Coperta: CONSTANTIN NIŢULESCU
Nicolae
mrga/Discursuri
parlamentare
1907-1917
Introducere şi antologie de ION CONSTANTINESCU
1981
Editura politică
Bucureşti
„Viaţa şi activitatea celor mai de seamă oameni de cultură din ţara noastră sînt străbătute ca de un fir roşu de dragoste şi devotament faţă de popor şi patrie, de dorinţa arzătoare de a sluji idealurile celor mulţi, de un înălţător spirit de jertfă pentru cauza libertăţii naţionale şi sociale. Ei şi-au făcut o datorie de onoare din a înfăţişa lumii virtuţile poporului român, nobleţea sa spirituală, modestia, hărnicia, umanismul ce l-au caracterizat întotdeauna, dorul de libertate şi dreptate*.
NICOLAE CEAUŞESCU
Introducere*
Publicînd părţi din cuvîntările lui Nicolae Iorga— rostite de la tribuna parlamentară între anii 1907—1917, material nepublicatîn întregime în afara „Monitorului Ofi-cial“, — intenţia noastră a fost de a-i întregi istoricului profilul de luptător pentru cauza ţărănimii, căreia i-a închinat o activitate, dealtfel binecunoscută, la revista „Semănătorul66 şi mai tîrziu la „Neamul Românesc44 şi totodată să conturăm angajarea sa în marea bătălie pentru înfăptuirea idealului întregului nostru popor ■— făurirea statului naţional unitar.
Aceste două coordonate se detaşează cu precădere din activitatea parlamentară a lui Nicolae Iorga, ca din întreaga lui prezenţă în viaţa politică din perioada 1907—1917.
N-am omis din bătălia parlamentară a celui oe a fost definit cu deplină îndreptăţire patriot militant, nici acele intervenţii de la tribună care ieşeau din cadrul acţiunilor anunţate, dar care se înscriau pe linia largului front de activitate socială şi politică ce şi-o asumase în mod conştient, din imboldul de a înlătura relele societăţii acelei vremi. Bineînţeles că din acele cuvîntări, luate după note stenografice, am reprodus doar esenţialul, fiindcă în orice discurs rostit la tribuna Parlamentului de atunci exista şi o oarecare risipă oratorică şi nu o dată dialoguri provocate de întreruperi sau intervenţii pe teme strict perso-
*	Multe din datele şi faptele pe care le vom invoca în cele ce urmează le-am cules din lucrările lui N. Iorga: „O viaţă de om, uşa cum a jost“, „O luptă literară", „Opinions sincere", „Opi-nions perniceuses“, „Note zilnice
riale, provocate înadins de adversari pentru a deruta pe vorbitor. Am urmărit însă să nu omitem nimic esenţial din ceea ce acest titan al gindirii româneşti a materializat în cuvinte de la tribuna Parlamentului, într-o epocă încărcată de grele probleme pentru naţiunea română.
*
înainte de a-1 prezenta pe Nicolae lorga ca parlamentar, socotim necesar a invoca cîteva momente din viaţa lui, spre a înţelege mai lesne de ce, urcînd la tribuna Adunării, nu-,şi propunea să ţină discursuri pentru presă şi alegători, ci să ridice probleme în directă legătură cu viaţa ţăranului, cu viaţa ţării însăşi.
Marele nostru istoric a descins dintr-un şir de străbuni care, dacă nu s-au ilustrat prin realizări deosebite pe plan intelectual, atît de proeminente la descendent, n-au avut un rol mai puţin deosebit în acumulările transmise.
învăţatul însuşi îşi precizează astfel originea: „Am fost născut cu orizonturi depărtate în spaţiu şi în timp, cu prevestiri de străinătăţi din fundul lumii şi cu viziunile unui trecut din adîneurile vremii44. Dar, neamul lorga are vechi rădăcini în Botoşani. Manolachi lorga sau Gheor-ghiu a fost efor al negustorilor pămînteni şi, semnificativă potrivire, acestui „cinstit bătrînu, precizează un document al oraşului, i s-a încredinţat păstrarea arhivelor botoşănene. Fiul acestuia, Costaehi, avocat, cu studii făcute, se pare, la Viena, a fost tatăl mai multor copii, „dintre cari unul, moştenind avocăţie săracă, a fost Nicu lorga, tatăl mieutt.
In 1872, la Botoşani, unde tatăl său a fost şi subprefect, s-a născut Nicolae lorga (în actul de naştere: Ne-culaie lorga, de unde diminutivul Culaie sau Culiţă, cu care era chemat în familie şi între prieteni). La vîrsta de 5 ani citea şi vorbea franţuzeşte. „Eu — spunea lorga — n-am învăţat a citi şi a scrie; sînt lucruri care mi-au venit de la sine . .. Româneşte am învăţat din casa părintească, adecă din casa mamei, aşa cum se vorbea: limpede, frumos şi mai ales puternic şi colorat, fără amestecul ziarului, discursului şi cărţii de succes. Dar cînd a fost vorba de slova tipărită, nu ştiu cum s-a nimerit de am avut înaintea mea înseşi Letopiseţele de vechi şi bun grai ale lui Mihai! Kogălnieeanu“.
Copil deosebit de precoce (desigur, era ceva mai mult decît atît), pentru el şcoala nu se mai prezenta ca pentru
ceilalţi copii. Şcoala primară însemna abecedarul, însemna cartea de citire. Dar abecedarul sau cartea de citire erau la el depăşite. Şi ca elev de şcoală primară sau de liceu, şi ca student, lorga citea carte după carte, fără alegere, -şi acasă, şi la şcoală, şi pe drum sau în grădina publică. Mai tîrziu, a trecut la cartea aleasă, la studiul organizat, la ordonarea materialului acumulat, în raport de ideile ce-1 preocupau. Ce timp mai putea să rezerve prietenilor şi inevitabilelor întîlniri cu ei, sau legăturilor obişnuite cu nenumăraţi semeni cărora tînărul deşirat, cu ochi mari, cu mintea lui totdeauna plină, le stîrnea curiozitatea! Dar mai era ceva care nu favoriza prea strînse legături prieteneşti cu Nicolae lorga: avea un ascuţit spirit critic, neiertător şi fără ocolişuri. Astfel fiind, Nicolae lorga n^a putut să aibă prieteni decît atît cît raporturile lui ca profesor şi scriitor îl obligau să le aibă. Aşadar, izolarea lui lorga avea cauze uşor explicabile şi care izvorau din precocitatea excepţională, din însăşi firea şi ritmul vieţii sale tulburătoare.
Bacalaureatul l-a luat cu note mari, „eminent44, dar cu destule emoţii. Student la 17 ani, în 1888, al Şcolii Normale Superioare, cum se chema pe atunci Universitatea de la Iaşi, a avut ca profesori pe Xenopol, Densu-seanu, Găvănescu, Vîrgolici şi atîţia alţii pe care puterea de evocare a profesorului i-a prezentat mai tîrziu atît de vii şi de întregi. „Afară de istoria naţională, pentru care luam note de la Xenopol, care nu făcuse să apară decît primul volum, nu prea uşor de însuşit pentru examen, al Istoriei Românilor, şi cu Letopiseţele lîngă mine, completam cu cît mai multe detalii puteam găsi în ştirile căpătate la curs; celelalte materii ne ţineau la dispoziţie în cărţi exclusiv franceze, dar cuprinzînd şi traduceri din germană, din engleză, o informaţie foarte bogată, capabilă de a trezi multe în minţile noastre atît de proaspete.44
Concomitent cu mereu nepotolita sete de lectură, lorga a început să scrie articole de critică literară, studii de istorie literară. în unicul an de facultate, pregătirea licenţei a făcut-o în paralel cu elaborarea unor lucrări adunate mai tîrziu în cîteva volume! Nu împlinise 18 ani şi făcea parte din Societatea Ştiinţifică şi Literară din Iaşi, de sub preşedinţia lui Xenopol, care edita revista „Arhiva44. Se găseau acolo Gr. Cobălcescu, „autodidactul de mari însuşiri divinatorii în domeniul geologiei44, Gr.
9
Buţureami, „ou descoperirile preistorice de la .CucutenittT Gh. Ghibănescu, „amorezat de documentele pe care le colecţiona şi le copia în masive condici, incit a ajuns să înveţe singur limba slavonă44, H. Tiktin, care l-a ajutat mai tîrziu să tipărească primele studii. în perioada aceea, tinărul istoric era înconjurat cu căldură de toată floarea intelectualităţii ieşene şi scrisul lui era primit la toate revistele. „Nu dorinţa de manifestare, în care vă asigur că nu era nici o vulgară ambiţie, nici cea mai puerilă vanitate, care ştie să găsească alte drumuri pentru notorietate zgomotoasă, dar lipsită de orice valoare, ci sentimentul că am ceva de spus44 — avea el să explice acea irumpere spre publicistica ştiinţifică.
Cîteva figuri din viaţa literară a ţării, printre care şi Creangă, i-au dat prilejul unor studii de critică ştiinţifică, valorificînd daruri de adîncire şi analiză literară care l-au impus. Eminescu a fost pentru Iorga o revelaţie fulgerătoare, „scriitorul a cărui cultură era culeasă din toate izvoarele şi îndestul de limpezită pentru ca valul ieşit dintr-o formidabilă topire să curgă sigur şi strălucitor, într-o revărsare simplă, ca un şuvoi de ape de munte. Ideea se simţea ascunsă şi sub cel mai cochet cîntec de iubire, de spus la urechea celei îndrăgite, şi ea domina în puternicele acorduri de orgă religioasă pentru sfâşieri de suflet. Biruind greutăţile unei limbi create din nou, aruncată în cuptoarele acestei trude intelectuale continuu, forţată să intre în cultul nou pe care îl impunea artistul nemulţumit veşnic de el însuşi, prindea fără voie, pentru a le păstra pe viaţă, rarele sonorităţi ale acestui grai în care fiecare ţinut românesc şi fiecare epocă istorică îşi adunaseră partea, precum aportul al tuturora se adunase înviind vechile legende, şi din toate încercările şi suferinţele se împletise biciul unei satire care sîngera lovind44. Acest Eminescu, surprins în 17 rîn-duri, era şi a rămas pentru Iorga icoana dominatoare a literaturii româneşti .şi cugetul cel mai pătruns de ideea legăturii artistului cu ţara sa.
Curînd începe o colaborare la „Lupta44 lui Gh. Panu, „ziarul de polemică zilnică, aprinsă, necruţătoare44 şi ziarul i-a asigurat multă vreme această colaborare. în „Lupta44 a publicat tînărul Iorga o cronică favorabilă consacrată dramei lui Caragiale Năpasta, căreia presa bucu-reşteană îi făcuse la început o primire rece. Ca urmare, criticul a primit, printr-un prieten comun, un ele-
10
gant volum al Năpastei cu următoarea dedicaţie: „Criticului inteligent şi conştiincios, care a binevoit a citi în-tîi Năpasta şi a cugeta asupra ei înainte de a scrie asu-pră-i“.
Licenţa şi-a luat-o la 18 ani cu dispensă, repurtînd un succes răsunător, deşi Densuseanu s-a opus, socotind-o pripită, Şi, lucru rar, profesorii i-au dat tînărului licenţiat un banchet!
A concurat imediat pentru prima catedră liberă, cea de limba latină de la Liceul din Ploieşti. Dar, odată atribuită catedra, lorga nu s-a prezentat să o ia în primire, deoarece, între timp, i se oferise o bursă de trei sute de franci lunar pentru studii în străinătate. A plecat la Paris ca să studieze istoria şi, concomitent, literatura franceză din toate timpurile. înainte de a pleca în Franţa, proaspătul licenţiat a vizitat Italia, cu oraşele ei pline de istorie şi de artă'- Veneţia, Padova, Verona, Florenţa şi Pisa, Roma şi Neapoli. După această vizită a poposit la Bucureşti, unde a făcut cunoştinţă cu redacţiile revistelor şi cu cei care le dirijau, nădăjduind să poată pătrunde şi în unele cercuri sau saloane literare, cum era acela al lui Titu Maiorescu. La „Revista nouăa l-a cunoscut pe marele Haşdeu, pe anecdotistul Speranţia, pe criticul Sa-n iele viei. Stingîndu-se chiar atunci bardul de la Mirceşti, i s-a cerut lui lorga să facă evocarea marelui dispărut. „Trebuia să mă duc la Kogălniceanu, care-şi petrecea bătrîneţile îngustate şi necăjite de eterne nevoi băneşti în vila sa de la Şosea, pentru a-i cere unele informaţii prin care schiţa mea ar fi putut să capete o valoare de originalitate. Pe marele orator, pe adunătorul cronicelor moldovene îl zărisem, cu burta lui enormă, zguduită în birja eu care se transporta acasă, cam drept şi solemn într-un asemenea vehicul, privind princiar la lumea de pe trotuare; prinsesem din fugă, tot o singură dată, pe Alecsandri. Dar gîndul că m-aş putea prezenta eu, cu ce eram, înaintea aceluia care personifica aşa de mult din trecutul cultural şi politic al neamului meu, mă paraliza. Mi-a fost imposibil să iau hotărîrea care m-ar fi aşezat în faţa lui“. Articolul l-a scris, deci, fără informaţia care i-ar fi fost folositoare. în „Convorbiri literare44, Negruzzi a vorbit despre tonul sec al articolului publicat de lorga în „Revista nouă44. „Durerea venea, se pare, din colaboraţia mea la publicaţia adversă, poate, iarăşi, dintr-un articolaş de la «Lupta», în care, de mult, opu-
11
sesem critica de construcţie a lui Gherea celei de catedră şi de tribunal a omului care, desigur, avea mari merite, încă nu destul de desluşite, dar nu şi sensul dezvoltărilor istorice în neapărata lor perspectivă
Un prieten de la Iaşi, magistrat, l-a dus într-o zi pe lorga la Caragiale acasă, prezentîndu-1 drept negustor de lină. Dar „n-a trebuit să fiu sfredelit măcar o clipă de acei străbătători ochi negri de sub fruntea largă ca să mi se spună cine sînt“.
Prin Caragiale, lorga l-a cunoscut pe Vlahuţă, apoi pe Delavrancea, ca apoi toţi trei să facă parte din cercul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, întîlnindu-se uneori şi în cămăruţa modestă a lui lorga.
Dar lorga a trebuit să plece în străinătate. Cu bursa de 300 de lei aur, bine chivernisită şi cu multe privaţiuni, a izbutit să stea trei ani şi să se întoarcă cu două doctorate, valoroase nu numai prin prestigiul lor, cît prim ceea ce a ştiut să agonisească sub raportul cunoaşterii pentru a le obţine. Studiile au fost începute la Paris şi continuate în Germania, la Berlin şi Leipzig, unde şi-a susţinut examenul de doctorat în istorie universală. Profitând de prelungirea concediului de la catedra de latină din Ploieşti şi de termenul pentru care i s-a fixat bursa, după doctorat lorga a vizitat şi alte oraşe importante din Germania, în căutare de documente istorice; a făcut o nouă vizită în Italia, de unde a cules un material documentar imens. Nevoia de a aprofunda literatura engleză l-a îndemnat să înveţe singur limba iui Shakes-peare, iar pentru descifrarea documentelor despre trecutul românilor — paleografia chirilică şi slava veche. ,,Aveam, cu ce găsisem aşa de numeros şi aşa de important aici, tot ceea ce îmi trebuia pentru o lungă activitate de istoric . . . Cu acest tezaur, care aştepta numai o prelucrare înceată pentru a da o bază mai largă istoriei neamului meu, mă întorceam, după anii de studii isprăviţi, în vara iui 1894“.
îndelungata absenţă din ţară a făcut ca la întoarcere să nu mai găsească aceeaşi caldă atmosferă de prietenie de care se bucurase la început. Caragiale, a cărui ironie nu scutea pe nimeni, nu l-a menajat nici pe lorga. Vlahuţă trecuse de la „Revista nouă“ la „Viaţau şi avea acum alte preocupări; Delavrancea, rupt din cercul lui Dobrogeanu-Gherea, nu mai era nicăieri de găsit! Uşile publicaţiei lui Hasdeu — „Revista nouă“ — nu s-au mai
12
deschis larg pentru colaborarea tînărul-ui întors încărcat ca o albină din peregrinările celor trei ani de străinătate. Iorga, „doctorul44, ştia şi arăta că ştie cam mult peste ceea ce se ştia în generai în acea vreme la noi.
îşi permisese cu Hasdeu şi o glumă pe care marele cărturar n-o prea gustase: trimiţîndu-i o epistolă de la Paris, Iorga scrisese pe plic, cu fonetismul ieşean, Hîjdău, în loc de Hasdeu, cum hotărîse maestrul că trebuie să i se scrie numele. Ca să arate că n-a gustat gluma, Hasdeu i-a trimis un plic gol, drept răspuns, scriindu-i numele Yorrhga! Fonetic!
Schimbarea constatată la vechi prieteni i-au produs clipe de amărăciune. Deşi colaborările la revistele istorice continuau a-i fi preţuite, avea dureroasa impresie că s-a format o coaliţie potrivnică, hotărîtă să-i taie orice avînt şi orice ridicare. Impresia aceasta dureroasă, grefată pe orgoliul celor 21 de ani care conţineau o pregătire ce definea deja pe savant, i-a rămas şi l-a obsedat pînă la bătrîneţe. „începeam să mă deprind — scria el mai tîrziu — cu meşteşugită tăcere care m-a înconjurat, de o admirabilă solidaritate, timp de aproape o jumătate de secol, dar care n-a putut să oprească în loc izvorul menit să arunce apele, prin cîte noroaie şi cîte pietre ar găsi în cale44.
Adevărul este că „meşteşugită tăeere“ nu era rezultatul unui consens şi nici nu corespundea întru totul realităţii. Iorga se deprinsese cu atmosfera ce se crease odinioară în jurul copilului minune. Uimind toate cercurile literare şi istorice cu pătrunzătoarea lui inteligenţă şi matură judecată, plus o capacitate de a înmagazina în-tr-o memorie neobişnuită atîta informaţie cită alţii n-aveau la vîrste înaintate, Iorga fusese la 16—17 ani privit ca un fenomen — era într-adevăr — şi tratat ea atare. Cu trecerea timpului, şi după o absenţă destul de îndelungată, revenind în ţară cu cele două doctorate şi cu un uriaş material de istorie literară şi de istorie universală şi naţională, vechile lui cercuri, -şi ele schimbate şi primenite, s-au găsit în faţa unei personalităţi mature şi de un orgoliu vizibil şi niţeluş jenant. . . Plecase elevul scăpărător şi se întorsese după trei ani dascălul! Elevul scăpărător plăcuse, toţi se grăbiseră să-l adopte în cercurile lor, încurajînd un talent evident debordant, multilateral, dar acelaşi tînăr — dascăl, cu nimbul omului de ştiinţă —- devenise o societate mai puţin agreabilă.
13
In literatură, lorga se orienta spre scrisul critic, legat de marile interese naţionale, iar în istorie, uriaşul lui bagaj de informaţii ameninţa cu reevaluări spectaculoase. Întîlmndu-se, de pildă, cu Xenopol la Paris, lorga i-a vorbit de proiecte privind completarea unor capitole din istoria românilor. „Lasă istoria românilor, i-a răspuns Xenopol; pe aceea am scris-o eu; d-ta ocupă-te de istoria universală! ...44 Dar la examenul pe care lorga l-a dat la Iaşi pentru ocuparea unei catedre universitare, Xenopol — deşi păruse lezat de proiectele fostului său elev
—	l-a susţinut. Concursul a fost în adevăr dramatic. Pentru aceeaşi catedră se prezentase şi un protejat aL lui Take lonescu, pe atunci ministru al instrucţiunii — mai erau şi alţi candidaţi, protejaţi ai unora dintre profesori . . . Cum însă preşedintele comisiei a fost AL Odo-bescu, constant preţuitor al lui lorga, catedra i s-a atribuit lui, dealtfel pe deplin merit. Totuşi, pentru definitivarea numiriica titular is-a mai impus un examen. Antipatiile acestea subterane, lorga nu le a u tat niciodată şi anii care s-au scurs, pînă la dispariţia multora dintre adversari, au menţinut o stare de tensiune continuă în Universitatea din Bucureşti, în secţiile de istorie, literatură şi filozofie. Desigur, nici mai tîrziu între lorga şi ceilalţi profesori n-a existat o dulce armonie, fiindcă diferenţele de dimensiuni nu erau de natură să o creeze!
A mai contribuit la izolare şi faptul că, în marea dispută dintre Maioreseu şi Gherea, lorga s-a aflat pe poziţia celui din urmă, lucru suficient ca o legătură cu mentorul Junimii să nu se poată închega niciodată. Apoi, existau atunci şi mici principii de grup, diferenţiate mai mult pe chestiuni de ambiţii, vanităţi şi interese personale. Pe lorga, profesor universitar la 24 de ani, l-ar fi adoptat cu grabă oricare dintre grupuri, cu condiţia ca să le servească cu marele lui talent de polemist. Numai că lorga nu era menit să fie o simplă piesă într-un mecanism, ci mecanismul însuşi, unic, complex, tinzînd mereu spre perfecţiune. Studenţii lui căpătau un cult pentru profesorul lor.
Ca tînăr profesor de facultate, lorga avea un salariu destul de mic, ia care se adunau infimele venituri din colaborări sau rarele diurne ca preşedinte ale comisiilor de bacalaureat, cînd primea asemenea însărcinări. Trăia modest într-o căsuţă din strada Sculpturii (azi strada
14
Ştefan Furtună; faimoasa stradă cu „Omul de piatră44 a cărui „identificare4* s-a putut face abia în zilele noastre), casă plină de cărţi aşezate pe rafturi de scînduri rbia geluite. Dar i s-a înlesnit să răscolească lumea în cautare de mărturii istorice româneşti. Zecile de titluri ale studiilor profesorului lorga îl impuneau nu numai în ţară, ci şi peste hotare. Cîteodată se mai găseau sprijinitori pentru colecţiile de documente ale tînărului cărturar printre vechii boieri care, interesaţi în scoaterea la iveală a documentelor lor de familie, legate unele de istoria românească, îi puneau la dispoziţie sumele necesare tiparului; Dimitrie Sturdza, care era secretar al Academiei Române, s-a oferit, din salariul de slujbaş al înaltului for cultural, de care el, dealtfel, n-avea nevoie, să ajute la tipărirea documentelor adunate de tînă-rul savant. Aceasta s-a întîmplat, însă, pe vremea cînd lorga nu-şi făcuse apariţia în arena politică. Cînd această atitudine s-a precizat, sprijinitorii de ieri i-au devenit aprigi şi neiertători duşmani. „Acum aflam că şi la publicarea documentelor, anume legături, deloc ştiinţifice şi profesorale, cad greu în cumpănă. Dar cît despre aceea, dieşi nu eram, şi nu mă gîndisem vreodată a fi pesimist, nu m-am făcut liberal. Amestecul în viaţa publică şi politică era să-mi vie mai tîrziu numai, nu ca obişnuit mijloc de a parveni, nici ca o satisfacţie de vanitate, ci ca îndeplinirea cu multă luptă şi multe suferinţe a unui categoric imperativ moral“.
De fapt, amestecul în viaţa politică a început în momentul în care lorga s-a ridicat în apărarea moralei publice într-o serie de foiletoane publicate în „L’Indepen-dance“. Ziarul era condus de un anume Rubin, „om de spirit deosebit de fin, căruia îi plăceau încrucişări de spade “ Din această perioadă va ieşi pe prim plan gazetarul, cu un vădit talent polemic, cărturarul trebuind doar a susţine argumentaţia la un nivel înalt. „Nu sînt nici politician, nici literat, nici metafizician; eu sînt istoric — preciza totuşi el. — ... Eu spun, cînd va trebui, odată mai mult, adevărul deschis şi întreg, fără să mă preocupe ceea ce se strigă acolo unde se înjură în contul stăpânului. . . Viaţa politică mă îngreţoşa adînc pentru ca să mă împac cu dînsa“ ... Şi încă o motivare mai stăruitoare, parcă spre a preveni pe cititor să nu-i judece acţiunile politice de mai tîrziu decît sub unghiul apăsării răspunderilor care l-au împins să intre în viaţa publică
15
şi în politica pe care o detesta atît: „Multă vreme m-am ferit de a mă atinge, în orice chip, de activitatea politică. Dar, unele lucruri ce s-au petrecut acum în urmă [1908]* mi-au zguduit această părere. Am văzut prin urmările ei de ce fel era politica ce s-a făcut la noi pînă acum; ruina financiară şi putreziciunea morală erau rezultatele de căpetenie ce se atinsese prin luptele de cîte-va decenii din ambiţia vulgară de a stăpîni pentru plăcerea stăpînirii sau pentru foloasele băneşti, nelegiuite, care decurg din dominaţie. Mi s-a părut că zăresc în viitor o privelişte mai dureroasă, primejduirea vieţii statului nostru, la temeliile căruia săpase înşişi aceia cari pretindeau că-1 servesc, şi m-am cutremurat la gîndul că veacuri întregi de silinţi mai mult decît omeneşti, de suferinţă ce nu-şi pot găsi expresia în cuvinte, două mii de ani aproape de încordare şi jertfe ar putea să ducă la sfîrşitul acesta ticălos; pieirea unui popor numeros, de nobilă origină, cu însuşiri alese, zmulgerea uneia din ramurile cele mai pline de sevă din trunchiul omenirii, pentru că în România liberă astfel au voit o haită de politicieni lacomi şi orbi“.
Şi tumultuosul tînăr cărturar a intrat în viitoare . . . Nu singur, fiindcă ideile pe care le concretiza el şi le însufleţea, dîndu-le putere de viaţă, erau în aer, erau în cugetul mulţimii; o bună parte din scriitorii şi poeţii vremii, cei mai buni, se găseau deja în întîmpinarea curentului popular şi militau cu credinţă; Vlahuţă, Sado-veanu, Şt. O. Iosif, Ilarie Chendi, Dimitrie Anghel, I. Agârbiceanu. Trecerea lui Iorga în fruntea revistei „Semănătorul64, care a însemnat şi lărgirea curentului semănătorist pînă la proporţiile unei mişcări, a fost firească. Mişcarea avea nevoie de un conducător capabil şi energic, avea nevoie de o autoritate. Or, în scrisul românesc din ultima decadă a veacului care se scursese, şi din primii ani ai celui nou, Iorga se impusese ca nimeni altul sub raportul luptei împotriva relelor sociale şi mai ales sub raportul unei hotărîte credinţe în capacităţile şi virtuţile poporului, ale clasei ţărăneşti îndeosebi. Semănătorismul a fost, aşa cum se ştie, izvorît din-tr-o necesitate a acelei vremi şi a durat atît cit această necesitate a existat. Toate obiecţiunile ce s-au adus se-mănătorismului mai tîrziu sau în zilele noastre, unele mai
*	Manifestaţia de la Teatrul Naţional.
16
judicioase decît «altele, n-au putut nega lui lorga valoarea ideilor pentru care a militat atunci şi nici valoarea literară a mişcării. O comparaţie a forţelor scriitoriceşti dinlăuntrul. mişcării semănătoriste cu acelea ale celor opuse mişcării, făcută astăzi de oricine cunoaşte această literatură, este concludentă; cîte opere se pot opune ca valoare literară celor purtînd semnăturile lui Sado-veanu, Iosif, Anghel, Goga, Agărbiceanu, ca să luăm numai aceste- cîte va nume?
Pentru a explica atitudinea lui lorga în Parlament, nu mimai din anii 1907 -şi 1908, ci şi în următorii zece, este nevoie să stăruim puţin asupra ideilor care-1 călăuzeau atunci cînd a luat direcţia revistei „Semănătorul^. Pentru ilustrare e cel mai bine să reproducem cîte va fragmente dintr-un articol al cărturarului despre revistă, la care dealtfel colabora încă din 1903, reprezentând programul ei aşa cum l-a conceput N. lorga: „Semănătorul n-a fost şi nu poate fi o revistă molîie şi nehotărîtă, precum nu poate fi mei o tribună liberă, unde talentul, fie cît de adevărat, să dea dreptul fiecăruia să scrie în orice direcţie şi cu orice scop îi place. Din fericire, astăzi :n-avem un singur şi mare talent, care, din neînţelegerea ideilor sau din perversitatea de suflet, să servească unor curente rele . . . Tribună liberă, care să poată semăna cu o berărie sau o cafenea, unde vine şi petrece oricine e în stare a plăti, aceea poate fi bună aiurea, unde literatura n-are acea misiune de îndreptare şi moralizare pe care cu mîndrie trebuie să şi-o recunoască şi să o îndeplinească la noi. E uşor a zice că literatura nu se exprimă decît pe sine, că ea dă numai o formă frumoasă rezultatelor observaţiilor, combinaţiilor închipuirii, mărturisirilor inimii şi că, prin urmare, nu poate fi vorba de moralitatea şi imoralitatea, ci numai de adevărul, frumuseţea ei, pentru care singură poate fi trasă la răspundere. Aceasta este însă una din superstiţiile şi prejudecăţile ce au rămas din vremea romantismului, cînd se aşezase arta pe tronul pustiu al divinităţii. De fapt, observaţiile sînt totdeauna din realitatea unui suflet cu o anumită individualitate şi inimile pot fi curate sau necurate. Cu voie sau fără voie, cea mai simplă bucată literară va oglindi un om bun sau un om rău, un antisocial care urăşte pe semenii săi, care vrea să facă rău, care să-i insele ori îi acoperă de dispreţul luiy sau un sociabil9
17
care găseşte în iubirea de oameni, în silinţele spre: a-fi folositor, mîngîierea tuturor suferinţelor pe care le primeşte de la unii oameni, şi menirea de căpetenie. Numai pe aceştia din urmă înţelegeam să~i aducem înaintea cititorilor noştri. Pe aceşti cititori, cari sînt puţini, dar al căror număr va creşte împreună cu răspîndirea ideilor bune, nu ni-i închipuim ca nişte inteligenţe răzleţe, ea pe nişte rafinaţi de artă, ca pe nişte curioşi de discuţie; nu ni-i închipuim ca o castă intelectuală sau socială. în ei vedem un popor; către el întreg ne închipuim că vorbim, şi aceasta impune declaraţiilor şi scrierilor noastre
o	altă măsură, un alt ton, şi leagă de ele un alt simţ de răspundere decît acela pe care îl au duşmanii noştri46.
Formularea clară a ideilor călăuzitoare, buna credinţa, care străbate scrisul aceluia ce, înarmat cu ştiinţa istoriei ca nimeni altul în epoca sa, înţelegea acuitatea unei ofensive hotărîte contra racilelor sociale, iată ce a însemnat lupta începută de Nicolae Iorga cu ajutorai revistei „Semănătorul66.
Dar Iorga nu-şi limita ofensiva împotriva nedreptelor alcătuiri a acelei vremi doar la acţiunea semănă tor istă ^ care în fond a fost „aceia de a da neamului românesc o literatură care să pornească de la el, de la ce e mai răspicat şi mai caracteristic în el şi de a da în acelaşi timp literaturii universale, în formele cele mai bune ale eiT un capitol nou şi original“. Moravurile claselor suprapuse au fost continuu ţinta unei juste şi persistente critici. Este bine cunoscută campania purtată de el contra stîl-cirii limbii române şi mai ales contra acelora care o* desconsiderau, înlocuind-o cu limba franceză, campanie care a culminat cu manifestaţia publică din Piaţa Teatrului Naţional, din 13 martie 1906. Din multe trude ale înaintaşilor, capitala avea un Teatru Naţional, care trebuia să promoveze şi să încurajeze literatura dramatică naţională. Munca unor creatori de geniu, precum Eminescu, Creangă, Caragiale, făcuse din limba română un instrument apt pentru o cultură solidă şi rafinată. In afară de carte, teatrul era, aşa cum va arăta el într-o cuvîn-tare de la tribuna Parlamentului, un mijloc de limpezire şi purificare continuă a limbii, de educare patriotică a maselor. Or, atunci cînd s-a încercat impunerea unor comedioare de prost gust în limba franceză, fiindcă unii socoteau că Teatrul Naţional nu e pentru mulţime, Iorga s-a ridicat cu vehemenţă împotriva profanării primei
18
scene a ţării. El a lansat un apel către public, către studenţi: „Orice român va primi această reprezentaţie (se juca M-lle Flirt) ca o jignire a celor mai frumoase, mai nobile sentimente ce poate să aibă un ornu. Şi profesorul a cerut studenţilor -şi publicului să boicoteze spectacolul anunţat pentru 13 şi 15 martie, A organizat chiar o întrunire publică. După întrunire, participanţii au mers direct în Piaţa Teatrului, unde au făcut o manifestaţie de protest. Reprezentaţia s-a întrerupt, organele de ordine au fost chemate de urgenţă. Implicaţiile acestei acţiuni -au fost considerabile. S-^a creat imediat un curent de opinie publică, s-a luat o poziţie netă contra ciocoismului care dispreţuia limba naţională. „Temeiul vieţii oricărui popor este limha lui spunea profesorul lorga. — Temeiul acesta al vieţii oricărui popor care se numeşte limba a fost înţeles şi recunoscut în toate timpurile. Nu există o singură operă în viaţa omenirii în care poporul să nu se fi adunat în jurul cultului pentru limba lui cea adevărată44.
Mişcarea din martie 1908, atît de discutabilă prin maniera ei de exprimare, ca şi prin unele din obiectivele ei, face parte dintr-un complex de fenomene social-po-litice ivit în viaţa publică a ţării în anul 1906, complex care depăşeşte cadrul acestei evocări. însă această mişcare protestatară de esenţă moralizatoare — masa ei o formau studenţii, fii de ţărani — deşi nu dădea o soluţie prea coerentă problemei agrare, avea totuşi meritul de a forma un climat favorabil ţărănimii şi net defavorabil clasei stăpînitoare de pămînt, demascată nu numai ca exploatatoare a majorităţii populaţiei ţării, dar şi ca străină de tradiţiile, limba şi interesele generale ale patriei, parazit uriaş care îşi însuşea truda poporului şi compromitea viitorul ţării. Condamnarea reprezentării unei piese de teatru minore din repertoriul străin era evident numai un pretext pentru a ridica public problema majoră a prăpastie! ce se crease şi se adîncea între cele cîteva mii de inşi care stăpîneau jumătate din pămîntul ţării şi poporul muncitor de la sate şi oraşe.
*
Problema agrară — ajunsă într-un stadiu paroxistic la începutul secolului nostru —, avea rădăcini adinei în trecut, fiind un produs specific al dezvoltării istorice pe
19
care lorga îl va evoca dealtfel — în viziunea sa — de la tribuna Parlamentului.
în secolul al XlX-lea, raporturile agrare evoluaseră pe coordonate tot mai negative, mai ales după instituirea Regulamentului Organic, cînd boierii au ţinut să legifereze raporturile cu ţărănimea prin acel „codice al muncii de elacă“, cum l-a denumit Marx. Revoluţia de la 1848 a pus pe prim plan desfiinţarea servituţilor feudale, dar ea a fost înăbuşită de armatele străine. Regulamentul Organic, deşi fusese ars în entuziasmul mulţimilor,, a fost repus în funcţiune de puterile ocupante şi astfel soarta ţăranilor a rămas ea mai, înainte.
Totuşi, o nouă speranţă a încolţit în satele româneşti în anul 1856, după războiul Crimeii, cînd s-a lăsat la latitudinea românilor alegerea felului de organizare, în conformitate cu străvechea lor autonomie. Grija cea dintîi a tuturor românilor a fost atunci să unească cele două principate,Moldova şi Ţara Românească, şi după &eeea să se orînduiască în interior. Masele ţărăneşti au sprijinit acţiunea patriotică a Unirii, legînd de ea speranţa Îmbunătăţirii soartei lor. De aceea ele şi-au rostit răspicat în adunarea ad-hoc a Moldovei păsurile lor. Alegerea, ca domn al Principatelor Române Unite, a lui Alexandru loan Cuza?> unul din exponenţii revoluţiei române de la 1848, le-a întărit speranţele. Şi în adevăr Cuza a făcut prima expropriere din pămînturile moşiereşti şi a dat ţăranilor peste un milion de hectare.
Deşi discutabilă prin limitele şi mai ales prin modul ei de aplicare, reforma rurală din august 1864 rămîne ca un moment de seamă în delimitarea dezvoltării problemei agrare şi a României în general. Eliberînd din iobăgie forţa de muncă ţărănească, reforma din 1864 a creat premisa fundamentală pentru dezvoltarea marii industrii. Vechiul sat feudal a devenit comună, iar ţăranul., din punct de vedere legal, cetăţean liber. Oricît s-ar discuta despre nesatisfacerea nevoii de pămînt a ţăranului, în urma reformei de la 1864 s-a produs un reviriment, in sensul că ţăranul român a devenit mai conştient nu numai de drepturile sale — e drept, încă departe de a fi satisfăcute — dar şi de datoria sa faţă de soarta patriei în. care se născuse. Kogălniceanu spunea pe bună dreptate că reforma de la 1864 a dat ţăranului nu numai pămînt, ci şi arma cu care să-şi apere ţara. Fără reforma din 1864 e deci greu de explicat, chiar şi parţial, eroismul de masă al
20
ţărănimii române în războiul de independenţă de Ia 1877—1878.
Insă o serie de cauze au dus chiar şi după cucerirea independenţei Ia diluarea crescîndă a rezultatelor reformei din 1864. Datorită faptului că marea proprietate funciară fusese menţinută, iar pe de altă parte dezvoltarea demografică şi pauperizarea accelerată a populaţiei de la sate duseseră la pulverizarea micii proprietăţi ţărăneşti obţinute la 1864, în satul românesc au prins contururi un gen de relaţii agrare leonine, apte a fi denumite convenţional semi-iohăgiste, cu atît mai grele cu cît dezvoltarea lenta a industriei făcea dificil accesul ţăranului pauperizat în mediul urban.
Cu toate succesele politicii protecţioniste adoptate după cîştigarea independenţei, totuşi, la începutul secolului al XX-lea, România se afla încă în prima fază a dezvoltării, capitaliste, avînd o economie predominant agrară, căci peste patru cincimi din populaţie era ocupată şi trăia în mediul rural. Astfel, ţăranul, foarte puţin solicitat de industrie, era silit să primească condiţiile moşierului sau arendaşului şi să fie legat de o proprietate rurală devenită din ce în ce mai «mult simbolică, datorită pauperizării crescînde. Sub influenţa unei conjuncturi favorabile în comerţul european de cereale, marea proprietate dezvoltase în mod accelerat un gen de agricultură extensivă — în goană după terenuri arabile — înghiţind succesiv izlazurile şi, deci, baza furajeră a micii gospodării ţărăneşti, principala deţinătoare a şeptelului de muncă şi de hrană. Fără nici o investiţie în amenajări, în animale de muncă şi de hrană, în seminţe etc. — marea proprietate obţinea venituri tot mai mari şi rapide pe seama ţăranului silit să primească orice condiţii. Acest gen de relaţii leonine generaseră nu numai o criză cronică a agriculturii, ci şi grave conflicte sociale, soldate cu răscoale mai mult sau mai puţin locale care, mai ales începînd din 1888, zguduiau ţara periodic, la intervale foarte scurte.
Pentru a răspunde pe scurt la întrebarea care a fost cauza fundamentală a marilor răscoale din 1907 şi a înţelege astfel climatul social de la sate în epoca în care şi-a făcut intrarea în viaţa politică Nicolae Iorga — trebuie,, în mod necesar, să cunoaştem repartiţia proprietăţii rurale pe la mijlocul primului deceniu al secolului al XX-lea. Astfel, în timp ce aproape un milion de proprietari cu gospodării pînă la 10 ha deţineau circa 3 milioane
21
jhectare cultlvabile, un număr de mai puţin de 4 000 de proprietari cu proprietăţi peste 100 ha stăpâneau o suprafaţă aproximativ egală, iar dacă se are în vedere şi terenurile
forestiere, raportul dintre marea şi mica proprietate era aproape de 2 la 1. Proprietatea de peste 100 ha era însă departe de a fi uniformă ca întindere şi număr de proprietari. Circa 35o/0 din acest tip de proprietate avea mărimea de 500—5 000 ha şi chiar mai mari, iar numărul de proprietari scădea pe măsură ce proprietatea era mai mare, ajungîndu-se astfel la o extraordinară concentrare a proprietăţii rurale în mîiniie a 2—3 000 de persoane. Dacă la această concentrare a proprietăţii rurale se adaugă şi faptul că circa 60o/0 din proprietatea de peste 100 ha era arendată unui număr mic de arendaşi — de fapt nişte intermediari care apoi o subarendau la preţuri exorbitante sutelor de mii de ţărani săraci şi mijlocaşi — se poate uşor înţelege natura reală a relaţiilor dintre marea proprietate şi masa micilor gospodării ţărăneşti, strivite literalmente sub triplul jug al latifundiarilor, marilor arendaşi şi aparatului administrativ-fiscal pus în slujba acestora.
în total contrast cu proprietatea asupra pământului se .afla proprietatea asupra inventarului, viu şi mort, de muncă. 95o/0 din numărul total al animalelor de tracţiune se afla în proprietatea ţărănimii. Peste 9Oo/0 din uneltele de muncă şi mijloacele de transport se aflau tot în proprietatea ţăranului. Însămînţarea marii proprietăţi se făcea de regulă cu sămânţa ţăranilor. Marii proprietari deţineau acel tip de maşini agricole care privea îndeobşte numai ultima fază a recoltatului: treierişul.
In consecinţă puterea se afla de fapt în mîna celor care deţineau quasi-monopolul asupra pămîntului şi care erau scutiţi astfel de investiţii ân inventar, seminţe etc. Chiar şi o parte din cei circa 400 000 ţărani lipsiţi complet de pămînt aveau totuşi atelaje de muncă, ducând astfel o existenţă jalnică ân jurul latifundiilor.
Deşi după 1864 se făcuseră âmproprietăririle însurăţeilor, iar după 1888 noi împroprietăriri prin vînzare de loturi mici şi mijlocii din moşiile statului — totuşi gradul de exploatare a ţărănimii crescuse într-un ritm vertiginos. Conform datelor citate de cercetătorii problemei agrare din epocă, Radu Rosetti şi G. D. Creangă, evoluţia arenzii în dijmă în deceniile premergătoare răscoalelor din 1907 se prezenta astfel: dacă în 1870 circa 60y0 din contractele
22
de învoieli agricole indicau o proporţie a dijmei de 1/4 (adică o parte din produse moşierului şi trei părţi ţăranului) — în 1906 situaţia era fundamental schimbată în. rău: în 60 din contractele de învoieli, dijma era 1/1 (o parte moşierului .şi o parte ţăranului). In acelaşi interval* taxele de păşunat pe izlazurile moşierilor crescuseră cu. 400—500%. Dar dijma în produse nu constituia totuşi tipul de relaţii agrare predominant, ci dijma în muncă — formă mult mai apăsătoare, folosită ca mijloc de plată chiar şi în cazurile cînd subarendarea către ţărani era, pro-forma, calculată în bani.
Pe acest fond economic şi social, satul românesc ajunsese să constituie preocuparea esenţială a lumii politice, a presei, a literaturii. Totul lăsa să se înţeleagă că ţara este un vulcan gata să erupă şi că se apropia sfîrşitul unui prolog lung şi dureros.
în aceste împrejurări istorice şi-a început activitatea politică Nicolae lorga. Apariţia publicaţiei sale „Neamul Românesc", cîteva săptămîni după manifestaţia din martie 1906, avea să marcheze, cu mult mai mult spirit militant, decît o făcue până atunci la „Semănătorul44 şi în. alte publicaţii, abordarea celor două mari probleme ale societăţii româneşti de atunci: problema agrară şi întregirea naţională. în articolul-manifest „Ascundeţi ţăranii44, pana lui Nicolae lorga a legat aceste probleme cardinale şi a lăsat posterităţii o pagină de antologie despre crezul său sincer asupra infamiei unei clase care punea lăcomia şi interesele sale egoiste mai presus de interesele întregii naţiuni, privindu-1 pe viitorul ţăran-ostaş de pămîntul la care avea dreptul. Articolul a apărut în momentul cînd un grup de ţărani români transilvăneni — veniţi la expoziţia jubiliară din 1906 — au rămas consternaţi la întâlnirea cu mizeria fraţilor lor ţărani de dincolo de Carpaţi. Conştient de responsabilitatea clasei dominante faţă de această crimă împotriva intereselor naţionale, lorga a făcut să apară cuvintele cutremurătoare de acuză „Ascundeţi ţăranii44, în care spunea că „o mînă pelagroasă scrie pe pereţii auriţi ai sălilor de banchete MANE, TEKEL, FARES44, iar Abel sîngerînd este îndemnat să iasă din mormîntul adînc şi negru şi să-şi ceară dreptatea „în lumea lui Cain44.
Acest semnal prevestitor şi îndemn deschis la revoltă avea să se adeverească şi să se concretizeze cîteva luni mai tîrziu, în martie 1907, cînd condeiul lui Nicolae lor-
ga a creat cel mai perfect tip al manifestului incendiar, monument literar neegalat încă în publicistica românească. îndată după 5 martie — ziua cînd La Botoşani au căzut primii răsculaţi ucişi de armată — Nicolae Iorga a publicat rugăciunea şi blestemul cutremurător intitulat „Dumnezeu să-i ierteu. Rugăciunea era făcută pentru cei patru „ţărani români împuşcaţi în oraşul românesc Botoşani de oastea românească44 şi „pentru ostaşii noştri cari, de frica poruncii, au împuşcat pe fraţii lor, cel mai greu păcat ce poate împovăra o inimă omenească44. Blestemul era adresat autorilor morali, adevăraţii responsabili de această crimă. „In vecii vecilor, cît va mai dăinui suflarea românească pe acest pămînt, să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnici şi pe făcătorii de rele. Să fie în casa lor atîta belşug ca în bordeiele celor ce au murit, atîta fericire în viaţa lor, cită a fost în viaţa celor ce s-au zvîrcolit de gloanţe, să fie atîta cinste şi atîta demnitate, cită li s-a lăsat acestor sărmani ce s-au dus ca nişte pîrîţi veşnici înaintea scaunului judecăţilor celor mari, să mîntuie ca dînşii vărsîndu-şi sîngele inimii în ţarină şi pe urma lor să rămîie, ca pe urma împuşcaţilor, copiii să moară de foame. Aşa să dea Dumnezeu!44
Ceea ce George Coşbuc reuşise în versuri prin poe-zia-manifest „Noi vrem pămînt44 şi-a găsit o remarcabilă replică în blestemul ieşit din pana lui Nicolae Iorga. Monumente remarcabile ale literaturii incendiare, aceste texte amintesc generaţiilor următoare că revista „Semănătorul44, unde îşi căliseră condeiele cei doi iluştri autori, nu fusese numai o revistă literară şi că rosturile ei fuseseră mult mai adînci, depăşind obiectivele mai mult sau mai puţin mărturisite. Iar revista „Neamul Românesc44 se anunţa ca o viguroasă tribună pentru tînărul profesor universitar care, cu talentul şi pasiunea sa, începuse să prezinte — desigur, în viziune proprie şi cu soluţii personale —■ problemele de bază ale societăţii româneşti. Probleme pe care viaţa le adusese în actualitate în martie 1907, şi avea să le facă şi mai presante în deceniul următor.
Acţiunea întreprinsă de profesor în anii de după răscoalele ţărăneşti priveşte problema naţională, problemă care era în conştiinţa românească de sute de ani* strîn-gerea laolaltă în frontierele fireşti a tuturor românilor, intr-un stat unitar, suveran şi independent.
J24
Încă de la izbucnirea războiului balcanic, profesorul a întrevăzut, ca istoric, că frămîntările din sud-estul şi centrul Europei vor deschide curînd drumul spre descătuşarea popoarelor aflate sub dominaţia imperiilor otoman, ţarist şi habsburgic.
lorga nu s-a alăturat acelora care cereau o intrare a României în războiul balcanic, după cum nu s-a alăturat nici entuziasmelor acelora care cereau, după declanşarea războiului mondial şi insuccesele iniţiale ale armatei franceze, intrarea alături de aliaţi spre a descongestiona frontul apusean. Armata română trebuia, după părerea saţ păstrată şi pregătită pentru momentul nostru, care trebuie să vină, era firesc să vină.
Profesorul lorga a luptat mai întîi pentru scoaterea României din tabăra Puterilor Centrale, de care o lega un tratat secret de alianţă, impus de vitregia vremurilor, apoi pentru pregătirea poporului român în vederea ceasului cînd va putea să-şi vadă recunoscute de marile puteri drepturile asupra provinciilor româneşti cotropite. De la tribuna Parlamentului sau prin ziarul său „Neamul Românesc44, prin conferinţe şi de la catedra universitară, lorga a fost, în perioada anilor 1913—1916, un îndrumător de mase, un călăuzitor pe drumul ce-1 socotea istoric pentru izbînda neamului românesc. Regele Carol I murise în 1914, iar succesorul lui, Ferdmand, înţelesese că nu se putea opune voinţei naţiunii care cerea intrarea alături de Franţa şi celelalte puteri din Tripla Alianţă. Momentul intrării, ales de Brătianu, a fost acceptat şi de profesor, sprijinit pe informaţiile căpătate oficial de la guvern, iar cînd primele trupe române au trecut Carpaţii şi au pătruns în Ardeal n-a fost om mai fericit ca el. Numai că fericirea i-a fost de scurtă durată. Pentru N. lorga a început atunci, din suferinţa poporului şi a lui, impulsul pentru o acţiune de susţinere a moralului celor înspăimîntaţi, fiindcă dreptatea neamului nu putea pînă la urmă să nu triumfe. Trebuia combătută descurajarea, trebuia oprită panica, trebuia readusă încrederea, pentru ca retragerea în Moldova să nu fie socotită un dezastru, fiindcă energiile neamului se puteau aduna din nou şi duşmanului i se putea opune un baraj, tot aşa cum în istorie, de atîtea ori, s-au oprit puhoaiele inamice cotropitoare printr-un suprem efort, încît pînă la urmă ţările române au rămas libere şi stăpîne pe destinul lor.
25
Activitatea parlamentară a profesorului lorga în toată această perioadă grea prin care a trecut naţiunea noastră a fost susţinută şi de activitatea lui ziaristică, „Neamul Românesc44 ajungînd a fi gazeta cea mai căutată pentru verbul ei plin de vibraţie patriotică, pentru crezul neclintit al aceluia care devenise dascălul neamului. Şi cînd, In laşul devenit centrul lumii româneşti, momentele grele pentru însăşi fiinţa statului au pus la încercare pe cei mai mulţi din răspunzătorii politicii de pînă atunci, Parlamentul nemaiputîndu-se aduna din lipsă de deputaţi, -Nicolae lorga a stat neclintit la datorie pînă ce eroica noastră armată a oprit tăvălugul, creînd pentru istorie Mărăştii, Mărăşeştii şi Oituzul...
Parlamentarul lorga a fost între anii 1907 şi 1917 glasul prin care trecutul şi-a transmis patriotismul vibrant, a fost exponentul conştiinţei naţionale, dreaptă şi totdeauna trează în clipele grele ale istoriei.
Profesorul lorga a candidat pentru prima oară în 1907, ■pe o listă de independenţi la Iaşi, şi a fost ales deputat în Cameră. Promotorul semănătorismului şi al manifestaţiilor din 13 martie de la Teatrul Naţional nu era socotit ca un adversar de acţiune la tribuna Parlamentului, fiindcă altfel s-ar fi învîrtit urna aşa fel ca tînărul profesor să rămînă numai la tribuna publicistică şi la studiile sale, şi nu acuzator acolo unde verbul lui s-a dovedit a fi fost tot atît de aprig ca şi pornirea claselor suprapuse împotriva ţărănimii. lorga fusese pînă atunci hotărît să nu se amestece în politică. Dar să scrii articole cu caracter social sau cultural, să utilizezi spiritul critic de care lorga dispunea din plin, să analizezi problema ţărănească
1	n cadrul societăţii româneşti şi să ceri o rezolvare urgentă a ei, pentru că altfel ţara întreagă putea fi primejduită, toată această activitate nu este politică şi încă din cele mai active? Înseşi articolele de critică literară nu puteau ieşi decît din sfera politică, atîta vreme cît lorga analiza dacă o operă este legată sau ruptă de realitate. Ce altceva decît politică a fost întreaga lui acţiune semănătoristă, care a premers răscoalelor, chiar dacă n-a avut o directă legătură cu ea? Şi Nicolae lorga s-a hotărît, după ce a văzut cum a fost înecată în sînge mişcarea ţărănească din martie 1907, să intre în luptă directă cu politicianismul, iar
26
perspectiva aceasta nu putea s-o capete decît intrînd în Parlament.
Autorul acestor rînduri a lucrat peste opt ani în redacţia ziarului „Neamul Românescu de după primul război mondial şi-şi aminteşte de unele evocări pe care le nara profesorul din perioada premergătoare intrării lui în Cameră imediat după înăbuşirea răscoalelor, şi primele lui impresii intrînd în această adunare. Era un foarte bun vorbitor pentru întruniri publice în care, de cele mai multe ori, nu se socotea un tribun, deşi izbutea să creeze în public interes şi animaţie. Tribuna parlamentară era însă altceva. Aici, ori vorbea pentru politica majoritară şi putea avea aplauze şi o primire caldă, ori vorbea, dînd drumul spiritului său critic, atacînd o politică pe care din capul locului o detesta, şi atunci îşi ridica pe loc un val de duşmănie, cu care nu era obişnuit şi, orgolios cum era, lupta oratorică de tribună se transforma în arenă pentru o bătălie pe care n-o dorea, dar la nevoie putea s-o primească.
Fizionomia Camerei deputaţilor era de natură să-i dea o stare de spirit care putea să nu convină pornirii lui de-a lua pieptiş o clasă şi o lume vinovată de sîngele vărsat în 1907 şi de toate celelalte rele ale unei societăţi ce împiedica ţara să se dezvolte pe linia ei firească. Pe banca ministerială se afla Dimitrie Sturdza, acela care, aşa cum am arătat, în calitate de secretar al Academiei Române, renunţase la salariu pentru a ajuta publicarea documentelor adunate de Iorga. Alături de Sturdza se afla Ionel Brătianu, fiul Brătianului de la '48 şi în mare măsură unul dintre făuritorii României moderne. Pe aceeaşi bancă mai figura şi Spiru Haret, ca ministru al învăţământului public şi al cultelor, acelaşi Spiru Haret care înfiinţase „Semănătorul44. înainte ca Iorga să fi fost chemat să-l transforme, acelaşi Spiru Haret care îşi avea trecutul legat de sprijinirea problemei ţărăneşti. Nu avea nimic personal nici împotriva generalului Averescu, care atunci îşi asumase răspunderea însîngeratei linişti de după iureşul răzvrătitor al ţăranilor din martie şi despre care profesorul deputat ştia că era una din mîndriile armatei româneşti. Se putea el război cu aceşti oameni care, luaţi individual, Iorga le putea strînge afectuos mîna, sau, indiferent de simpatiile personale, ei trebuiau trataţi ca reprezentmd clasa care a ordonat represiunea?
27
lorga a cerut să fie înscris la cuvînt pentru o interpelare în legătură cu evenimentele din martie şi preşedintele i-a fixat ziua de 12 iunie pentru dezvoltarea acestei interpelări.
Primirea ce i s-a făcut la tribună n-a fost .deloc prietenească. Boierimea din sală îşi amintea de manifestaţia de la Teatrul Naţional şi de atitudinea lui din paginile ziarului „Neamul Românesc44 (ziarul era scris aproape în întregime de lorga!) şi, ca atare, vedea în omul de la tribună pe adversarul nemenajant, care, aici, nu trebuia nici el menajat. Dar lorga n-a venit de la început cu o declaraţie de război. Oratorul, care era aşteptat să facă un aspru rechizitoriu, a început cu o explicaţie lungă a prezenţei lui în mijlocul acelui for şi cu formulări destul de blajine în ceea ce priveşte răspunderile celor care au comis acte criminale sau aplicaseră pedepse nedrepte participanţilor la răscoală. Fireşte, îndărătul frazelor reţinuterăzbătea totuşi aspra condamnare a unor măsuri pornite din panica prăpădului de care se simţiseră ameninţate clasele conducătoare. Nu nega că unele grupuri de ţărani au putut comite chiar atrocităţi, dar dacă era cazul ca aceşti revoltaţi nestăpîniţi să fie după lege judecaţi şi condamnaţi, nu era mai puţin obligatoriu ca să fie cu aceeaşi asprime condamnaţi şi cei care au ordonat împuşcarea ţăranilor pe nedrept, abuzînd de ordinele primite? (Cuvîntarea de debut a profesorului lorga se reproduce în partea a doua a lucrării de faţă, redată după notele stenografi ce).
Din motive de conjunctură internă, extraordinare, sesiunea parlamentară din mai şi iunie 1907 s-a închis în ziua de 13 iunie, a doua zi după ce lorga şi-a rostit cuvîntarea.
Profesorul lorga ceruse o amnistie urgentă, ca primă măsură pentru potolirea spiritelor. Măsura cerută a fost clin capul locului respinsă de ministrul de interne.
Parlamentul s-a redeschis la 15 noiembrie, ca în vremuri normale, cu un mesaj care promitea o serie de ameliorări, dar nici una nu vorbea de măsura esenţială, aşteptată de toată lumea: o împroprietărire care să acopere acele nevoi urgente, din lipsa cărora s-a ajuns la răscoală, lorga s-a înscris printre primii la discuţia acestui mesaj. Nu mai era însă acelaşi intelectual impresionat de consideraţii ce nu-şi aveau rostul într-o luptă în care acum ştia că menajamentul este socotit ca o diminuare a argumen-
28
taţîei. Socotea că a venit momentul cînd atacul trebuia să fie cu atît mai tare cu cit adversarul îl credea mai slab. Discuţia la mesaj însemna discuţie asupra politicii generale a guvernului, dar Iorga, încă înainte de a purcede la cuvîntare, a ţinut să declare că nu va vota răspunsul Camerei la mesajul tronului. Deci a aruncat mănuşa de cum s-a urcat la tribună (23 noiembrie 1907). Aceasta şi ca răspuns la proasta primire ce i s-a făcut primului său discurs din 12 iunie, cînd a vorbit Camerei nu ca un adversar, ci ca un deputat care cere guvernului să aducă acele măsuri menite să liniştească spiritele. Mesajul cuprindea anunţarea şi a unor măsuri bune, dar — spunea profesorul — el nu credea în ele, pentru că cine are mîinile pătate de sxnge, oricît bine ar dori să facă, va fi împiedicat de motivele care l-au mînat la reprimarea sîngeroasă din martie trecut. „Vreau mai întîi să vă văd mîinile — a spus oratorul — fiindcă toate crimele împotrivaţăranilor cad în răspunderea dv., a tuturor. Pro-mi teţi reforme care să aducă linişte în căminele ţărăneşti. Care sînt acelea? Veţi aduce o lege pentru noi învoieli agricole şi care în fapt vor fi în favoarea proprietarilor. Anunţaţi o lege pentru înfiinţarea unei Case rurale. Ţăranului îi trebuie pămînt, iar nu tîrguieli cu boierul ca să-i dea o bucată de ţarină unde o vrea el. Dar aduceţi şi o lege nouă, a jandarmeriei. Înmulţiţi jandarmii în nădejde-a că vor putea împiedica pe viitor revoltele. Este sigur că legile anunţate vor fi toate întocmite, dar din ele lipsesc multe din elementele cuprinse în manifestul din martie şi care promiteau o Românie nouă. Nu poate fi vorba numai de înlăturarea unor nemulţumiri locale, de vreo cîrpeală administrativă, sau de pus frîu cutărui arendaş care este afară de nerespectuos faţă de oameni în ceea ce priveşte îndatoririle lor legale. Reformele, atît cît le intenţionaţi dv, n-au pornit de la un principiu general, n-au ţinut seama de obiceiurile pămîntului, care reprezintă tradiţia acestei ţări44.
Era clar că mandatul de deputat devenise pentru profesor o misiune, iar tribuna o redută de luptă. Dezgustului lui pentru politică i-a luat locul pasiunea pentru lupta politică. Parlamentul, este adevărat, nu-1 sustrăgea de la celelalte treburi care-1 preocupau şi înainte, nici de la redactarea ziarului ,,Neamul Românesc44, nici de la cursurile universitare sau de la conferinţele lui pentru public, atît de căutate şi apreciate. Mai mult: nu-1 sus-
29
trăgea nici de la munca Im de predilecţie: răscolirea trecutului românesc, editarea mulţimii de documente găsite fie în ţară, fie în străinătate. Şi aceasta pentru că problema ţărănească era mai mult decît o problemă: era o chestiune de viaţă pentru poporul român, pentru ţara însăşi. De aceea, lorga făcuse din tribuna Camerei o armă, cu care trebuia învinsă politica reacţionară, trebuiau obţinute pentru ţărani nu numai măsuri de pretinse ameliorări, ci trebuia cucerită măsura principală şi definitivă: împroprietărirea, chiar dacă nu dintr-o dată, dar o împroprietărire ajustată pe primele nevoi, care, sigur, avea să aducă o linişte a spiritelor şi un început de ridicare a satului românesc oropsit (vezi euvîntarea la p. 94—121). -în ciuda acestui fapt, primul proiect de lege prezentat de guvern din seria de măsuri anunţate a fost cel privitor la stabilirea unor noi învoieli agricole, o reglementare care voia să pară că pune ţăranul în situaţia de-a trata el direct cu proprietarul. Este drept, raportul vorbea de dezechilibrul social, despre contrastul izbitor între situaţia ţăranului şi cea a proprietarului. „Sînt într-adevăr
—	se scria în raport — stări de fapt, alcătuiri de nedreptate, exploatări şi apăsări vinovate44. Se mai spunea că pentru dezrobirea muncii ţărăneşti trebuia mai întîi desfiinţate trusturile arendăşeşti, care puseseră stăpînire pe mari întinderi de pămînt şi impuneau învoieli oneroase ţărănimii. Raportul mergea şi mai departe. El amintea de măsurile urgente ce trebuiau luate pentru organizarea unei noi administraţii şi justiţii, care să ocrotească drepturile ţărănimii. Cerea chiar înfiinţarea izlazurilor comunale, problemă foarte importantă pentru săteni. Deci raportul liberal vorbea de toate relele de care suferea ţărănimea şi despre care vorbise de la tribună şi profesorul Nicolae lorga. Judecind după acest raport, proiectul de lege privind reglementarea învoielilor agricole ar fi fost pornit dintr-o largă înţelegere a liberalilor pentru nevoile ţăranilor. Era vorba de contracte de învoieli agricole prin care să se dea pămînt ţăranilor în schimbul unui preţ stabilit sau în schimbul obligaţiei ca acesta să-i muncească proprietarului o porţiune de pămînt, cu împărţirea recoltei rezultate. Se desfiinţa ceea ce se chema „dijma la tarla", adică datoria ţăranului de a munci gratuit un număr de zile pentru proprietar în schimbul unui petec de pămînt. Numai că raportul legii constituia o parte separată de lege şi nu raportul se discuta, ci legea.
30
Raportul era mai mult o momeală. Raportul arăta cît sînt de înţelegători liberalii, dar legea arăta numai ce putea da din ceea ce ar vrea să dea .-.dacă ceea ce ar fi vrut
să dea corespundea adevăratelor intenţii.
De la tribună, Nicolae lorga a socotit legea ca avînd un caracter poliţienesc. Ca să poată trata cu moşierul sau arendaşul, ca să poată ajunge să încheie o convenţie, omul trebuie să fie liber. Poate însă ţăranul să trateze cu boierul, de care depinde toată soarta lui, o convenţie în deplină libertate? Desigur, nu! Şi vorbitorul s-a declarat de la început împotriva proiectului de lege al învoielilor agricole, care era conceput net în favoarea proprietarilor de pămînt, a marii proprietăţi moştenite sau cumpărate pe care el, istoricul, nu o putea recunoaşte, căci era clădită pe o bază de imoralitate.
Evocarea unor stări de lucruri din istoria trecută a ţării, cu precădere existenţa obştiilor vechi, revenea adesea în cuvîntările istoricului, ori de cîte ori se afla în discuţie marea proprietate, fiindcă el avea încă nostalgia acelui trecut cînd ţăranul era liber să muncească pămînt cît îi trebuia, boierul nefiind nici el proprietar în înţelesul contemporan al cuvîntului. A existat desigur o vreme cînd pămîntui aparţinea acelui care îl muncea. Proprietatea boierească a venit mai tîrziu, iar justificarea ei prin actele domneşti de danie sau o pretinsă cumpărare de la ţărani nu constituia, după istoric, acte de proprietate. La argumentul adus în favoarea marii proprietăţi, întemeiat pe faptul că o divizare a ei ar fi dăunat producţiei şi ar fi periclitat exportul, profesorul a răspuns că nu era vorba numai de cantitatea grînelor trimise peste graniţă, ei şi de întrebuinţarea ce se dădea banilor, fiindcă este îndeobşte cunoscut că o bună parte din aceste venituri se risipeau în străinătate, iar dacă se cheltuiau şi în ţară, cheltuielile se făceau pe obiecte de lux care tot din străinătate se aduceau şi deci nu mergeau în folosul avuţiei naţionale, Se argumentase şi că în Constituţie proprietatea era definită ca „sacră şi inviolabilă". Profesorul a amintit însă Camerei că această prevedere a Constituţiei de la 1866 era discutabilă, nemaivorbind că un paragraf al ei vorbea de exproprierea pentru utilitate publică, şi mai mare utilitate publică pentru exproprierea pămîntului decît în folosul ţăranilor exista oare în ţara noastră?
„Veacul acesta este veacul democraţiei — a conchis profesorul — democraţie rezemată pe realităţi. Cea mai
31
înaltă concepţie filozofică a proprietăţii şi cea mai fariseică teorie a Constituţiei n-au nici o valoare. Noi trebuie să plecăm de la starea ţărănimii de acum. E inadmisibil ca un ţăran român să trăiască mai prejos decît animalele boierilor44. Mai mult, ţăranul era dat pe mina arendaşului, care dispunea de el după bunul plac. Arendaşul îi fixa preţurile şi ţăranul nu putea să se opună, fiindcă arendaşul se bucura de protecţia administraţiei. Revenind asupra legii învoielilor, Iorga spunea că ceea ce se încearcă să se dea ţăranului este prea puţin şi guvernul are aerul să spună că dacă ţăranul nu e mulţumit, el,.guvernul, e dispus să scoată din nou tunurile! A curs prea mult sînge ca să i se dea atît de puţin. Să se gîndeasca condu-cătorii de azi că Ştefan cel Mare a cîştigat bătălia de la Podul înalt fiindcă în armata lui au luptat ţăranii şi a pierdut bătălia de la Războieni fiindcă acolo n-au luptat ţăranii. Pămîntul Moldovei a fost apărat nu de forţele boiereşti ale Voievodului, ci cu „virtutea îndărătnică44 a ţăranilor, a ţăranilor răzeşi. Epoca de vitejie din istorie începe cu ţăranii cu pămînt, iar odată cu pieirea micii proprietăţi ţărăneşti, începe ruşinea şi umilinţa noastră. Dezvoltarea neamului nu se poate sprijini pe boieri, mari proprietari de pămînt, ci pe numeroasa clasă a truditorilor.
Iorga a arătat apoi că, în alte ţări, starea ţăranului era mai bună decît starea ţăranului nostru. Şi noi, în loc să venim cu reforme efective care să privească fondul problemei, venim cu legi poliţieneşti. Creăm cu timiditate unele izlazuri, care nu sînt decît jumătăţi de măsuri, numai ca să nu supărăm pe boieri, adversari fireşti ai ţărănimii. Legea are aerul a spune să nu-i lăsăm pe ţărani să moară, ci să poată trăi de azi pe mîine. Aceasta nu e o socoteală cinstită. Ţăranul cere pămînt. Cere, ca să se poată însănătoşi şi să poată fi de folos sieşi şi ţării.
Iorga s-a ridicat şi împotriva faptului că legea învoielilor agricole fixa un regim pentru ţărani şi alt regim pentru marea proprietate. Pentru anumite încălcări de lege, ţăranul mergea la închisoare; pentru încălcările proprietarilor, erau prevăzute doar amenzi de la 200 la 500 iei. Apoi legea nu preciza expres să se dea izlaz ţăranului, ci lăsa aceasta la filantropia moşierului, fără să se prevadă sancţiuni pentru boierii care nu voiau să dea. A criticat, de asemenea, şi modul în care legea stabilea organele de control pentru aplicarea legii. Cel dintîi era primarul,
or se ştia că acesta se afla la dispoziţia proprietarului şi arendaşului. Cît despre notar, în cele mai multe cazuri,, era un ratat care, negăsindu-şi slujbă la oraş, a venit la sat să se chivernisească. Nici chiar judecătorul de ocol nu era un organ potrivit într-o ţară de oligarhie, pentru că el nu putea nicicînd să reprezinte interesele ţăranului faţă de proprietarul de pămînt. Era neapărată nevoie să se înfiinţeze o organizaţie specială, din care să facă parte şi ţăranii.
Deşi pe atunci nu existau ziare pentru sate, nu este exclusă posibilitatea ca ceea ce spusese lorga în parlament să se fi aflat de către ţărani. în sate s-a format chiar convingerea că nu va trece mult şi o reformă agrară avea să fie pusă în discuţie. Aveau deci destule motive ziarele conservatoare să fie contra legii, contra oricăror legi, chiar dacă cele aduse erau menite să ameţească pe ţărani.
Următorul proiect de lege prezentat Camerei privea organizarea judecătorească. Fireşte, şi această lege era o urmare a stării pe care o crease mişcarea ţărănească. Se înfiinţau judecătoriile de ocol, cu obligaţia pentru împricinaţi să se deplaseze în comunele de reşedinţă a acestor judecătorii. Judecătorii urmau să facă parte din acele organe care să supravegheze aplicarea legii învoielilor agricole. Profesorul lorga a luat cuvîntul şi la această lege* deşi el nu era jurist, dar ca istoric socotea că avea ceva de spus în legătură cu trecutul care privea judecăţile săteşti. (Vezi cuvîntarea in extenso la p. 144—154).
*
După o scurtă vacanţă pentru sărbătorile de iarnă* Parlamentul şi-a reluat activitatea la 8 ianuarie 1908. în culise continuau tratativele între liberali şi conservatori pentru definitivarea legii învoielilor agricole. Se ajunsese la unele acorduri, dar interese personale făceau ca aceste acorduri să cadă. Conservatorii insistau să nu apară în lege obligaţia pentru marii proprietari de a da o anumită suprafaţă de pămînt pentru izlazurile comunale* ci să li se lase lor posibilitatea înţelegerii cu ţăranii. Liberalii ţineau însă la principiul stabilit prin lege ca vînzarea izlazurilor să fie obligatorie. Ca să-i mai tempereze pe conservatori, liberalii au prezentat un proiect de lege privind despăgubirile de pe urma răscoalelor sau, cum i s-a spus în ultimul moment, „pentru uşurarea agri-
33
cultorilor de daunele suferite în timpul răscoalelor". Sub presiunea tineretului liberal, s-a adăugat în proiect şi ajutorarea gospodăriilor ţărăneşti. In realitate legea a fost astfel întocmită că, pînă la urmă, cele 15 milioane de lei au mers toate numai la despăgubirea moşierilor.
Următoarea lege din seria destinată ajutorării ţăranilor a fost înfiinţarea Casei Rurale. Această lege a intrat în discuţie la începutul lunii februarie 1908.
Printr-o manevră abilă a preşedintelui Pherikyde, lista vorbitorilor s-a închis înainte ca N. lorga să fi apucat să se înscrie. A cerut însă să fie înscris la discuţia pe articole, unde şi-a dezvoltat întregul punct de vedere asupra legii. (In ordine este a patra cuvîntare şi cititorii o vor găsi la p. 155—166, transcrisă după notele stenografice).
In esenţă, lorga a susţinut că pentru această Casă Rurală, concepută ca un fel de bancă a ţărănimii cu capital de împrumut, nu era bine că s-a făcut apel şi la capitalul particular. Acesta, capitalul -particular, nu se îndrepta decît acolo unde erau condiţii avantajoase şi, deci, dacă se vor găsi particulari dispuşi să subscrie la Casa Rurală, însemna că există şi posibilităţi de manevrare altele decît acelea ce rezultau din lege. „Capitalul acesta — spunea lorga — nu e curat şi nu poate fi nepărtinitor. De ce nu se face apel la capitalul băncilor populare, care e ban ţărănesc şi n-are lăcomia celuilalt, pătat şi interesat politiceşte"?"' In general, o asemenea bancă — a susţinut profesorul lorga — trebuie să fie a statului şi dirijată numai de el. Numai atunci legea şi-ar ajunge scopul.
înainte de terminarea discuţiei la proiectul privind reorganizarea judecătoriilor şi a jandarmeriei, s-a pus în discuţie proiectul modificării legii alcoolului sau, mai exact, legea circiumelor. Cîte sate avea ţara românească, nici unul nu era lipsit de circiumă . . . Circiumarul era în sat mai puternic decît primarul. Uneori era chiar primar sau arendaşi De regulă, din motive de concurenţă, cîrciu-marii aţîţau clientela ţărănească împotriva moşierului, fapt pe care lorga nu l-a subliniat.
In esenţă a afirmat că această lege era pornită nu din necesitatea unei reforme morale, ci tot ca un rezultat al răscoalelor. „Legea dv. — le-a spus profesorul miniştrilor — nu va produce clecît în mică măsură binele urmărit
*	Nu era totdeauna numai ban ţărănesc, fiindcă în unele bănci populare, capitalul cel mare aparţinea cîrciumarilor şi arendaşilor.
34
cîtă vreme lăsaţi oraşele în afara legii de faţă44. D. D. Pă-trăşcanu, deputat conservator, a propus în consecinţă un amendament la legea băuturilor spirtoase: să se interzică vînzarea băuturilor la sate în zilele de alegeri, iar la oraşe, interdicţia să se restrîngă la o arie în afara circumscripţiilor de vot. Amendamentul a fost primit. Legea însă n-a mai apărut. S-a înmormîntat undeva în vreun sertar şi acolo a rămas. Ziarele vorbeau de o intervenţie a cîrciu-marilor, care în general erau cei mai buni agenţi electorali!
In ziua de 27 februarie 1908, lorga a fost chemat la tribună să-şi dezvolte o interpelare anunţată mai înainte cu privire la Teatrul Naţional. A fost o surpriză pentru cei mai mulţi, pentru că nimeni nu ştia că ar fi fost acolo o problemă care să fie adusă în discuţa Camerei. Director al Teatrului Naţional era Alex. Davila, autor al cunoscutei piese de teatru, cu succes răsunător, ,,Vlaicu Vodă"» şi om de teatru foarte simpatizat. Însuşi profesorul îi purta o consideraţie care-1 punea în afara oricărei bănuieli. Tema interpelării privea de fapt modul de orientare a repertoriului de către Teatrul Naţional^care — spunea lorga — nu corespundea deloc cu necesităţile sociale şi naţionale ale momentului, şi, ca atare, teatrul trebuia restituit chemării lui fireşti.
In ce-1 priveşte pe Davila, acuzaţia principală pe care i-a adus-o a fost că prin programul de spectacole nu numai că nu servea cultura naţională şi limba românească, dar le nesocotea, făcînd pe placul acelor cercuri cosmopolite care se dădeau în vînt după producţiile artistice străine.
Chestiunea repertoriului sărac în reprezentări originale a primei scene româneşti făcuse deja obiectul unui schimb de florete literare între Al. Davila şi Gh. Panu, care, în ziarul său „Lupta44, formulase aceleaşi obiecţii ca şi profesorul lorga. Davila îi răspunsese că din moment ce teatrul nu avea o subvenţie care să-i acopere toate cheltuielile, el era obligat să joace piese de succes . . .
Deşi înlocuirea lui Davila nu a rezolvat problema repertoriului naţional, poziţia de principiu a lui lorga trebuie apreciată ca atare.
35
în seria de măsuri menite să dea iluzia că liberalii erau hotărîţi să ajute ţărănimea, deşi scopul lor era destul de limpede — să împiedice pe viitor o nouă mişcare ţărănească — s-a adus în Cameră şi proiectul de lege pentru modificarea vechii legi a organizării comunale, Cum 1a început fusese vorba doar de o organizare teritorială a comunei, Iorga n-a luat cuvîntul, dar cînd proiectul votat de Cameră s-a reîntors de la Senat cu o modificare curioasă, a ţinut să se ştie că modificarea aceea avea un tîlc: era vorba de responsabilitatea comunei în cazul unui atentat împotriva proprietăţii, dacă atentatul era comis de o „ceată44 (şedinţa din 14 martie 1908).
„Ce este o ceată — întreba profesorul — legea nu ne spune, iar Dicţionarul Academiei Române nu ştim să fi ajuns la litera C, astfel că nu ştim şi nu vom şti multă vreme ce însemnează «ceată», care, făcînd un atentat împotriva proprietăţii mari şi mijlocii, aflată pe teritoriul comunei, sătenii să trebuiască a plăti daune pentru acel atentat. D-lor, aşa ceva s-a hotărît acum 900 de ani în Anglia, la 1006, cînd Anglia fusese cucerită, cînd veniseră normanzii şi respinsese pe anglo-saxoni şi cînd supuşii omorau pe cuceritori. . . Atunci cuceritorii au stabilit această răspundere solidară pentru crimele făcute în paguba lor. Şi, d-lor, toată lumea este de acord în a recunoaşte că această măsură a fost o măsură atroce ... Şi în ţară la noi, obiceiurile acestea au existat, adică, dacă se întîmpla să se găsească un mort pe teritoriul unui sat, atunci toţi locuitorii trebuiau să plătească mortul. .. Aşa, încît, era o deosebită dibăcie în a face rău unui sat să arunci un mort pe teritoriul lui! Dacă se întîmpla că-şi frîngea picioarele un cal pe teritoriul unui sat şi nu se găsea acela care făcuse groapa în care calul şi-a frînt picioarele, atunci satul întreg trebuia să plătească. Un negustor era păgubit pe teritoriul unui sat, atunci din dajdia acelui sat se lua o parte şi se dădea negustorului păgubit. . . Vasăzică, acestea erau obiceiuri prin veacul al XVIl-lea şi al XVIII-lea.
înehipuiţi-vă că măsura aceasta se aplică. Vă puteţi închipui ce consecinţe poate să aibă? Să zicem că un arendaş a pierdut un capital mic pus undeva, cu un faliment mare. Un astfel de arendaş strîmtorat intr-un asemenea moment — se ştie că, în asemenea momente, speculatorii fără conştiinţă dau foc ca să păgubească societatea de asigurare — pune pe cineva să dea foc unei şire de
38
paie, aduce martori cari spun că o ceată a dat foc acolo. Trebuie să plătească comuna? Ce înseamnă însă comuna? Un număr de sate, de multe ori şi un număr de cătune, răspindite pe o mare întindere de pămînt, o comună care de multe ori n-are cu ce să-şi plătească păzitorul de ogoare, «garde champetre». Şi comuna aceasta are dreptul să dovedească că s-au luat toate măsurile pentru a nu se mai comite nici un atac contra proprietarului? Aceasta îmi aduce aminte de cunoscuta vorbă a unui francez spiritual care spunea că dacă ar fi acuzat că a furat turnurile de la Notre Dame, cel dinţii lucru care l-ar face ar fi să dea fuga, înainte de a dovedi că nu le-a furat, să le ia şi să le bage în buzunar!44 Articolul cu pricina avea deci exclusiv caracterul relevat, prevenirea unei noi răscoale.
Fireşte, conservatorii, prin I. Lahovari şi alţii, au susţinut cu îndîrjire. articolul, iar liberalii, care au aruncat vina pe Senat, unde fusese strecurat în legea lor, au socotit totuşi că era cazul să fie lăsat!
La 18 martie 1908 a venit în discuţia Camerei proiectul de lege pentru organizarea jandarmeriei, aşa cum fusese anunţat în mesajul tronului în chiar toamna lui 1907 şi care nu era în fond decît o sporire deghizată a jandarmilor, ca satul să simtă puşca cît mai aproape de el şi astfel să-i treacă pofta de răzmeriţă. lorga s-a înscris imediat la cuvînt, pentru că voia să întrebe guvernul dacă această lege face parte din măsurile cu care se intenţiona ridicarea satelor! „Este şi acest proiect una din marile reforme anunţate de capul statului după răscoale44?
Teama unanimă faţă de repetarea unui nou 1907 şi-a spus cuvîntul în unanimitatea votării legii jandarmeriei. Cu o singură excepţie — Nicolae lorga.
*
La 14 ianuarie 1909 Nicolae lorga a criticat vehement programul oficial de sărbători pentru aniversarea a cincizeci de ani de la Unirea din 1859, limitat în genere la serbări şcolare. „D. ministru — a spus profesorul — a cerut şcolilor să facă serbări. Dar numai atît? 50 de ani de la Unire nu se pot sărbători în nici un chip numai cu cîntările, oricît de nevinovate şi înduioşătoare ar fi, ale şcolarilor. Noi, care sîntem un popor de gust, un popor
37
editate, scrise în limba română sau în alte limbi. Se puteau publica şi orice alte documente din orice alte izvoare privind istoria românilor. Raportor al proiectului a fost I. Bianu, cunoscutul profesor şi mentor al Academiei Române. Spiru Haret era încredinţat că un asemenea proiect de lege va găsi aprobarea unanimă a Camerei, mai ales că nu se cerea bugetului decît 25 de mii de lei. Spre surprinderea generală, profesorul Iorga s-a ridicat şi a vorbit contra proiectului! El a afirmat că nu era nevoie de o comişie specială istorică, cîtă vreme exista secţia istorică a Academiei, care avea această obligaţie» Cerea să se pună mijloace mai mari la dispoziţia Academiei, căci specialiştii din sînul ei puteau să tipărească toate cronicile şi toate documentele. O comisie specială şi separată de secţia istorică a Academiei presupunea că sau ministrul era nemulţumit de rezultatele acestei secţii, sau ar dori o comisie pe care s-o poată el dirija. Apoi, ce rezultate ar fi putut aduce comisia aceasta istorică, compusă din cinci persoane, inclusiv preşedintele, cu un fond de 25 de mii de lei, în care erau cuprinse şi salariile şi diurnele? Şi cine avea să-i numească pe aceşti cinci istorici? Ministrul? Ministrul, care era un mare matematician, dar care, în guvernul următor, putea fi avocat, putea să fie el competent să aleagă pe cei cinci specia-lişti, fără ca alegerea să fie influenţată politiceşte?
Profesorului i-a răspuns la început I. Bianu. Răspuns cuminte, cumpătat şi fără polemică: se poate ca în afara istoricilor din sînul Academiei să mai fie şi alţii, tot aşa de buni, dar care nu sînt membri ai Academiei. Ce n-ajung să realizeze unii, vor putea face ceilalţi şi ştiinţa, ca şi ţara, vor fi în cîştig. Nu era cazul de supărare, din contră . ..
Proiectul a fost votat, iar la discuţia pe articole, ministrul a refuzat să ia în consideraţie amendamentele propuse de profesorul Iorga, chiar cînd era evident că ele ar fi întregit legea.
Un alt proiect de lege în aceeaşi sesiune propunea scoaterea în vînzare a moşiilor statului, ale Casei Şcoalelor* Casei Bisericilor, ale comunelor şi judeţelor pentru a se putea constitui asociaţii ţărăneşti. Acestea nu erau totuna cu obştiile ţărăneşti, care cuprindeau satul sau chiar mai multe sate, ci doar asociaţii ad-hoc şi care pu~
40
feau începe şi cu şapte inşi. Expunerea de motive a proiectului a reluat întreaga problemă a situaţiei pămîntului, cu acele 46o/0 mică proprietate şi 54o/0 mare proprietate, cu cele aproape 400 de mii de familii fără pămînt deloc*. Scoţînd în arendă moşiile statului, ca şi ale judeţelor şi comunelor, care în total nu treceau de 150 de mii de hectare (fiindcă nu era vorba de absolut toate terenurile), chestiunea viza un obiectiv social-politic clar: să întărească chiaburimea satelor, fiindcă numai cei cu ceva avere se puteau asocia la arendare.
Nicolae lorga n-a luat cuvîntul la dezbaterea proiectului, ci numai la discuţia pe articole, pentru a cere includerea în lege şi a proprietăţilor deţinute de societăţile de asigurări.
Profesorul a ridicat de la tribuna Camerei şi chestiunea, in aparenţă minoră, a scumpetei hîrtiei. Existau atunci în ţară două fabrici de hîrtie* cea de la Buşteni, care aparţinea unui grup străin, şi cea de Ia Letea, care era deţinută de liberali. Era de la sine înţeles că fiind vorba de un produs ca hîrtia, cu o desfacere aşa de imperios cerută de diversele trebuinţe, de la ziar şi carte pînă la ambalaj, n-a fost greu să se ajungă la o înţelegere cu privire la preţ între cele două fabrici şi, astfel, prin scumpirea ei, să se creeze greutăţi mari în satisfacerea nevoilor culturii. Nu numai în ce priveşte cartea de şcoală, dar cartea care trebuia să ajungă în regiunile româneşti aflate sub stăpîniri străine erau frînate de această scumpire. Şi omul de cultură s-a ridicat să protesteze, deşi ştia că nu va obţine nimic de la deţinătorii capitalului.
La 14 martie 1909, profesorul lorga a reluat de la tribuna Parlamentului chestiunea repertoriului Teatrului Naţional ca factor de seamă în cadrul marii acţiuni de ridicare culturală a poporului. De data aceasta, director era Pompiliu Eliade, care-1 înlocuise pe Alexandru Davila. Vorbitorul a arătat, indignat, că repertoriul teatrului de stat „delectează44 publicul cu piese străine, minore, neserioase. A fost rîndul opoziţiei să aplaude, fiindcă nu mai era vorba de un conservator la direcţia teatrului, ci de un liberal, şi încă deputat. Un fel de epilog al acestor dezbateri l-a constituit adoptarea, la 24 martie 1909, a noii legi a teatrelor întocmită de Pompiliu Eliade şi pre-
41
zentată de Spiru Haret. De fapt legii i se spunea „lege pentru organizarea şi administrarea teatrelor din România44 şi ea se extindea şi asupra circurilor, arenelor, cafe-.concertelor etc. Prin noua lege exploatarea tuturor acestor localuri nu se putea face decît cu aprobarea direcţiei generale a teatrelor. Se creau trei teatre naţionale, subvenţionate de stat: la Bucureşti, la Iaşi şi la Craiova. Directorul general al teatrelor era şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti. Teatrele naţionale aveau obligaţia să joace cel puţin odată pe săptămînă o piesă originală românească şi să pună în scenă cel puţin două piese româneşti pe an. Artiştii teatrelor naţionale se împărţeau în două categorii: societari şi stagiari, şi erau numiţi prin decret, ca orice funcţionar public. Societarii erau obligaţi să dea gratuit lecţii la Conservator. Actorii teatrelor naţionale n-aveau voie să joace pe scenele teatrelor particulare. Teatrelenaţionale aveau menirea de a servi ca şcoli pentru formarea gustului public în materie de artă.
O nouă sesiune parlamentară a adus după sine un nou mesaj şi deci un nou răspuns la mesaj, care a dat prilej reprezentanţilor partidelor politice să facă, cum spunea profesorul lorga, unele bilanţuri de „fericiri^ aduse ţării, îndeobşte mesajul spunea că regele e mulţumit de realizările guvernului, iar guvernul răspundea că şi poporul e mulţumit, deşi nu-1 întreba nimeni. Şi mai răspundea guvernul că fericirea va continua.
Acestui fel de „fericiri44 i-a tălmăcit N. lorga sensul luînd cuvîntul la discuţia în jurul mesajului (26 noiembrie 1909). A vorbit — ca întotdeauna — fără reticenţe. Din marile reforme anunţate, reforme menite, chipurile, să corespundă adevăratelor nevoi ale statului românesc, rezultaseră doar măsurile luate de liberali, măsuri ce erau doar simple paleative. lorga a explicat absenţa acestora de la adevărata menire a partidului liberal, prin însăşi compoziţia sa de clasă. Căci Partidul liberal — ca şi Partidul conservator — nu era altceva decît partidul claselor suprapuse, care, fireşte, nu înglobau şi nu putea să înglobeze clasa ţărănească. Or, cum să-i despoaie partidul liberal pe beneficiarii clasei ţărăneşti, în folosul ţărănimii? Istoricul a vorbit şi de pretinsa „armonie44 de care făceau uz în limbajul lor de propagandă partidele claselor conducătoare, precizînd că nu putea exista armonia între antagonisme . .. (Cuvîntarea la p. 206—224).
42
La 8 decembrie 1909, primul ministru Brătianu a fost victima unui atentat. A scăpat însă doar cu cîteva răni uşoare. Fiindcă cel arestat fusese sindicalist, vina a fost aruncată pe muncitori şi sindicatele lor. Conservatorii şi reprezentanţii burgheziei au cerut măsuri drastice împotriva socialiştilor, socotiţi răspunzători pentru extinderea mişcării sindicale şi a combativităţii acestora. Se ştie că în realitate atentatul a fost o înscenare a guvernului, pentru a lovi în mişcarea socialistă şi sindicală. Devenind ministru de interne, preşedintele Camerei, Pherekyde, s-a grăbit să aducă un proiect de lege pentru desfiinţarea sindicatelor şi reconstituirea lor sub forma unor asociaţii patronate de stat. Proiectul a fost sprijinit de toată Ca-' mera, în afară de profesorul Iorga, care s-a pronunţat categoric împotrivă. Fără a fi un apărător al sindicatelor, pe care le acuza că făceau politică în loc să apere interesele muncitorilor, a considerat totuşi că legea era un atentat la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. „Cred că glontele acela pornit dintr-o intenţiune nesocotită, pornit dintr-o concepţie greşită şi aruncat cu un gînd criminal, dacă merita un răspuns, altul trebuia să fie acest răspuns, nu unul de represiune ... Dacă se urmărea reprimarea sindicatelor, de ce nu aveţi curajul, dacă puteţi să aveţi acest curaj împotriva Constituţiei, împotriva libertăţilor elementare în orice societate modernă, de ce nu aveţi curajul să spuneţi: considerăm sindicatele rău făcătoare şi le desfiinţăm? Dar legea aceasta nu se ocupă numai de sindicate, se ocupă fără o mare legătură şi fără nici o nevoie momentană de grevă. Ea zice: da, are voie oricine să facă grevă, dar dacă se va întîmpla ca un lucrător în acea grevă să întrebuinţeze mijloace de constrîngere, a-tunci el este dat în judecata judecătorului de pace, care trebuie să-l judece repede şi să-l condamne la doi ani de închisoare. Mijloacele de dovadă în cazurile acestea sînt aşa de slabe că orice lucrător va putea cădea uşor jertfă sentimentului de antipatie al patronului şi mărturiilor false ale colegilor, cîştigaţi într-un fel sau altul. O asemenea lege nu se înfăţişează în nici o ţară din Europa44.
Cuvîntarea profesorului Iorga reflectă fidel starea de spirit de adîncă nemulţumire din rîndurile muncitorimii noastre, deşi, mărturisea vorbitorul, „nu m-am gîndit. . . niciodată, nici la seriozitatea ei, nici la întinderea ei((.
Şi această lege s-a votat — bineînţeles fără votul lui sitară?44
43
La 5 februarie 1910, N. lorga a luat cuvîntul pe marginea legii băuturilor spirtoase. Cu spiritu-i sarcrastic, a analizat legea băuturilor şi a încheiat astfel: „Ţara aceasta are nevoie de şcoli, nu este aşa? Ştiţi cum Ie cere: şi prin petiţii, şi în forma cea mai periculoasă pentru stat, şi anume, răscoalele, care au fost înainte de toate o cerere de şcoli. A fost cererea de pîine, dar a fost şi cererea de şcoală .. . Naţiunea aceasta a cerut, deci, cu toate formele, cu cele mai dureroase şi cu cele mai brutale, cu cele mai legale şi cu cele mai ilegale: şcoli. Şcolile trebuincioase nu i le puteţi da, şi plec de la această tribună cu părerea de rău că, în loc de şcoli mai multe, daţi mai multe cîr-ciumi. .
Prezenţa în Parlament a lui Nicolae lorga a dat consistenţă şi unei discuţii legate de restaurarea monumentelor istorice. încă în 1875, ministrul instrucţiunii de atunci, Petre Carp, însărcinase un arhitect să se ocupe de această problemă atît de importantă pentru sentimentul naţional al oricărui popor. Cum acel arhitect n-a corespuns aşteptărilor, Titu Maiorescu, care a urmat la acel departament s-a adresat arhitectului francez Leconte de Nouy. Profesorului lorga, ca istoric, nu i-a plăcut cum lucrase şi mai lucra încă Leconte de Nouy la restaurarea mănăstirii din Tîrgovişte sau la biserica Trei Ierarhi din Iaşi, punînd îndreptăţită întrebare:
„Sînt două feluri de reparaţiuni a monumentelor istorice: un serviciu de reparaţiuni care este în mîna d-lui Leconte de Nouy, alt serviciu de reparaţiuni care este în mîna Comisiunii monumentelor istorice. Ne întrebăm: de ce pentru acelaşi lucru să fie două comisiuni? Comisiu-nea monumentelor istorice repară, păstrînd clădirea, iar d. Leconte de Nouy, dărîmînd-o. Cum puteţi admite cu privire la monumentele istorice, care sînt onoarea şi gloria noastră, să se întrebuinţeze aceste sisteme deosebite? Ce rost are reşedinţa regală de la Curtea de Argeş, ca lucrare de restauraţie? Noi, rege în trecutul nostru nu am avut. Prin urmare, d-lor, îmi permit să arăt aceste abuzuri, îmi permit să arăt cum se cheltuieşte banul public şi cum ne dispar monumentele legate de istoria noastră".
Răspunzînd, ministrul Haret a afirmat că situaţia, aşa cum se prezentase, n-o crease el, ci o moştenise, dar nu era nici de părerea profesorului lorga în privinţa restau™
44
rărllor făcute de arhitectul francez. Despre „restaurarea" palatului regal de la Curtea de Argeş n-a dat însă nici o explicaţie.
Cu multă vehemenţă s-a ridicat împotriva utilizării catedrelor universitare ca mijloc de compensare a sprijinitorilor politici. Discuţia a pornit de la proiectul ele lege prezentat de C. Stere pentru înfiinţarea unor catedre universitare, în special la facultăţile de drept. C. Stere a explicat că era vorba, în majoritatea cazurilor, de catedre existente, înfiinţate de Universitate cu aprobarea ministrului, că ele corespundeau strict nevoilor, acum ur-mînd a se face doar legalizarea lor. Profesorul lorga, ce-rînd cuvîntul la 15 martie, a afirmat cu amară ironie: „In loc să se dea şcoli primare de care ţara aceasta are nevoie în număr aşa de mare, în loc să se dea profesorilor universitari leafa care le-ar îngădui să trăiască aici la Bucureşti altfel decît începătorii în cariera administrativă, d. ministru al instrucţiunii, în marea sa solicitudine pentru învăţămînt şi pentru civilizaţia românească în genere, dăruieşte Universităţii mai multe catedre . . . Care va să zică, atunci cînd se înfiinţează cele 21 de catedre de care universităţile au nevoie, aceasta înseamnă că sînt încă 21 de învăţaţi originali în ţara noastră (ilaritate). Sîntem foarte recunoscători d-lui ministru că i-a descoperit. . . O catedră universitară ocupată de un om de ştiinţă e o mare binefacere; un om de ştiinţă fără catedră universitară e încă o binefacere; nu se poate însă o mai mare calamitate decît catedre universitare la care nu e om de ştiinţă, oricît de mare ar fi meritul politic al amatorilor. Căci care român nu rîvneşte şi el o catedră universitară?44
Guvernarea liberală se apropia ele sfîrşit. Mai avea dreptul la o sesiune întreagă, însă se pare că însuşi Bră-tianu hotărîse altfel. Profesorul i-a mai făcut acestuia un rechizitoriu cu prilejul discuţiei la mesajul din toamnă (26 noiembrie 1910), dar fără virulenţă, ca pentru cineva care are nevoie mai degrabă de prohod decît de acuzaţie» (Vezi cuvîntarea la p. 234—246).
45
Camera anilor 1907—1910 a avut, fără îndoială, o seamă de personalităţi interesante ale politicii ţării româneşti din vremea aceea, Cu posibilităţile lor materiale, clasele conducătoare prilej uiseră elementelor dotate să-şi însuşească nu numai o cultură de nivel occidental, dar şi acel mod de a gîndi, de a acţiona şi de a vorbi al celui pregătit pentru a face politică, de a conduce treburile publice în folosul clasei ce o reprezenta, cu convingerea mai totdeauna că serveşte interesele ţării. Excluzînd pe intelectualii nelegaţi de interesele clasei, dar servindu-le în bună măsură prin încadrarea lor în partidele ei, fruntaşii acelei politici se prezentau la tribuna parlamentului şi ca oratori de anvergură, şi ca oameni politici, demonstrînd că pot discuta orice problemă, oricît de spinoasă, cu siguranţa omului pregătit să apere totdeauna.. . Aveau conservatorii pe un Petre Carp, pe un Take lonescu, pe un Alexandru Marghiloman (fost procuror, obişnuit nu numai cubara, dar şi cu mînuirea rechizitoriului), pe un Ar ion, Ion Lahovari, dar mai ales pe un Nicolae Filipescu, deba-ter de categorie grea, bucurîndu-se de un mare prestigiu şi în rîndurile adversarilor. Nu mai pomenim pe Titu Maiorescu sau pe Barbu Delavrancea, şi o sumedenie de alţi oratori şi oameni de mare suprafaţă politica, asemenea unor Cantacuzini, din care unii trecuseră la liberali (Matei Cantacuzino).
De la liberali se impuneau prin calităţi deosebite proaspătul şef al partidului, Ionel Brătianu (se găseau în Cameră şi ceilalţi doi fraţi, Vintilă şi Dinu, amîndoi destul ele stăpîni pe cuvînt, dar neavînd nici abilitatea oratorică şi nici prestanţa celui mare); Mihail Pherikyde, preşedintele Marii Adunări, tăios şi aprig în dispute, fost ministru de interne; juristul Toma Stelian, totdeauna parcă dispus să treacă peste partid ca să-şi arate obiectivitatea; Const. Banu, de care am pomenit şi altă dată, dialectician cu largă bază de cultură, prevăzut pe lista de viitori ministeriabili; I. G. Duca, orator subţire, înclinat spre democraţie, care însă nu scăpa frîului ţinut aprig de clubul partidului; Alexandru Constantinescu, căruia mai tîrziu i s-a adăugat numelui porecla pornită de la cinismul lui excepţional — Porcu —, avocat de bancă liberală, mînuitor ager de documente, pe care le putea interpreta oricum în propria lui cauză sau a partidului; G. G. Mîrzescu (fiul lui G. Mîrzescu, profesor universitar, fost ministru, tot liberal), mai tîrziu ministru de interne, cu greaua răspun-
46
dere a represiunii din Piaţa Teatrului din 1918, jurist capabil să facă din alb negru şi din negru alb. Şi mulţi alţii» majoritatea avocaţi, alcătuind o osatură de avangardă a partidului în parlament, cu misiunea de a rezista oricărui atac, de oriunde ar veni şi oricît de încărcat ar fi el de juste acuze... Un Constantin Stere, un Spiru Haret, Va» sile Morţun sau George Diamandi formau gajul pentru creditul democratic necesar partidului, care elimina încet din viaţa politică echipa conservatoare perimată, dar trebuia să facă faţă şi inevitabilelor asalturi ale forţelor democratice reale, ce se întăreau pe măsură ce burghezia urca spre vîrf.
Intre aceste forţe pregătite de luptă s-a ivit într-o zi Nicolae lorga, neavînd în spate povara partidului, ci numai pe aceea a unei conştiinţe legate strîns de interesele celor mulţi şi nedreptăţiţi, ţăranii, şi de interesele tuturor categoriilor de români, ,,sub raport moral şi cultural Şi ciocnirea a fost inevitabilă şi violentă, după cum se poate vedea bine în a doua parte a cărţii. Dar profesorul nu zguduia catapeteasma politicii de-atunci ca să nimicească partidele sau să înlocuiască o clasă conducătoare cu o altă clasă, investită cu drepturi noi şi îndreptăţită, pe plan naţional, la conducere. Profesorul credea în nişte virtuţi ale poporului român şi lupta cu energie să le creeze condiţii de punere în valoare. Numai după aceea, credea el, evoluţia va putea prinde firesc a-şi desăvîrşi opera, aducînd cu sine marile mutaţii revoluţionare. Partidele aveau alt adversar decît N. lorga, de care aveau realmente frică, un adversar întrupat într-o idee, ivită istoriceşte odată cu burghezia noastră: socialismul. Conservatorii întrevedeau primejdia sporirii lui, a unei organizări tot mai temeinice. Liberalii o combăteau, încercînd a atrage vîrfurile ei intelectuale şi pregătind contra bazelor ei muncitoreşti o seamă de legi, unele de combatere, altele de inducere în eroare, printr-o lărgire a unei aparente democraţii. Profesorul avea să explice mai tîrziu (1920), de la tribuna parlamentului, procesul de formare a acelei clase care va înlocui pe cele existente.
La 10 ianuarie 1911, cînd s-au redeschis Camerele, în incinta Adunării nu mai erau decît 31 de deputaţi, fiindcă pe banca ministerială a apărut un guvern conservator, preşedinte de consiliu fiind Petre Carp. Pe această bancă
47
ministerială se aflau Titu Maiorescu, Al. Marghiloman, C. C, Arion, Barbu Delavrancea, Mihai Cantacuzino şi D. Neniţescu. Ostilitatea dintre cameră şi banca ministerială n-a durat decît cîteva minute, adică timpul cît preşedintele de Consiliu a citit decretul de dizolvare . . . Guvernul liberal se lichidase şi un guvern conservator îi luase locul, conform unei teorii de rotativă . . .
Noile alegeri s-au ţinut în a doua jumătate a lunii februarie 1911, iar Parlamentul s-a deschis pe 7 martie. Dar profesorul lorga n-a mai fost ales. Conservatorii n-aveau nevoie de procurori şi nu-i puteau ierta stăruinţa lui pentru reforme în favoarea ţărănimii, deşi N. lorga a candidat în mai multe judeţe şi a obţinut un număr de voturi infinit mai mare decît — să zicem —■ un candidat conservator la Colegiul 1 (au ieşit în unele locuri deputaţi cu 46 voturi, fiindcă atîţia mari proprietari se găseau în judeţ).
Iacă de la început, Take Ionescu, şeful conservatorilor
democraţi, care au mers în alegeri cartelaţi cu liberalii, i-a prezis lui Petre Carp că nu va ocupa mult timp preşedinţia guvernului, fiindcă un guvern conservator cu ideile lui învechite nu se va putea menţine în împrejurările excepţionale în care se afla ţara după răscoală.
In adevăr, guvernul lui Petre Carp a căzut la 16 octombrie •—• nici 11 luni întregi.
Cum se explică faptul că acest guvern n-a apucat să împlinească măcar anul, deşi era atît de apropiat şi plăcut regelui?
Carp considera partidul util pînă să ajungă la guvern, dar, odată ajuns la putere, partidul nu mai conta. Nici chiar colegii din echipa lui guvernamentală nu mai aveau vreo influenţă asupră-i. Or, de favoarea regelui se mai bucurau şi alţii conservatori, şi printre ei, cel dintîi, Take Ionescu, căruia regele îi cunoştea nu numai relaţiile cu străinătatea, dar şi supleţea şi dibăcia cu care ştia să se impună şi să-şi impună părerile. Deci, regele i-a sugerat lui Carp să încerce, la guvern fiind, o împăcare cu Take Ionescu, sacrificînd doi-trei prieteni din echipă pentru tachişti. Ceea ce Carp nici n-a vrut să audă. Pe urmă, in Cameră s-a pus chestiunea tramvaielor, o chestiune măruntă în fond, dar principial importantă pentru Carp. Chestiunea tramvaielor stătea aşa: pînă în 1909 primăria concesionase dreptul de a utiliza tramvaie pe străzile Capitalei. Erau doi concesionari, care deţineau 49 de km de
48
tramvai cu cai şi 5 km de tramvai electric. In 1909, liberalii au hotărît să schimbe sistemul de concesionare şi au alcătuit o societate comunală, cu 50o/0 capital particular
—	citeşte liberai —, care să exploateze transportul în comun pe străzile oraşului, cu o serie de obligaţii precise în raporturile comună-societate, dar şi cu împărţirea beneficiilor la paritate între deţinătorii de capital. Fiind afacere liberală, Carp a ţinut să-i schimbe caracterul prin-tr-un statut adus în discuţia Camerei. Carp voia ca în afacere să intre deopotrivă şi conservatorii, ceea ce i-a supărat foarte pe liberali. Iar Ionel Brătianu, urmînd pilda tatălui său, care a ştiut să se impună regelui, i-a cerut o intervenţie pentru a-1 potoli pe primul ministru. Au intervenit şi prietenii din imediata apropiere a lui Carp, solocitîndu-i înţelegere politică, pentru că interesele politice vor impune mîine ca şi conservatorii să organizeze asemenea afaceri. Cum Petre Carp nu putea suferi să, tntîmpine greutăţi venite de la palat sau din propriul său cerc, mai ales că începuse şi războiul balcanic, şi-a prezentat regelui demisia (2 aprilie 1912). Şi regele i-a primit-o, antrenînd demisia întregului cabinet. Aşa a apărut surpriza: un guvern Titu Maiorescu. Din cabinetul Maio-rescu nu mai făceau parte Al. Marghiloman, N. Filipescu şi M. Cantacuzino, solidarizaţi principial cu Petre Carp. Dar Titu Maiorescu a ştiut să-i convingă să renunţe la intransigenţă, dacă ţineau ca partidul conservator să rămînă. cu puterea, Tratativele cu Take lonescu s-au terminat uşor, Faimosul orator a cerut noi alegeri, ca să beneficieze şi partidul său de o reprezentare proporţională în parlament în noua situaţie. împăcarea s-a făcut deci sub forma unei colaborări de guvernare.
Noile alegeri s-au ţinut între 8 şi 18 noiembrie, iar noul parlament, cu majorităţi conservatoare, s-a deschis la 28 noiembrie. Pe banca ministerială erau, în afară de Titu Maiorescu, care deţinea şi externele, Al. Marghiloman la finanţe, Take lonescu ia interne, prof. C. Disescu la instrucţiune, N. Filipescu la agricultură, AL Bădărău la lucrări publice, Cantacuzino la justiţie, generalul Hîrjeu la război şi Nicu Xenopol la industrie şi comerţ. In urma acestor noi alegeri, Nicolae Iorga a reintrat în Cameră ca deputat de Prahova. Tot atunci a fost ales Nicolae Titu-lescu, ca făcînd parte din grupul lui Take lonescu. A reintrat şi C. Stere. Barbu Delavrancea a fost ales la Senat.
49^
Cea dintîi euvîntare rostită de profesorul lorga a fost o filipică la adresa alegerilor „făcute după reţeta cu jandarmii şi sfînta administraţie44.
*
Războiul balcanic crease o atmosferă de tensiune politică. în consecinţă, Titu Maiorescu a cerut Camerei să renunţe la discuţiile în jurul răspunsului la mesaj. Dar N. lorga s-a înscris totuşi la cuvînt.
Intre timp, Marghiloman a adus un proiect de lege pentru acordarea unei pensii viagere de 750 lei văduvei lui Ion Luca Caragiale, decedat la Berlin. Un oarecare Enă-şescu, care s-a declarat împotrivă, a fost puternic înfierat de N. lorga. Spre cinstea ei, Camera a votat pensia, dar au fost şi trei voturi împotrivă!
Odată cu începerea războiului balcanic, activitatea par-» lamentară şi politică a profesorului lorga şi-a lărgit aria de preocupări. Problema ţărănească a rămas mai departe obiectiv prioritar în bătălia pe care o pornise în cadrul Parlamentului, dar războiul balcanic venise ca un semn că se apropia în istorie un deznodămînt de care românii trebuiau să-şi lege un destin al lor: eliberarea fraţilor a-» flaţi sub stăpînirea imperiului dualist austro-ungar. Limbajul îndrăzneţ al sîrbilor în Parlamentul lor faţă de Austro-Ungaria în privinţa ţinuturilor aflate încă sub Imperiul habsburgic nu era decît dovada că naţiunile asuprite nu mai socoteau Viena un bastion de neînfrînt, că nu era departe ziua împlinirii arzătoarei lor voinţe de scuturare a jugului.
De la tribuna Camerei, N. lorga a interpelat guvernul lui Titu Maiorescu asupra politicii externe. Orientarea diplomaţiei româneşti spre Austria era de mult socotită de el ca o greşeală de neiertat. Cînd România avea sub stăpînirea Imperiului habsburgic importante teritorii naţionale, ea nu putea face o politică de amiciţie cu această ţară. lorga ştia de unde pornise această politică, dar mai ştia şi că voinţa unui popor întreg nu putea fi pusă în balanţă cu obligaţiile asumate din motive de oportunitate* obligaţii care, dealtfel, fuseseră ţinute secrete. Prin urmare, acum lupta trebuia dată şi pentru dreptatea celor mulţi şi apăsaţi, dar şi pe acest al doilea front, al idealului naţional, care cerea o şi mai mare energie. Prima lui interpelare în legătură cu această problemă a fost precedată, după cum spuneam, de aceea care privea modul săl-
50
batic cum s-au „făcut44 alegerile pentru al doilea parlament conservator.
La 16 ianuarie 1913, lorga a interpelat însă guvernul fn legătură cu tratativele duse cu Bulgaria, fapt care a provocat o discuţie de amploare despre întreaga situaţie din Balcani, dominantă fiind ideea: Balcanii ai balcanicilor, S-a citat dintr-o broşură a lui Take Ionescu, în care se susţinea că naţiunea bulgară era o naţiune valoroasă, că s-a purtat cu curaj şi că armata ei a dovedit o disciplină şi o putere de recunoscut. „Eu cred că a avut dreptate d. Take Ionescu — afirma N. lorga — şi că ar sta foarte urît românilor să arate invidie sau gelozie . . . Fiindcă Bulgaria este un stat de valoare şi fiindcă armata ei s-a arătat curajoasă şi tare în cuceririle ei. . . Eu înţeleg, nu numai înţeleg, dar sînt şi mulţumit că este o mare mişcare în opinia publică a ţării, că în fiecare grup de români se agită chestiunea de astăzi, care trebuie dezlegată, Este un ferment de mişcare sufletească de cea mai mare intensitate. Şi bine face fiece român că se simte mişcat. Trist ar fi pentru ţara românească cînd n-ar fi însufleţită de această înălţare de cuget şi de această solidaritate. Glasul ţării va fi ascultat44.
Dîndu-şi seama că va fi greu să pornească din înaltul for vreo acţiune pentru reorientarea politicii externe româneşti, Nicolae lorga s-a decis să utilizeze în acest scop calea publicisticii şi a sălilor de conferinţe, pînă ce opinia publică va fi una cu lupta sa.
O altă interpelare a lui Nicolae lorga s-a referit la problema obştii ţărăneşti din Flămînzi Botoşani, satul de unde istoria consemnează că a pornit semnalul răscoalelor. Pleeînd de la comunicarea profesorului Simion Mehedinţi privind zvonul că guvernul ar avea intenţia să anuleze legea arendării moşiilor statului către obştiile ţărăneşti, lorga a relatat unele întîmplări curioase petrecute în satul amintit. La Flămînzi se afla armanul uriaşei moşii a prinţului Sturdza, nepotul fostului domn al Moldovei, Mihail Sturdza, arendată lui Mochi Fischer, pentru că proprietarul trăia în Franţa, la Dieppe. Se pare că marele proprietar din Franţa a vrut să schimbe arendaşul cu un altul, care oferise mai multă arendă. Iscîndu-se o rivalitate care ameninţa cu un proces, Sturdza a trimis în ţară un mandatar autorizat să trateze cu ţăranii din Flămînzi şi satele învecinate arendarea moşiei, dacă aceştia se con-
51
sîituiau în obşte. Oamenii au primit bucuroşi, s-au constituit în obşte cu forme în regulă, acceptînd chiar o arendă de trei ori mai mare decît aceea oferită de noul arendaş. Dar arendaşul, care în momentul acela deţinea moşia, a luat în grabă măsuri ca obştea ţărănească să nu pună mîna pe moşie. Prefectul, comandantul de jandarmi, un procuror şi alţi reprezentanţi ai autorităţilor locale au sosit la Flămînzi pe neaşteptate, sub pretextul unei vînă-tori în pădurile moşiei. Şi vînătoarea a început chiar din noaptea sosirii, dar nu în pădure, ci în sat, după fruntaşii care au pus la cale înfiinţarea obştei. Preotul, învăţătorul^ medicul şi chiar administratorul de plasă au fost ameninţaţi şi somaţi să renunţe la obşte. După această „vînă-toare“ a autorităţilor puse în slujba arendaşului, obştea ţărănească, înfiinţată legal, cu respectarea tuturor formelor, a rămas pe hîrtie, iar moşia a arendat-o în continuare .Mochi Fischer, după ce a înlăturat, abil, pe ţărani.
Comunicarea lui Iorga a fost ascultată cu interes, dar pe mulţi i-a iritat, pentru că dezvăluia stări de lucruri de natură să aibă un ecou răscolitor în opinia publică, să întărească spiritul de revoltă. După ce a părăsit tribuna, Iorga a întocmit o moţiune, semnată de zece deputaţi, prin care invita guvernul să ia măsurile trebuitoare pentru ca acţiunea de prigonire a unor funcţionari să înceteze la Flămînzi şi oriunde s-ar ivi.
La 13 martie 1913, profesorul Iorga a dat citire unei scrisori primite de la un român din Istriţa-Susneviţa — aparţinînd pe vremea aceea Austriei — prin care cerea să se construiască acolo o şcoală românească şi o bibliotecă. Din Istriţa venise în ţară tatăl lui Titu Maiorescu, profesorul Ion Maiorescu, care a jucat un rol important în revoluţia de la 1848. Iorga a cerut guvernului să îndeplinească dorinţa românilor din Istriţa de a se construi acolo o şcoală şi o bibliotecă, dîndu-li~se numele lui Ion Maiorescu.
A citit apoi un raport al lui V. Pârvan, care arăta că „cetăţile antice din Dobrogea continuă să fie exploatate ca nişte cariere de piatră ... că din mormintele găsite^ care sînt lăsate la voia întîmplării şi expuse deteriorării, se ia piatra şi se întrebuinţează la construcţii44. Lipsa de pietate pentru rămăşiţele glorioşilor noştri străbuni l-a revoltat. „Noi — spunea profesorul Iorga — să ridicăm la cinstea cuvenită mormintele marilor noştri înaintaşi.
<52
Este una dintre cele dinţii datorii de onoare ale noastre . .
In legătură cu noua lege de organizare a Comisiuniii monumentelor istorice, profesorul l-a rugat pe ministrul: instrucţiunii, care urma să aducă proiectul legii, să prevadă ca săpăturile să fie încredinţate directorului Muzeului de antichităţi, Vasile Pârvan, ,,care este un om cm mai multă răspundere şi cu o mai deplină cunoştinţă de cauză44. Rugămintea nu i-a fost ascultată, fiindcă ministrului i s-a părut că i se sugerează ce trebuia să facă ... A. cerut de asemenea să se renunţe a se mai reface din-temelii unele monumente istorice, care de multe ori nu, mai reprezintă ceea ce au fost, ci să se introducă principiul întreţinerii prin reparaţii treptate şi al conservării*, pentru autenticitate. A ridicat şi chestiunea mănăstirii. Bistriţa, mănăstire refăcută de Ştefan cel Mare şi care cuprindea rămăşiţele lui Alexandru cel Bun, ale lui Alexandru, fiul lui Ştefan, precum şi ale mamei Marelui Ştefan al Moldovei, mînăstire care avea nevoie urgentă de refacere.
Nu s-au risipit bine ecourile discursurilor privitoare lai Pacea de la Bucureşti — acea primă demonstraţie a ţărilor balcanice că pot ajunge la concordie fără concursul marilor puteri, şi, între cei doi corifei ai culturii româneşti — Titu Maiorescu şi Nicolae lorga — s-a iscat um dialog violent pe chestiunea limbii în care trebuia să fie-scrisă corespondenţa diplomatică. Chestiunea o ridicase N. lorga, ca o critică, lăsînd chiar să se înţeleagă că uneori limba franceză utilizată în corespondenţa diplomatică* nu ar fi chiar perfectă.
în urma acestui dialog, dat fiind că lorga nu putea replica imediat, discursul primului ministru fiind o încheiere la discuţia asupra răspunsului la mesaj, în şedinţa de-a doua zi, 19 decembrie, profesorul a cerut cuvîntul la® sumarul şedinţei precedente, ca să-i răspundă lui Maiorescu: ,>Onorată Cameră, s-au spus ieri de pe banca ministerială, desigur eu altă intenţiune decît aceea care se-oglindeşte, cîteva cuvinte ce trebuiesc relevate. S-a spus că limba românească nu poate, că nu este în stare să servească pentru corespondenţa diplomatică, că nu se poate chiar prevedea vremea cînd limba românească o să fie-capabilă de a îndeplini acest rol. D-lor, în toată lumea*
5»
răsăriteană, în care ne găsim noi, limba ţării este întrebuinţată curent în corespondenţa diplomatică, şi dacă nu ar fi alt argument, aş aduce înainte următoarele: în Cartea verde pe care a scos-o guvernul Maiorescu privind războiul balcanic şi Pacea de la Bucureşti, sînt rapoarte diplomatice scrise în româneşte; instrucţiunile d-lui prim ministru Maiorescu sînt date în româneşte şi, în sfîrşit, dacă limba românească ar fi socotită că nu poate exprima anumite nuanţe, ar ajunge o singură cuvîntare a d-lui Maiorescu, cu tot ceea ce poate spune, cu tot ceea ce poate lăsa a se înţelege, cu tot ceea ce poate ascunde, pentru a dovedi că limba noastră este în stare să exprime orice nuanţă. Nu aş fi ridicat această chestiune, căci sîntem cu toţii convinşi că limba care a putut să dea expresiune cugetării unui Conta şi poeziei unui Eminescu este, desigur, capabilă să exprime orice, dacă în tribuna din faţă (tribuna diplomatică. — n.n.) nu ar fi fost unele persoane străine cari ar fi putut să creadă că aşa este şi că noi, prin aplauzele Camerei, aprobăm acest punct de vedere. Rog să nu se creadă cumva că am intenţiunea de a manifesta împotriva marelui rol pe care limba franceză îl joacă în lume. Nu. Noi iubim această limbă şi o învăţăm fiecare cum putem. Din partea mea, am muncit îndeajuns ca să pot da literaturii istorice franceze cinci lucrări întinse, pe care se sprijină astăzi cercetări privitoare la secolul al XlV-lea şi al XV-lea din această ţară. Dar să-mi fie permis să adaug un lucru: că oricît ne-am fi silit noi ăştia să învăţăm franţuzeşte şi oricît de puţin am fi izbutit, avem meritul că am ţinut înainte de toate să învăţăm, să întrebuinţăm şi să dezvoltăm limba noastră44.
*
După terminarea războiului balcanic, misiunea guvernului Maiorescu părea terminată. Înţelegerea cu Take Ionescu n-a putut duce la o fuziune; ba, s-a văzut curînd că ruptura era mai aproape ca oricînd, Take Ionescu a dat publicităţii un program al grupării sale, în care se vorbea de necesitatea exproprierii marilor proprietăţi, de desfiinţarea colegiilor electorale şi înlocuirea cu votul universal. A fost o surpriză cu atît mai mare cu cît Maiorescu făcuse şi cunoscutele declaraţii privind opiniile sale cu privire la aceste două mari probleme sociale şi cu cît nimeni n-ar fi bănuit că o asemenea iniţiativă fulger va porni tocmai dintr-o tabără oricum conservatoare. Este
m
adevărat că Take lonescu n-avea un partid care să vină la putere şi să-şi ia o aşa de mare răspundere şi, ca atare, iniţiaţii atribuiau senzaţionalului program doar un caracter electoral.
Nu acelaşi lucru se putea spune despre noul program al partidului liberal, care a apărut sub forma unei scrisori-manifest către ţară, semnată de I.I.C. Brătianu, şeful partidului, şi publicată la 13 septembrie 1913. In scrisoare se arăta că poporul nu mai putea fi guvernat după normele din trecut şi că a sosit vremea să se scoată carul statului din vechiul făgaş. Brătianu a vorbit şi el de colegiul unic, care ar fi fost totuna cu votul universal, şi de exproprierea forţată a marii proprietăţi! Se crease o atmosferă tensionată, care anunţa evenimente noi. La rin-dul lor, conservatorii s-au grăbit să anunţe şi ei o modificare a situaţiei, propunînd exproprierea a 500 de mii de hectare de pămînt, dar nu din moşiile particulare! In concepţia lor, statul trebuia să cumpere acest teren de la aşezămintele de mînă moartă şi să le revîndă ţăranilor. Maiorescu s-a opus acestei măsuri. El a declarat că nu. acceptă nici o formulă, fiindcă el a fost toată viaţa un om consecvent! Ca urmare, la 4 ianuarie 1914, Maiorescu şi-a depus mandatul.
In fapt, toată această agitaţie avea cauze mult mai profunde decît simpla bătălie pentru putere. Ţara se afla la o răscruce, iar datele problemei fuseseră ridicate cu deosebită acuitate de masele populare, de socialişti. Problemei pămîntului şi a votului universal trebuia să li se dea răspuns neîntîrziat. Acest rol a ţinut să şi-l asume Partidul liberal.
Astfel, la 14 ianuarie 1914, I.I.C. Brătianu a format noul guvern, a dizolvat parlamentul şi a fixat alegerile pentru prima decadă a lunii februarie. Guvernul liberal avea opt membri: pe E. Porumbaru la externe, pe Emil Costinescu la finanţe, pe V.C. Morţun la interne, Ai. Con-stantinescu la agricultură, Al. Radovici la industrie şi comerţ, dr. C. Angelescu 1a lucrări publice şi I. G. Duca 1 a.. instrucţiuni publice şi culte.
Noul Parlament s-a deschis la 21 februarie 1914. Profesorul Iorga n-a mai întîmpinat dificultăţi pentru a fi ales, aşa cum i se întîmplase la alegerile conservatoare din 1911. Preşedinţia Camerei a fost din nou atri-
-buită — prin alegere — lui M. Pherikyde, severul bătrîn care ţinea atît de mult la disciplina dezbaterilor, dar cu cît ţinea mai mult, cu atît sala se arăta mai rebelă.
Mesaj ui de deschidere a pomenit doar în genere de reforme obligatorii şi de armonie socială, pentru ca, trei zile mai tîrziu, un grup de deputaţi liberali, în frunte cu C. Stere, să depună pe biroul Camerei o propunere pentru modificarea Constituţiei: ,,Sîntem frămîntaţi de două mari probleme — a spus vorbitorul —: problemul agrar şi problemul politic. Se cuvine deci, în interesul însuşi al sănătoasei şi temeiniciei noastre dezvoltări, să procedăm fără întîrziere la dezlegarea acestor două mari chestiuni. Problemul agrar apasă de mult asupra destinelor României. O repartizare anormală a proprietăţii de pămînt a creat un adînc dezechilibru între proprietatea mare şi proprietatea mică . . . Numai înmulţind numărul proprietăţilor mici şi dîndu-le putinţa să formeze o mică proprietate economiceşte de sine stătătoare vom înlătura primejdia sub a cărei grijă trăim . . Vînzarea de bună voie a moşiilor statului şi a aşezămintelor nu mai este îndestulătoare. Singurul mijloc este de a autoriza statul ca în anumite condiţiuni şi în schimbul unei drepte şi prealabile despăgubiri să poată expropria marea proprietate de o parte prin prinosul ei, în folosul sătenilor44. Se cerea deci revizuirea art. 19, 20 şi 21 din Constituţie, spre a se putea prevedea exproprierea.
In ce priveşte a doua problemă, raportorul afirma că sosise timpul să fie chemat întregul popor la viaţa politică. ,,Desfiinţînd actualele colegii electorale şi sporind numărul alegătorilor, avem credinţa nu numai că vom reduce acţiunea pe care influenţele personale le pot exercita asupra corpului electoral, îngăduind astfel vieţii noastre publice putinţa de a se aşeza pe temelia sănătoasă a intereselor obşteşti, dar avem totodată şi nestrămutata credinţă că, solidarizînd pe cît mai mulţi în conducerea şi răspunderea statului, vom face o operă binefăcătoare de consolidare politică şi de înfrăţire socială44. Se mai cereau şi alte modificări ale Constituţiei — în problema învăţă-/mîntului, care trebuia făcut gratuit — inamovibilitatea magistraturii şi responsabilitatea ministerială. Propunerea, deşi venită pe calea iniţiativei parlamentare, era iniţiată de guvern.
Conservatorii, prin C. C. Arion, şi-au exprimat uimirea ^enfru „precipitaţiunea“ cu care se fac propuneri de revi-
zuire a Constituţiei. A vorbit apoi însuşi Petre Carp, cei mai autorizat să vorbească în numele „trecutului44, şi Carp a socotit propunerea ca fiind de-a dreptul primejdioasă, atît pentru ţărani, cît şi pentru dinastie şi ţară!
Asupra reformelor propuse de liberali, Iorga s-a pronunţat abia după 4 martie 1914, caracterizîndu-le ca un act de milă, de pomană. Desigur, modificarea Constituţiei în vederea lărgirii sistemului electoral şi creării micii proprietăţi ţărăneşti era un pas. Dar, obiecta vorbitorul, cine vine să propună asemenea reforme şi cine să le a-plice? Partidul liberal, „un partid care nu e ţărănesc.. un partid alcătuit din mari proprietari, dintre care unii au şi mari datorii şi pentru care exproprierea, mai ales plătită în bani, ar putea să nu fie dezagreabilă, un partid^ alcătuit din arendaşi, şi anume nu din arendaşi de profesiune, ci din oameni cari iau moşii în condiţiuni favorabile, determinate poate şi de politică, în acelaşi mod în care ar cumpăra cine ştie ce acţiuni de la cine ştie ce societate, un partid alcătuit din marea finanţă, care la noi nu este deosebită de stăpînitorii de pămînt, căci domnul cu acţiuni şi domnul cu moşia arendată sau stăpînită este foarte adeseori aceeaşi persoană (şi într-un caz, şi în celălalt, este vorba de speculă), o oligarhie de speculanţi, care-şi găseşte rostul foarte bine şi la moşie, şi în mersul anumitor rosturi de stat privilegiate... Dv. sînteţi un partid burghez, un partid al capitalului mobil, crescut repede, îmbogăţit pe neaşteptate, care faceţi politică ţărănească, fiindcă dacă n-aţi face-o, d-zeu ştie ce s-ar alegeî; nu numai de viaţa partidului, dar de viaţa întregii clasei suprapuse, pe care dv. o reprezentaţi cu mai multă putere* cu mai multe legături cu societatea noastră44 (Vezi cuvîn-tarea în p. 290—300).
Cît adevăr a cuprins aceste aprecieri ale lui N. Iorga avea să se demonstreze cu prisosinţă în anii aplicării reformei agrare, care n-a fost „dezagreabilă44 pentru liberali.
După profesorul Iorga a vorbit din nou C. Stere, raportorul propunerii de modificare a Constituţiei şi promotorul măsurilor de reforme. Răspunzînd profesorului Iorga, C. Stere a vrut să fie muşcător: „D. Iorga ar fi primit şi d-sa programul nostru, cu o singură condiţie, să fie chemat d-sa să-l realizeze. Poate d. Iorga este un om al viitorului, dar, în momentul de faţă, d-sa nu are la dispoziţie acea forţă organizată, care e singura capabilă să
5?
“înfăptuiască o reformă şi să-i asigure aplicarea44, . , Tot în replică a vorbit şi Ionel Brătianu. „Problema ţărănească nu se rezolvă prin texte de legi —• a spus el. şi, de ce n-arn fi de acord, avea dreptate. — Ea cuprinde o chestiune de ordin economic, o chestiune de ordin educativ, ea face obiectul unui program şi a unei activităţi intregiu.
La sfîrşitul lunii aprilie s-a votat o lege care modifica unele dispoziţii din legea electorală, în vederea alegerilor pentru Constituantă. In aceaşi zi (22 aprilie), a apărut decretul de dizolvare a parlamentului în funcţiune, fixîn-du-se alegerile pentru Constituantă în zilele de 20 şi 22 mai pentru Cameră şi 24 — 25 mai pentru Senat. Noile Camere au fost convocate pe ziua de 5 iunie 1914.
La noile alegeri, profesorul lorga a mers fără sprijinul .grupării cuziste, deoarece legăturile cu „agitatoruL4 de la Iaşi se rupseseră în chiar ziua dizolvării parlamentului, oficial, prin declaraţii de la tribună.
Nicolae lorga a vorbit la mesajul noilor Camere în
14	iunie 1914. Era îngrijorat, deoarece, invocîndu-se evenimentele internaţionale, se ceruse amînarea măsurilor pentru pregătirea exproprierii şi a votului universal. El socotea că tocmai evenimentele ce se prefigurau ar fi fost de natură să grăbească satisfacerea drepturilor ţărăneşti, pentru că soldatul român de mîine trebuia să ştie *ce avea de apărat cu viaţa lui (cuvîntarea la p. 301—322).
In august 1914 a izbucnit războiul mondial. Parlamentul se găsea în vacanţa de vară, dar n-a fost convocat în sesiune extraordinară, fiindcă împrejurările cereau tact, discreţie, precauţie. Dealtfel, opinia generală era că politica României nu putea fi decît una singură: pregătirea pentru eliberarea românilor aflaţi de veacuri sub stă-pînire străină şi realipirea provinciilor locuite de ei la patria-mamă.
La 21 iulie/3 august 1914, Consiliul de Coroană s-a pronunţat aproape în unanimitate împotriva politicii alături .de Tripla Alianţă. In nici un caz cu Austro-Ungaria, a fost glasul care reprezenta vocea ţării. S-a hotărît atunci „expectativa armată44.
.58
Parlamentul n-a fost convocat imediat ca să ratifice această hotărîre. Dealtfel, în Consiliul de Coroană de la. Sinaia, fuseseră prezenţi toţi liderii partidelor politice şi ai parlamentului, precum şi toţi foştii prim-miniştrii care erau încă în viaţă. Nici chiar cînd corpurile legiuitoare s-au redeschis, la 15 noiembrie, nu li s-a cerut o asemenea ratificare. Scurt, discret, Brătianu a înştiinţat Parlamentul că evenimentele externe impun amînarea reformelor! Atît! Pentru majoritatea deputaţilor, măsura a venit ca o uşurare. Foarte puţine glasuri s-au auzit protestînd. Dealtfel, neutralitatea crease şi în Cameră şi în ţară o stare de spirit agitată: puţinii care erau de partea centralilor începeau să lucreze subteran, ajutaţi de propaganda germană, care se şi instalase în ţară, cheltuind milioane. Cei mai mulţi cereau însă intrarea imediată alături de Franţa, greu lovită la început de maşina de război germană. Mai ales studenţii, în frunte cu profesorii lor, au întreprins o vastă acţiune în toată ţara, cucerind cercuri tot mai largi de intelectuali şi chiar fruntaşi politici şi foşti miniştri. Manifestaţiile pentru intrarea în război alături de Franţa nu erau pornite numai din vechile simţăminte pentru poporul francez, istoriceşte înrudit cu poporul român, şi care în decursul ultimului secol a sprijinit România, dar şi pentru că cea mai mare parte a teritoriilor româneşti se aflau sub stăpînirea Imperiului austro-ungar.
Numai Brătianu nu se manifesta în nici un fel: politica lui care — sigur tindea să mergem alături de Antantă — era dusă cu atîta abilitate, încît pentru moment germanii şi austro-ungarii încă mai sperau. . .
Fără să fie de acord cu Brătianu, care nici faţă de el nu-şi rostea gîndurile adevărate, Nicolae Iorga nu participa încă la manifestaţiile de larg ecou pentru intrarea României în război alături de Franţa, fiindcă el era convins că intrarea României în război cerea un moment care nu venise încă. „Interesul românilor — spunea el — nu stătea în salvarea Franţei, pe care, desigur, o doresc toţi, ci el vizează în primul rînd păstrarea forţelor româneşti pentru ceasul care va trebui să-l aştepte şi care se apropie".
Succesele germane pe toate fronturile a făcut desigur să planeze în unele cercuri o stare de incertitudine. Brătianu însuşi lasă să se înţeleagă că era impresionat de aceste succese; dar aluziile le făcea mai ales în cercuri apropiate nemţilor şi austriecilor, pentru că voia cu orice
59
preţ să înlăture eventuale măsuri neplăcute pentru românii din Ardeal. Mai tîrziu lorga avea să mărturisească ce multă consideraţie îi inspira Brătianu pentru răspunderea ce şi-o asumase în momente atît de grele, dar şi un sentiment de ciudă fiindcă omul acesta nu împărtăşea nimănui gîndurile lui intime, deşi el, lorga, ar fi fost gata să-l ajute, independent de părerile ce le avea faţă de politica sa şi a partidului său în treburile interne.
în timp ce Parlamentul rămînea în vacanţă din motivele arătate mai sus, lorga, prin ziarul său „Neamul Românesc44, ducea o campanie susţinută şi, trebuie spus, de 'real răsunet în toată ţara, pentru crearea unei stări de spirit în favoarea luptei pentru dezrobirea teritoriilor româneşti aflate sub stăpîniri străine, şi nu pentru război în general, de al cărui caracter imperialist, de cotropire, de ambele părţi, nu se îndoia cîtuşi de puţin.
Pentru evidenţierea activităţii sale publicistice din a-eeastă perioadă, ziarul„Neamul Românesc44 păstrează în coloanele sale mărturii memorabile.
La 20 iulie 1914, într-un articol intitulat „Războiul general şi România44, lorga prevedea că „va fi unul din cele mai mari războaie ale istoriei omenirii. Ni se cere să ne prindem şi noi în acest infernal sabat, pe temei de «vechi tradiţii», de interese comune, de «echilibru» şi alte asemenea formule ipocrite. Orice conştiinţă va răspunde ho-tărît, din toate puterile sufletului: nu! Avem o armată, dee-i D-zeu cinste şi glorie nouă, pentru a ne apăra de asemenea contacturi imunde ale barbariei, iar nu pentru a o arunca în hora lor sălbatecă. Ca un popor de omenie, .aşteptăm în linişte, cu arma la picior! Ceasul acestuia vine, dar numai atunci cînd, asupra ambiţiilor zdrobite, ideea senină va şti să cumpănească dreptăţile naţionale, care azi nu se văd deasupra măcelului41. în acelaşi număr 3NT. lorga semna şi un al doilea articol: „Franţa şi Germania în cumpăna recunoştinţei noastre44, care se încheia cu următoarea frază: „Franţa nu poate pieri! Ar fi o catastrofă morală pentru omenire. Şi noi nu putem ajuta prin nimic, fie şi printr-un gest la pieirea ei, căci ar fi o crimă naţională44.
Ca să explice de ce nu sprijinea răsunătoarele manifestaţii din ţară pentru intrarea imediată în război, N. lorga scria în „Neamul Românesc44 din 31 august 1914: „N-am Îndemnat România să participe la războiul european şi nu îndemnăm nici acum. Lucrurile au cursul lor. Acest
*60
ceas nu e, pentru idealurile fireşti ale românilor, cel de azi, Probabil că nu va fi nici cel de mîine. Dar cine va trăi, va vedea44.
Pornind de ia ştirea că AL Marghiloman voia o schimbare de atitudine a României, ieşirea din neutralitate — pe care o susţinuse în Consiliul de Coroană de la Sinaia
—	cerînd intrarea în război alături de Austro-Ungaria, N. lorga îl avertiza astfel în numărul din 7 august al ziarului său: „Nu putem crede că d. Marghiloman, o minte aşa de subţire, a ajuns să judece astfel. Dreptatea, ca şi pedeapsa, vine tîrziu, dar vine! După toate ce ne va fi scris să îndurăm, va veni ceasul cînd ne vom găsi unii în faţa altora: acei cari au nenorocit ţara şi aceia cari au pătimit după nenorocire. Şi nu doresc nici duşmanilor mei de moarte — dacă i-aş avea —- oroarea ceasului aceluia pentru omul care a împins fără motiv şi fără dreptate această ţară nevinovată într-o aventură atroce!44
La 31 august, într-un articol: „Au steagul lor44, N.Ior-ga comenta decizia ungară de a lăsa ostaşilor români din regimentul de honvezi libertatea de a flutura în luptă steagul tricolor românesc, „Şi şefii politici militari, isteţi ca un precupeţ de bîlci, care strecoară bani falşi şi vînd stofa putredă, clipesc din ochi cu bucurie că au găsit momeală valahului, care-1 va face să spumege, să turbe, să biruiască şi să moară. Bucuraţi-vă, isteţi domni, dar eu cred că nu prea aveţi de ce. Va fi biruinţă — cum credeţi voi — va fi înfrîngere, cum bănuiesc eu, deşi nu sînt profet, dar să ştiţi că acel steag se va întoarce ... Un steag nu e ce credeţi d-voastră — momeală, momeală pentru valahi, ci ideal, dorinţa de neatîrnare şi sete de luptă. Iar după război nu vor mai fi în faţă nici sîrbi, nici ruşi, şi atunci veţi vedea voi ce înseamnă să vă jucaţi cu tricolorul românesc44.
Faţă de starea de spirit agitată a opiniei publice, la 7 septembrie 1914, sub titlul: „O declaraţie44, a încercat să explice din nou problema neutralităţii României: „în acest moment sîntem datori să vorbim limpede toţi. Ne-am învoit asupra neutralităţii fiindcă nu se putea, fiindcă era o imposibilitate morală să mergem cu Austro-Ungaria . . . Eu multe lucruri nu Ie ştiu, iar cîte le ştiu nu cred că am dreptul de a le spune4'. După ce a enumerat condiţiile care, chiar dacă s-ar fi îndeplinit — drepturile naţionale ale românilor din Monarhia habsburgică şi dovada că acest stat putea lupta, birui şi trăi ■— a conchis: „Dar s-a dove-
61
dit că românii din Ungaria au fost înşelaţi cu zvonul intrării noastre în acţiune contra Rusiei şi momiţi nedemn de impunerea tricolorului şi a lui «Deşteaptă--te Române»! Se cer fapte nouă. lată-lei Ele se judecă de la sine. Urmează de aici că opinia publică are dreptul să facă semnul mult dorit pentru trecerea munţilor? Aceasta o spun din toată puterea conştiinţei mele: nu! Acest drept îl are numai guvernul, dacă el are toate asigurările din altă parte cu ce sacrificii se pot face şi dacă armata noastră e pe deplin pregătită, regele Carol să facă semnul, să se facă semnul în numele regelui Carol! Dacă nu există posibili-tatea de a ne face o datorie elementară faţă de idealul pentru care generaţii întregi au luptat şi au sperat, să ni se spuie, în forma în care aceste lucruri se pot spune*. Atunci însă, cu sufletul zdrobit, naţia să se pregătească pentru ziua de mîine, după pacea care ne-ar lăsa cum ne-a găsit războiul, pentru o mare judecată împotriva acelora cari ne vor fi făcut prin nepregătirea; datorită nepriceperii şi lenii lor, mai mult rău decît toţi duşmanii noştri împreună. Aşa cred eu!“
Ziarul „Neamul Românesc44 a mai reprodus în această perioadă şi o seamă de conferinţe ţinute la Vălenii de Munte sau la Ateneul Român pe aceeaşi temă. Intr-o relatare: „Ce face Iorga?“ (14 septembrie 1914), se arăta că prin zeci de scrisori i se cerea „de a se pune în fruntea opiniei publice revoltate şi de a mulţumi deplin sentimentul naţional44. „Mi se cere — scria N. Iorga cu amărăciune ■— a fi călăuz, mie, celui căruia i s-au legat ochii ca să nu vadă, mi se cere a fi o forţă decisivă, mie, care sînt sărac şi singur. Şi oare, printre prieteni ca şi printre duşmani, nu sînt de aceia care doresc un stegar astăzi pentru a-1 lepăda mîine, ca pedeapsă că ei n-au ştiut, fiecare la locul lui, să biruiască? Acest rol, hotărît, nu-i primesc. Dar aş primi bucuros pe acela de a da astăzi la toţi, după ani de muncă împreună cu cei buni, la cîrma statului, întrucît se poate prevedea — biruinţa unei ţări sănătoase şi bine organizate. Şi dacă n-aţi voit aceasta şi n-aţi lăsat la lucru talentele şi energiile de care să vă îndoiţi şi împotriva cărora vă ridicaţi astăzi, oare eu? cel părăsit şi neajutat de nimeni, pot fi vinovatul?44
Intr-un alt articol, tot la 14 septembrie, el cerea guvernului să chibzuiască cu toată răspunderea asupra hotărîrii ce avea s-o ia: „Nici un guvern nu poate determina, ori din cîte inteligenţe ar fi compus şi ori de cît patriotism
ar fi însufleţit, sensul unei politici naţionale. Acesta se coboară din mii de experienţe, grele şi dureroase, în adîn-eul sufletului naţiunii şi trece din generaţie în generaţie
ca un instinct cu neputinţă de-a greşi3 mai infailibil decît toate Romele pontificale. Nu cu Austria — o spune de mult naţiunea — desigur. Contra Austriei — cînd o va spune guvernul, care trebuie s-o spuie. Aşa, fiecare va fi în rolul său. Iar România va fi apărată deopotrivă de aventurile de jos, care aduc cu ele măcar acel entuziasm care, de atîtea ori, contra politicii sănătoase, a dat biruinţa, şi de aventurile de sus, care nu lasă în urma lor, după insucces, decît nenorociri imense şi, lîngă dînsele, responsabilităţi mizerabile, de la care, de cele mai multe ori, lumea îşi întoarce capul cu dezgust44.
Aflat la 8 septembrie la Galaţi, va ţine în faţa unei imense mulţimi o cuvîntare (publicată în „Neamul Românesc44 din 14 septembrie) în care N. lorga dădea glas sensului ce trebuia atribuit numeroaselor manifest populare în favoarea intrării României în război: „Nu-mi stă în gînd să cobor valoarea, în multe cazuri foarte reală, a demonstraţiilor patriotice, chiar şi mai puţin oportune, după socoteala unora, care au avut loc în ultimul timp. Ele sînt fireşti şi nădăjduiesc că vor fi şi utile. Sînt apoi încredinţat că toţi aceia care au vorbit şi cîntat sub steagul ţării vor fi în rîndurile întîi ale celor ce vor alerga să-şi verse sîngele pentru dînsa. Azi manifestanţi, mîine eroi şi martiri. Căci se poate glumi cu atîtea lucruri, dar cu numele şi cu culorile ţării, nu44.
într-un alt număr al „Neamului Românesc44 din 21 septembrie, N. lorga a analizat „Acţiunea profesorilor universitari44, la care, după cum arătam, nu aderase. El îi îndemna pe profesori să fie contopiţi cu studenţii „într-o unitate morală perfectă44. întrucît acest lucru avea să se realizeze, „acţiunea profesorilor universitari din Bucureşti ne umple şi pe noi de mulţămire44. Tîlcul acestui îndemn se regăseşte în articolul de răspuns adresat celor ce-i cereau „un acces de românism44: („Neamul Românesc ^ din 21 septembrie) „Nu pot să fac cabotinaj patriotic în loc de operă fecundă pentru ţară, paradă în loc de jertfă, să fac teatru în biserica sfîntă a credinţelor mele44.
în încercarea de a lămuri singurul sens al neutralităţii pentru România, N. lorga arăta că erau ţări neutre care nu voiau nimic şi altele care voiau ceva: „A găsi formula care să deschidă drumul spre viitor fără primejduirea
63
prezentului, aceasta e problema. Căci un salt în vid, pentru a cădea cu picioarele zdrobite, cine l-ar cuteza?" Şi, totuşi „saltul trebuie să-l facem, dar cu oarecare siguranţă a puterilor noastre şi a locului unde vom ajunge". („Neamul Românesc" din 26 octombrie).
„Neamul Românesc44 din 2 noiembrie va publica însă memoriul profesorilor universitari către regele Ferdinand, prezentat în cadrul unei audienţe la palat, semnat de prof. dr. Toma lonescu, dr. I. Cantacuzino, dr. C. Istrati, Em. Pangratti şi L Tanoviceanu. Textul era urmat de un comentariu nesemnat, care însă poartă amprenta stilului lui N. îorga: „Publicăm cu plăcere acest frumos document de iubire pentru neam, care, completat cu declaraţia regelui şi indiferent de orice motive secundare, care pot inspira, într-un moment oarecare, o acţiune politică, merită aprobarea tuturor".
Profesorii universitari scriau: „Acum, cînd războiul cel mai mare ce cunoaşte istoria bîntuie la hotarele noastre ..România, în care este credinţa şi nădejdea neamului întreg, nu mai poate să stăruie în abnegaţia sa paşnică de pînă acum . .. Nimic nu trebuie s-o mai oprească de a trage sabia întru apărarea drepturilor şi realizarea aspiraţiilor naţionale... Trebuie să merităm naţiunea prin jertfa noastră proprie, să fim părtaşi la binefacerile ce izbînda principiului naţionalităţilor le va aduce umanităţii46.
în zile de restrişte pentru micile ţări atrase în război, ca de exemplu Serbia, N. Iorga a dat glas încrederii sale că ţara noastră nu se putea situa decît de partea acestora: „Ostaşi de la Valievo, ţărani eroici, fie norocul în calea voastră! Aibă parte ţara şi neamul vostru de secerişul ostenelilor voastre de viteji. Azi putem spune atît. Mîine vom putea face mai multl“ („Neamul Românesc" din 9 noiembrie 1914).
La 23 noiembrie, după deschiderea Parlamentului, N. Iorga, luînd cuvîntul pe marginea mesajului regal, afirma: „El vorbeşte de greutatea vremurilor şi de nevoia de a se întări şi mai mult armata în care putem avea încredere .. . Nu e nici o îndoială că toate aceste lucruri trebuie: o armată pe deplin pregătită şi o solidaritate morală absolută. Fără cea dinţii, un război poate fi un dezastru, fără cea de a doua, el nu va aduce nici măcar o mică parte din roadele pentru care se vor fi făcut jertfele lui".
64
Se ştie că cele mai înflăcărate chemări la luptă pentru dezrobirea Transilvaniei au fost adresate de „Liga Culturală44. N. lorga, luînd atitudine contra celor ce nu le era pe plac acţiunile ei, spunea în apărarea organizaţiei: „Liga e culturală. Ea reprezintă integral idealul ce se desface din această cultură, care e unitar românească. Ea nu poate vorbi decît în numele acestui ideal... ea nu face diplomaţie oportunistă. Ea afirmă, ea deplînge, ea condamnă, ea îndeamnă. Alţii, fireşte, vor ţine seama de ce se poate: ea arată numai ce trebuie“.
Declaraţiile primului ministru al Italiei, Salandra, privind neutralitatea acestei ţări, au fost de asemenea elogiate în „Neamul Românesc44 (nr. din 30 noiembrie): „Neutralitatea — afirmase premierul Italiei — nu este eternă, definitivă, ci o expectativă armată şi, mai mult, o expectativă atentă .. „Italia — încheia N. lorga — a spus tot ce era de spus şi încotro şi cum. E rîndul nostru. Nu?44
La 7 decembrie „Neamul Românesc“ saluta, cu litere majuscule, eliberarea Belgradului de către armata sîrbă. „Belgradul este din nou sîrbesc. S-a pierdut prin retragere, s-a recăpătat prin luptă. Trăiască Serbia eroică!46
Pentru a influenţa factorii de răspundere în favoarea unei politici de solidaritate cu ţările asuprite de imperiul dualist, la 14 decembrie, N. lorga atrăgea atenţia, pornind tot de la cazul Serbiei, că „alta ar fi fost situaţia, dacă s-ar fi creat solidaritatea popoarelor din Balcani44.
Apoi, în decembrie, Comitetul „Ligii Culturale “ a fost schimbat şi mult lărgit. Analizînd împrejurările în care s-a produs acest fapt, Nicolae lorga, în nr. 50 al „Neamului Românesc44, arăta: „Noul comitet — cu I. Lucaciu preşedinte, N. Filipeseu, Take Ionescu, N. lorga, dr. Is-trati, Barbu Delavrancea, Simion Mîndrescu, Oct avi an Goga, membri, şi C. Ranetti, dr. Şt. Bogdan şi ing. Lucaci cenzori — are ca linie de conduită accelerarea, printr-o bună şi sănătoasă pregătire a tuturor straturilor populaţiei româneşti, a momentului liberării românilor din Austro-Ungaria, care azi îşi varsă în zadar sîngele pentru o «patrie» vitregă44. La constituirea Comitetului, N. lorga a fost ales secretar general al „Ligii Culturale4* (februarie 1915). In discursul rostit cu acest prilej, a dat glas unui adevăr pe care doar un istoric de talia sa îl putea rosti:
65
„Dacă nu ne vom face datoria pe cimpul de luptă, se va ridica blestemul celor ce-au luptat de veacuri pentru noi şi existenţa noastră4*.
Revenind la viaţa parlamentară a sfîrşitului de an 1914, precizăm că un mare spaţiu de timp a fost ocupat de nevoile armatei, apoi de o lege pentru ajutorarea familiilor celor concentraţi şi lipsiţi de posibilităţi de trai:
15	lei pe lună celor de la ţară, 20 lei pentru cei de la oraş. S-au constituit nişte timbre de ajutor, de 5, 10, 25 şi 30 de bani. In vederea sporirii fondului de ajutorare, Const. Miile a cerut să se pună un impozit special pentru cei ce aveau un venit mai mare de 3 000 de lei anual. Necesităţile sporite de hrană a impus legea prin care se crea obligativitatea comunelor faţă de ogoarele nelucrate aleţăranilor chemaţi sub arme.
Dar nota dominantă a vieţii parlamentare în această perioadă a fost dată de cererea primului ministru Bră-tianu de a se renunţa la discuţii ce ar fi dat străinătăţii impresia că, în faţa gravelor împrejurări, politicienii se sfîşiau între ei. In consecinţă, din opoziţie s-au ridicat puţine voci. Şi profesorul lorga urca la tribună doar pentru chestiuni de măruntă importanţă. Acceptînd neutralitatea, socotea că guvernul trebuia sprijinit pînă la capăt. Istoricul şi patriotul frîna vocaţia tribunului. Recurgea însă des la arma scrisului, demascînd propaganda germană şi încurajînd pe credincioşii idealului naţional. Ştia bine că Wilhelm al II-lea insistase pe lingă Carol I să se declare de partea Puterilor Centrale. Tot astfel şi Franz Iosif, care mersese pînă la ameninţări. Acesta îi ceruse lui Carol să publice tratatul secret de alianţă a României cu Austro-Ungaria. Dar regele s-a eschivat. După moartea lui, stăruinţele pe lîngă Ferdinand n-au mai avut nici un ecou. „La cea dinţii întrebare făcută de Czernin prinţului de coroană (23 septembrie 1914) răspund acestuia categoric: «Spiritul public, care nu vrea război contra Rusiei, e de nebiruit; deci acest război nu se face»44. (N. lorga: „Sub trei regi44, p. 201).
Anul 1915 s-a scurs greu, cu lipsurile inerente stării excepţionale în care se găsea ţara. Pregătirea armatei române se făcea anevoie, din cauza condiţiilor de aprovizionare din străinătate. Nimeni nu ştia mare lucru des-
68
pre aceste pregătiri, deoarece şeful guvernului nu obişnuia să comunice Parlamentului nimic în legătură cu starea armatei. Şi nici n-ar fi fost oportun.
In Cameră s-au ridicat la un moment dat din nou voci pentru a se lua o decizie. Fostul şef al partidului conservator, Petre Carp, a vorbit în favoarea Puterilor Centrale. Ardeleanul Leonte Moldoveanu, deşi liberal, a atacat politica de tergiversare a lui Brătianu şi a cerut să se pună capăt neutralităţii prin intrarea României în război de partea Antantei. Şi-a presărat discursul cu descrieri ale situaţiei românilor din Ardeal, trimişi pe toate fronturile, în vreme ce familiile lor se zbăteau în nevoi cu speranţa că armatele române vor veni să-i elibereze.
După Leonte Moldoveanu a vorbit profesorul Iorga (14 decembrie 1915). A vorbit vibrant, înălţător (vezi discursul la p. 323—346). A terminat cu vorbele devenite profetice, chiar dacă împlinirea profeţiei a venit mai tîrziu. „Va veni o vreme cînd în această Românie mică, sfîşiată şi mîncată de discordii, vom face altceva decît contrafacerea modernă a organizaţiei politice fanariote; vom face un stat naţional popular, cuprinzînd în aceleaşi drepturi pe toţi românii . .
Camera în picioare a aplaudat prelungit şi repetat.
După cum se ştie, în 1916, neutralitatea românească a luat sfîrşit. Sosise momentul ca România să-şi dea contribuţia de sînge pentru a-şi apăra interesele naţionale superioare.
Prima jumătate a anului s-a scurs în încordare şi aşteptare. Parlamentul s-a ocupat de un buget uriaş, buget de război...
Sesiunea parlamentară de primăvară s-a închis la 3 aprilie 1916, dar, în loc să se redeschidă la 15 noiembrie., potrivit Regulamentului, s-a redeschis la 9 decembrie 1916, şi nu în clădirea Parlamentului din Bucureşti, ci în aceea a Teatrului Naţional din Iaşi! . . .
Prin cîte a trecut ţara românească în intervalul acesta de 8 luni s-au scris mii de pagini! Intrarea în război, exultarea publică după trecerea românilor peste Car păţi „ contactul cu maşina de război germană, surpriza şi drama retragerii, evacuarea Olteniei şi Munteniei în faţa pre-
67
siuiiii uriaşe germane, stabilirea frontului pe linia Nămo-loasa-Focşani, laşul refugiului pentru toată ţara, nădejdea
din urmă .. .
Iaşi, decembrie 9, 1916 ...
Deschiderea Parlamentului s-a făcut într-o atmosferă de îngrijorare. Guvernul Brătianu se prezenta remaniat, mai exact completat. Au intrat Take Ionescu, Barbu Delavrancea, N. Titulescu. Preşedinte al Camerei a fost ales V. G. Morţun.
Mesajul de deschidere cerea, în sfîrşit, să se „spună ţăranului că, luptînd pentru unitatea naţională, el luptă totodată pentru dezrobirea lui politică şi economică. Vitejia lui îi dă drepturi şi mai mari asupra pămîntului pe care-1 apără şi ne impune mai mult decît oricînd datoria ca, la sfîrşitul războiului, să înfăptuim reformele agrare şielectorale.44
Cînd lucrările normale au putut fi reluate, adică după constituirea Biroului Camerei, N. lorga a făcut această declaraţie fără echivoc: „In momentul de faţă nu pot exista decît două feluri de opoziţie: opoziţia meschină, care caută ca guvernul să comită greşeli spre a se folosi de dînsele, şi opoziţia loială şi patriotică, care nu doreşte nimic mai mult decît ca fiecare să-şi facă datoria64.
Făcîndu-se ecoul îngrijorării generale, a mai adăugat: „Această naţiune nu poate să piară, chiar dacă am fi cea mai ticăloasă dintre generaţiuni, căci sunt 20 de genera-ţiuni aci sub pămînt care ne vor susţinei(.
Nimeni nu intuia drama adîncă din cugetul lui Nicolae îorga. El crezuse în victoria trupelor noastre, care trecuseră Carpaţii. I se umpluse sufletul de bucurie că Ardealul avea să fie imediat eliberat şi că visul acesta frumos se realiza mai grabnic decît se sperase . . . Istoricul cuprinsese dintr-o dată icoana întregirii, legarea firelor istoriei, acum, a doua oară şi definitiv, după izbînda lui Mihai Viteazul cu patru sute de ani înainte. ,,Buletinele oficiale
—	scria el — care, din fericire, nu se întind în lăudăro-şenii zadarnice, ci spun lucrurile esenţiale, scurt şi cuprinzător, aduc vestea că, de la codrii Neamţului pînă la pasul Vîlcanului, Carpaţii au fost luaţi prin luptă. N-a fost suflet românesc care să nu se simtă mai puternic şi mai rnîndru la această veste. Şi nu ne-am bucurat ca de o cucerire dincolo de tradiţia noastră, de amintirile noastre, de dreptul nostru firesc şi absolut. Doar aceşti munţi,
68
din veac în veac, oricîţi stîlpi, cu ori cîte tărcături şi steme şi numerotaţii s~ar fi înfipt în ţărna lor pietroasă de cuceritori,-ca pentru cîţiva ani ori ca pentru mai multe veacuri, ai noştri au fost, ai noştri ca neam din cele mai bătrîne veacuri, cînd pe-aici păzea, răzimat în lancea lui aspră, ciobanul dacic, pînă în ziua de astăzi, cînd nici o măsură de stînjenire şi împiedicare ungurească n-a putut izgoni de deplin pe mocanul nostru, împărat pastoral al plaiurilor. De la acei strămoşi dacici, muntele, mîndrul şi tainicul nostru munte, ale cărui izvoare au un grai pe care singuri îl putem înţelege, a trecut în stăpînirea romanilor, cari n-au căutat — oameni cuminţi ce erau! — să smulgă rădăcinele adînci ale acestui zdravăn brad. Dar ei au fost cei dintîi cari au tăiat în piatra stîncilor drumuri pe care puteau să treacă mii şi mii de ostaşi şi greoaie caravane de negustori. .. Muntele a fost străbătut astfel în inima lui însuşi de o nouă şi binefăcătoare cultură. Ce de mai barbari, cari pe vreme aceea nu purtau ceacouri austriace şi nu reprezentau o -«cultură naţională», pretenţioasă şi agresivă, s-au strecurat jos pe şleaul şesului! Sus a fost linişte şi poezie, statornicie şi tradiţie, Şi acum o mie de ani şi mai bine, tot ciobanul adăuga la viaţa frumoasă a naturii frumuseţea vieţii omeneşti. Au întemeiat o ţară, cea dinţii Ţară Românească, cu gîndul hotărît că o întemeiază pentru toţi românii. Vecinii au zis munteni celor cari au făcut din Cetatea Argeşului un Scaun de Domnie, le-au zis aşa şi cînd caii lor războinici au băut apa, cruşită de sînge, a Dunării.. . Din ţara Muntelui s-a făcut, prin încordări şi suferinţe de şase sute de ani, România. Ea vine să-şi ceară Muntele... “* Cînd primele veşti rele au început să lovească în inima care închisese în ea o bucurie atît de mare, suferinţa este zguduitoare. Şi veştile rele s-au succedat cu repeziciune ...
Năruirea din sufletul lui Iorga a fost copleşitoare. Şi-a recăpătat un strop de respiraţie abia la Iaşi, unde s-a ivit şi o rază de nădejde. Desigur, foarte curînd plenitudinea credinţei i-a revenit. Istoricul a reluat firul evenimentelor şi şi-a dat seama că zilele, oricît de grele, nu puteau fi decît trecătoare. „Căci ce este un război? ... Un lucru mare, mare şi greu, cel mai mare şi cel mai greu lucru ce se poate închipui pentru o societate omenească în-
*	Nicolae Iorga, Războiul nostru în note zilnice, voi. II, p. 89—90.
69
treagă, cercarea adîncă, pînă la cel mai neînsemnat factor care contează, şi el, a puterilor acelei societăţi, examenul integral, care atrage după sine pedeapsa umilinţei şi a decăderii, şi, de atîtea ori, pentru stat, a desfiinţării chiar, deci a robiei politice pentru aceia cari n-au ştiut lupta, fiecare la locul lui şi fiecare din toată conştiinţa şi energia lui. Acesta e războiul. Uneori el se cere în adunări politice, el se urlă pe stradă. Toate acestea n-au a face. Nimic nu se determină prin manifestări prealabile, ci totul se hotărăşte prin ceea ce se poate da cînd el izbucneşte44. Or, credinţa lui era că ţara, poporul, încă nu-şi spuseseră euvîntul.
La Iaşi deci profesorul lorga a trebuit să susţină moralul prăbuşit al lumii oficiale şi să îmbărbăteze populaţia înspăimîntată. Micul lui ziar, ,,Neamul Românesc44, devenise o hrană a deznădăjduiţilor, nu numai în lumea aflată în spaima mizeriei. Chiar pe front, în înfrigurarea din faţa necunoscutului ameninţător, soldaţii primeau tonica liniştire prin cuvintele pline de focul credinţei în victoria de la urmă.
Cînd a făcut remanierea guvernului, Brătianu i-a oferit şi lui N. lorga un loc în noua echipă, dar el a refuzat, fiindcă avea la Iaşi, în împrejurările acelea excepţionale, o altă misiune de îndeplinit. Credinţa lui în popor nu-i anula şi îndemnul unei aspre judecări a celor ce cîrmui-seră ţara: „Este vorba de drumul greşit al unui întreg regim, care se isprăveşte, pe care noi am fi voit să-I vedem isprăvindu-se... Un nou regim începe; el nu înlătură nici o bunăvoinţă, nici un patriotism, nici un ideal* dar înlătură hotărît toate rătăcirile şi toate păcatele. In ce priveşte vechiul regim, nimeni pe lume nu-1 poate judeca astăzi sau mîine. Ca toate regimurile care se isprăvesc, el se găseşte astăzi în aşteptarea judecăţii generaţiilor viitoare, care vor aprecia asupra lui.“ Nu era timpul pentru istoric a cerceta, a fixa cine era mai vinovat şi cine mai puţin vinovat. „Nici unul din noi nu va mai fi în viaţă în clipa hotărîrii depline asupra jumătăţii de veac care a precedat nenorocirea de astăzi. Vom fi murit toţi cînd această sentinţă se va rosti44, afirma el în şedinţa din 14 decembrie 1916.
La 25 decembrie 1916, Nicolae lorga a vorbit de la tribuna Camerei rostind unul din acele discursuri care zgu-
70
duie sufletul omenesc. Dacă lorga a fost în adevăr un mare orator în sensul cel mai curat al cuvîntului, şi nu un retor de rutină care să-şi confecţioneze o cuvîntare pe geometria artei oratorice, apoi acest discurs din 25 de cembrie îl reprezintă în cea mai mare măsură pe patriot, situîndu-1 pe treapta cea mai de sus a vorbitorilor noştri, neegalat în mijloacele lui de expresie. Momentul greu al zilelor acelea, profesorul l-a fixat în istorie astfel: „Nu am fi vrednici de tot ce s-a făcut pentru noi dacă pentru a uşura destul de greaua vinovăţie pe care o avem cu toţii, mîine chiar nu am primi pe soldaţii noştri, după biruinţa operei de dreptate, după eliberarea teritoriului nostru, după întregirea teritorului rasei noastre, nu numai cu florile culese din acest pămînt, ci şi cu darul însuşi al pămîntului hrănitor pe care ei îl muncesc44. (Cuvîntarea se reproduce la p. 347—366).
La 9 mai 1917 s-au readus în discuţia Camerei marile reforme, amlnate în 1914, dar devenite imperios necesare în timpul războiului — împroprietărirea ţăranilor şi votul universal. Proiectul a venit tot pe cale de iniţiativă parlamentară şi privea modificarea Constituţiei, art. 19, care vreme de multe decenii decretase proprietatea ca „sacră şi inviolabilă44, deşi aceeaşi Constituţie vorbea de posibilitatea exproprierii bunurilor particulare pentru cauză de utilitate publică. Se prevedea însă numai exproprierea moşiilor mai mari de 500 de hectare, Odată cu modificarea art. 19 din Constituţie, se prevedea de asemenea modificarea art, 57 şi 67, primul articol referindu-se la modalitatea alegerilor pentru Cameră, iar al doilea — la alegerile pentru Senat, în vederea introducerii votului universal.
La 20 mai, guvernul a prezentat propriul său proiect pentru reforma Constituţiei, cu totul deosebit de proiectul grupului parlamentar liberal, depus la 6 mai. Proiectul guvernului preciza limitarea exproprierilor la 2 milioane de hectare, la care se adăuga exproprierea domeniilor Coroanei, exproprierea pământurilor deţinute de Casa Rurală şi acelea deţinute de străini. în acelaşi proiect se prevedea, ca şi în primul, modificarea articolelor privitoare la modalităţile de votare. Pentru Senat, votarea directă se făcea numai pentru jumătatea numărului membrilor, cealaltă jumătate urmînd a fi aleasă de consiliile comunale şi cele judeţene.
La acest proiect, lorga a vorbit în ziua de 9 iunie.
71
In atmosfera laşului din vremea aceea, agitat, ba chiar înspăimîntat, fiind ameninţată însăşi fiinţa statului, cu-vîntul profesorului era aşteptat cu mare nerăbdare, deoarece reformele erau menite să fortifice credinţa poporului într-o îndreptare şi, în acelaşi timp, să asigure masa ţărănească aflată sub arme şi încleştată pe cîmpul de luptă că statul va trece de urgenţă la reformele atît de mult cerute. Camera nu mai era însă completă, întrucxt o bună parte din deputaţi era plecată din Iaşi. Lipseau şi mulţi deputaţi care rămăseseră în teritoriul ocupat. ..
Iorga a vorbit puţin, dar a atins o problemă căreia trebuia să i se dea un răspuns constructiv: ce politică trebuia dusă după revenirea Ardealului la patria-mamă» fiindcă pentru el nu exista nici un dubiu că sfîrşitul războiului se apropia şi că provinciile aflate sub asupriri străine se vor elibera. Şi el a cerut — aşa cum un mare istoric o putea cere — să ne pregătim pentru o viaţă democratică, o viaţă de dreptate, de cultură populară. Pentru că Ardealul se rezema pe viaţa ţăranului. Trebuia cîştigat şi păstrat acest ţăran în raport cu conştiinţa populară, mîndră, curată şi vitează. Cît priveşte proiectul de modificare a Constituţiei, N. Iorga a spus că cea dintîi cale pentru ca societatea întreagă să se pătrundă de dreptatea revendicărilor ce se impuneau era să nu existe om care să privească problema exproprierii sub latura intereselor sale personale. Marile reforme nu erau opera unei singure generaţii; într-un fel sau altul participa la ele fiecare generaţie. Dar peste aceste mari probleme, una le lasă în urmă pe toate celelalte: chestiunea eliberării teritoriului naţional.
La 13 iunie 1917, N. Iorga lua din nou cuvîntul pe marginea aceluiaşi proiect pentru modificarea Constituţiei, A fost ultima cuvîntare în acel Parlament, fiindcă la 10 iulie Camera a luat vacanţă, iar la deschidere, la 15 decembrie, nu s-au mai putut ţine şedinţe din lipsă de deputaţi...
încheierea primei jumătăţi a anului 1917 este şi încheierea perioadei din activitatea parlamentară a lui Nicolae Iorga pe care ne-am propus s-o tratăm în volumul de faţă. în a doua jumătate a lui 1917, armele au avut rolul hotărîtor. Cît timp soarta armelor româneşti
72
a depins numai de vitejia ţăranului-ostaş — atît de îndrăgit şi stimat de Nicolae lorga — ea ne-a dăruit epopeea nemuritoare a Mărăştiior, Oituzului şi Mărăşeştilor. Atunci cînd însă, spre finele lui 1917 şi în 1918, factori independenţi de voinţa românilor au făcut ca laşul refugiului să trăiască o nouă dramă, în calitate de capitală provizorie a unei ţări ce trebuia să se plece în faţa duşmanului pe care-1 învinsese în lupta dreaptă şi deschisă pe cîmpul de bătălie, lorga a rămas, în continuare, la datorie, O datorie pe care şi-a făcut-o pînă la capăt şi care i-a adus suprema satisfacţie de a prezida, în decembrie 1919, dezbaterile Parlamentului României întregite, ce avea să hotărască asupra marilor reforme atît de îndelung şi nejustificat amînate.
Primind învestitura, Nicolae lorga avea să afirme: „Datoria mea e netedă: nepărtinire faţă de oricine aduce aci cuvîntul convingerilor sale, apărarea faţă de toţi a drepturilor sfinte ale cuvîntului şi păstrarea acelei desăvîrşite urbanităţi în discuţiuni, care e cea mai sigură chezăşie pentru sporul lucrărilor noastre.
Ţara cere neîntîrziat satisfacerea unor nevoi pe cari, cu o admirabilă resemnare, care nu dă nimănui dreptul să abuzeze de dînsa, ea le-a suportat în ultimii cîţiva ani. Ea cere cît mai repede îndeplinirea unei opere largi de reforme, care să atingă curajos toate domeniile vieţii naţionale; ea cere ca jertfa de timp pe care a făcut-o părăsind grele ocupaţiuni, pentru a ne trimite aci, şi jertfa de bani pe care o face ţinînd această Adunare, ca aceste jertfe să fie pe deplin răsplătite, fiind în stare să preţuim cu toţii marele ceas istoric de care nimeni nu se poate face nevrednic, fără ca blestemul vremurilor cari vor veni să apese asupra lui“.
Avem convingerea că istoria poate şi trebuie să se pronunţe în continuare asupra activităţii politice a marelui savant, pentru că N. lorga, aşa cum va afirma G. Căli-nescu în 1946, „peste orice şovăire şi posibilă eroare, avea însuşirea de a simţi ca toţi cetăţenii buni ai acestei ţări în linie istorică. Inima lui a indicat sonoră, ca un ceas de catedrală, bătăile secrete ale inimilor noastre, ale tuturor4'.
ION CONSTANTINESCU
Antologie
NOTA
în transcrierea textelor, am aplicat normele ortografice în vigoare, păstrînd particularităţile de exprimare ale oratorului. Titlurile sînt date de noi şi reprezintă sintagme şi scurte idei desprinse din discursuri, alese pe considerentul că exprimă, îndeobşte, ideea centrală a expunerii.
„Menirea mea de deputat democrat-independent..
12	iunie 1907
Onorată Cameră, ţin să mulţumesc mai întîi onoratei Camere pentru desăvârşita linişte şi urbanitate cu care a ascultat anunţarea interpelării mele.
Mi-ar fi părut foarte rău dacă anunţarea acestei interpelări ar fi fost primită cu semne de dezaprobare sau de duşmănie, precum nu mi-ar fi părut bine dacă anunţarea acestei interpelări ar fi fost primită cu semne de simpatie.
Camera aceasta are o menire cu totul deosebită de Camerile celelalte. Este o Cameră aleasă în jurul unui program definit şi ea este menită să aducă programul acesta la îndeplinire.
Aceasta este o Cameră de reforme, venită după o mare criză, după o mare nenorocire naţională.
*	Acest prim discurs are ca obiect dezvoltarea interpelării adresate în şedinţa din 8 iunie 1907 ministrului de interne, I. I. C. Brătianu, în următoarele chestiuni:
„1. Nu crede d-sa că e bine a închide, printr-un mărinimos act de amnistie pe care l-ar propune suveranului, durerosul capitol al răscoalelor ţărăneşti?
2.	Nu crede d-sa că trebuie să se spuie în Cameră rezultatul anchetei deschise împotriva acelor cari, în opera de potolire a răscoalelor, au întrecut puterile ce li s-au dat, săvîrşind fapte reprobabile sau criminale, bătăi şi asasinate?
3.	Nu crede d-sa că guvernul ar trebui totuşi să înceapă încă de acum opera de reforme, anunţînd măcar Camerelor programul său desluşit şi intenţiile sale precise?
4.	Are vreun amestec guvernul în patentele ingerinţe făcute în alegeri şi se gîndeşte a pedepsi pe funcţionarii ce s-au făcut vinovaţi de un ilegal şi imoral exces de zel?"
Conform regulamentului, epuizîndu-se cele trei zile de la adre-sarea interpelării, ea a devenit, la 12 iunie, punct al ordine! de zi.
77
Prin urmare, într-o astfel de Cameră, dacă trebuie să se audă toate părerile, părerile acestea trebuie să fie primite cu o linişte desăvîrşită.
Ar fi o adevărată nenorocire dacă, după atîtea Camere zgomotoase, pasionate sau sentimentale, aceasta ar fi o Cameră sentimentală, zgomotoasă şi pasionată.
Mi-a părut bine că mi s-a îngăduit să dezvolt această interpelare în sesiunea extraordinară, fiindcă, dacă nu toate părerile se vor primi, cel puţin este bine ca toate părerile să fie de la început exprimate [. . .]. însă, dacă părerile mele nu sînt aceleaşi cu părerile deputaţilor cari se află aici, este bine ca şi aceste păreri să fie exprimate, şi cred că atunci cînd voi arăta ce cred în cutare sau cutare chestiune, se va primi arătarea părerilor mele cu acea seninătate şi stăpînire de suflet care se cuvine.
Eu, din partea mea, dacă aş auzi pe un deputat foarte conservator, pe un partizan al părerii că 5 000 de oameni pot să ceară jerta a 5 milioane de oameni, l-aş asculta cu toată liniştea pentru că şi aceasta este o părere şi toate părerile trebuie arătate; precum, dacă s-ar fi ales în alegeri un deputat socialist, aş fi ascultat cu toată liniştea ■— deşi n-ar fi fost nou pentru mine — enunţarea principiului socialist, şi fiindcă s-a zis că există un curent anarhist, pe care nu-1 cunosc, dacă ar fi fost ales un deputat anarhist, l-aş fi ascultat cu toată cuviinţa şi bunăcuviinţa pe acela care ar fi făcut expunerea principiilor sale în această privinţă. [.. .]
Mărturisesc că am o idee foarte înaltă de misiunea noastră a tuturor; am un fel de fior de demnitate deosebită din momentul în care am intrat în această Cameră; mă simt părtaş al unei părţi mai mari sau mai mici a maiestăţii care se găseşte întrupată în această reprezen-taţiune naţională, şi dacă în unele cazuri autoritatea guvernului asupra unei părţi din Cameră e mare, nu trebuie să se uite că întîi vine Camera, pe urmă vine guvernul, care trebuie să fie ales de factorul cel mai înalt constituţional din această ţară, din majoritatea Camerei şi după vederile Camerei.
Deci, sentimentul acesta de demnitate al Camerei, care află un răsunet în inima mea, şi nu ar putea lăsa să se strecoare această sesiune extraordinară fără ca în ea să fie vorba, răspicat, de problemele cele mari, cari preocupă întreg poporul nostru, şi pentru rezolvarea căror probleme ne aflăm aici în Parlament.
Rog să se creadă că nu servesc nici o intrigă — căci nu am talentul de intrigant — şi intriga nu poate răzbate în conştiinţa mea, cu desăvîrşire curată, ceea ce formează însuşirea mea de căpetenie şi temeiul fiinţei mele publice în această ţară.
Prin urmare, zic, nu vreau să pregătesc greutăţi guvernului, nu vreau, cum se zice de obicei, să întind o cursă uneia sau mai multora din persoanele răspunzătoare, cari conduc în momentul acesta ţara. Nu vreau să silesc pe cineva la anumite declaraţiuni cari i-ar face rău sau cari ar fi o stavilă în dezvoltarea acţiunii sale. [. . .]
In interpelarea aceasta nu am nici scopul de a face, cum se zice, un debut, debuturile se fac la teatre şi la circuri, şi ar fi mult mai prejos de demnitatea noastră de a crede că unul dintre noi ar fi nerăbdător pentru debutul lui.
Iarăşi nu înţeleg această Cameră ca două tabere, dintre cari cea mai mică pîndeşte pe cea mai mare, şi fără să gîndească la dreptate sau la răspundere, caută să pregătească dificultăţi taberei celei mai mari, şi întrebuinţează, să zicem, un deputat independent, pentru ca, în condi-ţiuni mai bune, să pregătească noi şi mai grele dificultăţi.
Eu nu socot că menirea noastră este aceea de a ne urmări, de a ne pîndi, de a ne atinge, de a ne jigni, de a ne împiedeca unii pe alţii. In Camera aceasta sînt liberali — conservatori mai puţini — şi întîmplarea sau un anumit fenomen sufletesc în poporul nostru a făcut de s-a ales şi un deputat independent.
Faţă de această situaţie, avem toţi menirea de a colabora după puterile şi după luminile noastre la opera cea mare de reformă. [. . .]
Sînt absolut independent, cu deplină cunoştinţă a datoriei care mă apasă, cer de la d-voastră nu aplauze, fiindcă acelea ar fi o dovadă de sentimentalism a acestei Camere, şi Camera trebuie să stea rece faţă de toate părerile şi să le judece; şi nu-mi trebuie neîncetatele semne de aprobare sau de dezaprobare, cari şi acestea din urmă ar fi un semn de sentimentalitate, care mi s-ar cuveni atunci cînd aş minţi sau cînd aş insinua lucruri urîte.
Vă rog să binevoiţi a mă asculta trecînd peste neînsemnatul talent de vorbă pe care pot să-l am, peste cunoştinţa de drept care, o spun de la început, îmi lipseşte cu desăvîrşire, alta fiind chemarea mea în societate, şi peste neînsemnătatea mea politică. Căci n-am decît cunoştinţele
79
mele şi meritele particulare în domenii speciale. N-am în ţara românească, în puterile constituite, nici o aderenţă şi simt doar în jurul meu un curent destul de puternic, de viitorul căruia însă nu pot să-mi dau seama. Ascultaţi în mine glasul întrupat într-un om al acestui curent, precum şi voinţa acelor 1 100 alegători din Iaşi, cari, fără nici un interes şi fără nici o intervenţiune, m-au trimis aici.
D-lor, nu este îndoială că zilele în cari trăim sînt zilele cele mai triste şi mai pline de răspundere din ultima jumătate de veac.
Ne găsim a doua zi după răscoale, cari se pot numi revoluţie; acum cuvîntul de revoluţie nu trebuie să însemneze întotdeauna ceva rău; sînt revoluţii rele cari aruncă un popor înapoi, dar sînt şi revoluţii bune care strămută un popor înainte; revoluţia însemnează o schimbare repede a unei stări de lucruri; noi sîntem chemaţi să facem, în împrejurările prin cari trecem, o revoluţie binefăcătoare: a da la cinci milioane de români o situa-ţiune materială şi morală, la care au dreptul şi care trebuie a li se da dacă voim ca această ţară să trăiască mai departe.
Au trebuit, pentru a fi vorba de o schimbare ca aceasta, să vie răscoalele ţărăneşti.
Toată lumea ştie în ce împrejurări s-au săvîrşit aceste
răscoale.
Eu sînt istoric şi am căpătat de multă vreme acea stă-pînire de mine, însuşirea aceea a înlăturării părţii personale şi acea înlesnire de a grupa în jurul unor idei faptele petrecute în faţa ochilor mei sau aflate din izvoare sigure, drept care trebuie, pentru a da un tablou istoric, să mi se dea voie să expun pe scurt care a fost dezvoltarea acestor răscoale ţărăneşti. Că ţărănimea noastră este cea din urmă dintre ţărănimele din Europa sub toate rapoartele, în această privinţă nu poate să existe îndoială; în nici una din ţările Europei, nici chiar în Turcia, nici o ţărănime nu a rămas înapoi ca ţărănimea din regatul român.
Nimeni nu poate să fie făcut răspunzător de aceasta; sînt aşa de mulţi factori încît căutarea răspunderii s-ar pierde cu desăvîrşire.
Ţărănimea aceasta este săracă, nu ştie ce să facă cu timpul său, ţărănimea este împiedicată de multe ori a face cu timpul său ceea ce ar crede de cuviinţă, şi ea nu are nici un amestec real în viaţa publică.
80
Acestea sînt lucruri cari nu se pot contesta. Nu pot sa zic că vinovat este cutare sau cutare curent, sau cutare grupare, sau cutare partid, dar asupra faptului nu există
contestaţie.
Acum ţărănimea aceasta, dacă s-ar fi resemnat a trăi în această stare, lucrul ar fi fost foarte satisfăcător pentru ordinea publică, dar nu şi pentru viitorul României. Căci viitorul României nu se poate rezema, după cum nu se poate rezema viitorul nici unei ţări, decît pe mulţumirea celei mai mari părţi dintre locuitorii pămîntului naţional şi pe conştiinţa care uneşte pe cea mai mare parte din locuitorii acestui pămînt.
Anume motive au făcut ca în masele populaţiunii să izbucnească vechea nemulţumire. Vedeţi, ele intră în legătură cu oraşele prin serviciul militar, prin cultura adusă, prin necesităţile economice ale acestor oraşe, prin anumite influenţe cari vin de la oraşe, prin anumite elemente omeneşti cari se duc din sate către oraşe. Şi într-o bună dimineaţă ne trezirăm cu o răscoală.
Ea a izbucnit în Moldova, în judeţul Botoşani, şi ştiţi pentru care cauză a izbucnit acolo, au fost trusturile cari purtau războiul între ei, trustul Fischereştilor şi trustul Iui Juster, .
In lupta aceasta s-a întrebuinţat şi o făgăduială dintre acelea pe care din nenorocire deseori au întrebuinţat-o candidaţii de deputaţi de la colegiul III. S-a zis că falcea se va da cu un anumit preţ; ţăranii au auzit acest lucru şi au crezut că nu este numai o făgăduială, au crezut că porunca vine mai de sus şi, de aici, pentru falcea cu un anumit preţ, s-au început turburările din Botoşani.
De acolo răscoala a sărit în anumite judeţe din Muntenia, Fac apel la conştiinţa fiecăruia din d-voastră, d-lor deputaţi, ca să-şi amintească în ce împrejurări s-a făcut această sărire, care arată mai bine ca orice că aveam a face cu un fenomen elementar, provocat de motive economice, singurele care pot răscula mulţimea, pentru că numai foamea pune arma în mîna omului sărac în contra celor bogaţi, şi că nu a fost o organizaţiune făcută în oraşe, nici o organizaţiune venită de peste hotare. Căci ne-a ferit dumnezeu de o organizaţiune venită de peste hotare. Dacă s-ar fi ştiut ce se va petrece în România, dacă se luau măsuri de peste hotare pentru a înlesni revoluţionarea ţăranilor; această revoluţiune nu se mîntuia cum s-a mîn-tuii {. . .] După aceasta s-a început răscoala în unele sate
81
din Oltenia; atunci represiunea a luat un caracter de energie, de care eu voi vorbi îndată, şi care a fost îndreptăţită oarecum de spaima oraşelor că vor fi năpădite de bande, cari vor pătrunde în cuprinsul lor.
Măsurile luate au fost repezi şi uneori crude. Cu modul acesta răscoalele au fost înăbuşite.
După înăbuşirea răscoalelor, guvernul s-a găsit înaintea unui număr de oameni compromişi. Fireşte că oricine a luat ciomagul, fireşte că oricine a apucat tăciunele, fireşte că oricine a strîns arme tăioase şi a atentat la viaţa cuiva, la proprietatea cuiva, a făcut un lucra urît, necreştinesc şi nelegal. Dar sînt atîtea şi atîtea lucruri cari sînt menite a aduce o rătăcire de spirite şi să producă o stare de anarhie.
Prin urmare, dacă se ţine cineva pe tărîmul legal, fără îndoială că nu poate să fie nici o discuţiune cu privire la fapta acestor oameni. Sînt oameni cari au călcat legea, şi legea trebuie să se răzbune.
Dar nu acesta este punctul meu de vedere. Căci nu se ţine cineva numai de legi, — doar legile nu s-au coborît din cer, ci s-au alcătuit aici pe pămînt — noi trebuie să ţinem seama şi de motive superioare, motive de dreptate,
—	nu de drept, — motive de umanitate şi motive naţionale, şi pe aceşti oameni să-i tratăm altfel.
D-lor, aşa de mulţi sînt aceia cari au fost amestecaţi în răscoale, aşa de mulţi sînt aceia cari erau gata să se amestece în răscoale — însă numai anumite împrejurări sînt cari i-au împiedicat, fiindcă aceeaşi stare sufletească era şi la unii şi la ceilalţi —, aşa de mulţi erau aceia cari au mers şi au atacat avutul oamenilor, aşa de mulţi sînt aceia cari au lovit — din fericire sînt puţini acei cari au săvîrşit crime — şi aşa de mulţi sînt acei cari au fost părtaşi în răscoalele ţărăneşti, încît nu pot fi aduşi cu toţii înaintea judecăţii, încît legea nu se poate răzbuna împotriva tuturor.
Din nenorocire, se ştie că ţara noastră, fără ca un partid să fie mai răspunzător decît altul, starea noastră de cultură morală este vinovată pentru aceasta — din nenorocire se ştie că noi sîntem o ţară fără administraţie, o ţară fără putere publică, în cel mai adevărat şi mai înalt înţeles al cuvîntului.
Ştie oricine că agenţii puterii publice nu sînt respectaţi, că agenţii puterii publice nu sînt lăsaţi să lucreze. Prin
82
urmare, cînd a fost vorba să se caute vinovaţii, atunci s-au întrebuinţat două mijloace:
Sau au fost luaţi din grămadă acei cari au fost mai uşor văzuţi* acei cari au fugit mai încet; deci cei mai meşteri, cei mai inteligenţi, prin urmare, cei mai bine pregătiţi şi cei mai vinovaţi au scăpat, nu rămîne îndoială. Astfel s-au luat din grămadă oameni care erau mai puţin vinovaţi decît ceilalţi.
Al doilea sistem a fost acela de a cere informaţiuni în deosebite locuri cu privire la persoanele vinovate.
Informaţiunile s-au dat adeseori de cei interesaţi, prin urmare, s-a dat de logofeţii boiereşti, de alţi funcţionari administrativi de pe moşie, şi oamenii aceia au crezut că a venit momentul cînd pot să satisfacă anumite răzbunări.
Cunosc un caz cînd un preot din Moldova, din satul Scheia, judeţul Roman, a primit înştiinţarea să spuie pe cine crede el vinovat. Şi a stat omul, s-a gîndit toată noaptea să găsească vinovaţi într-un sat unde nu se petrecuse nimic şi să-şi facă listă. Şi a venit învăţătorul, care era un om cumsecade, a venit proprietarul, care era un om milos şi i-a spus:
„Părinte, nu poţi să faci listă de vinovaţi pentru un fapt care nu s-a săvîrşit“. — Ştiţi ce a răspuns preotul? „Totuşi, dacă mi-a venit înştiinţare, este pentru un fapt care există, prin urmare, şi vinovaţi trebuie să existe“.
Puţin a lipsit să se facă lista şi să aibă urmările pe cari le înţelegem,
Prin urmare, au fost arestaţi, au fost întemniţaţi, au fost — să adăogim cuvîntul care iarăşi este drept şi nu cuprinde în sine nici un fel de mustrare specială, pentru un anumit, fel de persoane, ci înseamnă un păcat general
—	au fost bătuţi, au fost schingiuiţi, chiar în judeţele unde emu prefecţi din cei buni.
Prefecţi de aceştia buni mi-au mărturisit că nu au fost în măsură — atît este de rea starea morală în această ţară, — nu au fost în măsură să oprească opera de răzbunare de clasă şi opera de răzbunare personală împotriva acestor nenorociţi.
Iar acum oamenii aceştia se judecă, se judecă de Curţile cu juraţi, dintre cari unele au anumite dispoziţiuni şi altele alte dispoziţiuni; dintre cari numai foarte puţine vor fi la nivelul acela moral de nepărtinire şi vor avea simţul acela înalt de dreptate, vor avea cultura aceea
83
deosebită care trebuie pentru a judeca cineva astfel de fapte.
Prin urmare, iată ce se întîmplă cu judecarea acestor oameni luaţi din grămadă, cari au stat în prevenţie 3 luni, cu judecarea acestor oameni cari împotriva l?gii au fost bătuţi şi unii mai rău decît bătuţi; iată ce se intimplă cu dînşii la judecarea deosebitelor curţi cu juraţi: ia Iaşi, unde fără îndoială, s-a jefuit în anume şaţe. din ...judeţ, la Iaşi, Curtea cu juri, în urma apărării unor călduros! prieteni ai ţăranilor, achită; în Vaslui, nu număr de proprietari pătrund în comisia juraţilor, judecă cu asprime şi condamnă. Vinovăţia e aceeaşi în Iaşi şi în Vaslui; cei din Iaşi, după cele 3 luni de prevenţiune, şe duc înapoi acasă; cei din Vaslui, cari n-au făcut mai mult rău decît cei din Iaşi, intră în puşcărie pe numeroşi ani de zile.
Mergem mai departe: în Piteşti s-au săvîrşit unele fapte în judecarea proceselor acestora care au trezit indignarea generală, pot zice a tuturor locuitorilor acestui oraş. In vreo două sate din Argeş, unde n-a fost răscoală în adevăratul înţeles al cuvîntului, unde s-au ars numai cîteva curţi boiereşti şi s-au lovit fără a-i răni cîţiva funcţionari administrativi de pe acele moşii, acolo curtea cu juraţi a condamnat un număr destul de mare de vinovaţi în faţa legii, i-a condamnat la muncă silnică pe viaţă sau la un mare număr de ani de puşcărie.
Ce s-a văzut în Piteşti după această condamnare, cred că nu se va vedea deseori în această ţară, şi constituie o adevărată ruşine pentru moravurile noastre: un număr mare de femei, de copii, de bătrîni şi de rude ale acelor nenorociţi luaţi din grămadă, cari aruncaseră şi ei cărbunele aprins, cari au fost lovit şi ei în grămadă, rudele acestea cu jale au străbătut toate străzile acelui oraş plîngînd pe ai lor, ca şi cînd ar fi intrat în mormînt.
Dacă se lasă să se desfăşoare mai departe judecarea proceselor ţărăneşti de curţile cu juri, se va observa acelaşi lucru, o inegalitate absolută; într-un judeţ achitarea repede, în altele condamnări exagerate, iar într-o a treia categorie, osînde de acelea cari întrec toate marginile legii, cari întrec toate marginile omeniei şi cari constituie, cum am spus, o ruşine pentru noi.
D-lor, dacă este să judece cineva lucrurile nu din punctul de vedere al legii stricte, ci din punctul de vedere al dreptăţii, va avea să facă următoarea socoteală: între aceia cari merg înaintea juraţilor nu mă îndoiesc că sînt
84
diritre acei cari au săvîrşit omoruri. Poate are să-mi vie greu şi mie să susţin că un om prins asupra faptului omorînd, că omul acesta trebuie să fie cuprins în măsura amnistiei. Dar aceia sînt puţini, foarte puţini. Sînt atîţia alţii însă faţă de cari nu se poate articula o vină precisă. Aceştia rămîn, prin urmare, mai ales ca să tragă gloaba; aceştia rămîn ca să primească pedeapsa.
Insă ei au primit înaintea judecării o pedeapsă, fiindcă au stat într-o închisoare, cum a fost închisoarea de la Craiova, cu complicaţii de tifos, în care alţii au fost trimişi din viaţă înainte de a ajunge la acest soroc de judecată. Şi apoi cei arestaţi au fost de trei, de patru, de cinci ori mai mulţi decît acei cari au să fie judecaţi.
Unii au fost luaţi din sate fiind nevinovaţi, duşi pe drumurile acelea straşnice de la sfîrşitul iernii; au fost trataţi cum tratează funcţionarul administrativ la noi pe omul îmbrăcat rău, căci la noi sînt două dreptăţi: dreptatea pentru cei îmbrăcaţi bine şi dreptatea pentru cei îmbrăcaţi rău; pentru cei din belşug hrăniţi şi pentru flămînzi. Este un păcat al timpului, şi fiecare dintre noi ar dori să nu fie aşa. Toţi sîntem cetăţenii aceluiaşi stat şi ni se cuvin aceleaşi drepturi cari trebuie să fie respectate.
Au fost aduşi, au fost ţinuţi rău, au fost traşi la răspundere pentru un păcat pe care nu l-au făcut şi pe urmă li s-a dat drumul.
Prin urmare, noi, societatea, clasa conducătoare am săvîrşit, faţă de o mulţime de oameni, un mare păcat, acela că i-am lovit pentru o vină pe care n-au făcut-o.
Deci, odată ce am fost aşa de răi faţă de nişte nevinovaţi, putem să fim mai buni faţă de acei cari au avut o parte de vină.
Dar să ţinem seama încă, că din punctul de judecare şi osîndă, nu există ţară cu moravuri bune şi ţară cu cultură care să aibă drept scop o răzbunare. Toate teoriile noi în materie de drept penal spun că pedeapsa n-are alt scop decît să împiedice pe cineva de a săvîrşi un rău mai departe, sau de a da un exemplu acelora cari ar fi dispuşi să săvîrşească o vină de acelaşi fel.
Acesta este scopul fiecărei judecăţi.
Să vedem dacă s-ar atinge acest îndoit scop, condam-nînd pe ţărani, adică lăsîndu-i în seama unor curţi cu juraţi cari îi poate condamna la pedepse enorme; întîi, ţăranii aceştia, fără îndoială, nu se vor mai găsi în împre-
35
j urări de acelea încît să poată săvîrşi ceea ce au săvîrşit. Cred că învăţătura a fost aşa de straşnică, — pentru noi aceasta este o învăţătură şi este şi pentru ei, săracii, dar învăţătura pentru noi a fost aşa de grozavă, cînd am văzut că se cutremură pămîntul sub picioarele noastre şi opera mare a generaţiilor, şi eu zic: a tuturor generaţiilor de la întemeierea principatelor pînă acum, ameninţa să fie sfărîmată — prin urmare, a fost aşa de straşnică învăţătura noastră, încît nu vom lăsa să se ajungă la noi răscoale ţărăneşti.
Această Cameră va da fără îndoială reforme, va trebui să Ie dea; aceasta este cea dintîi datorie a ei. De aceea am spus că nu înţeleg ca o astfel de Cameră să manifeste ambiţiuni particulare, să reprezinte luptele clasice de partid, să întreţie spiritul acela politic, care atîta vreme a fost nenorocirea ţării noastre.
Aşa încît nu se poate zice că ţăranii „se vor învăţa minte44 prin astfel de pedepse, şi nu vor face ceea ce au făcut cu ocaziunea turburărilor din urmă. Aceasta nu se poate, şi dovadă că ţăranii, chiar dacă n-ar interveni hotă-rîrea noastră fericită de a le da dreptatea care o au, ci i-am arunca în nedreptate şi ilegalitate, noi, cei luminaţi, pe ei, cei neluminaţi, ar uita orice pedepse de azi; dovadă că lucrul stă aşa este ceea ce s-a petrecut cu prilejul turburărilor ţărăneşti, acum în urmă la Academie.
Academia are moşiile sale, unde ţăranii sînt foarte bine trataţi şi este un lucru foarte demn de laudă pentru această adunare de oameni aşa de culţi că au săvîrşit îmbunătăţiri în condiţiunile în cari trăiesc ţăranii de pe acele moşii şi că vreau să le dea mai multe înlesniri chiar decît au astăzi.
La Academie au venit trei ţărani din Tecuci, — aşa mi s-a spus: dacă nu spun adevărul, doresc să fiu întrerupt
—	au venit trei ţărani şi au declarat că, chiar dacă doi din ei ar trebui să moară, iar cel de-al treilea să se folosească de eroismul cu care şi-au jertfit viaţa, ei sînt gata să moară. Aşa am auzit, şi cred că este adevărat.
Iată psihologia lor, iată punctul lor de vedere. Prin urmare, nu se poate vorbi de îndreptarea repede prin osînde a psihologiei ţăranilor. Acesta este sufletul ţăranilor, şi nu se poate schimba prin luni de închisoare. Cînd omul îţi declară oricînd că este gata să înfrunte chiar moartea, numai ca urmaşii lui măcar să aibă o situaţiune mai bună decît aceea în care au trăit gene-
86
raţiuni întregi, poţi lucra eu mijloace aşa de mici ca articolele codului penal?
Deci, oricare ar fi partea „educativă44 în sentinţele pe cari le-ar da diferitele curţi cu juraţi faţă de ţărani, cari au astfel de idei şi astfel de sentimente eroice şi ilegale, ea nu va avea nici un efect.
Mai departe, în ce fel prin condamnările acestea s-ar exercita asupra ţăranilor celorlalţi o influenţă moralizatoare?
Nu asupra acelora cari au făcut mişcarea aceasta, dar asupra acelora cari nu s-au amestecat deloc. Ţărănimea noastră nu are cunoştinţa afacerilor publice, ea nu va afla decît într-o măsură mică, într-un fel pe care nu-1 poate înţelege, ce pedepse s-au rostit împotriva ţăranilor vinovaţi.
Pe de altă parte, spiritul de clasă, — aceasta o ştie fiecare din deputaţii ţărani şi fiecari din d-voastră, cari aţi fost în atingere cu ţăranii. Din nenorocire, acest spirit a fost aşa de puternic — şi era provocat prin sentimentele noastre exagerate de clasă, — încît nu vedeau în afară de marginile clasei lor. Căci iată ce s-a întîmplat la moşia institutului Oteteleşeanu de lîngă Bucureşti, cum o spune d. Slavici într-un articol tipărit în ,,Tribuna“. D-sa a auzit pe ţărani zicînd: „ai noştri au făcut cutare lucru în Moldova, noi sîntem datori să facem acelaşi lucru aici“. Şi, cu toate că administratorul moşiei este un om bun, ei credeau că trebuie să treacă peste această bunătate, fiindcă este la mijloc un interes de clasă.
Este dar o stare de suflet care admite orice ilegalitate. Prin urmare, spiritul de clasă este cel tare şi nu poate face să pătrundă sentimentul de legalitate în clasa ţărănească. Atunci ce rămîne să facem? Rămîne ca guvernul să stăruiască pe lîngă membrii curţilor cu juraţi ca să fie blînzi? Aceasta nu poate s-o facă, fiindcă guvernul nu poate să intervină în conştiinţa juraţilor. Să facă ca ţăranii să fie judecaţi de anumiţi juraţi, prin urmare, guvernul să falsifice lista juraţilor? Aceasta nu se poate.
Să intervie cu o graţiere? Aceasta însemnează să se dea oamenilor încă o dată iluziunea unei comedii care se joacă în această ţară, înseamnă să facem să se creadă că toate acestea sînt numai vorbe; îi aduci, îi judeci, îi condamni, îi trimiţi acasă; prin urmare, în actul acesta înalt al dreptăţii nu ar mai putea să se vadă decît o jucărie. Cu totul altfel ar fi dacă guvernul ar provoca uitarea, ierta-
87
rea, pe calea care este mai legală, — eu nu cunosc legile aşa bine ca să fixez condiţiunile speciale în cari ar fi să se hotărască amnistia, în cari ar fi să dăruim noi, sau guvernul, sau factorul constituţional cel mai înalt din ţara aceasta o asemenea amnistie, [. ..]
Amnistierea aceasta ar fi avut darul de a împiedica un mare număr de nedreptăţi şi ar fi avut şi folosul că ar fi făcut pe ţărani să înţeleagă că ţara este şi a lor, şi că nu există dreptate şi milă numai pentru cei cari stau sus, ci există şi pentru cei cari cu fruntea sîngerată zac jos învinşi.
Actul acesta de amnistie ar fi o măsură care ar îndrepta pe aceia cari s-au prăbuşit şi i-ar ridica în rîndu-rile oamenilor şi, în acelaşi timp, ar face pe ţărani să vadă că noi nu înţelegem o Românie confiscată, o Românie rezumată la cîteva mii de oameni de la oraşe, ci înţelegem să întemeiem o Românie adevărată, cu toate puterile şi cu tot concursul lor. în ceea ce priveşte amnistia, aveam de spus aceste lucruri. Acum Camera va judeca cum crede. Prevăd felul cum vor judeca aleşii colegiului III, deputaţii ţărănimii, reprezentanţii suferinţelor acestei ţărănimi, deputaţii cari, oricît de perfecte ar fi sentimentele lor de legalitate, trebuie să aibă încă mai mare sentimentul lor de simpatie umană, de frăţie şi sentimentul lor de milă. Şi prevăd iarăşi felul cum vor judeca deputaţii tineri, acei tineri cari se inspiră de la sentimentul solidarităţii naţionale în cel mai înalt grad al cuvîntului — o solidaritate naţională care, plecînd din acest moment, ar ierta păcatele unora şi păcatele altora, pentru ca să scoată la iveală numai însuşirile pozitive ale neamului nostru şi cu aceste însuşiri pozitive să întemeieze un viitor modern, un viitor în adevăr civilizat pentru ţara noastră.
Guvernul care ştie şi alte lucruri decît le ştiu eu, care cunoaşte mai bine sistemul de legi, căruia îi este supusă România de azi, guvernul care are, fără îndoială, şi interesul său de partid de menajat, guvernul care poate vrea să cruţe pe partidul celălalt... Se vorbeşte mult de „armonie"; vedeţi, însă, o armonie prea întinsă nu mai este o armonie; a întinde o apă prea mult, aşa încît să acopere tot ce poate acoperi, înseamnă să nu acopere în adevăr nimic; eu nu cunosc rîul care să fie în stare a acoperi în întregime un şes imens, şi nu cunosc atîta iubire şi atîta cruţare, care să fie în stare a trece peste toate deosebirile,
88
care să fie în stare a trece peste toate păcatele şi, prin urmare, care să fie în stare a face dintr-un popor încleştat în luptă tragică, o mare turmă fericită, unindu-se toate în acelaşi strigăt de... armonie supremă!
... Guvernul, deci, va face ceea ce crede. Eu am spus ceea ce îmi impune conştiinţa mea, am spus ceea ce îmi impune datoria mea; căci pe baza acestui program şi pe baza acestor revendicări, şi nu pe altceva, am fost ales deputat în acest Parlament.
Ca un strigăt al conştiinţei mele revoltată, ca un cuvînt al inimii mele îndurerată, rog să fie primite aceste cuvinte. Hotărîreâ nu este a mea, ci este a d-voastră.
Trec acum la al doilea punct al interpelării mele. Dacă cea dintîi parte a fost mai întinsă, asupra celorlalte puncte voi trece mai repede.
D-lor, din nenorocire, în împrejurările în cari se află ţara noastră acum, nu este de măsura unui guvern, — fie el cel mai bun dintre guverne, — nu este în puterea, va-săzică, a unui guvern să administreze cum vrea şi să ia măsurile pe cari le voieşte. Directivele pot să fie foarte bune; însă aceste directive se pot falsifica, se pot întor-tochia sau strîmba de acei cari ajung în atingere cu realitatea nenorocită. Şi în adevăr că realitatea la noi este foarte nenorocită!
[.. .]
D-lor, clasele populare cînd sînt sărace, cînd au conştiinţa că sînt nedreptăţite, cînd n-au conştiinţa legilor, cînd n-au încredere în clasele conducătoare, pot să săvîr-şească fel de fel de lucruri. Aceste clase n-au cunoştinţa dreptului şi nedreptului, legalităţii şi ilegalităţii, şi, prin urmare, procedează nu potrivit cu dreptul, ci cu pasiunea lor. Dar nu este acelaşi lucru cu noi, aceştia din clasa luminată. Această clasă a primit lumina şcoalei ca să înţeleagă că puternicului nu-i este îngăduit acelaşi lucru care este îngăduit celui slab în momente de disperare. De aceea s-a dat instrucţiune claselor conducătoare, ca să înţeleagă că acela care are toate mijloacele în mînă nu trebuie să le întrebuinţeze pe toate şi cu atît mai mult să treacă peste marginile lor.
Cine a căpătat o cultură superioară trebuie să~şi formeze şi o inimă în raport cu această cultură, să procedeze cu sentimente creştineşti de iubire de oameni, cu sentimente civilizate.
89
Nu este îngăduit unui om cult să abuzeze de puterea lui, căci aceasta este o nenorocire pe de o parte şi cea mai mare ruşine pe de altă parte.
[..•]
în anumite judeţe, funcţionarii civili şi demnitarii militari, — şi nu înţeleg să ating întreaga ordine a funcţionarilor civili sau a demnitarilor militari, — să nu se răstălmăcească cuvintele mele. Dacă este un om căruia să-i fie drag de steagul tricolor şi de uniforma românească, apoi mie îmi este drag, mie, care ştiu cît s-a făcut sub acest stindard şi cîte vitejii s-au săvîrşit de această uniformă; înaintea acestui steag — care este al ţării, — mă descopăr, şi în faţa armatei cînd ar trebui să lupte contra duşmanilor naturali, dîndu-ne dreptul nostru vechi şi sfînt, mă închin pînă la pămînt, Dar funcţionarii civili şi agenţii militari au călcat puterile lor, acesta este un adevăr pe care nu-1 va contesta nimeni.
Probe au fost destule, sîntr mulţi cari ar fi putut vorbi, dar frica i-a împedicat; au fost unii însă cari au vorbit. Este un funcţionar de la căile ferate, care, sub propria lui Iscălitură, într-o scrisoare adresată jurnalelor, a spus că tatăl său, ţăran din Mehedinţi, a fost scos din sat — unde nu era răscoală — dus la marginea drumului şi împuşcat. Un profesor din Ploieşti a declarat că tatăl său din Mehedinţi, dintr-un sat unde nu era răscoală, a fos scos din sat şi împuşcat, şi d. ministru de interne într-o foarte frumoasă pornire a sufletului său a adresat o telegramă profesorului din Ploieşti, în care îi arată regretele pentru omorîrea tatălui său şi îi făgădueşte o anchetă.
Alte informaţiuni, întărite printr-o telegramă care mi-a venit în ajunul acestei interpelări, spun cum preotul din Corcova, în Mehedinţi, împreună cu alţi oameni, a fost amăgit, dus la cercetare, după ce se stabilise că nu a fost vinovat, şi îndată ce a fost scos din sat, împuşcat; au fost doi morţi, unul din răniţi a scăpat cu viaţă.
După ce am spus faptele, ţin să declar că nu poate să-mi treacă prin minte [. . .], ca să spun că s-a găsit un guvern în ţara românească care a dorit aceste acte. Desigur, că guvernul nu a dorit aceste acte, desigur că durerea care am simţit-o în sufletul meu au simţit-o nu numai toţi oamenii cu minte din această ţară, dar şi aceia cari aveau răspunderea situaţiunii, aceia cari se găseau în fruntea guvernului ţării.
Iarăşi, deşi se crede că ocupaţiunile mele ştiinţifice şi didactice sînt de natură a face din mine un veşnic naiv — nu mi-ar părea aşa de rău dacă mi-ar rămîne un grăunte din pulberea aceasta de aur a naivităţii pînă la adinei bă-trîneţe — nu-mi închipui că se poate, în împrejurările de astăzi, să se facă o anchetă care să găsească pe toţi vinovaţii, pe toţi oamenii cari au bătut, cari au omorît, care au arestat pe nedrept, cari au insultat, numărul este aşa de mare şi mijloacele cari stau la dispoziţia guvernului sînt aşa de mici, şi interesele de clasă cari apără pe aceşti oameni sînt aşa de puternice, şi intrigile politice joacă un rol aşa de mare în viaţa noastră, încît nu se va putea ajunge la urmărirea lor.
Nu-mi închipui un tribunal judecind pe toţi acei cari şi-au întinat onoarea lor, săvîrşind faptele pe cari le-au săvîrşit; nu-mi închipui acest lucru. Dar sînt sigur că întreaga Cameră, oricît ele mult o consideraţie de partid ar împedica-o de a arăta, printr-un gest măcar, că simte în acelaşi fel cum simt şi eu în acest moment, sînt sigur că întreaga Cameră protestă din fundul conştiinţei ei, împotriva unor acte cari au servit duşmanilor României în străinătate ca să ne înfăţişeze ca pe un popor lipsit de ei-vilizaţiune, ca pe un popor barbar, care nu are însuşiri creştineşti şi care nu este la înălţimea morală ce se cere în aceste vremuri.
Aplauzele cari nu se aud, şi ştiu de ce nu se aud, le simt eu în inima mea, şi socotesc că tot aşa le simte toată lumea, fiindcă dacă nu le-aţi avea în inima d-voastră aţi şuera, şi pentru că nu şueraţi, este că le aveţi în inima d-voastră cum le simt şi eu.
Trec la al treilea punct, la punctul ce priveşte programul guvernului.
D-lor, eu sînt om cinstit, şi ca om cinstit nu-mi este permis să bănuiesc cinstea altuia. însă cinstea colectivă a guvernului stă în momentul de faţă în executarea programului de reforme.
Prin urmare, nu stă în mintea mea să spun că guvernul nu vrea să dea reformele ce a făgăduit. Dar el ţine seamă de anumite oportunităţi pe cari eu nu pot să le ţin în seamă, şi menirea mea de deputat democrat-independent, de deputat naţionalist în această Cameră, este să rog pe guvern, cu toată puterea ce am în convingerea mea, este să-l rog să grăbească măsurile acestea de prefacere a Ro~
91
mâniei, să-l rog să grăbească aceste măsuri în interesul poporului întreg, în interesul conştiinţei publice, în interesul viitorului ţării noastre şi în interesul chiar al guvernului. Prin anumite cruţări, guvernul va slăbi situaţiu-nea sa, prin anumite măsuri de energie o va înălţa, fiindcă nu mai sîntem ca la acea veche „înţelepciune politică44, ci am ajuns, mulţămită lui Dumnezeu şi jertfelor celor învinşi, la momentul eroismului politic. Şi guvernul trebuie să aibă eroismul politic care trebuie pentru a dezrobi un întreg popor de formule seci.
[...]
Doresc ca ţara noastră să ajungă o ţară de nebuni [. . .], să aibă un parlament nebun, care să se gîndească la măsuri de reforme dintr-o zi pe alta, decît să avem o ţară înţeleaptă care să zăbovească lucrări de acestea din primăvară în toamnă şi din toamnă în primăvară, pînă ce bolnavul ne va muri pe mînă, şi noi cu el, căci prin el trăim.
Acesta este motivul pentru care aş fi dorit ca această sesiune să fie extraordinară; în ceea ce priveşte anotimpul, desigur că este, dar aş fi vrut să fie extraordinară şi din alt punct de vedere: extraordinară ca conştiinţă, extraordinară ca demnitate, extraordinară ca energie.
De la început să fi crescut inima noastră a tinerilor, căci nu trebuie să fim prea cuminţi la vîrsta noastră, ca să nu ne mai rămînă nimic de pierdut la bătrîneţi înaintate; de la început ar fi trebuit să hrănească entuziasmul nostru şi dorinţa noastră de fapte prin declaraţiuni energice, prin declaraţiuni eroice, cum am spus, prin care să vedem limpede că în timp scurt se vor realiza acele reforme de care România are neapărată nevoie.
Dacă, însă, după mine se va ridica d. ministru de interne, căruia i-am adresat interpelarea, şi ne va declara că aceasta este intenţiunea sa, vă asigur că în toată Camera nu va exista om mai bucuros decît cum voi fi eu. [. . .]
Am o ultimă observare de făcut.
Nu cred ca, din tot ceea ce am spus, să nu se desfacă cea mai mică urmă şi cea mai slabă dorinţă de a ofensa.
D-lor, eu sînt nou aici. Nu mă pricep în maşinării, de a răspunde prin vorbe rele la vorbe rele, prin insinuări la insinuări; mă simt destul de curat pentru a putea răspunde oricărui atac, dar cred că în interesul acestei Ca-
92
mere se va. proceda în răspuns cu aceeaşi impersonalitate, cu aceeaâi discuţiune a principiilor cu cari interpelarea a
fost concepută, pronunţată şi mîntuită*. Acestea am avut
de zis.
•	Dezbaterile Adunării Deputaţilor (ia continuare se va cita D.A.D.J, ax. 3 dla
29 iunie 1907, p. 20—26.
*	I. I. C, Brătianu, ministrul de interne, s-a eschivat a da răspunsuri angajante în chestiunile concrete ale amnistiei şi reformelor, îăcînd doar promisiunea că Parlamentul se va strădui a lua hotărîri înţelepte şi bune, într-o strînsă conlucrare cu guvernul: „Trebuie ca guvernul să judece întrucît solidaritatea socială şi siguranţa statului permit şi reclamă asemenea hotărîri şi în ce timp, în ce măsură pot fi ele luate". întregul răspuns la interpelare vădeşte o totală neînţelegere din partea claselor suprapuse a stringenţei rezolvării chestiunii agrare.
De altfel, la 14 iunie, sesiunea extraordinară şi-a încheiat lucrările, numind o comisie formată din 34 de membri pentru a colabora cu guvernul la efectuarea legilor agrare. N. Iorga şi-a exprimat părerea că numărul membrilor era prea mic, că ar fi fost necesară poate cîte o comisie pentru fiecare proiect în parte. A, D. Sturdza, preşedintele Consiliului de Miniştri, a respins propunerea, considerînd numărul de 34 prea suficient.
Componenţa comisiunii, publicată în Monitorul Oficial, învederează că majoritatea celor aleşi erau partizani ai menţinerii marii proprietăţi. Ea va acţiona în spiritul opticii din scurtul mesaj regal, care,, în ce priveşte rezolvarea problemei agrare, enunţase doar modestul obiectiv de a statornici „relaţiunile dintre proprietarii mari şi săteni44.
„Adevărul, aşa cum îl văd şi cum îl simt eu..
23 noiembrie 1907
Onor. Cameră, n-am pretenţiunea că vorbind de la această tribună să creez un curent, ce sînt sigur că nu-1 voi crea şi nu voi schimba părerile nimănui. De lucrul acesta sînt sigur de la început. Sînt dator însă să arăt de ce socot că nu sînt în măsură să aduc vreo schimbare în ideile nimănui din aceia cari mă ascultă.
Intîi mi s-a spus foarte cavaleresc, de la începutul carierei mele parlamentare, că mă găsesc înaintea unui areopag foarte dificil şi care nu seamănă deloc cu acela pe eare-1 am de obicei. Mi s-a spus că sînt obişnuit să vorbesc înaintea acelor tineri sălbateci, cari se numesc studenţi, sau înaintea unui auditoriu inferior, care se adună la conferinţele ştiinţifice; şi astfel, cînd voi veni în Parlament, voi fi fără ştiinţă de rostul frumos, fără putinţă de a-mi exprima ideile cum se cuvine şi mă va întîmpina un dezastru.
Am primit această înştiinţare cu un zîmbet; nu am venit aci ca să fac impresiune; nu sîntem doar o ceată de cabotini sau snobi cari trebuie să arătăm care dintre noi are mai mult talent de a născoci, de a spune într-o formă subţire lucruri dezagreabile pentru adversari, chiar dacă ele constituie o calomnie şi o nedreptate şi dacă nu au nici o legătură cu binele ţării. Cu toate acestea, s-au spus lucrurile aceste, încît s-a creat în această Cameră o stare de spirit duşmană mie şi convingerea că nu am însuşirile trebuitoare pentru ca să mă fac înţeles şi ascultat.
*	Discursul reprezintă răspunsul la mesajul regal prezentat la deschiderea sesiunii ordinare 1907—1908.
94
D-lor, fiecare din d-voastre aveţi o forţă mai mare decît mine, prin faptul că faceţi parte dintr-un partid; fiecare partid are organizarea sa, sistemul său special de asociaţiune. Prin urmare, aşa fiind lucrurile, sînteţi unul pentru toţi în anume momente, toţi pentru unul în momente grele; situaţia mea nu este de aceeaşi natură. Nu reprezint nici o asociaţiune în stare de a guverna, nici o legătură formată în înţelesul politic, nu reprezint decît un curent în opiniunea publică, reprezint pe aceia cari nu fac politică şi cari nu au dreptul de a o face, deşi sînt patru milioane în populaţiunea ţării, faţă de un milion de orăşeni, dintre cari iarăşi numai o minoritate are dreptul de a face politică; şi dacă se întîmplă ca dintre aceia cari ar putea să facă politică, mulţi nu o fac, este de dispreţ pentru viaţa noastră politică obişnuită.
Dacă lucrurile sînt aşa, se poate întîmpla ca eu să fiu mai tare decît cum se pare, şi se poate întîmpla ca d-voastre să fiţi eu mult mai slabi decît aparenţa, tocmai fiindcă nu reprezint nici o alcătuire politică, şi să mă ferească Dumnezeu să ajung a face vreodată parte din o asociaţie politică de interese sub orice nume. [.. .]
Un alt motiv care m-a împiedicat de a avea o acţiune asupra spiritului sau asupra inimei d-voastre, este faptul că felul cum sînteţi alcătuiţi în grupări politice vă împiedică cu desăvîrşire de a-mi da ascultare mie, independent.
Partidele politice de la noi se deosebesc, dacă nu prin altceva, printr-o disciplină care vă asigur că nu are nimic roman, în înţelesul de roman de apus. Poate însă să aibă ceva roman în înţelesul romanităţii orientale, care s-a numit „Bas empire“ şi se zice de obicei bizantinism. Eu am scris istoria Imperiului bizantin şi în această privinţă am oarecare competinţă. Disciplina bizantină constă, înainte de toate, în aceia că, dacă fuge unul, fug toţi, dacă unul a părăsit situaţia lui faţă de idei, nimeni nu mai cutează să o mai păstreze. Prin urmare, d-voastre sînteţi disciplinaţi şi în special partidul reprezentat prin majoritatea acestei Camere e un partid foarte disciplinat. Acest partid foarte disciplinat nu primeşte, are hotărîrea să nu primească nici un fel de influenţă din afară, ci primeşte orice fel de influenţe numai de la aceia din care este alcătuit, influenţe de idei, de instincte, de interese, dar nimic de la aceia cari se găsesc dincolo de cercul fermecat al partidului.
95
Este fără îndoială un mare triumf ca să se adune mai multe mii de oameni sub o disciplină de fier ca aceasta.
Şi din acest punct de vedere desigur că disciplina partidelor de astăzi este un triumf al artei. Triumfuri de acestea de altminteri au atins şi alte alcătuiri politice în deosebite timpuri. Aşa, de exemplu, fiindcă s-a făcut comparaţie între partidul liberal în faza lui actuală şi între o monastire de ordin călugăresc în timpurile destul de depărtate, iezuiţii au avut o disciplină şi mai şi decît aceea care o poate avea o majoritate în timpurile noastre.
Deci, disciplina d-voastră de partid vă sileşte să nu mă ascultaţi şi înţeleg foarte bine cauza pentru care, de cîte ori ridic cuvîntul în această Cameră, mă aflu într-o atmosferă duşmană, aş putea zice, în ceea ce priveşte anumite persoane, chiar necuviincioasă. [. . .]
Cînd, întîia oară, am vorbit în această Cameră, cînd mă uraţi cu mult mai puţin decît acum, cu toate că n-am conştiinţa să fi săvîrşit cine ştie ce păcat din iunie pînă în noiembrie, cînd am vorbit pentru întîia oară aci şi am atins chestiunea reformelor, am scos un strigăt, care nu venea din dorinţa de a fi bine văzut în anume cercuri sau în vederea a cine ştie ce situaţiune viitoare, am scos un strigăt, care venea din inima mea şi care trebuia să iasă din inima d-voastre a tuturor [.. .]. Căci, d-lor, poate că n-a intrat vreodată în Camera românească un om cu in-tenţiuni mai curate decît mine. Cînd am ieşit din alegeri, ca singur deputat ales fără nici o influenţă a puterilor constituite, şi am venit aici în mijlocul d-voastre cum nu se poate veni cu gînduri mai colegiale, aveam sincera dorinţă de a colabora la cele bune cu d-voastre. Nu tăgăduiesc că aceasta a putut fi considerat ca un element de slăbiciune; dar în felul acesta am venit, ignorînd cu desăvîrşire deosebirile dintre liberali şi conservatori, cari se ameninţau cu războiul obişnuit, cari continuau cu despărţirea ţării în două tabere, ce caută să-şi facă tot răul. Credeam că nenorocirea aceea groaznică, pe care o port veşnic în amintirea mea şi care a dispărut din amintirea celor mai mulţi dintre conducătorii actuali şi dintre acei cari au pretenţia de a ne conduce pe urmă; credeam că a adus o preschimbare radicală în toată viaţa ţării şi credeam că, venind cu aceste convingeri, voi fi privit cu simpatie. Credeam că-mi va fi dată putinţa de a aduce şi elementul meu de muncă în folosul unei prefaceri a ţării
m
noastre, prefacere a cărei necesitate a fost dovedită prin caracterul groaznic al comoţiunii prin care am trecut.
Naiv am fost atunci şi naiv sînt astăzi şi nu doresc să rămîn decît un izolat în naivitatea mea în mijlocul acestei societăţi care ar fi fericită să se întoarcă Ia naivitatea din trecut a ţării şi care n-a profitat părăsind-o, din calculele strimte venite dintr-o activitate stăpînită de motive curat materiale.
D-lor, cînd s-a deschis Camera, în iunie, m-am aşteptat ca deschiderea să aducă ceva foarte însemnat, ceva care să nu fie numai o formalitate, că nu se vor vota numai birourile, că nu se vor aduce numai anumite legi, cari nu comportă o discuţiune specială, credeam că atunci, în iunie, se va exprima în întregime programul guvernului şi se vor arăta toate reformele cari trebuiau să se facă.
Credeam că încă de atunci se vor da îndreptările României celei noi, pe care toţi o aşteptam şi pe care eram toţi în drept să o aşteptăm. Şi am venit cu o bucurie şi o iubire, nu numai iubire pentru clasa către care merge totdeauna inima mea, dar o iubire către toţi românii de bine, doritori de muncă; am venit cu o astfel de iubire încît nu cred că se va găsi pereche în nici unii din aceia cari şi-au început cariera politică la noi în deosebitele timpuri.
Mă temeam numai de un lucru la început cînd am venit în această Cameră; mă temeam de aceea că disciplina va învinge pornirile bune, că sentimentele personale, pe care le apreciez şi foarte mult le apreciez în d-voastre, că talentele, cari sînt în Parlament şi în toată clasa noastră conducătoare, vor fi desfiinţate, strivite prin punctul de vedere al disciplinei, prin amintirile trecutului întreg. Şi ziceam atunci în articolul cu care salutam Camera cea nouă următoarele cuvinte:
„Păstrez părerile mele de ieri asupra unora din tinerii liberali aleşi, pe cari îi cred oamenii cinstiţi şi buni în cel mai desăvîrşit înţeles al cuvîntului. Nădăjduiesc că legăturile de partid nu vor fi pentru ei amorţitoare, că paralizia progresivă a spiritului de gaşcă nu-i va putea cuprinde cu totul. Aştept ca ei să audă, să judece, să hotărască, nu după poruncă, ci după sufletul şi inima lor44» Acest lucru îl aşteptam, îl doream. Ştiţi ce soartă au avut propunerile mele în iunie. în iunie am crezut că este datoria mea, fără să jignesc pe nimeni, fără să hrănesc nici un fel de ură nouă, fără să aţîţ nici un fel de veche
97
ură am crezut că ideea şi dorinţa noastră trebuie să fie numai aceea de a cunoaşte desluşit reformele guvernului şi, pe de altă parte, că trebuie să fie scoaterea dintr-o stare ele nenorocire, pe care nu o merită, a ţărănimii nenorocite, care căzuse jertfă a turburărilor agrare din martie, Prin urmare, am cerut vremea de a studia desăvîrşit aceste două lucruri.
Acum aveţi în amintirea d-voastre felul cum au fost primite aceste două cereri ale mele. A venit în adevăr odată amnistia regală, mai tîrziu reformele s-au anunţat în toamnă, pentru a fi repede forfecate şi retrase în ceea ce priveşte importante puncte ale lor; dar reformele nu au fost anunţate la timpul lor, deci nu săvîrşeam o crimă aşa de mare, cerînd amnistia. [. . .]
Şi mai spuneam, d-lor, atunci în iunie, că în cursul tulburărilor s-au petrecut acte, cari nu puteau fi legitimate din nici un punct de vedere, acte cari nu constituiau întru nimic represiunea legală, represiunea omenească, aşa cum o parte dintr-un popor o poate săvîrşi împotriva altei părţi din acelaşi popor.
Şi ziceam că persoane în opera aceasta de represiune au trecut peste toate marginile care le hotărăsc legile şi iubirea de neam, le hotărăşte umanitatea, că aceste persoane trebuiau să fie trase la răspundere.
Nu se putea o cerere mai legitimă decît aceasta şi am fi fost un popor dezonorat dacă am fi lăsat ca aceste lucruri să treacă, dacă nu luam măsuri pentru pedepsirea vinovaţilor.
Gîndiţi-vă că în Franţa, de unde luăm uneori îndreptări în lucruri bune, iar alteori în cele mai puţin bune, în Franţa s-a izbutit că un popor întreg, uitînd toate ocu-paţiunile sale, s-a luptat un an de zile pentru a hotărî dacă cutare ofiţer evreu condamnat pentru trădare era vinovat sau nu, s-a văzut acest lucru că, după ce un tribunal militar, care a condamnat pe un ofiţer ce avea toate aparenţele că şi-a trădat ţara, îndată ce au ieşit la iveală alte acte şi alte dovezi şi s-a crezut că acel ofiţer a fost condamnat pe nedrept, o ţară întreagă şi un mare popor întreg s-au pus în mişcare, şi-a părăsit toată viaţa sa, pentru a se da pedeapsa vinovaţilor. Şi pînă nu s-a mîn-tuit chestiunea Dreyfus, Franţa nu a trăit viaţa sa normală.
Am venit în iunie şi v-am spus că n-am cunoştinţe întemeiate, prin mine însumi, prin acte autentice despre lucrurile săvîrşite în martie.
Am auzit de unele lucruri din zvon şi am văzut alte lucruri însemnate în ziare, a căror credinţă este adeseori supusă bănuielii şi, fiindcă nu ştiam de este aşa sau nu este aşa, m-am adresat d-lui ministru de interne şi i-am spus: nu ar fi bine să se cerceteze lucrurile, spre a se vedea dacă în această ţară românească, care se pretinde civilizată, nu s-a săvîrşit la începutul veacului al XX-lea crime de drept comun; dacă nu au întrebuinţat anumiţi oameni răzbunările lor pentru a lua viaţa altor oameni, care nu erau vinovaţi întru nimic. Şi atunci d. ministru a făgăduit că va cerceta, cercetarea însă nu s-a făcut, cel puţin nu s-au adus la cunoştinţa noastră rezultatele acestei cercetări, pe care d-nii miniştrii de interne şi de război să o fi făcut, pentru a vedea cari sînt oamenii cari au săvîrşit crime de drept comun. '[...]
Mă aşteptam să se înceapă o largă anchetă, care să cuprindă toate părţile ţării, căci viaţa ţăranului nu este pretutindeni aceeaşi. Ţăranul în fiecare regiune are nevoi deosebite.
Mă aşteptam ca cercetarea să fie condusă de un spirit metodic, ca cercetarea să fie făcută de oameni deprinşi, pentru ca prin astfel de cercetări să se poată vedea toată viaţa ţăranilor noştri.
Dacă am fi avut o astfel de comisiune lucrînd colegial pretutindeni, întocmind cu deplină ştiinţă o operă folositoare, nimeni nu ar fi fost mai bucuros decît mine. fiindcă nu aveam intenţiunea de a crea greutăţi, nici nu aveam mai cu seamă putinţa de a face acele greutăţi.
Eram prea bucuros că pentru un sacrificiu aşa de straşnic cum a fost sacrificiul ţăranilor desperaţi pe vremea răscoalelor, clasa cîrmuitoare a simţit nevoia de reforme. Eram bucuros că a ieşit un Manifest dat în numele regelui* purtînd iscălitura regelui şi garantat de suveran, că manifestul acesta cuprindea în sine un mare număr de reforme; eram foarte bucuros că guvernul declară cu hotă-rîre că va realiza aceste reforme.
Prin urmare, dacă aş fi văzut că comisiunea aleasă pentru adunarea ştirilor privitoare la viaţa ţăranului de acum, pentru a pregăti prin legi bine chibzuite viaţa ţăranului viitor, pe care să se reazime viaţa noastră de stat român, dacă aş fi văzut că printr-o astfel de muncă se
99
pregăteşte o operă durabilă, aş fi fost fericit peste orice măsuri. Nu-mi închipuiam reforme, care să se îndrepte numai asupra unor anumite puncte de amănunt, ci îmi închipuiam altceva, că lovitura straşnică din martie trecut a putut să joace faţă de clasa cîrmuitoare, care pierdea sentimentul realităţii, care nu mai vedea şi nu mai auzea, rolul pe care trăsnetul îl are asupra unor orbi sau surzi, acela adică de a le reda vederea sau auzul. îmi închipuiam că în martie trecut lovitura a fost aşa de straşnică încît clasele noastre cîrmuitoare au început în adevăr să vază, au început să auză.
Prin urmare, credinţa mea era că largul program de reforme va fi îndeplinit în chip eroic şi îndrăzneţ, că nu se va sacrifica nimic din el şi mai curînd se vor adăuga elementele cari lipseau din manifestul din martie şi care n-ar fi trebuit să lipsească, fiindcă acele elemente ca acele cuprinse în manifest, ar fi format sistemul după care Homănia cea nouă trebuie creată. Şi am aşteptat şi în iulie şi în august, am aşteptat, va să zică, ca munca cea rodnică să înceapă, ca informaţii să se strîngă din toate părţile, ca toate elementele cari puteau să ajute la întemeierea unei ţări noi, toate acele elemente să se manifesteze. Aici nu este vorba de înlăturarea unei nemulţumiri locale, sau de o cîrpeală administrativă, sau de un frîu pus cutărui sau cutărui arendaş, care este din cale afară de nerespectuos faţă de oameni, în ceea ce priveşte îndatoririle lor legale . . .
Nu putea să fie vorba numai de atît, trebuia să fie vorba de o prefacere totală a unei ţări, şi prefacerea n-o poate face decît un om genial, la capătul unei vieţi bogate, avînd o experienţă foarte întinsă, om cum a fost Kogăl-niceanu între 1860 şi 1864, care a fost un om în adevăr genial, avînd însuşiri superioare, însuşiri cari nu s-au mai găsit la nici un om politic român de la dînsul încoace, care, pe lîngă aceasta, era sprijinit de un Principe, ce avea toată încrederea într-însul şi care l-ar fi sprijinit pînă la sfîrşit şi nu l-ar fi lăsat pentru nimic, — el care a mers cu eroismul lui aşa de departe încît şi-a riscat chiar tronul. într-o mare operă de transformare trebuia sau aceasta, sau trebuia o colaborare largă a unui popor întreg.
Ei bine, d-lor, ţăranii n-or fi avînd cunoştinţe superioare, nu vor fi avînd toată isteţimea claselor superioare. [.. .] Ţăranii nu-şi fac studiile în cine ştie care
100
străinătate foarte înaintată în ceea ce priveşte cultura. Ei n-au învăţat anumite clişeuri care se repetă la noi şi prin care se crede că se face fericirea ţării. Dar ţăranii au simţul realităţii, au simţul măsurii şi simţul cuviinţei.
Din cîte clase se întîlnesc în ţara aceasta, nici una nu este care să aibă aceste însuşiri, decît clasa ţărănească.
Cînd pentru prima oară a fost pusă în chip larg şi îndrăzneţ, mulţumită unora din conducătorii guvernului, guvernului revoluţionar din 1848, şi mulţumită vicepreşedintelui comisiunei pentru proprietate, Ioan Ionescu [de la Brad], cînd s-a pus întrucîtva în discuţiune problema agrară, nu era parlament; Bibescu se dusese, Adunarea Regulamentului organic nu mai funcţiona, guvernul revoluţionar nu era asigurat, aşa încît să poată alege o Cameră a sa, cu toate că o făgăduise; dar s-a ales o comi-siune dintre proprietari şi ţărani. Dezbaterile acestei comisiuni, dezbateri ce se cuprind în mai multe publica-ţiuni, una de tot nouă, care ni s-a împărţit de curînd, dezbaterile acestea arată marele simţ politic al ţăranilor, si arată în acelaşi timp puterea de aprofundare a lucrurilor pe care o au relativ mult mai mult decît noi. Ei ar fi putut în împrejurările revoluţionare de atunci să ceară pămînt şi să nu discute mai departe.
Căci ei aveau dreptul de fapt asupra pămîntului pe care l-au fost lucrat din neam în neam; puteau să zică: daţi-ni-1, dar ei nu au zis însă aceasta, ci au declarat: sîn-tem oameni cinstiţi, vă plătim atît cît face şi vă vom da cîştig mai bun decît îl aveţi acum, în împrejurările de ură între voi şi clasă supusă. Şi din cele mai frumoase cuvinte cari s-au spus într-o Adunare românească sînt cuvintele de la dezbaterile ţărăneşti din 1848. De atunci pînă acum a trecut o jumătate de veac; nu se poate zice că în această jumătate de veac, în care noi am înaintat în ceea ce priveşte progresele tehnice şi formele administrative, nu se poate zice că şi ţăranii nu au înaintat. Atunci nu aveau şcoli rurale, şcoli se făceau cu paracliserii şi preoţii cari voiau să înveţe pe copiii credincioşilor cari veneau la biserică.
Dar de atunci, cu o oarecare zăbavă, care este în firea clasei noastre stăpînitoare, şi care nu se întîmpină în dezvoltarea nici unui alt stat, am ajuns să dăm învăţămîntul popular, care nu a fost tocmai bun de la început. A fost mai mult formal, şi era intenţionat ca învăţămîntul acesta să fie formal, pentru ca ţăranii să nu poată învăţa carte
101
şi să aibă o iacţiune asupra vieţii noastre politice. S-a trecut la o fază mai potrivită, datorită actualului ministru ai instrucţiune! publice*, care se poate'zice că a creat învăţămîntul popular, şi acesta este marele său merit, a cărei exprimare să o primească şi din partea unui om aşa de compromiţător, cum sînt eu.
Acum văd că este vorba să înceapă a doua fază din educaţiunea ţăranilor, rezemată pe căpătarea de cunoştinţe reale.
Nu ştiu ce se înţelege prin învăţămîntul real nou al ţăranului, dar doresc să fie bun.
Oricum, jumătate de veac din dezvoltarea acestei clase nu putea să treacă în zadar în ceea ce priveşte cultura. Şi ţăranul român e, desigur, cel mai inteligent din Europa, este acela care prinde mai repede lucrurile; oamenii de la oraş se aleg numai cu forma, pe cînd el are instrumentulde a alege din învăţătura ce i se dă, ceea ce îi este folositor şi real. Ţărănimea este clasa cea mai serioasă din România.
Pe cît sînt de uşuratice, pe cît sînt de puţin cumpănite clasele stăpînitoare, pe cît le lipseşte acestor clase stăpî-nitoare sentimentul de solidaritate al vieţii comune şi sentimentul conştiinţei generale a neamului, pe atît acest sentiment se întîlneşte la ţărănimea noastră. Prin urmare, ţăranii puteau să fie foarte bine consultaţi în ceea ce priveşte reformele agrare.
[...]
Prin urmare, ţăranul ar fi avut dreptul să fie consultat şi nu a fost consultat; iar în ceea ce priveşte anunţarea proiectelor de reforme, cari trebuia să se facă de la început, ele se cădea să fie foarte pe larg dezbătute de toată lumea. Discuţia s-a făcut prea tîrziu şi a căpătat de multe ori înfăţişarea unei discuţii de formă, atunci cînd în cîteva zile proiectele au fost cercetate de o comi-siune în care intrau în cea mai mare parte avocaţi sau profesionişti ai politicii, sau persoane de profesiuni libere. Şi printr-o astfel de adunare şi în mişcarea fulgerătoare a cîtorva zile de discuţiune, se pune la cale viaţa nouă a unui neam? Deci sînt silit, faţă de dezvoltarea ulterioară a împrejurărilor, să zic că manifestul din martie a fost smuls de spaimă. Să ferească dumnezeu să mai avem
*	Spiru Haret.
102
nevoie de o altă spaimă ca să ne aducem aminte de întregul manifest de atunci.
După manifestul din martie, alegerile din mai, cu toată presiunea administrativă [...], alegerile acestea au dovedit în chipul cel mai manifest că ţara vrea reforme largi, căci dacă nu ar vrea, de ce, în loc să-şi aleagă pe aceia pe cari este deprinsă să-i aleagă aşa cum e deprins cineva să-şi caute chibritul într-o anumită cutie sau să-şi caute portofelul într-un anumit buzunar, a alergat spre oameni noi? O dovadă că ţara simte nevoia unor oameni noi este şi aceia că un colegiu a căutat într-un colţ unde de 20 de ani făcea operă de demagog, lucrînd pentru ştiinţă, într-un colţ de acesta întunecos pe un sălbatic profesor de universitate . .. pentru a-1 trimite aci spre a învăţa felurile de expresiune parlamentară.
Dacă erau timpurile obişnuite, eu rămîneam la istoria română sau bizantină sau la a Imperiului turcesc, şi ar fi venit aci oameni din aceia cari vin obişnuit la rosturile politice în această ţară. Ţara însă a spus că vrea reforme întregi, mîntuitoare, şi după toate cele ce s-au desfăşurat în prima jumătate din acest an, ar fi fost cineva în drept să vază că veniţi în chip mai larg, mai serios, mai pronunţat cu reformele agrare. Dar aceste reforme s-au discutat, aşa că ele sînt opera cîtorva oameni cari au lucrat numai în marginile disciplinei de partid, şi întrebuinţînd numai sfatul altor oameni, cari în chip firesc trebuiau să fie lîngă dînşii.
Aceste reforme în felul cum s-au făcut nu pot mulţumi pe foarte mulţi oameni, cari deşi nu au dreptul de a vorbi în Parlament, au ideile şi sentimentele mele.
Nu putem să admitem că în această mare tragedie naţională, care a Început cu răscoalele şi trebuie să se termine cu o ţară cu totul nouă, să se audă bucăţi de comedie sau bucăţi de dialoguri din vechea d-voastră presă pe care o credeam cu totul încheiată.
Prin urmare, dacă nu pot în momentul acesta, cum vor face cea mai mare parte din colegii mei din Cameră, să votez răspunsul la mesaj care se prezintă aşa de transparent şi de fin redactat, este, pentru că deşi sînt desigur un partizan al reformelor, dar le vreau mai largi decît se înfăţişează. Votez împotriva răspunsului la mesaj din cauza îngustimei în care se prezintă reforma, care nu porneşte de la un principiu general, nu ţine seama de obiceiurile pămîntului, care e ce este mai bun şi mai sfînt
103
în ţara aceasta; care reprezintă tradiţiunea noastră milenară. Reformele acestea nu rezultă dintr-o largă anchetă economică, care trebuia făcută pretutindeni; nu rezultă de Ia o consultare a ţărănimii şi nici măcar dintr-o participare a tuturor elementelor pe cari le cuprinde această Cameră, fiindcă iacă, în comisiunea de reforme . ..
(Către d. I. Brătianu, care întrerupe):
.. . Crezi că mi-ar fi părut rău a fi şi eu în comisiune? Poate că aş fi putut şi eu fi de folos cu sfaturile mele, deşi fără îndoială că n-aş fi lucrat într-o comisiune care avea voie numai atît să lucreze şi nu mai mult. Prin urmare, nu părerea de rău că n-am fost şi eu pus în comisiune mă face să spun ceea ce spun acum. Aş fi fost bucuros să laud o mare şi largă operă de reforme, care şi fără participarea mea să întemeieze ţara noastră,^ cum zic, pentru toate timpurile.
Deci, dacă nu votez mesajul pentru partea care este relativă la reformele agrare, am expus în parte motivele. Dar mai sînt şi altele.
In vremea turburărilor ţărăneşti, cînd domnea spaima aceea, care mi se pare în mare parte copilăroasă, că vor intra în Bucureşti ţăranii şi se vor uni cu mahalagii ca să dea foc cutăror clădiri — fără îndoială că spectacolul pe care l-au dat atunci oraşele a fost de cel mai mare ridicol, căci fără îndoială primejdia era cu mult mai mică; iar felul apilpisit cum s-a manifestat această spaimă va constitui, cînd se va scrie istoria acestor timpuri, un foarte curios şi ridicol capitol — atunci cînd în incinta acestei Camere şefii deosebitelor partide şi-au căzut de gît şi şi-au plîns în giletcă, recunoscîndu-şi păcatele (mă întreb dacă le-ar mai recunoaşte acum şi dacă nu le este ruşine că le-au recunoscut atunci şi dacă, recunoscîndu-şi păcatele sub influenţa spaimei, n-au făcut o mare greşeală politică), s-a crezut de nevoie să se dea un manifest către ţară în numele regelui, pe garanţia suveranului. Lucrul e contrar Constituţiunei, dar de natură să bucure pe toţi aceia care doresc liberarea clasei ţărăneşti din lanţul de acum, fiindcă ţăranul n-ar fi crezut asigurarea făcută numai de un partid sau altul. Ceea ce a salvat întrucîtva situaţiunea a fost numele acesta al regelui, pus în josul manifestului, fiindcă vedeţi, ţăranul a cerut în toţi timpii un stăpînitor care să stăpînească; va să zică, dacă în împrejurările acelea s-a dat manifestul larg din martie trecut, curînd desigur că acei cari au pus să-l afişeze s-au
104
căit de o parte de lucrurile cuprinse întrînsul şi au văzut că este imposibil ca să prefacă în proiecte de legi toate îndrumările cuprinse în manifestul regal. Şi dovada am avut-o, căci manifestul regal cuprinde în sine mai multe făgăduieli decît cuprinde îndepliniri de făgăduieli, proiectele de legi cari au fost înfăţişate —• s-au înfăţişat şase — şi după aceia, cînd ne-am adunat din nou şi aşteptam ca suveranul să enunţe toate proiectele de legi cari fusese prezentate comisiunii pentru studierea reformelor, ne-am trezit că în cea mai mare parte nu sînt numite şi ni se făgăduiesc numai două proiecte, acela asupra învoielilor agricole şi acel asupra casei rurale.
Prin urmare, d-lor, atîta, fără îndoială, nu este de natură să mulţumească pe cineva care vrea binele întreg şi desăvîrşit, realizat fie şi prin mijloace eroice. Aceasta este o retragere, aceasta este o ciuntire a unei părţi din program, aceasta este o părăsire a unei opere legislative îndeplinite pînă la oarecare punct, şi dacă vom da numai două proiecte de reformă şi anumite împrejurări vor împiedica de a se da celelalte, se poate zice că n-am făcut mult.
Proiectele acestea sînt aşa de legate între ele şi deosebitele capitole ale reformei sînt aşa de strîns unite unele cu altele, încît nu poate cineva să dea casa rurală şi învoielile agricole, fără să îndeplinească în acelaşi timp prin lege toate celelalte făgăduieli cuprinse în manifestul regal. Pe urmă încă ceva: legile acestea au fost atacate imediat, cum era firesc într-o ţară în care se creează legi pentru scopurile speciale ale unui partid împotriva celuilalt partid. Prin urmare, era natural ca aceste legi să fie atacate de partidul opus. O lege prezentată de liberali trebuie neapărat să fie o lege rea pentru conservatori, precum o lege prezentată de conservatori trebuie să fie prin însuşi faptul acesta rea pentru liberali. Acesta este un vechi obicei, care a cauzat toate nenorocirile şi care va mai cauza şi altele. în martie trecut, o parte din lume acuza pe cugetătorii independenţi şi o anume categorie de tinerime, Vasăzică, noi sîntem semizei aşa de puternici încît, într-o ţară unde nu este nici combustibil, nici scîntei, putem să creăm combustibil şi putem să facem să izbucnească scînteia, să dăm foc ţării. Şi de cîte ori exprimăm părerile noastre asupra unor anumite puncte din viaţa de astăzi, de atîtea ori ni se zice: iar vă jucaţi cu focul; iar luaţi rolul de instigatori; iar puneţi viaţa ţării în primej-
105
die; iar îndepliniţi funcţiunea aceasta funestă de oameni crescuţi în anarhie. Nu puteţi să vedeţi înaintea d-voastră decît spectacole anarhice. Prin urmare, noi eram într-un rol drăcesc, în rolul lui Lucifer sau Belzebut, epitete pe care partidele le-au luat după împrejurări, împodobind cu elf; pe fruntaşii cutărui partid. Acum însă se schimbă lucrul cu Belzebut.
Belzebut erau acum profesorii universitari, erau cugetătorii independenţi ori scriitorii: Belzebut era Vlahuţă şi Coşbuc. Pe lîngă aceşti Belzebuţi, unii mai mari alţii mai mici, veneau şi Belzebuticulii, adică studenţii cari lucrau în măsura puterilor lor, ca putere neconstituţională, cum s-a zis de atîtea ori, cu o seriozitate adorabilă. Au venit să lucreze dracii, şi unii şi alţii, pentru încurcarea situa-ţiunii din ţară.
Noi eram deci nişte oameni tineri, fără merite politice, fără cunoştinţa împrejurărilor, nişte oameni lipsiţi de patriotism, cari nu eram buni decît să stricăm o ţară, care dealtfel era aşa de minunată.
Au trecut cîteva luni de zile şi am fost răzbunaţi, şi iată cum: întîi s-a căutat a se găsi o urmă a infamiei pe care am întreprins-o împotriva statului român. S-a mers pe urma aceastei acuzaţiuni şi nu s-a găsit nimic. Ştiu aceasta de la un fost magistrat, d. Dragu, care a scris într-o revistă străină că, în momentul turburărilor agrare, se dăduse înştiinţarea că, în cazul cînd eu aş fi dovedit că am scris două rînduri cu privire la politică unui ţăran, să trag aceleaşi consecinţe pe care le-a tras d-nul V. Ko-gălniceanu, stînd cîteva săptămîni, pe drept sau pe nedrept, nu se poate şti, fiindcă nu s-a făcut judecată, să trag aceleaşi consecinţe ca şi d-nul V. Kogălniceanu. Nu a dezminţit nimeni, sînt în drept să cred că este adevărat.
[•..]
Deci, în orice caz, s-a căutat şi nu s-a găsit nimic; prin urmare s-a căpătat încrederea că nici măcar în marginile pe care mi le îngăduie legile ţării nu am fost în legătură cu ţărănimea, trăind viaţa mea izolată, paşnică, n-am avut cutezanţa de a intra în legătură cu ţăranii, n~am scris nici unui învăţător, n-am scris nici unui preot, n-am oferit serviciile mele, în sfîrşit, pentru a da unei categorii de cetăţeni din această ţară drepturile ce le poate cere.
Aceasta era jumătatea de satisfacţiune; cealaltă a venit îndată, şi a venit în momentul cînd un partid politic, care
106
apără ordinea, care prin cuvînări şi ziare luptă împotriva sfărîmătorilor de ţară, cînd acest partid a început o acţiune care nu putea să fie comparată, desigur, cu acţiunea noastră, căci în acest moment se aţîţau patimele celor cari sînt jigniţi în drepturile lor mai mult sau mai puţin legitime, de reformele ce se prezintă.
Prin urmare, sînt cîrciumarii cari nu voiesc să se voteze o lege a monopolului cîrciumilor; este o parte din proprietari şi arendaşi, cari nu vor să piardă nimic din situa-ţiunea creată prin legea de la 1864, situaţiune din ce în ce mai bună pentru ei, din ce în ce mai rea pentru ceilalţi.
Va să zică există o categorie de cetăţeni cari fac parte din partidul ordinei, şi această categorie de cetăţeni trebuie să nu facă ca cei infami din martie, să pună ţara în foc, ci să lupte pentru alcătuirea unei ţări noi şi bune.
Cred că aşa trebuia să zică şi partea mai luminată de oameni politici ce conduc pe cîrciumari, în mare parte inconştienţi, şi tot aşa trebuie să zică şi proprietarii şi arendaşii, începînd de la milionarul Dinu Mihail din Craiova, pînă la aceia cari au un rost politic în această ţară.
Aşa s-ar fi cuvenit să judece aceste persoane. Din nenorocire ele încep o agitaţiune împotriva proiectelor, o agitaţiune foarte puternică; s-au ţinut întruniri de partid, şi întrunirile acestea de partid au fost destul de bine cercetate, şi acolo s-au ţinut discursuri călduroase, ba unele dintre dînsele au fost mai mult decît călduroase: au fost incendiare. S-ar putea zice, prin urmare, că s-a alcătuit o falangă de răsturnare a cîrmuirii, pentru că cîrmuirea ţinea să se voteze o lege pentru monopolul cîrciumilor, şi o lege pentru despovărarea ţăranilor şi aducerea lor la o stare mai bună.
Şi atunci, d-lor, ce a făcut guvernul?
Guvernul avea — după cum am spus în iunie — datoria de a fi eroic, avea această datorie de a stărui în proiectele sale aşa cum erau acestea.
Proiectele puteau să fie modificate numai în anumite puncte; niciodată însă proiectele acestea nu puteau să fie modificate în esenţa lor, sau nu se puteau retrage cele mai multe din elementele cari se cuprind în ele.
Ei bine, cîrmuirea nu a avut eroismul acesta.
In faţa agitaţiunii pe care au făcut-o proprietarii şi arendaşii, în faţa agitaţiunii pe care au făcut-o cîrciumarii, guvernul liberal, care este legat de reforme, care
107
nu poate să stea la locul său fără să caute a îndeplini toate reformele făgăduite, guvernul liberal a dat înapoi. Prin urmare, a părăsit cu totul unele proiecte, — de exemplu proiectul monopolului cîrciumilor poate fi considerat ca proiect cu desăvîrşire îngropat. (Protestări}. — Aceasta e impresiunea mea, s-au părăsit anumite puncte din unele proiecte de lege, nu se mai vorbeşte de dînsele şi ele nu mai figurează în Mesaj. Pe urmă la alte proiecte se zice că e vorba de îndulcirea, de scăderea legilor, pentru îmbunarea claselor pe cari legile le lovesc. Ei bine, în acest caz ce poate să facă cineva care ţine ca legile să nu fie părăsite, să nu fie scăzute şi să nu fie îndulcite, care vrea reforma întreagă, care vrea reforma deplină şi în adevăr folositoare pentru ţară, decît să zică: în împrejurările acestea, cînd o parte din proiecte a dispărut, cînd altele sînt corectate potrivit cu vederile claselor interesate, cari clase interesate exercită o presiune legală şi o presiune tulburătoare, ce poate să zică altcineva decît că în împrejurările acestea nu se poate să votăm,
—	sau, fiind singur aci, să votez răspunsul la Mesaj. [.. .]
D-lor, n-aş putea să votez răspunsul la Mesaj şi din alt punct de vedere:
Toate măsurile de legi cuprinse în proiectele guvernului nu vor avea nici o valoare dacă nu vor fi legate de refacerea radicală a întregii administraţiuni a ţării.
Se anunţă într-adevăr un proiect de prefacere administrativă a României, dar asupra acestui proiect nu se spune nimic. E aşa de mare însă însemnătatea unei administraţiuni nouă faţă de starea de lucruri care vrea să se creeze, încît fără desluşiri depline asupra administra-ţiunii nouă de care sîntem chemaţi să ne bucurăm, fără aceasta nu ştim dacă proiectele de faţă, prefăcîndu-se în legi, vor fi altceva decît un element de curiozitate în dezvoltarea noastră naţională.
In adevăr, toată lumea ştie că legile noastre nu sînt bune, şi nu sînt bune din mai multe puncte de vedere, dar mai ales din două; în cea mai mare parte legile acestea sînt legi cu desăvîrşire noi, sînt legi împrumutate. Răgazurile noastre n-au fost niciodată aşa de mari încît să ne îngăduie să facem legi potrivite pentru noi. în toate ţările de pe lume o lege corespunde unei stări a societăţii căreia trebuie să se aplice. Numai în acest caz legea are o valoare, căci altfel rămîne numai un împrumut interesant, şi atîta tot. [.. .]
108
Avem legi împrumutate; avem legi prea liberale, alături de legi prea înguste şi în aceste împrejurări acest sistem legislativ al ţării noastre este un rău. Totuşi acest sistem poate ar fi avut un efect mai puţin rău decît acela pe care îl are acum, dacă am fi avut o administraţie. In veacul al 18-lea şi în veacurile anterioare ţara n-a avut administraţie, deoarece nici una din ţările europene n-au avut-o. Ţara era alcătuită numai din oraşe şi sate, cari se cîrmuiau după datini deosebite. Nu exista o instituţiune care să lege aceste împreună, aceste centre răsleţe ale vieţii româneşti. Administraţia trebuia creată cu desă-vîrşire. In veacul nostru încercările de a se crea o administraţie pentru români le-au făcut întîi domnii fanarioţi şi după aceasta ocupaţiunea rusească sub Kiseleff.
Nici domnia fanariotă, nici Kiseleff nu puteau da o administraţie care să fie prielnică ţării. Administraţiunea aceasta, dacă era să o avem, trebuia să vină mai tîrziu. Ei bine, o astfel de administraţie favorabilă pentru viaţa noastră firească nu am avut-o nici după aceia. După terminarea erei Regulamentului Organic, am împrumutat sistemul administrativ al Franciei şi nu am ales din acest sistem şi nu am lăsat nimic din acest sistem foarte complicat şi care presupune o mare dezvoltare de civilizaţie; am lăsat numai elementele care nu se potriveau cu viaţa noastră. Căci noi nu avem nevoie, ca Francia, Germania sau Anglia, de o administraţie care să observe numai călcările de lege, care să fixeze rosturile generale ale ţării, ci aveam nevoie de o administraţie protectoare, care să protege pe cel slab şi să oprească încălcările celui tare.
Această administraţie nu am avut-o niciodată, ci numai o administraţie detestabilă, care şi este una din cauzele principale ale situaţiunei rele de astăzi. [. . .]
La noi cel slab nu este respectat de cel tare, şi de fapt clasa superioară dacă voieşte să apese pe cea de jos are mijloacele de a trece peste lege.
O administraţie în adevăratul înţeles al cuvîntului nu avem; lipsa unei administraţiuni în România a fost cauza răscoalelor din urmă. Ele au fost provocate, pe de o parte, din extrema sărăcie a populaţiunii ţărăneşti, dar pe de altă parte şi din călcarea continuă a dreptăţii, care revoltă pe om, căci mulţi dintre sătenii noştri se simt că sînt dintr-o rasă nobilă, prin aceea că îndură mai repede suferinţa materială decît ofensa şi jicnirea care li se aduce. Va să zică au fost, săracii, conştienţi de o înde-
109
lungată nedreptate. Ici şi colo, fireşte, a fost tendinţa firească a unei clase supuse de a se ridica la o însemnătate politică la care îi da dreptul numărul său şi munca pe care o cheltuieşte pe cîmpiile noastre, cari sînt singura noastră bogăţie adevărată.
Acestea au fost, prin urmare, motivele de ordin general ale răscoalei. Dar este sigur că răscoala aceasta nu s-ar fi întins şi nu ar fi căpătat caracterul groaznic pe care l-a avut în anumite locuri, şi este lucru singur că răscoala aceasta nu ar fi ajuns vreodată să ameninţe însăşi existenţa statului nostru, cum s-a zis —• şi poate s-a zis cu exageraţiune — dacă administraţiunea noastră ar fi ştiut care este starea ţării pe care este chemată să o administreze.
Administraţiunea noastră, fiind însă o administraţiune de partid, locurile în administraţiune se dau pentru servicii politice, plasînclu-se în administraţie toţi agenţii electorali. Agenţii electorali mai dibaci au locuri mai înalte, iar cei mai puţin dibaci au locuri mai mici.
Prin urmare, administraţiunea noastră fiind de caracter politic, fiind fără durată şi fără pregătire, căci în administraţia românească poate să intre oricine.
Nu oricine poate să treacă cu examen de patru clase primare, dar oricine poate să fie prefect sau inspector comunal în această ţară; prin urmare, aşa fiind împrejurările administrative, administraţia nefiind pregătită, ne-fiinci conştientă de datoriile sale, administraţia neavînd cunoştinţa ţării, nesimţindu-se răspunzătoare faţă de nimeni şi faţă de nimic, trăind de cele mai multe ori aiurea decît in locurile pe care trebuie să le administreze, — sînt de multe ori prefecţi cari niciodată nu au văzut în amănunte judeţul pe care sînt chemaţi să-l administreze şi ar fi fost foarte încurcaţi prefecţii din judeţele în cari au avut loc răscoalele dacă li s-ar fi cerut imediat explica-ţiuni asupra motivelor răscoalelor — aşa s-a ajuns la starea nenorocită din martie. Administraţia are vina de căpetenie şi în altceva, are vina de căpetenie în represiunea feroce care s-a săvîrşit în luna lui martie. Vedeţi, cînd s-a vorbit întîia oară de represiune, cînd, avînd la încle-mînă numai cîteva ştiri culese de ziare sau cîteva revela-ţiuni cu caracter cu totul parţial, făcute în împrejurări cari cereau discreţiune, va să zică cînd am ajuns să vorbesc aci în Cameră despre abuzurile săvîrşite cu ocaziunea represiunii răscoalelor, mi s-a aruncat în faţă un cuvînt
110
pe care l-am primit nu cu spaimă, ci cu indignare: mi s-a aruncat în faţă învinuirea că am batjocorit armata.
Dumnezeu ştie cît s-a abuzat în timpul din urmă de aceste cuvinte: ,,a batjocori armata44.
Să batjocorească armata un străin care are scopuri rele, o înţeleg; dar un român de ce să o batjocorească?
Eu înţeleg misiunea nobilă şi mare ce o are armata în ţara noastră. Ţara noastră este mică şi ameninţată, şi, dacă în ultimii ani n-am avut războaie, fiindcă nici nu eram în stare a le purta, dar, în sfîrşit un război ne poate găsi mîine, poimîine.
Ce putem iubi mai mult în această ţară decît două lucruri: şcoala, ce ne dă puterea de rezistenţă morală, şi oştirea, ce ne dă puterea de rezistenţă materială pentru a ne împotrivi străinilor? [. . .]
Prin urmare, cine dintre noi n-ar dori ca oastea noastră să fie cît de puternică?
Deci, a spune unei persoane politice, a-i spune: d-ta insulţi armata, este un lucru fără rost. Cu ce scop poate insulta cineva armata în România? [. . .]
Va să zică armata este un lucru care-şi are legitimarea şi nu se poate ca un om întreg să o poată ataca.
Este necontestat că în timpul represiunii s-au săvîrşit însă crime şi sînt fără îndoială oameni răspunzători de aceste crime, ce pot fi daţi în judecată şi pedepsiţi.
Pentru onoarea acestei ţări s-a cerut odată acest lucru, mi s-a făgăduit o anchetă şi cer a doua oară, şi oricînd va veni vorba despre răscoalele din martie, în chip firesc, va veni şi pe buzele mele cererea de adevărată şi deplină anchetă pentru a se da celor vinovaţi pedeapsa care o merită.
Dar cine sînt cei vinovaţi pentru scoaterea din sate a unor oameni pîrîţi de proprietar, de arendaş, de cămătari, de scoaterea îor din sate şi împuşcarea la marginea drumului, fără să se articuleze nimic sigur contra lor?
Cine sînt vinovaţi de întemniţarea fără drept; cine sînt vinovaţi că s-a răpit libertatea la o mulţime de fii cinstiţi şi muncitori ai acestei ţări?
Dar în primul rînd este vinovată administraţiunea noastră, o administraţiune care cînd administrează apasă, şi în cea mai mare parte din timp nu administrează deloc!
Prin urmare, în groaza de care au fost prinşi administratorii noştri incapabili, atunci, în martie, în groaza aceea au dat ordine a căror executare eu nu o pot urmări,
111
dar a căror origine trebuieşte ştiută. Şi trebuie relevat aci că e necesar să se ştie cine a aplicat în Oltenia un anumit sistem de vînare a oamenilor şi de ucidere a ţăranilor cari nu săvîrşiseră nici o vinovăţie, fiindcă desigur s-au ucis sute şi poate mii de oameni, cari nu fuseseră deloc amestecaţi în răscoale, cari nu făceau parte din satele cari s-au răsculat, cari au fost arestaţi după cîteva zile sau după mai mult de o săptămînă de la încetarea tulburărilor. Şi acest lucru s-a întîrnplat în toată Oltenia, în toate judeţele Olteniei. Cu oarecare bunăvoinţă şi un simţ de datorie mai pronunţat, cred că se mai pot afla şi pedepsi vinovaţii, şi în felul acesta onoarea acestei ţări poate fi salvată.
D-lor, niciodată, atunci cînd în alte părţi răscoale s-au mai întîrnplat, şi s-au întîrnplat şi la alte popoare, răscoale mai puţin legitime decît răscoala aceasta de la noi, căci răscoala noastră a fost un strigăt de foame şi de indignare în cea mai mare parte, şi nu a fost actul unor răi cetăţeni, n-a fost actul unor români cari voiau să sfărîme România. O astfel de conştiinţă nu a existat în mintea ţăranilor noştri.
[. . .] Prefecţii aceştia trebuie luaţi în cercetare. De la dînşii fără îndoială au venit ordinele; nu pot admite că ordinul să fi venit mai de sus, fiindcă aceasta ar fi mai atroce decît toate.
Lucrurile s-au petrecut cum le-am expus, s-a omorît degeaba, s-a omorît prosteşte. Sînt nişte cazuri de o stupiditate fenomenală, cum e de exemplu cazul unuia care se deşteaptă în mijlocul nopţii de un zgomot şi-şi închipuie că năvăleşte revoluţiunea şi scoate tunurile. Altul îndreaptă tunurile asupra unui sat — am o grămadă întreagă de asemenea lucruri — puindu-le pe deal şi intră ca un cuceritor şi cere să i se dea cei compromişi. Întreabă pe cine? Pe cîrciumar, pe cămătarii de acolo. Ştiţi pe cine a luat?
Au venit şi la mine oameni de la răscoale, am început de atunci să am legături cu ţăranii, au venit plîngînd şi mi-au spus: ştiţi pe cine a luat? Nu pe cei mai răi, ci pe cei buni, fiindcă cămătarii se temeau doar de acei cari au înfiinţat bănci populare; aceia au fost denunţaţi şi, fără judecată, împuşcaţi; şi atîţia învăţători şi preoţi au fost ameninţaţi cu aceiaşi soartă.
Nu voiam să spun aceste lucruri, dar îmi zvîcnese din inimă şi trebuie să le spun. S-a întîrnplat un caz ca
112
aoe&ia, a scăpat un învăţător fiindcă executorul era ocupat cu cfejunul şi s-a întîmplat ca între dejun şi împuşcare să
vină poruncă să nu se mai omoare.
[O vfeee: în ce localitate?]
Să întrebe d. Brătianu şi îi răspund. Am scrisori, dosare gata; cînd veţi face anchetă, voi da dosarele cuprin-zînd toatş numele. Nu sînt chemat să numesc locuri aici, Eu şînt chemat ca să atrag atenţiunea, să dau mijloace ca
să se facă lumină deplină şi să se pedepsească vinovaţii. Prin urmare, cînd lucrurile se petrec aşa, cînd n-am înaintea mea nici o anchetă care să se urmeze, nici făgăduiala că noua anchetă se va face şi cînd convingerea mea este că o asemenea purtare este absolut dezonorantă măcar din punctul de vedere al sentimentului pe care trebuie să-l aibă cineva faţă de un semen al lui şi pe care noi nu l-am avut faţă de semenii noştri; voiţi să votez acest răspuns la mesaj, Voiesc întîi să văd mîinile d-voastre aşa cum doresc eu şi atunci să votez răspunsul la mesaj. [. . .]
Prin urmare, ziceam: nu poate fi adevărat tot ce se spune. Pe urmă am aflat, făcînd cercetări, şi am putut să aflu foarte uşor cîtă răutate zace în sufletul unora. Sînt ţărani cari nu s-au răsculat şi au fost pedepsiţi că s-au răsculat mai mult chiar decît dacă ar fi făcut de o sută de ori mai rău decît ceea ce au făcut. S-a întîmplat ca într-un anume moment oameni nevinovaţi să fie închişi, ca familiile lor să fie lăsate fără hrana pe cînd tatăl era în temniţă, fiindcă era un bun gospodar, pîrît de un ticălos din sat care avea interes să-şi joace mendrele mai bine.
D-lor, sînt un om izolat şi în viaţă n-o să ajung să am o parte în cîrmuirea acestei ţări. De aceasta sînt sigur. D-voastră rîdeţi, dar eu nu mă scîrbesc, fiindcă nu este acesta rostul meu în ţară; dar vă zic: n-aş dori stăpînirea cea mai îndelungată cu preţul sîngelui care s-a vărsat în martie. N-aş putea să am viaţă liniştită cînd aş fi fost unul din actorii împrejurărilor care poartă numele de represiunea din martie 1907.
Ei bine, s-au petrecut toate lucrurile acestea; rămăseseră însă nevinovaţi, rămăseseră copiii şi femeile acelora. Era firesc ca în societatea noastră să se ivească un imens sentiment de milă pentru dînşii. Ar fi fost o datorie de înaltă cuviinţă să se fi văzut că în primăvara aceea roşie nu sînt petreceri, că în primăvara aceea roşie nu sînt zburdăciunile obişnuite ale vieţii noastre sociale, nu este luxul acela sălbatic, care este nevrednic de condi-
113
ţiunile noastre de muncă. Şi niciodată nu a existat un an în care să se fi petrecut mai mult, în care să se fi scăldat lumea de sus mai inconştient in plăceri decît anul acesta, cel mai serios an, cei mai tragic pe care i-a trăit vreodată neamul nostru.
Aşa este.
Pe lîngă aceasta aş fi voit încă un lucru, aş fi vrut să se deştepte mila sub altă formă. Domnilor, multă vreme s-a crezut că ţara noastră este o ţară foarte bogată; am revenit. Ştim cîtă datorie avem în străinătate, ştim că ne mănîncă a treia parte din veniturile fiecărui an; ştim cu cîtă durere dă săracul banul cu care se ţine tot luxul statului român, ban care înainte de răscoale era udat de lacrămi şi după răscoale a fost ruginit de sînge; ştim toate lucrurile acestea. în ţara aceasta, care se presupunea aşa de bogată, în care clasa dominantă, fără îndoială, zburda de bine, este mai mult lux de petreceri şi plimbare, în Bucureşti decît în Viena.
Numărul de trăsuri ele maître în Bucureşti nu se poate asemăna nici pe departe cu numărul trăsurilor faţă de bogăţia şi numărul familiilor mari din Viena. Prin urmare, s-ar fi aşteptat ca banii bogaţilor să se cheltuiască în satele săracilor, să îmbunătăţească întru cîtva suferinţele, să facă să se usuce lacrămile calde vărsate de cele mai multe ori de o femeie căreia îi murise şi bărbatul şi flăcăul cel mare şi care era sortită la o viaţă întreagă de nenorocire.
Eu am să mă socotesc fericit în toată viaţa mea că mi-am plătit dijma în momentele acestea, am dat din puţinul meu avut, a zecea parte, pentru alinarea suferinţelor din satele româneşti, care au pătimit atunci.
M-am adresat şi la săraci şi am mai putut aduna 7 000 de lei, care au acoperit o mică parte din marea datorie pe care o avem faţă de nenorociţii aceia. [. . .]
Ne-am purtat cu ţăranii mai rău cum s-ar purta un gospodar cu vita lui de muncă, care într-un moment de nerăbdare l-ar împunge; ar urma să-şi schingiuiască vita? Dar se gîndeşte şi el, este o legătură de camaraderie rurală între dobitoacele acelea nenorocite şi între oameni şi n-o ucide.
Rîdeţi! S-a rîs mult în ţara aceasta şi o să se facă într-un rînd o cantitate aşa de enormă de rîs cinic, vărsat asupra acestei ţări nenorocite, încît o să fie pentru toate timpurile un monument de infamie pentru clasa ei condu-
114
cătdare; rîdeţi, rîdeţi mereu, dar nu vă pot felicita că puteţi rîde. Prin urmare, aceasta a fost atitudinea noastră faţă de răsculaţii din martie. l-am împroşcat cu tunurile, am încercat arma Manlicher în ei, i-am tîrît în puşcării i-am ţinut luni întregi de zile acolo; nu le-am dat un ban de cheltuială celor rămaşi acasă. [. . .]
Eu am auzit că este vorba să se dea despăgubiri şi că nu se mai dă; şi pe urmă că este din nou. E vorba de despăgubiri pentru proprietari. Acum într-o parte se zice despăgubire, în altă parte îndulcire, sau altceva, şi nu ştie nimeni ce mai este.
Incontestabil că în ţara noastră un ţăran nu are nici a mia, nici a suta de mie parte din influenţa pe care o are un proprietar în viaţa politică. în împrejurările nenorocite de astăzi,, este lucru firesc ca ţăranul să nu fie ţinut în seamă, căci nu are influenţă asupra vieţii publice şi, deoarece proprietarul şi arendaşul, care conduc în mare parte viaţa noastră publică, poate schimba guvernul într-un moment de nemulţumire şi jignire a egoismului lor, este un lucru foarte natural ca să li se acorde o despăgubire.
Las la o parte necunoştinţa adevăratelor interese, indolenţa proprietarilor cari au adus întemeierea acelei clase nenorocite a arendaşilor, care este pricina tuturor relelor de acum, clasă de aventurieri, care a sărăcit pămîntul şi a sărăcit pe omul de muncă şi pe proprietar; las la o parte faptul că proprietarii, prin neînţelegerea primejdiei, au comercializat în mîna aventurierilor singuri pămîntul ţării, care formează cea mai mare bogăţie, singura adevărata bogăţie a ţării. Dar proprietarilor, arendaşilor despăgubiri şi ţăranilor, ce? Pentru ei nu este milă?
Reţin această constatare: de două ori au fost îmbrăţişări şi lacrimi între politicienii noştri: o dată cînd finanţa. . . era să ne siringă de gît din cauza îngrămădirii împrumuturilor de rentă, şi a doua oară, cînd înaintea catastrofei agrare partidele şi-au recunoscut păcatele, cînd au plîns cu lacrimi, pe care era bine să le pună într-o sticluţă şi să se uite din cînd în cînd la ele, căci altele ca ele n-o să mai verse.
Deci era natural să fie vorba de despăgubiri.
Dar ne întrebăm: nu era lucru omenesc ca la acele sate care au fost mai mult atinse, în acele sate unde s-au săvîrşit mai multe nenorociri, în satele bombardate, în satele pierdute de unde au dispărut flăcăii şi bărbaţii cari
115
susţineau pe toţi ceilalţi prin munca lor, în acele sate să meargă ajutorul celor mari?
Ce fel de ţară este aceasta, dacă cîteva sute de proprietari şi arendaşi, dacă unii din ei au suferit în împrejurări ce nu angajează întregul caracter al mişcării rurale, să se vorbească bătîndu-se cu pumnul în masă de despăgubirea bogaţilor şi să nu se vorbească nimic de ajutorul săracilor!
Sînt sate cari trebuiesc colonizate din nou, [. . .]
Am ajuns să reprezintăm, In momentul de faţă, statul cel mai înapoiat sub raportul participării cetăţenilor la viaţa politică. Peste ori care din hotarele noastre se găseşte o participare mai largă la viaţa generală a ţării.
[. . •]
Ei bine, noi trăim cu această anomalie, un popor de mai multe milioane, care nu are nici o influenţă în afacerile publice.Ţăranul nu votează decît indirect. Votul acesta indirect este confiscat totdeauna. Votul direct pe care îl au cîţiva din ei are aceiaşi soartă. La alegerile din urmă s-a făcut ce s-a făcut la alegerile anterioare, adică ţăranul n-a fost lăsat să-şi trimită reprezentanţii săi adevăraţi. Nu a fost lăsat să cerceteze, să vadă dacă în mijlocul său nu sînt în adevăr oameni care să-i cunoască nevoile. Cu rari excepţiuni din cîteva judeţe.
Prin urmare, cum vrem noi ca legile acestea bune în mare parte, unele din ele conţin articole foarte bune, cum vrem ca legile acestea cari nu sînt garantate printr-o administraţie sigură, ca legile acestea să se aplice atunci cînd aceia care au interesul să le aplice nu au nici un fel de influenţă asupra vieţii publice. Eu înţelegeam, iarăşi după evenimentele zguduitoare din martie, după pocăinţa aceea cu lacrămi bogate, după îmbrăcarea hainei aceea de om care îşi recunoaşte păcatele şi se închină înaintea lui Dumnezeu ca să fie iertat, credeam că după toate acestea, cînd se va căuta a se întemeia o Românie nouă, România cea dreaptă, România cea adevărat naţională şi cu caracter democratic, se va ţine în seamă şi dreptul pe care îl au cei mai mulţi şi mai muncitori din locuitorii pământului românesc, de a-şi întrebuinţa şi ei votul lor [....].
Aşteptam, dacă nu votul universal, cel puţin o schimbare esenţială a regimului de acum. Aşa nu mai putem merge cu felul actual, cu oamenii care sînt însemnaţi în
116
catastiful unuia din cele două partide politice şi care votează într-un sens sau altul, fără independenţă şi fără valoare cetăţenească şi care ne-au adus în mare parte în halul de acum.
Aud că printre deputaţii liberali ar fi mulţi doritori de a vedea schimbîndu-se regimul electoral de astăzi. Se zice că acest lucru s-ar fi manifestat în adunările lor din urmă. Nu ştiu nimic; eu văd că deputaţii tineri nu arată prin nimic dorinţa lor de a avea o viaţă electorală nouă şi demnă. (întreruperi).
Da? Sînt foarte bucuros!
D-voastră puteţi să aduceţi regimul acesta nou, pentru că sînteţi strînşi laolaltă; un om izolat, fără îndoială, nu poate să aibă nici o influenţă asupra unei schimbări aşa de mari.
Dacă va zice însă cineva, şi s-a zis: ce să ne încurcăm acum şi cu aceasta? N-avem deajuns cu cîrciumarii care reclamă dreptul lor străvechi de a deschide cîte cîrciumi vor, de a vinde cum poftesc, de a atrage cît mai multă lume, deşi nu se capătă, cred, o prea mare sănătate din frecventarea localurilor lor; n-avem destul cu proprietarii care se agită, proprietari de viţă veche sau de viţă foarte nouă, cum este unul dintre fruntaşii deputaţiunii care s-a dus la primul ministru să-i atragă atenţiunea asupra primejdiei în care a intrat ţara, n-avem destul cu toţi aceştia, şi trebuie să se mai adauge, pe lîngă încurcăturile acestea şi o încurcătură nouă, care ar rezulta din prefacerea regimului electoral?
Şi se zice: modificarea regimului electoral va veni mai tîrziu, la timpul său, pentru o altă generaţiune, va fi vreme a se aduce şi această reformă. Nu uitaţi un lucru: că puţinele reforme care se prezintă acum sînt reforme smulse printr-o răscoală neprevăzută şi, fără îndoială^ că prin legea jandarmeriei şi prin anumite măsuri administrative, se vor împiedica mişcări asemănătoare cu mişcarea din martie, şi nu e bine, nu e cuminte ca noi să lăsăm să se ajungă vreodată la starea aceea, care a produs revoluţiunea ţărănească. Prin urmare, nu vor mai fi împrejurările acelea care să smulgă clasei stăpînitoare concesiunile mari. Dacă însă astfel de nenorocire şi o jertfă ca aceea n-a putut să aibă alt rezultat decît să se aducă
11?
aceste două proiecte de legi, care au fost cercetate, modificate şi apoi supuse unei noi modificări, şi nu ştim în ee fel vor fi prezentate aici şi ce soartă le aşteaptă faţă de duşmănia pe care un întreg partid şi chiar anume elemente din partidul care este la guvern o arată faţă de acele proiecte, va să zică, dacă aşa ceva ca martie 1907 n-a fost în stare să smulgă alta decît aceste măsuri, bune dar necomplete, ce ne putem închipui că o să fie în viitor, pentru a sili pe deţinătorii puterii publice, cari se simt foarte bine, prin faptul că o deţin numai ei, pentru a-i sili să aibă un regim electoral mai larg, şi să facă în felul acesta din ţara noastră cu adevărat o ţară românească? Fiindcă, d-lor, dacă vorbesc de regimul acesta electoral mai larg, dacă-1 doresc, dacă spun că fără astfel ele măsuri, fără astfel de completare şi asigurare, nu pot vota răspunsul la mesaj, nu fac operă de teoretician sau operă de fanatic al unor idei generale. Sînt oameni care deduc întreaga lor activitate de la un anume principiu, adevărat sau greşit, dar un principiu metafizic: aşa, de exemplu, se zice: nu vă atingeţi de proprietate. Acesta este un principiu. Din principiul: nu vă atingeţi de marea proprietate pleacă toate celelalte. S-a zis: să nu facem maximum şi minimum, fiindcă nu este o idee liberală şi loveşte în libertatea tranzacţiunilor.
Prin urmare, înainte de a fi toate lucrurile a fost haosul şi pe urmă a fost proprietatea şi idea liberală, şi după dînsele începe şi fericirea şi nenorocirea lui Adam şi a tuturor urmaşilor săi.
Din cauza aceasta s-au făcut unele lucruri şi altele nu se pot face. Eu nu plec de la o idee abstractă; nu sînt filozof, nu sînt cugetător abstract. Eu plec de la o realitate care există: ţara aceasta trebuie să fie ţara românească. Dacă nu, sînt atîtea neamuri care mult au voit să ne anexeze. [. . .].
Îndată voi încheia. Vedeţi că nu sînt nici aşa de plictisitor, prin lungimea cuvântărilor mele, nici aşa de fanatic, nici aşa de rău coleg, cum credeaţi la începutul discursului meu.
[. * -]
Cu toţii mă înţeleg, cu un lucru nu mă înţeleg însă şi nu se va înţelege nici istoria cînd ne va judeca pe toţi şi unii care se par mari vor apărea mici în faţa ei, iar
118
alţii care se par mici azi vor fi puşi la locul unde-i aşează vredinicia lor, căci istoria dă mijlocul de a judeca pe fiecare cum e în inima lui, cum e în cugetul lui.
Prin urmare, nu mă voi împăca cu sistemul de război civil, rezemat pe viaţa politică, numai a unei minorităţi dintre cetăţenii statului român, război civil care se sprijină pe două partide fără program, pe două partide eu disciplină exterioară, două partide care împiedică în acţiunea lor şi distrug puterea personală a acelora pe care îi cuprind, prin faptul că-i silesc să meargă pe vechiul făgaş destul de adînc, ca să nu se vază nici ce este în dreapta, nici ce este în stînga lui.
Mulţi dintre cei mai tineri ar fi aplecaţi să creadă că partidele acestea ale noastre sînt un fel de necesitate naţională; că, precum francezul a fost lăsat să fie cel mai spiritual, precum englezul a fost lăsat să stăpînească lumea prin energia lui îndărătnică şi consecventă, precum germanul a dat lumii cea mai înaltă metafizică şi cea mai bogată şi intimă poezie, precum bulgarul a fost făcut pe lume ca să-şi muncească stăruitor colţişorul lui de pămînt şi să-şi exercite în lumea largă munca lui de grădinar, tot aşa românul este făcut pe lume ca să înfăţişeze spectacolul luptelor celor două partide.
Înţeleg, o luptă între două partide atunci cînd într-un interes esenţial al ţării un partid are un mod de a vedea şi altul alt mod de a vedea, ambele sprijinite pe un întins sistem; şi cînd aceste două sisteme nu se împacă, lumea se duce la un partid sau altul, după cum împărtăşeşte un mod sau altul de a vedea.
Dar acelea nu sînt partide, cum vi le-am descris pe ale noastre, acelea sînt partide trecătoare.
Dacă se uită cineva la viaţa unui popor modern, o să vadă următorul lucru: într-un anume moment, faţă de un anumit interes general, se iveşte un antagonism de două partide, care ţine toată vremea, pînă se rezolvă într-un sens sau altul problema aceia.
Pe urmă, o altă problemă devine problema de căpetenie a timpului şi se impune atenţiunii publice. Iarăşi din mijlocul poporului se ivesc oameni convinşi, care fără îndoială luptă cu hotărîre, dar pentru un ideal pînă îl văd îndeplinit. După aceia partidul poate să-şi păstreze numele sau nu, şi poate chiar ca partidul să dispară.
119
Sau el se transformă, clar se transformă esenţial şi aceia care-1 compun, potrivit cu noile probleme care se ivesc. Ceea ce constituie în adevăr viaţa politică, aceia care deţin în adevăr, să zicem, puterea de dezvoltare: ,,Das Werden“ al neamului, aceia sînt cetăţenii liberi; înaintea cetăţenilor mulţi şi liberi vin şi unii şi alţii ca să arate soluţiile lor; atunci cineva se hotărăşte pentru o politică sau alta după convingerea sa intimă. [. . .]
Mai am numai ceva de spus. Răspunsul la mesaj nu-1 voi vota. Dacă, însă, în loc să fiu un om izolat, aş reprezenta o forţă, sau dacă d-voastre aţi fi aşa de rău organizaţi încît aţi avea nevoie de un vot, eu aş trece peste toate şi aş vota răspunsul la mesaj şi v-aş sprijini din toate puterile. De ce? Fiindcă dacă sistemul acesta al celor două partide este o nenorocire pentru ţară, nu stau cîtuşi de puţin la îndoială în momentul acesta să aleg partidul care oferă mai multe garanţii pentru reforme decît partidul care oferă mai puţine.
Eu fac aci politică practică, cea mai bună politică: cine îmi dă mai mult? îmi pare rău că d-voastre îmi daţi aşa de puţin, dar deoarece ceilalţi îmi dau mai puţin încă, vă prefer pe d-voastră. Dar nu vă votez răspunsul la Mesaj, fiindcă cuprinde lucruri care nu corespund idealului meu şi conştiinţei mele. D-lor, ceea ce va hotărî totdeauna acţiunea mea va fi întîi cultul idealului curat.
[...]
Acum d-lor, mai am un singur cuvînt de spus şi am încheiat. Întîi, v-am făcut o impresiune rea, nu am obiceiul vorbirii în Parlament; sînt profesor deprins a vorbi cu studenţi sau conferenţiar deprins a vorbi cu un public care are, pe drept sau pe nedrept, simpatii pentru mine. Nu sînt, prin urmare, orator deprins a vorbi în Cameră. Veţi fi zis atunci ce veţi fi zis; acum, după ce voi încheia, veţi zice ce voiţi a zice. îngăduiţi-mi însă a face o comparaţie. Eu sînt un naiv, un poet — care îşi are totuşi legături cu realitatea istorică pe care o ştie tot aşa de bine. Eu merg cîntîndu-mi cîntecul pe lingă marile curţi cari sînt aşezate de o parte şi de alta a drumului .. .
Vă pot cere o singură favoare: numai aceea că, dacă vi se pare că ce am spus eu merită un răspuns din partea d-voastre —■ din partea neamului nostru voi primi la
120
timp răspunsul care mi se cuvine — dacă credeţi că mi se cuvine un răspuns înaintea d-voastre, vă rog să îmi opuneţi un om cu cultura mea şi mai ales cu curăţenia mea morală.
(Voci: N-avem.)
Lăsaţi gluma!*
•	D.A.D., nr. 7 din 25 noiembrie 190?, p. 13—21.
*	Acest discurs n-a fost pe placul majorităţii. în numele Partidului Naţional Liberal, D. A. Sturdza i-a dat pe loc o replică, acu-zîndu-î de ponegrirea poporului român, a statului, de negarea progresului pe care societatea românească o cunoscuse după revoluţia din 1848. „Discursul d-lui lorga a fost presărat de aprecieri neexacte, de expuneri pătimaşe, de nepricepere istorică, şi de aceea oratorul a fost învăluit într-o confuzie asupra trecutului? prezentului şi viitorului” — a conchis şeful Partidului liberal. Era vădit că pentru D. A. Sturdza popor şi ţară însemnau clasele suprapuse şi nu cele peste 80o/0 de ţărani a căror strigăt de revoltă fusese înăbuşit cu focuri în însîngerata primăvară a anului 1907.
„Veacul acesta este veacul democraţiei. .
5
13	decembrie 1907
Onorată Cameră, n-am intenţia să ţin un discurs, mare -sau mic, şi-mi dau şi eu seama că, cu cît mai repede se va vota legea, cu atît mai repede se va aduce un bine popo-iraţiei rurale, care aşteaptă foarte multe de la noi şi e bine să-i dăm măcar ceva.
Prin urmare, nu dorinţa de a ieşi din nou la iveală mă "face să iau cuvîntul, ci o fac pentru a scoate la lumină cîteva puncte cari mi s-au părut că nu au fost scoase la lumină pînă acum şi, dacă vorbesc, este numai pentru a da aceste lămuriri subsidiare, iar nu pentru a prelungi dezbaterea aceasta şi nu pentru a face ca legea, care cuprinde o sumă de părţi bune, să se voteze o clipă mai tîrziu de cum ar trebui.
D-lor, de la început trebuie să spun că nu-mi fac ideea jpe care şi-au făcut-o cîţiva din predecesorii mei la această tribună, cu privire la valoarea istorică a momentului acestuia şi la valoarea superioară a legii pe care o avem înaintea noastră.
Se face greşeala de a se pune alături împrejurările acestea din 1907, cu împrejurările din 1864, şi de a se introduce din nou în dezbaterea de astăzi anumite elemente cari figurau şi în dezbaterile de acum patruzeci de ani.
In 1864 s-a rezolvat, cu multă vitejie pentru împrejurările de atunci, criza agricolă. Soluţiunea chestiunii ru-
*	Discurs rostit în cadrul discutării Legii tocmelilor agricole, al cărui proiect a fost propus în şedinţa Camerei din 11 decembrie 1907,.
122
rale era atunci un moment istoric în cel mai deplin înţeles al cuvîntului.
Timp de trei ani de zile, nu cele două partide, pentru că nu existau pe atunci, dar cele două curente formate asupra legii rurale, care trebuia să se voteze, se luptau şi, neputînd să se înţeleagă, s-a ajuns la lovitura de stat propusă de Kogălniceanu şi decretată de Vodă Cuza. La 1864 chestia rurală era pusă în întregimea ei. Pînă la această dată, mulţumită îndoitului abuz pe care-1 reprezentau deosebite ordonanţe domneşti mai vechi şi Regulamentul Organic, mulţumită acestor abuzuri, s-a fost ajuns la următoarea situaţie: proprietarul avea asupra moşiei lui un drept care nu semăna cu proprietatea absolută, un drept care îngăduia încă ţăranului să lucreze un pămînt potrivit cu puterile sale de muncă, îngăduia deci ţăranului să se bucure pe deplin de dreptul său de folosinţă.
Ţăranul cerea sfărîmarea clăcii şi o îmbunătăţire a situaţiei lui. Le cerea în chip nelămurit, cum le-a cerut şi astăzi. Stăpînul, din partea-i, ar fi dorit ca să capete un drept de proprietate formală pe restul moşiei lui.
Au rezultat dezbateri îndelungate între anii 1862 şi 1864. Din dezbaterile acestea a ieşit o lege, care nu este bună în întregimea ei; nu era o lege care să îndrumeze pe ţăran pentru viitor; nu o lege care să-i permită o dezvoltare mai departe; nu o lege care să întemeieze o proprietate ţărănească mică, şi mai puţin una care să facă a se naşte proprietatea mijlocie, ci era numai o lege bete agă, cum sînt toate legile cari au fost decretate în împrejură-* rile în cari a fost decretată legea de la 1864.
Dar în 1864 s-a discutat chestia rurală în întregul ei; în 1864 s-a prefăcut dreptul de servitute al ţăranului în-tr-un drept de proprietate deplină asupra unei bucăţi de pămînt. Pe de altă parte, ceea ce a rămas proprietarului a rămas fără sarcini şi a ajuns proprietatea lui nu în sens ,,roman46, cum s-a zis, ci în sensul obişnuit în apusul Europei*.
O generaţie întreagă, înflăcărată de cuvîntul de libertate, căci pe atunci libertatea se credea a fi mai presus decît buna stare economică şi siguranţa vieţii materiale, acea generaţie s-a luptat de pe la 1840 pînă la 1864, şi ea
*	Proprietate de tip capitalist.
123
a dat această luptă mare între 1862 şi 1864, şi ea a izbutit să impună punctul ei de vedere/"
Deci, a vorbi de jignirea marii proprietăţi ca un motiv care trebuie să ne împiedice în momentul de faţă de a lua măsuri energice în ce priveşte restabilirea unei proporţii mai normale între cîştigul uneia şi al celeilalte clase, care participă la viaţa noastră agricolă, aceasta mi se pare o foarte mare greşeală.
Vedeţi, nu fac apărarea proiectelor guvernului. Au fost foarte bine apărate şi fără mine. Dar, dacă insist asupra acestor lucruri, este pentru că întrevăd o altă luptă politică în viitor, luptă mai îndrăzneaţă, care să aducă în adevăr o atingere marii proprietăţi. Şi în felul cum se prezintă această mare proprietate în momentul de faţă, ea nu-mi provoacă în genere nici simpatia şi nici respectul.
S-a adus înainte apoi argumentul călcării Constituţiei. Argumentul acesta a servit şi ca bază a tranzacţiilor cari s-au făcut între amîndouă partidele. S-a căutat a se evita orice aparenţă că s-ar călca Constituţia, şi s-a cetit cu acest prilej prea adesea din articolele Constituţiei, acela care consfinţeşte proprietatea.
Toată lumea ştie însă ce înseamnă Constituţia noastră; toată lumea ştie că această Constituţie nu rezultă dintr-o lungă luptă pe care să o fi purtat înaintaşii noştri, că această Constituţie nu rezultă dintr-o dezvoltare proprie, nu este un produs al solului şi neamului acestuia. Şi nu -este nici măcar o înaltă operă de înţelepciune politică. Am adus această Constituţie împreună cu alte lucruri din străinătate într-un moment de încurcătură politică, intr-un moment de schimbare de regim. Ne-a trebuit o Constituţie bunişoară în cel mai scurt termen, şi ştie toată lumea că am luat una străină, că ea s-a tradus, şi, adăugăm, s-a tradus rău, şi că aceasta este Constituţia pe care o avem acum.**
De o parte şi de alta se găseau reprezentanţi viguroşi ai celor două păreri. De o parte Kogălniceanu, cea mai limpede minte politică ce a existat la noi în ţară, împodobit cu toate cunoştinţele teoretice şi chiar cu cele practice. Lucru rar astăzi. . . Căci unul din păcatele timpului
*	Este vorba de generaţia care a pregătit şi a condus revoluţia burghezo-democratică de la 1848.
** Constituţia de la 1866 a rezultat din adaptarea textului Constituţiei belgiene.
124
noastră este că oamenii de teorie se găsesc de o parte şl
oamenii de practică de .alta.
Kogălniceanu era mare istoric, mare scriitor în beletristică, cu toate că, ea este mai puţin cunoscută decît opera lui de istorie. Dar el era şi proprietar de moşie, care cunoştea perfect moşia lui, care avea, prin urmare, aceleaşi cunoştinţe ca şi cel mai bun agricultor din ţara noastră pe vremea aceia. El a mai fost şi unul din începătorii industriei noastre şi, în sfîrşit, el avea, din şedere a-l în străinătate, cunoştinţa perfectă a împrejurărilor agrare apusene. Petrecuse în Germania nu numai în calitate de student, dar şi în aceea de om matur la minte, care a mers la faţa locului ca să vadă cum s-a făcut dezrobirea ţăranului în Prusia.
Pe de o parte, deci, pentru reformă era Kogălniceanu. Contra reformei era proprietarul mare efectiv, care venea de Ia moşie de-a dreptul, care ştia ce înseamnă o stăpî-nire de pămînt, nu numai pentru cîştig, dar şi pentru suflet şi inimă. Şi proprietarii aceia purtau frumoase nume domneşti. Unul era fiul lui Vodă Ghica, întîiul domn naţional din Ţara Românească, la 1822, Dimitrie Ghica; iar celălalt, fiul lui Mihail Sturza, acel excelent gospodar, care, în condiţiuni politice mai bune sau mai rele, a stăpînit Moldova mai mulţi ani de zile. Prin urmare, de o parte Gr. M. Sturza, fiul lui Vodă Sturza, iar de altă parte D. Ghica, alt fiu de domn, — aceştia purtau atuncea lupta pentru proprietate.
Şi vă spun că lupta s-a dat cu toată seriozitatea, în unele momente s-a dat chiar cu toată înverşunare, şi sînt pagini glorioase în analele elocvenţei parlamentare acelea în cari se cuprind cuvîntările ţinute de o parte şi de alta, [. . .].
Prin urmare, să nu confundăm vremurile de la 1884 cu cele de acum. Nu este un lucru înjositor cînd o generaţie se recunoaşte a fi mai mică decît altă generaţie. Aşa s-a întîmplat; împrejurările au fost aşa. Poate pentru că azi creşterea noastră e mai formalistă ... In sfîrşit, în ultimele generaţii nu se ajunge la înălţimea pe care o avea generaţia de la 1864.
Şi rezultatul se vede. Legea de la 1864 era un pas imens faţă cu împrejurările de atunci, faţă cu tăria marilor proprietari din acele momente, oameni cari reprezentau o clasă, ce dispuneau de toate mijloacele de acţiune din această ţară. Iar cînd noi, în 1907, venim nu-
125
mai cu lege de tocmeli agricole, care împiedica abuzurile, cu o lege care, să spunem cuvin tul, se îndreaptă împotriva barbariei elementare; care este în momentul de faţă norma între proprietari şi ţărani, n-avem a face cu o lege de inovaţie, ci numai cu o lege poliţienească.
Insă cînd avem a face numai cu o lege care asigură5 In condiţii foarte potrivite şi pentru interesele proprietarilor, imaşuri pentru ţărani şi închide prin urmare o portiţă către răscoale viitoare, cu o lege care asigură pe săteni contra oarecăror drepturi medievale, cari au ieşit pe uşă şi au intrat pe fereastră, — au ieşit pe uşă prin legea de la 1864 şi au intrat pe fereastră din cauza condiţiilor impuse şi pe urmă vieţii economice a ţăranului, cînd avem a face numai cu o astfel de lege, care aduce o oarecare uşurare în ceea ce priveşte traiul material al săteanului, trebuie să privim mai modest lucrările la cari colaborăm în acest moment.
Nu e bine niciodată să întrebuinţăm nume prea mari pentru lucruri cari nu le corespund, pentru că, precum zicea un scriitor englez, dacă numele acelea mari le-am cheltuit pentru ceva mai mic, nu mai ştim ce cuvinte să mai întrebuinţăm cînd lucrurile mari apar la rîndul lor.
Dar, deşi felul cum e pusă problema azi este fără îndoială inferior acelui din 1864, deşi capitalul de vitejie pe care-1 au luptătorii de astăzi este un capital mai mic decît cel de atunci, totuşi o parte din argumentele de la 1864 s-au întors şi acum, şi este de mirare cum se mai întrebuinţează argumentele acelea.
Era foarte natural să se întrebuinţeze atunci, fiindcă chestiunea se prezenta în mod larg, ca o luptă de clase, Pe cînd acuma avem a face cu două partide cari reprezintă amîndouă clasa proprietarilor, clasa arendaşilor, clasa funcţionarilor, clasa intelectualilor, clasa celor cari stau mai bine, şi nu reprezintă clasele sărace din această ţară, Şi ca dovadă că este aşa, e că aceste două partide au stat de vorbă, s-au înţeles chiar asupra unor părţi din lege, ceea ce ar fi fost cu totul imposibil dacă ele ar fi reprezentat clase sociale deosebite, cu tradiţii separate fiecare. Căci, cînd un partid corespunde unei realităţi, el are un program, şi acest program se execută în măsura împrejurărilor, şi el nu poate, în nici un caz, să fie cedat adversarilor.
126
E foarte frumos să se ajungă la armonie absoluta, nimeni nu zice nu. Dar aşa sînt făcute lucrurile omeneşti, încît înţelegeţi că o armonie ca aceasta nu se poate face decît în dauna chestiunii de care este vorba.
Prin urmare înţeleg, fără să-l aprob însă, „acordul44. Astăzi cele două direcţii, reprezentînd aceleaşi clase sociale şi aceleaşi categorii actuale, se înţelege foarte bine cum s-au putut înţelege amîndouă partidele.
Dar la 1864 lucrul aceasta ar fi fost absolut exclus. Atunci lupta era o luptă foarte firească şi foarte înăsprită, o luptă în care nu puteau să intervie nici acorduri, nici tranzacţii. Are un caracter în adevăr tragic lupta aceia de la 1864, şi se putea, deci, să se amestece în discuţie şi anumite puncte de vedere cari azi nu au acelaşi rost.
Nu este de mirare, astfel, că, la 1864, în acuzaţiile pe cari le aduceau reacţionarii faţă de ideea reformelor, se întrebuinţau argumentele cele mai ieftine: ale reacţionarismului sau ale socialismului.
Vedeţi, tot ceea ce s-a spus despre aceasta în Cameră în cursul discuţiei, cu privire la proiectul de faţă, toate aceste lucruri s-au spus şi în 1864; numai că atunci s-au spus cu mai multă dreptate.
Iată, în acea discuţie, cutare zice: „înflăcărate instigaţi!44: un altul cere să se respecte „pactul social44; un al treilea pronunţă cuvîntul de „socialist46, ba chiar de „comunist44, cuvînt care nu s-a întrebuinţat astăzi: „stilul şi tendinţele comuniste44; un al patrulea strigă că este vorba de „exproprierea proprietăţii44 şi aşa mai departe.
Şi, pe de altă parte, 1a 1864 era lucru firesc să se vorbească în teorie generală de marea proprietate, să se arate reforma ca un atac împotriva acelei mari proprietăţi, cu toate că, precum spuneam, atunci marea proprietate, în adevăratul înţeles al cuvîntului, nu exista încă.* Acum însă cred că nu putem porni de la părerea că se atacă marea proprietate. Atunci era o iluziune în jurul căreia s-a dus lupta; cred însă că acum iluziunea aceasta nu mai dăinuieşte.
Ce înseamnă, în adevăr, a vorbi de un atac împotriva marii proprietăţi? Ce înseamnă chiar marea proprietate? Marea proprietate este un singur lucru, ori reprezintă
*	N. Iorga considera termenul de mare proprietate nu determinată de numărul de ha» ci în sensul de proprietate de tip capitalist, în sensul de stăpînire exclusivă.
127
lucruri deosebite? Există o mare proprietate de cultură naţională, există o mare proprietate rezultată din muncă, o mare proprietate care interesează neamul întreg. Există o mare proprietate gospodărească, care stă la moşie, care întrebuinţează puterile ţăranilor, dar cruţă puterile lor; există o mare proprietate care reprezintă forma cea mai firească pentru asocierea lor şi pentru păstrarea ţărănimii. Ei bine, de această mare proprietate fără îndoială că nu ar trebui să se atingă nimeni.
Insă ştim foarte bine că în momentul de faţă avem a face mai ales cu altă mare proprietate, care nu rezultă totdeauna dintr-o muncă îndărătnică şi nu aduce servicii reale, naţionale, generale. Iată, în Franţa e o mare proprietate creată după 1789, cînd s-au făcut confiscări cari au creat mica proprietate, şi din lupta între micii proprietari noi, a rezultat o nouă proprietate mare
Proprietatea noastră are o îndoită origină. Sau e o proprietate de moştenire, întâmplătoare, sau de cumpărat. Şi cea din urmă e creată în împrejurări cari nu sînt totdeauna normale; ea derivă deseori din arendăşie, iar în ce priveşte arendăşia, voi cita cuvintele unui om care o caracteriza foarte plastic, acum patruzeci de ani, vorbind de cutare străin care, venit aici cu un beţişor în mîna, devenea arendaş în împrejurări destul de dubioase. Prin urmare, aceasta e o mare proprietate care e cu mult mai puţin simpatică şi respectabilă decît proprietatea cealaltă.
Mai e şi o mare deosebire între proprietatea mare efectivă şi proprietatea mare fictivă. Cea efectivă, care e cum am descris-o, e şi aceea pe care o întâlneşti în cele mai multe din ţările apusene.
A noastră e reprezentată, ca şi în originea ei parţială, şi în manifestarea-i zilnică, în mod deosebit prin arendăşie, şi în Moldova arendăşia se găseşte în cea mai mare parte în mîni rapace, care au comercializat solul şi au adus astfel efectele cele mai dezastruoase.
Cînd marea proprietate se prezintă în asemenea con-diţiuni nu e, deci, de ajuns argumentul că se loveşte în marea proprietate pentru a împiedica o reformă care, de fapt, nici nu loveşte în această mare proprietate.
Dar se aduce înainte şi argumentul că marea proprietate românească asigură un export mare în străinătate şi că, prin urmare, nu trebuie să se atingă cineva de această mare proprietate, pentru că se periclitează exportul nostru, bogăţia noastră.
128
Ei bine, nu este vorba numai de cantitatea grînelor trimise peste graniţă; nu este vorba numai de preţul căpătat pentru aceste grîne, ci este vorba şi de întrebuinţarea care se dă banilor acestui preţ~ Fără îndoială că marea proprietate nu întrebuinţează cea mai mare parte din preţul căpătat pentru vînzarea grînelor în cuprinsul ţării şi în-tr-un fel care să fie folositor bogăţiei noastre naţionale. Se ştie că o parte din banii aceştia se cheltuiesc în călătorii prin străinătate, în petreceri îndelungate pe alte meleaguri de către proprietari cari sînt absenteist! de preferinţă sau absenteist! de profesie. Se ştie, iarăşi, că o mare parte din banii cari se iau pe grîne se cheltuieşte, în adevăr, aci în ţară, dar nu pe cheltuială folositoare poporului şi avuţiei naţionale, ci cheltuielile se fac cu lucruri de lux, caii se procură în cea mai mare măsură din străinătate, şi merg, prin urmare, să alimenteze exportul nostru dezastruos faţă de ţările industriale din apus.
Se zice, d-lor, că şi unii din bărbaţii cari au colaborat la alcătuirea Constituţiei în 1866 au arătat în repetate rînduri, în cuvinte foarte puţin parlamentare, lipsa de respect faţă de acest „pact fundamental44. Prin urmare, cu atît mai de grabă este îngăduit cuiva care nu face parte din generaţia de atunci, care n-a asistat la proclamarea Constituţiei, care n-a fost de faţă la momentele de bucurie pentru că ajunsesem şi noi în rîndurile neamurilor constituţionale; — este îngăduit, zic, cuiva din generaţia de astăzi să nu aibă un deosebit respect pentru Constituţia de la 1866.
Vedeţi, o Constituţie este haina pe care şi-o ia un popor într-un anume moment, sau pe care i-o dă clasă lui conducătoare în momentul acela. Nu urmează, însă, că ea trebuie să rămîie veşnică şi, în cazul nostru, deoarece haina s-a potrivit, de bine, de rău, la 1866, să se potrivească şi la 1907. In alte ţări ştie toată lumea cum se procedează: o Constituţie se revizuieşte, de exemplu, cînd este vorba de o schimbare a colegiilor electorale — şi a noastră s-a revizuit din acest punct de vedere; o Constituţie se revizuieşte cînd se aduce o schimbare puterilor statului. Dar nu se revizuieşte pentru anume precepte de metafizică politică, ce se găsesc cuprinse în Constituţie. Ei bine, în fiecare Constituţie există şi prescripţii pur teoretice, cari sînt, în ultima esenţă, împrumutate din metafizica politică a oamenilor veacului al XVIII-lea.
129
Şi un articol de metafizică politică este, desigur, şi acela de care s-a lovit Partidul liberal — exagerîndu-se lovitura — acum cînd era vorba de reforme. Pentru aceea el a întins mîna adversarilor şi s-au făcut tocmeli asupra tocmelilor, pentru ca să se ajungă în urmă la un acord de care sînteţi chemaţi a vă bucura acuma.
Nu numai că Constituţia nu formează o piedică pentru ce ni se prezintă astăzi, dar, n-aveţi grijă, ea nu e o piedică serioasă nici pentru prefaceri mult mai largi şi în sens mult mai democratic decît acela cari s-au propus acum, ca o picătură de uşurare ce s-ar pune pe buzele arse de sete ale ţăranilor.
Şi, iarăşi, nu pot să plec în discutarea legii din punctul de vedere al libertăţii tocmelilor sau al oricărei alte libertăţi.
„Libertatea44 face parte şi ea din patrimoniul veacului al XVIII-lea. Oamenii din acel veac au avut această iluzie că libertatea este supremul bine. Odată ce o ţară îşi capătă libertatea, ea stă minunat în toate privinţele ... Şi un răsunet din această teorie, răsunet mai mult sau mai puţin sincer, l-am auzit în cursul discuţiei de astăzi chiar; la 1864 s-a zis: ţăranul şi-a căpătat libertatea şi demnitatea personală. Şi de atunci nu-i mai trebuie nimic.
li este sete? Să bea libertate. îi este foame? Să mănînce demnitate personală. Căci, d-lor, îndată ce are libertate personală şi demnitate, bietul român are tot ce-i trebuie.
Aşa ar fi, d-lor, dacă ţăranul ar fi un animal metafizic. însă, din nenorocire, el este un animal real, foarte blînd în unele cazuri, şi foarte înfricoşător uneori, cînd te face să vii cu legi fără să vrei. Le dai, nu-i vorbă, mai puţine decît era vorba, dar tot trebuie să le dai.
Deci, d-lor, să nu mai vorbim, între alte lucruri vechi, de libertate şi de... demnitate. Nici un cugetător sau bărbat politic din Europa întreagă nu mai vorbeşte în acest sens de libertatea tocmelilor. Căci nu este libertate între un individ înarmat pînă în dinţi şi o biată fiinţă care nici puterea braţelor n-o are pentru a se apăra.
Vedeţi, d-lor, este aşa de mare puterea păturii suprapuse, care se razimă pe bogăţie [...] este aşa de mare deosebirea între plutocraţia de sus şi între nenorocitul de la ţară, încît acest nenorocit are dreptul, împotriva tuturor teoriilor de libertate, să fie ajutat şi condus ori, ca să întrebuinţez un cuvînt mai puţin nobil (şi am
130
văzut că s-au întrebuinţat încă de alţii cuvinte şi mai puţin nobile, şi mai plastice decît acesta), el are dreptul de a fi dădăcit de acest stat român, care s-a întemeiat pe munca lui şi care numai prin munca lui mulţumită poate să fie susţinut şi mai departe.
Să facă bine, deci, Libertatea să se ducă în ţara de unde a plecat. Să se ducă să întîmpine acolo alte teorii şi alte resturi ale trecutului, să călătorească înapoi spre veacuri strecurate. Veacul acesta nu este un veac de formalism şi de idei metafizice, umanitare, filozofice. Veacul acesta este veacul democraţiei, al democraţiei rezemate pe realitate, şi de la aceasta trebuie să se plece întotdeauna. Şi evident că împotriva realităţii ce strigă, toată libertatea de pe lume şi cea mai înaltă concepţie filozofică a proprietăţii, şi cea mai fariseică teorie a Constituţiei şi orice alte reguli abstracte n-au preţ. Astfel, să-mi daţi voie să plec de la această realitate, să culeg învăţămintele pe cari ni le-a dat realitatea cu privire la chesti a ţărănească. [...]
Iată, de exemplu: s-a spus de la această tribună că ţărănimea noastră, după datele statistice, merge foarte bine. Este foarte îmbucurător dacă e aşa în adevăr şi ţăranul înoată în fericire; nu rămîne atunci decît să facem schimb cu el; să-l lăsăm să treacă în locul nostru, iar noi să luăm locul lui.
S-a zis, tot cu statistica, şi că recrutarea dă rezultate tot mai îmbucurătoare. Cum nu! însă aspectul armatei noastre de la un timp încoace nu prea este în sprijinul acestei păreri. Soldaţii noştri sînt vădit atinşi de anumite boli ale mizeriei, de anumite din acele boli grozave ce se întîlnesc numai în ţările unde nu există o igienă publică, decretată de stat, în folosul clasei celei numeroase. Şi aceste boale sînt evidente, nu numai în aspectul ţărănimii în genere, ci şi în aspectul celui mai viguros element al ţărănimii, acel element ce se alege pentru oaste.
Asemănaţi, vă rog, un regiment de soldaţi de ai noştri cu unul din ostile vecine, şi veţi vedea deosebirea între vigoarea şi faţa plină de sănătate a acestora din urmă şi între trupurile şi figurile de impaludaţi sau de candidaţi de pelagră ale soldaţilor noştri.
Şi, oricum, statisticile nu trebuiesc invocate pentru a ascunde o stare nenorocită. Ele sînt bune pentru altceva: pentru a culege elementele trebuincioase îndrep-
131
tării, nu pentru a trage perdeaua iluziei sau laşităţii în ceea ce priveşte situaţia reală şi măsurile de luat.
Dar n-avem nevoie de toate argumentele acestea. Este unul şi bun pentru groaznica mizerie de azi: răscoalele din 1907.'
D-lor, ţărănimea noastră nu are poate prea multe alte însuşiri, dar una o are în gradul cer mai înalt. Ţărănimea . .
Deci, răscoalele acelea din martie au pus în evidenţă starea rea a ţărănimii. Şi să nu mi se spună că această punere în evidenţă prin răscoală nu are valoare. Pentru că nu există ţăran în Europa, care să fie mai cu minte şi mai sfios decît cum sînt ţăranii noştri. în alte regiuni, ţăranii au alte însuşiri; ei sînt dîrji, sînt chiar brutali. Şi nu aveţi decît să vă uitaţi la caricaturile franceze şi germane, cari, atunci cînd înfăţişează pe ţărani, îi prezintă totdeauna sub o înfăţişare violentă, aspră.
Pe ţăranul nostru îl ştim bine că nu este aşa. Un ţăran, care de secole întregi suferă o împilare sistematică, evident că, bietul, numai dîrz şi obraznic nu este şi că peste drepturile lui nu trece.
[--•]
Şi dacă ţăranul acesta bun şi blînd, ţăranul acesta care pleacă fruntea înaintea oricărei puteri legiuite şi nelegiuite, se hotărăşte să facă ceea ce a făcut astă primăvară, aceasta înseamnă mare lucru. Mie nu-mi trebuiesc nici statistici, nici teorii; am înaintea mea faptul patent că s-a sculat cel mai supus om de pe faţa pămîntului. Şi aceasta înseamnă că trebuie să-i dai dreptatea toată omului acesta supus, şi anume potrivit cu jertfa sa şi cu îndelungata sa suferinţă.
Şi, iată, eu legea d-voastră o votez în principiu, o să votez luarea în considerare, o să votez şi multe puncte;
*	Iritat de şuşoteala de pe banca ministerială, N. lorga se întrerupe adresîndu-se lui I. I. C. Brătianu: „...D-le ministru de interne, mi s-a spus că este obiceiul parlamentar ca, atunci cînd vorbeşte chiar un orator fără talent oratoric, banca ministerială să-i dea oarecare ascultare.
V. G. Morţun, ministrul lucrărilor publice: D. Filipescu nu este ministru; d-lui distrage atenţia băncii ministeriale.
I. I. C. Brătianu, ministrul de interne: Eu vă ascultam, şi vă consider ca un orator extraordinar (Ilaritate).
N. Iorga: D-le ministru, nu am pretenţiunea de. a fi extraordinar; nu sîntem nimeni extraordinari; nici eu ca orator, nici d-voas-tre ca miniştri".
132
mi-ar fi plăcut să o pot vota în întregime. Se pare chiar că această lege este deosebit de atrăgătoare prin faptul că vine de la două partide; vedeţi, este un monstru în domeniul legilor: un copil cu doi părinţi, cu doi taţi. Deci, legea d-voastre e foarte interesantă şi prin această caracteristică bipaternală. Insă e necontestat, pe de altă parte, că, cîştigînd încă un părinte, ea a pierdut anumite caractere esenţiale.
Eu zic: această lege e puţin; d-voastre singuri ştiţi cît puteţi da. Pe mine însă nu m-a mulţumit, şi pe ţărani nu-i va putea mulţumi. Şi parcă prevedeţi aceasta cînd ziceţi: Dăm acum atît, şi, daca se vor mai obrăznici, vom scoate tunul.
Vă spun că nu aveţi dreptate. Legea aceasta poate fi acceptată, dacă e un punct de plecare, dacă faceţi o anumită experienţa şi dacă sînteţi hotărîţi a merge mai departe, dacă voiţi a inaugura unul din largile capitole ce sînt chemate a forma marea noastră politică agrară, care pînă acum ne-a lipsit, şi totuşi e absolut necesară pentru conservarea şi dezvoltarea ţării.
Dovada a fost făcută. S-a răsculat oaia noastră şi a sîngerat, şi în unele sate a curs şi sîngele mielului, acolo unde se distrau anumite persoane cu salve de puşti cari loveau copii nevîrstnici şi nevinovaţi. A curs destul sînge pentru ca acum să li se dea cît de mult şi, mai ales, pentru ca să nu se ivească nici o protestare în sensul de: mai puţin!
Căci ceea ce ar fi dat în adevăr nota morală a vremii, era să nu se fi găsit nimeni care să nu spună: daţi mai mult!
Am constatat o realitate. Să trecem la o altă realitate, aceea de la vecini, care şi ea trebuie să ne preocupe.
Cînd, d-lor, într-o parte atmosfera e ceva mai deasă şi în altă parte ceva mai rară, se creează un curent blînd, care se poate asemăna cu împrumuturile fireşti pe cari un popor le trage de la un alt popor. Dar cînd deosebirea aceasta e prea mare într-o parte şi alta a atmosferei, atunci vin curentele furtunoase, vin acele vijelii, cari sînt în stare să dezrădăcineze un neam întreg.
Prin urmare, cînd hotărîm cu privire la chestia ţărănească, nu trebuie să ne inspirăm numai de la mizeria de aci, de la mizeria animalică şi africană de la noi, da, animalică şi africană, fiindcă noi avem boalele testamentu-
133
lui vechi, boalele sălbatice şi primitive, avem pe cei 40 000 de pelagroşi.
(O voce: 158 000!)
Persoanele cari sînt de părere că se dă prea mult, ar merita să vadă, venind aci în dealul Mitropoliei, depu-taţiunea pelagroşilor români, cari să-şi exprime şi ei punctul lor de vedere.
Prin urmare, nu trebuie să plecăm numai de la această realitate de sălbăticie, ci să plecăm şi de la situaţia vecinilor.
Ne deosebim de ei prin rostul marei proprietăţi.
D-lor, noi am avut boieri odinioară. A fost un moment cînd Ştefan cel Mare s-a bătut şi cu braţul boierilor, dar nu numai cu boierii. Şi am auzit, mai ieri, în culoare, spunîndu-se un lucru fals în 'această privinţă şi, vedeţi, d-lor, sînt aci şi ca să rectific erorile istorice.
Se spunea oă fără proprietate mare un popor nu se poate apăra şi menţinea. Războaiele lui Ştefan cel Mare n-au fost purtate însă, cum am zis, numai cu boieri, ci au fost purtate şi cu ţăranii. Şi cînd Ştefan a fost bătut la Războieni, a fost bătut fiindcă rămăsese numai cu cei dintîi. Este adevărat că boierii aceştia au fost nişte splendizi ostaşi, cari au pierit pînă la unul în lunca de la Valea Albă. Dar, iată, cînd n-au fost ţăranii, a venit în-frîngerea. Cînd la Podul înalt însă au luptat şi ţăranii lîngă Ştefan cel Mare, el a ieşit învingător. Apoi s-a ridicat în domnia lui un alt rînd de boieri din ţara moldovenească, dar pînă atunci pămîntul acesta românesc al Moldovei a fost apărat şi mai departe, nu cu forţele boiereşti slăbite, ci, înainte de toate, cu virtutea îndărătnică a ţăranilor, a ţăranilor proprietari de pămînt.
Căci cu proprietatea de pămînt a ţăranului începe epoca de vitejie la noi. Iar cu pieirea proprietăţii mici a ţăranului începe ruşinea şi umilinţa noastră. Acesta este adevărul istoric.
Astfel, nu pe marea proprietate singură se poate ră-zima dezvoltarea unui neam, ci ea se razimă mai ales pe buna stare şi fericirea stratului celui mai numeros şi mai muncitor din poporaţia ţării. Pe aceasta, şi nu pe altceva.
Evident că anumite clase superioare pot să aibă strălucirea care lipseşte claselor poporului. Dar numai cu aceasta nu se face nimic. Nu numai cu coiful strălucitor al eroului se cîştigă bătăliile, ci cu trupul vînjos care poartă pe capul său acest coif strălucitor. [. ..]
134
Noi am avut, deci, boierii noştri. Boierii aceştia negreşit că nu au fost domni de pămînt în sensul apusean al cuvîntului. E absolut falş că noi am avut o feudalitate şi că feudalitatea ar fi venit din cucerire.
D-lor, mîndria noastră e aceasta, că pe pămîntul românesc nu s-a făcut o cucerire din care să rezulte toate lucrurile următoare. La noi împrejurările au fost de fapt acestea:
Sate trăind slobode. Toţi cîţi locuiesc într-un sat se trag din acelaşi strămoş. Satul e judecat de un bătrîn, care se cheamă „jude“. Şi o vale întreagă se adună la război sub un Voievod.
Viaţă mai frumoasă şi mai bună decît aceasta nici nu se poate închipui.
Pe urmă s-au întemeiat Principatele, Domniile.
O să vedeţi că nu fac istorie, deci numai un moment, ca să se înţeleagă mai bine anumite puncte.
Au venit deci Domnii. [. ..]
Ei au intervenit în viaţa aceasta de sate fericite de la început. Au intervenit, însă în ce sens?
In sensul acela că au dat unora dintre tovarăşii lor de luptă doar dreptul pe care Domnul însuşi îl avea asupra fiecărui sat.
Domnul însă n-avea decît dreptul pe care îl avusese înainte Voievodul conducător şi apărător.
Dreptul acesta consista în dijmă, în oarecare plocoane, consista de asemenea în trimiterea unor dregători, de ex. pentru judecăţi etc.
(Către I. Brătianu, care întrerupe):
... Crezi că mi-ar fi părut rău a fi şi eu în comisiune? Poate că aş fi putut şi eu fi de folos cu sfaturile mele, deşi fără îndoială că n-aş fi lucrat într-o comisiune care avea voie namai atît să lucreze şi nu mai mult. Prin urmare, nu părerea de rău că n-am fost şi eu pus în comisiune mă face să spun ceea ce spun acum. Aş fi fost bucuros să laud o mare şi largă operă de reforme, care şi fără participarea mea să întemeieze ţara noastră, cum zic, pentru toate timpurile.
Deci, dacă nu votez mesajul pentru partea care este relativă la reformele agrare, am expus în parte motivele. Dar mai sînt şi altele.
In vremea tulburărilor ţărăneşti, cind domnea spaima aceea, care mi se pare în mare parte copilăroasă, că vor
135
intra în Bucureşti ţăranii şi se vor uni cu mahalagiii ca să dea foc cutăror clădiri — fără îndoială că spectacolul pe care l-au dat atunci oraşele a fost de cel mai mare ridicol, căci fără îndoială primejdia era cu mult mai mică, iar felul apilpisit cum s-a manifestat această spaimă va constitui, cînd se va scrie istoria acestor timpuri, un foarte curios şi ridicol capitol — atunci cînd în incinta acestei Camere şefii deosebitelor partide şi-au căzut de gît şi şi-au plîns în giletcă, recunoscîndu-şi păcatele (mă întreb dacă le-ar mai recunoaşte acum şi dacă nu le este ruşine că le-au recunoscut atunci şi dacă, recunoscîndu-şi păcatele sub influenţa spaimei, n-au făcut o mare greşeală politică), s-a crezut de nevoie să se dea un manifest către ţară în numele regelui, pe garanţia suveranului. Lucru e contrar Constituţiunei, dar de natură să bucure pe toţi aceia care doresc libertatea clasei ţărăneşti din lanţul de acum, fiindcă ţăranul n-ar fi crezut asigurarea făcută numai de un partid sau altul. Ceea ce a salvat întrucîtva situaţiunea a fost numele acesta al regelui, pus în josul manifestului, fiindcă, vedeţi, ţăranul a cerut în toţi timpii un stăpînitor care să stăpînească; vasăzică, dacă în împrejurările acelea s-a dat manifestul larg din martie trecut, curînd, desigur, că acei cari au pus să-l afişeze s-au căit de o parte din lucrurile cuprinse într-însul şi au văzut că este imposibil ca să prefacă în proiecte de legi toate îndrumările cuprinse în manifestul regal. Şi dovada am avut-o, căci manifestul regal cuprinde în sine mai mult făgăduieli decît cuprinde îndepliniri de făgăduieli proiectele de legi cari au fost înfăţişate — s-au înfăţişat şase — şi, după aceea, cînd ne-am adunat din nou şi aşteptam ca suveranul să enunţe toate proiectele de legi care fuseseră prezintate comisiunii pentru studierea reformelor, ne-am trezit că în cea mai mare parte nu sînt numite şi ni se făgăduiesc numai două proiecte, acela asupra învoielilor agricole şi acela asupra casei rurale.
Prin urmare, d-lor, atîta, fără îndoială, nu este de natură să mulţumească pe cineva care vrea binele întreg şi desăvîrşit, realizat fie şi prin mijloace eroice. Aceasta este o retragere, aceasta este o ciuntire a unei părţi din program, aceasta este o părăsire a unei opere legislative îndeplinite pînă la oarecare punct, şi dacă vom da numai două proiecte de reformă şi anumite împrejurări vor împiedica de a se da celelalte, se poate zice că n-am făcut mult.
136
Proiectele acestea sînt aşa de legate între ele şi deosebitele capitole ale reformei sînt aşa de strîns unite unele cu altele, încît nu poate cineva să dea casa rurală şi învoielile agricole fără să îndeplinească în aceiaşi timp prin lege toate celelalte făgăduieli cuprinse în manifestul regal. Pe urmă încă ceva: legile acestea au fost atacate imediat, cum era firesc într-o ţară în care se creează legi pentru scopurile speciale ale unui partid împotriva celuilalt partid. Prin urmare, era natural ca aceste legi să fie atacate de partidul opus. O lege prezentată de liberali trebuie neapărat să fie o lege rea pentru conservatori, precum o lege prezentată de conservatori trebuie să fie prin însuşi faptul acesta rea pentru liberali. Acesta este un vechi obicei, care a cauzat toate nenorocirile şi care va mai cauza şi altele.
Pe ce se reazimă proprietatea d-voastră, care ne sileşte azi la fel de fel de amăgiri, la fel de fel de slăbiciuni şi la fel de fel de potriviri mărunteype ce se reazimă, decît pe aceste 2 acte; pe unui care pleacă de la Kiseleff, fiind o expropriere a ţăranilor, şi pe a doua expropriere, care este impusă de un domn ce a fost scos din domnie după cîteva luni de zile tocmai pentru „uzurparea aceasta de putere^? Dar se poate să acceptăm noi acest punct de vedere al legalităţii?
D-lor, ceea ce nu-mi place în această lege e, mai întîi, lipsa unui principiu nou. Legea cuprinde măsuri bune, desigur, şi dacă se va aplica în părţile posibile, va produce şi rezultate fericite.
Nu merg aşa de departe încît să spun, ca un orator care m-a precedat, că de aici încolo nu vor mai fi răscoale.
Numai Dumnezeu ştie ce se va mai petrece în mintea acelor fiinţe nedreptăţite şi întunecate. Garanţii de acestea nu se pot da. Sînt însă în lege — o spun — şi măsuri bune.
Dar păcatul cel mare e, cum am mai afirmat, că legea nu pleacă de la un principiu nou, ci tot de la motivele vechi: de oportunitate şi de pomană.
Legea nu zice altceva decît ceea ce se zice în precedentele învoieli agricole, făcute tot pe această temă: ,,să nu lăsăm ca omul să piară; să facem aşa încît el să poată trăi de azi pe mîineu.
137
Aceasta însă nu e un principiu, ci trebuia un principiu nou, care să serve de bază unei noi legislaţii agrare.
(O voce: Casa rurală).
Nici Casa rurală nu introduce un principiu suficient. Să căutăm deci aiurea. Proprietatea cea efectivă poate fi sfîntă, dar numai cea efectivă. Nu-mi trebuie proprietate mare reprezentată prin arendaşi, nici proprietate mare reprezentată prin stat, care nu ştie să facă gospodărie bună, nici cea reprezentată prin stabilimentele de binefacere, care se conduc în felul pe care îl ştim, şi folosesc bolnavilor, dar şi unor persoane cari nu sînt bolnave deloc. Las la o parte chestia domeniilor Coroanei, dar sînt societăţile de asigurare, cari nu au dreptul să stăpînească şi totuşi stăpînesc.
Şi mai întreba cineva, cu toată durerea de inimă, cînd vorbea de reforme: toate bune, dar de unde iei bani?
Banii se iau din disponibilităţi, şi toate acestea sînt disponibilităţi.
Dar mai sînt şi altele. Proprietarul care îşi mănîncă banii în străinătate, care nu îndeplineşte nici un rol la moşia lui, care are poliţe în buzunarele tuturor bancherilor din Moldova, nu trebuie să fie cruţat pentru motivul că arată credinţă către un anume partid politic. Ori să plătească ce datoreşte, ori să nu mai încurce lumea degeaba, şi moşia lui să fie scoasă în vînzare şi vîndută acelora cari muncesc pămîntul şi au dreptul să zică că din această muncă rezultă pentru dînşii un drept.
D-lor, eu înţeleg turburarea din acest an ca o straşnică furtună de primăvară. Ştiţi care este efectul unei zăpezi de martie. Acela care este voinic, merge şi mai dîrz prin zăpada aceasta nouă, care se va topi în curînd, dar păcătosul care este menit să nu trăiască, tuşeşte cîteva săptă-mîni şi moare.
Ei bine, să nu ţinem în viaţă astfel de creaturi fără valoare economică, cari, de altminterea, toată viaţa lor şi-au consacrat-o pentru a-şi găti o moarte prematură. Să-i lăsăm să moară, să le facem chiar caritatea de a-i ajuta în aceasta, ştiţi, o uşoară injecţie de somaţie de la Credit, care i-ar face să treacă mai curînd într-o lume mai bună.
Deci, pe de o parte, întrebuinţează disponibilităţile şi, pe de altă parte, înlătură inutilităţile! Şi atunci, între-buinţînd disponibilităţile şi înlăturînd inutilităţile, ai bani ca element prim pentru politica aceasta agrară largă.
138
Schimbări ca acestea s-au făcut şi în alte ţări şi trebuie să se facă şi la noi. Şi, d-lor, vă voi mai spune un lucru. Ţăranul cere ceva în momentul de faţă. Căci trebuie să plecăm şi de la ce cere el. Ştiţi cum trebuie să fie pentru noi ţăranul? Ca un copil bolnav. Şi cînd are cineva un copil bolnav, care i se aproapie de moarte, o să caute, o să căutaţi d-voastre, cînd v-o cere un lucru, şi cînd ştiţi că, dîndu-i acel lucru s-ar putea însănătoşi, să vedeţi de este bine sau nu pentru educaţia lui a i se da acel lucru? Dar i-aţi da tot ce vrea, numai să scape! Prin urmare, noi trebuie să plecăm şi de la ceea ce ţăranul doreşte în sufletul lui. Căci în reforme nu se lucrează numai cu paragrafe de legi, şi mai ales în timpurile noastre, cari sînt timpuri de viaţă, nu de formule.
Să plecăm iarăşi, deci, de la realitate; ţărănimea să fie tratată şi aşa cum cere ea să fie tratată. Ce cere ţăranul? El zice: „daţi-mi pămînt“. Cere pămîntul nu numai decît în proprietate deplină, ci aşa cum orăşanul cere funcţia; căci, precum pentru orăşan mijlocul de trai este egal cu: funcţie, tot aşa pentru ţăran mijlocul de trai este egal cu: pămînt. în această privinţă este cunoscută anecdota unui politician moldovean, care s-a prezentat primului ministru de pe vremuri, ca să i se dea o funcţie. Ştiţi ce i s-a spus: nu avem nici o funcţie decît aceia de medic de plasă. Şi el, care era căpitan în rezervă: „dacă n-aveţi alta, o primesc şi pe asta“ (Ilaritate). Căci nu-i ardea de cutare sau de cutare funcţie, ci de leafă, de bani, de pîine.
Ei bine, d-lor, în vremurile cele vechi, cari au fost aşa de categorisite de la înălţimea acestei tribune şi asupra cărora s-a cătat a se închide încă o dată capacul de piatră al mormîntului veşnic, în vremurile acele vechi se recunoştea, între alte drepturi, ţăranilor şi acela ca, atunci cînd proprietarul nu putea să-şi caute singur de moşie şi o arenda, în rîndul întîi să se înfăţişeze obştea locuitorilor. Şi erau oamenii aşa de siguri de dreptul lor, încît în momentul acela cînd îşi dădeau seama că moşia a fost arendată, se înfăţişau şi scoteau afară pe arendaş. Şi sînt acte tipărite în colecţiunea pe care aţi împărţit-o d-voastre, care dovedesc că în mijlocul anului agricol ţăranii veneau şi izgoneau pe arendaş. Şi a trebuit ca domnul să le spună că, deşi au dreptate, însă să facă bine a cere dreptul lor înainte de Sf. Gheorghe, înainte de a se începe în adevăr munca agricolă.
139
Nici în timpul de astăzi să nu se poată veni cu o lege de acest fel, care ar fi dreaptă şi efectivă? Căci ţăranul plăteşte, d-lor; am vorbit adesea cu atîţia mari proprietari; şi toţi mi-au spus că nu cunosc mai buni platnici decît ţăranii, şi mai cinstiţi. Prin urmare, nu este acuma vremea să se hotărască odată chestiunea aceasta a arendei în acest sens? Şi nu în altul. Căci, iată, eu stăteam pe banca aceea şi admiram uşurinţa vorbei, deprinderea de a înfrunta furtunile Camerei, ale unui orator îmbătrînit în această carieră. Şi, d-lor, pe încetul glasul era aşa de dulce, încît legăna şi aproape te adormea. La un anume moment însă mă ridicai: mi s-a părut că s-a petrecut ceva neobişnuit, că s-au spus vorbe de acelea înaintea cărora te revolţi fără să vrei. Ce era? Se făcea aici elogiul arendăşiei*. Un lucru aşa de neînchipuit! Orice ţară care are arendăşie cată să scape de dînsa, iar noi să ne prăpădim după arendaşi? Noi să spunem că oameni mari de-ai noştri au ieşit din arendaşi! Poate că altfel fiul arendaşului n-ar fi fost nici poet, nici muzician! Şi deci n-ai decît să te faci arendaş ca să fii sigur că fiul tău are să fie om de talent! Dar, pentru numele lui Dumnezeu, unde a mai găsit şi concepţia aceasta?!
Socot că arendăşia este inutilă în momentul de faţă. [...] Şi noi să facem elogii arendăşiei, s-o cîntăm, să scriem „Arendaşia44 română?! Pentru numele lui Dumnezeu!
Acesta era însă momentul cînd puteam să cerem arendaşilor altfel de condiţiuni, aşa încît această clasă să nu se mai ridice şi, prin urmare, să stea deoparte: ţăranul bun gospodar şi, de altă parte, proprietarul bun gospodar
—	singuri.
D-lor, am spus că legea aceasta greşeşte fiindcă nu pleacă de la un principiu nou, şi adaug că ea mi se pare greşită şi în ceea ce priveşte unele părţi esenţiale ale ei. Iată anume ce nu-mi place mai mult:
Nu-mi place că sînt două regimuri, unul pentru proprietar şi altul pentru ţăran. Ţăranul, pentru anume călcări, merge la temniţă, „fără circumstanţe atenuante44 încă, iar proprietarul, pentru călcări de acelaşi fel, plătea la început 500 lei. Pe urmă s-a schimbat şi s-a stabilit că el va plăti de la 200 la 500 lei.
*	Take Ionescu făcuse într-un discurs elogiul arendăşiei. Conservatorul Take Ionescu se adapta curentului capitalist, al cărui exponent era şi arendaşul.
140
In al doilea rînd, nu mă pot împăca cu forma cea nouă, care s-a stabilit în ceea ce priveşte izlazurile, formă în care se îngăduie a se refuza izlazul unor anume categorii de ţărani şi se lasă la amabilitatea şi filantropia proprietarului, fără nici o sancţiune reală, oferta graţioasă a izlazului ce poate vinde în condiţii nespus de favorabile. [. . .]
Nu trebuie să vă ascundeţi, ci să spuneţi desluşit că introduceţi un regim de maximum şi minimum. El a fost de altminterea, şi în alte vremuri. Cineva zicea că l-a găsit numai pe vremea revoluţiei franceze şi că atunci nu a dat rezultate bune. Dar, d-lor, Imperiul bizantin, Imperiul turcesc au trăit cu acest regim; noi am pus maximum şi minimum de cîte ori am vrut şi, dacă în timpul revoluţiei franceze, măsura nu a ţinut mai mult, este că nu mai era nici un interes ca ea să se menţină în împrejurări normale. Ceea ce nu-mi place mie în acest regim nou este însă că se ia ca bază tocmai preţul anilor din urmă. Insă se ştie că aceşti ani din urmă, mai ales în Moldova, au fost ani de spoliaţiune. Aceştia se veşnicese acum!
Apoi, d-lor, eu înţeleg o lege, care, în aplicarea ei, să se razime pe organe nouă şi reale, capabile de a aduce o îndreptare.
Legea aceasta însă, care cuprinde o mulţime de lucruri bune, în seama cui cade cînd e vorba să se aplice? întîi găsim pe primar. Dacă veţi face, veţi inventa sau crea alţi primari, —• da. Să inventaţi, să creaţi deci mii de primari, cîţi sînt de nevoie. Vi-i poate da legea cea nouă, comunală, pe care o pregătiţi? Dar cu aceştia nu, căci ei sînt o adevărată nenorocire, iar pe alocuri adevărate brute.
Al doilea: secretarul comunal. Dar acesta este prin multe locuri un biet nenorocit, care nu s-a putut plasa la oraş şi care vine la sat ca un exploatator. Dar mai ieri chiar am primit o plîngere de la nişte ţărani, cari îmi spuneau că în satul lor se plăteşte timbru de 2 şi 3 lei pentru fiecare declaraţiune de naştere şi moarte. Individul acesta este chemat să aplice legea?!
Mai departe, judecătorul de ocol. Noi sîntem însă, d-lor, o ţară de oligarhie. Ştiţi cît de slab este judecătorul în această primă treaptă a lui faţă de toate măririle oligarhiei! O să aibă el putere să reziste unui latifundiar, care stăpîneşte moşii în două-trei judeţe şi care conduce
141
în mare parte politica acestei ţări? Dar omul se va face mic de tot înaintea lui ...
Iată, chiar noi, oameni cu cultură modernă, cu simţ de chemarea şi demnitatea noastră, şi parcă nu am cuteza să ne ducem la astfel de satrapi latifundiari, ca să-i punem în urmărire . . .
Se vorbeşte, în al patrulea rînd, în lege, de inspectorii agricoli. Nu ştiu condiţiile în care vor fi numiţi aceşti inspectori agricoli. Dar nu înţeleg un inspector agricol în afară de organizaţia agricolă cea mare. [...] Să fie inspectorii oameni cari nu se pleacă după vîntul influenţei politice, oameni cărora nu le poţi bate din picior şi cărora nu poţi să le strecori bacşişul în buzunar? Dar trebuie atunci condiţii şi garanţii precise!
Vine la rînd acum comisiunea regională... Ea este formată din doi ţărani, doi proprietari şi inspectorul agricol.
lin inspectorul agricol nu am nici o încredere, iar proprietariivor servi interesele lor, fără îndoială. Cei doi ţărani? Apoi, d-lor, dacă am zice şase, şi tot nu vor fi în stare să reziste presiunii celor doi proprietari sau numai unui singur proprietar. Şi în această comisiune nu vor intra proprietarii cei mic, ci tot cei mari, cei puternici, cari ştiu cum pot să învîrtească pe alţii.
Şi, în sfîrşit, Parlamentul d-voastre agricol, Casaţia, Contenciosul d-voastre agricol de la Bucureşti.
Am constatat că membrii acestui nou Parlament au lefuri foarte frumoase. Se vor găsi, fără îndoială, atîţia candidaţi pentru asemenea lefuri, cu care oamenii vor fi asiguraţi pentru mulţi ani de zile. Căci, chiar dacă pe unul îl loveşte damblaua în exerciţiul funcţiunii sale, el rămîne pînă la sfîrşit; nu e nici un motiv să fie scos înainte de numărul de ani fixat, oricît de prăpădit ar ajunge. Bun! Dar, întreb, după ce criterii se vor numi aceste persoane?
.Altă chestie — aşa e? —, şi, pînă ce chestia nu este rezolvată, pînă atunci am durerea — şi ştiu că durerea mea nu face pagubă nimănui, — am durerea că nu cred nici în Contenciosul d-voastre de la Bucureşti.
Aceasta nu însemnează că doresc ca legea să rămînă rea, cum se doreşte de adversarii partidului d-voastre. Eu aş fi dorit ca legea să fie pe zece părţi mai bună de cum este. Şi doar d-voastre le puteţi face şi mai bune, căci sînteţi în măsură a face legi, eu, din nenorocire, nu
142
le pot face acum (ilaritate), iar adversarii d-voastre au făcut o lege şi mai rea decît a d-voastre.
Deci, cu dragă inimă aş fi primit o lege largă din mîi-nile d-voastre, cu dragă inimă, deşi am asupra d-voastre un mate necaz vechi, pentru chipul sălbatec cum aţi făcut represiunea răscoalelor... Dar legea nu e deplină.
D-voastre însă veţi mai stăpîni ţara, poate, ani de zile. Ei bine, vă doresc să faceţi experienţă cu legea neîndestulătoare de azi şi vă doresc ca tot d-voastre, apoi, în cursul anilor de stăpînire ce veţi mai fi avînd, să începeţi politica agrară cea nouă, întemeiată pe alte principii şi care să dea o nouă viaţă economică României.*
* D.A.D., nr. 17 din 13 decembrie 1907, p. 58—72.
*	Acelaşi A. D. Sturdza a luat cuvîntul după N. Iorga, de astă dată pentru o singură observaţie, pe care o redăm doar pentru că îl caracterizează pe deplin pe preşedintele Consiliului de Miniştri al „guvernului de reforme“: „...In veacul de mijloc era un filozof foarte mare, Spinoza, acest Spinoza avea şi el un dascăl mare, Ben Akiba, şi acest Ben Akiba avea un cuvînt care a rămas vestit: «nimic nou sub soare», încît mare lucru ne cere d. Iorga, ca noi să venim cu un lucru, cu ţelul nou, care n-a mai avut fiinţă sub soare!"
„Un timp cînd noi trebuie să ne hotărîm a rupe cu j • ' «*
mima...
20 decembrie 1907
Onorată Cameră, vreau să dau numai cîteva lămuriri, şi nu stă în intenţia mea să tratez această lege, ce priveşte o organizare judecătorească, din punctul de vedere al oamenilor de drept.
Nu sînt jurist şi, prin urmare, e o întreagă parte din această lege care nu mă priveşte pe mine şi în care nu mă pot amesteca cu competinţă.
De la început spun că legea e o lege bună, că aduce un mare folos ţăranilor. E o lege bună şi le aduce un mare folos, pentru că, dacă bieţii oameni au suferit pînă acum din lipsă de pămînt, din lipsă de gospodărie pentru ei, au suferit, în foarte multe cazuri, şi din lipsă de dreptate uşoară şi ieftină. Desigur că a purta un proces era pentru ţăranii noştri o grea povară şi era un prilej de ruină. Trebuiau să-şi părăsească locul lor, trebuiau să se ducă în alte părţi, trebuiau să suporte cheltuieli cu desăvîrşire grele şi, prin urmare, un număr de procese putea să echivaleze pentru bietul om de la sat cu prăpădenia desă-vîrşită.
Deci proiectul acesta de lege, care dă ţăranului un judecător acasă la dînsul, care sileşte pe judecătorul de ocol să-şi părăsească reşedinţa sa comodă şi să se ducă acolo unde se află omul cu nevoile lui, desigur că proiectul acesta aduce o uşurare ţăranului. Şi oricine iubeşte pe ţăran este dator să primească proiectul acesta cu simpatie şi să-4 voteze.
*	Intervenţie la legea judecătoriilor rurale. 144
Un judecător de; ocol-.care: se mută din loc, adică un judecător de ocol care cunoaşte satul, un judecător de ocol care intră în legătură cu oamenii de acolo, un judecător de ocol care uşurează sarcina purtării unui proces de către ţăr^n, judecătorul acesta de ocol trebuie salutat cu bucurie,
De altminteri proiectul mai cuprinde o sumă de alte lucruri care nu pot să fie socotite decît ca foarte bune. Astfel este foarte bună măsura care scuteşte pe ţăran de cheltuiala grea a avocatului său. Ţăranul adică poate să vină £ă vorbească de-a dreptul cu judecătorul, să-şi arate de-a dreptul plîngerea lui. Prin aceasta el este fără îndoială foarte mult avantajat faţă de actuala stare de lucruri, Acum, că avocatul poate fi foarte folositor cuiva care poartă un proces, aceasta o cred; dar cînd procesul acesta este un proces complicat, cînd el face să se simtă nevoia de luminile-unui om special. Insă se ştie că ţăranii noştri poartă în general procese foarte simple, aşa că, dacă procesul iese uneori încurcat, nu este fiindcă era încurcat de la început, ci fiindcă s-a încurcat în cale.
Deci, dacă se poate evita ţăranului primejdia aceasta de a i se încurca procesul în drum, şi dacă i se poate evita primejdia de a se transforma o afacere foarte simplă într-o afacere cu o mulţime de ascunzători şi cu o mulţime de curse pentru dînsul, iarăşi este un lucru care trebuie privit cu bucurie. După ce legea aceasta se va pune în practică, fără îndoială că ţăranul, chiar dacă va continua să poarte -atâtea procese cîte le poartă astăzi
—	şi desigur că acum poartă prea multe procese pentru sărăcia lui şi pentru trecerea ce o are în judecată, — chiar dacă ţăranul se va judeca tot aşa de mult ca astăzi, dacă va urma cu răul lui obicei de . a cere dreptate şi atunci cînd poate să se înţeleagă cu alt ţăran, dreptatea se va da pentru dînsul în împrejurări mult mai puţin împovărate decît astăzi.
Mai este ceva care merită toată lauda în proiectul d-lui Stelian*: este partea care prevede că, pe lingă judecătorul care umblă în judeţ, va fi şi alt judecător, care se poate găsi la faţa locului şi căruia i se pot adresa oamenii. Deşi termenul cu care este numit este un termen tehnic pe care ţăranii nuri vor putea reţine şi-l vor preface
*	Toma Stelian, ministrul;: justiţiei.
145
într-un chip mai mult sau mai puţin comic, cu toate acestea, judecătorul stagiar sau adjunct este de primit. Şi chiar din alt punct de vedere: prea adeseori judecătorilor noştri le lipsea experienţa; veneau de-a dreptul de la examenele facultăţii pentru ca să se ducă să dea dreptate oamenilor. Dacă este posibil! Judecătorului acuma i se fixează numărul de ani în care va face experienţă, experienţă care nu păgubeşte pe împricinaţi şi bare nu se plăteşte de ei prin pierderea dreptului lor. ÎDacă, prin urmare, se va face lucrul acesta, va fi iarăşi foarte bine.
Astfel, din cele trei condiţii pe care trebiţie să le îndeplinească o lege bună — una este a fi corespunzătoare cu realitatea, cu cunoaşterea deplină a realităţii actuale, cealaltă condiţie este existenţa unei legături între legea nouă şi toată tradiţia naţională, deosebită de aceea care se întîlneşte la popoarele celelalte, iar cea de-a treia, ca legea să fie practică şi cu totul aplicabilă — legea care ni se înfăţişează acum îndeplineşte fără îndoială condi-ţiunea întîi. Nu e copiată; este o lege pentru care nu s-a mai cerut numai experienţa altor popoare, este o lege care se razimă pe nevoile reale ale noastre: pe nevoi cu adevărat constatate şi pe nevoi strigătoare, precum strigătoare au fost şi nevoile care au produs legea tocmelilor agricole. Dar o lege, ca să fie bună, trebuie să întrunească şi celelalte două condiţiuni. întîi, ea trebuie să fie în legătură cu dezvoltarea istorică a poporului pentru care se face.
Ţăranul nostru, precum are datinile sale în ceea ce priveşte pămîntul, tot aşa are datinele sale, foarte bine lămurite, în ceea ce priveşte dreptatea. Desigur că legea e bună, dar ar fi fost şi mai bună dacă d. ministru al justiţiei, un cunoscător perfect al dreptului de astăzi* ar fi fost şi un cunoscător, fie şi într-o măsură mai mică, al dreptului de odinioară. Dreptul de odinioară al neamului nostru a existat, şi de tot dreptul acesta vechi, care printr-o experienţă de mii de ani s-a coborit în sufletul oamenilor şi face parte integrantă din fiinţa lor, de dreptul acesta trebuie să se ţină seamă atunci cînd vrea cineva să facă o lege nouă.
Legea aceasta pe care mulţi ar fi dispuşi s-o considere ca o inovaţie, ba chiar ca o inovaţie îndrăzneaţă, care loveşte ideea de demnitate a judecătorului — care trebuie să stea într-un fel de tron şi din tronul acela să împartă justiţia, judecător boieresc şi suveran — legea
146
aceasta nu prezintă, faţă de trecut, nici un fel de înnoire. Şi legea de faţă, ca şi legea tocmelilor agricole, dă oamenilor ceva mai puţin decît ceea ce au avut mai înainte.
D-voaştră, d-le ministru, cunoaşteţi în detaliu dreptul şi legile de la Regulamentul organic încoace. Dar Regulamentul organic nu face decît să păstreze o parte din organizaţia judecătorească, din principiile de drept ale trecutului, şi în partea pe care n-o cuprinde Regulamentul organic sînt o mulţime de lucruri tot aşa de bune ca şi acelea pe care Regulamentul Organic le-a primit şi le-a păstrat pînă acum. Ţăranul a avut totdeauna în toată dezvoltarea seculară a vieţii sale, a avut dreptatea la dînsul acasă. De aceea zic că mă bucur de legea aceasta, nu numai ca un iubitor al ţărănimii, dar mă bucur şi ca istoric.
Acesta este un principiu al legii, însă nu este un principiu nou, că se restituie ţăranului dreptul pe care l-a păstrat întotdeauna, acela de a avea judecătorul acasă la el, de a avea pe judecător la îndemînă.
Nu-mi trece prin minte să fac aci o dizertaţie istorică; am de ajuns locul unde să fac asemenea dizertaţii... Căci, dacă le-aş face aci, ar rămînea ca atunci să fac acolo dizertaţii politice, — mă rog, nu vorbesc de cele de politică bună, ci de cele de politicianism. Deci nu vreau să fac o dizertaţie istorică, ci vreau să amintesc că una din temeliile cele mai vechi ale organizaţiei noastre judecătoreşti era că procesele satelor se purtau înaintea unui tribunal sătesc, tribunal care avea în fruntea sa un jude, ajutat şi înconjurat de juraţi săteni. D. ministru de justiţie goneşte însă pe juraţi din organizaţia noastră judecătorească, pe juraţii de la sate, bineînţeles, şi cred că gonirea aceasta a juraţilor de acolo nu este pe deplin întemeiată. Că alegerea juraţilor era rea, se poate, că judecau împreună cu primarul, care este un funcţionar administrativ şi n-are nici un rost în tribunalul sătesc, aceasta este o altă chestiune. Dar de aci nu urmează ca juraţii săteşti să fie depărtaţi din organizaţia noastră judecătorească. Juraţii aceştia au fost în vechile timpuri şi au rămas pînă la sfîrşit. Şi instituţia aceasta a juraţilor, după dreptul nostru vechi, nu înseamnă numai persoane care să fie chemate a judeca, ci uneori cu totul altceva, adică persoane care dădeau informaţii judecătorului. Acesta a fost adesea sensul instituţiei juraţilor. Şi vă întreb, cînd d-voastră trimiteţi pe judecătorul cel nou pen-
147
tru a face judecata lui, dacă judecătorul de ocol, om abia ieşit din şcoală, cu cunoştinţe pur teoretice, şi care nu are ştiinţă de datinele ţăranilor şi de felul lor particular de a înţelege un proces, el, care nu ştie viaţa reală a satului, unde soseşte ca să facă o judecată, dacă el nu are nevoie de juraţii de la sate, care desigur nu trebuie să se amestece în toate, dar care se poate să-i fie foarte folositori prin experienţa lor şi îi pot da chiar un prestigiu particular — căci altceva este cînd judecă tîrgoveţui nostru după experienţa lui nulă şi altceva cînd judecă înconjurat de oameni cu experienţă reală şi respectaţi în sat.
Iată că din cunoştinţa vechiului nostru drept ar fi rezultat în legea aceasta o păstrare a vechii instituţii săteşti a juraţilor, care poate aduce foloase şi acum.
Va să zică în vechile timpuri judecau judele şi juraţii; după aceea au venit Domnii care erau reprezentaţi în sate de vătămani şi pîrcălabi, care dădeau judecata la faţa locului. Domnii rezervau anumite procese; pentru" aceste procese chiar judecata nu se făcea însă la Domnie, ci se trimeteau la sate anumiţi dregători, care făceau judecata.
Numai într-un singur caz ţăranii trebuiau să-şi părăsească satul, să se ducă înaintea Domnului; cînd era vorba de un apel superior pentru gîlcevile de pămînt.
Ţăranii se duceau cu încredere înaintea Domnului şi Domnul făcea judecata simplu şi definitiv.
Altfel nu era nevoie ca sătenii să plece din sat, nici măcar cînd era chestia de a stabili hotarele unui pămînt Datinile vechi prevedeau, în adevăr, că Domnul trebuia să însărcineze pe un număr de răzeşi, de ţărani eu pămînt din împrejurime, care se duceau şi după regulile dreptului aceluia vechi făceau hotărnicia şi mîntuiau procesul.
In legea d-voastră mai este un punct foarte vrednic de laudă, acela care prevede un fel de pregătire a cadastrului, de lipsa căruia suferim aşa de mult.
Ei bine, şi aci d-voastră faceţi mai puţin decît exista în trecut. In trecut se obişnuia un fel de cadastru, şi nu era tîrg, oricît de mic, care să nu aibă catastiful său, care cuprindea schimbările de proprietăţi.
Dacă voia cineva să înstrăineze o casă sau un loc, nu era nevoie să se mai întindă mult discuţia între oameni, pentrucă în acest catastif se găseau informaţiile trebuitoare.
148
Şi un domn din veacul al XVIII-lea, — nu este ruşine să aducem în momentul de faţă exemplul domnilor fanarioţi, câ să arătăm că sub unul din aceşti domni fanarioţi exista o mai multă îndemînare şi mai multă înlesnire a celui mic şi sărac decît în momentul de faţă? — sub Constantin Mavrocordat se introdusese o condică, în care se însemnau toate hotărîrile date în deosebitele procese de pămînt şi condica aceea putea să servească pentru fixarea hotărniciei sau pentru luminarea justiţiei în cazurile care s-ar fi prezentat mai tîrziu.
Va să zică, deocamdată aveam să prezint aceste observaţii că această lege este folositoare şi ţine seamă de realitate, de o nevoie existentă, că ea nu dă însă cine ştie ce lucru nou şi nu face decît a restitui trecutul, într-o parte din cuprinsul lui, a da oamenilor o parte din drepturile pe care le aveau într-o măsură mai largă odinioară.
Aş mai avea observaţii de făcut; dar observaţiile acestea fac parte din acelea ce privesc practicitatea legii, putinţa de aplicare a ei.
Astfel d-voastre, în proiectul de lege, prevedeţi concursurile pentru judecători.
A prevedea concursul pentru judecători este un mare pas înainte şi corespunde păsurilor înainte care s-au făcut atunci cînd s-a prevăzut că intrarea cuiva în poliţie va fi legată de un concurs sau că intrarea în rîndurile inspectorilor comunali se face printr-un concurs.
Acum, din concursurile care s-au dat pentru a se intra în poliţie şi din concursurile care s-au dat pentru a se intra în rîndurile inspectorilor comunali s-a făcut o experienţă destul de tristă, care poate să fie folositoare şi în cazul acesta. Experienţa aceasta a dovedit că comisiunea se poate alcătui — şi uneori numirea se poate face totuşi pe simplă bază de recomandaţii particulare — încît concursul să nu reprezinte atît de mult în realitate cum pare că reprezintă pe hîrtie.
Dar un lucru nu se poate admite de loc. Pe lîngă concurs, d-voastră prevedeţi un fel de provizorat. Dacă, în momentul cînd sînt să se numească judecătorii de ocol, care vor merge prin comune, nu aveţi forţe disponibile, atunci veţi recurge la forţe vechi. Ba chiar, dacă unele elemente vechi vor fi numite provizoriu, altele vor fi numite definitiv.
149
Ştim, şi d-voastră ştiţi mai bine ca oricine, care este valoarea elementelor vechi care au funcţionat ca judecători de ocol pînă în momentul de faţă.
Sînt şi forţe foarte bune, dar, pe lîngă acestea, sînt o mulţime de oameni care nu sînt la înălţimea lor, care nu pot da ţăranului dreptatea sigură de care el are nevoie. Prin urmare, acum era ocaziunea de a scăpa de toate aceste elemente.
Să se prezinte la concurs, dacă sînt în condiţiunile trebuitoare, să fie admişi dacă pot să răspundă. Şi în felul acesta aţi avut prilejul de a înzestra magistratura aceea care are rolul cel mai delicat, magistratura aceea care este expusă mai mult la influenţe şi care are mai multă nevoie de curaj în îndeplinirea datoriilor sale, de a înzestra magistratura aceea numai cu elemente noi. Fiindcă, vedeţi, aşa sînt lucrurile acum încît între ceea ce a fost şi ceea ce trebuie să fie, între trecut şi viitor, nu se poate face prea multa tranzacţie.
Dacă se pot face cedări, dacă se pot face concesiuni, dacă pe lîngă elemente noi se pot păstra şi alte elemente vechi, atunci meritul reformei este periclitat.
Dar nu voiam să spun numai aceasta, nu voiam să stărui numai ca aceşti judecători de ocol să fie numiţi exclusiv din elementele noi şi tinere, care formează alte curente de idei, care au alte concepţiuni de viaţă şi alte sentimente faţă de ţărănime, adică în special faţă de clasa nedreptăţită şi apăsată; voiam sa mai cer încă un lucru.
Judecătorii aceştia de ocol care vor merge prin comune vor avea o stare materială bună. Fiindcă este într-adevăr foarte legitimă cererea pe care o faceţi d-voastră, de a se înzestra judecătorii de ocol cu o leafă potrivită cu osteneala lor, care este mare, căci ei trebuie să meargă necontenit, pe tot felul de drumuri şi pe toate felurile de timp, ca să ajungă în sate, unde Dumnezeu ştie cum vor fi găzduiţi. Şi cu cît leafa lor va fi mai mare, cu atîta şi situaţia lor va fi mai respectată, şi cu atît vor fi mai puţin lipsiţi de a aluneca, în anumite cazuri, dincolo de dreptate.
Leafa mare va fi ridicată mai presus de situaţiunea nenorocită a inspectorului comunal de azi, care se ştie cum colindă plăşile şi în foarte multe cazuri e silit să nu colinde plasa, fiindcă mijloacele care i se pun la îndemînă sînt aşa de mici şi ocaziunile de a cheltui sînt aşa de
150
multe, încît preferă mai bine să nu se ocupe de plasă şi să lase această grijă lui Dumnezeu şi omeniei ţăranilor.
Va să zică faptul că se fixează o leafă mare judecătorilor de ocoale îi va pune într-o situaţiune cu mult superioară şi-i va asigura cu mult mai mult în ceea ce priveşte nepărtinirea decît cum este cazul astăzi pentru inspectorul comunal. Aceasta este o parte bună.
O parte mai puţin bună, însă, este următoarea:
Activitatea judecătorului de ocol este aşezată între studiile sale juridice, de o parte, studii juridice de o natură cu totul teoretică, care nu-i dau deloc experienţa vieţii şi nu-i dau deloc putinţa de a înţelege oamenii şi de a săvîrşi actele de dreptate pe care este chemat să le să-vîrşească, şi, pe de altă parte între putinţa unei înaintări. Deoarece leafa, în adevăr, este destul de mare, situaţiunea judecătorilor de ocol e o situaţiune bună. Cu toate acestea, nu cred că tinerii care vor fi numiţi judecători de ocol se vor mulţumi toată viaţa lor să îndeplinească această funcţiune; fiecare dintre dînşii va fi muşcat la inimă de şarpele ambiţiei, va dori să înainteze, să treacă la oraş; oraşul îl va atrage prin viaţa socială mai strălucitoare şi o să-l atragă şi prin perspectiva de a se amesteca în politică, care îi dă posibilitatea de a înainta mai repede decît ar înainta în împrejurări obişnuite. Prin urmare, pe deoparte, pregătire de teoretician pentru acel care e chemat a fi judecător de ocol, pe de altă parte, ambiţia care îl va îndemna a se duce la oraş, ca să joace acolo un rol. Acum ştim în ce chip vor privi judecătorii de ocol situaţia lor. O vor considera ca o situaţiune cu totul provizorie, vor fi bucuroşi să mîntuie cît se poate mai repede stagiul de la ţară, pentru ca să treacă la oraş, căci ştiu că pot înainta la oraş. Dar ştie toată lumea că, în starea de moravuri nenorocită în care ne găsim acum, trebuie ceea ce se numeşte popular: spete. Că, spetele nu vor avea trecere azi la d-voastră, d-le ministru, aceasta nu garantează că nu vor avea spetele trecere şi după ce se va încheia ministerul d-voastre. .. Căci sînt încă în obiceiul ţării „spetele44, adică sprijinirea, pentru motive particulare, a unuia de către altul, pentru ca cel dintîi să capete o situaţiune superioară meritelor sale sau să înainteze mai repede decît în împrejurările obişnuite.
Prin urmare, ce trebuie să facă judecătorul de ocol care nu vrea să rămînă la ţară, acela care o să fie veşnic
151
plictisit de veşnica rătăcire prin comune, acela care o să se plîngă veşnic de lipsa de confort?
Ce să facă ca să scape de această pedeapsă?
O să caute să se pună bine cu oamenii din judeţ, şi oamenii aceştia puternici din judeţ nu o să-şi ofere sprijinul decît în schimbul unor anumite concesiuni.
Insă judecătorul d-voastre are o competenţă mult mai mare decît odinioară, şi, pe lîngă aceasta, se amestecă într-o serie de lucruri în care nu se amesteca înainte, se amestecă în daraverele agrare, care interesează foarte mult pe foarte „mulţi oameni şi care pot să îndemne pe aceşti oameni a întrebuinţa mijloace ilicite pentru a-şi asigura sprijinul judecătorului.
Dar, se va zice, dacă aceste lucruri sînt adevărate, cum ar putea fi evitate?
Ca să se vadă cum ar putea fi evitate aceste slăbiciuni ale judecătorilor şi aceste primejdii ale situaţiei lor, să ne gîndim la un alt funcţionar care vine în legătură zilnică cu oamenii din sate, să ne gîndim la învăţători, cărora li s-au adus, pe nedrept, atîtea acuzaţii, deşi e vădit că ei contribuie esenţial la înaintarea satelor noastre.
De ce învăţătorii sînt buni gospodari, oameni cu tragere de inimă pentru cei din satul lor, pentru ce îşi fac cu mult mai mult decît datoria, mai presus decît atîţia alţii? Pentru că ei sînt aleşi din fiii satelor, şi sînt crescuţi aşa încît să nu se înstrăineze de sate. Şi, cînd se întoarce la sate spre a le da lumină, învăţătorul ştie că va rămîne toată viaţa lui acolo şi că nu poate să se facă nici profesor de liceu, nici profesor de universitate, că nu are chemarea de a veni la oraş, pentru a face politică de căpătuială.
Şi, dacă în învăţămînt trebuie o pregătire deosebită pentru profesorul de sat, pentru cel de liceu şi pentru cel de universitate, de ce nu s-ar admite şi în ordinea judecătorească o pregătire deosebită, după rolul pe care sînt chemaţi a-1 îndeplini judecătorii de deosebite grade?
Gîndiţi-vă apoi că judecătorului de sat i se cer un număr de cunoştinţe comune cu cunoştinţele pe care trebuie să le aibă un secretar comunal, cu cunoştinţele pe care ar putea să le aibă acel notar cu caracter privat, a cărui lipsă o observ în legea d-voastre, notar care funcţionează în Ardeal, care funcţionează în Bucovina cu foarte mult succes şi care cruţă pe judecător de toate lucrările de notariat şi foloseşte deci unei administrări bune şi repezi a dreptăţii.
152
Vrasăzieă, un număr de cunoştinţe comune trebuie să le aibă judecătorul de ocol, trebuie să le aibă secretarul comunal, şi ar fi să le aibă, dacă s-ar fi întemeiat această instituţie, notarul privat. Deci, s-ar fi putut face o şcoala specială pentru ei toţi. A~i lua un număr dintre tinerii aceia care-şi pierd vremea la gimnazii şi licee, a-i lua pe acei tineri ca să-i pui într-o şcoală specială, în care viitorul secretar comunal să stea lîngă viitorul judecător de ocol, amîndoi să facă un număr de ani comuni în care să capete cunoştinţe reale, iar după ce se vor mîntui acei ani comuni să poată continua, cel menit a fi judecător, mai departe şi, în doi sau trei ani de specializare, să capete şi cunoştinţele de drept care ar lipsi tinerilor celorlalţi.
Căci judecătorul de ocol n-are nevoie de cunoştinţele de drept roman, judecătorul de ocol n-are nevoie să cunoască la perfecţie limba franceză şi limba germană, judecătorul de ocol n-are nevoie să cunoască filozofia dreptului, n-are nevoie să posede numărul acela de cunoştinţe teoretice care se învaţă în licee. Dar, în schimb, judecătorul acesta de ocol are nevoie să cunoască viaţa de la ţară în întregimea ei. Judecătorul acesta de ocol n-are nevoie să înveţe matematică superioară sau aritmetică raţională, dar are nevoie să ştie măsurătoarea pămîn-tului, utilă la nevoie, să posede în fond agrimensura. Judecătorul acesta de ocol are nevoie apoi, în anumite momente, să citească acte vechi, care acte vechi se întrebuinţează mai adesea ca piese probante în procesele ţărăneşti.
Dar cum voiţi d-voastră, ca un tînăr, care abia a ieşit din facultate, cu cunoştinţe teoretice, să nu se încurce în desluşirea lucrurilor acestora atît de necesare pentru exercitarea misiunii judecătorului de ocol, care îşi are rostul la sate? Şi nu numai în materie de agrimensură, nu numai în materie de agricultură propriu-zisă şi de gospodărie în genere, nu numai în materie de cunoştinţă a documentelor vechi, să zicem, dar în toate ramurile judecătorul de ocol trebuie să aibă cunoştinţele sale speciale, cunoştinţele sale deosebite.
Acum va zice cineva: acesta e un plan, cum se pot face şi alte planuri, şi nu e rostul nostru să ne pierdem în planuri, care au mai mult un interes de curiozitate. Mie însă nu mi se pare că este numai un plan şi ca atare să aibă numai un interes de curiozitate.
153
Dacă e un timp cînd noi trebuie să ne hotărîm a rupe cu rutina, dacă este un timp cînd putem rupe cu obiceiul împrumuturilor de aiurea şi dacă e unul cînd putem să creăm lucruri originale şi să facem gospodărie nouă şi bună, potrivit cu adevăratele nevoi ale ţării noastre — oricît de modestă ar fi înfăţişarea acestei gospodării — desigur că e timpul de faţă.
Vor trece cîţiva ani de zile şi instrucţiunile d-voastră se vor învechi, oamenii nu vor fi cu totul mulţumiţi de dînsele şi cu toate acestea va fi trecut momentul cînd s-ar fi putut face o adevărată şi îndrăzneaţă inovaţiune. Şi cred, încă o dată, că acum ar fi fost momentul de a nu se mai da judecăţile satelor pe mîna oamenilor teoriei, care au cunoştinţe superioare, dar nu reale, pe mîna unor oameni care pot fi jurişti excelenţi, dar nici într-un chip nu vor fi buni împăciuitori şi buni judecători ai ţăranilor.
Cum am spus de la început, n-am intenţia de a cuprinde legea în totalitatea ei, nici de a face asupra deosebitelor articole o judecată, care nu ar putea veni decît numai din partea unui jurist.
Am vrut numai să fixez anumite puncte, care mi se par de absolută nevoie şi pe care nu le socot realizabile în momentul de faţă. Rolul meu, fireşte, se opreşte aci şi nu mă voi încerca a propune amendamente în sensul acestor propuneri, amendamente care ar schimba cu totul economia legii.
Mă mulţumesc a fi fixat în momentul actual, poate pentru a folosi într-un viitor foarte îndepărtat, nevoile reale şi de a fi propus mijloace, care nu sînt de natură curat fantastică, cu privire la legea de organizare a dreptăţii pentru sate.
m D.A.D., nr. 21 din 22 ianuarie 1908, p. 309—311.
„Casa rurală .. . care nu e nici caldă, nici rece, nici alba, nici neagra .. .
8 februarie 1908
D-lor deputaţi, nevenindu-mi rîndul la discuţia generală, n-am de loc intenţia de a sili regulamentul şi, prin urmare, sub cuvînt că vorbesc la art. 1, să vorbesc de lege în total. Dacă aş fi avut cuvîntul la discuţia generală, fără îndoială mi-aş fi permis să vorbesc mai pe larg, pe cînd, vorbind la art. 1, mă voi ţinea la ceea ce cuprinde acest articol. Şi, dacă vorbesc de la tribună, ceea ce ar părea că este cam prea solemn, se datoreşte numai faptului că sînt mai bine auzit de aici.
Art. 1 zice:
„Se înfiinţează, sub denumirea de Casă rurală, o instituţie, avînd de scop principal înlesnirea creditului necesar, pentru ca ţăranii români cultivatori de pămînt să poată cumpăra pămînturiu.
D-lor, mi se pare că acest articol făgăduieşte prea mult faţă de ceea ce cuprinde legea. în articol se spune că se întemeiază o Casă rurală. Această lege a Casei rurale o doreau nu numai cei de ieri, de alaltăieri, nu era visul unei generaţii, cum zicea d. Stere, ci a fost visul tuturor generaţiilor moderne, afară de una singură, cea mai nulă care s-a manifestat vreodată în toată viaţa noastră politică. A fost generaţia care a venit după Ion Brătianu, generaţie care nu a dorit nici Casă rurală — pentru că nu a dorit nimic.
Dar, afară de generaţia aceasta, toate celelalte au vrut Casa rurală. Ca să nu fiu acuzat că spun vorbe în vînt,
*	Discurs rostit pe marginea art. 1 al Legii pentru înfiinţarea Casei rurale.
155
iată părerile, eu privire la necesitatea unei Case rurale, pe cari le exprimau oamenii din generaţia lui Kogăl-niceanu.
Vedeţi, s-a făcut o nedreptate lui Kogălniceanu. Noi între noi ne facem destule nedreptăţi, de multe ori foarte mari şi foarte crude; de ce să mai facem nedreptăţi şi oamenilor acelora cari au trăit altădată, de ce să-i facem lui Kogălniceanu nedreptatea de a spune că a uitat că dincolo de marea împroprietărire de la 1864 mai e ceva, să afirmăm că el nu s-a gîndit la o instituţie cum e Casa rurală? Nu numai Kogălniceanu, dar toată generaţia lui s-a gîndit la acest lucru. încep deocamdată cu unul, şi vă rog să credeţi că citaţiile nu vor fi lungi. Aşa, mi-a ieşit un nume rău că sînt foarte lung în discuţii; nu am să mă mai întind însă mult, şi veţi vedea că sînt unul din oratorii cei mai concişi.
Deci, să luăm pe unul din generaţia lui Kogălniceanu, unul care nu era din cei mari, un om uitat multă vreme, pe care întâmplarea m-a făcut să-l găsesc ieri, alaltăieri. E Petru Opran, un oltean, care trebuie să ne fie drag şi pentru frumoasele cuvinte în cari legitimează el necesitatea unei Case rurale, care să desăvîrşească opera de împroprietărire.
D-lor, iată ce cuvinte găseşte acest om de la 1850, care nu era om de talent şi care nu a jucat un rol mare în viaţa noastră politică.
Dînsul zice:
,,Precum un copil de părinţi buni nu se scoate din casa părintească cu mîinile goale, ci dobîndeşte mijloace spre a se putea îngriji pentru existenţa şi înaintarea sa; zic încă: precum o pasăre ce se scoate din colivie, cu scop de a se libera, nu poate pierde aripile sale, cari urmează a-i servi la libertatea dobîndită, tot aşa urmează ca şi săteanul să se libereze cu tot ce a fost al lui şi cu tot ce servă de a se putea bucura de libertatea lui44.
Şi Petru Opran, care arăta aşa de limpede şi frumos necesitatea completării împroprietăririi, propunea să se pună pe întreaga proprietate, şi mare şi mică, un impozit, cum a fost acela din Austria, care să servească nu numai la despăgubirea proprietarilor pentru împroprietărire, ci să creeze un fond permanent care să servească şi la îndestularea generaţiilor ţărăneşti viitoare. Ideea, cum se vede, nu este foarte departe de ideea actuală a Casei rurale.
156
Cîtăva vreme după ce s-au scris aceste cuvinte s-a făcut Unirea, s-a adunat comisiunea de la Focşani, despre care s-a vorbit, pe drept sau pe nedrept, mult rău. în acea comisiune erau conservatori doctrinari, speţa cea mai bună de conservatori, şi aceasta fiindcă credeau, — aici este deosebirea: conservatorii doctrinari au credinţa, şi chiar fanatismul, care poate merge şi pînă la nedreptate. în comisiunea de la Focşani s-a exprimat însă necesitatea creării unei Case pentru cumpărare de pămînt, făcută în vederea generaţiilor noi ale ţăranilor. Iată ce se spune în acel proiect:
„Un aşezămînt de credit funciar se va organiza pentru a favoriza dezvoltarea agriculturii, pentru a înlesni constituirea teritorială a comunelor rurale şi pentru a veni în ajutorul cultivatorilor săteni cari ar voi să cumpere pămînt prin tocmeli de bună voie44.
Şi aceasta este încă ideea Casei rurale. Să nu nedreptăţim generaţia de la 1866; este o generaţie admirabilă, o generaţie la care trebuie să ne uităm de jos în sus, precum ne uităm noi, toţi tinerii, de sus în jos la acea generaţie care a venit după Ion Brătianu. Să nu învinovăţim acea generaţie că nu s-a gîndit la Casa rurală. Şi nici pe Kogălniceanu. Căci sînt doi Kogălniceanu, în afară de un al treilea adaus ca anexă la partidul liberal, unde nu avea rolul ee i se cuvenea lui, şi de care nu mă ocup aci.
Dar, înainte de aceasta, au fost doi Kogălniceni; Kogălniceanu cum ar fi vrut el să fie şi Kogălniceanu cum l-au silit alţii să fie, — o mare deosebire.
Ei bine, Kogălniceanu acela, cum ar fi vrut el să fie, în proiectul de lege de la 1862, care se deosebeşte din foarte multe puncte de vedere de legea impusă de Cuza la 1864, în proiectul de la 1862, iată ce zice:
„Un aşezămînt de credit funciar special, menit pentru a veni în ajutorul cultivatorului pentru a se cumpăra pămînt sau a răscumpăra renta (plata anuală), se va organiza în cel dintîi an al punerii în lucrare a acestei legiuiri44.
Deci, cum se vede, Kogălniceanu se gîndise la întemeierea unei instituţii care să cumpere pămînt: să răscumpere renta faţă de legea de la 1864 şi să cumpere pămînt pentru viitorul altor generaţii ţărăneşti.
Acum, în legea din 1864, clauza aceasta este părăsită. De ce? Fiindcă, legea fiind prezentată de Kogălniceanu unei Camere alcătuite din oameni interesaţi, cari nu pu-
157
neau măcar inteligenţa şi prevederea viitorului în concordanţă cu interesele lor, acea Cameră a respins proiectul de la 1862, şi atunci a trebuit să se impună legea de la 1864, şi s-a impus în aşa fel, ca nemulţumirile proprietarilor să nu fie din cale afară de mari.
Cuza era, fără îndoială, un om foarte îndrăzneţ, eroic uneori, însă nu putea să aibă curajul de a ridica împotriva lui întreaga clasă conducătoare a ţării în acel moment, şi prin urmare această însăilătură de Casă rurală a lui Kogălniceanu a căzut cînd, apoi, s-a decretat legea de la 1864.
Acum a zis cineva: ne place Kogălniceanu pentru legea de la 1864, dar nu ne place acelaşi Kogălniceanu pentru lovitura de stat. Se uită însă un lucru că, fără lovitura de stat, nu putea să fie legea de la 1864! Deci omul apare tot aşa de curat şi de limpede înaintea noastră astăzi, cum a fost el într-adevăr.
D-lor, şi Opran de la 1850, ca şi legiuitorul de la Focşani şi Kogălniceanu — în cugetul său, chiar şi Cuza, care prin lovitura de stat a impus legea aceasta neîntreagă —- toţi aceştia înţelegeau o Casă rurală ca instituţie de stat, ca instituţie curată şi întreagă de stat.
Acesta a fost, fără îndoială, gîndul tuturor. Şi, într-adevăr, este aşa de mult de făcut, şi, dacă cineva doreşte o Casă rurală care să îndeplinească întreaga ei misiune, care să pregătească viitorul micii proprietăţi la noi, care să oprească atîtea primejdii, se prezintă aşa de multe greutăţi, încît numai o instituţie de stat, cu un program îndrăzneţ, cu o organizare potrivită, numai aceasta putea să răspundă la o necesitate aşa de urgentă în acel moment.
D-lor, dacă la 1850, la 1862 şi la 1864 era nevoie de o instituţie de stat, este cu atît mai mult nevoie de o instituţie de stat în momentul de faţă, cînd statul nostru a trecut din faza existenţei sale curat politice, şi cînd începe să-şi dea seama de misiunea sa naţională, pe care o exprimă foarte frumos d. Vintilă Brătianu, arătînd că viitorul duce spre democraţie, spre democraţia naţională. Şi, deci, cînd statul este chemat să servească această democraţie naţională, — statul de astăzi, de la 1908, statul acesta care nu mai e menit să reprezinte numai un anume fel de politică, ci trebuie să reprezinte şi un anume ideal de viaţ& economică şi o anume organizare a puterilor naţionale şl o anumită îndreptare a acestor puteri naţio-
158
nale astfel organizate, statul acesta ar trebui să aibă curajul de a lua asupră-şi această operă mare.
Căci, dacă face cineva numai ce se face prin Casa rurală ce ni se îrifăţişează nouă, dacă, pe lîngă un mic capital de care ni-1 dă statul, se adaugă un capital pe care-1 dau particularii, atunci, fără îndoială, această instituţie a Casei rurale pierde din siguranţa ei. Este o maşină foarte frumoasă, folositoare în anumite cazuri, dar care nu ştie aşa de bine drumul ei, cum l-ar şti în cazul cînd ar reprezenta numai statul şi cînd statul acesta ar reprezenta el însuşi numai politica economică, naţională şi democratică.
Este uşor de zis: se adaugă capital naţional. Ce reprezintă capitalul particular la noi? Reprezintă el acelaşi lucru pe care-1 reprezintă în Prusia? Reprezintă el aceeaşi îndrăzneală, aceeaşi puritate, aceeaşi nepărtinire? Eu voi zice: nu; capitalul acesta particular este solicitat întîi în atîtea părţi, unde i se oferă avantaje mai mari decît aici, încît este îndoielnic dacă va veni să alimenteze Casa rurală. Şi capitalul acesta nu este apoi un capital curat şi nepărtinitor. Capitalul acesta poate purta pe dînsul o anumită rugină: rugina intereselor străine. •[...]
Partidele politice pot, în sfîrşit, în felul cum este organizată Casa rurală, să dea consiliului de administraţie, care-şi are un rol destul de însemnat, coloritul lor politic.
Ştiu că împotriva acestei păreri se aduce un argument.
Se zice: ce ştim noi cum va fi statul de mîine? Statul, mîine poate să fie reprezentat de persoane cari să fie contra Casei rurale şi, fiind contra Casei rurale, Casa rurală să nu mai poată merge ca instituţie de stat.
D-lor, mi se pare că, dacă fiecare din noi în particular avem dreptul de a fi pesimişti — nu ne poate trimite nimeni la închisoare pentru lucrul acesta — dacă avem dreptul să fim oricît de pesimişti noi pentru noi, nu se poate o lege care să aibă un caracter de pesimism, un caracter de neîncredere. Şi se poate vedea în chiar concepţia primară a legii o anume lipsă de încredere.
Dar, d-lor, trebuie să admitem că învăţătura de anul trecut este destul de straşnică pentru ca să nu se mai poată reveni asupra unor măsuri legislative folositoare obştei, cum este această măsură. Nu cred că se va găsi un om destul de curajos ca să zădărnicească acţiunea Casei rurale, care e, desigur, folositoare, fie şi în forma insuficientă în care ni se prezintă acum. Avem chiar ga-
159
ranţia că nu se va găsi nimeni care să facă aceasta, fiindcă vor fi neapărat puteri cari o vor împiedica. Statul este reprezentat prin guvern, dar guvernul acesta are sub el ţara. Şi peste guvernul acesta este conştiinţă ţării, reprezentată printr-un factor care se află acolo; tocmai pentru a împiedica acest fapt: ca un partid să dea legile şi celălalt partid să le retragă. Prin urmare, oricare âr fi neîncrederea partidului politic care stăpîneşte acum faţă de partidele politice cari pot guverna în viitor, şi oricît partidele politice cari pot guverna în viitor s-ar fi exprimat împotriva acestei legi, măcar în parte, totuşi şi partidele acestea vor trebui să aplice Casa rurală şi cred chiar că vor fi silite, prin natura însăşi a lucrurilor, să o ducă mai departe, să întregească mai deplin instituţia, să facă mai mult decît cere chiar acest proiect de lege.
D-lor, eu mă tem în ţara românească de capitalul particular. Ştiu că acest capital este lacom, ştiu că acest capital este laş, ştiu că acest capital particular este interesat politiceşte, şi mai ştiu că acest capital particular e pătat, căci prea adeseori el este de origină străină în genere. Şi mă tem de o instituţie care are de îndeplinit o funcţiune aşa de mare şi care ar avea un capital atît de pătat şi de nesigur în origina sa.
Să dea Dumnezeu să fie mai bine decît cum socot eu!
Recunosc că aşa s-a întîmplat cu legea tocmelilor agricole: mă temeam de consiliul de agricultură, care însă a ieşit eminent. Ne e îngăduit fiecăruia a ne exprima îndoiala şi temerea.
D-lor, se mai zice, în acest articol, că se vor ajuta „ţăranii români cultivatori de pămînt“. [. . .]
Nu zic că nu se poate adăugi la capitalul dat cu atîta zgîrcenie de stat — eu aş da mai mult, eu aş dă, de pildă, banii cari s-au destinat pentru despăgubirea proprietarilor, eu aş da excedentele bugetare. (Aplauze). Căci nu plouă din cer, d-lor, excedentele bugetare. Excedentul bugetar înseamnă că ai luat omului mai mult decît aveai nevoie. Şi, decît să se facă lux cu excedentele acelea, mai bine întrebuinţaţi-le pentru a ajuta pe bietul om acela, ca să-şi ducă viaţa omeneşte în viitor.
[•-.]
Deci, să adăugim la capitolul acesta de stat, pe care eu îl găsesc puţin, neîndestulător, dat cu zgîrcenie. Căci, d-lor, statul nostru, care nu e zgîrcit în unele lucruri, e foarte zgîrcit în altele. Ştiţi cum sînt atîţia zgîrciţi în ţara
160
noastră, cari cheltuiesc mult pentru parade, dar nu cheltuiesc destul pentru hrana de toate zilele .. .
Statul român e cel mai zgîrcit din speţa aceasta: are totdeauna bani pentru expoziţii jubiliare şi n-are niciodată pentru a împroprietări pe ţărani.
Mă întorc la subiect şi zic: dacă, pe lîngă capitalul acesta dat de stat în astfel de împrejurări, este să se adauge banul particularilor, ştim unde să-i găsim fără să alergăm la banul aventurier, fără să alergăm la banul interesat şi fără să alergăm la banul străin, pe care nu ştim dacă-1 vom avea, cum nu ştim ce rezultate vor ieşi cînd îl vom avea.
Avem, însă, capital particular organizat, gata să se amestece în această mare operă de creare a proprietăţii mici în România: este banul ţărănesc strîns prin Băncile populare.
Am auMt în toamna trecută că această Casă rurală, — care atunci trebuia să fie o instituţie de stat, de atunci a făcut tumba (surîsuri) şi s-a prefăcut într-o instituţie care nu e nici caldă, nici rece, nici albă, nici neagră, — vasă-zică, în toamnă auzisem că această Casă rurală va fi o instituţie de stat, şi mai auzisem încă un lucru, că va fi o dezvoltare, o emanaţie, o eflorescenţă superioară a acelei mari opere de organizaţie financiară, de organizaţie economică a ţărănimii, a acelei mari opere care a arătat tot atît de mult vrednicia în pace a ţărănimii noastre, precum războiul de la 1877 i-a arătat vrednicia în război şi precum răscoalele i-au arătat spiritul de jertfă.
Ei bine, vrea cineva să ajute pe ţărani? Se poate să-i ajute în multe feluri, şi un fel de a ajuta este şi acela cuprins în acest proiect de lege. Le dai bani ţăranilor, şi pentru aceasta întinzi mîna către banul anonim al capitalului particular. Intr-un stat ca al nostru e ceva cam degradator, ca pentru un astfel de scop să întinzi mîna la trecători şi să le zici: „Daţi cîţiva lei pentru Casa rurală!44. Adică daţi o acţiune pentru Casa rurală, tot aşa cum se zicea altădată: ,,Daţi un leu pentru Ateneu44!. Statul ar fi trebuit să ţie seamă de această acumulare de capitaluri ţărăneşti, făcînd în felul acesta nu numai o gospodărie bună, — căci nu este imprudent oare să împărţi în două direcţii aceleaşi sforţări? — ci, făcînd în acelaşi timp şi o faptă de valoare morală pentru ţărănime. Şi iată de ce: pentru că ţărănimea, care primeşte cu umilinţă pomana, care va primi cu oarecare neîncredere
161
această lege, o lege care nu este numai o lege de pomană, zic: această ţărănime ar primi cu multă bucurie o lege care să recunoască şi rezultatul cruţării sale, o lege din care să se vadă că această cruţare a ajuns la un rezultat superior, că este recunoscută de stat, că poate fi întrebuinţată şi ea pentru liberarea economică a clasei ţărăneşti.
Socot că s-a făcut o foarte mare greşeală atunci cînd, alături de trunchiul crescut puternic al băncilor acestora ţărăneşti — oricît ar fi bani de cămătari rurali în ele — alături de trunchiul ajuns puternic prin cîţiva ani de dezvoltare, se mai plantează în sfîrşit şi această şubredă mlădiţă a Casei rurale. Drept să spun: am aceeaşi impresie ca atunci cînd un primar bucureştean de acum cîţiva ani smulsese copacii cei groşi pentru că crescuseră crengile aşa şi aşa, şi în locul lor a pus nişte beţigaşe. Că o da Dumnezeu să crească beţigaşele acestea, se poate, dar pe mine mă durea inima cînd mă gîndeam că s-a lăsat fără întrebuinţare castanul acela măreţ. Avem im copac mare de acest fel: el este organizarea financiară a clasei ţărăneşti prin băncile populare, reprezentate prin Centrala lor, şi noi mai avem ambiţia să punem şi beţigaşul nostru lîngă acest copac. Să dea Dumnezeu să crească, să întreacă beţigaşul copacul cel gros, dar se poate să fie şi altfel.
D-lor, se zice aici, mai departe, că această Casă rurală se întemeiază pentru ca ţăranii români „cultivatori de pămînt“ să poată cumpăra pămîntul. Cu toţi sau unii? Legea aceasta e făcută pentru a ajuta ţărănimea în genere, pentru a ajuta pe omul destoinic, chiar dacă este sărac, sau este făcută pentru a ajuta pe acela care merită să fie ajutat, nu pentru că este destoinic, dar pentru că se întîmplă, la un moment dat, să aibă bani? Se are în vedere crearea unei proprietăţi mici în rîndul întîi, — sau legea aceasta se teme de proprietatea mică, cruţă proprietatea mare, — ce e drept, nu în măsura pe care o cer reprezentanţii partidului conservator, dar o cruţă — şi ajută înainte de toate proprietatea mijlocie?
Se vede foarte bine, din toate dezbaterile urmate, din mărturisirea d-lui ministru, din spusele oratorilor majorităţii şi chiar din tonul acelora cari au combătut legea aceasta, dintre reprezentanţii celor două partide conservatoare, se vede că, înainte de toate, este vorba de proprietatea mijlocie.
182
Deci, eu zic că nu e bine redactat art. 1, cînd lasă să se înţeleagă că nu toţi ţăranii pot să intre în această concurenţă de bani pentru pămînt. De fapt, or să intre întîi ţăranii cari vor putea să aducă certificate de purtare morală, cari vor putea să dovedească cum că pe moşia lor nu s-a întîmplat să ardă vreo şiră de paie. Ce ciudată prescripţie este şi aceasta! Credeţi că ţărănimea o să dea foc pentru a căpăta pămînt, şi introduceţi acest regretabil articol prin care pare că spuneţi că ţăranii în sufletul lor tind să devie incendiari...
îmi aduc aminte de o anumită circulară, în care se spunea că negustorii noştri au obiceiul de a-şi aprinde prăvăliile, pentru a nu-şi plăti creditorul.
Acestea nu se scriu şi nici nu se lasă a se înţelege. Dacă nu vom avea încredere noi în noi, atunci cine să aibă încredere în virtuţile elementare ale ţăranilor noştri?
Este curios lucru, apoi, cînd se spune că ţăranul, chiar avînd credit, nu poate să participe la această concurenţă pentru pămînt, îndată ce nu are o anumită sumă strînsă. Ca şi cum la noi ar exista mulţi ţărani cari să poată băga mîna în buzunar şi să scoată bani.
Dar în Moldova, d-lor, unde sărăcia este mai mare şi unde revolta sufletească încă nu este liniştită cu totul
—	şi cine ştie ce rezervă poate viitorul! — în Moldova tot puteţi să căutaţi ţărani de aceia cari să bage mîna în brîu ca să scoată sute de franci spre a cumpăra aceste loturi. Căci se cere o parte însemnată din preţ, parte care s-a crescut în secţii şi cu privire la care aud că se vor propune amendamente de nouă creştere în cursul discuţiei pe articole a legii.
Apoi aceia cari sînt din Moldova ştiu foarte bine cîtă este avuţia strînsă a ţăranului. Avuţia strînsă a ţăranului nu este nimic. Doar are tot interesul arendaşul, proprietarul chiar în unele părţi, ca să nu fie bogăţii de acestea strînse, ca omul să nu aibă un ban, o para chioară în casa lui. Şi, prin urmare, a nu-i îngădui să-şi caute creditul unde este natural să şi-l caute, a nu-i îngădui să-şi sprijine destoinicia pe încrederea tovarăşilor lui de sat, a-i impune să vie cu bani gata, cu certificate de moralitate în mînă, înseamnă doar că nu i se mai cere să aibă şi pămîntul pe care vrea să şi-l cumpere. Şi în felul acesta poate să se folosească oare multă lume de binefacerile Casei rurale?
163
Mie mi se pare că aceasta este o mare greşeală. Şi este încă o mare greşeală în momentul de faţă a cruţa prea mult marea proprietate, căci aceasta însemnează a galva-niza un corp mai mult decît pe jumătate mort, un corp care este chiar cu totul mort în Moldova. Şi desfid pe oricine să recreeze proprietatea mare în Moldova, afară numai dacă nu ar trimite pe toţi cămătarii, pe toţi cîrciu-marii îmbogăţiţi din Muntenia şi pe toţi împămînteniţii cari s-au îmbogăţit, la sate, ca să înlocuiască pe boierii din Moldova, ce s-au dus prin fatalitatea unei legi istorice, care nu admite învierea.
Prin urmare, este o greşeală să se cruţe proprietatea mare şi este o greşeală să se încerce a se crea acum o proprietate mijlocie.
De unde o veţi lua această proprietate mijlocie?
Aţi avut-o odată, şi aţi lăsat-o să se piardă.
Eu, ca istoric, ştiu ce a fost proprietatea mijlocie la noi. Proprietatea mijlocie la noi au fost moşnenii şi răzeşii. La începutul veacului exista, şi vorbea aşa de frumos colegul nostru Moisescu astăzi, reprezentant al acestei proprietăţi mijlocii, în adunările de reformă de atunci, de pe la jumătatea veacului al XlX-lea. Moşnenii şi răzeşii s-au pierdut sub ochii indiferenţi ai statului, cari ochi indiferenţi sînt şi acum. Răzeşii şi moşnenii aveau pădurile muntelui, şi între atîtea legi fără folos nu s-a găsit timpul şi nu s-a găsit pătrunderea ce trebuia pentru a se vota o lege care să păstreze răzeşilor şi moşnenilor măcar pădurile, din valoarea de atîtea milioane a cărora ei ar fi putut cumpăra azi pămînturile şesului.
Proprietatea mare s-a pierdut, cu toate că statul o ţine pe umeri de o jumătate de veac. Proprietatea mijlocie a pierit pentru că statul n-a avut o singură privire miloasă pentru dînsa. Şi acum voiţi să faceţi proprietate mijlocie care să dea buni alegători liberali sau conservatori la colegiul al treilea sau chiar al doilea. Voiţi s-o faceţi: cu ce şi cu cine?
Sînt oameni cu bani, cari s-ar putea zice „cultivatori de pămînt44, prin sate, şi cari sînt cei mai ticăloşi exploatatori, căci în timp de 20—30 de ani au pus bani la chimir, creînd mizeria pentru poporaţia de la ţară. Şi, fiindcă vorbiţi de ordinea legată cu proprietatea mijlocie, dacă este vorba de anarhie şi răscoale, să vă spun eu cine le-a făcut!
164
Nu le-au făcut învăţătorii şi preoţii, aceşti oameni sfinţi acolo unde sînt; răscoalele nu le-am făcut noi, învăţătorii înalţi, şi cu studenţii noştri, cari cu dezinteresare cultivăm idealul viitorului nostru; răscoalele le-au făcut cîrciumarii şi plebea superioară a satelor, acei oameni pentru cari această lege vrea să întemeieze o proprietate mijlocie*.
Iată cine a făcut răscoalele: cercetaţi oriunde, şi-i veţi găsi pe aceştia.
D-lor, mai mult decît atît nu am de spus. M-am întins poate prea mult peste cadrul art. 1, dar d-voastre aţi fost buni şi m-aţi îngăduit.
D-lor, toată lumea spune că este pentru reforme: nici nu poate să fie altfel: cînd o ţară întreagă arde, cînd sînge dintr-o parte şi din alta se varsă, aş vrea să văd pe îndrăzneţul acela care, de aici de la tribună sau de la banca lui, să spuie că nu trebuiesc reforme. Şi, cînd cea mai înaltă şi imparţială putere din ţară pune iscălitura sa sub manifestul de reforme din martie, aş vrea să văd partidul, omul care să se ducă la palat şi să spună: nu trebuiesc reforme ... Ar îmbătrîni în opoziţie!
Prin urmare, reformele le vrea toată lumea, dar este o deosebire: ce fel de reforme. Şi în această privinţă, d-lor, sînt trei modalităţi, şi, pentru a înţelege bine aceste modalităţi, să-mi fie îngăduită o comparaţie.
Să zicem că au fost doi fraţi: unul mai mic şi rău şi altul mai mare şi bun, cari au m©ştenit aceeaşi avere de la părinţi. Fratele cel mic şi rău a dat afară din casă pe fratele cel mare şi bun, şi doar îl punea din cînd în cînd să-i care apă cu hîrdăul ori să-i taie lemne. Şi, într-un moment dat, fratele cel mare a căzut de oboseală.
Faţă de căderea aceasta obosită la uşa aceluia care deţinea numai pentru el moşia părintească, puteau să existe trei purtări. O purtare, pe care o asemănăm cu purtarea partidului conservator, este aceea de a zice: individul acesta face scandal la uşa noastră, dă-i un pahar cu apă şi un gologan în mînă, şi mînă-1 în lături.
O a doua purtare este aceea pe care o au liberalii noştri.
*	Aici N. Iorga se contrazice pe el însuşi, întrucît, atunci cînd s-a ocupat de cauza răscoalelor, a analizat cu discernămîntul istoricului motivele reale (Vezi în acest voi., p. 94—121).
165
Vedeţi, nu critic pe liberali ca partid; un partid este ceea ce este clasa pe care se reazimă, ceea ce este interesul pe care-1 reprezintă. Dacă partidul liberal ar putea, date fiind calităţile morale ale oamenilor ce-i stau în frunte, în momentul de faţă, ar face. Dar nu poate, şi, fiindcă nu poate, d-voastre sînteţi acolo şi eu sînt aici, de o parte: aici singularitate, iar aiurea, nu o singularitate, ci, în curînd bănuiesc că va fi o tot mai mare pluralitate, care vă va da de lucru.
De ce să nu admiteţi d-voastre că şi din inima omenească, şi nu numai din stomacul omenesc poate să iasă un copac mare care să umbrească ţara întreagă?
Prin urmare, d-lor, modalitatea liberală este alta. Ea zice: săracul om! A căzut; să-l ajutăm, să-l punem în pat cît este bolnav, să-i uşurăm chiar, mai tîrziu, munca pe care o face.
D-voastre, fără îndoială, evoluaţi către rolul bunului samaritean — evoluaţi: nu l-aţi atins încă, dar veţi ajunge la dînsul. începe a se crea doar şi o sentimentalitate liberală, precum a fost totdeauna o sentimentalitate conservatoare şi precum există îndeobşte o sentimentalitate democratică şi naţionalistă. Deci, iată o a doua modalitate.
Dar este şi o a treia. Cînd vezi pe fratele izgonit că ţi-a căzut la uşă, stai să te gîndeşti: a cui este casa, a cui este gospodăria, ale cui sînt toate rosturile? Atunci nu-1 tratezi din punctul de vedere al incomodării pe care ţi-o face plîngerea lui la uşă, atunci nu-1 tratezi din punctul de vedere al omului ce compătimeşte suferinţa — căci şi în această lege sînt anumite părţi cari-ţi amintesc numai pe cel care din belşugul lui dă ceva celuia ce scînceşte la uşă, şi sînt altele cari amintesc pe bunul samaritean. Ci al treilea punct de vedere este, cum am zis, acesta: să se gîndească fratele uzurpă tor şi să spună: Casa este oare numai a mea, şi este oare numai a mea gospodăria aceasta? Va răspunde neapărat: Nu sînt în rîndul întîi ale mele. Şi atunci, să se ducă la fratele acela către care a greşit, să-i ceară iertare şi să-l aşeze alături cu sine.
■ D.A.D., nr. 31 din 11 martie 1908, p. 533—536.
9?Să restituim Teatrul Naţional misiunii sale fireşti.. .“*
27 februarie 1908
Onorată Adunare, nu dorinţa de a aduce o schimbare de persoană în conducerea Teatrului Naţional, nu cine ştie ce duşmănie, care nu şi-ar avea rostul şi care, declar de la început, nu există între mine şi persoana care conduce acum Teatrul Naţional, persoană pe care în particular nu o cunosc, nici rîvna de a uşura cuiva suirea scărilor Teatrului Naţional în calitate de director şi nici, iarăşi, dorinţa de a ocupa Adunarea, al cărei timp îi ştiu cît este de preţios, cu chestii de critică literară sau de artă generală, ori de artă aplicată la teatru, nici unul din aceste motive nu m-a îndemnat să anunţ această interpelare. Dacă am anunţat-o, este pentru că mi se pare că actualul sistem de conducere a Teatrului Naţional nu corespunde necesităţilor sociale şi morale ale noastre în momentul de faţă şi că Teatrul Naţional, smuls de sub direcţia sa actuală, trebuie restituit, înainte de toate, chemării sale fireşti. Intr-un Teatru Naţional trebuie să se facă operă naţională, trebuie să se ajute dezvoltarea societăţii noastre în sens moral şi în sens naţional. Prin urmare, este vorba de un principiu, şi atunci cînd d-voastre, la anunţarea acestei interpelări, aţi aplaudat, aţi arătat şi d-voastre prin aplauzele d-voastre că această chestie este de un caracter absolut general, una dintre acelea cari privesc, în genere, viaţa morală a societăţii noastre de acum.
Onorată Cameră, de la începutul sesiunii actuale, noi am discutat şi rezolvat, mai bine sau mai rău, o serie de
*	Discursul formează obiectul interpelării adresate ministrului instrucţiunii publice în problema rolului Teatrului Naţional.
167
probleme privitoare la viaţa materială a poporului nostru. Acum, un popor nu are numai interese materiale, ci are interesele sale morale, care primează intereselor celorlalte. Se poate zice că interesele materiale ale unui popor sînt dominate de concepţia morală care se găseşte în poporul acela, de viaţa morală care trăieşte în poporul acela într-un moment dat. Prin urmare, nu este deloc în afară de chemarea acestei Adunări şi nu este deloc în afară de necesităţile acestui moment să se discute de la tribuna Parlamentului o chestie de viaţă sufletească a poporului nostru.
Viaţa materială a unui popor pleacă, precum am zis, de la viaţa morală.
[...]
Pentru aceasta trebuie să ne servim de toate mijloacele cari ne stau la îndemînă, trebuie să ne servim de toate instituţiile Statului român pentru a da poporului acestuia o altă viaţă morală şi o viaţă solidară din punct de vedere naţional.
Pentru aceasta trebuie să întrebuinţăm Universitatea, care Universitate să înceteze de a fi numai o pregătire pentru anumite situaţii didactice; trebuie să facem din Universitate o instituţiune puternică, o instituţie respectată, o instituţie conducătoare; trebuie să dăm societăţii acesteia un muzeu, în care să se vadă întreg trecutul nostru, să se oglindească toată viaţa noastră naţională — căci trebuie să înceteze şi în acest domeniu ruşinea de astăzi, cînd n-avem un muzeu [. ..] în care oricine poate să cîştige acele elemente de cunoştinţă a trecutului şi a prezentului care sînt de nevoie unui popor pentru a-şi croi viitorul.
Dar, în crearea unei vieţi morale, în crearea unei solidarităţi naţionale, de care avem nevoie mai mult decît orice în momentul de faţă, teatrul îşi are rolul sau. Teatrul nu poate fi pentru noi în momentul de faţă un local de distracţie şi nu poate să fie un local de artă pură, ci teatrul, în momentul acesta de criză, în care e vorba să ne organizăm viaţa noastră morală, să stabilim solidaritatea noastră naţională, teatrul trebuie să fie, ca toate celelalte aşezăminte ale acestei ţări, o armă de luptă: teatrul trebuie să influenţeze puternic asupra societăţii noastre.
Dintr-o societate dezorientată asupra raporturilor morale, dintr-o societate prea mult deprinsă a neglija datoriile care stăpînesc viaţa, dintr-o societate împărţită în
168
elase cari nu se cunosc deajuns şi care se urăsc adesea intre ele, dintr-o astfel de societate, prin toate mijloacele pe cari le avem la îndemînă şi, prin urmare, şi prin teatru, trebuie să facem o societate morală, o societate conştientă, o societate stăpînită de solidaritate a nea-mului. Prin urmare, nu este deloc indiferent în momentul de faţă cum se conduce Teatrul Naţional, nu este deloc indiferentă direcţia care se imprimă acestei instituţii, ce are chemarea, şi are puterea, de a colabora la alcătuirea vieţii noastre noi, pe care n-o avem şi trebuie să o avem.
Şi, d-lor, Teatrul nostru Naţional, prin originile sale. prin chemarea lui de la început, prin felul său de dezvoltare, prin întreaga lui tradiţie, este o instituţie chemată a colabora la această operă de înnoire sufletească a poporului nostru.
[...]
Teatrul nostru Naţional nu face parte din categoria acelor teatre, pe cari negustorii le întemeiază pentru a servi de distracţie la o parte a societăţii nu destul de educată sau rău educată, chiar dacă dispune de mijloace de trai mari şi abundente. Teatrul nostru Naţional are o chemare, el are trecutul său şi, chiar după numele său, este o instituţie cu mult superioară instituţiilor particulare întemeiate pentru a servi gusturile frivole ale unei părţi din public.
Mai există în Europa teatre cari s-au dezvoltat din vechile teatre de Curte. In veacul al XVIII-lea fiecare curte avea aşa-numitele menus-plaisirs*, şi acestea erau servite de un funcţionar care era maitre, — grand-maitre, ori petit maître, — des menus-plaisirs**. Teatrele acestea s-au dezvoltat însă şi în timpul nostru. Teatrul de Curte, opera de curte din Viena sînt în serviciul intereselor culturii naţionale, în serviciul intereselor morale ale societăţii austriece.
Prin urmare, a doua categorie de teatre, deşi nu aparţinea naţiunii la început, totuşi a trebuit să fie pusă în legătură cu interesele naţionale şi cu interesele morale ale ei.
Există însă o a treia categorie de teatre, şi din această categorie face parte şi Teatrul nostru Naţional. [. . .]
*	Micile plăceri.
** Maestru, mare maestru sau mic maestru al micilor plăceri.
169
Teatrul Naţional primeşte la noi o subvenţie, Statul numeşte un director, intervine în numirea unui comitet, care poate să fie convocat de director, dar se poate ca acest director să nu convoace comitetul. Statul poate să destituie pe un director care nu-şi îndeplineşte — nu datoria de realizator de cîştiguri mari sau datoria de a amuza un număr de oameni, cari nu caută decît să fie amuzat şi care se simte aici ca la Paris sau în cine ştie ce teatru din acest sau din alt continent, ci nu-şi îndeplineşte datoria lui de a reprezenta acolo interesele naţionale şi interesele actuale morale ale neamului. Prin urmare, ministrul are dreptul să destituie pe un director care nu-şi îndeplineşte această datorie. Astfel, statul are o mulţime de mijloace de a interveni acolo: dă subvenţie, numeşte pe director, poate să-l scoată, numeşte comitetul, pe care directorul nu-1 convoacă — şi statul nu are mijloace de a sili pe director să-l convoace. Dar ar fi o greşeală să se creadă că teatrul este pentru aceasta o creaţiune de stat. El nu este al statului, nu reprezintă un partid politic sau altul şi nu poate fi pus în serviciul cutării sau cutării coterii de coconaşi. Teatrul Naţional este proprietatea naţională a poporului nostru.
Căci nu statul l-a întemeiat, ci l-a întemeiat acest popor al nostru în momentul cînd şi-a afirmat individualitatea sa naţională. Cine cunoaşte istoria Teatrului Naţional, ştie că el vine din jertfa unor persoane particulare: cîţiva scriitori, cîţiva boieri cu intenţii bune, cîteva persoane din lumea profesorilor sau din lumea funcţionarilor de pe la 1830, cînd începe a se reafirma sufletul românesc, din care a răsărit pe urmă toată viaţa noastră modernă.
Aceste persoane au întemeiat, într-un moment de sfîntă manifestare a credinţei lor în viitorul acestui neam, au întemeiat atunci Teatrul Naţional. Unul din cele mai frumoase momente din istoria trecutului nostru a fost acela cînd s-a pus în Bucureşti, la 1834, bazele acestui teatru. Eliad şi scriitorii ceilalţi de atunci, — vedeţi, teatrul a venit de la scriitori ca să se întoarcă astăzi împotriva scriitorilor, a venit din jertfa scriitorilor pentru a ofensa astăzi pe urmaşii acelor scriitori, cari reprezintă acelaşi spirit (aplauze), — vasăzică aceştia şi o parte din boierime, care înţelegea să creeze aici o viaţă naţională românească sub toate raporturile — această foarte bună şi merituoasă boierime de la 1830, care vorbea româneşte, care se silea să scrie româneşte şi îşi forţa sufletul ca să aibă talent,
170
—	au pus bazele Teatrului Naţional, al celui dintîi Teatru Naţional, aici, în Bucureşti, prin 1830.
Scopul pentru care au întemeiat teatrul l-au şi spus foarte limpede, un scop care nu se potriveşte deloc cu ceea ce vedem astăzi. El era formarea unei limbi româneşti literare alese, era cultivarea societăţii prin acţiunea continuă a teatrului, era întemeierea unei literaturi teatrale româneşti. Şi prin literatură teatrală românească înţelegea şi literatura originală, şi literatura tradusă. Căci, vedeţi, eu nu vin aici cu pretenţii absurde, pentru a cere ministrului ca el să facă pe directorul Teatrului Naţional a da numai piese româneşti, oricare ar fi ele, ci vin cu pretenţia, îndreptăţită, de a sili pe directorul Teatrului Naţional să dea numai lucrări de valoare literară adevărată şi numai lucrări cari să adauge ceva la fondul moral al poporului nostru. Să meargă şi în literaturile străine, dar să meagră în literaturile acelea spre a alege aceea ce este clasic; să meargă în literaturile acele străine, pentru a culege ceea ce este modern, dar ceea ce se află în rîndul întîi al operelor de valoare literară din timpul nostru.
[. • •]
Odată ce este cunoscută menirea teatrului, odată ce este conştiinţă şi pornire de muncă la toţi cari se adună pentru acest scop, o literatură dramatică se poate improviza, astfel, chiar la debuturile vieţii culturale a unui popor.
Şi oamenii de atunci au tradus din franţuzeşte. [.. .]
Au tradus din Moliere, au tradus din autorii francezi cei buni, au tradus din autorii germani cei mai aleşi ai acelei epoci. Şi s-a întemeiat în felul acesta, prin scrierile profesorilor, prin scrierile literaţilor de profesie, prin scrierile tinerilor boieri, cari purtau cele mai frumoase nume ale aristocraţiei muntene, s-a întemeiat acel minunat teatru de la 1830, care a îndeplinit nu numai o misiune literară şi artistică, dar, în acelaşi timp, şi o misiune naţională şi politică în societatea noastră pe atunci. Căci ideile liberale, cari trebuiau să biruiască la 1848, ideile acestea liberale n-au pătruns prin ziare, cari nu existau, n-au pătruns prin poezie, care era la începutul ei, nici prin proză, care de abia atunci începuse a se alcătui, ci ideile acelea au înrîurit asupra societăţii şi au pregătit dezrobirea noastră politică prin teatru. Teatrul acela vechi din epoca lui Eliad a răspîndit în societatea românească din Bucureşti ura împotriva trecutului reprezentat prin
171
prejudecăţile şi păcatele sale şi a pregătit astfel liberarea poporului nostru.
Aceasta este misiunea cea mai frumoasă pe care a putut-o avea un teatru, şi aceasta este misiunea pe care a îndeplinit-o al nostru, acel teatru al cărui succesor este teatrul de azi, cu „Jozeta44 şi „Enigma“ de la 1908.
Oamenii de atunci nu s-au pus sub, cum s-ar zice, sub osînda dictonului românesc: „satul arde şi baba se piaptănă44. Ardea satul atunci, dar baba nu se pieptăna. Iar noi, în anul în care ţara a fost arsă de răscoalele ţărăneşti, în cel mai straşnic an din viaţa noastră naţională, noi ne petreceam cu „Jozeta44, „Hoţul44 şi „Enigma44. Se poate admite aceasta?
Va să zică, din originea teatrului nostru românesc se trage această constatare, pe care nimeni n-o poate infirma: că Teatrul Naţional la noi nu este al statului, că statul, prin urmare, poate să-şi numească directorul său liberal sau conservator şi poate, în anume momente, pentru motive ce nu le înţeleg, să păstreze pe directorul conservator şi să mai zăbovească numirea directorului liberal, dar teatrul nu este proprietatea statului; nu statul l-a întemeiat, şi el n-a fost întemeiat pentru plăcerea clasei dominante în stat, ci teatrul a fost întemeiat, în avîntul său către reforme, de societatea românească.
Al ei a fost, şi al ei este acum. Şi pentru cultura morală a acestei societăţi, pentru dezlegarea problemelor cari agită această societate, pentru cultura idealismului şi naţionalismului în societatea românească, pentru aceea a fost întemeiat, şi pentru aceea trebuie să servească în momentul de faţă. Căci nu sîntem dintre popoarele cele mari şi bogate, cari îşi pot permite mii de luxuri; sîntem un biet popor necăjit şi ameninţat, care trebuie să ne strîngem toate puterile morale, sufleteşti, pentru a trăi pe lumea aceasta şi a ne aduce în aşa stare ca să putem merge şi mai departe.
Au trecut zece ani de zile, şi un nou Teatru Naţional a fost întemeiat şi în Moldova. Teatrul acesta a fost creat de colaborarea lui Kogălniceanu, Alecsandri şi Cos-tache Negruţ. Prin urmare, nici teatrul moldovenesc nu vine din altceva decît din pornirea de entuziasm a cîtorva persoane particulare, cari înţelegeau nevoia timpului şi înţelegeau, în acelaşi timp, cum trebuie să o servească.
Nici în Moldova nu prea exista repertoriu — vedeţi, în felul acesta se înlătură cu desăvîrşire învinuirea care
172
se aduce acum, că nu este un repertoriu românesc bun şi că trebuie deci să se traducă repertoriul franţuzesc prost. Dacă poate fi o logică aceasta! Aş înţelege să zici: nu e repertoriul bun, trebuie să-l creezi, — talente sînt. Aş înţelege, iarăş, să ni se spună: nu sînt talente. Şi n-ar fi adevărat; talente sînt, se sfarmă ochii oricui de evidenţa existenţei talentelor în momentul de faţă. Dar să zicem că s-ar tăgădui existenţa talentelor şi s-ar zice, talente nu-s. Atunci du-te şi caută opere clasice din literatura universală; du-te de caută opere moderne de o valoare estetică, du-te de caută operele acelea cari trăiesc din cultul idealismului, — şi reprezintă operele acelea. Aceasta este logica bună, şi nimeni pe lume, cred, că nu va susţine logica cealaltă.
Deci, în 1840 nu era repertoriu pentru teatrul moldovenesc. Şi ştiţi ce s-a făcut? Cei trei directori, Alecsandri, Kogălniceanu şi Negruţ, s-au improvizat scriitori dramatici. Nici n-aveau vocaţie -— vocaţia de scriitor dramatic o are numai foarte puţină lume; unii încep făcînd piese dramatice şi nu mai fac; alţii încep făcînd altfel de lucruri şi după aceea fac teatru. Deşi, scriitori dramatici de profesie în Moldova de la 1840 nu existau, şi atunci, cum spun, aceşti trei scriitori au improvizat un repertoriu. Atunci s-a făcut Alecsandri scriitor dramatic. întîia epocă a teatrului lui Alecsandri s-a alcătuit în 1840, sub nevoia aceasta de a da teatrului din Iaşi un repertoriu.
Kogălniceanu era istoric şi, totuşi, a tradus piese; a ales piese bune, cari aveau şi spirit în ele, dar aveau şi morală, aveau şi idei folositoare într-însele. Tot aşa a făcut şi Costachi Negruţ, şi prin repertoriul de la 1840 nu numai că s-a răspîndit cultura în Moldova, nu numai că s-a alcătuit o limbă literară mai bună ca înainte, dar acest repertoriu a servit şi o cauză politică, şi anume cauza politică a dezbărării societăţii noastre de prejudecăţile trecutului. Nu se poate spune cît bine a făcut Alecsandri şi tovarăşii lui cei tineri prin teatrul de atunci, care a ridiculizat societatea cea veche şi a popularizat prin toate mijloacele societatea cea nouă, aşa cum trebuia să fie.
A mai trecut o bucată de vreme, d-lor, s-a împlinit Unirea Principatelor, a început o viaţă românească solidară şi, prin anii 1860, teatrul nostru intră în a treia fază, care cuprinde şi ea o morală pentru prezent şi o îndreptare pentru împrejurările de astăzi.
173
La 1860, învăţătura, în ceea ce priveşte cunoaşterea eroilor trecutului, s-a dat societăţii noastre prin teatru. Societatea aceasta nu era crescută în spirit naţional. Ei bine, d-lor, societatea de la 1860 a fost crescută în spirit naţional prin crearea teatrului aceluia nou; şi teatrul acesta, la rîndul lui, a influenţat puternic asupra creării unei vieţi unitare a societăţii româneşti din acele timpuri. Teatrul acela a îndeplinit şi o misiune de artă şi o misiune moralizatoare şi a îndeplinit, în acelaş timp, şi o misiune politică, care este nedespărţită de misiunile celelalte.
Şi-a mai trecut o vreme, d-lor, şi a venit Ion Ghica la direcţia Teatrului din Bucureşti. Pe atunci teatrul nostru făcea progrese mari, se dezvoltase literatura noastră şi începuse a se crede că se pot scrie la noi piese cari să aibă o valoare artistică permanentă. Şi astfel, d-lor, sub impulsul lui Ion Ghica, trezindu-se din nou scriitorul dramatic care adormise în Vasile Alecsandri, s-a dat iarăşi teatrului nostru misiunea pe care trebuia s-o aibă.
Dacă după Ion Ghica, de la o bucată de vreme, Teatrul Naţional din Bucureşti a decăzut, dacă n-a mai ştiut să prindă spiritul timpului, dacă directorii săi n-au mai avut elasticitatea ce trebuie pentru a înţelege ce se mişcă în societatea cea nouă şi a fi în ajutor acestei mişcări, aceasta nu însemnează că numai de atunci înainte — şi nu în faza întîia — teatrul a intrat în misiunea lui firească. Curînd după Ion Ghica se poate zice că teatrul nostru este în deplină decădere; şi că a fost un timp cînd teatrului nostru i se putea îngădui să fie în această stare, nu se mai poate îngădui astăzi. Este o mare deosebire între momentul de faţă şi epoca ce a precedat acest moment. Momentul de faţă este un moment de criză, de înnoire, de transformare, şi, prin urmare, ceea ce se putea îngădui ieri nu se mai poate astăzi. Azi nu este nici unul din mijloacele noastre de acţiune asupra unei societăţi nenorocite şi dezorientate, asupra unei societăţi care a suferit şi, dacă va continua cu acest suflet, va suferi mai mult de aici înainte, — nu este unul din aceste mijloace care să nu trebuiască a fi întrebuinţat.
Prin urmare, ne-ar trebui în momentul de faţă, — şi este o absolută necesitate — să avem un teatru naţional, prin care să se răspîndească şi literatura mare universală, care s-a ridicat la înălţimea clasicismului şi care, ri-dicîndu-se la această înălţime, are o fală universală şi permanentă. O parte din această literatură este tradusă; scrii-
174
tori din generaţia precedentă şi din cea de azi au pus la dispoziţia publicului român pe Shakespeare în cea mai mare parte, o parte din Racine, din Schiller, din Goethe. Se poate lăuda cineva din publicul român că a văzut la Teatrul Naţional reprezentate aceste capodopere clasice ale omenirii?
Nu trebuie să se judece aşa: cine vrea să vadă teatru clasic poate să călătorească la Viena sau Paris. Nu toată lumea poate să facă aceasta, şi este o datorie faţă de publicul de astăzi ca el să-şi aibă teatrul lui cel mare şi clasic în capitala României.
Este în adevăr un lucru de rîs să nu poată vedea cineva cea mai mare parte din teatrul lui Shakespeare pe scena întîiului teatru naţional al nostru; este un lucru de rîs ca într-un şir de ani să nu fi avut niciodată, pe scîndurile acestui teatru, capodoperele teatrului german de la începutul veacului al XlX-lea, sau ca teatrul francez din veacul al XVII-lea să nu-şi fi făcut influenţa lui asupra societăţii noastre, pentru că nu a putut pătrunde în Teatrul Naţional.
Teatrul nostru Naţional ar trebui să aleagă din literatura dramatică actuală acele piese cari s-au impus popoarelor în mijlocul cărora s-au ivit, popoarelor pentru cari ele au fost scrise. [. ..]. Şi se poate admite lucrul acesta, ca noi să nu fi avut pe scîndurile Teatrului Naţional din Bucureşti una măcar din operele acelui autor al lui „Cyrano de Bergerac“, care, în versul francez, în psihologia teatrului francez, în alcătuirea acestui teatru, joacă un rol de căpetenie? Se poate închipui ca noi, un popor care nu are o desăvîrşită unitate naţională, al cărui vis mai drag este să ne găsim cîndva toţi laolaltă, un popor, care — fie zis în treacăt — este dator să dea aici tuturor românilor de aiurea cari vin să ne vadă în Capitala regatului românesc, modele de teatru românesc clasic — este de admis ca noi să nu luăm din literatura dramatică franceză contemporană acele minunate piese ale lui Francois Coppee, cari au fost un mijloc de a se reface mîndria sufletului francez după dezastrul de la 1870?
Dacă venim la literatura franceză — şi nimeni nu zice că nu venim, — să căutăm atunci piese de acelea cari să contribuie esenţial la moralizarea sufletului nostru, după cum au contribuit la moralizarea sufletului francez după criza de la 1870. Şi, fiindcă vine vorba de 1870, apoi, după înfrîngerea cea mare a francezilor, după conseein-
175
ţele pe cari această înfrîngere le-a avut asupra sufletului naţional, s-a gîndit cineva să se adreseze publicului parizian cu cine ştie ce traduceri de piese decoltate şi nu s-a gîndit, dimpotrivă, să dea piese ca ale lui Coppee, prin cari poporul francez a simţit că mai are încă putere şi că mai poate îndeplini o misiune de viitor?
Mai departe. Dincolo de graniţa Pirineilor, teatrul spaniol a luat o mare dezvoltare. Scriitorii spanioli, ale căror piese studiază nevoile societăţii spaniole din acest timp, tratează şi probleme cari au valoarea şi aici la noi. Cîteva din piesele lui Echegaray sînt traduse şi în româneşte, şi cu toate acestea, nici una din piesele acestea nu a fost reprezentată pe scena teatrului nostru.
Mergem mai departe: noi ne fălim cu originea romană şi, prin urmare, înţelegem să avem legături strînse cu Italia, Ei bine, acolo a lucrat în timpul nostru un scriitor care a pus întreaga veche istorie romană în teatru. Pietro Cossa, unul din cei mai mari scriitori ai epocii moderne, Cossa, care s-ar putea traduce uşor în limba românească, ale cărui versuri se pot preface lesne în versuri pe limba noastră, nu are onoarea de a sui grandioasa scară de marmoră a Teatrului Naţional din Bucureşti [...].
Şi, d-lor, va zice cineva: cine să traducă? Ei bine, tocmai asupra acestui punct să-mi daţi voie să insist puţin.
Literatura noastră din momentul de faţă este o literatură foarte bogată. Literatura aceasta foarte bogată de astăzi este determinată în bogăţia ei, între altele, şi de formarea stilului în proză şi de formarea stilului în versuri. Această fixare a stilului prozaic şi poetic stă la în-demîna oricărui om de talent. Astăzi însă, din nenorocire, ideile originale nu sînt aşa de comune ca elasticitatea de spirit. Sînt foarte mulţi scriitori care au vers frumos şi proză aleasă, dar nu au şi concepţia proprie care să servească acestei forme strălucitoare. Şi atunci iată tocmai prilejul de a întrebuinţa această stăpînire a formei în folosul teatrului nostru naţional.
Teatrul nostru a realizat deunăzi un profit, dar profitul s-a împărţit actorilor, — nu ştiu cărora, şi nu ştiu pe ce motive [. ..].
Ei bine, suma aceea nu s-ar fi putut să fie întrebuinţată, împreună cu alte sume date de stat, pentru a plăti traducerile bune, făcute din literatura universală, de către scriitori cari dispun de forma poetică şi de forma prozaică? Fără încurajare, oamenii aceştia traduc şi traduc bine;
170
ei nu mai au loc unde să tipărească. Şi eu am scos în timpul din urmă o revistă de traduceri, şi traducerile bune pe cari le primeam se grămădeau atît de mult, în-eît nu ştiam pe cari să le mai aleg.
Prin urmare, traducători excelenţi avem, şi ei nu aşteaptă decît momentul ca să servească teatrul nostru naţional. Şi; dacă nu sînt — să zicem — scriitori dramatici originali, totuşi pot să fie buni traducători, şi astfel să poată pătrunde piesele bune de teatru, clasice şi moderne, în literatura noastră.
Mai departe: orice s-ar zice, noi desigur că împrumutăm prea mult de la francezi.
D-lor, aceasta nu este o critică adusă poporului francez; un popor nu este vinovat pentru că îl maimuţăreşte alt popor, după cum cineva nu este vinovat pentru că e maimuţărit de altcineva. Dar, de o bucată de vreme, e sigur că am maimuţărit pe francezi în toate privinţele; şi în modă, şi în întrebuinţarea ciudată a limbii franceze, pînă şi în cuprinsul Parlamentului — dacă nu la tribună, cel puţin în incinta aceasta. Am maimuţărit pe francezi în ceea ce priveşte direcţia literară, în ceea ce priveşte direcţiile artistice, şi într-aceasta zace desigur un pericol.
Se poate zice că sufletul nostru naţional nu e format şi că trebuie să primească influenţa altor civilizaţii. Dar nu trebuie să primim influenţa unei singure civilizaţii, şi nu trebuie să o primim numai în stadiul cel din urmă şi în forma potrivită numai unei anumite clase sociale. O datorie a noastră e să împrumutăm de la toţi acei cari ne pot pune elemente bune de dezvoltare a sufletului la dispoziţie.
Să împrumutăm de la francezi, de la italieni, de la spanioli, de la toţi ceilalţi, şi în felul acesta, împrumutînd de la popoare de aceeaşi rasă cu noi şi de la popoare de altă rasă, aceste influenţe să se topească în fondul naţional, şi atunci nu vom mai fi robi ai civilizaţiei franceze, nu vom mai fi coloni creoli ai ei, ci vom fi un popor conştient, care să ştie să ia de oriunde elementele prielnice pentru dezvoltarea civilizaţiei sale.
Prin urmare, nu e de admis ca Teatrul nostru Naţional să ignoreze cu desăvîrşire dezvoltarea literaturilor dramatice din Norvegia, din Anglia, din Germania. Şi mai cu seamă în Germania, care are în momentul de faţă doi reprezentanţi străluciţi ai teatrului său. Unul e Gerhardt Hauptmann, care pune toate chestiile sociale şi toate
177
chestiile mari contemporane înaintea publicului german. Celălalt, Sudermann, fără să aibă talentul aproape genial al lui Gerhardt Hauptmann, înfăţişează viaţa reală întreaga a Germaniei şi vieţii întregi a acesteia caută să-i dea o direcţie potrivită cu necesităţile omenirii contemporane.
Ei bine, s-a ridicat vreunul din aceşti scriitori germani, ca Sudermann şi Gerhardt Hauptmann, pînă la onoarea superioară de a putea să vadă Teatrul Naţional din Bucureşti, şi pentru ca acest teatru să dea prin ei vieţii noastre actuale un caracter de idealism, un caracter de moralitate modernă?
Nu. Iată, şi peste graniţa noastră răsăriteană, la ruşi, se dezvoltă o literatură puternică. Această literatură are o parte dramatică de o însemnătate hotarîtoare. Şi cari sînt piesele ruseşti [.. .]. cari sînt piesele acestea din marea literatură contemporană a Rusiei cari să fi trecut graniţa răsăriteană a noastră, să fi ajuns aci, la Bucureşti, şi să contribuie la crearea unui sentiment moral superior, la crearea unei conştiinţi naţionale în mijlocul poporului nostru? Dar ruşii, este adevărat, nu fac piese de distracţie. Vedeţi, tinerii boieri ruşi cruţă poporul lor în ceea ce priveşte anumite cheltuieli. Cine vrea să vadă teatru uşuratec şi frivol, se duce să-l afle pe scenele pariziene care-i sînt consacrate totdeauna. Dar piesele acelea nu se traduc în ruseşte, şi nu trebuie să plătească funcţionarul şi negustorul şi ţăranul rus pentru a se servi hrană de aceasta, poate cam fesandată, pentru gustul unor anumite elemente din clasa superioară. Căci teatrul acesta nu-1 plătesc cei care îl ascultă, ci aceia cari nu folosesc nimic din el, aceia cari, chiar dacă se găsesc în capitală, nu află în el ceea ce trebuie să caute înainte de toate: hrana sufletească pentru un popor. Teatrul, cum este la noi, nu e o astfel de hrană, nu se îndreptează către totalitatea poporului nostru sau către totalitatea claselor orăşeneşti măcar din societatea noastră, pentru a aduce folosul ce se aşteaptă de la el.
D-lor, să-mi fie îngăduit să trag un învăţămînt şi de la alţi vecini ai noştri, de la unguri. Teatrul unguresc s-a creat în aceleaşi împrejurări în cari s-a creat şi Teatrul nostru Naţional. Nu există popor care să aibă o origine mai curată, de un idealism mai intact, în ceea ce priveşte civilizaţia sa modernă decît poporul unguresc. Iată; Academia noastră a fost întemeiată de stat, şi se cunoaşte în
178
acţiunea ei că a fost întemeiată de stat; dar Academia ungurească n-a fost înfiinţată de stat, ci de tinerii magnaţi de pe la 1820. Aceşti tineri magnaţi unguri, într-un moment cînd un vorbitor îi atrăgea privirile către Ungaria viitoare, au dat acest spectacol, neuitat pentru poporul maghiar; s-au ridicat tinerii nobili bogaţi, şi fiecare a arătat suma pe care o dă — imul a dat veniturile sale pe un an întreg —şi fiecare, zic, a arătat suma pe care o dă ca să se întemeieze Academia ungurească. Teatrul unguresc are cam aceeaşi origină, şi el şi-a păstrat tradiţia cum se cuvine, şi n-a rătăcit cum a rătăcit teatrul nostru. Şi azi, în acel teatru din Pesta — Magyar Nemzeti Szin-hâz — se cultivă istoria naţională, se cultivă arta curată, se cultivă tradiţia poporului unguresc. Şi sînt anumite zile din săptămînă în cari şcolile merg la teatru, şi pentru şcolile mai înalte se dau reprezentaţii anume şi învăţaţi unguri de frunte vin şi explică subiectul piesei, şi dau toate lămuririle trebuitoare pentru ca toţi să înţeleagă, Şi, cînd se gîndeşte cineva la astfel de lucruri, înţelege de ce noi nu avem încredere în poporul nostru, pe cînd în sufletul acelora arde aşa de puternic conştiinţa de viitorul poporului maghiar.
Căci, d-lor, teatrul nostru nu trebuie să servească numai artă clasică, nu trebuie să servească numai bună artă modernă. Teatrul nostru are, pe lîngă ce trebuie să se adauge necontenit, un repertoriu firesc, pe care îl părăseşte: e repertoriul tradus în epoca lui Eliad, repertoriul lui Alecsandri, repertoriul de la 1860, cel de la 1880, de sub conducerea lui Ghica.
Nu trebuie să fie aceasta ca un repertoriu mort, ci aceasta este zestrea Teatrului nostru Naţional, şi zestrea aceasta a Teatrului Naţional trebuie să fie întrebuinţată necontenit de către oricine conduce acest teatru. Prin urmare nu se poate îngădui ca, atunci cînd avem o literatură dramatică, s-o neglijăm, pe cînd altădată, cînd n-o aveam, am întrebuinţat toată puterea noastră pentru a o crea.
Şi, pe urmă, chiar dacă această literatură mai veche nu ar avea valoare artistică, — să zicem că n-are, — dar fără îndoială că n-o vor reprezenta alţii, ci, dacă este cineva care e dator s-o reprezinte, sîntem noi.
Azi avem istoria naţională în şcolile noastre. Se face însă mai mult în ceea ce priveşte numele şi datele, şi ea nu formează sufletul generaţiilor viitoare. Dar sufletul
179
unui popor se poate face prin istoria naţională mai lesne atunci cînd această istorie naţională e şi în domeniul literaturii şi în repertoriul teatral.
Ungurii, dacă ştiu bine istoria naţională, nu o ştiu numai din ceea ce au învăţat în manuale, ci pentru că figurile mari ale poporului unguresc trăiesc în teatrul lui. Teatrul are o viaţă continuă, şi el se perindează necontenit înaintea ochilor societăţii. Şi, dacă englezii ştiu aşa de bine istoria Angliei, o ştiu, fiţi siguri, înainte de toate din Shakespeare. Şi, dacă alte popoare au păstrat, cum e Italia, aşa de puternic conştiinţa romană, nu au păstrat-o numai prin şcoli, ci şi prin literatură, şi mai ales prin literatura care se îmbracă în oameni, cari vorbesc cu grai viu, prin teatru. Şi teatrul lui Alecsandri, teatrul generaţiilor trecute, cuprinde într-însul viaţa noastră de atunci. Se poate admite lucrul acesta ca, în anul sărbătoririi lui Alecsandri, în anul cînd i-am ridicat, în sfîrşit, o statuie lui Vasile Alecsandri, teatrul din Bucureşti să fi avut numai o seară pentru dînsul? Cînd atunci ar fi fost lucru firesc ca întreg teatrul lui Alecsandri să învie; ar fi fost lucru firesc să vedem chipurile generaţiei de atunci, şi să simţim în sufletele noastre sufletul de care acea generaţie a fost încălzită.
D-lor, Teatrul nostru Naţional are la noi atîtea de făcut încît nu-i ajung toate serile din stagiune, şi este atîta de făcut în societatea aceasta pentru a răspîndi cultura modernă, pentru a crea morala, pentru a-i întemeia solidaritatea naţională, sînt atît de multe de făcut, încît toate serile acestea n-ar ajunge pentru îndeplinirea misiunii pe care trebuie s-o aibă Teatrul nostru Naţional. Şi, cu toate acestea, d-lor, direcţiunea actuală a teatrelor găseşte de nevoie să mai dea cîteva seri: două, trei, patru seri în şir, unei anume trupe venite din străinătate, ca să se stabilească la Teatrul Naţional şi să dea reprezentaţii acolo!
îmi aduc aminte, d-lor, că, mai săptămîna trecută, un preot din Bucovina, care este şi membru corespondent al Academiei, părintele Dan, dorea să vadă o bună reprezentaţie românească: bate la uşa Teatrului nostru şi găseşte afişul unei trupe franceze.
D-lor, Teatrul nostru Naţional nu este însă numai pentru noi, ci este, oarecum, şi pentru românii de pretutindeni, şi nu se poate o mai mare greşeală — şi greşeala s-a săvîrşit tot de actualul conducător al Teatrului Naţional,
—	decît aceea făcută în timpul Expoziţiei, cînd Teatrul
180
Naţional a fost închis, şi românii care veniseră de pretutindeni ca să se încălzească de viaţa noastră naţională, n-au putut să vadă o piesă naţională, o piesă care să-i încălzească. Acestea sînt lucruri cari nu se pot îngădui, şi d. ministru de acum cunoaşte lucrurile acestea, şi Dumnezeu poate să ştie pentru ce nu ia o măsură ca să restituie măcar acum Teatrul Naţional chemării sale fireşti.
Şi în vremea aceea, d-lor, unde erau chemaţi românii de pretutindeni cari veniseră aici cu prilejul Expoziţiei? Erau poftiţi la Arenele Romane — făcute în proporţii ridicole, dintr-un material tot ridicol şi consacrate unor jocuri de pugilat, cari au produs cel mai prost efect pentru moralitatea publică. [...]. Şi era o ocazie rară aceea în care românimea din toate părţile asista la serbări într-un număr aşa de mare: erau românii din Ardeal, din Bucovina şi din alte părţi, şi nu era locul să-i facem să audă ce lăsăm să se audă prea adeseori. Cel dintîi poet al nostru să fi fost chemat a face versurile atunci. [. ..]. In felul cum s-au făcut, este un păcat aşa de mare, încît mărturisesc că aş spune şi eu o vorbă mare pentru a-1 numi. Oamenii aceştia vin la noi într-o stare de spirit aşa de înaltă încît trebuia să le dăm lucruri pe cari să nu le uite niciodată. [...]. Şi atunci se iveşte în mintea oricui ca o ... enigmă, ca o întrebare foarte grea de dezlegat: ce interes are directorul Teatrului Naţional românesc ca să discrediteze literatura românească prin care trăieşte sufletul românesc?
Vedeţi, o întrebare foarte grea, care nu se poate rezolva. înţeleg, dimpotrivă, ca directorul Teatrului Naţional să servească, să propage literatura noastră naţională, să o îndrepteze cînd greşeşte, să o încurajeze, să o sprijine, să-i pună la dispoziţie larga sa experienţă şi puterea sa de organizator al teatrului, să se pună la dispoziţia tinerilor de talent. Şi am aici o petiţie care cuprinde trei coloane de nume de scriitori de talent, şi sînt în această listă nume ca ale d-lor Coşbuc, Iosif, Sadoveanu, toţi oameni cari, dacă nu s-au consacrat teatrului, pot totuşi să-i dea o parte din talentul lor, dacă ar fi primiţi cu braţele deschise şi nu i-ar respinge nimeni.
Aş fi curios să aud argumentele cari s-ar prezenta pentru perpetuarea acestei stări de lucruri. Iar dacă acestea nu se vor prezenta, voi avea onoarea să prezint eu o moţiune, după ce voi asculta pe toţi acei cari au să vor-
181
bească în această chestie. Căci, dacă argumentele nu se vor prezenta, d-lor, se impune o soluţie definitivă, prin care să restituim Teatrul Naţional misiunii sale fireşti. Am zis*.
« D.A.D., nr. 31 din 11 martie 1908, p. 533—536.
*	Problemele ridicate de N. lorga n-au suscitat discuţii în Cameră, ceea ce poate acredita şi ideea că chestiunile economice şi sociale primau. Singurul vorbitor înscris a fost G. Dragu (liberal) care a propus o moţiune ce exprima, în esenţă, încrederea Camerei deputaţilor „că dl. ministru al instrucţiunii va da atenţia necesară şi va lua măsurile cuvenite ca prima scenă naţională să-şi îndeplinească rolul său social“.
Director al Teatrului Naţional era atunci Al. Davila, autorul cunoscutei drame istorice „Vlaicu Vodă". Indignat de atacul din cameră, Davila a făcut să apară în presă un răspuns jignitor, care viza pe ministrul instrucţiunii, Spiru Haret. în urma acestui răspuns, lorga a reluat atacul de la tribuna Camerei, ceea ce a dus la demiterea lui Davila şi înlocuirea lui cu Pompiliu Eliade.
„O sumă de jucărele foarte frumoase, foarte plăcute, foarte noi, dar care nu satisfac...44*
5 iunie 1908
Onorată Adunare, puţine mesajii au fost aşteptate cu atîta nerăbdare şi emoţie ca mesajul din anul acesta. Nerăbdarea şi emoţia aceasta o aveau şi cercurile obişnuite a face politică la noi, cercuri cari de obicei sînt cam sceptice, pentru motive pe cari nu mai e nevoie să le mai spunem. Se aşteptau însă cu nerăbdare şi emoţie cuvintele pe cari era să le pronunţe în Parlamentul român, în aceste împrejurări aşa de normale şi cu toate acestea aşa de extraordinare, regele României, se aşteptau cuvintele acestea cu nerăbdare şi emoţie şi de alţii: de acele straturi sociale care pînă ieri nu se interesau de politică, care lăsau a se face politica prin ele, dar nu pentru scopurile lor, şi care strate sociale, de o bucată de vreme, înţeleg să influenţeze viaţa politică.
Campania de întruniri publice, ţinută cu privire la politica externă a României, de la un capăt al ţării la celălalt, arată că şi lumea vrea să vorbească, că şi lumea vrea să-şi arate voinţa, şi aşa fiind lucrurile se aştepta cu nerăbdare şi mare emoţie, de aceste straturi largi, cuvintele ce se vor spune la deschiderea Parlamentului nostru.
Dar mai erau şi alţii care aşteptau aceste cuvinte: români, nu din România, români cari n-au dreptul a face politică împreună cu noi, dar cari au dreptul de a urmări cu interes dureros ceea ce se petrece la noi în ţară, ceea ce se spune şi se hotărăşte la noi în ţară, atunci cînd ei se luptă pentru viaţă şi moarte pe alt pămînt românesc,
*	Discurs la mesajul regal adresat Camerei la sesiunea din toamnă.
183
care nu face parte din hotarele statului român. Cu emoţie dureroasă aşteptau aceşti români de aiurea să audă ce se va spune din gura regală, deşi din redacţie ministerială. la deschiderea Parlamentului român. Şi chiar afară din românime, care e mult mai mare şi mult mai trainică şi sfîntă decît România, în Europa turburată de împrejurările atît de normale pe cari le constată Mesajul, se urmărea, cu destul interes şi oarecare emoţie, deschiderea Parlamentului nostru; se aştepta deschiderea Parlamentului românesc, ca să se vadă pînă unde merge răbdarea acestui popor răbdător şi bunătatea blajină a acestui popor, care este al tuturor bunătăţilor şi blaj inităţilor, şi nu numai al tuturor suferinţelor.
în anumite cercuri, deschiderea Parlamentului, cuvintele Mesajului regal, cuvintele Adresei provocate de Mesajul regal, erau aşteptate iarăşi cu interes, dintr-un motiv mai mic, dar mai viu în anumite cercuri. Anume, se ştie că data aceasta, în coabitare, uneori cam silită, a liberalilor bătrîni cu liberalii tineri, fiecare reprezentînd altă generaţie, cu alte deprinderi de cugetare şi alte aspiraţii, că în această coabitare, după ce tonul îl dăduseră liberalii bătrîni, de data aceasta se va auzi destul de răspicat şi glasul liberalilor tineri. Şi aceasta, atît în alcătuirea Mesajului, cît şi în răspunsul la Mesaj. Credem că nu este nimeni care să fi auzit Mesajul, care să fi auzit şi acele frumoase cuvinte, pe cari d. Stere le întrebuinţează pentru a parafraza cu ceva mai multa îndrăzneală decît de obicei. Mesajul regal, nu este nimeni care să declare că este satisfăcut, fie de textul Mesajului, de cele ce se cuprind în el ca făgăduieli de reforme, fie de ce se lasă a se înţelege în comentariile Adresei, care strîng destul de aproape textul Mesajului.
Pentru că răspunsul la Mesaj, deşi este redactat în acea neobişnuit de frumoasă formă literară, face mai multă onoare talentului literar decît energiei politice a d-lui Stere.
D-lor, Mesajul acesta dă ceva ce nu se aştepta, şi nu dă ceea ce aştepta toată lumea.
Toată lumea aştepta două lucruri de la Mesaj; lămuriri precise, categorice, îndrăzneţe, măcar acum, lămuriri privitoare la problema rurală, şi, pe de altă parte, lămuriri privitoare la politica externă. De acestea se interesa ţara, de acestea se interesau românii de aiurea, de acestea
184
se interesau toţi acei cari urmăresc cu interes acţiunea politică a României.
In loc de acestea, Mesajul cuprinde o mulţime de făgăduieli, o mulţime de daruri mai mici. Se poate zice că este acelaşi caz ca şi cînd cineva, care datoreşte foarte mult altuia, în loc să-i dea lucrul pe care-1 datoreşte, îi dă o sumă de jucărele foarte frumoase, foarte plăcute, foarte noi, dar care nu satisfac pe acela care aşteaptă plata unei datorii.
Daţi-mi voie să vorbesc întîi de lucrurile acestea, de lucrurile cari se dau fără să fie cerute, pentru ca pe urmă să vorbesc de lucrurile cari nu se dau, deşi s-au cerut.
D-lor, se pune în vedere arendarea moşiilor statului, foarte rău administrate, a societăţilor de asigurare, a acelor societăţi de asigurare care niciodată n-ar fi trebuit să aibă moşii; se pune în vedere darea în arendă a moşiilor societăţilor filantropice, care vă asigur că, dat fiind felul de alcătuire al consiliilor cari le administrează, nu fac deloc filantropie reală pe moşiile lor; prin urmare se pune în vedere arendarea moşiilor acestora la obştii.
O măsură foarte simpatică, pe care o anunţă Mesajul, fără însă ca opinia publică să o fi cerut, opinia publică, care există din ce în ce mai mult, şi pe care se reazimă şi prezenţa mea la această tribună şi viitorul politic pe care poate să-l am, măcar de acum în douăzeci de ani de zile.
(O voce: Să sperăm!)
Şi-mi fie iertat să sperez! D-lor, este foarte frumoasă măsura aceasta, de a se da asemenea moşii obştilor. Să vedem acum în ce fel se va preciza această măsură prin proiectul de lege. Căci în altă stare de spirit eram cu toţii la începutul anului trecut, cînd toată lumea aştepta reformele şi credea în reformele acestea; cînd se putea gîndi cineva ca aceste reforme să fie revăzute, dar nu se putea gîndi ca ele să fie anulate, adeseori tocmai de acei cari le propuneau, şi cari în anumite momente se aplecau la anumite tranzacţii, şi cedau pînă şi spiritul reformei. Acuma însă eu sînt păţit, şi cam păţiţi sînt şi alţii, şi nu mai credem aşa de uşor. Aştept să vie proiectul acesta cu privire la obştii şi, cînd va veni, cred că nu o să se mai vadă ce s-a văzut în discuţia marilor reforme.
Este foarte frumos să zică cineva ,,obştii“. Dar sînt şi „obştii44 pe care le improvizează cămătarii rurali şi pe care le exploatează dînşii în folosul lor exclusiv. Obştile
185
în sine sînt foarte bune, dar nu au destulă experienţă, şi această experienţă nu le-o pot da membrii săteni. Le trebuie o tutelă, şi aceasta nu poate veni decît de la stat. Este foarte uşor să zici: se dă obştilor cutare sau cutare moşie, dar crearea obştii în ce împrejurări se face şi ce măsuri se iau pentru ca obştea să nu degenereze, după trecere de cîteva luni de zile, într-o asociaţie sfărîmată, ai cărei membri se luptă între ei şi cu fel de fel de calomnii, cum s-a întîmplat în Vlaşca şi aiurea.
O altă măsură simpatică, necerută de opinia publică, necerută măcar cu un caracter imediat şi actual, este măsura privitoare la asigurarea proprietăţii moşneneşti.
D-lor, anul trecut cînd aici, în Cameră, a fost vorba de Casa rurală şi s-a spus de anume persoane că noi avem nevoie de o proprietate mijlocie, atunci, vorbind în această chestie, am semnalat existenţa odinioară a acestei proprietăţi mijlocii, care s-a distrus sub ochii şi cu îngădui-rea statului. Am arătat existenţa unei puternice clase de ţărani chiaburi, de ţărani puternici, de ţărani cu independenţă de spirit, cu nume glorioase în istorie, în istoria familiilor lor; am semnalat existenţa moşnenilor, cari au căzut de cînd a început România cea nouă, România pe care o cîntăm la orice prilej, fiindcă am făcut-o noi. De cînd a venit România aceasta nouă, au căzut la fund, definitiv, moşnenii. Eu vă întreb: se mai pot învia moşnenii astăzi, în halul în care au ajuns? Poate această clasă să mai fie sprijinită pe o cîrjă de legi?
D-voastre ştiţi că moşnenii n-aveau moşii la cîmp, aveau păduri la munte. Dar, d-lor, se ştie ce înseamnă astăzi munţii în România: o ruşine, o patentă probă de incapacitate a clasei politice care a cîrmuit România în timp de cincizeci ani. In cele mai multe judeţe, munţii aceştia sînt goi; pădurile care-i acopereau s-au tăiat, şi nu s-au tăiat de români, ca banii să rămînă măcar în ţară, ca moşnenii să profite, ci [. . .] s-au dat celor mai nemernici speculanţi din Europa, cari ar fi fost expulzaţi din orice ţară. De ar fi fost expulzaţi împreună cu toţi slujitorii lor! Căci au găsit sprijinitori. . . dezinteresaţi, în persoanele care fac parte din consiliile de administraţie, şi s-au văzut astfel de o parte frumoase nume româneşti şi de altă parte ruina intereselor româneşti [. . .]. S-au văzut naţionalişti foarte mîndri, cari în acelaşi timp erau tovarăşi la exploatarea munţilor României şi la aducerea lor în halul în care au ajuns astăzi.
186
Vă credeţi d-voastră în stare astăzi să salvaţi pădurile care au mai rămas şi să faceţi la noi cu moşnenii măcar ceea ce au făcut ungurii pentru pădurile româneşti din Ardeal, pentru pădurile din ţările Făgăraşului şi ale Sibiului? Vă simţiţi în stare nu numai să asiguraţi cîteva păduri, ce au mai rămas în munţii noştri, cari constituie încă imense bogăţii româneşti, dar vă simţiţi în stare să ieşiţi din societăţile pentru distrugerea pădurilor şi să luaţi pe escrocii internaţionali, cari au adus cei mai mulţi munţi în halul în care se găsesc, să-i luaţi de guler şi să-i asvîrliţi peste hotar? Sînteţi în stare s-o faceţi în Vîlcea, în Argeş, în Neamţ. ..
(C. F. Robescu: în Vrancea.)
Şi în Vrancea, pretutindeni unde împrejurări particular de umilitoare şi de dureroase, împrejurări în care se amestecă persoane pe care aş fi dorit să nu le văd amestecate în afaceri de acestea, au dat pădurile, cu îngăduirea statului, şi cu participarea unor anume elemente cunoscute din clasa stăpînitoare, pe mîna străinilor, pentru ca ei să săvîrşească distrugerea unei bogăţii de căpetenie a neamului nostru? Dacă veţi veni cu asemenea legi, dacă alăturea cu legea se vor lua măsurile administrative cari trebuie s-o completeze, atunci nu va fi nimenea care să aplaude cu mai multă căldură decît mine această părere de rău cam tîrzie, aceste măsuri menite să salveze resturile, dacă nu s-a putut salva totul, fie chiar venite aceste măsuri din partea unui partid politic a cărui întreagă acţiune politică şi ale cărui principii de acţiune politică nu le pot aproba totdeauna.
D-lor, se mai prevede înca o măsură necerută de opi-niunea publică; se prevede întinderea inamovibilităţii la acea parte din magistratură, care nu se bucură încă de dînsa.
Foarte frumoasă măsură. Judecătorul care rămîne, care ştie că nu poate să fie ameninţat cu destituirea sau cu strămutarea [.. .], judecătorul acesta va fi cu mult mai bun decît judecătorul de astăzi.
Astăzi avem nevoie în primul rînd de dreptate; poate mai mult decît de dreptate materială avem nevoie de dreptate morală. Dacă s-au revoltat ţăranii, au făcut-o poate pentru lipsa de hrană, dar şi pentru obrazul lor zilnic pălmuit de nedreptate.
187
Neamul nostru e nobil, şi el se revoltă cu mult mai uşor pentru călcarea drepturilor morale, decît pentru călcarea intereselor sale materiale.
Şi dacă o fi să avem dreptate prin măsura pe care o anunţă d. ministru al justiţiei, nu o să aibă nimeni nimic de obiectat.
Se mai făgăduieşte un lucru, o jucărioară pe care oricine o va avea în mînă, trebuie să o arunce, căci cine se poate juca bine cu dînsa? Această jucărioară fără haz este colegiul unic la judeţ.
Se frămîntă lumea de o mulţime de vreme la noi cu privire la lărgirea dreptului electoral.
Unii doresc lucrul acesta, alţii nu. Au argumente şi unii şi alţii. Oamenii citiţi şi deştepţi au argumente pentru teoriile lor ca şi pentru interesele lor. Eu voi zice un lucru: în unele ţări votul mai larg poate să fie o primejdie, în alte ţări votul mai larg poate să fie o mîn-tuire. Dacă am fi aici numai o clasă dominantă, dacă am avea numai oraşele, aş fi în contra votului universal; neamul nostru este, în rîndul întîi, încă neamul celor de la ţară.
Şi fiindcă o viaţă politică adevărat românească nu o putem sprijini decît pe cei de la ţară, nu cunosc alt mijloc de a scoate din inerţia ei politică ţărănimea românească, cel mai românesc element din această ţară, pentru a majora şi copleşi printr-însa pe alegătorii străini, cari s-au strecurat în rîndurile noastre prin împămîntenirile amînduror partidelor, nu cunosc alt mijloc potrivit pentru biruinţa electorală statornică şi asigurată a neamului nostru decît lărgirea dreptului de alegere.
[...]
Acesta este motivul pentru care, în cugetarea mea, lărgirea dreptului electoral se impune.
Dar, înainte de toate, eu sînt istoric, şi ştiu, ca istoric, că niciodată în mijlocul unor state în care o anumită clasă se bucură de drepturi mai mari, nu poţi să ţii acea clasă, care la noi e şi elementul naţional curat al statului, într-o stare de inferioritate.
Cînd în Ungaria este vorba de votul universal, cînd Austria l-a dat, cînd peste Dunăre avem popoare care se bucură de votul universal, nu putem noi să refuzăm alor noştri acele drepturi politice pe care le are un „nea cutare"', alegător veşnic de cumpărat din colegiul al doilea al cutărui oraş din România.
188
Vedeţi, dar, că nu merge nici pe teorie, nici pe învăţătură, ci pe realitatea patentă a faptelor.
D-lor, partidul conservator, partidul cu idei conservatoare, ţine astăzi întruniri cari au un caracter frumos, căci spune publicului răspicat ce crede, — îi plac ideile, să voteze; nu-i plac, să nu voteze; aceasta este cinstit şi frumos. Este un omagiu ce se aduce corpului electoral, căci i se zice: nu-ţi arăt gologanul sau hîrtia de bancă ruptă, ci ideile mele. Ar fi fost de preferat să nu fi avut loc şi serata cîrciumarilor. Dar ce să-i faci? Fiecare poate să păcătuiască într-un anume moment.
Va să zică, cînd acest partid spune: „Sînt contra votului universal44, îl înţeleg. Cînd însă un partid zice: „sînt pentru votul universal44, şi cînd îţi întind mîna şi zic: „dă-mi-l“, zici „nu, sînt pentru colegiul unic la comună44; şi cînd îţi zic „dă-mi-1 pe acesta44, îmi spui: „vezi, eu sînt pentru colegiul unic la judeţ44, — acesta nu este serios. Căci judeţul nu înseamnă nimic, şi ar fi interesant să ştim cîţi alegători se prezintă la votarea membrilor consiliului judeţean şi ce ispravă fac consiliile judeţene, pe care prefectul le învîrteşte cum îi place. Acesta este un colegiu fără mare interes; ori dai reforma pentru el, ori n-o dai, este tot una. Şi nu poţi face prin el o educaţie cetăţenească, fiindcă nimeni nu se va grăbi să vină pe băncile acestei scoli.
[...] ’
Lumea aştepta de la mesajul din anul acesta o recunoaştere francă, sinceră, întreagă, o recunoaştere care ar fi onorat pe aceia cari o făceau, o recunoaştere eroică, să zicem, a falimentului reformelor agrare. D-lor, persoane cu greutate în viaţa noastră politică întrebuinţează adeseori aceste cuvinte: „falimentul reformelor agrare44, fre-cîndu-şi mîinile cu mulţumire. Acest sentiment de bucurie nu pot să-l am, fiindcă este vorba de interesele neamului nostru înainte de interesele partidelor politice. Şi este ruşinos să-ţi pară bine de răul altuia, cînd de aici vine răul poporului întreg.
Deci nu mă bucur de falimentul reformelor, însă nu pot să nu-1 recunosc. Cea mai mare parte dintre liberali chiar o recunosc — şi nici nu se poate să n-o recunoască cineva. Iată, eu, care am fost acuzat de multe ori, cu răutate, că sînt profet, că mi-aş da atitudini de profet, fiindcă nu-mi tund barba mai mică — dar şi d. Stere, care mă acuză, n-are barba mai scurtă decît a mea; este mai
189
îngrijită numai, eu am făcut, anul trecut, profeţii care s-au adeverit. Dacă vă aduceţi aminte, cînd am vorbit la legea izlazurilor şi la legea tocmelilor agricole, am spus: foarte bune legi, dar acestea nu se vor aplica, nu se pot aplica. Şi atunci am încercat să schiţez principiile de la care se poate inspira o reformă agrară. Mulţi dintre d-voastre poate nu-şi aduc aminte, fiindcă anul trecut vorbeam cam pe la sfîrşitul şedinţei, cînd băncile erau goale. De aceea să-mi daţi voie să amintesc ceva din ceea ce am spus atunci.
Cu reformele agrare nu se joacă cineva. Este un lucru cu care nu trebuie să se joace cineva, mai ales cînd reprezintă un partid mai înaintat.
D-ta nu poţi să dai, fiindcă n-ai chibzuit bine, şi vin alţii care sînt mai puţin înaintaţi ca d-ta şi nu pot da fiindcă crezul lor este să nu dea, şi lumea rămîne cu nădejdea, şi această nădejde fierbe, se acreşte în om, şi te trezeşti cu lucruri de acelea cari te îngrozesc. Prin urmare este vorba să ai planul format şi energia trebuitoare pentru a lovi nu numai în adversarii politici naturali, cărora nu trebuie să le întinzi mîna la lucruri de acestea, ca să faci pacturi, armistiţii ori tratate, pentru a nu se strica liniştea în Cameră, ori ca să nu se supere anumite persoane care n-au rost declarat în viaţa politică, condusă de partidele cu care singure avem a face şi pe care le putem trage la răspundere, ci trebuie să ai curajul de a lovi şi în adversarii politici, dar şi în prieteni.
Căci mai onorabil ar fi fost să se vadă ieşind din partid atunci un grup de cincizeci de deputaţi, care ar fi spus: „Reforma aceasta nu ne place, avem alte păreri64, decît să se vadă, anul acesta, ieşind unul cîte unul, şi nu pe poarta cea mare, pe poarta din faţă, pentru reformele agrare, ci pe poarta din dos şi pentru anumite socoteli cari nu se puteau face încă în anul trecut, ci abia acum, în anul acesta.
In anul trecut am spus că o reformă agrară nu poate să aibă decît următoarele caractere, sau o expropriere, şi, doamne, cum s-a îngrozit lumea în anul trecut cînd a auzit de exproprieri! Dar şi în alte ţări se expropriază întotdeauna pentru utilitate publică, şi mi se pare că cea mai mare utilitate publică este aceea că salvezi ţara şi neamul tău.
Pentru că nu e vorba dacă omul are dreptate sau nu, ci e vorba că omul cere mereu şi nu poţi să-l dezveţi de
190
a cere, Nu e constituţional, nu e politic, nu e metafizic, nu e filozofic, nu e diplomatic — dar e aşa.
Omul s-a întins a cere; deci trebuie să-i dai măcar atît, încît să faci din el un adevărat cetăţean al ţării.
Şi iată o dovadă că ideile acestea nu sînt aşa de anarhice. Neam de neamul meu nu a fost domn în ţara aceasta, dar bunicul aceluia care a vorbit, mai ieri, de expropriere, a fost domn, şi un domn persecutat de partidul liberal de pe acele vremuri, pentru că era socotit ca în-trupînd conservatorismul cel mai strict: Barbu-Vodă-Ştirbei.
Şi cînd vine nepotul lui Barbu Ştirbei şi propune exproprierea, ce fel de anarhist pot fi eu dacă vorbesc, la rîndul meu, de necesitatea acestei soluţii?
Sau, d-lor, se putea distruge acea inutilă proprietate a societăţilor de asigurare şi de binefacere, se putea distruge acea inutilă proprietate de pămînt a statului, inutilă pentru că cel mai rău gospodar al pămîntului în România e statul, ale cărui moşii ar trebui să fie tocmai un model de adevărată agricultură.
Să se fi dat de la început măcar pămîntul acesta disponibil pentru a sătura cele mai vajnice cereri, cele mai imediate nevoi.
Nu s-a dat.
O a treia soluţie ar fi fost desfiinţarea clasei arendă-şeşti. Cutare persoane le-au cîntat laudele; eu nu pot. Arendaşii nu sînt nici agricultori, nici întreprinzători: nu sînt nimic. Sînt oameni care se folosesc de toate fără a fi ei înşişi nimic; nu au nici iubirea de pămînt, nici simţul de solidaritate cu muncitorimea pămîntului.
Atunci se putea prevedea în lege că cine trece întîi, dacă e vorba de arendare, e acel care din generaţie în generaţie lucrează pămîntul. Atunci să se fi venit cu ob-ştiile, nu numai pentru unele moşii, ci pentru toate moşiile!
Sau, altfel, cum a propus partidul conservator, să se fi expus un larg program de tutelare a ţăranului. [. . .]
Aceasta am fi putut să o facem şi noi pentru ţăranii
noştri!
E cam greu! In cazul acesta nu ajunge numai să votezi o lege, şi după cîteva discursuri frumoase şi după cîteva înjghebări dibace, fiecare să-şi pună mîinile în buzunar şi să spună că legea se poate aplica şi de la sine.
191
în cazul acesta ar fi trebuit un întreg sistem, presu-punînd că oamenii sînt gata de muncă, că funcţionarii au energie destulă şi că sînt destul de numeroşi şi pregătiţi pentru a face din tutelarea ţăranului român, din ridicarea Iui de către stat o realitate.
în sfîrşit, se putea face şi altceva, ceea ce nici conservatorii de idei nu s-au gîndit să propună. Se putea îngrozi lumea ţinînd-o în Mu prin jandarmi.
Şi aceasta e o soluţie.
Ungurii o au pentru românii din Ardeal, şi de ce nu am avea-o şi noi pentru românii de la noi?
Ce a făcut partidul liberal? Ce e drept, partidul liberal nu poate fi făcut responsabil de acţiunea unui guvern liberal, şi de aceea mai bine nu zic: partidul liberal, ci întreb, ce a făcut guvernul din anul trecut? A luat din fiecare soluţie cîte ceva, lăsînd la o parte soluţiile cele mai energice; n-a uitat nici jandarmeria, a cărei ispravă o culegem pe fiecare zi din ziare. Aruncaţi asupra satelor, fac ceea ce puteau să facă oamenii cu astfel de pregătire şi astfel de sentimente.
Şi astfel, d-lor, nu se îndeplinesc legile care formează seria de reforme agrare ale guvernului.
Izlazurile s-au oferit pe jumătate — poate mai mult, dar vorba este ce s-a oferit şi unde, cu ce preţ s-a oferit! Cele mai multe oferte sînt o batjocură, nu se pot primi; sînt un mijloc numai de a scăpa cineva de toate rîpile, de toate terenurile sterpe, de tot ceea ce nu poate folosi. Că sînt proprietari care înţeleg cum că interesul lor nu e decît să meargă în unire cu interesul ţăranului, că nu se poate proprietar bogat cu ţăran sărac şi proprietar mulţumit cu ţăran îndîrjit, aceea este un fapt, dar eu spun la general, şi fapt este că legea izlazurilor nu se aplică.
Legea tocmelilor agricole? Toţi cei ce au călătorit, şi eu am călătorit ca să văd cum se aplică, pot să răspundă. Eu am spus de la început că inspectorii agricoli vor fi o simplă formă, şi inspectorii agricoli, în cea mai mare parte din cazuri, sînt o formă. Vorba medicului din Craiova, — medic german — care spunea unui naiv medic român, cînd, acum zece ani, acesta voia să facă în judeţ ceva: „face forma, ce te pasă!“
Şi inspectorul acesta poate zice: „face forma, ce te pasă!44 De multe ori n-are nici maturitatea trebuitoare, nici cunoştinţele cerute pentru a cîrmui viaţa agricolă din judeţ.
192
Cît priveşte Consiliul superior, ştiţi şi d-voastră cît lu^ează, cum lucrează, şi ce s~a ales de dînsul. Prevedeam că consiliul comunal de agricultură are să fie după chipul şi asemănarea guvernului care l-a numit, deci un consiliu.. . bun, compus din oameni cinstiţi, dar cu vederi cam tulburi. S-a întîmplat altfel: cuprinzînd elemente şi dintr-o parte şi dintr-alta, ele nu s-au înţeles de la început şi s-au deprins aşa de mult a nu se înţelege, încît acţiunea Consiliului superior de agricultură, eîrmaciul marilor împrejurări grele şi delicate, se poate zice că nu există.
Cu privire la judecătorii de la sate, eu am spus că un foarte bun lucru este să se încerce a pune dreptatea la îndemîna oamenilor, dar eu am mai spus că boierii tineri, care ies din Facultatea de drept, nu prea merg pe drumuri, cum sînt acestea de astăzi. Şi vă asigur că nu merg; unii ar vrea să meargă, dar nu pot, sînt gingaşi, băieţii!
Ar fi trebuit ca, precum învăţătorul este altfel pregătit decît profesorul de liceu şi Universitate — pregătit în şcoli normale unde ar putea să fie mai puţină electricitate şi mai puţine paturi de acelea care saltă, decit cum e acuma —, tot aşa ar fi trebuit judecători în mod special pregătiţi ca să cunoască împrejurările rurale, pentru ca legea să ajungă o realitate.
Şi d. ministru de finanţe să mă ierte cînd îi voi spune cum că, la Văleni măcar, legea sa nu se aplică. Oamenii beau foarte mult, dar legea nu se aplică. De trei luni de zile, un tîrg de 4 000 de ţărani aproape este într-o stare de beţie permanentă.
Este aşa! Constat eu, o constată şi primarul însuşi. Ca să vedeţi cît de puţin se aplică, vă voi spune că el chiar mi-a spus: „nu mi-a fost frică nici cînd au fost răs~ coaiele cum îmi este acuma cînd s-a făcut ţuică! “ E imposibil să găseşti oameni ca să-i întrebuinţezi la ceva.
Trec acum la altă parte a acestei cuvîntări.
D-lor, mai era ceva, pe care lumea îl aşteaptă, nu ca un interes trecător, în legătură cu materialitatea vieţii noastre, ci în legătură cu sufletul nostru, care nu e numai al nostru, în legătură cu acea inimă românească, pe care o împărţim cu alţii, şi în legătură cu acel ideal către care nu tindem numai noi.
D-lor, o ţară întreagă a spus-o, cei mici şi unii din cei mari, cari s-au adunat, de la un partid şi de la altul,
193
unii cu nesinceritate, ca să exploateze ceva care e:j. m aer, alţii cu sinceritate; s-au strîns şi de cei mari din partide, şi, de la un capăt pînă la celălalt al ţării, au declarat că nu ne mai trebuie politica externă care se face acum, căci nu avem de la dînsa nici un folos, nici pentru noi, nici pentru alţii ca noi, care trag toate ponoasele; că noi nu putem strînge o anumită mînă, o mînă pe care descoperim pete de sînge, şi ştim al cui este sîngele care pătează această mînă.*
Aceasta a spus-o o lume întreagă!
Un dispreţ înalt diplomatic, superb şi aristocratic, poate striga: „Dar aceasta o spune plebea, şi plebea poate să spună ce vrea, nouă nu ne pasă, căci noi ştim lucruri pe care lumea de rînd nu le ştie“!
De! vom fi ştiind şi noi ceva! Şi unii din noi cunosc neamurile de care sîntem înconjuraţi, cunosc statele pe care le-au format aceste neamuri, cunosc dezvoltarea acestor state şi cunosc şi cîte le îndură ai noştri de pe acolo, şi, prin urmare, vor fi pricepînd şi ei ceva. . .
Eu cred chiar că în materie politică nu sînt adevăruri atît de grele de priceput, la primirea cărora trebuie să suie cineva pe anumite trepte de marmură, cîteva sute de trepte de marmură, pentru ca acolo, după un fel de iniţiere misterioasă, să găsească adevărul. Să vină cineva şi să îngenunche de douăzeci, treizeci de ori întîi, şi, ajuns pînă sus, să înceapă un fel de muzică serafică, şi atunci vălul de aur să se dea la o parte, şi înţelepciunea politică să facă un gest, şi acest gest să ajungă ca să asigure o ţară!
Nu au adevărurile politice acest caracter! In cea mai mare parte, afară poate de adevărurile economice şi financiare, ele sînt tocmai sub un anume unghi, dintr-un anumit punct de vedere accesibile tuturor minţilor; căci, dacă nu ar fi aşa, atunci nu ar fi existat state în antichitate, ca Roma şi Elada, în care toţi luau parte la viaţa politică. Aici nu este vorba de matematici superioare, nu este vorba de filozofie transcendentală. Fiecare ştie unde-1 doare: şi în ţara aceasta, ştie omul ce-1 doare! Şi, dacă vrei să faci politică cu ţara aceasta, să o faci aşa ca să n-o doară niciodată de asemenea dureri. Să nu ţipe un popor întreg, cum a ţipat poporul acesta, prin toate întrunirile din
*	Aluzie la Tratatul secret de alianţă a României cu Puterile Centrale.
194
urmă, aşa cum nu ţipă decît atunci cînd îl doare în adevăr, ori, chiar dacă nu-1 doare de el, îl doare de altul, un dor din esenţa aceloraşi dureri.
D-lor, s-a zis: „aceştia pot să se adune! Pot să propună ce vor! Sînt nişte vizionari, nişte firi încălzite! Noi ră-mînem la politica tradiţională a României44!
Da, acestea sînt nişte formule aşa de frumoase, încît îţi vine greu să te desparţi de ele, atunci cînd ai izbutit ca, după cincizeci de ani de viaţă liberă, să elaborezi cincizeci de formule, care se potrivesc pentru orice ocazie, şi pe care le ştiu deopotrivă toate partidele. Cînd era vorba de o chestie, nu aveai decît să zici: formula cutare, numărul cutare! Astfel este o formulă: „în politica noastră externă relaţiile sînt normale44, sau o altă formulă: „relaţii cordiale44 etc. Fiecare-şi are la îndemînă formulele acestea, care se copiază pe rînd, pentru a satisface pe toată lumea.
Dintre formulele acestea face parte, deci, şi formula „politicii tradiţionale a României!“ Doamne, pentru un stat mic nici nu se poate o formulă mai frumoasă! Căci ce politică poate să aibă statul acesta de la Dunăre pînă la graniţa Bucovinei, statul acesta, care datează de la 1859! Ce motive au determinat „politica tradiţională a României44? „Politica tradiţională46 nu s-a făcut în cei dinţii şapte ani după Unire. Este ceva mai nou: nu s-a făcut nici de la 1866 chiar, ci de pe la 1880 încoace.
Dar este foarte frumoasă „politica tradiţională a României44! Este tocmai aşa ca şi cum ar vorbi un ministru englez, care reprezintă un stat ce trăieşte de la 1066, nu de la 1866; cînd l-ai întreba: ce politică reprezinţi d-ta, el ţi-ar răspunde: „Eu reprezint politica tradiţională a Angliei!44 Va să zică faptul că aceia sînt de 1 000 de ani şi noi de 50 de ani, aceasta nu înseamnă nici o deosebire* căci avem şi noi „politica noastră tradiţională44!
D-lor, ia să întrebăm însă pe un bărbat politic din Anglia, ţara tradiţiilor politice, în care nu se abrogă legile^ în care toate legile se păstrează, în care oamenii cu chibzuială ştiu ce legi ale trecutului să aplice, în care pe vremea războiului cu burii s-a auzit de un ofiţer irlandez condamnat la moarte, care însă niciodată nu a avut frică să fie executat, căci ştia că o asemenea osîndă se pronunţă potrivit cu legea cutare din timpul domniei reginei Ana sau din timpul lui Wilhelm Cuceritorul, dar nu se aplică, şi a stat foarte liniştit omul, sigur că are să i se anu-
195
leze condamnarea; să întrebăm noi acum pe cineva din ţara tuturor tradiţiilor, din ţara care stă pe piedestalul acestor tradiţii: ce înseamnă o politică străină potrivit cu tradiţiile ţării? Să întrebăm pe Lord Rosebery, care, în frtimoasa-i povestire a vieţii lui Pitt, ne dă această interesantă judecată: „Nu se poate ceva mai absurd decît politica tradiţională a unei ţări; politica unei ţări stă în legătură cu tot ceea ce se petrece la hotarele ei şi se schimbă, după cum se schimbă şi celelalte împrejurări". Aceasta o spune un reprezentant al tradiţiilor, trăind în ţara tuturor tradiţiilor.
Ei bine, d-lor, noi mai avem de adaus ceva. Englezii zic: ne schimbăm politica după cum se schimbă şi împrejurările, şi ei ajung la o alinţă cu Franţa. Vă puteţi închipui ce enormitate, ce lucru monstruos ar fi putut să apară unuia de la noi alianţa cu Franţa, cînd în tot evul mediu şi epoca modernă s-au frămîntat cele două neamuri-întreele; şi apoi englezii izbutesc să domine Europa în momentul de faţă, aliindu-se cu duşmanii ereditari ai Angliei? Dar noi mai avem un motiv de a face, nu o politică mare şi constantă, ci de a face o politică ceva mai puţin măreaţă, însă cu mult mai potrivită şi mai grea, fiindcă presupune o atenţie necontenit încordată şi presupune ca miniştri plenipotenţiari altfel de oameni decît aceia care merg să-şi trateze infirmităţile sau să-şi îngrijească de interesele de familie în străinătate, valetudinari, vilegiaturişti şi absenteişti; nu oameni cu fracul fîlfîind în jurul reprezentanţilor străini, nu oameni legaţi cu două legături deasupra ochilor, ci oameni de muncă şi de conştiinţă, care să-şi deschidă ochii în patru şi pe care, atunci cînd nu vor face politica ce trebuie, să-i iei de guler. .
Dar noi mai avem încă un motiv pentru care politica noastră externă trebuie să fie altfel decît a altor ţări.
în adevăr, ce reprezintă România?
Căci, d-lor, nu este vorba de existenţa ei materială; orice ţară trebuie să aibă şi motivul ei logic de existenţă. De ce există între Dunăre şi Carpaţi România aceasta? Ca să rămîie totdeauna în această stare de stat creat, botezat şi cununat de Europa? Sau ţara aceasta are o legitimare superioară? Este ţara noastră o creaţiune a diplomaţiei europene? Insă nu se poate o mai mare ofensă adusă adevărului istoric, simţului public şi celei mai elementare mîn-drii naţionale decît această nenorocită părere, care acum
19fi
cîteva luni de zile se putea citi intr-un articol ce pretindea că exprimă vederile guvernului: „noi trăim din voinţa şi din creaţiunea Puterilor4'. Nu, d-lor, două mii de ani de muncă au adus ţara aceasta deasupra, iar nu pomana Iui Napoleon al III-lea, nici mila puterilor, cum cred toţi aceia care şi ei merg cu fracul fîlfîind în jurul reprezentanţilor acelor puteri.
Dar oricine socoate că această ţară a fost întemeiată numai ca să reprezinte şi să fie ceea ce este astăzi, acela va condamna această politică. România este un stat naţional, reprezentând, în forma cea mai simplă, un ideal naţional care nu se poate mărgini şi care toate forţele neamului românesc trebuie să-l servească. România trebuie să aibă ochii şireţi ai şarpelui, care să prindă tot ceea ce se petrece în vecinătate şi să descopere tot ceea ce-şi poate adăugi după dreptul ei naţional.
Aceasta este politica pe care trebuie s-o facem. Cum? La 1880 făceam o politică şi după 20 de ani facem tot aceeaşi politică? Cînd totul s-a schimbat, cînd nu mai avem nici un vecin aşa cum era la 1880?
Rusia de acum, bătută de toate păcatele şi de toate nenorocirile, şi avînd necontenit în spate frica unor tulburări interne; Rusia aceasta umilită, Rusia aceasta, care se ocupă prea mult de dînsa, ca să se mai poată ocupa, ca odinioară, de alţii, Rusia nu mai constituie astăzi acea primejdie permanentă, care o constituia pe vremuri.
Nu zice nimeni să iubim un popor care ne-a lăsat amintiri dureroase, dar nu poate să zică nimeni să pierdem din cercul de vedere al nostru anumite avantajii, cari pot să ne vină şi de la duşmani etnici; şi anumite articole de gazete din cercurile oficioase ale Rusiei, articole care au făcut zgomot şi la noi, nu cuprind poate numai un mijloc de înşelare, ci încep o stare de conştiinţă, vădesc o mustrare de cuget. Se poate să nu fie, dar se poate să fie şi aşa. [. . .]
Aşa este logica lucrurilor: Austria reprezintă un trecut isprăvit; nu reprezintă nici un popor, nu reprezintă nici o misiune culturală sau vreo activitate economică în expansiune; ea trăieşte numai din amintiri si tradiţii. [• • •];
Dincolo de Dunăre, la 1880 era o Bulgarie abia trezită din morţi, fără nici o însemnătate sau energie; şi unele jurnale au aruncat atunci în voie acea proastă şi ieftină
197
glumă, pe care am plătit-o prin ura deşteptată la bulgari.
în scurtă vreme ei au arătat însă că sînt în stare a munci, şi prin muncă orice popor poate izbuti să ajungă la lucruri mari. Sînt capabili de solidaritate naţională şi au simţul practic.
Că nu ne vine la socoteală, cred: îi putem însă opri? Nu. Acolo stă credinţa într-un viitor, bazată pe forţe reale.
îi putem pune zăgaz? Nu.
Atunci trebuie să găsim un modus de viaţă cu dînşii, pe care nu ne-am ostenit a-1 căuta.
Serbia s-a regenerat prin durerea ei, prin naufragiul idealului ei, prin pierderea speranţelor asupra Bosniei şi Herţegovinei; prin suferinţă un popor ajunge altul, se ridică, se transfigurează.
Cel dintîi gînd al acestui popor regenerat a fost către noi, şi noi am rămas indiferenţi: nu am. răspuns nimic, căci aşteptam de la cei care ne remorchează de 30 de ani să ne spună ce să facem.
Mă mir de ce s-a cerut în şedinţa de mai ieri să trimitem o telegramă Turciei noi, telegramă pe care puteam să o trimitem mai dinainte. Ba nu mă mir; o astfel de telegramă către Parlamentul otoman s-a trimis din Viena şi Pesta cu două-trei zile înaintea noastră, şi deci luxul acesta puteam să ni-1 permitem acum şi noi faţă cu Turcia liberă. O Turcie liberă în care oastea a înviat spiritul de mîndrie de rasă al osmanlîilor!
Şi dacă armata aceasta sănătoasă, care era în stare să apere statul, cînd trebuia să sprijine şi cadavrul absolutismului —, a pus stăpînire pe stat, ce poate să devie el după reuşita mişcării de astăzi?
Şi noi nu vream să ştim nimic de dînsul; noi nu aveam blagoslovenia de la papa — nu de la Roma, ci de la Viena — şi nu puteam să intrăm în legături noi cu nimeni.
Prietenii ni se oferă şi le respingem, duşmanii clasici ne prigonesc şi, cu toate acestea, noi ne ţinem de dînşiL
Veţi zice că şi alte state fac acelaşi lucru.
Să venim la acele state şi să vedem în adevăr aşa fac?
Italia, un moment, a fost înspăimîntată de ambiţia franceză. Franţa voia toată Marea Mediterană; Italia ar fi voit să se scoboare la Tunis, s-a aşezat Franţa; Italia vrea să meargă la Tripoli, se zice că Franţa se va duce şi
198
acolo; Italia vrea să-şi facă o flotă, iar anumite foi franceze declarau că această flotă are să fie distrusă. Şi mai era jignirea sîngeroasă adusă de Napoleon al III-lea, care a ajutat pe italieni la realizarea unităţii lor, luîndu-le însă Savoia, ceea ce a rămas ca o rană pentru ei. Şi, astfel, de frică, faţă de tendinţele francezilor de a face un dominium francez exclusiv din Marea Mediterană, şi din durerea aceea pentru Savoia pierdută, Italia s-a alipit la Tripla Alianţă. Niciodată însă italienii n-au iubit pe Austria; întotdeauna simpatiile lor au rămas pentru Franţa „soră“, Franţa latină. Partide întregi, cum a fost cel radical, s-au manifestat clar, provocînd Italia oficială să adopte simpatiile acestea pentru Franţa.
Italia oficială s-a îndărătnicit ea faţă de opinia publică şi de curentele ei, zicînd: „plebea facă ce politică o vrea, eu fac politica ce-mi place44? Ba nu s-a îndărătnicit de loc, ci a început să-şi menajeze anumite portiţe de ieşire şi, încetul cu încetul, legăturile cu Franţa, şi chiar cu Rusia, au ajuns destul de bune, pentru ca în orice moment să se poată începe altă politică.
O ţară slabă şi mică, atît de slabă ca a noastră, nu poate să facă politică de un singur front, cu toate podurile tăiate la spate, şi încă pentru o ţară cotropitoare şi un neam care se manifestă duşmăneşte faţă de neamul nostru. Şi acum, cînd s-a văzut că Austria a luat în stăpînire definitivă Bosnia şi Herţegovina, ştiţi că în Camera italiană s-a pus punctul pe i, şi s-a zis că nu se poate înghiţi aceasta fără o compensaţie: a cerut Triestul şi Trentinul, a cerut provinciile al căror dor este în sufletul oricărui italian, şi, dacă nu le vor avea, vor avea cel puţin la Triest o universitate italiană, ceea ce este ceva. Doar şi în scriptură se zice: „Bate şi ţi se va deschide44, însă nu la acela care are interes să se zăvorească atunci cînd baţi la uşă.
Prin urmare, o politică externă care nu corespunde menirii fireşti a României, o politică externă care nu corespunde împrejurărilor politice ale tuturor ţărilor şi neamurilor vecine cu noi, aceasta este o politică imposibilă, o politică condamnată de opinia publică şi cred că vom trăi destul pentru a o vedea părăsită şi de statul românesc.
D-lor, mai am cîteva cuvinte, şi închei. De ce aceste patente greşeli în politica internă, de ce această rătăcire în politica externă?
199
Clasa noastră conducătoare este ea o clasă incapabilă? Aş face un păcat dacă aş spune-o.
La începutul anului trecut am arătat încă o dată toată sincera admiraţie, ca de la unul mai nou, ca de ia unul mai puţin încercat, ca de la unul cu mai puţine cunoştinţe practice, am arătat această sinceră admiraţie pentru oamenii de merit care se găsesc în toate partidele noastre, oameni în stare a conduce o ţară. De ce cu asemenea oameni ţara noastră merge în făgaşuri vechi şi se pîngă-reşte şi se ruinează şi tinde a se prăvăli?
Fiindcă aceşti oameni sînt cuprinşi în partide care nu sînt naturale. Partidele noastre sînt odăi cu uşile deschise, unde se face foc iarna, unde fiecine care este rebegit poate să se încălzească, cînd la soba unuia, cînd la soba altuia, după cum o odaie este mai mult sau mai puţin plină de alţi rebegiţi.
Iată, eu, cu lipsa mea de simţ practic, dacă aş vrea să fac partid şi aş găsi pe cineva care să-mi dea mijloace ca să-mi aprind soba, şi astfel, peste cîţiva ani soba mi-ar fi plină de căldură gratuită, şi aş mai adăugi şi o primă, iute ar veni lumea şi la mine!
Aceasta este cauza pentru care forţele se imobilizează. Partidele noastre n-au bază, şi de aceea şi intră în ele oricine. Se zicea odinioară la ,,Junimea“ din Iaşi: ,,Entre qui veut, reste qui peut“, şi în adevăr, fiind oameni spirituali şi de bună creştere, acolo nu putea rămîne oricare; intra cine vrea, dar mulţi se duceau. Aici este însă rău de tot „entre qui veut“, da, însă este şi „reste qui veutu, ba de multe ori vrei să-l dai afară şi nu poţi.
D-lor, ce fel de partide sînt partidele naturale? Un partid natural este întîi unul care reprezintă o clasă socială existentă, o clasă socială diferenţiată, cu interesele ei economice şi politice speciale. Iată, dacă partidul conservator de idei va avea eroismul, pe care dintr-un punct de vedere îl laud, din alt punct de vedere îl deplîng, dacă va avea eroismul de a se îndărătnici în atitudinea sa inexorabilă de astăzi faţă de anumite reforme, în domeniul vieţii agrare şi în domeniul vieţii politice, partidul acesta va putea să ajungă un partid sigur, nu atît de mare poale ca alt partid risipit, dar un partid sigur, care va putea să grupeze toate interesele agrare, va putea să siringă toate ambiţiile moştenite şi va putea să adune în acelaşi timp pe toţi doctrinarii care înţeleg să închidă uşile în faţa în calea spiritului modern.
200
Dar partidul liberal, — ce clasă reprezintă? In partidul liberal se găsesc acum agrarieni foarte hotărîţi, foarte dîrji, şi n-aş voi să jignesc pe nimeni din aceia care sînt aici, în Cameră, dar sînt afară din Cameră şi agrarieni feroci; pot să intre şi agrarieni feroci» şi pot să intre şi foşti socialişti, care să nu fi părăsit socialismul — şi este o onoare pentru dînşii dacă, din sentimentele lor de odinioară, nu i-au părăsit larga iubire de oameni, puternica milă pentru suferinţele oamenilor. Şi eu mă mir că în Camera aceasta nu se găseşte unul care să aibă curajul a spune cind e atacat pe acestă temă: da, domnule, am rămas socialist cu sentimentele, cu inima, prin iubirea de popor şi prin dorinţa de a-1 ajuta. Este cavaleresc, şi ar trebui să se găsească cineva care s-o spună! Încap deci foştii socialişti, încap persoane cu predispoziţii poetice; care sînt în materie de reforme nici prea-prea nici foar-te-foarte. Încap; şi eu vă întreb, cine n-ar putea să încapă? Uite chiar acel care vorbeşte, şi pe care o anumită lume l-a indicat, într-un mare acces de.. . neghiobie ca pe un periculos „anarhist44, anarhiştii însă niciodată nu se fac dintre istorici — se fac dintre filosofi şi poeţi, dar din istorici nu se fac niciodată; va să zică, iată eu, dacă aş ridica, nu două degete, ci numai unul arătînd dorinţa de a mă acomoda cine ştie cum, eu, acest periculos anarhist, aş putea să-mi găsesc la d-voastră locul între boieri vechi, de neam mare boieresc şi care reprezintă proprietatea mare cea mai intransigentă.
Un partid poate să nu reprezinte o clasă socială, dar atunci trebuie să reprezinte o tradiţie, o aspiraţie.
In Franţa este astfel un partid, care nu o să ajungă niciodată la putere, partidul bonapartist. Nu numai bătrîni, dar şi tineri sînt în partidul acesta. Tradiţia napoleoniană trăieşte acolo încă în inimi; cînd nu este un Napoleon de sînge, se găseşte măcar un Boulanger*. E ceva, o durere naţională, o aspiraţie naţională de revanşă care mişcă spiritele; şi tradiţia, aspiraţia aceasta pot crea un partid şi partidul acesta se poate menţine atîta vreme cît sufletul este îndurerat, cît sufletul naţional este însetat de o satisfacţie.
*	Boulanger Georges (1837—1891) general francez şi ministru de război (1886—1887). A iniţiat şi condus o mişcare naţionalistă de dreapta (bouiangism) care urmărea restaurarea monarhiei şi un război revanşard împotriva Germaniei.
201
Şi astfel, d-lor, dacă noi am fi numai naţionalişti în ceea ce priveşte reprezentarea aspiraţiilor neamului nostru, am avea dreptul de a trăi. Cu atît mai mult avem dreptul de a trăi, cînd reprezentăm şi un program în ceea ce priveşte reformele necesare în această ţară. Că nu vor veni veterani care să se oploşească la noi pentru ultimii ani din viaţă, aceasta este explicabil, dar că nu se vor găsi conştiinţe tinere care să-şi păstreze pînă la sfîrşitul vieţii lor convingerile în ciuda oricăror asupriri şi prigoniri, eu nu o pot crede. Dar, şi dacă aceasta s-ar întîmpla, încă noi am reprezenta, şi singuri, un curent de idei care nu s-au exprimat înaintea noastră, şi am sta la locul nostru de azi jertfind viaţa noastră politică, dar fiind siguri că această jertfă a cîtorva oameni izolaţi este o jertfă fecundă pentru ţară şi pentru neam!
Am încheiat.
*	D.A.D., nr. 13 din 16 decembrie 1908, p. 337—368.
„Un asemenea proiect de lege, într-uii asemenea moment, nu ne trebuie...44*
18 martie 1908
Onorată Cameră, iau cuvîntul la legea jandarmeriei ca să manifest o părere izolată — ştiu foarte bine că este izolată — însă ţin foarte mult să se ştie că la votarea legii jandarmeriei celei noi s-a ridicat măcar un glas singur ca să arate caracterul acestei jandarmerii şi ca să protesteze împotriva ei.
O	lege a jandarmeriei, care să crească numărul jandarmilor existenţi şi să li se crească şi atribuţiile, se propune, se votează într-o ţară, atunci cînd numărul crimelor se înmulţeşte într-un chip îngrijorător. [...]
D-lor, legea jandarmeriei la noi a fost propusă întîi de un guvern conservator, în vremea aceea cînd conservatorii reprezentau datinele trecutului; n-a fost o jandarmerie pentru hoţ, ci ea venea din frica clasei dominante faţă de clasa supusă. Liberalii au combătut atunci jandarmeria. După un timp, se pare însă că sentimentele lor s-au schimbat, şi acum guvernul liberal vine şi propune creşterea jandarmeriei pînă la o cifră cu desăvîrşire în disproporţie cu mijloacele noastre băneşti şi cu împrejurările de la noi. Căci, mi se pare, că după legea aceasta vom avea jumătate din numărul jandarmilor pe care îi are Austria şi Ungaria, unde mii de jandarmi sînt puşi pentru a asigura sentimentele bune ale poporaţiei de la sate.
D-lor, jandarmii cei vechi şi-au făcut proba cu ocazia ultimelor răscoale. Jandarmii aceştia n-au ştiut nimic de
*	Intervenţie la Proiect de lege pentru modificarea legii jandarmeriei rurale.
203
pregătirea răscoalelor, ei n-au avut curajul să se lupte cu răsculaţii. Ştiţi cu toţii cazul locotenentului Niţulescu; în satul unde acest ofiţer a fost omorît, jandarmii s-au ascuns şi a trebuit să vină trupa, care nici ea nu şi-a făcut datoria. Prin urmare, din aceste răscoale se poate vedea de cîtă bărbăţie au dat dovadă jandarmii noştri. Cînd însă s-a mîntuit cu răscoalele într-un loc, cînd au venit trupele şi au împuşcat, au înspăimîntat, au venit şi jandarmii, care pînă atunci fugiseră, şi au săvîrşit faptele cele mai caracteristic asiatice. Astfel sînt locuri în care jandarmii au întins pe oameni, — unii îi ţineau de cap şi alţii de picioare — pe cînd alţii îi călcau cu călcîile, sau alţii aveau misiunea de a le da un număr de beţe fixat, pe lîngă care bunul jandarm adăuga şi cîteva de la dînsul.
Dacă s-ar şti împrejurările în care jandarmii au răzbunat clasa stăpînitoare de pagubele răscoalelor ţărăneşti, am fi puşi alături de unguri, într-un articol tot atît de straşnic, ca acel pe care Bjornson* l-a consacrat acum cîteva zile în revista Mărz jandarmilor din Ungaria, El cita trei-patru cazuri, şi la noi, cu puţină bunăvoinţă, s-ar putea găsi trei-patru sute de cazuri de barbarie asiatică şi africană, săvîrşite cu ocazia răscoalelor de către jandarmii care nu avuseseră curajul să stea în faţa răsculaţilor, cînd puteau să se lupte, dar îşi răzbunau asupra lor, cînd aceştia erau trîntiţi la pămînt.
Aceşti jandarmi noi, însă, vor fi ei mai buni decît cei vechi? Răspund lămurit că nu. Nu putem găsi atîtea mii de oameni cu respect de lege şi demnitate omenească şi cu însuşirile superioare care trebuie unor păzitori ai ordi-nei publice în ţară. Nu vom avea nici ofiţeri buni. Pentru ca să tragem din oaste ofiţeri de jandarmi cum se cade, ar trebui să li se ofere avantaje cu mult mai mari decît acele oferite prin acest proiect de lege. Din oaste se vor duce ofiţeri mediocri, iar soldaţii vor fi de aceeaşi cultură, de aceeaşi vitejie şi de aceeaşi furie în a lovi pe omul fără apărare, cum erau jandarmii cei vechi.
Vom avea o sumedenie de jandarmi, doi, trei de comună, care vor face într-o măsură mai mare ceea ce au făcut înaintaşii lor.
*	Dramaturg norvegian, susţinător al cauzei naţionalităţilor asuprite din Imperiul habsburgic.
204
Dar poporul nostru nu este criminal, sîngeros, răzbunător, ci este cuminte, foarte înţelept, cum a fost totdeauna. Dacă este vorba să-l potolim, avem alte mijloace decît a mări jandarmeria pînă la o cifră fabuloasă.
Or, dacă este altfel, atunci să generalizăm, să statific-ăm instituţia turcilor de pe moşiile particulare, şi să tocmim din străinătate un număr de turci sălbatici, de care desigur se va teme lumea mai mult decît de jandarmii noştri, chiar împodobiţi cu însuşirile pe care li le cunoaşteţi!
Un asemenea proiect de lege, intr-un asemenea moment, nu ne trebuie.
D-lor deputaţi, eu ştiu bine că sînt singurul care voi vota împotriva acestei legi, dar îmi fac o datorie faţă de neamul acesta nenorocit şi faţă de ţara aceasta, care nu-şi mai află odată dreptatea ei definitivă, votînd împotriva legii*.
* D.A.-D., nr. 15 din 6 ianuarie Î908, p. 166—173.
*	In replică, a luat cuvîntul I. I. C. Brătianu, ministrul de interne. El a afirmat că se aşteptase ca N. lorga să combată legea, deoarece, cu o zi înainte, în scurta intervenţie la discutarea Legii comunale, declarase că legea celor 6 000 de jandarmi ce avea să fie adusă în faţa Camerei făcea parte din categoria acelora menite să persecute, nu să îndrepte. încercînd s-o apere, I. I. C. Brătianu avea să afirme că legea jandarmeriei urmărea să prevină „lupta armată de clase“, confirmînd astfel caracterizarea justă făcută de N. Iorga.
„Care sa fie cauza:
26 noiembrie 1909
Onorată Cameră. Nu poate să fie mai mare bucuria cuiva decît să trăiască într-o ţară fericită, fericită sub toate raporturile.
Am avut o bună bucată de vreme îngrijorarea că anumite evenimente recente, răscoalele ţărăneşti, ceea ce a urmat după dînsele, greutatea elaborării operei de reforme care s-a pornit, dar nu a ajuns la capăt, că anumite împrejurări din politica externă, că anumite fapte foarte anormale într-o epocă zisă normală, că faptele acestea au făcut să fie cineva mai puţin fericit în România.
Ei bine, căpătăm chiar la începutul acestui an legislativ asigurarea că ţara noastră e fericită, că ţara aceasta are reforme prielnice, că reformele acestea se aplică, iar aplicarea reformelor o să creeze, în adevăr, o era nouă. In era aceasta nouă, toate clasele — o să vedeţi minune — toate clasele se vor putea înţelege, căci misiunea claselor la un popor nu e să lupte între ele, pentru ca tocmai din această luptă socială să crească vitalitatea statului, ci misiunea claselor este să încheie un pact în fiecare zi şi să lucreze în felul acesta pentru realizarea marii forţe naţionale.
Va să zică, în interior, merge bine, foarte bine. Prin legile votate anul trecut, prin funcţionarii cei noi pe care i-a căpătat ţara de pe urma acestor reforme, prin prevederea şi energia guvernului, este sigur oricine că în ţara noastră lucrurile vor merge încă multă vreme tot aşa
*	Cuvîntare rostită la mesajul tronului.
206
de l^ine, cum mergeau înainte de răscoalele ţărăneşti; ceea ce se pare că însemnează foarte bine.
Mai aflăm din ceea ce nu se spune că relaţiile noastre cu străinătatea sînt absolut satisfăcătoare. [.. .]
Dar statul acesta, cred unii, nişte ideologi, nişte rătăciţi, statul acesta este rezultatul culturii naţionale româneşti, al spiritului naţional românesc, creat odinioară, dezvoltat prin munca stăruitoare a mai multor genera-ţiuni şi ajungînd să triumfe în această întemeiere a statului român. Dacă statul român vine de acolo, dacă statul românesc reprezintă acest lucru, apoi statul român mai are şi în politica sa externă un alt îndreptar, după care trebuie să se conducă.
Statul acesta românesc trebuie să-şi aducă aminte că reprezintă un neam, întrucît el poate să-l reprezinte şi întrucît poate să-i pregătească zile mai bune, trebuie să
i	le pregătească. Şi un stat este cam greu să fie fericit, în ceea ce priveşte legăturile sale externe, din acest punct de vedere.
Ei bine, o înţelepciune cu care Dumnezeu a înzestrat pe toţi bărbaţii noştri politici, pe care unii o spun, fiindcă sînt mai puţin modeşti, iar alţii nu, ei bine, această înţelepciune cu care Dumnezeu a înzestrat pe bărbaţii noştri politici mai vechi şi pe cei de azi şi cu care sperăm că va înzestra pe toţi bărbaţii noştri politici din România, va face ca situaţiunile cele mai grele în care se poate găsi un stat în situaţiunea unui stat care are ca aliaţi pe duşmanii naţiunii pe care el o reprezintă! Că în această situaţiune legăturile noastre cu străinătatea să fie legături normale, să fie legături satisfăcătoare, de aşa natură, în aşa măsură încît nu numai orice român din România să se bucure, dar orice român care locuieşte pe orice bucată de pămînt românesc. Sînt foarte bucuros că timpuri normale, că timpuri liniştite, timpuri asigurătoare s-au întors, că în ţara românească nu mai există nici o problemă, nici o greutate, că putem să dormim pe aceeaşi comodă pernă pe care am dormit atîta timp, cu siguranţă că vom avea visurile plăcute ale omului care şi-a îndeplinit datoria.
Sînt foarte bucuros că de aici înainte nu va mai trebui să se facă acel apel vajnic la bunăvoinţa şi patriotismul tuturor, ca nu mai departe decît acum cîţiva ani, pentru ca din această bunăvoinţă şi din acest patriotism să rezulte o Românie nouă. Toţi au crezut atunci cînd s-a plîns, nu
207
în localul acesta, ci în localul ce s-a dărîmat, fără să se dărîme după părerea mea şi toate păcatele ce se adăposteau în acel local, toţi ne închipuiam că atunci cînd s-a plîns în incinta Camerei vechi, promiseseră cu toţii cu obrazurile pline de lacrimi, că România aceasta se va îndeplini [. . .]. Cînd s-a plîns, s-a făcut un fel de înţelegere între partide ca unii să înceapă, altul să urmeze; ceea ce a început unul, altul să desăvîrşească [. . .].
Domnilor, ce anunţă mesajul din anul acesta? O să se asigure rămăşiţele pădurilor noastre; eu zic numai un lucru: că am început puţintel cam tîrziu, că acei care au lucrat în pădurile acelea, înainte de-a ne interesa noi de ele, ei nu o să ne lase să venim noi acum cu legea noastră spre a o aplica. Teoria legislativă ne-o lasă, aceasta este iarăşi sigur: orice se decretează prin legi nu îi supără, dar noi avem îndatorirea de a nu-i supăra prin aplicarea legii. Aceasta constituie un caracter deosebitor de activitate legislativă la noi.
Tot aşa proprietarii păreau grozav de ameninţaţi prin legile agrare. Unii, care au fost mai tineri, aveau dreptul să fie mai naivi şi să fie îndreptăţiţi în frica lor; cei mai bătrîni ştiau că nu trebuie să se supere, fiindcă legile acestea sînt făcute pentru opinia publică, nu pentru proprietari, şi că, prin urmare, dacă legile nu se vor aplica, atunci se va zice: nu se aplică din cauza d-lor. Fără îndoială, că din cauza d-lor şi fără îndoială că nu le convin [. . .]. Va să zică, evident că din cauza proprietarilor nu s-au aplicat legile acestea, nu din cauza ţăranilor [...].
Cine s-ar gîndi astfel că e rău ca o cale ferată să meargă de la Tulcea la Constanţa? Te miri de ce nu a mers şi mai înainte [...].
D-lor, dacă este vorba ca un guvern să rămînă la putere în vremuri extraordinar de grele, un guvern care a făgăduit reforme mari, care asigura că va transforma România, poate el să rămînă numai ca să facă linia ferată Tulcea—Constanţa? Mi se pare că nu e destul motivul. Orice partid e în stare s-o facă. Iată, partidul nostru*, atît ele tînăr, îşi ia angajamentul solemn, dacă va fi chemat la guvern, că va îndeplini tot mesajul de anul acesta [mare ilaritate] şi va face şi linia ferată Tulcea— Constanţa . . .
*	Este vorba de Partidul naţionalist-democratic, fondat de N. lorga şi A. C. Cuza în 1910.
208
(Q voce din adunare: Să vă cedăm locul. . .]
Dacă toţi vor fi de părerea d-lale şi dacă aş avea şi partizani. , , [ilaritate].
Apoi se mai anunţă încă o lege, o lege care va schimba,, cum se zice într-o românească mai stricată, asieta impozitului, ţara aceasta avînd privilegiul în materie de impozite eă se deosebeşte prin aceea că acela care are nu dă, şi cine n-are, dă! Principiu foarte frumos şi creştinesc, care este bine să domnească cît mai mult într-o ţară fericită ea a noastră: să dea ţăranul care n-are, dar e deprins sâ dea: boierul să dea mai puţin, fiindcă are mai mult şi e mai puţin deprins să dea! Se zice că se va revedea socoteala; să dea Dumnezeu să se revadă! Este întrebarea însă cînd se va revedea şi cum.
Ştiţi, cînd o lege atinge cifre, cînd sînt persoane cari stau în dosul cifrelor, este permis oricui să aibă îngrijorare, Interesele celor cari plătesc puţin este cine să le apere; interesele celor cari plătesc mult, nu văd cine să le apere, [. . .]
D-lor, ar fi foarte greu să enumere cineva toate legile acestea speciale ale celui mai lung dintre mesaje, care dovedeşte prin lungimea lui însăşi care este zorul de muncă şi puterea de activitate a guvernului. Dar voi zice: deşi e foarte frumos şi foarte cuprinzător, şi nimeni nu se poate ridica împotriva punctelor pe cari le cuprinde, «este totuşi această mică greutate: ce faceţi cu făgăduiala cea mare? Căci după unii făgăduiala este îndeplinită, iar după cei mai mulţi, cari nu sînt aci, şi nu pot vorbi, făgăduiala nu este îndeplinită.
Guvernul are fără îndoială mijloacele sale de investi-gaţiune, dar şi noi particularii putem să avem mijloace de in formaţiune şi să ştim cari legi se aplică şi cari nu. Durerea, omenească este vorbăreaţă, şi cine simte nemulţumire caută pe cineva căruia să-i spuie motivele nemulţumirilor sale.
Prin urmare, am vorbit şi eu cu destui oameni din diferite colţuri ale ţării, şi ei mi-au spus că legea d-lui Stelian* se aplica — s-ar putea aplica şi mai bine — dar se aplică; dar celelalte legi se aplică în aşa fel, că era mai bine înainte,
Iată jandarmul salvator, pe care ci şef al guvernului îl punea alături de preot şi de învăţător şi de notar la
*	Legea judecătorească de care s-a vorbit la pag. 203—205.
209
Congresul băncilor populare de la Galaţi, se pare că nu are calităţile care se cer de la un blînd reformator al satelor.
Se zice că atenţiunea lui este împărţită între binele ţăranului şi al soţiei acestuia şi între animalele domestice ale ţăranului.
Este greu, d-lor, să întrunească aceste trei condiţiuni şi ar fi bine, întru ce priveşte elementul feminin şi gospodăria ţărănească, ca el să le lase în seama soţului şl a stăpînului acelei gospodării [ilaritate].
Va să zică, o lume întreagă, săracă, necăjită, zice că tot ar mai trebui să se schimbe România veche, ca să semene cu cea nouă, care s-a făgăduit formal de toată lumea în 1907, şi nu a fost făgăduială pe care să o facă numai un ministru şi ceilalţi, făcînd să o aprobe, ci au făgăduit-o toate partidele, şi pe urmă m.s. regele României a pus iscălitura sa pe un manifest, care făgăduia o refacere a Romăniei in ce priveşte elementele de căpetenie ale vieţii sale întregi.
Aşa ceva nu s-a făcut, şi cînd lumea cere şi guvernul răspunde cu linia ferată de la Tulcea la Constanţa şi cu scăparea ultimelor rămăşiţe ale pădurilor noastre şi revine cu proiectul de colegiu unic la alegerile judeţene, unde votează aşa de puţină lume şi are de ce să voteze aşa de puţină lume, că ei ştiu cam cît fac consiliile judeţene, atunci poate întreba cineva: guvernul, cînd a făgăduit să dea România nouă, era sincer ori nu era sincer? Nu fac insulta guvernului să spun că în momentul acela nu era sincer. Sincer era. Aceia care au plîns, au plîns lacrămi adevărate, nu le-au adus de-acasă! Plînge omul din te miri ce, dar ce, nu era de plîns? Socot momentul acela nu un moment de făţărnicie — poate că făţărnicia a început cînd s-a luat batista ca să se ducă la ochi, căci acesta este de obicei momentul cînd începe făţărnicia pentru aceia cari plîng, dar înainte de a scoate batista* sinceri erau cu toţii! S-ar putea să nu fi fost sinceri în momentul anterior reformelor? [. . .]
Prin urmare, a fost un moment de sinceritate, a fost un moment de întoarcere adevărată, cu căinţă, asupra unui păcat vechi, un moment de dorinţă lăudabilă de-a transforma România, de a face din ţara cîtorva mii de oameni, o ţară a tuturor locuitorilor ei. . . Şi cu toate acestea, intenţia s-a dus ca fumul. S-a împrăştiat.
Care să fie cauza?
210
D4or, cauza este că un guvern liberal nu putea să facă acesfe reforme; vedeţi, a fost o mare greşeală din partea unui guvern alcătuit din oameni capabili, cu un şef care era cel mai experimentat şi mai muncitor bărbat de stat al ţării, a fost o gravă greşeală din partea acestor oameni că au primit să îndeplinească această operă. Fiindcă partidul liberal-naţional nu putea să îndeplinească această operă. Fiecare partid —, oricît ar dori — şi acesta este un fenomen care se întîlneşte nu numai la noi, oricît ar dori să fie bun pentru oricine, să satisfacă nevoile tuturor claselor, să îndeplinească toate cerinţele de dreptate, să fie la îndemîna oricărui, să mulţumească pe oricine, ei bine, un partid reprezintă, totuşi, clasa pe care el se reazimă. Ei bine, care e clasa pe care se reazimă partidul liberal, chemat să facă reformele în folosul clasei rurale?
A fost un timp cînd partidul liberal, în ceea ce priveşte organizarea lui şi perspectivele de viitor, nu era mai tare decît ceea ce reprezint eu la această tribună, în afară de un curent în opinia publică. Ion Brătianu, la 1848 şi multă vreme după aceea, şi tovarăşul său credincios, atît timp cît i-a fost credincios, Rosetti, şi unul şi altul reprezintă numai o aspiraţiune nobilă, de natură sentimentală, o dorinţă a unor suflete bune, a unor inteligenţe patriotice, de a transforma România boierească dinainte de 1848 într-o nouă Românie. Multă vreme nici unul nici altul nu au fost bărbaţi politici amestecaţi în conducerea afacerilor de stat. Mi se pare că la 1867, pentru întîia oară, Brătianu şi Rosetti au avut un minister care se poate zice că era al lor. De la 1848 pînă la 1867 însemnează însă o aşteptare de 20 de ani, o lungă aşteptare.
Acum, în 20 de ani şi cel mai sentimental dintre romantici se convinge de un lucru, de care ne-am convins şi noi de la început, dar nu e păcatul nostru că nu ne-am putut întări potrivit cu această convingere. Anume, ei s-au convins de aceasta, că cele mai nobile şi cele mai frumoase curente politice dintr-o ţară, cele mai frumoase intenţiuni ale acestor oameni eminenţi, cel mai minunat program de reforme ale unui cugetător puternic, pentru ca să aducă folos, pentru ca să se coboare prin fapte în viaţa reală, trebuie să se sprijine pe interesele unei clase. Brătianu avea în faţa lui pe boieri, foarte bine organizaţi, avînd o tradiţiune politică veche de mai multe secole [. . .].
211
Dacă boerimea de azi nu poate să ceară acelaşi lucru, e că nu vedem serviciile pe cari a putut să le aducă culturii şi idealului naţional. Căci dacă odată rolul boeri-lor şi bogaţilor unei ţări era în fruntea oştilor, rolul boierilor şi bogaţilor unei ţări azi e în fruntea mişcărilor culturale, prin cari se întreţine sufletul unui popor şi se pregăteşte viitorul lui. In saloanele unde se vorbeşte franţuzeşte şi în toate oraşele de băi îi vedem, nu-i vedem însă în fruntea mişcărilor culturale, prin cari se pregăteşte altă Românie, mai întinsă şi mai puternică, acolo nu-i vedem.
La 1848 — era altfel. I. Brătianu avea înaintea lui, va să zică, puterea unui mare partid politic [. .
Pe ţărani nu se putea rezema. Ţăranul nu avea nici o valoare politică şi, din nenorocire, nici astăzi ţăranul nostru nu are o adevărată valoare politică.
Valoarea aceasta politică trebuie să-l ajutăm ca să o capete, nu să-i combatem încercările de a o căpăta.
Nu se sprijină băncile populare pentru a le confisca, ci se sprijină băncile populare, pentru ca ele să sprijine la rîndul lor în chip solid şi real activitatea politică, care de jos să dezrobească clasa ţărănească, căci numai aşa, şi nu prin pomană, se ridică o clasă socială. Dar este datoria oricui care se amestecă în viaţa de stat ca să sprijine ridicarea unei clase interesante din punct de vedere naţional, căci prin această ridicare serveşte înaintarea şi izbînda finală a idealului naţional însuşi.
Aceasta este clasa cea mare, cea mai plină de energie nouă, şi acolo trebuie să găsim puteri noi pentru viitor» Şi, cu cît vom munci mai mult pentru a pregăti ceasul ei, cu atît vom apropia şi ceasul triumfului ultim, al aspiraţiilor naţionale din această ţară. Va să zică, ia ţărani nu se putea adresa I. Brătianu [. . .]
Şi, în adevăr, prin silinţele lui I. Brătianu, făcute însă nu fără ajutorul produsului muncii naţionale întregi, prin silinţele lui Brătianu s-a putut întemeia o clasă burgheză, cu caracter politic, clasă care să fie în stare a-1 sprijini. Sprijinită de el, ea a ajuns să-l sprijine în acţiunea lui politică.
Ne-a costat cam scump crearea acestei clase.
S-a făcut cam repede şi nu are nimic din tradiţiunile de muncă, de conştiinţă şi de valoare proprie pe care o are burghezia de aiurea. Vedeţi, în Franţa, revoluţiunea o fac ideologii, visătorii şi romanticii, dar ştiţi că acolo ei
212
au găsit imediat clasa socială gata formată pe care să se-poată rezema.
La noi nu era aceasta. A trebuit să se creeze clasa aceasta cu banii noştri ai tuturor, şi cu consecinţe pe cari le-am plătit scump cu toţii, în dauna clasei rurale şi aristocratice.
Astfel a putut să se creeze la noi o nouă clasă, pe care s-a rezemat partidul liberal. Şi, ele cîte ori a fost nevoie ca interesele burgheziei să fie satisfăcute, de atîtea ori lumea s-a adresat la partidul liberal, care se rezema pe această burghezie.
Dar L Brătianu, într-un moment, a dispus de această ţară întreagă. Şi, dispunînd de ţara întreagă, şi-a închipuit că decît să guverneze un partid liberal rezemat pe o singură clasă, este mai bine să guverneze rezemîndu-se pe toate clasele. A început să se creadă un om providenţial, în afară de care nu se poate face nimic bun în ţară. Atunci a asimilat şi pe unii şi pe alţii. Şi într-un anume moment rămăsese puţin conservator, şi mai toată lumea: care făcea politică, mai toată lumea care valora ceva în politică, a fost strînsă în jurul lui. Partidul făcut de eî a fost foarte mare, însă a strămutat concepţiunea normală a politicii. [. . .]
De atunci, s-a introdus la noi obiceiul partidelor pentru oricine.
întîi partidul liberal a devenit un partid pentru oricine, indiferent de provenienţa sa socială, indiferent de aspiraţiile sale, indiferent de felul cum înţelege să se dezvolte ţara noastră.
Celălalt partid a făcut şi el tot aşa.
Partidul conservator se ţinu o bucată de vreme în vechile sale tradiţii, întrucît se poate vorbi de vechi tradiţii; după aceea partidul conservator primeşte partidul junimist, care nu a fost un partid tocmai respectuos faţă. de tradiţiunile vechi, ci un partid de raţionalişti.
Vechiul partid conservator a mers o bucată de vreme cum era obişnuit. Dar, ajungînd la putere şi-a zis: De ce să fim noi la guvern şi să nu facem ceea ce s-a făcut de Ion Brătianu, de ce să nu primim pe toată lumea, să nu fim partidul pentru orice nevoi, de ce să nu fim un partid care să reprezinte armonia socială şi, realizînd. armonia socială, să fie un element de ordine?
De cîtva timp nu auzim decît armonie socială. Toate clasele se înfrăţesc, aşa de dulce este armonia socială. Ca,
213:
teorie, e o teroie nouă. Vedeţi, în vremurile vechi circulau mai puţine cuvinte mari; eu, care nu mai fac parte dintre tinerii cei tineri, rămîn uneori mirat de marele număr de formule abstracte ce au invadat discuţiile politice. E uimitor cum o formulă se găseşte la capătul fiecărei fraze. Formula este bună, cînd rezumă realitatea, formula este rea, cînd înlătură realitatea, cînd te ţine în cercul vrăjit al cuvintelor luate din revistele franceze, din cărţile franceze şi din ziarele franceze, cari alimentează cugetarea noastră politică. Şi, odată ce partidul liberal a făcut aşa cu raliaţii, cu asimilaţii săi, cum vrea cineva să numească această categorie a călătorilor politici, a pribegilor peste graniţe care devin incomode pentru anume interese şi anume ambiţiuni, odată ce a făcut aşa partidul liberal, şi după el partidul conservator, s-a urmat şi de unul şi de altul, şi se urmează încă, căci sistemul este potrivit pentru interesele electorale. Ba s-a găsit un al treilea partid*; care a fost mai larg decît partidul liberal şi partidul vechi conservator, un partid însuşit fără paşaport. Iată prin urmare, în felul acesta, o nouă viaţă politică constituită. Şi-mi pare rău că această viaţă politică nouă s-a constituit, fiindcă din această constituire a noii vieţi politice rezultă o necontenită confuziune.
D-lor, dacă partidul liberal ar fi fost un partid al burgheziei, toată lumea ar fi ştiut că nu se putea aştepta de la partidul liberal în martie 1907 ca el să dea reforme agrare. Dacă partidul conservator ar fi fost un partid al marii proprietăţi rurale, foarte respectabil, dintr-o mulţime de puncte de vedere — este forma cea mai firească a silinţelor muncitorilor pămîntului, atît timp cît proprietatea mică nu se poate întinde, generaliza şi întemeia bine — dacă partidul conservator ar fi reprezentat deci proprietatea mare, lucru firesc, şi n-ar fi pretins că reprezintă şi burghezia, şi proprietatea mică, şi tot ce vrei, — ar fi ştiu măria sa în martie 1907, cînd măria sa avea cuvîntul, va să zică ar fi ştiut că nu se poate adresa nici partidului conservator ca să îndeplinească opera de reforme.
[Voci: La cine să se fi adresat?]
Vă rog puţintică răbdare, vin acolo numaidecît. Cînd o anumită operă trebuie să se îndeplinească de partide,
*	Partidul conservator-democrat al lui Take Ionescu.
;214
şi partidele nu sînt potrivite pentru a îndeplini această* operă, atunci, — cum s-a întîmplat lucrul şi în Austria şi aiurea, — atunci se face un minister de funcţionari, ori un minister de persoane cu autoritate, cu vîrstă, cu experienţă politică, care minister durează atîta vreme cît trebuie ca să îndeplinească opera pe care, din cauza legăturilor lor de clasă, partidele organizate nu o pot săvîrşi.
Şi pe urmă aţi fi venit d-voastră, liberali şi conservatori, şi vechea luptă elegantă din florete, luptă al cărui teatru e aci, şi a cărei scenă este locul de unde vorbesc eu, lupta aceasta s-ar fi continuat după cavalereasca tra~ diţiune de odinioară, fiindcă noi sîntem unul din cele mai bine crescute şi cele mai corecte Parlamente din Europa. Nesuflînd vîntul intereselor reale, aici nu se petrece ceea ce se petrece în Parlamentul din Pesta sau în Parlamentul din Viena; ne ocrotim unii pe alţii, ne măgulim unii pe alţii, ca întotdeauna cînd o adunare are un caracter mai mult academic, cum îl are Parlamentul român, Academia politică ar fi venit din nou cu cele două împărţiri clasice ale ei, după ce opera de reforme s-ar fi îndeplinit.
Ei bine, urez măcar ca de acum înainte, după ce s-a văzut că partidul liberal, cu toată bunăvoinţa, nu poate să îndeplinească marea operă de reforme, măcar de acum înainte să se caute alte drumuri în ceea ce priveşte politica internă.
Dar alte drumuri nu trebuiesc căutate numai în politica internă, ci trebuiesc căutate neapărat şi în politica externă.
D-lor, cînd au izbucnit răscoalele ţărăneşti, cînd într-un moment, graţie marii experienţe şi lucidităţii de spirit a guvernanţilor noştri, şi-au închipuit unii — dacă se face aşa rătăcire! — şi-au închipuit că această Românie poate să piară dintr-o zi pe alta şi, nu piere aşa uşor România d-lor, fiindcă s-a răsculat cîteva sate; cînd s-a spus, s-a strigat vorba aceasta: se poate ca România întemeiată cu atîtea jertfe să piară ca iluziunea unui visător; cînd s-a vorbit de intervenţiune străină, d-lor, nu ne-am temut, după cît mi-aduc aminte, de o intervenţiune rusească în România, ci a fost vorba de altă intervenţiune, a fost vorba de intervenţiunea bunilor noştri aliaţi, de inter-venţiunea Austriei.
Este un domn în Craiova care ocupase o funcţiune înaltă şi pe urmă spunea prin gazete, în auzul tuturor,,
215-
că d-nia sa avea informaţiuni pozitive, cum că oastea austriacă avea să intre în ţară şi să isprăvească odată cu noi! S-au mai trimis atunci şi oarecari scrisori, cari era foarte bine dacă nu se trimiteau, sau dacă s-au trimis, era bine să nu se fi aflat că s-au trimis.
Va să zică un moment s-a putut crede că aci în România poate să intervină Austria, ca sâ restabilească ordinea. Şi atunci îmi aduc aminte că, în mijlocul fricii partidelor, un ofiţer român şi nu un entuziast, o fire rece dintr-o familie care a jucat un mare rol în alcătuirea României moderne şi care se găsea în apropierea cuiva, care nu-1 învăţase a arunca cuvinte necugetate, zicea că, dacă s-ar întîmpla una ca asta, rostul oştirii române n-ar fi să aştepte oştirea austriacă, ca să potolească răscoala, ci locul ofiţerilor români ar fi în fruntea oricui ar veni, pentru ca la graniţă să apere teritoriul naţional.
De Austria s-a vorbit ca de restabilitoarea ordinei în România; dar ce fel de alianţă este aceasta şi ce fel de prietenie este aceasta care urmăreşte dificultăţile ce se pot ivi la noi şi care găseşte că se poate să se facă azi cu România, se poate să se facă azi între Carpaţi şi Dunăre, ce voise să facă în veacul al XVIII-lea cu boierii şi cu cărturarii de atunci?
Nu, d-lor, relele noastre le vom drege noi, la străini nu vom face apel şi nu vom îngădui niciodată bunilor noştri aliaţi să se amestece aci şi să facă ordine, fie în Interesul lor, fie în interesul unei clase care s-ar simţi jignită la noi în ţară.
Şi a mai trecut vreme, după această experienţă destul de interesantă, după intenţiunea care n-a fost dezminţită de vecinii noştri, cari au lucrat mai tîrziu în acelaşi sens ca să se adauge Bosnia şi Herţegovina, la ce, te întrebi? La Ungaria sau la Austria? Chestiunea rămîne încă nerezolvată, căci dreptul nu e nici al uneia, nici al alteia, dreptul e al rasei care locuieşte acolo şi căreia se dafco-reşte toată munca trecutului. S-a dovedit atunci că Austria, cînd este vorba de dreptul la viaţă al unei naţiuni, nu alege între duşmani şi prieteni, între aliaţi şi nealiaţi.
Dacă a trecut vremea şi noi am persistat în politica de prietenie cu vecinii de la Apus, cu vecinii Europei moderne, anul trecut, ţara întreagă protesta contra alianţei cu dînşii. Veţi zice: ce-i ce nu înţelegeau! Dar erau persoane cari sînt în măsură să înţeleagă, şi durerea şi — o înţelege fiecare întotdeauna — alte lucruri pot să nu le
:216
înţelegi, dar durerea ştii de unde vine. S-a vorbit anul trecut şi în Cameră de caracterul prea strict şi prea zadarnic al acestei alianţe care seamănă cu o vasalitate, o alianţă în care noi sîntem tîrîţi şi întrebuinţaţi pentru scopuri ce nu sînt ale noastre.
Se credea un moment că, în Adresa din anul trecut, o să fie măcar o întorsătură de frază cu un anume înţeles. Adresa, anul trecut, a fost făcută de partidul sau gruparea pe care, în Moldova de sus, o cuprinde momentan partidul literal.
Gruparea aceea crede să înghită partidul liberal acolo; partidul liberal crede să poată trăi alături de ea şi cu ajutorul acestei grupări. Este gruparea poporanistă, care nu e naţionalistă, ci poporanistă, fără vreo deosebire aşa de strictă de la o naţiune la alta. Oricum, fiind grupare nouă, oameni tineri, pretenţiuni mari, în adresa aceasta de anul trecut, ziceam că o să fie o indicaţiune. N-a fost, ci, dimpotrivă, s-a observat ca un fel de frică, cum că şi în această lipsă de indicaţiune s-ar putea ascunde cine ştie ce tendinţe, şi şeful acestei grupări, colegul meu ca profesor de universitate, d. Stere, scria un articol ca să arate că aşa sîntem lăsaţi de Dumnezeu pentru a merge, cu orice preţ, totdeauna cu Austria, ceea ce înseamnă: în urma Austriei! După aceea, cînd Adresa s-a prezentat unde trebuia să se prezinte, o indicaţiune de sus, care poate părea tot aşa de puţin constituţională ea şi manifestul de politică internă din martie 1907, a spus: politica României are tradiţiuni, tradiţiuni care nu trebuiesc atinse cu nici un preţ, fiindcă altfel ne-am alege cu pagubă. Pagubă avem însă şi astăzi şi cu toate acestea am rămas cu vechile noastre legături de alianţe.
Unde le avem? Unde voiţi, adică şi aici.
Cînd se va vota convenţiunea comercială nouă se va vedea mai bine această pagubă, dar mai ales paguba se vede dincolo.
Veţi zice: ce are aface? Sînt români supuşi austro-un-gari, Austro-Ungaria îi are în seamă, ea îi îngrijeşte părinteşte, noi n-avem dreptul să ne amestecăm, nici de la această tribună nu e voie să se vorbească de dînşii. Cînd se vorbeşte de politica externă are dreptul să vorbească cineva de toţi factorii cari joacă un rol politic extern. Nimeni nu cere, nici cel mai tînăr dintre tineri, nici cel mai entuziast dintre antuziaşti, necum un profesor de istorie. Nimeni nu cere, va să zică, ca în Mesaj, sau
21?
fn răspunsul la Mesaj, să se spuie anume lucruri lămurit. Lucrurile acestea, cînd se spun lămurit, au urmări. Nu sîntem în măsură să tragem aceste urmări. Cînd Victor Emmanuel, regele Sardiniei, a declarat în Parlamentul din Turin că sînt suferinţe italiene la care inima unui rege italian nu poate să rămînă nesimţitoare, ştiţi ce a urmat peste cîteva luni de zile. Nimeni nu zice să se facă aceasta, dar România este o aliată, se pare preţioasă — îmi închipui, de vreme ce aleargă toată lumea după noi cu fel de fel de excursii militare, în amintirea luptelor ruseşti de odinioară cu turcii, cu fel de fel de invitaţiuni la Viena, eu un fel de numiri în ordinele înalte ale ţărilor din Europa Centrală. îmi închipui că vom fi valorînd ceva, îmi închipui că ne-am putea lăsa mai grei, puţintel mai .grei în anumite momente, — nu mult, numai atît cît să se simtă că ne putem lăsa mai grei.
Totdeauna — căci de aceea există diplomaţi pe lume, si de aceea noi plătim diplomaţi — totdeauna un stat c„re reprezintă un principiu, are dreptul şi are putinţa să facă pe alţii să simtă de cîte ori acest principiu este jignit. Desigur că nu umblă cineva prea mult după iubirea românilor şi după alianţa credincioasă a României cînd strică, împotriva statutului bisericii ortodoxe din Ardeal, două alegeri episcopale una după alta. Nu umblă cineva după iubirea românilor şi după alianţa cu România, cînd admite ca în şcolile unde învaţă copii români, în şcolile acestea să li se predea catehismul şi rugăciunile în ungureşte. Şi nu umblă cineva după iubirea acestui popor şi după alianţa trainică cu România — lucruri legate între ele —, atunci cînd la plîngerea bazată pe statutul organic al Bisericii ortodoxe din Ardeal, la interzicerea din partea autorităţilor episcopale de a se învăţa catehismul şi rugăciunile în ungureşte, se răspunde de la „locurile prea înalte“ cu stricarea unei hotărîri sinodale cu desăvîrşire legală. Şi, iarăşi, ne întrebăm, ce fel de alianţă este aceasta şi cît valorează această prietenie a noastră — care ştim noi cît valorează în adevăr — cînd la tratatul de comerţ care se va înfăţişa în curînd voturilor noastre, se dă lovitura de moarte legăturilor care există între românii de dincolo şi cei de aci prin continua emigraţiune a păstorilor ardeleni, a mocanilor. S-a ridicat această chestiune şi a venit un comunicat guvernamental care a zis: nu se jignesc, ci-i dăm numai pe seama ungurilor. Nu-i îndemnăm noi pe unguri să fie împotriva lor, dar, dacă n-or
218
vrea să fie buni, ei bine, atunci vor fi răi, dar noi nu ne* amestecăm în această daraveră, în această ceartă dintre unguri şi români. Noi o să le dăm drumul mocanilor în ţară. Dar, dacă nu vor voi să-i mai primească ungurii înapoi, atunci aceasta — îi priveşte pe dînşii. D-voastre ştiţi, însă, d-lor, că emigraţiunea mocanilor nu se poate' face decît sub două condiţiuni: să-i laşi să treacă aci şi să-i laşi să se întoarcă înapoi. Care o să mai fie mocanul care vrea să vie la noi, atunci cînd ştie că la întoarcere o să-l oprească, la graniţă, ungurii?
Deci, cînd este vorba de tratate de comerţ, noi plătim ca turcul. Cînd este vorba de viaţa culturală şi religioasă a românilor de dincolo, tot noi plătim! Aceasta se pare că ar fi singura alianţă de care se pare a fi vrednic neamul acesta! Insă eu cred că el nu este vrednic numai de această alianţă, sau cel puţin nu este vrednic de o alianţă în aceste condiţiuni!
D-lor, o alianţă nu înseamnă o robire, şi aci nu avem de luat învăţăminte de la cine ştie cine, ci trebuie să reluăm învăţămintele de la d-nii noştri de odinioară, atunci cînd vecinii noştri ne numeau ,,Valahi perfizii Căci dacă ni s-ar zice şi azi tot astfel, aceasta ar însemna că avem conştiinţă de interesele noastre, ar însemna că nu ajutăm pe nimeni decît pe acel care ne ajută. Şi decît să primim, de nu ştiu de cîte ori, de la Viena certificate de bună purtare, mai bine să se lipească pe frunţile noastre certificatul de isteţime politică şi simţ politic ce se lipea pe frunţile domnilor de odinioară!
Cînd un stat este slab ca al nostru, cînd acest stat are duşmani în vecinii săi, cînd aceşti vecini deţin teritorii locuite de români, teritorii asupra căror românii au drepturi istorice, cari se rezolvă în situaţiunea lor culturală de azi, ei bine, statul acesta nu mai poate să facă pe amorezul de inimă albastră, zicînd: dragostea mea este fără sfîrşit! [Ilaritate].
El trebuie să se uite în toate părţile şi fiecăruia să-i dea în măsura în care i se dă.
Am auzit aci în Cameră, cîndva, de mult, pe cineva care zicea: îmi dai, îţi dau!
Ei bine, dacă aceste vorbe au valoare în politica internă, cu atît mai mult trebuie să introducem aceste cuvinte şi în politica externă.
Şi cred că înţelesul acestor cuvinte ar fi mai onorabil şi mai folositor acolo, decît aci!
219
D-lor, încep acum a treia parte a acestei scurte cuvîn-tări, şi am încheiat.
Cînd guvernul liberal a venit în martie 1907, el nu avea numai datoria de a da adevărate reforme şi, dacă el nu putea să le dea, atunci nu avea decît să nu primească 'situaţiunea. Nu avea numai datoria de a da, prin adevărate reforme, o nouă Românie. Şi nu avea numai datoria ele a vedea dacă n-a venit clipa pentru o nouă îndreptare pe terenul politicii externe; ci avea marea datorie de a restabili ordinea, de a crea o nouă ordine!
D-lor, ordinea cea veche o cunoaştem eu toţii.
Acea ordine veche a murit în martie 1907. Aceasta este singura victimă pe care noi trebuie să o plîngem. Ordinea cea veche era ordinea fricii celui mic de cei mari, şi a obrăzniciei celui mare faţă de cel mic. Ce nu era îngăduit unui funcţionar român înainte de martie 1907, era ca un vechi bei din Bosnia faţă ele populaţiunea supusă, După 1907, ceea ce fusese cu putinţă pînă atunci, nu mai era cu putinţă. Şi atunci conservatorii au venit, potrivit cu vederile lor, cu o soluţiune, o nouă adminis-traţiune, o nouă ordine, răzimată pe autoritate — autoritatea este principiul oricărei activităţi a unui partid, a unui guvern conservator. Liberalii puteau ei să fie ori cu vechiul principiu al ordinii, robia celor de jos faţă de cei de sus, şi abuzul celor de sus faţă de cei de jos, ori cu principiul pur conservator, al autorităţii, şi în afară de dînsa nimic? Nu! Trebuia, pentru întîia oară în această ţară să se stabilească o nouă ordine, rezemată pe cel mai strict exerciţiu al dreptăţii. Răscoalele au fost şi o mişcare în contra degenerării continue de dreptate, de la aceste răscoale înainte, ordinea cea nouă trebuia să se rezeme pe o absolută dreptate. Aceasta trebuie să fie şi faţă de instituţiuni, şi faţă de oameni. Dreptatea faţă de institu-ţiuni? Desigur [.. .]
D -lor, în răscoale, graţie zăpăcelii de care au fost prinşi, cei care nu aveau dreptul atunci să fie zăpăciţi, graţie puţinei deprinderi a unor administratori foarte ordinari de a funcţiona în împrejurări extraordinare, graţie lipsei de solidaritate românească într-o clasă şi o alta, putea să existe foarte bine interesul de dor şi acest sentiment de solidaritate să nu fie distrus, graţie lipsei sentimentului de milă, sentimentului de dreptate, graţie lipsei de sentiment creştin al oamenilor din această ţară, s-au omorît o mulţime de ţărani. Cîţi? Să-i ştie cine îi are pe
220
suflet! Nu ştiu cîţi sînt, mă îngrozesc să le fac socoteala! Ei bine, s-au ucis o mulţime de cetăţeni nevinovaţi ai acestei ţări. Să fi fost vinovaţi chiar, nu avea dreptul cineva să-i ucidă. Camera îngăduise proclamarea stării marţiale, starea marţială nu a fost însă proclamată. Oamenii aceştia, vinovaţi sau nevinovaţi, au fost ucişi fără ca un singur act de îndreptăţire să se fi putut înfăţişa pentru uciderea lor, a intervenit o amnistie, amnistie pe care am cerut-o la cîteva zile după intrarea mea în această Cameră, această amnistie a intervenit pentru ţărani, cu rezerva expresă că nu pentru acei ţărani cari s-ar fi făcut vinovaţi de omor. Prin urmare, nici un ţăran care ar fi ucis nu a fost iertat prin amnistie, cu atît mai puţin acei care au ucis pe ţărani, oameni culţi, repre-zentînd statul, oameni cari trebuiau să cunoască normele de drept, cari, oricît de mare ar fi fost sălbăticia răzbunării, care clocotea în sufletele lor, nu aveau dreptul să omoare, în ciuda tuturor legilor, împotriva tuturor legilor, cetăţenii români, oamenii aceştia, oricare ar fi fost situa-ţiunea lor, nu se pot numi altfel decît asasini. Cum poate să stabilească însă cineva o ordine rezemată pe dreptate în această ţară, cît timp nu ia nici una din cele dintîi măsuri măcar pentru pedepsirea acelora cari s-au făcut vinovaţi de aceste asasinate? D-lor, o bucată de vreme se uitase lucrul acesta.
In primăvara trecută, după închiderea Camerei, a înviat însă din nou conştinţa lor, şi nu se poate ca, la deschiderea Camerei, acum, să nu răsune aci ceea ce s-a descoperit în sarcina acelor cari s-au acuzat unii pe alţii de asasinate.
în anul trecut a căzut ministrul de război*, cu un duios asentiment între majoritate şi minoritate; şeful guvernului s-a ridicat şi a făcut o declaraţiune, care nu scuză pe colegul său, l-a lăsat să cadă, l-a ţinut o bucată de vreme în disponibilitate, şi acum este numit comandant al diviziei de la T. Severin şi rămîne totuşi senator de Tecuci; ciudată dispariţiune de pe banca ministerială, ciudată părăsirea acestui ministru pe care, cu asentimentul şefului său, îl condamnă minoritatea, ciudată numire a ministrului de justiţie ca înlocuitor la război tocmai în vederea anchetei făgăduite, ciudată încetarea acestei anchete şi numirea mai tîrziu a fostului ministru de răz-
*	Generalul Averescu.
221
boi într-un post fie şi numai aşa de însemnat, ca acela de comandant la Sever in. Fostul ministru de război, contra căruia d. Marghiloman — care a contribuit atît de mult la strămutarea d-sale aiurea — în ultimele zile ale trecutei sesiuni parlamentare, avea de prezentat oarecari plîngeri pe baza unei broşuri apărute, nu ştiu dacă în condiţiunile îngăduite de regulamentele militare, din partea acelui ofiţer. Generalul Averescu, ajungînd liber pe mişcările sale, după închiderea sesiunii parlamentare, dă unui ziar din Bucureşti, scris în româneşte [...], dă ziarului aceluia declaraţiuni formale în ceea ce priveşte omorurile neîngăduite şi vrednice de pedeapsă de pe vremea răscoalelor. Iată ce zice d. general Averescu:
„Ofiţerii inferiori nu sînt vinovaţi, fiindcă au procedat conform ordinelor superiorilor. Trei generali, doi de divizie şi unul de corp de armată, s-au făcut vinovaţi de a fi nesocotit ordinele categorice şi precise ale ministrului de război şi au procedat în chip sălbatic, comandînd uciderea sătenilor fără de rost, fără judecată, fără de ordin superior.
Aceşti trei ofiţeri, trei generali, a declarat d. general Averescu, sînt generalii de divizie Lambrino, Gigîrtu şi generalul de corp de armată Vasiliu Năsturel. In privinţa acestuia din urmă, a adăugat ministrul de război, cazul este cu atît mai grav, cu cît s-a amestecat într-o afacere care nu-1 privea. Intr-adevăr, — zicea ministrul — eu, pentru a scoate din cauză pe Alteţa Sa Principele Moştenitor şi a nu-1 pune să comande în această nenorocită represiune, am dispus ca operaţiunile militare să fie făcute direct de generalii de divizie şi nu înţeleg de ce generalul de corp de armată Vasiliu Năsturel s-a amestecat, fără de drept, în represiunea răscoalelor64.
Mai formală declaraţiune decît aceasta — iar nu ştiu întrucît regulamentele militare dădeau voie generalului Averescu să o facă unui ziar din Bucureşti — mai formală acuzaţie nu se poate.
Credeţi că a revenit asupra ei?
Nu; şi credeţi că aceia de cari era vorba au tăcut? Deloc, fiindcă, îndată după aceasta, generalul Vasiliu Năsturel, care este acum la pensie, dar nu este de ajuns ca să treci la pensie ca să se închidă anume dosar, d. general Vasiliu Năsturel răspunde şi spune că: „Pînă la sosirea ordinului de a trece direcţia acestor operaţii comandanţilor de divizie, nu am urmat decît conform celor
222
precizate de legile şi regulamentele în vigoare privitoare la rebeliuni64.
El declară că, dacă colegul său, fost ministru de război In martie 1907, menţine acuzaţiunile sale, „a spus cele mai josnice calomnii44. Mai edificant nu se poate: ministrul de război pe timpul răscoalelor acuză trei generali că au săvîrşit asasinate. El păstrează declaraţiunea sa. Un general care răspunde trimiţînd expresiune acestei considera-ţiuni şi în acelaşi timp spuind că n-a făcut altceva decît să execute ordine şi să urmeze „legile şi regulamentele în vigoare privitoare la rebeliune44!
Nu ştiu ce poate fi regulamentul acela. Aud că acum de cîtva timp ar exista un regulament care întrucîtva ar îngădui astfel de interpretare criminală. Nu ştiu ce cuprindeau celelalte. Ştiu însă că în ţara românească nu există pedeapsă cu moartea nici împotriva celui mai odios asasin; ştiu că aceasta este o ţară de drept, şi că nimănui nu-i este îngăduit, în nici un fel de împrejurări, să ucidă un om împotriva legii, fără a se face pasibil de urmările, de condamnaţiunea care se cuvine aceluia care săvîrşeşte moarte de om împotriva legilor ţării.
A răspuns şi d. general Gigîrtu: a spus că lasă istoriei judecata în această privinţă. Mă rog, nu ştiu ce-o să zică istoria peste cîtăva vreme, nici nu mă priveşte; istoria aşteaptă, însă, desigur, ca societatea de astăzi să întărească din nou simţul de lege şi de dreptate, pedepsind pe cine trebuie pedepsit.
Dar, d-lor, în discuţiunea aceasta a mai ieşit la iveală ceva: o telegramă pe care aţi citit-o mai toţi, dar e bine să v-o reamintiţi:
„Prefectura judeţului Argeş.
Către poliţia oraşului Piteşti.
D. comandant al regimentului Gorj, prin telegrama nr. 4261, mi-a comunicat următoarele:
D. General Lambrino ordonă ca, capii răsculaţilor instigatori prinşi asupra faptului sau imediat în urmă, să fie executaţi îndată.
p. prefect, C. Cristescu“.
Nimeni n-a declarat această telegramă falsă. Prin urmare, un prefect, pe baza ordinului unui general, ordonă uciderea oamenilor împotriva tuturor normelor de drept şi împotriva legilor acestei ţări.
Peste cîtăva vreme, după aceasta, tot ofiţeri din acei cari au participat la represiune au dat spectacolul din
22S
Giurgiu. Un avocat a omorît un ofiţer; a scăpat Ia curtea cu juri. Ofiţerii au vrut să se răzbune, năvălind pe străzile Giurgiului împotriva adversarilor. Scene de război civil! Şi in privinţa ofiţerilor pedeapsa a trecut iertătoare. Guvernul n-a cutezat a-şi face datoria.
Prin urmare, cînd instrucţiunile fundamentale se atacă intr-o vreme în care toată lumea cere ordine, cînd acte criminale se săvîrşesc fără să se facă o anchetă şi guvernul să invoce altceva decît, ca şi generalii de la Craiova, justiţia istoriei, şi cînd, în urma acestora, se petrec scene de anarhie, fără ca guvernul să poată lua o atitudine, tocmai pentru că nu a luat atitudinea cuvenită faţă de acei ce comiseseră actele acelea, ce să ne mai mirăm cînd cei de jos, cei neluminaţi, cei fără cunoştinţă de legi, s-ar deda la cele mai din urmă excese! Nu, d-lor, cum nu s-ar putea ca România să meargă pe căi normale fără ca prin reforme să i se facă o viaţă nouă, în zadar s-ar
vorbi.în..toate Mesagiile de .pe lume şi în Adresele care
parafrazează acele Mesagii de liniştea şi de fericirea ţării» pînă cînd simţul cel mai elementar de dreptate nu va fi satisfăcut*.
■ D.A.D. nr. 8, din 28 noiembrie 1909t p. 32—38.
*	Discursul lui N. Iorga a primit replica a mai multora dintre deputaţii majorităţii: I. Gh. Duca şi Em. Culoglu, C. Banu..„ Primul a încercat să apere politica, considerată tradiţională, a României de bizuire pe Tripla Alianţă, cerînd curmarea actelor şi declaraţiilor care ar putea irita îndeosebi Austro-Ungaria, cerere pe care o întemeia pe imposibilitatea de a fi „deznaţionalizat un popor, care aproape 2000 de ani a ţinut piept tuturor năvălirilor şi a supravieţuit tuturor furtunilor". Cel de-al doilea, care a fost şi raportorul Comisiei de răspuns la mesaj, s-a simţit dator, cu precădere, să evidenţieze nota de puternică ironie a discursului lui N. Iorga, care „s-a ridicat în cenzor al Partidului liberal şi al Partidului conservator, în cele două fracţiuni ale sale: ... d-sa vine şi ne apreciază pe noi, pe noi toţi, liberali şi conservatori, ca pe nişte inconştienţi, fiindcă d-sa ne spune că trăim într-o atmosferă de beatitudine, că toate le găsim bune în această ţară şi credem că nu mai e nimic de făcut, pe cînd d-voastre vedeţi că cu toţii ne străduim să îmbunătăţim pe cît se poate toate ramurile de administraţiune şi tot ceea ce e relativ la această ţară...“. Fireşte, Em. Culoglu, ca mare proprietar, nu se putea referi decît la „toate ramurile de administraţiune..
Cît despre C. Banu, l-a calificat pe deputatul de Prahova ca pe un romantic, un romantic al politicii, trăsătură din care ar izvorî nemulţumirea sa faţă de partide, de politica agrară, de reforma finanţelor şi... de convenţia comercială cu Austria,
224
„împotriva Constituţiunii, împotriva libertăţilor elementare în orice societate moderna
16 decembrie 1909
Onorată Cameră. Nu am nici un motiv să apăr acest proiect de lege. Se va vedea dimpotrivă că am motive să nu-1 aprob. Nu este vorba numai de moralitate politică sau de sentimentul care trebuie să lege pe toţi oamenii cari fac politică cinstită şi cu gîndul la interesele neamului şi statului, este vorba de altceva. [...]
Suferinţele muncitorilor, ca orice suferinţe omeneşti şi mai ales ca orice suferinţe româneşti pe acest pămînt românesc, aceste suferinţe găsesc răsunet în inima mea. [. . .] Fiindcă este unul dintre cele mai benigne proiecte de legi, cum sînt toate proiectele de legi de represiune grozavă, la înfăţişare, în fond foarte blajină, şi în aplicare1 nu ne putem închipui că proiectul acesta al d-lui ministru Orleanu se va vota, şi se va vota fără îndoială, dar după ce se va vota, ce schimbare s-ar putea petrece în ceea ce priveşte acea forţă antisocială de la care a plecat glontele criminal?
Ce se va petrece? Nu se va petrece nimic. In proiectul acesta de lege se specifică anume că toate persoanele,, funcţionari sau lucrători de ai statului, cari ar vroi să facă parte dintr-o asociaţiune sindicalistă, natural, s-a dat o formă mai vastă rostului pe care-1 urmăreşte legea, deci* orice persoană, dacă este în serviciul statului sau este plătită de stat, trebuie să facă o petiţiune la ministru ca
*	Discurs rostit pe marginea „Proiectului de lege care reglementează dreptul de asociaţiune al funcţionarilor, meseriaşilor* muncitorilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor pu-blice“ prezentat de M. Gh. Orleanu, ministrul industriei şi comerţului.
225
să se poată asocia, şi nu ştiu care va fi atitudine^ diferiţilor miniştri, dar se poate să fie unii miniştri cari să aibă slăbiciunea de a da curs unor asemenea petiţiuni, pentru
cari ar trebui să facă şi un birou special, anume pentru persoanele ce vor să intre în sindicate şi să facă politică revoluţionară. Atunci nu ar mai trebui să întrebăm pe criminalul de mîine*, şi să ferească Dumnezeu pe persoana împotriva căreia s-ar îndrepta el, nu ar trebui să-l întrebăm de ce a săvîrşit atentatul, fiindcă va putea spune: am făcut cerere la d. ministru, d-sa a primit o instituţiune ca aceea unde doresc să intru, cu un scop eminamente politic, sau un scop economic dar cu o nuanţă revoluţionară, d. ministru a opinat că pot să fac parte din ea. Şi, de îndată ce d. ministru a opinat, el nu se mai preocupă de ceea ce se face la sindicat. Prin aceasta însă el dă brevet de sindicalişti, de revoluţionari, el dă permisie de a putea să fie cineva revoluţionar într-un anume moment. Şi, astfel, s-a rezolvat chestiunea sindicalismului în România.
Dar să zicem că vine un alt ministru cu o altă concepţie şi zice: eu nu dau voie nimănui să intre într-un sindicat. Prin urmare, toate petiţiunile acestea le refuz. Ei, aceasta însemnează suprimarea. Dacă se urmăreşte suprimarea sindicatelor, de ce nu avem curajul, dacă putem să avem acest curaj împotriva Constituţiunii, împotriva libertăţilor elementare în orice societate modernă, de ce nu avem curajul să spunem: sindicatele le considerăm răufăcătoare şi le desfiinţăm. [. ..]
Dar legea aceasta nu se ocupă numai de sindicate, se ocupă, fără o mare legătură şi fără vreo nevoie momentană, se ocupă şi de grevă destul. Ea zice; da, are voie
*	Criminalul care a „atentat44 la viaţa primului-ministru Ion
I. C. Brătianu în 8 decembrie 1909 n-a fost decît un simplu executant al înscenării făcute de Siguranţă. Atentatul urma să servească drept pretext în vederea luării unor măsuri excepţionale pe linie de stat împotriva mişcării socialiste. Cum Gh. Stoenescu-Jalea n-a urmat întocmai scenariul desemnat, ci, în loc de cîteva focuri în aer, a tras în direcţia primului ministru, iar apoi a fugit nu spre maşina care il aştepta, ci în sens contrar, mulţi au crezut că realmente Ion I. C. Brătianu fusese ţinta unui atentat menit să-l suprime. Presa burgheză şi autorităţile au speculat faptul că Stoenescu-Jalea fusese cu ani în urmă membru al sindicatului ceferiştilor şi au organizat o întreagă campanie de persecuţii împotriva mişcării muncitoreşti, care a culminat cu votarea legii Orleanu, denumită de socialişti „legea scelerată44.
226
oricine, însă dacă se va întîmpla că un lucrător în acea grevă a întrebuinţat mijloace de constrângere-şi nu ştiu ce mai zice, atunci este dat în judecata judecătorului de pace şi judecătorul de pace trebuie să judece repede şi trebuie să-l condamne la cîteva luni sau la cîţiva ani de închisoare. Aşa este redactată legea, că legiuitorul se vede că doreşte ca judecătorul de pace foarte iute să condamne mai curînd la cei doi ani de închisoare decît la cele două luni.
Ei bine, mijloacele de dovadă în cazurile acestea sînt aşa de slabe că nu un singur lucrător va cădea jertfă sentimentului de antipatie al patronului şi mărturiilor false ale colegilor săi, cîştigaţi într-un fel sau în altul.
D. ministru Orleanu ştie desigur mai bine legislaţia din străinătate — cea din ţară nu o poate şti bine fiindcă nu există, — dar ştie mai bine legislaţia din străinătate decît mine şi îmi închipui că o lege privitoare la grevele din atelierele particulare, o lege de aceasta nu se înfăţişează în nici o ţară din Europa cu acest caracter de lipsă a garanţiilor de dreptate, cu caracter de lipsă a garanţiilor de libertate.
(O voce: Nu priveşte stabilimentele industriale particulare, ci numai ale statului).
Atunci răzbunările se vor petrece acolo cum s-ar putea petrece şi aiurea.
(G. Mârzescu, raportor: Dreptul de grevă este legitim pentru industriile particulare.)
D-le Mârzescu, îţi va veni rîndul mai pe urmă.
D-lor, eu cred că nu prin această lege se poate răspunde la atentatul din zilele din urmă, că o acţiune de apărare a societăţii noastre se impune, însă această acţiune ... D-lor, se cunoaşte că d. Pherekyde este ministru de interne, fiindcă altfel m-ar apăra împotriva explicaţiunilor pe cari vi le daţi d-voastre înainte de a veni la tribună. — Deci, d-lor, eu cred că împotriva unui act criminal ca acela care s-a săvîrşit zilele trecute, era cu totul altceva de făcut decît acel puţin care se face într-o formă nedibace, nepotrivită cu Constituţiunea şi concepţiunea actuală a rostului unui stat modern, prin legea care se înfăţişează astăzi.
D-lor, oricît s-ar spune că acel care a tras cu revolverul, — desigur, nu era un om care pătimea după urma sărăciei, nu era sărac care să nu aibă cu ce să se ţie, era om singur, plătit destul de bine, şi îşi permitea chiar
22?
anumite plăceri ale vieţii sociale, cum a declarat singur, nu era desigur un muritor de foame, dar ce a făcut el derivă clintr-o stare de spirit nemulţumită, pe care o produce fără îndoială reaua situaţie a celei mai mari părţi din muncitorimea noastră.
N-avem o legislaţiune care să asigure muncitorimea, nu ne-am gîndit la problema muncitorilor niciodată, nici la seriozitatea, nici la întinderea ei. A mers fiecare cum a putut: bietul om fără apărare, cu mijloace aşa de reduse; celălalt cu toate mijloacele de apăsare, aşa cum le-a îngăduit indiferenţa oricui s-a succedat la putere. Şi, dacă ar zice cineva în ţara aceasta românească fericită că muncitorii sînt fericiţi, dacă s-ar spune că în ţara muncitorilor fericiţi n-avem nici o măsură de luat pentru a face să dispară toată primejdia care poate să plece din starea de mizerie de la oraş, care se poate pune alături de starea de mizerie de la sate, s-ar putea răspunde cu acte oficiale ca să se dovedească în ce stare de absolută sălbăticie se găsesc legăturile dintre patron şi muncitori în tot cuprinsul României în chiar acest an.
Am avut în mînă, şi am luat note, raportul d-lui dr. Popescu, trimis de serviciul sanitar în cercetarea fabricilor din ţară. Nu zic că cineva care citeşte raportul acesta ar putea să încerce măcar o scuză a unui act atît de odios, încît cel mai odios dintre oameni, reprezentînd cel mai odios dintre partide, n-ar putea să încerce nici pe departe a-1 scuza, dar, citind raportul d-lui dr. Popescu, va înţelege o sumedenie de lucruri [. ..].
Iată, d-lor, ce se poate citi în raportul d-lui dr. Popescu, care a cercetat numai un număr mic de fabrici din ţară, şi în acest număr mic de fabrici a putut ca să culeagă următoarele constatări: s-a dus ia Azuga, a vizitat fabrica de acolo, fabrică bună, lăudată, şi cercetînd locurile unde se adăpostesc lucrătorii, spune că a găsit „tipurile adăposturilor oamenilor de rînd de la începutul epocii istorice pînă în zilele noastre'4.
Va să zică corespund cu tipurile locuinţelor troglodiţilor de pe vremuri [...].
Mai departe, în locuinţa cutare îşi are ca documente „procesele-verbale de contravenţie la igiena şi salubritatea publică4*, ea e un focar de febră tifoidă; pînă dăunăzi se bea apă „în imediata vecinătate a latrinelor46.
Şi la noi se lucrează mereu în aceste condiţii fără să împiedice nimeni. La fabricile de zahăr, în perioada lu~
228
crului. celui mai înteţit, se lucrează şi ziua şi noaptea, fără să intervie nimeni. La noi copiii lucrează la ferăs-traiele cu aburi şi s-au găsit un număr de copii cu degetele tăiate nu numai din fatalitatea maşinilor, ci şi din lipsa de gospodărie în ce priveşte pe muncitorii din fabrici în România.
Va să zică s-a constatat la fabrica de zahăr din Roman că o singură echipă „lucrează ziua ca şi noaptea, sărbătoarea ca şi lucrătoarea44, şi d. Popescu a mai văzut ceea ce se cuprinde în următoarea caracteristică frază: „aşternutul lor e scîndura goală, nimeni nu se dezbracă vreodată''.
Va să zică, stau de lucrează cu zilele, cu săptămînile şi acolo, pe scîndura goală, fără să se dezbrace, dorm zi de zi. Este raportul oficial.
La Argeş, la o societate de lemnărie, „se hrănesc şi trăiesc detestabil44. Locuinţele sînt „surpături scunde, rău luminate, rău ventilate şi din cale afară de murdare44. Pe lucrătorii săteni îi numeşte: „iloţii fabricilor noastre44, şi în ceea ce priveşte situaţiunea generală reprezintă „cea mai de jos treaptă a propăşirii culturalei
„Femeile locuiesc acolo claie peste grămadă, actele cele mai imorale se petrec zilnic. Plîngerea multora e promiscuitatea în care trăieşte lumea aceasta44.
Şi doctorul însemnează anume ce boale se răspîndesc acolo. Este şi caracterul extraordinar de violent pe care îl are răspîndirea acestor boale. Nu este aşa, sînt cuiburi de fericire în această fericită ţară! Şi cînd cineva care pretinde că vrea dreptate se autorizează de la această stare de mizerie pentru a face o ticăloşie, noi nu avem altceva de făcut decît să mai strîngem niţel robinetul, să-i punem să ceară voie prin petiţiuni de la minister ca să facă socialism, căci aceasta însemnează proiectul de lege de acum: socialism cu brevet şi cu garanţia guvernului, nu „sans garanţie du guvernament44. Este garanţia guvernului, de vreme ce i-a dat voie să se înscrie acolo.
La o societate româno-italiană. Ştiţi d-voastre ce însemnează o societate româno-italiană. Nici români nici italienii [...]. La o societate româno-italiană din Iaşi se vorbeşte astfel de copii:
„îndemnul la muncă fără preget e, în cazul cel mai bun, insulta44. încolo, pentru copii şi pentru adulţi, groaznicul sistem de stoarcere [...].
229
Aiurea vorbind de adulţi, dr. Popescu zice: „lucrează 12 ceasuri pe zi“. Desigur şi copiii. De acea, „nu se observă la băieţi dezvoltarea normală a corpului sănătos şi bine hrănir4.
La o fabrică de spirt, cînd a vrut să intre medicul în bordeiul în care stăteau lucrătorii, nu numai că l-a trăz-nit mirosul infect care se dezvolta din această gaură de sub pămînt, dar zice că s-a creat chiar un fel de ceaţă, care a durat cîtăva vreme! Vedeţi, murdăria nu atingea numai mirosul, ci murdăria aceasta lua o calitate vizuală, pe care nu o constată cineva decît la infamele cuiburi africane!
La ,,Steaua Română4^ societate de petrol favorizată de statul român, care beneficiază de legea votată anul trecut în ceea ce priveşte terenurile de petrol de Ia Moreiii, care stăpîneşte un tîrg întreg, Cîmpina, acolo unde am vrut să mă duc să vorbesc cu privire la un subiect de literatură românească [...], iată ce constată d-ruL Popescu : Trăiesc şi se hrănesc detestabil, au paturi de sein-duri fără cel mai simplu aşternut, grajdurile le-a găsit însă în cele mai bune condiţiuni, „grajdul şi remizele sînt cochet de bine întreţinute44! Natural, că dobitoacele patronului au dreptul să trăiască în împrejurări cu mult mai bune decît aceste inferioare animale, pe pămîntul cărora se găsesc şi trăiesc aceşti exploatatori ai bogăţiei noastre!
Se mai adaugă de către doctor: „Steaua Română44 a clădit „şi susţine o şcoală germană44.
Mă rog, dacă grajdurile sînt într-o stare bună, dacă se întreţine o şcoală pentru copii germani şi pentru copii români şi mai ales o şcoală a copiilor germano-români, copii cari nu sînt nici germani, nici români, cari nu sînt nici una, nici alta, ci sînt cam ceea ce sînt la Iaşi ita-liano-români, nimeni nu are nimic de spus.
La Goetz se găsesc copii cu degetele tăiate.
La Ciobănuş se uită oamenii în pustiuri şi se face un hambar care să servească şi ca biserică şi ca şcoală, vă rog, să citiţi raportul d-lui dr. Popescu şi vă veţi convinge că biserica şi şcoala aceasta sînt făcute sub acelaşi acoperiş şi între aceeaşi pereţi. Ce fel de biserică o fi aceea în care să se poată face în cursul săptămînii şcoală şi ce fel de şcoală în care duminica şi sărbătorile să se poată face rugăciunile, nu înţeleg.
D-lor, aceasta e starea lucrătorilor români în anul 1909, aproape anul 1910, stare care ne aruncă în rîndul po~
230
poarelor sălbatice, stare care nu e numai dezonorantă, ci periculoasă pentru noi. De obicei acela care ia revolverul în numele mizeriei nu e un muritor de foame, ei unul dintre aceia cari poate trăi, cari au cu ce să trăiască, dar cînd îl iei la socoteală şi-l întrebi, pentru ce ai luat revolverul, îţi răspunde cu starea de mizerie care este.
Il	poţi pedepsi şi cu aceasta fiindcă articolele penale sînt acolo pentru a pedepsi, nu pentru a garanta, pentru a asigura o societate. Dar e cu totul altfel pedeapsa atunci «cînd şti că poţi înlătura orice apărare a acelora care cutează a vorbi, decît atunci cînd pedepseşti pe aceia cărora nu le vei putea aduce argumentele împotriva unora din argumentele lor.
Dar mai este ceva, s-a spus că ticălosul acela este sindicalist cheferist. Barbar cuvîntul, barbar actul, barbar sindicatul din care face parte. Dar puţintel cam barbară şi această instituţiune a C.F.R., aşa cum se înfăţişează ea faţă de lucrătorii ei.
Bine, d-lor, C.F.R. întrebuinţează astăzi o întreagă armată, 30 000 de lucrători, şi cu mîndrie vedeam că scrie cineva: este o instituţiune care întrebuinţează 30 000 de lucrători, mii de oameni din aceştia se găsesc aci în Bucureşti.
între ei domneşte de multă vreme o stare de lucruri nenorocită.
Nu este greu să o afle cineva, toată lumea o ştie. [...]
Dar, d-lor, nu se poate îngădui altceva, pe care nu-1 fac acei mici lucrători săraci de la căile ferate, pe care îl fac însă cei mari. Cum se poate admite să ai în mîna ta 30 000 de oameni, fără să fi făcut ceva pentru viaţa lor mai bună, fără să fi întemeiat în marginea acestui Bucureşti, aşa de potrivită pentru colonizări, un loc curat, sănătos, în care cei cari fac parte din corporaţia ,,che-feristă44 de la Bucureşti, să-şi poată găsi adăpost. Vin conductori, vin focari, vin maşinişti din toate părţile ţării, şi se înfundă prin cîrciumi [... ] să se distrugă trupeşte şi sufleteşte. Şi cei din capul căilor ferate nu cred că este bine ca să se pună la îndemîna acestor 30 000 de oameni, ici şi colo, un mediu sănătos şi moral pentru ca în sufletul lor să nu germineze sămînţa rea, pe care unii au fost prevăzători să o arunce. Cînd căile ferate aduc cîş-tiguri, cînd cîştigul este aşa de mare încît poate să mărească lefurile inginerilor cari nu s-au plîns niciodată
231
şi nici nu au ameninţat cu greva, şi nu au spus că vor trage cu revolverul, dar îi mulţumeşti fără să-ţi ceară, din mulţumită în mulţumită, să nu te gîndeşti că aci. într-un cartier mai dosnic din Bucureşti, să faci o casă a lor, acolo să-şi găsească orfelinatele lor, acolo să-şi găsească adăpost pentru bătrîneţele lor, acolo să-şi găsească un spital pentru anumite cazuri, cînd nu-i primesc spitalele celelalte, să găsească acolo o sală de conferinţă, să găsească ei, oamenii aceştia, totdeauna ceva care să le stea la îndemînă, fie ca să le ajutaţi trupul, fie ca să le înălţaţi sufletul. Particularul cumpără biletul, i-1 ia conductorul în tren, marfa plăteşte şi la sfîrşitul anului se fac socotelile. Din funeţionarism şi rosturile de cancelarie n-a crezut că trebuie să iasă căile ferate. Cum le-a lipsit concepţiunea economică, în ceea ce priveşte dezvoltarea bogăţiilor ţării, tot aşa le-a lipsit concepţia umană în ceea ce priveşte cultura unor oameni care era încredinţată grijilor lor.
Fără îndoială că aceasta nu prea creează o scuză pentru ticălosul cu revolverul din zilele trecute, dar aceasta-1 face să poată aduce un argument pe care nu-1 putem respinge. Şi de cîte ori o societate pedepseşte fără să fie respinse toate argumentele violentului, care face nedreptate, de atîtea ori societatea aceasta este în oarecare stare de slăbiciune faţă de acel om. [.. .]
D-lor, o stare de spirit nu se poate combate altfel decît prin crearea altei stări de spirit. Apoi este o înţelepciune politică aceasta: vezi că fierbe înlăuntru şi capacul se mişcă, iar d-ta vii ca un foarte cuminte bărbat de stat şi apeşi deasupra capacului, nu te gîndeşti că trebuie ori să împiedici de a fierbe, ori, dacă apa tot fierbe, zbori cu capac cu tot! Este o stare de spirit nenorocită şi duşmanul nostru este această stare de spirit şi acestei stări de spirit nu i se poate opune altceva decît o altă stare de spirit sănătoasă şi fericită. Ce s-a făcut pentru a se crea această stare de spirit? Ştiţi d-voastre că în cîte oraşe are România nu se află nici o bibliotecă orăşenească întreţinută de stat? Aveaţi una în Bucureşti şi s-a trecut la Academie şi trebuie să aducă dovadă cine vrea să citească că este bărbat învăţat.
Nu există în toată România nici o bibliotecă publică şi se miră cineva că asemenea fantaz umblă prin mintea oamenilor lipsiţi cu totul de lumină. Unde este întuneric sînt stafii şi unde sînt stafii se face rău. [...] Cînd această
232
stare de spirit există şi nu de ieri alaltăieri, ci există de zeci de ani, cînd toate guvernele nu au făcut altceva decît ca necontenit să se apere împotriva adversarilor de partid, a duşmanului lor firesc, cînd nici un guvern nu s-a gîndit să lumineze această întunecime, şa lumineze acest gol de ştiinţă din mintea acelor de jos, ne mai mirăm atunci că din această stare de spirit poate să iasă lucrurile cele mai groaznice din punctul de vedere al dreptului şi lucrurile cele mai ameninţătoare din punctul de vedere al interesului societăţii pentru care muncim. Şi muncim şi noi aceştia adesea o muncă tot aşa de grea ca şi munca acelora cari stau în ateliere şi cari eu braţele lor ajută la dezvoltarea acestei naţiuni. [...] Ei bine, d-lor, astăzi îşi răzbună această îndelungată neglijenţă, această neîncredere a noastră. Ea face ceea ce a-ţi văzut, şi cîtă vreme nu va dispărea această stare de spirit, numai la rele ne putem aşteptă* [. . .].
m D.A.D. nr, 21 din 18 decembrie 1921, p. 213—217.
*	De menţionat că singurul care a adus în discuţie aspecte ale condiţiilor de viaţă neomeneşti ale muncitorimii a fost N. lorga. Deputaţii minorităţii conservatoare s-au servit de prilej pentru a ataca pe deputaţii liberali proveniţi din Partidul socialist, iar aceştia — Nădejde, Diamandy — pentru a se disculpa. Mişcarea muncitorească a dezavuat atentatul şi a luat atitudine contra legii Orleanu prin moţiuni şi manifeste. (Vezi Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România. 1900— 1909. Editura politică, Bucureşti, 1975, p. 898—906).
„Domnilor, n-aţi lucrat niciodată cu seriozitatea trebuincioasă..
26 noiembrie 1910
Onorată Cameră, răspunsul la Mesaj de anul acesta se deosebeşte de alte răspunsuri la mesaj în chip favorabil prin lipsa aproape totală a pasagiului relativ la politica externă, şi un mesaj care nu cuprinde nimic despre politica externă şi un răspuns la mesaj care nu completează fraza relativă la politica externă din mesaj, nu pot să fie decît foarte bine venite. Noi, politica noastră externă o cunoaştem, ne-am deprins cu dînsa, o suportăm şi o plătim noi, şi o plătesc ai noştri de aiurea. Prin urmare, de cîte ori nu se aminteşte jertfa de stat şi jertfa naţională, pe care o reprezintă politica noastră externă, de atîtea ori nu avem motiv decît să fim mulţumiţi.
D-lor, ar fi fost foarte curios dacă anul acesta, după discuţia privitoare la politica externă de anii trecuţi, dis-cuţiune în care din toate părţile s-au adus numai acuza-ţiuni şi nici din partea unei singure părţi nu s-a apărat cu succes politica noastră externă, de alipire necondiţionată la Tripla alianţă, ar fi fost foarte curios dacă s-ar fi găsit mijlocul de a se introduce din nou în mesaj acea frază pe care o cunoaştem prea bine pentru a o iubi prea mult. Şi cu toate acestea, d-lor, dacă politica noastră externă ar fi îndrăznit să fie altfel decît a fost pînă acum în acest an, ar fi putut să se adauge ceva cu privire la dînsa.
în anul acesta noi am binevoit să luăm cunoştinţă de un lucru, care s-a întîmplat de multă vreme, pentru toa-
*	Intervenţie la discuţia pe marginea răspunsului la mesajul regal.
224
tă lumea şi pentru noi; am binevoit să luăm cunoştinţă anul acesta de existenţa unei Turcii noi.
[...]
Anul acesta Turcia cea nouă a venit la noi şi trebuie să spunem că noi nu am ştiut să primim Turcia cea nouă. Ea a venit la noi prin oamenii culturii şale, care reprezintă conştiinţa de sine a noului regim turcesc. Au venit
aci de două ori reprezentanţii culturali ai poporului turcesc.
A existat o Turcie de stat: Turcia de stat care a dispărut. Pentru întîia oară în locul ei apare un popor otoman şi poporul acesta otoman ne trimite pe reprezentanţii săi. [...]
Au venit turcii în Bucureşti şi le-au ieşit înainte doi delegaţi ai consiliului comunal, doi onorabili comercianţi — mi se pare — rectorul universităţii, care fusese înştiinţat, era absent — şi o delegaţiune de studenţi oficiali, căci există şi studenţi oficiali. O delegaţiune de studenţi oficiali, împreună cu doi membri ai consiliului comunal, au ieşit înaintea floarei inteligenţei turceşti. Şi în felul acesta un popor care doreşte să ne cunoască, un popor care caută prietenia noastră, care venise să declare că părăseşte ranchiunele sale vechi şi orice amintire de duşmănia care a existat între ai noştri şi ai lor, a fost primit în aşa condiţiuni încît a trebuit excesiva amabilitate a acelor cari au fost primiţi ca să se găsească potrivită primirea. [...]
Nu am ştiut, deci, să preţuim prietenia Turciei ce ni se oferea; pe turcii cari au venit la noi nu am ştiut să-i primim, şi nici să întrebuinţăm această simpatie a unui popor trezit la o viaţă nouă, ca să putem reînnoi vechile noastre tradiţiuni cultural-religioase în Peninsula Balcanică,
Şi, prin urmare, zic că, dacă în mesaj ar fi fost oarecari rînduri despre politica noastră externă, am fi aşteptat ca în aceste rînduri să se vorbească de anume legături cu Turcia, să se atingă convenţiunea militară pentru care am tras ponos, şi nu ştiu dacă vom trage vreun folos, — unii zic că această convenţiune nu există, dar aceasta nu ne scuteşte de acuzările celor cari zic că ea există, de formala declaraţiune a duşmanilor noştri că vor şti să răspundă la convenţiunea militară a noastră cu Turcia. — Şi s-a lăsat cu desăvîrşire la o parte nu numai această chestiune specială a convenţiunii, dar chestiunea
235
generală a rolului ce înţelegem noi să-l avem în Orient faţă de marea transformare produsă acolo prin trezirea la viaţă a Turciei.
Prin urmare, d-lor, aşa fiind, noi urmăm cu sistemul nostru tradiţional, neînţelegînd interesele noastre cele mai apropiate, trăind în vechea nostră iluziune că sîntem veniţi din Occident şi că nu avem rost decît în Occident, că sîntem nişte fii ai Romei, fraţi cu francezii, rătăciţi în Orient, că nu avem decît să blestemăm pe Traian care ne-a adus în părţile acestea, că dincolo de Dunăre nu există decît numai balcanici, că balcanicii pot să aibă cultură, o armată, o conştiinţă, o valoare politică, nu ne priveşte pe noi. Pentru noi lumea se încheie la Dunăre, o imensă prăpastie se sapă pentru orice gînd şi simţ al nostru la această apă, care în trecutul nostru nu a fost un hotar în ceea ce priveşte influenţa românească. Vasăzică, trăind în această veche iluziune, am neglijat şi neglijăm ca şi pînă acum singura politică care ne-ar putea fi profitabilă: de acolo, sprijinind, am avea sprijin, acolo ajutînd, am primi ajutor, de acolo s-ar răspunde cu simpatii mai mari la simpatiile pe cari le-am trimite. Dar pentru aceasta trebuie să săvîrşim un act de voinţă, pentru aceasta ar trebui să recunoaştem o situaţiune,, pentru aceasta ar trebui ca, în această situaţiune ce recunoaştem, să vedem care este chemarea noastră, pentru aceasta ar trebui să ştim ce avem şi ce am moştenit, pe cînd noi sîntem un popor care de mult nu mai ştim nici ce avem, ceea ce ne dă dreptul la un anume viitor, şi mai ales nu mai ştim ce am moştenit.
Prin urmare, aşa fiind lucrul, noi rămînem culcaţi cu capul nostru de indolenţi pe vechea pernă a alianţei Europei centrale şi, dacă data aceasta n-am pomenit încă o dată că relaţiunile cu toată lumea sînt foarte prietenoase şi că noi păstrăm legăturile noastre foarte preţioase cu anumite state, cari ne-au înjugat totdeauna la carul lor şi nu ne-au răsplătit cu nimic pentru serviciile făcute, vă spun: din toată inima mă bucur. Era o umilinţă să se citească în mesaj şi să se discute în răspunsul la mesaj fraza aceea stereotipă, care însemnează starea noastră reală de vasalitate faţă de puterile Europei centrale.
[.. •]
Încă un motiv pentru care îmi pare bme că nu s-a vorbit de politica externă e acesta: acum doi ani unii din noi am fost prinşi de o pasiune rară pentru politica
236
externă. Şi acum chiar cineva ne-a spus că nu sîntem competinţi să vorbim în Camera românească decît de chestiunile cari pot căpăta o soluţiune în această Cameră. Dar şi noi nu voim să rugăm pe alţii; alţii facă ce le cer interesele neamului lor. Noi nu-i rugăm să fie mai buni, ci numai să fie cum sînt, şi aceasta pentru întărirea şi vigoarea noastră naţională: fiind ei buni, vom fi noi mai slabi; fiind ei răi, vom fi noi mai tari.
Noi nu predicăm pacea, în numele moralei şi altruismului, nici unui neam şi nici unui stat. Insă aci în Cameră putem să vorbim despre politica externă a ţării româneşti şi în Constituţiune nu stă scris că grijile de politică externă sînt interzise Parlamentului românesc.
Şi dacă este aşa, avem dreptul, oricînd, să discutăm chestiunile de politică externă cari, prin modul cum sînt discutate, pot să influenţeze asupra acţiunii în afară a statului român.
Deci, îmi pare bine şi din alt punct de vedere că în răspunsul la mesaj nu se vorbeşte prea mult de politica externă, şi iată de ce: fiindcă acum doi ani, cînd am fost prinşi de dorinţa aceasta de a ne amesteca şi noi în acele ce nu ne era îngăduit să le discutăm, am primit o observaţiune. Decît un Parlament să primească obser-vâţiuni, decît să i se spuie ca să nu se mai amestece într-un domeniu care scapă competinţei sale, este mai bine să nu mai vorbim de politica externă. Este mai demn un Parlament care nu se ocupă de unele chestiuni decît un Parlament căruia i se atrage atenţiunea că se amestecă, cu neprevedere, cu lipsă de seriozitate, cu lipsă de simţ politic, în chestiuni cari sînt rezervate altei instanţe.....
D-lor, dacă nu cuprinde nimic cu privire la politica externă mesajul de anul acesta, nu cuprinde nimic, s-o spunem, nu cuprinde nimic, dar absolut nimic cu privire la politica internă, nu cuprinde decît un imn de glorificare pentru opera îndeplinită de partidul liberal. Imnul acesta de glorificare l-am ascultat. Am ascultat şi ecoul simpatic pe care acest imn l-a trezit în această Cameră. Am ascultat şi cuvintele pline de tot atîta recunoştinţă pe cari le-a rostit d. raportor, pentru a arăta cum că în adevăr este bine ceea ce se zice în mesaj, că guvernul acesta a binemeritat de la ţară.
In această privinţă nu ne interzice nimeni să vorbim şi avem dreptul să aducem experienţa noastră înaintea celorlalţi, avem dreptul să aducem judecata noastră îna-
237
intea celorlalţi, şi dacă se întîmplă că unul din noi este mai liber decît ceilalţi prin aceea că nu-1 leagă cine ştie ce viitor politic apropiat, este foarte bine ca într-un grai liber, în felul acesta să se aducă chestiunea politicii interne, cu deplină sinceritate, înaintea d-voastre. D-lor, de anul trecut cînd toată lumea, şi eu de aici, am vorbit de falimentul reformelor, au trecut multe lucruri. Nu s-au făcut alte reforme mari; s-a revenit asupra unor puncte de amănunt, reforma n-a fost completată; dar de anul trecut a intervenit ceva care sileşte pe orice om onest să rectifice unele păreri ale sale. Dreptate faţă de adversari, dreptate faţă de persoane ele cari cineva nu este legat prin nici o convingere comună, de cari cineva nu poate să fie legat prin interese, nici acum, nici în viitor, dreptatea aceasta este cea dintîi datorie.
D-lor, anul trecut se părea că toate reformele au dat faliment; se părea că opera aceasta de prefacere a României printr-o serie de măsuri luate cu timiditate, discutate cu condescendenţă faţă de adversari şi executate cu slăbiciune, că opera aceasta este menită să rămînă doar ca amintirea unui gest sentimental. Pentru că sentimentali am fost cu toţii în această Cameră: sentimentali plîn-gînd asupra proprietăţii mici, sentimentali plîngînd asupra proprietăţii mari, sentimentali plîngînd asupra bietului ţăran, sentimentali plîngînd asupra bietului boier! Am văzut, încă, pe cineva — care cîntă din mai multe instrumente — cum într-un anume moment a plîns şi asupra bietului arendaşi
Vasăzică, sentimentali am fost cu toţii. Am fost sentimentali pentru ţărani, am fost sentimentali pentru proprietarii mari, sentimentali pentru arendaşul naţional şi am fost sentimentali şi pentru arendaşul internaţional. Acum fiecare ne-a răsplătit cum a putut. Bănuiesc că cei sentimentali pentru ţărani vor fi răsplătiţi la colegiul al III-lea, mai ales dacă vor agita votul universal, pe care partidul lor nu-1 va da niciodată — vom trăi şi vom vedea! — Cei sentimentali pentru boieri speră să fie răsplătiţi cu un scaun la colegiul I, care a doua zi după răscoale a arătat că e mai guvernamental decît tot ce se poate închipui mai guvernamental. Cei sentimentali pentru arendaşii naţionali nu ştiu ce or fi recoltat, nu-mi permit, şi nu-mi permit să cercetez ce au putut spera, acei cari operau în chestiunea trusturilor, sau altfel, inte-
238
resele arendaşilor internaţionali. Prin urmare, a fost multă sentimentalitate, răsplătită sau nerăsplătită în această Cameră.
Insă ar fi, în adevăr, trist pentru simţul politic din această societate, dacă cei trei sau patru ani petrecuţi după răscoale nu ar lăsa altceva decît amintirea unei desfăşurări de sentimentalitate, amintirea sufletelor bune cari s-au manifestat, amintirea frumoaselor fraze retorice cu cari unii au acoperit pe acei cari au fost împuşcaţi şi alţii au pretins că acoperă pe cei cari au împuşcat; unii au acoperit pe asasinaţi şi ceilalţi au avut cutezanţa să încerce a acoperi pe cei care au asasinat, şi nu au fost pedepsiţi şi, oricît va fi oligarhia aceasta în ţara românescă, vor purta uniforma lor stropită cu sînge, vor lua loc pe băncile corpurilor legiuitoare şi vor sta sus în administraţia acestei ţări. D-lor, ar fi fost rău de ne-am fi ales numai cu acest sentimentalism.
Din fericire, se pare că ne-am ales cu ceva mai mult,, zic din fericire, căci, dacă nu ne-am fi ales cu ceva mai mult, nu ştiu zău ce ar fi dat alegerile viitoare. Alegerile viitoare sper că nu vor da pe candidaţii guvernamentali ai partidului care va fi chemat să le facă. Dacă alegerile viitoare se vor face cu sila, de oricine s-ar face, eu îmi iau angajamentul să scriu o broşură, în cîte limbi europene ştiu, asupra înăbuşirii votului de către oligarhia noastră, în special la colegiul al treilea.
Şi dau voie orişieui să mă cheme în judecată pentru că am denunţat, nu ţara mea, ci pe acei cari nenorocesc de atîta vreme această ţară. Vasăzică, alegerile viitoare trebuie să dea altceva decît pe acei candidaţi pe cari i-ar alege prefecţii, şi sper că spectacolul imoral al unei opoziţiuni care să fie aleasă de guvern, pentru a-şi cruţa osteneala unei campanii electorale, că spectacolul acesta ruşinos va înceta. Sper că în alegerile viitoare fiecare se va înfăţişa cu programul şi cu puterile lui, şi nu i se va putea lipi pe frunte că a fost ales de milă sau pentru alte consideraţiuni, atunci cînd nu avea nici un program şi nu a purtat nici o luptă.
Sper că alegerile viitoare vor da o Cameră adevărată, o Cameră pe deplin adevărată, şi pe care nimeni nu o să cuteze a o decreta de neadevărată.
Dar, dacă nu ar fi intervenit acele paliative, cu oarecare afect practic, — nu credeam, dar o cred acum, acum şi o declar, — dacă nu ar fi intervenit acele palia-
239
tive, alegerile viitoare ar fi dat şi alte surprinderi. Cei strînşi laolaltă la ţară ne-ar fi amintit ce a putut să fie făcut în anul teribil.
Înainte de a vorbi la mesaj, ultima oară înaintea acestei Camere — zic, ultima oară, fiindcă d-nilor fac glume, nu fac cleclaraţiuni categorice, pe cînd unele persoane tremură pentru a căpăta o asigurare, vasăzică înaintea acestei Camere pe care nu am să o mai văd la anul şi înaintea acestui guvern pe care nu am să-l mai văd la anul .	[.	.,].
înainte de aceasta am căutat să mă informez, reformele au avut vreun efect sau nu?
în parte reformele au avut efect. Trebuie să fim drepţi şi să ne felicităm de aceasta, am contribuit poate şi unii dintre noi prin atitudinea noastră, într-un sens sau altul, ca aceste reforme să capete anumite forme. Şi este bine că au avut efect. Şi, cl-lor, vorbeam şi cu o persoană care este în afară de orice bănuială, o persoană ale cărei cunoştinţe speciale şi al cărui patriotism dezinteresat nu pot fi atinse de nici un fel de suspiciuni, şi de la această persoană am căpătat asigurări că, într-adevăr, şi în ceea ce priveşte izlazurile, şi în ceea ce priveşte învoielile agricole, legea începe a se aplica. Este ceva, nu e mare lucru, dar este un îucru de care trebuie să ţinem seama, şi să ne felicităm că a dat puţină pace. Nu pacea definitivă, nu pacea întreagă, căci pacea definitivă şi întreagă nu se capătă prin pomană şi nici prin uşoare concesii înaintea unei somâţiuni grozave; pacea definitivă se capătă prin dreptatea integrală, şi nu văd încă omul care va face dreptatea integrală în România, pe care nimeni nu o doreşte mai mult decît mine, Vasăzică, legea învoielilor agricole în parte se aplică, legea judecătorească se aplică. [. . .]
Ţăranul are dreptatea mai la îndemînă şi are ceva mai multe mijloace ca să-şi asigure situaţiunea economică.
Mai departe, însă, de aceste două legi, în ceea ce priveşte marea problemă rurală ce aţi încercat să o rezolvaţi, nu ştiu ce am găsi. [. . .]
Prin urmare, sînt mulţumitor pentru intenţiunile d-voastre bune; mulţumitor, în parte, pentru unele din efectele bune rezultînd din atîtea concesiuni — încît în această privinţă oricine trebuie să fie recunoscător pentru curajul extraordinar. . . — căci este un curaj de a face o campanie de capitulări şi a o încheia printr-o
240
proclamare cîe biruinţă. Sînt foarte puţin recunoscător pentru legile acestea cari au turburat o societate în care sînt, . cred, destule motive de turburare, ca să nu mai introducem altele.
Dar un lucru nu. înţeleg eu, în chestiunea apropiatei, retrageri a acestui guvern...
(O voce: Nu ne retragem.)
D-voastre nu puteţi şti; cine poate să ştie nu este aici.
Un. lucru nu înţeleg, în chestiunea aceasta; motivul zvonurilor de retragere a onorabilului guvern, care s-a obosit. în patru ani cît . nu s-a obosit Ion Brătianu în
12	ani. Un lucru nu înţeleg. Mă rog, legile acestea este de ajuns să fie ele votate, ca ele să fi început a intra în aplicaţiune, pentru ca să declare aici, acei cari le-au propus: opera mea s-a mîntuit; aveţi Monitorul Oficial; aveţi dezbaterile parlamentare; textele de legi; vă putem arăta întregi dosare cari cuprind circulărilenoastre în această ţară copleşită de circulări de tot felul; vasă-zică aveţi intenţiile noastre bune, proiectele de legi şi discursurile frumoase ale oratorilor din majoritate, aveţi legile însăşi, aveţi circulările şi inspecţiunile cu automobilul pe cari le-am făcut ca să constatăm dacă acestea se execută sau dacă mai trebuie ceva; acum poftiţi d-voastre şi aplicaţi legile noastre. Vă mărturisesc că aceasta n-o înţeleg, cînd este vorba de legi aşa de importante ca cele votate, cari cer, nu un an sau doi de aplicaţiune, cînd după trei ani deabia se vede ceva, fiind o silinţă onestă măcar din partea consiliului superior al agriculturii, dacă nu clin partea multora din inspectorii agricoli cari călătoresc printre ogoarele ele pe Calea Victoriei sau admiră apusul soarelui electric înaintea perdelei unui teatru de varietăţi.
Vasăzică nu înţeleg un lucru: cum legile acestea, cari abia după trei ani încep să se aplice, cum legile acestea pot sa ne lăsate în mîinile adversarilor d-voastre politici, Presupun că le-aţi votat în deplină hotărîre de a transforma ţara prin aplicarea acestor legi; adversarii d-voastre politici v-au- făcut vreodată declaraţiuni că vor executa aceste legi? Apoi a venit d. Carp cu contralegi, cu un nou decalog; atunci cînd de pe muntele Sinai s-au cobor ît poruncile d-voastre,. pe de altă parte, de pe acelaşi, munte- venea d-luicu alte porunci, şi unele nu se potrivesc cu celelalte! Se potrivesc doar întru atît, întrucît
241.
nici unele nici celelalte nu rezolvă chestia agrară, şi în-trucît cuprind acelaşi dulce oportunism tradiţional care distinge politica noastră, oportunism pe care noi îl suportăm şi pe ceilalţi îi siliţi să-l rabde, cu mijloacele pe cari statul le are la îndemînă. Dar, mă rog, dacă adversarii d-voastre sînt şi adversarii multora din legile d-voastre, ce fel de reformatori sînteţi d-voastre cari tocmai în momentul cînd trebuie să aplicaţi munca cea grea vă retrageţi? Votarea legii nu e muncă grea, nici trîmbi-ţarea legilor prin trîmbiţaşi, nici călătoriile cu automobilul pentru a întreba pe fiecare ţăran dacă nu se simte mai fericit, începînd de la o dată anumită de acum un an sau de acum doi ani. Aceasta este o parte foarte uşoară pe care o poate da orişicine. Cred că şi cel mai improvizat bărbat politic din această ţară ar putea să vie cu proiecte fericitoare dintr-o zi într-alta alegînd, cum oricine la noi poate face, o Cameră care să voteze legile sale; iar cînd e vorba de circulări, nu e cenuşar care să nu ştie reţeta circulărilor filantropice; partea grea, în ceea ce priveşte legile, începe cînd cauţi să zdrobeşti rezistenţa puternică a acelora cari nu vreau să primească aceste legi. Atunci se pare că d-voastre, din spirit de colegialitate politică de la partid la partid, din dorinţa de a vă lua retragerea pe care v-o meritaţi de atîta vreme, d-voastre vă adresaţi la adversar, zicînd: descurcaţi-vă cum puteţi, veţi lăsa, bine; veţi înlătura, nu e vina noastră.
Nu, d-lor, ori toate lucrurile cari s-au făcut în chestiunea rurală au fost un inofensiv joc de oligarhi, cari ştiu să glumească şi cu gluma aceasta uneori periculoasă de a face reforme, iar în jocul acesta, cînd cineva a jucat destul, se duce acasă şi lasă pe altul să joace înainte! Acestea atunci nu sînt lucruri serioase. Nu înţeleg această; oboseală curioasă care vă cuprinde şi pe d-voastre din băncile majorităţii şi pe dumnealor, cari n-au nici măcar statornicia care trebuie pentru a asculta discuţiunile la răspunsul la mesaj, li oboseşte pînă şi o jumătate de răspuns la mesaj. Nu, d-lor, dacă vă obosiţi aşa curînd, aceasta înseamnă că d-voastre vă daţi seama că nu mai puteţi isprăvi nimic, şi încă ceva, nu numai că nu puteţi da lucrări noi, dar nu sînteţi în stare să aplicaţi nici ceea ce aţi făcut pînă acum. Credeţi d-voastre că, oeupîndu-vă uşor numai cu o problemă din viaţa neamului nostru, aţi isprăvit? Dacă d-voastre aţi fi făcut alte reforme, le-aţi
242
©
fi făcut eu altă hotărîre, aţi fi luat alte răspunderi şi aţi fi adus alte jertfe, pentru ea ţara aceasta să se refacă. N-aţi fi obosiţi, aţi fi mai hotărîţi de luptă de cit oricînd, aţi fi hotăriţi să începeţi o nouă legislatură. Şi v-aţi fi rezemat pe meritele ce le-aţi fi cîştigat şi aţi fi împăcat opinia publică, întru atît încît nimeni să nu protesteze împotriva acestei hotărîri de a vă duce opera pînă la capăt.
D-lor, dacă nu aţi făcut-o, este că n-aţi lucrat niciodată cu seriozitatea trebuincioasă, n-aţi luat hotărîrea aceea care asigură oricînd unui guvern o durată mai mare decît durata guvernelor obişnuite. Şi iată de ce. Nu tăgăduiesc intenţiunile bune ale nimănui. Am convingerea că bărbaţii politici, pe cari lumea îi numeşte politicieni şi de care are oroare, cu dreptate sau fără dreptate, că bărbaţii politiei aceştia, de deosebite nuanţe, sînt oameni foarte cumsecade.
... -................................................. '
Vasăzică, eu nu. .tăgăduiesc că bărbaţii noştri politici au intenţii bune. Ei le au, dar cum vroiţi să termine o operă de o greutate excepţională în condiţiunile în cari se înfăţişează partidele noastre?
Iată, d-lor, s-au întîmplat răscoalele cele mari, cele dinţii de felul lor şi am dori să fie cele din urmă. Unii au crezut că ne-am prăpădit; nu ne-am prăpădit aşa de uşor; a fost un moment de iritare legitimă de o parte, a fost un moment de neiertată zăpăceală din partea celorlalţi, au fost crime inutile, a fost o tiranie sîngeroasă şi absurdă, care, din fericire, a durat puţină vreme. După toate aceste lucruri rămînea să se înceapă opera de reforme. Cine să o facă? Dacă s-ar fi găsit un partid care să reprezinte o realitate socială, un partid care să aibă un program neted, în care fiecare din membrii ar fi avut aceleaşi păreri cu privire la cele mai potrivite mijloace pentru a ni se da o nouă ţară, din care odată cu nedreptatea să dispară orice simţ de ură şi orice îndemn spre tulburare, atunci partidul acesta fără îndoială că ar fi fost în stare să îndeplinească opera mare de reforme. Dar cum voiţi d-voastre să fie? Unde era partidul acesta? Unde l-ar fi putut găsi cineva? Care din cele două partide? Căci atunci erau două partide şi, unul din cele două partide fiind prea mare şi prea puternic, s-a dublat, dînd astfel naştere la două partide mari şi puternice! Prin disparitate s-a putut naşte un nou partid conservator.
243
Cele două partide, cari erau formate şi din cari unul* prin disparitate, a dat naştere celui de al treilea — ceea ce este o caracteristică a unor anumite organisme — cele două partide erau alcătuite din oameni cari semănau perfect între sine. Atît în partidul liberal, cît şi în partidul celălalt conservator, se găseau oameni din toate clasele sociale, se găseau oameni cu tot felul de vederi, oameni cu tot felul de intenţiuni. Prin urmare, s-a întîmplat că unul a fost în partidul cutare, în loc să fie în partidul celălalt.
Şi sînt unii, pentru care s-a întîmplat să fie de mai multe ori în acelaşi partid; prin mici călătorii de agrement au avut ocaziunea să aprecieze şi alte camaraderii. Prin urmare, două tovărăşii a căror alcătuire se schimbă fără nici o deosebire de clasă socială, căreia îi aparţine cineva, de programul politic la care ţine şi de operele de reforme pe cari ar fi dorit să le îndeplinească. Atunci cu ce putere vine un şef, avînd sub conducerea sa tot felul de elemente, cu ce putere vine să - afirme un crez, să înceapă o operă de reformă? Un partid omogen, care corespunde unei realităţi sociale, poate începe o operă de reformă, — un partid care nu corespunde nici unei clase sociale, nici unui curent politic în opiniunea publică, un partid în care dibăcia unuia a strîns mai mulţi şi prin nedibăcie altul a lăsat să scape mai mulţi, un astfel de partid nu poate săvîrşi nimic trainic. Un moment am crezut că după răscoale acest adevăr elementar în viaţa oricărei societăţi şi în dezvoltarea oricărei societăţi politice va începe să fie văzut măcar de unii.
D. Carp s-a dus la societatea agrară ca să se proclame şef al marii proprietăţi, pornind la război împotriva ideii unor anumite reforme cu anumite tendinţe.
îmi pare foarte rău că în societatea aceea nu a găsit destul răsunet, că această societate nu a putut să stăpî-nească colegiul întîi, că de acolo nu a rezultat un adevărat partid conservator din această iniţiativă a omului care se pune în fruntea reprezentanţilor marii proprietăţi pentru a începe lupta împotriva acelora cari vreau să o sfarme, pentru a da naştere la proprietatea mică ţărănească. Dacă d. Carp s-ar fi prezentat în felul acesta, şi-ar fi grupat pe marii proprietari împrejurul d-sale şi ar fi fost un partid care reprezenta un interes social. Căci* ceea ce e mai grozav în luptele noastre politice, e că
,244
oameni cari se luptă furios fără să ştie contra cui trebuie să lupte.
Ai măşti care se schimbă deodată. Crezi că lupţi împotriva unui teribil conservator şi cînd dă masca la o parte apare cel mai roşu demagog, şi cînd cealaltă parte se repede să-l ucidă, răsare figura cea mai paşnică de armonizator ai claselor sociale. O singură schimbare, un gest, şi apare îndată un alt om, cu o altă mască.
Din cauza aceasta lupta în Cameră nu are nici un fel de temei, nici un fel de seriozitate. Sînt oameni cari îşi aruncă elegant glume; lumea vine jos, vine sus; asistă, admiră. Notează ce a spus unul, ,,să vedem ce o să spună celălalt44. Se notează puncte reuşite, nu se dau lovituri ce sîngeră. Lucruri foarte plăcute pentru societate, dar lucruri foarte dezastruoase într-o viaţă politică. Şi nu trăiesc în ţara aceasta atîtea milioane, pentru ca o lume selectă să dea anual reprezentaţiuni de cîte trei luni.
Desigur, atîta vreme cît vom avea grupări atrase numai de simpatii personale sau grupări încleiate cu interese personale mai mult sau mai puţin avuabile, o să aibă lupta politică caracterul pe care îl vedem aici. Eu* nu mă mir că partidul liberal se duce, dar nu pot să împărtăşesc iluziunile unora dintre membrii tineri ai partidului liberal, că acest partid care se duce fiindcă nu a fost în stare să îndeplinească marea operă de reformă, că acest partid care a văzut dispărînd pînă şi iluziunea unei reforme la consiliile judeţene, care a renunţat la atîtea, puncte esenţiale dintr-un program ce nu era al său, ci. era programul necesităţilor din martie 1907, nu-mi închipui că acest partid se poate întoarce după cîţiva ani, de opoziţiune, de frămîntări, între elementele conservatoare, sau după o nouă camaraderie, mai mult sau mai. puţin morală, între elementele conservatoare, că el se poate întoarce după cîţiva ani pentru a urma o operă de reforme pe care serios şi hotărît nu a început-o niciodată.
D-lor, între capitulaţiunile despre cari pomeneşte istoria universală este una care a impresionat pe cel mai mare poet al timpului, şi poate chiar al tuturor timpurilor.
Francezii cuceriseră oraşul Maienţa, stătuseră oarecare vreme acolo; în urmă îi înconjuraseră trupe germane de-toate părţile. După o rezistenţă îndelungată, s-au deschis porţile Maienţei şi s-a văzut cine a rezistat. Erau. grenadierii fanatici ai celei dintîi republici. între cei cari priveau trecînd pe dinaintea lor aceşti grenadiri era.
245
şi Goethe, care atunci era tînâr. Şi el a văziit trecînd pe dinaintea lui pe aceşti falnici soldaţi a căror figură nu arăta înfrîngere, nu arăta durere, ci hotărîre, atunci cînd oastea imensă, bine hrănită şi odihnită, se oprise respectuoasă înaintea acelor cîţiva grenadiri. Şi au trecut numai cîteva luni de zile şi aceiaşi grenadiri se întorceau din Franţa şi pe malurile Rinului flutura tricolorul liberator. D-voastre aţi putea să vă gîndiţi la o întoarcere ca a acelor din Maienţa numai cînd v-aţi fi luptat în cuprinsul operei de reforme care vă încingea de toate părţile aşa cum au luptat aceia.
*	D.A.D. nr. 10 din 28 noiembrie Î9Î0, p. 63—68.
„Ca să însemnăm ceva în această lume
W v-/	•	1	W
rasanteana...
15 decembrie 1912
[. . J
Onor Cameră, cînd acum cîteva luni de zile, în împrejurări deosebit de nelămurite, eu primejdii mari la orizont, s-a crezut de nevoie ca ţara să fie întrebată, noi. păstrînd punctul nostru de vedere, deosebit de punctul de vedere al partidelor vechi, am crezut că e vorba în adevăr de o întrebare a ţării. Mi se pare că niciodată împrejurările nu au cerut mai mult un Parlament românesc, în cel mai desăvîrşit înţeles al cuvîntului, decît în această împrejurare, cînd lîngă noi se sfarmă o împărăţie mare, şi cînd alţii se ridică pe ruinele ei, şi cînd interese esenţiale ale neamului românesc şi ale statului român sînt angajate în această mare transformare.
D. ministru de interne a avut, desigur, aceeaşi părere cînd a elaborat acea frumoasă circulară, care merită să fie aşezată între paginile cele mai distinse ale înţelepciunii noastre politice. D. ministru de interne, dorind să se adreseze prin Cameră întregii Românii [. ..] a scris şi trimis prefecţilor săi acea circulară. Nu ştiu dacă i s-a adus la cunoştinţă îndeajuns că circulara sa nu a fost executată în spiritul în care desigur că a fost scrisă. Dumnealui a înţeles ca administraţia să nu se amestece în alegeri.
[...]
Ei bine, am pus în primejdie o sănătate puţin cam zdruncinată în acele momente, pentru ca în două zile
*	Cuvîntare pe marginea mesajului tronului.
24 T
de toamnă rece să văd cum se executa circulara d-voastră. Nu am crezut că intru în Cameră; prin urmare vedeţi d-voastră că am făcut-o nu din interes personal, ci numai clin plăcerea de a vedea cum intenţiunile d-voastră bune sînt aduse la îndeplinire. [. ..]
Vasăzică, d-lor, am asistat la aceste alegeri, şi — să nu se supere ci. ministru de interne, să nu vă supăraţi nici d-voastră, este vremea pentru alte supărări decît pentru supărări personale — nu aţi putut înlătura amestecul administraţiunii în alegeri. Chiar candidaţii, cari erau foarte populari şi cari s-ar fi ales desigur fără amestecul administraţiei, şi cărora le pare rău că adminis-traţiunea, trecînd peste circulara d-lui ministru de interne, a ţinut totuşi să facă excesul de zel de a se amesteca în favoarea lor, au fost sprijiniţi de administraţie, după ştiutele metode. Desigur, toată lumea găseşte rău că administraţiunea nu şi-a părăsit păcatele cele vechi; dar nu vorbesc atît de alegerile de la colegiul al II-lea, din care, printr-o greşeală pe care o veţi scuza-o cu toţii, am intrat în Parlament, ci vorbesc de alegerile de la colegiul al III-lea. Şi, d-lor, vreau să-mi arăt adînca durere — pe care cred că nici unul din d-voastre :nu este care să nu o împărtăşească •— adînca durere că ţărănimea nici cu prilejul acestuia, care nu seamănă cu ceilalţi, an care poate va cere sînge, că nici cu prilejul acestui an de grea însemnătate în dezvoltarea ţării şi neamului nostru nu a fost lăsată să-şi trimită reprezentanţi în Parlament. Am adus un caz, l-am discutat aci, aţi trecut, cum au trecut toate Camerele, asupra lucrurilor cari s-au întîmplat de data aceasta la alegerile de la Suceava. Dar vedeţi că nu s-a întîmplat numai la Suceava, ci, ori de unde mi s-a scris, e aceeaşi poveste. Vă cruţ: am aici un dosar întreg privitor la felul cum s-au făcut alegerile la colegiul al III-lea.
Şi cine doreşte să aibă cunoştinţă de ceea ce se cuprinde în acest dosar nu are decît să treacă pe 1a mine şi-l voi servi. Eu mă voi mulţumi numai să atrag atenţiunea asupra formei celei mai repugnante şi mai condamnabile de amestec ai administraţiei în alegerile de la colegiul al III-lea.
D-lor, alegători au fost arestaţi fiindcă se ştia că votează pentru un anume candidat. Şi vă dau şi un nume: un biet învăţător din Covurlui, Cruceanu, unul din cei mai buni — l-a distins toată lumea, toţi l-au lăudat —
:248
a venit şi el să pună un vot în urnă pentru mine. Nu se zguduia colaborarea şi guvernul nu s-ar fi găsit în cine ştie ce împrejurări periculoase dacă aş fi avut la Covurlui un vot mai mult. Eu mă alesesem la Prahova, şi e elar că această alegere nu oferea nici un fel de importanţă pentru reprezentanţii d-voastră în localitate. Şi, d-lor, ceea ce este mai curios — nu vă acuz, ci acuz obiceiurile rele — candidatul era conservator, administraţia era con-servator-demoerată. Ei bine, această administraţie con-servator-democrată, din ioialism — loialism vine de la. loi, care însemnează lege, dar acest loialism trecea peste toate marginile legii -— această administraţie a dat unul din cele mai înjositoare spectacole de destrăbălare orientală pe care le-am văzut în viaţa mea. [. ..]
Ei bine, d-lor, acest biet învăţător, care ziceam că venea cu intenţiunea să pună un vot pentru un candidat care reuşise aiurea, a fost cules de la gară, aşezat frumos în trăsură, dus la prefectul local, care i-a ţinut o predică cu privire la unele articole inofensive, spunîndu-i că sapă temeliile ţării şi ţinînd în rezervă pe bietul învăţător pînă se vor face cercetările cari trebuiau să se isprăvească, fireşte, în seara alegerii. L-am căutat să-l scap; era la un hotel, încuiat, şi mai tîrziu a scris o scrisoare, pe care, ca să vă cruţ timpul, nu o citesc. Această scrisoare este un amestec de duioşie şi de naivitate; în ea spune că, fiind în odaie cu un agent la uşă, care îl păzea, şi altul afară, către ziuă a adormit şi a visat că lua parte la vot şi că mă vota pe mine. Este multă duioşie în această scrisoare, dar şi mare a fost infamia celor cari, fără folos, şi-au bătut joc de acest suflet curat-Am văzut poliţia întreagă, toată protipendada — întrebuinţez cuvîntui căci este local, gălăţean, şi în legătură cu multe lucruri — toată protipendada epistaţilor aştep-tînd trenurile, şi am văzut cum la distanţă de cîţiva kilometri de gară poliţia mergea şi culegea alegătorii de-i împingea către localurile de vot. Am văzut pe bieţii oameni luptîndu-se pînă seara ca să-şi capete certificate cari erau în mîna unor persoane ce au votat de cîte cincisprezece ori; eu am prins pe unul, care votase a doua oară, şi l-am lăsat, căci mi-a fost milă de el; mi-am zis că acest om are un viitor şi pînă seara poate să mai voteze de cîteva ori. Iată o practică ce ne trimite la imemoriale epoci de neonestitate administrativă şi de încălcare a drepturilor. Mai departe ce vă voi spune este
249*
In adevăr de mirare: nu s-a petrecut poate în toate părţile, dar s-a petrecut în două judeţe, într-un loc chiar sub ochii mei. E şi ridicol, dar partea dureroasă este că aceia cari aveau dreptul să voteze, şi nu au putut, aceia cari îşi făcuseră un vis crezînd că sînt şi ei cetăţeni şi au dreptul de a hotărî soarta ţării, s-au întors batjocoriţi la căminurile lor, ducînd, în locul conştiinţei patriotice a dreptului împlinit, ura socială pe care mîine nimeni nu o va putea opri. La Galaţi am văzut acest spectacol plin de învăţătură. D. Neniţescu poate controla în localitate şi o să afle desigur că am dreptate. Am văzut către seară suind scările prefecturii o mulţime de ţărani; m-am interesat de ce se suie. Era o conversaţie particulară cu administraţia, conversaţie care se termina cu anumite uşurinţe de întoarcere înapoi. Se rezuma această uşurinţă în trei piese de cîte un franc. Şi mi-am zis: de vreme ce e împărţire, să vedem care e tariful... candidaţilor, şi -eu, care eram candidat, am căutat să mă înfăţişez acolo ca să văd care e situaţia mea faţă de această — lar-gheţă — a administraţiei, şi ca să văd dacă se dă şi alegătorilor mei sau numai celorlalţi. Fireşte că atunci uşile au fost închise şi luminile stinse şi, cît am stat, cam o jumătate de ceas admirînd produsele unei expozi-tiuni regionale de grîu şi alte lucruri, expoziţie foarte frumoasă, în acest timp nu s-a făcut distribuţia. După ce am plecat, s-a continuat însă mai departe. Nu credeţi că se poate despera de viitorul unui neam, care viitor se întemeiază numai pe drepturi, pe sfinţenia neatinsă a drepturilor sale, dacă nici în împrejurări ca acestea nu vom înţelege că ţăranii trebuie să aibă drepturile lor, că *ei trebuie să înrîurească legal asupra soartei ţării acestea? Căci aceasta ar fi cea mai mare primejdie, că nu vom vedea în clipele mari o singură naţiune — o mai mare primejdie chiar decît orice alta din partea duşmanilor.
După aceasta, să-mi daţi voie să trec la partea mai aşteptată din această cuvîntare, parte în care vă veţi mira cît de puţin se va întîlni critica şi cît de mult se va rosti îndemnul. Decît tăcerea care să cuprindă în ea sentimentul duşmăniei, cred că este mai bine o cuvîntare rostită liber, în care se cuprinde, înainte de toate, dorinţa de a ajuta. Căci nu este nimeni dintre noi care să nu dorească să ajute în acest moment. Ce idei avem unii despre alţii, aceasta este altceva! Ni le spunem cînd putem! Dar dovadă că nu le avem tocmai acestea, este
250
că ne vine cam cu greu să le spunem şi în Parlament. Eu nu le spun, şi d. ministru de interne, dacă l-aş ruga să repete cele ce a spus la telefon cînd a auzit că m-am ales la Prahova, cred că nu le-ar repeta, căci nu i^ar da voie nici d. preşedinte. Prin urmare, este absolută dorinţa de a ne face folositori şi, cînd spun că este absolută această dorinţă, vă pun la îndemînă experienţa mea de istoric şi acea judecată specială ce se formează din practica lucrurilor istorice şi care judecată nu poate să fie atît de hotărîtă cum este judecata omului practic, dar care are două însuşiri mari: însuşirea mare că se inspiră, de la un izvor mai larg, mai impersonal, nu de la un interes de persoane şi de partid, ci de la toată dezvoltarea unei ţări şi unui neam; şi mai este încă un avantaj: că judecata istoricului trece peste moment şi cutează â privi în chip îndrăzneţ viitorul cel mai îndepărtat. Fiindcă, deci, pun la îndemînă această experienţă specială a carierii mele de istoric, lungă de 20 de ani, înţeleg a atinge chestiunea legăturilor României cu străinătatea.
D-lbr, eu am onoarea de a fi vorbit de trei ori, îritr-o vreme cînd se socotea că politica externă ntt trebuie să se trateze în Parlament. Eu totuşi am vorbit privitor la politica externă a României: Sînt în această Cameră deputaţi cari au făcut parte din Camera de la 1907 şi-mi pare bine că văd aici şi pe fostul ei preşedinte de atunci*, care a ascultat dezvoltarea liberă a argumentelor ce pledau pentru o altă politică decît politica ce se făcea atunci* decît politica pe care şi d-voastre aveţi intenţiunea poate să o continuaţi acum, şi pe care, în orice caz eu doresc s-o văd interpretată altfel. Şi aici socotesc că onor. Cameră trebuie şă treacă prin hîrtiile mele cari sînt adunate din mai multe locuri şi din cari voi lua numai ceea ce este absolut esenţial.
D-lor, a doua zi după războiul de la 1877, în care Rusia plătise sprijinul nostru cum ştiţi cu toţii, a fost o mare nesiguranţă în ceea ce priveşte orientarea politicii externe a României. A se răzima cineva mai departe pe Rusia, ar fi fost a brava sentimentul popular şi mulţi credeau că ar fi însemnat a se apropia o primejdie. Prin urmare, învăţăturile urîte ce se căpătaseră îndată după război făceau imposibilă o politică a României care să caute ca reazim puternica monarhie de la sărărit.
Atunci a apărut un articol, care a făcut mare zvon, pe care aceia dintre d-voastră cari sînt de vîrsta mea
251
—	căei în Camera aceasta văd că sînt cîţiva şi dintre foştii mei elevi — şi acei cari sînt mai bătrîni decît mine, şi-l aduc aminte, un articol care, apărînd într-o revistă germană, a fost tradus şi a dat naştere la comentarii foarte pasionate din partea presei liberale pe care o reprezenta Românul, la care scria d. Costinescu, care a făcut declaraţia de astăzi. Dar partidul întreg a trecut la alte vederi. Şi, prin urmare, era natural ca vederile acestea să fie primite de toată lumea.
la articolul acesta, d. Maiorescu punea chestiunea pentru întîia oară, sub o formă . . . mi-ar fi greu să spun cuvîntul.. . nedibace — deşi un om ca d. Maiorescu numai de nedibăcie nu poate fi bănuit. Cu toate acestea cînd veţi asculta cel dintîi argument al dezvoltării ideii din revista germană, veţi recunoaşte că este oarecare nedibăcie. D. Maiorescu întreba ce poate însemna pentru .germani un principe de Hohenzolîern pe tronul României. Nu insist deloc: d-voastră aţi înţeles că aceasta putea lipsi ca ,,leit-motiv“ al articolului. După aceasta se vorbea de greutăţile pe cari le aveam cu Rusia, de amintirea vie a pierderii Basarabiei, se arăta imposibilitatea de a trăi noi de noi fără nici un fel de legături nicăieri, şi se cerea o apropiere de Austro-Ungaria. Adică mai mult se îndemna Austro-Ungaria să privească spre noi. Veţi vedea că situaţiunea s-a schimbat cu totul de atunci: noi atunci eram datori oarecum să căutăm un astfel de sprijin în slăbiciunea noastră, în starea noastră nu deplin alcătuită, noi doream ca ochii binevoitori ai monarhiei de la apusul nostru, monarhie de cultură, fără îndoială, monarhie cu simţ de lege şi de dreptate, ca ochii aceştia să se oprească şi asupra României ameninţate. Veţi vedea că acum nu mai e aşa, că monarhia, ai cărei ochi îndurători se solicitau atunci, monarhia .aceea are acum mai mult nevoie de noi, de aceşti „mici şi slabi“ în aparenţă, decît noi, cei care părem mici şi slabi, de sprijinul monarhiei din apus. Curtenirile din zilele trecute* nu sînt incidente fără însemnătate, ci realitatea importanţei României, şi prin urmare nu erau vizite de complezenţă şi nici vizite în cari oaspele priveşte de sus pe acela în casa căruia a intrat.
*	Este vorba de vizita generalului Franz Conrad von Hoetzen-dorf, viitorul şef al M.StM. al armatei austro-ungare.
252
D. Maiorescu recomanda — şi nimeni nu se poate gîndi a-1 ţinea de rău pentru această părere — o legătură mai strînsă între România si între monarhia austro-ungară. D -sa făcea următoarea argumentaţie; zicea: în rîndul întîi, noi trebuie să ţinem seama totdeauna de soarta neamului românesc în fiecare din ţările ce ne înconjoară.
Nu se poate un punct de vedere mai drept. Şi, dacă îl reprezint acum eu, în locul cl-lui Maiorescu, e fiindcă d-sa nu-1 poate reprezenta aici, fiindcă reprezintă dincolo un punct de vedere, care este în afară de discuţiune. Şi voi cita şi cuvintele d-lui ministru de interne, conducătorul unuia din cele două partide care colaborează, şi asupra căruia prin urmare trece jumătate din răspunderea situaţiunii, cuvinte cari cuprind exact aceleaşi lucruri ca şi cuvintele pe cari le zicea d. Maiorescu în articolul acesta din „Deutsche Revue“. Şi veţi recunoaşte cît este de naturală intervenţiunea mea în discuţiune, în momente atît de înalte, pentru a cere ca din atitudinea ministerului să rezulte nu numai avantaje pentru România, ei şi pentru întreaga naţiune românească — libertatea, putinţa de a se dezvolta în cultură, ceea ce nu este împotriva nici unei alianţe de pe lume, ci împotriva oricărei alianţe este tocmai acea acţiune care păcătuieşte prin tratarea ca element inferior a elementului românesc aflător sub stăpînirea unui stat aliat.
D. Maiorescu zicea: în Rusia, românii se găsesc în împrejurări rele. In ce priveşte românii din Austro-Ungaria — şi nu avem decît să ne uităm în Bucovina — „nimic nu se opune aici, din partea statului, dezvoltării bisericii române, a şcolii române, a culturii române44. Adevărat e că şi d. Maiorescu ştia că sînt unguri, probabil că i-a şi văzut, şi, prin urmare, ştiind că în monarhia aceasta austro-ungară este şi o Ungarie, şi în această Ungarie sînt unguri, cari stăpînesc mai mult Ungaria, decît elementul german Austria, din ce în ce mai mult slavă, şi cari au un rol mult mai însemnat în monarhie* prin avîntul lor naţional, decît ceilalţi prin patriotismul lor îmbătrînit, dumnealui adăuga: „Imprudenţa politicii interioare a ungurilor în contra românilor austriaci nu prea este făcută a favoriza o prevenitoare mergere împreună cu românii44.
Dar i se părea că acestea sînt lucruri trecătoare; cunoştea pe unguri, poate că-i întîlnise uneori, dar nu-i, cunoştea îndeajuns.
253
Fiindcă d-sa zicea: „Dar dificultăţile acestea sint mici şi trecătoare în raport cu scopul cel mare şi permanent şi, dacă se va afla în esenţă voinţa statornică din amîn-două părţile, forma confirmării ei va trebui să se afle”.
Mi se pare că „forma confirmării44 nu a apărut, nu s-a aflat. Dar, înainte de a arăta că nu s-a aflat „forma con-firmării“, să venim la două publicaţiuni ale d-lui Take Ionescu.
O publicaţiune o rezerv pe mai tîrziu; este publicaţia apărută în „Monthly Review“din aprilie 1903. Guvernul s-a hotărît să nu răspundă, dar, cu tot complimentul făcut personalităţii, „individualităţiiw mele, nu voi cere d-lui ministru de interne să-mi spună dacă îşi păstrează părerea pe care o exprima în revista engleză atunci, în aprilie 1903.
Dar, oricum, este un articol foarte interesant Cer voie să vă spun — aici nu vorbeşte pasiunea — că e o foarte bună carte de politică externă, cartea franceză pe eare d-sa o tipărea în 1891 şi în care zicea aşa: „Existenţa naţională a neamului românesc întreg, şi nu micşorat, e o chestie vitală pentru toţi românii, atît pentru cei din regat, cît şi pentru cei din afară. Dacă însemnăm ceva în jocul european, noi, românii din România liberă, e pentru că se ştie că neamul românesc e mai mare şi mai puternic decît statul românesc... Monarhia Habsburgilor, imperiu de atîtea limbi, trebuie să treacă şi trece prin perioada dezagregării, ca să dea deosebitelor naţionalităţi putinţa unei vieţi naţionale44.
Aici este ceva care se rezervă, împreună cu articolul din „Monthly Review44, pentru sfîrşit.
Este ceva însă care trebuie citat aici: „Pentru a putea împlini misiunea sa istorică, rasa românească trebuie să rămîie viguroasă şi întreagă. Feluritele porţiuni cari o compun nu trebuie să uite nici o clipă unitatea etnică şi de cultură a rasei întregii44.
Atunci întreb — nu-i întreb pe dumnealor [arată banca ministerială], căci nu răspund, superioare scrupule de politică externă îi împiedică — dar întreb aşa, în genere, întreb conştiinţa dumnealor care nu e nevoie să răspundă ca să ştiu ce se petrece în ea, întreb: de la 1891 ce s-a făcut din partea României ca să se asigure neamului românesc din monarhia aliată austro-ungară libertatea culturală la care, după toate legile omeneşti, are dreptul? Răspunsul îl dau eu, oare pot vorbi: nimic.
254
Şi atît de puţin, d~lor, încît nici ce zicea d. Maiorescu, în „Deutsche Revue“, în privinţa românilor din
Bucovina, nu mai corespunde stării de azi. [...] Credeţi că poate cultura românească este liberă în Bucovina? Luaţi colecţiunea foilor româneşti în era baronului Bour-guignon şi vedeţi paginile acoperite cu plăci negre, care pare că anunţă oficial îngroparea cugetării româneşti de acolo. Ca să ştiţi ce este cultura românească în Bucovina de azi, faceţi socoteală eîţi inspectori şcolari sînt români în şcolile din Bucovina, şi acei ce sînt, ce fel de români sînt. [...]
Va să zică în ceea ce priveşte cultura românească şi opera de păstrare a neamului românesc în Bucovina, ele au fost împiedicate. Dar, veţi zice, avem biserică românească în Bucovina. în această privinţă vă aduc o solie tristă, o solie de moarte: ea este ameninţată cu ruteni-zarea. (. ..]
Şi ştiţi d-voastră ce s-a făcut cu imensa moştenire de avere pe care Ştefan cel Mare şi alţii din glorioşii noştri domni au lăsat-o bisericii, adică bisericilor în cari se vor închina cei din neamul lor? A servit să hrănească tot felul de venetici atraşi de pretutindeni şi cari găseau de zece ori mai bună viaţa în Bucovina decît acasă la dînşii S-a înstrăinat destinaţia averii româneşti, s-a împiedicat cultura românească şi neamul românesc însuşi moare în Bucovina, provincia aliaţilor noştri.
In ceea ce priveşte Ardealul, să vă mai spun că acest an 1912, care ne este nouă un an trist pentru anumite griji, e dureros pentru românii din Ardeal, fiindcă se smulg sute de mii de credincioşi ai bisericei unite, pentru a face din ei vrednici ascultători ai liturghiei greceşti şi ai predicilor maghiare ale unui vlădică fără nici un sens, ale unui vlădică de-a dreptul caricatural, care va vorbi ţăranului nostru întîi în graiul lui Homer, pentru ca la urmă să vorbească graiul stăpînitorilor ţării?
Aşa fiind lucrurile, ne putem întreba: numai de atît sîntem vrednici pentru credinţa noastră, pentru sprijinul nostru şi pentru nepreţuitele servicii pe cari le-am adus Austriei, crezînd că ni le aducem nouă, în răsăritul Europei?
Dar voi mai aduce cîteva cazuri: în Camera ungară a vorbit dăunăzi cineva. i\colo obiceiul cu buzele strînse n-a pătruns. Acesta e un exemplu pe care ar trebui să li-1 recomandăm şi cred că, dacă s-ar tăcea în Camera
255
ungară aşa de mult ca în Camera româna, pentru naţia românească ar fi mai bine, căci din discuţiune a aceea aprinsă ies anumite legi, legi cari se lasă cu toată greutatea pe trupul obosit al bietei noastre naţiuni; Credeţi că au fost ascultaţi cu omenie vorbitorii români? [. . .]
A fost întrerupt deunăzi unul din deputaţii români de acolo: vorbeşte-ne şi despre cutare, adică despre mine! Probabil că eu par în ochii lor cine ştie ce duşman ireductibil, ceea ce de fapt nu sînt. Eu sînt numai prietenul plin de iubire al poporului meu, şi aş vrea să înlătur toate piedicile din calea dezvoltării acestui popor al nostru. Atunci orice sentiment de antipatie ar putea să dispară! Căci nu sînt doar un aderent al doctrinei că rasele trebuie să se sfîşie necontenit, că trebuie să cadă unele asupra altora cu toată greutatea lor de oştiri, pentru a-şi smulge drepturile şi a-şi răpi putinţa lor de viaţă.
Deputatul de acolo din Pesta nu a putut să răspundă el pentru persoana indicată de interpelator. Aeea persoană însă, de aici, de la Bucureşti, răspunde după două luni — deşi cam tîrziu pentru o interpelare — şi zice: Dacă nu am fi aliaţi, aţi avea să răspundeţi numai înaintea tribunalului de dreptate din conştiinţa lumii civilizate; dar, fiindcă sîntem aliaţi, veţi avea să răspundeţi şi înaintea tribunalului opiniunii publice de aici, care el trebuie să hotărască cu cine mergem şi în ce condiţiuni mergem şi, dacă sîntem aliaţi, ce trebuie să cerem în schimb pentru serviciile noastre reale.
Trebuie să cerem mai înainte de toate păstrarea vieţii fraţilor noştri care trăiesc acolo, fără de care, după cum foarte bine spunea chiar şi d. Maiorescu pe vremuri, noi nu putem trăi aici, căci atunci am fi un element politic fără viitor, pe care l-ar dezrădăcina cea dintîi furtună.
Nu voi insista mai mult asupra situaţiunii rasei noastre în Ungaria! Nu vă voi vorbi de preoţi de 90 de ani, care sînt tîrîţi la închisoare fiindcă au protestat împotriva faptului că li se impunea o slujbă nouă în biserică, slujba în limba grecească, pentru ca mai tîrziu să-i silească a o face în ungureşte! Nu vă voi vorbi de noile procese de presă, deschise împotriva foilor româneşti, pentru că au cutezat să atace Bula Papei, pe care se întemeiază episcopia noii organizări, şi procurorii ungureşti au trebuit să ia apărarea sfîntului scaun, căci sfîntul părinte n-are procurori şi miliţie apostolică! Nu voi vorbi
1256
de împiedicarea şedinţei de alcătuire a unei secţiuni a societăţii pentru cultura şi literatura românească clin Ardeal!
ŞL dacă aceste lucruri se fac azi, cu atît mai mult ele se vor face mîine!
Căci, dacă este un moment în care noi putem să intervenim cu toată greutatea însemnătăţii noastre politice actuale, este momentul de faţă; dacă noi putem cere să fim respectaţi în acele elemente ale rasei noastre, care triesc sub stăpînire străină, acum este momentul să vorbim.
!•••]
Încă o dată, ne prinde acea patimă curioasă de a ne desconsidera, de a ne socoti mai slabi decît sîntem în adevăr.
Politica Austriei nu este, în momentul de faţă, în cea mai strălucită înflorire şi în cel mai triumfător succes al ei. Nu avem decît să deschidem unele foi din Austria, pentru ca să ne dăm seama de atmosfera socială care domneşte acolo. Iată, mai zilele trecute, am văzut în revista „Die Wage“, că politica pe care o face Austria în Serbia este supusă celei mai aspre critici, afirmîndu-se că Austria va pierde nu numai piaţa economică, dar orice influenţă în Serbia, pentru că se îndărătniceşte a continua vechea politică în sensul lui Kaunitz. De fapt, dacă va continua această politică, întreaga situaţie imperialistă a Austriei în Balcani va dispărea.
Sub ochii noştri, Serbia a avut o atitudine energică faţă de puternica monarhie. Cuvinte care, la noi, ar fi fost socotite ca atît de îndrăzneţe, încît temelia statului românesc parcă s-ar fi zguduit, cuvintele acestea au fost rostite în Parlamentul sîrbesc, şi de guvernul autorizat şi de opoziţia autorizată — acesta este termenul cel mai nou — şi de diferite persoane neautorizate.
Bulgaria nu pare că vrea să urmeze, după biruinţa ei, politica austriacă. Austria pierde pretutindeni înăuntru şi în afară, faţă de tresărirea Ia viaţă naţională a popoarelor. Credeţi că vor mai putea să umble consulii şi agenţii austrieci, după biruinţele din anul acesta, aşa cum umblau înainte? Credeţi că naţiunile acestea vor pierde cît de curînd simţul puterii lor adevărate, încît să se lase ameninţate de reprezentanţii unei politici condamnate? Nuî
Prin urmare, dacă Austria vrea ca, la Dunăre, să păstreze măcar o parte din influenţa ei, dacă ţine să învie
257
puţin din rosturile epocii — care eu cred că nu se va mai întoarce — a lui Eugeniu de Savoia, ea are nevoie de noi. Şi noi sîntem datori, pe de o parte, să nu mai facem politică de capete plecate, pe care am făcut-o de atîtea ori, şi, pe de altă parte, sîntem datori, mai înainte de toate, să reprezentăm faţă de Austria nu numai interesul regatului României libere, dar şi silinţa întregului neam românesc doritor de libertate si de cultură.
Iată, îmi cade sub ochi o citaţie, venită de la sine, fără nici unul din artificiile oratorilor, care par a-şi aduce aminte deodată că au în buzunar o hîrtie; e un pasaj care ilustrează multe, fiindcă în gura mea sînt acum cuvintele chiar ale acelora care suferă: nu cuvinte de om care compătimeşte, ci cuvintele acelora care aşteaptă de la noi o compătimire.
în „Gazeta Transilvaniei44 din 25 noiembrie iată ce se zice:.....................
„Şi ce urmează de aici? Urmează că pentru noi, românii de sub sceptrul habsburgic, trebuie să răsară zorile unor vremi mai bune; urmează că Viena trebuie să se convingă că un popor de 12 milioane, a cărui jumătate mai mare este închegată într-un stat puternic, de a cărui prietenie ea are absolută necesitate, trebuie altfel tratat decît pînă acum. Viena, şi prin ea Ungaria, sub impresia actualelor solii primite din Bucureşti, n-are ce face altceva dacă cumva nu-i şi astăzi legată la ochi44,
Prin urmare vedeţi că se cere în cuvinte duioase şi cu insistenţă să îndrăznim a trimite tot mai des asemenea „solii44. E o foaie din Ardeal şi ardelenii constitue pentru noi, cînd scriu ceva despre ale noastre, ca o judecată a viitorului: cum ne va judeca odată viitorimea, aşa ne judecă ei astăzi. Asupra vieţii noastre politice, ei au aprecieri foarte dureroase, foarte reale, care cad cînd asupra unora, cînd asupra altora, şi trebuie să le primim, căci ei apreciază potrivit cu interesele generale ale neamului românesc şi ei văd din depărtare, ceea ce înlătură orice patimă şi chiar orice părtinire.
Şi tot într-o foaie de acolo se punea de curînd o întrebare, pe care v-o spun şi eu d-voastre. Se zicea, într-un articol de fond, care a fost oarecum dezavuat, fireşte, de alţii, cu altă părere; se zicea: România a făcut politică austriacă într-un moment, fiindcă nu voia să facă politică rusească. Dar, acum, deodată, iată un al treilea
258
factor care apare. Acest al treilea factor sînt naţionalităţile biruitoare din Balcani, naţionalităţi legate printr-o ligă de război, care mîine poate să slăbească, poate să se desfacă, dar care vă asigur că se va reface, fiindcă naţionalităţile acestea din Balcani au un interes hotărîtor, anume, ca prin unirea dintre ele şi printr-un modus vivendi permanent cu noi, să închidă poarta Peninsulei Balcanice vechii politice de intrusiune şi a Austriei, şi a Rusiei.
Cum sîntem de folositori Austriei, pentru a-şi păstra prestigiul în locurile acestea, tot aşa sîntem folositori popoarelor din Balcani, pentru aceea că, numai printr-o prietenie statornică cu noi, vremurile rele nu se vor mai întoarce pentru dînşiL
Şi gazetarul din Ardeal punea întrebarea aceasta, pe care noi sîntem liberi să o discutăm, unii avînd o părere într-un sens, alţii avînd-o într-alt sens: factorul acesta nou trebuie ţinut în seamă sau nu? Eu voi răspunde: factorul acesta există; şi noi trebuie să ţinem seamă de tot ce există.
Nu putem să creştem numărul kilometrilor pătraţi ai României, nu putem să îndoim, cum ar fi de nevoie, populaţiunea României. Cel mult putem să dăm României acea oştire pe care trebuia să o aibă încă de acum cîţiva ani de zile şi la alcătuirea căreia, cum este acum, a contribuit — şi îmi place să pot să constat aceasta, aducîn-du-i un omagiu de recunoştinţă, nu ca prieten de vederi politice, căci nu am fost, nici nu sîntem şi nici nu o să fim, dar ca român care-şi iubeşte ţara —, a contribuit în chip esenţial, şi el ca un român care-şi iubeşte ţara, d. Nicolae Filipescu (Aplauze). Puţin cam tîrziu însă. Se puteau face lucrurile înainte, şi în bietul program na-ţionalist-democrat este scris că România este datoare să aibă o armată cel puţin de două ori mai mare ca armata cea mai numeroasă a oricărui stat în Balcani. Iată ce se spunea în programul visătorilor, acum cîţiva ani, al acelor visători care nu ajunseseră încă nici la acel „germen44 de care vorbea cu o consideraţie filozofică dl. prim-ministru. Nu putem avea nici teritoriul şi nici locuitorii de care în chip neapărat ne este trebuinţă, ca să însemnăm ceva în această lume răsăriteană. Şi, atunci, ce putem să facem? Putem să creştem valoarea oamenilor, prin cele două mijloace mari: prin libertate şi prin cultură. Şi atunci, onor Cameră, cîţi sînteţi aci, şi conservatori, şi
259
conservatori-democraţi, şi liberali, să-mi daţi voie să vă amintesc şi eu, din situaţiunea mea modestă de om puţin înconjurat, datoria cea mare a viitorului. Anume, ca ţăranul român să-şi capete întreaga libertate economică şi politică şi să fie ridicat prin şcoală rurală la însemnătatea de factor cultural în istoria lumii. Să înceteze şi ruşinea alegerilor, pătate de violenţă şi de înşelăciune la colegiul al III-lea, să înceteze şi jumătatea de robie a ţăranului şi, mai presus de toate, spectacolul, primejdios pentru noi şi dezonorant pentru civilizaţie, al unei ţări în care jumătate din populaţie este încă neştiutoare de carte, şi în care nu se pot găsi învăţători şi şcoală decît pentru jumătate din copiii care vor să meargă spre dînşii. Şi pe această cale a compensaţiunilor inferioare, pe care noi ni le putem acorda, vom putea păstra, dezvolta şi ridica sus România şi neamul românesc.
*	D.A.D., nr. 11 din 17 decembrie 1912, p. 53—58.
„M-am simţit dator...“*
12	martie 1913
Onorată Cameră, acum cîteva zile a fost adusă înaintea parlamentului chestiunea pasionată a obştiilor. La discuţiunile pe cari le-a trezit interpelarea d-lui Mehedinţi eu n-am luat parte. Să-mi îngăduiţi această introducere care veţi vedea unde duce. N-am luat parte la această discuţiune din mai multe motive: întîi mi s-a părut, şi mi se pare şi acum, că a atribui fiecăruia din partidele noastre o concepţiune bine definită, împărtăşită de toţi, în ceea ce priveşte problemele esenţiale ale economiei noastre naţionale şi ale viitorului nostru ca popor, e cam prematur.
De obicei, în partidele noastre, libertatea curentelor în ceea ce priveşte astfel de chestiuni este absolută. Aşa încît cred că nu este drept să se puie în seama unui ministru, care face parte din acelaşi partid, ca un ministru anterior, care acela avea anume vederi în chestiunea obştiilor, a se pune în seama ministrului celuilalt o concepţiune care nu-i aparţine.
Prevedeam, pe de altă parte, că, atunci cînd se va discuta această chestiune a obştiilor, va interveni antagonismul acela pe care îl cunoaştem, pe care nu-1 putem aproba, pe care nu-1 putem înţelege întotdeauna, dintre partidele noastre, care cred că sînt datoare în orice chestiune să aibă vederi diametral opuse, cu toate că sînt anume chestiuni, cum e chestiunea libertăţii economice şi ridicării politice a ţărănimii în care toată lumea e
*	Interpelare adresată ministrului de interne în problema obştiilor şi a ilegalităţilor săvîrşite de autorităţi.
231
datoare, absolut datoare, în interesul conservaţiunii noastre naţionale, să aibă cu desăvîrşire aceleaşi vederi. Nu e popor acela care e împărţit, în clasa sa dirigentă, în partide din cari fiecare are cu privire la problemele capitale ale existenţei naţionale vederi deosebite.
Prin urmare, cu părere de rău, cu durere de inimă, cu acea durere de inimă pe care, singur fiind, o manifestez prin întreruperi care uneori plac, alteori supără pe cîte unul, am arătat, din colţul acela al meu, părerea de rău pe care mi-o producea înfăţişarea în Cameră din acest punct de vedere, şi în acest scop de a se trezi o oaste politică împotriva altei oşti politice, a chestiunii obştiilor, care, vă zic, trebuie scoasă în afară de partide. Obştea este o necesitate a momentului.
Proprietatea mare, din nenorocire, abdică. Aceasta o dovedesc arendaşii cari stăpînesc cea mai mare parte a moşiilor din Moldova, iar, pe de altă parte, ţăranul, ca individ, oricît am ciori ca fiecare ţăran, potrivit cu psihologia sa particulară şi cu practica sa seculară, să-şi aibă bucata lui de pămînt; ţăranul, în împrejurările de azi, nu poate să-şi apere cercul său restrîns de exploataţiune agricolă decît sprijinindu-se pe umărul celuilalt şi statul trebuie să întrebuinţeze toate mijloacele pentru ca această solidaritate economică, care ar face din ţărănimea noastră o mare oaste luptătoare pentru dezrobirea sa, pentru ca această solidaritate să fie cît se poate mai puternică, îndată ce am văzut că discuţiunea pleacă pe alt povîrniş, îndată ce am asistat la schimbul de focuri repezi clintr-o parte şi din alta, am înţeles că drumul care se apucase în discuţiunea acestori obşti — oricît de frumoase şi întemeiate ar fi fost cuvintele prin cari colegul nostru, d. Barbu Catargi, a apărat onoarea partidului conservator, fiindcă este o onoare pentru d-voastră să sprijiniţi obştiile şi în felul acesta să cruţaţi ţara de cele mai cumplite tulburări în viitor — avea o lăture periculoasă, de unde nu putea să iasă nici un folos.
Dar, mi s-ar putea zice: d-ta de ce nu ai intervenit de la început, raliindu-te la interpelarea d-lui Mehedinţi? D-lor, dintr-un alt motiv. Cînd cineva ca acela care a trezit această discuţiune — nu cineva din Cameră, ci din afară din Cameră, un profesor, d. I. Răducanu — pune
o	întrebare ca aceea din Viitorul: „Au ţăranii apărători în Parlament?44, întrebarea jenează, oricît de nemodest ai fi, şi nu poţi zice: sînt eu.
262
[• • •]
Dacă ar fi fost pusă întrebarea în alt fel, fără îndoială m-aş fi amestecat şi eu în aceste dezbateri, căutînd a în-rîuri drumul ce-1 luau; mi-aş fi îngăduit să iau parte la discuţiune. Dar se vede că eram menit să vorbesc despre obştii, fiindcă puţină vreme după aceea a venit un caz particular, în care am fost solicitat înainte de toate de un sentiment de milă, şi, în al doilea rînd, de acel sentiment de iubire, pe care trebuie să-l avem cu toţii pentru clasa ţărănească şi care trebuie să ne facă să credem că ţăranii sînt aceia cari au dreptate în lupta mare ce o duc, Am fost îndemnat de aceste două sentimente: mila şi credinţa în dreptatea ţăranilor în lupta cu cei mai bogaţi şi mai tari dintre ei, şi de aceea am cerut să mi se pună la dispoziţie dosarele cari mi-au fost trimise, atît de d. ministru de interne, cît şi de d. ministru de justiţie, pe care regret că nu-1 văd aici... [. ..]
Da, îndrăznesc a spune că faptele înfăţişate strict istoric, fără nici un fel de idee preconcepută, de parti-pris, nu sufăr vreo dezminţire; nu sufăr de la d-voastre şi n-aş suferi de la d. ministru de justiţie, dacă ar fi aici. Am cerut dosarele, zic, le-am cercetat cu de-amănuntul — trei dosare mari — am aşezat notele aşa cum sînt deprins să fac în cercetările mele ştiinţifice ca să le pot clasa după date şi ca să caut pe această însuşire legătura lor. După ce am recitit notele mele, după ce am studiat legăturile, după ce mi-am dat seama, în adevăr, de ceea ce se petrece acolo în satul Flămînzi, cu numele predestinat, m-am simţit dator din alt sentiment decît sentimentul de milă, din altă pornire decît pornirea de a da dreptate ţăranilor în lupta lor pentru libertate, m-am simţit dator din punctul de vedere al dreptăţii, al siguranţei statului român, din al înţelepciunii politice necesare, să aduc această chestiune înaintea Camerei. Deci voi prezenta-o aşa cum reiese din dosare, cu cît se poate mai puţine interpretări din partea mea spre a ajunge la acele concluziuni cari, la urma urmelor, ar fi şi inutile din partea mea, fiindcă se vor fi impus cu valoarea unei axiome morale în mintea oricui va fi ascultat expunerea liniştită a faptelor.
D-lor, Flămînzii are o rea reputaţiune. In ţara românească, de obicei flămînzii nu au reputaţiune bună, dar Flămînzii aceştia, din judeţul Botoşani, au o reputaţiune detestabilă. [. . .] In 1907 s-a zis că din Flămînzi au pornit
263
răscoalele; am crezut şi eu lucrul acesta, am crezut că acolo ar fi oameni de o răutate extraordinară, nişte barbari nedomoliţi, cari nu se gindesc decît la case arse şi oameni scăldaţi în sînge. Din această părere a mea cu privire la Flămînzi m-a scos un memoriu, pe care-1 am aici şi de care mă voi servi în documentarea afirmaţiilor mele, şi în el se cuprind următoarele rînduri privitoare la împrejurările în cari răscoalele ţărăneşti s-au înfăţişat la Flămînzi. Dacă veţi binevoi a asculta acele rînduri, veţi înţelege, încă de 1a început, cam de ce este vorba. [...].
Am cercetat, d-lor, dosarele şi iată ce am găsit în ele. Am cules dintr-însele întinderea moşiei, numărul ţăranilor cari se găsesc acolo şi ce plăteşte un ţăran, ca să poată căpăta mămăliga, mai mult sau mai puţin mucedă, mămăliga aceea din care să hrănească pelagra, atît de necesară existenţei lui. Am văzut o moşie de 13—15 000 ha, un adevărat mic principat în Europa cealaltă. Noi, ştiţi că sîntem în Europa, dar formăm o Europă oarecum specială din toate privinţele, fiindcă în cealaltă Europă bine s-ar mai simţi omul care ar avea la dispoziţiunea lui 13—15 000 ha, dar în Europa cealaltă s-ar mai întâmpla un lucru, anume că acela ce ar avea 13 pînă la 15 000 ha, cu 2 100 locuitori în micul său principat, l-ar îngriji. Zic: principat, şi noul rector de la Universitatea din Iaşi, d. Stere, într-un studiu foarte interesant, a numit aceste regiuni Fischerland, din cauza apropierii teritoriilor deţinute de persoana de care ne ocupăm acum. In Europa cealaltă cine ar ţine un asemenea mic principat, ar şti că are şi sarcini: nu numai de trupuri, dar şi sarcini de suflete; şi cine ar stăpîni pe acei 2 100 de ţărani, cari atîrnă de Mochi Fischer, ar face în aşa fel încît nici sănătatea trupească, nici dezvoltarea sufletească a lor să nu sufere. Cine ar fi stat în Europa occidentală, pe un domeniu ca acesta, ar fi întocmit şcoli, ar fi clădit spitale, ar fi dat resursele trebuincioase binelui public, resurse rezultate din cîştigul enorm pe care-1 culege de Ia aceşti 2 100 de săraci.
Ei bine, d-lor, de o mulţime de vreme, înaintea răscoalelor şi după răscoale, înaintea interpelării mele şi după interpelarea mea, înaintea procesului început acum cîţiva ani şi după proces — şi are să găsească advocaţi, cunoscători ai legilor noastre ca şi ai intereselor naţionale, care să-i cîştige procesul, desigur — de atîţia ani de zile, deci acolo nu se face altceva decît secătuirea pămîntului,
264
decît distrugerea gospodăriei, decît mizeria şi stricăciunea ţăranilor.
In toamna anului 1912, plătindu-se atunci pentru moşie 220 000 de lei arendă, se primeşte o telegramă de la un agitator, nu este aşa? De la un instigator, de la un om care dorea revolta? Nu! De la un om al Principelui Sturdza, nepot de fiu de domn, care rezidă în Franţa, pentru motive cari nu mă privesc, care vine în ţară din cînd în cînd şi care, ca şi cea mai mare parte dintre proprietarii din Moldova-de-Sus, îşi dă în arendă moşiile la străini, ceea ce este foarte simplu, foarte moral şi tot atît de naţional şi demn de toată aprobarea, fireşte!
Prin urmare, de acolo, de la proprietar, de la procuratorul lui, vine o telegramă de întreabă pe ţărani dacă nu vor să se constituie în obşte pentru a lua moşia în arendă.
Ţăranul nostru, pe lîngă alte bunuri, are şi pe acela că atîta este de bătut de vechiul jug al robiei, încît pricit îi ceri, el dă. Nu pentru aceleaşi motive pentru cari alte naţii dau cît le ceri, pentrucă nu au de gînd să plătească, ci deşi au intenţiunea să plătească, şi sînt cei mai buni platnici, cum am auzit aceasta din gura a o mulţime de proprietari din Moldova-de-Sus şi chiar din gura d-lui Alexandru Calimachi; ţăranul primeşte şi o împătrită arendă ca aici, numai să se ducă aceste vremuri, cari sînt grozave pentru el şi constituie o primejdie pentru ţara lui.
Şi atunci ţăranii primesc înştiinţarea că dacă dau 800 000 de lei arendă, adică de patru ori mai mult, li se dă moşia. Dar, se va zice, poate că procuratorul nu era autorizat. .. Ba era autorizat. Din toate aceste dosare rezultă că era autorizat de dl. Alexandru Sturdza; delegatul Băncilor populare a fost chiar la d-sa acasă, ca omul care avea dreptul să reprezinte Băncile populare; a stat de vorbă cu d-sa două ore şi i s-a zis: da, avem autorizaţie pentru aceasta.
Dar d-voastră, d-le ministru, veţi găsi în dosar şi o declaraţie a proprietarului, care zice că nu a autorizat pe nimeni. Să notăm că oferta a fost din octombrie şi declaraţia, făcută după cererea administraţiei, e din ianuarie. Ciudat proprietar, care, rezidind la Dieppe, nu ştie că oamenii au fost adunaţi ca să constituie o obşte, ci el numai în ianuarie află de aceasta şi afirmă că nu voia să arendeze moşia la săteni. Dar aceasta nu l-a fost îm~
265
piedicat de a da procură în toată forma d-lui Matei Can-tacuzino, care, în calitatea sa de advocat, era să-l reprezinte în această afacere de arendare la obştii. [. . .]
Mai departe, aş vrea să ştiu dacă d-voastră priviţi Casa Centrală a Băncilor populare ca o instituţiune publică? [D. ministru de interne face semn că da]. Atunci procurorii şi judecătorii de instrucţie nu au dreptul să spună delegatului Băncii populare că merită să fie „băgaţi la puşcărie44, nu au dreptul să-i insulte, declarînd că toată această instituţiune a Băncilor populare nu este decît o hoţie pe spinarea poporului. Căci, atunci cînd statul român a ajuns să se trateze el pe sine, între organele sale, în modul acesta, cum voiţi să mai rămînă în sufletul ţăranului respectul pentru ideea de stat ca şi pentru diferitele organe ce-1 alcătuiesc?
în afară de aceasta, vine cineva de acolo, d. căpitan Sturdza şi d. Grigore Călinescu, directorul Băncii de scont financiar din localitate, vine aici la Casa Centrală a Băncii populare şi cere să se delege un controlor agronom pentru a întemeia cele patru obştii prevăzute.
Unde vedeţi d-voastră pînă aci agitaţiunea ţăranilor, nemulţumirea ţăranilor, atacuri împotriva proprietăţii, pregătirea revoluţiei; unde vedeţi toate acestea?
Bieţii oamenii, atîta crimă au făcut, că au primit o telegramă şi în sufletul lor s-au bucurat de primirea acestei telegrame. Natural că s-au bucurat.. . Contractul cu Mochi Fischer era pînă la 1917. Văzînd, însă, că proprietarul are intenţiunea să treacă moşia, s-au gîndit că desigur e o înţelegere cu arendaşul ca să-l despăgubească printr-o anumită sumă — căci de unde să ştie lucrurile celelalte! — Şi acum vine şi încheie învoiala cu dînşii.
Să notăm data. în octombrie telegrama prin care ţăranii sînt invitaţi să se constituiască în obşte, pentru a lua moşia în arendă, şi în acelaşi timp vizita la Bucureşti, la Casa Centrală a Băncilor populare, a procuratorului proprietarului şi a directorului băncii de scont, pentru a cere un agronom care să constituiască obştea.
Agronomul a venit, agronomul care era vorba ,,să fie băgat la puşcărie44 pentru cine ştie ce atitudine antipatică a acestui om cu desăvîrşire blînd. Am plăcerea să cunosc pe acest agronom, şi d. Lascăr Catargiu îl cunoaşte şi mai bine, e Constantin Filipescu. Nu se poate închipui om mai legal, mai blînd şi mai respectuos, nu numai de
266
lege, dar şi de formele cari sînt în legătură cu legea. Acesta vine acolo, cheamă pe ţăranii de la Flămînzi, ca aceşti ţărani să se constituiască în obşte. A fost ceva clandestin, a fost ceva ascuns de ochii autorităţii, s-au ascuns undeva noaptea în biserică? [. . .]
[. ..]
Prin urmare, d-lor, se constituie obştea şi vă rog să mă urmaţi, fiindcă altfel n-o să puteţi prinde chestiunea, şi cred că sînteţi cu toţii, ca şi mine, interesaţi să vedeţi unde este dreptatea şi ca să mă puteţi urmări şi controla în caz cînd, din anumite porniri politice, căci personale nu pot să fie, aş pleca pe alt drum decît drumul drept de la început — se constituie obştea în formele legale, adunarea fiind prezidată de judecătorul de pace de la Hîrlău. Erau de faţă nu numai judecătorul, dar şi d. Filipescu, care, fiind om tînăr, sfios, a crezut că e bine să aibă în apropierea lui un jandarm, gîndindu-se că, cine ştie cum, se pot petrece lucruri ilegale. Şi au fost: jandarm, judecător, delegat al Băncilor populare, ofertă din partea proprietăţii. Oamenii au constituit oferta* lor acolo; iar pe la celelalte trei sate nu s-au constituit obşti. Cînd se petrec lucrurile acestea? Telegrama e din 29 octombrie, constituirea obştii se face la 26 noiembrie. Am raportul d-lui C. Filipescu, în care spune cum s-au petrecut lucrurile. O să adaug ceva care nu e fără interes, zice: în acest timp declar că mi s-au plîns in corpore locuitorii că au de luat plată pe muncă de la ci. Fischer pe mai mult timp din urmă.
El însă n-a socotit că trebuie să intervină măcar cu sfatul lui, ci că s-a mulţumit ca să raporteze către Casa Centrală a Băncilor Populare şi această plîngere a sătenilor.
Mai departe, el afirmă că „nimeni nu a văzut nici un semn de agitaţiune, nici posibilitatea de agitaţie, pînă s-a isprăvit cu această constituire a obs tei
Va să zică, încă o dată, obştea e constituită şi trecem din noiembrie în luna următoare, decembrie.
In luna decembrie iată că-şi fac apariţiunea în liniştitul sat al Flămînzilor un număr de nobili cavaleri veniţi la vînătoare. Anume cine erau ispitiţi de a face vînătoarea în pădurea Flămînzilor, şi cînd? Cînd flămînzenii, pentru a se hrăni după munca şi dreptul lor, s-au constituit
*	Aşa în text.
267
într-o obşte şi credeau că proprietarul, care îi anunţase, £re dreptul să le treacă lor moşia cu de patru ori arenda anterioară, vine acolo şi d. prefect Isăcescu... (către d. ministru de interne). In adevăr, acestea nu le ştiţi, oriunde le-aţi căuta, fiindcă procesul-verbal al vînătoarei lipseşte. Dar o spun acei cari au văzut şi cari au numărat 6 zile — lungă vînătoare — eu n-am fost niciodată la vînători de acestea, dar îmi închipui că nu vor fi ţinînd totdeauna o săptămînă întreagă.
[...]
Şi în aceste şase zile au găsit prilej să cheme la Curte şi pe învăţătorul C. Maxim, care învăţător nu vînase şi nici conducător de vînătoare nu era. L-a chemat comandantul de jandarmi, l-a sfătuit în mod prietenesc să ceară de bunăvoie mutarea de la Flămînzi, zicîndu-i-se că nu
i	se va întîmpla nimic. Şi cine spune aceasta? Noi sîntem deprinşi, d-lor deputaţi, şi d-voastră d-le ministru, cu tot felul de mizerii omeneşti, într-o ţară unde dreptatea e puţină, mizeria se întîlneşte la fiecare colţ de stradă, mizeria de pîine, ca şi mizeria de dreptate. Dacă aţi fi văzut d-voastre figura femeii îmbrăcate în negru ca după mort, cu lacrămile în ochi, care mi-a înfăţişat acel memoriu, cred că cel mai tare dintre d-voastră încă ar fi fost mişcat; era femeia învăţătorului ridicat şi aruncat în puşcărie, care stă acolo de două luni; am aci memoriul ei.
In viaţa mea de istoric am citit multe lucruri adevărate şi neadevărate, şi inima mi s-a deprins să nu răsune la orice plîngere; cu toate acestea, ori sînt istoric prea slab . ..
(O voce: Da!)
Faceţi dar mai bine, ori în cazul celălalt durerea era prea autentică, prea adevărată, ca să nu fiu mişcat. Şi zice femeia că şi altădată l-a sfătuit în mod prietenesc să ceară mutarea de la Flămînzi ,,că nu i se va întîmpla nimic“. înţelegeţi că, altfel, dacă nu cerea mutarea de bunăvoie, i se putea ,,întîmpla cevaw. Dar pentru ce? Pentru că proprietarul se judeca cu Mochi Fischer, pentru că voia să treacă moşia la ţărani, pentru că se constituise o obşte şi pentru că obştea voia să ia moşia.
Pentru aceasta l-a sfătuit, în mijlocul nopţii, impu-nîndu-i mijlocul ghilotinei „par persuasionu.
,,A intervenit şi prin preotul Drăgan, tot în acest scop, . tot în cursul anchetei, şi iarăşi a refuzat44.
268
Trec cîteva zile. Acum sîntem în decembrie, căci avem cîte un act pentru fiecare lună; trecem în ianuarie. In ianuarie încep, d-le ministru, anchetele.
Mai întîi avem un interesant raport al d-lui Costea, procuror de Botoşani.
D. Costea fusese şi el la vînătoare, dar uitase. Se cunosc cazuri de acelea cînd fiind cineva în altă stare de spirit, după ce trece la starea de spirit obişnuită, uită tot ceea ce s-a petrecut în urmă. Desigur că tot aşa ceva s-a petrecut şi cu reprezentantul justiţiei din Botoşani. Fiindcă dumnealui fusese la vînătoare şi acum nu mai ştie nimic	din ce s-a întîmplat la	Flămînzi,	ba	parcă
nici nu ar	fi fost în stare să arate	cu degetul	pe	hartă
unde este această localitate. în cuvinte de o nevinovăţie înduioşătoare, dumnealui spune că a primit informaţiuni telefonice; că îi e frică de „adunarea ţărănească44, şi îl cheamă la parchet pe învăţător. Învăţătorul îi răspunde: cînd voi fi chemat în formele prevăzute de lege voi veni; dar pînă atunci nu vin! Ceea ce dovedeşte că învăţătorul era un om	foarte obraznic! Dar eu	zic oă dreptatea şi
înaintarea	Ţării Româneşti vor veni	cîndva de	la	aceşti
obraznici cari cutează să refuze a se supune poruncilor nemotivate şi nelegale venite de sus şi să ceară să li se vorbească în numele legii!
Dar, în acelaşi timp, d-le ministru de interne, a apărut in localitate şi un alt reprezentant al statului românesc, a apărut d. comisar de siguranţă Corfescu; şi, atunci, între d. Costea, procuror, şi Corfescu, agent de siguranţă, s-a iscat o nobilă rivalitate. Se vede din raportul d-lui Costea cît e de nemulţumit că opera folositoare întreprinsă de dumnealui, în folosul statului românesc, o strică amestecul acestui nou sosit...
în privinţa lui Corfescu toţi spun că ar fi adus ştiri „exagerate44. „A exagerat starea de lucruri din localitate44, a „întrebat pe cîţiva, cari aveau interesul să exagereze şi să denatureze cele petrecute44. Toate aceste lucruri le spune d. C. Filipescu, care a fost în anchetă după aceasta.
Dar d. Costea nu se mulţumeşte numai cu atît, d-le ministru de interne [. . .].
Iată ce zice d. Costea:
„Tot ce se poate spune în mod cert e că parte din învăţătorii şi preoţii de la sate au avut un rol înseninat în pregătirea şi izbucnirea revoluţiei. Se pare că lecţia sînge-
269
roasă de la 1907 s-a uitat, judecind după cele ce voi avea onoare să vă raportez44.
[. . .]. Nu învăţătorii, nu preoţii au stîrnit deci răscoalele din 1907, şi atunci, cînd din motive de ordine de stat s-a acordat amnistia, aplicîndu-se nu numai oamenilor inculţi, cari într-un moment de furie au săvîrşit acte ilegale, dar şi oamenilor culţi cu situaţii în stat, cari şi-au pătat mîinile cu sînge, nu-i este permis d-lui' Costea să răsară azi cu aceste sîngeroase cuvinte împotriva învăţătorilor şi preoţilor cărora cînd România va fi liberă în interior şi rezemată pe toate puterile sale, naţiunea le va ridica un monument de recunoştinţă pentru munca şi suferinţele lor, pentru prigonirile la cari această muncă i-au expus.
Prin urmare, să luăm pe d. Costea mai departe, căci este un om interesant — o să înainteze, are dovada — pentru astfel de lucruri trebuie o dovadă, nu este aşa? şi lat-o dovada: d, Costea a găsit „un manifest incendiar4*, pe care l-am cetit şi eu şi în care se întîlnesc cîteva fraze atît de inofensive, încît nu ştiu zău dacă ar avea cineva curajul să condamne pe cineva sau să-I ţină de rău măcar pentru un asemenea exerciţiu nedibaci de retorică. Şi, notaţi un lucru, că nu învăţătorul care stă acum la temniţă, ci un alt învăţător, Scurta, din satul Zlătunoaia, a cerut astfel ţăranilor să facă obşte dacă vreau să aibă pămînt, în condiţiuni legale. In felul acesta a fost şi manifestul de odinioară al d-lui Stere, la colegiul III din Iaşi, în contra căruia a ţipat o lume întreagă, dar eu nu am ţipat, fiindcă în forma acelui act nedibaci se ascundea o revendicaţie foarte naturală a clasei de jos şi d. Stere, candidat la colegiul III, trebuia să fie un apărător al drepturilor clasei de jos. Prin urmare, din tot raportul d-lui Costea, reiese un singur lucru pozitiv; acest magistrat de carieră, care doreşte înaintarea, insultă tot corpul învăţătoresc şi pe preoţi, făcîndu-i instigatori şi cauza nenorocirilor acestei ţări. Şi pînă acum aceşti oameni instigaţi nu au făcut nimic, deşi am ajuns în ianuarie, da, nici un deget nu s-a mişcat, ci numai o vorbă nesocotită s-a aruncat; satele stau în deplină linişte ca totdeauna. Dar, cine subminează pămîntul sînt alţii, d-nii de la oraş, cari minaţi de pasiuni personale, de multe ori inavuabile, întrebuinţează tot ce este rău în viaţa satelor, pentru ca de acolo să-şi facă: sau spor de avere, sau grabă la carieră, sau alte lucruri cari nu trebuiesc dobîn-
270
dite pe această cale, ci numai prin aceeaşi muncă răbdătoare . . .
[...]
Mai departe, la 21 ianuarie, se porneşte alta ancnetar ancheta aceasta e făcută în zilele de 21 şi 22. în fruntea acestei anchete stă un domn inspector administrativ, d. Victor Biiciurescu. Pe acesta îl cunosc de cînd şi-a fost început cariera literară. Pe vremea aceea d. Victor Biiciurescu făcea poezii sentimentale:
„în fînui de curînd cosit Gîndind la tine am adormit/4
E în tot cazul un debut care nu făcea să se prevadă că autorul acestor versuri avea să ajungă cîndva inspector administrativ. Putea să ajungă şi inspector agricol. Mitropolit, nu! Dar mai ştii? ce nu poate ajunge cineva cînd începe cu „fînul de curînd cosit'4!
Prin urmare, recomandaţiunea de atunci ne îndreptăţea să credem că viitorul inspector va fi un om iubitor ai acelora cari cosesc fînul, care-1 aşează în claie şi aşa mai departe, pentru ce se mai poate întîmpla cu finul în lumea aceasta.
[. ..]
Întîi, dumnealui constată că: „Nu e vorba ele nici un fel de agitaţiune, de nici o intenţiune de nemulţumire, chiar pentru la primăvară". De aici ce rezultă? Rezultă că: „pentru a preveni orice eventualitate", trebuie a se lua măsuri. Şi anume de ce natură? Obştea să fie lichidată, obştea care nu era măcar întemeiată cumsecade! Nu numai atît, dar cine sînt instigatorii? E învăţătorul Maxim, preotul Săvescu, doctorul din localitate şi administratorul de plasă, d. O. Crudu, care este unul dintre cei mai buni administratori de plasă pe care i-au avut şi liberalii şi d-voastre, conservatorii, plus conservatorii-democraţi şi liberalii cînd se vor întoarce şi vor guverna această ţară; e un tînăr curat, harnic şi cinstit. Aceşti patru trebuiau loviţi, şi anume pentru ce?
Iată pentru ce. Preotul pentru că are „aroganţă aparentă44, şi „se amestecă între relaţiunile dintre locuitori şi arendaş4'.
Am observat adeseori că poeţii cînd scriu în proză n-o nemeresc, de aceea nu voi cere măsuri în contra d-sale, nare a fost creatorul Revistei Nouă şi, deci, îi dator esc recunoştinţă ca scriitor, dar ar fi de dorit să facă în
271
versuri rapoartele, căci atunci nu ar avea nici o consecinţă.
Dar uite, pentru dumnealui mai am o notiţă. Dumnealui se ocupă şi de medicul de plasă. Medicul, d. Şipoteanu, este însărcinat acum cu o misiune în Dobrogea, îmi închipui că nu în legătură cu interesele noastre în partea aceea, cari interese sînt reprezentate de alţii, cum sînt, ci pentru că d. Şipoteanu, care este mai uşor de convins decît învăţătorul, a ascultat de injoncţiuni şi a cerut să fie permutat, pentru ca a doua zi să protesteze împotriva declaraţiunii stoarse cu o zi înainte. Decla-raţiunea aceasta a făcut să apară d. cir. Sion, arătînd şi numărul petiţiunii d-lui Şipoteanu. Va să zică d. Şipoteanu, care a consimţit să facă ceea ce învăţătorul n-a vrut să facă, a fost trimis într-o localitate din Dobrogea, şi iată de ce d. Bilciurescu spune: este „tot aşa de suspect ca şi Maxim44, — vom vedea ele ce era suspect Maxim. Dar de ce este suspect? Zice: „Mi-a declarat că este partizan al d-lui dr. Lupu. Dr. Lupu este un excelent medic, un foarte bun conferenţiar popular; în 1907 a împăcat un judeţ întreg fără să verse o picătură de sînge, Şi de atunci, ca mulţumită, a căzut de două ori la colegiul III. [. . .]
După această anchetă vine o altă anchetă, în fruntea căreia se găseşte procurorul-general de Iaşi, d. Toneanu, întovărăşit de o întreagă suită de funcţionari din toate ramurile. [. . .]
Dar d. Toneanu, credincios obiceiului, care pare că domneşte în general în această parte în ceea ce priveşte obştiile, face constatări de felul acesta. Dacă le aprobaţi, vă priveşte pe d-voastră; eu n-am părerea aceasta, dar nu pot să nu las pe cineva să o aibă. „Cei dintîi cari intră în obştii sînt învăţătorii şi preoţii, găsind în ele mijloc de exploatare64. [...]
Alta: „Nu se înfiinţează o cooperativă fără ca învăţătorul să nu facă parte din ea, fie ca preşedinte, fie în calitate de casier, neglijîndu-şi şcoala64. Acestea sînt cele trei constatări făcute de cele trei anchete, şi în cari s-a găsit învăţătorul nevinovat. [.. .]
De ce este acuzat acest învăţător în contra căruia, cu cîteva luni înainte, nu se spunea nimic?
Dar în octombrie nici un cuvînt de învăţătorul Maxim, în noiembrie iar nimic; învăţătorul C. Maxim, silit, pri-
272
meşte să facă parte din obşte, în luna decembrie, cînd cu vînătoarea, învăţătorul Maxim este un om foarte cumsecade, care este chemat la curte înaintea vînătorilor ca să se capete de la dînsul petiţiunea de permutare; învăţătorul Maxim începe să devie o persoană foarte periculoasă numai în ianuarie.
De ce natură e învinuirea care se aduce atunci lui Maxim? Că în 1907 ar fi găzduit pe cineva. Cum se vede din Monitorul Oficial, care însă niciodată nu s-a adus, în tot cursul anchetei, nici un singur rînd din Monitorul Oficial, din care să se constate că în 1907 învăţătorul Maxim ar fi găzduit pe cineva care nu trebuia găzduit.
Pe lingă aceasta, din 1907, păcatul ar fi fost şters prin amnistie, cum au fost acelea ale altora, mai mari, cari ar fi trebuit să ceară ei, ca o datorie de onoare, ca un titlu de cinste pentru urmaşi, să fie judecaţi pentru aceea ce li se aducea împotrivă. Prin urmare, nu se poate vorbi de păcatul lui Maxim din 1907.
Mai departe, învăţătorul Maxim avea un obicei rău, ca şi doctorul Şipoteanu, dar fără legături cu doctorul Lupu, deşi era din aceeaşi categorie periculoasă. Prin urmare înţelegea şi el să se îngrijească de dezvoltarea, de stabilitatea economică şi de înaintarea culturală a oamenilor cari se găseau în satul lui.
Peste cîteva zile, d-le ministru, îl judecă pe învăţătorul Maxim autoritatea şcolară, şi învăţătorul a făcut un memoriu stîngaci, în care aduce o sumă de lămuriri, foarte interesante, între cari se spune că a găsit o şcoală cu 10—15 şcolari şi acum, cînd intră în temniţă, în momentul cînd trebuia să dea examenul de capacitate, în momentul acesta lasă o şcoală cu 180 de şcolari. A găsit un bordei umed; lasă acum, intrînd în temniţă, o frumoasă casă de şcoală.
A fost întîi în alt sat şi a întemeiat în satul acela, împreună cu administratorul de plasă — el fiind numai cenzor — a întemeiat o brutărie-cooperafivă pentru ca să mănînce ţăranii pîine bună, iar nu mămăligă mucedă. Cine agită aşa e un om foarte cumsecade. Venit la Flămînzi, a întemeiat o societate cooperativă: societatea a pornit cu un capital de 75 de lei şi azi societatea are un capital de peste 50 000.
Veţi zice că a întemeiat-o ca să cîştige. Da. Ştiţi ce leafă aveau acei cari conduceau cooperativa?
273
De la 10 la 50 de lei pe lună, şi el nu era preşedinte
—	preşedinte fiind preotul — el, casierul, nu era plătit, probabil, nici cu 50 de lei.
Ce a făcut această cooperativă?
Două cuptoare de pîine, o sală de adunare pentru săteni, care este o clădire de toată frumuseţea, care este mîndria satului, şi poate că întreg judeţul nu are o clădire de felul acesta, făcută numai din economiile ţăranilor şi pentru care s-au cheltuit 20 şi cîteva de mii de lei.
S-a zis că, atunci cînd banca are un fond de 50 de mii de lei, cum clădeşti d-ta o casă băncii aceleia cu jumătate aproape din fonduri?
Maxim răspunde că a chemat pe sătenii din co^iliu, cari i-au dat încuviinţarea lor, care se poate constata din procesele--verbale.
Pentru toate aceste clădiri, ei are conturile întregi, şi pentru casă, şi pentru cuptoarele de pîine.
Vine inspecţiunead-lui Constantin Filipescu şi a d-lui director Fotin Enescu, care a făcut divergenţă de păreri cu d. Toneanu.
Aceste inspecţiuni spun numai atît, că învăţătorul a neglijat anumite forme de convocare anuală a acţionarilor!
Dar, d-lor, aceste lucruri sînt necesare pentru o societate ai cărei acţionari sînt risipiţi în întreaga ţară, dar nu într-un sat, unde toţi se văd şi toţi se cunosc şi toţi ştiu ce se pune la cale; căci nu este posibil ca în-r-im sat, cînd se adună cu toţii la cooperativă, să fie unii cari să nu ştie pentru ce se adună şi nici măcar că se adună!
Uitam o chitanţă, în care se pretinde că s-ar fi însemnat 350 de lei si s-ar fi dat 250.
[Voci: A! Aî’A!]
Aşteaptă! Dar în urmă s-a constatat, relativ la acea chitanţă, că s-au dat şi s-au scris 350 de lei!
Acestea sînt, d-lor, acuzaţiunile ridicate împotriva învăţătorului Maxim. Casa centrală a băncilor populare a fost mişcată de aceste acuzaţiuni. Atunci s-a hotărît, pentru ca să nu mai rămînă nici o umbră de îndoială, să se trimită din nou, nu un funcţionar, ci trei funcţionari, întovărăşiţi aceşti funcţionari de controlorul d. Ionescu Paşcani, de Vasile Pilat, noul administrator al plăşii şi ruda d-lui Gheorghe Constantinescu, ca şi alţii şi alţii,
Ţoţi aceştia au venit la Flămînzi: dar cu două zile înainte, învăţătorul fusese ridicat de şeful secţiunii de jan-
274
darmi şi aruncat în temniţă la Botoşani, unde zace şi acuma.
L -3
Frin urmare, d-lor, se face cercetare în lipsa învăţătorului.
Aţi putea zice d-voastre că învăţătorul, nefiind acolo, s-ar fi putut găsi lucruri grozave! Ştiţi ce s-a găsit? Intr-unui din ani, li s-a părut cercetătorilor contabili că lipsesc 80 de lei şi în alt an vreo 100 de lei. Vă întreb eu: un om care are rostul lui să se pîngărească, să pişte 80 de lei într-un an şi 100 de Iei într-alt an? Ştim cum se petrec lucrurile rele la băncile populare. Şi avem a face cu un om absent, cu un om nespecialist, care poate să fi uitat cine ştie ce detaliu de trecut în adunare. Prin urmare, nici cercetarea, deşi făcută în lipsa lui, nu aduce o adevărată învinuire învăţătorului Maxim.
Veţi spune: aceste lucruri cari se întîmplă acolo nu se pot întîmplă aiurea? Ba da. Aceste lucruri chiar în regiunea aceea se întîmplă necontenit [. .
Eu nu vă cer să opuneţi faptelor fixate de mine alte fapte, şi, nu numai atîta, sînt sigur că onestitatea d-voas-tră de spirit vă va împiedica de a pune alături de un fapt alte fapte. Acestea sînt faptele adevărate, şi nimic din ce am afirmat nu e scos decît din dosare. Omul e nevinovat. Toată Camera ar vorbi de „hoţul care e în puşcărie4', eu voi spune, întrucît am o conştiinţă în mine, că acel care zace în puşcărie e un om nevinovat.
La Flămînzi nu au fost răscoale şi învăţătorul Maxim nu face altceva decît să plătească şi el azi, prin închisoarea Iui, birul de răscumpărare al clasei ţărăneşti. Acesta e faptul. Prin urmare, vă rog să nu-mi opuneţi dezminţiri, nu vă cred capabili de a opune dezminţiri la aceste fapte luate cu cea mai strictă scrupulozitate din dosare. Un lucru însă am dreptul să vă cer: dacă d-voastră nu puteţi stăpîni prefecţii, cum e cel de Botoşani, dacă nu puteţi stăpîni, d-voastră sau colegul d-voastră, magistraţi cum sînt cei de la Botoşani, cel puţin să daţi persoanelor jignite în conştiinţa lor, să le daţi dezaprobarea d-voastră publică pentru aceste procedee, cari, în momentul cînd în Cameră se afirmă iubirea pentru obşte, căutau să le sugrume la întuneric, în locurile unde s-au întemeiat pentru liberarea economică, pentru înălţarea politică şi culturală a naţiunii noastre.
275
înainte de a încheia, d-lor, înmînez d-lui preşedinte o moţiune care are următorul cuprins şi care poartă iscălitura a unui număr de 10 d-ni deputaţi:
„Camera, înţeiegind că numai pe o ţărănime liberă şi mulţumită se poate sprijini viitorul României; văzînd cu bucurie alcătuirea şi progresul obştiilor menite a scăpa ţărănimea de exploatarea arendaşilor, şi in special a arendaşilor străini, şi Primind cu recunoştinţă rolul de muncă pe care şi-l iau învăţătorii şi preoţii într-însele,
Invită guvernul a lua măsurile de nevoie pentru ca acţiunea de prigonire a unor funcţionari interesaţi a servi alte interese decît ale statului, sau conduşi de idei greşite, să înceteze la Flămînzi, ca ori şi unde s-au prezentat asemenea cazuri Semnaţi: N. lorga, I. T. Ghica, N. N. Săveanu, Pompi-liu Ioaniţescu, Vintilă Brătianu, dr. Angelescu, G. G. Mîr-zescu, I. lonescu-Quintus, N. N. Seceleanu, Şt. C. Ioan, Dem. Negulescu*.
■ D.A.D., nr. 41 din 23 martie 1913, p. 538—546.
*	Take Ionescu, ministrul de interne, a eludat, în răspunsul său, fondul problemei, considerînd măsurile luate de justiţie contra învăţătorului din comuna Flămînzi exclusiv de competenţa justiţiei. Mai mult, el cerea să nu se mai agite problema agrară, „călcîiul nostru vulnerabil*4, deoarece situaţia strategică a ţării era strîns legată de starea ei socială şi morală. Cît priveşte atacarea instituţiei arendăşeşti, a făcut justa observaţie că o critică socială dreaptă nu trebuie începută de la coadă, „ea trebuie să înceapă de la cap“, de la proprietarul absenteist de 30 de ani. El considera că motivul pentru care se prefera să se atace arendaşii era acela că aici se loveşte fără să răsune, „pe cînd dacă am lovit în proprietari, aceştia răsună şi lipseşte curajul să ne lovească unde răsună!".
„Chestiunea nu priveşte numai luptele dintre partide...44*
13	decembrie 1913
Onorată Cameră, dacă discuţia de la mesaj ar fi în legătură numai cu luptele dintre partide, fără îndoială că ar fi inutil să se vorbească, fiindcă, în ceea ce priveşte soarta unora, soarta legăturii de două partide care e la guvern, şi viitorul celuilalt partid, care va fi la guvern, lucrul e, întrucît se poate cunoaşte, hotărît. Prin urmare, din acest punct de vedere chestiunea nu mai are nici un interes, ar fi să se piardă în zadar vremea, dacă s-ar căuta să se discute ultimele evenimente din acest punct de vedere. Din fericire pentru discuţia care se face aici
—	care ar fi trebuit să se facă, desigur, ceva mai devreme, fiindcă, atunci cînd regele a întrebat, îmi închipui că Parlamentul putea să lase orice alte ocupaţiuni pentru a răspunde întîi regelui, rămînînd ca atîtea proiecte, interesante pentru deosebite persoane, pentru deosebite categorii de persoane, să vină ceva mai tîrziu! — ea priveşte şi pe alţii decît luptătorii pentru putere.
Dar, odată ce chestiunea nu priveşte numai luptele dintre partide, odată ce ea îmbrăţişează întreaga noastră politică externă şi deschide perspective atît de însemnate în ceea ce priveşte politica internă a anilor cari vor veni, să-mi daţi voie să vorbesc, cu toate că actualitatea, în ceea ce priveşte lupta de partide, a chestiunii e, fără îndoială, e pierdută.
Şi cine încearcă să facă din discuţiunea la mesaj arma de luptă politică a unui partid cu altul greşeşte fără îndoială anul acesta, căutînd un interes acolo unde intere-
*	Discurs în cadrul discuţiei mesajului regal din sesiunea ordinară 1913—1914.
277
sul s-a epuizat de mult. Căci noi nu trebuie să vorbim aci numai în cercul restrîns al luptelor politice de partid, ci vorbim avînd înaintea noastră o ţară şi un popor.
Şi vorbim în momentul acela, cînd această ţară şi acest popor sînt chemate să joace alt rol în lume. Astfel, oricine are de adus o contribuţiune de cunoştinţe, o contri-buţiune de idei, o contribuţiune de îndrumare în acest moment trebuie să fie bine venit.
Ni s-a adus înainte, la începutul acestei discuţiuni a răspunsului la mesaj, mesajul însuşi, parafraza, care este răspunsul la acest mesaj — mesajul foarte scurt; parafraza de o bucurie retorică evidentă. Dar s-au adus în acelaşi timp şi acte, cari ne cheamă să discutăm întreaga politică externă, pe care guvernul român a făcut-o pînă la pacea de la Bucureşti.
Deci, de o parte avem rezultatul aşa cum se înfăţişează în mesaj şi cum se înfăţişează în parafraza de la mesaj; de altă parte avem ceea ce a pregătit pacea de la Bucureşti; acţiunea guvernului de colaborare, reprezentat în ziua de astăzi prin d. preşedinte al consiliului şi prin doi domni miniştri, ceilalţi fiind ocupaţi, mai ales cînd este vorba de neînsemnatul act care e discuţiunea la mesaj. [.. .]
Dar mai este încă un lucru: noi discutăm pacea de ia Bucureşti, discutăm ce a pregătit pacea de la Bucureşti. Dacă nu mă înşel, de la pacea de la Bucureşti pînă acum au trecut 5 luni aproape, 5 luni în care o ţară poate face ceva, în care o naţiune îşi poate îndeplini datoria, în care un guvern îşi poate arăta destoinicia, în care o administraţie se poate întemeia şi-şi poate începe opera.
Prin urmare: cum a fost interpretată, prin acţiunea administraţiunii noastre, prin iniţiativa reformatoare, în teritoriul nou, a guvernului nostru, pacea de la Bucureşti.
D-lor, din aceste patru lucruri, asupra cărora avem dreptul să vorbim, şi asupra cărora unii dintre noi au chiar datoria de a vorbi, este unul care iese cu totul din controversă, care nu este supus nici unei controverse posibile: e vorba de însuşi actul, de care cu multă dreptate se mîndreşte d. prim-ministru, de care cred că dumnealui în rîndul întîi are dreptul să se mîndrească, — în ceea ce priveşte persoanele cari se găsesc la guvern, nu în ceea ce priveşte persoanele cari au pregătit, nefiind la guvern, prin voinţa unei naţiuni întregi, pacea de la Bucureşti. [.. .]
278
Prin urmare, d-lor, este o parte — care trebuie să iasă din discuţiune —, anume partea care priveşte meritele d-lui preşedinte de consiliu. Şi mai sînt încă două lucruri în pacea de Ia Bucureşti, care ne bucură pe toti. [. . .].
D-lor, pacea de la Bucureşti, în sine, merită felicitările tuturor; este, evident, un mare folos pentru noi, cum este o mare mîndrie pentru noi pacea de la Bucureşti — o mare mîndrie — neaşteptată aş zice. Noi ştiam că trăim într-o ţară în care cea mai mare parte din locuitorii pămîntului naţional au întemeiate motive de a fi nemulţumiţi cu soarta lor; ştiam că trăim într-o ţară de adîncă suferinţă a acelora pe care se sprijină însăşi existenţa statului român, şi am fost dintre aceia cari au avut temeri ca această suferinţă şi simţul ce poate provoca să nu influenţeze cumva asupra hotărîrii săracilor acestui pămînt. Şi s-au ridicat cu toţii şi, fără să se gîn-dească la jertfa de atunci şi la răsplata de a doua zi, au venit de s-au înfăţişat în serviciul ţării. Eu nu cunosc în dezvoltarea popoarelor un caz în care cineva, avînd atît de puţin, să fi dat cu mai largă inimă atît de mult. Oricare dintre noi va trebui să aibă mai multă siguranţă în viitorul acestei ţări, în soarta ei, şi, dacă în sufletele noastre puţin veştejite de sterpe lupte politice, de blestemate ambiţiuni personale, — cancerul de care suferă clasa noastră conducătoare ■— dac-ă în sufletele noastre veştejite de descurajarea care rezultă din aceste lupte nu s-a produs bucuria care trebuia, ea s-a produs în sufletele acelor fraţi ai noştri cari văd steagul românesc chiar atunci cînd pentru noi îl ascund negurele in-treselor şi praful unor lupte politice zadarnice.
Şi, prin urmare, acţiunea militară a României a creat între noi şi ei o legătură puternică, de mai deplină frăţie, de mai tare încredere, de o aşteptare mai sigură a viitorului, care va produce roade incalculabile în viaţa poporului nostru. [. . .]
Pacea ele la Bucureşti nu m-a bucurat pentru kilometrii pătraţi cari s-au adaus la pămîntul României, ci m-a bucurat pentru rolul pe care România de mult trebuia să-l joace şi pe care, în sfîrşit, l-a jucat. S-a văzut că, oricari ar fi pretenţiunile, silinţele şi vrednicia celor dimprejurul nostru, totuşi noi sîntem cei dintîi. De aici derivă un lucru: datoria pentru noi de a face cu toţii
279
aşa încît totdeauna să rămînem, potrivit tradiţiilor strămoşilor noştri, cei dinţii. [. . .]
Dar mi se spune, d-lor: înainte de pacea de la Bucureşti a fost acţiunea diplomatică, pe care în parte o cunoaştem din cuvîntările cari s-au ţinut într-un şir de şedinţe cari sînt acum numai semi-secrete.
Şi ni s-au pus la dispoziţie anumite acte pe cari, d-le prim-ministru, ştiaţi foarte bine că nu avem timpul material pentru a le putea studia.
Dar după aceasta a venit Cartea Verde, care cuprinde în mare parte actele acestea. Şi eu nu voi fi dintre criticii ascuţiţi cari vă cereau să ne înfăţişaţi toate aceste acte. A înfăţişa toate aceste acte- înseamnă să ne tăiem putinţa de a avea legături normale cu toţi oamenii cari au avut încredere în noi şi cari, deci, au vorbit cu noi. Dar, cu oarecare inteligenţă, din puţine lucruri poate să vadă cineva totul, precum cu mai puţină inteligenţă din toate lucrurile poate să nu vadă nimic.
Prin urmare, Cartea Verde nu e numai ce se află în-tr-însa, ci şi lumina pe care o putem aduce asupra cuprinsului său.
D-lor, cu privire la Cartea Verde, la actele cuprinse înăuntru, la acţiunea care se desface din aceste documente istorice, s-au enunţat două păreri. Una din aceste păreri zice: Guvernul Maiorescu a prevăzut totul. Un guvern de profeţi! [. . .]
Să pornim de la început: în septembrie se ştia că Balcanii vor intra în foc, se ştia că o legătură, încă nelămurită, între bulgari, greci, sîrbi şi muntenegreni, va provoca războiul cu turcii.
D-voastre aţi făcut atunci o declaraţie care e, pentru lăudătorii d-voastre contra voinţei d-voastre, începutul fatidic al profeţiilor cari erau să vină în urmă. D-voastre aţi spus: noi nu ne amestecăm în lucrurile acestea, afară numai dacă nu se vor întîmpla schimbări teritoriale. Puterile înseşi au declarat că schimbări teritoriale nu vor admite. Iar, dacă vor fi schimbări teritoriale, şi cînd vor fi şi cum vor fi, atunci vom vorbi şi noi.
In acel moment v-au lăudat bulgarii, în cuvinte puţin cam nedibace, vorbind de „atitudinea strălucită44 a guvernului român! Era însă oare atît de strălucită această atitudine a guvernului român?
Daţi-mi voie să cred că nu.
280
D-voastre ziceaţi că noi nu ne amestecăm decît dacă se vor petrece schimbări teritoriale în Peninsula Balcanică. Dar aceasta înseamnă să vadă cineva pe altul um-blînd cu luminarea pe lingă un butoi cu benzină şi să-i spuie: Eu nu mă amestec, afară numai dacă benzina dinăuntru va lua foc.
Dar, d-lor, nu trebuia să aibă cineva un dar extraordinar de profeţie, ca să prevadă că, din evenimentele ce se petreceau, vor rezulta schimbări teritoriale în Peninsula Balcanică.
Şi chiar dacă Austria ne garanta contrariul, — şi îmi pare rău că din Cartea Verde lipseşte un lucru pe care eu nu mi-1 pot explica nici pînă acum. Noi am primit două vizite: una a fost vizita unui bun prieten al nostru, cum esie contele Berchtold, conducător al politicii Monarhiei austro-ungare şi om cu legături maghiare.
Probabil, e vorba de o simplă călătorie de sentiment, şi probabil că tot de sentiment —• căci altfel nu pot să mi-o explic — a fost şi călătoria, după cîteva săptă-mîni, pe care şeful statului-major austriac a făcut-o la Bucureşti, în mijlocul indiferenţei tuturora.
Cartea Verde, însă, nu ne lămureşte asupra rostului acestor două vizite şi, neputînd să fim iniţiaţi altfel, ne pare rău că rostul lor nu-1 putem înţelege, căci oameni mari ca aceştia nu ne vizitează în fiecare zi, şi este foarte firească dorinţa ca, atunci cînd vine cîte unul din ei, să voim a şti ce aduce, dar mai ales ce duce cu dînsul!
Desigur, pe noi ne-au asigurat Puterile [Centrale], şi ne asigură şi cel mai direct interesat, că nu se va schimba ordinea de lucruri în Balcani.
Era însă o întrebare: Dar dacă balcanicii vor voi să schimbe această ordine? Era să fie atunci războiul european? Şi, dacă putea să fie războiul european, cine îşi simţea curajul să înceapă acest război? Austria, care sub arme a tremurat de frică toată iarna, sau Rusia, care nu ştia ce să mai facă, numai să înlăture această primejdie? Atunci, dacă nu ele, noi era să luăm răspunderile războiului european? Ştiu că s-au găsit vreo cîţiva domni din Bucureşti cari erau destul de siguri de cine va trage folosul pentru a cere ca România să provoace războiul european, avînd părerea, pe care nu o pot împărtăşi, că noi, România, avem o putere extraordinară
281
şi sîntem în stare a trage foloasele războiului european de partea noastră.
Dar d-voastre spuneaţi că, dacă nu se va schimba nimic în Peninsula Balcanică, ce se va petrece acolo nu ne priveşte. Să zicem, d-le prim-ministru, că nu s-ar fi schimbat hotarele. Dar aceasta înseamnă că nu s-a schimbat nimic? Cînd se dă o luptă, nu între state — căci aceasta nu a fost o luptă între state —, ci între naţiuni, întreaga valoare a naţiunilor cari intră în luptă trebuie să se hotărască pentru mult timp, poate pentru toate timpurile. Chiar dacă nu s-ar fi clintit o singură piatră de hotar, cu toate acestea altceva ar fi fost Turcia după înfrîngere şi altceva ar fi fost Bulgaria, Serbia, Grecia după biruinţă.
Nu numai schimbările materiale ne pot preocupa pe noi, ci trebuie să ne preocupe şi schimbările morale cari neapărat erau să se întîmple, pentru că vigoarea morală a unui popor înseamnă cel puţin cît stăpînirea unei provincii de acel popor.
Dar d-voastră v-aţi oprit la această atitudine de expectativă. Vi se spune: v-aţi oprit la expectativă fiindcă d-voastră personal sau guvernul d-voastră, alcătuit din persoane cari, cum se ştie, nu s-au înţeles totdeauna, prin urmare d-voastră personal sau guvernul d-voastră, în care erau tendinţe centrifugale, ajunse acum la maximum, şi tendinţe centripet ale, cu mult mai slabe, nu aţi ştiut să interveniţi.
Nu, eu zic altceva: d-voastră şi guvernul d-voastră, şi dacă ar fi fost altul în loc, nu aţi fi putut să interveniţi.
De ce? Fiindcă, d-lor, atitudinea în lucrurile acestea nu se ia în ajunul catastrofei; atitudinea se ia cu multă vreme înainte. Şi ceea ce ne-a lipsit nouă atunci, în septembrie şi în octombrie, pentru a împiedica războiul, dacă aveam interes să-l împiedicăm, sau pentru a întrebuinţa războiul în folosul nostru, dacă aveam dorinţa, ceea ce ne-a lipsit nu a fost nici armata — armata a fost bună, s-a văzut pe urmă — nici sentimentul public — a fost admirabil, s-a văzut mai tîrziu, nici inteligenţa bărbaţilor noştri politici — ne-a bătut Dumnezeu cu prea multe inteligenţe! —; nu aceste lucruri ne-au lipsit, ci ne-a lipsit organizarea, ne-a lipsit prevederea, ne-a lipsit gospodăria, ne~a lipsit tradiţiunea în toate.
Noi nu am avut diplomaţi, noi nu am avut tradiţiuni în legăturile noastre cu alte ţări decît străinătatea de
282
pesce Carpaţi, cu care am fost prieteni pînă la servili-tate, şi străinătatea de peste Prut, cu care am fost duşmani pînă la imprudenţă. în politica noastră externă nu au figurat decît aceşti doi factori şi poate un îndepărtat factor german, întinzînd, din motive asupra cărora nu vreau să insist, mîna sa protectoare asupra românilor în anumite împrejurări grele.
Dar dincolo de Dunăre erau popoare. Pe acestea, în parte, le-am ajutat să se libereze, pe altele noi le-am liberat. Cine a vorbit cu oamenii de acolo, ştie că ei înşişi o recunosc.
Ce am făcut noi, aceştia de acuma, pentru ei? Care a fost legătura noastră cu ei? Cari au fost informaţiunile noastre cu privire la ei? Nule. [. . .]
Noi eram în cel mai complet întuneric cu privire la lucrurile cari se petreceau în Balcani. Nu mă înşeală rapoartele lungi redactate în cea mai recentă formă a limbii franceze. Şi nu înţeleg de ce se fac rapoartele în această limbă! Ori ştim aşa de puţin româneşte şi aşa de bine franţuzeşte?
Şi iar nu înţeleg cum d-voastre, cari aveţi în grad superior sentimentul demnităţii personale, cum puteţi permite rapoarte franţuzeşti scrise într-un stil care nu este nici al lui Corneille, nici al lui Racine, ci al bulevardelor din 1913? Cu „gendarmer“, cu „flou“, cum puteaţi ceti astfel de rapoarte? Pe acest ton se putea face impresie la Sofia?
Eu ştiu un lucru, că, în momentul cînd a pornit războiul, în acest moment, noi sau nu aveam reprezentanţi deloc, sau, dacă aveam, era ca şi cum nu i-am fi avut.. Aş fi vrut ca în Cartea Verde, înainte de declaraţia d-voastră din septembrie, să mai fi fost şi cîteva rapoarte mai vechi, cari să arate că oamenii cari reprezentau interesele noastre în Balcani ştiau ce se petrece acolo şi îşi dădeau seama de grava răspundere ce apăsa asupra lor.
[•■•]
Şi, atunci, ce puteţi face d-voastră? Dacă d-voastră aţi fi fost cancelarul de multă vreme al unui monarh absolut, ar fi fost altfel. Şi ar fi fost altfel dacă d-voastră aţi fi fost şeful ascultat al unui partid tare şi al unui guvern cu autoritate. Sau dacă d-voastră, oricum v-aţl fi numit politiceşte, şi orice nuanţă aţi fi reprezentat, aţi fi fost siguri de sprijinul statornic şi călduros pe care în
283
momentele acestea ţara întreagă vi-1 datora. Şi eu, într-o întrunire publică din octombrie, eu, fără răspundere de partid şi guvern, am spus, criticînd politica ce faceţi: „din moment ce se va ridica steagul românesc, indiferent de direcţiunea în care va merge, cu toţii trebuie cu încredere să mergem după dînsul“, Şi nu numai steagul acţiunii militare, dar şi steagul diplomaţiei. Dar d-voastră, profesor venerabil, om de cultură, cu merite mari, v-aţi găsit în fruntea unui guvern slab, compus din două partide cari nu s-au înţeles şi nu se înţeleg nici astăzi, căci veţi ieşi de aici braţ la braţ, dar numai de ochii lumii. V-aţi găsit în faţa unei opiniuni publice care vă cerea cîte în lună şi soare, care nu vi le cerea niciodată sincer, ci, întotdeauna, nu pentru motive de politică externă, ci pentru motive de politică internă. Şi v-aţi găsit înaintea unei diplomaţii care n-a ştiut nici să prevadă, nici să se servească. Şi atunci, a început acel şir lamentabil de acţiuni îndată întrerupte. Aţi ajuns, în decembrie, la ameninţarea de război, s-a ridicat imediat mîna ho-tărîtoare a Germaniei; ar fi război european; nu voim! Şi v-aţi retras.
S-au rupt negociaţiunile de la Londra, şi a început din nou războiul. Opinia publică vă arunca înainte, şi aţi mers.	Deodată s-a ridicat mîna Rusiei	pentru	a vă opri:
opinia publică din Rusia,	panslavismul, care	e totuşi o
forţă, nu îngăduie strivirea bulgarilor de România. Şi v-aţi oprit.
Cînd aţi crezut că puteţi merge din nou, iarăşi, mînaţi de aceeaşi interesată impulsie de politică internă, aţi făcut cîţiva paşi pentru a vă împletici iarăşi. Nu v-aţi oprit înaintea incapacităţii d-voastre, ci înaintea neputinţei	de acţiune pe care	v-o creau	decenii	întregi de
viaţă	naţională organizată	pentru un	singur	scop, care
se rezumă în interesele coalizate ale cîtorva mii de oameni, cari conduc o ţară întreagă, şi nu în folosul ei.
Atunci, natural, aţi ajuns unde aţi ajuns: la Petersburg*. Dacă nu vi s-ar fi dat Silistra, aţi fi primit totuşi. Ce
*	Este vorba de hotărîrea Conferinţei ambasadorilor celor şase mari puteri — Rusia, Anglia, Austro-Ungaria, Franţa, Germania, Italia — care s-a ţinut la Petersburg în 2 aprilie/9 mai 1913 şi care a atribuit României Silistra. Istorici români şi străini au ajuns la concluzia că această decizie s-a datorat în primul rînd blocului austro-italo-german, ca o contrapondere faţă de opi-
284
voiaţi să faceţi? Şi a trebuit nemaipomenita greşeală politică — spre a vorbi în termeni parlamentari — a Bulgariei, acea eclipsă de inteligenţă, acel moment de nebunie furioasă, pentru ca lucrurile să fie aduse unde trebuie, Şi chiar în acel moment, avînd în însăşi situaţiunea d-voastre motive de slăbiciune, cari nu se puteau birui, aţi stat la îndoială, nu v-aţi putut hotărî de la început să fiţi cum vi s-a cerut de aici, cum mă onorez că v-am cerut de aici în discuţia şedinţei secrete: să declaraţi că veţi sprijini pe sîrbi şi pe greci cu orice preţ, împotriva Bulgariei, dacă e vorba de Bulgaria, împotriva a mai mult decît Bulgaria, dacă mai mult decît Bulgaria va fi în dosul atacului trădător al generalului Savov.*
Astfel comentez Cartea Verde, şi eu, fiindcă sînt istoric, nu mă pot lăsa ispitit de slăbiciunea persoanelor cari nu fac istorie, de a pune pe fiţuici deosebite rapoarte şi a le scoate pe rînd ca să sperie pe d. prim-ministru şi Camera: eu sînt obişnuit a strînge laolaltă lucrurile, şi, numai cînd se contestă afirmaţia, înfăţişez dovada. Se vede din ea că d-voastră aţi rămas în atitudinea aceea — ştiu eu cum o fi? — de „libertate de acţiune44 şi mai departe. De ce? Fiindcă, dacă se întîmplă bine, meritul era al altora; dacă se întîmplă rău, d-voastră aţi fi purtat toată osînda. Şi, cînd o ţară se comportă astfel, în momente ca acelea, nu se poate aştepta decît de la un noroc nebun şi de la dezvoltarea spontană a forţelor naţionale succesul din vara anului 1913.
Acestea le-am avut de spus în ceea ce priveşte acţiunea României. Nu o admir, o înţeleg.
O înţeleg, şi nu arunc în spinarea unui om aceste păcate, cari sînt ale tuturora, ale tuturor oamenilor cari pe rînd au avut o răspundere şi au uitat de dînsa. [. . .].
Mai este, d-lor, însă şi un al patrulea punct, cu care voi încheia această cuvîntare.
nia publică românească tot mai potrivnică relaţiilor cu puterile centrale. Cît priveşte Rusia, aceasta şi-a dat acordul vrînd a-i plăti Bulgariei pentru cucerirea Adrianopolului. (Vezi pe larg despre aceasta, Gheorghe Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla alianţă, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 324—354).
*	Ministrul de război al Bulgariei. Calificativul de trădător i-a fost atribuit de Iorga pentru că a acţionat sub impuls austro-ungar, încâlcind Tratatul de asistenţă mutuală ruso-bulgar din 1902 (Vezi Gheorghe Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner, op. cit., p. 336 şi 340).
285
Cînd se negocia pacea de la Bucureşti, şi cînd în guvern relaţiunile erau aşa cum le ştim, din nenorocire aşa cum le ştim, cînd rivalitatea dintre miniştri împiedica în anume momente ca acţiunea României să fie acolo, la conferinţă, cum trebuia să fie un particular, un profesor, pentru care d-voastră, d-le ministru, nu aveţi multă consideraţie, dar care păstrează în schimb multă consideraţie pentru rolul d-voastră cultural, pe care îl cunoaşte destul de bine, un profesor vi s-a înfăţişat unuia din miniştri şi i-a spus: în conferinţă se discută, se rezolvă pentru multă vreme interesele cele mai mari din Balcani. D-voastră v-aţi ocupat de alte lucruri. Aceste lucruri nu le cunoaşteţi, iar adversarii d-voastră le cunosc perfect; — mai erau acolo şi d-nii Pasici, Venizelos, erau oameni cărora fiecare colţ din viaţa Balcanilor de multă vreme le este cunoscut —; dacă aveţi nevoie de cineva care a cheltuit 10 ani din viaţa lui ca să scrie istoria Imperiului Otoman şi care o fi avînd oarecare compe-tinţă în această privinţă, el stă, anonim, la dispoziţiunea d-voastre: ce aveţi de întrebat, întrebaţi-1 şi vă va răspunde. D-voastre v-aţi iniţiat însă foarte repede în diferitele chestiuni şi n-aţi mai avut nevoie să mai întrebaţi pe nimeni. [.. .]
In schimb, adversarii d-voastre au desfăşurat acum un program politic intern foarte interesant. Şi am văzut ce puteţi să-i opuneţi, în şedinţa de ieri, şi am apreciat şi unul şi altul. Dar, deoarece ne găsim la sfîrşitul Camerei conservatoare şi nu la începutul Camerei liberale, eu nu mă simt chemat să mă pronunţ, nici cu privire la programul liberal, pe care nu-1 cunosc decît în liniile lui largi, ca strigăt de luptă, şi nici cu privire la programul conservator, atîta vreme cît îl enunţă d. Gr. Cantacuzino, şi nu d-voastre.
D-le prim-ministru, liberalii v-au răspuns la pacea de la Bucureşti prin anunţarea unei ere noi de reforme, şi această eră nouă de reforme a fost făcută cunoscută ţării în călătoriile pe cari conducătorii partidului liberal le-au întreprins în toate părţile. Nu am, o spusei, cîtuşi de puţin intenţia să discut lucruri cari nu sînt la ordinea zilei, cari nu sînt precizate, pe cari nu le ştim în amănunte, şi cari nu sînt clare poate nici în concepţia persoanelor cari se înfăţişează cu acest „program44. Dar, din moment ce partidul liberal, succesorul d-voastră de mîine la putere, se prezintă cu un program de îndrăzneţe şi ra-
286
dicale reforme, din momentul ce d-voastre v-aţi adunat în consfătuiri cari au de scop a face un program cu o octavă mai jos decît acela al partidului liberal, privitor ia modificarea sistemului electoral şi la îmbunătăţirea stării materiale a ţăranului, să-mi daţi voie să prezint o singură observaţiune, căci aceea se poate prezenta acum chiar, înainte de a şti punctele sigure ale schimbării sistemului electoral şi ale îmbunătăţirii situaţiei materiale a ţărănimii. Să-mi daţi deci voie să o prezint chiar înainte de a şti exact ce vor liberalii şi chiar înainte ca d-voastre să fi terminat laborioasa operă la care colaborează oameni pe cari mă întreb uneori ce~i poate reuni în domeniul ideilor, de la marele proprietar, legat de concepţiunile sale, pe cari nu înţeleg a le critica, pînă la cugetătorul care se mişcă în toată libertatea unei gîndiri ce nu se opreşte nicăieri de un interes material, inexistent, de la persoanele comprimate de interese materiale la persoanele pentru cari nici un interes material nu se găseşte la distanţe ce se pot aprecia. Da, mă întreb, cum se vor înţelege unii cu alţii: cineva care ar răspîndi tot pămîntul ţării româneşti în dreapta şi în stînga, fiindcă nu are nici o parcelă din el, şi altul care n-ar da nici o fărîmă din ei, ci ar expropria mai curînd de la 1 000 de pogoane în jos. Aşa încît, dacă mare siguranţă în ceea ce priveşte programul liberal nu am, mare încredere nu pot avea nici în ceea ce priveşte programul a cărui elaborare o prezidaţi d-voastră, d-le prim-ministru, cu o îngăduinţă aşa de desăvîrşită şi cu o neîncredere ce nu o socot inferioară neîncrederii mele.
Iată acum observaţia ce trebuie să fac. D-lor, naţiunea noastră, deşi victorioasă, este bolnavă; a fost bolnavă în mijlocul chiar al victoriilor sale, fiindcă altfel nu am fi avut, pe de o parte, nepregătirea intendenţei, nu am fi avut, pe de altă parte, neexistenţa serviciului medical, cel puţin în unele locuri şi în unele momente, nu am fi avut acele mii de morţi care puteau să fie evitate. [, . .] în îndreptarea unui popor bolnav, chiar în biruinţa sa, pot fi trei metode: o metodă e metoda tradiţională. Dacă am avea un partid conservator, acest partid s-ar sprijini înainte de toate pe tradiţie. Cunosc destulă lume, dar n-am găsit tradiţia domnind nicăieri. Cum n-am găsit-o la adversarii partidului conservator, n-am găsit-o nici la baza acţiunii partidului conservator.
287
Am fost şi eu odată ea vorbitor la o întrunire publică, pe care, în numele reformelor radicale, o convocaseţi d-voastră. Am spus atunci un lucru: dacă este un partid care trebuie să se sprijine pe tradiţie, adică pe ţăran, în rîndul întîi pe forţa veche a boierilor lui Ştefan cel Mare, mînă în mînă cu ţăranii cari luptau sub steagurile sale, împotriva masei amorfe, sub raportul naţional al oraşelor, e partidul conservator. Eu am zis, eu am auzit! Eu m-am dus unde puteam înălţa un steag şi face un sacrificiu, ceilalţi au rămas unde era de continuat, sub firma conservatoare, un oportunism cu scopuri personale, care nu se deosebeşte întru nimic de oportunismul celorlalţi.
Deci, nu în reforma însăşi, ci în legătura reformei cu tradiţia ar fi fost originalitatea acţiunii partidului conservator. Partidul conservator nu poate imita pe liberali; nu se poate tîrî după liberali. Partidul conservator trebuie să opuieplanului de reforme al partidului liberal un alt plan, care să plece din simţămîntul continuităţii istorice, din durata marilor familii, care trebuie să înveţe înainte de toate a avea, ca cel mai scump patrimoniu, iubirea pentru tot trecutul ţării şi pentru acei oameni cari în viaţa de astăzi reprezintă în forma cea mai autentică acest trecut, clasa urmaşilor de mari şi biruitori ostaşi, cari sînt şerbii de pe moşiile arendaşilor evrei din Moldova şi ale arendaşilor de toate neamurile din Muntenia.
Dacă partidul conservator vrea să facă reforma sa, are un drum: e drumul care duce la moşie. Acolo să rămîie, acolo să lucreze, acolo să-şi îndeplinească funcţia socială şi de acolo să înlăture pe străini şi exploatatori; acolo să-şi facă frate pe ţăran, şi atunci aţi fi văzut d-voastră ce putere aţi fi reprezentat în ţara aceasta! N-aţi ştiut să faceţi aceasta, şi acum vin alţii, care întrebuinţează după altă metodă clasa suferinţei şi a muncii în această ţară.
Vine partidul liberal, care, potrivit cu tradiţiunea Iui
—	nu-1 critic, aşa trebuie să facă, dar nu cred că e bine ■— de partid raţionalist, plecat din ideile Revoluţiei celei mari, zice: anumite măsuri se vor lua, cu cît mai îndrăzneţe, cu atît mai bine, cu cît mai repede, cu atît mai cu folos.
Legi să fie, şi starea de lucruri se va schimba, Nu! Acestei concepţiuni îi voi opune alta: concepţia organică,
288
aceea care nu priveşte legea decît în legătură cu omul căruia i se aplică, om deosebit după ţară şi neam, şi cu omul care o aplică...
Este o veche vorba latineasca: „cjuid leges sine mori— bus44. Sfîntă vorbă! „Ce înseamnă legea fără moravuri!44 Şi atunci, dacă în adevăr d-voastre voiţi reformele, trebuie să faceţi un lucru: Să alungaţi politicianismul din rîndurile d-voastre, să înlăturaţi pe toţi acei oameni — mulţi, vă asigur — cari au venit la d-voastre ca să capete mai mult decît ceea ce ar fi putut căpăta prin talentul şi munca lor.
Să înlăturaţi toate elementele parazitare cari vă copleşesc mai mult pe d-voastre, fiindcă sînteţi mai numeroşi şi în aparenţă mai puternici, dar cu atît mai slabi în adînc, decît d-lor; să reformaţi în interior viaţa partidului d-voastre, şi să vă aduceţi aminte înainte de toate de un lucru, de vorba mare pe care a spus-o cîndva un om mare, cel mai mare om politic pe care l-a avut ţara aceasta: „Ia vremuri noi oameni noi44.*
Cînd voi vedea oameni noi, mă voi închina adînc înaintea lor, ştiind că sînt prea slab pentru a îndeplini ceea ce ei cu puterea lor pot să îndeplinească; iar cînd voi vedea oameni vechi, cari, şi la d-voastre, şi la d-lor, nu sînt decît exploatatorii ţării pentru viciile lor, atunci îmi voi căuta de drumul meu.
*	D.A.D., nr. 10 din 24 decembrie 1913, p. 117—122.
*	Mihail Kogălniceanu.
„Avem nevoie de o organizaţie sănătoasă, de o naţiune unită, de o naţiune mulţumită...44*
4 martie 1914
Onorată Cameră, nu vin aci pentru a adăugi un discurs la competintele discursuri pronunţate din partea celor trei partide cu privire la reformele pe cari le anunţă guvernul.
Am de făcut o simplă declaraţiune, şi interesul, evident, pe care Camera îl poartă acestei chestiuni prin marele număr de deputaţi care frecventează şedinţele Adunării mă îndeamnă în adevăr să nu dau euvîntării mele o întindere mai mare decît întinderea cuvenită unei simple declaraţii.
D-lor, vedeţi, de aci de la tribună se spun lucruri pe cari lumea le ştie mai mult sau mai puţin; revelaţiuni nu s-au produs în cursul celor 10 zile de cînd se vorbeşte cu privire la necesitatea reformelor şi, prin urmare, nu o să pot aduce nici eu. Ştim ce vrea fiecare şi ştim de ce vrea fiecare ceea ce declară €că este gata să susţie. Prin urmare, cum se ştia dinainte care va fi atitudinea partidului conservator şi atitudinea partidului conservator-democrat în ceea ce priveşte reformele, se ştia foarte bine de cei cari se ocupă de formaţiuni politice mai noi, cari şi acelea pot să aibă importanţa lor, pot să fie simptomatice măcar pentru viitor, se ştia de cine se ocupă de aceste noi formaţiuni politice, ce cred persoanele, puţine la număr, dar poate nu în întregime lipsite de valoare, cari se găsesc în jurul meu.
*	Intervenţie pe marginea raportului privind revizuirea Constituţiei.
190
D-lor, înainte ca partidul liberal să fi arătat nevoia reformelor, să fi declarat că este gata să schimbe Constitu-ţiunea pentru a le aduce la îndeplinire, pentru a schimba sistemul electoral şi a acorda prin exproprierea prevăzută în Constituţie proprietate ţărănească mai întinsă, înainte de aceasta au fost cîţiva oameni cari, în mijlocul protestărilor generale, — aceştia treceau drept anarhişti pe atunci — în mijlocul protestărilor generale, acum vreo 10 ani de zile, şi-au arătat părerea că n-ajung programele înfăţişate de partide mai vechi, cari prin simplul fapt că erau mai vechi, şi alcătuite cum erau, şi repre-zentînd interesele foarte amestecate pe cari le reprezentau, că nu corespundeau unei clase, că nu cuprindeau numai un curent, că degeneraseră, cum degenerează orice partid vechi, în asociaţiuni de interese mai mult sau mai puţin legate de interesul public, care poate să fie uneori uitat cu totul, erau silite să se oprească la termene mijlocii, şi, totuşi, aceste termene mijlocii nu ajung.
îmi daţi voie. înainte de 1907, pe care nu ştiu cine l-a îndreptat, — mi se pare că nu l-a îndreptat cu desă-vîrşire bine, deşi în 1907 se făcuse un program care a fost înlocuit cu un alt program, programele înlocuin-du-se la noi fără să fie îndeplinite şi legile schimbîndu-se fără să fie aplicate, şi pe care nu ştiu cine l-ar fi îndreptat în întregime înainte de 1907 — liberalii aveau ca lozincă domnia legilor. Venerabilul d. Sturdza ţinuse o întrunire în care declara că mîntuirea ţării stă în domnia legilor, cea mai sîngeroasă critică ce se putea face lucrurilor petrecute pînă atunci, care ar fi fost domnia fărădelegilor, sau o domnie în afară de legi şi, în momentul cînd toate soluţiunile se strînseseră în formula magică a d-lui Sturdza, domnia legilor, cînd prieteni mai tineri ai d-lui Sturdza, cum e d. Brătianu, care este azi în fruntea guvernului, şi care, în sfîrşit, leagă viitorul său politic de îndeplinirea reformelor, cînd prietenii aceştia mai tineri nu găseau nimic de obiectat la formula d-lui Sturdza, cînd era vorba în adevăr numai de domnia legilor, cum erau, şi nu de legi noi şi nu de un nou fel de aplicare şi de oameni noi cari să aplice aceste legi noi, s-au găsit cugetători politici cari au arătat primejdia de a se menţine România în străvechea rutină în care trăise pînă atunci. Au vorbit acei puţini oameni şi de necesita-
291
tea lărgirii legii electorale, şi de necesitatea creării unei proprietăţi ţărăneşti, care să fie alcătuită din altceva decît proprietatea ţărănească a unei curţi nelucrate şi a unui ogor pe care omul în cea mai mare parte n-are timpul să-l lucreze. Căci, d-lor, proprietatea ţărănească e alcătuită azi din aceste două elemente: o curte nelucrată, o livadă de pruni pe jumătate uscaţi, şi un ogor la cîmp pe care omul n-are timp să-l lucreze fiindcă el este şi muncitor agricol, şi pînă vine timpul ca el să-şi lucreze ogorul, vremea trece şi ogorul rămîne nelucrat, sau, în cel mai bun caz, lucrat rău. Încă de acum 10 ani noi exprimaserăm necesitatea unei reforme electorale şi crearea prin orice mijloace, cît de revoluţionare, a micii proprietăţi ţărăneşti. De aceeaşi părere am rămas şi acum. Guvernul se înfăţişează înaintea noastră — adică o parte din Cameră în legătură cu guvernul — cu o cerere de modificare a Constituţiunii, în vederea unui sistem electoral mai larg şi în vederea unei proprietăţi mici mai întinse. Şi împotriva principiului nu avem nimic de obiectat. Ne pare foarte bine că măcar acum, după 10 ani de zile, vine lumea la această părere; ne pare bine că un partid, alcătuit în cea mai mare parte nu din ţărani — ţăranii n-au reuşit nici măcar să aibă reprezentanţi ţărani Ia colegiul III, în alegerile patronate de un vechi prieten al meu şi călduros iubitor al ţărănimii, cum este d. Morţun — prin urmare, un partid care nu e ţărănesc, care e atît de puţin ţărănesc încît ţăranii adevăraţi nici măcar nu pot să fie văzuţi în Camera care este chemată să hotărască în ceea ce priveşte viitorul politic şi economic al ţărănimii, că un partid alcătuit din mari proprietari, dintre cari unii au şi mari datorii şi pentru cari exproprierea, mai ales plătită în bani, ar putea să nfu fie dezagreabilă; că un mare partid alcătuit din arendaşi, şi anume nu din arendaşi de profesiune, ci din oameni cari iau moşii în condiţiuni favorabile, determinate poate şi de politică, în aceleaşi condiţiuni în care ar cumpăra cine ştie ce acţiune de la cine ştie ce societate; că un partid alcătuit din mari proprietari, alcătuit din arendaşi, alcătuit din marea finanţă, care la noi nu e deosebită de stăpînitorii de pămînt, căci domnul cu acţiuni şi domnul cu moşia arendată sau stă-pînită e foarte adeseori aceeaşi persoană şi, şi într-un caz şi în celălalt, e vorba de speculă, nu într-un caz de un
292
iubitor al pămîntului şi, intr-alt caz, de un entuziast pentru dezvoltarea industriei şi comerţului românesc, ci o oligarhie de speculanţi care-şi găseşte rostul foarte bine şi la moşie şi în mersul anumitor instituţiuni de stat privilegiate, îmi pare bine că un partid astfel alcătuit vine şi spune astăzi că cu ţăranul român, cum este astăzi, noi nu ne putem păstra situaţiunea pe care la 1913 ne-a dat-o pe jumătate norocul şi pe jumătate numai vrednicia noastră, Noi avem nevoie de o organizaţiune sănătoasă, de o naţiune unită, de o naţiune mulţumită. Şi nu cu 5 şi jumătate milioane de dezmoşteniţi, ba cu 6 milioane de dezmoşteniţi, avînd deasupra o clasă dominantă, care nu s-a ridicat nici prin virtuţi ale burgheziei franceze, nici prin vitejie, ca a nobilimii germane, nici prin inteligenţă ca a aristocraţiei italiene, că va să zică cei 5 milioane şi jumătate de dezmoşteniţi, supuşi unei oligarhii ridicate, cine ştie cum, că nu cu aceasta se poate păstra o situa-ţiune demnă în sud-estul european. Nu cu aceasta se poate îndeplini misiunea firească a acestui popor, pe care nici o lege scrisă de sus nu-1 îndatoreşte să fie cuprins între hotarele pe cari le-au fixat întîmplările desfăşurate în vecinătatea sa. Şi atunci, fie că 1907 a cuminţit pe o parte din lumea care credea că ţărănimea noastră e capabilă de a răbda orice şi că e o vreme pierdută a se mai gîndi cineva puţin şi la dînsa, fie din cauza lui 1913, care a arătat că războiul nu se poate duce cu voluntarii de la Capsa, că nu se poate duce cu privilegiaţii vieţii noastre politice, cari cu groază se gîndeau la ce s-ar în-tîmpla dacă cei cari nu folosesc din existenţa statului român nu ar vrea să meargă, însă au vrut să meargă, şi aceasta este cea mai mare glorie pe care şi-a cîştigat-o naţiunea aceasta în dezvoltarea ei istorică, că în 1913, fiind cum era, a mers aşa cum a mers şi ne-a dat ceea ce ne-a dat, fie una, fie alta, partidul, care acum 10 ani nu s-a gîndit decît la domnia legilor, recunoscînd că pînă atunci nu se aplicaseră simplu un deziderat al d-lui Sturdza, [...] un sentiment imperativ al datoriei sale politice, partidul acesta vine acum şi se înfăţişează sub cel mai revoluţionar aspect. [...]
Dar îmi este iertat că nu mă entuziasmez, mie, care văd că partidul liberal e alcătuit aşa cum este alcătuit, că nu reprezintă clasa ţărănească, că, prin urmare, tendinţa sa de a ridica ţărănimea nu poate veni din împăr-
293
tăşirea durerilor pentru ţărănime, — o identificare între partidul liberal şi între clasa ţărănească fiind imposibilă, chiar dacă s-ar hotărî să îmbrace 30—40 de aderenţi, sau şi un număr împrumutaţi de Ia noi, în costumul popular şi să-i aducă la dezbaterile noastre. Partidul acesta liberal, zic, nu este al ţărănimii, nu reprezintă clasa aceasta în suferinţele şi aspiraţiunile sale necesare, ceea ce face nu o face la capătul unei lupte, prin care se ridică o parte dintr-un popor, ci ceea ce face partidul liberal este o măsură de cuminte oportunitate. Partidul liberal care, dacă ar vrea să înţeleagă că în viaţa politică modernă mai mult sau mai puţin un partid trebuie să reprezinte o clasă, dacă ar vorbi mai puţin de armonia de clasă, dacă ar înţelege mai bine că armonia de clasă rezultă nu din aceea că fiecare clasă mai reprezintă şi altceva decît interesul ei, ci din faptul că fiecare clasă se reprezintă bine pe sine, şi din lupta naturală dintre ele, de acolo derivă armonia socială, ar fi un adevăr politic, fiind însă ceea ce este, şi neputînd să fie altfel, neputînd să se coboare în adîncul sufletului ţărănesc, nu poate să aibă drept la sentimentul acela de simpatie mişcată pe care oricine i-1 aduce unei clase apăsate, care se ridică pe încetul, care-şi cucereşte cultura, care-şi cîş-tigă averea, care dă o luptă, punînd toate puterile sale în această luptă, şi care, natural, în această luptă trebuie să fie întovărăşită de sentimentul de emoţiune pe care oricine îl are pentru cel nedreptăţit, pentru cel umilit, care vrea să se ridice pînă ia dreptul lui.
D-voastră bine faceţi că veniţi cu aceste reforme; orice om cumsecade trebuie să aprobe acţiunea d-voastră, dar nu puteţi cere nimănui să se încălzească peste măsură, să se entuziasmeze de ceea ce faceţi de nevoie, siliţi, pentru ca să nu se mai întâmple ceea ce s-a întîmplat odată în viaţa noastră naţională. D-voastră sînteţi un partid burghez, un partid al capitalului mobil, crescut repede, îmbogăţit pe neaşteptate, care faceţi politică ţărănească, fiindcă dacă nu aţi face politică ţărănească, Dumnezeu ştie ce s-ar alege, nu numai din viaţa partidului d-voastră, dar din viaţa întregii clase suprapuse pe care d-voastră o reprezentaţi cu mai multă putere, cu mai multe legaturi cu societatea noastră. Şi atunci, d-lor, eu zic: Bine faceţi; nu-mi cereţi însă să mă încălzesc pentru reformele d-voastră, şi daţi-mi voie să fixez alături de punctul
294
d-voastră de oportunitate un alt punct de vedere, din care reforma aceasta s-ar putea face.
Natural că acest punct de vedere e cu totul deosebit, şi desigur că şi metodele pe cari Ie impune trebuie să fie metode deosebite de metodul pe care îl urmaţi d-voastră, căci şi programul, din acest punct de vedere, trebuie să fie aitul decît programul care reiese din punctul d-voastră de vedere. Evident, e un drum mai îndrăzneţ şi un program mai deplin, şi cu oameni mult deosebiţi decît acei cari îi întrebuinţaţi şi pe cari sînteţi siliţi să-i întrebuinţaţi spre a merge către reformele ţărăneşti.
D-lor, mie mi se pare că reformele acestea sînt, în mare, ceea ce de 30 de ani de zile e în mic distribuirea de porumb după o recoltă rea, vînzarea în loturi a moşiilor statului către ţărani, crearea de ferme model unde lipseşte şi modelul şi ferma, dar încolo tot restul există, toată politica de filantropie şi, pentru a întrebuinţa un cuvînt mai hotărît, ca să nu zicem pomană, politică [. ..].
Prin urmare, politica distribuirii de porumb, politica împărţirii moşiilor statului la ţărani, politica ajutorului dat în cazuri de nevoie unei clase, care altfel şi-ar lua singură ce i se cuvine, politica aceasta trebuia să ajungă mai curînd sau mai tîrziu la măsurile acestea. Şi înţeleg foarte bine măsurile cari se propun din lagărul conservator, să nu mai cereţi garanţii — ca în 1907 — şi noi sîntem miloşi, şi nouă ni se rupe inima de bieţii ţărani, sîntem şi noi dispuşi să punem mîna în buzunar ca să aruncăm ceva acestor oameni, cărora le datorăm cît le datorăm, fiindcă ne întrebăm ce am fi fără dînşii, căci coarnele plugului nu o să le apuce nici o mînă subţire dacă mîinile cele aspre le-ar lăsa cîndva. Prin urmare: punem mîna în buzunar şi lăsăm, la ieşirea din biserică, un gologan în mîna săracului.
Intre concepţia conservatoare şi a d-voastre, d-lor liberali, nu există nici o deosebire în fond.
Concepţia conservatoare este: să ajutăm pe ţăran, dar lăsînd acest ajutor la filotimia şi ighemoniconul nostru.
D-voastre, liberalii, ziceţi: să ajutăm pe ţăran prevăzînd aceasta chiar în Constituţiune, adăugând, va să zică, garanţia că lucrul se va face; dar sentimentul din care este pornit — indiferent de această garanţie -— acest sentiment nu este recunoaşterea plenară de drept, ci este un
295
sentiment numai de compătimire faţă de o clasă care suferă. [...]
D-lor, evident că această cuvîntare se reazămă şi pe cercetări, pe cari le-am putut face în domeniul istoriei noastre, cercetări cari de multe ori produc rezultate apreciabile şi în judecarea problemelor prezente.
D-lor, eu cred că şi în materie de proprietate mică şi de drept electoral d-voastre nu daţi nimic, ci d-voastre restituiţi numai ceva!
[...]
Prin urmare, acum cînd vine cineva şi pretinde că ţăranul trebuie să-şi aibă bucata de pămînt, — întrucît se poate, căci lucrul imposibil natural că nu-1 cere nimeni şi drumurile către oraşe trebuiesc lăsate libere, nu putem închide ţărănimea la cîmp ca în temniţă, ci va trebui să se facă pe toate căile drumuri către oraşe [...]
—	cînd e vorba dacă să se dea ţăranilor pămînt, nu e vorba de o danie, nu e vorba de o ■ acţiune-caritabilă, ci e vorba de restituirea vechiului proprietar în dreptul său, pe care nu l-a uitat niciodată. Căci atunci cînd ţăranul simte că pămîntul acela are o legătură cu el, aceasta este nu o închipuire a minţii lui, ci aceasta este o amintire istorică care trăieşte în sufletul lui şi pe care nici o lege, nici o administraţie n-au fost în stare să le înlăture.
Să vorbim de dreptul electoral. Eu cred că cu colegiul unic pe care d-voastră voiţi să-l creaţi va ieşi o Cameră nu ca acelea pe cari le-am văzut de 3 ori, cari un guvern conservator m-a împiedicat de a vedea pe a patra, guvernul conservator cu d. Marghiloman la interne (d. Carp, preşedinte al Consiliului, dar nu-1 privea), nu mai aşa, ci mai rea. Aş vrea să văd Camera ce va rezulta din colegiul unic lăsat în toată libertatea inexperienţei sale; mie mi-e frică că vom avea o Cameră în care nu vor fi nici intelectuali, nici ţărani, ci vor fi oameni impuşi de cîrmuire, prin mijloacele ce am văzut şi la alegerile din urmă, sau vor fi oameni de speţa celor cari scot gazete revolver şi cari ştiu să aţîţe pasiunile poporului şi să pescuiască în apă turbure. Mi-e teamă că din acea concepţiune simplistă a colegiului unic va rezulta un fel de parlament de aventurieri ai vieţii politice. Dar acestea nu sînt lucruri ce se discută acum, e însă un lucru ce se aduce prin propunerea de revizuire, acela că, adică sistemul electoral de astăzi nu se poate păstra. Da, a
296
refuza ţăranului dreptul lui de a lua parte la vot alături de ceilalţi, pentru conducerea statului, aceasta ar constitui nu numai cea mai mare nedreptate, dar şi cel mai mare păcat faţă de viitorul României. Căci e un adevărat păcat faţă de viitorul acestei ţări să se oprească ţăranul de a-şi exercita dreptul său electoral.
Numai, daţi-mi voie, pentru aceasta trebuie două lucruri: trebuie şi o lege şi oameni alţii decît aceia cari au făcut alegerile din 1913, acei cari au făcut să circule la deosebite circumscripţii electorale, să zicem de ex. la Galaţi, alegătorii cari semănau foarte bine unii cu alţii, să fi jurat că acela care a venit la secţia IV a mai fost văzut dimineaţa la secţia I.
Da, poţi să lărgeşti dreptul electoral cît vrei, dar cînd pui alegători adevăraţi şi nu de cei pe cari îi fabrici la poliţie. Cine garantează însă că, odată cu legea, omul, printr-o minune dumnezeiască, o să se transforme, cînd e aceiaşi om care ştie foarte bine meşteşugul falsificării şi-l va aplica la colegiul unic cel puţin tot aşa de bine cum îl aplică la colegiile de azi; dar asupra acestui lucru nu mă opresc mai mult, ci recunosc că ţăranul trebuie să aibă dreptul său de ales, şi anume, nu numai ţăranul ştiutor de carte, ci toţi; nu ştiu dacă partidul liberal păstrează punctul de vedere al ţăranului care a trecut examenul de 4 clase? [...]
In vremurile vechi toată ţărănimea noastră a participat la viaţa publică. Şi insist asupra faptului acesta. Constituţiile acestea noi, Regulamentul Organic şi Consti-tuţiunea de la 1866, acestea au despuiat pe ţărani de dreptul de a conduce ţara. înainte de a fi concentrarea aceasta din secolul al 19-lea, era viaţa comunală, era viaţa locală şi această viaţă comunală şi locală era stă-pînită în întregime de ţărani, aşa încît reformele, cari au ridicat pe cei de sus, au făcut pe cei de jos să piardă drepturile lor străvechi şi elementare de a conduce ţara.
Prin urmare, închei această declaraţie prin afirmarea conştiinţei pe care o am, că atît legiuirea dreptului, cît şi căutarea dreptului pentru ţărani nu sînt numai măsuri cari se impun pentru oportunitatea lor, dar sînt măsuri cari derivă din toată dezvoltarea naţiunii noastre, ră-mînînd o restituire dintr-un vechi drept politic şi economic al poporului nostru. Dar am spus de la început, că nu pot să unesc la această recunoaştere entuziasmul pe
297
care poate îl au unii din prietenii mei, şi am mulţi prieteni între d-voastră, chiar din acei cari se cheamă că sînt adversari politici si iată de ce:
D-lor, reforma aceasta s-a mai propus şi aiurea, s-a realizat fără rezultat de atîtea ori, nu s-a înnoit viaţa poporului, care se reformase în ceea ce priveşte chiar condiţiunile economice ale vieţii sale, nu numai condi-ţiunile vieţii politice. [.. .]
Dar veţi zice: gjs vom face în momentul de faţă? Nu ţărănimea îşi poate smulge drepturile ei; d-voastre trebuie să le daţi. Dar această acordare de drepturi nu e pe departe aşa de roditoare cum ar fi fost căpătarea drepturilor prin dezvoltarea liberă a forţei ţărănimii însăşi. Şi în aceasta aveţi un păcat; toate partidele noastre cari au stăpînit în România constituţională au ţinut la o parte mulţimile cele mari ale acestei ţări: prin neglijenţă le-au ţinut la o parte de şcoală, prin lipsa unei gospodării de stat le-au îndepărtat de viaţa economică mai înaltă şi, în sfîrşit, dintr-un interes de clasă rău înţeles, toate partidele, şi mai ales d-voastre, cari aţi guvernat mai mult, aţi ţinut sistematic ţărănimea la o parte de viaţa politică. Intre reformele de la 1907 a fost aceea care distrugea comuna şi înlocuia pe primarul suspect prin notarul sigur, sprijinit pe umărul jandarmului; comuna, care era odinioară însuşi sîmburele vieţii noastre politice, însuşi principiul de viaţă al organizaţiunii noastre de stat, în forma aceea îndătinată din secolul al XV-lea, al XVI-lea şi al XVII-lea, comuna aceasta a murit la 1907 prin d-voastre, în cursul reformelor cari le îndeplineaţi. în loc ca primarul să devină mai primar decît înainte, după 1907, a fost mai puţin primar decît era mai înainte.
Şi, prin urmare, puţina parte de participare a ţărănimii la viaţa politică a ţării i s-a luat, nu de duşmanii, ci de prietenii poporului, de acei cari vin azi cu reforme. Şi vedeţi d-voastre, aveţi ocazia — căci era vorba, încă o dată, de un act de căinţă; — viaţa noastră politică se alcătuieşte de cîtva timp numai din acte de căinţă ale unei clase dominante covîrşită de păcate. Dacă d-voastre voiaţi să inauguraţi era aceasta de reformă într-un chip demn, era un mijloc; aţi făcut alegerile din 1913. Sentimentul general în ţară — şi cunosc şi eu ce se petrece în ţară — era aşa de puternic în favoarea d-voastre, încît aţi fi avut aci majorităţile de cari era nevoie, fără să
298
fi făcut alegerile pe cari le-aţi făcut, adică în loc să intraţi în legături cu adversarii d-voastre fireşti şi să faceţi o tîrguială ca aceea care nu se întîlneşte decît în regimurile parlamentare decăzute, în care orice luptă făţişă este înlăturată, în care pe scenă se face una, iar în culise se face alta, căci acolo unde se produc gesturile fantoşelor din faţă, în loc să vă înţelegeţi cu adversarii d-voastră fireşti şi nefireşti, cu conservatorii şi conser-vatorii-democraţi, tîrguindu-vă ca să le daţi atît sau mai puţin, spre a ajunge la numărul de opozanţi pe care l-aţi lăsat să se strecoare în Parlament, în loc să căutaţi să înlăturaţi prin toate mijloacele administrative, era altceva de făcut. Căci aş zice chiar d-lui ministru Radovici că toată administraţia s-a amestecat, sub ochii mei, chiar la Ploieşti, în alegeri, recomandînd anularea celui de al patrulea buletin, fiindcă d-voastră voiaţi să-mi daţi scăderea de prestigiu a tolerării, şi în acelaşi timp ruşinea unei căderi, cu toate că al patrulea loc era liber. E acolo un fost domn prefect, care a fost de faţă, care poate să spună că aşa e.
Prin urmare, în loc să faceţi învoieli de felul acesta cu adversarii d-voastră politici, învoieli cari nu au fost nici măcar leale totdeauna, d-voastră trebuia să vă căpătaţi prestigiul necesar prin alegeri libere, cari să fi îngăduit ţării adevărat să-şi manifeste dorinţele sale şi în Parlamentul acesta.
[...]
Prin urmare, în loc să aveţi acest Parlament alcătuit din persoane cari de multă vreme sau de mai puţină vreme sînt amestecate în viaţa politică, cari au chemarea lor în sfîrşit în această viaţă, dar Parlamentul în cari nu poate să se întîlnească acel entuziasm, acea putere binefăcătoare din care să reiasă adevărate reforme, o viaţă nouă pentru ţară, în loc să aveţi acest Parlament aproape supus, aţi fi avut un zgomotos Parlament de luptă, în care spunînau-şi părerile liderii aleşi ai poporului nostru, de o parte şi de alta, ar fi rezultat acea luptă fecundă, ca toate luptele în cari iese adevărul din care se desface un nou viitor pentru ţară. Nu în atmosfera de seră a unei Camere create pe căi administrative cum s-au creat şi alte Camere, nu în această atmosferă se arată căile cele noi pe cari trebuie să meargă o naţiune. De aceea vă doresc ca în aceste împrejurări să faceţi tot ce
299
doriţi, dar frică îmi e că, cu indiferenţa d-voastră pentru factorii morali, vă veţi împiedica pe calea măsurilor materiale pe care o aveţi înainte. Fără puterea morală liberă o ţară nu se poate îndrepta. Aţi avut ocaziunea să o creaţi în Parlament, şi n-aţi făcut-o .. .*
- D.A.D., nr. 11 din 6 martie 1914, p. 120—123.
*	Din partea majorităţii, deputaţii Gr. Procopiu şi C. Stere au amendat cuvîntarea lui N. lorga, primul prin afirmaţia că nu „este nevoie ca cineva să fie ţăran, pentru ca să aibă sentimentul datoriei către ţărani“, cel de-al doilea printr-o ironie răutăcioasă: „B. lorga ar fi primit şi d-sa programul nostru, cu o condiţiune: ca să fie poate chemat d-sa să-l realizeze*.
„Să ne gîndim înainte de toate că aparţinem nnui neam...
17 iunie 1914
Onorată Cameră, acum cîţiva ani fusese vorba, aiurea decît în Cameră, să se suprime discuţia la mesaj. Dacă era vorba să se suprime acea discuţiune la mesaj, care serveşte oamenilor de talent ca să arate din an în an că însuşirile lor oratorice nu au scăzut, fără îndoială că ar fi fost bine să se suprime discuţiunea la mesaj. Desigur că nu Camera deputaţilor e chemată a constata dezvoltarea însuşirilor oratorice ale persoanelor pe cari Dumnezeu le-a binecuvîntat cu aceste însuşiri. Sînt destule săli rezervate pentru acest uzaj, în care oamenii cari vor să încînte publicul cu felul ales cum îşi găsesc cuvintele şi cu felul meşter cu care le leagă împreună pot să găsească un public mult mai liber de a-i aprecia, şi avînd mult mai mult timp decît la Cameră.
Şi dacă, propunîndu-se desfiinţarea discuţiunii la adresă, era vorba de acei oratori, mai numeroşi decît oamenii cari se cred datori, odată pe an, cu un mare discurs menit să unească în aceeaşi administraţiune gusturile estetice ale majorităţii şi minorităţii, dacă era vorba de aceia, mai numeroşi, cari aşteaptă discuţiunea la mesaj pentru a da la iveală un număr de răutăţi acumulate cu privire la adversari, prin urmare pentru a vida o sumedenie de chestiuni, cari sînt rezervate cu scumpătate pentru momentul solemn în care Camera este chemată să arate suveranului cari sînt nevoile ţării şi în ce fel înţelege cea mai mare parte din membii ei — sau în ce fel opozi-
*	Discurs rostit în sesiunea extraordinară a Parlamentului consacrată revizuirii Constituţiei.
301
ţiunea, minoritatea, la rîndul ei, ar înţelege aceste nevoi ale ţării; dacă este vorba de oameni de partid, cari vin în Cameră pentru a apăra partidul, în forma cea mai condamnabilă a acestei apărări, prin vidarea resentimentelor personale şi satisfacerea răzbunărilor cari s-au format într-un suflet împotriva adversarilor, fireşti sau nefireşti, desigur că era bine să se evite ţării urîtul spectacol al patimelor aprinse, cari se aruncă orbeşte, ale unora împotriva altora. Şi, fireşte, nu toţi oamenii, în vidarea pasiunilor lor, au aceeaşi educaţiune politică aleasă, care face pe unii să devină interesanţi în îndeplinirea acestui rol.
Chiar şi într-o adunare, pe lîngă fel de fel de pregătiri culturale, pe lîngă fel de fel de însuşiri înnăscute, sînt şi fel de fel de pregătiri sociale. Şi atunci se întîmplă că, atunci cînd discuţiunea la mesaj este înţeleasă ca un fel de încăierare generală între protagonişti aleşi, sau protagonişti intruşi, cari nu întreabă pe nimeni ca să-şi ia rolul de a apăra cu vehemenţă partidul care i-a primit acum cîteva luni, sau acum cîţiva ani, dacă persoane cu creşterea politică mai îngrijită ştiu să dea un aspect mai frumos manifestărilor pasiunii pe care o aduc aci la tribună, sînt alţii cărora, natural, aceste însuşiri le lipsesc. Şi tribuna Camerei nu este făcută pentru a da mijloacele de vidare a unor pasiuni urîte, manifestate într-o formă încă şi mai urîtă decît fondul cuvintelor cari se aruncă de aci. Şi, iarăşi, onor. Cameră, dacă, în cererea de a se înlătura discuţiunea de la mesaj, era vorba de acele persoane cari, prin aceasta, îşi rezervă anumite locuri superioare în viaţa politică, evident că ar fi fost bine ca propunerea să fie primită, să se fi renunţat la discuţia adresei. Căci discuţia adresei nu poate să fie, nici într-un caz, prilej pentru o etalare de ambiţiuni, pentru o plasare de bilete ale ariviştilor.
Prin urmare, dacă discursul la mesaj nu este îndeplinirea faţă de ţară şi de naţiune a unei datorii morale, dacă nu este un act etic şi naţional, evident că participarea la discuţie nu are nici un sens. Şi mai ales nu are nici un sens participarea la această dezbatere a problemelor de căpetenie ale zilei, de atunci cînd, în politica internă, ca şi în politica externă, toate problemele s-au ivit cu un caracter atît de acut, încît şi cel mai dispus să le ignoreze nu o poate face, de cînd, prin urmare, pe lîngă vechile probleme, cari se manifestă cu o intensitate
302
necunoscută pînă acum, cari silesc pe fiecare să se ocupe de dînsele, cari impun oricui să le dea o soluţiune, să arate care este părerea sa sinceră folositoare ţării privitor la aceste chestiuni, pe lîngă ele au apărut o sumedenie de chestiuni noi.
Ţara aceasta este într-o continuă prefacere şi în viaţa ei internă, şi în legăturile ei externe, de la 1907 pînă astăzi, cu toată dorinţa noastră de a încheia cu anumite chestiuni, de a satisface anumite chestiuni politice cu măsuri de oportunitate, de a închide, de exemplu, chestiunea rurală cu reformele de la 1907 bine intenţionate, executate pe jumătate şi aplicate cu cea mai mare neglijenţă; căci, în chestiunea aceasta agrară, cu toată dorinţa ce o aveam — o avea majoritatea mare a oamenilor politici de la noi — de a închide discuţiunea, au trecut cîţiva ani abia şi alte evenimente au readus-o din nou la suprafaţă şi, ca şi în primul moment, cu aceeaşi putere, cu aceeaşi datorie a tuturor faţă de dînsa, noi trebuie să ne gîndim la chestiunea ţărănească.
Acum cîţiva ani cu privire la legăturile externe ale României s-ar fi crezut o necuviinţă să se vorbească în Parlament, s-ar fi socotit un act de naivitate, ori de lipsă de tact să se aducă aceste legături externe ale ţării noastre în discuţiunea aceasta mare a adresei. Azi, acest lucru nu se mai poate. Dacă întîi au părut un act insolit părerile cu privire la aceste legături externe ale României, azi nu trece fără ele aproape nici o discuţiune la mesaj. Prin urmare, cred că este bine să nu treacă nici aceasta; deşi, cum se vede, alte lucruri au preocupat pe acei cari au fost la tribună înaintea mea, cred că este bine să nu treacă prilejul potrivit ca să discutăm această chestiune. Dacă la început era, cum am zis, un act insolit, acum datoria oricărei Camere este să discute cînd se petrec schimbări atît de repezi, făcînd să se vadă lucruri cari înainte nu erau văzute, sau nu erau văzute în întregime, lucruri cari în fiecare an aproape se schimbă, în ceea ce priveşte legăturile României cu statele vecine şi cu lumea politică a Europei. Sînt lucruri noi de adus înainte; aceste lucruri trebuiesc să fie aduse cu toată preciziunea, cu toată sinceritatea, spre îndrumarea unei adevărate politici naţionale a României în afară, pe care toată lumea o doreşte, dar pe care pînă acuma nu am putut-o întruchipa. Elemente noi s-au adaus la cele de mai înainte, şi trebuie o cunoaştere deplină a unor anu-
303
mite probleme, pentru ca formula definitivă, acceptată de toată lumea, formula tipică a politicii externe a României să fie în sfîrşit găsită.
Deci, dacă cineva are în vedere să folosească ţării, ridicînd problemele de politică actuală, externă sau internă, la acea înălţime care dă cuvîntării un fel de valoare etică, atunci fără îndoială că discuţia la mesaj trebuie menţinută, chiar cu sacrificiul acelor 100 sau 200 de chestiuni personale, împreună cu provocările cari le-au adus. [. ..]
Prin urmare, avem să ne preocupăm de acel nou punct de politică externă adus de m. s. regele. Şi, în ceea ce priveşte marea chestiune internă, pe care unii o numesc, cu un romantism mai mult sau mai puţin farsor, a ţărănimii, ca şi cum ar fi o chestiune nouă, care se prezintă sub acest raport, literar, romantic, sentimental, nu idealist, ci ideolog, şi nu sub raportul sub care se înfăţişează înaintea unor bărbaţi politici, căci nu îndrăznesc să zic înaintea unor bărbaţi de stat •— pentru chestiunea aceasta a ţărănimii momentul e foarte bine definit. Nu se poate discuta azi, este în zadar să se discute chestiunea dacă, în situaţia politică şi economică a ţărănimii, sînt sau ba a se aduce modificări esenţiale; dacă este sau ba de făcut o revoluţiune legală. [...]
Şi, prin urmare, este vădit lucru că, sub forma unei revoluţiuni legale, trebuie să se schimbe cu desăvîrşire situaţia ţărănimii, ca element economic în viaţa ţării, şi ca element politic. In această privinţă nu poate exista nici o îndoială, nu se discută oportunitatea: atîta oportunitate ne-a otrăvit, ne-a sufocat; veninul vieţii noastre politice a fost această oportunitate, dibăcie de minte ascuţită, menită să scutească două lucruri: credinţa şi lupta. E un lucru netăgăduit că, în momentul de faţă, aruncînd orice scrupul de oportunitate, trebuie să ne preocupăm, curajos şi sincer, de această problemă ţărănească, în toată întregimea şi în toată seriozitatea ei. Se putea pune întrebarea dacă avem de făcut reformele cele mari: da sau ba, înainte de consultarea ţării, în mai. Acum nu. Se va zice: consultarea aceasta a dat rezultate cari se pot discuta. Las această sarcină altora mai bine informaţi, cari au dovedit că sînt mai bine informaţi în această privinţă. Eu aş face numai observaţiunea că deoarece Camera noastră cuprinde în cea mai mare parte o hotărîtă majoritate de partid, dacă un partid se recu-
304
noaste în persoanele cari îl reprezintă, dacă se recunoaşte în ce priveşte calităţile sale, în ce priveşte tendinţele sale, în ce priveşte modul său de a fi şi de a atinge anumite probleme, în majorităţile pe cari le creează, prin mijloacele pe cari le cunoaşte toată lumea şi pe cari toată lumea pe rînd le-a aplicat, — o priveşte. Dar zic că, odată ce ţara, în mai, a dat aici, fie chiar pe căi obişnuite, pentru moment nu puteam avea altceva; ne învîrtim în cercul legal pe care l-au creat alegerile din mai; bune sau rele, au arătat unii oratorii sau alţii; mie însă nu-mi place să o fac, din anume motive, cari nu sînt motive de tactică; nu îmi place să aduc în forma cea mai brutală lucruri cari pot fi expuse şi în această formă — dar odată ce ţara a dat ca reprezentanţi legali ai naţiunii aceste Camere, cari sînt o Constituantă, nu se mai poate discuta cu privire la caracterul imperios pe care îl are astăzi problema ţărănească în toată vastitatea ei. Şi, iarăşi, greşeşte oricine discută astăzi acele soluţiuni ale exproprierii — pe rentă, pe bani, pe făgăduială, pe aşteptare ■— sau a colegiului unic — într-o formulă sau alta — cari s-au adus în discuţiune, în forme de acelea şi în împrejurări de acelea cari nu îndatorează pe cineva ca, într-o discuţiune la mesaj, să ţie seamă de ele.
[...]
Eu nu cunosc soluţiunea partidului liberal în ceea ce priveşte împroprietărirea ţăranilor; eu ştiu numai atîta, că vrea să facă acest lucru într-o măsură cît mai largă, şi îl aprob pentru aceasta.
Dar eu nu cunosc soluţiunea guvernului în chestiunea aceasta a noii situaţiuni economice a ţăranilor. Şi nici în ceea ce priveşte reforma electorală eu nu cunosc soluţiunea clară şi definitivă a guvernului.
D. Brătianu ar fi vorbit despre acest lucru în întrunirea majorităţilor. Dar pînă acum nu există un Monitor oficial al majorităţilor, şi nici un buletin măcar al acestor majorităţi. Şi, cum eu nu merg acolo, cum nu am nici ocaziunea şi nici chemarea de a merge acolo, după ce m-aş putea atunci informa eu despre ceea ce se spune acolo?
Se zice că d. prim-ministru ar fi declarat acolo că, împotriva oricui, va aduce la îndeplinire colegiul unic. Eu însă nu am văzut tipărit oficial acest lucru.
In această privinţă eu nu cunosc nici o soluţiune pînă cînd şeful guvernului nu va veni şi va zice: acestea sînt soluţiunile noastre, şi nu ne va arăta momentul cînd
305
aceste soluţiuni se vor discuta. Toate celelalte păreri, exprimate sub o formă sau alta, în privinţa acestor solu-f ţiuni, sînt numai păreri individuale, cari nu pot fi impuse ca nişte soluţiuni, căci ele nu au căpătat încă pecetea definitivă a oficialităţii, care să fie manifestată cu toată siguranţa şi cu tot prestigiul ei.
Dar este ceva de discutat şi în această privinţă, ■— şi aceasta va forma partea a doua a cuvîntării mele, pe care voi căuta să o fac cît se va putea mai scurtă, chiar cu riscul de a strînge prea mult forma în care voi exprima cele ce voi avea de spus.
Noi avem datoria de a discuta în ce împrejurări se vor face reformele, după ce modalităţi se vor îndeplini»
Aceste reforme sînt ele să se facă, cu toată critica, mai liniştită sau mai pasionată, a unei opoziţiuni sau a altei opoziţiuni, de către guvern, ca un act de partid, sau reformele acestea sînt ele să se îndeplinească, în adevăr, ca un act naţional, cu participarea largă şi liberă a tuturor?
Acum să-mi daţi voie să vin la problema de politică externă, pe care o deschide mesajul. în cuvinte mişcate maiestatea sa vorbeşte de vizita împăratului Rusiei la Constanţa.
Adresa din partea ei ia act — am spus-o -— în cuvinte foarte măsurate şi poate chiar reci — cel puţin unii ar putea-o interpreta aşa — de actul mare internaţional a vizitei de la Constanţa, de acel act internaţional de la Constanţa pe care toată lumea îl recunoaşte ca un act mare. Nu vreau să analizez motivele: poate că numai pentru o parte din majoritate legăturile de prietenie, cari mie mi se par necesare, cu puternica împărăţie rusească, pot să aibă o savoare particulară, dar în chestiuni de acestea de savoare nu sînt chemat să mă amestec. Vorba e că răspunsul la mesaj ,,ia act cu deosebită mulţumire de vizita la Constanţa a maiestăţilor lor împăratul şi împărăteasa Rusiei, cum şi de relaţiunile cari există între Imperiul rus şi Regatul român44. [. . .]
Ei bine, noi [. . .] am părăsit totala abandonare a dreptului nostru de a face politica acestui pămînt şi acestui neam, exclusiv a acestui pămînt şi exclusiv a acestui neam, în momentul cînd am legat relaţiunile necesare, şi cari, cu o anume interpretare, pot fi foarte folositoare în viitor, cu puternica împărăţie de dincolo de Prut. Cum s-a spus de multe ori de la această tribună, şi cum
306
îmi îngădui să o spun şi eu, legătura din partea unui stat mic cu unul singur din vecinii săi mai puternici, şi legătura în acel sens că statul cel mic care s-a unit cu un vfecin mai puternic, sau care îşi are anumite legături strînse cu acest vecin mai puternic, îşi interzice el singur grija propriilor sale interese, aceasta este fără îndoială una din cele mai grele greşeli pe cari le poate comite un stat mic, mai ales în situaţiunea noastră, cu trecutul nostru, cu raza de interese, cu aspiraţiunile noastre pentru viitor.
Prin urmare, n-am schimbat ceva la Constanţa — îmi închipui că n-am putut schimba, căci evident n-am autoritatea de a vorbi pe care o au aceia cari au participat la acest act; dar îmi închipui, cunoscînd oamenii şi cu-noscînd împrejurările, atît de puternice, încît orice oameni în aceste împrejurări nu se pot manifesta altfel —, n-am făcut altceva la Constanţa decît să părăsim o politică de onorabilă vasalitate mascată pentru o politică de libertate de acţiune, care, bine interpretată, poate să ne aducă foloase politice însutite.
Acesta este sensul politicii de la Constanţa şi nu poate să fie altul. Noi nu am părăsit Austria, cum ne înfăţişează în aceste diatribe pasionate, pentru a cădea în braţele Rusiei. Aceasta e o politică pe care o face cine vrea, pe care vom fi făcut-o acum trei sferturi de veac, dar pe care nimeni nu ar mai avea curajul să o facă azi, ca să trecem de la o abdicare la altă abdicare, să cădem dintr-o negaţiune a acţiunii noastre politice în negaţiunea opusă a acţiunii noastre politice. Facem ca orice popor care s-a întărit, care s-a dezvoltat, care se simte mai tare acasă, care se vede înconjurat de puternicele simpatii, atît de hrănitoare pentru suflet, ale fraţilor de aiurea, care sufleteşte sînt parte integrantă din conştiinţa şi mîndria noastră. Învăţaţi de avîntul biruitor de anul trecut că putem face ceva de la noi, în clipa cînd voim noi, împotriva duşmanilor, ca şi împotriva aliaţilor noştri, manifestăm azi înaintea lumii dorinţa de a ne apăra toate interesele, oriunde, cu forţele noastre, considerînd ca prieteni pe acei care nu au nevoie de a ne întinde şi o mînă leală, ci e de ajuns să ne întindă numai o mînă folositoare în momentele cînd avem nevoie de dînsa, ca această mînă să o prindem.
Acesta este sensul vizitei de la Constanţa. Şi, cu toată lipsa mea de autoritate, cu toate că în Cameră înfăţişez
307
atît de puţin, cu toate	acestea m-am	simţit	dator	să
afirm acest lucru şi din	alt punct de	vedere.	Anumitje
împrejurări au făcut ca	în străinătate,	în chestiuni	de
politică externă, să se vorbească din cînd în cînd şi de neînsemnata mea persoană. Sînt oameni la Budapesta care cred că sînt în fruntea unor societăţi teribile, care uneltesc împotriva siguranţei regatului ungar. E, adică, aici, în Bucureşti, o instituţie de temut, la auzul numelui căreia se zguduie toţi factorii de politică internă, aşteptînd pînă se vor zgudui şi alţi făcători politici, din afară, „Liga culturală44,	care nu face	altceva	decît	să
sape Ungaria, sau şi Austria, şi că în felul acesta, prin acţiunea unei societăţi atît de puţin chemate de a se amesteca în discutarea intereselor poporului românesc, se jignesc şi se periclitează pentru viitor interesele Monarhiei austro-ungare.
Toate acestea sînt curate închipuiri!
Un istoric nu poate face politică de conspirator, nu poate face politică de radical sentimental. Am spus-o de atîtea ori, o spun şi acum. Niciodată nu mi-a trecut prin minte să recomand, prin cîtă acţiune am desfăşurat eu, în scris sau în grai, o orientare către Rusia în sensul cum o înţeleg cei de la Pesta.
Eu am dorit un singur lucru: să ajungem la conştiinţa
—	şi se vede că am ajuns — că nu sîntem nici atît de puţini, nici atît de rău înzestraţi sub raportul rasei, şi nici atît de puţin încurajaţi de prieteni şi fraţi ca să nu puteam trage consecinţele numărului şi însuşirilor noastre, consecinţele trecutului nostru, ale chemării pe care o avem în această parte a lumii.
In ceea ce privşte o anume altă chestiune, fără îndoială că ea nu se discută de aici, de la tribuna Parlamentului. Acestea sînt lucruri care în genere nu se discută, ci se simt — dar mai ales aceste lucruri se pregătesc. Căci orice naţiune sănătoasă pregăteşte lucruri, pe care nule discută şi nu le proclamă. Fără îndoială că, din acest punct de vedere, evenimentele care s-au petrecut acum în urmă, care s-au petrecut deunăzi, sînt de natură să crească, nu elocvenţa noastră de întruniri publice, nu agitaţiunile ieftine pe stradă sau în localuri de acelea cu uşi largi deschise asupra străzii, ci să crească, pe cît se poate mai mult munca acestui popor, pentru care ceasul hotărîtor de supremă sforţare se apropie văzînd cu ochii.
308
Şi nu ştim cînd va veni acel ceas. Şi nici nu trebuie să-l ştim, fiindcă, altminteri, poate ne-am pregăti numai în apropierea imediată a lui. Şi, tocmai fiindcă avem teamă că în orice moment poate să vină chemarea, de aceea puterea sufletului nostru trebuie să rămînă încordată, organismul nostru naţional trebuie să fie strîns legat, pentru ca, în orice moment ar veni chemarea, să putem merge ca o adevărată naţiune, ca o naţiune solidară, spre a ne îndeplini, în contra oricui, menirea noastră istorică.
Dar, ca să ajungem unde dorim, trebuie pentru aceasta ca aici, acasă, să fim siguri de noi. Şi, pentru a fi siguri de noi, trebuie ca principalele chestiuni care pot să semene neînţelegeri — nu zic uri, ci neînţelegeri — între români să dispară; trebuie ca, pe lîngă organizarea de stat, pentru care a lucrat o întreagă generaţie din România, pe lîngă dînsa trebuie să se alcătuiască acea mare, solidă, definitivă organizaţie morală a întregului popor românesc, care e misiunea noastră de azi. Şi, prin aceasta, vin în chip firesc la opera de reforme pe care a anunţat-o, în generalităţi, guvernul, şi a cărei modalitate de îndeplinire sîntem chemaţi, fără îndoială, să o discutăm aici. Şi o voi discuta aşa, încît la coborîrea de la tribună să nu poată găsi nimeni, nici dintr-o parte, nici din alta, că am uitat solemnitatea momentului, care ne impune tuturor să fim de acord cu propriile noastre credinţe, să fim sinceri cu conştiinţa noastră; zic, nici dintr-o parte nici din alta, să nu se poată găsi că am fost lipsit, nu de corectitudine, dar nici măcar de bunăvoinţă. Căci, dacă e o clipă cînd trebuie să ne gîndim înainte de toate că aparţinem unui neam, înainte de a aparţine unui partid, este desigur în ceasul acesta.
D-lor, s-ar putea pune chestiunea modalităţilor după care ar trebui să se înfăptuiască reformele, în această formă. S-ar putea zice că în România, pe lîngă formaţiuni mai slabe, între care unele nu au ajuns încă să se consolideze, cum ar fi formaţiunea conservator-demo-crată, iar alta, formaţiunea conservatoare, este în decădere, fiind mai mult sau mai puţin unificată, cu disidenţe intelectuale, mai mult sau mai puţin universitare, că, alături, zic, de aceste elemente politice, este un mare şi puternic partid, care a pus bazele României, care a dezrobit-o şi a dus-o la biruinţă, care i-a dat aşezămintele ei fundamentale şi care este şi acum în stăpînirea — şi
309
oarecum în folosinţa — acestor aşezăminte. Prin urmare, acest partid, cu toate puterile sale de partid şi cu o parte atît de largă din puterile unei ţări, care este în posesiunea atîtor elemente din întreaga viaţă naţională, potrivit cu tradiţiuni pe care nu le-a părăsit niciodată, vine şi îndeplineşte el, acum, o operă naţională.
Ar fi, ce e drept, ceva şi mai rău, •— atunci cînd un partid puternic are veni şi ar zice: am ce am; am ceea ce mi-au dat timpurile şi momentele mari în care s-a întîmplat să fiu la cîrma statului; am ce mi-a dat şi munca oamenilor de merit şi de talent, dar mai ales a oamenilor de organizare, care au stat în fruntea acestui partid. Eu am toate mijloacele şi sînt gata să le întrebuinţez pentru ca, într-un moment naţional, să fac, sub formă naţională, o operă de partid!
Acesta, d-lor, ar fi un lucru de condamnat, absolut de condamnat, şi nu ar trebui să fie un singur om de bine în ţara aceasta care să nu se ridice împotriva acestei încercări de a se strica solemnitatea unui mare moment naţional şi de a se turbura seninătatea unui mare ceas de dreptate prin preocupaţiuni de acestea, menite să păstreze sub o formă plină de ură deosebiri care ar trebui slăbite cît se poate mai mult.
Dar să zicem că primim cealaltă ipoteză, aceea a unui puternic partid, care, conştient de ce are, şi cu mijloa-cele-i materiale, cu conştiinţa de a cîştiga în cursul deceniilor, de cînd a fost amestecat în viaţa publică, vrea să îndeplinească în formă de partid o operă naţională. [.. .]
Dar partidul liberal-naţional nu reprezintă o clasă.
Partidul acesta naţional-liberal a plecat de la o entuziastă propagandă de tineri, la 1848. Mă gîndeam deunăzi la ei — şi aş fi voit să semnalez faptul acesta; âacă nu ar fi fost să răpesc timpul Camerei, aş fi voit ca, atunci cînd s-a sărbătorit 11 Iunie 1848, să iau cuvîntul, la începutul şedinţei, şi să spun un lucru: să nu ne certăm pe 1848, să nu ne duşmănim pe 1848, să nu ne pregătim de încăierare în numele acestui an de libertate, de frăţie, de apel către dreptate. 1848 l-a făcut toată lumea, afară de cîţiva boieri îndărătnici, stupizi, incapabili de a înţelege chiar interesele clasei lor, a căror luptă şi credinţă au fost atît de multiplu împletite cu dezvoltarea însăşi a istoriei noastre naţionale; afară de un ticălos de vlădică, care a fost repede îndepărtat — vorbesc de evenimentele
310
din Bucureşti —, îndepărtat cu dispreţ, şi atins de pedeapsa materială a naţiunii care l-a făcut să-şi părăsească scaunul, afară de aceştia, toată lumea a mers împreună la 1848,
La 1848 lucrul important nu sînt comisarii de propagandă de prin judeţe —* şi aceasta o spun documentele asupra anului 1848 publicate din fondul statuii lui Ion Brătianu — şi pe care ţăranul i-a primit cu încrederea ce se poate da tinerilor care vorbesc omului sărac de atîtea lucruri bune, desigur, dar ţăranul are darul de a înţelege sinceritatea aceluia care-i vorbeşte şi el ştie să aprecieze cînd îi vorbeşte un copil care nu se gîndeşte la ceea ce spune, sau un şiret care se gîndeşte la altceva decît la ceea ce spune. Nu, din 1848 nu avem de reţinut această propagandă prin sate. Nici acea Adunare pentru drepturile ţăranilor, în care ţăranii au fost, cum nu sînt aici, şi au vorbit, mai frumos decît toţi oratorii laolaltă, căci omul naiv vorbeşte simplu, dar vorba lui este smulsă din inima strînsă de durere a celui cu nevoia. Esenţialul la 1848 a fost un alt fapt — pe lîngă cuvîn-tările pe care le-au ţinut ţăranii; şi eu nu cunosc la noi nimic mai frumos decît aceea a unui om din Ialomiţa, jumătate ţăran, jumătate boiernaş, care a vorbit de trupul sfărîmat, sfîşiat al naţiunii şi de voia lui Dumnezeu, care poate strînge bucăţile acelea laolaltă. Nu am găsit niciodată aici o comparaţie mai autentic biblică, mai adevărat sublimă decît aceea care a răsărit din durerea adevărată a acelor oameni.
[...]
La 1848 s-a spus însă un lucru, că aici pot să fie consuli străini, dar mai înainte de toate e o naţiune, că de naţiunea aceasta se pot apropia consulii străini pentru a reprezenta interesele străine dar, în nici într-un chip, pentru a înlocui necesitatea dezvoltării unui popor. [. ..]
Pe aceşti oameni îi putem sărbători cu toţii, şi aş fi propus ca, exprimînd regretul că nu toţi urmaşii acestor oameni se găsesc în Parlamentul reformelor de azi, să arătăm într-un mod sincer acelora din urmaşii oamenilor de la 1848 care se găsesc între noi, sentimentele de vene-raţiune ce le avem pentru părinţii lor săraci şi prigoniţi, care şi-au pus în primejdie viaţa pentru a face acea afirmaţie naţională de la iunie până la septembrie 1848. Şi aş fi adus aminte de Mihail Kogălniceanu, fără care tot ce s-a făcut la Bucureşti în 1848 ar fi fost numai o
311
zadarnică retorică de studenţi; fără cugetarea lui serioasă, fără teoria lui deplină, fără lărgimea elementelor de cultură europeană, pe care le-a introdus în crezul vre-milor nouă.
Prin urmare, partidul liberal porneşte de la acei studenţi din 1848, care nu erau nici boieri, nici burghezi, nici socialişti, nici anarhişti. [...]
Partidul d-voastră n-a pornit din dorinţa unei clase de a se libera, de a se dezvolta, de a domina ţara, de a o preface în sensul ei, al unei clase. D-voastră aţi creat o burghezime, aceasta este, neîndoielnic, mai tîrziu, cînd, după un stagiu care a ţinut 30 ani, aţi ajuns la putere şi aţi simţit nevoia de a o opune boierimii de beizadele, a unui Dimitrie Ghica şi a altora, care însă nu semănau deloc cu partidul conservator de astăzi, care e alcătuit aproape din aceleaşi elemente şi în aceleaşi proporţiuni ca şi d-voastră înşivă şi ca şi acea aripă stingă despărţită de partidul conservator, care este partidul conservat or-democrat. Da, nu e nici o deosebire. Boierimea, cum am spus şi altă dată, s-a isprăvit, o burghezime capabilă de a se dezvolta normal nu s-a putut întemeia: în Moldova, unde au împiedicat-o străinii, iar aci, în Muntenia, atîtea griji în atît de puţini ani, şi mai ales caracterul anormal al vieţii noastre economice, în care aventurierii au avut cuvîntul chiar de la început. Iar în ce priveşte pe ţăran, ce facem noi cu toţii aici, decît că, unii printr-un mijloc, alţii prin altul, unii apăsînd mai mult pe motivul cultural şi economic, alţii mai mult pe motivul politic, pînă la petiţionarea în masă, ne căznim cu toţii să-l chemăm la viaţă, să-i dăm o fiinţă politică, să-i fixăm rolul în viaţa naţională.
Prin urmare nu sînteţi un partid de clasă. N-are dreptate prefectul d-voastră de la Cîmpulung care, cu atîta credinţă că spune adevărul, şi aşa de firesc în spiritul său de exclusivism faţă de ceilalţi, spunea învăţătorului Mihalaehe: Onor. învăţător Mihalache, care ai 70 lei pe lună, cu cari îţi ţii familia întreagă, şi nu poţi fi ales în Parlament, fiindcă ai nenorocirea să fii învăţător, şi cari poţi fi totdeauna notat rău de revizorul şcolar de partid, şi care poţi fi şi dat în judecată pentru manifes-taţiuni politice măcar înaintea consiliului special de la Ministerul de Instrucţie Publică; onor. învăţător Mihalache, care te-ai îmbrăcat totdeauna în albul costum al strămoşilor dumitale, care n-ai uitat ce e mămăliga pe
312
care o mănînci de mai multe ori pe săptămînă, dar care ai uitat poate ce însemnează moneda de aur sau hîrtia de o sută de franci, pe care vei fi văzut-o de cîteva ori, nu
dumneata eşti adevăratul reprezentant al ţărănimii, ci eu, prefectul, care am moşii, pe cari poate nu le-am moştenit, eu, care înfăţişez, cu tot decorul unui stăpînitor de gubernie, puterea statului, eu, care am datoria să cunosc legea pentru a nu o aplica; eu vin şi spun învăţătorului Mihalache: partidul ţărănesc nu e cel pe care vrei să-l faci cu ţăranii — căci d-voastră sînteţi capitalişti cari aveţi o mulţime de acţiuni, la o mulţime de societăţi —; adevăraţii ţărani sîntem noi, şi, dacă e vorba să schimbăm hainele negre cu straiele d-tale, o să vedeţi nişte ţărani cum nu s-au văzut nicăieri.
Aceasta în ceea ce priveşte caracterul de clasă al liberalilor. Nu are dreptate prefectul d-voastră, nu au dreptate teoreticienii d-voastră, nu are dreptate însăşi dorinţa d-voastră de a face bine ţăranilor, arătîndu-vă ca un partid ţărănesc. Nimeni nu sîntem partid ţărănesc, — nici organizarea pe care, într-un mediu pe care îl recunosc foarte nepotrivit, mă ostenesc, în timpul pe care mi-1 lasă liber alte ocupaţiuni şi cu mijloacele materiale restrînse ale mele, să o pregătesc pentru timpurile d-voastră de libertate mai mare sau de mai largi cadre electorale în cari alţii vor pune încă mai multă libertate. Nici noi nu sîntem partid ţărănesc.
Şi este întrebarea: dacă astăzi, fiind ţăranul nostru aşa cum este, este o operă cuminte să se caute a se întemeia un partid ţărănesc sau a se recomanda un partid existent drept partid ţărănesc?
Acum cîţiva ani îmi aduc aminte că d. V. Kogălniceanu, cu cîţiva gorjeni, a încercat să întemeieze un astfel de partid.
Pot oricînd să arăt articolul din Neamul Românesc în care exprim totala mea dezaprobare pentru această întemeiere a unui asemenea partid. Învăţătorul Mihalache îmi este cunoscut, apreciez marile lui însuşiri de cinste şi de muncă şi talentul remarcabil pe care îl are ca vorbitor. M-a întrebat dacă consimt să prefac partidul nostru în partid ţărănesc, fiindcă aceasta mi-ar atrage o mulţime de simpatii; deci să transform mica mea organizaţie într-un tumultuos partid ţărănesc. Şi eu i-am răspuns, nu între patru ochi, ci printr-un articol pus în fruntea ziarului meu. Nu o fac, căci, în momentul de faţă este
313
un păcat faţă de naţiune să se întemeieze un partid care să se razime numai pe ţărani. Nu pentru că ţăranul nu ar avea nevoie de partid, dar pentru că suferinţele lui sînt atît de mari, încît interpretarea pe care ar da-o acestui partid, ar fi în stare să zguduie înseşi temeliile acestei ţări.
Şi eu sînt pentru ţară întîi şi chiar pentru dreptate pe urmă. Ţara întîi! Şi, dacă este vorba, nu de un partid sincer ţărănesc, ci de un partid care nu este ţărănesc, dar care se face a fi ţărănesc, acest lucru este cu mult mai periculos. Pentru că a o spune ţăranilor azi, înseamnă că mîine vor vedea înşelătoria care se ascundea sub făgăduielile ce li s-au făcut, şi nu vor pedepsi pe unul, ci vor pedepsi pe toţi, pînă la mine chiar; vor pedepsi pe această ţară a noastră şi a lor.
D-lor, nu sînteţi un partid de clasă, şi este bine să o spuneţi, sînteţi datori să o spuneţi, faceţi o faptă bună să o spuneţi. Intindeţi mîna ţăranului: te ridic, fiindcă eşti sprijinul ţării; te ridic, fiindcă ai suferit; te ridic, fiindcă meriţi, şi te voi pregăti pentru ca mîine soarta ţării să fie în mîinile tale, pentru curăţia ta de rasă, pentru numărul şi puterea ta etnică.
Acestea sînt merite deosebit de mari, îndestulătoare pentru ca această ţară să se prefacă, la ceasul ei, pe care trebuie să-l grăbim cît mai mult, într-o ţară de largă, cinstită şi legală democraţie ţărănească. Da, aceasta trebuie să li-o spuneţi.
Dar, după ce veţi face această declaraţiune, cîţiva dintre d-voastră veţi fi liberi să spuneţi: noi sîntem un partid de idei. Ideile de la 1848 ne-au însufleţit totdeauna, noi am crezut în ele, am crezut însă că nu se potriveşte momentul; şi am ascuns tendinţele noastre, am zăbovit unele soluţiuni, am amînat o anumită luptă; în sufletul acelora cari au alcătuit partidul nostru însă, totdeauna s-a zbătut durerea că nu putem să fim partid de idei şi numai de idei, care să nu facă nimic alta, decît să aducă mai curînd dreptatea şi participarea politică a claselor sărace.
Ei bine, d-lor, am căutat — am căutat, nu cu acea onestitate relativă, pe care omul politic pasionat şi-o poate impune cînd se sileşte, ci cu acea onestitate absolută, fără care orice om de bun simţ şi orice om cinstit nu se poate apropia de problemele istorice; am procedat ca istoric, am străbătut toată literatura politică de la noi
314
pînă în momentul de faţă, pentru a vedea dacă înainte de anii 1905—1907 programul pe care îl serviţi d-voastră astăzi, programul în serviciul căruia declaraţi că staţi, daca acest program a existat, pentru d-voastra sau pentru alţii.
N-a existat.
In 1848 s-a enunţat un crez. întrucît era cu putinţă, crezul acesta, sub latura naţională şi politică, a fost adus la îndeplinire. [. ..]. Din crezul de la 1848 am realizat o parte, a lui; a trebuit, desigur, avîntul cavaleresc, radicalismul uneori naiv, credinţa îndărătnică în principiile sale radicale, revoluţionare, republicane, ale lui Rosetti [...].
Prin urmare, o parte s-a îndeplinit, rămînea cealaltă. Să-mi daţi voie a vă aminti unele lucruri, mie, care am onoarea să vă cunosc de mai multă vreme şi care am ascultat mărturisirile sincere ale d-voastră privitoare la viitorul ţării, într-un timp cînd nu credeaţi nici d-voastră, şi mai puţin eu, că va veni un moment cînd d-voastră veţi avea atîta de mare înrîurire în viaţa politică a noastră, că veţi avea acea enormă putere de a face binele pe care o aveţi azi, — căci poate să fie şi ceva exageraţi© proprie în aprecierea d-voastră, dar nu ştiţi înşivă cît bine puteţi face şi cît puteţi strica prin atitudinea pe care veţi avea-o în acest moment. Mai ales d-voastră vreau să vă amintesc articolul pe care vi-1 voi citi. Mi-aţi făcut onoarea de a recunoaşte folosul social şi etic al criticelor cuprinse în cîteva articole pe cari le-am tipărit în Independenţa, acuma cincisprezece ani, critici cari deschideau prin urmările lor problema însăşi a carierei mele începătoare. Căci eu eram un tînăr sărac: tatăl meu a fost un mic suprefect şi, cînd eşti fiul suprefectu-lui de la Suliţa, ca să ajungi prin tine însuţi şi singur ca să fii ceva în cultura acestui popor, fără sprijinul nimănui, trebuie rnultă muncă şi oarecari jertfe.
Pe la 1899—1902 eram găzduit, ba la o foaie, ba la altă foaie, pînă ce jigneam anume opinii primite ale partidului. îmi aduc aminte că am plecat de la Independenţa fiindcă am dat un articol relativ la capitalurile străine, în care ziceam că sînt periculoase prin revendicările politice pe cari le aduc împreună cu dînsele. Se pare că articolul era prea tare, căci mi-a fost înapoiat de d. Vintilă Brătianu. De atunci părerea mea a învins, căci şi d-voastră, d-le Vintilă Brătianu, susţineţi că acele capitaluri străine aduc cu ele şi anumite revendicări politice, ba
315
d-voastră sînteţi chiar în fruntea acelora cari zic să ne ferim de capitalurile străine pentru revendicările politice ce aduc după sine. La 1902 d-voastră eraţi în plină eră de întărire a burgheziei capitaliste, create prin mijloace de stat, de cari d-voastră aveaţi nevoie pentru a mătura terenul de rămăşiţele boierimii. Partidul acesta de arivişti ai bogăţiei aţi fost siliţi să-l întemeiaţi: oameni ai căror părinţi nu au fost nici moşieri, nici bancheri, cari au muncit Dumnezeu ştie cînd şi cum, dar cu toate acestea s-au trezit într-un moment stăpîni pe bogăţia ţării româneşti.
Eraţi ocupaţi cu toţii să întemeiaţi această clasă, care, la rîndul ei, a fost aşa de mare, încît a ieşit din partidul liberal — acum o să mă aplaudaţi d-voastre, majoritatea
—	şi a întemeiat din nou partidul conservator, din care a ieşit pe urmă partidul conservator-democrat.
Iată ce ziceam, notaţi bine, în 1902; „Deci, datoria unui partid liberal — liberal pentru noi şi nu pentru că aiurea era, în alte împrejurări, un partid liberal pentru alţii —, era să facă din ţărănime elementul dominant în viaţa noastră pe toate terenurile, să dea în stat, în economia naţională, în viaţa culturală o icoană cît mai desăvîrşită a săteanului român.
Pentru aceasta se cădea ca milioanele cufundate de veacuri în întuneric, ducînd viaţa dobitoacelor şi buruienilor părăsite ale cîmpului, să capete o conştiinţă prin luminarea înţeleaptă şi chibzuită a gîndului lor.
Şi pentru aceasta trebuie început de aiurea: prin întemeierea din nou a moşnenilor, prin restituţia pămîntului ..
Aceasta este exproprierea, într-un articol tipărit într-o foaie conservatoare, unde eram adăpostit în mod trecător, în 1902. Urmez: „prin restituţiunea pămîntului, care a fost smuls cu sila, cumpărat cu şiretenie şi cedat de cei cari îl avusese cu durerea inimii. Dacă partidul liberal ar fi îndeplinit această misiune, dacă am vedea azi în sate înfloritoare ţărani sănătoşi şi mulţumiţi, cari şi-ar administra în voie gospodăria tuturor şi ar putea să-şi facă auzite pînă sus dorinţele, dacă aceşti oameni, cari sînt adevărata Românie, ar stăpîni România prin votul lor conştient, ce ar domina luptele electorale . ..“
Renunţ să citesc mai departe, fiindcă, vedeţi, este tot crezul d-voastre de azi.
318
Şi pe vremea aceasta îl aveaţi d-voastre. Să vedem. Eu nu vă de trag din meritele d-voastre de astăzi; foarte bine faceţi că le cîştigaţi, dar, vă rog, nu ne luaţi aşa de sus. ca şi cum acestea ar fi tablele sfinte, poruncile date de pe Muntele Sinai, pe cari d-voastre le înfăţişaţi cu tot alaiul mulţimii, cari trebuie să cadă în genunchi înaintea lor. Nu sînt nici ale mele aceste idei. Veţi vedea ale cui sînt. Nu ale unui om, ci ale cuiva care e mai mult decît un om: ale unui moment, ale unei generaţii, ale unei opere de cultură.
D-lor, am căutat declaraţiunile d-voastre, în deosebite timpuri ca să-mi dau seama de momentul precis cînd d-voastre aţi ajuns la această părere. Am cercetat „Viaţa Naţională44, înainte de toate. Acolo apăreau şi discursurile d-voastră, d-le L I. Brătianu — frumoasele d-voastre discursuri — şi cele dintîi articole ale d-lui Vintilă Brătianu, care pe vremea aceea eraţi urmărit cu mult mai puţină atenţiune decît astăzi. Eraţi recunoscut mai puţin decît astăzi, căci d-voastră, d-le Vintilă Brătianu, sînteţi mai mult din partea acelora cari, într-un întuneric pe care-1 voiesc — nu ştiu dacă din modestie sau din dorinţa de a stăpîni astfel -— prin muncă desinteresată, nu e aşa?
—	înţeleg să folosească partidul lor fără să se aşeze în rîndurile întîi. Dar oamenii de la 1902 nu înţelegeau aceasta, prin urmare aveaţi o situaţiune foarte... uşoară în partidul d-voastre.
Ei bine, în 1902, cînd scriam acestea, am căutat să văd ce ziceaţi d-voastre, liberalii. D-voastre ziceaţi aşa: „Agitaţiile pe cari cluburile demagogiei conservatoare le întind de la oraşe la sate, organizînd cete de meseriaşi gata de scandal şi făgăduind sătenilor împărţirea moşiilor44 şi aşa mai departe.
Prin urmare, de cîte ori era vorba să se adreseze cineva direct săteanului pentru a-1 îndemna ca el, prin forţele lui, să-şi hotărască soarta, amestecîndu-se în viaţa politică, d-voastră condamnaţi formal această acţiune ca în articolul citat.
A trecut cîtăva vreme şi, la 9 decembrie 1905, în Cameră, aţi cerut, d-le I. I. Brătianu, votul universal: fiindcă votul universal se găseşte de jur-împrejurul nostru în toate ţările; dar tot la 9 decembrie 1905, în materie de pămînt, d-voastră aţi zis cam aşa: A da pămînt ţăranilor este un mijloc foarte uşor şi foarte periculos — şi
317
eraţi înainte de toate pentru întărirea aşezămintelor de credit. Prin urmare, în ceea ce priveşte schimbarea regimului electoral e clar că aveaţi păreri mai înaintate ca acum; în ceea ce priveşte partea cealaltă, evident că aveaţi păreri ceva mai în urmă decît părerile pe cari le aveţi acum. Iar d. Vintilă Brătianu făcea la 1905, la 6 mai 1905, această declaraţiune, foarte interesantă.
Adică: d-voastră constataţi nevoia operei pentru ţărani, dar în acelaşi timp d-voastră spuneţi lămurit că pînă la 1905 nimeni nu a făcut nimic pentru ţărani.
Iată articolul: ,,ln afară de chestiunea clăcaşilor, ieşită din consultarea directă a sătenilor la 1848 şi la divanu-rile ad-hoc, putem zice că alte legi, cari s-au ocupat de populaţia de la sate, au fost date din oficiu de partidele noastre44.
D-voastră eraţi, deci, pe atunci contra ideii de a se da legi folositoare ţăranilor din oficiu; d-voastră voiaţi să fie consultaţi ţăranii ca la 1848 sau la divanul ad-hoc şi, natural, consultarea nu acolo la sate, prin jandarmii rurali, ci consultarea aici, în Adunare, cu manifestarea liberă a ţăranilor, Au venit, însă, oameni cari au stricat . . , [. . .]
Vine acum o parte care poate să vă satisfacă, — aceasta pare a vă fi supărat:
,,După consolidarea statului pe toate căile, şi îndeosebi după 1890, am fi putut să dăm o îngrijire mai mare chestiunilor cari interesează mai bine de trei pătrimi din populaţia noastră. Prin lipsă de contact a păturii conducătoare cu norodul, ajunseserăm să nu ne mai înţelegem, şi neîncrederea creştea între unii şi alţii... în acea perioadă, nevoia puternic simţită, dar fără o soluţie clară, făcea ca învăţătorii şi unii din oameni mai luminaţi ai satelor să o vadă mai deaproape44.
D-voastră constataţi că, la 1905, puternicul d-voastră partid, care stătuse de atîtea ori la putere, nu a putut face pentru ţărani ceea ce conştiinţa d-voastră cerea.
(Ion L C. Brătianu: Dar Spiru Haret şi toată opera lui, cu ajutorul cui a putut să o facă?)
Fiindcă aţi adus în discuţie şi rolul lui Haret şi rolul altora, vine acum o altă parte din cuvîntarea mea, în care voi arăta că, pînă la 1903 sau 1904, nu s-a făcut ce spuneţi din partea persoanelor cărora d-voastre cu atîta nepărtinire le acordaţi nu numai rolul
318
conducător în ajutorarea ţăranilor, dar le daţi şi rolul de iniţiativă în ceea ce priveşte recunoaşterea de către ţărani a nevoilor lor.
D-le Brătianu, d-voastră aţi fost coleg de minister şi cunoscător din tinereţe al acelui mare om de bine, de muncă şi de credinţă, al acelui om modest, a cărui pregătire matematică nu-1 făcea să excludă în repartizarea meritelor şi pe aceia cari puteau să-i fie adversari.
L-am cunoscut şi eu; mi-a fost coleg de universitate, îmi aduc aminte de ziua cînd, după o laborioasă criză ministerială, trecînd pe Calea Victoriei, mă abordează prietenul Onciul, aducîndu-mi o veste plăcută unui profesor de universitate, dar indiferentă pentru orice om politic: că Ministerul Instrucţiunii Publice s-a dat colegului nostru Haret. Era un admirabil muncitor, dar în primul rînd un as ana tor al Ministerului de Instrucţiune Publică. în calitate de fost secretar-general, nu era cunoscut atunci decît ca un om cu adînci cunoştinţi matematice, un profesor devotat şi un administrator excelent. Dar Haret nu era atunci un om politic, şi d-voastre ştiţi data cînd a intrat Haret în minister. Şi, atunci cînd Haret a intrat în minister, el a găsit acolo o stare de lucruri atît de gravă, nevoi atît de mari de satisfăcut, încît omul nu a avut o singură clipă liberă pentru altceva decît să se gîndească la reîntemeierea şcolii primare şi secundare, în întîiul său minister, Spiru Haret avea de îndreptat greşeli covîrşitoare. în al doilea minister al său, el a început opera de ridicare a ţăranului. Dar ideile pe cari a căutat el să le realizeze în această privinţă nu sînt nici ale lui, nici ale d-voastre!
(Ion I. C. Brătianu: Erau ale partidului cu care lucra.)
[...]
Să vedem. Am cetit şi Evenimentul Literar, în care şi-a exprimat pentru întîia oară vederile sale politice şi sociale d. Constantin Stere. Am căutat fără nici un fel de prevenţiune. Nu pot să zic că am o deosebită simpatie pentru colegul meu de la Universitatea din Iaşi, căci, atunci cînd între doi oameni au fost multe polemici cu privire la deosebite chestiuni, orice ar fi, rămîne ceva în suflet; dar mă cred capabil ca faţă de orişicine să fiu de o dreptate desăvîrşită.
Ce aş cîştiga eu minţind, cînd oratorul care ar urma la această tribună ar veni să restabilească adevărul?
319
Aş cîştiga numai ruşinea de a fi minţit în interesul tezei mele.
Am cetit articolele acelea, şi iată ce reiese din ele:
D; Stere, care a întemeiat aşa numita şcoală popcra-nistă, era socialist. Era vorba de ce este poporanismul şi cineva l-a calificat de socialist. Atunci, a zis: da, sînt socialist ca doctrină, iar poporanismul este un „fenomen social'4 [...], care „cuprinde idei şi mai largi şi mai înguste decît socialismul44, (28 martie 1894, Evenimentul Literar).
Intelectualul socialist care se apropie de omul din popor, nedreptăţit şi sărac, îndeplineşte o operă de poporanism.
Dar şi cu privire la alianţa care, pînă la un oarecare punct, v-aţi cîştigat-o pentru această operă, am căutat să mă lămuresc» şi nici în aceasta n-am putut găsi dreptul de proprietate exclusivă al ideilor pentru care luptaţi acum. Am deschis Monitorul Oficial şi am căutat să văd care era părerea d-lui Take Ionescu cu privire la chestiunea ţărănească. Iată ce zice d-sa: ,,Casa rurală este cea mai extraordinară concepţie şi din punct de vedere social şi din punct de vedere economic şi din punct de vedere financiar: ea cuprinde un întreg dezastru pentru această ţară. Revendic în viaţa mea politică măcar atît: că m-am opus la Casa d-voastră rurală, că am fost singur în Cameră care m-am opus, şi singur am reuşit. Cel mai monstruos proiect de lege care s-a propus în ţara aceasta, faimoasa Casă rurală cu tarapanaua ei de rentă pentru toate moşiile româneşti. Atunci aţi fi văzut dezastrul financiar în care era să intrăm cu toţii. Dar a tresărit în noi ideea conservatoare şi ne-am împotrivit din toate puterile noastre ca să nu se voteze acel proiect de lege. Aşa se vede sufletul unui partid, d-lor
Iar, în ceea ce priveşte credinţa că ar putea să lucreze cîndva cu d-voastre pentru îndeplinirea reformelor, iată care era părerea d-sale: „Acea forţă de indignare pe care o avem de cîte ori ne vedem în faţa d-voastre şi care nu se va stinge decît cînd va îngheţa sîngele în noi. Adversus hostem aeterna auctoritas. In contra d-voastre etern, etern, pînă la ultima suflare mă veţi găsi în picioare ... Vă regăsesc tot trecutul istoric în turburările de acum. Cînd este să faceţi o turburare o alegeţi aşa, încît să sufere ţara întreagă de acea turburare .. . Fabricanţi de
320
republici de carton, conspiratori cu propuneri de asasinate ... La d-voastre şi pudoarea e altfel decît la lumea cealaltă: pudoare retrospectivă44.
Evident că dumnealui avea sincer această părere, dar, cînd zice că pînă la sfîrşit n-ar fi gata să vă ajute în ceea ce priveşte o reformă care ar semăna cu acel robinet perpetuu de rentă pentru cumpărarea tuturor moşiilor ţării româneşti, sînt în drept să spun că nici de acolo nu vă vine inspiraţia.
Atunci de unde vine? Vine — şi o spun către toţi, şi celor din majoritate şi celor din minoritate, şi d-voastre, d-lor miniştri; vine dintr-o laborioasă operă de cultură pe care am făcut-o cu toţii împreună, vine din conştiinţa, din ce în ce mai clară, elaborată printr-o întreagă literatură, în care mulţi dintre noi îşi au partea, dintr-o întreagă operă şcolară, la care atîţia am contribuit din toate puterile noastre, vine din deşteptarea, pe această sănătoasă, rodnică şi fundamentală cale culturală, din deşteptarea unui nou crez şi ideal.
O întreagă generaţie a muncit ca să înfigă în mintea tuturor nevoia unei politici interne de independenţă ţărănească şi a unei politici externe de libertate întemeiată pe interesele neamului românesc.
Cei din vechea generaţiune au fost — şi d. Carp, şi d. Sturdza, şi părintele d-voastră, d-le prim-ministru — au fost oameni de stat, cari au înţeles perfect numai mecanica materială a unei construcţii politice. A venit generaţia nouă, formată în alt spirit, şi această generaţiune nouă a înţeles nevoile adînci, organice ale unui corp naţional. Generaţia trecută jertfea naţiunea pentru stat, generaţia de azi ar jertfi chiar interesele de stat pentru biruinţa supremelor interese naţionale.
Prin aceasta ne unim cu toţii. Şi atunci să-mi daţi voie să vă cer un lucru: nu veniţi ca reprezentanţi ai unei clase care ne-a biruit; d-voastre nu sînteţi o clasă biruitoare, iar noi, minoritatea, o clasă biruită. Sînteţi, prin marea d-voastră putere, oameni cari, luînd asupra d-voastre crezul unei generaţii întregi, trebuie să îndepliniţi o operă naţională cu concursul unei generaţii întregi. Şi, dacă e vorba, fie şi în împrejurările cele mai modeste, de un concurs sincer, dezinteresat, care nu va reclama niciodată cea mai mică parte din cele îndeplinite, care ar fi putut să se adauge la binele făcut de d-voastră, aş
321
crede că sînt un om neonest dacă, la orice întrebare a d-voastră, n-aş răspunde, în discuţiunea reformelor şi nu în decretarea lor — dacă n-aş răspunde, zic, într-o formă cari să oglindească toate cunoştinţele mele şi conştiinţa mea întreagă.
*	D.A.D., nr. 9 din 19 iunie 1914, p. 87—96.
„Nimic nu e mai respectabil decît mişcarea spontană a mulţimilor...44*
14 decembrie 1915
Onorată Cameră, cred că, în împrejurările de azi, cea dintîi datorie ce o are cine se suie la această tribună este să arate două lucruri: întîi, în ce calitate vorbeşte, şi, al doilea, cu ce scop vorbeşte.
Sînt persoane cari au vorbit în numele unui partid.
Fericite persoane!
In vremuri ca acestea, cînd fiecare luptă în fiecare zi, în fiecare clipă, cu chinurile propriei sale conştiinţe, cînd tot ce ştie şi tot ce poate să afle, toate elementele de judecată şi de simţire pe cari le posedă, toate cunoştinţele pe cari le poate strînge nu-i sînt deajuns ca să poată să-şi înfigă o credinţă în suflet şi să lucreze după dînsa, desigur că foarte fericit este omul care vine şi profesează de la această tribună sentimentele sau ideile unui partid, fără ca ele să fi trecut prin conştiinţa proprie. A le primi şi păstra pe acestea ca o simplă formulă dată de partid este desigur o mare fericire omenească.
îmi pare rău că această fericire omenească nu o pot avea. Dacă aş avea-o, ar fi o mîngîiere şi o siguranţă pentru mine că spun ceea ce cred atîţia alţii.
Sînt alte persoane cari vin să vorbească din bogăţia cunoştinţelor lor ca reprezentanţi ai cunoaşterii perfecte a chestiunii despre care este vorba azi.
Fericiţi oameni aceia cari, în împrejurările de azi, pot să vorbească, cu autoritate, din belşugul unor cunoştinţe de cari nu se îndoiesc.
*	Discurs rostit în sesiunea ordinară 1915—1916, în cadrul discuţiilor la mesajul regal.
323
Foarte fericiţi toţi aceşti oameni!
Sînt dintre acei — poate puţini şi, desigur, nu din cei mai norociţi oameni ai acestei ţări — cari în momentul de faţă se îndoiesc de cele mai solide din cunoştinţele lor, cari le verifică în fiecare moment cu elemente noi, stăruind cu durere, cu chin asupra lor. Şi iarăşi sînt persoane cari au vorbit aci cu multă căldură.
Declar de la început că nu vreau să fac aluzie la d. Leonte Mold6vanu. Discursul d-lui Leonte Moldovanu m-a mişcat adînc. Un ardelean a vorbit aici de durerea Ardealului şi, atunci cînd Camera aceasta e foarte adesea ori ca o sală de conferinţă din Roma pe vremea lui Pliniu cel Tînăr, cînd fiecare venea să-şi arate meşteşugul glasului şi figurile pe care le adusese de acasă şi pe cari trebuia să le debiteze la cutare moment, specialiştii aşteptîndu-le să vină, glasul acesta sincer, aspru, crud, neîndurat în multe privinţe, glasul acesta m-a mişcat, ca şi pe toţi cari au fost aci.
Pentru întîia oară a vorbit în Cameră nu o intenţie, nu o pornire, nu o pasiune, ci a vorbit, adînc şi sincer, durerea. Dar d. Leonte Moldovanu este ardelean, şi mulţi ardeleni cari să-şi fi păstrat legătura cu Ardealul nu-i avem aci. Avem ardeleni aclimatizaţi, în Ţara Românească este o admirabilă grădină de aclimataţie, în care şi cei mai crunţi se deprind de la o bucată de vreme să „facă frumos64. Dumnealui a păstrat din asprimea munţilor de unde vine ceea ce trebuie ca să ne mişte inimile.
Dar sînt alţii cari au adus şi ei pasiune, cari au vorbit cu multă căldură de chestiunea naţională. Omul care de ieri şi-a căpătat idealul, acela îl strigă. Omul care l-a avut în toată viaţa lui, acela îl şopteşte; păgînul care a călcat întîia oară pragul bisericii, acela răcneşte credinţa sa către Dumnezeul blînd al creştinilor, iar acela care l-a păstrat în sufletul său găseşte că şi şoptirea uşoară a unui cuvînt de închinare este o îndrăzneală. Vă rog, deci, să nu interpretaţi lipsa de pasiune din această cu-vîntare ca o lipsă de simţire — căci o viaţă întreagă am avut iubire, nu pot zice mai mult, pentru această cauză
—	ca o renegare, în momentul cînd tot sufletul nostru trebuie să-l dăm idealului. Aici, şi în afară de această Cameră, şi în toată viaţa, şi în lupta care se va deschide. Fiindcă însufleţirea de aici din Cameră, care se opreşte la pragul Camerei, şi însufleţirea din viaţă, care se opreşte în momentul cînd se deschide lupta, nu sînt altceva
324
decît cabotinaj, sau, pe româneşte, păpuşerie. Iar dacă această ţară a ajuns în unele momente să nu dispună nici de a suta parte din forţele ce le are, aceasta se datoreşte păpuşeriei elegante, estetice, netrebnice, în care am trăit decenii întregi.
Prin urmare, nu ca membru al unui partid, nici ca un adînc cunoscător al chestiunilor, nici ca un fanatic zguduit în fiecare moment de o credinţă pe care nu e nevoie să o spui ca să dai dovadă de existenţa ei, voi vorbi eu aici. Voi vorbi în altă calitate, în acea calitate ce s-a putut vedea şi din cele dintîi cuvinte ale mele.
Eu cred că noi nu existăm astăzi decît sub două raporturi: oameni cari închid totul în conştiinţa lor şi oameni cari n-au nici o conştiinţă unde să închidă totul. Şi cei dintîi sacrifică bucuros tot interesul lor, toată popularitatea lor, tot ce viaţa le poate da, pentru conştiinţa lor, şi alţii pentru cari toate lucrurile se îmbulzesc la porţile minţii, căutînd o conştiinţă care însă este inexistentă.
Prin urmare, în numele unei conştiinţe, unei dureroase conştiinţe, de necontenită observare, de adunare febrilă a amănuntelor noi, de silă pentru a fi drept, în numele acestei conştiinţe îndrăznesc a vă vorbi. Şi, dacă n-aş avea această conştiinţă, aş considera prezenţa mea aici ca adăugirea necuviincioasă a încă unui actor la o comedie ridiculă.
Dar, dacă vorbesc aici, vorbesc şi din alt punct de vedere. Dacă nenorocirea ar fi făcut ca împrejurările să-mi schimbe convingerile, să fi avut o convingere în iulie, alta în august, alta în septembrie, alta în octombrie şi aşa mai departe, o convingere pe lună, ştiind foarte bine că aceea ce se spune dispare, iar ceea ce se scrie rămine, nu m-aş expune, nu aş avea curajul de a mă expune criticilor ce pot veni pe urmă, după controlarea lucrurilor, scrise pentru permanenţă, cari rămîn în urma acţiunilor noastre. Am pretenţia de a fi un cugetător consecvent. M-am gîndit adeseori la aceste lucruri şi mi le-am concretizat în suflet într-o apreciere exprimată fără şovăire de la început pînă la sfîrşit.
Citaţiunile sînt totdeauna neplăcute, dar în unele cazuri necesare. Chiar cu riscul de a vă fi neplăcut, voi face cu toate acestea cîteva, pentru a dovedi aceasta. Şi, fără nici un gînd rău, voi apropia ultimele declara-ţiuni ale mele de declaraţiunile altog^, ca să se vadă, nu că ceilalţi n-au fost cum doreau poate să fie şi cum au
325
ajuns astăzi să fie, dar că eu n-am fost în urma lor în ceea ce priveşte afirmarea necesităţii unei singure politici. Prin urmare, cu gîndul la mine si cu gîndul la aceia cu cari, în ce priveşte scopul final al acţiunii noastre, sînt în perfectă concordanţă de vederi — căci modalitatea, aceasta este o chestiune de caracter, o chestiune de punct de vedere, de sentiment al răspunderii — pentru a dovedi că, de la început, în ceea ce priveşte scopul politicii noastre în aceste teribile împrejurări am avut o părere care nu se deosebeşte de părerea celor mai încălziţi, celor mai convinşi, celor mai zgomotoşi în convingerile lor de astăzi, voi face citaţiunile cari urmează.
D-lor, toată lumea aştepta, la sfîrşitul lunii iulie, cu o dureroasă nerăbdare, hotărîrea care se va lua la Viena, acea Vienă care, în ceea ce priveşte hotărîrea, era — cum se deprinsese de foarte multă vreme să fie — o Buda-pestă. Pentru că, de fapt, politica externă a Austro-Ungariei a fost făcută foarte multă vreme de Budapesta, după interesele Ungariei, de oamenii Ungariei. Şi înainte de toate de acel om care reprezintă astăzi toată energia, dar şi toată orbirea rasei sale: de contele Tisza. Contele Tisza e cel care decidea la sfîrşitul lunii iulie; contele Tisza, şi nu împăratul de la Berlin, care va fi avînd părţile sale în acţiunea desfăşurată de germani în ultimul timp, şi nu mai e nevoie să-i adăugim răspunderi cari nu sînt ale sale. Contele Tisza ţinea la sfîrşitul lui iulie în mînă soarta lumii; el avea pacea şi războiul. O mai mare nenorocire pentru omenire decît ca un om cu un astfel de temperament, ca violenţă întrupată, ca îndărătnicie nebiruită, ca lipsă de orice sentiment de dreptate şi de umanitate în afară de interesele exclusive ale poporului său, o mai mare nenorocire decît ca un astfel de om să ţină în mînă soarta omenirii, n-au simţit-o veacurile.
[. . .]
Da, contele Tisza era acela care hotăra ceea ce se va întîmpla de acum înainte cu Europa aceasta străbătută de sentimentul celei mai teribile probleme. îmi închipuiam ce va urma. Oricine a studiat în ultimul timp politica Europei şi, în special, pe a Austro-Ungariei, îşi dădea seama de acest fapt: că el, contele Tisza, numea cancelarii, că el îndrepta cancelarii, că el avea în mînă, nu numai, exclusiv, Ungaria sa, dar şi Austria, care era cea dintîi în numele Monarhiei duble, dar nu a fost nici-
326
odată, în ultimele decenii, în rîndul întîi în ceea ce priveşte direcţia. Ştiam. Ne închipuiam cu toţii — şi de aceea ne îngrozeam — ne închipuiam cu toţii că actul acesta, somaţia către Serbia, va fi de o extraordinară brutalitate, că va cere lucruri cari nu s-au cerut vreodată unui stat independent, că va impune o umilinţă înaintea căreia şi poporul cel mai decăzut trebuie să tresalte de indignare. Şi, în adevăr, actul alcătuit de Tisza şi de cercurile militare cari înconjurau pe arhiducele, mort de curînd, care trebuia să moştenească cununa de spini a Austro-Ungariei, a fost aşa. Serbia l-a primit, afară de cîteva puncte, şi i s-a impus ca şi punctele acelea să le primească.
In sfîrşit, nu s-a putut ca şi cea mai îngerească răbdare omenească să reziste acestor torturi continue. Şi, atunci cînd eram în pragul războiului, cînd fiecare căuta o îndreptare, în momentele acelea am căutat şi eu în conştiinţa mea — în clipa care nu mi-a fost mai teribilă decît fiecăruia din d-voastre, dar nici mai puţin teribilă.
Am căutat o îndreptare, şi, înainte de deschiderea Consiliului de Coroană, înainte de hotărîrea pe care toată lumea a primit-o, dar pe care toată lumea, mai mult sau mai puţin, a schimbat-o pe urmă, am tipărit în foaia mea următoarea declaraţie:
DECLARAŢIE
„Dacă soarta rea a omenirii va da, ca urmare a conflictului provocat de Austro-Ungaria, oribilul război general, naţionaliştii democraţi nu pot înţelege ca forţele cu gre i adunate ale României să fie risipite în aventuri lîngă un stat a cărui politică internă a fost totdeauna dominată de tendinţa scăderii şi slăbirii elemen ului românesc cuprins în el, precum e Austro-Ungaria, şi lîngă un popor pe care fatalitatea l-a opus silinţelor noastre de dezvoltare [. . ].
Ei cred că guvernul român va fi în stare să păstreze României o neutralitate demnă, rezervîndu-i puterile pentru locul şi momentul în care s-ar pune în vecinătatea noastră probleme de transformare politică în care calitatea noastră etnică ne dă dreptul de a ne amesteca, fără ca din partea noastră să fi contribuit pînă atunci la nenorocir le ce ameninţau umanitatea şi civilizaţia.
Orice altă politică e menită să întîlnească dezaprobarea
327
opiniei publice, la care, întrucît îngăduie interesul ţării, consecvenţi principiilor noastre, ne vom asocia.44
Două zile după aceasta Consiliul de Coroană a hotărît neutralitatea României.
Cred — mă mîndrese că pot spune acest cuvînt — cred că în momentul acela eram, între oamenii cari mai de curînd sau de mai multă vreme făceau politică în ţara aceasta, singurul care adăugam la declaraţia aceasta a necesităţii neutralităţii explicaţia că motivul adevărat al ei este imposibilitatea absolută de a merge alături de Austro-Ungaria, prin amintirea întregii soarte pe care Austro-Ungaria a făcut-o românilor, de a merge alături cu ungurii, alături cu poporul maghiar, prin amintirea întregilor suferinţe, milenare, pe cari ai noştri de dincolo le-au îndurat din partea lor.
In momentul acesta se ţinea în foile de partid altă atitudine. Nu vorbesc de foile d-voastre, ale guvernului, cari trebuiau să tacă şi cari, de cîte ori au tăcut, şi în unele privinţe au făcut foarte bine, fiindcă, de cîte ori au vorbit, au făcut ceva mai rău decît dacă ar fi tăcut. Vreau să vorbesc de foile celorlalte două partide, căci pe atunci erau două: sciziunea nu se produsese încă între conservatori.
Atitudinea era următoarea: Pe cînd foaia mea, din care am scos declaraţia de mai sus, poartă data de 20 iulie, Epoca de la 17 iulie recomanda, „în circumstanţele grave cari caracterizează clipele de faţă“, alegerea d-lor P. Carp, D. Neniţescu şi Dobrescu; recomandaţiunea era iscălită în acelaşi timp de d-nii Filipescu şi Marghiloman. La 20 iulie se califică situaţia astfel: „răspunsul nostru se prezintă ca o formidabilă problemă44.
La 21 iulie Epoca cuprinde în articolul de fond această declaraţiune: „O neutralitate absolută între cele două partide beligerante ar satisface amîndouă partidele.
Soarta României nu poate şi nu trebuie să fie pusă la cale în cafenele, în stradă, de te miri cine44. Iar la 25 iulie: „Evenimentele impun desigur o unitate naţională, care să nu fie alterată de luptele dintre partide44.
Aceasta şi pînă la 5 august, cînd o altă notă se distinge într-un articol trimis de mine, în sensul declaraţiilor mele de mai sus, un articol care apăruse în foaia mea, de o răspîndire cu mult prea slabă ca să fie cunoscută de un public mai larg: acest articol din Neamul Românesc a fost trimis Epocei cu rugămintea de a-1
328
tipări, şi l-a şi tipărit, dar cu toate rezervele. Aceasta era deci atitudinea foii care reprezenta vederile partidului conservator, Veţi zice că şi atunci erau conservatori cari aveau aceeaşi politică pe care o fac astăzi şi pe care o pune în perspectivă declaraţia din foaia mea.
Da, însă e o mare nenorocire ca în chestiuni de această importanţă oamenii să poată merge unii alături de alţii o viaţă întreagă fără să fi cunoscut cari sînt vederile unora sau altora cu privire la problemele esenţiale ale ţării.
Nu poate fi o nenorocire politică mai mare. S-a văzut această absurdă comicărie în Ţara Românească: oameni conlucrând decenii întregi fără să aibă aceleaşi păreri în chestia ţărănească, principala chestie internă, şi în chestia viitorului poporului român de dincolo de graniţă, singura chestiune externă pentru noi.
în acelaşi timp, celălalt partid, conservator-democrat, exprima în ceea ce priveşte marea problemă următoarele vederi. Culeg după ziarul La Roumanie, şi, dacă ar fi ceva care nu ar corespunde adevărului, rog să fiu îndreptat; dar, ca vechi şi încercat istoric, sînt deprins să iau citaţiile cu multă îngrijire şi să le verific totdeauna.
La 22 iulie se zicea acolo: „Şi mai ales nu manifestaţii tumultuoase, nu din acele mişcări ale mulţimilor cari nu pot servi decît să crească enervarea naţională şi care nu vor da inimilor un atom de putere mai mult44.
Aceste cuvinte corespundeau deci perfect declaraţiei care se mtîlneşte în acelaşi timp şi în ziarul Epoca, ceea ce înseamnă repudierea pentru totdeauna a unor procedeuri cari nu servesc nici o chestiune, dar le deservesc pe toate, căci nimic nu e mai respectabil decît mişcarea spontană a mulţimilor, şi nimic mai condamnabil decît mişcarea provocată, înteţită a aceloraşi mulţimi.
La 24 iulie se califică în La Roumanie războiul european drept un act de „nebunie generală44 şi se adăuga că, dacă Belgia s-a amestecat în această furioasă dezlănţuire de lucruri absurde, fără rost, aceasta se datoreşte faptului că a fost silită. Prin urmare, nu e aşa? acela care nu este silit nu trebuie să se amestece în acest conflict de furie „nebună44.
La 30 iulie se afirma pentru întîia oară în foaia d-voastră, d-le Take Ionescu, necesitatea „neutralităţii leale şi definitive44 cu motivare. Termenul s-a păstrat, dar motivarea s-a uitat, căci formulele rămîn mai uşor în minte,
329
pe cînd argumentele pe cari se sprijină formulele dispar mai iute. Formula este ban curent, cu care poate cumpăra şi altul, dar motivarea este medalia comemorativă pe care o păstrează numai acela care a bătut-o pentru un anume scop. Se spune în această motivare aşa: ,,Nici un interes vital românesc nu poate împinge România să participe la războiul de faţă. Echilibrul în Balcani, care este un interes românesc, se află astăzi înglobat în chestiunea generală europeană44.
Luna lui august a fost o lună de nehotărîri pentru toată lumea. înainte de a trece la o a doua declaraţie cuprinsă în foaia mea, este bine să amintesc iarăşi ce ziceau ziarele. Nu ale guvernului, cari nu ziceau nimic, sau, cînd ziceau ceva, ar fi fost mai bine să nu zică, şi cari totuşi ar fi trebuit să zică ce se cuvenea. Am spus-o de mai multe ori, în conversaţiunile pe cari d. prim-ministru mi-a făcut onoarea să mi le acorde, după a d-sale dorinţă, sau, mai tîrziu, şi după dorinţa mea, şi, natural, din care nu va ieşi nimic aici — căci toţi aceia de la cari a ieşit ceva după asemenea conversaţiuni nu au fost numai nişte oameni politici puţin demni de acest nume, dar şi din aceia cari au uitat că, şi în viaţa politică, cea dintîi normă este norma unei perfecte discreţiuni, adică a unui perfect cavalerism. Am spus atunci un lucru: că nu este de îngăduit, nu este de admis ca un partid pe umerii căruia se sprijină viitorul unei ţări şi tot ceea ce poate aştepta un neam, să nu inspire, nu o presă de divul-gaţie şi de revelaţie, dar una din acele prese care, faţă de exagerările acelora cari nu ştiu sau acelora cari nu vor să ştie, trebuie să păstreze întreaga sănătate morală a unei naţiuni.
In presa d-voastră aţi ignorat toate atacurile din dispreţ. Dispreţul, de multe ori, d-lor, face mai mult rău decît pasiunea oarbă, căci ar fi fost mai bine atacuri pasionate, cari să restabilească lucrurile ce erau de restabilit, cari să nu lase a pătrunde în minte informaţii, cari, odată intrate, chiar dacă nu se repetă mai departe, totuşi produc o stare de spirit din care suferiţi acum, şi pe nedrept.
Dar era mai bine să se respingă îndată, şi cu dovezi, aceste afirm aţiuni decît să aşteptaţi efecte înaintea cărora veţi sta, mîine încă mai mult decît astăzi, absolut neputincioşi de a opune pavăză de apărare.
Da, a fost, desigur — şi acum menţin părerea mea —,
330
o capitală greşeală a d-voastre aceea de a crede că în această Românie a noastră, în care oamenii sînt mai deştepţi de cum îi credeţi d-voastră şi de cum îi cred şi eu, poate chiar de cum îi credem cu toţii, şi mai de treabă de cum se crede de obicei, că în România factorul opiniunii publice este un factor care nu trebuie preparat, supravegheat şi îndreptat.
închid această lungă paranteză şi mă întorc la atitudinea presei celeilalte, atitudinea pe care a avut-o pînă în septembrie, cînd s-a produs ceva nou, despre care vom vorbi mai pe urmă.
Epoca, la 15 august, după întoarcerea d-lui Filipescu şi într-un moment cînd nici o declaraţie contrarie Puterilor Centrale sau pentru Quadrupla înţelegere nu se făcuse în coloanele ei, şi cînd o altă foaie conservatoare, pentru a exprima sentimentele acelora cari astăzi simpatizează, cu atît de sinceră căldură, pentru cauza Quadruplei înţelegeri, nu exista, Epoca publica la 15 august, după întoarcerea d-lui Filipescu, şi arătînd punctul d-sale personal de vedere, următoarele rînduri:
„în ceea ce priveşte însă informaţiunile făcute de unele ziare, cum că aş întrevedea succesul unora sau altora dintre beligeranţi, asemenea afirmaţiune nu am putut şi nu o pot face, fiindcă nici nu cunosc pe acela care ar putea face asemenea pronosticuri44.
Pe 1a 18 august s-au produs, de fapt, lucruri pe cari eu nu mi le explic. Desigur, nu cer să-mi daţi un răspuns. Mi-ar părea bine să fi venit dintr-o veritabilă necesitate, şi mi-ar părea bine ca această necesitate să fie de aşa natură, încît şi cel mai crud duşman al d-voastră, d-le Brătianu, să fi fost silit a face tot aşa. Au trecut anumite trenuri*. Cînd au trecut? Pe unde au trecut? Unde au ajuns? Cine mergea cu trenurile acestea? E un lucru pe care nu vreau să-l discut. îmi dau seama pe deplin că pot să existe straşnice necesităţi la un moment dat. Dar voi adăuga că, atunci cînd aceste necesităţi se produc, omul de stat se gîndeşte ca îndeplinirea lor să nu provoace în public păreri despre o îndrumare falsă a singurei politici pe care, la un moment dat, poate să o facă un popor. Se pare însă că indiscreţii s-au făcut, la un moment dat, de acei cari au cunoscut anumite rosturi ale d-voastră, şi aceste indiscreţii au devenit generale, ca şi
*	Aluzie la transporturile germane de muniţii spre Turcia.
cum anumite lucruri nu puteau să fie făcute decît făţiş şi brutal. Au fost atunci, în Epoca, cîteva cuvinte împotriva celebrelor trenuri germane.
Această informaţie era dată într-un ton ascuţit şi în cuvinte amare. Dar, îndată după aceasta, într-un comunicat cu data de 22 august, la aceleaşi foi, se afirma că „nici un fapt nu s-a produs44, iar d. Arion ne îndemna pe toţi „să fim români44.
Doamne! cît de mult s-a abuzat de acest termen „de a fi român44. Români, fără îndoială, sîntem cu toţii, dar a fi „român44 e ca un termen negativ, adică înseamnă a nu fi ceea ce nu-i convine cutărei sau cutărei persoane, care te bănuieşte că vrei să mergi într-o anumită direcţiune. „Să fim români44 la filofrancezi însemnează să nu fim germanofili, dar „să fim români46 la germanofili, înseamnă să nu cumva să fim francofili.
[...]
La 23 august, d. Mehedinţi, a cărui cugetare politică, cunoscută pe vremea aceea, da nota dominantă în Epoca, d. Mehedinţi, sub conducerea căruia, ca director al Convorbirilor Literare, s-a spus că vremea lichidării României a venit şi că trebuie să intrăm alături cu Statele Austriei, d-1 Mehedinţi iată ce zicea în Epoca, şi necontrazis: „Nu cumva România va trebui să plătească mai tîrziu unele ediţiuni speciale şi exerciţiile de stil ale celor ce fac larma de azi împotriva cutărei sau cutărei puteri?44.
E adevărat că d. Filipescu a intervenit, de data aceasta, şi d-sa a pronunţat acea formulă, energică şi spirituală în acelaşi timp: „Neutralitate leală da, dar provizorie44. Epoca însă nu a continuat să reprezinte acest punct de vedere. Şi mai departe ea se îngrijeşte să nu se strice trataitul de la Bucureşti, pentru ca, pe urmă, la 14 septembrie, tot d. Mehedinţi să facă această misterioasă deela-raţiune în Epoca, o foaie cunoscută ca aparţinînd unui partid şi „oglindind44, cum ar zice d. Marghiloman, cu eleganţă, părerile acelui partid. (Termenul s-a spus în ceea ce priveşte Steagul, ceea ce arată cît de mult se gîndeşte d. Marghiloman la lucrurile în cari se oglindeşte).
Va să zică într-o foaie ca aceasta, care „oglindea44 părerile partidului conservator, d. Filipescu consimţea să fie oglindit aşa în oglinda d-lui Mehedinţi, prin această declaraţie:
332
„Ce am pierdut prin declaraţiunea intempestivă a neutralităţii, ştie bine guvernul, şi se va vedea numai după război46.
Dar sfîrşitul articolului 4nu era deloc de politică externă, ci de cea mai răspicată politică internă: „De ce n-am avea noi un guvern al tuturor44?
Intr-un sens guvernul, oricare ar fi el, este „al tuturor44, cît timp nu-1 răstorn!.
Intr-alt sens, însă, un guvern „al tuturor44, în România, este imposibil. Guvernul tuturor ar fi guvernul celor cinci milioane, cari n-au glas şi voinţă aici, aceia pentru cari ne-am adunat, pentru cari ne-am zăbovit, pentru cari ne-am certat, pe cari i-am uitat şi cu ajutorul cărora, dacă vom face ceva, vom face. Aceasta înseamnă un „guvern al tuturor46. Dar un guvern al cîtorva mii de oameni, cari uită totdeauna datoria de a se iubi muncind, pentru a nu munci urîndu-se, — căci aceasta este clasa politică dominantă — nu înţeleg cum poate însemna „un guvern al tuturor44.
„Guvern al tuturor?44. Noi am avut un guvern, nu „al tuturor44, dar a două nuanţe singure, şi d-ta (arată către Take Ionescu) ştii amărăciunile unui astfel de guvern; le ştii, fără îndoială, pentru că ai spus-o la toată lumea. Şi alte persoane le ştiu foarte bine aceste amărăciuni, fiindcă şi ele le-au spus la toată lumea, începînd cu reporterii cari se aflau după fiecare Consiliu de miniştri în sala de aşteptare.
Prin urmare, odată ce un guvern „în doi44 produce astfel de rezultate — numai eu ştiu chinurile acelor confesiuni continue, de o parte şi de alta, cari nu mă interesau deloc — odată ce un guvern „în doi44 produce astfel de rezultate, şi aceasta în timp de război Ia hotare, cînd erau să se ia hotărîri mari, vă închipuiţi ce o să fie un guvern „al tuturor44. Cu un guvern „în doi44 se vorbea pe uşă, cu un guvern „al tuturor44 s-ar vorbi pe toate ferestrele; ba s-ar mai practica ferestre cari nu există, pentru ca să mai iasă revelaţiile lucrurilor care n-ar mai încăpea în odaia de Consiliu.
Dar d. Mehedinţi era urmărit atunci de ideea „guvernului tuturor“.
La 20 septembrie, de altminteri, părerile d-sale deveneau autorizate, fiind iscălite şi de d. C. Arion, care spunea: „Guvernul trebuie să plece44.
333
Şi, ca explicaţie de politică externă, urmau rândurile menite să explice: „De ce trebuie să plece guvernul: Dacă din informaţiunile culese ar fi reieşit pentru guvern că grupul germano-austriac ar avea toţi sorţii de izbîndă, datoria lui era să ne ceară să mergem în contra Rusiei, chiar sfidind pentru aceasta opinia publică44.
[••.]
Dar mai este şi concluzia cealaltă, care s-ar părea secundară, dar care revine la sfîrşitul articolului. Şi eu scriu articole, cît mă pricep: articolele acestea însă exprimă totdeauna scopul principal prin formula de la sfîrşit. Dar trebuie să se admită că în practica obişnuită a scrierii articolelor — fiindcă altfel ar fi prea urît — lucrul de căpetenie se pune la început. De aceea nu pot accepta decît ca un lucru foarte secundar ceea ce pune d. Arion la sfîrşitul acelui articol: am voi orice guvern „afară de d. Ion Brătianu, cu ai lui44.
....................
Acum venim, după declaraţiunile culese din Epoca, la acelea care, în acelaşi timp, apar în foaia care reprezintă vederile celuilalt partid, de opoziţie.
[.••]
La 23 august, în foaia partidului conservator-democrat, se făcea următoarea declaraţie, în ceea ce priveşte ieşirea din atitudinea de la început: „Nu vom face niciodată d-lui N. Filipescu injuria de a ne închipui că victorii sau înfrângeri ale unui grup sau ale celuilalt dintre beligeranţi ar putea constitui circumstanţe nouă, care ar legitima o intrare în acţiune a României44.
Aceasta a fost atitudinea foii acreditate a partidului conservator-democrat — cu articole scrise de d-voastră, d-le Take Ionescu — şi această atutitudine s-a menţinut pînă ce Rheims, strălucitul oraş de artă, a suferit acele daune pe cari civilizaţia întreagă le-a plîns şi cari nu mai pot fi îndreptate.
Atunci a apărut, la 10 septembrie, articolul „Alaric I, Wilhelm al II-lea44; „întîi44 era de prisos la Alaric, căci nu a fost niciodată un al doilea; la Wilhelm „al II-lea44, da, se potrivea, pentru că a mai fost un Wilhelm, care însă avea alt temperament decît acela care ne-a dat frumoasele lucruri pe cari le vedem acum.
De la Alaric I începe, deci, o altă atitudine a partidului conservator-democrat.
334
Vin la atitudinea cealaltă, permanentă, manifestată cu energie, cu violenţă uneori şi — după opinia mea — cu nedreptate, a partidului conservator, în care s-a făcut apoi deosebirea faţă de părtaşii vederilor d-lui Mehedinţi şi alq iniţialelor C. şi A. de atunci [...].
La începutul lunii septembrie însă, în momentul cînd nu se luase încă o atitudine lămurită, nici de unul, nici de altul din partidele de opoziţie, foaia noastră, a naţionaliştilor, simţea nevoia să-şi fixeze punctele sale de vedere prin alte declaraţii netede. Din ele se vede că noi nu eram atunci ori cu dreapta ori cu stînga, cum se vor petrece lucrurile.
L...J
Atitudinea pe care o luasem la sfîrşitul lui iulie era aceeaşi şi la începutul lui septembrie, în momentul cînd se găsesc cele dintîi siguranţe ale d-voastre. Spuneam: „Ne-am învoit asupra neutralităţii pentru că nu se putea, pentru că era o imposibilitate naţională, o imposibilitate morală să mergem cu Austro-Ungaria“. [. . .].
„Ţara a spus, prin buzele mai mult sau mai puţin bucuroase ale persoanelor invitate la Consiliul de Coroană, că orice ar fi încheiat, in limitele Constituţiei ori ba, oricine, nu putem merge cu Austro-Ungaria44.
Acesta a fost şi sensul hotărîrii Consiliului de Coroană.
„Şi aceasta nici dacă s-ar fi îndeplinit două condiţii, şi anume:
întîi, să se fi acordat cele mai largi drepturi naţionale românilor din Monarhie, să-i fi tratat cu cea mai mare dreptate şi prietenie, şi
Al doilea, să fi dovedit că statul Habsburgilor poate lupta, birui şi trăi.
Nici atunci noi n-am fi putut da mai mult decît o neutralitate, care însemna faţă de dînsa o prelungire de termen şi nu o renunţare, nu o abdicare, căci naţia care renunţă ori abdică de la drepturile ei naturale, nu merită să trăiască
Am ţinut să înfăţişez această declaraţiune, datată 7 septembrie, pentru ca să arăt că, dacă impopularitatea, provocată artificial a unora le-a smuls mulţi prieteni pe care-i meritau, ei au conştiinţa că au fost de la început pînă la sfîrşit de o francheţă desăvîrşită. Şi dacă un guvern este silit să nu afirme în fiecare moment cu aceeaşi francheţă desăvîrşită, jucîndu-se astfel cu inte-
335
resele statului, politica pe care o face, o opoziţie p0 o chestie naţională nu poate fi niciodată ipocrită şi echivbcă.
Ce se petrecea în momentul acela, la începutul lui septembrie? Era jertfirea, adusă nu de necesităţile aspre ale unei armate, de cerinţele fireşti ale unui stat, ci de altceva, jertfirea specială, particulară, voită pînă la capăt, a unui întreg popor.
Au spus unii şi alţii ce a însemnat lupta de la Marna. Eu general nu sînt; specialist în lucruri militare nu sînt: ministru de război n-am fost; prin urmare nu pot să afirm care este însemnătatea reală a luptei de ia Marna.
Alţii au spus, în septembrie, că luarea Lembergului de ruşi era singurul moment potrivit pentru intrarea noastră în război. Cineva care în Epoca iscălea: „Un ofiţer de stat major44 — n-o fi fost ofiţer, dar de unde vreţi să ştiu, ca unul ce nu pot să întreb la redacţie ce se ascundea, şi de data aceasta, nu sub anumite iniţale, ci sub cele patru mari cuvinte de: „ofiţer de stat-major44 — spunea că odată cu Lembergul totul s-a încheiat, că intervenţia noastră este imposibilă de acum înainte şi că, dacă se va face ceva pentru noi, se va face prin alţii, dar cu noi înşine — s-a isprăvit.
Cum vedeţi, cît de greu se simte un particular care se ocupă şi el de lucruri politice, şi se ocupă cu iubire de lucrurile politice ale ţării sale, atunci cînd, fără compe-tinţă specială strategică, fără a îndrăzni măcar să-şi atribuie această competinţă, i se servesc reţete de acestea, toate sigure, dar puţin cam deosebite din zi în zi!
Dar cugetătorul politic putea să înţeleagă un lucru, că după ce Austro-Ungaria, întrebuinţînd forţele naţionale ale poporului român pentru războiul său de răzbunare şi de cucerire, a făcut să apese toată greutatea şi toată cruzimea acestui război asupra mulţimii românilor supuşi sceptrului Habsburgilor, cu intenţiunea hotărîtă de a distruge elementul bărbătesc al românilor de dincolo, orice altă politică era posibilă pentru poporul românesc, afară de o politică alături de asasinii cu premeditare ai reprezentanţilor naţiunii noastre de peste Car păţi.
D. Filipescu a citat la Senat un act de o mare importanţă morală. Zic: de o mare importanţă morală şi pentru toate timpurile. Căci multe lucruri se vor uita din acest război, dar astfel de acte nu vor dispărea niciodată din amintirea oamenilor. Actul prin care guvernatorul Bucovinei, contele de Meran, o personalitate eminentă în
336
^A,::„.... ■.
viaţa statului austriac, om înzestrat cu foarte mari însuşiri şi care, în Bucovina, prin legăturile sale de sînge, de familie — un fel de Habsburg — reprezenta altceva decît ceea!ce ar reprezenta un guvernator-funcţionar, orînduia acte!cari se pot judeca de oricine. Proclamaţiunea contelui de Meran a fost dată şi în româneşte şi în nemţeşte, dar cu aceleaşi litere de sînge, într-o limbă ca şi în alta. Afişată pretutindeni în ţară, ea are, în româneasca ei stricată, acest cuprins:
PUBLICATIUNE
„în războaiele din urmă purtate în ţară cu duşmanul, s-au ivit iarăşi cazuri sigure de trădare faţă de trupele militare.
Populaţiunea se face la aceasta lăutoare de samă cu obiecţiunea că comandanţii militari au ordin strict să împuşte imediat pe loc pe oricare s-ar face numai chiar suspicios de trădare sau de altă purtare duşmănoasă statului.
Gura Humorului, la 13 septembrie 1914.
De la comanda supremă64.
Orice s-ar întîmpla pe lume, orice biruinţă s-ar produce în orice punct al vastului cîmp de război, dacă ar veni, cu mîna plină de daruri şi cu toată cinstea în suflet, statul acela care a dat o formă oficială acestor sentimente faţă de populaţia românească de acolo, răspunsul României nu poate să fie decît: Nu se poate; în orice fel de împrejurări, nul
Şi se va vedea atunci pe drumurile şi străzile Bucovinei convoiuri cari se pot vedea şi pe străzile oraşelor principale din Ardeal, astăzi: preoţi arestaţi pe baza a cine ştie ce destăinuiri false, preoţi români purtaţi din loc în loc, bătuţi şi scuipaţi, aruncaţi în locuri depărtate, spînzuraţi pentru o crimă mai mare decît toate crimele, crima că aparţin aceluiaşi neam ca şi statul prieten şi aliat al României. Vă trebuiesc dovezi? Vă trebuiesc nume? Iată-le:
„1. Parohul din lacobeni, Mihălceanu, a fost arestat pentru simplul fapt că ar fi întrebat pe un soldat dacă avem şi tunuri în Bucovina. A fost scuipat, pălmuit şi batjocorit cum nu se poate spune.
2.	Preotul George Lanioschi a fost arestat, scuipat în faţă şi pălmuit pentru că s-a găsit la el o scrisoare rusească.
337
3.	Preotul Dimitrie Ţopa, din Corneşti, a fost arestat, scuipat în faţă şi lovit cu bastoane pentru că a vorbit cu foştii săi paroheni din satul Rarancea.
4.	Preotul George Prelici, din Toporăuţi, a fost arestat, batjocorit şi dus legat în fiare prin mijlocul Cernăuţilor, pentru că a plecat la drum în direcţia în care erau soldaţii ruşi.
5.	Preotul loan Bucevschi, din Budeni, a fost arestat şi batjocorit, legat şi chinuit, pentru că s-a refugiat la el o cumnată a sa, soţia unui preot arestat a lui îlarion Prelici ddn Rarancea.
6.	Preotul îlarion Prelicif din Rarancea, este arestat, şi, se spune, şi executat de mult, pentru că ruşii au împuşcat soldaţii austrieci din turnul bisericii de acolo".
Acestea sînt şase cazuri: alei la mine am 24. Aceste 24 cazuri au putut răzbi pînă la noi. Cel puţin de două ori pe atîtea sînt cele cari nu au putut răzbi pînă la noi.
Fiindcă nu am făcut încă statistica morţilor noştri, numărul martirilor noştri nu se ştie încă exact. Prin urmare ce ne mai încurcăm aici cu lupte de argumente, în ceea ce priveşte direcţia „la dreapta sau la stînga?44 Poate cineva pe lume să meargă, indiferent pentru orice, alăturea de oameni cari au săvîrşit asemenea crime contra unei populaţii aparţinînd acelui neam care a întemeiat, care apără şi susţine statul român?
Pentru orice român este o chestiune încheiată. Ceea ce se poate face în afară de aceasta, ceea ce se poate chibzui şi socoti este un alt lucru: este felul de intervenţie, este momentul de intervenţie, sînt condiţiunile de intervenţie. Dar aici sîntem noi cu chestiunea românească în momentul de faţă.
Aş putea să fiu bănuit de cîţiva că printr-o parte din lucrurile ce am spus pînă acum aş avea intenţia să fac servicii amabile guvernului, sau, prin altă parte, aş voi să ajut pe aceia cari, fără îndoială, n-au amabilitatea faţă de dînsul în fundul cugetului lor., atunci cînd înaintea guvernului discută chestiunea naţională — scoţînd din faptele petrecute cele mai teribile acuzări împotriva celor cari astăzi deţin guvernul român. Căci o mai teribilă acuzare decît aceea că, cu ştiinţă şi voinţă, el a neglijat interese esenţiale, veşnice, ale unei naţiuni pierzînd prilejul pe care veacuri l-au pregătit şi pe care, după părerea lor cel puţin, veacurile ce vor veni nu-1 vor aduce
338
înapoi, o mai straşnică învinuire decît aceasta nu i se poate aduce. în adevăr, dacă cineva este adînc convins în conştiinţa sa de acest lucru şi aduce o astfel de învinuire şefului unui guvern, înseamnă ca hotărăşte în sufletul său moartea morală a omului împotriva cărora îndreaptă aceste acuzaţiuni.
D. prim-ministru a răspuns la Senat cu o cuvîntare prea lungă, şi să-mi dea voie să-i spun: nu prea blîndă, ci debilă. Căci răspunsul d-sale putea să fie înlocuit printr-o singură întrebare, întrebare făcută direct tuturor acelora care-1 acuzau, făcută cu acea vehemenţă pe care omul cinstit şi muncitor o găseşte totdeauna în fundul conştiinţei sale. Atacurile acestea, în astfel de împrejurări, nu se combat, ci se resping. Şi a fost o greşeală politică cînd d-sa, cu acea debilitate de argumente, a încercat să răspundă la lucrul împotriva cărora nu răspund argumentele unui om, ci întreaga sa fiinţă morală, întreg trecutul său şi toate tradiţiunile de familie cari sînt adunate într-însul.
[■■•]
Onorată Cameră, sînt persoane cari cred că e tristă situaţia de azi, aşa cum rezultă, zic acele persoane, înainte de toate din vinovăţia conducătorilor României, desfăcuţi din clasa din care fac parte. Aci stă deosebirea punctului de vedere între d-lor şi mine. Eu zic că o vinovăţie este, fără îndoială, dar această vinovăţie o împart cei cari conduc azi România cu cei cari au condus-o altădată, E o vinovăţie mai largă şi mai veche. Dar anume persoane zic: Din vinovăţia conducătorilor actuali ai României, scoşi din clasa din care fac parte şi făcuţi singuri răspunzători pentru aceste lucruri, am ajuns într-o situaţie nespus de tristă, într-o situaţie ce are nevoie de un noroc, şi, cum s-a zis, de un mare noroc, care, prin urmare, nu poate fi îndreptată decît printr-o intervenţie fericită, providenţială, venită din afară.
Pot eu spune oare că situaţiunea ar fi de aşa natură, încît noi nu am avea motive de a fi trişti? Fără îndoială, cum se exprima cineva foarte bine în presa cotidiană, „este o tristeţe în aer“; tristeţea aceasta o simţim, dar ea nu trebuie să se prefacă niciodată într-o adîncă şi iremediabilă melancolie, în acea melancolie care secătuieşte puterile unui popor, care îl face să-şi piarză încrederea în tot ceea ce are la îndemînă sa şi în tot ceea ce el este în stare a îndeplini.
339
[• • •]
De unde vine jalea noastră de azi?
Ea vine, în rîndui întîi, nu din cutare sau cutare atitudine, într-un moment dat a guvernului acestei ţări; nu, ci din situaţia fără pereche de nenorocită a părţii celei mai mari din neamul nostru.
Niciodată neamul românesc, a cărui existenţă întreagă nu este decît un şir de suferinţe şi de nobile sforţări împotriva apăsătorilor, de căderi cari n-au fost niciodată înfrîngeri, de silinţe reînnoite cari şi ele s-au isprăvit, nu printr-o îngenunchiere, dar prin amînarea soluţiilor definitive, mîntuitoare, niciodată neamul nostru întreg nu s-a găsit în împrejurări mai extraordinar de dureroase decît acelea din momentul de faţă.
Intre Bucovina şi orice regiune din Belgia eu nu văd deosebire; pot să zic chiar că Bucovina de azi e într-o mai rea stare decît orice regiune din Belgia.
Stăpînitorii germani, duşmanii ajunşi stăpînitori în Belgia, au tratat populaţia cucerită şi supusă cu mai multă milă de cum au tratat organele administraţiunii imperiale populaţia română din Bucovina.
Este un caz unic în istoria lumii să vezi, de o parte, că o ţară care s-a împotrivit, care s-a luptat, care a fost biruită după ce a căutat şi prin toate armele răscoalei şi conspiraţiei, prin războiul din casă în casă, să-şi apere independenţa şi care pe urmă, conform principiilor dreptului internaţional, — deşi în ceea ce priveşte modalităţile, contra oricărei morale internaţionale — este stăpî-nită de un alt stat, în umilinţă şi suferinţă, este într-o stare mai bună decît o provincie ce are în fruntea sa pe suveranul ei legitim, pe acela pentru care — pentru el şi pentru înaintaşii lui! — secole întregi s-a jertfit toată vlaga populaţiei, ca în Bucovina.
[...]
Acum, în urmă, cineva a primit din Bucovina — şi ştie oricine cu cîtă greutate poate să vie o ştire de acolo, o scrisoare strecurată peste graniţă, fiind considerată ca un act de înaltă trădare, din cauza căreia poate să piară şi acela care a scris-o şi acela care a încercat s-o treacă dacă ea cuprinde un grăunte de adevăr — a primit, zic, de acolo o scrisoare pe care, dealtfel, înainte de a v-o împărtăşi d-voastră, am împărtăşit-o mai multora prin foaia mea.
340
Primitorul o reproduce în termeni simpli, în cari se oglindesc totuşi suferinţele cele mai groaznice. In zadar s-ar forţa o minte de artist să alcătuiască ceva mai teribil decît ceea ce, cu duioşia particulară poporului nostru, se rosteşte aşa de simţit în puţine cuvinte.
[-.-]■
Şi după Bucovina a venit Ardealul. Toţi cei ce erau în stare să poarte arma au plecat. Trebuie să-i fi cunoscut cineva altfel decît prin ziare, altfel decît prin convorbiri de cafenea, trebuie să fi petrecut cineva vreme mai multă acolo pentru ca să cunoască toate comorile morale cuprinse în sufletele acestor oameni, acoperiţi acum de pămînt în stepele Poloniei, în văile Alpilor, în mlaştinile Serbiei şi cari au fost duşi anume la moarte fără socoteală. „Mişcă tu, cîne66, acesta era euvîntul de îndemn către ostaşii cari mureau, „mişcă tu, cîne de român“ — şi ca un adaus — „ea să vă piară sămînţa44, ca „să vă pustiiţi cu totul44.
[...]
Faceţi-vă a întreba, nu pe ardelenii talentaţi, culţi, cari vă pot fi folositori, faceţi-vă a întreba pe ardelenii din popor, pe acele femei nenorocite cari cerşesc aici ca să hrănească pe nepoţii fiilor lor, plecaţi în război şi poate morţi de mult, căci pierderile de oameni se dau după război, faceţi-vă a-i întreba. Şi o lacrimă a lor însemnează mai mult decît spunem noi aici, în atîtea discursuri.
Puteţi ţinea mii de discursuri, de adînci cugetători ai problemelor de stat; puneţi-le alături de manifestarea naivă a durerii lor, şi veţi vedea cine biruieşte. Şi doresc să vie vremea cînd, fiind şi ei împreună cu noi, împărtăşind viaţa noastră politică, ţăranii aceştia umili vor drege aici, în acest loc, pe cei mai înfumuraţi dintre reprezentanţii în forme europene ai dispreţuitoarei protipendade fanariote de odinioară. Vorbim de Fanarul care a murit: a murit Fanarul cu giubea, a venit însă Fanarul european, cu redingotă, cu aere mari, pe care nu-1 putem răpune. Dar o să vie cîndva ţăranul şi, fiindcă al nostru nu ajunge, o să vie ţăranul de dincolo, care e un altfel de om, şi atunci să poftească înaintea unei adunări a ţăranilor acestora să vorbească cineva, ofensînd cu logica şi „talentul44 lui sentimentele cele mai fireşti ale unui neam. Atunci vom fi răzbunaţi cu toţii pentru tot ceea ce am fost siliţi să îndurăm într-o viaţă politică atît de
341
adînc străbătută de neînţelegerea şi neîngrijirea pentru interesele superioare ale unei ţări.
Iată ce-mi spun, după ştiri de acasă, pribegii de dincolo: „Sute de mii de bărbaţi au muşcat în ţărnă-- — şi aceasta nu e retorică, vă rog, nu sînt cîntece de piţigoi artistici, cum avem aici destui, ci însuşi graiul unei inimi însîngerate — ,,zeci de mii de femei sînt tîrîte la săpat tranşee6' ... — şi la altceva: „sute de preoţi venerabili şi alţi fruntaşi cărunţi sînt înghesuiţi în temniţele Clujului, Aradului şi Seghedinului.
[...]
O mai mare durere decît a lor, un mai adînc răsunet decît acel din sufletele noastre nu se poate. Este peste puterile omeneşti să se găsească ceea ce ar da formula sentimentală a unei astfel de dureri. Ar trebui să argumentăm mai puţin, să ne sfîşiem mai puţin: ar trebui să ne strîngem mai mult, să ne înţelegem mai bine, să culegem din inteligenţa şi inima fiecăruia mai bogat scînteia care îndeamnă la faptele mari, ca să fim în stare a plăti toate aceste lucruri, a salva ceea ce a mai rămas încă.
[v •]
Şi, d-lor, mai avem o durere; durerea aceasta este unită cu o umilinţă. O simţim cu toţii. Iată, nu o dată ni s-a cerut să vorbim, să dăm pentru pribegii sîrbi adăpostiţi pe teritoriul nostru. Am făcut ce am putut; am vorbit, bine rău, am strîns bani, am împărţit, dar am evitat, cel puţin în ceea ce mă priveşte pe mine, să intrăm în contact înşine cu aceşti oameni. Ştim cît le datorăm, ştim cît de puţin fac aceşti bani smulşi de la plăcerea bogatului, care niciodată nu a fost mai puţin înţelegător, ci mai obraznic prin luxul său de Bucureşti, în mijlocul suferinţelor româneşti din toate ţinuturile cari ne înconjoară. Dăm banul acesta, dar ne pare rău de un lucru, că nu e acolo o picătură de sînge eroic, vărsat de noi pentru ei, că această picătură de sînge nu a sfinţit darul pe care mîna noastră, tremurînd de umilinţă, li-1 întinde.
In toată Peninsula Balcanică era un singur neam de cuvînt, de credinţă, de vitejie, pe care ne puteam sprijini: sîrbiL
Stat întemeiat de prietenii de luptă ai lui Tudor Vladi-mirescu al nostru, care era un simplu ţăran, fără redingotă, fără ochelari, fără prestigiu social, fără idei politice prinse de la universităţile din străinătate, dar un om
342
care, în afară de fiinţa ţării lui, nu înţelegea nimic alta. învăţătorii lui Tudor Vladimireseu au fost ţăranii aceştia sîrbi, cari au întemeiat un stat. fără a-1 exploata, pe cînd alte clase conducătoare au exploatat statul pe care nu ele l-au întemeiat. S-a ridicat Serbia aceasta cu aspiraţiuni naţionale, cum sînt şi aspiraţiunile naţionale ale noastre. Soarta i-a dat acelaşi duşman pe care ni l-a dat şi nouă. Generaţiuni întregi au trăit în sărăcie, în muncă, în credinţă, gîndindu-se la momentul acela cînd poate să se desăvîrşească statul naţional deplin. Soarta a fost nespus de crudă pentru dînşii. Dacă i-ar fi răpus măcar fără o mare biruinţă! Dar le-a dat întîi această biruinţă. Toată puterea sufletească la aceşti oameni a crescut, cînd se credeau ajunşi acolo unde năzuiseră o viaţă naţională întreagă. Şi atunci, deodată, duhul cel rău al lumii a sfărîmat opera Dumnezeului celui bun al dreptăţii.
Nu s-a întîmplat în istoria lumii un mai dureros conflict decît conflictul dintre dreapta biruinţă a Serbiei de ieri şi nedreapta zdrobire a Serbiei de azi.
Ne-am uitat la ei, i-am văzut; ce rău ne-a părut! Va zice cineva: Eraţi siguri de putinţa intervenţiunii noastre pentru a-i mîntui? De o mie de ori am fi vrut să avem putinţa intervenţiunii noastre pentru a salva, odată cu fiinţa lor de azi, viitorul nostru comun de mîine.
S-a obiectat: Nu se putea. Îngrozitoare fatalitate! Nu numai îngrozitoare fatalitate, dar teribilă îndatorire pe care faţă de ei ne-o luăm pe mîine pentru ceea ce n-am fi fost în stare să facem ieri. Nu acuz pe nimeni, nu întreb pe nimeni; îmi este frică să întreb pe oricine. înţeleg tot ceea ce se cuprinde nobil pentru ei şi dureros pentru noi în această tragedie, şi mă închin cu tot respectul de care un străbătător al soartei omenirii în cursul veacurilor poate să fie cuprins faţă de o naţiune, care puţin a avut, şi mai mult decît tot ceea ce a avut a fost gata să dea pentru a îmbogăţi viaţa morală a omenirii în toate timpurile.
Este tristeţe? Cine ar putea să spună că nu e tristeţe: tristeţe în jurul nostru, la ai noştri, tristeţe dincolo de Dunăre, unde a căzut acela singur pe care soarta îi putea pune alături de steagurile noastre mergînd, mîine, către îndeplinirea ursitelor acestui neam?
Tristeţe este. Cred însă, şi aceasta am spus-o şi în prima parte a acestei cuvîntări, că ar fi o mare greşeală dacă am restrînge marginile răspunderilor. E aşa de uşor să
343
le restrîngi; e aşa de greu să le primeşti! Dar e aşa de nefecundă restrângerea la oameni, aşa de nefecundă în urmări, şi e aşa de fecundă acceptarea din partea unei clase întregi a greşelilor sale! De atîtea ori la noi, cînd se întîmplă ceva rău, care vine de la toţi, de la o stare morală nenorocită, de la o uşurătate de student parizian, ca şi de la o încăpăţînare de vechi student german, care, în afară de lucrurile pe cari le-a prins acum o jumătate de veac, nu mai ştie şi nu mai vrea să primească nimic, e aşa de uşor să absolvi lenea, intriga şi toată acea aristocratică morgă constantinopolitană, care zace încă în făptura noastră şi care îşi închipuie că un popor se alcătuieşte din cine se plimbă pe strada principală a unui oraş de căpetenie, e aşa de uşor să laşi la o parte toate aceste păcate şi să zici: el e de vină, pentru ca, mîine, cei din guvernul de azi, la altă greutate — căci dacă condiţiile nu se schimbă, vom mai întîmpina atîtea greutăţi, şi le vom trata cu aceeaşi neputinţă — să se zică, cu acelaşi gest: nu e vina noastră, e a lui, guvernul de atunci. Pentru ca apoi un popor întreg să-i creadă şi pe unii şi pe alţii, să piardă încrederea în singurii cari-1 pot conduce, pentru că el, poporul, veşnic ţinut în ologie politică, nu e în stare încă a conduce rosturile statului. Foarte rău procedeu: nedrept în prezent, sterp în viitor. Altceva trebuie. Trebuie, înainte de toate, să ne dăm seama că oricîtă durere ar fi, şi ori cîte dovezi de insuficienţă s-ar da, dintr-o parte sau din alta, elementele principale ale puterii noastre sînt întregi.
Cîte unul spune: sîntem pierduţi de reputaţie în toate locurile Europei! Ca şi cînd politica României s-ar ţinea printr-un plebiscit în străinătate. Dacă ai mai mulţi votanţi, ai făcut o politică bună, iar dacă-i ai pe toţi, ai făcut politica cea mai bună. Dacă s-ar putea la Petrograd, la Paris, la Berlin, la Viena, la Stambul, la Sofia, la Belgrad, la Cetinge şi aşa mai departe să se dea un singur certificat pentru politica noastră, atunci, fără îndoială, politica noastră va fi fost excelentă . . .
Nu cred ca vreodată să se fi ridicat vreun popor în-dreptînd greşelile sale şi recucerind terenul pierdut prin atestatele din dreapta sau din stînga. Ce rămîne atunci? Poporul nostru şi oastea lui; acest popor, care este o oaste şi această oaste care este un popor! N-a alergat nimeni dintre ei să scape, n-a cerut nimeni să fie trimis acasă pentru nevoile acelea groaznice ale micii lui gos-
344
podării. Pleacă orăşanul: lasă acasă mijloace de întreţinere pentru familia lui; sînt rude, sînt sprijinitori, cari acordă banul lor. Omul de la ţară se duce lăsîndu-şi copilul gol şi familia muritoare de foame. Bar în toata ţara, de la un capăt la altul, după un an şi jumătate de aşteptare este linişte desăvîrşită la cei de sub steag, şi este linişte desăvîrşită la cei de acasă.
Cînd poţi să înfăţişezi un exemplu ca acesta lumii, este permisă oare descurajarea aceasta, care pleacă de la vinovaţi către nevinovaţi, de la noi, vinovaţii de sus, corupînd patriotismul eroic şi răbdător al nevinovaţilor de jos? Se poate un păcat mai mare decît acesta?
Acum în urmă, o bună parte din foi a tipărit ceva care spune mai mult decît tot ceea ce elocvenţa noastră de catedră, tot ceea ce elocvenţa noastră de club, tot ceea ce experienţa noastră estetică ne-a învăţat să spunem, într-o Cameră şi în cealaltă. Desigur că ştiţi cu toţii acel crez al unui ofiţer care a vrut să-şi încerce soldaţii şi le-a spus: Oameni buni, a venit un ordin că cine nu vrea să meargă ca soldat activ în război, poate să aducă servicii ţării în alte rosturi. Numai aceia dintre voi cari se simt tari trupeşte şi sufleteşte, aceia să plece la luptă. Cine vrea, să iasă înainte. — Nu s-a mişcat unul. — Vă atrag atenţia că nu este nici o dezonoare, nici o dezertare de la datoria faţă de patrie. Cunoaştem că unii sînt mai slabi, mai săraci, mai nenorociţi decît alţii. Cine vrea să servească ţara altfel decît luptîndu-se făţiş cu duşmanul în rîndurile dintîi, să iasă! — Şi n-a ieşit nici unul. Nici unul!
Eu, dacă aş fi în locul d-tale, d-le ministru de război, m-aş interesa unde s-a petrecut lucrul acesta şi m-aş duce eu în persoană de aş decora pe fiecare din soldaţii cari au dat o asemenea dovadă. Căci nu se poate da o mai frumoasă dovadă de solidaritate în apărarea intereselor supreme ale ţării. Nu! Nu trebuie să ne descurajăm cînd avem un astfel de popor! Şi nu ne putem descuraja nici cînd avem inteligenţa reală, experienţa îndelungată a acestei clase conducătoare, care ar fi putut să facă de o sută de ori mai mult decît ceea ce a făcut dacă ar fi văzut virtuţile de jos, virtuţile permanente de jos, în loc să se inspire de la trecătoarele tradiţiuni nenorocite ale trecutului fanariot de sus!
Dacă voiţi, veţi izbîndi încă. Şi trebuie să voiţi, fiindcă naţiunea însăşi nu se poate ridica să-şi apere interesele
345
ei. Sînteţi condamnaţi toţi să voiţi. Toţi, solidar. Căci nu vă este permis să vă mai luptaţi între d-voastră, să vă aţîţaţi şi subminaţi între d-voastră. Trebuie să înlocuiţi acum. printr-o muncă însutită, toată neglijarea intereselor diplomatice, militare şi morale ale acestei naţiuni.
Dacă mă veţi întreba cum, vă voi răspunde printr-o icoană: Poporul românesc o să-şi capete cîndva în întregime dreptatea lui. Pentru mine dreptatea este ceea ce e natural, ceea ce e logic pe lume. Este însă neexistentă nedreptatea altfel decît în momentele acelea în cari tulburările lumii o îngăduie.
Cu sabie de dreptate vom izbîndi. Dar sabia aceasta de dreptate trebuie să fie ţinută de mîna sigură a României. Mîna aceea a României trebuie să fie gata a purta sabia dreptăţii neamului românesc.
Dar mare greşeală ar face acei cari ar zice că această sabie poate fi purtată şi dusă la biruinţă dacă însăşi România, prin porniri prea grabnice sau prin zăbăvi prea îndelungate, şi-ar slăbi braţul.
Deci, o mînă sigură de sine, o mînă neslăbită prin discordii şi negrăbită prin setea de aventuri. Cu sprijinul lui Dumnezeu atunci, cu sabia biruitoare în mînă, va veni vremea cînd din această Românie mică, sfîşiată şi mîncată de discordii, vom face altceva decît contrafacerea modernă a organizaţiei politice fanariote: vom face un stat naţional şi popular, cuprinzînd cu aceleaşi drepturi pe românii din toate clasele şi pe românii din toate ţările.
*	D.A.D., nr. 14 din 16 decembrie 1915, p. 57—
„Pentru a căpăta dreptul
nostru întreg../**
14 decembrie 1916
Onorată Cameră, aş fi dorit să înfăţişez în altă atmosferă, o atmosferă de linişte şi de pace, de îmbărbătare, lucrurile pe care am intenţia să le spun cît de sincere şi, întrucît este în puterea mea, de folositoare. S-au spus vorbe foarte grele în puţinele zile ale acestei sesiuni; nu voi să repet nimic din vorbele grele cari s-au spus, nici să adaug cele tot aşa de grele care s-ar mai putea spune.
în criticile aduse înaintea d-voastre, au fost unele pe care o viaţă întreagă le-am făcut şi eu, din toată convingerea sufletului meu, fără un singur interes politic, ci numai cu gîndul că s-ar putea atrage din timp atenţiunea unei societăţi întregi asupra marelui pericol către care mergem. împrejurările au făcut că această înştiinţare nu şi-a atins scopul. Nu zic că a fost rea voinţă. In aceşti cincisprezece—douăzeci de ani, de cînd durează rostul vieţii mele publice, stau în mijlocul unor oameni cari apreciază nevoile noastre poate tot aşa ca şi mine, dar sînt legaţi de lucruri de care eu, din fericire, nu eram legat. în aceşti ani de lungă, obositoare şi dureroasă propagandă vană, în mijlocul uneia din cele mai inteligente societăţi politice, am avut o singură părere de rău pe care o voi purta pînă la sfîrşitul zilelor mele, una care nu se poate îndrepta prin învinuiri împotriva nimănui, ci va rămîne ca un sentiment ce va roade numai adîncul inimii mele; că nu am avut destulă pricepere, destulă putere de muncă, destul talent de a cîştiga oameni împrejurul meu, ca să fiu mai folositor de cum am fost în
*	Discurs rostit în sesiunea ordinară 1916—1917 asupra suma-
rului.
347
prevenirea lucrurilor grozave care credeam că se vor întîmplă, şi pe care aş fi dorit să nu le văd cu ochii.
Nu voi repeta cele ce am spus o viaţă întreagă, [. ..] Astăzi, cînd la spatele nostru stă suferinţa ţării, cînd străinul este pe pămîntul nostru, nu aş aduce nici una din învinuirile pe care le-am adus altă dată. Ele s-au coborît în sufletul fiecăruia şi acolo fac o operă fecundă. Şi blestemat ar fi omul în sufletul căruia cuvintele care au zburat odinioară în zadar nu s-ar preface în puterea care întinereşte şi însănătoşează şi care pune pe fiecare la dispoziţia, nu a prietenilor săi politici, ci a neamului şi a ţării sale.
Nu le voi aduce aceste învinuiri şi din două alte puncte de vedere, pe lîngă acela care este mai mult de ordine sentimentală. Nu voi aduce înainte nici o învinuire, pentru că în părerea mea nu este vorba de greşeli mici, individuale, sau aparţinînd unei grupări, care să susţină judecata, să fie condamnate; este vorba de drumul greşit al unui întreg regim, care se isprăveşte, pe care noi am fi voit să-l vedem isprăvindu-se prin căinţa noastră şi pe care îl vedem zdrobit sub aspra lovitură a unei fatalităţi, care vine asupră-ne. Un nou regim începe: el nu înlătură nici o bunăvoinţă, nici un patriotism, nici un ideal, dar înlătură hotărît toate rătăcirile şi toate păcatele trecutului.
In ce priveşte veehiul regim, nici o adunare deliberativă de pe lume nu-1 poate judeca astăzi sau mîine. Ca toate regimele care se isprăvesc, el se găseşte astăzi în aşteptarea judecăţii generaţiunilor cari vor aprecia opera lui. Şi nu este timpul pentru istoric a cerceta, a fixa cine este mai vinovat şi cine mai puţin vinovat! Cred că sentinţa aceasta venind foarte tîrziu, nici unul dintre noi nu va fi în viaţă în clipa hotărîrii depline asupra jumătăţii de veac care a precedat nenorocirea de astăzi. Vom fi murit toţi cînd această sentinţă se va rosti. Doresc însă să nu se bucure în mormîntul lor acei cari au mai puţină vinovăţie, ci doresc numai ca acei cari sînt mai vinovaţi chiar, să aibă ţărîna lor mai uşoară decît păcatele pe care vremea le-a grămădit pe umerii lor.
Şi cu nici un preţ nu aş consimţi să analizez aceste greşeli ale unui neam întreg şi din alt punct de vedere. Dintr-un punct de vedere ce ar putea să mire pe mulţi, cari nu au urmărit de aproape şi nu au apreciat cu dreptate activitatea ce am încercat să desfăşor. In această
348
ţară au lipsit două lucruri — o lipsă care ne-â adus aci
—	şi tocmai acele două lucruri care sînt indispensabile într-o societate omenească. Am voit noi să lipsească, toţi, pînă la alegătorul cel din urmă, care nu şi-a făcut datoria şi care putea să şi-o facă. Aceste două lucruri mari sînt: libertatea şi autoritatea.
Am trăit un regim constituţional fără libertate jos şi fără autoritate sus, lucruri cu totul neapărate, fiindcă nu poate să existe o autoritate pe care să nu o recunoască, să nu o aclame jos libertatea, şi nu poate să existe libertate pe care să nu o coordoneze, să nu o întrebuinţeze spre un scop folositor poporului, spre o singură ţintă naţională, autoritatea. Ne vom convinge tot mai mult de adevărul acesta.
Au fost oameni de ispravă în ţara aceasta pînă în momentul chiar cînd nu am putut-o scăpa de ce am fi dorit să o scăpăm. Sînt şi aici şi în afară de incinta Parlamentului. Cunosc ţara aceasta pe care ca un drumeţ sărac am străbătut-o de atîtea ori. Poate la puţine popoare există atîţia oameni cinstiţi, cîţi există în acest popor român. Am fost însă în faţa primejdiei firul de nisip, în loc să fim granitul pe care să nu-1 poată nimic sfărîma, fiindcă ne-a lipsit libertatea, care dă numai elementele puterii, şi fiindcă ne-a lipsit şi autoritatea, care poate să strîngă aceste elemente în forma imposibil de sfărîmat.
Trebuie să ne punem la lucru. Cei de sus, oamenii cari au avut contact cu autoritatea, vor avea o mare datorie; aceea de a nu cere respect decît faţă de o autoritate care s-a făcut totdeauna respectabilă şi care este întrupată în persoane a căror chemare pentru anumite situaţiuni să fie indiscutabilă [...]. Fiecare om la locul lui! Sînt convins că, dacă astfel puţini se vor coborî mult mai jos, atîţia se vor ridica, în această ţară, liberată şi curăţită de străini, mult mai sus.
Iar noi, care am frămîntat viaţa morală a acestui popor şi cărora ne pare rău că împrejurările ne-au prins prea repede, că opera nu a fost dusă atît de departe cum se putea duce în alte împrejurări, vom merge jos, nu pentru a răspîndi critica la capătul căreia nu este în fiecare moment o perspectivă către îndreptare, ci acel îndemn perpetuu către subordonarea libertăţii la autoritatea legitimă şi respectabilă.
Şi cînd lucrurile sînt aşa, de ce să insistăm asupra
349
unei situaţii a cărei durere nu se poate cuprinde în cuvinte, şi care ar fi profanată atunci chiar cînd am căuta cuvintele prin care credem că s-ar putea exprima? Să ne convingem de un lucru; vorbind multe aici, putem să stabilim legătura între persoana sau între gruparea noastră şi această suferinţă, dar suferinţa, ea însăşi, desfid să se găsească un om care să fie în stare a o întrupa prin grai.
Să ne gîndim şi la aceea că, în momentele acestea, nu ne vedem numai noi pe noi, deşi poate ne dăm această iluziune, ci privirile multora se îndreaptă către această Adunare. Cine ar crede că în aceste priviri este numai necaz, numai răutatea care caută să osîndească, şi nu, în acelaşi timp, şi un duios ochi de frate, care se îndreaptă către aceia cari i-au fost căpetenii, cerînd un sfat în momentul cînd inima fiecăruia se rupe şi mintea nu găseşte drumul pe care trebuie să se meargă pentru îndreptare, s-ar înşela.
Se uită, de fapt, mulţi cu încredere, cu dorinţa să fim mai buni; se uită toţi cu credinţa că, dacă vom voi, sîntem în stare să fim mai buni. Şi atunci trebuie să ne gîndim la ei toţi, la acei cari aşteaptă de la noi un răspuns, la acele sute de mii de oameni acoperiţi în nenorocire cu laurii gloriei, precum exploatatorii descoperirilor industriale de pretutindeni, acaparatorii lor sînt acoperiţi de ruşine pentru înseşi mijloacele prin cari şi-au cîştigat biruinţa.
Nici o biruinţă omenească nu valorează, în adevăr, decît prin două elemente; prin cît suflet a fost pus în-tr-însa şi prin cît suflet se aduce de la dînsa înapoi acasă, şi deci exploatatorii de maşini vor vedea ce le va aduce la urmă execuţia care le-a dat iluzia că au supus jumătate din nenorocita Europă.
Se îndreaptă către noi în acelaşi timp privirile pline de o rugăciune tăcută ale unui popor sfios, care veacuri întregi n-a găsit atît de adeseori cuvinte mari pentru suferinţele lui, dar care le-a simţit cu atît mai adînc, cu toată gura sa mută.
Se mai îndreaptă însă asupra noastră ochiul de ură al străinului, care vrea să ştie cum suferim de rana pe care a făcut-o, şi acestui străin, la urmă, trebuie să-i răspundem. Trebuie să-i răspundem că, oriunde am fi, oricum am fi, sîntem hotărîţi să mergem pînă la capăt, în credinţa că, dacă s-a ridicat vreodată o religie pe lume,
350
dacă s-a vorbit de dreptate şi ideal, nu se poate cu nici un chip ca, şi înaintea celei mai sălbatice forţe organizate, să piară drepturile unui popor de a trăi pe pămîn-tul în care nu este un fir de ţărînă care să nu fie acoperit de cel mai nobil sînge.
[•..]
D-lor, spre noi se uită astăzi o oştire, oştirea României, care este moraliceşte întreagă, este mai mare chiar decît în momentul cînd întîiul detaşament a sfărîmat cu patul puştii piatra de nedreptate la graniţă. Atunci, om viu lîngă om viu, ea reprezenta numai puterea fizică şi încrederea în biruinţă; astăzi cei vii aduc cu dînşii moştenirea sufletească a celor cari au murit pe cîmpul de luptă. Precum noi lăsăm la alţii averea şi numele nostru, aceia cari cad pentru ţară şi viitorul neamului îşi lasă sufletul întreg, atît de mare cum era în momentul sacrificiului lor, acelora în mijlocul cărora cad. Tot sufletul oştirii româneşti se găseşte astfel în acei cari se întorc astăzi copleşiţi de număr, cum au fost copleşiţi soldaţii lui Ştefan străbunul, şi gata ca şi dânşii să se întoarcă asupra biruitorilor. Cel din urmă soldat cu haina sfîşiată de suferinţele şi răbdările îndelungate faţă de asprimea naturii şi de cruzimea duşmanului aduce în făptura lui morală pe toţi aceia pe cari nu-i vom mai vedea aevea niciodată.
Şi niciodată steagul românesc n-a fost mai mîndru decît în momentul cînd a arătat celei mai superbe alcătuiri militare din Europa că pot merge ţărani fără şcoală, fără arme moderne, înaintea oştirilor înzestrate cu tot ce o cultură grozavă şi înverşunată dă sclavilor înarmaţi cari o reprezintă. [.. .]
Nu am intrat în acest război cu pretenţiunea de a dovedi sub raportul militar mai multă forţă decît alţii. Am intrat în război cu hotărîrea de a da tot ce avem în acest moment pentru a căpăta dreptul nostru întreg. Pentru atît, şi pentru mai mult nu. Şi dacă în cursul acestui război am dovedit încă o dată pe atîtea locuri ale cîmpului de luptă că sufletul omenesc rămîne totdeauna superior mijloacelor pe care întîmplarea poate să le pună la dispoziţie, am scris nu numai un capitol în istoria războaielor, ci unul în dezvoltarea moralităţii omeneşti. Şi, dacă sînt timpuri imorale, este imposibil ca omenirea să nu-şi vină în fire şi să nu fixeze pentru fiecare acea
351
judecată care se cuvine devotamentului, sacrificiului, jertfei de sine, de care fiecare a fost capabil.
Cine va îi putut spune sau scrie că armata noastră, oricîte neajunsuri i-au venit din partea unor elemente pentru care ea însăşi nu este răspunzătoare, că această sfîntă armată nu şi-a îndeplinit datoria ei, nu numai faţă de ţară, de ţara de acum, dar faţă de una din cele mai glorioase moşteniri şi faţă de generaţiile cari ne aşteaptă pentru a ne judeca, cine va spune că ţăranul român a scăzut cîtuşi de puţin faţă de strălucita vitejie care i-a fixat în generaţiile precedente un rang între naţiuni, aceia nu numai că săvîrşesc un act de nepatriotism, dar şi un act de nedreptate faţă de partea cea mai sănătoasă, mai plină de făgăduieli şi de viitor a neamului nostru.
Armata noastră în împrejurările de faţă reprezintă un popor întreg. în afară de acei cari se luptă, de cei cari îi ajută, fiecare cu tot ce poate, în afară de acei cari întovărăşesc fiecare luptă eu suferinţa lor, cu adînca vibraţiune a fiinţei lor întregi, în afară de ei toţi nu există popor românesc. Poporul românesc se cuprinde în cei cari ţin arma în mînă, în cei cari le dau tot sprijinul pentru a o putea întoarce împotriva duşmanului şi în acei cari trăiesc numai spre a admira acest eroism, a-i culege roadele pentru popor şi a da mîna de ajutor care este trebuitoare pentru a garanta victoria.
în acest popor partea cea mai vrednică de iubire şi partea cea mai puţin îndreptăţită este ţăranul nostru. Din gura regelui am auzit o făgăduială, care este a treia făgăduială, — a patra nu se poate: după a treia vine fapta. Am auzit deci pentru a treia oară din gura suveranului [. . .] făgăduiala că ţărănimea română nu va fi străină pe pămîntul pe care sîngele celor mai de aproape alor săi l-au sfinţit din nou prin sacrificiul lor.
Nu se poate ca soarta să fi colaborat într-un chip mai vizibil pentru dreptatea ţăranului decît în acest război. Dacă războiul nostru s-ar fi purtat numai pe plaiurile Ardealului, nu ar fi fost din nou, cum este acum, din cel mai depărtat colţ al Olteniei pînă în apropierea noastră, o nouă frămîntare a acestei ţărîne şi a acestui sînge.
Nu am fi vrednici de tot ce s-a făcut pentru noi dacă pentru a uşura destul de greaua vinovăţie pe care o avem cu toţii, mîine chiar nu am primi pe soldaţii noştri, după biruinţa operei de dreptate, după eliberarea teritoriului
352
nostru, după întregirea teritoriului neamului nostru, nu numai cu florile culese în acest pămînt, ci şi cu darul însuşi al pămîntului hrănitor pe care ei îl muncesc.
Să-mi daţi voie acum să mă gîndesc la acei cari ne urmăresc, de departe, sau de aproape — căci, chiar dacă sînt departe, ne văd totuşi prin mijloacele lor destul de aproape •— la cei cari vor să constate, cum am spus, ceas de ceas, înrîurirea biruinţei lor asupra sufletului nostru. Să ne gîndim la aceia cari, fără a fi provocaţi în interesele lor politice sau chiar economice, au alergat în numele culturii şi civilizaţiei omenirii din fundul Germaniei strîmtorate pentru ca, prin hoardele turceşti, prin bulgari, prin violenta năvală maghiară nu numai să apere nedreptatea unde se găseşte, pe pămîntul de robie şi lacrimi a Ardealului, dar să împlînte aceeaşi suferinţă, aceeaşi durere, aceeaşi umilinţă pe pămîntul acelora cari s-au ridicat ca să înlăture dincolo nedreptatea. S-au strecurat pe lume multe cuceriri, dar nici una n-a îndrăznit să pornească fără să aibă conştiinţa că serveşte un drept şi că urmăreşte ridicarea omenirii. Să pleci însă de acasă tulburînd lumea întreagă, ca să ai o mai mare parte 1a prada materială a pămîntului, să nu te mulţumeşti cu aceasta cînd arunci zeci de milioane de tineri nevinovaţi, plini de bunătate, de iubire, de energie în sufletul lor, într-un mormînt pe care toată mizerabila presă de justificare care ar urma după război nu va fi în stare să-l închidă, să culegi tot ce omenirea are mai abject ca origine, mai degradat ca vicii, mai rapace şi mai călcător de orice simţiminte omeneşti, pentru a le arunca pe acest bun pămînt ospitalier, care a fost jumătate de mie de ani zid de apărare pentru creştinătate şi cultură apărate cu trupuri româneşti pînă astăzi, este unul din acele acte de nebunie istorică de pe care cea mai rafinată filozofie politică nu poate curăţi pecetea de sînge închegat a crimei neispăşite. Victoria criminalilor are în ea însă şi sancţiunea ei, ori dacă este un om, ori dacă este o naţiune, cea din urmă căutătură a jertfei este şi cea mai crudă osîndă a ucigaşului. Vor putea să se bucure de ţara noastră distrusă pînă la Milcov astăzi; vor putea să se bucure de pieirea onestei opere de civilizaţie pe care am îndeplinit-o în Dobrogea; [.. .] vor putea să se bucure de soldaţii noştri, coborîţi în pămîntul care îi înconjură astăzi cu toată calda lui iubire părintească; vor putea să se bucure de steagurile noastre tîrîte în no-
353
roiul cruzimii lor infame; vor putea să se bucure de stă-pînirea peste acele rude, fraţi, prieteni de aproape cari sînt smulşi, de o bucată de vreme, nu numai de la ajutorul nostru, dar de la însăşi cunoaşterea suferinţelor lor, pe cari nu le putem vedea. De un singur lucru nu trebuie să se bucure; nu trebuie să se bucure că au putut scădea cu cîtuşi de puţin energia noastră sufletească.
Domnilor deputaţi, în trecutul nostru mulţi oameni au suferit. Dacă sîntem ceva, nu sîntem prin biruinţa strămoşilor noştri, ci sîntem ceva numai prin suferinţa lor. Toate puterile noastre nu sînt altceva decît jertfa lor, strînsă laolaltă şi prefăcută în energie. Şi unul dintre aceşti strămoşi, mare, fiindcă a fost nenorocit şi el, într-o clipă de supremă restrişte, cînd i se zicea: lasă ţara şi du-te sub jug, el, Gheorghe Ştefan, din părţile unde luptă ostaşii noştri la Oituz, a strigat: decît să plec pentru totdeauna de aici, „mai bine să mă mănînce cîinii pămîntului acestuia44. Au trecut trei veacuri de la 1650, cînd Gheorghe Vodă Ştefan spunea celor vechi această hotărire a sa şi faţă de care nici noi nu putem spune altceva decît: ,,să ne mănînce cîinii pămîntului acestuia mai curînd decît să găsim fericirea, liniştea şi binele din graţia străinului duşman44. [. ..] In colţul acesta unde ne-am strîns, să păstrăm cu scumpătate sămînţa de credinţă, şi vom vedea şi noi la rîndul nostru dispărînd negura stăpînirii străine şi vom putea zice ca Petru Rareş, fiul lui Ştefan, că „vom fi iarăşi ce am fost, şi mai mult decît atîta“.*
*	D.A.D., nr. 6 din 11 februarie 1917, p. 37—39.
*	Luînd cuvîntul după N. lorga, I. I. C. Brătianu, preşedintele consiliului, a făcut următoarea propunere: „D-lor deputaţi, sînt convins că sînt expresia voniţei d-voastre, sînt convins totodată că sînt expresia unui adevărat interes naţional, cerîndu-vă ca cuvintele pe care le-a pronunţat d. lorga să fie publicate în toate comunele urbane şi rurale şi răspîndite la toţi ostaşii, cari vor găsi acolo, în forma cea mai elocinte, ceea ce trebuie să fie însufleţirea noastră a tuturor în aceste momente". Cei prezenţi au aprobat propunerea prin aplauze.
„Dreptul de a hotărî asupra soartei noastre
9 iunie 1917
Onorată Cameră, vă rog să credeţi că n-aveam intenţia de a vorbi şi că, vorbind astăzi, îmi fac silă. Nu m-au îndemnat la aceasta atît unele afirmaţii ce s-au făcut şi cari ar trebui rectificate, pentru că lucrurile cari se spun aci rămîn scrise şi, mai mult sau mai puţin, o Adunare e solidară pentru lucrurile ce se spun înăuntrul ei şi pe cari nimeni nu se ridică pentru a le releva cu contraziceri. Ci mai mult decît anume idei cari au apărut în mijlocul dis-cuţiunilor noastre, mai interesante sau mai puţin interesante, m-au făcut să iau cuvîntul pentru cîteva momente de declaraţiune sinceră ceea ce s-a întîmplat ieri. Ieri ne-au venit oaspeţi pe cari nu-i aşteptam, dar pe cari odată ce-i avem aici, trebuie să gîndim, să simţim şi să vorbim puţin şi pentru dînşii.
Cînd a început războiul, noi aveam o părere ciudată: că trebuie să cucerim Ardealul, pentru că atunci în ţară o să fie o viaţă democratică, o viaţă de dreptate, de iubire de oameni, de cultură populară; astăzi vin şi aici ca să ne spuie că era cu mult mai bine decît să-i aşteptăm pe dînşii pentru ca ei să ne aducă aceste lucruri, să începem prin a pregăti puţin casa pentru ca ea să fie vrednică de primirea lor.
Şi atunci cînd îi avem aici pe oamenii aceştia, cari se reazimă pe viaţa ţăranului şi numai pe viaţa ţăranului
—	căci aristocraţia lor, dacă ar fi momentul de făcut glume, aş zice că a rămas în Bucureştiul ardelean din evul mediu şi s-a ungurit, şi pe cînd preoţime a lor cea mică
*	Discurs rostit în sesiunea extraordinară prelungită 1916—1917 în cadrul dezbaterilor pentru reformele electorală şi agrară.
355
era tot din ţărani, cea mare adeseori (vă aduceţi aminte de Mangra) s-a tîrît la picioarele stăpînilor, — cînd ei au fost de la început pînă la sfîrşit popor de ţărani, —-căpeteniile lor de oaste, cei mai aleşi reprezentanţi ai gîn~ dului lor, tot ce a fost mai bun, mai curat, mai mare între dînşii fiind ţărani, îmi pare bine că este măcar iluzia unei schimbări democratice a României, a unei încercări de a face ţară nouă din România unei clase obosite, stoarse, incapabile de reînnoire, că România aceasta, cum am zis a clasei obosite, care şi-a purtat povara şi astăzi cade în genunchi sub greutăţi mai mari decît oricînd, se pune la nivelul cerinţelor neapărate ce se găsesc în inimile fraţilor noştri şi încearcă a se face vrednică nu numai de cucerirea Ardealului de la duşman, dar şi de păstrarea Ardealului faţă de conştiinţa populară, mîndră, curată şi vitează a acestor fraţi.
Nu este o întîmplare că ardelenii au venit şi au stat faţă cu noi acolo, la statuia lui Cuza-Vodă, Aci în Iaşi sînt patru statui: la Miron Costin ei ar fi întîlnit toată distincţiunea cărturărească a boierimii de odinioară. Miron Logofătul scria limba lor, dar n-avea totdeauna sufletul lor, acela care a plătit cu capul intrigi politice împotriva domnului — vechi păcat boieresc, clasa lui avînd însă atîtea virtuţi încît astfel de păcate pot fi iertate şi în Camera României din 1917. Dacă ar fi mers la Asachi ar fi găsit o şcoală frumoasă, însufleţită de nobile idei* care nu era însă adînca lor şcoală de sat, unde popa creşte pe copiii ţăranilor. Dacă ar fi mers la Ştefan cel Mare, ar fi văzut pe acela care a fost Domn nu numai peste noi toţi, direct în Moldova, indirect în Muntenia, ci şi peste întreaga Bucovină, şi departe în răsărit, iar în ce priveşte Ardealul, cum am spus ieri, era stăpîn şi pe colţul lui de către Moldova şi pe inima însăşi a acestei ţări: Tîrnavele. Acolo ar fi întîlnit şi ceva din spiritul democratic al timpurilor de astăzi. [. . .]. Căci un lucru trebuie să-l ştim: oricum să fie reformele care ies astăzi dintr-o lungă poveste pe care nu e momentul să o spună nimeni, pe care nu voi fi eu acela care o voi spune oricum s-ar înfăţişa forma ultimă a acestor reforme, orice sentimente, simpatice sau antipatice, ar trezi în sufletele iubitoare de formule sau în sufletele înţelegătoare de latura mai practică a lucrurilor, este sigur că izvorul acestor reforme e curat. [.. .].
356
Şi astfel, în datoria de a primi o necesitate a vremurilor, neîndestulătoare sub raportul principiilor, jignitoare poate sub raportul formei, ar trebui să se gîndească fiecare şi ia altceva decît îa adversarii săi de ieri, pe cari îi cred că pot să fie adversarii săi de astăzi — pe cînd atît de mult ne vom schimba, încît mîine Dumnezeu ştie cine va fi adversarul, în viitoarea prefacerii totale a vieţii noastre politice.
Ardelenii s-au dus însă dincolo, la Guza-Vodă. Este ceva în lucrurile omeneşti cari nu se poate lămuri. Noi credem că ne îndreptăm paşii după hotărîrea noastră de a alege cutare drum, şi totuşi, de la cel mai mare la cel mai mic, este ceva care ne sileşte să mergem unde nu ne-am gînctii niciodată. De ce au venit acolo, ce i-a mînat să se suie pe treptele statuii care înfăţişează pe Domnul Unirii şi al dezrobirii ţăranilor?
Şi aceasta m-a hotărît: vîntul curat care a bătut acolo. Şi nu era vînt de duşmănie, de ură, în sufletele noastre ale tuturora. E curios cît de repede se întoarce duşmănia după momentele mari. Dar, cînd eram cu foţii acolo, acelaşi fior a trecut prin toate sufletele. N-a fost un joc, n-a fost o petrecere zădarnică aceea că s-au prins de mînă bătrîni proprietari, care unii dintre dînşii nu sînt măcar din vechea noastră aristocraţie, şi ţărani, miniştri şi mulţimea, generalul şi soldatul, oameni dintr-o parte a Romă-nimii cu oameni din altă parte a Românimii. Mi s-a părut că şi-au întins mîinile şi cei cari făceau mai odinioară gesturi de duşmănie şi de ură; poate că feţele nu s-au văzut, dar mîinile s-au întins şi prin mîinile care întindeau hora Unirii celei nouă în mijlocul acestui bătrîn Iaşi, fără îndoială că a trecut acelaşi fior de conştiinţă. Eâ bine, porunci de acestea de conştiinţă le poate uita cîte unul mai uşor, dar sînt şi oameni care le uită mai greu, şi astăzi eu mă găsesc încă sub puterea acelei nebiruite porunci care a venit din înfrăţirea înaintea visului tuturora a noastră, toţi cari sîntem aici, şi a atîtor altora* cari stau alături şi ne ţin sub judecata lor.
Să-mi daţi voie, pentru că acest mare lucru transformator de suflet s-a întîmplat în capitala Moldovei, care strînge astăzi puterile noastre, speranţele noastre, tot ceea ce a rămas din vigoarea noastră, pe care trebuie să o creştem pentru a ajunge la ce aveam înainte, să-mi daţi voie să spun cîteva cuvinte apăsate, răspicate, moldoveneşti în această Cameră.
357
Acei cari au făcut Unirea la 1859 au procedat moldove-nes te. Şi, ca să nu se creadă că prin aceasta vreau să părtinesc, în momentul cînd alte graniţe stau să dispară, o parte din poporul românesc de ieri în dauna altuia, vreau să mă explic asupra cuvîntului „moldovenesc44.
In 1859, între lucrurile cari s-au întîmplat la Iaşi şi între lucrurile cari s-au întîmplat la Bucureşti, a fost o foarte mare deosebire. Acelaşi patriotism şi de o parte şi de alta, aceeaşi pornire de a întemeia o singură ţară pe temelii solide, aceeaşi dorinţă de a dezrobi pe ţărani, acelaşi adînc sentiment că un trecut s-a isprăvit, că trebuie să se înceapă, dacă se poate cu alţi oameni — şi, din nenorocire, aceşti alţi oameni n-au fost totdeauna la înde-mînă. Dar era o deosebire de notă: nota din 1859 de la Bucureşti a fost o notă influenţată mai mult de moment şi stăpînită de curente străine; a fost mai mult o reluare a formulelor politice actuale ale Franţei, pe cînd aici, în lumea aceasta îngrămădită de trecut, era mai mult tradiţia care stăpînea cu desăvîrşire pe cei cari au dat României pe Kogălniceanu şi pe Vodă-Cuza. Din adîncul veacurilor româneşti a ieşit astfel Unirea şi împroprietărirea ţăranilor prin Kogălniceanu şi Cuza, cari sînt două nume, dar un singur suflet, căci în zadar se încearcă a se face o deosebire între Domnul cel mare şi Ministrul cel mare de care el avea nevoie atunci pentru a face toate acestea.
Sufletul poporului întreg s-a prins în amîndoi. Ei bine, la 1864 sufletul de la 1859, întrupat în aceiaşi oameni, pe baza aceloraşi adînci tradiţii moldoveneşti, pline de trecut, de toată durerea lui şi de generozitatea, de largul sentiment de iubire frăţească ce a frămîntat întregul nostru trecut, a hotărît şi împroprietărirea ţăranilor.
Dacă doresc ceva acestei Adunări, este ca la votarea care va urma peste cîteva ceasuri, să se ferească, să se desfacă de acel lucru, foarte frumos în aparenţă, dar foarte primejdios în realitatea lucrurilor, ce este formula, care, ea, poate fi şi aşa şi altfel, cu puţină dibăcie şi meşteşug oratoric, care pare într-un moment într-un fel şi care, dînd cuvintelor alt înţeles decît cel obişnuit, devine apoi cu totul astfel; să nu se lase înrîurită de marea frumuseţe înşelătoare a formulelor, ci să ia caracterul practic, real, concret al lucrurilor, să întindă braţe în stare să cuprindă în ele nu zădărnicia unei iluzii, ci putinţa roditoare a unei fapte. Să ne însufleţim nu de spiritul sterp al unora din adunările trecutului nostru mai
358
apropiat, ei de largul spirit de generozitate, care, plecînd din elementele concrete, a dat Unirea şi cea dinţii împroprietărire ţărănească.
După acest îndemn pe care mi-am îngăduit să-l adresez şi unor colegi ai mei care au mai mult decît vîrsta mea, atîţia desigur mai mult decît meritele mele în viaţa publică, să-mi permiteţi tocmai pentru că aceea ce spunem noi aici rămîne — socot eu, care ştiu uzajul pe care-1 face istoricul din lucrurile aruncate într-o discuţie ■— să cred că trebuie să se găsească, dacă sînt neexactităţi, şi contrazicerea lor. Ţin deci să rectific două-trei idei conducătoare pentru unii din aceia cari au vorbit aici nu de altceva, dar ca să nu se creadă că noi cu toţii am fost pătrunşi de adevărul acelor lucruri sau, că, deşi nu eram cuprinşi de această convingere, nu s-a găsit în noi energia necesară pentru a spune că aceste lucruri* oricît de frumos s-au spus, oricît de sincer au fost crezute, cu oricîtă energie au fost apărate, nu corespund adevărului, ci falsifieînd spiritul acestor dezbateri au fost lăsate deci să influenţeze asupra hotărîrii pe care vom fi luat-o.
S-a spus aici mult rău de boierimea de odinioară. îmi veţi da voie ca eu, care n-am nici o legătură cu ceea ce se numeşte boierimea astăzi şi care nu văd astăzi nici partide — fiindcă, nu-i aşa? e liber fiecare să nu creadă în viaţa pe care şi-o atribuie cutare sau cutare element dintr-un trecut care s-a încheiat; acela se simte viu, dar eu sînt privitorul care am dreptul să cred că această viaţă este cu totul înşelătoare; — că eu, care nu văd încă ce vor fi în viitor partide şi clase, ci mă găsesc între mor-mîntul unei lumi care s-a sfîrşit şi între leagănul în care nu s-a uitat nimeni şi n-are nimeni dreptul să se uite al unui viitor care se deschide, ca, în această situa-ţiune favorabilă istoricului, şi poate mai puţin prielnică omului politic, să spun că s-a făcut o foarte mare nedreptate boierimii. O pot spune cu atît mai mult, cu cît boierimea noastră nu este astăzi un factor activ din viaţa naţională. Boierimea cu care s-a mîndrit această ţară, boierimea care a dat o strălucire împărătească acestor domnii, care a stat sabie creştină la dreapta patriarhilor stăpînind întreg răsăritul, boierimea căreia îi datorim cultura noastră superioară întreagă pînă la acest ideal care ne duce în lupta de astăzi, boierimea aceasta se găseşte aproape întreagă — cu excepţia cîte unui nume
35§
care se mai vede ici şi colo — în umbra bisericilor pe cari le-a ridicat, sub lespezile acoperite cu slove pîine de veşti de biruinţă, în aşezămintele de binefacere ce le-a creat, în foile letopiseţelor pe cari le-a scris, în toată opera de vitejie, de cultură, de vrednicie românească pe care acei oameni au însemnat-o.
Nu e bine să lăsăm a se crede că am fost o naţiune, de la un capăt la altul a existenţei sale istorice, plină de nedreptate, de apăsare, de lipsă de frăţie; o naţiune întunecată, fără virtuţi sufleteşti, care, de cîte ori fulgeră la răsărit sau la apus, cădem în genunchi şi întindem mîini rugătoare către aceste fulgere. Nu: fulgerele furtunilor, dacă le-am avut, le-am avut din elementele însăşi care s-au frâmîntat în viaţa noastră, dacă o furtună s-a lăsat, apele sale rodnice erau adunate din însăşi adîncul pătruns de ploi şi acoperit de zăpezi a acestui pămînt. [. ..].
Am apărat boierimea cea veche. Să nu aştepte nimeni sa apăr — căci nu mai e acelaşi sentiment, nici acelaşi interes, nu mai e acelaşi glas care te cheamă neapărat pentru a rosti unele cuvinte pe cari în suflet simţi că trebuie să le spui — boierimea de astăzi, care nu există. De aceea trebuie să-şi dea seamă toată lumea cît de uşor se poate atinge cineva, cu onestitate, cu curaj, cu simţ de solidaritate românească, că înţelegerea greutăţilor în care ne găsim astăzi şi a viitorului cari ne aşteaptă mîine, de această problemă a proprietăţii în întregime.
[...]
Nu, d-lor, nu trebuie să amestecăm situaţii atît de deosebite. Şi aş mai spune un lucru. Se vorbeşte de legătura sufletească dintre proprietar şi pămîntul lui, care, această legătură, chiar în cazul marilor familii, se prezintă cu totul altfel. Iată cum se purta de fapt boierul de odinioară: creştea acasă la dînsul pe copiii lui, în ţara lui, în casa lui, pe ogorul lui, lîngă biserica lui; era o transmisiune de suflet neîntreruptă din generaţie în generaţie; fiecare, an de an, prindea mai mult dragostea zidurilor vechi şi a brazdei noi; o clipă măcar această unitate a marilor familii pe acelaşi pămînt n-a fost întreruptă. Dar azi, chiar în familiile vechi, la mijloc, între tată şi fiu, sînt studiile făcute în străinătate, este cultura cu totul străină de rosturile noastre sufleteşti, este o viaţă de oraş care numai cîteva luni de zile reţine la ţară. Şi atunci pot să zic: nici măcar în această măsură mai mică nu ne găsim înaintea dificultăţilor morale ale proprietăţii mari,
360
ci ne găsim numai în faţa unei forme create de o viaţă politică la care renunţăm.
Cred că nu este unul singur care să aibă curajul de a spune aci, înaintea tuturora, după dezastrul de pe urma căruia suferim, după ruinele grozave din jurul nostru şi după ruinele şi mai grozave din sufletul nostru însuşi, să spuie că are intenţia de a păstra, şi în cel mai mic element al său, un trecut care adeseori dezonorează dezvoltarea istorică a acestui neam pe acest pămînt. Şi atunci, dacă lucrurile sînt aşa, şi nimeni n-o poate tăgădui, daţi-mi voie să mai apăr încă o dată, ca şi la început, pe oamenii acelei lumi cari a dispărut şi cari are dreptul la tot respectul nostru.
Onorată Cameră, sînt multe feluri de a prezenta o chestiune, de a o înţelege, de a o lămuri spre a o înfăţişa apoi altuia. Este un fel care străbate prin personalitatea şi interesul fiecăruia la chestiune, şi un alt fel care, înlăturînd personalitatea fiecăruia, răzbate imediat în însuşi miezul acestei chestiuni. Dacă luăm chestiunea drepturilor electorale şi de stăpînire a pămîntului ale ţăranilor astăzi prin latura personală, a noastră, nu ne vom înţelege niciodată, fiindcă nu vom pricepe nici unii, nici alţii, cei ce sînt de ieri şi cei ce vor să fie de mîine, un lucru elementar: că între trecutul care s-a năruit şi între viitorul care n-a apărut încă, trecut plin de amintiri care sînt uneori rele, viitor plin de lucruri cari nu s-au desluşit încă, există un prezent, şi noi trăim în acest prezent, care, ca orice prezent este îngust, ca orice prezent este fără perspectivă, dar cere, orice s-ar întîmpla, înfăptuirea imediată a unui lucru, întreg sau neîntreg.
Şi, privind chestiunea în ea însăşi, cu marginile ei înguste de timp, trebuie să ajungem la părerea care s-a exprimat aici şi de alţii, cu aceeaşi silinţă dureroasă de a înlătura de la dînşii bănuiala că au cedat altor motive decît supunerii la o necesitate pe care nu ei au creat-o, pe care nu ei sînt în măsură astăzi s-o înlăture. Ţinînd seamă de împrejurări, ajunge cineva la această convingere, că date fiind forţele politice de cari România dispune astăzi, dată fiind lipsa unei opinii publice, care nu ne poate înconjura astăzi, nici cu criticile, nici cu aprobările ei, şi nu poate judeca nici una din manifestările noastre, ci le lasă pe toate, şi pe cele de opoziţie, şi pe cele de aprobare, să se zbată uşor la suprafaţă, fără nici
361
un răsunet în sufletul acestui popor, dată fiind voinţa curată de sus, date fiind aşteptările de jos, cari cer nerăbdător, imediat, ceva, nu ca plată, ci ca act de respect pentru dreptul acelora cari se jertfesc pentru ţară, date fiind aceste lucruri, am primi şi altceva. Dacă providenţa ar fi fost mai puţin îndurătoare pentru noi, am primi, o spun hotărît, şi mai puţin decît ceea ce forţele politice de ieri oferă acestui popor pentru a satisface setea sa de dreptate şi nevoia sa de viaţă.
Ne ziceţi unii din d-voastre de ce nu se pleacă de la principii, şi întrebarea aceasta ar putea-o adresa mai cu-rînd oamenii cari, dacă au un rost în viaţa publică, au numai rostul unor cugetători, cari, fireşte, necontenit caută principii, cum o facem noi, profesorii.
Da, noi înainte de toţi am avea dreptul să cerem principii; noi înainte de toţi ar trebui să spunem aşa, căci logica este o cerinţă a trecutului nostru întreg, este unobicei al muncii noastre intelectuale, o datorie în studierea ştiinţei noastre, un element pe care l-am împrumutat prin contactul nostru cu ceea ce omenirea a avut mai frumos, mai înalt şi mai generos în decursul timpurilor. Noi, dar, trebuia să cerem ca lucrurile cele mari să fie sprijinite pe principii şi dezvoltate după o logică perfectă, din care va deriva pe urmă, neapărat, şi forma armonică, elegantă, a cărei lipsă o regretă d. Matei Cantacuzino cu atîta dreptate.
Dar aceste acuzaţii s-au adus cu sinceritate? Prin practica întreagă a cărţilor în mijlocul cărora am trăit, a izvoarelor cari mi-au vorbit, a vieţilor care mi-au fost destăinuite prin ceea ce au scris oamenii de odinioară, în sinceritatea lor de fiecare clipă, pe aceia cari sînt din alte vremuri, îi cunosc din tot ce au vorbit, fiindcă pot umbla prin toate hîrtiile lor, pe cînd din societatea noastră de astăzi eu cunosc pe oameni numai din hîrtiile pe cari binevoiesc sau să ni le prezinte sau să ne facă aluzie la ele. Da, cînd zici de un om de odinioară că a fost sincer, o zici fiindcă nimic din cugetarea şi din gîndirea lui nu ţi-a scăpat. Dar ce pot zice de oamenii de astăzi eu, cînd ştiu că sincerii cei mari ai unei epoci au devenit adeseori, pentru cine a cercetat izvoarele, tocmai cei mai lipsiţi de sinceritate, şi tocmai aceia cari au fost acuzaţi de lipsă de sinceritate au ieşit luminoşi în gîndul lor curat înaintea urmaşilor, cari au avut toate mijloacele de a-i judeca?
362
Lăsînd aceasta insă, pe baza unei lungi experienţe personale care se poate avea după o grea viaţă de cercetări a izvoarelor lumii trecute, s-a desfăcut pentru mine o credinţă, pe care v-o împărtăşesc şi d-voastre.
Onorată Cameră, nu voi zice: prieteni şi adversari; eu nu văd aici decît români cari ne zbuciumăm cu toţii,, cari căutăm mijloacele cele mai potrivite ca să ieşim mai bine din grozăvia ce ne-a cuprins pe toţi. Vă zic d-voastre: români, prieteni ai cauzei româneşti, ajutători ai unei opere comune, care trebuie să iasă cît se poate mai deplină din dezbaterile noastre, că nu se poate să ai o reformă de principii decît pe două căi: una, pe care n-o am şi n-am mijlocul de a avea, şi alta pe care unii o vor* poate, dar cunosc şi oameni cari o pot şi nu vor să o ia.
Cea dintîi cale este ca o societate întreagă să fie pătrunsă de dreptatea unor anumite revendicaţiuni; să nu existe un singur om care să privească o anume problemă sub latura intereselor sale personale, şi nu sub latura dreptăţii însăşi, a caracterului neapărat, sacru al acelei opere.
La 1789 de ce s-au făcut lucrurile acelea mari? Pentru că, pe urma unei culturi care a străbătut toate păturile, nu era un singur membru ai societăţii franceze care să nu fie de părere, pînă la acel nenorocit rege pe care această convingere l-a dus la capătul tragic al vieţii sale, nu era unul care să nu fie convins că vechiul regim a pierit şi că un nou regim trebuie să se stabilească pe baza unor concepţii filozofice de o logică perfectă.
La noi, cultură răspîndită pretutindeni, călăuzită de aceleaşi tendinţe, înduioşată de aceleaşi sentimente? Cultura gazetelor de ieri, pline numai de insultele nemernice ale neruşinării străinilor, cu adepţii lor din ţară? Cultura aceea papagalicească pe care o răs-pîndea o şcoală de forme, din ce în ce mai mult fără nimic din munca creatoare a vieţii unui popor? Cultura aceasta să ne fi străbătut inimile? Să facă reforme de principii aceia cari au învăţat la Berlin şi în oraşele Germaniei, ca să rămînă acum să-şi facă economia politică şi studiile lor de drept constituţional la picioarele nemţilor, bulgarilor, turcilor şi ungurilor din Bucureşti? Aceia cari, ucenici ai altei culturi, însufleţită în adevăr de un nobil ideal uman, au învăţat numai lucruri care nu ating nevoile societăţii noastre, împrumutând teorii, principii, dar uitând puţin cele ce se ţin de
363
această fiinţă naţională a noastră, ameninţată şi nenorocită? Aceia care au ieşit din liceele şi universităţile noastre, dar cari nu erau totdeauna în stare să dea a doua ediţie a cărţii celei mai iubite, să întreţie un curent de cultură populară? Noi şi toţi aceia cari sînt în jurul nostru, sîntem oare aşa de pătrunşi de anume principii, încît este
-	dea j uns să enunţe cineva aceste principii pentru ca toate interesele, cît de scumpe, ale unuia şi altuia să cadă la picioarele lor şi toată lumea să aclame?
Este aceasta situaţiunea sufletească, morală a societăţii noastre? Nu. Şi cînd o societate nu este adînc pătrunsă, în fiecare din membrii săi, că este ceva mai pre-jsus de interesele personale, de interesele de partid, de interesele de clasă, această societate nu e vrednică să facă o reformă de principii. Şi astăzi noi nu sîntem vrednici să facem această reformă,
Oricît vom discuta, nu ne vom înţelege; cu cît vom discuta mai mult, cu atîtane vom înţelege mai puţin. Cu atîta urile se vor înverşuna, cu atîta neînţelegerile, fără valoare morală vor fi mai multe. Lumea care ne înconjoară, «care ne aşteaptă, care ne-ar impune o hotărîre, pe care trebuie s-o înţelegem, lumea aceea, care poate da şi sancţiuni, va cere o sancţiune mai grea decît toate celelalte: sancţiunea împotriva discordiei noastre, a celor puţini, şi sancţiunea împotriva uitării lor, a celor mulţi.
Iar dacă e vorba de calea cealaltă, ea este uşoară. O tştiu, dar n-o voi. Şi vreau să văd omul care ar veni astăzi şi ar spune: sînt capabil, fie şi pentru un ideal de dreptate, să mă duc să spun soldaţilor de pe front, să spun oamenilor cari mor de boli şi de foame în sate, >să insult mizeria unora, să slăbesc vitejia altora şi, vor-bindu-le de mişcările violente prin cari o societate este în stare să îndeplinească o operă întreagă! Eu nu-mi iau pe suflet acest lucru. Fiindcă s-a vorbit de presa Mîndă, iertătoare, ei bine, orice s-ar zice astăzi, în credinţa că viitorul va ţine seamă de tot ce s-a mişcat în sufletul meu, nici chiar presa de critică şi aţîţare nu vreau să o dau. Nu mă dau în lături înaintea oricărei acuzaţii, înaintea oricărei calomnii contra mea, dar din buzele mele ca şi din condeiul meu nu va ieşi, cînd tremură pămîntul sub bătaia tunului duşman, un singur cuvînt care să crească ura dintre noi.
Voi şi eu reforma cea mare, şi ştiu bine că ea va fi făcută. Şi iată de ce se va face, fiindcă scurtă vedere tre-
364
buie să mai aibă omul care crede că o chestiune o poţi porni dumneata, din orice şi cu oricîte restricţiuni ar fi, fără să meargă ea însăşi de la sine, chiar şi împotriva du-mitale care ai încerca s-o opreşti în mersul ei fatal. Şi reforme, totale, depline să nu credeţi că aparţin unei singure epoci; sînt chestiuni cari rămîn totdeauna deschise în mijlocul unui popor şi la care fiecare generaţie contribuie, măcar prin măsurile acelea cari deschid drum liber dezvoltării prin sine a lucrurilor. Aceasta e şi cazul chestiunii rurale la noi, cu toate consecinţele ei electorale, cu toate „reformele44 în acest domeniu, care pot avea o însemnătate, nu legală, ci morală, căci şi sincera alegere a Colegiilor restrînse eu o prefer celor mai larg deschise Colegii, al căror rezultat s-ar falsifica.
Ştiu că este cineva care ne va da alegeri libere [...]» omul însuşi căruia îi vom fi dat azi dreptul de a hotărî asupra soarte.i noastre. Căci noi vorbim în afară de.poporul. românesc care ne vede, dar nu ne poate ajuta pe unii, şi nu se poate apăra de alţii, şi care nici nu se poate uita acum prea des la noi.
Este astăzi în România o singură chestiune, toate cele-lalte sînt numai ajutătoare pentru dînsa: chestiunea liberării teritoriului naţional, chestiunea revanşei noastre biruitoare, a răzbunării în contra acelora cari au umilit un neam nedeprins a pleca fruntea înaintea nimănuia. Singura chestiune care trebuie imediat rezolvată, prin braţele unite ale noastre şi ale fraţilor de peste hotare, e a dreptului României de a se impune ca stăpînă în orice colţ al pămîntului pe care l-a locuit, l-a fructificat prin munca ei şi l-a adăpat cu sudorile şi sîngele ei şi ale străbunilor.
Cînd ei, ostaşii, vor veni de acolo de unde sînt, vor lua chestiunea aceasta de azi asupra lor. Ce? Noi sîntem unicii şi marii hotărîtori, la cari generaţiile viitoare se vor uita cu adînc respect? Vor comanda ele statui pentru noi? Vor strica marmora pentru piedestalul picioarelor slabe ale unei generaţii care nu ştiu cît este de morală, dar eroică, fără îndoială, nu este?
Ce sîntem noi? Noi sîntem doar crainicul care merge înainte de anunţă că vine Neamul care se pregăteşte! Întors de la luptă, acesta va veni şi va hotărî.
Că va hotărî mai mult sau va hotărî mai puţin, că va hotărî într-o formă sau va hotărî în altă formă, cine ştie! Un singur lucru îl ştiu: că singurele hotărîri pe cari ni-
36§
meni nu le poate ataca şi critica sînt hotărîrile pe care Ie ia un neam întreg ca să-şi deschidă calea lui.
Dacă aş fi în vremuri obişnuite, aş asemăna ce voim şi putem să facem azi cu picătura de apă pusă pe buzele rănitului de pe cîmpul de luptă, înainte de a i se da îngrijirile cele mari Ia care-şi are dreptul. Dar nu vreau să amestec această icoană tristă de cădere a ostaşului care a luptat, ci vreau să ridic înaintea noastră o alta. Vă aduceţi aminte cînd, în vechile legende, se lua voinicul în braţe cu duşmanul şi, dacă aceasta părea mai puternic, pentru a-şi înzeci puterile, luptătorul se îndrepta către femeea iubită, care se găsea lîngă dînsul, şi ii zicea: strînge-mi brîul ca să-l dobor.
Ce facem azi, e numai fapta iubitoare de a strînge brîul ostaşului român, de a-i îmbărbăta cu aceste reforme., pînă ce, biruitor, el va veni însuşi să ne judece pe noi^ iar pe dînsul să se înalţe.
*	D.A.D., nr. 55 din 5 aprilie 1918, p. 594—598.
„Judecaţi realităţile aşa cum sînt.,,44*
13 iunie 1917
Nu voi reveni asupra unei declaraţii pe care am făcut-o în cursul discuţiunii generale şi care sînt sigur că este aprobată de cea mai mare parte din colegii mei. Dar propunerea aceasta ar avea înaintea sa necesitatea în stă-pînire'a căreia ne găsim — nu vreau să zic altceva şi nu vreau să precizez de ce natură este această necesitate. Mă îndrept însă către aceia cari au realizat înţelegerea pentru a Ie spune că, dacă vor ca, în reforma care se face acum., să treacă peste acea piedică ce s-a găsit înaintea noastră de la început şi pînă acum, şi dacă înţeleg că reforma pe care o dăm acum ţării să ajungă la liberarea alegătorilor, la putinţa lor de a-şi face datoria deplină, neîncătuşaţi, nesupuşi nici unei nevoi de a le falsifica voinţa, trebuie să înlăturăm acea specificare care nu e de nici o necesitate măcar pentru textul constituţional care ni se supune: reprezentarea minorităţilor, deci scrutinul pe listă..
Şi voi adăuga un argument — unul singur — la cele aduse pînâ acum contra scrutinului pe listă. Scrutinul pe listă s-a introdus în anume ţări din anumite nevoi. Noi, însă, nu numai că n-avem nevoie să ţinem seamă de acele interese naţionale de cari se ţine seamă în ţările unde s-a introdus acest scrutin, dar avem tocmai interese contrare» interese cari s-ar lovi prin menţinerea scrutinului pe listă. Scrutinul pe listă a fost propus în Franţa pentru a împiedica anume agitaţiuni pe care le cunoaştem cu toţii
*	Intervenţie în ultima şedinţă a Parlamentului din sesiunea extraordinară 1916—1917, în cadrul discuţiei pe articole a legilor
de reforme electorală şi agrară.
367
şi cari ar fi putut să aducă sfărîmarea regimului republican prin încurajarea unor anumiţi aventurieri. Prin urmare, măsura aceasta s-a propus acolo, în Franţa, pentru a consolida un regim, dar la noi nu e deloc această necesitate; la noi nu numai că este o solidaritate sub raportul electoral, dar la noi a fost pînă acum o tiranie chiar sub raportul electoral; noi n-avem să ne temem de personalităţi care ar sfărîma organizaţiuni ieşite din voinţa unui popor întreg, ci avem să ne temem de putinţa de a împiedica voinţa unui popor de a crea viaţa care-i convine în adevăr.
Nu vreau prin observaţiunile mele să adaug la nemulţumirea care există din motive pentru care nu sîntem vinovaţi toţi şi poate nici unul în conştiinţa lui, dar atrag atenţiunea foarte hotărît asupra faptului că, dacă d-voastre, sub forma aşa de atrăgătoare a reprezentării minorităţilor voiţi să introduceţi tirania scrutinului pe listă, se va întîmplă aceasta: se va crea în ţară o neputinţă absolută de a dezvolta mai multă libertate în viaţa publică prin Cameră. Şi atunci, fiindcă Senatului îi veţi da un alt sistem de alegere, veţi smulge viaţa din Cameră şi o veţi îngrămădi în Senat.
în Senat se va duce viaţa reală, pentru ca să scape cineva de sub această tiranie dublă: a numărului mare şi a neputinţei de a moraliza spre libertate acest număr mare. Şi-atunci veţi da spectacolul curios al unei adunări naţionale compuse dintr-o Cameră aleasă prin sufragiul universal, în care însă nu adevărata voinţă a naţiunii se va putea manifesta, şi dintr-un Senat care nu va fi ales în aceleaşi forme largi ca şi Camera, dar în care notabilităţile naţionale, oamenii pe cari poporul îi iubeşte şi prin cari vede dezvoltîndu-se viitorul său, vor găsi locul pe care nu le-au găsit în Cameră.
D-voastre o înţelegeţi şi noi toţi o înţelegem, şi, chiar fără să fi spus eu aceasta, aţi fi înţeles că aşa este. Şi cred că nu vă veţi face un bun serviciu astfel, nu cîştigînd ţara cea nouă prin păstrarea acestui mijloc de impunere* ci tocmai ridicînd conştiinţa cea nouă a ţării împotriva întregii vieţi politice care se va dezvolta de acum înainte pe această bază. Să faceţi o reformă simpatică; nu vă temeţi de fantome! Nu vă temeţi de fantome, ci judecaţi realităţile aşa cum sînt. Daţi voie alegătorilor să aleagă din mijlocul puterilor de care ţara dispune în acest moment nu oameni impuşi, ci oameni voiţi; nu oameni în-
368
cătuşaţi, ci oameni cari să fie liberi să întemeieze ei formele politice noi.
Să nu ne spuie nimeni că legăturile de astăzi vor dura; alte legături vor trebui să se formeze mîine. Dacă impu-neţi forma aceasta a sufragiului pe listă, veţi sili să se adune împreună oameni cari n-au nimic comun, pentru a se putea opune tiraniei unor anume liste. Prin urmare, în loc să lămuriţi viaţa politică, veţi fi contribuit la creşterea confuziunii dintr-însa.
Vă rog pe d-voastre, care puteţi hotărî, să ţineţi seamă de toate spusele mele şi să credeţi că în ce am spus nu e deloc temerea cuiva care mîine s-ar putea găsi înaintea imposibilităţii de a se alege, pentru că orice veţi face, eu tot mă voi alege, ci numai dorinţa de a fi folositor ţării. Prin urmare nu vorbesc în interesul meu personal
Sacrificînd o formă antipatică, lăsînd discuţiunea acestui punct întreg împreună cu discuţiunea altor modalităţi din legea electorală, daţi voie şi lumii să se gin~ dească adînc şi fundamental pînă la venirea legii asupra formei celei mai potrivite de a reprezenta voinţa naţională.
« D.A.D., nr. 61 din 19 aprilie 1918, p. 649.
t a., „oia
Cuprins
Introducere .	.............	7
ANTOLOGIE
„Menirea mea de deputat	democrat-independent...	77
„Adevărul, aşa cum îl văd	şi cum îl simt eu ...	.	.	94
„Veacul acesta este veacul democraţiei...“ .	.	.	.	.	122
„Un timp cînd noi trebuie să ne hotărîm a rupe cu rutina ................	144
„Casa rurală... care nu e	nici caldă, nici rece, nici	albă,
nici neagră...“	.	.	..........	155
„Să restituim Teatrul Naţional misiunii sale fireşti.. .* .	.	167
„O sumă de jucărele foarte frumoase, foarte plăcute, foarte noi, dar care nu satisfac...	.	.	.	.	.	.	.	.	183
„Un asemenea proiect de lege, într-un asemenea moment, nu ne trebuie...	.	.	.	.	.	.	.........................203
„Care să fie cauza?“ ............	206
„împotriva Constituţiunii, împotriva libertăţilor elementare
în orice societate modernă ...“ .	.	........................	225
„Domnilor, n-aţi lucrat niciodată cu seriozitatea trebuincioasă ..	.	.	.	.............................................234
„Ca să însemnăm ceva în această lume răsăriteană	..	.	247
„M-am simţit dator. ..	.......................	.	•	261
„Chestiunea nu priveşte numai luptele dintre	partide	.. .‘s	.	277
„Avem nevoie de o organizaţie sănătoasă, de o naţiune
371
unită, de o naţiune mulţumită.. .* .	-	.	.	.	.	.	,	290
55Să ne gîndim înainte de toate că aparţinem unui neam..301 „Nimic nu e mai respectabil decît mişcarea spontană a mulţimilor...	.	.	303
„Pentru a căpăta dreptul nostru întreg...	.	.	.	.	347
„Dreptul de a hotărî asupra soartei noastre...	*	*	.	355
„Judecaţi realităţile aşa cum sînt.. .* .	«	.	.	.	.	.	367
Redactor: MARIA ELENA SIMIONESCU Tehnoredactor: MARIANA RĂDULESCU
Format: 16/54X84. Coli editură: 21,99. Coli tipar: 23,25. Bun de tipar: 23 februarie 1981. Apărut: martie 1981.
Comanda nr. 8878/395
întreprinderea Poligrafică Cluj, B-duî Lenin nr. 146 Municipiul Cluj-Napoca Republica Socialistă România