăresc Mihail.ii . . e. A Treia oară, in chiar acest an, avem a'face insă cu o biruinţă, mare şi întreagă, rodnica in urmări, fiindcă lupta se dădea în direcţia naturală a desvoltăriî noastre şi pe pămîntul nostru, ocrotitor pentru ai săi. Ni-o păstrează un izvor contemporan, povestirea care a fost apoî cuprinsă in deosebitele versiuni ale cronicei ungureşti maî vechi (publicate in. colecţia luî Florianus) pană la Thurocz (in colecţia lui Schwandtner). Ştiind pe Basarab slăbit, Toma Voevodul Ardealului şi «Dionisie fiul lui Nicolae. fiul lui «loanka» saii şi «Iancha» — cred că ar trebui să vedem în acesta un pribeag, nepot de fiii al unui Iancu — îndeamnă pe mîndrul rege angevin Carol-Robert la supunerea Ţeriî-Romăneştî, în. LUPTE ROMĂNEŞTÎ PÂNĂ LA ŞTEFAN-CEL-MARE 85 folosul lui Dionisie acesta; cronica o şi spune limpede: «ut terram ipsius uni ipsorum insul-tantium traderet possidendam», adecă: «pentru a da în stăpînire ţara luî Basarab unuia dintre ei, năvălitorii)). De fapt Severinul e luat pentru Dionisie, care, neputînd fi de o cam dată Domn, e pus Ban acolo. Deşi Basarab oferă a răspunde tributul de 7.000 de mărci de argint, Ungurii întră în ţară. Intrarea se face pe la Bran, şi ţinta e reşedinţa lui Basarab, Argeşul. Izvorul spune că se trece «printre munţi şi păduri». Oastea se rătăceşte prin aceste pustiuri şi flămînzeşte; se •cere pace. Regele se întoarce pe un drum în cursul căruia ii aşteaptă o trădare răzbunătoare. Cum a fost locul atacului, învălmăşelii nebune, al lungii lupte desperate, a vinarii cetelor răzleţe, al peiriî aproape desăvîrşite, ni spune lămurit contemporanul: «Pe un drum ce era în cerc şi în amîndouă părţile închis cu maluri prăpăstioase şi, înnainte,' unde drumul era maî •deschis, fusese tăiat în maî multe locuri cu zăgazuri tari»1. Recunoaştem posiţia: e aceia de pe linia care duce de la Cîmpulung la Bran, în i «In quamdam viam... quae... erat in circuitu, et in utraque parte ripis promineniibus circumclusa et ante, unde erat dicta via patentior, indaginibuB in pluribus locis fortiter fuerat cir-«umsepta.» 86 ISTORIA ARMATEI LUPTE ROMANEŞTI PÂNĂ LA ŞTEFAN-CEL-MARE 87 care drumul se afundă' 'n căldarea, potrivită pentru surprinderi şi măceluri, zisă Posada, după vre-o posadă, o cetăţuie, bulevard exterior saii strajă de cetăţuie1 ce va fi fost aice. Romîniî aleargă pe sus, în margenea pădurilor -, aruncînd săgeţi asupra oştirii «ce era în fundul drumului adîncit, care nici drum nu se^poate zice, ci ca o corabie strîmtăn3. Şi în urmă drumul fusese închis, şi, din exemple moldoveneşti, ştim cum: 6u copaci tăiaţi şi risipiţi de-odată. Luptele, care ţin de Vineri, 9 Novembre, pană Luni, 12, se dau în această strîmtoare grozavă, în care mişcările luptătorilor sămănaii doar cu ale «unui leagăn ce se clatină»4 saii cu ale «unei trestii de baltă ce se înfioară de vînt». Oastea ungurească era alcătuită din banderiîy conduse de nobili, dar şi de clerici, de prepo-siţiî şi plebaniî deosebitelor Biserici episcopale; ba încă, fiind o expediţie împotriva unui shis-matic, şi un frate din Ordinul Dominicanilor, 1 V. Bogdan, Documentul Răzenilor, pp. 52-4. 2 «Superius discurrendo.» 8 «Qui erat in fundo depressae viae^quae nec via dici potest*. sed quasi navis stricta.» * «In quibus diebus collidebantur invicem milites elecli sicut in cuneis raoventur et agitantur infantes, vel sicut arudines quae vento moventur.» al Predicatorilor, mergea înnaintea falnicilor călăreţi, cu crucea latină a prigonirii în mînă. Aceşti luptători aveaii cu eî acele arme scumpe, acele veşminte de mult preţ, acele vase de argint, acei cai de rasă, cu frîie şi şele împodobite, care ajunseră prada boierilor şi ţeranilor lui Vodă Basarab bătrînul. Regele era încun-jurat de o Curte strălucită, din care făceau parte cti cari-1 apărară, şi pană la moartea lor: De-sideriu, fiii al luî Dionisie, care schimba hainele ci stăpinul său şi fu, îndată, doborît de săgeţi, iţ mijlocul chiotelor de bucurie ca pentru un Ctaiu duşman ucis; Donch, care poate fi Danciul, cuNfiul săîi Ladislas, vre-un Vladislav, şi magis-trulVMartin fiul luî Berend. Mai eraii şi Cumani, călăreţi uşori, în număr mare. Peiiră preposiţiî de Alba ardeleană, de Posega, plebanal de Saros, 1 călugărul dominican, cari, cu ura\ religioasă a unui timp cînd duşmănia politică\ua prea adesea veşmîntul religiei, fură tocaţi în \ap cu măciucile (locul lignei clavi, care ar fi «cuieW lemn», trebuie schimbat în «.lignee clave), apoî \ bună parte din curteni şi, în sfirşit, destui Cuma\L pe cari călăreţii noştri ştiură să-î ajungă. Truptrile nu putură fi luate de fugari, ci rămaseră ac>lo, la locul nenorocirii. în acest sînge se botezăVieatîrnarea noastră de Unguri. 88 ISTORIA ARMATEI Luptele luî Vlaicu-Vodă cu Ungurii. Peste treizeci şi opt de ani — al patrulea războiu cunoscut, decî, — Domn muntean era Vlş-dislav, zis Laicu saii Vlaicu, fiii al luî Nicolae Alexandru-Vodă şi nepotul luî Basarab biruitorul. Peste Unguri domnia fiul luî Carol-Robeit, Ludovic, rege mindru şi puternic, căruia, nu fără dreptate, i s'a zis cel Mare. Şi el apărător al legii catolice, din care făcea perdeaua ambiţiei sale de cuceriri, Ludovic se prefăcu a pleca asupra Turcilor, cari înnaintaii, într^an răpede curs de izbînzî şi anexări, spre Dunire, şi, in loc să se încurce în luptă cu dînşii, sn/ulse din moştenirea, atuncea deschisă, a Ţarului bulgăresc Alexandru Vidinul cu Ţinutul pcun-jurător, cu care făcu un nou Banat un/uresc.\ Cete romaneşti il ajutaseră, supt o ru/ă, venită de peste munţi, a luî Vlaicu, Ladslas saii Vlad din Doboca, Dobăcescul. Bulgarii/lin Vidin ţineau însă la ortodoxie şi la Ţarul lo/Straşimir, fiul luî Alexandru. Neputînd să-1 abă innapoi pe acesta, eî băgară în cetate pe/Romînî. De aici începu războiul. Pe cînd regele alerga spre yclm, Voevodul LUPTE ROMANEŞTI PANĂ LA ŞTEFAN-CEL-MARE 89 ardelean Nicolae, cu Simion fiul luî Mauriciu şi alţi «fruntaşi» 1 ai săi, cu o sumă de nobili — banderiî ardelene — şi cu Scaunele Secuilor întră «prin Secuime»2. Decî păţania veche învăţase minte pe Unguri, şi, in loc să se maî încurce prin coclaurile primejdioase de la Bran şi prin valea Dîmboviţei, bogată în surprinderi ca aceia de la Posada, Nicolae trecu prin pasul, de către Secuime, al Buzăului, luînd îndată cursul lalomiţeî, {1369)*. 0 intăie ciocnire se întîmplâ îndată, căci Romîniî tăcuseră pe apă în sus «oarecare cetăţuî de apărare 4» ; Dragomir, «pîrcălabul de Curte» al luî Vlaicu, comandant al cetăţii Dîmboviţei, poate al Bucureştilor5, — dacă nu se admite că e o confusie de localităţi şi că cetatea e a lalomiţeî, decî Tirgoviştea —, comanda pe cei d'intăiu apărători ai ţeriî. Oastea ardelenească putu trece maî departe. înnainte de ce să-ajungă însă in părţile de şes, ea dădu peste «zăgazuri şi împletituri de spini şi trecători foarte strimte», şi Romîniî răsâriră de jur împrejur, «prin păduri şi munţi»6. Aici se întimplâ 1 «Potiores milites.» 2 «Ultra terram Siculorum.» 8 «Fluvium Ilumcza, Iloncha.» 4 «Ubi fortalitia et propugnacula erant per Olachos formata.» 5 «Castellanus eius de Domloyka.» ««Ulterius procedens inter indagines et veprium densitates ac passus strictissitnos conclusus...; de silvis et montibus:» 90 ISTORIA ARMATEI şi nimicirea acestei a doua oştiri de năvălire a Ungurilor. Peri Vicevoevodul ardelean, Deso, zis Wos sau Vas, poate un Romîn de obîrşie, apoî pîr-călabul acelei Cetăţî-de-Baltă de pe Tîrnave care era să fiet peste o sută de ani feuda ardeleană a Domnilor Moldovei, Petru «Ruffus», poate un Sas, Roth si doi fruntaşi secui, — acum nu mai ajutau Cumanii, cari nu datoriaii slujbă decît regelui, plecat în expediţie personală,— Petru şi Ladislas, împreună cu o mulţime de ostaşi de rînd. Fuga fusese împiedecată de «locurile mlăştinoase şi băltoase» 1. Decî lupta aceasta, care se dădu în primăvară, avu ca teatru smîrcurile lalomiţeî în preajma Tirgoviştiî, pe care încercau s'o cucerească Ungurii. Cu nici o altă parte nu s'ar potrivi descrierea precisă şi exactă, care are acelaşi caracter ca şi descrierea luptei din 1330 şi se află în aceleaşi compilaţii. Urmară luptele luî Nicolae de Gara, unul din stilpiî Ungariei pe atunci, cu Romîniî, pe la Vidin şi cetatea Severinului, care fu luată — momentan— înnapoî de rege. Atunci se întări întăiu Branul, cu «briganzi» din Companiile războinice internaţionale şi cu meşteri de arbaletă^ 1 «In locis lutosis et paludosis, indaginose conclud.» LUPTE ROMÂNEŞTI PÂNĂ LA ŞTEFAN CEL-MARE 91 de arc, englesî1. Cu aceasta regele Ludovic, neputîndu-şî supune Ţara-Romănească, socotia că a pus măcar la adăpost Ardealul saii din partea uneî năvăliri muntene. Asupra luptelor următoare ale luî Vlaicur lipsesc izvoarele. Nu ştim decî cum a putut eî ajunge în stăpînirea Nicopoleî, cum s'a bătut cu Ludovic pentru Severin. Nu ni sint maî desluşite năvălirile luî Dan I-iu, nepot al luî Vlaicur in Banatul unguresc, pe la Mehadia (ungureşte: Myhald), intr'o vreme cînd moartea luî Ludovic aruncase în haos afacerile regatului vecin. III. Legăturile luî Mircea-Vodă cu Ungurii. Nu sintem maî fericiţi cu privire la campaniile luî Mircea. El n'a avut a face cu Ungurii, cari l-aii şi sprijinit în anii săi de nenorocire: 1394-6. Cu ostaşii regelui Sigismund se luptă însă de două ori. în împrejurări asemenea cu cele din 1330 şi din 1369, boierul care luă, pentru ceva mai mult de doi ani, locul luî Mircea, Vlad-Vodă. Isprăvile şi păţaniile acestuia, care, după «Brigantiis et balestrariis anglicis.» LUPTE ROMÂNEŞTI PÂNĂ LA ŞTEFAN-CEL-MARE 93 92 ISTORIA ARMATEI" nume, arată să fi invocat paternitatea luî Vlaicu, — un mare înnaintaş! —, sînt cunoscute numai după o scurtă menţiune în anumite privilegii ale regelui Sigismund, ginerele luî Ludovic, şi în actul solemn prin care acelaşi face danii, pentru credinţă şi servicii, Voevoduluî ardelean Stibor. în 4395, Sigismund venise cu banderiî şi oaste ardelenească, maî ales cu aceasta, pentru a pune pe Mircea, aliatul său, din nou în Scaunul muntean. El veni din Braşov, trecu pe la Bran, unde nu vor. mai fi rămas din meşterii de războiu străini aduşi cu vre-o douăzeci de ani in urmă, apoi, călăuzit de Mircea, care-î pregăti cele de nevoie pentru cale, el ajunse la Argeş,'care fu dobîndit pentru acesta, şi, mergind spre Apus,- ajunse linia Oltului. Pe Olt în jos se cobori în sfirşit regele, întovărăşit de Mircea, pană la Turnu, pe care încercă în zădar să-1 iea. Luptele de aici vor fi fost ca acelea pe care le-am constatat în 1445. Chemat înnapoî de moartea soţiei sale Măria, care-i dăduse drepturile de stăpînire, Sigismund urma la întors aceiaşi cale. Se pare că Mircea rămase în Argeş. Dar la. Posada—se spune anume —, oamenii luî Vlad năpădiră din munte --asupra oştilor regale care se întorceau şi li aduseră pagube însemnate. Amănuntele lipsesc insă asupra acestei de-a doua lupte din munţii Muscelului. în 1396, cînd se făcu, la Dunăre, marea expediţie a cruciaţilor, intre cari Germani şi Fran-cesî, cu fiul ducelui Burgundieî în frunte, Mircea luă parte la dinsa ca Domn al plaiurilor, pe cînd in şes, avindu-şî reşedinţa in cetatea Dîmboviţei — se pare că sint Bucureştii, unde ocrotitul Turcilor putea să fie mai uşor ajutat —, domnia încă Vlad, învingătorul de la Posada., Se ştie că în lupta de la Nicopol mîndriî Apuseni nu voiră să îngăduie luî< Mircea a lovi cel d'in-tăiii pe spahii, ostaşii călări, feudatarî, ai Sultanului Baiezid, şi că eî căzură orbeşte asupra falangei oştirii de Curte, pedestre, a Ienicerilor, şi fură nimiciţi. Lupta maî ţinu însă cu regele Sigismund, cu Nicolae de Gara şi cu boierii luî Mircea, pană ce regele fu silit a fugi pe Dunăre,, spre Chilia, Marea Neagră, Constantinopol şi Marea Adriatică, pe unde, târziii de tot, el se întoarse. Un cronicar frances contemporan, Froissart, se plinge că aceia dintre cavalerii Apusului cari putură scăpa pe malul stîng, fură prădaţi de-Rominî. Erau, nu ai luî Mircea, ci ai luî Vlad^. Acesta fusese atacat odată, în cetatea IDîmbo- i 94 ISTORIA ARMATEI viţei, de Voevodul ardelean —- al treilea care vine la noi în ţară — Stibor, şi fusese rănit, dar fără a pierde Domnia. La întors însă, Stibor îşi desăvîrşi fapta: prins în aceiaşi cetate, cu toată familia sa, Vlad fu dus în Ardeal, de unde nu se maî întoarse, asigurindu-se astfel stăpînirea luî Mircea. în amindouă caşurile, Stibor avuse numai trupe ardelene, şi el urmase linia Dîmboviţei şi Branuluî. Ungurii erau aşa de siguri de Mircea, încît dădură Branul în sama luî. IV. Legături ale Muntenilor după moartea luî Mircea-cel-Bătrîn. 4. Pe la Bran trebuie să fi venit, în 1420,— pentru a sprijini pe Mihail, fiul şi urmaşul luî Mircea, împotriva unui văr, sosit din Gonstantino-pol, Dan al II-lea, fiul celui d'intăiii, —- al patrulea Voevod ardelean amestecat în afacerile noastre, Ştefan de Losoncz. O scurtă menţiune în cronica luî Thurocz ni spune că, într'o luptă cu Dan,,, sprijinit de Turci, periră şi Mihail şi Voevodul. . 2. Dan ajunse peste câţiva ani insă aliatul singur, vasalul credincios şi căpitanul îndrăzneţ al împăratuluî-rege Sigismund. în primăvara anului 4427, acesta veni să-1 restituie' şi să izgonească pe LUPTE ROMÂNEŞTI PÂNĂ LA ŞTEFAN-CEL-MARE 95 omul Turcilor, Radu-Vodă, zis Pleşuvul, slavo-neşte «Prasnaglava», fiii din flori al luî Mircea. E campania din 1395 înnoită, cu deosebire că Dan e în locul luî Mircea, Radu în al luî Vlad. Pe Sigismund îl aflăm la Braşov, la Cimpulung, şi-1 vedem oprindu-se la Turnu. 3. După moartea lui Sigismund, grija terilor noastre trece îndată asupra luî Ioan Hunyady. Pe acesta şi pe regele Vladislav îl ajută Vlad Dracul, vărul şi urmaşul luî Dan, în campania de la Vama, în care, lovindu-se de zidul Ienicerilor, peri acel rege ungaro-polon Vladislav şi, împreună cu el, legatul pontifical Iulian Cesa-rini (1444). E repetiţia evenimentelor din 1396: Vlad se unise cu creştinii la Nicopol. 4. în 1445, cînd corăbiile cruciaţilor vin pe Dunăre, ele ieau Silistra, Turtucaia şi Giurgiul şi atacă Turnul, cu ajutorul luî Vlad-Yodă. Hunyady se coboară şi el în toamnă şi intilneşte pe creştini la Turnu chiar, mergînd apoî cu eî pană la gura Jiiuluî, cind toamna tirzie-1 întoarce înnapoî. El venise maî mult ca un Voevod ardelean — al cincilea —, deşi era guvernatorul de fapt — în curînd fu şi de drept — al' Ungariei, cu trupe ardelene, pe drumul, călcat de. Unguri în 1394 şi 1427, pe la Bran şi pe malul sting al Oltului. 5. Peste doi ani Vlad şi fiul său maî mare, Mircea, eraii ucişi la Tirşor, pe Prahova, de Hunyady, care năvăli în sărbătorile Crăciunului şi prinse pe vecinul săii cu totul nepregătit. Hunyady* n'avea acum oaste, şi, de bună samă, unise numai cîteva sute de călări de-aî săi cu tovarăşii de rătăcire ai unui pretendent, poate încă un Dan, care dispăru râpede. Aş crede că aceşti puţini ostaşi veniseră pe la Bratocea, luînd calea Teleajenuluî, — întrebuinţată decî acum intăiaşi dată. ^^^^^ 1 II. LUPTELE MUNTENILOR CU TURCII. I. Legăturile lor. 1. Cele d'intăiii legături cu Turcii le avu încă Vlaicu-Vodă, cînd îşi dădu ajutorul la lupta Sîr^ bilor cu Sultanul Murad în 1371 : abia aflăm de fiinţa acestei mari înfrîngerî creştine. Apoî, supt acelaşi Domn, se văd în faţă Romînî şi Turci, la luarea Nicopoleî de Vlaicu, o singură dată pomenită în treacăt. 2. A treia oară e la 1394. în urma unor complicaţii, â căror expunere nu-şi are locul aici1, Sultanul Baiezid, care voia să creeze o împărăţie turcească întocmai ca acea bizantină de odinioară, trecu Dunărea. Avea cu el Ienicerii, nedespărţiţi de persoana Sultanului, spahiii feu- i T. cartea mea Chilia şi Cetatea-Alhă, Bucureşti, 1899. 98 ISTORIA ARMATEÎ dalî şi achingiiî prădalnici, iar, pe lingă eî* pe domnii sîrbeştî din Macedonia, de la Velbujd, şi pe fiul Craiului Vucaşin, care ţinuse pe o soră a luî Vlaicu-Vodă, — vestitul Marcu Cralievicî, feciorul de Craiu saii Crăişorul. Se trecu prin vadul de la Vidin, ajungîndu-se îndată 'n şesul doljean. La satul Rovine ieşi înnainte Mircea, şi birui. Lupta n'o putem reconstitui1: căzură însă mulţi Sirbî şi Crăişorul lor. Dar Baiezid avea puteri încă neatinse, pe cînd Mircea era zdrobit de biruinţa sa. Turcii trecură Oltul pe la Slatina şi ajunseră la Argeş, de unde Domnul fugise la Braşov. Am spus şi maî sus că avangarda turcească străbătu, pentru întăiaşî dată, trecătoarea Branuluî şi pradă supt zidurile Braşovului. 3. Cind, după lupta de la Nicopol, în 1397, primăvara, Sultanul voi să pedepsească pe Mircea, el nu maî veni prin Oltenia, ci se îndreptă asupra Silistreî, pe care o smulse lui Mircea, care o ţinuse cîţiva ani. Apoî se trecu pe aici în părţile de mlaştini şi pustiu unde nu se deschidea nicîo cale. Turcii trebuirâ să se retragă imediat. 1 E pomenită numai în Analele sîrbeştî — v. şi ale mele Studii gi doc, III — traduse şi de Moxalie, în Hasdeu, Cuvente den bătrînî, II, in latineşte de I, Bogdan, Archiv fur slamsche Phi-lologie, XIV, cu interpretare istorică de Jirecek. Cf. Chilia şi Cetatea-Albă, pp. 65 6. LUPTE ROMÂNEŞTI PÂNĂ LA ŞTEFAN-CEL-MARE 99 4. Ciţîva ani, Mircea se amesteca în afacerile turceşti, trimeţînd după moartea luî Baiezid, prin aceleaşi vaduri, pe Sultanul Musa împotriva fratelui său Soliman. Cînd Mohammed, alt frate, luâ moştenirea amîndurora, el nu maî veni în Ţara-Romănească, ci, în al treilea atac turcesc, curaţi numai linia Dunării de cetăţi romaneşti, luind Giurgiul întărit de Mircea. El clădi în Dobrogea cetatea Isaccei, la vad, şi cetatea Ieni-Sale de lîngă Babadag, pentru asigurarea stăpîniriî osmane asupra acestei ţf ri, Dobrogea. numită astfel de Turci după Dobroticî, stăpinitorul foarte puţin cunoscut, ca obîrşie şi fapte, a cărui moştenire crezuse a o putea lua Mircea. II. Legăturile războinice ale urmaşilor lui Mircea cu Turcii. Linia de cetăţi a Dunării încearcă apoi s'o iea, in momente prieluice, urmaşii luî Mircea. Pe cînd Pippo Şcolari, Florentinul ajuns şpan de Timişoara al regelui Sigismund, luptă la Severin şi la hotarul sirbesc, Dan loveşte Nicopolea, Giurgiul, Silistra, în campanii care ţin doi, trei ani, şi, din nenorocire, nu se pot restitui. Am văzut că Vlad Dracul luă parte la războiul din 1445 al cru- 400 ISTORIA ARMATEÎ ciaţilor şi se alese măcar cu Giurgiul. Acel care liiă moştenirea luî, Vladislav-Vodă al 11-lea, fu silit să-şî trimeată ajutătorii în campaniile lui Hunyady, fără să putem şti sigur fapta lor;. eraii însă, ca şi cei din 1444, călăreţi uşori şi dibaci, potriviţi să lupte cu spahiii; biruitori,, eî prădaii răpede tabăra, învinşi, eî găsiaii ră-pede drumul de întoarcere acasă. Dar acest Vladislav pierdu Giurgiul iarăşi, dacă nu-1 va fi pierdut Vlad Dracul însuşi. Vlad dusese odată, în 1438, pe Sultanul Murâd însuşi, -— de nevoie mai mult decît de voie -— în Ardeal, unde el pradă citeva săptămînî. Oastea cea mare otomană — ea treia intrare a unui Sultan la noi — va fi luat calea Giurgiu-Bran. întorsul se va fi tăcut prin Poarta-de-fier. Pe aici voiră să iasă ostaşii sîrbî ai luî Mezed-begr cari, la încetarea armistiţiului, veniseră pe la noi — prin Vidin, de sigur — şi năvăliseră în Ardeal (1442); Hunyady-î strivi la Sînt' Tmre, lîngă Murăş. Pentru a pedepsi această «îndrăzneală»', begierbegul Rumelieî Şehabeddin, plecînd din Adrianopol, veni la Silistra, şi, ca Baiezid Sultanul în 1397, trecu Dunărea pe aici. Hunyady îl răzbi în valea de sus a lalomiţeî, pe care venise, ca Voevodul Nicolae în 4369. Şi în părţile Oltului şi în ale lalomiţeî Romîniî nu cruţară LUPTE ROMÂNEŞTI PÂNĂ LA ŞTEFAN-CEL-MARE 101 pe învinşî, şi în acest al doilea cas eî par să fi luat o parte însemnată la luptă. Astfel ajungem în epoca luptelor celor mari ale luî ^Ştefan cu Turcii şi Muntenii ca aliaţi să lor. III. CELE D'INTAIU LUPTE ALE MOLDOVENILOR. I. Regele Sigismund în Moldova. Moldovenii avură în veacul al XlV-lea ciocniri cu Ungurii, veniţi, pentru a pedepsi pe răsculaţi, pe aceiaşi cale pe care venise şi Bogdan întemeietorul. Regele Ludovic nu făcu niciodată o campanie moldovenească, avînd altele destule asupra umerilor săi. Dar Sigismund, ginerele şi urmaşul săii, voind să lovească pe cumnatul săii din Polonia, Vladislav Iagello, care avea şi pretenţii asupra Ungariei şi izbuti, o bucată de vreme, să-şl cîştige pe amîndoî Domnii, năvăli, în toamna 7 anului 139<%Ah Moldova. El înţelegea că, prin izgonirea din această ţară a Domnului de atunci, *!X Ştefan- Vodă, un vasal al Polonilor, el ar slăbi 404 ISTORIA ARMATEI şi situaţia luî Vlad-Vodă Munteanul, care, acum în urmă, îl bătuse la Posada. Regele trebuie să fi intrat prin pasul Ghime-şuluî. Va fi străbătut de-alungul Trotuşuluî pană in valea Siretiuluî. Vadul de trecere pe malul cellalt era la Doljeştî, în părţile Romanului, pe care le apăra de curînd întemeiata cetate a luî Roman-Vodă. De aici Sigismund trecu în valea Bahluiuluî şi merse asupra cetăţii Bahluiuluî, care se zicea de obiceiii Hirlău. Aici se dădu o mică luptă — pomenită în privilegii ungureşti şi într'o scurtă menţiune a cronicei de ţară —, şi Ştefan se supuse. Bine înţeles pentru a se «răscula» din noii, îndată după întoarcerea, pe aceiaşi cale, a regelui învingător. II. " Ciocniri maî vechi cu Polonii. Cu vre-o zece-douăzecî de ani în urmă, se dăduse cea d'intăiu luptă, aceasta biruitoare,, a Moldovenilor cu Polonii. Ni-o povestesc amănunţit, la o dată puţin greşită, marele cronicar polon Dlugosz, care a lucrat in a doua jumătate a veacului al XV-lea după acte oficiale şi tradiţii bune, şi o biografie, scrisă tot pe atunci, a episcopului Olesnicki, urmaş al unuia dintre şefii învinşilor. LUPTE ROMANEŞTI PANĂ LA ŞTEFAN-CEL-MARE 405 i Neamul luî Bogdan se stinsese. Trecuse şi .stăpinirea Rusului Iurg Coriatovicî, adus, de unii «viteji», şi de boierii de obirşie rusească, •din Galiţia. Soţ al unei femei cu numele de Musataj iar, în nomenclatura catolică, Margareta, un Ştefan căpătă în scurt timp Scaunul Moldovei. După moartea lui, lupta pentru moştenire începu între acel Ştefan care fu învins ■de Sigismund în 4396 şi între un frate mai destoinic, deşi mai mic, Petru. Ştefan al II-lea chemă pe Poloni în ajutorul săii. Eî eraii alcătuiţi numai din călări, nobili din provinciile vecine; castelani foarte cunoscuţi îi conduceau. Oastea intra în munţii1 Sepeniculuî. Aici eraii păduri bătrîne, şi Petru pusese să se taie trunchiurile, care eraii numai uşor întinate la intrarea oştirii duşmane. De odată ele se prăvăliră, făclnd mii de jertfe. Olesnicki rămase şchiop toată viaţa. Versiunea dată de Callimachus, în pomenita viaţă de episcop, maî adauge şi incidentul luptei personale pe care a avut-o înnaintaşul eroului său cu un boier moldovean, care e numit Luca (Lucius) Aprovianus (?). Şi în această povestire ca şi în celeialte veşti se adauge multă poesie la un adevăr păstrat în liniile şale generale. 1 tPloniny», zice, după poloaeşte, şi un izvor şi altul: aşa numesc Polonii munţii GarpaţI. 106 ISTORIA ARMATEI LUPTE ROMÂNEŞTI PÂNĂ LA ŞTEFAN-CEL-MARE 107 în curind Polonii preţuiră după cuviinţă buna oaste moldovenească. în actele de supunere către ei ale Domnilor din a doua jumătate a veacului al XlV-lea se prevede trimeterea de auxiliari moldoveni în războaiele Craiului. Despre isprava unora dintre ei, în depărtata Prusie, la 1422, lingă cetatea Marienburg, Dlugosz spune cu oarecare amănunte. Moldovenii, cari se luptau pedeştri şi între-buinţau caii pentru drum numai, saii pentru fugă — in acest sistem sta şi superioritatea lor —, în-naintaseră departe de tabăra polonă pentru a cerceta, a găsi hrană cailor şi a prăda1. Vă-zindu-î aşa de puţini, Teutonii îmbrăcaţi în fier îi atacară cu încredere. în clipă însă, ai noştri sar de pe cai şi se ascund în pădure. «Descăleca», spune Dlugosz, «cu uşurinţă, cum e firea şi datina acestui neam, acoperiţi de frunze şi crengi, şi se luptă pe jos2». Cavalerii se încumetă a se lua după eî şi a-î nimici. Atunci, ucenici aî Tătarilor, Moldovenii slobod, de la adăpost sigur, săgeţi, care curg «ca ploaia»3. Fruntea duşmanilor se goleşte; rămin răniţii, cari sînt 1 «Praedatum pabulatumque.» . 2 «Equis desiliunt, facilius, ut est natura et mos gentis, tecti fronde et ligno, pedestres certat uri.» «Noii aecus quam imbrem.» prinşi; ceilalţi fug1. Triumfători, cu pradă şi prinşi, al lui Alexandru-Vodă se întorc2. III. Lupte cu Polonii: biruinţa luî Bogdan al II-lea la Crasna. Afară de mici ciocniri cu Dan-Vodă pentru stă-pîniiva malului sting al Duuăriî-de-jos, care fusese muntean, şi de un atac turcesc asupra Ce-tâţil-Albe, atac pe xMare, provocat de această duşmănie cu Muntenii pentru stăpînirea Chiliei,. Alexaudru-cel-Bun n'avu războaie. Cu citeva luni innainte de moartea sa, fu răpusă insă cea d'intăiu oaste turcească, venită prin Silistra şi Ţara-Romănească, pe uscat, asupra Moldovei, la 22 Iunie 1431. îndată începură lupte interne, cu mici cete de călăii, între fiii şi nepoţii lui Alexandru, cari voiaii stăpînirea Moidovei. în aceste lupte se amestecă odată şi Polonii, şi lupta de la Crasna ne face să mal putem vedea o luptă din veacul al XV-lea înnainte de Ştefan-cel-Mare. Bogdan-Vodă, venit din Ardeal, răpise Scau- i «PrirnU eorutn ordinibus aut occisis aut captis, reliquos im fugara verterent.» * Dlugosz, ed. a 2-a, XIII, pp 301-2. 108 ISTORIA ARMATEI LUPTE ROMANEŞTI PANĂ LA ŞTEFAN-CEL-MARE 109 nul luî Alexandrei, fiul luî Iliaş-Vodă, fiu şi S acesta al luî Alexandru-cel-Bun. înrudit prin jH mamă-sa cu Craiul polon, Alexandrei trebuia să S fie sprijinit de vecinii de peste Nistru. 9 Astfel în Iunie 1450 se făcu o oaste de nă- S vălire, alcătuită din trei corpuri. De-o parte, , !■ pribegii cu tinărul lor Domn. Apoî Palatinul de ;M Lemberg, Petru Odrowaz, castelanul de Sando- . j mir, Przedbor Koniecpolski, cu oastea provin- "m ciilor Lemberg şi Przemysl. Un al treilea corp M era format din nobilii Podoliel, cu castelanul şi fi căpitanul lor, Teodoric Buczacki. Se trecu din 1 Cameniţa, locul de adunare, la Hotin, care se i afla încă în "mînile lui Alexandrei. Pircălabul n Hotinuluî se puse în fruntea pribegilor. I în cîteva, zile, se ajunse la Prut, şi cercetaşii descoperiră pe duşman. Se trecu însă slobod i vadul, de la Fălciiu, de sigur, şi se porni asupra 3 Vasluiului, unde pare să-şl fi avut temeiul pu- ş terilor sale Bogdan. Lingă satul vasluian Li- 1 povăţ se/intră în codrii mari. i Bogdan oferi pacea, şi negocierile ţinură cîteva 1 zile. Retragerea Polonilor începu apoi prin pădurea Crasneîl, străbătută de un singur drum \ îngust. Aici s'ar fi repetat tragedia din codrii Sepeniculul, dacă pîrcălabul Costea n'ar fi atras luarea aminte a căpeteniilor polone. Aceştia în- 1 «In silva post rillam Krassne..., [via] augusta et unica.» cercară întăiu a se încunjura cu care şi a luptă astfel ca din cetate, după o datină pe care o împrumutase şi Hunyady de la HusiţI, de la Tabo-riţiî ce luptaseră astfel la începutul veacului. Pe urmă se înţelese că e o singură cale de urm3t: ieşirea din capcana pădurii. Deci pîrcălabul strecura iute pe această cale carele, bagajele şi scumpul zălog al Domnului; o singură aripă a Podoliel îl întovărăşia. Aî lui Bogdan se mulţă-miră a trimete, din desişuri, săgeţi asupra drumeţilor. Lupta se încaieră decî, în toată forma, cea d'intăiu luptă romanească in cimp deschis, în zorî, a doua zi, 6 Septembre. Eraii trei aripi polone, cu Odrowacki, la centru, castelanul de Haljcz de o parte, Buczacki.de alta1; se vedeau steagurile de Przemysl, Halicz, Sanok şi Podolia. Călării alcătuiau opt cete, pedeştriî numai una. Romîniî aveau pedestrime maî ales, pe care o ascundea numai o perdea de călări, ce se lăsă repede împrăştiată2. în lupta cu eî, asemenea cu luptele de la 1396 şi 1444 cn ienicerii turci, fruntaşii poloni, Porawa, Buczacki 1 «In campo qui Krasnepolye appellatur, ad torrentem Krasni-potok, prope oppidum Wasluy.» 2 «Una turma equitum bostilium tegebat peditem... lila, re-trorsum cedens, peditem ostendit... Hostium exercitus pedestriuro robore magis quam equestrium valebat... Equestribus pro maiore parte deletis (!).» 110 ISTORIA ABMATEÎ şi alţii, cad. înfringerea ar fi fost grozavă dacă Romînî n'ar fi scăpat pe Poloni de urgia Rominilor. Pîrcălabul, alergînd, asigura fuga. El făcu şi ceva ispravă împotriva celor ce săgetau din copaci. Bogdan se retrase la Birlad, prea slab şi prea cuminte pentru a urmări, dar cu conştiinţa îndreptăţită că a învins. Polonii adeveriră, de alminterea, ieşind iute din Moldova luî1. LUPTELE DIN VREMEA LUI STEFAN-CEL-MARE. 1 Dlugosz^ XIV, p. 74 şi urm. I. Luptele luî Ştefan pentru luarea în stăpînire a Moldovei (1457). Războaiele pentru stăpînire care se dăduseră înnainte de venirea la Domnie a luî Bogdan biruitorul, ca şi acelea care urmară după uciderea acestui Domn şi pană la întoarcerea din Ţara-Romănească a luî Ştefan, fiul lui Bogdan, prăpădiseră în bună parte cetele boiereşti care stătuseră, de atîtea ori şi cu o învierşunare ce nu se întîlneşte decît în luptele civile, ale partidelor personale, unele împotriva altora. Cînd, în primăvara anului 1457, Ştefan, încă de tot tînăr, dar nu fără o pricepere, cîştigată lingă tatăl său, in meşteşugul luptelor, trecu hotarul, spre a-şl lua în stăpînire, cu sila, dreapta moştenire, el avea cu dînsul cîţlva pribegi numai, cari-1 întovărăşiseră în fuga lui din; 1451, precum şi neapăratul ajutor de oaste munteană, s 144 ISTORIA ARMATEI dintre boierii luî Vlad Ţepeş şi dintre Curtenii acestuia1. Se pare că el a prins pe ucigaşul tatălui săii şi usurpătorul Scaunului moldovenesc pe neprevestite, căci altfel acesta ar fi avut unde sâ-î ţie calea şi el ar fi strîns măcar o oaste adevărată. La «tina», adecă la vadul noroios al Doljeştilor din părţile Romanului2, el avu întăia ciocnire cu oamenii luî Aron, de sigur numaî cu ostaşii din cetatea vecină (12 April). Dar, de şi biruitor, el înşeală pe duşmanul săii şi, în loc să treacă apa, la Hreasca,— văzîndu-se descoperit, el se dă către munte. La Orbie însă îi prind de veste pîrcălabiî de Neamţ, cari încearcă să-î risipească^ la rindul lor, ceata, şi nu pot nici eî. La «Direp-tate», locul de osîndă «de lîngă Siretiti», pană a nu ajunge supt zidurile Sucevei, ţara, cu Mitropolitul în frunte, i se închină,! făcînd astfel cuvenita «direptate» .lui Petru-Vodă Aron, care fuge fără a fi dat o luptă, fiindcă nici n'avuse puteri, strînse în vederea eî. în cîteva rîndurîi pe care le-am tălmăcit astfel, cronica slavonă a Moldovei povesteşte în acest chip cele două d'in- 1 «Cartea» e pomenită la Munteni încă din vremea lui Mircea, [ cuprinzînd boieri ce nu stăteau la moşie., şi luptătorii perma-| nenţl, cu leafă saii jold (soldă) şi îmbrăcăminte, creaţi după mo- ® j \delul unguresc de Dări al II-lea, iar numele de curteni se tn-| tlmpînăla începutul veacului al XVI-leaBogdan, Documentul ' MăzenUor, p. 40 şi urm. 2 V. cap. I. LUPTELE DIN VREMEA LUf ŞTEFAN-CEL-MARE 115 •tăiu biruinţe, asupra Moldovenilor trădători, ale lui Ştefanl. «Decî Ştefan-Vodă, gătindu-se de maî mari lucruri să facă», scrie lTreche, înseninător târziu, maî noii cu aproape două veacuri, jn româneşte al acestor împrejurări, «nu cercă să aşeze ţara, ce de războaie se găti. Că aii împărţit oştii sale steaguri, şi aii pus hotnogî şi căpitanij — care toate cu noroc i-au venit.» E o socotinţă a scriitorului din veacul al X Vll-lea, cînd eraii acum şi hotnogî, după obiceiul unguresc, cari nu se întîlnesc însă niciodată în vremea lui Ştefan-cel-Mare. De fapt insă Ştefan luă îndată măsuri de organisare nouă, pe lingă acelea de înnoire a boierimii cavalerilor, scăzute prin luptele pentru Domnie, de întărire a «Curţii». Cronicarul polon ' Dlugosz, contemporan al său, spune anume că -el cerea fiecărui ostaş să fie gata cu calul şi armele sale şi că cel ce nu-şî îndeplinia datoria aceasta era pedepsit, fără riiilă, cu moartea2, înţelegem, după cele spuse cu privire la împrejurările din Ţara Făgăraşului încă supt Mircea, 1 Trei versiuni ale cronicei in Bogdan, Vechile cronice moldoveneşti pană la Ureche, Bucureşti, 1891; Cronice inedite, Bucureşti, 1895; Letopiseţul luî Azarie, din «An. Ac. Rom.», XXXI, 1909; româneşte în Cronica lui Ureche, Kogălniceanu, Letopisiţe, I. Moartea, în 1456, a lui Ioan. Hunyady, ocrotitorul şi ruda lui 'Petru, făcuse ca acestuia să nu-I poată veni' ajutoare din Ardeal. 2 Voi. XIV, p. 495. Dăm textul mal departe, in. capitolul despre sistemul militar, romanesc în .epoca lui Ştefan-rcel-Mare. 116 ISTORIA ARMATEI că această straşnică măsură privia maî mult pe~ boieriî cari primiseră pămînturî pentru a sluji la nevoie cu toate ale lor, pe «voinicii» ridicaţi la «vitejie», pentru «slujba» trecută şi în vederea celei viitoare; eî eraii chemaţi pentru aceasta, spre «cercetare» saii «căutare», fiind trecuţi în revistă, cum s'ar zice astăzi. Aşa se făcea cu Curtenii, cu «călăraşiî» din Moldova, urmaşi sărăciţi şi împovăraţi de nevoi aî acestor vitejîr încă la începutul veacului al XVII-lea: «s'aii prilejit», scrie Miron Gostin, «atunce de venise şi den Ţinuturile den jos nişte steaguri de călăraşi la căutare» *. II. Războiul luî Vlad Ţepeş cu Sultanul Mohammed ăl, II-lea (1461-2). : Cea d'intăiu luptă a luî Ştefan era să se dea-lmpotriva vechiului săii găzduitor şi sprijin, a luî Vlad Ţepeş. La 1*462, în primăvară, Sultanul Mohammed al II-lea însuşî pornise războiu pentru a preface ţara acestuia in provincie turcească 2 Ridicîndu-se împotriva Turcilor, ca prieten i xLetopisite, I, p. 264. * Pentru sensul turcesc al acestui războiu, v. a. mea Geschichte-des osmanischen Reiches, 11, p. 112 şi ,urm. LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 117 şi în curînd ca rudă a luî Matiaş, noul rege unguresc, fiul luî Iancu-Vodă Hunyady, Vlad se aruncă asupra cetăţilor dunărene, pe care le lovi aşa cum însuşî spune în scrisoarea-î de la Giurgiu, -din 11 Februar 1462, către rege1. Cete de boieri, mişcîndu-se fulgerător şi întrebuinţînd în cale toate mijloacele vicleniei pentru a nu li se afla gindul2, se iviră de-odată la toate vadurile, fireşte fără pedestrime şi fără tunuri; putură deci arde tîrgurile de supt cetăţi şi posăzile, putură ucide, culege capete în saci pentru mulţămirea Măriei Sale, om foarte bucuros de asemenea1 -daruri; putură prinde robi, pe cari-î strămutară prin sloboziile şesului muntean răii locuit. Dar nu putură lua cetăţile înseşi, de turnurile de' piatră ale cărora se sfărma lesne această vitejie uşoară, plină de foc şi de avînt. întăiu Turcii vreaii să-1 prindă pe Vlad. Vine pe malul stîng beiul de Nicopol, căpitanul Dunării, Hamza. Se face a voi hotărnicia raieleî «etăţilor 3. Domnul muntean îl află însă înnainte de a fi ieşit' din hotarul cetăţii turceşti a Giurgiului. Hamza era în corturi afară de ziduri, 1 Bogdan, Vlad Ţepeş, Bucureşti, 1896( p. 78 şi urm. 2 V. în această privinţă descrierea expediţiei făcute de Ţepeş, .după căderea din Domnie, împreună cu tovarăşi sîrbl, la 1475, fin Bosnia; Conv. Ut. pe 1899: N. Iorga, Lucruri nouă despre. ¥lad Ţepeş. 8 «Ad metas super Danubium constituendas.» 118 ISTORIA ARMATEÎ LUPTELE DIN VREMEA LUÎ ŞTEFAN-CEL-MARE 119 poate la. ceas de noapte. Romîniî se aruncă, în> chiotele lor obişnuite1. Cînd porţile Giurgiului se deschid pentru Turcii îngroziţi, întră şi năvălitorii. Aici arde şi lemnul întăriturilor luî-Vlad Dracul. Urmează apoî porunci către toţi boierii şi toate străjile ca să lovească unde pot. Eî se înfăţişează, tot aşa de neprevestit, înnainte chiar de-a se şti ce a păţit Hamza şi că malul stîng e acuma duşman la «toate vadurile»: la Vidin, Rahova, Ghighen (Ghighiu), Samovit, Siştov,, poate «cetatea nouă» a Rusciuculuî, atacată de creştini la 1445, Marotinul, Turtucaia, Hîrşova,. Măcinul, Gartalul, Rasova, Obluciţa, Novoselo, adecă Ieni-Sale, «unde cade Dunărea în Mare», şi Chilia. Pe lîngă Hamza, care, prins, fu pus în ţapă, periră subaşiî de Rusciuc şi de Nicopol, acesta^ din urmă un coborîtor al vestitului Firuzbegr din vremurile lui Baiezid Fulgerul; la Rahova fu aşezat un căpitan romîn, Neagoe, iar Domnul aştepta în toiul iernii la Giurgiu, cerînd ajutor ' Ungurilor. Primise acum vestea că Turcii vor bV aduşi cu corăbii, din Mare pe apa Dunării, aşa cum veniseră, iri vremile tatălui săii, cruciaţii' de la 1445 2. 1 «In clamoribus hominum nostrorum.» 2 Afară de «Dridopotrom» cred că am identificat toate numele-de localităţi, stîlcite, din scrisoarea latină a iul Vlad; cf. şi cronica italiană din Acte şi fragmente, III, p. 12 şi urm. Vlad era sigur că pe la Vidin nu vor trece Turcii: pe acolo se pare că venise oastea lui Murad al IT-lea cînd pătrunsese în Ardeal. în curînd îl chemă vestea că Sultanul însuşî e în fruntea oştilor, care cuprindeau pe atunci cei vre-o 7-10.000 de Ieniceri şi spahiii şi că el caută vad la Nicopol. Marele-Vizir Mahmud, apoî be-glerbegul Rumelieî, al Europei, care avea totdeauna această misiune dacă războiul se purta în jumătatea apuseană de împărăţie, dată grijii sale, trecură cel d'intăiii, cu mulţi spahii; achingiil o porniră înnainte, prădînd. Peste cîteva zile numai urma Mohammed al II-lea cu întreaga luî Curte şi cu Ienicerii. Tunurile turceşti —■ 120 la număr — făcură cu neputinţă o împotrivire a Rominilor, ca şi cele 300 de luntri, pe care Vlad le aşteptase din spre Răsărit şi care veniră de la Apus, fiind din flotila de rîu ce stătea gata în rîul sîrbesc al Moravei1. Mohammed n'avea, fără îndoială, gîndul de a trece în Ardeal, unde se strîngea oaste pentru I Izvoarele cele mal însemnate sînt Bizantinul Chalkokondy-las, ediţia din Bonn (ceva şi în Dukas), şi Ienicerul sîrb : povestirea acestuia se află în franţuzeşte, Dethier şi Hopf, IV. Culegere de izvoare relative la luarea Constantinopolel şi în Has-deu, Arch. istorică, l2, pp. 8-11. Alte ştiri se înseamnă în lucrarea mea Studii istorice asupra Chiliei şi Cetatea-Albă, Bucureşti, 1900, p. 123 şi urm. 420 ISTORIA ARMATEI regele Matiaş, care făgăduise a veni în ajutorul aliatului săii. El căuta, ca în Bosnia, cu cîteva luni înnainte, cetăţile duşmanului său, Capitala întărită a acestuia. De un timp, Scaunul Domniei se coborîse de la Argeş şi era acum la Tîrgovişte, în lunca lalomiţeî. Din partea luî, Vlad urmăria prin pădurile acelui Teleorman, al cărui nume chiar,, Deli-Orman, înseamnă în vechile dialecte turanice: «pădure mare», pe Sultan. Nu-I trecea în minte să-1 lovească făţiş, căci îndrăzneala ar fi fost prea mare. Se mulţămia să atace pe achingiiî răzleţi, cari râtăciaii prin văile terii, pană foarte departe, în cete care aproape nu făceau parte din oastea împărătească. Cunoscător desăvîrşit al practicelor de războiu ale Osmanilor, ca unul ce petrecuse între dînşii o parte din tinereţa sa, ştiind chiar graiul turcesc, Vlad se hotărî a încerca o surprindere de noapte asupra taberei pentru a descoperi pe Sultan în cortul săii de purpură şi a-1 ucide. ' >- După datina de războiu a Turcilor tabăra era minunat de bine apărată. Şanţuri de jur împrejur, ţeruşl legaţi cu lanţuri, un cerc de cămile, ostaşi de dobîndă şi de pripas formau frontul întăiii. Apoi spahiii, aşezaţi de amîndouă părţile Cortului împărătesc, eraii totdeauna gata LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 424 să alerge pentru a-1 încunjura. Războiul pur-tîndu-se în Europa, locul de cinste, la stingă, ■era acum al călăreţilor din această parte a împărăţiei, din Rum. Ienicerii făceau în sfirşit strajă în jurul stăpînulul lor. Pană atunci nu se întîmpină în istoria turcească un act de îndrăzneala atacului împotriva persoanei împărăteşti însăşi. Numai cine cunoştea pană în cele mal mici amănunte alcătuirea taberei turceşti şi viaţa ce se ducea înnăuntru, aiumaî un fost locuitor al Seraiului şi tovarăş al şcolarilor ee eraii să fie Agalele şi Paşii împărăţiei, numai acela putea cuteza să încerce o astfel de lovitură şi să aibă norocul de a scăpa cu zile, el şi aî lui. Astfel acea luptă de noapte, cu data nehotărîtă, în cuprinsul lagărului turcesc îngrozit, e şi unul din cele mal interesante .episoade ale istoriei militare a Osmanilor. Spahiii Asiei fură răspinşl de cel 7.000 de Ro--mînl, boieri şi curteni K Apoî aceştia se încăierară cu straja Paşilor Mahmud şi Isac, cel d'intăiu pe atunci Vizir-Mare, iar celălalt un viitor Mare-Vizir. Ienicerii avură timp deci să se gătească, şi astfel planul nu izbuti. Dar al Iul Vlad, după 1 Pe curteni ii arată anume Ienicerul alrb eu prilejul prădă-.eiunilor la Dunăre, în 1471; la Hasdeu, l. c, p. 10. 422 ISTORIA ARMATEI ce uciserâ cămilele, prădară în voie din bagajele oştirii împărăteşti. Numai odată cu ziua se-retraseră eî în pădurilş de unde veniseră. Urmară ciocniri prin văile Carpaţilor cu achin-giiî prădalnici aî luî Ali-beg, unul din Mihalo-gliî, «feciorii luî Mihaî», de la Dunăre, şi cu Omar Turacanogli, fiul cuceritorului Tesaliel. Pe cînd boierii, cu familiile lor, se oploşiaii în cetatea, încunjurată de apele unui lac adînc, a Snagovulul, Sultanul însuşi trecu spre valea lalomiţeî şi înnaintă pănâ la Tîrgovişte, unde Vlad îl pregătise priveliştea multor Turci traşi în ţeapă. Maî departe nu merse : rostul acestui războiţi se isprăvise. Ţara fără cetăţi nu se putea stăpîni prin garnisoane. Astfel el se folosi de prinderea întîmplătoare a soţiilor şi copiilor de boieri şi de trădarea acestora din urmă, cari siliră, eî maî mult decît Turcii, pe Vlad să treacă în Ardeal, pentru a pune în locul luî pe fratele său Radu, zis cel Frumos, pentru o veche preţuire, urmată de păcate, în chiar lumea turcească de unde venia. în Iulie oastea turcească se întorcea, în lipsă de hrană şi cu multe pierderi1. 1 Ştirile din Chalkokondylas, date, poate, de Grecul Katabolinos, diac de greceşte al Porţii, care duses&în 1461 scrisori de la Vlad şi căruia i se face în această povestire un rol mal mare decît acel pe care întru adevăr putea să-1 joace. LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 423 III. Atacul moldovenesc asupra Chiliei (1462). Tot în acest timp Vlad fusese nevoit a se îndrepta împotriva lui Ştefan. Cu acesta era maî de mult în războiu pentru acea Chilie care trebuia amînduror Domnilor şi a căriî stăpînire de către Moldoveni era destul de ispititoare ca să se poată uita şi înrudirea şi legătura de recunoştinţă. Ştefan nu chemase el pe Turci, dar, ştiind, din exemplul Bosniei cucerite în anul trecut, că Sultanul vrea sĂjanegc£Z£jţ3xa=RomăL:L nească şi temîndu-se ca noua şi straşnica vecinătate să nu-1 afle fără o graniţă deplină la Dunărea-de-jos, el se hotărî să încerce a lua Chilia, pe uscat, în clipa cînd corăbii turceşti venite în Marea Neagră se înfăţişau supt zidurile eî. La mijlocul luî Maiu Ştefan era la Bacău ; peste o lună el sta înnaintea Chiliei. Cu privire la luptele lui Ştefan împotriva celor cîteva sute de Munteni, supt un căpitan — căci aici «căpitanii-» ţineau locul pîrcălabilor —, nu s'a găsit un Grec vorbăreţ de felul lui Katabolinos ca să ni păstreze ştiri. în laconismul eî eroic, cronica moldovenească înseamnă doar atît: «în anul 6970 (4462), Iunie în 22, a fost rănit Ştefan Voevod în gleznă de puşcă la cetatea 424 ISTORIA ARMATEI Chiliei». în Chilia eraii puşti, tunuri ungureşti — şi puşcaşi unguri — de la Ioan Hunyady, purtînd corbul cu inel in plisc, stema Casei sale, care fură aduse înnapoî în Ardeal numai la 45951, cînd oşti moldoveneşti şi oşti de peste munţi cuceriră de la Turci Ismailul vecin cu Chilia, unde «puştile» fuseseră strămutate după 1500. Şi Ştefan avuse fără îndoială «puştile» luî, aşa încît în jurul Chiliei bătură cîteva zile necurmat tunuri moldovene, tunuri ungureşti şi tunuri turceşti. Vlad alergase pentru a scăpa această cetate, singura din ţara luî care era vrednică de acest nume; el găsi însă, poate, pe ocrotitul săii de odinioară plecat înnapoî, cu acea rană grea la picior, de care Ştefan nu se lecui cu totul niciodată. IV. Pradă în Secuime (1461). încă din 1461, noul Domn al Moldovei călcase ca duşman pămîntul unguresc; la 5 Iulie, spune letopiseţul, el «pradă Secuimea», care adăpostia acum pe fugarul Petru Aron. Hotinul, unde se adăpostise întăiu fugarul, şi pe care Ştefan îl ameninţase cîteva luni de zile (pană 1 V. Acte şi fragmente, l, pp. 139, 141. LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 125 la înţelegerea de la Overchelăuţî, 1459), tăindu-i şi hrana, după putinţă, întră abia acum, prin 1462—3, din noii în stăpînirea Moldovei, asigurată astfel in tot lungul acestui hotar al Nistrului. V. Luarea Chiliei de Ştefan (1465). Cu brice preţ şi Chilia trebuia luată. în mijlocul iernii, printr'un atac neprevăzut, el apăru înnaintea cetăţii de mult rîvnite, noaptea, la 23-4 Ianuar 1465, şi, iarăşi, tunurile moldoveneşti începură a bate cetatea din ostrov, fără ca, data aceasta, corăbii din mijlocul Dunării să ajute împotriva puşcaşilor unguri cari apărau stăpînirea Hunyadeştilor, ce dădea poate tot acestora veniturile eî. încunjurarea ţinu trei zile, şi acuma Ungurii nu se mai putură ţinea. A treia zi ei închinau cetatea, în care Ştefan. puse pe pîrcălabiî Isaia şi Buhtea, spre mulţămirea locuitorilor romînî, cari se spune că ar fi ajutat chiar la prinderea căpitanului muntean şi la darea oraşului *. i Notiţă mal bogată in letopiseţul moldovenesc; menţiune greşită în Dlugosz, XIV, pp. 408-9; cf. Chilia şi Cetatea-Albă, , 129 şi urm. După Dlugosz, Radu ar fi luat de la Unguri ChlUa, eeia ce Înseamnă că Ungurii din Chilia-1 recunoscuseră pe el înlocui, lui Vlad. 426 ISTORIA ARMATEI VI. înfrîngerea Ungurilor la Baia (4467). Peste doî ani, la sfirşitul anului 4467, după .■ce Matiaş Corvinul, regele Ungariei, potoli o mişcare a Saşilor din Ardeal, cari voiaii Craiii noii dintre dinşiî, — el socoti că a venit vremea să răzbune asupra luî Ştefan prada din Secuime, «luarea Chiliei şi tainica sprijinire a Saşilor. Decî, «năvăli în Moldova. Din cronicile străine contemporane ştim din -ce se alcătuia oastea regală : obişnuitele banderiî feudale, cu Palatinul, episcopul de Funfkirchen şi corpurile speciale ale privilegiaţilor, Secui şi Saşi. Să fi avut 40.000 de oameni vrednicî de si fi numiţi ostaşi (40.000, în Dlugosz). îl înto-vârăşia însă vestitul şef boem Ioan de Giskra, aî cărui oameni aduceau cu dinşiî deprinderea noului războiu al pedestrimiî, luptînd disciplinat în cercul carelor ferecate. Oastea avea şi multe «puşti» uşoare. Războiul acesta pe vremea de iarnă era o încercare de surprindere. La 49 Novembre ardea Trotuşul, la 29 ostile erau în Roman, care fu ars la 7 Decembre, cu cetatea de lemn, cu tot, după ce tabăra stătuse acolo zece zile.'Nicăirî nu -:-■ —^ LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 427 fusese cea maî mică împotrivire a Moldoveniloţ. O ceată arse şi tîrgul Neamţului. Nicîo cetate de piatră nu fusese atacată însă. în Baia se făcu însă un noii popas, înnainte de a trece spre Suceava, pentru a pune în Scaun pe Domnul cel noii, Berindeiii. Oraşul fu întărit după datina husită. în noaptea de la 44-5 Decembre, Ştefan, ascuns atunci între Moldova şi Şomuz, năpădi asupra vechiului tîrg săsesc. El avea cu dînsul puterile obişnuite: boieri, viteji, voinicî-iunacî, iar, ca gloată, pe ţeraniî din vecinătate, pe ciobanii şi plugarii muntelui. în mijlocul flăcărilor care ni-miciaii vechile case de lemn, gardurile de răchită şi copacii livezilor, Ungurii, prinşi după masă, beţi de vin şi de trufie, fură în mare parte nimiciţi, în zborul pripit al săgeţilor trimese de mînî nevăzute, în lacoma şerpuire a limbilor de flăcări. Peri în măcel şi Ioan Daroczy, Voevodul Ardealului, iar regele primi trei săgeţi, în spate cu toatele. La întors drumurile se găsiră închise de păduri răsturnate, şi abia putu să se strecure oastea, fără tunuri, cară şi bagaje, înnapoî acasă 1. Astfel e povestită lupta de a) letopiseţul slavon 1 Cf. Dlugosz, XIV, pp. 495-7. 1 128 ISTORIA ARMATEI cu caracter oficial, un fel de «Monitoriu» laconic şi eroic al timpului; b) de Dlugosz, care a întrebuinţat, vădit, însăşi scrisoarea de biruinţă, pierdută astăzi, a luî Ştefan. Gel ce vorbeşte din partea Ungurilor, Bonfi-niu 1, adauge cîteva lămuriri nouă, dintre care unele, acelea anume care privesc resultatul luptei, sînt vădit false. Cine ar putea admite că la Baia au căzut 7.000 de Romînî, unii măcelăriţi ca prinşi, după «înfrîngerea» lor, iar dintre năvălitori numai 1.200? Iarăşi nu e de crezut ca Ştefan, care fusese prins pe neaşteptate, să fi avut vreme a întări pasul pe unde pătrunsese Matiaş, răsturnînd păduri întregi în calea lui. Gă Ungurii ar fi aflat de planul lui Ştefan —-se dau şi amănunte cu privire la felul cum s'a făcut descoperirea —, o spune Bonfiniu pentru a putea adăugi apoi că toate eraii în bună rîh-duială la oamenii Graiului, că pe uliţele întor-tochiate ale Băii fusese aşezată călărime (!)2, că în piaţă păzia straja, iar la casa Regelui, 200 de veterani, cari ar fi făcut minuni, că Măria Sa Însuşi,-în loc să fi fost îngreuiat de bielşugul băuturii scumpe, cum ni e îngăduit a crede, i Pp. 396-7. * *Pntfyakm>/mfti^uik,«stamito ţiogit, imminens ab hoste pe--riculum enarrat, om nes clam arma sumere praecipit, staţionez in civitate per omnes vias portasque disponit.i LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 129 nici n'a luat parte la masă lăsînd însă pe ceilalţi a petrece maî departe, pe cînd el lua cu sirguinţă şi iuţeală măsurile trebuincioase pentru apărare. O singură desluşire o culegem cu oarecare încredere. Biograful lui Matiaş Graiul arată precis în ce loc s'a dat lupta pentru viaţa sau moartea Regelui, — căci Bonfiniu însuşî recunoaşte că «în acea noapte s'a luptat mal mult pentru» viaţă decît pentru demnitate» 2. Matiaş îşi avea gazda în piaţă, la care duceaţi două drumuri; în piaţă era biserica; de cealaltă parte a" pieţei, în faţă cu casa-locuită de Rege, se afla locuinţa, acum părăsită, a episcopului eatdlic3. Baia, veche aşezare săsească, avea, în adevăr, in mijloc o piaţă; Alexandru-cel-Bun, cu gîndul la soţia sa catolică, îl dăduse o biserică de piatră, ale căriî rămăşiţe trăiesc încă, în curtea proprietăţii. Acolo deci unde astăzi buruieni sălbatece cresc în umbra copacilor neîngrijiţi, unde umezeala deslipeşte piatră de piatră, — acolo s'a dat lupta din Decembre 1467 pentru izgonirea Ungurilor din Moldova. Cu bunăvoinţă din mai i «Incoenatus ipse mensae se substraxit.» * «Ea nocte pro vita potius quam 'dignitate pugnatum.» s «In parte fori Regis erat hospitium, qua ad episcopatum spectat* ubi duae quoque viae congruunt, quae basilicam am-plectuntur». 130 ISTORIA ARMATEI LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 131 multe părţi, cu muncă sîrguincioasă, condusă din maî multe părţî, s'ar putea desgropa fără îndoială urme nepreţuite ale vechii încăierări ho-tărîtoare. Focul din acea noapte n'a atins biserica cea cu cinci altare, şi pană tîrziu în veacul al- XVII-lea acest lăcaş «fără păreche în Molr dova» îşi înnălţa clopotniţa puternică, «asemenea . cu-o cetăţuie» ^ Dar Baia cea cu 6.000 de locuitori, ca şi Trotuşul, nu se maî ridica din' această nenorocire; atita ispravă făcuse #regele catolic, apărător şi răspînditor al catolicismului : stricase două dintre cele maî însemnate aşezări catolice din Moldova. O nouă pradă a Secuimii, făcut! «cu iuţeala vijeliei» 2, urmează, — de bună seamă chiar după plecarea luî Matiaş din Ardeal, unde se zăbovi citva timp, pedepsind cu moarte şi pe «pretendentul muntean Mihail» 3, care ar putea fi pretendentul moldovenesc Berindeiii, bănuit de trădare ; acest'«Domnişor» nu se maî iveşte, în adevăr, după această dată. Ştefan avea cu dînsul toată câlărimea de 1.800 de oameni4 a vitejilor: el momi pe Petru Aron Ia o întîlnire cu boierii ce arătau în scris a-î fi prielnici, şi-î tăie capul ca pe al unui hoţ. 1 V. visitaţia din 1636, Acte şi fragmente, I, p. 80; Bandini, ed. Ureche, Analele Academiei Romîne, X, p. 243 şi urm. 2 «Quasi quaedam tempestas.» 8 Bonfiniu, l. c. * Dlugosz, XIV, p. 525. Războiul din 1467 nu e, pentru cine-1 priveşte de aproape, decît înnoirea, de Ştefan, a încercării luî Vlad din 1462 : numai cît tabăra prost păzită a unui rege ungur, fie şi ajutat de bande husite, se putea nimici mai uşor decît a împăratului turcesc. VII. Lupta cea d'intăiu cu Tătarii (1469). îndată începură războaiele lui Ştefan-cel-Mare cu Domnul romîn de peste MUcot, Radu-cel-Frumos, care, după înfrîngerea hotărîtoare a Ungurilor, se putea sprijini numai pe Turci şi represinta de fapt puterea şi înrîurirea lor dincoace de Dunăre. Acum ni lipsesc bogatele ştiri de obîrşie apuseană. Avem numai mărturisirile scurte ale cronicei moldoveneşti, fiindcă letopiseţul muntean, dacă a fost vre-odată, s'a pierdut; ceva maî răsună şi în Dlugosz, dar fără însemnătate pentru istoria militară. îndemnaţi de Radu, Tătarii năvălesc întăiu în Moldova. încă neatîrnaţî de Turci, aceşti stăpîni aî Rusiei răsăritene şi aî Crimeiî, aî Crîmuluî, trăiau risipiţi prin sate, unde robii li lucrau cîmpul şi li păziau vitele. E vechea 432 ISTORIA ARMATEI viaţă a seminţiilor turceşti, aşa cum se întîm-pină şi acum în stepele de lîngă lacul Arai, în largai Asiei centrale, în ţara nisipurilorl. Pe munca robului şi pe cîştigarea războinică a celorlalte prăzi era răzimat tot rostul Tătarului. în fiecare primăvară tineretul pornia spre ţerile mai slab apărate, de unde se puteau aduce muncitorii fără plată ori prinşii cei mari, cari se răscumpăraţi cu bani grei. Aveaii armele îndătinate ale năvălitorilor luî Ginghishan şi Timur; maî ales arcul, cu săgeată fără greş; de oblîncul şeleî atîrna ştreangul pentru legarea celor robiţi. Odată ţerile noastre atîrnaseră de Tătarii Hordei de Aur, Hordeî celei mari, care, în veacul al XlV-lea, se sfărîmase 'n bucăţi, din care aceasta, a Grîmlenilor, era una. Cetatea-Albă fusese tătărească, pană ce o luară Genovesiî, iar Moldovenii se aşezară în ea numai supt Ale-xandru-cel-Bun. Pe la 1360 maî era încă la hotarele noastre un Dimitrie, căpetenie a Tătarilor botezaţi2. «Ţerî tătăreşti» se chemau pană pe la 4400 părţile Chiliei şi Cetăţiî-Albe3. Despre 1 V. Gesch. des osmanischen Beichee şi călătoria lui Vâmbery iu Asia Centrală, ed. englesă şi francesă; cf. Bonvalot, En Asie Centrale, De Moşeau en Bactriane, Paris, 1884. 2 2immermann-Werner, Urkundenbuch, 11, p. 315, no. 917: «Demetrius, princeps Tartarorum». » Cipariu, Archivu, pp. 77-8; cf. p. 37; Hasdefl, Istoria critică, ed. a 2-a, p. 5; Venelin, Vlaho-bolgarscaia gramotă, p. 9; MileticI şiAgură, in Sbornicul din Sofia, IX (1893), pp. 327-8 cf. Chilia şi Cetatext-Albă, p. 73. LUPTELE DIN VREMJSA Lţtl ŞTEFAN-CEL-MARE 433 lupta cu Tătarii, la «Vlădiciii, pe Nistru» — sat necunoscut — a lui ruga CoriatovicI, Domnul moldovenesc din anii 4370, nu s'a vorbit nimic mai sus, fiindcă şi astăzi cred1 că documentul din 3 Iunie 4374, care o pomeneşte şi dă şi numele unui Iacşa Lltavor «locţiitori, la Cetatea-Albă— ar fi un Litovoiii — e fals 2. Dar după moartea luî Alexandru-cel-Bun, cînd Moldova era stăpînită, după multe lupte, de cei doi fraţi duşmani, Ilie şi Ştefan, împăcaţi numai de formă, şi pentru scurtă vreme,:—o ceată de Tătari pradă, in Novembre 4439,' Ţara-de-sus, ajungînd pană la satul luî Botăş, Botăşaniî. Peste cîţlva anî, in Decembre 4440, Ţara-de-jos pate de pe urma lor, arzîndu-se Vasluiul şi Bîrladul 3. De oare ce una era a luî Ilie şi alta a luî Ştefan, se poate -ca el să fi încercat a se scoate prin chemarea acestor prădători sălbateci, a căror iuţeală de oameni deprinşi cu stepa nemărgenită întrecea şi «vijelia» vitejilor Moldovei. Mal târziii, pe la 1450, Tătarii se aţineau în preajma Cetăţiî-Albe, rătăcind la pîndă după carele negustorilor ce mergeau spre Caffa, marele port genoves al Crimei!, în pustiurile de dincolo de Nistru, de unde şi numele de «Bialogrodensî» (poloneşte : 1 Cf. Studii şi documente, V, p. 596 şi urm. 2 V. Hasdeîi, Istoria.critică, I, p. 89. 3 Bogdan, Cron. inedite, p. 50. 134 ISTORIA ARMATEI LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 135 I Bialogrod-Cetatea-.Albă), ce li se dăl. Petru Aron se temea de Tătari. El avea la dînsul doi prinţi tătari, fiii Hanului Seid-Ahmed, prinşi în împrejurări necunoscute. Ştefan căpătase pe cei doi prinţi tătari cari încăpuseră în mînile înnaintaşuluî săii2. Hanul Hagi-Ghiraî ar fi vrut bucuros să-î aibă în mînăr şi el îi va fi cerut, însă în zădar. Aşa va fi dorit şi după moartea lui urmaşul săii, Mengli. Dar nu aceşti Tătari se porniră în vara anului 4469 asupra Moldovei, ci Tătarii ceilalţi, de la Răsăritul rîuluî Volga, aî Hordei-de-Aur, peste cari stăpîniâ Mamac. Eî porniră tot odată asupra Rusiei polone şi a Moldovei. Pe cînd o-ceată apuca spre Jitomir şi Trembowla, cealaltă trecea Nistrul la noi. Nu ajunseră însă-pană, la Prut. Pîrcălabiî de Soroca şi Orheiur ca şi cetele de săteni, cu moşie de danie din. partea Domnului, cari. «erau strajă împotriva Tătarilor» 3, nu fiinţau încă, dar ştafete dădură de ştire luî Ştefan. El însuşî porni cu cei 4.500-2.000 de viteji şi cu boierii părţilor dintre Nistru şi Prut. într'o ciocnire la Lipinţî — cea de-a treia — în codri, Tătarii fură biruiţi; fratele luî Mamac, Eminec, şi poate şi fiul lui, erafi i Cf. şi Hurmuzaki, II», pp. 675-7, nr. 516. s Ibid., pp. J694-9. 8 Bogdan, Documentul Răzenilor, p. 5. între prinşii Moldovenilor, cari nu voiră să-î dea înnapoî (20 August 4469). După biruinţă Ştefan trase învăţămîntul ce trebuia: el făcu cetate la Orheiu, aşezînd acolo un pîrcălab care se întîm-pină încă din Octombre al acestui an \ şi împărţi pămînturî în «pustie» străjerilor celor noi aî graniţei 2. După Dlugosz, Moldovenii ar fi biruit în cele două lupte d'intăiu numai, iar în a treia ar fi fost bătuţi de Tătari, cari, totuşi, pierdură atunci pe «fiul luî Mamac», căzut în mînile Rominilor; supt ochii solilor tătari, Ştefan ar fi pus să-1 rupă 'n patru; apoî solii înşiî ar fi fost puşi în ţapă, afară de unul, care, cu nasul tăiat, duse acasă vestea grozavă. «Astfel Ştefan aj-ăzbunat pe morţii săi.» Cîtă crezare trebuie să se dea ştirii, nu se poate spune. VIII Luptele lui Ştefan cu Radu-cel-Fruraos (4470-3). Printr'o năvălire de iarnă, — iarăşi o surprindere — Ştefan ardea, la 27 Februar 1470, 1 Uricariul, XVIII, p. 33. a Cf. şi Ist. luî Ştefan-cel-Mare, pp. 118 şi urm., 325-6. Descrierea luptei in Dlugosz, XIV, pp. 530-2; o scurtă notiţă, cu date, în cronica moldovenească, versiunea din Putna, Bogdan, Cron. mold. înnainte de Ureche, p. 145; Letopiseţul luî Azarie, p. 92. 436 ISTORIA ARMATEI LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTRFAN-CEL-MARE 437 Brăila. O «prăda şi o strica», spune letopiseţul moldovenesc. O veche cetate, care păzia singurul vad în adevăr aducător de bogăţie al principatului muntean; aici veniaii şi corăbii din Gonstan-tinopol1. De întăriturile el nu se vorbeşte. Poate că nici nu era altceva decît lucrări de lemn ori o împrejmuire de gard bătut cu pămînt2. Turcii le arşeseră la 4462, dar ele fuseseră făcute din nou. Cu cete- vre-o 2.000 de viteji, Ştefan putu culege astfel fără nicîo primejdie prada bogatei schele dunărene. Radu alergă până la Buzău şi ajunse de bună seamă şi la Brăila, dar el nu maî găsi acolo pe Ştefan3. înţeles cu unii boieri moldoveni, cari plătiră cu capetele pentru această trădare, Radu voi să năvălească în Moldova, peste un an, şi tot in miezul iernii. Uciderea celor ce-1 chemaseră îl făcu să zăbovească pană în Mart. Luă drumul din 4457 al lui Ştefan însuşi4. Acesta era însă înştiinţat acuma. El ieşi înnaintea vecinului duşman la Soci, în Ţinutul Bacăului, cu toată oastea luî. Aicî se întîlniră întâia oară în chip 1 Wavrin, p. 101. 2 Chalkokondylas. 3 Cf. Studii şi doc, III, p. xxxiv. * Ist. lui Ştefan-cel-Mare, pp. 129-30, pentru împrejurările politice. deschis cetele de Curteni şi boieri ale Muntenilor cu oastea de viteji, voinici şi gloată â Moldovei. Radu-Vodă fu zdrobit: i se luară steagurile şi buzduganul, «schiptrul cel măre», Boierii lui, prinşi, fură tăiaţi, afară de doi (7 Mart 4474). Din ceas în ceas putea veni biruitorul să-şl ■răzbune. Atunci se întări întăia oară de către Moldova Ţara-Romănească. La Milcov, la vărsarea luî în Siretiii, se zidi cetatea Crăciunel^ de-asupra Teleajenuluî, la Văleniî-de-Munte de astăzi, se înnălţară zidurile unei a doua cetăţi, care se numi după această apă: leleajenul; linia lalomiţeî era apărată prin cetatea din Gherghiţa; a Prahovei prin aceia din Floreştî, a Dîmboviţei prin întărirea cetăţuii Bucureştilor. Astfel credea Radu să-şi poată păstra ţara, fără să cheme neapărat pe Turci, ocrotitorii săi, de cari şi el avea de ce să se teamă1. Radu ieşi în tabără şi la 4472, dâr numai în toamna anului următor, cînd putea fi sigur că Turcii nu se vor amesteca, dădu Ştefan lovitura cea mare3. Iarăşi letopiseţul moldovenesc e sin- 1 Cf. Jablonowski, Sprawy woloskie za Jagellonow, în Zrudla dziejowe, X, Varşovia, 1878, pp. 28-30; Dlugosz, XIV, p. 557. V. :şi mal departe. , 2 Pentru împrejurările politice, v. Ist. lui Ştefan-cel-Mare. 138 ISTORIA ARMATEI gurul izvor. La 8 Novembre oastea luî Ştefan întreagă era strînsă ia Miicov: aici se împărţiră steagurile, semn de războiu. Radu trebuia să fie înlocuit cu pribeagul care-şî zicea Basarao-Vodă şi pe care lumea-I poreclia Lâiotă. La «vadul apeî», al «rîuluî», — şi acest rîu nu putea fi Milcovul însuşî, apărat de cetatea Crăciuneî, ci Rîmnicul-Sârat' —, aştepta Radu. O adevărată luptă nu se încleşta, dar cete-cete se loviră şi vitejii personale se făcură timp de trei zile. Fără să se fi hotărît limpede războiul, Radu fugi în noaptea de 20 spre 21 către Bucureşti. Ştefan îl urmări cu atîta învierşunare, încît la 23 noaptea el era supt întăriturile eî şi Radu trebui să fugă maî departe, cetatea nefiind in stare a se împotrivi mai multă" vreme. Biruitorul luă pe Doamna Măria şi pe fiica ei, numită tot astfel — o viitoare Doamnă a Moldovei 1 —, împreună cu Vistieria, şi se întoarse. Peste o lună insă, «15.000» de Turci, veniţi fără îndoială din Giurgiu\ dat înnapoî de Radu încă de la început Turcilor, aşezau din noii în Scaun pe acesta, tăind pe pîrcălabiî moldoveni şi izgonind pe Vodă Basarab (23 Decembre). Begil dunăreni trecură Siretiul, şi apucară, fără a fi opriţi de nimeni, pană la Bîrlad, unde puseră tabăra, la 31 Decembre. De aici apoî roirâ 1 Dlugosz acrie: «duas filias». LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 139 - achingiil, navrapii, pradînd Moldova pană departe -7 Radu-î călăuzise. Pe cînd sosiaii în Polonia, la Curtea din Galiţia a regelui Casimir, douăzeci şi opt din steagurile luate Muntenilor, învinsul de ia Rîmnicu-Sărat se odihriia, în sfirşit multă mit, la Bucureşti1. Ştefan, care alergă îndată, oprindu-se la Vas-luiu (lariuar 1474), unde stătu un timp cu Doamna, cu fiul din flori, Alexandru, şi cu fiica, Elena, arătă Polonilor că in cetăţile cele nouă ale Radului păzeşte acum oaste turcească şi că-decî împăcare între dinsul şi cel care i-a prădat ţara cu păgîniî, nu se poate. Citva timp el se temu de un atac ăl Beglerbegulul Rumeliel însuşî, Soliman Hadîmbul sau Eunucul, care se întoarse încă din toamnă de pe cîmpul de luptă împotriva marelui Şah turcornan al Persieî şi Asiei Centrale Uzun-Hasan 2. Cind însă Begler-begul începu, cu toate puterile sale, lupta împotriva cetăţii Scutari, în Albania3, i se făcu lui Laiotă rost de luptă împotriva luî Radu, 1 V. şi Dlugosz, XIV, np. 600-1. Solul moldovenesc la rege ar .fl fost Ştefan «Thurkulecz», «cu alţii 1; aceasta ar insemna «Turculeţi, dacă n'ar fi mal bine a se admite: «purkulab», pîrcălabul. Ştefan vorbia de ajutorul turcesc pe care-1 avuse Radu ia Rîmnic, şi pentru ca să aţiţe pe creştini împotriva duşmanului său: Turcii erau prea mult ocupaţi in Asia pentru ca si fi lăsat în cetăţile dunărene mal mult decît garnisone slabe. 2 Istoria luî Ştefan-cel-Mare, -pp. 144-5. 8 V. Gesch. des osmanischen Reiches, II, p. 172. 140 ISTORIA ARM&TKl LUPTELE DIN VREMEA WJl ŞTEFAN-CEL-MARE 141 w'- Dacă s'ar păstra un letopiseţ muntean, el ar pomeni ziua cînd peri acesta; letopiseţul Moldovei nu face însă învinsului de la Soci şi Rîm-nicu-Sărat această cinste: La o ciocnire cu Turcii, ştia însă Ştefan că va ajunge. El luă decî măsuri la toate graniţele «ale. Tătarii, £eniţî supt Haidar, fiul- Hanului •Grimeiî, se opriră la Gameniţa (Iunie), ştiind că la Hotin e pază bună. Laiotă se dăduse de partea Turcilor, pentru că nu putea domni altfel, Ştefan se uni, dacă.nu cu Matiaş, învinsul de la Baia, măcar cu oamenii acestuia în Ardeal -— erau acum doi păzitori de hotar acolo: Ioan Pongrâcz şi Vlasie Magyar, vestitul Maghiarbalaş —, pentru a înlocui pe noul tributar al Turcilor. încă din 1473 Ştefan era stâpîn în cetatea de la Milcov a Grăciunei1, aşa încît pe aici nu se maî putea trece: de aceia vor fi apucat begiî dunăreni, nu drumkl, de atîtea ori călcat de ■oşti, care duce spre Suceava pe malul drept al Sucevei, ci altul, nou, pe malul drept, care răzbia la Birlad, pentru ca de Viei prin Vasluiu şi Iaşi să ajungă la unul din drumurile de negoţ ce plecau din Suceava. Luî Ştefan îi stătea însă 'n cale cetatea Teleajenului — Vălenii, dacă nu Oherghiţa însăşi. La l-iu Octombre 1474, ştiind 1 Cf. Jablonowski, l. c, pp. 28-9. bine că Turcii vin, şi nevroind ca eî să aibă această înlesnire, Domnul Moldovei lua cetatea şi «tăie capetele pîrcălabilor, şi prinse pe soţiile lor, şi atunci a luat mulţi Ţigani, şi cetatea a ars-o». Asprimea iui Ştefan faţă de pîrcălabi s'ar înţelege prin vre-o năvălire ce ar fi făcut-o-eî asupra Ţinuturilor moldoveneşti vecine. Laconic, letopiseţul moldovenesc^înseamnă apoi că peste patru zile se dă luptă «cu Ungurii şi cu Ţepeluş», adecă între Laiotă şi fiul săii Basarab-cel-tinăr, căruia pentru cine ştie ce isprăvi crude i se alipise această poreclă de Ţepeluş. Basarab cel bătrîn biruia în ziua aceia — unde, nu ni se spune, dar la 20 şi el era înfrînt. De bună seamă luptele se vor fi dat însă pe acolo* pe unde Vlaicu-Vodă se apărase împotriva Voe-voduluî Ardealului şi Vlad cel din 1396 avuse amîndouă luptele lui cu Stibor, noul Voevod ungur de peste munţi1. IX. Lupta de la Podul înnalt (1475). întors din Ţara-Romănească la sfirşitul luî Octombre 1473, Ştefan trebui să facă fără zăbavă tabără de apărare ca şi în 1472. Şi într'un rînd i Ştiri numai in letopiseţul moldovenesc; cf. «An. Ac. Rom.n XXVII, p. 117. 442 ISTORIA ARMATEI şi In cellalt, el cuteza să facă faţă de o năvălire turcească, ce nu se mai făcuse pană atunci de nimeni: să taie calea năvălitorilor, dîhdu-li făţiş o luptă de la care atîrna toată soarta războiului şi întreg viitorul terii. N . îşi aşeză tabăra la Vasluiu. Locul i se părea cel maî potrivit pentru o aşa de primejdioasă încercare, fiind aşezat pe. o dîlmă, cu un Ţinut de păduri împrejur, tăiat de văi adîncî şi în-tortochiate, prin care curg rîuri care sînt în cea maî mare parte din timp mlaştini cleioase. La 29 Novembre Ştefan scria din Vasluiu, cerînd ajutor de la Papăl. Avea cu dînsul toată oastea, pană la hînsariî prădalnici; ca unul ce stăpîniâ de fapt, încă din 4469-70, Secuimea, aceasta-î veni în ajutor cu 5.000 de oameni; trupele ardelene care izgoniseră pe Laiotă alergară la dînsul, în număr de 4.800 de oamenîpdar fără căpeteniile lor, cari nu voiaii să încurce pe Rege cu Turcii. Beglerbegul ^Soliman trecu Dunărea pe ghiaţă în Decembre, pe la^Nicopol, vadul lui Mohammed al II-lea. De-aicf se putea ameninţa maî bine Ardealul şi trimete apărătorii luî acasă. Cine venia cu un Beglerbeg ştim: spahiiî luî toţi şi' cîţî ieniceri i-î dădea Sultanul, — deci 1 V. Istoria luî Ştefan-cel-Mare, pp. 148-9. LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 443 • nici într'un chip cei 420.000 de oameni1 ce se socot de obiceiii. Laiotă, aşezat din noii in Domnie, fără luptă, se adăugi Turcilor cu cetele luî de Curteni şi boierit simţitor împuţinate de în-fringere. Astfel, cu. Muntenii şi salahorii bulgari, cu achingiil prădalnici înnainte, se trecuvadul Siretiuluî.' Oastea merse în linişte pană la Bîrlad, unde begii Dunării poposiseră cu un an înnainte. Mal departe se întră în necunoscut. Totuşi se ajunse la Vasluiu în bună rînduială, cu toate că drumurile eraii pline de noroiii adînc, într'o neaşteptată desgheţare, şi neguri se ridicau de-asupra apelor crescute. Numai şi maî sus, pe drumul laşului, acolo unde rîul adînc al Birladuluî primeşte şuviţa de apă noroioasă a Racovăţului2, fiiind din toate laturile desiş de pădure, se în-tilni oastea creştină. Cronicarul polon, care copie ştiri venite din Moldova, hotăreşte locul astfel; pentru călugărul de la Putna care scrie letopiseţul lui Ştefan-Vodă locul de luptă e mimai «la Vasluiu» (Ha EacaSH). Ureche singur va numi, mult mai târziii, «Podul înnalt»3. i în. cronica lui Angiolello-Donado da Lezze, ed. Drau, 1910, se socol 30.000 de călări (p. 83). ««Circa paludem Rakowyecz et fluvium Berlad» ; Dlugosz, XIV, p. 621. s Cf. şi Burada, în Rev. p. ist., arch. şi fii., II, p. 429; Xeno-pol, Ist. Rominilor, II, pp. 323-4. 144 ISTORIA ARMATEI LUPTELE DIN VREMEA LUI STEFAN-CEL-MARE 145 Acelaşi călugăr înseamnă numai biruinţa în smerite cuvinte de laudă către Dumnezeu, dînd ziua: 40 Ianuar 4475, care se întăreşte şi prin documente1. Dlugosz ştie numai că Secuii'erau în frunte şi nu pomeneşte pe Unguri, al căror rol ir arată regele Matiaş în scrisprile-r trufaşe de după izbîndă. Cu bucurie, Polonul, duşman al Ungurilor, înseamnă că el au fost «striviţi»2. Atunci Ştefan însuşî hotărî, aruncîndu-se asupra duşmanului «cu 40.000 de oameni, în cea mal mare parte ţeranl»3. Urmează prada, goana, fuga de cîteva zile a Turcilor, plecarea corăbiilor împărăteşti de 'nnaintea Chiliei şi Cetăţiî-Albe, ce se apărau din greu4, şi apoî obişnuitul mare ospăţ, la care voinicii de ispravă se fac viteji, cu pămînturî. Se taie, se trage în ţapăr răspingîndu-se cererile de răscumpărare5. Patru begî, 36 de steaguri, din cele patruzeci prinse, merg la regele Casimir, de al cărui ajutor era nevoie neapărat faţă de ameninţătoare întoarcere ofensivă a Turcibr>SiPapa din depărtata Romă îşi are partea lui din glorioasa pradă, ba chiar i Col. lui Traian, VII, pp. 423-4; Acta extera, V, p. 300. — La Dlugosz: 17. a «Âcies... obtritae.» 8 «In quibus maior pars erat agrestium.» * Cf. Chilia §i Cetatea-Albă, pp. 139-40. 6 Scrisoarea din Buda, Acte şi fragm., III. V. mal departe. şi Craiul Matiaş, cu care, de fapt, şe făcuse încă de mult împăcarea1. Lămuririle pe care le adauge Ureche după tradiţia păstrată pană în zilele sale cuprind, pe lingă unele ştiri folositoare, altele care nu se pot admite. Asttel, în Ianuar, era de sigur cu neputinţă să fi «slăbit caii Turcilor cel gingaşi» — pe o vreme cînd spahiii din Europa aveaii în parte căi ca şi al noştri — pentru că Ştefan «a fost învăţat de aii fost pirjolit iarba preste tot locul». Explicaţia biruinţei fulgerătoare prin negura cea mare, «cît nu se vedeau unul cu altul», poate fi însă, cum vom vedea, adevărată, ca şi înşelarea, stratagema cu sunetul de «bu- i Locul din cronica munteanâ: «in aceiaşi lună la o a fost războiu cu Ungurii şi cu Ţepeluş, şi au fost învinşi; la 20 din aceiaşi lună a fost bătut şi pe Basarab», ar putea fi tălmăcit ca o luptă îndoită a Iul Ştefan, care să fi bătut întăiu pe Ungurii veniţi cu Ţepeluş şi apoi şi pe Laiotă. Dar atunci pentru cine lupta el ? Şi cum se explică ajutorul unguresc al lui Matiaş, presenţa Secuilor în oastea împotriva Turcilor, laudele regelui unguresc şi deplina împăcare cu dînsul ? De ce Laiotă merge cu Turcii şi Ţepeluş se adăposteşte la Ştefan ? Ce rost ar fi avut ca, supt ameninţarea Turcilor, Ştefan să pornească încă un mare şi gjeii războia ? Totuşi şi Dlugosz, p. 623, pretinde că Ştefan bătuse pe Magyar, care prăda Ţara-Romănească, în fruntea a 6.000 de Unguri, şi-1 izgonise: «paulo ante sex millia Hungarorum, terram Valachiae ex praecepto regis Mathiae vastantium, Mager-balasch, duce eorum, aegre sibi per fugam consulente, usque ad internecionem prostravisse»; p. 623. Cf. şi Ist. lui Ştefan-cel-Mare, pp. 330-1. 10 146 ISTORIA ARMATEI ciune şi trîmbiţe», care, «dînd semn de războiu», făcu pe Turci de nemeriră 'n «apă şi luncă» 1, trebuind apoî să băltăcăiască prin mlaştină şi să taie copacii, să «sfărîme lunca» pentru a-şî face drum, pe cind Ştefan îi lovia în spate, «din dos», «cu oaste tocmită». Spahiii, neavînd unde să se desfăşure şi să se refacă, să se «tocmească» şi să se «înderepteze», fură astfel «tăiaţi în desime», luîndu-li-se şi puştile. Fugarii ar fi ieşit din codru «în lume», abia «unde purcede apa Smileî». Se adauge şi aceia că urmărirea biruitorului a ţinut pană la Vadul Turcilor, de lîngă Ionăşeştî; la Siretiu, — simplă potriveală, fireşte, după acest nume de «Vadul Turcilor». Acestea le aflăm de la Ureche, şi trebuie să le primim numai cu acea îndoiala^ critică pe care o inspiră orice izvor târziii. El spune şi de movilele morţilor care s'ar putea găsi şi astăzi, şi care aii îndemnat pe învăţătorii de la Rebricea, ea şi fiinţa până astăzi a bisericii luî Ştefan de la Scînteia vecină — biserică în care se deosebesc liniile arhitecturii din acel timp —■ şi şanţurile de la Şcheia, să propuie ca loc al luptei lunca de lingă un rîuleţ din acele părţi. Cu privire la acele movile, un călător polon, Stryjkowski, care a străbătut ţerile noastre pe 1 Si o scrisoare contemporană vorbeşte de «certa palude» ; Acte şi fragm., III, p. 53. LUPTELE DIN VREMEA LUÎ ŞTEFAN-CEL-MARE 147 la 1570^ zice că le-a văzut «lîngă balta Raco-văţuluî, în apa Bîrladuluî» — decî el transcrie în ce priveşte locul, pe Dlugosz,—şi a descoperit şi trei cruci de piatră, cum zice că le-ar fi găsit şi pe locul celei d'intăiu lupte la Posada1. Dar el pare să se fi înşelat de crucile, fără însemnătate istorică, ce mărgenesc de atîtea ori drumurile noastre. Podul, care se rupe şi mulţi se înneacă, zăpăcita năvală peste sfărîmăturile lui, săgetarea de Romînî a celor buimăciţi se întîlnesc şi în povestiri italiene contemporane2, aşa încît în privinţa acestui amănunt nu maî poate fi vre-o îndoială. Nimicirea prin foc a locuinţelor în calea Turcilor şi retragerea la munte, măsură potrivită cu datina romanească de a luptă, şi luată încă de Ţepeş în 1462, e atestată de scrisoarea unui negustor ungur, cu care vorbise «un Romîn care însuşî fusese la luptă» 3. Romîniî sînt 60.000(1). Locul lupteî se arată în acest preţios izvor astfel: «lîngă apă eraii două în-nălţimî, de o parte şi de alta, şi o cale la mijloc: pe acolo trebuiau să treacă 4». Pe fiecare înnăl- 1 Arch. istorică, II, pp. 7, 11. 2 Analele Magno, Acte şi fragm., III, p. 87. 8 Ibid., p. 92 şi urm. * «Nit weytt von dem Wasser sein zwen Berg auff zwayen Seytten und ein Weg dardurch: da haben sie durchziechn lassen», ibid., p. 93. 148 ISTORIA ARMATEI LUPTELE DIN VREMEA LUÎ ŞTEFAN-CEL-MARE 149 ţime se aşează oameni cu tunuri, cari#trag, la un semn dat, «de şepte ori». Şi negura se adevereşte: «şi era negură», spune scrisoarea1. în chiot încep Turcii. Cînd ajung «la strîmtoare, de nu se puteau da în lături»2, pornesc tunurile. Atunci aleargă Secuii, — ca in Dlugosz, 5.000, faţă de 7.000 de Turci cari ieşiseră la lumină. «Şi nicîun Secuiii nu trebuia să fugă, supt pedeapsă de moarte.» Eî răsping pe Turci, dar cad 3.000 saii 1.500 din aî lor. Acum vine atacul luî Ştefan, cu pedeştriî romînî şi tunurile, şi oastea s^ risipeşte. Trei zile ţine urmărirea, cale de 12 mile, sute şi mii de oameni înnecîndu-se în Siretiii şi în Brateş, a căror ghiaţă, slăbită, se rupe. «Pe căi stau, ca snopii pe cîmpul de secere 3.» Mulţimea fugarilor înneacă, pe Dunăre, corăbiile cele d'intăiii. După aîte scrisori, reproduse în cronica austriacă a luî Unrest4, Basarab-cel-Tînăr, Ţepeluş, ar fi făcut şi el ispravă în această urmărire a fugarilor, bătînd pe un Paşă «creştin», cu 8.000 de călăreţi. Am înţelege atunci de pe acest vechiu ocrotit al Ungurilor, care, după izgonirea- din 1 «Und es ist nefflib gewesen.» 2 '«In ainer Eng, das sy nitt auff die Seytten haben mugen weichen». 8 «Das sy lagen jn den Wegen alss dy Garben in eym Traufeld.»-4 Ibid., p, 96 şi urm. ţara luî, era acum în tabăra luî Ştefan, apoî in a luî Bâthory, a trimes spoliile, steaguri şi arme, cai şi trimbiţî, la Pesta, de unde cutare din aceste lucruri turceşti ajunse în mîna unui nobil stirian, cunoscut cronicarului1. Astfel,.din cercetarea izvoarelor, această maî măre biruinţă a Rominilor se desface în urmă--toarele acte: tabăra luî Ştefan la Vasluiu; venirea Turcilor pe la Nicopol; trecerea Siretiuluî ■de dînşii; aşezarea Moldovenilor lâ strîmtoare şi la podul Racovăţuluî, unde dă în Bîrlad; atacul Secuilor, cu pierderi mari; împroşcarea tunurilor; atacul personal al luî Ştefan, cu infanteria ţeranilor; urmărirea cu vitejii şi hîn-sariî; luptele lui Basarab-cel-Tînăr în Ţara-Ro-mănească. «De Bobotează acum în urmă», scrie, la 25 Ianuar 1475, din Suceava, Ştefan însuşî, cu a cărui mărturie încheiem, «a trimes împăratul turcesc oaste nespus de mare a Turcilor, 120..000 de oameni la număr, şi cu aceia avea ca fruntaşi pe cei mai aproape, mai mari şi maî iubiţi oameni 1 Ibid., pp. 97-8. «Wasser-Wayda» e Basarab ; dacă un alt izvor zice: Basarab Maior în loc de Minor,— Col. .1. Trăda», VII, pp. 423-4 \ Acta extera, VII, pp. 229-30,—nu trebuie să ne înşele: cf. Bogdan, Doc. şi regeşte, pp. 86-7; ed. a 2-a, pp. 133. — V. şi Îndreptări şi întregiri, din «An. Ac. Rom.», 1905, p. 19 {117). 450 ISTORIA ARMATEI ai lui. Pe Soliman, Paşă şi Beglerbeg, cu toată Curtea» — adecă Ienicerii — «acelui împărat, şi cu toţi Spahiii din Rumelia, şi cu Domnul din Ţara-Romănească, cu toată puterea luî. Şr Isa-beg, Ali-beg, Schender-beg» — cei trei Mi-halogli, de la Dunăre —, Daud-beg, Iacub-beg, begul de Vucitrn»,... -nume neidentificabile -—, begul din Sofia..., Piribeg, Iunus, Isac-Paşa şi toţi prădătorii lor» — Husarn —, «cari toţi sînt atotputernici şi aii fost Voevoziî acelei oştiri. Cînd am văzut noi aşa o oaste mare, ne-am ridicat vitejeşte, cu trupul nostru şi eu armele noastre, şi li-am stătut împotrivă şi, cu ajutorul luî Dumnezeu cel atotputernic, am învins straşnic pe acei duşmani, aî noştri şi aî Creştinătăţii întregi, şi i-am sfărîmat, şi i-am călcat în picioare1.» încă in Maiii următor se încercă o lovitură asupra Chiliei şi Cetăţiî-Albe : Ştefan izbuti să răspingă, prin pîrcălabiî săi şi alţi boieri, pe begii cărora li se încredinţase această cucerire, La Cetatea-Albă, Moldovenii puseră mîna pe cele patru tunuri ce fuseseră coborîte din corăbii; la Chilia duşmanii găsiră cetatea, sfărîmată din' 1 Italieneşte, în Col. luî Traian, VII, pp. 420-2 şi Acta extern, V, pp. 301-2; nemţeşte, în Acte şi fragm., III, pp. 91-2. fi o formă latină, originală, e pomenită ibid., p. 92. LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 454 porunca lui Ştefan însuşî1, care o făcu apoî şi mai frumoasă, închinînd în ea şi o biserică Sf. Nicolae. Astfel, pe cind Turcii luaii Caffa în Crimeia şi castelul vecin al Mangupuluî (Th'eo-dori), de unde Ştefan îşi adusese cea d'intăiu Doamnă, malul moldovenesc al Dunării şi Mării Negre scăpă de cucerire 2. X. Lupta de la Valea-Albă (1476). Răzbunarea Sultanuluî fu amînată însă pentru anul 4476. Data aceasta, Ştefan trebuia să fie lovit din trei părţi, şi din toate fără ca el să fi putut să se aştepte : Tătarii eraii să năvălească pe la Ştefăneştî pe Prut asupra Sucevei, corăbiile eraii să se înfăţişeze înnaintea Chiliei şi Cetăţiî-Albe, iar Turcii, călăuziţi şi acum de Munteni, eraii să între, supt călăuzirea Sultanului însuşî, de-a dreptul, pentru a nu li se prinde de veste, prin vadul de la Isaccea. a în Maiii Ştefan răspinsese cererile turceşti: cedarea celor două cetăţi, prinşii din 4475, fugarii din Caffa cari se adăpostiseră la Cetatea- 1 Acte şi frag'm., III, p.. 89. 2 Chilia şi Cetatea-Albă, p. 140 şi urm. 452 ISTORIA ARMATEI LUPTELE DIN VREMEA LUÎ ŞTEFAN-CEL-MARE 453 Albă, în sfirşit haraciul pe trei ani1. La Gali-poli se gătiră îndată corăbiile pentru Dunăre, iar la 43 Maiu Sultanul ieşia din Adrianopol2. Atacul împotriva cetăţilor , dunărene nu izbuti nici data aceasta: Ienicerii ce se coborîră din luntrit fură răspinşi. La Cetatea-Albă, care fusese întărită pe rînd, de pîrcălabul Fedorca, în 4440, de pîrcălabul Stanciu — pe vremea cînd era cîte un singur pîrcălab —, în Mart. 4454, primi nouă întăriri, făcîndu-se de iznoavă poarta cea mare, de pîrcălabiî Luca şi Hărman, în 4 475-6 3. Chilia, cum s'a văzut, fusese clădită din temelii chiar după risipă din 4475, saii, mai bine, se risipise vechea cetate din ostrov^ şi se făcuse în loc alta pe ţerm, in faţă 4. ^ Nici năvala Tătarilor din «cîmpiile Cetăţiî-Albe», cari veniră în număr de 40^000 şi cule-seră mii de robi, nu izbuti: pîrcălabiî Cetăţiî-Albe îi bătură înnainte de a trece Nistrul înnapoî şi li luară bogata pradă de oameni r>. 1 Acte şi fragmente, III, p. 56. 8 Ibid. Drumul Turcilor în Angiolello, ed. Ursu, p. 86 şi urm. 8 I. Bogdan, Inscripţiile de la Cetatea-Albă şi stăpînirea Moldovei asupra eî, din «An. Ac. Rom.», XXX. * Despre «cetatea ce făcea Moldoveanul la Dunăre» vorbeşte şi un raport din Buda; Acte şi fragm., III, p. 57. 5 Acta extera, VI, pp. 320-1: povestire a unul om al lui Vlad Ţepeş. Tătarii ce năvăliseră în Ţara-de-sus, «cu doi Hani şi un mîrzac», trecînd Prutul, cum s'a spus, la Ştefăneştî, îngrozind Suceava şi silind pe Doamna luî Ştefan a-şî" găsi un adăpost la Hotin, fură opriţi de Ştefan, care-î întîmpinâ la jumătate de zi de Suceava. Dar eî putură să se întoarcă nevătămaţi, cu tot. ce cîştigaseră1. Pe la începutul luî Iulie se mîntuise, de bine, de răii, cu Tătărimea2. Ştefan crezu că Turcii vor veni iarăşi prin Muntenia şi vor apuca drumul cel nou, prin Bîrlad, spre Vasluiu şi Iaşi pentru ca să ajungă la Suceava. De aceia se coborî el şi data aceasta la Bîrlad, luînd, de sigur, pentru locuitorii din Ţara-de-jos măsurile pe care le luase şi în 4475. «Sîntem în lagăr»? scrie el Braşovenilor, la începutul luî Iunie, «cu toată puterea noastră şi mergem asupra Turcilor.» Dar Laiotă, care încercase în zădar a se îmbuna cu creştinii şi care ştia acum că Matiaş, împăcat formal.cu Domnul Moldovei, vrea să aşeze în Bucureşti pe Vlad Ţepeş, ce stătuse mulţi ani la Buda, închis ca trădător faţă de creştinătate, — sfătui pe atot puternicul împărat să încerce calea cea veche, care şi pe Ştefan îl 1 Ibid. 2 La 11 Iunie Ştefan scrie «din valea Berheciulul» (îndreptări ■şi întregiri, p. 19), pîrînd Braşovenilor neprietenia lui Laiotă. 1 154 ISTORIA ARMATEI LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 155 dusese odată la biruinţă, drept în Suceava luî Petru Aron. Astfel toate pregătirile Moldovenilor trebuiră schimbate în cea maî mare pripă. Fireşte însă că Sultanul trecu cu cete uşoare. Domnul trimese la Obluciţa pe Şendrea, cumnatul săii, şi apoî pe Vistierul Iuga, ca să apere vadul1. Apucînd pe vadul Siretiuluî, Ştefan ajunse la Bacău şi de aici la Roman. Fu silit să părăsească şi acest loc de pîndă şi, arzînd totul în cale pentru a face pustiu în jurul duşmanului, el se dădu către cetatea Neamţului. Se ^ opri în codrul bătrin, lîngă apa gălbuie, săracă, 'al carii nume de Valea-Albă, Rîul-Alb, se explică prin înfăţişarea eî lăptoasă. N'avea, data aceasta, cu toate negocierile din 1475, nicîun ajutor secuiesc, unguresc, polon, ci numai pe viteji, voinici, iunacî şi hînsarî. Pe ceilalţi ostaşi nu, pentru că frica Tătarilor făcuse pe i Povestirea Genovesilor din Suceava, în Col. luî Traian, VII, p. 377 şi urm, vorbeşte de «castrum de tabuliss, cetatea de scîndurl, făcută, împotriva lui Laiotă, de Ştefan, la Dunăre. Ştefan ar fi fost şi el aici, şi ar fi lăsat apoi pe Şendre cu 1000 de călări, pentru a urmări pe Tătari două zile. Se întoarce apoi aici, unde stă, cu 10.000 de boieri, după plecarea ţeranilor, trimeţînd pe Iuga Vistierul, cu 1000 de cal, înnainte. Acum Ştefan se retrage la Vasluiu, «in quandam silvani iuxta opidum Vaslui vo-catum», pe cind Turcit întăresc cetatea, apoi înnaintează cîte 10 mile pe zi. — Cf. Angiolello, p. 88. ţeran a se cere acasă1. Tunurile eraii aşezate la loc potrivit ca şi la Podul înnalt. Aici se intilni decî biruitorul luî Soliman Hadimbul cu Sultanul însuşî, care avea şi pe călăreţii Asiei şi pe Ieniceri şi pe topciiî, tunarii cari in 1475 lipsiaii poate cu totul. Dar, ca şi atunci, era o oaste obosită, dacă nu de alt războiu, măcar de drumul de vară, de foame in ţară arsă, de sete în zile sălbatece de Iulie2. Letopiseţul jăleşte numai peirea ostaşilor moldoveni, la 26 Iulie şi blastămă pe «Turcii afurisiţi» şi pe «viclenii Munteni» (12.000). Ştefan însuşi, în inscripţia, bine păstrată, de la biserica pe care a înnălţat-o intru pomenirea boierilor şi-ostaşilor săi la Războienî,. satul din vecinătate, vorbeşte astfel urmaşilor: «în zilele blagocesti- 1 «Inter suos non defuerunt murmurationes, cum iam per duos menses eum în bello secuti fuissent, dicendo: quid ad nos de hoc bello cum nostras mulieres nostrosque filios Tharthari ab-duxerint cumque quosdam recedere intellexisset, timensque ne, si sic recederent, in eo bello, eos postea habere non posset, habito consilio cum suiş nobilibus, ad ÎS dies eos dimisit, ita tamen quod ad Danubium expost cum comeatu redire deberent.» Aşa făceau şi Sultanii cu Spahiii lor; v. Studii şi doc, XVI, p. 114: «El quale Turcho aveva dato licienza al suo exercito, per qualche giorno si dovesse allarghare per el paese, per ris^ petto della peste, con comandamento expresso che, passato sarâ un mese, si debiano redurre allui come prima, cioe in Andre-nopoli.» 2 Cf. Angiolello, p. 84. 156 ISTORIA' ARMATEI vuluî şi de Hi'istos iubitorului Domn Io Ştefan Voevod, cu mila luî Dumnezeu Domn al terii Moldovei, fiul luî Bogdan Voevod, în anul 6984 {1476], iar al Domniei luî al douăzecilea curgător, ridicatu-s'a puternicul Mahmet împăratul turcesc cu toată puterea sa răsăriteană, încă şi Basarab Voevod, căruia i se zicea Laiotă, a venit cu dinsul, cu toată ţara bâsărăbească, şi aii venit să prade şi să iea ţara Moldovei, şi au ajuns pană aici, la locul ce se zice Rîul-Alb, şi eu, Ştefan Voevod, şi cu fiu-mieii Alexandru, ieşit-am înnaintea lor: unde am şi făcut mare războiu cu dinşiî, în luna luî Iulie 26, şi, cu voia luî .Dumnezeii, au fost biruiţi creştinii de către pagini, şi aii căzut acolo mulţime mare dîntre ostaşii Moldovei. Tot atunci şi Tatari'i^u Jovit ţara Moldovei din ceia parte. Drept aceia, etc.»1. Mai avem însă o mărturie a luî Ştefan, cuvintele pe care, în numele luî, le spune la Veneţia, maî tărziu, Ioan Ţamblac, unchiul săii, frate, credem, cu maicâ-sa, Oltea-Maria: «în nădejdea vecinilor s'a întimplat împotriva mea ceia ce am spus. Pentru că, de n'ar fi fost aşa, aş fi făcut din două una: saii m'aş fi împotrivit duşmanului la vad şi- nu l-aş fi lăsat să treacă2, 1 Inscripţii, I, pp. 43-4. 2 «Overamente me haveria opposto al inimico sul passo, e nou î'haveria lassado passar.» LUPTELE PIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 157 ori, dacă aceasta mi-ar fi fost cu neputinţă, aş fi încercat a scăpa pe oamenii terii mele, şi nu aş fi suferit atita pagubă. Dar eî m'aii lăsat singur, şi s'a întîmplat ca maî sus. Şi, dacă duşmanul ar fi fost singur, n'ar fi fost atîta răii, dar el a făcut să vie Muntenii de o parte şi Tătarii de alta, şi el însuşî cu toată puterea luî, şi m'au încunjurat din trei părţi, şi m'aii găsit singur, şi toată oastea mea zăpăcită, pentru mîntuirea familiilor lor1. Şi gîndiţi-vă d-voastră cîte le aveam asupra mea, fiind împotrivă-mi atîtea puteri! Eu, cu Curtea mea2, am făcut ce mi-a stat prin putinţă, şi s'a întîmplat ceia, ce ştiţi. Pe care lucru îl socot că a fost voia luî Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat să fie numele lui3!» Ureche, din partea luî, adauge presupunerea, întărită şi de aiurea, că Ştefan ar fi căutat să apere vadul de la Obluciţa (Isaccea), pe unde a trecut Sultanul. Din tradiţie se maî spune că luptătorii noştri «s'aii pedestritt» şi că odată Ştefan căzuse de pe cal, ajungînd în primejdie de moarte. 1 «Et tuto lo mio exercito confuso, per salvation de le soe fameglie.» 2 «Con Ia raia Corte.» s Hurmuzaki, VIII, p. 24. 158 ISTORIA ARMATEI însemnarea turcească maî veche e tot aşa de scurtă ca şi aceia despre lupta de la Podul-înnalt1. Cronica, maî îmbielşugată, dar mult maî tărzie, a luî Seadeddin, de la sfirşitul veacului al XVI-lea, are însă o pagină strălucitoare de adevăr: se pomeneşte arderea terii — pe care Ştefan n.'o făgăduia —, se înseamnă că pădurea «era închisă cu copaci uriaşi», mărgenită cu şanţuri şi apărată la porţi cu spini, dincolo de care se aflaii tunurile — ca la Podul înnalt. Turcii nu ne-meresc, din pricina călăuzei, care e ucisă, dar şi de osteneală, căci «multe zile rătăciseră prin cîmpiî aceia grozavi, culcindu-se 'n praf, avînd spini în loc de saltea şi perne, şi multora, de praf, li se umflaseră ochii din cap»2. Şi Seadeddin spune că pădurea a fost încunju-rată. Atacul turcesc începu cu săgeţi şrtufnarî,la care se răspunde tot aşa de Romînî, ale căror ghiulele bat insă prea sus. Ceia ce nu împiedecă pe Ieniceri de acadea cu faţa la pămînt, de furia tunurilor3. Mohammed însuşî iea atunci «buz- 1 Leunclavius, Annales şi Historiae (Frankfurt-pe-Mein, 1596, 1591). 2 «Molti giorni se n'andarono vagando per quell' horida cam-pagna, colcandosi nella polvere, e spine in vece di matarazzi e guanciali, et a raolti da gran polvere gonfiaronsi gl'occhi»; traducerea lui Bratutti, II, Madrid, 1652, p. 297 şi urm. ; reprodusă de Hasdeu, în Arch. istorică, I2, p. 32. 8 «Non potendo star fermi contro li fulmini del cannone, căscaţi giu con la faccia giacquero prostrati in terra.» LUPTELE DIN VREMEA LUI STEFAN-CEL-MARE 159 duganul cel cu şese aripi» şi se pune în fruntea lor, cel mai sigur mijloc de a-î face să se ridice. Urmează spahiii, cari se răpăd la puşti. Abia seara însă, învierşunarea osmană cîştigă biruinţa asupra puterii de jertfă a Moldovenilor, ucizînd pentru a învinge. Dar şi atunci cete luptă în noapte, desnădăjduit, «pentru femeile lor şi copiii lor», despreţuind averile, care căzură maî lesne în mînile Turcilor1. Basarab-Laiotă era de faţă, fără şă se lupte; ca parte de pradă, el avu porcii, de cari Turcii nu voia ii uă se apropie2! însemnările Italianului Angiolello, în serviciul lui Mohammed al II-lea şi însuşî martur al luptei, pot fi luate ca o cronică a Turcilor. ţ)upă ele. Ştefan arde ţara în cale; de dogoarea focului «fumegă văzduhul» şi se înnegreşte oastea năvălitoare. Ştefan are 20.0003, Basarab, a căruia oaste îşi face tabără în coada Turcilor, numai 12.000. O ştire foarte însemnată e răspingerea avangardeî turceşti supt Soliman, învinsul din 1475, de Ştefan, care încearcă decî lovitura luî din anul trecut, ieşind din cetatea-î de şanţuri, 1 «Con tutto questo li rimanenti nemici non tralasciorono l'armi di mano per difendere le loro mogli e flgliuoli, e col loro sciocco corâggio fecero nuovi sforzi et impulsi.» 2 Ibid. 8 «Valacchi et Armeni» =,ValahI şi Romînî»; Ursu, p. 89. i 160 ISTORIA ARMATEI spini şi tunuri şi, la trei de după amiazi, in-naintînd biruitor, peste spahiii ucişi, pană la corturile beglerbeguluî, care, numai după multă vînzoleală, îl face să se întoarcă x. Atunci se mişcă Sultanul, ajungind la «pîrăul cel cu puţină apă şi acuma secat, cu malurile innalte»2. Tunurile moldoveneşti bat prea departe, la peste o milă, cam în zădar. Cu greii se trece apa, căzînd mulţi şi fiind Sultanul în^ suşî în primejdie; un rob italian piere «la două prăjini» de scumpa persoană a împăratului. Acuma Mohammed călăreşte «în galop» spre infanteria sa, o ajunge şi se dă lupta cea mare asupra cetăţii din pădurea deasă; cad 200 de Romînî aici, 800 sînt prinşi, carăle şi — fireşte — tunurile, luate. Dincolo de pădure, in loc deschis, bogat în ape, se stă trei zihr: de aici % pleacă felurite cete, arzînd sate şi tîrgurî, trăgă-nînd lanţuri de fier pe pămînt ca să afle după sunet gropile cu grîne şi comori. Aceia în care se găsia Angiolello vede Suceava, cu «şanţuri şi 1 Ursu, l. c.: «circa hora di nona» — după prînzul ienicerilor —,. «...Stefano usci... et messe in fuga le scorte di Soliman-Rassa, et ne amazzo alcuni, et, seguitandoli fin al paviglione, messe a romore l'antiguardia. II Bassa monto subbito a cavallo et gli ando contro, et furono alle strette, et ne mori dalPuna parte et dall' altra, mă, per esser Soliman-Bassa piu grosso di gente, e tut-tavia aggiongeva, fu forza al conte Stefano di ritirarsi.» 2 «Un torrente largo bonamente un tirar d'arco, con poca acqua,. et giâ roso, et haveva le ripe alte,» LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 161 pălăncî încunjurate, cu casele şi bisericile (sic) de lemn, coperite cu şindilă, iar castelul de piatră şi cărămidă, pe un povîrniş afară din oraş, garnisonat şi aprovisionat». De acolo se merge la Neamţ, «un castel tare în munte», unde erau prinşii turci din 1475 ; opt zile bat şepte tunuri; două se rup. «Iar cei ce eraii în cetate, nu voiră să se supuie, şi se apărau cu tunuri, şi nu li păsa de noi». în sfirşit oastea, hrănită cu ceva carne, brînză şi ...miere, nefiind pîne, se retrage spre Dunăre, unde aşteptau corăbiile cu provisiî. Se iea drumul, încă bogat în hrană, pe la Nicopole spre păsurile Balcanilor. Dintre cronicile vecinilor creştini, Dlugosz, Polonul, ştie de năvala Tătarilor asupra Sucevei şi crede că Ştefan a putut bate răii şi izgoni iute pe aceşti năvălitori; el pomeneşte arderea terii în calea duşmanilor. Se spune la dînsul că Mohammed al II-lea a trecut pe luntri — ca în 1462 la Nicopol —, «pe cinci poduri de vase», ştim de aiurea. în drum, Turcii ce se răzleţesc sînt puşi în ţapă ori jupuiţi, — cum făcuse Vlad în acelaşi an ; dar pe atunci Ţepeş era încă la Mediaş, cu Ştefan Bâthory, vice-voevodul ardelean, care pornise să-1 aducă îri 11 462 ISTORIA ARMATEI Scaun *. La Valea-Albă Turcii ar fi prins pe Moldoveni şi pe la spate, fără â-î îngrozi 2; ar fi căzut 30.000 de Turci. Ţara părăseşte pe Ştefan, adauge scriitorul polon. Şi el ştie, ca şi letopiseţul moldovenesc, de prădăciunile din ţară şi de jncercarea împotriva Sucevei şi Hotinuluî: şi de la dînsul se vede că aceste cetăţi — ca şi Romanul, de alminterea, dar nu şi Neamţul—n'au fost asediate, ci numai tîrgul de supt ziduri, «podgradul», peri în flăcări. Ar fi de mirare, pentru o oaste ca aceasta şi pentru un Sultan ca Mohammed, dacă lucrul nu s'ar lămuri prin marea lipsă de hrană şi izbucnirea bolilor molipsitoare în oastea obosită 3. Scrisorile italiene adaugă zvonul despre fuga luî Ştefan peste hotare şi petrecerea^îuî la Snia-, tyn : e de sigur o ştire greşită, care nu se întâmpină în nicîunul din izvoarele vrednice de crezare 4. El ar fi avut numai 6.000 de oameni5 1 Bogdan, Vlad Ţepeş, p. 60. 2 «Nec sic quidem tune aliquo pavore circumdatum, sed pugnam ultro appetentera, strenuissimeque cum suiş pugnantem»; XIV, p. 645. 8 Cf. şi Bonfiniu, p. 424: o scurtă menţiune despre prădarea Moldovei. *' Cf. povestirea prinşilor genovesl din Suceava, Col. luî Troian, 1876, p. 378 şi urm. 5 Raportul omului lui Vlad Ţepeş, Acta extera, V, p. 319: «Romanvasar..., dove propinqua e una fortezza per circa uno miglio italiano.» LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 463 în tabăra de la Roman, «lîngă care, la vre-o milă italiană, este o cetate». încă de la stirşitul luî August Turcii plecară spre corăbiile lor risipite de furtuni. Secretariul veneţian Gerardo putea scrie, din Braşov, în cale spre Moldova, astfel: «Sultanul a ieşit din ţară cu cetele sale; fără a fi luat o singură cetate şi fără altă pagubă pentru Moldova decît prada ce a dus cu sine; iar Ştefan-Vodă a ieşit din munţi şi călăreşte viteaz prin toată Domnia lui»1. XI. "Războaie muntene după 1476 : restabilirea şi moartea luî Ţepeş, aşezarea în scaun a luî Basarab-cel-Tînăr (1476-7). încercarea luî Laiotă de a năvăli în Ardeal pe la Oituz nu izbuti. Bâthory era gata să între în Ţara-Romănească aducînd pe Vlad Ţepeş. La 2-7 Octombre eî eraii, şi cu Sîrbul Iacşicî, tovarăşul de luptă în Bosnia al luî Vlad, în Braşov, unde Saşii se strîngeaii în jurul lor, după porunca din 6 Septembre a regelui2. Această oaste de «25.000» de oahrenî avea şi tunuri. Se trecu pe la Bran, şi înnainte de Tîr- 1 Hurmuzaki, VIII, p. 15, no. xx. 2 Ist. luî Ştefan-cel-Mare, pp. 183-5; Bogdan, Vlad Ţepeş, p. 60. 164 ISTORIA ARMATEI govişte Laiotă fu biruit, luîndu-i-se «optsprezece steaguri turceşti (?), căci fiecare steag avea supt el o mie de cai»1; la 8 Ardelenii erau supt Tirgovişte, unde noul Domn aşeză pe pîrcălabul Cristian2. La 11 şi Bucureştii vedeau steagurile de Domnie nouă, şi îndată cetatea, de unde Laiotă, rănit, fugise la Giurgiu — ca Radu în 1472 — era luată., prin supunere de bună voie, dar numai după o încunjurare de cinci zile, la 16 Novembre, căpătîndu-se pradă de corturi turceşti foarte frumoase, de cai scumpi şi cămile. Peste puţin sosia şi Ştefan, cu «15.000» de călări3. Se făcea intre cei doi Voevozî jurămînt de frăţie4, şi Ştefan lăsa «fratelui» săii o strajă de 200 de oameni din Curtea sa. , --------- , O întoarcere a Turcilor din Giurgiu cu Laiotă puse însă sfirşit îndată stăpîniriî şi vieţii luî Vlad, care peri într'o încăierare, se pare la Băltenî, lîngă Bucureşti, fiind îngropat, spune tradiţia, în mănăstirea Snagovuluî. La 5 Ianuar 1477 Ştefan,, avea bănuieli că lucrurile merg răii peste Milcov 1 «Perche cadauno stendardo havia sotto si miile ca valii» Acte şi fragm., III, p. 58. 2 Ist. lui Ştefan-cel-Mare, pp. 334-5; Bogdan, Relaţiile Ţerii-Romăneşti cu Braşovul, I, pp. 357-8. 8 Hurmuzaki, VIII, p. 24; cf. scrisoarea iul Matiaş Corvinul, ibid., pp. 22-3, no, xxvi = Acta Extera, V, pp. 335-6 ; cf. Ist. luv Ştefan-cel-Mare, II. cc.; v. şi Unrest, în Acte şi fragm., III, p. 99i. 4 Teleky, A Hunyadyak kora, XI, pp. 570-3.' LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 165 şi întreba, din Hîrlăii, pe Braşoveni1. îndată va fi aflat de peirea prietenului şi a Curtenilor rămaşi pe lîngă el şi de întoarcerea urgisitului de Laiotă. Cu aceasta se risipia marele plan de luptă al luî Matiaş, alcătuit la începutul anului: între contingente, era trecut Ştefan cu 80.000 şi Vlad Ţepeş cu 4.000 de oameni 2, saii, după o altă versiune3, într'o scrisoare din 29 Ianuar 1476 a luî Matiaş, Ştefan cu «12.000 de călări, 20.000 de pedeştri şi destule tunuri», iar Vlad, numai cu 8.000 de călări-şi 30.000 de pedeştri (ţeranî); aici se numără şi cei 2.000 de ostaşi romînî aî Ardealului, «cari sînt lăudaţi mâi mult decît orîcari în lupta cu Turcii; cari sînt din moştenirea părintelui regelui» — Ioan Hunyady — «şi cari totdeauna aii luptat împreună cu părintele regelui, şi chiar împreună cu Măria Sa şi aî săî». O socoteală tăcută în Buda la 1475 prevede 40.000 de oameni pentru Ştefan, sumă făgăduită de solii luî4. 1 «De facto magnifici Ladislai, fratris noştri in Magna Wa-iachya..., si aliquod malum»; copil de documente ardelene în Bibi. Ac. Rom. 2 Acte şi fragm., III, p. 101. 3 Lucruri nouă despre Ţepeş, în Conv. Ut. pe 1901, p. 154; italieneşte, Studii şi doc, XVI, pp. 118-9, no, xii. Ardelenii nobili sînt trecuţi 10.000, Secuii 32.000! , * Studii şi doc, XVI, p. 117, no. xi. 166 ISTORIA ARMATEI îndată după aceasta, Laiotă era însă scos — în toamna anului 1477 — în folosul luî Ţepeluş. De oare ce cronica terii n'are nicîo însemnare, trebuie să credem că Ştefan a trimes pe acesta din urmă cu pribegi de-aî luî şi ajutor de-al săii, cum trimesese Vlad Ţepeş pe Ştefan însuşîl. XII. întărirea Chiliei şi Cetăţiî-Albe (1479). Lupta din Cîmpul-Pîniî. • După lupta de la Valea-Albâ, Ştefan n'are, c-bucată de vreme, altă grijă decît întărirea cetăţilor pentru a se putea împotrivi noului atac ce era de aşteptat din partea Tureiior. «în anul 6987 [1479], Iunie în 22, a început- a se zidi cetatea Chiliei şi s'a isprăvit în acelaşi an, la 16 Iulie», spune letopiseţul. De sigur însă că era vorba numai de o întărire, fiindcă, oricum, trei săptămînî n'ajungeaii pentru ca să se facă o cetate nouă. Pomenirea în cronică arată însemnătatea cea mare ce se dădea, nu acestei prefaceri şi întregiri, ci înseşi cetăţii care asigura Moldovei stăpînirea asupra Dunării-de-Jos. 1 Ist. lui Ştefan-cel-Mare, pp. 486-9; o notiţă greşită in Dlugosz, XIV, p. 665. LUPTELE DIN VREMEA LUÎ ŞTEFAN-CEL-MARE 167 0 inscripţie de la Cetatea-Albă ni arată că şi aici s'a făcut aceiaşi operă .de întărire. Ea spune : «în zilele blagocestivuluî şi de Hristos iubitorului şi de Dumnezeu dăruitului şi de toată lauda destoinicului Io Ştefan Voevod, Domn a toată Ţara Moldovei, fiul lui, Bogdan Voevod, s'a început şi săvîrşit acest zid, supt pîrcălabiî Duma şi Hărman»1. Măsurile acestea se luau in vederea uneî expediţii a begilor dunăreni, cu Aii şi Ischender Mihalogli în frunte, asupra Moldovei. Şi corăbii se iviseră pe Marea Neagră, dar ele merseră să nimicească o ultimă stăpînire creştină, genovesă, înCrimeia, castelul Matrega, al familiei Ghizulfi2; Ştefan nu avea de gînd~~să ajute pe ultimul «Domn» de Matrega, care fugi la dînsul, dar fu «prădat», după datina dea se opri fugarii de războiu (ca după Nicopol, în 13%); prin 1482 i se făgăduia în schimb una din cetăţile moldoveneşti3. * Turcii begilor dunăreni apucară spre Ardeal, pe la Turnu-Roşu; şi se ciocniră la Cîmpul-Pîniî;, cînd, după o pradă bogată, se gîndiaii să iasă din ţară prin trecătoarea Murăşuluî, cu Ştefan Băthory, Pavel Chinezul, din Banat, Romîn de 1 Bogdan, Inscripţiile de la Cetatea-Albă, p. 338. 2 V. Acte şi fragm., III, p. 63. 8 «De darme uno castelo in Velachia»; ibid. 168 ISTORIA ARMATEI obîrşie, şi Sirbul Iacşicî, tovarăşii lui Vlad Ţepeş (13 Octombre). Izvoarele spun anume că Muntenii lui Basarab-Ţepeluş, — 4-5.000 de pedeştri, luptînd după un gard de suliţî, din dosul cărora săgetează 1~, cari trebuiseră să ajute pe năvălitori, să-î întovărăşească şi călăuzească, fură zdrobiţi cu totul, de călărime2. Romînî ardeleni luaseră parte, în număr mare, la această luptă3. XIII. Lupte muntene. Scoaterea luî Basarab-cel-Tînăr (1480-1). Gîtva timp încă, Ţepeluş are să se teamă de Laiotă, care fu adăpostit maî multă vreme în Ardeal. încă în cursul anului 1480, Basarab-' cel-Bătrîn muri, şi poate că însemnarea lui Dlugosz4 că «Radu»-Vodă a fost dat luî Ştefan de «cetăţenii din Braşov»5 să fie în legătură" cu această întîmplare: de fapt, multă vreme Laiotă petrecuse ca pribeag acolo, în Braşov6. 1 «Ain yeder hat ainen Spies mit zwaien Zuecken; den setzt er fur sich, der Annder desgleichen, und machen aJls eynen gueten Zaim umb sich, daraus schiessen sy, und sy haben auch grossen Schaden gethan mit Schiessen» ; Acte si fragm., III, p. 102. 2 V. şi Dlugosz, XIV, pp. 695-6; Bonfiniu, p. 446 şi urm. 8 Izvoarele sînt arătate cu de-amănuntul în Chilia şi Cetatea-Albă, p. 153, nota 3. * XIV, p. 665. 6 «Tradentibus sibi ultro illum civibus de Braszow.» 8 Cf. Ist. lui Ştefan-cel-Mare, pp. 191-2. LUPTELE DIN ^VREMEA LUÎ ŞTEFAN-CEL-MARE 169 în 1481 fraţii Mihalogli se gătesc iarăşi împotriva duşmanilor de peste Dunăre. Basarab-cel-Tînăr era din ce în ce maî mult omul Turcilor, şi Ştefan avea acum alt «domnişor» muntean la îndămînă, pe un anume Mircea, fiii şi el al luî Vlad Dracul. Bănuind un atac turcesc, el puse tabără la Roman, unde se afla la 15 Mart1. Turcii, cări loviră şi Orşova, în April, apucară acum, în Maiii, pe la Munteni şi luară drumul de odinioară al lui Radu-cel-Frumos; nu departe de locul unde fusese oprit acesta, Socii din Ţinutul Bacăului, Moldovenii li ieşiră înnainte, cu Ştefan ori cu fiu-său cel maî mare, Alexandru, care stătea obişnuit prin aceste părţi,— la Lunca-Mare de pe Siretiu. Se pare că nu s'a dat o luptă, pe care letopiseţul ar fi însemnat-o neapărat şi că retragerea begilor dunăreni se datoreşte şi ştirii despre moartea marelui Sultan Mohammed al II-lea2. Pedeapsa pentru Basarab, care se lăuda că el a «întors» pe Turci, plecaţi asupra Ardealului, nu întîrzie. îndată după plecarea Tur- 1 Cf, Bogdan, Relaţiile cu Braşovul, ed. a 2-a, o. 105 nota 1, pp. 178-80, 282-5 şi urm.; Arch. ist., I1, p. 75; Ist. luî Ştefan-cel-Mare, p. 338. 2 Arch. ist., I, p. 116: «cînd a venit All-beg şi frate-său Schender-beg şi cu Ţepeluş, şi au prădat ţara noastră pană la Lunca-Mare» ; Bogdan, Relaţiile cu Braşovul, ed. a 2-a, p. 167. 170 ISTORIA ARMATEI , cilor şi fără a mai lăsa răgaz de odihnă acestora şi călăuzului lor, Ştefan săvîrşeşte împotriva noului vecin muntean ceia ce săvîrşise înnainte de aceasta, la 1473, împotriva celui vechiu. Iarăşi, fără a se maî pomeni acum de împăr- • ţirea steagurilor, se caută vadul la Rîmnicul-Sărat. în lupta aprigă ce se dete, la 8 Iulie, dincolo de apă, Ştefan pierdu pe boierul Costea şi pe însuşî cumnatul său Şendrea. Totuşi bir ruinţa deplină fu cîştigată de Moldovenr: treî--zecî de steaguri, muntene şi turceşti, fură trimese luî Matiaş, Graiul ungur. Letopiseţul moldovenesc înseamnă cu deosebite laude această izbîndă: «mare, multă gloată de oameni, fără număr fu învinsă», «toţi vitejii şi boierii aii , perit atunci, şi va fi de pomină acest războiţi şi această moarte pană la capătul veacului»; ospăţul de biruinţă ar fi fost de o strălucire neobişnuită1. Povestirea luî Ureche despre rrsfin-tul mucenic Procopie, îmblînd de-asupra războiului călare şi întrarmat ca un viteaz, fiind într'ajutor luî Ştefan7Vodă, şi dind vilhvă oştii sale» 2, e în legătură cu însemnarea vechilor anale slavone că lupta's'a cîştigat *ou rugăciunea Precisteî Maicei lui Dumnezeu şi ă tuturor sfinţilor şi cu rugăciunea sfintuluî şi slăvitului 1 Bogdan, Cron. inedite, pp. 42-3. 2 P. 166. . LUPTELE DIN VREMEA LUÎ ŞTEFAN-CEL-MARE 171 mare mucenic Procopie», a cărui ziuă totuşi nu cade atunci şi pe care-1 dădu Ştefan ca hram bisericii de la Rădăuţi în Bucovina, înnălţată întru pomenirea acestei biruinţe1. Adăugim că biserica a fost făcută la Bădăuţî pentru că o biserică, a Sf. Paraschive, fusese ridicată la Rîmnic după ciocnirea din 1473. Despre rostul luptei acesteia de-a doua nu se poate afla maî mult decît despre al celei d'in-tăiti. Regele Ungariei s'a lăudat cu biruinţa, într'o scrisoare ce ni s'a păstrat; de acolo se pot lua ştiri tendenţioase: că oastea învinsă ar fi fost de 30.000 de oameni şi că ar fi cîştigat lupta trupe ardelene, supt «căpitani» regali 2. Despre o înnaintare a lui Ştefan asupra Bucureştilor nu se vorbeşte. De alminterea Ţepeluş n'avea comori ca Radu, şi el nu apucă spre Giurgiu, unde ştia că nu-1 vor putea ajuta Turcii, ocupaţi acum cu lupta dintre cei doi fii aî Sultanului mort. Pe supt podgorii, el se îndreaptă 1 Kozak, lnschriften, VI, pp. 45-6; cetire mal rea in Archiva din Iaşi, VI, p. 476. 2 Acta extera, V. p. 438 şi urm.; VII, pp. 360-3, n-141 ;. Monu-menta Vaticana, ser. I, VI, pp. 181-5; Fraknoi, Mâtyâs Kirâly levelei, II, pp. 156-60. Ajutorul Braşovenilor, de care vorbeşte Ureche, p. 166, e luat din notiţa lui Dlugosz despre predarea lut Radu-Vodă de către locuitorii Braşovului; v. mal sus, p. 168. 172 ISTORIA ARMATEÎ spre Piteşti, şi va fi trecut apoî Oltul prin vadul Slatinei, cu ceata de boieri ce se maî ţinea de dinsul. Mircea, ocrotitul luî Ştefan, rămase acum să-şi caute singur de Domnie, dar el peri, cînd şi cum, nu se poate şti. Iar, printr'o coborire de oşti ca aceia din 1474, toamna, împotriva luî Laiotă, saii ca aceia din Novembre 1475, cu Vlad Ţepeş, şi de buna seamă pe acelaşi drum, Ungurii luî Ştefan Bâthory pătrunseseră pănâ la Tirgovişte saii făcuseră drum pană acolo lui Vlad Călugărul, candidatul) lor1. Iarna, Ţepeluş se întoarse. El putu pune mîna pe cetatea Crăciuneî, căci nu e de crezut ca aceasta să fi fost pană acum, după atîtea biruinţe a luî Ştefan, încă a Muntenilor. Tot în iarnă, Alexandru, fiul lui Ştefan, răspunse la această provocare: la 16 Ianuar 1482 el era la Bacău, cu oastea gata; îndată şi Ştefan alergă la hotarul acesta, pentru a treia oară ameninţat în cursul Domniei luî. La 10 Mart,. Crăciuna era luată, şi i se dădeau pîrcălabi moldoveni, Vîlcea şi Ivanco2. Basarab-Vodă era, două săp-tămîni după aceasta, la Gherghiţa, dar nu în ofensivă, căci peste puţin el luă iarăşi drumul LUPTELE DIN VREMEA LUÎ ŞTEFAN-CEL-MARE 173 spre Oltenia înrudirilor şi prieteniilor sale politice, — unde fu omorît de boieril. XIV. Luarea de Turci a Chiliei şi Cetăţiî-Albe (1484). Urma pace, cîteva luni de zile. Ştefan putea s'o creadă şi maî bine asigurată. Din cei doi feciori de împărat, biruise cel maî paşnic, Baiezid, care nu doria decît să ducă viaţă evlavioasă în Ţarigradul luî. Totuşi în 1482-3 se întări Romanul, făcîn-du-se aici pentru întâia oară cetate de piatră,: ca la Chilia, la Cetatea-Albă, la Neamţ, la Hotin, la Soroca, la Tighinea2. Cetatea de lemn, arsă de Matiaş în 1467, nu se putuse ridica din nou pană la această vreme, ori, altfel, Mohammed; al II-lea trebuie să o fi nimicit din noii, la 1476. într'un târziii Nicolae Costin spunea că această cetate «aii căzut şi s'aii răsipit de apa Moldovei»3. Ienicerii cerură pe*neaşteptate, în vara anului 1484, un războiu, şi Baiezid nu se putu da în lături. Nu văzu în preajma luî nimic mai fo- 1 Ist. lui Ştefan-cel-Mare, pp. 197-8. 2 Letopiseţul moldovenesc. 1 Cf. Lăpădatu, Vlad Călugărul (din «Convorbiri Literare»), p* 21, nota 1; Ist. lui Ştefan cel Mare, pp. 198 şi urm., 339. 2 Letopiseţul moldovenesc, s Ureche, p. 167, nota 1. 174 ISTORIA ARMATEI LUPTELE DIN VREMEA LUÎ ŞTEFAN-CEL-MARE 175 lositor şi maî slab apărat decît cetăţile din Ţara-de-jos ale luî Ştefan.' încă de la 1483, Muntenii rîvniau vechea lor Chilie 1; eî fură bucuroşi, şi supt Domnul cel noii, să fie călăuzii Turcilor pentru cucerirea cetăţii. Sultanul însuşî, într'o scrisoare2 care trebuie să fie din 11 August 1484, vorbeşte astfel despre isprava sa; «Vă fac ştire că Ştefan, Voevodul Moldovei, a fost pană maî dăunăzî(??) sluga credincioasă a răposatului mieii tată şi a bunului mieii» — Ştefan n'a apucat însă zilele acestui bun, Sultanul Murad, mort la 1451 — «şi că niciodată(??) nu li-a călcat poruncile; apoî, îndemnat de mintea luî cea proastă, începu să nu ne maî asculte. Ba încă se puse a prăda Ţara-Romănească, ce plătia haraciu împărăţiei noastre. Pentru care supărîndu-ne, am plecat cu ajutorul lui Dumnezeu spre Moldova, cu toată puterea noastră» — decî Ienicerii şi spahiii Europei şi Asiei, achingiî fiind maî puţini, căci n'avuseră vreme să se strîngă. «Cu ajutorul luî Dumnezeu», urmează scrisoarea de biruinţă, pe care o întregim astfel necontenit, «am trecut şi Dunărea». O notiţă slavonă spune 1 Teleky, o. c, VII, pp. 173-4. 2 Acta extera, VI, pp. 36-7 ; Makuscev, Monumenta Slavorum, II, pp. 134-6, no. 14. că Ştefan aştepta la Obluciţa-Isacceal, dar el fu prins prea răpede ca să se poată găti de luptă. Decî Sultanul trecu prin chiar acest vad, care văzuse pe Mohammed al II-lea în fruntea uneî oştî mult maî puternice, la 1476. «La Dunăre a venit Hanul cu 70.000 de ostaşi, şi hi s'a închinat, puindu-se cu ai săi supt poruncile noastre.» De la 1475, de cînd fusese luată Caffa, Hanul Crimeiî era şi el printre va-saliî Porţii; cei 70.000 de călăreţi aî luî sînt însă o exageraţie orientală; cronica veneţiană a luî Malipiero2 numără 30.000. «Aşijderea şi ostaşii munteni.» Aceştia trebuie să fi aşteptat supt zidurile Chiliei chiar, unde se ajunse îndată, fâclndu-se un scurt drum pe malul stîng al braţului cu acest nume. «Şi pornirăm de acolo, şi ajunserăm întăiu la o cetate a lui Ştefan, zisă Chilia, care e cheie şi poartă a toată ţara Moldovei şi a Terii Ungureşti şi a părţilor dunărene. Acolo veni Hanul», urmează povestirea, rectificînd deci, cu «tabăra» — viind prin cîm-piile Cetăţiî-Albe —, «şi Muntenii, cu credinţă, în ajutorul nostru. Şi, aşa, cu ajutorul luî Dumnezeii, în opt zile am luat această cetate» — 1 Pe un Octnih contemporan, descris de d. I. Bogdan, în Convorbiri literare, XXV, pp. 508-9. Cf. Chilia si Cetatea-Albă, p. 156 şi urm. şi Anexele. 2 Acte şi fragm., III, p. 85. 476 ISTORIA ARMATEI LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 477 astfel trebui un asediu în toată forma, şi pîrcălabiî din urmă aî Chiliei, Ivaşcu şi Maxim, cari nu se maî întîmpină pe urmă, periră; la 44 Iulie, Miercuri, cetatea căzuse —, «şi am întărit-o de spre uscat şi de spre apă, în numele împărăţiei noastre.» Cronica Malipiero, care se razimă pe o scrisoare din acele zile chiar, statorniceşte ziua de 20 Iunie, pentru sosirea Sultanului la Cetatea-Albă, ceia ce ar trebui îndreptat : Chilia. Asediul ţine zece zile, — maî jos unde se vorbeşte chiar de Chilia, cinci zile. Merită să se reţie această lămurire a scriitorului italian : «Puse pe locuitori să dreagă Chilia cea veche, aşezată pe un ostrov al Dunării1». Şi era firesc, de oare ce, încît priveşte Chilia-Nouă, ea fusese de curînd refăcută de Ştefan, la 4479. Cea veche, dărîmatâ la 4476, nu se ridicase însă din ruinele eî, şi de aceasta credeau Turcii că mai aii încă nevoie, pentru stăpînirea lor dobrogeană, ca şi pentru a se putea împotrivi la un atac al luî Ştefan. Si în 4485 se mai lucra la castel 2. «Şi am pornit de acolo», zice maî departe scrisoarea, «şi am ajuns la altă cetate a ace- 1 «Ma i messe tutti a refar Licostano Vechio, situa sopra ua scogio nel Danubio» ; p. 85. 2 Cf. Chilia şi Cetatea-Albă, p. 161. luiaşî Domn, anume Cetatea-Albă, care e cheie şi poarta a toată Polonia, Rusia, Ţara Tătărească şi a toată Marea Neagră. Pe care cetate, cu ajutorul lui Dumnezeu, am luat-o în două zile, şi am întărit-o şi pe aceia. Şi de acolo, cu voia luî Dumnezeu, ne-am întors în Scaunul nostru împărătesc.» Cronica Malipiero e mult maî bine informată asupra celui de al doilea asediu, care se mîntui la 4 August, după letopiseţul nostru, — pîrcălabiî Gherman şi Oană avînd la urmă, de bună seamă, aceiaşi soartă ca şi tovarăşii lor de luptă din Chilia. Aici tunurile ar fi sfărîmat o parte din ziduri1; «trebuiră să fie umplute şi şanţurile, care aveau o adincime de opt picioare şi erau pline de apa Nistrului sau a Limanului» 2. Din cetăţuie maî bat tunurile, «în toate laturile», în cele zece zile cît se lucrează la şanţuri. După o altă scrisoare, întrebuinţată în Cambini3, un^asalt turc fu răspins. La 3 August, a doua zi, înnainte de un noii asalt şi după o nouă somaţie, trei delegaţi aî cetăţii, pentru jupanii* pîrcălabi şi bătrîniî («seniores») comunităţii de 1 «I muri e andai a terra»; l. c. 2 «Ne i quali ghe e otto pie de aqua de ogai lato.» 8 Sansovino, Historia universale, ed. Veneţia, 1654, fol. 166 V° = Arch. ist., P, p. 55 şi urm. 12 . 178 ISTORIA ARMATEI LUPTELE DIN VREMEA LUÎ STEFAN-CEL-MARE 179 negoţ, se înfăţişează pentru predare. Sultanul primeşte: 100 de Ieniceri întră atunci chiar, în cetăţuie, iar, a doua zi, la 4, toată garnisona de 3.000 de oameni, supt sangeacul ce trebuia să comande de aici înnainte. Sătenii sînt trimeşî afară, şi se împart apoî între Ieniceri, cari ieaii 1.000, între Tătari, a căror parte e de 2.000, şi ceilalţi ostaşi împărăteşti. Orăşenii sînt scoşi «pe una din porţi», cu ce pot duce 'n spinare, după tratat: dar şi eî aii aceiaşi soartă, luîn-du-se 2.000 de băieţi ca agemoglanî, recruţi de Ieniceri, 2.000 de fete pentru seraiurî, şi alţii pentru a fi colonisaţî în Constantinopol. Din 20.000 de oameni, mulţi bogaţi, rămîn «200 de familii de pescari» 1. Flota abia ajutase la luarea cetăţii, cele o sută de corăbii, dintre care o parte numai galere, avînd sarcina de a păstra numai provisiHe trebuitoare pentru atîtea mii de oameni. La 6, Sultanul era înnapoî la Chilia şi făcu rugăciunea sa de Vineri în biserica luî Ştefan-» cel-Mare, prefăcută in moscheie; aici stătu el pană la 11. Apoî se întoarse, pe unde venise, la Adrianopol 2. 1 Ibid. — Aici luarea Chiliei vine după aceasta. 2 O scurtă notiţă, cu ordinea adevărată a cuceririi cetăţilor, în povestirea secretariulul condottierelul Malatesta ; Sansovino, l. c, fol. 286. Numele de «Mamalacco» al pîrcălabulul, care ar fi Că Sultanul s'ar fi luptat supt zidurile Chiliei cu 25.000(1) de călări aî luî Ştefan, o spune o scrisoare a bailuluî veneţian din Constantinopol, dar adevărat nu poate să fie, pentru acelaşi motiv pentru care nu s'a putut admite ca Domnul Moldovei să fi apărat vadul de la Obluciţa. XV. . Lupta pentru Cetatea-Albă. Năvălirile luî Hruet (1485-6). Pe cînd Ştefan era dus, în toamna anului următor, la Colomeia, ca să se închine regelui polon Casimir, în nădejdea cava căpăta ajutor de la dinsul, Turcii din Chilia şi Cetatea-Albă căutau să întregească fapta din 1484 a Sultanului. Acesta nu căutase pe Domnul Moldovei şi nu-şî dăduse osteneala să-1 înlocuiască. Acuma însă, prin August 1485, ştiindu-se că Ştefan lipseşte, Aii Hadîmbul, beglerbegul Rumelieî, luă cu el pe pretendentul Hruet1, poate Alexandru trădat la Chilia, pare a veni din «Moldavo» şi «Valacco». — Ştirile lui Malipiero, şi în Sanudo, Diarii, Cf. pentru alte izvoare cartea mea citată, p. 162, nota 3. Ştirile din Modus Episto-landi ale lui Ioan Ursinus din Cracovia, cap. xxn, reproduse ibid., în Apendice, n'aii valoare strict istorică: ele cuprind în parte şi un exerciţiu de retorică pe tema luării celor două cetăţi. i «Hronet» e greşit pentru «Hrouet», Hruet; «Hroiot» al lui Ureche, pentru «Hronet» (h» pentru hi) ; «Chromot» al Cronicei «îoldopolone e greşeală de lectură pentru Chronet. 480 ISTORIA ARMATEI LUPTELE DIN VREMEA LUÎ ŞTEFAN-CEL-MARE 184 fiul luî Petru Aron, adus şi de Mohammed aî II-lea, la 4476, şi se îndreptă spre Suceava. Drumul ce se urma acum, pare să fi fost cel de către munte ; fără piedecă, Aii putu să ardă a doua oară Scaunul de Domnie, dar nu se gindi măcar să lovească şi cetatea, aşa încît n'avu unde să lase pe Domnul cel noii. La 19 Septembre Suceava ardea, iar la 20 beglerbegul se întorcea, scrie letopiseţul moldovenesc, prădînd. - «La anul 6993, în luna luî Decembre» [=16 Novembre], urmează acest izvor, «a fost războiu cu Turcii şi cu Malcociii la Gătlăbuga, şi a biruit Ştefan-Vodă cu ajutorul luî Dumnezeu.» Tălmăcirea poate fi aceasta. Ştefan, care căpătase ajutor de 2.000 de călări greoi de la regele Poloniei, strînse oastea luî obişnuită de călăreţi şi adăugind-o la aceştia, cercă, în miezul iernii, prin surprindere, împotriva Turcilor, aici, la Ghilia, ce maî cercase, în tinereţele lui, de două ori împotriva cetăţii. Prinzîndu-î de veste însă, paznicul cetăţii, Bali-beg fiul lui Malcociu, îi ieşi înnainte pană la iezerul Cătlă-buga. Ştefan putu birui, dar fără să fie în stare a lovi cetatea 1. x 1 Cronica turcească pune şi pe Aii Mihalogli ca duşman al lut Ştefan. Cf. şi Istoria luî Ştefan-cel-Mare, pp. 340-1; Chilia şi Cetatea-Albă, pp. 168-9, cu arătarea izvoarelor polone. . Ca răspuns, în vremea cînd Radu obişnuia să atace Moldova, — prin ţara lui Vlad, Hruet-Hromot fu mînat, cu oşti muntene şi turceşti, «de sigur, asupra Sucevei. Putu să ajungă pană lîngă Roman, «pe Sirethi, la Şcheia». Aici îl va fi prins, după o mică luptă, ca acelea de la Doljeştî şi Orbie — aceiaşi soartă aştepta la 1457 pe Ştefan dacă ar fi fost învins —, garnisona noii cetăţi de piatră din Roman şi, după porunca Domnului, îi tăie capul (6 Mart 1486)1. XVI. ^ Lupte pentru Pocuţia (4490). Biruinţa din codrii Cozminuluî (1497). Campania din 1490 a ostaşilor lui Ştefan în Pocuţia, ţara de peste Nistru, la Miazănoapte, apărată de cetăţile Sniatyn şi Colomeia* nu e pomenită de cronica noastră. Izvoare poldhe spun însă desluşit că, în August, Ştefan avea acum Colomeia şi Haliciul şi că Moldovenii stăteau înnaintea Sniatynuluî, pe cînd ţeranî ruşi revoltaţi, de legea noastră, supt Mucha, prădau, împreună cu Tătarii pagini, în cele din urmă zile ale bătrî-nuluî rege Casimir. Polonia nu putu strînge o 1 'Cf. şi Chilia şi Cetatea-Albă, p. 169 şi urm. 182 ISTORIA ARMATEI LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 183 oaste pentru a-î răspinge1. Decî nefiind o luptăr şi nefiind o pradă, căci Ştefan se înfăţişa paşnic, ca moştenitor al acestei ţerî, letopiseţul războaielor şi prăzilor n'are nimic de spus. Nici de aiurea nu aflăm nimic precis cu privire la ' mersul Moldovenilor. Ştefan păstră ţara ocupată şi aşeză în Cernăuţi pe Ion Grumază ca staroste de hotar 2. în legătură cu nădejdea luî Ştefan de a-şf căpăta înnapoî cetăţile care-1 costaseră atîta cheltuială, atîtea griji şi atîtea jertfe, e şi lupta ,luî cu Polonii noului rege Ioan-Albert, cel dorit de stăpînirea Moldovei, în 1497. Un interesant războiu acesta, pentru că, înnoindu-se biruinţa luî Bogdan-Vodă de la Crasna, în 1450, se adaug acum două elemente nouă: pătrunderea Polonilor pe drumul vechii năvăliri împotriva lui Ştefan-Yodă al II-lea3 şi atacul îndelungat al cetăţii Sucevei. Ştefan, căruia tînărul vecin îi făgăduise o campanie comună împotriva Turcilor din cetăţi, îl aştepta să vie pe la Cameniţa şi Hotin, luînd un drum, care însă nu era nici cunoscut, nici» uşor, către Dunărea-de-jos, de-a curmezişul Ba- 1 Izvoarele, în Ist. lui Ştefan-cel-Mare, p.- 219 şi urm. * Ibid., pp. 225, 343. » V. pp. sarabieî de astăzi. Abia la 19 Maiii însă regele ajunsese la Lemberg, şi contingentul Cavalerilor Teutoni, cari nu veniaii de obiceiii la ostile polone, ci numai la aceasta, fiindcă era vorba de o cruciată împotriva Turcilor, porni numai la l-iii Iunie din Prusia depărtată Mersul trupelor regale se făcu însă pe la vadul Mihalcea al Nistrului (17 August2), tre-cîndu-se astfel în Pocuţia, apoî, prin Coţmanî, în ţara Sepeniculuî. Aici fură arestaţi solii moldoveni veniţi pentru explicaţii. Ştefan, care se afla în Suceava, aşteptînd, se retrase deci, la 27 August, căutînd cea d'intăiii cetate tare, de piatră, pe care o găsi la Roman, unde-şî făcu lagărul. Aici fură chemaţi ostaşii, de toate treptele, Secuii, ajutorul unguresc al Ardealului, supt ruda domnească Bartolomeiii sau Birtoc Drâgffy, «fiul lui Drag» un «boier» şi neam de Voevod maramurăşean din neamul Drâgoşizilor; aici fură chemaţi, pentru întăiaşî dată, Turcii, de 1 Cronicarul teuton Naker, în Scrivtores rerum prussicarum, V, p. 290. Expediţia o povestesc pentru Poloni Miechowski şi Wapowski, in Scriptores rerum polonicarum, II. Tubero, povestitorul ungur, n'are însemnătate. Harta, în E. Fiscber, Kozmin, Ein Beitrag zur Gesch. des polnisch-moldauischen Konfliktes im Jahre 1497, Cernăuţi, 1903; din «Jahrbucb des bukowiner Landesmuseums», pe 1902; şi in româneşte. Pentru alte izvoare, Chilia $i Cetatea-Albă, ori Istoria lu Ştefan-cel-Mare, p. 344 şi urm. « Hurmuzaki, IIp. 386-7. 184 ISTORIA ARMATEI sigur nu ceî din Ţara-Romănească, de unde nu veni nici urmaşul lui Vlad Călugărul, Radu-cel-Mare, ci Turcii din Chilia şi Getatea-Albă. Astfel, aliaţii făcîndu-se duşmani, duşmanii ajungeau aliaţi. Totul era deci noii, neprevăzut, neaşteptat în acest războiţi. La vadul Cernăuţilor erau străjî moldoveneşti; ele fură răspinse, dar dădură lui Vodă pe ceî d'intăiu prinşi: trei fură spînzuraţî, trei mer-seră la Sultanul Baiezid1. Peste citeva zile, tunuri de calibru foarte mare erau aşezate inna-intea Sucevei, la 24 Septembre, şi peste două zile ele-şî începură opera distrugătoare. Asediul ţinu trei săptăminî, Iară să avem vre-o ştire asupra amănuntelor lui. La 19 Octombre mediaţia lui Birtoc izbutise; regele făgăduise că se întoarce, şi el desfăcu tabăra d'in-naintea Sucevei. Se pare că luase îndatorirea de a nu «strica ţara» şi pe altă cale; in jos de Suceava abia de-o va fi. stricat, neavind călărime uşoară, nici cunoaşterea terii. Fiindu-i insă a scăpa mai ră-pede, se pradă în dreapta şi în stînga, pană se ajunse la apa Derehluiuluî şi la codrii Cozmi-nuluî. Drumul se făcea foarte greu, nu pe drumul cel mare de negoţ, urmat înt.Aiu: Mihalcea- l Letopiseţul de la Bistriţa; Cron. inedite, p. 59. LUPTELE DIN VREMEA LUf ŞTEFAN-CEL-MARE 185 Şipinţî, Cernăuţl-SuceavQ, ci prin poteci de pădure bătrînă. Calea cea mai scurtă se dovedi astfel cea mai lungă. Regele se îmbolnăvi de ruşine, de durere, de nerăbdare şi de grijă: era dus pe mînî. - De Sf. Dumitru, la 26 Octombre, copacii fură răsturnaţi în calea oştii ce înnainta fără nicio rînduială. 2.000 de achingiî eraţi uniţi cu oastea moldovenească mai uşoară: «în pădurea Coz-minuluî» fură năpădiţi Polonii, ucişi, împrăştiaţi, • despoiaţi de bagaje, de tunurile mari şi mici. Era a doua luptă din codrii Sepeniculuî, asemenea cu cea veche în grozăvie. Regele abia ajunse la satul Cozmin, iar, peste cîteva zile, si la Cernăuţi. «Bătut de aici», el trecu Prutul «şi de-acolo a fugit cu cîţîva, puţini ostaşi, şi abia scăpă» (30 Octombre). Cu 0-eJfr^tie în-nainte, la Lenţeştî, boierul Boldur, nimicise pe Mazoviţî, sau Mazuri, contingentul Mazovieî, venit întru întîmpinarea Craiului. Aşa se desfăşura marele războiţi din 1497 în povestirea letopiseţului terii, pe care-1 întăreşte, fără a voi şi a putea să se coboare în amănunte, povestirea cronicarilor poloni \. Ureche nu ştie mai mult, şi el culege din izvoarele sale polone i O versiune, prefăcută pentru a se cruţa vanitatea naţională, a lui Miechewski, şi în Arch, ist., I2 p. 37 şi urm. 186 ISTORIA ARMATEI LUPTELE DIN VREMEA LUÎ ŞTEFAN-CEL-MARE 187 doar prevestirea în Polonia a desastruluî şi soarta acelora dintre prinşi cari fură pedepsiţi pentru năvălire şi pradă, — avem şi ştiri ungureşti, din Octombre, despre cei tăiaţi, puşi în ţapă ori trimeşî la Buda1. El maî crede că şi noul Domn muntean a fost de ajutor vecinului săii2. La Lenţeştî el îşi aduse aminte ca a văzut «oco-purile Leşilor, făcute de atunce» 3 De la dinsul avem şi credinţa poporului că, precum Sf. Pro-copie se înfăţişase aievea pentru a bate pe Ba-sarab-Ţepeluş, tot aşa marea risipă şi ucidere a Polonilor în codrii Gozminuluî se datoreşte Sfin-tuluî Dumitru, care s'ar fi vădit în ziua hramului săii «călare şi întrarmat, dînd ajutor şi vîlfă lui Ştefan-Vodă şi oştii lui»4. Ospăţul obişnuit dindu-se de Sf. Nicolae in Hirlăii — cum spune şi letopiseţul slavon -—, urmează că pană atunci a ţinut urmărirea Polonilor ce fugiaii în cete. Interesante sînt ştirile de origine teutonică. Cavalerii pleacă din Konigsberg în Iunie, cu Marele-Maestru Johann von Tieffen în frunte cînd ajung la Ortelsburg, regele-î chiamă în grabă, prin trimeşî şi călăuzi. Se cereau trupe- 1 Acte si fragm., III, pp. 106-7. s P. 171. » P. 172. * P. 173. de ajutor de la comandatoriî deosebitelor provincii ale Ordinului. Dar Tieffen trebui să plece numai «cu 200 de cai şi un număr de pedeştri» — cum, în de obşte, contingentele provinciale par să fi) fost foarte sărăcăcioase. La 2 Iulie, Marele-Maiestru e la Biszkowiec, şi se plînge de drum lung şi de scumpete: crede incă, şi aceasta-1 maî îndeamnă, că merge «impotriva Turcilor • necredincioşi» şi că regele se îndreaptă spre Ca-meniţa2. La 8 August el se află acum supt Ha-licz, venit cu mult înnaintea regelui, căci aşteptase acolo 16 zile, intrebînd necontenit ce trebuie să facă şi primind în schimb doar zvonuri false despre biruinţî asupra «uneî mari mulţimi de Tătari», «uneî-mari mulţimi de Turci» 3: unii vorbiaii chiar, prin locuri maî depărtate,, de începerea asediului la Chilia şi Cetatea-Albă şi doriaii răpede biruinţa regelui pornit în cruciată, pentru răsbunarea şi asigurarea Creştinătăţii 4. La 25 ale lunii, Teutonii—acum 500 de oameni5 — eraii încă tot la Halicz, unde avea comanda acuma un Polon, Stenczel de Chodecz, dar Tieffen, simţind «slăbiciunea trupului şi scăderea puterilor sale», se adăpostise la 1 Chilia §i Cetatea-Albă, p. 304. 2 Ibid., p. 305, n-1 xm. s Ibid., pp. 306-7. * Ibid., p. 307, n-I xvi. fi Ibid., p. 312. 188 ISTORIA ARMATEI LUPTELE DIN VREMEA LUÎ ŞTEFAN-CEL-MARE 189 Lemberg1. Fireşte că nu maî crede în cruciată, căcî acum se ştia de ce este vorba; aproape de moarte, el arată că în Lituania e primejdie din partea Ruşilor Mareluî-Duce de la Moscova şi cere a se putea întoarce înnapoî. După ce acum viaţa luî se sfirşise, puţin în urmă acesteî mari decepţii, scrisori din Decembre ale ofiţerilor Ordinului vorbesc despre «lipsă, suferinţă, foame», despre ameninţările ungureşti şi în sfirşit despre înfrîngerea cea mare din Moldova. Teutonii nu ştiaii nici atunci de ce se «mîniase» regele pe «Domnul şi căpitanul romanesc» 2. Dar «cel maî mulţi cavaleri şi oameni aî noştri aii fost ucişi»3.' «Nici jumătate n'aii scăpat.» Şi anume «Măria Sa, la ieşirea din ţară, după pacea cu Domnul Moldovei, a fost bătut şi a pierdut măcar 6.000 de cară acoperite»—pe care eraii şi tunurile —, «afară de altă pagubă» 4. «Aî noştri, ciţî aii rămas», urmează scrisoarea, «n'aii adus decit cal răniţi şi arme sfărimate5.» Fuseseră luate «arme, puşti, 1 Ibid., pp. 307-8. 2 «Die wallachischen Hern und Houptman» ; ibid., p. 308, n-1 xvni. 8 «Die Hernn unnd guthe Leuthe unsers Ordens... dess mehr-nen Teilhs erschlagenn unnd aussblieben sein.» 4 «Das K. M. im Abeczuge noeh dem Fried vom wallachssenn Woyawoidenn geschlagenn, wol bey vj-m Vt'rdackte Herwagenn, ane alle Czall der andern, verlouren hahe.» 6 «Gewunthe Pferd unnd zulochtenn Harnisch.» (Buchssen), corturi şi cară». Germanii, cari erau puşi la urmă, cu carăle, ca să apere retragerea, suferiseră maî mult decît toţi, — ceia ce lămureşte de ce, pe lîngă ciţlva nobili tineri, a fost prins un singur Palatin, al Rusiei, şi de ce printre răniţi şi morţi nu se află maî mulţi oameni cu nume mare. Dintre ai Ordinului Teutonic rămaseră la Moldoveni unii dintre curtenii Marelui-Maestru. O «dureroasă şi pentru toată creştinătatea îngrozitoare veste»1 ! XVII. Năvălirile luî Ştefan în Polonia. Prada cea mare, din Maiii 1498, a Turcilor luî Malcocî-beg, venit pentru aceasta de la Vidin, unde fusese strămutat, pradă care se întinse pană la 25 de «păprişlî», popasuri de Lemberg, spun analele noastre, nu s'a făcut de sigur prin Moldova, nici prin partea de la Prut la Nistru; năvălitorii vor fi fost, saii Turcii cari ajutaseră pe Ştefan în 1497 şi vor fi petrecut iarna în tabăra moldovenească, saii begiî de la Chilia şi Cetatea-Albă, cari se vor fi îndreptat spre Lemberg de-alungul celuilalt ţerm al Nis- i «Wemiitigen unnd der Cristenheit erschrecklichenn Ge-schichtenn» ; ibid., p. 309, n-1 xix. Cf. şi p. 317 şi urm. 190 ISTORIA ARMATEI truluî, care li îngăduia o mai îndelungată jă-fuire a pămînturilor regale. Cu greii s'ar putea admite ca Ştefan să se fi învoit la prădarea Moldovei sale de aceşti oaspeţi straşnici, sau ca el să fi fost în stare a-î înfrîna de la orice călcare a bunei prietenii. îndată iasă, la 22 Iunie, şi Ştefan, dar deosebit, trecu hotarul. El se îniăţişă la «Tiribol», unde cetatea fu arsă, cu multă dobîndă, la Buczacz, la Podhaecz, pană aproape de Lemberg, — care văzuse pe Turci şi Tătari la 13 Maiii1 —, dînd foc pretutindeni, ca o răsplătire, şi făcînd cît mai mult rău terii; de la Lemberg se urma calea spre Hailcz a Teutonilor din anul trecut şi se merse pănâ în munţii de la Apus ai Po-cuţieî, pe care Polonii o părăsiseră încă odată. Dar întoarcerea nu şe făcu prin ţara Sepeni-culuî şi prin stărostia de la Prut a Moldovei, ci prin Podolia, pentru ca încă o parte din provinciile polone vecine să fie păgubită; pe la Hotin se va fi făcut, la urmă, trecerea înnapoi a Nistrului 2. La 20 Maiu regele loan-AIbert se plingea de jaful turcesc, pe care-1 punea în seama «Tur- 1 Chilia ţi Cetatea-Albă, p. 294, n-1 xui. 2 Letopiseţul moldovenesc. Pentru o pradă a cetelor moldoveneşti răzleţe la Braclaw, Wapowski, p. 70; Dlianicki, Mate-riale,- p. 129. LUPTELE DIN VREMEA LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 191 cilor, Tătarilor şi Moldovenilor»x. în curind văzurăm că Moldovenii nu mai puteau fi învinovăţiţi in zădar. Lituania suferise ca şi Polonia, iar fiii lui Gasimir stăteau închişi în cetăţi, nefiind în stare a strînge o oaste, după marea cheltuială de oameni, arme şi bani din 1497, cînd se poate spune că, pentru multă vreme, însăşi puterea militară a Poloniei fusese zdrobită, în toate elementele ei. Prăzile ce urmară, a Tătarilor în Iulie, a Turcilor în Novembre, fac parte de sigur din întreprinderile, acuma obişnuite, ale Turcilor de la Dunărea-de-jos şi mai ales de la Limanul Nistrului, uniţi cu Tătarii «cimpiilor pustii». Moldovei i se dădu de regele, care-şi recunoştea astfel înfrîngerea, pacea din 1499, care nu vorbia însă nimic despre Pocuţia. Se pare că Ştefan nu mai avea castelani şi vameşi în Colomeia şi Sniatyn. Bătrînul Domn serba pacea cu creştinii îngăduind boierului Boldur, — după ce Turcii ceruseră birul înnainte, acel bir de 4.000 de galbeni pe an, în schimbul căruia venise ajutorul din 1497 —, să cerce Chilia şi Cetatea-Albă 2. Pocuţia credea Ştefan că ar putea-o avea prin 1 Chilia şi Cetatea-Albă, pp. 316-7; cf. Acte §i fragm., III, p. 69 şi urm. 2 Menţiune numai în Sanudo, Diarii, III, pp. 1627-8, la anul 1499. 192 ISTORIA ARMATEf judecată, şi el o ceru îndată, stăruitor, de la noul rege Alexandru, acel care nu ajutase în Moldova pe Ioan-Albert la 1497. Pe cînd Ruşii Mareluî-Duce, ruda Domnului moldovenesc, cuscrul său1, prădau" iarăşi în voie Polonia, Ştefan trecu hotarul în Octombre 1502: se credeau ameninţate cetăţile Halicz, Buczacz, Czer-wona, Iaszlowjec, şi Gameniţa Însăşi. De fapt, era numai o luare în posesiune a Pocuţiei, care primi un staroste, pe Hrincovici, şi un vameş, pe Grecul Ghiracola. Se făcu chemare de oaste în noul Ţinut moldovenesc, şi se adunară, în lagărul de la Colomeia, unde Ştefan se găsia la 2 Novembre 1502, 3.000 de ţeranî ruşi, nemul-ţămiţî cu stăpînirea polonă. în zădar vorbia regele de o mare expediţie recuceritoare. Pană la moartea «Moldoveanului» Pocuţia, luată lără sînge —- de aceia nici nu se pomeneşte cucerirea în analele terii—,rămase a lui3. 1 V. ist. lui Ştefan-cel-Mare, p. 248 şi urm. 2 Izvoarele, de natură documentară,—în Ulianicki, Jablonowski, etc, — sînt arătate amănunţit în Chilia ft Cetatea-Albă, pp. 346-8 i v. şi ibid., p. 287, no. xi şi nota 1. I. Oastea Moldovei faţă de ostile vecinilor. Din aceste lupte, din tălmăcirea lor de Ureche şi maî ales din sfaturile cu privire la oaste pe care unul din urmaşii luî Radu-cel-Mare, Neagoe saii Basarab cel Noii, le dă fiului său Teodosie în cartea sa de «învăţături», tradusă în româneşte încă din veacul al XVI-lea, dar pe care o avem numai într'o versiune de pe la 1650x,— se poate lămuri alcătuirea şi felul de luptă al Rominilor în epoca luî Ştefan-cel-Mare. i Cf. ediţia nouă, la tipografia «Neamului Românesc», Vălenil-de-Munte, 1910. Părţi şi în Arch. istorică a lui Hasdeu. Studii, în Russo, Studii bizantino-romîne ; Romansky, Mahnreden Ne-goes, Leipzig, 1908; Russo, in Conv.lit. pe 1909; Iorga, Ist. Ut., bisericeşti a Rominilor, p. 50 şi urm. Că a existat o traducere anterioară anului 1591, dovedeşte presenţa acestei cârti intre acelea pe care Petru-Vodă Şchiopul le-a luat cu sine fugind din Moldova; v. Hurmuzaki, XI, p. 555: «Ain Buech in quart, mit gelbem Leder uberzogen: Maniera, wie man mit grossen Po-tentătenfrdciiern'soll.' - 196 ISTORIA ARMATEI Legăturile războinice cu Turcii n'aduseseră nicio schimbare în vechiul sistem de luptă romanesc, întregit cu elemente slavo-bizantine şi ungureşti. Dar Romîniî, cu corpurile lor militare îndătinate, se puteau împotrivi Osmanilor mai bine decît alte popoare. Sultanul avea o oaste de Ieniceri pedeştrir cari alcătuiau, cu anume călări, Spahioglaniî, ieşiţi din şcoala Seraiului şi trăind in Constan-tinopol — numărul lor creşte tot mai mult —, Curtea lui. Această-1 incunjura totdeauna, cu o disciplină, o iubire, o putere de jertfă uimitoare. Domnul Moldovei, care avea organisaţia noastră militară in forma ei cea mai deplină, dispunea de hoierî şi «ţară», dar mai ales de Curtenii săi. Dintre ei erau, după cît se pare, numai călări vitejii, «cavaleri» iar pedeştri voinicii şi iunaciî, oaste permanentă. Ca şi Ienicerii, eî aveau postav de veşminte şi plată, leafă (după turceşte), ori, cu numele cel mai vechiu, jold (după ungureşte). Pe cînd temeiul oştii turceşti erau aceşti Ieniceri, cari reduceau rostul adevărat al luptei la împotrivirea pană la moarte a unei falange nezguduite, a unei legiuni, cu caracter religios fanatic şi patriarhal plin de iubire, pe care nimic n'o putea sfărîma, Domnii noştri trebuiau să se sprijine în ceasurile grele pe călărirne boierească şi pe pedestrirne de Curteni. _SISTEMUL MILITAR ÎN EPOCA LUÎ ŞTEFAN 197 Boierii însemnau mult mai mult decît spahiii. Aceştia eraîi feudali cari căpătaseră moşii pentru a se hrăni, îmbrăca şi înnarma din ele şi cari trebuiau să alerge, ia chemarea Sultanului, — mai în fiece primăvară pe atunci —, la locul arătat de dînsul, chiar fără a li se spune care e duşmanul: mai puţin disciplinaţi decit Ienicerii, eî n'aveati sentimentul de onoare al unei clase privilegiate, cu caracter ereditar, cu amintiri eroice în familie, cu întîmplătoare legături de sînge cu dinastia însăşi. Dar nu era greu să se împrăştie spahiii, cari alcătuiau totdeauna aripile şi nu puteau fi întrebuinţaţi altfel decît în loc larg, cu cîmpie înnaintea lor pentru jocul cailor celor scumpi. Din potrivă, boierii noştri, dacă nu în aceiaşi măsură vitejii, asemenea lor, cari puteau fi numai nobilitaţî, în clipa de după biruinţă, pentru isprava lor, aveau. însuşirile morale superioare ale unei aristocraţii şi unitatea unei clase dominante cu caracterul naţional unitar. De aceia se lăsară eî măcelăriţi, tineri şi bătrînî laolaltă, pe cimpul de luptă de la Valea-Albă, ceia ce spahiii cu greii ar fi făcut-o, căci eî eraţi deprinşi a lăsa Ienicerilor hotărîrea. Faţă de Unguri, aceşti călăreţi ai Moldovei aveaii iarăşi avantagiî, tot prin acest caracter aristocratic şi unitar al lor, ca şi prin devota- 198 ISTORIA ARMATEI SISTEMUL MILITAR ÎN EPOCA LUI ŞTEFAN 199 mentul faţă de Domn. Cînd era înnaintea lor o oaste de magnaţi, la cari cerbicia faţă de rege era ereditară, de Saşi, cari abia voiaii să slujească mai departe Ungurilor, de Secui, cari se gîndiaii înnainte de orice la libertatea lor şi la privilegiile care o asigurau, şi eraii gata să primească şi stăpînirea Domnului Moldovei numai să se poată păstra^ şi mai departe astfel, — se înţelege cît de lesne puteau birui boierii noştri, chiar în condiţii de număr inferioare. Cît priveşte pe Poloni, nobilimea era în vădită decădere la dînşii şi nu-i plăcea războiul decit ca o mare paradă, pe cînd mulţi dintre călăreţii moldoveni aveaii vîhjoşia ţeranuluî. Despre frisarea părului, gătirea hainelor, înfă-şarea pieptului, risipirea averilor, vînzarea funcţiilor, vorbeşte cu durere Dlugosz II. Deosebiri ui oastea munteană. La Munteni, cari aproape nu întrebuinţau pe ţeranî în oaste, tocmirea şi orînduirea războiului, a străjilor — cf. în letopiseţul moldovenesc: «a rîndui straja» — se făcea fără a se ţinea în i XIV, pp. 471-2. seamă alt corp decît al calărilor. Aşa încît nu maî eraii, pe lîngă boieri şi vitejii de Curte, permanenţi, decît în mic număr ceilalţi lefegii, pedeştriî: voinicii şi iunâciî. Neagoe recomandă decî a se împărţi boierii şi puţinele slugi —, slujitori domneşti cu lefi, — «vitejii» şi «voiniciî» — împreună cu «feciorii»,—«iunaciî» decî,—în trei străjî. Cea de-a treia e tabăra cea mare, temeiul oştilor, toiul cel mare. între a doua şi a treia strajă st? Domnul, «de lăture». îl încunjură «şeî-zeci de vpinicî bărbaţi», din cei cu plată, pe cînd, în 1526, la Mohăcs, regele Ludovic al II-lea avea lîngă el nobili tineri, cari-1 părăsiră şi făcură astfel cu putinţă moartea lui tragică. într'o astfel de tocmire, lupta se hotărăşte, se alege răpede. Ostile daii harţ, se apropie, stau faţă la faţă, se amestecă, fiecare năvălind, năpustind pe cellalt. Dacă' se cîştigă biruinţa, urmează gonirea duşmanului. Neagoe sfătuieşte pe învingător a nu se trufi, ci a se purta cu smerenie. «Iar, de vei birui tu, ,să nu te lauzi, şi să zici că eii, cu puterea mea, am făcut! Ci iar să dai slavă luî Dumnezeu, cu rugă, cu milostenie şi cu jertfă vie.» Apoî să facă slujba pentru cei căzuţi, să li ajute familia rămasă pe urmă. Să împartă daruri după dreptate. «Fieşte-care după cum îi va fi slujba, aşa să-î fie şi darul 200 ISTORIA ARMATEI SISTEMUL MILITAR ÎN EPOCA LUI ŞTEFAN 201 şi cinstea; cum îşi pun eî capetele şi se nevoiesc şi-şî varsă sîngele ca să dobîndească cinste de la tine, aşa şi tu să socoteşti», împărţind şi «cinste şi boierii pentru slujba lor». S'a văzut că aşa obişnuia şi Ştefan a face după fiecare din izbînzile lui: biserică lui Dumnezeu, ospăţ, cu el şi cu Vlădicii în frunte, împărţire de moşii. înfrîngerea nu poate avea o însemnătate ho-tărîtoare. Domnul «se dă într'o parte» şi-şî aşteaptă ceasul. De aceia un Radu-cel-Frumos, un Laiotă, un Ţepeluş, învinşi totdeauna, puteau să iasă din nou la lumină peste scurtă vreme. «Să strigaţi cîţî vor fi rămas cu voi, şi să vă duceţi într'o parte cu dînşiî, iar din ţara voastră să nu ieşiţi, ci să şedeţî cu dînşiî în hotarele voastre, în niscare locuri ascunse şi de taină, unde vor fi prieteni de-ai voştri buni şi adevăraţi; că vrăjmaşii voştri, cari vor fi venit asupra voastră, nu vor putea şedea mult în ţară, ci se vor întoarce înnapoî, iar pe Domnul care-1 vor fi adus eî, îl vor lăsa acolea făr' de oşti. Deci voi să luaţi numele lui Hristos într'ajutor şi să vă porniţi asupră-î cu oaste» i. Aşa a făcut şi Ştefan, după înfrângerea de la Valea-Albă. 1 P. 220. ( iii. Ţeraniî ca element militar în Moldova. în oastea lui Ştefan mai sint însă şi ţeraniî, mai puţini decit la Munteni, dar cu pămînt mai mult, mai interesaţi la apărarea terii, mai dirjî. Şi eî trebuiau să vie, fără osebire, la vileag1, dacă nu «călări şi întrarmaţî ca vitejii»2, măcar cum îî ajutau împrejurările «să încalece, să se găteze»3, pentru a luptă insă pedeştri, —şi tiu trebuie să se uite că, din vechime, şi boierii ştiau, să lupte tot ca pedestrime 4. La 1465 găsim. în Dlugosz: «Astfel Sultanul porunci să se gătească oaste împotriva Moldovei, şi Ştefan, stringind supt steag pe toţi, şi ostaşi, şi ţeranî, aşa încît numai femeile şi copiii să rămîie acasă, ii ieşia înnnainte, gata să moară cu toţii ai lui ori să învingă» 5. «Nu numai pe ostaşi» —vitejii, voinicii, iunaciî, — «şi pe nobili» — boierit—, ci şi pe ţeranî pe toţi 1 Cf. Ureche: «la Roman, unde li era vileagul»; de aici locu-ţia: «a ieşi in vileag». » Ibid., p. 173. s P. 169. * Lupta de la Marienburg; v. mal sus, 106. 8 XIV, p. 409 r «Itaque Turcus armări exercitum contra Vala-•chiam iusserat, et Stephanus omnibus, tam militaribus quam agrestibus, ita ut solae feminse et pueri in aedibus remanerent, in arma coactis, obviam illi procedebat, mori cum suiş univer-■sis, aut vincere paratus». 202 ISTORIA ARMATEI iî chemase la luptă, învăţindu-î că fiecare din eî e dator să-şî apere ţara. Dacă prindea pe „vre-un ţeran fără săgeţi, arc şi sabie, ori că n'a venit la qaste cu pinteni, fără milă-1 osindia la pierderea capului1.» La «veste», la «porunci grabnice», «ţara încăleca în oaste» 2, «se strîngea de sîrg» şi venia la «chemarea» domnească 3. Cu ţeranî pedeştri se luptă Ştefan la Baia împotriva Luî Matiaş Corvinul4; lingă el se află boierii, vitejii, voinicii, «feciorii», cari aii descălecat. După datina şi cu viclenia ţerănească, prinde el pe duşman, despreţuind marile lupte de străluciţi călăreţi, desfăşuraţi în ci mp liber, pe care le caută Domnii munteni. La Podul înnalt e iarăşi o luptă de pedeştri, şi intre cei «40.000» de oameni aî luî Ştefan, «cea mai mare parte sînt ţeranî... [După biruinţă], foarte mulţi ţeranî aii fost strămutaţi din numărul pedeştrilor în al 1 «Et non militares modo et nobiles, sed et agrestes omnes in arma coegerat, docens quemlibet in patriae defensionfm teneri. Si quem agrestem comperisset non habentem sagittas, arcum et gladium, aut in expeditionem calcariatum non accurrisse, absque ulla commiseratione capite damnabat» ; ibid., p. 495. — S'a spus mal sus (pp. 115-6) că aceasta privia mal mult pe ostaşii permanenţi cu moşii la ţară, dar şi pe boieri. Cf. Hurmuzaki, IIr p. 408, n-1 ccglxxxi : «boyaros lusiravit» (Despot). 2 Ureche. f~— 3 Cf. ibid., pp. 186, 216-7; Arch. istorică, I, pp. 10-11. 4 «Equis et sarcinis apud stativa relictis, pedester et expeditu* in Banya advenit» ; Dlugosz, XIV, p. 496. i SISTEMUL MILITAR ÎN EPOCA LUI ŞTEFAN 203 calărilor şi nobililor»1, adecă al vitejilor şi boierilor. Iarăşi stratagema ajută pe pedeştriî puţini cari luptau cu călăriî cei mulţi. Dar acum maî era ceva. încă de la început, Ştefan a avut tunuri şi a ştiut să li găsească rostul. După ce se luptase la Baia şi cu Husiţiî pedeştri, cari întrebuinţau spre apărarea lor ca-răle grele, legate cu lanţuri, şi el a făcut aşa. Decî şi la Podul înnalt şi la Valea-Albă, pe lîngă tunuri şi şanţurî, «ocopurî», el avea cară legate între dînsele cu lanţuri de fier; tunurile eraii aşezate pe dînsele. La Valea-Albă Ştefan lupta, după însăşi mărturisirea luî, numai «cu Curtea»; ţeraniî eraii duşi pe cîteva zile să-şî apere casele de Tatarî. Moldovenii rămîn învinşi. După îmbunarea sorţii, Ştefan «îşi face o oaste nouă», — de «voinici» şi «iu'nacî», din cari eraii să se aleagă noi «viteji» aî Curţii şi, prin dregătorii, noi boieri,— dintre ţeranî, pentru ca să înlocuiască, pe aceia ce căzuse în înfrîngerea luî de către Turci»2. Cu pedeştriî ţeranî, şi nu cu spahiii turci călări, şi nici cu boierii, a intratei în adincimile pă- i Ibid., p. 621: «in quibus maior pars erat agrestium... Plurimi agrestes ex peditum numero in equitum et militum numerum translaţi». Şi analele slavone — Bogdan, 'Cron. inedite, p. 47 — vorbesc despre facerea de «viteji» după biruinţă. « Ibid., p. 685: «Instaurata ex agreştibus, in supplementum eo-rum qui in clade Turcorum ceciderant, miliţia». 204 ISTORIA ARMATEI durilor Sepeniculuî pentru a strivi, la 1497, oastea lui Ioan Albert. Gălărimea lui aproape singură cîştigă însă luptele împotriva Muntenilor şi a Tătarilor şi iea parte la prada Poloniei. Iar altă călărime, cea de dobîndă, hînsariî, se alipeşte la cealaltă oaste în asemenea împrejurări, avînd rostul a-«hingiilor turceşti. Şi, în sfirşit, pentru a înţelege acest lung şir de biruinţe mari cu mijloace puţine, trebuie să se amintească încă un element de sănătate morală, de încredere şi avint în oastea Moldovei: presenţa Domnului însuşi în toate războaiele terii, şi aproape chiar în toate luptele. El era sufletul acestei oştiri, a carii alcătuire materială nu era destul de puternică pentru a isprăvi tot atîta, după ce, în 1504, acest mare suflet se stinse. CAP. V. RĂZBOAIELE URMAŞILOR LUT STEFAN-CEL-MARE PANĂ LA «ÎNCETAREA NEATÎRNĂRIÎ POLITICE A MOLDOVEI — RĂZBOAIELE LUÎ BOGDAN-VODĂ ORBUL. I. Luptele cu Polonii (1506). Ales, spune Ureche, «cu voia tuturor locuitorilor terii», cari toţi luptaseră supt Ştefan, Bogdan Orbul1, fiul biruitorului fără greş, se arătă, după judecata aceluiaşi, numai «puţin depărtat de firea tătîne-său», în ce priveşte însă numai setea de luptă, nu şi scopul războaielor sale. De la început, oferi Polonilor toate cetăţile ocupate de Ştefan dincolo de hotarele vechi ale Moldovei, ca Tismenicza, Cessibassi, eţc.2, dacă bătrina văduvă a lui Gasimir şi l-ar primi ginere. Cetăţile se resţituiră, dar logodna zăbovi. Urmară prădăciunî moldoveneşti peste hotar şi năvala pană la Botoşani a mercenarilor anume puşi de Sigismund I-iîi la hotarul Moldovei3. 1 Wapawaki, p. Ş3>: «uno amisso oculo deformis». 2 «Provinciam Pokuce, trans Tyram amnem sitam, cum Colo-mia, Cessibassi, Tismenice et aliis haud contemnendia oppidia»; Wapowski, p. 59. * Ureche, pp. 180-1; articolul mieii «Relaţiile Moldovei cu Polonia* in Conv. literare, XXXV. Pentru prădăciunile moldoveneşti din 1506, v. şi Hurmuzaki, IIp. 550. 20S ISTORIA ARMATEI RĂZBOAIELE URMAŞILOR LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 209 După cronica polonă a lui Wapowski,—căci un letopiseţ moldovenesc pentru acest timp n'avem—, Bogdan trimete ostile luî în Pocuţia (1506). Se rînduiesc 6.000 de mercenari pentru apărarea graniţei polone. La rîndul lor, eî trec Nistrul şi ucid straja de 600 • de Moldoveni, luînd, ca în 1502, tot ^Ţinutul, cu Sniatynul, Golomeia şi cetăţile mai mici. O ceată mai îndrăzneaţă întră în ţară chiar, dar, dintre căpeteniile eî, fraţii Strus, unul e ucis, iar cellalt, prins, e dus la Voevod, care' face să i se taie capul. Ga o răsplătire, Polonii năvălesc din noii, — pe unde nu se spune —, şi Ureche, după tradiţie, adauge că pătrund pană ia Botoşani. în ciocnirea cu o ceată moldovenească, unul din pîrcălabiî Hdtinuluî ar fi fost ucis — însă nu e nici Negrilă, care se mai întîmpină şi -după Februar -1508 \ şi nici Teodor, pe care-1 aflăm măi tirziîi. Oastea "Moldovei avuse în frunte pe Luca Arbure — Polonul îi zice" Copacul (!), Copacius2. Regele pune să se taie unii dintre prinşi. ■«.•• ■ • II. Războiul lui Bogdan cu Muntenii (4507). După împăcarea cu Polonia urmă războiul cu Muntenii pretendentului Roman-Vodă, sprijinit 1 Uricariul, XVIII, p. 482 ; dar v. Arch: ist., V, p. 120. 2 Identificarea, la Picot, Chron. d'Oureki, p. 445. deRadu-cel-Mare. El intră pe calea celuilalt Radu, pe la riul Putna, fără a fi oprit în loc de Moldoveni. Răspunsul luî Bogdan veni la 28 Octombre 1507 : Ureche crede că avea şi SecuL; oricum, el trecu Rlmnicul, dar nu pe la vadul vechiu, însemnat prin două lupte, ci pe la Rătezaţî, «Ungă movila Căiata» 1. Zece zile se pradă margenea aceasta a Ţeriî-Romăneştî, pană ce călugărul Maximian, viitorul Mitropolit muntean, făcu pacea, venind in tabăra moldovenească2. III. Al doilea războiu al luî Bogdan-Vodă cu Polonii (1509), în anul următor, cu toată intervenţia ungurească, se urmează războiul cu Polonia. La 29 Iunie Bogdan însuşi trece în Podolia şi la 30 e supt Gameniţa. De aici merge spre Halicz, unde se adăpostiseră nobilii din împrejurimi/ de şi avea tunuri, Bogdan nu poate lua cela tea, de unde pleacă ieşiri cu noroc împotriva oştirii sale. La Lemberg se făcu aceiaşi încercare, pe care Ştefan nu găsise cu cale a o tace: tunurile moldoveneşti (maiores bombardae)* bat de pe deal, pe cind cetele de călări ale 1 V. şi Memoriile lui Suvorov, II, Paris, 1799, p. 78. 2 Letopiseţul moldovenesc; cf. Ureche, p. 181. s Cf. Ureche : «a abate puştile de a bate o cetate». 14 210 ISTORIA ARMATEI, RĂZBOAIELE URMAŞILOR LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 211 Domnului atacă zidurile îndoite; iese asupră-li mercenari poloni şi ţeranî cu seceri, şi se dă o luptă învierşunată 'n şanţuri. Tunul cel mare al Moldovenilor e% rupt, şi căpetenia tunarilor }, ucisă. A patra zi, Voevodul trebui să plece fără ispravă2. De aici merse la l-iu Iulie spre Lemberg, pe care-1 asediază cu tunuri; «şi zic că singur Bogdan-Vodă aii lovit cu suliţa în poarta Lio-vuluî, care semn se cunoaşte şi astăzi, şi nici Leşiî nu tăgăduiesc» 3. Cu foc şi pară se merge pană la Rohatyn, unde e la 6 Iulie; îl iea, îl arde, duce cu sine şi clopotul de la biserica rusească de acolo, care e pus în Mitropolia Sucevei; mînă mulţi robi după dinsul4. Castelanul, Rafail Halicki, e între prinşi 5. Răspunsul polon veni cam târziu, de şi regele făcuse să se scrie lefegii. Sigismund însuşi, care-şî chemase oastea la Lemberg, nu veni, dar el plecă din Cracovia la 4 August 6, pentru a se îmbolnăvi în cetatea de unde era să por- 1 «Magister tormentorum bellicorum.» 2 Wapowski p. 86 şi urm. * Datele sînt şi dititr'un letopiseţ pierdut; Ureche, p. 182. Pentru pregătirile lui Bogdan, Hurmuzaki," II2 p. 873 şi urm. Asediul la Gameniţa, — 27 Iunie — pp. 575, 595; al Lembergulul, p. 589. * Ibid. 6 Wapowski, l. c. . 6 Wapowski-I dă 60.000 de ostaşi! nească expediţia. Voevodul Cracoviei, Kamieniecki, intra în Iulie 1509 pe calea năvălitorilor maî vechi, aî luî Ioan Albert. Pocuţia fu străbătută; năvălitorii lasă la Prut carăle şi bagajele şi pradă, începînd din sus, Cernăuţii, Şipinţiî, satele de lingă Suceava (20 Iulie), Dorohoiul, Hir-lăul, Cotnariî, Tărăsăuţiî, căutînd pretutindeni moşiile şi casele Domnului \ apoî iese prin Botoşani şi Ştefăneştî. Un trădător, Vaşco, îi purtase pretutindeni 2. La Nistru, cînd începe trecerea — oastea Poloniei Mari, apoi a celei Mici, mercenarii călări şi pedeştri, curtenii (aulici), supt Tworowski —, se ciocnesc cu străjile din Soroca şi Orheiu şi un număr de Moldoveni, cari se aruncă în chiot mare3. Călărimea grea a Poloniei biruieşte. Logofătul Tăutul, Jicnicerul •Cîrjă, Costea Comisul, Petrică, apoî pîrcălab de Roman, «Dobrosteph» (Trotuşan, apoî Vistier) sînt prinşi dar nu tăiaţi 4. Fuseseră prinşi 30 de boieri mari şi 100 maî i «Villis et curiis Palatini.» Acest amănunt, în Ureche. 8 «Horribili sublato clamore.» * Ureche, pp. 182-3; Conv. Ut., I. c. Despre luptele cu Polonii, Macarie — Bogdan, Cron. înnainte de Ureche şi Letopiseţul lui Azarie — are numai ştiri scurte; ştirile luî Ureche sînt luate din izvoare polone; v. Wapowski şi Gorski, în Hasdeu, Arch. ist., I2, p. 184 şi urm. Cronica moldo-polonă dă letopiseţul întrebuinţat de Ureche numai pentru prădăciunea din Iunie-Iulie 4509. 212 ISTORIA ARMATEI RĂZBOAIELE URMAŞILOR LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 213 mici; 50 fură ucişi după luptă şi îngropaţi supt o movilă (4 Octombre). încheind pace, Bogdan trebui să dea înnapoî, din pradă, «veşmintele-preoţeştî, crucile, potirele» şi să făgăduiască a păzi de Tătari Podolia vecină r. Ca negociatori vin, la 22 Decembre, «in tabără», Logofătul Tâutul, Teodor pîreălabul, Isac pircălabul de-Roman, apoi Petrică şi Ivanco PitaruL2. La 29' aceştia sosesc la Cameniţa ; la 17 Ianuar 1510' e pace; la' 28 pleacă solii poloni la Bogdan.-La 16 Mart sosesc trimeşiî luî Bogdan în Cracovia : Teodor, Ivanco, Luca Arbure, Dragoş din Suceava 3, şi se liberează : Tăutul, Petrică,. Cirjă, Trotuşanu, pană atunci închişi la Lemberg. Jurămîntul regal se face la 20 Mart, şh senatorii poloni jură la rîndul lor4. IV. Luptele luî Bogdan cu Tătarii (1513). încă din 1510 Tătarii erau gata a năvăli în> Moldova5, şi Bogdan rugase pe rege a se cobori cu oastea la Lemberg 6. 1 V. Hurmuzaki, II2, pp. 595-6. ■* lbid. 3 V. Uricariul, XVIII, p. 490. 4 Pentru negocieri, şi Hurmuzaki, ll2, pp. 641-2. 6 Cf. ibid., pp. 612, 618, 624, 631, 632, 635 şi urni.; II 3 ,, i_ e Ibid. La 1511, Selim, fiul Sultanului Baiezid, iea Cetatea-Albă pe seama luî; el se încuscrişe cu Hanul Tătarilor din Crim şi era sigur de sprijinul lor 1. Selim aducea înnainte că Bogdan ar fi lovit pe ostaşii săi fugari, în lupta cu tatăl său, şi-1 ameninţa cu o grozavă răzbunare 2. «în anul 7021 [1513], August în 22», scrie letopiseţul moldovenesc, păstrat pentru aceşti ani numai într'o prescurtare polonă3, «au venit Tătarii, şi aii ars ţara Moldovei pană la laşi, şi aii ars laşul, şi multă pagubă aii făcut în oameni şi altele ce aii luat.» Pe scurt se povesteşte de altă -versiune a letopiseţului acestuia prădăciunea 4atărească din vara acestui an 1513. Eî vin «pe trei locuri»4 ; o parte, cu Bet Sultan, fiul Hanului, Intră pe la Orheiii şi pradă «pană la Dorohoiu -şi pe Prut in sus». Altă ceată arde «tîrgul şi ţinutul Cirligăturiî», luînd drumul spre Doro-lioiu şi Botoşani; a treia apucă spre Lăpuşna. şi Chigheciii 8. Prada «din Nistru pană la Prut, 4e-a lungul Prutului şi aJijiei, din Chigheciu pană în Hotin», cu luarea vitelor, o ştie şi cro- » Cf. Chilia ji Celalea-Albă, p. 180 şi urm.; Gesch. des o*ma-»isehen Reiche», 11, p. 310 şi urm. » Hurmuzaki, ii, pp. 183-4, 205, 215. * Bogdan, Cron. in», de Ureche, p. 179. » Ureche, p. 183. » lbid., p. 184; cel* două notiţe din 1510 şi 1513 trebui* xttfcl contopite. 214 ISTORIA ARMATEI nica lui Macarie l. într'o ciocnire cu Moldovenii, Bet-Ghiraî e însă «săgetat foarte răii», şi moare 2. La Wapowski nu lipsesc ştirile, cu exagerări de număr: 60.000 de Tătari, 74.000 de robi. Prinţul tătăresc piere la Nistru, înnecindu-se cu 4.000 din aî săi. Dar Copaciu decî Arbure — poate abia să scape cu 300 din ceî 700 aî cetei sale. îndată Bogdan cere, prin Ioan Vistierul, ajutor la Poloni şi la Ţar: ceî d'intăiu pun 4.000 de mercenari de strajă la Nistru. Un noii atac al Tătarilor făcu să alerge Stanislav Lanczko-ronski şi Tworowski, apoi, de la Unguri j 600 de p*uşcaşî şi 700 de călări, dar o năvălire de Nogaî chemă pe Crîmlenî de la Nistru acasă 3. Ştim de aiurea că încă din Maiii horda Tătarilor era gata să năvălească 4, şi eî pătrunseră in ţară tocmai atunci cînd Bogdan voia să serbeze căsătoria lui cu, fiica Domnului muntean Mihnea-cel-Rău şi a, Voicăî 5. în Novembre, Bogdan părea gata s* iasă din ţară. 1 Ed. Bogdan, p. 150; cf. Azarie, p. 97. 2 Numai în Ureche. s Pp. 92-3, 100, 104; cf. p. 137. * Hurmuzaki, II2, p. 81, n-1 lxxxvii ; p. 82. 6 V. ibid., p. 83, n-1 lxxxix, p. 87 şi urm., 94, 97; An. Ac-Jiom., XXVII, pp. 124-5; Studii şi doc, XVI, pp. 419-20. Pentri* pradă, Hurmuzaki, II2, pp. 94-5. RĂZBOAIELE URMAŞILOR LUI ŞTEFAN-CEL-MARE 215 V. Lupta cea nouă cu Muntenii (1514). îndată după ce scăpă de Tătari, Bogdan avu să dea războiu în toată forma cu pretendentul Trifăilă. El apuca drumul Turcilor din 1475, «iarna, cînd tot ostaşul se odihneşte şi războiul încetează». Domnul îi ieşi înnainte «la pod din jos de Vasluiu», unde se dădu, la 27 Februar 1514, o luptă după care năvălitorul avu soarta lui Hruet, învinsul de la Şcheia. Ştirea,»din letopiseţul slavon pierdut, este şi în versiunea polonă1 şi la Ureche2. Trifăilă era ajutat de noul Domn muntean Neagoe-Basarab, şi anume pentru că Bogdan ajunsese ginerele luî Mihnea-Vodă Munteanul şi de sigur că umbla să puie peste Milcov pe cumnatul săii Mircea, care, gonit de Neagoe, trecuse în Ardeal, şi de acolo la Moldoveni 3. Moartea găsi pe Bogdan la 18 April 1517 în Huşi: de acolo el pîndia pe Tătari; se poate zice că primejdiei tătăreşti i se datoreşte şi această clădire a Huşilor într'un loc de rîpî înnalte, de unde se putea păzi pană departe cursul Prutului, 1 P. 128 din Bogdan, Cron. inedite. 2 P. 185. Adausul Iul Macarie : «cu oaste din Ţara 3aropcK-ki-îi «— la Ureche: Ungurească —» are înţelesul: din Ţara Muntenească. s An. Ac. Rom., XXVII, pp. 124-5. GAP. VI. RĂZBOAIELE URMAŞILOR LUÎ ŞTEFAN-CEL-MARE PANĂ LA ÎNCETAREA NEATÎRNĂRIÎ POLITICE A MOLDOVEI. — RĂZBOAIELE LUT BOODAN-VODĂ ORBUL. — LUPTELE LUÎ STEFAN-CEL-fÎNĂR. Lupta cu Tătarii (1518). Bogdan avu ca urmaş un copil, pe Ştefan-cel-Tinăr; .apărarea Moldovei fu lăsată deci pe seama boierimii ce se ridicase în anii din urmă ai celuilalt Ştefan, «Sfatul bunicului său Ştefan» — zice o mărturisire moldovenească — V cu care.acestălalt avea comun numai numele, şi mai ales în sama lui Luca Arbure. Cea d'intăiu primejdie era a Tătarilor. La 14 saii 18 August 1518, cam la un an după moartea ' luî Bogdan-Vodă, Alp-Sultan. întră în ţară. El trece la «gura Sarbath», scrje versiunea polonă a cronicei2. Acest vad nu e la Nistru, ci. la Prut; Ureche-1 aşeza- la «Şerbanca^ den sus de Ştefă-neştî», localitate pe care n'o.maî. avem astăzi. «Sarbath», «Sarhath» nu e însă altceva decit 1 Arch. ist., I, p. 40. 2 Ultima ediţie!,'in- Bogdan,"Cron ' inedite, p. 128. .220 ISTORIA ARMATEI tlrgul fălciian Sărata, pe care tot Tătarii îl nimiciseră, înnainte de 1489, cind Ştefan-cel-Mare pomeneşte «săliştea luî Stanciul, fiul luî Jurj al Huseî, pe Prut, unde a fost tîrgul Săratei», adăugind că se află maî sus de «gura Săratei». Singur Ureche adauge că tînărul Domn se afla «în gura Goroveî, din gios de Ştefăneşlî». S'ar părea că e vorba iarăşi de un loc dispărut, însă din versiunea polonă se vede că Ureche a înţeles rău însemnarea Hirlâu, căci aici se afla Ştefan. Povestirea letopiseţului redat în traducerea prescurtată a luî Nicolae Brzeski şi in prefacerea romanească a lui Ureche urmează astfel: Vodă pleacă «pe Prut în sus», Tătarii, cari ardeau, fiind acuma departe. împotriva năvălitorilor merge întăiu «Vornicul-cel-Mare al Ţeriî-de-joş», Carabăţ. El e cel d'intăiii Vornic eh acest rost local anumit: Bogdan, cel mort la Huşi — Tătarii vor fi prădat acum aceste Curţi domneşti maî nouă —, tl va .fi aşezat anume pentru apărarea acestei Ţerî-de-jos, veşnic ameninţate de Tătarii Cetăţiî-Albe ori ai Crimuluî. Carabăţ nu apare în documente, care ştiii de un singur Vornic, al * «rcflt c*p«th = «Usczie Sarbath»; Arch. ist., I1, p, 155. LUPTELE LUÎ ŞTEFAN-CEL-TÎNĂR 221 Ţeriî-de-sus, Petrică 1. în expunerea de solie a luî Cîrjă la regele Poloniei se zice acestui Vornic, aşa cum s'a spus maî târziii dregătorilor ce porunciau asupra Ţinutului Putneî: staroste2. Carabăţ are cu el «Ţara-de-jos» 3, adecă pe «boierii şi ţeraniî» de acolo, «chemaţi la oaste», «cu porunci grabnice domneşti», — ca în vremea celuilalt Ştefan4. De viteji, de voinici, de iunacî, de hinsarî, nu se maî vorbeşte acum, cind elementul de oaste permanentă din veacul trecut era într'o tot maî mare risipă şi uitare. Moldovenii «joseni» 5 află pe duşmani in retragere spre Nistru. Lupta se dă în zori. Tătarii eraii, după o mărturie polonă, 15.000 şi duceau alte miî de robi. Că Domnul Moldovei ar fi şi căpătat ajutorul de 3.000 de călări poloni pe care-1 ceruse, nu dovedeşte nimic, decît lauda din acea cronică 6. înfringerea Tătarilor e totuşi deplină. «Mulţi din eî aii perit», zice cu mîndrie leto- 1 Uricariul, XVIII, pp. 471-2. 2 Arch. ist., I, p. 10. = Hurmuzaki, II 8, p. 708 şi urm. Această Ţară-de-jos apare şi atunci cînd, în 1523, se vorbeşte de Sinan-Celebi, Trimes turcesc la Ştefan, «care şi el era Moldovean de naştere, de neam boieresc, prins rob din Ţara-de-jos»; Arch. ist.,'l. c. Locul e interpretat însă cu totul altfel de traducătorul din Hurmuzaki. 8 Cron. moldo-polonă, l. c. * Arch. ist., I, p. 10. 5 Cuvintul e la Ureche. 6 Wapowski, pp. 157-8. 222 ISTORIA ARMATEI LUPTELE LUI ŞTEFAN-GEL-TÎNĂR 223 pişeţul, fără a însemna şi locul biruinţei, «şi doi mîrzacî de ceî mari; pe ceilalţi i-au gonit peste cîmpurî pană la Nistru, bătîndu-î şi tăin-du-î, încît abia scăpă cu fuga acel Alp-Sultan, şi cu puţini oameni. Iar Ştefan Voevod se întoarse la Hirlău, căci şi el fusese în acea luptă»1. Ştefăniţă făcea politică polonă şi visa de o cruciată împotriva Turcilor, care i-ar fi dat Chilia şi Cetatea-Albă, cu gîndul la care păzia şi Carabăţ, «căpitanul Moldoveî-de-jos» 2. Poate de-aceia un Paşă fu aşezat acolo, ca să păzească raialele cele nouă 3. Moldovenii loviseră şi nişte -cete turceşti care se întorceau pe la dinşiî după *ee prădaseră Pocuţia 4. Urmează lupta lui Ştefăniţă cu vecinul său Radu de la Afumaţi. Trebuie s'o preceadă îndemnarea împrejurărilor războinice petrecute în Ţara-Romănească după moartea luî Radu-cel-Mare, fiul lui Vlad Călugărul (1508). 1 Cron. inedite, pp. 128-9. — De curînd se încheiase un nou tratat de prietenie cu Polonia; Hurmuzaki, II 8, p. 287 şi urm.— In Gelcich, Diplomatarium ragusanum, p. 682, un raport ragusan vorbeşte de 25.000 de Tătari şi de «marele lor măcel» : «grande -occisione». _ , * Acta Tomiciana, VI, p. 325, no. 297. * Hurmuzaki, II», p. 724: XI, p. 3, no. iv. 4 Wapowski, p. -194. II. împrejurările războinice din Ţara-Romănească după 1508 pană la alegerea luî Radu-Vodă de la Afumaţi. Urmaşul luî Radu fu Mihnea, fiul lui Vlad Ţepeş; i s'a zis: Mihnea-cel-Rău. împotriva luî se ridică fratele luî Radu, Vlad-cel-îinâr, saii Vlăduţ. Boierii ii jură «innaintea Paşeî Dunării», scrie Viaţa Sfintuluî Nifon K Era «sangeacul Si-listreî, a căruia putere se întinde de-a lungul Dunării, în faţa Terii-Romaneşti şi a" terii noastre», spunea Ştefăniţă, prin Arbure, către regele Poloniei, la 1523. Neamul Mihaloglilor, unul din cele mai vechi, mai adevărat turceşti şi mai glorioase ale Osmanilor, avea cu drept de moştenire această margene a Dunării, fiind căpitanii, «marchisiî» eî. Paşă era acum şi la Silistra şi la Nicopol si la Vidin, ca şi, la Răsărit, asupra cetăţilor smulse de la Moldova, fiul luî Aii Mihalogli şi nepotul luî Ischender, Mohammed, numit în cinstea biruitorului de-la Valea-Albă. De el atîrnau toţi sangeaciî — cîrmuitorî cu steag 1 Ed. G. Erbiceanu, Bucureşti, 1888, p. 67 (reprodusă în prefaţa ediţiei din Văleni a «învăţăturilor lui Neagoes). E traducerea romanească, făcută pe la 1650, a unei scrieri greceşti şi slavone de la începutul veacului al XVI-lea. 224 ISTORIA ARMATEI LUPTELE LUI ŞTEFAN-CEL-TÎNĂR 225 pentru ceata lor de spahii, — toţi begiî, «căpitanii», toţi subaşiî, căpeteniile de tîrgurî şi sate, de pe această linie dunăreană, care trebuia statornic apărată de Munteni şi Moldoveni, în dosul cărora stăteau Ungurii şi Polonii, «Aşa, de vom umbla noi cu hicleşug, şi de nu vom sluji Domnului nostru Vladuluî-Vodă in direptate», jură boierii, «să piarză neamul şi numele nostru dentr' această ţară în veacî, amin.» «De voiu face vre-un răii acestui neam, sau vre-un hicleşug, sabia ta», răspunde Domnul cel tînăr, privind la Mohammed, «să taie capul mieii cu mare ruşine, şi să pierz neamul mieii dentr' această ţară; amin.» Oastea de spahii dunăreni trece Dunărea, unită cu pribegii lui Vlad. Ea se împarte în trei cete, cărora li se zice aici «pilcuri». Sînt cele trei împărţiri clasice ale oştirii romaneşti saii ale oştii străine puse supt poruncile unui Domn romîn. O ceată de călări ajunge răpede, pornind de la Turnu, tocmai pe plaiurile argeşene, lîngă 4 Olt, la mănăstirea bătrînuluî Mircea-Vodă, Cot- J meana. Aici se afla alt Mircea-Vodă, fiul, po- ** . menit şi mai sus1, al Mihniî. El fuge, cu un jf 1 V. p. 2-15. credincios, noaptea, «desculţi, descinşi şi fără işlice». Ai luî sînt ucişi drî prinşi. Urmează trecerea la Sibiiu a luî Mihnea însuşi, care se va fi aflat prin apropiere, poate la Rîmnicu-Vilciî!. Cind Băsărăbeştiî — neamul, legat prin căsătorie cu vechea seminţie domnească, al Craio-veştilor — sînt daţi la o parte de Vlad, eî merg tot la Paşa Dunării, la acelaşi «Mohamet-Paşa». Turcul trece acum pe la Giurgiu, prinzind pe Domn în Scaunul Bucureştilor. Se înnoiră împrejurările din 1476, cînd Ţepeş, alt Vlad-Vodă, îşi afla moartea în margenea oraşului, luptînd cu Giurgiuveniî. Oastea domnească fu «biruită şi căzută»2, iar Vlad, prins, primi moartea, de mîna Paşeî însuşi, «în oraş în Bucureşti, supt un pom»3, la 23 Ianuar 1512 4. Afară de îndemnul şi sprijinirea lui Trifăilă împotriva luî Bogdan-Vodă, care îndemna şi sprijinia pe Mircea, fiul lui Mihnea, Neagoe avu o Domnie paşnică. El muri în toamna anului i Viaţa luî Nifon, pp. 69-70 = Magazinul istoric, IV, pp. 24(>-7. Cf. cronicile sirbeştl în Spomenik, III şi 1901; Glasnik din Seraievo, VI. 1894. » Viaţa lui Ni ion, p. 77. * lbid., cf. analele sirbeştl; şi în Studii şi doc, IV, p. 3. * Piatra lui de mormînt în mănăstirea Dealului: inscripţie la Lăpedatu, Vlad-Călugărul. » 15 226 ISTORIA ARMATEI 4521, după ce Turcii luaseră de la Unguri Belgradul — Orşova şi Severinul cad în anii următori, în această expediţie a lor de la Belgrad se porunci amînduror Domnilor a fi de ajutor năvălind în Secuime, împreună cu epitropul lor, acelaşi Mohammed Alibegovicî. Ştefăniţă arătă că se teme de Tătari şi nu-şî poate lăsa ţara fără apărare; el dădu drumul oştii sale şi se aşeză în Suceava, răscumpărînd cu daruri de aspri, cai, blănî şi altele slujba ostăşească pe care nu voia s'o deie. «Numai Basarab-Vodă singur porunci boierilor şi ostaşilor săi1 să însoţească pe Mohammed asupra Secuilor» 2 (1521). într'o scrisoare a luî Neagoe către regele Ungariei, prin care-şî arată hotărîrea de a sta veşnic alături cu creştinii, paşnicul Domn îşi preţuia, foarte exagerat, puterea de oaste la «40.000 călări şi pedeştri» 3. încă din iarna acestui ultim an al Domniei luî Neagoe, se pusese la cale nunta fetei celei maî mici a luî cu Ştefăniţă4. Acesta trebuia să aducă maî tîrziu numai, războiul între acesta şi Radu de la Afumaţi. Deocamdată Mohammed-beg 1 «Swoye pani y woyska.» 2 Expunerea lui Cirjă ; v. mal sus, p. 221, nota 2. 3 Îndreptări şi adăugiri, p. 29 = 127. * Ibid., p. 30=rl28. LUPTELE LUI ŞTEFAN-CEL-TÎNĂR 227 avea cuvîntul în ce priveşte orînduirea Ţeriî-Romăneştî. Fără zăbavă, Vlad- Vodă, Vlăduţ cel Noii, fostul călugăr Dragomir, se ridică împotriva luî leo-dosie, fiul copil al luî Neagoe, *în părţile Buzăului (Septembre 4524). Simţim amestecul moldovenesc. Pe acesta-1 vor fi vrut boierii -ce sfătuiau pe Ştefăniţă: numele săii vădeşte încă un fiii al luî Vlad Călugărul1. Cu ajutor moldovenesc ori fără, noul Domn al răscoalei iea drumul pe supt muncele, îndreptîndu-se către Tirgovişte, unde Preda, fratele luî Neagoe, apăra Domnia plăpînduluî copil Teodosie. Lupta se dă înnainte de 40- Octombre2 în margenea oraşului .chiar; Preda e ucis. Vlad se aşează în Tirgovişte. îndată vine «Paşa Dunării», întors de la Belgrad, cu ceî patru subaşî aî săi3. Nouă luptă în acelaşi loc de lîngă Tirgovişte, înnainte de sfir-şitul anului4; Turcul prinde pe Vlad şi pe boierii luî. Eî nu vor fi trimeşî la Poartă, ci ucişi în- 1 Cronica terii, în compilaţia romanească de la 1688, a lui Stoica Ludescu, Mag. ist., IV, p. 267. 2 Socotelile Sibiiulul; Hurmuzaki, XI, p. 845. 3 Pomeniţi de Cîrjă; l. c. * Scrisoare a regelui Ungariei Ludovic, în Hurmuzaki, II», p -373 şi urm. 228 ISTORIA ARMATEI dată1. Gete de achingii' pradă «pe Buzăianî, far' de veste; şi aii luat mulţi oameni voinici, şi feate, şi dobitoc mult..., însă pre apa Buzăului, in luna luî Maiu (Novembre?)2, în 2 zile.» Acuma nu maî era Teodosie decît cu numele. Totuşi Mohammed nu rămîne in ţară. După ce aî luî pradă în Secuime— a doua pradă după cea din vară —, încă la sfirşitul luî Octombre el se întoarce la Nicopol3. După cronica terii, el duce cu dînsul, pe Vlad-Vodă, care e tăiat numai atunci de «vărul-premare» al luî Neagoe, Comisul Bădica ; se ieaii şi cele 32 de tunuri ale terii4. III. Luptele luî Radu de la Afumaţi cu Turcii (1522-5). în Ianuar 1522 eraii însă iarăşi doi Domni, în părţile Ilfovului se ridicase, după cererea luî Stoican Logofătul, care, aflîndu-se în Constantinopol, ştia că Turcii vreaîi să facă din ţară o provincie a lor5, un Radu-Vodd, fiul luî Radu- 1 Hurmuzaki, l. c. i Mag. ist, l. c. * l-ivi Novembre, ştire in Braşov despre «reversio Mehmeth-beck ex Tbureia». * Cf. Tocilescu, Curtea-de-Argeş, p. 41, pentru «vărul» Bădica; Pretendenţi domneşti, in «An. Ac. Rom.», XIX, pp. 18-9, 70 şi urm. 6 Cron. terii, p. 268. LUPTELE LUI ŞTEFAN-CEL-TÎNĂR 229 cel-Mare şi boier al satului Afumaţi; el avuse o ciocnire cu «Agareniî» (Turcii), şi biruise1. Pe la jumătatea lunii Mohammed trecea Dunărea, cu begul de Vidin2, pe la Giurgiu. Se daii lupte între Paşă şi Radu, la Gubavî şi Ştefenî pe Neajlov, în Vlaşca; la Clejanî, în apropiere: la Ciocăneşti, lîngă Snagov; la Bucureşti. La urmă, Mohammed răspinge pe biruitorul în aceste ciocniri, la Tîrgovişte, de unde, prin valea Dîmboviţei, a rîuluî Doamnei, a Ar-geşeluluî, după lupta de la Plata, el e aruncat îndărăt la Alimăneştiî Teleormanului. în April Radu trecea munţii la Braşov cu Doamna luî Neagoe ; pe Teodosie-1 luă Mohammed, care se privia ca un clrmuitor al noii provincii turceşti: «au pus subaşî pre la toate oraşele». Ştefăniţă dă prin gura luî Cîrjă lămuririle următoare asupra luptelor de la Munteni; le întregim cu ştirile ce vin din alte izvoare, şi anume inscripţia de pe mormîntul, de la Argeş, al luî Radu de la Afumaţi 3, şi însemnările de cronologie precisă ale oraşului Braşov 4. «Ce se atinge de ţara şi Domnia muntenească, i Socotelile Sibiiulul, l. c. i îbidj^ * Inscripţii, l. c. * In Quellen, l. c. 230 ISTORIA ARMATEI apoi ştim că Turcii o stricară, şi o vătămară, şi o risipiră, şi-î puseră în cap un Turc anume Mohammed» — se poate întîmpla, potrivit cu o ştire din izvor diplomatic, ca Ali-beg să fî. avut pe Mohammed cu vre-o fată din dinastia munteană —•, «şi tăiară boierimea, şi pe jupă-nese, şi pe copii, şi jăcuiră averile, şi arseră şi pustiiră satele. O samă de Munteni, neputînd a se pleca paginilor, şi-aii fost ales Domn pe un Radu-Vodă ; însă Mohammed acela ajunse cu oastea şi birui în cîteva lupte, făcînd mult rău şi moarte între Munteni, şi-1 alungă în Tarat Ungurească». Acestea pană în April 1522. ffDupă aceia» — urmează Ştefăniţă —, «Voe-vodul Ardealului» — Ioan Zăpolya — «strinse o-puternică oaste, ca la 80.000 de oameni aleşi (!!), şi întrâ» — nu însuşi — «cu Radu-Vodă» — în Iunie, pe la cetatea din munte a Poienarilor, pomenită şi în veacul al XV-lea1 — «asupra luî Mohammed, care nu cuteză să-1 aştepte, ci fugi peste Dunăre. Voevodul Ardealului se mul-ţămi să trimeată în goană după el numai puţintei trabanţî, cari, trecînd Dunărea pe dubasey arseră trei sate turceşti.» E deci înnoirea expediţiei din 1427 a lui 1 Bogdan, ed. a 2-a, p. 233, nota, p. 354: la 1507, Gherghina e pircălab, castellanus. LUPTELE LUI ŞTEFAN-CEL-TÎNĂR 231 Sigismund împăratul pentru restabilirea luî Dan al II-lea. Inscripţia mormîntală a luî Radu-Vodă arată calea războiului din Iunie 1522: pe valea Oltului se ajunge in Teleorman, unde cete turceşti sînt bătute la Grumazi, — luptă mare, ce ţinu o zi întreagă1 —, unde şepte san-geacî sînt de faţă ; la Nicopol şi Siştov se înseamnă lupte. Subaşiî fuseseră prinşi şi tăiaţi 2. «Domnul mieii», încheie Girjă, «are ştire că, după plecarea Voevoduluî Ardealului din Ţara-Romănească, Mohammed s'ar fi întors la Dunăre, cu patru sang'eacî, — nu ştim cu ce scop.» Iar mai departe: «Aii risipit şi stricat Domnia şi Ţara-Romănească, puind acolo Domn pe Turcul Mohammed» (August). Acuma se daii lupte la Gherghiţa, la Bucureşti, şi, perind Spătarul Neagoe, Portarul Stanciu, retragerea începe iarăşi: la Slatina şi tot în sus pe valea Oltului pană la Poienarî, unde ţeraniî loviseră, cu citeva luni înnainte, pe Domnul lor. Tot în August, Ardelenii hrăniau iarăşi pe prietenul lor Radu. în Octombre însă Zăpolya aduce — cu «30.000 de voinici aleşi» — înnapoî pe Radu. Gete de-ale Domnului celui nou sînt învinse la Rucăr. Voevodul ardelean înnaintă pană la Piteşti numai, întoarcerea luî se face la 13 Novembre. » Gron. ţeriî, p. 269. * lbid., p. 269. Îndreptări si întregiri, pp. 31-2. ISTORIA ARMATEI în Februar 1523 apoî, Radu e încă Domn. cronica ţeriî, ar fi fost oprit la Poartă şi ^U*ff caPatat «Pacea bună» de care vorbesc şi 31 .^lile Braşovului. Se întoarce în Ardeal pe s° ^ Aprilx, eu tunuri. Turcii numiseră însă ^ ţacul lui pe un Vladislav-Vodă, om al lui 111 j^imed-beg, pe care-1 aduseseră cu oaste şi ţe Radu se luptă la Bucureşti. Acesta maî cU . ^şe o biruinţă, la Didrih saii Dridov, lîngă c * ^Jiiţa 2. Vladislav rămîne în Scaun, pe cînd, geptembre, Radu trece din Braşov la Sibiiii. '/Bă$ca' — acum «Radu-Vodă, fini lui Radu-cel-.— izbuteşte a lua Domnia (Octombre 1523), ^ay6^ je Băsărăbeştî, cari trădaseră pe Vladislav, aJ un «păgîn şi zălud şi vrăjmaş capetelor ca ^3 El se lăuda cu sprijinul Turcilor din lorî>. ' şi Nicopol. Dar ceata de Turci — 300 la care-î aducea steagul de Domnie, îi n u- capul cu buzduganul şi ucise pe boierii Z 1 int°vara^a^' m*ncm-u" *a tot* capetele4. Se cf" împotriva luî Radu-Bădica,Ta Giurgiu, ce ^încefcase n za(*ar' 'a 1^62, împotriva luî Ţepe.ş. se^a(jlj de la Afumaţi, care era în ţară încă i HuriJ'- ... ■ , rţ 51 doc-> IV> P- cclxxi ; Cron. lui Constantin Câ- Pi» v" B^dai1' Relatiile> PP- 167 şi urm., 171 şi urm., 227 şi ltfi8aki, II2, p. 447 şi urm urn»- i V. BoS 23$- i Ibid. LUPTELE LUI ŞTEFAN-CEL-TÎNĂR 233 din a doua jumătate a luî Octombre, îngropa la Dealu, în Ianuar 1524, trupul luî Bădica." EI avea în jurul lui Secul şi trabanţî şi se întreba cu ce bani să-î împiedece de a fugi. Totuşi acestălalt Radu se lăuda că aducătorii steagului l-aii avut în vedere pe el, «Voevodul de peste plaiu» 1. Gonit în Mart 1524 de Turci, Radu de la Afumaţi se aşează 'n Scaun prin August, merge la Poartă şi e întărit prin Novembre, cu voia luî Balibeg de Belgrad, care luase în acest an Severinul2. «Atunci m'a dăruit cu stăpînire şi schiptru, şi m'aii încins şi cu caftan mohorît, şi cu cunună m'au încununat, şi cu cinstea bogăţiei, şi cu multă mărire de dar aducătoare, şi, cu mulţimea oştilor fiind încunjurat, la mulţi am întins cu îndurare mîna de ajutor»3. Cronica ţeriî pune data de 28 Februar 1525 pentru începerea Domniei legale a Radului 4. Vladislav, fugit de la Poartă, îşi păstra însă aderenţii, şi dădea acte din Bucureşti. Se pare că numai din 7 Decembre 1525 e scrisoarea prin care «Radu Voevod» vesteşte că «vrăjmaşul săii care :se pornise din Mehedinţi, a fost bătut de Curte, 1 27 Ianuar; îl aflăm şi in Februar; ibid. * Cf. Studii şi doc, III, p. xlviii; VI, pp. 593-5. s Inscripţia citată. * P. 270. / 234 ISTORIA ARMATEI supt Pirvu Banul, care i-a risipit oastea şi i-a tăiat capub 1. Pirvu trecuse deci la biruitor.. Cu aceasta se încheie rostul luî Vladislav-Vodă şi, deocamdată, pe calea intervenţiei turceşti? şi luptele pentru Scaun din Ţara-Romănească. Din ele Ungurii rămaseră *cu stăpînirea cetăţii Poienarilor, unde comandă Sasul Petru Off2. IV. Lupta între Ştefan-cel-Tînăr şi Radu de la Afumaţi (1526). Războiul lui Ştefăniţă împotriva luî Radu de la Afumaţi, cel d'intăiu dintre Moldoveni şi Munteni după năvălirea luî Bogdan oprită la Rîmnic, îl înseamnă letopiseţul moldovenesc păstrat în versiunea polonă: «în anul 7034 [4526], Fe-vruarie în 4, a mers Ştefan Voevod împotriva luî Radu, Voevodul muntenesc, pană la Tîrşor, şi de aici, împăcîndu-se cu Radu, s'a întors în ţara sa». Cronica, în stil slavon înflorit, a luî Macarie, care vorbeşte mai pe larg, dar retoric, neprecis, despre zbuciumul luî Radu-Vodă cu 1 Bogdan, Relaţiile, pp. 270-1, no. xci. în Pretendenţi, atribuiam scrisoarea luî Radu-Bădica. Cf. Studii şi doc., VI no 593-5. ' ' VV' 2 Îndreptări şi adăugiri, pp. 31-2. Un Tomâ Mysky, în 1584, Hurmuzaki, XI, p. 846. LUPTELE LUI ŞTEFAN-CEL-TÎNĂR 235 Turcii, «cînd bătîndu-î, cînd fiind bătut de dînşiî», şi despre cele patru pribegii ale luî în Ardeal, «şi nu se odihni pană nu-i goni cu totul din ţara sa», — nu adaoge nimic noii decît că Radu a fost acela care «s'a rugat de pace*. Dar el mai spune că Ştefan a mai întrat la Munteni în toamnă, «din pricină că nu păziseră pacea», că «a trecut pe unde i-a fost placul» şi pă «s'a întors înnapoi purtînd în trupul său boala de care ă şi murit la anul 7035 [1527],. luna luî Ianuarie». Ureche, care vede în Mo^ hammed-beg unul «ce se trăgea din seminţia luî= Băsărab-Vodă» 2 şi care numeşte pe Radu de la Afumaţi «Radu Călugărul» — ca şi cronica mun-teană, prin confusie cu Radu Paisie —, el care înseamnă toate pribegiile şi uciderile de boieri,, ştie numai despre cel d'intăiu războiii 3. Pricina războiului nu era sprijinirea de Radu a boierilor răsculaţi pe cari-î bătuse Ştefăniţă — cu «ţara», spune Ureche—, lingă Roman, unde-ceî prinşi fură tăiaţi, pe cînd alţii fugiaii în Ardeal 4. Din socotelile Braşovului 5 ştim că aceasta s'a întîmplat în 1523, că deci data de 7 Sep- 1 Bogdan, Cron. înn. de Ureche. * V. mal sus, p. 231. s P. 189. * Aceleaşi cronice. 6 I, p. 527. 236 ISTORIA ARMATEI tembre 7032 a cronicei moldo-polone trebuie tălmăcită 4 523, nu 1524; Pe atunci însă era Domn Vladislav. Ureche vorbeşte de «simeţia» luî Ştefăniţă, de «vîlfa cu noroc ce avea la războaie», şi care-1 ameţise. Adevăratul motiv îl spune nunciul papal din Ungaria: logodna Domnului Moldovei se făcuse cu cea mai mare din fetele luî Neagoe, dar el avea voie, Domniţele nefiind nevrîsnice, să-şî aleagă la nuntă, în locul eî pe cealaltă. Fetele eraii, cu mama lor, Băsărăbeasa, mai de mult în Ardeal, şi regele luâ măsuri pentru ca Ştefăniţă să nu se poată plînge. Nunta era să se facă prin 1525 poate, dar Moldoveanul avea de lucru cu Tătarii. Pană se hotărî un alt termen, muri însă ■cea d'intăiu Doamnă a luî Radu Munteanul, pomenită în socotelile Braşovului la 1523. El ceru atunci şi căpăta în Ianuar 1526 pe Domniţa cea mică, Ruxanda, lăsînd luî Ştefăniţă pe Stana. Ca să-şî răsbune, Moldoveanul făcu războiţil. Pe lîngă aceasta, el cerea însă şi pe unii pribegi adăpostiţi la Munteni2. Aceste ştiri sînt întărite de socotelile ardelene. Nunta lui Ştefăniţă se făcu prin Iunie, şi Oancea pîrcălabul aduse pe Stana3. Pe aceiaşi i Hurmuzaki, II8, pp. 523-4. * lbid., p. 525; II, pp. 30-1. Cf. şi ibid., XI, pp. 3-4, no. v, p. £48, nota 1, pp. 849-50: Pretendenţi domneşti, p. 17, nota 7. 8 Hurmuzaki, XI, p. 850. _LUPTELE LOl ŞTEFAN-CEL-TlNĂR 237 cale se află şi data războiului al doilea: după ce Radu chemase pe begî, —• Ştefăniţă bătuse, în 1524, 4.000 de Turci la Tărăsăuţî \—se află, la 4 Novembre, în Sibiiîi, că «Radu s'a întors biruitor şi cii multă pradă din Moldova»2. Năvala luî Ştefan urmează, şi apoi moartea luî. «Scrie la un letopiseţ moldovenesc», adauge Ureche, «de zice că pre acest Ştefan-Vodă l-aii otrăvit Doamna sa3»: Domniţa de la Munteni, Stana care, apoi se călugări4. 1 V mal sus, apoi menţiunea din Cron. moldo- polonă şi Ureche. 2 «Famam quomodo ipse dominus Wayda victor et cum magna preda ex Moldova est reversus» ; ibid., p. 851. 8 P. 189. i Inscripţii, I, 147. în cronica munteană, mclo ştire. CAP. VII. RĂZBOAIELE URMAŞILOR LUÎ STEFAN-CEL-MARE PANĂ LA ÎNCETAREA NEATÎRNĂRIÎ POLITICE A MOLDOVEI — RĂZBOAIELE LUT PETRU RAREŞ PANĂ LA 1538. I. începuturile luî Petru Rareş (1527-8). Ungaria căzu prin lupta de la Mohăcs (1526), fără ca Domnii noştri, înduşmăniţî între eî, să fi avut vre-un amestec în atacul ori în apărarea eî. în zădar merse Urban Batthyâni in Moldova, şi în zădar se recbmandâ prin el luî Zâpolya, «Voevoduluî Ianăş», vechiul ocrotitor al luî Radu de la Afumaţi, să se unească cu acesta pentru a formă o a doua armată ungurească. Turcii siliră pe Radu a-şî da fiul ostatec în tabăra luî Solimanl, şi cu aceasta se încheia orice putinţă de colaborare a luî cu creştinii 2. Această mare schimbare făcu să se pronunţe şi maî mult politica de agresiune a Domnilor noştri. Doi regi se certau pentru Ungaria, şi Ar- 1 Pentru acest ostatec v. şi Hurmuzaki, XI, pp. xcv-vi. 2 Broderics, ed. Katona, ori la sfirşitul lui Bonfiniu, etc. Partea privitoare la aceste lucruri, şi în ale mele Acte şi fragm,, I, pp. 107-8, după un manuscript din Berlin. 16 9 1 242 ISTORIA ARMATEI dealul vecin era împărţit în privinţa lor : unul era «Ianăş» însuşi, cellalt fratele ffChesaruluî» apusean, al luî Carol Quintul, regele Ferdinand Austriacul. Un nou Domn moldovean răsări la începutul anului 1527 pentru ca, tîrind după el pe Munteni, cari erau aproape vasalii luî, să cerce a smulge Ardealul pentru sine, acel Ardeal în care tatăl său, Ştefon-cel-Mare, îi lăsase Ţinutul Ciceuluî, -— în care se cuprindea la 1528 şi Retegul1 —, al Ceiăţiî-de-Baltă, legături trainice de camaraderie războinică veche cu Secuii,, prietenie cu Bistriţa şi Braşovul şi un punct de atingere bisericesc, episcopia, cu Vlădici moldoveni, numiţi de Domn şi sfinţiţi la Suceava, a Vadului, de pe Someşul-de-sus 2. De un războiţi al luî Rareş cu Munteanul Radu, nu vorbesc cronicile terii; la început eî trebuie să fi fost prieteni, tocmai pentru că Ştefăniţă fusese duşmanul luî Radu. Că Radu ar fi trimes luî Zăpolya 12.000 de oameni in ajutor, că Rareş i-ar fi prins pe teritoriul săii3, că i-ar fi bătut cu cetele sale şi că ar fi tăiat pe căpetenii, că toate acestea le-ar fi spus, în Ianuar 1528, soli moldoveni trimeşî la Ferdinand, mărturiseşte un 1 Boc Bistriţei, I, pp. xviii-ix. 2 Cf. Ursu, Die auswârtige Politik des Peter Rareş, Berlin, 1908, p. 25. 3 «Per loca suae ditionis» : de sigur nu în Ardeal. RĂZBOAIELE LUt PETRU RARES 243 panegirist contemporan al acestuia, Ursinus Vel-lius1. Că Radu se sprijinia în Februar pe «Craiul loah care a intrat in Buda» şi, care era, de fapt, atunci un biet fugar, e adevărat2, dar că un contingent muntean aşa de însemnat, de-a dreptul imposibil, ar fi mers să caute aşa de departe pe Zăpolya, că ar fi luat drumul prin Moldova şi că Petru ar fi făcut un altfel de măcel, fără să ştie cronicile ardelene ori socotelile oraşelor de la graniţă ori cronicile noastre, — nu -e de admis. II. Năvălirile luî Rareş în Ardeal (1529). Ca aliat al luî Ferdinand pătrunde însă Petru Rareş în Ardeal, —cea d'intăiu năvălire de Moldoveni în această ţară, de la 1468 încoace. De mult încă el primia censul de 1000 de florini al Bistriţei3. Acum voia Bistriţa însăşi4. . «în anul 7036 [1529] aii mers Petru Voevod asupra Secuilor în Ţara Ungurească, şi avea două oşti, — adecă două pilcuri —, şi s'a dus pe două căi în ţara lor, şi, întîlnind în toate părţile pe domnii lor, i-a bătut şi i-a împrăştiat, şi, luînd 1 Citat de Ursu, p. 25, nota 34. 2 Studii şi doc, III, p. xlix. 3 Doc. Bistriţei, I, p. xix. 4 Ibid., pp. xix-xx. 244 , ISTORIA ARMATEI RĂZBOAIELE LUl PETRU RAREŞ_245 cu sine oameni şi pradă fără seamă, s'a întors în Moldova: adus-a cu sine foarte mulţi Secui şi Saşi.» Astfel povesteşte întâiul războiu ardelean din 15291 al lui Rareş versiunea polonă a letopiseţului moldovenesc. Macarie adauge că Rareş «a spart una din cetăţile lor», tăind pe cei prinşi într'însa. El ştie maî pe larg celelalte lucruri, care nu sînt în-4e-gătură cu această d'intăiu expediţie secuiaşcă. în Iunie, Rareş, care avea de la Zâpolya făgă-duiala Bistriţei, lasă vechea credinţă de Ferdinan-dist, trimete pe Marele-Vornic Grozav, — dar nu şi pe Barbovschi1, — care iea «drumul din jos»— decî pe la Breţc, pe unde intraseră o parte din ostile ce trecuseră în Ianuar —, iar alţii apucă pe drumul Sucevei, — care scotea pe la Cîrlibaba în valea Bistriţeî-Auriî, şi de acolo în jos la Rodna şi Bistriţa, spre care cătau rîvnitorî ochii Voevoduluî. Oastea luî Grozav intîmpină trupele Saşilor strînse în grabă, cu tunuri multe, mari şi mici, şi întărite cu contingentul Secuilor, pe cari decî întăia năvălire, făcută anume pentru-aceasta, nu-î înspăimîntase. Călărimea moldovenească hotărî — la 22 Iunie, supt zidurile cetăţii Feldioara, care se ridică pe un deal rotundr la Apusul Braşovului, de-asupra apei Bîrseî. Ştim de aiurea că Secuii trădară, Saşii părăsiră tunurile şi carăle ; mulţi periră în rîuleţul 1 Azarie, p. 137. mlăştinos1. Luî Petru i se aduce prada. Ceî-de sus «fac nu maî puţină izbîndă» — dar fără luptă, prădînd numai în jurul Bistriţei2. Ga răsplată Petru avu cetatea Unguraşuluî (Bâlvâ-nyos), in părţile Ciceuluî. Dar Bistriţa nil se predă, şi Braşovul nu recunoaşte pe «Graiul Ianăş». Un noii atac e de nevoie. în Septembre vine decî, în a treia expediţie, însuşî Rareş. Cetăţile se sperie, — din alte izvoare ştim că Braşovul, după prada Prejme-ruluî, somat a recunoaşte pe Zâpolya şi a plăti 40.000 de florini, dădu asigurări şi jumătate din aceşti «talanţî de aur» 3. La 30 Novembre numai, Petru era acasă, pe valea Bistriţei, lîngă Bacău 4. Povestirea luî Ureche e tocmai aceiaşi. Scrisorile bistritene şi ardelene, în de obşte, din acest timp desluşesc încă următoarele: a) în cea d'intăiu expediţie, Petru luă însuşi, parte: o ştire documentară ardeleană o afirmă 5; la 20 Ianuar el era în Hirlăii, şi la 21 April 1 Cf. Quellen, II, p. 137: «Tantam eladem Barczia numqnam vidit sibi illatam», p. 146. 2 D. Ursu a insistat asupra faptului eâ Grozav a ciştigat lupta, .şi nu Însuşi Rareş. 3 Îndreptări şi adăugiri, p. 35; Ursu, o. c, p. 61. * Ibid., p. 41, nota 4. * Ursu, p. 41, nota 4. 246 ISTORIA ARMATEI se întorsese acolo 1. Se întră, la 29 Ianuar 1529,. prin Gurghiu şi Ciuc. încă pană la 15 Februar, Petru-Vodă părăseşte ţara2. A fost un straşnic pîrjol, care pedepsia pe Secui pentru că se deslipiseră de Moldova. Altfel nu se dădu nicîo luptă, fiindcă nu era cu cine, Secuii fiind cu totul nepregătiţi, iar Saşii neputind să aibă decît grija lor. Campania samănă cu năvălirile de călăreţi ale luî Ştefan. Gă s'ar fi «cucerit» Secuimea, nu se poate spune ; ea fusese numai silită a recunoaşte puterea moldovenească. Braşovenilor, cari-1 salutară, Petru li răspunde3 că n'a avut alt gind decît să pedepsească pe aceşti Secui «cari n'ascultănici de Graiu, nici de Domn». b) Gind începea războiul luî cel d'intăiu, Petru mai dăduse o lovitură. Radu-Vodă, vecinul săii, nu voia să-î urmeze schimbările: sprijinise pe «Graiul Ianăş» cînd Rareş era cu Ferdinand şi acuma se dăduse de partea acestuia cînd Moldoveanul se pregătia să pornească im-potrivă-î. Boierii de dincoace de Olt, înteţiţi fără îndoială de Rareş, fac deci, spre sfîrşitul anului, tabără la Slatina. Radu fugi la Rîmnicu-Vilciî, căutînd ajutorul oltean al Graioveştiloiv 1 Doc. Bistriţei, p. xxi; alte izvoare ardelene aduc modificarea* părerii exprimate acolo. 2 Ursu, 43. 8 Ursu, ibid. RĂZBOAIELE LUÎ PETRU RAREŞ 247 El fu prins, cu fiul săii, întors de la Turci; la 4 Ianuar 1529, amîndoî fură tăiaţi de căpeteniile răscoalei, Vornicul Neagoe, al cărui ^ nume arată o înrudire cu Băsărăbestiî, si Poştei-nicul Drăgan1, şi capelele lor trimese la Poartă. Un .Basarab-Vodă fu aşezat în loc, — nu însă "-acest Neagoe, pe care-1 întilnim şi mai târziu; el se dădea drept fiu al luî Neagoe-Vodă, cel de-al patrulea Basarab: «Băsărăbeasa» era în ţară. Mohammed Alibegovicî nu-l voise; el ar fi cerut Guvernul muntean pentru fiul săii, care avea şi el singe băsărăbesc. Dar, pentru că nu fusese în stare a împiedeca turburările muntene, el fu surgunit' pe ciflicurile sale de lingă Plevna. Pe la Giurgiu, urmaşul său aduse pe Mbise-Vodă, fiul luî Vladislav, rivalul luî Radu de la Afumaţi (Mart). în April boierii îl recunoscură, şi Neagoe, Drăgan ajunseră sfetnicii luî. c) Episcopul de Ardeal, Nicolae Gerendy, plă-tia, în Mart, bani pentru ca Rareş să nu mai năvălească2. în curind Domnul avea ostile gata de o nouă expediţie ; în Maiu întărise cetatea Neamţului, cu un cioplitor de piatră sas 3 Pe la înce- 1 Schuller, in Archiv fur siebenburgische Landeskunde, XXVI, p. 223 şi urm., 607 şi urm.; Bogdan-Duică, in Archiva din Iaşi, IX, p. 313 şi urm.; Socotelile Sibiiulul, în Hurmuzaki, XI, p. 851 şi nota 1 : Inscripţii, I, p. 149. 2 Hurmuzaki, XI, p. 852. 8 Doc. Bistriţei, I, p. xxt. 248 ISTORIA ARMATEI putui luî Iunie, se treceau munţii. Rareş era sigur de Moise-Vodă, despre care spunea, în Maiii, că va asedia cu dtnsul Braşovul. Neagoe şi Draga» nu se găsiaii încă pe pămînt ardelean în ziua cînd^,fiffl7ay biruia la Feldioara. Gerendy era în fruntea oştii de apărare ; la 15 Iunie încă el se afla la Sighişoara, venit din Turda l. Singura povestire ardeleană maî întinsă a luptei, a luî Ieronim Ostermayer2, spune că Ferdinandiştiî maî aveau în fruntea lor pe Valentin Torok şi Ştefan Majlâth de la Făgăraş, amîndoî nemeşi romînî de obîrşie; între luptători, nobilii eraii puţini. Secuii trădează, se spune şi aici, — eî cari se luptau în acelaşi fel ca Moldovenii. Căpeteniile abia pot să fugă3 Torok, ce se afla în rînd cu dînşii, e scos din luptă4; Majlâth se ascunde supt un pod pană la căderea nopţii. Sfărimăturile oştii învinse se adăpostesc la Sibiiii. Abia se găsiră bani pentru a se plăti ceî 600 de călări aî lor 5. Moldovenii eraii însă prea slabi pentru a urmări, şi trupele luî Zâpolya, supt Ştefan Bâthory, 1 Îndreptări şi întregiri, p. 33: «Timişoara» e o greşeala, «le tipar. 4 Quellen, IV, pp. 498-9; cf. notiţele de calendar săseşti în Hurmuzaki, II 8, p. 645. s «Scbmerlich daron kommen.» * Ursu, p. 51. 8 Hurmuzaki, XI, p. 853; cf. ibid., II *, pp. 645-6, ao. cccaxu. RĂZBOAIELE LUÎ PETRU RAREŞ 249 veniră prea târziii la Alba-Iulia. Abia pot sa garnisoneze oraşul; Gerendy se aşează 'n Sibiiu, Majlâth în Sas-Sebeş, cu foarte puţine trupe. Muntenii, cari trecuseră şi pe la Caransebeş şi Intraseră, în August, pe valea Murăşuluî, cearcă sa prindă pe Majlâth şi se înfăţişează şi Înnaintea Albeî-Iuliî1. Moise cerea feudele Vinţuluî-de-jos şi Vurperuluî, date luî Radu pentru Poienarî2. Saşii trimeseseră în munţi Romînî cu arce împotriva celorlalţi Romînî3. d) Cealaltă oaste se îndreaptă spre Ciceu, al ■cărui pîrcălab, Toma, venit la o întrevedere cu vice-Voevodul Ardelean Alexie Bethlen, fusese omorît de dînsul4, — şi Cetatea-de-Baltă fusese •ocupată de Ferdinandiştî, ceia ce era un motiv de războiu5. Aceşti călăreţi aveaii în fruntea lor pe Danciu pîrcălabul de Roman şi pe Bar-bovschi portarul de Suceava; la 24 Iunie eî se aflau supt puternica cetate, din care astăzi au rămas numai tărimăturî de piatră şi puţine 1 Ostermayer, p. 499. PrâdâciunI şi arderi ale lor (Augusl-Septembre) la «Orbo» (Orlat), Turnişor, Şura-Mare şi Şura-Mică, Hamba, Vesăuş, Vesăud, Şoroştin (Hurmuzaki, II», p. 645). E «alea, pe la Olt, peste Viza, la Murăş. * V. şi Hurmuzaki, XI, p. 853; Sate şi preoţi, pp. 323-6; Engel, Gesch. der Walachey, p. 204; Lăpedatu, în Buletinul Comisiuniî Monumentelor Istorice, II, p. 40 şi urm. » Jbid. * Ursu, p. 48 şi notele, s Ibid. 250 ISTORIA ARMATEI bucăţi de ziduri. Bethlen nu putu să-î înfrunte, şi astfel Dracşin Simion, noul pircălab, luă în stăpînire Giceul1. Despre vre-un asalt, nu se vorbeşte nicăerî. Getatea-de-Baltă fu restituită de Zăpolya in Iulie2. e) La 15 Iulie, Rareş cerea*Bislriţenilor să i se supuie; Saşii ceilalţi arătau insă că dieta din Sibiiu a hotârit stringerea unei oştiri de 16.000 de oameni şi că deci nu trebuie să se plece. La 18, Moldovenii eraii din nou în aceste părţi; la 22, Petru se afla 1n cetatea Neamţului şi soma iarăşi pe Bistriţenî, cari nu primiseră pe pîrcă-labiî săi; după obiceiu cele mai straşnice ameninţări eraii îndreptate împotriva lor. Oastea de asediu din Octombre era călăuzită de pircâlabiî Mihul, de Hotin, şi Siinion, de Ciceu, — alţii, Iurga şi Ion, fuseseră numiţi pentru acea nouă cetate moldovenească in Ardeal —, de un om. din Ciceu, de aurariul Rodneî, de «slugi» domneşti mai mărunte, Drago.ş, Golea, Rotompan; şi Vlădica Vadului, Atanasie, un negociator obişnuit3 şi-care mersese şi pană la Lipova în solie la Zăpolya, se afla în lagăr. Gind mai sosiră pîrcă- 1 Doc Bistriţei, I, p. xxm. * Pray, Epistolae procerum,l,