STILISTICA LIMBII ROMÂNE
// iote
SOCIETATEA ROMÂNA DE LINGUISTICĂ
SERIA II.	STUDII, 4.
IORGU IORDAN
Profesor !a Universitatea din Iaşi
STILISTICA LIMBII ROMÂNE
BUCUREŞT I
INSTITUTUL DE LINGUISTICĂ ROMÂNĂ
7, Str. Edgar Quinet, 7
19 4 4
Maeştrilor stilisticii romanice CHARLES BALLY şi LEO SPITZER omagiu recunoscător
Autorul
LĂMURIRE
Cartea de faţă conţine, cu modificări si adăugiri esenţiale, cursul de Stilistică românească, pe care l-am făcut, la Facultatea de Litere din laşi, în anul academic 1039'—194°- ^ parte din el a apărut în Buletinul Fhilippide, VII—VIII. Chiar acest fragment a fost serios remaniat, cum poate uşor constata cetitorul care ar avea curiozitatea, foarte legitimă de altfel,	verifice spusele mele. Bacă împrejurările
ni ar pune în situaţia să revin, şi nu numai odată, asupra conţinutului acestei lucrări, că i-aş transforma mereu aspectul. Mai mult decât oricare alte fapte lingvistice sunt supuse la interpretări şi aprecieri felurite tocmai cele de natură stilistică : elementul personal, variabil prin el însuşi după momentul psihologic, intervine în acest domeniu cu o insistenţă mai mare decât aiurea şi decât ar fi, poate, de dorit. Făcând această afirmaţie, recunosc implicit că unele din explicaţiile date de mine suni discutabile. Aştept cu interes şi nerăbdare obiecţiile, eventual propunerile oamenilor competenţi.
Dacă în vremuri grele ca cele de astăzi a fost posibil să se tipărească o carte atât de voluminoasă şi în condiţii tehnice cu adevărat superioare, aceasta se datoreşte Institutului de Linguistică Pomană, căruia îi aduc mulţumirile mele cele mai călduroase.
yV;>7, S Septemvrie I()43.
IORGV IORDAN
LISTA ABREVIAŢIILOR
A. CĂRŢI
Aer
ALR
AN
BrC
Br-V
CCr
CF
Ci
C.’im
COp
Cr
cs
CSr
DA
Dict. Acad. DE
DO
EO
FJ
FM
Foc
Gor
HM
HYSt
IA
IR I
Intr(oducerc)
Laz
Log
Luc
Mac
Nastr
Nirv
NM
OC
OMI)
OP
FBI
Petr
I. Pcltz, «Actele vorbeşte», Bucureşti (f. a.).
Atlasul hnguistic român, publicat de Muzeul limbii române din Cluj, Cluj 1938 urm.
Cezar Petrescu, Aurul negru, Bucureşti (f. a.).
Gh. Rrăescu, C o naşii, Bucureşti (f. a.).
I. Al. Brătescu-Voineşti, Intunerec şi lumina, Bucureşti (E a.).
CE Călinescu, Viata, iui Ion Creanga, Bucureşti 1938.
N. D. Cocea, Fecior de slugă, ed. II, Bucureşti (f. a.).
G.	Ciprian, Sol ori farda, Bucureşti (E a.).
T. Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire, Bucureşti (E a.).
CE Călinescu, Opera iui Miliai Fminescu, voi. I—V, Bucureşti 1934 urm , Mateiu Ion Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Bucureşti 1929.
Cez. Petrescu, Carmen sacadare, Bucureşti (f. a.).
Const. Stere, In preajma revoluţiei, voi. I—VIII, Bucureşti (E a.). Gib I. Mihăescu, Dorina Alba, Bucureşti (f. a.).
Academia Română, Dicţionarul limbii române, Bucureşti 1907 urm. I.-A. Candrca—Gh. Adamescu, Dicţionar enciclopedic « Cartea Românească », Bucureşti.
Cez. Petrescu, Duminica orbului, Bucureşti (f. a.).
CE Călinescu, Enigma Otiliei, voi. I—II, Bucureşti (f. a.).
Mihail. vSadoveanu, Fraţii Jderi, Bucureşti (E a.), loan Missir, Fata moartă, ed. II, Bucureşti (E a.).
I. Peltz, Foc în hanul cu tei, Bucureşti (f. a.).
L. Rebreanu, Gorila, Bucureşti 1938.
Stoian Gh. Tudor, Hotel Maidan, Bucureşti (E a.).
Henriette Yvonne Stahl, Intre zi şi noapte, ed. II, Bucureşti 1942. Mihail Sadoveanu, Izvorul alb, Bucureşti (f. a.).
Ioachim Botez, însemnările unui belfer I, Bucureşti 1935. lorgu Iordan, Introducere în studiul limbilor romanice, Iaşi 1932.
G.	Banca, Zile de. lazaret, Bucureşti 1938.
H.	Papadat-Bengescu, Logodnicul, Bucureşti (f. a.).
Cez. Petrescu, Luceafărul, Bucureşti (f. a.).
A. Macedonski, Opere, ed. T. Vianu, voi. 1—II, Bucureşti 1939 Sergiu Dan şi Romulus Dianu, Nastr aţin şi timpul, său, Bucureşti (f. a.). Cez. Petrescu, Nirvana, Bucureşti (f. a.).
I.	Peltz, Nopţile Domnişoarei Mili, Bucureşti (E a.).
Anişoara Odeanu, Intr un cămin de domnişoare, ed. II, Bucureşti (E a.).. T. Arghezi, Ochii Maicii Domnului, Bucureşti (E a.).
Cez. Petrescu, Oraş patriarhal, voi. I—II, Bucureşti (t. a.).
Mihail Sadoveanu, Pastile Blajinilor, Bucureşti 1935.
Dan Petraşincu, Sîngele, Bucureşti (E a ).
10	LISTA A BRE VI ATI Ii, OR
IM' PTA Rad Râzi:. RB-R Rus Sut Svnt TAV Thu r '.Pi kt in 'i’B ŢK Vâc VVI) Z.N	M. Celarianu, Polca pe jurate, Bucureşti (f. a,). Poeţii tineri ardeleni, antologie de E. Giurgiuca, Bucureşti 1040. Papadat-Bengescu, Rădăcini, voi. I—II, Bucureşti (f. a.). Mircea Gesticonc, Războiul micului Tristcm, Bucureşti (f. a.). Paul Daniel, Republica Barbă-Rasă, Bucureşti 1938. Gib I. Mihăescu, Rusoaica, Bucureşti (f. a.). G.	Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti 1916. Kr. Sandfeld et H. Olsen, Syntaxe. roumaine I, Paris 1936. Tudor Arghezi, Versuri, ediţie definitivă, Bucureşti 1936. Panait Istrati, Casa Thuringer, Bucureşti 1933. H.	Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterlmch, Bucureşti 1895 urni. I.	Peltz, Ţară bună, Bucureşti (f. a.). T. Arghezi, Tablete din Ţara de Kuty, Bucureşti (f. a.), î. Peltz, Calea Văcăreşti, voi. I—II, Bucureşti (f. a.). Victor Ion Popa, Velerim şi Veler, Doamne, Bucureşti (f. a). Gib I. Mihăescu, Zilele şi nopţile unui student întârziat, Bucureşti (f. a.).
1 907	Cez. Petrescu, 1907, voi, I—II, Bucureşti (f. a.V B. PERIODICK
AL	Adere rul literar şi artistic, Bucureşti,
Azi, foaie săptămânala, Bucureşti.
Bulet(in) Philippide Buletinul Institutului de Filologie Româna <■ Alexandru Philip-pide >.», iaşi 1934 urm.
Bulb lingu. CL	Ihdletin linguistique, public par A. Rosetti, Bucureşti 1933 urm. Cuvântul liber, Bucureşti.
G! 1 n s .u. VR Vr	Gluma, foaie humoristică săptămânală, Bucureşti 1940 urm. însemnări, ieşene, Iaşi 1936 urm. Jurnalul literar, Iaşi 1939. Viaţa romanească, Iaşi-Bucureşti 1906 urm. Vremea, revistă săptămânală, Bucureşti. 1
La Ins; cifra romană arată anul, iar cea arabă, imediat următoare, volumul.
INTRODUCERE
Ca ramură a lingvisticii, stilistica există de puţină vreme. In mod obişnuit, şi nu numai pentru nespecialişti, această noţiune implică preocupări de natură 'estetică, în sensul curent al cuvântului. Singuri filologii propriu zişi (mai ales clasici) se interesau şi continuă să se intereseze, în general, cu aceleaşi intenţii, ca şi criticii literari, de stilul operelor studiate de dânşii. Lingviştilor « stilistica » le era necunoscută, fiindcă nu avea (sau părea că nu are) nicio legătură cu disciplina lor.
Astăzi termenul acesta apare aproape tot aşa de des în cercetările lingvistice ca şi în cele filologice, estetice sau critice. Dar accepţia lui diferă esenţial dela unele la celelalte. De aceea se impune din capul locului să delimităm sfera acestei noţiuni, după domeniul de activitate în care o găsim utilizaţii Precizarea este cu atât mai necesară, cu cât, afară de foarte puţine excepţii, toţi. oamenii, indiferent de ocupaţie şi de preocupări, înţeleg prin stilistică numai stilistica estetică (sau retorică, cum i s’ar mai. putea spune, fără vreo nuanţă peiorativă).
Deoarece acest sens este mai cunoscut, ca să nu zic singurul cunoscut, se cuvine să încep discuţia cu el. Stilistica estetică însemnează s t u d i u 1 stilul u i, adică stu d i u 1 tutur o r m i j 1 o a c e 1 o r lingvistice folosite de un seri i t o r (s a u orato r), pentr u a obţinea anumite efecte de o r d i n a r t i s t i c. Aceste mijloace sunt, în principiu, identice la toţi scriitorii de aceeaşi limbă : oricum ar proceda ci, materialul lingvistic, considerat în sine, nu diferă dela unul la altul, întru cât el este impus de colectivitatea subiectelor vorbitoare, căreia aparţin scriitorii înşişi. Dar modul cum utilizează ei acest material comun tuturora constitue o caracteristică a fiecăruia, fiind în funcţiune de personalitatea lor morală, de reacţii sufleteşti, de împrejurările exterioare care-i influenţează, etc. De aceea stilul este strict individual, în sensul că variază şi dela om la om, dar şi dela o situaţie la alta, adică, în cazul scriitorilor, dela o operă la alta, după momentul psihologic. Constatarea es e un lucru banal astăzi şi a fost formulată de Buffon în celebra-i definiţie : Le style c’esl Vliomme meme.
Stilul diferă dela un scriitor la altul, nu numai pentru că fiecare are o personalitate a lui proprie, fatal deosebită de a celorlalţi, ci şi pentrucă, în general, vrea să se deosebească. Din mulţimea de cuvinte, expresii, construcţii pe care i le oferă limba sa maternă, scriitorul alege pe cele mai potrivite cu stările-i sufleteşti şi, mai ales, cu intenţiile sale artistice. Astfel stilul este, î n t r ’ o largă
12
INTRODUCERI-:
m ă s u r a, u n p r o d u s voit, căutat, artificiali Căci opera literară urmăreşte nu numai descărcarea sufletului copleşit de emoţie, ci şi anumite efecte estetice, a căror realizare se obţine, între altele, cu ajutorul stilului.
Stilistica, aşa cum o concep criticii şi esteţii literari, se ocupă, în general, numai de mijloacele expresive care diferă dela un scriitor la altul, de ceea ce este sau pare a fi individual, adică nou, la fiecare. De obicei sunt considerate ca satisfăcând nevoile estetice aşa numitele figuri de stil. Restul materialului lingvistic, chiar când reprezintă şi el mijloace stilistice propriu zise, este lăsat adesea la o parte, întru cât seamănă sau pare că seamănă la toţi scriitorii şi, în consecinţă, nu poate servi pentru caracterizarea personalităţii fiecăruia.
Stilistica estetică are de obiect numai limba scris ă, lucru firesc, dacă nu uităm că operele literare (chiar cele populare) sunt fixate totdeauna în scris sau, cel puţin, numai sub acest aspect pot fi studiate de cei interesaţi 1 2. Intervine însă şi altceva, în legătură cu concepţia expusă aici : figuri de stil şi alte artificii stilistice limba vorbită nu cunoaşte (afară de cazul când opera în discuţie este un discurs, deşi chiar în această ipoteză oratorul procedează la fel cu scriitorul, căci şi el «alege» cuvintele şi expresiile care i se par mai potrivite cu intenţiile sale retorice).
Stilistica lingvistică d i f e r ă f u n d a in e n t a l d e c e a estetică3. Fiind o ramură a lingvisticii, obiectul ei de cercetare îl constitue limba, nu stilul, aşa dar mijloacele de expresie ale întregii colectivităţi vorbitoare, nu ale unui singur individ sau ale unei singure opere. Afară de asta, ea studiază tot materialul lingvistic existent la un moment dat, nu numai particularităţile care urmăresc efecte artistice. Dimpotrivă, pe acestea lingviştii le lasă, obişnuit, la o parte 4.
Deoarece stilistica lingvistică este, în mare parte, creaţia lui Charles Bally 5, profesor onorar al Universităţii din Geneva, este firesc să pornim dela afirmaţiile lui, atunci când vrem s’o definim. După Bally, stilistica se ocupă cu s t u d iul mijloacelor de expresie ale v o r b i r i i unei corn unităţi lingvistice din p u n c tul de'vede r e ale o n ţ i-n u t u 1 u i 1 o r a f e c t i v 6.
1	In sensul etimologic, deci favorabil, al cuvântului. Orice artă implică o doză de artificiu, adică de meşteşug, care-i produsul muncii, al exerciţiului de orice clipă, aşa dar al voinţei.
2	Aceasta, din punct de vedere oarecum material, referindu-ne la înţelesul curent al termenilor ‘scris’ şi ‘vorbit’. Altfel, cum vom constata mai încolo, limba scrisă utilizează numeroase procedee de-ale limbii vorbite.
3	Acesteia i-am putea spune, mai propriu pentru trebuinţele noastre, s t u d i u 1 sau ştiinţa stilului.
4	Vezi cele spuse mai încolo.
6 Să se compare lucrările lui principale: Precis de stylistique, Geneve 1905; Trăite de stylistique franfaise, 2 volume, Heidelberg 1909 (ed. II, tot acolo, 1919—1921); Le langage et la vie, Geneve-Heidelberg 1913 (ed. II, Paris 1926; ed. III, Paris 1935). Informaţii bibliografice despre activitatea ştiinţifică a acestui savant se pot găsi la IORGU IORDAN, Introducere în studiul limbilor romanice, Iaşi 1932, p. 365 urm. (cf. şi ediţia engleză, An Introduction io Românce Linguisti.es, London 1937, p. 314 urm.).
6 « La stylistique etudie donc Ies faits d’expression du langage au point de vue de leur contenu affectif, c’est-â-dire l’exprc ssion des faits de la sensifilite par le lan-gage et l’action des faits de langage sur la sensibilile ■>. (Trăite de stylistique fra> caise-P, p. 16).
INTRODUCERE
i;î
Această definiţie are nevoie de unele lămuriri. Deşi teoretic nu alege faptele lingvistice pe care urmează să le cerceteze 3, în realitate stilistica se opreşte numai Ia mijloacele de expresie cu conţinut afectiv, produs al stărilor sufleteşti afective. Un cuvânt, o particularitate sintactică, etc. pot avea, în ce priveşte sensul, două elemente distincte : unul strict intelectual, care este noţiunea pură, reprezentarea obiectului în discuţie, altul afectiv, care arată oarecum poziţia subiectivă, reacţia sentimentală a individului vorbitor faţă de noţiunea, etc. respectivă.
Se înţelege ca nu toate cuvintele conţin ambele aceste elemente semantice. Nenumărate obiecte (în accepţia largă a termenului) nu produc asupra noastră nicio impresie de natură afectivă, şi de aceea numele lor ne sunt indiferente din acest punct de vedere : scaun, masă, acoperiş, piatră, apă, rotund, pătrat, merg, slau ş. a. La altele, din contra, atitudinea sentimentală a subiectului vorbitor sare iii ochi şi adesea copleşeşte sensul propriu zis, pur intelectual sau noţional. De ce ? Pe de o parte, pentrucă obiectul însuşi» produce în noi stări sufleteşti afective, iar pe de alta, din cauza unor puternice sentimente, ca admiraţia, dragostea, ura, dispreţul, revolta, etc., care ne stăpânesc în momentul vorbirii, fără nicio legătură directă cu obiectul acesteia, şi care ne împing, în chip firesc, să recurgem la cuvinte şi formule menite să satisfacă nevoia de a da curs liber emoţiei 2. Astfel de cuvinte şi construcţii sintactice sunt numite, de obicei, e x p r e s i v e, pentru motivul că ele exprimă mai bine, mai complet decât celelalte, stările noastre Sulleteşti de natură afectivă.
Expresivitatea variază dela un cuvânt la altul, ba şi dela o epocă la alta sau chiar dela un individ la altul pentru unul şi acelaşi cuvânt. Căci o caracteristică a termenilor expresivi este că se uzează repede, şi aceasta, din pricina desei lor întrebuinţări. Urmarea este că, foarte adesea, ei îşi pierd, în total sau în parte, expresivitatea originară, devenind astfel elemente lingvistice şterse, banale, condamnate a fi înlocuite prin altele, a căror forţă expresivă este mare şi care, cu vremea, pot. avea aceeaşi soartă. Noutatea este un factor important în ceea. ce putem numi, cu toată dreptatea, viaţa cuvintelor, adică sufletul pus în ele de subiectele vorbitoare : cu cât un cuvânt e mai nou (şi nu numai în sens cronologic), cu atât poate avea o expresivitate mai mare, fiindcă n’a fost prea des întrebuinţat şi, în consecinţă, îşi păstrează frăgezimea semantică, plasticitatea, vigoarea.
Iată câteva exemple. Despre un om care ne revoltă prin purtarea lui imorală spunem că-i ticălos, mişel, păcătos, mizerabil, infam, odios, canalie ş. a. Aceşti termeni au o valoare afectivă, întru cât, pe lângă constatarea unei însuşiri, ei exprimă şi, mai ales, reacţia noastră sentimentală faţă de purtătorul ei. Tot aşa, când e vorba de un zgârcit, care, pentru motive personale sau exclusiv etice, provoacă în noi dispreţ, nu recurgem la termenii curenţi, cu însemnare strict obiectivă (zgârcit, avar), ci ne folosim de sinonimele lor expresive, ca zgârie-brânză, câirpănos, calic, brânză, 'n sticlă, (îşi) mănâncă de subt unghie, etc. Aceste calificative diferă de cele 1
1 Cum se întâmplă la studiul stilului ^v. aici mai sus).
5	Deşi din discuţia ce urmează se vede clar cum stau lucrurile, cred necesar să precizez de pe acum că, spre deosebire de scriitor, subiectul vorbitor obişnuit n u a 1 e g e, nu caută mijloacele de expresie, ci le păşeşte în mod spontan, ascultând pur şi simplu de imboldul emoţiei de care se simte cuprins. Aşa dar, nicio urmă de intenţie sau de voinţă, adică de a r t ă.
i 4
INTRODUCERE
menţionate mai sus, pe de o parte prin caracterul lor atenuat, mai puţin «tare »,. fapt ce se datoreşte naturii, şi intensităţii sentimentului pe care-1 provoacă în noi zgârcenia (spre deosebire de ticăloşie), iar pe de altă parte printr’un element nou, absent acolo. Majoritatea lor sunt şi produsul f a n t a z i e i noastre, nu numai al afectului : zgârie-brânză, brânză ’n sticlă, etc. trezesc în mintea ascultate ruin i imaginea omului care, de teama să nu mănânce mai mult decât îi permite avariţia, de abia atinge (zgârie!; brânza din farfurie sau o pune pur şi simplu într’o sticlă (ca să . . . risipească şi mai puţin!).
Acest din urmă element nu se întâlneşte la toate cuvintele expresive. Acelea care-1 au întrec în expresivitate pe celelalte, fiindcă imaginile provocate de ele concretizează, plasticizează, materializează oarecum noţiunile respective. Faptul ne trimete, fără sa vrem, la figurile de stil ale poeţilor. Căci procesul psihologic este acelaşi. De altfel cuvintele expresive seamănă, într’o anumită măsură, şi din punctul de vedere al valorii lor afective cu figurile de stil. Aceasta ar putea face pe unii să creadă ca, în fond, este vorba de lucruri identice şi că, prin urmare, nu se justifică existenţa stilisticii ca disciplină nouă, deosebită de studiul stilului. Din cele spuse până aici rezultă clar că cine judecă aşa se înşeală. La cuvintele expresive din limba vorbită nu intervine de loc voinţa omului, după cum este exclusa ideea de efect, estetic ori de altă natură. Totul se petrece în mod natural, fără niciun amestec al meşteşugului stilistic. Că ele impresionează pe ascultător, lucrul este perfect adevărat, dar nu ca urmare a unei intenţii speciale din partea subiectului vorbitor.
Cât despre figurile de stil, care exista şi în limba de toate zilele, ele nu mai sunt simţite astfel, din pricină că şi-au pierdut caracterul figurat originar : fiind un bun comun, transmis din generaţie în generaţie, ele s’au banalizat şi au devenit material lingvistic obişnuit, fără nicio valoare stilistică specială. Unii lingvişti întrebuinţează termenul ‘a se pietrifica’ (sau ‘a se fosiliza’), care corespunde, în domeniul grupurilor de cuvinte, lui 'a se gramaticaliza’ (v. ceva mai departe). Cf., de pildă, coada măturii, piciorul scaunului, faţă de masă, ochiul ferestrei, urechia acului, căpăţână de zahăr ş. a.
Pentru lămurirea mai precisă a deosebirii dintre stil şi vorbirea afectivă, aşa dar dintre studiul stilului şi stilistică (lingvistică), reproduc textual câteva afirmaţii ale lui Bally : « . . . disons que le p o i n t de v u e 1 i n g u i s t i-q u e interesse seul n o t r e etude; on ne s’etonnera pas de voir negliger ici l’aspect esthetique du sujet, le cote style, poesie, art, et l’on nous pardonnera de prendre nos exemples dans Ies parties Ies plus diverses du tresor expressif, d’accoupler meme, au nom de principes generaux, des faits qui iTont pas l’habitude de voisiner. Notre excuse est que nous nous attachons au procedes, non aux effets qu’iîs peuvent produire. Ce n’est pas tout : pour etudier ces procedes, il est necessaire de recourir d’abord â des faits de langage non socialises, ciont le mecanisme est plus apparent, en meme temps que leurs effets sont plus evidents ». (Le Ig. et la vie 2, p. 154). Prin urmare, pe lingvist îl interesează numai procesul psihologic, adică procedeele aplicate de subiectul vorbitor, nu şi efectele produse asupra ascultătorului prin utilizarea cuvintelor şi construcţiilor cu valoare expresivă. Studiul efectelor aparţine esteticii. Şi aceasta, pentrucă vorbitorul însuşi nu urmăreşte efecte, aşa cum urmăreşte scriitorul sau oratorul. In alta parte Bally spune : «Le langage spontane est toujours « en puissance de beaute », mais sa fonction naturelle et constante n’est
I NT RODI CERE
p a s d ’ e x p r i m e r 1. a b e a ii t. e ; des qu’il se met v o 1 o n t a i r e m e n t au service de rexpression du beau, il cesse d5 el re l’objet de la stylistique ; il appartient â la littcrature et a î’art d’ccrire ; car nous verrons que rexpression litteraire ne nous interesse qu’ă titre de fait d’evocation » (Trăite i2, p. 18î) 1.
Am pomenit mereu, în legătură cu stilistica lingvistică, de ‘vorbire’ sau de limba vorbită. Intr’adevăr, termenii expresivi, sunt mult mai deşi în aceasta decât în cea scrisă. Când scriem, ne gândim, adesea fără voie, că cuvintele noastre r ă m â n, ea ele apar în ochii cetitorilor, aşa cum apărem noi înşine în faţa unor oameni pe care nu-i cunoaştem : se impune să ne prezentăm, dacă nu solemn, cel puţin politicos şi deferent. Când vorbim, atitudinea noastră este alta. Ţinem seamă şi în această împrejurare de convenienţele sociale, dar într’o măsură mult mai redusă, nu numai fiindcă suntem obişnuiţi să vorbim cu rude, prieteni
s.	a., deci cu oameni din intimitatea noastră, ci şi pentru alt motiv: în cursul vorbirii n’avem răgazul necesar să ne gândim mereu la cuvintele pe care le utilizăm, căci ascultătorul nu poate aştepta prea mult cele ce avem de spus. Vorbirea presupune dialog, adică un partener, care vorbeşte şi el, fără a fi totdeauna de aceeaşi părere cu noi, de unde, posibilitatea contrazicerii, deci a enervării, cu urmări asupra atitudinii noastre faţă de convorbitor şi asupra mijloacelor de expresie (potrivit stării sufleteşti colorate de nemulţumire, supărare, etc.). In rezumat, limba vorbită este mai. spontană, mai naturală şi mai liberă decât cea scrisă, aşa dar mai bogată în cuvinte, formule şi construcţii expresive, produse ale afectului.
In Le Ig. et la vie 1 2, Ballv consacră un capitol întreg raporturilor dintre limba vorbită şi limba scrisă. Iată câteva pasaje care interesează direct discuţia noastră :
«I/etude des expressions figurees est la pierre de touche de la distinction entre l’ecrit et le parler. Quiconque veut connaître la maniere dont un peuple voit la vie d o i t ecarter Ia langue e c r i t e et e t u d i e r Ies images Ies plus b a n ales du 1 a n g a g e cour a n t. Lă, tont est fixe, et la basc d’observation est sure ; des qu’on opere sur Ies textes litteraires, tout s’embrouille..». « En s’attachant aux textes, on neglige aussi Ies ressources phonetiques de la langue» (p. 131). «La langue ecrite ne peut donc faire d e-c o u v r i r Ies	v e r i t a b 1 e s	caracter cs	d’une	ia n g u e v i-
v a n t e, car par	son essence meme e 11 e est en	d e h o r s	des c o 11 Ui-
ţi o n s de la vie r e e 11 e . . ..» (p. 132). Totuşi limba scrisă nu trebue eliminată a priori din cadrul preocupărilor stilistice «11 ne s’ensuit p a s que la langue ecrite d o i v e rester e n dehors de 1 ’ e t u d e stylistique; e 11 e y j o u e meme un role fort utile des q u ’ e 11 e est 11 u d i e e en fonction de la langue p a r 1 e e » (p. 132). încă o	afirmaţie despre	limba scrisă: «D’abord ce	caractere
c o n s c i e n t e	t a r t i f i c i e 1	de la langue	ecrite	explique pour-
quoi, en s’ecartant de la langue populaire, elle obeit â un. rythme capricieux, reculant volontiers vers Ies formes archaiques (cf. le latin de bage d’argent), influencee parfois par Ies langues etrangeres (action du grec sur le latin), le plus souvent figee dans une immobilite relative » 2 (p. 196). Din acest pasaj rezultă că pentru Bally limba scrisă este ceea ce aiurea el numeşte 1 i m b a j i n t e 1 e c t u a 1
1	Sublinierile sunt ale mele.
2	Subliniat pretutindeni de mine.
IC
introduci-; iu-:
(sau stil pur şi simplu), pe când limba vorbită este tot una cu 1 i rn b a j u 1 afectiv (v. şi desvoltările următoare).
Cu cât subiectul vorbitor aparţine unei categorii sociale mai inferioare, cu atât limba lui e mai liberă şi, deci, mai bogată în cuvinte expresive. Această libertate mai mare a limbajului este consecinţa unei libertăţi mai mari în celelalte domenii ale vieţii colective. Oamenii culţi se supun unor anumite obligaţii sociale, care stingheresc libera lor manifestare, cel puţin în marea majoritate a cazurilor. Aceeaşi stingheriră intervine şi în exprimarea lingvistică a ideilor, atitudinilor, sentimentelor. La oamenii din păturile de jos asemenea îngrădiri lipsesc ori se reduc la minimum, de unde, drept consecinţă, o libertate aproape nelimitată şi în materie de limbă.
Am văzut că, potrivit deosebirii esenţiale dintre cele două aspecte ale limbajului uman, Bally cere să luăm în consideraţie, când facem stilistică, numai pe cel vorbit, care-i infinit mai bogat în material expresiv. Cel scris poate fi atras şi el în sfera preocupărilor noastre, dacă şi întru cât conţine particularităţi stilistice venite din vorbirea curentă1. Dar şi pentru alt motiv se impune să pornim dela limba vorbită : ea este totdeauna, izvorul cuvintelor şi formulelor expresive. Afară de asta, explicarea (psihologică) a particularităţilor stilistice se poate face mai uşor, când avem drept punct de plecare limba vorbită : ascultând-o, adică ascultând pe cel ce vorbeşte, este ca şi cum am asista la c l a b o r a r e a însăşi a termenilor în discuţie, întocmai ca fizicianul sau chimistul care urmăreşte cu ochii desfăşurarea unei experienţe. De altfel, înainte de a face observaţii asupra vorbirii altora, putem s’o observăm, întră) largă măsură, pe a noastră proprie.
Până aici am invocat necontenit cuvintele şi construcţiile expresive, înţelegând prin aceasta elemente lingvistice produse ale afectului şi adesea ale fantaziei subiectelor vorbitoare. Dar ele nu sunt singurele mijloace apte să dea limbii expresivitatea cerută de împrejurări. Teoretic, orice parte constitutivă a vorbirii omeneşti poate avea valoare expresivă şi, deci, poate fi utilizată ca atare. S u n e-t c 1 e, dc pildă. Se ştie că un sunet, indiferent de sensul pe care-1 exprimă (în ipoteza existenţei unui sens propriu zis), poate, prin natura lui pur fonetică, să trezească în mintea noastră anumite reprezentări, graţie înrudirii sau identităţii pe care o prezintă (ori ni se pare ca o prezintă) cu diverse sunete şi zgomote din lumea înconjurătoare. Este căzui o n o m a t o p e i 1 o r de tel felul : cucii, fâşchy mârâi, pleosc /, tronc!, tic-tac, buf!, lipa-lipa ş. a. Expresivitatea unor asemenea cuvinte vine, după cum am spus, dela elementele strict fonice ale sunetelor din care sunt alcătuite, iar nu dela vreun conţinut afectiv, care lipseşte cu desăvârşire : constituţia lor fonetică deşteaptă în noi, când le auzim, reprezentările unor obiecte sau acţiuni din lumea exterioară, şi acest fapt adaugă la sensul cuvântului o nuanţă oarecum materiala, concretă, plastică, asemănătoare, cu imaginile care se ivesc în conştiinţa noastră, când ne folosim de figuri stilistice sau de formule ca zgârie-brânza, chin ochiu !a slănină şi. cu unu la făină, etc.
Dar sunetele pot avea valoare expresivă şi din altă cauză. Intre ele şi înţelesul cuvintelor în care apar se stabileşte, prin asociaţie de idei, o legătură strânsă,
1 Este, la noi, cazul lui Creangă, Caragiaic şi Brâteseu-Voineşti, de pildă, care au un stil vorbit’: popular (dar stilizat, în sensul că povestitorul face impresia unui ţăran cultivat) la primul, familiar la ceilalţi doi (cu deosebirea esenţială totuşi că la Caragiaic familiaritatea are, de cele mai multe ori, aspect periferic). In discuţiile noastre voiu utiliza adesea material lingvistic găsit la aceşti scriitori.
INTRODUCERI-:
f 7
aşa că prezenţa unor anumite sunete dă cuvântului respectiv o nuanţă semantică determinată (asemănătoare, evident, cu a cuvintelor în care le găsim regulat). Astfel a şi o, mai ales accentuaţi, pot trezi imaginea unui obiect mare sau depărtat, din pricină că numeroase cuvinte, aparţinând la tot felul de limbi şi însemnând ‘mare’, v< departe*, etc. conţin aceste vocale : rom. mare, ital. grande, frc. gr and, rom. (a)colo, spân. aed, allâ ş. a. Dimpotrivă, i ne trimete la obiecte mici sau apropiate : rom. mic, ital. piccolo, fr. petit, rom. aici, ital. qui, frc. (i)ci, spân. aqui, etc. Nu numai vocalele sunt expresive în acest chip. Consoanele evocă şi ele imagini, datorită aceleiaşi asociaţii dintre existenţa lor în anumite cuvinte şi sensul acestora. Lichida /, singură ori întovărăşită de labiale, deşteaptă ideea de 'moale5, 'cârpă’ ş. a. Cf. rom. bleg,fleţ, pleoştit, vlej, etc. l. Cealaltă lichidă, r, iarăşi singură sau împreună cu alte sunete (de obicei tot labiale), exprimă, din contra, mişcarea repede, zgomotoasă a unui obiect, eventual obiectul însuşi care se caracterizează printr’o astfel de mişcare : rom. brambura, (a umbla cu) fofârlica, zvâr-lugă ş, a.
Cuvinte de soiul acestora se deosebesc de onomatopei prin faptul că sunetele lor alcătuitoare nu imită sgomote din lumea înconjurătoare, ci posedă oarecum o valoare semantică determinată, care le vine dela însemnarea celor mai multe, dacă nu a tuturor cuvintelor unde apariţia lor este obişnuită. In asemenea cazuri se vorbeşte de simbolism fonetic: sunetul devine un adevărat simbol, un semn cu nuanţă semantică specială (aşa cum sunt toate simbolurile lingvistice propriu zise : cuvintele, morfemele flexionare şi derivative, etc.). Trebue precizat totuşi că între onomatopei şi cuvintele cu simbolism fonetic nu-i posibilă totdeauna o delimitare strictă, şi de aceea unii lingvişti nu vor să le separe, cel puţin principial. O denumire potrivită, căci îmbrăţişează amândouă speciile şi totodată corespunde preocupărilor noastre, este aceea de cuvinte expresi v e 2 (negreşit că în alt sens decât cel descris mai sus, unde ne-am ocupat de ‘expresivitate’ ca. produs al afectului şi fantaziei subiectelor vorbitoare).
Şi alte elemente fonetice, afară de sunete, pot satisface nevoile noastre de ordin afectiv., Un rol mare joacă accentul, în accepţia cea mai largă a termenului. Oricât de neexpresiv ar fi un cuvânt prin natura lui fonetică şi semantică, el poate căpăta o expresivitate neobişnuit de mare, dacă-i dăm o anumită intonaţie (e vorba de accentul muzical, care se manifestă printr’o ridicare a vocii), sau îi lungim vocala accentuată (ceea ce însemnează, de fapt, şi o prelungire a accentului însuşi : aici intervine accentul de intensitate, care face ca într’un cuvânt silaba aşa zisă accentuată să se pronunţe mai puternic decât celelalte), etc. Să ne gândim la felul cum vorbim în momente de emoţie (revoltă, furie, ironie, ameninţare ş. a.) şi vom înţelege uşor în ce constă variaţia accentului, în sensul pe care-1 dăm acestui termen aici.
Foarte des se întâmplă ca accentul să-şi schimbe locul sau natura. Prima ipoteză se realizează mai ales în limbile cu accent fix, de ex. franceza, care, în special la cuvintele lungi, are două accente,unul pe silaba ultimă, conform ‘regulii’, celălalt pe o silabă dela începutul cuvântului. Din cauza deosebirii esenţiale dintre ele, lingviştii le dau nume diferite : unuia îi spun accent i n 1 e 1 e c-
Fxemple numeroase şi discuţia lor în Bulet. Philippide II, p. 167 urm. s Vezi M. GRAMMOIsT, Onomatopees et. mots expressifs în Revue des langues ro-VNtms XLIV, p. 97 urm. şi Trăite de Phonetique, Paris 1933, p. 377 urm.
INTRODUCERE
18
t u a 1 (tot aşa de bine îi putem zice accent g ramatical sau obiectiv sau regula t), celuilalt a c cent afectiv (sau stilistic, subiectiv, nereg u 1 a t) !.
La noi apare, de obicei, în asemenea cazuri un accent muzical, şi anume pe altă silabă decât cea accentuată. Altfel spus, accentul muzical, care în limba noastră se confundă, în general, cu cel de intensitate (ca poziţie în cuvânt) şi se pierde în acesta, capătă o existenţă aparte, independentă. Să se compare intonaţia cuvintelor când ironizăm, ne mirăm, întrebăm, ameninţăm, etc.
Accentuarea, oricare i-ar fi natura, nu-i un fapt propriu zis lingvistic, întru cât nu se exprimă prin mijloace lingvistice (sunete, cuvinte, morfeme). Cu toate acestea, ea are o importanţă considerabilă în limba vorbită, importanţă care vine dela valoarea ei stilistică neobişnuit de mare. Aşa se şi explică apariţia extrem de frecventă a variaţiei tonice în vorbirea stăpânită de afect.
Sunt şi alte mijloace extralingvistice, tot de ordin fonetic, pe care le utilizăm în împrejurări asemănătoare. Avem astfel lungirea consoanelor. Vorbirea obiectivă nu cunoaşte, la Români, deosebiri cantitative între sunete după condiţiile în care acestea apar. Totuşi, subt imperiul unei stări sufleteşti afective, ne abatem aşa zicând dela norma « gramaticală » şi lungim atât vocalele (v. mai sus), cât şi consoanele. Alt procedeu extralingvistic este a c c e-lerarea sau încetinirea ritmului vorbirii, tot ca urmare a emoţiei subiectului vorbitor. Nu mă refer la emoţiile provocate de cauze exterioare actuale şi imediate, cum este frica (cu toate nuanţele ei), care au sau pot avea acelaşi efect asupra vorbirii, noastre, ci la ‘emoţie’ în sens de afect, aşa cum am făcut şi până acum. Numai aceasta ne interesează aici, fiindcă numai ea, prin modificările pe care le provoacă în vorbirea umană, are semnificaţie stilistică, deci lingvistică.
Bally, întemeietorul disciplinei noastre, nu se ocupă de sunete în cercetările sale. Şi asta, din cauză că nu se ştie aproape nimic despre valoarea lor expresivă. Iată cum defineşte el această noţiune : « . . .la faculte plus ou mo ins grande qu’ont cercains sons de produire des effets, lorsque Ies valeurs phoniques con-cordent avec le mouvement de la sensibilite de celui qui entend et comprend » (Le Ig. et la vie 1 2, p. ii6). Ceva mai departe (p. 117), citând cuvinte ca frc. gogue-nard, degingande, ratatouille, etc. şi încercând să seziseze impresia pe care o produc asupra noastră, spune : « 1) Ies sons, surtout Ies combinaisons de sons qui figurent: dans ces mots, ont quelque chose de frappant, qu’on chercherait vainement dans d’autres mots tels que table, chaise, nionter, etc., et ils sont frappants par eux-memes, independamment du sens que Ies mots peuvent avoir ; 2) ces effets phoniques sont dans un certain rapport avec Ies sentiments provoques par le sens des mots » 2. Aceste aprecieri ale lui Bally se potrivesc în largă măsură cu explicaţiile date de mine ceva mai sus privitor la simbolismul fonetic.
Şi morfologia poate fi pusă la contribuţie spre a da limbii un caracter afectiv. Se ştie, de pildă, că deosebirea dintre perfectul simplu şi cel compus
1	Cf. J. MAROUZEAU, Accent, affeclif et accent intellectuel în Bulletin de la Societe de Linguistique de Paris XXV, p. 79 urm.
2	Iată o serie de cuvinte româneşti care pot fi invocate în discuţia de faţă: balcîz. bechiu, bindisesc, bîhlit, bleandă, bleştesc, bobi etic, bobote, boncăluesc, bongoase, buclihace. bulhac, bulughiană, burzuluesc, buştihan, etc. Cf. I ORGII IORDAN, Limba lui Creangă în Viaţa romîneascâ, Nov. 1937, P- 73-
INTRODUCERE
lî>
consta în faptul ca, subiectiv vorbind, ultimul apropie acţiunea de momentul povestirii. De aici, aptitudinea lui de a avea, în condiţii determinate, o valoare, stilistică pe care perfectul simplu n’o are niciodată. Tot aşa mai mult ca perfectul perifrastic (am fost mers) în comparaţie cu cel simplu {mersesem) sau viitorul cu am -f- conjunctivul (ori aspectul familiar, fără v-, a.1 auxiliarului voiţi), spre deosebire de forma consacrată în limba literară1. Pot fi pomenite, în acelaşi sens, schimbările de timp şi de mod, precum sunt înlocuirea perfectului sau a viitorului prin prezent, a prezentului prin imperfect, a indicativului prin condiţional, etc. Din domeniul flexiunii nominale trebuesc citate, înainte de toate, superlativul absolut format cu tare, straşnic, grozav, teribil, extraordinar, nemai pomenit ş. a. (în locul neexpresivului foarte - pozitiv) şi repetarea adjectivului (sau a adverbului), de obicei subt aspectul lui diminutival (singur singurel), cu valoare tot de superlativ2.	,	•
Trebue precizat numai ca fapte ca acestea aparţin, în multe privinţi, sintaxei, nu morfologiei, întru cât au la bază sintagme, adică grupuri sau combinaţii de cuvinte. Amănuntul prezintă interes mai mult teoretic, în legătură cu clasificarea faptelor lingvistice după clişeele gramaticale consacrate prin tradiţie.
Mijloace expresive găseşte subiectul vorbitor şi în formarea cuvin-t e 1 o r. Sunt, în primul rând, derivatele cu sufixe augmentative şi diminutive. Se ştie că tot ce iese din comun, datorită dimensiunilor exagerate în plus ori în minus, face să intervie afectul, cu nuanţe multiple şi variate : admiraţie, uimire, simpatie, dezmierdare, etc. Dacă depăşirea limitelor permise de obişnuinţa noastră întrece orice aşteptare, reacţiunea se manifestă prin tr’o atitudine de dispreţ (şi pentru obiectele prea mari şi pentru cele prea mici). De aici înţelesul peiorativ nu numai al augmentativelor, ci şi al diminutivelor.
Dar domeniile cărora aparţin marea majoritate a elementelor lingvistice cu valoare afectivă sunt sintaxa şi lexicul. Chiar numai din discuţia de până aici rezultă acest lucru : am vorbit doar mereu de construcţii şi cuvinte expresive. Situaţia se impune prin ea însăşi. Expresivitatea atârnă înainte de toate, dacă nu exclusiv, de sensul cuvintelor şi al sintagmelor. Un termen expresiv diferă de unul neexpresiv printr’o nuanţă semantică (de natură afectivă, fireşte), existentă la el şi absentă la celălalt. Aceasta, şi în ipoteza că existenţa sau creşterea expresivităţii se datoreşte, în parte, unui. factor pur exterior (sunete, accent, etc.). Mijloace expresive prin ele înseşi, fără legătură cu sensul pe care-1 pot evoca în mintea noastră, nu există. Astfel onomatopeile sunt expresive, din cauză că sunetele lor seamănă cu anumite zgomote din lumea înconjurătoare şi prin aceasta trezesc în mintea noastră imaginea unui obiect, reprezentarea unei acţiuni, etc., aşa dar înţelesurile corespunzătoare. Aceeaşi este situaţia la cuvintele cu simbolism fonetic, apoi la schimbările de accent, de ritm, etc. Pretutindeni avem a face cu mijloace care, indiferent subt ce aspect se prezintă, au o semnificaţie determinată, uşor sezisabilă pentru oricine, şi dela această semnificaţie, adică dela valoarea lor semantică, le vine expresivitatea.
1 Aici intervine, foarte probabil, şi originea socială (populară !) a formelor în discuţie, care le dă un caracter de noutate, deosebindu-le de corespunzătoarele lor culte.
15 Vom vedea la locul cuvenit că repetiţia este un procedeu foarte des utilizat în limba vorbită, indiferent de natura morfologică a cuvintelor. Ea corespunde, într’un anumit; fel, lungirii sunetelor.
INTRODUCERE
ăfl
Dacă astfel stau lucrurile, urmează că lexicul şi sintaxa sunt, trebue să f i e mult mai bogate în posibilităţi expresive decât celelalte părţi constitutive ale limbii. Lexicul reprezintă totalitatea cuvintelor unei limbi, şi cuvântul, mai mult decât orice alt element lingvistic, presupune un sens, o valoare semantică, întru cât denumeşte o noţiune. Prin lărgirea întrebuinţării, prin modificarea, oricât de uşoară, a însemnării curente, etc., se pot exprima stări sufleteşti afective, pentru care nu sunt necesare creaţii nouă, mai ales că variaţiile uzului şi ale înţelesului, tocmai prin faptul că constitue o deosebire faţă de situaţia obişnuită, sunt simţite ca «noutăţi » şi îndeplinesc, deci, una din condiţiunile cerute termenilor expresivi. Vom vedea la timp diverse mijloace utilizate de subiectele vorbitoare pentru a ajunge la asemenea rezultate. Deocamdată amintesc numai a r-g o t-ul, vorbirea afectivă prin excelenţă şi care diferă de cea obişnuită (în special de limba scrisă) aproape numai prin vocabular.
Cât despre construcţiile sintactice, situaţia se prezintă chiar mai avantajos decât la lexic. Un grup de cuvinte, legate prin diverse raporturi gramaticale, poate avea o valoare expresivă foarte mare, fără ca vreunul din ele, luat aparte, să poseadă o astfel de valoare. Am citat mai înainte exemple ca ' brânză ’n sticlă, zgârie-brânză, Pun ochin la făină si cu unu la slănină, etc. Niciunul din elementele alcătuitoare ale acestor formule nu este expresiv prin el însuşi, şi totuşi expresivitatea fiecăreia sare în ochi din capul locului. Asta însemnează că singură legătura sintactică transformă nişte cuvinte indiferente, banale, în construcţii expresive. De altfel nu-i greu de văzut că stilistica, atât cea lingvistică, de care ne ocupăm aici, cât şi cea estetică, se înrudeşte foarte de aproape cu sintaxa, şi aceasta, fiindcă şi limba vorbită şi stilul presupun construcţii, înlănţuiri de cuvinte, propoziţii şi fraze. Se poate spune că stilistica, în sens larg, nu este decât un aspect al sintaxei, după cum sintaxa, la rândul ei, poate fi considerată ca o derivaţie a stilisticii. Nu toţi lingviştii sunt de această părere, dar există destui, şi nu dintre cei mai puţin însemnaţi, care pun alături aceste două ramuri ale lingvisticii, întru cât nu văd nicio deosebire esenţială între ele. Astfel K. Vossler, Positivismus und Idealismus in der Sprachwissenschaft, Heideîberg 1904 cere să explicăm cu ajutorul stilisticii, adică pornind dela originea lor, care-i totdeauna individuală, toate fenomenele lingvistice, şi, mai ales, pe cele sintactice. Numai aşa, precizează el, putem înţelege cum a luat naştere un fapt de limbă, fiindcă numai aşa ne dăm seama de procesul psihic săvârşit în conştiinţa subiectului vorbitor b Este adevărat că Vossler concepe stilistica alcfel decât Bally 2, şi anume în sens estetic : el nu separă, ca acesta, stilul propriu zis de vorbirea afectivă, pentru motivul că şi omul obişnuit, nu numai poetul, « creează » limba, atunci când vorbeşte sau scrie, chiar dacă materialul pe care-1 utilizează n’are nimic personal (ca în cazul poetului), ci aparţine în întregime colectivităţii lingvistice respective s. 3
3	Deja G. GROBER, Grundriss der romanischen Philologie P, p. 272 urm. a intuit dar identitatea, ca esenţă, dintre stilistică şi sintaxă, când pune faţă în faţă vorbirea logică (« objektive Darstellung ») şi vorbirea afectivă («subjektive Gedankendarstellung »). După LEO SPITZER, Meisterzverke der romanischen Sprachwissenschaft II, Miinchen 1930, p. 335—33â, la baza stilisticii lingvistice se găseşte tocmai această afirmaţie a lui Grober.
a Vezi ceva mai încolo.
* Cum vedem, Vossler înglobează lingvistica, deci şi stilistica în sensul lui Bally, -la studiul stilului (şi al literaturii, în general), adică la estetică, fiindcă, pentru el, ca şi pentru BENEDETTO CROCE, care l-a influenţat, limba şi arta sunt, în esenţă, identice. V. IORGU IORDAN, Introducere in studiul limbilor romanice, p. 100 urm.
INTRODUCERE
£T
Indiferent de atitudinea pe care o putem lua faţă de concepţia Iui Vossiei, sigur este că strânsa înrudire dintre formulele stilistice (cu valoare afectivă) şi cele sintactice se impune ca un fapt incontestabil : ambele categorii constitue o caracteristică a 1 i m b i i (vorbite sau scrise), nu a stilului. Şi unele şi celelalte reprezintă produse lingvistice colective şi spontane, nu individuale şi voite, cum sunt ale stilului propriu zis. De aici urmează că aceeaşi intimă legătură există între stilistică şi sintaxă, pe care le putem defini în funcţiune una de alta. Stilistica este o sintaxă afectivă, sintaxa o stilistică intelectuală. Cu alte cuvinte, stilistica studiază construcţiile care au încă valoare afectivă, pe când sintaxa se ocupă de acelea care au pierdut cu totul această valoare, existentă, din capul locului, şi la ele. Căci ceea ce se întâmplă cu termenii expresivi, care se banalizează printr’o prea deasă şi îndelungată întrebuinţare, se poate constata şi la sintagme : după o bucată de vreme, caracterul lor afectiv se şterge până la totală dispariţie, şi atunci ele încetează de a mai fi fapte stilistice (afective), pentru a deveni sintactice (intelectuale). In această ipoteză se spune, de obicei, că s’au « gramaticalizat», că nu mai sunt « vii » :l.
Legătura dintre stilistică şi sintaxă iese în mod izbitor la iveală mai cu seamă, în domeniul topicii. Regulile curente privitoare la aşezarea cuvintelor în fraza sunt valabile numai din punct de vedere sintactic, deci numai pentru, vorbirea, obiectivă, intelectuală. Cea subiectivă sau afectivă se supune altor norme, mai exact spus, nu cunoaşte norme propriu zise, asemănătoare cu cele existente în gramatici. Ea ascultă de stările sufleteşti ale subiectului vorbitor, care variază ori pot varia dela un moment Ia altul. In principiu, ordinea stilistică diferă totdeauna de cea gramaticală. Mai mult chiar: ea este, de obiceiu, opusă acesteia, în sensul că elementul sintactic nou, adică necunoscut (gramaticii îi spun determinativul sau determinantul), care, în topica obiectivă, se pune (la noi, Românii) după cel cunoscut (sau determinat), în topica afectivă precede pe acesta. Avem-ceea ce obişnuit se numeşte o inversiune, cu deosebirea esenţială însă că ea nu-i voită, ca la poeţi, care o utilizează în scopuri artistice, adesea şi tehnice, pentru nevoile versificaţiei, ci este produsul ‘emoţiei’ : noţiunea mai importantă din punct de vedere subiectiv se aşează prin forţa lucrurilor înaintea celei mai puţin importante, indiferent ele raportul strict logic dintre ele.
Pentru a termina cu aceste consideraţii generale asupra legaturilor dintre stilistică şi sintaxă, amintesc faptul că un loc însemnat ocupă, în limba vorbită, imprecaţiile de tot felul (blestemele, invocarea unor puteri supranaturale,, înjurăturile ş. a.), zicalele şi proverbele. Expresivitatea lor se dato-reşte, formal vorbind, unui factor sintactic, şi anume grupării într’o construcţie unitară a cuvintelor din care sunt alcătuite, n u sensului sau unor calităţi fonetice ale acestor cuvinte. La imprecaţii intervine şi o intonaţie specială, apoi, foarte des, repetarea verbului, de obicei subt alt aspect modal. 1
1	Un exemplu elocvent în acest sens ni-1 oferă poziţia faţă de substantiv a unor adjective ca biet, nenorocit, sărman, eţc. Antepunerea lor a avut, la origine, o cauză, deci şi o semnificaţie, afectivă: emoţia provocată de ‘nenorocirea’ cuiva a determinat aşezarea adjectivului înaintea substantivului (contra ‘regulii’). Astăzi faptul acesta nu mai are valoare stilistică, din cauză că ne-am deprins cu el. Ca să i se dea forţa expresivă originară, subiectele vorbitoare recurg la mijloace extralingvistice: intonaţie, lungirea sunetelor, etc. (v. aici mai sus).
INTRODUCERE

Ceva mai sus am pomenit, în treacăt, despre rolul pe care-1 poate juca în domeniul stilisticii noutatea unui element lingvistic. Un cuvânt, o construcţie sintactică, o figură de stil, etc. pierd, printr’un uz frecvent şi prelungit, în total sau în parte, valoarea lor expresivă x. Subiectele vorbitoare se deprind cu ele şi nu le mai sezisează semnificaţia în aceeaşi măsură ca la început. S’a făcut de mult comparaţia între cuvintele unei. limbi şi o monedă oarecare : după cum, prin circulaţie, efigia acesteia se şterge până la nerecunoaştere, tot aşa se poate uza, în condiţii anumite, sensul unui cuvânt (ca să nu mai vorbesc de sunetele lui). Acestui proces fatal de uzură îi sunt supuse mai cu seamă elementele lingvistice produse de afectul subiectelor vorbitoare, din cauză că ele satisfac în gradul cel mai înalt nevoile sufleteşti ale acestora şi sunt, prin urmare, extrem de des întrebuinţate. Ca ilustraţie foarte elocventă a acestui principiu poate servi argot-ul, care se caracterizează tocmai printr’o primenire neîntreruptă a lexicului, printr’o înlocuire rapidă a termenilor uzaţi, adică învechiţi, cu alţii noi.
Aşa dar noutatea contribue, prin ea însăşi, la expresivitatea unui element lingvistic. Noutatea trebue înţeleasă nu numai în sens propriu, cronologic. Indiferent de timpul când a început să existe în limba respectivă, cuvântul (sau construcţia sintatică) trebue să fie (ori să pară) nou pentru subiectul vorbitor în clipa când acesta îi simte nevoia, de ordin pur afectiv. Altfel spus, noutatea este m funcţiune de împrejurări (situaţie exterioară, moment psihologic, etc.). De aceea mai potrivit decât ‘nou’ mi se pare termenul ‘necunoscut’ : este suficient dacă, în condiţiile date, un element lingvistic prezintă un aspect de ‘noutate’, şi aceasta, numai pentrucă i se dă altă întrebuinţare sau altă valoare decât cea obişnuită. Prin urmare, expresivitatea îi vine exclusiv dela schimbarea uzului consacrat prin tradiţie. Bazat pe astfel de constatări, E. Gamillscheg, Zur Einwirkung des Affekts auf den Sprachbau (în Neuphilologische Monatsschrift I, p. 14 urm.) afirmă, cu dreptate, că tot ce se abate, într’un mod sau altul, dela ‘normă’, pe care o respectăm numai când nu suntem stăpâniţi de afect, are sau poate avea valoare stilistică.
In marea majoritate a cazurilor nevoia de ‘noutate’ se satisface prin î m p r u-mutu r i. Această noţiune trebue luată aici în sens foarte larg. Se împrumută cuvinte şi expresii din limbi străine, dar, mai ales, se recurge la limbajele speciale, la materialul lingvistic al diverselor categorii sociale. Se ştie că, graţie condiţiilor de viaţă, care diferă, în bună parte, dela urmi la altul, fiecare grup social posedă un număr de cuvinte şi expresii necunoscute celorlalte. Faptul se observă uşor în vorbirea diverselor profesiuni şi meserii: medicii, inginerii, avocaţii, etc., apoi meseriaşii de toate speciile, în fine agricultorii, podgorenii, comercianţii ş. a., odată cu elementele lingvistice comune întregii colectivităţi etnice respective (şi care, trebue precizat acest amănunt, alcătuesc cea mai mare parte a tezaurului lor lexical şi gramatical), întrebuinţează o serie de termeni, etc. speciali, produs firesc al ocupaţiei lor şi al mediului unde o exercită.
Alături de aceste grupuri sociale, ba, din punct de vedere stilistic, chiar înaintea lor, sunt de amintit cerşetorii, vagabonzii şi răufăcătorii, militarii, elevii şi studenţii.. Toţi aceştia îşi petrec o bună parte din. viaţă în marginea sau în afara 1
1	De astădată ‘expresiv’ nu însemnează, ca de obicei dealungul discuţiei noastre» ‘afectiv' sau stilistic'. Ii dau înţelesul oarecum etimologic (‘aptitudinea de a exprima -clar şi just noţiunea sau raportul respectiv’).
INTRODUCERE
societăţii propria zise, unii din cauza chipului cum îşi câştigă existenţa, ceilalţi, fiindcă îi obligă îndatoririle cetăţeneşti sau pregătirea unei cariere. Mai ales limbajele lor speciale se caracterizează, de obicei, prin intervenţia, la tot pasul, a afectului şi fantaziei, factori care dau naştere materialului lingvistic de resortul •stilisticii.
Cum relaţiile dintre toate aceste categorii de oameni şi restul societăţii sunt cât se poate de strânse, mai ales în vremea noastră, când, cel puţin formal, au dispărut graniţele dintre clasele şi grupurile sociale, urmează că se fac împrumuturi lingvistice dela unele la altele şi, ceea ce interesează în primul loc, dela ele toate la limba comună.
Aceste împrumuturi prezintă, măcar la început, ‘noutatea’ de care pomeneam mai sus, şi devin sau pot deveni astfel termeni expresivi în vorbirea împrumută-toare. Iată câteva exemple menite să lămurească discuţia noastră. Din limbi străine : monşer, maşeră, mahăr, fain, halt, damf, calimera, iavaş-iavas, niznai (a face pe niznai), niet, ciolovec, per tu, tanto pe tanto (sau, probabil cu intenţii glumeţe, tante pe tante), etc. ; din limbajul militar : (a face) stânga fmpre(jur), înainte marş !, pe loc repaos /, nu-mi permite conformaţia corpului, a trimete în recunoaştere, drepţi !, ordonaţi !, etc. ; din vorbirea comercianţilor : contra lei (şi contra cost), sută la sută, lână ’n lână, garantat, etc. ; din terminologia juridică : a ridica un incident, în speţă, a face apel (recurs, opoziţie), în drept, în fapt, circumstanţe atenuante, etc. ; din stilul administrativ : confidenţial, la dosar, spre neschim-bare, se aprobă, a raporta, cu stimă şi consideraţie, etc. ; din limbajul medicilor : la rece, a opera, a avea febră, a face o boală, etc. ; din argot-uri: bombă, fraier, a se bărbieri, a duce (a purta) cu zăhărelul {cu preşul), etc. ; din graiurile populare (în sens larg): ţicnit, lovit cu leuca, a avea gărgăuni (sticleţi), vorba ceea, te miri ce (si mai nimic) ’, scump la târâţe si ieftin la făină, (a o nimeri) ca Iritnia (cu oiştea ’n gard), d*aia riare ursul coadă, sâc de nuntă mâni-i horă, etc.
Interesant este că oamenii de cultură împrumută cuvinte şi expresii (de obicei formule cărora le putem spune stilistice în accepţia curentă a termenului) şi din opere literare, intrate oarecum în conştiinţa publică (astfel că materialul lingvistic respectiv poate fi uşor identificat). De astădată intervine, pe lângă stările sufleteşti de ordin afectiv, şi intenţia de a obţinea anumite efecte (aşa dar, întocmai ca la scriitori şi oratori). La noi autorii cel mai des puşi la contribuţie sunt Cara-giaîe şi Creangă, lucru firesc, dacă nu uităm că amândoi au ceea ce se chiamă un stil ‘vorbit’. Scrierile celui dintâiu sunt foarte bogate în material lingvistic familiar şi, mai cu seamă, periferic, în general autentic, dar adesea creat de el însuşi, după modelul celui existent în realitate, pe care l-a observat cu mare atenţie şi cu o înţelegere plină de profunzime şi subtilitate. Cât despre celălalt, ştie iarăşi oricine că opera lui, puţină ca volum, conţine un adevărat depozit de cuvinte şi formule expresive populare, utilizate cu un simţ lingvistic şi o artă desăvârşite. Exemple nu sunt necesare aici. Le vom vedea, în număr mare, la locul cuvenit.
Ceea ce trebue precizat, înainte de a termina discuţia despre împrumuturile stilistice, este că materialul de felul celui invocat chiar acum este, într’adevăr, expresiv, are, deci, valoare afectivă, dar una oarecum redusă, în sensul că nu orice 1
1 Pronunţat, cu intenţie, tocmai pentru a-i mari expresivitatea, foarte des de către .Moldovenii culţi, ti nevi si (şî mai ninic), exact ca în dialect.
INTRODUCERE
reacţie a subiectului vorbitor se poate exprima cu ajutorul lui. In general, i r o n i a este atitudinea căreia-i convin mai bine mijloace stilistice de acest soiu. Stările sufleteşti grave (indignare, ameninţare, ură, etc.) nu permit utilizarea formulelor împrumutate din opere literare, chiar când acestea au ele înseşi caracter serios. Invocarea lecturilor noastre este un procedeu prin excelenţă intelectual şi de aceea corespunde, în mod logic, unor momente psihologice stăpânite de inteligenţa, cum sunt ironia, gluma, satira ş. a.
Afară de asta, procedeul este, într’o largă măsura, artificial, chiar voit, ca totdeauna când e vorba de citate literare sau ştiinţifice. In modul acesta, subiectul vorbitor care recurge la cuvinte şi expresii existente în limba scrisă nu se deosebeşte de un literat sau orator decât prin amănuntul, de ordin mai mult practic, că utilizează material lingvistic străin, creat de altcineva, nu de el însuşi. Altfel, în ce priveşte intenţiile şi, mai ales, efectele urmărite, el se află în aceeaşi situaţie. Urmează, deci, că avem a face mai mult (dacă nu exclusiv) cu stil propriu zis decât cu vorbire afectivă, adică spontană şi străină de orice preocupări artistice. In sprijinul acestei păreri vine şi faptul că, spre deosebire de mijloacele stilistice obişnuite, care sunt, în esenţă, comune tuturor membrilor colectivităţii lingvistice, cele împrumutate din opere literare (şi ştiinţifice, câteodată) au o întrebuinţare limitată la un număr redus de oameni, aşa dar un caracter aproape individual, întocmai ca în cazul 'figurilor5 poetice şi oratorice.
Cu toate acestea, avem dreptul, chiar datoria să le luăm şi pe ele în consideraţie, fiindcă seamănă, într’o anumită măsură, şi cu procedeele vorbirii afective, cel puţin din punctul de vedere al expresivităţii. Când spunem că ele au un caracter oarecum individual, ţinem seamă, după cum am văzut, de utilizarea lor, nu de modul în care au luat naştere. Stilul propriu zis este individual prin laptul că aparţine unui singur om, aceluia care l-a creat, şi întrebuinţarea formulelor stilistice luate dintr’o scriere literară n’are nimic comun cu creaţia individuală. Pe lângă asta, dacă am renunţa la cercetarea lor, ar trebui să lăsăm la o parte şi zicalele, izolările, etc., care ne întâmpină atât de des în limba vorbită (nu numai a « poporului», ci şi a celorlalte pături sociale). Căci citatelor literare şi ştiinţifice, caracteristice pentru limbajul oamenilor de cultură, le corespund, din punctul de vedere al expresivităţii, maximele, proverbele, etc. din vorbirea populară şi faini-iară.
Dintre lingviştii cari au contribuit la întemeierea şi progresul stilisticii am pomenit mereu aproape numai pe Bally. Deşi partea lui de contribuţie întrece pe a altora (să nu uitam că el precede pe toţi ceilalţi), nu putem neglija, în această privire generală, pe aceia care, înţelegând, din capul locului, valoarea disciplinei imaginate de savantul genevez, au căutat s’o sprijine şi s’o perfecţioneze prin lucrări serioase şi originale.
Locul de frunte i se cuvine lui Leo Spitzer. Am citat mai sus (p. zo) pe Vossler, arătând, incidental, cum concepe acest lingvist stilistica. Spitzer poate fi pus la mijloc, între Vossler, care încorporează stilistica (şi întreaga ştiinţă a limbii) la studiul stilului, aşa dar la istoria şi critica literară, şi Bally, pentru care disciplina noastră trebue separată în mod strict'de cercetările estetice, căci are de obiect limba vorbită, nu pe cea scrisă. Spitzer studiază ambele aspecte ale limbajului uman. Operele literare îl interesează n u din punctul de vedere îngust al figurilor de stil (ca pe critici şi esteţi), ci din acela al tuturor mijloacelor de expresie la care se poate constata intervenţia afectului şi a fantaziep
INTRODUCERE
El aplica principiile şi metoda lui Bally nu numai la limba vorbită, cum face acesta, ci şi (aş putea spune mai ales)1 la cea scrisă, pentru motivul că procedeele stilistice ale uneia nu diferă esenţial de ale celeilalte. Aşa dar, Spitzer seamănă, ca doctrină, cu Vossler, dar nu înglobează stilistica (şi lingvistica, în general) la studiul stilului, ci procedează mai degrabă invers, transformând pe acesta din urmă într’o ramură a stilisticii lingvistice, în sensul că urmăreşte la un scriitor particularităţile care există sau pot exista şi în limba vorbită şi aplică aceeaşi metodă de cercetare.
Am văzut că pentru Bally valoarea stilistică a unui cuvânt, a unei formule sintactice, etc. este identică cu valoarea ei afectivă. Spitzer acordă o atenţie la fel de mare şi fantaziei, cum am arătat deja în cursul discuţiei de până aici. In-tr’adevăr, expresivitatea unui fapt de limbă poate fi şi produsul fantaziei (în cazul, atât de frecvent, când apariţia lui trezeşte în mintea noastră o imagine). Prin aceasta, vorbirea curentă, aşa cum o concepe Spitzer, se apropie mult de limba scriitorilor, la care fantazia joacă un rol foarte important. Dar şi altfel se deosebeşte lingvistul german de Bally. Pentru dânsul, limba vorbită posedă şi calităţi pur estetice,*oricât ar fi ea de spontană şi naturală. In această privinţă, el merge împreună cu numeroşi alţi lingvişti, şi anume atât cu Vossler 1 2 (lucru firesc, întru cât acesta este creatorul concepţiei estetice a limbajului), cât şi cu M. Gram-mont 3, de pildă, care, ori de câte ori are prilejul, reproşează lingviştilor că nu iau în consideraţie partea artistică a limbii (cf., între altele, recensia despre j. Yen-dryes, Le langage în Revue des iangues romanes LXI, p. 369 urm.). Astfel stilistica lui Spitzer se apropie şi mai mult de studiul stilului, dar nu în dauna disciplinei noastre, ci în folosul ei (căci, repet, ei anexează studiul stilului la stilistică).
Atitudinea lui Spitzer se explică în modul arătat la Vossler (v. mai sus, p. 20). După el, nu există deosebiri esenţiale între limba scrisă sau vorbită, a omului cult, şi aceea a mulţimilor anonime, lipsite de cultură. Şi una şi alta sunt limb ă, fiindcă au un izvor comun, sufletul omenesc, acelaşi, în constituţia-i fundamentală, ca şi în reacţiile lui de tot soiul, la oricine, oricând şi oriunde. Principiul enunţat de Vossler : să explicăm faptele lingvistice stilistic, pornind adică dela originea lor individuală, Spitzer îl aplică în absolut toate împrejurările. El caută, cu ajutorul psihologiei individuale, să-şi dea seama c u m a ajuns la crearea unei expresii, devenită generală cu vremea, cel dintâi subiect vorbitor, care a întrebuinţat-o înaintea tuturor celorlalţi. Acelaşi procedeu aplică el şi când studiază limba unui anumit scriitor. încrederea sa în metoda stilistică, preconizată de Vossler, merge atât de departe, încât se foloseşte de ea şi acolo unde nu ne-am aştepta, de pildă în domeniul etimologiei, dacă, bineînţeles, este vorba tot de creaţii spontane (cum sunt onomatopeile şi, în general, cuvintele pe care un idiom le produce cu propriile lui mijloace, fără vreo intervenţie din afară sau din partea limbii de origine).
Cele spuse până aici arată că concepţia lui Spitzer se deosebeşte în multe privinţe de a lui Bally. Stilistica lui ocupă o poziţie mijlocie între stilistica pur lingvistică a acestuia şi studiul stilului. Lingvistul german cercetează şi limba vorbită, dar şi, mai ales, pe cea scrisă (iar pe aceasta, nu numai în măsura în care conţine particularităţi stilistice de ale celei vorbite, cum face Bally). Mai mult
1	Studiile sale stilistice pornesc obişnuit dela opere literare (v. lista lor ceva mar departe).
2	Urmat de mulţi discipoli, mai ales printre tineri.
8 Pe care l-am amintit în cursul discuţiei noastre (p. 17, n. 2b
INTRODUCERI'
decât atâta. Limba scrisă Spitzer o ia în consideraţie pe de o parte ca produs colectiv, deci ca ‘limbă’ (-■-- 1 a n g u e, în terminologia lui Ferdinand de Saussure). pe de alta ca produs individual, ca stil adică (limba scriitorilor). El analizează si mijloacele lingvistice cu valoare afectivă, dar şi pe cele care au drept izvor fantazia. De asemenea se preocupă de elementul estetic, oriunde acesta apare. Metoda lui este individual-psihologică, indiferent dacă avem aface cu un fenomen stilistic individual (cazul scriitorilor) sau cu unul general (căci şi acesta are ori poate avea origine individuală)1. Bally, dimpotrivă, utilizează metoda social-psihologică, în. sensul că, la baza tuturor faptelor de limbă cu valoare expresivă, el caută stări sufleteşti comune, generalizate. Să nu uităm că, fidel concepţiei lui Saussure, al cărui elev este, lingvistul genevez studiază numai ‘limba’, nu şi‘vorbirea’, şi vede în limbajul uman un fapt social, produs al vieţii colective şi supus mereu influ enţei ei.
Pe care din aceste două stilistici urmează s’o acceptăm? Iată o întrebare nepotrivită într’o operă strict ştiinţifică. Preferinţele trebuesc eliminate, cel puţin principial, din preocupările noastre. Suntem datori să primim tot ce ni se pare că satisface cerinţele adevărului şi ale metodei, după cum urmează să respingem orice vine în conflict cu ele. In cazul de faţă cred că Bally şi Spitzer se completează reciproc. Stilistica celui dintâi are un domeniu prea restrâns. Se recomandă, deci, să ne însuşim dela al doilea ideea, foarte justă, că valoare expresivă, adică stilistică, au şi faptele de limbă care sunt produsul fantaziei. De asemenea se cuvine să ţinem seamă de factorul estetic, în măsura în care el face impresia unei apariţii spontane şi fireşti. In schimb, trebue să lăsăm la o parte limba scriitorilor, adică stilul propriu zis, pentru motivele deja arătate (v. mai sus, p. ii urm.). Căci, chiar când o particularitate stilistică individuală s’a născut ca o reacţie ne-voită a afectului sau a fantaziei, ceea ce se întâmplă, de altminteri, foarte des, amănuntul, extrem de important din punct de vedere teoretic, că scriitorul urmăreşte, t r e-b u e să urmărească anumite efecte de ordin artistic, reduce mult din caracterul de spontaneitate şi naturaleţă, care, în cazul produselor stilistice ale limbii vorbite, există totdeauna în întregime.
Bibliografia aproape completă a lucrărilor lui Spitzer am dat-o în Introducerea citată, p. 157 urm. Aici ne interesează numai cele strict lingvistice, şi în special următoarele : Aufsătze zur romanischen Syntax und Stilistik, Halle a. S. 1918 ; liber einige Worter der Liebessprache, Leipzig 1919 ; Die Umschreibiingen des Begriffes « Hanger » im Italienischen, Halle a. S. 1921 ; Beitrăge zur romanischen Wortbildungslehre (în colaborare cu E. Gamillscheg), Geneve 1921 ; Italienischc Umgangssprache, Bonn-Leipzig 1922 ; Puxi. Eine kleine Studie zur Sprache einer Mutter, Mimchen 1927 ; Stilstudien, 2 volume 1 2 3, Miinchen 1928 ; Romanische Stil- und Literaturstudien*, 2 volume, Marburg a. L. 1931.
Trebuesc amintite aici şi unele din lucrările elevului său, W. Bkinhaukr, şi anume : Spanische Umgangssprache, Berlin-Bonn 1930 ; Spanischer Sprach-
1	De fapt, el procedează întocmai, ca un estetician sau critic literar, cu deosebirea că aceştia se preocupă mai ales de conţinutul operei studiate şi numai în subsidiar de stilul ei.
2	Intitulate, semnificativ, unul Sprachstile, celălalt Stihprachen: în primul se studiază particularităţi stilistice aparţinând limbilor comune, în al doilea, procedee caracteristice pentru anumiţi scriitori, aşa dar fapte de stil.
3	Se ocupă mai ales de stil propriu zis.
INTRODUCERE
humor, Bonn-Koln 1932 ; Frases y diălogos de la vida duma, Leipzig 1925 (ed. II tot acolo, 1935) ; Ergănzungsheft zu Frases y diălogos de la vida diaria, Leipzig 1925, cu continuarea Nachtragsblatt, Leipzig 1935 ; liber << pir op os ». Eine Studie iihcr die spanische Liebessprachc în Volkstum tind Kidtur der Romanen VII, p. in urm.1.
Pentru a sfârşi discuţia de ordin teoretic asupra disciplinei noastre, cred necesar să citez şi alte studii, asemănătoare, în unele privinţi, cu cele stilistice, arătând, pe scurt, concepţia autorilor şi prin ce se deosebesc ele de stilistica lui Bally-Spitzer. Constatarea că afectul influenţează asupra vorbirii omeneşti şi că, deci., trebue luat în consideraţie la explicarea fenomenelor lingvistice datează mai de mult. Astfel indoeuropenistul Rudolf Meringer, în lucrări ca Versprechen imâ. Verlesen. Eine psychologisch-lingidstische Studie (în colaborare cu K. Mayer), Stuttgart 1895 ; Aus dem Leben der Sprache : Versprechen, Kindersprache, Nachah-mungstrieb, Berlin 1908 ; Sprache tind Seele în Worter und Sachen VII, p. 21 urm. ; Die innere Sprache in der Erregung, ibidp. 50 urm. ; Die tăglichen Fehler im Sprechen, Lesen und Handeln, ibid. VIII, p. 122 urm., etc., discută fapte de limbă care aparţin într’un chip oarecare (mai cu seamă prin unele explicaţii propuse de autor) la domeniul stilisticii. Meringer constată că subiectele vorbitoare întrebuinţează un cuvânt, o construcţie gramaticală, etc. în tot felul de împrejurări, care variază după situaţia exterioară sau după moment (starea sufletească şi chiar fiziologică a celui ce vorbeşte). Urmarea este că aceste împrejurări provoacă schimbări în aspectul fonetic şi semantic al cuvântului, schimbări, la început, imperceptibile, dar apoi, prin repetarea în aceeaşi direcţie a fenomenului, din ce în ce mai vizibile. Astfel termenii pentru ‘ a t r e b u i ’ n’au avut din capul locului nuanţa de ‘silă’, ‘impunere’, ‘obligaţie’, pe care o au astăzi în diverse l imbi. Tot aşa se prezintă situaţia la expresiile pentru noţiuni înrudite, precum sunt ‘muncă’, ‘temă’, ‘lucru’, ‘lecţie’, ‘corvadă’ ş. a. Nuanţa afectivă în discuţie s’a ivit atunci când munca era săvârşită pentru alţii, şi nu de bună voie, ci din ordin : sclavii erau siliţi să lucreze pentru stăpânii lor, cari dispuneau de dânşii ca de nişte obiecte, şcolarii trebue să se supue cerinţelor profesorilor (adesea şi ale părinţilor), soldaţii sunt obligaţi să execute dispoziţiile superiorilor, etc. Atitudinea, firească, de nemulţumire a celor nevoiţi să facă anumite lucruri, numai fiindcă le pretind alţii, de care sunt datori să asculte, a modificat încetul cu încetul sensul cuvintelor aici în discuţie. Ele au căpătat o nuanţă semantică de natură afectivă foarte clară, inexistentă la origine.
Multe fapte lingvistice analizate de Meringer sunt greşeli de limbă. Ele interesează foarte puţin sau chiar deloc stilistica, dar au provocat controverse care merită a fi amintite, în treacăt, pentruca pot avea legătură cu preocupările noastre. Astfel Siegmund Freud, creatorul psiho-analizei, a încercat să explice unele din greşelile relevate de Meringer cu ajutorul subconştientului, al aşa ziselor gânduri ascunse (- N e b e n g e d a n k e n), care, fără voia şi fără ştirea subiectelor vorbitoare, se amestecă în gândurile să zicem conştiente, turburându-le şi provocând modificări ale expresiei lor lingvistice.
O poziţie oarecum intermediară între Meringer şi Freud ocupă Hans Sperber, cu lucrările Uber den Einfluss sexueller Momente auf Enîstehung und Entzcicklung
1 Lucrările iui Beinhauer prezintă pentru noi şi un interes practic direct, întru cât numeroase expresii spaniole, din cele pe care le cercetează el, au un echivalent perfect sau foarte asemănător în româneşte.
28
INTRODUCERE
der Sprache (în revista Imago, an. 1912, nr. 5) ; Uber den Affekt als Ursache der Sprachverănderung. Versuch einer dynamologischen Betrachtung der Sprache, Halîe a. S. 1914 1 ; Einfiihrung in die Bedeutungslehre, Bonn-Leipzig 1923 (în special p. 38 urm.).
Există şi un fel de introducere în disciplina noastră : Grundlegung der StiUstik Bielefeld-Leipzig 1929, de Emil Winkler. Autorul sistematizează, pentru cei neiniţiaţi, cunoştinţele privitoare la acest domeniu şi prezintă, sumar, problemele respective. Concepţia lui despre stilistică este eclectică : alături de stilistica lui Balîy, el ia în consideraţie şi pe aceea a lui Spitzer (cel puţin în bună parte), apoi studiul stilului şi chiar unele lucruri aparţinând stilisticii pe care am putea-o numi retorică 1 2.
Un punct de vedere întru câtva asemănător găsim la K. v. Ettmayejr, Vademecum fiir Studierende der romanischen .Philologie, Heidelberg 1919, p. 20 urm.
Mai apropiat, ca doctrină şi metodă, de disciplina noastră, dar depărtat prin limba pe care o studiază, este J. Marouzeau, Trăite de stylistique appliquee au latin, Paris 1935. Trebue precizat totuşi că acest lingvist concepe stilistica în mod foarte larg, înglobând în ea şi stilistica lui Bally, dar şi pe aceea, mai veche, a filologilor clasici, apoi chestii de versificaţie, etc. 3.
Cercetări stilistice asupra limbii române, în sensul arătat până aici, nu avem. S’ar putea cita, cu titlu de curiozitate, voluminoasa lucrare a lui D. Caracostea, Expresivitatea limbii române, Bucureşti 1942, ale cărei preocupări sunt, principial vorbind, strict estetice. Este drept că autorul porneşte adesea deîa fapte lingvistice, încercând să îe interpreteze potrivit achiziţiilor din ultimul timp ale disciplinei noastre, pe care formal pare a le cunoaşte foarte bine, dar afirmaţiile sale au fost respinse de lingvişti 4. Numeroase fenomene de ordin stilistic sunt înregistrate şi analizate cu înţelegerea cuvenită de S. Puşcariu, Limba româna, voi. I, Bucureşti 1940, passim (mai ales în partea întâi).
După această introducere de natură teoretică, sa trecem la studiul fenomenelor stilistice româneşti, spre a ne da seama pe de o parte de modul cum se prezintă ele şi, implicit, de poziţia lor în raport cu vorbirea obiectivă, pe de alta de stările sufleteşti care le-au dat naştere. Gruparea lor o fac după domeniul căruia aparţin : fonetice5 6, morfologice, sintactice şi 1 e x i c a 1 e. Trebue să
1	Mai ales acest studiu al lui Sperber interesează aici, cum se poate vedea şi din prima parte a titlului.
2 Cf. şi broşura aceluiaşi autor, întitulată Spraclitheoretische Studieri, Jena 1933.
3 Alte amănunte privitoare la chestiile de resortul stilisticii se pot găsi în Introducerea citată, passim. Să se vadă şi Introduccion a la eslilistica românce por K. YOSSLKR, L. SPITZER y H. HATZFELD, Buenos Aiies 1932 (conţine traducerea următoarelor studii: « Forme gramaticale şi forme psihologice » de Vossler; « Interpretarea lingvistică operelor literare ■> de Spitzer si « Cercetarea stilistică în literaturile romanice » de Hatz-feld).
4	Cf. A. ROSETTI, Bulletin lingiiistique VI, p. 268 urm. şi VIII, p. 166 urm.; IDEM, Despre expresivitatea sunetelor vorbite sau dilema d-lui D. Caracostea, Bucureşti 1941 ;
EUGEN SeiDEL, Bull. lingu. X, p. 131 urm.
6 Constat ulterior (dintr’o recensie publicată în Ungarische Jahrbiicher XX, p. 334 urm.) că învăţatul maghiar B£LA ZOLNAI a publicat, subt titlul (tradus !) Wortstimmung und expressiver Lautwandel (Szeged 1939), o lucrare, destul de voluminoasă, unde tratează unele probleme asemănătoare cu cele discutate în capit. I al cărţii de faţă (şi anume: sunete expresive, onomatopei, eufonie, simbolism fonetic, repetiţie, accent, intonaţie, tempo, pauză).
INTRODUCERI-:
29
• arăt de pe acum că materialul prelucrat de mine nu este prea bogat, şi aceasta, fiindcă n’am intenţia (şi nimeni n’o poate avea) de a face inventarul tuturor sau măcar al celor mai multe particularităţi stilistice din limba noastră. Faptele invocate servesc mai mult ca exemplificare : ele au rostul să ilustreze principiile expuse mai sus şi sa ajute la înţelegerea proceselor psihologice care se petrec în conştiinţa subiectului vorbitor ori de câte ori situaţia este favorabilă pentru intervenţia afectului şi a fantaziei. De altfel discuţia din paginele precedente a arătat lămurit că mai cu seamă în acest domeniu nu poate fi vorba de o epuizare, fie şi aproximativă, a materialului lingvistic. Foarte des avem a face cu fenomene trecătoare, creaţii de moment, pe care nu le-a înregistrat nimeni. Şi mai des trebue să contăm cu simple virtualităţi, cu lucruri nerealizate încă, dar realizabile imediat ce condiţiile necesare pentru producerea faptelor stilistice există.
PARTEA I
FENOMENE FONETICE
CAP. I : MODIFICĂRI DE SUNETE
§ i. Împotriva ‘regulii5 conform căreia vocalele din silaba accentuată a unui cuvânt se păstrează neschimbate, vorbirea afectivă cunoaşte transformări vocalice şi în poziţie accentuată. Astfel adverbul interogativ cum? sună cam? într’o frază ca aceasta : Cum o greşi vreunul, ?iimic ! C o m ? Bagă-l în lagărul de concentrare ! (AL, 28 Martie 1937, 10, 2). Subiectul vorbitor este furios contra agitatorilor politici şi imaginează diverse soluţii pentru suprimarea agitaţiilor. Corn? se adresează delincventului prins în flagrant delict de propagandă subversivă şi pe care şi-l închipue prezent. Modificarea fonetică este produsul indignării, amestecată cu mirare, surprindere, etc., care-1 fac să ridice tonul, să vorbească mai tare şi, drept urmare firească, de natură oarecum fiziologică, să deschidă vocala, adică să pronunţe pe u cu organele articulatorii mai depărtate, ceea ce duce la transformarea lui în o. Atitudinea pur psihologică a vorbitorului seamănă cu a aceluia care, în condiţii similare, ar recurge la aud? Partenerul n’a spus nimic, ar putea totuşi să spuie, şi atunci i-o ia înainte, apostrofându-1 cu această întrebare, menită să înnăbuşe orice protest, orice explicaţie : ‘Ai zis ceva ? îndrăzneşti să negi ?, etc.5. Se zice tot aşa şi bon! în loc de bun!
Dela astfel de cazuri, unde lucrurile se petrec spontan, fără amestecul voinţei, formula şi-a lărgit întrebuinţarea, graţie efectelor pe care le poate produce. Aceasta dovedeşte că subiectele vorbitoare s’au sezisat, cu vremea, de valoarea ei stilistică şi, ca de atâtea ori în împrejurări identice, o utilizează i n t e n ţ i o-11 a t, spre a da o nuanţă glumeaţă celor ce vor să spuie. Parcă ar juca, faţă de ascultător, rolul procurorului, al comisarului sau al altui ofiţer public «în exerciţiul funcţiunii >>.
Surprinzătoare, faţă de normele fonetice ale limbii noastre, este şi prefacerea lui demon în dimon, când acest cuvânt devine metaforă cu sensul de ‘copil neastâmpărat5. Necazul mare al mamelor 1 contra copiilor neascultători trezeşte imaginea « celui rău », ca termen de comparaţie 2, poate, în subsidiar, şi ca un apel la puterea lui supranaturală 3. Dar teama, instinctivă, că invocarea acestei fiinţe primejdioase ar avea urmări grave, impune cu atât mai lesne o rezervă, fie şi numai formală,
Putem fi siguri că fenomenul s’a ivit în mediul familial si că mamele sunt creatorul lui. Până astăzi cuvântul apare mai cu seamă în gura lor.
- Cf. sinonimele drac, drac împeliţat (şi numai împeliţat), diavol (despre acesta, vezi mai. încolo).
3	Cum ar dovedi blestemele, atât de numeroase şi de răspândite, în care figurează ‘dracul'.
3
34
FENOMENE FONETICE
cu cât este în joc soarta propriului copil. Lupta dintre cele două sentimente diametral opuse provoacă schimbarea lui e în i.
Această explicaţie aminteşte bine de aceea care s’a dat frc. morblen /, parhleu /, germ. potztausend /, unde modificarea fonetică 'neregulată5 atinge numele lui Dumnezeu (frc. Dieu, germ. Gott, subt forma genet. Gottes), şi care se dă, de obicei, tuturor fenomenelor lingvistice cunoscute subt numele de t a b ii (sau interdicţii de vocabular). Ea are nevoie de o completare. Deosebirea dintre e şi î constă mai ales în gradul de deschidere a organelor articulatoare, relativ mare la primul, mică la al doilea. Urmează că un e pronunţat cu limba mai apropiată de palat se poate preface în i. Această condiţie se realizează fără voia noastră în momente de supărare, mânie, etc. aş zice stăpânită, adică temperată (de ‘situaţie5 : împrejurări exterioare, convenienţe sociale ş. a. sau de un imbold lăuntric). Este tocmai cazul mamelor care spun copiilor obraznici dimon în loc de demon L Că aşa stau lucrurile, probează şi varianta ghimen (v. mai departe).
Poate tot aici aparţine dă-te dracului! pentru du-te dracului! din vorbirea familiară, cu o nuanţă uşor ironică. Exprimă neîncrederea subiectului vorbitor în spusele partenerului. Diferă de du-te ... nu numai prin ă, ci şi prin intonaţie, care-i lipsită chiar de intensitatea obişnuită în vorbirea obiectivă, apoi printr?a lungire destul de sensibilă a lui d. Prefacerea u > â n’are nimic surprinzător în ea, mai ales dacă ne raportăm la cele constatate mai sus. De altfel putem admite, pentru a . . . ofensa mai puţin ‘legile5 fonetice, că u a devenit î (cu care seamănă în multe privinţe) şi apoi â (printr’o relaxare a organelor vocale). Totuşi mi se pare mai verosimilă explicaţia de ordin morfologic : du-te a fost înlocuit prin dă-te, după modelul formulei, atât de întrebuinţate, te dau (sau te-as da, mai des şi mai expresiv, da-te-aş) dracidui ! Subiectul vorbitor se . . . jenează să ‘trimeată5 la dracul pe partenerul care se laudă, exagerează, etc. şi, în consecinţă, îi cere să săvârşască el însuşi această . . . operaţie, ceea ce măreşte enorm efectul stilistic al construcţiei. Nu-i exclus să fi intervenit şi du-te dracului /, în sensul că a înlesnit apariţia formei reflexive : aşa dar o ccntaminaţie între du-te ... şi te dau . . . .1 2 Cf. şi dat dracului.
§ 2. Adj. sărac are o variantă sireac, care circulă, cu valoare ironică, în vorbirea ţăranilor şi a mahalagiilor. Sireacu /, de obicei urmat de el sau precedat de un nume personal, se spune despre un om care, deşi o duce bine, se plânge de necazuri, greutăţi, etc. Cu alte cuvinte, se prezintă drept ‘sărac5 (= nefericit), fără să fie, şi cine-i informat despre situaţia lui reală caută oarecum s5o împace cu cea aparentă, recurgând la această exclamaţie ironică, prin care se recunoaşte, dar numai formal şi parţial, dreptatea ‘săracului5. Deosebirea dintre cele două aspecte ale cuvântului nostru constă în prezenţa, la varianta stilistică, a diftongului ea, care nu se poate explica ‘regulat5 din a dela varianta obişnuită. Cât despre i (pentru
1	Fenomenul se va fi petrecut de mult. Sigur este că el se bucură de o foarte largă răspândire geografică şi are o frecvenţă neobişnuit de mare. Acest fapt poate duce la o ‘gramaticalizare* a lui, ceea ce se întâmplă prin unele locuri. Aşa se explică de ce se spune (la Tecuci, de pildă) şi demon copiilor neastâmpăraţi. Asta însemnează că între cele două variante ale cuvântului nostru nu se mai simte nicio deosebire semantică. De altfel, după cât ştiu, demon, indifeient de aspectu-i fcnetic, nu se întrebuinţează niciodată, în regiunea amintită, cu sensul lui propriu.
2	Pentru înţelegerea şi mai justă a fenomenului, să se compare du-te încolo! şi dă-te încolo /, absolut sinonime (al doilea, totuşi, ceva mai expresiv).
MODIFICĂRI DE SUNETE
35
â), este posibil ca el să continue tradiţia fonetică a etimonului slav (sirak)1. Nuanţele afective ale lui sireacu l sunt numeroase şi felurite. Deseori avem a face cu admiraţie sinceră (în care se amestecă şi puţină gelozie), mai des însă se exprimă o laudă ironică, deci un blam. De ex. : Apoi de ce scrie el, sireacul/, exclamă, satisfăcut, Nae Ipingescu, despre autorul articolului din « Vocea patriotului naţionale » ; Când vine vorba la unire, adunâ-i de unde nu-s l Ceilalţi, sireacii de dânşii, şi-au făcut mai cu chibzuinţă trebuşoarele (Luc 81).
După H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch, p. 1364, între sireac (cu variantele sereacy seleac, sileac) şi sărac n’ar exista nicio deosebire semantica, ambele întrebuinţându-se şi la propriu şi la figurat (ironic, adică). Dar niciunu! din citatele sale nu seamănă cu ale mele, ceea ce arată că Tiktin nu cunoştea uzul special al lui sireac, care, în exemple ca cele de mai sus, nu poate fi înlocuit prin sărac1 2. Afară de nuanţele deja menţionate, varianta afectivă are şi una dezmierdătoare (provocată, evident, de însemnarea etimologică a cuvântului: ‘biet, nefericit’), pe care a remarcat-o şi Tiktin, fără să separe însă nici de astă dată pe sireac de săracy dar mai ales A. Graur, Bull. lingu. IV, p. 110 urm. Acesta explică, atât p tr > l din sileac, etc., cât şi modificarea de înţeles cu ajutorul vorbirii copiilor 3. Totodată înregistrează prezenţa pron. pers. I în formula necunoscută mie : Ehehei, sireacu9 eu /, unde apare nuanţa laudativă, colorată totuşi glumeţ, la adresa vorbitorului însuşi.
Pentru intensificarea expresivităţii limba oferă, ca în atâtea alte cazuri, posibilitatea adăugirii unui sufix augmentativ, care conţine, în germene, la fel cu orice mijloc formativ similar, un sens peiorativ, gata să se desvolte, dacă nevoia afectivă cere. De ex.: Dar când ajunge pe la străjerul Ochilâ, el s ir e i c anul mi ţi-o vede şi dă de ştire lui Pâsârilă (Creangă), unde povestitorul îşi exprimă, cu acest derivat, admiraţia, nuanţată uşor ironic (din cauza făpturii ciudate a personajului), pentru eroul său, precum şi satisfacţia că, datorită lui, fata împăratului Roşu va putea fi, în sfârşit, prinsă4 * * * *.
§ 3. Adj. sărac se impune atenţiei noastre, în legătură cu modificările fonetice cauzate de afect, şi altfel. Vorbirea populară cunoaşte formula, devenită oarecum fixă, săracandmine, pe care o întrebuinţează oamenii ori de câte ori sunt impresionaţi de o veste, întâmplare, etc. neplăcută şi neaşteptată. La început de tot trebue să admitem că numai nenorocirile mari şi care loveau direct pe subiectele vorbitoare provocau o astfel de reacţiune verbală, asemănătoare cu un strigăt sau ţipăt de groază. Pe urmă uzul ei s’a întins, cum se întâmplă, de obicei, cu formulele care satisfac nevoile noastre afective. Dacă nenorocirea, fără să ne atingă personal,
1	Această ipoteză nu mi se pare acceptabilă, pentru motivul că varianta sărac este* cu siguranţă, mai veche decât sireac. O dovadă, indirectă, ne-o oferă amănuntul, foarte interesant, că chiar Moldovenii, care schimbă regulat pe i în î după s, pronunţă pe sireac aşa cum îl redăm în scris. Tot afectul cred că explică şi această abatere dela norma fonetică obişnuită.
2	Republicani toţi, săracii! al lui Conu Leonida confirmă punctul meu de vedere,
căci săracii are aici sensul lui obişnuit: eroul lui Caragiale, înspăimântat de «revo-
luţie », vrea să fugă la Ploieşti, unde-s republicani toţi cetăţenii, ‘săracii* (adică ‘bieţii
de ei, cât îs de buni, de miloşi, etc/, n u ‘ce viteji, curajoşi, etc. sunt’).	M;
8 Deja Tiktin invoca, pentru aspectul fonetic, «imitarea » de către părinţi şi adulţi,
în general, a limbajului copilăresc.
* Cf. şi Samănâ tătîne-său, sir ei c anul (tot din Creangă), unde atitudinea
sentimentală a vorbitorului este exact aceeaşi ca în citatul precedent.	..... ,
3*
FENOMENE FO NET lCE
3<î
este totuşi mare, ea încă ne impresionează puternic şi ne pune în situaţia omului care sufere şi trebue să-şi «strige » suferinţa. Foarte interesant din punct de vedere psihologic este faptul că, în loc să compătimim pe cel izbit de soartă, ne compătimim pe noi înşine. Căci asta însemnează săracandemine : ‘săracul de mine’. Nenorocirea e atât de grozavă, încât ne simţim şi noi ameninţaţi, adică nefericiţi, alături şi împreună cu cel lovit de ea.
O variantă, mai răspândită, a acestei sintagme afective este (ti)ăracandemine 1, cu s- prefăcut în h, cum s’ar părea la prima vedere. Explicaţia psiho-fiziologică a dat-o A. Graur, Bull. lingă. IV, p. 112 : « pour passer tout de suite â la plus forte intensite, on commence le cri en ouvrant brusquement la bouche, ce qui a pour effet de supprimer l’implosion, lorsqu’il s’agit d’une occlusive iniţiale, et d’elargir le canal buccal quand le mot commence par une spirante, qui devient aussi h ou zero ». Cred că trebue să ne oprim la alternativa a doua : s- a dispărut pur şi simplu, iar h- s’a născut ulterior, graţie, poate, tot afectului, deşi prezenţa iui se poate explica fără intervenţia ‘stilisticii’ (cf. haripă, harmăsar, hăla, etc., .alături de variantele, originare, fără h-). Nefiind vorba de s- > h-, urmează că exemplul nostru aparţine la § 2, unde se discută dispariţiile de sunete.
§ 4. Ca să nu revin, în paragraful despre accent, asupra lui săracandemine, socot nimerit să mă ocup tot aici şi de modificarea, profundă, pe care o sufere această formulă î n p r i v i n ţ a accentul u i. Dar mai întâiu s’o analizăm din punct de vedere sintactic. Graur, loc. cit. vede în prima parte a ei un derivat în -an al lui sărac, la fel cu Tiktin, care ţine să precizeze că şi . . . femeile spun săracan (în loc de sărac ana, inexistent) 1 2. Amândoi greşesc. Această sintagmă trebue descompusă în săraca (femin.) + mi 4- de 4- mine ; vrasăzică pronumele personal stă de două ori 3 * * * * 8, lucru firesc, dacă nu uităm că subiectul vorbitor este zguduit de emoţie, deoarece fiinţa lui se află în primejdie, etc., cu alte cuvinte, că simte nevoia să insiste (prin repetarea pronumelui) asupra persoanei sale. Din cauza lui de următor mi s’a redus la n (cf. îmi dai, pronunţat în dai, mai exact 7 dai).
Aşa dar sărac figurează subt forma-i feminină, nu subt cea masculină, indiferent de sexul subiectului vorbitor. Situaţia mi se pare clară : creatorul formulei a fost o femeie, şi tot femeile au răspândit-o. Cred că până astăzi mai ales, dacă nu exclusiv, ele o întrebuinţează, dat fiind că au o emotivitate mai mare şi o putere de inhibiţie mai redusă decât a bărbaţilor. O confirmare directă a acestei explicaţii ne-o dă « manuscrisul italian-român » din a doua jumătate a sec. XVIII, care traduce pe saracan de mine prin ‘povera rne’ (vezi Studii italiene II, p. 134). De altfel, dacă pornim deîa sărăcan, de ce lipseşte articolul definit, când absolut
1	Şi (h)aracan. . . (a a subt influenţa lui a din cele dcuă silabe următoare). Iată un citat: Ar ac an de mine, mătuşă Axinie, cum de-ţi vine oare să vorbeşti ? se răsuci împunsă Profira lui Alecu Faraon (1907 II, p. 184).
2	Inexistent ca atare este, cred, şi masculinul însuşi. Nimeni nu spune despre un
om sărac, nenorocit, etc. săracan (ar trebui, de altfel, sărăcan, cel puţin în vorbirea
muntenească, unde â, provenit din a neaccentuat, se păstrează bine). Nici n’ar putea
spune, din cauză că -an, sufix augmentaţi v, nu se împacă cu noţiunea în discuţie, care-i ‘puţină’, ‘neînsemnată’ prin natura ei. Cf., dimpotrivă, bogătan, cunoscut prin
Ardeal. TlKTiN citează din Opincaru lui Jipescu la opinca sărăcana, care trebue însă
interpretat la fel cu sireicanul lui Creangă.
8 Cf. vai de mine şi de mine!
MODIFICĂRI DE SUNETE
37
toate formulele similare conţin un adjectiv 1 articulat (bietul, nenorocitul, ticălosul1 2, ctc.	mz/ze J ?
Dar să revenim la chestia accentului. Din pricina afectului, (s)ăracandemine are trei silabe accentuate în loc de două : afară de ra şi mi (aceasta poartă un accent secundar, adică mai slab), se accentuiază şi (s)â-, aşa dar prima silabă (v. mai departe, capit. IV). Faptul a fost remarcat de Graur, loc. cit., p. 12 : « . . . j’ai Timpression que cet h est inspiratoire, il s’expliquerait, par consequent, par lc fait que, sous le coup de la surprise, on inspire bruyamment l’air qui serviră au cri. Cela explique egalement le semblant d’accent sur la premiere syllabe. Mais il peut y avo ir autre chose : le deplacement de l’accent vers Finitiale, dans Ies mots cries, se rencontre dans d’autres cas ; je ren voie ă mon articîe deja cite, ou l’on trouvera des exemples comme Noroc pour Noroc ».
Cum vedem, Graur nu-i tocmai sigur că prima silabă a lui (s)ăracan . . are un accent propriu zis, iar când înclină să-i admită existenţa, vorbeşte de o « deplasare » spre începutul cuvântului. Aceasta ar însemna că în locul lui -ra-se accentuiază ($)^-. De fapt, amândouă sunt accentuate, prima chiar mai puternic decât a doua (de aici impresia, falsă, că aceasta n’ar mai avea accentu-i originar). Iată dovezi. Foarte des se spune numai (s)ăra /, cu ă accentuat şi prelungit 3 : Ă -ra ! da ce stai de vorbeşti, jupâne Strul ? ; S ă-r a! mâi Chirie ă, ce spui tu ? (Creangă). Ar fi posibile astfel de modificări4, dacă n’ar exista un accent, şi încă puternic (de natură afectivă, se înţelege), pe silaba iniţială ? Că vechiul accent se păstrează, rezultă şi din menţinerea ca a (neprefăcut în ă, cum ar fi trebuit, dacă n’ar mai fi fost accentuat) a vocalei din silaba a doua. De altfel Tiktin redă toate variantele formulei noastre, şi pretutindeni notează cu " această silabă (spre deosebire de prima, pe care o prevede cu ', de unde urmează că şi el, întocmai ca Graur, consideră accentul originar mai puternic decât cel nou) 5. Deosebirea de intensitate dintre ambele silabe este, pentru mine, atât de vizibilă în favoarea celei iniţiale, încât ea îmi explică existenţa variantei ărăcandemine, pe care n’o înregistrează nici Tiktin, nici Graur, dar am auzit-o eu în sudul Moldovei, unde se bucură de o largă circulaţie : din cauză că ă- este foarte puternic accentuat, accentul silabei imediat următoare slăbeşte până la ultima limită, care permite prefacerea în â a lui a, ca şi cum acesta n’ar fi deloc accentuat. In schimb, şi
1	De fapt, un adjectiv cu valoare substantivală, care justifică prezenţa articolului .
2	Dicţionarul Academiei, s. v. înde, citează, între altele, pe ticăloasa yn de mine şi nenorocita V/ de mine, două sinonime, aproximative (afective), ale lui săracan de mine, ambele cu adjectivul substantivat la feminin. Cred că nu-i vorba de o simplă întâmplare. Faptul probează şi el, indirect, că avem a face cu formule utilizate mai cu seamă de femei. Cât despre -nde-, autorii dicţionarului menţionat îl consideră identic cu prep. înde < în 4- de, fără să arate (nici n’ar fi avut cum 1) modificarea funcţională, de natură « expresivă '>, a acestei particule sintactice.
3	Aceste două particularităţi se condiţionează reciproc (v. mai departe, capit. IV).
4	Ele apar, de obicei, în momente de emoţie mai uşoară, când subiectul vorbitor nu se simte ameninţat, primejduit, etc. In exemplele date avem a face cu diverse nuanţe de mirare. Deseori caracterul afectiv al lui âra! este foarte atenuat. Aşa se explică de ce tinde oarecum să se gramaticalizeze, soartă care, în principiu, este rezervată tuturor creaţiilor afective.
5	Tocmai existenţa unui accent (indiferent de tăria lui) pe - ra - ar fi trebuit să dea de gândit acestor doi lingvişti: dacă pornim dela sărăcan (derivatul lui sărac), cum se explică accentuarea sărăcan... (şi, ceea ce am remarcat deja mai sus, trecerea lui - ră - la - ra -) ?
38
FENOMENE FONETICE
pentru acelaşi motiv, ^capătă un, accent secundar silaba a treia, astfel ca întreaga formulă are aspectul ârăcdndemine, conform ritmului limbii noastre, care cere ca între două silabe accentuate să avem una neaccentuată, şi invers.
§ 5. Nu numai vocalele1 se modifică, împotriva normelor fonetice, subt impulsul afectului. Dacă lăsăm la o parte pe sâracan . . . devenit hărncan . . care, după cum am arătat (p. 36), nu poate fi privit ca un exemplu de s > h, avem cazul, iarăşi amintit, din fugă, al lui etimon, pronunţat prin unele locuri ghimon sau, poate, numai d'imon. Se înţelege că nu-i vorba de fenomenul bine cunoscut şi devenit ‘regulă’ în unele ţinuturi de peste munţi, ci de o modificare fonetică specială, a cărei cauză este afectul. Am explicat pe e > i, invocând necazul şi mânia subiectului vorbitor. Aceeaşi stare sufletească face ca organele articulatoare să se apropie şi mai mult 1 2, aşa că partea anterioară a limbii se lipeşte de palatul tare, acolo unde se pronunţă L Urinarea este înmuierea lui d, iar apoi, printr’o deplasare a articulaţiei, prefacerea lui în g. Acest fenomen, sporadic şi cam neclar în cazul lui dimon, este un fapt sigur şi general la sinonimul diavol, care, când se întrebuinţează metaforic, sună pretutindeni ghiavol. Explicaţia psiho-fiziologică este aceeaşi. In consecinţă, nu mă mai opresc asupra ei. Ne-am putea întreba numai, dece ghiavol s’a generalizat, pe când ghimon se întâlneşte unde şi unde. Cine face să intervie ideea de tabu în această chestie (v. mai sus, p. 34) ar răspunde, probabil, că dimon se deosebeşte suficient de demon, pentru ca subiectului vorbitor să i se pară a i t cuvânt (şi astfel să se înlăture primejdia pe care o implică invocarea unei forţe supranaturale) şi, prin urmare, nu-i absolut necesară schimbarea lui â în g. La diavol, singura posibilitate de diferenţiere fonetică este tocmai această transformare a consoanei iniţiale. Se poate da însă şi alt răspuns, mai aproape de realitate : î provoacă înmuierea lui d şi apoi, ca o consecinţă inevitabilă, prefacerea lui în g mai uşor decât i. Afară de asta, subiectul vorbitor simte, cred, nevoia, de ordin strict intelectual, să pronunţe foarte închis pe i, pentru a evita confuzia lui ta cu ea 3 *.
§ 6. Pe lângă modificările fonetice de felul celor discutate până aici şi care se produc spontan, fără amestecul voinţei subiectului vorbitor, există altele, deosebite de acestea în ce priveşte originea şi natura, dar asemănătoare din punctul de vedere al utilizării lor în vorbire. Voiu înregistra câteva, arătând la fiecare particularităţile caracteristice.
Adv. bine sună adesea, în vorbirea familiară, bene, aşa dar cu i accentuat > e, care nu se poate explica fonetic. Fenomenul presupune o articulare a lui i cu organele oarecum relaxate, ca atunci când dăm un răspuns în silă, fără convingere, sau neglijent, dintr’un fel de lene, care arată că nu participăm cu tot sufletul la ce spunem. Relaxarea aceasta face ca i să se pronunţe foarte deschis şi să se confunde, deci, cu e. Să ne închipuim că suntem întrebaţi de un prieten despre sănătate, afaceri, etc. şi avem impresia că întrebarea este o simplă formalitate, ceva de prisos,
1 încă un exemplu interesant de prefacere vocalică împotriva ‘legilor fonetice5; etel pentru uite, cu nuanţă ironică (în vorbirea celui care nu spune el însuşi aşa, probabil din cauza originii periferice). De pildă: — Mă, tu eşti?. . . E t e la el!. . . Mă, mînca-te-ar neică l... (Vr, 11 Iulie 1943, p. 12). Se zice şi etete l = uită-te! Avem, probabil, o contaminaţie între uite(-te) şi iată, sau, poate, ete reprezintă pe iote din ia uite,
2	Să se compare ‘strângerea’ dinţilor, eventual ‘scrâşnirea’ lor, când, din tot felul de cauze, nu putem da curs liber, prin vorbe, mâniei sau furiei care ne stăpâneşte.
3	Amănunte, precum şi fapte paralele din alte limbi poate găsi cetitorul în arti-
colul meu Demon din Dacoromania VII, p. 140 urm.
MODIFICĂRI DE SUNETE
39
etc. Răspunsul nostru se va conformi, printr’un act de voinţă, ambianţei morale create de atitudinea partenerului, va fi, adică, şi el o simplă formulă de politeţă, dar prezentată în aşa mod, în cât să exprime aceeaşi lipsă de interes, de participare sufletească,la fel cu întrebarea însăşi. Şi cum răspunsul cerut de convenienţele sociale este, de obicei, bine, vom pronunţa acest cuvânt, potrivit celor spuse aici, bene. Mai interesant pentru discuţia noastră este că această variantă s’a răspândit în anumite cercuri orăşeneşti cu un sens totdeauna glumeţ, produs tot al voinţei şi urmărind să creeze o atmosferă de bună dispoziţie, de intimitate 1. Foarte des se zice bene mersi, tocmai cu intenţia (ironică!) de a conserva nemodificată formula stereotipă (bine mersi), care, de mult ce se întrebuinţează, a ajuns să nu mai spuie nimic.
Şi mai vizibilă apare intervenţia voinţei, cu acelaşi scop de a provoca râsul, Ia pronunţarea aproximativ . . . englezească a subst. plugar, ca nume al celor mai ieftine ţigări româneşti. Ironia este provocată aici de contrastul dintre calitatea foarte inferioară a tutunului şi aerul mai mult decât distins al etichetei, care aminteşte cunoscătorilor că produsele englezeşti sunt, în acest domeniu, superioare tuturora. Am auzit eu însumi, printre Ieşeni, şi nu numai odată, pronunţarea plogâr, pe care apoi am găsit-o şi în limba scrisă : Tutunul pământiu al ţigării avea un miros aspru şi iute, ca de ţărână. Nu degeaba îi spunea « Plugar » sau « P l e u-g h e r », după fantezista pronunţare a lui Sandi, ironică parodiere2 a aristocraticelor « Chesterfield », de odinioară (VR, Aug. 1938, p. 47).
§ 7. Altădată se recurge, iarăşi voit, la aspectul fonetic învechit, adică d e-m o d a t 3, al unor cuvinte, cu scopul de a ironiza noţiunile respective şi pe cei care mai ţin la ele. De obicei avem a face cu neologisme, introduse la noi din limbi şi în epoci diferite, fapt care explică pe de o parte deosebirea de pronunţare, pe de alta vrâsta mai mare a unuia din cele două aspecte. Procedeul aparţine, în general, limbii literare, fiind utilizat din belşug, de către scriitorii satirici şi umorişti. dar, subt influenţa acestora, el ne întâmpină şi în vorbirea multor oameni culţi. Iată câteva exemple de acest fel din opera lui Caragiale : ţivileşte, soţietate, cestiuni, finanţiară, reghistrat, ţilindru, canţilerie 4, har aht er, etc. Cf. şi următorul pasaj din Ci, p. 23 : Franţuzul veni în pas gimnastic cu cele două silfide şi făcu obişnuitul ţeremonial cu o deosebită solemnitate.
Foarte numeroase, tot la Caragiale, dar şi la alţi autori, sunt neologismele modificate din ignoranţă, adică din incapacitatea subiectelor vorbitoareFIelT’şTIe însuşi subt forma lor corectă. Ele au rostul să caracterizeze şi din puncc de vedere lingvistic personajele respective, care, prin tot ce fac şi spun, sunt ridicule, deci vrednice de dispreţ. Marea majoritate a acestor cuvinte au ori au avut o existenţă reală. Aşa se face că le întâlnim, cu exact aceeaşi înfăţişare, la mai mulţi scriitori. Destule sunt însă creaţii proprii, conforme, în general, cu spiritul limbii noastre, aşa cum se manifestă el în cazurile cu adevărat existente. Caragiale s’a distins * *
1 Nu poate fi vorba de o imitare a ital. bene, cum ar fi ispitit cineva să creadă, graţie identităţii fonetice desăvârşite. Un argument, indirect, dar puternic, împotriva unei astfel de ipoteze ne oferă frc. bien, care, în formula eh, bien, atât de frecventă în vorbirea familiară, pierde pe i, ceea ce se explică la fel cu rom. bine > bene.
*	Aceste cuvinte sunt subliniate de mine, fiindcă ne dau ‘cheia’ modificării aici în discuţie. Ele arată totodată că ironia loveşte pe cei care, în momente de. . . belşug bănesc, fac un lux exagerat chiar şi cu ţigările, pentru ca după aceea să ajungă la. . . Plugar !
*	De aici nuanţa comică.
*	II citez aici pentru ţ în locul lui 6.
40
FE N OME NE FON ETICE
printr’o intuiţie nu numai subtilă, ci şi foarte justă, în imitarea a ceea ce s'ai putea numi ‘legile fonetice* româneşti, acolo unde a purces la ‘stâlcirea’ .neologismelor întrebuinţate de eroii comediilor şi schiţelor lui1. Multe au devenit: un fel de bun lingvistic comun, căci au intrat în vorbirea oamenilor de cultură, care le invoacă la tot pasul. Mai cu seamă acest aspect al problemei interesează discuţia noastră şi motivează, deci, luarea ei în consideraţie.
Dau lista mai mult ori mai puţin completă a exemplelor găsite în comediile lui principale : bampir, famelic, remuneraţie, catrindalâ, foncţie, fotei, docoment, nifilist, ser of ido şi (la datorie), naturel, depandă, susp undaţi, cioclopedicâ, andresă, andrisant, enfluanseze, enteres, stabilament, bagabont, ambiţ 1 2 3, prezanţi, muşin, pasion, cumbate, costituţiune, viritabil, ezirciţ, cremenal, isplic, santimuri, corn-promentez, catindat (şi catindez), itidenţie, (^w) examplu, asenţie, vitrion, grandirop, particuler, intrigatoriu, volintir, [cerneala) violentă, bagadel, (/gg£ murături, fandaxie, iluzii (pentru aluzii). Să se adauge : atistament, agalizată, antilerie, filopseră, ambiţ, fixonomie, asenţie (Br-Y).
§ 8. In această listă figurează cuvinte care, din punct de vedere pur lingvistic, nu pot fi interpretate în acelaşi chip. Dar amănuntul nu interesează. Efectul produs asupra cetitorului şi al ascultătorului este pretutindeni identic. Printre ele avem câteva etimologii populare: modificări fonetice produse subt influenţa unui cuvânt., de obicei vechiu (sau mai vechiu, mai răspândit şi, deci, mai cunoscut), cu care seamănă foarte bine ca sunete neologismul şi cu care acesta ajunge să se confunde (scrofulos, murături, etc.). Dacă mă opresc în special asupra lor, este din cauză că fenomenul apare şi la alţi scriitori, care nu-1 utilizează totdeauna cu intenţii satirice. Observaţia este valabilă şi pentru alte exemple de felul celor înregistrate mai sus, ceea ce dovedeşte că nu numai aspectul cuvântului, ci şi situaţia, atmosfera generală a povestirii, contribue la producerea efectelor stilistice. Cu etimologia populară merge contaminaţia: două cuvinte, asemănătoare ori nu, se combină, pentru a da naştere unuia nou. Fenomenul se produce şi involuntar, dar şi cu voinţă. Iată câteva cazuri, găsite la Creangă : nepur cel < nepot + purcel (He, he /, bine-ai venit, n epur c ele /) ; Dumnezeu să-l i epur e !z \ fur lua < fura + lua [mai fiecare tovarăş al meu fur lua s e câte ceva) ; mârşavă = mar sandă [dar de când au luat « m âr ş a v e l e de modă » 4 locul gospodinelor românce . . .). Cf. şi berbeteag ‘ameţit de băutură’, pe care Dicţionarul Academiei, s. v. beteag, îl consideră ca o contaminaţie, tot glumeaţă, fireşte, a lui beteag ‘bolnav’cu We (= ‘băutură în general’?), apoi (eştifoarte) animabil pentru amabil, fur găsi < fura + ş. a.
1	Predecesorul său, Alecsandri, a reuşit şi în această privinţă mai puţin decât: autorul « Scrisorii pierdute ».
2	Apare şi la Br-V, apoi la numeroşi scriitori umorişti (totdeauna în gura oamenilor inculţi).
3	Subt raportul strict formal, s’ar părea că n’avem a face cu o contaminaţie:: ierte a fost înlocuit prin iepure, ceea ce, pentru cine nu-i deprins cu procese lingvistice de acest fel, ar putea da impresia unei etimologii populare (cf. scrofulos, care a luat locul lui scrupulos, tot aşa murături pentru moratoriu). Trebue ţinut seamă de conştiinţa subiectului vorbitor, şi este sigur că acesta simte în silaba iniţială a lui iepure pe ie din ierte (datorită, evident, sensului întregii formule). Unii editori ai lui Creangă afirmă că iepure stă pentru apere şi că explicaţia acestui <'joc grosolan de cuvinte > a dat-o chiar povestitorul.
4	Pus în ghilemete de Creangă însuşi, ca să înlesnească cetitorului înţelegerea acestei sintagme.
CAP. II: DISPARIŢII DE SUNETE
§ i. In condiţii psihologice asemănătoare cu cele descrise până aici sunetele pot să şi dispară, iarăşi contra ‘normelor’ fonetice. Astfel imprecaţia bate-te-ar Dumnezeu ! apare des subt aspectul yate-te-ar . . cu b căzut în mod ‘neregulat’. Explicaţia dată mai sus (p. 36) pentru arac an . , . < săracan ... se potriveşte şi aici, unde am putea invoca, în subsidiar, drept cauză psihologică, şi şovăirea subiectului vorbitor între mânie, provocată de purtarea celui blestemat, şi dragoste (în ipoteza, foarte frecventă, că obiectul blestemului este un membru al familiei, de obicei un copil). Ca atâtea alte formule, devenite, prin forţa lucrurilor, şabloane, şi aceasta apare în tot felul de împrejurări, unele foarte deosebite de cele iniţiale. Aşa se explică, de pildă, prezenţa subst. noroc (în locul lui Dumnezeu sau al lui foc, boală, etc.) : ’ată-te norocul (să te bată) /, care arată că sensul peiorativ al verbului s’a şters cu desăvârşire. Acest fapt a înlesnit răspândirea formei fără b-y deci atenuarea intenţiilor răzbunătoare, şi acolo unde substantivul n’are o semnificaţie favorabilă sau măcar inofensivă, de ex. în ’atâ-te pustia ! Odată început, procesul de slăbire a înţelesului originar maliţios a continuat să se adâncească, ajungând, din punct de vedere fonetic, la o amputare şi mai serioasă a verbului, prin dispariţia întregii silabe iniţiale, ceea ce-1 face aproape de nerecunoscut :
’ T â - v â puşti a, privighetori\ să vă bată, că ştiu că vă drâgostiţi bine ! (Creangă).
Cu Ya)tă-te . . . merge, mai ales formal, zice că, devenit ’ice-că şi apoi ’ci-că. Subt acest ultim aspect s’a gramaticalizat în aşa măsură, încât ne vine greu să admitem că ar fi produsul afectului şi mai greu încă să dovedim o atare ipoteză. Trebue să pornim dela emoţia unui subiect vorbitor care raportează vorbele ameninţătoare sau deznădăjduite ale cuiva: zguduit de cele auzite (şi văzute!), ‘înghite4 sunetele iniţiale (cum îşi înghite, în împrejurări similare, suspinele ori lacrimile).
§ 2. Mai apropiat, ca situaţie exterioară şi moment psihologic, de y ată-te . . . este ’oamne fereşte ! (adesea cu o aspiraţie foarte perceptibilă: hoamne . . .) pentru Doamne fereşte /, extrem de răspândit mai ales în vorbirea femeilor simple şi de o anumită vrâstă T. Formula a devenit o adevărată exclamaţie, care n’are totdeauna semnificaţie stilistică propriu zisa. Eu am auzit-o adesea la oameni care parcă se trezeau din somn, adică dintr’o reverie, deci nestăpâni cum trebue pe mijloacele lor de exprimare lingvistică. In acest sens pledează fenomenul similar ’ai ’ine < mai
! Judecând după impresiile şi reminiscenţele mele, destul de depărtate în timp.
42
FENOMENE FONETICE
bine din următorul citat: Şi iar, după o pauza, mai lungă c ă s c ân dl: — ’ a i ’ i n e luai în arendă o moşie de-a Academiei. . . (Br-V, p. io).
Nevoia de a ‘înghiţi’ sunetele iniţiale, cauzată de o respiraţie neregulată, pare a fi intervenit şi în căderea lui a- din atâta mare !: Şi el, cât era de ostenit, ne prindea câte pe unul, ca la « baba-oarba », ne ridica în grindă, zicând: «'tâta mare!» şi ne săruta pe fiecare (Creangă). Cine a săvârşit el însuşi această mişcare ştie că pe a- din atâta nu-1 pronunţăm, cel puţin nu-1 pronunţăm în mod perceptibil pentru alţii, căci descompunem oarecum cuvântul în două părţi, corespunzătoare celor două părţi ale mişcării, una de aplecare (ca să putem apuca copilul cu manile), scurtă şi uşor de executat, alta de ridicare, cu copilul în mâni, care durează şi oboseşte. Primei, neînsemnată în comparaţie cu a doua, îi corespunde silaba iniţială (un singur sunet!) a lui atâta, celeilalte, restul (urmat de adj. mare), Situaţia seamănă foarte bine cu aceea a oamenilor care ridică o greutate : ca să se îndemne şi totodată să-şi coordoneze gesturile, ei strigă (h)ărup, pronunţat (h)â (acesta foarte încet, adesea nici nu se aude) şi, după o pauză destul de lungă, rup. In cazul lui ’tâta mare ! a intervenit, cu siguranţă, şi intenţia de a imita vorbirea copiilor, care, indiferent cum, ‘stâlcesc’ cuvintele (şi ’tâta pentru atâta reprezintă o asemenea ‘stâlcire’).
§ 3. Deosebit de cazurile acestea, prin poziţia medială a sunetului dispărut, este ciste pentru cinste : Gică-l mai înghionteşte odată, cu ’nţeles : — Fac, io, ci st e...1 2 şi amândoi intră în prăvălie (RB-R, p. 123). Dacă, după cum cred, nu-i vorba de o modificare fonetică afectivă la origine, se impune să plecăm dela sensul propriu al substantivului, poate, mai degrabă, dela adj. cinstit. Când insistăm asupra semnificaţiei lui morale, ca să convingem pe partenerul neîncrezător despre cinstea noastră sau a unui prietin, ‘apăsam’, fără să vrem şi chiar fără să ne dăm seama, pe începutul cuvântului 3. Urmarea este ori poate fi dispariţia lui n (de fapt, dispariţia nazalităţii lui i din prima silabă, căci prezenţa lui 11 se reduce, în asemenea cazuri, la simpla nazalizare a vocalei precedente).
§ 4. Alături de căderea unor sunete izolate întâlnim dispariţii de silabe întregi, fie iniţiale (ca în cazul lui 'tă-mă . . .), fie din interiorul cuvintelor. Hotărîtoare este, de cele mai multe ori, poziţia accentului : silabele accentuate rezistă mai bine decât cele neaccentuate. Această constatare corespunde normelor limbajului obiectiv şi, în consecinţă, ar fi un indiciu că n’avem a face cu modificări produse de afect, care trece peste tot ce însemnează ori poate însemna ‘regulă’. Să vedem mai întâiu faptele.
Subst. cocon, cocoană pierd, în vorbirea familiară, prima silabă. Fenomenul se va fi produs în condiţii favorabile din punct de vedere fonetic, şi anume la vocativul acestor substantive urmate de un nume de botez : cocoane Ion /, cocoană Mărie ! Accentul principal al sintagmei stă pe nume şi este foarte puternic, din cauză că elementul deosebitor dela un caz la altul îl constitue tocmai numele, nu titulatura, aceeaşi totdeauna. Afară de asta, când strigăm pe cineva care se
1	Subliniat de mine.
2	Subliniat de autor, ceea ce arată că pronunţarea e reală şi aparţine eroului’ (personaj dela periferie).
3	Observăm (şi vom observa mereu) că, de obicei, partea iniţială a cuvintelor şi a formulelor este supusă modificărilor provocate de afect. Lucru firesc, deoarece forţa emoţiei atinge maximum în momentul când, subt imperiul ei, începem a vorbi, a o exprima lingvistic.
DISPARIŢII DE SUNETE
43
găseşte la oarecare depărtare, îi spunem numele tare, de teamă că nu ne aude. Urmează că pe cocoane, etc., deja slab accentuat din cauza rolului sintactic secundar, îl pronunţăm şi mai slab, conform principiului compensaţiei, care lucrează şi în domeniul vorbirii umane. Dispariţia lui co- este uşurată de numeroşi factori: la cei arătaţi chiar acum se adaugă lipsa accentului (căci, indiferent de poziţia lor în frază, aceste cuvinte se accentuează totdeauna pe silaba penultimă) şi asemănarea de sunete, care merge aproape până la identitate, cu silaba următoare. Acest din urmă amănunt dă naştere întrebării, dacă dispariţia lui co- s’a produs dintr’odată ori a trecut prin faza intermediară ccoane, aşadar cu căderea prealabilă a lui o. Ipoteza a doua găseşte sprijin în pronunţarea cu c lung (cc)y care se întâlneşte adesea, precum şi în paralela mmâligă (popular, alături de mâligă, pentru mămăliga). Indiferent de explicaţie, fapt este că astăzi toţi Românii care spun ori aud pe alţii spunând coane, coană văd în aceste cuvinte aspectele, amputate de silaba iniţială, ale lui cocoane, cocoană. (Sa se compare şi naş < nănaş.)
Del a vocativ fenomenul s’a întins la nominativ şi acuzativ (eonii Ion, coana Maria), apoi la genetiv şi dativ, care s’au adaptat cu atât mai uşor la noua situaţie, cu cât ele se formează cu -lui antepus (asta la masculin 1 : (a) Ini corni Ion), nu postpus, ca de obicei, ceea ce se datoreşte sentimentului că întreaga sintagmă este un nume propriu * 2.
§ 5. Poate fi vorba de afect propriu zis într’un caz ca acesta? Dacă socotim ‘chemările’, ‘strigările’ ş. a. drept manifestări ale unor stări sufleteşti afective, şi trebue să le considerăm astfel, cel puţin în anumite condiţii, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Mai este însă ceva. Formula caracterizează limbajul familiar, care implică legături de prietenie, adesea de rudenie mai depărtată, între conlo-cutori. împrejurarea că, de multă vreme, ea s’a răspândit şi s’a banalizat nu prezintă importanţă pentru discuţia noastră. Dar chiar astăzi, în mod normal, utilizarea ei între oameni de condiţie socială egală presupune existenţa unor relaţii la baza cărora stă dragostea, amestecată cu respect (când îi desparte o diferenţă de vrâstă) 3. Iar daca avem în vedere pe servitori, cerşetori, etc., care o întrebuinţează regulat (mai ales în Moldova), încă nu putem elimina afectul : ataşament faţă de stăpâni la urni, dorinţa de a înduioşa la alţii. De altfel ne putem întreba, în ce mediu s’a ivit fenomenul nostru: nu cumva oamenii de serviciu şi ţăranii sunt iniţiatorii lui ? Chestia e prea complicată, din cauza numeroaselor înţelesuri ale lui cocon, care îngreuiază şi stabilirea unei etimologii sigure 4. Afară de asta, ea nu interesează direct discuţia de faţă.
Răspândirea lui conu, etc. s’a făcut şi în alt sens. Nu numai ca anexă a unui nume personal, ci şi singure aceste cuvinte apar ‘scurtate’ (de astădată exclusiv la vocativ). De asemenea au influenţat ele asupra derivatelor : conaş, ■conâşel (pentru coconâsel, în gura Ţiganilor şi a cerşetorilor), coniţă. Cf. şi coana
Poate şi la feminin: cine zice (a) lui Maria, şi sunt destui care zic aşa, n’au cum
să se ferească de (a) lui coana Maria.
2 Şi acest fapt trebue să fi contribuit la ‘scurtarea* fonetică a cuvintelor noastre.
4	Un exemplu elocvent este următorul. Lui Mihail Sadoveanu scriitorii ieşeni dela « Viaţa romînească » (fraţii Teodoreanu, Demostene Botez, Topârceanu) îi spuneau (cei care trăiesc îi spun, de sigur, şi astăzi) coane (şi conu) Mihai. Deosebirea, de natură afectivă, dintre această formulă şi Domnul(e) Sadoveanu sare în ochi.
* Vezi Dicţionarul Academiei, s. v.
PENOMENK FONETICE
44 '
mare ‘bunica' (în. vorbirea oamenilor de serviciu, dar acceptat şi de stăpâni)1. Nuanţa semantică predominantă este, pretutindeni, ‘familiaritatea’ (în sens foarte larg şi foarte vag), cum dovedesc atâtea opere literare cu subiecte din viaţa ţărănească şi dintr’un anumit mediu orăşenesc 1 2 *.
Exact la fel se prezintă lucrurile, în toate privinţele, la sinonimul moldovenesc al lui cocoană: duducă, > ducă (ascult porunca duc ăi Ghi zel a, 11)07 » H,
P- 36)-
§ 6. Alte cuvinte, aparţinând la aceeaşi sferă de acţiune, diferă de precedentele numai prin poziţia accentului, care nu împiedecă totuşi producerea fenomenului în condiţii absolut identice : nenea (Gheorghe) > nea şi lelea (Ioana) > lea, existente, după cât ştiu, numai în graiurile populare 3 munteneşti. Faptul că de astădată a dispărut silaba accentuată probează că accentul ei a fost foarte slab, şi aceasta, din cauza accentului puternic al numelui următor, cum am susţinut în discuţia privitoare la eonii, etc. El confirmă însă şi altă constatare, aceea că începutul cuvintelor de acest fel, indiferent dacă poartă ori nu accent, este mai expus dispariţiei, conform principiului, iarăşi enunţat, că afectul are mai mare vigoare în momentul când emitem, subt imperiul lui, primele sunete.
Nea şi lea prezintă interes şi din alte puncte de vedere. La conu < coconii ne-am întrebat, dacă silaba iniţială a căzut dintr’odată sau treptat. Aici o asemenea întrebare nu-i posibilă, fiindcă ne- este accentuat, şi, oricât de slab ar fi accentul,. e nu putea dispărea singur, ci numai împreună cu consoana precedentă. Am avea o haplologie: din două silabe consecutive identice dispare una, care-i simţită ca fiind de prisos 4. Finala -a ne trimete la nominativ : nenea Gheorghe, lelea Ioana, nu la vocativ, cum am admis pentru conu, coana. Aceste două fapte pot zdruncina explicaţia dată acolo în ce priveşte amănuntele corespunzătoare. Dar nu cred că este cazul. Din moment ce lingvistica nouă a acceptat ideea că fiecare cuvânt are istoria lui şi că, deci, fiecărui cuvânt trebue să-i aplicăm normele proprii de evoluţie, cu atât mai mult se impune respectarea acestui principiu în domeniul stilisticii, unde fenomenele sunt, într’un anumit sens, unice 5.
§ 7. Deoarece suntem la titulaturi, se cuvine sa mă ocup acum de sinonimul ‘solemn5 al lui cocon, adică de domn. Urmat de un nume propriu, acest cuvânt se reduce la dom sau don (după natura sunetului dela începutul numelui următor) : Dom Popescu, Don Vasilescu. Mai frecventă şi mai izbitoare pare această ‘scurtare5 cu nume de profesiuni după ea : dom profesor, don căpitan, etc. în loc de domnul. . . sau domnule . . . Situaţia seamănă cu a lui conu. Singura
1	Iată un citat interesant: Adineaori doar spunea că se duce la c oniţ a A. li c e, acum zice că se duce la c o a n a. m are. . . (sunt reflecţiile unei servitoare) (VR, Febr.-Martie 1936, p. 40).
2	Conaşii este titlul unui roman (moldovenesc !) de Gh. Brăescu.
a Aşa se explică nuanţa ironică pe care o pot ele avea (mai ales primul) în anumite împrejurări. Cf., de pildă, să vorbească şi nea Ion, că şi el îi om, unde ironia vine însă şi dela Ion, depreciat ca nume de botez, din pricina prea marii răspândiri (cum arată şi formula «întreagă »> nenea Ion).
4	Să se compare căreazâ < căcărează, unde vor fi intervenit şi consideraţii eufemistice, apoi măligă < mămăligă, n. top. Hurezul (Vâlcea) din mai vechiul, atestat,. Huhurezul.
5	In vorbirea populară din sudul Moldovei (Tecuci) lui nea şi lea îi corespund bâta < bădiţa şi leita < leliţa., cu dispariţia lui i accentuat (la primul lipseşte întreaga silabă: -di-, dar este sigur că întâiu a căzut numai /, iar d s’a asimilat la
ţ următor, pierzându-se în acesta).
DISPARIŢII DE SUNETE
deosebire esenţială vine dela accent : aici prima silabă este accentuată şi de aceea se păstrează 3. In ce priveşte mediul unde se va fi produs fenomenul, cred că este cel cazon. Acolo, date fiind ierarhia strictă şi marea mulţime a subalternilor, se întrebuinţează domn infinit mai des decât aiurea, şi tot acolo condiţiile (ritmul rapid al activităţii, sensibilitatea mai mică a soldaţilor, oameni de obicei inculţi, faţă de aspectul neschimbat al cuvintelor, etc.) sunt mai favorabile pentru producerea lui 2.
De ce n’a dispărut prima silabă, care, deşi accentuată, putea să cadă (ca la nenea > nea) ? Un răspuns gramatical, adică pur formal, ar fi că silaba a doua, în cazul nominativului, se reduce, de fapt, la articol (dom-nul), şi aproape tot aşa stau lucrurile cu silabele a doua şi a treia ale vocativului (dom-nule). Ar fi însemnat să dispară tocmai partea purtătoare de înţeles a cuvântului şi să rămâie morfemul, care exprimă numai raportul sintactic. Trebue sa fi intervenit însă şi altceva. Domn are, spre deosebire de cocon, un accent mai puternic decât al numelui însoţitor. Românii spun domnul Popescu, domnule căpitan, nu domnul Pop eseu, etc., cum ne-am aştepta, luându-ne după coconu Ion şi după modelele străine ale formulei în discuţie (Monsieur Jeany Herr Profhsor) 3. Forţa mare a accentului a ajutat la păstrarea intactă a silabei iniţiale, care prezintă şi avantajul, foarte important, că conţine sensul propriu zis al cuvântului. Deosebirea faţă de cocon s’ar datori faptului că domn s’a întrebuinţat din capul locului şi continuă să se întrebuinţeze până astăzi şi singur, nu numai împreună cu un nume, având numeroase înţelesuri (‘Dumnezeu’, ‘monarh’, ‘stăpân’ ş. a.).
Dintre cuvintele care aparţin la familia lui domn singur domnişoară se întâlneşte cu modificarea fonetică aici în discuţie : don' ş o ară (Vr, 2 Maiu 1943, p. 1).
5 8. Pronume! e de reverenţă formate din subst. domnie şi adjectivul posesiv corespunzător sunt de asemenea supuse unei amputări silabice. Condiţiile de ordin social şi psihologic se apropie în largă măsură de cele arătate la domn, lucru firesc, deoarece avem a face, în fond, tot cu un fel de titulaturi. Trebue precizat că numai formele familiare pierd o parte din sunetele lor, nu şi cele solemne (Domnia-ta, Domni a-voastră, etc.), constatare iarăşi logică : am văzut doar că afectul, cu toate urmările lui, se manifestă tocmai în vorbirea curentă., de toate zilele, care se caracterizează printr’o libertate aproape desăvârşită. Astfel Dumneata, Dumneavostră, Dumnealui, Dumneaei devin (m)neatay (m)nea~ vostru, (m)nealui, (ni)neaei, a căror valoare stilistică, existentă în împrejurări determinate, poate fi destul de variată (predomină nuanţa uşor ironică, glumeaţă, mai ales între membrii aceleiaşi familii, între prieteni, etc.Yh Ţăranii şi orăşenii dela periferie le utilizează în mod obişnuit, aşa că la ei posibilitatea de a le colora afectiv este, cel puţin principial, exclusă.
Observăm că pretutindeni, la pronumele de reverenţă, prima silabă este aceea care cade. Faptul se explică tot cu ajutorul accentului. Deoarece elementul deose-
Neinsemnat pentru discuţia noastră este amănuntul că ‘sincopat’ domn apare singur numai la vocativ: danie (cf. Coborîrea, domlor /, strigă taxatorul. . ., Rad II, p. 185).
1 Nu-i o simplă întâmplare, de sigur, apariţia în literatură a lui don tocmai prin intermediul unei opere cu subiect din viaţa de cazarmă: Don Vagmistru.
Această repartiţie a celor două accente este aşa de caracteristică pentru limba noastră. încât numeroşi Români nu pot s’o evite nici când vorbesc o limbă străină.
4 Cf. şi NM, p. 251: Dau odaia unei fentei serioase!, am lămurit-o eu. — Păi, mai serioasă ca mine? s’a ismenit ’m n e a e i, unde ironia e dispreţuitoare.
46
FENOMENE FONETICE
bitor dela o persoană la alta, dela un gen la altul, etc. îl eonstitue posesivul, nevoia de a‘înlătura orice putinţă de confuzie a dus, din capul locului, la accentuarea părţii finale a acestor formaţii. începutul, acelaşi la toate (<dumnea-), a rămas cu un accent secundar, deci slab, care n’a putut împiedeca dispariţia primei silabe.
Dumneata apare ‘scurtat’ şi la genetiv-dativ : (m)ne(a)tale1. Această formă, care nu prezintă niciun interes deosebit, are varianta, foarte răspândită mai ales în graiurile moldoveneşti, mata(Je). Valoarea ei afectivă este clară şi neobişnuit de mare. Cine se foloseşte de amândouă ştie că dumneata (le) se spune unui om care ne este indiferent, pe când mata(le) este rezervat fiinţelor respectate şi iubite totodată, în primul rând părinţilor. Acest amănunt ne lămureşte, fără nicio dificultate, originea ultimei forme. Modificarea care a dat naştere lui mata(le) este prea profundă, pentru ca să ne-o putem explica pe cale normală (fie ea şi stilistică). De aceea trebue să admitem că «autorii» lui mata(le) sunt copiii, la începutul activităţii lor lingvistice, când se luptă cu greutăţile limbii materne. In acest sens pledează şi aspectul morfologic al cuvântului nostru : matale se întrebuinţează la toate cazurile, dar vede oricine că funcţiunea originară, foarte frecventă până astăzi, este de genetiv-dativ. Extinderea lui la nominativ-acuzativ nu s’a putut produce decât în vorbirea unor oameni care nu stăpâneau bine sistemul lingvistic românesc, deci tot în vorbirea copiilor. Dela aceştia şi l-au însuşit părinţii, apoi alţi adulţi 1 2, deocamdată numai în relaţiile lor cu copiii, apoi, prin obişnuinţă» în toate împrejurările 3 4.
Tendinţa de a ‘scurta’ astfel de cuvinte este, graţie afectului, atât de puternică, încât se manifestă şi la derivatele lor. Astfel diminutivele lui matale, şi ele produse afective (ale dragostei, apoi ale ironiei binevoitoare, etc.), pierd silaba iniţială : mâtăluţă şi mâtâlicâ devin, prin unele ţinuturi munteneşti, tăluţă şi tâlicâ.
§ 9. Cu termenii discutaţi până aici seamănă, în multe privinţe, formule de salutare ca bună ziua /, bună seara ! etc., pe care cunoscuţii şi prietenii între ei le reduc la ’nă ziua /, ’nă seara ! (mult mai des prima, probabil pentrucă se bucură de o circulaţie mai mare). Şi aceasta, drept urmare a unei stări sufleteşti afective» cam vagă, e adevărat, dar reală: este atmosfera amicală, de familiaritate, care permite, ba chiar provoacă abaterea dela aspectul consacrat al sintagmei, obligator în relaţiile cu străinii şi cu superiorii noştri. Din punct de vedere fonetic situaţia se prezintă întocmai ca la coconu . . . 4 : accentul principal stă pe partea a doua a formulei, prin urmare se ‘scurtează’ adjectivul precedent, care este oarecum dela sine înţeles. Acest ultim detaliu explică încă un fapt, şi anume dispariţia lui
1	Celelalte au o singură formă pentru toate cazurile. De altfel şi acesta tinde să-şi unifice flexiunea. Foarte mulţi Români spun, indiferent de caz, numai (dum)neatale sau chiar numai (dum)neata.
2	Adulţii au simţit însă nevoia diferenţierii celor două perechi de cazuri, şi atunci, după modelul lui dumneata — dumneataley au format dela matale un nominativ-acuzativ mata. In sudul Moldovei (la Focşani) am simţit o deosebire (semantică, nu morfologică) între aceste două forme: o doamnă, din mica burghezie, spunea matale mamei şi mata soacrei sale !
8 Să se compare situaţia perfect asemănătoare a Iui mamăy tată, ţaţă, nen?, dadâ9 babă, nanăy lele, papăy etc., cuvinte « create » de copii, cum arată clar aspectul lor fonetic (repetarea silabei la fiecare), dar acceptate cu vremea de toată colectivitatea lingvistică.
4 Gu o uşoară deosebire, care nu contează: bună e accentuat pe prima silabă, coconu pe penultima.
DISPARIŢII DE SUNETE
47
bună. Căci auzim adesea şi numai ziua /, seara ! Adică ni se pare că auzim numai atâta. Chiar dacă nu percepem niciun sunet de-al adjectivului, subiectul vorbitor are conştiinţa că-1 pronunţă, iar partenerul sau ascultătorul îi simte de asemenea existenţa, graţie unei pauze care precede substantivul şi care corespunde nu pronunţării lui (bu)nă, ci ‘înghiţirii’ acestuia (subt forma unei inspiraţii de aer).
O	situaţie specială are bună dimineaţa /, prin faptul că amputarea lui se produce altfel. In loc de ’nă dimineaţa /, cum ne-am aştepta, se spune numai ’neaţa ! Deosebirea se datoreşte, în primul rând, ritmului silabic, care nu este, nici nu poate fi identic cu al formulelor similare precedente. Substantivul are aici patru silabe, acolo două. Dar atunci această formulă, oricât de tare s’ar ’scurta’, ar trebui să rămâie cu mai multe silabe sau măcar cu tot atâtea ca celelalte. De fapt, se realizează ipoteza a doua. Căci ’neaţa ! este pentru conştiinţa noastră lingvistică echivalentul lui ’nă neaţa /, aşa cum ziua /, seara î sunt egale cu *nâ ziua /, *nâ seara ! (v. mai sus). Aici intervine un amănunt oarecum material în sprijinul afirmaţiei mele : neaţa ! are un n lung, cel puţin de obicei, dacă nu totdeauna. Nu-i exclus totuşi să avem a face cu o imitaţie voită (în scopuri glumeţe) a pronunţării (reale ori presupuse, nu importă) din vorbirea copiilor. Dovadă ar fi formula ’neaţa laş /, pe care am auzit-o adesea prin Muntenia la adresa copiilor (în glumă, şi la adresa adulţilor) şi care reprezintă, cu siguranţă, ‘scurtarea’, împinsă până la maximum, a primului ‘vers’ din cântecul Bună dimineaţa la Moş Ajun ! Explicaţia mi-a fost sugerată de faptul că mai ales şi tocmai cu prilejul sărbătorilor Crăciunului circulă insistent această salutare glumeaţă. Este foarte posibil ca un copil să se fi «încurcat » la spunerea versului citat şi să-l fi pronunţat aproximativ ’neaţa laş ! In orice caz, despre o imitare a vorbirii copiilor, cu scopul de a obţinea efecte (chiar stilistice : haz, bucurie, bună dispoziţie), avem dreptul să vorbim fără nicio îndoială 1.
Intru cât ne găsim la formule de salut, pot menţiona, în treacăt, ca infinitivul substantivat al verbului respectiv sună, în împrejurări ca cele descrise mai sus, saltare ! 1 2
§ io. Dispariţii de silabe, în condiţii mai mult ori mai puţin asemănătoare cu cele de până aici, avem şi la alte grupuri de cuvinte. Toate prezintă câteva puncte comune, care trebuesc arătate de pe acum. Maiîntâiu, silaba eliminată este pretutindeni prima (accentuată ori nu, după caz). Apoi, şi acest detaliu merită atenţie deosebită, stările afective care le-au dat naştere sunt de altă natură decât la exemplele precedente. In general, intervine nemulţumirea, cu nuanţele ei (supărarea, indignarea, mânia), iar ca efect, după producerea fenomenului, impresia de trivial sau obscen, care face ca formulele în discuţie să fie evitate de oamenii mai sensibili prin fire şi educaţie. Aproape toate au caracter şi chiar aspect exterior de imprecaţii în sens larg (blesteme, înjurături ş. a.). Iată câteva printre cele mai obişnuite.
Vb. mânca pierde prima silabă în sintagme injurioase ca mânca-te-ar ciuma ! (cu adaosul, foarte frecvent, să te mănânce !): ’ca-te-ar boala /, *ca-l-ar moartea ! (Ethnos I, p. 191). Din punct de vedere strict fonetic, lucrurile se petrec în cea mai perfectă regulă: mân- este o silabă neaccentuată (şi aşezată înaintea uneia
1	Fenomenul apare, cum e de aşteptat, şi în alte limbi. Cf. germ. 9n Tag /, ’w Abend! pentru guten Tag!, guten Abend/, apoi Morgen ! (fără *n înainte sau, mai exact, fără să fie perceput) pentru guten Morgen /, frc. Sieur s-dame s pentru Bcnjour, Me$~ sie urs et Mesdcmes.
2	Despre saTt! în loc de (vă) salut, v. mai departe.
FENOMENE FONETICE
cu accent foarte puternic). Subiectul verbului variază enorm, ca la orice blestem: forţe supranaturale răufăcătoare, tot felul de boli, sinonime afective de-ale primelor (cânii, ciorile, etc., care trezesc ideea morţii : trebue să moară cineva, pentru a fi mâncat de aceste animale). Dar, întocmai ca la bate (v. mai sus, p. 41), acţiunea respectivă poate fi săvârşită şi de noţiuni binevoitoare : noroc., marnă ş. a. Evident că în asemenea cazuri atitudinea noastră este cu desăvârşire alta. Totuşi, şi iarăşi potrivit psihologiei umane, aptă de a străbate cu uşurinţă cele mai variate faze de ordin sentimental, 'ca-te-ar norocul9!, ’ca-l-ar mama!, etc. se întrebuinţează, ba încă des, şi cu intenţii ironice. In special construcţia a doua se pretează la acest uz : dela mame, care se « prăpădesc » (în mod sincer, fireşte) de dragul copiilor lor, ea a fost împrumutată, în batjocură, de oameni străiniJ, cu altfel de sentimente pentru aceste fiinţe. Aşa se explică înlocuirea lui mama prin mâsa : ’ca-l-ar măsa !
§ 11. Ultimul exemplu ne duce în mod logic la ‘scurtările’, cu aspect trivial, mata < mamă-ta şi măsa < mamă-sa. Surprinde aici, oricât am fi de obişnuiţi cu abaterile limbajului afectiv, căderea primei silabe, care este nu numai accentuată, ci poartă chiar accentul principal al sintagmei (cel secundar, destul de slab, Stă pe ta şi sa). N’avem măcar situaţia dela nenea Ion > ’nea Ion sau dela bună ziua ! > ’nă ziua !, unde dispare, într’adevăr, tot silaba iniţială care-i accentuată, dar accentul acesteia este secundar, din cauza cuvântului următor puternic accentuat. Ca să înţelegem producerea fenomenului în cazul de faţă, trebue să pornim, cred, dela formula întreagă, din care măta, etc. reprezintă un fragment. Această formulă nu poate fi decât o înjurătură, cu accentul principal pe cuvântul imediat precedent, astfel că mamăta, etc. (sau, mai degrabă, genetivul mamă-tei), indiferent de chipul cum se accentuează luat singur, trebui a să piardă o bună parte din intensitatea accentului şi să fie tratat ca un cuvânt slab accentuat. Mai puţin verosimilă, fiindcă-i mai complicată, mi se pare ipoteza că ar fi căzut -mă-şi apoi, din lipsă de accent, ceea ce presupune însă existenţa unor cuvinte precedente, deci tot o construcţie propriu zisă, ma- s’ar fi prefăcut în mă- 1 2.
Oricum ar fi, măta şi măsa poseda o însemnată doză de trivialitate, care nu se poate explica decât admiţând, cum am făcut deja, indirect, mai sus, că aceste cuvinte sunt fragmente de înjurătură sau, cel puţin, se asociază în mintea noastră cu înjurăturile care le conţin (şi totdeauna subt aspectul lor ‘scurtat’) 3.
Obscene în toată puterea cuvântului sunt ’tu-i4, urmat de un substantiv, şi ’t.elas. La amândouă lipseşte silaba iniţială (fu-), accentuată în primul caz, neaccentuată în al	doilea. Dispariţia	ei s’a produs, cu siguranţă,	printr’un	act de voinţă,
1	Nu-i	obligatoare aceasta	ipoteză. Ironia s’a putut ivi,	şi, odată	cu ea, uzul în
discuţie, chiar la un membru al familiei, de pildă la tatăl copilului, pe care dragostea exagerată şi, mai ales, rău plasată a mamei îl enerva în anumite momente.
2	Contra acestei interpretări vorbesc hotărît sinonimele mîneta mănune-ta şi mine sa < niămîne-sa, la care este clar că a căzut silaba iniţială (neaccentuată însă !). Să fie mai vechi aceste ‘scurtări’ ? Dacă da, putem presupune că măta şi măsa au luat naştere prin analogie cu ele.
2 Vom vedea mai departe că, subt forma vocativului, măsa (şi numai el), are un sens chiar drăgăstos sau măcar	de intimitate binevoitoare în	gura bărbatului la adresa
soţiei sale.	La ta*su (şi ta*so),	apoi ta*tu (şi ta’to, poate cu	- t - lung)	a căzut silaba
neaccentuată. De asemenea lipseşte nuanţa peiorativă, ceea ce confirmă explicaţia propusă.
4 Pronumele variază după persoană (totdeauna a 11 - a şi a III-a) şi după număr '(//, vă, le).
DISPARIŢII DE SUNETE
49
]a baza căruia a stat însă tot un sentiment : pudoarea, jena subiectului vorbitor de a pronunţa cuvântul întreg, atunci când situaţia nu-i permitea aceasta. ’Telaş este obscen mai ales reconstituit, dacă mă pot exprima astfel. Copiii, apoi oamenii care n’au avut prilejul să-l audă şi, deci, să-i cunoască semnificaţia, îl acceptă ca pe o simplă interjecţie (arată, obişnuit, un necaz atenuat, o supărare uşoară şi trecătoare, dar deseori se întrebuinţează pur şi simplu glumeţ, ca un echivalent, mai potolit, al lui ce dracul, într’un exemplu de felul acesta : Nu-mi poţi face tu, prieten, atâta bine ? Ce dracii /). Când apare întreg (poate şi altfel), este urmat de un complement local, care-i măreşte obscenitatea.
§ 12. Ar mai fi de amintit câteva cazuri cu o situaţie specială în ce priveşte cauza amputării fonetice. Izvorul lor n u este afectul, dar intervine o stare sufletească afectivă la utilizarea lor, aşa că impresia produsă asupra partenerului şi a ascultătorilor, în general, nu diferă de a celor analizate mai sus. Trebue precizat că totdeauna se recurge la ele cu voinţă. Din acest punct de vedere se poate spune că subiectul vorbitor seamănă cu un scriitor sau un orator, care urmăresc efecte stilistice.
Avem, mai întâiu, fapte din vorbirea copiilor. De pildă ma'mare 1 < mama mare, atât de abil exploatat de Caragiale în « D-l Goe . . . ». Scurtarea este foarte firească şi se poate produce chiar la oamenii în vrâstă, care stăpânesc bine limba. Intervenţia afectului (în sens larg) are loc atunci când formula şi-o însuşesc adulţii, fie ca să bucure pe copii şi să se bucure cu ei (cazul părinţilor), fie ca să râdă, cu sau fără maliţie, după împrejurări (cazul lui Caragiale în schiţa citată). Aceeaşi origine are pa ! 'te sărut’ (în vorbirea şi la adresa copiilor), care, în ultimul timp, se întrebuinţează tot mai des chiar de către adulţi între dânşii (se pare că în special, dacă nu exclusiv, de către tineri), cu un sens destul de vag (‘salutare’, ‘bună ziua’, ‘la revedere’, etc.). A pătruns şi în limba scrisă : Plec, dragul meu, mă aşteaptă la coafor ...Pa... (Ins V, 15, p. 15) ; Pa!, zisese Nory, cu un semn de salut spre frunte (Răd I, p. 9) 2.
Subst. hoţ se pronunţă foarte des of. în vorbirea populară şi periferică muntenească. Această origine socială îl face apt de anumite rezonanţe stilistice în ochii celor care se folosesc de forma consacrată. Aşa se explică semnificaţia specială a lui of, ori de câte ori este întrebuinţat cu sensul lui figurat de‘deştept’, ‘şmecher’, etc. Semnificaţia îi vine, în parte, şi dela această accepţie metaforică, atât de expresivă, dar şi dela aspectul fonetic deosebit de al lui hoţ, căruia îi rămâne, în vorbirea ‘serioasa’, numai înţelesul propriu. De pildă : Chiamă, mă, păi nea Marin. Vezi că-i la cafenea, spuse enervat cineva ... Să vază de ei, că fac pe o ţii. . . (RB-R, p. 133). Cf. şi explicaţia «o/», pusă în paranteză după numele
De fapt, mcmCmare sau, mai exact, mammare (cu - m - lung, nu, cum s’ar părea, cu doi m, ba încă separaţi printr’o pauză).
f Ne-am putea întreba dacă pa l reprezintă, într’adevăr, ‘scurtarea’ unui cuvânt, şi care anume este acesta. In ipoteza unui răspuns afirmativ, un singur cuvânt poate fi invocat: vb. pupa, el însuşi de origine copilărească. Ar urma atunci că a dispărut silaba iniţială (accentuată !), iar - ă (dela pers. II sing. a imperativului, eventual dela pers. III sing. a indic, prez.) s’a prefăcut în a. Prea profunde modificări fonetice (mai ales a doua), ca să le putem admite ! De aceea mi se pare mult mai verosimil că pa / a avut din capul locului acest aspect de ‘cuvânt’ monosilabic, născut spontan în vorbirea copiilor sau, mai degrabă, creat de adulţi cu scopul de a-1 utiliza la adresa copiilor. In ambele cazuri, avem o creaţie imitativă: p simbolizează lipirea buzelor (pentru sărut), a desfacerea lor şi zgomotul corespunzător.
4
50
FENOMENE FONETICE
unui personaj Dan din comedia « O femeie care iubeşte nu se ascunde >ubt mască » de Tudor Muşatescu (Gl, 2 Iunie 1940, p. 2).
§ 13. Altădată punctul de plecare îl constitue prescurtarea (scrisă!) a unui cuvânt. Este cazul, cunoscut de mult, al lui onor(at), pus înaintea numelor de autorităţi (Minister, Direcţie, etc.) şi, după modelul acestora, înaintea unor substantive ca public, administraţie, redacţie, conducere ş. a. In momente de nemulţumire recurgem la forma scurtată, care exprimă prin ea însăşi, fără vreo intonaţie specială (ca în cazul formei întregi), ironia provocată de contrastul dintre titulatura pompoasă onor ... şi realitate. De ex. : inventând pieselor « stricate » de onor. directorii noştri de scenă (Azi, 31 Dec. 1940, p. 3). Des apare acest cuvânt în limbajul profesorilor nemulţumiţi de manualele proaste (ori numai socotite de ei astfel) şi aprobate totuşi de . . . Onor. Minister . . .
Indicaţia, atât de frecventă, /. /. urgent, pe care numeroşi oameni o pun pe corespondenţa expediată prin poştă, se întrebuinţează, cetită fe fe urgent, cu intenţii glumeţe în vorbirea familiară, unde a devenit o formulă oarecum fixă. Ironia originară se simte chiar atunci, ba încă mai degrabă atunci când subiectul vorbitor o ia aşa zicând în serios. Este cazul lui Pristanda, de pildă : Coane Fânică ! e depeşă fe -f e urgentă!1
In timpul din urmă a apărut în limba scrisă, şi cu aceleaşi scopuri stilistice, pe n. v.y prescurtare din pe nevăzute. Originea ei trebue căutată în limbajul jucătorilor de cărţi, care spun foarte des, în glumă, că ‘relansează’ sau plătesc ‘relansuP partenerilor, fără a se mai uita în cărţi, adică pe nevăzute. Ca să glumească, poate şi din dorinţa de a vorbi ‘tehnic’ (pentru un necunoscător formula este absolut neînţeleasă), îşi imaginează scris numai cu iniţialele participiul substantivat compus cu ne- şi cetesc această prescurtare ‘ca la şcoală’ (cu ‘numele’ consacrate ale literelor), lată un exemplu : Unii au înjurat numai pe n. v. poemul rustic (Yt, 27 Iunie 1943, p. 12) 1 2.
1	Subliniat de Caragiale, care-1 transcrie cu linioară intre cei doi fe.
2 Intr’un articol de Păstorel (= Al. O. Teodoreanu). In aceeaşi revistă un actor (sau scriitor), întrebat cu privire la nu ştiu ce chestie, a utilizat şi el, în răspunsul dat, această prescurtare (şi în acelaşi mod).
CAP. III: APARIŢII ŞI LUNGIRI DE SUNETE
§ i. Subt imperiul afectului cuvintele pot să-şi şi mărească corpul fonetic, nu numai să-l micşoreze, cum am constatat în capitolul precedent. Creşterea expresivităţii se obţine la fel de uşor prin ambele mijloace : şi aspectul amputat şi cel amplificat diferă de înfăţişarea, consacrată prin uzul obiectiv, a unui cuvânt şi pot, deci, amândouă să satisfacă nevoile afective ale subiectelor vorbitoare. Exact ca în cazul elipselor şi repetiţiilor, care corespund, în domeniul sintaxei, ‘scurtărilor’ şi ‘lungirilor’ de cuvinte din domeniul foneticii.
Interj, de /, care « exprimă un fel de reticenţă înainte de a face cuiva o mustrare sau (exprimă) mărturisirea unui lucru, unui adevăr pe care n’ar cam voi să-l spună »(DE), apare adesea cu un m înainte, eventual şi cu e prelungit. Aceasta se întâmplă, de obicei, atunci când ne aflăm într’o încurcătură, care ne stânjeneşte libertatea de exprimare, ori vrem numai, din diverse motive, să ne înnăbuşim nemulţumirea sau s’o exprimăm indirect. De pildă : Ei, mai eşti supărat (pe mine) ? —-Mde ! (ca şi cum cel întrebat ar răspunde : ‘Ce să zic? Ce pot răspunde la această întrebare ? Sigur că mai sunt supărat, dar nu se cade să-ţi spun în faţă ce simt, deşi nici să mă arăt prietenos nu sunt în stare’). Iată şi un citat, foarte nimerit, mi se pare, pentru caracterizarea situaţiei exterioare şi a momentului psihologic care pot duce la întrebuinţarea lui mde ! : Mălin, văzând că nu primeşte răspuns, adăugă insistent:— Te simţi mai bine acum, nu-i aşa? Martin se mişcă din loc, gata sâ-i răspundă cu o înjurătură. Se stăpâni însă şiy descurajat de-a vedea că nu va putea scăpa uşor de acest inoportun, răspunse molatec: — Mde e . . . Aşa şi aşa » (Petr, p. 225—226) L
Din punct de vedere fonetic proteza lui m se înţelege uşor. îndoiala, încurcătura, etc. se manifestă aparent printr’o închidere completă a organelor articulatorii, adică a gurii, cum se zice curent (ca atunci când nu vorbim şi nici n’avem intenţia de a vorbi). După ce trece acest moment de indeciziune şi ne hotărîm să spunem ceva, deslipim buzele, care, fiindcă operaţia se face lent, produc un sgomot, mai ales că aerul îngrămădit în dosul lor iese afară cu oarecare forţă şi în cantitate destul de mare. Acest sgomot (mai exact sunet, căci e articulat) îl percepem ca m. In anumite împrejurări sgomotul se poate complica cu o aspiraţie, fapt care dă naştere şi unui h. Aşa cred că trebue interpretat hm /, de din următorul pasaj : După ce, înfruntând frigul din vagon, îşi scoase paltonul de pe dânsul, îmi zise, zâmbind 1
1	Precizarea « molatec » corespunde admirabil realităţii psihologice şi explică mai lămurit decât orice discuţie teoretică apariţia lui m şi lungirea lui e.
FENOMENE FONETICE
cil dispreţuitoare compătimire : — Mă uitam la tine adineauri . . . H m! d ey bâietet cine c de vină că nu poţi pleca şi tu ca alţii? (Br-V, p. 9). De aceea mi se pare greşită redarea în scris a acestei interjecţii subt aspectul hm /, de (ar trebui hm de /, căci avem un singur cuvânt).
Un caz perfect asemănător cu acesta este al particulei afirmative da. Când răspundem fără convingere la întrebarea partenerului nostru, din pricină că suntem de altă părere (am spune, mai degrabă, nu decât da), pronunţăm acest cuvânt cu un m înainte. De ex. : Aşa-i că piesa lui N. este bună? —Mda! ; Ai să accepţi invitaţia la banchet, nu? — Mda!
§ 2. Tot aici este, mi se pare, locul următorului fenomen, care, la prima vedere, se prezintă diferit. Interj, mă ! sună, în vorbirea periferică, bă ! Această variantă exprimă cu mai mare vigoare dispreţul, superioritatea, etc. celui care o adresează unui ‘prost', ‘pârlit5, ‘inferior5 ş. a. De aceea se răspândeşte şi printre oamenii de cultură (mai ales tineri, dispuşi să primească orice expresie ‘tare5, cu caracter popular sau argotic). Am găsit-o şi în limba scrisă : —Lasă, bă fle-ţuley nu te speria pă dai-boj, se grăbi să-l consoleze Gogoaşă, autorul indirect al accidentului (Răzb, p. 334). In ciuda aparenţelor, n’avem, cred, a face cu schimbarea lui m în b, ci cu epenteza lui b, care a provocat apoi căderea lui m precedent. Am pomenit de dispreţul subiectului vorbitor. Această stare sufletească face ca buzele 1 să stea foarte strâns lipite, mai strâns decât este necesar pentru articularea lui m. Căci pe lângă dispreţ, intervine supărarea sau furia contra celui în cauză, dacă ‘prostia5 lui depăşeşte limitele îngăduite. Urmarea este că aerul adunat în dosul obstacolului format de buzele închise produce, la deschiderea acestora, un sgomot care seamănă cu o plesnitură 2. Urechia noastră percepe această plesnitură ca pe un by încât ?nâ devine mbă, iar apoi bă: o bună parte din elementele fonice ale lui m sunt identice cu ale lui b, aşa că se pierd în ale acestuia. De altfel bă nu se pronunţă întocmai cum îl scriem, cel puţin în momente de mânie, ci are înaintea lui b o uşoară nuanţă de m (un fel de m incipient, care nu se realizează deplin) s.
§ 3. Mult mai numeroase şi mai interesante sunt cazurile de lungire a sunetelo r. Fenomenul se întâlneşte atât la vocale, cât şi la consoane. El se combină obişnuit, poate totdeauna, cu o modificare a accentului, de care mă voiu ocupa în capitolul următor. Aici ajunge să spun că la lungirea consoanelor, care loveşte partea iniţială a cuvântului, modificarea accentului se manifestă prin ivirea unui accent nou, mai puternic decât cel vechiu, pe prima silabă. La vocale situaţia se prezintă mai complicat. Se naşte şi un accent în plus, dacă vocala aparţine unei silabe neaccentuate, bineînţeles că tot la începutul cuvântului, dar se schimbă şi modul de accentuare din punctul de vedere al naturii, duratei şi ritmului.
Trebue să previn pe cetitori că aprecierile şi explicaţiile mele se întemeiază pe simpla observare, sper destul de atentă, a vorbirii mele proprii şi, mai ales,
J In materie de dispreţ, aceste organe articulatoare joacă un 10I importam, chiar când nu le utilizăm la pronunţarea sunetelor.
2	Inexistentă în cazul lui m, la articularea căruia o parte din aer se elimină pe nas, căci vălul palatului este scoborît şi, deci, nu astupă cavităţi nazale.
3	Fonetiştii vorbesc de momentul imploziv al lui m (luarea de poziţie a organelor articulatoare). Fenomenul produs aici de afect se poate naşte, în'alte condiţii, pe cale .strict normală. Cf. (m) hrănită < mraniţă, (îm)breană < tur cana.
APARIŢII ŞI LUNGIRI DE SUNETE
a altora. Limba scrisă m’a ajutat prea puţin în această întreprindere, grea şi delicată. Căci scriitorii noştri nu acordă atenţia cuvenită acestor detalii, care, în fond, reprezintă adevărata mişcare, adică vieaţă, a dialogului şi chiar a povestirii propriu zise, directe. De regulă se arată, cu mijloace grafice imperfecte şi variabile deîa un autor la altul, numai lungirea vocalelor, şi nici aceasta totdeauna. Cât despre consoane, n’am găsit, cred, la nimeni nicio indicaţie E Chiar un Creangă sau un Caragiale, atât de scrupuloşi şi în această privinţă, lasă neexprimată în scris lungirea consoanelor, aşa că cetitorul trebue s’o inducă indirect, cu ajutorul semnului de exclamaţie ori din context.
Dar admiţând că am fi informaţi mai precis asupra acestor lucruri, tot n’am putea avea siguranţă deplină că cuvintele în discuţie au fost pronunţate întocmai cum le redau săritorii. Această siguranţă n’o avem nici atunci când ascultăm, şi încă foarte atenţi, vorbirea din jurul nostru, eventual pe a noastră înşine. Variaţiile de ton, de durată, etc., atât de numeroase şi de complicate, mai cu seamă în momente dominate de afect, sunt prea subtile pentru urechea umană, oricât ar fi ea de fină şi de pregătită. O bună parte nu pot fi înregistrate exact decât cu aparate speciale, a căror utilizare implică o serie de operaţii pur tehnice sau numai ştiinţifice inaccesibile chiar oamenilor de meserie. De aceea discuţia ce urmează o fac şi o prezint cu rezerva impusă de aceste consideraţii.
§ 4. Consoanele se lungesc, când suntem stăpâniţi de indignare, mânie, furie ş. a. Astfel de stări sufleteşti provoacă o încordare a organelor articulatoare, combinată cu o creştere a cantităţii şi a intensităţii curentului de aer expirat. Această tensiune face ca ele să se apropie mai mult decât este nevoie pentru pronunţarea lor în vorbirea obiectivă, iar dacă consoanele respective se articulează obişnuit cu organele foarte apropiate sau lipice, încordarea determină o prelungire a apropierii sau lipirii. La marea majoritate a consoanelor, precum sunt explozivele (P, A, t, d, c, g), nazalele (m, n) şi spirantele (/, v, s, z, ş, /, A), se disting trei momente : imploziv (apropierea sau închiderea organelor articulatoare, aşa dar luarea poziţiei necesare pentru pronunţare) ; ploziv (timpul cât organele stau apropiate sau lipite) ; exploziv (depărtarea sau deschiderea lor, pentru ca aerul să iasă şi să producă vibraţiile acustice) 1 2. O consoană lungă diferă de aceeaşi consoană scurtă prin faptul că momentul ei ploziv (sau ţinuta) durează mai mult. Urmarea este că, la ocluzive, se îngrămădeşte aerul în dosul organelor articulatoare, iar la spirante se prelungeşte vibraţia însăşi, adică timpul cât circulă aerul prin canalul format de organele articulatoare. Dintre lichide, / seamănă şi cu spirantele,
1	O singură excepţie: Vorrrbă! (în « D’ale carnavalului »), care-i de natură mai mult retorică.
2	Termenii pe care-i întrebuinţez aici sunt proprii, în sens strict, numai pentru explozive, căci numai la acestea avem a face cu o « explozie », provocată tocmai de închiderea completă a organelor articulatoare. Ei se potrivesc mai puţin pentru nazale, care sunt, e adevărat, ocluzive ca şi explozivele, dar se pronunţă fără « explozie », fiindcă aerul iese şi pe nas, şi foarte puţin pentru spirante, la pronunţarea cărora organele articulatoare nu se închid, ci numai se apropie. La această ultimă categorie de consoane se invoacă cele trei momente prin analogie cu ocluzive le în general. Oricum ar fi, şi la spirante se constată trei faze, mai exact trei poziţii, prin care trec organele articulatoare în cursul pronunţării. M. GRAMMONT, Trăite de Phonetique, p. 58 vorbeşte despre ‘momentele* spirantelor la fel ca despre ale explozivelor şi le dă numirile de catastază, ţinută şi metastază, care sunt preferabile celor întrebuinţate de mine, deoarece se potrivesc pentru toate consoanele aici în discuţie, dar sunt mai puţin accesibile cetitorului obişnuit.
54
FENOMENE FONETICE
căci organele nu se închid pe toată întinderea lor, aşa că aerul circulă neîntrerupt, şi cu ocluzivele, întru cât partea anterioară a limbii stă lipită de palat. Vrasazică. un l lung se produce cam în acelaşi mod ca o ocluzivă sau o spirantă lungă. La r, lungirea însemnează că vârful limbii tremură în dreptul alveolelor dinţilor superiori de mai multe ori decât la un r obişnuit.
§ 5. După cum am afirmat, din fugă, mai sus, consoanele lungi apar, de obicei, la începutul cuvântului : afectul, cauza provocatoare a lungirii, este el însuşi mai puternic în momentul când articulăm primele sunete. Să se compare următoarele calificative, pronunţate de un om indignat, furios, etc. : ppăcâtosul /, mmizerabile !, nnebunilor !, ccanaliile !, ddobitocal !, tticâloaso /, (î-o) ssecâturâ /, (zi-i) llichea (şi pace!), ffarfaraua (dracului)!, (eşti) rridicul! (nu vezi?), etc. Pretutindeni avem cuvinte care încep cu o consoană. Dacă sunetul iniţial este o vocală neaccentuată, se lungeşte, în condiţii identice, consoana imediat următoare (cu excepţia nazalelor, care, cum ştim, se reduc în pronunţare la o simplă nazalizare a vocalei precedente şi, în consecinţă, nu pot fi lungite) : inccapabil!, iddiotui!, înffumuratule !, imbbecilii!, ottrava (dracului)!1, affară!, ssâ nu te mai văd în ochi ! 1 2, allintato !, etc. La fel se petrec lucrurile cu cuvintele a căror parte iniţială este un prefix, chiar când acesta începe cu o consoană : (nişte) desmmâţaţi !, răsffă-ţaţelor ! ş. a. Aşa dar, se lungeşte prima consoană a temei, ca şi cum prefixul n’ar exista. Dar nu totdeauna. Am citat deja pe nnebunilor ! (ne- este prefix şi simţit foarte clar astfel). Se pot adăuga formaţiile cu re-: rrenegatul /, etc. Care să fie cauza acestei deosebiri ? Faptul că unele prefixe se termină în consoană, altele în vocală ? Ar fi de cercetat, pe baza unui material bogat şi felurit.
§ 6. Nu numai în momente de indignare, furie, etc. se lungesc consoanele. Şi alte stări sufleteşti afective pot provoca acest fenomen. Când adresăm cuiva o întrebare, cu intenţia de a-i cere socoteală, a-1 mustra, etc. pentru o vorbă, o atitudine sau o faptă nepotrivită, se produce de asemenea lungirea consoanelor dela începutul cuvintelor : Cefei de nnegustor eşti d-ta ? ; Asta-i ommenie, ha ? ; Rromâni vă ziceţi voi?, etc. De astădată observăm că nu totdeauna primul cuvânt al construcţiei este supus modificării, ci cel mai important din punct de vedere subiectiv, acela care exprimă noţiunea provocatoare a nemulţumirii, indiferent de aşezarea-i sintactică. Dovadă avem posibilitatea de a-1 pune în orice loc al frazei. Aşa s*ar explica, în parte, deosebirea cantitativă dintre consoanele lungite în exemple ca acestea şi cele din exemplele precedente : ea se datoreşte, în cea mai mare măsură, naturii şi, drept consecinţă, intensităţii afectului.
O	poziţie intermediară între aceste două cazuri ocupa unele de felul următoarelor : Ppiei din faţa mea! ; Mmarş de-aici! ; Ş şterge-o numaidecât! ; Rradu să te cheme !, unde atitudinea subiectului vorbitor este de ameninţare, aşa dar tot nemulţumire, ca şi până acum, dar mai puţin profundă decât indignarea din primele exemple, căci aici este vorba, în general, de dispreţ, şi mai violentă decât în cele de-al doilea.
Cu aceasta n’am epuizat posibilităţile de intervenţie a afectului în sensul care ne preocupă. Când raporturile dintre subiectul vorbitor şi partener sunt dela
1	In vorbirea argotică (despre o femeie decăzută).
2	Acest exemplu este foarte interesant, prin faptul că ilustrează afirmaţia, repetată de mai multe ori, despre forţa iniţială mare a afectului: chiar o conjuncţie, adică un simplu cuvânt formal, fără accent în frază, este pronunţată puternic, dacă stă la începutul construcţiei.
APARIŢII ŞI LUNGIRI DE SUNETE
55
superior la inferior, fenomenul se produce foarte des, chiar daca nu există un motiv de nemulţumire propriu zisă. Lucrul se observă mai cu seamă în mediul militar, unde toate comenzile prezintă lungirea consoanei iniţiale : ddrepţi!, (înainte) mmarş /, ppas alergător ! ş. a. Trebue precizat că nevoia de a insista este, în asemenea cazuri, de ordin mai mult, poate chiar exclusiv, intelectual, evident în ipoteza că nu intervine un element psihologic pur afectiv. Iată un exemplu foarte bun de amestec, în doze egale, oarecum, al ambilor factori (situaţia de superior şi nemulţumirea subiectului vorbitor) : — Dacă până la unsprezece şi două minute fix ?iu mi se spune numele « ti-câ-lo-su-lui », de acord cu d-l director, voiu da afară pe o săptămână, din trei în trei, după catalog, pe toată lumea. S s cu or t ! !! (Răzb, p. 335)1.
§ 7. Până aici starea sufletească afectivă, din cauza căreia se lungesc consoanele, a fost de nemulţumire, cu toate nuanţele-i posibile. Şi sentimentul opus poate da naştere acestui fenomen, când atinge un grad de intensitate care iese din comun. Adjective ca admirabil, minunat, splendid ş. a., tot aşa substantivele corespunzătoare (minune, splendoare, frumuseţă), dacă sunt utilizate calificativ, apar la tot pasul, în vorbire, cu partea iniţială modificată precum am văzut: (N. este un om) addmirabil! 1 2 ; (ce) mminunat (apus de soare) ! ; (o) ssplendoare (de casă)! La superlativul absolut, care, stilistic, se exprimă cu ajutorul a numeroase sinonime afective de-ale lui foarte, determinativul, n u adjectivul, sufere lungirea consoanei: ffoarte frumos /, ttare cuminte !, ggrozav de încrezut /, nnemai pomenit de obraznic /, etc. etc.
§ 8. In unele cazuri, dintre cele semnalate, este sigur că n’avem a face cu o lungire propriu zisă, ci cu o pronunţare emfatică a consoanelor respective, care continuă să rămâie simple (sau ‘scurte’), dar se articulează cu o forţă mai mare a curentului de aer expirator, bine înţeles, tot ca urmare, fie şi numai parţială, a afectului. Această remarcă mi-o sugerează A. Martinet, Lagemination consonan-tique d’origine expressive dans Ies langues germaniques, Copenhague-Paris 1937, p. 173.
1 Vorbeşte un profesor foarte sever, care vrea să afle cine a... spart geamul. Autorul se dovedeşte foarte atent la transcrierea cuvântului interesant pentru discuţia noastră: îi dublează consoana iniţială, îl prevede cu un întreit semn de exclamaţie, ceea ce corespunde realităţii, căci exprimă intensitatea cu care este pronunţat cuvântul, şi totodată înlocueşte pe u prin uo. Acest ultim amănunt arată, de fapt, o modificare a cantităţii şi accentului vocalei (v. mai departe).
2 Foarte mulţi oameni spun însă attmirabil!, cu schimbarea, poate numai aparentă, a lui d în t: între ad şi restul cuvântului intervine o pauză, datorită tot afectului şi care face ca d să-şi piardă fonicitatea (sau sonoritatea, cum i se mai zice) şi să devie, astfel, t. Este însă posibil să avem, în realitate, tot un dt care, din cauza intensităţii, se pronunţă ‘forte’ (fonetiştii vorbesc în asemenea cazuri de un d fortis, deosebit de cel obişnuit, numit d lenis), ca în dialectele germane de sud: graţie ţinutei prelungite, aerul se îngrămădeşte în cantitate mai mare şi desface, deci, cu o forţă mai mare organele articulatoare, aşa cum se întâmplă la pronunţarea lui t.
3	Primele două capitole ale acestei cărţi prezintă interes direct pentru discuţia noastră. Autorul combate pe Grammont, care, în opera citată (v. mai sus, p. 53, n. 2), stabileşte o deosebire tranşantă între consoanele lungi şi cele ‘geminate’ (sau ‘duble’, atât de caracteristice pentru limba italiană, de pildă). Această deosebire, susţine Martinet, nu corespunde totdeauna realităţii. O lucrare similară, privitoare la consoanele de acelaşi fel din latineşte, este a lui A. GRAUR, Les consonnes geminees en latin, Paris 1929. Trebue precizat că şi Martinet şi Graur studiază fenomenul în totalitatea lui, considerat ca fapt lingvistic în sine, oarecum ‘gramaticalizat’, nu cum l-am prezentat eu aici, unde interesează numai lungirea consoanelor provocată de stări sufleteşti afective J.a cuvinte care, în vorbirea obiectivă, au consoane scurte (adică simple).
5G
FENOMENE FONETICE
Afara de asta, precum am afirmat la începutul discuţiei despre lungirea sunetelor, acest fenomen se complică, pentru consoane, cu ivirea unui accent pe prima silabă a cuvântului, în ipoteza că ea nu este deja accentuată, accent a cărui intensitate întrece pe a celui vechiu. Toate exemplele de până aici trebuesc interpretate astfel. Lingviştii îl numesc accent de insistenţă (M. Grammont, op. cit., p. 118—119 şi 422—423) 1 sau accent afectiv (J. Ma-rouzfad, în articolul citat de mine la p. 18, n. i)1 2 3.
§ 9. Aproape toate exemplele date mai sus aparţin limbii vorbite, în sensul că m’am bazat pe observaţiile făcute asupra vorbirii curente. Iată acum câteva găsite în operele literare puse obişnuit la contribuţie de mine. Din Caragiale : Mmitocane! Ppastramagiule! (strigă Ziţa, furioasă contra fostului ei bărbat) ; Auzi, mmizerabilul! să îndrăznească să-mi ţie drumul. . . I (spune aceeaşi despre acelaşi) ; V or r r b ă ! . . .Ce cauţi noaptea în prăvăliile negustorilor ? (se răsteşte Ipistatul la Pampon ; cuvântul se repetă de mai multe ori de-a-lungul scenei respective din « D’ale carnavalului », şi totdeauna cu mare energie) 3 ; Inffamul! Ccanalia ! (Tipătescu despre Caţavencu) ; Mmizerabile ! Ccanalie neruşinată ! . . . Mmişelule ! (apostrofează primul pe al doilea, care-i prezent de astădată) ; Mmişel! mmişel! mmişel! (în continuarea aceleiaşi scene) 4.
Pot fi citate şi următoarele exemple din Br-V, care diferă însă esenţial de precedentele prin natura afectului : -— Salomio, nu-ţi fie frică . . N . . n . . n u sunt nebun, Salomio . . . (spune Niculăiţă Minciună fetei lui nea Pârvu) ; Ghiţâ, m . . m . . m or tu\ a luat o batistă a lui nen-su . . . (vorbeşte o ţărancă, martoră în procesul de omor, ai cărui parteneri îi sunt nepoţi) ; . . . boi-şorii mei. . . blânzi ca doi cop. . copilaşi. . . (un ţăran căruia i-au ars boii în incendiul provocat de ginere-său). Pretutindeni avem a face cu emoţii puternice, care împiedecă, într’un fel sau altul, subiectele vorbitoare să se exprime cursiv 5.
1	Acest învăţat consacră un capitol special accentului de insistenţă şi în cartea sa Trăite pratique de prononciation frangaise, ed. V, Paris 1926, p. 139 urm. Constatările lui privitoare la limba franceză pot fi, în general, utilizate şi pentru a noastră.
2	Termenii nu sunt perfect sinonimi. Noţiunea ‘accent de insistenţă’ are o sferă mai largă, întru cât cuprinde şi pe aceea a ‘accentului emfatic4 (v. ceva mai sus), produs [exclusiv ?) intelectual, deci neafectiv.
3	Este singurul caz în care se arată grafic lungirea consoanei (odată silaba vor -este repetată, iarăşi conform cu realitatea, cum ştie oricine a fost martor la asemenea discuţii). Şi tocmai acest exemplu corespunde mai puţin preocupărilor noastre, căci el este numai în slabă măsură (poate chiar deloc) produsul afectului. Subiectul vorbitor nu-i ‘emoţionat’, fiindcă n’are de ce. îşi face pur şi simplu datoria, cu. . . demnitatea şi gravitatea impuse de situaţia omului aflat în « exerciţiul funcţiunii », care trebue să vorbească. . . scurt şi cuprinzător. (Să nu uităm că autorul îşi bate joc şi de ipistat !) Aşa se explică scurtimea, neobişnuită în limbajul obiectiv, a vocalei care poartă totuşi accentul cuvântului. (Aceasta, şi ca o urmare a lungirii lui r.)
4	S’ar putea discuta, dacă aici se produce, cu adevărat, fenomenul nostru. După exprimarea violentă a indignării şi încercarea de a lovi pe Caţavencu, Tipătescu şi-a epuizat oarecum forţele. Caragiale pune în paranteză, înaintea cuvintelor reproduse mai sus, următoarea explicaţie: «zdrobit de mişcare, ştergându-şi fruntea şi căzând pe un scaun la dreapta ». Cu toate acestea, este sigur că indignarea continuă să-l stăpânească într’o largă măsură, cum rezultă şi din repetarea subst. mişel.
5	Interesant este amănuntul că, după ultimul citat, cuvântul care urmează, în continuare directă a celor spuse, este Cuiele!..., pronunţat, evident, cu un c lung:, subiectul vorbitor trece dela mâhnirea şi duioşia de mai înainte la mânie.
APARIŢII ŞI LUNGIRI DE SUNETE
§ io. Să vedem acum fapte privitoare la 1 u n g i r e a vocalelor. Distingem două cazuri, după cum vocala care se lungeşte este ori nu accentuată, începem cu ipoteza a doua, din cauză că situaţia seamănă, în multe privinţe, cu cea constatată la lungirea consoanelor.
Dar, mai întâiu, o întrebare : Cum se poate lungi o vocală care-i lipsit ă de accent? Răspunsul pare a fi conţinut în desvoltările imediat precedente, cel puţin indirect : din moment ce, subt imperiul afectului, se lungesc consoanele, sunete care, prin definiţie, sunt inapte de accentuare, nu trebue să ne surprindă producerea acestui fenomen la vocale. Căci, am văzut deja, între lungirea unui sunet, fie el chiar consoană, şi accent există o foarte strânsă legătură, ca dela cauză la efect. Altfel nu putem înţelege, de ce apariţia unuia din aceste două fapte provoacă oarecum automat pe a celuilalt1. Creşterea volumului fonic presupune utilizarea unei mai mari forţe de articulare (curent de aer mai bogat şi mai intens,, organe mai încordate, etc.), care duce, în mod firesc, la o pronunţare mai ‘puternică’ a părţii din cuvânt supusă lungirii.
Aşa dar, un cuvânt la care se lungeşte o vocală neaccentuată are două accente, întocmai ca în cazul lungirii consoanelor : alături de accentul vechiu (i-am putea spune obiectiv) se iveşte unul nou, afectiv. In ce priveşte raportul de forţă dintre ele, am impresia că mai puternic este accentul normal, care se deosebeşte de cel nou şi printr’o uşoară ridicare a vocii. Poate m’aş apropia mai mult de adevăr, dacă aş spune că vocala lungită se pronunţă cu un ton mai scoborît decât purtătoarea accentului originar al cuvântului. încă o particularitate, care se datoreşte tot faptului că durata creşte în mod considerabil, este următoarea : accentul vocalei pronunţate lung nu-i unitar, ci variază, şi nu numai odată, dela un moment la altul, din punctul de vedere al intensităţii, poate şi al înălţimii. Este un accent cu două sau mai multe vârfuri (v. mai departe, capit. IV).
Cum vedem, situaţia se prezintă complicat şi nu tocmai limpede, în comparaţie cu ceea ce am constatat la lungirea consoanelor. Ar mai fi de insistat asupra unui amănunt, iarăşi deosebitor. Vocala lungită se află, cred, totdeauna în silaba care precede imediat pe cea accentuată, aşa că la un cuvânt cu mai mult de două silabe modificarea aici în discuţie n’o sufere partea lui iniţială decât în ipoteza, destul de rară, că accentul normal stă pe silaba a doua (mergând dela început spre sfârşit). O singură excepţie, aceea a cuvintelor bisilabice paroxitone, care-şi pot lungi şi ele silaba neaccentuată, adică finală.
§ ii. Dificultăţi întâmpinăm şi la interpretarea stilistică a fenomenului, în sensul că nu putem totdeauna preciza, cu siguranţă, natura stărilor sufleteşti care-i dau naştere. Şi aceasta, din cauză că intervenţia afectului este, în general,
1 GRAMMONT, Trăite de Phonetique, p. 118—119 afirmă că accentul de insistenţă loveşte chiar consoanele: « . . .c’est un accent consonantique, c’est-â-dire qu’il porte sur une consonne. II la rend beaucoup plus longue et plus forte, et comme la voix ne peut retomber de cette intensite consonantique, pas plus que de l’intensite vocalique, â l’intensite moyenne ou intensite zero, que par une transition, la voyelle qui suit cette consonne est aussi frappee d’intensite, â un degre moindre, il est vrai, mais assez pour qu’elle s’eleve au niveau d’une voyelle accentuee ordinaire ». Deosebirea pe care cetitorul atent o constată între afirmaţia lui Grammont şi interpretările mele clin paginile imediat precedente se explică, sper, prin faptul că el porneşte dela limba franceză, iar eu dela a noastră. Că lucrurile pot diferi mult dela un idiom la altul, spune Grammont însuşi, la locul citat, unde schiţează situaţia din limba engleză.
58
FENOMENE FONETICE
mai discretă, mai puţin brutală1. De aici impresia că avem a face cu emfază, nu cu afect propriu zis, ceea ce de multe ori va fi corespunzând realităţii, mai cu seamă că o delimitare strictă între aceste două aspecte ale subiectivismului nostru este adesea grea, dacă nu imposibilă. De altfel amănuntul n’are importanţă principială : ambele atitudini intră, cu acelaşi drept, în preocupările stilisticii.
Un lucru este neîndoielnic : lungirea vocalei însemnează intensificarea noţiunii, aşa dar un fel de expresie 'materială’ a ecoului prelungit pe care-1 are în sufletul subiectului vorbitor 1 2. Un asemenea ecou produc obiectele, însuşirile şi acţiunile care ne surprind, ne miră, ne uimesc prin faptul că ies din comun sau provoacă o nemulţumire aş zice astenică, adică resemnată, colorată de melancolie, tristeţă, mâhnire ş. a. Mai întâiu câteva exemple alcătuite de mine : F r u u m o as â ispravă ai mai făcut ! ; S’a apropiat înceţii ş or (încât nici nu l-am simţit) ; Am a şt eep-t at [până n’am mai putut sau ca un caraghios, etc.) ; (Bărbatul mi-a murit, copiii au plecat, şi eu) am r â am as singură. Iată şi citate propriu zise : După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, biniiişor! sare şi ea din car (Creangă); Pune ’n gând de vezi, maică : se vesteeejea săracul într’un colţ . . . (« Magheranul » de Brătescu-Voineşti); Apoi m’o pălit o miroaznă, mâi tată, mâi, colea caldă şi aburită, care nici nu ştiu cum să v’o spun eu vouă . . . Stââteam3 şi eu ca prostii, ş’adulmecam şVnghiţăm în sâc ! . . . (1907 II, p. 38); Estimp Skokke luase drumul înspre Ţarigrad biniiii ş or, binişor 4, aşa încât, după douăzeci de zile, tocmai bine se întorcea la boierul Filipescu . . . (Nastr, p. 185) ; F r ă âmânt toată ziua la cuvinte (Azi, 4 Febr. 1940, p. 2).
§ 12. Un caz special reprezintă aspectul pronominal şi formele compuse (de perfect) ale verbelor, care, în condiţiile arătate aici, lungesc respectiv vocala (neaccentuată, se înţelege) a pronumelui şi a auxiliarului. Dacă, după cum pare sigur, faptul se petrece numai atunci, când verbul propriu zis este monosilabic, situaţia nu diferă, în fond, prin nimic de cea deja analizată. Pronumele reflexiv şi auxiliarul (am, ai, etc.) alcătuesc împreună cu verbul următor o unitate lingvistică desăvârşită, aşa dar un singur cuvânt (şi ca înţeles şi ca pronunţare). Asta însemnează că i se aplică normele valabile pentru cuvintele bisilabice oxitone : se lungeşte vocala din prima silabă, care-i neaccentuată, sau, formulând regula în mod mai general, se lungeşte vocala din silaba neaccentuată care precede imediat pe cea accentuată. Am găsit exemple la Creangă : Bre !, mulţi proşti am văzut eu, în viaţa mea, dar ca voi Fam mai văzut. M ă â ă d u c în toată lumea ! ;
1	De fapt, stările afective înseşi au acest caracter, nu modul cum se manifestă ele (v. mai departe).
2	întocmai ca repetarea cuvântului respectiv, despre care va fi vorba la locul cuvenit (cf. şi unele din exemplele ce urmează): creşterii stărilor sufleteşti îi corespunde o ‘ creştere’ a mijloacelor de expresie lingvistică (lungimea vocalei şi repetiţia, adesea ambele împreună).
8 Autorul lungeşte şi diftongul din silaba finală, dar n’are dreptate, căci, în vorbirea naturală, nu se pot lungi vocalele din ambele silabe odată. De altfel şi redarea particularităţilor dialectale moldoveneşti lasă de dorit (dacă scrii înghiţăm pentru în-ghiţ(e)am, se impune şi stătem în loc de stăteam).
4	Aici adverbul se repetă (a doua oară fără lungirea vocalei, fapt care corespunde realităţii). Repetarea arată şi ea insistenţă, iar deosebirea cantitativă dela uri aspect la celălalt al adverbului exprimă admirabil chipul cum s’a săvârşit acţiunea (luase drumul): întâiu foarte încet, adică prudent, deci ‘prelungit’ (cf. - iiii - !), ca să nu fie descoperită, apoi, după ce a trecut primejdia, repede, chiar foarte repede (cf. - i -, care trebue pronunţat mai scurt, dacă se poate, decât în vorbirea obiectivă).
59
APARIŢII ŞI LUNGIRI DE SUNETE
— Ei, ce veste ne mai aduci de pe la târg ? — Ia, nu prea bună !, bieţii boişorii mei s1 a a a u dus ca pe gura lupului ; Mai am numai trei zile de trăit, şi t e - a a a i d u s, Ivane, de pe faţa pământului.
§ 13. Ceva mai sus (p. 57) am făcut o categorie aparte din cuvintele paroxitone de două silabe, afirmând că-şi lungesc vocala neaccentuată din silaba finală (aşezată, prin urmare, după, nu înaintea celei iniţiale), şi aceasta, fiindcă nu-i posibil altfel1. Se pune însă întrebarea, dacă există asemenea cazuri. Principial şi potrivit constatărilor din paginile precedente răspunsul ar fi negativ. Căci atât afectul propriu zis, cât şi emfaza (insistenţa de ordin mai mult ori mai puţin intelectual) ating, în mod firesc, începutul cuvântului, partea care este ‘lovită5 înaintea celorlalte de izbucnirea psihicului nostru, ea însăşi mai puternică în primul moment. Şi totuşi sunt cazuri când vocala neaccentuată din silaba ultimă pare că se lungeşte. Să ne închipuim că partenerul nostru ne ameninţă, în cursul convorbirii, cu un rău pe care-i hotărîtsă ni-1 facă, sau refuză să execute ordinul dat (în ipoteza că avem dreptul să-i ordonăm). Răspunsul nostru va fi Cefaceee? ! (— r.‘ce-ai spus?’, ‘îţi permiţi să ameninţi, să fii obraznic?’), cu lungirea lui e şi cu un accent muzical foarte marcat pe această vocală 1 2 * *. Tot aşa trebue interpretat, din punctul de vedere al fenomenului însuşi, nu şi al stării sufleteşti care-i dă naştere, următorul exemplu : Avem unul. . . şi ne-ajunge, că s cri e e e e l (Gl, 14 Iulie 1940, p. 2). Aici ni se pare «că nu s’a terminat vorba, şi asta, din cauza mirării, complicată cu nemulţumire : autorul este surprins şi indispus de cantitatea, probabil şi de calitatea contribuţiei celui în cauză (‘scrie atât de mult şi de prost, că . . . nu ne mai trebue!’).
§ 14. Să vedem acum în ce condiţii se lungesc vocalele accentuate. Se ştie că poziţia lor în cuvânt variază foarte mult la noi, spre deosebire de alte limbi, unde accentul are loc fix sau oscilează numai între limite strict precizate. Urmează că în româneşte se poate lungi şi vocala finală a unui cuvânt oxiton cu multe silabe, situată, deci, la o mare distanţă de începutul lui. Această afirmaţie, întemeiată pe fapte, contrazice principiul, enunţat mereu în cele ce preced, că chipul cum funcţionează limbajul omenesc impune afectului să atingă partea iniţială a cuvintelor. Contrazicerea este, cred, mai mult aparentă, în măsura în care avem dreptul să vorbim de ea (cf. mai jos).
Fiind în joc o vocală care este deja accentuată, însemnează că lungirea ei nu poate provoca ivirea unui accent nou şi că, prin urmare, cuvântul rămâne cu singurul lui accent (principal, se înţelege), existent din capul locului. O modificare intervine totuşi: se schimbă durata şi natura accentului. Deoarece se lungeşte vocala accentuată, se lungeşte şi accentul ei, în sensul că durează mai mult (cât durează lungirea vocalei înseşi). Dar prelungirea duratei are adesea drept efect inevitabil, căci e de natură psiho-fiziologică, o variaţie a intensităţii, care transformă accentul unitar sau ‘plan’ de mai înainte în unul cu două, eventual cu trei vârfuri (v. mai sus, p. 57). In ce priveşte natura lui, lucrurile nu se prezintă tocmai clar. Poate că-şi păstrează caracterul expirator, destul de puternic pentru a înnăbuşi pe cel muzical, care se găseşte pe aceeaşi vocală, iar dacă ni se pare totuşi că
1	Se poate, evident, lungi vocala silabei accentuate (v. mai încolo), dar deocam-datâ-i vorba numai de vocalele neaccentuate.
2	Am pus ? !, fiindcă nu-i o întrebare pură, ci amestecată cu mirare (şi amândouă
împreună exprimă siguranţa de sine a subiectului vorbitor, care nu se lasă intimidat,
dimpotrivă, este gata să riposteze drastic).
60
FENOMENE FONETICE
variază tonul, aceasta se datoreşte creşterii şi descreşterii intensităţii, combinată cu. creşterea şi descreşterea concomitentă a înălţimii. Poate că se produce însă n u o transformare a accentului expirator în unul muzical, ci numai o modificare a raportului de forţă dintre ele, în avantajul acestuia din urmă.
Deşi situaţia justifică, prin ea însăşi, şovăiala atitudinii mele l, cu aiât mai explicabilă, cu cât limba română n’a fost studiată din acest punct de vedere 1 2, socot util să arăt şi părerea lui M. Grammont, Trăite pratique de pronondation francaise, ed. V, p. 141 : « On a vu que Ies trois qualites principales, intensite, hauteur, duree, n’y augmentent pas et n’y diminuent pas d’une maniere proportion-nelle, mais qu’en general elles y augmentent ou y diminuent e n m e m e t e m p s. On peut donc faire u n e s y n t h e s e de ces trois qualites ; aussi bien chaque syllabe fait-elle sur nolre oreille une impression globale, sans que nous p uission s j a m a i s d i r e exacte ment q u e 11 e est dans le tout la part de la h a u t e u r, ou de 1 ’ i n t e n s i t e, ou de la duree»3 4.
§ 15. Stările sufleteşti care pot provoca lungirea vocalelor accentuate, cu toate urmările arătate chiar acum, sunt mult mai variate decât în cazul vocalelor neaccentuate şi al consoanelor. O enumerare şi definire a lor nu-i posibilă, nici absolut necesară aici A Mă limitez să dau câteva exemple, arătând la fiecare atitudinea subiectului vorbitor.
Ştii că are haz şi asta ! Voi să vă lâfăiţi şi să huzuriţi de căldură, iară eu să crăp de frig..Buună treabă! (Creangă) : ironie (Gerilă e nemulţumit că a trebuit să răcească, peste capacitatea lui de rezistenţă la frig, odaia unde fusese trimes de împăratul Roş să doarmă împreună cu tovarăşii săi) ; — Bună femeie / —-Buună . . . Nu-l slăbea deloc . . . cine nu bea . . . cine nu joacă . . . Ce să facă bieţii băieţi în pustiul ăsta . . . (Gl, 30 Iunie 1940, p. 3) : tot ironie (adjectivul este acelaşi), dar produsă nu de nemulţumire, ci mai degrabă de satisfacţie, căci cel ce vorbeşte a înţeles cum stau lucrurile şi face aluzie la realitatea lor. In primul
1	Este posibilă şi a treia eventualitate, aceea anume că în unele cazuri predomină variaţia intensităţii, iar în altele, superioritatea de forţă a accentului muzical faţă de cel expirator.
2	Cu excepţia lui A. PHILIPPIDE, care s’a oprit însă mai mult asupra aspectului teoretic al problemei (v. capitolul următor).
3	Subliniat de mine. Iată şi alte afirmaţii ale acestui mare fonetist şi lingvist, care şi le bazează pe o îndelungată experienţă (observaţii asupra limbii franceze vorbite, combinate cu cercetări experimentale). Ele se referă, întocmai ca şi cea reprodusă mai sus, la accentul de insistenţă, sunt, deci, valabile şi pentru accentul afectiv propriu zis. « L’accent rythmique [ = obiectiv] est attendu, regulier, normal, et on y arrive d’or-dinaire par une gradation qui le prepare; en dehors de sa fonction rythmique, il ne peut jouer aucun role, il ne peut produire aucun effet. .L’accent d’insistance est inopine, brusque, violent, et par suite il met vi v e ment en relief le mot qui le porte. La syllabe insistante surprend; elle fait un contraste puissant avec ce que l’on attend; sans l’insistance, cette syllabe serait faible, basse, courte; elle devient forte, haute, longue. L’ecart peut aller jusqu’â quintupler 1’intensite, augmenter la hauteur d’une octave, doubler la duree. Cette syllabe surgit d’autant plus nette et sensible au milieu de celles qui l’entourent, que ces dernieres s’affaissent â son profit comme pour augmenter le contraste, et que ces consonnes prennent une duree tout â fait insolite» (ibid., p. 141).
4	O voiu face în capitolul imediat următor, unde mă ocup în mod special de accent.
APARIŢII ŞI LUNGIRI DE SUNETE
61
caz (Bulină treabă!) tonul coboară pe măsură ce u se lungeşte, în al doilea (Buufiă . . .), dimpotrivă, se ridică.
.. . binecuvântatul bădia Ionică, mare proprietar, mai puţin mare avocat, maz mare mâncău si în orice caz foarte maaare filotim la pungă. . .	(1907
II, p. 85) : subiectul vorbitor laudă pe unchiu-său, care i-a dat bani de buzunar, îşi exprimă, deci, satisfacţia, de ordin mai mult intelectual (cf. procedeul retoric al gradaţiei)1. In orice caz, emfaza e foarte vizibilă. La fel (poate chiar ca produse emfatice pure) trebuesc interpretate următoarele exemple : Pe unde se află ea nu se strigă «L o o o c ! » (Răd I, p. 248) ; — T a a a x a, Domlor / . . . (ibid. II, p. 228); Dacă nu izbuteau, Simeon punea şi el umărul ca îndemn şi auzeai curând: G a a a ai a . . . G a a at a ! (ibid. II, p. 269,.
După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că taaare-i mai era foame (Creangă) ; — Buna masa, cumătră ! Tiii. /, da ce mai peşte ai ! Dă-mi şi mie, că t a a ar e mi-i poftă ! (Acelaşi) : în ambele citate, lungirea vocalei accentuate, care se pronunţă cu o mare variaţie a accentului, arata suferinţa, reală, dar şi puţin exagerată, printr’un fel de înduioşare de pro-pria-i fiinţă (chiar şi în primul pasaj, unde autorul vorbeşte oarecum în numele vulpii) 2.
O poziţie mijlocie, între afect şi emfază, are, cred, exemplul acesta (din « O scrisoare pierdută ») : A. j ut o or! Sării ţ i I Mă omoară v a m pi ir ul! prefectul as asii nl a j ut o o r l 3, care prezintă interes mai ales prin faptul că, afară de unul 4, toate cuvintele au vocala accentuată lungită în silaba finală, ceea ce permite o lungire a ei până la ultimele limite, cum se şi întâmplă, obişnuit, în condiţii ca acestea. Interesează şi alt amănunt, care merge mână în mână cu cel menţionat: în Mă omoară vampirul! şi prefectul asasin ! este supus fenomenului în discuţie cuvântul dela sfârşitul sintagmei, nu cel dela început, cum ne-am aştepta poate. Emfaza, adică nevoia, de ordin, în bună parte, strict intelectual, ca. 'asasinul’ să fie denunţat şi, deci, demascat, cere să punem elementul cel mai important al construcţiei la sfârşitul ei, întocmai ca în vorbirea obiectivă. Această poziţie face posibilă lungirea peste măsură a silabei accentuate (finale!), tot cu scopul de a aduce la cunoştinţa lumii ‘crima vampirului’.
§ 16. Foarte des sunt supuse modificării în discuţie monosilabele, când apar singure, în construcţii pe care le-am putea numi eliptice. Şi se înţelege de ce : ţinând oarecum locul unei propoziţii sau fraze întregi, ele sunt, prin însuşi acest fapt, foarte expresive, ca orice formulă eliptică, cel puţin teoretic, şi, în consecinţa, se pretează la tot felul de nuanţe, care se pot cu atât mai uşor exprima prin lungirea vocalei (şi, implicit, variaţia accentului), cu cât jocul fonetic, dacă-i pot spune aşa, nu este stingherit de existenţa altor cuvinte, ca în cazul construcţiilor
1	Ne-am putea întreba, dacă lungirea vocalei accentuate are, într’adevăr, loc şi la. adverb (foarte) şi la adjectiv (mare). In ipoteza unei stări afective pure, răspunsul ar trebui să fie: numai la adverb, fiindcă acesta precede adjectivul şi joacă, deci, rolul părţii iniţiale a unui singur cuvânt, care s’ar afla în aceeaşi situaţie.
& Cf. şi lungirea, atât de obişnuită, a lui -a din aşa (exclamativ şi interogativ). De ex..: (Greerul se roagă de furnică să-i împrumute de-ale mâncării. Furnica răspunde) A ş a a a? îmi pare bine (Br-V).
" Caragiale nu indică prin niciun semn special lungirea vocalelor accentuate, dar situaţia este clară.
* La acesta (vampirul), silaba ultimă reprezintă articolul, care este prin definiţie neaccentuat. Asta însemnează că tot sfârşitul cuvântului poartă accentul şi aici.
62
FENOMENE FONETICE
depline din punct de vedere formal. In această categorie intră interjecţiile, particulele afirmative şi negative, apoi alte monosilabe care pot reprezenta, în condiţii determinate, reacţiuni spontane, aproape reflexe, ale subiectului vorbitor. De pildă : Peste câteva zile Caro se interesase la telefon de sănătatea clientei lui şi spusese că are un preparat străin foarte bun ... îl va aduce bolnavei. . . Totul amical fireşte. — Z â ău?^, îl tachinase Nory . . . (Răd II, p. 40). Echivalente stilistice ale acestui cuvânt sunt serios ? sau aşa să fie ?, care arată şi ele o surprindere prefăcută, deci ironie (cf. precizarea «tachinase »)1 2. — Aşa doreşte logodnica mea !. . — B r e e e ! Lui Nory îi fu milă de chipul palid al lui Mari. ■— Dac'ai şti tu cine-i logodnica mea /, râse Lică în gând. . . Tot ironie şi aici, provocată de faptul că subiectul vorbitor nu-şi ia în serios partenerul, un detracat, pe care nu-1 crede capabil să aibă o logodnică sau, cel puţin, una cu ‘pretenţii’. — Nu-s beţivi, îs-colegii mei de birou. — Daaa. . . sigur, colegi! (Ins, Iulie 1940, p. 15) 3.
S’ar putea adăuga exemplele, din Creangă, cu âra ! şi săra /, dej? citate (v. p. 37), care seamănă cu acestea şi prin caracterul lor exclamativ, nu numai prin lungirea vocalei 4 5, deşi diferă în alte privinţe, apoi A a a /, mişcă-te, băieţaş (Br-V, pa 61), cu interjecţia ca membru al unei fraze 6, ş. a.
§ 17. Un aspect aparte al fenomenului de care mă ocup în acest capitol îl constitue apariţia unei silabe întregi la formele hipocoristice ale numelor de botez. Această silabă este, de regulă, identică cu silaba iniţială a numelui şi totdeauna o precede : Gigi{că) şi Gigei < Gică (< Georgică), Ninel
<	Nelu (< Ionel), Nunucă < Niculae (un Nucă, de sigur, nu există, s’a pornit însă oarecum dela el prin analogia atâtor alte formaţii similare), Titi şi Titel
<	Constantin, dar şi Ernest (cu observaţia făcută la numele precedent); Mimî{ca)
<	Maria, Nonor a < Nora (= Nory < Eleonora, RădI, p. 116), etc. Sunt foarte numeroase, mai ales cele feminine, adesea împrumutate, pe cale literară, din franţuzeşte (Fifi, Fofo, Kiki, Tot o, etc.).
După cum vedem, ele seamănă cât se poate de bine cu cuvintele originare din limbajul copiilor, citate şi altădată : mamă, tată, etc. Asemănarea este pe de o parte formală (chiar dacă punctul de plecare diferă de multe ori), pe de alta, şi aceasta interesează în deosebi, semantică: toate au ‘aer’ familiar, adică semnificaţie afectivă, izvorîtă din dragoste (cu toate nuanţele ei) 6. In general, nu cred că avem
1	Nu Zăăuu!, cum scrie autoarea (u, fiind consonant, nu se poate lungi, iar intonaţia e întrebătoare, nu exclamativă).
I împotriva observaţiei din nota precedentă, trebue să arăt că şi exclamaţia ar merge în cazul de faţă, cu un sens foarte asemănător, poate chiar identic. Numai tonul ar fi altul (întrebarea îl cere suitor, exclamaţia coborîtor).
8 Discuţia continuă pe acelaşi ton, şi daaa /, ironic (cu nuanţă de mustrare), se repetă: — Daaa, singur, de serviciu !
* In aceste aspecte ale lui (s) drac and emine avem un â accentuat, care s’ar menţinea astfel chiar în vorbirea obiectivă.
5 Se înţelege că aaa /, la fel cu orice particulă similară, poate apărea şi singur.. De altfel chiar în construcţia citată el este, într’un anumit sens, independent de rest, ca toate interjecţiile.
6	Cât de variate, de subtile şi de neaşteptate pot fi stările sufleteşti la baza cărora stă acest sentiment şi, în consecinţă, mijloacele expresive corespunzătoare a arătat, elocvent şi strălucit, LEO SPITZEH, Puxi. Fine kleine Studie zur Sprache einer Mutter, Miinchen 1927. (Puxi este unul din multiplele denumiri alintătoare date de o mamă copilului ei.)
APARIŢII ŞI LUNGIRI DE SUNETE
63
a face cu creaţii copilăreşti propriu zise, ci numai>cu imitaţii, în bună parte voite, ale acestora 1.
Ca încheiere a discuţiei din prezentul capitol cred potrivit să reproduc următoarea observaţie a lui E. Gamillscheg, Ausgewăhlte Schriften, Jena-Leipzig 1937, p. 193, care-i valabilă, de altfel, pentru marea majoritate a modificărilor provocate de afect1 2 : « Der xAffekt ist eben nicht sprachbildend, sondern nur sprachanpassend ».
1	Privitor la formaţii de felul frc. belite < bite, atât de asemănătoare cu cele invocate aici, cf. Fr. KOCHER, Redupîikationsbildungen im Franzdsischen und Italienischen, Aarau 1921.
2	Deşi autorul ei porneşte dela faptul, care interesează direct aici, că aceeaşi vocală, în condiţii fonetice identice, apare, în vorbirea afectivă, cu altă cantitate decât n cea intelectuală.
CAP. IV: ACCENT
§ i. In capitolul precedent, deşi întitulat ‘apariţii şi lungiri de sunete', am invocat mereu accentul, din cauză că fenomenul studiat acolo implică, de obicei, o modificare a modului cum se accentuează cuvintele în vorbirea afectivă. Dar ivirea unui accent nou, pe lângă cel'deja existent, nu este singurul fapt posibil în acest domeniu. Se produc şi altele, care ori n’au nicio legătură ori au numai una indirectă cu lungirea sunetelor (în speţă, a vocalelor) şi trebuesc, deci, studiate independent de aceasta. De asemenea provoacă afectul deplasări de accent de pe o silabă pe alta a aceluiaşi cuvânt, complicate adesea cu diverse urmări de ordin fonetic, nerelevate în paginile precedente. Dar mai înainte de asta, socot necesară, pentru înţelegerea, pe cât posibil deplină, a lucrurilor, o discuţie teoretică asupra accentului, discuţie pe care n’am putut-o face în capit. III, deşi am pomenit, la tot pasul, această noţiune, fiindcă obiectul propriu zis al cercetării era lungirea sunetelor, nu accentul.
Mă folosesc în acest scop de spusele lui A. Philippide, Fiziologia sunetelor, curs universitar litografiat, an. 1920—21, § 94, p. 157 urm., unde este vorba despre accentul muzical. In limba română acest accent are cinci forme : 1. plan (cu ton egal, care nu urcă, nici nu coboară în timpul cât se pronunţă silaba sau vocala) ; 2. / ascuţit (tonul se ridică, iar silaba se termină cu maximum de înălţime) ; 3. \ grav (tonul coboară, aşa că silaba se sfârşeşte cu minimum de înălţime) ; 4. /\ circumflex (tonul se ridică până la un maximum şi apoi coboară până la minimum dela care a pornit) ; 5. V anticircumflex (tonul coboară dela un maximum la un minimum, pentru a se ridica iarăşi la maximum de unde a plecat). Pentru 1. Philippide citează ca exemplu particula afirmativă da, pronunţată « gânditor », iar despre 2. spune numai că-i « obişnuit». Privitor la celelalte nu dă nicio informaţie de această natură. Că le consideră totuşi ca aspecte ale vorbirii afective, rezultă clar din afirmaţia dela p. 164 : « Alte limbi au, atunci când accentul mare rol formal, accentul muzical corespondent celui expirator, şi numai atunci corespondenţa încetează, când accentul devine formă gramaticală {Principii 228 sqq.), căci accentul care are serviciu formal este cel muzical» 1. Prin «formă gramaticală »> 2 Philippide înţelege valoare stilistică sau afectivă : când precizează aiurea
Subliniat de mine. Principii este prescurtarea întrebuinţată de autor pentru cartea sa Principii de istoria limbii, Iaşi 1894.
Acest termen apare, la lingvistul nostru, şi în Gramatică elementară a limbii române, Iaşi 1897, p. 382: « ...nu numai accentul, ci şi cantitatea silabelor serveşte în
ACCENT
05
această noţiune, vorbeşte de întrebare şi exclamare, cu toate nuanţele de sens posibile (mirare, ameninţare ş. a.).
§ 2. Dar şi accentul expir a tor (sau de intensitate) serveşte, în anumite condiţii, ca ‘formă gramaticală’ : «In asemenea cazuri [când accentul are rol formal], chiar accentul expirator primeşte forme neobişnuite, precum, de pildă, în româneşte, unde, măcar că accentul cel obişnuit este ascuţitul, apar în întrebări circumflexul şi gravul» (p. 164). Cf. şi afirmaţia dela p. 151—152, că accentul expirator grav şi cel circumflex apar în limba noastră « numai la forme gramaticale în silabe lungite anume pentru aceasta » b
Philippide înţelege foarte bine dificultăţile problemei : «In general însă, —- dacă facem abstracţie de efectul total pe care-1 putem lesne prinde cu simţurile şi pricepe, efect total pe care l-am expus, pe cât am putut, în paragrafele din urmă —, succesiunea accentelor, expiratorii şi muzicale, în silabele dintr’un cuvânt este obscură şi încă nestudiată, chiar în alte limbi, cu atât mai puţin în limba noastră » (p. 169)2.
Iată exemplele pe care le dă el (p. 167 urm.), toate pentru accentul muzical exprimând «întrebarea şi exclamarea ... (şi o mulţime de raporturi cuprindem noi subt aceste numiri, Principii 228)». Mai întâiu, un cuvânt izolat (verbul doarme, la pers. III sing.) : 1. doarme? (cu sensul «nu ştiu dacă doarme»); 2. doarme ? (« sigur că doarme ») ; 3. doarme? (« cred că doarme ») ; 4. doarme ! (« mă mir că doarme ») ; 5. doarme ! («indignare »). Apoi o construcţie întreagă, de sine stătătoare : 1. vrei să te duci? (« nu ştiu dacă vrei »); 2. vrei să te duci? (« sigur că * 1 2 * * 5
româneşte ca formă gramaticală, cu atât mai mult, cu cât limba noastră nu posedă mari deosebiri între silabe lungi şi scurte şi încă mai puţină conştiinţă are de acele deosebiri, multe, puţine, câte sunt ». Partea finală a acestui citat este foarte interesantă, căci explică de ce limba română utilizează atât de des lungirea vocalelor în vorbirea afectivă neregulată).
1	Termenii ‘grav’, ascuţit’, etc. se explică, la accentul expirator, în acelaşi chip ca Ia cel muzical, cu deosebirea că, în loc să varieze înălţimea, variază intensitatea. Penultimul citat are nevoie de o precizare. Philippide spune « măcar că accentul (expirator) cel obişnuit este ascuţitul », când ar trebui să spuie «tocmai pentrucă. . . />: întrebarea este o formă a vorbirii afective şi, în consecinţă, accentul ei nu mai poate fi cel obişnuit, din vorbirea obiectivă, ci altul, ‘neobişnuit’, potrivit normei, menţionate de mai multe ori în. cursul discuţiei noastre, că, principial, vorbirea afectivă se abate totdeauna dela regulile celei obiective. —■ Deoarece în capitolul precedent am pomenit de accente cu două sau mai multe vârfuri, trebue să arăt că, după PHILIPPIDE, op. cit., p. 154, numai «cuvintele monosilabe, pe care le lungim, pentru a le procura prin lungire un. anumit înţeles, precum: da, nu, dec, alei» pot avea un asemenea accent. Dar siguranţă deplină nu există nici într’un sens, nici în altul (şi Philippide însuşi pune printre monosilabe pe bisilabicul alei!).
2	Am reprodus în adins acest pasaj, pentrucă el coincide, ca idee, cu afirmaţia lui
Grammont (v. mai sus, p. 60), relativ la concordanţa deplină dintre intensitate, înăl-
ţime şi durată, atunci când are loc o lungire a vocalei, care, am văzut asta în capitolul precedent, se complică cu modificări serioase de accent. Lingvistul francez vorbeşte de ‘sinteza celor trei calităţi’, Philippide de ‘e f e c t u 1 t o t a 1’, adică de percepţia auditivă globală, la producerea căreia participă factori deosebiţi unul de altul. Pentru aprecierea justă a faptelor, să se mai compare pe de o parte divergenţa, deja relevată (p. 55, n. 3), dintre Grammont şi Martinet, privitor la natura consoanelor ‘lungi’ sau ‘geminate’, pe de alta constatarea lui Bally, iarăşi înregistrată cu alt prilej (p. . . .), că nu se ştie aproape nimic despre valoarea expresivă a sunetelor. Observaţia se referă la toate capitolele de fonetică ale lucrării de faţă, nu numai la accent şi lungirea silabelor. Cf., în acelaşi sens, N. S. TRUBETZKOY, Grundziige der Phonologie, Prague 193», p. .24 urm. (paragraful « Phonologie und Lautstilistik >).
5
66
FENOMENE FONETICE
vrei ») ; 3. vrei să te duci? (« cred că vrei ») ; 4. vrei să te duci? (« ironie ») ; 5. vrei să te duci? («ameninţare») ; 6. vrei să te duci! («mirare») ; 7. vrei să te duci! («nu ţi-i ruşine »), etc. Intre un cuvânt izolat şi o propoziţie nu există deosebiri în privinţa variaţiei accentului, dacă starea sufletească este aceeaşi : ‘forma* de intonare a lui doarme ! ‘indignat’, de pildă, este identică cu a lui vrei să te duci! ‘indignat’, în sensul că mişcarea tonului se face la fel (odată ea se produce într’o singură silabă, a doua oară de-a-lungul întregii propoziţii).
La aceste exemple se pot, negreşit, adăoga altele. Cele mai elocvente mi se par particulele afirmative şi negative curente, care, şi în calitate de monosilabe şi prin faptul că, graţie valorii lor semantice propriu zise, sunt utilizate în tot felul de împrejurări, se pretează mai bine decât oricare alte cuvinte la variaţii multiple de ton. Să se compare, de ex., da! şi nu! pronunţate scurt, atunci când dăm un răspuns ‘sec’, de nemulţumire ; da ! şi nu ! cu accent coborîtor, în momente de îndoială ; da? şi nu? cu accent circumflex, când ameninţăm ; da? şi nu? cu accent anticircumflex, când suntem ironici, etc. Aceleaşi nuanţe putem constata la bine, de asemenea foarte frecvent (şi tot singur), un adevărat sinonim afectiv al acestor particule, pe care le înlocueşte adesea.1
§ 3. Schimbări în accentuarea cuvintelor se produc şi altfel decât am arătat, în capitolul precedent, unde punctul de plecare al discuţiei îl constitue lungirea sunetelor, iar accentul intervine ca un factor secundar. Am văzut că, subt imperiul afectului, se naşte un accent în plus, pe lângă cel obişnuit 2. In această ipoteză, se pot întâmpla două lucruri : ori învinge definitiv, căpătând un înţeles anumit (de natură stilistică), aspectul cel nou al cuvântului, ceea ce, aparent, echivalează cu o strămutare de accent, ori se păstrează ambele aspecte, fiecare însă cu întrebuinţarea lui specială.
Un exemplu nimerit pentru a ilustra prima alternativă este adj. spurcat (de fapt, part. tr. al vb. spurca). Când însemnează ‘diavol, păgân, eretic’, se accentuează spurcat 3, şi nu numai în vorbirea afectivă. Avem un caz interesant de ‘gramaticali zare’ a accentului stilistic, care, la început, coexista alături de cel ‘regulat’ : întrebuinţându-se des şi mereu cu sensurile aici arătate, cuvântul s’a fixat subt aspectul pe care i-1 cunoaştem astăzi, aşa dar cu un singur accent, cel nou, născut.,, pe vremuri, în momente de revoltă, dispreţ, ură, etc., pe prima silabă, conform normei cunoscute. Şi aceasta, indiferent dacă subiectul vorbitor este sau nu 1 2 3
1	Pentru ironie, amestecată cu satisfacţie şi cu răutate în acelaşi timp, mi se pari' elocventă următoarea construcţie: Ce mai ziceţi, domnule contabili (vorbeşte un arestat cu fostul contabil al închisorii, devenit el însuşi delincvent şi depus în arestul unde fusese slujbaş mai înainte). Iar pentru variaţia de ton, după starea sufletească, la acelaşi cuvânt din una şi aceeaşi propoziţie, să se compare Poate trece cineva ! (subiectul vorbitor justifică un anumit aspect al toaletei sale cu dorinţa, mai exact cu aşteparea bucuroasă, că va fi văzut şi admirat de trecători) şi Parcă trece cineva l (răspunsul, decepţionat, pe care-1 dă tot el, când partenerul îi atrage atenţia asupra altui amănunt, acesta indecent, al îmbrăcămintei).
2	Este interesant că fenomenul a fost observat şi interpretat just încă din a doua jumătate a sec. XVIII de către I<ARL PHILIFP MORIZ, Versuch einer deutschen Prosodie (1786). Vezi Archiv fur vergleichende Phonetik V, p. 33 urm..
3	După TlKTIN, tot spurcat se spune şi despre unele animale (nu precizează care). Chiar oamenii ‘obişnuiţi’ sunt numiţi astfel, când provoacă sentimente asemănătoare cu cele provocate de fiinţele aici în discuţie. In asemenea împrejurări, cuvântul îşi recapătă valoarea afectivă, care se exprimă printr’un accent mai puternic şi prin lungirea lui
ACCENT
tiv
stăpânit de asemenea sentimente. In ipoteza că ele există, un singur mijloc îi stă la dispoziţie : să intensifice accentul, eventual să lungească sunetul iniţial, exact ca atunci, când cuvântul este adresat oamenilor care nu~s nici păgâni, nici eretici, (v. nota precedentă).
Cazuri similare cu acesta mi se par a fi pogan ‘groaznic, înspăimântător ; (un fel de superlativ) tare, straşnic’ şi proclet ‘blestemat’ (foarte des despre diavol, duhuri rele, eretici ş. a.). Ambele cuvinte sunt de origine slavă, şi, afară de sârbo-croată, toate limbile popoarelor slave vecine cu noi le accentuează pe silaba ultimă. Am putea, deci, presupune că şi în româneşte ele au avut, la început, accentul tot pe finală şi că, numai după ce au căpătat o nuanţă afectivă, i-au schimbat locul, aşa cum îl cunoaştem astăzi. Dar nu-i necesară o astfel de ipoteză, verosimilă totuşi, ca să explicăm stilistic poziţia accentului. Limba noastră posedă numeroase cuvinte în -an şi -et accentuaţi. Faptul că ele n’au influenţat pe pogan şi proclet dovedeşte că acestea se întrebuinţau de preferinţă, dacă nu exclusiv, în vorbirea afectivă, care cerea accentuarea (sau, în cealaltă eventualitate, conservarea accentului) pe silaba iniţială.
Cazul neologismului pardon se prezintă diferit. Ca formulă de politeţă, acest cuvânt se accentuează ‘normal’ pardon. Tot aşa spunem şi când intervine, de pildă, nemulţumirea contra trecătorilor care ocupă fără rost strada şi ne împiedecă astfel drumul. Să ne închipuim însă că supărăm, fără voie, pe cineva (îl lovim, îl călcăm pe picior, etc.) : accentul se mută 1 pe prima silabă (care se şi lungeşte puţin, deşi amănuntul nu interesează). Aşa dar, acelaşi cuvânt accentuat în două moduri deosebite, după împrejurări 1 2, şi totdeauna cu un singur accent 3.
§ 4. In această ordine de idei socot util să discut etimologia interj, aşi!, pe care Dicţ. Acad. o defineşte astfel : « 1. (Exclamaţie familiară, mai mult glumeaţă, cu care respingem o afirmare). Vorbă să fie! Ferească Dumnezeu! 2. (Exclamaţie prin care se arată că dorinţa cuiva nu s’a putut realiza). Da de unde! Ţî-ai găsit! Nici vorbă! Adesea în legătură cu ei/, dar(ă)! şi cu un element obscur te». Iată un exemplu din Ispirescu : Dădu el să caute nescaiva rămăşiţe de-azimi'oarâ; te - a şi /, nu mai găsi nici neam de turtă ! Cât despre etimologie, dicţionarul citat spune : « Răspândirea geografică (în Transilvania nu pare a fi cunoscut), apariţia recentă în limbă şi varianta aşa fac probabilă derivarea cuvântului din interj, turcească hasa! ‘ferească sfântul!, ferească Dumnezeu!’». Privitor la varianta aşa, care, vom vedea, joacă rol mare în discuţia noastră, ni se dau, tot acolo, următoarele lămuriri : « aşa (accentuat aşa: cu accentul principal pe silaba întâia şi cu un accent secundar pe a doua ; de cele mai multe ori ş se pronunţă lung, sau se face o mică pauză între primul a şi ş următor) », de pildă : Socotiţi câ-i scria râvâ-şelele franţuzeşti, ca în ziua de azi? A' şa! Mă punea pe mine de-i cântam nopţi întregi pe subt ferestrele ei.
Etimologia aceasta nu poate fi primită, mai întâiu din motive principiale. Interjecţiile n u se împrumută, afară de împrejurări cu totul excepţionale, care trebuesc, deci, lăsate la o parte. E ca şi cum am imita felul de a ne exprima durerea,
1	Acesta-i termenul propriu, căci n’avem a face cu ivirea unui accent nou, alături de cel vechiu.
2	Care nu sunt, ca de obicei, vorbirea obiectivă de o parte şi cea afectivă de alta.
3 Amănunte mai bogate cu privire la spurcat., poqan, pardon, etc. dau în articolul meu Demon din Dacoromania VII, p. 145 urm.
5*
FENOMENE FON ETICE
f>8
bucuria, revolta, etc., ceea ce, dacă poate face un individ izolat, nu face niciodată o colectivitate. întreaga. Afară de asta, cercetările etimologice au dovedit mereu că, până fla proba contrară, două cuvinte identice din punct de vedere fonetic au, tre-bue să aibă origine comună, oricât de mari sunt ori par deosebirile semantice. Aceste două condiţii se realizează pe deplin în cazul de faţă. Dicţ. Acad. însuşi afirmă că. aşi ! sună şi aşa /, adică identic cu adverbul modal aşa, de care se apropie şi semantic până la confuzie.
Deja Tiktin a propus această explicaţie, numai că n’o motivează (i se va fi părut prea sigură, ca să mai insiste). După el, G. Ebeling, Zeitschriftfur romanische Philologie XLVII (1927), p. 649 urm. este de aceeaşi părere. Intre aşi! şi aşa deosebirea de sens se reduce la o simplă nuanţă : unul e ironic, celălalt nu. Altfel spus, aşi! are valoare afectivă, aşa valoare intelectuală. In privinţa sunetelor, acest lingvist procedează ca un neogramatic, încercând să explice modificarea fonetică potrivit ‘normelor’ consacrate : aşă-i (cu -i ----- este) a devenit ăşâ-i, prin deplasarea accentului şi prefacerea în â a lui a neaccentuat, apoi aş(i)y fără să ne spuie totuşi cum a putut dispărea â, fie el şi neaccentuat. De altfel strămutarea .accentului are ea însăşi nevoie de explicaţie. Dicţ. Acad. af irmă că această interjecţie sună şi aşa. Cum s’a ajuns la d o u ă accente ? (întrebarea e valabilă şi în ipoteza originii din turc. hasa, căci şi atunci cuvântul ri’a putut avea, din capul locului, decât un singur accent, şi anume tot pe -ay întru cât limba turcă accentuează mai totdeauna ultima silabă.) Din cauza afectului. Alături de vechiul accent (-«), s’a ivit unul nou, pe silaba iniţială : graba şi energia cu care negam 1 cele auzite au dus la accentuarea, puternică, a silabei iniţiale 1 2. Deoarece nuanţa semantică (ironia) a acestui cuvânt îl face cu deosebire potrivit pentru vorbirea afectivă, avem dreptul să presupunem ca el a fost întrebuinţat dela început exclusiv cu valoarea-i stilistică actuală, deci cu un accent puternic pe silaba iniţială, care a provocat amuţirea rapidă a celuilalt accent şi apoi slăbirea până la dispariţia totală a vocalei finale neaccentuate.
Toate lămuririle date de Dicţ. Acad. vorbesc în acest sens : varianta aşa !, care, e adevărat, poate trimete şi la turc. hasa pe cine vrea să accepte explicaţia propusă acolo, dar şi la etimologia lui Tiktin-Ebeling, apoi amănuntele de natură semantică, întemeiate pe citate foarte elocvente. Argumentul geografic (absenţa, care de altfel nu-i tocmai sigură, a lui aşi! în Transilvania) n’are valoare : câte cuvinte, dintre cele mai frecvente, au o circulaţie regională, fără ca pentru aceasta să li se atribue o origine corespunzătoare caracterului lor local. La fel de slabă este obiecţia de ordin cronologic, şi adică apariţia relativ târzie a lui aşi! în textele scrise. Acest fapt pledează mai degrabă pentru punctul meu de vedere : fiind o particularitate
1	Ne putem gândi, în subsidiar, şi ia altceva. Câteodată aşa va fi apărut şi în construcţii interogative: A ş a crezi d-ta ca c'au petrecut Lucrurile ? Ţi-ai găsit! (cu aşa puternic accentuat, dovadă locul prim pe care-1 ocupă în frază, si anume pe a- sau, cel puţin, şi pe a ). Dacă stătea singur, fără explicaţiile de după el, simţite de prisos, accentul de insistenţă (al silabei iniţiale) putea copleşi, până ia dispariţie, pe cel normal. In exemplul dat se poate şi repeta (după?): Aşa! Ţi-ai găsit! (cf. formula extrem de răspândită astăzi: Aşi! ţi-ai găsit!, apoi Aşi! {dar) de unde!).
2	întocmai ca la spurcat, cu care cuvântul nostru seamănă mai bine decât pare la prima vedere. După cum alături de spurcat continuă să existe varianta originară spurcat (cu sensu-i propriu), tot aşa avem aici pe âşi!, aspectul nou, în vorbirea afectivă şi pe aşa!, aspectul vechiu, în vorbirea obiectivă.
ACCENT
6<>
a vorbirii populare şi familiare, el trebuia să-şi întârzie intrarea în limba scriitorilor (culţi prin definiţie)1. Afară de asta, obiecţia se poate întoarce şi contra originii turceşti: împrumuturile de acest fel sunt, mai toate, anterioare sec. XIX.
Dar mai este ceva. Alături de aşi!, Dicţ. Acad. notează ‘varianta’ te-aşi!, despre care Tiktin (la fel Ebeling) crede că a rezultat din du-te, aşi. Niciunul nu spune însă cum a dispărut silaba du- (ca să nu mai pomenesc de naşterea însăşi a formulei acesteia). Şi aici tot stilistica ne poate înlesni explicaţia. Am arătat în capit. I că anumite stări sufleteşti afective provoacă o încordare a organelor articulatoare, care, în consecinţă, se apropie ori se lipesc (fără necesitate logica). Ceva asemănător trebue să admitem şi aici. Accentul puternic ivit pe a- presupune o forţă mare a curentului de aer expirator, forţă care a putut lucra şi asupra organelor articulatoare, adică a limbii, făcând-o să se apropie, şi încă mult, de palat. In chipul acesta a devenit posibilă naşterea unei ocluzive limbaîe, percepută cu vremea ca t muiat. Să nu uităm că deseori negăm spusele altuia pfintr’un sunet nearticulat, pe care-1 producem cu partea anterioară a limbii lipită de palatul tare, de dinţii superiori şi de alveolele lor (aerul este inspirat, nu expirat, ca la sunetele propriu zise). Acest sgcmot seamănă aproximativ cu f1 2) (aşa-1 şi. redăm în scris, de obicei repetat), car şi cu te- din te-aşil, care sună, mai de grabă, tî-aşi ! 3. Altă explicaţie, mai puţin verosimilă, a lui te- ar fi ori din ti(t)!,' interjecţie care exprimă surprinderea, mirarea, etc., ori din de !, interjecţie care arată ezitarea (înainte de a mustra pe cineva), etc. In ipoteza a doua, d şi-a pierdut sonoritatea, mai exact, poate, a devenit fortis şi s’a transformat astfel în t, siibt imperiul afecţului 4.
§ 5. Aşi! nu este singurul cuvânt la care deplasarea accentului, cu urmările ei fatale (slăbirea şi apoi dispariţia vocalei originar accentuate), poate fi definitivă, în sensul că, indiferent de situaţie şi de moment psihologic, singurul lui aspect, cunoscut dela o vreme încoace, este cel nou, cu accentul strămutat5 * * 8. Iată şi alte exemple. S. Puşcariu a remarcat, cu diverse prilejuri (cf. Etymologisches Wdrîer-buch der rumăniscken Sprache, nr. 1850 şi 1887, Dacoromania IV, p. 1362, Dacoro-mania VII, p. 31), existenţa regională, dar larg răspândită în ţinuturile respective, a câtorva participii trecute cu accentul pe temă : v&ist (pentru văzut), vint (pentru venit), k’ert (pentru pierdut; cf. şi ban. piert, dat de L. Costin, Graiul bănăţean I, p. 51) ş. a. ; la acestea se pot adăuga câst ( = căzut), şi gâst ( = găsit), notate de Tiktin şi de Dicţ. Acad., s. v. cădea şi găsi. Este evident că toate aceste forme
1	Interesant şi elocvent este amănuntul că cel mai vechiu exemplu cu aşi!, dat de Dicţ. Acad., provine dela Anton Pann, unul dintre primii autori (poate chiar primul) care pun la contribuţie vorbirea populară.
2	Un ţ muiat, datorită tocmai faptului că limba se lipeşte de palatul tare (în regiunea unde se articulează i).
3	O paralelă, câm depărtată, ne oferă germ. ja, care se pronunţă adesea tja (în momente de îndoială sau când subiectul vorbitor se trezeşte dintr’o meditaţie, reverie, etc. care-1 absorbea). Aici naşterea ocluzivei este uşurată mult de faptul că / (=2) se articulează cu limba foarte apropiată de palat (ca la spirante).
4	S. PUŞCARIU, Dacoromania VII, p. 35—36 explică pe aşi! din aşi < eccUm sic
(care a dat naştere şi lui aşa, cu -a « adverbial », ivit ulterior), declarând că renunţă la etimologia, propusă tot de el, din Dicţ. Acad. Această nouă explicaţie prezintă avan-
tajul că se bazează pe afect (cf. apoi, devenit apoi cu un sens întru câtva diferit) şi totodată clarifică, fără nicio dificultate, situaţia finalei i (sonant întâiu, iar după strămu-
tarea accentului pe a, consonantizat până la dispariţie).
8 Mă refer, bine înţeles, la aşi considerat ca alt cuvânt decât aşa.
TO
FENOMENE FONETICE
‘scurtate* provin din cele întregi, mai întâiu prin mutarea accentului de pe dezi~ nenfă pe temă \ din cauza afectului (‘emoţia’ provocată de acţiunile respective 1 2> mai ales când ele se produceau pe neaşteptate, etc., a făcut să se accentueze silaba iniţială) şi apoi prin căderea vocalei din silaba rămasă neaccentuată (care a adus cu sine, la unele forme, modificări fonetice, uşor explicabile, în finală). Deplasarea accentului va fi fost ajutată şi de un factor pur intelectual: sensul verbului este conţinut în temă, coroborat de unul formal: analogia prezentului indicativ, conjunctiv şi imperativ al tuturor acestor verbe (afară de găsi), care, la cele mai multe persoane, se accentuează pe temă 3.
Nu numai participii, ci şi alte forme verbale pot fi supuse unor modificări fonetice similare, şi din aceeaşi cauză. Formula (vă) salut ! sună adesea (vă) salt! : grăbit să salute şi, adesea, emoţionat de apariţia inopinată a unui personaj important, respectat, etc., subiectul vorbitor ‘insistă’ asupra părţii iniţiale a verbului, şi pentrucă aceasta se află la început, dar şi din pricina (arătată ceva mai sus) că înţelesul este conţinut în temă (chiar dacă aici silaba finală nu reprezintă o «simplă dezinenţă). La fel dubletul (moştenit) al lui salut: sărut, care în construcţia sărut mâna (sau sărut dreapta), atât de răspândită la ţărani, devine sări (cf. sărt dreapta, părinte /, VVD, p. 258) 4.
§ 6. Ca formule de salut, aceste două exemple ne amintesc, fără să vrem, strigătele, în sensul larg al termenului, cu care ele seamănă în anumite împrejurări, de pildă atunci când partenerul se află la oarecare depărtare şi, ca să ne audă, trebue să-l salutăm cu ‘glas tare’. Astfel numele proprii, întrebuinţate, cum se obişnueşte în asemenea situaţii, la vocativ, pot căpăta pe prima silabă un accent atât de puternic, încât silaba imediat următoare să se piardă, cel puţin pentru urechia ascultătorului. Fenomenul nu-i legat în mod obligator de o strămutare a accentului5 6. In Buletinul Philippide I, p. 118 am arătat că numele de botez Radu sună, la vocativ, Role /, dacă-i strigat dela distanţă şi, mai ales, subt imperiul unei stări sufleteşti afective (enervare, desperare, etc.), cu â mai lung decât în vorbirea normală. Tot aşa Gheorghe, precedat de măi, ceea ce nu se întâmplă absolut totdeauna, devine (măi) Gheo !
1 Explicaţie strict fonetică, bazată şi pe alte exemple, dă A. GRAUR, Bullet. Soc. Lingu. Paris XXXIX, fasc. I, p. 49—50.
2	Cf. sensul acestor verbe, toate apte de a face să intervie uşor afectul: ‘venirea’ unei fiinţe scumpe, ‘pierderea’ unui obiect de valoare, căderea’ cuiva, cu urmări grave asupra sănătăţii, etc., toate ne mişcă, într’adevăr, sufletul.
s In Etym. Wh. citat, PUŞCARIU susţinuse că vast este lat. vistum, iar vint lat. ventum. In Dacorom. VII, p. 31 le scoate din formele întregi, prin ‘afonizarea’ vocalei aflătoare în silaba finală, care s’a pronunţat, deci, fără participarea coardelor vocale, ceea ce însemnează o slăbire şi o reducere a ei, până la dispariţie. Dar, pentru a se putea produce afonizarea, a trebuit mai întâiu ca vocala în discuţie să-şi piardă accentul. Acest fapt Puşcariu nu-1 cercetează (şi, se înţelege, nici cauza care i-a putut da naştere). La vint avem i în loc de e, fiindcă venit se pronunţă vinit (cu e neacc. > z), în majoritatea graiurilor populare. Modificarea constitue şi ea un argument, dacă ar mai fi fost nevoie, în favoarea explicaţiei propuse aici (şi nu din lat. ventum).
4	Deşi salt < salut (cf. să'ru-mîna, cu accentul deplasat) probează că nu-i necesară invocarea lut, poate fi amintit faptul că în popor se spune, foarte des, sărutăm mâna
(sau sărutăm dreapta), chiar când vorbeşte un singur om în numele său personal: - u -este de astădată neaccentuat şi a putut astfel dispărea mai uşor. Cf. şi saltare ! (< salutare), echivalentul, mai puţin solemn, al lui (vă) sal(u)i.
6 Mai degrabă dimpotrivă, după cât se pare. Vreau să spun că materialul utilizat de mine conţine numai nume cu accentul pe silaba iniţială.
ACCENT
71
Dar aceasta nu-i singura modificare posibilă. Dacă numele poartă accentul pe altă silabă decât cea iniţială, se produce o lungire, combinată, de regulă, cu o variaţie de ton, a vocalei accentuate : Mateei !, Neculaai /, etc. După împrejurări, intervin şi alte schimbări, de pildă ivirea unui accent pe silaba finală, care se şi poate lungi (aceasta în cazul numelor trisilabice, ca Dinule !, Ileano /, etc.).
Şi strigătele propriu zise, exprimate prin cuvinte din lexicul curent, sufăr schimbări asemănătoare, ba încă mai profunde. La baza lor stau, ca şi în exemplele de până aici, variaţiile tonului, care pot avea efecte asupra formei strict fonetice <\ cuvântului. Deoarece suntem la capitolul ‘accent’, voiu înregistra numai fapte în legătură cu acest factor, de altfel, şi ele puţine, căci n’am intenţia să alcătuesc o colecţie de material lingvistic. Formula de chemare la telefon alo ! se pronunţă când aloo! (cu 6 lungit), când dllo! (cu accentul pe prima silabă, care se lungeşte, dar ‘transmite’, se pare, ceva din lungimea ei şi consoanei următoare), după cum suntem ‘calmi’ sau ‘enervaţi’, ‘nerăbdători’, etc. Vânzătorii ambulanţi, care-şi ‘strigă’ marfa, accentuează numele acesteia, în general, pe silaba iniţială, indiferent de locul consacrat al accentului : covrigi /, iaurt /, mangal !, etc.In schimb, silaba următoare se lungeşte, pentru ca strigătul să nu se termine prea repede şi să aibă, deci, ecoul dorit în. . . urechia ascultătorului (cumpărător virtual)1.
§ 7. Schimbări de felul celor înregistrate au loc şi în grupuri de cuvinte, aşa dar în fonetică sintactică. S. Puşcariu, Dacoromania III, p. 773—774 a remarcat că forma negativă a verbelor are accentul (principal)! pe negaţie : nu merge, nu pot, etc. 1 2. Dacă verbul începe cu a, -u dispare : rt alerga, nyascultă, şi atunci se accentuează a-, care este simţit ca aparţinând oarecum negaţiei (n’alergă, n’ ăs cultă). Aşa se explică strămutarea accentului de pe a pe u la aud < lat. audio, care ar fi trebuit să sune aud (cf. dur, laud ş. a.) : după modelul lui n ascultă —ascultă s’a ajuns la (»’dude—) aude3. Accentuarea negaţiei, care, sintactic vorbind, este o particulă fără importanţă, simplă anexă a cuvântului de lângă ea, se datoreşte nevoii de a insista asupra elementului devenit, din punct de vedere semantic, mai important decât celelalte, căci prezenţa lui face ca sensul să difere fundamental dela forma afirmativă la cea negativă a verbului.
Şi în alte condiţii sintactice aud prezintă o strămutare a accentului : iyduzi ! (< ia ! -h auzi). Aici se vede şi mai clar cum se poate produce fenomenul, graţie faptului că ia ! {—iată !, iacă !) este o interjecţie menită să atragă atenţia ascultătorului, un fel de interjecţie demonstrativă4, care se întrebuinţează adesea şi singură, cu un sens foarte apropiat de al lui aud însuşi (cf. ia!, cântă cucul şi Vauzi!, cântă cucul). Cf. şi ce-aude?, ce-dscultă?, etc. 5.
1	Un studiu mic, dar bogat în observaţii şi explicaţii, nu numai ingenioase, ci şi juste, asupra strigătelor în româneşte a publicat Al. GRAUR în VR, Nov.-Dec. 1930, p. 129 urm., unde sunt luate în consideraţie toate fenomenele fonetice apte de a se produce la cuvintele care, indiferent de natura lor, sunt întrebuinţate ca strigăte \ O categorie aparte reprezintă cuvintele cu care strigăm sau alungăm animalele (v. Dacoromania I, p. 78—79).
2	Cf. TAV, p. 60: De ce nu pot să nu ştiu, De ce nu pot să 11 aud, unde nu există nicio îndoială că accentul stă pe negaţie (la verbele ştiu şi aud).
3	Nu se putea menţinea vechia stare de lucruri numai la acest verb, care ar fi urmat ■să fie accentuat pe aceeaşi silabă şi la forma negativă (n'dude) şi la cea afirmativă (dude).
g In momente de mirare, uimire, etc. devine un adevărat strigăt.
h Este interesant de constat că u al negaţiei nu dispare, dacă verbul imediat următor începe cu un a accentuat: nu află. Explicaţia este că accentul nu-şi poate schimba locul mai spre începutul cuvântului.
72
FENOMENE FONETICE
* Cât de puternic poate fi accentul cerut, subt imperiul afectului, de particula care precede pe aud, dovedeşte şi alt aspect al formei lui negative. La Tecuciu (probabil şi aiurea) rCauzi tu? sună rCastu, cu două accente, unul, mai slab, pe a, celălalt, mai puternic, pe u : silaba mijlocie din nyduzi tu, singura accentuată, când verbul e afirmativ, dispare, fiindcă se găseşte între două silabe accentuate, deci în poziţia cea mai puţin rezistentă. Exemplul este interesant şi prin prezenţa lui tu, care, gramatical vorbind, nu se justifică. Aceeaşi nevoie de a ‘insista’ face să se treacă peste ‘norma’ sintactică : subiectul vorbitor se teme că ‘chemarea' iui ar putea fi înţeleasă greşit, mai exact spus, n’ar ajunge la destinaţie, din pricina depărtării la care se află ‘adresantul’ şi, deci, a posibilităţii de a fi simţită ca adresată altcuiva. De aici şi forţa accentului de pe tu, care are valoarea unui pronume în sensul cel mai strici, căci stă, cu adevărat, în locul unui nume, acela al partenerului1.
§ 8. Din cele spuse până acum (cf. mai ales începutul prezentului capitol) rezultă că interogaţia şi exclamaţia joacă un rol foarte important în limbajul afectiv, indiferent de modificările cantitative ale sunetelor, pe care le-am studiat în capit. III. Expresia lor fonetică (mai exact spus, extrafonetică, adică extralingvistică, întru cât ele nu reprezintă un mijloc de exprimare lingvistică propriu zisă, ca sunetele, morfemele şi cuvintele) este accentul : variaţia intensităţii şi a înălţimii ‘tonului’, care se combină adesea cu variaţii cantitative ale silabelor, fără ca acest ultim fapt să fie o apariţie obligatoare. Cercetarea noastră a dovedit, cred, cu prisosinţă, rolul jucat de accentul interogativ şi, mai ales, de cel exclamativ în majoritatea transformărilor fonetice de care ne-am ocupat în capitolele anterioare. Vorbirea populară şi familiară îl utilizează într’o măsură neobişnuit de mare, tocmai pentrucă, datorită lui, ea capătă coloare şi vieaţă. De aceea se cuvine să ne oprim puţin, tot aici, unde mi se pare locul cel mai potrivit, asupra interogaţiei şi exclamaţiei, considerate în sine, ca manifestările afective, pentru a cunoaşte şi alte aspecte ale lor, de care n’am amintit în capitolul precedent, unde problema principală pusă în discuţie era lungirea sunetelor.
Atât întrebarea, cât şi exclamarea însemnează ‘luare de atitudine’ din partea subiectului vorbitor : când dorim să aflăm ceea ce nu ştim despre un obiect oarecare, spusele noastre capătă formă interogativă, după cum în momente de mirare (cu toate nuanţele ei) recurgem la exclamaţie. Aşa dar, în ambele cazuri intervine afectul. Aceasta, din punctul de vedere al situaţiei iniţiale. Cu vremea, procedeele s’au generalizat, devenind un mijloc mai mult ori mai puţin obişnuit de exprimare, încât se poate observa lin început de ‘gramaticalizam’. Procesul este destul de avansat la interogaţie, care, din pricina unei extrem de frecvente întrebuinţări, nu mai păstrează, în anumite împrejurări, nimic din valoarea ei stilistică originară. Faptul se produce ori de câte ori ‘luarea de atitudine’ este determinată de o curiozitate strict intelectuală, aş zice ştiinţifică : ne informăm pur şi simplu despre un obiect, spre a satisface nevoia ‘rece’ a minţii noastre de a afla ceva în legătură cu el. Formal, caracterul obiectiv al unei astfel de interogaţii se trădează prin lipsa unei ‘tonalităţi’ prea perceptibile : deosebirea de ton faţă de aspectul enunţiativ al aceluiaşi cuvânt sau al aceleiaşi fraze este atât de neînsemnată, încât de abia o simţim. Să se compare ai venit ? spus cuiva pe eare-l * III,
1	Acesta este indicat adesea şi prin numele lui, tot din nevoia de a-1 distinge de alţii. Despre strămutarea accentului la aud vorbeşte şi A. GRAUR, Bullctin linguistique
III, p. 26 urm., care o explică altfel.
ACCENT
73
aşteptam sau care ni-i indiferent, cel puţin în momentul vorbirii, cu ai venit enunţiativ : şi unul şi celălalt exprimă constatarea unui fapt, care se impune prin el însuşi. Dar existenţa unei uşoare deosebiri (de ‘accent’, se înţelege) probează totuşi că chiar cea mai ştearsă întrebare conţine încă o nuanţă stilistică, cum nici nu-i posibil altfel, din moment ce ea reprezintă o ‘abatere’ dela forma normală, obiectivă, a vorbirii, care este enunţul.
Cât despre exclamaţie, natura stărilor sufleteşti care-i provoacă apariţia o împiedecă să-şi piardă nuanţa afectivă sau să şi-o slăbească prea mult. Oricare ar fi situaţia exterioară, momentul psihologic ş. a., faptul că un obiect ne ‘surprinde’ într’un chip oarecare (altmintrelea n’ar interveni forma exclamativă a constatărilor noastre) însemnează o reacţie de ordin afectiv, cel puţin în parte, chiar în bună parte. Nu poate fi vorba de o ‘ surprindere’ pur intelectuală. Noţiunea însăşi implică ieşirea din comun, depăşirea câmpului de acţiune strict obiectiv al sufletului nostru. De aceea exclamaţia îşi păstrează încă bine caracterul afectiv în orice împrejurare. Variază dela caz la caz numai gradul, intensitatea afectivităţii.
§ 9. Să vedem acum câteva fapte. Ca şi până aici, vom constata că dificultăţile în acest domeniu, care se chiamă stilistică, nu sunt de natură teoretică. Am arătat mai sus, cu ajutorul lui Grammont şi al lui Philippide, că impresiile noastre în materie eie ‘accent’ sunt globale : nu putem distinge clar contribuţia fiecăruia din factorii care participă la producerea lor. Amintesc acest detaliu esenţial, ca să previn pe cetitor că analiza ce urmează n’are şi nici nu poate avea pretenţia de a fi riguros conformă cu realitatea, aşa cum o ‘simte’ fiecare îh conştiinţa sa lingvistică.
Când interogaţia conţine o nuanţă de nemulţumire (subiectul vorbitor cere parcă socoteală partenerului), predomină înălţimea asupra intensităţii, şi de aceea percepem un accent muzical distinct. Aceasta, atât la întrebările alcătuite dintr’un singur cuvânt (pronume ori adverb interogativ) : ce?, cine?, unde?, când?, cum?, etc., cât şi la cele exprimate printr’o propoziţie (începătoare tot cu particule interogative) : ce-ai făcut?, cine-a stricat geamul?, unde-aţi fost?, când mi-ai spus?, cum ai căzut?1. La acestea din urmă ‘accentul’ cade pe cuvântul iniţial, care se deosebeşte de celelalte prin faptul că se pronunţă cu tonul mai ridicat. Cum înălţimea şi intensitatea merg, de regulă, împreună, este sigur că particulele interogative se articulează şi mai ‘tare’, nu numai mai ‘sus’, decât restul propoziţiei. Cât despre durată, ea intervine în sens negativ : cuvântul accentuat (adică vocala sau silaba lui accentuată) se pronunţă mai scurt decât în vorbirea enunţiativă, pentru motivul că nemulţumirea implică enervare, şi aceasta cere o exprimare energică.
Dacă starea sufletească este aceeaşi, situaţia descrisă aici se potriveşte şi pentru construcţiile cărora le lipseşte particula interogativă. In acest caz, o propoziţie întrebătoare nu diferă de una enunţiativă aparent prin nimic : nu ştiaţi, mergem, ai fost acasă ş. a. exprimă tot atât de bine, judecate pe deasupra (să zicem în scris, unde am neglija să punem semnele de punctuaţie cuvenite), şi un simplu enunţ şi o întrebare. Deosebirea (în vorbire) vine dela ‘ton’. Faţă de formulele, perfect identice, dar introduse prin particule interogative, acestea prezintă amănuntul deosebitor, că accentul stă pe partea lor finală (când constau din mai multe cuvinte).
1	Locul verbului îl ia foarte des un pronume demonstrativ sau un adverb de mod, care prezintă avantajul ‘scurtimii (şi satisfac astfel mai deplin nevoia afectivă a su-biectuiui vorbitor): cum asta ? (tot aşa când sau unde asta?, care anume?, cine adică?)
FENOMENE FONETICE
La exclamaţie se pare, dimpotrivă, că predomină accentul expirator asupra celui muzical, în momente de indignare, de furie, etc., care sunt mult mai dese în vieaţa zilnică decât cele de încântare, de admiraţie ş. a.T. Aşa stau lucrurile cu iddiotul /, mmizerabile /, etc., discutate în capitolul precedent, apoi cu sintagme ca ferice de el! (sau de mama care l-a născut!) 1 2, răi mai sunt oamenii /, ticălos individ si cutare /, etc., unde primul cuvânt se pronunţă mai ‘tare’ decât celelalte. Un accent expirator puternic cer şi diverse alte stări sufleteşti : straşnic om ! (satisfacţie), grozav aş mai dormi! (dorinţă), etc. Situaţia nu se schimbă, în ce priveşte raportul de forţă dintre cele două accente, nici atunci când construcţii de felul acestora încep cu un pronume sau un adverb : ce om straşnic /, cum aş mai dormi! 3. Deosebirea sare în ochi faţă de aspectul pur enunţiativ al aceloraşi formule : {ai văzut) ce om straşnic {este N.), {nu ştiu) cum aş mai dormi {în asemenea condiţii) 4 .
§ io. Iată un număr de exemple, luate din Creangă şi din Brătescu-Voineşti, ca reprezentanţi unul al vorbirii populare, altul al celei familiare. Le reproduc în ordinea din ediţiile utilizate de mine şi fără să le separ după natura lor interogativă sau exclamativă. Observ ceea ce va observa şi cetitorul, că majoritatea sunt exclamaţii, potrivit aprecierilor teoretice făcute la începutul discuţiei (şi bazate, se înţelege, tocmai pe realitatea lingvistică). Numeroase simt interjecţiile şi alte particule similare, în special scurte (deci expresive şi prin această particularitate) 5 şi întrebuinţate oarecum singure, fără legătură gramaticală cu restul construcţiei (presupunând că aceasta există în sens strict) 6.
1 Cât despre ‘forma’ intonaţiei, ea este, cred, totdeauna (indiferent de starea sufletească şi de numărul cuvintelor ce alcătuesc exclamaţia) aceea a accentului grav: începe cu tonul ridicat şi sfârşeşte cu el coborît.
■ Această formulă se găseşte, aproape la fel, în spanioleşte: JBendita sea tu madre!; Viva tu madre !; Bendita sea la. madre que te pario !; Bendita sea la madre que te echo al mundo ! (Volkstum und Kultur der Romanen XII, p. 387.)
3	Tot primul cuvânt este mai puternic accentuat şi aici, dar accent important au şi acelea care exprimă noţiunea provocatoare a ‘emoţiei’ {straşnic, dormi), lucru firesc, de altmintrelea: începutul spuselor noastre este avantajat de poziţia lui, totuşi acest avantaj, de ordin pur exterior, nu poate fi atât de tiranic, încât să copleşească, până la desfiinţare, valoarea semantică a elementului sintactic esenţial.
4	Cu privire la intonaţia specială a interogaţiilor şi exclamaţiilor se pot găsi diverse lucruri, de natură mai mult teoretică, la GlULlO FARA, Orizzonti musicali nella glot-tologia în LyItalia dialettale XVII, p. 81 urm., (vezi, în special, p. 96—97 şi 97 urm.). Autorul e muzicolog.
Dau aici câteva, fără indicarea izvorului şi indiferent dacă ele apar în povestirea propriu zisă ori în dialog (cf. nota următoare): Ptiu!, marş d'aici, potaie mică!...; Ptiu!, trăsni-te-ar Dumnezeu şi Maica Precista de nebun!; Ho!, smeule, ho!, că ţi-o gătesc acuma; Că de!, nu e puţin lucru, . . ; Ei?,face N; De!, domnule procuror. . . ; Ce ai? Parcă eşti supărat? — E!. . . —Ba nu zău, ţi s’a întâmplat ceva? ; Eee !, ce mă fac eu acum?; Hm!, Dumnezeu să-l ierte; De!, mormăie N. ; Nanaua !, Cam păţit-o ! {na! repetat), etc. Şi cuvinte de celelalte sunt întrebuinţate la fel cu interjecţiile, în sensul că servesc ca mijloace exclamative şi sunt tratate în consecinţă. Să se compare bravo! (la Caragiale bravos!), halal!, borş! {Ei şi! Borş! şi ieşi repede), mamă! {Ce ■de lume, mamă!; Mamă!, mamă!, ce ne facem acum?), ordin! (cu sensul lui ‘poftim’, tot aşa poruncă7) ş. a. Foarte răspândită este particula interogativă oare?, care, singură, are o mare valoare expresivă, graţie ‘scurtimii’ vorbei (construcţie eliptică), şi tot felul de nuanţe. Iată un citat pentru sensul ironic: Intâiu că e studentă, la Drept. {Oare?)
6 Deşi, poate, de prisos, ţin să precizez că exemplele care urmează figurează în povestirea propriu zisă, făcută de autori, nu în dialog, unde interogaţia şi exclamaţia •sunt aşa zicând normale.
ACCENT
75
Creangă : Şi părintele Ion de subt deal, Doamne, ce om vrednic şi cu bunătate mai era ! ! ; ş apoi dă, Doamne, bine ! ; potop era pe capul muştelor ! ; Măi! ! !, s'a trecut de şagă 1 ; Ei, ei !, acu-i acu. Ce-i de făcut, măi Nică ? ; am ţâşnit. . . şi tiva la mama acasă ! ; Afurisită privelişte mai fu şi asta ! ; Ei, ei /, bădiţa Vasile l-am pierdut ; . . . dtor ce ţi-i bun ? ; . . . şi har şti! câte-un colac ; , . . auzi vorbă ! ? ; si am căzut în Osana, cât mi ţi-i băietul ! ; Ei, ei !, ce-i de făcut ? ; Intr o zi . . ., noi vt avem ce lucra ? ; Eu atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte ? ; mă trăgeam încetişor . . . cât mi ţi-i moronul ! ; se scoală în picioare, cât mi ţi-i melianul ! ; Apoi, umflând un sfeşnic . . ., după dânşii ! ; Şi na !, părintele Duhu şi Teofan . . . ; Căci mare-i Dumnezeu, ne-a feri el de întâmplări ! ; şi hai hai !, hai hai !, până ’n ziuă . . . ; 1-auzi, măi ! ; Ei, ei /, apoi zi că . . . ; Apoi ce-ţi trebue mai bună vorbă decât asta ? ; . . . şi copii, tufă ! ; şiJ să tragă, să nu tragă ! ; Când ia! . . ., ce să vadă ? ; Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat ! ; Cu capra ţi-aipus în cârd? ; dă, ce sâ-i zici ?, dăduse şi el în păr para însuratului ; Şi atunci, bucuria lui Ipate ! ; Cu îvan şi-au găsit popa ! ; îl umflă . . . şi hai cu dânsul la spânzurătoare ! ; Şi când colo, cine era?; Bre!, da cum naiba a murit vulpea asta aici? ! ; Tiii ! . . ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele . . . 1 2.
Brătescu-Voineşti : Da, dar câinii ! ! ! ; Ce bine ar vedea el d'acolo pomul de Crăciun!!; A ajuns! . . na!, perdelele lăsate. . Aaa!!, ce frumos!, ce frumos ! ; Myam bătut, ni am frecat, aşi !, de unde ? ; Nobila profesie de avocat ! Phh ! ! ; Când colo, poftim !, cinci şi jumătate, şi el nu vine . . . ; Să mintă şeful!, de ! . . ; Tiii ! Ce, asta-i joacă ? ; cu un bărbat încrezător ca domnul Niţă, ehe ! . . .
Deosebirea cantitativă dintre autorii citaţi nu se datoreşte faptului că opera lui Creangă este mai întinsă decât volumul lui Brătescu-Voineşti folosit de mine. Ea are o cauză socială, deci psihologică. Oricât s’ar apropia, ca atmosferă, vorbirea familiară (orăşenească, deci a oamenilor culţi) de cea populară, natura ei este totuşi, în multe privinţe, alta. Aici interesează mai ales naturaleţa şi spontaneitatea ei reduse în comparaţie cu ale acesteia. Mă refer, se înţelege, cum am precizat deja, la povestirea propriu zisă, nu la dialog, deşi chiar subt acest raport există o deosebire, şi tot în favoarea vorbirii populare. La Brătescu-Voineşti o parte din exemple sunt mai de grabă fapte de stil : autorul se pune în situaţia eroului său şi se identifică în aşa măsură cu felul acestuia de a gândi şi a simţi, încât se crede îndreptăţit să i se substitue şi să vorbească nu numai pentru el, ci ca şi cum ar fi el însuşi 3.
Extrem de des apare exclamaţia (şi numai ea) în invocaţii, blesteme, înjurături, etc., lucru cunoscut, asupra căruia nu găsesc necesar să stăruiu aici, mai cu seamă că de formulele acestea mă voiu ocupa şi la « Sintactice » 4.
1 Repetarea semnului de exclamaţie, arată, cu siguranţă, lungirea lui ă. Această particulă exclamativă apare extrem de des în vorbirea populară, şi, de obicei, repetată. Cf.. Măi, măi, măi! Aceştia-s curat sărăcie...
a Interj, tii! apare foarte des în vorbire. Aşa se explică şi marea ei frecvenţă în limba scrisă. Toţi autorii puşi obişnuit la contribuţie de mine în această lucrare o utilizează cu o predilecţie izbitoare, datorită şi faptului că i poate fi prelungit mai mult decât alte vocale (pentrucă-i o vocală ascuţită şi închisă ? Vezi mai departe, capit. Vi, § z). Exprimă, obişnuit, surprinderea (şi toate nuanţele ei), amestecată, adesea, cu părere de rău.
3	Este procedeul stilistic mult discutat subt diferite numiri, precum ‘vorbire trăită5, ‘stil indirect liber’ ş. a. Vezi Intr, p. 153 urm.
4	Despre exclamaţie ca mijloc stilistic vezi S. PUŞCĂRII.!, Etudes de liw>ui$tiqui’ rou-
■maine, p. 464 urm.
CAP. V : ACCELERAREA ŞI ÎNCETINIREA VORBIRII
§ i. Afectul influenţează asupra vorbirii şi din punctul de vedere al aşa narai-tului tempo pe care-1 are ea, când mai rapid, când mai lent, după împrejurări. Fenomenul este tot fonetic, întru cât se leagă strâns de pronunţare, adică de emisiunea cuvintelor, şi seamănă bine cu schimbările de accent, căci şi el reprezintă un mijloc extralingvistic de exprimare a stărilor sufleteşti. Dar asemănarea merge mai departe, şi nu numai cu variaţiile tonului. Emoţia, în sensul etimologic al termenului (‘mişcare’), provoacă modificări în funcţiuunea aparatuli circulator şi a celui respirator, fapt care se manifestă şi prin insistenţa asupra părţii iniţiale a spuselor noastre, cu urmările analizate în capitolele imediat precedente, dar şi prin creşterea sau descreşterea tempo-ului.
Fiind vorba de fapte extralingvistice, ele pot fi numai constatate, nu şi analizate pe baza unor criterii de ordin mai mult ori mai puţin general, nici utilizate în scopul de a stabili principii sau măcar norme care să fie valabile în toate împrejurările. Afectul este chestie de temperament, în primul rând, individual, apoi şi etnic, căci variază deîa om la om şi dela popor la popor b De aceea influenţa pe care o exercită ei diferă simţitor după indivizi şi după grupuri sociale (naţiuni, comunităţi provinciale, clase, etc..).
Nicăiri nu se verifică act st adevăr mai convingător decât în domeniul pe care-1 abordăm, acum. Deosebirile de tempo întrec pe toate celelalte, atât prin număr, cât şi prin dimensiuni. Unii oameni vorbesc repede, alţii încet, cu toate nuanţele posibile din punctul de vedere al gradului de repeziciune şi încetineală. Tot aşa noi Românii ne deosebim după provincii : Muntenii vorbesc, în general, mai repede decât Moldovenii. Cât despre Ardeleni, ei se separă în două grupe : cei din Sud, care merg lingvistic cu Muntenii, se alătură acestora şi subt raportul vitesei în vorbire, după cum ceilalţi, a căror limbă reprezintă variante ale dialectului moldovenesc, seamănă şi în această privinţă cu Moldovenii1 2.
§ 2. De aceea nu se pot face precizări nici măcar în măsura în care acest lucru este posibil la modificările şi variaţiile accentului. Nimeni nu contestă influenţa
1	Chiar în interiorul aceluiaşi popor, după regiuni şi din cauze de tot felul, printre care locul de frunte îl ocupă tot cele etnologice, datorită amestecurilor, inevitabile şi diferite dela o provincie la alta.
2	Constatări asemănătoare s’au făcut şi privitor la Românii de peste hotare. Astfel G. WEIGAND, care a cunoscut, la faţa locului, pe Aromâni şi pe Megleniţi, spune că vorbirea acestora din urmă are un tempo mai accelerat. Legătura strânsă cu accentul, de care am pomenit îa începutul discuţiei, se manifestă foarte vizibil: cine vorbeşte repede accentuează cuvintele şi sintagmele mai puternice decât cine vorbeşte încet.
ACCELERAREA ŞI ÎNCETINIREA VORBIRI!
77
afectului asupra ritmului vorbirii, după cum iarăşi toată lumea e de acord ca indignarea, mânia, furia şi alte stări afective asemănătoare, care provoacă o circulaţie mai activă a sângelui, o respiraţie mai vie, etc., accelerează mişcarea spuselor noastre, pe când tristeţea, mâhnirea etc., dimpotrivă, o încetinesc. Este sigur ca, aproximativ, situaţia se prezintă astfel, dar trebue să ne ferim de generalizări şi de schematizări, care pot veni în conflict cu realitatea lingvistică.
Obişnuit ne impresionează mai puternic încetinirea vorbirii, care implică şi o descreştere a forţei accentului. Aceasta ar fi o probă, indirectă, că Românii au un tempo mai degrabă accelerat şi merg, deci, cu popoarele mediteraniene, care sunt, în majoritate, romanice, ca şi ei. Fapt este că limba scrisă înregistrează, de altfel destul de rar, numai ritmul lent, foarte probabil şi (poate exclusiv) din pricină că nu dispune de mijloace grafice apte să exprime aspectul opus al vorbirii. Obişnuit se arată, prin despărţirea lor în silabe, cuvintele care se pronunţă răspicat, adică rar şi apăsat, ca efect al unor stări afective, dar şi al unei nevoi de ordin strict intelectual. Să ne închipuim că partenerul nostru nu pricepe ori ni se pare că nu pricepe ce spunem. Vrând nevrând insistăm, a c c e n t u â n d (în toate sensurile, deci şi ca ritm şi ca ton) cuvântul sau cuvintele în cauză, nu numai pentru a fi clari şi a evita astfel o înţelegere greşită, ci şi pentrucă atitudinea partenerului ne enervează ori. măcar ne îngrijorează cu privire Ia urmările ei posibile. Cam tot aşa se petrec lucrurile, când poruncim, ameninţăm, etc. : şi în această ipoteză se amestecă elementul afectiv cu cel intelectual, şi pentru acelaşi motiv.
Nemulţumirea care, subt o formă sau alta, intervine în toate cazurile menţionate se manifestă şi altfel decât am arătat. Să presupunem că afirmaţiile noastre provoacă neîncrederea partenerului, nu pentrucă acesta ne-ar pune la îndoială sinceritatea, ci din pricina faptelor relatate, care i se par imposibile. Vom reacţiona, se înţelege, imediat, repetând cuvintele şi ‘apăsând’ asupra lor, chiar dacă, cum se întâmplă adesea, suntem absolut calmi, întru cât cunoaştem chestia de multă vreme, ne-am deprins cu ea, etc. Participarea afectului este, într’o asemenea împrejurare, destul de redusă, poate chiar inexistentă1.
§ 3. Potrivit aprecierilor de până aici trebue să ne aşteptăm la o recoltă slabă de material lingvistic în legătură cu fenomenul acesta. Nu susţin că exemplele n’ar fi putut fi mai numeroase, ci numai că ele se întâlnesc destul de rar în limba scrisă. Toate se referă exclusiv la vorbirea ‘răspicată’.
. . .în împrejurările prin care trece ţara, judeţul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul nostru d. Ca-ţa-ven~ cu. . . (subliniat şi, bineînţeles, despărţit în silabe de Caragiale însuşi : Farfuridi ceteşte foaia volantă anonimă care anunţă candidatura lui Caţavencu ; aşa dar, indiferent de veleităţile sale politice, el nu este stăpânit de afect propriu zis, ci numai de nevoia intelectuală, aş zice inchizitorială, de a verifica, în faţa prefectului, adevărul, acestei informaţii) ; Da bine, soro, am auzit, am a - a - z i t ; cum s'auz ce nu era? 2 (situaţie asemănătoare cu precedenta, în ce priveşte factorul afectiv) ; imposibil?, îl întrebă d. aşezându-şi vesta cu amândouă mâinile.— I m - p 0- * 2
s O situaţie apropiată de aceea pe care am constatat-o la accentul de insistenţă propriu zis (v. mai sus, p. 54 urm.).
2	idă se observe repetarea verbului, spus întâia oară ‘normal’, adică fără nicio intenţie specială, după aceea răspicat.
78
FENOMENE FONETICE
si - bi //, îi repetă doctorul mai apăsat1 (Ins, Febr. 1940, p. 203 : aceeaşi observaţie) ; A plecat să lepede, domnule, să le-pe-de2 (Act, p. 8) 1 2 3.
Dacă în cazuri ca acestea participarea afectului este redusă aproape până la dispariţie 4, citatele următoare arată lămurit, graţie contextului, că avem a face cu adevărate izbucniri, provocate de ‘supărare’, ale subiectelor vorbitoare.
Aaaa l Pardon ! P ar - don ! Pâri* aici ! De oricine să li se vorbească târgoveţilor, numai de femeia asta simplă, care a ajuns, prin munca ei si a soţului, la avere, — numai de dumneaei să nu vorbească nimeni în vânt! 5 (Act, p. 8); Dar ce-ai făcut aici e . . . nemai pomenit ! N e - m ai - p o m e n i t ! Să ştii câ-ţi fac raport şi te trimit înaintea comisiunii de disciplină ! 6 7 (ibid., p. 80); Dacă până la unsprezece şi două minute fix nu mi se spune numele «ti - c â - l o - s 11 - lui))1, de acord cu d-l Director, voiu da afară pe o săptămână, din trei în trei, după catalog, pe toată lumea. Sscuort ! ! ! (Răzb, p. 335).
§ 4. O parte din exemplele date, în special cele din grupa a doua, pot fi invocate tot atât de bine şi în discuţii privitoare la accent, căci intervine o schimbare a ‘tonului’ pe lângă aceea a ritmului vorbirii (ultimul citat a fost folosit în cap. III, § 6, pentru lungirea lui s-, complicată cu o accentuare specială, la adj. scurt). Şi cum ‘tonalitatea’ merge, de obicei, mână în mână cu durata sunetelor, însemnează că nu se poate trage o limită, nici chiar aproximativă, între diversele manifestări lingvistice (şi extralingvistice) ale stărilor sufleteşti afective. De altfel faptele analizate în capitolele precedente au dovedit, cu prisosinţă, aceasta^ Dacă insist totuşi din nou, este ca să arăt cât de bine se verifică şi de astădata afirmaţiile lui Grammont şi Philippide privitoare la impresia globală pe care o produc asupra noastră elementele constitutive ale ‘accentului’ (durată, intensitate, înălţime) şi, deci, la imposibilitatea de a preciza partea de contribuţie a fiecăruia.
In cazul de faţă n’avem totdeauna a face numai cu o pronunţare ‘răspicată’ a cuvântului pe care cade întreaga greutate a înţelesului (intelectual şi afectiv) Mai întâiu stăruinţa asupra fiecărei silabe aduce cu sine o creştere a durate
1	Şi aici se repetă cuvântul deciziv, numai că nu de către acelaşi subiect vorbitor, ceea ce, de altfel, măreşte efectul. Cf. şi precizarea autorului (« repetă » şi « apăsat »).
2	Vezi notele precedente. Intervine şi vocativul (« domnule »), menit să atragă atenţia partenerului.
3	Eroina este o « domnişoară >>, pe care partenerul o apără, susţinând că a plecat din localitate ca să schimbe aerul. Aşa se explică precizarea venită dela subiectul vorbitor, care-i de altă părere.
4	Despre o dispariţie totală nu se poate, cred, vorbi în nicio împrejurare.
5	Partea iniţială a acestui pasaj este foarte interesantă prin îmbinarea mai multor mijloace de exprimare a afectului. Avem întâiu interj, a!, prelungită până la maximum, apoi repetarea subst. pardon, cu variaţii de accent (prima dată cuvântul se accentuează oarecum ‘normal5, adică pe aceeaşi silabă, dar mai puternic şi cu o înălţime mai mare, a doua oară primeşte accentul pe ambele silabe, care diferă totuşi, în amănunte, una de alta). Un citat cu început identic în ce priveşte cuvintele, dar complet deosebit ca intonaţie, găsesc la Br-V, p. 115: A! pardon, pardon ! Mie ieri la parchet mi-ai spus ca băiatul ţi-a spus dumitale întâiu cum era portofelul. Subiectul vorbitor intervine grăbit şi energic, pentru « a pune la punct » pe partener, care nu-şi menţine prima declaraţie. De aceea şi a! şi pardon! (repetat) sunt pronunţate repede, adică scurt şi sec.
6	Cf. iarăşi repetarea cuvântului esenţial. In vorbirea curentă nemai pomenit apare, la fel cu ‘sinonimele5 lui afective {extraordinar, nemai auzit, etc.) extrem de des (toate servesc şi ca particule superlative înaintea unui adjectiv sau adverb) şi, obişnuit, cu pronunţarea aici în discuţie (când sunt adjective).
7	Despărţit în silabe şi pus între semnele citării de către autor.
ACCELERAREA ŞI ÎNCETINIREA VORBIRII
(cel puţin pentru silabele neaccentuate în vorbirea obiectiva). Totodată intervine o modificare a accentului, în sensul că se accentuează n u o singură silabă, ci toate, şi cu o intensitate egală. In ce priveşte înălţimea, cred că avem un accent descendent: maximum stă pe prima silabă, minimum pe ultima. Situaţia mi se pare foarte clară, acolo unde prezenţa afectului este indiscutabilă (par-don /, ne-mai-pomenit /, etc.). Cât despre exemplele din prima grupă (Ca-ţa-ven-cu, a-u-zit), ar putea fi îndoială, din cauză că deosebirea dela o silabă la celelalte este atât de mică, încât ‘forma’ accentului muzical seamănă destul de bine cu cea ‘plană’.
§ 5. Cu încetinirea ritmului vorbirii trebue pusă împreună întreruperea acesteia : înainte de a ajunge la sfârşitul celor ce vrem să spunem, ne oprim din tot felul de cauze, care pot fi şi exterioare (situaţia propriu zisă ori intervenţia partenerului), dar, mai adesea, izvorăsc din starea noastră sufletească. Aceasta, la rândul ei, prezintă aspecte diferite, după cum este dominată de inteligenţă sau de simţire. In prima ipoteză, avem a face cu pauze voite : întrerupem vorbirea, fiindcă vrem să-i dăm un anumit înţeles, care rezultă mai clar din ce nu spunem decât din ceea ce am spune. Atât partenerul, cât şi eventualii ascultători, graţie faptului că au urmărit cu atenţie discuţia, înţeleg fără nicio dificultate restul frazei, lăsat cu intenţie la o parte de către subiectul vorbitor, şi, în plus, îşi dau seama de motivele care au determinat pe acesta să nu continue. înţelegerea este astfel mai deplină : la sensul obiectiv, propriu zis, intuit pe cale strict logică, se adaugă nuanţa intenţională, pe care cei interesaţi de asemenea o sezisează just, cu ajutorul situaţiei şi al momentului psihologic.
Pauze de acest soiu, pe care le-am putea numi intelectuale, sunt foarte frecvente în discuţii contradictorii, cum sunt, de pildă, conversaţiile obişnuite, duse într’un ton mai mult ori mai puţin viu, polemicile ştiinţifice şi, mai ales, discursurile, care, în ciuda aparenţelor, sunt, de fapt, tot dialoguri, deşi vorbitorul este unic. Oricât de ‘senine’ ar fi aceste discuţii, o intervenţie a afectului este inevitabilă. Contradicţia provoacă prin ea însăşi enervare, iritaţie, deci participarea, într’o anumită măsură, a sentimentului. De altfel ironia, care-i starea sufletească obişnuită în asemenea împrejurări, implică prin definiţie intervenţia, discretă într’adevăr, dar reală totuşi, a afectului. De aceea am vorbit mai sus de dominarea inteligenţei (şi nu de existenţa ei exclusivă).
Mai complicat se prezintă lucrurile la pauzele afective. Şi aceasta, fiindcă izvoarele lor psihologice sunt mai bogate, mai variate (ca totdeauna, de altminteri, când intră în joc emoţia). Unele din ele reprezintă aspecte intensificate, adesea până la maximum, ale întreruperilor cărora le-am zis intelectuale : dacă enervarea iritaţia, etc. cresc şi ajung pe primul plan al conştiinţei, inteligenţa îşi limitează rolul la înlănţuirea logică a ideilor, încetând de a mai fi mobilul propriu zis al discuţiei. Dar foarte des facem pauze din pricina unei emoţii adevărate, puternică şi gravă, care ne împiedecă, într’un anumit sens, să continuăm vorba : ne oprim, înainte de a sfârşi, pentrucă nu mai putem vorbi. Aşa se întâmplă, când suntem îndureraţi, trişti, mâhniţi, resemnaţi : după cum în asemenea cazuri suntem incapabili de acţiune, tot aşa nu mai avem forţa necesară ca să exprimăm prin cuvinte suferinţa care ne copleşeşte. Incapacitatea pur fizică, manifestată prin imobilitatea corpului, merge paralel cu incapacitatea verbală.
§ 6. Dacă din punct de vedere teoretic nu întâmpinăm dificultăţi serioase la înţelegerea situaţiei, altfel, cu totul altfel, se înfăţişează problema subt raportul
80
FENOMENE FONETICE
practic. Limba scrisă nu ne ajută, şi nici n’are cum : mijloacele grafice sunt puţine şi imperfecte (punctele de suspensie, singurul semn utilizat pentru indicarea pauzei, apar după orice fel de întrerupere, indiferent de natura ei). Iar observaţiile noastre în legătură cu limba vorbită sufăr din cauza . . . volatilităţii acesteia : prindem foarte bine toate nuanţele conului, când asistăm, ca simpli ascultători, la o conversaţie, ne putem însă înşela (şi, de fapt, ne înşelăm adesea), imediat ce începem a medita şi a discuta asupra lor. Căci devenim . . . actori, fără să vrem şi, mai ales, fără să avem (cel puţin totdeauna!) calităţile de rigoare : jucăm rolul altora sau pe al nostru înşine din momentul convorbirii, dar, oricât de mare ne-ar fi talentul de imitare, nu putem reproduce absolut întocmai, cu tonalitatea corespunzătoare, spusele altora sau pe ale noastre proprii, fiindcă lipseşte emoţia primă, care a determinat pauza.
întreruperea vorbirii se poate produce după orice parte a propoziţiei sau a frazei deja începute, cu condiţia, pe care o respectăm fără nicio osteneală deosebită, ca din ce am spus să se poată înţelege, fie şi numai strict logic, continuarea gândurilor noastre neexprimate. In mijlocul frazei ne oprim obişnuit după particula introductivă a propoziţiei neenunţate : Aş merge si eu, dar . . . ; N’am venit, fiindcă . . . ; Am pierdut partida, în schimb . . . ; Parcă spuneai că. . . etc. Propoziţia se întrerupe mai des înaintea elementelor ei secundare (atribute şi complemente de toate speciile), ceea ce corespunde cu situaţia arătată la frază, chiar în amănunte formale, căci dintr’un atribut substantival, de pildă, cu prepoziţie înainte, se lasă la o parte numai substantivul, aşa dar pauza intervine după prepoziţie : Aa !, e vorba de prietenul din . . .Tot aşa procedăm cu complementele prepoziţionale. Foarte des apoi ne oprim după interjecţii. In asemenea cazuri ne putem întreba, dacă avem, într’adevăr, a face cu o întrerupere a vorbirii, şi aceasta, fiindcă de regulă interjecţiile apar singure : o durere, o bucurie, etc. se exprimă suficient prin astfel de particule, cărora tocmai de aceea li se spune cuvinte reflexe (atât de asemănătoare cu mişcările reflexe ale corpului). Este sigur totuşi că există pauze propriu zise şi după interjecţii, cel puţin atunci când suntem ironici, când ne oprim, deci, cu anumite intenţii.
Până aici am luat în consideraţie întreruperea să zicem definitivă a vorbirii : ne oprim, spre a nu mai reveni asupra ordinii de idei începute (dar putem continua, spunând altceva, în legătură cu obiectul discuţiei). La fel de des ne oprim însă numai pentru moment, fără să lăsăm la o parte nimic din ce aveam de gând să spunem. In această ipoteză, pauza este, cred, de natură pur intelectuală, având de scop să atragă atenţia partenerului (şi ascultătorilor) asupra celor ce vor urma. O adevărată pauză de insistenţă, dacă ne gândim la importanţa, reală ori numai presupusă (din abilitate), pe care subiectul vorbitor o atribue spuselor sale, iar dacă avem în vedere efectul urmărit, o putem numi tot aşa de bine pauză retorică.
Mai interesant pentru problema discutată în acest capitol este cum se exprimă lingvistic (adică extralingvistic) pauzele de tot soiul. Căci simpla întrerupere a vorbirii, perceptibilă prin ea însăşi, nu ajunge. Ea este întovărăşită, la fel cu încetinirea ritmului (ca şi cu accelerarea lui, de altmintrelea), de o anumită intonaţie. Aceasta arată că avem a face cu o întrerupere trecătoare, şi tot ea dă pauzei coloritul specific, nuanţa semantică, impusă de momentul psihologic. Aici intervine greutatea, pe care nu caut s’o biruiu decât în parte, fiindcă nu văd altă posibilitate. In linii mari se poate spune că tonul pauzelor la care predomină factorul intelectual este ‘suitor’ : cuvântul imediat precedent se pronunţă cu o înălţime mai mare
ACCELERAREA ŞI ÎNCETINIREA VORBIRII
81
•decât celelalte. Tot aşa se întâmplă, când înterupem emfatic vorbirea : un accent muzical puternic sta pe cuvântul dinaintea întreruperii, menit să facă atent pe ascultător asupra celor ce vor urma. La pauzele pur afective (durere, tristeţă, etc.), dimpotrivă, tonul coboară, conform aşteptărilor bazate pe constatări similare anterioare. Poate că nu atât deosebirea dintre aspectul intelectual şi cel afectiv al stărilor noastre sufleteşti, cât faptul că în prima ipoteză suntem ‘dinamici’, pe când în a doua ‘statici’ (mai bine zis ‘astenici’), explică diferenţa de tonalitate dela o situaţie la alta. Un argument, în cazul când impresia mea ar căpăta, cum sper, confirmarea dorită, este tratamentul deosebit la care sunt supuse, din acest punct de vedere, interjecţiile, după cum exprimă bucurie, surprindere, etc. sau mâhnire, resemnare ş. a. : unele au ton ‘suitor’, celelalte ‘coborîtor’ (iarăşi aproximativ şi în general vorbind).
§ 7. Rămâne să vedem acum o serie de exemple. Le-am adunat pe toate numai din Brătescu-Voineşti, pentru motive care se pot bănui în urma discuţiei de mai sus. Limba populară nu cunoaşte întreruperea intelectuală (mai bine zis, retorică) a vorbirii, decât cel mult ca un fenomen accidental şi, deci, trecător, iar pe cea afectivă o utilizează destul de rar (mă gândesc la întreruperea propriu zisă, nu la interjecţiile întrebuinţate singure, care, am constatat aceasta în alt capitol, sunt foarte frecvente, cum este şi firesc la nişte subiecte vorbitoare ‘naive’, apropiate, adică, de natură). Aşa se explică de ce în lista mea lipseşte Creangă. Cât despre Caragiale, am socotit mai potrivit să-l las la o parte, din pricina caracterului artificial al mai tuturor eroilor săi: modul lor de a vorbi, creaţie a autorului (de altfel perfect conformă cu realitatea), este mai mult un instrument de ridiculizare în mânile acestuia decât o formă de manifestare a lor proprie. In asemenea condiţii, tocmai pauzele ar putea fi interpretate greşit. Afară de asta, intenţia mea (nu numai aici) este să întrebuinţez materialul lingvistic ca un mijloc pentru ilustrarea discuţiilor teoretice, nu ca scop în sine.
(Am o fată care citeşte foarte bine . . . Seara, după masă, ne citea din cartea dumneavoastră. . .) Ne-aţi produs o mulţumire. . .1 ; —Domnule căpitan, sunt foarte mulţumit de omagiul. . (Vă mulţumesc. . .) Am pierdut un prieten care . . ; Apoi eu într'o zi o iau de coade şi o arunc de de de . . . 1 2 ; Astâvară se oglindea; întPînsul atâta podoabă, atâta frumuseţe . . . acum se oglindeşte jalea, pustiul, paraginea 3. . . ; (Să trăieşti, mânzule, să trăieşti ! . . .) ai făcut o faptă bună ... să trăieşti ! ... să trăieşti ! . . . (Ii tremurau mâinile şi glasul. . .) ; Pe seară am găsit-o spânzurată în hanul lui Pitiş . . . 4 ; (— Şi sunt buni câinii,
1	Ce-am pus în paranteză nu sunt, cred, cazuri de întrerupere a vorbirii, cel puţin în sensul dat aici, deşi apar punctele de suspensie. De altfel am impresia că autorul ■citat se foloseşte prea des de acest semn grafic. Cf. totuşi cele spuse în nota 4.
a Acest exemplu este foarte interesant, pe de o parte pentrucă formula pe care o conţine se bucură de largă răspândire în vorbirea familiară şi, mai ales, în cea populară, iar pe de alta, prin repetarea lui de (conjuncţia, n u prepoziţia, sinonimă cu că sau încât), care se datoreşte fie enervării, fie jenei de a spune tot ce gândeşte şi simte subiectul vorbitor.
3	Exemplul prezintă interes prin faptul că cele două pauze diferă ca tonalitate: prima (după frumuseţe) cere accent ridicat, a doua, accent coborît, potrivit afirmaţiei făcute de-a«lungul discuţiei teoretice.
4	Aici avem mai mult o întrerupere a gândirii decât a vorbirii. Povestitorul spune, aproximativ, tot ce trebue (măcar formal), dar înţelegem că în sufletul lui sunt o mulţime de lucruri rămase fără expresie verbală.
6
FENOMENE FONETICE
S‘J
măi Nică ?) — Buni. . . dar aveam unul. . . tiii ! p'atâta, cât un viţel, dar mi l-a împuşcat Panţuroiu. . . Sar acu /. . .1; (CW om -rC are slăbiciune de ceva?) Unul de una, altul de alta. . . ; *Sz acum, când l-a învrednicit Dumnezeu. . . (02 Fzz de toate îndulcirile, z/e toate. . . s’zz /#«*£ dV tutun, ca să adune ban cu ban. . .), acum,, chiar în ziua când a pus-o întâiu. . . (iVz/ .st poate / ...); (A/«, să te duci la popa Alecn, să-ţi citească o moliftă). — *SVz n am parte de. . . (— AVz te mai jura, mă, degeaba) ; (— Domnule, zzz/. te supăra, dumneata ştii multe . . .)	-	?. . . (# întrebat
Irimescu, văzând că, nu mai urmează) ; (— CV ai, nene lorgule? Parcă ai fi supărat). — E ! . . . ; *S7 c/y/// crtz o lună ca ziua şi mirosea liliacul. . . am petrecut o seară. . . («*-/ întrebi pe el. . .) ; (CV nu-mi place la juraţi e limba păsărească a avocaţilor) « Parcimonios . . . circumspecţie. . . militează circumstanţe atenuante . . . diversitate . . .»1 2 ; —N Caizi, frate, az zzzz-zz adineauri Misii, că nici pomeneală nu e . . . ; (— Cum să nlo ştiu ? Vcichiţa, după. care ni se scurgeau ochii, tuturor.) — EI... {Casa lui Marin o ştii) 3 4 ; F0 szz zică, făcuiu eu, nene lorgule, dumneata crezi. . .	;
Ochi albaştri cu pistrui de aur în ei, nasul cam în vânt şi buza de sus cu o umbră de pufuleţ, şi un început de guşuliţă. . . Dar pârul negru, bogat, creţ din fire . , .. / 5 ; (si dacă ar fi fost soiu rău, cu un bărbat încrezător ca domnul Niţă) ehe !... ; . , ,.pe-când era substitut la tribunal, odată la vie, la. . . şi că de câte ori se ducea singură la Mâhni să-şi vază părinţii, proprietarul moşiei.. . . ; (Hai, ce zici, nene Mano le ?)
-De! (face corni Manole, ridicând, din umeri).
1	Citat bogat în nuanţe, căci, afară do întreruperea propriu zisă, are o interjecţie şi o exclamaţie, amândouă cu pauză după ele.
2	Pretutindeni avem opriri cauzate de emfază, aşa dar pauze de insistenţă.
:î Să se compare între ei, cu ajutorul contextului, acest E! şi cel de mai sus.
4 Semnul întrebării este pus pentru întreaga gândire, nu numai pentru partea exprimată, care, ca ton, nu-i deloc interogativă. De aceea eu l-am aşezat după...,, nu înainte, ca în ediţia folosită de mine.
5 Semnul exclamaţiei mi se pare de prisos. Impresia că avem a face cu o mirare1 vine, cred, dela întreruperea vorbirii: povestitorul nu-şi termină ideea, în sensul, că nu-şi arată direct, prin cuvinte, sentimentul de admiraţie pe care i-1 stârneşte părul eroinei. Şi procedează aşa, fiindcă situaţia este limpede, chiar fără ducerea până la capăt a descrierii. Observaţia prezintă interes şi din alt punct de vedere. Fenomenul aici în discuţie seamănă câteodată cu elipsa (v. mai departe, la « Sintactice ■>), cel puţin ca stare sufletească şi, deci, ca efect. De aceea unele din exemplele date ar putea fi considerate drept elipse. — Când vrem să glumim... cu orice preţ, înlocuim pauza prin (cuvântul !) virgulă, care înlătură astfel cacofonia: ...am aflat că virgula Cărnii. (Gl, 19 Mai 1940, p. 3), procedeu foarte răspândit în anumite cercuri orăşeneşti şi care arată influenţa scrisulu asupra limbii vorbite.
CAP. VI : SIMBOLISMUL FONETIC
§ i. Subt această rubrică voiu studia atât s i m b o 1 i s m ui, I o n c t i c în sens strict, cât şi onomatopeea. Ambele fenomene sunt înrudite: la baza lor stă valoarea expresivă a sunetelor, considerate din punctul de vedere al impresiilor pe care le evocă în sufletul nostru.. Definiţia sumară am dat-o deja în introducere. Aici se impune o discuţie mai largă asupra naturii, ca şi asupra apariţiei lor în vorbire, cu ajutorul unui material relativ bogat, care nu va fi exclusiv românesc.
Simbolismul fonetic se întemeează pe asociaţia de idei. Intre un. sunet, existent în mai multe cuvinte înrudite din punct de vedere semantic, şi înţelesul lor fundamental se stabileşte o legătură care face ca în mintea noastră să se trezească ori să se poată trezi nuanţa semantică respectivă, ori de câte ori sunetul acela apare într’un cuvânt oarecare, indiferent de sensul curent al acestuia: Astfel, de cuvinte sunt foarte expresive, din cauză că, pe lângă însemnarea lor propriu zisă, pe care o au la fel cu orice element lexical, ele conţin ceva în plus, graţie tocmai unu.i sau unor anumite sunete caracteristice. Prezenţa acestora chiamă în conştiinţa subiectului vorbitor diverse reprezentări, care contribue la îmbogăţirea şi întărirea valorii semantice.
Dar şi fără a le raporta la înţelesul cuvintelor în. care le întâlnim de obicei, sunetele pot produce, prin ele înseşi, prin simpla impresie acustică corespunzătoare fiecăruia, diferite ecouri în sufletul nostru. Aşa se face că poeţii, de pildă,1 izbutesc să descrie, adesea foarte plastic, idei şi sentimente dintre cele mai abstracte cu ajutorul aproape exclusiv al sunetelor, adică al cuvintelor. Cuin se explică aceasta? Răspunde cel mai autorizat dintre fonetiştii şi lingviştii contimporani să se pronunţe în astfel de chestii. Am numit pe M. Grammont, Tiaite de Pho-netiaue, p. 403 : «. . .il [notre cerveau] classe Ies idees, Ies met par groupes el: range dans le meme groupe des concepts purement intellectueîs avec des impres-sions qui lui sont fournies par la vue, par Touie, par le gout, par l’odorat, par le toucher. II en resulte que Ies idees Ies plus abstraites sont coristamment associees â des idees de couleur, de son, d’odeur, de secheresse, de durete, de mollesse ».
« Le langage ordinaire nous fournit Ies premiers elements d’uîie traduction en. impressions audibles de celles qui nous sont donnees par Ies autres sens : il distin-r guent des s o n s c 1 a i r s, des s o n s g r a v e s, des sons a ig'u s, des sons eclatant s, des sons secs, des so n s m o u s, d e s sons d o u x, des sons ai greş, des sons d u r s,» etc. On vient. de voir ici meme qidil y avait lieu de distinguer des voyelles claires, aigues, graves.
FENOMENE FONETICE
84
sonibres, eciatantes, des consonnes seches, dures, douces, molles. II est d o n c evident qu’une v o y e 1 1 e sombre pourra t r a d u i r e ane idee sombre et une voyelle grave u n e idee grave»1.
Cuvintele care, indiferent de sensul lor propriu zis, pot, graţie sunetelor alcătuitoare, să redea o mişcare, un sentiment, o calitate materială sau morală, o acţiune sau o stare, sunt numite cuvinte expresive. Ele se deosebesc, precizează Gramrnont, de onomatopei, care imită, mai mult ori mai puţin aproximativ, sunete şi sgomote din lumea înconjurătoare (v. mai departe).
§ 2. După ce explică procesul psihic şi dă definiţia cuvintelor expresive, Gramrnont arată valoarea specifică a sunetelor vorbirii omeneşti, utilizând, în acest scop, numeroase exemple luate din tot felul de limbi, Voiu reproduce câteva lucruri printre cele mai interesante, spre a uşura înţelegerea discuţiei.
Vocalele « ascuţite » i şi ii 2 fac, într’adevăr, impresia unui obiect ascuţit, care intră parcă în ureche (ca un vârf de cuţit sau un cuiu) şi de aceea pot deştepta o sensaţie de durere : horrible, livide, sinistre, terrible, lugubre 1 2 3 4. In ce priveşte deschiderea cavităţii bucale, i şi ii 4 sunt mai închise decât vocalele « grave » {a, o) şi, drept urmare, impresia pe care o produc este mai dulce, mai uşoară, mai delicată. Aşa se explică posibilitatea de a exprima cu ajutorul lor tot ce-i mic, uşor, drăgălaş, delicat, etc., de pildă : te nu, petit, leger, menii, fin, subtil, debile, fr ele 5 *. Gramrnont citează versuri franţuzeşti, ca să ilustreze şi mai bine afirmaţiile sale : J'crime vos pieds, petiis a tenir dans la main (Verlaine) ; Et le clair Ilissos d'un flot melodieux  baignc le âuvet de vos ailes legeres (Leconte de Lisle). Şi ideea de veselie, de surâs, de graţie, etc.. poate fi sugerată prin i, ii, e. Să se compare atâtea sufixe diminutivale din diverse limbi, precum frc. -ette (bergeronnette, chansonnette, fauvette, fleurette, vîolette); rom, -el, -ica, -iţă, -ue, -uţâ; ital. -ello, -ino ; spân. -ito, etc., apoi diverse cuvinte care deşteaptă idei similare: frc. (dial.) bibi* ‘joujou d’enfant’, ‘bijou’ (de unde bibelot), ital. (Calabr.) nic{c)u, nincu ‘piccolo’, (Sicii.) nicu idem7, ital. piccino, rom. piciu, ghibirdic, pirpiriu 8, Ţimbiricâ (personaj de basm şi cuvânt dezmierdător pentru copii), ţâmburuc, etc. 9.
1	Sublinierile sunt ale mele.
2	Li se mai spune şi «subţiri» (= frc. rninces, germ. ciunti). Cu ele merge şi u, •care la noi ar ţinea locul inexistentului ii.
3	Toate aceste cuvinte le avem şi noi, ca împrumuturi din franţuzeşte. Ultimul sună lugubru, cu u în toate trei silabele, ceea ce adaugă, la impresia notată de Gram-mont, ideea de groapă, de pământ găunos, care, lovit cu putere, produce un sgomot surd şi prelungit.
4	Poate fi pus, alături de ele, şi e, care nu-i nici el prea deschis.
6	Unele există şi în româneşte, unde avem 'sinonime* de felul lui mic (şi dimin. mititel, mititică), piciu, pustiu, etc.
e Aminteşte foarte bine de al nostru bibic, care, în . . . ciuda lui Caragiale (« D’ale Carnavalului »), continuă a fi simţit ca ‘drăgăstos’. Totodată el seamănă cu bibilic(ă) ‘pichere’. Vezi discuţia făcută de mine în Archivum romanicum XXI, p. 233 urm.
7	Prin sudul Moldo vei, copiilor li se adresează obişnuit vorba cu măi, nicule!: ar putea fi sau hipocoristicul Nicu, devenit, într’un anumit sens. apelativ, sau acelaşi cu mic, pronunţat nic, subt influenţa aspectului dialectal, general în partea locului, nic (poate şi din nevoia de a fi simţit ca alt cuvânt decât acesta).
De origine turcească, dar cu izbitoare aparenţe de simbolism fonetic.
® GRAMMONT, op. cit.., p. 405 face următoarea precizare interesantă: «Dans Ies parlers regionaux du midi de la France on oppose volontiers le suffixe diminutif - et, - ette avec sa voyelle claire au suffixe augmentatif - asse avec sa voyelle grave, tant dans Ies substantifs que dans Ies adjectifs; on opposera ainsi une fillette et une fillasse,
SIMBOLISMUL FONETIC

§ 3. Dintre consoane, ocluzivele, adică, după Grammont,- explozivele, dau impresia unor mişcări ‘seci’ (sau chiar ‘dulci’), dar totdeauna sacadate, ca riiste lovituri : frc. palpiter, barboter, tâtonner, tituber, din pricină că se articulează cu închiderea organelor vocale. Când sunetul respectiv se repetă (cazul exemplelor franţuzeşti menţionate), acest mod de articulare însemnează întreruperea si apoi reluarea sgomotului, ceea ce dă impresia de sacadare, iar faptul că închiderea este urmată de deschidere, care are loc cu o ‘plesnitură’, produce sensaţia de lovitură, de izbitură. Nazalele (în special m)y au o articulaţie « moale >, care explică aptitudinea lor de a ne sugera ceva moale, lipsit de asprime, etc. Cf. rom. moale, molcom, domol. Consoana l evocă alunecarea unui obiect, curgerea lina a apei ş. a. : rom. lene, lin, luneca.
Sunetele palatale sau muiate pot exprima ideea de ‘mic’, ‘drăgălaş’ ş. a. Leo Spitzer, Revista internacional de los estudios vâscos XXV (1934)1 se ocupă de diminutivele basce unde figurează cy arătând că spaniola însăşi posedă foarte numeroase formaţii similare, al căror caracter diminutival vine deîa c (sau şi dela c). Astfel sufixele respective au această africată : -echoy -icho, -ucko, etc. ; ‘copil’ se zice, între altele, chico ; hipocoristicele numelor proprii conţin adesea pe chy de pildă Choncha (< Asuncion), Conchi(ta) (< Concepcion), Chelita (< Consuelo), Chinto (< Yacinto), Cheo şi Chepe (< Jose)y etc. Trebue remarcat că niciunul dintre primitivele acestor nume n’are chy o dovadă în plus că explicaţia este justă. Să se compare rom. gigea ‘drăguţ, drăgălaş’ (despre copii), giugiuli ‘a desmierda, a drăgăli’ (ultimul seamănă bine cu calabr. ’nciucciulijă idem, v. G. Roiilfs, Dizionario dialettale delle tre Calabrie I, 2, p. 81) * 1 2.
In legătură tot cu consoanele, mai citez un fapt, privitor la /, spirantă care, datorită modului cum se pronunţă, trezeşte imaginea aerului eliminat cu greu printre dinţii ştirbi ai unui om bătrân. Următorul vers al lui Eminescu este foarte elocvent în această privinţă : falnic belfer molfâeşte fonfâind farafasticuri 3, fiind
cette derniere etant une fiile exagerement grande et grosse. . . ». Şi în italieneşte găsim, o opoziţie asemănătoare între - accio (- azzo) şi - accio (- nzzo). Despre valoarea stilistică, a diminutivelor şi augmentativelor va fi vorba în partea a doua a cărţii de faţă. Mai iată câteva fapte, între atâtea altele, apte să arate semnificaţia vocalelor şi prin ele înseşi, dar şi prin contrast unele cu altele. Ital. (Benevento) pdscrille şi pdscrond însemnează amândouă ‘o zi viitoare’ (sunt formaţii diminutivale dela lat. postcras), cu deosebirea că primul, graţie lui iy ne trimete la o zi mai apropiată, celălalt, din cauza lui o, la una mai depărtată. Cf., pentru ideea de ‘apropiere’ şi de depărtare’, adverbele romanice de felul frc. {i)ci şi lă, spân. aqui şi acdy cilii şi alia, rom. (d)ici şi (ci)colo. Şi acum. . . o anecdotă. Intr’o localitate din provincia Siena, cu p.rilejul unei slujbe religioase mat impozante decât cele obişnuite, populaţia şi-a exprimat, în glumă, nemulţumirea contra corului, care, cântând Domine, ad adjuvandiim mey festina, n’a înlocuit acest ultim cuvânt prin festona (inexistent, fireşte), pentru a corespunde măreţiei (= grandorii) deosebite a ceremoniei (ap. H. RHEINFELDER, Kultsprache und Profansprache in den roma-nischen Lănderny Geneve-Firenze 1934, p. 191).
1	Nu indic pagina, pentrucă n’am văzut revista întreagă, ci numai extrasul cu articolul respectiv.
2	In româneşte, se poate observa la copii (chiar când sunt Moldoveni şi n’au, deci, în vorbirea lor de acasă pe c) tendinţa de a înlocui pe / prin c (sau, cel puţin, prin s): mocu (eventual mosu) pentru moşii (ca termen de respect şi dragoste la adresa unui unchiu). Iar în limba bască, un cuvânt al cărui sunet iniţial se palatalizează devine prii* acest simplu fapt diminutiv: tinka ‘puţin’ alături de t'inka ‘puţintel’ (cf. G. ROHLFS^ Archiv fur das Studium der neueren Sprachen CLXX, p. 160).
3	Reprodus de G. CĂLINESCU în AL, 17 Oct. 1937, p. 13.
FENOMENE FONETICE
8t;
alcătuit anume spre a imita, în batjocură, vorbirea unui profesor, pentru care poetul n’avea stimă, înainte de toate, dacă nu exclusiv, din cauza valorii lui absolut inferioare. Impresiile acustice simt aici mai complicate decât par la prima vedere, căci/ se combină cu diverse alte sunete (în primele trei cuvinte cu /, care imită mişcarea înceată a organelor articulatoare, în al patrulea cu o, ă şi n, menite să redea fârnâiala neînţeleasă, iar în ultimul cu a, al cărui timbru bogat şi sonor evocă vorbăria gravă şi goală)1. Vezi paragraful imediat următor.
§ 4. Unul şi acelaşi sunet poate produce impresii diferite, după ambianţa fonetică. Astfel r precedat de o ocluzivă imită tremurul, sguduirea unui corp, etc. 1 2 * : lat. trema, lituan. înmii, trisu, germ. zittern, rom. tremur. însoţit de o vocală * ascuţită », r reda ‘scârţâirea5 sau ‘sgârierea5 : frc. griffer, germ. ritzen, kritzeln ş. a. Dimpotrivă, urmat de o vocală «gravă», el sugerează pocnitura unui obiect (clară, dacă vocala este a, surdă, înnăbuşită, dacă vocala este o) : frc. orage, ouragan, a'oquer, etc.
Valoarea expresivă a grupurilor fonetice alcătuite din labială -j-/ în limba noastră a fost studiată de mine (Bulet. Philippide II, p. 167 urm.) pe baza unui mare număr de cuvinte, a căror etimologie este, în general, necunoscută sau discutabilă. Iată câteva constatări şi rezultate. Combinaţia f l sugerează ideea de "moale5, cum este cârpa sau pânza care se mişcă în bătaia vântului ori un obiect strivit şi transformat într5o pastă, etc. De pildă : chifligi şi chiflosi (despre fructele coapte) ‘a terciui, a sfărâma5, cioflânc ‘gaffe5, ciufleca (despre urechi) ‘a se blegi, a lăsa sa atârne1, cofleşi (refl., despre oameni) ‘a se muia, a-şi pierde puterile, a se bacceli5, fâlfan Varză neînvălită, cu foile mari, întinse în lături5, fleac ‘petec la talpa sau tocul ghetelor ; (fig.) lucru sau om de nimic5, flenciu ‘oboseală, toropeală5, fleandurâ ‘cârpă; sdreanţă5 ş. a. Impresii foarte înrudite produc b -\- l: bleandâ ‘om molâu, fără energie şi prostănac5, blească ‘ud leoarcă5, bleg, bleancă ‘prostovan5, bleojdi (refl.) ‘a se moleşi, a se fleşcăi5, bleoncos ‘fleanc de urechi (clăpăug, greoiu, grosolan, mocofan, mocofănos)5, bleot ‘prostălău şi nătâng, nătărău, tont5, bleotocâri ' a umbla, făcând sgomot, prin apă ; (despre apă) a se clătina, a se mişca pleoscăind ; (despre oameni) a flecari5, bobleţ ‘prost5 prostălău5, etc. Alături de cuvinte ca acestea, la care ocluzivă labială este urmată imediat de /, avem altele, cu o vocală de legătură între cele două consoane, precum bălăbăţat ‘cu mânile desfăcute5, băldâbi ‘a fi abătut, sfârşit, din cauza căldurii5, bâlbâi, bâlbâră ‘flacără5, bolbore ‘gângav5, buleandrâ ‘cârpă, sdreanţă5 ş. a.
Şi celelalte labiale, combinate cu /, exprimă, în general, noţiuni asemănătoare din 'punctiil de vedere al imaginii pe care o deşteaptă : pălălăi (despre flacăra focului) ‘a se înălţa, a se întinde, a se răspândi5 (cf. şi pălălae ‘foc cu flacără multă5), peple ‘om moale, nătântoc.5, pâlpâi, pleaşcă ‘pălărie bleaga5, pleoşti ‘a turti5, pliurd
1	Cf. şi gagciy gog o, etc., care, în diverse limbi, însemnează ‘prost’ (v. Bulet. Phi-lippide VII—VIII, p. 285 urm.). La noi Gogu, hipocoristic delii Gheorghe, are, din această cauză, sens peiorativ (aminteşte de gogoman). Mai interesant este amănuntul că numele etnic al Găgăuzilor a devenit apelativ şi sinonim cu prost’ Să se compare şi' deformarea intenţionată a lui Agamiţă (Dandanache) în Gagamiţâ, apoi numele Gîgăt dat unui personaj (şi. . . colaborator) fictiv al foii umoristice Gluma, în fine ‘sino-riimia> lui Ghiţâi cu porc (provocată de « guiţatul » acestui animal sau, mai probabil, de iiiterj. gîţ(ă) / cu care se chiamă porcii, cum presupune, indirect, V. BOGREA, întâiul Congres al filologilor români, Bucureşti, 1926, p. 70, n. 4).
2	« L’occlusive marquant Ies mouvements saccades et IV Ies vibrements > (GRAM-
MONT, op. rit., p. 409).
Ş [ Mii OLISM l' I, FON ETIC
•'prost, bleg’, piu şti ‘a turti, a stropşi, a dăbăla’ (variantă vocalică a lui pleoşti) ; vâltoare, vâlvă, vâlvătae, vâlvoîă, vie] ‘cal bătrân’ ; meleajă ‘cal slab de tot’, me-leandrâ ‘haină rea, sdreanţă’, tnleoarcă ‘broască urîtă’, etc.J.
§ 5. Cuvintele româneşti înşirate mai sus prezintă un interes teoretic deosebit. O parte sunt necunoscute chiar specialiştilor, cu atât mai mult oamenilor fără preocupări lingvistice. Şi totuşi ele sunt înţelese, evident cu o aproximaţie adesea mare, care prezintă în schimb avantajul că permite tiecăruia dintre noi să le atribue nuanţa semantică cea mai potrivită cu momentul psihologic şi cu situaţia corespunzătoare. Aici stă valoarea lor expresivă : ascultătorul sau cetitorul le dă o interpretare personală, variabilă după împrejurări, aşa cum face cu o operă literară, în care vede şi simte ce convine sufletului său.
O adevărată colecţie de cuvinte expresive găsim la Creangă. Am citat câteva în introducere (p. 18, n. 2). Dau acum lista celor mai multe, iarăşi, ca de obiceiu, în ordinea apariţiei lor de-a-lungul scrierilor marelui povestitor moldovean. Observaţia privitoare la cuvintele care conţin o labială -f l este valabilă şi pentru acestea. Voiu nota la unele din ele sensul intuit de mine, cu ajutorul simbolismului fonetic (în cazul termenilor pe care nu-i cunosc prin proprie experienţă), şi sensul arătat de Al. Vasiliu — Gh. T. Kirileanu, autorii glosarului dela sfârşitul volumului Opere complete, ediţia « Minerva » (1906).
Simbolismul fonetic a fost studiat de numeroşi învăţaţi. Dau lista câtorva lu-crân mai importante sau mai accesibile: O. JESPERSEN, Die Sprache. Jhre Natur, Ent-îvicklung and Entstelmng, Heidelberg 1925, p. 383 urm.; A. DEBRUNNER, Lantsymbolik in alter nnd neuester Zeii în Germanisch-romanische Monatsschrift XIV, p. 321 urm.; H. MULLER, Experimentelle Beitrăge zur Analyse des Vevhăltnisses von Lăut und Sinii, Berlin 1935. ba al treilea congres de lingvistică (Roma, 1933), această problemă a făcut parte din programul discuţiilor, subt titlul « II rapporto naturale fra suono e idea; Sim-bolismo fonetico ■> (simbolismul fonetic împreună cu onomatopeea); cf. Terzo Congresso Internaţionale dei Linguisti, Roma 1933, p. .17 urm. şi Atti del Terzo Congresso Inter -nazionale dei Linguisti, Firenze 1935, p. 119 urm. Privitor la limba noastră s’ar putea cita, cu rezervele cuvenite (cf. aici mai sus, p. 28), D. CARACOSTEA, Expresivitatea limbii române. Acelaşi autor a pubicat Arta cuvântului la Eminescu, Bucureşti 1938, unde se ocupă când şi când de lucruri asemănătoare. înaintea lui Caracostea, s’a oprit asupra unor fapte de această natură, existente la Coşbuc (în poezia Vara), la Caragiale (numele eroilor din opera lui. satirică) şi, mai ales, la Eminescu, analizându-le cu mare pătrundere şi înţelegere, G. IBRĂILEANU, care, deşi lipsit de pregătirea lingvistică necesară, a izbutit, graţie unei intuiţii remarcabile, să le interpreteze, în general, foarte just. Vezi articolul meu din VR, Apr.-Mai 1936, p. 50 urm. Fenomenul a fost simţit deja de Platon, care, în Cratylos, vorbeşte despre valoarea simbolică a sunetelor: r exprimă 'mişcarea’, i ‘subtilul, delicatul, străveziul’, etc., / ‘lunecuşul’, g ‘vâscosul, dulceagul’, etc., o ‘ovalul, rotundul’ ş. a. (v. H. MlHĂESCU, Bulei. Philippide IX, p. 15 urm.). Cf. şi J.-K. BLOND EL, Pfionologic esthetique de la langue franfaise, Paris 1898, p. 20: «Le r est fauve; le / cristallin, transparent, limpide; le n corne, sombre, simplement translucide: le m d’une blancheur d’ivoire. Le ./ resonne gravement; le g bruyamment; le d avec une son ori te dure et seche. Le b est argentin, eclatant, le v incisit, le z acere. Le h est boueux, le <7, gelatineux, presque giuant, le t, aride, le p, sec aussi, mais avec plus de douceur, le /, poudreux, le ,s*, glacial et desagreable •• (ap. Biblos XVII, p. 253, n. 3). Se vede uşor că avem a face cu simple impresii, foarte personale şi care de aceea diferă mult dela un individ la altul. Tot ca o curiozitate, interesantă însă din punct de vedere psihologic, se poate aminti celebrul vers al lui Rimbaud: A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu. . . Cf., pentru fapte oarecum asemănătoare, O. DRIMBA, Un sonet celebru în Vr, 14 Nov. 1943, p. 7.
88
FENOMENE FONETICE
balcâz 1 ; lâlâiu ; lela (să umbli lela pe drumuri) ; treia-lela 2 [umbla treia lela în puterea iernii) ; [umblând) de frunza frâsinelului 3 ; molcum (a tăcut molcunî) ; leoarbă (tacă-ţi leoarba !) ; tiva ! (îşi ia cojocul între umeri şi biciul în mână şi tiv a, băiete !) ; foflenchiu (gârneţul s’a înfierbântat, s\i muiat şi. . . foflenchiu !, iar sare roata !) 4 ; hleab (hleabul de baba mea) ; val-vârtej (umbla va l-vârtej săi-i găsească mireasă) ; dobzăla 5 ; ghidi ! (A !. . . ghidi ! ghidi ! ghiduş ce eşti !) 6 ; duluţă (şi să te duci, duluţă !) 7 ; tiptil (Atunci se ie tiptil tiptil pe urma ei) 8 ; hara-para (cu dracii dela boierul cela, ai făcut hara-parcif ; teleleu (Tănasă)i0 ; popâc ! (Mai ştii păcatul,, poate să-ţi iasă înainte vremi iepure, ceva. . . şi popâc !, m'oiu trezi cu tine acasă) 11 ; farfasit [De Har ap-Alb, nu zic, dar voi mangosiţilor şi farfasiţilor) ; ghibirdic (Iar ai început, ghibirdic fudul şi guraliu ?)12.
Ceilalţi autori puşi de mine la contribuţie (Caragiale şi Brâtescu-Yoineşti) au mult mai puţine exemple de simbolism fonetic13. Aceeaşi constatare am făcut şi privitor la onomatopee, apoi la ‘ritm’ (v. capitolul următor). încă o dovadă,, dacă ar fi fost necesară, că vorbirea populară este mai expresivă, în toate sensurile,, decât cea cultă, chiar când aceasta are caracter familiar, eventual periferic. Căci
1	E vorba de fata lrinucăi: bahâză şi lălăie, de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa încasă. Glosarul îl explică prin ‘mare de trup şi grosolană’, eu îl simt ca sinonfm cu ‘urît’,. poate şi din pricina contextului.
2	Un fel de amplificare intensivă a lui lela, despre care v. Bulet. Philippi.de IX, p. 151—152.
3	Simbolismul fonetic constă în repetarea grupului fr- la ambele substantive, a căror apariţie în această sintagmă nu cred că se poate explica altfel.
4	Aparţine la grupa formaţiilor cu / -f- l (vezi § 4). Pentru înţeles, să se remarce precizarea lui Creangă despre înmuierea gârneţului.
5	Explicat, în glosar, prin ‘a bate la spinare, a veni de hac’. Expresivitatea se da-toreşte exclusiv sunetelor (să se compare silaba iniţială, care este aproape identică cu dobă). Şi o singur, dacă-i repetat, poate trezi o impresie asemănătoare, cum dovedeşte a colhozi, auzit de mine în vorbirea unui soldat, întors de pe frontul rusesc, şi având înţelesul de ‘a bate, a aranja’ (fără nicio legătură semantică cu primitivul colhoz). Căci o este o vocală ‘ sumbră, surdă’, seamănă, deci, cu sgomotul înnăbuşit pe care-1 produce lovitura dată cu pumnul în spinarea cuiva.
6	Deşi Dicţ. Acad. explică această interjecţie prin ‘ia’n te uită !, ce mai !’, şi sunt sigur că. . . nu greşeşte, eu o simt ca o chemare prietenoasă, aproape mângâietoare, adresată unui copil (datorită, evident, lui i din ambele silabe). Cf. aprecierile lui Gram-mont, citate mai sus (§ 2).
7	Acest cuvânt îl discut amănunţit în partea II, capit. V, § 9.
8	Observaţie asemănătoare cu cea făcută în nota 6 provoacă şi acest cuvânt (tot turcesc, ca şi ghidi). Aici impresia este mai complicată, din cauza celorlalte sunete (în special a explozivelor).
9	Cf. şi formula, aproape identică, harcea-parcea.
",0 Pentru mine, teleleu este un aspect, amplificat, al lui lela, cum arată, cred, şi trela-lela, cu t- dela începutul primei părţi.
11	Să se compare spusele lui Grammont (reproduse la p. 85) în legătură cu valoarea expresivă a ocluzivelor: mişcările seci şi sacadate, ca nişte lovituri, despre care vorbeşte el, se simt admirabil la popâc! (cu p la începutul fiecărei silabe, iar la sfârşit de tot, cu c, care pune capăt parcă, în mod brusc şi definitiv, mişcării). Cele două vocale contribue şi ele la expresivitatea cuvântului, arătând durata şi ‘timbrul’ mişcării, care are două părţi bine distincte, una prelungită şi plină, alta scurtă şi seacă (cf. şontâc !. gogâlţ! ş. a.).
12	Vorbeşte barosul cu acul.
13	Din Caragiale se pot cita mangafa, expresiv şi prin el însuşi, graţie sensului pe care i-1 cunoaştem sau îl inducem din text, dar şi prin evocarea lui farfara, haim^nav puşlama, etc., şi bibiloiu, variantă augmentativ-peiorativă a lui bibic.
SIMBOLISMUr, FONEŢIC
BU-
mai ales în calitate de scriitor ‘popular’ întrece Creangă pe Caragiale şi pe Brătescu-Voineşti din punctul de vedere al expresivităţii, adică al stilului concret, colorat şi proaspăt : deosebirea dintre ei este, în fond, aceeaşi ca deosebirea dintre un ţăran şi un orăşean. Evident că intervine şi temperamentul fiecăruia, dar numai în subsidiar, nu ca element hotărîtor.
§ 6. Un aspect interesant al simbolismului fonetic este următorul. Asociaţia de idei se stabileşte nu numai între anumite sunete şi sensul cuvintelor sau al unora dintre cuvintele în care apar mai mult ori mai puţin obişnuit sunetele respective, ci şi altfel. Deoarece o variaţie fonetică, oricât de redusă, nu se poate realiza nici în cea mai săracă limba de pe pământ, şi aceasta din cauza numărului infim al sunetelor în comparaţie cu acela al cuvintelor, există oriunde şi oricând foarte multe omonime şi paronime: termeni deosebiţi ca înţeles, dar identici sau foarte asemănători ca sunete. Urmarea inevitabilă a acestei stări de lucruri este legătura pe care, fără să vrea, dar, de multe ori, şi cu voinţă, o fac subiectele vorbitoare între cuvinte având acelaşi sau aproape acelaşi aspect fonetic. Acest proces psihologic stă la baza etimologiei populare şi a jocurilor de cuvinte, două procedee pe care nu numai scriitorii1, ci şi subiectele vorbitoare obişnuite le utilizează adesea. Efectul lor stilistic este totdeauna hazliu, ceea ce presupune existenţa unei intenţii corespunzătoare, cu deosebirea că în cazul etimologiei populare intenţia aparţine scriitorului, care-şi ridiculizează (eventual numai caracterizează) eroii cu ajutorul ei, pe când la jocurile de cuvinte ea este a subiectului vorbitor însuşi şi absolut desinteresată, deci gratuită.
Câteva exemple de etimologie populară am dat în capit. I, § 8, unde le-am considerat din punctul de vedere al modificărilor fonetice pe care le sufăr cuvintele supuse acestui proces. Aici voiu înregistra un număr de fapte menite să ilustreze principiul enunţat, fără să le grupez după natura fenomenului, mai ales că o separaţie strictă nici nu-i posibilă totdeauna.
auleu — aur: despre un ceas, un inel, etc. de metal prost se spune că-i de auleu şi spoit cu vai de mine (aluzie la sărăcia pretenţioasă a proprietarului) ;
bolovan pentru frc. vol-au-vent;
Chirică ■— închircit: ... ştiu c'a nimerit-o bine, de ţi-a pus numele Chirică ; pentrucâ eşti un fel de vrăbioiu închircit (Creangă) ;
Ipate: aşa-1 chiamă. . . oficial pe Stan Păţitul, eroul basmului bine cunoscut al lui Creangă (fără numele Ipate este identic cu pers. III sing. indic. prez. nesufixată a lui păţi) ;
lătrătură pentru literatură (răspândit, pe vremuri, la « Junimea ») ;
mâlc din formula a tăcea mâlc a devenit melc (a tăcea melc sau ca un melc) ;
Pastile calului: joc de cuvinte cu vb. paşte din formula paşte, murgule, iarbă verde, care însemnează, în limbajul familiar, ‘aşteaptă mult şi bine ; să ai să iei’ ;
pisicologie pentru psihologie ;
rahat are totdeauna, indiferent de intenţiile subiectului vorbitor, o nuanţă peiorativă, din cauza părţii finale 1 2, care aminteşte de part. tr. substantivat al echivalentului frc. chier; de altfel se întrebuinţează foarte des, eufemistic, cu
1	In fruntea lor stă, la noi, Caragiale.
2	Poate şi pentru motive în legătură cu aspectul rahatului, eventual cu vreun dispreţ faţă de această delicatesă oarecum populară şi periferică (cf. şi formula rahat cu apă recey foarte frecventă, despre lucrurile fără valoare).
FENOMENE FONETICE
HO
sensul acestuia {căsătoria nu e decât un contract, prin care părţile se obligă să mănânce o lună de zile miere, şi restul vieţii. . . rahat, CSt VI, p. 165 : vorbeşte un cinic, pe care autorul îl prezintă ca amator de trivialităţi şi obscenităţi) ; săltat în loc de exaltat (cf., pentru sens, sinonimul sări t din minţi) ; scrumbieră şi scrumuierâ (.scrumuiere) pentru scrumieră; silnic în loc de silvic (despre inginerii silvici) ;
tac mă chiamă cu înţelesul lui tac (la Creangă): este posibil ca primul subiect; vorbitor care a imaginat acest joc de cuvinte (în realitate, de sensuri) să fi cunoscut n. pers. Tăcu (hipocoristic dela Dumitru > Dumitrache, Dumitracu) ;
frc. tout-â-Vegout, care poate fi considerat şi ca un termen românesc, întru cât circulă mult în limbajul tehnic al constructorilor, antreprenorilor, etc., apare cu modificarea semantică (voită, în scopuri glumeţe: «totul după gust >>) provocată de asemănarea fonetică dintre Vegout şi le goiit;
germ. Ausweis ‘autorizaţie’, curent în vremea ocupaţiei nemţeşti din timpul războiului pentru Unire, a fost transformat în unsvais (apropiat, cu intenţie, de a unge ‘a da mită’) ;
vine (vb.) — vine (subst.) : jucătorii de cărţi spun joacă pe vine despre partenerii care, în loc să pună miza, anunţă că vor « veni » cu ea mii târziu 1.
§ 7. Cuvintele caracterizate prin simbolism fonetic seamănă bine cu o n o-m a t o p e i 1 e, în sensul că la baza ambelor categorii se află asociaţia de idei pe care o provoacă structura lor fonetică : anumite sunete evoca şi la unele şi la altele imagini, reprezentări, noţiuni, prin simpla lor prezenţă în cuvânt, independent de accepţia semantică propriu zisă a acestuia. Aşa se explică de ce lingviştii au crezut multă vreme, unii, poate cei mai mulţi, cred şi astăzi, că onomitopeile şi cuvintele expresive, cum li se spune în mod obişnuit celor cu simbolism fonetic, trebuesc grupate şi, deci, studiate împreună. De altfel este greu să le distingem totdeauna, şi chiar învăţaţii care le consideră, cel puţin teoretic, drept apariţii deosebite şi cer, în consecinţă, să le separăm, sunt siliţi să admită că problema prezintă mari dificultăţi practice.
O deosebire importantă între cuvintele expresive şi onomatopei există totuşi. Am văzut că la cele dintâiu asociaţia de idei este produsul unei pure întâmplări : un număr de cuvinte cu înţeles mai mult ori mai puţin asemănător au toate unul sau mai multe sunete identice, şi atunci subiectele vorbitoare stabilesc, prin asociaţie de idei, care, în acest caz, se manifestă ca o necesitate aproape instinctivă1 2, o legătură logică, dela cauză la efect, între sunete şi înţeles. Dar această potrivire este absolut întâmplătoare. Căci atâtea alte cuvinte, mult mai numeroase, deşi au aceleaşi sunete, nu sunt implicate în acest joc al asociaţiei de idei, din pricină că sensul lor diferă, şi dela unul la altul, şi faţă de al acelora care, pe baza asemănării lor fonetice, sunt grupate la un loc în mintea noastră. Şi iarăşi orice limbă posedă serii întregi de cuvinte înrudite semantic şi cu toate acestea strict separate, fiindcă sunetele lor se deosebesc ori seamănă prea puţin. La onomitopu nu intervine
1	Numeroase cazuri de etimologie populară au fost înregistrate şi analizate de mine în Arhiva XXXIX, p. 34 urm. şi Bull. Unguisti que X, p. 35 urm., unde se citează diverse studii privitoare la acest fenomen.
2	De aceea se şi vorbeşte în lingvistică de un ‘instinct (- - simt) etimologic'. Aici esre izvorul etimologiei populare, care, pentru GlLLIERON, creatorul geografiei lingvistice, reprezintă mijlocul cel mai important de ‘vindecare’ a cuvintelor ‘bolnave’.
SIMHOIJSMU.I, FONFTK
91
deloc întâmplarea. Dimpotrivă, se poate afirma că ele sunt produsul oarecum v o i t al subiectelor vorbitoare. Nevoia omului de a ‘imita’ un sgomot din lumea înconjurătoare, de a găsi nume pentru o fiinţă bazându-se pe strigătele scoase de aceasta, etc. : iată ce a dus la crearea onomatopeilor. Când spun ‘imita’, am în vedere mai mult rezultatul procesului lingvistic decât punctul de plecare sau desfăşurarea lui, deşi este evident că nevoia de care pomeneam va fi fost adesea, la oamenii înzestraţi cu fantazie şi sensibilitate deosebite, şi de ordin ‘estetic’ (ca la poeţii din toate timpurile), nu numai strict intelectual, mai cu seamă în epocile îndepărtate, în care sufletul uman era ‘naiv’, se confunda cu natura din jurul luil. De aceea onomatopeile sunt numite cuvinte imitative2 şi reprezintă singurele elemente lexicale la care se constată un raport logic între aspectul fonetic şi conţinutul semantic 3.
Se mai deosebesc onomatopeile de cuvintele expresive prin limitarea sferei lor de acţiune la simţul auzului : reprezentările pe care le trezesc ele sunt exclusiv de natură auditivă, pe câtă vreme ta cuvintele expresive intră în joc toate simţurile, afară de auz.
§ 8. Să vedem acum unele amănunte, de ordin teoretic, cu ajutorul celor spuse de M. Grammont, op. cit., p. 377 urm., unde găsim, mai întâiu, o definiţie foarte simplă a onomatopeilor: «cuvinte care, prin fonemele (- sunetele) lor, imită s g o raotele din natură sau le evocă într’un mod oarecare ». Există onomatopee v oiţe, care sunt create cu intenţia de a reproduce cât mai exact posibil un sgomot : frc. frou-frou, glou-glou, tic-tac, rom. hodoronc-tronc 4, lipa-lipa, pleosc, trosc, etc. Acestea alcătuesc .marea lor majoritate. Altele au devenit onoma-topei, în urma unor modificări fonetice suferite de cuvinte neonomatopeice la origine şi care le-au făcut să aibă sunete asemănătoare cu anumite sgomote din lumea înconjurătoare. Se pare că numărul acestora este extrem de redus, căci Grammont citează un singur exemplu, cam special în toate privinţele : germ. fnehan ‘souffler’ 5, despre care spune că « are toate calităţile necesare pentru a descrie ‘suflul’ şi provine dintr’o formă neexpresivă pregermanică *pnek-, cf. grec., pneo ».
Cred ca onomatopeile din categoria a doua trebuesc puse mai degrabă alături de cuvintele expresive propriu zise, chiar dacă imaginile evocate sunt auditive. Căci caracterul onomatopeic, în măsura în care el există, ie vine. dela asociaţia de idei dintre sunete şi înţeles, aşa cum am văzut în paragrafele precedente.
imitarea sgomotelor din natură este totdeauna numai aproximativă. De aceea cântecul cocoşului, de pildă, Românii îl redau prin cucurigu, Francezii prin
Atunci vor fi si luat naştere marea majoritate a creaţiilor de acest fel.
*	Pe când cele cu simbolism fonetic poartă numele de c u v iute e x p r e s i v e. Aceste două epitete nu izbutesc să arate lămurit deosebirea dintre noţiunile în discuţie, căci expresive sunt şi onomatopeile, ba adesea mai expresive decât concurentele lor.
Aşa se explică afirmaţia că semnul lingvistic este arbitrar: afară de onomatopei, la toate celelalte cuvinte înţelesul se datoreşte exclusiv întâmplării. Fac excepţie, evident, numeroşi termeni tehnici, creaţi în mod artificial, pe baza structurii şi a altor particularităţi caracteristice pe care le au noţiunile respective.
*	Scriitorii (şi, în general, oamenii culţi) îi pot da funcţiuni sintactice, ca unui cuvânt propriu zis. De ex.: Uneori Coniţa pierdea răbdarea şi îi făcea vreo observaţie '<■ h o d o r o n c t. r o n c '> (Rad I, p. 323).
r- K vorba de limba germană veche de sus (<« althochdeutsch >>), anterioară anului 1100.
92
FENOMENE FONETICE
coquerico, Germanii prin kikeriki. Tot aşa se explică deosebirea mai mare sau mai mică dintre sgomotul real şi cuvântul onomatopeic corespunzător. Astfel strigătul cucului, spune Grammont, este nu cu-cu (frc. cou-cou), ci u-u (frc. ou-ou), cum a avut prilejul să se. . . convingă personal, după ce i s’a atras atenţia asupra faptului. De ce atunci, într’un mare număr de limbi, numele păsării sună totuşi cu-cu sau aproximativ aşa (vocalele pot varia, de asemenea nu-i pretutindeni identic sfârşitul, dar consoana dinaintea vocalelor este totdeauna c, repetat): fată răspunsul (p. 378) : «Parce que nous ne sommes guere accoutumes â pro-noncer deux fois de suite la meme voyelle sans consonnes ; parce qu’â un certain. eloignement nous confondons Ies occlusives ou meme nous ne Ies percevons pas du tout ; de lâ notre habitude de Ies restituer dans Ies mots que nous recon-naissons et d’en supposer dans Ies autres. Dans ces sortes de suppositions ce 11’est pas Ie hasard qui nous guide, et le cri d’un oiseau qu’on entend ou-ou ne saurait etre traduit toutou ou doudou ; ce seraient de mauvaises traductions. Les seules occlusives que nous supposions devant une voyelle sont celles qui ont le meme point d’articulation qu’elle. Les introductrices normales de la voyelle velaire ou sont les occlusives velaires q et g ; mais le g comporte une sonorite et une mollesse qui ne conviennent pas si l’attaque de la voyelle est brusque. Seul le q (c) remplit toutes les conditions requises, et coucou est une traduction. irreprochable, mais c’est une traduction ».
Am reprodus întreg pasajul, fiindcă din el vedem foarte clar cum pot lua naştere onomatopeile. Deşi creaţii lingvistice strict deosebite de celelalte, ele nu se datoresc în întregime hazardului sau capriciului. Fără să putem vorbi de ‘reguli’ în acest domeniu, ne dăm uşor seama că la baza onomatopeilor se află o specie de determinism fonetic, graţie căruia ele nu pot avea, în general, decât un anumit aspect fonetic.
§ 9. Cazul lui cucu prezintă interes şi subt alt raport. Observăm că acest cuvânt constă, de fapt, din repetarea aceleiaşi silabe. Foarte multe onomatopei sunt alcătuite fie exact la fel (glou-glou, cri-cri), fie cu variaţie vocalică dela silaba întâi la a doua (pif-pafbim-bam, cric-crac, fiic-flac, flic-floc), eventual dela întâia la a doua şi la a treia (pif-paf-pouf, bim-bam-boum). Important pentru discuţia noastră este că, după Grammont (p. 380) «le redoublement semble avoir toujours- eu â l’origine une valeur plus ou moins intensive ou insistante, comme en franţais lorsque nous disons : c’est bien, bien joii,— il est tres, tres fort, — il est mechant, mechant, — viens vite, vite. II consiste dans la repetition sans changement d’un mot ou d’une syllabe. Tels latin mur mur are, sanskrit. ghargharah, ghurghurah ‘bruit’, ganiganti, etc. ».
Am avut deja prilejul să constatăm, din fugă (v. capit. III), rolul pe'eare-l joacă repetiţia (sau dublarea, lungirea, etc.) în domeniul stilisticii şi, mai ales, vom avea, cu prisosinţă, acest prilej, când vom studia combinaţiile de cuvinte cu valoare afectivă1. M’am oprit asupra amănuntului relevat de Grammont, în primul rând, pentru motivul că văd în el o paralelă desăvârşită a lungirii sunetelor, de care m’am ocupat în capitolul citat: un sunet îşi măreşte volumul fonetic subt imperiul unei emoţii, şi tot aşa, în condiţii psihologice similare, o silabă sau un cuvânt se repetă.
1	Vezi mai departe, la « Fenomene sintactice », capit. III.
SI MB O LIS M UT, FON ETIC
93
Cele mai multe din exemplele invocate pentru a ilustra fenomenul repetiţiei prezintă, cum am văzut, variaţii vocalice dela o silabă la alta, şi totdeauna în acelaşi chip : prima silabă are i (vocală ascuţită), a doua a sau o (vocale grave). Şi aici putem face apel la determinismul fonetic menţionat mai înainte. Faptul că sgomotele care constau (ori ni se pare că constau) din două, eventual din trei mişcări, le percepem, de obicei, în modul acesta nu se datoreşte unei simple întâmplări. Dacă ar fi aşa, de ce ivar sta la începutul onomatopeii silaba cu vocala gravă, mai ales că cele două sau trei părţi alcătuitoare ale sgomoţului sunt, obiectiv vorbind, perfect identice? Am arătat (§2) că vocalele evocă reprezentări spaţiale, şi anume i apropierea, pe când a şi o depărtarea. In consecinţă, urechia noastră prinde, trebue să prindă bătaia primă a ceasornicului cu pendulă ca tic, iar pe a doua ca tac \ tot aşa loviturile mingilor la tenisul de cameră, care de aceea şi a fost numit ping-pong, etc. 2
§ 10. Un studiu despre onomatopeile româneşti a publicat S. Puşcariu, în Dacoromania I, p. 75 urm., subt titlul Despre onomatopee în limba română. Câteva constatări făcute de lingvistul clujan sunt interesante pentru discuţia noastră. De aceea socot util să mă opresc puţin asupra lor.
Numărul creaţiilor onomatopeice este cu atât mai mare, cu cât vorbirea are caracter mai familiar şi mai popular. Aceasta însemnează, indirect, că onomatopeile sunt expresive, căci expresivitatea constitue, în deosebi, o particularitate a limbajului curent fără pretenţii, care se manifestă printr’o influenţă de fiecare moment a afectului şi fantaziei. Concepţia lui Puşcariu despre onomatopee diferă mult de a lui Grammont. Pentru învăţatul român sunt formaţii onomatopeice toate aşa numitele de el cuvinte imitative (germ. S c h a 11 w o r t e r, frc. rnots expressifs) 1 * 3, care imită ceva din lumea înconjurătoare, indiferent de natura impresiei (auditivă, vizuală, etc.). O categorie aparte de ‘onomatopei’ sunt, după unii lingvişti, sunetele reflexe sau interjecţiile p r i m are, de soiul lui ah, of, uf, vai, aoleu, etc., despre care se crede, în general, că ar fi resturi din interjecţiile, foarte numeroase şi variate, ale omului primitiv. Oricare ar fi explicaţia existenţei lor, astfel de cuvinte apar la tot pasul în vorbirea afectivă (şi cu atât mai des, cu cât ea aparţine unei pături sociale mai inferioare) 4. Puşcariu nu le ia în consideraţie, după cum iarăşi elimină din preocupările sale cuvintele cu care chemăm sau alungăm animalele, fiindcă nici acestea nu sunt imitative (afară de cazul când oamenii emit într’adins sunete articulate asemănă-
1 Este un fel de a vorbi, când spunem prima şi a doua bătaie. Cine poate preciza ordinea lor reală ? Şi apoi, există oare o asemenea ordine, odată ce bătăile nu diferă prin nimic una de alta şi oricare din ele poate fi, deci, tot atât de bine întâia, ca şi a doua ? Numai urechia noastră le percepe astfel, atribuindu-le o ordine pur subiectivă, adică fictivă.
8	Cf. şi plic-plac (-pliump), creaţie strict personală a poetului N. Caranica din versul Plic-plac {auzi afară ?) plic-plac-pliump /, care vrea să imite şi <' lacrimile mute », nu numai ploaia (PTA, p. 108).
59 Sinonimia acestor denumiri nu-i deloc perfectă. Germ. S c h a 1 1 are sensul de sunet’, prin urmare Schall worter ne trimete numai la onomatopeile auditive, adică la onomatopeile propriu zise (după doctrina lui Grammont). Cât despre mots expressifs, am văzut, în paragrafele precedente, că ele se deosebesc esenţial, cel puţin teoretic, de onomatopei, şi asta tot după părerea lui Grammont, pe care Puşcariu îl citează totuşi (şi tocmai pentru lămurirea definiţiei).
4 Aceasta ar dovedi, măcar indirect, că părerea despre originea lor din vremurile îndepărtate ale vieţii umane primitive nu este tocmai neverosimilă.
FENOMENE FONETICE
9/.
toare sau identice cu cele scoase de animalele înseşi), apoi pe acelea din vorbirea copiilor 1.
Urmarea acestei distincţii este că, în ciuda atitudinii sale principiale, Puşcariu se ocupă tot numai de onomatopeile adevărate (în sensul lui Grammont). Iată ce spune la p. 82 : « Cât priveşte cuvintele imitative propriu zise, suntem nevoiţi să restrângem câmpul cercetărilor noastre şi cu privire la ele, considerând numai pe cele ce redau prin sunete o i m p r e s i e acustică. Cele care redau prin sunete o impresie vizuală sunt cu mult mai greu de explicat, şi mărturisesc că, dacă le eliminez deocamdată, o fac, pentrucă am un oarecare scepticism, nu faţă de existenţa lor, care nu se poate tăgădui, ci faţă de roadele ce le-ar putea aduce studiul lor ».
De Grammont se deosebesc şi alţi lingvişti, deşi mai puţin decât Puşcariu, care, lăsând la o parte, numai pentru consideraţii practice, atâtea categorii de cuvinte, pare a avea despre onomatopee o concepţie foarte largă. Astfel Ferd. Sommer, Lautnachahmung în Indogermanische Forschungen LI, p. 229 urm. distinge « imitarea sunetelor» de «simbolismul fonetic» : prima aparţine la domeniul activităţii lingvistice strict individuale, al doilea are caracter colectiv, prin faptul că produsele lui devin simboluri, capătă, adică, un sens valabil pentru toţi membrii comunităţii lingvistice. La baza ambelor specii de cuvinte stau procese psihice. Se imită nu numai sgomote, ci şi mişcări, sensaţii tactile, etc. Simbolismul fonetic, aşa cum îl prezintă Sommer, diferă, în mai multe privinţe, de analiza pe care am făcut-o eu însumi mai sus, întemeiat pe cercetările lui Grammont, dar şi pe ale Iui H. Sciiuchardt 1 2, necitat încă până acum. Rezultă, deci, că punctul de vedere al diverşilor lingvişti variază, ba încă mult, cu privire nu numai la terminologie,, ci şi la noţiunile în discuţie 3.
1	Intr’o lucrare de stilistică, cum este a mea, eliminarea acestor categorii de cuvinte nu poate fi acceptată, cel puţin principial. Toate au, indiferent de originea sau natura lor, un pronunţat caracter afectiv. De aceea sunt luate în consideraţie aici. fără nicio deosebire, toate speciile de cuvinte pe care unii lingvişti le numesc c r e a ţ i i imediate (germ. U r s c h o p f u n g e n). Numai practic diferă tratamentul pe care li-1 aplic eu, şi aceasta, În primul loc, din cauza materialului utilizat.
2	Acesta-i spune S c h a 1 1 w o r t b i 1 d u n g sau L autmalerei (v. Hugo Schuchardt-Bvevier, ed. II, Halle 1928, p. 246). Ambii termeni însemnează, de astădată, ‘formare de cuvinte (resp. zugrăvire, descriere) cu ajutorul sunetele r\ Prin urmare, nu este vorba numai de onomatopei propriu zise (având impresii acustice la bază).
3	La bibliografia dată în acest capitol să se adauge R. A. S. PAGET, L*evolution du langage şi K. BÎJHLER, L1 onomatopee et la fonction reprezentative du langage, studii publicate în Psychologie du langage ( ■■■■■- Journal de Psychologie, fasc. 1—4), Paris 1933, p. 92 urm., resp. 101 urm. Primul aduce o idee foarte originală, de natură mai mult extralingvistică, aceea că mişcările gurii (m i m i c a bucal ă, cum îi spune autorul) joacă un rol hotărîtor în limbajul uman, deci, implicit, şi în domeniul simbolismului fonetic. Aşa se explică pe de o parte numeroasele asemănări dintre idiomele cete mai-îndepărtate în timp sau în spaţiu, iar pe de alta valorile, atât de diferite şi deîa o limbă la alta şi în aceeaşi limbă, pe care le poate avea un singur sunet. Iată un pasaj interesant pentru discuţia de faţă: « On se rendra compte que le meme mouvement de la bouche a necessairement beaucoup d’interpretations mimiques; d’ouTevolution de la classe des homophones oii le meme mot a deux ou plusieurs sens differents. Par exemple le mouvement de U peut etre dynamique, comme dans Ie chinois kuo 'enfler’ ou indiquer la longueur, comme dans Parowak ui, un ‘serpent’, ou, nous Pavons 'deja. vu, peut indiquer le c.reux, le rond, le vide, le plein, le tubulaire » (p. 98).
SIMBC)L ISMUJ. FOX KT IC
§ ti. Pentru a ilustra afirmaţia că onomatopeile sunt extrem de numeroase în vorbirea populară şi (mai puţin) în cea familiară, dau lista creaţiilor de acest fel găsite la autorii români utilizaţi şi până aici de mine.
Creangă : har şti! (Duminicile bâzâiam la strană şi har şti! câte-un colac) ; zbârr ! (Pupăza zbârr ! pe-o dughiană) ; huştiulac ! (ş' apoi, huştiuluc ! şi eu in ştioalnă) ; tu şti ! (fac tu şti ! din baltă) ; dura ! {de-a dura prin clasă) ; zvârrr ! {eu zvârrr ! chibriturile din mână, ţuştiu ! la spatele lui Zaharia) ; cârc l {ca mai ba să zicem nici cârc !) ; fojgăi ; bădâdăi ; tronca, tranca ! {şi făceau tronca, tranca !, tronca, tranca !) ; gogâlţ ! (şi gogâlţ, gogâlţ, gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât) ; hărţi ! — scării ! (Hărţi ! încoace, scârţi ! încolo) 1 ; dur ! (dur la deal, dur la vale) ; haiti ! [Haiti ! lipseşti dinaintea mea) 1 2 ; haţ ! (. . .sare mânios din bârlog si haţ! dracul subsuoară)', şovăie! (iacă. un ciocârlan şchiop... şi şovăie, şovăie, şovăie ! se înfăţişează...)', dang ! (dang ! a plesnit cercul) ; dodii (vorbeşti şi tu
aşa în dodii câteodată) ; tropăi ! -.ropai (Şi tropăi, tropăi !, ropai, ropai !, i se
aprind lui Ipate al nostru călcăile) ; tranc ! (şi face franc ! capacul deasupra) ; for ăi. teleap I (Şi odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap !) ; durai-vurai (In sfârşit, durai-vurai, sar a vine) 3 ; horp ! (şi horp !, ţi-o sugea dintr'o singură sorbitură), etc.
Brătescu- Voineşti : ptiu ! [Ptiu ! Marş d'aici, potae mică !. . .)4 ; pit-palac ! -
pedpedec ! —..pitpidic ! 3 * 7 ; clierlăi (zadarnic cherlâe Diana de dorinţa de a pleca la
vânătoare) ; şontâc ! (la câţiva paşi înaintea lui şontâc ! şontâc I merge şchiopătând) r>.
Caragiale : scârţa ! (nişte papugii. . ., nişte scârţa-scârţa pe hârtie !) ; pac ! (Ştii cum ţi-o scot? Odată. . . pac!); hait! (Ba nu!. . . Hait!) ; (N'apuc să răspuns, domnule, şi) şart! part! trosc! pleosc! ; paf! [Na, mizerabile» şi paf ! (imită gestul)7 ; aida ! 8 ; pfu ! (Pfu ! pfu ! pfu !, iar ni>a apucat) 9 ; tura-vura (din vorbă 'n vorbă, tura-vura)10 ; hop ! [înde nu înţelegeţi d-voastră politica, hop !,
1	Cu adaosul, pus în paranteză, pârtii încolo.
2	Haiti! ar putea fi o variantă a lui haide! (cu slăbirea silabei finale, provocată de insistenţa pe silaba iniţială: e s’a prefăcut în i, apoi în i, ceea ce a dus la ‘asurzirea* lui d, care nu mai avea sprijin în sunetul următor, adică la transformarea lui în t). Oricum ar fi, cuvântul este simţit ca onomatopeic.
3	Mai răspândit este tura-vura pentru imitarea discuţiilor prelungite mai mult decât trebue.
4	Este, mai degrabă, o interjecţie propriu zisă (am dat acest exemplu şi ca exclamaţie >>).
5	Aceste variante ale strigătului scos de prepeliţă sunt interesante şi din punctul de vedere al simbolismului fonetic: Una, aici. aproape, chiar lângă gardul grădinii, zice desluşit: «pitpalac!». Altele, mai departe, îi răspund: «pedpedec! pedpedec!», iar lor le răspund altele şi mai departe, tocmai ele colo, din poalele viilor: v pitpidic! pitpidic! pitpidic!». Strigătul este, evident, acelaşi, dar urechia îl percepe diferit, mai ales în ce priveşte vocalele, după distanţa dela care vine: din apropiere este auzit în toată plinătatea lui (de aici vocala cea mai gravă, adică mai plină, dintre toate: <7), din d > ăr-tare, mai puţin plin şi mai puţin clar (de unde impresia redată întâi prin e, vocală dvtnul de plină, dar nu ca a, de care diferă şi prin relativa ei închidere, apoi prin /, cea mai ‘tenue5, adică mai ‘slabă’ dintre toate). Să se remarce prezenţa lui pit- (cu i) la începutul primei şi al celei de-a treia variante (eu aş fi dispus să cred că şi pedpedec ! va fi având tot un -i-, eventual un e foarte închis), conform constatărilor făcute în § <;.
5 La Creangă (v. mai sus) şovăie ! Acolo-i vorba de o pasăre, care, chiar când. . . merge-, mişcă şi aripile {v -i- l, la fel cu / + I imită ‘fâlfâitul’).
7	Mişcarea de aruncare a vitriolului (în ochii « catindatului »>).
8	Variantă a lui haide (şi a lui haiti, deja notat).
9	Interjecţie propriu zisă (apare rar supt acest aspect).
10	Cf. mai sus (la Creangă) durai-vurai (-i este menit să exprime prelungirea discuţiei).
FENOMENE FONETICE
%
numaidecât trădare) ; gări-mâr {De colea până colea, . . gări-mâr... a trebuit, coniţa mea, să ţedeze) 1 ; tranc ! {si tranc ! depeşa aiţi, neicusorule. .	; pac ! {La
un caz, iar. . . pac ! la « Războiul») 1 2.
Observăm uşor că cele mai multe onomatopei apar la Creangă, reprezentantul autentic al vorbirii populare, după el urmează Caragiale, cu eroi, în general, dela periferie, şi, în sfârşit, Brătescu-Voineşti, care întrebuinţează, de regulă, limbajul familiar mai mult ori mai puţin cult. Şi în amănunt constatarea corespunde afirmaţiei făcute mai sus (p. 88), că onomatopeile (la fel simbolismul fonetic) caracterizează vorbirea păturilor sociale inferioare. Astfel « O scrisoare pierdută », de pildă, are ceva mai puţine exemple de acest soiu decât celelalte comedii ale lui Caragiale,
1	Obişnuit, cel puţin în dialectul moldovenesc, aceasta onomatopee apare subt forma car-mâr.
2 Mai sus pac! imita sgomotul cleştelui de scos măsele, aici e vorba nu atât de un sgomot propriu zis, cât de ultimul moment al unei mişcări (ducerea sau trime* terea ^ scrisorelei » la gazetă, spre publicare), de ‘încheierea’ ei (cf. consoanele, oclu-z i v e amândouă).
CAP. VII: RITMUL
§ i. Nevoia de expresivitate se satisface, ca ajutorai factorului fonetic al limbajului uman, şi altfel decât am constatat până aici. Două sau mai multe cuvinte sunt puse împreună, în aceeaşi sintagmă, fiindcă sunetele lor prezintă asemănări foarte mari, care merg adesea până la identitate. In modul acesta avem impresia că anumite sunete se repetă, ceea ce corespunde realităţii, şi că repetarea lor are loc independent de înţeles şi de legătura sintactică, lucru iarăşi adevărat, dar nu în sensul că aceste două elemente n’ar juca niciun rol la gruparea împreună a cuvintelor. Dimpotrivă, hotărîtor este şi aici, ca pretutindeni în vorbirea omenească, raportul semantic şi logic, impus de mintea noastră, de chipul cum aceasta înregistrează noţiunile şi stabileşte relaţii între ele. Dar, dintre mai multe cuvinte având aproximativ acelaşi înţeles şi dintre mai multe mijloace sintactice apte de a se lega unele cu altele, subiectele vorbitoare aleg, în condiţii determinate, pe acelea care le satisfac şi alte necesităţi, de alt ordin decât cel strict intelectual.
Una din aceste necesităţi este simţul pentru simetrie, înnăscut în om şi desvoltat subt influenţa lumii înconjurătoare, a cărei orânduire, până în cele mai mici amănunte, pare a fi opera unui arhitect foarte sensibil la regularitate, echilibru şi armonie. De altfel fiinţa noastră însăşi reprezintă un model de simetrie, prin aspectul ei exterior, aş zice morfologic, ca şi prin chipul cum funcţionează ■organele ei interne (plămâni, inimă, etc.). Din acest simţ aclânc înrădăcinat s’a născut poezia, cu elementele ei formale cunoscute. Şi tot din el izvorăsc faptele de limbă pe care le voiu analiza în prezentul capitol.
Noţiunea ‘ritm’ are aici o sferă foarte largă, întru cât însemnează n u alternarea silabelor accentuate cu cele neaccentuate, ca în domeniul versificaţiei, ci toate elementele lingvistice menite să satisfacă nevoia de simetrie a subiectelor vorbitoare. Ritmul propriu zis va fi lăsat la o parte, ca ceva existent prin natura însăşi a limbii. Se ştie că într’un cuvânt după silaba accentuată urmează una neaccentuată, şi invers : merge., vedea, amintire, înfăţişare, etc.1. Prin urmare, indiferent de orice
■■ Oricât -de lung ar fi, un cuvânt are un singur accent principal. De aceea se vorbeşte, obişnuit, de a c c e n t u 1, nu de accentele cuvântului. Dar există şi accente secundare, al căror număr atârnă de lungimea cuvântului: incomemur abilitate, de ex., are trei accente secundare, despărţite între ele şi de cel principal prin silabe complet neaccentuate. Această situaţie, impusă de necesităţi fiziologice, explică, între altele, de ce metrii obişnuiţi, ca să nu zic exclusivi, sunt iambul şi troheul. Evident că avem, chiar în poezia populară, unde nu poate fi vorba de modele străine, şi dactili şi ana-peşti, dar aceştia apar foarte rar şi existenţa lor este posibilă numai graţie faptului că accentele secundare contează ori nu contează, după împrejurări: poetul are libertatea
98
FENOMENE FONETICE
alte consideraţii, avem a face cu o situaţie dată, la producerea căreia n’au contribuit nici afectul, nici alte stări sufleteşti similare. Mă voiu ocupa numai de rirn ă, asonanţă şi aliteraţie.
Aceasta însemnează, ar putea spune cineva, să înglobăm la ‘stilistică’ studiul prozodiei. Chiar dacă ar fi aşa, nu-i cazul să ne. . . emoţionăm. Sunt mulţi lingvişti care procedează în acest chip. Dar aici nu-i vorba de versificaţie, nici măcar de aceea a poeziei populare, despre care se afirmă, cu destulă dreptate, că este un produs absolut spontan, fără nicio intervenţie a ‘voinţei’ (cu diversele ei aspecte). Ci de fenomene lingvistice, aparţinând limbajului colectiv curent, la fel cu cele studiate în capitolele precedente. Este adevărat că nevoia de expresivitate, din care izvorăsc ele, pare a fi de natură mai mult estetică (cf. simetria, invocată mereu până acum), dar nu se poate tăgădui că sensul propriu zis al formulelor sintactice respective câştigă în vigoare, în coloare şi în prospeţime prin faptul că elementele lor alcătuitoare prezintă potriviri de sunete, care ne duc cu mintea la versurile poeţilor. Afectul şi fantazia au, fără nicio îndoială, partea lor de contribuţie la producerea simetriei strict lingvistice, chiar dacă modul în care se manifestă diferă sau pare că diferă de ceea ce am constatat până acum.
§ 2. Rima propriu zisă intervine în cazuri ca acestea : am alespârC am cules; şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul; calea valea ; cu căţel cu purcel; (moş) lene pela gene ; mare şi tare ; a face haz de necaz ; marea cu sarea ; sfarâ ’n ţară ; din ţânţar armăsar ş. a. Marea valoare expresivă a acestor sintagme vine, evident, în primul rând, dela sensul cuvintelor, eventual dela imaginea pe care o trezesc unele din ele, etc 1, Astfel calea valea însemnează, la origine, un drum pe care poţi merge uşor, aşa cum cobori o vale (se va fi spus întâiu calea ca valea); cu căţel cu purcel vrea să zică ‘cu tot bagajul, cu toate lucrurile şi fiinţele din casă, chiar cu cele mai mici, mai neînsemnate (care ar fi putut fi lăsate)’, etc. Dar este sigur că, într’o anumită măsură, pe care n’o putem preciza, ci numai o simţim, cu toată claritatea, de altfel, participă la expresivitate şi simetria fonetică. Dovadă, faptul că chiar izolările al căror sens iniţial nu-1 mai cunoaştem au o forţă expresivă mare, mai mare decât a sinonimelor ‘nerimate’. Acesta e, de pildă, cazul lui (a făgădui) marea cu sarea, interpretat de S. Puşcariu, Etudes de linguistique roumainey p. 121 urm. * 1 2 ca o rămăşiţă din vremea când Românii balcanici trăiau departe de mare (cu apa-i. . . sărată) şi de aceea vedeau în sare un obiect foarte scump, iar de Leo Spitzer, BulL linguistique Y, p. 190 urm. ca un produs exclusiv al simetriei fonetice aici în discuţie (cf. a făgădui Oltul cu totul)3. Şi mai nedumeriţi asupra originii
de a le lua ori nu în consideraţie potrivit cerinţelor versului. Spun aceste lucruri, cunoscute de toată lumea, pentru un anumit critic şi istoric literar, care a făcut haz (mă folosesc de un termen eufemistic) şi, de sigur, va mai face la cetirea unor asemenea afirmaţii. . . năzbâtioase.
1	Câteodată nici dela unul, nici dela alta, ca în cazul lui roca-coca ‘dezordine, harababură, halandala’ (frecvent la Buzău, cu valoare adverbială şi precedat, în mod obişnuit, de particula de-a), ale cărui elemente constitutive nu există în limba noastră, deci n’au niciun înţeles. Faptul aparţine, poate, mai degrabă la simbolismul fonetic. Cf. şi tohu• bohu haos’ (în Biblie), de origine ebraică, necunoscută subiectelor vorbitoare. II are undeva Coşbuc. Cu aceasta seamănă bine talmeş-balmeş, atât de des în vorbirea familiară (cu adaosul ca la cumătră).
2	Articolul a apărut mai întâiu în revista Cugetul românesc (1922).
3	Explicaţia lui Spitzer trebue preferată, nu numai pentrucă-i mai convingătoare (graţie, între altele, şi paralelei cu Oltul, care mi se pare un argument deciziv), ci şi din punct de vedere principial: este o explicaţie stilistică (pe când a lui Puşcariu e istorică).
RITMUL
99
acestei formule sunt subiectele vorbitoare, care, de altmintrelea, nici nu-şi pun întrebarea ‘de ce se zice aşa’. Asta n’o împiedecă (poate că, dimpotrivă, o ajută) să fie expresivă în cel mai înalt grad. Tot aşa stau lucrurile cu (<a da) sfarâ ’n ţară, unde avem a face, într’adevăr, cu amintirea unui obicei vechili,, deci istoric, de ordin administrativ : invazia unei hoarde sau armate de străini era anunţată prin focuri aprinse pe locuri înalte, vizibile la mari depărtări1. Căci sfarâ n’are nicio legătură de sens cu sfoară (sau sfoară), care l-a înlocuit astăzi în gura celor mai mulţi Români 1 2, ci însemnează ‘fum’.
Importanţa stilistică a rimei se observă bine la o formulă ca tare şi mare (sau mare şi tare ; ambele variante circulă). Aceste două adjective sunt aproape sinonime : cine-i puternic e şi mare din punct de vedere moral, adică ‘politic’ (în raporturile sociale, dela om la om), şi invers, cel mare (în acelaşi sens) are mai multă putere decât cel mic. Iar dacă ele apar totuşi împreună, deci oarecum pleonastic, aceasta se datoreşte nevoii de expresivitate, care de astădată este pur afectivă: creatorul formulei trebue să fi fost ori un puternic al zilei, care-şi va fi justificat, cu satisfacţia impusă de situaţie, purtarea mai mult sau mai puţin abuzivă, ori un nevoiaş, indignat, mâhnit, îndurerat, etc. de această purtare. Am văzut şi până acum, dar vom vedea mai ales în cele ce urmează că repetiţia, subt o formă sau alta, constitue o particularitate dintre cele mai frecvente şi mai caracteristice ale vorbirii afective.
Altădată se combină doi termeni deosebiţi ca sens, însă asemănători prin sunetele lor. Astfel leit, care însemnează ‘aidoma, întocmai’, este însoţit de poleit, ori de câte ori ni se pare că asemănarea dintre două obiecte (de regulă fiinţe) merge până la identitate : N. este leit poleit tată-său. Aceste două cuvinte sunt înrudite etimologic (slav. lijati ‘a turna metale’ şi polijati idem, cu sensul întărit, datorită prefixului), ceea ce ar proba, fără să fim deloc siguri, că izolarea a luat naştere în vremea când exista conştiinţa despre originea lor comună. Dar subiectele vorbitoare nu ştiu, nici n’au nevoie să ştie acest amănunt. Ele se mulţumesc cu faptul că formula este expresivă, şi atâta tot 3.
§ 3. Un aspect rudimentar al rimei reprezintă asonanţa, care constă în identitatea vocalei accentuate a două cuvinte legate într’un chip oarecare. Aceasta este condiţia minimă, căci, foarte des, se potrivesc şi alte sunete (pornind dela vocala accentuată), dar nu toate, ca la rimă. Asonanţa caracterizează versul popular, de unde urmează că prezenţa ei în limbajul afectiv, care este un produs prin excelenţă ‘popular’, trebue considerată ca un lucru dela sine înţeles.
Iată câteva exemple. Despre un om bătrân se spune (adesea spune el însuşi), pentru a arăta că nu mai are mult de trăit, sapa şi lopata. Punctul de plecare îl constitue, negreşit, un element semantic, adică real, obiectiv: groapa mortuluise face cu ajutorul acestor două unelte. A intervenit însă şi afectul, subt forma nevoii de
1	Arabii se folosesc şi acum de acest mijloc.
2	De altfel chiar cei care păstrează forma cu a simt în el tot pe sfoară, cum probează varianta cu s- şi, mai ales, faptul că Moldovenii, de pildă, spun adesea şfarâ pentru sfoară.
8 Dacă într’un caz ca acesta înrudirea etimologică a celor două cuvinte ‘rimate* este o realitate, cel puţin pentru lingvişti, la fât-logofăt, de pildă, nici urmă de aşa ceva. Iată un exemplu din limba scrisă: Faci a vreme rea, fete-logofete (1907 II, p. 219), imitat după basmele populare. Cf. şi laur-balaur, tot din basme, explicat în Dicţ. Acad., s. v. laur, ca produs al unei ‘descompuneri’: balaur a fost simţit drept un cuvânt compus din ba -f- laur; laie-bucâlaie, care, după Dicţ. Acad., s. v. bucălaie şi laiu, ar fi înrudite etimologic; că e laie, că-i bălaie {nici laie, nici bălaie), etc.
7*
100
FENOMENE FO-VET\CE
simetrie, căci aitfel nu ne putem explica de ce apare numii decât ‘sapa’, când ‘hârleţul’ sau 'cazmaua’ ar aduce servicii mai bune. Tot aşa (a se plimbă) ca Vodă prin lobodă (despre cineva care umblă ţanţoş de colo colo, fără ca atitudinea lui să găsească justificare) : aceste două noţiuni se asociază (voit!) numai prin contrastul mare dintre ele, şi oricât de profund ar fi dispreţul pentru un om fudul (-- Vodă), dar sărac (—- lobodă), punerea alături tocmai a lor, adică a cuvintelor care le exprimă, şi nu a unora dintre numeroasele lor echivalente, este iarăşi un produs al simetriei lingvistice1. La fel (î)nalt si căscat, foarte răspândit în vorbirea populară, îa adresa unui om mare şi voinic, dar prost ori considerat aşa într’o împrejurare dată, când s’a comportat prosteşte. Şi aici ambele cuvinte s’ar fi putut înlocui prin atâtea altele, perfect sinonime (din punct de vedere afectiv, singurul care contează în asemenea cazuri), mai ales că formula se aplică şi unui copil mai mare comparat, în defavoarea lui, cu unul mic. Că expresivitatea lui (î)nalt şi căscat vine, în mare măsură, dela asonantă, dovedeşte sinonimul, aproape desăvârşit, mare şi prost, de asemenea des întrebuinţat, dar fără efectul viguros al celuilalt 1 2.
Câteodată asonanţa intervine în condiţii speciale, care amintesc mai degrabă etimologia populară (şi, aş adăuga, jocul de cuvinte, dacă n’ar fi vorba de stări sufleteşti serioase) 3. Două cuvinte sunt legate în sintagmă (altfel decât până aici) prin simpla lor asemănare fonetică, fără ca înţelesul să justifice într’un chip oarecare apropierea. Numele propriu Maria, mai cu seamă când este accentuat pe prima silabă (ca adesea în vorbirea populară şi periferică), se confundă aproape cu subst. mare (articulat!). Atâta ajunge, pentru ca ele să se cheme unul pe altul în mintea subiectului vorbitor, cum probează ocara, cu aspect de blestem, din graiul moldovenesc de sud (Tecuciu) : Mărie /, marea ai trece {şi Dunărea), rCauzi când te chem ? (spune o mamă fiicei sale care n’o ‘ascultă’ ; iar dacă se adresează unui băiat numit Marin, lucrurile se petrec exact la fel).
§ 4. Cazurile de aliteraţie par a fi mai puţin numeroase 4, sau, poate, mai greu perceptibile, din cauză că simetria fonetică se reduce la un singur sunet (consoană), plasat şi acela la începutul cuvântului, unde nu i se remarcă uşor prezenţa, după cum iarăşi nu se simte prea lesne repetarea lui la cuvântul următor. Aşa se va fi explicând de ce aliteraţiile pure sunt o raritate. De obicei ele se complică cu asonanţa, eventual cu rima, ca să nu mai pomenesc de asociaţia semantică a noţiunilor, bazată pe o quasi-identitate sau pe un contrast net între ele. Iată câteva exemple : bun şi blând ; în lung şi ’n lat 5 ; mic şi mare ; multe şi mărunte ; praf şi pulbere ; val vârtej 6, etc. S’ar putea adăuga şi tipul reprezentat prin de voie, de nevoie, vrând nevrând ş. a., a căror expresivitate izvorăşte mai ales
1	Plăcerea să zicem estetică, de natură pur expresivă (în sens formal), pe care o provoacă asonanţa, poate fi atât de mare, încât copleşeşte factorul logic, adică semantic. Aşa s’a ajuns la înţelesul de ‘liber, fără jenă’ al acestei izolări dintr’un pasaj ca următorul: In [casa din] Popa Tatu linişte, intrase ca Vodă prin lobodă (Log., p. 46).
2	Şi din cauză că prost e abstract (căscat evocă imaginea omului care, din cauza. . . prostiei, stă cu gura deschisă: cf. cască-gură sau gură-cască). Dar acest amănunt nu explică decât în parte deosebirea stilistică.
8 Faptul arată, odată mai mult, că nu se pot trage linii de demarcaţie între un fenomen şi altul sau altele, cu deosebire în acest domeniu.
4	Observaţia se potriveşte, în linii mari, pentru toate idiomele romanice, care se arată refractare faţă de acest procedeu, atât de caracteristic limbilor germanice.
5	Deja în latineşte se zicea 1 onge 1 ateque.
* Poetul A. Macedonski a creat dela această formulă verbul, foarte reuşit, valvârteji.
RITMUL
io i
din faptul că al doilea termen neagă pe cel dintâiu, apoi ceea ce unii lingvişti numesc figura efcymologica: s'au bucurat cu bucurie (Creangă) ; (paloşul ista are) să-ţi ştie de ştire (idem) ; nici cu gândul nu gândeşti ; a visat un vis ş. a,, unde situaţia se prezintă mai complicat, din cauză că intervine şi ‘repetiţia’ (o noţiune este exprimată de două ori, odată printr’un substantiv, a doua oară prin verb).
Aliteraţia apare relativ des în limbajul poetic, atât cult, cât şi popular. Cu privire la ultimul avem studiul lui Ov. Densusianu, cam învechit, dar încă interesant prin bogăţia materialului, întitulat Aliteraţia în limbile romanice (Iaşi 1895), unde, dela p. 50 înainte, autorul urmăreşte fenomenul în literatura populară românească. Concepţia despre aliteraţie a lui Densusianu este foarte largă, căci îmbrăţişează nu numai potrivirile consonantice dela începutul cuvintelor (eventual dela începutul primitivului, în cazul compuselor cu prefixe), ci şi potrivirile, perfecte sau numai aproximative, dintre vocalele iniţiale, apoi pe cele dela sfârşitul cuvintelor, indiferent dacă sunt consonantice ori vocalice. Aşa dar, pentru el aliteraţie însemnează aproape tot ce-am grupat eu aici subt trei rubrici deosebite (aliteraţie propriu zisă, rimă şi asonanţă). Dintre exemplele date de Densusianu înşir câteva, care corespund punctului meu de vedere şi există în vorbirea curentă : cuget curat; (a umbla) îrunza irăsinehdui; a-i iace felid; a face îeţe feţe; a-l paste păcatul; a se pune yn poară; a purta ponosul; bun bucuros; viu nevătămat; tot păţitul priceput.
Densusianu pune printre aliteraţii şi formule ca răul răilor, vecii vecilor (cf. şi sing. veacul veaculid), etc. Subt raportul strict formal procedeul se justifică A Intervine totuşi o deosebire esenţială, aceea că cele două elemente ‘aliterate’ sunt unul şi acelaşi cuvânt, la cazuri diferite (pentru ca legătura sintactică să fie posibilă). Aceasta complică puţin lucrurile şi îngreuiază interpretarea, în sensul că nu putem preciza în ce măsură expresivitatea se datoreşte factorului pur fonetic, adică simetriei, şi în ce măsură repetării cuvântului.
§ 5. Fapte de natura celor discutate în prezentul capitol au fost înregistrate şi analizate, din alt punct de vedere însă, de către A. Philippide, Principii de istoria limbii, p. 135 urm., subt acelaşi titlu (« Ritmul») 1 2, ca şi mine (v. şi p. 97, unde-i vorba de «idiotisme »). Mă opresc asupra câtorva din ele. Adam-Bahadam (în izolările de când Adam-Babadam şi dela Adam-Bahadam ‘de când lumea, de demult’) 3 ; cu şoptele cu momele (Philippide crede că şoptele s’a născut din şoaptă subt influenţa lui momele şi pentru a ‘rima’ cu acesta, dar mai des se zice cu şosele cu momele : şosele este, la fel cu vb. şoşăi, o creaţie onomatopeică, a cărei finală se explică, într’adevăr, ca un ecou ritmic al lui momele) ; hurduz-burduz (<< să rni-l aduceţi hurduz-burduz, adică hurducăit ca un burduf », precizează Philippide ; după G. Pascu, Despre Cimilituri I, Iaşi 1909, p. 242, hurduc a devenit hurduz, iar burduf, burduz, din pricina ‘ritmului’, ca să rimeze cu pus din cimilitura fedeleşului, care
1	Cf. şi veacul vechiu (la M. Sadoveanu), un fel de etimologie populară (voită?) sau, mai degrabă, simbolism fonetic.
2	Pe care-1 găsesc foarte nimerit şi de aceea l-am împrumutat.
3	Babadam este turc. babadam ‘vieillard experimente’, pe care însă Românii l-au simţit ca un nume propriu, subt influenţa formală şi semantică a lui Adam (cf. şi bab\ asimilat, de sigur, cu babă, poate şi cu un element onomastic propriu zis, ca în Babe* Novac din poezia populară). Să se remarce şi existenţa vocalei a în toate silabele.
102
FENOMENE FONETICE
sună hurduz-burduz, pe laiţâ pus)1 ; de silă de milă ; (să vă spuiu) la moşi pe groşi (formula cu care se sfârşesc, în Muntenia, poveştile : după Philippide, moşi ar fi numele sărbătorii bine cunoscute din ajunul Duminicii Mari, iar groşiy plur. subst. groş ‘o monedă vechi’, aşa dar, precizează el, povestitorul dă a înţelege că vrea să fie plătit cu bani pentru basmele pe care le debitează la moşi, adică într’o zi de sărbătoare, când oamenii n’au ce face şi pot asculta astfel de lucruri) ; veste poveste {ce mai veste poveste pe la D-voastră? ‘ce se mai aude, ce veşti aduceţi?’); drele pe podele (un fel de urare glumeaţă : drele este pluralul numelui unei ciuperci care creşte pe lemn);); în cruciş şi ’n curmeziş ; grasă şi frumoasă (formulă obişnuită în vorbirea populară despre o femeie căreia-i merge bine) 2 ; pe cale pe cărare ; Vodă da şi Hâncu ba (produs al unui fapt istoric : răscoala, condusă de boierul Hâncu, împotriva lui Duca-Yodă, la 1671); cârduri şi rânduri (foarte frecvent la ţară, cu nuanţă de mustrare, când, de pildă, nu vine toată lumea odată la masă, la treabă,- etc., ci rând pe rând, câte unul).
La p. 137 Philippide explică prin ‘ritm’ şi ordinea ‘neregulată’ a cuvintelor din construcţii ca pregăteşte-te şi te du (în loc de pregăteşte-te şi du-te)y care s’a fixat subt acest aspect, cel puţin în vorbirea populară ; vătâma-se-va pâstoriul şi să vor râsipi oile ; duşu-mâ de mă spălaiu; foloseşte-ne şi ne slobozeşte; seca-voiu râurile şi voiu seca marea\ ceia ce mă văd pe mine batjocurescu-mâ 1 * 3, etc. Stilistica retorică vorbeşte în asemenea cazuri de h i a s m, termen care nu spune nimic4 cu privire la fundamentul psihologic al fenomenului. Este evident că tot nevoia de simetrie, deci, într’un anumit sens, afectul, ca izvor al expresivităţii, a dus la această topică ‘neregulată’ : concentrarea în interiorul frazei a elementului sintactic comun celor două membre ale ei are sau poate avea nu numai efecte stilistice propriu zise, adică formale.
In acelaşi mod au luat naştere construcţii de felul celor înregistrate de Philippide lap. 137—138 : l-oiu vide-lâ; l-om tâie-lâ; m'am dusu-m'am (găsite la povestitori moldoveni popularizanţi, ultima la Creangă). Iată ce spune acest lingvist despre asemenea cazuri : << Intr’un exemplu ca l-oiu vide-lâ repetarea pronumelui n’adauge
1 Ideea de ‘ritm’ a emis-o deja Philippide, fără să invoace însă pe pus. Eu cred că a intervenit (sau a mai intervenit) altceva, de natură strict fonetică (în legătură cu simbolismul fonetic): nevoia de a reda mai just (decât cu ajutorul formulei consacrate) sgomotul monoton şi neîntrerupt al unei căruţe, al unei ape curgătoare, etc. Căci finala -uz are o spiirantă, adică un sunet « durativ », pe când -uc se termină într’o explozivă, sunet «momentan», care pune capăt imediat sgomotului. Cf. explicaţiile mele din Milcovia IV, p. 20—21.
1 Acest exemplu arată foarte lămurit că gruparea la un loc a două cuvinte este adesea determinată exclusiv de ‘simetrie’, fie că înţelesul lor seamănă, fie că se deosebeşte. Găti lui grasă şi frumoasă nu-i corespunde o variantă masculină, cum ar trebui, dacă punctul de plecare ar fi apropierea semantică dintre cele două însuşiri puse alături. Intr’adevăr, gras şi frumosy în ipoteza, probabilă, de altfel, că se va fi zicând, are o circulaţie foarte redusă şi de aceea nu poate fi explicat în acelaşi chip ca aspectul lui feminin, devenit construcţie stereotipă.
* Cu excepţia primului, toate aceste exemple sunt luate din texte religioase vechi, unde prezenţa fenomenului se va fi datorând originalului de pe care s’a făcut traducerea, eventual traducătorului. In ambele ipoteze avem dreptul să le considerăm fapte de stil propriu zis, deci individuale, chiar dacă ele găsesc sprijin în formule populare similare.
4	Nici chiar celor care... ştiu greceşte şi se gândesc, deci, la sensul etimologic al lui hiasm (‘aşezare în formă de cruce’).
RITMUL
103
nimic Ia înţeles, este tot l subiect psihologic şi tot oiu vide predicat, şi în rrCam dusu-m!am repetarea formulei este iarăşi zadarnică, dacă numai din punctul de vedere al înţelesului o consideri »1. Observaţia lui Philippide este foarte justă şi, se poate spune, conţine în germene explicaţia stilistică a fenomenului: ‘înţelesul’ (e vorba de înţelesul sintactic) reprezintă aici ‘norma’, ‘regula’, aşa dar vorbirea obiectivă sau intelectuală.
§ 6. Chiar numai din faptele cercetate până aici rezultă că ‘ritmul’ (în sensul cel mai larg al cuvântului) constitue o caracteristică prin excelenţă a vorbirii populare. Constatarea se verifică şi altfel, cu ajutorul scriitorilor popularizanţi. Ca totdeauna, mă refer şi deastădată la Creangă, din opera căruia reproduc mai toate faptele care se pot interpreta în felul arătat. Numărul lor este extraordinar de mare, depăşind, cred, pe al tuturor celorlalte fenomene stilistice de natură fonetică la un loc.
{cireş văratic care) se cocea-pâlea {de Duminica-Mare); {Vorba ceea) « a tunat şi i-a adunat» ; « vorba dulce mult aduce » ; {nu mi-am ţinut cuvântul) de Joi până mai de-apoi ; {şi trebue să mă duc) mort-copt; nu-i Tanda, ci-i Manda ; nu-i tei-belei, ci-i belei-tei... de curmeiu ; când la dicâ, nu-i nimică ; dela vlădică pănâ la opincă ; la râzboiu înapoi şi la pomană năvală 1 2 ; nu tot peste butuci, ca până atunci ; taie de unde vrea şi cât îi place, tu te uiţi şi n'ai ce-i face ; « dacă rCai carte, n'ai parte» ; {de cum am ajuns acasă) goană şi prigoană {pe capul meu); {ferecată) cu teie, cu curmeie ; cine mişcă tot pişcă ; soacră, soacră, poamă acră ! ; fuga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă ; mare foc şi potop {a căzut pe capul nostru) ; nicio faptă fără plată ; la cada cu dubala ; {vorba ceea) capra sare masa şi iada sare casa ; unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila ; « tot un bou şi-o belea » ; la vale cu poprele şi la deal cu opintele ; rrCam pornit cu graba şi rrCam întâlnit cu zăbava ; unde-a dus surdul roata şi mutul iapa ; « tot bogatul mintos şi tânărul frumos » ; spr inten şi spr inţăroi ; cască o gură cât o şură ; nu cuco ş, de făcut cu borş ; cu târâţe, cu cojiţe 3 ; peste {nenumărate) ţâri şi mări 4 ; că-i laie, că-i bălaie ; trăsnind şi plesnind ; văzând şi făcând ; calea-valea ; « când se ’nsoară, nu-i de moară » ; nici nu-i pasă de Nâstasâ, de Nichita nici atâta ; când e minte, nu-i ce vinde, când e brânzăy nu-i bârbânţâ ; trăind şi nemurind ; luntre şi punte ; de-i face pe treabă, n'are să-ţi fie degeaba ; multe şi mărunte ; ni-tamy ni-sam ; «dacă dai nas lui Ivany el se suie pe divan » ; chima râului pe malul pârâului ; nu aduce anul ce aduce ceasul; boţ-chilimboţ-boţit 5 ; jumulite-nejumulite {ţi le păpa pe rudă, pe sămânţă) ; feciori de ghindă, fătaţi în tindă ; ce-i păţi, cu mine nu-i împărţi ; hai la culcuş, că se face ziuă acuş ; tot omul are un
1	Am putea invoca şi contaminaţia: l-oiu vide + vide-l-oiu > l-oiu vide-lă (cf. vezi-l şi, mai ales, vezi-lăi din vorbirea populară, cu -/ devenit lâ, ca să aibă un sprijin fonetic la sfârşitul construcţiei); rrCam dus + dusu-m’am > rrCam dusu-mCam. Dar chiar aşa, tot o nevoie de ordin psihologic a intervenit, pentru ca să se poată produce contaminaţia.
2	Mai des se spune (prin cărţi !) la plăcinte înainte, la război înapoi. Această variantă o are şi Creangă (în « Harap-Alb »).
3	Pronunţat moldoveneşte (cu tărâţă, cu cojâţă).
4	In alt loc peste nouă mări, peste nouă ţâri (şi peste nouă ape mari). Numeralul nouă intervine şi altfel ca element ‘ritmic’ în vorbirea populară, şi anume combinat cu două sau cu nouăzeci şi nouă, ba chiar cu ambele odată: două, nouă şi nouăzeci şi nouă. . . (Ins, Aug. 1940, p. 350). Cred că apariţia în basme a lui nouăzeci şi nouă singur (când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de ocale. . .) se explică ea însăşi tot prin ‘ritm’.
4 Dela un boţ cu ochi (despre copiii mici), existent şi acesta la Creangă.
FENOMKNK FONKTICI'
dar şi un amar ; (împăratul vine) ca un leu-paraleu ; turturică-rică, dragă păsărică ; praf şi pulbere ; « şede hârbu ’n cale şi râde de oale » ; (iarăşi mi-ţi ajunge) drâguş la căuş, etc.
§ 7. Tendinţa spre simetrie verbală este aşa de puternică la Creangă, încât îl face să utilizeze adesea versuri populare sau de-ale lui însuşi (alcătuite, se înţelege, tot în gen popular), ba chiar să introducă rime ori asonanţe (ca să nu mai amintesc de ritmul propriu zis) în cuprinsul povestirii. Procedeul este aplicat câteodată dincolo de limitele necesităţii (dacă şi în ce măsură putem vorbi în asemenea cazuri de ‘necesitate’). Poate că scriitorul nostru a exagerac şi cu voinţă, deşi pare puţin probabil. Sigur este că el s’a conformat şi aici normelor ‘stilului’ popular, lăsându-se dus de încântarea pe care o produce, măcar pentru ureche, potrivirea aceasta de sunete şi de silabe. Faptul că mai ales poveştile (în frunte cu « Harap-Alb », care le întrece pe toate şi în această privinţă) prezintă obişnuit fenomenul nu se datoreşte unei simple întâmplări. Fiind pure ficţiuni, prin urmare departe de realitatea materială, a lumii înconjurătoare, subt raportul conţinutului, aceste producţii se îndepărtează, t r e b u e să se îndepărteze şi din punctul de vedere al ‘stilului’ de povestirea oarecum realistă, care stă cu picioarele pe pământ. Situaţia seamănă bine cu ceea ce constatăm în domeniul literaturii culte, când comparăm limbajul poetic propriu zis cu ‘proza’.
Dau şi pentru această categorie de vorbire ‘ritmată’ o serie de exemple (puţine, faţă de numărul lor total) : Fă-mă, Doamne, val de tei Şi m’aruncă ’ntre femei ; Alba ’nainte, alba la roate, Oiştea goală de-o parte ; Sărmana băbuşca mea ! Fie bună, fie rea, Am să ţin casă cu ea ; Vai săracu’ omu’ prost Bun odor la cas’ a fost; Trei iezi cuciueţi, Uşa mamei descuieţi, etc. ; Şi biata mamă nu ştie de astă mare urgie (ce i-a venit pe cap) ; Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate ; Cucurigu, boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani ; (Şi când a început iapa a fugi) unde pica nuca, pica din talpa iadului bucăţica, şi când a picat sacul, i-a picat şi hârcii capul; plină pănâ ’n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi ghiaţa. Şi pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a băut la apă, până s’a răcorit; Şi după aceea, când îi spunea cumva cineva câte ceva de pe undeva, care era cam aşa şi nu aşa, Ipate flutura din cap şi zicea ; să-mi dai bani de cheltuială, straie de pri-meneală ; şi porneşte cu bucurie spre împărăţie ; Soarele cu picioarele, luna cu mâna şi prin nori să cauţi cununa ; De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i. duce ca vântid, tu mi-i folosi ; şi când vântul a aburit, iaca şi ei la craiul în ogradă au sosit ; mergând spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste înainte mult mai este ; Viţa de vie tot învie, iar viţa de boz tot râgoz ; Şi pe unde trecea, lumea din toate părţile îl înghesuia, pentrucă piatra cea mare din capul cerbului strălucea, de se părea că Harap-Alb soarele cu el îl ducea ; De asta şi eu mă anin şi mă închin la cinstita faţa voastră, ca la un codru verde, cu un poloboc de vin şi cu unul de pelin 1; Dârueşte-mi viaţa, Pâsârilâ, că te-oiu dărui şi eu cu milă şi daruri împărăteşti, aşa să trăieşti ;pleacă capul ruşinaţi, mulţumind lui Pâsârilâ şi vestitului Ochilă, căci le-au fost ca nişte fraţi ; Lumea depe lume s’a strâns de privea, soarele şi luna din cer le râdea.
In ciuda asemănărilor, asupra cărora am insistat şi voiu insista mereu, dintre vorbirea populară şi cea familiară, ultima aproape nu cunoaşte fenomenul de faţă.
1 Pasajul continuă, încă pe atâta, în acelaşi ton (cu rima -im repetată de mai multe
ori).
RITMUL
IOf>
Aceasta, judecând după scrierile lui Caragiale şi Brâtescu-Voineşti1, utilizate de mine, unde. n’&m găsit aproape de loc exemple. Cel din urmă n’are absolut niciu-nul, iar în comediile celuilalt extrem de puţinele cazuri pot fi interpretate numai cu. . . bunăvoinţă astfel. De pildă : Mănâncă pe datorie, bea pe veresie ; mi-am hat iar paltinul si bastonul; când am mirosit ceva cumva... ;1 2 (l-am trimis) la cai verzi pe pereţi 3. Este drept că genul literar diferă dela Creangă la Caragiale şi Brâtescu-Voineşti, dar acest fapt se datoreşte el însuşi deosebirii de mentalitate, de atmosferă, adică, în fond, de ‘stil’. Să ne gândim la poveştile lui Caragiale : numai prin titulatură seamănă ele cu ale lui Creangă.
1 Altfel limbajul familiar cuient, ‘viu*, adică oral, utilizează şi el ritmul, totuşi într’o măsură cu mult mai redusă decât cel popular.
a Aici avem mai degrabă o formulă trivială, menită să ridiculizeze pe Brânzove-nescu, încât nu poate fi pusă alături de. . . cumva cineva câte ceva de pe undeva. . . a lui Creangă, care, prin bogăţia ei verbală, se trădează ca o creaţie oarecum desinte resată, deci pur estetică.
3	Singurul fapt de limbă într’adevăr ‘ritmicb
PARTEA II
FENOMENE MORFOLOGICE
Faptele morfologice având valoare stilistică par a fi mai puţin numeroase decât cele fonetice şi, în special, decât cele sintactice (grupuri de cuvinte) şi lexicale. Lucrul se explică prin aceea ca morfologia este gramatică propriu zisă, cu reguli care, principial cel puţin, se respectă, trebue să se respecte, în orice împrejurare. Altfel, spus, la morfologie avem a face cu fenomene gramaticalizate, adică fixate, iar stilistica cercetează tocmai abaterile dela normele consacrate. Afară de asta, când e vorba de funcţiunea formelor gramaticale, —■ şi, în cazul de faţă, funcţiunea interesează de cele mai multe ori —•, părăsim sau ar trebui să părăsim (după o concepţie destul de răspândită în lingvistica actuală) domeniul morfologiei, ca să intrăm în acela al sintaxei. Prin urmare, destule fapte sintactice, la care constatăm intervenţia afectului, pot fi considerate ca aparţinând morfologiei, după cum diverse fenomene, care vor fi discutate aici, ar putea fi tot atât de bine puse la sintaxă. O dovadă în plus că împărţirile acestea sunt artificiale şi trebuesc, deci, tratate ca atare, vreau să spun că nu-i necesar să le respectăm numai decât, indiferent dacă le acceptăm sau nu.
Pentru a nu înmulţi diviziunile, voiu discuta subt această rubrică şi lucruri în legătură cu formarea cuvintelor, mii ales ca şi ele, la fel cu cele morfologice, sunt puţin numeroase. De altmintrelea mulţi lingvişti studiază derivarea şi compunerea la un loc cu morfologia propriu zisă.
Faptele care urmează sunt grupate după partea de vorbire la care se referă : substantiv, adjectiv, etc. (când e vorba de morfologie), sau după procedeul de formaţie (când e vorba de formarea cuvintelor).
CAP. I: SUBSTANTIVUL
§ i. Gen. Onoare, neologism, a intrat în limba noastră şi subt această formă* care corespunde sistemului lingvistic (cf. oroare, teroare, valoare, etc.), dar şi subt forma masculină onor (cf. în pace şi onor, vers din «Imnul regal»), care există şi astăzi, în terminologia militară (cf. pentru onor, arm’ /), unde are aceeaşi valoare semantică obiectivă ca fem. onoare. Deoarece acesta din urmă reprezintă aspectul curent, să zicem consacrat sau tradiţional, din limba comună, varianta masculină constitue, faţă de cea feminină, o abatere, ceva nou, care poate de aceea căpăta* în împrejurări determinate, o nuanţă stilistică. Aşa se şi întâmplă. Intr’âdevăr, când vrem să glumim, să fim ironici, etc., spunem onor pentru onoare: dădeam onorul1 cuvenit personalului (Act, p. 32 : eroul, funcţionar superior, face observaţii unei femei de serviciu, care, în loc să întrebuinţeze termenul agenţi, când vorbeşte despre subalternii lui, le spune oameni; el o corijează, mânios, şi adaugă cuvintele reproduse aici).
O	situaţie asemănătoare constatăm la favoare, cu varianta favor. Numeroşi Ardeleni culţi nu cunosc decât forma masculină. Pentru urechea noastră, a celor din Vechiul Regat, ea sună învechit şi periferic. Ultima particularitate îi vine* de sigur, şi dela faptul că o întrebuinţează des personajele comice ale lui Caragiale. Să se compare în favor (in public’, auzit de mine, cu zeci de ani în urmă, la mahalagiii din Tecuciu.
Măcar că deosebit din punct de vedere gramatical, poate fi amintit2 onor cu sensul de ’onorat’, care precedează diverse substantive, precum Minister,public, co-misiune, etc., alcătuind împreună cu acestea adevărate formule stereotipe, mai mult scrise decât vorbite, fiindcă apar exclusiv în adrese, rapoarte, apeluri, etc. Acest onor este o prescurtare (scrisă!) a lui onorat (sau, poate, şi a lui onorabil), aşa dar adjectiv, nu substantiv. Totuşi, când este cetit aşa cum apare în formulele respective, sună la fel cu subst. onor, ceea ce nu ne împiedecă să-l simţim tot ca adjectiv (evident din cauza lui Minister, public, etc. următor). In momente de nemulţumire contra autorităţii, a comisiunii, etc. despre care-i vorba, putem ceti prescurtarea aceasta întocmai cum apare în scris, obţinând astfel nu numai efecte umoristice, ci şi o intensificare de expresie a nemulţumirii1 2 3. De ex.:
1	Subliniat de autor, probă despre intenţiile sale satirice cu privire la personajul care se exprimă astfel. Şi eroii lui Caragiale vorbesc câteodată aşa.
2	Adică reamintit (vezi p. 60).
3	Starea psihologică a subiectului vorbitor este, în asemenea împrejurări, la fel cu aceea pe care poporul o caracterizează prin formula « a face haz de necaz ».
SUBSTANTIVUL
111
îmi pare bine că, după ce onor c o mi s iun e a a căzut în vina unei astfel de primare conduite.. . (AL, 30 Iunie 1935, p. 8); demnitatea intelectuală a onor p ti blicului1 nu poate să fie batjocuritâ (ibid., 8 Sept. 1935, p. 8). Foarte des se întrebuinţează, tot în ironie, formula onor Minister, când e vorba de cărţi didactice proaste, care totuşi au obţinut aprobarea oficială a autorităţii şcolare superioare {aprobat de onor. Ministerul Culturii Naţionale cu nr. . . .)1 2.
Am citat construcţia în pace si onor. Deşi locul ei ar fi mai de grabă la « Sintactice », se poate arăta tot aici că şi ea apare, în momente de nemulţumire, cu intenţii ironice. Sbilţ, cinicul erou din « Patima roşie » a lui M. S o r b u 1, spune partenerei sale, Tofana, să trăiască în pace şi ’n onor (cu atitudinea omului care, dacă n’ar fi. . . pe scenă, ar înjura sau cel puţin ar blestema).
§ 2. N u m ă r. In vorbirea populară şi în cea familiară (ultima, de obicei, când are caracter arhaic), găsim adesea, la nume de popoare, singularul pentru plural: s’a bătut Ungurul cu Turcul; pe vremea Turcului; când stăpânea Rusul ţările noastre, etc. Acest procedeu se întâlneşte şi la scriitori, care-1 întrebuinţează în vederea unor efecte estetice (cu ajutorul lui se poate face şi din punct de vedere lingvistic caracterizarea unui personaj). La oamenii obişnuiţi nu intervin scopuri de această natură, şi dacă totuşi pluralul este înlocuit prin singular şi în vorbirea lor, însemnează că fenomenul satisface o necesitate de ordin stilistic. Intr’adevăr, singularul pare mai expresiv decât pluralul, prin faptul că un obiect unic este mai uşor sezisabil decât mai multe, şi aceasta îi dă un caracter mai concret. Cred că se amestecă, la oamenii din popor, inculţi, şi o concepţie simplistă, deci tot concretă, despre conducerea unui stat: când spune Rusul pentru poporul rusesc (sau pentru Ruşi, Rusia, etc.), un ţăran are în minte, de sigur, pe conducătorul statului, ţarul de odinioară, pe care şi-l închipue ca pe monarhul din trecut sau de astăzi al ţării noastre 3.
Uneori ne întâmpină şi fenomenul morfologic oarecum opus, adică întrebuinţarea pluralului pentru singular (mai exact spus, alături de singular) la cuvinte care, subt raportul strict gramatical, nu pot avea formă de plural. Este vorba de nume proprii personale. In limbajul poetic şi în cel oratoric apariţia unui nume de om la plural, atunci când subiectul vorbitor urmăreşte efecte artistice, este un procedeu curent. De pildă : A trecut, din nefericire, epoca Kogălnicenilor, a JBălce-ştilor, a Negruzzilor.. . ; acum trăim în zodia Ioneştilor, Popeştilor, Vasileştilor. . . Vorbirea populară şi cea familiară întrebuinţează pluralul unui nume propriu, dacă nu mă înşel, numai atunci când valoarea personajului respectiv trebue redusă într’un chip oarecare, când acel personaj încetează parcă de a mai fi unic (aşa cum este, teoretic măcar, orice om, când i se spune cu numele lui de botez sau de familie), spre a deveni simplu membru al unui grup 4. Iată un exemplu care, deşi găsit la un scriitor cult, este popular în ce priveşte originea şi caracterul lui 5:
1	Să se compare şi forma articulată a substantivului care urmează după onor şi care arată că acest cuvânt, deşi are valoare adjectivală, este tratat ca substantiv (altfel ar trebui să primească el articolul şi, evident, să aibă în întregime formă de adjectiv).
2	Şi onorat(â) poate fi ironic, dacă situaţia cere: Dincolo de uşă, în cameră, este adunată, de jumătate de oră, Onorata C o mi s iun e (Ins V, 14, p. 428).
3	Cf. fapte latineşti populare asemănătoare, relevate de E. LOFSTEDT, Syntactica II, Lund 1933, p. 368.
4	Deoarece, gramatical vorbind, numai apelativele au şi plural, urmează că un substantiv propriu pus la plural se transformă în apelativ.
* Autorul redă indirect părerile « localnicilor » (oameni simpli, lipsiţi de cultură).
FJiNOMENE MOREOLOGICE
•1 12
0	comoară îngropată... de un oarecare. Dromichet, rege al Geţilor. . . Dir norocul i-a purtat de grijă să afle. . . o corni ară mii de preţ decât a tuturor regilor D r o-mic h eţi de pe lume (AN, p. 58). D.spretal pentru acest « oarecare Dromichet » este exprimat nu numai prin forma de plural a inimdui. ci şi prin transformarea acestuia într’un fel de adjectiv (căci Dromicheti stă pe lâigă regi ca un atribut pe lângă substantivul lui).
Dintr’o stare sufletească asemănătoare izvorăşte întrebuinţarea articulată a numelor proprii de persoană. Din moment ce asemenea nume pot căpăta formă de plural, la fel cu un substantiv comun oarecare, este logic să poată fi întovărăşite, iarăşi ca un substantiv comun, de articol. Ex. : Uite, mamă, C h i o r p e c u l dracului, ce mi-a făcut (C r e a n g ă) ; Nu-ţi lungi nasul, să nu-ţi dau eu o F r a n-c e s c ăi B e r t i n i şi u n D r ornic h e t, de n ai să-i poţi duce (AN, p. 84) 1 2. Caracterul popular al acestor fraze este şi mai evident decât al celei precedente, întru cât existenţa articolului pe lângă numele de persoană constitue o particularitate prin excelenţă a vorbirii curente.
Forma negativă a construcţiei cu un, o apare şi mii des chiar decât cea afirmativă. De pildă : — Cine-i acolo ? A venit Ion ? — Care Ion ? Nu~i n ic iun Ion. (E Gheorghe. . .). Situaţia este aceeaşi : deşi Ion, care trebuia să vie, e unul singur, vorbim despre el ca şi cum ar fi mai mulţi şi, deci, ne-ar fi indiferent care din ei vine (principalul e să vie u n u 1). Modul acesta de exprimare presupune o mare nemulţumire din partea subiectului vorbitor (nemulţumire amestecată cu surprindere : Ion era anunţat, trebuia să vie, pentru o chestie serioasă, etc.). Prezenţa celui aşteptat era atât de necesară, încât cine vorbeşte parcă s’ar fi mulţumit, la rigoare, şi cu altcineva sau numai cu un fragment, cu o parte din fiinţa lui Ion, adică din «grupul Ionilor». De aceea, când vede că nu vine nimeni, spune niciun Ion (ca şi cum ar fi aşteptat mai mulţi) 3.
§ 3. Caz. Subst. domnul, care se întrebuinţează atât de frecvent împreună cu un substantiv (nume propriu, titlu, grad, etc.), prezintă şi particularităţi morfologice, nu numai fonetice, cum am văzut deja 4. Cauza este aceeaşi : pe de o parte circulaţia lui mare, pe de alta starea sufletească a vorbitorului (care se găseşte obişnuit în situaţia de subaltern, de om umilit, etc.). In limbajul milităresc, mai ales, vocativul [domnule) este înlocuit adesea prin nominativ [domnul) : Domnul locotenent, aici e jumătatea râului (Rusoaica, p. 170). Explicaţia acestui fapt trebue căutată, cred, în respectul exagerat faţă de partener : domnule locotenent
1	se pare mai puţin reverenţios decât domnul locotenent, din cauză că prima formulă soldaţii şi gradele mici o aud obişnuit în gura superiorilor, când aceştia vorbesc
1	Cf. şi adjectivul, nehotărît oarecare (existenţa lui înaintea lui Dromichet se poate justifica şi obiectiv: cel care vorbeşte, —adică îl pune autorul să vorbească —, nu prea ştie cine a fost acest rege, prin urmare vrând nevrând îl subestimează).
2	Ne-am putea întreba, dacă o şi un au aici funcţiune de articol sau, mai degrabă, de numeral.
3	Deoarece am relevat apariţia articolului în condiţii ‘neregulate’, pot aminti, în treacăt, şi de fenomenul opus. Limba cultă îl cunoaşte şi utilizează adesea, mai ales subt influenţă franceză (de ex. în construcţii negative). II găsim totuşi la Creangă: fără să cunoască tată şi ni a m ă; până când sar oamenii. . ., şi c a s ci şi m o t an şi tot se făcuse scrum. Lipsa articolului dă substantivului o forţă expresivă care lipseşte formei articulate.
4	Cf. mai sus, p. 44—45. De adăugat, în legătură cu prescurtarea’ lui în don, exemplul d rn şef (AL, 18 Iulie 1937, p. 10), cu nuanţă întru câtva ironLă.
SUBSTANTIVUL
113
cu inferiorii (se înţelege ca şi în gura ofiţerilor de grad egal). Cum superiorii dau mai totdeauna ordine, se folosesc, deci, de un ton oarecum răstit, domnule face, de sigur, impresia unei forme nepoliticoase, pe care un soldat, un caporal, etc. n’o pot întrebuinţa la adresa unui ofiţer. De altfel domnule, singur, este nepoliticos în orice împrejurare, ceea ce iarăşi va fi influenţat în sensul arătat aici1. La înlocuirea lui domnule. . . prin domnul. . . a contribuit, foarte probabil, şi un fapt pur lingvistic. Tot din cauza respectului, la armată (şi în alte instituţii) subalternii se folosesc adesea de persoana III în locul persoanei II : dacă ordonă domnul locotenent, mă arunc si în foc; domnul locotenent mănâncă acasă deseară ?, etc. Astfel de construcţii au putut influenţa şi ele, pentru ca vocativul, singurul caz ‘regulat’ din punct de vedere gramadcal, atunci când adresăm vorba cuiva, să fie înlocuit prin nominativ.
Domni? mai apare pentru (sau cu valoare de) vocativ şi singur. Când nu ştii numele cuiva şi trebue totuşi să-l chemi, să-i adresezi vorba, etc., îi spui numai domni? ! (nu domnule /, care este simţit, cum am amintit deja, ca nepoliticos). Formula se întâlneşte foarte des în limbajul negustorilor, mai ales al celor siliţi de condiţia comerţului pe ca.re-1 practică, — ei înşişi, precum şi clienţii lor, sunt oameni modeşti —, să invite cu glas tare pe eventualii cumpărători. Datorită acestei, situaţii, domni? a ajuns să capete, pentru oamenii care cred că nu sunt în situaţia de a fi chemaţi de pe stradă ca orice ţăran, mahalagiu sau muncitor, o nuanţă de dispreţ. Urmarea este că domni? I se întrebuinţează cu această nuanţă, când ‘vorbitorul are motive de ordin subiectiv să dispreţuiască ori să pară a dispreţui pe acela căruia-i adresează această formulă* 2 : Eeei, domni?!, îl repezi Grigorescu (Act, p. 328). (Precizarea « repezi» a autorului dovedeşte în ce stare sufletească se găseşte subiectul vorbitor sau, ceea ce-i acelaşi lucru, câtă doză de enervare poate exprima acest vocativ, dacă întrebuinţarea lui înseamnă « a repezi » pe ce! căruia i-1 adresezi.) Foarte des domni? ! este numai glumeţ: prieteni şi cunoscuţi buni şi-l adresează pe stradă, în localuri publice, etc., cu singura intenţie de a face haz, fără nicio nuanţă de supărare. Obişnuit oamenii tineri îl utilizează cu această ultimă valoare 3.
§ 4. In legătură cu vocativul sunt de înregistrat şi alte fapte 4. Se ştie că substantive ca mamă, tată, frate se combină cu adjectivul posesiv în aşa mod, încât alcătuesc împreună cu acesta o unitate lingvistică : mamâ-ta, frate-sâu, etc. Unitatea este desăvârşită în sensul că la genetiv-dativ, de pildă, substantivele
Tot aşa i.c.mousieur (cf. H. BAUCHE, Le langagepo-pulaire,cd. II, Paris 1929, p. 181).
* Şi al cărui nume îl cunoaşte. Se poate şi să nu-1 cunoască, dar în ipoteza dintâi dispreţul e mai accentuat (subiectul vorbitor nu vrea să-i spuie numele, fiindcă partenerul nu merită să fie strigat ca un om serios, de treabă,etc. cu domnu(le) Ion, Gheorghe, Popescu, etc.). Chiar când nu se ştie numele, domnu’ / încă exprimă mai vizibil nemulţumirea decât domnule!, care este şi el nepoliticos.
£ In limbajul conductorilor de tramvaiu, de autobuse, etc. acest vocativ (şi subt forma pluralului) tinde să se gramaticalizeze, cu valoare de nominativ, căci nu mai este « strigat » (n’are accentul adevăratului vocativ): biletul, domnu’ dela scară; avansaţi, d o m n i i, etc. Cf. şi Ei ! onorabil u l! nu te vedeam ! (spune Cetăţeanul turmentat lui Caţavencu). Explicaţia fenomenului am dat-o în Limba română actuală. O gramatică ■a «greşelilor », Iaşi 1943, p. 278.
4	Nu trebue să ne mirăm că tocmai această formă gramaticală a substantivului oferă prilej de discuţie într’o mult mai largă măsură decât celelalte: cu ea chemăm partenerul, şi chemarea presupune, prin ea însăşi, fără intervenţia altor stări sufleteşti, o reacţie de ordin subiectiv, adică afectiv.
114
FENOMENE MORFOLOGICE
masculine sunt tratate, cel puţin în vorbirea familiară şi în cea populară, la fel cu numele proprii (a lui frate-său, lui fiu-meu, etc.), iar substantivele feminine, întocmai ca oricare apelativ sau nume propriu feminin {a mamă-tei sau a mâţei, sorâ-sei, etc.)1. Unele din aceste combinaţii apar şi la cazul vocativ, şi aici este faptul care ne interesează în discuţia de faţă. Sunt foarte numeroase familiile în care părinţii îşi spun obişnuit unul altuia aşa cum le spun lor copiii înşişi, adică mamă şi tată. După cum atâtea cuvinte din limbajul copiilor, printre ele tocmai mamă şi tată, au devenit cu vremea un bun comun al tuturor membrilor colectivităţii lingvistice, tot aşa termenii cu care copiii se adresează părinţilor au fost însuşiţi de aceştia şi folosiţi în convorbirile dintre dânşii. La început, întrebuinţarea lui mamă de către soţ şi a lui tată de către soţie s’a făcut în prezenţa copiilor, din tendinţa, atât de răspândită şi de firească a adulţilor, de a vorbi cu copiii şi în faţa îor întocmai ca ei. Pe urmă obişnuinţa s’a întins, transformându-se în adevărată regulă, indiferent dacă copiii erau sau nu prezenţi.
Dar nu numai mamă şi tată apar ca formule de chemare între soţi, ci şi, în cazul celui dintâi (poate şi al celui de al doilea, despre care nu pot însă afirma nimic sigur), combinaţia cu adjectivul posesiv de pers. III sing., adică mâsa (< mamăsa), şi nu Ia nominativ, ci la vocativ, cum e şi natural, odată ce avem a face cu o 'chemare’. Intr’adevăr, am auzit foarte des în unele familii, din Buzău şi din sudul Moldovei, spunându-se mâso ! de către bărbat nevestei: Mâso, dă-mi, ie rog, o dulceaţă; ieşim deseară, undeva, măso?, etc. Explicaţia strict gramaticală am dat-o mai sus. Cea psihologică de asemenea am indicat-o, din fugă, atunci când am arătat că se aude în mod obişnuit marnă pentru nevastă şi tată pentru bărbate. Asupra valorii stilistice, deci asupra originii afective a acestui uz, nu-i necesar să mai stăruiu, fiindcă lucrurile sunt clare : pe lângă necesitatea de ordin sentimental a adulţilor de a se comporta « copilăreşte » cu copiii şi în prezenţa Jor, intervin raporturile bazate pe dragoste şi tandreţe dintre soţi unul faţă de altul şi dintre soţi de o parte, copii de altă parte 1 2.
Alt cuvânt, din aceeaşi categorie, care prezintă o întrebuinţare similară este frate. In vorbirea populară din Muntenia (probabil şi din alte regiuni ele limbă dacoromâneascâ) acest substantiv serveşte ca o formulă aproape generală cu care subiectul vorbitor (bărbat) se adresează unui prieten, cunoscut, etc. (cam la fel cu nene, bâdie, moş, etc.). Singur, fără niciun determinativ, frate apare pretutindeni. Ceea ce ne interesează aici, în legătură cu măso /, este că prin Muntenia acest cuvânt se întrebuinţează împreună cu posesivul de pers. I (frate~rneu) şi
1	După analogia lor, şi altele ca domn, siâpân, etc. (of. vi ai năucit cu toamna lui domnu-tău Bosânceanu, 1907 II, p. 82).
2	Fenomenul se întâlneşte şi aiurea, în condiţii mai mult ori mai puţin asemănătoare. Astfel frc. canad. son pere pentru mon pere şi sa mere pentru ma mere: aşa spun copiii (şi nu numai cei mici) părinţilor. In dialectul abruzzez (Italia meridională) mama se adresează copilului cu formula mammase (=<mamă-sa)), în loc de 'fiul meu’. Cf. şi frc. popular (la Paris) embrassez sa memere 'îmbrăţişează-mă’ (sunt vorbele unei mame). Asemănarea constă în faptul că pretutindeni avem a face cu o schimbare de persoană sau de titulatură şi, mai ales, cu o stare afectivă identică. Exemplul din franceza canadiană poate fi considerat, în ce priveşte aspectul pur lingvistic, drept punct de plecare al situaţiei din limba noastră: pentru ca tatăl să spună mamei măso, trebue să presupunem că întâiu i se va fi adresat cu mama sa (adică ‘mama copilului care era de faţă,). Vezi LEO SPITZER, Germanisch - romanische Monatsschrift X, p. 247 urm. şi XII, p. 247 urm.
SUBSTANTIVUL
115
având valoare de vocativ. De pildă: —Şi mi-i luaşi dinir odată, mâi frati-meu? (AL, 9 Martie 1930, p. 4); a fost lată, fraţi - m i u (CL, 14 Dec. 1935, p. 2) ; Când începe să cânte, măifr ati-me9 (RB-R, p. 21) ; eşti băiat bun, fr a t e-m i u (Răd 17, p. 174). Asemănarea cu măso ! constă în faptul că substantivul şi adjectivul posesiv alcătuesc o unitate nu numai sintactică, ci şi morfologică, apoi că această unitate serveşte drept formulă de chemare, îndeplineşte, adică, funcţiunea unui vocativ 1. Cât despre nuanţa afectivă, ea sare în ochi: chiar numai existenţa subst. frate, la adresa unui om străin, dovedeşte suficient aceasta a.
§ 5. Tot privitor la vocativ mai sunt de relevat unele lucruri (care ar putea fi discutate şi la « Sintactice »). Numele de botez al cuiva apare când singur, când precedat de domnii (masculin), cocoana (feminin). Dacă-i vorba de o persoană căreia, indiferent din ce motive, i se zice obişnuit pe nume, tara adaosul în discuţie, prezenţa acestui adaos aduce o nuanţă stilistică (ironie, satiră, etc.). Procedeul este frecvent în vorbirea populară şi familiară : când suntem nemulţumiţi de cineva, îi spunem cu atât mai lesne domnul. . . sau cocoana. . .1 2 3, cu cât nemulţumirea este mai mare. Aceste cuvinte sunt şi pronunţate într’un mod special, tot ca urmare a afectului: Aşa cum arată azi cucoana Ana, putea foarte bine face pe aventuroasa (Log, p. 104). Numele de bărbaţi pot fi întovărăşite şi de chir (sinonim, de origine grecească, al lui domn), care măreşte valoarea expresivă, adică nuanţa de ironie, a formulei, graţie caracterului lui arhaic. Chir cutare ne întâmpină mai ales în vorbirea claselor de jos (la periferie şi la ţară).
Numărul cuvintelor care se întrebuinţează la vocativ (şi la alte cazuri) împreună cu un nume propriu ori singure este neobişnuit de mare şi se datoreşte condiţiilor de vieaţă din ţările noastre. După categorie socială şi după epoci, Românii au creat şi, mai ales, au împrumutat din limbile «la modă » o serie de termeni, care există până astăzi şi sunt, graţie pecetei puse de vreme, apţi să exprime tot felul de nuanţe semantice. Vorbirea populară este mai puţin bogată decât cea familiară a orăşenilor, şi aceasta din cauză că ţăranii au dus, în general, o vieaţă aparte, oarecum patriarhală, în această privinţă. Acolo apar obişnuit bade, lele, moş, nene, cu diversele lor aspecte, afective la origine {bădiţă, bâdicâ, leliţă, neică, neicuţâ, etc.), apoi cumătru (şi cumătră), ca să nu mai pomenesc pe mamă, tată, frate, soră, bărbat, femeie, nevastă, babă, moşneag ş. a., care de asemenea se întrebuinţează ca titulaturi, unele chiar în relaţiile cu persoane străine de familie. Parte din ele se găsesc şi în vorbirea orăşenească, lucru firesc, date fiind legăturile oraşului cu ‘ţara’ şi, mai ales, faptul ca burghezia noastră provine, în largă măsură, din pătura ţărănească.
Cei trei scriitori utilizaţi de mine sunt şi din acest punct de vedere reprezentativi : Creangă pentru vorbirea populară, Brătescu-Voineşti pentru cea familiară a orăşenilor, Caragiale pentru aceea a mahalagiilor (în sens larg, adică şi moral). Ultimul oferă cele mai numeroase si mai interesante cazuri. Alături de nene
1	Fiind vorba de un substantiv masculin (şi încă terminat în -e), forma lui rămâne aceeaşi la toate cazurile, deci şi la vocativ.
2	Din cauza desei întrebuinţări, frate-meu apare şi prescurtat: fra'rio (cu ti < ml-al lui mieu şi cu dispariţia lui te, provocată de accentul puternic de pe prima silabă; cf. ta'so şi ta'su < tată-său).
8 Şi alte echivalente de-ale acestora pot apărea: (co)conu', doamna, madame, etc. Se înţelege că nu numai la vocativ, cum arată citatul imedit următor, apoi unul ca acesta: Iată că domnul frate al ei era obligat gazdei în vreun fel!. . . (Răd I, p. 343).
8*
FENOMENE MORFOLOGICE
116
(neică, nea), domn, cocon, frate, soră, întâlnim pe musiu (foarte des), madamfa) şi monşer. Nuanţele stilistice sunt dozate cu extraordinară pătrundere şi subtilitate, după categorie socială, situaţie exterioară şi moment psihologic. Să se compare, de tx.,nene sau neică Zaharia, prietenos şi familiar, în gura lui Tipătescu la adresa lui Trahanache, nenea Caţavencu, spus cu ton insinuant tot de prefect, când vrea să-şi îmbuneze adversarul, după ce o clipă mai înainte îi vorbise cu prea iubitul domn Caţavencu şi acelaşi domn Caţavencu, apoi, şi mai cu seamă, nene Caţavencule ! (să lăsăm frazele. . .), enervat şi ameninţător. Tot aşa musiu: mă musiu ! (Jupân Dumitrache furios contra « bagabontului »), musiu Tache (« finul lui Popa Tache », pomenit de Chiriac, care altui cetăţean, mai modest, din garda civică, îi zice nea Ghiţâ Ţircădău), musiu (precedat de sinonimul, mai puţin distins, Domnule 1, în gura lui Spiridon), musiu (urmat de Domnule, al Vetei, îngrijorată de prezenţa unui bărbat străin în camera ei) şi musiu Nâică (spus de Miţa, care-i gata să arunce lui Nae « vitrion » în ochi). Cf. şi Din pricina lui m u s iu T i c ă (Răd I, p. 340) şi Aşa păţise şi cu m u s i u L i c ă, care ani de-a-rândulprofitase de casa. . . (ibid., p. 410).
Nu pot insista asupra tuturor termenilor în discuţie. Mă limitez la o enumerare aproximativă a lor : monşerul rneu\ madamo ! (îşi zic una alteia Miţa şi Didina) ; domnule, cocoane Leonido (vorbeşte «serios » cocoana Efimiţa, care, de obicei, recurge la soro !) ; madama lui losif (Br-V). Un amănunt important este că şi altor fiinţe, afară de oameni, li se adresează, în glumă, ironie, etc. cuvinte de acest soiu : leliţă (unei pupeze, la Creangă) ; domnul Trie (unui câne, Br-V), sau tot oamenilor, fără ca, obiectiv vorbind, ele sa li se potrivească : dommde 1 2 şi neicuţă (unui copil, Br-V). 3
Afecţiunea, reală sau ipocrită, face apel la numeroase alte expresii, pe care le utilizăm tot la vocativ şi tot ca un fel de titulaturi : mtînzide, zmeule (Br-V), sufletul meu (traci. ngr.	pou! din timpul Fanarioţilor?), hibiloiule, bobocule,
puiule (Caragiale).
Foarte des se invoaca divinitatea : Doamne', Doamne, Dumnezeule, apoi dragă Doamne şi drâguliţă Doamne (Creangă), care se combină, la acelaşi autor (deci în vorbirea populară), cu alt vocativ, acesta adresat partenerului : Do armie, moşnege, Doamne\ Doamne, stăpâne, Doamne\ Doamne, cumnăţică-hâi, etc.
Frecvenţa vocativului în vorbirea afectivă merge paralel cu întrebuinţarea, to. aşa de răspândită, a interjecţiilor şi a construcţiilor exclamative, în general (v. mai sus, p. 72 urm.), de care-1 apropie şi o anumită intonaţie. Izvorul lor psihologic comun se trădează şi prin amănuntul că vocativul este întovărăşit adesea de o inter-
1	Amestecul ambilor termeni mai apare, tot în «O noapte furtunoasă»: Musiu! Domnule!, micii nenorocit. . . (Veta); Madam!, cocoană!, ai mizericordie... (Rică). Repetarea noţiunii se justifică, în sine, prin situaţia grea a eroilor, pe când apariţia celor două cuvinte are scopuri satirice.
2	Cu copiii mici numeroşi adulţi procedează obişnuit astfel (fetelor le spun domnişoară, dudue ş. a,). In momente de enervare nuanţ 1 poate fi foarte ironică, chiar ameninţătoare.
8 La alţi autori găsim: bădie (ŢB, p. 144: eroii nu-s Moldoveni, deci ‘ironie’), j-upâne Mihai (Luc, p. 269: sinonim cu chir), şefule (PB1, p. 104; foarte frecvent la tot felul de scriitori, mai ales bucureşteni şi munteni, întocmai ca amice), signorul Caro (Răd, II, p. 143).
SUBSTANTIVUL
117
jecţie : măi, babă\ mă., hoţule; ho, zmenle; măi, fată1 ; /a, lleană, etc. Obişnuit apare, cel puţin prin Moldova, hâi, care se pune după substantiv şi se aglutinează cu acesta, devenind o simplă finală (ca un fel de prelungire) a lui: cumnâţică-hăf nevastâi-hăi (Creangă), mămucăi, tâtucăi, etc. (în vorbirea populară curentă) a. 1 2
1	Mat, împreună cu un substantiv feminin, se datoreşte obişnuinţei bărbaţilor de
a-1 întrebuinţa între ei. Cf. domnule (vorbeşte Conu Leonida cu nevastă-sa) şi frate (bărbatul cu femeia, etc.). La fel soro al Efimiţei, adresat bărbatului său: femeile vorbesc mai des unele cu altele decât cu bărbaţii. Dar frate spun şi femeile (subt influenţa vorbirii bărbaţilor, care se bucură de mai mare prestigiu).	M
2	Un studiu desvoltat asupra vocativului românesc, unde se ia în consideraţie şi aspectul stilistic al problemei, a publicat acum de curând G. N. DbAGOMIBESCU-, Langue et litterature II, p. 169 urm.
CAP. II: ADJECTIVUL
§ i. Puţine fapte privitoare ia această parte de vorbire am putut înregistra. Majoritatea stau în legătură cu forma superlativului, lucru firesc, dacă nu uităm că impresia pe care o produce gradul cel mai înalt al unei calitcăţi este totdeauna puternică, şi de aceea subiectul vorbitor recurge în chip fires la formula lingvistică corespunzătoare stării sale sufleteşti. Morfologia ne spune că superlativul absolut1 se formează cu foarte. De fapt, numărul adverbelor echivalente ale lui foarte, pe care le găsim în limba vorbită şi adesea chiar în cea scrisă, este considerabil. Toate sunt mai expresive decât foarte, care, din cauza frecventei lui întrebuinţări, s’a gramaticalizat complet, pierzând astfel orice urmă de valoare afectivă 1 2. Iată câteva: tare, straşnic,grozav, îngrozitor, nespus, nemaipomenit, nemaiauzit, care nu se mai află (sau... găseşte), extrem, extraordinar, teribil/ etc. Cu excepţia lui tare, toate celelalte sunt legate de adjectivul, pe care-1 determină, prin prepoziţia de. O bună parte din ele. precum straşnic, grozav, îngrozitor, teribil. înspăimântător, înfricoşător, etc.. sunt sinonime şi arată, după cum vedem, o emoţie identică cu groaza, frica, etc. Altfel spus. calitatea respectivă se găseşte într’un grad atât de intens, încât înspăimântă pe subiectul vorbitor. De sigur că se va fi zis aşa mai întâiu despre însuşiri socotite primejdioase pentru oameni, adică despre defecte. Pe urmă s’a întins procedeul şi la calităţile propriu zise. trecându-se cu vederea elementul oarecum practic sau moral şi luându-se în consideraţie numai dimensiunile, cantitatea, intensitatea, etc. însuşirii. Când nu ne « speriem » de proporţiile unei calităţi, suntem cel puţin miraţi, uimiţi, uluiţi, etc. De aici alte sinonime ale lui foarte: admirabil, minunat, uimitor, uluitor, etc. (care pot fi puse alături de extrem, extraordinar, nespus, nemai pomenit etc.).
Interesant este că chiar un adverb ca râu, care se întrebuinţează în vorbirea normală cu sensul lui consacrat şi bine cunoscut de toată lumea, poate exprima, în limbajul afectiv, aspectul superlativ al unei calităţi autentice. Se aud mereu construcţii ca acestea: cutare bărbat e deştept râu ; cutare femeie e frumoasă râu, etc. Explicaţia dată mai sus pentru grozav, straşnic, etc. se potriveşte şi aici: intensitatea calităţii pare aşa de mare, încât poate fi primejdioasă, poate aduce un necaz, etc. 3.
1	Numai acesta intră în consideraţiile noastre, fiindcă numai el exprimă cel mai înalt grad al unei însuşiri, privită în sine, nu comparativ cu aceeaşi însuşire existentă la mai multe obiecte.
2	La început de tot a avut şi el o astfel de valoare, căci provine din lat. forte, forma neutră (sau, dacă vreţi, adverbială) e adj. fortis ‘tare, puternic*.
3	Fenomenul nu este, bine înţeles, specific românesc, ci se întâlneşte pretutindeni, pentrucă şi stările sufleteşti afective, deci mijloacele lingvistice de exprimare a lor, sunt, n general, aceleaşi oricând şi oriunde.
ADJECTIVUL
119
Dar procedeul nu se opreşte aici. Locul adverbelor (la origine şi în majoritatea cazurilor, adjective) de felul celor deja amintite îl iau altele, deosebite ca sens pur de acelea, dar foarte apropiate în ce priveşte valoarea lor stilistică, de ex. : amârit (nişte câni amărît de răi); amarnic (cred că trebue să fie amarnic de buna) ; avan (avan di multă), etc.
§ 2. Deoarece mai toate adverbele, sinonime afective ale lui foarte, menţionate aici sunt, de fapt, adjective, urmează că ele pot apărea şi cu valoarea lor originară, pe lângă un substantiv sau ca predicate nominale. Alături şi în loc de un om admirabil de bun sau de.frumos, se zice un om admirabil, cu un sens, evident, deosebit, dar numai în parte. Tot aşa N. este un om admirabil. La fel stau lucrurile ou minunat, uimitor, etc. Valoarea lor stilistică este mai redusă decât în cazul când întovărăşesc ca adverbe superlative un adjectiv, care exprimă el însuşi, fără niciun determinativ, o însuşire oarecum excepţională.
Şi straşnic, grozav, etc. se pretează, pentru acelaşi motiv, la acest tratament. Interesează însă nu faptul în sine, ci accepţia ‘favorabilă’ pe care o pot ele căpăta. Căci o femeie grozavă însemnează adesea ‘o femeie straşnică’1, adică ‘o femeie frumoasă, inteligentă, energică ş. a.’ (după caz), extraordinar (sau nemai pomenit) vin arată calităţile extrem de rare ale vinului, etc.
Limba scrisă având caracter familiar (orăşenesc!) este bogată în fapte de acest fel. Să ne gândim, de pildă, la schiţele umoristice ale lui Caragiale. Iată câteva exemple din Br-V (« Călătorului îi şade bine cu drumul »): Ce masă înfricoşată !; (hangiul... a pregătit...) o ciorbă cu ardei grozavă, nişte pui de pus la frigare apelpisiţi, o salată de ţâri bătăioasă... 2 ; o lume nebună ‘foarte multă lume’ (AL, 3 Iunie 1934, p. 8 ; VR, Aug.-Sept. 1937, p.6), etc.
§ 3. Interes deosebit prezintă faptele de ordin morfologic. Adjectivele pot fi, în cazuri perfect identice cu cele precedente, determinate de substantive, care îndeplinesc acelaşi rol gramatical ca şi adverbele aici în discuţie. Câteodată substantivele acestea aparţin la aceeaşi familie de cuvinte, fiind, deci, înrudite semantic, cu adverbele, de cele mai multe ori însă ele provin dela teme diferite. Deoarece sunt substantive, legătura sintactică cu adjectivele pe care le determină se face altfel decât am văzut până acum, şi anume se pun în urma adjectivului, fără intervenţia vreunui alt cuvânt. De pildă : N. e rău nevoie (sau mai expresiv nevoie mare') ; viaţa-i scumpă foc ; e necăjit foc (Caragiale); s'a supărat dommd foc (Br-V), etc. Subst. foc poate sta şi înainte : cutare-i foc de harnic. Cf. şi foc de ger era (Creangă), cu funcţiune oarecum adjectivală a subst. ger. Cu foc seamănă catran, care de asemenea se pune şi înaintea şi în urma adjectivului: catran de scump alături de scump catran. Când simte că trebue să mărească şi mai mult expresivitatea, subiectul vorbitor recurge la alte formule, care îşi au punctul de plecare în cele deja citate :frumoasă de mama focului (Creangă) ; scump de para focului, etc.
Substantivele derivate dela grozav, straşnic, minunat, etc. apar foarte des, dar nu împreună cu adjective, ci tot cu substantive (ceea ce, din punct de vedere gramatical, se justifică, întru cât un substantiv se leagă, obişnuit, de alt substantiv prin raportul de atribut): o grozăvie de vreme; o străşnicie de om; o frumuseţă de * *
1	Ambele adjective sunt perfect sinonime, poate cu o uşoară nuanţă afectivă în plus la grozav, a cărui temă, groază, existentă în limbă, se iveşte, prin asociaţie de idei, în mintea noastră.
* Să se remarce şi tonul exclamativ, care, chiar când nu-i exprimat grafic, există totuşi.
120
FEi\ OMENE MORFOLOG1CE
copil; o minunăţie de carte; gheţăria sistematică învelită cu stuf de o frumuseţă; o groază de hani, etc. b Valoarea stilistică a acestor substantive este identică cu a adverbelor (= adjective) corespunzătoare, numai că posedă o intensitate mai mare. Calitatea de ‘grozav5, ‘straşnic5, etc. este exprimată nu printr’un adjectiv,, ca de obicei, ci printr’un substantiv. Cu alte cuvinte, ea a fost detaşată de obiectele care o au, pentru a fi considerată în sine, independent, ca un obiect propriu zis, un fel de chintesenţă. Prin aceasta devine şi mai concretă (în cazul unei calităţi concrete) sau devine concretă (din abstractă, cum era mai înainte), parcă ar fi personificată, încarnată într’un obiect de sine stătător 1 2.
§ 4. Adjectivele de specia celor discutate se substantivează şi altfel : formal,, rămân adjective (prevăzute însă cu articol), dar îndeplinesc funcţiune substantivală şi se leagă de substantivul (sau pronumele) următor prin de: deşteptid de Ion,, sărmana, de ea, nenorocitul de tată, etc. Fără prepoziţia de legătură, aceste cuvinte sunt adjective pure : deşteptul Ion, nenorociţii tată (cf. şi sărmana, ea /, unde-i greu de spus, dacă avem un adjectiv sau un substantiv). Dar simte oricine deosebirea semantică, deci şi stilistică, dintre ambele construcţii. Ce-am spus despre caracterul concret al sensului subst. grozăvie, frumuseţă, etc., în comparaţie cu adjectivele corespunzătoare grozav, frumos, etc., este valabil şi aici, ba într’o măsură mai mare : devenind substantiv, deştept, să zicem, exprimă noţiunea ‘deşteptăciunii5 întrupată într-o fiinţă v i e, care, prin ea însăşi, e mai concretă decât reprezentarea pur ideală a acestei noţiuni.
In general, particularităţile defavorabile ale ‘obiectelor5 se pretează la acest tratament sintactic şi semantic, căruia-i sunt supuse, cu deosebire în vorbirea familiară de toate nuanţele, adjectivele. Şi acest amănunt probează că formula are origine afectivă, ceea ce simţim, de altfel, foarte clar şi în momentul de faţă. Chiar adjectivele cu sens laudativ devin peiorative, căci sunt întrebuinţate ironic : cf. o drăguţă de raclă (Creangă), unde sunt puse în contrast cele două noţiuni,. deşteptul de Ion, care este sinonimul, mai «tare » (din pricina ironiei), al lui prostul de Ion 3. In sprijinul afectivităţii se poate, cred, invoca şi faptul că, foarte probabil, printre cele dintâi (dacă nu chiar cele dintâi) adjective construite aşa au fost nefericit, nenorocit, biet, sărman, sărac ş. a. : la vestea unei nenorociri subiec-
1 De adăugat: o bunătate de mâncare, o sărăcie de casă, apoi o grădină de bărbat o bomboană de fată (cf. Act, p. 153: o bomboană de băiat), etc. Se întrebuinţează şi singure astfel de substantive, cu valoarea unei exclamaţii: garoafe şi trandafiri în ulcele roşii: o frumuseţă, Coco! (AL, 23 Iunie 1935, p. 1). Fenomenul apare şi aiurea: spân. una barbaridaă (sau atrocidad) de cosas, un horrer de libros, portg. um rbr de gente, etc. Răspândirea mare a acestor formule în limba oamenilor mai mult ori mai puţin culţi dela noi se va fi datorind şi influenţei franceze: quel bijeu d’enfant, une splendeur de maison, une beaute de jar din, etc.
2	Un articol interesant cu privire la această chestie a publicat J. BYCK, în Bulletin linguistique V, p. 43 urm., subt titlul « Desagreable » ccmme moyen de renforcement. Autorul explică, între altele, şi izolarea atâta amar de vreme (amar este aici substantiv şi are sensul lui catran, menţionat mai sus). -— Gradul maxim al unei calităţi se poate exprima şi prin construcţii exclamative: ce înalt e Ceahlăul!; cât de verde e pădurea!; ce cer albastru!; ce vijelie!; atâta ticăloşie!, etc., unde n’avem totdeauna adjective.
3	Se înţelege că nu totdeauna: dragul (drăguţul) de el (la fel aspectul feminin) are adesea şi accepţie favorabilă (la Creangă găsim un drăguţ de femeie). Cf. apoi deosebirea de semnificaţie la unul şi acelaşi adjectiv după noţiunea pe care o determină: o sfântă de ploaie (Br-V) alături de o sfântă de bătaie (pentru apariţia lui sfânt în ultima formulă, să se compare bătaia-i ruptă din raiu).
ADJECTIVUL
121
tul vorbitor va fi exclamat nefericitul de părinte /, sărmana de ea /, etc. sau, în ipoteza că el însuşi era lovit de nenorocirea anunţată, săracul de mine (cf. săraca V de mine aici mai sus, p. 35—36)1.
Din moment ce în aceste formule adjectivul are valoare substantivală, nu surprinde întrebuinţarea atâtor substantive (având sens peiorativ sau vroit astfel) în aceleaşi condiţii: hârcă {hârca de babă, Creangă), dobitoc (cu «sinonimele» animal, bestie), boală, ciumă, dalac, talan, etc. (despre animale : boala de vacă, talanul de cal), căţea (şi alte echivalente afective, extrem de numeroase, pentru ‘femeie stricata’, precum iapă, otreapă, hantiţă, târfă, potloagă, otravă, etc.), filosof, poet, savant ş. a. De altminteri ne putem întreba, dacă începutul nu l-au făcut cumva substantivele, după care se vor fi luat apoi adjectivele. Căci lingviştii sunt, în general, de părere că avem a face cu continuarea şi desvoltarea unei construcţii nominale latineşti (tip scelus viri, flagitium hominis, monstrum mulieris) 1 2, transmisă diverselor idiome romanice (Cf. Alf Lombard, «Li fel d’ anemis », «ce fripon de valet», Uppsala 1931). Foarte des, adjectivul sau substantivul calificativ este însoţit de un demonstrativ : deşteptul ăsta de Ion, nenorocitul cela de copil, etc. Iată câteva exemple luate din textele utilizate de mine : secul de Mitu; ticăloasa ’n de mine (Br-V). Mai numeroase sunt formulele fără de: (copilaşilor lui) bieţii Mişu, secul naibii\ apoi prăpădiţii ăsta (Br-Y).
1	Tonul exclamativ se simte pană astăzi în anumite împrejurări.
2	Aici genetivul^este un echivalent sintactic aproape perfect al substantivului de înainte.
cu
CAP. III: PRONUMELE
§ i. Pronumele personal poate exprima o nuanţă stilistică specială, atunci când subiectul vorbitor e nemulţumit, supărat, etc. şi de aceea evită numele (propriu sau comun) al persoanei la care se gândeşte : — Azi o spălat ele lână. .. si tare myo mai foit. . * « Ele » sunt maicile. Când se supără, Chita nu le spune pe nume (AL, 3 Nov. 1935, p. 2). Intr’un caz ca acesta, pronumele arată dispreţ din partea celui ce vorbeşte : parcă ar vrea să spuie că maicile sunt (din cauza purtării lor faţă de subiectul vorbitor) fiinţe atât de inferioare, încât nu merită să li se indice numele L
El, în gura femeilor măritate dela ţară şi dela periferia oraşelor, însemnează 'bărbatul meu’, ‘soţul meu5 : Dacă nu-i el acasă, ce pot să fac eu?; când sya yntoarce e /, am să-ţi plătesc datoria; Ce ar fi făcut singură cu Noray acum când e l murise (Răd I, p. 94). Astăzi acest uz a devenit, cred, gramatical, şi-a pierdut, adică, valoarea stilistică, pe care a avut-o, de sigur, la început (poate chiar o mai are în împrejurări determinate). Atitudinea femeii care, în loc să-i spuie bărbatului absent pe nume sau cu termenul consacrat (şi întrebuinţat de ea însăşi, când i se adresează direct), recurge la « el», dovedeşte respect şi teamă totodată, sentimente similare cu acelea pe care le are un om faţă de stăpânul său, faţă de o fiinţă mult superioară lui. S5ar putea gândi cineva că această stare de spirit se datoreşte atmosferei morale specifice a Orientului, unde raporturile dintre soţie şi soţ sunt ori au fost multă vreme identice cu acelea dintre sclav şi stăpân. Cred că nu-i necesar să invocăm condiţiile de viaţă dintr5o anumită regiune a pământului, deşi, foarte probabil, situaţia specială de prin părţile noastre va fi avut vreun amestec la naşterea procedeului aici în discuţie. Sunt dispus să admit mai de grabă o stare psihologică generală, existentă, în timpuri şi în grade diferite, la toate popoarele şi în toate clasele sociale. Dacă urmele lingvistice lăsate de această psihologie oarecum primitivă se găsesc astăzi numai la oamenii de jos, faptul nu trebue interpretat altfel decât că la aceştia progresele civilizaţiei sunt mai încete. O cercetare atentă ar descoperi, foarte probabil, şi în limbi de-ale popoarelor occidentale fenomene asemănătoare cu al nostru.
Respectul şi teama de care pomeneam mai sus sunt exprimate cu mai multă putere prin dumnealui (pronumele de reverenţă corespunzător lui el), de asemenea foarte răspândit şi cu acelaşi sens de ‘soţul meu5, atât în vorbirea populară (mai 1
1	Vom vedea mai încolo că şi altfel de pronume, de pildă cele demonstrative, pot apărea în condiţii şi cu valoare asemănătoare.
PRONUMELE
123
puţin, fiindcă acolo apare de obicei el), cât şi în cea familiară (a claselor mijlocii, poate şi a celor superioare, măcar într’o vreme nu prea îndepărtată, cum probează existenţa însăşi a formulei de politeţă)1. Tiictin, s. v. domnie, înregistrează acest uz: «în limba familiară, aproape învechit, dumnealui ‘bărbatu-meu’, răposatul dumnealui 'răposatul bărbatu-meu’»1 2. Intru cât dumnealui se întrebuinţa, odinioară, ca un fel de titlu (sau anexă, continuare a titlului) înaintea numelor proprii de boier (s’a înfăţoşat la curte dumnealui postelnicul Andronache Zimbolici), nu-i exclus ca formula dumnealui, cu valoarea stilistică de ‘soţul meu’, să se fi ivit subt (sau şi subt) influenţa titulaturii aici pomenite : nevasta boierului, vorbind cu străini de condiţie socială inferioară despre bărbatu-său, va fi zis dumnealui (iboierul, logofătul, etc.), şi de aici se va fi întins obişnuinţa de a spune dumnealui (fără niciun adaos) ori de câte ori venea vorba despre el, indiferent de situaţie (cf. coconaşul, doamna, etc., în împrejurări similare) 3. Dela clasa boierească uzul a putut trece (prin imitaţie) la pături din ce în ce mai de jos, unde, cu timpul, dumnealui a fost înlocuit, cel puţin în parte, prin sinonimul, mai puţin pretenţios, el4 5.
Dumnealui şi dumneaei au şi altă valoare stilistică decât cea discutată chiar acum, şi tot în raporturile dintre soţi. Nevasta poate spune, vorbind despre bărbatu-său, dar în prezenţa acestuia, dumnealui, tot aşa bărbatul despre nevastă-sa, dumneaei, cu o uşoară nuanţă ironică (obişnuit, când ar trebui să-şi arate nemulţumirea, pe care de altfel şi-o arată, dar blând, şi ca ton şi ca cuvinte). De pildă : Ce pot face eu ? Dumneaei dictează în casă (spune un bărbat care ţine să se scuze, mai mult glumeţ, că nu-şi poate impune punctul său de vedere). Sau (vorbeşte soţia): Eu aş merge la bal, dar nu vrea dumnealui (nuanţă de nemulţumire, dar tot atenuată, cum rezultă din intenţia de glumă atât de vizibilă).
Aceleaşi pronume pot fi întrebuinţate şi cu privire la străini, în situaţii perfect asemănătoare cu cele pe care le-am arătat mai sus. Numai că iritarea care stăpâneşte subiectul vorbitor este, în acest caz, mult mai puternică, ceea ce iese la iveală graţie tocmai pronumelui de politeţă : dacă între soţi astfel de cuvinte circulă şi în condiţii să zicem normale, faţă de străini ele apar cu atât mai rar, cu cât deosebirea de categorie socială dintre subiectul vorbitor şi cel căruia i se adresează pronumele este mai mare. Iar când această deosebire este foarte mare, aşa că, din punct de vedere strict gramatical, existenţa lui dumnealui şi dumneaei nu se justifică, manifestarea nemulţumirii, cu toate variantele ei, atinge maximum de intensitate. Dau câteva exemple din opere literare : — Şedeai, şedeai, dar întreabă lumea de tine. Ce dracu’ / ai plecat aşa, ca un sălbatic, tot te aşteptam să vii, şi când colo... dumnealui* se extaziază în faţa naturii. . . (Petr, p. 66);
1	Astfel Veta vorbeşte totdeauna cu dumnealui despre Jupân Dumitrache, tot aşa acesta cu dumneaei despre dânsa. Să se compare pers. II dumneata, întrebuinţat, pe vremuri (şi astăzi, dar mai rar), între soţi. Va fi contribuit şi el la apariţia lui dumnealui, dumneaei ?
2	Este interesant că acelaşi dicţionar nu pomeneşte nimic despre el, sinonimul lui dumnealui.
3	Cf. boierul mieu, sinonim, intelectual şi stilistic, al lui dumnealui (se întrebuinţează, la fel cu acesta, şi ironic, de către femei, indiferent aproape de clasă socială).
4	Iată un citat propriu zis: Abia adormisem, când dumneaei îmi spune: « Eremei Titici, arde ceva!» ...N*am ştiut nimică, Măria Voastră (CSt VIII, p. 148: vorbeşte un primar de sat cu un «sol împărătesc» în Rusia de pe vremuri; «dumneaei» este soţia primarului).
5	Dumnealui este aceeaşi persoană căreia mai înainte i se spune « te aşteptam ».
124
FENOMENE MORFOLOGICE
In ziua aceea, Nina venise întârziat la dejun, — el era gata sâ plece la birou şi se întreba pe unde umblă dumneaei, dar nu-i zisese nimic, să nu fie ceartă (Log,, p. 98) ; Dom n u l Coti nu venea. . ., să fie dumne a lu i liber şi alţii să pătimească (Răci I, p. 410) ; voiu găsi eu leac pentru cojocul dumneaei!,.. (Răci II, p. 45) ; îl va întreba pe d u m ne al u i, pe măgarul de Caro (ibid., p. 65) ; — l-am dat, domnule, o vioară. . ., izbucni Ţiganid. — Am încercat o vioară! zbieră femeia ■—. . .pentru o zi, două, continuă lăutarul, şi când colo dumneaei (lui nu-i scăpă, ironia cu care rostea oacheşid cuvântul, trădând o intimitate veche între dânşii) mi-a pierdut-o chipurile 1 (NM, p. 156) ; — « Dau odaia unei femei serioase !, am lămurit-o eu. Păi mai serioasă ca mine ? s'a ismenit 'm n e a ei1 2 3. Era divorţată şi acu'-umblă, spunea, bărbat'su s'o împace (ibid., p. 251) s.
§ 2. Alt fapt în legătură cu pronumele personal este schimbarea pe r-s o a n e i în cursul vorbirii, fără ca acestei schimbări pur formale să-i corespundă şi una reală, de oameni.
Foarte des în locul persoanei întâi apare a doua (la singular). Acest fenomen este caracteristic mai ales pentru vorbirea populară şi, într’o măsură însemnată, chiar pentru cea familiară a oamenilor culţi. Astfel povestitorul, după ce raportează diverse întâmplări al căror erou, ca să zicem aşa, este el însuşi, ajunge cu povestirea la un punct emoţionant, de pildă i se înfundă drumul, îi ies înainte nişte tâlhari, etc. Imediat trece dela pers. I la pers. II, adresându-se sie însuşi, ca şi cum ar fi altcineva (adesea îşi spune pe nume) : Ei, acu' să te văd {Ioane)! ; sau Ce te faci {Ioane), prin pustietatea asta? Sau : Mă duc până la N. şi ce să vezi? [= ce văd eu ?]; Dar poftim de stai văduvă, când ai grija unei case . . . 4. Fenomenul nu este, bine înţeles, specific limbii noastre. Se întâlneşte şi aiurea, căci atât momentul psihologic, cât şi mijloacele pe care le oferă limbajul omenesc pentru exprimarea stărilor sufleteşti afective se aseamănă dela un popor la altul şi dela o epocă la alta. De aceea el a fost înregistrat de către lingviştii cari urmăresc asemenea probleme (din domeniul aşa zisei sintaxe generale). Vezi, de pildă, W. Havers,
1	Interesante sunt explicaţiile date în paranteză de autor, care pe de o parte re-levează ironia cuprinsă în dumneaei, pe de alta trage, din întrebuinţarea acestui pronume, concluzia că cei doi eroi sunt prieteni vechi, concluzie justă, care confirmă originea familiară (adică din limbajul familiar) a uzului aici în discuţie (altfel zis, din capul locului dumnealui şi dumneaei s’au spus de către soţi unul altuia; cf. mai sus).
2	Să se compare «prescurtarea» lui dumneaei în ’mneaei, pentru sporirea expresivităţii (dispreţul e mai mare decât în cazul când pronumele apare întreg). Se spune şi ’mnealui cu aceeaşi valoare stilistică.
3	Şi alte forme de politeţă ale pronumelui personal pot avea sens ironic, dacă sunt adresate unor oamenii cărora, în condiţii obiective, la spunem iu (în loc de dumneata), dumneata (în loc de dumneavoastră) ş. a. Despre accepţia afectivă a lui mata(le) am vorbit la «Fonetice» (capit. II, § 8).
4	Iată exemple din limba scrisă. La Creangă: Na!, D ă n i l ă, zise el în gândul său, aşa-i c’ ai sfeclit-ol; {Bun, zise Dănilâ. Nici asta nu se ia din drum). Tot mănăstiri să c r o i e ş t i, dacă vrei să te bage dracii în samă, s â - ţ i vie bani de-a gata la picioare şi să t e f a c i putred de bogat. — Ce t e f a c i tu, Vasilică, zvârlit în lume, gol şi desbrăcat? Acasă să se întoarcă nici pomeneală (AL, 23 Nov. 1937, p. 10: aici schimbarea de persoană este dela III la II, cu acelaşi efect ca mai sus, căci vorbirea indirectă devine şi în acest caz vorbire directă, ceea ce are drept rezultat înviorarea povestirii). — Am luat batocul şi d ă - l de perete. . . trufandalele — ar un c â - l e peste case. . . florile — calcă-le în picioare. . . sticlele de şampanie — trânteş. te-le de caldarâm (AL, 20 Sept. 1936, p. 3). In pasajul Tot mănăstiri să croi eşti... avem pers. II nede'erminata, adică persoana «generală».
PRONUMELE
125
Handbuch der erklărenden Syntax, Hetdelberg 1931, p. 152, care spune că în astfel de cazuri avem a face cu o 'Selbstapostrophe’ (cel ce vorbeşte se «apostrofează » pe sine însuşi, îşi adresează sie însuşi cuvintele respective). Acest procedeu stilistic dă naştere, în unele limbi, la aşa numitul 'imperativ narativ’ sau 'imperativ descriptiv’, de care mă voiu ocupa mai departe, căci el există şi în româneşte, Fiind absolut spontan şi foarte frecvent în vorbirea populară, el contribue la mărirea expresivităţii acesteia (mai cu seamă că frazele în discuţie au, de regulă, formă exclamativă sau interogativă), prin urmare, implicit, şi la înviorarea povestirii 1.
Intr’o anumită formulă, tu s’a izolat, gramaticalizându-se, dar păstrându-şi destul de bine expresivitatea, încât chiar lingviştii nu-1 mai pot recunoaşte uşor : nici tu masă, nici tu cam; nici tu plug, nici tu grapă, nici iu car, nici tu nimica, etc. Exemple din Creangă : Şi n ici t u junghiu, n i c i t u friguri\ ni c i t u drumeţ, n ici t li nimica; nici tu sat, n ici t u târg, n i c i t u nimica. Este dar că tu reprezintă aici (formal!) pers. II, căreia i se adresează subiectul vorbitor, fără să existe numaidecât un partener. Acesta poate exista, dar tot atât de bine poate lipsi, fiind înlocuit prin vorbitorul însuşi (cf. mai sus) sau printr’un terţiu oarecare, prezent ori absent La crearea acestei construcţii trebue să fi contribuit, într’un chip anumit, şi împrejurarea că în limba noastră tu are deseori valoare de persoană generală (sau, ceea ce-i tot una, de pers. III cu sens de 'cineva, oricine, lumea, oamenii’, etc.)2.
Tu prezintă interes şi în altă privinţă. Limba vorbită (cred că mai ales, poate chiar exclusiv, din Muntenia) recurge foarte des la acest pronume, fără necesitate aparentă (gramaticală). Contextul arată că totdeauna avem a face cu un vocativ : pronumele stă pentru apelativul sau numele propriu respectiv, ceea ce probează că subiectul vorbitor simte nevoia să atragă în mod deosebit atenţia partenerului. De multe ori acest tu este un echivalent aproximativ (mai « politicos ») al lui mâ(ij, eventual şi al iui fă. L-am auzit adesea în limbajul fami liar muntenesc cu această valoare semantică, pe care am verificat-o apoi prin lectură. Iată, deocamdată, 1 m exemplu : (Maria Georgescu se ridică afectată, ne mai putând suporta neatenţia prietenei). —Ce facem, tu, ne mai plimbăm sau încremenim aici? (Petr,
J Vioiciunea mare a povestirii se datoreşte faptului că, introducând pers. II în locul pers. I (sau III), transformăm vorbirea indirectă în vorbire directă. Astfel povestitorul devine partenerul unui convorbitor, care, în realitate, nu există, iar povestirea :ia forma dialogului; de aici caracterul ei oarecum dramatic (căci în dramă, adică în opere dramatice de tot felul, apare în mod natural şi obişnuit dialogul), mai ales că se produce vrând nevrând şi o schimbare de ton, însoţită, poate, şi de gesturi, de atitudine deosebită, etc. Fenomenul e aşa de frecvent, încât tinde, cel puţin în unele cazuri, să piardă ceva. din expresivitatea originară: dă, ce să-i zici?; zi că nti-i lumea de-apoi; de ce mergi înainte, mimai de pustietăţi dai; mâi, măi, măi! că multe - ţ i mai văd ochii (toate din Creangă); Eu, ştii, cu negustoria, mai m e r g i colo, mai du - t e dincolo (Caragiale). Cf. şi Ipate odată mi-ţ i-o şi înşfacă de cozi (Creangă), unde dativul aşa numit etic apare subt forma pronumelui ambelor persoane, apoi ţ i-ai găsit ş. a.: astfel de construcţii au început să se gramaticalizeze oarecum.
a Apare tu, în astfel de cazuri, şi cu nu în locul lui nici: ...tu lemne nu. . ., tu untură în tinichea nu..., tu hantiţă pe tine nu. . ., tu distracţie nu. . . (AL, 25 Dec. 1926, p. 4). Sau cu nu înainte: nu tu jurnal, nu tu imprimeu, nu tu croazieră, ce e asta ? (Gl, 26 Mai 1940, p. 1). TlKTIN, s. v. tu, crede greşit că tu, din exemple ca cele citate mai sus, ar fi slav. to (din construcţii ca bulg. tuka, nito e vreme, nito 1 mişto aici nu-i nici timpul, nici locul pentru asta’).
126
FENOMENE MORFOLOGICE
p. 72). Situaţia este întocmai cum am descris-o. Caracterul familiar şi, prin aceasta însăşi, afectiv (indiferent de nuanţa propriu zisă) iese la iveală foarte lămurit, când procedeul se repetă insistent, fapt constatat la M. Celarianu, Polca pe furate, unde pasaje întregi conţin pe tu în condiţiile arătate1. Reproduc câteva (din capit. IV, întitulat, cu intenţie, Tu !) : De abia aşteptam să-mi scrii, t u, şi văd că nu m'am înşelat. . .; . . .Tu, dacă mai poţi şi numai dacă ai timp, mai scrie-mi şi mie . . .; . . .m? am uitat în oglindă, t u, şi parcă eram de nerecunoscut ; Nimic nu i-am spus, t u. (A mai încercat ea de două-trei ori. .	; Aşa e,
tu? (Cine ce-o zice şt despre mine. . .), etc. Cf. şi p. 28, 29, 34, 89, 91, 92, 93, 116 urm.,, 127 urm., 179. întâlnim acest uz şi la alţi scriitori, dar nici pe departe în aceeaşi măsură, de ex. : T u, i-a spîis odată mâsa, rC ai putea fi mai vesel? (NM, p. 280). Trebue sa se fi născut în situaţii care făceau posibilă o confuzie între mai mulţi parteneri virtuali ai subiectului vorbitor. Pentru evitarea neînţelegerii, acesta se adresa unuia din ei cu ajutorul lui tu (de prisos în alte împrejurări), poate şi cu degetul arătător îndreptat spre el. Construcţii asemănătoare cunoaşte şi franceza populară: vienâra-ii, vous?\ du temps qu'il rCy avait point â'autos, vous (Volkstum und Kultur der Romanen V, p. 250).
Altădată întâlnim pers. I plurală pentru pers. I singulară (aşa dar mai mult schimbare de număr decât de persoană). Vorbirea populară întrebuinţează foarte des acest procedeu, care, în general, este lipsit de semnificaţie stilistică. Avem a face cu pluralul modestiei, atât de firesc pentru atitudinea supusă, aproape umilită, a ţăranului nostru. De pildă : Sărutăm dreapta, părinte /, spune curent un om sau o femeie dela ţară preotului; (Moş Ioane, vezi colo. . .) —II vedem, cucoane; -—S’avem iertare, cucoane, n' om pute (Creangă); Ehe /, nu s ănt em chiar aşa de prost^ dom? locotenent (Rus, p. 88). Dar aici mă gândesc la altceva, şi anume la întrebuinţarea pluralului pentru singular ca produs al unei stări afective : modestia există, dar numai formal, deci o falsă modestie, de unde impresia, adesea puternică, de ironie, batjocură, etc. De exemplu : Lasă că nici noi nu suntem adunaţi de pe drumuri !; am trăit şi noi doar în casă de om (ca să ştim ce-i aceea un pat acătării), etc. Şi mai accentuat iese la iveală intenţia satirică în cazuri ca acestea : Ehei /, cunoaştem noi la marfă; ştim noi cum merg lucrurile, etc. Pretutindeni vorbeşte, evident, un singur individ, care nu se referă numaidecât la alţii, spre a-i solidariza oarecum cu dânsul, ci se are în vedere pe sine, exprimă o părere, o apreciere, etc. personală, dar o îmbracă în forma pluralului, ca să mărească valoarea expresivă a reacţiei sale subiective.
Persoana se poate schimba şi altfel, prin înlocuirea pronumelui cu un substantiv 1 2: subiectul vorbitor se foloseşte de pers. III, deşi raportează propriile sale acţiuni, dar substitue pronumelui fie apelativul corespunzător, acela cu care i se adresează lui cunoscuţii, prietenii, etc., fie numele său de botez (eventual de familie, acesta la orăşeni): Cum văd eu, tot moş N ic h ifo r are să facă ce-a face. Ia să mai fac o încercare 3 ; veniţi să vă sărute mama!\ ■—Ia mai bine milueşte baba cu ceva; — Te crede mo şu /, nepoate... (Creangă). Punctul
1	Acest roman constă din scrisori, compuse şi... expediate de diverşii Iui eroi. Limba aparţine unei anumite pături, mai degrabă modestă, a burgheziei dintr’un oraş de provincie şi prezintă calităţi excepţionale dc autenticitate, prospeţime şi savoare.
2	Din punct de vedere ‘gramatical’, fenomenul pare o... aberaţie, căci ‘regula’ cere ca substantivele să fie reprezentate prin pronume, nu invers.
3	Pretutindeni ‘subiectul’ este acelaşi (eu = moş Nichifor).
PRONUMELE
127
de plecare trebue căutat în relaţiile dintre părinţi şi copii: cei dintâi imită felul de a vorbi al acestora, care, se ştie, o bucată de vreme nu întrebuinţează pe eu, ci numele lor propriu, auzit dela membrii familiei. Imitaţia se produce şi în sensul arătat deja la maso (capit. I, § 4): deoarece copiii spun mamă şi tată părinţilor, aceştia, vorbind despre ei înşişi cu copiii, utilizează aceiaşi termeni. Auzim mereu şi pretutindeni formule ca vin’ la mama, puiule /; spune tatei ce te doare, etc. Apoi uzul s’a întins la fraţii şi surorile mai în vrâstă (nene, bădie, ţaţă), după aceea la rude şi, în fine, la străini. Obişnuit subiectul vorbitor recurge la cuvântul cu care i se adresează partenerul însuşi: vrea oarecum sa apară în ochii acestuia aşa cum este văzut de el (bade, lele, moş, babă, etc.).
Câteodată locul lui eu nu-1 ia apelativul sau numele corespunzător singur, ci împreună cu pronumele de pers. III: Stai, măi, por cane, că te căptuşeşte e a M ăr i o ar a acuş ! (Creangă). Aici avem şi o repetare, tot expresivă, a subiectului, de care mă voiu ocupa la « Sintactice ».
§ 3. In ce priveşte pronumele posesiv, este de notat întrebuinţarea lui al meu cu sensul de ‘bărbatul meu* : femeile, cu deosebire cele deîa ţară şi din mahalalele oraşelor (adesea însă chiar cele din burghezie), când vorbesc despre soţii lor, care nu sunt prezenţi (poate şi în prezenţa lor, dar discutând, se înţelege, nu cu ei, ci cu altcineva), spun al meu, lasă, adică, la o parte, substantivul construcţiei întregi bărbatul meu (sau soţul meu), ca fiind dela sine înţeles 1, deci de prisos, şi întrebuinţează numai posesivul. Este un fapt perfect similar cu cel discutat mai sus, unde am constatat că pronumele personal el are o funcţiune identică în aceleaşi împrejurări, şi trebue socotit drept urmarea firească a aceluia : după ce a început a se spune el pentru bărbatul meu (şi mai întâiu acest uz va fi luat naştere), era logic să se zică şi al meu cu acelaşi înţeles. Fenomenul apare şi în alte limbi: W. Havers, op. cit., p. 53 dă exemple paralele din latineşte (meus = meus vir), din nemţeşte (meiner = mein Mann, dar şi mein Herr1 2) şi din limba lituană. Deoarece şi Romanii, cunoşteau acest uz stilistic, ne-am putea întreba, dacă rom. al meu ‘bărbatul meu’ nu este cumva continuarea directă a lat. meus (— meus vir). Cred că răspunsul la această întrebare trebue să fie negativ. Existenţa fenomenului şi în alte limbi (neromanice, deci străine de a noastră) probează că el se poate naşte independent în fiecare, graţie tocmai condiţiilor pe care le-am descris, din fugă, mai sus. De altfel nicăiri ca în domeniul stilisticii nu se recomandă mai stăruitor renunţarea ia explicaţii istorice. Evident că unele particularităţi de acest soiu s’au piitut transmite din limba latină în a noastră (şi în cele romanice). Dar principia] se impune a le căuta izvorul în psihologia general umană, aşa dar în limba însăşi pe care o studiem, fără a ne mai referi la cele înrudite cu ea. Faptele similare din acestea trebuesc, negreşit, invocate, dar nu cum se face la studiul istoric şi comparativ al sunetelor, formelor gramaticale, etc. (spre a se vedea şi proba originea comună a tuturor asemăna-
1	Aceasta, datorită situaţiei: una dintre femeile care stau de vorbă pomeneşte în-tr’un mod oarecare despre ‘bărbatul* ei, şi după aceea partenera recurge la formula al meu.
2	Cf. şi rom. al meu = stăpânul meu în vorbirea oamenilor de serviciu: după cum, pentru femeile măritate, al meu nu poate fi decât ‘bărbatul meu’, atunci când vorbesc despre familie, etc., despre lucruri, adică, în care soţul este aşa zicând mereu prezent, la fel, pentru oamenii de serviciu, al meu = stăpânul meu (iarăşi în chestii care aparţin la relaţiile dintre ei şi patronii lor). Să se compare lat. noster ‘stăpânul*.
FENOMENE MORFOLOGICE
128
rilor), ci ca simple paralele (şi nu numai din idiomele aparţinând aceluiaşi grup), cu scopul de a arăta ca oriunde şi oricând se pot ivi fenomene identice din punctul de vedere al aspectului şi al cauzei lor, fiindcă izvorul lor este psihicul omenesc, atât de asemănător pretutindeni ca constituţie şi ca funcţiune.
Subt forma pluralului, posesivul (ca pronume propriu zis) are sens neutral, cum se întâmplă la noi şi cu alte specii pronominale : ale mele însemnează ‘lucrurile, treburile, afacerile mele’ (cf. ale tale dintru ale tale). Graţie înţelesului vag şi cuprinzător totodată, acest plural poate fi, în condiţii determinate, mult mai expresiv decât construcţia cu substantivul corespunzător. De ex. : La ce mi-ai îmbiat în buzunarele cojocului? La ce, hai, la ce umbli în ale inele? (Br-V). Cf. mai departe toate cele(a).
§ 4. Mai numeroase sunt particularităţile stilistice privitoare la pronumele d e rn o n s t r a t i v. O caracteristică generală, de ordin morfologic, este că acest pronume apare mai totdeauna subt formele lui din vorbirea familiară şi populară (munt. ăsta, ăla, etc., mold. (a)ista, (a)seala, etc.). Constatare firească, dacă nu uităm că punctul de plecare al fenomenelor de natură stilistică îl constitue limba vorbită, nu cea scrisă. Altă particularitate este următoarea. La fel cu pronumele personal, demonstrativul înlocueşte un substantiv ori de câte ori subiectul vorbitor nu vrea sau nu poate să spuie unui obiect pe nume. Situaţia se datoreşte, evident, naturii gramaticale a pronumelui. Totuşi, ţinând seamă că în mod logic obiectele din lumea înconjurătoare trebuesc indicate prin numele lor, adică prin substantive, întrebuinţarea pronumelui apare ca un procedeu mai puţin obişnuit şi poate avea, deci, efecte stilistice, cu deosebire atunci când intenţionat recurgem la pronume. In general, intenţiile sunt ironice şi izvorăsc din nemulţumirea subiectului vorbitor. Dintre cele două demonstrative propriu zise (acesta şi acela), mai des întrebuinţat în limbajul afectiv este ultimul, ceea ce se explică printr’un fapt de ordin pur lingvistic, anume că acela poate înlocui un număr mai mare de substantive decât acesta (obiectele depărtate de noi sunt ori pot fi mai numeroase decât cele apropiate) şi prin unul de ordin psihologic : acela corespunde oarecum lui el'1, în sensul că obiectele depărtate sunt socotite ca absente, iar despre o persoană absentă subiectul vorbitor se poate exprima cu mai multă libertate decât despre una prezentă, poate da drum mai liber nemulţumirii sale.
Urmează, deci, că acesta se referă la cineva care este de faţă : — Nu-i adevărat !, zbieră, văduva. Mi-a dat o vioară, e drept. Am un nepot care a ţinut s'o încerce — vioară veche, spunea ăsta (si femeia, ciudat, avea aceeaşi ironie când pronunţase cuvântul) şi voiam sâ-i fac plăcere (NM, p. 155). Explicaţia dată de autor în paranteză arată cauza afectivă a apariţiei lui ăsta (pe care, de altmintrelea, îl şi subliniază), aşa că nu-i necesară altă discuţie. Trebue precizat numai, pentru înţelegerea celor spuse mai sus, că vorbele reproduse aici sunt răspunsul unei femei ia acuzaţia pe care i-o aduce « Ţiganid », acuzaţie redată de mine la p. 124, ca exemplu pentru dumneaei (cu sens ironic şi întru câtva familiar). Se vede bine legătura dintre diversele specii de pronume, când ele au valoare stilistică : indiferent de categoria gramaticală căreia îi aparţin, funcţiunea lor afectivă poate fi absolut
1 Şi acesta indică tot pers. III (ca orice demonstrativ, ca nedefinitele, etc.), dar, intru cât e mai ‘apropiat’ de subiectul vorbitor, seamănă oarecum cu pronumele de pers. II, căci indică o persoană căreia te poţi adresa imediat, fără nicio altă formalitate, tocmai fiindcă-i aproape.
pko\ IjMKI'/p:
1 :><>
identică. — O aluzie. . . prima aluzie la Jean Deleanu. La trădarea, lui cu una din a stea!... Prima aluzie mai intimă la căsătoria dintâi ! (Rad II, p. 16). Sunt reflecţiile unui personaj din roman (Nory) la afirmaţia făcută de alt personaj (Dia), care spusese mai înainte, vorbind despre femei de condiţie modestă (ea e ■« boieroaică » mare), eventual suspectă : — Da ! Am experienţa femeilor astea. . .»
« Femeile astea mi-au adus un serviciu enorm în căsătoria, mea... de altfel şi în altă împrejurare. . . urmă Dia. (Chiar în aceste citate, astea, ca adjectiv demonstrativ pe lângă femeile, exprimă oarecare dispreţ, deşi cu o nuanţă mult mai atenuată decât astea singur, din pasajul imediat precedent.)
In vorbirea obişnuită acest demonstrativ este utilizat la tot pasul. Când, de pildă, împotriva aşteptărilor noastre, suntem puşi în prezenţa unui individ care s’a făcut vinovat de lucruri incorecte, etc. şi a cărui proastă reputaţie o cunoaştem, exclamăm (surprinşi şi indignaţi totodată) : Ăsta e? 1 Apoi îl ştim pe domnul (câte parale face)! De asemenea, când suntem nemulţumiţi de alegerea făcută în persoana unui om despre care n’avem păreri favorabile : Tocmai pe-a i s t a l-ai găsit ? sau D' apoi cu - a i sta ri ai să faci nicio ispravă ! (Bine înţeles, dispreţul, ironia, etc. dau pronunţării întregii fraze, deci şi, mai ales, pronumelui intonaţia specială de care ne-am ocupat la timp.) Fem. asta, întrebuinţat singur, are valoare neutrală. Aşa se explică deasa lui întrebuinţare şi totodată nuanţa stilistică pe care o poate avea (cf, cele spuse în § 3 despre ale mele, etc.). Vorbirea populară şi, mai puţin, cea familiară recurg obişnuit la formula una ca asta, ori de câte ori nu se precizează noţiunea în discuţie (impreciziunea poate veni şi dela emoţie, în ipoteza unei întâmplări surprinzătoare, nenorocite ş. a.). Foarte numeroşi oameni culţi, care se feresc, probabil, de expresiile populare, înlocuesc pe una ca asta prin aşa ceva (şters şi chiar trivial). Alte cazuri de sens neutru al lui asta nu cred necesar sa înregistrez. Sa se compare doar o construcţie ca următoarea : Ei na /, de unde ţi-a mai venit şi asta’n cap? (Caragiale), care se bucură de o largă circulaţie.
§ 5. Cât despre ăla, aia, etc., am spus deja că valoarea lor expresivă este şi mai mare (încercând să explic pentruce). Iată, mai întâiu, exemple din vorbirea zilnică, pe care le alcătuesc eu aşa fel, încât să semene, adică să fie paralele, cu cele date chiar acum pentru ăsta, etc. : Ăla (a s e ala) a făcut blestemăţia ? Nu mă mir!; Tocmai pe ăla (a s e a l a) l-aţi nimerit! Cine nu ştie că nu-i bun de nimic?, etc.
Din cauză că dispreţul pe care-1 poate exprima pronumele demonstrativ al depărtării este mai puternic, limbajul familiar a ajuns să-l utilizeze foarte des cu sensul de ‘golan’, derbedeu, secătură’ (despre bărbaţi) şi de ‘uşuratică, stricată, prostituată’ (la adresa femeilor). De fapt, se întâmplă ca subiectul vorbitor să se înşele (chiar cu ştiinţă sau cu voinţă), căci nu totdeauna oamenii la care se referă sunt în realitate aşa cum îi prezintă sau şi-i închipue el. Acest amănunt n’are însă importanţă. In astfel de cazuri interesează numai atitudinea strict subiectivă a celui care vorbeşte, fiindcă ea, adică izvorul ei (nemulţumirea), îi dictează tonul, cuvintele, construcţiile, etc. De ex. : Un ăla. . ., un prăpădit de amploiat, F are chioară în pungă. . . (vorbeşte jupân Dumitrache). Eroul lui Caragiale se pune din punctul de vedere al poziţiei sociale : el, om cu stare, negustor, căpitan în garda civică, etc. pe când celălalt, vorba lui, un «prăpădit». Dar dispreţul boga-
Sau, cu forma moldovenească a pronumelui: Aista-i...?
9
130
FENOMENE MORFOLOGI CE
tului (am zice al burghezului) pentru cel sărac (pentru proletar) ar fi mult mai mic, dacă «ăla» nu s’ar fi făcut vinovat de o mare necuviinţă: s’a uitat tot timpul reprezentaţiei dela « Union » la soţia şi cumnata lui Jupân Dumitrache, încercând să le facă curte. Evident că nici îndrăzneala lui Rică Venturiano (căci el este «prăpăditul») n’ar fi indispus, ea singură, pe Dumi rache, dacă n’ar fi fost întovărăşită de o situaţie materială atât de proastă (după părerea acestuia). Deci cele două cauze (una de ordin social sau teoretic, cealaltă de ordin strict personal) merg mână în mână, pentru a produce maximum de nemulţumire în sufletul eroului nostru. înţelegem astfel ce bogat în tot soiul de nuanţe (intelectuale şi afective) poate fi acest simplu pronume ăla, care-i mai elocvent decât o întreagă descriere. Alt exemplu (imitat, pare-se, după cel precedent) : Un ăla sclivisiiu, monşer, din generaţia tânără. (AL, 4 Oct. 1936, p. 7). Aici vorbitorul este indignat şi pentru motive personale («sclivisitul » se purtase, să zicem, obraznic, etc.), dar şi pentru considerente de natură principială : în calitate de om matur sau, dacă vreţi, bătrân, în orice caz aparţinând la o generaţie prin excelenţă serioasă (cum sunt. . . toate generaţiile trecute), el nu poate avea decât dispreţ pentru tineri, care, prin definiţie, trebue să fie plini de cusururi şi de păcate! Sau: Cunoaşte Cutcudache «nişte ăia» care mănâncă după. . . reţetă . . . (RB-R, p. 84), unde avem simplu dispreţ, foarte vizibil, de altminteri, pentru oamenii care ţin regim alimentar.
Femininul aia (şi numai subt acest aspect fonetic) 1 are obişnuit înţelesul de ‘femeie stricată ; femeie uşuratică, dispusă în orice moment să-şi satisfacă plăcerile4 : o aia însemnează exact acelaşi lucru ca ‘o prostituată, o cocotă’, etc. (tot aşa una de alea sau, cum se spune foarte des astăzi, una din alea). Ex. : Boierul era şi el destul de bun şi avea drept să-şi ia o ibovnică pe plac, şi mai bine una de-a lor decât, cine ştie ce paţachină de pe la Şantan, care să se ţină mare, cum [sic!] de vale la Măr cule şti, unde pălmaşii erau prigoniţi de o aia (Răd I, p. 81). Autoarea reproduce, oarecum însuşindu-şi-le, subt forma vorbirii indirecte, comentariile ţăranilor despre legăturile amoroase ale proprietarului lor cu o femeie din sat, care, de altfel, nu era chiar ţărancă, întru cât tatăl ei făcea pe administratorul « boierului». Sau : Femeile erau confidentele, prietenele lui, îi mai erau şi iubitele. . . Femeile cinstite !. . . Nu s ar fi apropiat de una din alea... (ibid., p. 367) 1 2 *. Mai palidă este nuanţa peiorativă a lui alea în gura lui Jupân Dumitrache, când spune : Ba să am pardon ! Ştiu eu ce vrei dumneata să zici. . . Dar nevastă-mea nu-i d'a l e a, domnule.
Nu totdeauna dispreţul predomină asupra altor stări sufleteşti, aşa că sensul lui aia sau, de astădată, aceea apare mult atenuat. De pildă : — Ce e cu adevărat între Ludzvig şi... aceea? (VR, Sept.-Oct. 1935, p. 56: vorbeşte soţia Iui Ludwig, întrebându-se despre relaţiile bărbatului ei cu o femeie, pe care o bănueşte ca i-ar fi amantă) : aici personajul ezită (cf. punctele de suspensie), când trebue să pronunţe numele femeii incriminate, nu pentrucă nu i l-ar şti, ci pentrucă numai unei femei cinstite, sincere faţă de tine, etc. îi poţi spune cu numele ei. Avem şi aici dispreţ, din moment ce eroina presupune că între soţul ei şi femeia aceea sunt legături nepermise, dar avem mai ales nemulţumire (şi împotriva
1	Urmează că valoarea afectivă aici în discuţie s’a născut în Muntenia.
2	Alea este subliniat de autoarea însăşi, care vrea să atragă atenţia cetitorului asupra
semnificaţiei speciale a acestui cuvânt.
PRONUMELE
*31
bărbatului), apoi resemnare, probabil şi teama de a invoca numele propriu (cu nădejdea că, procedând astfel, poate nu-i adevărat ce-şi închipue ea). Deosebirea dintre exemplul acesta şi cele de mai sus iese la iveală şi din înfăţişarea pe care o are pronumele : acolo aia (şi alea), aici aceea; acolo forma familiară şi populară, deci vulgară şi trivială (ca posibilităţi oarecum teoretice), aici forma literară, adică distinsă, potrivită cu starea sufletească a subiectului vorbitor, care nu izbucneşte indignat de cele ce bănueşte, ci suferă resemnat şi discret.
Pronumele demonstrativ apare în locul unui substantiv şi atunci când nu găsim repede, imediat, numele noţiunii, fie din cauza unei deficienţe momentane a memoriei, fie pentrucă nu ştim cum i se spune. Bine înţeles, subiectul vorbitor poate numai să afecteze un lapsus al memoriei sau ignorarea numelui. In asemenea cazuri intervine şi intenţia de a glumi, mai exact, de a obţinea anumite efecte. De pildă : L-am întâlnit pe. . . ăla1, cum îi zice ? Ăla nalt, cu capul mare cât dovleacul. Iată şi un citat propriu zis : Un motor. . . cu nişte alea albe, care se înşurubează (AL, 6 Iunie 1937, p. 13 : autorul se pune în situaţia unui băiat de ţăran care face pe «lift-boy »-ul şi vorbeşte despre ascensor, cu diversele lui piese, ale căror nume nu le cunoaşte). Sau : Un ăla cu cleşte voia să intre în vagon (dintr’o schiţă umoristică, al cărei autor am neglijat să-l notez : povestitorul .ştie cum se zice conductorului sau şefului de tren, dar nu vrea să-i spuie titlul şi recurge la pronumele ăla, care, prin lipsa lui de precizie, poate deştepta diverse imagini, fie comice, fie de altă natură). Cf. şi Dă-mi înscris pe Gagamiţă ăla, să nu-i uit numele. . . (Caragiale) ; l-a strigat Gheorghe, cri Grigore cela. . . (AL, 26 Apr. 1936, p. 7).
In chipul acesta n’a fost greu ca ambele pronume demonstrative să ajungă în vorbirea curentă nişte cuvinte menite să exprime tot ce nu putem indica cu adevăratul nume, din cauză că acesta nu ne vine în minte. Se ştie că oamenii cu mai puţină cultură sau complet inculţi,.nedeprinşi să mânuiască un vocabular mai bogat, preocupaţi de nevoile vieţii zilnice şi de aceea puţin atenţi atât la lucrurile care ies din sfera preocupărilor obişnuite, cât şi la modul cum le exprimă, întâmpină dificultăţi mari la găsirea termenilor de care au trebuinţă, chiar când e vorba de noţiuni curente, şi atunci îi înlocuesc prin acesta şi acela (cu toate formele lor din limba familiară şi populară). Ex. : s'o arăt de por mă la unul din ăştia [medici!] de nervi (Răd II, p. 192). Evident că în astfel de împrejurări pronumele demonstrativ nu are nicio valoare stilistică, ci a devenit o simplă formă gramaticală (mai bine zis a redevenit, fiindcă din capul locului şi până astăzi, în atâtea alte cazuri, el este un element strict gramatical) 1 2.
1 Sau, în dialectul moldovenesc, pe... se al a (aşa dar fără a iniţial). La fel cu pronumele acesta: Ai auzit? A murit... ăsta (sau ista), cum îl chiamă, frate?
2 Ex.: alte alea (HYSt, p. 335), cu diverse nuanţe semantice, apoi rnold. toate cele (a) ; Eu, ca ăla, cumnat mai mare, cum am zice ca şi un frate (Caragiale); {Dar ailalţi ce mai fac?...) — Sunt bine, cu munca, cu alea... (Br-V). Cf. şi formula stereotipă vorba ceea, atât de frecventă la Creangă, atunci când acesta « citează » (proverbe, etc.) şi atât de trivializată în vorbirea semi-docţilor (mi-am cumpărat şi eu o pălărie, vorba ceea; mă dusei şi eu în oraş, vorba aia). Ca cela (şi ca ăldy sunt adesea sinonime cu ca prostul cela: am adormit ca un ăla (Gl, 14 Iulie 1940, p. 2); zic şi eu ca {prostul) cel a, că n' ar fi rău să fie bine. Alt sens au ca acela, ca aceea în turnura populară bine cunoscută şi întrebuinţată de Creangă: unde nu dă o căldură ca aceea (adică ‘mare, grozavă, ca aceea pe care o ştiu eu ori o ştim cu toţii’). Aceste uzuri le studiază J. BYCK, Bull. lingu. VII, p. 144 urm.
9*
FENOMENE MORFOLOG1 CE
in
§ 6. Şi pronumele nedefinit cunoaşte des funcţiuni stilistice. La baza lor stă sensul lui vag, nelămurit: prin simplul fapt că un obiect cu privire la care suntem informaţi îl prezentăm (intenţionat!) ca şi cum n’am şti nimic despre el, fie înlocuindu-i numele printr’un pronume nehotărît, fie întovărăşindu-1 cu un adjectiv nehotărît, obţinem efecte stilistice. De ce prezentăm un obiect cunoscut drept ceva necunoscut? Pentrucă suntem nemulţumiţi, şi această stare sufletească ne îndeamnă să micşorăm, cu voinţă, importanţa obiectului care ne-a produs nemulţumirea. Căci asta însemnează întrebuinţarea pronumelui nedefinit în locul sau înaintea numelui: reducem valoarea obiectului până la minimum, până la înglobarea lui într’o masă anonimă, neprecisă.
Când ne-am ocupat de substantiv, am arătat ca un nume propriu poate fi tratat ca unul apelativ şi, în consecinţă, apare însoţit de adjectivul nehotărît un, o. Mai cu seamă forma negativă a acestuia ne întâmpină adesea : niciun, nicio. La exemplele date acolo din vorbirea familiară şi populară adaug acum câteva găsite în limba scrisă : Nu e vorba de n i c iun el si de nicio ea (AL, 24 Apr. T938, p. 15 : autorul vorbeşte despre romanul « Ea » al lui Ivan Bunin şi, introducând pe cetitor în atmosfera cărţii, anunţă că, deşi titlul sună cum vedem, n'avem a face cu un erou, el, şi cu o eroină, ea)1 ; Cine e Licâ, pretinsa lor rudă? Ştie Nory cam cine e, de ce se dă drept ruda lor? Nory nu ştie de nicio rudă, de n ic iu n L ic â (Răd II, p. 90) 1 2 3.
întrebuinţat singur (subt forma unul, una), acest cuvânt exprimă foarte clar dispreţul, adică nemulţumirea subiectului vorbitor. Bine înţeles, daca momentul psihologic cere asta. Căci unul, una apar extrem de des în vorbire cu simpla lor valoare gramaticală, fără nicio nuanţă stilistică. Când nu ştim, într’adevăr, nimic despre cineva, nu-i cunoaştem nici măcar numele, şi totuşi trebue să vorbim despre dânsul, este clar că nu-i putem spune decât unul, una: A venit, unul, nu ştiu cum îl chiamă, vrea să vorbească cu D-voastră ; Când am intrat în casă, am dat peste, u n a, îmbrăcată prost, care aştepta şi ea. In astfel de exemple, unul şi una pot fi înlocuite prin cineva, care, oricum l-am utiliza, nu poate exprima o nuanţă afectivă 3. Dacă ne gândim însă la o persoană cunoscută, ba încă bine cunoscută, şi, fie că-i spunem numele, fie că nu i-1 spunem, recurgem la pronumele nedefinit, valoarea stilistică a acestuia apare numaidecât: Ai auzit de u n romancier Îonescu ? 4 Habar n’am de el (sau i-am cetit şi eu un roman grozav de slab !) Sau mai « tare » : Am cetit un roman de u n u l I ort e s c u {mi se pare că asa-i zice).
1	In acest citat .avem un pronume personal, nu un substantiv, dar valoarea sintactică a pronumelui este aceea a unui substantiv, nu numai pentrucă orice pronume adevăraţ este, din punct de vedere sintactic, identic cu un substantiv, ci si pentrucă, în cazul de faţă, el este egal cu un nume propriu, tot aşa ea (ca şi cum am spune Petru şi Maria).
2	Aici niciun Lică pare a fi atras de nicio rudă (numele propriu încă este asimilat cu apelativul rudă dinaintea lui). — Subt aspectul afirmativ un poate sta şi înaintea unui numeral, spre a arăta aproximaţia: un douăzeci de lei, un cinci, sute de lei, etc. (în vorbirea cam periferică). Interesant este că formula se găseşte în italieneşte: un quaranta lire (M. RUFFINI, Verso una nuova. grammatica, Milano 1939, p. 7).
. 3 Cf. şi (Cunoaşte acum şi pe părinţii lui Niciişor) tatăl, 11 n u gros, negru, păros, cu o mutră aspră. . . (Br-V), unde unu însemnează ‘un om, un individ’ (cu uşoară nuanţă peiorativă,, care izvorăşte mai mult, poate exclusiv, din descriere).
4	Pun un nume fictiv, spre a nu... trezi susceptibilităţi. (Presupunem, negreşit, că acest romancier este foarte cunoscut, ba chiar şi apreciat !)
PRONUMELE

Nu mi-a plăcut deloc. Această de a doua construcţie conţine pronumele nehotărît subt forma lui întreagă, deşi după el urmează imediat numele propriu. Ne-am aştepta să avem un Ionescu, nu unul Ionescu. Se zice şi aşa, dar cu sens deosebit : un Ionescu însemnează 'unul dintre mai mulţi Ioneşti’ (aşa cum un om însemnează 'unul dintre toţi oamenii de pe lumea aceasta’), unul Ionescu arată că-i vorba despre un anumit Ionescu. De ce numele propriu este precedat totuşi de forma substantivală şi nu de cea adjectivală a pronumelui? Fiindcă, la început, s’a zis : am vorbit cu unul (al cărui nume subiectul vorbitor nu-1 cunoaşte sau nu-i sigur că-1 cunoaşte, dar ţine să-l spuie, ca să vadă dacă-i aşa, să capete confirmarea partenerului, etc., şi de aceea, după ce a întrebuinţat pronumele articulat, potrivit normei gramaticale, dă şi numele, presupus de el, al personajului). . . Ionescu, Intre imul şi Ionescu a existat, la început, când construcţia era pur gramaticală,' o pauză, şi încă mare : subiectul vorbitor se oprea, după unul, ca să-şi aducă aminte numele. Şi astăzi se face pauză între cele două cuvinte, dacă situaţia (subiectivă şi obiectivă) se prezintă cum am descris-o. Când vrem să ne arătăm însă dispreţul faţă de Ionescu, pe care-1 indicăm întâiu prin pronumele nehotărît unul, pauza poate dispărea sau chiar dispare (după cum intenţiile noastre ironice sunt mai pronunţate sau mai puţin pronunţate).
Unul, una pot avea şi alte valori stilistice. In Na /, asta-i încă u n a (Creangă) pronumele însemnează 'necaz, belea’ (s’a rupt capătul oiştii dela căruţa lui moş Nichifor), pe când în (Cine ţi-a vârît în cap şi una ca aceasta) acela încăi-i unul are sensul de 'prost, mintos (ironic), berechet’. înţeles vag şi totuşi expresiv (cf. acela, § 5) găsim apoi, în mai largă măsură, la una (neutral) din formula, iarăşi frecventă în vorbirea populară şi familiară : Ştii u n a, moş Luca. . . ; ştiu u n a şi bună (: Să-mi slujesc stăpânul cu dreptate), ambele la Creangă. Povestitorii de anecdote, de « bancuri », etc. anunţă de mai înainte pe ascultători cu formula una bună, căreia-i lipseşte însă expresivitatea semene lor ei populare. Să se compare şi una alta, din una alta, etc., unde cele două nedefinite mai des între buinţate apar împreună. Un exemplu elocvent, care arată clar semnificaţia amân-dorora, este : n'apuc bine a scăpa de un a şi dau peste alta (Creangă). Cf. şi (Care om n’are slăbiciune de ceva?) Unul de u n a, altid de alt a (Br-Y). Iată şi un citat pentru una bună:	. . ,la fiecare dată le rezerva « u n a b un â»,
aceeaşi. . . (Răd I, p. 222 ; vezi şi p. 360, cu formula tot în ghilemete). Chiar când se întrebuinţează la tot pasul, acest pronume îşi păstrează forţa expresivă, cum probează formule ca i-am dat u n a\ ţi-oîu trage u n a acuş /, etc., unde una stă pentru 'o palmă, o lovitură’.
§ 7. Şi altul, alta au, în condiţii oarecum asemănătoare cu cele arătate la unul una, valoare afectivă. Deşi se referă tct la pers. III, deci la obiecte absente, acest pronume se poate întrebuinţa şi cu privire la cineva prezent. Sa ne închipuim că discutăm cu mai mulţi prieteni şi că părerile noastre nu sunt aprobate de toţi: după ce unul ne-a întrerupt, făcând o obiecţie, suntem întrerupţi de al doilea, al treilea, etc. Acest lucru ne poate enerva, fie pentrucă nu ne place să fim contrazişi, fie pentrucă obiecţiile ni se par copilăreşti, etc. Atunci exclamăm, nemulţumiţi, la întreruperea adversarului al doilea sau al treilea : altid ! Acest cuvânt însemnează, după împrejurări (adică după intensitatea supărării noastre) alt ignorant, alt caraghios, alt prost, etc. Graţie faptului că nu precizăm ce vrem să spunem (şi din cauza pronumelui nehotărît, dar şi fiindcă-1 întrebuinţăm singur), semnificaţia lui altul poate fi bogată şi variată în nuanţe stilistice.
FENOMENE M 0 HFOL OGIC E
1
Subt forma-i feminină alta, acest pronume apare şi mai des, căci pe de o parte poate fi întrebuinţat la fel cu mase. (altul) când se referă la femei), pe de alta însă are valoare neutrală 1. Astfel în vorbirea familiară şi populară Românul utilizează neobişnuit de des pe alta (de obicei ca exclamaţie) cu sensul de ‘altă poznă, altă bazaconie, altă comedie’, în special când este surprins, nemulţumit, etc. de o veste sau de o întâmplare care-1 priveşte de aproape şi care vine după una similară precedentă. De pildă (în dialog): Ştii că plec la vânătoare (spune soţiei soţul, care de abia s’a întors dintr’o călătorie sau dela o distracţie). Ei, alta, acuma (răspunde soţia, surprinsă şi enervată în acelaşi timp). Tocmai fiindcă pronumele apare singur şi, deci, în locul lui ascultătorul poate pune orice substantiv, valoarea stilistică este neobişnuit de mare : ecoul trezit în sufletul partenerului are tot felul de nuanţe 1 2.
Şi alte limbi cunosc această întrebuinţare a pronumelui nehotărît, corespunzător rom. altul, alta. Cf. ital. eccone un’ alt r a (cuvânt cu cuvânt ‘iată alta la fel, dintre cele de care am mai avut’), despre un lucru neplăcut, frc. (dial.) autre ‘diable ; cochon’ 3, pentru care v. Leo Spitzer, Lefrancais modernelll, p. 182—184 (printre alte exemple franţuzeşti, autorul dă şi pe ca n'a pas d’ a u tre importance ; c'est ui autre idiot /, unde autre are deasemenea valoare expresivă sau intensivă, dar se explică, mai de grabă, ca produs al unei comparaţii: c'est un autre idiot! însemnează ‘alt idiot, decât cel pe care-1 ştim’, adică un ‘idiot de altă specie’; explicaţia s’ar potrivi, în parte şi pentru rom. altul)4.
§ 8. Privitor la celelalte pronume nedefinite este sigur că se pot găsi mai multe fapte asemănătoare, adică uzuri stilistice, chiar dacă eu am înregistrat unui singur. Se ştie c & fiecine, fiecare şi fiece au diverse variante, printre ele fitecine, fitecare şi fitece (care, judecând după citatele din Dicţ. Acad., s. v. fie-, par a fi exclusiv munteneşti). Faţă de primele, mult mai răspândite şi consacrate de tradiţie ca forme literare, acestea reprezintă o excepţie, la fel cu toate cuvintele şi construcţiile care au caracter regional, fiindcă nu se bucură de o mai largă răspândire. Urmează că, în gura unui Român care le cunoaşte din auzite, dar nu le întrebuinţeză obişnuit, aceste variante pot avea o nuanţă stilistică (potrivit normei, menţionată des în cursul discuţiilor noastre, că tot ce se abate dela limba ‘normală’, ‘regulată’ are sau poate avea valoare afectivă, expresivă). Şi, într’adevăr, am auzit, tot printre
1 O particularitate sintactică a limbii noastre, care o deosebeşte de celelalte idiome romanice. Cf. (ace)asta, aceea, tina, deja discutate.
“ Cf. L-am. prins cu alta mai boacănă (Caragiale), unde, în ciuda determinativului atât de expresiv, nu simţim prea lămurit sensul afectiv, probabil, pentrucă lipseşte ‘exclamaţia'.
3	La sensul ‘diavol’ va fi intervenind şi ideea de tabu: teama omului simplu de a. spune pe nume fiinţelor primejdioase.
4	Vezi şi cele spuse despre unul, una (§ 6). Să se adauge am mai auzit un al, foarte frecvent în vorbirea populară şi familiară, apoi asta încăi-i u n a ! Ambele con -strucţii pot fi puse, în ce priveşte valoarea lui una, alături de alta! De altfel aceste două pronume apar des în construcţii oarecum fixe: am mai vorbit de u n a, de alta; până una alta suntem siliţi să răbdăm (AL, 27 Oct. 1935, p. 3). Se ştie că unealtă provine din una alta, şi anume din pluralul une alte —- unele (şi) altele. Cf. pop. ri*avem nici de u n e l e, pop. şi fam. am eu altele pe cap acuma, etc. Poate că şi rom. altul are sensul de ‘prost’ în vezi. de a l tul! ‘şterge-o !, pleacă !’ (adică ‘încearcă să păcăleşti alt prost, că pe mine nu poţi’).
PRONUMELE
135
Munteni1 11, dar acolo unde (ca la Buzău) formele curente ale acestui pronume sunt fiecine, fiecare şi fiece, spunându-se fiteciney etc., cu sens ironic (glumă sau satiră). Astfel, vorbind despre cineva care se consideră superior altora (prin poziţie socială, avere, inteligenţă), cel nemulţumit de această atitudine zice : Crezi că N. este un fiteci n e ? /; Parcă N. se poate mulţumi cu fitece (lucru), ca unul de-alde noi? I Ironia rezultă şi din ton, dar şi din întrebuinţarea acestei forme pronominale neobişnuite în alte împrejurări. (Căci în exemple ca cele date aici nu se întâlnesc variantele normale fiecine şi fiece.)
1 Asta ar fi o dovadă că fi(e)tecinet fi(e)tecare, etc., pe care Dicl. Acad. le califică drept învechite, au existat pretutindeni în Muntenia, dar, cu vremea, au dispărut din unele regiuni. In această ipoteză, nuanţa stilistică vine dela caracterul lor arhaic, nu dela cel dialectal (în fond, nicio deosebire: fie arhaice, fie dialectale, astfel de forme sunt
rare, deci ‘anormale’ ‘neregulate’, şi atâta ajunge pentru ca ele să devie expresive, tocmai prin faptul că diferă de cele ‘normale*, ‘regulate’).
CAP. IV: NUMERALUL
§ i. Un fapt interesant, care, din cauza originii lui, aparţine însă numai limbii vorbite şi scrise a oamenilor culţi, este întrebuinţarea numeralului cardinal unu, subt această formă (substantivală!), chiar atunci când după el urmează imediat numele noţiunii. Ex. : Familia lui reumatică, alcătuită din u n a nevastă, si patru plodani (LR, 20 Aug. 1938, articol de Virgil Gheorghiu)1. Procedeul acesta nu-i uzitat în vorbirea obişnuită, dar a devenit o adevărată normă în lîm bajul comercial (şi în cel administrativ, dacă se referă la chestii economice, cu cifre şi socoteli), unde existenţa lui se datoreşte, în primul rând, necesităţii (de ordin tot material, adică financiar), de a evita confuziile între o şi alte numerale., A intervenit, probabil, şi un fapt de natură pur lingvistică : singurul numeral cardinal cu aspect dublu (adjectival: un, o şi substantival: unu, una) este acesta, toate celelalte având o singură formă (pentru ambele funcţiuni) 1 2 3. Valoarea expresivă (care-i totdeauna ironică : cel care spune una nevastă înţelege să râdă) provine şi dela ‘anormalitatea' aspectului gramatical, dar şi, mai ales, dela imaginea care se deşteaptă în mintea ascultătorului, datorită împrejurării că se pun membrii unei familii omeneşti pe acelaşi plan cu obiecte negociabile (de pildă capete de vită şi alte mărfuri similare). Aşa dar dispreţ, real sau numai aparent, pentru soţie şi copii, pentru fiinţa umană în general. Totodată acest mod de a vorbi aminteşte procesele-verbale, cu atmosfera şi stilul lor caracteristic, încheiate de organele poliţieneşti inferioare : Ne-am transportat la faţa locului şi am constatat că averea sus numitului constă din una casă de locuit, una şură. . A
O formulă asemănătoare 'prin originea, ca şi prin efectele ei) este aşezarea numeralului după substantivul care arată obiectele numărate (chestie mai mult
1	Cf. şi Aşa ăar u n a lume s’a cam supărat (Azi, 10 Martie 1940, p. 8), unde intenţia satirică se manifestă exagerat. Aici una poate fi interpretat şi ca pronume nedefinit.
2	In ce priveşte nevoia de a evita confuziile (mai ales în scris, de pildă în telegrame de afaceri), să se compare patrusprezece pentru paisprezece, şasezeci pentru şaizeci, etc. Şi fără să fie vorba de un amestec propriu zis cu alte numerale, una este mai clar decât o (din cauză că are două silabe, tot aşa p a t r u sprezece, şase zen).
3	Trebue precizat, ceea ce rezultă, de altfel, din discuţia de până aici, că numai femininul numeralului un, o capătă, în condiţiile arătate, forma substantivală. Masculinul rămâne subt aspectul lui adjectival (un grilaj, un beau, etc., nu unu grilaj? unu beciu, etc.). Această deosebire se datoreşte, probabil, originii scrise a procedeului: o poate fi uşor schimbat în altă cifră (de către cel ce ar avea interes sa-1 schimbe), pe când un nu. Jar forma scrisă a ajuns vorbită, în sensul că cetitorul unei telegrame, al unui proces-verbal sau inventar a pronunţat numeralul aşa cum era sens, nu cum există în vorbire.
NUMERALUL
137
de sintaxa). Deoarece în limbajul comercial se spune lei două sute, sticle de vin trei sute cincizeci, etc., se spune, cu intenţii glumeţe, şi elevi douăzeci (am intrat în clasă si ani găsit elevi douăzeci); locuitori cinci mii (oraşul X. are boi şapte sute., porci o mie cinci sute şi locuitori cinci mii), etc. Astfel de construcţii apar însă mult mai rar decât cele precedente.
§ 2. Trebue amintită de asemenea înlocuirea ordinalului prin cardinal : capitolul cinci, anul doi, etc. (în loc .de capitolul al cincilea, anul al doilea, etc.). In vorbirea (cred că şi în scrisul) tinerilor (elevi, studenţi, etc.), apoi în aceea a militarilor (compania trei, plutonul patru, bateria doi), modul acesta de a se exprima este ‘normal’, prin urmare lipsit de orice valoare stilistică. Dimpotrivă* pentru oamenii care întrebuinţează, în astfel de cazuri, numeralele ordinale, aşa cum prescrie gramatica, pe baza uzului consacrat prin tradiţie, această formulă sintactică poate avea o semnificaţie specială, poate fi, adică, utilizată cu intenţii stilistice (ironie). Cât despre origine, cred că trebue s’o căutăm tot în stilul comercial, unde prezenţa ei se explică prin nevoia (iarăşi de natură economică : economisirea timpului şi, deci, a banilor) de a scurta vorba, de a întrebuinţa numai materialul lingvistic strict necesar pentru a se înţelege. A contribuit, cu siguranţă, la răspândirea construcţiei şi limbajul militar, unde, foarte probabil, ea s’a născut independent de orice influenţă din afară, şi pentru motive analoage : în timpul serviciului (instrucţie, marşuri, etc.) se impune cât mai multă acţiune, aşa dar cât mai puţină vorbă. Cum se face că procedeul s’a generalizat, cel puţin printre tineri ? Numeralul cardinal este mai concret, căci arată cu adevărat n umărul obiectelor pe care ai impresia că le vezi unul câte unul, pe când cel ordinal indică locu 1 ocupat de un obiect într’o grupă de obiecte identice (ideea de număr există şi aici, dar e ştearsă, cade pe un plan secundar în comparaţie cu aceea de ‘ordine’)J. Afară de asta, numeralul cardinal, graţie faptului că serveşte la numărătoarea obiectelor de tot felul, are o întrebuinţare mai largă decât celelalte, aşa că vine mai lesne în conştiinţa subiectului vorbitor, care, de aceea, este dispus, câteodată poate silit, să se folosească de el în locul celui ordinal, dacă nu rezultă din aceasta niciun inconvenient în legătură cu înţelegerea celor ce vrea să spuie.
§ 3. Vorbirea populară şi cea familiară se servesc la tot pasul de câteva formule în care intră, subt forma lor feminină, dar cu înţeles neutral, primele două numerale din seria cardinalelor şi care, deşi devenite adevărate clişee, prin fixitate, ca şi prin marea lor frecvenţă, continuă să aibă o mare valoare expresivă. Ex. : . . .şi un a - d ou ă> la pupăză; (flăcăul era chitit la locul său) şi nu se da c u una, cu două; şi nici una, nici două (odată începe a bate la poartă), toate din Creangă. Pretutindeni funcţiunea este adverbială (de mod), iar sensul, după împrejurări, ‘mereu, repede, imediat’. Punctul de plecare îl constitue « numă- 1
1	La o influenţă din partea limbii franceze, unde în mod obişnuit numeralul cardinal se întrebuinţează mult mai des decât cel ordinal (de pildă numele suverani lor este, deta al Il-lea înainte, urmat de cardinal, nu de ordinal, ca la noi), nu ne putem gândi, pentrucă fenomenul se explică suficient în chipul arătat aici, prin mijloacele proprii ale limbii noastre (adică, în fond, cu ajutorul momentului psihologic, a cărui expresie lingvistică poate fi identică pretutindeni, fiindcă el însuşi este identic în toate părţile). Cf. KARIN RlNGENSON, Le rapport d'ordinaux et de cardinaux dans Ies expres-sions~de la date dans Ies ■ langues rom ane s, Paris 1934. Şi alte limbi cunosc fenomenul, care s’a gramaticalizat (v., de pildă, W. HAVERS, Handbuch der erklărenden Syniax, p. Ji6).
FENOMENE MORFOLOGICE
•m
rătoarea » : ‘cât ai zice una, două’, adică în foarte scurt timp, sau (dacă construcţia e negativă) ‘nici cât ai număra dela una până la două’, eventual ‘fără să spuie măcar una-două’, ‘fără nicio introducere, brusc’. Trebue să avem în vedere şi altceva. Cu toate că nu putem preciza totdeauna ce noţiune reprezintă numeralul (şi oricare alt cuvânt formal) subt aspectul lui neutral, în cazul de faţă cred că intervine ideea de ‘vorbă’ : nici una, nici două este simţit ca echivalent al lui ‘nicio vorbă’ (—‘nici o vorbă, nici două vorbe’ sau ‘nici aşa, într’un fel [=una!], nici altfel [= două]’). Situaţia se prezintă asemănător, poate chiar identic, la nu se da cu una, cu două. Noţiunea pură de număr apare numai la una-două, fără să avem toată siguranţa că, măcar în anumite condiţii, subiectul vorbitor nu se gândeşte, o clipă, la un obiect determinat, pe care-1 ‘numără’.
Mai puţin expresive sunt din două una: ori tu mă iubeşti. . . ori nu, . . (Caragiale) şi un a - i una, două îs mai multe (Creangă), deşi ultima, foarte răspândită (în momente de enervare, etc.), mai ales la ţară şi la periferia oraşelor, poate sta, fără să pălească, alături de precedentele.
Dintre celelalte numerale interesant este odată, în construcţii ca acestea : Şi atunciy odată se sine în pod (şi coboară de-acolo un căpăstru) ; Ş’o dată chiamă spânul pe Harap-Alb; odafo şi haleşte şi nu zice nimica (Creangă), însemnarea acestui numeral, pus de gramatici în grupa ‘adverbialelor’, este aici cea originară, adică etimologică : ‘o singură dătătură’ l, ‘săvârşirea o singură dată a acţiunii’, deci ’săvârşirea ei în timpul cel mai scurt’. De aici nuanţa mai mult, poate chiar exclusiv, modală, care implică şi energie, pe lângă iuţeală : un lucru făcut dintr’odată ( — dintr’o singură lovitură, etc.) şi, bine înţeles, făcut cum trebue, presupune vigoare, pricepere, etc. din partea autorului. Aşa-mi explic eu marea expresivitate a acestui simplu numeral, mai cu seamă în tovărăşia unor substantive ca om, femeie, bărbat, flăcău, etc 1 2. (când ele reprezintă oarecum specia respectivă, ‘ideea’, noţiunea ideală). Odată om se spune, foarte des, şi în vorbirea familiară, nu numai în cea populară, despre un exemplar uman desăvârşit, care a fost din capul locului (= dintr’odată, dela naştere, din clipa când a apărut pe lume) reuşit şi definitiv 3 : ‘autorul’ lui n’a mai avut nevoie să revie, spre a-1 corija şi perfecţiona. S’a zis, la început, cu siguranţă, despre obiectele lucrate de om, în primul rând despre cele «turnate » 4, la care operaţia turnării dura, într’adevăr, foarte puţin (se făcea o dată — dintr’odată) şi, mai ales, putea reuşi, în chip desăvârşit, din primul moment (‘din prima lovitură’ -- ‘din prima dat ă’). Cf. la Creangă : fii odată bărbat şi nu-ţiface voie rea.
Sinonime afective cu odată om, odată femeie, etc. sunt un om şi jumătate, o f emeie şi jumătate. Asemănarea lor nu se reduce la factorul semantic, ci are şi un temeiu formal: jumătate, deşi substantiv, exprimă o noţiune numerică (de cantitate, dar o cantitate precisă, la fel cu numerele propriu zise) şi de aceea este simţit
1	Ştiu că acest cuvânt este ca şi neexistent, căci nu-i cunoscut mai de nimeni, dar mi se pare foarte potrivit pentru redarea ideii mele.
2 Oamenii culţi întrebuinţează şi pe filosof, doctor, inginer, profesor, ministru, etc., aşa dar orice substantiv care exprimă şi o calificare (la fel cu adjectivele).
3	Să se compare sinonimul trivial fătat, nu c...t. Creangă are fătat, nu ouat.
4	Cf. expresiile, atât de numeroase, în care figurează acest adjectiv, cu sensul de perfect,’: haină turnată (----- haină care stă pe corp cum stă în forma pregătită de mai înainte metalul topit). Aceeaşi imagine la leit, sinonimul lui slav.
NUMERAL UI,
139
ca numeral. Sinonimia acestei expresii cu precedenta a dus la contaminarea lor : om, odată şi jumătate (zice Conu Leonida). In ciuda (sau, mai de grabă, din pricina) exagerării (‘un om şi jumătate’ este, matematic vorbind, mai mult decât ‘odată om’), această formulă n’are expresivitatea celei precedente 1.
1 In construcţiile discutate la « Pronume » (capit. III, § 6), unul, una ar put( fi, câteodată, interpretate şi ca numerale.
CAP. V: VERBUL
Dată fiind bogăţia flexionară a acestei părţi de vorbire, ne aşteptăm să întâlnim multe fapte de ordin stilistic. Aşa şi este. Pentru a le sistematiza, se impune să le separăm, după forma la care se referă. Marea lor majoritate constau în sch î. m-b ă r i de persoană, de număr, de timp şi de mod. Dacă ne amintim că izvorul fenomenelor stilistice este tocmai abaterea dela normele strict gramaticale, constatarea noastră pare mai mult decât firească.
§ i. Despre înlocuirea unei persoane prin alta am vorbit şi la ((.Pronume » (capit. III, § 2). Cum între pronumele personal şi subiectul acţiunii exprimate, de verb exista o legătură atât de strânsă, încât nu ni le putem, de obicei, închipui despărţite, este logic să ne ocupăm de schimbarea persoanei şi la studiul pronumelui şi la acela al verbului. Acolo am arătat cum. pers. I devine, în cursul povestirii, pers. II şi cum. aceeaşi persoană este înlocuită prin numele sau ‘titulatura’ subiectului vorbitor, aşa dar prin pers. III. Aici mă voiu opri asupra altui aspect al acestui din urmă fenomen : substituirea pers. I prin pers. III, atunci când vrem să dăm spuselor noastre un caracter general, oarecum filosofic, valabil pentru orice om în condiţii similare 1. Astfel, dacă cineva este ocupat, mai ales se sileşte sa termine un lucru început, şi este tulburat de un copil sau de un adult mai tânăr, îşi exprimă nemulţumirea cam în chipul următor : Nu-şi vede omul capul de treaba, si lui îi arde de vorba, (sau . . . şi el îţi îndrugă verzi şi uscate). Omul stă pentru eu, deci verbul se află la pers. III (singulară, cu valoare generală) în loc de pers.. I. Dar schimbare de persoană avem şi în partea a doua a frazei, unde el (lui) ţine locul lui tu (ţie) şi face necesară prezenţa formei de pers. III a verbului. Această schimbare trebue considerată drept urmarea logică a celeilalte : dacă subiectul vorbitor recurge, în ce-1 priveşte pe dânsul, la pers. III, adică la persoana care se potriveşte oricui, ca având ori putând avea şi sens general, acelaşi lucru se cuvine să facă şi cu pers. II, să dea, adică, şi acesteia o valoare oarecum generală. Cred însă că a mai intervenit ceva, de natură mai puţin intelectuală, anume jena subiectului vorbitor de a mustra direct pe partenerul său inoportun. Când vorbim cu cineva, suntem stăpâniţi, nu numai fără să vrem, ci şi fără să ne dăm seama, de o tendinţă pe care, în lipsa altui termen, aş numi-o altruistă : căutăm să ac
1	Să se compare p r o v c r b e 1. e şi m a x i m e 1 e, unde figurează de asemenea pers. III, deşi ele sunt, de regulă, produse individuale (aşa că cel care le-a formulat întâia oară ar fi trebuit să se folosească de pers. 1): rodul unor observaţii, constatări, etc., personale capătă formă generală (pers. III), pentru întărirea adevărului pe care-1 exprimă.
V.KKMJI -
I i I
apropiem sufleteşte de convorbitorul.nostru, să-l menajăm, să firii politicoşi cu el, etc. Această tendinţă ne împiedecă, cel puţin în anumite momente, să supărăm ori să jignim pe cel cu care discutăm, chiar dacă avem dreptul să-l punem, cum se zice, la locul lui. întrebuinţând pers. III, mai bine spus, evitând pers. I, când e vorba de noi, şi pers. II, când e vorba de el, satisfacem într’o măsură aproape egală ambele nevoi din momentul acela : nevoia de a ne arăta nemulţumirea şi pe aceea de a menaja, în măsura posibilului, partenerul.
Tot pers. III apare, fie în locul pers. I, fie în locul pers. II (singulare sau plurale), atunci când o întâmplare neplăcută, de care e vinovat şi subiectul vorbitor (resp. partenerul lui), o greşeală, etc. provoacă nemulţumirea noastră. Nu spunem, de pildă, aşa-ţi trebue, dacă n'ai minte, ci asa-i trebue omului, dacă n’are minte; sau (referindu-ne la noi înşine) : dacă nu-şi caută omul de treabă, aşa să păţească (în loc de dacă nu-mi caut de treabă, aşa să păţesc). Explicaţia psihologică dată mai sus se potriveşte întocmai şi aici.
In limbajul cazarmei constatăm o schimbare de persoană cam curioasă, în comparaţie cu cele analizate până aici (şi totodată ţinând seamă de normele gramaticale). Din cauză că persoana cea mai des întrebuinţată în mediul militar este a doua singulară 1, există, în mod logic, tendinţa de a răspândi uzul acestei persoane, de a o utiliza şi în cazul când ar trebui alta (anume pers. III). De ex. : Care eşti acolo? Aşa se întreabă obişnuit la armată (întrebarea o pune fie santinela, fie un gradat, fie altcineva, care se află în situaţia de a întreba, de a se informa despre prezenţa unui străin, fără drept de a intra în curtea cazarmei, într’o cameră de serviciu, etc.). Sau : Care ai de reclamat ceva ieşi la raport! In construcţii ca acestea n’avem numai schimbare de persoană (interogativul sau relativul care cere, gramatical vorbind, totdeauna pers. III, la fel cu acesta şi acela, cu pronumele nehotărîte, etc.), ci şi schimbare de pronume. Intr’adevar, ar trebui cine în loc de care 1 2. Din cauza foarte marii circulaţii de care se bucură o asemenea formulă în mediul cazon, ea a devenit acolo o adevărată construcţie gramaticală. Valoare stilistică nu poate avea decât pentru oamenii din afara acestui mediu, care nu sunt deprinşi cu ea. Astfel, când un scriitor (sau un povestitor obişnuit, un subiect vorbitor oarecare) vrea să ironizeze pe un militar sau vrea să caracterizeze o situaţie în legătură cu viaţa militară, recurge, între altele, şi la acest procedeu stilistic. Se pare că există şi civili care vorbesc aşa, probabil oameni care, prin poziţia lor, prin funcţiunea sau ocupaţia lor, sunt deprinşi să comande, întocmai ca militarii 3.
1	Se înţelege de ce: « superiorii » dau tot felul de comenzi şi ordine, fac observaţii. critici, etc. «inferiorilor >>, cărora li se adresează, evident, cu pers. II (şi anume cu singularul acesteia, fiindcă mai des raporturile sunt dela individ la individ).
2	Deşi amănuntul nu interesează discuţia de faţă, cred util să arăt de ce trebue cine şi nu care. Cine are valoare generală: Cine fură azi un ou mâne fură un bou (-— oricine, tot omul care se găseşte sau se poate găsi într’o astfel de situaţie). Care presupune existenţa unui număr limitat de obiecte, despre care ştim ceva de mai înainte (care dintre voi; care din cei trei, etc.). De aceea, teoretic cei puţin, întrebarea. cu care este precedată de una cu cine: întâiu sunt în .necunoştinţă completă a situaţiei şi. de aceea întreb cu cine (pronumele mai general, fiindcă-i mai nedefinit) şi, după ce am căpătat un răspuns, care mă lămureşte într’o anumită măsură, dar nu destul, pentru ca să devie de prisos o nouă întrebare, mă .folosesc de interogativul care.
',s In momentul când am redactat această parte a lucrării mele nu apăruse voi. I din ALR I, a cărui hartă cu nr. 200 arată că vorbirea populară cunoaşte în largă măsură acest fenomen (care, interogativ, iar verbul la pers. II singulară sau chiar piu-
142
FENOMENE MORFOLOGICE
Căci găsesc un exemplu de acesta în Act, p. 320, unde vorbeşte un medic : A mai promis el [doctorul Strugureanu] tuturor biliargiilor şi clienţilor lui Nae şi Dumitru câte o « consultaţie gratuită », dacă fac dovadă că. asistă la festival. «Care ai ceva la piept sau te supără ficatid, care n u v e z i bine de departe sau rCauzi, care s uf e r i de picioare sau de râie, trec i pela mine să te « examinez » fără parale », a îndemnat el lumea.
§ 2. Câteodată schimbarea persoanei este întovărăşită de schimbarea numărului. In discuţia despre pronumele personal am arătat trecerea, în cursul povestirii, dela pers. I la a Il-a. Era vorba acolo de pers. I singulară. Se poate înlocui prin pers. II (tot singulară) şi pers. I plurală, apoi pers. III plurală. Dacă povestitorul vorbeşte în numele mai multora (întâmplarea respectivă se referă nu numai la el, ci şi la alţi oameni, cari au participat activ la ea), evident ca se foloseşte de pers. I plurală. Totuşi, când schimbă această persoană cu a Il-a, nu recurge la a Il-a plurală, ci tot la a Il-a singulară. De ex. : M er g em noi cât mergem, şi deodată se stârneşte un viscol grozav. Eiy ce te faci acum? Unde te adăposteşti? Tot aşa, când trecerea se face dela pers. III plurală la a Il-a (povestitorul nu raportează fapte săvârşite de el, singur ori împreună cu alţii, ci fapte săvârşite de terţi). De pildă : Pornesc ei la drum, o iau câncl la stânga, când la dreapta, şi mergi şi mergi, până nu mai vezi bine.
Explicaţia acestei nerespectări a numărului am dat-o, indirect, în capit. 111, § 2, unde am spus că numai din punct de vedere strict morfologic avem pers. II (pentru pers. I), pe când, în ce priveşte sensul sau funcţiunea, este vorba de pers. III. Cu alte cuvinte, pers. II serveşte ca persoană generală. x\ceastă valoare o are însă numai pers. II singulară. De aceea apare ea, în cazuri ca cele arătate aici, şi pentru pers. I plurală şi pers. III tot plurală.
Din discuţia precedentă se vede că pers. II singulară poate înlocui toate celelalte persoane, cu o singură excepţie, aceea a pers. II plurale. Această situaţie se datoreşte înţelesului general de care am pomenit. Un astfel de înţeles se poate, principial, ivi şi în legătură cu pers. II plurală, dar, deoarece avem a face, în fond, cu o singură persoană (persoana căreia îi vorbim) şi numai numărul indivizilor diferă, s’ar realiza, prin introducerea pers. II singulare în locul pers. II plurale, o simplă schimbare de număr, nu şi una de persoană. Urmarea ar fi că am rămânea la aceeaşi persoană, a Il-a în sens strict (de persoană cu care se vorbeşte), fără a trece la persoana generală, şi acest lucru ar produce nedumerire, confuzie, etc. în mintea ascultătorului, care, după ce a aflat că ne adresăm la mai mulţi inşi pers. II plurală), constată că, fără nicio modificare a situaţiei reale, stăm de vorbă cu unul singur.
Aşa dar, pers. II singulară se poate substitui chiar persoanei III singulare, ceea ce n’am arătat până acum. De altfel faptul n’are nimic deosebit în el. Din moment ce se poate înlocui pers. III plurală prin a Il-a singulară, cu atât mai
rală). — O imitaţie a stilului cazon, desăvârşită, deşi cu exagerările impuse de intenţiile umoristice ale autorului, găsim în schiţa lui Tudor Muşatescu, întitulată «Cazona » (Gl, 19 Mai 1940). Reproduc câteva fraze, care arată că se schimbă nu numai persoana, ci şi numărul, într’o. . . admirabilă neorânduială: Mahomedanii, care eşti.. . stai pe loc. . . catolicii fă doi paşi înainte şi mozaicii un pas înainte. . . ; — Ptiu!. . . Dar proşti sânteţi, mă, fiţi-ar capul al dracului să-ţi fie. . . Drepţi!. . . ; — E! Acum ascultă la mine aici companie. . . Dela numărul 1 până la 20 eşti Români şi te duci la biserică. . . dela 20 până la 40 eşti catolic. . . etc.
VERBUL
V.3
logic pare (datorită identităţii de număr) ca înlocuirea să se facă şi pentru pers. Iii singulară. Exemplul dat mai sus, privitor la pers. III plurală, se poate repeta aici: Porneşte el la drum, o ia când la stânga, când la dreapta, si mergi şi merg i până nu mai vezi bine1.
Schimbările propriu zise de număr ale verbului sunt mai rare 2. La discuţia despre pronume am văzut că în special vorbirea populară preferă, la pers. I, pluralul în locul singularului (—pluralul modestiei)3. Există, la aceeaşi persoană, şi pluralul solidarităţii: subiectul vorbitor, măcar că se referă, adică ar trebui să se refere, numai la el, implică, face solidari cu el însuşi, şi pe alţii, fie pentru- a împărţi răspunderea, fie pentru a lovi în cei care, deşi vinovaţi ca şi el, vor să-l părăsească, etc. Să ne închipuim, de ex., că un străin este surprins de un gest, o atitudine, o faptă a unui Român şi-şi exprimă surprinderea. Românul poate reacţiona spunând : Aşa suntem noi Românii (sau noi Orientalii), deşi cazul n?are nicio legătură cu originea etnică sau geografică a celui ce vorbeşte astfel. Un exemplu foarte bun este următorul (produs al unei întâmplări autentice). Un profesor dela Facultatea de Medicină, cu nume pur grecesc, apostrofează sever pe un student al său, Grec de origine, făcând aluzie la acest amănunt de natură rasială (şi dând a înţelege că de aceea « vinovatul» nu s’a purtat cum trebue). Studentul a răspuns imediat : Aşa suntem noi, Grecii, domnule profesor ! 4.
§ 3. Mai numeroase sunt schimbările de timp. Graniţele dintre cele trei timpuri principale : prezent, trecut şi viitor (singurele timpuri propriu zise ale verbului, căci celelalte exprimă numai nuanţe de-ale acestora), nu se respectă în vorbirea afectivă, care, prin natura ei, se abate dela regulile gramaticii. Pentru sensibilitatea noastră personală, care-i în funcţiune de moment psihologic, o acţiune trecută poate părea prezentă, chiar dacă dela săvârşirea ei a trecut vreme îndelungată. Este destul să-i fie încă vie amintirea, să continue a ne impresiona, aşa cum ne-a impresionat în clipa realizării ei (şi, pentru asta, nu-i necesară o imaginaţie sau o sensibilitate deosebită), s’o putem considera prezentă, adică să ni se pară în mod firesc, fără nicio intervenţie a voinţei, că se realizează subt ochii noştri. Odată creată această situaţie, perfectul, forma verbului consacrată pentru indicarea acţiunilor trecute, cedează locul prezentului. Avem atunci ceea ce se chiamă obişnuit prezentul istoric. Deseori povestirea (care se referă la evenimente personale, la întâmplări din vieaţa şi experienţa, subiectului vorbitor) începe cu perfectul, spre a continua apoi cu prezentul, chiar
------------------- 1
1	De unde se poate trage concluzia, foarte justă, că în imba noastră pers. II singulară are un caracter mai accentuat de persoană generală decât a IlI-a singulară, deşi, teoretic (şi după regulile gramaticale), aceasta din urmă ar trebui pusă, cu mai mult rost, în locul celei generale.
2	Cel puţin aşa rezultă din materialul meu, cam lacunar în multe privinţe.
3	Astfel se va fi explicând poftim, care, ca răspuns la o întrebare, este general, indiferent de numărul celor ce vorbesc ? Sau, din cauza naturii lui interjecţionale, se va fi influenţat dela haidem (singular şi plural) ?
4	Cum vedem, schimbările de număr însoţesc, aproape totdeauna, pe cele de persoană şi sunt, în realitate, o consecinţă a acestora. Iată un exemplu pentru substituire pură de număr, care aparţine, dacă nu mă înşel, exclusiv limbii scrise: în locul pers. III singulare, având drept subiect pe se (şi, deci, valoare absolut generală), unii scriitori pun pers. III plurală, fără subiect, după modelul cronicarilor, care ştim că scriau sic (pentru se zice, lumea zice, oamenii zic) să se fi întâmplat în zilele lui Tomşa-Voclă o secetă mare. Fenomenul este, mai degrabă, de domeniul esteticii decât al stilisticii, nu numai pentrucă-i individual, ci şi din cauză că, de fapt, n’are expresivitate adevărată.
FENOMENE MOKFQiX.)(JICJ-:
in aceeaşi frază şi, am putea spune, fără să simtă nici povestitorul, nici ascultătorul (atât de identice sunt, în fond, cele două forme verbale). De pildă : Am p o r n / / la drum cu noaptea 'n cap, căci ştiam că am mult de mers, aşa cum mu sfătuise cei de-acasă. M e r g eu ce merg, când deodată mă t r e z e s c la marginea unei păduri. Pe unde s'o apuc? Subiectul vorbitor se vede executând toate acţiunile pe care le raportează. Ele sunt, în momentul povestirii, tot atât de prezente pentru el ca şi atunci când au fost săvârşite.
Ceea ce la oamenii obişnuiţi şi în vorbirea de toate zilele se petrece spontan, am zice, într’un anumit sens, inconştient (adică fără intenţie), la scriitori se produce deliberat, cu voinţă. Ei ştiu că acest procedeu stilistic înviorează povestirea, apropiind întâmplările de momentul prezent, şi de aceea îl utilizează ori de câte ori li se pare potrivit cu efectele estetice pe care le urmăresc. Foarte des lipseşte orice gând de a impresiona pe cetitor. Aceasta se întâmplă nu la scriitorii propriu zişi, vreau să spun la poeţi, ci la istorici, de pildă, care, într’o anumită măsură, se găsesc în situaţia unui subiect vorbitor stăpânit de afect: evenimentele trecute, pe care le expune autorul unei opere istorice, îl impresionează ca şi cum l-ar privi pe el personal, ca şi cum ar fi el însuşi amestecat la producerea lor. De altfel prezentul pentru trecut este, mai cu seamă, o caracteristică morfologică a stilului operelor istorice. De aici, probabil, numele de prezent istoric1. Otto Jespersen, marele lingvist danez, îi spune p rezent dramatic1 2. Această numire o găsesc foarte nimerită, tocmai pentru motivele deja arătate : prezentul face ca acţiunea, deşi executată în trecut, să se realizeze subt ochii ascultătorului, pu-nându-1 pe acesta să asiste la înfăptuirea ei, aşa cum ar asista la reprezentarea unei piese de teatru. (Se înţelege că, înaintea ascultătorului, această impresie o are povestitorul însuşi, pentru care «drama» este sau poate fi reală, deoarece el este eroul.)
Fenomenul cere să ne oprim ceva mai mult asupra lui. Deocamdată reproduc un pasaj din Creangă (« Capra cu trei iezi»), pentru a ilustra punctul de vedere al lui Jespersen: Şi aşa zicând, pune poalele 'n brâu, îşi suflecă mânecek, a ţ â ţ ă focul şi s* ap u c ă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască, cu smântână şi cu ouă, şi fel de fel de bunătăţi. Apoi u m p l e groapa cu jăratic şi cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit. După asta a ş e a z ă o leasă de nuiele, numai întinată, şi frunzări peste dânsa ; peste frunzări toarnă târnă şi peste târnă aşterne o rogojină. Pe urmă lasă bucatele la foc să fiarbă şi se d u c e prin pădure să caute pe cumătru-său şi să-l poftească la praznic. Merge ea cât m e r g e prin codru, până ce d ă de-o prăpastie grozavă şi pe-o tihăraie d ă cu crucea peste lup. Imaginea caprei, cu tot ce face ea în această scenă, este de o vioiciune cu adevărat ‘dramatică’ : ‘vedem’ personajul mişcându-se şi săvârşind diversele acţiuni subt ochii noştri. Şi aceasta, fiindcă povestitorul însuşi ‘vede’ pe capră la lucru, servindu-se în acest scop de imaginaţie care-i readuce în minte atâtea scene realmente văzute şi trăite de el. Este ca şi cum ar fi participat încr’adevăr la pregătirea praznicului pentru pomenirea bieţilor iezi mâncaţi de lup, aşa dar, ca şi cum ar povesti fapte care-1 privesc pe el direct şi a căror amintire îl pune în situaţia de a ‘repeta’ scena. Să înlocuim prezentul
1	Sau, poate, pentru a-1 deosebi de prezentul propriu zis. căruia i-am putea spune 'prezent prezent’ (iar celui istoric ‘prezent trecut’, ‘trecut’fiind sinonim cu istoric’)?
2	Cf. W. HAVERS, Handbuch der erklărenden Syntax, p. 153.
VERBUL
145
prin perfect: imediat simţim deosebirea, care nu-i de natură intelectuală (întâmplările rămân aceleaşi), ci de natură subiectivă, stilistică. Dintre cele două perfecte, simplu şi compus, mai puţin nepotrivit este primul, pentrucă exprimă acţiuni săvârşite în trecut ca atare, fără vreo raportare a lor la momentul povestirii (v. mai încolo, § 6). De altfel, cred că în general prezentul istoric (sau dramatic) corespunde mai bine perfectului simplu. Aici intervine ceea ce gramaticii numesc aspectul verbal, adică durata acţiunii. Prezentul arată obişnuit o acţiune continuă, în sensul că nu-i momentană, ci ţine un timp oarecare. Datorită, poate, mai ales acestui fapt, povestirea la prezent a unor evenimente trecute câştigă în vioiciune : impresia că ele se desfăşură subt ochii noştri vine dela (sau şi deja) caracterul lor durativ. Perfectul ne trimete la acţiuni care, tocmai din cauză că aparţin unui moment anterior prezentului, sunt simţite ca având o durată minimă : conştiinţa că s’au terminat, că s’au ‘isprăvit’ (în sensul curent, material, al cuvântului), face să ni le reprezentăm subt un aspect momentan. Impresia aceasta e mai puţin clară la perfectul simplu, care nu raportează acţiunea, din punctul de vedere al sfârşitului ei, la momentul povestirii, ca perfectul compus, ci o "proiectează’ pur şi simplu în trecut, ne-o înfăţişează ca trecută, şi atâta tot. intervine însă şi altceva : natura intimă a acţiunii, indiferent de chipul cum ne-o închipuim noi. Merg, mănânc, şed, etc. sunt acţiuni durative prin ele înseşi, pe cand plec, sosesc, zic, etc. sunt acţiuni momentane. Acest amănunt contribue şi el la întărirea sau slăbirea impresiei de durată, adică de desfăşurare subt ochii noştri, a unei acţiuni trecute exprimată prin prezent.
Un exemplu caracteristic, tot din Creangă, mi se pare următorul (p. 338—339, ed. « Minerva ») : M e r s - a u ei şi zi şi noapte, nu se ştie cât an mers. . ., după care povestitorul continuă : Şi mai merg ei, cât mai m e r g, şi de ce mergeau înainte. . . In prima frază avem perfectul compus, în a doua prezentul, deşi în ambele este vorba de aceeaşi acţiune, de acelaşi moment şi de aceleaşi personaje. De ce atunci deosebire de formă verbală ? După ce « au mers cât au mers », eroii se opresc, pentrucă li se despart căile : Gerilă şi ceilalţi ‘monştri’ se duc în treaba lor, iar Harap-Alb,	cu fata	împăratului Roş, îşi	continuă drumul	spre curtea
împăratului Verde.	Va să zică ‘mersul’ lor, al tuturora împreună,	se termină
Ia acea răspântie, şi oricât de mult ar fi durat (« zi şi noapte, nu se ştie cât »), prin faptul că a încetat, el este simţit ca o acţiune momentană, care trebuia exprimată prin perfectul compus. încercaţi să spuneţi ‘merseră ei zi şi noapte, nu se ştie cât merseră’, şi veţi vedea că sună mai puţin bine (chiar pentru urechia unui. . . Oltean, care nu-i obişnuit cu perfectul compus). Dimpotrivă, după despărţire, povestitorul, ocupându-se numai de adevăratul erou al basmului şi de tovarăşa acestuia, revine la prezent, timpul său oarecum predilect (impus, evident de « situaţie »): « şi mai merg ei cât mai merg ...>>. Să facem şi aici proba operaţiei de înlocuire : ‘merseră ei. . .’ sau ‘mers-au ei. .	: vom avea aceeaşi impresie
de "mai puţin bine’, deşi perfectul simplu trezeşte această impresie într’o mai slabă măsură (chiar	la un. .	. Moldovean, care se	foloseşte regulat de perfectul
compus). Deoarece	verbul,	acelaşi pretutindeni,	este imperfectiv	(exprimă o
acţiune care durează), Creangă a recurs, în prima frază, la precizarea « zi şi noapte », menită să limiteze în timp durata acţiunii: perfectul (fie compus, fie simplu, dar mai ales cel dintâi) implică, după cum am spus, ideea unei acţiuni limitate în timp (perfective!), care nu se împacă bine cu un verb imperfectiv, cum este merg. Interesant este că povestitorul îşi imaginează acţiunea în amândouă cazurile ca
10
I r.G
FENOMENE MORFOLOG1 CE
durând la nesfârşit (aşa se petrec lucrurile în orice basm), dovadă determinativul din prima frază ‘nu se ştie cât au mers’, care, în ciuda aparenţelor, este identic cu ‘cât mai merg’ din a doua : şi unul şi celălalt arată că eroii merg mult de tot. Dar aceasta numai teoretic, potrivit atmosferei generale şi tehnicii povestirii. De fapt, pentrucă întâia oară acţiunea, oricât de lungă, are totuşi o durată mărginită (« mers-au »), era nevoie de o precizare, care s’o limiteze oarecum (« şi zi şi noapte »). Căci, oricâte zile şi nopţi vor fi mers, durata lor este totuşi ‘finită’, are un sfârşit, care nu există în cazul al doilea (« merg »), unde, din contra, prezenţa lui mai poate fi interpretată în sensul ca acţiunea se prelungeşte şi mai mult decât spune prezentul singur.
Ultimul exemplu arată că prezentul dramatic (sau istoric) poate alterna cu perfectul, în două fraze diferite, chiar dacă, obiectiv vorbind, situaţia este în ambele identică. Această alternanţă apare adesea şi în aceeaşi frază. Iată un pasaj tot din Creangă (« Cinci pâni ») : Şi cum aj u n g într'un loc unde era judecătorie, s e î n f ăi ţ i ,\ e a z ă înaintea, judecătorului si încep a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare : cum a venit întâmplarea de a u călătorit împreună, de a u stat la masă împreună ; câte pâni a u a v u t fiecare ; cum a m â 71 cat drumeţul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânşii. ; cum le-a dat cinci lei drept mulţămitâ şi cum cel cu trei pâni a g ă s i t cu cale să-i împartă. Interesul acestui citat stă, mai cu seamă, în faptul că prezentului i se poate substitui oricare din cele două perfecte (chiar dacă tot perfectul simplu pare echivalentul lui mai apropiat), în schimb, locul perfectului compus din pan ea a doua a frazei nu-1 poate lua prezentul (şi nici chiar perfectul simplu).
Mai elocvent pentru amestecul prezentului şi perfectului, fiindcă de astădată apare perfectul simplu, este următorul pasaj (din « Făt-Frumos, fiul iepei») : Vulturul, cum a u d e aceasta, a l e ar g ă iute şi într'o clipă aduce..,: pe cea rece o t o ar n â . . ., şi atunci Făt-Frumos b i r u i pe zmeu, s c o a s e paloşul si-l t ă i e , . ., de j ă c u . . . două grămezi. După aceasta i n t r ă în casă şi s p u n t
nevestei lui. . . Apoi, luând-o cu dânsul, o d use pe la celelalte surori, le l u ă.
şi cu toţii se ci u s e r ă la gura iadului. Aici echivalenţa dintre cele două timpuri pare desăvârşită : putem pune pretutindeni prezentul, după cum, la fel de bine, ar sta pretutindeni perfectul simplu. Faptul că povestitorul face totuşi să alterneze prezentul cu perfectul n’are decât o singură explicaţie, de natură strict subiectivă : unele acţiuni le ve de înfăptuindu-se aşa zicând subt ochii, săi, ca şi cum ar fi cu adevărat prezente (în momentul povestirii), pe celelalte le proiectează în trecut, le aşează în cadrul lor real. Un factor obiectiv, care să explice deosebirea, nu văd, căci toate verbele sunt perfective şi cer, prin urmare, un tratament identic. Nici motivele personale nu se pot ghici, deşi existenţa lor este neîndoielnică. L-au impresionat pe Creangă mai adânc întâmplările exprimate prin prezent ? 1 Nu pare verosimil, fiindcă ‘biruirea’ zmeului, cu toate consecinţele, reprezintă un eveniment mult mai important decât detaliile care-o preced. Singura interpretare posibilă este că birui, scoase, tăie şi făcu exprimă acţiuni definitive 1 2, care încheie un episod deciziv pentru povestire şi asupra căruia nu se mai poate reveni.
1	Acesta ar fi un substrat psihologic care să ne determine a face ‘prezente’ acţiuni trecute.
2	Definitive sunt şi cele următoare (duse, lud), căci şi ele pun capăt unei situaţii grele (duc la salvarea zânelor de pe tărâmul celălalt).
VERMUT.
i'i?
In acest sens pledează alt pasaj, din acelaşi basm : Atunci tovarăşii lui por ne s cy iar Fât-Frumos se face un paloş şi se p un e în caia. . . Nu trece mult. . . S tatu-Pahnă-Barbă-Cot vine... şi cum intră. . ., Fât-Frumos sare. . ., a p uc ăi. . ., îl du c e. . ., bagă pe Statu-Palmâ. . . şi apoiy scoţând paloşul, copacul se st r â n s e la loc şi pocitura rămase prins cu barba în copac, unde ultimele două verbe stau la perfectul simplu, nu la prezent, ca celelalte, fiindcă arată întâmplări care reprezintă punctul final al unei întreprinderi.
Că, în fond, avem a face cu un element pur personal, variabil după împrejurări, rezultă din întrebuinţarea când a prezentului, când a perfectului simplu, pentru exact aceeaşi situaţie şi, în parte, cu aceleaşi verbe. De ex. : Şi descălecând, zmeul s’a p u c ă la luptă şi se lupt ar ăi ei. . . şi. . . Făt-Frurnos b ir u i pe . zmeu şi-l lăsă mort... îl li ăi cui.. . Apoi i n ir ă. . . şi spuse... (p. 360, ed. « M inerva ») alături de : Şi luându-se la. luptă, se luptară.... Făt-Frumos îl b i r 11 e ş t e, îl taie. . . si mai f a c e . . . După aceea s e duce... şi s p un e. . . (p. 361).
La fel de uşor putem trece hotarul dintre momentul de faţă şi unul viitor. Starea de spirit a subiectului vorbitor este însă de astădată alta, căci nu avem a. face cu o acţiune deja săvârşită, ci cu una care urmează a fi săvârşită de acum, înainte. Dacă suntem grăbiţi cu executarea ei (din tot felul de motive : ni se pare necesară graba, pentru a evita o pagubă, o nenorocire, etc., sau suntem bucuroşi să aducem la îndeplinire acţiunea, fiindcă ne convine sau ne gândim la partenerul, nostru, eventual la altă persoană, care ar avea de câştigat de pe urma grabei noastre, etc.), în loc să spunem voiu face spunem facy ca şi când am săvârşi-o chiar în clipa aceea. De ex. : Dacă-i aşa, p l e c mâni numaidecât la ţarây să văd ce s’a întâmplat acolo. — Te rog să mă. ierţi că nu ţi-am restituit cartea pe care mi-ai împrumutat-o. N’am ştiut, că ai nevoie de ea. Dar deseară ţi-o a. d u c negreşit. — Am aflat că. s’a întors fratele tău din străinătate. M ă duc chiar acum la ely să aflu repede veştile pe care le aştept de atâta vreme. Faptul că în toate aceste exemple momentul viitor este foarte apropiat nu trebue interpretat în sensul că numai în asemenea cazuri se poate înlocui forma verbală de viitor prin cea de prezent. Exact ca şi la trecut, depărtarea reală, în timp, nu interesează. Interesează exclusiv starea psihologică a subiectului vorbitor. De pildă : are un ochiu otrăvit şiy când l-a p i r o n i spre tiney nu mai trăieşti ; când a v en i zmeul.y te p r ă p ă-, deşteA. In ambele citate acţiunile exprimate prin viitor sunt anterioare celor exprimate prin prezent, ceea ce, din punct de vedere logic, adică obiectiv sau intelectual, pare absurd. Aceasta dovedeşte că subiectul vorbitor se lasă stăpânit numai de afect, când recurge la prezent: pentru prima acţiune (a pironi, a veni)y înfăţişată drept cauză posibilă (mai exact, ipotetică! a celeilalte (nu mai trăieşti, te prăpădeşte), se mulţumeşte cu expresia pur gramaticală (acţiune viitoare - viitorul I), căci îi este indiferentă, ca orice ipoteză propriu zisă ; pentru efectul pe care-1 poate avea totuşi, în cazul când, din întâmplare (am zice popular «ferească Dumnezeu! »), ea s’ar produce, forma verbală obiectivă pare insuficientă şi de aceea este înlocuită prin prezent, care corespunde perfect ‘viziunii’ (subiectul vorbitor îşi vede partenerul murind subt privirea ochiului otrăvit ori prăpă-dindu-se la venirea zmeului). Sau : Nici nu trecea seară, fără ca el să-şi zică: — Mâne vorbesc cu el\ Nu m ă m ă r it !\ Nu mă cobor! — Lasăy 1
1 Exemplele acestea, ca şi cele următoare, sunt luate din Synt, p. 314.
10*
I-ENOMENE MORFOLOGICE
I r\ 8
dară, că m * o i u coborî eux\ Ţi-arât eu ţie cine sunt, etc. Şi aici aceeaşi atitudine subiectivă : hotărîrea de a face ori a nu face ceva este atât de puternică (din cauza stării sufleteşti afective), încât momentul viitor al săvârşirii acţiunii devine prezent.
§ 4. După cum pre zentul poate sta pentru perfect şi pentru viitor, tot aşa el însuşi poate fi înlocuit prin alte forme verbale. Avem, mai întâiu, imperfectul. Fiecare dintre noi s’a găsit, şi nu odată, în situaţia de a cere cuiva sprijin, ajutor, bunăvoinţă, etc. La întrebarea celui solicitat: Ce doreşti? (Ce vrei), în loc să răspundem Doresc {vreau). . ., spunem Doream (vream) să vă rog ceva (să mă ajutaţi în cutare chestie, să-mi împrumutaţi o carte, o sumă de bani, etc. etc.). Aşa dar deplasăm dorinţa din prezent în trecut, deşi, în momentul convorbirii, dorim, adică avem nevoie, să fim ajutaţi, etc. Cum se explică acest fapt ? Oricât de îndreptăţită ar fi dorinţa sau cererea noastră şi oricât de siguri am fi că cel căruia o adresăm ne-o va satisface (mai ales dacă-1 cunoaştem, dacă ştim că-i bun la inimă, etc.), simţim o jenă, ni-i teamă oarecum ca vom fi refuzaţi sau, poate, numai că-1 supărăm. Să nu uităm că, din punct de vedere psihologic, orice solicitator se află într’o poziţie inferioară celui solicitat. Din această conştiinţă a inferiorităţii noastre rezultă jena, teama, într’un cuvânt modestia, care ne face să recurgem (iarăşi fără să ne dăm seama) la imperfect. Este ca şi cum am spune : ‘Doream acasă la mine, când am simţit nevoia ajutorului D-voastre, doream de asemenea pe drum, venind încoace. Dar acum, în faţa D-voastre, nu mai doresc. (De fapt doresc, dar nu îndrăznesc să spun direct, cum aş fi spus mai înainte de a veni aici.)’ Acest imperfect ar putea fi numit al modestiei. El apare şi în alte împrejurări decât cele descrise. Nu-i necesar ca cel rugat de noi să aibă un rang social, etc., care să ne inspire jenă. Chiar faţă de un prieten, faţă de rude, părinţi ş. a., ne putem simţi jenaţi şi putem, deci, recurge la imperfect. De pildă : Ştii ce vroiam să ie rog ? Să-mi împrumuţi nişte parale, (Subiectul vorbitor începe el vorba, fără a fi întrebat de partener, aşa cum am presupus mai sus.)
Alături de imperfect există încă un timp trecut care poate fi pus în locul prezentului: perfectul (simplu sau compus, după cum unul sau celălalt este curent în vorbirea regiunii respective). Momentul psihologic seamănă cu acela în care se află subiectul vorbitor, când întrebuinţează prezentul pentru viitor. In ambele cazuri avem aface cu o anticipare: din cauza grabei, a nerăbdării, în loc să spunem plec, mă duc, spunem am plecat, mam dus 2, deşi, în clipa în care pronunţăm aceste cuvinte, noi n’am săvârşit încă acţiunea (tot aşa cum, atunci când zictmplec mâni la ţară, încă n’am plecat, fiindcă de abia a doua zi vom face acest lucru) In special la verbele (şi construcţiile verbale) sinonime cu plec şi mă duc apare deseori perfectul pentru prezent, de ex. am şters-o, am şparlit-o, am ras-o, Radu m'a chemat, am spălat putina, etc. Observăm că aceste sinonime prezintă avantajul de a fi expresive (trezesc anumite, imagini în mintea ascultăto- 1 2 3
1	Să se compare aici opoziţia, foarte elocventă, dintre tonul ameninţător (subiectiv !) al primului personaj, care întrebuinţează, evident, prezentul, şi calmul obiectiv al celui de-al doilea, care se foloseşte, iarăşi evident, de viitor.
2	De ex.-;— Ai venit? — M'am dus!... (Caragiale).
3	Cf. Şi nu cumva să faci altfel, că t e - a i dus de pe faţa pământului (Creangă), unde anticiparea merge până la viitor, căci te-ai dus însemnează aici, logic şi obiectiv vorbind, ie vei duce.
VERBUL
14î>
rului) : ideea că acţiunea se realizează oarecum înainte chiar de a începe (tocmai din cauza grabei) este întărită de sensul propriu zis al verbului sau al formulei verbale, care arată el însuşi că-i vorba de o acţiune executată rapid. Intervine însă şi un element de ordin mai general, în care putem îngloba pe cel menţionat: caracterul perfectiv al acţiunii. In principiu, fenomenul nu-i posibil decât la verbele care exprimă o acţiune momentană. Iar plec, mă duc, etc. sunt verbe perfect ive, dar nu singurele. Cf. adorm, tac, sosesc, sar, etc.1.
§ 5. Imperfectul, care am văzut că poate înlocui prezentul, apare şi pentru perfect. Faptul a fost relevat, între alţii, de Al. Graur, Bidet. Philippide V, p. 157—158. Vorbirea populară din Ialomiţa (comuna Reviga), din Buzău, Tecuciu, etc. cunoaşte acest schimb de forme verbale în exemple ca dece nu muream (ca să nu mai văd o ticăloşie ca asta); dece nu te' nt or c e ai acasă (dacă n'ai putut merge mai departe), etc., cărora, în limba comună, ca şi în diversele graiuri dacoromâneşti, le corespund dece n'am murit. . . ; dece nu te-ai întors acasă. . .2. Cu toate că prin regiunile unde găsim astfel de construcţii ele sunt curente, deci oarecum gramaticale, dacă ţinem seamă însă că alături de imperfect întâlnim şi perfectul, avem dreptul să presupunem că aceste două timpuri verbale sunt sinonime numai din punct de vedere strict obiectiv. Altmintrelea ele se deosebesc, în sensul că construcţia cu imperfectul are, în plus, o nuanţă stilistică, pe care ido găsim la cealaltă.
Cum se face totuşi că două forme atât de diferite pot sta una în locul alteia ? Căci, deşi ambele arată acţiuni trecute, una prezintă acţiunea ca neterminată, cealaltă ca terminată (conform definiţiei gramaticale). Explicaţia trebue căutată, mi se pare, în faptul că subiectul vorbitor se referă la o acţiune care, dacă s’ar fi săvârşit în trecut, ar fi fost concomitentă cu alta, şi anume : în timp ce aceasta din urmă s’ar fi petrecut şi s’ar fi terminat, cealaltă ar fi continuat să se petreacă. De ce nu muream, ca să nu mai văd o ticăloşie ca asta însemnează, de fapt, următoarele : în mome îtul când «ticăloşia » s’a produs (şi ea s’a produs, altfel n’aş vorbi de ea), era bine că eu să mor, dar n’am murit (între altele, fiindcă am aflat după aceea de «ticăloşie », n’am asistat, adică, la săvârşirea ei), şi, deoarece n’aro murit, prezint acţiunea ca neterminată (mai ales că ea nici n’a început). Numai în vremea când s’a întâmplat «ticăloşia» trebuia (sau puteam!) să mor, nu mai. târziu şi nici în momentul de faţă. Tot aşa cu de ce nu te ’ntorceai acasă. . . : imediat ce ai văzut că nu poţi continua drumul, era natural să vii înapoi acasă. Observăm că, în explicaţia dată, am întrebuinţat, pentru acţiunea exprimată prin imperfect, tot imperfectul : «trebuia » (să mor, să te întorci), nu « a trebuit » (căci « a trebuit » ar însemna că « moartea », «întoarcerea » s’au petrecut), şi nici «trebue » (în momentul când vorbesc, căci acum e prea târziu să mai mor, să te întorci : a dispărut motivul care impunea « moartea » sau «întoarcerea »).
1	Fenomenul se întâlneşte, cum e firesc, şi aiurea, de ex. în spaniolă, unde l-a studiat LEO SPITZER, «Fait-accompli »-Darstellung im Spanischen în Jahrbuch fiir Phi-lologie II, p. 270 urm. (articolul a fost reprodus în Stilstudien I, p. 258 urm.). Spaniolii spun, în exact aceeaşi împrejurare, me fui, cu sensul ‘mă duc, plec’ (cuvânt cu cuvânt însemnează ‘am plecat, m’am dus’). Spitzer numeşte acest fenomen ahtedatare’ (eu i-am zis ‘anticipare’), iar celui descris mai înainte (imperfect pentru prezent), care de asemenea există în spanioleşte, ‘postdatare’ (germ. ‘Ruckdatierung’).
a Cf. Ticăloasa ’i 1 de mine! nu spuneam Fam umplut-o eu? Că poate nu se ’n-tampla. . . (Br-V).
ir>0
FENOMENE MORFO LOGIC IC
Ne-am putea gândi şi la altă explicaţie, care e, de fapt, mai mult o completare a celei precedente. De ce nu muream. . . poate fi înlocuit printr’o construcţie exclamativă : mai bine muream /, să fi murit /, {ce bine era) dacă aş fi murit /, etc. 'Tot aşa pentru de ce nu te ’ntorceai... se poate zice să te fi întors ! Valoarea sintactică a acestor forme verbale este de optativ (cum rezultă şi din exclamaţie). Ştim însă că optativului ( — condiţionalului) trecut i se substitue foarte des imperfectul : dacă veneai mai de grabă, îl găseai pe N. la mine este perfect identic cu dacă ai fi venit. . ., ai fi găsit. . . Fiind vorba, în exemplele de mai sus (imperfect pentru perfect), de dorinţe (în legătură cu acţiuni trecute), imperfectul (cu valoare de optativ) este oarecum la locul lui. Ideea de perfect (adică de trecut) vine. probabil, nu atât dela caracterul de perfect propriu zis al acţiunii, cât dela acela de optativ trecut, ceea ce se reduce, în fond, cam la acelaşi lucru.
Valoarea stilistică a lui de ce nu muream, de ce nu te ’ntorceai, etc. este incontestabilă. Ea izvorăşte şi din forma interogativă indirectă a construcţiei : de ce nu muream este, în realitate, o întrebare, pe care subiectul vorbitor şi-o adresează sie însuşi (eventual şi altcuiva, dar tot cu privire la sine). Şi de ce nu te ’ntorceai reprezintă tot o întrebare indirectă (adică fără intonaţia obişnuită la formulele interogative). Mai sus, încercând să explic fenomenul, am înlocuit construcţiile .acestea ‘ prin altele exclamative. Faptul că o asemenea înlocuire este posibilă confirmă valoarea afectivă a imperfectului din exemplele noastre. Căci, întocmai ■ca şi interogaţia, exclamaţia este, prin ea însăşi, un procedeu stilistic.
§ 6. Deşi n’avem aface cu o adevărată schimbare de timpuri verbale, ca în exemplele de până acum, pot pomeni tot aici de diversele forme ale perfectului şi ale viitorului I. Perfectul este simplu şi compus. In general, nu există o deosebire propriu zisă între ele ; dovadă, lipsa unuia sau a celuilalt în majoritatea graiurilor daco-româneşti actuale. Acolo unde ele continuă să fie vii amândouă, se poate observa totuşi o nuanţă de sens care face ca ele să nu fie absolut identice. Din această cauza, nu în orice împrejurare este posibil să te înlocuim unul prin altul, aşa că preferinţa pentru unul din ele, într’un caz determinat, poate avea semnificaţie stilistică. Numai perfectul compus este apt de a fi utilizat astfel, fiindcă numai el arată acţiunea ca sfârşită din punctul de vedere al timpului în care vorbim. Am cetit un roman însemnează că în clipa de faţă romanul este cetit de mine, că, deci, consider terminarea lecturii lui în legătură cu prezentul, nu cu momentul, când, într’adevăr, am isprăvit-o (acest moment poate fi foarte apropiat, dar şi foarte depărtat de prezent ; realitatea obiectivă, materială, nu interesează pe subiectul vorbitor, care ţine seamă numai de chipul cum îi apare lui acţiunea, subt raportul distanţei în timp). De aceea perfectul compus poate apropia (fictiv, se înţelege) o acţiune, de unde urmează că ori de câte ori suntem încă subt impresia unui eveniment, care ne-a emoţionat şi care, din această cauză, pare a fi prezent, întocmai ca unul petrecut acum, când vorbim, recurgem la perfectul compus. Faptele indiferente, chiar dacă au fost săvârşite numai cu puţin timp înainte de a începe povestirea, se exprimă prin perfectul simplu l. De obicei, mai ales limba scrisă, adică poeţii, utilizează în modul arătat aici cele două forme de perfect. Şi aceasta, din cauză că, pe zi ce
1 De aceea Italienii numesc ‘trecut depărtat’ (p a ssat o r e m o t o) perfectul simplu şi ‘trecut apropiat’ (p a s s a t o p r o s s i m o) pe cel compus. Cil. BALET le spune undeva intelectual unuia, a f e c t i v celuilalt.
VRRHl'l,
I .vt
merge, perfectul compus, datorită tocmai expresivităţii lui, tinde să ia pretutindeni locul celui simplu şi să indice, deci, ca în graiurile moldoveneşti, orice acţiune săvârşită şi terminată în trecut, indiferent dacă momentul terminării este apropiat sau depărtat de prezent. Cf. şi cele spuse tot de mine în Gramatica limbii române, Bucureşti 1937, p. 169—170, § 13, unde citez şi câteva exemple) ’.
Oricât de limpede s’ar prezenta lucrurile, nu socot de prisos să mai insist puţin, cu ajutorul câtorva citate din Creangă, la care, în ciuda originii sale moldoveneşti, găsim şi perfectul simplu, nu numai pe cel compus. Primul apare sistematic în precizările menite să atragă atenţia ascultătorului asupra schimbării partenerului în dialog : zise (şi echivalentele lui, spuse, care-i rar de tot, din cauza sensului, răspunse, începu a . . etc.). Câteodată întâlnim prezentul, ceea ce, faţă de situaţia descrisă în § 3, surprinde cu atât mai puţin, cu cât zice stă în legătură cu alt prezent: Dar spânul... nu-şi pierde cumpătul şi... zice împăratului sau nu serveşte ca introducere a unui dialog propriu zis : Zmeul, cum îl vede, i c e : Vultur, vultur aş ! Du-te . . . .2 Atunci Făt-Frumos îi z i c e şi. el: Vultur, vultur aş ! Du-te!. . . In condiţii ca acestea din urmă poate sta chiar perfectul compus: Apoi îndată s ’ a dus la mumă sa şi i-a zis: «Mamă, de-acum înainte mă duc. . .» Şi cum a zis, a şi pornit. . . Aşa dar iarăşi lipseşte dialogul şi, în plus, toate acţiunile sunt exprimate prin perfectul compus 3.
1 Un recensent al acestei cărţi combate şi principial şi de fapt afirmaţiile mele. Având în vedere că este vorba de un Oltean (profesor secundar la R.-Vâlcei), obişnuit, din graiul local, cu perfectul simplu, atitudinea sa nu surprinde, dar contrazice flagrant realitatea lingvistică, aşa cum o simte şi o interpretează oricine utilizează ambele forme de perfect românesc. O situaţie asemănătoare găsim, de pildă, şi în engleză, care nu~i o limbă neolatină, ca a noastră, şi tocmai de aceea poate fi invocată în discuţia de faţă ca un exemplu strălucit pentru o evoluţie am putea zice normală: dată fiind originea lui {ani, adică ‘posed, stăpânesc în momentul de faţă’ f part. trecut), perfectul compus se leagă, t r e b u e să se lege de prezent, de timpul când subiectul vorbitor povesteşte cele întâmplate. De ex.: I have bought a book ‘am cumpărat o carte” (pe care o posed şi acum, adică ‘o am c u m p ă rat ă’), alături de I bought a book ‘cumpărai o carte” (nu precizez timpul din punctul de vedere al momentului vorbirii şi nici nu spun dacă acuma, când vorbesc, cartea se mai află ori nu în posesiunea mea); I have zvaited for him till noze ‘l-am aşteptat până acum’, al. de I zvaited for him till 2 o'ciock ‘îl aşteptai până la ora două’, etc. Şi mai clar, dacă-i posibil, se prezintă lucrurile, la perfectul compus al verbelor intransitive, care, în franţuzeşte şi în italieneşte, de pildă, se formează cu ‘a fi’: je sitis venu, son o v emit o, echivalent cu al nostru sunt venit, adică ‘mă găsesc (a c u m, când vorbesc) venit’, acelaşi lucru, deci, cu am venit. Din aceste exemple rezultă altă nuanţă a perfectului compus, afară de cea deja amintită: prin faptul că raportează acţiunea la momentul vorbirii, el este mai precis decât perfectul simplu, care arată numai că acţiunea este trecută şi, prin urmare, momentană (a ţinut un singur moment, mai scurt sau mai lung). Aşa se explică alte numiri mult mai exacte, ale acestuia din urmă, ca aorist (de origine grecească şi având sensul de ‘nedefinit, nedeterminat’) şi p r e t e r i t (cuvânt latinesc. cu înţelesul de. ‘trecut’). P e r f e c t este termen propriu numai pentru perfectul compus, căci însemnează ‘sfârşit, terminat’ (adică ‘acţiune isprăvită în momentul când vorbim’). Cf., între altele, A. PlIILIPPIDIi, Gramatica elementară a limbii române, Iaşi 1897, p. 327, 331 şi Synt, p. 315—316. In ce priveşte raportul dintre aceste două forme de perfect, trebue ţinut seamă şi de cele spuse mai sus (§3) despre prezentul istoric.
* De altfel, şi aici avem un prezent (nu-şi pierde cumpătul), impus de alte consideraţii stilistice şi care ‘cere’ după el pe zice.
:i Este o caracteristică a acestui basm (« Făt-Frumos, fiul iepei d, de a utiliza mult mai des decât celelalte perfectul compus.
152
FENOMENE MORFOLOGICE
Dar forma simplă a acestui timp se iveşte şi în alte împrejurări. De pildă : Spânul, după ce-i ascultă pe toţi cu luare aminte, clătină din cap şi zise ;
. . .când o găseşte subt strajă, cum nu se aştepta el, numa-i scânteiau ochii în cap de ciudă, dar nu a v u ce face; — Dacâ-i aşa, încep eu, zise Strâmbâ-Lemne ; şi odată începu a tăia la zmei, de-i potopea, « tvzzzd sângele ajunse până în brâu, Strâmbă-Lcmne căzu jos şi m u r i. Atunci Sfarmâ-Piatrâ începu a tăia înainte, până ce ajunse sângele la subsuori şi apoi c â z u. şi el mort. Venind acum şi rândul lui Făt-Frumos, începu şi el a tăia înainte, până ce s'a ridicat sângele de un cot mai sus de vârful paloşidui, şi atunci numaidecât căzu şi el morţi Cum se văzură, se î m br ăţi ş a r ă, şi, intrând în casă, Făt-Frumos întreb ă pe zână că ce putere are zmeul ei şi unde se află el acum. Ea spuse câ-i dus la vânat. . . Simţim, fără să putem preciza totdeauna de ce, că pretutindeni perfectul, simplu se impune şi nu poate fi înlocuit (decât cu pagubă din punct de vedere stilistic) prin cel compus 1. Aceasta, pentrucă pe povestitor îl interesează evenimentele considerate în sine şi în cadrul temporal în care s’au produs, fără nicio legătură cu vreun moment ulterior, luat ca punct de orientare (= prezent subiectiv) sau cu momentul povestirii (= prezentul obiectiv). Atitudinea lui seamănă cu a istoricului, care ‘raportează5 fapte trecute, pentru ele înseşi şi spre a le face cunoscute cetitorilor, sau cu a unui reporter de gazetă, al cărui rol este absolut acelaşi faţă de întâmplări actuale. In § 3 am pomenic de ‘proiecţia în trecut5 a acţiunilor exprimate prin perfectul simplu : este termenul cel mai potrivit pentru a caracteriza funcţiunea acestei forme verbale, mai ales în comparaţie cu perfectul compus.
Unul din citatele precedente conţine, în mijlocul atâtor perfecte simple, şi unul compus : s’a ridicat [sângele). Prezenţa lui surprinde la prima vedere, mai cu seamă că, în două situaţii identice, aceleaşi pasaj are ajunse [sângele). Aici intervine, cel puţin parţial, ideea de durată a acţiunii: ajung are caracter perfectiv în mai mare grad decât mă ridic 2 şi, în consecinţă, se împacă foarte bine cu sensul ‘momentan5, specific, mai ales, pentru perfectul simplu. S’a ridicat ne face, parcă, să asistăm la creşterea (treptată!) a cantităţii de sânge şi, bineînţeles, la terminarea ‘procesului5, dar acest moment final interesează numai ca punct de orientare pentru altă acţiune (‘a tăia’).
Perfectul compus se întâlneşte infinit mai des decât cel simplu, şi asta, datorită nu atât graiului matern al lui Creangă, care chiar acum un veac va fi cunoscut prea puţin această ultimă formă 1 2 3, cât naturii operei sale : amintirile şi basmele impun întrebuinţarea perfectului compus, căci conţin fapte trăite de autor (unele aievea, altele în ficţiune), aşa dar vii sau apte de a ‘învia5, de unde necesitatea subiectivă de a le raporta la momentul povestirii4. Să nu uităm că orice basm
1	In schimb, mai totdeauna putem pune prezentul, potrivit constatărilor şi aprecierilor din § 3. Numai avu (în citatul al doilea) face dificultăţi, din pricina corespondenţei timpurilor (în cele două propoziţii precedente verbele stau la imperfect): s’ar produce o deplasare a acţiunii, din trecut, unde se realizează ea de fapt, în prezent.
2	Acesta n’are, poate, deloc un asemenea caracter.
3	Vezi ceva mai departe despre repartiţia ei geografică.
4	Acest moment nu trebue luat în sens strict. Am invocat, ceva mai sus, şi un moment oarecare din cursul povestirii, deci trecut din punct de vedere obiectiv, dar prezent pentru eroi (faţă de alte momente anterioare) şi, implicit, pentru povestitor
= prezent subiectiv).
VERBUL
începe cu A fost odată. . .J. Iată câteva citate dintre cele mai c; .racteristice (toate din «Poveşti ») : —Alelei ! fecior de om viclean ce te găseşti ; tocmai de ceea ce te -ai păzit n' ai scăpat. Ei, că bine mi te-a m căptuşit! (Acţiunile precedente sunt exprimate prin prezent = perfect simplu) ; (Nu ştim ce fel de împărat e acesta, de ne lasă fără scânteie de foc în vatră, să degerăm aicea). Aşa sărăcie de lemne nu s ’ a văzut nici la bordeiul cel mai sărăcăcios. Vai de noi şi de noi, că ne-a îngheţat limba în gură şi măduva în ciolane de frig I. . . ; (Intr'o zi vroia omul să bage iapa în ocol şi ea nu vrea nici în ruptul capului; şi înciudându-se omul pe dânsa, începu a o bate) ; atunci iapa a sărit peste gardul de răzlogi şi a f u g it într'o pădure depărtată. Iapa era a făta şi peste noapte a f ăt a tun băiet, în loc de mânz, care băiet s ’ a ch e mat Făt-Frumos,fiul iepei. . .1 2 ; Şi luându-şi tovarăşii, au pornit. Şi mergând ei cale lungă să le-ajungă, a u trecut peste nouă mări şi peste nouă ţâri, călcând codri şi pustietăţi îngrozitoare. Şi în sfârşit, după multă trudă şi primejdie, pe care numai nişte voinici ca dânşii au putut să, le înfrunte, au ajuns la gura iadului. . . Ultimele două pasaje pun în lumină un aspect al perfectului compus de care n’am pomenit până acum : acţiunile respective sunt prezentate ca un fel de pregătire a altora, mai importante, şi de aceea se desfăşură rapid, parcă s’ar grăbi povestitorul să ajungă la celelalte, asupra cărora ţine să insiste (şi pe care le exprimă prin perfectul simplu sau, mai des, prin echivalentul expresiv al acestuia, prezentul dramatic). Avem impresia că evenimentele se perindă caleidoscopic sau ca într’un film, foarte repede unul după altul, dinamic, fără oprire. Următorul citat arată clar deosebirea, subt acest raport, dintre cele două forme ale perfectului: La vreo câteva zile după asta, împăratul f â cu un ospăţ mare în cinstea nepotu-său, la care ospăţ au fost poftiţi cei mai străluciţi oaspeţi: ‘facerea ospăţului’ presupune oarecare zăbavă (pregătirea, ca şi realizarea lui, cu participanţii care rămân o bucată de vreme, etc.), pe când ‘poftirea oaspeţilor’ se termină repede (din punct de vedere subiectiv : « răvaşul» merge ca vântul, dacă nu chiar ca gândul, şi la fel de iute se întâmplă sosirea invitaţilor) 3.
In cursul discuţiei am afirmat, de mai multe ori, că graiurile moldoveneşti cunosc numai perfectul compus, iar cele olteneşti numai perfectul simplu. Afirmaţia corespunde aproximativ, poate chiar pe deplin, adevărului în prima ei parte : Moldovenii se folosesc obişnuit, în vorbire, de perfectul compus, indiferent dacă au sau nu cultură. Cât despre Olteni, avem a face cu o impresie superficială, care este totuşi parţial întemeiată. Căci nu numai pe un Moldovean îl surprinde apariţia foarte frecventă a perfectului simplu în vorbirea oltenească, şi anume acolo unde ceilalţi Români, precum şi limba scrisă întrebuinţează perfectul compus. Altfel această formă verbală există şi în Oltenia, cel puţin la oamenii din popor 4. Dovadă textele publicate în Graiul nostru I şi răspunsurile înregistrate de ALR I, voi. II, h. 272, 281, 283 şi 302 5.
1	Cel mult Era odată.... când intervine fantazia povestitorului, adică 'viziunea' de ansamblu a acelei lumi apuse. Nimeni nu spune însă Fu odată. . .
2	Povestirea continuă aşa, tot cu perfectul compus, o pagină întreagă.
3	Vreau să spun că povestitorul n’are interes să insiste asupra acestei acţiuni şi de aceea o prezintă ca sfârşită în momentul când urmează să aibă loc ospăţul.
4	Mă exprim aşa, fiindcă, după cât se pare, Oltenii culţi recurg mai des la perfectul simplu.
5	Care au, absolut toate, numai perfectul compus. Să fie şi din cauza întrebărilor puse de anchetator, care s’a folosit de această formă ?
FENOMENE MORI'O I ĂXi ICE
IV.
Situaţia descrisă în. cele ce preced nu-i specific românească. Forme duble de perfect, cu sensuri diferite, există şi aiurea. De aceea problema a fost discutată, şi încă de mult, cu privire la alte limbi. Un studiu foarte bun, din care se pot învăţa multe lucruri utile, aş zice chiar necesare, şi pentru limba noastră este Pas se indefini, imparfait, passe defini (Heidelberg 1914) de E. Lorck. Cf. şi E. Winkler, Grundlegung der Stilistik, p. 48 urm. (se ocupă, sumar, de toate timpurile verbului). De obicei perfectul (subt ambele lui aspecte) este cercetat împreună şi comparativ cu imperfectul, cum arată titlul lucrării lui Lorck. Despre imperfect, care joacă mare rol în limba literară franceză, mai ales de pe la 1800 încoace, vezi şi E. Lerci-i, Das Imperfektum ah Aiisdruck der lebhaften Vorstellung în Zeitschr.f. roman. Philologie XLII, p. 311 urm. şi 385 urm., apoi E. Winkler, Die seelische Grundlage der Imperfektverzcendung im Romanischen în German.-roman. Monatsschrift XII, p. .233 urm., E. Gamillsciieg, Ausgezvăhlte Schriften Jena-Leipzig, 1937, p. 15 urm. şi Deutsche Literaturzeitung XLVIII, col. 2393 urm., etc. Diverse fapte în legătură cu formele verbale româneşti sunt analizate de T. ViANUÎn Arta prozatorilor români, Bucureşti 1941, care prezintă interes şi pentru alte chestii de stilistică lingvistică. Un studiu despre «funcţiunile timpurilor trecute în româneşte » a publicat Eugen Seidel, BulL lingii. VII, p. 65 urm. L
§ 7. La viitorul I situaţia este mai clară, din cauză că în unul şi acelaşi dialect există câte două forme pentru exprimarea acestui timp verbal. Alături de voiu pleca, etc., care în vorbirea populară şi, mai puţin, în cea familiară sună oiu pleca, etc., întâlnim, la Munteni (în sensul lingvistic al termenului) o să plec, etc., iar la Moldoveni (cot în sensul lingvistic al acestei denumiri) am să plec, etc. Prima formă, comună ambelor dialecte, arată că acţiunea verbului se va petrece de acum înainte, şi totodată că înfăptuirea acţiunii nu este sigură : oiu pleca însemnează ‘voiu pleca, dacă nu va interveni un motiv personal sau o cauză exterioară care să mă împiedece’. Altfel spus, ‘nu sunt sigur că voiu pleca, fiindcă se pot ivi atâtea obstacole, care să mă oprească, dar, în momentul acesta, când vorbesc, am de gând să plec’. Aşa dar, pe lângă noţiunea de viitor, pur temporală, această formă verbală exprimă şi o noţiune modală, adică o atitudine personală, a subiectului vorbitor, faţă de acţiunea respectivă. Nuanţa modală s’a ivit, de sigur, ulterior, totuşi, cu vremea, ea a ajuns să predomine, şi astăzi oiu pleca este simţit mai mult ca un mod (modul posibilităţii, al îndoielii, etc.) decât ca un timp. Înţeles de viitor curat, fără amestecul vreunei nuanţe modale (afară de aceea a indicativului, care este însă oarecum implicită, căci o acţiune viitoare nu poate fi decât sigură din punctul de vedere al momentului când vorbim), are cealaltă formă (mum. o să plec, mold. am sa plec).
Evident că şi acţiunea exprimată prin o să plec şi am să plec poate să nu se întâmple, din tot felul de împrejurări care împiedecă pe subiectul vorbitor s’o aducă la îndeplinire. Dar acest lucru nu interesează discuţia noastră, care-i de natură strict lingvistică, fără legătură cu realitatea, cu faptele exterioare, materiale. Nu interesează şi din altă cauză, aceasta psihologică : atunci când vorbim (şi spunem 1
1 De adăugat ED. PlCHON und H. HOESLI, Uber den Ausdruck der Vergangenheit im Franzosischen în Neuphilologische Monatsschrift II, p. 481 urm. şi 555 urm. (autorii susţin că imperfectul exprimă o acţiune actuală în trecut); J. DAMOURETTE et ED. PlCHON, Le tiroir type Saviez et la notion de Vactualite dans le frangais d’aujourd’hui în Revue de philologie frângaise, XLII, p. 1 urm. (e vorba de imperfectul francez, a cărui funcţiune esenţială n’ar fi exprimarea unei acţiuni trecute).
VRRBiri.
155
o să plec sau am să plec), suntem hotărâţi să săvârşim acţiunea, suntem siguri (din punct de vedere subiectiv) că o vom săvârşi, căci altfel, dacă am avea îndoială, ne-am folosi de celălalt viitor.
Valoare stilistică arc numai om pleca, fiindcă numai el conţine o nuanţă afectivă, aceea de îndoială (provocată fie de motive personale : cel care spune aşa n’are de gând să plece, pentrucă nu vrea, etc., fie de cauze exterioare posibile : subiectul vorbitor se teme că va interveni sau ar putea interveni o piedecă în calea acţiunii sale). O să plec n’are valoare stilistică, fiind lipsit de orice colorit afectiv. Numai prin. opoziţie cu oiu pleca el capătă, mai exact spus, pare a căpăta o nuanţă subiectivă, dar această nuanţă e de natură intelectuală : dacă ar interveni vreun element afectiv (temere, jenă, indispoziţie), vorbitorul n’ar recurge la această formă.
Cum se explică această deosebire dintre oiu pleca şi am să plec (o să plec)}. Deşi chestia nu aparţine la domeniul nostru de cercetare (căci stilistica se limitează a constata faptele lingvistice cu conţinut afectiv şi a le explica din punct de vedere psihologic), ea se poate pune şi, odată pusă, trebue soluţionată (sau, măcar, trebue să încercăm a-i da o soluţie). Explicaţia e de natură istorică (încă o dovadă că iese din cadrul, stilisticii) b Am să plec a însemnat, din capul locului, ‘trebue să plec’, acelaşi lucru, deci, ca actualul am a pleca 2. Să nu uităm că limba noastră a înlocuit foarte des infinitivul prin conjunctiv, aşa că am să plec va fi sunat într’o vreme am a pleca (cf. viitorul I al celorlalte limbi romanice, compus din prezentul indicativ al lui ‘a avea’ şi infinitivul verbului de conjugat). Deşi prin întrebuinţare sensul primitiv al formelor gramaticale se uzează, întocmai ca al cuvintelor, aşa dar, se poate modifica cu timpul, în cazul nostru nuanţa de necesitate se conservă încă la am să plec (---ama pleca). Nu în aceeaşi măsură ca la început (proba, revenirea, dacă se poate zice, la infinitiv, când vrem să exprimăm necesitatea pură cu privire la viitor : am a pleca, adică ‘trebue să plec’, dar nu chiar în momentul de faţă, ci de acum înainte, mai târziu, deci în viitor), totuşi destul de lămurit, pentru ca s’o putem simţi şi astăzi.
Oiu pleca am spus că corespunde lui voiu pleca. Şi aici s’a petrecut ceva asemănător : uzarea parţială (dar numai parţială) a sensului primitiv. Intr’adevăr, prezenţa lui voiu dovedeşte că, la început de tot, voiu pleca însemna ‘voiesc să plec\ Pe urmă a predominat sensul de viitor (căci ‘vreau să plec’ conţinea şi ideea că realizarea voinţei subiectului vorbitor se va face de acum înainte), fără ca nuanţa iniţială de voinţă să dispară. Această nuanţă, devenită cu vremea secundară, explică sensul de astăzi al lui oiu pleca (-••-• ‘am să plec, dacă voiu avea plăcere'’ 3, etc.).
Limba comună, vorbită şi scrisă, a oamenilor culţi nu cunoaşte, în principiu, decât o singură formă de viitor, aceea cu voiu urmat de infinitiv. Din cauza aceasta trebue sa recurgă la formele familiare şi populare, când are de exprimat nuanţe ca cele discutate mai sus. Dar, deoarece caracterul familiar şi popular al lui oiu
întocmai ca la perfectul compus (v. mai sus, p. 151. n. 1).
*■ Cât despre o să plec, există dificultăţi de ordin fonetic împotriva identificării lui formale cu am să plec (cf. AU1' LOMBARD, Bullet. lin iţa. VII, p. 5 urm.). Dinei este perfect sinonim (şi ca nuanţe) cu acesta.
Sau ‘dacă nu va fnterveni vreo piedecă1. Dar acest din urmă element, care nu atârnă de voinţa subiectului vorbitor, trebue să se fi ivit ulterior. Din capul locului numai elementul subiect'h , de natură voliţională, va fi fost luat în consideraţie.
FENOMENE MORFOLOGI CE
15 fi
pleca, o să plec, nu se potriveşte cu natura oarecum gravă, solemnă (sau, cel puţin, cultă, deci pretenţioasă) a limbii comune (în deosebi a celei scrise), scriitorii întrebuinţează, de regulă, aceste din urmă forme numai indirect, în gura personajelor (care trebue să aibă şi ele un fel de a fi mai mult sau mai puţin familiar ori popular). Când vorbesc ei înşişi, literaţii, de toate speciile, se folosesc numai de voiu pleca, cu ambele nuanţe (de ‘îndoială’ şi de ‘siguranţă’), ceea ce constitue o inferioritate a limbii scrise faţă de cea vorbită 1.
Interesant este şi de astădată Creangă, la care, în ciuda caracterului popular al limbii sale, găsim toate formele menţionate1 2. Pe voiu ~r infin. l-a întrebuinţat, cu siguranţă, subt influenţa cărţii. Aşa s’ar explica rara lui apariţie şi sensul oarecum neutru, adică strict obiectiv. Poate, mai de grabă, invers : simţind că oiu + infin. şi am -J- conj. exprimă obişnuit nuanţe stilistice, povestitorul nostru s’a văzut nevoit să recurgă la forma ‘literară’, când viitorul trebuia să aibă înţeles pur intelectual, şi indiferent de cine vorbeşte. De aceea chiar în gura ţăranilor 3 voiu -f- infin. nu face impresia de neautentic, cum se întâmplă la alţi scriitori, mai puţin stăpâni pe nuanţele subtile ale limbii româneşti.
Dau un număr de exemple. Mai întâiu, pentru aspectul literar al viitorului : Mă veţi întreba, poate : de ce iepe şi totdeauna albe ? Vă voiu spune şi aceasta (sunt vorbele povestitorului) ; şi după aceea, facă moartea ce va voi cu mine. Obişnuit această formă apare împreună cu una din cele familiare, fapt care ajută la sezisarea clară a sensului fiecăreia : Vom şt i, cucoane, dacă ni-ţ i spune; Voiu priveghea nurorile, le-o iu pune la lucru, le-o iu s ir u n i şi nu le-o iu lăsa. . .4 ; N’o i u mai v en i, Ivane, câte zilişoare voiu av e a\ Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei c r e d e celor asupriţi. Observăm că voiu + infin. este pus de Creangă alături (şi în contrast!) numai cu oiu + infin., nu şi cu am + conj. Faptul confirmă aprecierile mele : voiu este strict obiectiv (şi arată că, în mod logic, indiferent de părerea, intenţia, etc. subiectului vorbitor, acţiunea se va realiza), oiu, dimpotrivă, exprimă îndoială, nesiguranţă, etc. Âm -b conj., fiind sinonim (intelectual!) cu voiu + infin., n’are cum sta alături de acesta, aşa că ori apare singur ori se combină cu oiu + infin. (cu care se combină voiu + infin. însuşi). Se poate spune că forma literară a viitorului arată (la Creangă!) siguranţa obiectivă, am -f conj. siguranţa subiectivă, iar oiu -j~ infin. îndoiala (cu toate nuanţele, printre care şi ‘condiţionalitatea’, v. mai încolo). Ultimul citat este elocvent între toate : vei ajunge (cu siguranţă, obiectiv şi logic vorbind, căci eşti fiu de împărat, deci vei fi împărat tu însuţi), vei crede (la fel: nu se poate, după asupririle pe care le-ai îndurat, să n’ai milă, când vei ajunge mare, de cei asupriţi), alături de îi căuta (îndoielnic : subiectul vorbitor nu mai operează cu
1	De altmintrelea s’a putut observa mereu, din expunerea de până aici, că nu-i prima dată când se impune o asemenea constatare. Dacă limba scrisă n’ar recurge la procedeele celei vorbite, inferioritatea ei faţă de aceasta ar fi definitivă şi permanentă.
2	Afară, fireşte, de munt. pop. o să plec.
3	De altfel opera lui Creangă n’are decât ţărani, începând cu autorul însuşi, continuând cu. . . împăraţii, boierii, etc. şi sfârşind cu. . . dobitoacele de toate speciile.
4 Este posibil, chiar probabil, ca formele cu oiu să stea aici în locul celor cu voiu, şi aceasta, pentrucă autorul a vrut să evite construcţia le voiu, care-i greoaie, chiar în vorbirea cultă. Altfel nu văd de ce, la sensuri perfect identice, deosebire de aspect morfologic (sau, dacă vreţi, fonetic).
VERBUL
157
logica, fiindcă nu ştie dacă tânărul prinţ, când va fi mare şi tare, va căuta să judece serios lucrurile)T.
Pentru am -f- conj. (siguranţă subiectivă): (Cu mim Câţi găut de jucat?) A m să vă mu ş trul u e s c, de a u s ă r â d ă si cânii de voi 1 2; Să ştii, Ivane, că de acum înainte ai să fii bucuros să mori) şi ai să te târâi în brânci după mine, rugându-te să-ţi ieu sufletul, dar eu am să fa c că te-am uitai si am să te l a s să trăieşti cât zidul Goliei. . .3 ; Ia vârâ-te si d-ta oleacă, să vezi cum ai să te răcoreşti: aşa are s ă - ţi v i e de îndemână după asta, de are să ţi se pară că eşti uşor cum îi pana4 * *.
Pentru oiu + infin. (îndoială, etc.) : Apoi, fără să ne zbatem, jap ine Şirul, m i - a d a şeisprezece lei, un irmilic de aur, şi ţ i - o i u duc e-o ştii, cole, ca pe palmă h ; Şi ce m i - i c e r e tu pentru trei ani ?G ; Eu gândesc că tot o m alege, o ni alege, păiri om culege; . . .mă duc să. văd nu m i - a pica ceva în turbincă ? 7; Oare nu cumva de-acum m i- oiu d a cu pani ’n cap de răul Vidmei ?8 ; . . . dar i - o r d a ele odată pe nas ;9 * 11 * 13 . . .îi f ac e broaşte în pântece de atâta apă UV
Pentru ultimele două forme existente în aceeaşi fraza: . . .ma ameninţat că altădată, de m i - a mai călca piciorul în ograda boierului, are să p or un-c e a s c ă11 ;. . . când oiu c h i u i eu ai să as u r z e ş t i ş'a u s ă - ţi sară creierii din cap 12 ; de m i - ţi m ai p i c a vr odată în mână, turbinca a re să vă s t i e de ştire 13 ; încaltea ce-a fia fi, dar degeaba n ’are s ă fi e ; Tatâ-tâu s 5 a împotriv i şi n ’ a vrea să te lase, dar tu stârneşte... şi ai s ă-l îndupleci; si care dintre cai a veni la jăratec să mănânce, acela a re să te ducă. la împărăţie 14 ; de acum înainte tot aşa are să- ţ i fi e, până c e - i ieşi din slujba spânului, dela care a i s ă t r a g i încă multe năcazuri, dar ai să scap i din toate. . . 1G.
1	Iată un exemplu interesant şi la Caragiale: Ai jurai. . . că poimâine, când ăi fi proclamat, vei da scrisoarea... (vei da atârnă de ai jurat, aşa dar siguranţă deplină; ăi fi proclamat arată o acţiune nesigură, căci se pot întâmpla multe lucruri care să împiedece alegerea lui Caţavencu).
2	Vorbeşte Ivan Turbincă, s i g u r că turbinca lui face minuni.
Sunt vorbele Morţii, nu mai puţin sigură de puterea şi rostul ei.
Cuvinte spuse de Spân, care se băgase în fântână, ca să se răcorească.
Nuanţă condiţională: ‘mi-a da’ --- ‘dacă-mi dă (sau dacă mi-a da), i-o duc (sau
i-oio duce-o)’.
( întrebarea implică nesiguranţă.
’• Pe lângă sensul interogativ, simţim clar îndoiala sau posibilitatea dorită f . . .nu cumva mi-a pica. . .’)•
Cf. întrebarea şi îndoielnicul cumva.
9 Aici viitorul arată speranţa.
0 Subiectul vorbitor se teme (ironic) de ce-ar putea sâ se întâmple.
11 Cf. conjuncţia de, sinonimă cu condiţionalul dacă.
Adv. când nu-i numai temporal, ci şi condiţional (când oui chiui când şi dacă, adică în ipoteza că voiu chiui).
13 Vezi notele precedente, în special u.
; • Să se compare nesiguranţa exprimată şi cu ajutorul lui care (din pricină că sunt mai mulţi cai).
J'j Vorbeşte Sfânta Duminică, deci o fiinţă iniţiată în misterele lumii acesteia, şi totuşi siguranţa ei încetează, cel puţin în parte, când se referă la ieşirea din slujbă a lui Harap-Alb (până atunci, ar zice un simplu muritor, şi povestitorul... uită că-i vorba de un sfânt, multe se pot întâmpla, care să împiedece ori măcar să îngreuieze eli b era rea’ e r o u 1 u i).
158
FENOMENE MORFOLOGICE
§ 8. Yrorbirea populara şi cea familiară cunosc şi schimbări de m od, cu valoare stilistică. Se pare că acestea sunt mai puţin nxeroase decât cele de timp. Dacă lucrurile stau într’adevăr aşa, ne-am putea gândi la următoarea explicaţie. Printre faptele studiate cu privire la timpuri am întâlnit destule care aparţin, în fond, la domeniul modurilor verbale. Numai formal verbele din construcţii ea doream (să vă rog ceva) ori, mai ales, de ce nu muream sunt imperfecte ; în ce priveşte sensul, adică valoarea lor sintactică, singura care interesează în discuţii de felul acesta, ele sunt optative, deci moduri, nu timpuri (sau, cel mult, după împrejurări, mai întâiu moduri şi numai în chip secundar timpuri) L. De asemenea vom constata mai departe că limba noastră posedă o serie de forme verbale pe care, de obicei, gramaticile, nu le înregistrează şi care exprimă nuanţe modale, deşi, din punct de vedere morfologic, ele trebuesc socotite în rândul timpurilor. Toate au sau pot avea valoare stilistică. Dacă ţinem seamă, aşa dar, de toate aceste constatări, relativa sărăcie a formelor modale care se pot substitui unele altora în momente psihologice de natură afectivă se transformă într’o adevărată bogăţie, mult mai mare decât aceea a formelor pur temporale. Şi această stare de lucruri nu trebue -să ne surprindă. Modul exprimă atitudinea subiectului vorbitor faţă de acţiunea verbului, deci chipul cum subiectul vorbitor consideră, vede, adică simte, acţiunea, pe când timpul arată ceea ce am putea numi cronologia acţiunii, în raport cu momentul vorbirii. Aşa fiind, este clar că nuanţele modale întrec, trebue să întreacă, şi ca număr şi ca variaţie, pe cele temporale : reacţiunea sufletului nostru faţă de noţiunea exprimată de un verb se poate manifesta foarte felurit, tocmai pentrucă intervine un factor subiectiv, care prin el însuşi este variabil şi dela un individ la altul şi la un singur individ după împrejurări. Nuanţele temporale nu pot prezenta atâtea variaţii, din cauză că ele sunt în funcţiune de elemente exterioare nouă, obiective, materiale, care sunt limitate ca număr.	,
Când am studiat schimbările de persoană, am. citat, între altele, următorul exemplu : Am luat batocul si dă-l de perete. . . trufandalele — aruncă-le peste case . . . florile — calcă-le în picioare . . . sticlele de şampanie — trânteşte-le de caldarâm. Observăm că autorul se foloseşte în prima propoziţie de indicativ (şi de pers. I), dar apoi, în toate celelalte, odată cu înlocuirea pers. I-a prin a IL-a, schimbă şi modul, recurgând la imperativ. Am remarcat şi atunci schimbarea modală, spunând că unii lingvişti vorbesc în asemenea cazuri de un i m p e r a t i v narativ sau descriptiv. Nu-i greu de văzut că prin această substituire de moduri povestirea câştigă enorm în vioiciune : diversele acţiuni exprimate prin verbele puse la imperativ se petrec oarecum subt ochii noştri, au devenit parcă actuale, şi aceasta, nu numai pentrucă verbul stă la prezent, ci şi din cauza imperativului însuşi, care, mai mult decât orice alt mod, implică existenţa unui partener, întru cât 'porunca’ trebue adresată cuiva de faţă.
Evident că putem numai să ne i m agina m prezenţa unui partener, ca în situaţia descrisă mai sus, şi, deci, ne adresăm nouă înşine vorba, căci în astfel de chestii nu contează realitatea materială, ci exclusiv cea psihologică. Şi pentru. 1
1 In măsura în care ea există, \aloarea lor temporală se datoreşte, foarte probabil, împrejurării că, obişnuit, doream, muream, sunt imperfecte, şi astfel deprinderea noastră cu această funcţiune ‘regulată’, ‘normală’ ne face să simţim idtea de timp şi. în formule ca cele de mai sus.
VIvRUUi'y
159
aceasta există două persoane : una care adresează şi alta căreia i se adresează vorba. Avem, prin urmare, dialog, iar dialogul presupune acţiune, adică dramă : un fel de luptă sau conflict (în sens foarte larg şi aproximativ), fie şi numai subt forma conversaţiei (care însemnează totuşi luptă : întrebări, răspunsuri, replici) între doi (sau mai mulţi) parteneri. De aici provine valoarea stilistică a imperativului : acest mod dramatizează acţiunea, ne-o înfăţişează ca petrecându-se în faţa noastră, nu numai din punctul de vedere al timpului, ci şi din acela al spaţiului, făcându-ne oarecum să asistăm la scena respectivă. Ni se pare că vedem (în exemplul de mai sus) pe autor îndemnându-şi partenerul (fictiv, se înţelege, şi totuşi real psihologiceşte) să trântească batocul de părete, să azvârle trufandalele peste acoperişurile caselor, să calce în picioare florile, să izbească de caldarâm sticlele de şampanie. Avem impresia că fiecare îndemn este ascultat şi executat din ce în ce mai energic : după fiecare acţiune săvârşită, cel care o înfăptuieşte (la porunca subiectului vorbitor) capătă oarecum forţe nouă, ca să poată aduce la îndeplinire acţiunea următoare cu şi mai multă vigoare decât pe cea precedentă. Este un fel de acompaniament între parteneri : unul comandă, celălalt execută (şi acel «crescendo », de care pomeneam cu privire la înfăptuitorul acţiunilor, se manifestă şi la subiectul vorbitor, ia cel care porunceşte : fiecare îndemn nou este făcut cu o energie din ce în ce n ai mare) l. Dacă în locul imperativului am pune indicativul, povestirea ar fi şteausa, banală, lipsită de vieaţă, de mişcare. Autorul ar raporta pur şi simplu diverse întâmplări, fără nicio însemnătate şi tără interes (chiar pentru sine însuşi, căci ar proba că nu participă la ele, că nu le ved e, nu le are prezente în minte, atunci când le povesteşte).
Este drept că în exemplul nostru se produc mai multe schimbări : se schimbă nu numai modul (imperativ pentru indicativ), ci şi timpul (prezent pentru perfect), apoi persoana (l-a pentru a Il-a). Toate acestea contribue la dramatizarea acţiunii, fiindcă toate o apropie de noi, o concretizează, o materializează oarecum. Dar nu-i greu de văzut ca, de fapt, rolul cel mai important îl are schimbarea modului. Celelalte două sunt urmarea acesteia : din pricină că imperativul n’are decât o persoană (a II-a) şi un singur timp (prezentul), este fatal ca. înlocuirea indicativului prin imperativ să aducă după ea schimbarea persoanei şi pe aceea a timpului.
Vorbirea populară şi familiară recurge des la substituirea indicativului prin imperativ. Exemple (din Creangă)1 2 : (Galbeni, stupi, oi, cai, boi. . . trebuia, să ducă dascălii poclon Catihetului...); s apoi lasă-te în conta sfinţiei-sale, că te scoate poponeţ ca din cutie; [Drag îmi era sat ut nostru. . . Dragi îmi erau tata şi mama . . .) Apoi l a s ă - ţ /, băiete, satul, cu to>. farmecul frumuseţilor lui, şi pasă de te du în loc străin si aşa depărtat (dacă te lasă pcîrdalnica de inima) ; (. . .când te mieri ce nu-i venea la socoteală,:) i a - ţ i, pop i, dăsagii şi pe ici ti-i drumul; (făceau toate chipurile. . . cum să deie vitişoarele mele... pe moşia boierească. . , să mi le poată ucide. . .) Şi astăzi împuşcă i porcii; mâne vacile şi boii /
1	Să ne închipuim că asistăm la o luptă adevărată, o bătaie între doi inşi, fiecare asistat » de un prieten. Ştim ce se petrece în asemenea cazuri: prietenul intervine cu
îndemnuri şi încurajări, pe care le adresează prin verbe puse la imperativ (dă-i!, nu le lăsa!, trânteşte-l la pământ!, etc.). Cam aşa se desfăşură, în mintea noastră, acţiunile din citatul reprodus mai sus.
2	O parte din exemple conţin şi un vocativ: este ‘numele’ celui care vorbeşte cu sine însuşi. Aceasta măreşte efectul expresiv, căci simţim şi mai clar că subiectul vorbitor se ‘apostrofează’ singur, ca şi cum ar fi altcineva.
FENOMENE MORFOLOGICE
1 60
poimâne căişorii ; în altă zi i e - i oile dinapoi cu grămada şi d a - l e la curte (îţi poţi închipui, Măria-Ta, ce urgie grozavă era pe capul meu !)1 ; Ş'apoi ştii vorba ceea : « d ă - ţ i, popă, pintenii şi bate iapa cu călcăile » ; (. . .pârul sf a făcut de-o mie de ori mai înalt. . . de-i ajunsese crengile în nouri) Şyatunci. . , scoheşte-te, fata babei, în dinţi! Cf. şi Se prâvală copacul peste mine, şi rupe-i piciorul şi sfarmâ-i dinţii din gură ! (1907 II, p. 403).
In unele din aceste citate avem înlocuirea pers. III (nu l-a!) prin a Il-a, numai aparent însă : povestitorul vorbeşte despre altcineva (-- pers. III), dar ‘apostrofa’ (cuvintele adresate subt forma imperativă) nu-i aparţine lui, ci ((eroului», deci tot pers. I este, de fapt, înlocuită prin a Il-a.
§ 9. O substituire de mod, strâns legată de cea discutată până acum, este a indicativului prin conjuncţi v. Din punct de vedere strict gramatical imperativul are o singură persoană (a Il-a). Nevoia de a ‘porunci’ şi unei alte persoane se simte totuşi. De aceea, pentru pers. III, limba recurge la conjunctiv, modul cel mai apropiat de imperativ în ce priveşte sensul. Formal avem, în asemenea cazuri, un conjunctiv, semantic însă un imperativ, aşa că fenomenul, considerat subt raportul stilistic, singurul care ne preocupă pe noi, este foarte înrudit cu cel de mai sus. Valoarea de imperativ a unui astfel de conjunctiv rezultă şi din câteva detalii pe care le vom vedea imediat. Mai întâiu, exemple. Pentru persoana III : Eu l-am sfătuit să fie prudent, ca să nu iasă lucrurile rău ; el nu, să. i se recunoască dreptatea numaidecât, căci altfel face scandal. Conjunctivul cu sens imperativ este să (;i) se recunoască (dreptatea). Povestitorul redă, subt forma vorbirii indirecte, spusele eroului său, care, dacă ar fi reproduse întocmai, ar suna ori să mi se recunoască dreptatea (în eventualitatea că se adresează altcuiva, nu celor care trebue să săvârşească acţiunea dorită de el) ori să-mi recunoaşteţi dreptatea (în cazul când vorbeşte direct cu aceştia). In ipoteza ultimă poate apărea şi imperativul propriu zis : recunoaşteţi-mi dreptatea ! Toate trei formulele au însemnare de imperativ şi, din această cauză, posedă valoare stilistică : înlocuirea indicativului prin conjunctivul imperativ dovedeşte o schimbare, de natură afectivă, în atitudinea subiectului vorbitor sau a aceluia despre care subiectul vorbitor povesteşte ceva 2.
Caracterul imperativ al conjunctivului rezultă, cât se poate de limpede în asemenea cazuri, şi din alt fapt. Exemplul dat conţinea un conjunctiv la pers. IIL Foarte des apare însă şi pers. II (totdeauna la singular), aşa dar întocmai ca la imperativul propriu zis. De pildă : Când vede că-i primejdie mare, o ia la goană, şi sa te ţii, duluţă ! Ultima propoziţie, în care se găseşte conjunctivul, poate fi interpretată în două chipuri din punctul de vedere al celui căruia i se adresează
‘ Situaţia se prezintă aici mai complicat, dar cu atât mai elocvent: subiectul vorbitor (Moş Ion Roată) îşi imaginează scena în care boierul, vecin cu dânsul, poruncea argaţilor să-i omoare vitele ori să i le ducă la curte. Din această pricină el însuşi figurează (şi formal şi de fapt) la pers. III în ‘povestirea’ scenei, dar există, în realitate, ca pers. I (povesteşte lui Cuza-Vodă ce i s’a întâmplat lui însuşi).
" Prima formulă, singura care ne interesează direct aici {el nu, să i se recunoască dreptatea), prezintă un avantaj în plus: autorul se pune în situaţia eroului său, îşi însuşeşte oarecum punctul lui de vedere, dând impresia că vorbeşte în numele lui şi pentru el. Este ceea ce se chiamă ‘vorbire trăită’ (traducerea expresiei nemţeşti erlebte Rede’), procedeu stilistic des utilizat de romancierii realişti (români şi străini). Cf. Intr, p. 153 urm.
VERBUL
161
formula : sau ca povestitorul îşi sfătueşte eroul (direct!) să fugă bine (căci asta însemnează să te ţii, duluţâ !) sau îşi închipue că eroul vorbeşte cu sine însuşi, se dedublează, adică, la fel ca în cazurile discutate mai înainte ( § 8), unde am avut un imperativ adevărat şi ca formă verbală (se îndeamnă singur la fugă sdravănă, tocmai pentrucă-şi dă seama de primejdie). Cred că a doua interpretare este cea justă., Când a luat naştere această izolare, atât de expresivă chiar astăzi, subiectul vorbitor s’a referit la el însuşi. Pe urmă formula a prins, s’a răspândit şi, între -buinţându-se în împrejurări felurite, a ajuns să nu mai poată fi simţită exact aşa, cum va fi fost ea la origine. Să te ţii, duluţă ! este foarte apropiat de ţine-te, duluţâ ! (impera tiv pur), datorită faptului că verbul stă la pers. II, persoană caracteristică pentru imperativ, precum şi formei exclamative a propoziţiei, formă de asemenea caracteristică pentru acest mod : parcă am avea doi indivizi, dintre care unul vorbeşte, iar celălalt ascultă1.
Indicativul poate fi înlocuit şi prin condiţional. Momentul psihologic este asemănător cu acela pe care l-am analizat la substituirea prezentului prin imperfect. Când cerem ceva, conştiinţa poziţiei noastre inferioare faţă de cel cărnia-i adresăm cererea ne determină să zicem v9 aş ruga să mă ajutaţi în cutare chestie, să mă împrumutaţi cu hani, etc., în loc de vă rog să. . . Subiectul vorbitor parcă ar vrea să spuie : v’aş ruga, dacâ-mi permiteţi (să vă rog). Cu alte cuvinte, face acţiunea sa dependentă de voinţa partenerului, ca şi cum, dacă acesta n’ar permite, el n’ar mai formula cererea. Evident că aici e punctul de plecare : o frază întreagă, în care avem o propoziţie principală, cu verbul la condiţional (v'aş ruga, v9aş întreba, v9aş spune) şi una secundară condiţională {dacă binevoiţi a mă asculta). Propoziţia a doua n’are nevoie să fie exprimată. Ea este presupusă, căci există în mintea atât a subiectului vorbitor, cât şi a partenerului. Existenţa ei este subînţeleasă, şi din cauza propoziţiei principale, al cărei verb, având formă de condiţional, implică prezenţa altui verb, tot la condiţional (acesta de-ai doilea indică tocmai condiţia de îndeplinit, pentru ca acţiunea primului să se poată înfăptui), dar şi datorită tonului: spunând numai v’aş ruga (aş dori să vă. întreb), nu facem pauză ca după punct sau punct şi virgulă, fiindcă n’am terminat cele ce avem de spus, ci ne oprim ca după o virgulă (ridicăm şi tonul, cum se zice), tocmai pentrucă mai urmează ceva, indiferent dacă lingvistic formulăm sau nu urmarea.
Aşa a fost, foarte probabil, la început, dar apoi condiţionalul a început a fi simţit ca expresie (obligatoare, negreşit) a ‘politeţei’ (politeţă impusă de situaţia inferioară a subiectului vorbitor, situaţie care continuă şi va continua să existe mereu). Dovadă avem faptul că, deşi prezentăm rugămintea condiţionat (adică la modul condiţional), nu mai aşteptăm să ne «permită» interlocutorul, ci formulăm numaidecât cererea. Spunem v9aş ruga şi imediat, fără a lăsa pe partener să ia poziţie, arătăm ce vrem. Aşa dar, numai formal este vorba de condiţional,
1 Să se compare şi vocativul duluţă. Cel puţin face impresia unui vocativ, căci pare a fi, la origine, nume propriu de persoană. S’ar putea însă, tot atât de bine, ca acest cuvânt să fie o creaţie de moment a fantaziei primului subiect vorbitor, care a întrebuinţat formula noastră, şi adică un cuvânt imitativ sau expresiv (menit, cu cei doi u şi cu /, să arate mişcarea omului care fuge). Oricum ar fi, el este simţit ca un nume, aşa că avem dreptul (subiectiv !) să spunem că stă la vocativ. Verbul din această construcţie poate fi, chiar mai des, şi să te duci (la Creangă numai aşa o întâlnim). Vezi mai departe, capitolul despre diminutive, § 7.
ii
FENOMENE MORFOLOGICE
1 62
în realitate noi prezentăm lucrurile ca şi cum am întrebuinţa indicativul (iar in descrierea ulterioară a nevoii care ne împinge să solicităm ajutorul cuiva, ne folosim, într’adevăr, de indicativ). Şi totuşi, atâta e de ajuns, pentru ca construcţia să aibă valoare expresivă, să arate starea noastră sufletească, stăpânită de jena, temere, etc. Iarăşi întocmai ca la imperfectul care se substitue prezentului. Şi acolo ziceam voiam să vă cer ceva (parcă n’am mai cere în momentul când vorbim), dar imediat continuam vorba, arătând ce anume voim (la prezent!) să cerem. Prin urmare, şi acolo satisfacerea oarecum pur formală a unei obligaţii de politeţă,, dar suficientă, pentru a trăda emoţia, cel puţin aparentă, a subiectului vorbitor.
Asemănarea dintre fenomenul stilistic descris aici şi cel privitor la înlocuirea prezentului prin imperfect se explică, foarte probabil, aşa cum am arătat: momentul psihologic este identic în ambele cazuri. Putem invoca însă şi un fapt gramatical. Imperfectul are deseori valoare de condiţional : veneam şi eu, dacă ştiam că vine prietenul nostru N. ( = aş fi venit şi eu, dacă aş fi ştiut. . .). Este drept că aceasta se întâmplă numai cu condiţionalul trecut, nu şi cu cel prezent,, de care ne ocupăm aici, dar deosebirea de timp nu pare esenţială. Pretutindeni (sau aproape pretutindeni) în cazurile de substituire a unei forme verbale prin alta avem a face cu atitudini subiective ale vorbitorului, aşa dar cu mo du r i„ indiferent dacă formal ele sunt exprimate prin moduri propriu zise sau prin timpuri. Din punct de vedere psihologic, atât condiţionalul (prezent), cât şi imperfectul, care înlocuesc amândouă indicativul prezent, sunt moduri, şi anume acelaşi mod (condiţionalul sau optativul), fiindcă şi starea sufletească, izvor al ambelor substituiri, este identică sau foarte asemănătoare 1.
§ io. Limba noastră posedă un număr de forme verbale care lipsesc, o-bişnuit, în paradigmele gramaticilor, iar când sunt înregistrate, provoacă discuţii în ce priveşte calificarea : sunt ele moduri sau timpuri ? Neînţelegerea este cauzată de caracterul lor ambiguu. Formal par a fi timpuri, semantic ele sunt moduri., In general, le putem înlocui prin timpuri propriu zise, ceea ce se întâmplă cu atât mai uşor, cu cât răspândirea lor este restrânsă (unele se găsesc numai regional).. Aceasta ar dovedi că trebue să le socotim timpuri. Dar se deosebesc de formele verbale care le pot înlocui, printr’o nuanţă subiectivă, de unde urmează că funcţiunea lor este modală, nu temporală. Limba scrisă (mai exact, poate, limba cultă, fie scrisă, fie vorbită) nu le prea utilizează, aşa că ea este lipsită sau, în orice caz, nu dispune în aceeaşi măsură ca cea populară şi familiară de acest mijloc menit să varieze nuanţele semantice ale formelor verbale.
Urmează, deci, să le discutăm tot aici, unde ne-am ocupat de schimbările modale. Unele figurează în gramatică la rubrica timpurilor şi sunt considerate,, obişnuit, astfel chiar de către lingvişti, nu numai în virtutea tradiţiei, ci şi din cauză că exprimă, într’adevăr, un raport de timp (care nu-i însă singurul raport exprimat de ele). In această grupă intră, de pildă, viitorul II. Altele sunt adesea absente în tablourile de forme pe care ie dau gramaticile, fiindcă limba cultă (cu deosebire cea scrisă) nu le cunoaşte sau le utilizează relativ rar (de
1	O schimbare de mod, având origine literară (la C a r a g i a 1 e, Ţal), este infinitivul în loc de conjunctiv: a se revedea/, a se slăbi! Mai ales formula a doua s’a popularizat, fiind întrebuinţată nu numai glumeţ (ca între prieteni), ci şi ameninţător. Este foarte proprie pentru stilul polemic. De aceea o găsim adesea în polemici, chiar ştiinţifice, şi nu totdeauna cu numele creatorului ei, amănunt care probează că-i simţită ca un bun lingvistic comun, cum şi este de fapt. Aceasta-i măreşte expresivitatea.
VERBUL
163
preferinţă atunci când evenimentele şi personajele unui roman, ale urnei nuvele, etc. aparţin mediului rural ori periferic). Căci au caracter mai mult sau mai puţul dialectal, întru cât apar numai în unele regiuni dacoromâneşti (iar dacă aparţin întregului teritoriu, nu se bucură de o circulaţie prea mare). Spre deosebire de viitorul II, ele sunt oarecum moduri propriu zise. Este drept că unele pot fi înlocuite prin diverse timpuri cunoscute din vorbirea obiectivă, dar echivalenţa se mărgineşte la sensul strict intelectual : când simţim nevoia să luam atitudine subiectivă faţă de acţiunea exprimată de verb, să-i dăm, deci, o nuanţă afectivă, timpurile curente fac loc acestor forme modale, tocmai pentrucă numai ele au sau pot avea valoare stilistică.
Absolut toate, fără nicio deosebire, sunt compuse. Un element al compunerii îl constitue pretutindeni participiul (trecut, la viitorul II, prezent, Ja celelalte).. Auxiliarul deasemenea este acelaşi : a fi, însoţit la unele de a voi, la altele de aş al condiţionalului (care, foarte probabil, reprezintă un aspect profund modificat al lui a voi). Formele în compoziţia cărora intră participiul prezent au, am spus deja, o răspândire mai mult sau mai puţin regională. Le găsim însă şi în limba veche. Valoarea stilistică provine, cred, măcar în parte, dela caracterul lor dialectal şi arhaic, prin opoziţie cu echivalentele lor ‘gramaticale’, pe care le întrebuinţează toată lumea. Am văzut mereu până acum că aşa zisele abateri dela normele vorbirii obiective exprimă, de regulă, dacă nu chiar totdeauna, o nuanţă stilistică. Aceasta, în comparaţie şi prin contrast cu limba comună a oamenilor culţi, care, obişnuit, nu cunoaşte formele verbale aici în discuţie. Dar ele au valoare afectivă chiar în dialectul unde există, alături de celelalte, ca forme normale, curente. Aceasta ar proba că nuanţa stilistică izvorăşte şi din ele înseşi, din natura sau structura lor intimă, nu numai din caracterul lor regional ori arhaic, adică ‘anomal’. Trebue precizat totuşi că în limba veche valoarea lor stilistică pare a fi absentă, ceea ce, * în cazul când faptul este absolut exact1, ar dovedi că această valoare s’a ivit mai târziu, graţie, deci, nu structurii lor, ci împrejurării că, existând pentru acelaşi raport două forme verbale, limba le-a dat, prin indivizii vorbitori, întrebuinţări diferite din punct de vedere stilistic. Dar ne putem întreba de ce tocmai ele, şi nu echivalentele lor, au căpătat nuanţă stilistică ? Revenim, prin urmare, la cauza mai profundă, care stă în legătură cu natura formaţiei însăşi. Căci, dacă aceste aspecte flexionare ale verbului n’ar fi avut din capul locului, cel puţin în germene, un colorit afectiv, ele ar fi dispărut din limbă, fiindcă ar fi fost de prisos (ar fi rămas numai sinonimele lor, pur intelectuale, care aveau avantajul de a fi general răspândite).
Chestia se prezintă, aşa dar, destul de complicat, între altele, pentrucă urmărirea în trecut a faptelor stilistice nu se poate face decât cu ajutorul unui mare-număr de texte, care să aibă oarecare continuitate între ele. De altmintrelea interesează prea puţin, dacă un fenomen de acest fel datează dintr’o epocă anterioară, şi de când anume. Stilistica este o disciplină lingvistică statică sau descriptivă : studiază fapte de limbă actuale.
§11. Viitorul II are sens temporal numai în legătură cu viitorul I. De ex. : Când vei veni la mine, eu voiu fi plecat. întrebuinţat singur, el exprimă un
1 Deoarece preocupările stilistice datează de puţină vreme, este natural ca ele să nu se fi întins asupra fazelor vechi ale diverselor limbi (mai ales la noi, unde nici stările actuale n’au fost cercetate subt acest aspect).
11»
FENOMENE MORFOLOGI CE
raport modal : se va fi întors {oare) din călătorie ? ; ce va fi spus mama. {când a văzut că nu dau niciun semn de viaţa) ? ; nu ştiu dacă va fi făcut ce l-am rugat, etc. In toate aceste exemple viitorul II joacă rolul unei forme verbale absolute, căci nu arată un raport de antecendenţă faţă de viitorul I. Sensul lui este asemănător cu al conjunctivului, întru cât şi el exprimă îndoiala, nesiguranţa, etc. Aşa se face că poate fi înlocuit adesea prin conjunctivul perfect (să se fi întors di?i călătorie ? — continuarea logică ar fi nu cred ; nu ştiu să fi făcut ce l-am rugat)1. Dar nu totdeauna (cf. exemplul al doilea : ce va fi spus mama. . .). Afară de asta, chiar când îl înlocuim, simţim uşor, cum dovedesc exemplele precedente puse în paranteză, că nu-i vorba de o adevărată identitate între aceste două forme verbale. însuşi sensul propriu zis, pur intelectual, diferă. Cu atât mai mult lipseşte echivalenţa stilistică. De aceea limba vorbită nu utilizează, cred, niciodată conjunctivul în locul viitorului II, care, tocmai din cauza nuanţei lui stilistice, asemănătoare, in unele privinţe, cu a viitorului I (varianta oiu pleca), apare în vorbirea populară şi familiară totdeauna cu forma «scurtată» a primului auxiliar {oiu fi plecat, ăi fi plecat, etc.) 1 2. Expresivitatea lui creşte, în chipul arătat aici, şi graţie faptului că propoziţia este deseori interogativă sau introdusă prin dacă (cf. exemplele date).
Construcţiile verbale la alcătuirea cărora contribue participiul prezent sunt numeroase. In toate auxiliarul este a fi. Avem mai întâiu (le iau în ordinea consacrată) imperfectul: eram zicând. Valoarea semantică a acestei forme este identică cu a lui ziceam, dar numai din punct de vedere intelectual. Căci imperfectul propriu zis prezintă acţiunea drept sigură, pe când eram zicând arată nesiguranţă din partea subiectului vorbitor. Aşa dar, avem a face cu o nuanţă modală, nu cu una temporală, ca la imperfectul obişnuit. Eram zicând se aude prin Muntenia (poate şi aiurea) şi se întrebuinţează în vorbirea indirectă : când reproducem spusele altuia, pe care însă nu le-am auzit dela el însuşi, ci dela un terţiu, şi le comunicăm partenerului nostru, recurgem la această formă verbală, care, întru cât exprimă clar îndoiala, pare că ne pune la adăpost de orice răspundere (în ipoteza că cele comunicate de noi n’ar corespunde adevărului). Sintactic vorbind, ea este echivalentă cu pop larul şi familiarul cică. . . : era zicând că nu-ţi vezi de treburile tale, că te amesteci unde nu-ţi fierbe oala, etc. (‘acela ale cărui vorbe le redau, aşa cum mi-au fost transmise de altcineva, cică spunea că nu-ţi vezi de treburile tale. . .’). Circulă obişnuit la pers. III, mai rar laall-a, fiindcă apare în vorbirea indirectă (subiectul vorbitor se referă, prin urmare, la altcineva decât la sine însuşi).
Participiul prezent se combină şi cu conjunct i v u 1 prezent al auxiliarului a fi (subt aspectul invariabil al acestuia) : să fi dormind {eu), să fi dormind {tu), etc. Arata nesiguranţă, întocmai ca formele obişnuite de conjunctiv, totuşi, spre deosebire de acestea, care se întrebuinţează şi singure, dar, mai ales, împreună cu alte verbe, pare a avea o valoare de sine stătătoare. De ex. : să fi dormind {el) la ora asta ?; să fi minţind {el, ei) în aşa hal ?; să fi ignorând {tu) un fapt. ca acesta, cunoscut de toată lumea ?, etc. Deosebirea nu se reduce însă la atâta. Intre să doarmă
1	Această frază sună mai bine nu ştiu dacă a făcut... probabil din cauză că să fi ştiut este echivoc (poate fi înţeles şi ca pers. I).
2	De pildă: ce-oiu fi spus, nu-mi aduc aminte; syo fi (s’a fi) apucat de lucru leneşul ăla {cela) ?; nai fi crezut că am murit (== nu cumva ai crezut. . .); om fi dormit si noi mai mult ca de obicei (—probabil, poate, etc. că. am dormit... )\ s'or ji împăcat X. si Y.?
VERBUL
i or»
(el) la ora asta şi sâ fi dormind (el) la ora asta constatăm o diferenţă importantă de natură stilistică. Prima construcţie, dacă am vrea s’o completăm, ar suna aşa : nu-mi vine a crede sâ doarmă (sau, ceea ce-i acelaşi lucru, să doarmă la ora asta ? nu-mi vine a crede: propoziţia a doua reprezintă oarecum răspunsul la cea precedentă), pe când construcţia cealaltă s’ar întregi astfel : este posibil (se poate) sâ fi dormind la ora aceasta (sau : să fi dormind la ora aceasta ? posibil, se poate). îndoială, nesiguranţă, etc. există în ambele cazuri, dar odată subiectul vorbitor se îndoieşte mai puţin, înclină a răspunde negativ la întrebarea din propoziţia cu conjunctivul, a doua oară el este absolut nesigur şi de aceea dă un răspuns evaziv. Potrivit: acestei deosebiri, să doarmă şi să fi dormind nu apar unul în locul celuilalt, ci fiecare se întrebuinţează cu rostul lui, potrivit stării sufleteşti care trebue exprimată.
Cu viitorul I al auxiliarului a fi urmat de participiul prezent al unui verb se formează un mod pe care gramaticii de pe vremuri îl numeau prezumtiv sau potenţial. De pildă : ce mă va mai fi ocărind N. ! (de obicei cu aspectele populare şi familiare ale lui a voi: ce m'o mai fi ocărind. . ., ce rria mai fi ocărind. ..); cum ii va (i-o, i-a)fi mergând prietenului nostru ?; va fi locuind împreună cu părinţii? (sau şi neinterogativ : va fi locuind împreună cu părinţii, adică ‘presupun că Io-cueşte...’ sau ‘probabil, poate, etc. locueşte. . .’). Corespunde viitorului II, când acesta este întrebuinţat absolut, atât ca formaţie (va fi la amândouă), cât şi ca sens, căci ambele arată îndoială, nesiguranţă, probabilitate, posibilitate. Singura deosebire e de natură strict temporală (datorită faptului că odată avem participiul prezent, a doua oară pe cel trecut). Din punctul de vedere al limbii obiective, echivalentul lui va fi ocărind este prezentul indicativului : ocârâşte. O echivalenţă numai temporală (acţiunea se petrece în momentul vorbirii). Cât despre raportul modal, aceste forme verbale diferă profund una de alta. Să se compare : ce mă mai ocârâşte ! (‘ştiu sigur că mă ocărăşte’) şi ce mă va mai fi ocărind! (‘probabil, poate, presupun, că mă ocărăşte’). Pentru ca indicativul prezent să semene cu f ^rma aici în discuţie, are nevoie de un adaos, de pildă : cred că mă ocărăşte sau probabil, bănuesc, etc. că mă ocărăşte1. Adaosul ţine, numai aproximativ însă, locul nuanţei subiective, pe care va fi ocărind o exprimă prin el însuşi, fără intervenţia unui cuvânt special cu înţeles dubitativ.
Şi condiţionalul prezent al auxiliarului a fi se combină cu participiul prezent, spre a da naştere unei forme verbale cu nuanţă stilistică. Exemple : (se spune că) N. şi-ar fi înşelând prietenul în afacerile lor comune; (se zice că) X. şi-ar fi denunţând tovarăşii de luptă, etc. Ca formaţie, corespunde condiţionalului perfect, aşa cum va fi plecând corespunde lui va fi plecat. Dar chiar semantic putem constata o apropiere. Se ştie că condiţionalul trecut se întrebuinţează şi singur, nu numai în legătură cu alt condiţional. In propoziţii independente el serveşte la redarea indirectă a spuselor altuia (pe care subiectul vorbitor le-a aflat printr’un intermediar): (am auzit că) N. m? ar fi criticat (am auzit dela altcineva, de aceea nu sunt sigur, nu garantez că-i aşa). La fel construcţia ar fi criticând, numai că raportează acţiunea la momentul vorbirii (mi se atrage atenţia că) N. m'ar fi criticând. Dacă neglijăm această nuanţă de responsabilitate
1 In graiurile munteneşti există alt echivalent, mai apropiat: trebue că mă ocărăşte (dialectul moldovenesc ar reda această construcţie, pe care limba literară r/a adoptat-o încă, prin trebue să. mă fi ocărind).
FENOMENE MORFOLOGICE
.1 (»6
(grija subiectului vorbitor de a preciza că deţine informaţia dela altcineva), forma aici în discuţie se poate înlocui şi prin prezentul indicativului : N. mă critică (fie şi cu adaosul mi se spune că. . .). Echivalenţa este numai temporală, nu şi modală : indicativul arată siguranţă (atât din partea subiectului vorbitor, care-şi însuşeşte oarecum informaţia, svonul, etc. venite dela altcineva, fiindcă îl crede, cât şi din partea celui care i le comunică), pe când nd ar fi criticând exprimă îndoială. Ca valoare stilistică, această formă verbală, pe care gramaticile de odinioară o numeau modul oblic, seamănă foarte bine cu era + participiul prezent, discutat mai sus (deşi, morfologic vorbind, asemănarea dintre ele nu-i prea mare, întru cât elementul lor comun este participiul prezent, care, prin el însuşi, nu pare a contribui cu ceva la crearea valorii stilistice.)
In sfârşit, o ultimă construcţie cu auxiliarul a fi şi participiul prezent este a fi ştiind, afî mergând, etc., adică, formal, specie de infinitiv. Aşa se explică de ce apare totdeauna împreună cu alt verb : N. pare a se fi purtând frumos; sameni a fi ştiind de unde să iei lucrul şi unde să-l pui (Creangă). Sinonimul strict obiectiv al acestui infinitiv este indicativul prezent : N. pare că se poartă bii e, etc. Numai că acestuia îi lipseşte nuanţa stilistică (de îndoială, de nesiguranţă, etc., care vine, poate, în parte, şi dela parey sameni, etc., dar, în cea mai mare măsură, dacă nu în total, ea izvorăşte din construcţia participială). Alt echivalent este infinitivul prezent, cu care seamănă chiar mult mai bine : N. pare a se purta frumos; sameni a şti de unde. . ., etc. Cu toate acestea, şi aici avem o echivalenţă pur gramaticală, nu şi stilistică. Dacă pare a se purta face totuşi impresia că exprimă o nuanţă înrudită cu îndoiala (anume probabilitatea sau posibilitatea), asta se datoreşte, cred, lui pare 3.
După cum vedem, numărul formelor verbale având valoare stilistică, adică subiectivă (de mod în sensul etimologic al termenului), este cu mult mai mare decât rezultă din gramaticile normative curente 1 2. Toate cele discutate aici există în limba vorbită şi familiară, nu numai dintr’o regiune a teritoriului dacoromânesc, ci de pretutindeni (cu excepţia lui eram zicând, care aparţine exclusiv graiurilor munteneşti). Constatăm, deci, încă odată, că limba reală este mai bogată decât aceea pe care o recomandă şi o adoptă minţile riguroase şi pedante ale gramaticilor, Forţa expresivă le vine dela calitatea de formaţii modale puse faţă în faţă şi totodată în opoziţie cu echivalentele lor obiective sau intelectuale, care se bucură de o răspândire generală, nu numai geografic şi cantitativ, ci şi în sensul că obişnuit subiectele vorbitoare de ele se folosesc (ceea ce explică lipsa oricărei nuanţe stilistice). Ca totdeauna, ele constitue o particularitate a limbii vorbite, chiar daca se întâlnesc şi la scriitori (mai ales la cei realişti) într’o oarecare măsură. Se poate spune că, la fel cu alte elemente lingvistice având valoare stilistică, apariţia lor în opere literare este direct proporţională cu frecvenţa lor în vorbirea familiară şi populară : cu cât sunt mai răspândite în aceasta din urmă, cu atât ne întâmpină
1	Raportul dintre pare a se fi purtând şi pare a se purta este acelaşi ca între va fi spunând şi va spune, dar numai din punct de vedere morfologic, fiindcă, în ce priveşte sensul, formele de viitor diferă între ele altfel decât cele de infinitiv.
2	S’ar putea adăuga şi am fost part. prez., despre existenţa actuală a căruia nu pot afirma nimic precis. Eu îl simt ca fiind perfect conform cu sistemul flexiunii verbale româneşti. Valoarea lui obiectivă este aceeaşi ca a imperfectului: a fost mergând pe jos — 4mergea pe jos’ sau ‘era mergând pe jos’, dar nuanţa stilistică diferă şi de a unuia şi de a celuilalt dintre aceste două ’ imperfecte’.
VERBUL
1 67
mai des la scriitori. Se pare că cel mai puţin utilizat de către aceştia este eram zicând, despre care am spus că există numai în dialectul muntenesc.
§ 12. Pentru a termina discuţia despre flexiunea verbală, voiu mai releva câteva fapte, puţine (şi puţin însemnate) de altmintrelea. Verbele conjug. I şi IV, care primesc la prezent (indicativ şi conjunctiv, pers. I, II, III, şi VI; imperativ, pers.. II), sufixele -ez, resp. -esc, nu apar în toate graiurile dacoromâneşti subt acest aspect. Aproximativ vorbind, se poate afirma că variantele cu sufix, considerate drept comun româneşti, adică literare, caracterizează limba Vechiului Regat, cele fără sufix constitue o particularitate a limbii din ţinuturile de peste munţi U Ultimele pot avea, datorită caracterului lor regional, valoare stilistică, bine înţeles numai în vorbirea acelor Români cari se folosesc regulat de formele sufixate, precum şi în limba literară, unde norma este întrebuinţarea variantelor cu sufix. Nuanţa stilistică în discuţie este ironia. De aceea, când povestitorul sau scriitorul, vrând să facă portretul sufletesc al unui erou din regiunile de dincolo de munţi, înţelege să-l caracterizeze şi lingvistic, îi pune în gură, printre altele, şi verbe de conjug. I fără -ez 2 la prezent. Şi alte particularităţi dialectale din flexiunea verbului exploatează, în acelaşi scop, nu numai scriitorii, ci şi subiectele vorbitoare obişnuite. De ex. mere, merem, etc. (pentru merge, mergem, etc.), mancă (pers. III sing. şi plur.), mâne, mânci, etc. Astfel unui fost director general la C. F. R., Ardelean de origine, i se atribue următorul « aforism », care a prins şi continuă să circule printre ceferişti, graţie aspectului morfologic al verbelor : Cine nu l n c r ă nu m ânc ă. Iată şi un exemplu similar din limba literară : — Mânca-o-ar neniu ! — S'o m ân c e (VR, Febr. 1935, p. 23). Şi aici avem ironie, deşi îndreptată contra unui Neardelean, o ironie bonomă, intenţia autorului fiind de a reda buna dispoziţie a eroului său (provocată de mâncare şi băutură îmbelşugată, de tovărăşia plăcută a prietenilor, etc.). Aceste efecte n’ar fi fost obţinute, cel puţin nu în aşa grad, dacă s’ar fi întrebuinţat forma comun românească s’o mănânce. Valoarea expresivă a lui s'o mânce creşte, cred, şi din cauza unui element ‘ritmic’ : această formă corespunde, în ce priveşte înfăţişarea pur exterioară, lui mânca din prima propoziţie, care are două silabe (mănânce nu s’ar fi potrivit, fiindcă este trisiîabic).
B'ar putea, de sigur, înregistra şi alte fenomene stilistice din domeniul flexiunii verbale, dacă am dispune de un material mai bogat şi mai sistematizat decât acela pe care l-am adunat eu cam la întâmplare. De pildă întrebuinţarea u nui verb reflexiv la forma activă. Se ştie că, afară de rare excepţii, limba noastră nu poseda verbe reflexive (sau pronominale) propriu zise. Un verb activ poate primi pronumele reflexiv, căpătând astfel aspect pronominal, fără ca prin aceasta să-şi piardă caracterul său originar, de verb activ (se schimbă numai obiectul direct: acţiunea trece asupra subiectului însuşi, asupra celui care o săvârşeşte, nu asupra unei fiinţe sau a unui lucru din afară) : duc — mă duc, fac — mă fac, port — mă port, etc. Vorbirea obiectivă se conformează uzului consacrat, pe când cea subiectivă trece sau poate trece peste normele tradiţionale,
-* 1 Poate am fi mai aproape de adevăr, dacă am spune că formele sufixate sunt mult mai dese în Vechiul Regat decât în Ardeal şi în celelalte regiuni transcarpatice. V. Ihdet. Philippi.de II, p. 66 şi 120 urm.
1 Numai lipsa acestui sufix poate fi exploatată stilistic. Cum se face că prezenţa sauVibsenţa lui -esc nu impresionează sau impresionează mai puţin ? Nu găsesc un răspuns la această întrebare.
168
FENOMENE MORFOLOGICI-:
aşa cum am constatat mereu până acum. Astfel în loc de mişcă-te de - aici ! (formulă expresivă prin ea însăşi, în comparaţie cu sinonimele cam abstracte, adică banale, du-te de-aici /, pleacă de-aici!), se spune mişcă de-aici ! Prin lăsarea h o parte a pronumelui, verbul a căpătat aspect activ, dar nu transitiv, cum ar fi logic,, cel puţin în teorie, ci intransitiv. Aceasta, din punctul de vedere al gramaticii normative. Subt raportul stilistic ne dăm uşor seama că formula fără pronume este mai expresivă decât cealaltă. Poate şi din pricina scurtimii, ceea ce la o construcţie imperativă pare firesc (o poruncă impresionează cu atât mai puternic, cu cât e mai laconică). Dar izvorul expresivităţii trebue căutat aiurea, şi anume în schimbarea atitudinii subiectului vorbitor faţă de acţiune, în chipul cum acesta îşi imaginează săvârşirea ei. Lipsa pronumelui te în mişcă de-aici! dă verbului un sens vag, nelămurit, şi de aceea putem îngloba în sfera acţiunii lui o serie întreagă de obiecte. Mişcă-te ! însemnează ‘pleacă (tu singur!)’, adesea chiar numai ‘dă-te la o parte’, mişcă ! pare a însemna ‘pleacă tu, împreună cu tot ce ai la tine, cu tot ce-ţi aparţine’. Subiectul vorbitor este atât de nemulţumit de partener, încât nu vrea să-l mai « vadă în ochi», şi nu numai pe el însuşi, ci şi orice lucru care se leagă de fiinţa lui, care poate aminti de dânsul. Iată un exemplu literar (unde situaţia se prezintă însă altfel decât mi-am imaginat-o eu mai sus) : Mihai, aşezai pe marginea patului, nu se încumeta să m iste. Presimţea, înainte de a înţelege deplin, că trăieşte un ceas rar. . . (Luc, p. 191). Cf. şi Dia nu mişc ase de acasă (Răd, I, p. 170)1.
Şi la alte verbe constatăm fenomenul acesta. In loc de m* am chinuit [trudit) o lună de zile cu măseaua asta, se spune a m chinuit [a m tr ud i t) o lună de zile. . . Situaţia pare oarecum alta decât aceea dela mişca. Myam chinuit poate însemna, o clipă, că subiectul vorbitor a contribuit el însuşi, într’o măsură oarecare, la suferinţa de care pomeneşte [eu rrCam chinuit pe mine singur). Şi atunci, pentru înlăturarea echivocului, oricât ar fi el de trecător, se recurge la forma activă.. Ya fi intervenit şi influenţa construcţiilor sinonime, de ex. am suferit, am pătimity etc., care sunt (totdeauna!) active1 2. Oricum se vor fi petrecut lucrurile, am chinuit este expresiv, pe când rrCam chinuit nu (sau, cel puţin, formula fără pronume e mai expresivă decât cea pronominală). Probabil şi din pricină că obişnuit se întrebuinţează verbul cu aspectul lui reflexiv, aşa că aspectul nereflexiv apare ca ‘neregulat’. Deosebirea dintre am chinuit şi mişcă de-aici ! merge şi mai departe. Primul verb (şi sinonimul sau sinonimele lui) se întrebuinţează, dacă nu mă înşel, exclusiv la perfect, pe când celălalt, la toate timpurile. Această situaţie se datoreşte, poate, şi înţelesului, care diferă mult dela unul la altul. Ar mai trebui invocat de asemenea caracterul de verb imperfectiv al unuia şi de verb perfectiv al celuilalt. Indiferent de explicaţie, fapt este că chinuiu [trudesc) cu măseaua (la prezent!) nu se zice (nici nu pare că s’ar putea zice).
Cu verbe de felul celor amintite nu trebuesc puse alături gândesc, închipuia, nasc, etc. (în loc de mă gândesc, îmi închipuiu, mă nasc, etc.). La acestea avem a
1	In anumite medii, de pildă la armată, acest verb se întrebuinţează obişnuit iară pronume: nu mişca !; nimeni nu mişcă {în front) !, etc. Tot aşa fotografii îşi invită clienţii care pozează’: nu mişcaţi, vă rog! înţelesul este întru câtva diferit la exemplele acestea faţă de mişcă de-aici!
2	O astfel de influenţă putem admite, cel puţin în principiu, şi pentru mişcă de-aici ! (cf. pleacă de-aici!). Nu însă şi pentru nu mişca!, unde verbul are un înţeles destul de deosebit. Chinui apare fără pronume şi în limba veche (vezi Dicţ. Acad., s. v.).
VERBUL
109
face, în limba cultă, cu influenţe străine (voite sau inconştiente). Sinonimele lor franţuzeşti sunt nepronominale (penser, imaginer x, naître, etc.). De pildă : eroul romanului gân d e ş t e la cele întâmplate ieri; adevăratid filosof este acela care poate închipui un sistem original de explicare a lumii\ după aceste des-voltări, naşte întrebarea. Că e vorba de calcuri lingvistice, se vede şi din lipsa oricărei nuanţe stilistice la aceste construcţii (afară de faptul că le simţim, într’o anumită măsură, ca neromâneşti) 1 2. Trebuesc exceptate pop. gândesc (sinonim cu cred, care-1 va fi şi influenţat), atât de frecvent la Creangă în construcţii de felul lui gândesc că rCa mai fi el pe voia Spânului (cf. şi Caragiale : Tot g â n-d e am la început, că de ! e tânăr), etc. şi arhaicul nasc şi în Moldova oameni al lui Miron Costin, pe care îl imită adesea, parafrazându-1, scriitorii actuali.
Şi fenomenul opus se întâlneşte. Verbe obişnuit nepronominale apar cu pronume : Ce te râzi?; Cum se mai miorlăe ! Nuanţa stilistică, şi anume nemulţumirea, cu toate aspectele ei, este clară, tot aşa deosebirea faţă de Ce râzi?; Cum mai miorlăe !, care, în ciuda intonaţiei şi sensului oarecum peiorativ al verbelor (mai ales la construcţia a doua), n’au aceeaşi forţă expresivă. Apariţia pronumelui se datoreşte influenţei lui a se hlizi, a se strâmba ş. a., cu care putem spune că s’au contaminat semantic a râde şi a miorlăi. Aşa se explică marea expresivitate a formelor pronominale dela acestea din urmă. Cât despre Ce te crezi !, foarte frecvent în vorbirea familiară din unele regiuni, cu nuanţă glumeaţă {Ce t e crezi, sântem doar la putere; Ce t e crezi, facem lux), existenţa lui este, de sigur, tot produsul contaminaţiei cu un verb sinonim {a se gândi, apoi a se închipui, variantă destul de răspândită a lui a-şi închipui). Altădată apariţia pronumelui reflexiv este voită: povestitorul scontează efecte stilistice. De pildă: Mai departe, amicul Fantoma se cuge t ăf precum urmează (Azi, 29 Oct. 1939, p. 8).
Ar mai fi de amintit întrebuinţarea transitivă a verbelor intransitive şi invers, apoi dublarea obiectului direct la cele transitive şi alte fapte, pentru care nu dispun de informaţie suficientă. Cf. numai familiarul te fac un tabinet (sau... o tablă,
. . . o partidă, de şah) 3, cu nuanţă glumeaţă, în loc de facem. . . sau fac cu D-ta . . . Pronumele va fi venit dela te bat o tablă, dacă acesta nu-i cumva mai recent, sau dela te joc o tablă, creat după joc o tablă (transitiv!). De altfel şi a face este tot transitiv.
1	Acesta apare şi cu pronumele reflexiv, fără a avea însă acelaşi înţeles.
2	Poate a intervenit, la unele din ele, şi influenţa vreunui verb sinonim din limba noastră. Aşa ar fi cazul cu gândesc, care se va fi lăsat atras de (sau şi de) cuget.
3	Aceasta ne întâmpină, de e\\, în 1907 II, p. 148.
CAP. VI : ADVERBUL
§ i. Deoarece această parte de vorbire seamănă, în multe privinţe, cu adjectivul, ne aşteptăm să constatăm, în legătură cu ea, unele fenomene stilistice pe care le întâlnim la adjectiv. Aşa şi este. Superlativul absolut (al adverbelor de mod, căci acestea sunt înrudite, prin natura şi funcţiunea lor, cu adjectivele) se formează, în vorbirea familiară şi populară, cu sinonimele afective, atât de numeroase şi de variate, ale lui foarte, pe care le cunoaştem deja (vezi capit. II) : straşnic, grozav, nespus, nemai pomenit, nemai auzit, ne mai văzut, care nu se mai află, înspăimântător, îngrozitor, înfricoşător, extrem, extraordinar, teribil, admirabil, minunat, uimitor, uluitor, avan, amărît, cătrănit, raw, nevoie (şi nevoie mare), foc (şi mama focului), etc. Profit de prilej spre a adăuga la lista dată acolo (şi reprodusă aproape toată aici) câteva echivalente nouă, foarte expresive : al dracului, al ciorilor, al naibii1 {frumos, bun, râu al dracului, al ciorilor, etc. sau, cu ordinea schimbată, al dracului, al ciorilor de bun, de frumos).
Există câteva adverbe care, deşi se întrebuinţează foarte des (ori tocmai din această cauză ?), au, în condiţii determinate, valoare afectivă. Cred că le putem pune alături de pronumele nehotărîte, cu care seamănă prin sensul lor cam vag şi, deci, adaptabil la împrejurări dintre cele mai felurite. De ex. aşa, (a)colo, etc. Din capul locului ele au avut o însemnare precisă şi continuă, de altmintrelea, s’o aibă. Lipsa de precizie s’a născut cu vremea, probabil, din pricina frecventei lor apariţii. Căci aşa poate însemna orice : ‘bun’, hău’, ‘mare’, ‘mic’, ‘sănătos’, ‘bolnav’, atârnă de noţiunea la care ne gândim, de care este vorba.
Vorbirea populară, ai cărei reprezentanţi se jenează prea puţin de expresii triviale sau obscene, înlocueşte deseori pe foarte (şi echivalentele lui) prin înjurături, iarăşi fără să facă deosebire între adjectivele (şi adverbele) arătând însuşiri « urîte ■> ■şi cele care arată însuşiri «frumoase» (întocmai ca la îngrozitor, teribil, râu, etc.). Al dracului ( al naibii) însemnează că însuşirea respectivă e atât de extraordinară, încât o fiinţă umană n’o poate avea (sau, dacă o are, deţine ceva din puterile fiinţelor supranaturale primejdioase). Al ciorilor este echivalent, în sens strict, cu ‘al morţii’: ciorile se hrănesc cu stârvuri (fire-ar al ciorilor! trebue să se fi zis, la început de tot, animalelor, aşa dar a fost un blestem: să moară, ca să-l mănânce ciorile, să fie al lor). Dacă a ajuns sinonim (afectiv şi numai în cazuri ca cele invocate aici) cu al dracului. asta arată că al dracului însuşi are un sens asemănător, cum rezultă, de altfel, măcar indirect, şi din construcţia a se duce la dracu’ ‘a muri’ (propriu şi figurat). Acest ultim detaliu îmi sugerează şi altă explicaţie. Fiind vorba de un blestem, formula se va ii ivit în legătură cu însuşiri periculoase: rău al dracului a însemnat, la început, aşa de rău, încât numai dracului i-1 poţi dori, numai lui i se cuvine, numai el îl poate
ADVERBUL
171
La fel (a)cclo arată un număr infinit de puncte în spaţiu care se află situate la o depărtare mai mare sau mai mică de noi (spre deosebire de (a)ici, care indică puncte apropiate). Datorită posibilităţii de a avea nenumărate sensuri, mai exact spus de a exprima multe şi variate nuanţe, aşa, (a)colo se pot întrebuinţa ori de câte ori nu vrem. să precizăm modul (aşa) sau locul (acolo). Dar, exact ca în cazul pronumelui nehotărît, valoarea stilistică, adesea mare, rezultă tocmai din semantismul vag al cuvântului, pe care avem libertatea de a-1 interpreta cum ne convine în momentul psihologic respectiv. Astfel de adverbe joacă oarecum rolul unui recipient în care putem turna conţinutul cel mai corespunzător cu stările noastre sufleteşti. Din această cauză, ele sunt, în anumite condiţii, mult mai expresive decât un termen propriu, care ar avea chiar şi o nuanţă afectivă. Iarăşi ca la pronumele nehotărît (am mai auzit îl na!; ei, alta acuma!).
Iată câteva exemple : azi a ş a, mâni a ş a, până când, dela o vreme, n'am mat putut răbda (aici expresivitatea vine, în parte, şi dela repetarea adverbului)1 ; şi-a 5 a, vasăzică, mi-o făcuşi (se poate începe vorba în chipul acesta, fapt care presupune o deliberare anterioară, în mintea subiectului vorbitor) ; să mă fac a şa, dacă nu spun drept (se îndoaie, de obicei, degetul arătător, ca un fel de ‘traducere’ materială a lui aşa, dar gestul nu-i obligator, de aceea lipseşte adesea, iar partenerul înţelege tot atât de uşor şi de exact ce însemnează adverbul) 2 ; auzi colo ! (exprimă surprinderea, uimirea, etc., deci respingerea celor spuse de altul ; adverbul, care apare şi subt forma neaferezată, cf. auzi acolo !, Ins III, 5, p. 204, este echivalent, în această formulă, cu un pronume, ca şi cum am zice ascultă la el); ia, şi el, un prost, acolo!; fă şi tu, a c o l o, ce-i putea ; mănânc şi eu, acolo, ce găsesc (în aceste din urmă trei exemple sensul local, pe care-1 are obişnuit acolo, a dispărut cu totul, pentru a i se substitui unul foarte nelămurit, care se apropie mai mult de al adverbelor modale : un prost, acolo pare a fi tot una cu un prost, cum l-a lăsat D-zeu; fă şi tu, acolo. . .; mănânc şi eu, acolo... ar putea fi schimbate în fă şi tu, la întâmplare, ce-i putea; mănânc şi eu, cum se întâmplă sau după împrejurări, ce pot). Să se compare şi fugi de-acolo !, cu sensul ‘nu mai spune (fleacuri, prostii, etc.)’, ‘taci din gură’ (adică ‘fugi, de unde te găseşti, cu prostiile, cu fleacurile tale’).
Un adverb asemănător, în ce priveşte aptitudinea de a avea tot felul de sensuri, este şi (sinonim cu de asemenea). Apare, de regulă, în formula fixă, dar expresivă, şi mai şi, care se referă totdeauna 1a ceva spus mai înainte, subt forma unei constatări sau aprecieri despre un obiect, o persoană, o acţiune. De pildă : (cutare sa fi purtând el rău) să-l vezi însă pe fecioru-său, acela (-i) şi m a i şi; numai, iaca ce vede Har ap-Alb altă bâzdâganie ş i în a i ş i (Creangă)3.
Deşi pronume, după clasificările gramaticilor, poate fi invocat aici şi ceva, care, precedat de mai, îndeplineşte funcţiune adverbială. Exemplul precedent sună la. fel de bine şi de des . . .acela-i mai ceva, adică ‘mai grozav, mai teribil’. Tot aşa se poartă, munceşte, etc. şi m a i ceva (decât tatâ-sâu) 3.
Dau acum un număr de citate, nu numai pentru unele din cuvintele menţionate, ci şi pentru diverse alte adverbe sau locuţiuni adverbiale, asupra cărora mi se pare
1	La Creangă: Şi tot aşa şi iar aşa, pană i se făcea viaţa neagră...
*' Cf. Act, p. 280: Să mă fac aşa, dacă v'odată ’n viaţa mea... am făcut aşa ceva.. (Subliniat de autor.)
După împrejurări, şi iarăşi întocmai ca la atâtea alte adverbe de mod, înţelesul poate fi şi adjectival, nu numai strict adverbial. Cf. citatul, pentru şi, din Creangă.
172
VKNOMKNE MORFOL OCM CIv
de prisos a insista. Creangă : . . .să mă. fac, ia a c o l oy un popă prost, cu prcu-teasă şi copii. . A ; Iar moşneagul, de c u v â n t !, pune cuşma pe cap.. A nu te mai pune şi d-ta atâta pentru t e m ieri ce ş i m ai n i mica1 2 3 ; . . .se vâră., el ştie c u m şi pe unde, în odaie la Ivan 4 ; (Şi doar te-a împinge păcatul să clinteşti...) c'apoi atâta ţi - i leacul!5; Harap-Alb numai o 1 â r â cât a stat de s’a uitat. . .6 ; cum păţise şi alţi peţitori, poate m a i c. e v a decât aceştia 7 ; era frumoasă d e m a m a f o c u l u i. — Br-V: Aşa e, sunt proaspeţi, se vede c â î d e colo8; ăştia dela ţară se pricep la ale vremii Iu c r u ni a re9 10 11 ; Şi azi a şa, mâini a ş aXQ. . . •—• Caragiale : nu-i trec muierii nici atâtica din al meun ; (— Trebue). — Odată, cu capul12; trăsura şi clopoţeii. . . ştii, îmi ţiue grozav... grozav îmi ţiue ... Cf. şi o supă de. găină, ştii, bătută col o, cu ou (RB-R, p. 93).
§ 2. Din discuţia privitoare Ia acolo rezultă că un adverb de loc poate avea funcţiune mai mult ori mai puţin modală. Acest fapt aminteşte de cele constatate la flexiunea verbală, unde am văzut că un timp sau un mod poate fi înlocuit prin altul. Şi aici se produc substituiri, dar în sens strict (nu ca -în cazul lui acolo, a cărui valoare modală este numai aproximativă, tocmai pentrucă adverbul în discuţie poate avea, după împrejurări, şi alte accepţii, graţie funcţiunii lui vagi, nelămurite).
Vorbirea populară, mai ales, întrebuinţează adverbe de loc pentru cele de timp: aici cu înţelesul lui acum; unde cu înţelesul lui când; încolo cu înţelesul lui târziu (sau departe, în timp), etc. De pildă : de-a i c i înainte am
1	Sensul originar local este ‘întărit* aici prin particula demonstrativă care .măreşte şi valoarea expresivă totală a formulei, căci concretizează, identifică locul unde se va produce evenimentul.
2	De cuvânt însemnează ‘numaidecât, imediat*. Expresivitatea vine şi dela caracterul eliptic al întregii construcţii.
8	Această locuţiune adverbială, atât de răspândită în vorbirea populară (apare şi ‘scurtată*, te miri ce, de pildă, tot la Creangă: înşfăcăm noi te mi er i ce mai aveam), are sens mai mult cantitativ decât modal, iar din cauza lui nimica, pus de gramatici printre pronume, ar putea fi interpretată ca o construcţie pronominală. Mă opresc asupra acestui detaliu formal pentru cetitorii care se lasă conduşi de definiţiile gramaticale.
4	Cum seamănă, prin lipsa lui de precizie şi, în consecinţă, prin expresivitatea lui, cu aşa, ceva, etc. Cf. şi pe unde, adverb local, la fel de imprecis şi de expresiv..
5 Valoarea stilistică vine aici şi dela atâta (‘nedefinit’, întocmai ca aşa, etc.), dar şi dela combinaţia sintactică (cf. mai ales leacul, ironic), apoi dela tonul exclamativ.
e Sinonim, expresiv, al lui oleacă (pe care-1 are şi Br-V, Muntean î). Cf. un pic, o picătură, o pişcătură, etc. Vezi, pentru partea ‘gramaticală’, cele spuse în nota 3..
7	Funcţiunea lui mai ceva este aici adjectivală.
8	Deşi adverb local, înţelesul modal predomină: cât de colo însemnează 4foarte lămurit’. Cf. şi de-o poştă, sinonim.
9	Să se compare nevoie (mare), citat mai sus.
10	Expresivitatea se datoreşte aici repetiţiei (sau mai ales ei).
11	Acest 4 adverb’, foarte expresiv (din cauza formei diminutivale), este întovărăşit adesea de un gest al mânii: apropiem degetul cel mare de gură, parcă am vrea să muşcăm (din unghie).
12	Sens negativ, deşi, la origine (iar formal până astăzi), nu poate fi vorba cie negaţie’. Odată cu capul s’a zis în situaţii, în care subiectul vorbitor prefera să moarâ decât să cedeze. Şi cum nimeni nu-i. . . dispus să moară, indiferent de ce, odată fir capul a ajuns să însemneze ‘niciodată’, adică ‘nu’ (cf. Doamne fereşte !, sinonim), mai întâiu. probabil, în construcţii negative (nu dau odată cu capul).
ADYKKBUl.
17;]
să fiu cu băgare de seamă; nu ştiu ce vrea omul acesta: aici (mai des, aci) albă,, a i c i {a c i) neagră (— . . .când sau acum albă [adică într’un fel], când sau acum neagră [adică în alt fel]) ; şi u n d e nu s’a pornit o vijelie, să ne omoare şi mai multe nu (— şi când [adică atunci] s’a pornit o vijelie. .	; şi mai încolo,
ce s’a întâmplat? (= şi după aceea, mai departe, ce s’a întâmplat?) ; nu era pe la Sf. îlie, era mai în c o a c e (= . . .era într’o vreme mai apropiată de noiy de momentul când vorbim).
înlocuirile acestea sunt uşor de realizat chiar din punct de vedere strict logic. Noţiunile ‘timp’ şi ‘spaţiu’ sunt înrudite, dacă luăm în consideraţie elementele lor alcătuitoare. Singura deosebire, pentru mintea omului obişnuit, constă în faptul că la una din ele aceste elemente se succed, la cealaltă coexistă. Privind pe ale acesteia din urmă dela locul unde ne găsim într’un moment dat, unele sunt mai apropiate, altele mai depărtate. Altfel spus, unele vin mai degrabă, dacă am încerca să le deplasăm spre noi, altele vin mai încet, deci mai târziu. Prin aceasta ele se identifică oarecum cu elementele alcătuitoare ale timpului : toate se află faţă de subiectul vorbitor la o distanţă determinată, mai mare ori mai mică, în timp sau în. spaţiu. Aşa stând lucrurile, este natural ca un obiect apropiat sau depărtat de noi să-l indicăm prin acelaşi cuvânt, indiferent dacă apropierea sau depărtarea este temporală ori spaţială. Prin urmare, nimic mai uşor, în special pentru subiectul vorbitor obişnuit, decât să înlocuiască un adverb de timp prin unul de loc, şi invers.
Se pare însă că fenomenul se produce numai în prima direcţie, căci toate exemplele date mai sus pledează în acest sens. Dacă ipoteza se confirmă, explicaţia trebue căutată, cred, în faptul că spaţiul este mai concret decât timpul : spaţiul se poate percepe cu unele din simţurile noastre propriu zise (văzul, pipăitul), pe când timpul numai cu ajutorul minţii. Urmează, deci, că un adverb de loc este mai expresiv decât unul de timp, şi de aceea se' substitue acestuia. împrejurarea că fenomenul caracterizează limba vorbită (în special populară) constitue un argument în sprijinul interpretării mele, precum şi în favoarea părerii că avem a face cu un procedeu stilistic propriu zis. De sigur că la început valoarea concretă, plastică, deci expresivă a adverbului de loc cu sens temporal era foarte mare. Dar si astăzi, când răspândirea fenomenului e atât de largă, încât a devenit un lapt aproape curent, deci gramatical, expresivitatea lui încă este destul de bine simţită.
CAP. VII : DIMINUTIVE 1
§ i. Limba noastră este extrem de bogată în sufixe diminutivale, O parte din ele sunt moştenire latinească, altele împrumuturi (aproape exclusiv din limbi slave). Urmează, deci, că posibilităţile de a exprima diverse nuanţe stilistice sînt foarte numeroase şi variate. Să nu ne închipuim însă că absolut toate formaţiile diminutivale au sau pot avea valoare afectivă. Un însemnat contingent de diminutive trebuesc considerate astfel numai din punct de vedere pur formal : cuvinte noua. create din cuvinte vechi, cu ajutorul sufixelor diminutivale. Cât despre înţeles, ele merg împreună cu atâtea alte elemente lexicale, care, fie primitive, fie derivate, au un sens oarecum pur, fără nicio nuanţă în legătură cu particula derivativă care eventual li s’ar fi adăugat, întocmai ca cuvintele lipsite de orice element formativ (sufix sau prefix). Astfel numeroase « diminutive » arată numai o asemănare între noţiunea exprimată de ele şi aceea a primitivului (cf. nume de plante : alhăstriţă, cafeluţă, gălbenea, lăcrămioară, etc.) 1 2.
Cu toate acestea, majoritatea creaţiilor diminutivale îşi merită calificarea dată de lingvişti, întru cât obiectele (şi însuşirile) respective prezintă, cu adevărat, o particularitate privitoare la aspectul lor (dimensiune, formă, etc.), care le justifică denumirea. Când spunem diminutiv, ne gândim, în primul loc (poate chiar exclusiv), la un obiect mic în comparaţie cu altele, asemănătoare, mari sau mai mari. Dar la această nuanţă, care, este drept, predomină, alcătuind ceea ce în muzică se chiamă tonul fundamental al unei note, sufletul nostru adaugă, după împrejurări, încă una, eventual mai multe, menite să joace oarecum rolul armonicelor. Aceste nuanţe (secundare, din punctul de vedere al raportului strict obiectiv, faţă de nuanţa iniţială) pot căpăta, în momente psihologice determinate, o importanţă atât de mare, încât să treacă pe primul plan şi, deci, să întunece sensul originar diminutival. Intr’adevăr, un obiect mic poate trezi în noi diverse reacţii emotive, de pildă tandreţă (simpatie, duioşie), fiindcă lucrurile şi fiinţele mici sunt, prin natura lor, drăgălaşe. Tot aşa de uşor însă ne poate veni să râdem, pentrucă micimea care depăşeşte limita minimă impusă de logică pune în mişcare altă latură a sufletului nostru, la fel de sensibilă ca şi tandreţa, anume spiritul ironic, tendinţa de a persifla tot ce nu se conformează deprinderilor şi gusturilor consacrate. Ironia, la rândul ei, se poate manifesta subt diferite forme, dela simpla
1 Cf., între alţii, S. PUŞCARIU, Etudes de lingu. roumaine, p. 305 urm.
2 Altele au fost create pentru evitarea omonimiei (primitivul era în primejdie să se confunde cu alt cuvânt). Vezi Intr} p. 189—190.
DIMINUTIVE
175-
glumă fără nicio răutate până la satiră, cu toate aspectele intermediare (dispreţ, batjocură, etc.).
După nuanţa afectivă pe care o pot exprima diminutivele, stabilim mai multe categorii. înainte de a le vedea, trebuesc precizate unele amănunte. Am afirmat că limba română posedă un mare număr de sufixe diminutivale. O consecinţă a acestei situaţii este că dela aceeaşi temă se pot forma două sau mai multe diminutive, care n’au însă exact aceeaşi semnificaţie. Pe de altă parte valoarea stilistică a unui sufix nu se întâlneşte la toate derivatele respective, după cum iarăşi găsim cuvinte formate dela teme şi cu sufixe diminutivale diferite, dar care exprimă nuanţe afective identice sau foarte înrudite. Din această cauză nu se poate fixa niciun fel de normă, fie şi aproximativă, pe care s’o urmăm şi, mai ales, s’o punem oarecum la temelia discuţiilor noastre. Fiecare caz trebue cercetat aparte şi, în măsura posibilului, explicat independent de cele (realmente sau numai aparent) similare. Acestea pot fi invocate numai comparativ, pentru eventuala lămurire a unor detalii, care altmintrelea ar rămânea obscure.
Iată câteva exemple menite să întărească spusele mele.
Sufixul -aş este diminutiv pur şi simplu, cu nuanţă alintătoare uneori, la cuvinte ca băieţaş, coconaş, salonaş, volumaş, etc., are valoare desmierdâtoare foarte precisă la copilaş, îngeraş, etc. şi este peiorativ, iarăşi cât se poate de clar, la profesoraş, student aş, etc. Tot aşa -nţ: să se compare prostuţ, slăbuţ, sărăcuţ y etc., care exprimă compătimire, alături de partiduţ, revistuţâ, etc., al căror sens depreciativ sare în ochi, şi de domnuţ, fătuţ, etc., diminutive pr )priu zise. Dela aceeaşi temă avem mai multe derivate diminutivale, fiecare cu o nuanţă caracteristică : cărticică (diminutiv) — cărţulie (dispreţuitor) ; ţigâruie (‘ţigară mică, cu tutun puţin’)—ţigărică (‘ţigară bună, dragă, pe care o fumăm cu plăcere’); purcel (diminutiv pur)—purceluş (alintător, mai ales la adresa copiilor, deci cu sens figurat) ; căţea 1 (şi diminutiv, dar şi peiorativ, când e vorba de o femeie cu moravuri urîte) — căţeluşă (diminutiv adevărat, cu nuanţă desmierdâtoare). Altădată se simte deosebirea dintre derivatele cu sufixe diferite dela un singur primitiv, fără a putea preciza prin ce se deosebeşte unul de altul : bâdicâ —■ bădiţă ; domnuţ — domnişor; frâtuţ—frăţior; omuleţ — omuşor\ micuţ — micuşor, etc. Printre aceste exemple unele sunt dialectale, şi de aceea, probabil, nu le sezisăm bine nuanţele. Astfel domnuţ, frătuţ, etc. aparţin graiurilor de peste munţi. Alteori intervine ceea ce am putea numi influenţă literară : o formă diminutivală s’a încetăţenit oarecum în poezia populară şi din această cauză reprezintă altceva decât diminutivul derivat, dela aceeaşi temă, cu alt sufix : frunzuliţă (irtrat în vocabularul poetic popular) —frunzişoară (‘frunză mică’, fără nicio nuanţă specială) ; cuculeţ (cf. cuculeţ cu pană sură) — cucuşor (diminutiv pur şi simplu), etc.
Unele sufixe se pretează mai puţin decât altele la valori depreciative. Acesta pare a fi, aproximativ, cazul cu -el şi -icâ: băieţel, bărbâţel, frumuşel, subţirel (cu femin. frumuşică, subţirică), floricică, păsărică 1 2, etc. Să se compare băieţel şi băieţaş, de pildă : dacă vrem să dăm o coloare defavorabilă noţiunii, recurgem
1	Acest cuvânt nu mai este simţit, probabil, ca diminutiv, din cauză că tema lui nu există în limba noastră. Totuşi, subt influenţa lui căţel, a cărui valoare diminutivală e, graţie lui câne, foarte clară, se pare că şi căţea păstrează încă ceva din vechia lui senari. :j caţie.
2	Cf. şi profesorică ‘profesoară mică (de statură)’ (în DO).
176
FENOMENE MORFOLOGICE
la băieţaş, deşi chiar această formă, considerată independent de cealaltă, face impresia că exprimă în mod strict sensul diminituval, fără intervenţia vreunei nuanţe în plus, de un fel sau altul. Dimpotrivă -ulicâ pare a avea, obişnuit, înţeles peiorativ, dacă judecăm după cele mai multe derivate cu acest sufix : moşulică, nmtulicâ, etc. Cf. şi mămulică, a cărui temă nu poate inspira dispreţ, cum ne-ar veni a crede despre acestea două, şi care totuşi, în comparaţie cu măicuţă, mâicu-liţă ş. a., este mai puţin desmierdător. Va fi intervenind faptul că sufixul -ulicâ este răspândit în vorbirea Ţiganilor (sau lasă această impresie acelora care nu-1 întrebuinţează). Oricum, eu îl simt astfel l, iar pe mămulică îl cunosc direct numai în formula exclamativă : mămulică, mamă !
Să vedem acum diverse specii de diminutive după nuanţele stilistice pe care le pot exprima ele.
§ 2. Formaţii diminutivale cu valoare desm. ierdătoare sunt, înainte de toate, numele de botez, eventual supranumele (Cocuţa, Fetiţa, Puica, etc.), care in cercul familiei şi al prietenilor intimi joacă rolul unor adevărate nume proprii, întru cât au aceeaşi semnificaţie. Multe din ele prezintă o mare bogăţie şi variaţie de forme, deci şi de sens (afectiv, fireşte). Obişnuit se întâmplă aceasta la numele foarte răspândite. Cf., de pildă, diminutivele lui Ion: Ionică, laviţă, Io?iel, Ionuţ, Ionaş, Ionac, Ionete, etc., la care se pot adăuga hipocoristicele corespunzătoare : Nicâ, Niţă, Neln, Nacu, apoi Onică, Onuţ (cu « primitivele » reconstruite Onu, Oaned) 1 2. Deşi femininul Ioana se bucură şi el de o largă circulaţie, aspectele lui diminutivale sunt puţin numeroase : Ionica, Oana (poate încă unu, două) 3. Cauza acestei situaţii este de natură strict lingvistică. Majoritatea sufixelor diminutivale existente la derivatele lui Ion ori n’au forma feminină corespunzătoare ori nu se pot alipi, subt această formă, la Ioana. Căci unele sufixe de acest fel se combină mai uşor cu numele de botez masculine, altele cu cele feminine. Iată, de ex., n. fem. Maria, care poate sta alături de Ion în ce priveşte mulţimea diminutivelor : Mariţa, Mărie a, Mâriuca, Măriuţa, Mărioara, Mar idea, Mariţica, etc. Observăm că numai întâmplător există potrivire între sufixele acestor derivate şi acelea dela variantele lui Ion.
Dacă am căuta să explicăm eventualele deosebiri dintre diversele diminutive ale unuia şi aceluiaşi nume, n’am izbuti decât foarte aproximativ, în primul loc pentrucă ele nu diferă prea mult din punctul de vedere al nuanţei afective. Condu-cându-ne după simţul lingvistic, care variază însă dela individ la individ, este sigur că putem stabili unele nuanţe deosebitoare. Astfel Ionel se potriveşte mai bine cu vrâsta copilăriei şi a adolescenţei, pe când Ionică şi Ioniţâ merg la orice vrâstă. Totodată se produc asociaţii de idei cu privire la mediul social căruia aparţine purtătorul numelui : Ionel ne trimite la oraş, Ionică şi, mai ales, loniţă, lonuţ, etc. la ţară (eventual la o epocă anterioară). Aceste sugestii, la rândul lor, pot avea efecte de natură stilistică, în sensul că, după cum preferăm mediul citadin sau pe cel rural, diminutivele respective exprimă şi o reacţie afectivă specială. Acest din urmă amănunt iese lămurit la iveală în cazul formelor diminutive ale
1	Să se compare şi interjecţia aulică!
2	După modelul acestor formaţii s’au creat câteva diminutive şi dela jfean, sinonimul franţuzesc, destul de frecvent la noi, al lui Ion: Jănică, Jănuţ, JăneL
3	Nevoia de a inova, care, într’un domeniu ca acesta, se simte puternic, a dat naştere unui feminin dela Ionel: Io?îela.
DIMINUTIVE
177
numelui Maria. De pilda Măriuca, Mânuţa au aspect rustic, Mariţa periferic 1, Maricica burghez (cu pretenţii), Mariţica merge cu Mariţa (la panoramele de pe vremuri cei doi eroi ai unei scurte scene cu păpuşi se numeau Mariţica şi Vasilache, soţie şi soţ, care se ceartă, se bat şi apoi... se împacă).
Impresii lăturalnice, care pot turbura valoarea iniţială a unui diminutiv, provoacă şi sunetele caracteristice ale sufixelor, datorită simbolismului fonetic. Exemplele de mai sus confirmă, în general, cele spuse despre acest fenomen la locul cuvenit (p. 83 urm.), căci aproape toate au i sau u, vocale care exprimă ideea de ‘mic*, ‘drăgălaş’, etc. O confirmare, în alt sens, vine şi dela -ache. In limba greacă, din care l-am împrumutat, derivatele cu acest sufix sunt diminutive. La fel sunt considerate şi formaţiile româneşti corespunzătoare (cf. G. Pascu, Sufixele româneşti, p. 399 urm.). Totuşi cred că nimeni nu simte astfel un nume ca Costache sau Dumitrache, Mihalache, Tudorache, etc., care, dimpotrivă, fac mai de grabă impresia că sunt augmentative, de sigur din cauza lui a al sufixului. Evident că la producerea acestei impresii contribue şi punerea lor alături de derivate cu adevărat diminutivale (şi chiar desmierdătoare) dela aceleaşi teme şi având alte sufixe, precum Costel, Costicâ, Tudoricâ, Tudorel, Tudoruţ, etc. 2.
De ce, când e vorba de diminutive exprimând o nuanţă de tandreţă, rolul principal îl joacă numele de botez ? Ele au luat naştere în cercul familial, unde oamenii sunt legaţi prin puternice sentimente de dragoste. In special părinţii îşi iubesc copiii din primul moment al existenţei acestora. Iubirea se manifestă, în. ce priveşte modul cum părinţii se adresează copiilor, prin întrebuinţarea unor cuvinte alintătoare în cel mai înalt grad. Graţie acestei stări sufleteşti, numele este supus la tot felul de modificări, tocmai pentru a corespunde nevoii de des-mierdare, care se manifestă subt toate formele, deci şi subt formă lingvistică 8. Dela numele de botez această deprindere s’a întins la numele apelative de felul lui copil, fată, băiat, etc.., aşa dar la denumirile obişnuite ale aceloraşi fiinţe scumpe, apoi la un cerc din ce în ce mai larg, începând cu rudele, prietenii, etc. şi terminând cu străinii, care, în anumite împrejurări, pot provoca sentimente mai mult ori mai puţin asemănătoare. Dela fiinţele umane n’a fost greu să se aplice procedeul diminutivizării la lucruri, atunci când natura, aspectul şi alte particularităţi ale acestora impresionau pe oameni în acelaşi chip ca fiinţele înseşi. După modelul substantivelor de toate categoriile au luat naştere formaţii diminutivale cu nuanţă desmierdătoare şi în domeniul altor părţi de vorbire, de ex. la adjective, care sunt cele mai apropiate de substantive (şi subt raportul conţinutului noţional şi în ce priveşte factorul pur lingvistic), eventual la pronume, etc. 4
: De aceea unei femei vulgare, pe care o chiamă Maria, îi zicem, ca să ne arătăm nemulţumirea provocată de vulgaritatea ei, Mariţa, indiferent de categorie socială.
£ Cf. numele celor doi eroi din « Călătorului îşi şade bine cu drumul » şi chipul cura le justifică aşa zicând autorul: Pe cât de gros şi de voinic e Pitache, pe atât de
uscat şi de pipernicit e Năiţă. . .
K Cf. lucrarea, deja citată, a lui LEO SPITZER: Puxi. Eine kleine Studie sur Sprache einer Mutter, care este extrem de interesantă şi în această privinţă.
4	Procesul de formare a diminutivelor, aşa cum l-am schiţat mai sus, este schematic, adică departe întru câtva de realitatea lingvistică. Dacă l-am prezentat totuşi n modul arătat, aceasta, pentru ca să se înţeleagă mai uşor raportul dintre starea sufletească a indivizilor vorbitori şi expresia corespunzătoare (prima fiind cauza, cealaltă, efectul). De sigur n’au luat naştere diminutive întâiu numai dela nume de botez, apoi dela apelative, etc., ci şi dela unele şi dela altele în aceeaşi vreme, deşi mi se pare clar
12
178
FENOMENE MORFOLOG1 CE
Am dat mai sus exemple de nume proprii. Urmează acum un număr de apelative, mai interesante. Creangă: Doamne, cuvin ăţ i c â - h ăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toata; dr ă g u I i ţ ă Doamne, eram şi eu acum. holteiu; vitisoarele mele. . ., c ăi ş or ii.. .\ Doamne, j upâne şic â, Doamne; Ia vină ’ncoace la n ană ş el u l, să. te pupe el!; aşa mi-a ars şi mie inima după i e zi ş o r i i mei; un dr âg u ţ de femeie care nu se mai află. —Br - V : scotea sunete . . . din g u s u liţ a ei; era un n o d u le ţ abia de patru ani; un b ăi eţ a ş slăbuţ. —Caragiale : coana j o iţi c a1 ; îmi dă un r â v ă ş e l; cocoşelul tău, care te adoră * 1 2 ; puie u s o r u l e . . ., n eicusorule 3, . Cf. şi Sârmănuţa! (Rad II, p. 178, cu precizarea explicativă a nuanţei strict afective : Nory observă ce nouă si nepotrivită era dezmierdarea pentru Madona).
In limba scrisă actuală am găsit câteva creaţii diminutivale foarte interesante. Ele provin dela publicişti obscuri ca activitate literară, dar cunoscători ai vorbirii curente şi ai spiritului ei. De pildă : Chefuleţul organizat era cuaprolonge » (AL, 25 Iulie 1937, p. 6). Vedem că substantivul chef, dela care ni s’ar părea că nu-i posibilă o formaţie diminutivală, se pretează totuşi foarte bine la diminutm-zare, căpătând chiar nuanţă desmierdătoare. x\utorul se pune din punctul de vedere al celor care au participat sau trebuiau să participe la chef: bucuria, plăcerea, etc. lor se manifestă lingvistic prin « mângâerea » noţiunii respective, pe care o consideră ca o fiinţă dragă 4. Parte din oameni purtau bluze. Unele mai întregi, altele mai rupţi cele. Unele mai curate, altele mai mur dârele (CL, 8 Aug. 1936, p. 2). Aici avem două diminutive adjectivale extrem de interesante, datorită semnificaţiei lor de natură aproape exclusiv afectivă (în sensul de simpatie). Intr’adevăr, atât rupticele, cât şi mur dârele arată, în primul rând, că autorul priveşte bluzele rupte şi pe cele murdare ale eroilor săi cu bunăvoinţă, cu înţelegere, chiar cu dragoste (de fapt, această atitudine o are faţă de posesorii bluzelor).
că substantivele, în general, au fost primele cuvinte diminutivizate (din pricina noţiunii pe care o exprimă: obiectele de tot soiul, prin natura lor, prezintă particularităţi şi, deci, provoacă în noi reacţiuni de acelea care duc uşor la crearea diminutivelor).
1	Eroinei din « O scrisoare pierdută » nu-i spun aşa nici bărbatu-său, nici Tipă-tescu. Asta ar proba că forma diminutivală are o nuanţă în plus, mai ales la adversarii politici. Să se compare şi J-, care ne trimete la un mediu social inferior.
2	Foarte răspândit în vorbirea populară şi familiară muntenească. Cf. şi unde te. duci, coco ş ciul e? (AL, 22 Dec. 1935, p. 8). Pare a fi «traducerea >> lui putu, cum probează pe de o parte femin. puică, la care noţiunea ‘găina’ este clară, fiindcă numai despre găinile (nu şi despre alte păsări) tinere se zice aşa, pe de alta formula cocoşelul maichii (sau... maniei), atât de asemănător cu pui(şor)ul mamei. Un sinonim ai lui puică este găinuşă, existent în unele traduceri din franţuzeşte, unde redă pe poule (termen de desmierdare), căruia îi corespunde totuşi mult mai bine puică. Dar acesta e simţit, probabil, ca prea popular (poate şi vulgar). De altfel poule însuşi are, în vorbirea populară a Francezilor, sens peiorativ.
3	In gura lui Dandanache (cu s pentru ş).
4	De altmintrelea există încă un diminutiv dela chef, anume chef uşor, la care totuşi nuanţa alintătoare e mai atenuată, de sigur din cauza sufixului, cum am arătat, indirect, atunci când am pus faţă în faţă pe cuculeţ şi cucuşor, frunzuliţă şi frunzişoară. La aceste exemple pot adăuga acum pe omuleţ şi omuşor, unde n’a intervenit influenţa literară invocată acolo, pentru a explica deosebirea de nuanţă stilistică dintre cele două diminutive ale aceluiaşi substantiv. Exemplul lui chefuleţ şi omuleţ (probabil mai sunt şi altele) dovedeşte că sufixul -uleţ exprimă, prin el însuşi (poate graţie elementului fonetic), indiferent de orice influenţă exterioară, o nuanţă afectivă deosebită de a lui. -işor şi -uşor.
DIMINUTIVE
1.79
înţelesul pur diminutival pare neexistent. E adevărat eă o haina poate fi şi numai foarte puţin ruptă sau murdară, însuşirea de ‘rupt', ‘murdar’, etc. prezentându-se şi în proporţii foarte reduse, de unde posibilitatea de a forma diminutive şi dela adjective ;I. Totuşi nu cred că diminutivele adjectivale exprimă aspecte reduse, subt raportul mărimii, etc., ale calităţii respective. Pentru aceasta avem la dispoziţie gradele de comparaţie ale adjectivelor. Rupticele şi murdarele din citatul nostru arată numai reacţiunea sentimentală a subiectului vorbitor, dar n u faţă de însuşiri, ci faţă de obiectele care le posedă (în realitate, faţă de oamenii îmbrăcaţi cu acele bluze rupte şi murdare).
Vorbirea familiară şi cea populară sunt bogate în formaţii de acest fel. Să se compare curăţel, spălatei ş. a. în exemple ca : tânărul cutare e foarte curăţel; fata asta e tare spălă ţie ă, etc. Existenţa lui foarte şi tare pe lângă adjective diminutivi-zate dovedeşte, dacă ar mai fi nevoie, că spălăţel, curăţel, etc. nu indică un grad redus, o proporţie mai mică a calităţilor spălat, curat, etc. (este absurd ca înaintea unui cuvânt care ar însemna ‘p u ţ i n spălat’, ‘p u ţ i n curat’, etc. să se puie foarte sau tare), ci, mai de grabă, dimpotrivă, în orice caz aceeaşi « cantitate » de curăţenie, etc. ca şi primitivele curat, spălat, etc., plus nuanţa de simpatie din partea subiectului vorbitor, care-i mult mai importantă decât gradul însuşirii propriu zise. Când spunem curăţel, spălăţel, etc., parcă am spune : ‘cutare-e atât de curat, de spălat, etc., încât îţi face plăcere, ţi-i drag, etc.’. Se confirmă astfel punctul de vedere enunţat la începutul capitolului de faţă, unde am căutat să explic naşterea nuanţelor afective din ideea pur diminutivală : după împrejurări, reacţiunea sentimentală poate ajunge sa predomine în aşa măsură faţă de noţiunea (obiectivă!) fundamentală, încât s’o facă să dispară complet sau aproape complet. Adjectivele, prin natura lor lingvistică (ele exprimă n u obiecte, ci însuşiri, adică anexe de-ale obiectelor), se pretează mult mai uşor decât substantivele (care numesc fiinţe şi lucruri, aşa dar noţiuni apte de a fi realmente mai mici sau mai mari în comparaţie unele cu altele) la acest proces psihologic, cu urmări de ordin lingvistic, care duce la înlocuirea totală a înţelesului diminutival propriu zis prin nuanţa pur afectivă (desmierdătoare, etc.) existentă, la început, numai ca un element secundar 1 2.
§ 3. Altădată diminutivele au sens ironic, izvorîc tot din faptul că ele denumesc obiecte de dimensiuni reduse : micimea, puţinătatea, etc. provoacă nu numai simpatie, ci şi ironie, fiindcă un obiect exagerat de mic face să intre în joc, din cauza înfăţişării lui, spiritul zeflemist, dispreţul, batjocura, etc., care există în om, la fel cu tendinţa contrară, aceea de înţelegere, bunăvoinţă, compătimire. Ironia poate fi uşoară, superficială, lipsită de intenţii satirice, aşa dar apropiată întru câtva de stările sufleteşti invocate mai sus. Intr’adevăr, gluma, lipsită de răutate, implică de multe ori, dacă nu chiar simpatie, cel puţin buna dispoziţie şi atitudine prietenoasă sau măcar neduşmănoasă faţă de oameni. Evident că ironia are multe nuanţe, pe care le simţim, e adevărat, dar nu le putem defini totdeauna. De aceea mă limitez să înşir câteva exemple, fără a mai încerca o analiză a lor.
1	Putem pune alături de ele şi adverbele (în special pe cele de mod), care am văzut că seamănă bine cu adjectivele.
2	Despre expresivitatea diminutivelor alintătoare în limba latină cf. E. LOFSTEDT, Philologischer Konimentar zur Peregrinatio Aetheriae, Uppsala 1911, p. 310 urm. Cele spuse de acest învăţat despre diminutivele latineşti sunt valabile, în general, pentru orice limbă vorbită. Vezi şi Syntactica II, p. 336 urm. de acelaşi.
12*
180
FENOMENE MORFOLOGICE
Astfel vorbirea familiară şi populară cunoaşte diminutivul fudulache, care (poate şi din cauza sufixului, foarte răspândit la nume de botez) este simţit ca substantiv1, deşi are şi funcţiune adjectivală: Tare-i fudulache cutarel sau ce mai fudulache si băiatul meu ! (sensul propriu zis este mai mult acela de ‘elegant sau care vrea să fie elegant’, ‘îngrijit şi atent la îmbrăcăminte, pentru a face impresie, şi fiind conştient de aceasta’). G. Pascu, Suf, p. 400 îl pune în grupa « depreciativelor », ceea ce poate fi exact în unele împrejurări. Eu îl cunosc din graiul meu de acasă, unde totdeauna l-am auzit cu o nuanţă ironică, foarte uşoară de altfel. Mamele, de pildă, califică adesea de fudulache pe copiii lor, fără a-şi exprima nemulţumirea, dimpotrivă, constatând cu oarecare mândrie şi bucurie interesul pentru aparenţele îngrijite, eventual elegante, dar şi cu puţină ironie (parcă ar spune : ‘e bine să fiţi atenţi la îmbrăcăminte, la impresia pe care o puteţi produce, totuşi nu exageraţi, în orice caz eu nu vă încurajez, mai de grabă îmi vine puţin să râd’).
Mititel şi mititică se aud curent cu sens ironic (la adresa a tot felul de oameni, mai ales a celor care nu sunt deloc mici, nici ca vrâstă, nici ca dimensiuni corporale). Spunem mititelul /, mititelul de el! (tot aşa mititica /, mititica de ea /), când cineva vorbeşte despre un necaz, o suferinţă, etc., pe care le prezintă tragic, fără ca nouă să ni se pară astfel, sau când se arată naiv, neştiutor, victimă, iar nouă nu ne vine să credem. Nici în acest caz nu intervine satira, deşi nuanţa ironică poate fi, după împrejurări, mai accentuată decât la fudulache. Dar nemulţumirea face ca aceste diminutive să se întrebuinţeze ironic şi despre copii. Cf. la Creangă : Ei, apoi minte ai omule? Mă mierarn eu de ce-s si ei aşa de cuminţi, mit ite i i ! (vorbeşte mama povestitorului, pe care aceştia o necăjesc în tot felul) 1 2.
Domnişor este de asemenea un diminutiv des uzitat în condiţii similare. Ironia poate fi foarte pronunţată, dar nu ajunge niciodată până la batjocură. Acest substantiv denumeşte n u un ‘domn mic sau tânăr’, ci un ‘domn’ pe care subiectul vorbitor nu-1 ia în serios, aşa dar un bărbat vrednic, într’o oarecare măsură, de dispreţ (pentru diverse motive, printre ele cele strict personale fiind, obişnuit determinante). Cine-i cutare ? — Ia un domnişor! Poate apărea şi înaintea unui nume propriu, întocmai ca domnul, tot cu intenţii ironice. In Răd găsim de nenumărate ori acest diminutiv, şi singur şi urmat de numele personajului, în legătură cu un tânăr Coti, cam sigur de dânsul, mai ales când e vorba de succesul
1	Poate chiar ca nume propriu, de pildă: Ce mai faci, fudulache? (probabil din cauză că stă la vocativ).
2	In principiu, orice diminutiv este apt să exprime nuanţe diferite şi cu privire la obiecte diferite: situaţia şi momentul psihologic sunt hotărîtoare. Astfel cocoşel, notat în paragraful precedent cu sens desmierdător, poate figura la fel de bine şi aici, cum arată acest citat: Cine eşti ’mneata, cocoşelule?, întreabă din nou domnu’ Chiricuţă, care nu-şi vine deloc în fire (RB-R, p. 74). Şi invers: domnişor, de obicei ironic, apare plin de duioşie în gura ţărancei chemată să depuie ca martoră la procesul de crimă intentat nepotului ei care-şi omorîse fratele: Nu vă faceţi păcat cu noi, domnişo -i ilor... (Br-V). Mititel şi mititică au căpătat, datorită unor împrejurări speciale, accepţii precise, ca ale numelor proprii, tot ironice, se înţelege: Măi, nu cumva să vă împingă mititelul să intraţi înaintea mea (Creangă: una din foarte numeroasele denumiri ale ‘dracului’); A scăpat dela «mit i t i c a » unul Talaipan, un piciu de băiat care... sya pomenit cu mâna tocmai în buzunarul unui om al poliţiei... (RB-R, p. 129: singurul înţeles pe care-1 impune contextul este închisoare, arest’).
DIMINUTIVE
181
său la femei, fără ca încrederea aceasta să se justifice în ochii tuturor (de fapt nu autoarea, ci diverşi eroi ai romanului, toţi feminini, îl numesc astfel) h
Iată şi alte diminutive substantivale ironice: gemuşor ‘monoclu’ (De o parte monşerii lui Caragiale cu g emu ş or ul în ochi, CS, p. 287) ; lef(u)soarâ (încasează o lefşoară aici, o lefsoarâ dincolo, Azi, 29 Oct. 1939, P- 3)» subvenţioară (o s ub v enţi o ar ă aici, o sub v e nţ io ar â dincolo, ibid.) 1 2 3.
Exemplele date până aici sunt adjective şi substantive (din punctul de vedere al categoriei căreia aparţine primitivul). întâlnim şi la pronume forme diminiuti-vale, perfect echivalente, subt raportul stilistic, cu cele de mai sus. Cutare, foarte des întrebuinţat când nu cunoaştem sau nu vrem să spunem numele cuiva, primeşte, în vorbirea familiară şi populară muntenească, sufixele diminutivale -icâ şi, mai rar, -iţă: te-ai mai oprit pe la cutărică; ai mai stat de vorbă cu c ut ăr iţ ă şi de aceea rCai venit la timp acasă. Sensul obiectiv al acestui pronume nehotărît este aici foarte asemănător cu al unui nume propriu : tocmai pentrucă nu se precizează despre cine-i vorba, el poate sta în locul oricărui nume de om A Aşa se şi explică diminutivizarea lui. Nuanţa ironică se simte lămurit şi provine exclusiv dela sufix (intensitatea ei, în exemplul nostru, se datoreşte, de sigur, şi contextului). Căci cutare singur nu poate fi întrebuinţat în glumă. Faptul prezintă un interes deosebit, întru cât ilustrează afirmaţia că ceea ce numim obişnuit diminutive nu exprimă totdeauna o nuanţă diminutivală propriu zisă. In cazul de faţă sensul obiectiv n’a existat, cred, niciodată. Dela început cutărică şi cutâriţă trebue să fi avut valoare pur stilistciă (venită, prin sufixele respective, dela alte derivate, care au căpătat-o cu vremea, în chipul arătat mai sus).
Alt pronume cu formă de diminutiv este matale, care sună mătăluţă (probabil şi mătălică, judecând după hipocoristicul tălică, alături de tăluţâ, răspândite ambele prin graiurile munteneşti). Nu totdeauna se întrebuinţează ironic, şi putem, fi siguri că, din capul locului, ele au exprimat o nuanţă de tandreţă. Să nu uităm că matale s’a născut în limbajul copiilor şi-şi păstrează până astăzi o bună parte din caracterul de duioşie pe care, la origine, trebue să-l fi avut din belşug. Ironia s’a ivit de abia după ce termenul a intrat în vorbirea adulţilor, fiind aplicat de aceştia şi oamenilor cari nu inspirau sentimente de simpatie sau în momente când erau nemulţumiţi. Foarte important, în legătură cu concepţia pe care se cuvine s’o avem despre diminutive, este amănuntul că ironia poate fi exprimată numai cu ajutorul formelor derivate (mătăluţă, eventual mătălică) 4. Iată exemple din limba scrisă : începe serviciul la trei fix? Unde-mi umbli mătăluţă? (AL,
1 Şi doctorul Caro, căruia i se spune când musiu, când signorul (din cauza supra-numelui italienesc !), etc., apare cu titulatura domnişor. Iarăşi o dovadă că nu există niciun fel de limite în domeniul vorbirii afective. Alt personaj căruia i se diminuţi-vează, tot în ironie, cred, titlul, de astădată oficial, este o moaşă, prezentată ca M o-ş i c a Mari.
* Diminutivizarea este aici ironică în sensul cel mai strict: povestitorul îşi însuşeşte modul de a vorbi al eroului, care prezintă avantajele materiale, obţinute prin diverse mijloace urîte, ca foarte neînsemnate, dar el însuşi ştie că-i vorba, dimpotrivă, de lefi şi subvenţii serioase.
3	De altmintrelea şi cutare însuşi are această însemnare strict obiectivă.
4	Dacă se va fi zicând totuşi ironic şi matale, nuanţa se datoreşte, cred, mai mult contextului, apoi intonaţiei, şi, în orice caz, ea e mult mai atenuată decât la diminutive.
182
FEN OMENE MORFOLOGI CE
29 Aug. 1937, p. 9 : vorbeşte un funcţionar superior cu subalternul său, pe care nu-1 găseşte la birou în orele de serviciu); Hai, pleacă. Ţi-am spus eu dela început că nu este pentru m ât âluţ ă balamucul nostru (HYSt, p. 327).
Ironia poate avea grade diferite. In cazurile discutate, atitudinea subiectului vorbitor este, de obicei, indulgentă, înţelegătoare, de aceea diminutivele exprimă o nuanţă mai mult glumeaţă, din care lipseşte orice intenţie de batjocură. Altădată însă dispreţul şi nemulţumirea sunt prea mari, ca să ne mărginim la simpla persiflare amestecată cu bunăvoinţă. Aşa se ajunge la formaţii diminutivale cu valoare depreciativă şi peiorativă. Nu-i necesar să invoc fapte multe, mai ales că la începutul acestui capitol am insistat suficient asupra câtorva detalii, dintre care cel mai important este că, în general, pare a exista un fel de specializare (foarte aproximativă, fireşte) în funcţiunea afectivă a sufixelor : se află printre ele unele mai apte de a exprima sentimente de nemulţumire, fie datorită unui element fonetic, fie împrejurării că, din capul locului, au servit la formarea de derivate a căror temă conţinea ea însăşi o nuanţă depreciativă.
Dela poezie vorbirea oamenilor inculţi cunoaşte « diminutivul » poezea, plur. -zele3. Pentru cei cari întrebuinţează obişnuit primitivul, eventual derivatul poezioară, forma poezea poate avea sens peiorativ. De pildă : Fraţilor, vreţi să auziţi o cimilitură', care spune acelaşi lucru fa poezeaua lui Vâr goliri, doar ceva mai scurt şi mai cu haz ? (CS, p. 103)2. Am întâlnit pe poezea şi la unii critici, recensenţi, etc. contimporani, când vor să ridiculizeze poeziile proaste de care se ocupă. Sensul depreciativ vine nu dela calitatea de diminutiv (care, poate, nici nu este bine sezisată), ci dela originea incultă, periferică, a termenului. Multe formaţii diminutivale, considerate ca triviale, sunt evitate de oamenii «distinşi», ori de câte ori c vorba despre ei înşişi, despre familia sau prietenii lor, etc. De pildă Maripa, care a ajuns astăzi să se întrebuinţeze numai la mahala şi la ţară. Dar nu sufixul în sine a dus la trivializarea numelui, ci răspândirea prea mare a acestuia, apoi calitatea mediului în care a circulat şi continuă să circule de preferinţă. Că -iţă nu exprimă nicio nuanţă peiorativă, luat singur sau ca finală a atâtor alte derivate, dovedeşte o formaţie de felul lui buniţă, sinonim cu bunică : fiind mai rar folosit decât acesta, buniţă îi este superior şi prin « distincţie » şi prin valoarea-i stilistică 3. Avem a face, aşa dar, cu o influenţă a mediului social : valoarea cuvântului se modifică într’un fel ori altul subt influenţa atmosferei pe care o creiază în jurul lui raporturile dintre diversele grupuri sociale, concepţia lor despre vieaţă etc. Să se compare şi cele spuse la p. 1 77 despre Mariţica şi Vasilache. In lipsă de exemple nouă, trebue să repet pe cele deja date : partiduţ, profesoraş, revistuîă, etc. 1 2 3
1	Se poate sa nu fie, ca formaţie, un diminutiv propriu zis, ci numai simţit astfel, după ce a luat naştere. Cred că poezie a fost perceput greşit şi de aceea asimilat cu derivatele în -ea (lucrul s’a petrecut, relativ uşor, la plural: poeziile seamănă destul de bine cu poezele). Această explicaţie găseşte confirmare în vizavi, devenit, la eroii lui Caragiale, vizavea (cu valoare substantivală): Iacă, ne-am găsit vizaveaoa.
2	Vezi şi p. 309, unde apare pluralul poezelele (despre poeziile lui Eminescu) în vorbirea unui personaj care vrea să glumească (cu acelaşi scop spune lătrătură pentru literatură). Cf. şi 1907 II, p. 196 poezele (în gura unui ţăran, care vorbeşte, se înţelege, serios).
3	Să se compare şi Aniţa, faţă de Anica, amândouă derivate dela Ana: primul pare mai afectiv decât al doilea, şi aceasta tot din cauză că, cel puţin în unele regiuni, el se bucură de o răspândire mai puţin largă.
MMINUT1VE
183
Căci o constatare interesantă, deşi nu tocmai surprinzătoare, este că numărul diminutivelor cu valoare depreciativă şi peiorativă pare redus. Am parcurs tot volumul Sufixele române şti şi, printre multele sute de formaţii diminutivale, am găsit de abia câteva cu această nuanţă. Mai întâiu, dela marea majoritate a sufixelor respective (în special dela cele latineşti) nu există, judecând după materialul cât se poate de bogat al cărţii lui Pascu, derivate care să arate nuanţe de dispreţ sau batjocură. Apoi, chiar dela acelea care servesc şi la astfel de formaţii avem foarte puţine. Autorul înregistrează, subt rubrica << depreciative », destul de multe diminutive, dar nu-i greu de văzut că nuanţa de dispreţ vine dela temă, nu dela sufix. Chiar la moşulică şi mutulicâ, pe care le-am invocat (p. 176) ca exemple de formaţii cu un sufix peiorativ, intervine, de sigur, într’o anumită măsură, însemnarea primitivelor moş şi mut. Cu atât mai mult trebue să admitem o asemenea explicaţie la bobeică ‘băbătie’ < babă (din care a ieşit mai întâiu *băbeicâ), bujleică ‘nume de câne’ < pujlâ ‘câne jigăros, jâpos’, cod'işcă ‘poreclă pentru bărbaţi’ < coadă, slugitliţă < slugă, probabil şi la Grecoteiu < Grec, Sârboteiu
Sârb, numiri etnice, deci termeni care, prin natura lor, sunt susceptibili de interpretări subiective din partea indivizilor vorbitori, indiferent dacă sunt cuvinte primitive sau derivate.
Singurul sufix diminutival care pare potrivit pentru exprimarea dispreţului este -aş. Intr’adevăr, găsim destule formaţii în -aş cu valoare hotărît depreciativă, asupra căreia nu poate fi discuţie (şi temele lor sunt de toate felurile, aşa că nu influenţează totdeauna asupra sensului derivatului). Iată exemple (din cele date în Suf, p. 347) : autor aş, ciocoieş, doftor aş, omănaş ‘bout d’homme’ (< om, plur. oameni), profesoraş. Toate acestea sunt puse la rubrica « diminutive depreciative », ceea ce corespunde, în general, realităţii, deşi o analiză mai atentă arată că nuanţa peiorativă se atenuează simţitor, în anumite împrejurări ', iar la unele formaţii (de ex. ciocoieş) ea se datoreşte, în bună parte, dacă nu chiar exclusiv, temei, care în ochii mai tuturor Românilor exprimă o noţiune antipatică (cf. şi poezia populară). In schimb, printre « diminutivele propriu zise » şi « diminutivele alintătoare » (p. 345 urm.) figurează cuvinte care, în condiţii determinate, pot avea valoare depreciativă : articolaş ‘articol mic, puţin întins’, dar şi ‘articol neînsemnat, prost, etc.’, tot aşa volumaş, apoi băieţaş, care, mai ales în comparaţie cu băieţel, conţine virtual germenii unei pronunţate nuanţe peiorative. De adăugat, din limba scrisă, bancheraş (Act, p. 168 : Sun fleac de b a n c h e r a ş ), st-udenţaş (EO 1, p. 31c; : Am făcut din tine, s 111 d e n ţ a ş timid, un bărbat care se poate mândri cu amanta sa), apoi reporteraş (pentru care n’am notat izvorul) ş. a.
Negreşit că se găsesc, din când în când, şi derivate cu alte sufixe diminutivale, care au sau pot avea sens depreciativ. De pildă broşurică {Suf, p. 173), cu privire
'• Doftoraş şi profesoraş pot însemna şi 5doftor, (resp.) profesor t â n ă r’, mai ales că alte formaţii diminutivale dela aceste substantive nu există. Singurul exemplu din lista de mai sus care pare a avea obişnuit valoare depreciativă este autoraş, graţie probabil, tot temei, dar altfel decât la ciocoieş, de pildă: un autor nu este apreciat după tinereţe sau după puţinătatea persoanei sale fizice. De aceea autoraş are numai înţelesul de ‘autor slab, mediocru’ (mic din punctul de vedere al importanţei literare, ştiinţifice, etc.). Pentru deosebirea care poate exista între primitiv şi derivat, să se compare următorul citat (Br-V): — Mişcâ-te mai repede, băiete!, aaa !, mişcă-te, băieţaş!, unde subiectul vorbitor şi partenerul sunt aceiaşi, totuşi, în momentul când primul se enervează (din cauza grabei sale şi a moliciunii băiatului), se adresează acestuia cu v- diminutivul \ care exprimă mai bine nemulţumirea.
184
FENOMENE MORFOLOGICE
la care să se ţie seamă de cele spuse despre articolaş (noţiunile denumite de temele amândorora sunt foarte înrudite), poezioară, care cred că totdeauna însemnează ‘poezie fără valoare deosebită’, etc.
§ 4. Din discuţia precedentă rezultă că este greu de precizat nuanţele afective pe care le exprimă diminutivele, şi aceasta din cauză că elementul hotărâtor îl constitue momentul psihologic, atitudinea sentimentală a subiectului vorbitor, la care se adaugă situaţia, adică împrejurările exterioare, şi ele foarte importante, prin faptul că pot influenţa asupra celui ce vorbeşte. De aceea trebue să admitem, măcar principial, că orice formaţie diminutivală este aptă să exprime toate nuanţele legate de natura unui diminutiv, întocmai ca un instrument muzical, din care executantul poate scoate orice notă doreşte (potrivit stării sale sufleteşti)1. Daca faptele analizate în §§ 1 şi 2 confirmă mai mult ori mai puţin acest punct de vedere cu privire la valoarea desmierdătoare şi la cea depreciativă (cu toată gama lor), cele pe care le vom cerceta acum arată că lucrurile se prezintă în realitate şi mai complicat, aşa că eticheta « diminutiv » pusă de lingvişti (adică de gramatici, pe care i-au urmat, ca de obicei, lingviştii) pe ambalajul conţinând materialul aici în discuţie nu corespunde decât foarte aproximativ realităţii: conţinutul este mult mai bogat şi mai variat decât putem bănui după etichetă.
Avem astfel diminutive care se apropie ca sens de augmentative. Când cineva vorbeşte despre vrâsta sa (eventual despre a altcuiva, dar cu aceeaşi atitudine subiectivă), spune foarte des am (şi eu) cincizeci de anişori (sau : ei> ce crezi, trebue să fie (cutare) de vreo patruzeci de anişori). Totdeauna numărul anilor este relativ mare (în orice caz, despre un copil sau adolescent nu se spune anişori în astfel de împrejurări) 1 2, iar formula pare a avea rostul să atenueze oarecum impresia defavorabilă pe care o poate produce destăinuirea privitoare la etatea cuiva. Căci, în general, recurgem la diminutivul anişori, când vrem să precizăm, câţi ani are o persoană, şi aceasta se întâmplă ori de câte ori poate fi discuţie sau greşală în legătură cu vrâsta (greşală în minus!). Intervenţia subiectului vorbitor, care pune lucrurile la punct, are în ea ceva nedelicat, şi de aceea apare diminutivul, menit să slăbească efectul neplăcut al precizării. In fond, nu se schimbă nimic : ‘anişorii’ nu sunt deloc mai. . . scurţi decât ‘anii’, dimpotrivă, cincizeci de anişori poate arăta o durată mai lungă decât cincizeci de ani (numărul lor e acelaşi, dar unitatea parcă diferă). Şi activitatea cuiva într’o meserie, profesie, etc. se exprimă adesea cu ajutorul diminutivului: scriu şi eu de vreo zece anişori (spune un autor pe care-1 credem prea tânăr în cariera literară); funcţionez şi eu de vreo
1	Să se compare, între altele, băieţaş şi domnişor, pe care le-am invocat pentru câte două nuanţe atât de deosebite, cum sunt tandreţa şi ironia. Pot adăuga, din Creangă,. un drăguţ de femeie (simpatie sinceră) şi o drăguţă de raclă (simpatie ironică, din cauza obiectului şi a destinaţiei lui), apoi feţişoară (e vorba de fata împăratului Roş, despre care spune ‘Numai de nu i-ar muri mulţi înainte’) în D' apoi feţişoara lui. . . a zis dracul şi s'a făcut; bucăţică ruptă tatâ-său în picioare, unde simţim, alături de nuanţa depreciativă (povestitorul este nemulţumit şi de tată şi de fată, căci amândoi fac greutăţi eroului său), şi un fel de admiraţie, care nu se poate să nu existe pentru un om ‘straşnic’ în felul lui, indiferent dacă ne convine ori nu.
2	Părinţii, fraţii mai mari, etc. îşi pot arăta bucuria şi dragostea faţă de copiii, resp. fraţii lor mici, şi în chipul acesta, care însemnează diminutivizarea unităţii de măsură a vrâstei (li-s dragi toate lucrurile care aparţin copiilor sau fraţilor, deci şi anii). Să se compare anunţurile mortuare, unde anişori, care se întâlneşte des, are sens cu adevărat diminutival: puţinătatea anilor copilului mort se exprimă şi prin acest aspect al substantivului.
DIMINUTIVE
18f>
cincisprezece a n i ş o r i (precizează un slujbaş, pe care-1 socotim ca fiind la începutul activităţii sale)1. Şi zilişoare se întrebuinţează la fel: N'oiu mai veni, Ivane, câte zilişoare voiu avea eu (Creangă).
Nuanţa augmentativă este mult mai perceptibilă la diminutivele nopticică şi ziulică. In vorbirea populară se aud mereu propoziţii ca acestea : rCam închis ochii toată nopticică; m'am chinuit o nopţi ci c ăi întreagă; te ’nvârteşti de colo colo toată ziuli c a, etc. Că nu-i vorba de o noapte sau de o zi mai mică decât cele obişnuite, rezultă atât din legătura cu celelalte cuvinte, cât şi din însemnarea verbelor considerate aparte. Dacă mai este nevoie de o dovadă, să ne gândim că nopticică şi ziulică apar des întovărăşite de adj. mare: cât îi n op t i-cica {ziulica) de mare {ml am zbătut, am alergat, etc.). Pascu, op. cit., p. 171 pune pe nopticică în categoria « diminutivelor alintătoare », dar invoacă el însuşi (după C. Rădulescu-Codin) exemplul nu-i dau pace cât îi nopticică: de mare, care contrazice calificarea « desmierdător ». Tot aşa ziulică apare (p. 174) alături de mâmulicâ, drăgulicâ, etc., diminutive evident «alintătoare», dar din construcţiile toată ziulica, cât îi ziulica de mare citate acolo rezultă tocmai o nuanţă augmentativă foarte pronunţată 2.
1	Cf. şi casa asta mă costă bânişori {mulţi, bun:, etc.), unde formaţia diminutivală are un uşor sens augmentativ (cum arată şi faptul că poate fi determinată dc mulţi, buni ş. a.). Se amestecă, foarte probabil, şi o nuanţă desmierdătoare (‘bani dragi, scumpi, fiindcă sunt ai mei, am muncit din greu pentru ei5), care cred că există şi la anişori, dar nu în aşa măsură ca atunci când spunem unde mi-s bănişorii!; s’au dus bănişorii mei! (’i-am pierdut, mi-au fost furaţi5, etc.).
2	Cf. Poftim! Şi-au pierdut bietele femei ziulica degeaba (Br-V), apoi la Creangă: Ţie, omule,... aşa ţi-i a zice, că nu şezi cu dânşii în casă toată ziulica, să-ţi scoată peri albi. . . Cât de ştearsă poate fi graniţa afectivă dintre diminutive şi augmentative, probează tot povestitorul moldovean, care, după ce vorbeşte de buzoaicele groase şi dâbălăzate ale lui Gerilă, spune, ceva mai departe: Atunci Gerilă suflă cu buzişoarele sale cele iscusite. . . Aici diminutivul exprimă nuanţa augmentativă cu mai multă forţă decât augmentativul propriu zis, căci face să intervină simpatia, satisfacţia, dacă vreţi, recunoştinţa tovarăşilor lui Gerilă, ale cărui buze, monstruoase în împrejurări normale, devin drăgălaşe acum, când îi scapă de primejdie. Un exemplu şi mai elocvent, dacă se poate, în sensul aprecierilor mele este următorul (tot din Creangă): După ce se mântue clăcuşoara asta, lumea ne lasă în cât ne-a găsit şi se împrăştie huiduindu-ne. Cetitorul pricepe cam ce-a fost chiar numai din ultimul cuvânt al citatului. Dacă-şi aminteşte, măcar aproximativ, episodul sau îl revede, ştie că, din cauza « poştelor » pe care şi le puneau, noaptea, tovarăşii de cameră ai povestitorului, s’a iscat un scandal aşa de grozav, încât vecinii au sărit în ajutor (« crezând că-i foc ori ne taie cătanele »). Toată această ispravă (cu efectele ei: « fereştile sparte, soba dărâmată, smocuri de păr smulse din cap, sânge pe jos, Pa văl cu pieptul ars şi Ion cu călcâiul fript. . . ») Creangă o numeşte simplu clăcuşoară. Vorba vine simplu. Cine ştie ce-i claca la ţară simte că, graţie şi temei, acest diminutiv descrie mai complet decât orice alt cuvânt şi decât pagini întregi de « analiză psihologică starea sufletească a autorului, care acum vede lucrurile de departe şi numai subt aspectul lor hazliu. Un asemenea ‘diminutiv5 întrece prin expresivitatea lui toate augmentativele posibile, chiar şi pe acelea care s’ar forma dela clacă însuşi. Ce uşor se poate trece dela diminutiv la augmentativ şi invers (de fapt, subiectul vorbitor nici nu simte «trecerea »: în mintea lui ambele raporturi sunt perfect identice din punct de vedere afectiv) arată următorul citat: Ea, dă-i si dă-i şi dă-iî... Ii mergea guriţa — adică g u r o a i a, că avea o gură, să se muşte de urechi cu dânsa ! ( 907 II, p. iii). Autorul face şi un joc de cuvinte, pe tema sensului dublu (propriu şi figurat) al subst. gură, care nu interesează aici. Popular guriţă, în cazuri ca acestea, însemnează ‘vorbă multă5, deci ‘gură mare5 (aptă de a vorbi necontenit). Cf. interesantele observaţii ale lui A. KUHN, Revue de linguistique romane XI, p. 169 în legătură cu fapte de aceeaşi natură din dialectul aragonez.
FENOMENE MORFO LOG LCE
180
Cred că şi alte diminutive pot fi discutate aici, chiar dacă situaţia se prezintă mai puţin clar. De ex. vorbuliţă, într’o construcţie ca vreau să-ţi spun o v o r b u-liţă (sau două-trei v orb uliţe), care nu corespunde niciodată realităţii obiective, fiindcă totdeauna avem a face cu. . . ceva mai mult decât una sau două-trei vorbe. Se pare totuşi că predomină sensul pur diminutival, cu nuanţă desmierdătoare (cf. patru vorbuliţe dulci, Ci, p. 39, unde, datorită lui didci, nu poate fi nicio îndoială asupra valorii « alintătoare » a diminutivului). Cu vorbuliţă seamănă bine Dumnezăuţ, într’o propoziţie ca aceasta : Nu i-ar mai răbda D u vine zăuţu (Ins I, 2, p. 470). Subiectul vorbitor desmiardă, ca să zic aşa, pe Dumnezeu, îşi arată respectul şi adoraţia pentru el, dar totodată vede în el ceea ce trebue, o forţă extraordinară, al cărei nume nu poate fi diminutivizat în vorbirea obiectivă.
Formaţiile de acest fel (în special nopticică, ziulică, etc., la care nuanţa augmentativă e manifestă) au echivalente (sintactice, din punct de vedere gramatical, dar stilistice în ce priveşte sensul) alcătuite din subst. puiu legat, prin de, cu alt cuvânt, care indică noţiunea respectivă. Ţăranii, mai ales, spun despre un ger mare un puiu de ger, tot aşa despre o bătaie sdravănă un puiu de bătaie (cf. şi un puiu de bate), despre un bărbat afemeiat un puiu de lele, etc. Punctul de plecare trebue căutat în formule ca aceasta din urmă, la care îmbinarea celor două substantive se justifică şi logic : un puiu de lele însemnează (obiectiv) £un copil sau un fiu de lele’ (de femeie stricată), prin urmare un individ care, potrivit legii eredităţii, aşa cum o înţelege poporul, seamănă, tre b u e să semene cu mama lui (ce naşte din pisică şoareci mănâncă), ba chiar s’o şi întreacă (capra sare masa, iada sare casa). Un puiu joacă, gramatical vorbind, rolul unui sufix diminutival, dar valoarea lui stilistică este mai mult, poate chiar exclusiv, augmentativă, la fel cu a lui -ică din nopticică şi ziulică. Dela un puiu de lele procedeul s’a întins şi la cazurile unde substantivul legat de un puiu prin de exprimă o noţiune deosebită de a lui lele. Dacă lucrul a fost totuşi posibil, aceasta se datoreşte faptului că un puiu de lele şi-a pierdut sensul pur sintactic (de exprima, la început, un raport de filiaţie), păstrând numai pe cel stilistic (puiu de ----- ‘straşnic, puternic, mare’).
0	construcţie în multe privinţi asemănătoare cu aceasta este mama genetivul unui substantiv. De pildă : A7, a intrat într’un bucluc, dar are să-l scape ministrul, spune subiectul vorbitor, iar partenerul răspunde : Nu-! mai scapă nici m a m a m i n is t r u l u i, adică nicio forţă mai mare decât a ministrului. De ce ‘mama ’ (care va fi murit, poate, de mult, iar dacă trăieşte, nu poate avea . . . trecere mai .mare decât ministrul) ? Fiindcă în chestii obişnuite (şi la oameni simpli, cum sunt ţăranii, în vorbirea cărora a luat naştere această formulă), pe copilul mic mama îl ajută cel mai des şă iasă din situaţii grele. In orice caz, el apelează totdeauna la mamă, care apare astfel ca o forţă superioară, capabilă să facă ce nu poate face odrasla ei. Raportul acesta se transpune apoi în toate cazurile oarecum similare, indiferent dacă ‘copilul’ mai are ori nu trebuinţă de ajutorul mamei, ba chiar şi atunci când rolurile se inversează sau mama nu mai trăieşte. Pentru ce tocmai şi numai mama ? (Căci şi tata intervine spre a-şi ajuta copiii.)1 Dintre cei doi părinţi, mania este aceea care dă naştere copilului, ea este considerată
1	Spaniolii invoacă, în împrejurări similare, pe ‘tată\ De ex.: 1 Va usted a dudar. . . — I Del consul £ / r del padre del consul! IVI. L. WAGNJîR, Zeitschr. f. roman. PlriL XXXIX, P. 541 crede că invocarea ascendenţilor, pentru a lăuda sau înjura, este de origine orientală.
DIMINUTIVI-,
187
de oamenii simpli ca adevărata creatoare de viaţă umana. Deci numai între ea şi copil se stabilesc acele legături morale şi fizice, care explică ereditatea, adică transmiterea însuşirilor de tot felul. Deoarece în mama lui X. (după care s’au creat apoi mama draculuietc.) valoarea augmentativă a existat din capul locului (sensul strict intelectual a fost dela început augmentativ), nu poate fi vorba de vreo nuanţă diminutivală. Dacă am amintit totuşi această formulă aici, este din cauză că, stilistic vorbind, ea seamănă bine cu un puia de ger, etc. Afară de asta, sunt înrudite semantic şi cuvintele lor principale : mama în una, putu (adică ‘fecior, fiu5) în cealaltă.
Iată acum şi câteva citate (din Creangă) : căci, drept vorbind, şi moş Vasile era un cârpănos şi u n p u i u de z g ă r i e - b r â n z ă, ca şi mătuşa Mârioara; Dacă nu-s şi eu puişor de o m în felul meu... 1 ; Dar oare pe acesta cum m a m a dracul u i l-a mai fi chemând ?; era frumoasă de m a m a f o cu lu i. Ultimul exemplu arată cum se poate extinde formula cu ‘mama’ la orice noţiune : devremece se zice frumoasă foc, subiectul vorbitor nu găseşte niciun inconvenient să spuie frumoasă de mama focului, dacă determinativul foc singur i se pare că nu exprimă cu toată vigoarea maximum de frumuseţă, aşa cum îl simte el. Creangă cunoaşte pe un puiu şi în construcţia, atât de frecventă la ţăranii moldoveni, un puiu de bodaproste : Şi când ni a văzut bunica în ce hal mă aflam, ghemuit în dăsagă, c a u n p u i u de bodaprost e, cât pe ce să se prăpădească plângând, unde atât: sensul lui puiu, care-i cel propriu, cât şi legătura sintactică diferă. Punctul de plecare trebue căutat în obiceiul de a se da de pomană, între altele, şi păsări, în special găini (mai ales la înmormântare se impune riguros respectarea acestui obicei). Prin urmare, un puiu de bo(g)âapn,ste însemnează, la origine, ‘un puiu dat de pomană’, ‘un puiu pentru care primitorul zice bogdaproste’, şi deoarece se va fi observat, poate, că deseori se « sacrifică » în acest scop păsările mai slabe, mai mici, etc., formula a căpătat uşor semnificaţia peiorativă (şi glumeaţă) cunoscută astăzi.
§ 5. Yoiu discuta în acest paragraf câteva formaţii diminutivale care se găsesc într’o situaţie specială. Şi anume : sau n’au avut sens de diminutive propriu zise niciodată sau l-au pierdut cu timpul, păstrând numai pe cel actual, sau, în fine, îşi schimbă într’o măsură oarecare valoarea semantică după împrejurări. Numărul cazurilor înregistrate de mine este, ca mai totdeauna, restrâns, dar suficient pentru înţelegerea lucrurilor. O cercetare mai atentă a materialului lingvistic le-ar înmulţi uşor.
In limbajul restauratorilor, de unde au trecut apoi în vorbirea curentă a tuturora (precum şi în limba scrisă), există câţiva termeni care au numai aspect, nu si înţeles, diminutival. Astfel mititel, întrebuinţat, de regulă, la plural {mititei), este numele unui cârnăcior care se prepara pe loc, din carne tocată, şi se frige la grătar. Foarte căutat prin restaurantele tuturor oraşelor noastre (trebue să fie de origine bucureşteană). Nu-i greu de văzut că acest adjectiv va fi însoţit la început un substantiv (foarte probabil cârnaf), pentru ca să se facă deosebire între carnaţii obişnuiţi, mai mari (preparaţi, de cele mai multe ori, la şuncărie), şi carnaţii mici aici în discuţie. Cum se întâmplă adesea, substantivul a fost, cu
‘ Cele două mijloace, identice, în fond, de a intensifica noţiunea s’au concentrat în puişor, diminutiv (cu nuanţă augmentativă) dela puiu, el însuşi având sens augmentativ.
188
FENOMENE MORFOLOGICE
vremea, lăsat la o parte, ca fiind de prisos ], şi a rămas numai adjectivul. In acel moment a început să se piardă conştiinţa dependenţei acestui cuvânt de cel pe care-1 determinase, iar apoi, devenind, prin întrebuinţarea lui singur, un adevărat substantiv, i-a dispărut şi înţelesul diminutival. Astăzi nu se mai simte, cred că mititel însemnează ‘un cârnaţ mic’ (în opoziţie cu cărnaţ pur şi simplu care denumeşte un cârnaţ mare) 1 2. Nimeni nu subînţelege subst. cârnaţ, atunci când spune mititel. Noţiunea în discuţie este de sine stătătoare, precis deosebită de alta sau de altele asemănătoare.
Intru câtva la fel se prezintă situaţia « diminutivului » turburel (mold. tulburel) Vin nou, care n’a avut încă timp să se limpezească’. Adjectiv la origine (pe lângă subst. vin), el s’a substantivizat, imediat ce a început să apară singur. Turburel diferă totuşi de mititel prin faptul că, foarte probabil, n’a avut niciodată sens diminutival, deşi aspectul vinului nou, dela prepararea căruia n’a trecut multă vreme, ar putea vorbi contra acestei afirmaţii: vin turburel va fi avut înţelesul de Vin cam turbure, oleacă turbure’ ; tot aşa de bine ne putem gândi şi la ‘vin care seamănă cu un lichid turbure’ 3. Indiferent care din aceste două explicaţii este justă, nu încape nicio îndoială că Românii, când spun turburel, se gândesc la un anumit fel de vin, cu calităţile lui specifice (nou, pişcător, destul de tare, bun de băut la anumite mâncări, cum ar fi pastrama, poate şi puţin turbure, dar acest, amănunt se pierde aproape cu totul printre celelalte însuşiri ale lui) 4.
Al treilea exemplu aparţinând la acelaşi domeniu este păhărel. Aici lucrurile se prezintă mai favorabil, pentru ca cuvântul să fie perceput cu valoare diminutivală, din cauză că alături de el există primitivul pahar, care are, adică ar trebui să aibă, acelaşi înţeles. Cu toate acestea nici păhărel nu-i diminutiv propriu zis. Când se spune, la o masă (de obicei într’o bodegă, unde se iau aperitive), mai bem un păhărel (e vorba de vin, nu de ţuică sau altă băutură tare), nimeni nu înţelege ‘un pahar mic’ (deosebit de unul mare, căruia i s’ar zice pahar). Poate că punctul de plecare a fost o nuanţă diminutivală cu adevărat (înainte de masă, nefiind recomandabil să bei mult, nici chiar vin, te foloseşti de un pahar mai mic), dar ea s’a pierdut repede, şi păhărel a ajuns să însemneze acelaşi lucru ca pahar. Totuşi mi se pare că în împrejurările date nimeni nu zice mai bem un pahar (cel mult ar merge mai bem un pahar de vin, deşi cred că nici aşa nu se prea spune). De unde urmează că un păhărel însemnează, din punct de vedere strict obiectiv, ceva mai mult decât un pahar, şi anume un pahar de vin (dupăpăhărel nu-i necesar adaosul de vin) 5. E posibil ca la început acest « diminutiv » să fi avut chiar o nuanţă afectivă, să fi însemnat, ‘un pahar de vin bun, plăcut, drag’.
In alte cazuri diminutivul face să se atenueze până la dispariţia totală înţelesul peiorativ al temei. Am citat cu alt prilej subst. purceluş, care, adresat copiilor (căci numai lor li se spune aşa, de sigur fiindcă-s mici, dar şi fiindcă faptele să-
1	Cu deosebire în limbajul negustorilor de toate categoriile, deci şi al restauratorilor, procedeul acesta, care satisface şi nevoia, mai adânc simţită tocmai de către comercianţi, de a scurta vorba, este foarte frecvent.
2	Chiar dacă multă lume spune mic pentru mititel (să-mi aduci doi mic i). Situaţia e aceeaşi.
3	In ipoteza a doua, turburel aminteşte de atâtea nume de plante cu formă diminutivală (bănişori, gălbinele,etc.),care arată «asemănarea cu primitivul» (v. mai sus, p. 174).
4	Cf. TB, p. 14: preţuind tocana lor, turburelul lor.
8 Se întrebuinţează tot atât de des şi în construcţii ca hai să bem un păhărel ce bun ar fi un păhărel la ora asta, etc.
DIMINUTIVE
189
vârşite de dânşii şi pe care am avea dreptul să le considerăm ‘porcării’ sunt mai puţin grave decât la oamenii în vârstă)1, nu deşteaptă noţiunea exprimată de primitivul porc. Iată, deci, un exemplu de diminutiv la care valoarea afectivă copleşeşte pe cea obiectivă, şi acest lucru se datoreşte, de sigur, sufixului. Este drept că şi purcel se întrebuinţează în aceleaşi condiţii ca purceluş, dar la el se poate simţi ceva din sensul temei, fiindcă purcel, cu valoare diminutivală propriu zisă (‘porc mic’), se bucură de o largă răspândire.
La fel derivatul măgăruş, ca epitet pentru copii, conţine o nuanţă aproape desmierdătoare şi nu aminteşte prin nimic de primitivul măgar. Aici situaţia este şi mai interesantă subt raportul stilistic. Deoarece tema are o circulaţie foarte mare în legătură cu oamenii (este sigur că, în general, se zice măgar mai des cu sensul figurat decât cu cel propriu) 2, valoarea peiorativă, care, drept urmare a acestui fapt, a devenit inevitabilă, ne sileşte să recurgem la « diminutivul» măgăruş, chiar dacă-i vorba de animal (şi nu numai decât de puiul lui). Bineînţeles, când ne gândim la măgar ca la un animal de muncă, folositor, vrednic de a fi îngrijit şi tratat ca toate celelalte. De pildă : . . .l-au inspirat dobitoacele cele mai năpăstuite: măgăruşii, mai buni în simplitatea lor decât oamenii şi mai aproape de cerul adevărat (VR, Iulie 1939, p. 92).
§ 6. In discuţia de până aici despre diminutive am luat în consideraţie mai mult substantivele. Lucru firesc, deoarece mai cu seamă aceste cuvinte se pretează la diminutivizare. In principiu, singure ele ar trebui să aibă forme diminutivale, fiindcă ele exprimă ‘obiecte’, şi numai obiectele pot avea aspecte diferite din punctul de vedere al dimensiunilor. Celelalte părţi de vorbire pot deveni diminutive prin simplă analogie cu substantivele. Astfel pronumele funcţionează adesea ca substantive propriu zise, întrebuinţându-se independent, şi în această calitate ele capătă aspecte diminutivale. De altmintrelea am văzut că numai unele nedefinite, de pildă cutare 3, şi pronumele personal de reverenţă matale au forme diminutive. Ar putea fi şi altele, dar pare puţin probabil. In orice caz, tot printre cele nehotărîte trebue căutate astfel de exemple, căci numai ele sunt, într’un anumit sens, echivalentele unui nume propriu : cutare seamănă bine cu Ion, Gheorghe, Vasilescu, etc,, tot aşa, dar mai puţin, oarecine, fiecare ş. a. La cutare situaţia este clară, din cauză că acest pronume se întrebuinţează exclusiv în locul unui nume de botez sau de familie, nu şi în locul unui apelativ,
A iue altfel, când e vorba de copii, purceluş nu apare, probabil, niciodată în condiţii similare cu acelea privitoare la adulţi. Vreau să spun că ‘porcăria* făcută de un copil nu trezeşte numaidecât ideea de ‘porc* la adresa celui care s’a purtat urît, cum e cazul cu oamenii în vârstă.
2	Aceasta, şi din cauza rarităţii animalului, care nu este utilizat decât pe ici, pe colo. Să se compare, pentru deosebirea dintre diminutiv şi temă, tot la nume de animale, « Povestea porcului » de Creangă, unde eroului i se spune obişnuit purcel (şi pentru motive asemănătoare).
8 De adăugat orecel, cu variantele oricel şi aricel ‘ceva, un lucruşor* < oarece (Suf, p. 147), oarecică ‘ceva, un lucruşor*, care sună şi oricică ‘ceva, oarece*, de ex. am să-ţi spun o oricică ‘am să-ţi spun ceva* < oarece (ibid.y p. 173). Toate sunt diminutive desmierdătoare, pe cât se pare (cf. vorbuliţă în exemplul patru vorbuliţe dulci). La p. 173 figurează şi atitica < atâta, care-i foarte frecvent în vorbirea populară şi familiară. Obişnuit gramaticii pun acest cuvânt la un loc cu pronumele nehotărîte, ceea ce, în multe privinţe, este just (cf. atâţia ‘aţâţi oameni*, atâtea ‘atâtea lucruri’). La singular însă şi cu valoare neutrală, sensul lui este mai mult al unui adverb de cantitate, semănând, deci, cu un substantiv sau adjectiv care ar indica masa, cantitatea (şi independent de alt cuvânt). Iar noţiunea de masa implică nuanţe diminutivale.
FENOMENE MORFOLOGICE
.190
ca celelalte pronume. Cât despre matale, cred că existenţa aspectelor diminutivale pe care le are se datoresc naturii lui afective prin excelenţă. Acest pronume s’a născut în mediul familial, ca produs al unor puternice sentimente de dragoste şi respect pentru părinţi. Şi cum diminutivizarea este foarte des efectul tocmai al unor astfel de sentimente, nu trebue să ne mirăm că dintre pronumele personale singur matale a ajuns să aibă derivate diminutivale.
In ce priveşte a d j e c t i v e l e, am văzut că formaţiile de acest fel arata mai de grabă ‘asemănarea’ decât o însuşire existentă într’un grad redus. Pentru deosebirile de dimensiuni, de proporţii, etc., limba dispune de alt mijloc, acela al gradelor de comparaţie (aşa zisul comparativ de inferioritate joacă, faţă de pozitiv, rolul unui diminutiv faţă de tema lui). Când spunem rotunjor, înţelegem ‘aproape rotund’, adică asemănător cu un obiect perfect rotund. Este drept că între această însemnare şi aceea de diminutiv propriu zis (‘o rotunjime mai mică, mai puţin completă’ : asia pare că arată rotunjor) diferenţa se reduce la minimum. Totuşi cred ca principial trebue să plecăm dela ‘asemănare’, ori de câte ori vorbim de diminutivele adjectivale. Lucrul se impune, fără nicio îndoiala, la exemple ca lungueţ şi lungăreţ, care exprimă lămurit nuanţa aici în discuţie. TiKTiN dă, după Ispirescu, un citat, unde apare stufisuri lungueţe: aspectul stufişurilor ceste asemănător, în ce priveşte una din dimensiunile terenului ocupat de ele, cu un obiect lung, cu un obiect despre care se poate zice, în mod propriu, că-i hmg, de pildă o frânghie (cf. sf o a r ă de moşie), un par, o apă curgătoare, etc. Altfel spus, lungueţ 1 apare pe lângă nume de obiecte cu alte însuşiri caracteristice decât cele privitoare la lungime, dar cu un aspect apropiat de al obiectelor care se disting tocmai prin lungime, şi atunci subiectul vorbitor, făcând această constatare şi căutând s’o exprime, recurge la aşa zisa formă diminutivală a adj. lung.
Evident că găsim şi la adjective diminutive în sens strict (ca la substantive), deşi numărul lor este, probabil, foarte redus. Exemplu elocvent avem pe mic, dela care există atâtea creaţii diminutivale : micuţ, micuşor, micuţei, micşorei, mititel, mititioc, miluţei, mituţel. Explicaţia acestei situaţii, interesantă subt toate raporturile, trebue căutată, cred, în semantismul adj. mic, în felul calităţii pe care o arată : fiind vorba de o noţiune diminutivală prin ea însăşi, este firesc să intre în funcţiune sentimentele de simpatie, de tandreţă, etc. pe care le trezeşte în noi un obiect mic, deci şi « micimea » ca atare. Căci, dacă nu mă înşel, adjectivele, când sunt cu adevărat diminutive, au totdeauna nuanţă desmierdătoare (eventual compătimitoare, ceea ce, în fond, este acelaşi lucru). Să se compare puţin, asemănător cu mic în privinţa înţelesului şi care apare, foarte frecvent, subt forma diminutivală puţintel (cu varianta puţinei1 2, femin. puţinea), nu numai în legătură cu diverse substantive exprimând noţiuni apte de a exista şi în cantitate mai mică (bani puţintei, lume puţintică, etc.), ci chiar pe lângă nume de fiinţe umane, unde însemnează ‘mic, scurt (de statură)’ : un bărbat puţintel (la corp), o femeie puţintică. Tot aşa mărunt se întrebuinţează extrem de des ca diminutiv {mărunţel), având, cu privire la oameni, aproape acelaşi înţeles ca puţintel {un om mărunţel, o bătrână mărunţică). Subt forma de plural feminin (mărunţele), însemnează ‘monetă divizionară, bani mărunţi’ (valoare substantivală, datorită faptului că a rămas singur, după dispariţia substantivului însoţitor, care trebue să fi fost parale).
1	Tot aşa lungăreţ.
2	Şi puţineluş (Suf, p. 364).
DIMINUTIVE
101
Spre a termina discuţia despre adjective, voiu mai aminti pe uşor, al cărui diminutiv uşurel are, afară de accepţia proprie, identică, în fond, cu a temei, şi una figurată, atunci când se referă la oameni (cf. puţintel de mai sus), aceea de ‘neserios, superficial’ (-- ‘uşor la hotărîri, la acţiuni, etc., care au urmări defavorabile sau grave’). In special femin. uşurică circulă mult, împreună cu subst. femeie (şi sinonimele lui). Această însemnare lipseşte (în cazul masculinului) sau e mult mai rară la primitivul uşor.
§ 7. Şi alt e p ă r ţ i d e v orbi r e, afară de substantiv, adjectiv şi pronume, pot căpăta forme diminutivale, dar, întocmai ca ultimele două, numai excepţional (chiar dacă numărul exemplelor ar fi mare) şi totdeauna prin analogie, directă sau indirectă, cu substantivul. Această afirmaţie se întemeiază atât pe argumentul de ordin principial, că, ţinând seamă de natura noţiunilor pe care le exprimă diversele categorii morfologice, singur substantivul este apt să se dimi-nutiveze, cât şi pe situaţia din limba noastră (aceeaşi, de sigur, în toate idiomele romanice şi în cele indoeuropene). Printre sutele de diminutive existente în Suf. formaţiile având drept temă alte cuvinte decât substantive şi adjective sunt extrem de puţine. Chiar dacă am pune şi adjectivele la un loc cu pronumele, adverbele, etc., numărul lor total încă ar fi aproape neînsemnat faţă de al substantivelor.
Se pare că cele mai multe sunt a d v e r bele, lucru firesc, deoarece rolul lor este foarte asemănător cu al adjectivelor. Şi nu numai adverbele de mod, care sunt adevărate adjective, cu deosebirea că stau pe lângă verbe, nu pe lângă substantive, ci şi adverbele de loc, apoi cele de timp şi de cantitate sunt asimilabile adjectivelor şi de aceea capătă, după modelul acestora, formă diminutivală. De pildă : olecuţă, nimicuţa, suscior, depărcior (depărtişor), demulcior (demultişor), etc. Primele doua amintesc bine, în ce priveşte sensul, de atâtica, puţintel, etc., căci arată noţiuni înrudite (« cantitatea »), sunt, aşa dar, un fel de adjective J . Dar şi ca funcţiune ele seamănă cu adjectivele : olecuţă de lapte este identic cu puţintel lapte. Depărcior (depărtişor) este adjectiv curat în construcţii ca un sat depărtişor; locul cutare e cam depărcior 1 2, etc. Tot aşa demulcior şi suscior apar în condiţii foarte apropiate de ale adjectivelor : o întâmplare cam demultişor (unde cuvântul nostru poate fi însă analizat şi în de 4- multişor, adică întâmplare cam de multişor, ceea ce totuşi nu-i absolut sigur). Cât despre valoarea stilistică, aceste diminutive sunt, fără nicio îndoială, desmierdătoare sau, cel puţin, diminutive propriu zise. Aşa se şi explică de ce le menţionez aici 3.
Alte adverbe, oarecum deosebite de cele precedente, întru cât nu pot fi asimilate ca funcţiune cu adjectivele, sunt, de pildă, acuşica, foarte răspândit prin graiurile olteneşti şi munteneşti (Dicţ. Acad. precizează că diminutivul exprimă sensul de ‘imediat’ « mai puternic decât acuşi »), d'abieluşa < d'abia (Suf, p. 364), degebuţa (ibid., p. 158), etc.
1	Din punct de vedere morfologic, ele continuă a fi simţite ca adverbe, dovadă forma lor, care rămâne neschimbată, chiar la cele derivate cu sufixe apte de a avea un masculin şi un feminin (-işor, de pildă).
2	O poezie populară începe cu versul Bâdişor depărtişor, unde depărtişor este tratat ca un adjectiv propriu zis (atribut pe lângă substantivul precedent).
3	Eu am pus pe nimicuţa, deci şi primitivul nimic(a), în rândul adverbelor. PASCU, op. cit., p. 158 îl consideră pronume, tot aşa TlKTIN. E greu de decis. La fel de bine îl putem socoti şi substantiv, căci se zice o nimica (toată) şi nimicuri. Dacă ţinem seamă de înţeles (cantitativ !), acest cuvânt trebue socotit adverb, întocmai ca atâta. Cf. şi finala adverbială -a, chiar după articolul nedefinit o.
192
FENOMENE MORFOLOGICE
Judecând după Pascu, op. cit., numărul diminutivelor adverbiale ar fi mult mai mare decât poate rezulta din indicaţiile de până aici. Dar unele exemple date acolo nu sunt, în realitate, diminutive, nici ca formaţie, nici ca funcţiune. Astfel pe duluţâ, din izolarea a se duce duluţâ ‘a fugi’, îl derivă dela (a o) tuli ‘a fugi, a o şterge’, «cu prefacerea lui tind subt influenţa verbului duc». Această explicaţie este inacceptabilă, pentru motive principiale : diminutivele rămân, de regulă, în categoria gramaticală căreia-i aparţine primitivul însuşi. Cum se poate forma, cu ajutorul sufixului diminutival -uţâ, un a d v er b dela o temă verbală? Ca să derivăm adverbe dela verbe este nevoie de un sufix adverbial. Numai un asemenea element derivativ transformă în adverb un cuvânt care, fără sufix, este altă parte de vorbire. Tot aşa nu trebuesc considerate diminutive de mânecuş ‘de grand matin’ = de mânecate şi tupiluş < tupilesc. Situaţia lor, din punct de vedere morfologic, este identică cu a lui duluţâ (în ipoteza că am rămânea la etimologia lui Pascu)1. Intr’adevăr, amândouă au la bază teme verbale, n u adverbe, care să primească un sufix diminutival şi să continue a fi adverbe, exprimând numai o nuanţă stilistică deosebită. De mânecate este adverb, mai exact locuţiune adverbială, dar de mânecuş nu-i derivat dela de mânecate, ci, întocmai ca acesta însuşi, dela mâneca {a se mâneca de ziuă ‘a se face ziuă’). Aşa dar de mânecuş este adverb, nu însă adverb diminutival, căci are temă verbală, nu adverbială. Acelaşi lucru cu tupiluş, a cărui situaţie se înfăţişează şi mai favorabil (aici nu intervine, ca în cazul lui de mânecuş, un element sintactic ajutător : tupiluş este adverb propriu zis, nu locuţiune adverbială). De altmintrelea -uş îndeplineşte foarte numeroase funcţiuni (întocmai ca -aş şi -iş, cu care se înrudeşte), aşa că printre ele poate fi socotită şi cea adverbială 1 2.
Deosebite de acestea sunt formele diminutive dela câteva adverbe (toate de mod) dintre cele mai întrebuinţate : bine, frumos, încet. Când vrem să spunem că o acţiune se săvârşeşte în unul din aceste chipuri, dar cu o nuanţă care arată participarea afectului nostru, recurgem la diminutiv, nu la adverbul propriu zis. De pildă: Dacă auzeam aşa, mă spălam binişor pe la gură şi-mi căutam de nevoie;	. . .fac tocmai aşa, cum fusesem povăţuit. . . : tava cusătură înce-
tişor...', Apoi se linge f r u m u ş el pe bot şi începe a se învârti prin casă. . . ;
. . .s'a îngrozit şi împăratul Roş, când l-a văzut făcând aşa de frumuşel (Creangă) 3 * * * * 8. In general, se poate vorbi de o nuanţă aproape superlativă : subt
1 Cu altă ocazie (v. mai sus, p. 161), am arătat că acest cuvânt ar putea fi o
creaţie onomatopeică sau expresivă, adică imitativă (menită să redea, cu cei doi u şi
cu l dintre ei, zgomotul produs de un om care o ia la goană). Pentru aptitudinea lui
u de a sugera ‘fuga’, să se compare verbele menţionate în cursul acestei discuţii (fug,
o tulesc, mă duc), apoi tunde-o! (la Creangă). Chiar dacă acesta din urmă este o derivaţie sinonimică a lui rade-o (a rade putina, derivat el însuşi, în acelaşi mod, dela
a spăla putina, cu spăla interpretat ca ‘a curăţi’), simţim totuşi că expresivitatea îi vine şi dela vocala silabei accentuate.
* Cred că aici trebue căutată adevărata explicaţie a lui de mânecuş'. -ate din de mânecate a fost înlocuit prin -uş (asemănarea dintre aceste s jfixe este de natură semantică, întru cât ambele apar şi la formaţii adverbiale). Necesitatea afectivă de a varia finala, fără ca sensul propriu zis să se modifice, a dus la crearea unui dublet şi în cazul lui tupiluş: Suf, p. 350 notează un tupilaş, perfect sinonim, dar (precizez eu) exprimând o nuanţă stilistică diferită, potrivit simbolismului fonetic (v. partea I, capit. VI, § 2).
8 Vorbirea populară şi chiar cea familiară se arată tot atât de dispuse să întrebuinţeze forme diminutivale şi dela adverbe de cantitate, cu deosebire dela sinonimele
DTMINUTIVR
193
aspectul diminutival, aceste adverbe par a exprima ‘însuşirea’ (modul cum se înfăptueşte acţiunea) într’iin grad mai înalt sau cel puţin altfel decât subt aspectul lor obişnuit. Căci asta arată diminutivul : subiectului vorbitor îi ‘place’ cum se petrec lucrurile şi-şi manifestă plăcerea diminutivizând adverbul. Intervine deseori şi o intonaţie specială, cu lungirea sunetelor (cf. partea I, capit. III). Plăcerea poate avea colorit ironic, ca în primul şi în ultimul dintre exemplele date î.
Chiar numeralele şi interjecţiile posedă, câteodată, forme diminutivale. Astfel dela unu avem unisor, existent la Dosofteiu : Cuconaşul ei de şeapte ai, u n i ş o r, adecă numai acela având, înbla pregiur masă. (Suf, p. 165). Acest exemplu prezintă interes deosebit, prin faptul că este singurul numeral diminutiv românesc (şi el dispărut din limba actuală) 2. Nuanţa alintatoare sare în ochi : autorul pare a se pune în situaţia mamei care nu are decât un copil şi a cărei dragoste pentru el, graţie tocmai calităţii de a fi unic, se manifestă până şi în diminutivizarea numeralului. S’ar putea sa avem a face cu o creaţie personală a lui Dosofteiu, la care întâlnim şi femin. unişoară (avem ■o fiică uni ş o a r ă) 3. Nu-i acesta singurul aspect diminutiv al lui unu. Tiktin notează, din limba populară ( a producţiilor poetice versificate), încă două : unei, femin. unică (Ai fost la mama u n i c ă, La cinci fraţi o surioară) şi unicei, femin. unicică (Măiculiţa. . . vedea unice In l său. . . întins rece, fără vieaţă). Caracterul lor desmierdător apare foarte lămurit pretutindeni. Alte numerale n’ar putea căpăta formă diminutivală, din cauză că înţelesul lor nu se pretează la diminuti-vizare. Să se observe că, indiferent de sufixul derivativ, toate exemplele aici în discuţie au un sens absolut special, acela de ‘copil unic’. Aptitudinea lui unu de a deveni diminutiv se datoreşte semnificaţiei pe care o are în asemenea împrejurări : unu a trebuit să însemneze ‘un copil’ (--‘un singur copil’), nu ‘o unitate’ în general, pentru ca formaţiile diminutivale să fie posibile. Alt amănunt interesant este că citatele făcute de Tiktin pentru unei şi unicei sunt luate din bocete : mama îşi plânge unica fată sau unicul băiat care i-a murit. Aşa dar o stare sufletească foarte potrivită pentru utilizarea diminutivelor. S’ar putea spune că numai după ce copilul unic (sau considerat astfel) al unei familii a murit ori a trecut printr’o grea primejdie s’a ivit posibilitatea diniinutivizării lui unu 4.
lui ‘puţin’. Am notat cu alt prilej pe atâtica (niciun minut Cam găsit la omul ăsta măcar atât i c a râu, Caragiale; A vi nici atât i c a nu l-a simţit, Br-V), care sună şi atâticuţa. De adăugat o ţârcuţă (Bull. lingu. VI, p. 191), contaminat din o ţâră şi olecuţă (altfel ar trebui să avem o ţâruţă). TIKTIN, s. v. ţâră, înregistrează numeroase diminutive dela acest adverb cu aspect substantival: ţârucă., ţârică, ţârucuţâ, ţâri-cuţă, ţărişoară. Olexuţă, la rîndul lui, se diminuti vează şi el, devenind oletuţică.
1	Cf. şi ai tras frumuşel condeiul; şi binişor, ca o pisică, mă suiu pe uluci. . . (Caragiale); Păşeşte b i n i ş o r.. . b i 11 i s o r. . . (Br-V).
2	S’a păstrat ca nume de familie (la Iaşi, de pildă). Poate şi Onişor (răspândit
în ţinuturile de peste munţi) este tot unisor (cu u neaccentuat „	o), iar nu un derivat
dela Gnu ( —- Ion).
3	Cf. Tiktin, s. v. unisor.
1 Ulterior am dat peste alt numeral cu formă diminutivală: (— Cât ceri., mă ?. . .) — Un sut ic, boierule. . . (RB-R, p. 40). Situaţia este aici cu totul alta: sută aproape nu mai contează ca numeral propriu zis, pe de o parte din cauze morfologice (seamănă până la identitate cu un substantiv), pe de alta pentrucă bancnotele şi monetele metalice de câte 100 lei ne-au deprins cu ideea că sută exprimă o noţiune propriu zisă, un ‘obiect’ (material), nu un simplu raport numeric. Sutic este diminutiv pur, des-
13
194
FENOMENE MORFOLOGICE
Dintre interjecţii se pare că singura formă diminutivală pe care a putut-o găsi Pascu este aolicâ {op. cit., p. 173). Dacă alt exemplu similar nu există, avem dreptul să afirmăm că interjecţiile nu pot deveni diminutive. Căci aolică este o simplă variantă morfologică a lui aoleă, la fel cu păsărică, viţicâ, faţă de păsărea, viţe a. După cum nu-i îngăduit a spune că păsărică, viţicâ reprezintă aspecte diminutivale de ale lui păsărea, viţea (căci acestea sunt ele înseşi diminutive, perfect echivalente cu cele în -icâ), tot aşa nu putem considera pe aolică drept diminutiv al lui aoleă* 1. De altmintrelea cred că interjecţiile, prin însăşi natura lor, sunt inapte de diminutivizare : când ne manifestăm durerea, bucuria, etc. printr’o interjecţie, suntem stăpâniţi cu atâta putere de aceste sentimente, încât a recurge la forma diminutivală a cuvântului menit să le dea expresie mi se pare o imposibilitate 2.
mierdător: cine întrebuinţează această formă are dragoste adevărată pentru suma de bani în discuţie (cf. şi gestul, ca de mângâiere, pe care-1 fac aţâţi oameni, când ‘pun mâna’ pe o monetă, mai ales «la saftea », la primul lor câştig din ziua aceea). Să se a-*» dauge şi donţă < două, în graiul popular năsăudean (v. Bull. lingu. VI, p. 191), care dovedeşte că se impune... prudenţă, când facem afirmaţii cu caracter mai mult ori mai puţin general.
1	Nu-i recomandabil să pornim nici dela aoleu. Din moment ce există aolea, care-i o simplă variantă fonetică a lui aoleu (cf. aoled, aled, aoliă, etc.), punctul de plecare pentru aolică nu poate fi decât aoleă.
* Despre valoarea diminutivelor în general, cf. studiul recent al lui AMADO ALONSO, întitulat Nocion, emocion, acciân y fantasia en los diminutivos şi apărut în Volkstum und Kultur der Romanen VIII, p. 104 urm.
CAP. VIII: AUGMENTATIVE
Derivatele discutate în capitolul precedent şi cele care urmează acum se leagă strâns în conştiinţa noastră lingvistică, datorită opoziţiei în care se află ele : de o parte ideea de ‘mic’, ‘delicat’, etc., de altă parte ideea de ‘mare’, cu nuanţele ei secundare. Prima deşteaptă sau poate deştepta în subiectul vorbitor sentimente de simpatie, tandreţă, dragoste, cealaltă provoacă stări sufleteşti contrare (antipatie, desgust, oroare, spaimă). Gama afectivă este însă, cum am constatat în cursul cercetării de până aici, mult mai variată la diminutive, din cauză că ‘micimea’ poate stârni în noi şi ironie, batjocură, etc., pe când dimensiunile mari ale obiec-telor nu trezesc sentimente opuse celor pe care le provoacă ele obişnuit. Cei mult poate fi vorba, la un augmentativ, de mirare, uimire, admiraţie, nu însă şi de tandreţă sau de simpatie, oricât de apropiate ar fi admiraţia şi dragostea. Ne aşteptăm, aşa dar, ca efectul stilistic al formaţiilor augmentative să fie mai sărac în ecouri şi nuanţe decât al celor diminutivale, lucru care va ieşi clar la iveală din discuţia de mai jos.
înainte de a prezenta şi analiza faptele, se impun câteva observaţii. Cu augmentativele propriu zise merg adesea, din punctul de vedere care ne interesează aici, colectivele. O ‘mulţime’ de obiecte identice poate produce asupra noastră aceeaşi impresie (de impozant, enorm, extraordinar) ca şi un singur obiect ale cărui dimensiuni depăşesc măsura normală. Noţiunile exprimate de un augmentativ şi de un colectiv sunt, în multe privinţe, înrudite. Ceea ce le apropie este, înainte de toate, ideea de ‘masă’, de ‘cantitate’ : în ambele cazuri avem a face cu ceva ‘mare’, la unele cu mărime adevărată, la celelalte cu ‘mărimea’ numărului de obiecte. Deosebirea, neînsemnată chiar subt raportul strict intelectual, se reduce la minimum, când suntem stăpâniţi de afect şi, prin urmare, în loc să constatăm o situaţie dată, noi o apreciem. Pentru aceasta, printre exemplele pe care le vom studia figurează şi destule colective.
Altă observaţie se referă la aspectul fonetic al sufixelor cu care sunt derivate augmentativele şi colectivele aici în discuţie. Simbolismul fonetic ne-a arătat că vocalele pline (a, o) apar, în tot felul de limbi, la numeroase cuvinte care însemnează ‘mare’, ‘departe’, etc., şi dimpotrivă, vocalele ascuţite (/, u) sunt caracteristice pentru termenii exprimând obiecte mici, apropiate. In capitolul precedent s’a verificat partea a doua a acestui adevăr : sufixele diminutivale româneşti conţin foarte des cel puţin o vocală ascuţită. Acum se va verifica şi prima lui parte, căci toate exemplele ce urmează au în sufix măcar una din vocalele ay o (şi â), de obicei însă două, fie sonante ambele, fie combinate în diftong (cazul lui
FENOMENE MORFO LOGI CE
.11)6
■o şi a), câte odată chiar pe toate trei (în această ipoteză, o şi a totdeauna subt forma diftongului oa). De aceea este greu de precizat, dacă impresia de ordin afectiv pe care o produce un augmentativ sau un colectiv se datoreşte formaţiei însăşi, considerată în total sau numai prin sufixul ei, ori provine (măcar în parte) dela prezenţa vocalei sau vocalelor pomenite. De altmintrelea nu-i absolut necesară o astfel de precizare, greu de făcut şi din cauză că tema poate exprima, ea singură, o nuanţă depreciativă sau peiorativă.
La colective, de cele mai multe ori, valoarea afectivă, înrudită sau identică cu a augmentativelor, este, cred, produsul simbolismului fonetic. Altfel nu s’ar explica de ce niciun derivat cu sufixele prin excelenţă colective -et sau -iş n’are 'sens depreciativ şi de ce, în schimb, un-asemenea sens apare la formaţii în -ăraie, -arie, -âlaie, etc., ale căror sufixe conţin una sau mai multe dintre vocalele cu colorit augmentativ.
Influenţa sunetelor este atât de puternică, încât găsim cuvinte cu valoare depreciativ-peiorativă care nici prin tema lor, nici prin sufix, privit subt raportul funcţiunii lui obişnuite, nu justifică o astfel de valoare. Este cazul unor derivate în -ala, -anie ş. a.
încă un fapt, înainte de a termina cu aceste observaţii de ordin general. Există •cuvinte formate cu sufixe «augmentative», dar fără sens depreciativ, ba chiar şi fără sens augmentativ. Este cazul lui butoin, de pildă, care, deşi derivat cu -sufixul hotărît augmentativ -oiu, arată, dimpotrivă, un obiect mai mic decât cel numit de primitivul bute 1. S’ar putea adăuga Coculeana < Coca, supranume, devenit un adevărat nume de botez, şi frun zuleană < frunză. Trebue recunoscut că particula derivativă a acestor două cuvinte nu este propriu zis augmentativă (deşi, iarăşi, nu putem afirma, cu toată siguranţa, că -eană. ar fi femininul lui -ean, care indică originea locală, şi nu-i mai de grabă o variantă feminină a lui -an, sufix augmentativ ; cf. -an din Cluj an, Ie şan, etc., variantă a lui -ean, care dovedeşte că, din cauze fonetice, -ean şi -an se pot amesteca), totuşi, datorită sunetelor (celor doi a), ea face sau ar trebui să facă, prin simbolism fonetic, o impresie asemănătoare cu cea produsă de sufixele augmentative. Aşa dar o stare de lucruri care aminteşte de ceea ce am constatat la diminutive, unde am văzut că cuvinte de felul lui nopticică, ziulică au sens augmentativ, deşi sunt formate cu un sufix diminutival.
Să vedem acum exemple. Le înşir în ordinea alfabetică a sufixelor (variantele compuse sunt puse la un loc cu cele simple corespunzătoare). Toate sunt luate din Suf.
-ac (şi -ag) : ciorsac ‘cuţit care taie’ < cioarsă idem ; ciotac ‘ciung, adică .arbor ce stă în picioare, dar are ramurile în mare parte uscate, tăiate sau rupte’ < ciot; piciorag, plur. -e ‘lemnele cu un cârlig la capătul de jos, în care umblă uneori pe sate când e noroiu mare, pe alte locuri zic cătărigi’ < picior, etc. Deoarece în toate aceste cazuri derivatul este, obiectiv vorbind, sinonim (sau aproape)
1 Situaţia se prezintă exact la fel pentru Jesoiu ‘împletitură de nuiele, asemănătoare (ca formă) cu coşul unui car (fără fundătoare), în care se bat ştiuleţii de păpuşoi (pentru a li se dejghioca grăunţele)’ (Tecuciu) < leasă ‘coşar, pătul (unde se păstrează ştiuleţii de păpuşoi)’. Fenomenul apare şi în alte limbi romanice. L-a studiat LEO SPlTZER, Beitrăge zur romanischen Wortbildungslehre, Geneve iQ2i, p. 183 urm. Cf. şi S. PUŞCARIU, jDacoromania II, p. 698 urm. Câteva exemple, mai puţin cunoscute, dă şi
Sever Pop, ibid. V, p. 120.
AUGMENTATIVE
197
cu tema, le putem uşor compara din punct de vedere stilistic : se vede clar că sufixul contribue la modificarea în sens afectiv a noţiunii exprimate de primitiv, căci ideea de augmentativ se simte prea puţin, poate deloc, în schimb cea depreciativă este evidentă. De aceea însăşi o formaţie ca popoiac ‘popă tânăr’ are caracter nu numai peiorativ, ci chiar augmentativ (probabil şi din pricina lui -oiu, căci -oiac — -oiu -b -ac). Sinonim atât intelectual, cât şi afectiv cu popoiac este popârţac, a cărui finală este tot -ac (asupra părţii iniţiale a sufixului poate fi discuţie, în orice cazeanu-i -eţ, cum presupune Pascu). Nuanţa depreciativă a luipopârţac este mai accentuată decât a lui popoiac, din cauze fonetice (mai exact spus, de « fonetică etimologică », dacă mă pot exprima astfel) : -part- aminteşte de onomatopeicul part !, al cărui înţeles n’are nevoie de explicaţie.
-aie: marhaie ‘vacă mare şi slabă’ < marhâ ‘vită’ ; mâtâhaie matahală ; potaie ‘câne leneş ; om leneş ; grămadă de câni, lupi’. O bună parte din derivatele cu acest sufix sunt colective. Cred însă că şi cele puse de Pascu în categoria augmentativelor au avut, la origine, sens colectiv, cum dovedeşte potaie, care are, până în momentul de faţă, amândouă funcţiunile (marhaie pare a se găsi într’o situaţie foarte asemănătoare, judecând după tema marhâ). De altfel majoritatea augmentativelor nu sunt explicate satisfăcător de Pascu în ce priveşte etimologia, fapt care iarăşi pare a pleda pentru ipoteza mea.
Mai numeroase sunt derivatele cu variante compuse de-ale sufixului -aie, anume -âraie : apăr aie, colbăraie, fleşcâraie ‘glod pe drum, udeală de se strică drumul cel bun (se face când se topeşte omătul sau când dă o ploaie’), focăraie, fumâraie, glodăraie, etc., şi -âlaie: jăvălaie ‘mulţime sgomotoasă’. Pascu le consideră colective, şi are dreptate, căci toate arată, într’adevăr, o masă, o cantitate mare de obiecte, dar, pe lângă această semnificaţie pur intelectuală, ele au, iarăşi toate sau aproape toate, o nuanţă depreciativ-peiorativă, care la unele este foarte accentuată şi de aceea predomină asupra celeilalte. Nuanţa aceasta izvorăşte din sensul colectiv, care-i foarte înrudit cu cel augmentativ, şi se datoreşte, prin urmare, sufixului. Câteodată intervine, probabil, şi tema, deşi nu-i absolut necesar, cum probează, de pildă, apăr aie, focăraie, apoi jăvălaie, al cărui primitiv subiectele vorbitoare nu-1 cunosc.
Interesant este faptul că multe din derivatele aici în discuţie au sinonime formate dela acelaşi radical cu ajutorul lui -ârie (sufix compus din -ar ~b -ie) : apărie, colbărie, fumărie, glodărie. Pascu le pune şi pe acestea la rubrica ‘colective’, ceea ce-i exact, dar iarăşi nu aminteşte de nuanţa depreciativă, pe care, fără îndoială, o au. Căci sinonimia lor cu formaţiile corespunzătoare în -âraie nu-i numai intelectuală, ci şi afectivă : apărie însemnează ‘apă multă’, dar totodată şi ‘apă urîtă, care nu-ţi place’ (indiferent dacă-i curată, turbure, etc.), tocmai din cauza marii ei cantităţi (unde şi când nu trebue). Se pare că nuanţa depreciativă este mai accentuată la -âraie decât la -ărie. Dacă-i aşa, trebue să invocăm factorul fonetic : primul sufix are -a-, şi încă purtător al accentului (pentru întregul cuvânt), celălalt are -i- ] . 3
3	Cf. la Creangă: ba încă face şi-o apăr i e prin casă, de s'a îndrăcit de ciudă hârca dela bucătărie. Editorul precizează că în « ediţia dela laşi » povestitorul pusese apăraie. O confirmare a aprecierilor mele. Varianta cu -a- e mai expresivă decât cea cu -i-, graţie simbolismului fonetic: vocală plină şi gravă la una, vocală subţire şi ascuţită la alta. Despre -ârie, vezi A. GRAUR, Bull. lingu. IV, p. 70 urm.
198
FENOMENE MORFOLOGICE
-ală: în buduhală ‘ceva urît şi necunoscut, se zice mai ales despre boale’ şi mâtăhalâ ‘monstru' (cf. şi mahalâ ‘greutate voluminoasă, ceva şi mare ca volum, dar. şi greu'). La aceste exemple ideea de augmentativ şi de peiorativ totodată se datoreşte, cred, exclusiv sunetelor, căci nimeni nu le cunoaşte etimologia (nici chiar. . . specialiştii)1. După aspectul lor fonetic, ambele fac impresia a fi onomatopeice. In orice caz, pot fi puse foarte bine printre cuvintele imitative sau expresive, cum spun lingviştii. Expresivitatea, de natură augmentativ-depreciativă, îşi are izvorul şi în sunetele sufixului, dar şi, măcar parţial, în acelea ale temei (la exemplul al doilea avem doi ăy aşa dar o vocală care deşteaptă ideea de ‘mare', ‘greoiu’, etc. şi care figurează şi în sufix).
-any unul dintre relativ puţinele sufixe pur augmentative : băietan (numai augmentativ, fără nicio nuanţă depreciativă, în comparaţie cu băiat, tema lui), beţivan, bârdăhan ‘gros ventre’ < burdnh ‘outre’ (Pascu precizează că burdiih trebue să fi însemnat şi ‘ventre’, cum probează derivatul burduhos ‘ventru’), ghilan ‘lourdaud, paresseux’, golan < gol ş. a. Nuanţa peiorativă este foarte vizibilă la cele mai multe şi pare a veni, în bună parte, şi dela sensul primitivului (cf. beţivan, golan, etc.). Dar că nu totdeauna intervine tema şi că, prin urmare, sufixul singur aduce valoarea stilistică, dovedesc derivate ca bârdăhan şi ghilan, a căror temă este necunoscută subiectelor vorbitoare, fiindcă nu există în vorbirea obişnuită, apoi, dintre cele necitate, lostopan(â) ‘grand morceau’, iarăşi cu temă neclară, chiar pentru lingvişti. Şi mai interesante sunt variantele sufixului nostru în formaţii ca ghiorlany goblizan, grosolan, mocofan, modârlan, moglany ţ op arian. qare, lucru vrednic de a fi reţinut, măcar că derivate dela primitive foarte diferite, cel puţin din punct de vedere fonetic (unele absolut obscure), sunt, toate, aproape sinonime. înrudirea lor semantică atât de strânsă se bazează, evident, pe nuanţa augmentativ-peiorativă comună tuturora şi care se datoreşte, în largă măsură, sufixului (o contribuţie însemnată vine şi dela -/-, care, cu puţine excepţii, aparţine pretutindeni sufixului, nu temei).
-ante: arătanie ‘fiinţă mică, chircitură, stârpitură’, bâzdâganie ‘monstru, namilă ; ciudăţenie, drăcie’, dihanie, jâlaniey păţaniey petrecanie, etc. Acest sufix nu serveşte la formarea augmentativelor, cum probează atât exemplele româneşti, cât şi etimonurile cuvintelor slave intrate în limba noastră. Totuşi derivatele înşirate aici au o nuanţă peiorativă mai mult ori mai puţin accentuată, şi aceasta, fără a face impresia că sunt propriu zis augmentative. Câteodată nuanţa afectivă poate veni şi dela temă (cf. cazul lui jălanie şi păţanie)y dar, obişnuit, tema nu influenţează, mai ales că adesea ea este neexistentă în româneşte, de pildă bâzdâganie şi dihanie (ultimul e de origine slavă, şi de aceea niciun Român, chiar dacă-i ştie etimologia, nu-1 pune, când vorbeşte, în legătură cu tema din limba bulgară) 1 2.
-âreţ: un sufix numai peiorativ, fără nuanţă augmentativă. Din ce în ce mai frecvent astăzi şi cu tendinţă de a se răspândi. Pare a contrazice constatările şi,
1	Pentru buduhală, PASCU, op. cit., p. 290 se gândeşte la burdiih, care nu merge nici ca sens, nici ca sunete, iar pe mâtăhalâ nu încearcă să-l explice (de altfel despre amândouă afirmă că-s obscure).
2	De altfel bulg. dihanie însemnează, după Pascu, ‘respiration, haleine, souffle’, iar primitivul (tot bulgăresc !) diha ‘etre, âme, individu, creature’. Pe rom. dihanie Pascu îl traduce prin ‘animal’, care, pentru cine nu cunoaşte cuvântul, nu spune nimic; în realitate dihanie are sensul de ‘animal sălbatic, primejdios, răufăcător’ (TlKTIN îl redă prin ‘(vildes) Tier, Bestie’), aşa dar cu o nuanţă depreciativă foarte lămurită.
AUGMENTATIVE
199
mai. ales, aprecierile făcute în acest capitol. Căci îi lipseşte, cum am spus, orice urmă de însemnare augmentativă (aceasta, graţie, probabil, şi faptului că cu el se formează adjective). Cât despre vocalele care intră în alcătuirea lui fonetică, e greu de afirmat că ar contribui prea mult la sensu-i peiorativ. Poate intervine mai ales partea finală, purtătoare a accentului. Sigur este, cred, că, în largă măsură, nuanţa afectivă vine dela deprinderea subiectelor vorbitoare cu câteva derivate, mai vechi, la care această nuanţă se datoreşte temei. Iată un număr de adjective în -âreţ dintre cele mai frecvente : alergăreţ, băgâreţ, descurcăreţ (traducerea frc. âebrouillard), iertăreţ, jucâreţ, plângăreţe plimbăreţ, râzâreţ, strângâreţ, zâmbăreţ. Pentru valoarea lor stilistică, să se compare unele sinonime « obiective », precum vârâcios (acesta însuşi destul de peiorativ), iertător, jucăuş, plângător şi plângâcios (cu observaţia dela vârâcios), strângâtor, zâmbitor1.
-âu: băltău ‘baltă mare’, Codău ‘poreclă pentru bărbaţi’ < coadă, fâlcău ‘om cu fălcile mari’, lingău ‘linguşitor’, mâncău, etc. Dintre aceste exemple numai Codău este pus de Pascu în grupa depreciativelor. Şi totuşi, la oricare din ele se simte nuanţa peiorativă, în primul rând din cauza sufixului, cum dovedeşte comparaţia lor cu tema : baltă nu trezeşte în noi ecourile neplăcute pe care le trezeşte băltău. Mai elocventă este punerea unui cuvânt în -âu alături de un derivat cu alt sufix dela acelaşi primitiv, de pildă mâncău şi mâncăcios, lingău şi linguşitor: sensul intelectual este perfect identic, şi cu toate acestea simţim foarte lămurit deosebirea dintre formaţiile în -ău şi celelalte.
Influenţa pe care o exercită acest sufix asupra afectului nostru este atât de puternică, încât şi derivate să zicem inofensive (din punctul de vedere al însemnării lor obiective) impresionează defavorabil: să se compare alergâu ‘courrier’, mesîecâu ‘făcăleţ’, etc. Chiar cuvinte pe care le auzim întâia oară şi pe care, deci, nu le înţelegem, fiindcă nu le cunoaştem valoarea semantică, produc în noi un răsunet cu nuanţă depreciativă, de ex. câldârâu ‘bois qui sert a soutenir la chaîne du chaudron’, fugău ‘potârniche’, hahău ‘lung şi prost’, etc. Este clar că graţie sufixului se ajunge la crearea acestei atmosfere defavorabile în jurul formaţiilor de care ne ocupăm. Şi cred că numai combinarea lui â accentuat cu u consonant izbuteşte să realizeze acest efect. Căci â singur sau întovărăşit de diverse sunete apare şi în alte sufixe augmentative, fără să evoce o nuanţă peiorativă atât de pronunţată, chiar dacă tema cuvântului respectiv conţine ea însăşi o astfel de nuanţă. Intervine, probabil, şi faptul că -âu pare a imita un strigăt prelungit (cf. şi subst. hău, în izolarea cât îi hăul ‘niciodată, cu niciun preţ, cât e lumea’, care trebue să fie onomatopeic, apoi interjecţia hău /, vb. hâidi ş. a.) : mai ales într’un loc înconjurat de dealuri sau de munţi, un asemenea strigăt are ecou îndelungat (pe care noi îl percepem tot ca ău şi atunci când strigătul constă din alte sunete).
Aceeaşi nuanţă peiorativă exprimă şi variantele compuse ale acestui sufix : -âlâu (< -alâ + -ău, deci două particule care, şi izolat luate, au valoare depreciativă) în mutălău, prostâlâu, etc. ; -ăgău (< -eg, -eag 4- -âu) în fumăgâu 2 ‘fumee epaîsse’, etc. ; -uzău (< -uz 4- -ău) în durduzâu ‘măciucă ghintuită cu cuie de fier; puşcă haiducească’, etc.
1 Citate şi lucruri de amănunt se pot găsi în cartea mea Limba română actuală. O gramatică a «greşelilor », p. 165—166.
® Să se compare sinonimele fumâraie şi fumărie, spre a vedea deosebirea stilistică dintre aceste derivate dela aceeaşi temă.
FENOMENE MORFOLOGICE
m
Cât de hotărîtoare poate fi existenţa unor anumite sunete pentru sensul afectiv al cuvintelor probează, în strânsă legătură cu cele spuse chiar acum despre -âu, sufixul -ăun, explicat în Suf, p. 53 ca produs al compunerii lui -du cu -un. Deoarece accentul stă pe -un, însemnează că această silabă este elementul cel mai important ; de aceea cuvintele formate cu -chin sunt simţite ca aparţinând la aceeaşi categorie de derivate împreună cu cele în -un. Primul element, -akv este absolut secundar, cum rezultă şi din faptul că s’a redus la ă (-11 consonant, a fost absorbit de u sonant al lui -un). Şi, totuşi, -ăun trezeşte în noi un ecou foarte asemănător cu al lui -âu, dar nu din cauza sufixului -un, care singur nu exprimă vreo nuanţa peiorativă (cf. cunun, gorun, săpun, etc.), ci graţie combinării lui cu -â(u), aşa dar grupului fonetic -âu- (chiar dacă accentul stă pe u şi nu, ca la -âu,.
Pe «)•
Exemple : căpcăun ‘om cu cap de câne’ (fiinţă mitologică), căscăun sgură-cască’, apoi n. fam. Bălăun. La primele două s’ar putea spune că înţelesul peiorativ se datoreşte, eventual, noţiunii respective, dar la Bălăun nici tema, nici înţelesul cuvântului întreg (înţeles inexistent de fapt) 1 nu ne sunt cunoscute.
Că afirmaţia mea este exactă, dovedeşte şi următorul amănunt. Printre exemplele date de Pascu, p. 53 urm. figurează câteva derivate în -un, a căror temă are un ă imediat înaintea sufixului: găun2 ‘guepe, frelon’, păun, tăun, văgăunăA Toate, până şi păun, numele unei păsări atât de frumoase, deşteaptă în noi u.n ecou mai mult sau mai puţin depreciativ şi totodată fac impresia că sunt onomatopeice (din cauza lui -âu-). Tema acestor cuvinte, pe care, de altfel, n’o simte nimeni, fiindcă la cele mai multe ea nu există ca atare, irare niciun amestec la producerea impresiei defavorabile. Dimpotrivă, dacă sufixul -un nu-i precedat de ă, chiar un derivat de felul lui grăsun, a cărui temă poate, prin ea însăşi, să aibă o nuanţă peiorativă, este un cuvânt oarecare, neutru, fără vreun sens afectiv (în comparaţie cu gras, de pildă).
-oc (-og). Şi acest sufix dă loc la interpretări de aceeaşi natură. Alături de -oc (-og), există femin. -oacă {-oagă). Uneori se pot alipi amândouă la un singur primitiv, aşa că avem o variantă masculină şi una feminină, cu înţeles identic. Totuşi nuanţă depreciativă exprimă numai -oacă (plur. -oace) şi -oagă (plur. -oage), cum poate vedea oricine din exemple ca piciorog (sing.) alături de picioroage (plur.), terfelog ‘registru’ al. de plur. terfeloage şi de femin. terfeloagă ‘coureuse, gourgandine’, zglăvoc al. de zglâvoacă (variantă a aceluiaşi cuvânt), etc. Proba se poate face şi altfel,’comparând, de pildă, două cuvinte derivate dela o temă comună, unul cu -oagă, celălalt, cu alt sufix : buturugă şi buturoagâ4 (perfect sinonime) ; primul n’are nicio nuanţă depreciativă, pe când la al doilea această nuanţă este foarte vizibilă. Urmează, deci, că nu tema, ci sufixul este cauza valorii peiorative, şi nu atât -oc (-og), forma lui masculină, cât mai ales femininul -oacă (-oagă), după cum s’a arătat. De unde vine această deosebire ? Evident că dela 1 2 3 4
1	Fiind vorba de un nume propriu.
2	Cu varianta gărgăun, care se întrebuinţează mai ales figurat {are gărgăuni \-ţicnit, nu-i în toate minţile’).
3	De adăugat bărzâun ‘o specie de tăun’, care seamănă bine, ca sunete, cu gărgăun.
4	PASCU îl pune printre diminutive (căci cu sufixul acesta se derivă şi diminutive şi augmentative), dar nu ştiu cine-1 percepe astfel. (Sau, poate, face impresie de augmentativ din pricina nuanţei peiorative ? Există, totuşi, atâtea diminutive cu o asemenea nuanţă şi pe care le simţim drept ceea ce sunt ele în realitate, adică diminutive.)
AUGMENTATIVE
20 I
diftongul 0^, căci numai prin el diferă unul de altul cele două aspecte ale sufixului : ă final nu contează decât în măsura în care, potrivit sistemului fonologie românesc, prezenţa acestei vocele aduce cu sine un oa în locul lui o accentuat din silaba i me d iat pr e ce den t ă.
Am susţinut cu un prilej oarecare că -oa- este ‘urît’ şi am citat cazul lui cartof, care sună şi cartofă sau cartoafâ: ultima variantă (cu diftong) se întrebuinţează, de regulă, în vorbirea populară, pe când oamenii culţi o evită, înlocuind-o prin cartof sau prin cartofă. Afirmaţia despre efectul ‘inestetic’ pe care-1 face (ori poate să-l facă) ort am întemeiat-o pe experienţa mea personală : deşi spun obişnuit cartoafâ, formă deprinsă din copilărie, în unele împrejurări, şi anume când vorbesc cu oameni străini, pe care nu-i cunosc bine, sau cu Munteni, în limba, cărora am impresia că lipseşte varianta cu diftong, mă simt jenat şi de aceea recurg la cartofei. Intervine aici, de sigur, şi conştiinţa că forma cartoafâ e dialectală (sau prea dialectală; tot din cauza lui oa?), aşa cum se întâmplă (iarăşi în vorbirea mea) cu mulţâmesc, sfert, zahar ş. a., dar nu încape îndoială că elementul hotă-rîtor îl constitue prezenţa lui oă l. Altfel nu s’ar explica deosebirea atât de clară dintre terfelog şi terfdoagă, zglăvoc şi zglâvoacă, etc., existentă şi pentru Românii care ştiu ce însemnează aceste cuvinte şi pentru aceia, numeroşi, de sigur, care nu le cunosc sensul. Aceeaşi situaţie la derivatele cu variantele compuse ale lui -oc (-og), precum -cdog (cf. pisălog alături de pripăloagă), -orog ş. a.
Din cauza impresiei produse de oa, chiar un sufix ca -oancă (-oangă) poate atribui derivatelor respective o valoare peiorativă şi, odată cu aceasta, una augmentativă (căci legătura dintre amândouă este foarte strânsă : deşi avem destule diminutive cu nuanţă depreciativă, este evident că o astfel de nuanţă se împacă mult mai bine cu accepţiile augmentative decât cu cele diminutive). Ex. : ciodo-roancă ‘babă, baborniţă’, picioroange (plur.) ‘picior’, pe care şi Pascu le pune printre augmentative, apoi înseşi « diminutivele » (nume de plante) bighiroancă ‘pomme de terre’, pitoancă ‘hrib’, vultur oancă ‘vulturică, iarba-ereteih Să se adaugt fătălo ancă, derivat cu -ăloancâ (< -el -f -oancă), «augmentativ depreciativ », la care nuanţa în discuţie este şi mai accentuată (datorită lui -ăl-, poate şi faptului că pe fătăloancă îl vor fi simţind unii Români ca feminin al lui fătălău, peiorativ curat).
-oiu, femin. -oaicâ (şi -oaie, la început, iar astăzi numai când şi când). Este sufix augmentativ prin excelenţă, deci cu tendinţă, care se realizează adesea, spre depreciativ şi peiorativ. Exemple nu mi se par necesare 2. Ceea ce trebue relevat este amănuntul, foarte important pentru discuţia noastră, că -oiu îşi. păstrează valoarea augmentativă (probabil şi ceva din nuanţa depreciativă, daca nu 1 2
1	Cf. şi participiul trecut feminin al lui a fi., care sună fostă şi foastă: prima formă pare mai ‘distinsă’, mai frumoasă’, deşi nu corespunde sistemului fonetic (nici celui morfologic) al limbii noastre.
2	Cf. totuşi câteva citate: . . .o căsuţă tupilatâ, în care şede un t ăl p o i u de babă, meşteşugoasă la trebile sale, cum îi sfredelul dracului; şi cum s’a depărtat băboiul de acolo... (în continuare ‘băboiul’ devine tălpoiu, fără niciun determinativ); ...ia!, am căptuşit nişte ie puroi] avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălâzate (toate din Creangă). Tălpoiu e derivat dela talpa (iadului), denumire peiorativă pentru babe, iar iepuroi însemnează aici ‘draci’. Când intervin nuanţe străine, sensul augmentativ şi depreciativ se şterge aproape complet: un broscoiu de băieţaş slăbuţ; Ia lasă, nene Niţă, că prea eşti brânzo iu! (Br-V). Ultimul exemplu însemnează ‘naiv’ (se spune aşa despre adolescenţi).
202
FENOMENE MORFOLOGICE
totdeauna, de cele mai multe ori), chiar atunci când funcţiunea lui e alta, de pildă aceea de a forma masculine dela feminine: broscoiu indică nu atât «bârbătuşul», cât o ‘broască mare şi urîtă’ (= desgustătoare); aceeaşi situaţie la cioroiu faţă de cioară (să se compare întrebuinţarea figurată, la adresa Ţiganilor, a acestor două cuvinte : cioroiu e mult mai expresiv, în sensul că arată dispreţul şi mai lămurit decât cioară, la vulpoiu faţă de vulpe (aici înţelesul propriu al derivatului cred că nu există, de aceea comparaţia între vulpoiu şi vulpe se poate face numai din punctul de vedere al semnificaţiei lor metaforice, de ‘om şiret’, care, întocmai ca în cazul lui cioroiu alături de cioară, este mai puternică la vulpoiu decât la vulpe). Nu mai vorbim de augmentativele « adevărate », acelea pe care Pascu le consideră astfel, grupându-le în « augmentative propriu zise » şi « augmentative depreciative ». In grupa a doua găsim, de ex., pe bâboiu, fătoiu, ţărânoiu, etc. Dar chiar în prima grupa figurează unele cu nuanţă depreciativă : cămeşoiu < cămeşă, guşoiu < guşă, măturoiu < mătură, oloiu < oală, etc.
Ce-am spus despre masculinul -oiu se potriveşte, în general, şi pentru femin. -oaie, -oaică : burduhoaie ‘vas de lemn pentru vin’ < burduh, drâmboaie < drâmbâ, lopătoaie < lopată, etc., vântoaicâ < vânt ş. a. Varianta -oaică serveşte, în mod eobişnuit, la formarea femininelor, dar ea nu corespunde totdeauna unui masculin -oiu, ceea ce are drept urmare că poate fi cîteodată simţită ca un sufix oarecum independent de acesta din urmă. Să se compare hoţoaicâ < hoţ (un hoţoiu este necunoscut)1, apoi nume etnice de felul lui Bidgâroaicâ, Franţuzoaică, Nemţoaică, etc., ale căror masculine sună Bulgar, Franţuz, Neamţ, etc. (Bidgâroiu, Nemţoiu, etc. există, dar sunt augmentative peiorative). Din această cauză nuanţa depreciativă şi chiar cea augmentativă lipsesc, de cele mai multe ori, la -oaică, de unde trebue dedus că, dintre ambele sufixe care îl alcătuesc, contribuţia decizivă, din punct de vedere semantic, aparţine celui de-al doilea, adică lui -că (de altfel aşa se petrec lucrurile totdeauna, când avem a face cu un sufix compus) 1 2.
-(o)man: capsoman ‘căpăţânos, gogoman, grosoman ‘grossier’, gugiuman ‘un fel de gugiu (mai mare)’, etc. Am citat formaţii la care nuanţa depreciativă este sigură (cu excepţia lui gugiuman). In mare măsură această nuanţă se datoreşte temei, deşi n’o simţim, totdeauna (de ex. la capsoman), sau, când o putem detaşa de sufix, nu-i cunoaştem înţelesul, fiindcă nu există ca element lingvistic de sine stătător (de pildă la gogoman). Dacă celor mai multe dintre derivatele în -(o)man le lipseşte, obişnuit, valoarea peiorativă, toate fac impresia unor augmentative, graţie vocalelor din sufix (în special lui a 3, care-i şi accentuat), astfel că ele conţin în germene posibilitatea de a deveni, în împrejurări determinate, chiar depreciative. Cf. următoarele exemple socotite obscure de Pascu : chiloman ‘gălăgie, zarvă mare’, cotoşman ‘motan’, toloşman ‘copil durduliu, zdravăn’ (foarte asemănător cu talaşman ‘tont’, pe care-1 scoate din rus. durasman ‘stultus’), etc. 4
1	Poate apărea, cel mult, ca formaţie de moment, deci trecătoare, care nu există în conştiinţa noastră lingvistică.
2	Pentru sensul pur augmentativ, fără nicio altă nuanţă, cf. următorul pasaj, unde - oaie este pus în opoziţie cu -etta, diminutiv (neromânesc, dar simţit astfel:) două şlagăre noi: « Breslaretta », care se cântă în localurile selecte, ca să zicem aşa, şi « Bre s-lăroaia>\ cântec popular... (Azi, 29 Oct. 1939, p. 6).
Mai ales că -o lipseşte la unele derivate cu acest sufix.
4	Cu privire la sufixe, indiferent de însemnare, s’ar putea discuta şi alte lucruri. Printre ele unul de natură strict estetică, pe care mă limitez să-l enunţ. Este vorba de
CAP. IX : FORMAŢII PREFIXATE
Crearea de cuvinte cu ajutorul prefixelor nu oferă prea multe fapte care interesează discuţia noastră. Şi se înţelege de ce. Am văzut că chiar în domeniul sufixelor, unde derivatele exprimă, în comparaţie cu primitivele, mai mult nuanţe ale noţiunilor arătate de acestea, nu este excesiv numărul formaţiilor cu valoare stilistică. Şi doar sufixele întrec cu mult, din punct de vedere cantitativ, prefixele. Totuşi, afară de diminutive şi augmentative (cu ultimele am pus împreună câteva colective), celelalte nu conţin nuanţe de natură afectivă. La prefixe situaţia se prezintă şi mai puţin favorabil, din cauza naturii, adică a funcţiunii lor. Deosebirea semantică dintre cuvintele prefixate şi temele respective este atât de mare, încât se poate vorbi de un adevărat cuvânt nou (şi ca înţeles, nu numai ca aspect formal). Noţiunile numite prin cuvintele compuse cu prefixe nu sunt simple variante ale celor indicate de temele lor. In chipul acesta, intervenţia afectului, care se întemeiază adesea tocmai pe existenţa unor nuanţe semantice (cf. diminutivele şi augmentativele, apoi sensul obiectiv alături de valoarea afectivă a unor derivate, indiferent de sufixul care le dă această valoare, etc.), se produce mult mai rar la prefixe, unde diferenţele de nuanţă apar oarecum ca ceva excepţional. De aceea vom întâlni fenomene stilistice numai la cuvintele ale căror prefixe arată, într’adevăr, fie un grad de intensitate, mărime, mulţime, etc., în comparaţie cu noţiunea exprimată de temă, fie ceva opus, fie vreo altă deosebire de această natură.
După raportul în care se află formaţia prefixată faţă de primitiv, aşa dar după nuanţa stilistică, putem stabili mai multe categorii.
deosebirea «socială» dintre aspectul cult şi cei familiar (sau popular) al suf. -i(un)e. Primul face impresia că-i pedant şi de aceea ridicul, cel puţin la anumite cuvinte sau în .anumite condiţii, unde nu corespunde « situaţiei ». Scriitorii cu simţ fin pentru limbă s’au sezisat de acest fapt şi l-au exploatat după cuviinţă. Este, şi de astădată, cazul lui Caragiale, care pune în gura eroilor săi cuvinte ca opiniune, conservaţiune, emoţiune, prefaţiune, democraţiune, adoraţiune, co(n) stitiiţiune, peripeţiune poziţiune, garanţiune, poliţiune, ocaziune, edacaţiune, etc. Probabil intervine şi atitudinea antilatinistă, care, ]a acest scriitor merge mână în mână cu aversiunea contra liberalismului, cum dovedeşte aspectul «latinist » şi' al altor cuvinte: naţionale, colaboratore, etc. (Ultimul aspect a prins ca mijloc umoristic. Cf. Autorele se ocupă de o carte mică, Azi, 29 Oct. 1939, p. 8.) Să se compare şi ŢK (bucata «Ministrul»), unde sunt luate în bătaie de joc şi alte finale menite să impresioneze pe neiniţiaţi. Personajul ridiculizat ţine un adevărat discurs cu termeni în -iune, -tudine, -tate, ,pe care autorul îl comentează apoi într’un limbaj adecvat. O satiră lingvistică foarte izbutită.
204
FENOMENE MORPOI.OGICE
§ i. Cea mai bogată este alcătuită din cuvinte compuse cu prefixe, care apar,, foarte des, alături de temele lor, pentru a întări în chipul acesta noţiunea respectivă. Evident că în astfel de cazuri atât compusul, cât şi primitivul trebue să exprime aceeaşi noţiune (cu o simplă deosebire de grad). De asemenea este necesar ca prefixul să fie productiv sau, cel puţin, lesne detaşabil, fiindcă altmintrelea subiectul vorbitor n’are conştiinţa compunerii şi, deci, nu poate întrebuinţa cele două cuvinte împreună, cu scopul de a intensifica până la maximum sensul primitivului.
arhi-. Neologism, cu însemnarea de ‘mult, tare, foarte’ : arhicunoscut, arhiplin, etc. Aceasta, în cazul adjectivelor (şi al adverbelor). La substantive el are un sens întru câtva diferit, deşi, în fond, tot un grad mai înalt arată : arhimilionar (după modelul lui arhiduce, arhiepiscop, etc.). Valoarea stilistică a unor asemenea formaţii apare mai ales în legătură cu primitivul, de care sunt legate prin conjuncţia si (urmează, deci, că această valoare vine şi dela primitiv, nu numai dela compus). Să se compare : N. este cunoscut si arhicunoscut; 'au participat la adunarea generală a. acţionarilor întreprinderii X. toţi milionarii şi arkimilionarii, etc. Nuanţa stilistică se simte lămurit la exemplul dintâi (la al doilea ar fi trebuit ca amândouă cuvintele, cel simplu şi cel compus, să indice o singură persoană, eventual mai multe, dar considerate ca un grup unitar : aceiaşi indivizi să fie ‘milionari’ şi ‘arhimiliouari’ totodată) şi aminteşte bine de aceea pe care o exprimă superlativele formate cu straşnic, nemai pomenit, extraordinar, etc. După starea psihologică se poate adăuga o nuanţă ironică, foarte clară la primul dintre exemplele date 1 (‘N. este cunoscut, dar defavorabil’). Cf. bas-, para-, râs-, stră-, ultra-, care sunt, m general, sinonime (atât obiectiv, cât şi subiectiv) cu arhi-.
bas- : în cuvinte create pe teren românesc şi cu intenţii stilistice, precum baş-bâtăuş, baş-bătrân, baş-calic, etc. lata câteva citate (după Dicf. Acad., s. v.) : B a ş - b ât ăi u ş la alegeri', Scîntem vinovaţi, c am fost prea plecaţi lui b a ş-bătrânul lanoş Ungurui; Să vie şi să-mi calce drepturile mele de calic vechiu, de baş-calic.?, etc. Pretutindeni cuvintele compuse cu bas- conţin o nuanţă ironică, pe care se cuvine s’o atribuim şi întregii formaţii, de fapt, primitivului (sau, poate mai exact, combinaţiei unor cuvinte ca bătăuş, bătrân, calic ş„ a., care, prin ele înseşi, au un sens mai mult ori mai puţin peiorativ, cu particula bas-, menită să arate gradul cel mai înalt), dar şi originii prefixului, conştiinţei că avem a face cu o rămăşiţă de pe vremea stăpânirii turceşti, sau, mai puţin precis, cu un element lingvistic vechiu, de origine specific orientală.
cu-. Cred că am întâlnit ori am auzit, fără să fiu absolut sigur 1 2, formule stilistice ca tremură şi se cutremură {de frică) ; treieră şi cutreieră lumea, etc. Verbul format cu acest prefix diferă într’o măsură oarecare de cel simplu în ce priveşte sensul (afirmaţia se referă mai ales la cutreiera, care se deosebeşte mult de treiera). Totuşi înrudirea dintre ele se simte uşor, graţie faptului că deosebirea coastă numai în existenţa prefixului la unul şi lipsa lui la celălalt. Aşa se face că ele pot fi puse alături. Nuanţa stilistică este întru câtva asemănătoare cu aceea deîa arhi-, fără amestecul ironiei însă : verbul compus are rolul să întărească acţiunea exprimată de cel simplu.
1	Ea nu lipseşte cu totul nici la al doilea.
2	In orice caz, ele sunt nu numai posibile, ci şi foarte verosimile: conştiinţa noast?*^ lingvistică nu le respinge.
FORMAŢII PREFIXATH
205
para-. Foarte răspândit, în condiţii similare cu cele arătate la cu- : formaţia prefixată întovărăşeşte totdeauna cuvântul simplu, precum (mişună ministerele de) directori si paradirectori; (am adus) doctori si paradoctori (şi tot degeaba); (am fost supus la) examene şi paraexamene; (primim în fiecare zi tot felul de) ordine şi paraordine., etc. Observăm că substantivele, atât cele compuse cu para-, cât şi celelalte, apar la plural. Acest fapt se datoreşte intenţiilor subiectului vorbitor, care-şi arată nemulţumirea tocmai împotriva numărului prea mare de ‘obiecte5, pentru el, costisitoare, sâcâitoare, etc., de unde rezultă că formaţiile cu para-au totdeauna o nuanţă ironică (şi încă foarte pronunţată). Trebue precizat apoi că de aparţin exclusiv limbii vorbite de oamenii mai mult ori mai puţin culţi, în special limbajului administrativ (par aor dine, pararapoarte, parastatistici, para-tablouri, etc.). In vorbirea populară găsim un singur compus de acest fel : paraleu, care, obişnuit, se întrebuinţează alături de leu: leu paraleu (aşa dar întocmai ca la cele de mai sus). După citatele lui Tiktin, p. 1120, se pare că leu lipseşte foarte des : un viteaz care. . . sd călărească ca un zmeu para leu;	. . .a luat
Ia socoteală pe toţi feţii săi ăi mai p a r alei \ etc. Deşi exemplele acestea sunt luate din autori popularizanţi (Ispirescu, Sperantia, Marian), am impresia că vorbirea adevărat populară nu cunoaşte pe paraleu decât în legătură cu leu. De altfel cred că numai aşa a fost posibilă crearea compusului, pornindu-se, adică, dela leu, a cărui noţiune formaţia cu para- avea rostul s’o întărească. In orice caz paraleu, fie singur, fie împreună cu leu, nu conţine nicio nuanţă de ironie, nemulţumire, etc. Totuşi leu paraleu este expresiv, are, deci, valoare stilistică, şi încă mare, graţie combinaţiei a două cuvinte, cu înţeles mai mult sau mai puţin asemănător. Intervine însă şi un element fonetic : pe de o parte identitatea sunetelor cuvântului dintâi cu sunetele părţii finale a celui de-al doilea, pe de alta simetria, adică rima (care, de fapt, este efectul primei particularităţi) şi ritmul (leu şi -leu sunt separate prin para-, particulă alcătuită din acelaşi număr de silabe ca restul întregii formule). Ar mai fi de adăugat că sensul acestei izolări este, cel puţin în vorbirea populară, numai figurat, căci însemnează ‘furios, mânios5, mai exact spus, serveşte ca determinativ pe lângă cuvinte care, direct sau indirect, exprima mânia, furia, etc. 2. La unii scriitori ea are şi înţelesul propriu, apoi diverse alte accepţii figurate (v. Tiktin, s. v. leu), care trebuesc considerate toate drept simple adaptări individuale.
po-, în formulele : leit poleit, care este sinonimul lui leit. din expresii ca N. e leit tată-său ‘seamănă foarte bine lui tată-sâu’, cu deosebirea că exprimă şi mai viguros această noţiune (fata i-a tras [papucii] pe picior şi-i erau leiţi-pole i ţ i; copil leit poleit cu părinţii lui, la Tiktin, s. v. leit) ; negru ponegru ‘foarte negru5 ; roş poros ‘foarte roş5, etc. Situaţia aminteşte bine de cea descrisă pentru para-, aşa că nu socot necesar sa mai insist. Trebue arătat numai că, după informaţiile lui Tiktin, s. v. po-, compusele cu acest prefix pot apărea şi singure,
! In ultimul exemplu cuvântul nostru are valoare adjectivală, cum se vede din prezenţa particulei comparative mai. Citatul aparţine unui text popular versificat. In ce priveşte pe zmeu paraleu, cred că la crearea acestei formule a ajutat faptul că zmeu, întocmai ca şi leit, rimează cu paraleu. Astfel subiectul vorbitor n’avea conştiinţa câ a modificat prea mult construcţia tradiţională, mai ales câ sensul acesteia este figurat ( straşnic, extraordinar’).
2 Cf. Creangă: Şi atunci, numai iaca, şi împăratul i'ine, ca un leu paraleu, să-şi iee fata pe samă. . .
206
FENOMENE MORFOLOGICE
fără cuvântul dela care sunt formate (iarăşi ceva asemănător cu ce am constatat la paraleu). Formaţiile cu po- sunt adjective, cele cu para- substantive (mă gândesc la elementul pur morfologic, nu şi Ia funcţiune). Dar^o- se întâlneşte şi la verbe, dintre care unul, ponegri, merită să fie pomenit aici, pentru motivul că, alături de (în)negri, ar putea da naştere unei formule expresive (a înnegri şi ponegri pe cineva)3 , apoi la substantive, de ex. poveste, care, împreună cu primitivul veste, se întrebuinţează foarte des în vorbirea populară şi familiară : Ce mai veste poveste pe la D-voastrâ? ‘ce veşti mai aduceţi de pe la D-voastră?\ Cred că poveste este simţit aici ca un derivat dela veste, aflându-se astfel faţă de acesta în acelaşi raport ca poleit faţă de leit. Cu alte cuvinte, poveste pare a avea în formula noastră un înţeles diferit de cel. obişnuit: veste ar fi o singură ştire, poveste {— po--f veste) ar arăta ştiri mai multe, aşa dar o întărire a noţiunii precedente. Intervine, cu siguranţă, şi un joc de cuvinte, în cazul când poveste îşi păstrează sensul originar (‘ştire mincinoasă, inventată’), atât de deosebit de al lui veste. Jocul de cuvinte îşi face efectul, chiar dacă poveste şi-a pierdut complet însemnarea-i iniţială : s’a pornit dela înrudirea pur formală dintre aceste două substantive, pentru ca să se ajungă la înţelesul rezultat din analiza lui poveste (în po-+ veste, după modelul lui leit poleit, negrii ponegru, etc.). Indiferent de verosimilitatea ipotezei mele, veste poveste are valoare stilistică, de glumă. Dar această formulă este şi expresivă, în sens strict, graţie ‘ritmului’ (iarăşi întocmai ca la leit poleit) 1 2.
pre(a)-, prefix cu două variante fonetice3, dar cu aceeaşi însemnare, cel puţin în cazurile care ne interesează pe noi, de ex. precerne, preceti, prelungi ş. a.» din construcţii ca : După ce fata a cernut şi precernut făina\ Zi şi noapte. . . {băiatul) îi cetea şi - i pre cetea {mortului moliftele) (Tiktin, s. v. pre-), apoi preamări, preaslâvi, etc., în formule caZ. măreşte şi preamăreşte pe Y.; A. slăveşte şi preaslâve şt e pe B., etc. Ultimele două exemple sunt alcătuite de mine, fiindcă n’am găsit nici la Tiktin, nici aiurea construcţii asemănătoare. Nu ştiu dacă există şi în realitate, dar ele sunt foarte posibile (mai ales cea de-a doua : a slăvi şi preaslâvi)4. Despre verbele cu pre- Tiktin spune că arată repetarea acţiunii. Cele cu prea-, puse alături de verbele simple, exprimă un grad mai înalt al acţiunii, deci o intensificare a ei. Deosebirea dintre unele şi altele se reduce la minimum (de aceea am afirmat că înţelesul lui pre-si al lui prea- sunt identice). Intr’adevăr, repetarea unei acţiuni are sau poate avea drept rezultat întărirea ei. La preamări, preaslâvi, etc. se amestecă, probabil, şi adverbul prea, care, împreună cu un adjectiv, de pildă, alcă-tueşte o specie de superlativ absolut, aşa că aceste verbe pot fi simţite ca sinonime cu a mări prea mult (adie a foarte mult), resp. a slăvi prea mult. Şi la precerne, preceti,
1	La fel topi şi potopi {seceta a topit şi potopit recolta).
2	Pentru elementul fonetic adus în discuţie aici, să se compare capit. VII al părţii I. Trimeterea îmbrăţişează toate faptele discutate în capitolul de faţă, dacă la producerea lor contribue şi ‘ritmul’.
8 In ce priveşte originea lui, poate fi discuţie dacă-i unul singur ori sunt două, dar amănuntul n’are nicio importanţă pentru ce ne preocupă acum.
4 Se pot adăuga şi alte perechi (cu pre- sau prea-), care de asemenea există virtual în conştiinţa noastră, adică în sistemul lingvistic românesc, de pildă cutare se găseşte şi pregăteşte {să plece în străinătate)'; doctorii scriu şi prescriu reţete, etc. (la prescrie avem neologismul pre-).
FORMAŢII PREFIXATE
207
etc. va fi intervenind asociaţia de idei cu prea, măcar în vorbirea acelor Români care, ca Moldovenii de nord, pronunţă acest din urmă cuvânt fără diftong (cu un e puţin deschis). Deşi, poate, de prisos, este bine să precizez şi aici că valoarea expresivă a verbelor în discuţie există mai ales (dacă nu exclusiv), atunci când ele apar împreună cu verbele simple (cf. exemplele date)1. Alături de valoarea expresivă propriu zisă, care constă în intensificarea sensului arătat de primitiv, verbele cu prea- (nu singure, ci întovărăşite de temele lor) arata şi o atitudine din partea subiectului vorbitor, anume ironie (cf. slăveşte şi preaslâveşte, care poate fi explicat stilistic prin ‘slăveşte mai mult decât trebue’).
pri- : îl întâlnim la câteva verbe, ca prigoni, priveghia ş. a., care, întru cât au alături primitivele goni şi veghia, foarte apropiate de ele ca înţeles, pot fi întrebuinţate împreună cu acestea, pentru a întări acţiunea respectivă, aşa cum am văzut la multe din prefixele precedente. De pildă : pe nenorocitul de N. totdeauna l- au gonit şi prigonit ai lui ; a v e ghi a t şi priveghiul o noapte întreagă la căpătâiul prietenidui său bolnav. Nu ştiu dacă aceste formule circulă, cu adevărat, dar ele sunt posibile, ba chiar fireşti, măcar în aceeaşi măsură ca atâtea altele de felul celor discutate până aici 1 2. Găsesc ulterior la Creangă : Dar de cum am ajuns acasă, goană şi prigoană pe capul meu, care-mi confirmă aprecierile.
ră- : situaţia este asemănătoare cu cea descrisă la pri-, în sensul că avem posibilitatea, atunci când verbul simplu există alături de cel compus, să le întrebuinţăm împreună, cu acelaşi rezultat, intensificarea acţiunii (mai ales că, la origine, acest prefix arăta repetarea acţiunii exprimate de verbul cu care se combină). Se poate spune astfel: X. b uf 11 ea şi r âb uf nea de supărare ; Y. suflă şi răsuflă greu din cauza sforţărilor făcute ; vorbele lui sunau şi răsuna u puternic în camera rămasă goală, etc. Ideea de repetiţie apare mult mai clar la neologismul re-, dubletul lui ră- (amândouă provin din lat. re-), de aceea este mai expresivă şi totodată mai potrivită o formulă ca N. a pus şi r epu $ totul în ordine (cf. de asemenea face şi reface, neagă şi rene agă, vine şi revine, etc.). Şi aceste construcţii trebuesc socotite nu numai decât realităţi propriu zise, ci simple virtualităţi ale limbii noastre.
râs- (cu varianta fonetică râz-). Acest prefix, foarte răspândit în româneşte şi având origine variată, atât ca structură, cât şi ca punct de plecare, se întâlneşte la substantive, adjective, verbe şi adverbe, cu două funcţiuni 3, care sunt însă aşa de înrudite, că pot fi considerate drept una singură, mai ales pentru discuţia noastră. Tiktin, s. v. râz-., îl traduce prin i. ‘immer und immer wieder, unzâh-lige Mal’ ; 2. ‘(verstârkend) ganz und gar\ Pentru sensul 1, care seamănă cu al lui re- (‘repetarea acţiunii arătate de un verb’), Tiktin dă citate de felul următoarelor : Nu mă puteam opri de a o tot scoate [e vorba de o diplomă şcolară] din bu-
1	Prezenţa lui şi între ele nu-i absolut obligatoare. Creangă are formula lins-prelins (îndată rămâne cu părul lin s-prelins şi tânăr ca un tretin). Se pare că numai la participiul trecut, întrebuinţat adjectival: lungit-prelungit, gătit-pregătit sunt posibile, cel puţin aşa le simt eu, pe când lungeşte-prelungeşte, găteşte-pregăîeşte, nu.
2	Faptul că în prigoni prefixul e slav, iar în priveghia latinesc, nu interesează discuţia noastră şi nici n’are importanţă: subiectele vorbitoare le simt identice, chiar ca funcţiune.
8 Să se fi datorind ele faptului că răs- este pe de o parte moştenit, pe de alta împrumutat ? Chestia se poate pune, dar nu aici, unde facem lingvistică statică.
208
FENOMENE MORFOLOGICE
■ciumul1 ei de tinichea si de a-mi c e t i ş i r ă s c e t i numele ; Rus tei lui Vasilică si Mâriucăi lui Onofreiu găseşti să le d a i ş i să. le r ă z d ai?1 2. Ideea de repetiţie e clară : răsceti, pus imediat după ceti, însemnează ‘săvârşirea de mai multe ori (teoretic, de nenumărate ori) a acţiunii’; tot aşa răzda are sensul de ‘a da mereu, necontenit’. Pentru 2, Tiktin citează exemple ca acestea : îţi cred şi îţi r ă s c r e d, draga mea ; Acolo [răul) să c h i a r ă ş i să r ă s c h i a r ă, Ca roita de soare şi spuma de mări, etc. Aici acţiunea este intensificată graţie prezenţei aceluiaşi râs-, dar tot cu condiţia să apară împreună ambele verbe.
Am afirmat că cele două funcţiuni ale acestui prefix sunt aproape identice, intr’adevăr, repetarea unei acţiuni duce sau poate duce la o amplificare a ei (măcar cantitativ, dacă nu din punctul de vedere al intensităţii propriu zise). Şi iarăşi, pentru ca acţiunea să se întărească, este necesară, cel puţin în împrejurări determinate, o repetare sau o continuare a ei. Aceasta, vorbind obiectiv, logic. Daca privim lucrurile subt aspectul stilistic, identitatea este deplină, fiindcă şi repetarea şi intensificarea acţiunii reprezintă un maximum : amândouă corespund sau pot corespunde aceleiaşi nevoi a subiectului vorbitor de a arăta cel mai înalt grad al unei acţiuni, care l-a impresionat puternic.
Dar râs- mai apare la substantive, adjective şi adverbe. Tiktin dă exemple numai pentru verbe şi substantive. Iată câteva în legătură cu acestea din urmă : După patru ore de răcnete si înjurături, c r u c i ş i r ă s c r u c /, sfinţi şi evanghelii . . . ; întinsori de iarbă, cu. nenumărate c u t e ş i r ă s c u t e. Amândouă sunt puse subt sensul 1, exprimă, deci, ‘repetarea’, ceea ce este just. Căci ideea de repetiţie există şi la substantive, nu numai la verbe. Aceasta se observă foarte uşor la cute şi răscute, graţie adj. nenumărate, care arată el însuşi repetarea obiectului, de unde urmează că întreaga construcţie este o tautologie, ba încă una dublă : nenumărate cute ar fi fost de ajuns pentru a trezi în mintea cetitorului sensul de mulţime mare, de cantitate enormă. Ar fi fost de ajuns din punctul de vedere al vorbirii obiective. Pentru starea sufletească a omului puternic emoţionat de constatarea făcută, nenumărate cute nu este suficient, fiindcă, oricât de propriu ar fi epitetul, el nu redă pe deplin impresia celui ce vorbeşte. Compusul răscute pare a indica, Î11 plus, şi un fel de ‘subdiviziune’ a cutelor, adică, în total ‘cute din ce în ce mai multe şi mai mici’ (un număr mare de obiecte identice poate implica o micşorare a dimensiunilor fiecăruia din ele). Celălalt exemplu (cruci şi răscruci) merge bine cu verbele, deoarece cruce însemnează aici ‘î n j u r ă t u r ă de cruce’, stă, aşa dar, pentru un verb, faţă de care substantivali nostru joaca rolul de obiect. Ulcea de repetiţie este, din această cauză, şi mai clară, întru cât repetarea presupune, în mod logic, mai de grabă o acţiune decât o noţiune propriu zisă 3.
Cazuri de adjective adevărate nu pot invoca, deşi sunt convins că ele există. In schimb, participii trecute, cu funcţiune adjectivală, se întâlnesc mai uşor. Foarte răspândit în vorbirea populară şi familiară este răscopt, precedat de copt 4.
1	Tub de tablă, aşa cum existau pe vremuri, pentru păstrarea hârtiilor de valoare, care se făceau sul şi se vâ/au inel. Semăna, aproximativ, cu un bucium, mai degrabă cu un fluier gros.
2	Din Creangă.
:l Cf. şi ...ca să te îndepărteze de Manole Cumpătă, de atâţia veri şi r ă z-veri... (1907 II, p. 95), unde formula aceasta arată o cantitate mare de ‘obiecte’ (exact ca la cute şi răscute).
1 întrebuinţat singur, el arată rezultatul acţiunii ‘a răscoace’ ( a coace până la maximum).
FORMAŢII PREFIXATE
209
Despre un lucru de mâncare, a cărui pregătire se face prin coacere (ouă, pâne, plăcintă), se spune (este) copt şi răscopt, dar nu cu sensul literal (Va copt ma'i mult decât trebue’), ci cu acela de 'săvârşire de mult a acţiunii’ (şi, deci, dacă acţiunea s’a efectuat de vreme îndelungată, ea este oarecum şi ‘întărită’, întrece ca intensitate pe alta care încă nu s’a terminat sau n’a început). Tot participiu trecut cu valoare de adjectiv este răzbuzat, în formula buzat şi răzbuzat, la adresa cuiva ale cărui buze par subiectului vorbitor extraordinar de mari şi de groase. Se spune aşa, de obicei, când partenerul nu-i de loc informat asupra situaţiei sau pare a pune la îndoială ce i se comunică. Situaţia este ca la cred şi răscred: calitatea ‘buzat’ există într’o măsură neaşteptată chiar pentru cel mai exigent om în materie ... de buze h La participii şi adjective, răs- (râz-) are, semantic vorbind (dar numai în limbajul obiectiv), aceeaşi valoare ca prea : răscopt, de ex., însemnează ‘prea copt’, ‘mai copt decât este necesar’.
Acest prefix se poate adăuga şi la adverbe. Avem, în primul rând, pe râspoimâni, care, fie singur, fie împreună cu poimâni, nu conţine nicio nuanţă stilistică, in schimb, răsalaltăieri, creat după modelul lui, poate exprima, întocmai ca exemplele precedente, un fel de superlativ. In vorbirea obiectivă răsalaltăieri însemnează ‘ziua dinaintea celei de alaltăieri’, în cea subiectivă el are sensul de ‘vreme de mult trecută’ ; aşa dar răs- întăreşte noţiunea indicată de alaltăieri. De pildă : — Când a fost asta ? Alaltăieri? — Să fii D-ta sănătos, a fost răs-alaltăieri ; mai clar : M'arrt săturat de omul ăsta ! A fost la mine şi ieri şi alaltăieri şi răsalaltăieri, mereu ! Nu mai pot scăpa de el!
Ceea ce prezintă un interes deosebit este că răs- poate avea sensul de ‘repetiţie’, ‘întărire’, a acţiunii, calităţii ş. a., chiar dacă compusul se întrebuinţează curent şi are un înţeles obiectiv bine determinat 2. Dintre exemplele date foarte elocvent este răscruci. Limba noastră posedă subst. răscruce, sinonim cu ‘răspântie’. Evident că răscruci din cruci şi răscruci n’are nicio legătură semantică cu acest substantiv, deşi, din punct de vedere strict formal, ele sunt unul şi acelaşi cuvânt. Tot aşa la verbe ca răscumpăra., răzgândi, răsplăti, etc. : am răscumpărat o casă (pe care am avut-o altădată) este cu totul altceva decât am cumpărat şi răscumpărat casa {de care era vorba). Să se compare de asemenea m?am răzgândit {nu mai plec la băi) alături de ni am gândit şi răzgândit {până am luat hotărârea aceasta) 3 ; am să-l
1	Partenerul se miră, să zicem, când aude că N. este buzat. Atunci subiectul vorbitor îi spune: e buz:d şi răzbuzat (adică ’nu-i numai buzat, nu-i buzat aşa cum sînt oamenii -obişnuit buzaţi, ci mai mult decât buzat, e buzat şi răzbuzat5).
2	Căci cuvinte ca răscruci, râschiară, etc. sunt creaţii oarecum momentane, deci trecătoare, întru cât apar numai când subiectul vorbitor le simte trebuinţa. De aceea, teoretic, orice cuvânt de felul celor menţionate este apt de a se combina cu răs-, ca să satisfacă nevoia psihologică din momentul respectiv. Ele n’au existenţă permanentă, valabilă oricând şi oriunde, ca elementele lingvistice obiective, şi aceasta, fiindcă sunt produsul afectului, dar al unei stări sufleteşti afective care durează o clipă şi apoi dispare. Odată cu ea, se poate spune că dispare şi creaţia lingvistică în discuţie, pentru a reapărea, imediat ce situaţia se repetă, la acelaşi individ sau la altul. Fiecare subiect vorbitor o creează din nou, pe cont propriu, n’o ia de-a gata, aşa cum se întâmplă cu expresiile şi cuvintele obişnuite. Această observaţie trebue acceptată, într’o anumită măsură, pentru toate formaţiile cu valoare stilistică.
s . . .iar neică Andrei Gropescu, dela Sâmpietru până la Septemvrie, s ’ a g â n d i t şi & 0 a răzgândit în toate felurile (Br-V). Aici răzgândi pare a avea şi sensul pe care-I are singur, probabil, din cauza repetării lui săi (acest fapt îi dă o relativă independenţă sintactică) şi a adaosului în toate felurile.
14
210
FENOMENE MORFOLOGICE
răsplătesc (pentru binele pe care mi l-a făcut) al. de am sâ-i plătesc şi răsplătesc (pentru ticăloşia lui)1, etc. Deosebirea dintre cele două accepţii se exprimă, în vorbire, printr’un accent pe prefix la formula cu valoare stilistică 1 2. Iată şi alte exemple : râzbunic, care însemnează ‘străbunic’ 3 4, dar, totodată, în condiţii determinate, întăreşte noţiunea ‘bunic’ (de pildă : puţin îmi pasă de buni cu - s â u şi de r âzbu 11 icu-său; un echivalent popular este. . . şi de mama lui bunicu-sâu) 4 ; râzmamă, care apare exclusiv în vorbirea afectivă : nu mă tem nici de r ăzm a m a lui X. 4 şi a fost creat după modelul lui (râzbu-nicâ), etc.
strâ- : situaţia seamănă, în multe privinţe, cu cea descrisă la râs-. Asemănarea este de natură şi pur formală, întru cât strâ- se poate combina, întocmai ca răs-> cu substantive, adjective, verbe, dar şi semantică, deoarece acest prefix are aproximativ acelaşi înţeles (contribue la întărirea noţiunii şi poate fi, deci, utilizat cu nuanţe stilistice mai mult ori mai puţin identice). Tiktin, s. v. stră-, constată două funcţiuni: i. ‘(verstârkend) wie in a străluci, strămoş, etc.’ ; z. ‘(hin)uber-, durch-, wie in a strămuta, a străbate, etc.’. Pentru discuţia noastră interesează mai ales prima funcţiune, aceea de întărire a noţiunii. A doua poate fi luată în consideraţie numai la un verb ca a străbate, pus alături şi împreună cu a bâtei am. bătut şi străbătut toate drumurile, unde mi se pare că însemnarea nu diferă aproape prin nimic de cea dată subt nr. i, aşa dar întocmai ca în cazul lui râs- (parcă am zice am bătut şi răzbătut, deci ‘am bătut mereu’, ‘am bătut stăruitor, intens’). Exemple : străbun(ic) (şi femin. străbun (ic) a), strămoş (bunicul şi străbunicul, moşii şi strămoşii, cf., de pildă, nu vreau să aud de bunicul, nici de străbunic u l5 lui N\, a pomenit, fireşte, la tot pasul de m o ş i i ş i strămoşii familiei sale, etc.) 6. Dintre adjective, vechiu se combină obişnuit cu acest prefix : nenorocitul era îmbrăcat cu un palton s tr ăv e chiu (poate şi împreună cu vechiu .* . . .un palton vechiu străvech i u, deci fără şi între cele două epitete) 7. Alte verbe, afară de cele pomenite, sunt străfulgera? strălumina şi străvedea, dintre care numai al doilea este atestat şi în limba veche, de aceea, probabil, poate avea valoarea stilistică a compuselor cu stră-, Tiktin citează din Cantemir un exemplu foarte potrivit pentru discuţia noastră : Frumuseţile tale ziua lumin e a z #, noaptea s trăi u m in e a z â (sensul verbului
1 La acest din urmă exemplu observăm şi o modificare a construcţiei sintactice: în prima formulă, obiect direct, în a doua, obiect indirect. Dar o astfel de situaţie nu se iveşte totdeauna.
2	Un adevărat accent intensiv sau afectiv.
3	Pentru sensul obiectiv, cf. răs-strămoş într’un citat ca acesta: ...la vânătoare, tot, sufletul meu milos se duce şi yn locul lui vine sufletul r ă s - s t r ă m o ş i lor noştri, a7 altfel nyam ce să zic. . . (Br-V).
4	Aceste formaţii « de moment »> ilustrează admirabil cele spuse în nota 2 de la pagina precedentă. Pentru mamă, v. mai sus, p. 186.
5	Când afectul e puternic, se recurge la o dublă compoziţie prefixală: rdsstră-bunicfă), a cărei valoare stilistică e şi mai accentuată.
6	De adăugat strănepot, femin. strănepoată (şi aici se poate alipi răs-: răsstrănepoty răsstrânepoată, cuvinte care există, dar au valoare semantică obiectivă; cred totuşi că nu-i imposibilă nici întrebuinţarea lor stilistică).
7	Cf. şi strâluminos, găsit de TlKTIN la Cantemir şi având însemnarea ‘(in hohem Grade) leuchtend, strahlend, glănzend’, aşa dar ca în majoritatea cazurilor de compunere cu acest prefix. Cf. mai departe strălumina.
FORMAŢII PREFIXATE
211
compus este intensiv, aşa că s’ar putea spune şi frumuseţile tale luminează si străluminează) 1.
ultra-: acest prefix trebue pus alături de arhi-, atât ca funcţiune, cât şi ca origine (tot neologism), ceea ce însemnează că este oarecum sinonim cu el şi, deci, cu răs-, stră- ş. a. Datorită înrudirii semantice cu acestea, subiectele vorbitoare îl simt ca un echivalent al adverbelor care servesc la formarea superlativului absolut (foarte, tare, etc.). Cf. tirada lui Caţavencu din « O scrisoare pierdută » : Mi s'a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultraprogresist. Nu cred că poate fi utilizat în condiţii asemănătoare cu cele descrise la prefixele precedente. Totuşi, chiar un exemplu ca acesta probează că putem vorbi de valoare stilistică, deşi ea izvorăşte din natura prefixului însuşi, indiferent de legătura sintactică, poate indiferent şi de sensul temei. Să fie oare din cauza originii lui recente ? 1 2
§ 2. In altă categorie se cuvine să punem prefixe ca des- şi ne-, care neagă înţelesul primitivului. Şi aici constatăm apariţia compusului alături de termenul simplu, cu efect stilistic oarecum asemănător. Trebuesc separate totuşi aceste două prefixe, fiindcă atât întrebuinţarea cuvintelor formate cu ele, cât şi valoarea lor stilistică diferă. Astfel numai des- poate fi comparat cu prefixele discutate mai sus, întru cât, deşi cuvântul compus neagă sensul celui simplu, punerea alături a unuia şi a celuilalt are drept rezultat o întărire a noţiunii, întocmai ca la para-, răs-, etc. Aici se întăreşte, propriu vorbind, n u noţiunea cuvântului simplu, nici aceea a compusului, ci noţiunea aş zice generală, pe care o exprimă amândouă, fiecare în felul lui.
Câteva exemple vor arăta mai bine cum stau lucrurile. Formula cea mai frecventă, în vorbirea populară şi familiară, dintre cele care aparţin aici, este face si desface : despre un om puternic se spune ca face şi desface {toate), adică ia toate hotărîrile necesare şi le aduce, direct sau prin alţii, la îndeplinire. In limbajul oamenilor culţi, echivalentul intelectual (nu şi stilistic, fiindcă-i lipseşte valoarea afectivă) este fac-totum. Nu-i greu de văzut deosebirea mare, în favoarea formulei populare, dintre aceasta şi cuvântul cult, atât de pedant şi de inexpresiv (cu toate că, în ce priveşte sensul obiectiv, nu i se poate obiecta nimic) 3. O construcţie similară este ferecă şi desferecă; deoarece în Februarie sunt, obişnuit, geruri mari, dar totodată se pregăteşte venirea primăverii (căci această lună reprezintă punctul culminant al iernii, deci şi începutul declinului ei), lumea de la ţară spune că Făurar ferecă şi desferecă toate (el aduce frigul cel mai mare, care « ferecă » apele, le face să îngheţe, de parcă ar fi legate cu fier, şi tot el le desferecă, le dezghiaţă) 4.
1	Un substantiv, recent, fiindcă-i decalcat după frc. trefouds, este străfund (pentru citate, v. Limba română actuală', p. 209). Apare, bine înţeles, totdeauna singur, dar se poate combina foarte uşor cu fund, mai ales la plural (fundurile şi străfundurile apei, ale pământului). Să se adauge, la lista verbelor, luci-străluci din următorul vers: Şi poamele de-aur lucesc-strălucesc (Mac I, p. 147).
2	Sinonime cu ultra-, deci apte, cel puţin principial, de a fi întrebuinţate în limbajul afectiv, sunt hiper- şi super-. Cf. Limba română actuală, p. 196 şi 210.
3	Cf. Creangă: Dăinilă. face, Dănilă trebue să desfacă.
4	Formula aceasta s’a născut datorită unei etimologii populare. Din lat. fe.br (u) arius a ieşit rom. făurar, care, fiind omonim cu făurar ‘fierar’ (< făuri, provenit indirect din lat. fabrum), a fost simţit ca aparţinând la familia (morfologică şi semantică) a acestuia (cf. si faur ‘Februarie’, refăcut din făurar, în care subiectele vorbitoare au văzut un derivat cu -ar al presupusului primitiv faur).
14*
FENOMENE MORFOLOGICE
2 I 2
Dela astfel de formule s’a ajuns uşor la altele, perfect asemănătoare şi ca construcţie sintactică şi ca valoare stilistică (intensificare a acţiunii în general sau a activităţii cuiva) : leagă şi dezleagă (despre vrăjitori, ghicitori ş. a.) 1 ; coase si descoase (mai mult, dacă nu exclusiv, ironic, la adresa celor care nu mai isprăvesc un lucru, fiindcă strică ce-au făcut şi de aceea trebue s’o ia mereu dela capăt ; punctul de plecare a fost, de sigur, activitatea croitorilor, precum şi a oamenilor, mai ales a femeilor, care cos în casă diverse obiecte de îmbrăcăminte necesare familiei), etc.
După modelul acesta se pot combina nenumărate verbe care se găsesc unul faţă de altul în acelaşi raport ca cele de mai sus, precum creşte şi descreşte, umflă şi dezumflă, apoi, mai ales, compuse cu în- alături de cele cu des- : încalecă şi descalecă, încarcă şi descarcă, încheie şi descheie, închide şi deschide, încuie şi descuie, încurcă şi descurcă, înfundă şi desfundă, înnoadă, şi desnoadă, învaţă şi dezvaţă, etc. şi, în fine, compuse cu a- alături de corespunzătoarele lor cu des-, ca acoperă si descoperă, amorţeşte şi dezmorţeşte, etc.
Formulele acestea pot apărea şi subt alte aspecte decât cele arătate. De ex. : eu am încurcat lucrurile, eu am să le descurc; cine înnoadă trebue să şi ci e z no ad e, etc. Expresivitatea este mai mare totuşi, dacă cele două verbe se leagă prin şi, căci numai în chipul acesta se obţine intensificarea acţiunii. Nuanţa afectivă este, de obicei, ironia, dar ea nu există totdeauna, întru cât presupune o anumită stare psihologică. Interesează, în primul rând, faptul că aceste construcţii sunt apte, prin ele înseşi, să exprime nemulţumirea subiectului vorbitor. De aceea apar des, când suntem nemulţumiţi. In astfel de momente putem chiar crea, adică ‘inventa’ (faţă de starea reală a limbii) 1 2, verbe compuse cu des- : — A adormit aşa de repede ? Lasă că-l dezadorm eu /; — Zici căi s’a îmbătat? Am să-l dezbăt eu!, etc. 3. Aceste exemple se potrivesc cu cele de până aici prin punerea unui verb compus cu des- alături de verbul simplu corespunzător sau de unul format, dela aceeaşi temă, cu în-. Chiar dacă legătura lor diferă, efectul stilistic nu poate fi tăgăduit. El rezultă din opoziţia care se naşte între două verbe cu înţelesuri atât de deosebite. De altmintrelea cred că este posibilă combinarea unor asemenea creaţii momentane cu verbele simple, dela care se formează, chiar numai prin alăturare, cu şi între ele.
Toate exemplele date sunt verbe, fiindcă des- este un prefix exclusiv verbal. Când îl întâlnim şi la alte cuvinte, avem a face cu derivate dela verbele corespunzătoare. Acesta-i cazul lui dezvăţ, care apare alături de opusul lui, învăţ, în formula (tot) învăţul are şi dezvăţ, consacrată prin tradiţie şi devenită o adevărată maximă, cu valoare expresivă precisă, datorită iarăşi punerii alături şi în contrast a celor două substantive care arată noţiuni contradictorii 4.
In ce priveşte pe ne-, constatăm un fenomen foarte interesant din punctul de vedere al formării cuvintelor. Acest prefix se adaugă la substantive şi adjective, spre a nega noţiunea exprimată de ele. Deşi, în general, subiectele vorbitoare au
1 Bine înţeles, şi despre alte fiinţe socotite atotputernice, graţie unor calităţi neobişnuite: Că puternici era apostolii. . . a lega ş i dezlega (dintr’un manuscris dela 1669, ap, TlKTIN, s. v. dezlega).
- Cf. cele spuse în nota 2 dela p. 209.
3	Iată un exemplu elocvent la Creangă (foarte răspândit, de altfel, în vorbirea populară moldovenească): In care cămeşă s ’ a ni â n i e t, într aceea s * a d e z m â h i e.
4	Cf.: Ce fac şi eu. . . I n v ă ţ u 1 are şi d e z v ă ţ, nu ştii dumneata? (Caragiale).
FORMAŢII PREFIXATE

conştiinţa compunerii, sensul cuvântului format cu ne- diferă de al celui simplu nu numai enorm, ci şi altfel decât am aştepta dela valoarea curentă a acestui prefix. Câteodată deosebirea este atât de mare, încât nu mai vedem în ele cuvinte care aparţin la aceeaşi familie, de ex. voie şi nevoie, bun şi nebun, tot şi netot, etc. 1 In consecinţă, numeroase formaţii cu ne- pot fi descompuse în prefix şi temă, recăpătându-şi astfel însemnarea originară, care este negarea noţiunii exprimate de cuvântul simplu. Această operaţie dă naştere fenomenului stilistic privitor la ne- : după primitiv urmează imediat, fără nicio particulă de legătură, compusul, de fapt tot primitivul, căruia i se pune înainte ne-, aşa că ele nu alcă-tuesc împreună o unitate lexicală propriu zisă, mai ales că prefixul (care, ca funcţiune, este, în realitate, o negaţie, echivalentă cu nu) 1 2 primeşte un accent, tot aşa de puternic ca al substantivului sau adjectivului negat. Vorbirea familiară şi cea populară utilizează foarte des acest procedeu stilistic în momente de nemulţumire, de hotărîre energică, de ameninţare, etc. De pildă : — Mi-am cerut voie, domnule director, când am ieşit în oraş. — Voie, n e - v o i e, puţin îmi pasă ; vei fi pedepsit; —Romanul este foarte bun, încât degeaba îl critici.--Bun, ne - b u n, mie nu-mi place 3; — Am făcut tot ce mi-aţi cerut. — Tot, n e -tot, vei fi concediat.
Se poate spune că orice substantiv şi orice adjectiv sunt apte, teoretic cel puţin, de a fi întrebuinţate potrivit schemei de mai sus, în momente psihologice similare şi cu aceeaşi valoare stilistică 4. Din limba vorbită procedeul a trecut în cea scrisă, unde-1 găsim cât se poate de des : B e a t, n e - b e a t, te-am văzut ta hotel cu filfizonul (VR, Iulie-Aug. 1935, p. 5) ; Nu-l mai puteam avea de tată. . . Tată, n e - t a t ă, ai înveninat pe un om (Tiktin, s. v. ne-) ; Moartea n alege. T â n ă r, n e - tân ă r, moartea ia (ibîdem).
Dar nu numai adjectivele şi substantivele pot fi utilizate în chipul acesta. Orice cuvânt, indiferent de specie, se pretează la procedeul stilistic în discuţie. Iată exemple : — Da! cine sunteţi voi? — Cine, n e - c i n e, nu te lăsăm (Ins III, 5, p. 203); Care cangrenă? Care, n e - c ar e, cangrena (CL, 22 Aug. 1936, P- 7) î — • • *de ce să nu mergem şi noi? — De ce, de ne - c e, nu voiu să merg (Caragiale) ; Din ce, din ne - c e, ştiu că am dat ochii cu moartea, (Br-V) ; — Amin, bleştesc eu... — Am i n, ne - am i n, ştergeţi-vă pe bot despre purcei (Creangă) ; — Mersi, intonă corul ipocritelor. — Mersi, n e-m er s i, asta este (1907 II, p. 108) ; — Cum asta, domnule ? — C u m, ne - c u m, ascidtâ... (Tiktin); Ce dar şi ne-dar, frâţioare ! (CSt VI, p. 123: e vorba de conjuncţia dar), etc. 5 6
1	Vreau să spun că înţelesul cuvântului format cu ne- nu mai este simţit, ca negând pe acela al temei (şi nici ca înrudit cu al acesteia). Astfel (om) nebun nu însemnează ‘(om) rău’, adică ‘om care nu-i bun’, etc.
2	Sau cu 11011- dela cuvinte de felul lui non-existenţă, non-valoare, ele.
3	Cf. şi B u n â, n e - b u n ă, na-ţi carul şi ciâ-mi-o (Creangă); v o i e, ne- v o 1 <\ auzi} (Caragiale).
4	Indiferent dacă există ori nu compusele corespunzătoare cu ne-. Am făcut discuţia
pe baza cazurilor în care avem formaţii cu ne- alături de primitivele lor, pentru a arăta cum s’a putut ajunge dela valoarea obiectivă a prefixului la cea stilistică (sau, altfel spus, cum a fost posibilă transformarea unui prefix privativ într’o pură negaţie).
6	Cf. şi exemple în care cuvântul simplu, menţionat mai înainte, nu se repetă: un nec.ineva, un oarecare Mircea (în revista Eminescu, Cernăuţi 1941» P« 16). De adăugat ne artă a cuvântului (ibid., p. 6, n. 6: autorul vorbeşte de Arta cuvântului la Eminescu a lui D. Caracostea).
214
FENOMENE MORFOLOGICE
Există şi cazuri speciale, foarte interesante, tocmai pentrucă arată cât de răspândită este această formulă. Astfel ne- poate sta şi înaintea unei construcţii sintactice : In biserică, ne -'n biserică (COp III, p. 88, citat din Eminescu). Altădată apare un compus oarecare cu ne-, indiferent dacă a fost sau nu deja amintit, urmat de nimic, iar acesta precedat de ne- : Cine vine la noi — şi vin mulţi, ne che m aţ iy n e n i m i c (Tiktin), adică ‘vin o mulţime de oameni, care nu sunt nici chemaţi, nici altfel (= nici invitaţi, nici aduşi de prietenii noştri, etc.)\ Un adevărat. . . cumul de negaţii reprezintă această formulă, atât de frecventă în limba vorbită.
§ 3. O ultimă grupă de fenomene stilistice în legătură cu prefixele este următoarea. Numeroase cuvinte compuse posedă forme duble : cu şi fără prefix. Una din ele se bucură de o circulaţie mai largă, iar cealaltă, graţie tocmai rarităţii ei, este mai expresivă şi poate avea, deci, valoare stilistică. Aşa dar, teoretic, şi forma prefixată şi cea neprefixată sunt apte de a fi utilizate stilistic, ceea ce însemnează că nuanţa afectivă nu vine numaidecât dela prefix, deşi, atunci când ■există, el poate contribui la crearea sau creşterea expresivităţii. Intră în această categorie în-, o-,	(z-).
Cu privire la în- este de observat că-1 întâlnim la o mare mulţime de compuse (verbale, în primul rând, apoi substantivale, adjectivale, etc., care, de obicei, sunt formate dela verbele corespunzătoare). Din această cauză, şi posibilitatea de a fi lăsat la o parte se iveşte la acest prefix mult mai des decât la altele. In marea majoritate a cazurilor nu constatăm nicio deosebire semantică între varianta prefixată şi cea neprefixată. De multe ori o asemenea deosebire există totuşi. Pe noi ne interesează numai prima ipoteză : cele două forme să aibă exact acelaşi înţeles, şi una să conţină, eventual, o nuanţă stilistică pe care să n’o găsim la cealaltă. Cred că aproape totdeauna varianta fără prefix este mai expresivă, şi aceasta, pentrucă legătura etimologică dintre temă şi cuvântul dela baza ei este mai clară decât la varianta cu prefix. Să se compare îmbârligat — bârligat, îmboldi — boldi, îmbrânci—brânci, împodobi — podobi, împuşca — puşca, încârjoiat — câr-joiat, încârligat — cârligat, încinge—cinge, încunjura — cunjura, îndemna — demna, înjumătăţi —jumătăţi, înjunghia — junghia, înmărmuri —■ mârmuri, întocmi — tocmix, învălmăşi — vălmâşi 1 2, învrăjbi — vrăjbi, înzdrâveni — zdraveni, etc.
Unele din exemplele acestea nu posedă o temă reală pentru conştiinţa subiectului vorbitor. Vreau să spun că legătura etimologică de care pomeneam nu se poate face, fiindcă cuvântul simplu, dela care s’a format cel compus, n’are existenţă în limba noastră. Aşa stau lucrurile cu îmbârligat, încinge, încunjura, îndemna, întocmi, învălmăşi. Şi totuşi ele sunt deopotrivă de expresive ca şi celelalte. Explicaţiile care se pot da diferă dela un caz la altul. O explicaţie generală, dar nu tocmai convingătoare, ar fi analogia cu compusele dela teme cunoscute : conştiinţa sau impresia că formele fără în- dela îmboldi, încârligat, etc. au o expresivitate mai mare face ca şi variantele fără prefix ale compuselor cu teme necunoscute să fie simţite la fel. Intervin însă, pentru fiecare din ele, diverşi factori care con-tribue la crearea valorii stilistice a formelor neprefixate. Astfel unele au caracter dialectal, deci ‘anormal’ (în raport cu limba comună), altele sunt arhaice, prin
1	Forma neprefixată are obişnuit sensul de ‘a angaja (un om de serviciu), a comanda (haine, ghete, etc.)’. Dar nu la acest sens mă gândesc eu aici.
2	Tot aşa cuvintele aparţinând acestei familii (vălmăşag, etc.). Observaţia este valabilă pentru toate exemplele care au o familie de cuvinte.
FORMAŢII PREFIXATE
215
urmare tot 'neregulate’ din punctul de vedere al vorbirii actuale. Şi aspectul regional şi cel arhaic pot da naştere nuanţei stilistice, graţie împrejurării că formele respective sunt mai rar utilizate decât celelalte (iar acestea, din cauza mai desei lor întrebuinţări, par şterse, banale). Dialectale sunt boldi, brânci, puşca, etc., arhaice cinge, cunjura., podobi, etc. Când ambele forme sunt comune şi actuale, aşa dar lipsite (pentru conştiinţa subiectului vorbitor) de caracter dialectal sau arhaic, cea mai rară, adică mai puţin răspândită, poate avea valoare stilistică prin însuşi acest fapt1. Pentru alte detalii, v. Iorgu Iordan, Compuse româneşti cu în- (Buletinul Philippide III, 57 urm.).
Prefixul o- se întâlneşte la foarte puţine compuse. De altfel toate sunt împrumuturi (slave), aşa că, chiar când, ca în cazurile care ne interesează aici, dela unul şi acelaşi cuvânt avem o formă cu o- şi alta fără o-, nu simţim în acest adaos un prefix : ocârmui (cu derivatele ocârmuitor, ocârmuire), osfinţit (cf., mai ales, formula consacrată în titluri bisericeşti preaosfinţitul. . .), oscârbi, osfeştanie. Toate posedă şi variante fără o-, mult mai des (poate singurele) întrebuinţate astăzi. La primele două, formele cu o- au caracter arhaic şi de aceea pot căpăta o anumită semnificaţie, ca orice element lingvistic aparţinând unei epoci trecute. Valoarea lor stilistică este, cred, căutată, adică produsul voinţei subiectului vorbitor, aşa că intră mai mult în domeniul stilisticii estetice. Chiar osfinţi din limbajul bisericesc actual îşi dato-reşte, în bună parte, întrebuinţarea lui, destul de frecventă, tot h o t ă r î r i i unui grup de oameni (membrii clerului) de a se conforma tradiţiei. Nu este exclus totuşi ca, în anumite condiţii, ambele cuvinte să capete o nuanţă stilistică de felul celei care ne preocupă pe noi 2. Cu osfinţi trebue pus alături osfeştanie, şi el termen religios. Singura deosebire dintre ele constă în apariţia mult mai rară a acestuia din urmă, nu numai în limba comună (despre care nu sunt sigur însă că-i cunoaşte), ci şi în cea bisericească. Cât priveşte pe oscârbi, Tiktin, s. v. scârbi, îl găseşte atestat numai în textele veacurilor XVI şi XVII, unde prezenţa lui se datoreşte, fără îndoială, influenţei originalelor slave, pe care Românii le traduceau în limba lor maternă sau le foloseau la serviciul divin. De altfel şi varianta scârbi, singura cunoscută astăzi, are origine tot slavă (in realitate este vorba de u n cuvânt cu două aspecte).
‘ Cel mai interesant din punct de vedere stilistic este prefixul s-, pe care-1 întâlnim, obişnuit, la verbe şi la substantive. Unele formaţii sunt onomatopeice. La acestea varianta prefixată este mai expresivă, din cauză că s- (z-) contribue la intensificarea sensaţiei acustice : sgomotul imitat de cuvântul onomatopeic pare mai amplu, mai plin de rezonanţă, graţie prezenţei unui sunet în plus, care-i şi spirantă, adică ‘durativ’. Să se compare zdrăngăni şi varianta lui, drângâni. Alături de acest cuvânt, care este sigur onomatopeic, putem pune pe zgrepţâna (faţă de grepţăna), zvârcoli (— vâr coli), zvârlugâ (— vârlugâ), cu etimologie mai mult ori mai puţin neclară şi despre care suntem îndreptăţiţi să afirmăm că, indiferent de origine, au un caracter imitativ foarte precis. Acest caracter este
1 Deoarece ‘raritatea’ este în funcţiune de impresie personală, urmează că pentru unii Români poate părea mai rară forma cu prefix, pentru alţii, cea fără prefix, după situaţia din vorbirea cu care sunt deprinşi prin proprie experienţă, precum şi subt influenţa lecturilor, studiilor, etc.
~ Ocârmui are, în limba veche, şi varianta otcârmui, care trebue să fie cea originară (cf. Tiktin, s. v. ocârmui).
216
FENOMENE MORFOLOGICE
mai vizibil la formele cu z- decât la celelalte, chiar dacă nu-i vorba de imitarea unui sgomot propriu zis.
Dela cazuri ca acestea s’a creat un fel de obişnuinţă fonetică, potrivit căreia chiar la cuvinte neimitative varianta cu prefix pare mai expresivă şi de aceea-i preferată, când simţim nevoia unor termeni având această calitate. De pildă : zbici ui alături de biciui, zdreanţă — treanţâ, zgârbaciu—gârbaciu, zglăvoacă —■ glăvoacâ, zvânturâ — vântură. Observăm că şi aceste cuvinte au caracter imitativ, ceea ce se datoreşte, cred, simbolismului fonetic, la producerea căruia un rol important joacă z- (combinat, fireşte, cu sunetele imediat următoare, toate consoane). Prezenţa prefixului, oricare i-ar fi aspectul fonetic, face ca cuvântul să fie mai expresiv, deci să aibă valoare stilistică, indiferent dacă forma prefixată se bucură de o răspândire mult mai largă (de ex. scârmăna în comparaţie cu cărmăna, existent prin Transilvania).
Conştiinţa că s- (z-) măreşte expresivitatea provoacă uneori apariţia acestui prefix fără nicio justificare etimologică. Aşa stau lucrurile cu smâcina, variantă a lui măicina : prezenţa lui s- ajută la intensificarea acţiunii (măcinatul, adică s f ă r â-marea grăunţelor, pare că-i mai intens, că se produce cu mai mare energie şi eficacitate). Aceeaşi situaţie are sfărâma faţă de fărâma, de care diferă întocmai ca smâcina de măcina. Aceste verbe merg împreună şi din punctul de vedere al sensului propriu zis : ele sunt aproape sinonime, în orice caz foarte înrudite ca valoare semantică. Aşa se explică existenţa, la amândouă, a formelor cu -s J .
Şi mai elocvent pledează în sprijinul afirmaţiilor mele faptul că la cuvinte compuse cu iz- se poate naşte, prin dispariţia lui i-, o variantă cu z-, care este mai expresivă decât cealaltă (sau este expresivă, pe când cealaltă nu). De pildă zbucni, rezultat din izbucni. Şi se înţelege pentru ce. Forma întreagă începe cu o vocala, sunet la pronunţarea căruia organele articulatoare stau departe unele de altele, şi de aceea nu se produce niciun sgomot. Dimpotrivă, varianta fără i- are drept, sunet iniţial pe z-y spirantă sau fricativă, care se articulează cu organele foarte apropiate, aşa că aerul, ieşind din gură, produce un sgomot prelungit. La aceste cuvinte, care se află cam în aceeaşi situaţie, deosebirea dintre cele două variante e mai puţin clară, probabil din cauza înţelesului. Astfel Biet. Acad. înregistrează pe izbici alături de zbici (cu etimologie, după Tiktin, s. v. zbici, necunoscută, totuşi putem fi aproape siguri că forma originară este cea cu iz-, căci cuvântul pare a fi slav), zgoni al. de izgoni şi zgorît al. de izgorit (despre cereale, faina ttc., când se «aprind», din cauza căldurii)1 2.
1	Iată şi câteva exemple găsite Ia Creangă: . . .s m â r ţ o a g e l e lui de cai erau vlăguiţi din cale-afară; Vcde-un băiet, ce se scăţăra pe stâlpul*'porţii., de teama cânilor; .. .ca să-ţi s m o m e a s c â pe nevasta d-tale şi să ţi-o aducă acolo. Cf. şi Apoi zbătură cu amnarele în cremene (IA, p. 172—173).
2	Un studiu asupra prefixului italienesc s-, interesant însă şi pentru limba noastră, a publicat G. DEVOTO în Melanges de linguistique offerts â Charles Bally, Geneve i<)3<;.v p. 263 urm.
CAP. X: COMPUSE
Pentru 3 termina discuţia faptelor stilistice aparţinând la domeniul formării cuvintelor \ rămâne să mă ocup de cuvintele compuse. Este vorba de 'compuneri' propriu zise, cărora toţi specialiştii, fără deosebire, le spun astfel : creaţii lingvistice la alcătuirea cărora participă două sau mai multe cuvinte, nu un cuvânt şi un prefix, ca la cele studiate în capitolul precedent. După cum derivatele şi formaţiile prefixate n’au toate, nici totdeauna valoare stilistică, la fel cuvintele compuse nu pot fi cercetate decât parţial din acest punct de vedere, fiindcă numai unele, probabil cele mai puţine, circulă în vorbirea cu adevărat afectivă.
§i.O categorie de compuse a căror semnificaţie stilistică este neîndoielnică o alcătuesc cuvintele formate dintr’un verb şi un substantiv: pierde-vara, târne-brâu. gură-cască, papă-lapte, etc. La toate apare foarte lămurit nuanţa afectivă de nemulţumire, dispreţ, batjocură, satiră. Aşa se explică de ce sunt ori pot fi simţite ca nume proprii. Sigur este că unele există cel puţin ca porecle. Echivalentele lor obişnuite sunt adjectivele, sau, cu termenul utilizat în stilistica estetică, epitetele. (In fond, am afirmat acelaşi lucru, când le-am socotit drept porecle.) Căci ele caracterizează într’adevăr un individ prin ce are el mai specific, mai propriu. LTrmarea acestei situaţii este că astfel de cuvinte compuse merg, din punct de vedere gramatical, cu adjectivele, în sensul că pot avea grade de comparaţie : X. este mai târâe-brâu decât Y. ; A. e g r o z a v d e p ap ă-lapte, etc. Afară de asta, ele apar în propoziţii exclamative (iarăşi la fel cu epitetele de toate speciile) : Ce mai pierde-vară e şi cutare ! ; încă ri am văzut un gură-cască mai cumplit decât N. /, etc.
Expresivitatea şi valoarea afectivă a acestor formaţii vin, evident, dela îmbinarea celor două elemente alcătuitoare. Este drept că şi fiecare din ele are, luat aparte, un înţeles care se pretează la nuanţe stilistice. Lucrul e clar mai ales pentru târâe-brâu y gură-cască, papă-lapte, ale căror verbe sunt oarecum prin ele înseşi expresive (cf. în special ultimul, unde figurează un verb întrebuinţat, obişnuit, despre copii şi numai în glumă despre oameni mai în vârstă). Dar singure, nici verbul, 1
1 Cu privire la prefixe ar fi şi alte lucruri de relevat, cum nici nu se poate altfel. In special merită atenţie unele neologisme, afară de cele discutate aici, de pildă ex-y apoi, şi mai ales, lupta dintre prefixele asemănătoare (ca sunete şi ca sens) în vorbirea oamenilor inculţi: dezvorţa (Caragiale) pentru divorţa, subţine în loc de susţine, etc. Humoriştii utilizează stilistic asemenea cazuri. Câteva indicaţii se pot găsi în Limba română actuală, p. 195—196 şi 210.
218
FENOMENE MORFOLOGICE
nici substantivul n’ar putea produce impresia pe care o produc împreună. Urmează că principalul izvor al valorii lor afective este combinarea elementelor constitutive, ceea ce, spus altfel, însemnează că avem, în fond, un fapt sintactic (aşa cum sunt toate acelea la care intervine gruparea a două ori mai multe cuvinte potrivit normelor gramaticale). Mai mult decât atâta. Formaţiile acestea sunt, la origine, propoziţii adevărate, alcătuite dintr’un predicat verbal însoţit de un obiect direct. Nimeni însă nu le mai simte astfel, dovadă asimilarea lor cu poreclele şi cu adjectivele.
Profit de prilej, spre a discuta o chestie strict gramaticală, dar nu complet străină de preocupările noastre. Trebue precizat mai întâiu că şi alte idiome romanice cunosc formaţii analoage. De aceea s’a pus de mult întrebarea, dacă verbul din pierde-vară, etc. şi din construcţiile similare ale limbilor surori stă la indicativ (pers. III) sau la imperativ (pers. II). Sentimentul Românilor (probabil şi al Francezilor, Italienilor, etc.) este că au a face cu indicativul. Totuşi lingviştii au susţinut şi dovedit că-i vorba de imperativ. Bazat pe cercetările predecesorilor, W. Meyer-Lubke, Gramm. der roman. Sprachen II, p. 580 urm. afirmă că hotă-rîtoare (în favoarea imperativului) este n u forma verbului, identică la ambele moduri, ci evoluţia istorică a formulei, care dovedeşte că înţelesul nu poate fi decât imperativ. Astfel de cuvinte compuse se găsesc, pentru Franţa şi Italia, încă din sec. IX, în documentele latineşti, mai întâiu ca nume de locuri şi porecle : terra de Cantalupis, casalis in Tenegaudia, etc. Cu vremea ele se înmulţesc, şi ajung să se combine, în chipul acesta, tot felul de substantive, de asemenea se extinde formaţia dincolo de cadrul ei iniţial, căci încep să apară şi nume de agent (lat. curator febrium este tradus, în sec. XI, prin frc. curefievre), apoi diverse alte categorii substantivale. In acelaşi timp s’a produs şi o modificare semantică : locul persoanei care săvârşea acţiunea exprimată de verb l-a luat obiectul, fenomen care se întâlneşte şi la derivarea cu sufixe, numai că în cazul de faţă proporţiile lui sunt mult mai mari. Şi aceasta, din cauză că verbul n’a mai fost simţit ca imperativ, ci ca o simplă temă verbală : pentru conştiinţa subiectelor vorbitoare el arăta numai acţiunea, fără nicio referinţă de natură modală, temporală, etc.
In sprijinul acestei explicaţii se poate aduce şi un argument morfologic. In graiurile franco-provensale din cantonul elveţian Valais, forma pers. II sing. a imperativului se deosebeşte de pers. III sing. a indicativului (prima sună tsdnta < lat. canta, a doua tsdnte < lat. cant.at)y şi în formaţiile de care ne ocupăm aici apare forma cu -ay adică imperativul 1.
Deoarece m’am oprit la partea gramaticală a problemei, trebue remarcat că atât la noi, cât şi în celelalte limbi romanice, substantivul care determină verbul este nearticulat: papă-laptey pierde-vară, etc. (nu papă-lapteley pierde-varay etc., cum ar fi, poate, mai logic, cel puţin în unele cazuri). Cred că punctul de plecare 1
1 In acelaşi sens pledează şi constatările făcute în capit. V, § 8, unde am studiat înlocuirea indicativului prin imperativ. Dacă astfel de formaţii sunt aşa de expresive ţv. mai încolo), faptul se datoreşte (adică s’a datorit, la început, când conştiinţa despre forma imperativă a verbului era încă vie), cu siguranţă, şi dramatismului acestui ultim mod, aşa cum l-am descris la locul amintit. Nu-i greu să ne imaginăm apariţia pers. II a imperativului în cursul povestirii, începută şi continuată o bucată de vreme cu verbul la pers. III a indicativului: . . .se ia mânios după dânsul, şi strâmbă (tu !) lemne, sfarmă piatră, până ce-şi potoleşte mânia’. Cf. şi următorul pasaj din Creangă (citat deja la p. 159): Şi astăzi împuşcâ-i porcii; :mâne vacile şi boii; . . .în altă zi ie-2 oile -dinapoi cu grămada şi du-le la curte. . .
COMPUSE
219
pentru apariţia formei fără articol este de căutat în exemple de felul lui papă-lapte, unde substantivul exprimă o noţiune materială şi colectiva, adică o noţiune al cărei nume se pretează la o asemenea întrebuinţare : lipsa articolului îi dă un caracter nelămurit, care corespunde nevoilor şi intenţiilor subiectului vorbitor. Papâ-lapte indică pe cineva care mănâncă lapte, nu alte lucruri, laptele ca atare (indiferent de felul lui, de cantitate, etc.), nu un anumit lapte, cunoscut de mai înainte. Dela exemple ca acesta uzul s’a răspândit la toate celelalte, unde foarte des avem impresia că ar trebui să stea forma articulată a substantivului. Să se compare, de ex., târâe-brâu, la care nu poate fi vorba de târâit un brâu oarecare, ci numai brâul individului în discuţie. Tot aşa pierde-vară ne trimete la un om care-şi pierde, lenevind, vara lui sau o anumită vară, deşi aici lipsa articolului pare mai puţin curioasă, căci vară are mai de grabă înţelesul de ‘timp, vreme’, adică de ‘timp bun pentru muncă’, decât pe acela obişnuit de ‘anotimp".
' Unele compuse din această categorie n’au nuanţa ironică sau batjocoritoare pe care o constatăm la cele deja pomenite. Acesta-i cazul numelui unor personaje legendare ca Sfarâmă-piatră, Strâmbăi-lemne, etc. Dacă valoarea pur afectivă le lipseşte, ele posedă totuşi o mare expresivitate, datorită, între altele, faptului că sunt produsul combinării a două cuvinte dintre care cel puţin unul este sau poate fi expresiv prin conţinutul lui semantic. De altmintrelea, chiar în ipoteza că situaţia s’ar prezenta diferit, asemenea formaţii încă ar avea expresivitate, fiindcă, pe baza compuselor la care unul din elementele alcătuitoare, eventual amândouă sunt expresive, s’a creat o obişnuinţă a conştiinţei noastre lingvistice cu acest mijloc de ‘compunere’ : procedeul însuşi a devenit expresiv, indiferent aproape de cuvintele care se combină. Dar mai este ceva. Toate compusele de felul celor menţionate trezesc imagini, adesea foarte vii, în mintea noastră : acţiunea exprimată de verb se transmite asupra unui obiect concret sau cel puţin cunoscut, aşa că ne putem reprezenta, fără vreo sforţare deosebită, situaţia reală, aş putea spune scena menită să înfăţişeze personajul respectiv. Aici trebue căutat, în primul rând, izvorul marii expresivităţi a acestor formaţii.
Am afirmat că târâe-brâu, pierde-varâ şi alte compuse asemănătoare fac impresia unor nume de persoană, mai exact a unor porecle, căci ele caracterizează un individ prin trăsătura lui psihologică, eventual fizică, predominantă şi totodată conţin o nuanţă satirică foarte precisă. Antroponimia noastră este bogată în numiri de soiul acesta, care, prin natura lor, ocupă un loc mojlociu între târâe-brâu etc., simţite ca epitete propriu zise, deci mai de grabă nume apelative, şi Strâmbă-lemne\ etc., adevărate nume proprii (indiferent dacă posesorii lor sunt fiinţe reale sau nu). De ex. : Beli-vacă (< beli), Cacâ-frică, Frige-vacă, Linge-blide, Rade-oală, etc., toate porecle, la origine, dar, ca atâtea altele, devenite, cu vremea, patronimice 3.
Ar mai fi ceva de spus despre ordinea în care stau unul faţă de altul elementele alcătuitoare ale acestor formaţii. Aproape toate au verbul urmat de substantiv. Aşa dar topica obişnuită, adică obiectivă, a limbii noastre, potrivit căreia elementul cunoscut (‘determinatul’) precede pe cel nou, necunoscut (‘determinantul’ sau 1
1 Multe au în prima lor parte un verb care arată anumite funcţiuni organice. Nu le pot cita aici, şi-i păcat, căci sunt expresive în cel mai înalt grad si ar ajuta mai mult decât altele la înţelegerea lucrurilor.
220
FENOMENE MORFOLOGICE
‘determinativul’). Printre exemplele invocate mai sus numai unul se abate dela această normă, gurâ-cască> al cărui obiect stă înaintea verbului. Singura explicaţie pe care o pot da este că avem a face cu o topică stilistică : substantivul a fost simţit de subiectele vorbitoare ca mai important decât verbul, şi de aceea s’a produs inversiunea. Va fi intervenit şi grija de a înlătura orice neînţelegere din partea ascultătorului, prin enunţarea, încă dela început, a noţiunii care serveşte de obiect acţiunii verbului. Cu topica gramaticală, o confuzie este posibilă şi în alt sens. Fiind un imperativ sau, cel puţin, identic cu imperativul, cască ar putea fi simţit ca adresat partenerului, chiar dacă forma nearticulată a substantivului următor pare a înlătura imediat primejdia oricărei greşeli de interpretare. Să se compare şi noapte bună faţă de bună dimineaţa, bună ziua şi bună seara 1.
In vorbirea familiară circulă şi alte formaţii de acest soiu. Astfel la Buzău se zice papă-tot despre cineva care mănâncă mult. Nu pot preciza dacă circulaţia ei este generală sau limitată la anumite cercuri. Se caracterizează prin lipsa intenţiei satirice propriu zise. In schimb, are o nuanţă ironică, amestecată cu simpatie faţă de cel căruia îi este adresată. Mai ales copiilor li se spune aşa de către părinţi şi alţi membri ai familiei. Adulţii capătă acest epitet numai când sunt trataţi ca copii.
Cu pier de-v ară., etc. merg, din punctul de vedere al formaţiei şi al valorii stilistice, târâe-vătraiu ‘poliţist’ (Thur, p. 137) 1 2, vântură-lume, vântură-ţarâ, zgârie-brânză. Ultimul este extrem de răspândit în vorbirea moldovenească. L-am citat deja, cu alt prilej, din Creangă, la care mai găsim, afară de vântură-ţară, pe lă-mă, mamă (Ş’apoi măritată de curând după un văduoiu bătrân f im « l â - rn ă, m amâ». . .), deosebit, în multe privinţi, de celelalte, dar interesant prin aspectul imperativ neîndoielnic al verbului. Acest compus arată bine cum. pot lua naştere sintagme de felul celor aici în discuţie : povestitorul se transpune în situaţia exterioară şi psihologică a « eroului» şi, drept urmare, îşi însuşeşte modul de a vorbi al acestuia (cu verbul la imperativ). Se poate adăuga şi fluierâ-vânt, iarăşi frecvent în vorbirea familiară şi populară. Din capul locului această izolare trebue să fi sunat fluieră 'n vânt, cel puţin aşa cer semantica şi sintaxa (‘ om care nu face nimic şi, ca să nu stea. . . chiar degeaba, fluieră în vânt, adică în aer’). Aspectul ei actual s’a născut subt influenţa compuselor menţionate mai sus, ceea ce s’a putut întâmpla cu atât mai uşor, cu cât pronunţarea lui ’w se reduce, de fapt, la nazalizarea lui -â precedent (iar deosebirea dintre un ă bucal şi unul nazal este ca şi neexistentă, în vorbirea mai puţin îngrijită, cum este, obişnuit, cea familiară şi populară).
§ 2. Limba noastră cunoaşte şi alte forme de compunere, care prezintă interes stilistic. Avem, mai întâiu, cuvinte compuse la constituirea cărora participă tot un verb, dar urmat de un pronume, de pildă te miri ce. Deşi elementele alcătuitoare ale unei astfel de construcţii par a fi percepute fiecare aparte (această impresie se datoreşte, într’o largă măsură, şi faptului că în scris nu punem nici măcar liniuţa de despărţire între ele), este sigur că pentru conştiinţa subiectului vorbitor ele constitue o unitate (semantică) ; de aceea trebue să considerăm
1	Se spune, mai rar însă, şi cască-gura, probabil subt influenţa celorlalte compuse, la care verbul stă înainta substantivului.
2	Eu l-am auzit, poate îl voiu fi şi găsit în scris, cu sensul de ‘ofiţer’ (sabia este numită, dispreţuitor, vătraiu, şi nu numai în legătură cu a târâi).
COMPUSE
221
pe ie miri ce ca un cuvânt compus 3. Expresivitatea acestei formule este indiscutabilă, căci înţelesul ei (‘foarte puţin’) se pretează la întrebuinţări stilistice : când obţinem ceva într’o cantitate mai mică decât dorim, suntem nemulţumiţi şi din această cauză exagerăm în minus, până la ultima limită, aprecierea noastră. In astfel de împrejurări te miri ce este adesea urmat de si mai nimic, menit să-l întărească tautologic. De pildă : Eu aveam nevoie de-o mulţime de bani si el mi-a împrumutat t e m i ri ce s i m a i n i m i c} adică ‘mi-a împrumutat o sumă atât de mică, încât (trebue să) te miri de ea, fiind aproape egală cu zero’ (mai dinaintea lui nimic însemnează ‘aproape, cam’) 2.
Se pot combina şi d o u ă substantive, spre a da naştere unui cuvânt compus : Statu-palmă, Barba-cot, nume de personaje fantastice din poveştile noastre (cf. mai sus Sfarâmă-piatră, Strâmbă-lemne). Ultimul sună, cred, mai des Barbâ-cot, cu forma nearticulată a primului substantiv. Din capul locului trebue să se fi spus însă Barba-cot (A. PHILIPPIDE, Principii de istoria limbii, p. 96 îl citează numai subt acest aspect). Dovadă celălalt exemplu, construit exact în acelaşi mod şi unde primul substantiv apare totdeauna cu forma articulată. Afară de asta, legătura sintactică dintre ambele substantive cere prezenţa articolului. Intr’adevăr, unul este subiectul, al doilea predicatul unei propoziţii căreia îi lipseşte copuia : Statu-palmă însemnează ‘statul (-— statura) [personajului în chestie] este [de o] palmă’, Barba-cot ‘barba [celui despre care se vorbeşte] este [de un] cot’ 3. înlocuirea formei articulate prin cea nearticulată se datoreşte, probabil, unei analize greşite a construcţiei : barba-cot a început să fie simţit de unii Români ca egal n u cu ‘barba lui e de un cot’, ci cu '(el) are (o) barbă de un cot’. Expresivitatea ambelor formule este mare şi pentru motivele arătate la compusele de până aici, dar şi graţie modului cum se leagă elementele lor alcătuitoare. In privinţa sensului se vede uşor că avem o propoziţie. Totuşi, ca expresie gramaticală, nu poate fi vorba de o adevărată propoziţie, căci lipsesc copuia şi alte cuvinte de legătură. Ne găsim, aşa dar, în faţa unei construcţii sintactice reduse la minimum, în care figurează numai termenii absolut necesari pentru exprimarea noţiunilor respective. Şi se ştie că, mai cu seamă în momente psihologice colorate afectiv, scurtarea vorbei, cum se spune curent, adică laconismul expresiei (brevilocvenţa, brahilogia), satisface mai bine nevoile sufleteşti ale subiectului vorbitor.
Două substantive se pot lega şi cu ajutorul unei prepoziţii (în această ipoteză raportul sintactic dintre ele diferă de cel arătat la Statu-palmă, etc.). Astfel despre un om lacom, care mănâncă mult şi nu se mai satură, se spune sac fără fund (formula are şi alte accepţii figurate, se întrebuinţează, de pildă, la adresa 1
1 Interesează doar, înainte de toate, dacă nu exclusiv, sensul: din moment ce acesta este unic, întocmai ca al unui singur cuvânt, avem dreptul să vedem, în formula respectivă, tot un cuvânt, evident compus, fiindcă-i alcătuit din mai multe elemente lingvistice. Numai pentru « formarea cuvintelor », adică pentru diviziunile şi subdiviziunile disciplinei noastre, care sunt oarecum artificiale, întru cât limba nu le cunoaşte, este necesară precizarea că-i vorba de un cuvânt c o m pus.
" In capitolul despre adverb am dat două exemple din Creangă.
! De altmintrelea avem a face cu una şi aceeaşi fiinţă legendară, nu cu două, deşi în unele basme i se spune când numai Statu-palmă, când numai Barba-cot. Este posibil ca, din pricina descompunerii numelui, care va fi fost provocată de lungimea prea mare a formei lui originare, să se fi crezând, prin unele locuri, că-i vorba de două personaje diferite.
222
FEN OMENE MORFOLOGICE
oamenilor lacomi de avere). Şi acesta este un cuvânt compus, pentru acelaşi motiv ca Statu-palmă, etc. (simţim că avem o singură noţiune). Expresivitatea lui este foarte mare, datorită, în special, imaginii pe care o trezeşte în mintea noastră : un sac cu două guri în loc de una, deschis, adică, la ambele capete, şi care, din această cauză, nu se umple niciodată, oricât grâu, orz, etc. ai turna în el, De asemenea trebue citat aici tal(g)er cu două feţe, al cărui ultim substantiv are înaintea lui un numeral. Deşi mai complicată decât compunerea precedentă, această formulă exprimă tot o singură noţiune. Şi ea face, exact la fel cu sac fără fund, să intre în acţiune fantazia noastră : nu numai înţelegem că-i vorba de un om prefăcut, ci totodată ne imaginăm o farfurie în care putem pune mâncare şi pe o parte şi pe cealaltă. Aşa se explică naşterea anecdotei istorisită de Anton Pann, Povestea vorbei (subt titlul Talerul), unde un astfel de blid este prezentat ca o realitate materială («taler rudăresc, cu două feţe, prostesc »).
Substantivele se pot combina şi cu a d j e c t i v e, ceea ce corespunde perfect raporturilor sintactice dintre aceste părţi de vorbire : a doua serveşte ea atribut pe lângă prima. Să vedem câteva exemple.
Coate-goale (despre un om sărac). Exprimă dispreţ, care poate merge până la cea mai crâncenă batjocură, având la bază indignarea, ca în celebrul pasaj din « O noapte furtunoasă », unde Jupân Dumitrache prezintă, ca să zic aşa, pe Rică Venturiano : imaginea porneşte dela aspectul unui om îmbrăcat prost, căruia i se văd coatele prin hainele rupte. Apare sau va fi apărut, mai întâiu, exclusiv în vorbirea orăşenilor, nu şi a ţăranilor, pentru care haina ruptă în coate este un fapt mai puţin cunoscut. Căci obişnuit funcţionarii, care scriu mereu la birou* apoi şcolarii, studenţii, etc. îşi uzează în acest chip mânecile.
Maţe-fripte, sinonim afectiv al precedentului (îl întrebuinţează tot Jupan Dumitrache la adresa aceluiaşi Rică). De astădată se ivesc dificultăţi la precizarea punctului de plecare. Este vorba, probabil, de intestinele goale, deci uscate, sau, mai expresiv, ‘fripte5, ale omului nemâncat. Deşi o constatare ... la faţa locului nu se poate face, simţim că metafora este foarte plastică, graţie şi imaginii intestinelor de porc, etc., deşertate de conţinutul lor şi uscate, spre a servi la prepararea cârnaţilor. O confirmare indirectă a acestei explicaţii ne-o oferă unele expresii aparţinând aceluiaşi domeniu de activitate. Astfel ghiorăitul maţelor însemnează foame, de aici ghiorlan ‘mâncău, găman5.
Maţe-pestriţe : formulă răspândită atât în vorbirea familiară a orăşenilor* cât şi în cea populară. Explicarea ei este şi mai grea decât a precedentei1. Se spune şi pestriţ(â) la maţe, ca în pasajul bine cunoscut din « Dănilă Prepeleac ». Tîktin traduce pe pestriţ şi prin ‘tiickisch, falsch5, aşa dar ‘rău, viclean, prefăcut5, dând exemple din Eminescu {inimă pestriţă) şi din Cantemir {cât de pestriţ şi vărgat grăieşte /). Ar urma atunci că punctul de plecare pentru maţe-pestriţe trebue căutat în accepţia figurată a adjectivului. Dar cum s5a ajuns la această accepţie, care-i tot stilistică, adică afectivă? Colorile multiple ale feţei, existând în acelaşi timp sau rând pe rând, constitue un indiciu de nesinceritate, deci şi de răutate, căci oamenii nesinceri sunt socotiţi, în general, ca răi. Să se compare a schimba feţe feţe despre cineva ‘prins cu mâţa în sac5, adică în flagrant delict de minciună, 1
1 De altfel sensul însuşi variază, se pare, după regiuni. Eu o simt ca sinonimă (fie şi aproximativ) cu (foarte) zgârcit, pe când editorii lui Creangă o explică prin 'răutăcios*.
COMPUSE
223
înşelăciune, etc., precum şi sinonimul a se fâstâci ‘a se face (la faţă) ca fâstâcul’, aşa dar verde-galben (poate şi cu alte nuanţe). Dela comparaţii ca acestea procedeul s’a întins mai departe, la alte organe ale corpului omenesc. Maţe-pestriţe, colorate, deci, în mai multe feluri, ar exprima cel mai înalt grad de nesinceritate şi răutate : nu numai faţa, care este firesc să aibă când o coloare, când alta, din cauza apariţiei şi dispariţiei succesive a sângelui, ci chiar şi intestinele simt, la un om rău, efectele, de natură... coloristică, ale «accidentelor» produse în circulaţia sângelui.
Se zice şi maţe-albastre, formulă care poate fi o ‘traducere’, adică o derivaţie sinonimică a lui maţe-pestriţe (procedeu de îmbogăţire şi înnoire a vocabularului afectiv, foarte des utilizat, mai ales în argot-uri). Dar tot atât de bine ar putea fi maţe-pestriţe el însuşi derivat dela maţe-albastre. Este greu de decis într’un sens ori în altul. Adj. albastru se bucură, mai ales astăzi, de o foarte largă răspândire în vorbirea unor anumite grupuri sociale. E un termen argotic, pe care îl folosesc însă tot felul de oameni, chiar în scris. Pentru a căpăta valoarea semantică aici în discuţie (‘defavorabil, primejdios, rău’), albastru a trebuit, cred, să devie mai întâiu sinonim (sau aproape) cu vânăt (cf. Sânt Român roş, galben, vânăt C'al meu tricolor, primele două versuri ale unui cântec patriotic, apoi pătlăgele albastre pentru pătlăgele vinete în gura multor Români, care nu sunt totdeauna de origine etnică străină). Şi vânăt însemnează ceva asemănător cu ‘rău’ : omul fără sânge în obraz este vânăt sau palid-vânăt, şi, în cazul când nu-i bolnav, n’are sânge, din cauză că-i slab, iar slăbiciunea, dacă nu-i efectul unei boli, constitue pentru mentalitatea curentă un semn de răutate ; cf. de-al dracului ce-i nu se îngraşă., explicaţie pe care oamenii obişnuiţi o dau fenomenului, într’adevăr curios, la prima vedere, că cineva nu se îngraşă, deşi mănâncă bine. Dicţ. Acad., s. v. albastru, nr. 2, scrie : « Fig. Albastru e simbolul jelii şi al tristeţii în expresia : Ini m â albastră are omul când e trist, mâhnit, când pe dânsul nu-l mângâe nimic din frumuseţile ce-l înconjoară. Doinele sunt cântece de inimă albastră (Broşteni, în Suceava) ». Şi mai departe : «In Cucuie, pasâre-albastrâ, Ce-mi strigi atât la fereastră? Hodoş, P. P. 42, pare că albastru are sensul figurat de « prevestitor de rele ». După Hasdeu, Etym. Magnum Romaniae 719 sqq. coloarea albastră trece de « funestă » în credinţele poporului român ». Intre cele două accepţii ale adjectivului nostru : 1. ‘jalnic, trist’ şi 2. ‘primejdios, rău’ nu pare a exista propriu zis o filiaţie, în sensul că una (şi anume ultima) ar proveni din cealaltă 1.
Vorbă lungă (Acest v or b ă - lung â, cum îl poreclise bunica, nu obosea niciodată povestind, VR, 15 Febr. 1934, p. 28) : expresia este clară, întru cât n’are nimic metaforic în ea, cu toate că poate sta alături de celelalte din punctul de vedere al valorii stilistice 1 2, care izvorăşte aproape exclusiv din împreunarea celor două cuvinte, aşa dar din faptul însuşi al compunerii, cum am avut prilejul să constatăm şi la alte exemple dintre cele discutate subt această rubrică.
Bot-gros (fig.) ‘om fără ruşine, mitocan, nesimţitor, rău-crescut’ (Dicţ. Acad., s. v. bot). In această formulă substantivul este sinonim cu obraz, eventual şi cu nas, aşa dar cu diverse părţi ale feţei omeneşti care sunt considerate drept simbol al jenei, al pudoarei, etc. (ci. fără obraz, gros de obraz, neobrăzat, etc., apoi a-şî cunoaşte lungul nasului, a fi de nasul cuiva, etc). Bot-gros se chiamă şi o pasăre,
1	Se pare câ această modificare semantică nu constitue o caracteristică specific românească. Cf. frc. peur bleue ‘frică grozavă’, jyen suis bleu ‘sunt foarte mirat’..
2	Această valoare este produsul nemulţumirii subiectului vorbitor, întocmai ca la toate exemplele de care mă ocup aici.
FENOMENE MORFOLOGICE

căreia i se mai zice cireşar. Numirea este, în acest caz, proprie, deoarece pasărea în discuţie are, într’adevăr, pliscul gros. Trebue să adaug faptul, interesant în multe privinţe, că metafora bot-gros, care nu mi se pare prea răspândită, poate f i descompusă în elementele ei alcătuitoare şi întrebuinţată cu sensul literal, acela de ‘bot gros', ‘gură groasă, mare, cu buzele proeminente’, dar având o nuanţă stilistică bine precizată. L-am auzit cu această nouă valoare în vorbirea familiară dela Buzău, unde exprimă totdeauna intenţii ironice (fără nicio nuanţă de dispreţ, dimpotrivă, mai de grabă cu una de simpatie). Nu ştiu dacă în aceleaşi cercuri bot-gros are şi accepţia ‘fără ruşine’. Cred că nu. Căci numai aşa este posibilă ‘analiza’, adică întrebuinţarea acestui cuvânt compus cu înţelesurile curente ale fiecăruia din părţile-i componente.
Făt-frumos, numele eroului din poveştile noastre populare, model nu numai de frurnuseţă, ci şi de vitejie, curaj, mărinimie, etc.: toate calităţile pe care ar trebui să le aibă un bărbat ideal sunt reunite în acest personaj imaginar. Formaţia nu prezintă nimic obscur sau curios, cel mult ar fi de amintit că substantivul are aici aceeaşi însemnare ca în formula fătul meu /, este, deci, sinonimul lui fiu, cu o nuanţa afectivă însă, care lipseşte acestuia şi care face ca formula fătul meu ! să poată fi adresată oricărui tânăr, nu numai unui fiu propriu zis. Semnificaţie stilistică Făt-frumos are exclusiv atunci, când este scos din lumea basmelor şi aplicat unei fiinţe reale, de pe pământ, care se apropie, în mintea noastră, de eroul legendar. Cred că totdeauna valoarea afectivă este ironia, cu nuanţele ei obişnuite, dispreţul şi batjocura. Subiectul vorbitor presupune că partenerul său, eventual o terţă persoană la care se gândeşte şi care-i totdeauna o fată în preajma măritişului, aşteaptă să ia de soţ un bărbat fără cusur şi de aceea refuză pe diverşii pretendenţi ce i se prezintă. Nemulţumit de această atitudine, vorbitorul, care, de obicei, este părintele sau o rudă de aproape a fetei, exclamă : Crezi că are să zic Făt-frumos să te ia? ; Vrei, poate, să te ceară Făt-frumos? In asemenea condiţii cuvântul nostru primeşte şi articolul nedefinit (un), tocmai pentrucâ a încetat de a mai fi nume propriu : Văd eu că aştepţi un Făt-frumos !
Cărbune-acoperit: se spune despre un om ‘ascuns’ (nu numaidecât ipocrit), pe care-i credeam, aşezat, cuminte, etc. şi dintr’odată îl vedem altfel, cu gânduri, atitudini şi fapte opuse aspectului său exterior şi ideilor pe care ni le făcusem despre dânsul. Imaginea, foarte plastică, e clară : când focul e gata să se treacă, cenuşa, fiind în cantitate mare, acoperă cărbunii mai rezistenţi, care, graţie în-vălişului ocrotitor, stau ascunşi, spre a ieşi la iveală şi a-şi recăpăta forţa, imediat ce sunt scormoniţi. Tot aşa omul potolit în aparenţă, dar stăpânit de sentimente puternice : cum se prezintă un prilej care-i pune în joc pasiunile, el izbucneşte, înlătură aspectul aparent al calmului şi cuminţeniei, pentru a-şi arăta adevăratul său suflet.
§ 3. Un caz special, din punctul de vedere al formării cuvintelor, reprezintă compusul Ştirba-1■ aba-Cloanţa. Dicţ. Acad. I, 1, p. 400 îl explică prin ‘o babă urîtâ, dar binevoitoare’ (personaj din basmele populare). După simţul meu lingvistic, sensul acesta nu corespunde realităţii. Cloanţa, care-i un adevărat nume propriu (Dicţ. Acad. îl scrie cu majusculă), cum probează determinativul dinaintea lui (cf. baba Maria, baba Ioana., etc.), este, de fapt, un derivat dada clonţ ‘dinte’ 1
1 Dicţ. Acad. I, 2, p. 567 dă acest înţeles nu numai pentru ‘dintele mare de câne, de porc sălbatic’, ci şi pentru ‘dintele oamenilor bătrâni’ (<« cărora le-au căzut cei mai
COMPUSE
225
Baba-Cloanţa a fost, cel puţin la origine, o denumire ironică pentru femeile bătrâne fără dinţi: tocmai fiindcă nu are dinţi, o astfel de bătrână este poreclită aşa, adică ‘cea cu dinţi’ sau ‘dintele, dinţoiul’ etc.h Probă avem epitetul ştirba, menit să întărească (poate atunci când sensul lui cloanţa începuse a se şterge şi a nu mai fi uşor recunoscut) valoarea expresivă a formulei. Altă dovadă este adaosul, subt formă de vers, care rimează cu construcţia întreagă : (Ştirba- Baba-Cloanţa) roade coteneaţa din limbajul copiilor (tot la adresa babelor, dar şi la adresa tovarăşelor de joc, cărora au început să li se schimbe dinţii) h
Despre această formaţie s’ar mai putea discuta, dacă este, într’adevăr, un cuvânt compus sau constă din două unităţi bine distincte, una adjectivul ştirba, cealaltă Baba-Cloanţa. Ultima este sigur o compunere propriu zisă, de felul celor discutate până aici. In ce priveşte adaosul, nu putem preciza dacă el s’a aglutinat perfect la ceea ce urmează sau a rămas un simplu epitet, aşa cum sunt adjectivele în general. Chestia nu prezintă prea mare importanţă subt raportul stilistic, deoarece aparţine mai mult la formarea cuvintelor. Totuşi merită să ne oprim puţin asupra ei. Astfel Philippide, Principii, p. 98 citează numeroase « idiotisme », cum le spune el, toate având valoare afectivă şi fiind alcătuite din mai multe elemente lingvistice : bun de gură, cu două feţe (echivalentul perfect al lui taler cu două feţe, deja discutat), cu un picior în groapă (se adaugă, adesea, şi cu unul afară), dus de pe lume, ieftin la făină (cu adaosul, foarte frecvent, şi scump la tărâţâ), gros de obraz, întBo ureche, într'o doagă, în doi peri, lung de limbă, râu de lucru, scump la tărâţâ, să-l lipeşti la rană, sărac şi curat, trecut prin ciur şi prin dârmoiu, verzi şi uscate. Philippide le pune la un loc cu exemple ca precedentele, de unde ar urma că le consideră şi pe ele tot cuvinte compuse. De asemenea discută subt aceeaşi rubrică numeroase alte construcţii similare, pe care nu le mai înşir (v. p. 97—98). Capitolul respectiv poartă titlul « izolare », termen care se potriveşte şi pentru compunerile propriu zise şi pentru ceea ce Philippide numeşte «idiotisme » : în ambele cazuri avem un fel de aglutinare a elementelor lingvistice care se combină între ele, o legătură foarte strânsă, care duce, sau poate duce, din punct de vedere semantic, la un înţeles unic. Totuşi aglutinare adevărată avem numai la cuvintele compuse, nu şi la celelalte combinaţii. Dar este greu, în majoritatea cazurilor, să precizăm când avem a face cu aglutinare propriu zisa şi când cu simple sintagme. Decide simţul pentru limbă al fiecăruia dintre noi sau, altfel spus, conştiinţa noastră lingvistică. Philippide, op. cit., p. 90—91 spune următoarele : « Asemenea cuvinte la un loc izolate [grupate, adică, împreună] se numesc compuse, când din diferitele înţelesuri ale lor rezultă unul singur : voiu lăuda are astăzi un singur înţeles, simbolizează adică un singur lucru din natură, lăudarea. Când, cu toată schimbarea, cuvintele îşi păstrează fiecare înţelesul său, n’are loc un cuvânt compus, ci un idiotism, o z i c ă t o a r e ; 1
mulţi dinţi şi le-a rămas câte unul izolat, iar din pricina aceasta pare mai mare decât este într’adevăr »).
1 Dicţ. Acad. I, 2, p. 568 înregistrează încă odată pe (Ştirba-) Baba-Cloanţa, explicându-1 prin « (Mitol. pop.): bătrână vrăjitoare, foarte urîtă şi foarte bătrână şi rea ». Aşa dar, o mare deosebire faţă de cele spuse în partea I a aceluiaşi volum. Evident că singură această de-a doua explicaţie trebue acceptată. (Eu totdeauna am avut şi am în minte imaginea unui personaj primejdios, al cărui rol este să sperie nu numai pe copii, ci şi pe unii eroi din basme.) Cf. « Povestea porcului » de Creangă, unde Ştirba-Baba-Cloanţa are o mulţime de alte numiri, toate foarte peiorative (tălpoiu, hârca, viespe.)
15
226
FENOMENE MORFOLOGICE
fatâ-mare. In sfârşit la cuvântul compus două lucruri se pot întâmpla : ori înţelesul unic este acel al unuia singur din membrele compusului, ca în voin lăuda, unde înţelesul unic final este acel de lâudare, şi atunci celălalt ori celelalte cuvinte devin forme gramaticale (ca în cazul de faţă, unde voiu arată numai un raport de timp), ori înţelesul unic rezultă din contopirea diferitelor înţelesuri ale diferitelor membre ale compusului, făcută până la aşa grad, încât nu se mai pot deosebi înţelesurile vechi unul de altul, după cum se poate observa acest lucru la un compus ca mijloc, unde nici din înţelesul vechiu al lui medius, nici din acel al lui locus n’a mai rămas nimic aparte, ci din cele două a rezultat unul singur şi altul totodată ».
PARTEA Iii
FENOMENE SINTACTICE
15*
Fenomenele stilistice de natură sintactică sunt mult mai numeroase decât cele care aparţin foneticii şi morfologiei. Lucrul se explică uşor. Când vorbesc, oamenii recurg obişnuit la grupuri de cuvinte, nu la cuvinte izolate. Urmează că sintaxa, în general, joacă un rol foarte mare în vorbire, indiferent dacă aceasta are caracter afectiv sau intelectual. De altfel am văzut că marea majoritate a faptelor morfologice sunt, în fond, tot sintactice : cazul, modul, timpul, etc. arată raporturile dintre noţiuni, ceea ce însemnează că apariţia lor nu-i posibilă decât în sintagme, chiar dacă nu toate membrele acestora capătă expresie lingvistică propriu zisă. Ba încă nici mijloacele fonetice pe care le-am studiat la locul cuvenit nu pot fi utilizate izolat: modificările de sunet, de accent, etc. presupun şi ele existenţa unui grup de cuvinte legate printr’un raport sintactic. Aşa dar, vorbirea umana constă din sintagme şi trebue considerată totdeauna subc acest aspect, oricare ar fi natura fenomenelor cercetate aparte. In special nu trebue uitat că ea alcătueşte o unitate desăvârşită, pe care numai rutina gramaticală şi necesităţile practice ale studiului o descompun în elementele-i constitutive.
O	clasificare a materialului se impune totuşi, oricât de aproximativă sau chiar arbitrară ar fi. Avem, mai întâiu, fenomene sintactice a căror valoare stilistică rezultă din nerespectarea normelor privitoare la construcţia frazei (schimbarea topicii, elipsa, repetiţia, etc.). Seamănă, aparent, mai mult decât toate celelalte cu faptele studiate în mod obişnuit la sintaxă. Mai ales pe ele se întemeiază lingviştii cari numesc stilistica sintaxă afectivă. Vin apoi acelea la baza cărora se află o imagine (în sens larg), indiferent de orice element pur gramatical, regulat sau neregulat. Acestea sunt mult mai numeroase şi joacă în limba vorbită un rol asemănător cu al figurilor de stil din limbajul poetic, căci satisfac nevoile de ordin afectiv şi dau vorbirii plasticitate, coloare, adică expresivitate. Le putem spune, cu Philippide, Principii, p. 91, idiotisme sau, mai puţin propriu, z i c ă-t o r i (ori zicale): formule fixe, create oarecum odată pentru totdeauna, care se transmit prin tradiţie şi se păstrează neschimbate, atât ca aspect formal, cât şi ca însemnare. Mai potrivită şi mai cuprinzătoare mi se pare numirea izolări 1: şi elementele lor alcătuitoare şi ele înseşi se izolează de restul materialului lingvistic, în sensul că li se aplică un tratament aparte. Sunt tot ‘construcţii', adică sintagme (de aceea le studiez în acest loc), dar valoarea lor stilistică nu izvorăşte din felul cum sunt construite, ci din legătura unor anumite elemente lingvistice. Seamănă mai bine cu cuvintele decât cu grupurile sintactice : la ele interesează exclusiv înţelesul, şi acesta este unitar, întocmai ca la un cuvânt unic.
1	Dată tot de Philippide. Cf. şi cele spuse la sfârşitul capitolului imediat precedent
230
FENOMENE SINTACTICE
Aşa se face că pot fi înlocuite, când există sinonimie, măcar aproximativă, printr’o singură unitate lexicală.
Izolările nu pot fi clasificate după vreo norma lingvistică. Din această pricina le voiu discuta în ordinea alfabetică a cuvântului lor esenţial. In schimb, materialul pur sintactic se grupează oarecum dela sine după natura fenomenelor respective
CAP. I : TOPICA
§ i. Spre deosebire de alte idiome romanice, în special de franceză, limba noastră uzează de o mare libertate în ce priveşte ordinea cuvintelor, şi aceasta, graţie, mai ales, împrejurării că formele gramaticale se deosebesc, în general, foarte clar unele de altele, aşa că o confuzie este, de obicei, exclusă şi, prin urmare, nu-i necesar să li se arate funcţiunea printr’o anumită aşezare, care trebue numaidecât respectată. Cu toate acestea, anumite norme are şi topica românească, mai ales în limba vorbită, care li se conformează cu destulă rigoare. Acest fapt, combinat cu libertatea relativ mare a construcţiei, permite, într’o măsură mai largă decât aiurea, variaţia menită să deosebească vorbirea intelectuală de cea afectivă.
In termeni generali, putem afirma că ordinea cuvintelor se supune unei singure reguli : elementul cunoscut este urmat de cel necunoscut, aşa dar determinatul precede determinantul (sau determinativul). Astfel atributul stă după substantiv, obiectul şi complementul după verb. Subiectul şi predicatul sunt independente unul de altul, dar raportul dintre ele seamănă cu acela dintre determinat şi determinativ, în sensul că subiectul este elementul cunoscut, predicatul elementul necunoscut, şi de aceea unul se pune înaintea celuilalt. Ex. : Vremea frumoasă predispune pe om la veselie1.
Această topică pare a asculta de cea mai strictă logică. Şi totuşi n’o găsim în orice limbă. însemnează atunci că este vorba de o logică mai mult ori mai puţin specific românească, izvorîtă din sistemul nostru lingvistic. Ordinea « cunoscut necunoscut >> se verifică şi în domeniul morfologiei: diversele mijloace formale al căror rost este să individualizeze noţiunile, să concretizeze raporturile, etc. stau după cuvântul la care se ataşează. Şi dacă dezinenţele propriu zise au această poziţie în toate idiomele romanice2, alte morfeme româneşti, precum articolul definit3, pronumele demonstrative, etc., se deosebesc de echivalentele * *
■' La formularea acestei ‘legi’ sintactice n’am ţinut seamă de amănunte: dacă, de pildă, obiectul este un pronume neaccentuat, ordinea se schimbă, etc. De asemenea trebue precizat că am avut în vedere numai propoziţia enunţiativă, nu şi pe cea interogativă sau exclamativă (v. mai departe).
* Putem adăuga şi indoeuropene.
s Postpunerea acestei particule, care a provocat şi continuă să provoace atâtea discuţii, se explică mult mai simplu şi mai convingător cu ajutorul normei aici în discuţie decât ca produs al substratului sau al vreunei influenţe străine.
232
FENOMENE SINTA CTICE
lor străine3. Faţă de cuvântul pur (i-aş zice, mai bine, lexical), morfemulreprezintă elementul necunoscut, nou, care se adaugă la cel existent de mai înainte,, deci cunoscut: determinantul stă în urma determinatului.
Faptul acesta merge, mi se pare, mână în mână cu poziţia accentului. Limba, noastră are un accent « central», aşezat oarecum la mijlocul cuvântului. Vreau să spun că, obişnuit, nu accentuăm nici prima, nici ultima silabă (dacă-i vorba de un cuvânt cu trei sau mai multe silabe) ; în marea majoritate a cazurilor, accentul loveşte penultima sau antepenultima. La fel se petrec lucrurile în frază : elementul cel mai important al acesteia, predicatul, care, în consecinţă, este mai puternic accentuat decât celelalte, stă în mijlocul ei, după subiect (cu atributele lui) şi înaintea complinirilor de toate speciile. Prin urmare, un fel de accent circumflex, atât în cuvânt, cât şi în frază 2.
Tot ce-am spus până aici se referă la topica obiectivă. Cea subiectivă diferă, caracterizându-se, în principiu totdeauna, prin inversarea membrelor frazei : elementul nou, necunoscut, ocupă locul prim. Aşa dar predicatul precede subiectul, atributul se aşează înaintea substantivului, etc. Psihologic, adică stilistic, lucrul se explică uşor. In anumite momente, elementul nou ne poate impresiona cu atâta putere, încât simţim nevoia să-l spunem pe el întâiu (adesea numai pe el) : din punct de vedere afectiv importanţa lui depăşeşte, cu mult, pe a celui vechiu. Situaţia aminteşte foarte bine de ceea ce am constatat la accent, unde am văzut că, din cauza emoţiei, se iveşte un accent nou, mai forte, pe partea iniţială a cuvântului : insistenţa asupra începutului acestuia merge paralel cu insistenţa asupra elementului sintactic nou, manifestată prin aşezarea lui în primul loc al sintagmei şi, drept urmare, printr’o accentuare mai puternică.
Să vedem acum câteva cazuri de schimbare a ordinii cuvintelor provocată de afect.
§ 2. Avem, înainte de toate, construcţiile interogative şi exclamative. Cu alt prilej (v. p. 72) am constatat că întrebarea şi exclamaţia reprezintă procedee stilistice prin ele înseşi : când întrebăm, suntem stăpâniţi de curiozitate, nerăbdare, etc., când exclamăm, ne arătăm bucuria, mirarea, temerea, etc. In ambele cazuri, stări sufleteşti afective şi, prin urmare, topică diferită de cea obiectivă. Propoziţia enunţiativă Tata a venit se schimbă în A venit tata?, resp. A venit tata ! : pe subiectul vorbitor îl interesează (afectiv!) acţiunea, nu autorul ei, care-i este cunoscut, şi de aceea pune predicatul înainte. Această ordine există din capul locului la întrebări şi exclamaţii, aşa încât s’a gramaticalizat. Totuşi valoarea stilistică persistă, graţie pe de o parte atitudinii subiective a celui ce vorbeşte, iar pe de alta, abaterii dela ordinea obişnuită. Intervine apoi şi intonaţia, deosebită dela o construcţie la alta, care face cu neputinţă orice confuzie a lor, deosebită însă şi faţă de a propoziţiei enunţiative. Acest ultim detaliu ne ajută să distingem uşor enunţarea de interogaţie şi exclamaţie, când, cum se întâmplă adesea, topica nu se schimbă : Tata a venit alături de Tata a venit? şi Tata a venit!3. 1 2 3
1	Mă refer iarăşi la limba curentă, a oamenilor care continuă tradiţia lingvistică., fără a se lăsa influenţaţi de modele din afară sau de consideraţii estetice.
2	Şi aici am neglijat detaliile, care, oricum ar fi, nu sdruncină liniile mari ale sistemului.
3	In ipoteza aceasta, insistăm asupra subiectului, pentru motivul că ne interesează n u acţiunea, ci autorul ei: întrebăm dacă sau ne mirăm că a venit tata, nu altcineva.
TOPICA
233
Inversiunea se produce şi la construcţiile interogative şi exclamative indirecte : Doresc să ştiu (te întreb, etc.), dacă a venit tata ; Ce bine ar fi să vie {să fi venit, dacă ar veni, etc.) tata /, sau, în cazul când întrebam ori exclamăm cu privire la autorul acţiunii, Doresc să ştiu, dacă tata a venit ; Ce bine ar fi, dacă tata ar veni ! 1. Această Ultimă ordine se întâlneşte relativ rar, indiferent de importanţa mai mare sau mai mică a unuia din cele doua membre ale propoziţiei.
Discuţia de până aici s’a mărginit la poziţia subiectului şi a predicatului unul faţă de altul în propoziţia enunţiativă (= ‘obiectivă’) de o parte, în propoziţiile interogative şi exclamative (= ‘subiective’) de alta. Deosebirile dela una la celelalte, deşi însemnate, nu sunt izbitoare, deci concludente din punct de vedere stilistic. Aceasta, pentrucă putem stărui asupra uneia din cele două părţi ale propoziţiei şi din motive pur intelectuale, ceea ce însemnează că topica variază chiar la construcţiile enunţiative, şi apoi, exclamaţia şi întrebarea au o intonaţie specială, care, în principiu, ajunge, ea singură, să le deosebească de simpla enunţare, fără ca schimbarea ordinii cuvintelor să fie numaidecât necesară, cu toate că, de obicei, această schimbare se produce, cel puţin la construcţiile interogative şi exclamative directe.
Iată câteva exemple de topică subiectivă în propoziţia enunţiativă : Dus - a e l băieţii în rânduială, cum nu mai văzusem până atunci ; c u mp âr a - n e el varay din banii săi, cofe de zmeură şi fel defel de pur ic ale, de ne da să mâncăm... .1 2 ; Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână şi-cu ouă şi fel de fel de bucate (Creangă) 3. In primul citat se vede lesne că avem a face cu o influenţă a construcţiilor exclamative, şi aceasta, drept urmare a faptului că pasajul întreg este exclamativ (v. nota2): odată început cu predicatul (b u n mai era. . .), trebuia să continue la fel, câtă vreme atitudinea (admirativă!) a povestitorului rămâne aceeaşi. De altfel Pus-a el băieţii. . . este ea însăşi o frază exclamativă, căreia-i lipseşte numai intonaţia specială, dovadă continuarea cum nu mai văzusem. . ., propoziţie consecutivă ca sens : A pus băieţii aşa de bine în rânduială, încât (—cum) nu mai văzusem. . .4.
§ 3. Situaţia se prezintă mai favorabil pentru punctul de vedere pur stilistic la atribut. In vorbirea obiectivă locul acestui membru al propoziţiei este după substantiv, căci avem a face cu un simplu atribut determinativ, menit să exprime constatarea unei însuşiri oarecum obişnuite, care aparţine în mod logic, natural, unui obiect. Când însuşirea ne impresionează puternic, punând în joc
1	Observăm, cu ajutorul semnului !, că, în construcţiile indirecte, exclamaţia îşi păstrează intonaţia specială. Aceasta probează că, de fapt, propoziţii exclamative indirecte nu există, ele fiind totdeauna în funcţiune de una directă (în exemplul nostru, ce bine ar fi).
2	Acest pasaj este continuarea imediată a frazei exclamative Bun mai era şi părintele Duhu, când se afla în toane bune, Dumnezeu să-l ierte !
3	Inversiunea predicatului se produce regulat, în cazul repetării lui (v. mai departe, capit. III).
4	Observăm că, la perfectul compus, se aşează întâiu participiul, apoi auxiliarul, iar dacă verbul are un obiect pronominal, acesta stă în urma verbului, indiferent de timp şi mod. Lucrul se explică: sensul propriu zis ( — acţiunea) îl exprimă verbul, prin urmare e 1 trebue să stea înaintea anexelor lui (după cum, din cauza importanţei stilistice, stă şi înaintea subiectului). Această inversiune s’a impus în formule ca următoarele (Creangă): place-ţi cum ne-ai găsit?) r o g u - t ey mână mai tare; calul, scu-iurându-se, mai ar a t â - s e odată tânăr) r o g u - t e să nu-ţi fie cu supărare. Pretutindeni nuanţa afectivă e clară.
FENOMENE SINTACTICE
partea afectivă a sufletului nostru, simţim nevoia, aşa cum am văzut la predicat, s’o enunţăm înaintea obiectului care o posedă. In asemenea cazuri se vorbeşte de atribute calificative. Să se compare vreme frumoasă şi frumoasă vreme, casă mare şi mare casă, vin bun şi bun vin, câne rău şi rău câne, etc. Dacă am vrea să redăm în scris toate deosebirile dintre cele două formule, ar trebui, la cea stilistică, să punem un accent1 pe adjectiv, eventual sa-i «dublăm» vocala accentuată, şi totodată să prevedem întreaga sintagmă cu semnul exclamaţiei 1 2.
In vorbirea populară şi familiară, nu orice atribut adjectival poate sta înaintea substantivului. Pentru ca inversiunea să fie posibilă, se cere o însuşire aptă de a impresiona sensibilitatea noastră. Aşa sunt, între altele, adjectivele care arată ‘răutatea’ {rău, mişel, ticălos, mizerabil, infam ş. a.), ‘bunătatea’ {bun, plăcut, blând, blajin, etc.), ‘prostia’ {prost, tâmp(it), idiot, imbecil, tont, nătâng, etc.), ‘deştept aci unea’ {deştept, iscusit, isteţ, vioiu, şiret, şmecher, dezgheţat, inteligent, etc.), ‘nefericirea’ {nefericit, sărman, sărac, biet, nenorocit ş, a.), ‘teribilitatea’ {grozav, îngrozitor, straşnic, teribil, groaznic, oribil, înfricoşător, înspăimântător, etc.), ‘uimirea’ (minunat, uimitor, admirabil, excelent, frumos, delicios, fain, etc.) ş. a. Ex. : M ar e foc şi potop a căzut pe capul nostru /; — Sărmane omule !, r ă u drum ai apucat (Creangă); Săraca Paraşchiva!. . . ; Nobila profesie de avocat ! Ph ! ! ; Frumoase clipe ! Frumoasă zi ! (Br-V); Zău /, biata cocoană, şi cu nea Chiriac !; Faină idee !; E comedie, m a r e comedie . . . (Caragiale).
Unele adjective au valori semantice diferite, după cum stau înaintea sau în urma substantivului : nenorocit om şi om nenorocit, săracă ţară şi ţară săracă, etc. In prima ipoteză, sensul este figurat, se referă, adică, la poziţia morală a obiectului, în a doua, avem a face cu înţelesul propriu (‘om lovit de nenorociri’, ‘ţară lipsită de bogăţii’). Altfel spus, adjectivul pus înaintea substantivului arată o însuşire accidentală, trecătoare, pe care subiectul vorbitor o simte şi o prezintă, deci, ca o apreciere personală, de natură afectivă, pe când adjectivul precedat de substantiv exprimă o stare permanentă, valabilă, în mod obiectiv, pentru oricine 3. Să se compare şi mare (le) om {politic, de stat, de litere) — om mare {de statură) ; cunoscutul pictor—pictorul cunoscut] (o) nouă carte — carte nouă, etc. 4.
1	Mai puternic decât al substantivului (şi mai puternic decât al acestuia din vorbirea obiectivă, unde precede atributul).
2	Cum vedem, tonul exclamativ intervine şi aici. Constatarea se va repeta aproape pretutindeni în cursul discuţiei despre topică.
3	Când ‘emoţia’ este puternică, adjectivul se articulează (devine, adică, substantiv) şi se leagă de . ubstantivul următor prin de\ nenorocind de om, săraca de ţară (cf. mai sus, p. iao).
4	Aceste ultime exemple aparţin, în realitate, la stilistica estetică, deoarece s’au gramaticalizat. Mai exact spus, ele n’au fost niciodată afective, ci s’au născut subt influenţa modelelor străine, din necesitatea de a distinge înţelesul figurat de cel propriu al unor anumite adjective. De aceea am invocat numai vorbirea familiară şi, mai ales, pe cea populară, când am afirmat că nu orice atribut adjectival poate preceda substantivul. Limba cultă, mai ales scrisă (şi, cu deosebire, cea poetică), aşează atributul (chiar substantival) înaintea substantivului şi fără necesitate semantică: dacă sunt mai multe atribute, simetria cere ca unele să preceadă, altele să urmeze substantivul. Cf. Limba română actuală, p. 446 urm.
TOPICA
235
Câteodată însemnarea afectivă predomină în aşa măsură, graţie şi întrebuinţării frecvente a adjectivului cu substantivul după el, încât inversiunea a devenit obligatoare, fără ca valoarea stilistică sa sufere. Este cazul lui biet, care nu poate sta decât înaintea substantivului, şi aceasta, din cauză că a rămas numai cu sensul figurat, ‘moral’ 1 : un biet om însemnează ‘un om care-ţi inspiră milă (indiferent de motive)’. Omonimia cu beat (la feminin), invocată de E. Gamillscheg, Die Sprachgeographie, Bielefeld-Leipzig 1929, p. 38, n’are niciun amestec aici, între altele, fiindcă ea nu există decât, cel mult, în ţinuturile de sud-vest ale teritoriului lingvistic dacoromânesc, unde labialele nu se palatalizează 1 2. O situaţie asemănătoare ne întâmpină la pustiu, în formula oarecum fixă, pustii locuri {ducă-se pe pustii locuri), deosebită ca înţeles de locuri pustii.
Până aici am luat în consideraţie numai atributul adjectival, care-i şi cel mai important, din cauza frecvenţei, dar şi cel mai apt de a fi utilizat cu valoare afectivă 3. Celelalte atribute apar obişnuit, s’ar putea spune chiar regulat, în urma substantivului. Rarele excepţii confirmă, într’adevăr, regula. Printre atributele substantivale care se aşează şi înaintea cuvântului determinat de ele, avem două grupe, puţin numeroase, de altmintrelea, foarte înrudite ca sens (afectiv) cu adjective de felul lui straşnic, bun ş. a. Tocmai acest semantism explică situaţia lor excepţională. Prima grupă cuprinde pe al dracului, cu sinonimele al naibii, al ciorilor, etc. : Mâi /, da al dracului onanie de om mai e şi acesta f; A dr a-culu i treabă ! (Creangă); Al naibii ulm ! (Br-V) ; Măă /, al dr a cu lu i rumân şi jupanul nostru !\ Al dracului spiţerul! (Caragiale) 4. In cealaltă intră de treabă, de ispravă, etc. : de treabă om {mai este şi cutare)! ş. a.
Dintre atributele pronominale ar fi de amintit cele demonstrative, care preced uneori substantivul, fără a avea, în orice împrejurare, semnificaţie stilistică propriu zisă. Se ştie că vorbirea populară pune pe acesta şi acela (subt aspectele lor dialectale) înaintea substantivului : Dar aista cal ţi l-ai ales ? ; grozavă urgie poate să cadă pe capul meu din astă pricină (Creangă) ; acela om să ştii câi-i râu, etc. Demonstrativul depărtării apare şi cu forma-i ‘scurtată’ : Vrei să ie buşească cei nandralăi prin omăt? (Creangă); necazurile ce mi-au făcut ăi oameni\ Poate scap ale oi (Synt, p. 163). Să se noteze apoi formulele fixe cela mal, ceea parte, ceea lume, unde, obiectiv vorbind, demonstrativul este sinonim
1	In ipoteza că l-a avut cândva şi pe cel propriu, la fel cu sinonimele sărac, sărman, etc.. Cf. acum S. PUŞCARIU, Biata cumătră e departe în Langue et litterature II, p. 5 urm,^ unde se propune etimologia, neverosimilă, lat. beatus.
■' Cf. Intr.y p. 274. Vezi şi precizările lui TH, CAPIDAN, Langue et litterature, I, p. 316, întemeiate pe situaţia din aromână.
3	Prin natura lui lingvistică, adjectivul trebue să fie atribut, adică anexă’ a substantivului, fiindcă şi însuşirea pe care o exprimă el este o simplă anexă a unui obiect. Aşa se explică şi aptitudinea lui de a servi drept ‘calificativ’.
4	Chiar dacă ar lipsi !, încă am vedea uşor că avem a face cu exclamaţii, ca mai pretutindeni până aici. Dar caracterul exclamativ este, la al dracului, etc., aş putea spune organic, adică originar. Nu încape îndoială că aceste formule au apărut întâiu ca exclamaţii, eventual ca imprecaţii, aşa dar combinate cu alte cuvinte, cum le întâlnim până astăzi: fire-ar al dracului!, etc. Intr’o asemenea construcţie, al dracului este predicat, la fel cu bun, rău, etc. în fire-ar bun sau râu (dacă s’ar zice aşa). Urmarea a fost asimilarea lui al dracului cu un adjectiv subt toate raporturile, deci şi în ce priveşte posibilitatea de a determina un substantiv, eventual de a sta atributiv înaintea acestuia. Despre al ciorilor am vorbit mai sus, p. 170.
236
FENOMENE SINTACTICE
cu celălalt1. Pretutindeni trebue să vedem rămăşiţe sporadice ale unei vechi stări de lucruri, cum rezultă din constatările lui Ov. Densusianu, Histoire de la langue roumaine II, p. 186 urm. In măsura în care inversiunea demonstrativului are valoare stilistică (şi are o asemenea valoare, după împrejurări, chiar în sens pur lingvistic), ea rezultă, ca de atâtea ori, şi, dacă nu exclusiv, din caracterul ei arhaic şi regional, care o deosebeşte de uzul actual. La scriitorii moderni, de ex. Sadoveanu, apariţia ei urmăreşte scopuri mai ales artistice. Este totuşi incontestabil, că aista cal poate corespunde unei 'emoţii’ : împăratul Verde se arată uimit (cu intenţie, dar amănuntul n’are importanţă) că fiul său cel mai mic, dintr’o herghelie întreagă de cai frumoşi, tocmai pe acesta (= bătrân şi jigărit) şi l-a ales. De asemenea trebue să dăm o interpretare similară şi următorului citat (Synt, p. 163), dacă-1 considerăm, conform cu vorbirea populară (moldovenească) reală : aceea miroznă o făcea, că numai de miroznă păzitorii picau morţi 1 2.
§ 4. Constatările privitoare la atribut sunt valabile, în linii mari, şi pentru complementele de toate speciile. Situaţia se înfăţişează totuşi ceva mai complicat la acestea, din cauza numărului lor mare şi a deosebirii care există între complementele propriu zise şi obiecte. Topica gramaticală este, aproximativ, următoarea. Teoretic, orice determinativ verbal se pune după verb. Dacă avem un obiect direct şi unul indirect, primul precede pe al doilea, stă, aşa dar, mai aproape de verb. Complementele circumstanţiale se aşează după cele două obiecte, prin urmare, la cea mai mare distanţă de verb. Această ordine, cu adevărat ierarhică, se justifică din punct de vedere logic, deci şi lingvistic. Complementele circumstanţiale nu arată raporturi propriu zise, ci numai condiţiile exterioare, aş zice cadrul, în care se desfăşură o acţiune (cum, când, prin ce mijloace, în ce scop, etc.). Noţiunile respective nu sunt atinse în niciun fel de acţiunea verbului, care,, pentru ele e ca şi inexistentă din punctul de vedere al eventualelor ei efecte. Obiectele, dimpotrivă, sufăr aceste efecte, direct sau indirect, prin faptul că ţinta (‘obiectivul’) acţiunii sunt tocmai ele : ceea ce facem vizează anumite fiinţe şi lucruri, ale căror nume joacă rolul de obiecte pe lângă verbul propoziţiei 3. Formal,
1	De aceea nu-i exclus ca cela mal, de pilda, să fi provenind, măcar în parte, din celălalt mal, pronunţat, cum ştim, în vorbirea curentă, mai mult ori mai puţin rapidă, celal (mal).
2	Ar mai fi de amintit antepunerea atributului adjectival în formele de salutare ca bună ziua, b u n ă dimineaţa, etc., unde inversiunea s’a gramaticalizat complet, dar a avut, o bucată de vreme, semnificaţie stilistică, întru cât a izvorît dintr’o stare sufletească afectivă: important, pentru cel ce doreşte sincer o zi bună altuia, este n u substantivul, ci adjectivul. Cum s’ar explica altfel prezenţa acestuia în capul sintagmei, pe de o parte, şi noapte bună, care nu-i un ‘salut’ propriu zis, ci o urare (la fel cu drum bun, călătorie frumoasă sau .. .sprâncenată), pe de alta. Noroc bun! s’a născut ulterior, din simplul Noroc!, care i se va fi părut unui subiect vorbitor mat,. . . inimos insuficient în anumite momente. De asemenea se poate menţiona, din fugă, întru cât faptul a fost relevat, indirect, în § 2, aşezarea adjectivului predicativ la începutul propoziţiei sau înaintea subiectului: (Căci) mare-i Dumnezeu, ne-a feri eî de întâmplări!; (Măi... da) bun eşti de gură! (Creangă). La fel asimilatele lui sintactice : (Dar) m u i e ţ i-s posmagii ?; (Mă rog) foc de ger era; destul e o măciucă la un car de oale\ (c’apoi) al vostru e dracul! (Creangă). Tot aşa este precedat subiectul de substantivul predicativ subt impulsul afectului: dă, învăţaţi nu~s?; (Nu ştiţi d-voastră) ce p o amy a d r a c u lu i e Harap-Alb aista (Creangă). Observăm iarăşi că mai totdeauna este vorba de construcţii exclamative şi (mai rar) interogative.
3	Am în vedere, se înţelege, verbele transitive, care pot fi determinate şi de ambele obiecte şi de complemente circumstanţiale.
TOPICA
237
deosebirea dintre ambele categorii de compliniri verbale se exprimă prin absenţa prepoziţiilor la obiecte şi prin prezenţa lor la complementele circumstanţiale1. Această deosebire există, dar nu totdeauna, şi între cele două specii de obiecte. Nu-i vorba de pe al acuzativului numelor de oameni, care-i simţit ca un mijloc de a întări raportul ‘direct’ dintre.obiect şi verb, ci de la al ‘dativului’ {dau cărţi la copii), aşa de frecvent în vorbirea familiară şi, mai cu seamă, în cea populară, apoi de atâtea alte prepoziţii, care, deşi identice, în general, cu ale circumstanţialelor, exprimă un raport de obiect indirect înaintea unui nume de fiinţă umană sau a unui pronume {mă duc la tata; călătoresc cu un prieten ; mă folosesc de el, etc,).. Existenţa prepoziţiei este tocmai semnul exterior al lipsei de legătură (cazul complementelor propriu zise) sau al unei legături mai slabe (cazul obiectului indirect) între verb şi determinativ : ca să se poată manifesta în toate chipurile posibile, acţiunea are nevoie de ‘intermediar’, un fel de vehicul sau punte peste o apă.
O anumită ordine se respectă şi între complementele circumstanţiale, daca sunt mai multe pe lângă acelaşi verb. Şi aceasta, tot ca urmare a raportului dintre ele şi verb. Stau mai în apropierea lui cele de timp, de loc şi de mod, care, prin natura lor lingvistică, par a exprima împrejurări mai strâns legate de acţiunea verbală : dacă vrem să ştim condiţiile de realizare a ei, curiozitatea noastră se îndreaptă mai degrabă spre timpul, locul şi modul în care se petrece decât spre cauză, instrument, etc. 1 2. La acest motiv pur logic se adaugă unul formal. Majoritatea complementelor temporale, locale şi modale sunt adverbe, deci cuvinte unitare din punct de vedere morfologic {acum, atunci, astăzi, aici, acolo, bine, repede, etc.). Şi astfel de elemente sintactice t r e b u e să stea mai aproape de verb, ca să putem simţi că ele merg cu acesta, iar nu cu alt membru al frazei. Existenţa unui agent de legătură (prepoziţia) la celelalte specii de circumstanţiale permite aşezarea lor la o distanţă oarecare de verb, fără niciun risc în ce priveşte sezisarea raportului sintactic. Situaţia seamănă cu aceea a obiectului direct şi indirect unul faţă de altul : în masa totală a complementelor, cele de timp, de loc şi de mod joacă oarecum rolul obiectului direct, celelalte pe al obiectului indirect. Dovadă, între altele, faptul că, dacă un circumstanţial de cauză sau de instrument este exprimat printr’un singur cuvânt, iar unul de timp sau de mod prin mai multe, locul mai apropiat de verb îl ocupă acela, nu acesta 3.
Aspectul pur exterior al determinativelor verbale decide poziţia lor şi în interiorul fiecărei grupe. Astfel merge mai bine, şi de aceea spunem mai des recomand părinţilor pe prietin decât recomand, pe prieten părinţilor. Tot aşa profesorul nu vine astăzi la mine; nepotul nostru se poartă urît cu oamenii; cutare a plecat glonţ din sală, etc. Iată o propoziţie, cu multe obiecte şi complemente, pe care am alcătuit-o pentru trebuinţele discuţiei : Omul recunoscător arată gratitudine binefăcătorilor săi oricând, oriunde şi oricum, în ciuda deosebirilor de temperament sau de păreri.
Acestea sunt normele topicii obiective. In vorbirea afectivă ele se răstoarnă, aşa cum am văzut la atribut. Se poate spune că, indiferent de natura lui, determinativul verbal cel mai important pentru sensibilitatea noastră ocupă locul întâiu,
1	Aceasta, în general. Amănuntele nu contează, şi de aceea le neglijez,
2	Să ne închipuim că suntem informaţi despre moartea neaşteptată a unui prieten. Primele întrebări ale noastre vor fi: când? unde? cum?
3	Şi aici prezentarea lucrurilor se face tot în general, adică aproximativ.
238
FENOMENE SINTACTICE
nu numai faţă de toate celelalte, ci şi faţă de verbul însuşi, pe care-1 va preceda. Măcar că exemplul făurit de mine se pretează mai puţin la exerciţii de acest fel (din cauza conţinutului prea abstract), nu-i greu să ne dăm seama că, după împrejurări, el poate începe cu oricare dintre complinirile verbului1 : Binefăcătorilor săi omul recunoscător (le) arată. . . ; Gratitudine omul recunoscător arată„ . . ; Oricând, oriunde şi oricum omul recunoscător arată. . ,1 2; In ciuda deosebirilor de temperament sau de păreri omul recunoscător arată. . .3, etc. De asemenea este posibilă o variaţie a topicii dela un circumstanţial la altul, în condiţii ceva mai complicate, asupra cărora nu socot necesar să mă opresc. O singură limită nu poate fi depăşită, aceea a inteligibilităţii, şi ea este în funcţiune de ‘legătura* mai slabă ori mai strânsă a verbului cu complementul lui.
Cu tot paralelismul, real, dintre atribut şi diversele determinative verbale în ce priveşte topica, trebue precizat că el nu merge prea departe. Afirmaţia despre conţinutul ‘abstract’ al exemplului de mai sus se potriveşte, într’o măsură oarecare, pentru marea majoritate a obiectelor şi complementelor 4. Aceste membre ale frazei sunt reprezentate prin adverbe şi locuţiuni circumstanţiale (= substantive, însoţite de prepoziţii), aşa dar prin cuvinte care, în mod obişnuit, au valoare mai mult intelectuală. In orice caz, aptitudinea lor de a fi utilizate afectiv este mult redusă în comparaţie cu a adjectivelor (== atribute) 5 : ‘însuşirile’ obiectelor, prin chiar natura lor, se adresează şi sensibilităţii, nu numai inteligenţei noastre. Negreşit, există şi substantive, numeroase, al căror conţinut noţional ne poate impresiona, dar ele sunt, în fond, tot adjective, căci ‘califică’, la fel cu acestea, n u obiectul exprimat de ele, ci altul, indiferent care. Substantive ca dobitoc, puşlamay secăturătirany sclav, etc. nu indică stări, aspecte, etc. permanente, legate indisolubil de o anumită noţiune, care le-ar personifica oarecum, ci simple caracterizări, aplicabile oricărei noţiuni similare, în condiţii determinate. După cum alby mare, frumosy rău, etc. poate fi, cel puţin principial, orice obiect, tot aşa dobitoc, tiran, etc. arată particularităţi care nu sunt rezervate exclusiv unui anumit exemplar al speciei umane.
Urmează acum un număr de citate, unde inversiunea determinativelor verbale are drept cauză afectul, în sensul dat mereu acestui termen de-a-lungul discuţiilor noastre 6. Şi aici construcţiile sunt obişnuit exclamative (mai rar interogative), cu efectele tonale pe cate le-am cunoscut în paragraful precedent. Din Creangă : Cu mine ţi-ai pus boii în plug ? ; Nici pe dracul să-l vezi, da nici cruce să-ţi faci! ; (Car mi-a trebuit) car am găsit! ; {ştiu încaltea) că bine l-am
1	Intervine, evident, nu afectul propriu zis, ci insistenţa sau emfaza (de natură intelectuală).
2	Cele trei circumstanţiale exprimate prin cuvinte unitare (adverbe) nu pot fi separate, fără primejdie de a îngreuia ori a face chiar imposibilă înţelegerea. Fiecare este însă egal îndreptăţit a ocupa primul loc.
3	Pretutindeni predicatul poate sta şi înaintea subiectului, aşa dar imediat lângă determinativul scos în evidenţă. Această topică se împacă chiar mai bine cu inversiunea aici în discuţie.
4	Teoretic, pentru toate.
6	Să se compare şi constatările făcute în § 3, unde am văzut că atributele substantivale numai în mod excepţional se supun normelor topicii afective.
6 Exemple de felul celui construit de mine (v. mai sus) aparţin la stilul propriu zis. Ca şi în cazul atributului, variaţia topicii determinativelor verbale, mai cu seamă în limbajul poetic şi retoric, atinge proporţii care rămân absolut inaccesibile vorbirii afective.
TOPICA
239
boit. . . ; Tot m â n ă s tir i să croieşti. . . ; ... şi, Doamne /, m are slavă ar mai dobândi în lume ! ; apa din fântână într9 o clipă a secat. . .1 ; c u c âţe lu ş a încă sa întâlnit1 ; salbă- de galbeni avea şi acum la gât1 ; Cu I v an şi-au găsit popa !; Şi cu mare ce scăpând din labele lui..,; la calic slujeşti, calic rămâi; un taur grozav la mulţi b e z m etici le-a curmat zilele; căci pe urs l-am pus eu la cale; Har ap-Alb numai o ţâră cât a stat de sya uitat. . .; Mâi, mâi, mâi /, că mult e-ţi mai văd ochii !; cine poate, oase roade. . A Din Brătescu-Voineşti : El chef na ştiut... plimbări n'a ştiut ...2; după drăcii de astea căşti gura /; zi, d9 ai a m9ai , chemat, Niculăiţâ Minciună; Că grozav îşi iubeşte coniC Nae pe Mişu lui! Din Caragiale : Mâine începe alegerea ?; ...grozav îmi ţiue. . .; (Eu arz de onoarea mea de familist) şi lor de s om n le arde. . .; Pfii /, al dracului mă doare !. . .3.
Ar trebui să spun ceva şi despre topica frazei propriu zise. Dar nu mi se pare necesar, cel puţin aici. Normele care se aplică unei propoziţii desvoltate sunt valabile şi pentru frază. Se ştie că membrele acesteia corespund ca funcţiune părţilor de propoziţie, cu care sunt asimilate în mod desăvârşit. Afară de asta, pe noi ne preocupă mai ales limba vorbită, pentru motivele arătate în «Introducere » şi verificate mereu până acum. Iar limba vorbită cunoaşte cu atât mai puţin fraza bogată şi bine construită, cu cât este mai afectivă. Vom vedea amănunţit aceasta în capitolul următor, unde vor fi atinse, prin forţa lucrurilor, şi chestii de topică.
1 In exemplele notate cu *, topica se datoreşte parţial şi « ritmului ».
4	Aici avem mai degrabă o inversiune emfatică. Observaţia poate fi valabilă şi pentru alte exemple din această listă.
3 Privitor la unele citate am arătat, în nota 1 2 3, că s’ar putea să avem a face cu inversiuni provocate de simpla emfază. Siguranţă deplină, că-i vorba de afect propriu zis, există numai în cazul când determinativul verbal este un adjectiv sau o locuţiune adjectivală {grozav, al dracului, etc.; de adăugat şi bine, care-i sinonim cu straşnic). Aceasta, în legătură cu deosebirea dintre atribute şi complementele de toate felurile. Interes deosebit prezintă mare slavă: valoarea stilistică, manifestată şi prin intonaţie, apoi prin lungirea vocalei accentuate, vine exclusiv dela adjectiv, încât exemplul este mai mult de atribut decât de obiect inversat.
CAP. II : FRAZA J
§ i. Intre limba vorbită şi cea scrisa sunt deosebiri profunde în ce priveşte construcţia frazei. Să ne amintim, foarte pe scurt, aşa zisele reguli, stabilite de gramatici. Pentru a avea o frază, este nevoie de cel puţin o propoziţie principală. Celelalte pot fi tot principale sau secundare. In prima ipoteză, ele se leagă prin raportul de coordonare, în a doua, prin cel de subordonare. Acesta din urmă poate exista şi între propoziţii secundare, întocmai cum un atribut sau uh complement, de pildă, determină nu numai pe subiect, resp. pe predicat, ci şi orice alt substantiv sau verb, care funcţionează ca parte secundară a propoziţiei. Subordonare însemnează ce spune numele : ‘supunere’, adică dependenţă, şi un membru al propoziţiei sau al frazei poate atârna de alt membru, care se află el însuşi în subordine faţă de un al treilea. Fraza Mă dac la librărie să cumpăr romanul pe care mi l-a recomandat un bun cunoscător al literaturii noastre are o propoziţie principală şi două secundare, dintre care prima e subordonată celei principale, iar a doua, secundarei dinaintea ei. Propoziţiile secundare pot fi şi coordonate între ele : Mă duc la librărie să cumpăr cărţi şi să discut literatură cu prietenii.
Raporturile dintre membrele frazei sunt identice cu raporturile dintre membrele unei propoziţii desvoltate. Aşa se explică identitatea denumirilor : propoziţii atributive, obiective, circumstanţiale, cu toate speciile existente la părţile corespunzătoare ale propoziţiei (obiective directe şi indirecte, circumstanţiale de timp, mod, cauză, etc.). Sunt şi propoziţii subiective. Numai cele predicative lipsesc, din terminologia consacrată, nu şi de fapt, căci propoziţia principală în jurul căreia se grupează toate celelalte (şi fără de care fraza însăşi n’ar fi posibilă) funcţionează ca predicat al întregii construcţii, adică joacă rolul predicatului dintr’o propoziţie izolată : după cum, formal vorbind, nu putem avea propoziţie fără predicat, tot aşa este cu neputinţă existenţa unei fraze fără propoziţie principală 1 2.
Acest tip de frază este caracteristic pentru limba scrisă a oamenilor de cultură, produs, în mare parte, nu numai al inteligenţei, ci, adesea, şi al voinţei : scriem într’un anumit fel, fiindcă cunoaştem ‘regulile’ genului şi avem modele pe care le imităm. O frază bogată, construită simetric, a fost şi, probabil, va fi totdeauna
1	Multe fapte asemănătoare cu cele ce urmează apar şi aiurea. Pentru limba spa-niolă? cf. ALICE Braue, Beitrage zur Satzgestaltung in der spanischen Umgangssprache, Ham burg 1931, unde sunt luate în consideraţie şi altfel de chestii sintactice.
2	Iar în ipoteza că sunt mai multe, fără aceea care corespunde predicatului dintr’o propoziţie desvoltată.
FRAZA
241
idealul unui scriitor, indiferent de domeniul pe care-1 cultivă. Aceasta însemnează o relativă lipsă de libertate şi spontaneitate, în grade variabile după gen şi temperament, deci o îndepărtare dela vorbirea obişnuită, care, chiar în cazul oamenilor foarte culţi, se supune într’o slabă măsură, şi numai când nu intervin stări sufleteşti afective, normelor arhitectonice ale frazei scrise. Cât despre limba pe care o vorbesc marea majoritate a membrilor colectivităţii lingvistice, ea se bucură, şi în această privinţă, de cea mai deplină libertate. Lipsa de cultură îi face să ignoreze până şi noţiunea de ‘construire’ a frazei, iar deprinderea de a asculta, fără nicio restricţie, de toate impulsurile fiinţei lor psihice şi fizice măreşte în proporţii, s’ar zice nepermise, ‘dezordinea’ sintactică I.
§ 2. O primă caracteristică a vorbirii familiare şi, cu deosebire, a celei populare este fraza p a r a tactică: propoziţii principale juxtapuse, legate obişnuit prin şi, eventual prin alte conjuncţii coordinătoare (dar, însă, iar), sau prin adverbe temporale ca apoi (subt forma ‘neaccentuată’ păi), atunci, etc., care şi-au pierdut, de fapt, înţelesul adverbial propriu zis, pentru a se transforma în adevărate conjuncţii. De altfel nici nu putem vorbi de legătură sintactică în asemenea cazuri, căci propoziţiile sunt oarecum izolate, independente una de alta, în sensul că fiecare constitue o enunţare deplină, care n’are numaidecât nevoie de o continuare logică. Particulele puse între ele sunt mai mult cuvinte de umplutură, menite să facă trecerea dela una la alta, fără să se simtă pauza care există în conştiinţa subiectului vorbitor, şi ar exista chiar pentru partener, dacă acele particule ar lipsi. Că înlăturarea pauzei este numai aparentă, rezultă clar din intonaţie : la sfârşitul fiecărei propoziţii tonul coboară, exact ca atunci când terminăm efectiv o frază.
Prezenţa lui şi devine, în astfel de condiţii, aproape obligatoare. De aceea apare el extraordinar de des, nu numai în interiorul ‘frazei’, ci şi la începutul ei. Deprinderea de a lega aşa zicând propoziţiile cu acest instrument gramatical (în lipsa altuia, mai exact, în lipsa altui mijloc de a înjgheba o construcţie cu adevărat sintactică) face ca vorbirea, adică povestirea însăşi, să înceapă adesea cu şi 2.
Se înţelege că fraza familiară conţine şi propoziţii subordonate. Dar numărul lor se reduce, de obiceiu, la una singură. Afară de asta, constatăm o mare sărăcie în ce priveşte natura şi, deci, aspectul ( = construcţia) lor. Obişnuit întâlnim propoziţii obiective, cauzale, finale şi atributive. Tendinţa de a lega toate propoziţiile principale printr’o conjuncţie unică (şi) se manifestă şi aici, evident, nu în aceleaşi proporţii, fiindcă nici situaţia nu este identică. Un echivalent subordinator al lui şi este că, conjuncţie quasi-universală,cu care se introduc propoziţii obiective, cauzale şi chiar principale (acestea încep, în vorbirea cultă, cu căci).
La fel cu fraza vorbirii familiare şi populare se prezintă, din punctul de vedere al construcţiei, şi propoziţia ei: aceeaşi simplitate, aceeaşi sobrietate, aproape sărăcie, a mijloacelor de expresie. Impresionează, înainte de toate, raritatea * *
1 Lucruri care interesează discuţia noastră se pot găsi la G. DRAGOMIRESCU, Sintaxa şi stilistica propoziţiunilor independente, Braşov 1939. Cf. şi Essai dyune classifi-cation stylistique des phrases adversatives roumaines în Langue et litterature I, p. 223 urm. de acelaşi autor.
* Fenomenul se întâlneşte pretutindeni (mă refer, în primul rând, la idiomele romanice).
16
242
FENOMENE S1NTACTICE
atributelor adjectivale1, cărora li se preferă cele substantivale şi posesive1 2 3, apoi puţinătatea şi lipsa de variaţie a complementelor circumstanţiale. Constatarea nu surprinde, întru cât cauza este identică în ambele cazuri : pe de o parte, incapacitatea de a imagina raporturi multiple şi complicate, pe de alta, intervenţia deasa a afectului, care impune reducerea la strictul necesar a expresiei lingvistice.
Pentru a ilustra această expunere teoretică, dau un număr de citate din Creangă, pentru vorbirea populară (trebue adăugat artistică, adică stilizată şi rafinată), şi din Brătescu-Voineşti, pentru cea familiară propriu zisă. La Caragiale renunţ, de astădată, şi din cauza genului (drama este teatrală, vreau să spun mai mult ori mai puţin artificială, prin definiţie), dar şi din cauza intenţiilor satirice ale autorului, care, oricât de excelent observator al vorbirii reale era, a trebuit s’o caricaturizeze, deci s’o modifice într’o anumită măsură 8.
Creangă : Dascălul nu ne mai primea în şcoală, Irinuca nu ne putea, vindeca, pe bunicul nyavea cine-l înştiinţa, merindele erau pe sfârşite, rău de noi ; Şi ne coborîm noi şi ne tot coborîm cu mare greutate pe nişte povârnişuri primejdioase şi ne încurcăm printre ciritei de brad, şi caii lunecau şi ne duceau de-a râstăgolul şi eu cu Dumitru mergeam zgribuliţi şi plângeam în pumni de frig şi plăieşii numai icneau şi-şi muşcau buzele de frig şi necaz. . . ; Iar după. ce se aprindea opaiţul şi tata se punea să mâ-nânce, noi scoteam mâţele de prin ocniţe şi cotruţe şi le flocăiam şi le şmotream dinaintea, lui, de le mergea colbul ; şi nu puteau scăpa bietele mâţe din manile noastre, până ce nu ne zgâriau şi ne stupeau ca pe noi; Văzând eu că mi-am aprins paie yn cap cu asta, am şterpelit-o de-acasă numai cu beşica cea de porc, nu cumva să-mi iee tata ciubotele şi să rămân de ruşine înaintea tovarăşilor ; Şi cele de mai multe ori găseam pe moş Chiorpec. . . Şi dacă vedea omul şi vedea că nu se poate descotorosi de mine. . . Şi când îmi da drumul mă duceam tot într'o fugă acasă. . . 4 ; — Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul?. . . Dar cum să te cobori, că jos era prăpădenie ! Dacă vede ea şi vede. . . dar nu mă chiteşte. Apoi începe a se aburca. . . Atunci eu mă dau iute „ . .5 ; Ş'apoi, întrat în asemenea şcoală., mai numai barba. . . Dy apoi lui Trăsnea, săracii, ce-i păţea sufletul. . . ! 6 * ; Lupi şi alte dihănii mi-aii ieşit înainte câteodată, dar nu le-am făcut nimica, le-am dat bună pace, iriam făcut că nici nu-i văd, şi ei s’au dus în treaba lor; Şyau mâncat, ş au băut, şyau cântat, până au adormit cu toatele pe loc 6; Apoi peste două zile o îngropară. cu cinste mare şi toate femeile de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori şi ziceau: ferice de dânsa cya murit, că
1	Aceste elemente sintactice constitue, în schimb, prin bogăţia lor, o caracteristică a limbii scrise (şi. nu numai a acelei poetice).
2	Faptul merge mână în mână cu parataxa: un substantiv, însoţit de atribute adjectivale, constitue o unitate noţională, căci însuşirile nu există separat de obiectul care Ie posedă, pe când două substantive, chiar legate prin raportul de atribut, reprezintă două noţiuni perfect distincte (deci juxtapuse, cum sunt propoziţiile principale din fraza populară şi familiară).
3	Se înţelege că reduc citatele la strictul necesar. Creangă ar putea fi redat în întregime, căci tot ce spune el confirmă aprecierile mele. De aceea alegerea este extrem de grea şi, în consecinţă, aproape de prisos.
4	Am reprodus numai începutul fiecăreia din aceste trei fraze consecutive, ca să arăt frecvenţa lui şi chiar într’un grup de fraze.
5	Am sărit, din ambele citate, ce interesează mai puţin, lăsând numai începutul, ca să se vadă particulele introductive ale propoziţiilor şi frazelor.
6	Din pricina frecvenţei lui neobişnuit de mari, şi se aglutinează cu auxiliarul următor,
încât nici nu mai este perceput ca un cuvânt aparte. Aşa se justifică existenţa virgulei
după fiecare verb (ca şi cum am spune au mâncat, au băut, au cântat. . .).
FRAZA
243
ştiu că are ci&e-o boci1 ; Atunci podul cel minunat îndată sya stricat. . . ; iară palatul în care şedeau moşnegii... s* a schimbat iarăşi.. . Atunci bătrânii, văzând astă mare nenorocire. . .1 2 ; Şi mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea la Sfânta Duminică ; dar şi aici s*a purtat tot hursuz. . . Apoi bucatele le-a făcut afumate. . . Şi când a venit Sfânta Duminică. . . Dar Sfânta Duminică. . . Fata atunci sy a suit şi ş* a ales. . ., căci îi plăcea. . ., dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada. . .2.
Brătescu-Voineşti: . . . M'am frământat, ni am zvârcolit câteva nopţi şi am ieşit din aceste zvârcoliri cu hotârîrea de a-mi schimba firea, de a mâ vindeca de toate gusturile, de toate pornirile, de toate apucăturile de până atunci; Şi ascunsesem cheia dela pian, de frica înduioşării... Şi am dus-o aşa câteva săptămâni... Şi am dus-o aşa,	ftzndf întry o noapte. . .; *SV je făcea că umblând prin grădina
asta. . . Mă plec, z7 zVzzz sz, ridicându-mă, văd altul la câţiva paşi mai înainte. Mâ duc, îl ridic şi pe acesta şi iar, ridicându-mă, văd altul mai departe. Şi am mers aşa mult, mult. . .; .. .Un lucru nu-mi place mie: băiatul. Nu face. Aici la han în drum, la răspântie, trebue un băiat iute, spzr£. umble ca sfârleaza. Omul vine, bea, pleacă, repede. Vorba Românului: călătorului îi sade bine cu drumul\ Noroc cam fost aici. Dac* am văzut că e împunsă rău, # trebuit s'o taiu. Am avut Ignat ieri pe negândite. Aseară tot se ducea frati-meu la târg, z'-« m dat carnea syo vândă la un măcelar şi am oprit şi eu ceva dintr'însa. Mi-a prins bine gheţăria;	venea
în spre răsărit, # văzut cum sy a ivit şi sya ridicat din marginea zării luna nouă, apoi luceafărul de ziuă ; pe urmă sya făcut o geană roşie, s’a deschis faţa cerului, s’a deschis, stelele s au topit una câte una, m luceafărul, şz cornul lunii ; iar în dreapta locului, z/wzfe ivise geana roşie, zzzz început să iasă suliţi aurii. . . ca pârul Salomiei...; <SY Niculăiţâ pleacă ; şi ca să ajungă mai de grabă acasă, o taie prin prunii boiereşti, we pârleazul din dreptul crucii Căminarului, o cnzce înaltă de piatră în marginea şoselei, o coboară la stânga pe şosea ; şi cum umblă pe poteca din marginea drumului, vede jos, dinaintea lui, un portofel de piele neagră... II ridică, îl deschide şi vede. ..; Mişule, fătul tatei, lasă cărţile alea, că nu sunt bune. . ., ascultă-mâ pe mine, nu sunt bune. . . Cartea va să fie omului prieten, nu duşman. . . Din carte va să înveţe omul. . .; Nyauzi, frate, că mi-a spus adineauri Mişu că nici pomeneală nu e.. . ; .. .am simţit că vorbele alea pentru mine le spunea, că numai eu puteam spune cya vrut să-l împuşte. Dar nyam spus, că nici nu credeam că Virgil o să moară. . .; Atunci întâiu se zgârceşte şi bate din aripi repede-repede-repede, parc*ar vrea să fugă de moartea care-l ajunge; apoi se moleşeşte, pâlpâirea aripilor conteneşte şi nţoare întinzându-se ca pentru o odihnă lungă. . ,3
§ 3. Altă particularitate, poate mai caracteristică, în orice caz mai importantă din punct de vedere stilistic, a vorbirii populare şi familiare este fraza cotită, frântă, întreruptă de exclamaţii şi interogaţii, care-i. dau coloare, dramatism, vieaţă şi izvorăsc din stări sufleteşti afective. Frământarea produsă de o întâmplare trăită, cu ecourile stârnite de re-trăirea ei, reacţiile faţă de atitudinea
1	Să se observe, între altele, tripla prezenţă a lui că în partea finală.
2	Alternanţa lui şi, iară, atunci, apoi, dar în aceste două pasaje este mai ales caracteristică.
8	Observăm uşor destule deosebiri între limba familiară cultă, cu veleităţi literare, a lui Brătescu-Voineşti şi limba populară artistică a lui Creangă. în special, izbeşte relativa bogăţie şi variaţie verbală a frazei celui dintâi. Dar vedem şi mari asemănări, printre care cea mai importantă este construcţia paratactică.
16*
FENOMENE SINTACTICE
244
partenerului şi de situaţia exterioară, supusă ea însăşi schimbărilor în cursul povestirii, participarea cu întreaga fiinţă la ceea ce istorisim, afirmăm, apărăm, etc. : iată atâtea motive şi cauze, între multe altele, care intervin, fără să vrem, adesea chiar contra voinţei noastre, pentru a da frazei vorbite aspectul fragmentar, întretăiat de opriri brusce, de reveniri şi reluări, de urcări şi coborîri ale tonului şi care o deosebeşte fundamental de fraza scrisă, adică obiectivă, intelectuală, construită simetric şi armonios după reţeta tradiţională. Dacă am vrea s'o caracterizăm cu un termen consacrat în discuţiile critico-estetice, am putea spune, că fraza limbajului afectiv (şi a limbii vorbite, în general) este impresionistă, spre deosebire de aceea a limbajului intelectual, care-i clasică sau realistă.
Dintre cele două mijloace directe de expresie, care sunt exclamaţia şi interogaţia, primul apare mai des decât celălalt. Şi aceasta, în diverse chipuri. Astfel: îmi pare bine că soseşte primăvara devine Ce bine-mi pare că soseşte primăvara /, cu intonaţia specială, de care ne-am ocupat la locul cuvenit, şi cu o modificare sintactică, neaparentă, a propoziţiei secundare : în construcţia exclamativă, aceasta îşi pierde oarecum caracterul de propoziţie adevărată, fie şi dependentă de alta, spre a ajunge o simplă prelungire a celei principale, tocmai din cauză că tonul exclamativ se întinde de-a-lungul întregii fraze. Lucrul se poate verifica uşor, dacă suntem atenţi la modul cum curge fraza în ambele cazuri: pauza pe care o facem după propoziţia principală la construcţia enunţiativă lipseşte celei exclamative. Afectul provoacă o accelerare a ritmului şi, deci, suprimarea pauzei. Cf. şi Aş pleca în străinătate, dacă n'ar fi războia alături de Cum aş (mai) sau Tare-aş (mai) pleca în străinătate, dacă n'ar fi războia!
Când propoziţia afirmativă, care urmează a fi înlocuită prin una exclamativă, se află în mijlocul sau la sfârşitul frazei, aceasta capătă un dublu aspect, apt de a fi utilizat stilistic, căci implică o schimbare de atitudine (subiectivă) a povestitorului. De ex. : Ieşind întry o frumoasă zi de primăvară afară din oraş, am ajuns la marginea pădurii, unde am rămas încântat de priveliştea care mi se oferea ochilor transformată în Ieşind într’o frumoasă zi de primăvară afară din oraş, am ajuns la marginea pădurii, undey ce încântătoare privelişte mi se oferea ochilor !
Şi altfel se poate substitui o construcţie exclamativă uneia enunţiative. De pildă: Doresc cu nerăbdare să vie primăvara devine De-ar veni {odată sau mai repede) primăvara l tot aşa Mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat de iarnă se preface în Slavă Domnului, că am scăpat de iarnă! Din punctul de vedere al conţinutului strict intelectual, prima formulă nu diferă prin nimic de a doua, în schimb aceasta este superioară, mult, ca forţă expresivă, care izvorăşte, în subsidiar, şi din ‘scurtarea* frazei.
Interogaţia intervine, se pare, mai puţin frecvent decât exclamaţia. Faptul -s’ar datori ‘situaţiei*: că să punem întrebări, este necesară prezenţa (fie şi numai fictivă) a unui partener, şi aceasta cere intervenţia fantaziei, însuşire pe care n*o au toate subiectele vorbitoare, cum au toate, indiferent de grad, sensibilitate afectivă. Să nu uităm apoi că exclamaţia este un mijloc de expresie prin excelenţă personal şi direct: tot ce ne doare, tot ce ne bucură, tot ce ne revoltă, aparţine oarecum organic fiinţei noastre, ne interesează în cel mai înalt grad pe noi, şi limbajul serveşte în primul rând la descărcarea sufletului propriu de gândirile şi simţirile acumulate în el. Dramatismul, care spuneam că constitue o trăsătură a vorbirii familiare şi populare, vine mai cu seamă dela interogaţie : întrebarea
FRAZA
245
presupune şi răspuns, fie că-1 dă partenerul, când acesta există, fie că-] dăm noi înşine, aşa dar dialog, întocmai ca într’o operă dramatică.
Iată şi aici câteva cazuri imaginate de mine, pentru a ilustra ceea ce s’ar putea numi mecanismul transformării construcţiilor enunţiative în interogative. Mă folosesc de exemplele deja date, tot pentru nevoile de ordin practic ale discuţiei. Inii pare bine că soseşte primăvara se transformă în Soseşte primăvara ? îmi pare bine : subiectul vorbitor nu ştie (ori se face a nu şti) că soseşte primăvara, şi atunci prezintă acest eveniment subt forma unei întrebări1. La fel Aş pleca în străinătate, dacă Ji’arfi războiu devine {Mă întrebi sau mă întreb eu singur dacă. . .) Aş pleca în străinătate ? (De sigur) Dacă riar fi războiu ; Ieşind într'o frumoasă zi de primăvară afară din oraş, am ajuns la marginea pădurii, unde am rămas încântat de priveliştea care mi se oferea ochilor se schimbă în Ieşind întd o frumoasă zi de primăvară afară din oraş, am ajuns la marginea pădurii, unde, puteam (sau era) să nu rămân încântat de priveliştea care mi se oferea ochilor ? Şi alte aspecte pot căpăta aceste fraze, dacă vrem să le prefacem (parţial, bine înţeles) din enunţiative în interogative. Este evident că unele par forţate, altele sufăr modificări şi de ordin pur sintactic, din cauză că nu orice construcţie este aptă de a fi prezentată subt forma unei întrebări. Exemplele de mai sus au fost alese în vederea ‘exerciţiului5 pentru fraza exclamativă, cum arată conţinutul lor noţional: bucuria, dorinţa, încântarea se pretează mult mai uşor (ca să nu zic exclusiv) la această ultimă ‘operaţie5 decât la cealaltă. Dar amănuntul n’are importanţă, întru cât nu atinge esenţa lucrurilor, adică principiul, incontestabil, că tendinţa limbii vorbite stăpânită de afect este să înlocuiască simpla ‘constatare5 a unui fapt prin ‘aprecierea5 lui, prin luarea de atitudine.
§ 4. Vorbirea populară, mai ales, cred, cea moldovenească, recurge foarte des la o formă exclamativă indirectă, reprezentată printr’o propoziţie (aparenţi) secundară, introdusă prin unde. Aceasta se întâmplă obişnuit în momente de surprindere : subiectul vorbitor nu se aşteaptă să vadă, să audă, etc. ceea ce-i provoacă mirarea. Am putea preciza, dacă ne oprim asupra aspectului pur formal (propoziţie introdusă printr5un adverb relativ de loc), că nu se aşteaptă acolo, unde vede, aude, etc. lucrurile care-1 surprind. In realitate, valoarea lui unde este temporală, cum probează posibilitatea de a-1 înlocui prin când. De pildă : Rabdă ea cât rabdă, şi unde se porneşte pe-un plâns, de ţi se rupea inima ! poate suna, cu aceeaşi valoare, chiar afectivă, şi Rabdă ea cât rabdă, şi când se porneşte pe-un plâns. .. (ţi se rupea inima) ! sau Rabdă ea cât rabdă, şi când colo, se porneşte pe-un plâns. . . Ultima construcţie este foarte interesantă, căci arată aş zice şovăiala subiectului vorbitor, nevoia de a exprima ambele raporturi sintactice (de loc şi de timp), pe care le simte el între propoziţia introdusă prin când colo (= unde) şi cea dinaintea ei 1 2 * *. Caracterul temporal rezultă şi din echivalenţa lui unde cu odată: Rabdă ea cât rabdă, şi odată se porneşte pe-un plâns. . .
1	Propoziţia a doua poate ea însăşi înceta de a mai fi enunţiativă, schimbându-se în exclamativă {Ce bine-mi pare /). Aşa dar, o dublă modificare afectivă, cum se întâmplă adesea în limba vorbită.
2	De fapt, nu există un adevărat raport sintactic, nici măcar de coordonare. Unde
se porneşte. .. este o propoziţie absolut independentă. Aşa se explică faptul că povestirea
poate începe direct cu ea, ca să nu mai pomenesc de aspectul exclamativ, care nu-i po-
sibil decât la o construcţie de sine stătătoare.
246
FENOMENE SINTACTICE
Toate aceste forme exclamative există, şi încă din belşug, în vorbirea populară (mai puţin în cea familiară), cum vor dovedi citatele următoare (din Creangă). Interesant şi, din punctul de vedere al sintaxei obiective, curios este amănuntul că construcţia cu poate fi şi negativă, fără ca înţelesul să se schimbe : Rabdă ea cât rabdă, şi unde nu se porneşte pe-un plâns. . . Singura modificare semantică pare a fi o întărire a nuanţei afective în această din urmă ipoteză, ceea ce, iarăşi strict gramatical vorbind, surprinde cu atât mai mult, cu cât negaţia primeşte un accent foarte puternic. Cred că, în anumite condiţii, apariţia lui nu este posibilă si după când (singur, fără colo). 1
Mână în mână cu exclamaţia şi interogaţia merg diverse alte mijloace de expresie, care sunt, direct sau indirect, în total sau în parte, simple consecinţe ale acestora. Mă refer la interjecţii 1 2, invocaţii (de toate speciile), apostrofe,, etc., care contribue, într’o măsură chiar mai largă decât exclamaţia şi interogaţia, pe de o parte la înviorarea vorbirii, pe de alta la caracterul impresionist al frazei vorbite. Unele au fost studiate la « Fonetice » sau la « Morfologice » (schimbare de persoană, înlocuirea indicativului prin imperativ), altora, cum sunt invocaţiile, le consacru un paragraf special (v. mai departe).
Iată acum şi exemple din autorii utilizaţi obişnuit de mine. Creangă : Şi unde nu ne trezim întdo bună dimineaţă plini ciucur de râie căprească. dela caprele Irinucâi. Ei, ei l, ce-i de făcut ?; Intr’o zi, fiind Irinuca dusă în sat şi având obiceiu a şedea uitată ca fata vătămanului, noi riavem ce lucra ?; . . . ne pune dracul de urnim o stâncă din locul ei, care era. numai întinată; şi unde nu porneşte stânca la vale. . .; Iaca ce rană-i pe dânşii, sărmanii băieţi ! Cum i-a mâncat râia prin străini, mititeii î; Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci. . .; Ce-i pasă copilului, când.
1	Mă simt ispitit să propun o explicaţie, pe care o dau. . . subt beneficiu de inventar. Caracterul exclamativ al construcţiei cu unde ne obligă să admitem că încă din capul locului ea a fost exclamativă (şi chiar în mai largă măsură decât astăzi, căci cu vremea nuanţele afective, de toate felurile, se atenuează). Dar de ce şi cu negaţie ? Căci deosebirea dintre o construcţie enunţiativă afirmativă şi una negativă există şi în cazul construcţiilor exclamative: afirmaţia reprezintă tocmai opusul negaţiei. Singură fraza interogativă poate exprima acelaşi lucru subt ambele aspecte (afirmativ şi negativ). Să se compare Ei, crezi da venit ? şi Ei, crezi că da venit ? cu accent pe a venit la prima şi pe crezi la a doua. Urmează că trebue să pornim dela o interogaţie: Rabdă ea. cât rabdă, şi crezi că nu s’a pornit pe plâns? (ca şi cum am spune: . . .crezi că a răbdat până la urmă?). Această construcţie s’a contaminat cu Rabdă ea cât rabdă, şi odată se porneşte pe plâns, sinonima ei. (Contaminaţiile sintactice sunt foarte frecvente.) Ar fi trebuit să iasă Rabdă ea cât rabdă, şi odată nu se porneşte pe plâns? Dar odată, eventual un echivalent al lui, nu poate sta într’o frază negativă, fie ea şi interogaţie, pentrucă precizează momentul când s’a produs acţiunea (şi aici acţiunea n u se produce, căci este negată, cel puţin aparent). De aceea a fost înlocuit printr’un adverb, înrudit ca funcţiune (temporală !), însă neprecis: când, care prezintă şi avantajul că se întrebuinţează des în construcţii interogative. Astfel fraza noastră a devenit Rabdă ea cât rabdă, şi când nu s’a pornit pe plâns? Dar intenţia subiectului vorbitor era nu să nege, ci să afirme, şi încă foarte hotărît. Atunci a înlăturat negaţia, şi propoziţia a rămas afirmativă, continuând totuşi a fi colorată de afect, ceea ce a dus la intonaţia exclamativă. Un ultim stadiu a fost înlocuirea lui câiid prin unde, potrivit tendinţei, relevată la « Morfologice », capit. VI, de a prefera adverbelor de timp pe cele de loc, care sunt mai concrete, deci mai expresive.
2	Printre interjecţii trebuesc socotite şi numeroase onomatopei de felul lui puştii, harştil, zvârr!, etc., care, din punct de vedere aş zice sintactic, nu diferă prin nimic de interjecţiile propriu zise. In plus, ele au un foarte pronunţat caracter exclamativ, şi tocmai asta interesează în deosebi discuţia de faţă.
FRAZA
247
mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii. . .; Dar parcă naiba vrăjeşte : cela nu sună coasa, că-i e frig; celuia că,-i înghiaţâ manile pe cârceie. . .; Şi când căuta mama să smântânească oalele, smântâneşte, Smarandâ,	ai ce.. .; Eu atunci,
pM.-mi caut de drum tot înainte ?; Intro dimineaţă, w’oro oo lucra părintele Duhu ?; . . .auzim că Nică Oşlobanu s’a dus să înveţe la şcoala catihetică din Folticeni, vorbă, să fie /; cică auzind moş Nichifor de acestea, tare s’ ar fi mâhnit în sufletul său. . .; Băbătia lui,	o vreme încoace, m* şta £<?	că începuse a. scârţâi:
ba c'o doare ceea, ba do doare ceea, ba i-e făcut de năjit, ba că i-e făcut de ursită, ha că i-e făcut de plânsori, şi tot umblă din babă în babă cu descântece şi cu oblojele. . .;
. . . mo5 Nichifor deciocălase căruţa şi-o ungea ; când numai iaca se trezeşte la spatele lui cujupân Strul din Târgul Neamţului. . .; Apoi fără să ne zbatem, jupâne Stnd, mi-a da şeisprezece lei, un irmilic de aur, şi ţi-oiu duce-o ştii, cole, cape palmă\ .. .da nu ca la noi, să fii nevoit să trăieşti cu una beteagâ până la sfârşitul vieţii, şi copii, tufă!; In sfârşit, trage zăvorul. . . Când, ia!. . ., ce să vadă? Ş'apoi mai are când vedea ?; Şi, Doamne, tare ?nai erau doriţi să aibă unul. . .; Ea, văzân-du-se acum aşa de nenorocită şi horopsită, ce să facă şi încotro s*apuce ? Să se ducă la părinţi ?; Ce garduri streşinite cu spini, de mai nici vântul nu putea străbate printre ele ! Ce şuri şi ocoale pentru boi şi vaci. . ., făcute din mâna lui Chirică, cât ai bate din palme !; ... dă, ce să-i zici ?, dăduse şi el în părpăra însuratului; . . Ipate îşi ia femeia cu zestre cu tot, o duce acasă la dânsul, şi pace bună !; .. .îl umflă pe sus, îl pun mir'un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitor, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare !; D'apoi calul meu de pe atunci, cine mai ştie unde i-or fi putrezind ciolanele !; ... lumea de pe lume, fiind în mare nedumerire, alerga să vadă ce minune poate să fie. Şi când acolo cine era ?; Şi când s' au întors Făt-Frumos si cu ai săi dela vânat, ia neveste, dacă. ai de unde !
Brătescu-Yoineşti : . . .s'a aplecat să încerce: no putea-o zări? Când, ce să vază? Jos, în tufiş, un băieţaş; Frumos Crăciun o să fie! A nins două zile din Crivăţ. . .; Se aud sănii venind dinspre târg. . . Uite-le, cotesc la colţ, şi în bătaia lămpii. . .; Cine ştie ?, poate chiar fără să-i spuie nimic, vâzându-l, o să-l ia să i-l arate, că e om bun. A ajuns /; Ce dreptate aveau bunică-mea, tată-meu şi mama, când îi ziceau. . . ; Ştiţi dumneavoastră ce a fost calul ăsta pe vremuri? Ăsta e Pandur al lui Grigore Palada. . .; Mă întrebi cum merg afacerile. Vorba aia: dacă nu curge, pică\ P’a care-o aveam a trebuit s’o dăm afară, că aşa muiere leneşă, risipitoare şi sanchie nici cam mai văzut. . .; I-am dat douăzeci de lei şi am intrat la judecătorie, care a închis pricina. Ce crezi că s'a întâmplat ?; Mă rog, nouă sute de pogoane de pădure de construcţie, stejari — să fi luat numai pe trunchiul unuia doi poli, bez stânjen de ars şi crăcile. Dar cine era să facă chefurile râmase de pomină, care se începeau azi şi ţineau cu săptămânile? Pitache. Cine pleca întovărăşit de alţi cinci-şase prieteni, în trăsuri cu patru cai înaintaşi şi cu lăutari după el la Braşov ? Pitache; Când colo, poftim !, cinci şi jumătate, şi el nu vine, şase, şi el tot nu vine; Dar de aici încolo, poate să sufle cât o pofti câinele de Crivăţ, lui Isaia nu-i mai pasă; Râde ţi degeaba. . ., că pe cinstea mea, dacă i-am ascuns-o. Te pomeneşti că i-a furat-oy Ce să mă pomenesc mai alaltăieri? Intră, râzând, cu mâinile la spate; Asta vorbim şi noi între noi de alaltăieri. . . Să mintă şeful ?. . . de !.. . Sumă mare . . . cinci mii patru sute de lei. . . Banul e ochiul dracului. . . Te pomeneşti. . .; Iau câte o nuia de alun, îi pun aţă, plumb şi cârlig; Ce e azi? Joi. Alaltăseară, Marţi, a venit pe la noi căpitanul Delescu. . .; Auzi dumneata moarte : cu cârligul înfipt în gusuliţa aia. . .; Merg, domnule, acasă vesel; îi plătesc şi se duce. Când
248
FENOMENE SINTACTICE
colo, ce descopere nevastâ-rnea ? In mijlocul oalei, dar cu ce meşteşug te crezi ? un. gogeamite bolovan de piatră ; pe onoarea mea ! să întrebi pe Lucreţia ; — Uite, domnie, cum a fost, păcatele mele. . .; . . .Noroc că se mai găseşte, pe ici pe colea, câte un om de ispravă. . .; Minunat tovarăş de vânătoare nenea Iorgu ! Exact la întâlnire, fără preget. . .
Caragiale : S'a ţinut după mine. . . Ce ziceam eu? «Haide, drace, haide!, sa intri tu pe strada lui Mar cu Aoleriu ori Catilina, şi lasă!. . .». Şi, dacă nu-i ajungea, să-mi tai mie favuridele !; Stai să-ţi spuiu. . . Dar nu mă 5ntrebi, ţaţo, să-ţi povestesc ce-am păţit cu mitocanul! Să vezi, e halima !. . . Auzi mizerabilul !<,*.; De azi dimineaţă !. . . de azi dimineaţă, asta merge (întruna) aşa ! Ce goană ! Ce goană turbată ! Doamne ! Doamne !, isprăveşte odată istoria asta I sunt trei după douăsprezece şi mă leşin de somn dya!npicioarele !; Ei, când am văzut. . . ştii că eu nu intru la idee cu una, cu două. . . ; Bine că rCam fost în Bucureşti pe vremea aia ! Cum sunt eu nervoasă. . . Doamne fereşte !, păţeam alte alea. . .; Ei, geantă latină, domnule, n'ai ce-i mai zice. De ce a băgat el în răcori, gândeşti, pe toţi împăraţii şi pe Papa dela Roma?; Aşa, zău!. . . Ei! mai dâi-mi încă unul ca el, şi până. mâine seară — nu-mi trebue mai mult — să-ţi fac republică; D'apoi bine, frate, până când tot rabdă azi, rabdă mâine ?, că nu mai merge, domnule, s'a săturat poporul de tiranie, trebue republică!; Acu ce treabă avem?. . . Nu vă uitaţi la mine că sunt aşa de.. .; Ce sunteţi d-voastră, mă rog ? Vagabonţi de pe uliţă ? nu.. . Zavragii? nu. . . Căuzaşi? nu. . Care va să zică, unde nu înţelegeţi d-voastrâ politica, hop !, numaidecât trădare ! Ne-am procopsit !
§ 5. Un fapt asupra căruia n’am insistat nici aici, nici la flexiune, este deasa apariţie a con j u n e t,iy,u.l u i, care merge paralel cu frecvenţa mare a interogaţiei şi exclamaţiei1 pe de o parte, cu aceea a imperativului pe de alta. Căci conjunctivul însemnează o invitaţie adresată partenerului (real ori fictiv) sau o întrebare pusă sie însuşi de către subiectul vorbitor. Iar când stă la pers. III, el este echivalentul desăvârşit al imperativului, căruia îi lipseşte o formă specială pentru această persoană. Să nu ne închipuim însă că conjunctivul exclamativ are drept obiectiv numai pe partener, nu şi pe povestitor, sau că cel interogativ nu poate fi adresat şi ascultătorului. Asimilarea construcţiilor conjunctive cu cele menţionate aici se manifestă, în limba vorbită, printr’o intonaţie specială, care diferă numai prin intensitatea ei mică de aceea a interogaţiei şi exclamaţiei. Căci conjunctivul, fiind un mod verbal dependent de diverse membre ale frazei 1 2, reprezintă o formă oarecum indirectă a vorbirii. Simţim, chiar când stă singur, că el este în funcţiune de un cuvânt, neexprimat, dar prezent în mintea noastră. De aceea putem asimila construcţiile în care apare conjunctivul cu exclamaţiile şi interogaţiile, cel puţin din punctul de vedere al intonaţiei.
Iată, de pildă, următorul pasaj din Harap-Alb : Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de craiu, asta nu miroase a nas de om.. . II putem interpreta în mai multe chipuri, deşi toate în concordanţă cu cele spuse chiar acum. Conjunctivul atârnă de vreţi {aveţi de gând.
1	Foarte des întâlnim conjunctivul « exclamativ » (subt forma pers. I) în invocaţii menite să asigure pe partener sau pe ascultători că povestitorul spune adevărul: să n'apUc ziua de mâni..., să mor (să crăp, să plesnesc, etc.), să-mi sară ochii din cap, etc. dacă (mint, am furat, etc.). Cf. lat. moriar si... La celelalte persoane, acest mod apare mai ales în blesteme (care sunt, de fapt, tot invocaţii): să nu vă ajute Dumnezeu!; să-l ia dracu*/, etc.
2	La fel cu infinitivul, pe care-1 înlocueşte adesea.
FRAZA
24<>
ş. a.) subînţeles : Vreţi să umblaţi numai aşa. .. . ? Asta nu miroase a nas de om. In această ipoteză, intonaţia interogativă este foarte perceptibilă, căci avem o întrebare directă. Se pot şi inversa cele două membre ale frazei, care rămâne tot interogativă (cu o uşoară modificare sintactică, şi anume înlăturarea negaţiei) : Asta miroase a nas de om, să umblaţi. . . ? Dar construcţia se poate transforma şi în una exclamativă : Asta nu miroase a nas de om să umblaţi numai aşa, frunza frâsi-nelului. . . ! Sau inversând membrele frazei (revenind, adică, la textul lui Creanga, caruia-i dăm însă o intonaţie mai puternică): Sâ umblaţi numai aşa, frunza frâ-sinelului, toată viaţa. . . / Asta nu miroase a nas de om. Toate aceste formule sunt nu numai posibile, ci şi reale. Alegerea uneia sau a alteia se datoreşte momentului psihologic, pe care, în cazul de faţă, l-am putea defini prin ‘mâhnire5 (relativ uşoară) : craiul este nemulţumit de cei doi fii ai săi, dar nemulţumirea lui nu-i revoltă, nici desnădejde (el ştie sau simte că feciorul cel mai mic va corespunde aşteptărilor). A recurs, deci, la formula mai moderată, mai puţin ‘retorică5, mai conformă, poate, cu spiritul vorbirii populare. Dar expresivitatea ei este incontestabilă, la fel de mare cu a unei construcţii interogative sau exclamative (directe !), şi aceasta, graţie pe de o parte intonaţiei, pe de alta aspectului ei sintactic insolit, cu un conjunctiv de sine stătător, cel puţin aparent, ca şi cum propoziţia ar fi principală (şi, formal, este astfel).
Dar mai intervine ceva. Conjunctivul este modul posibilităţii, al îndoielii, etc., aşa dar o formă verbală subiectiva prin ea însăşi, ceea ce, în treacăt zis, explică, cel puţin parţial, marea ei răspândire 1. De aici, aptitudinea lui de a fi expresiv, mai expresiv decât indicativul, de pildă, cu care prezintă numeroase elemente semantice comune. Expresivitatea conjunctivului creşte, când el apare singur (fără cuvântul de care atârnă). Şi aceasta, tot graţie unei anomalii formale : nepotrivire între valoarea lui reală (de mod al posibilităţii, al probabilităţii, etc.) şi aparenta-i independenţă, care-1 asimilează cu indicativul (modul siguranţei).
Exemple 2: Am să-i fi sculat la treabă, ş’apoi să-i vezi cum se codesc, se drâmboesc şi se sclifosesc. . .; Eu, să nu f i ştiut a ceti, de mult aş fi înnebunit, câte am avut pe capul meu ; Şi de aici supărarea părintelui Oşlobanu, . .; s â nu vadă sămânţă de călugăr pe la biserica lui, că-i potopeşte /;	. . .se în-
grămădise, ca mai totdeauna, o mulţime de trebi pe capul mamei: nişte sumane s â le scoată din stative, altele să nevedeascâ şi s â înceapă a le ţese din nou. . .; Cam pe la amiază, deodată s’a schimbat vremea cea frumoasă într' o vijelie cumplită, sâ răstoarne brazii la pământ, nu altăceva ; La hramul bisericii se ţinea praznicul câte-o săptămână încheiată, şi numai să fi avut pântece, unde sâ pui coliva şi bucatele. . .; O şlobanu prost-prost, dar să nu - l atingă cineva cât e negru subt unghie. . .; Ştii că are haz şi asta, voi s ă v ă lâf âiţ i şi s â huzu r iţ i de căldură, iară eu să cr âp de frig ! Buunâ treabă ! S ă- mi dau eu liniştea mea pentru hatârul nu ştiu cui ! (Creangă).
S ă fie un ceas dela plecare, când ajung la capid podului de peste Ialomiţa ; . . .cosoroaba dela prispă, care putrezise la un cap, el a înlocuit-o, furca maică-si el a încrestat-o ; şi să vă arate Salomia. . ., donicioara nouă, cumpărată de el. . .; ... am petrecut o seară... s â - l întrebi pe el\ Dimineaţa cum
1 Mai ales în dauna infinitivului, formă ştearsă, fiindcă-i ‘abstractă’ (spune numai cum se numeşte acţiunea).
a Listele precedente conţin destule conjunctive, dar aproape toate în interogaţii.
FENOMENE SINTACTICE

se scoală — s ă - ş i aplece capul în jos. . . ; pe urmă s ă - l netezească. . . / .v ă - l r ă s n c e as c ă de două ori ; s ă - / p rin z ă cu patru-cinci ace . . . ; si să poftească vreo cocoană... să-si facă undele din părul dumneaei,
(li'-V).
Auzi, mizerabilul !, .9 ă ’ // drăzn cască să-mi ţie drumul. . . ; Dar s â s t i u de bine că merg cu el de gât până la Dumnezeu. . .; Şi eu, proastă, s ăi n u ştiu nimic si să-mi. fac zile amare cu Chiriac din pricina lui musiu ăsta. . . (Caragiale)U
Ar mai fi de remarcat conjunctivul din câteva formule populare, cu care subiectul vorbitor îşi afirmă sinceritatea sau stărue asupra exactităţii spuselor sâle7[m ipoteza că ele ar putea fi puse la îndoială, din cauză că împrejurările nu i-au permis să-şi verifice aprecierile). De ex. : Să nu spun minciuni, dar peste o dimirlie de fasole i-au curs atunci din turetce ; căci, s ă n u spun m i n c i u n i, erau vro zece, douăsprezece prăjini de cânepă frumoasă.. . . ; Apoi, drept să vă s p u n, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii meu (Creangă) 1 2.
Un uz al conjunctivului, nerelevat până aici, apare la Ispirescu. lata un citat (după A. Piiilippide, Gramatica, p. 280) : Fiind subt ascultarea bucătăresei, fata de împărat se silea în toate chipurile să-i fie pe plac. Unde s ă s e adune ea cu celelalte slugi din curte ! Unde să scoată ea un cuvânt de pâră sau zâzanie ! U n d e să calce ea cuvântul bucătăresei şi să se amestece în certurile si. becisniciile celorlalţi! Ferit-a Dumnezeu! Deşi exclamative, propoziţiile din acest pasaj introduse prin unde trebuesc considerate, în fond, sau cel puţin la origine, ca interogative. Dovada o constitue adverbul, care, la începutul unei construcţii, nu poate avea decât valoare interogativă: Unde (aţi văzut pe fata de împărat) să se adune cu celelalte slugi din curte?, adică ‘în ce loc aţi văzut-o adunându-se cu celelalte slugi ?’. Dacă simţim totuşi ca exclamaţii astfel de formule, aceasta se datoreşte conştiinţei subiectului vorbitor că întrebarea conţine în ea şi răspunsul, că, prin urmare, nu-i o întrebare propriu zisă. Atitudinea lui (aş zice obiectivă!) seamănă cu a omului care cere socoteală altuia pentru o afirmaţie neexactă : ‘(îndrăzneşti să spui că ai văzut-o. . .) Unde ai văzut-o adunându-se cu celelalte. . . ?’ Dar (subiectiv!) el este sigur că nimeni nu se gândeşte la aşa ceva, că toată lumea vede, ca şi el, în această fată o fiinţă subt toate raporturile deosebită de slugile obişnuite, etc. Şi atunci, recurge la exclamaţie, care exprimă şi satisfacţia şi mirarea faţă de faptul constatat.
Această construcţie aminteşte formal de tipul unde (nu) se porneşte o vijelie, nu numai prin adverbul relativ care o introduce, ci şi prin înţelesul mai mult temporal 3 al acestuia. Căci unde să se adune ea. . ., interogativ, cum a fost din capul locului, însemnează ‘când (aţi văzut-o) să se adune ea. . Expresivitatea se datoreşte, ca şi acolo, mai multor fapte : pe de o parte abaterii dela normele sintactice (propoziţie locală cu sens temporal), pe de alta intonaţiei exclamative,
1	Nu-i greu de observat deosebirea dintre vorbirea populară (Ci\eangă) şi cea familiară (Br-V, Caragiale), în ce priveşte nu numai cantitatea, ci şi natura sau valoarea conjunctivelor întrebuinţate de una şi de cealaltă.
2	In vorbirea oamenilor culţi, echivalentele acestor construcţii sunt respectiv dacă nu mă înşel (tradus, probabil, după frc. si je ne me trompe) şi (ca) să fiu sincer. Ele nu sunt sinonime şi de aceea nu se întrebuinţează în exact aceleaşi condiţii.
3	Poate şi modal: ‘Cum (vă închipuiţi că ar putea) să se adune ea...\
FRAZA
251
foarte perceptibilă. Să nu uităm apoi că, din cauza acestei ultime particularităţi, construcţia apare ca o propoziţie independentă ; deci încă o anomalie gramaticală (propoziţie principală introdusă printr’un adverb relativ)1.
§ 6. Deosebirile dintre vorbirea populară sau familiară şi limba cultă (mai ales scrisă), în ce priveşte aspectul frazei, sunt atât de mari, încât izbesc pe oricine, în primul rând pe scriitori, care, când sunt autentici, indiferent de dimensiunile talentului, posedă un simţ deosebit pentru limba lor maternă. Aşa se face că ei utilizează, cu intenţii artistice, diversele particularităţi ale vorbirii curente în operele lor literare. Nu mă gândesc la faptul că fiecare personaj are un limbaj mai mult ori mai puţin aparte, potrivit cu mediul social căruia aparţine. Dela realism încoace, acest lucru nu mai surprinde : toată lumea s’a. deprins cu ideea că nu se poate altmintrelea, şi, în consecinţă, procedeul este simţit ca absolut normal, fără nicio semnificaţie stilistică. Este vorba de altceva, şi anume de utilizarea unor aspecte ale limbii vorbite, aşa cum le-am constatat mai sus, cu scopul TTe a obţinea anumite efecte estetice, care pot fi, cum se întâmplă adesea, umoristice, dar şi de altă natură. Intervine, deci, o chestie de stil propriu zis, produs, măcar în parte, al voinţei, având însă ca punct de plecare fenomene care aparţin stilisticii lingvistice.
Am notat un singur caz, suficient totuşi pentru ilustrarea principiului. Caracteristica cea mai izbitoare, poate, a vorbirii familiare şi populare este parataxa; alăturarea pură şi simplă a unor propoziţii de acelaşi fel legate prin conjuncţia coordinătoare şi1 2. Iată un minunat exemplu de exploatare artistică a acestei particularităţi : . . .ne vede că suntem la Bucureşti, şi vine, domnule, şine asasinează, domnule, şi ne face viaţa amară şi ne toacă la cap şi ne ceartă 9n casă şi bagă zâzanii între slugi şi ne vorbeşte la vecini, în fine, ne nenoroceşte, domnule ! (AL, 26 Aprilie 1936, p. 7) 3 * *. Autorul îşi pune eroul să vorbească aşa, n u pentru a ne provoca râsul (ceea ce se întâmplă, de altfel, dar numai din cauza situaţiei), ci pentru a-1 caracteriza şi lingvistic din punctul de vedere al atitudinii faţă de soacră-sa. Groaza pe care i-o inspiră aceasta îl face pe bietul ginere să dea evenimentului
1	Deşi n’o întâlnim la Creangă, formula circulă şi in dialectul moldovenesc, dar
cu verbul la indicativ şi, pe cât ştiu, numai în izolarea unde se pomeneşte (sau se află), echivalentă, semantic, cu nu se pomeneşte (nu se află). (Fără voie îmi vine în minte nu există!, atât de răspândit în vorbirea familiară de astăzi şi care este perfect sinonim cu nu se află! Pare a se datora influenţei frc. pop. Qa n9existe pas/, pe care H. BAUCHE, Le langage populaire, ed. II, Paris, 1929, p. 220 o defineşte ca o «formulă de refuz, de dispreţ ». Construcţia cu pomeneşte le întrece pe toate în expresivitate, din cauza verbului: ideea de ‘pomenire* reduce la minimum faptul în discuţie (e aşa de neînsemnat, încât de abia poate fi amintit). Cf. şi nici pomeneală, mai energic, graţie lui nici, negaţie mai puternică decăt nu, şi naturii eliptice a formulei.) Când subiectul vorbitor tăgădueşte hotărît spusele partenerului, nu se mulţumeşte cu un simplu nu (eventual nu-i aşa, nu-i adevărat), care-i prea şters şi de aceea ar putea să nu fie luat... în serios de ascultător. De ex.:	Las că am aflat eu de foloasele	pe	care le
ai. . . — Unde se pomeneşte !	Explicaţia	propusă mai sus capătă, cred, o	confirmare
elocventă dela această construcţie, al cărei caracter interogativ (la origine) se simte încă foarte lămurit: Unde se pomeneşte ! este, de fapt, Unde se pomeneşte?, adică ‘cine pomeneşte, cine spune asta ?’, sau, mai aproape de aspectul pur formal, ‘în ce loc (ai auzit dumneata că) se pomeneşte acest lucru ?\
2	Cf. mai sus, § 2.
s Subiectul vorbitor se gândeşte ce s’a.r întâmpla, dacă ar exista televiziunea:
soacră-sa, pe care a lăsat-o în	provincie, tocmai ca să scape de ea, l-ar descoperi	numai-
decât, ar veni în casa lui şi	ar provoca	toate nenorocirile enumerate.
252
FENOMENE SINTACTICE
proporţii, catastrofice : vede precis toate acţiunile} multe şi variate, le simte anticipat consecinţele şi le înfăţişează ascultătorilor ca o adevărată avalanşă aducătoare de nenorociri. De aici, nu numai predominarea verbelor asupra celorlalte cuvinte, ci şi succesiunea lor rapidă, fără pauze, în ciuda conjuncţiei, care aparent le leagă, dar în realitate le separă, făcând din fiecare verb (cu eventualele lui determinative) o propoziţie independentă, foarte importantă în sine, graţie verbului, adică acţiunii, prin nimic inferioară celorlalte. Efectul stilistic este extraordinar, şi aceasta, în primul rând, din cauza modului cum autorul a înţeles să-şi construiască fraza : propoziţii exclusiv principale, reduse, ca expresie, la strictul necesar (de obicei numai verbul) şi — aici vine elementul esenţial ■— legate prin şiy ca în vorbirea de toate zilele. Nu se poate imagina potrivire mai deplină între o stare sufletească şi expresia ei lingvistică.
Deoarece ne-am oprit asupra unui fapt aparţinând limbii scrise, pot menţiona aici o particularitate a vorbirii culte, care, în multe privinţe, are o situaţie specială. Când povestim ceva, ajungem la un amănunt care ne-a impresionat puternic : un peizaj frumos, o casă mare, o fiinţă deosebită, etc. Imediat schimbăm cursul frazei, recurgând, cum am văzut deja, la exclamaţie sau interogaţie. De pildă: Mergem cât mergem, prin străzi strâmte şi întortochiate, până când ajungem, pe neaşteptate, în faţa unei clădiri. Dar ce clădire! Un adevărat palat din povesti. Sau : Am cetit zilele acestea o carte într'adevăr frumoasă. Dar ce frumoasă! Nu cred că are pereche în literatura noastră. La origine, această formulă a fost, cu siguranţă, interogativă. Povestitorul se adresa ascultătorului, parcă ar fi vrut să-i spuie : ‘Crezi d-ta că-i vorba de o clădire oarecare, aşa cum şi-o închipue lumea (ori ţi-o închipui d-ta) ?’ x. întrebarea avea rostul să atragă atenţia asupra erorii celor care ar fi crezut altfel, ba chiar să le ceară oarecum socoteală pentru eroarea lor. Pe urmă, exact ca la construcţiile cu unde, interogaţia a devenit exclamaţie : subiectul vorbitor îşi exprimă admiraţia, care a existat din capul locului, în formă directă, fără a se mai gândi că alţii ar simţi altfel.
Nu-i singura interpretare posibilă aceasta. Dar ce frumoasă ! a putut fi dela început exclamativă, o construcţie echivalentă cu ‘dar ce carte frumoasă!’, ‘cât de frumoasă carte!’, etc. Cred că trebue preferată prima explicaţie, din cauza lui dar. Prezenţa acestei conjuncţii adversative presupune o opoziţie, deci două păreri diferite, una a povestitorului, cealaltă a partenerului (sau a eventualilor ascultători). Cel mult s’ar putea admite că povestitorul îşi adresează întrebarea sie însuşi, dar aceasta numai fictiv, divergenţa rămânând tot între el şi altcineva 1 2.
§ 7. Extrem de bogată este limba noastră vorbită în i n vo ca ţi i de tot felul. Românul apelează necontenit la forţe superioare, bune sau rele, de ajutorul cărora are nevoie : unele să-i facă bine, lui ori fiinţelor şi lucrurilor care-i sunt scumpe, altele să facă rău duşmanilor. Deosebirea nu-i totdeauna precisă, în sensul că forţele binevoitoare (Dumnezeu şi toate personajele însemnate din istoria
1	Sau, şi mai aproape de aspectul ei sintactic: ‘Dar ce (fel de) clădire (crezi, că era) V Cuvintele următoare (Un adevărat palat din poveşti) sunt răspunsul la întrebare.
2	Este probabil să avem a face cu imitaţia unui model străin, cum ar proba ca-
racterul eminamente cult al formulei moastre. In franţuzeşte, de pildă, exclamaţii^ ca quel homme /, etc. sunt foarte frecvente. Oricum ar fi, explicaţia propusă mai sus rămâne valabilă din punct de vedere teoretic. Totodată ea ajută la înţelegerea stării sufleteşti. Afară de asta, în ciuda faptului că aparţine exclusiv limbii culte, construcţia pare perfect- conformă cu sistemul limbii româneşti.	^ ^
FRAZA
253
creştinismului) dispun de mijloacele necesare şi pentru a face rău, adică a pedepsi pe cei ce merită pedeapsă. Şi atunci, ele sunt invocate deavalma cu celelalte, când e vorba de «inamicii» noştri (oameni, animale, obiecte neînsufleţite). Prilej pentru aceasta se iveşte mereu : cine crede că tot ce se întâmplă pe lume vine dela nişte fiinţe atotputernice, împotriva cărora nu ne putem pune, se găseşte de nenumărate ori pe zi în situaţia de a recurge la ajutorul lor. Reminiscenţe din vremuri imemoriale, ignoranţă, incapacitatea de a reacţiona altfel în faţa greutăţilor vieţii, o practică străveche a procedeului : iată câteva din cauzele care explică bogăţia extraordinară a limbii noastre în invocaţii propriu zise, în imprecaţii, blesteme şi înjurături. Dacă celelalte apar, în număr variabil, şi aiurea, ultimele constitue o trăsătură nu spun exclusiv românească, ci numai orientală, pe care, dintre limbile înrudite, o posedă, de sigur în proporţii mai reduse, italiana şi spaniola, supuse şi ele de-a-lungul veacurilor, prin popoarele respective, unei puternice influenţe venite din Răsărit.
In ce priveşte aspectul lor lingvistic, nu constatăm o variaţie prea mare. Schema este, de regulă, aceasta : verbul, care arată acţiunea dorită de subiectul vorbitor, stă îa imperativ 1 sau, mai des, la optativ (cu infinitivul înaintea auxiliarului), şi este urmat de numele forţei invocate pentru săvârşirea acţiunii, pus acesta la vocativ, în prima ipoteză, la nominativ, în a doua. înjurăturile se prezintă întru câtva altfel, fiindcă nu sunt propriu zis invocaţii: autorul acţiunii este însuşi subiectul vorbitor, iar verbul, totdeauna acelaşi, are forma indicativului prezent, câteodată pe a optativului 1 2, cu un obiect direct după el.
Un amănunt interesant din punct de vedere stilistic este repetarea aproape obligatoare a verbului, când acesta stă la optativ 3 : puterea afectului (supărare, mânie, etc.) cere să insistăm asupra acţiunii care dorim să se realizeze, şi insistenţa se manifestă prin repetarea purtătorului ei (ca să nu mai pomenesc de celelalte mijloace, extralingvistice, cunoscute deja : accent puternic şi, eventual, lungirea părţii iniţiale a cuvântului). A doua oară verbul apare după subiect, şi totdeauna la conjunctiv. Dacă ar fi nevoie de probe că invocaţiile, etc. sunt produsul, prin excelenţă, al unor stări sufleteşti afective, foarte puternice, aspectul lor lingvistic, aşa cum l-am descris, şi, în special, repetarea verbului ar fi cea mai elocventă dintre toate. Să nu uităm apoi că ele încep totdeauna cu verbul 4, astfel că, în cazul când acesta se repetă, formula are la un capăt şi la celălalt câte o formă verbală, iar la mijloc, după împrejurări, subiectul sau obiectul acestora 5 * * 8.
înainte de a produce citate propriu zise, dau câteva exemple, din care să se vadă structura lingvistică a invocaţiilor şi blestemelor mai frecvente : bată-l
1	Când apelul se adresează subt forma persoanei a IlI-a, locul imperativului îl ia conjunctivul, care, semantic, este tot un imperativ, cum dovedeşte şi lipsa conjuncţiei să. In această ipoteză subiectul stă, se înţelege, la nominativ.
* Mă gândesc la înjurăturile cele mai frecvente, le-aşi zice bărbăteşti. Celelalte, întrebuinţate obişnuit de femei, conţin diverse verbe, care numesc mai totdeauna funcţiuni organice şi stau la optativ. Cf. ALR II, Suplement la voi. I.
9	Sau la conjunctiv (cu valoare imperativă).
4	Dacă acesta stă la conjunctiv, conjuncţia dispare, iar dacă are forma optativului,
auxiliarul se pune după infinitiv. Asta însemnează înlăturarea anexelor neaccentuate
dinaintea verbului, pentru ca accentul să lovească, direct şi cu toată tăria (s*ar putea
zice cu toată furia), elementul cel mai important al construcţiei.
8 La aceste mijloace expresive se adaugă, bine înţeles, intonaţia: toate invocaţiile şi imprecaţiile, cu diversele lor specii, sunt construcţii exclamative. De aceea le şi discut Ia un loc cu exclamaţiile şi interogaţiile.
254
FENOMENE SINTACTICE
Dumnezeu (sâ-l bată) / ; trăsni-l-ar Sfântul (să-l trăsnească) ! ; ardâ-te (arde-te-ar) focul (să te ardă) !; lovi-l-ar boala (ciuma, holera, brânca şi alte nume de boli). . , / ; dare-ar moartea (în tine). . . / ; lua-P ar dracif . . . / ; mânca-l-ar ciorile (cânii). .. . / (mai ales, iar la origine exclusiv, despre animale) ; plesni-ţi-ar ochii. . . / (şi la p>ers. I, când subiectul vorbitor ‘se jură’: să-mi plesnească ochii, dacă. „ v. de astă dată cu sa înaintea conjunctivului, fiindcă nu avem o imprecaţie propriu zisă, adică nu intervine mânia) ; dare-ar Dumnezeu, sa dea (se poate şi preciza ce anume : dare-ar Dumnezeu să ploaiepsâ moară cutare, etc.1, în care caz partea a doua a formulei diferă de prima, întru cât reprezintă un fel de obiect al acesteia) ; bată-l (bată-te) norocul (sănătatea, fericirea, etc.). . . /, etc. Deseori subiectul acţiunii se multiplică : alături de Dumnezeu apare Maica Domnului, un nume de sfânt este întovărăşit de numele altora, tot aşa cum holera poate căpăta. . . ajutor dela ciumă, brâncă, etc. Această multiplicitate de subiecte izvorăşte şi ea din afect, la fel cu repetarea verbului, şi are exact aceeaşi semnificaţie : intensificarea, până la maximum, a dorinţei şi, deci, a realizării ei. întâlnim şi fenomenul opus, adică lipsa subiectului: bată-te, să te bată !; lovi-l-ar, sâ-l lovească, etc. In asemenea cazuri repetarea verbului pare obligatoare, altfel formula face impresia că nu-i completă şi poate da naştere la confuzii, mai ales că, dacă nu mă înşel, subiectul lipseşte, de obicei, atunci când el poate fi şi o forţă binevoitoare şi una primejdioasă : bată-te (norocul, pacostea). . . / Faptul se va fi datorind, în parte, şi obişnuinţei de a ‘blestema’ în tot felul de împrejurări 1 2, chiar fără. . . necesitate afectivă, ceee ce slăbeşte, ba chiar suprimă cu totul, expresivitatea blestemului.
Urmează acum citate. Din Creangă : (nu şezi cu dânşii în casă toată ziulica, să-ţi scoată peri albi) mânca-i-ar pământul, săi-i mănânce (Doamne, iartâ-mă)! 3 ; Ce-a fi aceea, ducă-se pe pustii !; pieritu-le-ar fi numele, să le piară ! 4; trăsnit-o-ar fi, s'o trăsnească ! 4; (căci era şi frumoasă) bafo hazul, s'o bată!; sta-i-ar in gât pe ceea lume!; osândi-v’ar Dumnezeu, să vă osândească!; bea-l-ar tăunii, să-l bee !; duce-v*aţi învârtindu-vă ca ciocârlia !; patruzecile mâne-sa de golan! 5 6; nu i-ar muri mulţi înainte, să-i moară !Q; bafo Dumnezeu de babă, s'o bată /; bafo pârdalnica, s'o bată!; bafo pustia, s’o bată!; mânca-o-ar focul, s'o mănânce/; bată-te întunericul, să te bată ! ; rămânere-aş păgubaş de dânsul, să rămân !, etc . — Din Brătescu-Voineşti : Săracul, Dumnezeu să-l ierte !; dai ar lupu yn cornii lui !; dii ! gloabă, mânca-te-ar lupii ! ; Ptiu !, trâsnite-ar Dumnezeu şi Maica Precista
1	Pentiu dare-ar Dumnezeu, cf. spân. pop. (ţig.) premita [ =permită] Dios que..c (Volkst. «. Kultm d. Rom* VII, p. 162).
2	După cum înjurăturile servesc de multe ori la exprimarea admiraţiei facă de cel înjurat !
3	In partea finală avem. o invocaţie oarecum de sine stătătoare, cu toate că apare foarte des după blesteme. Să se compare şi Doamne! (de multe ori repetat); dragă Doamne!; drăguliţă Doamne/; Dumnezeu să-l ierte!; dracii’ s’o iee /, etc. Unele sau izolat cu valoare substantivală: ucigâ-l crucea ‘dracul’, ducă-se pe pustii ‘epilepsia’, etc.
4	Aici apare optativul perfect, ceea ce constitue o noutate: acţiunea dorită de su-
biectul vorbitor urmează (adică urma !) să se realizeze în trecut. Prima din aceste construcţii poate fi interpretată şi ca un optativ prezent, cu pierit adjectiv, nu verb (= participiu): ‘să le fie pierit (acum)’, cf. să fie mort, etc. Dar se împotriveşte repetarea verbului subt forma conjunctivului dela a pieri (altfel ar trebui să le fie).
6 înjurătură, cu elipsa verbului, cum se întâmplă deseori.
6 Deşi în prima parte a formulei verbul este negat, repetarea lui se face tot subt aspectul afirmativ.
FRAZA
de nebun ! 1 ; batâ-te, să te bată ! ; (farmece) fir*ar pe pustii locuri ! Cf. şi (hai, nene) păcatele mele ! ; chioara naibii ! — Din Caragiale : Fir*ai al dracului de pungaş ! 1; alege-s*ar praful /; câdea-i-ar bunul pe inima lui jupanul /; fir*ar a dracului de viaţă ş*afurisită ! 1; Doamne fereşte !1 2 * * * * * *.
1	Din punct de vedere sintactic, interesează prezenţa lui de înaintea substantivului (care stă adesea la vocativ). Cred că se datoreşte analogiei lui deşteptul de Ion, ticălosul de ely etc., şi ele un fel de imprecaţii (ca sens şi intenţii). Cf. şi bat9o Dumnezeu, de babă..,; patruzecile mâne-sa de golan (citate mai sus, din Creangă). Ne putem uneori gândi la o elipsă: bat*o... pe proasta de babă, etc.
2	In legătură cu « fraza » s’ar putea discuta, fireşte, şi alte chestii. (Observaţia este
valabilă pentru toate capitolele cărţii de faţă.) De pildă acordul dintre membrele care
se leagă prin diverse raporturi sintactice. Scriitorii (şi chiar oamenii obişnuiţi) sen-
sibili la lipsa acordului gramatical utilizează faptul cu intenţii umoristice. Iată câteva
exemple: Zâmbetid care trăsneşte din ochi, petrecând cu privirea — nu e rele (Azi,
29 Oct. 1939, p. 8); Pentru a vă atrage atenţia în mod public că cititorii «zic », nu
« zice »>, fiindcă e mai mulţi (Gl, 14 Iulie 1940, p. 2).
CAP. III : REPETIŢIA
Când o noţiune oarecare ne impresionează puternic, simţim nevoia să insistăm asupra ei. Lingvistic, insistenţa se manifestă, cum am văzut, în diverse chipuri : accentuăm cuvântul altfel decât de obicei, îi lungim sunetele, îl aşezăm la începu-tutul frazei, etc. Un mijloc foarte uzitat este şi repetarea lui, care, de regulă, se combină cu unul ori altul dintre cele pomenite. Spunând de două, eventual de mai multe ori, numele noţiunii, ni se pare că i-am mărit cantitatea, intensitatea, etc. Este ca un fel de acumulare sau concentrare semantică, un adaos la ceea ce există deja şi nu satisface pe deplin necesităţile noastre afective.
Se poate repeta orice cuvânt. Singura condiţie este cea arătată : noţiunea exprimată de el să pună în mişcare afectul subiectului vorbitor. De asemenea se repetă sintagme întregi, chiar propoziţii adevărate. Avem repetiţii totale, adică propriu zise, când elementul lingvistic respectiv este spus de două sau mai multe ori în acelaşi fel, fără nicio modificare formală, după cum avem repetiţii pe care le-am putea numi respectiv parţiale şi semantice: a doua oară cuvântul sau sintagma apare subt alt aspect morfologic ori este pur şi simplu înlocuit printr’un sinonim. Cauza şi efectul sunt identice în toate aceste cazuri. De aceea se cuvine să le discutăm împreună1.
Le grupez după natura gramaticală a cuvântului repetat.
§ fL Sub s t a n t i v u E Formula cea mai răspândită pare a fi repetarea strictă : Când l-am hiat la rost, a început să schimbe feţe f eţ e; Zilnic văd rânduri rânduri de soldaţi trecând spre front, etc. Valoarea ei semantică seamănă cu a unui superlativ de cantitate : feţe feţe, rânduri rânduri însemnează ‘(foarte) multe feţe’, ‘(foarte) multe rânduri’, cu o deosebire, de expresivitate, în favoarea repetiţiei. Aceasta, când substantivul stă la plural, de unde urmează că sensul ‘superlativ’ vine, în parte, şi dela forma pluralului. Singularul arată numai insistenţă : Doamne! Doamne!1 2, de ce ne părăseşti ?; Tinere! tinere!,
1	Fenomenul a fost studiat de J. BYCK, La repetition en roumain (Bull. lingu. II, p. 67 urm.). Autorul se ocupă şi de fapte fără valoare stilistică, în schimb neglijează altele care au o astfel de valoare. Aceasta, pentrucă se pune din punct de vedere strict formal. Cf. şi INGEBORG SEIDEL-SLOTTY, Etymologische Formeln und Figuren im Rumănischen (ibid. IX, p. 40 urm.). Unele lucruri în legătură cu repetiţia au fost spuse la « Morfologice », capitolul despre prefixe (cruci şi răscruci', ordine si paraordine; leagă şi. dezleagă, etc. sunt cazuri de repetiţie aş zice indirectă).
2	Şi ca formulă ‘anonimă’, cu valoare de interjecţie, ne întâmpină repetarea acestui substantiv: Doamne! Doamne /, multă minte îţi mai trebue ! (ţie, celui cu care stau de vorba).
REPETIŢIA
257
ţine minte vorbele mele !, etc. Subiectul vorbitor « se teme » că partenerul nu-1 ascultă cu toată atenţia, şi atunci îi spune numele de două ori.
Repetarea nu se face totdeauna prin simplă juxtapunere. De pildă : Nu ştim ce sa mai facem, e fr ig ş i frig ! ; La spectacole de acestea vine lume peste lume, etc. Formula cu şi are valoarea lui feţe feţe, căci exprimă o intensificare
a noţiunii, cantitativă, dar.şi calitativă (din cauza înţelesului oarecum de adjectiv
al lui frig), cea cu peste poate fi pusă alături de rânduri rânduri, mai ales prin imaginea pe care o trezeşte (parcă vedem cum se ‘adaugă’ grupurile de oameni la cele deja existente). Frig şi frig poate primi un al doilea şi, la început : şi frig şi frig (de nu mai poţi), cu o modificare a intonaţiei (substantivul se accentuiază puternic şi la fel în ambele poziţii, pe când la frig şi frig are un accent înalt prima dată şi altul jos a doua oară)1. De asemenea se mai spune frig şi iar frig, cu ideea de repetiţie întărită, graţie lui iar, sinonim cu iarăşi ‘din nou’.
Pretutindeni până aici substantivul îşi păstrează neschimbată forma. Avem şi cazuri în care el se repetă subt un aspect morfologic deosebit. Foarte frecvent, din cauza marii lui expresivităţi, este tipul nomin. sing. urmat de genet. plur. : boul boilor; derbedeul derbedeilor; minunea minunilor; grozăvia grozăviilor, etc. Adevărate formule superlative, căci astfel de substantive au valoare adjectivală, vreau să spun calificativă. Ele ne trimet, în multe privinţi, la un puiu de ger şi o mamă de bătaie, pe care le-am studiat în capitolul « Diminutive ». Chiar raportul de filiaţie se face simţit, în bună parte, şi aici : genetivul arată, în boul boilor, n u posesiunea, cum pare la prima vedere, ci, mai de grabă, originea, descendenţa, individul calificat astfel este prezentat ca o căpetenie a ‘boilor’, un adevărat prototip, o chintesenţă a noţiunii (= însuşirii) respective. Formula se pretează şi la uzuri ironice : deşteptul deştepţilor (despre un prost) ; savantul savanţilor (despre un ignorant), etc. 1 2
Cu această construcţie poate fi pusă alături deşteptul tatei, deştept, und£ avem şi un genetiv (dela alt cuvânt însă) şi repetiţie propriu zisă. In ce priveşte sensul, asemănarea este mare, întru cât şi de astădată avem un soiu de superlativ (datorită noţiunii, aceeaşi sau foarte înrudită). Punctul de plecare sintactic trebue să fi fost băiatul tatei (cf. şi fătul meu), cu un genetiv de posesie, cum pare a arăta şi o contaminaţie de felul lui băiatul tatei cel deştept. Dacă suntem stăpâniţi de dragoste, simpatie, etc., putem recurge la forma diminutivală a substantivului: doctoraşul mamei, doctcn'aş. Expresivitatea unei asemenea formule nu izvorăşte însă, ca la cele precedente, din repetiţie 3, şi aceasta, fiindcă avem un substantiv pur, lipsit de orice nuanţă calificativă.
Diminutivul (deoarece am pomenit de el) apare şi în alte condiţii, mai apropiate de ale fenomenului care ne preocupă. Byck, loc. cit., p. 69 notează pe ger geruleţ, fără citat. Eu însumi am găsit (AL, 29 Aug. 1937, p. 14) acest exemplu :
1	Tot aşa se prezintă intonaţia la feţe feţe şi rânduri rânduri, apoi chiar la lume peste lume. Şi se înţelege de ce: şi, peste sunt neaccentuale, încât prezenţa lor nu poate influenţa cu nimic accentuarea întregii formule.
2	Morfologic vorbind, exemplele sunt adjective, dar au funcţiune substantivală (după cum substantivele propriu zise sunt, ca sens, asimilate cu adjectivele). Cf. hâtrul hâtrilor (1907 II, p. 379).
3	Cf. doctoraşul mamei, care-i la fel de expresiv. Situaţia seamănă cu a imprecaţiilor, în sensul că repetarea acolo a verbului nu-i obligatoare, deşi, când ea există, intensitatea creşte. Am întâlnit, fără să notez unde, Ah, perceptoraşul maichii, perceptor /, -aşa dar aspecte formative diferite ale substantivului care se repetă.
17
258
FENOMENE SINTACTICE
Cete c e ti o ar e, ostaşii cântau. Amândouă au aspect popular, la fel cu puiul mamei, puişor, de pildă, căruia îi lipseşte însă forţa expresivă, din cauză că repetiţia constitue un element pur formal, aş zice de ritm (întocmai ca la frunza, frunzuliţă; codrule, codruţule şi alte fragmente de versuri populare ; de altfel puiul mamei, puişor pare a fi începutul sau refrenul unui cântec de leagăn). Expresivitatea vine şi, dacă nu mai ales, dela diminutiv.
In sfârşit, repetarea se poate face subt forma unui sinonim1, fără să existe vreo deosebire faţă de repetiţia propriu zisă . în privinţa valorii stilistice. De ex. : cârduri şi rânduri (Nu pot veni ei la masă toţi odată ! Vin cârduri ş i rânduri!), care diferă, în avantajul lui, de sinonimul rânduri (şi) rânduri, precum şi de cârduri (şi) cârduri, graţie, de sigur, variaţiei formale. Căci'ritmul’ intervine şi la repetiţia pură, ba încă într’o mai largă măsură. Limba veche, care se identifică, de fapt, cu cea populară, recurge des la acest procedeu : cap şi începătură; basne şi poveşti; zarvă şi gâlceavă; cărţile şi izvoadele; moarte şi pierire,. etc. (v. G. Pascu, Ist. Uter. rom. din sec. XVII, p. 52-—53). Majoritatea trebuesc asimilate cu faptele de stil ale scriitorilor moderni 1 2 3.
Iată şi câteva citate. Creangă: Lume (lume) şi iar lumez; strângând părintele Duhu para câte p ar a. . .4; . . . câtă frunză şi iarbă ! 5; s'a adunat lume a de pe lume; câtă pidbere şi spuză. Br-V : Antonache, Antonache! (dacă aş şti că ar fi să-ţi semene vreun copil, l-aş omorî de acum cu mâinile mele !) ; veacuri după veacuri; să adune ban cu ban; rând pe rând (au plecat toţi colegii). Caragiale : E comedie, mare comedie; trădare! trădare! (de trei ori trădare !); fel şi chip 6 7; în sfârşitul sfârşitidui (ce era ?) ; salutare, salutare, stimabile !. . .1. Foarte bogate în fapte de acest fel sunt blestemele : bate-l-ar Dumnezeu şi Maica D o m nulu i, etc.
§^}-.Adj.a cti vul. Dat fiind înţelesul acestei părţi de vorbire, ne aşteptăm ca repetarea ei să fie echivalentul perfect al unui superlativ (absolut), mai expresiv însă decât superlativul obişnuit (chiar decât cel format cu straşnic, extraordinar de, etc.). Am văzut aceasta, în treacăt, şi la substantivele înrudite semantic cu adjectivele (cf. § 1, unde am notat şi exemple de adjective propriu zise : deşteptul deştepţilor, etc., pe care nu le mai reproduc). Aspectele fenomenului par mai puţin variate aici. Lipsesc, de pildă, tipurile adj. sing. -f adj. plur. genetiv şi adj. -j- pre~ poz. -h adj. Iar dacă primul se întâlneşte totuşi, aceasta, fiindcă adjectivul este asimilat cu un substantiv (cf. şi prezenţa articolului) : însuşirea ne-o imaginăm ca o noţiune propriu zisă, detaşată de obiectul care o posedă.
Formula, se pare, curentă este repetiţia pură: Am văzut un om bătrân, bătrân; Au găsit o casă frumoasă şi curată, în care era o muiere tir î t ă, u r ît â
1	I-am spus (p. 256) repetiţie semantică. Nu-i necesar (de altminteri nu-i nici posibil) ca sinonimia să fie desăvârşită.
2	Deşi este greu să ne pronunţăm, cu toată siguranţa, la o depărtare în timp de trei secole. Vechimea, adică deasa şi îndelungata întrebuinţare, poate şterge, până la dispariţia totală, valoarea expresivă a unei sintagme. Cf., de ex., la urma urmei (si la urma urmelor)’, în veacid veacului (şi în vecii vecilor); la începutul începutului, etc.
3	Ambele aspecte apar pe aceeaşi pagină (întâiu cu substantivul repetat o singură dată).
4	O formulă de care n’am pomenit în cursul discuţiei.
5	Foarte frecvent, şi totuşi expresiv.
6	Curent în vorbirea zilnică.
7	Unele din exemplele acestea sunt, mai degrabă, simple repetiţii retorice,
REPETIŢIA
259
(Byck, loc. cit., p. 74). Deseori silaba iniţială, dacă este accentuată, sau silaba dinaintea celei care poartă accentul se lungeşte ], ceea ce n’am constatat la substantiv. Dar numai întâia dată adjectivul sufere această modificare, a doua oară el se pronunţă obişnuit, ba chiar, poate, mai ‘scurt’, adică mai repede decât în cazul când nu intervine repetiţia 1 2 3 4.
Apariţia lui srsau a lui .si iar, pe care o cunoaştem dela substantiv, este posibilă şi aici : Aşa-l ştiu de când lumea : rău şi râu; FA, m ut şi mu t, nu vrea să vorbească (Byck, loc. cit., p. 75); Cât vedeai cu ochii, albastru şi iar albastru, etc. Formula cu şi iar circulă mult în vorbirea populară, mai cu seamă la adj. verde şi împreună cu a zice\ Şi-am zis verde şi iar verde este începutul unui cântec 3 {verde ca epitet al subst .frunză, neexprimat). De fapt, se repetă (semantic) o propoziţie întreagă, căci acest vers, pe care-1 auzim în diverse împrejurări, cu o semnificaţie greu de precizat, însemnează ‘am zis [odată] (foaie) verde şi [zic] iar verde’.
Foarte des se repetă adjectivul subt forma lui diminutivală : S’a arătat aşa cum l-a făcut Dumnezeu: go l goluţ*; L-am văzut ieri cu un costum nou nouţ ; Şi iaca, slavă Domnului, sunteţi t e af âr t ef ăr uţ (FM, p. 126). Acest tip seamănă bine cu adj. + adj., căruia, din cauza diminutivului, expresiv prin el însuşi, îi este preferat, ori de câte ori starea sufletească a subiectului vorbitor şi calitatea respectivă sunt proprii pentru întrebuinţarea unei forme diminutivale. Căci aceasta nu poate apărea în orice moment şi la orice adjectiv. AstfeL o casă mare mârişoarâ ; un om bun bunişor, etc. nu sunt posibile, fiindcă în asemenea cazuri diminutivul este autentic şi din punctul de vedere al înţelesului. Vreau să spun că mărişor însemnează ‘aproape mare’, bunişor ‘aproape bun’ 5, ceea ce nu se împacă cu mare, bun şi, mai ales, cu semnificaţia stilistică a repetiţiei. In exemplele date mai sus diminutivul nu exprimă o calitate de proporţii reduse, ci numai alt aspect al ei, unul sentimental, adică afectiv : subiectul vorbitor este impresionat de ‘goliciunea’ omului, de ‘noutatea’ costumului, în consecinţă, ia atitudine, apreciază, şi astfel recurge la forma adjectivului corespunzătoare acestei stări sufleteşti. Tot aşa în cazul lui teafăr tefâruţ: soldatul (căci vorbeşte un soldat cu ofiţerul său pe front) se bucură că, împotriva aşteptărilor, comandantul s’a întors neatins dela atac, şi bucuria, izvorîtă din dragoste, îl face să întrebuinţeze, a doua oară, diminutivul. Cf. sinonimul sănătoşel, atât de frecvent în vorbirea populară. Aşa se explică de ce, printre alte adjective, mai cu seamă singur se repetă în chipul arătat aici : singurătatea înduioşează totdeauna, şi pe oricine 6.
1	Fenomenul a fost analizat amănunţit la «Fonetice», capit. III, § 11.
2	Evident, din cauza lungirii primului său aspect.
3	O adevărată formulă stereotipă, cu care poate începe orice poezie.
4	Cf. Adevărul gol goluţ, titlul unei comedii traduse.
5	Vezi cele spuse la « Diminutive ».
6	Repetarea adjectivului o găsim, printre altele, în două limbi care ne interesează de aproape: în italieneşte, unde este frecvent tipul solo soletto (echivalentul desăvârşit al lui singur singurel), şi în turceşte, unde apare des schema obişnuită, cu adjectivul repetat subt aceeaşi formă, de ex. uzun-uzun ‘tres long’, adîle-adîle ‘tres juste’ (cf. Revue internaţionale des etudes balkaniques II, p. 302, 306). Deşi româna posedă izolăr-de origine turcească, precum iavaş-iavaş, care se întrebuinţează numai aşa (v. Grai şi suflet VI, p. 332), nu poate fi vorba de o influenţă în ce priveşte existenţa feno menului însuşi.
17®
260
FENOMENE SINTACTICE
Exemple : Oşlobanu prost prost, dar să nii-l atingă cineva 1 ; am găsit-o s i n gură s i ngur i c ă ; Sărace, sărace ! [Nu eşti nici de zania ouălor); (icum vede pe drac scăpat) b u n teafăr 1 2 ; şedeau s i?i g u r i s i n g u r e i (Creangă) ; tânăr târnă r, dar copt, serios băiat 3 4 ; M i ş el! rn i s e l! m i ş el!* (Caragiale).
Pronu mele. Şi acest cuvânt, subt diversele-i aspecte, se repetă desf lucru nresc, din moment ce funcţiunea lui obişnuită este să reprezinte un substantiv. De altfel formulele repetiţiei seamănă cu ale substantivului, numai că sunt mai puţin numeroase.
Tipul pronume + pronume este rar. Byck, loc. cit., p. 75 dă un singur exemplu Ceva ceva să-l fi contrariat, apoi striga, unde funcţiunea lui ceva seamănă cu a unui adverb, căci însemnează ‘puţin, câtuşi de puţin’ (cf. şi împrumută-mi ceva cărţi de cetit, unde înţelesul este acelaşi, deşi stă pe lângă un substantiv şi are, deci, valoare mai de grabă adjectivală) 5. Aşa cred că se explică existenţa repetiţiei subt acest aspect numai la ceva: de fapt, el merge cu adjectivele şi cu adverbele.
Cele mai multe exemple de repetare a pronumelui conţin un element de legătură (prepoziţie sau conjuncţie). Iată câteva date de Byck, loc. cit., p. 79 : cine şi cine (Au întrebat şi pentru Domni, ce Domni sunt: şi spuindu-i cine şi c i n e) ; cui şi cui6 (Jele-iy Doamne, cui şi cui, Jele-i, Doamne, muntelui). Nu ştiu dacă astfel de formule au avut vreodată valoare stilistică propriu zisă, întru cât cine stă aici pentru cutare. La fel se prezintă situaţia altor repetiţii pronominale : din ce în ce (gramaticalizat complet, întocmai ca din zi în zi; din clipă. în clipă ; din ceas în ceas, apoi din când în când, etc.), de ce de ce (d e c e d e c e se tot depărta ‘il s’eloignait de plus en plus’) 7 ş. a. Rămân valabile pentru noi : Dacă aş sta să povestesc câte şi m ai câte mi s' au întâmplat, într’adevăr expresiv, datorită, cu deosebire, lui mai8 ; vai de noi şi de noi (cu oricare din formele pronumelui personal în locul lui noi), extrem de răspândit, subt forma unei exclamaţii, în vorbirea populară şi familiară 9 ; care de care, de asemenea foarte frecvent,
1	Aici avem, mai degrabă, o repetare a predicatului nominal, deci a unei propoziţii,
căreia-i lipseşte copula: Oşlobanu prost prost. însemnează ‘O., în ce priveşte prostia, era	prost*, sau, mai	aproape de formula noastră,	‘O.,	de prost, era prost*. Adjectivul
se pronunţă a doua	oară cu un ton ceva mai ridicat.
2	Repetiţie semantică.
a Situaţia este la fel cu cea explicată în nota 1.
4	Nu-i vorba de o intensificare a însuşirii, ca de obicei la repetiţie, ci de o insistenţă, foarte accentuată de altfel, asemănătoare cu o lovitură dată de mai multe ori. Pentru partea pur formală, v. « Fonetice », capit. III, § 9.
5	Este sinonimul aproape perfect al lui oleacă, pe care-1 întrebuinţăm şi ca adverb şi ca adjectiv, după împrejurări.
* Identic, în fond, cu cine şi cine (deosebire numai de caz).
7	Deşi provine	dintr’un text popular, acest	citat	mi se pare suspect.
8	Câte trebue asimilat aici cu un substantiv	care	arată ‘mulţime de obiecte*.	De
aceea se poate repeta întocmai ca un substantiv, (cf. şi câte şi câte).
9 Byck vede în această construcţie o «repetiţie cu elipsă»: în loc de vai. de noi şi vai de noi, s’a zis vai de noi şi de noi. Cred că se înşeală. Avem, cu siguranţă încă dela început, repetarea numai a pronumelui: subiectul vorbitor simte nenorocirea (sa şi alor săi) aşa zicând de două ori, n u pentrucă ea ar fi dublă {vai. şi vai), ci din cauză că cei care o sufăr se dedublează, ca şi cum ar veni în două grupuri ( vai de noi aceştia şi de noi aceia’). De fapt, suferinţa tuturor este simultană, dar, fiind mare, se manifestă în două etape: intensitatea ei rezultă suficient din repetarea cuvântului care arată pe cel ce suferă.
REPETIŢIA
261
şi cu această înfăţişare, dar şi, poate mai des, cu mai după primul care. Dintre ambele aspecte ale ultimei formule mai expresiv este, evident, al doilea, care cred că a şi apărut înaintea celuilalt. Expresivitatea îi vine dela mai : care mai de care trezeşte ideia întrecerii şi implicit a superiorităţii (unuia dintre mai mulţi, ba dintre foarte mulţi, asupra tuturor concurenţilor). Şi, deoarece mai este adverb, trebue sa admitem, la origine, existenţa unui verb sau adjectiv : se grăbea care mai de care ‘care se grăbea mai mult decât care’ (adică ‘unul se grăbea mai tare decât altul’); care mai de care (mai) bun ‘care mai bun decât care’. Astăzi se repetă mai înaintea adjectivelor (şi adverbelor), dacă-1 punem după primul care, dar la început de tot el trebue să fi figurat o singură dată {care mai de care bun, probabil cu încă unul sau mai multe adjective în continuare : care mai de care bun, cuminte, harnic...). Sigur este că în care mai de care mai bun avem o contaminaţie a lui care de care mai bun, răspândit si în momentul de fată, cu care mai de care (se grăbea, striga, etc.) E
Nedefinitul tot se repetă în locuţiunea adverbială cu totul: Avea un păr cu totul si cu totul de aur. Sensul pronumelui este cantitativ, la fel, deci, cu al lui ceva şi câte de mai sus. Tratat ca substantiv, el poate apărea la cazurile oblice, urmat de nominativ : cu totului tot, în totului tot, etc. sunt sinonimele neologismului în total, căruia-i lipseşte însă semnificaţia stilistică1 2 3.
Pentru cine consideră, la fel cu gramaticile curente, pe nimica drept pronume, tot aici este locul lui nimica nimicuţa: Am crezut că voiu câştiga cine ştie cât, şi când colo nimica ni mi cu ţ a. Diminutivul are, în acest caz, valoare pur afectivă, căci ‘inexistenţa’ nu poate fi concepută, după împrejurări, în proporţii mai mici sau mai mari. De aceea şi este aşa de expresivă formula. Se înţelege că apare şi simpla repetare a lui nimic (a).
Câteva exemple : Vai de noi şi de noi ! (copilaşul nostru, cum a ars !); Vai de mine şi de mine (bărbate, ce-am păţit!;) Vai de noi şi de noii (ziseră atunci dracii) (Creangă); (mandatul de deputat, iată ce vreau) n î-m i c cdtceva ! n i ni ic! n i m ic / 3 (Caragiale).
§ (f) Ve r b u 1. Deşi foarte frecventă, repetarea acestui cuvânt, atât de important* ca ^membru al propoziţiei, nu prezintă aspecte prea variate. In schimb, vsemnificaţia fenomenului este clară totdeauna : prelungirea sau intensificarea ^ acţiunii. Avem, mai întâiu, repetarea simplă : Turn a, turn a, ca cu găleata\ C io că r e, ci o c ă n e, dar nu-l aude nimeni\ A plâns, a plâns, până n’a mai putut; Strigă, strigă, de-ţi sparge urechile, etc. 4. Accentul frazei, stă pe verb, şi anume pe ambele lui aspecte, cu aceeaşi intensitate, formă, etc. In construcţiile exclamative situaţia diferă : S ’ au dus, sy au dus frumoasele vremuri de altădată ! are un accent suitor pe primul s'au dus, menit parcă să atragă atenţia ascultătorului, şi unul coborîtor pe al doilea syau dus, care exprimă, oarecum direct, regretul subiectului vorbitor după vremurile apuse.
1	Cf. şi care bun, care rău; care doctor, care inginer (cu sensul unul aşa, altul altfel’): avem şi aici o repetiţie, cam deosebită de celelalte, dar expresivă ca şi ele. Formula există şi în franţuzeşte (qui ouvriers, qui maquereaux), fără să se poată vorbi de vreo influenţă, căci construcţia românească este populară.
2	Despre modul cum au putut lua naştere, din punct de vedere strict gramatical, aceste izolări, vezi N. DrĂGANU, Revista filologică II, p. 305 urm.
3	Repetiţie retorică.
4	Primele două exemple sunt date de Byck.
t>c:
FENOMENE SINTACTICE
Asemănătoare, aproape identice, cu astfel de cazuri sunt acelea pe care Byck, loc. cit., p. 73 Ie pune la rubrica « repet ition subjective » : Auz i, auz i, ce îndrăzneală l, care ar exprima ‘admiraţia’1 2 3, şi Lasă, lasă, căra să fac di7i voi pastramă /, care arată ‘ameninţarea’. Nici accentuarea, nici sensul acestei formule nu diferă de ale precedentei: şi ea însemnează o întărire a acţiunii, care, din cauza imperativului, este simţită ca un îndemn. Se bucură de o largă circulaţie, ceea ce -a avut drept rezultat transformarea ei într’un fel de interjecţie. Căci sensul strict verbal s’a atenuat mult, predominând nuanţa exclamativă, adică modală (= imperativă).
Deseori, între cele două aspecte ale verbului, se intercalează un cuvânt, o-bişnuit un vocativ, cu care subiectul vorbitor se adresează partenerului (acesta poate fi şi numai fictiv): L - a trăsnit, tată, l-a trăsnit; Nu ştiu, neiculiţâ, nu ştiu nimic2. Obişnuit ..repetiţia arată insistenţă, cu scopul de a convinge pe ascultător despre adevărul spuselor noastre. Formula n’are valoare afectivă, dar este expresivă totuşi.
Ca element de legătură apare obişnuit şi, fie o singură dată, între cele două părţi ale construcţiei, fie înaintea fiecăreia. Expresivitatea este mai mare în ultima ipoteză, de aceea vorbirea familiară şi cea populară recurg foarte des la şi 3 : mănâncă şi mănâncă, până nu mai poate; începe să taie, şi taie si taie, până ie curăţă pe toate (Byck, loc. cit., p. 76). Pentru întărirea ideii de repetiţie serveşte şi iar, totdeauna însă împreună cu şi: mănâncă şi iar mănâncă, fără continuarea din exemplul similar, căruia-i lipseşte iar.
Din cauza situaţiei lui speciale, ca predicat al propoziţiei, verbul se repetă şi altfel decât celelalte cuvinte. In general, se poate spune că avem a face, mai de grabă, cu o repetare a propoziţiei, chiar dacă nu toate elemenetele acesteia apar de două ori. De altfel, în ce priveşte sensul, repetiţia verbului echivalează totdeauna cu o repetare a propoziţiei.
Se prezintă mai multe cazuri, după felul cuvântului care leagă cele două -aspecte ale verbului4. De pildă : A dormit cât a dormit şi pe urmă să sculat] Fac (ei) ce fac şi scapă, de belea, etc. Se pare că nu există o deosebire apreciabilă între cât şi ce, altfel nu s’ar înţelege cum este posibilă întrebuinţarea unuia în locul celuilalt fără să se modifice sensul {merge cât merge — merge ce merge). Partea a doua a formulei poate fi interpretată ca un răspuns la întrebarea conţinută în partea întâiu : A dormit (cât)? — (Atâta) cât a dormit. Sau, mai clar, dar mai depărtat din punct de vedere pur formal : Cât a dormit? (întreabă ori îşi închipue subiectul vorbitor că întreabă partenerul). —(Atâta) cât adormit (= cât a putut dormi). Răspunsul este vag, deşi suficient, numai pentru ascultător, nu şi pentru povestitor, care ştie, t r e b u e să ştie durata precisă a acţiunii, altfel n’ar vorbi de ea 5. La fel se explică prezenţa lui cum
1	Cred că nu poate fi vorba de admiraţie, ci numai de mirare, uimire, etc., cum rezultă clar din context.
2	Exemple date de Byck.
s Aceasta, şi din cauza obişnuinţei de a întrebuinţa foarte des pe şi (v. mai sus, capit. II).
4 Este vorba, bine înţeles, de alte cuvinte, nu de şi sau iar, deja pomenite.
6	In cazul lui ce, am avut, la origine, un raport obiectiv direct: face? ce face, deci numai verbe transitive. Cu vremea, înţelesul s’a apropiat de al lui cât, din pricina lipsei de precizie, şi au început să apară şi verbe intransitive.
REPETIŢIA
iI63
într’o construcţie ca Anul acesta aţi du s - o cu m a ţ i d u $ - o (să vă văd la anul).. Singura deosebire este sensul modal, în locul celui ‘cantitativ’ sau temporal (de durată) al lui cât.
Deşi, formal, diferită de acestea, merge semantic cu ele A m m ân c a t, n' am mâncat, şi râpede ne-am luat lucruşoarele (Ins III, 5, p. 581): am mâncat, n’am mâncat însemnează ‘pe cât am mâncat, pe cât n’am mâncat’, adică ‘am mâncat cât s’a putut, cât ne-au permis împrejurările’, deci ‘am mâncat puţin’. De unde urmează că, în astfel de cazuri, repetiţia nu arată prelungirea sau intensificarea acţiunii, ci, mai de grabă, contrarul. Amănuntul nu contează însă, fiindcă forţa expresivă a acestor formule este deopotrivă de mare ca şi a celorlalte.
Altădată repetarea verbului este precedată de o conjuncţie subordinătoare, de un adverb sau pronume relativ, etc. : Dacă s* o întâmpla şi s' o întâmpla, va trebui să plecăm (că n'avem ce face); Când a fi ş' a fi, ne-om muta din casă, şi gata, etc.1. Mai ales cu a fi se întâlneşte la tot pasul această construcţie, care pare eliptică, întru cât, după verbul repetat, aşteptăm o lămurire (ce se va întâmpla, ce va fi). Cu ce la început, prezenţa lui şi între cele două aspecte ale verbului devine de prisos : Ce-o fi, o fi; Ce-a ieşi, a ieşi, etc. Şi acest tip este neobişnuit de des în vorbirea populară şi familiară. Explicaţia propusă mai sus pentru a dormit cât a dormit se potriveşte şi mai bine aici: primul ce-o fi a fost, la început, interogativ, aşa că al doilea conţine răspunsul la întrebare. Căci Ce-o fi, o fi reprezintă concluzia unei deliberări, hotărîrea pe care o ia subiectul vorbitor într’o situaţie grea, după ce a cântărit argumentele pentru şi contra, fără să aibă totuşi siguranţa deplină că atitudinea luată de el va duce la rezultatul dorit.
Nu este o repetiţie propriu zisă, indiferent de semnificaţie, formula grama-calizată De scris, am s ă-i scriu eu, rCavea grijă (cf. şi de mâne at, m ân-case; de fugi t, ştiu eu că fuge bine, etc.), care se deosebeşte de precedentele, între altele, prin faptul că verbul n’are acelaşi aspect morfologic (prima dată stă la participiul trecut, cu valoare substantivală, cum probează şi de, prepoziţia dinaintea lui, a doua oară, la indicativ, eventual la optativ 2).
In sfârşit, se repetă verbul, aproape regulat (şi cu toate efectele de ordin pur stilistic), în invocaţii, imprecaţii, etc., cum am văzut deja la sfârşitul capitolului precedent, unde m’am ocupat de ele. Asupra faptului în sine n’are rost să mai insist aici. Se poate însă pune chestia, dacă repetarea verbului în blesteme, înjurături, etc. n’are şi o cauză formală, care, şi de nu va fi existat din capul locului, a putut interveni ulterior, după ce a luat naştere tipul însuşi. Mă gândesc la nevoia de simetrie, la «ritm». Nu-i greu de observat că în bată-l pustia, să-l bată!; îrâsni-l-ar, să-l trăsnească!, etc. cele două părţi ale formulei sunt construite simetric, graţie, în primul rând, repetării verbului (chiar atunci când forma lui nu-i identică), dar şi unor factori pur fonetici, cum sunt numărul silabelor şi repartiţia accentelor3. Foarte multe blesteme seamănă cu un vers popular din cele
1 Cf. şi Dacă a rn v ă z ut ş i am văz u t că nu ne putem înţelege. . ., etc.» unde repetiţia prelungeşte sau intensifică acţiunea, ca de obicei. In realitate, s’a schimbat, faţă de tipul mănâncă şi mănâncă, numai felul propoziţiei: locul principalei l-a luat o subordonată. Dacă syo întâmpla şi syo întâmpla însemnează ‘dacă nu va fi posibil altfel (decât să se întâmple)’, ‘dacă nu se va putea evita întâmplarea (neplăcută, nedorită )\
- De pildă: De dus, s’ar duce el, dar 11'are când.
"■ Vezi capit. VII al părţii 1 (p. 97 urm.).
264
FENOMENE SINTACTICE
obişnuite : şapte sau opt silabe, ritm trohaic şi o pauză la mijloc (toate mai mult sau mai puţin aproximativ, se înţelege). De pildă : dare-ar boala ’n el, să dea; arză-l focul, să-l arzâ; murire-ar, să moară, etc. Ceea ce mai ales satisface simţul pentru simetrie este, cred, impresia că partea a doua a construcţiei pare un ecou al celei dintâi, o simplă prelungire formală, aş zice chiar auditivă, a ei, netrebuin-cioasă din punct de vedere strict semantic.
O dovadă oarecum materială ne-o oferă blestemele cu verbul negat : nu i-ar mai ajuta (Dumnezeu), să-i ajute !; nu i-ar muri mulţi înainte, să-i moară!, unde, a doua oară, verbul stă fără negaţie, împotriva intenţiilor subiectului vorbitor,, care doreşte ca duşmanul lui să n u fie ajutat de Dumnezeu, să n u aibă mulţi morţi înaintea sa, etc. Prezenţa negaţiei ar însemna o silabă în plus, care ar strica simetria. Este drept că marea majoritate a imprecaţiilor sunt construcţii afirmative, prin urmare putem, ba şi trebue, să admitem o influenţă a lor asupra celor negative, în ce priveşte aspectul verbului repetat la conjunctiv. Dar faptul însuşi ca a fost posibilă o asemenea influenţă, cel puţin aparent contra dorinţei precis exprimate, cu ajutorul negaţiei, în prima parte, probează că a intervenit nevoia de a se respecta simetria.
Ar mai fi de amintit, în treacăt, repetarea semantică a verbului (fenomen înregistrat şi la alte cuvinte) : Ce mototol! Se suceşte, s e’nv âr t e ş t e, şi tot degeaba !; Râu copil şi ăsta !, ţipă ş i strig ă toată ziua (sau u r l ă ş i zbiară)\ Nu ştiu ce face, ce drege N., că trăieşte bine, etc.
Dau acum un număr de citate. Creangă : L - a tăiat el, c u m l - a tăia t, apoi a început a cotrobăi. . .; începu a trânti ş ’ a p l e s n i prin casă; Pe urmă se mai învârte cât se mai învârte prin casă; Dacă vede lupul şi vede...; Mai ş e d e	el cât ş e	d e,	de	cască gura prin	târg .	. .;
Dar nu ştiu ce face dracul, că	f a c e el c e	fa c e.	.	.; o prinde ş ’	o b a	t e,
ş ’ o bat e, pâră o omoară în bătaie !; s e frământ ă el cu mintea cât s e m ai frământă; In sfârşit,	ce s p u n	ei,	c e	n u m ai spun .	. .;
tu rn ai tot cihănt de cap până acum	s ă m ă în s	o r,	s ă	rn ă în s or;	tr ă i	n d
ş i n e m u r in d, i-om scoate-o noi şi pe aceea; Ş i m e r g e Ivan ş i m e r g e şi merge, până. pe însărate. . .; In sfârşit, merge ea, nu merge,,.; Şi merg ei o zi ş i m e r g două ş i m e r g patruzeci şi nouă; F â -te ce t e - i face, că, de te-a găsi zmeul. . A — Brătescu-Voineşti : S ă t r ă-i e ş t i, mânzule, să trăieşti!1 2; MP am frământ a t, m ’ a m z v â r-c oii t câteva nopţi. . .;	. . . le sărută şi plânge, plânge...; de rândul
ăsta Pa isprăvit, s ’ a mântuit; începe să urce grăbit răzorul... şi urcă... şi urcă; Mişc ă, m iscă. Nu mai e lâncezeala aia... — €a-ragiale : Fonică, gân d e şt e - t e. . . gândeşte-te...3; Sade rezemat întPun peş, sade, sade, sade...; Mai mergem ce mai merge m, mă uit iar. . .; ş e dem cât ş e d e m, şi începe comedia; Spiridoane, băiete >
1	Observăm că, ori de câte ori subiectul propoziţiei este exprimat, el stâ după verb. O dovadă mai mult că repetarea acestuia are cauze afective (v. mai sus, capit. l.r p. 232).
2	Repetiţia se datoreşte aici mai mult unei emoţii propriu zise, care arată totuşi că pe subiectul vorbitorii preocupă acţiunea verbului (pe care o prezintă subt forma unei urări). La fel scapă- m ă. . . s c apă - vi ă de ruşine ! (în acelaşi pasaj).
8	Repetiţie de insistenţă.
d u - t. e, du - te	iute 1; la s ă - m ăl	la s ă - m ă!...; N ’ a m	v ă z u t,
zău !, n ’ a m v ăi	z u t nimic J; / u. g i, fu g i, că te omoară.! 1; Ştii,	c a tin-
d e z i azi, c a ti v	d e z i mâine, o lună,	două . . . ; Da bine, soro, a m	auzi t,
a m a - u - zi t1;	m u. l ţ u m i ni, m ulţ	u m i m, stimabile, dar ne cam	grăbim J;
ne d ii c e m, ne duce ni, stimabile, nu voim să facem deranj 1.
§(5.' A d verbul. Cazurile de repetare a acestui cuvânt sunt numeroase şi felurite, din pricina multiplelor funcţiuni pe care le îndeplineşte. Printre adverbe sunt socotite şi particulele da, nu, aşa de dese în limba vorbită şi care, datorită sensului, subiectiv prin el însuşi (când afirmăm sau negăm, luăm atitudine), precum şi puţinătăţii lor fonetice, se repetă într’o măsură necunoscută la alte cuvinte (şi ca frecvenţă şi numeric). Obişnuit nu ne mulţumim cu repetarea simplă 1 2, ci simţim nevoia să spunem da, da, da\ nu, nu, nu, ba chiar da, da, da, da; nu, nu, nu, nu (în această ipoteză, pronunţăm răspicat, cu pauză, sfârşitul formulei). Şi accentuarea variază, nu numai după starea sufletească, dar şi de la un aspect la celelalte ale acestor particule, de-a-lungul aceleiaşi enunţări.
Intre da şi nu constatăm unele deosebiri. Ultimul se poate repeta şi cu ajutorul unor cuvinte de legătură, pe care le-am văzut la substantiv, adjectiv, etc. De pildă : Nu vreau s’aud de-asemenea lucruri; n u s i n u (sau ... nu şi iar nu) ; L-am sfătuit să cedeze, el nu ş i n u, etc. Exemplul al doilea este, de fapt, o elipsă : el nu şi nu însemnează ‘(el a spus că) nu cedează (şi nu cedează)’, de unde marea lui expresivitate, căci se combină în el două procedee ale limbajului afectiv : repetiţia şi elipsa. De ce nu apare şi particula afirmativă ‘întărită’ cu şi {iar) ? Subiectivismul nostru este mai puternic, când negăm. Lucrurile pe care nu le vrem ne impresionează mai adânc, cel puţin din punctul de vedere al urmărilor, socotite neplăcute, primejdioase. Aşa s’ar explica apariţia şi a altor ‘întăritoare’ pe lângă nu, adevărate exclamaţii, precum Doamne păzeşte !, ferit-a Sfântul, etc.
Dacă trecem la adverbele propriu zise, constatăm o situaţie foarte asemănătoare, în general, cu a adjectivelor, ceea ce nu surprinde, dată fiind funcţiunea lor aproape identică (mă refer la adverbele de mod). Ex. : 1 sa sfârşit vieaţa c u-r ând, curând; Bi n e, bine nu-şi aducea aminte (Byck, loc. cit., p. 74). In primul citat, repetarea intensifică înţelesul, în al doilea, mai de grabă dimpotrivă. Deosebirea nu provine exclusiv dela existenţa negaţiei în acesta din urmă, căci B i n e, b i n e, am să văd (eu) ce-i de făcut sau B i n e, b i n e, poţi să. ai D-ta dreptate, dar. . ., de pildă, arată şi ele o atenuare a înţelesului. Faptul se observă şi la bine. spus o singură dată şi se datoreşte, de sigur, întrebuinţării prea dese a acestui adverb, chiar atunci când nu suntem mulţumiţi şi ar trebui, deci, să zicem ‘rău’, ‘prost’, etc. Să se compare şi nuanţa de ameninţare dintr’un exemplu ca Bine, b i n e, vom. vedea cine-i mai tare !
Intensificare, şi numai asta, exprimă repetarea în cazul lui prea, gata, mai: Nu-mi place cum se poartă, e pr e a prea (cf. Ar fi fost prea prea..., Log, p. 55); Ne. ştiind să înnoate, era gata gata să. se înnece\ Mai mai să se îmbolnăvească de-atâta mâncare. La adverbele de timp intensificarea echivalează cu prelungirea duratei unei acţiuni sau cu reluarea ei : A m u ş i, a m u ş i aleargă la dânsul, să. vadă. ce face (Byck, loc. cit., p. 76) ; Ne duceam, d u m in e c a, d 11 m ine c a (ibid., p. 79).
1	Pretutindeni repetarea verbului arată insistenţa (în ultimele două citate, poate,, şi o uşoară ironie).
2	BYCK, loc. cit. îi spune « imediată ».
266
FENOMENE SINTACTICE
Repetarea cu ajutorul unui cuvânt de legătură este frecventă şi variată. Avem, înaintea de toate, pe şi: Cum o duci cu sănătatea ? —Aşa şi aşa, unde situaţia seamănă cu a lui bine bine, căci primul aşa însemnează ‘într’un fel*, al doilea ‘întralt fel’ (ce se adaugă prin unul se reduce prin celălalt)1. Foarte des se repetă în chipul acesta întâiu; Intâiu şi întâiu să mă odihnesc puţin, căci sunt obosit. Cum nevoia de a insista asupra raportului de întâietate este, adesea, puternic simţită, iar prezenţa numai a lui şi n’o satisface, recurgem la mai: M a i întâiu şi 'ntâiu doresc. . ., care se poate repeta el însuşi: Mai întâiu şi mai întâiu să-mi spui. . . Logic vorbind, pare absurdă repetiţia pură şi simplă, cu atât mai mult aceea întărită prin (şi) mai, la un cuvânt care exprimă şi singur, foarte lămurit, ideea în discuţie. De aceea caragialescul {când te-am văzut) întâiaşi dată pentru prima oară este, în fond, adică din punct de vedere psihologic, destul de îndreptăţit * 2. Deseori pe şi îl întovărăşeşte iar: Cum se mai simte bolnavul? — Râu şi iar rău (mai puţin ‘tare’ rău şi rău).
Alt cuvânt de legătură este de, pe care-1 întâlnim, dacă nu mă înşel, numai la repetarea lui bine: Dacă vrei să m'asculţi, bine de bine {dacă nu, atâta pagubă!). Cred că aici avem conjuncţia, nu prepoziţia de: bine de bine reprezintă un mai vechiu bine de-i bine, aşa dar *(e) bine, dacă-i bine’ (— ‘mă împac şi eu cu situaţia, zic şi eu că-i bine, dacă spui tu că aşa este bine’).
Fiind, de fapt, un adevărat adjectiv, adverbul (de mod) se poate repeta subt forma-i diminutivală: M’ai batjocorit degeaba, d e g eb uţ a (Dicţ. Acad., s. v. geaba)', s'a strecurat încet, încetişor {să nu-l simtă nimeni), etc. Diminutivul are aici valoarea lui obişnuită, exprimă, adică, o reacţie sentimentală a subiectului vorbitor (ca, în general, la substantive şi adjective).
Găsim, în sfârşit, la adverb unele forme de repetiţie, care nu sunt posibile la alte cuvinte. De pildă : Nu ştiu ce are N., ac i-i trist, a c i-i vesel (sau când e trist, când e vesel, căci aci, adverb local, are sens temporal) ; Copiii sunt capricioşi, vor b a una, b a alta (sau ...ba vor una, b a vor alta). Deşi lipsite de valoare afectivă, pe care n’au avut-o, probabil, niciodată, aceste formule sunt expresive, şi din cauza repetiţiei însăşi, dar şi datorită opoziţiei dintre părţile lor alcătuitoare. Mai interesant, în special ca formaţie, este câne-câneşte dintr’un citat ca acesta (Creangă) : Cu spânul tot am dus-o, cum am dus-o, câne-câneşte, până acum. Dela sensul literal ‘ca un câne’ (eventual ‘ca cânii între ei’) s’a putut ajunge la acela, general, de ‘greu’, cum dovedeşte Ispirescu (ap. Byck, loc. cit., p. 69), când scrie : D'abia, d'abia, câin e - câine şt e, putea să urnească din loc acea murdărie (cf. d'abia, d'abia, care-i sinonimul lui câine-câineşte).
Exemple : Şi eu f ug a, şi ea fuga, şi eu f ug a, şi ea fuga...3; Ş i f 11 ga şi fug a, fără să mă mai uit în urmă. . .; şi aşa, cu toată cârpănoşia lui, iese câne-câneşte în medean; Mama atunci mă şi ia r âp e de, r â-peâe la pornit; Şi tot aşa şi iar aşa, pândise făcea viaţa neagră...; în cinci şese sate abi e, abie putu nimeri una. . .; Când aproape, a-pr o ap e să pun mâna pe dânsul. . .; Nu-i vorbă, că de greu, g r e u îi era 4;
f Fără şi, acest adverb are, repetat, semnificaţia oarecum aşteptată: Ariciţi a zis aşa, aşa, aşa ‘le herisson a dit ceci et cela’ (BYCK, loc. ci.t.y p. 82).
2	Cf. şi glumeţul’ cel mai prima ’ntâiu, a cărui existenţă pledează în acelaşi sens.
3	Aici repetiţia se combină cu elipsa (căci eu, ea presupun existenţa unui verb, neexprimat), cum vom vedea (în capit. IV) că se întâmplă adesea.
4	Acest tip de repetiţie seamănă cu cel întâlnit la verb (de scris, îi scriu eu).
REPETIŢIA
267
ca doar doar a	încăleca pe. nevoie;	Atunci se	ie tiptil,	tiptil
pe urma ei; de-i avea	vreme să te duci mai pe urmă, b in e	de b i n e (iar de nu,
să te ierte); şi r ăp e	de, r âp e de mi ţi le-a	supt pe toate	(Creangă). —	... . să-iaraie şi lui pomul de	Crăciun, numai n i ţ e l,	n iţei de	tot; încet,	încet,
convoiul s’a scurs; se uită de jur împrejur; Repede, repede, cât îi îngâdue cei aproape şaptezeci de ani; şi niciodată. . . niciodată tio să uite chipul bătrânului1; dar această sfială a pierit treptat, treptat; şi baie din aripi repede, repede, repede (Br-Y). — Se lasă greu, greu de tot; E tare... tare de iot; nu m’ai iubit niciodată. . . niciodată... niciodată...1; Nul nu! nu voia să te aleg1; . . . ajunge el şi dipotat curând, curând; Fă i u t e, i u t e l (Caragiale).
§ 6J I n t e r j e c ţ i a. Se repetă neobişnuit de des, ceea ce nu surprinde, căci reprezintă una din expresiile cele mai directe ale stărilor sufleteşti afective (durere, bucurie, admiraţie, etc.). Intervine, cu siguranţă, şi factorul ‘sunet’, de care am pomenit la da şi nu : corpul fonetic redus al celor mai multe interjecţii are nevoie, în anumite condiţii, de o amplificare, spre a corespunde mai bine rostului lor în vorbire. Aşa se explică, în parte, repetarea interjecţiilor lipsite de semnificaţie stilistică2. De pildă: Of! of!, ni am săturat până yn gât de aşa vieaîâ !; Uf! uf /, bine dam scăpat de pacostea asta !; Vai! vai!, nu mai pot de durere /, etc. Dacă spunem, cum se întâmplă adesea, numai interjecţia, repetiţia se poate prelungi: Of! of ! of ! (of !) ; Vai ! vai ! vai! (vai!), etc. Intre formula triplă şi cea împătrită nu-i greu de observat o nuanţă deosebitoare, chiar dacă n’o putem, preciza totdeauna : pe cea dintâiu o spunem într’o întinsoare, ca şi cum ar fi un singur cuvânt, la cealaltă ne oprim după fiecare aspect al interjecţiei (după al doilea facem o pauză mai lungă, care separă cele două jumătăţi simetrice ale întregului). Una exprimă o suferinţă mai uşoară, care trece iute (ca şi expresia ei lingvistică, pronunţată repede), cealaltă, din contra, arată insistenţa subiectului vorbitor, complicată cu un fel de greutate fizică (parcă i-ar lipsi, tocmai din pricina durerii, forţa necesară pentru un ritm mai accelerat). Există şi o deosebire de intonaţie : of! of! of! are un accent descendent (şi ca intensitate şi ca înălţime), of ! of! of ! of ! unul aproape plan (al doilea of ! pare a fi spus cu un ton ceva mai înalt, şi toţi patru sunt egali în ce priveşte forţa curentului expirator). Dacă interjecţia se repetă o singură dată (of ! of !), accentul este descendent, subt ambele lui aspecte.
Nu toate interjecţiile sunt cuvinte reflexe, ca cele menţionate, şi totuşi, oricare din de se poate repeta în condiţii mai mult sau mai puţin similare. De ex. : Se porneşte cu fata, şi hai, hai, hai, hai (Byck, loc. cit., p. 69). Schema este identică cu a lui of! of! of! of ! şi se explică, în parte, la fel (ca urmare a mo-nosilabismului). Intervine însă şi altceva. Hai pare că imită, mai exact, că acompaniază mişcările pe care le face omul, cu picioarele, când merge. Căci aceasta este semnificaţia lui hai, hai, hai, hai în exemplul dat: de fiecare pas se spune un hai. Dar de ce patru, şi nu doi, de pildă ? Pentru a arăta că mersul continuă (deci prelungirea acţiunii) şi totodată a marca succesiunea regulată, simetrică, a mişcărilor. Nici una, nici alta n’ar ieşi în evidenţă, dacă am repeta numai odată interjecţia.. Afară de asta, hai, hai poate fi interepretat greşit, şi anume ca un îndemn
Pretutindeni avem repetiţie emfatică sau retorică. Căci lucrează, de sigur, şi analogia celorlalte.
268
FENOMENE SINTACTICE
pentru săvârşirea unei acţiuni : II a i, h a i /, pleacă de-aici ! ; Ha i, h a i /,. nu mai face nazuri, etc. Dicţ. Acad., s. v. hai, dă, între altele, exemplul următor (din Alecsandri), unde această interjecţie are sensul de ‘ba bine că nu’ : Dă-i lua o fată d’aci din sat, ai dă gând s’ o duci peste hotar ? — PI a i, h a i /, ha încape sus.
Asemănătoare, ca sunete, cu hai este haid?(a) ! (variantă haida !), care apare şi ea repetată: Aşa încet, h ai d e a - h ai d e a ; înjugă şi pleacă, ai de a, aide a, vorbă, vorbă,	’nserează ; *Sz zezz .vz duc h ai d z, hai d i. In
toate aceste citate avem acelaşi înţeles ca la hai, hai : «îndemnăm, încurajăm sau provocăm pe cineva să săvârşească o acţiune »1. Repetarea numai odată a lui haide confirmă, cred, aprecierile de mai sus, în legătură cu hai: deosebirea dela o interjecţie la alta, în ce priveşte felul cum se repetă, se datoreşte numărului, diferit de silabe. Dar aceasta nu-i singura însemnare a lui haide repetat. In Dum-neavostră râdeţi? haide, haide/... vă pare glumă, el are o valoare pur afectivă, pe care Dicţ. Acad. o defineşte astfel : « mustrăm pe cei ce nu iau în serios sfaturile sau vorbele noastre sau prevedem că li se va întâmpla o nenorocire ». Cu această semnificaţie haide apare şi subt alt aspect: H ai d e - h a, h aid e-h a, dai s’o capeţi /; H aide - h ai, hai d. e -ha i, (că) îţi dau eu ţie, etc. Aşa dar, un fel de prelungire silabică, al cărei rost este să arate insistenţa, eventual să intensifice ‘strigarea’ (când ne adresăm cuiva dela distanţă) 1 2. Astfel de cazuri prezintă interes şi pentru lămurirea raportului etimologic dintre haide şi hai, de care se ocupă amănunţit Dicţ. Acad.
Ar mai fi de amintit, între altele, repetarea lui iacă. Intr’un citat din Ispirescu (dat de Dicţ. Acad., s. v.) această interjecţie apare de trei ori : Iacă, iacă,, iacă ce mi da întâmplat. Judecând după simţul meu lingvistic, cred că avem o greşeală, căci repetarea simplă a lui iacă este nu numai suficientă, ci şi singura posibilă : corespunde atât nevoii de a atrage stăruitor atenţia partenerului asupra celor petrecute, cât şi ‘regulilor’ ritmului (v. mai sus, unde haide, bisilabic, la fel, deci, cu iacă, se repetă odată, iar hai, monosilabic, în condiţii identice, de trei ori). In alte situaţii, repetarea acestei interjecţii poate avea o semnificaţie cu totul deosebită : Iaca, iac a, s'a supărat ! (a doua oară, -a se lungeşte apreciabil, totodată intervine o uşoară pauză înainte de a continua vorba) exprimă mirarea, mai mult ironică, a subiectului vorbitor, surprins că atitudinea sau vorbele sale (nevinovate!) au putut indispune pe partener.
Urmează acum citate 3. Creangă : ne întovărăşim cu dânşii, de frica lăieşilor din Ruginoasa, şi h a i, hai! h a i, h a i /, până ’n ziuă, iacă-tă-ne în Târgul Frumos1 ; AI... ghidi, ghidi!, ghiduş ce eşti ! ; Dintr'o păreche de boi, am rămas-do pungă goală. M â z, m ă i ! rn ă z, m ăi ! ; Apoi o ia la papuc şi h a z, h a i / h a i, h a i ! ajunge în sat la frate-său 4 ; Şi tropăi, tropăi! r o p a i,
1	Dicţ. Acad., s. v. haide.
2	Cf. hai dela vocativ: cumnată-hăi, mămucă-(hă) z, etc. (v. la « Morfologice capit. I, p. Î17).
8 Nu numai pentru interjecţiile propriu zise. ci şi pentru câteva onomatopeic care trebuesc asimilate cu interjecţiile.
4 Să se observe, în legătură cu ritmul, faptul, care, fără a fi voit, nu poate fi nici întâmplător, că ce urmează după hai repetat este alcătuit din sintagme de câte patru silabe, la fel, deci, cu hai, hai!, hai, hai! (Să nu ne uităm la scriere, ci la pronunţare.)
REPETIŢIA
269
v o p ai ! i se aprind Lui Ipate al nostru călcâiele ; Şi odată pornesc ei t e l e a p, t el e ap, t ele ap ! \ Mă i, m ă i, m â i ! Ace ştia-s curat sărăcie trimeasă dela Dumnezeu. — Caragiale : nişte scârţa-scârţ a pe hârtie !1
§t7: Diverse. Alte cuvinte se întâlnesc mai rar repetate. De aceea le discut împreună. In fruntea lor stă numeralu 1, care, dată fiind funcţiunea lui substantivală, le întrece pe toate, cum e şi firesc. (Surprinde, mai de grabă, frec-venţa-i redusă.) Este vorba, aproape exclusiv, de numeralul cardinal, căci el are, obişnuit, valoarea unui substantiv. Celelalte se repetă numai în mod excepţional, şi nu ca numerale propriu zise, ci ca adverbe. Am amintit, în § 5, pe întâiu, dar am neglijat pe odată, a cărui repetare, cu ajutorul lui şi, ne întâmpină des : Sunt. sigur că odată şi-odată ai să-ţi recunoşti gr e sala 2.
Singurele numerale cardinale apte de a se repeta (şi a avea, bine înţeles, semnificaţie stilistică) 3 sunt, cred, unu, sută, mie (şi multiplii acestuia din urmă : milion, miliard, etc.). Astfel în loc de multe sute sau multe mii se spune, mai expresiv, sute (şi) sute, sute de sute, sute şi iar sute; mii (şi) mii, mii de mii, mii şi iar mii, etc. Aceste numerale se pot şi combina între ele : sute şi mii ; mii şi milioane ; milioane şi miliarde, tot pentru mărirea (şi variaţia) expresivităţii.
Cât despre unu, situaţia lui se înfăţişează deosebit. Deoarece exprimă 'unitatea’, repetarea lui va însemna n u înmulţirea obiectelor, ci 'alegerea’ lor, 'separarea5 unuia de celelalte. Se pare că totdeauna aspectele acestui numeral sunt legate prin şi: N'am eu mulţi cai, dar câţi am sunt unu şi unu ; Am cumpărat câteva noutăţi literare, una şi u n a. Sensul literal, adică originar, este : ‘din mulţimea fiinţelor sau lucrurilor în discuţie n’am luat câte două, câte trei, etc. odată (deci la întâmplare, deavalma), ci câte una sau câte unu5 (iar aceasta presupune alegere). Mai scurt, şi cu o formulă des uzitată în limba vorbită, 'n’am cules, ci am ales5. Pentru întărirea ideii de selecţie se adaugă de multe ori tot: Am cărţi cam puţine, e-adevărat, dar tot una şi una4. Un echivalent stilistic desăvârşit al acestei formule este (tot) hoh şi hob, care mise pare chiar mai expresivă, din cauza marii plasticităţi a imaginii : când vrea să facă mâncare de fasole, linte, etc. (sau colivă de grâu, turte cu cânepă ş. a.), gospodina alege boabele unu câte unu, ca să le separe de gunoaie, pietre, etc. Cf. şi sinonimul bob n umăr a t 5, care, formal, se apropie mai mult de (tot) unu şi unu.
Aparent, mai avem un numeral cardinal apt de a se repeta : trei. Sgomotul pe care-1 fac copitele cailor înhămaţi la căruţă este imitat prin repetarea acestui cuvânt subt forma trei trei, trei trei (aproape totdeauna aşa : trei trei pentru un pas, trei trei pentru al doilea pas) 6. Este foarte probabil, poate chiar sigur, că
L Cu funcţiune substantivală.
2	Deoarece odată însuşi are sens vag (-- într'o si), repetarea lui face să crească imprecizia, fapt care probează că este vorba de funcţiunea obişnuită a repetiţiei.
3	Altfel, oricare din ele se poate repeta: am împărţit copiilor mere câte cinci. cinc.i\ aşeza cărţile în rafturi, tot sece sece, etc. Sensul lor este distributiv, cum arată şi câte, tot, a căror prezenţă este indispensabilă.
4 Valoare pur distributivă, fără vreo urmă de semnificaţie stilistică, are repetiţia unu şi unu într’un exemplu ca Mă duc la boier şi mă ’nvoiesc — dijma 11 n a ş ’ u n a (BYCK, loc. cit., p. 80). Aceeaşi observaţie pentru unu (câte) unu: Hai, duceţi-vă acasă unu (câte) unu.
5	Ci, p. 11 întrebuinţează pluralul: Avea bobii număraţi . . . (e vorba de banii ^eroului»).
f’ Unul făcut cu piciorul stâng dinainte şi cel drept dinapoi, al doilea cu piciorul drept dinainte şi cel stâng dinapoi.
270
FENOMENE SINTACTICE
avem aici numeralul trei, dar nimeni nu-1 mai simte astfel, formula întreaga prezentând particularităţile unei creaţii onomatopeice : sgomotul imitat este ascuţit (cel puţin aşa-1 percep Moldovenii, care pronunţă trii) şi presupune, deci, existenţa unor cai mici, slabi, ceea ce şi corespunde situaţiei, căci a merge trei trei,, trei trei se spune, ironic, despre o căruţă (eventual despre un cal de călărie) cu mersul încet.
Se repetă şi unele conjuncţii : sau, ori, fie (toate sinonime), dar în condiţii speciale, care au devenit obligatoare, aşa că faptul este mai mult gramatical decât stilistic. De ex. : Trebue să iei o atitudine fermă: sau pentru sau contrai Deviza lui este: ori totul ori nimici Fie ger, fie ploaie, fie timp frumos, el iese regulat la plimbare 1. Expresivitatea, în măsura în care există, se datoreşte, întocmai ca la aci. . . aci, ba. . . ba (v. § 5), contrastului dintre noţiunile puse faţă în faţă şi ale căror nume sunt legate prin conjuncţia repetată.
Exemple din limba scrisă : Să fi dat mii de mii de lei, nu. găseai fir de mac printre năsip. . .; iară ceilalţi se înşiră tot câte unu unu până la poartă 1 2 (Creangă). M i i ş i m i i de mulţumiri (Br-V). O r i toţi să muriţi ori toti să scăpăm (Caragiale) 3.
§:8jP ar ţ i d e pro poziţie. In paragrafele precedente,unde am studiat repetarea diverselor părţi de vorbire, am arătat, implicit, că se repetă şi membrele propoziţiei. Căci substantivul, de pildă, poate fi subiect, poate fi predicat sau obiect, complement circumstanţial, etc. Prin urmare, repetarea lui în una din aceste funcţiuni însemnează repetarea părţii de propoziţie respective. Dacă mă opresc totuşi într’un paragraf special asupra acestei chesţii, este din cauza unui fenomen nerelevat până aici. Vorbirea populară şi, mai puţin, cea familiară cunosc re pe ta r ea subiectului în condiţii speciale şi cu o valoare stilistică încă mare, deşi formula s’a gramaticalizat oarecum. Ea are totdeauna aspectul următor : după predicat, care se găseşte, obişnuit, la începutul propoziţiei, vine subiectul, exprimat întâiu prin pronumele de pers. III (ambele genuri şi numere) şi apoi printr’un substantiv (propriu sau comun), eventual prin alt cuvânt cu funcţiune substantivală. De pildă : A veni el Dr âgu ş la căuş (ameninţare la adresa cuiva care, solicitat să te ajute, refuză, deşi el însuşi a fost ajutat de tine) ; Lasă că vine el tata, ai să vezi ce-are să-ţi facă; S’or mai întoarce ele oare timp u rile de altădată? 4 5 De multe ori, mai ales în iz dări, pronumele îşi păstrează forma masculină chiar cu un substantiv feminin după el : A pleca el mama de-acasă, (că) am să-ţi arăt eu ţie (se spune, bine înţeles, şi a pleca ea m am a. . .); Are să-l certe el preoteasa pe popa... 6 Acest amănunt dovedeşte că, din capul locului, se va fi repetat subiectul numai în puţine cazuri, toate având un substantiv masculin, sau că, indiferent de situaţia iniţială, numărul
1	Cf. şi v. rom. selva (i), cu exact acelaşi înţeles: Toţi un lut ne facem, s â v ai bogat, s ă v a i sărac (Varlaam).
2	Sens pur distributiv. Formula este interesantă ca aspect lingvistic.
3	Efectul comic se datoreşte contrastului dintre să muriţi (pers. II) şi să scăpăm (pers. I).
4	Oare stă mai des fie la început de tot. fie după întoarce. Am redat construcţia aşa, ca să arăt că cele două subiecte pot fi separate printr’o astfel de particulă.
5	Exemplu dat de HEDVIG OLSEN, Etude sur la syntaxe des pronoms personneh el reflechis en roumain, Kobenhavn 1928, p. 62, după S. PUŞCARIU, Dacoromania IV, p.
1393, care citează, tot din auzite, şi las' do să păţască el hoţii, aşa dar cu. un substantiv la plural.
REPETIŢIA
271
propoziţiilor cu subiect masculin a fost, la un moment dat, aşa de mare, încât obişnuinţa a făcut să se întindă el şi acolo unde subiectul era feminin (ori avea formă de plural, v. n. 5, p. 270). Fapt sigur este că, pentru a se produce această influenţă analogică, a trebuit să se ajungă la un fel de ‘neutralizare’ a lui el: lumea nu l-a mai simţit nici ca masculin, nici ca singular şi, evident, nici ca reprezentant al substantivului imediat următor. Aceasta însemnează grama-ticalizarea lui el, transformarea lui într’un simplu morfem, în anexă (ante-pusă !) a subiectului adevărat1.
Cum se explică fenomenul? Chestia a fost mult discutată. Iată lista aproximativă a studiilor, notelor şi recensiilor care i-au fost consacrate : A. Procopovici, Pronumele personal în funcţiune morfologică verbală, Cluj, 1933 ; Radu I. Paul, Un capitol de stilistică românească: Subiectul de voinţă, Cluj 1934 (ambele lucrări au fost recensate de mine în Bulei. Philippide II, p. 261 urm.) ; J. Byck, Uemploi affectif du pronom personnel en roumain în Bull. lingu. V, p. 15 urm.; Leo Spitzer, Vine el tata, ibid. YI, p. 245 urm. şi Addition a vine el tata, ibid. VII, p. 156 urm. Explicaţia propusă de mine 1 2 şi susţinută, în linii mari, de toţi autorii citaţi (cu excepţia lui Procopovici) este aceasta. La început subiectul a fost exprimat numai prin pronume, ceea ce, în anumite împrejurări, părea cu atât mai insuficient, cu cât accentul frazei sta pe predicat, care era, din punct de vedere stilistic, membrul ei cel mai important (dovadă, aşezarea lui înaintea subiectului). Pentru evitarea neînţelegerii sau a unei confuzii, se repeta subiectul subt forma substantivului căruia îi ţinea locul pronumele, adică se preciza cine anume este « el » (sau « ea »). Intre ambele subiecte a existat o pauză : vorbitorul se oprea puţin, tocmai din. pricina temerii că ascultătorul ar fi putut să aibă nedumeriri cu privire la autorul acţiunii, poate şi pentrucă simţea el însuşi nevoia să insiste asupra subiectului, prea ‘slab’ exprimat printr’un cuvânt atât de vag şi de redus ca schelet fonetic, cum este pronumele, şi care, în plus, era complet lipsit de accent. Pauza se simte încă şi astăzi, cu toate că, datorită obişnuinţei, formula se pronunţă destul de repede, fără vreo insistenţă specială. De unde-i vine valoarea stilistică ? In primul rând, dela inversiune, apoi de la repetarea subiectului, şi una şi alta, călcări ale regulilor sintaxei obiective. Interesant este că accentul principal stă pe pronume, nu pe verb, cum ar trebui, dată fiind poziţia privilegiată a acestuia din urmă. In momentul când s’a simţit nevoia să se exprime încă odată subiectul, s’a produs o deplasare a accentului: prin repetare, a devenit e 1 membrul cel mai important al construcţiei şi, în consecinţă, accentul acesteia a trecut de pe predicat pe subiect (pe cel pronominal, adevăratul subiect, căci substantivul următor era un simplu adaos, am zice un fel de apoziţie). Pronumele este şi mai puternic, dar şi mai ‘sus’ accentuat decât verbul (şi, se înţelege, decât substantivul).
Fenomenul constitue, am spus deja, o particularitate a vorbirii mai ales populare, cel puţin subt aspectul analizat aici, singurul autentic de altfel. Aşa se face că, dintre cei trei scriitori puşi, obişnuit, la contribuţie de mine, numai Creangă îl cunoaşte : Stai, mâi porcane, că te căptuşeşte ea Mărioara acuş ! ; Bine, voinice,... a veni ea şi vremea aceea ; Vine ea şi turturica mai pe urmă, dar ce ţi-e bună ? ; Bate el I v an în poartă cât poate, se râcâdueşte el cu
1	Mă refer la partea pur formală a construcţiei, căci, din punct de vedere semantic, ea continuă să fie expresivă, să aparţie, deci, stilisticii.
2	Din fugă, deja în Arhiva XXX, p. 408.
FENOMENE SINTACTICE
27

puşca, dar mi prins ei acum dracii la minte1. Nuanţa stilistică variază după starea sufletească a subiectului vorbitor, fără vreo legătură directă cu fenomenul în sine. Vreau să spun că se poate exprima nu numai ‘ameninţarea’, cum pare a rezulta din exemplele date la început, pe baza utilizării formulei de către mine însumi, în graiul meu de acasă (Tecuciu). Observăm de asemenea că cele două subiecte sunt adesea despărţite printr’un cuvânt, care este de obicei (sau totdeauna ?) o particulă adverbială (şi, acum la Creangă, oare în una din frazele alcătuite de mine) 1 2 3 4.
Găsim construcţia, subt acest aspect, şi la scriitori nioderni, tot Moldoveni, care vor să dea colorit popular stilului (propriu sau al eroilor) : Să-l vedem deocamdată ce faţă are să facă e l chiar Măria -Sa Vodă Alexandru Ion C uz a, când va avea a se închina Padişahului (Luc, p. 62) 3 ; Asta se plăteşte, si o plăteşte el P ătr u al du mit al e la Ieşi. . . (ibid., p. 343); tot împungea ea boala (1907 II, p. 166) ; ar crede el cineva (ibid., p. 344).
Deşi rezultă destul de limpede din citate, trebue precizat că verbul poate sta şi la alte forme decât viitorul I şi prezentul indicativului, care predomină totuşi, după cât se pare (primul în special când ameninţăm). De pildă : M’a sărăcit e l b oier u /, dar are să-l pedepsească Dumnezeu ; II bătea el t a t â - s âu nu-l bâte a, dar cum îl mai bătea moşu-sâu ; Ar mânca ei o a m e n i i şi mămăligă, dacă s1 ar găsi, etc. Cred că numai cu conjunctivul şi cu imperativul nu-i posibilă această construcţie.
Subiectul se repetă şi în alte condiţii, destul de variate. Avem, mai întâiu, formula, foarte răspândită, de origine cultă : Noi Românii. . .; voi bărbaţii.. A, care a devenit oarecum fixă şi apare, când vorbitorul sau partenerul este înfăţişat ca reprezentant al unui grup (repetarea subiectului are rostul să precizeze acest amănunt, pentru a evita o înţelegere greşită). Tot valoare strict intelectuală are fenomenul în cazuri de soiul următoarelor : Dacă ei albii. . . se împiedecă de considerente de coloare (CL, 15 Aug. 1936, p. 2) ; Cugetul, el singur sufere primeniri. . . (Ins II, 3, p. 605) ; Ţ ăr anul, el a fost scos. . . (1907 I, p. 341) ;
. . .«raison suffisante» ...asta nu ştie. El, Mişti, trebue să ştie (Br-V); definitive nu sunt ele nici rezultatei e ştiinţelor matematice (Re v. ist. română V—VI, p. 107) 5.
§ 9%S i n t a g m e. Se repetă, în sfârşit, fragmente de frază (propoziţii întregi sau numai grupuri sintactice), şi pentru aceleaşi motive ca cuvintele izolate. Singura deosebire faţă de constatările făcute până aici este că repetiţia frazeologică prezintă aspecte formale mai puţin felurite. De regulă întâlnim simpla juxta-
1	Am găsit şi un exemplu cu subiect pronominal: Insă ce-i de făcut '. . . s’a trece ea şi. asta (Creangă).
2	Iată şi un citat din Neculce: dar puţină pagubă au făcut [Tătarii], mai mulţi au pierit ei, Tătarii, care arată clar că lucrurile s’au petrecut, la origine, în felul cum am presupus eu.
3	Autorul a complicat fraza nu numai inutil, ci şi păgubitor, chiar ca efect stilistic, adică retoric (căci asta l-a determinat să introducă pe chiar (■•■-- însuşi.) şi să lungească, la infinit, subiectul substantival).
4	Totdeauna la plural şi la pers. I sau II. Imitat după frc. Nous autres Roumains; vous autres hommes ?
• Pentru unele din ele trebuesc invocate modele străine. Cf., de ex., frc. Les prostituees, el les, ont une existence mo ins attrayante que celle des souteneurs.
REPETIŢIA
273
punere, iar drept element de legătură între cele două părţi ale sintagmei repetate numai pe şi.
Să vedem câteva fapte. Se pare că cea mai răspândită este repetiţia propoziţiilor interogative şi exclamative, produse afective prin excelenţă: Ce să fie? Ce să fie? ; JJnde-o fi? Unde-o fi? ; Cine-a scoborî-o? Cine-a scoborî-o? 1 ; Cum mai plângea ! Cum mai plângea ! ; Cât mai vorbeşte ! Cât mai vorbeşte ! Pretu -tindeni lipseşte şi, care, de altfel, nici n’ar putea să apară în asemenea cazuri.
Urmează acum repetări făcute prin intermediul acestei conjuncţii: Iacă c e ~ a m p âţit şi ce- a m păţi t, şi-i povesteşte popa toată pâtârania (Byck, loc. cit., p. 82, dintr’un text popular) ; Dacă am văzut şi (dacă) am v ă z ut că nu ne putem înţelege, l-am lăsat în plata Domnului 1 2; Când s ’ a repezit şi (când) s’ a repezit la mine, am îngheţat2, etc. Toate propoziţiile repetate din aceste exemple sunt secundare. Tipul cel mai frecvent pare a fi cel cu dacă, a cărui valoare nu-i condiţională, ci temporală (de aceea îl putem înlocui prin când), cu o nuanţă cauzală {dacă am văzut că. . . = deoarece am văzut că. . .). Cred că nici numărul propoziţiilor apte de a se repeta, nici acela al verbelor care pot figura ca predicat al lor, nu este prea mare. Afară de asta, dacă verbul are un complement, acesta se pune o singură dată, de unde urmează că repetiţia nu-i deplină.
Avem şi aici repetiţii semantice, în sensul că predicatul (şi numai el) diferă formal dela un membru la celălalt al construcţiei, dar exprimă, aproximativ, o acţiune identică: Nu ştiu ce face, ce drege, că o scoate bine la capăt; Cum se suceşte, cum se ’nv âr t e ş t e, (că) tot prost iese.
Din punct de vedere strict gramatical, nu poate fi vorba de repetarea propoziţiei, deşi fenomenul îl simţim astfel, în cazuri ca următoarele : A umblat pe unde a umblat, şi până la urmă s'a întors acasă; Face cum face, şi scapă de încurcătură, etc. Se repetă predicatul (de aici impresia că repetăm propoziţia însăşi), cu ajutorul unei particule de legătură, aşa cum am văzut în § 4, unde am dat exemple de verbe legate prin ce 3 4, cât. Astfel de repetări necomplete sunt numeroase : Basmuri o fi ştiind cine o fi ştiind, dar eu nu ştiu 4 (Byck, loc. cit., p. 82) ; nu-i bine, nu-i (ibid., p. 72).
Foarte interesante subt raportul stilistic sunt repetiţiile de tipul următor : o sintagmă sau o propoziţie întreagă apare întâiu subt forma interogativă şi apoi se repetă, fie subt aceeaşi formă, fie subt forma enunţiativă. In ipoteza a doua, repetarea însemnează răspuns la întrebare. Câteodată se repetă sintagma subt ambele aspecte (interogativ şi enunţiativ), ceea ce implică totdeauna schimbarea subiectului vorbitor. Dacă repetarea se produce o singură dată, putem avea dialog propriu zis, cu doi parteneri, dar tot atât de bine povestitorul îşi poate adresa lui însuşi vorba 5. Procedeul, indiferent de chipul cum se prezintă în
1	Exemplu dat de BYCK, loc. cit., p. 73 (dintr’un text popular).
Obişnuit particula introductivă a propoziţiei nu se repetă (de aceea am pus-o în paranteză), şi atunci avem a face, în realitate, cu repetarea predicatului, nu a propoziţiei întregi.
3	Vine ce v i n e şi-l ia şi-l aduce pe altul în loc (BYCK, loc. cit., p. 83) conţine de asemenea repetarea predicatului, care, împreună cu ce, reprezintă subiectul primului vine. De aceea Byck vorbeşte, greşit, despre repetarea subiectului.
4	Situaţia este exact la fel ca în citatul din nota precedentă.
* Deşi, poate, de prisos, trebue precizat că repetiţia este, în majoritatea cazurilor. numai aproximativă (ca expresie, fireşte, nu ca sens).
13
274
FEN OMENE SI NT A CTI CE
amănunte, este bogat în efecte stilistice, care adesea sunt căutate, dar obişnuit se obţin fără vreo intenţie anumită. In cazul când subiectul vorbitor rămâne acelaşi, povestirea se înviorează, graţie impresiei că avem dialog, iar în ipoteza unei discuţii propriu zise, repetarea celor spuse de partener face ca întreruperea vorbirii, pe care o provoacă în mod necesar schimbarea subiectului, sa nu se simtă si dialogul să devie astfel o adevărată luptă de cuvinte, adică de idei.
Exemple (luate toate din texte) : Când, ia !. . . ce să vadă? Ş’ apoi mai are când v e d e a ?; Da d e unde eşti tu, măi ţică ? — De unde să fi ti, bădică ? Ia sunt şi eu un băiet sărman. . .; Da ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti? — Cine să fi u, mătuşă ? Ia o fată săracă. . .; şi, când se uită mai bine, c e s ă v a d â? V e d e-un băiet ce se scăţăra pe stâlpul porţii ; Ei, stăpâne, cu m a rămas cu boierul? — Cum să rămâie, măi Chirică? Ia m’ am prins hăt şi bine... (Creangă). —Da din a cui? —Din a cui, din a cui? ştii d-ta din a cui...; Trebue s ă m ai aşteptă, m. — Să mai aşteptăm? Până când s ă m a i aşteptă m ?; C e - o s ă f aci? Te joci cu puterea ? — Ce s ăf a c?. . . Batem o depeşă la Bucureşti. . .; . . .c e v r e i dela mine ? — C e v r e a u ? c e v r e au? Ştii bine ce vreau. (Caragiale) h 1
1	Observăm uşor că la Caragiale repetiţia este mai totdeauna retorică (şi totuşi expresivă, chiar în sensul stilisticii lingvistice), pe când la Creangă avem, ca de obicei, formula consacrată a vorbirii populare, izvorîtă în modul cel mai natural şi mai spontan din necesităţi pur afective.
CAP. IV : ELIPSA
Nevoia de expresivitate se satisface şi prin procedeul opus celui studiat în capitolul precedent. Insistenţa asupra noţiunilor importante se manifestă nu numai prin repetarea lor, ci şi prin eliminarea tuturor acelora care nu ne interesează, fiindcă, din punct de vedere afectiv, sunt ca şi inexistente, cel puţin în momentul când vorbim. Faptul poate părea surprinzător pentru limbajul obiectiv, pur intelectual sau ‘raţional’ (ca produs exclusiv al raţiunii) : cum sa se ajungă la rezultate identice, utilizând mijloace formale diametral opuse ? In cazul repetiţiei obţinem o intensificare semantică prin acumulare de cuvinte : întrebuinţând de două, eventual de mai multe ori, acelaşi cuvânt, facem să-i « crească » înţelesul, căci îi adăugăm, de fiecare dată, o cantitate nouă. De aceea ar trebui să vorbim n u de întărirea sensului, ci de ‘înmulţirea’ sau ‘sporirea’ lui. La elipsă, înlăturăm toate cuvintele de prisos, aşa că întreaga sau aproape întreaga noastră forţă de expresie se aplică asupra noţiunii care ne « emoţionează ». In modul acesta înţelesul se întăreşte prin concentrarea atenţiei: atât subiectul vorbitor, cât şi ascultătorul nu «simt» decât numele acelei noţiuni unice, pe care o percep mai puternic şi mai adânc, graţie tocmai izolării ei de celelalte.
Situaţia seamănă, psihologic vorbind, cu ceea ce am constatat la topică. Acolo afectul cerea să punem cuvintele neimportante în locul al doilea, aici el cere să nu le mai punem de loc. Deosebirea este, în fond, numai de grad, adică de apreciere (subiectivă) a «importanţei ». Elipsa presupune că tot ce lăsăm la o parte n’are absolut nicio însemnătate pentru spusele noastre, atât în sine, cât şi, mai ales, în comparaţie cu noţiunile exprimate. La inversiune, disproporţia dintre elementul sintactic principal şi cel secundar nu-i aşa de mare, încât să ducă la înlăturarea definitivă a acestuia (ne mulţumim cu înlăturarea lui din poziţia privilegiată pe care i-o acordă norma gramaticală). Asta dovedeşte că în cazul elipsei afectul lucrează cu o forţă mai mare. Altmintrelea nu se înţelege predominarea unei noţiuni asupra altora până la totala suprimare a acestora.
De construcţii eliptice vorbesc şi gramaticii, căci fenomenul nu este necunoscut vorbirii obiective. Din cauza aceasta se pot ivi neînţelegeri şi confuzii, mai cu seamă ca nu orice eliminare de cuvinte trebue considerată drept elipsă. Astfel, ca să dau un exemplu, în limba noastră subiectul, subt forma pronumelui personal, lipseşte regulat 1t fiindcă dezinenţele verbale indică suficient de clar ce persoană este autorul acţiunii. Intr’un asemenea caz nu poate fi vorba de elipsă 1 2.
1	Afară de cazul când insistăm asupra lui.
2	Cu atât mai puţin, când propoziţia n’arc atribute sau complemente de tot felul-
ui*
-76
FENOMENE SINTACTICE
Singurul membru al propoziţiei absolut necesar pentru existenţa ei este predicatul. In consecinţă, numai absenţa lui constitue o elipsă propriu zisă. Tot aşa într’o frază nu poate lipsi propoziţia principală. Urmează, deci, că frază eliptică va fi numai aceea care n’are o asemenea propoziţie. Aceste norme sunt valabile pentru vorbirea intelectuală. Cea afectivă ascultă de altele, cum am avut mereu prilejul să constatăm până acum, mai exact, de una singură, din care decurg toate celelalte ; importanţa unui element sintactic este apreciată după criterii strict subiective, variabile dela caz la caz, potrivit momentului psihologic şi situaţiei propriu zise, adică împrejurărilor exterioare.
împreună cu elipsele voiu discuta un număr de formule fixe, nu numai pentru motive practice (ca să nu deschid o rubrică nouă), ci şi din cauză că există, în-tr’adevăr, puncte comune între unele şi altele, după cum se va vedea la timp.
Deşi recolta mea de material este mai de grabă săracă şi puţin variată1, voiu proceda ca în capitolul precedent, grupând faptele după elementul sintactic care lipseşte.
§fij P r e d i c a t u 1. împotriva regulilor gramaticale, se poate lăsa neexprimată tocmai partea cea mai importantă a propoziţiei. Elipsa lui ne întâmpină des la propoziţiile negative, lucru oarecum firesc : ‘negarea’ implică o atitudine subiectivă (sau mai subiectivă decât ‘afirmarea’), deci amestecul afectului. De pildă : Eu l-am sfătuit să se astâmpere. El nu, a continuat să atace şi să înjure. Sau, mai expresiv, cu repetarea negaţiei : . . .El nu şi nu. . . Ne-am. putea întreba care este verbul «subînţeles » în construcţia eliptică. Răspunsul diferă, cred. după cum negaţia apare o singură dată ori se repetă. In prima ipoteză, subiectul vorbitor neagă verbul imediat precedent: El nu însemnează ‘el n’a vrut să se astâmpere’ (sau, mai vag, ‘el n’a vrut să-mi asculte sfatul’). In cealaltă, am impresia că negaţia nu se referă, direct, la niciunul din cele două verbe. El nu şi nu sta pentru ‘el a răspuns (la sfaturile mele) că nu vrea şi nu vrea’, mai scurt ‘el a răspuns nu şi nu’. Astfel negaţia reprezintă o specie de obiect al unui verb care n’a fost enunţat în cursul vorbirii. Prin urmare, ea nu neaga un verb, ci exprimă numai o atitudine de refuz energic 1 2.
1	Până hi proba contrară, sunt dispus să atribuiu această sărăcie realităţii lingvistice. Limba vorbită, în special cea populară, utilizează mai rar elipsa decât repetiţia. Exemplul lui Creangă mi se pare elocvent în această privinţă. Elipsa este un procedeu mai potrivit pentru mentalitatea omului cult, care umblă, şi cu voie şi fără voie, după «efecte stilistice.
2	Deosebirea nu-i esenţială. De fapt, şi în ipoteza a doua tot o acţiune se neagă, dar o acţiune care nu-i. exprimată printr’un verb identic sau înrudit ca sens cu cel din propoziţia precedentă, ci prin alt verb, care poate lipsi şi în alte împrejurări. De ex.: L-am întrebat, dacă doreşte să se plimbe. El a răspuns: Nu! Această frază este pur obiectivă, fără nicio nuanţă stilistică, şi totuşi negaţia, care conţine răspunsul partenerului, stă singură. Avem o elipsă gramaticală, devenită, adică, un fel de regulă, căci, chiar din punct de vedere strict logic, prezenţa verbului negat este de prisos. Oricine simte pe nu! ca echivalent al lui nu doresc {nu vreau, n*am gust, etc.). Expresivitatea, complet absentă aici, este foarte mare în exemplul dat mai sus, dar n u din «cauza repetării negaţiei (şi El nu are o mare forţă expresivă), ci pentrucă intervine o elipsă •adevărată, ceea ce formal (deci şi semantic) rezultă din prezenţa subiectului {el), urmat de nu şi fără verbul negat de acesta. Dacă subiectul lipseşte conform normelor gramaticale, situaţia nu se schimbă din punct de vedere stilistic. Iată un citat elocvent: S’a agăţat de noi pe stradă\ nu şi nu, că vrea să vadă şi el închisoarea (Azi, 28 Ian. 1940, p. 8).
ELIPSA
277
Un exemplu asemănător (cu El nu) este următorul. Intrebându-şi partenerul, dacă a săvârşit o anumită acţiune, subiectul vorbitor primeşte răspunsul Cum (să) nu. De pildă : Ai făcut ce ţi-am spus? — Cum (s ă) n u\ Cred că cunoşti ultima lucrare a lui NC?—Cum (să) nu1. La origine, răspunsul este el însuşi o întrebare, pe care o mai simţim şi acum astfel : ‘Cum să nu fi făcut?5 ; ‘Cum sa nu cunosc ?’ (== ‘Cum îţi închipui că s’ar putea să nu. . . ?’). Obişnuit se răspunde cum nu (deci fără conjuncţia să), care, datorită prea desei întrebuinţări, a pierdut ceva din valoarea-i stilistică şi totodată s’a transformat într’un fel de interogaţie indirectă, căci nu mai are intonaţia caracteristică a întrebări for propriu zise. Un echivalent este exclamativul ba bine că nu /, foarte expresiv, din cauza dublei negaţii, care schimbă sensul negativ în unul afirmativ (cu atât mai lămurit, cu cât contrastul dintre aspectul formal şi semnificaţia construcţiei este mai mare). Cum (să) nu are încă un sinonim, pe de ce nu?, care, deşi pur interogativ, este lipsit de valoare afectivă, fapt ce confirmă, în parte, explicaţia propusă mai sus, că, din capul locului, cum să nu a fost începutul unei propoziţii interogative : partenerul, nemulţumit că subiectul vorbitor se îndoieşte de executarea acţiunii în discuţie, îi răspunde el însuşi cu o întrebare, cerându-i oarecum socoteală pentru atitudinea lui bănuitoare * 2. Urmează, deci, că tot situaţia şi momentul psihologic hotărăsc, în definitiv, de semnificaţia stilistică a unei formule lingvistice.
Alt caz de elipsă a predicatului avem în propoziţiile care conţin adv. mai (cu sensul de ‘mai mult’). Şi de astădată ne găsim în faţa unui răspuns interogativ, cu deosebirea că cine pune întrebarea dă şi răspunsul: subiectul vorbitor îşi întrerupe expunerea, intercalând formula eliptică ce mai? Am găsit câteva exemple în scrisul unor autori contimporani care, după temele şi atmosfera povestirilor, se vede că redau vorbirea familiară a unor anumite cercuri (de oameni cu puţină cultură). De pildă: Om subţire —ce mai?. . . (CL, 23 Martie 1935, p. 7) ; Am văzut — ce mai? — dare dreptate (ibid.) ; Ce mai? — înnebunisem deabinelea (AL, 20 Sept. 1936, p. 3); ...Ce m a i?,.mă omule, mă asigurăFănicâ, mutându-şi colivia, mă secase la inimă. . . (RB-R, p. 19). Ce mai? stă pentru ‘(De) ce (să) mai lungesc vorba ?’, ‘(De) ce să mai dau explicaţii (dacă lucrurile se înţeleg dela sine) ?’ Vorbirea populară are un echivalent, foarte expresiv (şi tot cu elipsa predicatului), în Ce mai la deal la vale ?, care poate fi socotit drept punct de plecare sau măcar model al fui ce mai?, în sensul că apariţia acestuia a fost facilitată de existenţa aceluia (şi de a sinonimelor Ce mai vorbă lungă?, Ce să mai lungesc vorba ?) 3.
Prezenţa lui mai în elipsa discutată chiar acum ne trimete, fără voie, la întrebuinţarea eliptică a acestui adverb singur, neînsoţit de alte cuvinte. Când îndemnăm pe cineva să continue o acţiune începută, spunem Mai! {mai!)4, cu sensul de ‘mai spune, mai fă, mai trage, etc.’ (după împrejurări). Deşi apare neobişnuit de des în vorbirea zilnică, această elipsă îşi păstrează întreagă forţa-i
J Ci. Mai aveţi Château-Larosel— Cum să nu. (Al. O. Teodoreanu, Bercu Leibovici, p. 132.)
2	In glumă se spune şi cum de să nu, prin contaminaţie, probabil voită, între cum să nu şi de ce nu. La fel s’a născut şi cum de nu, care circulă curent, fără nicio nuanţă umoristică.
3	Este posibil să se fi spunând (ori să se fi spus) şi Ce să mai?, din care va fi ieşit Ce mai?, în felul arătat la Cum nu? (provenit din Cum să nu?)
4	Repetarea nu-i obligatoare, deşi foarte frecventă, graţie expresivităţii mai mari,
dar, adesea, şi situaţiei materiale, care cere să repetăm îndemnul.
278
FENOMENE SINTACTICE
expresivă. De ex. : M ai!.. . mai!. . . că-ţi face bine (AL, 9 Martie 1937, P- I3)-
Predicatul poate lipsi fie singur, fie împreună cu alte cuvinte ale propoziţiei. Evident că nu-i posibil totdeauna să deosebim precis aceste două cazuri, din pricina multiplelor modalităţi care ni se oferă pentru completarea unei construcţii eliptice. De altfel nevoia de a preciza ce anume lipseşte este de ordin practic, adică didactic, şi, în consecinţă, nu prezintă importanţă pentru discuţia noastră. Elipsele care conţin un singur element sintactic sunt caracteristice, mai ales, pentru formulele imperative, în sens larg (poruncă, ameninţare, etc.), aşa dar pentru momente psihologice care cer o reducere până la maximum a mijloacelor de expresie. Ex. : Foarte bine!, aprobară vecinii. Day pâri* atunci: gura! (Act, p. 245), adică ‘. . .păziţi-vă, ţineţi-vă gura!’, ‘. . .să nu deschideţi, să nu vă aud gura!’. Acest .substantiv poate fi înlocuit, pentru o mai mare expresivitate, prin unul din numeroasele lui sinonime mai mult ori mai puţin argotice, precum fleoancă, leoarbâ, morişcâ, plisc, etc. De asemenea i se substitue adesea vorba !T, iar la şcoală şi în alte locuri, unde sunt adunaţi oameni mulţi, impunerea liniştii se face tot cu un sinonim, foarte ciudat în aparenţă: musca! (= ‘să se audă musca!’, să fie, adică, aşa de mare linişte, încât să se audă chiar şi bâzâitul unei muşte) 1 2.
Interesant este faptul că în cazuri ca cele menţionate propoziţiile eliptice trebue să fie negative, cum rezultă lămurit din situaţie şi din atitudinea subiectului vorbitor. Cu toate acestea, negaţia se lasă la o parte, fără ca înţelesul să sufere, dimpotrivă, avem impresia că ‘negarea’ se face cu mai mare vigoare. O dovadă in plus despre marea forţă expresivă a elipsei : un ordin scurt este mai energic, indiferent dacă prin el cerem să se execute ori să nu se execute o acţiune. Şi cum majoritatea elipselor imperative au sens negativ, suntem dispuşi să simţim negaţia si acolo unde ea nu există. Astfel musca ! este interpretat de foarte mulţi Români ca echivalent al lui ‘să n u se audă musca!’.
Se pot invoca tot aici, întru cât prezintă multe puncte comune cu formulele imediat precedente, diversele comenzi din limbajul militar: drepţi! ; la stânga ('mprejur) ! ; pe loc repaos ! ; pas alergător! ş. a., apoi expresiile, numeroase şi variate, cu care se « salută » oamenii : bună ziua ! ; noroc ! ; sănătate ! ; salutare ! ; cu bine ! ; adio ! ; la revedere ! ; somn uşor ! ; poftă bună ! ; petrecere frumoasă ! ; la mulţi ani /, etc. Pretutindeni avem elipsa predicatului, care-i, de regulă, urez sau doresc. Le lipseşte orice valoare stilistică propriu zisă, căci s’au gramaticalizat aş putea spune până la ‘pietrificare’, transformându-se în adevărate semnale, cum sunt strigătele (la oameni şi la animale) şi semnele de tot felul (de pildă fluieratul sau mişcarea unui steguleţ de colori diferite la calea ferată), cu valoare simbolică. Le-am pomenit totuşi, pentrucă şi ele reprezintă cazuri de elipsă a predicatului, dar, mai ales, pentrucă arată foarte clar cum uzul îndelungat şi repetat poate
1	Cf. Vorrrbă! (în gura ipistatului clin « D’ale carnavalului >)> notat şi cu alt prilej. Acest cuvânt apare, de obicei, cu forma articulată (întocmai ca gura!, fleoanca /, etc.: ‘să nu v’aud gura !‘\ ‘să nu v’aud vorba !’)• Dar se înţelege şi lipsa articolului: ‘să n’aud vorbă !’, ‘să nu (mai) spuneţi (o) vorbă !\
2	Ce şterse sunt formulele, de altfel tot eliptice (şi pronunţate cu aceeaşi intonaţie energică), tăcere/, linişte! ş. a. Cf. ital. moşea! ‘zitto e bucci P, de unde (gergo roman) moscheggiare ‘far silenzio’ (M. L. WAGNER, Zeitschr.f. rom. Phil. LXIII, p. 207 se gândeşte la maxima ital. in bocea chiusa non entrano mosche, spân. en boca cerrada no entra moşea: aşa dar ‘musca V ar însemna ‘ţine gura închisă, nu vorbi, dacă nu vrei sa-ţi intre musca în gură’).
ELIPSA
279
schimba o expresie lingvistică vie într’o formulă stereotipă, aproape automată, căreia parcă i s*a şters chiar şi sensul strict intelectual : avem impresia că ele se opresc în ureche, rămân simple sensaţii, fără percepţia corespunzătoare. Numai voinţa subiectelor vorbitoare le poate insufla vieaţă, în condiţii determinate. Este cazul comenzilor militare, de pildă, întrebuinţate ironic1.
Elipsa predicatului se produce şi altfel decât am văzut până aici. Dacă verbul ■stă la conjunctiv, apare numai să. Fenomenul a pătruns şi în limba scrisă : Să n? ai parte de mine? —Să! (Ins, Nov. 1938, p. 195 : vorbeşte o Ţigancă cu ibovnicul ei, hoţ de drumul mare) 2 ; Să-i sate ochii? — S ă - i (TAV, p. 184) 1 2 3. In ambele cazuri, prima propoziţie, care-i interogativă în sens strict, căci subiectul vorbitor vrea să i se răspundă, are forma unei imprecaţii sau a unui jurământ, iar elipsa conţine răspunsul. Dacă acesta n’ar fi eliptic, ar reproduce, de fapt, întrebarea, cu singura deosebire, esenţială, că s’ar schimba persoana verbului (şi nici asta totdeauna, cf. citatul al doilea). Astfel se explică de ce poate rămânea numai conjuncţia, fără ca sensul să sufere : oricine simte ce însemnează acest simplu să(-i), mai cu seamă că tonul exclamativ al întregii construcţii există şi aşa, ba încă se concentrează în întregime asupra singurului cuvânt (şi acela monosilabic!), la care se reduce răspunsul. Iarăşi un exemplu elocvent de intensificare a expresiei prin eliminarea tuturor cuvintelor netrebuincioase (şi, graţie afectului puternic, subiectul vorbitor consideră de prisos toată propoziţia, cu excepţia conjuncţiei dinaintea verbului, adică a elementului celui mai neînsemnat din punct de vedere gramatical — dovadă lipsa atât de deasă a lui să la conjunctiv).
Foarte asemănătoare cu această elipsă sunt următoarele două, la care, din întreaga propoziţie, nu rămâne decât un pronume (neaccentuat!), resp. o prepoziţie : Ne încrucişăm [cu trenurile] ? —.AL?, răspunde şeful [de gară] placid (CL, 24 Aug. 1935, p. 3); (C. este surprins. II priveşte nedumerit. Izbucneşte în râs). — Pâ mine (să mă altoieşti)? —Pă ! (AL, 8 Mai 1938, p. 6) 4. Ambele citate provin din schiţele unor publicişti tineri, care cunosc bine limba vorbită, cu deosebire pe aceea a categoriilor sociale mai mult ori mai puţin argotizante. Şi în această privinţă astfel de fapte merg împreună cu cele imediat precedente. Construcţii similare apar, la tot pasul, chiar în vorbirea familiară propriu zisă, care nu manifestă repulsiune faţă de limbajul periferic, dimpotrivă se arată dispusă oricând să-l imite, tocmai pentrucă găseşte în el mijloace mai apte de a satisface nevoile afective ale subiectelor vorbitoare. De pildă : Te doare tare capul? — Mă!; Se îmbată des cutare? —Se/; Plecaţi la munte cu copiii? —Cu!; A murit de scarlatinâ ? — De!
Dacă predicatul este exprimat printr’un verb la perfectul compus, se înlătură obişnuit, participiul, încât rămâne numai auxiliarul. N’am notat exemple scrise
1	Pentru expresiile cu care se salută Românii, v. Gl-I. CARAGAŢĂ, Formulele de salutare în limba română (Bulet. Philippide VI, p. 60 urm.), unde se insistă, după cuviinţă, asupra factorului psihologic, atât de hotărîtor în acest domeniu. Autorul nu se ocupă în special de elipsă, dar printre exemplele date sunt destule de acest fel.
2	Intr’o schiţă de M. Sadoveanu.
8 Aici conjuncţia este urmată de obiectul indirect, din cauza condiţiilor sintactice speciale.
4 Aici avem elipsa predicatului şi în întrebare {pă ?nine?), aşa că pă! poate fi socotit drept elipsă a unei construcţii deja eliptice. Fenomenul este curent mai ales în discuţiile şi certurile perifericilor, vagabonzilor, pungaşilor, etc., întru cât cores-p unde admirabil situaţiei şi momentului psihologic.
280
FENOMENE SINTACTICE
ceea ce nu însemnează că ele n’ar exista. Oricine poate auzi dialoguri ca acestea : Ai fost, într* adevăr, la Paris? —A ml; Au fost premiaţi elevii noştri la ultimul concurs publici —Au fost!; S'au bătut chiar în stradă? —S'au!; l-ai spus lucruri aşa de grozave ? -— I - a m !
Elipsa predicatului constitue o particularitate a proverbelor şi zicătorilor de toate"speciile, unde, este drept, nu simţim (poate nu mai simţim) intervenţia, fie şi depărtată, a afectului, fără ca aceasta să le micşoreze forţa expresivă : Din ţânţar armăsar; Ori baba Rada ori Rada baba; Câte bordeie, atâtea obiceie; Haz de necaz; Ca Vodă prin lobodă; Cu mâţa ’n sac; Ca fulgul pe apă, etc. Foarte des se lasă la o parte numai copula {a fi) : Şi Pun rac tot sărac; Vorba lungă sărăcia omului ; Pe buze miere, în inimă fiere ; Nici câne, nici ogar, etc.J-
§ du A 1 t e m e m b r e, a 1 e propoziţie i. Deşi, în principiu, nu sunt indispensabile pentru existenţa gramaticală a unei propoziţii, a t r i b u t u I şi complinirile verbale se pot găsi deseori în situaţia de a fi eliminate, pentru aceleaşi motive şi cu aceleaşi urmări de ordin stilistic ca şi predicatul. Mă refer la cazurile în care prezenţa acestor determinative este obligatoare pentru vorbirea intelectuală, căci fără ele înţelesul substantivului, resp. al verbului ar fi incomplet exprimat 1 2. Să vedem câteva fapte.
In loc de a vorbi (pe cineva) de răuy se spune numai a vorbi (pe cineva) : Aşa era Lupescu, n u te vorbea, iţi spunea în faţă (Log, p. 295). Expresivitatea acestei elipse izvorăşte nu numai din ‘scurtarea’ construcţiei, ci şi din contrastul semantic care există între vorbea şi spunea, verbe altfel sinonime. Intervine, probabil, şi un fapt de natură sintactică : prezenţa unui obiect direct personal pe lângă vorbea, care, deşi transitiv, cere, conform regulilor gramaticale, un obiect direct material (‘persoana’ poate fi numai obiect indirect) 3 4.
Un exemplu, aproape identic cu acesta, este următorul : IntreaPo pi 4 Doamna, î m i aruncă. Duduia plictisită (OC, p. 116), unde aruncă stă pentru aruncă vorba (sau cuvântul, etc.). Datorită verbului, care, în orice împrejurare, este expresiv (la fel cu sinonimul zvârli), această elipsă are o valoare stilistică apreciabilă 5. Trebue remarcat numai că ne găsim în faţa unei creaţii personale, a unui fapt de stil, prin urmare, căci limba vorbită comună n’o cunoaşte.
Printre cazurile în care lipseşte atributul 6 trebue menţionat, înainte de toate, lipit pământului (pentru sărac lipit pământului). De ex. : Meritul acestui tânăr este cu atât mai mare, cu cât părinţii lui au fost lipiţi pământ u l u i. Această
1	Se înţelege că în asemenea cazuri nu se poate vorbi ele elipsa predicatului., ci numai de a verbului.
2	Altfel spus, cele două elemente sintactice (determinatul şi determinativul) alcă-tuesc o unitate desăvârşită.
3	Este intetesant de constatat că acest sens peiorativ al rom. a vorbi îl aveau şi sinonimele lui latineşti. Vezi E. LOFSTEDT, Vermischte Studien zur lateinisclien Sprach-kunde und Syntax, Lund 1936, p. 69 uim., unde se discută amănunţit construcţia loqui (dicere) de ‘etwas an einer Sache auszusetzen haben’, care se întâlneşte chiar la scriitori clasici (Cicero, Seneca, Marţial ş. a.). In ciuda aparenţelor, nu poate fi vorba de transmiterea directă a acestei elipse în limba noastră. Faptele stilistice se pot moşteni, dar nu-i necesar să fie totdeauna moştenite.
4	« Duduia » este Moldoveancă !
6 Verbul ne trimete la altfel de obiecte (pietre, beţe, etc.), nu la cuvinte. Imaginea corespunde admirabil momentului psihologic, deoarece rapoiturile eroinei cu. « Duduia » sunt foarte încordate.
6 Dau acestui termen sensul cel mai larg cu putinţă.
ELIPSA
281
elipsă prezintă un interes multiplu. Formula are, foarte probabil, origine juridică : pare a fi traducerea lat. glebae astrictus, cu care erau calificaţi ţăranii neliberi, adevăraţi robi ai pământului, adică ai moşiei (= satului) unde se născuse. In această ipoteză, lipit pământului n’a fost din capul locului elipsă, ci a devenit cu timpul. Şi iată cum. In momentul când s’a desfiinţat serbia, şi-a pierdut înţelesul propriu, strict intelectual (ba chiar oficial!), ajungând sinonim cu sărac. Deoarece sărăcia era de diferite . . . grade, s’a simţit nevoia unei preciziuni în cazul oamenilor toarte săraci, şi astfel s’a născut, prin contaminaţie (semantică), expresia sărac lipit pământului, în care vechia formulă juridică avea rolul unui determinativ pe lângă adj. sărac. Contaminaţia s’a produs cu atât mai uşor (în acest mod), cu cât amintirea despre condiţiile economice mizerabile ale foştilor şerbi a dăinuit o bună bucată de vreme în conştiinţa ţăranilor. Abia după aceasta s’a putut ivi elipsa, şi anume în clipa când nu mai ştia nimeni ce însemnează (juridiceşte vorbind) lipit pământului, şi de aceea i se dădea o interpretare literală (‘lipit, alipit de pământ’, în sens material). O asemenea interpretare este nu numai departe de adevăr (amănunt care, de altfel, nu interesează, prea mult, nici chiar istoria limbii), ci şi foarte vagă : cine poate preciza imaginea alipirii de pământ a unui om, fie el şi sărac ? Dar tocmai în această impreciziune trebue, cred, căutat izvorul marii expresivităţi pe care o are astăzi, în vorbirea familiară şi populară, lipit pământului1 : fiecare îşi imaginează realitatea materială cum i se pare mai nimerit (sau, poate, nu şi-o imaginează în niciun fel, ceea ce încă dă vigoare expresivă formulei). O dovadă indirectă că lucrurile se vor fi petrecut aproximativ în chipul arătat este celălalt aspect eliptic al construcţiei noastre : sărac lipita care se bucură de o foarte largă circulaţie 1 2.
Iată încă un exemplu de elipsă a atributului, destul de asemănător cu precedentul. In loc de nu-i zi lăsată dela Dumnezeu se zice, mai des, nu-i zi dela Dumnezeu. Ne putem întreba care din aceste două aspecte este originar, căci fiecare s’a putut naşte din celălalt3. Indiferent de răspuns, din moment ce există amândouă, cel fără atribut trebue considerat ca eliptic, fiindcă aşa-1 simt subiectele vorbitoare (în comparaţie cu celălalt). Şi iarăşi, oricum am soluţiona problema, construcţia eliptică este mai expresivă, tot în raport cu cealaltă, căreia îi face concurenţă, deci îi slăbeşte şi puţina forţă ce mai are, varianta nu-i zi lăsată d e Dumnezeu 4.
In unele cazuri elipsa atributului s’a gramaticalizat, aşa că nu diferă prin nimic formula eliptică de cea întreagă. De pildă : tânăr de condiţie pentru tânăr de condiţie bună; băiat de familie pentru băiat de familie bună, etc. Cu toate acestea,
1	Mihaii Kogălniceanu, cunoscător excelent al chestiei agrare, utiliza acest termen cu valoarea lui strict juridică, fără nicio nuanţă afectivă.
2	înregistrez aici, în lipsa altui loc mai potrivit, un caz de elipsă parţială’ a atributului: participii trecute, care au valoare adjectivală, compuse cu ne-. După ce spune participiul simplu, subiectul vorbitor se mulţumeşte numai cu prefixul la cel compus: «două scrisori recomandate şi una ne» (ap. CCr, p. 219). Vorbirea familiară cunoaşte acest uz.
3	Chestia se poate pune, cel puţin teoretic, şi pentru (sărac) lipit pământului. Cine nu admite explicaţia mea va considera, se înţelege, ca mai veche formula întreagă (mai veche în sens strict cronologic: s’a spus, încă dela început de tot, sărac lipit pământului). Amănuntul nu interesează însă pe stilist, care face lingvistică statică.
4	Aceasta s’a născut printr’o alterare a raportului sintactic: fiind simţit şi ca verb, participiul lăsată a fost construit verbal (.Dumnezeu lasă ziua — Ziua este lăsată de Dumnezeu).
•282
FENOMENE SINTACTICE
dacă le scoatem din mediul lor firesc, astfel de sintagme pot căpăta, în mod voit, valoare afectivă (ironică). Cf. Din amintirile unui bărbat de condiţie (VR, Martie 1940, p. 142) l.
Un adjectiv sau un adverb poate rămânea neexprimat, când stă la superlativ, dacă situaţia este clară. Obişnuit înţelesul superlativ rezultă din cele spuse mai înainte : E frig tare afară? — Tare!; Se pare că N. este foarte inteligent. — Foarte! Dar nu-i necesar totdeauna : Merg (bine) afacerile ? — Str a ş-nic!\ E-aşa de mare nenorocirea? —Extraordinar! Se pare chiar că elipsa apare mai des în cazuri de felul celor din urmă. Şi superlativul relativ este supus câteodată acestui tratament expresiv : Eşti, într*adevăr, cel mai bun elev din tot liceul? — Cel m a i ! Tot aşa alte formule, mai mult ori mai puţin similare : Infectă mâncare ? !. . . — Destul de. (OC, p. 38).
§ 3. D i verse. Pun subt această rubrică un număr de fapte care nu-şi aveau locul în paragrafele precedente.
Vorbirea familiară, cu nuanţă oarecum argotică (sau cel puţin periferică), întrebuinţează neobişnuit de des vb. este cu valoarea unei propoziţiii afirmative şi ca răspuns la o întrebare. Ar putea fi înlocuit prin da /, care este un sinonim intelectual desăvârşit, eventual prin aşa este /, este (foarte) adevărat /, etc. Dar niciunul din aceste echivalente nu are vigoarea expresivă a lui este /, fiindcă toate sunt curente, deci banale, şi aparţin limbajului obiectiv. Expresivitatea lui este ! vine numai dela caracteru-i eliptic, căci ‘cusururile’ sinonimelor lui le are şi el. Iarăşi o probă de înviorare semantică a unui cuvânt prin simpla aplicare a procedeului aici în discuţie. Deoarece a rezultat din aşa este /, este adevărat /, etc., trebue să admitem, în ciuda aparenţelor, că este ! n’are valoare predicativă {—se află, există, etc.)* 2, ci reprezintă copula obişnuită în asemenea împrejurări. Punctul de plecare a fost, evident, un caz ca acesta : Este adevărat că l-am ajutat pe N. în mai multe rânduri? — Este! ( = ‘este adevărat că l-ai ajutat’, ‘este adevărat ce spui’). Odată ivită şi acceptată de subiectele vorbitoare, elipsa şi-a extins uzul şi acolo unde propoziţia interogativă nu conţine verbul a fi. De pildă : Nu crezi şi D-ta că s’a purtat urît în afacerea asta? —Este!; Mi se pare că lucrurile merg cam prost. — Este! Urmează, deci, că este ! a ajuns să fie simţit ca o particulă afirmativă, cu care putem răspunde la orice întrebare, indiferent de verbul acesteia. Trebue observat că totdeauna apare numai subt aspectul flexionar întreg, deşi altfel, cu un adjectiv, participiu, etc. după el, se reduce la e (sau îi). De aceea, poate, avem impresia că spune ceva mai mult decât simpla copulă. Să fie şi din cauza absenţei oricărui cuvânt însoţitor, iarăşi ca atunci când este arc funcţiune predicativă ? 3
Discuţia de până aici a arătat, între altele, că elipsa presupune existenţa şi a unui element pe care l-aş numi intelectual, adică de înţelegere. Ea nu intervine
t 1 In limbajul familiar al multor cercuri, de condiţie este sinonim cu de cuvânt ( om care respectă condiţiile odată fixate sau acceptate’).
2 Cf. pop. unde se află, răspuns negativ la o întrebare sau acuzaţie: Ni se pare că pozna asta a făcut-o băiatul D-tale.— Unde se află, Domnule! adică ‘nu-i adevărat’ sau, mai scurt ‘nu este, Domnule’. Cf. şi mai sus, p. 251, n. 1.
Un fapt absolut identic cunoaşte vorbirea populară neogreacă: etv, prescurtarea lui sîvai = este, are valoarea unei particule afirmative. Astfel la întrebarea xaXo? elvat. ? ‘este bun?’ se răspunde £Îv(a',). Această paralelă este interesantă, căci arata că in condiţii asemănătoare se pot produce fenomene asemănătoare, indiferent de limbă.
ELIPSA
283
decât cu condiţia ca perceperea justă a celor ce spunem să fie asigurată. Expresivitatea care nu se întemeiază pe o interpretare exactă, fără echivoc, a vorbelor cuiva este un non-sens J. Valoarea deosebită a construcţiilor eliptice se datoreşte tocmai faptului că sunt la fel de clare ca cele ‘întregi’ şi, în plus, posedă o nuanţă afectivă, care, în anumite momente psihologice, ne determină să recurgem la ele. Dar această nuanţă este un simplu adaos, care, oricât de mare importanţă subiectivă ar avea, nu poate exista, adică nu-şi împlineşte rostul, dacă-i lipseşte temeiul strict intelectual, obiectiv.
De aceea elipsa se produce, de preferinţă, la sintagmele cu o circulaţie largă, deci bine cunoscute şi lesne accesibile tuturor subiectelor vorbitoare, aproape indiferent de orice factor stilistic propriu zis. Avem, în primul rând, formulele de salutare : bună ziua, bună seara, etc., pe care atâta lume le întrebuinţează fără substantiv, ori de câte ori relaţiile dintre parteneri permit acest mod familiar de a se saluta. De pildă : . . .îl salută cordial, ducându-şi cutia cu tutun [pe care o avea în mână] la pălărie. — Bună! — Bună să fie (AL, 2 Aug. 1931, p. 3) ; Sărut manile ! —Bună., moş Tudose (AL, 30 Iulie 1933, p. 3) ; Uşa se deschise din-
t.r'odată, ca dintr'o izbitură, şi se iviră patru, bărbaţi sgomotoşi. — SaVtare, şefule ! — Hai noroc ! — Noroc ! B u n ă ! (Act, p. 188). Nu numai familiaritate implică astfel de elipse. Chiar la primul citat contextul arată că, pe lângă « cordialitate », subiectul vorbitor, care spune Bună!, este stăpânit şi de supărare. Aceasta însemnează distanţare, ca în exemplul al doilea, unde, la sărut manile! al omului de serviciu, stăpânul răspunde cu Bună ! 2
Se poate pomeni tot aici, fiindcă formal lucrurile se prezintă la fel, elipsa subst. stradă sau cale la numele străzilor : Carol, Lâpuşneanu (Iaşi), Victoriei, Rahovei (Bucureşti), a lui clasă în limbajul elevilor şi profesorilor : a doua, a cincea, a opta, a lui companie, baterie, batalion ş. a. în al militarilor : a treia, al doilea, etc. Toate sau aproape toate sunt complet gramaticalizate, lipsite de orice nuanţă stilistică, pe care n’au avut-o, probabil, niciodată. Căci ele izvorăsc, mai ales în cercuri restrânse (şi mediul şcolar sau cazon sunt astfel de cercuri), din tendinţa strict intelectuală de a scurta vorba, care corespunde adesea unei necesităţi practice, i-aş zice chiar economice (întru cât implică economie de timp şi de energie). Să se compare, în legătură cu acest ultim amănunt, elipsele din vorbirea negustorilor, pe care şi le-au însuşit şi clienţii lor : roş, alb pentru vin roş, vin alb; vânătă, roşie (mai ales la plural) pentru pătlăgică vânătă, pătlăgică roşie, şi, în general, atâtea alte fapte similare din terminologia diverselor profesiuni, meserii, etc., care de asemenea pătrund, de multe ori, în limba comună. Chiar la numele străzilor trebue să fi intervenit, din capul locului, tot un mediu restrâns, de specialişti oarecum, acela al funcţionarilor municipali, cari se vor fi condus după criterii strict economice, căci în diversele rapoarte şi adrese, scrise sau tipărite, lăsarea la o parte a unui cuvânt reprezintă un câştig apreciabil. Lipsa substantivului în asemenea cazuri se menţine şi la construcţii prepoziţionale : Salvarea sosise în Rahovei (Log, p. 292). De asemenea se poate produce, câteodată, elipsa numelui propriu zis al străzii, nu a apelativului : Baby mi-a spus că a fost 1
1	Această observaţie este valabilă, în principiu, pentru orice fenomen stilistic, clar se verifică mai cu seamă în cazul elipsei.
" Despre ‘scurtarea’ formulelor de salutare (şi a celor cu care se adresează vorba) s’a discutat şi la «Fonetice ■*, capit. II, dar din alt punct de vedere.
284
FENOMENE SINTACTICE
şi ea pe « Cale» (OC, p. 96). Este vorba de Calea Victoriei, artera principală de comunicaţie (mondenă!) a Bucureştilor, cunoscută, deci, ca atare tuturor subiectelor vorbitoare. Cf. şi Bulevard pentru Bulevardul Elisabeta, pe vremuri, când Capitala n’avea alte bulevarde (cel puţin altele care să poată face concurenţă acestuia)].
înainte de a trece la studiul « formulelor fixe », socot necesar să dau citate pentru elipse din autorii pe care-i utilizez obişnuit în scop de documentare. Recolta este slabă, judecata şi absolut, dar şi, mai cu seamă, în comparaţie cu alte fenomene, ca repetiţia, de pildă. Constatarea confirmă aprecierile mele despre caracterul mai mult literar, adică artistic şi retoric, al elipsei.
Creangă : Pupăza zbâ r r ! pe-o dvghianâ; Ş apoi, hu şti u li u c ! ş i e u în ştioalnâ, de-a atfundul, să prind pe dracul de-un picior; nu ştiu cum îi cade un urs mare din sân ş i de- a d u r a p r in c l a să; Şi zvârr! cu pr a-v i l a cea mare după. călugări; e u zvârr! c hib r i t u r i l e din mânây ţuştiu! la spatele lui Zaharia, şi ’ncepem a hor ăi; îşi ia cojocul între imuri şi biciul în mână, şi ti v a băiete !; să fii nevoit să, trăieşti cu una bete agă până la sfârşitul vieţii, ş i c op ii tufă !; Vorba veche : «t o t un bou ş ’ o belea»; Ai u n c i„ b u c u r i a cu c o şului !; Iar mo şn e a g u /, de cu v â n t /, pune cuşma pe cap. . .; încă mă mier cum am scăpat cu viaţă : lehamite şi de î m p ă r âţi e şi de tot; B u 11 întâi 11 i ş u /, v o i-ni c e ! N’ai trebuinţă de slugă la drum ? ; Cât despre inima mea, s’o dea Dumnezeii oricui... Numai ce folos?; iaca ursul se trezeşte, şi după dânsul, G avr il e !; când să pună. mâna pe dânsa, z b âr!. . . şi de acolo şi se duce. . . ; Fata moşneagului la de a /, fata moşneagului la vale; ea după g ă t ej e prin pădure, ea cu t âb neţul în spate la moară, e a în sfârşit în toate părţile după treabă.
Brătescu-V oineşti : Da, dar c din i i ! !!; A ajuns !. . . na! perdelele lăsate; A a a a ! ! ce frumos !; L-am întrebat într'adins cât a dat pe el. Treizeci şi şase de lei!!; M’am bătut, nă amfrecat, a. ş i ! d e un d e ?; Şi stmt buni câinii, mă Nicâ ? — Buni... dar aveam unul... tiii! .. p ’ a t â t a, cât un viţel; Aşa că e grozav ? D e l a frati-meu 1 li e. — Straşnic!; Noroc! Bine aţi venit sănătoşi / «— Straşnic pelin!; Degeaba, ni ci o umbră, ca u. mbr a de nuc; Şi aş pleca după ploaie pe răcoare : praf nu, căldură nu; Ce masă înfricoşată! Ce păstră mă fragedă ca rouă!; Dar ceapa verde!; Dar pelinul ţinut cu sifon la r ă cit o a re!; N'am putut, că ne-a biruit şi ne-a scăpat, ş i fuga spre casă; Mi-am închiriat odăiţele... amândouă... un căpitan becher...
Caragiale : E u, n u ; e w, la dat o r i e, coane Fânică, zi şi noapte la datorie; . . .mă scol ca să plecăm ; cocoanele, nu /, că să mai şedem ; Apucăm pe la Sfântul Ionică... p ap ug iul cât colea după noi ; ieşim în dosid Agiei, coate- goale după noi ; ajungem la Sfântul llie în Gorgani, moftangiul după noi; mergem pe la Mihai- Vodă. . ., maţ e -fript e 1
1	Despre elipsă se pot găsi lucruri interesante la S. PUŞCARIU, Euides de linguisUque roumaine, p. 470 urm., subt titlul Quelques cas de << breviloquence » (cele mai multe fapte analizate acolo nu sunt de natură stilistică).
ELIPSA
285
d tip â n o i; Nu m a făcut ea pe mine . . . A t ăla pagubă!...; A. s a haplea mai r ar. . . 1
Dacă eliminăm interjecţiile, onomatopeile (acestea numeroase la Creangă) şi exclamaţiile, la care elipsa pare oarecum obligatoare, ce rămâne se reduce la foarte puţin lucru. Aceasta, tot în legătură cu aprecierile de ordin general făcute mai înainte. Interesează de asemenea numărul mare (proporţional vorbind) al construcţiilor eliptice la Brătescu-Voineşti, care confirmă şi ele punctul meu de vedere, că limba lui, deşi familiară, are un caracter cult, adică literar, deci ‘căutat’, destul de pronunţat, absent la Creangă şi chiar la Caragiale.
§ 4v;Ir o r m u 1 e fixe. Am în vedere aici numai acele construcţii fixate, prin uz, odată pentru totdeauna, la care se poate constata, într’un fel sau altul, intervenţia elipsei. Căci formule fixe în sens larg sunt, de pildă, şi imprecaţiile, de care m’am ocupat în unul din capitolele precedente, apoi idiotismele de toate speciile, pe care le voiu discuta ceva mai încolo. La primele, fixitatea constă în existenţa unei scheme, a unui calapod lingvistic, în care poate intra orice conţinut : verb (la conjunctiv sau optativ) -b substantiv (numele forţei invocate), cu repetarea, neobligatoare, dar frecventă, a verbului (totdeauna la conjunctiv). Odată impusă această schemă, subiectele vorbitoare o respectă cu sfinţenie, având totuşi deplină libertate în ce priveşte ‘alegerea’ verbelor şi substantivelor. Cât despre idiotisme, fixitatea lor este absolută, deoarece nu există posibilitatea de a le varia câtuşi de puţin aspectul, fără riscul de a deveni neînţelese. Ele îşi păstrează neschimbată până la sfârşit forma pe care au căpătat-o la un moment dat. Sensul lor rezultă nu numai din modul cum se leagă elementele alcătuitoare, ci şi din conţinutul semantic al acestora : nu putem înlocui un cuvânt prin altul (nici chiar printr’un sinonim desăvârşit) decât primejduind existenţa idiotismului ca atare.
Materialul de care dispun este sărac, dar suficient, cred, pentru a ilustra natura şi semnificaţia acestei categorii de fapte lingvistice cu valoare stilistică.
ÎSlumeroase formule fixe, cu caracter mai mult ori mai puţin eliptic, servesc pentru a nega spusele partenerului sau ale unei terţe persoane. Sunt, deci, sinonime, expresive, ale lui nu. De pildă : Ei, te-ai înţeles cu N. în chestia de care-mi vorbeai? — Ţ i - ai găsit! Răspunsul complet, din punct de vedere formal, ar fi: Ţi-ai găsit omul cu care să se poată înţelege cineva (sau .. .să mă înţeleg cu un ■asemenea om, etc.)? Expresivitatea mare se datoreşte şi tonului exclamativ 2, apoi pers., II, care, deşi pare a se justifica prin faptul că avem dialog, stă mai de grabă în locul pers. III (= persoană generală), ba poate fi simţită şi ca reprezentantă a subiectului vorbitor însuşi, căci acesta n’a găsit, în cazul de faţă, un om înţelegător, etc. Deoarece verbul este transitiv, urmează că în ţi-ai găsit lipseşte (cel puţin!) obiectul direct (cf. completarea: omul cu care...). Cât despre ţi, funcţiunea lui este a unui genetiv, întru cât a. găsi nu poate avea un obiect indirect. Aşa dar, ţi-ai găsit însemnează ‘ai găsit omul tău’, adică ‘omul care-ţi trebueh Iată, deci, câte detalii semantice intervin ori pot interveni într’un caz ca acesta, 1
1 Fiind vorba de opere dramatice, se înţelege că elipsele sunt mult mai numeroase decât rezultă din lista mea. Eu am notat numai pe acelea care apar în cursul povestirii eroilor, adică în interiorul unor construcţii neeliptice, şi am neglijat pe cele din dialogurile propriu zise (dela începutul acestora).
£ La început formula trebue să fi fost interogativă, o întrebare care conţinea în ea Ş'j răspunsul. Aşa se explică transformarea e.i ulterioară în exclamaţie.
FENOMENE SINTACTICE
28 ii
Sinonime, aproximative, ale Ini ţi-ai găsit sunt (dar) de unde! ; nici vorbă f (nici pomeneală ! nici discuţie !); Doamne fereşte ! (ferit-a Sfântul !), apoi, mai puţin expresive, probabil din cauza desei întrebuinţări, care le-a slăbit chiar tonalitatea exclamativă, de loc, de fel, nici de cum, cu niciun chip, cu niciun preţ, etc. Unele pot avea, după împrejurări, şi valoare afirmativă. Este cazul lui nici vorbă! şi nici discuţie ! : Vii deseară, la teatru. — N ici v o rbă! (N i ci disc u ţ i e !). întrebarea pusă de primul subiect vorbitor n’are caracter interogativ (de aceea n’am prevăzut-o cu semnul de rigoare), ci este, mai de grabă, o afirmaţie cu ton exclamativ (coborîtor). Aşa se explică sensul afirmativ al răspunsului, care, obişnuit, neagă, şi ar nega chiar în acest caz, dacă am avea, într’adevăr, o întrebare propriu zisă. Vii deseară la teatru este echivalentul lui Cred că vii deseară la teatru, încât Nici vorbă! nu poate însemna decât ‘Sigur!’, ‘Negreşit!’.
Dubla valoare a acestei formule, care, după aspect, ar trebui să fie totdeauna o negaţie, se datoreşte şi altui fapt. Dacă mă adresez cuiva cu cuvintele E-adevărat că pleci în străinătate?, răspunsul Nici vorbă ! poate fi negativ, dar tot atât de bine şi afirmativ. In prima ipoteză, partenerul neagă conţinutul obiectiv al întrebării, care-i exprimat prin propoziţia secundară (că pleci. . .), în a doua, el se referă la îndoiala subiectului vorbitor, deci la propoziţia principală, căci E-adevărat ? arată că cel care întreabă nu crede ce-a auzit sau, cel puţin, şovăe (altfel n’ar mai pune întrebarea). Cum putem şti când însemnează Nici vorbă! ‘nu!’ şi când ‘da !’ ? Ca de obicei, ne ajufe situaţia şi momentul psihologic. De astădată ele se manifestă printr’o intonaţie diferită a întrebării însăşi : Nici vorbă ! este negaţie, când tonul interogativ (adică ‘ridicat’) apare încă dela început (E-adevărat, . .), şi, dimpotrivă, este afirmaţie, când propoziţia principală are ton descendent şi numai cea secundară unul ascendent. In ce priveşte intensitatea accentului, ea merge paralel cu înălţimea : în primul caz se accentuează mai puternic propoziţia iniţială, în al doilea, cea următoare. Nu-i greu de observat că această explicaţie nu diferă, în fond, de cea dată mai înainte. Amândouă pornesc dela atitudinea strict subiectivă (faţă de svonul auzit) a celui care întreabă l.
O sintagmă fixă, cu valoare (totdeauna!) negativă, este ca mai ba, frecventă în vorbirea populară moldovenească : Ca mai ba, băiete, nu ţi-ai găsit omul (Alecsandri) ; Fost-a împărat odată şi trei fete el avea, Cât puteai privi la soare, da la ele, ca mai ba (Eminescu). Dicţ. Acad., s. v. ba, după ce spune că această formulă serveşte, la fel cu nici mai ba !, nici ba !, « spre a da o nuanţă mai energică negaţiunii », încearcă s’o lămurească aşa zicând etimologic : ca ar fi, de fapt,. cam (-m a fost ‘absorbit’ de m- al cuvântului următor) şi ar avea rostul să atenueze sensul prea «tare » al lui mai ba, care-i comparativul lui ba. Acelaşi Dicţ. Acad. I, 2, p. 62 explică însă altfel pe câmai (u n cuvânt şi accentuat pe prima silabă), care mie mi se pare identic, cel puţin în ce priveşte originea, cu ca mai din ca mai ha, şi anume vede în el un sinonim mai expresiv al lui mai, căci apare, în limba veche şi în cea (populară) actuală, la comparativul adjectivelor. Indiferent care explicaţie corespunde adevărului, formula noastră este foarte expresivă, mai. ales când apare singură, ca răspuns la o întrebare 1 2.
1	Nici vorbă apare şi ca determinativ adverbial, deci fără vreo nuanţă stilistică. De pildă: Nenorocitul are nici vorbă epilepsie (AL, 4 Oct. 1936, p. 8). Sensul este afirmativ (‘sigur, evident’).
2	Poate juca şi rolul unei negaţii pe lângă un verb: De atunci ca mar ba să-l tragă pe Zamfiropol de creţi (Ins II, 3, p. 1100).
KLIPSA
287
Ba ! se bucură de o largă întrebuinţare, graţie sensului mai viguros decât al \\xTnu, care spune numai că ‘ceva este altfel decât credem’, pe când ba arată că ‘un lucru se opune altuia’ l. Iată câteva formule fixe, cu definiţiile semantice date de Dicţ. Acad.: Ba (nu), zău ! « spunem, când voim să trecem dela glumă la serios şi să susţinem că, într’adevăr, lucrul e aşa cum îl prezentăm » (Cap de Român i-aista ? Parcă rrC o zmuls Rusaliile şi nC o păscut bobocii ! (Oftând). Ba nu, zău... adică cum s' ar prinde. . .) ; ba bine (că nu) ! « este un ‘de sigur, vezi bine (că da)!, fireşte (că da)!’, spus însă cu o nuanţă glumeaţă »1 2 (Ştii tu ce pericol ne ameninţă ?
— Ba bine că nu! Dacă rioiu şti eu. . .) ; ba să (mai) zici ! « este un ‘în-tr’adevăr’ familiar, care în acelaşi timp arată un fel de mirare că cele afirmate pot fi adevărate » {In curând avem să sburăm cu toţii prin aer. — B a s â mai zici !) ; ba că. bine zici ! (D-lui îi cuconasiC d-tale ? Nicusoru ? — Dar nu-l cunoşti?
—	Ba că bine zic i, cucoane Grigori!).
Sa vedem şi alte formule fixe, care nu pot fi puse alături de precedentele în privinţa sensului. Neobişnuit de des este, în vorbirea populară şi familiară, te pomeneşti ‘probabil, posibil, mă tem că-i aşa’. Ex. : Mi se pare că înnoptăm pe drum. — Te pomeneşti!', Cică intrăm în războiu. — Te pomeneşti! Dela cazuri ca acestea, unde construcţia este, într’adevăr, eliptică (îi lipseşte continuarea * . .că-i adevărat, mai exact, . . .că înnoptăm, . . .că intrăm, aşa dar propoziţia secundară din întrebare), s’a ajuns la Te pomeneşti că.. . ., cu funcţiune adverbială (— ‘probabil’, ‘posibil’) 3 şi care nu reprezintă, ca în exemplele de mai sus, replica la spusele partenerului, ci începutul unei enunţări de sine stătătoare : Te pomeneşti că înnoptăm pe drum ; Te pomeneşti că intrăm în războiu. Subiectul vorbitor îşi exprimă îngrijorarea că s’ar putea întâmpla ceva neplăcut, care, tocmai de aceea, este neaşteptat, adică nedorit. Aşa se explică apariţia vb. a se pomeni, sinonim cu a se trezi, care-1 şi înlocueşte câteodată : nenorocirea poate veni din chiar senin, iar vestea te ‘trezeşte’ din starea de linişte, de mulţumire, etc. (asemănătoare, în plenitudinea ei, cu somnul, în sensul că te gândeai la nenorocire tot atât de puţin ca atunci când dormi). Această explicaţie, de care nu se poate, cred, îndoi nimeni, ne obligă să admitem că întâiu s’a ivit Te pomeneşti că. . . şi din acesta a rezultat, prin lăsarea la o parte a lui că. . . (urmat de continuarea frazei), elipticul Te pomeneşti /, nu invers, cum am presupus din capul locului.
Asemănătoare, dar numai formal, cu Te pomeneşti că . . .este Te miri cum. . . : T e m i r i c u m spui (ai spus) o vorbă ne la locul ei, şi el e gata să se supere. Semnificaţia originară este ‘fără să vrei, fără să te gândeşti’ (aşa de puţin ai avut intenţia să spui o vorbă nepotrivită, încât te miri cum ai spus-o, te miri că ai putut-o spune). Alături de Te miri cum. . . şi cu un înţeles destul de apropiat apare Te miri ce ... : Te m i r i c e spui şi-ţi aprinzi paie în cap. Aici predomină ideea de
1	Cf. sau, care presupune existenţa a mai multe (decât două) posibilităţi {alb sau roş sau negru, totuna), şi ori, care exprimă alternativa pură, adică dilema (alb ori negru sau ori alb ori negru).
2	Această nuanţă nu-i obligatoare, dimpotrivă cred că se întâlneşte mai rar decât cea ‘serioasă’ (de ameninţare, nemulţumire, etc.): Ce, eşti (sau te-ai) supărat?— Ba bine că nu! (Vrei să spui că n'am de ce?).
3	Cf. parcă, mold. pop. mătincâ (< mă tem că), tot adverbe şi născute la lei (dintr’un verb urmat de conj. că).
FENOMENE SINTACTICE
2&S
‘cantitate5 (ia cealaltă formulă, ideea de ‘modalitate’). Urmarea este că te miri ce s’a izolat, cum am văzut cu alt prilej, ca sinonim al lui ‘foarte puţin5 (pentru întărirea sensului, se adaugă si mai nimic).
Interesant şi foarte răspândit este când colo : Credeam că am a face cu un om serios, (si) când col o. . . (se poate completa : . . .un fleac, un fanfaron ş. a.). Adevărată formulă fixă eliptică, deoarece completarea lipseşte mai totdeauna, în orice caz, nu-i necesară. Prezenţa a două adverbe unul lângă altul, fără niciun cuvânt de legătură între ele, pare curioasă şi cere o explicaţie. Primul adverb arată momentul când se produce evenimentul care provoacă deziluzie, iar al doilea, locul: ‘am crezut, m’am aşteptat, etc. să găsesc un om, un lucru, etc. deosebit, cu calităţi excepţionale (căci aşa mi se spusese, aşa doream, etc.), dar, când l-am cunoscut la faţa locului, (mai) de aproape, mi-am schimbat părerea (în rău)’. Trebue presupus că această combinaţie sintactică s5a întrebuinţat, la început, totdeauna împreună cu un complement de loc, exprimat prin substantiv precedat de prepoziţie : M’a poftit la moşia lui [de care-mi vorbise cu entuziasm], şi când [am ajuns] acolo [am avut o mare deziluzie] L. Apoi îşi va fi extins uzul şi la cazuri în care ideea de loc nu mai intervenea. Expresivitatea, mare, vine dela diverse elemente : scurtimea formulei, caracteru-i eliptic şi, poate, mai ales, alăturarea a două adverbe deosebite ca înţeles (pe care suntem, deci, obişnuiţi să le întrebuinţăm separate unul de altul) şi totuşi nelegate prin vreun cuvânt oarecare (de aceea raportul sintactic dintre ele, măcar că-1 intuim fără dificultate, rămâne oarecum curios) 1 2.
De unde s’a fixat şi el într’o sintagmă foarte expresivă: De unde (şi) până unde te-ai împrietenit cu N. ?; De unde (şi) până unde v’ aţi găsit neamuri?; De unde până unde i s’a ivit o nepoată dela Bacău 3 4 ? Deşi are sens modal (= ‘cum, în ce chip, prin ce întâmplare. . .’), formula a arătat, dintru început, locul, cum probează unde. Urmează că, pentru înţelegerea ei justă, trebue să pornim dela raportul local: De unde (şi) până unde aţi mers împreună = ‘cât loc aţi mers împreună5, aşa dar, cu nuanţă cantitativă, care se va fi transformat apoi în una de mod. Să se compare Şi unde nu s’a stârnit o vijelie, cu unde modal (sau şi modal). Altă explicaţie ar fi să atribuim construcţiei, la origine, un înţeles general de ‘împrejurare, condiţie5 : De unde (şi) până unde... este sinonim, aproximativ, cu In ce împrejurare. . iar acesta poate fi înlocuit prin diverse circumstanţiale, deci şi prin In ce mod. . . (= Cum. . .). Iată un citat din Creangă, care ilustrează cu atât mai convingător trecerea dela raportul local la cel modal, cu cât această formulă este precedată de sinonimul ei desăvârşit de colo până colo : Şi ca băiet străin ce se găsea, nemernicind el de colo până colo pe la uşile oamenilor, de unde până unde s’a oploşit într'un sat mare şi f rumos A
1 Intr’un anumit sens, (şi) când colo este sinonim cu dar de unde (v. mai sus):
Ei. a fost frumos la moşia...? Dar de unde! Adverb de loc. ca şi colo.
3	Colo apare şi în alte formule fixe: se vede cât d e c o l o că nu-i lână curată (sinonim cu de-o poştă, sau cale de-o poştă); l-am repezit c â i c o l o, adică ‘departe, (fig.) cum trebue, straşnic’ (întâiu se va fi zis, cum se mai zice şi astăzi, când %d-cim dat un pumn, a ajuns cât colo).
3	Dintr’un text scris, al cărui autor şi titlu am neglijat să-i notez.
4	Cf. şi dar de unde, menţionat în nota i.
ELIPSA
289
Adv. unde apare şi în altă construcţie fixa : Cum să nu facă lux ? Are de u n d e ; As cumpăra şi eu cărţi mai multe, dar n ’am de un d e. Modificarea semantică este asemănătoare cu cea de mai sus, căci, deşi sensul local se percepe încă destul de clar (ceea ce şi dă formulei o bună parte din expresivitatea ei), de unde însemnează mai de grabă ‘cum’, adică ‘posibilitate’, dar o posibilitate exprimată, la origine, concret (printr’un adverb de loc). Pentru subiectul vorbitor, banii, adică mijlocul de ‘ a face lux’ şi de ‘a cumpăra cărţi’, sunt imaginaţi ca existând într’o pungă, într’o ladă sau cutie, de unde (= ‘din care’) îi iei când îţi trebue. Cât de vie este totuşi conştiinţa că raportul are nuanţă mai mult modală, dovedeşte exemplul al doilea : în ciuda ideii, care s’ar putea lesne naşte în mintea ascultătorului, că de unde însemnează depozit... de cărţi, nu de bani (Vai d i n ce loc să cumperi cărţi’), deprinderea cu înţelesul oarecum abstract (abstractizat prin deasă şi îndelungată întrebuinţare) al acestui adverb împiedecă stabilirea unui asemenea raport. Se pare că construcţia ni s’a transmis direct din latineşte : la Petronius o întâlnim subt aspectele et habet unde şi dum habet unde, cu exact aceeaşi semnificaţie (Lofstedt, Syntactica II, p. 273). Cf. şi est Uflde (Terentius).
Spre a arăta luarea unei hotărîri, la sfârşitul convorbirii sau după o deliberare a subiectului vorbitor, limba populară şi familiară utilizează formula şi gata !, fie singură, fie precedată de verbe ca a termina, a sfârşi ş. a. Ex. : Când ani văzut că nu mă pot înţelege cu el, am terminat (discuţia), şi gata! Noţiunea de ‘ducere până la capăt’ poate rezulta din tot felul de situaŢfi7 indiferent de verb : După ce l-am răfuit bine, am plecat, şi gata!; Mai stai puţin până mănânc, şi [pe urmă) gata!; Cum nu i-oiu mai putea răbda mofturile, îi spun ce trebue, ş i gata!, etc.1 Şi aici expresivitatea se datoreşte mai ales scurtimii : lipseşte nu numai subiectul, care nici n’ar putea fi identificat, fiindcă sensul formulei este neutral, ci şi copula. Iar când verbul propoziţiei precedente exprimă o acţiune înrudită semantic cu ‘gata’, avem un fel de repetiţie, care contribue şi ea la intensificarea înţelesului.
Asemănătoare, în multe privinţe, cu această sintagmă este şi pace ! : Nu mă poate înghiţi, ş i pa ce !; Au să mă omoare cu zile copiii aceştia, şi pace!; Cum o duci cu sănătatea ? —■ Prost, şi p ace!; E frig, şi p ace! Din aceste exemple se vede că şi pace poate fi adesea sinonim, nu numai aproximativ, al lui şi gata. Pe de altă parte, graţie sensului oarecum mai vag, mai general decât al acestuia, se bucură de o întrebuinţare mult mai largă. Din punct de vedere sintactic pace pare a fi obiectul direct al unui verb ca doresc, cer (poate să avem, să facem), neexprimat. Dacă ţinem seamă de însemnarea curentă a substantivului, trebue să plecăm dela forma de plural a verbului absent (iar acesta nu poate fi decât a face, a încheia şi sinonime de-ale lor, la conjunctiv, pers. I plur.) : ajungând, după tratative îndelungate sau discuţii aprinse, la înţelegere cu partenerul, subiectul vorbitor va fi constatat această situaţie, îmbucurătoare, cu ajutorul formulei noastre. Sau, poate, mai de grabă, va fi făcut adversarului, concurentului, etc. propunerea unei lichidări a diferendului: ‘Iată, îţi mai dau atâta, şi după asta (să avem) pace’ (ori ‘Mai laşi ceva din preţ, pretenţii, etc., şi pe urmă pace’). Substantivul are de multe ori adj. bună pe lângă el: Zi-ifăptură sucită, şi pace bună! (Delavrancea), pentru întărirea ideii, eventual pentru precizarea ei
1	Faptul că exemplele mele conţin peste tot pers. I se datoreşte întâmplării: şi gata poate apărea cu toate persoanele (la ambele numere).
19
290
FENOMENE SINTACTICE
(căci nu orice pace este cu adevărat bună). Adjectivul poate sta şi înainte : imnâ pace î 1
In câteva construcţii fixe intră numeralul unu, una 1 2. Foarte des combinăm aceste cuvinte cu pronumele pers. I sing. : E u^iTriTu^cTed că s’a terminat iama; Pe mine u n a nu mă poate păcăli oricine; M i e u n u i a nu-mi suflă nimeni in borş. Spunem, de obicei, aşa, când ne deosebim în păreri de alţii şi ţinem să subliniem aceasta : unu, una, pus după pronume, arată tocmai izolarea subiectului vorbitor de restul oamenilor care au o atitudine diferită de a lui într’o chestie oarecare.
Numărul formulelor fixe din limba vorbită este cu mult mai mare decât ar putea rezulta din cercetarea de până aici. Iată şi altele, asupra cărora nu voiu mai insista cu discuţia. Vorba ceea (munt. vorba aia), pomenit şi aiurea : extrem de frecvent în vorbirea populară şi în cea familiară a semidocţilor. La Creangă apare de asemenea des, dar totdeauna unde trebue, adică înaintea unui « citat» (proverb sau zicală, care nu aparţine povestitorului). Cf. nici nu apucase a fi însurat — vorba ceea — şi se vorbea de plecare (Log, p. 76). — Zi aşa: Şi. . . zi aşa... descoperişi televiziunea (AL, 26 Apr. 1936, p. 7). Expresivitatea îi vine dela forma verbului : imperativ în loc de indicativ (căci partenerul a ‘zis5 deja, nu urmează să zică de acum înainte, şi încă îndemnat de alţii). — Âtâta-îi trebue !: ameninţare la adresa celui care ar putea face ceva neplăcut pentru noi. sau ar refuza să ne împlinească o dorinţă, o rugăminte. Şi, mai expresiv, Atâta ţi-i leacul! (ameninţarea este imaginată ca o boala, care va avea nevoie de îngrijire medicală). — Pe cinste ‘foarte bun5 : Am un vin pe ci n s t e; Vă pot face o fleică pe cinste !, etc. (îşi laudă negustorii marfa). S’a plecat dela pe cinstea mea ! (. „ , că lucrurile sunt aşa, cum le spun, etc.). Tineretul recurge astăzi extrem de des la pe cuvânt! (abreviere a formulei pe cuvânt de onoare !). — Cu tot : A plecat cu bagaj cu tot; A venit cu copii cu tot, etc. Aminteşte, în largă măsură, pe şi gata (s’a mântuit, şi gata), căci serveşte la întărirea celor spuse mai înainte (dacă avem o enumerare, cu tot încheie seria) 3. -— Şi mai bine, după un numeral : zece ani şi mai bine; o mie de lei ş i m a i b i n e, etc. Deşi ‘abstractă5, această formulă este expresivă, din cauza sensului cantitativ al unui adverb modal4. —La repezeală, la iuţeală pentru ‘foarte repede5: frecvent in vorbirea populară şi familiară (e mai ‘concret5, graţie substantivului pus în locul adverbului). De ex. : a fost mutat la «iuţeală», cum se exprima chiar corni Puiu (Act, p. 27). —Bine, mersi, cu sens ironic : diplomaţi care ne anunţă că sunt b in e - m er si (AL, 17 Mai 1936, p. 8). Ironia, în alt sens, este curentă chiar în limba familiară, la adresa celor care se folosesc am zice fără necesitate de această formulă. — Nu-i chip : N u - i chip să spui o vorbă, că se şi supără; Nu - i chip să te odihneşti de râul lor, etc. ■— Nu ştiu, zău : Am atâtea trebi
1	Cf. ital. (Abruzzi) parapatt* e ppace ‘cosi si dice quando, finito il giuoco, si e rimasti pari. Adoperasi anche in metafora’ (v. Arhiva XXXIV, p. 24—25). Să se noteze observaţia finală, privitoare la uzul ‘metaforic’ al formulei.
2 O parte au fost înregistrate la « Morfologice », în capitolele despre pronume şi numeral: nu se poate spune totdeauna, cu siguranţă, dacă este vcrba de pronumele nedefinit sau de numeralul urm.
3	Vezi J. BYCK, Biill. linqu. VII, p. 154—155. Cf. şi atâta tot: am o sută de lei. şi atâta tot; a cetit, două ceasuri, şi atâta tot.
4	Englezii spun ca şi noi: three months and better ‘trei luni şi mai bine5.
ELIPSA
291
pe capul meu, că nu ştiu, ■: <7 //, când am să le termin. —*S’ a făcut ‘ne-am înţeles, sunt de acord, fii fără grijă’ : — Te rog să-mi susţii procesul. — S * 2 3 a fac u t ! ; N3ai putea vorbi cu N. în chestia ceea? — S 3 a făcut!
Limba cultă cunoaşte, în ultima vreme, formula, tot mai răspândită astăzi, de unu singur (fcmin. de una singură) : Mănânc şi eu d e unu singur [dacă n am cu cine) ; Trăiesc de unu singur (‘fără familie’); De ce, adică, n3ar scăpa de tutelă ? De ce n3 ar comanda de unu singur? (Act, p. 27). Raportul sintactic pe care-1 exprimă de este foarte puţin clar şi totodată neconform cu funcţiunile consacrate ale acestei prepoziţii. De aceea cred că avem a face cu imitaţia unei construcţii străine. Prezenţa lui unu alături de singur îi dă oarecare forţă expresivă şi, mai ales, ajută la evitarea unei înţelegeri greşite, căci mănânc singur, de ex., poate însemna ‘mănânc eu însumi’.
Caracter exclusiv literar are şi contra lei, împrumutat, cu intenţii stilistice, din. limbajul comercial : Era un adversar al nicotinei şi alcoolului introduse în organism contra lei (Cim, p. 107 : autorul ironizează un personaj, prezentat ca avar, a cărui concepţie despre vieaţă este determinată de motive financiare). Ca şi de unu singur, această formulă, care are un sinonim perfect în contra cost, aparţine mai de grabă stilului individual, chiar dacă apare la relativ numeroşi scriitori.
Iată acum câteva citate. Creangă : «Ioane ! Ioane ! Ioane ! »>, şi Ion pace!1 ; Ion să mai dea un irmilic lui Pavăl, iar el să-i căpuieze ciubotele, şi p a c e bună!; B a eu un u, să iertaţi Dumneavoastră, cucoane, tot n3am înţeles ; Şi cică auzind moş Nichifor de acestea, tare s3ar fi mâhnit în sufletul său 2 ; Ei las! că ţi-oiu da eu ţie de cheltuială. . . 3; Ipate îşi ia femeia cu zestre cu tot, o duce acasă la dânsul, şi pace bună!; Şi cu m are ce scăpând din labele. lui. . . ; . . . alerga să vadă ce minune poate să fie. Şi când acolo, cine era. ? Ha.rap-Alb, care. . . 4 ; . . . şi n am ce face ; trebue să merg cu IIar ap-Alb, şi pace b u n ă !
Brătescu-Voineşti : C â n d c o I o, poftim ! Cinci şi jumătate, şi el nu vine ; Hai nene, păcatele mele! hai odată /5 ; Adică ce? să-i fi furat blana. . . ? 6 ; Ba nu z ă u, ţi s3a întâmplat ceva ? ; Iau câte o nuia, îi pun aţă, plumb şi cârlig, şi g a t a; ... aşi ! de unde?... atât... a apucat să zică. . . ; pe urmă, u n d e m ai p u i ordonanţa, măiculiţă. . . 7 ; colonelul Vulpe, care se pricepe, nu gl u m ă. . . 8
J Apariţia unui substantiv sau pronume înaintea Iui pace este un fapt curent.
2	Deşi gramaticalizat oarecum, cică păstrează încă o nuanţă subiectivă destul de clară.
y Las’că (aşa se pronunţă obişnuit) seamănă, formal, cu te pomeneşti că. . . (cf. pavea şi mătincă, deja pomenite). Lasă că... însemnează ‘făcând abstracţie de‘: Şi lasă că tata. . . a venit încărcat cu cumpărături, dar pe urmă. . . au fost cărate. . . (Ins, Dec. 1939, p. 357).
4	Exemplu potrivit pentru discuţia pe care am făcut-o în legătură cu şi când colo.
8 Foarte răspândit. Adesea i se adaugă, pentru întărirea ideii, cele grele (cf. şi simetria fonetică, al cărei rost este să mărească expresivitatea).
8 Şi adică cum?, cu exact acelaşi înţeles.
7	Are valoarea unui pur determinativ. Nimeni nu mai simte în această formulă existenţa unei propoziţii, şi cu atât mai puţin nuanţa locală.
8	Moldovenii spun nu şagă.
19#
CAP. V: IZOLĂRI
Despre natura faptelor pe care le voiu înregistra sub această rubrică, precum şi despre rolul lor în limbă, am spus tot ce mi s’a părut necesar pentru înţelegerea discuţiei la sfârşitul capitolului « Compuse » şi în introducerea părţii întitulate « Fenomene sintactice». Aici voiu insista puţin asupra modului cum iau sau pot lua ele naştere.
Nicăiri ca în acest domeniu nu se verifică mai convingător adevărul, recunoscut astăzi de toată lumea, că inovaţiile lingvistice sunt produse individuale. împrejurări pe care, din nefericire, nu le putem identifica, dar le putem totuşi intui, pun subiectele vorbitoare în situaţia de a crea fapte nouă de limbă, aşa cum creează poeţii înşişi: o imagine, o comparaţie, un proverb se ivesc în vorbirea unui singur individ, dela care apoi se răspândesc la ceilalţi membri ai comunităţii lingvistice, dacă, bine înţeles, satisfac nevoile de expresie ale acestora şi corespund sistemului limbii respective. Prin originea lor individuală, aceste creaţii nu se deosebesc cu nimic de ale poeţilor, tot aşa cum o poezie populară nu prezintă nicio deosebire esenţială faţă de una cultă, al cărei autor îl cunoaştem. Situaţia începe să difere de abia din clipa când ele se generalizează, devenind elemente ale limbii comune, la fel cu producţiile poetice anonime care intră în circulaţia publică. Şi cum momentul creaţiei propriu zise nu interesează, între altele, pentrucă nu poate fi identificat, rămâne să se ia în consideraţie numai acela al răspândirii, aşa dar experienţa pură şi simplă a fenomenului, singura sezisabilă pentru membrii grupului uman în discuţie, ca şi, de altfel, pentru înşişi cercetătorii faptelor lingvistice sau poetice.
Aceasta este marea deosebire dintre cele două feluri de creaţii: o metaforă anonimă capătă vieaţă şi forţă tocmai prin generalizare, prin înglobarea ei în masa imensă a materialului limbii comune, pe când figura de stil a poetului are valoare expresivă numai câtă vreme îşi păstrează caracterul ei individual, rămânând, cum a fost din capul locului, bunul personal şi inalienabil al creatorului ei L
Câteodată, extrem de rar, condiţiile sunt favorabile pentru precizarea împrejurărilor care au dat naştere unei izolări. Este, în primul rând, cazul formulelor cu substrat istoric. Astfel despre Vodă da şi Hâncu ba se ştie că datează din anul 1671, când boierul basarabean Hâncu Mihalcea s’a ridicat, împreună cu serdarul Durac, contra lui Duca-Vodă. Pentru din gardul Răzoaiei ‘de unde nu-i’, expresie 1
1	La fel se prezintă situaţia producţiilor literare anonime în comparaţie cu cele culte.
IZOLĂRI
293
pur moldovenească, găsim o paralelă în munt. din gardul Mântuleset, pe care o explică I. L. Caragiale precum urmează1. Văduva boierului Manta avea, în mahalaua bucureşteană numită Mântuleasa, o livadă, din gardul căreia trecătorii rupeau nuiele, ca să se apere de ^âr:. In momentul când n’a mai rămas nicio nuia, din gardul Mântulesei a devenit sinonim cu ‘nimic, de unde nu-i’, adică echivalentul figurat (= expresiv) al unei negaţii. In limbajul actorilor din Bucureşti circulă (ori circula mai de mult) ‘zicala’ prinde-o, Cecilio ‘învaţă rolul’ (cu intenţii ironice la adresa celor care nu puteau sau nu vroiau să-şi înveţe cum trebue rolul). Cecilia era soţia lui Iorgu Caragiale, actriţă ea însăşi, dar incultă şi de aceea greoaie în exercitarea profesiunii. Se spune că bar ham-său trebuia să-i repete de zece ori o frază, până când ea izbutea s’o « prindă » 1 2. Mai aproape de zilele noastre s’a născut formula damă voalată ‘femeie care intervine pentru afaceri (prin ministere şi alte instituţii publice)’, în legătură cu o doamnă care, din. . . discreţie, purta totdeauna voal. Jurnalele au vorbit vreme îndelungată şi cu toate detaliile despre isprăvile eroinei, încât n’a fost deloc greu ca epitetul, menit s’o caracterizeze şi s’o deosebească de semenele ei, să ajungă repede un bun lingvistic comun 3.
Situaţia se prezintă la fel de favorabil pentru precizări de această natură şi în cazul construcţiilor de origine literară. Astfel fabula lui Donici cu vulpea pusă mai mare peste găini este izvorul zicalei pufuşor pe botişor, care, mtr’o vieme, a circulat mult prin Moldova, ca aluzie la funcţionarii publici îmbogăţiţi în dauna statului. Iar Odobescu a furnisat formula vulpea bearcă, cu care sunt caracterizate întâmplările incredibile. Câteodată zicala face un adevărat ocol, în sensul :ă provine din vorbirea populară, dar nu direct, ci prin intermediul scriitorilor one o ilustrează cu ajutorul unei fabule sau al unei anecdote. Aş; se vor fi petrecut lucrurile cu coadă de topor, pe care cei mai mulţi Români culţi o cunosc, probabil, din fabula lui Gr. Alexandrescu, apoi cu diverse alte expresii asemănătoare, trecute prin pana unui Anton Pann sau Th. Sperantia, autori foarte accesibili, în timpul lor, păturilor sociale mai largi. Pentru omul obişnuit, nedeprins cu ficţiunile, faptele povestite într’o scriere literară nu se deosebesc prin nimic de cele real întâmplate. In consecinţă, ele îi servesc, la lei cu acestea, drept izvor de învăţăminte sau de material anecdotic, fabulistic, etc., prin urmare şi lingvistic. Când avem a face cu opere de valoare, constatăm această atitudine la oricine, indiferent de cultură: realitatea psihologică din ele este mai vie, deci mai impresionantă, decât realitatea materială a vieţii. Câte cuvinte şi expresii de-ale lui Creangă sau, mai ales, de-ale lui Caragiale nu sunt citate în discuţiile şi povestirile oamenilor de cultură, fie pentru a-şi agrementa stilul (mai ales pe cel umoristic şi polemic), fie pentru a caracteriza un individ, un moment sau o situaţie. Să se compare, de pildă, a face sânge în baligă; scvofulos la datorie; dacă-i anonimă, o iscălesc şi eu; să le numărăm, coane Fânică; bravos naţiune, halal să-ţi fie; pupat piaţa Independenţei; a se slăbi, Mitică, etc.
1 Vezi JL, 15 hui. 1939, p. 2. Explicaţiile variază, chiar pentru gardul Mântu-lesei’, cu atât mai mult pentru... celelalte garduri (Creangă are din gardul Oancei). Cr. Dicţ. Acad. şi TlKTIN, s. v. gard.
2	I. MassotJ, AL, 22 Ian 1939, p. 4.
3	Cf. BrC, p. 207: oameni de afaceri, « dame voalate » şi câteva lichele. In vorbirea curentă, poveste cu damă voalată (am auzit această formulă în timpul dezbaterilor unui proces la o înaltă instanţă ieşeană) însemnează ‘invenţii sensaţionaleh
294
FENOMENE SINTACTICE
Că numeroase ‘izolări’ au la bază fapte adevărate, se poate verifica, măcar indirect, şi pentru cele cărora le lipseşte caracterul istoric propriu zis. Sunt sigur, de pildă, că vrei, nu vreiy bea, Grigore, aghiazmâ este ecoul unei întâmplări cu un individ care s’a găsit, la un moment dat, în situaţia de a bea aghiazmă silit (sau. . . numai invitat) de alţii. Mă întemeiez pe un caz similar, petrecut, cu mulţi ani în urmă, la Buzău. Fiind distrată şi crczându-se, probabil, la masă, gazda invita stăruitor pe un musafir să bea... tot paharul de apă pe care i-1 adusese odată cu dulceaţa. Cei din jur, în primul rând copiii, au sezisat uşor momentul, şi de atunci, nu numai în familia cu pricina, ci şi într’un cerc foarte larg de rude, prieteni, cunoscuţi, a rămas vorba bea, Iancule, apa toată, care se spune exact în aceleaşi împrejurări ca vrei, nu mei, bea, Grigore, aghiazmă.
Din cele arătate până aici rezultă că pun la un loc idiotisme propriu zise, formule expresive (din diverse puncte de vedere), metafore, proverbe şi zicale de orice fel, aşa dar toate grupurile de cuvinte care contribue la colorarea vorbirii curente, indiferent de elementul caracteristic şi de originea fiecăruia. Procedez astfel, pentrucă o separaţie strictă după aceste criterii, chiar dacă ar fi posibilă, nu mi se pare necesară. In conştiinţa subiectelor vorbitoare ele nu diferă unele de altele : toate stau pe acelaşi plan şi sunt utilizate pentru satisfacerea aceleiaşi necesităţi de a recurge, în momente psihologice determinate, la mijloacele lingvistice cele mai adecvate în ce priveşte expresivitatea. Intervine, ca de obicei, şi afectul, subt toate aspectele lui, dar intervine şi fantazia, într’o măsură mult mai mare decât am constatat până acum. Căci majoritatea izolărilor (în sensul larg pe ■care-1 atribuiu acestui termen) sunt imagini, adică metafore şi comparaţii propriu zise. Ele dau vorbirii populare şi familiare plasticitate, coloare, vieaţă, aşa cum figurile de stil însufleţesc limbajul poetic.
Deşi de prisos, trebue arătat că toate limbile pământului cunosc procedeul aici în discuţie. Deosebirile dela una la alta sunt exclusiv cantitative şi nu pot fi explicate, cum se face, obişnuit, cu ajutorul psihologiei etnice. Am văzut mereu, şi constatarea este valabilă pentru orice idiom, că singurul criteriu de diferenţiere este cel sociologic : cu cât subiectul vorbitor aparţine unei categorii sociale mai inferioare, cu atât limba utilizată de el va fi mai bogată în termeni expresivi. Lipsa, aproape totală, a oricărei constrângeri din afară îl face să se manifeste cu o spontaneitate şi o naturaleţă desăvârşită în toate atitudinile sale, mai ales când acţionează subt impulsul unor stări sufleteşti emoţionale. Aceeaşi libertate nestingherită şi-o ia şi în materie de expresie lingvistică. Altfel spus, coloarea limbajului individual este în funcţiune de cultură, faţă de care stă, obişnuit, într’un raport invers proporţional. Prin urmare, dacă vrem cu orice preţ să clasificăm diversele idiome din acest punct de vedere, putem afirma, cel mult, că bogăţia plastică mai mare a unora se datoreşte n u specificului etnic, ci caracterului mai genuin, mai apropiat de starea naturală, al poporului respectiv. De altfel materialul metaforic chiar al limbilor studiate de multă vreme este cunoscut fragmentar şi nu poate, deci, servi ca bază pentru o cercetare comparativă, din care să se tragă concluzii cât de cât acceptabile 1.
1	Iată un număr de lucrări privitoare la idiomele romanice. W. GOTTSCI-IALK, Die bildhaften Sprichworter der Romanen, 3 voi., Heidelberg 1935—38; R. RlEGLER, Bas Tier im Spiegel der Sprache, Dresden-Leipzig 1907, apoi studiile şi recensiile sale din Archivum romanicum, Literaturblatt fur germanische und romanische Philologie, etc., privitoare la chestii de aceeaşi natură, în sfârşit articolele din Handicorterbuch des den-
IZOLĂRI
295
Iu cele ce urmează dau o listă, relativ bogată, de izolări aparţinând limbii vorbite (familiare sau populare), pe care le-am adunat, mai mult întâmplător, din tot felul de izvoare. Le reproduc în ordinea alfabetică a cuvintelor esenţiale, pentru a evita o clasificare după noţiuni, care, teoretic, trebue preferată, dar oferă dificultăţi mari şi duce de multe ori la distincţii arbitrare. Explicaţiile sunt reduse la minimum.
Ac : a găsi cuiva ac de cojoc ‘a găsi mijlocul cel mai nimerit pentru a-1 învinge*. Cf. şi a veni (cuiva) de hac\ a-şi găsi naşul (sau popa), sinonime.
Adio. Foarte des acest cuvânt este «întărit» cu adaosuri ironice, precum adio şi rtam cuvinte (VR, Febr.-Martie 1936, p. 50 ; Răd I, p. 431); adio, Margareto ! 1 ; adio şi-un praz verde (obscen). Primele două trebue să fie fragmente de cântece la modă într’un anumit moment (despre al doilea ştiu sigur că se cânta mult cu 40—50 ani în urmă : Margareto, îngeraş iubit). N'am cuvinte ar putea fi şi începutul atâtor discursuri, scrisori, etc. aşa zicând emoţionante pentru autorii lor (« N’am cuvinte să-mi exprim bucuria sau durerea. . . » ; în cazul nostru este vorba de durerea celui care trebue să se despartă, să-şi ia rămas bun = adio).
Afurisenie : de-afurisenie (d' afurisenie), echivalent aproximativ al lui de-al dracului, de boală ş. a. Ex. : Dumnealui nu stă locului d’ afurisenie (Azi, 28 Iulie 1940, p. 6) ‘chiar dacă l-ai afurisi’ sau ‘de afurisit ce este’ (?).
Aghios : a trage la aghioase ,‘a dormi sforăind’. Aluzie ironică, uitată cu vremea, la cântecele bisericeşti ale dascălilor, care mai mult mornăe (—sforăe!) decât cântă. Astăzi aluzia este simţită ca îndreptată contra celor ce dorm sdravăn, indiferent dacă. . . sforăe ori nu. Sinonim : a mâna porcii la jir (sau a întoarce porcii [dela jir].
Ala-bala : ce mai ala-bala? ‘quoi de nouveau ?’ (Dicţ. Acad.)2. Dar acesta nu-3 singurul înţeles, cum probează următorul citat: In sfârşit, ce mai ala-bala, femeile toate cu ochii după mine (AL, 30 Aug. 1931, p. 3), unde însemnează ‘ce să mai lungim vorba’. Avem a face cu «versul» iniţial din formula recitativă Ala, bala, portocala, ce-ai mâncat de te-ai umflat. . cu care copiii hotărăsc cine
tschen Aberglaubens, Berlin 1927 urm., unde citează de asemenea numeroase metafore « animalice »; H. W. KLEIN, Die volksturniichen spriclm'ortlichen Vergleiche ini Latei-nischen und in den romanischen Sprachen, Wiirzburg 1937; W. SCHULTZ, Die Tiere m der Namengebung der siidfranzosischen Mundarten. Ein Beitrag zum Studium der Me-fapiiern, Ham burg 1938; K. HARMS, Personifiziemng im sudfranzosischen Sprachge-hraiich. Ein Beitrag zur volkstibnliclien Namengebung, Ham burg 1939; PAUL PREIS. Die Animalisierung von Gegeustănden in den Metaphern dtr spânischen Sprache, Tubingen 1932: j. MORAWSKI, Les formules allitterees de la langue espagnole în Revista de filologia espc.nola XXIV, p. 121 urm.; L. FlaCIISKAMPF, Spanische Gebărdensprache în Roma-nische. Forschungen LII, p. 205 urm.; O. DEUTSCHMANN, La familia en la frazeologia hispano-portuguesa în Volkstum und Kultur der Romanen XII, p. 328 urm.; W. BEIN-l.fAUER, Beitrăge zu eirier spanischen Metaphorik în Romanische Forschungen LV, p. 1 urm,, 184 urm., 280 urni.; IORGU IORDAN, Dialectele italiene de sud şi limba română: - Stilistice >> în Arhiva XXXI, XXXIII, XXXIV şi XXXV (coincidenţe între graiuri le italieneşti meridionale şi limba noastră; se invoacă, destul de des, şi izolări din alte idiorne romanice, eventual neromanice). Să se compare apoi lucrările de stilistică citate în introducerea acestei cărţi (p. 26 urm.), mai ales ale lui Beinhauer şi Spitzer, pe urmă VV. GOTTSCIIALK, Franzosische Synonymik, Heidelberg 1927 şi R. RUPPERT Y U JAR AVI, Spanische Synonymik, Heidelberg 1940. Pentru proverbe, zicători, etc. româneşti, vezi IlTLHJ ZANNE, Proverbele Românilor, Bucureşti 1895 urm.
‘ Auzit într’o împrejurare care arăta că trebue procedat energic şi repede, căci altfei. . . adio, Margareto !
s Cf. Ei, ce mai ala-bala, copii?, se adresă el... (Văc I, p. 30).
296
FENOMENE SINTACTICE
trebue să mijească, la jocul de «v’aţi ascunselea » (cf. Bulei. Philippide I, p. 112 urm.). Sinonime : ce mai veste poveste ? (pentru primul uz), ce mai la deal la vale (pentru al doilea).
Alb : cusut cu aţă albă ‘uşor vizibil’ (despre o minciună, un pretext, etc. inabil prezentate). Din limbajul croitorilor (de meserie ori. . . simpli diletanţi) : pe o ştofă de coloare închisă aţa albă sare lesne în ochi.
Alfa : a fi alfa şi omega ‘a fi atotputernic’ (‘începutul şi sfârşitul’). Apare deja la Neculce. Echivalent popular : a fi cheia şi lacătul. Cf. şi a avea pânea şi cuţitul, cu un sens destul de apropiat.
Alviţă : se întinde ca alviţa (despre un discurs, o conferinţă, o descriere lungi, din cale afară şi fără conţinut serios ori vrednic de a fi luat în consideraţie). In aceleaşi împrejurări apare şi sinonimul afectiv peltea (= beltea), care ţinteşte mai ales lipsa de consistenţă a spuselor cuiva.
Amari : a fi la aman, a ajunge la aman, a striga aman, ‘a se afla într’o mare dificultate, nevoie, suferinţă, etc.’. Izolarea, ca substantiv, a interjecţiei, de origine turcească, aman! ‘îndurare!, iertare!’.
An : la anul şi la mulţi ani!, urarea bine cunoscută, se întrebuinţează, ironic, cu înţelesul de ‘niciodată’. Punctul de plecare trebue căutat în la anul ‘niciodată’ (de fapt ‘târziu, foarte târziu’), frecvent în vorbirea familiară şi care, din cauza identităţii cu începutul urării, a adus după sine, prin asociaţie de idei (voită!), întreaga formulă, ca şi cum ar fi identice chiar subt raportul semantic.
Apă. Din numeroasele izolări în care acest substantiv joacă rolul de căpetenie mă opresc asupra câtorva 1. A-i veni (cuiva) apa la moară ‘a se găsi într’o situaţie favorabilă’ (mai ales după o criză, un necaz, etc.). A intra la apă ‘a ajunge într’o încurcătură mare’ (cred că numai în limbajul orăşenilor). Sinonim : a lua apă la galoşi, care se va fi născut ulterior, din nevoia de a preciza (în scopuri expresive) sensul formulei anterioare, cam vagă. A-i lăsa gura apă ‘a dori, cu poftă, un lucru’ (nu numai de mâncare, cum a fost din capul locului). A călători în ape rele 1 2 ‘a umbla pe drumuri primejdioase’ (la început, despre corăbieri, când trebuiau să traverseze regiuni marine periculoase din cauza furtunilor). A fi în apele sale 2 ‘a se simţi bine’ (cf., pentru imagine, a fi la largul său, care ne trimete tot la limbajul marinarilor şi la izolarea, înrudită formal, a porni în larg). A se scălda în apele cuiva2 ‘a fi partizanul cuiva’. A face cuiva apa ‘a-1 omorî’ : e vorba de apa în care se scaldă morţii. Sinonim cu a face felul cuiva, unde fel pare a avea înţelesul lui seamă (cf. a-şi face seamă ‘a se sinucide’) 3. A bate apa în piuă ‘a face un lucru zădarnic ; a spune verzi şi uscate’ (despre discursuri, scrieri ştiinţifice, etc.). Creangă : degeaba mai baţi ap a’ n chină, să s'aleagă unt {că nu s* alege niciodată). Aşa cred că a sunat la început această construcţie : se va fi zis despre laptele prea subţire, care trebuia bătut multă vreme, ca să dea ceva unt (sau deloc). Până astăzi laptelui subţire i se spune apă. A nu avea după ce bea apă ‘a fi sărac
1	Pentru rest, vezi Dicţ. Acad., s. v. apă.
2	Deoarece Românii n’au cunoscut direct vieaţa de popor maritim decât in ultima vreme, trebue să admitem că aceste trei expresii sunt împrumutate din alte limbi, mai ales că ele constitue o caracteristică a vorbirii culte.
3	Dicţ. Acad. II, i, p. 92 pune pe a face cuiva felul împreună cu a-ş ‘a-şi face cheful’, existent la Creangă, de unde urmează că şi în izolarea însemnează tot ‘chef, gust’. Nu-i imposibil, dar atunci trebue să admitem o hiperbolă ironică exagerată până dincolo de limitele ei maxime, pentru ca ‘moartea’ să fie identificată cu ‘dorinţă, poftă, chef’.
i face fehJ noastră fel
IZOLĂRI
297
lipit pământului’ (<< a nu avea nimic de mâncare, după care să ţi se facă sete », Dicţ. Acad.).
Aprinde: a-şi aprinde paie fi cap ‘a-şi atrage mari nemulţumiri, necazuri, etc. (de pe urma unor fapte sau vorbe mai mult ori mai puţin nevinovate)’. Dela obiceiul turcesc, pe care şi l-au însuşit Românii, de a pune o rogojină aprinsă în cap, atunci când cineva vroia să se plângă suveranului de o nedreptate. Deoarece era pedepsit adesea reclamantul, iar nu reclamatul, raportul sintactic dintre subiectul şi obiectul (indirect) al acestei formule s’a inversat: aşa se explică înţelesul ei actual (v. Dicţ. Acad., s. v. aprinde). A intervenit însă, cu siguranţă, şi slăbirea conştiinţei subiectelor vorbitoare despre situaţia reală : după ce a dispărut obiceiul, aprinderea paielor în capul cuiva trebuia să fie interpretată ca o suferinţă pentru acesta, nu pentru altul, la care lumea nu se mai putea gândi, fiind inexistent, adică nemenţionat în izolare.
Aramă: a-şi arata arama sau a-şi da arama pe faţă ‘a-şi arăta firea adevărată’ (despre oamenii cu reputaţie mai bună decât merită). Dela monedele (şi alte obiecte) de argint, care se uzează cu vremea şi lasă să se vadă ‘compoziţia’, adică valoarea lor reală.
Aţă: a4 trage aţa ‘a atrage cu o forţă irezistibilă’1. Dela imaginea obiectelor legate cu aţă, pentru a le putea uşor mânui sau a le da o anumită întrebuinţare (de pildă « plumbul » zidarilor, cu care se verifică poziţia verticală a pereţilor) ? Ori dela a se întinde aţă = a merge strună ? A rămânea cu aţa mămăligii ‘a ajunge sărac de tot’ (a rămânea numai cu aţa, fără mămăliga pe care s’o tai, ca la ţară, cu un fir de aţă). Nu face faţa cât aţa sau mai scumpă aţa decât faţa — mai mare daraua decât ocaua 2 ‘a întrebuinţa mai mulţi bani, mai multă forţă, etc. pentru forma unui lucru decât pentru conţinutul lui’, mai scurt ‘folos puţin şi trudă multă’ (Dicţ. Acad.). A scoate (a da afară) pe cineva din casă cu aţa ‘a scăpa delicat de un musafir neplăcut’ : pe valea Bistriţei (jud. Neamţ) se spune că locuitori^ dela şes (« câmpenii») sunt sgârciţi, deci neospitalieri, şi, când au oaspeţi, sca pă de ei punându-i să ţie în mână capătul unui ghem de ‘aţă’ (in, cânepă, lână) care trebue desfăcut în toată lungimea lui. Cum casa nu-i niciodată destul de încăpătoare, urmează că musafirul trebue să iasă afară, ba poate şi în drum, ca să se desfăşure tot ghemul!
Baltă: a lăsa baltă (o treabă, un lucru) ‘a lăsa ceva neisprăvit’. Creangă are cum ri*or sta trebile baltă, care trebue socotit drept aspectul originar al izolării, căci s’a pornit dela imaginea apei stătătoare a bălţii (prin contrast cu cea curgătoare a pârăului). Cf. frc. âtre dans le lac ‘etre manque (en parlant d’une affaire, d’une entreprise, d’un essai) ; etre perdu ; ne pas avoir reussi, etre vaincu (en parlant des personnes)’ 8.
Ban: Fecior de bani gata ‘fiu de oameni bogaţi’ (care are bani « gata făcuţi», nu trebue să se mai ostenească el însuşi să şi-i facă). A face pe cineva de bani răi 'a-1 da de sminteală, a-i crea reputaţie proastă’ 1 2 * 4. A lua ceva drept ban fani <a <ja
1	« II trăgea aţa spre noroc » (Br-V; pus în ghilemete de autor).
2	Daraua este diferenţa de greutate dintre obiectul cântărit şi recipientul în care stă el. Această diferenţă se scade din greutatea totală şi poate fi mai mare decât a obiectului însuşi.
8 Dat de H. BAUCHE, Le langage populaire, p. 229, s. v. lac.
4	^0t x™ trea^ă a rămas bătrânul?— Vai, domnişorule, da5 când a fost el
altjel?. . . Asta, tânărul, îl cam face de bani răi... (AL, 21 Dec. 1930, p. 3).
FENOMENE SINTACTICE
L98
crezare la ceva (care nu trebue crezut) ; a se înşela’. A fi (a lăsa pe cineva) în banii săi ‘a fi (a lăsa pe cineva) liber să facă ce vrea’, sinonim cu a lăsa pe cineva în boii lui: 'bani’ şi 'boi’ au sensul de 'afacere, treabă, socoteală’, aşa că putem porni, pentru explicarea acestor izolări, dela limbajul negustorilor.
Basm: a se face de basm 'a ajunge de râs’ (AL, 12 Mai 1935, p. 4). Cf. a se face ■de ocară; a se face de râs(ul lumii) ; a ajunge de pomină; a-i ieşi (ai se duce) buhul; a i se duce vestea (ca de popă tuns) 3 4.
Bate: a bate măr (ţol, ca la fasole) ‘a bate tare pe cineva’ (până i se face corpul ca merele izbite din toate părţile, când sunt hurducate în căruţa care le transportă sau cum se bat ţoalele, ca să iasă praful din ele 2, etc.). A bate câmpii ‘a vorbi în neştire, a spune lucruri fără rost (fără legătură cu chestia discutată)’. Sensul originar a fost, probabil, 'a nu fi în toate minţile’ (cf. a lua câmpii 'a înnebuni’) 3, Se ştie că, de obicei, atât cuvintele, cât şi sintagmele cu nuanţă peiorativă au, la început, o semnificaţie foarte defavorabilă, care se atenuează apoi cu timpul. Trebue să se fi spus întâiu despre vitele turbate sau strechiate, A bate în struna cuiva 'a face cuiva pe plac’, din limbajul cântăreţilor de toate speciile, la fel cu sinonimul a ţinea hangul cuiva (cf. şi a ţinea isomd). Bătut la cap 'nerod, într’o ureche, prost’, care, pentru însemnarea primă, a cedat în faţa formulelor mai expresive lovit (izbit) cu leuca, ţicnit (picnit) la cap 4 ş. a. Apare (astăzi tot mai des) şi subt aspectul bătut în cap 5, preferat în limbajul afectiv, din cauză că în e mai concret decât la (loviturile se dau în creştetul capului).
Bau ! (interj, cu care se sperie copiii) : a rămânea bau ‘a fi uimit peste măsură’ (Dar să-ţi povestească el o întâmplare, — căşti gura şi rămâi bau, Ins III, 8, p. 178). Un sinonim periferic este a rămânea mot ă mot, curios şi interesant prin existenţa unei construcţii franţuzeşti alături de. verbul românesc neaoş. Avem a face, probabil, cu o înţelegere greşită (poate intenţionat greşită, dacă presupunem că formula s’a născut în vorbirea oamenilor culţi, care au vrut să râdă de semiculţi) a frc. mot ă mot. Să fi intervenit şi asemănarea fonetică destul de mare cu bot ~ gurâ (cf. a rămânea cu gura căscată) ? 6
Bălaia (nume de vacă): se vede că nu i-i cam îndămână Bălaie 2, că vine tata cu pielea pe băţ (Creangă), exagerare ironică, în minus, a unei nenorociri mari. A înţărcat Bălaia ‘au încetat avantajele, s’a dus belşugul (mai ales ilicit)’.
Bec : a cădea pe bec (argot) 'a cădea în cursă (întinsă de poliţie, etc.)’. Dela frc. bec de gaz ‘sergent de stradă’ : tomber sur un bec de gaz 'a da peste un poliţist’. De pildă : (Cutare individ) este pus pe listă (la poliţie) sau cade <<pe bec » pe nevinovate (dintr’un ziar) 7.
Cred că în aceasta din urmă trebue căutat punctul de plecare, (veste c hi a mă în minte, pe înruditul poveste ----- basm).
2	Cf. şi am să-i dau o bătaie, să-i iasă (să-i meargă) colbul (Mold.).
Cf. peste câmpi, determinativ: Răspunsul de adinioarea, peste căni pi. pornise probabil din faptul. . . (Răd I, p. 37).
4	Cf. frc. ioque idem; şi tape are acest sens (v. BAUCHE, op. cit., p. 231, 252),
3	Care însemnează mai mult (dacă nu exclusiv) ‘prost (tare)’.
6	Pentru amestecul cuvintelor franţuzeşti cu cele româneşti, în scopul de a glumi, să st- compare a rămânea buşbe (VR, Aug. 1938, p. 41) < frc. bouche bee.
7	Specialiştii noştri au discutat originea acestei izolări. Explicaţia justă a dat-o Al. GRAUR, VR, Iulie 1937, p. 97—-98 (contra lui Al. VASILIU, Grai şi suflet VII, p. 130 şi 311—312).
IZOLĂRI
299
Belciug : a câştiga la belciuge ‘a dobândi ceva fără prea multă cheltuială sau osteneală’. Ex. : Da’ ce?. . . caii i-arn câştigat la belciuge? (Act, p. 149; subliniat de autor) ; Ce? Crezi că rn ai câştigat la belciuge. . . ? (IB I, p. 102). Cine cunoaşte bâlciurile de pe vremuri ştie că o distracţie, teoretic rentabilă, era şi aruncarea unor belciuge (inele de fier) dela o anumită distanţă spre o tarabă înclinată, unde stăteau, atârnate de vergele înfipte în ea, diverse obiecte de între-buinţare casnică. Jucătorii îndemânatici izbuteau adesea să « plaseze » inelele în vârful vergelelor şi să câştige obiectele respective. Nuanţa peiorativă a izolării vine mai ales, poate exclusiv, dela valoarea neînsemnată a acestora.
Boabă: a nu şti (a nu pricepe) boabă ‘a nu şti (a nu pricepe) nimic’. Boabă = bob {de grâu, etc.), deci o cantitate minimă, egală (afectiv!) cu zero. Dicţ. Acad. se gândeşte la sinonimia cu ‘pic(ătură)’ (cf. picături de sudoare --- boabe de sudoare). Se zice şi a nu şti boacă, unde boacâ ‘navet’ (o specie de nap) poate fi numele expresiv al capului {a fi tare de boacă ‘a fi greu de cap’), sau, mai de grabă, o variantă a lui boabă, născută din contaminarea acestuia cu buche (a nu şti buche ■- a nu şti boabă).
Boală: a băga (a vârî) în toate boalele 'a speria tare’. Fără adjectivul nedefinit, izolarea însemnează (la Tecuciu, de pildă) ‘a spăla prost rufele’. De boală ‘de-al dracului, de rău (ce este cineva)’ : s'o tortureze, uite aşa... de «boală)) (CL, 2 Iunie 1934, p. 5); Ei. . . iacă. . . de boală: nu vă las (Foc, p. 86). Boală singur însemnează ‘slăbiciune mare, pasiune’ (—- patimă, adică suferinţă) : Şi aveam boală, mă, de dumneata (ibid., p. 85). Aici trebue căutat izvorul lui de boală h
Borş: a sufla cuiva în borş ‘a se amesteca în treburile lui’. De regulă, cu negaţie, spre a arăta spiritul de independenţă al cuiva. De la obiceiul mamelor să sufle în mâncarea copiilor, pentru ca aceştia să nu se frigă ? Atunci, a sufla în borş ‘a trata ca pe un copil, ca pe un om incapabil să-şi facă singur treburile’. Cf. totuşi sinonimul aproximativ a se amesteca unde nu-i fierbe oala, care trezeşte imaginea unei vetre comune, unde-şi gătesc mâncarea mai mulţi inşi, fiecare cu oala lui, eventual şi cu focul (sau cu o parte de foc) al lui. A-i curge borşul, a-l umplea de borş, etc. : borş ‘sânge’ (din cauza dispreţului pentru sângele . . . altuia).
Bortă: (a face) bortă ’n cer ‘(a face) un lucru neobişnuit, extraordinar’. Totdeauna ironic. Formula pare a fi specific moldovenească, judecând după subst. bortă şi după impresia de «traducere » pe care mi-o lasă munt. gaură ’n cer.
Bot ‘gură’ (afectiv : ironie, dispreţ) : a face bot ‘a face gălăgie’, sinonim cu a face gât. A pune botul ‘a se supăra’ (despre copii ; în glumă şi despre adulţi) : înainte de a începe să plângă, copiii fac o mişcare anumită cu buzele (cf. a pune buza). (A bea) la botul calului ‘a bea vin, rachiu, etc. nu în cârciumă, ci afară, dinaintea calului’ (aşa dar în grabă, deci şi puţin). Ex. : In căutarea unei cârciume, să mai beau ceva la botul calului (AD, 29 Dec. 1935, p. 6 : vorbeşte un cetăţean care se află acasă la el). A se şterge pe boi {de ceva) 2 ‘a renunţa (silit) la ceva, a-şi lua nădejdea’. Deoarece o izolare sinonimă sună a se scobi în dinţi, cred că punctul de plecare îl constitue nevoia de a-ţi şterge gura, resp. de a-ţi curăţi 1
1	Dacă pornim dela ‘pasiune’, de boală însemnează ’de poftă‘: aşa are poftă, chef, gust (= slăbiciune) individul care se poartă sau vorbeşte în modul incriminat.
£ La Creangă: dar îţi spun înainte, să te ştergi pe bot despre dânsul (cu despre în locul iui de). Aceasta este forma originară a izolării (despre ‘din partea, cu privire la’).
300
FENOMENE SINTACTICE
dinţii după masă, combinată cu ideea că lucrurile mâncate au dispărut definitiv, singura amintire despre ele rămânând gesturile acestea.
Bou : a nu-ifi cuiva boii acasă ‘a fi indispus, necăjit’. Mai des formula circulă cu toţi înaintea lui boii. Această precizare arată că substantivul este simţit ca reprezentând oarecum elementele care alcătuesc voia bună a omului. A-şi pune boii în plug cu cineva ‘a avea discuţie, neînţelegere, conflict cu cineva’ (după ce ai fost tovarăş la afaceri cu el ?). Cf. şi a-şi pune în cârd cu cineva idem (lipseşte obiectul direct, care trebue să fi fost tot boii sau alt nume de animal domestic)1. Tot un bou ş’o belea (Creangă) ‘fiecare om (lucru) cu necazul sau cu meteahna lui (pentru cel care-1 are)4. Boii ară şi caii mănâncă ‘unii muncesc, iar alţii trag folosul7.
Brânză. Foarte frecvent în tot felul de izolări, datorită rolului neobişnuit de mare pe care această noţiune îl joacă (mai ales l-a jucat) în viaţa Românilor. Până astăzi brânza este (adică. . . era), prin multe locuri, alimentul de căpetenie, împreună cu pânea sau cu mămăliga 1 2. Ultima săptămână din câşlegile Crăciunului (înainte de lăsatul secului pentru postul mare) se chiamă săptămâna brânzei\ de unde zicala (ducă-se) opt şi cu-a brânzei nouă 3, sinonimă cu ducă-se învârtin-du-se ca ciocârlia ‘să se ducă de tot, să nu mai vie’ (« dusul» să dureze vreme îndelungată, dacă se poate, la infinit). Săptămâna brânzei, singur, are şi sens erotic : Se mai impunea o reformă de bază.: desfiinţarea din calendarul pisicilor a săptămânii brânzei (T. Arghezi, VR, Sept. 1938, p. 24)4. A face brânză ‘a face ispravă’, de obicei, poate exclusiv, subt formă negativă. Tot aşa a nu fi de nicio brânză (cu elipsa lui bun?). De aici s’a ajuns uşor la întrebuinţarea substantivului singur, eventual cu de înainte, ca expresie a nemulţumirii: Linişte, omuleţule ! ■—De ce îmi spui aşa?...—De brânză... (FIM, p. 96). Fără prepoziţie şi pronunţat exclamativ, are valoarea unei interjecţii5 *. Brânză bună în burduf de câne (despre oamenii înzestraţi dela natură, dar care nu sunt buni de nimic). Când îi brânză, nu-i bărbânţă ‘nu poţi avea de toate odată’ e. Zgârie-brânză, pomenit şi cu alt prilej, are paralele : ital. gratta-cacio şi neogr. tpcopox6vT7)<; (v. grec. tup6xvy)ott) 7.
Broască : a face broaşte în pântece (se spune, în glumă, celui care bea prea multă apă ; trebue să se fi spus aşa mai întâiu copiilor, dispuşi să ia ameninţarea în serios, şi numai după aceea adulţilor).
1 Dicţ. Acad., s. v. cârd. citează această izolare şi aşa, dar şi cu boii după verb.
2 Copiilor care întârzie, la vremea mesei, « prin sat » li se spune (în sudul Moldovei, de pildă) duceţi-vă acasă, cya făcut mâ-ta brânză cu mămăligă (este acesta şi un mijloc de a scăpa de copiii inoportuni).
3	Se vede că câşlegile Crăciunului durează, obişnuit, nouă săptămâni (aproximativ, se înţelege).
4	Cf. săptămâna chioară: când sunt căsătorii multe ori se însoară (se mărită) şi oamenii trecuţi de... vrâsta reglementară, sau urîţi, schilozi, etc., se spune suntem în săptămâna chioară. Se va fi contaminat săptămâna brânzei (a pisicilor, care cade, pe semne, în aceeaşi vreme ca a oamenilor: sfârşitul lui Februarie) cu dragoste chioară (52 amor ghebos) ?
5	Cu sensul de ‘nimic’ (care vine dela a n u fi de n i c i o brânză). Să se compare germ. Kuchen ‘prăjitură, cozonac’ (deci ‘lucru obişnuit’, în condiţiile de viaţă ale Germanilor), care a căpătat şi el însemnare afectivă similară (v. Volkstum umi Kv.lt ur der Romanen XII, p. 365).
• Bărbânţă ‘putinică’.
7	Vezi Bull. Inst. Europe sud-orientale I, p. 116 (V. EOGREA).
IZOLĂRI
301
Bulichi : ai făcut ce-a făcut Bulichi subt pod *nai făcut nicio ispravă’ (1907 II, p. 450)1. Să fie o creaţie (cu intenţii obscene) dela bidi ‘coire’, de origine ţigănească ?
Bun : na-ţi-o bună!, obişnuit cu diverse adaose, precum . . .că ţi-amfrânt-o (Creangă), . . .că ţi-am dres-o ‘ai nimerit-o’ (ironic). Se zice şi na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o ! Acesta trebue să fi fost aspectul originar, căci exprimă clar nepotrivirea dintre două lucruri (la fel cu a nimeri ca Irimia cu oiştea 'n gard ; ce-are a face scripa cu iepurele ; ca nuca ’n perete ş. a.). Subiectele vorbitoare care n’au •nţeles ironia au înlocuit pe frântă prin bună, pentru ca cei doi termeni ai formulei să corespundă logic unul altuia. In sfârşit, altele, sensibile la ironie, au reintrodus contrastul, substituind lui dres pe frânt {na-ţi-o bună, că ţi-am frânt-o). Asta : bună, tot ironic: el şi amantă, chel, obez şi cu nasul borcănos, asta-i bună (AL, 7 Febr. 1937, p. n).
Burtă : a se bate peste burtă cu cineva ‘a fi intim cu cineva’. Este traducerea frc. taper sur le ventre a quelquun.
Cal: cal de poştă ‘om pus de alţii să muncească din greu şi mult’. Amintire din vremea când transporturile rapide se făceau cu poştalioane trase de cai (cf. informaţiile date de Ion Ghica în una din « Scrisorile » către Alecsandri). A-şi juca calul ‘a-şi face gustul, cheful’. A face din cal măgar ‘a-şi bate joc de cineva’. Cal de bătaie ‘marotă, idee oarecum fixă, lucru de care ne place să vorbim mereu’ : după frc. cheval de bataille. Dicţ. Acad., s. v. cal, dă încă un înţeles, acesta popular : ‘cel ce duce greul’ (găsit la folkloristul T. Pamfile), pe care eu nu-1 cunosc. Dacă formula există, cu adevărat, şi în vorbirea populară, ceea ce sunt înclinat să nu cred, avem a face cu o modificare semantică, produsă de perceperea greşită a raportului sintactic : de bătaie a fost simţit ca având sens final (‘cal pentru b'+aie’), din cauză că substantivul a fost asimilat cu obişnuitul bătaie. Traducerea e>aetă a frc. cheval de bataille este ’cal de bătălie’, căci formula provine din limbajul militar. Echivalentul german Steckenpferdne oferă şi altă posibilitate de a o explica, asemănătoare, în fond, cu precedenta : e vorba de calul de lemn al copiilor, în care aceştia văd un cal autentic. Dacă locul copilului îl ia un adult, situaţia se schimbă, şi spunem că bietul călăreţ nu-i în toate minţile, are o marotă (germ. jeder hat sein Steckenpferd). Tot un ‘cal de bătălie’ şi acesta, dar numai în închipuirea naivă a unui copil sau în cea bolnavă a unui adult.
Cale: a pune la cale ‘a face pregătirile necesare, a aranja lucrurile’ {Du-te şi d-ta de-ţi pune nora Iacale, Creangă) 1 2. Mai ales despre astâmpărarea foamei {a-şi pune pântecele sau burta la cale). In glumă se zice şi a pune la cale cu capul la vale (poate subt influenţa lui calea-valea\ în orice caz, a intervenit ideia de « ritm »).
Calimera, formulă de salut grecească (‘bună ziua’), întrebuinţată, pe vremuri, şi de Români (poate numai ironic) : Să fi picat între oameni chiaburi, nu între scoabele acelea, s’ ar fi schimbat calimera (Ci, p. 13) 3, adică ‘s’ar fi
1	La Tecuciu se precizează. . . subt podid Bârladului (e vorba de râul Bârlad, care curge prin oraş).
2	Poate avea şi sens ironic, cu nuanţă peiorativă: . . .căci pe urs l-a m p u s eu la cale (spune lui Harap-Alb Sfânta Duminică, după ce luase măsuri ca ursul să doarmă dus, în timpul cât eroul va culege sălăţile după care-1 trimesese Spânul). Cf. aspectul imediat următor al acestei construcţii.
3	Eroul povestirii este Grec (îl cheamă Cuţaftache). Cf. şi AL, 9 Maiu 1937» P- 7-
302
FENOMENE SIN TACI' 1 CE
schimbat situaţia. A (se) strica calimera este sinonim cu a (se) strica (împuţi) brânza ‘a (se) strica prietenia’ : Nu cumva aţi stricat calimera ? (Gl, 16 Iunie 1940, p. 1). Expresivitatea formulei vine dela originea străină a cuvântului principal, care trădează intenţia ironică a subiectului vorbitor.
Cap: nici capul nit-l doare ‘nici nu-i pasă’ (durerea de cap este socotită, în popor, ca o suferinţă neînsemnată, poate, pentrucă-i obişnuită). A nu avea nici cap, nici picioare (despre un lucru făcut prost, fără plan, etc.) : este un caz de antropomorfism, căci numai despre obiecte (nu şi despre fiinţe) se spune aşaJ. A ţinea capul sus ‘a fi demn, a fi dârz ; a fi mândru’ (cf. atitudinea opusă, exprimată prin capul plecat sabia nu-l taie), O derivaţie sinonimică a acestei izolări este, probabil, a ţinea capu h vânt: Nu suni mândru. Nu ţin capii ’n v-ânt. ca alţii (Act, p. 295). A întoarce capul cuiva ‘a-1 face să-şi piardă mintea, a-1 zăpăci’. Sensul originar trebue să fi fost mai mult ori mai puţin propriu, în legătură cu femeile atrăgătoare, a căror prezenţă «întoarce capul » (privirea, ochii) bărbaţilor (spre ele). Mai expresiv se zice a suci capul cuiva, cu ambele accepţii aici în discuţie. Iată un citat interesant: L-am văzut pe conaşu lorguşor astăvară. Ce să mai spun ? întorceau m 11 i erile c a p 111 după dânsul pe uliţă, cum le-am mai văzut eu aşa perpelindu-se numai când trecea Lascăr Bogdan, cel mai falnic bărbat din ţara Moldovei, pe vremea lui Mihalache Sturdza. . . Straşnic îşi mai suceau g â t u r ile ! (Luc, p. 309) 1 2. Capul face, capul trage ‘fiecare răspunde de faptele sale’. Unde nu-i cap, vai de picioare ‘cine lucrează, se poartă, etc. nechibzuit sufere consecinţele’. A da cu capul de pragul de sus ‘a vedea just realitatea, a prinde minte’. A da cuiva la cap ‘a-1 lovi greu moralmente’ (înţelesul originar a fost, de sigur, propriu ; cf. a lua de grumazi la Neculce). A bate capul cuiva, a bate pe cineva la cap, a-şi bate capul, apoi a-şi face de cap 3, etc. sunt izolări curente, care n’au nevoie de lămuriri. Ultima trebue să aibă ca punct de plecare formula aproximativ sinonimă a face din capul său 4.
Căciulă: a da cu căciula în câni ‘a face tot ce-ţi trece prin cap, fără jenă’, apoi ‘a fi bine dispus, încântat’. Ex. : De acolo plecam să încercăm alt vinaţ ; şi-aducea el aminte de nişte ravac nebun, la prispa înaltă, sau de nişte sânge-de-iepure, să dai cu căciula ’n că i n i (Cr, p. 60). A scăpa căciula pe gârlă ‘a-şi pierde rostul, a scăpata, a ajunge într’o situaţie proastă, fără putinţă de îndreptare (cel puţin pentru moment)’ : deoarece apa gârlei este curgătoare, însemnează că nu-ţi mai poţi salva căciula, luată de curent. Aşa cred că trebue înţeleasă această izolare, iar nu pornind dela adâncimea apei, adică dela primejdia de a te înneca. Ecou al anecdotei despre răzeşul sgârcit, care a aruncat cu căciula în cioara ce-i furase o prună ?
Călare: a fi (a rămânea) călare ‘a birui, a ieşi bine dintr’o încurcătură’. Foarte des se adaugă. . . pe situaţie. Ar putea fi de origine străină (cf. frc. etre ă
1 La fel portg. que năo tem pes nem. căbega (v. Boletim de Filologia II, p. 365).
2 Cr. şi O-eangă: fata bună mehenghe i i întoarce capul şi Ipate vede că nu-i de lepădat (aşa dar eroul nostru n’a putut vedea că fata-i simpatică decât după ce aceasta «i-a întors capul »). Din aprecierea povestitorului despre fată (bună mehenghe) mai rezultă un amănunt, anume că bărbaţilor li se întoarce capul după femei şi cu voinţa acestora (răspund oarecum la. . . amabilitatea lor).
8	Sinonim: a-şi face de urît (ironie, căci urît ‘plictiseală’, însemnează, de fapt, distracţie’, adică ‘fapte menite să distreze pe cel căruia îi este urît’). Ar putea avea legătură, mai degrabă, cu descântecele (cf. a-şi face de dragoste).
4	Cf. ital. far(e) di suo capo şi frc. n9en faire qu'â sa tite.
IZOLĂRI
im
cheval idem şi etre mal â cheval ‘a se simţi rău, a sta prost’), mai ales ca aparţine vorbirii familiare orăşeneşti.
Călcâiu: a i se aprinde călcâiele £a se înflăcăra (de dragoste, etc.), a se îndrăgosti* (propriu ‘a nu mai putea sta locului’, deci ‘a pleca sau a simţi nevoia plecării spre obiectul dragostei’). A-i pârâi călcâiele (Creangă) ‘a merge iute, a alerga’. Mai expresiv a-i sfârâi călcâiele (Caragiale).
Cămaşă : a nu şti pe unde să scoată cămaşa ‘a fi într’o situaţie grea, din care nu ştii cum sa ieşi’. A intrat şi în limba scrisă (cf. OP I, p. 55 ; PF, p. 134). Deşi o emoţie mare poate pune pe oricine în încurcătură, cred că trebue să ne gândim mai cu seamă la iţarii şi izmenele cu bârneţ, a căror manipulare prezintă dificultăţi, cel puţin pentru . . . neiniţiaţi. Căci este vorba de satisfacerea nevoilor fiziologice urgente.
Câne: nu ne era, a învăţa, cum nu-i e cânelui a linge s a r e (Creangă). Şi alt lucru îi displace cânelui : să stea într’o căruţă care merge. De aici comparaţia ca cânele ’« căruţă (determinativ pe lângă a o duce, a se simţi ş. a.). La Caragiale întâlnim construcţia de auzea câinii în Giurgiu (bătaia pe care Jupân Dumitrache ar fi dat-o « bagabontului » l-ar fi făcut pe acesta să ţipe aşa de tare, încât 3-ar fi auzit nu numai oamenii, ci şi cânii, chiar din alt oraş).
Cârcă: a avea (a-i fi) cu cineva în cârcă ‘a o păţi cu cineva’. Dela obiceiul de a lua în cârcă pe cineva (pe copii, pentru a le face plăcere, pe adulţi, numai figurat, cu sensul de ‘a-şi bate joc’, adică a-i trata ca pe copii).
Cârlig: a avea cârlig la (pentru) cineva ‘a avea simpatie pentru cineva’ (e vorba de relaţiile dintre bărbaţi şi femei), foarte expresivă, dar şi trivială, din cauza imaginii (cf. Cr, p. 125).
Ceambur: a bate (a umbla) ceamburul (sau ceambur a) ‘a umbla fără treabă, a hoinări’. Reminiscenţă istorică din vremea când ostile turceşti regulate, care veneau în ţările noastre, erau întovărăşite de hoarde tătărăşti însărcinate să prade şi să jefuiască (v. Dicţ. Acad., s. v.). Ca de obicei în cazul termenilor tehnici, şi de astădată s’a lărgit sensul expresiei prin intrarea ei în limba comună, mai ales că. pe măsură ce trecea timpul, se uitau amănuntele dureroase ale isprăvilor săvârşite de Tătari, care erau priviţi acum subt aspectul aş zice romantic al activităţii lor (în loc să lupte, ca ceilalţi ostaşi, ei umblau de colo colo, fără treabă, adică fără să facă ce este de datoria unui militar adevărat). A bate ceamburul are numeroase sinonime : a umbla crancău (cranga, frunza frâsinelului, huciu marginea1); a tăia frunză cânilor, etc. Le-am discutat în Bulet. Philippide I, p. 132 urm. 2 Unul, mai puţin cunoscut, dar perfect identic şi în ce priveşte originea-i istorică, este a umbla în poghiazuri (Creangă) 1 2 3.
Cep : a avea cep la gură ‘a vorbi cumpătat, cu chibzuială, cu măsură’. Mai ales subt forma negativă, la adresa celor care vorbesc prea mult. Cf. şi a avea (a pune) lacăt la gură.
1	Această izolare aminteşte foarte bine de a bate lăturile (şi a umbla, lăturile) idem, care, pe de altă parte, trebue pusă alături de a bate ceamburul, întru cât bandele de jăfuitori tătari nu ţineau drumul mare, ca oastea regulată, ci se abăteau prin târgurile şi satele mai mult ori mai puţin lăturalnice.
2	Cf. şi spân. correr la caravana ‘correr la tuna’ (tuna ‘hoinăreală’), al cărui substantiv ne trimete, ca şi ceamburul nostru, la o atmosferă orientală (Volkst. u. Kult. der Ro-manen IV, p. 168).
3	V. BOGREA, Dacoromania IV, p. 174 urm. a înregistra topeşte patruzeci de izolări pentru noţiunea aici în discuţie.
304
FENOMENE SINTACTICE
Cergă : a se duce la raiu cu cerga ’n cap ‘a muri’ (sudul Moldovei). Zicala are o nuanţă mai mult glumeaţă, chiar dacă se întrebuinţează şi ca un fel de blestem la adresa copiilor neastâmpăraţi. Cergă trebue să fi stând aici pentru ‘pânza cu care se acopăr morţii’.
Cheie : a pierde cheile ‘a fi beat, a se încurca la vorbă (tot din cauza băuturii)’. Circulă prin Moldova nordică. A pierde cheia ‘a se emoţiona’.
Cinci : a face numâru’ cinci ‘a fura’. S’a ivit, cu siguranţă, în vorbirea şcolarilor (deîa oraş), căci a face un număr este expresie « tehnică » în terminologia didactică. Popular se spune (cel puţin prin unele părţi), cu acelaşi sens, a da cinci degete (cu adaosul f o fugă bună)1. Şt. Pasca, Dacoromania VII, p. 167 înregistrează supranumele Cost ache-şapte-degete, dat unui individ « pentru repeziciunea cu care şterpelea .. . ceasornicele pasagerilor din tramvaiu ». Derivaţie sinonimică expresivă dela cinci degete : s’a înlocuit cinci prin şapte, din nevoia afectivă de a arăta îndemânarea excepţională a pungaşului (numai cinci degete n’ar putea opera cu atâta iscusinţă).
Cinste : a da cinstea pe ruşine ‘a fi batjocorit, umilit, bătut, etc.’. Creangă : altfel, dai cinstea pe ruşine, îţi trântesc ciubotele de cap ! auzitu-m' ai ? ; Ioane, cată să nu dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe gâlceavă! De obicei ca ameninţare.
Ciocârlan : a lua ciocârlanul de coadă, ‘a se îmbăta’ ; e ciocârlan (de beat), e beat cum e ciocârlanul. Dicţ. Acad. I, 2, p. 442 invoacă « sborul învârtit» al ciocârlanului. Cred că se înşeală. Izolarea originară trebue să fie a lua ciocârlanul de coadă, adică ‘a încerca un lucru zadarnic’, căci ciocârlanul n’are o coadă pe care s’o poţi apuca (sau nu stă, ca să-i pui mâna pe coadă). Cine încearcă totuşi această operaţie dovedeşte că nu-i limpede la cap. Alte izolări (sintactice) pentru ‘beat’ : l-au muşcat albinele de limbă (omul beat se încurcă la vorbă, are limba «împleticită »); beat cuc (şi cuc de beat), care mi se pare că pledează contra explicaţiei propuse de Dicţ. Acad. pentru e ciocârlan (de beat), căci cucul n’are «sborul învârtit» al ciocârlanului ( de fapt, al ciocârliei!), iar derivaţia sinonimică nu pare a fi intervenit în acest caz. Despre un om beat tare se spune beat mort (şi mort beat) 1 2, beat turtă, beat cleiu (moale ca o turtă sau ca cleiul), beat criţă (insensibil cum e criţă, adică oţelul), beat tun (nesimţitor ca tunul, cf. a dormi buştean 3, sau nesimţitor chiar la o lovitură de tun, cf. a dormi tun) şi beat crup (e vorba de tunurile furnisate vreme îndelungată de firma Krupp) 4.
Ciupercă: a mânca ciuperci ‘a înnebuni’ (de regulă în propoziţii exclamative şi interogative). S’a pornit dela efectele, într’adevăr grave, ale intoxicării cu ciuperci. Dar izolarea are şi alt sens : Nu mânca ciuperci ! însemnează ‘nu face lucruri urîte’ (‘nu minţi’, ‘nu te întrece cu gluma’) ; Cutare mănâncă ciuperci
1	Cf. ital. (Roma) studiare la regola del cinque idem (F. CHIAPPINI, Vocabolario romanesco, Roma 1933, p. 82). Interesant este amănuntul că la rostirea acestei izolări se face un gest cu mâna, menit să imite operaţia furtului (întocmai ca la noi).
2 Inversiunea se explică sau prin lăsarea la o parte a lui de (se va fi zis mai întâiu mort de beat) sau prin adăugirea lui beat, ca determinativ pe lângă mort, care se întrebuinţează şi singur cu sensul întregii formule şi poate fi echivoc în unele cazuri.
3	Paralele romanice pentru acesta: frc. dormir comme une souche, prov. dourmi coame uno souco, ital. dormir (e) corn' un cionco (citate de Morawski, v. nota următoare).
4	Pentru acesta din urmă, vezi Archivum romanicum XXI, p. 235—236. J. MO-RAWSKI, Zeitschr. fiir roman. Phil. LX, p. 91 crede că beat tun trebue interpretat ca « charge comme un canon » (puţin verosimil).
IZOLĂRI
305
'minte*, ‘spune prostii’. Reprezintă o atenuare semantică a primei formule, provocată de prea deasa-i întrebuinţare. A mânca ciuperci este sinonim şi cu a mânca ce nu-ţi place ((eufemism pentru. . . excremente). Pagubă {jaf) în ciuperci ‘atâta pagubă’ (ironic) : ciupercile n’au nicio valoare (mai ales nu cer muncă, cheltuială, etc. din partea omului), ceea ce explică, în parte, şi existenţa formulei, tot peiorative, (răsar) ca ciupercile după ploaie.
Clapă: a trage clapa ‘a înşela, a păcăli’. La început se va fi zis despre animalele sălbatice atrase în cursă, cum arată şi sinonimele a trage butucul (Creangă), a trage pe sfoară. V. Bogrea, Dacoromania I, p. 263 crede că-i vorba de « butucul » în care se fixau picioarele condamnaţilor (med. grec. xXcaua, yJk<x.noc ‘cippus, istrumentum quo reorum pedes constringuntur’).
Clin: a nu avea nici în clin, nici în mânecă cu cineva ‘a nu avea a face, a nu avea nimic comun cu cineva’ 1. Clinul este o bucată de pânză sau de stofă, în formă triunghiulară, care se pune la diverse părţi ale cămăşii sau hainei (printre ele, şi mâneca), pentru a uşura mişcările corpului şi a da îmbrăcămintei un aspect mai bogat. Aşa dar, prezenţa ‘clinului’ şi ‘mânecii’ în această formulă se justifică : vecinătatea lor le pune vrând nevrând pe acelaşi plan, eventual le opune, în conştiinţa subiectului vorbitor. Care este însă imaginea iniţială ? Ne ajută, poate, la înţelegerea situaţiei sensul figurat al unora dintre sinonimele romanice ale rom. mânecă: spân. manga ‘obsequio, presente ; trampa, negocio sucio’, ital. mancia ‘bacşiş’. Explicaţia acestor accepţii metaforice unii lingvişti o găsesc în moda mânecilor largi şi detaşabile ale cămăşilor şi hainelor de pe vremuri (deja în sec. XI), care serveau la învălirea cadourilor făcute prietenilor şi se dădeau ele înseşi cadou (în special femeile trimeteau astfel de mâneci, luxos confecţionate, adoratorilor), alţii în « operaţiile » scamatorilor. In prima ipoteză, sensul peiorativ se datoreşte faptului că relaţiile dintre bărbaţii şi femeile în discuţie nu erau totdeauna dintre cele permise de morala publică. Aşa s’a ajuns la formule ca frc. il en mettrait deux comme celui-ci dans sa manche\ tenir dans sa manche ‘tenir sous son pouvoir’; catal. (Mallorca) anar amb dos, quatre, cinquanta parells de mânegues (despre oamenii şireţi) (Leo Spitzer, Revista de filologia espanola XIV, p. 69 urm.). In orice caz, predomină ideea de ‘ascundere’ (la propriu şi la figurat).
Clopot : a trage clopotele cuiva ‘a-i face curte, a fi mereu în tovărăşia lui’. Cred că punctul de plecare este a trage clopotul (sau clopotele) ‘a divulga un secret, a spune tot’ {Dicţ. Acad. I, 2, p. 570), deci ‘a face reclamă, a lăuda exagerat şi în gura mare pe cineva’ 1 2 3 *. Sinonime cu a trage clopotul sunt a bate darabana 3 (deciziile luate de autorităţi se comunicau, pe vremuri, prin toboşari) şi a umbla cu plosca (la ţară invitaţiile pentru nuntă le fac câţiva flăcăi, anume aleşi de mire, mergând pe la casele oamenilor cu o ploscă de vin sau de rachiu din care le dau să bea). Zeamă de clopot ‘moarte’ : Aşi, ce bine !. . . Niciun bine ... Z e a m ă d e clopot! (Log., p. 240).
Coadă: (get-beget) (de) coada vacii ‘neaoş, băştinaş, vechiu’. Pare a fi foşti la origine (e vorba de partea finală a izolării), o formulă juridică. Misionarii,
1	Caragiale (« O scrisoare nierdută >0 scrie nici în clin, nici în mâneci.
2 Cf. şi derivatul clopotar*flecar, gură-spartă5: Mare clopotar, dom'le! N’a scăpat niciuna de-aici. . . Aveau, toate, boală de el, unde e înalt. . . (Act, p. 312; subliniat de autor).
3	Se zice şi a bate toba, care are, mai cu seamă, înţelesul de ‘a face reclamă’ (pentru
mărirea expresivităţii, se adaugă adjectivul mare după toba).
306
FENOMENE SINTACT1 CE
catolic Baneiinus, care a vizitat Moldova către jumătatea sec. XVII, spune că în timpul lui Vasile Lupu proprietarul unei vaci jura cu mâna pe coada acesteia, când i se tăgăduia dreptul de proprietate, după care trebuia să şi-l susţie în faţa judecăţii (v. Revista istorică XXIII, p. 303). A pleca (a fugi, a se duce, a se întoarce) cu coada ’ntre picioare ‘a pleca umilit, ruşinat’ (ca un câne ocărit sau bătut de stăpânu-său)J. A trage mâţa de coadă ‘a trăi greu, a fi sărac de tot’ (construcţie eliptică pentru ‘a trage mâţa de coadă prin casă, fără ca ghiarele ei să se poată agăţa de vreun obiect oarecare’). Mai expresivii trage (pe) dracu’ de coadă. Coada-i grasă: joc de cuvinte, bazat pe dublul sens al subst. coadă ‘apendicele final, de fapt toată partea posterioară a animalelor’, care este, într’adevăr, mai grasă decât restul corpului 1 2, şi ‘ ultimul loc în ierarhia unei tagme, etc/ ; se spune, în glumă, drept consolare pentru cel clasificat ultimul sau printre ultimii la un concurs. Cf. şi urma alege turma (CS, p. 175)3. A prinde prepeliţa de coadă ‘a nu izbuti într’o afacere, a încerca ceva zadarnic’ (prepeliţa n’are coadă) şi a trage nădejde ca prepeliţa de coadă ‘a spera un lucru irealizabil’ 4. Nici ursul n’are coadă, fapt care explică izolarea d'aia riare ursul coadă, ‘aceasta-i cauza’. De când Ne mţii cu coadă ‘de demult’ (aluzie la coada, de păr natural sau de perucă, a Nemţilor din vremea stăpânirii austriece asupra Olteniei, la începutul sec. XVIII). A umbla (a se ţinea) coadă după cineva ‘a fi nedespărţit de el’, de unde a fi coada (sau codiţa) cuiva 5. Cf. şi sinonimul a se ţinea scaiu (--■ ’ca scaiul care se prinde în părul animalelor’)6. A pune cuiva cozi ‘a-1 vorbi de rău’ (?) : . . .cutreiera casele unde se jucau cărţi, se fumau ţigări şi se puneau cozi celor ce nu emu de faţă (Ins, Sept. 1939, p. 371) 7 8. A ajunge coada cap ‘a se întoarce lucrurile pe dos, cu josul în sus’ : Ia de-atunci e rău în lume, de când a aj u n s c o a d a c a ţ> (Creangă).
Cojoc : a scutura cojocul cuiva ‘a-1 bate bine’ (eufemism ironic). Sinonime : a croi pe cineva [cu băţul, cu biciul ş. a.), a-i lua măsură, (sau a-l măsura), etc. Izolări înrudite: (a bate) să-i iasă colbul, să-i meargă (sboare) fulgii (petecile). Cf. spân. sobar el pellejo şi tundir el pano idem (Volkst. u. Kidt. d. Rom. III, p. 118)3. A întreba pe cineva de ce i-i cojocul ‘a sta la vorbă cu cineva’ (?) : . . .dar calul no mai întreabă de ce i-i c o j o cu l; se răpede şi-i ia apa şi smicelele cu hapca . . . (Creangă).
Colb : a da colb ‘a da gata’ (Iacă nişte bulughine cu mujdeiu şi cu mămăligă. Hai !, d ă - l e colb ş'apoi te.-apucă de treabă (Creangă) 9.
1	Cf. şi a ţinea coada ('n) sus ‘a fi mândru, dârz’ (tot dela imaginea cânelui s'a pornit).
2	In special mai grasă decât capul (care se opune cozii în toate privinţele). Mieii graşi se cunosc după coadă ■>, spune un cunoscător {Grai şi suflet VI, p. 53).
3	Produs al « ritmului ».
4	Cf. PB1, p. 103: prepeliţa se ţine că-i cu coadă.
6	Numele de familie Coadă, Codiţă se va fi născut, măcar câteodată, ş; din. această izolare.
6	Şi ci privi scaiu (HM, p. 15). Uz individual, probabil.
7	Subliniat de autor.
8	Sensul propriu: a lucra pielea unui animal* (prima), ‘a tunde stofa’ (a doua).
9	Aşa dar, în cazul de faţă, ‘a mânca (repede’). Autorii glosarului (ed. <« Mi-nerva ») şi, după ei, Dicţ. Acad. interpretează pe le ca obiect indirect {dă-le lor colb)-; eu îl simt ca obiect direct {dă-le pe ele colb, cu dă = fă). Cf. a da cuiva colb *a-ş.i bate joc de el*, care vorbeşte, mai degrabă, în favoarea părerii mele.
IZOLĂRI
.107
Copt : a pica de coaptă ‘a atinge culmea, a pune vârf’ (ironic). Ex. : Apoi toate-au fost cum au fost, zise moş Nichifor, încreţind din sprincene şi oţârându-se, dar asta pică de coaptă (Creangă)1.
Corn: apune (bărbatului) coarne (despre femeile măritate) ‘a-şiînşela bărbatul’. Be zice (despre bărbaţi) şi a avea (a purta) coarne, izolare considerată de Dicţ. Acad., s. v. corn, ca un erde după frc. avoir (porter) des cornes. Cred că şi apune coarne este tot o imitaţie, chiar dacă o întâlnim la Creangă, de pildă. Căci ambele circulă numai în vorbirea familiară cultă, unde au intrat, foarte probabil, din limba scrisă. Imaginea există şi în alte limbi : Spaniolii şi Italienii, de pildă, spun. bărbatului înşelat ‘ţap’ (v. Arch. f. d. Stud. d. neueren Sprachen CLXVIII, p, 312). Provine din lumea animalelor. . . cornute. Mai greu este de arătat care-i. « tertium comparationis ». In general, se va fi pornit de la promiscuitatea sexuală, cum probează, de pildă, frc. cocu (--•- încornorat), pe care Leo Spitzer, Ober einige Worter der Liebessprache, Leipzig 1918, p. 67 urm. îl derivă din coucou (se ştie că femela acestei păsări îşi depune ouăle în cuibul unui cuc străin) 1 2, şi germ. Hahnrei (propriu ‘clapon’) 3. A căuta cuiva în coarne ‘a-i face pe plac’ şi a se uita în coarnele cuiva idem. Acelaşi înţeles îl are a sufla cuiva în coarne (Ins, 1 Dec. 1936, p. 426). Această ultimă izolare dă deslegarea şi pentru celelalte. Se ştie că viţeilor şi mieilor li se suflă în coarne, când începe să le iasă acest apendice, nu numai pentru a-i constata existenţa, ci şi, mai ales, pentru a face plăcere posesorilor lui. (Cine a practicat. . . acest sport ştie cum se petrec lucrurile!)
Cot: a-şi da coatele cu cineva ‘a-şi face semne de înţelegere cu cineva, a lucra pe subt ascuns cu el’ (dela gestul corespunzător, cunoscut de toată lumea). A-şi da. coate (a-şi dacii cotul) unul altuia idem. A da din coate ‘a se înfige, a fi răzbătător’ (adică ‘a-şi face loc, prin mulţimea. . . concurenţilor, cu coatele’). A arăta, cuiva cotul « (adesea întovărăşit de un gest convenţional : lovirea repetată a cotului drept de palma stângă) » însemnează ‘a refuza pe cineva, bătându-ţi joc de dânsul, a-i întoarce spatele’. De aici formula eliptică din cot ‘în zădar ; nimic’. Sinonim : a arăta coltucul, pentru care găsim echivalente în diverse limbi balcanice (v. Bulet. Philippide I, p. 128 urm.) 4.
Covrig: a ajunge la covrigi ‘a scăpăta, a ajunge rău, a-şi pierde averea’. Cu acelaşi sens (dar cu funcţiunea transitivă a verbului) a scoate pe cineva la covrigi. Ambele lipsesc în Dicţ. Acad., deşi-s foarte răspândite (pe a doua o are şi Creangă : Ciocoismul şi străinii să trăiască, şi las’ pe dânşii, că ne s c o t ei la covrig i). Prin opoziţie cu pânea, care ar fi semn de belşug?
Crăpa: nu crapă, că-i de agud se spune la Buzău despre vorbele fără rost ale cuiva. Iată câteva sinonime, aproximative : hodoronc-tronc; ca. nuca ’n perete;
1	Moş Nichifor nu-şi găsea bărdiţa.
2	De aici puia de cuc (fig.) ‘copii nelegitim’.
:i Privitor la acesta, F. KLUGE, Etymologisches Worterbuch der deutschen Sprache, Berlin-Leipzig 1921, p. 186 dă următoarea explicaţie: bărbatul înşelat a fost comparat cu un clapon, fiindcă era obiceiul să se taie acestei păsări pintenele şi să i se puie în creastă, ca un corn (de unde Horner trageri ‘a purta coarne’, cu sensul figurat aicr în discuţie). Dar a trebuit să intervină şi un element « real », adică material, anume impotenţa claponului (bărbatul înşelat este un incapabil sexual sau poate fi socotit astfel).
4	Cf. XIV. Jahresbericht des Instituts fiir rumănische Sprache zu Leipzig, p. 126, nr. 76 (din studiul lui PER. PAPAHAGI, Parallele Ausdriicke und Redensarten im. Rumănischen, Albanesischen, Neugri.echischen urni BulgăriseJieri, care prezintă interes pentru discuţia noastră prin materialul lingvistic înregistrat).
20*
308
FE N OMENE SI NT ACT 1 CE
sac de nuntă, mâne-i horă; bună ziua, mâi Istrate (cu continuarea, neobligatoare, şapte pui de raţă, frate).
Cruce: a-şiface cruce ’a se mira ‘a se speria’; foarte des, pentru a mări expresivitatea, se adaugă cu mâna stângă (cu stânga) sau cu amândouă mânile (în semn de mirare, etc. extraordinară) 1. A da cu crucea peste cineva ‘a-1 găsi pe neaşteptate, a-1 nimeri’ l. A fi (a umbla) cu crucea yn sân ‘(a fi) evlavios, cu frica lui Dumnezeu’1 2 3. Cruce de aur cu noi în casă! (Creangă) ‘ajută-ne, păzeşte-ne, Doamne !’ A pune cuiva cruce (crucea, crucile) ‘a omorî pe cineva’ (« mai ales în bătaie », precizează Dicţ. Acad.). A pune cruce {unei discuţii, unei socoteli, relaţiilor sociale, etc.) ‘a termina (cu ele)’; sinonim: a trage o cruce (cu crucea) peste ceva (amândouă, probabil, din limbajul negustorilor, de pe vremea când datoriile clienţilor, trecute într’o condică sau scrise pe uşă, pe galantar, etc., se anulau, la achitare, cu o ’cruce’ făcută în dreptul numelui şi sumei respective). Acest cuvânt apare în numeroase blesteme şi înjurături (cf. a ridica cuiva cruci, ironic, ‘a-1 înjura de cruce’), apoi ca nume a diverse obiecte în formă de cruce {crucea carului, a urzelii, a spinării, etc.; crucile satului, ale mesei ş. a.).
Cuc: al cucului! ‘al dracului’, prin derivaţie sinonimică din al ciorilor/, datorită, poate, şi asemănării exterioare (de mărime, coloare) dintre aceste două păsări 4 5 6. De aici bate-te-ar cucu’ / îndrăgostit cuc trebue să se fi născut sub influenţa lui beat cuc, care a fost modelat după beat ca un ciocârlan (v. mai sus, p. 304). Sinonim cu îndrăgostit cuc este îndrăgostit lulea, căruia îi stă alături beat •lulea 5: acest substantiv are aici sensul de ‘obiect fără simţire’ (la fel cu buştean, lemn, criţă, tun din formule asemănătoare). A avea casa cucului ‘a nu avea niciun adăpost’ (din cauza obiceiului acestei păsări de a-şi pune ouăle în cuib străin). A avea mila cucului ‘a fi fără părinţi’ (aceeaşi motivare). Cât îi tucul ‘niciodată, >.u niciun chip’, care a dat naştere lui de flori de cuc ‘zădarnic’ = de florile mărului). Cuc armenesc ’pupăză’ (dela credinţa ''ă Armenii sunt murdari 1, cf. Armean pucios: pupăza îşi depune excrementele în propriul ei cuib). Unele izolări româneşti au echivalente balcanice, în care figurează numele cucului (v. Revue internaţionale des etudes balkaniques III, p. 532 urm.).
Cutie: (parcâ-i) scos din cutie ‘foarte elegant’ (în vorbirea familiară, cu nuanţă periferică, unde apărea, pe vremuri, şi formula cămaşă de cutie ‘cămaşă pentru
1	Cf. M. DE PAIVA BOLEO, A metafora na lingua portuguesa corrente, Coimbra 1935, p. 32: când se povesteşte o întâmplare neobişnuită, ascultătorii portughezi îşi fac cruce şi, obişnuit, spun ‘în numele Tatălui, al Fiului şi al Sf. Duh, amin’, «în semn de mare spaimă». (Subliniat de mine).
2	Dicţ. Acad. crede că în această izolare cruce însemnează ‘răspântie’. Nu văd cum. Trebue să ne gândim tot la sensul obişnuit, de pildă la crucea din mâna preotului, apoi, mai ales, la ucigă-l crucea! ‘diavolul’, care, se ştie, fuge de cruce, deci poate fi căutat, găsit şi făcut inofensiv cu ajutorul crucii.
3	Parcă ţi-ar veni a crede câ-i de cele cu c r u ce ’n s â n (Creangă). Să se remarce forma nearticulată a substantivului, care corespunde mai bine normelor sintactice dintr’o construcţie ca aceasta.
4	Cf. femin. cucă, sinonim figurat al lui cioară (la adresa Ţiganilor).
5	Pentru aceasta, vezi şi mai departe, s. v. lulea.
6	Această credinţă pare a fi de natură religioasă (în legătură cu un anumit cult al bisericii armene). Cf. şi vizită armenească ‘vizită lungă’, pentru care V. BOGREA, Bul-letin de V Institut potir Vetude de V Europe sud-orient ale, IX, p. iii, a găsit o paralelă grecească, pe care o explică, invocând părerea favorabilă a Românilor şi Grecilordespre modul cum ştiu Armenii să primească musafirii (cf. să mănânci la Evrei şi să dormi la Armeni).
IZOLĂRI
309
costum de gală’, care se cumpăra dela magazin într’o cutie de carton specială).
Cuţu : să-mi spui cutii (dacă nu-i aşa, dacă nu m’oiu ţinea de fâgâduialâ, etc.), adică ‘să nu mă mai consideri om’1. Popular se zice să nu-mi spui pe nume, dacă.. .
Dani: a trage danţul ‘a suferi, a trage un necaz (...dacă prinde pe cineva din noi, ăla rămâne hoţul. Pă ailalţi nu-i mai spune... La ce să mai tragem danţul toţi ?, AL, io Martie 1929, p. 1). Ar putea fi o ironie, izvorîtă din dispreţul ţăranului pentru «dansurile boiereşti», dar şi produsul unei constatări obiective (dansurile mondene sunt greu de învăţat pentru cineva deprins cu cele populare).
Deget: a se trage în degete cu cineva ‘a discuta dela egal la egal’ (De multe ori suntem în divergenţă de păreri, şi, cum nu mă gândesc să capăt grade, mă trag în degete cu cei mari, când am dieptate, FM, p. 70). In sudul Moldovei locuţiunea este simţită ca sinonimă cu ‘a nu avea ce face, a sta degeaba’. Aşa am înţeles-o eu totdeauna, şi aceeaşi nuanţă pare ca rezultă din aprecierile lui « Moş Gheorghe », eroul povestirii Moş Gheorghe la expoziţie de Sp. Popescu, în mintea căruia Parlamentul ţării era locul unde se trăgeau boierii în degete. Formula are (ori a avut) şi sens propriu, de ‘luptă cu degetele’: adversarii se prind reciproc de degete, fiecare căutând să îndoaie pe ale celuilalt, ca să-i provoace astfel durere (cf. CCr. p. 174). A purta lumea pe degete ‘a abuza de putere, de superioritatea pe care o ai faţă de alţii, a-ţi bate joc de ei’: dela imaginea unui uriaş pe ale cărui degete ar putea sta oameni ? A şti ceva pe degete ‘a şti foarte bine’ (cum ştii câte degete ai), dela a număra pe degete (?). A se ascunde după deget ‘a încerca să ascunzi (cu mijloace insuficiente) un lucru pe care-1 vede toată lumea’. •
Dinainte: a trece (cuiva) pe dinainte ‘a nu-1 respecta’, de obiceiu negativ (Ia când aş avea o slugă, ca aceasta, nu i - aş trece pe dinainte, Creangă).
Dinte: a se scobi în dinţi ‘a renunţa, silit, la ceva’ (v. mai sus, s. v. bot). Se spune des, când partenerul a rămas « bătând în buze », din cauză că femeia (sau bărbatul) cu care vroia să se căsătorească a luat pe altcineva. La Tecuciu vorbele acestea sunt întovărăşite de gestul corespunzător: se oferă celui părăsit un paiu dela mătură (aceasta-i « scobitoarea » obişnuită în familiile modeste). De multe ori gestul singur ajunge pentru înţelegerea situaţiei, care-i apreciată glumeţ de ambele părţi 1 2. A-şi lua inima ’n dinţi ‘a-şi face (a-şi lua) curaj’: a muşca din ea, yca să se «trezească», să se învioreze, sau a mânca din ea (ca dintr’a altuia), pentru a recăpăta curajul pierdut ? Fapt este că inima simbolizează virtuţile războinice, prin urmare dela această idee trebue să plecăm spre a înţelege izolarea. A sta (a şedea) cu dinţii la stele ‘a nu avea ce să mănânci’: aştepţi să vie mâncarea din cer (ca mana de pe vremea lui Moisi) ? Soare cu dinţi ‘vreme frumoasă, senină, dar rece’ (mai ales ca răspuns acelora care se bucură de apariţia soarelui, fără să se mai gândească dacă-i cald ori frig). A se înarma până ’n dinţi ‘a se înarma din cap până în picioare’ (ar trebui. .. din picioare până la cap, adică până la... dinţi) şi a avea un dinte
1	Cuţu să-mi zici, dacă... (AL, 13 Sept. 1936, p. 5).
2	Cf. ital. spazzarsi la bocea ‘sputar la voglia, rinunziare a cosa desiderata’: în ironie despre cine n’are ce mânca (i se oferă. . . peria de dinţi, ca să-şi curăţe gura şi să aibă astfel impresia că a mâncat). Francezii spun, în împrejurări asemănătoare, se brosser le ve7itre ‘faute de pouvoir le remplir* («en parlant de qui n’a păs de quoi manger»).
Vezi discuţia la LEO SPITZER, Die Umschreibungen des Begriffes « Hunger » im Italie-nischen, p. 205 urm.
FE NO MENE SINTACTI CE
:>1()
contra cuiva ‘a avea necaz pe cineva’ sunt calcuri după frc. s'armer jusqu'aux dents, resp. avoir une dent contre quelqu'un.
Doagă: a-i lipsi o doagă ‘a nu fi (chiar) în toate minţile’ (capul este comparat, în ironie, cu un vas făcut din doage) L De aici doagă ‘fire, fel de a fi, caracter’ (adică ‘minte’ ?) : Cu birăul iese omul uşor la capăt, numai să-i cunoască doaga lui; femeile de doaga m e a (Slavici). A ajunge (a da) în doaga cuiva ‘a ajunge în mintea (proastă!) a cuiva’ : Poate Par râde de mine că am dat în doaga copiilor cu spaimele din senin (Gor, p. 112). A nu fi în toate doagele — a nu fi în toate minţile (Ins II, 4, p. 794). Cf. şi Are la doagele capului sfinţiei sale puţină lipsă (FJ, p. 163), variantă stilizată (cu intenţii glumeţe) a primei dintre izolările pomenite aici.
Doamne-ajută !, ca atribut, cu sensul de ‘bun’, favorabil, convenabil’ : până să dea de-un m u s t e r i u de Do a m ne- aj u t ă (RB-R, p. 72). Cf. şi Căci, la casa fără copii, nu cred că mai este v r e u n D o a m n e - aj u t ă ! (Creangă), unde formula este întrebuinţată ca un cuvânt independent, dar cu acelaşi înţeles (‘să poţi zice Doamne-ajuta!’, adică să poţi mulţumi oarecum lui Dumnezeu).
Doară : într'o doară ‘fără a da (ori a părea că dai) lucrului vreo importanţă ‘deosebită ; la întâmplare, într’un noroc’. Ex. : Dar o să vin, aşa î n t r ’ o d o a r ă, să văd ce fel de piei sunt ; Plecă î. n t r ’ o do a r ă, ia aşa peste câmp, unde o vor duce ochii (Ttktin, s. v. doar). «Extras» din construcţii de felul lui Doar să se întâmple o minune, ca să scape N. de bucluc : Am să mă duc şi eu acolo, că doar -Pare să piară lumea, unde doar exprimă îndoiala, posibilitatea, etc. La fel se explică fără doar şi poate ‘fără îndoială, cu siguranţă’ (cu doar desfăcut în modul arătat şi cu poate iarăşi detaşat de ansamblul lui sintactic în fraze ca Poate am să vin, dacă nu intervine o piedecă, etc.). Avem transformarea unui adverb în substantiv, deci concretizarea lui, ceea ce explică expresivitatea formulei 1 2.
Drac. Iată un cuvânt care apare la tot pasul în vorbirea curentă, deşi numeşte o fiinţă. . . invizibilă. Avem, mai întâiu, exclamaţia al dracului! (provenită din imprecaţia fire-ar al dracului!), cu valoare de determinativ pe lângă substantive, adjective şi adverbe. La început trebue să fi determinat numai cuvinte cu sens peiorativ {rău, murdar, ticălos, etc.), dar, pe măsură ce subiectele vorbitoare îl simţeau ca o particulă superlativă, i s’a extins uzul la tot felul de termeni. Un sinonim, mai ‘tare’, este să fie al dracului ! (Ce deştept e cutare ! Să fie al dracului /), care se bucură de o largă circulaţie şi are foarte variate întrebuinţări : Să fie al dracului cine minte! (jurământ) ; Măi, să fie al dracului! (arată, ironic, mirarea exagerată)3 * * * * 8, etc. De-al dracului! (eliptic, pentru de-al dracului ce sunt, ce eşti,
1	Cf. frc. il lui manque un clon <■■ c’est-â-dire qu’il est un peu fou, on sousentend
-a son armet, emplove jadis pour tete ■> (IC. CHAUTARD, La rie e frânge de Vargot, Paris
<031, p. 270).
â Discuţia amănunţită am făcut-o în Bulei. Philippide I, p. 144 urm., unde am
•citat paralele (sintactice) străine: spân. sin măi, ni. mas ‘fără oprire, în chip precipitat’
şi v. jprov. ses (tot) si ‘sans condition, sans ieşene, sans hesitation, sans defaut’. Pentru
ultima, cf. al nostru fără niciun dacă idem, din vorbirea familiară cultă.
8	Dau un citat, cam lung, dar interesant pentru discuţia noastră: —N11 ştiu nimic. O ţineam, pentrucă plăcea fetei mele. Erau de-o vrâstăi. . . nici. optsprezece ani. Se în-vârtea prin casă, tăcută, uşoară, indiferentă ca o pisică. Un surâs melancolic ce flutura enigmatic îi însenina faţa, îi. înflora buzele, descoperind, sfios, dinţi de lupoaică. — M ă i, să fie al dracului! (VR, Martie 1939, p. 18: exclamaţia este a partenerului, care afectează mirarea, fiindcă nu crede în « dezinteresarea » povestitorului).
IZOLĂRI
:u\
vtc. ?) : De ce l-ai înşelat ? — (Aşa) d e - al dracului1 (‘ca să zică lumea că sunt al dracului, adică straşnic’ sau ‘fără niciun scop, numai să fac plăcere dracului’ ?). Mic şi-al dracului (adevărat elogiu la adresa unui om mic de statură, eventual de vrâstă, dar energic ; s’a jucat, cu ani în urmă, o revistă teatrală care purta acest titlu). Nici pe dracu’ / ‘da’ de unde! ; nici de cum’ (negaţie viguroasă) : E chiar bolnav N. ? — N'are nici pe drac u ! ; Da nu i se mai întâmplă nici pe dracu (FJ, p. 89). ‘Prescurtare’ din. . . nici pe dracu’ să-l ia, cum se mai spune adesea ? Puţin probabil. Mai degrabă trebue să vedem în pe dracu un obiect direct (cupe înainte, ca la numele de oameni): dracu’ ţine locul unei boli, aL unei suferinţe, etc. (neînsemnată, fireşte, de aceea... enervantă pentru adversarul « bolnavului » sau pentru cel care nu crede că este vorba, într’adevăr, de o boală). La dracu ’n praznic : răspuns negativ, cu nuanţă de nemulţumire, când nu poţi ori nu vrei să iei atitudine faţă de întrebarea partenerului 1 2. Sinonime, aproximative : unde-a 'nţărcat dracu copiii şi unde şi-a pierdut dracu potcoavele (pentru ultima, v. Ci, p. 17), aşa dar ‘nicăiri’ (sau ‘într’un loc pe care nu-1 cunoaşte nimeni’). Tot valoare negativă ere, în fond, a face pe dracu'în patru a face pe dracu ghem ‘a face imposibilul’ (un fel de îndemn, ameninţare, făgăduială, ş. a.) 3 4. Patru din prima formulă se poate. . . amplifica : va face pe diavolii’ î n paisp rezec e (Răd II, p. 310). Să se compare şi nu ştiu cum dracu (s'a întâmplat, etc.) ; nu ştiu ce dracu’ (i s’a năzărit, etc.) ş. a., extrem de frecvente în vorbirea familiară şi populară. Reproduc un număr de pasaje din Creangă, pentru a ilustra mai bine afirmaţia despre intervenţia de fiecare moment a acestui personaj în viaţa zilnică a Românului 4 : Ş'apoi, ia să nu răspundă, că dracu- i a l o r pe şepte ani; Nici pe drac u să-l vezi, da' nici cruce să-ţi faci; şi babele şi prietinii, lehămetindu-se, l-au dat în b u r du fu l d r a c u lui; şi-a pus el Impăratul-Roş boii î n c â r d c u dracu, dar are să-i scoată fără coarne; Aici încă trebue să fie u n drac la m ij loc; ar trebui, în toată viaţa lor, să tragâpe drac u de c o ad ă.
Drum: a-i da drumul (unui cuvânt) ‘a spune ceva (care te apasă, etc.)’. Ex. : Mai ales domnit' Cârmi ştie bine de ispravă, — şi dacă ar fi luat de scurt, i-ar d a d r u m 11 (Act, p. 257) ; Eu. . . sunt foarte discret. Numai dacă mă roagă omit' î i dau dr u m 11 . . . Altfel. . . sunt mut (ibid., p. 265—266).
Duce: a duce cu vorba ‘a amâna mereu, făgăduind totuşi (din gură), împlinirea unui angajament’. Deoarece adesea o astfel de atitudine echivalează cu păcălirea
1	Un echivalent, foarte răspândit în ultima vreme, este de boală, pentru care am produs citate mai sus, s. v. boală, unde am afirmat că trebue să pornim dela sensul de ‘slăbiciune, patimă’ a acestui substantiv. Aici precizez că-i vorba de « boala »> partenerului sau a unui terţiu: subiectul vorbitor face (ori nu face) ceva, ca să «îmbolnăvească '> pe altul. De boală pare a fi un sinonim, mult mai expresiv, al lui în ciudă, în necaz ş. a.
2	Deoarece ‘dracul’ nu se împacă deloc cu ‘praznicul’ (obicei frumos creştinesc), prezenţa ambelor noţiuni în aceeaşi formulă însemnează un non-sens (de unde valoarea-i negativă).
" Ultima are şi sens ironic: O să-l faci pe dracu' ghem (AL, 9 Mai i937> p. 7: spune un cetăţean consilierului comunal care promite «marea cu sarea » pentru oraşul său).
4	Şi, se poate adăuga, a omului în general. Cf. franco-prov. (Elveţia) diabe lo pas ‘diable le pas’ (~ ‘pas du tout’), diabe lo mot. y'ein se ‘diable le mot que j’en sais’ ( — je n’en sais absolument rien’), atât de asemănătoare cu al nostru nici pe clracu’ (v. Arch. Stud. neueren Sprachen CLXXVII, p. 123).
312
FENOMENE SINTACTICE
sau înşelarea celui purtat cu vorba, izolarea a căpătat şi sensul de ‘a înşela, a prosti pe cineva, a-şi bate joc de el5. Vorbă are numeroase echivalente afective, mult mai expresive (şi de aceea preferate) : a duce cu zăhărelul; a duce cu preşul1; a duce cu cobza1 2 3; a duce cu mâţa; a duce cu iordanul* ş. a. De multe ori apare numai verbul, cu acelaşi înţeles, ba chiar intensificat, graţie elipsei. Exemple şi discuţia asupra posibilităţilor de explicare a acestor locuţiuni se pot găsi în jBulei. Philipipde IV, p. 171 urm. Sinonim, aproximativ, este şi a duce (pe cineva) de nas (la pasiv a se lăsa dus de nas). Să fi având aceeaşi semnificaţie a duce cu supa, dat de N. Iorga, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti 1940, p. 47 şi pe care nu l-am întâlnit aiurea ? 4 * 6 7. Part. dus are, ca determinativ al lui chem, valoarea unui nume propriu : Duşii! i-a chemat! (AL, 28 Nov. 1937, p. 10), adică Vau dus5. Trebue să fie creaţie individuală (în orice caz puţin răspândită), după modelul lui Radu l-a chemat' a ras-o!’ (—• ‘a ras, a spălat putina5, ‘a plecat5)5. Plur. duşi apare în duşii de pe lume (.Mă, eşti cu duşii de pe l u m e ? Nu vezi că ţi-au intrat boii în porumbul meu ?, Br-Y) ; duşi buni ‘dispoziţie, voie bună5 şi duşi răi ‘indispoziţie5 6. Subt forma reflexivă acest verb figurează în numeroase blesteme şi înjurături : ducă-se la dracii (sau dracului)! ; ducă-se pe pustii (locuri) ! ş. a., amintite, în parte, şi cu alte prilejuri, apoi în a se duce pe copcă ‘a fi pierdut5 (fig.), care, la origine, a avut însemnarea proprie de ‘a se duce pe copca unei ape îngheţate5, deci ‘a se înneca (subt ghiaţă)5. Şi singur a se duce este sinonim cu ‘a muri5. Pentru a o duce (bine, rău), adică ‘a duce o viaţă (bună, rea)5, ‘a trăi (bine, rău)5, cf. lat. ducere (trahere) ‘leben5 (Vox romanica II, p. 206).
Dumnezeu. Ne întâmpină la fel de des ca şi dracii', de multe ori în izolări cu un sens asemănător din punctul dc vedere al intenţiilor subiectului vorbitor, câteodată chiar în una şi aceeaşi. Exclamaţii c?. Ferească Dumnezeu !, Păzească(-l) Dumnezeu !, Bun îi Dumnezeu !, Să dea Dumnezeu I, Mare-i Dumnezeu ! 7, Trăsni-!-ar Dumnezeu !, Nu i-ar mai ajuta Dumnezeu !, Nu i-ar mai da Dumnezeu zile ! ş. a. le auzim în tot momentul, şi nu numai la oameni credincioşi în sensul obişnuit
1	In l-a bălul: aşa de rău, că l-a dus cu preşul sensul este diferit, dar poate ajuta la înţelegerea formulei cu caracter quasi-argotic.
2	De aici vb. a cobzari, ‘a spune vorbe de dragoste unei femei’, aşa dar, într’un fel, tot ‘a înşela’. Cobză însemnează ‘gură’ (cf. muzică, muzicuţă), dar a putut interveni, în subsidiar, şi accepţia proprie a acestui cuvânt (cobza seamănă, în defavoarea ei, căci e instrument «ţigănesc», cu mandolina şi cu chitara, emblemele... muzicale ale îndrăgostiţilor de pe vremuri).
3	Şi a iovdăni idem (dela a umbla cu iordanul, practică religioasă din ajunul Bobotezei).
4	Din gcMU. per Sclmb (an die Grer.ze biingen) ‘(expedier) sous escorte et par etapes’.
0	Şi în alte cazuri se stabilesc legături etimologice între nume proprii (reale ori
iictive) şi verbe asemănătoare cu ele din punct de vedere 1onetic.Ee ex. Ar sene te chiamă ! ‘te-ai ars V să te ţii, Pîrleo ! ‘pe aici ţi-i drumul !’ (adică ‘pîrleşte locul fugind !’;; să te duci, Duluţâ!, etc. (v. Bulet Philippide 1, p. 114 urm.), apoi tac mă chiamă, înregistrat cu altă ocazie.
6	Această explicaţie a lui TlKTIN poate fi acceptată, fără rezerve, numai pentru duşii de pe lume. In ce priveşte celelalte două expresii, cred că avem a face cu pluralul vechiu (neatestat) al lui duh (cf. vătaşi, plur. lui vătah = vătaf, burduşe, plur. lui burduh = burduf), care merge mult mai bine ca semantism: duşi buni ‘dispoziţie sufletească’ şi duşi răi ‘indispoziţie sufletească’ ne trimet la într'un duh într’un suflet,’ a-şi da duhul ‘a-şi da sufletul’.
7	Se adaugă, adesea, şi meşter îi dracii (cu gândul că cealaltă forţă care conduce lumea aceasta, spiritul răului, se amestecă şi ea, împiedecând sau numai căutând să împiedece realizarea binelui).
IZOLĂRI
313
al cuvântului. Dumnezeu să-l ierte /, formula spusă la moartea cuiva, a dat naştere lui Dumnezeu l-a iertat (sau l-a iertat Dumnezeu) ‘a murit’, care circulă şi cu înţeles obscen (cf. Cr, p. 148). Dumnezeu să-l iepure (glumeţ), explicat de A. Philippide, Principii, p. 82 prin contaminaţie între ierte şi iepure (dela primul cuvânt sensul, dela al doilea forma), este, după Creangă însuşi, un «joc grosolan de cuvinte : iepure în loc de apere », aşa dar « Dumnezeu să-l alunge, cum fuge iepurele » (Opere, ed. Fund. pentru literatură şi artă,’ p. 303)1. II vede Dumnezeu ‘îi merge bine (în afaceri, etc.)’ 2 ; cf. şi unde pune el mâna, pune şi Dumnezeu mila. Sinonime cu acestea sunt i-a pus Dumnezeu mâna’n păr (în cap) 3 şi a prins (a apucat) pe Dumnezeu de-un picior. A se uita la cineva ca la Dumnezeu (când ţinem mult la o fiinţă) ; să se compare echivalentul a se uita (aţinea) la cineva ca la ochii din cap.
Englez : o, face pe Englezul ca te face că nu înţelegi, că nu ştii, etc.’. Dela « sângele rece » al Englezilor ? Ori dela faptul că acest neam de oameni nu cunoaşte decât propria sa limbă? Prin derivaţie sinonimică (afectivă, fireşte) se,zice şi a face pe Chinezul 1 2 3 4. Este vorba, cu siguranţă, de calcuri lingvistice, chiar dacă nu pot identifica modelul străin. In franţuzeşte găsim izolarea filer â Vanglaise 5, tradusă de noi prin a şterge-o englezeşte ; ital. (Roma) fa(re) Vinglese ‘mostrare di essere nuovo di una cosa’ (Chiappini, op. cit., p. 149, s. v. Inglese) pare prea depărtat de noi, din cauza caracterului dialectal6. Sinonime indigene : a face pe prostul; a face pe Tânase ; a face pe mortun păpuşoi; a face pe Ghiţâ ’n porumb ş. a.
Fabrică : a intra în fabrică ‘a mânca bătaie’ (Dacă te simţi cu musca, pe căciulă, nu mai aştepta să intri în fabrică7. Spune-mi mie de pe acu’ şi le dibăcesc eu cum e mai bine, ŢB, p. 41 ; vorbeşte un comisar cu delincventul). Am auzit această izolare şi pe valea Bistriţei (jud. Neamţ), acum douăzeci de ani, subt aspectul a vârî (pe cineva) în fabrică ‘a-1 bate’. Punctul de plecare pare a fi fabrică de pumni ‘bătaia cu pumnul’ (când loviturile cad repede şi multe una după alta). Cf. şi fabrică de popi ‘seminar’ (Creangă).
Fapt: a (se) da în fapt ‘a (se) declara vinovat’. Ex. : Gdăiaşiu i-a căzut în genunchi. — Dom’le Şef!, a murmurat el. Mă dau în fapt. Vă spniu tot! (ŢB, p. 34); Cum puneţi mâna pe ticălos, îl şi daţi in fapt (ibid., p. 37). Are aerul unei formule juridice (cf. a prinde asupra faptului ; a săvârşi un fapt pasibil de pedeapsă., etc., apoi în fapt, care se opune lui în drept \ cât despre verb,
1	Prima parte a explicaţiei mi se pare foarte justă; cât despre a doua, este clar că marele povestitor a luat. . . în serios gluma populară, căutând să dea formulei numaidecât un înţeles literal.
2	Se spune şi ironic (când afacerea merge prost) dar atunci se... precizează {îl vede Dumnezeu) c'un ocinii.
3	Să se compare gestul preotului care binecuvântează.
4	Cf. ital. (Calabr.) fari Vindianu ‘fare io scaltro, fingere di non sapere’ (G. ROHLFS, Dizionario dialettale delle tre Calabr ie I, 2, p. 85, s. v. ndianu).
5	CHAUTARD, cp. cit., p. 234 are prendre quelqiVun pour un Anglais ’prendre quel-qu’un pour un niais’ (cf. şi se faire anglaiser ‘se faire voler’).
6	Constat ulterior că N. ZlNGARELLI, Vocabolario della lingua italiana, ed. IV, Milano 1931—32 înregistrează atât pe far Vindiano (s. v. India), cât şi pe far Vinglese (s. v. inglese), ceea ce arată că ambele aparţin limbii italieneşti comune. Nu-i exclus, deci, ca a face pe Englezul să fie ‘traducerea’ lui far Vinglese. Spaniolii spun dispedirse a la francesa, cu acelaşi înţeles ca frc. filer ă Vanglaise (v. Volkst. u. Kult. d. Romanen III, p. 130—131).
7	Subliniat de autor.
FENOMENE SINTACTICE
avem de asemenea construcţii din limbajul poliţiştilor şi juriştilor, de pildă a se da prins, a da în judecată ş. a.).
Falcă: cyo falcă yn cer si cu una yn pământ 'furios din cale-afară’. Sensul originar a fost mai mult ori mai puţin propriu, dar numai despre monştrii din poveştile populare (balauri, smei, etc.), ‘cu gura (enormă) larg deschisă’ (ca să poată intra în ea tot ce provoca sau putea potoli mânia fiarei). Exagerarea se explică prin atmosfera de basm, în care totul are proporţii supranaturale. A da fălci ‘a mânca lacom, repede’ : Se puse iute la masă si începu a d a f ăl ci bucatelor. Pentru raportul sintactic, să ne gândim la a da pinteni (calului), a da pumni (palme) cuiva, n u la a da din fălci, care n’ar fi avut cum să piardă prepoziţia (şi apoi să schimbe cazul substantivului)1./] (strâ)muta (strâmba) cuiva fălcile ‘a-1 lovi (tare) peste obraji’. Cu a (stră)muta, locuţiunea primeşte adesea determinativul din loc1 2. Aminteşte bine de a deznoda pe cineva (în bătaie) şi de sinonimul «tehnic» a demonta (pe cineva), care se referă la . . . toate părţile « demontabile » ale corpului, nu numai la max lare.
Faţă: a da faţă unui lucru ‘a-1 curăţi, a-1 face prezentabil’, adică a feţui (nu ‘a colora’, cum afirmă Dicţ. Acad., căci şi lucrurile necolorate pot fi geluite sau lustruite). Cu aceeaşi însemnare se spune, despre oahieni, a-i veni faţa (după o boală), apoi, despre tot felul de obiecte, a prinde faţă. La aceeaşi ordine de idei aparţin a schimba (la) feţe şi a face feţe, feţe ‘a-şi schimba (rând pe rând) coloarea feţei’ (subt imperiul unei emoţii). A (se) da (ceva) pe faţă ‘a (se) descoperi, a (se) demasca, a (se) trăda’ 3. A face faţă unei situaţii, etc. ‘a înfrunta, a ţinea piept’ : decalcat după frc. faire face ă une situation, etc. (substantivul, în dativ, este totdeauna un nume de lucru, niciodată de fiinţă, cum pretinde Dicţ. Acad.). Tot calc lingvistic pare a fi (cf. frc. jouer cartes sur table) a juca cu cărţile pe faţă, cartare şi sensul propriu şi unul figurat (‘a-şi arăta gândurile, intenţiile’).
Figură: a face (cuiva) figura (o figură) ‘a fi mojic cu cineva, a-i face o neplăcere, a-I minţi ş. a.’ S’a născut, cu siguranţă, în lumea teatrului, probabil subt influenţa vreunui model străin (să se compare frc. faire figure ‘a juca un rol ; (fig.) a cheltui bani mulţi’ ; faire une triste figure; faire une bonne figure, eic.). Unele subiecte vorbitoare s’au gândit, după ce izolarea a intrat în limba comună, la figură, ‘imagine’, altfel nu se poate explica destul de răspânditul a face figuri în text 4. Sinonime mai mult ori mai puţin aproximative, sunt : a face (a juca) cuiva o farsă (farsa); a face (a juca) cuiva festa (o festă) ; a face cuiva bucata. Şi acestea vin din mediul teatral, cum probează, indiscutabil,/^^, dar şi festă ‘sărbătoare, bucurie, veselie’ (ultimele sensuri seamănă întru câtva cu farsă ‘comedie’), apoi, mai ales, bucată, care-i traducerea frc. piece (de theâtre). Primele două izolări sunt decalcate după frc. faire une far ce ă quelqtiun, resp. ital. far festa ad uno ‘a omorî pe cineva’ (cu înţelesul mult atenuat, poate din pricina unei înţelegeri greşite) 5. Şi pentru a
1	Cf. dă-le colb, înregistrat mai sus, s. v. colb, şi a cărui explicaţie, propusă acolo, găseşte, cred, un sprijin în această izolare.
2	Ironic, deci mai expresiv, se spune şi a drege cuiva fălcile (Dicţ. Acad.).
:{ Să se compare a-şi da. arama pe faţă, menţionat mai sus, s. v. aramă.
4	Din terminologia artei tipografice: diverse lucrări artistice, ştiinţifice, etc. au ilustraţii.
5	Cf. şi far la festa ad una cosa ‘a distruge un lucru, a-1 fura’; far festa ad uno ‘a primi pe cineva cu bucurie’. Ultima ar putea fi tot atât de bine, dacă nu chiar mai bine, izvorul rom. a face cuiva festa: ‘a primi cu bucurie prefăcută pe cineva’ însemnează ‘a râde de el, a-1 înşela’.
izo.lA.fu
315
face cuiva bucata găsim un model străin : frc. faire piece ă quelqu'un ‘a-i juca o farsă’. Cred totuşi că bucată nu reprezintă traducerea frc. piece din această locuţiune, ci este echivalentul cuvântului franţuzesc intrat mai de mult în limba noastră ca piesă. Cf. are bucăţile lui —• are părţile lui ‘are particularităţile, trăsăturile lui caracteristice’, unde bucată a înlocuit pe parte ca sinonim al frc. piece ‘morceau’. Pentru alte detalii, vezi Bulei. Philippide IV, p. 261—262.
Foc: a băga (apune) mâna 'n foc (pentru un lucru sau o fiinţă) ‘a garanta’ pare a fi, la origine, o formulă juridică, dovadă a unei mărturii adevărate (N. Iorga, Revista istorică XXVIII, p. 48—49).
Funie : a se strânge funia la par (Creangă), a ajunge funia la par ‘a se apropia sfârşitul, a nu mai putea rezista’. Imaginea cailor la treierat : pe măsură ce aceştia aleargă în jurul parului de care sunt legaţi, frânghia se scurtează mereu, aşa că, la un moment dat, continuarea alergatului devine imposibilă ; atunci se desleagă frânghia, pentru ca acţiunea să reînceapă.	,
Furcă : a avea stupit la furcă, ‘a avea uşurinţă la vorbă, a vorbi mult (şi cu plăcere)’. Sensul propriu trebue să fi fost ‘a avea spor la tors’ : ca să poată răsuci repede şi strâns firul de lână, femeile scuipă mereu în degete. Punctul comun între tors şi vorbă îl constitue saliva. Se ştie că oratorilor li se usucă (ori li se poate usca) gura, şi de aceea au nevoie de tradiţionalul. . . pahar cu apă, cum are o maşină nevoie de . . . unsoare. Poate fi şi o aluzie la oamenii cărora nu le trebue apa când vorbesc, fiindcă produc ei singuri saliva necesară (şi mai mult decât necesară!), pentru ca limba să. . . funcţioneze fără greş şi fără oprire. Oricum ar fi, nuanţa ironică este clară J, dovadă, între altele, sinonimul aproximativ, absent şi el în dicţionare, a prinde umezeală la furca limbii (AL, 19 Iunie 1938, p. 15), unde furcă are înţelesul metaforic pe care-1 constatăm şi la furca gâtului, furca pieptului ş. a. (v. Dicţ. Acad., s. v. furcă). A avea de furcă (cu ceva, cu cineva) ‘a avea de lucru, a avea necaz, neplăceri, etc.’ : punctul de plecare este tot torsul, aşa dar ‘a avea (lână multă) de furcă (--- de tors)’, ‘a avea bătaie de cap’, iar nu strânsul fânului (cu furca --- ţăpoiul), cum crede Dicţ. Acad. Căci la fân munca cea mai grea nu-i strângerea şi aşezarea lui în stoguri, operaţie care, de altfel, nu se face numai cu furca 2. La fel explică această izolare E. (,Abej, Revue internaţionale des etudes balkaniques II, p. 229, cu deosebirea, care nu se justifică prin nimic, că porneşte dela aspectul furcii de tors («o creangă cu două capete»), interpretat ca simbol al « dezbinării» (germ. Entzzceiung). Contaminaţia tui a avea de furcă cu sinonimul a se certa a dat naştere lui a se certa furcă cu cineva ‘a se certa vârtos, sdravăn’ (nu ‘mereu’, cum afirmă Dicţ. Acad.). A fi aruncat din f urcă ‘a fi rău aşezat, fără nicio regularitate’ şi a lua pe cineva cu furca lungă ‘a lua din scurt, cu vorbe aspire’ au la bază furca de strâns şi păturit fânul.
Oaie ‘mică pasăre răpitoare, din genul şoimilor’ : a se ţinea gaie (de sau după cineva) -- a se ţinea scaiu. Dicţ. Acad. înregistrează şi varianta a se ţinea de cineva 1
1	Ca în a avea mâncărime la limbă idem. Pentru lămurirea idiotismului nostru se poate invoca şi vorbe de furcă — vorbe de clacă ‘vorbe fără valoare, glumeţe’ (pe care le spun oamenii la clacă, în nopţile de iarnă).
* In acest domeniu se zice, după cât ştiu, numai am de coasă (niciodată am de furcă). Citatul din T. P a m f i 1 e : — Ai isprăvit cu fânul? — Nu, acum mai am de furcă, dacă îl acceptăm ca exact, se explică prin ‘situaţie’: primul partener vorbeşte despre fân, aşa că ‘furca’ nu poate avea decât înţelesul pe care-1 reclamă noţiunea în discuţie. Dar un ţăran nu va spune niciodată am de furcă, aşa cum spune o ţărancă, fără a cădea in echivoc.
316
FENOMENE SINTACTICE
ca gaia maţul, care. . . şchiopătează din punct de vedere sintactic (verb reflexiv, urmat de o comparaţie cu obiect direct) 1. Forma ei exactă apare la Cr, p. 139: O tii aşa, ca gaia maţul. In primul caz, «tertium comparationis » a fost stăruinţa cu* care gaia urmăreşte puii de găină, de raţă, etc., în al doilea, faptul, real şi totodată impresionant, că, dacă o izgonesc oamenii tocmai când îşi devorează victima, gaia sboară cu măruntaiele acesteia în plisc.
Gata : a da gata ceva ‘a isprăvi, a termina’ ; a da gata pe cineva ‘a-1 impresiona profund ; a-1 învinge’. Se pare că şi despre oameni această izolare a însemnat, odinioară, ‘a isprăvi’, adică ‘a ucide’ (Dicţ. Acad. spune ‘a prăpădi ; a pune bine’). A veni (sosi) la gata ‘a veni, când nu mai e nimic de făcut’, adică la lucrurile ‘gătite’ (= terminate) de altul. (Pe) de-a-gata ‘pe nemuncitele; din plin, din-tr’odată, cu totul, întreg’. Cf. şi fecior de bani gata, menţionat mai sus, s. v. ban.
Găină : găina bătrână face zeama bună. (apreciere favorabilă despre oameni} în vrâstă, mai ales despre femeile care se mărită târziu). Ital. gallina vecchia fa buon brodo are un sens special, nu prea depărtat însă de al izolării româneşti, şi anume, în iegătură cu femeile care, deşi măritate la o vrâstă coaptă, au totuşi copii, şi încă mulţi. A se culca (odată) cu găinile ‘a se culca foarte devreme’. Găina care cânta seara dimineaţa nu face ouă (‘gură multă treabă puţină’, explică Dicţ. Acad ), Vai de casa. unde cântă găina ‘vai de casa unde porunceşte femeia’ (Creangă : dar acum apucase a cânta găina la casa lui şi cucoşul nu mai avea nicio trecere). Se potriveşte şi înţelesul obiectiv : ţăranii cred că « nu face a bine » găina care cântă cocoşeşte (şi de aceea o taie imediat). Ca găina în lemne ‘în condiţii grele, necăjit’ (Eu m am chinuit în căruţa compâniei, între lăzi si alte buclucuri, « c a g a in a în l e m n e », Laz, p. 25). Opusă, semantic, acesteia este comparaţia ca găina la moară. Ca o găină plouată ‘indispus, supărat; umilit’ (şi ca o curcă plouată, prin derivaţie sinonimică). Orbul găinilor : cunosc această expresie numai cu înţelesul figurat (‘mândrie, fudulie, aere de superioritate’), nu şi cu cel propriu, dat, fără citate, de Tiktin, s. v. găină (‘Nacht-, Mond-, Hiihnerblind-heit’). Găinile au un anumit fel de a privi (probabil când trebue să-şi adapteze ochiul la lumina zilei) : ridică tare capul, îşi încordează gâtul şi se uită pieziş, cu ochii pe jumătate închişi. Aşa privesc oamenii trufaşi pe semenii lor inferiori!
Găluşcă : a înghiţi găluşca ‘a primi, fără ripostă, o observaţie, o bravare, etc/ (Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghiţit găluşca şi a tăcut molcum, Creangă). Cu aceeaşi însemnare se zice şi a înghiţi sarmaua. Este vorba, cred, la origine, de o găluşcă mare sau fierbinte, pe care trebue s’o înghiţim, din moment ce am vârît-o în gură : mai bine să suferim efectele, oricât de neplăcute, ale imprudenţei noastre decât să fim necuviincios! cu comesenii, eventual cu gazda, scoţând găluşca din gură, pentru a o fărâmiţa sau răci.
Gărgăun: (a fi cu, a avea, a umbla cu, etc., a-i intra, vârî. cuiva) gărgăuni la (în) cap ‘(a avea, etc.) toane, fumuri, idei curioase şi extravagante (care-i vin cuiva şi de care nu se poate desbăra)’. In tot felul de limbi există izolări similare (variază, în general, numele insectei), care se întemeiază pe credinţa, foarte răspândită, că duhurile rele se introduc în om, spre a-1 îmbolnăvi, subt forma unor animale. Credinţa a pornit dela observaţia că diverse boli sunt provocate de 1
1	A putut rezulta, în vorbirea oamenilor cari nu cunoşteau decât din auzite izolările acestea, prin contaminaţie cu a se ţinea scaiu (ca gaia maţul s’a substituit sinonimului sintactic scaiu).
IZOLĂRI
317
viermii cari se ivesc pe corpul animalelor respective. (Vezi R. Riegler, Worter und Sachen VIT, p. 129 urm. şi Handwdrteibuch des deutschen Aberglaubens, s. v. Hornisse, Hummel, Ohrwurm, Schmetterling). In loc de gărgăuni apar greieri, fluturi (cf. se flutura ‘a-şi pierde minţile, a înnebuni după ceva’, găsit de Dicţ. Acad. în Biblia dela 1688), sticleţi apoi, mai ales în ultima vreme, păsărică (a avea păsărică, la pronunţarea căruia se tace, obişnuit, un gest cu mâna fluturată în dreptul tâmplei).
Găvan: a da Nan de găvan ‘a se sătura ; a o păţi’ {Dicţ. Acad.) V Acest substantiv are numeroase accepţii. Pentru izolarea de faţă trebue să pornim dela Strachină sau blid mare, de lemn scobit’, cu care este asimilat metaforic stomacul omului. In ce priveşte pe d'\ să se compare « sinonimul » a da de fund, din care s’a născut expresia înrudită sac fără fund ‘mâncăcios (mare)’. Dar a da Nan de găvan Însemnează, se pare, şi ‘a da de noroc’ : De întorsătura aceasta a lucrurilor, pe atât de neaşteptată, cât de fericită, . . . s’au bucurat cei ce trăiau de pe urma mea, lipi-tonle. Crezuseră că d as e iar Nan d e g ăv an (Cr, p. 91). Anii şi găvami {« despre femeile care nasc în fiecare an »), cu înţelesul, pentru găvan, de ‘albie îr care sunt puşi copiii mici, spre a dormi în timpul zilei’. Variante, provocate, foarte probabil, exclusiv de «ritm»: anii şi golanii; anii şi ghiorlânii; anii şi cârlani (pentru aceasta din urmă, vezi AL, 18 Sept. 1932, p. 3, unde-i vorba de o iapa : cailan însemnează, prin unele regiuni, ‘mânz’) 1 2.
Gârlă: a curge gârlă ‘(a durge) din belşug, mult’. Creangă : Capul de-ar fi sănătos, că belele curg gârlă; Una pe alta se îndemnau la treabă, şi lucrul ieşea gârlă din mânile lor. Se zice şi a plânge gârlă (VR, Dec. 1938, p. 34), uz mai mult ori mai puţin individual (vorbirea populară spune a plânge cu ze;e rânduri de lacrimi). A se duce pe gârlă ‘a pieri, a se distruge’, pentru care cf. a scăpa căciula pe gârlă (notat mai sus, s. v. căciulă) şi a se duce pe copcă (s. v. duce).
Gâscă: talp6i gâştei ‘scriere urîtă şi murdară’ (Creangă) ; ‘sbârciturile din jurul ochilor’ (Laz, p. 253). Cu înţelesul al doilea se aude, mai des, laba gâştei. A strica orzul pe gâşte ‘a da lucruri bune cui nu ştie să le preţuiască’. Cu gâscă ’n traistă ‘vinovat’ (cf. sinonimele cu mâţa ’n sac; cu musca pe căciulă), prezentat şi subt forma altă gâscă hz cea traistă, care n’are exact aceeaşi semnificaţie, deşi a uzia este clară.
Granda: digranda ‘straşnic, extraordinar’. Pare a avea origine periferică, chiar dacă îl găsim şi în limba literară (cu prieteni tot atât de « d i granda » ca Man-dehi şi Balii, Răd II, p. 56) 3.
1	Foarte frecvent în vorbirea familiară dela Buzău, subt forma interogativă (a dat Nan de găvan? sau numai Nan?, eliptic ‘te-ai săturat ?’) şi totdeauna în glumă, chiar când se adresează copiilor. Nan este nume ae botez, cf. Popa Nan (cartier în Bucureşti, apoi n. top. Năneşti şi n. fam. Nanii). De ce tocmai Nan şi nu alt nume ? Din cauza «ritmului» (să se compare rima şi numărul egal de silabe al celor două «versuri»: a dat Nan — de găvan).
2	Cf. discuţia făcută de LEO SPITZER, Dacoromania IV, p. 652 urm.
3	La Cr, p. 154 (a fost « di granda », era să fete pe mine) este trivial, chiar afară din context,, şi poate fi înlocuit prin lată sau de oaie, tot periferice. Expresia s’a răspândit mult, în vremea din urmă, graţie şi unei reviste teatrale întitulată aşa, care s’a jucat cu succes în toată ţara. De oaie pare a face aluzie la mirosul specific al oii (nu numai carnea îi miroase), aşa dar a o face de oaie însemnează, la origine, a face un lucru care miroase (râu) şi, prin mirosul lui, ajunge la cunoştinţa tuturor (« i se duce ves ea »). Cf. miroast (urît, rău) sau, mai expresiv, pute (despre o afacere « murdară »).
FEN OMENK S INTACT IC E
31 8
Groapă: a da în gropi (despre oamenii proşti), sinonim, aproximativ, cu a călca în străchini, care face aluzie, mai ales, la lipsa de tact. Cyun picior în groapă (şi cu unu-afară) ; miroase a groapă, amândouă despre un om bolnav, gata să moară.
Gutuie: a înghiţi gutuia ‘a muri’ (propriu 'a se luneca’, cu jocul semantic bazat pe dubla însemnare a lui înneca?)*. Singur, acest substantiv se întrebuinţează metaforic pentru ‘naiv, ageamiu’ : te-am văzut că e ş t i g u t u. i e în trebile politice (AL, 24 Iulie 1938, p. 4).
Hârb: şede hârbu yn cale şi râde de oale (Creangă), sinonim cu râde dracu de porumb(r)e negre şi el nu se vede şi cu zi-i, mamă, că-i. guşată.
Hodoronc-tronc: despre un lucru care nu se potriveşte (sau. . . se potriveşte « ca nuca ’n perete »). Sinonime (afară de cele înregistrate s. v. bun) : sâc de nuntă, mâne-i horă (‘puţin îmi pasă de nunta la care te duci tu, căci eu mă duc mâne la horă’, adică te mângâi cu un lucru mai puţin bun, frumos, etc., fiindcă nu poţi avea pe cel dorit, sau « faci haz de necaz ») ; să vorbească şi Ion, că şi el îi om (punctul de plecare este răspândirea mare a numelui Ion, deci dispreţul pentru omul comun, adică inferior ca inteligenţă, etc.) ; hop sări şi (cu adaosul, expresiv, de Eminescu: hop sărişi prezentat drept titlu al unei opere literare, şi încă scrisă de cel mai mare poet român).
Iotă, numele literei greceşti 1, apare în formula, destul de răspândită, nicio iotă ‘nimic’, pe care Dicţ. Acad., s. v., o explică astfel: «Deoarece în textul — grecesc — al Bibliei nicio literă, nici măcar i — care se scria şi subt omega — nu putea fi schimbată ». Nici se lasă adesea la o parte, pentru întărirea sensului negativ: nu ieşea c'o iotă din asprimile regulamentului', nu ştiu o iotă. Chiar o poate lipsi, în acelaşi scop. Apare şi în construcţii afirmative: o iotă de timp (DA, p. 299). Cf. spân. no ver unajota ‘ne pas y voir clair’ (M. de Toro, Vevolution de la langue espagnole en Argentine, f. a., p. 80).
Lega ; a lega de gard ‘a părăsi’, mai ales despre carte ‘învăţătură’ 1 2. Deşi are la bază aceeaşi imagine, diferă semantic a-şi lega măgarul de gard ‘a scăpa de grijă, a se linişti, a fi sigur de ceva’ (Ci, p. 13 ; AL, 20 Iunie 1937, p. 7). A (nu) lega două ’w teiu ’a (nu) pune (ceva) la o parte, a (nu) strânge bani’ (coaja tânără a teiului ţine, la ţară, locul sforii).
Lege : a fi lege ‘a fi sigur, adevărat ; a fi acceptat de toată lumea (întocmai ca o lege)’. Ex. : . . .cu toate că era lege că murise (Azi, 11 Iunie 1939, p. 5) ; Adevăratul Ieşean nu poate să se întoarcă acasă, până ce nu şi-a făcut datoria să inspecteze strada Lăpuşneanu şi Piaţa Unirii. E lege ! (1907 II, p. 91). Mai ales subt acest ultim aspect (e lege !) circulă neobişnuit de des în vorbirea familiară actuală. Cred că nu reprezintă o modificare a vreuneia din numeroasele izolări. în care figurează subst. lege (v. Dicţ. Acad.), ci se datoreşte unei influenţe străine cum probează, indirect, atât faptul că apare exclusiv în limbajul orăşenesc, cât
1	Dicţ. Acad. îl explică prin ‘a o pâri, a da de dracul’. Ku l-am auzit la Buzău totdeauna cu sensul de ‘a muri*, care nu-i prea depărtat de acestea şi care trebue să fie cel originar.
2	OH. GHIBĂNESCU, Anuarul Şc. Nonn. <> Vasile Lupii *>, voi. V, Iaşi 1931, p. 46 dă o explicaţie oarecum istorică acestei izolări: de frica dascălilor, şcolarii de pe vremuri fugeau dela şcoală şi, ca să nu mai poarte cu ei cărţile, atât de grele din cauza legăturii în lemn si piele, le spânzurau de gard, cu ajutorul sforii care servea să şi le atârne de gât în timpul clasei (căci nu puteau ţinea în mână o greutate aşa de mare).
IZOLĂRI
;*id
şi relativa ei noutate), la fel cu a face lege ‘a avea putere de lege’ < frc. foire loi (părerea Cristinei făcea lege în Franţa, în Italia, AL, 29 Nov. 1936, p. 7) 1.
Lemn : a pune mâna pe lemn ‘a împiedeca realizarea unei prevestiri rele’ {Zi doamne fereşte şi pune mâna pe lemn, Laz, p. 311). Se face, de obicei, şi gestul corespunzător (lovituri repetate, cu degetul, într’un obiect de lemn), care n’are totdeauna nevoie de formula aceasta, putând fi întovărăşit şi de altele (să nu vorbesc într'un ceas rău; (să) mă bat peste gură).
Lingură : a atârna lingurile de gât, ameninţare, glumeaţă, pentru cei care vin târziu la masă. Şi cu a pune, a spânzura. Circumstanţialul poate lipsi (Ia-o la picior, că iar îţi p u n l i n g u r il e /, Răd I, p. 26) sau poate fi înlocuit prin de brâu, care pare a fi cel originar (v. Tiktin, s. v. lingură).
Lua: a lua în căruţă (car) ‘a râde de cineva’. Prin derivaţie sinonimică s’a ajuns la a lua în birjă, în tramvaiu, în balon 1 2, în avion, - toate cu nuanţă mai mult ori mai puţin glumeaţă. Deoarece Italienii cunosc izolarea, perfect identică, portare in carrozza, am crezut (v. Arhiva XXIX, p. 530 urm.) că se poate da o explicaţie comună, şi anume una istorică : potrivit obiceiurilor juridice medievale, cei condamnaţi pentru fapte infamante erau purtaţi în căruţă spre locul de osândă (în ipoteza că trebuiau să sufere pedeapsa capitală), spre a fi văzuţi de lume (deci pedepsiţi şi moralmente) 3. Chiar pentru fapte mai puţin grave «plimbarea» prin oraş a celui judecat, pe jos, desculţ şi numai în cămaşă, cu şeaua în spinare, etc., făcea parte din procedura penală executorie a unor epoci mai mult ori mai puţin îndepărtate. De aici sinonimul a lua împrejur, iarăşi cu un echivalent italienesc desăvârşit: prendere (pigliare) in gir o. Acelaşi înţeles are a lua în periplizon, pe care-1 consider drept un calc lingvistic grecesc, făcut în ţările noastre pe vremea Fanarioţilor : TrsprjcXeoo însemnează ‘a merge cu corabia de jur împrejur’. l!n sprijin pentru această interpretare vine dela ital. (Roma) portare in barchetta 'portare a spasso’ (Chiappini, op. cit., p. 37) 4. încă un sinonim este a lua la vale (adică ‘repede’, ca «cu căruţa»?). Izolări similare există şi în franţuzeşte: cf. charrier ‘duper, escroquer, mystifier’, charrier en douce ‘bafouer sans montre (en douceur)’, charrieur şi charron ‘voleur’, pe care le dă Ciiautard, op. cit., p. 278—279, cu motivarea « Propr. m e n e r d a n s u n c h a r i o t (m e n e r d ans un batea u) » 5.
Lulea : a lua luleaua Neamţului ‘a se îmbăta’. Se povesteşte, ca în atâtea alte cazuri similare, şi o întâmplare «ilustrativă» (cu un Neamţ beat, care, deşi avea luleaua în gură, o căuta de zor prin toate părţile). Cf. ital. (Calabr.) ntudiscare ‘ubbriacare [bere come un lanzichinecco tedesco]’ (Roiilfs, op. cit. I, 2, p. 105).
Manivelă : a schimba manivela ‘a-şi schimba atitudinea’ (Act, p. 42). Mai A'echiu, probabil, este a schimba macazul (din terminologia feroviară). Aproxi-
1 O probă în sprijinul acestei interpretări este şi sensul ‘tehnic’ (politic), aşa dar modern (‘savant’) al acestui substantiv, care, în vorbirea populară, pană nu de mult, a însemnat numai ‘religie’.
2	Pentru acesta, vezi FM, p. 191.
3	Să se compare şi spectacolul, foarte asemănător, din timpul marii revoluţii franceze. GH. BOGACI, Arhiva XLVI, p. 86 susţine, fără a încerca să probeze în vreun chip oarecare, că a lua în căruţă este traducerea slav. podvesti ‘a lua în căruţă, a înşela’.
4	Vezi alte amănunte ale discuţiei în Bulet. Philippide VI, p. 177—178.
5	Fiind vorba de ‘căruţă’, pot aminti aici două locuţiuni interesante: a rămânea de căruţă ‘a pierde o ocazie favorabilă’ şi a se face căruţă ‘a fugi, a dezerta’ (v. Bulet. Philippide IV, p. 163); ultima s’a născut, prin derivaţie sinonimică, din a se căra. idem.
320
FENOMENE SINTACTICE
mativ sinonime sunt a întoarce şurubul (Creangă are a întoarce la şurub) şi a schimba placa (la gramofon) 1.
Manta : a-şi găsi mantaua ‘a da de bucluc’ (Creangă). Să fi rezultat prin derivaţie aş zice fonetică, întru cât numai sunetele seamănă, din a-şi găsi beleaua? Manta de vreme rea ‘relaţii (amoroase, prieteneşti, etc.) pe care le păstrezi de nevoie, în lipsa altora mai bune’. Tiktin dă un citat cu substantivul singur, fără determinativ.
Marinar : marinarii pe covertă! (la jocul de cărţi) ‘banii pe masă!’ (adică fiecare jucător să-şi puie miza). Ex. : Şi încă ceva, adaugă Cotin. Te joc la cât vrei, dar... marinarii pe covertă! (FM, p. 190). Formulă de comandă la marină. Va fi contribuit la răspândirea ei şi filmul cu titlu identic ? 1 2 Exact acelaşi înţeles are şi ţipă masa ! (‘masa cere «în gura mare » bani pe ea’). ,
Martie : ca Martie fot post ‘totdeauna prezent’. Dela constatarea că luna Martie nu lipseşte niciodată din postul Paştilor. Cf. frc. arriver comme marş en careme şi spân. no puede mas faltar que marzo de cuaresma (aceasta din urmă este şi forma obişnuită a izolării româneşti). Sinonimă este comparaţia ca mărand în borş.
Mămăligă : a pune de mămăligă ‘a fi într’o situaţie grea’ (Creangă). Adesea cu adaosul fără făitiă, care, la început, trebue să fi fost obligator. Căci numai prezenţa lui ne dă deslegarea : a pune de mămăligă, atunci când ai de toate, este un lucru uşor şi chiar plăcut ; greutatea mare, imposibil de învins, se iveşte în momentul în care constaţi (după ce-ai aşezat pe foc ceaunul!) că n’ai făină, adică elementul cel mai important pentru. . . fabricaţie 3. A prinde mămăliga coajă (despre omul ridicat de jos care o face pe teribilul) : Să te ferească Dumnezeu, când prinde mămăliga coajă. Vorba ceea: Dă-mi, Doamne, ce riam avut, să mă mier ce w?a găsit (Creangă). Aceeaşi idee exprimă izolările sya suit scroafa ’n copac şi Ţiganid, când a ajuns împărat, pe tatâ-său (întâiu) l-a spânzurat.
Măsea : a trage la măsea ‘a bea ; a fi beţiv’ (cf. şi a nu duce la ureche, adică ‘a duce paharul cu băutură la gură, nu la ureche sau în altă parte’). A face cu măseaua = a face cu ochiid (gestul bărbaţilor care fac femeilor propuneri ruşinoase) : încă se rânjea la mine câteodată şi-mi f ă c e a cu măseaua... Apoi eu nu-s de-acelea de care crede el: ri am sărit peste garduri niciodată de când sunt (Creangă). A da afară (pe cineva) ca pe o măsea stricată (deci tot atât de repede şi fără regret).
Miere : a da (cuiva) bani pe miere‘ a-1 bate, a-1 pedepsi’ (de obicei ca ameninţare, cu verbul la viitor, şi cu nuanţă aproape glumeaţă). Cred că-i vorba de o reminiscenţă istorică. Povestind despre mazilirea lui Mihai Racoviţă din a treia lui domnie, Neculce arată ce încurcături băneşti a lăsat în urma lui acest voievod şi precizează, între altele (capit. XXI, la sfârşit) : Aşijdere şi Turcii balgii încă împrumutasă pre Mihai Vodă cu bani noi să ia vechi. Şi didesăi bani pe ceară, pe miere, pentru dobânda lăcomiei. . . Partea finală a acestui citat arată cum s’a putut
1	Pentru ultimul, vezi Act, p. 235.
2	Pentru aspectul lui covertă (sau corvetă), cf. A. GRAUR, Melanges linguistiques II, Copenhague 1941, p. 25.
3	Insist mai mult, poate, decât se cuvine, fiindcă un editor al operei lui Creangă afirmă, foarte serios, că Românul pune de mămăligă, atunci când n’are ce face altceva mai bun ! Iată un citat, dacă mai este nevoie: — Măi Chirică, ri apoi ştii că şi boierul, câtu-i de boier, a p u s - o de mămăligă (« boierul *> se speriase că într’o singură noapte lanurile lui de grâu fusese secerate, iar grâul aşezat în girezi, etc.).
IZOLĂRI
3-1
ajunge la sensul figurat (ironic!) de mai târziu. Noţiunea '.miere’ a fost hotărîtoare pentru intrarea în domeniul public a formulei, căci mierea-i dulce, deci căutată, iar efectul. . . păcălelii (Turcii balgii au rămas păgubaşi de banii avansaţi fostului domnitor) cu atât mai. . . amar.1
Mormânt : a fi mormânt ‘a nu spune nimic’ (Gor, p. 80). Trebue să se fi spus întâiu a tăcea ca mormântul.
Mort: a nu lăsa nici mort (pe cineva) ‘a-1 urmări (ca să te răzbuni, etc.) necontenit’. A fi (a umbla) mort după cineva ‘a f i îndrăgostit lulea’ (a fi mort însemnează şi ‘a nu putea (trăi)’ în formula ca : N. e mort fără vin la masă ; omul vanitos e mort, dacă nu-i lăudat în fiecare moment, etc.). A o lăsa moartă (în păpuşoi)' ‘a nu mai vorbi despre un lucru neplăcut’ (. . . s'a trece ea. şi asta ; obraz de scoarţă şi las' o m o ar t ă 'n p â p u. ş o i, ca multe altele . . ., Creangă). In vorbirea periferică, mai bine zis argotică, circulă ‘blestemul’ întrista-s'ar mort! : . . .îmi făcea semne să tac, că se ' ntr iste ază pasărea, î n t r i s t a - s ' a r m o r t ! . . . (RB-R, p. 22).
Muşama : a face (o chestie) muşama ‘a ascunde o greşală, o incorectitudine, etc. care ar trebui pedepsită’. Derivat : a muşamaliza idem. Tiktin crede că-i vorba de actele scrise (compromiţătoare!), pe care cel însărcinat să ia măsurile cerute de lege le vâră subt muşamaua biroului, aşa dar le doseşte, ca să nu fie descoperite. In favoarea acestei explicaţii pare a vorbi sinonimul a cocoloşi (o afacere, etc.) ‘a face cocoloş (mototol) hârtia cu pricina’. Ne putem gândi însă şi la alte imagini. Muşamaua prezintă avantajul că se poate spăla, uşor şi imediat, de toate murdăriile ; aşa se face că-i preferată feţei de masă, acolo unde aceasta nu se poate păstra curată. De asemenea se întrebuinţează bucăţi mari de muşama, pentru a apăra contra ploii, prafului, etc. diverse obiecte care nu pot fi depozitate în magazii. Oricum ar fi, formula pare « neregulată » din punct de vedere sintactic : de ce a face muşama ? Căci actele nu se transformă în muşama. Să fi influenţat a cocoloşi ? In această ipoteză, ar trebui, poate, să admitem că a existat întâiu verbul muşamaliza, lucru puţin probabil, mai ales că suf. -iza a început a se alipi destul de târziu Ia teme vechi 1 2. După modelul lui a face muşama s’a creat a face catifea : Asta-i meserie de ciocoi, meserie de orăşeni, fericiţi câfac legea catifea şi ameţesc cu vorba lumea (ŢB, p. 392). Această creaţie nu se poate explica decât admiţând că autorul a vrut să facă un joc de cuvinte, bazat pe asemănarea fonetică, aşa cum am constatat la manta, substituit lui belea. Să fi intervenit, în subsidiar, şi ‘moliciune a’, adică ‘moleţa’ ( — morbideţa) catifelei ?
Mut : s'o spui lui mutu' (cu adaosul expresiv 3 dela Manutanţă) ‘s’o spui cui vrea să te creadă (căci eu nu te cred)’ (un mut, care-i şi surd totodată, ascultă
1	Preotul V. URSĂCESCU, Albina XXIII, p. 339 urm. invoacă reaua stare economică a ţârilor noastre şi abuzurile Turcilor care veneau ca funcţionari sau negustori, pentru a face tot felul de cumpărături: din cauza sărăciei, ţăranii primeau anticipat preţul obiectelor de vânzare, printre ele şi mierea, iar dacă recolta era proastă, ei nu puteau să respecte angajamentele luate, nici să restitue banii, şi, în consecinţă, trebuiau să suporte pedepse aspre (bătăi şi schingiuri, potrivit. . . obiceiului pământului).
2	Dacă a cocoloşi a fost precedat de a face cocoloş, ipoteză destul de verosimila, dificultatea aceasta dispare: cocoloş a fost simţit ca un determinativ modal, cu sensul de ‘nevăzut, ascuns, dispărut’, şi în această calitate a putut fi înlocuit prin muşama (mod de a ascunde...’).
3	In sensul că, pentru a face verosimilă existenţa unui anumit personai Mutu (forma articulată îi dă aspect de nume propriu), se precizează locul unde trăieşte.
21
FENOMENE SI NT A CTICE
.T2L»
aşa zicând orice, fiindcă n’aude). Extrem de răspândit, pretutindeni şi în tot felul de pături sociale. Apare şi în limba scrisă (cf., de pildă, AL, 19 Martie 1939, p. 7). Dintr’o stare de spirit asemănătoare se va fi născut formula mutiC la uşă !, care pare a fi sinonim cu intrarea oprită ! (— Eu ? se apără el. Eu cred că-i puiu de mâine mu tu' la u ş e /, Act, p. 229)1. Omul mut serveşte, după cum mi-aduc foarte bine aminte din graiul meu de ascasă, şi ca sperietoare pentru copii 1 2. Aşa cred că se explică intră muţiin cineva ‘intră dracu-n el’ : Ea n'a vorbit nimic. încăpăţânată f Dacă dădea adresa fetelor care au trimis-o cu manifeste, scăpa ! Dar o ştim noi, când intră mutiC în ea — s’a isprăvit! (NM, p. 271). Cf. şi unde a dus surdul roata şi mutul iapa, înregistrat cu alt prilej.
Nas. Această parte a feţei este considerată, la fel cu obrazul, drept simbol al pudoarei, cuviinţei, sensibilităţii, etc. De aici izolări ca a-şi cunoaşte lungul nasului (cu consecinţa, în ipoteza negativă, a tăia nasul cuiva, când şi-l ‘lungeşte* prea tare) ; a (nu) fi de nasul cuiva ; a-i cădea nasul (aici intervine şi un factor oarecum material în legătură cu. . . poziţia nasului, cu aspectul feţei, când cineva are motive să se simtă ruşinat, umilit, etc.); a (tiu) avea nas (să facă ceva) ; a da nas cuiva (cf. dacă dai nas lui Ivan, el se suie pe divan) ; a-şi lua nasul la purtare (— a prinde nas); a scoate (cuiva) pe nas ‘a-i reproşa binele făcut’ ; a avea nas de ceară ‘a fi foarte sensibil’ ş. a. 3
Nit: îl simţea nit la datorie (ŢB, p. 79), aşa dar ataşat de serviciul, de munca, lui, cum e nitul (=un fel de şurub sau cuiu scurt) de obiectul în care-i vârît. Cf. sinonimul popular a sta lipcă (lângă cineva, pe capul cuiva).
Numitor 1 a avea acelaşi numitor ‘a fi la fel (în sens peiorativ)’, apoi a aduce (reduce) la acelaşi numitor 4. Se zice şi numitor comun 5. Din terminologia matematică.
Oală: apune ’n oală (pe cineva) ‘a-1 întrece, a-1 birui, etc.’. Asimilarea adversarului cu găina sau carnea pe care o pui la fiert ? Să nu uităm că se spune, foarte des, a fierbe pe cineva ‘a-1 sâcâi, a-1 necăji, a-1 urmări (cu vorba, cu fapta)’. Prin derivaţie sinonimică s’a ajuns la a pune în cofă 6 * 8. Apune (pe cineva sau ceva) într’o-oală (cu altul) ‘a nu face nicio deosebire între oameni (sau lucruri)’, totdeauna cu nuanţă de dispreţ. Din limbajul culinar. Cf. frc. mettre dans le meme tonneau idem. A trage a oală (despre mustaţa unui băutor), cu varianta care se datoreşte, probabil, unei înţelegeri greşite a formulei tradiţionale, a lăsa pe oală : mustaţa groasă, lăsată pe oală (CSt VIII, p. 12 ; subliniat de autor).
Obraz (cf. mai sus, s. v. nas): gros de obraz ‘nesimţitor’ = obraz de scoarţă (Creangă); a apuca de obraz ‘a cere socoteală, a trage la răspundere’ (iîndată o
1	Subliniat de autor.
2	Ameninţare: (taci, nu mai plânge,) că vine mutu9 ! De altfel, în cartierul meu dela Tecuciu trăia un mut, pe care-1 cunoştea toată lumea. Cf. şi vine popa!\ am să te spuiu popii (să-ţi taie limba) !, etc., iar mai recent vine doctorull ş. a.
3	Cf. şi asta nu miroase a nas de om (Creangă).
4	Cu o nuanţă semantică specială: .. .Madona, în sfârşit învinsă — adusă la
acelaşi numitor — cum se exprima pe atunci vanitatea lui încă copilărească, deşi sfruntată (Răd II, p. 157).
6	Cf. viitorul rezervă sarcini mai mari, care au acelaşi numitor comun
(Azi, 5 Mai 1940, p. 2: într’un articol tradus din nemţeşte). Tautologie (‘acelaşi’ şi ‘comun’ sunt sinonime).
8	Pentru acesta, vezi cele spuse de MARG. ŞTEFĂNESCU, Arhivă XXXIV, p. 55 uim. şi XXXVII, p. 52*—53, în legătură cu o pedeapsă medievală (‘înnecarea în butoi‘.
IZOLĂRI
3:3
a p u c a u d e o b r a z baba şi cu fiică-sa	şi trebuia nimici decât	să rămâie pe-a
lor, Creangă) ; a spune	dela obraz ‘a spune	de-a-dreptul,	în faţă’	(cf. a vorbi	pe
şleau), din care s’a izolat dela obraz cu sensul de 'sincer, deschis’ (fu refuzat dela obraz, Ins, Iunie 1939, p. 577; întrebându-le dela obraz, BrC, p. 128)1 ; obrazul subţire cu cheltuială se ţine ; a-şi pune obrazul pentru cineva ; a-i crăpa (plesni) obrazul (de ruşine); a (nu) avea obraz (să facă ceva) (--- a (nu) avea nas. . .) ; a da (cuiva) obraz (=a da nas. . .) ; a fi de obrazul cuiva (-— a fi de nasul cuiva)	; cu două obraze ( =	cu două feţe),	etc.
Ochiul între patru	ochi‘ între noi doi,	cei care stăm	de vorbă ; între noi,	în
intimitate’ (indiferent de numărul asistenţilor) 1 2. Ex. : între patru ochi, adică între noi (Act, p. 33 ; vorbeşte un şef de autoritate în faţa tuturor subalternilor săi!); (asta-i) cu ochi şi cu sprincene ‘clar (ca lumina zilei)’ ; a scoate (cuiva) ochii (cu ceva) ‘a-i face reproşuri’ ; dela ochi — dela obraz ; a(-i) ieşi ochii din cap ‘a nu mai putea de nerăbdare ; a îndura, a suferi mult’ ; a (i) se (s)curge ochii după cineva ‘a dori (văzând) pe cineva, a se uita lung la cineva’ ; a face cu ochiul (cu ochii) *a face semne cuiva’ (mai ales despre bărbaţi şi femei, în relaţiile dintre dânşii)’ 3 ; Pun ochiu la slănină şi cu unu la făină ‘încrucişat’, etc.
Om : ca omul, cu tot felul de sensuri, dintre care cel mai răspândit stă în legătură cu diverse nevoi fiziologice (a pornit afară şi el — ca o mu l, Laz, p. 85).
Orb : în ţara orbilor cel Pun ochiu e împărat (cf. frc. Jean le Borgne est roi parmi Ies aveugles 4) ; prinde orbul, scoate-i ochii (despre cineva care, din diferite motive, nu poate fi tras la răspundere ; cf. şi prinde hoţul, ia-i năravul).
Os: numai pielea şi oasele (despre un om slab ; cf. germ. Haut und Knochen), câteodată cu subst. os la singular (numai -piele şi os, VR, Iunie 1939, p. 10); a trece os prin os ‘a şedea incomod’ ; a sta în capul oaselor ‘a sta drept, în picioare’ ; cine poate oase roade (cine nu, nici carne moale) ‘cel puternic poate face orice’ (cf. a da cuiva un os de ros ‘a-i da o slujbă, un avantaj material’); la oase ! (se spune celor care cască sgomotos ; sinonim : la paie ! ; ambele formule se adresează obişnuit, şi în sens. . . propriu, cânilor) 5.
Pachet: a aduce (pe cineva) pachet ‘a-1 aduce pe sus (ca pe un obiect împachetat, contra voinţei lui)’. Cred că la început s’a zis aşa despre delincvenţii prinşi şi trimeşi legaţi înaintea judecăţii. Din limbajul poliţiştilor ?
Pahar: la un pahar de vorbă, în glumă, pentru la un pahar de vin (AL, 9 Mai I937, P- 7)> căci ‘băutorii’ şi vorbesc mult.
Paiu : foc de paie ‘entuziasm trecător, pasiune care nu durează’ este frc. feu de paille 6 ; arde focu yn paie ude (despre o pasiune ascunsă, adică înfrânată) ‘arde mocnit’ (. . .când îi omul în doi peri, să te fereşti de dânsul, Patunci e cum îi mai râu. Vorba ceea : ar d e f o c uy n p ai e ude, Creangă); a vedea paiul din ochiul altuia (şi a nu vedea bârna din ochită propriu) ‘a vedea defectele mici ale altuia...’ (din Biblie).
1	Sensul originar, adică propriu, a fost, de sigur, « în prezenţa celui interesat »(=în faţa lui, iar faţă = obraz, cf. faţă bisericească şi obraz bisericesc).
2	Şi în patru ochi (VR, Apr.-Mai 1934, P* 15)*
3	Şi frc. faire de Voe.il â quelqu’un ‘regarder quelqu’un de faţon aguichante (de femme â homme ou d’homme â femme)’, la BAUCHE, op. cit., p. 236.
* Fr. CRAMER, Die Bedeutungsentwicklung von «Jean » im Franzosichen, Giessen
1931, p. 83.
6 In unele din aceste izolări apare şi ciolan în loc de os.
6 Şi om de paie este un calc (după frc. homme de paille).
21=*
FENOMENE SINTACTICE
324
Papuc : a da cuiva papucii ‘a-1 concedia’ (= a-i da răvaş de drum)1 ; a o lua la papuc *a fugi’ ; a-şi lăsa (pierde) papucii ‘a muri’ (dela credinţa populară că dracul lasă Evreului papucii, când vine să-l ia, Tiktin) ; a ţinea (pe bărbat) subt papuc (despre femeile măritate) ‘a avea autoritate asupra bărbatului’ 2 ; a bate la papuc ‘a consuma’ {după ce-a m bătut la papuc ce moştenisem bani ghiaţây am făcut datorii peste datorii, Cr, p. 88).
Papură: a căuta (cuiva) nod în papură ‘a-i căuta vină cu orice preţ’ ; sinonim : a căuta cârciob de ceartă (AL, 12 Ian. 1936, p. 2). Apropiat ca sens este şi a căuta (cuiva) ceartă cu lumânarea.
Pardesiu: pardesiu de scânduri (argot) ‘sicriu’ {Te fac de-u n p ar de si u d e s c ându r i, Act, p. 21) 1 2 3.	^
Parte: ai carte, ai parte (este vorba de carte ‘scrisoare, act’, aşa dar ‘ca să poţi participa la împărţirea unei moşteniri, etc., trebue să ai dreptul, întemeiat pe acte scrise’ ; astăzi toată lumea înţelege prin carte învăţătura). Cf. ital. chi ha arte ha parte (şi aici intervine « ritmul », întocmai ca la izolarea românească). A lua partea cuiva ‘a-1 apăra, a-1 susţinea’ a ţinea partea cuiva).
Paştii la Pastile calului ‘niciodată’ (— la Sfântul Aşteaptă). L-am explicat (.Archivum romanicum XXI, p. 237 urm.) cu ajutorul omonimiei dintre Paşte şi vb. a paşte din formula (sinonimă) paşte, murgule, iarbă verde 4. (Şi aşteaptă din la Sfântul Aşteaptă este tot imperativ : când cineva te amână, mereu, cu împlinirea unei făgăduieli, cu plata unei datorii, etc., spune (mai) aşteaptă!). Nu-i totdeauna. Pastele ‘nu-i mereu sărbătoare ; lucrurile nu pot merge numai bine’, pentru care să se compare lat. non sernper Saturnalia ermit. A fi dat în Paşte ‘a fi al dracului’ (?) : Era. dat în Paşte, dat dracului (Cr, p. 59).
Pălărie: a lovi. (plesni, pocni) în pălărie ‘a spune vorbe (neplăcute) care se potrivesc’ (— Dar ştii că my ai plesnit în p ăl ă r i e, măi Chirică ? Al dracului băiet!. Creangă). Cf. şi a turti (cuiva) fesul, aproape sinonim.
Pământ: a intra yn pământ (de ruşine) ’a se simţi foarte ruşinat’ {a intra în pământ, fără adaosul din paranteză, însemnează ’a dispărea’, dacă nu rezultă din context că-i vorba tot de ruşinarea cuiva) 5 6. Din pământ, din iarbă verde ‘numaidecât, cu orice preţ’ («să iasă din pământ. . . lucrul furat, rătăcit, etc. »).
Pâr: a scoate (cuiva) peri albi ‘a-1 îmbătrâni (înainte de creme, făcându-l să sufere, să se trudească, etc.)’ (si a-i ieşi cuiva peri albi, în aceleaşi condiţii, fără un subiect personal propriu zis). A-i ieşi părul prin căciulă, ‘a ajunge rău, a sărăci’ (poartă o căciulă până se rupe, adică până i se vede, prin ruptură, părul din cap). In pâr ‘toţi’ (dela din fir în pâr, deci numărând exact, fir cu fir?). In doi peri “echivoc’ { -- cu c. . .1 în două luntri). A-i lua (cuiva) părul foc ‘a-i merge rău, a fj
1	Mai... modern, a-i da paşaportul.
2 TIKTIN crede că-i vorba de « traducerea » germ. un tar dem Pantof fel halten.
y Adică ‘te omor’. Sinonim: Te îmbrac în pardesiu de scânduri.
4	Am citat acolo şi unele formule romanice, identice ca sens. Gîl. BOGACl, Arhiva XLV, p. 291 înregistrează izolări slave (din limbile ucraineană şi bulgară) similare, care ar putea fi, cred eu, « traduceri » ale zicalei româneşti. TIKTIN, s. v. Paşti, in-voacă echivalenţa Pastile cailor — Ispas, pe care o motivează cu credinţa populară că la înălţarea Domnului (— Ispas) caii mănâncă iarbă până se satură. ... Dar Ispasul
este o sărbătoare, pe când Paştile calului n u.
6 Căci ri am dat de dânsa nicăiri; parcă intrase în pământ (Creangă). Cu acest sens, prezenţa lui parcă (sau a unui echivMhm* este obligatoare.
IZOLĂRI
325
în primejdie’ J. A ţinea pe cineva de pâr ‘a-1 avea în mână, a dispune de eP. A nu avea păr pe limbă ‘a fi slobod la gură’ (Tiktin). A avea păr pe limbă ‘a fi bădăran, necioplit’ (la Buzău, în glumă, despre ţărani1 2) . A fi plin de noroc ca broasca de pâr (ironie). Cf. şi comparaţia cât păr în palmă ‘nimic’ 3.
Pânză: pânză şi nevastă, să nu alegi la lumânare (noaptea, etc.). A lega gură pânzei ‘a începe un lucru’ (şi apune în locul lui a lega). Cu sensul de ‘pânza de pe faţa mortului’ apare în comparaţia (galbân la faţă de) parcâ-i luase pânza depe obraz (Creangă).
Pântece: a face cuiva coastele pântece (sau pântece din coaste) ‘a-! bate rău’ (Tiktin), adică a-i muia coastele (cf. a muia cuiva oasele idem). Cu pântecele la gură (despre femeile însărcinate) are un echivalent desăvârşit în alb. me hark ne buze ‘cu pântecele la buze’ (Rev. intern, et. balk. II, p. 229) 4.
Peşte: cât ai zice peşte ‘într’o clipă’ (Ins III, 5, p. 415). Dela a tăcea ca un peşte (-■ chitic)? Să fi intervenit asemănarea fonetică cu pas din cât ai zice pâs (care-i de fapt pst /, chiar dacă sună şi pis) ?
Piatră: a aduce (a scoate) din piatră seacă ‘a aduce de oriunde’ (= din pământ, din iarbă verde, notat mai sus). A arunca pietre în grădina cuiva ‘a -1 ataca, a-i face reproşuri’ (după frc. jeter des pierres dans le jar din de quelqu un ‘diriger une attaque ou un reproche contre une personne dans une conversation generale et sans avoir l’air de s’en occuper ; di re du mal d’autrui, medire, calomnier’, Chautard, op. cit., p. 181).
Piftiei a face (pe cineva) piftie ‘a-1 bate rău (sfărâmându-i carnea şi oasele)’. Sinonime : a face chiseliţă, adică a chisa =- a pisa (prin etimologie populară, chiseliţă este simţit ca derivat dela pisez) şi a bate măr. Cf. frc. jambonner ‘meurtrir de coups, meurtrir â coups de poing ou de pied’ (II. Baucjie, op. cit., p. 228).
Plată: a lăsa în plata Domnului ‘a renunţa (la un drept, etc.)’, adică ‘a lăsa pe Dumnezeu să (răs)plătească pe cel vinovat’. In Rad I, p. 105 găsim a lăsa (pe cineva) în plata lui ‘a-1 lăsa de capul lui’. Pare o fi o derivaţie sinonimică dela a lăsa (pe cineva) în banii lui (v. mai sus, s. v. ban).
Poemă: e o poemă ! ‘e o frumuseţă’ (de obicei, poate totdeauna, în ironie). Fx. : Mai ales când vorbeşte cu femeile, e o poem ă (Azi, 11 Febr. 1940, p. 2). Foarte răspândit în vorbirea familiară orăşenească.
Pol: polul şi consideraţia, formulă ironică (de salutare ?, cf. ‘consideraţia’), atribuită celor care « cerşesc », mai mult ori mai puţin abil, bani dela prieteni sau cunoscuţi (adesea-şi dela. . . necunoscuţi)5. Cf. 1907 II, p. 447: —Şi cât e biletul? — Polul şi consideraţia (e vorba de spectacolele date de o trupă franceză, înainte de războiul celălalt).
Pont (aspect arhaic al actualului punct) 6 : a face pontul ‘a aranja o chestie în folosul propriu, a păcăli pe cineva’. Acest sens rezultă din spusele « Cetăţeanului turmentat », când vorbeşte cu Caţavencu : Şi zi, mă lucraşi, ai? Adică dă-i cu bere, dăi-i cu vin, nu pentru cinstea obrazului. . . pentru ca să-m i faci pontul cil
1	Trebue să fie un fel de derivaţie sinonimică dela a-şi aprinde paie în cap.
2	In alte limbi, de pildă germana şi franceza, formula corespunzătoare însemnează ‘a fi tare, puternic’ (sensul nu diferă esenţial de al celei româneşti), cum arată I/EO SPITZER, Revista, de filologia espanola XII, p. 231.
3	Opusă acesteia este cât pâr în cap (mai ales subt aspectul negativ: n’am pâr în cap).
4	Pentru imaginea în sine, cf. şi cu sufletul la gură gata să moară’.
*	Sau se face aluzie la ‘consideraţia’ pe care o merită un asemenea “ cerşetor » r
•	Cu sensul de ‘articol, dispoziţie’ (dintr’o lege, învoială, etc.).
FENOMENE SINTACUCE
S26
scrisoarea. . . Eu simt această izolare şi cu sensul de ‘a face aluzie’, care-i foarte «clar în sanchi ponţii' (expresie periferică, poate argotică). Punctul de plecare ar putea fi la pont ‘la ţanc, exact, la timp’.
Popă: a-şi găsi popa (Creangă) ‘a o păţi, a i se înfunda’ (= ‘a găsi pe cineva mai tare’, şi preotul este superior, în toate privinţele, ţăranilor de rând). Sinonim ; a-şi găsi naşul (adică pe cineva de care trebue să asculţi, potrivit normelor consacrate de tradiţia bisericească ?). De aici a-i fi (cuiva) popă. Ca popa, determinativ pe lângă a plăti (şi alte verbe), însemnează n u ‘cuviincios, cum trebue’ (Tiktin traduce pe plăteşte ca popa prin ‘zahle anstăndig’), ci ‘sigur’ (popa ştie multe lucruri, şi le ştie bine). A da ortul (pielea) popei ‘a muri’. A i se duce vestea ca de popă tuns ‘a deveni celebru în urma unei fapte neobişnuite (şi nu tocmai onorabile)’.
Porc: a mâna porcii la jir (Creangă) ‘a sforăi dormind’ (ironic). Se zice, mai des chiar, şi a întoarce porcii (se subînţelege delajir, dela păscut) : sforăitul este comparat cu grohăitul porcilor (de unde sensul peiorativ). Gras ca un porc are paralele străine, de ex. frc. gras comme un cochon (sec. XVIII). Tot aşa, mai cu seamă, însemnarea metaforică de ‘murdar’ (la propriu şi la figurat) : spân. mas sucio que un puerco ; ital. porco ‘blestemat’, porcheria (=■■■ rom. porcărie); frc. cochon, cochonnerie, etc. De aici s’a ajuns Vă a face (pe cineva) albie de porci ‘a-l ocărî grozav, a-l batjocori’ 1.
Potcoavă: a-şi lăsa potcoavele ‘a muri’ [ca mâine îţi laşi potcoavele, AL, 12 Apr. 1936, p. 9). S’a zis întâiu despre cai, cum arată, dacă ar mai fi necesar, a umbla după cai morţi să le strângi potcoavele ‘a avea o ocupaţie neserioasă ori suspectă, a nu avea nicio ocupaţie’ (Tiktin se gândeşte la faptul că li se iau cailor morţi potcoavele chiar de către stăpânii lor).
Poziţie: a lăsa (pe cineva) în poziţia lui Mihai-Viteazul ‘a bate (într’un anumit fel ?)’ (RB-R, p. 134) 2. Este vorba de statuia acestui domnitor sau se face aluzie îa sfârşitul lui tragic ?
Praf: a face (pe cineva, ceva) praf ‘a nimici’. Cf. spân. hacer polvo idem (Volkst.
u.	Kidt. d. Romanen VII, p. 132). Cu acelaşi sens a se alege praf(ul) de ceva sau de cineva (diferă numai raportul sintactic). Se adaugă adesea . . .şipulbere, pentru intensificarea noţiunii.
Prost: a sta (<a vorbi, etc.) ca prostii apare, în ultimul timp, din ce în ce mai des, cu forma de feminin a adjectivului, chiar când e vorba de un bărbat. De ex. : Dragă Mitică., ce înseamnă acoperire metalică? Tot aud vorbindu-se de ea şi stau ca proasta. . . (Gl, 19 Mai 1940, p. 2). A sări (a ieşi) ca prostul din baie ‘a se simţi vizat, a se amesteca într’o discuţie (care i se pare că face aluzie, la el), a se da de gol’. Foarte răspândit (şi ca epitet: prostul din baie).
Punct: a pune punctul pe i ‘a preciza un lucru, a-i atinge partea esenţială ; a vorbi deschis’, după frc. mettre Iespoints sur Ies i ‘a fi foarte meticulos’. Şi formula românească apare câteodată cu substantivul la plural (Log, p. 231 : Mălina p lise se punctele ‘făcuse preciziuni’). Apune punct (unei discuţii) ‘a termina' (cf. frc. un point, Test tont! idem). A pune la punct pe cineva ‘a-l pune la locul lui’ 3, tot după franţuzeşte (mettre au point, cu sensul propriu, despre telescop şi alte aparate de precizie).
1	Şi despre lucruri se poate spune aşa (CF, p. 105).
“ Ca ameninţare, în gura unui bătăuş voinic şi temut de toată lumea.
Adică ‘a-i fixa poziţia (subt raportul moral)’.
IZOLĂRI
327
Pune : a se pune cu cineva ‘a discuta, a se certa’ (cf. şi a-şi pune mintea cu cineva). Izolarea aceasta are paralele : spân. meterse con uno ‘disputat* con el’ ; ital. (Sicilia) mettirisi cu unu ‘provarsi, contendere e anco azzuffarsi con alcuno’==p0m con alcuno. Cf. şi frc. commettre ‘auseinandersetzen’, apoi lat. componere (parva magnis), citate de V. Bogrea, Dacoromania IV, p. 1045. A se pune bine cu cineva treime sa fie decalcat după frc. se mettre bien avec quelqiCun. A pune mâna (eufemistic şi eliptic) ‘a fura’.
Purice: a face purici (mulţi) ‘a sta multă vreme într’un loc’ (de regula, negativ).
Puşcă: a da cu puşca ’n Dumnezeu ‘a avea curaj mare, a nu şti multe, a fi într’o ureche’. Mai des a da cu barda ’n Dumnezeu. A pleca (a se duce) ca din puşcă "a pleca repede (şi supărat, ruşinat, etc.)’. Mai expresiv a pleca puşcă, de unde, prin derivaţie sinonimică, a pleca glonţ. Gol puşcă, ‘gol de tot’ (şi fig., despre oamenii săraci, îmbrăcaţi rău).
Ras, ca atribut pe lângă substantive exprimând măsuri de capacitate, precum baniţă şi, subt influenţa acestuia, coşniţă, strachină, etc.: baniţă rasă ‘baniţă plină până la nivelul, perfect orizontal, al gurii’ (spre deosebire de baniţă ochiu ‘baniţă plină peste nivelul gurii’, aşa fel, încât conţinutul capătă o formă convexă, asemănătoare cu a ochiului). De obiceiu, baniţa rasă este şi îndesată (când toarnă grâu în ea, negustorul scutură mereu, ca să încapă boabe mai multe). Cf. ital. (Calabr.) a la rasa ‘pieno di colmatura’ (Rohlfs, Diz. dial. Calabr. I, 2, p. 187).
Râcâ : a purta râcăi cuiva ‘a avea necaz pe cineva’ (de aceea A. îmi purta r âc ă, AL, 27 Iunie 1937, p. 12), sinonim cu a avea (a purta) pică, de origine franţuzească (cel puţin în ce priveşte substantivul), care arată1 că râcâ trebue să fie nn postverbal dela râcâi (cf. mărâcâe la inimă, despre ug necaz, o ranchiună, etc.).
Rece: te pupă (pupa-te-ar) maică-ta rece, ameninţare de moarte, extrem de frecventă în vorbirea periferică şi argotică (vezi RB-R, p. 38 ; AL, 12 Dec. 1937, p. 6). La rece ‘calm, potolit’ (cf. manifestările de amor propriu e bine să fie păstrate la rece): din terminologia culinară (a ţinea mâncarea la rece) sau din cea medicală (a opera la rece ‘a face operaţia, după ce a scăzut temperatura’) ?
Roată : a fi a cincea roată la car ‘a nu avea nicio importanţă, a fi ceva neglijabil’. A sta (a se aşeza) roată (în jurul unui lucru, al unei fiinţe) ‘a face cerc’. A da roată (în jurul unui lucru) — a da târcoale. A-şi face ochii (a se uita) roată ‘a-şi aruncii privirea de jur împrejur’.
Rudă: pe rudă, pe sămânţă ‘rând pe rând, pe fiecare în parte’ --pe capete. Rudă şi sămânţă sunt sinonime, avem, deci, o repetiţie semantică.
Sac : a intra zilele în sac ‘a se termina cu viaţa cuiva’ (fig.)* A intra (a se inunda) vulpea în sac ‘a nu mai şti ce să faci’. Cum îi sacul şi petecul = Cum îi Turcul şi pistolul ‘la fel cu proba ; a tunat şi i-a adunat’. A vârî (a băga) pe cineva în sac ‘a-1 băga în oală’ (v. mai sus, s. v. oală). A prinde cu mâţa ’n sac ‘a descoperi o incorectitudine (în sarcina cuiva)’. Cf. frc. acheter chat en poche ; germ. die Katze im Sack kaufen.
Sat: a face sat cu cineva ‘a fi mereu împreună cu el’. Sat fără câni = satul lui Cremene ‘loc unde face fiecare ce vrea’ (Creangă : găsise un s at f ăr â câni şi se plimba fără băţ. . .).
Sân : (a o duce) ca în sânul lui Avram ‘foarte bine’ apare la Creangă subt forma (mă aflu) în sânul lui Dumnezeu, probabil tot subt influenţa vreunui text religios
Cu al său pică ‘suliţa, lance1 (cf. şi frc. piquer *a înţepa’).
FENOMENE SINTACTICE
«VJ8
(Tiktin citează, dintr’un manuscris de pe la mijlocul sec. XVII, pasajul fiiul lui Dumnezeu ce este în sânul tatălui). Cu frica ’n sân (‘în inimă’ ?) va fi dat naştere îndemnului (glumeţ) scuipâ-ţi în sân ! (ca să-ţi treacă spaima)l.
Scurt : aţinea {a lua) din (de) scurt ‘a supraveghia de aproape ; a cere socoteală’, (din limbajul călăreţilor : ‘a ţinea calul « scurt» de căpăstru, ca să-l poţi stăpâni bine’). A trage scurta ‘a o duce greu, a suferi necazuri’ (Ălalalt a tras scurta, AL, io Ian. 1937, p. 6) : cine trage din scurt depune efort mai mare. Apare exclusiv la Românii de peste munţi şi reprezintă, probabil, traducerea germ. den kurzern ziehen ’avoir le desavantage, avoir le dessous’ * 2.
Sfânt : până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii ‘nu poţi ajunge niciodată la cine trebue, ca să te plângi de nedreptate’ (aluzie la slujbaşii mici, care fac abuzuri, fără ştirea superiorilor)3. A avea sfinţi la Ierusalim ‘a avea protecţie, sprijin la forurile înalte’ 4. Parcă ţi-a ieşit un sfânt din gură (despre un adevăr spus de cineva) ; cf. şi ai vorbit sfânt (sau sfântă vorbă ai spus).
Sine die în loc de sine qua non (Şi încă o condiţie sine die, Act, p. 35). Glumă răspândită, pe socoteala celor ce nu ştiu latineşte şi întrebuinţează totuşi expresii provenind din această limbă. Să se compare şi de mortibus nihil sine deo (pentru de mortuis nihil nisi bene), atribuită unui important personaj politic de pe vremuri.
Slab. Pentru a arăta un grad mare de slăbiciune, se întrebuinţează diverse determinative : slab scândură, (şi, prin derivaţie sinonimică, slab blană sau ca o blană, VR, Sept. 1928, p. 214, 217) ; slab (ca o) scobitoare (şi numai scobitoare) ; slab ca chibritul; slab (ca un) ţâr (prin derivaţie sinonimică : ca o scrumbie, ca o sardea), etc. Cf. spân. mâsflaco que una sar dina (que la raspa de una sar dină) mas delgado que una espdtida; mas seco que 1111 arenque; seco como el bacalao (una bacalada), como sar dina del humo ; portg. magro como un arenque (salgado) ; ital. asciutto come un’ arengo : frc. maigre comme un hareng. Şi alte imagini pot exprima această noţiune : ital. arido come Vesca ; gasc. sec comme Vesque ; rom. uscat iască (alt sens) 5.
Sloatăi : (noroc şi) sloată la vară ! ‘belşug (de grâne, etc.)’. Cf. sard. saludi e tri^u mqâa ‘Gesundheit und Getreide imUberfluss’ (Volkst. u. Kult. d. Romanen V, p. 27) 6. Urare ţărănească, la fel cu a noastră.
Soare: a se pune (cuiva) soarele drept inimă (pântece, burtă) ‘a-i fi foame’. Punctul de plecare, utilizat în glumă, este orientarea după soare (când vrei să ştii cât e ceasul).
! Şi care se întemeiază pe o credinţă religioasă (gestul se face adesea cu toată seriozitatea, fiind întovărăşit de semnul crucii, ceea ce ar<. tă că intervine frica de un duh rău, de diavol). Cf. I.-AUREL CANDREA, Folklorul medical român, Bucureşti 1944, p. 57 urm.-
2	Citatul din AL provine dela un publicist ardelean. Am întâlnit formula si la Agârbiceanu (AL, 25 Oct. 1925).
3	Creangă scrie: Până la Dumnezeu sfinţii îţi iau sufletul (cu joc de cuvinte, căci a lua sufletul are sens propriu: omul care moare îşi dă sufletul lui Dumnezeu, şi figurat: cine te exploatează, etc. îţi ia tot ce ai, chiar şi sufletul).
4	Cf. de pildă, Laz, p. 302.
6 Pentru unele din aceste izolări, v. J. MORAWSKI, Zeitschr. roman. Phil. LX., p, 83 urm.
6 M. L. WAGNER, autorul articolului, pune alături de această formulă spân. sa lud y pesetas, portg. salude e dinheiro, ital. salute e figli maschi, adăugând că ele sunt caracteristice pentru mentalitatea popoarelor respective (din punctul de vedere al aprecierii lucrurilor esenţiale pentru vieaţa de toate zilele).
IZOLĂRI
X\l<>
Spată : a da ceva la spate ‘a scăpa (de o grijă, etc.)’, adică ‘a avea ceva în urma ta\ A sta (cuiva) în spate1 asta tot timpul lângă cineva (fără ca acesta să se . . . bucure)*. A nu şti de ceva nici cu spatele (Creangă) ‘a nu avea habar’. A avea spete (mold.) ‘a avea protecţie’, sinonim cu a avea proptele.
Stambă : a da în stambă ‘a face cunoscut’ (ironic, sinonim aproximativ cu actualul a da la gazetă, căci stambă < neogr. crrapjra — ital. stampa ‘tipar’). Şi reflexiv, cu sensul ‘a se da în spectacol’ : Să se dea în stambă şi să şi mai cheltuiască pe deasupra ! (Log, p. ioo). La fel cu stamba ‘conforme au modele, â l’estampe’ (A. Graur, Bull. lingu. V, p. 78).
Stea : cu stea yn frunte ‘distins, cu însuşiri deosebite’ (dela caii, închişi la coloare, care au în frunte o pată albă). Printr’o confuzie, provocată de necunoaşterea precisă a sensului, dar şi de asemănarea fonetică, se înlocueşte, câteodată, stea prin stemă : cu stemă 'n frunte (AL, 5 Martie 1939, p. 9). A apune (a câdeay a pieri, a se stânge) cuiva steaua ‘a-şi pierde importanţa, strălucirea, gloria’ (despre oamenii celebri la un moment dat): credinţa că fiecare om are «steaua» lui, care cade, dispare depe cer, când el moare, a dat naştere exclamaţiei vai de steaua mea (a ta, etc.)! ‘vai de mine!’.
Strună : a merge strună, ‘a merge foarte bine’. Sinonime : a merge găitan, foarte răspândit prin Muntenia (cf. Ci, p. 56 ; Laz, p. 134) 1 ; a merge şnur (aceasta ar putea fi o expresie din limbajul popicarilor : bila trebue să meargă ‘şnur şi fără bandă’, adică să nu lovească marginile culuarului) 2 ; a merge sfoară- (Tiktin dă un citat cu a veni sfoară). A bate ’n struna cuiva ‘a-i face pe plac’ : termen muzical la origine şi simţit încă astfel, cum probează (măgulind gustul public şi) c â, n tând î n struna citit or ilo r (Ins, Febr. 1940, p. 213) 1 2 3.
Sulă: a pune (cuiva) sula ’n coaste ‘a sili pe cineva (prin mijloace tari) la săvârşirea unei acţiuni’. Câteodată, cu sinonimul suliţă, poate avea un sens foarte apropiat de cel propriu, care trebue să se fi întemeiat pe epizodul bine cunoscut din patimile Mântuitorului: Dumnezeu vrea ca Vodă să nu-mi puie suliţă în coaste şi buzdugan în piept (scrie M. Sadoveanu în « Zodia Cancerului »). A umbla cu sula ’n buzunar se zice despre oamenii ironici, obişnuiţi să facă aluzii răutăcioase, să « împungă » cu vorba. La auzul unei ironii, cel care o simte spune (în sudul Moldovei) pilda plăcinta.
Sută: alături de sută la sută ‘în total’ (venit din terminologia bancară), apare, tot mai des, sută. în sută, care-i mai expresiv, graţie lui în (cf. o sută ’n cap). Un sinonim recent, de origine comercială, este lână în lână (Răd I, p. 186 ; CF, p. 412).
Şapte : a mânca {a bea, a dormi) cât şapte ‘a mânca, etc. foarte mult’. Apar şi alte numerale, de ex. patru, apoi, printr’un fel de derivaţie sinonimică dela acesta, paisprezece. Şapte joacă rol important în basme (şapte poşte face dintr’un singur pas posesorul unor ciobote miraculoase, etc.). Cf. frc. manger (travailler, crier) comme quatre.
1	Iată un citat interesant (pentru sinonimia în discuţie): — Merge afacerea...?
— Găitan, Domnule lane. — Ce dracii’	e	ala gaiţa 11 ? — Adică	merge	s t r v n
merge în t i n s ă, cum am p o t r i 7 i	t -	o noi (AL, 4 Mai 1930,	p. 2).
2	Jocul de popiei vine dela Nemţi, şi	şnur este cuvânt german	la noi	(cel puţin
indirect). Sinonim cu sfoară (şi cu şiret	de	ghete), care, în a merge sfoară, trebue să	fi
însemnând sfoara utilizată de diverşi meseriaşi pentru a trage linii drepte.
3	Pentru alte formule... muzicale, cf. mai sus, s. v. bate.
FEN OMENE SINTACTI CE
330
Şină : a-şi ieşi de pe şină (Rad II, p. 189), un fel de «traducere » a lui deraia ‘a călca pe-alături, a nu fi stăpân pe sine*, subt influenţa lui a-şi ieşi din fire {din pepeni), sinonim1.
Şperlă: a da (pe cineva) prin şperlă ‘a-l părăsi, a-l trăda1 (sensul propriu ‘a frige carne, peşte, etc. în şperlă’, adică în ‘cenuşa cu cărbuni încă aprinşi’). A arunca (cuiva) şperlă ’//. ochi = a arunca praf în ochi ‘a-l prosti’ (‘a-l face să nu vadă ce trebue’).
Tablou: a juca pe două tablouri 2 ‘a căuta să stai bine cu ambii campioni ai unei discuţii, etc.’, Dela jocul de cărţi numit bacara, unde cei care pontează alcătuesc două grupe. Cf. popularul şi trivialul a umbla cu c. . .1 în două luntri. A rămânea tablou ‘a încremeni, a rămânea nemişcat (de uimire)’. Sinonime : a rămânea cu gura căscată ; a rămânea mot â mot. Pentru tablou, utilizat şi singur, vezi mai departe (la « Lexicale »).
Talpă: a fi cineva în tălpi ‘a semăna foarte bine cu cineva’ {eşti tată-to în tălpi, Tiktin) 1 2 3 4, aşa dar sinonim cu leit (poleit). Diminutivul tălpăşiţă 4 apare în a-şi lua tălpăşiţa ‘a pleca, a o şterge’ (sună şi a o lua la tălpăşiţa, prin contaminaţie cu a o lua la fugă, la goană). Echivalente : a o lua la sănătoasa (elipsă glumeaţă pentru... la fuga sănătoasă din zicala fuga-i ruşinoasă, dar îi sănătoasă) ; a-şi lua călcâiele de-a umere.
Tanto: (a fi) tanto pe tanto ‘tocmai pe tocmai ; chit’ (la jocul de cărţi, de table ş. a.). Variante : tante pe tante (ŢB, p. 261) ; tantoi pe tantoi (CCr, p. 223, citat dintr’o scrisoare a lui Constantin, fiul lui Creangă). Prima poate fi, la origine, un joc de cuvinte cu tante ‘mătuşă’, cealaltă va fi rezultat din tanto-ipe tanto (= tanto ey îi. . .) sau este, poate, tot o modificare voită, cu intenţii glumeţe 5. Amândouă provin, cu siguranţă, din limbajul periferic, unde s’au răspândit prin jocurile de noroc şi au putut suferi aceste schimbări în mod spontan, din cauza nedeprinderii subiectelor vorbitoare cu cuvinte terminate în o.
Taur: a apuca (lua, prinde) taurul de coarne ‘a înfrunta o primejdie’. După frc. prendre le taureau par Ies cornes (dela imaginea toreadorului care face acest gest de mare curaj, menit să termine lupta în favoarea sa).
Târâţe: scump la târâte şi ieftin la făină (despre un om care nu ştie să aprecieze lucrurile la justa lor valoare). Cine se amestecă în târâţe îl mănâncă porcii ‘este bine să-ţi ţii demnitatea, dacă vrei să fii respectat’.
Tăvăleală; a ţinea la tăvăleală ‘a fi rezistent (la muncă) ; a suferi, a îndura multe (fără a protesta)’. Şi a duce la tăvăleală: Nory mereu acum în urmă avea pornire spre susceptibilitate, ea care « ducea la tăvăleală » — cum spunea uneori (Răd I, p. 163).
1	Alte echivalente, aproximative: a-şi. ieşi. din ţâţâni (VR, Nov.-Dec. 1935, p. 20), a-şi ieşi din balamale (imaginea uşilor, porţilor, etc., care ies din balamale şi nu mai stau, deci, la locul lor), etc.
2	Pentru mărirea expresivităţii se înlocueşte două prin mai multe.
* S’a născut, prin derivaţie sinonimică, din a fi. cineva în picioare: cutare e bu-nică-sa în picioare, adică ‘întreagă’ (de altfel se spune şi... bunică-sa toată).
4	TlKTIN dă şi varianta a-şi lua tălpuţa, unde forma diminutivală a cuvântului nostru e incontestabilă.
5 Dacă accentul stă pe finală, tantoi este simţit ca un derivat cu sufixul aug-mentativ-peiorativ -oiu, ceea ce, în ironie, se potriveşte foarte bine cu primitivului tante ‘mătuşă’.
IZOLĂRI
331
Toartă: a mcînca (bea) la toartă ‘a mânca bine, sdravăn’. Prin derivaţie sinonimică din a mânca la cataramă1 ‘a mânca aşa de mult, încât, din cauza pântecelui umflat de mâncare, cureaua ajunge « la cataramă »’ (adică trebue prinsă în una din găurile dela capătul opus, care, când omul este încins cu cureaua, se află foarte aproape de cataramă). După ce a căpătat înţelesul de ‘straşnic’, această izolare s’a întrebuinţat pe lângă tot felul de verbe (înduraseră câţiva ani de militărie «la toartă », FM, p. 341), ba chiar şi pe lângă substantive (prieteni la cataramă, la toartă) 2, adjective (beţiv la toartă), etc.
Tobă: a-şi face burta {a seface) tobă ‘a se umfla mâncând, ase îngrăşa’ (cf. tobă de gras, CL, 30 Nov. 1935, p. 7). A face (cuiva) spinarea tobă ‘a-1 bate tare’ (parcă a-i bate toba, fără milă şi fără încetare). Tobă de carte ‘foarte învăţat’ (‘plin de carte, de învăţătură’, adică ‘umflat, întocmai ca burta mâncăciosului’). Sinonim: burduf de carte (dela burduful încărcat cu brânză, cu apă, etc.).
Tot la canal, expresie tehnică din limbajul arhitecţilor, instalatorilor de apă, etc.., a căpătat un sens figurat, cam neprecis, dar cu o evidentă nuanţă peiorativă. De ex. : Am fost numiţi la locurile de onoare ale societăţilor care aveau nevoie de personagii cu lanţ şi cu tot la canal (Cim, p. 64). Apare şi originalul frc. Unit ă Tegout, mai ales în vorbirea familiară cam trivială (v. mai sus, p. 90).
Trei: a lua (pe cineva) la trei (parale) ‘a-1 trage la răspundere, a-i cere socoteală (sever şi dispreţuitor)’. Formulă «comercială»: a lua însemnează ‘a cumpăra’, prin urmare ‘a lua pe cineva la trei parale’ ----- ‘a-1 cumpăra cu trei parale’, ‘a-1 cumpăra foarte ieftin (fiindcă nu . . . face mai mult)’. Se zice şi a lua la trei păzeşte, care trebue analizat în a lua la trei +păzeşte (■-- ‘fereşte-te, că dau cu băţul, cu palma’). Trei păzeşte este şi numele unui cântec, aşa, cel puţin, rezultă din acest pasaj : Nu e o boierească, o t r e i - p ă z e ş t e, un cântec de lume. Asta e un cântec de seară, de oboseală. . . (VR, Nov.-Dec. 1935, p. 22). Trei ori opt paisprezece ‘beat’ : Pârvu!. . . A, Pârvu... e trei ori opt: paisprezece!... Are nacafa urîtă. . . (AL, 10 Iunie 1928, p. 3). Omul beat nu poate face socoteli exacte!
Tuns: eu zic tunsă şi el rasă; ba că-i rasă, ba că-i tunsă (ba aia, ba ailaltă) arată neînţelegerea, contradicţia, etc. Tuns, ras şi frizat (formula de pe firmele bărbierilor) are sensul ironic de ‘pedepsit, tratat cum merită, frecat’: N. a ieşit tuns, ras şi frizat din încurcătura pe care-o ştii (cu tualeta capului complet făcută).
Ţandâră: a-i sări (cuiva) ţandăra ‘a se supăra, a se pichirisi’ (ca un copac căruia îi iei o aşchie, în ipoteza că ar avea sensibilitatea omului). Sinonime : a-i sări ţâfna (şi a umbla, a fi cu ţâfna în, la nas) 3 ; a-i sări bâzdâcul4 ; a-i sări muştar ui 5.
1	Toarta unui vas seamănă destul de bine cu o cataramă (şi ca formă şi ca mijloc de întrebuinţare).
2	Coana Efimiţa, vorbind de « revoluţia de-afară », spune bătălie la toartă, soro.
Ţâfna este o boală a găinilor, cauzată de o pieliţă de subt limbă, care, crescând,
împiedecă respiraţia, ceea ce are drept efect un fel de tusa sau de strănut. Omul supărat (şi supărăcios!) pufneşte mereu, parcă ar avea guturai: îşi exprimă nemulţumirea. . . pe nas, fără cuvinte. La găini, când este primejdie de moarte, se scoate ţâfna. Acest tratament de aplică şi. . . oamenilor: a scoate cuiva ţâfna ‘a face (cu mijloace drastice) să-i treacă supărarea, să nu se mai supere niciodată’. Căci supărarea izvorăşte adesea din orgoliu, de aici ţâfnos ‘mândru, trufaş’.
11 Bâzdâc. ‘capriciu, toană, arţag’.
5	Muştarul în cantitate mare provoacă, întocmai ca hreanul, tuşă şi strănut. Imaginea porneşte dela ‘săritul’ muştarului în nas ?
332
FENOMENE SINTACT1 CE
Ţâţă : întors dela ţcîţă ‘vrăjit, al dracului’ (propriu ‘copil care, după ce a fost înţărcat, este lăsat iarăşi să sugă’ ; despre un asemenea copil se crede că « deoache » orice lucru sau fiinţă la care se uită)1. Ex. : se vede că este solomonit, întors d el a ţâţă sau dracul mai ştie ce are, de-i aşa de primejdios (Creangă).
Unu : numănC unu ‘straşnic, de prima calitate’. Trebue să se fi ivit în limbajul comercial (s’a cetit, probabil, cifra I pusă pe ambalajul mărfurilor de calitate superioară). Ar putea fi şi o «traducere » a lui perva (T.iktin înregistrează făină pervăi ‘făină foarte fină’, dar eu cunosc, din vorbirea dela Tecuciu, adv. perva, sinonim cu neologismul prima) 1 2. Mai expresiv : număru? ainţ (. . .la un chef, mimării a i nţ, CSt VI, p. 80) 3. Cf. şi cel mai prima, cel mai prima ’ntâiu, pe care multe subiecte vorbitoare le întrebuinţează «serios», fără vreo intenţie ironică (cf. cel mai întâiu, mai întâia şi mai întâiu, care s’au gramaticalizat).
Urît : a face urît ‘a da semne de sminteală’ (nu numai în ironie) ; ‘a se supăra tare, a se înfuria’ (se temea oarecât de « domnul Castel», care uneori făcea urî t, Log, p. 227). A-şi face de urît ‘a se distra (necăjind pe alţii)’, aproape sinonim. cu a-şi face de cap. La origine, însemnează ‘a-şi descânta de urît, ca să-i treacă urîtul, plictiseala (provocată de o dragoste «neîmpărtăşită»?)’. Cf. şi a-şi face de dragoste (ironic), cu exact acelaşi înţeles (şi tot dela obiceiul descântecelor). Urît tată a mai avut! : se zice despre un om urît (un fel de eufemism, pur formal şi, deci, cu atât mai usturător, căci aprecierea atinge şi pe descendent, nu numai pe ascendent).
Urmă : a călca pe urmele cuiva ‘a semăna (la apucături) cu el’ (‘a merge pe aceleaşi drumuri greşite’). Dă-mi, Doamne, mintea Românului (Moldoveanului) cea de pe urmă : se spune, când* o vorbă sau o acţiune s’a dovedit greşită. A lua cuiva din urmă. ‘a-i meni rău, a-1 blestema’ (trebue ză stea în legătură cu vreo practică mistică) 4 : Mă.!. . ., că rău mi-a mai mers astăzi! Ce zi pocită ! Se vede că m i - a l u a t cineva d i n u r m ă (Creangă).
Vale : a-şi lua valea ‘a-şi lua vânt’ (AL, 17 Nov. 1935, p. 2). La vale alături şi în opoziţie cu la deal: Fata moşneagului la d e a /, fata moşneagului la val e..., ea, în sfârşit, în toate părţile (Creangă) ‘. . .încoace . . . încolo’. 5 A merge de vale ‘a merge de râpă’ (fig.). Dela sensul de ‘râu, apă curgătoare’ s’a născut izolarea, adverbială vale (sinonimă cu gârlă) : Până când săi-mi curgă vale lacrimile pe obraz? (Tiktin, s. v.). Despre a lua la vale, vezi mai sus, s. v. lua.
Vargă: a tremura ca varga (şi a tremura vargâ), imagine foarte plastică (vergile, adică ramurile tinere ale unor anumiţi copaci, sunt foarte elastice). Cu alte verbe însemnează tocmai contrarul: a îngheţa vargâ (Tiktin, citat din Delavrancea), sinonim cu a îngheţa bocnă, a îngheţa tun, etc. Varga lui Dumnezeu (despre un om aspru, violent, crud, etc.)6. A duce (cuiva) vergile (Creangă) ‘a-i duce grija’ : a
1	Cf. I.-AUREL CANDREA, Op. cit., p. 148, 189.
2	De origine rusească. Cf. şi Bulet. Philippi.de VI, p. 204. Iată un citat pentru prima: dame prima (RB-R, p. 40).
3	Subliniat de autor. Este germ. eins (venit prin Evrei ?)• Foarte răspândit în Moldova.
4	Să se compare «luatul umbrei » cuiva (cu ajutorul unei sfori, care se pune apoi la temelia casei ce urmează a se clădi). Umbra se ia după ce trece omul ales în acest scop (aşa dar ‘i se ia din urmă’).
5	Cf. şi rău la deal, (şi) rău la vale.
6	Să se compare biciul lui Dumnezeu, supranumele lui Attila.
IZOLĂRI
333
tremura de teamă ca i s’ar putea întâmpla ceva rău sau a duce vergile cu care urmează să fie bătut (la şcoală, de pildă) ? 1
Vânt: a face vânt cuiva ‘a-1 goni, a-1 da afară' (Act, p. 69). Dela a-şi face vânt ‘a da din mâni (când vrei să alergi, să sari)’ ? Cf. şi a face cuiva vitesâ ‘a-1 lua repede (la treabă) ; a-1 bate’ (după cât se pare, foarte recent, în vorbirea familiară, poate şi în cea militară, unde-şi va fi având originea) : prin derivaţie sinonimică din a lua la repezeală ?
Vedea : a nu vedea bine pe cineva ‘a se teme pentru el’. Extrem de răspândii în vorbirea familiară actuală : nu te văd bine fără palton la iarnă ; nu-l văd bine la examene (fiindcă nu sfi pregătit serios), etc. Ne putem întreba, dacă nu văd bine însemnează, la propriu, ‘n’am vedere bună’ sau, mai de grabă, ‘nu-l văd într’o situaţie bună (ducând-o bine)’.
Veni: a avea (pe) vino'ncoace (despre femei) ‘a avea farmec, a exercita o atracţie irezistibilă (asupra bărbaţilor)’. începe a ceda locul, în vorbirea familiară cultă, lui sex appeal, introdus prin filmele americane. Foarte interesant pasajul din « Harap-Alb », unde se descrie farmecul fetei împăratului Roş : Şi mai merg ei, cât mai merg, şi de ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau minţile, uitându-se la fată şi văzând-o cât era de tânără, de frumoasă, şi p li n ăi de v i n ă ’// coace. . . fiind nebun de dragostea ei, căci era boboc de trandafir din luna lui Maiu; scăldat în rouă dimineţii, desmierdat de cele întâiii raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s* ar zice la noi în ţărăneşte, e r a f r u m o a s ă d e m a m a foc u l u i ; la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Interesul constă şi în chipul cum îşi reprezintă poporul, prin mintea lui Creangă, idealul de frumuseţă feminină, dar şi, mai ales, în contrastul stilistic dintre descrierea ‘cultă’ şi cea ‘populară’ a acestei frumuseţi. Povestitorul moldovean ironizează clişeele «literare » la fel cu Cervantes, care pune în gura lui Don Quijote, cu aceleaşi intenţii umoristice, elogiile cele mai exagerat « poetice » 1 2 3 la adresa Dulcineii, pentru ca apoi să le reducă la justa lor proporţie (foarte modestă şi prozaică, de altfel) prin aprecierile ‘realiste’ ale lui Sancho Panza. Pentru diversele sinonime afective străine ale lui vino ’ncoace (ital. ha quel certo non so che; frc. je ne sais qiioi, etc.: cf. E-un «nu ştiu cum» şi-un «nu ştiu ce» al lui Eminescu), vezi Leo Spitzer, Photogenique în Le francais moderne VII, p. 125 urm.
Vită.: vită încălţată ‘prost tare’. Şi vacă încălţată, apoi, tot prin derivaţie sinonimică, bou încălţat. (1907 II, p. 13i)s. Adaosul, expresiv {vită singur are acelaşi sens, tot aşa vacă, bou, apoi dobitoc ş. a.), se datoreşte, poate, aluziei la potcoave (boii se potcovesc!), pe care subiectul vorbitor le asimilează (în mod ironic şi, evident, intenţionat) cu încălţămintea oamenilor4. Dar este posibilă şi altă explicaţie, pe care mi-o sugerează Leo Spitzer, Bull. lingu. V, p. 192 : încâl-ţat(ă) are rostul sa convingă pe ascultător că animalul în discuţie există realmente, dovadă.. . încălţămintea, obiect material, palpabil, exact ca în paralela vjeneză
1 In a tremura vargă, substantivul a putut fi simţit ca sinonim cu frică, deci a-i
duce varga ‘a-i duce frica \ Dar dece pluralul?
3	Culese din noianul de romane cavalereşti, pastorale şi sentimentale, care, vorba lui Creangă, « tulburase minţile »> lui Don Quijote.
* Cf. ital. (arg. nord) vacca si vaccaccia ‘unflătige, grobe Frâu’ (Volkst. u. Kult. d. Rom. VII, p. 81).
J Din moment ce se referă la fiinţe umane !
334
FENOMENE SIN TA CTI CE
(perfect sinonimă cu izolarea noastră) er ist ein Viech mit Haxen ‘il est une bete avec des jambes’ T.
Vulpe: a beli vulpea ‘a vomita (după o beţie)’ ; mai expresiv : adâ cinghelul! sau unde-i cinghelul? (vulpea se agaţă de « cinghel », pentru a i se putea scoate mai uşor blana). Formula se întâlneşte şi aiurea : spân. desollar la zorra ‘a se trezi din beţie’ ; frc. piquer (ecorcher) un renard ‘a deborda’ (nu numai din cauza beţiei) 1 2 3, renarder idem ; engl. foxed ‘beat’ (pentru alte amănunte, vezi articolul meu Metafore din lumea animalelor, în Arhiva XXXIII, p. 255-—256, unde sunt înregistrate şi alte locuţiuni interesante pentru discuţia de faţă). « Tertium compara -tionis » ar putea fi somnul greu al vulpii, cum presupune R. Riegler, Das Tier im Spiegel der Sprache, p. 44, sau, mai probabil, lăcomia ei (cf. Leo Spitzer, Die TJmschreibungen des Begriffes «Hungen. . ., p. 179) 3.
Zi(uâ): a treia zi după Scripturi ‘prea târziu’. A face (cuiva) zile amare (negre, fripte, grele) ‘a-i amărî viaţa’ (sinonim a nu avea zile bune cu cineva). A (mai) avea zile (multe) ‘a (mai) avea (mult) de trăit’ (şi cu forma diminutivală : N’oiu mai veni, Ivane, ccîte z i l i ş o a r e - o i u avea eu, Creangă). A muri cu zile ‘a muri fără cauză aparentă’ (din lipsă de îngrijire medicală serioasă, de ex.). Toată ziua ‘fără discuţie, evident, clar’, ca determinativ pe lângă substantive, adjective, verbe, etc. : Grec toată ziua (1907 II, p. 78) ; îi prost toată ziua; (calul acesta) şchiopătează toată ziua, etc. De obicei, ca răspuns la afirmaţia contrară a partenerului. Greutatea înţelesului cade pe toată: nu un singur moment din zi, ci ziua întreagă este adevărat ce susţin eu. Simplu ca bună ziua ‘foarte simplu’ (adică ’foarte uşor’, ‘tot atât de uşor ca a zice bună ziua’) este frc. simple comme bonjour. Deoarece seamănă semantic (şi formal) cu limpede ca ziua (ca lumina zilei), s’a contaminat cu acesta, dând naştere lui limpede ca bună ziua, care sună şi (ironic) limpede ca bonjour (AL, 19 Martie 1939, p. 7).
1	Autorul se ocupă de marea cu sarea: deoarece, făgăduind marea, dai impresia că nu vorbeşti serios (căci făgădueşti ce nu poţi împlini), că exagerezi mai mult decât este permis, adaugi cu sarea, ca şi cum ai spune că făgăduiala este serioasă, probă . . . sarea pe care o dai împreună cu marea. Spitzer spune foarte just (p. 192—193)'. « Pro-mettre la mer avec le sel’, avec son sel caracteristique, c’est donc promettre la vraie mer, la mer-mer ».
2	Cf. ils ont piquâ une assez grande quantite de renards (Flaubert: pe vapor, din. cauza răului de mare). Şi izolarea românească şi-a lărgit uzul.
3 Pentru ‘a se îmbăta’, afară de izolările deja notate (s. v. ciocârlan), se mai spune a lua prepeliţa de coadă (AL, 2 Dec. 1937, p. 11), derivaţie sinonimică dela a lua ciocârlanul de coadă, şi deosebită de a prinde prepeliţa de coadă ‘a nu izbuti’ (cf. mai sus, s. v. coadă).
PARTEA IV
FENOMENE LEXICALE
in discuţia de până aici m’am referit mereu la vorbirea populară şi familiară, adică la aspectele curente, zilnice, ale limbii vorbite, care variază după categoria socială sau, ceea ce, în fond, este acelaşi lucru, după gradul de cultură al membrilor colectivităţii lingvistice. Am afirmat, de repetate ori, că intervenţia afectului, cauza principală a fenomenelor stilistice, se produce cu atât mai uşor, cu cât subiectele vorbitoare aparţin unei pături sociale mai inferioare, deci mai puţin culte 1. Şi aceasta, fiindcă lipsa de cultură merge paralel cu lipsa de respect pentru convenienţe, pentru formele pur exterioare ale raporturilor dintre oameni.
De astădată va trebui să luăm în consideraţie încă un aspect al limbii vorbite, cel mai important, poate, din punct de vedere teoretic : a r g o t - u 1. Sensurile pe care le dau lingviştii acestui termen sunt numeroase şi, în consecinţă, variabile. De aceea se impune o precizare a noţiunii, aşa cum trebue ea înţeleasă de-a-lungul paginilor următoare.
Până nu de mult, argot însemna orice limbaj special. Aşa dar, terminologiile diverselor profesiuni, meserii, ocupaţii ş. a. erau puse alături de vorbirea soldaţilor, a elevilor, a cerşetorilor, răufăcătorilor, vagabonzilor, etc. Căci se pornea dela concepţia strict sociologică a limbii omeneşti : mediul în care trăieşte un individ influenţează asupra psihologiei lui, deci şi asupra felului său de a vorbi, în sensul că-l sileşte să utilizeze un număr de cuvinte şi expresii necunoscute altor categorii sociale. Aici este izvorul termenilor tehnici de toate speciile, atât de caracteristici pentru fiecare ramură de activitate teoretică sau practică şi, adesea, atât de inaccesibili oamenilor din afară, neiniţiaţi în secretele disciplinei sau profesiunii respective.
Acest ultim amănunt constitue particularitatea tuturor vorbirilor speciale : sunt ininteligibile pentru cei străini de mediul în care ele au luat naştere şi continuă să trăiască. Dar atâta n’ajunge, pentru a asimila terminologiile tehnice 2 cu argot-urile propriu zise, născute în condiţii fundamental deosebite.
Am spus deja, indirect, că argot-urile sunt vorbirea militarilor (în sens larg), a elevilor şi studenţilor, a cerşetorilor şi răufăcătorilor. Toate aceste grupuri umane trăiesc în marginea sau în afara societăţii, primele trei cu intermitenţă, ultimele două în mod permanent. Urmarea este crearea unei psihologii aparte, care se caracterizează printr’o libertate de manifestare necunoscută celorlalte
■ Fantazia, celălalt izvor ai faptelor de limbă care ne preocupă în această lucrare, este o însuşire strict individuală, care nu atârnă nici de poziţia omului în societate, nici de formaţia lui intelectuală şi morală.
*' Sau j a r g o a n e 1 e, cum le mai spun lingviştii, cu un nume care n’are nimic peiorativ.
22
338
FENOMENE LEXICALE
categorii sociale, supuse mereu controlului exercitat de conştiinţa colectivă- La militari şi şcolari, această libertate este stingherită, într’o largă măsură, nu numai când ies din mediul lor special şi vin în contact cu « societatea », ci chiar la cazarmă şi la şcoală, unde sunt supraveghiaţi de superiori, a căror mentalitate diferă de a lor. Cerşetorii şi răufăcătorii, dimpotrivă, se bucură de o libertate aş putea spune ilimitată. Căci toată vieaţa lor se desfăşură în condiţii care îngreuiază enorm amestecul cu celelalte grupuri sociale. Atingerile, de altfel inevitabile, cu acestea sunt rare, intermitente şi de scurtă durată, aşa că nu pot influenţa asupra psihologiei lor, cel puţin câtă vreme ei continuă să-şi exercite meseria şi să rămâie în ambianţa lor obişnuită.
Din punct de vedere lingvistic, manifestările lor sunt tot atât de libere, lucru firesc, întru cât sufletul omului aldătueşte o unitate desăvârşită, care nu permite, în mod normal, deosebiri de comportare la unul şi acelaşi individ după natura acţiunilor sale. Unei atitudini libertare t r e b u e să-i corespundă un limbaj adecvat, lipsit de orice constrângere venită din afară. Argot-urile de toate speciile se caracterizează tocmai prin dispoziţia subiectelor vorbitoare de a-şi exprima fără nicio reticenţă şi cu mijloacele lingvistice cele mai proprii gândirile şi simţirile, oricât ar fi acestea de îndrăzneţe sau contrare convenienţelor impuse de civilizaţie.
Libertatea de expresie a argotizanţilor se manifestă subt toate aspectele posibile. Faptele studiate în capitolele precedente constitue o particularitate prin excelenţă a vorbirii lor. Modificările fonetice mai mult ori mai puţin ‘neregulate’ h lungirea şi scurtarea cuvintelor, schimbările de accent, accelerarea şi încetinirea tempo-ului, onomatopeile, cuvintele imitative, interogaţia şi exclamaţia, creaţiile diminutivale şi augmentative, repetiţia, elipsa, imprecaţiile şi înjurăturile : toate aceste procedee sunt o caracteristică a limbii vorbite în general, dar mai cu seama a argot-urilor, care le utilizează într’o măsură necunoscută membrilor comunităţii lingvistice propriu zise.
Deoarece ne ocupăm aici de lexic, trebue să arăt cum creează argotizanţii în acest domeniu. Principial ei nu se deosebesc de subiectele vorbitoare obişnuite. De altfel creaţii adevărate, în sens strict, sunt foarte puţin numeroase. Aproape totdeauna avem a face cu termeni şi expresii aparţinând limbii comune, care capătă în argot accepţii sau nuanţe semantice nouă. Se poate spune că activitatea lexicală a argotizanţilor se reduce, în marea majoritate a cazurilor, la modificarea înţelesului cuvintelor din vorbirea curentă. Şi aceasta, subt imperiul afectului şi al fantaziei. Nicăiri, poate, ca în materie de lexic nu intervin cu atâta eficacitate creatoare, deci mai mult ori mai puţin durabilă, aceste facultăţi ale sufletului nostru. Aici se află punctul de contact dintre limba vorbită şi argot-uri, prin urmare şi justificarea luării în consideraţie a acestor limbaje speciale într’o lucrare care se ocupă de fapte stilistice general româneşti. 1
1	Printre ele sunt unele de care n’am pomenit, fiindcă nu aparţin limbii vorbite comune şi totodată reprezintă acte de voinţă, aşa dar produse artificiale. Afară de m e t a t e z ă, pe care o cunoaşte, ca un fenomen spontan însă, şi vorbirea obişnuită, argot-urile recurg adesea la anagramă, adică inversarea ordinii fireşti a sunetelor. Astfel La Force, numele unei închisori pariziene, devine Lor cefe, le prince — linsprâ, le jargon — largonji, le boucher — louchevbem, etc. (cf. A. DAUZAT, Les argoîs, Paris 1929, p. 121 urm.). La noi, după cât ştiu, copiii se <t joacă » în chipul acesta, când vor sa vorbească ‘păsăreşte’ (vezi Bulet, Philippide IX, p. 188, unde discuţia porneşte dela un procedeu asemănător, aplicat în limbajul lor special de către zidarii bolognezi).
FENOMENE LEXICALE
33'.)
Dar nu numai limba comună furnisează argotizanţilor materialul lexical trebuincios pentru această prelucrare semantică. Alături de ea, sunt puse la contribuţie graiurile regionale şi idiomele străine. Graţie unei vieţi care-i sileşte, în buna parte, la ambulantism şi vagabondaj (am în vedere pe cerşetori şi răufăcători, reprezentanţii cei mai tipici ai adevăratului argot), ei vin în contact cu membri de-ai propriei lor colectivităţi lingvistice, aparţinând tuturor provinciilor, şi de-ai colectivităţilor învecinate. Iar când e vorba de pungaşi internaţionali, sfera acţiunii lor şi, în consecinţă, posibilitatea împrumuturilor lexicale nu cunosc niciun fel de piedecă. Un element caracteristic pentru toate argot-uri le europene îl constitue cuvintele de origine ţigăneasc ă. Vieaţa nomadă şi participarea în număr mare a Ţiganilor la exercitarea ‘meseriilor’ preferate de argotizanţi explică acest fapt, surprinzător, poate, pentru nespecialişti. In cazul Românilor, care ne întâmpină însă şi aiurea, se adaugă existenţa, pe teritoriul lor naţional, a unei numeroase populaţii ţigăneşti, aşezată aici într’o epocă relativ veche. Cuvintele străine prezintă avantajul noutăţii, care contribue la creşterea expresivităţii, şi totodată satisfac nevoia de evadare lingvistică a argotizanţilor, nu mai puţin puternică decât aceea a evaziunii sociale.
Intre argot-uri şi limba vorbită, populară sau familiară, deosebirile sunt de grad, nu de esenţă. Mai întâiu, toate au acelaşi sistem lingvistic. Sunetele, formele gramaticale şi combinarea în sintagme a cuvintelor sunt identice. Numai lexicul diferă, dar nu ca material propriu zis, ci ca utilizare. Afectul şi fantazia, fermenţii creatori de expresii şi sensuri nouă, intervin mai nestingherite la argotizanţi decât la subiectele vorbitoare obişnuite. De aceea argot-urile sunt mai bogate în nuanţe semantice, mai plastice şi mai colorate decât limba vorbită, chiar subt aspectul ei popular sau periferic. Dar aceste deosebiri sunt, repet, pur cantitative, deci. neesenţiale. Afară de asta, între argotizanţi şi ceilalţi membri ai comunităţii lingvistice se stabilesc, prin forţa împrejurărilor, relaţii de tot felul, care fac să circule dela unii la alţii cuvinte şi expresii. In chipul acesta deosebirile se reduc simţitor şi subt raportul cantităţii.
Cei mai dispuşi să împrumute termeni argotici sunt locuitorii dela periferia oraşelor, a căror vieaţă şi psihologie îi apropie, adesea până la o asimilare quasi-totală, de argotizanţi. Prin ei, împrumuturile se transmit la pături sociale din ce în ce mai superioare, datorită contactului inevitabil, impus de necesităţile vieţii colective. Se înţelege că, pe măsură ce se depărtează de sursă, materialul argotic se împuţinează: trecerile dela o categorie la alta servesc ca un adevărat filtru, care face ca multe ‘impurităţi’ lingvistice să se oprească la categoria imediat precedentă. Acest rol de vehicul îl joacă apoi militarii şi elevii, ale căror legături cu « societatea » sunt oarecum normale, în sensul că, afară de timpul petrecut în mediul lor profesional, ei trăiesc la un loc cu membrii obişnuiţi ai colectivităţii etnice. In special elevii1 se pretează de minune la acest «rol», care, în cazul lor, îşi merită pe deplin numele. Vrâsta fragedă îi ajută să fie nu numai accesibili la orice inovaţie, ci şi apţi de atitudini teatrale: întrebuinţarea expresiilor argotice, indiferent de origine şi semnificaţie, le măguleşte amorul propriu, căci le dă impresia, pe care ei o iau foarte în serios, că sunt oameni « mari », «în toată firea », prin nimic deosebiţi de ceilalţi. Să nu uităm că tot vrâsta îi îndeamnă să asculte, aproape fără nicio rezervă, de imboldurile afectului si ale fantaziei. 1
1	I)e toate speciile (mai ales cei din clasele superioare ale liceului şi studenţii).
340
FENOMENE LEXICALE
Aşa se explică prezenţa unui însemnat număr de expresii argotice în vorbirea familiară şi populară. Trebuesc făcute însă unele distincţii, cerute de natura împrejurărilor schiţate chiar acum. Dintre aceste două aspecte ale limbii vorbite, mai bogat în elemente lexicale venite din argot este limbajul familiar, care, la rândul lui, diferă, subt raportul cantităţii, după poziţia în ierarhia socială a grupului respectiv : cu cât acesta stă mai aproape de periferie, deci şi de argotizanţii propriu zişi, cu atât recurge mai des şi mai sistematic la materialul lexical argotic. In ce priveşte vorbirea populară, se pare că ea merge mai de grabă cu limba oamenilor culţi, aş zice de cultură academică, în sensul că, la fel cu aceasta, se arată şi ea rezervată faţă de argot-uri, fără ca motivele să fie totdeauna aceleaşi. Din punct de vedere social, ţăranii au cu argotizanţii relaţii mai puţin strânse decât pătura conducătoare. (Mă refer la marea masă a ţărănimii, care trăieşte departe de centrele orăşeneşti.) Tot aşa se deosebesc ei mult de aceştia ca psihologie. Căci, deşi argot-ul este o limbă «naturală », întocmai ca orice idiom de pe pământ, trebue să dăm dreptate, fie şi numai în parte, acelora care, în frunte cu Leo Spitzer, constată la argotizanţi o doză importantă de artificiu, dacă vreţi de cabotinism : cine vorbeşte altfel decât semenii lui are, într’o anumită măsură, atitudinea unui actor, a unui om care.-şi iese puţin din firea sa obişnuită, care joacă rolul altcuiva, nu pe al său propriu, sau are măcar satisfacţia (căutată!) de a impresiona, de a -atrage atenţia asupra sa, de a « epata pe burghez », cum se spunea odinioară. Ţăranii sunt, în general, foarte străini de această psihologie, căci ei nu ştiu ce este «poza», afectarea şi alte asemenea atitudini, care presupun un rafinament psihologic incompatibil cu naturaleţa, mai bine zis cu naivitatea individului apropiat de starea oarecum primitivă a speciei umane T.
Dar mai intervine ceva. O caracteristică a argot-ului este că se reînnoieşte mereu. Afectul, mai puternic şi mai frecvent manifestat decât la subiectele vorbitoare obişbnuite, cere necontenit mijloace nouă de expresie, care să satisfacă nevoile afective, mari şi permanente, ale argotizanţilor. Asta însemnează, cum vom vedea mai încolo, părăsirea cuvintelor care nu mai corespund acestor nevoi şi înlocuirea lor prin altele, neuzate încă, proaspete, pline de suc şi de savoare.. Ce se întâmplă cu termenii argotici căzuţi în desuetudine ? După constatările lui L. Sainean, Le langage parisien au XlX-e siecle, Paris 1920, argot-ul francez vechiu (anterior anului 1850) s’a contopit, într’o foarte largă măsură, cu vorbirea populară pariziană, aşa că ceea ce lingviştii numesc argot francez modern se identifică, de fapt şi în linii mari, cu limba locuitorilor dela periferia Parisului1 2. Chiar dacă această afirmaţie pare exagerată, ea poate fi primită, cu rezervele cuvenite, şi nu numai pentru situaţia din Franţa, unde (mă gândesc, în primul rând, la capitala ei) condiţiile pentru realizarea contopirii argot-ului cu vorbirea periferică sunt mai favorabile decât aiurea. La noi fenomenul acesta n’a fost urmărit (şi cu atât mai puţin studiat) de nimeni. Dar cine ceteşte literatura de după războiul celălalt, în special pe aceea a ultimului deceniu, rămâne izbit de apariţia tot mai frecventă a termenilor argotici într’o buna parte din operele noastre literare, ca să nu mai pomenesc de schiţele fără pretenţii, de articolele şi
1	La oamenii de cultură academică, serioasă, gravă, rezerva faţă de argot izvorăşte din consideraţii strict sociale, de convenienţe şi de prestigiu, prezentate, în mod obişnuit şi puţintel ipocrit, subt aspectul demnităţii personale şi de grup.
2	« L’argot moderne, autre appellation donnee au vulgaire parisien de nos jours ».
FENOMENE LEXICALE
341
reportajele jurnalelor sau de foile umoristice1. Prin urmare, vorbirea familiară orăşenească se îmbogăţeşte cu material argotic şi în modul acesta, care este condiţionat, bine înţeles, tot de relaţiile fireşti, inevitabile, dintre argotizanţi şi celelalte grupuri sociale. O deosebire există totuşi faţă de situaţia descrisă ceva mai înainte. Acolo vorbeam de împrumuturi propriu zise, adică de cuvinte care continuă să circule şi în argot, pe când aici mă refer la elemente lexicale care şi-au pierdut, în parte, caracterul argotic, întru cât au fost părăsite de argotizanţi (şi după asta au intrat în limba vorbită mai mult ori mai puţin comună).
Pentru a termina această discuţie de ordin principial asupra argot-ului şi a raporturilor lui cu limba vorbită, socot necesar să spun câteva cuvinte despre un aspect al lui, nemenţionat până acum : argot-ul sporturilor. Cred că numele este impropriu şi ar trebui înlocuit prin acela de ‘jargon\ Căci, în fond> avem a face cu un limbaj tehnic, cu o terminologie de specialişti, ca la o profesiune oarecare : sportivul este un adevărat tehnician, care, practicând o anumită îndeletnicire, îi cunoaşte toate « secretele » si utilizează termenii tehnici consacraţi. In orice caz, aceştia sunt produse pur intelectuale, fără niciun amestec din partea afectului. Că sportivii şi, mai cu seamă, numeroşi participanţi la spectacolele sportive se folosesc, cu prilejul acestora, de expresii argotice 1 2, nu contestă nimeni, dar faptul se datoreşte n u sportului însuşi, ci originii sociale şi psihologiei spectatorilor obişnuiţi să vorbească aşa în tot felul de împrejurări. Deprinderea este atât de înrădăcinată, încât termenii tehnici sportivi, care, prin originea şi natura lor, sunt foarte străini de atmosfera românească tradiţională, se combină adesea cu cuvinte neaoşe, dând astfel naştere la produse lingvistice foarte curioase şi interesante totodată 3. Prin aceasta, limbajul sportiv, considerat în totalitatea lui, se apropie (şi se va apropia, probabil, mereu) de argot-ul propriu zis, ocupând, cu vremea, un loc intermediar între acesta şi terminologiile tehnice 4.
# *
1	Din studiile despre argot-ul românesc, publicate, cele mai multe, în Bulet. Philip-pide, se vede că foarte mult material provine tocmai din texte scrise de toate felurile.
2	Iată câteva notate la întâmplare (e vorba de box): loveşte-l la mir!; ia-i piuitul !; să te pupe mama rece! (AL, 6 Iunie 1937, p. 10); arde-l la râşniţă !; arde-l la muzicuţă:/ ; pompeazâ-l sâ-i ţâşnească borşul (ibid., 27 Iunie 1937, p. 13); dă-i la zotcă !, etc.
3	De pildă: atinge-l la plex!\ a face şut (RB-R, p. 134); a face knock-out, etc., care au intrat în limba familiară curentă.
4	Iată bibliografia lucrărilor de argot românesc. Pentru partea teoretică a problemei, care interesează argot-ul de pretutindeni: IORGU IORDAN, Introducere în studiul limbilor romanice, p. 410 urm. şi An Introduction to Românce Linguistics, London 1937, p. 355 urm. Studii propriu zise: P. ClUREANU, Note de argot în Bulet. Philippide II, p. 203 urm.; IORGU IORDAN, Complectări si observaţii la articolul precedent, ibid., p. 20& urm.; VAL. GR. ClTELARU, Din limbajul mahalalelor, ibid. IV, p. 102 urm.; C. ARMEANU, Argot ieşean, ibid., p. 131 urm.; GH. AGAVRILOAEI, Din argot-ul şcolarilor, ibid., p. 137 urm.; IORGU IORDAN, Note şi observaţii la articolele precedente, ibid., p. 150 urm.; LEO SPITZER, Additions aux remarques sur Vargot roumain, ibid. V, p. 183 urm.; C. ARMEANU, Argot ieşean II, ibid., p. 185 urm.; D. FlOREA-RARIŞTE, Din limbajul şcolarilor, ibid., p. 194 urm.; G.-M. DRAGOŞ, Argot basarabean, ibid., p. 237 urm.; IDEM, Note de argot românesc, ibid. IX, p. 87 urm.; AL. VASILIU, Din argoul nostru în Grai şi suflet VII, p. 95 urm., 309 urm.; Şt. PASCA, Din argot-ul românesc în Daco-romania VII, p. 163 urm.; Al. V. DOBRESCU, Ar gotul, Bucureşti 1938. In aceste lucrări sunt citate şi izvoarele propriu zise ale materialului argotic studiat. Majoritatea exemplelor care urmează le-am luat de acolo, restul din dicţionare (mai ales Dicţ. Acad. este foarte bogat în sinonime, pe care le dă pentru fiecare noţiune importantă în parte).
342
FENOMENE LEXICALE
In cele ce urmează voiu înregistra şi discuta un număr cât mai mare de cuvinte care, indiferent de originea lor socială, se caracterizează prin expresivitate, în sensul dat mereu acestui termen de-a-lungul prezentei lucrări. Aşa dar, nu fac nicio deosebire între cuvintele propriu zis argotice şi cele familiare sau populare. O separare a lor nu-i posibilă totdeauna, şi nici nu este principial recomandabilă: toate sunt produsul afectului şi fantaziei. Afară de asta, conştiinţa subiectelor vorbitoare nu le distinge unele de altele, ci le pune pe acelaşi plan şi le tratează absolut la fel pe toate.
Deşi, poate, de prisos, ţin să precizez că iau în consideraţie aici numai cuvintele expresive prin ele înseşi, adică prin semnificaţia lor, care vine exclusiv dela factorul semantic, fără intervenţia vreunuia din mijloacele lingvistice sau extralingvistice studiate în paginele precedente. Am văzut că, graţie unui sufix ori prefix, unei intonaţii speciale, unei modificări fonetice, etc., orice cuvânt poate căpăta o expresivitate pe care altfel n’o are. Din acest punct de vedere, nu-i exagerată afirmaţia că întregul material lexical posedă virtual aptitudinea de a deveni expresiv cu ajutorul procedeelor numeroase pe care ni le pune la dispoziţie limba însăşi.
Izvorul expresivităţii să-i zicem intrinseci nu-i totdeauna de ordin strict semantic. Dovadă atâtea sinonime care nu se pot înlocui unul prin altul chiar în orice împrejurare. Intervine, obişnuit, un factor social, de ambianţă, care face ca un cuvânt să fie expresiv, pe când sinonimul lui nu. Acest factor se prezintă subt aspecte vârâte şi nu tocmai lesne sesizabile. Voiu încerca să prind câteva din ele.
Astfel c u v i ntel c s t r ă i n e (şi simţite ca atare) sunt adesea superioare în expresivitate, de aceea preferate celor indigene. Sa se compare, de pildă, caput ‘distrus, sdrobit, sfărâmat’ (împrumut foarte recent), dam(p)f (a prinde dampf, Răd II, p. 104) ', halt [a zice sau a face halt, cf. CSt VI, p. 103), şpaţir (Da.’ cum se face că nu eşti la şpaţir cu conaşul Bock?y 1907 II, p. 414) 1 2, vil ‘spirit’ (proaste w i t z u r i mai fac /, Răd II, p. 398), toate de origine germană mai nouă ori mai veche; catiuşcă şi ivan ‘avioane sovietice’3, ciolovec ‘Rus; bolşevic’, a colhozi ‘a bate, a aranja, a face un rău (meritat)’, coneţ {a face cuiva coneţid ‘a-l omorî, a-i pune capăt zilelor’) 4, gideaiu ‘chef’ 4, niznai (a face pe niznai sau pe niznaiul\ pentru forma articulată, v. ŢB, p. 36) 5, etc. In niciunul din cazurile acestea cuvântul străin nu poate fi înlocuit prin sinonimul « românesc » (simţit, adică, astfel), fără pagubă pentru valoarea stilistică a expresiei.
Originea străină a unui termen poate evoca o anumită atmosferă spirituală, caracteristică pentru o epocă din viaţa poporului nostru sau pentru o categorie socială, care, în ipoteza dispariţiei din limba comună a termenului respectiv, continuă să-l păstreze şi să-l utilizeze. Este, mi se pare, cazul elementelor tu r-
1	Cf. Bulet. Philippide VII—VIII, p. 225—226.
2	Conaşul Bock este... cânele pe care-1 scotea la plimbare servitorul unui mare proprietar « modern ».
3	Nume proprii ruseşti, date avioanelor bolşevice de aviatorii noştri în timpul actualului războiu. Primul pare că se dă şi tunurilor sau tancurilor sovietice.
4	Pe amândouă le are Creangă, dar numai în << Ivan Turbincă », ceea ce probează că le-a simţit ca elemente lexicale străine (ruseşti !) şi le-a întrebuinţat cu intenţii stilistice.
5	Foarte răspândit în vorbirea populară şi familiară, de regulă sub aspectul reflexiv (a se face niznai a. se face că nu ştie’).
FENOMENE LEXICAL*
ceşti şi greceşti de felul lui ageamiu, apslpisit, catadixi, exoflisi, furda(lâc), furlandisi, ghilosi, hahaleră, har am, hatâr, hiritisi, iavaşl, z/os, istericale, nevricale, paligorie, pandalie, pichirisi, etc. La unele va fi intervenind şi fonetismul, dar superioritatea lor expresivă faţă de sinonimele latineşti sau romanice izvorăşte înainte de toate, dacă nu exclusiv, din semnificaţia social-psihologică a mediului pe care îl evocă. Chiar când sensul propriu zis nu poate fi precizat, impresia că astfel de cuvinte redau mai just decât echivalentele lor nuanţa afectivă corespunzătoare intenţiilor subiectului vorbitor rămâne întreagă. Câtă lume ştie, de pildă, că doxâ însemnează ‘pricepere’, şi totuşi oricine sesizează, fără nicio dificultate, şi conţinutul pur noţional şi pe cel stilistic al formulei a avea doxă (la cap), după cum înţelege valoarea intelectuală şi afectivă a sinonimului # avea glagore (la cap) chiar cine nu ştie ca glagore este numele celei de a patra litere din alfabetul chirilic.
Printre cuvintele străine care circulă în vorbirea familiară şi populară, un loc foarte important, atât prin număr, cât şi prin frecvenţă, ocupă cele ţigăneşti. Iată o parte dintre cele mai răspândite 2 : baftă, baros, barosan, Tenga,hiştâri, huli (şi bulan), canei, candriu, car di, ciordi, dabule(che), danciu, dili, ditai, gagiu, "zm, hacana, hali, lovele, mandea, mardi (cu familia lui : mardeală, mardeiaş), mingeac, mişto, mucles (:moclis), wzwa/ {nasul), pili, pirandă {chirandă), şindel, soili, şoşoiti, şzzctfr (şi vb. şucâri), şuti, uşchi(a), zbanghia (şpanchiu). Cele mai multe au caracter argotic foarte accentuat, care se complică adesea cu sensuri sau nuanţe obscene. Aceasta le împiedecă să pătrundă în vorbirea familiară a oamenilor care mai ascultă încă de convenienţe şi de. . . cuviinţă. Amănuntul interesează în legătură cu punctul de vedere enunţat mai sus, că originea (lingvistică şi, implicit, socială) a unui cuvânt este « simţită » de subiectele vorbitoare, indiferent dacă acestea pot ori nu s’o identifice, şi, în consecinţă, apreciată la justa ei valoare, graţie unui fel de instinct, care se desvoltă prin iniţierea în ambianţa intelectuală şi morală creată de contactul cu furnisorii, direcţi sau indirecţi, ai cuvintelor.
Constatări asemănătoare se impun stăruitor şi în cazul elementelor vechi, dialectale sau foarte recente. De multe ori, primele două categorii se confundă, căci termenii arhaici, când nu dispar cu desăvârşire, se refugiază în câte o regiune mai izolată, ferită de un contact prea strâns cu vieaţa modernă. Dintre cuvintele pomenite mai sus (greceşti şi turceşti), unele ar putea fi citate şi aici. Cât despre cele de tot recente, am în vedere neologismele proaspete, mai ales franţuzeşti, care fac concurenţă, adesea victorioasă, sinonimelor băştinaşe. Iată un număr de exemple, culese absolut la întâmplare, pentru fiecare din aceste categorii : bernevici, buzna, calcavură, catrafuse, coclauri, cotrobăi, cuşmă, doldora, gâbji, gălâtuş, ghiftui, ghiotura, ghiu), hăcui, holotâ, jupan, lehamite, maşter (â) (şi maştihă) ‘vitreg(ă)’, razna, şoltic, ţipa [a ţipa afară), volintir, etc. ; aranja (pe cineva), canalie, decava ‘a ruina’, la jocul de cărţi, etc.), folie ‘nebunie’ 3, idem (având un deosebit respect numai pentru romanul compact, dela loo lei în sus, cu dever mare si rabatul ide m, AL, 7 Iulie 1935, p. 6), idiot, imbecil, infam, lichida (pe cineva), mizerabil, opera (pe cineva), teoremă. (aici e toată t e o r e m a : când le primeşti ?, VR, Febr.
1 Totdeauna repetat {iavaş-iar aş), pentru intensificarea noţiunii de încetineală a unei acţiuni.
" Vezi excelentul studiu al lui A. GRAUR, Les mots îsiganes eu roumain în BulL linguistique II, p. 108 urm. (cu adaosurile şi îndreptările din acelaşi periodic, voi. III, p. 185 urm. şi IV, p. 196 urm.).
a Avea o cravata cu picăţele, o foliei! (OC, p. 41).
344
FENOMENE LEXICALE
1940, p. 37) ş. a. Este evident că la unele expresivitatea se datoreşte şi sunetelor, fără să putem preciza cum anume (coclauri, doldora, ghiotura, lehamite), la altele, sensului sau atitudinii subiectului vorbitor (este cazul celor mai multe neologisme). Dar faptul că, în condiţii perfect identice, un astfel de cuvânt are o valoare stilistică mai mare decât sinonimul lui nu poate fi tăgăduit 1 şi cere o explicaţie, pe care eu o găsesc numai în caracterul arhaic, dialectal sau neologic al termenului mai expresiv.
Ceea ce surprinde, la prima vedere, este că diversele categorii de cuvinte menţionate până aici îşi trag expresivitatea din izvoare extrem de variate : unele sunt simţite ca străine, altele ca aparţinând trecutului, unele provin din gravurile regionale, altele sunt foarte recente, etc. E posibil oare săintervie criterii de apreciere subiectivă atât de felurite şi care să ducă totuşi la rezultate stilistice absolut identice ? In realitate, pretutindeni avem a face cu un element psihologic comun : n outatea sau raritatea (două aspecte ale unui fenomen unic). Am afirmat, la un moment dat, că argot-ul se împrospătează mereu, graţie nevoilor afective ale indivizilor vorbitori, care nu pot fi împlinite vreme îndelungată prin aceleaşi mijloace lingvistice. Afirmaţia este valabilă, cum vom vedea, într’o măsură mai r edusă, şi pentru vorbirea familiară şi populară. Un cuvânt nou sau rar prezintă, virtual, faţă de sinonimul lui vechiu sau frecvent, avantajul că poate., în condiţii determinate 1 2 3, să satisfacă mai bine necesităţile de ordin subiectiv ale oame nilor.
O trăsăturăj caracteristică a vorbirii afective (cu toate nuanţele ei: argotică,, familiară, popu ară) constă pe de o parte într’o mulţime extraordinară de termeni pentru o singură noţiune, pe de alta într’o multiplicitate de sensuri, adesea foarte diferite, pentru acelaşi cuvânt. Sinonimia bogată ne întâmpină mult mai des decât pletora semantică, şi aceasta, din cauză că ea corespunde pe deplin nevoii, mereu simţite, de a reînnoi expresia. Procedeul aplicat în mod obişnuit este aşa zisa derivaţie sinonimică: două cuvinte care au acelaşi înţeles propriu devin sinonime şi prin înţelesul figurat al unuia din ele. Nu-i necesară o sinonimie perfectă, care, de altfel, iese din domeniul realităţii lingvistice. Subiectele vorbitoare se mulţumesc cu una foarte aproximativă. Astfel a arde este sinonim cu a frige, a opări, a pârjoli, a prăji. Cine spune metaforic m'am ars (‘am ieşit prost într’o afacere’) va spune, prin forţa lucrurilor, cu acelaşi sens metaforic, rrCam fripta m?am opărit, m'am pârjolit, m'am prăjit 8. Şi, de fapt, toate aceste verbe circulă în vorbirea afectivă cu aceeaşi valoare semantică. Interesant este că sinonimia figurată predomină asupra celeilalte, dacă nu cumva o înlătură cu desăvârşire. Căci despre o casă care arde nu spune nimeni că se frige (se prăjeşte, se pârjoleşte), după cum iarăşi carnea ori se frige ori se prăjeşte (două moduri de preparaţie complet diferite), iar dacă se arde sau numai. . . se pârjoleşte, trebue aruncată,
1	Să se compare, de pildă, bernevici— pantaloni, catrafuse— buclucuri (pulendre, bagaj), cotrobăi — căuta (prin toate ungherele, etc.), găbji — apuca (prinde, pune mâna), holotă — grămadă (mulţime, puzderie), idiot—prost (dobitoc, tâmpit), mizerabil—mişel (ticălos), opera — lucra, etc.
2	In vorbirea să zicem normală, superioritatea expresivă aparţine, dimpotrivă, cuvintelor băştinaşe frecvent întrebuinţate, care, din cauza apariţiei lor în tot felul de împrejurări, pot avea ecouri semantice mai bogate şi mai variate, în ciuda banalizării lor oarecum fatale.
3	Cf. frc. cuit şi flam.be idem, participii trecute (BAUCHE, op. cit., p. 213 şi 222).
FENOMENE LEXICALE
345
căci n’o mai putem mânca. Iată şi. alte exemple de derivaţie sinonimică : a rade (putina), cu sensul (propriu!) de * a o spăla’, a devenit sinonim (figurat!) cu a o curăţi, a o spăla, a o şparli, a o şterge, etc., toate metafore pentru ‘a fugi’ ; ‘poliţistului’ i-a spus cineva (de sigur un. pungaş) copoiu, pe urmă altcineva l-a numit prepelicar, deşi aceşti doi câni se deosebesc clar unul de altul, şi nu numai pentru un vânător, adică pentru un specialist; a boţi (o haină) are un echivalent în neologismul a şifona, care, îndată ce a fost împrumutat de Români, trebue să se fi întrebuinţat şi cu înţelesul de ‘a bate’, întocmai ca sinonimul lui mai vechiu, etc.
Celălalt fenomen, căruia i-am spus pletoră semantică, se explică prin faptul că un obiect are mai multe particularităţi caracteristice, şi atunci diversele subiecte vorbitoare pornesc ba dela una, ba dela alta, când simt nevoia să utilizeze cu valoare metaforică numele obiectului în discuţie. De pildă : curcan însemnează ‘poliţist’ în limbajul răufăcătorilor (după uniforma de pe vremuri a gardienilor publici, cf. curcan ‘dorobanţ’ în timpul războiului de independenţă), iar în vorbirea familiară ‘om bătrân’ (care. 1 . fâsâe sau bolboroseşte, pufneşte, pe nas şi pe gură, din cauza bătrâneţii, ca un curcan); a crăpa ‘a suferi mult’ ; ‘a mânca enorm’ ; ‘a muri’ ; a croi ‘a bate’ ; ‘a minţi’ ; ‘a fugi’ ; bombă ‘bordeiu, locuinţă subterană, cameră (proastă, etc.) de hotel’ ; ‘pahar de rachiu’ ; ştire sensaţională’ ş. a. Un exemplu dintre cele mai elocvente este arde. Din cauza marii lui expresivităţi semantice (trezeşte în noi ideea de ‘foc’, deci ‘suferinţă’, fizică şi morală), precum şi a aptitudinii de a fi simţit ca sinonim afectiv cu tot soiul de verbe, apariţia lui în limba vorbită este extraordinar de frecventă şi tot atât de variată din punctul de vedere al sensurilor. Dela a arde o palmă, unde are valoarea lui a da, a trage, etc., i s’a întins uzul la numeroase alte cazuri, în care acţiunea poate fi asimilată, aproximativ, cu a acestora : arzând amenzi (CL, 7 Apr. 1934, p. 11) ; arde iar un faliment (Foc, p. 102) ; îi arzi un muşchiuleţ în sânge (ŢB, p. 246), după îi tragi un muşchiideţ, iar acesta, la rândul lui, după îi tragi o mâncare (cf. şi i-am ars un şpriţ număru’ unu) ; iute-i arde o anonimă (CL, 7 Apr. 1934, p. 11); să nu ardă câte un poker la cine ştie ce coleg (VR, 31 Dec. 1933, p. 13). Cu nun^e de oameni ca obiect direct, arde însemnează ‘a lovi (cu vorba sau cu fapta)’ ; ‘a învinge’ ; ‘a înşela, a fura’, etc. : Dar ştii că năai ars, Haldeule. . , (Creangă); Nu văd nimici, l-am ars (VR, 31 Dec. 1933, p. 11), etc.
Bogăţie mare de termeni pentru aceeaşi noţiune se întâlneşte, cum este şi firesc, la noţiunile curente, cu care operează des mintea subiectelor vorbitoare : apariţia frecventă a unui obiect cere ca el să fie numit mereu şi, dată fiind intervenţia afectului, care nu permite întrebuinţarea la nesfârşit a aceluiaşi cuvânt, cu nume mereu nouă sau reînnoite. Acest ultim fapt arată că circulaţia mare a unei noţiuni în vieaţa zilnică nu ajunge, pentru ca denumirile ei să fie numeroase. Cel puţin tot atât de importantă este şi natura intimă a noţiunii, aptitudinea ei de a impresiona sensibilitatea subiectului vorbitor.
Exemplele citate mai sus, precum şi discuţia, sumară, asupra derivaţiei sinonimice ilustrează încă un adevăr, pe care l-am enunţat, incidental, în mai multe rânduri, acela că, alături de afect, este pusă în funcţiune şi fantazia. Se poate afirma că toate modificările semantice pe care le sufăr cuvintele în vorbirea afectivă sunt, în fond, metafore, aşa dar imagini, produse ale fantaziei noastre. Mai exact spus, ele au ca imbold afectul, care, pentru a se manifesta în deplină libertate din punct de vedere lingvistic, face apel la fantazie, forţa creatoare de forme a minţii omeneşti, cu scopul de a da expresie verbală reprezentărilor
FENOMENE LEXIC ALE

plastice, trezite în subiectul vorbitor de realitatea lui psihologică şi de cea materială a lumii înconjurătoare.
Chiar când fenomenul stilistic se prezintă subt un aspect aparent diferit, tot cu metafore avem a face. Este, de pildă, cazul hiperbolei, foarte răspândită în limbajul afectiv : a se arde (a se frige) şi a crăpa dintre exemplele deja citate, a înnebuni {a turba) de mânie (de durere, etc.), a îngheţa (a înlemni, încremeni, înmărmuri , împietri) de spaimă, a muri (de ciudă, de foame, etc.) ş. a. nu sunt decât metafore, căci pornesc dela comparaţia cu fapte reale din afara noastră a unor impresii subiective, mult exagerate însă subt impulsul afectului, care dă sensaţiilor proporţii fantastice. La fel se petrec lucrurile cu contaminaţia, de asemenea frecventă în limba vorbită : nevoia afectivă de a intensifica până la maximum expresia ne îndeamnă să adăugăm la imaginea iniţială una nouă sau măcar un element întăritor, ca în cioclonţ < cioc !- ciont, cocoşneaţâ ‘cocoană’ (dispreţuitor) < cocoană -f- cos-uită, soanghină. (Brătescu-Voineşti) < boanghină 4- şoacâţ (amândouă denumiri peiorative pentru ‘Ungur’), etc.
Nu toate metaforele vorbirii familiare şi populare sunt expresive. Aceasta, din diverse cauze. In primul rând, foarte multe şi-au pierdut cu desăvârşire plasticitatea originară. întrebuinţarea lor deasă şi îndelungată a deprins subiectele vorbitoare cu imaginea respectivă până la ştergerea ei totală. Cine mai simte semnificaţia metaforică a unor cuvinte ca babă şi moşneag (numele celor două părţi, care intră una în alta, ale copcii de încheiat hainele, cămăşile, etc.)1, broască (la uşă : se încuie şi se descuie cu cheia pe care o introducem în ea), capră (de tăiat lemne, de sărit peste dânsa, la trăsură, etc.), cocoş (la puşcă), iapă (la războiul de ţesut), rac (de scos dopurile), etc. ? Şi, mai ales, cine-şi dă seama de modul cum au luat ele naştere, adică, în fond, de imaginea însăşi ? Foarte des este vorba de metafore sexuale, cum a dovedit, între alţii, G. Rohlfs, Archiv /. das Studium der neueren Sprachen CXLIX, p. 78 urm., cu un bogat material luat din diverse limbi 2.
Astfel de cuvinte au căpătat însemnări figurate fără vreun amestec din partea afectului. A contribuit, la modificarea lor semantică, numai fantazia, asociată adesea cu h u m o r u 1, vizibil încă la babă şi moşneag, de pildă, graţie . . . vrâstei inofensive a purtătorilor acestor calificative printre oameni. Şi totuşi ele au avut, din capul locului, o mare expresivitate, ca orice metaforă adevărată, în deosebi când imaginea este luată din realitatea imediată şi obişnuită 3.
Altădată metaforele sunt provocate de frica pe care au o subiectele vorbitoare de a spune lucrurilor pe nume. Piste cazul atâtor fiinţe şi forţe naturale considerate de mentalitatea primitivă ca periculoase (tabu). In fruntea lor stă ‘diavolul’,
1 La exemplele date de mine în Archivum romanicum, XXI, p. 230, unde mă refer şi la alte studii, afară de al lui Rohlfs (v. mai încolo), să se adauge ital. femminella ‘cardini nei quali entrano gli agugliotti per tenere il timone’ alături de maschette ‘tacchi fissati lateralmente agii alberi’ (la corabie), pentru care v. revista citată, p. 275.
- Cf. şi lucrarea, deja citată, a elevului său P. PREIS, Die Animalisierung von Gegen-stânden in den Metaphern der spanischen Sprache Tubingen 1932, unde se discută şi explică sensurile metaforice a numeroase nume de animale date la obiecte de tot felul (cal, măgar, catâr, bou, vacă, porc, capră, câne, scroafă, pisică, cocoş, găină, porumb, curcan, lup, vulpe, căprioară, bursuc, maimuţă, iepure, broască, şoarece, şarpe, melc, păianjen, greier, fluture, vultur, uliu, barză, cocor, corb, rac, ţipar, etc.).
s In multe privinţe pot fi puse pe acelaşi plan numirile figurate ale atâtor plante, precum barba caprei, coada şoricelului, gura leului, ochiul boului, rochiţa rândimelei, etc.
Fii NOME NE LKXI CALE
pentru care limba noastră, de ex., cunoaşte peste o sută de numiri figurate (v. G. Pascu, Viaţa românească, Iunie 1910, p. 298 urm. şi Archivum romanicum V, p. 244 urm.). Vin apoi, iarăşi în tot felul de limbi, diferite animale, precum ‘ursul’, ‘şarpele’, ‘libelula’, ‘nevăstuica’, etc.1. De astădată intervenţia afectului este neîndoielnică : teama că, pronunţând numele unei fiinţe primejdioase, poţi suferi imediat urmările acţiunii ei misterioase şi răufăcătoare, este o stare afectivă dintre cele mai pure. Şi totuşi multe metafore de acest soiu şi-au pierdut valoarea stilistică propriu zisă. Exemplul ‘nevăstuicii’ mi se pare foarte elocvent. Şjmte cineva că avem a face cu un diminutiv al subst. nevastă ? (Căci asta-i semnificaţia originară, cum dovedesc, dacă ar mai fi nevoie, sinonimele ‘nimfă’, ‘mireasă’, ‘frumoasă’ din alte limbi).1 2 3 Cred că nimeni. Altmintrelea nu s’ar explica izolarea acestei forme diminutivale ca nume exclusiv al animalului în discuţie şi înlocuirea ei prin altele, ori de câte ori este vorba de sensul nemetaforic al lui nevastă.
* #
Am afirmat mai sus că derivaţia sinonimică îşi arată efectele, în toată libertatea, la noţiunile şi des întrebuinţate, dar şi apte de a provoca stări sufleteşti afective. Mă opresc asupra câtorva din ele, cu scopul de a ilustra posibilităţile oarecum nelimitate ale limbii vorbite de a-şi varia şi înviora necontenit mijloacele de expresie.
‘C a p u T este sediul inteligenţei, izvorul tuturor gândurilor, vorbelor, acţiunilor, bune şi rele, ale omului. Prin aceasta, el se impune atenţiei de fiecare moment a subiectelor vorbitoare, şi de obicei, dacă nu exclusiv, ca sediu al unei inteligenţe reduse, insuficiente, care explică ‘prostiile’ şi greşelile, atât de numeroase, din păcate, în vieaţa oricărui biet muritor. Căci suntem mult mai sensibili la nemulţumirea decât la satisfacţia pe care ne-o provoacă semenii noştri în calitatea lor de ‘homines sapientes’. De aceea avem un proverb (poate şi mai multe) de felul lui Capul face, capul trage şi, probabil, niciunul cu semnificaţia contrară. Iată o parte din termenii peiorativi pentru această noţiune 3 : bostan, dovleac, tidvâ, târtăcută \ carto (a)fă : ţeastă, hârcă, scăfârlie, oală, devlâ; cutiuţă, tabacheră, tabac; câpăţână, glavă, glăvăţână; bilă; bolfă; vasâlcă 4, etc. Să se adauge izolările a fi slab la etajul de sus [superior), a atinge la etaj şi a răci la gambetă (’a fi cam zăpăcit’), ale căror substantive însemnează tot ‘cap’5. Ultima ne trimite la o noţiune foarte înrudită : ‘prosti a’, care, în vorbirea afectivă, apare, de regulă, ca un adevărat corolar al celei precedente. Intru cât nu-i posibil să separăm diversele nuanţe ale ‘prostiei’, pun împreună expresiile pentru ‘prost’, ‘zăpăcit’, ‘bleg’,
1 Cf. între altele, articolele corespunzătoare clin Handu'orterbuch des deutschen
Aberglaubens.
3	Vezi Handwdrterbuch des deutschen Aberglaubens, s. v. Wiesel.
3 Ii aşez, pe cât posibil, după înrudirea lor semantică (din punctul de vedere al sensului propriu). Explicaţiile sunt reduse la minimum (observaţia e valabilă pentru toată discuţia care urmează).
‘! Aşa se chiamă capul de porc, cu care umblă mai ales Ţiganii (prin Muntenia) in ajunul Sf. Vasile pe la casele oamenilor, cântând cântece tradiţionale, în legătura cu sărbătoarea de a doua zi.
5	Cf., pentru alte denumiri figurate ale capului, precum şi pentru diverse amănunte de ordin lingvistic, IORGU IORDAN, Les denominations du <• crane d'apres VALR (I, carte 7) în BulL lingu. VIU, p. 95 urm.
348
FENO MENE LEXI CA LE
etc. : idiot, imbecil, tânip(it) ; dobitoc, 5ozz, vacă, ozzzV (czz jz/^) ; fofroc, elefant 1 ; fraier; brânzoia ; gulie 2 ; betonat, blindat; candriu, căscâund, gurâ-cascâ, hăbăuc9 nătărău, năuc, neghiob, prostănac, tândală, tont, zăbăuc 3, zăpăcit, zevzec ; bleahă, bleancâ, bleandâ, bleau, bleg, blegos, blegoşat, bleoncos, bleot, beleujat, blehaucă, boblete, bobleţ, bobletic, fleng, fleţ, nâtâfleţ 4, pleoştit, pliurd, etc. Cf. şi a umbla cu capid în traistă (buzunar) sau, mai modern, . . .z?z bandolierâ ‘a fi zăpăcit*.
Alt organ al corpului nostru, sortit să indispună adesea şi să provoace, deci, reacţiunea afectului, este ‘g u r a*, pe care fantazia subiectelor vorbitoare o asimilează când cu botul animalelor sau cu ciocul păsărilor, când cu un instrument muzical, cu o cârpă, etc. (Ultima metaforă este, foarte probabil, indirectă, întru cât se va fi născut prin intermediul ‘limbii’, sinonim cu ‘gura5 ca organ al vorbirii.} Grupez termenii după «tertium comparationis » al fiecărei imagini :	doc,
cioclonţ 5, ciup, cloanţă, clobanţ 6, ciont, flit, ^>/zsc, (şi szzr/zz, prin derivaţie sinonimică) 7, teflu, tic, ţiu; cobză, flaşnetă, flaut, flise, mozgâ (= muzică), must (i) uc 8, trâmbiţă, apoi (tot după sgomotul pe care-1 face) czz/czz 9, papagal, pupăză ; clanţă, fleoancâ, fleoarcă, fleoarţă, leoapă, leoarbă, leoarfă, liopă, pleancâ ; (diverse, unele neidentificabile) morişcâ, pipură, privată, râşniţâ, scuipătoare, zotcâ10 .La fel de bogată se prezintă terminologia afectivă a ‘vorbitului’11: bate (la cap), bălmăji, bâlbâi, blehâi, blencheri, bleocâi, bleoci, bleotocări, blodogori (blogodori), blojori, bodogăni, bogonosi, bombăni, borborosi (bolborosi), boscorodi, cânta12, cârâi, cicâli, ciocăni13, da (din gură)14, fârfâ (l)i, fârfâi, flecâci, flecâri, flecâ(t)i, fie (o) ncâni, forfoci, forfoti, freli, glugui, îndruga, leopâi, leorbâi, leorfăi, mormăi, mornâi, murmura, paligori, pălăvrăgi, pisa15, pl(e)oscoti, sporovăi, tehăi (tihăi)ie, toca, tocâni, Znz^c (din gură) 17, trăncăni. Iată şi câţiva termeni pentru ‘vorbăreţ’ : bleabâ, fanfaron, farfara, fârfanatic, fie ar]8, flecar, flecarnic, flecăros, flecâtitor, fler os, 1 2 3 4 5 6 7 8 * 10 11 12 13 14 * 16 17
1	împrumutat, cu siguranţă, din franţuzeşte (îl au şi Nemţii).
2	Iată un citat interesant: sd z/d ypwz/z drept, dom'le administrator, aţi fost gulie... adică fraier, pardon! să mă iertaţi (Act, p. 47). Gidie trebue să fi însemnând ş’ ‘cap’ (la fel sinonimul zzzz/)). Cf. cartofă, deja nctat.
3	Contaminaţie din hăbăuc şi zăpăcit.
4	Produs al contaminaţiei lui nătărău cu fleţ (are şi o variantă feminină : nătăfleaţă).
5	Contaminaţie («o<; -f clonţ).
6	Produs, se pare, al contaminaţiei lui r/o/zZ cu un sinonim rutenesc (vezi jDîcZ. Acad., s. v.).
7	Surlă se chiamă şi un fel de clarinet (cf. TlKTIN, s. v.).
8	Derivaţie sinonimică, foarte aproximativă, ca atâtea altele (‘muştiucul* este partea prin care suflă cântăreţul din trompetă, fligorn, trombon, etc.).
8	Ai face bine să legi căţeaua (PB1, p. 104). Cf. şi fosd căţeaua! ‘taci!’.
10	Pur argotic. Derivat dela -sdz / (swZ /) ‘ taci P ?
11	Marea majoritate sunt onomatopei (în sens larg).
12	Şi zz Zrzzg*? o cântare.
13	De obicei cu determinativul /o cap.
14	La imperativ, foarte des întrebuinţat, apare verbul singur (cu dativul pron. pers. III sing.): dă-i! (dă-i înainte!). După modelul lui zi-i! ?
18 Cf. zz bate apa în piuă idem (imaginea este aceeaşi). Nu să mă piseze întruna familia (Răd I, p. 29).
16	înrudit cu tehuiu (de cap) ‘zăpăcit*.
17	Prezenţa determinativului din gură nu-i totdeauna necesară. D'aia-i « trage > şi ea, de nu i-o ia nimeni înainte. . . (RB-R, p. 95).
38 Fle-ar (două silabe).
FENOMENE LEXICALE
349
gurâ-slobodă (gurâ-spartâ), palavragiu, vorbagiu \ şi pentru ‘vorbărie’: cioan-drâ, Ciorovăială, gălăgie, harmalaie, huet, price, sgomot 2, voroavă.
înrudită, parţial, din punct de vedere afectiv, cu ‘gură’ (prin etapa ‘limbă’, adică ‘vorbă’) este noţiunea ‘femeie stricată’, pentru care vorbirea populară şi familiară posedă o cantitate enormă de numiri 3. Ţrebue precizat că, în majoritatea cazurilor, identitatea de termeni pentru ‘gură’ şi ‘femeie stricată’ se întemeiază pe imagini diferite, mai exact spus, pe interpretări deosebite ale aceleiaşi imagini. Am spus deja că unele expresii pentru ‘gură’ însemnează, de fapt, ‘limbă’ (ca organe ale vorbirii, aceste două noţiuni se confundă uşor), iar la propriu ‘cârpă’. Acesta-i cazul lui/leoarcă, de pildă, care denumeşte şi pe ‘femeia stricată’ : odată «tertium comparationis » este mişcarea limbii în timpul când vorbim (flutură ca o cârpă în vânt) 4, a doua oară, aspectul uzat al unei prostituate (asemănător cu al cârpei aruncate la gunoiu sau întrebuinţate pentru şters pe jos) 5. La aceeaşi ordine de idei fac aluzie termenii sinonimi cu ‘murdărie’, ‘moleşeală’, ‘putoare’, etc. Alţii sunt nume de animale, explicabili prin faptul că lipsa de pudoare a unei femei depravate o pune pe acelaşi plan cu animalele, care-şi satisfac nevoile sexuale în văzul oamenilor. Şi alte noţiuni sunt puse la contribuţie, spre a exprima plastic reacţiunea subiectelor vorbitoare în această privinţă. Parte din ele sunt clare, parte obscure. Le înregistrez şi pe acestea.
Boarfă, bulă, buleandră, (co) treanţă, farfuzâ, fârfă, fleanţă, fleaurâ, fleoancă, fleoarcă, fleoarţâ, fleorţotinâ, handră 6, hanţuşcă, jantă 7, otreapă, paceavurâ, sdreanţâ, steoalfâ (ştoarfă), târfă, tearfâ, terfeloagâ, ţolinâ, ţoloabâ, tundră, potloagâ, spâlătură., spintecătură, tărâiturâ ; fleaşcă, fleşturâ, fliuşcâ, floştinâ ; paţachină 8, putoare; chiftică {chiftea, chifteluţă) 9, pârjoalâ, sfâr !; căţea10, gudă, haită, iapă, maimuţâ11, puiţă, pupăză12,, vrăbioară13 ; fârţă, fârţoagâ, paraşutistâ ; mâtrâ-
L Creat prin analogie cu palavragiu (palavră -■■■= vorbă) sau subt influenţa lui de-clamagiu ‘declamator’, existent de asemenea în limba vorbită a unor oameni culţi? Mai verosimilă pare prima ipoteză.
2 Pentru ‘vorbărie’ se întrebuinţează şi derivate dela multe din sinonimele lui vorbi’.
D-l G. ISTRATE, doctorand în Intere, a adunat peste două sute !
^ Şi în stare de repaos limba aminteşte bine de o cârpă.
h In realitate n u prostituata însăşi, ci organul ei genital este comparat cu o sdreanţă. Dovada indiscutabilă în sprijinul acestei explicaţii o aduce sinonimul, afectiv polloagă (‘bucată de piele veche, încălţăminte care nu mai poate fi utilizată şi de aceea se dă la gunoiu’).
® Cf. derivatul mase. handralău ‘flăcău în vrâsta când umblă după fete’, cu varianta nandralâu (Creangă). Sinonime: harliatău şi hatalău (Dicţ. Acad.).
*	Tema lui jantilică ‘haină veche, roasă’.
Sinonim cu ‘putoare’ (v. I.-A. CANDREA, Grai şi. suflet, VI, p. 324—325).
*	Aluzie la ocupaţia multor femei stricate, care se recrutează dintre servitoare t----- bucătărese). Pârjoală este sinonimul lui chiftică, tot aşa sfârf, onomatopee, care imită sgomotul făcut de carnea friptă sau prăjită.
l® Cf. alb. shake ‘Hiindin; liederliches Weibsbild, Dirne, Hure’ {Indogermanisches Jahrbuch XIII, p. 165).
-51 A se slăbi cu m aimuţ a asta. . . (Răd II, p. 1:12). Sensul peiorativ este mult atenuat.
12	Şmechere, te-or fi prins la pupă zel (ŢB, p. 62).
. . .s’au umplutârâ munţii Carpaţi cu vrăbioare d* *alde astea (Ins III, 5, p. 49). Punctul de plecare al comparaţiei este ‘sprinteneala’ (cf. femeie uşoară), întocmai ca la fârţă, fârţoagă, paraşutistâ.
l'KNOMENE EEXJCALE
350
giină otravă, otrăvită; başoaldă (başoldină), caţaveică, coardă, (co)tarbă, hastură, marcoavâ 1 2, mastroacă, scrijele (plur.) 3. Mai puţin 'tari’ sunt ttimî 4, damă 5, da-fată 6 7, etc. Pot fi menţionate tot aici câteva cuvinte care exprimă n o ţ i u n i înrudite: (a se) încurca, îngurga, îngârli, îngurlui, înhăita, înnădi ‘a avea legături amoroase’ (sens peiorativ) ; berbant, Casanova, craidon, c.raiu, Don juan fante, etc. 'bărbat afemeiat’; codoş (că), nene, ţaţă ş. a. ‘intermediar(ă)’ ; ‘amant (plătit) al unei femei în vrâsta ; individ care-şi prostituează amanta’, cu sinonimele	jigolo, etc. 7 ; brezaie, bufniţă, ciumă, cucuvaie, holeră, mama
pădurii, momâie, paparudă ş. a. ‘femeie urîtă sau urîţită de îmbrăcămintea-i caraghioasă’. Mult mai puţin numeroşi sunt termenii pentru aspectul frumos, simpatic al dragostei în general. Citez câţiva, la întâmplare : bibică, bibilică, boboc8, bomboană, cadrâ 9, chitrâ, floare, gagică (si gagistră), găinuşă, păpu$(ic)ă, porumbiţă, puică, turturică I0 *, etc. pentru ‘femeie frumoasă, femeie iubită’ ş. a.11
Un loc important în vorbirea afectivă (mai ales a răufăcătorilor) ocupă expresiile privitoare la ‘ f u r t ’ şi la noţiunile strâns legate de aceasta, precum ‘b a n i\ ‘închisoare’, ‘poliţist’, etc. Situaţia se înţelege uşor, aşa că orice insistenţă este de prisos. De aceea mă limitez să enumăr termenii, în ordinea arătată.
1 Ce mai încolo! Vreo mătrăgună, y’ai văzut ce fard portocaliii, ca alea de pe Calea Victoriei? (AL, 5 Ian. 1936, p. 7). Derivaţie sinonimică dela otravă (pentru care să se compare frc. poison ‘femme mechante’).
2 Pentru tema acestui cuvânt, cf. ital. arg. marca ‘femeie*, explicat, obişnuit, ca o elipsă din formula oarecum oficială «marca legale per Ie prostituate» (Zeitschr.. f, roman. Phil. LXII, p. 358).
Sing. scrijea ‘felie, aşchie* (A. SCRIBAN, Dicţionaru limbii româneşti, p. 1176).
4	Are numeroase derivate, cu nuanţe afective precise (v. Dicţ. Acad., s. v).
5	Despre modificările semantice, provocate de evoluţia socială, ale acestui cuvânt, cf. cele spuse de mine în Bulet. Philippide I, p. 137 urm.
6	Aminteşte foarte bine de irc. fiile (de joie), dar nu cred că poate fi vorba de vreo influenţă din partea acestuia. Profesionistele sunt nemăritate, aşa dar ‘fete’ (— domnişoare) pentru codul civil. Afară de asta, intervine, cu siguranţă, nevoia de a salva aparenţele, cu ajutorul unei ficţiuni, cum probează următorul pasaj foarte interesant din punct de vedere psihologic: «Ştiţi cine sunt astea? Nişte prostituate. Se joacă de-a nunta. îşi închipue câteva ceasuri că sunt fete cum se cade, în rândul celorlalte. Atâta bucurie mai au şi ele, odată pe an. . . ». (CL, 1 Iunie 1935, p. 5). Privitor la ‘sinonimul’ damă se poate invoca un motiv asemănător, pe care LEO SPITZER, într’o scrisoare (cu data de 5 Noemvrie 1934), îl numeşte ‘nevoia de a înnobila profesiunea’. « In definitiv, precizează el, există doar ficţiunea că aceste ‘dame’ sunt dame [germ. Damen. = doamne], după cum maîtresse răspândeşte în jurul ei ficţiunea ‘domniei’ [germ. Herrschaft\, chiar când serveşte »>’. Fată, cu acest sens, apare şi în literatură (cf. Rad II, p. 117; la p. 120 găsim şi pe otreapă). Derivatul fetişcană are acelaşi înţeles periorativ.
7	Vezi Bulet. Philippide IV, p. 186 urm. şi VII—VIII, p. 281 urm.
* Se subînţelege de floare. Cf. spân. capullito (sau botân) de roşa idem (Volkst. u. Kult. d. Romanen VII, p. 121).
9	Adică ‘portret, tablou pictat’. Cf. spân. hermosa como una estampa, mâs hermosa que ni pintada, portg. Unda que nern una. pintura.
19 Să se compare frc. vivre comme deux tourterelles. Francezii au o comparaţie identică cu a noastră şi când e vorba de o femeie urîtă: laide comme un hibou,
Ji Despre alţi termeni în legătură cu ‘dragostea’, vezi Bulet. Philippide V. p. 249 urm.
FEN OlME NE 1 ,EX1 CALE
351
‘A fura’ : arde, hali, car di, ciujbi, ciupi1, c arăţi2,frige, lunii, hâli, hor schi (hor şti), j uniidi, lucra, mangli, opera, panghi, pişcă, prăji, rade 3, stinge, sufla, soţi, sporii, ştanghi, şterpeli, usca, uschi, zidi (şi a face zuhz), zvdnta, apoi formule ca a atinge la cara(i)man (la tiflă), a face harim-narim, a face număr ii cinci, a face de cinci ori cinci douăzeci şi cinci, a întoarce de gologani, a întoarce cu acul, apune mâna, a trage la stânga ş. a. ‘Hoţ’ ; cioran (şi femin. ciorancă) 4, doftangiu 5, grantaş (grantist) 6, ocnă, pârlac 7, trăsnitor s. ‘Buzunar’ (şi sinonime : ‘geantă’, ‘portofel’): bugtielar, cara{i)man, coajă, găleată, guşă, muşama(t), nod, ploscă, scoarţă, tuflâ, turbincă. Buzunarele au nume speciale după poziţia lor : la bulon ‘la spatele pantalonilor’, la căldură ‘la vestă’, la crâcan ‘la pantaloni’, la prima, ‘la haină’. ‘Bani’ : albi (sori)9, biştari, btdşoi, denghi, fâş-fâş, fonduri, franci, gloanţe, gozor 10, lovele (şi lovind), loz (şi lozen), manghiri, manglâi, mardeiu, material, miză. Pe lângă aceşti termeni oarecum generali, există alţii, de asemenea numeroşi, pentru diversele piese sau bancnote, cu valoare precisă : albastră (albăstrioară), bătrână şi cearşaf'o mie de lei’ ; şervet, ţărancă [ţărăncuţă) şi verzioară ‘cinci sute de lei’ ; albă, alheţ, batistă, bucată'2, centă, centenar şi slută 18 ‘o sută de lei ; cocoş 14 şi polidor ‘douăzeci de lei’ ; motănaş ‘zece lei’ 15 ; cocoşel, piesă, pisică şi pisoiu ‘cinci lei’. ‘închisoare’: Bumbata, Chiajna, ciubăr, colegiu, colivie, Doftana19, gherlă, hârdău 11, internat, mititică, pârnaie, pension, prinsoare, răcoare, reveneală, salon, ţuhaus '(ş\ ţehaus), ţuhal18. De adăugat casă fără geamuri, la deal19, (a da)
1	Apare şi la Caragiale, Braţescu-Voinesti (la acesta, împreună cu derivatul ciupeala). A se ciupi însemnează ‘a se îmbăta’.
2	Cf. frc. nettoyer ‘vider completement; depouiller, detrousser, devaliser complă-tement* (BAUCHE, op. citp. 235).
8	însemnează (la fel cu ciupi, curăţi, etc.) şi a câştiga^ la jocurile de noroc, toţi banii partenerilor5 (i-ani ras [la conţină], spune Pampon în « D’ale carnavalului »).
4	însemnează, propriu, ‘Ţigan5, aşa dar derivat dela cioară idem.
6	Fost la Doftana, numele celei mai celebre ‘ocne5 din ţară.
8 După un anumit gen de furt, numit prin grant.
I	Dela pârli ‘a fura5 (sinonim afectiv cu arde, frige, prăji, etc.).
8	Adică spărgător (prin derivaţie sinonimică: a trăsni e mai «tare » decât a sparge. care a început să se banalizeze).
9 Cf. frc. blanc, spân. (ţig.) par ne, ital. berne, ţig. parne (derivat dela parno ‘alb’)-idem (Vox romanica I, p. 301).
10	‘Bani mărunţi5 (dela goz, plur. gozuri ‘codină, gunoiu’).
]1 Lovele (de origine ţigănească) a fost simţit ca format dela lovi, şi atunci, prin derivaţie sinonimică, s5a creat mardei (< mardi a bate5 == ‘ a lovi5).
12	‘Traducere5 a neologismului piesă.
13	Pare a fi o creaţie glumeaţă (cu intenţie), provocată de « ritm » {sută rimează cu slută).
14	Trebue să fi luat naştere pe vremea când circulau şi pe la noi napoleonii (de aur !) franţuzeşti, având ca emblemă cocoşul galic: te-aiînvoit să-i aduci aţâţi cocoşe7 de aur (Act, p. 21—22).
18	Derivaţie sinonimică dela pisoiu (pisică), iar acestea s’au format (în glumă) dela piesă, care seamănă, prin sunete, cu pis(icâ).
16 Nume de localitate (v. mai sus, n. 5), întocmai ca Bumbata şi Chiajna, despre care nu ştiu să fi fost sediul vreunei închisori celebre.
II	Deja la Caragiale (hârdăul lui Petrache, în « O scrisoare pierdută »). E vorba, foarte probabil, de hârdăul în care-şi fac nevoile arestaţii (cf. sinonimele ciubăr, pârnaie şi bodârlâu, acesta din urmă la N. Filimon).
J8 Modificare ironică (prin etimologie populară) a lui ţuhaus < germ. Zuchthaus ?
19	Expresie specific ieşeană (închisoarea Galata este situată pe un deal, aproape de oraş).
352
FENOMENE LEXICALE
la Maica Precista, apoi numirile curente, care, mai totdeauna, au fost lipsite, din capul locului, de expresivitate: arest, butuc, carceră, gros, închisoare, puşcărie, temniţă, etc. In limbajul şcolarilor se spune şi (la) post (din cauză că încarcerarea se complică, pentru elevii unui internat, cu suprimarea mâncării)1. ‘Poliţist’ : barosan (‘şeful comisarilor’), caiafă 1 2 *, copoiul, curcan (şi curcă) 4, gabor (variantă gabăr) 4, lingabăr 5, oagăr 6, prepelicar, scatiu, sticlete, troc ar 4. Cf. şi găinar ‘jandarm’ 7.
La acelaşi domeniu aparţine, în bună parte, noţiunea ‘a fugi’, pentru care de asemenea limba vorbită este bogată în expresii : bunghi, buschi,	(refl.),
cărăbăni (refl.), huschi (cu foarte multe variante fonetice, precum huşchi, hoşchi,	uschi, uşchi), înjuga 8,	şparli (şi sperii), şterge, şterpeli, topi
(refl.) 9, tuli, tunde 10 11 12, zbunghi11. Multe din verbele acestea se construesc cu acuzativul pron. pers. III neaccentuat o (având funcţiune neutrală), care stă, adesea, în locul subst. putină : rade {spală, şterge, etc.) putina !12 = rade-o l (şterge-o, etc.), De adăugat a se face căruţă (subt influenţa lui a se căra şi <2 se cărăbăni), Radu să te cheme ! {= rade-o !), să te duci {să te ţii) Duluţâ, etc.13 *. Contaminaţia, procedeu prin excelenţă intensificator al noţiunii, este aplicată aici pe o scară întinsă : buschi < bunghi + uschi; şterpeli < şterge ~f sperii, etc.
Şi ‘a bate’ posedă o terminologie îmbelşugată, lucru iarăşi firesc, date fiind natura acestei noţiuni şi starea sufletească a celui care o săvârşeşte : ajusta, altoi34, aranja, arde, atinge 15, bigosi {ghigosi), bombarda, boţi, buchisi, cafti, car di, căptuşi16}
1 Pentru unii din aceşti termeni, v. Bulet. Philippide IV, p. 202 urm., unde se pot găsi nu numai încercări de explicare, ci şi denumiri neînregistrate aici. Cf. şi s'a (uniat cu fapt ‘a fost închis pe urma unui flagrant delict*,‘prin analogie cu a turna la închisoare (dubă, etc.).
2	...am fost ieri cu o caiafă, unul d'ăia dela poliţie... (NM, p. 271).
:i Să se compare ital. arg. lughera ‘Scherge*, identic cu dial. (Milano) lughera ‘Funke; Spurhund*, ital. segugio ‘Scherge; Spurhund*, roman arg. bracchi ‘sbirri* (Zeitschr. /. rom. Phih LXII, p. 366).
4	Despre aceşti termeni vezi Bulet. Philippide II, p. 209, 210.
5	Contaminat din lingău gabăr.
6 Pare a fi germ. jfăger, cu pronunţare săsească (cf. Bulet. Philippide IV, p. 185).
7 Vezi Ins II, 3, p. 603 (din cauza reputaţiei de pe vremuri că jandarmii fură găinile ţăranilor). Unele din cuvintele înşirate aici sunt discutate în Bulet. Philippide IV, p. 168 urm., unde se citează şi paralele străine (de obicei nume de animale).
8	înjug'o ‘şterge-o’ (o pare a reprezenta subst. căruţă). Născut subt influenţa lui a se căra, care trezeşte, prin asociaţie de idei, imaginea ‘carului’ (deci şi a animalelor înjugate la el) ?
6	Obişnuit la perfectul compus: te-ai topit? ‘te-ai dus?’.
10	Prin derivaţie sinonimică (o sinonimie foarte aproximativă) dtla a rade, interpretat ca a rade barba’, care-i apropiat de ‘a tunde (barba’).
11	Cu z- expresiv (cf. cele spuse la p. 215-216). Se zice şi zbughi, care .n’are, cred, nimic a face cu zbunghi.
12	Cât de uşor se asociază în mintea subiectelor vorbitoare sinonimele, chiar prin sensul lor propriu, dovedeşte «glosa» următoare: să spele putina sau s’o şteargă (Gl, 26 .Mai 1940, p. 2), unde syo şteargă poate fi înţeles ca stând pentru să şteargă putina (substantivul n’a mai fost repetat şi cu al doilea verb).
1'J Pentru unele, vezi Bulet. Philippide I, p. 114 urm. (s. v. arde).
11 Cf. ŢB, p. 38: Al de m'a altoit pe mine e şi-acu în spital.
15	Eufemism cu atât mai ironic, cu cât este mai exagerat. Cf. mai departe desmierda, mângâia, etc. Pentru al doilea, vezi TB, p. 69.
16	Sinonim cu arde, etc. şi în alt sens: Te pomeneşti că ne mai c ă p t u ş e ş / e cu niscaiva, biruri (RB-R, p. 31). La Creangă acest verb însemnează ‘a prinde’.
FENOMENE LEXICALE
353
cârpi, chelfăni, coşi1, croi, demonta, descentra, desmierda (Creangă), dezaxa, dupăci 2,	3, ghemui, ghionti,	împuşca 4, îndesa, înghesui, lipi 6, mardi,
mângâia, muşca 6, omorî, pisa (clvisa), plesni, poci, pocni, rupe 7, scărmăna, scărpina, sfărâma, stinge 8, şifona, şlefui, tampona?, tuna}0, etc., apoi formule ca da la cap (a-i da de cheltuială ş. a.)11, a-i face hoiangerie 12, a-i face dentistică (—a-i rupe măselele), a face mănăstire, a intra în cineva (de obicei cu determinativul la plural)13, (lumânările) ş. a. Observăm, între altele, existenţa multor neologisme, dintre care majoritatea sunt adevăraţi termeni tehnici : corpul omului seamănă cu o maşină, în consecinţă, poate fi ‘demontat’, etc., la fel cu aceasta. Numeroase sunt locuţiunile, dintre care unele au fost notate în capitolul imediat precedent, iar altele se pot găsi în Bulet. Philippide IV, p. 158—159 şi V, p. 241 urm.
Spre a termina cu trecerea în revistă a câtorva noţiuni mai bine reprezentate în lexicul vorbirii afective, menţionez o parte din termenii familiari pentru Topi T : hroscoiu14, brotăcel, cazac 15. dop 16, drac (dimon, ghiavol), gâgâlice, hoţ34, mânz, mormoloc, nâpârstoc 18, nod (şi noduleţ) l4, păgân 14, piciu, pocitanie, potaie14, potcă, puştan, pustiu, ticălos, ţâcâi17, zmeu ]4. Trebue remarcat că toţi au sau pot avea şi sens desmierdător, nu numai peiorativ, cum ne-am aştepta la cei mai mulţi dintre ei. Chiar drac şi sinonimele lui devin cuvinte de alintare în gura mamei, de pilda, dacă starea ei sufletească nu se opune. Cât despre ticălos, nu l-am auzit, la adresa unui copil, decât cu o nuanţă desmierdătoare foarte pronunţată (ia te uită, ce mare sau ce frumos sya făcui ticălosul!)19.
* " *
' ‘A-i face coşi (- - bube, răni)’.
s Sinonim cu a pumni (dup ac ‘pumn’, dela onomatop. dup!).
Şi a face (cuiva) o fricţiune; a-i da (trage) un frecuş.
*	Totdeauna cu un dublu obiect: i-am împuşcat o bătaie (un pumn, etc.).
6	‘A da palme’ (palma se lipeşte bine de obraz).
* Când ţi-o i 11 muşca una, te umplu de borş (AL, 20 Iunie 1937, p. 11).
7 A-i rupe oasele, coastele, măselele, etc., dar şi singur (te rup), eventual cu complementul în bătaie. La fel se construeşte sinonimul sfărâma.
*	Auzi tu? Te sting! (AL, 12 Dec. 1937, p. 6). Mai des se spune a stinge în bătaie. Acest verb este sinonim cu omorî, pe care îl ‘traduce’.
*	Şi subst. tampon ‘lovitură în burtă’.
Şi-i t u n a. s e şi vreo doi pumni îndesaţi (AL, 5 Iulie 1936, p. 5).
11	Cf. şi o să-i dau o c u r ăţ e ni e !.. . să-i rup şalele (Caragiale, în « D’ale carnavalului »'). Curăţi însemnează obişnuit ‘a omorî’(şi ‘a fura’), la fel cu frc. nettoyer (v. BAUCHE, op. cit., p. 235).
12	‘A-1 umplea de sânge’, aşa dar ‘a-1 boi’ (în sens propriu: ‘a-1 colora. în roş’).
t?' ...în alţii ai văzut cum intru! (ŢB, p. 49.)
u Pe toate le-am întâlnit la Brătescu-Voineşti: un b rose o iu de băieţaş slăbuţ (p. 16); pot a i e mică (p. 17); Ştii ce mi-a spus păgân u l astăseară, înainte de culcare? (p. 26); Ho! zmeul e! ho!, că ţi-o gătesc acuma (p. 89)., etc.
15	‘Copil curajos, îndrăzneţ’ (cf. zmeu).
16	Şi despre adulţii scunzi: Etnică, şi îndesată—un dop uşor (AL, 15 Sept. 1935, P- 6).
37 . . . un n ă p â r s 1 o c de băiat (AL, 7 Nov. 1937, p. 5).
JS Foarte răspândit în vorbirea populară, totdeauna ca vocativ (măi ţâcă! măi băiete’). Este, probabil, o ‘prescurtare’ dela băieţică. (nu dela puţi că < pută, cum presupune TlKTIN), căci se întrebuinţează numai 1a adresa băieţilor.
lft Pentru alţi termeni similari, vezi ST.'BINDER, Kind, Knabe, Mădchcn im Dacoru-mănischen, Cluj 1932. 23
23
FENOMENE LEXICALE
Urmează acum un lexic, sumar şi puţin sistematic, al vorbirii afective, aşa cum l-am putut înjgheba pentru trebuinţele discuţiei1. Am insistat, în mai multe rânduri, asupra faptului că o lucrare ca aceasta nu poate avea de scop epuizarea, fie şi numai aproximativă, a materialului lingvistic. Interesul ei constă în punerea problemelor esenţiale şi în stabilirea normelor potrivit cărora trebuesc apreciate fenomenele stilistice ale limbii noastre. Faptele propriu zise, oricât de bogate şi de bine alese, servesc numai la ilustrarea principiilor. Evident că unele sunt mai apte, altele mai puţin apte pentru îndeplinirea acestei misiuni şi că, prin urmare, discuţia teoretică însăşi are de câştigat dintr’o selecţie a lor pe bază de criterii stricte. Ele sunt însă aşa de numeroase şi de caracteristice, încât ne pot aduce serviciile pe care le aşteptăm dela ele, chiar dacă le culegem oarecum la întâmplare din imensul lor depozit.
Abona : dacă vrei tu să nu te abonez pe o lună la spital (AL, 20 Iunie
1937. p-i2)-
Acru : om acru (‘căruia mereu îi ninge şi-i plouă’, etc.); se spune, cu sens aproape identic, şi om înăcrit. Sinonime, din acelaşi domeniu : amărît, cătrănit (şi catran, ca metaforă propriu zisă). Cf. apoi ursuz, pe care multe subiecte vorbitoare îl simt ca un derivat dela urs (dovadă sinonimia acestor două cuvinte, întrebuinţate adesea unul după altul, ca într’un fel de glosă : ursul cela ?; tare-i ursuz /).
Adăpa (refl.) ‘a bea (mult)’. Sinonime : pili, şpriţul, ambele reflexive, stinge 2? suge 1 2 3, topi, a se întâlni cu Sfânta Paraschiva 4, etc. (v. Bulet. Philippide V, p. 210 urm.). Noţiuni înrudite : bobită ‘vin’, călugăriţă ‘damigeana’, ceaiu (şi ceaiu rece) ‘vin’, motorină ‘rom’ (ibid., p. 243 urm.). Numeroşi sunt termenii pentru ‘beat’ : afumat, aghezmuit 5, ameţit, candriu, călit, căptuşit, cânepiu, cherchelit, chilacciu, chiurluit, cleiu, clean 6, cuc, mort, tămâiat, trăsnit 7, tur lac, turtă, etc. (v. Dicţ. Acad.y s. beat; AL, 12 Dec. 1937, p. 11) şi pentru ‘a se î m b ă t a’: amnări, căli, cârpi,
1	Trebue completat cu materialul studiat în capitolul imediat precedent, cu unele fapte din cartea mea recentă Limba română actuală. O gramatică a «greşelilor », p. 492 urm. şi cu diverse detalii din Note de lexicologie română, apărute în Bulet. Philippide VI, p. 150 urm., VII—VIII, p. 224 urm., IX, p. 116 urm.
2	Cu acelaşi înţeles figurat ca a stinge (în bătaie) pe cineva ‘a-1 distruge, a-1 omorî': vinul băut dispare, nu mai există, întocmai ca un om ucis, nimicit fiziceşte. Topi are la bază aceeaşi imagine; cf. l-am topit (cu loviturile, cu succesele mele, cu mizeriile pe care i le-am făcut, etc.).
3	Cf. şi sugaciu ‘băutor’ (joc de cuvinte cu sugaciu ‘copil de ţâţă’), care a dat naştere lui biberon şi burete, termeni curenţi în vorbirea familiară la adresa amatorilor de băutură. Frc. biberon însemnează ‘beţiv’ (BAUCHE, op. cit., p. 198), iar iiter { = a suge) boire immoderemem* {ibid., p. 252).
4	Reprezintă, după cât se pare, un uz individual sau unul regional puţin răspândit.
6 De unde aghiazmă ‘rachiu’: In odaia domnului Sotir... s’au adunat, din zori,
obişnuiţii « aghezmei de dimineaţă » (AL, 13 Ian. 1935, p. 3).
6 L-am adus apoi acasă clean, dar nu aşa beat rău... (AL, 10 Iunie 1928, p. 3). Dicţ. Acad., s. v., notează izolarea sătul clean ‘sătul până în gât’. Cred că de aici s’a ajuns la (beat) clean, adică ‘sătul de băutură’. Nu-i exclus să se fi amestecat şi (beat) cleiu, ale cărui sunete sunt, în bună parte, identice cu ale lui clean, ceea ce a putut da impresia că aceste cuvinte au aceeaşi origine etimologică, (cf. şi grupul cl-, care poate trezi, prin simbolism fonetic, ideea în discuţie: omul beat are vorba încâlcită).
7	Despre un om beat se spune (în sudul Moldovei) că te trăsneşte {cu mirosul de băutură) cale de-o poştă. Dar aici trăsnit însemnează ‘zăpăcit’, la fel cu candriut tur lac, etc.
FENOMENE LEXICALE
35C>
cher diezi, flecul (şi flecul), plus verbe din aceeaşi familie cu denumirile omului beat, apoi multe construcţii, care au fost parţial notate în capitolul «Izolări» (vezi alte detalii în Dicţ. Acad., s. v. îmbăia).
Agăţa (despre femei) ‘a pune mâna pe un bărbat’ ; (despre poliţie) ‘a prinde un delincvent’^ ("]^^rimul sens se zice şi a acroşa (‘traducerea’, cu un neologism francez foarte,. part, a lui agăţa), apoi a pescui (acesta, foarte probabil, despre femeile bătrâne, ci. peşte, notat mai sus, p. 350). Dela al doilea înţeles avem derivatul agăiţabil, după care s’a format apoi luabil: N. este agăţabil (luabil) ‘poate fi ridicat de poliţie* (pentru fapte sau simple bănuieli)1. In argot-ul şcolarilor, a pescui (şi a prinde peşte) însemnează ‘a copia la teză’.
Ageamiu ‘începător, neiniţiat, ignorant’ are o nuanţă specială într’o frază ca aceasta : O să-ţi dau eu «nişte porc» [carne!], strugure. Lapte de căprioară ! Mergi cu mine. Am eu na g e a m i i i » mei prin Căscioarele. . . (AL, 22 Dec. 1935, p. 6 ; vorbeşte un măcelar).
Albastru ‘rău, nefavorabil’ : a văzut. el. . . şi altele, mai albastre [decât, reclamaţia pentru furt] şi nu s'a speriat (CL, 1 Aug. 1936, p. 2) ; pacientul zâmbeşte albastru (Ins II, 3, p. 84). La şcoală, albastru ‘corigent’, alături de verde ‘repetent’ (derivat sinonimic). Şi vb. (în)ălbăstri{refl.) ‘a se înrăutăţi (situaţia)’. Cf. frc. peur bleue ‘frică grozavă’, fen suis bleu ‘sunt foarte mirat’.
Amic ‘individ’ (sens defavorabil): amicului [un escroc!] îi vine să urle (AL, 26 Iulie 1936, p. 8). Foarte des la Caragiale, unde are semnificaţie socială, din cauza uşurinţei cu care aţâţi oameni invoacă ‘prietenii’ sus puse. Cf. mai departe, s. v. tip.
Atenţie ‘cadou’ (eufemism ironic) : . . . nimeni, n’a pierdut nimic — din contră f şi eu mă. alegeam cu-o atenţie (Act, p. 20 ; subliniat de autor). Sinonim cu şperţ (pe vremuri, după războiul celalt, se spunea şpagă, apoi, cu un sens puţin diferit, filodormă).
Aurar ‘om bogat, care are mult aur’ (Azi, 3 Martie 1940, p. 8, despre un mare industriaş român).
Avan ‘teribil’ : are multe sinonime afective, precum straşnic, grozav, apriga amarnic, hain, cumplit, barbar, crud, etc. Derivatul avănit, pe care Dicţ. Acad* îl înregistrează cu sensul de ‘om sărac’ (Năsăud), este, la Tecuciu, sinonim cu avan (nu numai pentru accepţiile date aici, ci şi pentru aceea de ‘drăcos, isteţ’).
Baftă ‘noroc’ : extrem de răspândit în limba vorbită de toate speciile, mai ales a tinerilor, la fel cu derivatul bafta(n)giu ‘norocos’. Prin sudul Moldovei, acest cuvânt, de origine ţigănească, însemnează ‘trecere, consideraţie*.
Balaur ‘Ţigan’ (şi la Creangă): are numeroase sinonime, majoritatea eufemisme (ironice), ca baroiu, doară, coţofană., croncan1 2 , garoiu, garvan, pasăre, porumbac, etc.
Banc ‘şmecherie, răspuns ingenios ; glumă proastă, ieftină ; vorbă de claca, minciună*. Se bucură de o circulaţie extraordinară. In Bulet. Philippide IY, p. 155—156 şi 193, n. 3 am încercat să-l explic, parţial, cu ajutorul terminologiei jocurilor de cărţi. Următorul pasaj pare a confirma interpretarea mea : Nini
1	Raportul dintre aceste cuvinte ar putea fi şi altul decât cel presupus de mine.
2	Acesta are şi înţelesul de ‘funcţionar înalt’, la fel cu grangur (ambele peiorative). Şi barosan se întrebuinţează cu o semnificaţie aproape identică ( şeful unei instituţii, al unui serviciu administrativ’). Ex.: cum a fost posibil ca cutare grangur să de-fraudeze ani de zile (CL, 24 Aug. 1935, p. 3).
23*
FENOMENE LEXICALE
356
(b a n c o) 1 : Toate femeile care au venit aici au fost metresele D-tale ? (Gl, z Iunie 1940, p. 2).
Bazaconie : dela vechia însemnare, juridică şi morală, de ‘nelegiuire’ a ajuns ]a cea actuală, foarte răspândită, de ‘faptă, întâmplare, afirmaţie, etc. curioasă, nepotrivită’, aşa dar sinonim cu comedie, drăcie, năzbâtie, îiăzdrăvânie ş. a.
Beşleagă ‘om bătrân, neputincios, ramolit’2. Acelaşi înţeles au babalâc, baccea, băşcău, blendărău, boşorog, căzătură, floacâ, hodorog (hodorof "0Y\ţâirb, hoşcotină, moşnegârie, ramolit, tombateră,, etc. Unele se întrebuinţează t _ despre femeile bătrâne, care au, între altele, o denumire specială : cofloşniţă. Să se compare şi participiile trecute ale unor verbe aparţinând aceloraşi familii de cuvinte, precum haccelit, hârbuit, hodorogit, etc. Sinonime cu acestea sunt fleşcăit, hrentuit, terciuit (Cr, p. 69), vlăguit ş. a. O nuanţă diferită, de natură mai mult morală (în legătură cu ‘răutatea’), exprimă echivalentele semantice ale lui babă : baborniţă, bâbârcă (< babă 4 hârcă ?), carabă, catâr ambâ, cloanţă, cotoroanţă, hârcă, hoanghină, etc. Cf. şi tălpoiu (Creangă) augmentativ-peiorativ dela talpa (iadului).
Bezmetic (munt. dezmetic), cu sinonimele lui : ameţit, apucat, buimac, capiu, hututuiu, izbit3, năbădăios, năuc, neder (Brătescu-Voineşti), tehuiu, trăsnit, tutuit, ţicnit, zăpăcit, zărghit. Cf. şi wea ’wJr’o parte (Br-Y), smuncit din botez (acesta se întrebuinţează şi fără determinativ), cu leuca, etc.
Biet, ca atribut pe lângă un substantiv sau nume propriu, cu sensul de ‘mort’ : bietul tata, biata mama, bietul Lonescu ş. a. Oamenii simpli adaugă, obişnuit, biet (biată) să fie de păcate, formulă menită să precizeze că-i vorba de cineva care nu mai trăieşte. Este interesantă sinonimia lui biet din acest adaos cu sărac (în accepţia proprie a acestuia), căci biet de păcate însemnează ‘sărac de păcate, cu păcate puţine’ (cf. Dumnezeu să-l ierte ‘Dumnezeu să-i ierte păcatele’). Şi alte limbi cunosc această întrebuinţate a termenului pentru ‘biet’ (— ’sărac’) : ital. (Lomb.) (el rne) pover (pa) ‘feu mon pere’ (Revue de Unguistique romane X, p. 10), spân. pobrecito, -a, portg. pobresinho, -a, cu adaose (spân. que en paz descanse ; que Dios haya; que santa gloria haya ; que en gloria este; que Dios perdone ; portg. que Deus îenhd) (Volkst. u. Kult. d. Romanen XII, p. 373), ital. poveretto, poverino, sard. meskinu, meskineddu (ibid. VI, p. 14—15), frc. pauvre (H. Bauche, op. cit., p. 238).
Blat ‘tovarăş, complice’ ; a da (merge) pe blat ‘a se întovărăşi (la furturi, etc.)’ ; a fi blat cu cineva ‘a fi bine cu el’ ; blătui ‘a mitui’, etc. Explicaţia justă a acestui •cuvânt argotic a dat-o B.-O. Unbegaun, Bull. lingii. IX, p. 105 : din germ. (arg.) platt ‘vertraut, auf freundschaftlichem Fuss’. Pentru diverse detalii, v. Bidet. Philippide II, p. 204 şi 208, IV, p. iii şi 156 urm., Bull. lingă. VI, p. 140 şi IX, p. 103 urm., de unde aflăm, între altele, că blat se bucură de o răspândire extraordinară (deşi relativ recentă) în ruseşte. 3>a noi poate fi un împrumut din această limbă sau, mai probabil, din idiş.
Boboc ‘naiv, neiniţiat, începător’ (şi la Creangă) : în limbajul studenţesc, epitet pentru studentul din an. I (femin. boboacă) 4. Avem a face, se înţelege,
s Subliniat de mine.
2 La origine ‘căpitan de beşlii5. După ce noţiunea a dispărut din viaţa Românilor, cuvântul a început a fi simţit ca un derivat dela beşi (cf. beşinos, îi curg beşinile, etc.. despre un om tare bătrân).
însemnează, în vorbirea, cu caracter argotic, a tinerilor şi îndrăgostit.
4 Şi soldaţii din primul an al serviciului sunt numiţi aşa. Petru această noţiune există încă un termen: cârlan (v. AL, 8 Aug. .1937, p. 12).
FENOMENE LEXICALE
3;
cu boboc ‘puiu de raţă sau de gâscă’, nu cu ‘bobocul de floare’, care serveşte ca metaforă pentru ‘femeie frumoasă (şi, de obicei, tânără)’, deja notat1. Studenţii din an. II sunt numiţi libelule (la Iaşi, cel puţin). Termeni generali pentru ‘student5 : gaman ; individ suspect şi fără domiciliu (v. Bulet. Philippide V, p. 201). In Ardeal sinonimul lui boboc din argot-ul studenţesc este balic(ă) (v. Bulet. Philippide
VI, p. 158).
Boi ‘a înşela’. Are numeroase sinonime expresive : arde (cu toate echivalentele lui înregistrate, parţial, şi pentru alte sensuri, precum frige, pârjoli, pâr poli, prăji, etc.), bărbieri (refl.), blâzni, încălţa, potcovi, prosti, etc., apoi izolări ca a lega la gard, a prinde {umbla) cu caia, a pune ipingeaua {mantaua), a trage chiulul ş. a. Interes deosebit prezintă bărbieri, din cauza marii lui răspândiri printre şcolari şi a derivatelor sinonimice cărora le-a dat naştere. Astfel se spune, cu acelaşi înţeles (‘a păcăli pe cineva cu vorba, înşirând verzi şi uscate’), a-si pune bărbi (obişnuit cu determinative : N. si-a pus nişte bărbi in conferinţa pe care a ţinut-o ! ; grozave bărbi si-a mai pus.../). Tot de aici s’a ajuns, foarte probabil, la fraier cu barbă (sau, mai des, cu cioc) ‘straşnic de prost’. Observăm că ‘barbă îşi pune’ şi înşelătorul şi cel înşelat, aşa dar acţiunea este concepută subt ambele-i aspecte (pasiv şi activ). Fenomenul se explică prin predominarea sensului propriu zis asupra tuturor celorlalte detalii, deci şi asupra raportului sintactic dintre subiectul şi obiectul propoziţiei, ceea ce s’a putut întâmpla cu atât mai uşor, cu cât bărbieri este sinonim cu rade, iar acesta însemnează ‘ a păcăli’ numai la activ. Despre felul cum s’ar putea explica metafora, vezi Iorgu Iordan, Archivum romanicum XXI, p. 231 urm 1 2.
Boteza: a boteza vinul ‘a-i turna apă (cu intenţia de a înşela pe cumpărător)’. Are paralele în numeroase limbi, de ex. frc. baptiser le vin (Le francais moderne I, p. 118), ital. battezzare îl vino şi (pop.) cattolico ‘vin botezat5 (Volkst. u. Kult. d. Rom. III, p. 115, nota), germ. den Wein taufen. Se spune şi lapte botezat (Răzb, p. 193). In limbajul politic de pe vremuri, a boteza pe cineva însemna ‘a-1 primi în partid’: — Hai noroc, şefule ! Când teb ote z am? (Act., p. 310; subliniat de autor).
Bubă ‘defect, păcat, parte vulnerabilă, faptă'necorectăPăi... are m uite bube!... N’o spun eu ! Actele vorbeşte! (Act, p. 340).
Bucată ‘tip de om (bun sau rău) 3 * ; ispravă, prostie’ : o bucată minunată de fată (Răd I, p. 433); Cine rCa auzit, de exemplu, « b u c ăţ ile » atribuite unui Colonel? (Gl, 19 Mai 1940, p. 1). A face cuiva bucata ‘a-1 înşela, a-i juca festa’. Cf. calabr. piezzu ‘pezzo ; persona cattiva’ (Roiilfs, Diz. dial. Calabr. I, 2, p. 140). Pare a fi «traducerea » lui piesă {< frc. piece), cu predominarea nuanţei ‘teatrale’ a sensului (v. încercarea mea de explicaţie în Bulet. Philippide IV, p. 161 urm.). Cf. şi capit. « Izolări», s. v. figură. Bucată mai însemnează şi ‘poznă5: iar face o bucată Grigorescu (Act, p. 319). Din vorbirea muzicienilor (a cânta o bucată) ?
1	La p. 350. Caragiale pune acest cuvânt desmicrdător în gura Kfimiţei la adresa lui Conu’ Leonida. Simplă ironie ?
2	Cf. germ. (Elveţia) e bart ha (propriu ‘a avea o barbă’) ‘rimaner deluso, esser mal riuscito, esser in un impiccio’; dă bart! (‘ce barbă !), exclamaţie întovărăşită de
« un gest semnificativ, dela bărbie în jos >>, care exprimă starea de spirit corespunzătoare. Amândouă formulele aparţin limbajului studenţesc (Lingua nostra III, p. 54). Să se
compare şi frc. faire la barbe ă quelqiCun ‘gagner le prix sur quelqu’un, le braver, Ie m^priser’; ital. foxe la barba ad. una ‘superare alcuno, vincerlo’.
Pentru nuanţa peiorativă, cf. sinonimele poamă şi pramatie.
358
FENOMENE LEXICALE
Burzului (refl.) ‘a se supăra, a se mânia’. Sinonime, cu caracter « imitativ » : bârzoia, zbor şi, zburli, etc. Dela aspectul unor animale, al căror păr se ‘ridică’ (la fel, penele unor păsări) în momente de excitare.
Camufla : deşi foarte recent ca uz mai mult ori. mai puţin general, acest verb are deja accepţii metaforice, de ex. a camufla o afacere (în domeniul « românizării ») : este vorba de Românii care ‘servesc drept paravan’, cum se spunea altădată, foştilor proprietari străini ai întreprinderilor ; a se camufla ‘a ascunde fiţuicile pentru copiat’ (argot şcolar).
Caraghios, cu valoare substantivală, are multe sinonime afective : bufon, chimiţă, clovn, mascara, paiaţă, păcală, păcâliciu ş. a. (Dicţ. Acad., s. v.).
Carte (de joc) : omonimia cu carte (de cetit) a dat naştere formulelor glumeţe biblioteca Grimaud, cele 52 volume, etc., după numele unui celebru fabricant, resp. numărul cărţilor de joc. Cf. portg. o livro das 40 folhas (M. de Paiva Boleo, A tnetâfora na lingua port ugue sa corrente, p. 35).
Catastrofă : .. .să vorbeşti de una, de alta la un rachiaş. . , nu-i c ataş t r of ă. Nu sunt contra ! (Act, p. 205 ; subliniat de autor).
Câcălău ‘cantitate mare (de lucruri)’ : cf. catal. femer, portg. estrumadal idem, a căror accepţie proprie este ‘tas de fumier’ [Rev. de lingu. romane XIII, p. 115, a. z)9 şi frc. chiee ‘grande quantite, grand nombre’ (Bauche, op. cit., p. 207).
Ceapă ‘ceas (mare, de buzunar)’ : ceapa R o s k op f -Patent a încasatorului de tramvaiu (VR, Iunie 1937, p. n). Cu aceeaşi însemnare cartoafâ, moară, munte. Prima metaforă se întâlneşte şi aiurea : frc. oignon, ital. cipolla, germ. Zwiebel (v. Bulet. Philippide VI, p. 179).
Chiostec ‘muc de ţigară’ ', cu variantele chioştec şi chiştoc (ultima e cea mai răspândită). însemnează şi ‘om mic de statură ; bucată, fragment’ [Bulet. Philippide IV, p. 140). Derivat: chiştocar ‘sărac ; pleşcar’. Toate aceste amănunte arată vitalitatea cuvântului, care a pătruns, de altfel, şi în limba scrisă (cf. Bulet. citat, p. 164). Noţiunea joacă rol mare în viaţa argotizanţilor (printre ei şi elevii de liceu). De aceea are mai multe nume : abonat (amatorii fără parale se ‘abonează’ la resturile de ţigară ale altora), bix, căpitan (derivat glumeţ dela capăt ‘muc de ţigară’) 2.
Chiul : foarte frecvent în vorbirea tuturor Românilor, graţie. . . evlaviei aş putea zice naţionale pentru această noţiune, care serveşte ca o adevărată unitate de măsură a ‘deşteptăciunii’ (mai ales printre şcolari, funcţionari, muncitori, adică printre toţi cei ce sunt obligaţi să lucreze aparent pentru alţii). Are derivate : chiuli, chiulangiu, chiulangeală, chiulangitâ (acesta cu adaosul, de origine tot. . . medicală, cronica). Primul începe, graţie scurtimii, să fie preferat lui a trage chiulul, pe care E. Lange-Kowal, Grai şi suflet VII, p. 297 urm. crede că-1 poate scoate din frc. tirer au cui, ceea ce mi se pare absolut imposibil 3.
Cinstit, cu sensul de ‘pur, autentic’, are, cred, nuanţă glumeaţă într’o construcţie ca aceasta: se băuseră trei chilograme cinstite de vin (AL, 8 Aug. 1937, p- * 8
1	Dicţ. Acad. înregistrează acest sens ca ceva cu totul secundar, precizând că circulă numai printre copiii din Muntenia şi totdeauna în glumă. De fapt, cuvântul nu mai are astăzi altă accepţie şi se bucură de o foarte largă circulaţie în vorbirea mai mult ori mai puţin argotică.
â Dacă chiostecul e mai mare (cât o jumătate de ţigară), i se zice halbă (joc de cuvinte cu ‘halba de bere’).
8	Sinonime, preferate în argot-ul şcolăresc, fit (a trage la fit), fitar, fitangiu.
FENOMENE LEXICALE
359
io), adică ‘trei chilograme drepte, exacte, întregi (fără nicio lipsă)’. Dicţ. Acad. înregistrează pentru cinstit şi înţelesul de ‘băut, beat’ (cf. a se cinsti ‘a bea’).
Cioflingar ‘orăşean’ (termen dispreţuitor) are câteva sinonime afective : albăstrit (cf. albastre — haine albastre, orăşeneşti), nădrăgary pantalonary surtucar.
Cobaie ‘pasăre de pradă’ : cu acelaşi înţeles cofbădiţă, galiţă, gojbăliţâ, oraţie, orătanie, obişnuit (unele totdeauna) subt forma pluralului.
Cotarlă ‘câne’, cu numeroase echivalente, precum coteiu, haită, javră, jigodie, pakaie, potaie, turbă, etc. Interesant este că termenul curent nu se întrebuinţează peiorativ decât pentru oameni :	nu s punem decât unui semen al nostru
(cf, măgar alături de măgăruş, notat la p. 189). Tot aşa bou,y dobitoc, af/a, etc.
Curge (despre avantajele ilicite ale unei slujbe) : cf. zicala, devenită adevărată formulă stereotipă în vorbirea curentă, daca ww curge, pică. Un al treilea verb, pentru aceeaşi noţiune, este a aduce. Iată-le pe toate, în aceeaşi frază şi ‘gradate’, conform uzului lingvistic şi. . . moral : Sunt funcţiuni care, la cuvântul « aduce », adaugă cuvântul « iese », ca d i m i n u, t i v u l lui, « pică » (Cim, p. 236). încă un sinonim este a zeşz, care pare a fi un ‘rezumat’ al tuturora.
Dambla ‘slăbiciune, patimă, poftă’ : Drumul âstay ca şi mai toate d a m b l a-l el e « dumnealui », îl cunosc. . . (RB-R, p. 45); am avut multe damblale (Act, p. 172). Mai răspândit este derivatul damblagiu: damblagiii, adică băieţii de viaţă (CL, 27 Ian. 1934, p. 8) ; E bun, e inimos şi dambl agi u Tache (ibid., 13 Apr. 1935, p. 6).
Dihanie ‘fiinţă, animal’ (mai ales sălbatic) are multe sinonime, dintre care unele se întrebuinţează şi despre oameni : balăy bâzdâganie, jiganie, jigodie, jivinăy lighioaie (şi -oană)y onanie 3, sălbâtăciuney etc.
Duce (refl.) ‘a muri’ (< a se duce pe lumea cealaltă?) : are paralele în frc. s'cn allery ital. andare (v. Bulet. Philippide VII-VIII, p. 249 urm.).
Fain ‘foarte bun, admirabil, delicios’ : este răspândit nu numai în ţinuturile de peste munţi, ci şi în Vechiul Regat, unde, cel puţin prin Moldova, a devenit un termen curent al vorbirii familiare, fără nicio nuanţă ironică (cf. Dicţ. Acad.y s. v.). Iată un citat din Caragiale (« D’ale carnavalului ») : F a i n â idee ! Bravos! Haide !
Fason: neologism, mai expresiv, decât sinonimele, relativ vechi, fandoseală, farafastâcuri, mofturi, nazuri, deşi unele din acestea sunt ajutate de simbolismul fonetic. A se fasoli ‘a face fasoane’, devenit popular, este sigur un derivat dela fason, apropiat, prin etimologia populară, de fasole (cf. a-şi arăta fasolele ‘a râde « graţios », ca să se vadă dinţii’) 1 2.
Fierbe ‘a fi agitat (de mânie, etc.) ; a chinui, a irita, etc. pe cineva’. Din pricina desei întrebuinţări şi a prea multelor sensuri, acest verb apare, de obicei, cu adaosul fără apă, care poate fi o simplă precizare (glumeaţă, la origine), ca să se evite eventuale înţelegeri greşite, dar, mai probabil, însemnează o intensificare a acţiunii (fierberea în apă pare mai suportabilă decât cea fără apă, numai. . . cu aburi). Un derivat sinonimic este a opări.
Filfison ‘om neserios’ (mai ales când e vorba de tineri eleganţi şi curtezani). L-am explicat, ca cuvânt imitativ, în Bulet. Philippide I, p. 150 urm. Sinonime,
1	Acesta, numai figurat (cu privire la oameni).
2	La Caragiale a face fasoane ‘a face graţii’ (despre o femeie care vrea să câştige favoarea sau admiraţia bărbaţilor). O nuanţă întru câtva deosebită.
FENOMENE LEXICALE
:î60
aproximative : fasonel, fleac, ghigherl, sclivisit, sec, secătură, stricatl, Stricăţescu, etc., toate mai puţin expresive decât filfison.
Fixa, cu obiect personal (feminin sau masculin): Nu-mi place ca orice tip sâ-mi fixeze nevasta (Gl, 19 Mai 1940, p. 4). Acest sens, care-i foarte răspândit în vorbirea familiară, a rezultat, probabil, din întrebuinţarea eliptică, provocată de afect, a construcţiei # fixa cu privirea (sau cu ochii) pe cineva. Cf. totuşi frc,> fixer ‘regarder fixement’.
Foi (refl.) ‘a umbla de colo colo’ (mai ales despre copiii neastâmpăraţi)1 2 ; (intrans.) ‘a fi în număr mare’ (totdeauna cu nume de fiinţe ca subiect). Au înţeles identic sau foarte apropiat bdjbâi, fârţâi, fâţâi, fierbe, fojgâi, forfâi, forfoti, foşcâluL furnica, mi şui, mişuna, roi, viermui. Pentru ultimul, cf. (se) foiesc ca viermii.
Găină ‘pălărie’ : alături de acest termen, apar, mai puţin des, baligă, ciujmc, ciupercă, plăcintă (cele mai multe, numai despre pălăriile femeieşti, fapt explicabil, întru cât, pentru mentalitatea argotizanţilor, femeia nu trebue să poarte pălărie, iar dacă poartă, devine obiect de ironie, ea sau măcar. . . pălăria).
Geam, peiorativ, pentru ‘.monoclu* (existent şi în Biet. Acad.). Mai expresiv este sticlă, care se întrebuinţează, la plural, şi cu sensul de ‘ochelari’3. Alte numiri afective ale acestora sunt bicicletă şi înaintaşi4 *. Geam mai apare în zicala periferică bucureşteană stomacul riare geam (CL, 29 Iunie 1935, p. 6), adică ‘nu poate vedea nimeni, dacă ai mâncat ori nu’.
Gligan ‘om (de obicei tânăr) mare de statură (şi prost sau bleg, încet la treabă, etc.)’, cu variantele (se pare munteneşti) găligan şi găligan. Un început de întrebuinţare metaforică a acestui cuvânt, al cărui sens propriu este ‘mistreţ’, găsim deja la Neculce (cf. Bici. Acad., s. v.). Sinonime: blendău, ghiorlan, goblizan, golan (cu nuanţă mai mult morală), haidamac, haidău, hojmalău, melian (acesta, la Creangă), telelâu. Sinonimia este adesea cam vagă, întru cât intervin considerente de ordin social, care fac ca unii din termenii aceştia sa însemneze şi ‘om necioplit’, la fel cu bădăran, mârlan, mitocan, mocârţan, mojic, ţărănoiu, ţopârlan, etc. Rol important joacă suf. -an, care se întâlneşte la cei mai mulţi, făcând să le crească expresivitatea şi totodată să se atenueze deosebirile semantice dintre ei. Semnificaţie înrudită au borlan, foite, gaman, mâncău s. a.
Gloabă ‘cal slab, bătrân, prost’. Din mulţimea extraordinară de numiri pentru această noţiune (vezi Sever Pop, Bacoromania V, p. 100 urm., unde sunt grupate după diversele criterii care au servit ca «tertium comparationis ») înşir aici câteva : belit (ură), bijog (şi ghijog, ghijoagâ), boală, clampă, dalac, hleab 6, javră, jupitfurâ), mortăciune, moşneag, ogar, peritură, rablă, spetit, stârpitură, stârv, şarlă, talan, vlej, ect.
1	Cf. frc. pouvri. 'gâte (avec la signification de <- choye », « trop choye »)’ (BAUCHE, op. cit., p. 242).
2	De aici fuioagâ ‘copil neastâmpărat*.
:î Bagabontul, nene, cu sticlele yn ochi, cu giubenul în cap şi cu basmaua tac' aşa scoasă (Caragiale). Se amestecă aici şi dispreţul omului sănătos, care nu înţelege, mai ales într’o ţară ca a noastră, unde toată lumea are (mai ales avea !), până la o vrâstă, ochi foarte buni, că ochelarii pot fi adesea şi o necesitate.
4 Cuvinte cu caracter mai mult argotic.
8 Şi despre oamenii bătrâni (cf., la Creangă, « hleabul de babă » al lui moş Nichifor
Cotcarul).
FENOMENE LEXICALE
:sr>i
Gogoaşă ‘minciună’ : punctul de plecare al metaforei nu este gogoaşă de tufă ‘excrescenţă ce se face pe ramurile stejarului’, cum afirmă Dicţ. Acad. 1, ci gogoaşă ‘un fel de prăjitură, care la prăjit se umflă şi ia formă rotundă’ 1 2. Prin urmare, este vorba de ceva ‘umflat şi gol pe dinăuntru’. Să se compare şi metafora, oarecum opusă, minciună ‘un fel de prăjitură ’ (din aluat prăjit, cu forme variate, foarte arătoasă, dar fără. . . conţinut), apoi ital. bomba ‘eine Art siisses Gebăck (kleine, aus murbem Teige gebackene Kugel) ; Aufschneiderei, Ubertreibung, iibertrie-bene oder entstellte, unwahre Erzâhlung’. Acest ultim exemplu arată cum s’a ajuns la sensul de ‘ştire sensaţională’ (în limbajul gazetarilor, mai ales) al rom. bombâ} care însemnează şi ‘minciună’ (sau măcar ‘fapt exagerat’)3. Sinonim cu gogoaşă este braşoavâ ‘marfă de Braşov’ (v. Arhiva XXXI, p. 213, s. v. bumba, şi Bidet. Philippide IV, p. 188-—189, n. 2). Să se compare banc, notat mai sus.
Guiţa ‘a bate, a învinge, a izgoni’ (despre oameni) : ai noştri i-a u cam g u i ţ a. t pe Unguri în 19K)*. Schimbare de funcţiune (din intransitiv verbul devine tran-sitiv).
Guzgan, cu foarte multe sinonime, cele mai multe onomatopeice (după ţipătul scos de acest rozător) : chiţcan, chiţ or an, cloţan, gherlan, ghiorlan, ghiorţan, glii-tor an, grivan, gurlan, guzan, miţ organ, pâţoc, pinţâ, sistar, ţistar, ţuşcan, zezeran (Dicţ. Acad., s. v. cloţan şi guzgan). Să se remarce prezenţa sufixului augmentativ-peiorativ -an la majoritatea acestor cuvinte.
Halima : însemnează nu numai ‘povestire sau întâmplare minunată, plină de epizode şi încurcături; minunăţie, lucru fabulos (Dicţ. Acad.), ci şi, mai ales,, ‘istorie sau afacere complicată, care nu se mai termină, căreia nu-i poţi da de rost’. Cu acest sens, totdeauna peiorativ, apare foarte des în vorbirea familiară orăşenească. Cf. Caragiale (« O noapte furtunoasă ») : Dar nu mă ’ntrebi, ţaţo, să-ţi povestesc ce-am păţit cu mitocanul! Să vezi, e hal i m a. . . ; (« D’ale carnavalului ») Nu ţi le mai spuiii p'alelalte, că sunt halimale, domnule. . .
Haplea : pe lângă însemnarea curentă (‘prost’), extrem de răspândită, mai ales în limba vorbită actuală (a tinerilor de toate vrâstele), acest cuvânt are (în sudul Moldovei) şi pe aceea de ‘mâncău’. A influenţat, de sigur, hap !, cu care subiectele vorbitoare îl vor fi simţyid înrudit etimologic. Cf. şi derivatul augmentativ hăplău (Dicţ. Acad.), apoi fernin. haplină.,
Hlizi (refl.) : cu nuanţă peiorativă, se spune aşa, prin Moldova, despre orice fel de « râs », indiferent de aspectul lui obiectiv (e destul ca el să indispuie, să enerveze). Prin contaminaţie cu sinonimul afectiv a se rânji’ devine hlinzi (Dicţ. Acad.). Aceeaşi semnificaţie au blizi, chicoti (acesta, cu multe variante fonetice, din cauza naturii onomatopeice), mihoti, sclifosi.
1	Chiar dacă unii zic şi a spune gogoşi de tufă (adaosul st* explică prin nevoia de expresivitate sau de precizare).
2	Cf. şi Arhiva XLV, p. 100 urm. (unde se discută şi sinonimul hraşoavă).
n Bombă are şi alte accepţii, precum: ‘hotel tănuit; cameră mizerabilă de han; locuinţă quasi-subterană* şi ‘pahar de rachiu’. Pentru prima, cf. ital. bomba ‘luogo dove uno dimora*, ital. arg. bolla, frc. arg. boule, spân. (ţig.) boia, toate cu însemnarea ‘oraş’ (vezi Bulet. Philippide II, p. 204, 205, 209; Volkst. u. Kult. d. Rom. I, p. 76; Zeitschr.f. rom. Phil. LXII, p. 351), pentru a doua, frc. faire la bombe ‘a chefui, a petrece la toartă’, partir en bombe ‘a pleca la chef, la petrecere’ (v. Bulet. Philippide IV, p. 159—160). Dela Jbombâ, cu acest ultim sens, s’a derivat bombagiu ‘chefliu, beţivan’ care mai însemnează ziar sau ziarist aruncător de « bombe », adică de ştiri sensaţionale’,
* Auzit des, după celălalt războiu, pe la Buzău.
-362
FENOMENE LEXICALE
Hoaţă ‘femeie frumoasă şi « drăcoasă »’ (care f u r ă privirile bărbaţilor) : are o paralelă în spân. ladrona idem (Volkst. u. Kult. d. Romanen VII, p. 155).
Icre ‘bombe (aruncate din avion)’. Sinonim : ciorchini. Ambii termeni au luat naştere în ultimul timp (poate dela actualul războiu încoace).
Iepure ‘elev care fuge dela şcoală’ (în limbajul liceienilor ieşeni) ; ‘student care mănâncă la cantină, fără să plătească’ (îşi face apariţia, de obicei, către sau chiar la sfârşitul mesei, spre a nu fi observat). Exemplu interesant, căci arată că acelaşi cuvânt poate căpăta, în medii identice sau foarte apropiate ca psihologie, accepţii deosebite, după punctul de vedere din care se pun subiectele vorbitoare (‘fuga’ în primul caz, ’fugăreala’, ’teama de a fi prins şi apoi fugărit’, în al doilea). Derivate : iepuri ‘a mânca pe fugă’ ; iepuroiu ‘elev de liceu’ (în Ardeal).
Individ: sensul peiorativ, pe care-1 are acest neologism (de sigur, subt influenţa limbajului poliţienesc şi juridic)1 * 3, a putut duce la o formulă ca a o face pe individul ‘a se purta urît’ (în vorbirea studenţilor). Să se compare şi următorul pasaj din articolul unui gazetar talentat : teribilul magnet... a devenit ai n d i v i d » cu amprente la dosar. . . (Azi, 10 Martie 1940, p. 8).
Instantaneu ‘momentan, subit’. In vorbirea semidocţilor (cf. catastrofă, deja notat, apoi absolut ‘precis, sigur’ 2, cojifideniial3, a se declara ‘a se pronunţa’ 4, garantat ‘sigur’, etc., toate utilizate stilistic de către observatorii atenţi ai limbii actuale). De pildă : Da’ de murit aşa instantaneu. . ., nu se poate ? (Act, p« 202 ; subliniat de autor). Intervine, poate, într’o oarecare măsură, şi afectul, nevoia de a exprima noţiunea respectivă cu un cuvânt mai ‘tare’.
Izbi: deşi expresiv, mai ales în comparaţie cu a lovi (şi datorită, cu siguranţă, sunetelor iniţiale) 5, acest verb este înlocuit adesea prin sinonime afective superioare, precum bufni, buşi, pocni. Foarte des se întrebuinţează izbi pentru nimeri (de fapt, ca echivalent al lui lovi, cf. a da lovitura ‘a nimeri bine o afacere’) : până la urmă o i zb e s c (ŢB, p. 194 ; subliniat de autor).
îmbâcsi ‘a umplea cu ceva (peste măsură)’ : întrece mult prin expresivitate pe îndesa, la care, foarte probabil, numai sensul (cf. des) face să simţim că posedă o anumită vigoare semantică. Pe acelaşi plan cu îmbâcsi stau echivalentele bucşi (răspândit prin Moldova), ticsi, apropiate de el şi fonetic, prin grupul cs (cş), care contribue, cred (întocmai ca is-, iz- din exemplele imediat precedente), la intensificarea înţelesului, chiar dacă nu pot arăta în ce chip.
Imboldori ‘a înfăşură bine (spre a feri de răceală)’ : are numeroase sinonime, toate expresive şi asemănătoare prin sunete (nu lipsesc o şi lichidele sau nazalele), precum încotoşmâna, încroşna, înfofoli, înşomoltoci, înşongoia. Caracterul lor imitativ rezultă şi din variantele (adică din ceea ce consideră Dicţ. Acad., cel puţin aparent sau tehnic, drept variante ale) lui îmboldori: îmhondori, îmbondoli, îmbodoli, îmbondroji, îmbloji, îmbolboji, îmbroboroji, îmboboroji.
1	Aşa se explică, cel puţin în parte (căci va fi intervenind şi fobia de neologisme), apariţia tot mai deasă a sinonimului ins, ori de câte ori noţiunea are însemnare strict obiectivă, ş t i i n ţ i f i că.
- Orice ar face, mi scapă!—Zău? — Absolut. Asculţi? Orice ar face (Act, p. 339).
3	Eh, lăsaţi cloni le Inspector general! Parcă nu ştim? Sunteţi confidenţial. Iu anchetă! (Act, p. 75; subliniat de autor).
4	Ba, dimpotrivă, s’ a declarat contra totdeauna (Act, p. 313; aceeaşi observaţie),
5	Cf. isca, iscodi, iscusit ş. a.
FENOMENE LEXICALE
363
îmbufnat ‘indispus, supărat’. Noţiunea se pretează la denumiri expresive, mai toate în legătură cu poziţia buzelor: bonţat, botos, boznat, bozumflat, drâmboiat, îmbonţat, îmbosoiat, îmbosântat, îmbuznat, strolimbat. Să se compare şi a pune botul, ■a pune buza (notate în capit. «Izolări »), apoi mutros, derivat, relativ nou, dela mutră (cf. a face mutre :1).
Impârâţel ‘roitelet (Troglodytes parvulus)’. Acest nume de pasăre 1 2 are foarte multe sinonime, toate interesante din punctul nostru de vedere, căci se întemeiază pe diverse particularităţi de ordin plastic ale purtătorului lor : bour el, cioclejel, curtubeş, gâtejel, ochiul-boului, panciaruş, parantuş, pânţăruş, Pâţ-împârâtuş, s/r£-delaş, sfredeleac, sfredeluş, sfrediac, şofrac, şofrâcuţ, ţanţarus, etc.
împunge ‘a face aluzii, ironii, etc.’ : vorba este închipuită ca un obiect ascuţit cu care înţepăm pe semenii noştri 3 (cf. « umbla cu sula în buzunar despre oamenii ironici, maliţioşi). Imagini mai mult ori mai puţin asemănătoare au la bază echivalentele afective izbi, înţepa, lovi, picni, plesni, pocni (să se compare # plesni sau pocni în pălărie, deja notat) ş. a.
Incasa: Z)zc/. Acad. nu înregistrează sensul figurat, atât de răspândit în vorbirea familiară, al acestui verb, anume ‘a primi, fără ripostă, mustrări, ocări, lovituri, etc.’. De ex. : ifar cate unul se mai lega de el. . . El încasa. în tăcere (Log, p. ?43). Sinonim cu «popularul» înghiţi. Şi etimonul franţuzesc are această însemnare : encaisser ‘recevoir, subir (des coups, des insultes, etc.)’ (vezi Bauche, op. cit., p. 218). Este interesant că sinonimia încasa — înghiţi apare şi în vorbirea populară franceză, dar numai pentru accepţia rom. înghiţi din formula negativă a nu (putea) înghiţi pe cineva ‘a nu-1 (putea) suferi’ (cf. a nu (putea) mistui, derivaţie sinonimică) : ne pas encaisser qiielqu’un ‘detester quelqu’un, ne pas pouvoir le supporter’.
înfunda ‘a birui pe cineva (într’o discuţie) ; a-1 prinde cu minciuna, cu o faptă incorectă ş. a.’ 4. Pentru înţelegerea metaforei, să se compare sensul propriu al acestui verb : înfund pe cineva ‘îl bag într’un loc de unde nu mai poate ieşi, îl închid’. O modificare semantică înrudită constatăm si la frc. enfoncer, care însemnează ’tromper, duper’ (Bauche, op. cit., p. 219). Cât despre a i se înfunda (cuiva) ‘a nu mai avea încotro, a trebui să înceteze cu o anumită purtare, atitudine ş. a.’, punctul de plecare este imaginea unui drum pe care nu se mai poate merge, fiind fără ieşire, «înfundat» (cf. fundac ş\fundătură ‘stradă cu o singură intrare’).
îngheţa ‘a nu se mai putea mişca (din cauza unei emoţii puternice, precum spaimă ş. a.)’. Din aceeaşi nevoie de a exprima viguros o stare sufletească al cărei efect fiziologic seamănă, într’adevăr, cu o paralizie, izvorăsc sinonimele afective împietri, încremeni, înlemni, înmărmuri, la fel de răspândite (şi în alte împrejurări decât acelea care produc groaza).
Inhăţa ‘a pune mâna pe cineva (în special, pentru a-1 aresta sau a-1 duce, contra voinţei lui, într’un anumit loc)’. La fel de expresive, graţie imaginii, sunt
1	După frc. faire la moue ?
2	Iată cum o descrie Dict. Acad.: « Pasăre foarte mică, isteaţă şi îndrăzneaţă, ale cărei pene sunt pe spate ruginii, iar pe pântece roşietice, şi coada mică pe care o ţine de obicei ridicată în sus ». Metafora împărăiţel este, cu siguranţă, ironică: autorul ei a pornit dela contrastul dintre micimea şi îndrăzneala acestei păsări extrem de simpatice (cf. şi frc. roitelet, diminutiv al lui roi).
3	Forma limbii a putut contribui şi ea la naşterea acestei izolări, mai ales că vorbă’ şi ‘limbă’ (apoi ‘gură’) sunt sinonime.
41 Sau. . . cu ocau(ua) mică (popular şi familiar).
364
FENOMEN E LEXI CAI ,E
înşfăca, ridica, umfla, măcar că acestora le lipseşte elementul onomatopeic, atât de perceptibil (hat!) la înhâţa 1. Cf. şi	notat cu alt prilej.
(Injholba (ochii) ‘a-i face mari (spre a vedea bine)’ are numeraose echivalente, precum beli, bleojdi, 6/oz, boboşa, boldi, bulbuca. De adăugat bolovăni, şi mai plastic decât acestea (absent în Dzc/. Acad., s. v. zzz holba) 1 2 3. Unele au derivate, care servesc ca porecle pentru oamenii cu ochii ieşiţi din orbite. Foarte frecvent, în Moldova, este Holban.
Inţoţona ‘a îmbrăca sau a găti cu lucruri multe şi exagerat de pretenţioase (în ce priveşte podoabele)’. Sinonimele împopoţona, şi înzorzona, trebuesc considerate drept aspecte fonetice mai mult ori mai puţin modificate ale lui înioţona, al cărui caracter imitativ se trădează şi în variantele lui: înţopona., înţorţona
Jerpelit ‘rău îmbrăcat (cu hainele rupte)’. Aceeaşi însemnare au rufos, trenţeros, zdrenţuit, zdrenţuros, apoi jberghelit (Dicţ. Acad.), rezultat din încrucişarea lui jerpelit cu berghelit (part. tr. de la bergheli, refl. ‘a se urîţi de boală, de mizerie, de bătrâneţă’, Scriban, Dicţ. Ib. rom., p. 165). Şi rupt se spune foarte des.
Jigărit ‘slab, tras tare la faţă (din cauza unei boli, a mizeriei ş. a.)’. Variantă : ţigârit (apropiat, prin etimologie populară, de ţigară sau, mai de grabă, ieşit direct din ung. cigdr, variantă a lui szigâr, cf. Dicţ. Acad., s. v. jigărit). Sinonime : hârsit, pipernicit, prăpădit4, sfrijit. Se observă o apropiere semantică a acestor cuvinte de jerpelit, etc., graţie substratului noţional înrudit: cauza materială este identică (sărăcia, mizeria, suferinţa).
Jimbat ‘cu gura strâmbată ; cu dinţii ieşiţi afară sau încălecaţi unul peste altul’ (Dicţ. Acad.). Predomină sensul al doilea, subt influenţa lui zâmbat, care este, cu siguranţă, forma originară a acestui cuvânt (vezi Dacoromania VIII, p. 117 urm.). Pentru z- > j-, să se compare jugrav (cu toate derivatele), variantă, răspândită în graiurile munteneşti, a lui zugrav. Echivalent, mai puţin expresiv : colţat.
Jitie ‘anecdotă, glumă ; întâmplare ciudată, poznaşa’, cu sinonimele, se pare, tot exclusiv moldoveneşti, pătăranie, păţanie, tărăşenie, tirişenie.
Joardâ ‘vargă, nuia’. Posedă numeroase variante, care cred că se datoresc naturii imitative 5 a acestui substantiv : jordă, jordie, jărdie, jerdie, jerghie. Acelaşi sens au japă, jâjău, pătăchie, tămânjer, şi ele expresive (din pricina sunetelor).
Jumulii expresivitatea acestui verb, care izvorăşte, în parte, şi din fonetismul lui, este tot atât de mare la sensul propriu (‘a smulge penele unei păsări, după ce ai tăiat-o, ca s’o mănânci’), cât şi la cele figurate (’a jăfui pe cineva de bani, a i-i câştiga la un joc de noroc ; a bate, a scărmăna’). Mai puţin ‘tari’ : ciupâra, şi ciupeli, ale căror sunete nu sunt la fel de evocative. Că elementul fonetic intervine în impresiile noastre, probează jupui, destul de îndepărtat din punct de vedere semantic şi totuşi simţit ca înrudit, chiar etimologic vorbind, cu jumuli, ceea ce nu-i cazul lui jupi, de pildă, spre a nu mai aminti de sinonimele acestuia juli şi beli.
1 Apar mai toate, şi adesea, la Caragiale, in comediile căruia arestările suni: oarecum la ordinea zilei.
- Cf. şi «variantele» lui (în)holba: holboca, holbăni.
3	Ultimul este o contaminaţie {înţoţona -f înzorzona).
4	Aceasta are şi semnificaţie morală, adică socială: Prăpădi tu* ăsta e din sat dela noi. . . (Br-V). Cf. şi echivalentul pârlii: casă, masă, căldură, lumină, . . pe gratis. . . unei pârlite... (Răd I, p. 109).
5	Simţită astfel de subiectele vorbitoare.
FENOMENE LEXICALE
;-n)5
Labă ‘palmă’ : din ce în ce mai frecvent cu acest înţeles peiorativ şi glumeţ, adică ironic (cf. nu numai a pune laba pe cineva1, cunoscut de mult, ci şi a da laba 4a da mâna’, a bate laba ‘a bate palma, ca semn de acceptare a unei propuneri’, care circulă şi în vorbirea familiară a oamenilor culţi). Mai expresive, datorită simbolismului fonetic, sunt cleapşâ şi leapşa, (onomatopei) 1 2. Alt sinonim este scatoalcă (propriu ‘cutie’). In argot, labă însemnează ‘ghiată’.
Latin ‘profesor de latină’, tot aşa Franţuz ‘profesor de Franceză’, Neamţ ‘profesor de Germană’, în limbajul şcolarilor şi al profesorilor (AL, io Iulie 1938, p. 6).
Lăfăi : iarăşi, un exemplu de expresivitate pur fonetică, deşi cuvântul nu-i onomatopeic, cum pare. Dovada o constitue huzuri idem, mai puţin expresiv.
Lefter ‘fără bani’ (a lăsa lefter, a rămânea lefter : când cineva pierde banii într’o afacere, la jocul de cărţi, etc. ori nu-i mai are, indiferent din ce pricină). Şi aici se pot invoca sunetele, pentru a explica valoarea stilistică deosebită a acestui verb. Răspândite, prin Moldova, sunt derivatele lefterie şi lefterea (în izolările a-şimânca saua-şipierde lefteria, leftereaua ; se zice şi a*şi lua leftereaua dela cineva ‘a nu mai avea credit, trecere, simpatie’, absent în Dicţ. Acad.).
Lichida : dela a lichida o datorie, o afacere ‘a-i pune capăt, a face să nu mai existe’ (în terminologia comercială), s’a ajuns uşor la a lichida pe cineva ‘a-1 înlătura’ (propriu şi figurat, adică ‘a-1 omorî’ şi ‘a-1 învinge într’o luptă de idei’) 3. Limbajul sporturilor de asemenea îl utilizează : a avut loc puţin gloriosul sfârşit al hockeyului. . . sau, cum se mai poate spune, hockeyul a fost lichidat, si încă din belşug (AL, 3 Martie 1935, p. 8). Cf. frc. liquider, cu accepţii metaforice asemănătoare.
Mandea ‘eu, cel care vorbeşte, « subsemnatul»’ : cuvânt de origine ţigănească, foarte frecvent în vorbirea mai mult ori mai puţin argotică 4. Derivat (cu un sufix inexistent în româneşte): mandiru! (articulat). Sinonim : Piept ea, mai des Cheptea (dela gestul pe care-1 facem cu mâna spre piept, când vorbim despre noi înşine).
Margine ‘cimitir’ : spurcăciuni de aruncat la gunoiu, nu la margine (CL, 15 Iunie 1935, p. 6). Uz regional, provocat, evident, de faptul că cimitirul local se află în marginea oraşului. Să se compare la deal idem (Tecuciu, unde cimitirul are o altitudine mai mare decât cartierele învecinate). Eufemism, adesea ironic (aşa-1 simţeam eu în graiul meu de acasă, mai cu seama când la deal apărea în blesteme).
Măcelar (în Moldova casap) ‘chirurg’: cf. ital. arg. macellaro, frc. boucher, engl. butcher idem, apoi spân. matasanos (propriu ‘ucide oameni sănătoşi’), Locana (arg.) tiranerv ‘medic’ [Zeitschr. f. roman Phil. LXII, p. 355).
Mâna ‘a (se) grăbi, a da zor’ : Aide, mână, Danciule, că e primejdie (Gor, p. 22X Din terminologia căruţaşilor, birjarilor, etc. (elipsă expresivă pentru a mâna. caii).
1 Mai expresiv, a pune ghiara pe cineva. Pentru ghiară — mâna, cf. ital. sgrifia (cu diverse variante: (s)grinfa, sgrinfia, grifia), ital. furbesco graf fa, toate având ambele sensuri,apoi veneţ. sgrinfa ‘granfia, branca, mano rapace*, tosc, grinfia artiglio’ (vezi Zeitschr. f. rom. Phil. LXII, p. 367—368).
“ Trebue să fi existând şi varianta hleapşă, căci lepşit (dela lepşi ‘a da palme’) sună şi hlepşit, tot aşa interj, leapş! apare şi subt forma hleapş.
Sinonim cu alt neologism, aranja, {a aranja o afacere şi a arama pe cineva).
4	Cf. Văc I, p. 94; Foc, p. 176; Act, p. 264; ŢB, p. 49; AL. 14 Apr. 1935, p. 4*
366
FENOMENE LEXICALE
Mânjii îi mânjesc două labe (HM, p. no). Eufemism ironic, asemănător cu lipi, mângâia ş. a. (v. mai sus, p. 3S1 2-'—jV:, termenii afectivi pentru ‘a bate’). Sinonim : a şterge (cu obiect identic : o palmă sau una, etc.).
Meşteşugi: Cică i-ar fi lipsit câteva sute de mii de lei din casă, ar fi me şt e-ş ugit şi registrele (Act, p. 91). Cu acelaşi sens, de ‘a aranja (falsificând) actele’* se întrebuinţează şi meşteri.
Meteahnă ‘defect, cusur’ (la Brătescu-Voineşti e vorba de ‘meteahna scrisului, a literaturii’). Sinonime, mai puţin expresive (din cauza sunetelor ?) : beteşug, boală, pasiune, paiimă, slăbiciune.
Mierli ‘a muri’ (termen argotic, de origine ţigănească, v. Bull. lingu. II, p. 170) : extrem de răspândit. A intrat şi în limba literară : Afurisită viaţă !, gândi Alfred. Acuy trăieşti, acu’ mierleşti (Văc I, p. 97 ; subliniat de autor) ; Mai era şi o tâmplărie unde se lucrau şi cosciuge pentru hoţii care mierleau (IB I, p. 166 ; subliniat de autor). Cf. şi Foc, p. 50 ; CL, 23 Martie 1935, p. 7.
Mişca (despre lucruri şi oameni) ‘a merge bine, a progresa, a fi activ, a face treabă (bună)’ : Aveai dreptate, domnule Niţâ. Mişc â, mişc ă. Nu mai e lâncezeala aia... (Br-V).
Moft ‘fleac, lucru de nimic’. Iarăşi un cuvânt bogat în rezonanţe, datorită, în parte, sunetelor. Foarte răspândit, cu acest înţeles, acum 40—50 ani, când devenise o adevărată etichetă pentru scepticii şi umoriştii care vroiau să caracterizeze scurt neseriozitatea naţională. Caragiale s’a folosit de el într’o foarte largă măsură, cum probează şi numeroasele derivate existente în opera lui: moftangie, moftangiu (femin. moftangioaică), moftolog, moftologie, moftologie, etc. (ultimele trei sunt, probabil, creaţii pur personale, cu intenţii satirice)1. Cf. şi Moftul român 2, titlul ziarului umoristic publicat de el însuşi, împreună cu Toni Bacalbaşa, Dr. Ureche, etc.
Mormoloc ‘om moale, greoiu (la trup şi la minte)’, frecvent în vorbirea familiară. Sinonime : bleandă (blendâu), brotâcel3 4 5, malac, molâu, mototol, viţel4 ş. a. (la mototol expresivitatea se întemeiază şi pe factorul fonetic, întocmai ca la mormoloc el însuşi), apoi muiere (Off !, ce mai muiere şi tu. . ., ŢB, p. 87), cu nuanţă mai mult morală (moliciune a inimii). V. şi mai sus, s. v. beşleagă.
Morţi N. este mort fără vin, fără cărţi, etc. ‘nu poate trăi fără vin, fără cărţi, etc.‘. Cf. şi a umbla mort (după ceva sau cineva) ‘a fi nebun (prăpădit) după. . /, apoi mort beat, mort de frig, de oboseală ş. a. (unele notate şi în capitolul precedent, s. v. mori).
Nănaşâ ‘nuiaua de bătut copiii’ (Creangă). Pentru «tertium comparationis », cf. a face fin (pe cineva) ‘a-1 bate’ (fa săturat finul de naşul ‘l-a bătut bine’) A
1	Să se compare finala << savantă » -log (ca în arheolog, filolog, etc.), anume aleasă.
2	Epitetul confirmă aprecierile mele în legătură cu părerea lui Caragiale şi a altora, că « moftul » constitue o trăsătură fundamentală a sufletului românesc (mai exact, a Românului dela oraş).
3	. . . un bob de isterie, care acolo, la Vasluiu, măritată cu vreun brotâcel, sy ar fi. consumat. . . (Răd II, p. 189—190). Nu sunt tocmai sigur că brotăcel are aici exact acelaşi înţeles ca mormoloc.
4	Cf. frc. veau ‘imbecile, personnage sans energie’. Viţel şi malac sânt sinonime, căci acesta din urmă însemnează ‘puiu de bivoliţă’. Cred că malac e anterior lui viţel, cu sensul figurat aici în discuţie: graţie sunetelor (mai ales lui m şi /), a putut fi simţit ca înrudit cu moale.
5	Vezi Dicţ. Acad., s. v. fin.
FEN OMENE LEXI CALE
-67
Tot Creangă are sinonimele Sfântul Neculaiu, care este mult mai răspândit decât nănaşă, şi calul Bălan. Pentru ultimul, aflăm explicaţia în modul cum se aplica bătaia : şcolarii erau aşezaţi cu faţa în jos pe un scaun « nou şi lung1» şi bătuţi la spate cu biciul. Cât despre Sfântul Neculaiu, Creangă spune că preotul, care era oficial învăţătorul satului, a botezat biciul aşa după hramul bisericii din Humuleşti1 2. De ce numai decât cu un nume de sfânt ? Probabil, pentrucă sta atârnat în cuiu ca o icoană. Să se compare şi zicala bătaia-i ruptă din raia (iar în raiu trăiesc sfinţii!).
Odor (ironic) ‘copil’ (în gura mamelor şi, mai ales, a celor străini de familie). Sinonim : berechet. Dar odor are, mult mai des, şi sens desmierdător, la fel cu comoară, înger (aş) ş. a.
Otrăvi ‘a supăra tare, a amărî’, mai expresiv decât învenina, a cărui circulaţie nu-i tot aşa de largă (cf. a face sau a pune cuiva venin la inimă idem). O evoluţie semantică similară constatăm la frc. empoisonner ‘ennuyer, importuner, faire souffrir, rendre malheureux’ (Bauche, op. cit., p. 218).
Papugiu ‘şarlatan, înşelător, pungaş’ : după Tiictin, această accepţie figurată s’a desvoltat din aceea, proprie, de ‘servitor care păzea (pe vremuri) papucii lăsaţi de musafiri în anticameră’. Cred că trebue să pornim dela ‘cismar care lucrează papuci’, nu numai pentrucă această noţiune a fost mult mai accesibilă Românilor decât cealaltă 3, ci şi din altă cauză : un asemenea meşteşugar poate fi dispreţuit, dacă-1 punem alături de un cismar adevărat, mai cu seamă când nu-i în stare să facă nici papuci cum trebue. O paralelă, aproximativă, ne oferă cioflingar (v. mai sus), care provine, foarte probabil, din germ. Schuhflicker ‘cârpa-ciu’4. Sinonim : pastramagiu (tot la Caragiale).
Parolă ‘vorbă bună, sinceră’ (?): Când vrea omul să fie cinstit şi să-mi spuie o parolă5, ascult. Poate să fie şi aspru ! (Act, p. 205). înţelegere greşită a frc. parole, întrebuinţat adesea şi de Români, în formule ca parolă de onoare, etc. Cf. instantaneu, deja discutat (împreună cu alte exemple, date acolo, din vorbirea semidocţilor).
Patefon ‘soacră ; copil’ : din cauza. . . sgomotului pe care-1 fac (una vorbind, celălalt plângând). Şi radio idem, prin derivaţie sinonimică.
Păcat1 neobişnuit de frecvent în limbajul afectiv, mai ales subt forma excla» maţiei păcatele mele /, care exprimă surprinderea, supărarea, mâhnirea ş. a. împreună cu a duce (la imperativ), pluralul acestui susbtantiv, precedat de o prepoziţie, este un adevărat sinonim al lui draci du-te la păcatele ! ; duceţi-vâ *n păcate {cu glumele voastre) \ Să se compare şi Ce păcatul {împăcatele) vyaţi făcut?, echivalentul perfect al lui Ce dracu’ v’ aţi făcut? Cred că în astfel de construcţii avem a face cu derivaţii sinonimice, provocate de eufemism: subiectul vorbitor, enervat de o întâmplare neplăcută, se gândeşte, ca de obicei, la ‘dracul’ (pe care simte nevoia să-l cheme... în ajutor contra celui ce i-a produs nemulţumirea), dar intervine imediat teama, cu substrat religios, de această fiinţă foarte primej-
1	Acesta era ‘calul’, pe care trebuiau să încalece şi care purta numele de Bălan din cauza colorii deschise a scândurii proaspăt lucrate.
2	II întâlnim şi la Caragiale (« O noapte furtunoasă »), ceea ce nu se potriveşte cu explicaţia dată de Creangă.
3	Obiceiul, specific turcesc, de a lăsa papucii la intrare, nu putea fi atât de cunoscut la noi, încât să dea naştere unui semantism metaforic.
4	Vezi discuţia făcută de mine în Revista filologică II, p. 272 urm.
5	Subliniat de autor.
368
FENOMENE LEXICALE
dioasă. Şi atunci, în loc de dracii' !, spune păcatele !, recunoaşte, adică, subt forma acestei exclamaţii, greşala pe care era s’o săvârşească invocând pe necuratul. Urmat de un substantiv, păcat se construeşte întocmai ca adjectivele substantivate de felul lui nenorocit, sărman, etc., cu care se identifică aproape şi semantic: De când cu păcatul cela de « A d - h o c », n'am mai avut zi bună cu megieşiţi meu (Creangă).
Periuţă ‘(om) linguşitor’ (« care perie pe superiorul său », se arată faţă de el exagerat de atent, chiar umilit, ca să-i facă plăcere, etc.) : în vorbirea familiară, apoi în aceea a elevilor şi a studenţilor. Aceştia din urmă înţeleg, curent, prin periuţă pe asistentul unui profesor, indiferent de modul cum se comportă « vinovatul ». Are deja familie : perioiu-, a peria, perialâ.
Persoană ‘om. însemnat, deosebit de cei obişnuiţi’ : cu această accepţie îl întrebuinţează numeroase subiecte vorbitoare, chiar culte, în mintea cărora termenul pare « distins », deci politicos (în comparaţie cu om, ins, etc.). Urmarea este că scriitorii dau acestui substantiv o nuanţă ironică, folos.indu-1 cu intenţii stilistice. De ex. : . . .domnul Licâ, devenit deodată o «persoană » 1. Pentru Aneta « o persoană » însemna un ins cu care ea nu putea avea. de-a face. « A venit la tata o persoană » spunea la Vasluiu marnâ-sa, când cineva era în salonaş, a cărui prezenţă cerea ca ea să nu se mişte din bucătărie (Rid I, p. 427).
Ploaie ‘mulţime, cantitate mare’ : o ploaie de pumni, de palme, de beţe. Şi grindină apare în astfel de formule, cu acelaşi sens. Cf. frc. (Aube) daitbee ‘grande averse de pluie’ şi ‘volee de coups’ (Rev. lingu. romane XIII, p. 87). Valoare metaforică are acest substantiv şi ca termen tehnic în limbajul vânătorilor : ploaie ‘alice mici (pentru împuşcat vrăbii, etc.)’.
Poşircă ‘băutură (alcoolică) proastă, de calitate inferioară’. Are multe sinonime : boharcă (bohoarcâ), buharcă (buhoarcâ), buleoarcă, holercă (holircă, horilcă), pliuşcă, pojdârcă, ţâşpoacă, etc. Contaminaţia intervine adesea, pentru înviorarea şi intensificarea expresiei (ca de obicei în astfel de cazuri, unde afectul, subt forma dispreţului sau a nemulţumirii, se manifestă cu vigoare). Buleoarcă este o variantă a Iui bolearcă. (şi bu-), el însuşi produs al unei contaminaţii 2 între holercă şi boală. In ce priveşte pe -ou-, nu-i exclus sa vie dela leoarcă, al cărui sens (cf. ud leoarcă, apoi leoarcă de ploaie, de sudoare) este înrudit cu ‘băutura’. Boharcă, împreună cu toate aspectele lui fonetice, trebue să fi rezultat din bolearcă încrucişat cu mahorcă ‘tutun prost’ : unii termeni aici în discuţie (de ex. ţâşpoacă) circulă şi cu sensul acesta, lucru firesc, dacă nu uităm că tutunul « se bea » (şi ca băutorii sunt, mai totdeauna, fumători pasionaţi). Pojdârcă de asemenea pare a fi o contaminaţie : partea lui finală corespunde, până la identitate, părţii finale a lui poşircă (pronunţat moldoveneşte, cu -î-) 3. Argot-ul ieşean cunoaşte un fel de sinonim, venit din limba cultă, dar transformat profund din punct de vedere semantic : interpret (şi întrepret) ‘(pahar de) rachiu’ {Balet. Philippide IV, p. 121).
Procopsi (iron.) ‘a ieşi prost dintr’o afacere ; a ajunge rău, a pierde averea ; a nu reuşi (în chestii morale), etc.’ : Care va să zică, unde nu înţelegeţi D-voastră
1	Cf. şi titulatura (tot ironică !) domnul, pusă înaintea lui Lied (« erou pe care autoarea îl prezintă obişnuit cu acest simplu nume atât de semnificativ).
~ Poate voită, cu scop umoristic.
:i De altfel, şi primele sunete sunt identice la amândouă. Judecat strict fonetic, pojdârcă reprezintă un mai vechiu poşâdârcă, cu î din silaba antepenultimă căzut şi cu ş > j subt influenţa lui d imediat, următor.
FENOMENE LEXICALE
369
politica, hop!, numai decât trădare! Ne-am procopsit! (Caragiale). Foarte frecvent este part. tr. procopsit (cu varianta, care nu-i exclusiv moldovenească, pricopsit) : Când să trec pe maidan, mă pomenesc cu mitocanul, cu p r i-copsitul de Ţircâdâu (Caragiale). Din cauza că sensul propriu al acestui verb (‘a ieşi bine, a face avere’) continuă a fi viu în conştiinţa subiectelor vorbitoare, participiul lui trecut, compus cu ne-, are exact aceeaşi valoare afectivă : nepricopsitul de Ţircădău este sinonimul perfect al lui pricopsitul de Ţircâdâu.
Pronunţa (refl.) ‘a spune, a declara’ : . . .băieţii nu vor să se pronunţe ! Dar în oraş vorbeşte toţi ! (Act, p. 326 ; subliniat de autor). Cf. şi produce pentru a reproduce: Vrei să-ţi produc vorbele? (ibid., p. 205 ; aceeaşi observaţie). Să se compare cele spuse s. v. instantaneu despre natura şi utilizarea stilistică a acestor semidoctisme.
Puios ‘care face copii mulţi’ : Nu e nici pui o s ca Ovreii, că n'are copii (Br-V). La fel de expresiv este echivalentul mold. plodos.
Purice ‘un fel de ţintă mică (pentru bătut în talpa încălţămintei grele)’ : . . .pen-trucă-i poleiu şi soldaţii n'au «purici» la bocanci (FM, p. 118). Imaginea aminteşte bine de frc. punaise ‘ploşniţă ; piuneză’.
Putrezi (despre oameni) ‘a nu face nimic, a vegeta’ : Câte valori adevărate putrezesc în cine ştie ce colţ de provincie. Cf. frc. moisir ‘attendre longuement ; rester longtemps (dans un endroit)’. Şi noi spunem, cu acelaşi sens, a mucegăi (echivalentul propriu zis al lui moisir).
Răcâdui (refl.) ‘a se răsti (cu vorbe ameninţătoare) la cineva’ : acesta-i înţelesul simţit de mine şi care nu se potriveşte tocmai bine cu cel dat de Tiktin (‘sich drohend auf jemanden stiirzen’). Relevez deosebirea, ca să arăt, odată mai mult, că cuvintele expresive pot fi interpretate, mai ales când n’au un semantism clar pentru toată lumea, în diverse moduri de către subiectele vorbitoare. De aici superioritatea lor faţă de sinonimele obişnuite.
Răsucitul ‘nota opt’, în limbajul şcolarilor, care posedă astfel de metafore pentru mai toate notele : bastonul ‘unu’, ghebosul ‘doi’, cocoşatul ‘trei’, scăunelul ‘patru’, chinta ‘cinci’, umflatul ‘şase’, topor(aş)ul ‘şapte’, barosanul ‘zece’. Majoritatea notelor au numiri multiple : toiagid lui Moisi şi chibrit ‘unu’ ; dupla şi nouă cu talpă ‘doi’ ; opt cu ferestrele deschise (ferestrele deschise le-am luai pe spate) ‘trei’ ; scaunul împărătesc şi opt pe doi ‘patru’ ; chita golanului, ţinta golanului, barieră, limită, hotar ‘cinci’ ; nouă cu coada ’n sus ‘şase’ ; unu tăiat ‘şapte’ ; sfânt (şi sfinţişor), colac, trei cu geamuri, trei cu ferestrele închise ‘opt’. Câteodată acelaşi nume se dă la două note : ghebosul este şi ‘doi’ şi ‘trei’ (ultimul a dus la ghebosul cu ochi ‘opt’, adică ‘trei cu ochi’ = trei cu ferestrele închise). De adăugat balon pentru ‘zero’, numai ca participant grafic la compunerea lui ‘zece’ (‘bastonul’ plus ‘balonul’ 1 — acesta « zboară », de aceea-i. . . balon, şi rămâne numai ‘bastonul’!) 1 2. Cele mai multe din metaforele acestea pornesc dela forma cifrelor respective şi sunt, în consecinţă, foarte clare. In rândul lor trebue pus şi sfânt ‘opt’, căci e vorba de colăceii împletiţi ca un opt care se fac în ziua de 9 Martie (« Patruzeci de mucenici sau sfinţi ») şi sunt numiţi sfinţi(şori). Colac ‘opt’ este o derivaţie sinonimică dela sfânt. Cât despre termenii echivalenţi cu cinci, plasticitatea lor nu este prin nimic
1	Cf. şi finala amândorora, care rimează. Un profesor, Francez de origine, spunea (acum 40 ani, la Tecuciu) cartof în loc de zero.
2	Vezi Bulet. Philippide IV, p. 139 urm.
24
370
FENOMENE LEXICALE
inferioara, chiar dacă unii par abstracţi. Toţi au la bază ideea exprimată lămurit de hotar [limită, barieră): nota minimă, subt care (sau dincolo de care, în jos) nu se poate trece, fără primejdia de a pierde anul şcolar. Căci ţintă însemnează, propriu, ‘obiectul ochit de puşcaş’, deci, în cazul nostru, ‘ţelul urmărit de elevul obişnuit, idealul lui’ (de aici adaosul golanului, peiorativ, venit, probabil, dela elevii buni sau, poate, dela unii profesori), iar chită este sinonimul afectiv al lui ţintâ[[acum ni-i chita ‘acum e momentul potrivit’). Şi chintă, în ciuda sensului cunoscut foarte bine chiar de către elevi (‘figură’ la poker, alcătuită din cinci cărţi consecutive), ar putea fi produsul unei contaminaţii între ţintă şi chită.
Regula (pe cineva) ‘a-i face răul pe care-1 merită, a-i răspunde cum trebue (la vorbele, actele, etc. îndreptate contra ta)’1 : din limbajul tehnic (a regula o maşină ş. a.). Cu aceeaşi semnificaţie : aranja, opera, tot neologisme, apoi lucra, etc.
Sămânţă: în construcţii negative şi cu privire la oameni are un înţeles oarecum identic cu al lui ‘nimeni, niciunul’. De pildă : să nu vadă sămânţă de călugăr pela biserica lui (Creangă). La fel ca în izolarea tautologică pe rudă, pe sămânţă. Sinonim afectiv picior: să nu văd picior de străin în casa mea (s’a zis mai întâiu, cum se zice încă, să nu calce picior de străin în casa mea). Ne amintim, fără să vrem, şi de puiu, care poate apărea foarte bine în locul lui sămânţă din exemplul dat. De fapt, sensul iniţial acesta a fost : ‘nici măcar ger-menele (sau puiul) din care se poate desvolta fiinţa respectivă să nu-1 văd’.
Săpuni (pe cineva) ‘a-i face observaţii aspre, a-1 mustra’, cu derivatul sâpu-neală1 2. Sinonime : a freca şi frecuş. Din limbajul bărbierilor, cum probează şi a da [trage) un perdaf idem.
Scârţâi ‘a nu se simţi bine’ (despre oamenii bolnavi sau bătrâni) : Băbătia lui, dela o vreme încoace, nu ştiu ce avea, că începuse a scârţâi (Creangă) ; doctorul Şeptelici, care vine de mă caută şi pe mine, când scârţâia (PB1, p. 76). Asemănarea corpului omenesc, obosit de boală sau de bătrâneţă, cu un car neîngrijit, vechiu, etc., care scârţâe 3, se întemeiază şi pe un element pur auditiv : îi trosnesc încheieturile (cf. a se muia sau a se slăbi cuiva balamalele). De altfel, printre metaforele pentru ‘bătrân, neputincios’ este una, hodoroagă, care însemnează şi ‘car vechiu’ (v. mai sus, s. v. beşleagă).
Scrobit ‘elegant, pretenţios’ (?) : M., care era mai scrobit decât ceilalţi (Laz, p. 188). In ipoteza că arh nimerit sensul, acest adjectiv este echivalentul aproximativ al lui sclivisit, foarte răspândit într’o vreme 4, al lui fasonat, spilcuit, etc. Sinonimul propriu, crohmolit (Moldova), apare la C. Negruzzi : Figura asta cuvioasă, originală şi crohmolită a boierului ţinutaş, fiind explicat de Dicţ. Acad. prin ‘rigid’. Pentru lămurirea lucrurilor, reamintesc că în vorbirea familială a păturilor orăşeneşti mai modeste cămăşile «de gală» se numesc de cutie (se cumpără dela magazin într’o cutie), iar despre un bărbat elegant se spune parcă-i scos din cutie (cf. «Izolări », s. v. cutie).
Sfanţ ‘ban’, totdeauna în formule negative, precum fără sfanţ (Ci, p. 35), rCam (un) sfanţ [în pungă), etc. Este preferat lui bani parale, datorită plasticităţii :
1 Cf. Las* pe mine, îi regulez eu. . . (spune Ipistatul, în « D’ale carnavalului », referindu-se la nişte indivizi bănuiţi că ar fi furat ceva).
2	Cf. frc. savonner ‘reprimander’ (BAUCHE, op. cit., p. 249).
3	Să se compare zicala Unge osia, să nu scârţâe.
4	A sclivisi ‘a lustrui piatra, metalul, etc.’ (TlKTIN). Şi pereţii se sclivisesc (astăzi), înainte de a-i zugrăvi (se curăţă cu glaspapir, ca să dispară firele de nisip rămase din tencuială).
FENOMENE LEXICALE
371
ne trimete la o moneda anumită (chiar dacă nu-i mai cunoaştem valoarea), nu la noţiunea generală. Pentru acelaşi motiv se spune destul de des riam franci, riam gologani, etc. în loc de ri am bani (parale). Nu pare a fi termen argotic.
Sfecli (cu neutralul o ca obiect direct) ‘a se teme, a se emoţiona, a o păţi’ : mai expresiv, din cauza ‘scurtimii’, decât sinonimul ‘analitic’ a se înroşi ca sfecla. O metaforă înrudită este a se fâstâci, propriu ‘a se face galben-verde, ca fâstâcuP (adică ’a schimba sau a face feţe feţe*).
Socri ‘a ocărî, a mustra, a cicăli’ : bombănea şi socrea pe toţi din casă (Cr, p. 73). Creaţie, probabil, strict personală a autorului (dela soacră, pe baza reputaţiei bine cunoscute în păturile orăşeneşti a acestei biete fiinţe).
Soili ‘a dormi’ (în argot-ul răufăcătorilor) : de origine ţigănească (v. Bull. lingu. II, p. 187). Derivat abstract: soilealâ.
S ţital ‘palton’ (argot). Care-i «tertium comparationis » al acestei metafore ironice? Căldura pe care i-o procură unui pungaş atât spitalul, cât şi paltonul? Raportul pare prea abstract pentru imaginaţia plastică a argotizanţilor.
Sticlete, subt forma pluralului, însemnează ‘gărgăuni’, în izolarea a avea sticleţi la cap (v. capitolul precedent, s. v. gărgăuni). Prin derivaţie sinonimică se zice şi a avea papagali : — Poftin ! Ce, te-ai scrintit, mă? Ai papagali în cap, ?nă? ( ŢB, p. 33)1.
Sticli (despre ochi) ‘a luci ; a fixa (ceva sau pe cineva cu privirea)’. Primul sens este general (de aceea l-am pus înaintea celuilalt), şi nu cere totdeauna determinativul de bucurie, cum ar rezulta din singurul citat făcut de Tiktin. Iată un pasa) din Creangă : . . .vin de cel hrănit, de care, cum bei câte oleacă, pe loc ţi se taie picioarele, îţi steclesc ochii în cap, ţi se încleie limba în gură. . . Cred că şi despre muribunzi se spune aşa. In orice caz, imaginea e clară, şi nu înţeleg de ce Tiktin se gândeşte că sticli va fi rezultat, prin etimologia populară cu sticlă, din steli, cuvânt cam suspect sau, cel puţin, livresc, artificial.
Strâns (la mână) ‘econom peste măsură, zgârcit’. Cf. sard. astrintu (istrintu) idem (propriu ‘strâmt’, aşa dar perfect sinonim, ca etimologie, cu adjectivul nostru) 1 2. Alţi termeni, tot expresivi, pentru această noţiune : brânză ’11 sticlă, zgârie-brânză, amintite cu alt prilej, calic, cârpănos. Ultimul, curent prin Moldova, este un derivat dela carpăn (există în toponimie şi are sensul de ‘loc plantat cu carpeni’) : lemnul acestui arbore este fibros sau, cum spun ţăranii, câlţos, de aceea se rupe greu, adică « rezistă » (tot aşa rezistă avarul, când este. . . atacat la pungă) 3.
Subsemna pentru semna, în vorbirea oamenilor semiculţi : certificatele medicale subsemnate de medicul primar (Act, p. 253 ; subliniat de autor). Despre valoarea stilistică (mai mult de stil propriu zis) a unui asemenea cuvânt, vezi cele spuse s. v. instantaneu.
Şef: neobişnuit de frecvent în vorbirea familiară (cam trivială) a orăşenilor, având tot felul de nuanţe, după raporturile existente între conlocutori, după starea sufletească a subiectului vorbitor, etc. Aşa se face că acest cuvânt, întrebuinţat totdeauna la vocativ, poate exprima deopotrivă de bine respectul, ca şi
1	Pentru sinonimul a avea păsărică, cf. paralela germ. einen Vogel haben.
2	Vezi Volkst. u. Kult. der Romanen V, p. 36.
3	Această etimologie am propus-o şi susţinut-o în Diftongarea lui e şi o accentuaţi, p. 198.
24*
372
FENOMENE LEXICALE
intimitatea sau dispreţul. In multe privinţe, trebue socotit drept echivalentul stilistic al lui amic, pe care l-a eliminat, în bună parte, din vocabularul claselor mijlocii. Iată un citat, interesant din punct de vedere psihologic: . . .Pe când el, Glasman,face cu ochiu’ Prefectului, şi Prefectu’ îl bate pe burtă şi-i spune: Şefule! Auzi! ? « Şefule » ! — întocmai ca Administratondui şi Primarului! (Act, p. 230). Are şi o formă diminutivală: — Stai, şefulicâ, stai!, l-a repezit conu* Puiu {\b\d., p. 92), născută prin analogia lui moşulicâ. Originea acestor uzuri trebue căutată in limbajul funcţionarilor administrativi (cf. şef de birou, şef de secţie, etc.).
Şest: semnal de alarmă în limbajul argotic (aşa se anunţă apropierea ‘copoiului’ poliţienesc). Este rus. sest* ‘şase’, cum a arătat B.-O. Unbegaun, Bull. liîigu. IX, p. 105—106. Deja A. Graur, ibid. VI, p. 171 susţinuse că sinonimul şase este numeralul românesc, iar zexe, alt echivalent argotic, germ. sechs. Dacă ar mai fi nevoie de o dovadă, s’ar putea invoca trei! ‘linişte!’, existent în argot-ul ieşean (v. Bulet. Philippide IV, p. 136)1. Cf. şi ital. (arg.) ot(t)o ‘attenzione!, bada!’ (A. Menarini, I gerghi bolognesi, Modena 1942, p. 103). Zexe ! apare şi ca un fel de ripostă, cu nuanţă glumeaţă sau injurioasă, în discuţiile şi certurile dintre argotizanţi, dar nu-i pot preciza sensul, care pare a fi, aproximativ, ‘n’ai dreptate’, ‘du-te dracului!’. L-am auzit, pe vremuri (la Tecuciu). în mediul periferic, şi ‘amplificat’, subt forma zexina ! (pronunţat zăxâna), cu un corespondent obscen, măixina ! (contaminat din mâ-ta şi zexina). Conştiinţa că şase este numeral a dat naştere, în argot-ul şcolăresc, la formule menite să distingă, după grad, diversele primejdii, reprezentate prin conducătorii administrativi şi disciplinari ai şcolii : şase ‘pedagogul’, şase la pătrat ‘subdirectorul’, şase la cub ‘directorul’ (v. Bulet. Philippide V, p. 207). Din aceeaşi conştiinţă a rezultat şapsâ ‘linişte!, taci din gură!’ {ibid., p. 193), care este şase contaminat cu şapte.
Şindi ‘a tăia’, cu derivatul şind(r)el ‘cuţit’ {Bulet. Philippide II, p. 207). După A. Graur, Bull. lingu. II, p. 186, care înregistrează numai substantivul (subt aspectul, probabil singurul real, şindel) 1 2, avem a face cu un element ţigănesc.
Şpagă ‘bacşiş, mită, câştig ilicit’ (mai ales despre funcţionari). Foarte răspândit, o bucată de vreme, după războiul Unirii. In ultimii ani a fost înlocuit prin şperţ, care pare mai expresiv (din cauza scurtimii şi a sunetelor). După A. Scriban, Dicţ.lb. rom., p. 1286, primul ar fi rus. (sau sârb.) spag ‘buzunar’ 3, iar al doilea un împrumut german, făcut prin intermediul Evreilor (fără arătarea etimonului). Eu însumi am considerat pe şpagă identic cu şpa(n)gâ ‘sabie, suliţă’, gândindu-mă la faptul că controlul mărfurilor venite din străinătate se făcea cu ajutorul unui fel de suliţă, pe care funcţionarul vamal o vâra în balot, spre a vedea astfel ce conţine : de aici s’a ajuns, printr’o metonimie uşor explicabilă, la denumirea cu acelaşi cuvânt a bacşişului pe care negustorii îl ofereau vameşilor, pentru ca aceştia să renunţe la control. In cursul lecturilor mele n’am dat peste şpagă (şi nici peste derivatul şpagagiu). In schimb, pe şperţ (cu bogata-i fami ie : şperţar, şperţărie, sperţui) l-am întâlnit adesea : N’aveam în noi otrăvuri, n'aveam nici
1	Elevii de liceu întrebuinţează şi ei toţi aceşti termeni (cu excepţia, poate, a lui trei). Să se compare, de pildă, şest, mamutu'! ‘fiţi atenţi, vine pedagogul-şef !\
2	Ca nume al unui joc de copii, cu cuţitul sau cu furculiţa, aruncate aşa fel, încât să se înfigă totdeauna în pământ. Sensul de ‘cuţit’, Graur îl dă ca aparţinând etimonului. Cf. şi Bull. lingu. IV, p. 199.
3	I. PAWLOWSKY, Russisch-deutsches Worterbuch dă numai varianta Cpag'K, existentă în texte religioase.
FENOMENE LEXICALE
373
revolvere, nu exista şperţ (Radii, p. 80); nu şperţarul acreditat şi atitrat (VR, Ian. 1939, p. 59) ; .. .nu mă pricep decât la şperţuit publicul (VR, 31 Dec. 1933, p. 15). Şperţărie apare la Dan Rădulescu, Pentru conştiinţa românească, Cluj 1933, p. 35 1.
Şucâr (şucăr) ‘frumos, bun ; scandal, gălăgie ; hoţ de cărţi’ (la şcoală), cu derivatul şucări ‘a auzi, a-şi aminti ; a se uita, a observa ; a fura ; a se supăra ; a se boieri ; a se face frumos’, a cărui variantă pare a fi şuhâri. Aspectele fonetice variate şi sensurile nu numai numeroase, ci chiar diferite unele de altele, îngreuiază cercetarea etimologică a acestor cuvinte. Şucar este sigur ţigănesc (v. Bull. lingu. II, p. 188—189), şi tot aşa, întru cât are aceeaşi temă, şucări. Cât despre şuhări, cred că s’a amestecat, cel puţin în ce priveşte pe h (pentru c) şi accepţia ‘hoţ de cărţi’, germ. Schacher ‘petit trafic sordide’ (cf. şi Schacherer ‘petit trafiquant’, schachern ‘faire un petit trafique sordide, trafiquer’), trecut prin limba Evreilor noştri (cu u < a). Poate, mai exact, şuhâri provine din verbul german menţionat, iar şucări este un derivat dela şucar: asemănarea fonetică şi parţial semantică a făcut ca ele să se confunde, împrumutându-şi reciproc sensurile (fenomenul a influenţat apoi şi pe şucar, primitivul lui şucări). înrudite, subt toate raporturile, cu aceste cuvinte sunt sufăr ‘şmecher, om care ştie să-şi aranjeze treburile’ şi şufâri ‘a păcăli, a trage pe sfoară, a înşela’ 1 2, explicate, indirect, de V. Bogrea, Dacoromania IV, p. 881 din evreo-germ. sufăr (=germ. Schaffer ‘Macher’), care a dat rom. şef ar ‘negustor de cai, sfârnar, corupt’. Pentru alte amănunte, vezi Bulet. Philippide IV, p. 196 urm. 3.
Şugubăţ ‘viclean, primejdios’ : . . .să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel spân, cât îi putea ; să ri ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi (Creangă). In vorbirea familiară actuală, acest cuvânt şi-a pierdut o bună parte din înţelesul peiorativ, căci este simţit ca sinonim cu ‘poznaş, glumeţ’ (poate prin etimologie populară cu şugui, mai ales că aparţine exclusiv dialectului moldovenesc) şi de aceea întrebuinţat adesea cu intenţii chiar favorabile. Asta dovedeşte că procesul de atenuare a semnificaţiei grave pe care o avea în limba veche (‘ucigaş’ ; cf. deşugubină, termen juridic) continuă subt ochii noştri.
Şut, în a face şut ‘a lovi, a izbi, a bate’ : Hai, câraţi-vâ, că f ac « şut» cu voi (RB-R, p. 134). Din limbajul sporturilor (la foot-ball ‘lovitură sau aruncătură cu mingea’ ; şi vb. şuta), de origine englezească (shoot, propriu ‘a împuşca’). N’are, deci, nicio legătură cu şut! ‘taci!’, nici cu şut ‘hoţ’ (cf. derivatele şuti, şutitor, şuteală), ambele ţigăneşti (vezi Bidl. lingu. II, p. 189—190 şi IV, p. 200).
1	Iată o caracterizare « estetică » a şperţului: « Care e etimologia cuvântului ? E strident ca sticla pisată, nu se ştie de unde vine. Este total lipsit de analogie şi similitudini la noi şi aiurea; face parte din plasticul vocabular de după războiu; s’a substituit fără veste bunei vechi expresii de bacşiş, care, cu consunanţa ei rotundă, discretă, lenitivă, adormitoare, de ce n’aşi zice onestă, ne-a legănat copilăria şi tinereţea » (H. STREITMANN, AL, 3 Iunie 1934, p. 7).
2	Răspândit şi în Basarabia, unde are însemnarea, probabil, secundară, de a lua banii cuiva la joc’ (Bulet. Philippide V, p. 261). Acest fapt, de ordin geografic, arată, poate, că termenul ne-a venit prin (sau şi prin) Evreii ruşi, care-1 vor fi cunoscut din limba ţării lor de origine.
8 Germ. Schacher a fost împrumutat de noi, împreună cu quasi-sinonimul lui, Macher, în formula şahăr-mahâr (a face sau a umbla cu şahăr-mahâr a nu fi corect, a înşela’). Cf. IORGU IORDAN, Limba română actuală, p. 495 (unde se arată că şi mahăr singur circulă, chiar în limba scrisă).
374
FENOMENE LEXICALE
Tablou, în sintagma verbală a rămâ?iea tablou ‘a înlemni, a fi uimit, a rămânea nemişcat’. Prin derivaţie sinonimică, în argot-ul şcolarilor se zice şi a rămânea afiş, apoi a rămânea paf1 (acesta poate fi anterior, în orice caz este independent de sinonimele lui) 1 2. Explicaţia primei formule o dă Leo Spitzer, Bulet. Philippide V, p. 184—185 : e vorba de o scenă care ne uimeşte prin tot ce este neaşteptat, surprinzător în ea şi de aceea ne face să exclamăm tablou ! (adică ‘iată un tablou, ceva care merită să fie pictat sau văzut ca o pictură’)3 4. Şi rus. kartina ‘tablou’ are acest înţeles figurat (îmi comunică Alf Lombard, într’o scrisoare cu data de 14 Iulie 1939).
Tăia, : a tăia pe cineva (într’o discuţie, la jocul de cărţi, etc.) ‘a-1 învinge’ ; a o tăia (cuiva) ‘a-1 trata cum merită’ (defavorabil). Punctul de plecare pentru primul uz ar putea fi lupta (duelul) cu sabia, deşi nu-i necesar să mergem atât de departe, odată ce se spune, şi încă mult mai des, a rade pe cineva : prin derivaţie sinonimică, lui rade 4 i s’a substituit tăia, mai expresiv (ca sens). Cât despre a o tăia, cred că avem un calc după frc. couper (court ă quelqu'un), chiar dacă o formulă de felul lui a tăia pofta cuiva se va fi ivit fără vreun imbold din afară. Şi aici nevoia de expresivitate a dus la înlocuirea verbului originar printr’un sinonim mai viguros : a i-o reteza.
Tâtuc ‘om în vrâstă (la armată)’ : tăituc z, contingente vechi, care în viaţa lor. . . (FM, p. 130).
Tâlhar ‘om rău, al dracului’ : nu şi-a închipuit că tâlharul are să-l urmărească şi aici, cu ura lui sălbatică (Act, p. 136 ; subliniat de autor). La fel se întrebuinţează sinonimele afective bandit, gangster, haiduc, hoţ, hoţoman ş. a. Pot avea şi sens « admirativ », cu nuanţa de ‘deştept’ : mare tâlhar mai eşti ! ‘straşnic şmecher mai eşti!’, etc. Se ştie, de altfel, că hoţu’ mamei!, tâlhanC tatei! sunt realităţi curente în vorbirea familiară şi nu diferă prin nimic de deşteptu1 mamei /, deşteptu’ tatei !
Tinichea ‘om sau lucru de calitate inferioară’ : Nyo să zică că şi-a râs o t in i-ch e a ca tine de pomanagiu de o femeie ca mine (Tiktin, s. v.) ; patriot mai de tinichea (Cim, p. 84). Cf. şi a rămânea tinichea ‘a pierde (sau a cheltui) toţi banii, a rămânea sărac, lefter’ 5. Tinicheaua, adică tabla, n’are nicio valoare în comparaţie cu metalele (mai ales cu aurul şi argintul) : s’a pornit dela ceasornicele, bijuteriile, etc. care, fără a fi de tinichea, nu sunt nici de metal ‘nobil’.
1	Vezi Bulet. Philippide IV, p. 145—146. A rămânea tablou este răspândit şi în vorbirea familiară.
2	Paf! este interjecţia frc. paf! (cf. şi pif-paf !)y care imită sgomotul făcut de o împuşcătură. Urmează că a rămânea paf este sinonim cu a rămânea trăsnit (a trăsni ‘a lovi, a izbi’). Circulă şi în limba vorbită a orăşenilor. La şcoală, toate aceste izolări însemnează ‘a nu putea răspunde la întrebările puse de profesor’ (adică ‘a fi surprins într’un fel ori altul’). Frc. paf(e) are, înargot, sensul de ‘ivre’, iar empaffer este explicat de CHAUTARD, op. cit., p. 388 prin *(etre) assez ivre pour tomber a terre et faire paf\ Cf. şi a face paf pe cineva ‘a-1 uimi, a-1 da gata’.
3	Model de ‘tablou’, în sensul acesta, este, precizează Spitzer, celebra scenă finală din « Revizorul » lui Gogol, când, în faţa celor păcăliţi de falsul inspector, se prezintă inspectorul cel adevărat.
4	Acesta însuşi a înlocuit, probabil, pe banalizatul curăţi.
5	Se spune şi a fi tinichea, cu acelaşi înţeles. Sinonim: a fi blanc, pentru care să se compare frc. etre â blanc.
FENOMENE LEXICALE
375
Tip ‘individ’ (nu totdeauna cu nuanţa peiorativă a acestuia), tot aşa femin. tipesă : după frc. type, typesse 1 (cf. un chic type, c'est un type epatant). Modificarea semantică a fost explicată de Leo Spitzer, Zeitschr. f. rom. Phil. XLIX, p. 710 urm. în chipul următor : s’a spus întâiu, de către femeile serioase, c'est (sau ce rCest pas) mon type (d'homme) ‘îmi place (sau nu-mi place) acest bărbat’, apoi formula şi-au însuşit-o cocotele, când se refereau la amanţii lor (pentru a da aparenţe cuviincioase unei situaţii urîte) ; din acest moment sensul mai mult ori mai puţin trivial trebuia să apară. Aşa dar tip a fost, la început, sinonim cu ‘prototip, model, reprezentant al speciei’ (cf. este sau nu este genul meu, menit să înlocuiască pe este sau nu este tipul meu, care, mai ales în gura unei femei, devine echivoc). Limba noastră scrisă cunoaşte în largă măsură aceste două cuvinte (mai ales masculinul): —Ce dom* le, mă tipul e? Aseară mă tutuiai şi acum mă iei cu domnule? (AL, 5 Ian. 1936, p. 6) ; un domn cu ochii plini de râs ironic, unul din acei t ip i care au darul. . . (AL, 9 Iunie 1935, p. 6) ; Ţigările le avea gratis dela Lupescu — un tip1 2 (Log, p. 7); « Tipul» Smărăndiţei plecă în investigaţie. . . (DA, p. 94) ; . . . ţine dracu' o fi tip e s a asta ? Te uiţi la ea?.. . fluieră (AL, 5 Ian. 1936, p. 7) ; l-a văzut pe Dinu cu o «tipesă» foarte bine (OC, p. 96) ;
. . .întrebându-se ce titluri avea tipesă asta obraznică să i se adreseze astfel (Rad I, p. 357). Să se compare amic, notat deja, apoi, în alt sens, mon serii şi m a ser el e de pe Podul Mogoşoaiei (CS, p. 258).
Traduce ‘a trăda (în chestii sentimentale)’, cu derivatele traducere şi traducător. Apar des la Caragiale (mai ales în « D’ale carnavalului»), care le utilizează cu intenţii satirice. Interesant pentru noi este amănuntul că ele (în special verbul) nu sunt necunoscute vorbirii familiare, unde au valoare stilistică propriu zisă, şi nu numai referitor la afacerile amoroase : Copilă !, rezumă Moşul problema, pe când Norica se bucura că l-a «tradus»... (Răd I, p. 106).
Turba, împreună cu determinative ca de mânie, de durere, etc., este sinonim cu înnebuni, muri, etc., în sensul că exprimă hiperbolic o stare afectivă puternică. Turba este şi altfel echivalentul lui înnebuni, de obicei subt forma participiului trecut: despre un om furios, care nu mai ştie ce face şi ce vorbeşte, se spune a turbat (mult mai ‘tare’ decât a înnebunit).
Turti (pe cineva) ‘a-1 birui într’o discuţie’. Cf. frc. aplatir ‘reduire au silence, confondre (un contradicteur), stupefier’ (Baucbe, op. cit., p. 194).
Unge (pe cineva) ‘a-i câştiga bunăvoinţa (cu bani, cadouri, etc.), a-1 mitui’ (despre funcţionari şi despre alţi oameni în situaţie oarecum oficială). De ex. : L - a uns!... II cinsteşte cu rachiu ! (CSt VIII, p. 263). Popular se zice, mult mai des, a-i unge ochii (cu ceva), şi nu numai despre mituire, deşi scopul urmărit este identic (cel «uns » să nu protesteze). Cf. unsvais, deformaţia, probabil voită, a germ. Auswsis ‘autorizaţie’, din vremea ocupaţiei germane (1916—18) : Nu putem, tată, fără «unsvais», spune un birjar bătrân, uitându-se cu jale la mine (Laz, p. 292). O derivaţie sinonimică pare a fi a mânji ochii cuiva, care aminteşte, ca sens propriu, de germ. (an)schmieren (jemandem die Hănde schmieren corespunde rom. a unge osia ‘a da bani, etc., pentru ca « afacerea » să meargă bine’).
1	Tradus de Sachs-Villatte prin ‘Frauenzimmer’ şi cu precizarea « dispreţuitor » (în vorbirea populară).
2	Acest Lupescu este un individ care n’are nicio ocupaţie vizibilă sau avuabilă si trăieşte totuşi foarte bine, are relaţii în « lumea bună », etc. Cf. ZN, p. 9, un fel de definiţie a «tipului'), care culminează în fraza Era un... ăsta, cum se spune, era un tip. (Subliniat de autor.)
376
FENOMENE LEXICALE
Urît, întrebuinţat adesea, în vorbirea familiară, mai ales la adresa copiilor şi femeilor, în locul şi cu valoarea lui frumos, printr’un fel de ironie «ă rebours». Fenomenul ne întâmpină şi la Spanioli, pentru carefea ‘urîtă’, spus femeilor (frumoase!), este cel mai măgulitor compliment. Tot aşa unei femei cu nas ireproşabil i se zice chata 1, exact cum la noi, în condiţii identice, termenul obişnuit, între intimi, este cârno ! Să se compare ticălos, adresat unui copil pe care subiectul vorbitor îl laudă pentru progresele făcute în diverse direcţii.
Usca (refl.) ‘a se consuma, a slăbi (de sete, de dor, etc.)’ : să te u suci, de dorul cui ştiu eu, văzând cu ochii (Creangă). Part. uscat circulă mult în vorbirea curentă cu sensul de ‘slab’.
Vampir. Iată un cuvânt, foarte expresiv, de aceea răspândit într’o vreme şi care astăzi pare demodat. Să fie în legătură cu schimbarea mentalităţii noastre ? Căci soarta lui este şi a unora dintre sinonimele-i contimporane, născute în aceeaşi atmosferă morală, dominată de retorism, de pe la sfârşitul sec. XIX, precum despot, satrap, tiran, zbir (din limbajul gazetelor şi întrunirilor politice). Să se compare în special comediile lui Caragiale, în frunte cu « O scrisoare pierdută », unde vampir devine bampir şi este definit. . . pentru neştiutori (« care suge sângele poporului»).
Verde ‘robust, voinic, tânăr’ : metaforă din lumea arborilor (cf. brad, stejar ş. a. despre oamenii bine făcuţi şi rezistenţi). Se opune, într’un anumit sens, lui uscat, notat mai sus, al cărui antonim este, cu deosebire, în accepţia proprie.
Vinde ‘a trăda’, termen vechiu şi popular, reînviat oarecum pentru limba literară actuală : Dom'le Administrator, eu vă spuiu. . ., da’ să nu mă vindeţi (Act, p. 266 ; subliniat de autor). Cf. şi frc. vendre ‘a trăda (pentru bani)’, care n’are, bineînţeles, niciun amestec în modificarea semantică a verbului nostru. Este probabil că punctul de plecare al acestei metafore îl constitue trădarea lui Iuda contra Mântuitorului.
Vopsi: ‘a bea’ (?): mai vopsim o jumătate? (AL, 22 Aug. 1937, p. 10) 1 2, spunp unul dintre băutorii adunaţi la masa unei cârciume.
Zbanghiu ‘încrucişat’. Acest adjectiv, de origine ţigănească, are aspecte fonetice diferite, după regiuni. Forma citată aici este muntenească şi poartă accentul pe z. In Moldova se spune şpanchiu (monosilabic!), ceea ce probează, indirect, că varianta zbanghiu (bisilabic), dată de Tiktin, va fi existând ori, cel puţin, va fi existat pe undeva. După A. Graur, Bull. lingu. II, p. 195, (z)bunghi ‘a privi’, frecvent în argot-ul răufăcătorilor, ar fi un derivat dela zbanghiu. Pe acesta îl găsim des în limba scrisă : ...zbanghiu, privindu-şi nasul cruciş (AL, 15 Sept. 1935, P* 5) î Mama pădurii! Zbanghia zbanghiilor! Când te uiţi la ea, fugi repede şi înghite o lămâie ! (VăcII, p. 8—9); Şi tu ăla, micu’ şi zb a n-ghiu'? (Act, p. 162).
Zurliu ‘nebun, într’o ureche, scandalagiu’. Lipseşte în dicţionare, deşi-i destul de frecvent în vorbirea zilnică (nu numai cu caracter argotic). Pare a fi tot ţigănesc (v. Bull. lingu. II, p. 195).
1	Vezi Volkst. u. Kult. der Romanen VII, p. 128.
2	Adică ‘o jumătate de litru de vin\
îndreptări şi adăugiri
La facerea corecturilor am fost ajutat de D-nii Al. GRAUR şi Al. Rosetti, care au binevoit să-mi sugereze diverse explicaţii, paralele, etc., mai toate luate în consideraţie de mine. O parte din ele vor fi indicate ca atare în paginile ce urmează. Pentru concursul dat şi la corecturi şi la explicarea unor fapte, etc., ţin să mulţumesc prietenilor mei, în chipul cel mai călduros, şi pe această cale.
P. 27, r. 26 urm.: despre modificările semantice, de ordin afectiv, pe care le-au suferit în idiomele neolatine cuvinte ca muncă ş. a., vezi articolul meu Noţiunea «muncă» în limbile romanice (Arhiva XXIX, p. 216 urm.) şi pe al lui C. RacoviţĂ, «Travail» et « souffrance )> (Bull. lingu. VII, p. 96 urm.).
P. 62, r. 8 urm. : citatul reprodus acolo, fără arătarea izvorului, este luat din romanul Rădăcini de H. Papadat-Bengescu. Am neglijat să notez volumul şi pagina.
P. 143, n. 3: ipoteza emisă în partea finală a notei presupune că haidem este mai vechiu decât poftim, ceeace nu se poate dovedi cu ajutorul citatelor, ori cât de numeroase şi de variate, existente în Dicţ. Acad., s. vv.
P. 143, n. 4: pentru zic (= ei zic, lumea zice), cf. lat. ferunt idem.
P. 153, r. 29 urm.: cu privire la circulaţia celor două forme de perfect în graiurile olteneşti pot face acum unele precizări, pe baza observaţiilor mele proprii (am petrecut câteva săptămâni în jud. Vâlcea) şi a informaţiilor date de D-l Costeanu, profesor la Universitatea din Iaşi (şi originar din regiunea Drăgăşanilor). In general, perfectul simplu se întrebuinţează pentru acţiuni trecute mai recente, pe când cel compus pentru acţiuni trecute mai puţin recente. D-l Costeanu afirmă că, dacă subiectul vorbitor se referă la o acţiune săvârşită în cursul zilei respective, se foloseşte de forma simplă a perfectului, pe când acţiunile din zilele precedente se exprimă prin forma lui compusă. Aşadar situaţia se prezintă oarecum invers faţă de cea existentă în limba comună. Evident că nu-i necesar ca acţiunea « recentă » să fie astfel şi în realitate, ci este deajuns numai s’o «simtă» vorbitorul ca petrecută într’un moment apropiat de acela al povestirii.
P. 177, n. 1: şi mai expresiv (în sensul vulgarităţii) decât Mariţa este ţaţa Mariţa. (Un prieten, cunoscător al limbii italiene, vorbind despre o doamnă extrem de vulgară, pe care o chiamă Mariţa, a simţit nevoia, pentru a exprima gradul maxim al acestei particularităţi, să recurgă la... superlativul «italienesc » al lui ţâţă, adică ţaţisima.)
378
îndreptări şi adăugiri
P. 182, n. 1: în sprijinul părerii că poezea nu-i numai decât un « diminutiv » se poate invoca paralela lefterea alături de lefterie, care se găsesc (sinonime fiind) unul faţă de altul în acelaşi raport morfologic ca poezea şi poezie.
P. 200, r. 1 urm.: pentru valoarea expresivă a grupului fonetic ău(n)> indiferent dacă este sau nu sufix, să se compare Bălăuca (aşa-i spunea, cu ură, Veronicăi Micle sora lui Eminescu Henrieta) şi Hâlăuca (nume de munte din jud. Neamţ). Exemplul ultim este foarte elocvent, prin faptul că n’are niciun înţeles propriu zis (pentru mulţi Români el este absolut inexistent din punctul de vedere al conştiinţei lingvistice) şi totuşi trezeşte în sufletul lor un puternic1 ecou, cu nuanţă semantică peiorativă.
P. 224, r. 29 urm.: un sinonim afectiv al izolării cărbune-acoperit este ap (ă)-adâncă (comunicat de Al. Graur).
P. 298, s. v. bau: Al. Graur crede că mot-ă-mot este o creaţie personală a cunoscutului comic bucureştean Iulian, celebru în cercurile populare prin rolul său « Coana Manda ».
P. 303, s. v. cămaşă: a nu şti pe unde să scoată cămaşa ar putea avea, la origine, semnificaţie obscenă (Al. Graur).
P. 303, s. v. câne\ Al. Graur interpretează formula de auzea cânii în Giurgiu altfel decât mine, şi anume că «bagabontul» ar fi auzit cânii din Giurgiu. Se bazează, probabil, pe forma de singular a verbului. Se ştie însă că vorbirea populară şi familiară păstrează starea de lucruri din limba veche, care nu făcea nicio deosebire morfologică între cele două persoane III ale imperfectului. Afară de aceasta, mă întreb: de ce ar fi auzit cel bătut de Jupân Dumitrache cânii din (n u în) Giurgiu ? I s’ar fi ascuţit auzul în urma bătăii ? (Mai de grabă putem afirma contrariul.) De aceea rămân la explicaţia propusă de mine: ţipetele « bagabontului» ar fi fost aşa de puternice, încât ar fi fost auzite şi la Giurgiu (chiar de câni, nu numai de oameni). Sau bătaia, teribilă, ar fi ajuns să fie cunoscută şi în Giurgiu (i s’ar fi dus vestea până acolo).
P. 304—305, s. v. ciupercă: a mânca ciuperci însemnează şi ‘a mânca rahat’, cu uzul « eufemistic » al subst. rahat (v. p. 89—90).
P. 305, s. v. clin: V. Eftimiu, în ziarul «Viaţa» dela 13 August 1944, explică izolarea nici în clin, nici în mânecă pornind dela sensurile ardeleneşti ale lui clin (în clin ‘la vale’) şi mânec (în mânec ‘la deal’). «In Ardeal, când urci cu carul, eşti în mânec, fiindcă mâni caii sau boii cu mai multă energie. Când cobori, eşti în clin. Când cineva nu ştie ce vrea, n’are nicio atitudine de luat, persistă în echivoc, ţăranul spune că acel om nu e nici în clin, nici în mânec». Cred că se înşeală, cam probează pe de o parte înţelesul modificat al formulei (căci a nu avea nici în clin, nici în mânecă nu însemnează ‘a fi nehotărît, a şovăi, etc.’), iar pe de alta răspândirea ei mare (poate exclusivă) în Vechiul Regat.
P. 312, r. 4: mâie sună, mai des (nu numai prin Muntenia), şi muie, care, la Bucureşti, pare a fi singura formă cunoscută (zeţarul a... corectat în acest sens izolarea a duce cu mâia, citată de mine). Vezi Bulet. Philippide IV, p. 116, 142, 143, 145, 172 şi V, p. 191.
P. 321—322, s. v. mut: Al. Graur a auzit la Iaşi un «pendant» al lui Mutu! dela Manutanţă, şi anume Mutu! din Piaţa Unirii, care confirmă explicaţia dată de mine în n. 3 dela p. 321. Acelaşi lingvist «traduce» expresia Muţii la uşă prin ‘lacăt’.
îndreptări şi adăugiri
379
P. 323, s. v. pachet: sinonim cu a aduce (pe cineva) pachet este a tri-mete (pe cineva) rambiirs (Al. Graur). Iarăşi un caz de derivaţie sinonimică.
P. 324, s. v. Paşti: dat în Paşte ar fi, după Al. Graur, o elipsă a lui dat în Pastele mâsii, înjurătură obscenă, care, adaug eu, s’a născut, cu siguranţă (în ce priveşte caracteru-i obscen), supt influenţa înjurăturii foarte curente, cu sinonimul românesc al lui vulva în locul lui Paşte. Cf. şi abreviaţia p. m. (la origine, scrisă sau cel puţin imaginată astfel, iar apoi cetită pe me), pe care subiectele vorbitoare (pudice ?!) o interpretează ca o prescurtare a sintagmei... portul Marsiliei.
P. 325, r. 2: la Bucureşti se spune cu pâr pe limbă (Al. Graur), care-i cunoscut şi la Buzău.
P. 325, s. v. piftie: cf. şi a face (pe cineva) pilaf, sinonim cu a face piftie (Al. Graur).
P. 333, s. v. vânt: a face cuiva vitesă s’a născut, foarte probabil, din a băga (pe cineva) în vitesă idem, care provine, după Al. Graur, din limbajul şoferilor (aceştia spun aşa despre motorul automobilului).
P. 349, n. 9: Al. Graur crede că chiftea (chifticâ) este un fel de « Riick-bildung» din chiftelâreasă ‘bucătăreasă’, dar nu văd cum s’a putut produce acest fenomen.
P. 354, s. v. adâpa: trebue distins între a pili ‘a bea’ şi a se pili ‘a se îmbăta’.
P. 357, s. v. boi: Al. Graur cunoaşte expresia fraier cu cioc din copilărie, fapt care ar dovedi că fraier cu barbă este mai recent.
P. 371, s. v. socri: Al. Graur precizează că acest verb este bine cunoscut în vorbirea familiară bucuresteană (cu sensul dat de Cr.).
P. 372, s. v. şest: Al. Graur vede în mâxina un «derivat» dela mă! (cf. Mâxina!, că nu sânt mă cu tine: aşa răspunde cel care nu vrea să i se adreseze cineva cu mă!) Are, evident, dreptate, dar nuanţa oarecum obscenă (de înjurătură) persistă totuşi, din cauza marii asemănări fonetice dintre mâxina şi mâ-ta (sau mă-sa, care apare mult mai des în vorbire, fiindcă se referă la pers. III, adică la absenţi). Să se compare, adaugă Graur, cexina/, format în acelaşi chip dela ce?: partenerul, enervat de insistenţa (cu întrebări repetate!) a adversaru ui, răspunde cexina! La Tecuciu, în aceleaşi condiţii materiale şi psihologice, se spune cigâ sau, amplificat (deci mai expresiv) cigă cu mămăligă. (Să nu uităm că Moldovenii pronunţă ci în loc de ce, chiar când acest pronume e accentuat. Cigâ reprezintă varianta locală, singura cunoscută în vorbirea populară, a lui cegă.) Tot acolo se dă (poate, mai exact, se dădea acum 40—50 ani) şi alt răspuns, sinonim cu acesta: Cincu/, care este, de fapt, numele unei familii de mari proprietari din partea locului. Identitatea primelor două sunete a acestui antroponimic cu pronumele interogativ ci? a fost suficientă pentru a se ajunge la o ripostă atât de expresivă prin semnificaţia ei afectivă (căci sensul propriu zis, inexistent în cazul numelui, n’are niciun amestec). Pentru şapsây Al. Graur invoacă ebraicul sa! ‘taci!’.
P. 372, s. v. şpagă: A. Graur cunoaşte bulg. sperts ‘passe-partou’, care corespunde şi semantic lui şperţ al nostru. Dacă aşa stau lucrurile, trebue să admitem că cuvântul bulgăresc s’a introdus la noi prin contrabandiştii de pe malul Dunării (frontiera dinspre Bulgaria).

#
ÎNDREPTĂRI şi adăugiri
P. 373, s. v. şucar: în idiş, numai a lung devine u (Al. Graur). Prin urmare., germ. Schacher ar trebui sa aibă un asemenea a., ceeace mi se pare foarte probabil, dacă nu uităm că în nemţeşte există tendinţa de a lungi vocalele din silabele deschise.
P. 374, s. v. tablou : a rămânea tablou este explicat de Al. Graur din ‘a rămânea imobil, ca într’un tablou (în faţa unui eveniment, a unei scene, etc., care uimeşte)’. Această explicaţie este, cred, preferabilă celei date de Spitzer.
INDICE
A.	MATERII
accent: accent afectiv 17, 18, 37, 56; accentul cuvântului 97; accent de insistenţă 56; accent expirator 65; accent intelectual 17-18; accent muzical 18, 64; deplasări de accent 67-72; modificări de accent 36-38, 44-45, 64-75
adjective cu valoare substantivală 120 adverb: adverbe cu valoare stilistică .170-172; adverbe locale cu sens modal 172; adverbe locale cu sens temporal 172—173; superlativul adverbelor 170 afect: afectul ca izvor de fenomene stilistice 16, 18, 24, 35, 43, 339; elemente afective în limbaj 13; vorbirea afectivă 14 aliteraţia 98, 100—101 anagrama 338
argot: argot-ui propriu zis 20, 22, 337-341 ; argot-ul sporturilor 341 asonanţa 98, 99-100 aspectul verbal 145
augmentative: 195-202; substantive colective cu valoare augmentativă 195-196, 197; sens diminutival sau desmierdător la unele augmentative 196; sens peiorativ la augmentative provocat de anumite sunete ale sufixelor respective 198, 199-201, 202
‘bate’: termeni argotici pentru această noţiune 352-353
‘beat’: expresiile argotice respective 354 blesteme 33, 252-253 ‘cap’: numiri expresive ale acestei noţiuni 347
caz: schimbări de caz 112 condiţionalul: condiţionalul prezent compus 165—166; condiţionalul ca înlocuitor al indicativului 161-162
conjunctivul: conjunctivul prezent compus 164-165; conjunctivul întrebuinţat în locul indicativului 160—161; valoarea stilistică a conjunctivului 248-251
consoanele: lungirea consoanelor 18, 53-56; modificarea lor 38-40 contaminaţia 40
‘copil’: termeni expresivi pentru această noţiune 353
creaţii imediate 94
cuvinte compuse: 217-226; diverse tipuri de compunere: verb-b substantiv 217— 220; verb-bpronume 220-221; substantiv -bsubstantiv 221-222; substantiv-badjec-tiv 222—224; cazuri speciale 224-225 cuvinte imitative 91, 93 cuvinte dialectale (şi regionale) în lexicul vorbirii afective 339, 343; cuvinte re-cente 343, 353; cuvinte străine 339, 342-343 (nemţeşti 343, ruseşti 342, turceşti şi greceşti 342-343, ţigăneşti 339, 343) şi cuvinte vechi 343 în acelaşi lexic derivaţia sinonimică 344-345 diminutive 174-194; sensurile şi nuanţele semantice exprimate de sufixele diminutivale 174-184 (depreciative 175— 176, 183-184; desmierdătoare 176-179; ironice 179—182); sufixe diminutivale cu valoare augmentativă 184-187; cazuri speciale de diminutive (la substantive) 187-189; alte părţi de vorbire întrebuinţate subt formă diminutivală 189-194 (pronume 189-190; adjective 190-191; diverse 191 — 194)
elipsa 275-291; elipsă gramaticală şi elipsă stilistică 275-276; elipsa atributului 280-282; elipsa complementelor 280;
382
INDICE
elipsa predicatului 276-280; cazuri speciale de elipsă 282-284; formule eliptice fixe 285
estetica şi limba vorbită 25, 26 etimologii populare 40, 89-90 exclamaţia 72, 74; aspectul ei sintactic 243, 244; frază exclamativă indirectă (cu unde...) 245-246
expresivitatea vorbirii umane 13, 16,
19, 25, 28; cuvinte expresive (termeni expresivi) 13, 14, 16, 17, 19, 21, 22, 84, 90 fantazia ca element creator de fapte stilistice 14, 24, 25, 339, 346
‘femeie stricată’: numiri argotice pentru această noţiune 349-350 şi pentru noţiuni înrudite 350
formarea cuvintelor ca izvor de fapte cu valoare stilistică 19, 109, 174-226 forme verbale reflexive utilizate în locul celor active şi invers 167-169; forme verbale speciale având valoarea stilistică 162-167
fraza 240-255; construcţia ei în vorbirea cultă 240-241 şi în cea familiară (şi populară) 241-243
‘fugi’: termeni expresivi pentru această noţiune 352
‘fura’: numiri argotice pentru această noţiune şi noţiuni înrudite (‘hoţ’, ‘bani’, ‘buzunar’, ‘închisoare’) 351-352
gen: schimbări de gen având semnificaţie stilistică 11 o—111 greşeli de limbă 27 ‘gură’: expresii argotice pentru această noţiune 348 haplologie 44
humorul ca factor al limbajului argotic
346
idiotisme 225, 229
imperativul narativ sau descriptiv 158-160
imperfectul 154; imperfectul compus 164; imperfectul ca echivalent stilistic al perfectului 149-150 şi al prezentului (imperfectul modestiei) 148 imprecaţii 21
infinitivul prezent compus 166 interjecţii primare 93
interogaţia 72, 73; aspectul ei sintactic 243, 244-245, 252
intonaţia ca factor stilistic 21 invocaţii (blesteme, înjurături, etc.) 252-253; aspectul lor sintactic 253-255
ironia, mijloc de exprimare stilistică 24 izolări 229-230, 292-334; cum pot lua ele naştere 293-294
‘îmbăta’ (refl.): numiri expresive pentru această noţiune 3 54—3*55
împrumuturi lingvistice şi valoarea lor stilistică 22-24 jargoane 337, 341 jocuri de cuvinte 89—90 limbaj intelectual 15 şi limbaj afectiv 16; limbaje speciale (sau tehnice) 22, 23v 337, 34i
limba scrisă 12, 14, 15, 16, 24, 25 şi limba vorbită 15, 16, 24, 25
mai mult ca perfectul perifrastic 19 metafora, mijloc de îmbogăţire şi variaţie a lexicului argotic 345-346 metateza 338 metoda stilistică 26 modul verbal: schimbări de mod 158— 162; modul oblic 166; modul prezumtiv sau potenţial 165
morfologia: fapte morfologice cu valoare afectivă 18, 109-173
neologisme: întrebuinţare^ lor cu scopuri stilistice 39—40
‘notă’: termeni argotici şcolăreşti pentru notele date de profesori 369-370 noutatea ca factor stilistic 13, 20, 22, 344
număr: schimbări de număr la substantiv in-112 şi la verb 142-143
numeralul: forma substantivală a numeralului cardinal în locul celei adjectivale 136; înlocuirea numeralului ordinal prin cel cardinal 137; aşezarea numeralului în urma substantivului 136-137; valoarea stilistică a unor categorii de numerale 137-139
onomatopeia 16, 17, 19, 83, 90-96 parataxa 241, 251-252 pauza în vorbire: pauza intelectuală 79 şi pauza afectivă 79; tonul lor 80—81
INDICE
383
perfectul: întrebuinţarea lui în locul prezentului 148-149; perfectul compus 19, 145, 150-154, 377; perfectul simplu 145, 150-154, 377
persoana: schimbare de persoană la pronume 124—127 şi la verb 140-142 pletoră semantică în lexicul argotic 345 pluralul modestiei 126 şi al solidarităţii 143
prefixe: formaţii prefixate 203-216; formaţii prefixate care apar alături de temele lor spre a întări sensul acestora 204-211 sau spre a-1 nega 211-214; fbr-maţii prefixate diverse 214-216
prezentul: prezentul istoric (sau dramatic) 143-147; întrebuinţarea prezentului cu sens de viitor 147-148
pronumele: înlocuirea lui printr’un substantiv 126; pronumele demonstrativ: întrebuinţarea lui în locul unui substantiv 131; valoarea stilistică a formelor lui familiare şi populare (ăsta, etc.) 128-129, {ăla, etc.) 129—131; pronumele nedefinite: utilizarea lor în scopuri stilistice 132-135; pronumele personal: valoarea lui stilistică (peiorativă) 122-123; pronumele posesiv: sinonimia lui cu anumite substantive 127-128; pronumele de reverenţă: ,,abrevierea” lor 45—46 şi valoarea lor stilistică (peiorativă) 123-124
‘prostia’: expresii argotice pentru această noţiune 347-348
proteza lui m şi a lui h, produsă de afect 51-52
proverbe 21, 24, 280 raritatea ca factor stilistic 345 repetiţia 256-274; repetiţie totală 256, parţială 256 şi semantică 256, 258; repetarea adjectivului 258-260, a adverbului 265-267, a conjuncţiei 270, a interjecţiei 267-269, a numeralului 269-270, a pronumelui 260-261, a substantivului 256-258 şi a verbului 261-265; repetarea subiectului 270-272 şi a diverse sintagme 272-274 rima 98-99
l*itm: ritmul (sau tempo-ul vorbirii) 18, 76; ritmul, fapt stilistic 97-105
„scurtarea” cuvintelor, produs al voinţei 48-49, 50
silaba: lungiri şi apariţii de silabe în vorbirea afectivă 61—63
simbolism fonetic 17, 19, 83-96 sintaxa: sintaxă afectivă (= stilistica) 21; sintaxa în raporturile ei cu stilistica 20, 21 şi ca izvor de fenomene stilistice 20; construcţii sintactice 20
Stil: definiţia (şi natura) lui 11, 12, 24, 26; stil vorbit 23; figuri de stil 12, 14; studiul sau ştiinţa stilului 12, 24, 25
stilistica: stilistica estetică 11, 12, stilistica lingvistică 11, 12, 13, 20, 21, 25 strigătele 70-71
substantivul: valoarea lui adjectivală şi adverbială în vorbirea afectivă 119—120 sufixe flexionare verbale şi valoarea lor stilistică 167
superlativul absolut cu aspectele lui stilistice 118-119
sunetele: apariţii şi lungiri de sunete 51-63; dispariţii de sunete 41-50; modificări de sunete 33-40; valoarea expresivă a sunetelor 84-89; sunetele ca elemente ale vorbirii afective 16; sunete reflexe 93
tabu 34, 38, 346-347 termeni tehnici 337, 341 timpul (ca formă a verbului): schimbări de timp 142-150
titulaturi: aspectul lor afectiv 44 topica: topică afectivă (sau subiectivă) şi topică obiectivă 21; topica frazei 231 — 239; normele topicii obiective 231-232 şi ale celei subiective 232; inversarea ordinii atributului 233—236 şi a complementelor 236-239; schimbarea ordinii cuvintelor în interogaţii şi exclamaţii 232-233
viitorul I 154—157 şi viitorul II 163—164 vocalele: lungirea lor 57-62; modificarea spontană a vocalelor accentuate 33— 35 şi modificarea lor voită 38-40 vocativul 113-117
vorbirea 26; vorbirea afectivă şi cea intelectuală 21; accelerarea şi încetinirea vorbirii 76—82; întreruperea vorbirii 79-81
384
INDICE
‘vorbit’ şi ‘vorbăreţ’: expresii argotice zicale 21; valoarea lor stilistică 24 pentru aceste noţiuni 348-349	zicători 225, 229, 280
B.	AUTORI 1
Agavriloaei, Gh. 341 Alecsandri, V. 40 Alexandrescu, Gr. 293 Alonso, A. 194 Arghezi, T. 300 Armeanu, C. 341
Bally, Ch. 12, 14, 15, 16, 18, 20, 24, 25, 26, 27, 28, 65
Bauche, H. 113, 251, 297, 298, 325, 344, 35U 352, 354, 356, 358, 363, 367, 3?o, 375
Beinhauer, W. 26, 27, 295
Binder, St. 353
Blondei, J.-E. 87
Bogaci, Gh. 319, 324
Bogrea, V. 86, 300, 303, 305, 308, 373
Braue. Alice 240
Brăescu, Gh. 44
Brătescu-Voineşti, I. Al. 16, 40, 56, 62,
74, 75, 78	, 8i,	88, 89, 95		, 96,	105,	116,
119, 120,	I 2 I,	I3U	132,	133,	172,	185,
193, 201,	209,	210,	234,	235,	239,	242,
243, 247,	250,	254,	258,	264,	267,	272,
284, 285,	291,	293,	297,	346,	35U	353,
356, 364,	366					
Biihler,	K. 94					
Byck, J.	120,	131,	256,	257,	259,	261,
262, 265,	266,	269,	271,	273,	290	
Când re a	, I.-Aurel		328,	332,	349	
Capidan	, Th.	• 235				
Caracostea, D. 28, 87, 213 Caragaţă, Gh. 279
Caragiale, I. L. 16, 23, 35, 40, 53, 56, 77, 81, 84, 87, 88, 89, 95, 96, 105, 11 o, 116,	119,	125,	129,	131,	134,	138,	148,
157,	162,	172,	203,	213,	217,	234,	235,
239,	242,	248,	250,	258,	260,	261,	264,
267,	269,	274,	284,	285,	293,	303,	351,
353,	357,	359,	360,	361,	364,	366,	367,
369, 375
Caranica, X. 93
Călinescu, G. 85
Celarianu, M. 126
Chautard, E. 310, 313, 319, 374
Chelaru, Val. Gr. 341
Chiappini, F. 304, 313, 319
Ciureanu, P. 341
Coşbuc, G. 87, 98
Cramer, Fr. 323
Creangă, I. 16, 23, 35, 36, 40, 42, 53,
58,74,75		, 81,	87,89,95		, 96,	102,	103,
104,	105,	112,	116,	ii7,	119,	120,	121 ,
124,	125,	126,	I3U	132,	138,	144,	145,
146,	148,	I5U	152,	156,	161,	166,	I7U
172,	178,	180,	185,	187,	189,	192,	205,
207,	208,	211,	212,	213,	216,	218,	221,
222,	225,	233,	234,	235,	236,	238,	242,
243,	246,	249,	250,	251,	254,	255,	258,
260,	261,	264,	267,	268,	272,	274,	284,
285,	290,	291,	293,	296,	297,	298,	299,
301,	302,	303,	304,	307,	308,	309,	310,
3i3,	3i5,	316,	3i7,	3i8,	320,	32i,	322,
323,	326,	327,	329,	332,	333,	334,	352,
355,	356,	360,	364,	3^5,	367,	368,	370,
376
Croce, B. 20 Qabej, E. 315 Damourette, J. 154 Dauzat, A. 338 Debrunner, A. 87 Densusianu, Ov. 101, 236 Deutschmann, O. 295 Devoto, G. 216 Dobrescu, Al. 341 Dragomirescu, G. XT. 117, 241 Dragoş, G.-M. 341 Drăganu, X. 261 Drimba, O. 87 Ebeling, G. 68, 69 Eftimiu, Victor 378.
1 In lista ce urmează am pus şi pe scriitorii din opera cărora am luat material lingvistic (bine înţeles că numai atunci, când sunt citaţi cu numele lor).
INDICE
385
Eminescu, M. 85 Ettmayer, K. von 28 Fara, Giulio 74 Filimon, N. 351 Flachskampf, L. 295 Florea-Rarişte, D. 341 Freud, S. 27
Gamillscheg, E. 22, 26, 63, 154, 235 Ghibănescu, Gh. 318 Ghica, Ion 301 Gillieron, J. 90
Grammcnt, M. 17, 25, 53, 56, 57, 60, 65, 78, 83, 84, 85, 86, 88, 92, 93, 94 Gottschalk, W. 294, 295 Graur, A(l). 35, 36, 37, 55, 7°, 7L 72, 149, 298, 320, 329, 372, 376, 377, 378, 379, 380
Grober, G. 20
Harms, K. 295
Hatzfeld, H. 28
Havers, W. 124, 127, 137, 144
Hoesli, H. 154
Ibrăileanu, G. 87
Iordan, Iorgu 12,	18, 20, 215, 295,
34i, 347, 357, 373 Iorga, N. 312, 315 Istrate, G. 349 Jespersen, O. 87, 144 Jipescu 36 Klein, H. W. 295 Kluge, F. 307 Kocher, Fr. 63 Kuhn, A. 185 Lange-Kowal, E. 358 Lerch, E. 154
Lombard, Alf 121, 155, 374 Lorck, E. 154
Lofstedt, E. iii, 179, 280, 289 Macedonski, Al. 100 Marouzeau, J. 18, 28, 56 Martinet, A. 55, 65 Massoff, I. 293 Mayer, K. 27 Menarini, A. 372 Meringer, R. 27 Meyer-Liibke, W. 218 Morawski, J. 295, 304, 328 Moriz, Karl Philipp 66
Muşatescu, T. 142 Miiller, H. 87 Neculce, I. 272, 296 Negruzzi, C. 370 Odobescu, Al. 293 Olsen, Hedvig 270 Paget, R. A. S. 94 Paiva Boleo, M. de 308, 358 Pann, A. 69, 222, 293 Pamfile, T. 301, 315 Papahagi, Per. 307
Pascu, G. 177, 180, 183, 185, 191, 198, 199, 200, 202, 258, 347 Pasca, Şt. 304, 341 Paul, Radu I. 271 Pawlowsky, I. 372
Philippide, A. 60, 64, 65, 78, 101, 102, 103, 151, 221, 225, 229, 3i3 Pichon, Ed. 154 Pop, Sever 196, 360 Popescu, Sp. 309 Preis, Paul 295, 346 Procopovici, Al. 271 Puşcariu, S. 28, 69, 70, 71, 75, 93, 94, 98, 174, 196, 235, 270, 284 Rădulescu, Dan 373 Rheinfelder, H. 85 Riegler, R. 294, 317, 334 Rimbaud, A. 87 Ringenson, Karin 137 Rohlfs, G. 85, 313, 319, 327, 346, 357 Rosetti, Al. 28, 377 Ruffini, M. 132 Ruppert y Ujaravi, R. 295 Sachs-Villatte 374 Sadoveanu, M. 101, 329 Sainean, L. 340 Saussure, Ferd. de 26 Schultz, W. 295 Scriban, A. 350, 364, 372 Seidel, E. 28, 154 Seidel-Slotty, Ingeborg 256 Sommer, Ferd. 94 Sorbul, M. iii Sperantia, Th. 293 Sperber, FI. 27, 28
Spitzer, Leo, 20, 24, 25, 26, 27, 62, 85, 98, 114, 134, 149, 177,	196, 271, 305,
25
386
INDICE
307, 309, 317, 325, 333, 334» 340» 34i» 350, 374, 375, 380 Streitmann, H. 373 Ştefănescu, Marg. 322 Teodoreanu, Al. O. 277 Tiktin, H. 35, 36, 37, 66, 68, 69, 123, 125,	190,	191,	193,	198,	205,	207,	208,
210,	212,	213,	214,	215,	216,	222,	293,
310,	312,	316,	319,	320,	324,	325,	326,
328,	329,	330,	332,	348,	353,	367,	369,
370,	37i,	374,	376
Toro, M. de 318 Trubetzkoy, N. S. 65
Unbegaun, B.-O. 356, 372 Ursăcescu, V. 321 Varlaam (Mitropolitul) 270 Vasiliu, Al. 298, 341 Vendryes, J. 25 Vianu, T. 154
Vossler, K. 20, 21, 24, 25, 28
Wagner, M. L. 186, 278, 328
Weigand, G. 76
Winkler, E. 28, 154
Zanne, Iuliu 295
Zingarelli, N. 313
Zolnai, Bela 28
C.	CUVINTE1 1. Româneşti
A
abona 354 absolut 362 -ac 196-197 (a)colo 17, 85, 171 Adam-Babadam 101 adâpa 354, 379 addrnirabil! 55 adio, Margareto 295 affarâ !.. 54 agăţa 355
(a)ici 71, 85, 172, 173
'ai ’ine 41
-aie 197
ajutoor ! 61
-ală 198
albastru 223, 355 albâstriţă 174 alei 65 allintato ! 54 al(l)o(o) / 71 altul, alta 133-134 amârîty amarnic 119 amic 355
an: la anul şi la mulţi ani! 296 -an 196, 198
-anie 198 anişor(i) 184 aolicâ 194 ap(ă) - adâncă 378 apel: a face apel 23 apoi 69
aprinde: a-şi aprinde paie *n cap 297
aprobă (se) 23
arde 344-345, 346
ar hi- 204
articolaş 183
asasiin ! 61
-aş 175, 183
aşa, aşi 67, 68, 69, 170, 171 aşteeptat (am) 58 ’ate-te-ar... 41 atenţie 355
aţă: a scoate afară din casă cu aţa 297
aud? 33
auleu 89
aurar 355
autor aş 183
avan 355
Ă
âlay etc. 129-131 -ălaie 196
1 In această listă n’am trecut decât cuvintele (şi sufixele, locuţiunile, etc.) pe care le discut sau interpretez într’un mod oarecare. Celelalte am crezut că pot fi lăsate la o parte, mai ales că multe din ele sunt uşor de găsit cu ajutorul indicelui de subt A.
INDICE
387
ăra... / 37
ăracan... 41
-ăraie 196, 197
-âreţ 198, 199
-ărie 196, 197
ăsta, etc. 128-129, 131
-am, -o/ow 199
-ăun 200
B
6«: 60/ 287; ba bine că nu! 287; ca mai ba 286 babă 46, 346 baftă 355 balaur 355 banc 355-356 barosan 355 bazaconie 356 bas- 204 bă! 52 bădie 116 băieţaş 183, 184 bălăbăţat 86 Bălăuca 378 bâldăbi 86 bănişor(i) 185 bărbieri (refl.) 23, 357 bâţa 44 bâlbărâ 36 b alb âi 86
beay Iancule, apa toată 294
bec: a cădea pe bec 298
belciug: a câştiga la belciuge 299
bene 38, 39
berbeteag 40
beşleagă 356
bezmetic 356
bibic 84
bibiloiu 88
biet 21, 235, 356
bine: bine mersi 290; şi mai bine 290
biniiisor! 58; binişor 192, 193
blanc 375
blat 356
bleancă 86
bleandă 86
bleaşcă 86
bleg 17, 86
bleojdi 86 bleoncos 86 hleot 86 bleotocări 86 bobleţ 86 6060c 356-357 60/ 357 bolbore 86 bolovan 89 bombă 23, 345 bon ! 33 borş 74 boteza 357 bot-gros 223-224 brambura 17 bravo(s) ! 74 6ree / 62
brânză ’n sticlă 13, 14, 20 broască 346 broscoiu 201 6w6a 357
bucată 357; o /oce o/mv/ bucata 314
budihace 18
buduhală 198
6m// 16
buleandră 86
buniţă 182
burzului 358
buşbe 298
butoiu 196
butuc: a trage butucul 305 buună (treabă) ! 60 buzişoare 185
C
cafeluţâ 174 cal de bătaie 301 calea valea 98 calic 13
calimera 23, 301-302 camufla 358 canalie 13
cap: bătut la (în) cap 298; a întoarce capul 302 capră 346 caraghios 358 care de care 260-261 carte 358
388
INDICE
cartofa)fă 201 catastrofă 358
’ca-te-ar {boala, etc.), ’ca-l-ar {moartea, etc.) 47, 48 catran 119 căcălău 358
căciulă: a scăpa căciula pe gârlă 302 câpăţânâ de zahăr 14 cărbune-acoperit 224, 378 căreazâ 44 cărpănos 13
căruţă: a lua în căruţă, etc. 319 căst 69
când colo... 288
cârduri şi rânduri 102, 258
cârlan 356
cârnă 376
cât {de) colo 288
ccanalia/, ccanalie neruşinată! 56; ccanaliile / 54
c{c)oană, r(r)oaae 43; coana, eoaa 43, 44
ceapă 358
ce-ăscultă? 71
ce-dude? 71
re faceee ? ! 5 9
re maz? 277
re om straşnic! 74
cexina ! 379
chefuleţ 178
cheie: a pierde cheile {cheia) 304
chifligi, chiflosi 86
chiostec 358
chip: nu-i chip 290
r/zzV IST. 115
Chirică 89
chiul 358
ezca 41
e/ga (ea mămăligă) 379 Cincu 379
cinste: pe cinste 290 358-359
ciocârlan: a lua. ciocârlanul de coadă 304
cioclonţ 346, 348
cioflânc 86
cioflingar 359
ciolovec 23
cioară: al ciorilor! 170 circumstanţe atenuante 23
ciste 42 ciufleca 86 clăcuşoarâ 185 e/eaw 354
clin: nici în clin, nici în mânecă 305,
378
clopotar 305 coada măturii 14 coada vacii 305—306 coadă de topor 293 coana mare 43-44
eozm: a căuta în coarne 307; a pune coarne 307
coate-goale 222 cobaie 359 cobzâri 312 eoeos 346 cocoşel 178, 180 cocoşneaţâ 346 cofleşi 86
ro/6: a da colb 306 colhozi 88 rom? 33
conaş 43, 44; conăşel 43 confidenţial 23, 362
conformaţie: nu-mi permite conformaţia corpului 23 corala 43, 44 contra lei {cost) 23, 291 eo/>... copilaşi 56 cotarlâ 359 covrigi / 71 crăpa 345, 346 croi 345 cu- 204
cu căţel, ea purcel 98 rara/ 16, 92; al cucului! 308 cucurigu 91
cum aş mai dormi! 74 cum {să) nu 277 curăţel 179
r’aa or/zza la slănină şi cu unu la făină 16, 20 curcan 345 curge 359
cu stimă şi consideraţie 23 cutărică, cutâriţă 181
INDICE
389
D
da 65, 66; daaa... 62 dadă 46
d'aia n’are ursul coadă 23 damă voalată 293 dambla(giu) 359 damf 23
danţ: a trage danţul 309 dă-te dracului ! 34 ddobitocul! 54 ddrepţi! 55 de! 74; ct7, de/... 74 dec 65
declara (refl.) 362
deget: a se trage în degete 309
demon, dimon, d'imon 33, 34, 38
depârcior, -tzşor 191
des- 211-212
desmmâţaţi ! 54
deşteptul de N. 120
deşteptul deştepţilor, etc. 257
diavol 33
dihanie 198, 359
dinte: a se scobi în dinţi 309
Dinule / 71
doar(ă): într’o doară 310 doarme? 65; doarme! 65, 66 doftor aş 183 dom, dozz 44 domnişor 180, 181, 184 domnule 66; domnul(e) 112, 113,	116;
domnu* 113, 115 domol 85 donle 45 don şef 112 don'şoarâ 45 dosar: la dosar 23 douţă 194
dr«e 0împeliţat) 33; 0/ dracului! 170, 235, 3i°; ££ dracuy ! 491; nici pe dracu’
311
dre/e £e podele 102
drept: în drept 23; drepţi! 23
(du)ducă 44
duce (refl.) 359; « duce (a purta) cu zăhărelul, etc. 23; a dt/ee (a/ vorba, cu muia, etc.) 311-312, 378; o dwee cu supa
312
duluţă 160-161, 192 dumneaei, dumnealui 122-124 Dumnezâuţu 186 du-te încolo ! 34
E
-e<77î 196 -eană 196 eee / 74
ez? 74; ei, ei! 75; ez şi! 74
el (= soizd mezz) 122
-el 84, 175
-esc, 167
es£e / 282
-et 196
e£e / 38
exista: nu există! 251 F
face: a face o boală 23; s’a făcut 291
fapt: în fapt 23; a se da în fapt 313
fain 23, 359
fason 359
fată 350
faţă de masă 14
favoare, favor 101
falcă: a da fălci 314
Făt-frumos 224
făt logofăt 99
fătat 138
fâlfan 86
fâşâi 16
fe-fe (urgent) 50 febră: a avea febră 23 ferice de el! 74 feţişoară 184 feţe feţe 256 ffarfaraua! 54 ffoarte (frumos, etc.) 55 /zer&e 359 Fifi 62
figură: a face figura 314 fUfison 359-360 fit 358
fitecare, fitecine, etc. 134-135 fixa 360 fleac 86 fleandurâ 86
390
INDICE
fleciu 86 fleoarcă 349 jleţ 17
fluieră-vânt 220
foc: mama focului {de scump, etc.) 119; a pune mâna fn foc 315 fofârlica 17 Fofo 62 foi (refl.) 360 fraier 23, 357, 379 frati-meu {frati-miu, fra'no) 115 frââmânt 58 frumuşel 192, 193 fruumoasă... 58 fudulache 180
furcă: a avea de furcă 315; a avea stupit la furcă 315 furgăsi 4.0 fur lua 40
G
gaaa{a)ta ! 61 Gagamiţâ 86
gaie: a se ţinea gaie 315-316 gata: şi. gata 289 garantat 23
gard: din gardul Răzoaiei, Mântulesei etc. 292-293; a lega de gard 318 Găgăuz 86'
găină 360; găina, bătrână face zea?na bună 316 găinuşă 178 gălbenea 174
găluşcă: a înghiţi găluşca 316 gărgăun: a avea gărgăuni {sticleţi) 23, 316-317
găsi: ţi-ai găsit ! 285 gâst 69 Gâgă 86 geam 360 ggrozav de... 55 gligan 360 gloabă 360 gogoaşă 361 granda: di gr unda 317 grozav aş mai dormi! 74 Gheo(rghe) ! 70 ghiarâ 365
ghiavol 38 ghibirdic 84 ghimon 34, 38 Ghiţâ 86
Gigi{că), Gigei, (Geor)Gică 62 giugiuli 85 Gogu 86
gol goluţ, etc. 259
grangur 355
grasă şi frumoasă 102
guzgan 361
guiţa 361
gura ! 278
gură-cască 217, 220
H
haiti! 95 halal! 74 halima 361 halt 23 haplea 361 /zzzz 117 Hălăuca 378
hâracan {de mine) 36, 38
hârdău 351
hârşti! 75
hleapşă 365
/z/m (refl.) 361
/z/zz / 74; hm!, de 51, 52
/zo / 74
hoamne {fereşte) 41 hoaţă 362
hodoronc-tronc 91, 318 (/z)o,£ 49
{Hu)Hurezul 44 hurduz-burduz 101
zapa 346 z’rtwri / 71 z’ auzi! 71 z* zzzz.srz, măi! 75 iavaş-iavaş 23 -zca 84, 175 ’zce ca 41 zcre 362
iddiotul! 54, 74 iepure (subst.) 362
INDICE
391
iepure (verb) 40, 313 iepuroiu 201 Ileano ! 71 i mbbecilii ! 54 inccapabil! 54
incident: a ridica un incident 23
individ 362
infam 13
instantaneu 362
Ipate 89
Irimia: a o nimeri ca Irimia... 23 -iş 196 -iţă 84 -i(un)e 203
iuţeală: la iuţeală 290 iz- 216 izbi 362
î
îmbâcsi 362 îmboldori 362 (îmfbreanâ 52 îmbufnat 363 împărăţel 363 împunge 363 în- 214-215 înainte, marş! 23 (i)nalt şi căscat 100 încasa 363 încetiişor 58 încolo 172, 173 zWe 37
înffumuratule ! 54 înfunda 363
îngheţa (înlemni, etc.) 346, 363 înhăţa 363-364 (:în)holba 364 înţoţona 364
J
jerpelit 364 jigărit 364 jimbat 364 364
joardă 364 jumuli 364 jupâne... ii6
K
Kiki 62
L
labă 365
laie-bucâlaie 99
las(ă) că 291
Latin 365
laur-balaur 99
lăcrămioară 174
lăfăi 365
lătrătură 89, 182
lână 'n lână 23
leac: atâta ţi-i leacul! 290
lefter 365
lege: a fi lege 318-319 leit poleit 99 lela 88
Ze/e 46; (le)lea 44
ZeZta 44
lesoiu 196
Zew paraleu 205
lichida 365
lipa-lipa 16, 91
lipit pământului 280-281
llichea .'54
lovit cu leuca 23
lugubru 84
lungueţ 190
M
maare 61 mahăr 23
mamă 46, 62, 74; mama... 186, 187
ma{nîfmare 49
mandea 365
mangafa 88
mangal! 71
mare 17
marea cu sarea 98, 333 margine 365 maşeră 23 mata{le) 46, 190 Mateei! 71
maţe-albastre 223; maţe-fripte 222; maţe-pestriţe 222-223 măăâ duc 58 măcelar 365
392
INDICE
măgăruş 189
mâi!!! 75; măi, măi, mâi! 75 (mâ)măligă 44; a pune de mămăligă 320 mărunţele 190 măsa, mata 48; mâso 114 (mă)tâlică 46, 181; (mă)tăluţâ 46, 181, 182
măxina ! 372, 379 mâlc 89 mâna 365
mânca: a-şi mânca de subt unghie 13
ynânecuş: de mânecuş 192
mânesa, maneta 48
mânji 366
mârâi 16
mârşavă 40
(m)braniţâ 52
mda ! 52
tnde(e) / 51
meleajâ 87
meleandrâ 87
meşteşugi 366
meteahnă 366
?«e«: a/ met/ (= sota/ mei/, etc.) 127-128
mze 17, 84
miere: a da bani pe miere 320—321 mierli 366 Mimi(ca) 62 mişca 366
mira: te miri ce 23, 172, 220, 221, 287; ta mm ezzm 287 mzşe/ 13
mititel, -tică 84, 180 mititel (subst.) 187-188 mizerabil 13 mmarş ! 54, 55 (m)măligă 43 mminunat! 55 mmişel! 56 mmitocane ! 56
mmizer abile! 54,56, 74; mmizer abilul! 56
m...m...mortuy 56
(m)neaei 45 ; (m)nealui 45 ; (m)neata 45 ; (m)neavoastrâ 45; (m)ne(a)tale 46 moale 85 moea 85
mo/£ 366 molcom 85 ynonşer 23 mormoloc 366 mor£ 366 moş/ />e £*rosz 102 moşneag 346
mot: a rămânea mot â mot 298, 378
murături: lege de murături 40
murdărel 178, 179
musca ! 278
musiu 40, 116
muşama: a face muşama 321
mutuy la uşă 322, 378
N
naiba: al naibei ! 170
iVaw: a da Nan de găvan 317
nanana ! 74
wawa 46
n'alerga 71
n’ascultă 71
nyastu? 72
na-ţi-o bună! 301
nydude 71
nănaşa 366-367
’zza srzwa /, ’wa seara / 46, 47
zze- 212-214
yneaţa /, yneaţa laş ! 47
Neculaai ! 71
nefericitul de N. 121
zzewe 46, 116; zzezVa 116; (ne)nea 44
nenorocit 21; nenorocita yn de mine 37
nepurcel 40
neschimbare: spre neschimbare 23
nevăstuică 347
zz(e) ^(e): ^>e ae 7’e 50
niciun, mao 132
nicule ! 84
met 23
Ninely Nelu 62 niznai 23 nnebunilor ! 54 nnegustor... 54 nnemai pomenit... 55 (iVo) Nora, Nory 62 nopticică 185 «... «... «zz... 56
INDICE
393
nu 65, 66 număruy unu 332 Nunucă 62
O
o- 215
oală: a pune într’o oală 322 ’oamne (fereşte) 41
- OC (-Og) 200-201
ochiul ferestrei 14 odată 138, 139 odată cu capul 172 odios 13 odor 367 -oaie, -oaică 202 -ozw 196, 201-212 -{o)man 202 onoare, owor 110 onor(at) 50 opera 23
opoziţie: a face opoziţie 23 ordonaţi ! 23 otrăvi 367 ottrava ! 54
P
/>«•' 49 pac! 95, 96
pace: şi pace (bună) ! 289
paf: a rămânea paf 374
papă 46; papă-lapte 217, 218, 219
papugiu 367
para- 205
pardesiu de scânduri 324 pardon 67, 78, 79 parolă 367
^ Paşti: Pastile calului 89, 324; do? ?// Paşte 324, 379; Pastile mâsii 379 patefon 367 păcat 367-368 păcătos 13 păhărel 188 pălălaie, pălălăi 86 pâlpâi 86 peple 86 periplizon 319 periuţă 368 persoană 368 £er 23
piciorul scaunului 14 84
pierde-vară 217, 218, 220 piert, k'ert 69 ping-pong 93 pirpiriu 84 pisicologie 89
pitpalac, pedpedecy pitpidic 95
pleaşcâ 86
pleosc! 16, 91
pleoşti 86; pleoştit 17
plic-plac (-pliump) 93
pliurd 86
ploaie 368
plogăr 39
pluş ti 87
£0- 205-206
poezea 182, 378
pogan 67
pomeni: te pomeneşti! 287 popâc / 88 poşircă 368 ppas (alergător)! 55 ppastramagiule ! 56 ppâcâtosul! 54 ppiei! 54 pre(a)- 206-207 207
prinde-o, Cecilio 293 proclet 67 procopsi 368-369 profesoraş 183 pronunţa (rfcfl.) 369 / 74
pufuşor pe botişor 293 £idos 369
puiu: un puiu de... 186-187
purceluş 188-189
purice 369
pustiu 84
puţin(t)el 190
R
roc 346
rode: o rode putina 345 rahat 89 / 70
raporta 23
394
INDICE
răămas (am) 58 răcâdui (refl.) 369 răi mai sunt oamenii! 74 regula 370 râs- 207-210
răschiarâ: sa chiară şi să răschiarâ 208, 209
răscruce: cruci şi răscruci 208, 209 răsffăţatelor ! 54 rău 18
rece: la rece 23
recunoaştere: a trimete în recunoaştere 23
recurs: a face recurs 23
remuneraţie 40
repaos: pe loc repaos! 23
rotunjor 190
Rradu (să te cheme) ! 54
rrenegatul! 54
rridicul! 54
Rromân ! 54
rupticel(e) 178, 179
S
s- 215-216 s'aaau dus 59 saVt 47, 70 saltare ! 47, 70 sapa şi lopata 99 săltat 90 sămânţă 370 săptămâna brânzei 300 săpuni 370
sărăcan 36, 37; (s)ăracandemine 35, 36, 37, 62 săriiţi ! 61 sărman 21 sar£ (mâna) 70 sac de nuntă, niâni-i horă 23 scârţâi 370 scrieee ! 59 scrobit 370
scrofulos (la datorie) 40
scrumbieră (scrumuieră, scrumuiere) 90
scump la târâţe şi ieftin la făină 23
scurt: a trage scurta 328
s/a«/ 37o-37i
sfară 'n ţară 99
Sfarâmă-piatră 219
s/cc/z 371
siiigur 62
silnic 90
sî'mzc 34, 35
sireican 35
som 371, 379
soz'/z 371
spălăţel 179
speţă: în speţă 23
spital 371
spurcat 66, 67
sscuort!!! 55
ssecăturâ ! 54
ssplendoare / 55
stambă: a da în stambă 329
Statu-pahnă, Barba-cot 221
stăăteam 58
stânga. ympre(jur) 23
sticlete 371
stac/z 371
straşnic om ! 74
şira- 211-212
Strâmbă-lemm 219
strâns 371
subsemna 371
sugaciu 354
sa£a la sută 23
satac 193
ş
şahăr-mahăr 373 sapsa 377, 379 371-372 ses£ 372
sz mai şi, şz ?aa/‘ cc^a 171 şzVzdz 372 şoânghină 346 şontâc ! 88
şoptele şi moinele 101
ş/>a£a 372, 379 s/>er£ 372-373, 379 şşterge-o ! 54
Ştirba-Baba-cloanţa 224-22 5 şucar 373, 380 şugubăţ 373 şzta 373
T
taaaxa/ 61 tablou 374, 380
INDICE
395
tac (mă chiamâ) 90
tal(g)er cu două feţe 222
talmeş-balmeş 98
tanto pe tanto 23, 330
tare şi mare 99
ta’su (ta’so), ta*tu (ta'to) 48
tată 46, 62
tăia 374
tălică, tâluţă 46
tătuc 374
*tă-vâ (pustia, etc.) 40
tâlhar 374
târâe-brâu 217, 219
târâe-vătraiu 220
’irtifl (mare) ! 42
te-aaai dus 59
teafăr tefăruţ 259
te-aşi! 67, 69
’ie/fls 48, 49
teleleu 88
tic-tac 16, 93
ticăloasa ’n de mine 37
ticălos 13; ticălos individ şi N.l 74
fm7 75
tinichea 374
374-375 Titel, Titi 62
toartă: a mânca, etc., la toartă 331 tohu-bohu 98
ioi: a* tot 290; a* totului tot, etc. 261 Tot o 62 traduce 375
DTfe 66
im: <7 /w« la 331
tremur 86
îro?ic ! 16
trosc! 91
ttare cuminte! 55
tticăloaso ! 54
tu 125—126; nici tu casă, nici tu ?nasă
1 25
’iz/-?’ 48 tupiluş 192 375
turburel 188 turnat 138 turti 375
T
46
ţâfnă: a-i sări ţâfna 331 ţâmburuc 84 izcmi 23 Ţimbirică 84
U
-ue 84 -uleţ 178 -ulică 176 ultra- 211
una două; cu una cu două; nici una, 77z« <7ortfl 137
i/Tzde 172, 173, 289; unde (conj.) 245-246, 250-251; unde se află, etc. 251, 282; de unde şi până unde 288; dar de unde! 288 unei, unic(el), unişor 193 unge 375 unsvais 375
unu(l), una 133, 136, 137 138,	139;
unul Ionescu 132-133; unu şi unu 269; de unu singur 291 urechia acului 14 urît 376
usca (refl.) 376; i/scfli zasca 328
uşurel 191
-uţ 175, -uţă 84
V
vai de mine şi de mine! 36; vai de noi şi de noi 260 valvârteji 100 vampir 376; vampiirul! 61 văst 69 vâlvă 87 vâltoare 87 vâlvătae 87 vâlvotă 87
vânt: a face vânt 333, 379 verde 376
poveste 206 vesteeejea (se) 58 vinde 376 90
î’Z720 ’ncoace 333 vint 69
77*ifl încălţată 333
396
INDICE
vizavea 182 vlej 17, 87
Vodă da şi Hâncu ba 293; (ca) Vodă prin lobodă 100 vopsi 376
vorbă: vorba ceea 23, 290; nici vorbă 286; vorbâ-lnngă 223; vorrrbă !■■ 53, 56, 278
vorbuliţă 186
vreiy nn vreiy beay Grigorey aghiaz-mă 294
vrei să te daci? 65; vrei să te duci! 66
vulpe: vulpea bearcă 293; a beli vulpea 334
vulpoiu 202
2
zău: zââu? 62; m/ zău 290-291 zbanghia 376 zgârcit 1 3
zgârie-brânză 13, 14, 16, 20, 220, 30c s'zVe: -srt, 290; -s/f 143, 377 ziulică 185 zurliu 376 zvârlugă 17
2. Franţuzeşti
A
anglaiser: se faire anglaiser 313; filer ă Vanglaise 313 aplatir 375
B
barbe: faire la barbe 357
barboter 85
bebete 63
biberon 354
bibi 84
bibelot 84
bim-bam(-boum) 92
blanc: etre ă blanc 375
bleu 223
bombe: faire la bombe 316; par tir en bombe 361 boule 361
C
charrier (en douce) 319 chat: acheter chat en poche 327 cheval: cheval de bataille 301; etre (mal) ă cheval 302-303
cochon(nerie) 326; gros comme un cochon 326
cocu 307 commettre 327 coquerico 92 couper 374 croquer 85 cri-cri 92 cri-crac 92
D
daubee 368 debile 84 degingande 18
dormir comme utie souche 304 E
ehy bien 39 empaffer 374 empoisonner 367 encaisser 363 enfoncer 363
fifows le lac 297 84
F
faire tine farce... 314
fillasse 84
fillette 84
fin 84
fixer 360
flic-flac, flic-floc 92 /r£/e 84 frou-frou 91
G
gagay gog o 86 glou-glou 91, 92 goguenard 18 gr and 17 griffer 86
H
horrible 84
NDICE
397
I
ii)ci 17, 85
L
Ia 85 leger 84 livide 84 largonji 338 linspre 338 liquider 365 Lor cefe 338 loucherbem 338 lugubre 84
IVI
marş en car inie 320 miniere 114
mettre: se mettre bien avec quelqu'un 315 morbleu ! 34
O
oeil: faire de Voeil 233 orage 86 o uragan 86
P
/>«/(«) 374 palpiter 85
parbleu ! 34 petit 17
piece: faire piece ă quelqu'un 315 pif-paf(-pouf) 92
R
ratatouille 18
renard: piquer un renard 334; renarder
savonner 370 sec comme Vesque 328 Sieurs-dames 47 sinistre 84 subtil 84
T
tâtonner 85 tenu 84 terrible 84
tete: n'en faire qii ă sa tete 302 titer 354 tic-tac 91 tituber 85
tonneau: mettre dans le meme tonneau 332
tout-ă-Vegout 90
3. German(ic)e
A
■(an)schmieren 375 Ausu-eis 90, 375
B
Bort 357
F
frehan 91
H
Haut und Knochen 323 Horner tragen 307
K
Katze im Sack kaufen 327 kikeriki 92 kritzeln 86 Kuchen 300
M
Macher 373 Morgen ! 47
N
’n Abend! 47 ’n Tag ! 47
P
potztausend ! 34
ritzen 86
R
Schacher 373, 380 Steckenpferd 301
V
Vogel haben 371
Z
zittern 86
398
INDICE
4. Italieneşti
A
arido come Vesca 328 B
barba: fare la barba 357 bolla 361 bomba 361
C
capo: far(e) di suo capo 302 carrozza: portare in carrozza 319 cinque: studiare la regola del cinque 304
D
dormir(e) eoni un cionco 304
-ello 84
E
F
far festa ad tino 314 G
gallina vecchia fa buon brodo 316 gir o: prendere in gir o 319 grande 17
inglese: fa(re) Vinglese 313 -ino 84
M
m animase 114 moşea ! 278
N
’nciucciulijă 85 nic(c)u, nincu, nicu 84 O
ot(t)o 372
P
pdscrille, pzscrom 85 piccino 85 piccolo 17
pover(etto), -ino 356
qui 17
Q
R
raso: a la rasa 327 S
sgrifia, etc. 365 spazzarsi la bocea 309
5. Spaniole
A
aed 17, 85 alia 17, 85 allî 85 aqui 85
B
boia 361
E
-echo, -icho, -ucho 85 F
fea 376
-ito 84
J
C
jota: no ver una jota 318
Chelito 85
Cheoy Chepe 85
Chinto 85
Choncha 85
Conchiitd) 85
correr la caravana 303
chata 376
D
desollar la zorra 334 dispedirse a la francesa 313
L
ladrona 362
IVI
marzo: faltar marzo de cuaresma 320 me fui 249 meter se con uno 327
P
pobrecito 356
polvo: hacer polvo 326
puerco: mas suci o que un puerco 326
	INDICE 399
s	T
sobar el pellejo 306	tundir el pano 306
f erunt (lat.) 377 festina (lat.) 85 foxed (engl.) 334 ghargharah, ghurgharah, scrit) 92 hafa (turc.) 68	6. Diverse mur mur are (lat.) 92 pobresinho (portg.) 356 sa! (ebr.) 379 ganlganti (san- tinka (basc.) 85 tremo (lat.) 86 trimu, trisu (lituan.) 86
CUPRINSUL
Pag.
Lămurire............................................................. 7
Lista abreviaţiilor	9
Introducere........ 11
PARTEA I.—FENOMENE FONETICE
Cap. I:	Modificări de sunete	...	33
Cap. II:	Dispariţii de sunete	...	41
Cap. III:	Apariţii şi lungiri de	sunete	51
Cap. IV:	Accent.................................................... 64
Cap. V:	Accelerarea şi încetinirea vorbirii	76
Cap. VI:	Simbolismul fonetic....................................... 83
Cap. VII:	Ritmul.................................................... 97
PARTEA II.—FENOMENE MORFOLOGICE
Cap. I:	Substantivul	110
Cap. II:	Adjectivul	118
Cap. III:	Pronumele	122
Cap. IV:	Numeralul ....	136
Cap. V:	Verbul . . .	140
Cap. VI:	Adverbul .	170
Cap. VIL	Diminutive .	174
Cap. VIII:	Augmentative . . .	195
Cap. IX:	Formaţii prefixate .	203
Cap. X:	Compuse ...	217
PARTEA III. — FENOMENE SINTACTICE
Cap. I:	Topica .	231
Cap. II:	Fraza .	240
Cap. III:	Repetiţia	256
Cap. IV:	Elipsa	275
Cap. V:	Izolări.................................................. 292
PARTEA IV.	— FENOMENE LEXICALE	335
ÎNDREPTĂRI ŞI ADĂUGIRI .	377
INDICE	381